Daniel Easterman — Ziua maniei

ZIUA MINILI 


Daniel Easterman 
Ziua Mâniei 


În memoria tatălui meu, 
David Mekeown (1922 - 1995) 


Pentru Beth, 
care face lucrurile suportabile. 


Cuvânt de mulţumire 


Aduc  mulţumirile mele călduroase şi neţărmurite, ca 
întotdeauna, echipelor editoriale din Londra şi New York: Patricia 
Parkin şi Mary-Rose Doherty, Karen Solem şi Katie Tso. Brendan 
Munnely a furnizat informaţii atât de precise despre argoul 
irlandez şi despre problemele legate de asta, încât aş fi vrut ca 
toate romanele mele să poată avea acţiunea în Irlanda. 
Mulţumiri, de asemenea, şi fratelui meu, David Mekeown, pentru 
ajutorul său nelimitat pentru verificarea detaliilor din Belfast, ca 
şi lui Joan Mecaig, pentru comentariile şi ideile ei. Pentru munca 
de cercetare în privinţa poliţiei şi a procedurilor utilizate de 
aceasta îi sunt recunoscător, ca întotdeauna, lui Roderick 
Richards. Soţia mea, Beth, şi-a făcut destul de mult timp, 
întrerupându-şi scrisul pentru a citi şi a corecta manuscrisul, 
ajutându-mă să găsesc soluţia pentru depăşirea multor 
obstacole. Nimeni în afară de mine nu trebuie să fie învinovăţit 
pentru rezultatul obţinut. 


Belfast 
16 august 199... 


Piaţa Donegall, sfârşitul zilei: primăria împărţită între soare şi 
umbră, proprietarii închizând magazinele şi mergând spre casă, 
vânzătoarele apucând-o spre Gara Centrală. Un vehicul al 
armatei dă alene colţul, îndreptându-se spre Chichester Street. 
Din gheretă, un soldat înarmat, suspicios, urmăreşte totul 
nervos. 

Înainte de a demara, Gearóid Lalor urmări vehiculul blindat, 
până dispăru din câmpul său vizual. Pe scaunul de alături, 
Seamus Lenihan cerceta străzile care se goleau. 

Ar fi mers în Bangor în noaptea aceea, de ce nu? Micuţul 
Fergie McErlaine şi gaşca de la St Malachy mergeau la o 
discotecă acolo şi s-ar fi dus cu ei, dacă n-ar fi fost telefonul din 
acea dimineaţă. Cei mai mulţi erau teribil de idioţi, dar simţea 
că nişte iarbă şi niscai hlizeală l-ar fi destins. Şi poate-ar fi urcat 
duminică pe Cave Hill cu Noreen. 

— Aş fi putut fi în Bangor noaptea asta, spuse el. 

— Chiar aşa? 

Lenihan nu-şi întoarse capul. 

— Nişte amici de la vechea şcoală merg acolo cu maşina lui 
Fergie. 

— Care Fergie? 

Dădeau colţul, intrând pe Donegall Street. 

— mcerlaine. Îl ştii, mărunţelul din Eia Street. Bătrân'su ţinea 
pescăria din grădinile Duncairn. 

— Aha, ăla! E un fanfaron idiot. _ 

— Ştiu, dar e în regulă, oricum. Işi ţine gura. 

— Ştie că el ar fi cel împuşcat dacă n-ar face-o. Oricum, ar 
trebui să te ţii departe de el. l-am văzut de câteva ori, pe el şi 
pe amicii lui, făcând pe nebunii, când erau mangă. Sunt tipul de 
piticanii idioate care sar calul, asta sunt. Fergie al tău se va trezi 
umflat într-o zi şi va începe să vorbească. Pricepi? 

Gearóid privi bordul. 

— N-ar fi fost nimic rău într-o escală la Bangor. O mică 
distracţie. 

— Ar fi o pierdere de timp. Bangor pute. 


— Eşti sărit. Nu e nimic în neregulă acolo. 

— L-au împuţit când au construit debarcaderul. Îmi aduc 
aminte când puteai să mergi la Bangor cu trenul sâmbăta, să 
faci o baie în bazinul lui Pickie. Când terminai, puteai s-o apuci 
spre localul lui Barry. Acolo te distrai pe cinste pentru două lire. 
Şi algele erau bune în zilele alea, nu ca porcăriile pe care ţi le 
servesc azi. Nenorocita de mare e pe jumătate dusă, cu 
căcaturile şi toate alea de le-au aruncat în ea. Dumnezeu ştie ce 
mai vine şi din Anglia. N-ajunge că trimit armata, mai încearcă 
să ne şi otrăvească. 

— Îţi plac algele? 

— Îmi plac, din când în când, dar n-am mai mâncat de câţiva 
ani. Poţi găsi unele bune în Donaghadee. Dar când am fost 
ultima oară în Donaghadee? 

Se aflau pe Antrim Street şi se îndreptau spre nord. Seamus 
era superiorul lui Gearóid de mai bine de zece ani. Un om 
respectabil, care făcuse pârnaie în Long Kesh şi fusese în 
Castlereagh aproape la fel de des pe cât mâncase algele sărate 
şi uscate pe care orice nord-irlandez le asociază cu vacanţele la 
mare. lar acum era aici, vorbind despre bazinul lui Pickie şi de 
petrecerile din tinereţe. „Toate astea îl fac să pară bătrân”, se 
gândi Gearóid. Fratele său fusese la fel, înainte de a fi împuşcat. 
Se întrebă când avusese Seamus timp să facă toate astea. 

El, unul, nu-şi putea aminti decât Necazurile. Fuseseră 
armistiţii, dar trecuseră fără să lase urme. lar de când se făcuse 
destul de mare, ca să se alăture mişcării, nu mai ştia de nimic 
altceva. Totuşi, nu l-ar fi deranjat din când în când o escapadă în 
Bangor, în Portrush sau pe undeva pe-acolo. Doar el şi câţiva 
băieţi. 

Dar nu mergea la bairam în noaptea asta. 

— Ai vreo idee despre ce e vorba? 

Seamus îşi scutură capul nervos. 

— Ar trebui să ştii că întrebi degeaba. Cum dracu’ aş putea să 
ştiu? Mi s-a spus ce ţi s-a spus şi ţie: să fiu la centrul operativ la 
şase şi să aştept ordine. Aşa că asta facem. 

Gearóid dădu din cap a înţelegere. Un voluntar nu pune 
niciodată prea multe întrebări. Asta îi poate face pe ceilalţi să se 
întrebe dacă nu eşti cumva vreo cârtiţă. „[ine-ţi gura ş-ascultă 
ordinele” - asta era cheia supravieţuirii în afacerea asta 
împuţită. Dacă poate fi vorba de supravieţuire. Te menţineai în 


viaţă cum puteai şi cât puteai, asta era toată treaba. Şi dacă 
reuşeai să te menţii curat, fără să-ţi bagi nasul sau s-o dai în 
bară, îţi făceau nişte funeralii pe cinste la Milltown, cu beretă şi 
mănuşi pe sicriu, plus o salvă de focuri de armă deasupra 
mormântului. 

Traseră în faţa unei case cu terasă, pe o străduţă din districtul 
New Lodge. Pe un fronton la intrarea pe străduţă, se găsea o 
hartă a Irlandei colorată în portocaliu, verde şi alb pe care era 
pictat un mascat înarmat. Dedesubt erau aşezate cuvintele lui 
Pâdraig Pearse: „Irlanda nu va avea pace cât nu va fi liberă”, iar 
alături, cu aceleaşi caractere: „Nebunii, nebunii ni i-au omorât 
pe fenieni!”. Era un loc fără capăt, oricum ai fi privit, iar 
cuvintele de pe pereţi şi de pe buzele oamenilor erau trainice. 
La fel ca şi morţii cu care se mândreau. 

Uşa fusese deschisă dinăuntru, pe când se apropiau. Păşiră 
într-un hol îngust, în semiîntuneric şi miros de cârnaţi prăjiţi. 
Colm O'Driscoll închise uşa în urma lor. Era încruntat, ca de 
obicei. 

— V-or urmărit? întrebă mărunţelul. 

Avea un şold sucit, despre care unii spuneau că i se trage de 
la un accident de polo, iar alţii, de la o lungă noapte petrecută la 
Castlereagh, pe mâinile celor din Divizia Specială. Fusese un 
atlet înainte de asta, jucase cu succes tot felul de competiţii. 

— In niciun caz, răspunse Seamus. Am căscat ochii 
încontinuu. Dacă ne-au pus coadă, au fost mai deştepţi ca 
Scaraoţchi. 

— Tii, păi ăştia de azi chiar sunt! Hai înăuntru, Eugene e deja 
aici. 

Gearóid se gândi că auzise un poem cândva, unul lung, în 
engleză, pe care Părintele Megiolla, unul dintre profesori, o 
piticanie cu ochelari cât jumătate din faţă, îl citise la şcoală. A 
fost scris de unul Yeats?, care e îngropat la Sligo. Gearóid nu 
fusese niciodată la Sligo, nu pusese piciorul niciodată în sud. 
Poate într-o zi, când toate astea se vor fi terminat: 


Am părăsit Irlanda. 


1 Fenian - membru al mişcării de eliberare a Irlandei din sec. XIX-XX; 
denumire adoptată de la luptătorii legendari din Irlanda medievala. (n. 
tr.). 

2 Poet irlandez (n. tr.). 


Urâţi şi alungaţi, 

De fragezi mutilaţi. 

Din pântecele mamei port 
Un suflet de fanatic. 


Nu înţelesese poemul prea bine, dar Megiolla vorbise despre 
păcatul urii, iar ceva îşi găsise loc în mintea lui Gearóid. 
Cuvintele nu erau ca acelea ale cântecelor patriotice învăţate de 
la tatăl său, dar aveau o rezonanţă şi un mesaj aparte. Poate că 
ar trebui să meargă la Sligo, să găsească timp să citească şi să 
mediteze. Până la nouăsprezece ani n-avusese timp de altceva 
decât de ură. 

Colm O'Driscoll, aşa cum stătea în picioare, cu pantofii 
Springfield şi cu cămaşa înflorată, nu ar fi fost niciodată potrivit 
pentru o carte de poezie. Era un dur, unul pe care chiar şi 
prietenii s-ar feri să-l supere. Se spune că, înainte de accident, 
mergea în Anglia şi punea bombe în baruri şi în cazărmile 
armatei, că poliţiştii de pe ambele maluri ale apei erau turbaţi 
de nerăbdare să-l înhaţe, dar n-avuseseră niciodată o cât de 
mică dovadă. Era un om bun totuşi, avea patru prunci minunati, 
cel mai mare de nouă ani, cel mai mic de trei. Acum îi creştea 
soră-sa. Nevastă-sa murise, împuşcată de loialişti în urmă cu un 
an; împuşcată în cap, când ieşea să cumpere lapte. Acum era în 
cimitirul Millton, cu o piatră funerară cât o uşă de garaj. 

Masa era pusă. Nimic sofisticat: cârnaţi şi chifle de cartofi, 
plus ceai fierbinte, ca să alunece mai bine mâncarea. 
Intotdeauna se bea ceai din belşug înainte de misiune, ca să te 
ţină treaz. 

Eugene O'Malley mânca o prăjitură glasată, stând în colţ, ca 
de obicei, şi bătând darabana pe picior în ritmul unei muzici 
auzite numai de el. Cu un an în urmă câştigase premiul întâi la 
Fleadh’, el cu un fluier metalic şi Paddy Barne cu chitara. Câţiva 
ani mai înainte de asta fusese declarat campion la fluier al 
Irlandei, în Boyle. 

— Cum îţi mere, Eugene? Ţi-ai adus fluierul? 

— Tu ce crezi? Dădu din cap spre uşă. E şi garnitură în 
bucătărie, dacă vreţi. Incă fierbinte. Verdeţurile au fost 
proaspete azi. 


3 Guinness Fleadh Festival - festival de muzica folclorică irlandeză (n. 
tr.) 


— Nu, e în regulă, am mâncat ceva în oraş. O ceaşcă de ceai 
ş-un cârnat mi-s d-ajuns. Îţi umplu o ceaşcă mare cu ceai. 

— Aveam de gând să merg la Bangor în noaptea asta, spuse 
el. 

— Ai fi fost norocos. 

Uşa se deschise brusc. Era Conor Melaugh, ofiţerul care 
comanda unitatea lor. Imediat după el, o femeie străină păşi în 
cameră. Niciunul nu se mişcă. Femeia era bine îmbrăcată, nu ca 
ceilalţi. Părul roşcat era tuns cu breton. Conor trebuia să aibă o 
scuză bună pentru a o fi adus aici: era o regulă strictă ca 
membrii unităţilor să nu aibă niciodată contacte cu străinii prin 
ofiţerul comandant. 

— Rămâneţi pe locuri, băieţi, zise Melaugh. Aş vrea să vă 
prezint o prietena de-a mea. Maureen O'Dalaigh. Cred că i-aţi 
mai auzit numele. Nu trebuie să vă zic cine e. Are să vă spună 
câteva vorbe înainte de a trece la treabă. Vreau s-o ascultați cu 
atenţie. 

Gearóid răsuflă şuierând. „Al dracu’ de familiar numele. 
Maureen O'Dalaigh era membră în conducerea Consiliului 
Armatei, printre cei mai mari din mişcare. Ce căuta ea aici, în 
New Lodge, într-o vineri seara?” 

O'Dalaigh îi mulţumi lui Melaugh. Rămase în picioare privindu- 
i pe fiecare pe rând. Ştia ce gândesc. Că a fost trimisă de cei de 
la cartierul general să vâneze cârtiţe. Că e un informator în 
vestul Belfastului şi că Maureen O'Dalaigh a fost trimisă să-l 
radă. Era cunoscută şi pentru asta Pentru că îi arăta cu degetul 
pe trădători şi verifica eliminarea lor. Pentru că-l interoga pe 
orice nenorocit care stârnise suspiciuni şi scotea adevărul de la 
el, indiferent ce ar fi presupus asta. Era mai tare decât bărbaţii. 
Hainele bine croite şi coafura scumpă nu au împiedicat-o 
niciodată. 

— Vă puteţi relaxa, fură primele ei cuvinte. Nu sunt aici 
pentru că aş căuta pe cineva, ci ca să vă dau ordine pentru 
misiunea din noaptea asta. În mod obişnuit, asta ar fi treaba 
ofițerului comandant, care-şi primeşte instrucţiunile de la 
adjutantul brigăzii. Dar asta e o treabă mai importantă şi, pentru 
motive pe care le veţi înţelege imediat, ordinele trebuie să vă 
parvină direct. Acum să începem cu ce-i mai important. Dacă 
întreabă cineva, n-am fost aici în noaptea asta. Nu m-aţi văzut 
niciodată, nici aici, nici altundeva. Nu veţi spune nimic nimănui 


despre ordinele pe care le veţi primi sau despre misiune. Şi nu 
mă refer doar la străini, ci şi la cel mai bun prieten pe care-l 
aveţi în mişcare şi la familie. La cel mai mic semn că aţi suflat 
ceva, întreaga unitate va fi executată. S-a-nţeles? 

Gearóid simţi cum îl trec sudorile. Nici măcar nu le oferea 
şansa de a se retrage. Erau soldaţi care purtau un război, iar 
retragerea însemna dezertare. 

— Conor v-a adus armele, sunt într-o maşină, afară. Sunt 
curate ca lacrima. Provin dintr-un transport de ieri. Nu e nevoie 
să ştiţi de unde sunt, dar n-aveţi nicio grijă! N-au stat în vreun 
depozit, iar englezii nu s-au apropiat nici la un kilometru ca să le 
moşească. 

„Moşitul” era expresia militară pentru „intoxicarea” armelor 
ilegale, de obicei prin fixarea unor mici dispozitive de urmărire 
în patul armei. Unităţile speciale sau armata prindeau de veste 
despre un depozit de arme printr-o cârtiţă, apoi ridicau armele 
pentru „consultaţie”. Se întâmpla des în anii şaptezeci, acum 
cazurile erau tot mai rare. Mulţi voluntari îşi pierduseră viaţa de 
pe urma unor trucuri ca ăsta. 

— Maşina a fost săltată acum două ore din faţa unei case de 
pe Stranmillis Street. Proprietarul e în vacanţă, aşa că nu-i va 
duce dorul o săptămână sau două. Conor are permisul 
proprietarului şi toate actele. 

O'Dalaigh se opri şi îi privi din nou pe fiecare. „E o nenorocită 
fără inimă”, îşi spuse Gearóid. Se vedea în ochii ei. Vorbea 
foarte ciudat, cu accent, dar era mai bine educată decât iestul. 
Auzise că e avocată sau cam aşa ceva. Se întrebă ce-or gândi 
ceilalţi. Se punea la cale ceva măreț, asta era sigur. Isuse, şi-ar 
fi putut fi în Bangor! 

— O să mergeţi în sudul oraşului, la Casa Malone. E la intrarea 
în parcul Barnett, de lângă podul Shaw. Conor vă va însoţi şi vă 
va arăta locul. Veţi avea arme de asalt cu lunete de noapte - 
Conor zice că ştiţi cu toţii să le folosiţi. Vă duceţi acolo într-o 
juma’ de oră să vedeţi locul cât mai e lumină. Pe urmă vă 
întoarceţi şi aşteptaţi să se întunece bine. Dar vreau să fiţi pe 
poziţii la unsprezece, niciun minut mai târziu. Dacă vă reţine 
ceva şi nu puteţi ajunge până la unsprezece, abandonaţi 
misiunea. E clar? În regulă! La douăsprezece veţi auzi o patrulă 
a armatei coborând pe Malone Street. O patrulă de coastă, fără 
alte întăriri. Într-o altă maşină vor fi patru civili. Ei sunt ţintele 


voastre. Cum coboară, deschideţi focul. Nu vă grăbiţi, scopul 
este să-i omorâţi. 

Continuă instructajul vorbind rar, ca să se asigure că au 
înţeles. Niciunul, nici chiar ea, nu mai fusese trimis vreodată 
într-o misiune atât de importantă, aşa că era esenţial să nu aibă 
vreo scăpare. 

— Acum, zise ea, pregătindu-se să încheie, vreau să ascultați 
cu atenţie. După evenimentele din noaptea asta, dacă rămâneţi 
în Belfast, sunteţi morţi. Trebuie să dispăreţi. Cel puţin un an 
nimeni să nu vadă picior de-al vostru pe-aici. Veţi fi trecuţi peste 
graniţă la noapte. Nu vreau să ştie nimeni unde sunteţi şi vedeţi 
să nu luaţi legătura cu familiile. Li se va spune că sunteţi teferi 
şi încă înrolați. De îndată ce lucrurile se vor aranja, voi avea 
grijă să primească scrisori. Acum, e ceva ce a rămas nelămurit? 

Era o tăcere încordată. In încăperea mică aerul era încins. 
Dintr-o icoană de pe perete, Inima Sfântă a lui Hristos aruncă o 
sclipire roşiatică. De afară răzbăteau vocile copiilor care se 
jucau: următoarea generaţie de eroi şi martiri scurmând printre 
pietrele pavajului şi scriind cu creta nume care într-o zi vor fi 
cioplite în marmură. Şi un câine lătrând repede şi ascuţit, şi 
zumzetul liniştit şi familiar al Land Rover-ului Hotspur aflat în 
patrulare. 

— Cât timp? întrebă O'Driscoll. 

— Cât timp ce? 

— Ştii prea bine. Cât timp va trece până când îmi voi revedea 
pruncii? Tocmai s-au acomodat cu şcoala. A trecut abia un an de 
când mama lor a fost ucisă. 

li răspunse Melaugh. 

— Colm, zise el, ştiu destul de bine că ţi-e greu, dar nu există 
alternativă. Dacă pruncii ar veni după tine, ar fi urmăriţi. Ştii 
asta la fel de bine ca mine. Imi pare rău că treaba asta te-a luat 
prin surprindere, dar nu ne puteam asuma riscuri. Nici eu nu am 
ştiut până azi. Nu trebuie să vii în misiune. Nu e nimeni aici care 
să te judece dacă n-o faci. Ai făcut destule pentru cauză. 

O'Driscoll îl privi fix pe ofiţerul care era comandantul său. Ştia 
că spune braşoave. Nu te retragi dintr-o misiune în stadiul ăsta. 
Dacă răsuflă vreo şoaptă undeva, eşti primul care ia un glonţ în 
cap. Şi atunci cine mai are grijă de prunci? Nu mai zise nimic. 

Gearóid Lalor se prăvăli înapoi în scaunul său. Ştia că se afla 
într-un pericol nedefinit, că, în sfârşit, se afla faţă-n faţă cu 


gloria martiriului. Asta era o chestie din care nu va scăpa 
niciunul dintre ei, niciodată. Privi în colţul celălalt la Colm 
O'Driscoll şi îi veni în minte un alt poem scris de omul îngropat 
la Sligo. Frumuseţea acelor cuvinte îl făcea să-şi dorească să 
plângă: 


Caii Apocalipsei se aruncă în mâlul greu: 
lubite, lasă-ţi ochii pe jumătate închişi şi bătaia inimii 
Peste bătaia inimii mele, şi părul să-ţi cadă pe pieptu-mi... 


Şi se gândi la alge, la dans, la peşte şi la chipsuri, la mâinile 
lui Noreen, la buzele lui Noreen, la sânii ei pe care i-a atins atât 
de rar şi la inima ei care a bătut de atât de puţine ori deasupra 
inimii lui, mirându-se cum de toate lucrurile devin întunecate şi 
nedesluşite la căderea nopţii. 


2 


O ploaie uşoară de vară venise şi trecuse, tăind ziua în două 
şi făcând noaptea umedă şi neplăcută. larba pe care erau întinşi 
în aşteptare era udă şi, nu departe, râul dădea aerului o suflare 
jilavă. 

Conor Melaugh era recunoscător umezelii. În lunile de vară, 
micul parc era plin de cupluri care căutau ceva mai multă 
intimitate decât le putea oferi un club obişnuit. Se aşteptase la 
probleme în organizarea unei ambuscade, chiar şi la o oră atât 
de târzie. Acum era sigur că pe o rază de cinci sute de metri nu 
se mai afla nimeni în afară de el şi de oamenii săi. 

O linişte rar întâlnită plutea în jurul lor, tulburată doar de 
gânduri. Melaugh privi norii ce înconjurau luna. Îşi închipui că îl 
aude pe Seamus Lenihan respirând nervos la câţiva metri mai 
încolo. Tensiunea creştea pe măsură ce miezul nopţii se 
apropia. 

Melaugh fusese voluntar în ultimii şapte ani, iar de trei ani 
conducea propria unitate aflată în serviciu activ. În tot acest 
timp văzuse oameni venind şi plecând - împuşcaţi, arestaţi, luaţi 
drept cârtiţe şi executaţi sau care, pur şi simplu, fugiseră din 
cauza spaimei. Isuse, dar şi el era speriat în noaptea asta! Cine 
n-ar fi fost? Nu i se mai dăduseră niciodată ordine ca acestea 
înainte şi nu mai participase niciodată la un instructaj mai 


neobişnuit. 

Dar faptul că misiunea era neobişnuită era numai unul dintre 
lucrurile care îl preocupau. Ceea ce-l deranja cel mai mult era 
sfârşitul ei, ceea ce trebuia să facă şi îi stătea pe suflet. Dar nu 
era nicio cale de ieşire. Niciodată nu fusese. O'Dalaigh se făcuse 
bine înţeleasă, nu trebuia să mai repete. Era o căţea individa 
asta, în stare să-ţi tragă un glonţ în cap, chiar în timp ce-ţi 
scutura mâna. Vestea i se dusese departe: nu era o femeie pe 
care s-o poţi fenta, nu dacă puneai vreun preţ pe viaţa ta sau a 
familiei tale. 

Dacă n-ar fi ascultat ordinele, ea l-ar fi transformat într-un 
exemplu pe care şi l-ar fi amintit toată suflarea Irlandei. 

Stăteau lungiţi în semicerc cu faţa spre intrarea în Malone 
House. Melaugh era în centru, cu Lenihan în stânga sa, iar mai 
încolo era Colm O'Driscoll. În dreapta erau Eugene O'Malley, 
cântăreţul, flancat de tânărul Gearóid Lalor. Maureen O'Dalaigh 
găsise un al şaselea om care să conducă dubiţa, parcată la 
câţiva metri mai sus pe Dub Lane, gata de un demaraj rapid 
spre Upper Malone şi apoi drept înainte pe Finaghy Road către 
Ladybrook. 

Gearóid încă se gândea la Noreen şi, din când în când, la 
ieşirea nocturnă pe care o ratase. Asta nu pentru că s-ar fi 
bucurat vreodată de viaţa mondenă. Aparţinea unei familii 
republicane liniştite, una care dăduse cauzei mulţi martiri, iar 
copilăria şi tinereţea şi le dedicase, într-un fel sau altul, mişcării. 

Mirosi aerul nopţii şi se gândi din nou la Noreen, apoi se 
surprinse foindu-se pentru a se aşeza mai bine pe pământul 
umed. Ajunsese să creadă în destin. În destinul Irlandei, care va 
fi liberă într-o bună zi, şi în destinul său ca soldat care luptă 
pentru această libertate. Dar era greu să se gândească la 
balade şi să se imagineze pe sine ca pe un om al destinului, în 
fruntea maselor cu o armă ridicată, când în realitate stătea pe 
pământul ud cu genunchii amorţiţi, aşteptând să ucidă un om 
sau să fie ucis când încerca să facă acest lucru. Îşi ţinu 
răsuflarea, ca să nu mai inhaleze izul greu de nămol. 

Cu treizeci de secunde înainte de miezul nopţii auziră un 
Norland apropiindu-se dinspre Malone Road, apoi virând pe 
străduţa scurtă care cobora spre Malone House. Un vehicul mult 
mai uşor îl însoțea. Exactitate cazonă. La miezul nopţii, micul 
convoi trase la scara din faţa casei, iar motoarele fură reduse la 


tăcere aproape simultan. 

Maşina era fie Jaguar, fie Daimler, imposibil de spus cu 
precizie în întuneric. Nici nu mai conta. În timp ce Conor 
Melaugh privea prin luneta cu vedere pe timp de noapte, uşa 
din spate a Norland-ului se deschise şi o patrulă de şase soldaţi 
purtând veste antiglont şi înarmaţi cu MP5-uri H & K săriră jos, 
doi câte doi. Un detaşament din Compania B, din Batalionul de 
Comandă Belfast (OPCON BRB), sau cel puţin aşa spusese 
O'Dalaigh. 

În timp ce aceştia îşi ocupau poziţiile, şoferul maşinii cobori şi 
deschise repede celelalte portiere. Păşiră jos patru pasageri, trei 
bărbaţi şi o femeie. Ca şi şoferul, erau îmbrăcaţi în haine civile. 
Până aici totul era aşa cum i se spusese lui Melaugh că o să fie. 

Cei patru civili porniră către casă, iar şoferul începu să închidă 
portierele maşinii. 

Melaugh lăsă să treacă două secunde; voia ca toată echipa 
să-i aibă în colimator. Ţinti femeia şi apăsă pe trăgaci. Se 
produse o detonație scurtă, apoi femeia se prăbuşi înainte, de 
parcă ar fi fost lovită de o cărămidă. Bărbaţii din jurul ei dădură 
să se întoarcă. Păreau să se mişte cu încetinitorul, fiecare în altă 
direcţie, confuzi, cu mâinile ridicate şi cu capetele întoarse, trei 
siluete cioplite în faţada de piatră. Se răsuciră şi căzură ca şi 
cum degete ascunse ar fi tras de sfori şi i-ar fi trântit la pământ. 

Lângă Norland soldaţii stăteau şi priveau. Exact cum 
promiseseră, n-au mişcat un muşchi, nici chiar când O'Malley s- 
a apropiat de scări şi a ciuruit corpurile prăbuşite cu mai multe 
rafale ale armei semiautomate. Melaugh le văzu feţele 
distorsionate de strălucirea stranie, ca din altă lume, dată de 
lumina slabă a lunetei. Se uita drept în ochii lor. Ei ştiau că îi 
priveşte, iar el ştia că l-ar omori dac-ar putea. Feţele lor erau 
portrete ale furiei neputincioase şi ale unei uri adânci, 
înspăimântătoare. Unii dintre taţii lor luptaseră şi ei în lungul 
război. 

Când ultima rafală a mitralierei răsună deasupra parcului, 
Conor se ridică în picioare. Se simţea obosit şi speriat. Ce-ar fi 
dacă, la urma urmei, s-ar dovedi că e o dublă trădare? Nu l-ar fi 
mirat ca O'Dalaigh să n-aibă scrupule şi să ofere o întreagă 
unitate activă ca sacrificiu pentru ceea ce se obținuse în seara 
asta. 

Eugene O'Malley reveni lângă ceilalţi. 


— Hai s-o ştergem dracu’ d-aici, băieţi! 

Se regrupară şi o luară la goană în jos, de-a lungul drumului, 
spre dubiţă. Motorul era pornit, gata de plecare. Nimeni nu mai 
avea chef să zăbovească pe-acolo. Chiar dacă patrula din faţa 
casei rămânea fidelă înţelegerii, în curând vor roi şi alţii prin 
preajmă, unităţi speciale şi armată, care i-ar pune la pământ 
fără să întrebe sau să stea pe gânduri. 

— Trebuie să pară veridic, îi zisese Maureen O'Dalaigh lui 
Conor în timpul instructajului de după-amiază. Nu se va crede 
niciodată că armata a deschis focul şi n-a rănit pe nimeni. Au 
nevoie de un cadavru cu care să defileze în faţa presei, un soi 
de compensație pentru dezastrul scandalos pe care îl veţi face 
tu şi băieţii. 

— Vrei să sacrifici pe unul dintre voluntarii noştri doar ca să 
salvezi aparențele? întrebase el atunci, foarte furios. 

Ea îşi scuturase capul. 

— Nu, nu ca să salvez aparențele. Să salvez toată treaba. Să 
nu fie compromisă. Acea moarte va face ca totul să pară real, va 
convinge autorităţile că englezii au deschis focul în timp ce voi 
eraţi acolo. Este nevoie de asta, Conor! îmi pare râu, dar aşa 
trebuie să se întâmple. _ 

Şi aşa avea să se întâmple. In drum spre dubiţă, Conor 
mergea alături de Gearóid Lalor. Îl vedea lângă el. 

— Isuse, Gearóid! zise el, încurcat. Am lăsat acolo căcatul de 
Browning! Vrei să te întorci şi să mi-l aduci, în timp ce se 
instalează băieţii în maşină? Nu se poate să nu-l găseşti; e chiar 
lângă copacul ăla mare de-acolo. Soldaţii ne urmăresc de- 
aproape, ştiu cine eşti. 

— Ai dreptate, Conor! Mă-ntorc într-o clipită. 

Conor nu privi. Dar auzi împuşcăturile destul de bine când 
nemernicii deschiseră focul. Când au terminat, probabil că îl 
umpluseră pe bietul rătăcit cu destule gloanţe pentru a încropi o 
ţeavă de plumb. Conor se simţea rău. Era furios şi confuz. 

— Hai s-o ştergem de-aici, zise el. 

lar în urechi auzea încă vocea lui Gearóid răsunând: „Mă-ntorc 
într-o clipită”. 


3 


Cartierul General al Poliţiei Metropolitane 


Harcourt Street 
Dublin 

4 septembrie 
ora 9.15 


Declan Carberry se trezise cu dureri de cap pentru a patra 
dimineaţă la rând. Fuseseră trei în săptămâna dinainte. Cinci cu 
încă o săptămână înainte. „Tocilara”, „Pocnitoarea“ şi, cel mai 
adesea, „Detonatoarea”. Dăduse un nume fiecăreia şi începuse 
să numere. Îi mai rămăsese doar să ţină un registru. Punct de 
pornire, durată, intensitate, cauze posibile. În situaţia asta ar fi 
trebuit să-l cheme pe Brannigan, dar era ultimul lucru pe care ar 
fi vrut să-l facă. Brannigan era tipul de doctor căruia îi plăcea să 
sâcâie oamenii. „la o picătură din asta, înghite aia, nu mai lua 
ailaltă.” Cu siguranţă, i-ar ordona lui Declan s-o lase mai uşor cu 
munca, iar acum chiar nu-şi putea permite acest lucru. Nici în 
luna care urma. Şi nici chiar în anul următor. 

Şi atunci Brannigan era înclinat să vorbească, să sondeze: „S- 
a întâmplat ceva înainte de a începe durerile? E ceva anume 
care le declanşează?” Omul se imagina pe sine ca pe un soi de 
consilier, în papucii săi jerpeliţi şi în puloverul său pe care le 
purta în cabinetul de consultaţii. „Te simţi neliniştit. Incordat? Ai 
vreun motiv special de îngrijorare? Când ai făcut sex ultima 
oară?” 

„Isuse”, gândi Declan aplecându-se peste biroul său şi 
apucând raportul despre bomba de la O'Donoghue. Ştia perfect 
ce nu e în regulă cu el şi nu era niciun leac pe care Brannigan i 
l-ar fi putut da pentru a-i îmbunătăţi situaţia. 

Până şi un copil ar fi putut explica durerile de cap ale lui 
Declan Carberry: o soţie pe care el n-o mai iubea, dar de care 
nu putea divorța; tendinţa de a lucra exagerat de mult; o slujbă 
ca şef al Unităţii Speciale de Detectivi, divizia specială a 
Republicii Irlanda, cu responsabilităţi speciale în combaterea 
terorismului. Era surprins că nu are decât dureri de cap 
provocate de tensiune. Oameni de vârsta lui, cu probleme ca ale 
sale, cădeau seceraţi în fiecare zi a săptămânii de atacuri de 
cord. Poate avea o tumoare pe creier. 

Chiar dacă s-ar fi schimbat legea divorţului - care părea un 
proiect la fel de îndepărtat ca întotdeauna -, el nu s-ar afla într-o 
situaţie mai bună. Tot nu va putea să divorţeze de Concepta. 


Era destul de rău că femeia ajunsese tot ceea ce el detesta - 
extravagantă şi infatuată, îndărătnică şi autocompătimitoare. 
Dar Concepta era sora lui taoiseach“. Sau, mai corect din punct 
de vedere istoric, fratele ei, Pâdraig Pearse Mangan, devenise 
treptat dintr-un biet crescător de găini şef al regiunii Limerick 
West, apoi conducător al partidului Fianna Fâil, iar după aceea 
prim-ministru. 

Prin urmare, chiar dacă divorţul ar fi fost legal, Pâdraig Pearse 
nu l-ar fi acceptat niciodată pe al surorii sale. Concepta era unul 
dintre cele mai preţioase bunuri ale sale. Apărea la întrunirile de 
partid, la balurile de caritate, la vizitele oamenilor de stat şi ale 
diplomaților, şi aproape că devenise invitata obişnuita a show- 
ului de noapte de la televizor. Gay Byrne o iubea. Pat Kelly o 
adora. Era aproape la fel de populară ca preşedintele. In fiecare 
an, de Crăciun, se duceau amândoi la casa părintească de lângă 
Limerick, pentru a fi fotografiaţi cu bătrânii părinţi, cu verii, cu 
nepoţii şi nepoatele. 

Pâdraig Pearse (insistase să aibă ambele nume, de ce nu?) 
era văduv. Virtuoasa Geraldine fusese împinsă către odihna 
veşnică de un cancer, în urmă cu cinci ani. Atunci Concepta, 
care nu rata niciodată o şansă, ieşise în faţă şi sacrificase totul 
pentru Irlanda. „Fratele meu are nevoie de mine”, declara ea 
întruna. Unica ei fiică era o femeie matură de-acum, soţul - un 
om foarte ocupat, prin urmare fratele ei şi partidul său treceau 
pe primul plan. 

Declan stătu nemişcat o vreme, până când capul încetă să i 
se mai învârtă. În tinereţe putea da vina unor astfel de dimineţi 
pe beţiile grozave de peste noapte. Dar de câţiva ani o lăsase 
mai uşor cu băutura, iar în seara dinainte nu băuse decât un 
strop. Poate asta era în neregulă. Poate, la urma urmei, soluţia 
era să apeleze din nou la sticla. Corpul îi spunea ceva, asta nu 
putea nega. Numai că, din păcate, alesese să-i vorbească într-o 
limbă străină. 

Şapte morţi şi treizeci de răniţi, iar Declan Carberry nu se 
putea gândi la altceva decât că nevastă-sa nu-l iubeşte! mormăi 
şi se apucă să citească raportul pentru a patra oară. 

Bomba explodase în barul lui O'Donoghue, în Merrion Row, la 
câteva minute după ora nouă, în urmă cu două seri. Pentru ca 
lucrurile să fie mai rele, locul era înţesat cu turişti. Printre ei 


4 Prim-ministru (Ib. irlandeză, în orig. n. red.). 


erau americani şi englezi, şi ăsta nu era decât începutul. Avea 
deja întâlniri la ambasadele americană şi britanică, iar, dacă mai 
mureau câţiva dintre răniţi, se puteau adăuga listei cea franceză 
şi cea olandeză. La Ministerul Afacerilor Externe, în St Stephen's 
Green, noul ministru, Ciaran Clark, aduna informaţii din toate 
părţile. Vorbise cu Declan la telefon de zece ori în ziua 
precedentă, cerând asigurări. 

— Asigurări? protestase Declan. Ce dracu' vrei să spui prin 
„asigurări”? 

— Că nu vor mai fi alte incidente. Că ai situaţia sub control. 
Isuse, omule, asta ar putea să ne gonească turiştii pe tot 
sezonul. lar anul viitor suntem la preşedinţia Comisiei Europene. 
Trebuie să fim în stare să le spunem străinilor că asta nu se va 
mai întâmpla. 

— Ciaran, nu sunt Isus Hristos. 

— Nici nu mi-a trecut prin cap că ai fi. Dar eşti conducătorul 
Unităţii Speciale de Detectivi şi e treaba ta să ne păzeşti de 
terorism. 

Declan îşi asumase întreaga responsabilitate pentru 
investigaţii, preferând să nu lase treaba pe mâinile inspectorilor 
săi. Cu doi dintre ei, Coyle şi Grogan, lucra direct, iar el raporta 
personal comisarului Gărzii. Dar din chestia cu bomba făcuse o 
treabă personală, ceea ce deja regreta. 

O maşină de patrulare părăsi curtea cartierului general cu 
sirenele urlând. Declan oftă şi lăsă raportul deoparte. Nu se 
putea concentra. Dacă nu era Ciaran Clark, era fericitul de 
cumnatu-său. Pádraig Pearse îi telefonase ieri de câteva ori. El 
nu era niciodată aşa de insistent ca ministrul de externe, dar 
nici nu era nevoie să fie. 

Telefonul sună, iar Declan îşi adună toate forţele pentru a-şi 
petrece ziua făcând faţă interogatoriilor. Asta nu era cu 
adevărat muncă de poliţie, iar el îşi dorea să fie la locul crimei 
sau pe unde l-ar mai fi purtat investigaţiile. Durerea de cap i se 
accentuase. 

Între timp, şapte oameni nevinovaţi zăceau în sicrie şi alţi 
treizeci erau în spital, unii fără feţe, alţii fără membre, câţiva 
fără nicio speranţă de a reveni la viaţă. Avea numele, vârstele şi 
fotografiile lor în raport, avea detalii privitoare la rănile lor, iar 
toate acestea i se învârteau în cap ca particulele de praf din 
spaţiu. Unii dintre ei erau mai tineri decât fiica sa, Máiréad. Şi 


toţi aveau familii. Ridică telefonul. 

— Carberry. 

— Declan, sunt Austin McKeown. Ai un minuţel? 

Declan se ridică în picioare. Austin McKeown era comandantul 
Unităţii Speciale din Divizia E3 a forţelor speciale, responsabilul 
cu serviciile de securitate din Irlanda de Nord. El şi Declan se 
întâlneau regulat pentru a discuta despre siguranţa graniţei, iar 
cu timpul deveniseră prieteni apropiaţi. Nu foarte apropiaţi, 
bineînţeles. După cum i se reamintise lui Declan nu o dată, 
cumnatul lui taoiseach îşi alege prietenii cu atenţie. 

Cu Austin luase legătura în prima oră după explozie. Unitatea 
speciala pornise deja propriile investigaţii, pentru că era 
aproape sigur că bomba fusese pusă de o grupare loialistă din 
nord. 

— Ce mai zici, Austin? 

Lui Declan îi plăcea întotdeauna să maimuţărească accentul 
nordic al celuilalt. 

— Destul de bine, Declan. Ascultă, eşti liber azi, în jurul 
prânzului? 

— Pot să-mi fac timp, desigur. 

— O să cobor în zonă. Aş vrea să te văd. 

— Ei bine, în momentul ăsta o întâlnire ar fi de folos. De ce nu 
vii chiar aici, în Harcourt Street? 

Celălalt avu o mică ezitare. Când vorbi, Declan sesiză o 
nelinişte neobişnuita în vocea lui McKeown: 

— Aş prefera să te văd singur, Declan, dacă nu te superi. Nu 
ne-am putea întâlni altundeva? 

Declan se gândi repede. 

— Să fii la Bewley, în Grafton Street, la unu. Jos, în hol. 

— O să fiu acolo. Şi, Declan... te rog să nu pomeneşti cuiva de 
asta. 

Din nou neliniştea, ca şi cum ar fi privit peste umăr. 

— Austin, e vorba de chestia cu O'Donoghue? 

— Nu pot vorbi la telefon. O să-ţi spun când ne vedem. 

Celălalt închise. Declan puse încet receptorul în furcă şi se 
aşeză la loc. Nu-l simţise niciodată atât de încordat pe Austin 
McKeown. Ce se întâmpla? 

Telefonul sună. Declan îşi simţi durerea de cap revenind cu 
mai multă forţă. Ridică receptorul. 

— Carberry. 


— Tati, sunt eu. 

Se relaxă. Era întotdeauna o plăcere să audă vocea lui 
Mâiread. O auzise atât de puţin în aceste zile. Plecase de acasă 
în urmă cu un an, când îşi găsise o slujbă la Bord Fâilte, o 
agenţie de turism, şi se instalase bucuroasă într-un apartament 
din Ballsbridge. El ar fi vrut ca ea să meargă la facultate, dar 
fata preferase independenţa dată de propriul venit. „Oricum, 
justificase ea, în zilele noastre oamenii merg la universitate mai 
târziu, iar o mică experienţa de viaţă nu a făcut nimănui niciun 
rău.” 

— Ce mai faci, iubito? 

— Bine, tati, dar aş vrea să te văd. 

Gemu în sinea sa. Nu-şi dorea nimic mai mult decât s-o vadă 
pe Máiréad, dar avea deja toată ziua încercată, iar restul 
săptămânii era foarte probabil să fie groaznic, mai ales dacă se 
dovedea că Austin McKeown are vreun indiciu pentru el. 

— Mi-ar plăcea foarte mult, Máiréad, dar ştii şi tu că sunt prins 
cu explozia de luni noaptea. 

— Durează numai câteva minute, cel mai mult o jumătate de 
oră. 

— Draga mea, nici nu mai ştiu când am fost ultima oară atât 
de ocupat. 

— Ai fost ocupat luna trecută, iar urmărirea cu arme din 
iunie... Se opri. Părea obosita şi gata să izbucnească în lacrimi. 
Tati, trebuie să te văd. 

— Máiréad, s-a întâmplat ceva? Pari necăjită. 

— Nu am nimic. Dar este important. Termin lucrul la cinci. Pot 
să te văd atunci? 

Declan oftă. 

— O să trec să te iau. 


Îl putea dibui pe Austin McKeown oriunde, chiar şi într-o 
încăpere plină cu fum. Tipul din Ulster purta întotdeauna acelaşi 
costum când venea la Dublin. Era cel pe care îl purta şi când l-a 
întâlnit Declan prima dată. Era un costum verde, făcut de un 
croitor din Limavady, oraşul de baştină al lui Austin, care îl făcea 
pe bietul om să semene cu un fermier ieşit peste zi la Balmoral 
Show. Declan îl compătimise întotdeauna pentru costum, dar îi 
plăcea omul prea mult ca să-i spună asta. 

La Bewley era aglomerat, dar reuşiră să se înghesuie într-un 


colţ. Ai fi zis că jumătate din Dublin era acolo, iar cealaltă 
jumătate aşteaptă la coadă pentru a intra. 


— O să comand asta, zise Austin aşezându-se pe scaun şi 
punându-şi geanta pe masă. Fac nişte pâini grozave aici. Am 
luat una ultima oară când am venit încoace şi nevastă-mea n-a 
încetat să mă bată la cap câteva săptămâni: „Când te mai duci 
în Dublin? mă tot întreabă. Aş mai vrea o pâine de-a lor”. 

Vorbiră o vreme despre pâine şi prăjituri, sorbind ceai 
fierbinte în timp ce se ocupau de mâncarea din farfurii. Nici 
unuia nu-i era foame, iar durerea de cap a lui Declan trecuse în 
faza pe care o numea „Tocilara”. Spera să rămână aşa, pentru 
că faza a doua, „Pocnitoarea”, era ucigătoare. Ciaran Clark 
sunase de trei ori, ministrul de justiţie de două ori şi taoiseach o 
dată. 

— Austin, ce te aduce în Dublin? întrebă el, în sfârşit. 

McKeown îşi sorbi ceaiul şi puse ceaşca pe masă, zăngănind-o 
ca să o aşeze în farfurioara ei. Era fiul unui fermier, uscat, cu un 
gât subţiratic ce ar fi părut la locul lui şi în zgarda unui câine, şi 
într-o cocardă portocalie”. Vocea lui puternică de ţăran atrăgea 
atenţia celor de la mesele dimprejur. 

— Am auzit că grădinile de la Trinity College sunt foarte 
frumoase în perioada asta a anului, Declan! 

— Sunt, într-adevăr, deşi e greu să le vezi ca turist. Vrei să te 
conduc să le vezi? 

— Ţi-aş fi recunoscător. 

Plimbarea fu scurtă. Austin nu spuse nimic până când nu 
trecură prin poarta principală a colegiului în prima curte. 
Studenţi care se pregăteau pentru examinările din septembrie 
se amestecau cu turişti aflaţi în căutarea Cărţii Sfinte. 

— Declan, îmi pare teribil de rău de chestia cu acoperirea, dar 
aş prefera să mergem în continuare. 

— Nu e nevoie să te scuzi. Suntem în aceeaşi branşă. Aş fi 
fost neliniştit dacă aş fi fost în regiunea ta. 

Unitatea Specială de Detectivi a lui Declan fusese cunoscută, 
până în urmă cu câţiva ani, ca Divizia Specială, iar operaţiunile 


> Orange collarette - cocardă a unui ordin masonic (n. tr.). 

ê Book of Kells - manuscris al Noului Testament aflat în posesia Trinity 
College din Dublin; a fost copiat în jurul anului 800, în Abația Kells. (n. 
tr.), 


sale erau paralele cu cele ale unităţii echivalente din nord şi din 
alte regiuni ale Regatului Unit: supravegherea şi prevenirea 
subversiunilor pe plan intern şi a terorismului. 

— Uite, Declan, înainte de a-ţi spune ce mă frământă, am 
nevoie de asigurarea ta că nu vei încerca să-mi detectezi sursa 
şi că nu vei face ceva care ar putea să ne pună în pericol pe 
mine şi pe colegii mei. 

— Pentru Dumnezeu, Austin, nu mai era nevoie să spui asta... 

— Şi că nu vei sufla niciun cuvinţel despre asta nimănui. Dacă 
eşti de acord ţi-oi spune... 

Declan îşi scutură capul. 

— Nu-ţi pot promite asta, Austin! Ştii că nu pot. Nu, dacă are 
vreo legătură cu securitatea naţională. 

McKeown ezită, apoi aprobă din cap. 

— Mda, ai dreptate. Atunci să zicem numai că trebuie să fii 
foarte atent. Să nu-ţi turuie gura. : 

Declan încercă să pară atins de sugestie. In jurul lor, clădiri 
cenuşii se ridicau monumentale spre cerul brăzdat de nori. O 
tânără ducând nişte cărţi, cu părul legat la spate cu o panglică 
roşie, trecu pe lângă ei. Un băiat o privea dintr-un colţ şi nu-şi 
luă ochii de la ea, până când nu dispăru într-o intrare. 

— E vorba de O'Donoghue, nu-i aşa, Austin? întrebă Declan, 
încercând să-l îndemne mai repede pe prietenul său să spună ce 
avea de spus. 

Subţiraticul dădu uşor din cap şi îşi împreună mâinile. Părea 
să nu se simtă prea bine în costumul său de iarnă. Un protestant 
înverşunat pe tărâmul papistaşilor, în câmp deschis şi fără 
niciun ajutor. 

— Trebuie să ştii, începu el, că au fost nişte împuşcături în 
Belfast, acum vreo două săptămâni, pe şaisprezece august. Trei 
bărbaţi şi o femeie, plus un luptător IRA au căzut în schimbul de 
focuri. 

Declan aprobă din cap. 

— Da, am auzit de incident. Lângă Lagan, nu-i aşa? Avem 
oameni care supraveghează unităţile active din toate regiunile 
de graniţă. 

— Mă îndoiesc că îi veţi găsi. Trebuie să fie deja foarte bine 
ascunşi acum. N-au fost nişte împuşcături obişnuite. 

Versiunea oficială care îi fusese servită lui Declan de la 
cartierul general al RUC din Knock era că cele patru victime 


fuseseră funcţionari civili din Ofwat, departamentul însărcinat cu 
supravegherea autorităţilor de control al apelor regionale 
britanice. Fuseseră în Belfast pentru a pune la punct un program 
de testare pentru nitrați şi se credea că fuseseră luaţi drept 
soldaţi în afara programului. 

— Mi-am închipuit asta deja, zise Declan. Dintr-un motiv 
anume. N-am crezut niciodată că e posibil ca o patrulă a 
armatei să treacă prin zonă chiar în momentul ambuscadei. 

McKeown dădu din cap, nemulţumit. Nu fusese el responsabil 
cu inventarea poveştii de acoperire şi ştiuse că nu va rezista nici 
la un examen sumar. 

— Presupun, reluă Declan, că cele patru victime chiar 
aparţineau unei organizaţii mai importante decât Ofwat. Asta e, 
nu prea merge să vinzi castraveți grădinarilor prin părţile astea. 

— Da, ai dreptate. Şi nu erau nici dintre membrii de rând ai 
MI5. Femeia era director general adjunct, Jean Whitmarsh în 
persoana. Cei trei bărbaţi erau din Divizia T - directorul diviziei 
şi doi foşti ofiţeri F5. 

Declan îşi dădu seama imediat de înţelesul acestor informaţii. 
Divizia T din MI5 avea o putere din ce în ce mai mare şi avea de- 
a face, în general, cu lupta împotriva terorismului. Printre 
celelalte divizii pe unde lucrase pe parcurs era şi F5, 
responsabilă cândva cu monitorizarea terorismului irlandez. 

— Au aterizat acolo pentru a participa la o întâlnire la Malone 
House, continuă McKeown. Mi se spune că erau însărcinaţi să 
întâlnească un grup de lideri loialişti, jumătate politicieni, 
jumătate paramilitari. Trebuia să se încheie un târg. Nu cunosc 
detalii, dar ştiu că scopul era garantarea prezenţei pe viitor a 
forţelor militare britanice în nord, încă cel puţin zece ani. 

— Loialiştii trebuiau să renunţe la orice idee de a scoate 
Irlanda de Nord în afara Regatului Unit. În schimb, MI5 urma să 
furnizeze forţelor lor paramilitare servicii de informaţii de înaltă 
calitate despre republicani, în general, şi despre membrii 
reformaţi ai IRA, în special. Se mai făcuseră înainte astfel de 
târguri, dar ăsta urma să fie mult mai sofisticat. Şi-au făcut 
socoteala că ar putea să anihileze IRA în trei ani. 

Declan fluieră. 

— Ar fi mers? 

McKeown ridică din umeri. 

— Greu de spus. Dar ar fi avut o şansă bună. 


— Cât de sigură e sursa care ţi-a dat toate datele astea? 

McKeown îşi frecă bărbia. 

— Destul de sigură. Numele lui este Toboşarul. Aparține unei 
grupări Orange” şi cântă la tobe Lambeg. Nişte chestii 
înfiorătoare, pot juli mâinile unui om până la os. Îl cunosc de- 
acum de şapte ani şi niciodată n-am avut probleme. 

— Nu ţi-ar servi informaţii false? 

McKeown îşi scutură capul. 

— Niciodată. E mult mai înspăimântat de mine decât de 
bătrânul Nick. 

— Nu-i de mirare că IRA a riscat să intre în ambuscada asta. 
N-au încercat să-i lovească şi pe loialişti acolo? 

— Nu-şi mai permiteau să aştepte alte treizeci de minute. ŞI 
republicanii şi-au dat seama foarte bine că eliminarea în felul 
ăsta a jumătate din liderii loialişti ar fi condus la represalii pe 
care nu le-ar fi putut suporta. 

— Dar la O'Donoghue au fost represalii, nu? 

— Mda, desigur! Tocmai de asta îţi spun toate astea. Te 
avertizez să nu te aventurezi prea mult. Dacă faci prea multe 
săpături, s-ar putea să dai de lucruri foarte urâte. 

— Lucrurile sunt deja urâte. 

— Puteau sta şi mai rău. Îţi sugerez numai ca pentru moment 
să înfrunţi valul. Când vom fi în stare, vom găsi pe cineva 
potrivit pentru a-l pune la colţ. 

— Mă avertizezi cu privire la oamenii de la vârf, asta e? 

Austin îşi scutură capul. 

— Nu mă înţelege greşit, Declan! Te-ai purtat cinstit cu mine 
întotdeauna şi sper că şi eu am fost la fel de cinstit cu tine. Nu 
te avertizez cu privire la cineva. Mi-ar plăcea să pun mâna eu 
însumi pe nenorociţii ăştia, crede-mă! Dar asta e o chestie care 
ne-ar putea exploda în faţă amândurora. N-o pot dovedi, dar 
sunt sigur că patrula militară care păzea victimele a primit 
ordine să stea deoparte. Ancheta procurorilor nu prea se leagă. 
Dar încearcă să nu te amesteci în treaba asta! 

— Păi exact asta trebuie să fac, Austin. Pentru asta sunt 
plătit. La fel ca tine. 

— Nu, oamenii ca mine şi ca tine sunt plătiţi să menţină 
pacea, nu ca să-şi bage nasul unde nu le fierbe oala. Crede-mă, 
dacă te vâri în afacerea asta, s-ar putea să stârneşti o reacţie de 


7 Societate protestantă din Irlanda (n. tr.). 


n-o să-ţi vină a crede. De ambele părţi ale graniţei. Dacă vrei să- 
mi asculţi sfatul, concentrează-te pe urmărirea Unităţii Speciale 
şi lasă-i pe flăcăii ăştia pe mâna mea şi a celor care ştiu cum să 
trateze cu ei. 

— Şi dacă prind o urmă care să mă conducă în altă parte? 

— Declan, n-ai priceput, nu-i aşa? Data viitoare nu va mai fi o 
bombă într-un bar. Data viitoare s-ar putea să fii tu ţinta. 

— Să zicem că aşa vor face. Şi să zicem că scap cu viaţă. La 
cine mă duc după informaţii? Vin la tine? 

McKeown îşi scutură capul energic. 

— Eu stau deoparte de acum încolo. Ezită: Dar dacă lucrurile 
scapă de sub control în vreun fel, este un om la care te-ai putea 
duce. 

— Şi cine ar putea fi acesta? 

Tipul din Ulster făcu din nou o pauză. 

— Declan, dacă îţi spun numele omului, trebuie să-mi promiţi 
că nu va apărea scris nicăieri şi că nu-l vei spune nimănui 
altcuiva. Nimănui. 

— E în regulă, îl voi ţine pentru mine. 

— Numele lui este Wetherell. Căpitan Richard Wetherell. E în 
Serviciul britanic de Informaţii Militare, Unitatea 14 din Lisburn. 
Iti dau numărul său direct. Acum un an i s-a făcut un instructaj 
special pentru a evalua situaţiile de genul ăsta Dar ia-ţi un 
răgaz, Declan! Lasă lucrurile să se mai liniştească! Şi, pentru 
Dumnezeu, fii foarte atent cum iei legătura cu el! 


4 


Dublin 
4 septembrie 
ora 17.48 


— Tati, sunt gravidă. 

Cuvintele atârnau în aer ca nişte bombe mici, gata să 
explodeze. Închise ochii, ţinându-şi răsuflarea pentru câteva 
clipe bune, agăţându-se de iluzia că fata lui este încă o copilă şi 
că problema despre care voia să-i vorbească nu era mai gravă 
decât o plângere a uneia dintre măicuţele de la şcoală. 

Deschise ochii, iar ea stătea încă acolo, de partea cealaltă a 
mesei. Nu o copilă, ci o tânără femeie îngrijorată, într-un costum 


gri, având nevoie de ajutorul şi înţelegerea sa. Ar fi vrut să o ia 
în braţe, să-i spună că totul va fi în regulă, că va avea grijă de 
ea. Paradoxal însă, mintea îi era încărcată de cuvinte ca „târfă“ 
şi „curvă”, dar îşi dădu seama că erau rostite de vocea tatălui 
său şi le curmă înainte de a mai putea face vreun rău. 

— Cine e tatăl? întreba el. Michael? 

Ea aprobă din cap şi lăsă jos linguriţa lungă pe care o ţinea în 
mână. El o luase de la sediul central al firmei Bord Fâilte, din 
O'Connell Street, şi o adusese într-o micuță cofetărie din 
apropiere. Înţelese acum că fusese un impuls inconştient. Era 
locul în care o adusese adesea când era copilă. 

— Şi atunci, o să te măriţi? 

Simţi că-l năpădeşte dezamăgirea de îndată ce rosti 
cuvintele. Michael nu-l impresionase niciodată prea tare, nu era 
tipul de om potrivit pentru iubita sa fiică. 

Mâiread îşi scutură încetişor capul şi îşi ridică o mână pentru 
a-şi înlătura din faţa ochilor o şuviţă din părul ei lung. El îşi dădu 
seama că e gata să izbucnească în lacrimi. 

— Nu, tată, nu avem de gând să ne căsătorim. De fapt, nu 
sunt aşa sigură că vom mai fi împreună prea mult. Nu prea ne 
potrivim. 

— Isuse, exclamă el, e puţin cam târziu să te gândeşti la asta, 
nu?! 

Dar în acelaşi timp simţi cum îl cuprinde uşurarea. Ea îl privi 
cu candoare, dându-şi seama că îşi revine după cele aflate. 

— Nu-i aşa, tati? Mai bine acum decât mai târziu. Nu crezi? 

El nu-i răspunse. Ar fi trebuit să trăiască cea mai mare parte a 
vieţii luptându-se cu dezamăgirile în privinţa asta. 

— Uite ce e, tati! Vreau copilul ăsta. Sunt foarte 
nerăbdătoare, zău aşa! Numai că nu vreau să mă căsătoresc cu 
Michael. Motivul pentru care îţi spun asta acum este acela că 
vreau să evit problemele mai târziu. Mama m-ar fi trimis în 
Anglia să avortez, dar eu nu doresc asta. Unchiul Pâdraig... ei 
bine, el nu m-ar mai fi vrut prin preajmă în cazul în care presa ar 
fi prins de veste. Îţi aminteşti ce discurs ţinut în Dâil3 mai spre 
începutul anului, condamnând familiile monoparentale, de care 
zice că nu sunt un lucru firesc. 

— Da, îmi amintesc. Sex, contracepţie, avort şi familii 
monoparentale. Cred că mâncatul îngheţatei ocupă şi el un loc 


3 Dáil Eireann - Camera Deputaţilor a Republicii Irlanda (n. red.). 


bun pe lista asta. Ei bine, tu eşti febleţea lui. O să schimb o 
vorbă cu el. Mă îngrijorează însă mama ta. Va sări în sus. Bine, 
ştii şi tu asta. Se opri. Când apare copilul? 

— In prima săptămână a lui februarie. 

— inseamnă că ştii asta de patru luni, nu? 

Ea ridică din umeri. 

— Mai mult sau mai puţin. Încă n-a început să se vadă. Dar va 
începe în scurt timp şi mi-e teamă că mama îşi va da seama. 

— O să discut cu ea în seara asta. Ezită. Máiréad, ştiu că n-o 
să-ţi placă, dar cred că n-ar fi o idee rea să mergi în Anglia. 

Ar trebui să te gândeşti la asta. Nu e nicio speranţă să te 
transferi la biroul Bord Fâilte din Londra? 


Austin McKeown schimbă în viteza a doua, pregătindu-se să 
oprească la punctul de control de care se apropia. Avusese un 
drum foarte lung de întoarcere şi încă mai avea o întâlnire 
seara, la cartierul general al armatei, în Lisburn. Fusese deviat 
din drum după Dromore, dar acum aştepta să îşi poată relua 
cursul spre Hillsborough. 

Pe tot drumul de întoarcere se gândise la conversaţia cu 
Declan Carberry. Nimeni din biroul său nu ştia că fusese la 
Dublin, iar, dac-ar afla, s-ar alege cu nişte întrebări foarte 
neplăcute. Dar n-ar fi putut lăsa lucrurile să se rezolve de la 
sine. Carberry era inteligent şi avea investigatori foarte buni în 
subordine. Până la urmă, serviciile de spionaj din sud erau mai 
bune decât cele din nord. Austin McKeown era unul dintre puţinii 
oameni care ştiau cu adevărat cât de grav fusese dezastrul 
Chinook, din iunie 1994, pentru securitatea Irlandei de Nord. 

Elicopterul se prăbuşise peste Mull of Kintyre, în drum spre o 
conferinţă din Inverness. Transporta şase ofiţeri MI5, inclusiv pe 
directorul general adjunct, şi zece ofiţeri speciali, printre ei şi pe 
asistentul detectivului-şef şi doi detectivi-şefi superintendenţi. 
La aceştia se adăugau opt militari, printre care asistentul şefului 
de personal de la cartierul general al armatei, un colonel, doi 
locotenent-colonei şi cinci maiori. Duceau cu ei o comoară de 
informaţii privind securitatea, iar competenţa lor în domeniu era 
de neînlocuit. Sistemul nu şi-a mai revenit niciodată în urma 
morţii lor. 

Asta lăsase teren liber aventurierilor de genul celor din MI5 
care încercaseră să facă o înţelegere cu paramilitarii loialişti. Şi 


Austin era foarte sigur că, dacă Declan Carberry şi oamenii lui s- 
ar fi apucat să sape în cazul bombei din Dublin, ar fi fost 
imposibil să nu dea peste indicii care să-i conducă la cei 
vinovaţi, chiar şi numai pentru că securitatea era atât de 
slăbită. Mai ştia şi că, dacă Declan ajungea atât de departe, 
taoiseach n-ar fi fost omul care să omită chestiile astea. Nu şi-ar 
fi lăsat câinii credincioşi să doarmă. Şi erau nişte câini capabili 
să ia beregata unui om, fără să crâcnească. 

Văzu patru soldaţi din Regimentul de Apărare a Uilsterului 
stând în faţa Land Rover-ului lor. Aruncând o privire în oglinda 
retrovizoare observă, spre surprinderea sa, că micul şir format 
în urma sa după Dromore dispăruse. In faţă, şoseaua era goală. 


Jim Bryce îşi iuți pasul. Nu voia să întârzie la întrunire, nici să 
atragă atenţia asupra sa. Pe de o parte era preocupat de ce 
avea acum de făcut, iar pe de alta, de slujba care-l aştepta în 
Glasgow, dacă reuşea s-o facă pe soţia sa să accepte să se 
mute. Ei nu i-ar fi plăcut, ura schimbările de orice fel, dar, dacă 
ar fi reuşit să ajungă la Glasgow, puteau spera să se mute în 
Anglia după un timp şi să scape odată pentru totdeauna de 
toate necazurile. Prin „toate necazurile” înţelegea viaţa sa dublă 
ca şef de cuib în cadrul Asociaţiei pentru Apărarea Ulsterului şi 
ca informator al poliţiei. 

Se gândi că Austin McKeown l-ar lăsa să plece, ba poate chiar 
l-ar ajuta. Nu-i dăduse el atâtea informaţii de-a lungul anilor? Şi 
nu fuseseră cele recente, privitoare la MI5, nişte informaţii de 
mare valoare? 

Coti pe Woodstock Road. Nu văzuse niciun cunoscut pe străzi 
toată seara, în afară de doamna Maguire, în drumul ei spre 
magazinul ilegal de băuturi. Fiul ei cel mai mare avea o slujbă 
bună într-o firmă de construcţii din Glasgow şi îi scrisese cu vreo 
două zile în urmă pentru a-i spune că aveau nevoie de un 
electrician bun. Trebuia să-i dea răspunsul lui Brian până la 
sfârşitul săptămânii, nu putea să ţină postul acela liber prea 
mult timp. El se hotărâse din prima: are să plece, dacă reuşeşte 
s-o convingă pe Annie şi obţine biletul de voie din partea celor 
care-l jumuleau de informaţii. II storseseră, aşa că îi datorau o 
viaţă nouă. N-avea decât cincizeci şi unu de ani şi mai avea de 
trăit mult şi bine. i 

Uşa se deschise de cum ciocăni şi el intră repede. In camera 


micuță erau patru: Cairns, Brown, Massey şi Martin. 

— Care-i problema? întrebă el. Arătaţi toţi de parcă aţi fi 
mâncat numai lămâie. 

Tommy McCracken închise uşa în urma lui. 

— Stai jos, Jimmy, zise el. Am vrea să-ţi punem vreo câteva 
întrebări. 


Declan oftă. Toţi cei din jurul său, cupluri şi familii, vorbeau şi 
râdeau în timp ce mâncau îngheţată din cupele înalte de sticlă. 
Luminile erau strălucitoare, totul sclipea. 

— Să plec în Anglia? Isuse, tati, ai zice că suntem în anii 
cincizeci. 

El privi în jur. Obişnuia să vină în acelaşi local şi când era 
copil. Nu se schimbase prea mult. 

— În anumite privinţe aşa este. 

Aruncă o privire în oglinda din faţa sa şi văzu un individ 
singur, îmbrăcat cu o geacă. | se părea lui sau îi ţinea sub 
observaţie? 

— O să vorbim amândoi cu ea, zise el. Dar momentul pe care 
ţi l-ai ales nu putea fi mai prost. Eu şi mama ta am avut o 
dispută ieri. l-am spus că mă gândesc să mă mut. 

— Pentru Dumnezeu, tati, iar? 

— E grav de data asta, scumpo! Dacă n-ar fi fost drăguţul de 
Pâdraig şi impactul pe care l-ar putea avea asupra alegerilor 
viitoare, cred că mi-ar fi pus valizele în braţe. 

— Unchiul Pâdraig nu va încerca să te oprească, nu-i aşa? 

— Nu în atât de multe cuvinte... 

Declan aruncă o privire în oglindă, fără a-şi clinti capul. Omul 
în geacă se mutase la altă masă. Acum era mai aproape de ei. 
Declan îşi schimbă imperceptibil poziţia, aşa încât să-l poată 
privi fără să fie evident că face asta. 


— Vreţi să coborâţi din maşină, domnule? 

Austin scotoci în buzunarul hainei după actele de identitate. 

— Numele meu este McKeown, zise el. Sunt detectiv 
superintendent în divizia specială. Sunt în întârziere, trebuie să 
ajung la o întâlnire în Thiepval Barraks. 

Îi dădu soldatului actele peste geamul coborât. 

— Sunt sigur de asta, domnule! Acum vreţi, vă rog, să 
coborâţi din maşină? 


Omul nu era din partea locului. McKeown putea spune numai 
după accent că e din Belfast. În plus, dacă te uitai la el îţi dădeai 
seama că nu era de prea multă vreme în regiment. 

Deschise portiera şi păşi pe asfalt. Era o şosea îngustă, 
mărginită de ulmi. Într-un copac de pe partea opusă, cineva 
bătuse în cuie o tăbliță pe care scria: ISUS ESTE MANTUITORUL. 

— Cine este ofiţerul dumitale comandant? întrebă el. Blocajul 
ăsta este foarte prost organizat. 

Soldatul nu-l luă în seamă. Austin privi în jur. Era foarte 
ciudat. Ar fi trebuit să fie mai mult trafic după o deviere de la o 
şosea care lega două oraşe mari. 

— De unde veniţi, domnule? îl întreba soldatul. 

— Este secret. Nu am prea multă vreme de pierdut. Dă-mi 
actele şi lasă-mă să-mi văd de drum! 

— Asta nu se poate, domnule. 

— Ce naiba vrei să spui? 

În loc de răspuns, soldatul îşi ridică arma. Era o armă 
semiautomată, dar un model neobişnuit, ceva mai scurtă decât 
un Uzi. Ori de unde ar fi venit, nu era o armă standard. Soldatul 
apucă arma cu ambele mâini şi deschise focul. Ultimul lucru pe 
care Austin McKeown îl văzu fu semnul din copacul de peste 
drum, legănându-se şi apoi rotindu-se şi îndepărtându-se de el, 
într-o lumină roşie. 

Soldatul îşi goli magazia de cartuşe, apoi se întoarse pe 
călcâie şi porni încet către vehiculul în care venise împreună cu 
tovarăşii săi. Deasupra, un elicopter făcu un cerc, apoi plonjă, 
prinse viteză şi se îndepărtă. 

x 

Se simţi paralizat. Ar fi vrut să i se facă rău, dar paralizia îi 
stătea în cale. Ceilalţi bărbaţi din încăpere erau cu toţii prieteni 
de-ai săi, dar ştia că niciunul dintre ei n-ar ridica un deget să-l 
ajute. Ştiau verdictul. Zări cu coada ochiului un dosar subţire pe 
care era scris numele său de cod: „Toboşarul”. Probabil că 
înăuntru se află tot, fiecare informaţie pe care i-o dăduse lui 
Austin McKeown, numele fiecărui om pe care îl trădase forţelor 
de securitate. Era lipsit de sens să mai ceară îndurare. 

— Nu va dura mult, Jimmy, zise Billy Cairns. Il cunoştea pe 
Billy dintotdeauna, de când erau de-o şchioapă şi jucau fotbal 
pe Ravenhill Road. Nu-ţi înrăutăţi situaţia! Nu e uşor nici pentru 
noi, ştii asta. 


— Am... am voie să scriu ceva? Două cuvinte pentru Annie şi 
pentru băieţi. . 

— Jimmy, nu cred că e timp. Imi pare rău! 

Uşa se deschise şi un bărbat înalt intră în cameră. Jimmy îl 
aştepta. Numele său real era Raymond Hughes şi era un tapiţer, 
dar în Asociaţia pentru Apărarea Ulsterului era cunoscut drept 
„Ştreangul”. Dădu din cap către Jimmy îndată ce intră. Jimmy îl 
văzuse la lucru de multe ori, ştia exact ce avea să urmeze. Era 
cel mai îngrozitor sentiment din lume, să fie acolo şi să ştie că 
nu va părăsi în viaţă încăperea aceea mică şi funestă. 

— Vrei, te rog, să-ţi scoţi cravata şi să-ţi desfaci gulerul, 
Jimmy? _ 

Mâinile sale tremurătoare făcură după cum i se spusese. |n 
clipa următoare, bărbaţii din jurul său îi ţintuiră mâinile la spate. 

— N-o să fac nicio mişcare, zise el, cu toate că ar fi dorit 
foarte tare asta. 

— Asta e bine, Jimmy, zise „Ştreangul”. 

Îşi scoase din buzunar o coardă de pian lungă şi subţire, cu 
două mânere de metal fixate la capete. 

— Nu-ţi face griji, Jimmy, se termină rapid! 

Dar nimic nu durase atât de mult în viaţa lui Jimmy Bryce. 

x 


Omul se mută la masa de alături. Nu avea în faţă nici 
îngheţată, nici cafea. Incepu să-şi descheie geaca. 

Declan nu mai vorbi. Se înclină înainte. 

— Nu pune nicio întrebare, Máiréad! Când îţi spun eu, te ridici 
şi o iei înainte către uşă. 

— Tati, ce se-ntâmplă? 

— Faci exact cum ţi-am spus. Acum ridică-te! 

Declan se ridică. Mâiread ezită, apoi se ridică şi ea. Cu coada 
ochiului Declan îl putea vedea pe individ deschizându-şi geaca. 
Máiréad era pe intervalul care despărţea mesele. Declan se 
întoarse şi-l văzu pe individ scoțând o armă mică, 
semiautomată, dintr-un buzunar interior al gecii. 

Fără să mai stea pe gânduri, Declan se repezi asupra lui 
Máiréad, trântind-o la pământ. O fracțiune de secundă mai 
târziu, o rafală de foc automat mătură locul în care stătuseră. 
Gloanţele ricoşară din tăbliile de marmură ale meselor, vărsând 
îngheţate şi prăjituri. Altele se înfundară în carne. Oamenii 
ţipau, unii încercând să scape din scaunele pe care erau aşezaţi, 


alţii culcându-şi copiii la pământ. Omul cu geaca aruncă 
magazia cu cartuşe şi introduse în armă una nouă. 

Declan se răsuci, împingând-o pe Máiréad mai departe sub 
cea mai apropiată masă. In timp ce făcea asta, putea vedea 
picioarele celui înarmat răsucindu-se când se întorcea spre ei. 
Omul făcu un pas înainte. Un puşti de lângă uşă se ridică să iasă 
după ajutoare. Cel înarmat slobozi o rafală spre el, doborându-l 
peste o oglindă, într-o ploaie de cioburi. Declan băgă mâna în 
haină şi scoase Browning-ul HP automat pe care-l purta cu el 
peste tot. 

Se răsuci, strigând pentru a-i distrage atenţia celui înarmat de 
la Mâiread. Văzu picioarele individului răsucindu-se din nou şi, 
ochind cu grijă, trase de două ori, în partea de sus a coapsei. 

Cel înarmat se prăbuşi cu toată greutatea. Declan se răsuci, 
se ridică împingându-se în mâna stângă şi ţinând pistolul în 
dreapta. Ajuns pe picioare, se simţi dezorientat. Imprejurul său 
era o scenă de haos şi de teroare. Privi în jos, în locul în care se 
aştepta să se afle individul înarmat. Era gol. 

Răsucindu-se, îl văzu pe celălalt interval, ridicându-se pe 
piciorul zdravăn şi sprijinindu-se cu o mână într-un scaun în timp 
ce cu cealaltă ridica arma. Declan ridică pistolul exact în clipa în 
care omul începu să tragă din nou. Prima rafală fu trasă 
departe, dar apoi omul îşi regăsi echilibrul şi îl nimeri pe Declan 
în mâna stângă. Declan avea încă Browning-ul sub control. 
Folosindu-şi mâna dreaptă, trase de două ori, rapid. Al doilea 
glonţ lovi încheietura celui înarmat, zburându-i arma din mână. 

Declan strigă, somându-l să-şi pună mâinile deasupra capului. 
În acel moment un copil îngrozit de împuşcături se ridică şi trecu 
printre ei, plângând după maică-sa. Atacatorul folosi şansa şi îl 
înhaţă, retrăgându-se şchiopătând către uşă. Nimeni nu încercă 
să-l oprească. 

Declan ridică arma, pregătindu-se să tragă, dar erau prea 
mulţi oameni în jurul intrării. Se luă după atacator înjurând, dar 
îl văzu numai împiedicându-se pe trotuar şi răsturnându-se prin 
uşa deschisă a unei maşini care aştepta. Declan deschise focul 
în timp ce maşina demară de lângă trotuar, găurind luneta şi 
făcând bucăţi lămpile din spate. Dar nu ajută cu nimic. Maşina 
se îndepărtase deja, pierzându-se în traficul începutului de 
seară. Câteva clipe mai târziu, nu se mai vedea. In depărtare 
putea auzi sunetul sirenelor apropiindu-se. 


Punând pistolul înapoi în toc, Declan se întoarse în local. 
Scaune şi mese zăceau răsturnate, peste tot erau grămezi de 
sticlă, ca diamantele pe tejgheaua unui bijutier, cei morţi şi cei 
răniţi erau împrăştiaţi pe podea ca într-un abator de oi. Işi făcu 
loc prin dezordine către masa la care stătuse cu Mâiread. 
Îngheţatele lor stăteau abandonate pe masă, topite, dar 
neatinse. 

— Mâiread, zise el aplecându-se, acum poţi ieşi. A scăpat, dar 
n-o să se întoarcă. 

Nu veni niciun răspuns. Durerea din braţ începea să-l ardă. Se 
aşeză în genunchi. Cu coada ochiului zări costumul ei albastru. 
Se târî mai aproape. 

— Máiréad, poţi ieşi acum, a... 

Vocea îi îngheţă. Întinse o mână tremurândă şi trase bucata 
lunguiaţă de sticlă care căzuse dintr-o oglindă spartă din tavan 
şi se înfipsese cu cel mai ascuţit colţ în gâtul fiicei sale. Podeaua 
părea să se mişte cu el. Încercă s-o ajute, să-i oprească şuvoiul 
de sânge. Dar ea plecase într-un loc în care n-o putea urma, 
undeva unde nu putea ajunge cu vocea sau cu inima lui. 


5 


Noaptea trecu de parcă nici n-ar fi fost, ca un vis, dar lipsită 
de vise. Marea era întotdeauna pe fundal, cu mişcările sale 
păzindu-i gândurile, insinuându-i-se în amintirile masacrului cu 
murmurul său obişnuit. Au urmat scurte perioade de somn, din 
care a fost smuls de durere sau de angoasă. Trezindu-se la 
intervale în noapte, traversa grădina către capătul care se 
termina în apă şi privea pierdut în beznă, în timp ce asculta 
răsuflarea nopţii. 

Erau lumini peste tot de-a lungul golfului. Oameni stând 
întinşi în pat şi citind, surori veghind la căpătâiul muribunzilor, 
amanti îmbrăţişaţi, copii înfruntându-şi frica de întuneric. Și 
stafii: erau stafii acolo jos, palide şi tremurânde, singure, 
bolnave, veghindu-i pe cei vii în timp ce dormeau, făceau 
dragoste, se rugau, lunecau spre moarte, se trezeau din 
necuprinsul somnului sau cădeau înapoi în el. Dar niciunul dintre 
ei nu ştia ceea ce el ştia, anume că printre ei venise ceva mai 
negru decât cea mai neagră noapte. Se scutura, dar nici nu se 
gândea să se întoarcă în pat sau să intre ca să-şi ia o haină. 


Înăuntru, Concepta - soţia care nu-l iubea şi pe care n-o iubea 
- stătea trează, cu propriile gânduri. Era la o recepţie când 
aflase vestea morţii lui Mâiread. Declan nu-i spusese. El fusese 
ocupat până după miezul nopţii, mai întâi la St Laurence, undei 
se îngrijise braţul, apoi la birou cu colegii, luptându-se cu 
durerea, în timp ce derulau evenimentele care conduseseră la 
moartea lui Mâiread. Alţi trei oameni muriseră în schimbul de 
focuri, iar şaptesprezece fuseseră răniţi, niciunul grav. Pentru 
Concepta asta n-avea nicio importanţă; tot ce conta era faptul 
că unicul său copil fusese omorât. 

Fratele său, Pádraig, îi adusese vestea personal, la 
rugămintea lui Declan. Recepţia se ţinea la Paddy Quinn, şeful 
Comisiei pentru Energie şi fusese mare vâlvă când se aflase că 
venise taoiseach în persoană. Veselia se transformase într-o 
tăcere de gheaţă când cei prezenţi văzuseră faţa lui Pâdraig 
Pearse Mangan şi-şi dăduseră seama că se petrecuse o 
tragedie. 

Ea stătea în mijlocul încăperii decorate, cu un pahar de 
şampanie în mână când îl văzuse venind către ea, şi înţelese 
imediat, apoi scăpase paharul pe podeaua de marmură. 
Instinctul îi spusese că fiica ei este moartă. Acum stătea întinsă 
în patul ei, îmbrăcată, strângând la piept păpuşa favorită a lui 
Mâiread, ascultând marea agitată şi briza nopţii. O bucată de 
sticlă, un lucru atât de neînsemnat, îi răpise singurul copil. 
Încetul cu încetul rupse păpuşa de cârpe în bucăţi, fără să-şi dea 
seama de ceea ce face. 


Întunericul se risipi pe nesimţite. Zorii nu erau departe. 
Declan nu credea că va putea face faţă unei noi zile. Braţul avea 
să se vindece, rana fusese uşoară. Dar centrul universului său 
primise o lovitură de pe urma căreia ştia că nu-şi va mai reveni 
niciodată. 

Împuşcăturile nu fuseseră întâmplătoare, era sigur de asta. 
Atacatorul fusese trimis acolo sau alesese să meargă acolo cu 
scopul precis de a-l asasina pe Declan Carberry. Toate celelalte 
morţi, inclusiv cea a lui Mâiread, fuseseră accidentale. Petrecuse 
noaptea încercând să găsească un motiv, dar nu reuşise să afle 
vreunul. Faţa individului i se întipărise în memorie, dar nu 
fusese capabil să-l identifice printre fotografiile din dosarele 
suspecţilor pe care le văzuse în noaptea aceea, înainte de a fi 


trimis acasă. 

Se auziră paşi pe pietrişul din spate. Nu privi într-acolo. 
Concepta se aşeză pe bancă alături de el. Cerul începuse să 
pălească. Apărură luminile unei nave în depărtare, lângă insula 
Dalkey. 

— N-am putut să dorm, zise Concepta. 

Vorbiseră foarte puţin de când se întorsese acasă. 

— Nu, zise el. E greu să dormi. 

În grădină, în spatele lor, mirosul reginei nopţii era copleşitor. 
O pasăre cântă scurt, apoi alta. _ 

— Crezi că mă vor lăsa s-o văd? îl întrebă ea. Inainte de 
înmormântare. 

El dădu din cap. 

— N-a fost rănită foarte grav, zise el. N-ar trebui să fie o 
problemă. Dacă asta vrei. 

— Da. Aş vrea s-o văd. 

El privi în jur. În lumina crescândă putea să distingă conturul 
casei. Părea enormă, enormă şi goală. 

— Ce-ţi mai face braţul? zise ea. Nu te-am întrebat. 

— O să se vindece. Glonţul a trecut prin carne, nu e cine ştie 
ce. 

— Asta e bine. Mă bucur. 

Nu era ironie în vocea ei. Absenta ironiei îl surprinse. 

— AŞ fi putut s-o salvez, zise el. Dacă aş fi acţionat mai 
devreme, trăgând înainte de a-şi scoate arma... 

— Şşş! zise ea. Îşi puse un braţ după umerii lui. Nu trebuie să 
te învinuieşti. Nu poţi şti ce s-ar fi întâmplat. 

— Pe mine mă voia, Concepta! Dacă n-aş fi fost cu ea, 
Mâiread ar fi fost acum în siguranţă. 

— Nu poţi şti asta. 

— Ei, femeie, gândeşte! Cine altcineva de acolo ar fi fost o 
ţintă posibilă? 

— Chiar Máiréad. Era nepoata lui Pádraig Pearse. Dar, te rog, 
hai să nu ne certăm! 

— Da, ai dreptate. Îmi pare rău că ţi-am vorbit aşa. Oricum, e 
o nenorocire. Se opri. Cum a reacţionat Pâdraig? 

— E distrus. Ştii cât o iubea. 

Taoiseach nu avusese niciodată copii, iar din ziua în care se 
născuse Máiréad o tratase ca pe propria fiică. 

— O să-l văd azi după-amiază. Dar trebuie să trec pe la birou 


mai întâi. 

— Eşti sigur că vrei să lucrezi astăzi, Declan? 

— Am preluat investigaţiile. L-am văzut, am fost faţă în faţă 
cu el. Crede-mă, Concepta, n-o să am odihnă până când îl voi 
prinde! 

Ea nu spuse nimic. Ar fi vrut să fi fost acolo, să-i fi văzut şi ea 
faţa. Dacă ar fi avut o armă, l-ar fi împuşcat. 

Dinspre miazăzi cerul se lumina. În câteva minute soarele 
avea să fie cu ei din nou. 

— Declan, şopti ea, nu vreau să pleci. Am fost amândoi 
supăraţi când am vorbit despre despărţire, dar acum nu mai e 
loc de asta. Aş vrea să rămâi aici. 

— Asta n-a schimbat nimic între noi, Concepta. Moartea lui 
Mâiread nu ne va împăca. 

— Nu, înţeleg asta. Dar... pentru moment. Este greu şi aşa, 
fără gândul plecării tale. 

Se întoarse către ea. Fără să-şi dea seama, ridică mâna şi-i 
atinse obrazul. Era umed. Îl şterse cu grijă. Ar fi trebuit să-i 
spună că Mâiread era gravidă. 

— Hai înăuntru, îi zise el. O să îngheţi. 


6 
Cartierul General al Poliţiei Metropolitane 
Harcourt Street 
Dublin 
5 septembrie 
ora 8.45 


— Asta a venit dimineaţă la prima oră, domnule! Cred că ar 
trebui să aruncaţi o privire. 

Tim O'Meara îi înmână o hârtie lui Declan. Mesajul venise 
printr-o conexiune securizată între computerul de la cartierul 
general al Gărzii şi cel al Unităţii Speciale. 

Declan aruncă o privire rapidă peste hârtie şi o dădu 
deoparte. Era atât de epuizat în această dimineaţă, că îi trebuiră 
câteva secunde pentru a înţelege. Austin McKeown fusese găsit 
ciuruit de gloanţe pe o şosea lăturalnică, în apropiere de 
Hillsborough. 

Îşi roti încet privirea prin încăpere. Dintr-o fotografie agățată 


pe un perete, Mâiread privea în jos. Pe un alt perete atârna o 
fotografie făcută la o conferinţă pentru securitate, ţinută la 
Newry cu cinci ani în urmă. Austin McKeown era al doilea din 
stânga, în rândul din spatele lui Declan. 

Se ridică şi se duse la uşă. 

— Tim, zise el, vrei să vii o clipă? 

Câteva capete se întoarseră. Atmosfera în birou era încordată 
şi volatilă. Cei mai mulţi dintre apropiații lui Declan o 
cunoscuseră pe Mâiread, unii chiar de când era o fetiţă. 

— Închide uşa, Tim! Uite, sunt vreo două lucruri pe care aş 
vrea să mi le verifici, numai că vreau ca nimeni să nu afle ceva 
deocamdată. 

— Am înţeles, domnule. 

— Mai întâi, aş vrea tot ce poţi găsi despre asasinarea lui 
Austin McKeown. Dar, pentru Dumnezeu, fă ca totul să pară 
ceva de rutină! Nu trebuie să afle cineva că avem vreun interes 
anume privitor la el sau la moartea sa. 

— Aveţi dreptate, domnule. 

— Apoi, vreau să afli tot ce poţi despre un informator loialist 
poreclit „Toboşarul”. Nu ştiu despre el decât că are acest nume 
de cod. Asta şi faptul că, probabil, ţinea legătura cu Austin 
McKeown. Fii foarte atent în privinţa asta! Dacă Toboşarul este 
în viaţă, aş vrea să pot ajunge la el fără să ridic vreo suspiciune. 
lar dacă este mort, vreau confirmarea cât mai repede cu 
putinţă. 

— Altceva, domnule? 

— Da, mai e un lucru. Vrei s-o rogi pe Grainne să facă o 
investigaţie asupra tuturor foştilor membri activi din MI5 şi din 
SAS care ar putea fi încă activi în nord, fie pe cont propriu, fie 
pentru vreuna dintre agenţii? Asta îi include şi pe cei cunoscuţi 
că au legături cu una sau mai multe organizaţii paramilitare. 

— Căutăm ceva anume, domnule? 

— Vreau fotografii. Cum face rost de fotografii, să mi le 
aducă. 

— Pot să vă întreb dacă asta are vreo legătură cu... cu cazul 
la care lucrăm, domnule? 

Declan îl privi cu îngăduinţă. Tim fusese alături de el multă 
vreme. O cunoscuse pe Máiréad şi ştiuse ce însemna ea pentru 
Declan. 

— Nu, nu poţi. Dacă există vreo legătură, vei fi anunţat la 


momentul potrivit, la fel ca şi ceilalţi. Acum la treabă - şi 
asigură-te că îţi acoperi bine urmele! 


— Îl vreau mort. Nu mutilat, nu bătut, nu închis şi eliberat sub 
supraveghere în cinci sau şase ani, ci mort. Doborât ca un 
şoarece, ucis şi aruncat în fundul mlaştinii. Mă înţelegi, Declan? 

Taoiseach bătu cu pumnul strâns în birou pentru a-şi sublinia 
cuvintele. O sticlă aproape goală de Bushmills şi un pahar 
murdar se clătinară sub forţa loviturii. Nu era nevoie ca Declan 
să le vadă pentru a-şi da seama că Pâdraig Pearse băuse din 
greu. Erau în biroul lui taoiseach, în aripa de nord a clădirii 
guvernamentale din Merrion Street. 

— Aşează-te, omule, aşează-te! tună Mangan. 

Declan se aşeză. 

— Pádraig, nici eu nu vreau altceva. 

— Ştiu asta, Declan, ştiu. Se opri brusc, cu vocea 
tremurătoare şi privind în gol, până când reuşi să-şi recapete 
controlul. Isuse, Declan, era o fată minunată! Ce-o să ne facem? 
Ce-o să ne facem? 

— Nu ştiu, Pádraig. Nu-mi vine să cred că e ceva adevărat din 
toate astea. 

Taoiseach se ridică şi se apropie de fereastră, cu silueta sa 
rotofeie redusă la o pată înceţoşată în lumina dimineţii. Pádraig 
Pearse Mangan era un om important, care găsea că bărbieritul 
şi îngrijirea părului sunt corvezi. Aspectul neîngrijit îl făcea mai 
simpatic fermierilor şi muncitorilor care formau baza 
electoratului său. Cumnatul lui Declan avea cincizeci şi cinci de 
ani, o faţă posomorâtă şi părea întotdeauna uluit de faptul că 
ocupă biroul de taoiseach. Trăia într-un vis şi uneori asta se 
vedea. 

— Ai vreun indiciu, Declan? întrebă el, întorcându-se de la 
fereastră. 

— Am unul sau două. Declan nu era încă hotărât cât de mult 
să-l lase pe taoiseach să afle. Treaba e că... 

— Da? 

— S-ar putea dovedi foarte dificil. Vreau să zic, din punct de 
vedere politic. 

— Tu erai cel urmărit, asta vrei să spui? 

Declan îşi scutură capul. 

— Nu. Mai mult decât atât. Cred că mă vânau pe mine în 


contul cuiva cunoscut. Şi mai cred că şi altcineva a mai fost 
omorât noaptea trecută pentru acelaşi motiv. Treaba e că, dacă 
am dreptate şi există o legătură, uciderea atacatorului nu va 
rezolva lucrurile. S-ar putea să trebuiască să iei nişte decizii 
dureroase. 

— Ei bine, investigaţiile au tot sprijinul meu. Dacă trebuie 
luate decizii, o să le iau la timpul potrivit. Până când omul ăsta 
va fi găsit, vreau un raport pe biroul meu în fiecare dimineaţă. 

Se opri şi se întoarse la locul său. Destupă sticla, turnă în 
pahar ce mai rămăsese în ea şi apoi îl dădu pe gât. 

— Vrei să bem un păhărel, Declan? Mai am o grămadă de 
sticle. 

Declan îşi scutură capul. Voia să-şi păstreze mintea limpede. 

— Cum vrei. Pádraig Pearse deschise un sertar şi scoase altă 
sticlă. Spune-mi, cum suportă Concepta toate astea? 

— Brannigan a venit iar azi-dimineaţă. Nu va lua 
tranchilizante, dar el i-a lăsat câteva, totuşi. Crede că ar avea 
nevoie de ele pentru a o ţine pe picioare la înmormântare. Am 
vrut să fie o treabă mai intimă, Pâdraig. Doar familia. 

— Asta e de înţeles. Văd că asta se pregăteşte. 

— Vreau să se termine. Vreau să fie îngropată, ca să mă pot 
întoarce la urmărirea ucigaşului. 

Pâdraig Pearse păru deodată foarte încurcat. Se ridică şi se 
îndreptă spre micuțul şemineu georgian din apropierea uşii. 

— Chiar despre asta voiam să vorbesc cu tine, Declan! Avem 
o mică problemă. În dimineaţa asta m-a vizitat Seân Roche. 

Roche era ministrul justiţiei, răspundea de Gardă şi era şeful 
cel mare al lui Declan. 

— Vrea să te scoată din investigația asta, Declan. 

— Ce? Păi tocmai ai spus... 

— Uită ce-am spus! E ceea ce vreau, dar nu vei fi tu omul 
care va face asta. Seân are dreptate. Eşti implicat personal şi 
asta te face periculos. Tocmai mi-ai zis că asta ne-ar putea crea 
dificultăţi politice. 

Declan îşi încleştă pumnul drept. 

— Pentru Dumnezeu, Pádraig, e revoltător. Sunt deja 
însărcinat cu investigarea exploziei de la O'Donoghue. S-ar 
putea ca cele două cazuri să aibă o legătură. Isuse, am dreptul 
să conduc ancheta! 

Mangan îşi scutură capul. Se întoarse la biroul său şi dădu la o 


parte sticla şi paharul. Conducătorul naţiunii era gata să-şi 
exercite autoritatea. 

— Of, Declan, nu foloseşte la nimic, îţi iroseşti energia. 
Bineînţeles, dacă ai avea mintea limpede ai şti că asta e singura 
investigaţie în care nu poţi fi implicat. Joe Healy a fost însărcinat 
cu investigarea exploziei de la O'Donoghue. Timothy Breen 
preia celălalt caz. Deja are o echipă care lucrează la el. Echipei 
tale i s-au dat alte sarcini. Sunt sigur că Breen va fi bucuros să 
urmeze orice direcţie de investigaţie pe care i-o vei sugera. 

— Şi eu ce fac, în afară de sugestii? Nu pot să stau deoparte. 

— Nu ţi se cere asta. Ultimul lucru de care ai avea nevoie 
acum ar fi să stai deoparte. Am o treabă pentru tine şi, ca să-ţi 
spun drept, ţi-aş fi luat celălalt caz oricum, ca să te poţi ocupa 
de asta. Eşti însărcinat cu asigurarea securităţii pentru 
Conferinţa Liderilor Musulmani de săptămâna viitoare. 

Declan deschise gura: 

— Nu poţi vorbi serios. Doamne Dumnezeule, Pâdraig... 

— Taci şi ascultă-mă un minut! Chestia asta e importantă 
pentru mine, Declan. Găzduirea conferinţei este cea mai 
importantă iniţiativă diplomatică pe care ţara asta a avut-o de 
Dumnezeu ştie cât timp. Dacă iese bine, beneficiile ar putea fi 
enorme. Ne va îmbunătăţi imaginea în Europa şi ne va deschide 
căi comerciale cu ţările musulmane. 

Chestia e, ştii, că trebuie să-i convingem pe participanţi că 
securitatea în Republică este destul de bună. Dar explozia de 
săptămâna asta şi împuşcăturile de aseară au schimbat situaţia. 
Deja se vorbeşte despre participanţi care se retrag. Ar putea fi 
un dezastru. De asta vreau să supraveghezi tu situaţia, de acum 
şi până când se va termina. După asta, o să văd dacă-l pot 
convinge pe Seân Roche să se mai gândească la participarea ta 
în anchetă. Şi nu uita că postul de comisar-şef al Gărzii devine 
vacant la anul, când Pat Devlin iese la pensie. Dacă la conferinţă 
nu apare nicio problemă, vei fi omul potrivit. 

— Ca să-ţi spun drept, nici nu putea să-mi pese de ceva mai 
puţin. 

— Crezi că nu ştiu asta? Dacă n-aş fi taoiseach, acum aş fi la 
Medaid sau în altă parte, înecându-mi amarul alături de tine. 
Dar trebuie să am grijă de interesele ţării. Vrei măcar să-ţi iei 
liber câteva zile? Mai gândeşte-te şi dă-mi de ştire după 
înmormântare. 


Declan se ridică. 

— Nu e nevoie de asta, Pâdraig! Nu mi-ai lăsat nicio şansă. O 
să am grijă de blestemata asta de conferinţă. Dar vreau să-mi 
promiţi că Tim Breen îmi va da de ştire când se va descoperi 
ceva important în ancheta care priveşte moartea lui Mâiread. 
Am dreptul să fiu informat despre asta la fel ca şi tine. 

Mangan ezită, apoi aprobă din cap. 

— E în regulă, Declan! Văd că ne-am înţeles. Şi mulţumesc 
pentru că ai acceptat. 

Se ridică şi îşi strânseră mâinile. Mangan îl însoţi pe Declan 
până la uşă. Când o deschise, se opri. 

— Declan, cam într-o săptămână vom avea aici o şedinţă de 
instruire cu privire la conferinţă. l-am rugat pe libanezi să ne 
trimită un om de-al lor. O să trimită o femeie, o expertă în 
problemele terorismului. Pentru tine o să fie ca odinioară. 

Cu cincisprezece ani în urmă, Declan făcuse serviciul militar la 
securitatea irlandeză, la cartierul general din Tibnin, în Libanul 
de sud. Fusese trimis acolo împreună cu contingentul irlandez al 
Forţelor de Pace ale Naţiunilor Unite, UNIFIL, şi în acea perioadă 
lucrase foarte strâns cu forţele de securitate libaneze. Cuvintele 
lui Pádraig Pearse îl loviră direct în stomac. li fu greu să pună 
chiar şi cea mai simplă dintre întrebări: 

— Cum o cheamă? îţi aminteşti? 

— Stai o clipă, am numele pe birou. L-am notat mai devreme. 

Mangan se întoarse la birou şi deschise un dosar: 

— E ceva de genul Bushavi - aşa se spune? 

Declan nu se clinti din locul în care stătea. 

— Bustani, zise el, mai mult pentru sine decât pentru celălalt. 
Amina Bustani. 

Taoiseach se uită la el surprins. 

— Ai dreptate, zise el. Cum naiba ai ştiut? 


În Harcourt Street cea mai mare parte a echipei se 
împrăştiase deja. Unii lucrau cu Breen, alţii fuseseră trimişi într- 
o supraveghere la Cabra. Tim O'Meara îşi umplea servieta când 
intră Declan. 

— Îmi pare rău, domnule! Tuturor ne pare rău. Eram pregătiţi 
să lucrăm alături de dumneavoastră la acest caz. Dar nu trebuie 
să vă faceţi griji, îl vom găsi pe nemernic. 

— Sunt sigur că-l veţi găsi, zise Declan. Tim Breen e un tip pe 


cinste, iar judecata sa nu va fi umbrită de chestiunile personale. 
Vă urez noroc. 

Chiar atunci trecu Grainne Walsh, cu un teanc de dosare. 

— Grainne, ai găsit chestiile pe care te-am rugat să le cauţi? 

— Sunt pe biroul dumneavoastră, domnule! 

— Mulţumesc. 

— Ce o să faceţi acum, domnule? Noi toţi credem că ar trebui 
să vă luaţi nişte libere. 

— Acum mă îndrept spre casă, dar numai pentru câteva zile. 
Pe urmă voi avea o misiune de asigurare a securităţii. O să mă 
întorc săptămâna viitoare. 

Se duse în biroul său şi închise uşa. Dosarele erau pe birou. 
Nu erau multe. Se aşeză şi începu să le studieze, concentrându- 
se asupra fotografiilor. Avu nevoie de numai trei minute pentru 
a-l găsi. 

Numele lui era Peter Musgrave, treizeci şi patru de ani, născut 
în Oldham, divorţat, doi copii, un băiat şi o fată. Fost caporal 
SAS, zece misiuni în Irlanda de Nord între 1988 şi 1993, 
contacte cu MI5, un prieten apropiat al celor de la Regimentul 
de Apărare a Ulsterului, condamnat pentru că a făcut parte din 
organizaţii loialiste ilegale. 

Aruncă o privire în agenda telefonică pentru a găsi numărul 
lui Tim Breen. Întinse mâna după telefon, apoi se răzgândi. 
Stătu câteva clipe, apoi închise dosarul şi îl strecură în servieta 
sa. 


Dublin 
12 septembrie 


Toată săptămâna următoare vremea a fost frumoasă. Luni, 
ziua înmormântării lui Mâiread, a fost marcată de un soare 
strălucitor. Întreaga zi, şi următoarea, şi cealaltă; apoi a plouat 
atât de tare, încât a ţinut oraşul întunecat de dimineaţa până 
seara. La înmormântare nu fuseseră invitaţi cei din afara familiei 
şi totuşi la ceremonie au participat o mulţime de oameni. Declan 
nu ştiuse niciodată că ea avusese atâţia prieteni şi acest lucru l- 
a consolat oarecum. 

Nimeni în afară de el nu ştia de copilul pe care ea îl aştepta, 


iar el a considerat că cel mai bine este să lase lucrurile aşa. 
Totuşi, s-a gândit la asta pe tot parcursul înmormântării, la 
nenăscutul său nepot sau nepoată, la viitorul său ucis. Nu îl mai 
încercaseră niciodată gânduri de genul ăsta, nu mai fusese atât 
de aproape de indiferenţă şi de paralizia voinţei. Numai gândul 
răzbunării îl mai ţinea pe picioare, ca şi faptul că găsea oribil şi 
umilitor să facă din ceva atât de sordid un scop în viaţă. 

li ţinuse mâna Conceptei pe tot parcursul slujbei şi al 
înhumării şi o consolase, îi vorbise când avusese nevoie să i se 
vorbească, apoi stătuse alături de ea pentru primirea 
condoleanţelor. Ceva murise în ea o dată cu Máiréad: vechea 
ură, vechiul resentiment, vechea frustrare. 

Aproape că, pentru prima dată în lungul lor mariaj, părea că îl 
acceptă aşa cum este. Nu mai conta că îi lipseşte ambiția, că nu 
voise să fie comisar-şef al Gărzii sau ministru de interne, sau să 
intre în Senat. Intre ei se lăsă o tăcere lungă, în care era loc de 
puţină dragoste şi compasiune. Moartea lui Mâiread n-avea să 
vindece marea ruptură dintre ei, dar pentru moment crease o 
punte de legătură. Dar, dincolo de toate acestea, cel mai 
nedrept lucru părea să fie faptul că va fi ţinut treaz toată 
noaptea de gândul că avea să vadă în curând o femeie pe care 
nu o mai văzuse de cincisprezece ani. 


Joi dimineaţa se întoarse la serviciu, ca de obicei. Noua echipă 
era pregătită, dar, înainte de a-i întâlni, îşi trecu în revistă 
hârtiile, scoţându-le pe cele care conţineau informaţii legate de 
explozia de la bar. Trimise câteva dosare jos, în biroul lui Tim 
Breen, cu o notă explicativă, propunându-i o întâlnire pentru 
clarificarea situaţiei. 

Pe birou stătea un dosar subţire, pe care i-l lăsase Tim 
O'Meara. Conţinea puţinele lucruri ştiute de către serviciile 
speciale din Dublin despre un informator loialist numit Jimmy 
Bryce, cunoscut şi ca „Toboşarul”. Pe un bileţel separat era un 
anunţ scurt care îl înştiinţa că Bryce fusese găsit mort în 
dimineaţa de după asasinarea lui Austin McKeown. 

Mai era şi un raport amănunţit privitor la circumstanţele 
morţii detectivului superintendent. Declan îl citi cu multă 
atenţie. Ambuscada părea să fi fost pusă la cale de IRA, deşi 
altă dovadă în afară de faptul că McKeown era un membru 
important în forţele de securitate nu exista. Semnificativ, cel 


puţin pentru Declan, era şi faptul că IRA nu revendicase actul 
ucigaş. 

Un amănunt îl izbi deodată. Gloanţele şi cutiile de cartuşe 
culese din ambuscada de la Hillsborough fuseseră ale unui 
Parabellum de 9 mm, fabricat de Remington. Era exact aceeaşi 
muniţie ca şi cea folosită de atacatorul din cofetărie. Arma pe 


care o aruncase înainte de a fugi era neobişnuită - un 
semiautomat cu ţeavă scurtă, american, cunoscut şi sub numele 
de Viking. 


Viking e chiar mai scurt decât un Uzi, cu o lungime totală de 
numai treizeci şi cinci de centimetri când are patul strâns. Era 
fabricat de Viking Systems Inc. La o uzină din Londonderry, New 
Hampshire, şi avea o reputaţie foarte bună, de armă puternică 
şi eficientă. Până atunci, Declan nu mai auzise ca vreun Viking 
să fi fost găsit la organizaţiile teroriste irlandeze, fie ele 
republicane sau loialiste. 

Configuraţia canalelor de pe gloanţele cu care fusese ucis 
Austin McKeown era aceeaşi cu cea de pe gloanţele trase în 
cofetăria din Dublin. Era cel puţin posibil ca în ambele cazuri să 
fi fost folosite Viking-uri. Era un indiciu nesemnificativ, dar 
Declan ştia că, dacă ar putea dovedi similitudinea, ar putea s-o 
folosească pentru a dovedi legătura dintre cele două 
evenimente. Îşi notă detaliul şi continuă să citească raportul. 

Când termină îl puse în sertar, alături de dosarul lui Peter 
Musgrave. Nu se mai uită la fotografia lui Musgrave. Nici nu 
avea nevoie. Faţa ucigaşului i se impregnase în creier şi avea 
să-i rămână acolo pentru tot restul vieţii. 

Stătu liniştit câteva minute, gândindu-se la ce avea de făcut. 
Apoi, luând o hotărâre, frunzări un carneţel până când găsi un 
număr de telefon. Formă încet numărul şi aşteptă. 

Două ţârâituri şi răspunse vocea unui bărbat. Englez, cu 
accent de şcoală publică, sigur pe sine: 

— Wetherell. 

— Căpitanul Wetherell? Numele meu este Carberry. Putem sta 
de vorbă? 

Se lăsă o tăcere scurtă. 

— Ştiu cine eşti, domnule Carberry. Şi pot să fac o 
presupunere destul de exactă cu privire la sursa de la care ai 
acest număr. Cât despre discuţie... aş prefera să te văd faţă în 
faţă. Se poate aranja asta? 


— Cred că da. 

— Bine. Las-o în seama mea! Nu mă mai căuta la numărul 
ăsta! 

— Şi cum dau de tine? 

— Nu dai. Te caut eu. La revedere, domnule Carberry. 

Declan puse receptorul în furcă. Când îşi luă mâna de pe el, îi 
tremura. 

x 

Îl aşteptau jos, lângă scară. Mai devreme în acea dimineaţă, 
citise fişa de instructaj pe care i-o pregătise ministrul de 
externe. Conferinţa Liderilor Musulmani fusese ideea lui Ciaran 
Clark, un om care era foarte atent ca lucrurile să decurgă bine. 
Trebuia să se ţină în octombrie, la Castletown House, o 
reşedinţă oficială de lângă Celbridge, la câţiva kilometri vest de 
Dublin. 

— Am mai lucrat împreună, începu el, aşa că nu mai e nevoie 
de prezentări. Unora dintre voi li s-au luat cazuri importante 
pentru a fi aduşi să lucreze cu mine. S-ar putea să nu vă prea 
placă faptul că aţi fost însărcinaţi cu o operaţiune de securitate 
de rutină. Daţi-mi voie să vă spulber pe loc iluzia asta. Nu va fi 
de rutină şi pot să vă asigur că nu va fi uşor. Până acum, tot cei 
s-a spus fiecăruia dintre voi este că asta e o operaţiune de 
securitate obişnuită, menită să asigure paza VIP-urilor străine 
care participă la conferinţa ce se ţine la Castletown House luna 
viitoare. Ceea ce nu vi s-a spus până acum este adevăratul scop 
al conferinţei şi cât de important este pentru ţara noastră ca ea 
să se desfăşoare fără probleme. Ceea ce vă voi spune este strict 
secret şi aşa vreau să rămână. 

Privi calm împrejur, prin încăpere. Erau zece, toţi aleşi pe 
sprânceană, experimentați şi loiali lui. Se putea bizui pe ei 
pentru această treabă şi putea avea încredere că îl vor ajuta să 
culeagă orice informaţie pe care şi-ar fi dorit-o privitoare la 
schimbul de focuri din cofetărie. 

— Luna viitoare guvernul irlandez are datoria să găzduiască o 
conferinţă secretă, la care reprezentanţi ai Statelor Unite şi ai 
Uniunii Europene vor întâlni clerici musulmani de frunte din 
câteva ţări. Pe agendă vor fi probleme de interes reciproc: 
Palestina, securitatea în Golf, Bosnia, terorismul. Înaintea 
întâlnirii vor avea loc o serie de întruniri particulare în care 
liderii musulmani vor încerca să se pună de acord cu privire la 


cele mai multe dintre aceste probleme. Odată ce vor ajunge cât 
de cât la un rezultat, vor purta discuţii cu diplomaţii americani şi 
europeni. După aceea va avea loc o conferinţă publică, 
destinată să împrăştie temerile privind starea conflictuală 
avansată. 

Motivul conferinţei este simplu. În 1993, israelienii şi 
palestinienii au fost capabili să-şi rezolve neînțelegerile. A fost 
un proiect foarte serios pentru pacea în regiune. În anul următor 
teritoriile ocupate au fost redate controlului palestinian, dar 
fundamentalişti! musulmani nu au acceptat această situaţie. Ei 
nu au dorit să discute cu Israelul în niciun fel. Diferiţi şefi de 
state din lumea arabă sunt conştienţi că, dacă vor să ajungă 
vreodată la o înţelegere pe termen lung, trebuie să-şi rezolve 
câteva probleme care ţin de religie. Aşa s-a ajuns la această 
conferinţă. 

Dominic Lawlor ridică mâna. Era un prieten vechi de-al lui 
Declan.  Fuseseră împreună în portul Dungarvan când 
interceptaseră un transport de arme din Cehoslovacia, în 1979. 

— Până acum totul e în regulă, domnule, zise el, dar nu 
reuşesc să pricep ce naiba are asta de-a face cu Irlanda. 
Irlandezul de rând crede că Orientul Mijlociu e pe undeva pe la 
mama dracului. 

— Ei bine, nu suntem un popor de naivi, îi răspunse Declan. 
Sper că ceilalţi dintre voi sunteţi mai familiarizați cu problemele 
curente. Este evident de ce a fost aleasă Irlanda pentru o 
întâlnire de acest gen. Singurul lucru pe care aproape toţi îl ştiu 
despre această ţară este că nu am fost niciodată imperialişti. 
Dimpotrivă, istoria ne învaţă că am cunoscut o perioadă de 
colonizare îndelungată, ceea ce se potriveşte oarecum şi 
musulmanilor moderni. 

Până acum IRA a beneficiat de această simpatie mult mai 
mult decât oamenii care respectă legea în această ţară pe care 
ei pretind că o reprezintă. Libienii le-au furnizat arme, iar 
palestinienii le-au oferit din când în când facilităţi de 
antrenament. 

Dar asta se va schimba acum. Poate vă amintiţi că israelienii 
şi palestinienii au avut primele convorbiri în afara Orientului 
Mijlociu, în Norvegia. Norvegienii au fost capabili să se 
folosească de neutralitatea lor istorică pentru a-i aduce 
împreună. Acum noi o să facem acelaşi lucru la o scară mai 


mare. Mai sunt şi alţi factori care fac din acest loc un tărâm 
ideal. Avem legături strânse cu Statele Unite. Avem contacte 
bune cu Europa. Ca ţară catolică, avem încrederea francezilor, a 
italienilor, a spaniolilor şi a portughezilor, iar pentru Vatican 
suntem importanţi. Apoi, dincolo de toate diferenţele, avem 
relaţii strânse cu Anglia. 

Se opri. Situaţia începea să se contureze. Le fusese 
încredinţată responsabilitatea unei operaţiuni de securitate de o 
importanţă deosebită. Îi putu vedea destinzându-se. Poate că 
această misiune nu avea să fie atât de plictisitoare pe cât 
promitea la început. 

— Oricum, continuă el, avem o problemă. După cum vă puteţi 
imagina, unul dintre cele mai mari obstacole pentru 
desfăşurarea conferinţei aici a fost reputaţia proastă pe care o 
are aceasta ţară, ca urmare a situaţiei din Nord. Guvernul a avut 
o sarcină grea în a-i convinge pe câţiva dintre participanţi că 
securitatea în zona noastră este complet diferită şi că suntem 
capabili să oprim violenţa de acolo să treacă graniţa. Cum ştiţi 
cu toţii foarte bine, ultimele zece zile au demonstrat că această 
pretenţie este deplasată şi, ca rezultat, se vorbeşte de câteva 
delegaţii care se gândesc să se retragă. Ministerul de Externe se 
dă peste cap să împiedice asta, dar au nevoie urgentă de o 
propunere cu privire la securitate pornită de la noi, pentru a se 
putea aşeza la discuţii. 

În acel moment uşa se deschise şi un ofiţer din Gardă, 
îmbrăcat în uniformă, intră în încăpere. 

— Îmi cer scuze pentru întrerupere, domnule, dar este o 
femeie în holul de jos care vrea să vă vadă. Are un permis de la 
taoiseach, domnule, dar date fiind circumstanţele... Ei bine, m- 
am gândit să vă întreb personal, domnule. 

— Nu ţi-a spus numele? 

— Ba da, domnule, mi l-a spus. Era un nume străin, domnule. 
Bustani sau cam aşa ceva. Asta este? 


8 


Îl aştepta pe un scaun în apropierea intrării, la distanţă de toţi 
ceilalţi. Îmbrăcată într-un costum roşu, cu o eşarfă albastră la 
gât. Nu foarte înaltă, cu silueta neschimbată, cu trăsăturile bine 
conturate, ca şi cum ar fi fost cioplite mai degrabă decât 


schiţate, cu părul tuns scurt, pe alocuri cenuşiu. 

Poate că îl înşela umbra în care stătea ea. Poate lumina în 
acest moment al dimineţii era prea slabă pentru ochii lui obosiţi. 
Sau poate că era umbra prea multor ani cea care îl orbea. Dar în 
timp ce parcurgea ultimii paşi, apropiindu-se şi privind-o în faţă, 
văzu în sfârşit ceea ce nu putuse observa prima oară. O femeie 
tânără, obosită de antrenament, stând pe un deal pleşuv de 
deasupra Tibnin-ului şi aşteptând ca un tânăr locotenent 
irlandez să vină la prima lui întâlnire. 

— Bună, Amina, zise el. Bine ai venit în Irlanda! 

Ea se ridică şi îl privi înainte de a-i răspunde: 

— Bună, Declan! Nu te-am mai văzut de mult. _ 

— Am socotit chiar acum, zise el. Cincisprezece ani. lţi vine să 
crezi? 

— Cred orice. Îmi pare bine că te văd, Declan! 

— Şi mie-mi pare bine că te văd. Ascultă, dacă eşti aici pentru 
instructaj, nu e nevoie să urcăm chiar acum. Le-am spus celor 
din echipă că îşi pot lua câteva ore libere. Aş prefera să vorbesc 
mai întâi cu tine. Nu aici, ci într-un loc ceva mai retras. Putem 
face o plimbare prin parc şi apoi putem bea o cafea la 
Shelbourne. 

Ea zâmbi. 

— Sunt aici cu treburi, Declan! 

— Ei bine, aici e Irlanda. O să vezi că noi suntem foarte 
destinşi. 

— O cafea scurtă atunci. O să vorbim de planurile tale cu 
privire la conferinţă. 

Se întâlniseră cu cincisprezece ani în urmă, când Declan îşi 
făcea serviciul în UNIFIL, Forţele Naţiunilor Unite în Liban. Amina 
fusese numită de către securitatea libaneză la cartierul general 
al batalionului irlandez, ca interpretă şi consilieră. Era o 
musulmană sunnită şi fata unui ministru din guvern. Terminase 
Universitatea Americană din Beirut, cu licenţe în limba arabă şi 
în istoria Orientului Mijlociu. Pentru şase luni, în iarna anului 
1981, ea şi Declan avuseseră o relaţie. Şi nu doar o relaţie 
fizică, ci şi una mai profundă. Fuseseră îndrăgostiţi nebuneşte 
unul de celălalt. 

Relaţia lor se terminase brusc atunci când Declan fusese 
trimis acasă, în primăvara anului 1982, în urma unui incident cu 
rudele lui Nabih Birri, care fusese reales cu puţin timp în urmă în 


fruntea organizaţiei Amal a şiiţilor. Tibnin nu era numai cartierul 
general al IRISHBAT, ci şi oraşul de reşedinţă al lui Birri şi 
fortăreaţa şiiţilor. In cursul incidentului, Declan şi misiunea sa 
fuseseră ireparabil compromişi. Nici nu se mai punea problema 
rămânerii sale în Liban. 

In noaptea dinaintea plecării, el şi Amina stătuseră treji până 
în zori, vorbind şi iar vorbind, neştiind ce să facă, cu disperarea 
iubitului şi a iubitei, în ajunul deportării lui. În final, deciseseră 
ca ea să-l urmeze în Irlanda cu prima ocazie. Urma s-o 
părăsească pe Concepta şi să se mute amândoi în Anglia, unde 
să înceapă o nouă viaţă. Ea mai fusese în Anglia, la o şcoală din 
Cambridge, şi îşi făuriseră împreună un vis, să trăiască acolo, 
într-o căsuţă de ţară la marginea oraşului. Ea ar fi putut preda 
araba la universitate, iar el ar fi putut să-şi ia licenţa în Drept. 
Avuseseră oare vreo bănuială, chiar şi în acea ultimă noapte, în 
care vorbiseră atât de mult, că vieţile lor mediocre ar fi putut să 
nu se suprapună niciodată cu un vis atât de frumos? 

Mai târziu, în acea dimineaţă, Declan se întorsese la cartierul 
general şi îşi făcuse bagajele, apoi fusese dus direct la 
aeroportul din Beirut. În apropierea oraşului se auziseră tiruri. 
Peste tot trupele milițiilor formau blocaje pe străzi. Erau tineri 
prinşi într-o lume tensionată, plină de ură. Aerul se umpluse de 
sunetul sirenelor şi de câteva ori răpăitul artileriei grele 
răsunase pe dealurile din apropiere. 

Intors la Dublin, nu îi spusese Conceptei despre Amina, aşa 
cum plănuise. Mama ei, de care fusese foarte ataşată, murise 
de Crăciun. Tatăl ei era în spital, grav bolnav. | se prescriseseră 
tranchilizante de către medicul ei şi începea să devină 
dependentă de ele. Se hotărâse să aştepte un moment mai bun, 
timpul potrivit, indiferent ce ar fi însemnat asta. Amina i-a scris, 
trimițând scrisoarea la o căsuţă poştală din oraş. El a părăsit 
armata şi a intrat în Gardă, apoi s-a transferat repede în 
unităţile speciale. Concepta a pierdut cea de-a treia sarcină. 
Máiréad a început grădiniţa. Pádraig Pearse fost ales în Dáil 
pentru prima oară. 

In iunie, armata israeliană a invadat sudul Libanului. 
Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei a fost gonită. Hezbollah 
şi Amal au devenit mai active. Vârtejul războiului civil a pornit să 
se învârtească din ce în ce mai repede şi a crescut cu fiecare zi. 
Amina i-a scris să-i spună că nu putea pleca până când 


ameninţarea israeliană nu avea să fie înlăturată. Cu timpul, 
scrisorile ei s-au rărit. Ultima oară îi scrisese că nu-şi putea 
abandona poporul aflat în stare de disperare. 

N-a fost niciodată un moment potrivit pentru a-i spune 
Conceptei şi niciodată n-a fost un moment în Liban în care 
poporul să nu fie disperat. Lunile au trecut şi au devenit ani. El 
nu mai avea niciun motiv să meargă în Liban, nu putea părăsi 
Dublinul. Visul unei vieţi noi a fost adumbrit de obsesiile 
obişnuite ale vieţii vechi. Inerţia separării a pus stăpânire pe 
amândoi. Ca şi frica de schimbare, loialitatea şi sentimentul de 
vinovăţie. Erau prinşi de evenimente, unde nu e loc de pasiune. 
Numai sfinţii se pot iubi de la distanţă, lipsindu-se de pasiune - 
iar ei nu erau nici sfinţi, nici lipsiţi de pasiune. Cu timpul, ea a 
încetat să-i mai scrie. El nu mai ştia dacă e vie sau moartă. 
Când îi scria ştia că scrisorile sale ar putea să nu primească 
răspuns, poate chiar să nu fie citite sau măcar deschise. Amina, 
pe care încă o mai iubea, intrase în lumea subterană a intrigilor 
şi a vărsărilor de sânge. 

Până la urmă, n-a mai scris nici el. Uneori, pentru o oră sau 
două, privea ceața de deasupra valurilor şi se gândea la ea. Sau 
îşi surprindea imaginea în vreo oglindă şi se gândea că 
îmbătrânise, supărându-se pe ceea ce îi făcuse timpul. Dar, cu 
trecerea tot mai rapidă a anilor, şi gândurile sale deveniseră mai 
puţin apăsătoare, iar nevoia de ea mai puţin frecventă şi mai 
puţin intensă; dar dragostea lui nu se pierise. 

lar acum, într-o dimineaţă rece dintre vară şi toamnă, anii se 
adunaseră din nou, brusc. 

S-au plimbat împreună prin parc sub cerul înnorat. La o 
distanţă decentă, garda sa de corp, unul dintre cei însărcinaţi 
să-l supravegheze după atentatul asupra sa, îi urma ca o 
dădacă. _ 

— Am aflat despre fiica ta, zise ea. Imi pare sincer râu. 

— N-ai cunoscut-o, zise el. E tare păcat! Ţi-ar fi plăcut şi sunt 
sigur că şi ea te-ar fi plăcut pe tine. 

— Chiar dac-ar fi ştiut? 

— Ce? Despre noi? Pe Mâiread n-ar fi deranjat-o niciodată un 
lucru ca ăsta. 

— Obişnuiai să vorbeşti despre ea în Liban. 

— Avea aproape trei ani. Imi era dor de ea. Dar nici măcar pe 
jumătate atât de dor pe cât îmi e acum. 


Ea îi găsi mâna şi i-o strânse, apoi îi dădu drumul. 

— E plăcut aici, zise ea. Zâmbi, apoi se uită în altă parte. 
Aproape că uitasem cum arată un oraş civilizat. N-ai văzut 
niciodată Beirutul în zilele lui bune. 

— Nici astea nu sunt zilele bune ale Dublinului, zise el. 
Proiectanţii încearcă de ani de zile, din răsputeri, să demoleze 
clădirile din jurul parcului. Dar ai dreptate, e mult mai bine 
decât în Beirut. 

Mai merseră o vreme. Statui şi busturi mărgineau aleile: 
poeţi, rebeli, eroi, eroine - toţi schimbaţi, transformați în 
piatră... 

— De ce ai fost aleasă să vii aici? o întrebă el. 

Ea ridică din umeri. El îşi aminti bine gestul. Lua viaţa aşa 
cum era, zi cu zi. 

— Ştii că am lucrat cu detaşamentele irlandeze la UNIFIL. 
Cunosc câteva persoane din securitatea irlandeză. Te cunosc pe 
tine. Şi cea mai mare parte a muncii mele din anii optzeci în 
Liban consta în păstrarea evidenţei grupurilor islamiste. 
Hezbollah. Jihadul Islamic. Amal. Cineva a hotărât că eu sunt 
persoana potrivită pentru treaba asta. Aşa că, iată-mă! 

— Cât timp stai? 

— Până când se încheie conferinţa şi se întorc acasă cu toţii. 

— Cât de importantă este, de fapt, această conferinţă? 

De data aceasta ea nu mai ridică din umeri. 

— Foarte importantă. Dacă totul merge bine... cred că ar 
putea schimba cursul istoriei în Orientul Mijlociu. Nu spun că ar 
aduce pacea peste noapte sau ceva de genul ăsta. Numai că ar 
putea furniza multe posibilităţi de schimbare. 

— Şi dacă merge rău? Sau dacă se întâmplă ceva? 

— Ar putea da lucrurile înapoi cu cincizeci de ani. Situaţia 
politică e încă instabilă. O mulţime de vieţi inocente depind de 
ceea ce se va întâmplă luna următoare. Se opri. Declan, eu ştiu 
că nu vrei sarcina asta. Ştiu că ţi s-a luat investigația privitoare 
la moartea fiicei tale şi pot înţelege de ce asta va avea prioritate 
pentru tine. Dar această conferinţă este extraordinar de 
importantă. N-ai fost însărcinat cu chestia asta doar pentru a 
avea o ocupaţie. Eu am cerut asta. Eşti cel mai bun, iar eu am 
încredere în tine. Sunt câteva grupări care ar vrea să vadă 
această conferinţă eşuând. Unele dintre ele sunt foarte 
puternice, toate au mijloacele pentru a deveni ameninţări 


serioase. 

— Vrei să explici asta echipei mele, în după-amiaza asta? 

— Bineînţeles! Va trebui să le vorbesc în irlandeză? 

El râse. 

— Bineînţeles că nu, zise el. Ne alegem oamenii cu multă 
atenţie. Cu toţii vorbesc fluent araba. ` 

De data asta schiţă şi ea un zâmbet. li transformă fata, 
aruncându-l cu cincisprezece ani înapoi, ca pe o minge de 
cauciuc zvârlită prin aer. 

— Te-ai schimbat, zise el. 

— Şi tu. 

— Arăţi... Nu ştiu cum să continue. Ridică din umeri. Nu ştiu, 
zise el. Diferit. Înainte erai mai... destinsă. Păreai vulnerabilă. 
Acum... Ridică din umeri din nou. Pari mai greu de mişcat, mai 
prevăzătoare, mai lipsită de speranţă. 

— Mulţumesc, zise ea. Asta am devenit. Ce a trebuit să devin 
pentru a supravieţui. Este ceea ce a făcut războiul din mulţi 
dintre noi. Aceia dintre noi care au trăit s-au schimbat 
lrevocabil. E de două ori mai greu - ba nu, de zece ori mai greu 
pentru o femeie. Nu mă refer la supravieţuire. La asta ne 
pricepem mai bine decât voi, bărbaţii. Mă refer la a trece prin 
toate astea fără să fii atins, să intri în vârtejul unei asemenea uri 
şi să ieşi neafectat. Ăsta e un lucru foarte greu. lar când suntem 
noi afectate, e mult mai... devastator. Se opri, căutându-şi 
cuvintele potrivite. E ceva ce trăim mai adânc. Dacă avem copii, 
sunt şi ei afectaţi. 

Râse deodată, destrămând atmosfera pe care o crease. 

— Îmi pare rău, zise ea. lată-mă ţinând cuvântări, deşi suntem 
împreună de-abia de o jumătate de oră. Poate te întrebi: „Cum 
să scap de femeia asta îngrozitoare?” 

EI îşi scutură capul zâmbind. 

— Ba chiar dimpotrivă, zise el. Îmi place să te ascult cum 
vorbeşti. Vocea ta nu s-a schimbat deloc. 

Ea se înroşi şi-şi întoarse privirea de la el. 

— E ceva pentru care trebuie să găsim timp să discutăm, zise 
el. Ţi s-a întâmplat ceva. Aş vrea să ştiu despre asta. Ceea ce 
spui îmi sună foarte familiar. Seamănă puţin cu ceea ce e în 
Irlanda. Nu aici în sud, ci în Nord. Acelaşi gen de ură. Am văzut 
vechi prieteni de acolo schimbaţi de necazuri. 

— Te-ai schimbat. 


— Acum mult timp, zise el. Cincisprezece ani. El încetini pasul, 
apoi se opri şi o privi. 

— Ai mai avut pe altcineva? întreba ea. 

El remarcă încordarea din vocea ei, teama din spatele 
întrebării. 

— Concepta. Dacă ea înseamnă ceva pentru tine. Tu? 

— Părinţii mei au vrut să mă mărit, zise ea. Au început să se 
ruşineze cu mine, pentru că stăteam atât de mult nemăritată. 

— Nu mă refeream la căsătorie, zise el. 

— Nu, ştiu că nu. Îşi ridică ochii. Am avut amanți, bineînţeles. 
Unii dintre ei sunt morţi acum. Dar nu a fost niciunul permanent. 
Nimic nu e permanent în Liban. 

O privi. 

— Nicăieri nu e ceva permanent, zise el. 


În noaptea aceea, telefonul sună la unsprezece seara. Richard 
Wetherell voia să-l întâlnească. Între Dundalk şi Newry era o 
stradă dosnică, care ocolea Carlington Lough. 

— Când? 

— Curând. Păstrăm legătura. 


Dublin 
13 septembrie 
ora 13.20 


Îşi dorise să ia prânzul cu Amina, dar în ultimul moment 
primise un mesaj de la Martin Fitzsimmons, comandantul C3, 
mica agenţie naţională de informaţii a Irlandei, care-i cerea să-l 
sune urgent. Martin dorea să-i vorbească faţă în faţă, singuri. 
Erau prieteni vechi, iar Declan a fost de acord să se întâlnească 
în biroul lui Martin, în clădirea roşie a cartierului general al 
Gărzii, tocmai în capătul celălalt al oraşului, în Phoenix Park. 

Fitzsimmons era un om înalt, afabil, foarte sigur pe sine, un 
tip detaşat, după toate aparențele. Totuşi, Declan ştia că era 
nemilos în războiul pe care îl declarase terorismului. Agenţia sa 
era cea mai mică dintre cele angajate în lupta împotriva 
activităţilor subversive care vizau statul irlandez, dar sub 
comanda sa devenise o armă foarte bine reglată, care îşi alegea 


ţintele cu atenţie şi le rata arareori. Era unul dintre puţinii 
oameni din cadrul serviciilor de securitate căruia Declan i-ar fi 
încredinţat ocrotirea vieţii sale. 

— O ţigară, Declan? întrebă el, întinzându-i o cutie deschisă. 

— Nu, mulţumesc! Nu m-am atins de ţigări în ultimele şase 
luni, după cum ştii foarte bine. 

— Sunt întotdeauna bucuros de companie, zise Martin. 

Luă o ţigară din cutie şi o aprinse. În departamentul său 
fuseseră trimise o grămadă de ordine care interziceau fumatul, 
dar el le tratase pe toate cu disprețul omului născut în sunetul 
chibritului scăpărat. 

— Ce mai face Concepta? întrebă el. 

— Destul de bine. E cam devreme ca să-ţi dai seama. Pentru 
noi toţi e devreme. 

— Transmite-i salutările mele! 

— N-ai fost la înmormântare. 

Martin îşi scutură capul. 

— Nu. Am trimis o scrisoare - o să dai peste ea, când te vei 
ocupa de chestiile astea. Urăsc înmormântările. Imi produc 
depresii care durează săptămâni. Cred că nu te-ai supărat că n- 
am fost acolo? 

Declan clătină din cap. 

— Aş fi preferat să nu fiu nici eu acolo. Se răsuci în scaun, 
inhalând fumul scos de ţigara lui Martin. Până la urmă, poate că 
o să iau şi eu o ţigară, zise el. 

Martin îi întinse cutia. 

— Acum, zise Declan după ce îşi aprinse ţigara, de ce ai vrut 
să mă vezi? 

— Declan, ce se petrece? 

— Nu înţeleg. 

— Hai, omule, ştii tu bine! Te-ai întâlnit cu Austin McKeown în 
după-amiaza zilei de şase. În seara aia a fost ucis. În aceeaşi 
seară, principalul său informator loialist, unul pe nume Jimmy 
Bryce, a fost doborât în Belfast. lar la Dublin un om a încercat să 
te omoare, dar n-a reuşit decât să o omoare pe fiica ta şi pe alţi 
câţiva oameni. 

— O coincidenţă, Martin. 

— Lasă-mă cu chestiile astea! Ce avea Austin să-ţi spună de a 
venit până aici? 

— Avea un indiciu pentru mine în cazul exploziei de la 


O'Donoghue. 

— Nu trebuia să bată drumul până la Dublin să-ţi spună asta. 
Pentru astfel de lucruri există piste informaţionale. 

— Nu fi naiv! Niciunul dintre noi nu foloseşte pistele oficiale 
pentru chestii în afara celor de rutină. 

— Aşadar, n-a fost ceva de rutină. 

— A fost... sensibil. 

— Credea că îl pândeşte vreun pericol? 

— Suntem cu toţii în pericol, Martin! 

— Te-am întrebat dacă Austin McKeown credea că îl pândeşte 
vreun pericol anume. 

— Ăsta e un interogatoriu? 

— Hai, Declan, răspunde la întrebare! 

— Aşa cred, da. 

— Ţi-a pomenit despre Toboşar? 

— Cine? 

— Hai, Declan, ştii bine la cine mă refer! La informatorul lui, 
Jimmy Bryce. 

— S-ar putea s-o fi făcut. 

— Explozia a fost lucrarea loialiştilor - asta ţi-a spus? 

— Martin, nu mai lucrez la cazul ăsta. l-am pasat toate datele 
lui Joe Healy. Are dosarele mele. Poţi să-l întrebi pe el. 

— Am făcut asta deja. Nu există date despre întâlnirea ta cu 
McKeown. 

— Nu sunt? Poate am uitat să menţionez. Isuse, Martin, 
Máiréad a fost ucisă în aceeaşi seară, iar tu mă întrebi de ce nu 
mi-am completat dosarele! 

Fitzsimmons ridică o mână. 

— Îmi pare râu, Declan, ai dreptate. Numai că... Să-ţi spun 
adevărul, sunt puţin cam îngrijorat. 

— Îngrijorat? Pentru ce? 

— Cineva pune întrebări despre tine. În general, sunt 
îngropate într-o grămadă de acţiuni de rutină, dar sunt totuşi 
despre tine. Şi nu vin toate pe pistele obişnuite. Cum zici tu, 
oamenii din branşa noastră folosesc adesea mijloace 
neortodoxe ca să-şi facă treaba. 

— Cine întreabă? 

— Mi-e greu să-ţi spun exact. Oricine ar fi, sunt foarte 
inteligenţi, răspândind materialele prin mai multe agenţii. Dar, 
dac-ar fi să ghicesc, m-aş gândi la MI5. 


Declan dădu din cap. 

— Cât de sus? 

— Greu de spus. Cred că m-aş gândi la cei de la vârf. 

— Ce vor să ştie şi nu pot afla din dosarele existente? 

Martin ridică din umeri şi trase puternic din ţigară. Băgă mâna 
în cutie, scoase alta şi o aprinse de la jarul celeilalte. 

— Ceea ce ştii tu, zise el, scoțând fumul afară. Mai exact, 
ceea ce ştii tu despre explozia de la O'Donoghue. Teorii, indicii, 
pe cine ai interogat până acum, ce informaţii ai furnizat, ce 
informaţii ai fi putut păstra pentru tine. Toate astea dispersate, 
înţelegi? O întrebare ici, una dincolo. 

— De ce-mi spui asta? 

— Credeam că este evident, Declan! Suntem prieteni vechi, 
nu-i nevoie să jucăm şah între noi. Ştiu că eşti tensionat, dar 
oamenilor care pun întrebările astea nu le pasă nici cât negru 
sub unghie. 

— Ei bine, îţi sunt recunoscător pentru informaţie, Martin! O s- 
o ţin pentru mine. 

Declan stinse ce mai rămăsese din ţigară într-o scrumieră 
mare din partea opusă a biroului şi se ridică să plece. 

— Declan, te rog să consideri că e un avertisment. Cineva e 
interesat de tine într-un mod nu prea sănătos. 

— Isuse, Martin, jumătate din Irlanda ştie asta după 
împuşcăturile din O'Connell Street. 

— Mi-ar fi fost de folos să-mi fi spus ce ştii. Dac-aş fi ştiut, 
poate aş fi reuşit să te ajut. 

Declan ezită. Ar fi fost o mare uşurare să împartă cu cineva 
cele ştiute, mai ales cu cineva pe care ar fi putut să se bazeze. 
Dar nu putea să se împace cu gândul că, dacă informaţiile date 
de Austin McKeown cădeau pe mâinile cui nu trebuia, indiferent 
cât de inocent ar fi fost, rezultatele puteau fi catastrofale. 

— Tinem legătura, Martin. Dă-mi de ştire dacă mai afli şi 
altceva. 

leşi, având grijă să închidă uşa în urma lui. Degetele încă-i 
mai erau calde după ce ţinuseră ţigara. 


15.39 


Maşina lui Richard Wetherell trecu de porţile din metal forjat, 
urcă aleea şi coti la stânga, pe lângă faţada de culoarea cafelei 


cu lapte a şcolii, parcând într-o zonă rezervată instructorilor. Îi 
permiseseră să-şi lase maşina acolo ca un favor, dat fiind că 
avea nevoie de măsuri suplimentare de securitate. Totuşi, 
trebuia s-o verifice înainte de plecare - acesta era un ordin 
strict, de respectat ori de câte ori maşina rămânea 
nesupravegheată. Dar asta reducea şansele de a găsi un mic 
pachet negru fixat sub caroserie. 

Parcarea micuță era aproape goală. Era vineri, iar cursurile se 
terminaseră de aproape o oră. Toţi instructorii care nu aveau 
activităţi extraşcolare plecaseră. Wetherell venea aici de două 
ori pe semestru pentru a vorbi cu membrii superiori ai Forţei de 
Cadeţi, de la anul patru în sus. Niciunul dintre băieţi nu ştia ce 
urmăreşte, desigur. Credeau că e un tip de la armată, un biet 
funcţionar trimis să facă muncă de relaţii publice şi poate să-i şi 
încurajeze puţin pe cei din anul şase, să se gândească serios la 
cariera lor în armată. Nici măcar instructorii comandanţi ai 
Forţei de Cadeţi nu ştiau care e misiunea lui, nici ce se ascunde 
cu adevărat în spatele acestor vizite. 

Wetherell era vechi ofiţer în Int 14, Compania 14 Informaţii a 
armatei britanice, cunoscută popular sub denumirea 
„Detaşamentul”. Pusese bazele unei misiuni sub acoperire, 
cunoscute ca Plutonul 4 Infanterie, şi-şi avea sediul la cartierul 
general al armatei din Lisburn. Colaboratorii săi erau recrutaţi 
din trupele de la informaţii şi antrenați de SAS la Hereford. 

Wetherell avea un motiv foarte simplu pentru care vizita 
şcoala. Îi ţinea sub observaţie atentă pe băieţii din anii superiori 
care s-ar fi putut dovedi potriviţi să lucreze în Detaşament sau, 
dacă ar fi dat greş, la vreo unitate de informaţii din provincie. 
Aceia pe care îi considera candidaţi potriviţi intrau în armată în 
modul obişnuit, printr-un examen în faţa Comisiei, după care 
urma trecerea unor probe care durau trei zile şi apoi, dacă erau 
apți, promovarea la Sandhurst, ca locotenenţi. Dar serviciile de 
informaţii acționau înainte de asta, trimiţându-i la Ashford 
pentru teste speciale. Făceau un stagiu scurt acolo, apoi erau 
trimişi nouă luni în Irlanda de Nord cu un batalion de infanterie, 
după care se întorceau la Ashford şi Hereford, pentru pregătiri 
suplimentare. În sfârşit, urmau să fie trimişi înapoi în Ulster, 
gata pentru prima lor misiune sub acoperire. 

Int 14 avea mare nevoie de oameni dotați, iar Richard 
Wetherell era principalul descoperitor al acestora. li selecţiona 


dintr-o mână de băieţi aleşi din şcolile prestigioase din 
provincie. Institutul Academiei Regale din Belfast - prescurtat 
Inst - era, alături de Colegiul Campbell, din estul oraşului, unul 
dintre principalele lui terenuri de vânătoare. Motivele erau 
simple. 

Inst, cu toate că nu mai accepta interni, era o şcoală publică, 
având o tradiţie îndelungată, al cărei instructor-şef (cunoscut, 
din anumite motive, ca Directorul) era aproape întotdeauna 
englez. Era cea mai puternică şcoală de rugbi din Irlanda, unde 
nu se practicau nici fotbalul european, şi nici cel scoţian. Dintre 
elevii săi proveneau cei mai mulţi membri ai clasei 
conducătoare din Ulster - funcţionari civili, poliţişti şi militari cu 
grade înalte, avocaţi, judecători, bancheri, oameni de ştiinţă, 
doctori şi oameni de afaceri. Băieţii şi instructorii erau, aproape 
până la ultimul, protestanți din clasa de mijloc. lar şcoala era 
dintre puţinele care avea o Forţă de Cadeţi. După o verificare 
minuțioasă, membrii Forţei se puteau dovedi foarte potriviţi 
pentru munca sub acoperire, care cerea un accent local 
convingător şi o bună cunoaştere a regiunii. 

În timp ce se îndrepta spre sediul Forţei de Cadeţi de lângă 
terenurile de crichet, Wetherell îl văzu pe Paul Mercer 
îndreptându-se în grabă spre el, venind din spatele clădirii 
principale a şcolii. Mercer era profesor de latină, protejat al 
strălucitului, dar infamului Charles Fay, al cărui regim de 
teroare, în departamentul său, dar şi în afară, încă mai era o 
legendă în şcoală. 


Scoţian prin naştere, era comandant secund al Forţei de 
Cadeţi şi activase în trupele de informaţii înainte de a trece la 
catedră. 

Îşi strânseră mâinile cu căldură. Cu toate că nu ştia exact care 
e poziţia lui Wetherell, Mercer era conştient de motivul real care 
stătea în spatele vizitelor sale. El, mai degrabă decât Chris 
Abernethy, conducătorul Forţei de Cadeţi, îl ajuta să-i selecteze 
pe cei mai promiţători candidaţi din fiecare an. 

— Îmi pare bine că te-am prins, zise el. Alcorn i-a dus pe 
băieţi azi la sală. O să stăm de vorbă acolo, de îndată ce 
termină şi se schimbă. 

— Nu le ajunge sărmanilor câte exerciţii de educaţie fizică fac 
în orele normale? 


Mercer râse. Se îndreptară către sala de sport, aflată alături 
de corpul modern în care se învățau limbile străine. 

— Mai mult decât le-ar plăcea celor mai mulţi dintre ei. Dar au 
avut sâmbătă un exerciţiu de marş prin Mournes, iar Chris vrea 
să-i păstreze în formă. 

Ajunseră la sală. Mercer părea frământat de ceva. 

— Cum sunt noii candidaţi? întrebă Wetherell. 

— Foarte buni. Am câţiva băieţi promiţători pentru tine. 
Trebuie să le vezi rezultatele. Putem face asta mai târziu. 

Deschise uşa care dădea spre vestiare, poftindu-l pe 
Wetherell să intre primul. 

De cum păşi înăuntru, Wetherell avu un şoc. Ceva nu era în 
regulă, dar îi luă câteva secunde să-şi dea seama care e cauza, 
secunde care puteau să-l coste viaţa. Nu erau haine pe bănci, 
nici atârnate de cârlige deasupra lor. Şi niciun tropăit nu 
răzbătea din sala alăturată. 

— Pune-ţi mâinile după ceafă şi ţine-le acolo, îi ordonă o voce 
tăioasă din lateral. 

Cu coada ochiului drept zări o mână care ţinea un pistol 
îndreptat spre capul său. Îşi ridică mâinile încet, întorcându-şi în 
acelaşi timp capul, ca să-l poată vedea bine pe atacator. 

— Privirea înainte! îi ordonă milităreşte vocea. 

Accentul era englezesc. „O fi vreuna dintre glumele stupide 
puse la cale cu ajutorul vreunui tâmpit de ofiţer inferior”, îşi zise 
Wetherell. 

— Mercer, ia-i arma! Repede! 

Paul Mercer păşi în faţa sa, cu ochii plecaţi şi cu sudoarea 
curgându-i pe frunte. Il căută rapid şi îi luă Browning-ul automat 
pe care îl avea tot timpul asupra lui. 

— Mişcă, ordonă englezul, împungându-l pe Wetherell în 

ceafă ca să o apuce spre sală. 
_ Mercer o luă înainte şi le deschise uşa. Sala era goală. 
Incepea să semene din ce în ce mai puţin cu o glumă sau cu 
vreun test de iniţiere. Şi apoi, ce instructor ar pune la cale un 
test de iniţiere, punându-şi elevul faţă în faţă cu un soldat 
antrenat, dotat cu o armă încărcată? începu să se gândească 
furios, cum să facă să întoarcă sorții în favoarea lui. 

— Acolo! 

Făcu întocmai ce i s-a spus. În clipa următoare, capul îi fu 
acoperit cu o glugă, apoi fu răsucit şi împins brutal în spalierele 


de pe perete, iar mâinile îi fură ridicate şi legate de bare. Acum 
era complet neajutorat şi, îşi dădu seama în timp ce teama 
începea să-l cuprindă, se afla poate la câteva clipe de moarte. 
Cel puţin, aşa spera, de vreme ce alternativa pentru un ofiţer de 
informaţii era tortura prelungită. O mână îi apucă gleznele pe 
rând şi, depărtându-i picioarele, i le fixă de bare. 

— Tu, du-te afară! auzi vocea englezului ordonând. Ai grijă să 
nu intre nimeni! Vin şi eu de îndată ce termin aici. 

Pe podeaua de lemn se auziră paşi grei, apoi uşa se deschise 
şi se închise. Lăsă un mic ecou în uriaşa sală goală. 

— Scoate-mi căcatul ăsta de glugă, zise Wetherell. 

— Îmi pare rău, domnule, răspunse vocea, aproape rugătoare. 
Mai bine nu. E mai bine să nu vedeţi nimic din ce se întâmplă. O 
să încerc să fiu scurt, când va fi cazul. Dar mai întâi avem 
câteva chestii pe care trebuie să le facem cât sunteţi în viaţă, 
domnule! Pentru ancheta judiciară. Aşa încât să pară că aţi fost 
interogat de irlandezi. 

— Cine dracului mai eşti şi tu? Cine te-a trimis? 

— Mai bine păstraţi-vă suflul, domnule! Uitaţi aici, băgaţi-vă 
asta între dinţi, ca să aveţi ce muşca. Se spune că ajută. 

Simti gluga ridicată puţin, apoi ceva împins în gură. Un dop de 
cauciuc. Gluga fu trasă la loc. 

În sala răsunătoare, mirosind a transpiraţie şi a sânge uscat, 
auzi sunetul unei lame de cuţit care era ascuţită. 


10 


Castletown House 
Celbridge 

6 octombrie 

18.11 


Declan voise să arunce o ultimă privire la Castletown House 
când nu mai era nimeni prin preajmă, ca să-şi poată face o idee 
mai bună asupra locului. În seara următoare, recepţia urma să 
marcheze începutul conferinţei şi al unor săptămâni de 
activitate intensă. Înăuntru încă se mai făceau pregătiri, dar 
afară grădinile erau pustii. 

Îşi petrecuse ziua cu Concepta, prima lor zi întreagă împreună 
după înmormântare. Nu mersese prea bine. Nu se certaseră, dar 


nici nu fuseseră prea destinşi unul în compania celuilalt. Pe 
parcursul zilei, durerea de cap crescuse treptat. Încercase să se 
lungească puţin după prânz, dar asta nu făcuse decât să 
înrăutăţească situaţia. Până la urmă, un telefon de la Grainne 
Walsh îi oferise motivul de care avea nevoie pentru a ieşi din 
casă. Înainte de a pleca, îi ceruse Aminei să vină cu el, sub 
pretextul de a arunca alături de el un ochi de cunoscător asupra 
sistemului de securitate, dar sperând de fapt că ar putea găsi 
timp să discute. 

În ultimele săptămâni trăise două tipuri de sentimente 
contradictorii. În timp ce suferea enorm după fiica sa, se 
surprinsese petrecând din ce în ce mai mult timp în compania 
singurei femei pe care o iubise vreodată cu adevărat şi care îl 
iubise în aceeaşi măsură. Din când în când fusese nevoit să se 
oprească pentru a respira, ca şi cum ar fi alergat foarte mult şi 
ar fi rămas fără suflare. 

Prezenţa Aminei îi reamintise ceea ce pierduse. Simţământul 
confuz pe care îl avea înainte privitor la lipsa de dragoste faţă 
de Concepta se transformase acum în certitudine. lar după 
pierderea lui Mâiread nu mai avea un substitut asupra căruia să- 
şi îndrepte sentimentele. 

Era încă prea devreme pentru a spune ce se întâmplase între 
el şi Amina. Cu siguranţă, nu deveniseră din nou iubiţi. Nu îi 
făcuse niciun avans, iar ea nu dăduse niciun semn că ar fi 
dispusă să accepte vreunul. După toate aparențele, ea avea să 
se întoarcă la Beirut după încheierea conferinţei, lăsându-l cu 
adevărat singur, părăsit. Dar el avea o mică speranţă că o va 
convinge să mai rămână. Putea găsi o mulţime de pretexte. 

Un vânt rece se pornise imediat după prânz şi erau semne că 
s-ar putea apropia o furtună. Mai jos de reşedinţă, Liffey curgea 
printre malurile verzi, în ultimele meandre înainte de a intra în 
oraş şi de a se vărsa în mare. Rătăciră până la malul râului şi 
găsiră o potecă îngusta ce se îndrepta spre est, către Leixlip. 

Amina analizase pericolul unui atac al musulmanilor terorişti, 
pe baza ultimelor informaţii primite din Beirut. Se bănuia că unii 
membri ai Hezbollah-ului, din gruparea Jihad al-lslamyya, erau 
în Europa. Doi dintre ei, cunoscuţi asasini ai grupării şiite Amal, 
fuseseră văzuţi în Oslo. 

Se opriră pe malul râului, adăpostindu-se de vânt într-un pâlc 
de copaci bătrâni. Peste apă sufla vântul, iar suprafaţa râului 


era încreţită de valuri. În înalt, deasupra capetelor lor, norii 
alergau mânaţi de vânt pe cerul mohorât. Un bâtlan ţâşni, se 
agită un moment, apoi dispăru. Îi înconjură o tăcere adâncă, în 
care vântul şi valurile erau doar simple şoapte. Lumina părea să 
nu mai coboare din cer. Era acolo pur şi simplu, tăcută, în pietre 
şi în apă, fără să strălucească, estompată de copaci şi de iarba 
care se legăna. 

Ea îi luă braţul, apoi începură din nou să se plimbe. Trecură 
pe lângă o barcă amarată de un ponton de lemn. O pasăre ţipă 
jalnic din ierburile din spatele lor. 

— Încă o mai iubeşti pe Concepta? 

Părea o întrebare atât de stupidă, de banală, trivializată de 
nenumăratele poveşti de dragoste ieftine, întoarsă pe toate 
părţile în articolele tuturor revistelor pe care le citise. Şi totuşi, 
nu se putea abţine să nu-l întrebe. Trebuia să ştie asta, orice-ar 
fi fost. 

Nu răspunse imediat. Nu existau cuvinte pentru ceea ce ar fi 
dorit să spună sau, cel puţin, nu erau uşor de găsit. Işi spusese 
atât de puţine chiar şi lui însuşi, şi toate acele cuvinte 
neexprimate, greşit exprimate şi confuze amenințau să-l sfâşie 
ca o lamă în momentul în care ar fi îndrăznit să le rostească. lar 
faptul că o lăsa pe Amina să aştepte era cel mai periculos lucru 
pe care îl făcuse vreodată. 

— Am iubit-o pe Mâiread, zise el. Mi-aş fi dat viaţa, ca s-o 
salvez. 

— Nu asta te-am întrebat. 

Tăcerea făcu să pară că vocea ei venea de departe, de pe 
celălalt mal. Ar fi vrut s-o sărute, să o culce pe iarba umedă şi 
să facă dragoste cu ea. Dar vocea ei părea să plutească în aerul 
rece, luându-l în râs. 

— N-am iubit-o niciodată pe Concepta, zise el. Am admirat-o, 
am avut grijă de ea, mi-a fost milă de ea - toate astea. Face 
parte din mine, nu mă pot lepăda de ea fără să-mi fac un rău, 
dar nu am iubit-o niciodată. 

— De ce ai rămas cu ea atât de mult? 

— Suntem în Irlanda. Divorțul este aproape imposibil. lar ea 
este sora prim-ministrului. Tu erai în Liban. Mâiread era încă o 
copilă. M-am descurcat cum am putut. 

— Ar fi trebuit să te întorci. 

— În Beirut? 


— Da. 

— Ştii că n-ar fi fost posibil. Pentru niciunul din noi. 

— Este posibil acum? 

Rămase cu privirea aţintită dincolo de ea, pe apele agitate. 

— Nu, zise el. 

— AŞ putea să rămân aici. 

Işi uniră din nou mâinile şi îşi continuară drumul pe potecă. 
Deasupra lor cerul era pătat de nori şi se întuneca pe margini. 
Aici nu erau apusuri grăbite ca cele de lângă Mediterană, numai 
scăderea treptată şi constantă a luminii şi inevitabila cădere a 
nopţii. Era ca şi cum ea ar fi fost dintotdeauna aici, ca şi cum 
viaţa ei în Beirut ar fi fost un vis, şi încă un vis care nici măcar 
nu era al ei. Işi aminti un poem de Yeats, pe care îl auzise prima 
dată la o oră de literatură engleză, cu ani înainte de a-l întâlni 
pe Declan şi de a vorbi cu el despre Irlanda. Simţise şi învățase 
poemul cu inima, iar acum, în timp ce mergeau, îl recită cu o 
voce joasă şi caldă: 


Din ierburi înalte cu flori, 
Chema O'Driscoll cântând 
Sălbatice rațe perechi 

Pe lacul cel trist fremătând. 
Vedea întunecându-se tufe 
Prinse-ntr-a serii plasă, 

Şi visa la părul cel lung 

Al lui Bridget mireasă. 


Stând printre trestii, el îi ascultă vocea, amintindu-şi de 
aceleaşi versuri auzite cu o altă ocazie. Ştia cum se sfârşeşte 
poemul, cum mireasa lui O'Driscoll era luată de un tânăr sid, un 
duh al văzduhului, şi nu mai este văzută vreodată. Amina ajunse 
la ultima strofă: 


Dar sus în tării auzi 

Cimpoiul din nou răsunând, 
Nicicând aşa trist n-a cântat, 
Mai vesel sunat-a nicicând. 


Cuvintele îi erau smulse de vânt şi azvârlite peste apa 
cenuşie. Stăteau unul cu faţa la celălalt, aşteptând sunetul 


cimpoiului să coboare spre ei din văzduh, dar nu se auzea nicio 
muzică, doar şuierul întețit al vântului prin ramurile dese. Se 
aplecă şi o cuprinse în braţe, ca şi cum ar fi făcut-o pentru prima 
oară, apoi o sărută. Un sărut lung, în care îşi amintiră totul şi 
uitară totul. 

Când, în sfârşit, se dezlipiră, întunericul se înteţea deasupra 
râului. 

— Unde putem merge? întrebă ea. 

— Vino cu mine, zise el. 

O luă de mână şi o conduse mai departe de-a lungul râului, 
apoi se abătură de la cărare într-o plantație de pini înalţi. Era un 
loc adăpostit şi întunecat sub crengile dese. Găsiră un luminiş 
cu un aşternut din ace de pin. Dincolo de cercul magic al 
copacilor se auzeau tot mai tare rafalele de vânt şuierând 
deasupra apei, dar în interior era linişte. 

Când o atinse, ştiu că dragostea era mai importantă decât 
datoria, bunele intenţii sau mila, că nu mai putea face 
compromisuri sau să continue să plătească preţul pe care inima 
i-l cerea pentru a stăpâni situaţia. Nu se simţise niciodată atât 
de copleşit de regrete şi atât de trădat de trecerea timpului. 

O dezbrăcă iute, fără să răsufle, de parcă ea ar fi putut 
dispărea, transformându-se într-un nor de fum. Ce ciudat, ştia 
de locul ăsta, deşi nu mai fusese niciodată aici cu o femeie. De 
parcă i-ar fi aşteptat ani de zile. Îşi scoase şi el hainele şi o 
întinse peste haina aşternută deasupra acelor moi. Abia mult 
mai târziu îşi dădu seama că îi trecuse durerea de cap. 

Mai târziu stăteau îmbrăţişaţi, încălzindu-se unul pe celălalt şi 
ascultând furtuna pornindu-se dincolo de copaci. 

— Mă mai iubeşti încă? o întrebă el. Era întuneric şi abia îi 
zărea silueta întinsă lângă el. 

— Niciodată n-am încetat s-o fac, zise ea. 

— Vreau să trăieşti aici, cu mine, zise el. 

— Vom vedea. 

— S-ar putea să reuşesc să obţin o dispensă. Pâdraig Pearse 
are relaţii unde trebuie. Ar prefera o înţelegere discretă în locul 
unui divorţ scandalos. 

— Vom vedea. 

— AŞ fi vrut să nu mai spui asta întruna. 

— Ce altceva aş putea spune? Mă abandonezi pentru 
cincisprezece ani, apoi aştepţi să renunţ la viaţa şi la casa mea, 


pentru a fi aici cu tine. Nu e aşa uşor, Declan! Zău că nu el 

— Dar mă iubeşti? 

ÎI trase spre ea, amintindu-şi fiecare moment pe care îl 
petrecuse în întuneric gândindu-se la el, iar el nu era acolo ca 
să-l poată atinge. 


Pe malul opus, un observator camuflat îi spiona printr-un 
binoclu pentru vedere în noapte. Işi luase numele Ezekiel. Nu 
era un voyeur, nici prin gând nu i-ar fi trecut aşa ceva. Ca şi 
Declan, venise pentru a arunca o ultimă privire prin Castletown 
House înainte de începerea conferinţei. Îl recunoscuse pe 
comisarul-adjunct Carberry din fotografiile pe care le avea, dar 
femeia îi era necunoscută. li memoră trăsăturile, apoi îşi 
continuă inspecția prin împrejurimi. 


11 


Castletown House 
Celbridge 

7 octombrie 
18.53 


„Este o seara perfectă pentru o recepţie”, se gândi Declan. Îşi 
înălţă capul şi privi în depărtare, spre Liffey, reamintindu-şi 
noaptea trecută. Până la urmă venise furtuna şi se întorseseră 
amândoi la Dublin muraţi, dar fără să le pese de asta. 

Acum bătea de undeva un vânt rece, de parcă o divinitate 
răutăcioasă şi-ar fi făcut de cap. Dar Declan Carberry nu fusese 
niciodată omul care să se gândească la subtilităţi teologice. 
Peste râu plutea o ceaţă joasă, parcă vrând să indice venirea 
toamnei. 

O noapte răcoroasă totuşi, dar destul de caldă, ca oaspeţii să 
se poată plimba prin grădină sau până la râu, fără teama de a 
se alege cu o răceală. Un sentiment de relaxare pusese 
stăpânire pe cei mai mulţi, doar cei mai sobri rezistaseră şi 
rămăseseră grupaţi în cercuri, discutând lucruri serioase. Ei 
aveau să fie durii de miercuri dimineaţa. Desigur, nu se servise 
alcool, din meniul cinei lipsise carnea de porc şi nici nu erau 
prezente multe femei; dar aceasta era limita acceptată a 
ascetismului. 


Oamenii se urcau şi coborau de pe terasele largi sau se 
plimbau încet prin încăperile frumos decorate şi luminate de 
candelabre. Duceau pahare cu sucuri exotice sau şerbet glasat, 
mirosind a trandafiri, adus de la Teheran. Cei curioşi răsfoiau 
meniul cu aparentă nepăsare: sufleu elveţian, chifteluţe 
irlandeze de somon, pateuri cu anghinare (ale căror nume, 
lerusalim, fusese omis discret), pârjoale irlandeze de miel în sos 
de tarhon, cozi de langustă de Dublin servite cu trufe gratinate 
în ravioli. Cineva stătuse treaz toată noaptea pentru a traduce 
meniurile în arabă şi persană. 

Bucătarii fuseseră sfătuiţi cu înţelepciune să încerce să 
aranjeze mâncarea aşa cum se obişnuia în Orientul Mijlociu. 
Toată carnea era halal. Oameni cu barbă trecuseră prin 
bucătării pentru a se asigura că nu se folosise vin sau vreo 
substanţă euforizantă de către vreun bucătar. 

Cei câţiva oaspeţi occidentali erau cu toţii diplomaţi încercaţi. 
Cei care consumau alcool veniseră bine dotați şi purtau sticluţe 
în buzunare, pentru a bea când prindeau ocazia. Cei care erau 
homosexuali ştiau că trebuie să-şi găsească ceva mai bun de 
făcut decât să facă avansuri reprezentanţilor pietăţii islamice. 
Cei care erau homosexuali, dar ştiau cu cine au de-a face, se 
îngrijiseră deja să stea prin preajma unui simpatic prim-secretar 
al Ambasadei Turciei. Cei care erau heterosexuali şi aveau 
neveste sau amante vârâte acasă în pat se bucurau pe deplin 
de o noapte libera. Nimeni nu se plictisea. 

Ciaran Clark plutea printre toţi ca o lebădă pe lac, întruparea 
graţiei şi a bonomiei. Strângea mâini, zâmbea, făcea prezentări, 
îşi exersa cele zece cuvinte în arabă pe care le folosea în orice 
ocazie, ştia numele fiecăruia, avea numărul de telefon al 
fiecăruia. Era vremea lui, înainte de sosirea lui taoiseach şi a 
preşedintelui Fallon. 

Era ministru de externe din aprilie. Născut la Kerry, crescut la 
Dublin şi cizelat la Harvard. Casa cu gazon şi Ivy League se 
amestecaseră în el pentru a produce prototipul noului irlandez. 
Ca şi mentorul său, taoiseach, avea privirea îndreptată către 
Europa. Voia să refacă patria lui Cuchulainn şi a lui Finn Mac 
Cumaill, după propria viziune: încrezătoare, întreprinzătoare, 
clarvăzătoare şi aşezată la locul ei. 

Declan îl urmări trecând plin de sine, îmbrăcat în costumul 
negru. În câteva rânduri, Declan se întrebase de cine ar trebui 


să se teamă cel mai tare: de Sinn Féin şi de băieţii lor înarmaţi 
din IRA, mânaţi de viziunea unei Irlande aşa cum nu fusese şi 
nici nu putea fi vreodată, sau de Ciaran Clark, cu costumul său 
Armani, mulţumit să asiste liniştit la scufundarea ţării în marea 
cenuşie a propriei neputinţe. 

Clark îi amintea lui Declan de o pasăre. Nu se putea decide 
dacă de una cu un penaj atrăgător sau de una de pradă. Era 
prea devreme ca să ştie ce se află în spatele gesturilor 
politicoase şi al zâmbetelor binevoitoare. Faţa lui Clark era 
ascuţită, ca de vultur, încordată, cu capul balansându-se pe un 
gât subţire. Ochii săi observau şi înregistrau, fără să le scape 
ceva. 

Cei doi bărbaţi îşi petrecuseră dimineaţa certându-se cu 
privire la cele mai bune posturi pentru supraveghetori în timpul 
recepţiei. Clark restrânsese numărul de oameni pe care îi putea 
posta Declan şi interzisese cercetările prin sondaj. Declan îi 
spusese că nu poate garanta siguranţa delegaţiilor în aceste 
condiţii. Apoi ceruse permisiunea să păstreze în perimetrul 
Castletown House o unitate blindată din Fiann6glach - Unitatea 
de cercetaşi a armatei. Clark îi refuzase şi această cerere. 
Discreţia era la ordinea zilei. N-ar fi inspirat încredere delegaților 
supărătoarea prezenţă printre ei a poliţiştilor şi a militarilor. 
Consideraţiile politice şi diplomatice trebuiau să aibă prioritate. 
Declan trebuia să-şi facă treaba cu douăzeci de gardieni şi 
cincisprezece cercetaşi ţinuţi la distanţă bună de invitaţi. 

Singurul militar vizibil în sediu era generalul de brigadă 
O'Rahilly, şeful de stat major al Forţelor de Apărare Irlandeze, şi 
principalul său adjunct, generalul-maior Walsh. O'Rahilly fusese 
în UNIFIL în Liban în anii optzeci şi petrecuse un an ca şef de 
stat major la Naţiunile Unite, însărcinat cu supravegherea 
armistiţiului. Cunoştea problemele legate de menţinerea păcii în 
Orientul Mijlociu mai bine ca oricare altul din Departamentul 
afacerilor externe. 

Ceilalţi militari erau afară, încercând să treacă neobservaţi. Pe 
terasa din faţă, Declan Carberry şi căpitanul Tommy Murtagh, 
comandantul unităţii de cercetaşi, îşi împărtăşeau preocupările. 
Niciunul din ei nu avea motive de bucurie. 

— Imi pare rău de asta, Declan, îi spunea Murtagh. Aş fi adus 
cincizeci de oameni dacă aş fi putut. Dar sunt legat de mâini. 
Am făcut tot ce am putut. Am anulat toate plecările de la 


Curragh şi i-am lăsat în stare de alertă pe toţi cei şaizeci de 
oameni de acolo. Dacă o să avem nevoie de ei, vor ajunge aici 
rapid. 

Declan privi în spatele lui, către clădirea enormă, apoi îşi roti 
ochii peste spaţiul deschis dimprejur. O mulţime de locuri bune 
de pândă pentru un asasin. Ar fi dorit să-i ţină pe oaspeţi 
înăuntru, dar seara caldă îi scosese pe terase. 

— Să sperăm mai bine că nu vom avea nevoie de ei, Tom! 
Spune-le că le fac cinste când se vor termina toate astea. 

Murtagh îi zâmbi. 

— Trebuie să fii un om bogat, Declan Carberry, la preţul pe 
care îl are Guinness-ul în ziua de azi. 

Declan îi întoarse zâmbetul, deşi nu era unul prea vesel. 
Costumul său pentru dineu fusese închiriat. Îşi scutură încet 
capul. 

— Nu, Tom. Nu sunt deloc un om bogat. Sunt căsătorit cu o 
femeie bogată. E o diferenţă. 


Ezekiel avea oamenii pe poziţii şi ţinea legătura cu ei printr-un 
sistem de comunicații UHF. Erau echipați de acţiune: 
combinezoane Nomex peste vestele antiglonţ, cagule negre şi 
măşti de gaze. Fiecare om avea două arme: un H & K MP5 
pentru intervenţii şi o puşcă semiautomată. Semiautomatele 
aveau lunete Laurgage pentru vedere de noapte, cu 
amplificatori de imagine de generaţia a treia, cele mai scumpe 
produse de pe piaţă. Aveau lucruri mult prea importante de 
făcut, pentru a-şi permite o economie cu modele din primele 
generaţii. Cu astea un lunetist putea repera o ţintă de mărimea 
unui om la trei sute de metri, în condiţii de vizibilitate scăzută. 

Se uită la ceas: 18.53. Totul depindea de corelare. 
Diversiunea, intrarea în perimetru şi operaţiunea în sine. Dacă 
totul mergea bine, aveau să treacă la fapte de îndată ce lumina 
va începe să scadă. Faza finală a misiunii putea fi desfăşurată 
apoi la adăpostul întunericului. Elementul-surpriză nu era 
suficient. Aveau nevoie şi de întuneric, şi de viteză. 

Simţi cum i se încordează muşchii feţei, iar palmele îi 
transpirară de nervozitate. Asta era întotdeauna cel mai prost 
moment: clipele premergătoare operațiunii, aşteptarea 
prelungită, adrenalina crescând în sânge, adrenalina de care nu 
putea să scape încă. 


Mai rămăseseră câteva minute. Se lăsă în genunchi şi spuse 
ceva în microfonul instalat în masca de gaze. 

— Să îngenunchem pentru rugăciune, şopti el. 

Nu-i putea vedea din locul în care îngenunchease, dar ştia că 
sunt la locurile lor, plecându-şi capetele. Sunetele pădurii îi 
ajunseră la urechi, sunetele blânde, timide ale unei lumi ce se 
pregătea pentru lăsarea întunericului. Îşi aminti prima sa 
escapadă la vânătoare, pe vremea când avea zece ani. Tatăl 
său îl luase la vânat căprioare, înarmat cu prima sa armă, un 
Hornet vechi de calibru 22, care fusese al bunicului său şi nu era 
bun cu adevărat pentru nimic altceva decât pentru împuşcat 
prăzi uşoare. Incă îşi amintea mirosul pădurii, trosnetul 
surcelelor sub picioarele sale nesigure, stelele nopţii ca cioburile 
de sticlă pe orizontul întunecat. 

— Doamne, ascultă-ne! vorbi încetişor, ştiind că microfonul 
avea să-i transmită vocea către fiecare membru al grupului, fără 
nicio distorsiune. Ne-am adunat aici în seara asta, sub privirile 
Tale... 

lar căprioara se prăbuşi de îndată ce trase, rănită mortal, 
căzând în zori, într-un câmp de ferigi... 

— „în ultimele zile, căutând binecuvântarea şi sprijinul Tău. 
Sufletele noastre sunt slabe, ocroteşte-le cu sufletul Tău. 

Şi sângele roşu, şi tatăl său în picioare, ochind pentru a 
termina... 

— Mâinile noastre sunt slabe, întăreşte-le cu mâna Ta 
preaputernică! 

Şi căprioara tresărind pentru ultima oară şi rămânând apoi 
nemişcată. Feriga redusă brusc la tăcere, fără păsări, fără 
veveriţe... fără Dumnezeu... 

— Ochii noştri sunt slabi, Te implorăm să-i întăreşti. Şi dă-ne 
nouă puterea de a vedea dincolo de lucruri, cum ai făcut când i- 
ai dat vederea supusului Tău David, pentru a putea vedea, a şti 
şi a înţelege. 

Şi lacrimile pe care nu şi le putea stăpâni, şi vocea tatălui său, 
aspră şi furioasă, ca şi cum ar fi vrut să muşte din el: „Poartă-te 
ca un bărbat!” 

— Şi dă-ne nouă curaj pentru ceea ce începem acum, căci 
ceea ce facem, facem în numele Tău. lar de va pieri cineva, fie 
să o facă întru cauza Ta sfântă. Cerem puterea Ta şi protecţia 
Ta acum, în ceasul încercării noastre. Cerem toate astea în 


numele Fiului Tău şi în numele lui David, pe care Tu ni l-ai 
trimis. Amin. 

Rămase tăcut. Puşca era strânsă bine între degete, grea, 
întunecată şi tăcută. Avea să vorbească o singură dată în 
această seară. Scoase un încărcător din centură şi îl montă. 
Avea cinci cartuşe Glaser de 7,62. Dar unul era suficient. 


Declan îşi privi ceasul. La ora asta probabil că taoiseach şi 
preşedintele erau pe drum. Le sugerase să sosească înainte ca 
lumină să scadă prea mult, dar aveau o întâlnire în prealabil cu 
ambasadorul britanic, iar el socotea că aveau să vină mai 
degrabă la nouă decât la opt. 

Cineva tuşi uşor lângă el. Se întoarse şi o văzu pe Concepta. 
Era îmbrăcată elegant, în alb, cu haine făcute special pentru 
acea seară. Fuseseră alese după ore de discuţii şi de gândire, în 
care se ţinuse cont în egală măsură de politică şi de modă. Ca 
ţinuta de seară era izbitoare şi totuşi era puţin probabil să-l 
scandalizeze pe vreunul dintre oaspeţi. O eşarfă lungă şi albă îi 
acoperea capul. „Este foarte atrăgătoare”, gândi el, şi pentru 
prima oară înţelese de ce era atât de solicitată la astfel de 
evenimente. În seara asta, nefiind singuri, atmosfera dintre ei 
era mai puţin tensionată. 

— Arăţi nemaipomenit, îi zise el. 

— Mulţumesc. Imi fac numărul cât pot. Aşteaptă s-o vezi pe 
Sheilagh Burke. S-a îmbrăcat ca o soră de la St Peter Claver. 

El râse. Sheilagh Burke era o femeie prostuţă, al cărei soţ 
conducea fermele de păsări ale lui Pâdraig Pearse din County 
Limerick. 

— Totuşi, Concepta, ar fi trebuit să stai departe de asta. 
Pâdraig Pearse n-avea niciun drept să te facă să vii aici în seara 
asta. E mult prea curând. 

— Şi tu eşti aici. 

— Trebuie să fiu. N-aş fi venit doar pentru petrecere. 

— Pádraig s-a gândit că mi-ar prinde bine să mai ies. lar 
Brannigan crede că munca mă va face să mai uit. Îi întinse un 
pahar. Ţi-am adus ceva. Se numeşte calpis. 

El privi paharul. 

— Ce-i asta? 

— Este un suc exotic. Are ceva în el... am uitat ce. 

— Sunt în timpul serviciului. 


— Isuse, Declan, n-are un strop de alcool în el! 

Nu era nici locul nici momentul, dar nu se putu abţine. 

— Concepta, zise el. M-am gândit. Când se va termina cu asta 
- mă refer la conferinţă - cred totuşi că ar trebui să mă mut. Să- 
mi găsesc o locuinţă, aşa cum aveam de gând să fac înainte... 

— E moartă de-abia de cinci săptămâni. Dumnezeule, Declan, 
ţi-am spus că am nevoie ca tu să rămâi. 

— O să fii în regulă. O să ne vedem. Numai că trebuie să fiu 
singur. 

Se întrebă dacă decizia lui era cinstită. Chiar şi ieri-dimineaţă 
ar fi putut să fie. Dar acum? Credea că nu este cinstit. 

— Şi cum rămâne cu mine, Declan? Te mai gândeşti vreodată 
şi la altcineva în afară de tine? O să fiu singură în casa aia ca un 
mormânt. Fără soţ, fără fiică, fără viaţă personală... 

— O să mai rămân o vreme. Dar nu vei putea amâna la 
nesfârşit. Poate vei reuşi să mergi la ţară pentru o vreme, să 
stai cu familia ta. Ti-ar prinde bine să evadezi un timp din 
Dublin. lar ai tăi se vor bucura să te aibă aproape. 

— Ai găsit pe altcineva, nu-i aşa? 

Părea aproape ridicol. O găsise pe Amina cu cincisprezece ani 
în urmă. 

— Prostii, zise el. 

— E adevărat totuşi, nu-i aşa? Altfel de ce ai vrea s-o ştergi? 
Isuse, Declan, dacă-ţi închipui că o să te las să pleci cu vreo 
boarfă din Ballymun sau de pe unde oi mai fi agăţat-o, cred c-ar 
trebui să te mai gândeşti. Nu numai cu mine vei avea de furcă. 
Pâdraig Pearse te va perpeli de viu fie şi numai dacă vei îndrăzni 
să-i pomeneşti de asta. 

Chiar în acel moment Ciaran Clark apăru în spatele ei. ÎI fixă 
pe Declan suspicios. Alături de el era un om înalt, cu o barbă 
deasă. 

— Concepta, zise el, aş vrea să ţi-l prezint pe profesorul Abd 
al-Halim Abbud, conducătorul delegaţiei egiptene. 

Ea se întoarse cu spatele către Declan, întinse mâna şi zâmbi. 

— Masa al-khayr, zise ea pe cel mai încântător ton. 

Declan o privi îndepărtându-se fără să-i spună un cuvânt. 
Ministrul de externe dădu politicos din cap, apoi se îndepărtă, 
căutând un alt VIP. Declan se pregătea să plece, când simţi o 
atingere uşoară pe mână. Se întoarse şi o văzu pe Amina 
zâmbindu-i. Ca prin minune toată furia şi încordarea îi dispărură. 


— Nici nu ştii cât de bucuros sunt că te văd, zise el. 

— Ea era Concepta, nu-i aşa? 

El dădu din cap. 

— E foarte frumoasă. Nu ai fost niciodată corect când ai vorbit 
despre ea. 

— Nu m-am gândit niciodată că e frumoasă, zise el. Nu când 
eram cu tine. Ea se înroşi. 

— Suntem aici cu treburi oficiale, comisare! 

— Tot cu treburi oficiale am fost şi în Liban, din câte îmi 
amintesc. Ca să nu mai menţionez seara trecută. 

Ea zâmbi, încă stânjenită. Era îmbrăcată foarte diferit faţă de 
Concepta, într-un costum cu pantaloni, iar părul ei scurt era 
neacoperit. 

— Ciaran a fost de acord cu felul în care te-ai îmbrăcat? 

întreba el. 
_ — Sunt o femeie modernă, zise ea, ascuţindu-şi puţin glasul. 
In Algeria, fundamentaliştii, precum unii dintre cei aflaţi aici în 
seara asta, au tăiat gâtul unor fete de şcoală fără niciun alt 
motiv decât acela că nu purtau hijab. Aşa că refuz şi eu să port 
hijab, în cinstea lor. Ai ceva de obiectat? 

El scutură din cap. 

— Cum se descurca? întrebă ea, încercând să schimbe 
subiectul. 

— Concepta? Nu foarte bine. Cred că ţi-am spus deja cât de 
rău s-a simţit după ce au murit părinţii ei. Suportă foarte greu şi 
moartea lui Máiréad. A trebuit s-o las singură foarte multă 
vreme, cu organizarea conferinţei. 

Amina nu spuse nimic, dar ştia că nu e în întregime adevărat. 
Multe dintre seri şi le petrecuse cu ea. Nu că l-ar fi condamnat: 
avusese propriile dureri cu care trebuise să lupte, iar faptul că 
era cu ea îl ajuta sau cel puţin aşa îi spusese el. 

— Părea supărată înainte de venirea mea. 

— Da. A fost greşeala mea. Nu sunt foarte priceput în a-mi 
alege momentele potrivite. l-am spus că vreau să mă mut, să-mi 
găsesc un apartament în oraşul meu. 

Ea se înroşi din nou. 

— Nu crezi că e cam devreme? 

El îşi scutura capul. 

— Discutaserăm despre asta înainte de sosirea ta. E un lucru 
pe care va trebui să-l fac, indiferent ce s-ar întâmpla. 


— N-ar fi mai bine... 

Staţia de buzunar a lui Declan sună tare. Apăsă butonul de 
recepţie şi vorbi: 

— Carberry. 

— Declan? Sunt Tommy Murtagh. Avem necazuri, Declan! 
Tocmai am primit un telefon de la cartierul general din Curragh. 
Jumătate dintre oameni au fost împrăştiaţi. 

— Împrăştiaţi? Ce vrei să spui? 

— A fost o alarmă pe o stradă la vest de Lucan. Ambasadorul 
britanic se îndrepta spre o cină cu preşedintele Colegiului 
Maynooth. Maşina a fost prinsă într-o ambuscadă. 


12 


Tommy Murtagh plecase, urmat de cei cincisprezece oameni 
ai săi. Întreaga unitate de cercetaşi de la Curragh fusese trecută 
în alertă roşie. Alte unităţi erau în drum dinspre cazărmi spre 
locul ambuscadei. 

Declan Carberry nu pierdu nicio clipă pentru a prelua 
conducerea. Depăşind vociferările de protest ale lui Ciaran 
Clark, ajutat de Amina, adusese toţi oaspeţii înăuntru, 
strângându-i în salonul de dans de la etajul întâi. Era cel mai 
prost lucru pe care l-ar fi putut face, dar încă nu avea de unde 
să ştie asta. 

Ca să nu alarmeze pe cineva, păstrară tăcerea asupra 
ambuscadei. Declan îşi jură că vor cădea capete. Nu i se 
spusese că ambasadorul britanic avea de gând să facă o vizită 
la St Patrick, un seminar teologic din Maynooth, aflat la numai 
şase kilometri de Celbridge. 

Decizia de a aduna oamenii înăuntru fu pusă pe seama 
întunericului şi a vântului tot mai puternic. Preşedintele şi 
taoiseach nu aveau să mai vină acum, desigur: asta fusese 
prima prioritate a lui Declan când auzise de ambuscadă. Nu 
putea exclude posibilitatea ca ţinta ambuscadei să fi fost, de 
fapt, maşina prezidenţiala şi ca atacul asupra ambasadorului 
Reynolds să fi fost o teribilă şi poate providenţială greşeală. 

Providenţială - cel puţin pe termen scurt. Declan se 
cutremură numai gândindu-se la ce s-ar putea întâmpla dacă 
Reynolds ar fi rănit sau mai râu. Relaţiile anglo-irlandeze se 
deterioraseră foarte mult după uciderea lui Christopher Ewart- 


Biggs, ambasadorul Londrei la Dublin, în 1976. Un alt asasinat 
era de neconceput, nu numai din punctul de vedere al 
consecinţelor pentru comandantul diviziei speciale. Declan simţi 
că începe să-l doară capul din nou. 

De îndată ce oaspeţii reveniră la canapelele lor şi la sucurile 
exotice, Declan îşi aranjă din nou echipa. Postă zece oameni 
într-un cordon de-a lungul perimetrului interior de protecţie, 
cinci în afara clădirii şi cinci înăuntru, în puncte strategice. Ei 
trebuiau să facă faţă până la sosirea întăririlor de la Dublin. 
Amina, principala legătură a lui Declan cu oaspeţii musulmani, 
alertă discret câteva gărzi de corp din diferite delegaţii, 
atrăgându-le atenţia asupra situaţiei şi cerându-le să fie foarte 
atenţi. 

Afară era o linişte neobişnuită. 


Ezekiel îşi privi ceasul. 19.15. Ambuscada fusese produsă la 
momentul cel mai potrivit. Asta însemna o mare grijă de care 
scăpase. A doua zi, contabilul IRA din New York va primi un plic 
din hârtie roz, prin care va fi înştiinţat că într-o bancă din Zurich 
se făcuse o plată de un milion de dolari americani. Va crede că 
banii vin de la Noraid. Nu era aşa. Şoferul de la ambasada 
britanică primise deja zece mii de lire. Credea că sunt de la IRA. 
Nu era aşa. Ambii îşi vor ţine gurile bine închise? Ce altceva ar 
putea face? 

Privi Transaif-ul cu cercetaşi cum iese pe poartă. Era timpul să 
intre în acţiune. Echipa sa de asalt era formată din doisprezece 
oameni, în afară de el. Oameni puternici. Oameni cu frica lui 
Dumnezeu. Primul pas era să-i pună pe poziţii. Şopti în 
laringofon: 

— Potriviţi aparatele pentru bruiaj. 

La semnal, şase dintre oamenii din echipă schimbară 
aparatele pentru bruiaj pe frecvenţa transmiţătoarelor din 
perimetrul de alarmă. Nimic nu avea să se mai întâmple la 
centrul de comandă din interiorul clădirii. Alarma avea să fie 
oprită, fără ca cineva să ştie asta. Ecranele aparatelor vor arăta 
că totul e în regulă. lar asta era chiar ceea ce voia, pentru că 
însemna că nu se va întâmpla nimic atunci când vor intra în 
perimetru. Sau, cel puţin, pentru asta se ruga. La urma urmei, 
dacă alarma nu fusese dezactivată, trebuia să anuleze întreaga 
operaţiune. Asta dacă nu cumva gloanţele gardienilor ar fi 


anulat-o înainte. 

— Hai! zise el. 

Siluete tăcute începură să se mişte printre copaci. Intrară în 
perimetru. Ezekiel privi prin lentilele binoclului pentru a observa 
o reacţie în clădire, semn că alarma fusese declanşată. 

— Opriţi-vă, şopti el. 

De unde se afla, putea vedea faţada dintr-un unghi de treizeci 
de grade. Comandantul gărzii postase câte un om în colţul 
fiecărei aripi din faţă, doi pe terasa din faţă şi doi mai jos, pe 
aleea de acces. Asta însemna şase, dar tot mai trebuia să afle 
câţi erau în spatele clădirii. Nu-şi putea permite nicio greşeală. 

Planul său îi permitea să piardă patru oameni. Dacă erau mai 
mulţi, se năruia. Decizia de a lucra cu o toleranţă atât de mică 
nu fusese uşoară. În final, calculase că riscurile de a trece la 
acţiune cu mai mult de doisprezece oameni erau mult mai mari 
decât cele de a pierde prea mulţi oameni pe parcursul 
operaţiunii. Dacă trimitea oameni înăuntru, trebuia să-i şi scoată 
înainte de sosirea întăririlor de la Dublin sau de la Curragh. 

Niciun răspuns. Până aici, toate bune. Paznicii de jos aşteptau 
confirmarea alarmei. Dar de la centrul de comandă nu veni 
niciun semnal. „O să-şi dea ei seama îndată ce s-a întâmplat”, 
se gândi el. 

— Treceţi pe poziţii! 

Ultima rază de soare juca uşor peste iarba neculcată. Lumea 
începea şi se sfârşea aici, în pădure, printre copaci, într-un 
tărâm al umbrelor mişcătoare. Îşi putea auzi propria răsuflare, 
grea înapoia măştii, o uşoară amintire a faptului că e muritor: 
fiecare răsuflare îl apropia de ultima. Mai încercase asta cândva, 
în copilărie. O medie de cincisprezece răsuflări pe minut. 
Douăzeci şi unu de mii şase sute pe zi. Cinci sute cincizeci de 
milioane trei sute şaizeci şi opt de mii dacă trăiai să apuci 
şaptezeci de ani. 

Oamenii săi ieşiră din pădure şi se culcară la pământ, 
târându-se înainte până lângă o barieră de tufişuri scunde. 

— Cinci pe poziţie... 

— Trei pe poziţie... 

— Zece pe poziţie... 

Recunoştea vocile în timp ce se târa să-şi ocupe locul, 
agăţându-şi puşca de o creangă joasă. In câteva secunde, toţi 
erau pe poziţii. Numărul şase - acesta era Capaldi - îi dădu 


raportul despre situaţia din spatele clădirii: 

— Încă patru paznici. Doi la colţuri, doi la intrarea din spate. 
Toţi sunt la vedere. 

— Şi acoperişul? 

— Nimic. 

— În regulă! O să număr începând de la cel mai apropiat om 
de pe şosea în sensul acelor de ceasornic, aşa cum am stabilit. 
Asta este rutină, nu trebuie să vă neliniştiţi. Fiecare ia o ţintă, cu 
excepţia lui şase şi zece. Unu şi doisprezece au distanţe mai 
mari - aproape trei sute de metri. Doi şi unsprezece au distanţe 
medii - cred că o sută cincizeci sau două sute de metri. Restul, 
fiecare sub o sută. Nu vreau nicio ratare, aşa că hai să luăm 
întâi ţintele îndepărtate pe care le-am stabilit la început. 

Asta însemna el şi cu Ross. Se ridică pe coate, aşezându-şi 
puşca în poziţie de tragere. PSG1 cântărea aproape zece 
kilograme cu pat cu tot. Era bucuros că va scăpa de el după 
numai un foc. Dar greutatea o făcea o puşcă ideală pentru un 
lunetist, dându-i stabilitate. Cobori tripodul şi îndreptă puşca în 
jos. Simţi patul rece pe faţă. Arătătorul mâinii drepte se îndoi 
uşor peste trăgaci. Respiră adânc, încet, spunându-şi că nu e 
nicio grabă. 

Lipindu-se de puşcă, simţi începutul straniei simbioze dintre el 
şi armă. În mintea sa o ura, dispreţuia ceea ce putea face, 
transformarea pe care i-o provocase. Dar în inima sa, el şi arma 
erau una. Era o prelungire a eului său. Nu suporta să ucidă, dar 
se considera iertat şi împuternicit. „Un chirurg şi bisturiul său 
provoacă durere, gândea el, dar dacă vindecă bolnavul nu mai 
este un păcat în a vărsa sânge.” 

Lumea pe care o avea în faţa ochilor nu era cea reală. 
Imaginile amplificate erau lucruri spectrale, forme dintr-un 
univers paralel. Putea vedea maşinile lungi şi negre ca nişte 
balene eşuate, strălucitoare şi ireale. Şi pietrişul de pe alee, 
scăldat în toate culorile, ca o plajă pietroasă fără mare. Apoi 
ţinta sa. Nu era deloc un om, o fiinţă umană cu atâtea respiraţii 
numărate care-i mai rămăseseră, ci o stafie trăind în micul 
univers al puştii sale. Un om putea omori aceste fantome fără 
grija că va fi pedepsit, le putea ucide şi putea merge la 
Dumnezeul său zâmbind, alergând către îmbrăţişarea Sa. 

Capul paznicilor păru să plutească în bătaia puştii. Işi potrivi 
degetul pe trăgaci ţinându-şi răsuflarea. 


— Nu te mişca, murmură el. Numărul unu ţintit, şopti el în 
microfon. 

— Doisprezece ţintit, sosi răspunsul. 

Era 19.19. 


În interior, Declan vorbea la telefonul mobil cu cartierul 
general al Gărzii: 

— Nu-mi pasă dacă va trebui să aduceţi oamenii de rezervă! 
Aduceţi-mi toţi oamenii pe care îi puteţi aduce, şi asta acum! 

— Domnule, am nevoie... 

Închise telefonul şi privi prin fereastră spre terasă. Era 
camera din faţă a aripii de vest. Gândea cu repeziciune. Potrivit 
celor de la Ambasada Britanică, dineul de la Maynooth fusese o 
afacere aranjată pe nepusă masă, ca între prieteni. 
Ambasadorul fusese aşteptat mai devreme, dar taoiseach îl 
invitase la o discuţie cu el şi cu preşedintele. Asta făcea din ce 
în ce mai probabilă ipoteza că adevărata ţintă a atacului fusese 
Pâdraig Pearse. Doar dacă nu... 

Dacă ambuscada fusese opera IRA - iar el nu-şi putea da 
seama cine altcineva ar fi putut fi responsabil - n-ar fi fost 
îndreptată spre cei mai importanţi doi oameni de stat ai Irlandei. 
Ordinul intern numărul 8 al IRA era destul de explicit în privinţa 
evitării militarilor şi a poliţiştilor din Republică. 

Cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât momentul şi 
locaţia i se păreau prea bune pentru a fi adevărate. Incepea să 
aducă a înscenare. A diversiune. Preşedintele şi taoiseach n-au 
plecat din Dublin. Dar delegaţii erau tot aici, la Castletown 
House. ` 

Afară, totul părea destul de liniştit. In depărtare, copacii înalți 
reflectau lumina soarelui muribund. O pasăre tremura în bătaia 
vântului. Pe terasă, Paddy Delaney şi Jim Costello păzeau 
intrarea principală. Mai încolo, pe alee, Martin Kavanagh şi Seán 
Maher ţineau sub ochi poarta principală. Ei erau unii dintre cei 
mai buni oameni ai lui, cu toţii recrutaţi cu grijă în echipă şi aleşi 
pentru sarcina specială din această săptămână. 

Un păun se agită pe peluză, abia vizibil în lumina apusului. 
Păşea în lumea sa, neatins de preocupările obişnuite ale 
oamenilor care îl priveau ca pe un lucru frumos, şi atât. 

Într-o fracțiune de secundă, întreaga scenă se schimbă. Sub 
privirea lui Declan, cele patru gărzi se clătinară simultan şi se 


lungiră brusc la pământ, ca nişte păpuşi ale căror sfori fuseseră 
tăiate. Păunul ţipă, ascuţit şi precis. Tăcerea se lăsă din nou. 
Păunul îşi înfoie coada în întunericul ce se lăsa. 

Cu degetele tremurânde, Declan apăsă butonul staţiei: 

— Aici Carberry. Raportaţi-mi ce se întâmplă acolo! 

Linişte. Îşi tinu răsuflarea. Linişte. 

Apăsă butonul a doua oară. 

— Haide, echipa A. 

Işi dădu seama că vocea îi tremura. 

Linişte. 

— Pentru Dumnezeu, mai e careva acolo? 

Simţea că-i sare inima din piept. Apăsă din nou butonul. 

— Echipa B. Mă auziţi? Conor, eşti acolo? 

— Aici Conor. Ce se întâmplă, domnule? 

— Ţine-ţi oamenii în alertă! Du oaspeţii în galeria mare, dar, 
pentru Dumnezeu, nu băga frica-n ei! Raportează-mi de îndată 
dacă se întâmplă ceva. Terminat. 

Se repezi spre camera de control. Nu putea să facă nimic 
pentru vreunul dintre oamenii de afară: muriseră înainte de a 
atinge pământul; precizia extraordinară a tirului îi spusese asta. 

Omul de la pupitru încerca să formeze, cu disperare, un 
număr. În faţa lui, opt monitoare clipeau în linişte, brăzdate de 
liniile strălucitoare de interferenţă. 

— Isuse Hristoase, ce se petrece? 

Operatorul se întoarse. 

— Toate monitoarele s-au dus, domnule. Cam acum un minut. 
Nu le pot repune în funcţiune. 

— Ai văzut ceva înainte de asta? 

— Pe monitoare, domnule? Nu. Era o linişte desăvârşită afară, 
domnule! 

— Ei bine, acum nu mai e linişte. Cineva tocmai a doborât 
echipa A. Lasă chestiile astea şi fugi sus la întăriri! Raportează-i 
locotenentului Dunn! 

Omul se holbă la Carberry. Faţa îi era albă. 

— Isuse, omule, nu căsca gura ca idiotul! Mişcă-te! 

Omul îşi înhaţă arma Steyr AUG şi dispăru pe uşă, în holul 
mare de la intrare. Trecu printre două coloane ionice simple şi 
coti la stânga spre scări. Şi atunci, lin, ca un dansator care 
execută cu încetinitorul paşi de o complexitate mai mare decât 
cea obişnuită, se opri şi începu să se rotească. Mâinile îi ţâşniră 


înapoi, iar puşca îi căzu zăngănind pe podeaua cu pătrate albe 
şi negre. 

Declan îl urmări căzând, văzu sângele împrăştiat ca un vin 
negru pe albeaţa coloanei şi îl auzi strigând o dată. Sau era doar 
un ecou în sala goală de marmură. Privi către uşa principala. În 
asfinţit, se distingea conturul unui om. Era îmbrăcat în negru din 
cap până-n picioare. Numai ochii i se vedeau, din spatele 
geamului măştii de gaze. Se holba direct la Declan. Şi avea o 
puşcă semiautomată MP5 îndreptată direct spre pieptul său. 


13 


Asaltul fusese repetat de atâtea ori, încât operaţiunea reală 
părea o banalitate. Construiseră decoruri care imitau clădirea şi 
împrejurimile, folosind fotografii recente şi planuri ale 
interiorului, luate din ghiduri turistice. Dar numai cu o zi înainte 
avuseseră posibilitatea să estimeze forţele de rezistenţă la care 
se puteau aştepta. 

La 19.22, patru oameni controlau parterul. Ceilalţi opt 
aruncau scări de aluminiu către ferestrele galeriei mari de la 
etajul întâi. Câteva secunde mai târziu erau la ferestre, gata să 
între. La un semnal al lui Ezekiel, cei doi oameni sparseră 
fiecare câte un geam şi azvârliră în încăpere grenade cu gaze. 

Grenadele explodară simultan, orbindu-i şi asurzindu-i pe toţi 
cei aflaţi în galerie. Cei doi aruncară apoi înăuntru capsule din 
cauciuc cu gaz lacrimogen. În câteva secunde, încăperea începu 
să se umple cu fum subţire, înecăcios. 

Intre timp, cei şase oameni din mijloc folosiseră topoare cu 
mânere lungi, pentru a-şi croi drum prin lemnul şi sticla ramelor 
ferestrelor. Nu le luase mai mult de câteva secunde. 

Cei de la margine aveau MP5-urile îndreptate către cei din 
încăpere, în timp ce tovarăşii lor se căţărau înăuntru. In acel 
moment se deschise o uşă în peretele dinspre vest. Un ofiţer din 
Gardă se repezi în încăpere, cu arma Steyr ridicată în poziţie de 
tragere. O pală de gaz îl lovi peste faţă, înecându-l. Instinctiv, 
ridică mâna pentru a se freca la ochi. Intr-o fracțiune de 
secundă gazul păru să explodeze. O rafală de gloanţe îi spulberă 
capul şi mâna. O a doua rafală către uşă înăbuşi orice tentativă 
de a mai pătrunde pe acolo. 

Deodată, în mijlocul gazelor, cineva începu să danseze, 


legănându-se şi răsucindu-se fără muzică, o umbră în fumul 
încolăcit. Se numea Brendan McGlinchey şi făcea parte din 
Gardă. Fusese trimis să-i apere pe oaspeţii din galerie. Fusese 
nedumerit de lumina şi de zgomotul grenadelor. Dar continua 
să-şi ţină strâns puşca de asalt Steyr, de parcă arma ar fi fost 
ancora lui într-o lume scăpată de sub control. Ochii şi nasul îi 
curgeau, se simţea ca şi cum gazul îl jupuia pe dinăuntru, un 
milion de cuțite mărunte sfâşiindu-i plămânii. Dar undeva, în 
mintea sa, o forţă mai puternică preluase controlul, spunându-i 
ce se întâmplă şi ce are de făcut. Ştia că trebuie să localizeze 
ferestrele şi să tragă. 

Se strădui să-şi deschidă ochii prin gaz. Durerea era teribilă, îl 
făcea să geamă. Işi închise ochii din nou. Era înconjurat de o 
lume cuprinsă de nebunie, de agitația animalelor prinse în 
capcană: urlet, lătrat, schelălăit, fără vreun gând de îndurare 
sau vreo speranţă de izbăvire. lar sunetul propriei voci printre 
toate astea, limpede ca cristalul, complet nefiresc. Avea un 
încărcător plin, cincizeci de gloanţe. Numai de-ar fi reuşit să 
tragă, măcar câteva. 

Atât de multe forme în mişcare, atât fum, atât de puţin timp! 
îşi aduse puşca în faţă. Membrele i se îngreunară. Se mişca, de 
parcă era filmat cu încetinitorul. 

Un alt geam spulberat. Brendan se opri şi îndreptă puşca în 
direcţia din care venise sunetul. Apăsă cu putere pe trăgaci, 
pentru foc automat. Porni o rafală puternică, fără ţintă. Fiecare 
glonţ lovi tavanul. Ultimul om care urcă prin fereastră ridică 
arma şi îl împuşcă în gât cu un singur glonţ. Un nor de gaz 
lacrimogen nu punea probleme de vizibilitate. Atacatorii purtau 
ochelari pentru vedere nocturnă. Puteau recunoaşte o ţintă de 
mărimea unui om la trei sute de metri distanţă, în lumina 
stelelor. Să-l recunoască, să-l ochească şi să-l doboare. 

Toţi cei opt atacatori erau acum în încăpere. Se auzi un sunet 
de foc automat dinapoia uşilor, urmat de nişte strigăte gâtuite. 
Gardienii rămaşi opuneau o rezistenţa dârză echipei de asalt 
care venea de la parter. 

Lăsând doi oameni să păzească mulţimea care, cu un minut 
mai devreme, fusese o strălucitoare colecţie de VIP-uri şi gărzile 
lor de corp, liderul intruşilor îi trimise pe ceilalţi la uşile 
principale. O grenadă cu gaze în acel loc ar fi contraproductivă: 
i-ar fi afectat pe propriii oameni care luptau să urce scările în 


aceeaşi măsură în care i-ar fi dezorientat pe gardieni. Ezekiel 
ordonă oamenilor săi să-şi regleze armele pentru foc cu foc. Cu 
degetul mare mută butonul de foc al armei sale de pe F pe E, 
poziţia pentru foc cu foc. 

De partea cealaltă a uşii, schimbul de focuri de armă 
continua. Era ca şi cum ai fi ascultat un televizor pornit în 
camera de alături. Asta îl făcea pe Ezekiel să se simtă mai lipsit 
de substanţă ca niciodată, de parcă nimic din toate astea nu se 
întâmpla. Se pregăti să recreeze realitatea din carne şi sânge. 
Să participe la sacrificiu, la actul jertfei. Să ia asupra lui 
sudoarea şi sângele, şi cuiele; să devină una cu Dumnezeu. Ăsta 
era tot rolul acţiunii. Era cina lui Dumnezeu, cu o armă în locul 
cupei. Pentru a doua oară în viaţa sa declanşase focul şi fumul 
în căutarea dragostei. Ridică piciorul şi lovi uşa, deschizând-o. 

Trase de două ori, rapid, lovind câte un poliţist cu fiecare foc. 
Doi dintre oamenii săi se strecurară afară pe sub focul de 
acoperire. Dar când al treilea ajunse la uşă, o rafală de foc 
automat îl aruncă înapoi în încăpere, doborându-l. Dintre cei 
şapte gardieni care apărau scările numai doi mai erau încă în 
viaţă. Cel care tocmai trăsese era ascuns după un piedestal de 
marmură pe care trona un bust georgian. Ezekiel îl auzi 
punându-şi în armă un încărcător nou şi se dădu înapoi, în timp 
ce omul trase din nou în direcţia uşii. Se auzi un singur foc dintr- 
un MP5 şi Steyr-ul tăcu. Ezekiel ieşi din nou pe palier. În acel 
moment, ultimul gardian aruncă arma şi păşi înainte cu mâinile 
ridicate. Ezekiel îl dobori pe loc, sacrificând un singur glonţ tras 
în frunte, curat. Nu-şi puteau permite să ia prizonieri. 

In galeria mare haosul se transformase în supunere laşă. Era 
19.24. Prin încăpere bătea o briză uscată, care împrăştia rapid 
gazul. Oaspeţii, îmbrăcaţi pentru o seară călduroasă, tremurau. 
Câţiva erau aplecaţi înainte şi vărsau. Concepta Carberry găsise 
un scaun şi se aşezase pe el, respirând din greu. În apropiere, 
Ciaran Clark făcea tot ce putea să stea mai departe de oaspeţi. 
Amina era cu un grup de femei musulmane, încercând să le 
calmeze. Îşi aruncase deja arma într-o vază goală. Anii de 
experienţă o învăţaseră să ştie când merita să lupţi şi când era 
mai bine să aştepţi. 

Ezekiel se întoarse înapoi în încăpere. Detectă o mişcare cu 
coada ochiului. O gardă de corp algeriană, recuperându-şi 
forţele, încerca să-şi scoată arma ascunsă sub smoching. Ezekiel 


făcu doi paşi spre el, ţinti şi trase. Bărbatul căzu, zbătându-se, 
pe podea. Ezekiel trase din nou. De data asta, garda de corp 
rămase nemişcată. 

— Rodriguez, Nielsen, căutaţi-i pe ceilalţi! Oricine are o armă 
e gardă de corp. Aliniaţi-i acolo! Se opri, apoi îşi smulse radio- 
emițătorul de la piept. Aici e Băieţaşul. Răspunde, Cocoşule. 
Terminat. 

Se auzi un pârâit, apoi o voce răspunse: 

— Cocoşul. Aici este linişte. 

— Mişcaţi-vă fundurile încoace acum! în patru minute vom fi 
gata. 

— Vom fi acolo în două minute. Terminat. 

Îşi puse radioemiţătorul la loc şi vorbi din nou în laringofon: 

— Freeman? Robbins? Cum merge treaba acolo jos? 

— Parterul este în siguranţă. Avem un prizonier. Nu e arab. 

— Trimite-l sus cu Freeman. Robbins, tu rămâi şi fii cu ochii-n 
patru până coborâm noi. 

Işi verifică ceasul. 

Rodriguez şi Nielsen scoseseră în rând şapte oameni. Armele 
lor erau pe podea. Ezekiel se apropie de ei. 

— Aştia-s toţi? 

— Toţi cei care aveau arme. 

— Impuşcaţi-i! Rodriguez, ocupă-te tu de asta! Nielsen, 
verifică ieşirea! 

Gărzile de corp nu le erau de niciun folos. Chiar şi mai rău, în 
timpul retragerii le-ar fi putut face probleme. Rodriguez îşi 
îndeplini sarcina cu eficienţa şi calmul unui măcelar care 
omoară vite. Işi montă un încărcător nou; să te opreşti la 
jumătate pentru a-ţi încărca arma era sadic şi neprofesionist. 

— Jos! ordonă el. 

Un om execută ordinul, ceilalţi îl priviră confuzi, neînţelegând. 
Puţini dintre ei înțelegeau cuvinte în engleză. Rodriguez îi 
împinse în genunchi. Unul câte unul îngenuncheară. Apoi îi puse 
să se întindă pe burtă. 

Se plimbă de-a lungul şirului, trăgând în capete. Câte două 
gloanţe în fiecare. Niciun supravieţuitor. 

In timp ce împuşcăturile se stingeau, un om din echipa de la 
parter intră aducându-l cu el pe Declan Carberry. Cu ţinuta de 
seară arăta ca un diplomat oarecare. 

— Pune-l lângă ceilalţi, ordonă Ezekiel. Era 19.26. Ezekiel se 


aşeză în faţa delegaților. 

— Toţi cetăţenii irlandezi să facă un pas înainte, ceru el. 

Vocea îi era amplificată grotesc de un dispozitiv prins în 
muştiucul măştii sale. 

Niciunul nu se mişcă. 

— Nu vreau eroi, zise el. Îi vreau numai pe musulmani. Restul 
sunteţi liberi să plecaţi. 

Nimeni nu păşi înainte. 

Ezekiel nu avea timp de pierdut. Se repezi în mulţime şi se 
întoarse trăgându-l pe Ciaran Clark după el. Faţa lui îi era 
cunoscută lui Ezekiel din fotografiile din ziare. Ministrul de 
externe se smiorcăia în timp ce era tras în faţă. 

— Vreau să mi-i arăţi pe oamenii tăi, zise el. Dacă nu, te 
omor. Dacă încerci să bagi vreun musulman printre ei, te omor. 

Cu ochii înlăcrimaţi şi cu gâtul uscat, Clark făcu aşa cum i se 
spusese. Bătăliile astea nu erau genul lui. Alţii trebuiau să 
poarte stindardele. Îi indică pe cei din echipa lui unul câte unul, 
iar aceştia fură trimişi de atacatori în mijlocul încăperii. 
Irlandezii din armată, O'Rahilly şi Walsh, puteau fi uşor 
recunoscuţi după uniformele pe care le purtau. 

Clark îl văzu pe Declan Carberry. Era tentat să-l lase acolo, 
dar ştia că n-ar merge - Carberry n-arăta nici pe departe ca unul 
din Orientul Mijlociu. Şi, în orice caz, Ciaran avea nevoie de un 
tap ispăşitor pe care să dea vina pentru acest fiasco. Arătă cu 
degetul spre Declan. 

Făcând asta, îşi aminti de Concepta, ascunsă vederii, lângă un 
grup de femei musulmane, cu rochia ei lungă şi cu eşarfa pe 
cap. Ciaran păşi înainte şi încercă să o scoată, dar Ezekiel îşi 
scutură capul şi o împinse înapoi. 

Înainte ca cineva să poată mişca, Amina se repezi la Concepta 
şi o împinse din nou în faţă. 

— Prostănacul, strigă ea la Ezekiel. Nu vezi că nu-i 
musulmană? O cheamă Concepta Carberry şi e sora prim- 
ministrului. Dacă o lichidezi, o să plăteşti al dracului de scump. 

Ezekiel ezită, apoi dădu din cap şi îi spuse Conceptei să se 
alăture irlandezilor. 

— Dar tu? o întrebă Ezekiel, înhăţând-o pe Amina de braţ. Tu 
nu eşti musulmană? 

Ciaran Clark păşi înainte scuturându-şi capul. 

— Numele ei este Amina Bustani şi e libaneză. Uitaţi-vă pe 


lista de invitaţi dacă vreţi. 

Ezekiel se uită mai de aproape. Îşi aminti faţa ei din seara 
trecută, când era pe malul râului cu şeful securităţii. Cealaltă 
femeie trebuie să fi fost soţia lui. Atunci cine era aceasta? După 
aspect şi după comportamentul de ieri seară nu era delegată. 
Era o membră a gărzii făcând pe arăboaica? Sau cineva mai 
interesant? Dădu din cap în timp ce ea era împinsă înapoi în 
grupul de ostatici. 

— Pentru Dumnezeu, ea nu e delegată, veni un strigăt din 
spate. 

Declan ieşi înainte, încercând s-o pună pe Amina în siguranţă. 
Atacatorul cel mai apropiat de el se întoarse şi ţâşni, punându-i 
teava MP5-ului la tâmplă. 

Pentru o clipă, durerea de cap a lui Declan dispăru miraculos, 
apoi Castletown House se prăbuşi grămadă peste el, strivindu-l 
fără speranţă. Marmura, sticla şi aşchiile de lemn făcură un 
întuneric la fel de greu ca plumbul. 


14 


Dublin 
8 octombrie 
10.45 


Mergeau pe nişte străzi obişnuite, cu oameni obişnuiţi. Sau, 
cel puţin, aşa părea. Declan nu mai putea distinge între banal şi 
grotesc. În capul său o durere surdă îi amintea de lovitura pe 
care o primise cu mai bine de paisprezece ore în urmă. La 
spitalul St James îi răseseră o parte din păr ca să-i coasă rana. 
Îşi tot ducea mâna la bandajul care o acoperea, de parcă ar fi 
vrut să-l sfâşie. Pulsaţia din capul său era mai blândă decât 
oricare dintre durerile sale de cap. Îi dăduseră tranchilizante la 
spital, dar îl avertizaseră să nu folosească prea multe sau să le 
ia prea des. De parcă i-ar fi păsat. 

Cineva fusese acolo, să-l aştepte la ieşire. Nu unul dintre 
oamenii săi, ci un individ în costum gri, care arăta şi se purta ca 
şi cum ar fi făcut parte din serviciile de informaţii. „Acum sunt o 
grămadă”, se gândi Declan. Dar nu spuse nimic. 

Câţi muriseră în seara trecută? Douăzeci dintre oamenii lui, 
asta cu siguranţa. Toţi ofiţeri pe care-i cunoscuse personal, 


oameni buni, pentru care se simţea responsabil. Şi îi urmărise 
omorând gărzile de corp, şapte oameni, toţi străini, toţi aflaţi în 
grija sa. Dar după ce-şi pierduse cunoştinţa? N-avea nicio idee. 
Işi amintea numai că se trezise într-o cameră rece şi albă de 
spital, cu capul pocnindu-i de durere şi cu gândurile învălmăşite. 

Omul în costum refuzase să răspundă la vreuna dintre 
întrebările sale. Aşteptase răbdător când Declan fusese dus la 
radiologie şi fusese supus la o serie de teste. Când i-au dat un 
diagnostic relativ bun, după zece, omul ceruse să fie externat 
imediat. Doctorii ar fi preferat să-l mai ţină pe Declan sub 
observaţie încă douăzeci şi patru de ore, dar omul insistase, aşa 
că i-au dat drumul. 

Acum coborau cu maşina pe Nassau Street, având în stânga 
lungul şi cenuşiul zid de la Trinity College. Nu era niciun semn 
oficial pe automobilul Volvo de culoare neagră, dar în acea 
dimineaţă târzie, traficul părea să se ţină departe de el ca 
printr-un soi de magie. Dublinul nu i se păruse niciodată lui 
Declan mai ireal şi mai lipsit de substanţă. Bănuia vag încotro se 
îndreptau. 

Maşina încetini la sediul guvernamental din Merrion Street, 
cotind în parcarea ministerului de-a lungul aripii de nord. O 
luară la dreapta printr-un pasaj acoperit, unde însoţitorul lui 
Declan îl grăbi. De la etajul întâi urcară într-un un lift. Era un 
drum scurt până în camera de consiliu. Doi soldaţi înarmaţi cu 
automate Steyr stăteau de gardă în faţa uşii capitonate. Omul în 
costum flutură un permis şi uşile se deschiseră. 

O masă pătrată ocupa cea mai mare parte din încăpere. Pe 
pereţi atârnau portrete de figuri istorice, inclusiv personalităţi 
contemporane. În capătul mai îndepărtat al mesei stătea 
Pâdraig Pearse Mangan, arătând mult mai neliniştit decât şi-ar fi 
putut imagina Declan. Lângă el erau adunaţi alţi şapte oameni, 
pe care Declan îi recunoscu. Generalul-locotenent Denis Quaid, 
şeful Statului Major al armatei; Tomas O'Sullivan, ca şi Declan, 
comisar-adjunct al Gărzii; Martin Fitzsimmons, comandantul 
Diviziei C3, Seán Roche, ministrul Justiţiei; Pat Devlin, comisarul 
Gărzii, Eoin Ceannt, reprezentantul Irlandei la Comisia 
Europeană pentru Terorism; Ciaran Clark, alb la față şi încă 
şocat. Un stenodactilograf stătea la un capăt al mesei, pregătit 
să noteze. După cum se vedea, avuseseră cu toții o noapte de 
nesomn. 


Ciaran Clark se ridică şi îi oferi un loc. Pádraig Pearse îi aruncă 
o privire, apoi se uită în altă parte, stânjenit. Se lăsă o tăcere 
rigidă, apoi taoiseach păru să se reculeagă: A 

— Mulţumim că ai venit, domnule Carberry. Imi pare rău că a 
fost nevoie să te scoatem din spital, dar avem o situaţie de criză 
aici şi am vrea să-ţi punem câteva întrebări. 

— Întrebări? Despre ce? Nici măcar nu ştiu ce s-a întâmplat. 
Tocmai încercam să aflu când am fost adus încoace. 

— Domnule comisar-adjunct, îl întrerupse Roche, poate vei 
începe prin a recapitula alături de noi măsurile de securitate pe 
care le-ai luat pentru conferinţa de la Castletown. 

Declan se întoarse către cumnatul său. 

— Pádraig, pentru Dumnezeu, nu-mi spune nimeni ce s-a 
întâmplat aseară? Amina Bustani e vie? Oamenii mei? 

— Vrei, te rog, să răspunzi la întrebarea ministrului Justiţiei, 
domnule Carberry? Sunt lucruri pe care trebuie să le ştim. 

Declan îi privi pe cei aşezaţi în jurul mesei. Companionii săi 
aveau cu toţii feţe de piatră, pe care nu se putea citi nimic. 

— Te rog, spune-le ce ştii, Declan! E pentru binele nostru. 
Tómas O'Sullivan păru stânjenit. 

Declan voia să iasă. De ce îi ascundeau adevărul? Era 
suspectat de colaborare cu teroriştii care atacaseră conferinţa? 
Puteau fi atât de absurzi? 

— Este un dosar în biroul meu cu toate detaliile despre 
măsurile de securitate, zise el. Vă puteţi uita în el dacă vreţi. 

— Vrem să auzim versiunea ta despre modul în care au fost 
luate măsurile de securitate. Trebuie să ştim cine la ce avea 
acces. Dacă a fost un informator în Unitatea Specială de 
Detectivi trebuie să-l depistăm. Repede. 

— Nu a fost niciun informator. Toţi oamenii implicaţi în 
operaţiune erau acolo aseară. Din câte ştiu, sunt toţi morţi. 
Dacă vreţi să aflaţi ce n-a fost în regulă, aţi putea începe prin a-l 
întreba pe domnul Clark, aici de faţă, cine e responsabil pentru 
restrângerea forţelor de securitate la treizeci şi cinci de oameni 
şi pentru refuzul de a permite prezenţa întăririlor. 

Pat Devlin, comisarul-şef al Gărzii, se aplecă înainte. Era un 
prieten vechi. Acum însă era foarte rece. 

— Înţeleg că aceste decizii au fost ale tale. Aparent, taoiseach 
şi domnul Clark au încercat să te convingă să întăreşti 
securitatea, dar ai ales să ignori recomandările lor. 


Ciaran Clark examina cu interes tăblia mesei. Pâdraig Pearse 
privea înainte, fără să spună ceva. 

— Asta este o distorsionare deliberată a celor întâmplate. 
Eu... 

— Domnule Carberry, te-aş avertiza să nu încerci să dai vina 
pentru propria dumitale slăbiciune organizatorică pe seama lui 
taoiseach şi a unui membru al Cabinetului. 

Devlin era un om puternic, foarte apropiat prim-ministrului, 
ieşit în faţă în lupta cu IRA. Declan ştia că nu e un om cu care te 
puteai pune uşor. 

Acum ştia deja ce se petrecea. Căutau un tap ispăşitor pe 
care să dea vina pentru fiascoul din seara precedentă. Cine era 
mai potrivit decât cumnatul lui taoiseach? Ce sacrificiu mai bun, 
ce evidenţă mai clară pentru bunele intenţii ale guvernului ar fi 
putut găsi? 

— Am plasat toţi ofiţerii din Gardă care mi-au fost repartizaţi, 
la care se adaugă cincisprezece soldaţi din Sciathán 
Fiannóglaigh. Trebuia să fie trei schimburi. Schimbul B era la 
datorie la ora respectivă. 

— Sub comanda ta directă? 

— Acolo, da. 

— Care era structura de comandă? întrebă Roche. 


Întrebările au continuat fără pauză peste o oră. În tot acest 
timp, lui Declan îi vâjâise capul şi începuse să i se facă greață. Il 
puseseră la zid şi nu avea niciun mijloc de apărare. Oameni mult 
mai puternici ca el hotărâseră că trebuie să cadă capul lui, ca să 
fie salvate ale lor. 

— Domnule Carberry, începu Pâdraig Pearse ezitând, îmi pare 
foarte rău pentru asta, dar s-a decis că trebuie să fii suspendat 
din funcţie în timpul anchetei privitoare la crimele din seara 
trecută. Ca ofiţer de poliţie cu responsabilitate maximă pentru 
securitate nu poţi fi absolvit de vina pentru cele întâmplate. 
Ancheta va stabili dacă a fost sau nu o scurgere de informaţii şi, 
dacă a fost, cum şi când a apărut. Vom avea nevoie de un 
raport complet despre măsurile de securitate luate la 
Castletown House, cu procedurile speciale pentru cazurile de 
urgenţă şi cu o analiză completă a ceea ce a mers prost. O să 
mi-l pui pe birou marţi dimineaţa la prima oră. E clar? 

— Da, domnule. 


— Ştim că trebuie să fie o lovitură foarte grea pentru tine, pe 
lângă toate prin care ai trecut, dar poate îţi vei da seama că nu 
aveam de ales. iți mulţumesc că ai venit aici direct de la spital. 
Sunt sigur că gestul ăsta nu va fi uitat de comisia de anchetă. 

Formalitatea distantă a limbajului lui Pâdraig Pearse îl alertă 
pe Declan, semnalându-i că este el însuşi foarte speriat. 
Urmările atacului din seara trecută, fără a mai pune la socoteala 
ambuscada în care fusese prins ambasadorul britanic, care 
veneau să pună capac exploziei de luna trecută şi morţii lui 
Máiréad, nu vor fi uşor de înlăturat. Vor cădea mai multe capete 
decât cel al lui Declan. Mai multe cariere se vor clătina. Din ceea 
ce ştia, întregul guvern putea fi pus la zid în câteva zile. Nu era 
de mirare că încearcă să dreagă ce mai puteau, atât cât mai 
puteau. 

Se ridică în picioare. Pentru o clipă se clătină, iar Tómas 
O'Sullivan întinse o mână pentru a-l sprijini. 

— Sunt în regulă, zise el. O să ies. Cunosc drumul. 

— Un cercetaş te va conduce. Du-te acasă şi odihneşte-te! 

Se întoarse de la uşă. 

— Acum, că am trecut prin asta, zise el, poate unul dintre voi 
îmi va spune ce s-a întâmplat după ce am fost doborât aseară. 

Dar nimeni nu îi răspunse. Uşa se deschise şi fu condus afară 
în tăcere. 


15 


Paddy O'Leary îl aştepta la jumătatea culoarului. Fusese 
secretarul particular al lui taoiseach câţiva ani înainte ca 
Pâdraig Pearse să ajungă în funcţie. A patra generaţie de 
republicani votase Fianna Fâil imediat după ce IRA oficială 
abandonase decizia de a nu participa la alegeri. Trecutul îi era 
întunecat, dar avea reputaţia unui om dur, care-şi veghează 
stăpânul ca un şoim. El şi cu Pádraig Pearse erau prieteni încă 
din şcoală. După cum spunea Concepta, el era singurul om în 
care fratele ei avea încredere cu adevărat. 

— Domnule Carberry, zise el, vreţi să mă urmaţi? 

— Am terminat aici, zise Declan. Mă îndrept spre casă. Pentru 
Dumnezeu, Paddy, sunt pe jumătate mort, într-un fel sau în 
altul. 

— Sunt ordinele speciale ale lui taoiseach, domnule, dacă nu 


vă supăraţi. 

„Ordinele speciale ale lui taoiseach.” Ce dracu’ de joc mai 
juca şi Pâdraig Pearse? Declan ezită, apoi îl urmă pe Paddy pe 
culoar. Cercetaşul nu veni după ei. 

— Dacă aşteptaţi aici, domnule, zise Paddy invitându-l într-un 
mic birou, taoiseach va sosi imediat. 

— Paddy, poţi să-mi spui ce se întâmplă? 

— Nu, domnule! Nu pot. Ştiu doar că au fost probleme foarte 
mari şi că încă mai sunt. Asta e tot ce ştiu, pe onoarea mea! îmi 
pare rău. 

Pâdraig Pearse sosi douăzeci de minute mai târziu şi îl găsi pe 
Declan deşurubând capacul cutiei cu tranchilizante. 

— II chem pe Paddy să-ţi aducă un pahar de apă pentru alea, 
zise el, ieşind repede. Când se întoarse, Declan îşi dădu seama 
că nu mai avea nimic din siguranţa pe care o afişase în ultima 
oră şi că era mult mai agitat. 

— Sfântă Maria, Maica lui Dumnezeu! exclamă el, aşezându- 
se în faţa lui Declan. 

Biroul era mobilat sărac, cu câteva scaune din lemn, 
inconfortabile, şi cu o masă aşezată în colţ, care putea fi trasă în 
mijloc pentru întruniri. 

— Vreau să mă duc acasă, Pâdraig, zise Declan. 

— Rămâi acolo, pentru Dumnezeu, Declan! N-am terminat cu 
tine încă. 

Se auzi un ciocănit şi Paddy O'Leary apăru cu o tavă. Pe ea 
erau două pahare şi o sticlă de apă Ballygowan. Declan luă 
pastilele şi aşeză unul din pahare pe masă. 

— Isuse, Declan, îmi pare rău pentru cele întâmplate 
adineauri! N-am putut să fac nimic, crede-mă! Nu poţi să-ţi 
imaginezi ce presiuni... 

— Scuteşte-mă de recital, Pádraig. Spune-mi doar ce s-a 
întâmplat aseară. Concepta se pare că n-a păţit nimic. Dar 
ceilalţi? Sunt vii cu toţii? 

— Vii? Posibil. Dumnezeule, aşa sper. Uite, vrei să arunci o 
privire la astea? 

Scoase din buzunar o bucată de hârtie împăturită şi i-o dădu 
lui Declan. Mâna îi tremura. Se întinse după cel de-al doilea 
pahar de pe tavă, scoase o sticluţă din buzunar şi umplu paharul 
pe jumătate cu whisky. 

— Maica Domnului, zise el din nou, ridicând paharul la gură şi 


golind conţinutul dintr-o singură înghiţitură. 

Declan nu zise nimic în timp ce el îşi umplea paharul din nou. 

— Nu cred că ai voie să bei. 

Declan scutură din cap. Despături hârtia şi o întinse. Era o 
hârtie albă, A4, care se putea cumpăra în orice magazin. Un 
mesaj scris la maşină trona în mijlocul paginii: 


Profetul care va pretinde că aduce cuvântul Meu şi pe care nu 
i-am poruncit să-l rostească, sau cel care va vorbi pentru alţi 
dumnezei, chiar şi el va trebui să moară. Aşa grăit-a Dumnezeu. 
Lăudat fie Dumnezeu. Cuvântul său este adevărul şi va rămâne 
veşnic. 


Declan ridică privirea. 

— Ce-i asta, pentru Dumnezeu? 

— Era în cutia mea poştală, azi-dimineaţă. Paddy l-a găsit. 
Citatul cu care începe este din Deuteronom. 


Domnul a văzut şi Domnul a auzit de multă răutate printre 
popoarele fiilor oamenilor. Lăudat fie Domnul şi lăudat fie Fiul 
Său. Aleluia. Am ieşit din flăcări şi nu am fost atins. „Dacă vei 
trece prin foc, nu vei fi ars şi flăcările nu te vor mistui” (Isaia 
43:2). Am ieşit din fum şi nu am fost orbit „Şi fum s-a ridicat din 
fântână, ca fumul unui cuptor mare” (Apocalipsa Sfântului loan 
9:2). 


— Isuse, Pádraig, astea sunt nişte tâmpenii. Nu-mi spune că 
te-ai apucat să asculţi predicatori de pe la colţuri de stradă. 
— Citeşte mai departe, Declan! 


Faptele abominabile din Arabia vor pieri de sabie. Următorii 
sunt cu noi şi sunt cu toţii supuşi totdeauna fricii de moarte, căci 
Domnul nu are milă de cei care nu-l ştiu fiica şi nu se tem de 
mânia Lui. „Căci cruda mânie a Domnului se revarsă asupra ta.” 

(2 Cronicile 28:11). 

Dintre Copiii Egiptului, doi. Din triburile din Arabia de 
asemenea, doi. Dintre Fiii Libanului, doi, iar din Siria, la fel. 
Dintre cei care sapă în Algeria doi, iar din Libia doi. Dintre 
locuitorii pământului care se întinde peste două mări, unde 
sfântul Constantinopol a fost cândva victorios, doi. De la mezi şi 


perşi doi. Din corturile Afganistanului doi. De la țărmurile 
îndepărtatei Malaezii doi. Dintre femei avem şase. 

Ei sunt însoțitori ai diavolului, iar vieţile lor nu valorează nimic 
în ochii Domnului. Amintiţi-vă de ei când intraţi în camera de 
Consiliu (să ţineţi sfat, dar cel mai bun sfat este cu Dumnezeu). 
„lar sfatul Domnului, rămâne în veac, gândurile inimii Lui, din 
neam în neam.” (Psalmul 32:11). 


Declan aşeză uşor hârtia în poală. 

— Spune-mi ce ştii, zise el. 

Pádraig Pearse se uită fix la el câteva clipe, de parcă ar fi 
încercat să-i citească gândurile. 

— Cât ai fost inconştient, am reuşit să luăm declaraţii de la 
Ciaran şi de la echipa lui. Au fost neatinşi. Concepta, după cum 
spuneai, a fost lăsată să plece. N-a păţit nimic, dar am trimis-o 
la ţară. Martor mi-e Domnul, are nevoie de odihnă. Singurele 
victime au fost oamenii tăi şi gărzile de corp. Delegații au fost 
luaţi de atacatori şi ceilalţi au fost închişi în galeria mare. Dar au 
văzut prin ferestre ce s-a întâmplat. Respiră adânc şi luă o gură 
de whisky. O dubiţă cu geamuri fumurii aştepta pe alee. 
Ostaticii au fost îmbarcaţi alături de atacatori şi apoi au demarat 
în viteză. Plecaseră de aproape opt minute când au sosit 
primele întăriri la Castletown. Până când clădirea a fost 
cercetată şi au socotit că nu e niciun pericol să-i elibereze pe 
supraviețuitori, au mai trecut zece minute sau chiar mai mult. 

— Ce s-a întâmplat cu ambasadorul britanic? A fost numai o 
diversiune? 

— A, englezul a fost atacat serios, nu e nicio îndoială. Nu e 
rănit, dar e foarte şocat. A fost un schimb de focuri teribil, cu 
armele scăpărând ca într-un western. O gardă de corp a fost 
ucisă, iar şoferul a fost rănit. Atacatorii au fugit înainte ca 
poliţiştii să ajungă acolo. După cum spui, a fost o diversiune 
menită să atragă oameni de la Castletown şi de la Curragh. Ca 
să-ţi spun drept, le-a reuşit. 

— IRA? 

— Ei, acum să nu tragem concluzii pripite. Aşa pretind cei din 
Downing Street, iar eu nu mă voi împotrivi: e clar că ei sunt 
suspecţii, ei sau INLA. Dar biletul ăla de pe genunchii tăi nu a 
fost scris de un membru Sinn Féin. 

— Crezi că asta e originală? Ar putea fi o farsă. 


— Farsă pe dracu'! E cât se poate de serios. 

— Eşti sigur de asta? 

Tranchilizantele începuseră să-şi facă efectul. Mintea lui 
Declan începea să se limpezească. Se întrebă dacă-i vor mai da 
un alt flacon după ce acesta se va termina. 

— Ca să începem cu asta, niciun cuvânt nu a fost suflat 
presei. Şi nici nu va fi. Toată treaba va fi ţinută sub perdea mai 
ceva decât taina de la Fatima. Slavă Domnului că am fost atât 
de inspirați să nu permitem accesul presei aseară la Castletown! 
Nimeni nu trebuie să afle ceva. 

— Isuse, Pádraig, cred că nu eşti serios când te gândeşti să ţii 
un lucru ca ăsta secret mult timp. 

Pâdraig Pearse îşi scutură capul. Părea foarte obosit. Mai mult 
decât atât, părea foarte îmbătrânit. Ridică paharul la buze şi îşi 
umplu gura cu whisky. 

— Bineînţeles că nu. Dar cu cât stă mai mult departe de 
presă, cu atât e mai bine. Ultimul lucru de care avem nevoie 
este să ne trezim cu jumătate din echipele de televiziune ale 
lumii aici, în Dublin. Am dat ordine precise să se păstreze 
tăcerea şi cred că se va menţine, cel puţin pentru o vreme. 
Oricum, aşa cum am spus, se pare că oricine a scris acel bileţel 
de amor ştie exact ce s-a întâmplat. Ceea ce înseamnă că nu e 
un oarecare din public. 

Declan flutură hârtia în aer. 

— Pentru Dumnezeu, Pâdraig, asta e opera unui nebun. 

— Este? Mă bucur că eşti aşa de sigur. Din ce am auzit până 
acum, aseară a fost vorba de nişte profesionişti. Mă îndoiesc că 
ai găsi capete mai lucide în ordinul iezuiţilor. Nu cu nebuni avem 
de-a face. 

— Atunci cu cine? Care e motivul? Ce scop au toate astea? 

— Ah, n-am nicio îndoială că vom afla destul de curând. 
Pentru moment, tot ce ştim este că cineva ne-a luat ostatici 
delegaţii, că îi păstrează într-un loc sigur şi că a intrat în 
legătură cu mine. 

— Asta nu e tot, zise Declan. 

— Ce mai e? 

— Ştim că nu sunt musulmani. Biletul dovedeşte asta. N-a fost 
opera unor rivali geloşi sau a unora de genul ăsta. Mă îndoiesc 
foarte tare şi că e mâna unuia dintre grupurile civile de opoziţie 
din Orientul Mijlociu. Dacă mă întrebi pe mine, pare mai 


degrabă să fie disperarea unor creştini lunatici. 

— Maica Domnului să ne apere de ei. Dar s-ar putea să ai 
dreptate. O să cer să fie examinată şi pista asta. 

Ridică paharul şi luă o înghiţitură mică. 

— Pádraig, nu ai terminat de povestit. Ce s-a întâmplat după 
ce a demarat dubiţa? Trebuie să fi existat o descriere 
amănunţită. N-a putut fi oprită la un baraj? 

— S-au format baraje în mai puţin de o oră. Fiecare drum 
pornind dinspre Celbridge, pe o rază de optzeci de kilometri. 
Nici urmă de dubiţă. Sunt două posibilităţi: fie s-au dat la fund 
undeva în interiorul acestei zone, fie au reuşit să abandoneze 
dubiţa şi să-i scoată pe ostatici cu altceva. 

— Aş merge pe cea de-a doua variantă. O să găsiţi dubiţa în 
vreun garaj sau în vreo parcare. 

— Căutăm. 

Pádraig termină whisky-ul şi puse paharul deoparte. Ştia 
întotdeauna când să-şi controleze setea. 

— Declan, Ciaran spune că a aflat de la Concepta în seara 
aceea că te gândeai s-o părăseşti. Mă rog la Dumnezeu să nu fie 
adevărat. 

— Este adevărat, Pâdraig. Am ajuns la capăt. 

— Ah, bineînţeles că nu pot să cred asta. Nu tu şi Concepta. 
Aţi fost întotdeauna un cuplu minunat. 

— Asta-i o prostie, Pâdraig, şi tu ştii asta. Nu e prea târziu 
pentru niciunul din noi. Dacă trăiam într-o societate normală am 
fi putut s-o facem legal, dar, dată fiind situaţia, trebuie să ne 
descurcăm cum putem. 

— Ei bine, nu fi aşa pripit, Declan! Nu fi aşa pripit! Aşteaptă 
până când toate astea se vor termina. Şi încă o vreme după 
aceea. Ar fi o cruzime s-o părăseşti după toate prin câte a trecut 
cu Mâiread. 

— De tine are nevoie, Pâdraig. Tu eşti cel de care a avut 
nevoie întotdeauna. 

— Are nevoie de noi amândoi. Dar hai să vorbim despre asta 
altă dată. Se uită la ceas. În câteva minute trebuie să plec. Am o 
întâlnire la Comitetul Naţional pentru Securitate. Făcu o pauză. 
Declan, sincer îmi pare rău că ai picat în toate astea, dar era 
necesar, dacă e să-mi fii de vreun folos. 

— Folos? Am crezut că sunt dat afară. 

— Nu fi aşa de naiv, omule! Te-aş da afară în vremuri ca 


acestea? Desigur, ştim cu toţii că n-ai fost responsabil pentru 
lipsa de trupe de aseară. Cu toate că am îndoieli serioase că 
douăzeci sau treizeci de oameni în plus ar fi schimbat situaţia. 
Asta nu e important acum. Ce e important este ceea ce se poate 
întâmpla în următoarele câteva zile şi în următoarele câteva 
săptămâni. 

— Ţi-ai dat seama că avem un caz de luare de ostatici. 
Curând, vor fi revendicări, şi Dumnezeu ştie ce va mai urma. O 
recompensă sau concesii politice, ori un schimb de ostatici 
contra prizonieri din Cairo sau Teheran. Deja se fac presiuni 
serioase din partea guvernelor ostaticilor. Au avut loc întâlniri cu 
ambasadorii la Dublin şi mai sosesc şi alţii de la Londra astăzi. 

— Fac tot ce pot ca să păstrez operaţiunea pe mâini 
irlandeze, dar ştii la fel de bine ca mine că, oricât de misterioase 
ar fi căile Domnului, a lăsa irlandezilor o însărcinare nu e una 
dintre ele. Nu mă aştept să rezistăm mai mult de patruzeci şi 
opt de ore, poate chiar mai puţin. Toate agenţiile de securitate 
importante au fost alertate. Evident, vrem să colaborăm cu ei, 
mai ales la nivel european. Dar asta e o criză internaţională şi 
poţi să pariezi pe ce-ai mai scump că toată lumea va dori să-şi 
bage nasul. De asta te-am dat la o parte. Imi pare rău că 
întâlnirea a trebuit să fie atât de dură, dar celelalte agenţii vor 
să primească o stenogramă, aşa că a trebuit să pară 
convingător. Roche ştie despre ce e vorba, la fel şi Ceannt şi 
Fitzsimmons. Am considerat că, deocamdată, e mai bine dacă 
ceilalţi nu sunt avertizaţi. Declan, vreau să conduci propria 
operaţiune, independentă de cea a Diviziei Speciale şi de a 
oricărei alte agenţii care s-ar putea implica. Vei fi ţinut la 
adăpost de tot ce se întâmplă - ai cuvântul meu pentru asta. 
Vreau ca problema să fie rezolvată de noi, nu de cine ştie ce 
nenorociţi băgăcioşi din MI5 sau CIA. 

Pe Declan îl apucă din nou durerea de cap, în ciuda pastilelor 
înghiţite. Oricare i-ar fi fost sentimentele faţă de învinuirile care 
i se aduseseră pentru dezastrul din seara trecută, se simţea 
uşurat pentru că, în sfârşit, se lămurise cât de cât. Dar acum 
Pâdraig Pearse îl băga în necazuri mai mari decât o făcuse 
vreodată. ă 

— Pádraig, am de scris un raport. Imi va ocupa tot timpul. 

— Isuse, Declan, dacă nu te-aş cunoaşte mai bine aş crede că 
eşti greu de cap. Raportul va fi scris, bineînţeles. Trebuie să fie 


scris. Dar tu nu-i vei mai acorda vreo atenţie. Am un om într-un 
birou cu o duzină de cutii de Guinness şi o maşină de scris. 
Relaxează-te, omule, nici măcar nu vei şti că l-ai scris. 

Declan se holbă la el. Pe faţa lui se putea citi disperarea. 
Declan fu tentat să-şi joace cartea pentru a salva ce se mai 
putea salva. Dar era prea obosit şi prea bătrân pentru astfel de 
prostii. Asta era un joc pentru tineri. 

— Pentru Dumnezeu, Pâdraig, doar nu te aştepţi să preiau 
singur toată operaţiunea. Ancheta ne-ar putea conduce cine ştie 
unde. 

— Poţi să-ţi alegi după plac echipa. O duzină dintre cei mai 
buni oameni, chiar mai mulţi dacă ai nevoie. Vei avea câteva 
birouri în Merrion Square - o să-ţi comunice Paddy detaliile. Va fi 
o linie telefonică directă, sigură, cu biroul meu, şi o alta cu 
Martin Fitzsimmons. El a pus deja câţiva oameni să instaleze 
nişte calculatoare. Vei avea acces direct la dosarele Gărzii şi ale 
serviciului de informaţii al guvernului. Despre orice alte detalii 
discută cu Martin. E autorizat să-ţi ofere tot ce doreşti. 

— Dar încă nu am spus că o s-o fac. 

— O s-o faci. Declan, vreau să-i găseşti pe cei din spatele 
afacerii ăsteia şi vreau să-i bagi după gratii pentru foarte multă 
vreme. Dacă asta nu se poate, nu cred că se va deranja cineva 
să numere cadavre. Totuşi, cel mai important e ca ostaticii ăia 
să fie eliberaţi şi să ajungă înapoi la familiile lor, nevătămaţi. 
Altfel... 

Pâdraig Pearse se cutremură. 

— Altfel ce? 

— Declan, dacă li se întâmplă ceva, ne vom duce la fund o 
dată cu ei. Taoiseach se ridică. Declan, du-te acasă şi trage un 
pui de somn! O să ai o zi lungă mâine. 


16 


Killiney 
Dublin 

8 octombrie 
18.55 


Ziua venise şi trecuse. Se înnopta. Declan stătea în grădina 
casei sale goale, deasupra golfului Killiney, privind peste marea 


întunecată. Stătuse acolo, cu intermitențe, mai multe ore, 
nemişcat, în timp ce mareea umfla apele, ascuns de copacii 
înalţi şi de umbrele pe care le aruncau peste smocurile de iarbă. 

In grădină se făcea frig. Un vânt tăios bătea de undeva 
dinspre mare, fluturând frunzele din copaci. Până la moartea lui 
Mâiread ani de zile nu stătuse pe vechea bancă din lemn, nici nu 
privise marea, nici nu fusese fizic singur. Acum abia reuşea să 
se smulgă. Stătea ca un om bătrân, aşteptând căderea nopţii. 

Nu reuşise deloc să adoarmă, ca şi cum mintea sa, înfricoşată 
de somn, implora trezia. Vinovăţia îi vorbea, ca un preot 
duminica dimineaţa. Şi remuşcarea, şi părerea de râu, şi o 
spaimă crescândă. Nu fusese în stare să înghită nici mâncare, 
nici băutură. Afară, lumina se retrăgea de pe cer. Marea se 
înnegrea. 

lnăuntru casa părea pustie fără Concepta. Era ceva ce nu 
crezuse că va simţi. Ea nu petrecuse prea mult timp acolo în 
ultimii ani, dar locul avea întotdeauna ceva din prezenţa sa. 
Ciudat, absenţa ei făcea şi mai dureros sentimentul de a fi 
pierdut-o pe Amina. Abia o recâştigase, iar acum era mai 
departe decât fusese vreodată. Ştiind că în curând ar putea fi 
moartă, că poate era deja moartă, se simţea dezolat, prizonier 
între camerele goale şi mare. 

Intră în casă. Când ajunse în bucătărie sună telefonul. Se 
îndreptă rapid spre masa pe care era aşezat, ridicându-l cu o 
clipă înainte de a intra în funcţiune robotul. 

— Declan? 

Era Martin Fitzsimmons. 

— Cine credeai că e? 

— Am crezut că trebuie să ştii că au găsit dubiţa. A fost 
abandonată într-un garaj la marginea Naas-ului. Fermierul este 
interogat, dar mai mult ca sigur nu ştie nimic despre asta. 
Garajul e într-o curte din spate, în care intră rareori. Cei din 
Gardă au trimis oameni acolo după amprente. 

— Spune-le s-o lase baltă. Işi pierd timpul. 

— Pot fi urme. 

— Sigur că vor găsi urme. La ce te aştepţi să găseşti într-o 
dubiţă? Dacă a fost vreodată folosită în transportul public, şi 
sunt sigur că a fost, nu are niciun centimetru pătrat fără 
amprente. Nu pot să cred că atacatorii au curăţat-o înainte de 
operaţiune, pentru a se apuca apoi să împrăştie peste tot indicii 


pe care să le găsească poliţia. Şi ceva îmi spune că nu veţi găsi 
nicio amprentă de-a lor în dosarele voastre. Făcu o pauză. Ai 
aflat ce au făcut după ce au abandonat dubiţa? 

— Sunt indicii că aveau maşini ascunse în garaj. Au ieşit pe 
N7, mai sus de intersecţia Newhall, spre Drogheda. E noroi în 
locul ăla. Dar după aceea unii au luat-o la stânga, alţii la 
dreapta, iar de acolo puteau merge în douăzeci de direcţii 
diferite. Ar fi făcut asta oricum. Poţi fi sigur că n-ar fi călătorit 
într-un convoi. Mai bine ar fi riscat cu dubiţa decât să facă asta. 
Probabil că doar după ce s-au aflat suficient de departe, s-au 
îndreptat spre locul în care şi-au fixat întâlnirea. 

Declan se gândi la asta. 

— Cum putem fi siguri că n-au avut douăsprezece destinaţii 
diferite? întrebă el. Căci, din câte ştim, îi păstrează pe ostatici în 
mai multe locuri. Poate în douăsprezece sau în chiar mai multe. 

— Isuse, Declan, nu m-am gândit la asta! Asta ar face din 
misiunea de a-i găsi un adevărat iad. Dar, în acelaşi timp, ar 
creşte riscul ca cineva să dea peste ei. 

— Numai peste cei care se ascund într-un loc. Ceilalţi ar 
rămâne mai departe intangibili. Ei bine, e doar o idee. O singură 
ascunzătoare ar fi mai uşor de controlat. 

— O să-i spun lui Patt Devlin, totuşi. Dar trebuie să-i spun că e 
ideea mea. Nu ştie că eşti implicat în asta. 

— Spune-i ce vrei. Oricum, nu el va fi cel care îi va găsi. Eu 
voi fi acela. 


17 


Baalbek 
Liban 

9 octombrie 
07.00 


La moscheea al-Rida, rugăciunile de dimineaţă abia se 
terminaseră. Clădirea dărăpănată era cea mai importantă dintre 
locurile de rugăciune ale şiiţilor din oraş, cartierul general al 
aripii libaneze a Hezbollahului. Afară, în jurul ei, străzile erau 
pline de steaguri de culoare roşie, neagră, galbenă şi verde. 
lnăuntru, oameni bărboşi stăteau adunaţi în grupuri, discutând. 
Unii strângeau mâini înainte de a ieşi, îndreptându-se spre 


magazine şi birouri. Alţii discutau cu vechi cunoştinţe. Unul sau 
doi stăteau deoparte şi murmurau rugăciuni. Un şir de bătrâni, 
răsucind între degete şiraguri de mătănii, stăteau în faţă. Ici- 
colo erau mici pâlcuri de adolescenţi, cu bărbi rare sau încă 
necrescute, privindu-i pe bătrâni şi învățând cum să se 
comporte în societate ca adulţi. Câţiva copii, toţi băieţi, se jucau 
în tăcere pe lângă taţii lor. 

La intrarea în moschee, miliția înarmată, în cămăşi kaki şi în 
bluze de camuflaj, supraveghea fiecare trecător. Aceştia nu erau 
tinerii care patrulau în mod normal prin preajma moscheilor, ci 
vechi membri ai miliției, luptători Hezbollah experimentați, care 
trecuseră prin războiul civil şi încă mai luptau împotriva 
regimului sionist din sud. Ceva mai încolo fuseseră instalate 
puncte de control pentru a opri maşinile şi camioanele care 
încercau să treacă pe străzile din jurul moscheii. Nimeni nu s-ar 
fi putut apropia la mai puţin de cinci sute de metri de moschee 
dacă nu era bine cunoscut ca membru al comunităţii ale cărei 
nevoi materiale şi spirituale erau servite de moschee. 

Inăuntru, câţiva întârziaţi se rugau singuri, fără să ia seama la 
conversațiile care se purtau în jurul lor. În centrul fiecărui grup 
se puteau vedea turbanele alb cu negru şi veşmintele negre ale 
ulama”. Câţiva erau iranieni, reprezentanţi ai guvernului 
republicii islamice sau emisari ai conducătorilor mujtahid'“-ilor la 
seminarele de la Qum, Kerbala sau al-Najaf!!. Mulţi dintre ei 
erau tineri care abia îşi terminaseră anul Dars a/-kharif?. Unii 
dintre ei aveau Corane sau alte cărţi de rugăciuni. Printre ei 
plutea un aer de aşteptare. La fiecare câteva clipe cineva ridica 
privirea sau se întorcea să se uite la o uşă scundă din spatele 
clădirii. 

Se auziră voci la intrare. Un zumzet porni de la uşă şi traversă 
rapid întreaga moschee. Un grup de femei intrară şi îşi croiră 
drum spre locul destinat lor, un spaţiu îngust despărţit de restul 
masjid!“-ului de perdele cenuşii, grele. Feţele lor erau acoperite 


? Ulama’ sau ulema’ - este un plural pentru alim, „învăţat”, „savant” (n. 
red.). 

10 Mujtahid - cleric care practica jurisprudenţa musulmană (n. red.). 

11 Centre de pelerinaj şiite; primul aflat în Iran, celelalte, în Irak. (n. 
red.). 

12 Dars al-kharij - cel mai înalt nivel de studii teologice (n. red.). 

13 Masjid - moschee (n. red.). 


cu văluri şi erau îmbrăcate uniform, în negru din cap până-n 
picioare. Primele erau Ara is a/-Damm, sărbătoritele Mirese ale 
Sângelui, virgine care îşi dedicaseră vieţile lui Hussein, nepotul 
Profetului şi prinţul martirilor. Toate depuseseră jurăminte să-şi 
dea vieţile când va sosi vremea, lansându-se în atacuri 
sinucigaşe împotriva duşmanilor islamului. Cele mai multe erau 
membre ale brigăzii Sayyda Zaynab, o echipă de comando 
formată din femei, condusă şi finanțată de Hezbollah, principala 
organizaţie sponsorizată de Iran în Liban. 

După ele veneau aproximativ treizeci de femei de vârste 
diferite, de asemenea, în negru. Acestea erau mame, surori, 
mătuşi, bunici şi verişoare ale Mireselor Sângelui, care îşi 
dăduseră deja viaţa pentru cauză. Mergeau în tăcere, atente să 
nu îi tulbure pe bărbaţii care îşi spuneau rugăciunile. Nimeni nu 
le salută. Ele aveau să vină şi să plece în tăcere. 

Ca la un semnal, bărbaţii şi copiii începură să se aşeze în 
rânduri cu faţa la minbar!* platforma înălţată care, de obicei, era 
rezervată rugăciunilor de vineri. Sag/5-ii. Începură să treacă 
printre ei, ducând tăvi cu urcioare înalte şi cupe. Turnară în 
pahare apă de trandafiri sharbat!$. Şi le împărţiră murmurând 
binecuvântări. 

In seara dinainte se răspândise vestea că Sayyid Mohamed 
Hussein Fadlullah urma să ţină o predică după rugăciunea fajr”. 
Autoritate supremă în Hezbollah şi printre mentorii religioşi, 
rareori îşi făcea apariţia în public. Pentru câţiva dintre cei 
prezenţi avea să fie prima ocazie de a-l asculta vorbind. Pentru 
alţii era o şansă de a asculta o dată în plus vocea care îi 
inspirase şi îi ghidase în luptă împotriva invaziei şi în războiul 
civil. 

Uşa din spate se deschise şi intrară doi tineri clerici urmaţi 
chiar de şeic. Avea şaizeci de ani acum, părul cărunt, un aer 
serios, dar păşea ca un om mult mai tânăr, iar ochii îi străluceau 
de o emoție abia stăpânită. Îşi purta turbanul negru în vârful 
capului ca pe o coroană. In timp ce cei doi asistenţi îşi luară 


14 Minbar - un fel de pupitru, la care se ajunge urcând câteva trepte; de 
aici se conduce rugăciunea. îndeplineşte oarecum rolul amvonului din 
biserici. (n. red.). 

15 Saqi - paharnic (n. red.). 

16 Sharabat - sirop de fructe (n. red.). 

 Fajr- zori (n. red.). 


poziţiile fiecare de câte o parte a podiumului, el urcă scările şi 
se aşeză pe penultima treaptă. 

Nimeni nu vorbi. Nimeni nu mişcă. Toţi ochii erau aţintiţi pe 
Fadlullah. 

— Bismillah al-Rahman al-Rahim, începu el. Al-hamuau li 'Ilah 
rabb al-Alamin, wa sala llah “ala sayyidina wa mawlana 
Muhammad wa alihi al-tahirin, wa la 'natu 'Ilah “ala a'da “ihim 
wa ghasibi huqugihim wa nasibi shi' atihim wa munkiri 
fada'ilihim mân al-jinn wa 'l-uns mân al-awwalin wa 'l-akhirin ila 
yawn al-din... 

Încheind introducerea, îşi fixă ochii asupra adunării. Din 
expresia feţei şi din tonul vocii sale ei ghiciseră deja că orice 
veşti avea să le dea erau proaste. 

— Vă felicit, fii ai lui Dumnezeu! Aţi fost neabătuţi şi loiali, 
fermi în adevărata credinţă. lubitori ai Profetului, pace vouă, 
iubitori ai sfântului Imam şi ai martirului Hussein. Am împărţit o 
mie de dureri împreună. Am privit o mie de râuri de sânge 
vărsate peste nisipurile noastre - sângele fiilor şi fiicelor 
noastre, al fraţilor şi al surorilor noastre. Libanul a devenit 
câmpia de sacrificiu a Kerbalei!5. Beirutul a fost transformat în 
cimitir pentru copiii noştri. 

Se opri şi privi către lunga perdea cenuşie care separa 
femeile. 

— Printre noi astăzi sunt 'Ara“s al-Damm. Fie ca Dumnezeu şi 
Imamul să fie mulţumiţi de ele. Fie ca Profetul şi fiica sa, Fatima, 
să-şi reverse binecuvântările asupra lor. l-au întrecut pe bărbaţii 
noştri cu curajul lor. Le felicit; fie ca Dumnezeu să le înmâneze 
cât mai curând cheile paradisului. 

Un freamăt uşor trecu printre femei. Nu încăpea îndoială în 
privinţa vorbelor şeicului: foarte curând voluntarele vor fi 
chemate la acţiune. Dintre cele care stăteau acum în spatele 
perdelei unele aveau să moară curând. 

— Datoriile impuse fiecărui credincios sunt puţine la număr. 
Să se roage, să fie devotat, să meargă o dată în pelerinaj la 
Mecca, să aibă milă, să evite tot ce e interzis, să facă tot ceea 
ce e bine. Dar în zilele noastre comunitatea are datorii: să 


18 Kirbala - centru de pelerinaj sacru pentru şiiţii duodecimani, aflat la 
90 de kilometri de Bagdad. Acolo Hussein, fiul lui Ali (ginerele 
Profetului) şi tovărăşii săi au fost omorâţi în anul 680 de către 
omeyyazi. (n. red.). 


pornească /ihadul împotriva duşmanului islamului până când 
pământul se va întoarce la Dumnezeu. Wa gatiluhum hatta la 
takuna fitnatun wa yakuna 'l-din li ‘Illahi. „Luptaţi-vă cu ei până 
când nu va mai fi nicio ispită şi religia va fi a lui Dumnezeu.” 
Ceea ce cuvântul lui Dumnezeu a prezis se va împlini fără 
îndoială. Dar astăzi un pumnal mare a fost înfipt în inima 
islamului. 

O tăcere perfectă, o mare de feţe nemişcate, răsuflări ţinute 
în fiecare piept. Toţi ochii aţintiţi la buzele vorbitorului. 

— Delegații care au fost trimişi să participe la conferinţa 
înţelepţilor musulmani din Irlanda au fost luaţi ostatici de o 
bandă de cruciați şi sionişti. Printre ei se afla prietenul şi 
învățătorul meu, strălucitoarea perlă a credinţei, părintele 
virtuţilor, Fakhr al-Milla wa'I-Din, şeicul Mu'in Usayran. Toţi cei 
de aici îl cunosc şi îl iubesc la fel ca mine. Chiar în acest 
moment comentariile sale la Cuvântul lui Dumnezeu sunt de 
găsit în toate casele credincioşilor de peste tot. Dar acum, când 
vă vorbesc, viaţa lui atârnă de un fir de aţă. Viaţa lui şi a 
însoţitorilor lui. 

Popor al lui Dumnezeu, vreau să vă întoarceţi la casele 
voastre să va rugaţi pentru vieţile ostaticilor. Nu va fi nicio 
demonstraţie. Publicitatea nu va face decât să pună inutil vieţile 
lor în pericol. Ceea ce va fi făcut trebuie făcut în linişte. Nu 
suntem lipsiţi de resurse. Cu toată slăbiciunea noastră, avem 
puterea de a fi mulţi. Cum a scris Dumnezeu:în yakun minkum 
mi'atun yaghlibu alfan min alladhina kafaru biannahum qawmun 
la yafgahuna. „Dacă veţi fi o sută dintre voi şi veţi fi răbdători, 
veţi dobori o mie de necredincioşi, căci ei sunt ignoranţi.” 

Şeicul amuţi. lci-colo prin moschee, oamenii plângeau. 
Lacrimi pentru martiri,  imprecaţii împotriva duşmanilor 
imamului, amenințări cu răzbunarea împotriva oponenților 
islamului. Toată durerea şi toată furia lor, toată frustrarea din 
viață fusese trezită din nou de ultima nenorocire. Mortalitatea 
infantilă şi cancerul, pierderile războiului, foamea şi sărăcia, 
furia zilnică a exilului, nenorocirile vieții nedemne din aşezările 
din sudul Beirutului, recoltele compromise, mariajele distruse, 
examenele căzute, vieţile ratate - toate au izbucnit într-o mare 
de lamentaţii pentru soarta bărbaţilor şi a femeilor despre care 
nu ştiau mai nimic. 

Vreme de secole şiiţii din Liban au fost goniţi şi scuipaţi. 


Prosperitatea pe care o cunoscuse omenirea în ultimele decenii 
îi ocolise. Au privit cum casele şi fermele, şi afacerile lor au fost 
distruse, iar tot ce se putea vedea dincolo de vărsarea de sânge 
erau câmpurile israeliene, navele de război americane şi armele 
ruseşti. Acestea erau nenorocirile de pe pământ. Nu aveau 
nimic de pierdut pe care să nu-l fi pierdut deja. 

In timp ce bocetele slăbiră, şeicul se ridică şi cobori treptele 
podiumului. Bărbaţii se înghesuiră să-i atingă şi să-i sărute 
mâna. li saluta pe cei pe care-i ştia, îi binecuvânta pe copiii 
care-i erau aduşi în faţă, zâmbea împăciuitor fiecăruia care 
venea la el. Dură mai mult de douăzeci de minute pentru ca 
ajutoarele sale să reuşească să-l scoată pe uşa pe care intrase. 
In timp ce unul dintre ajutoare o deschise, celălalt îl ajută pe 
şeic să se strecoare prin ea. Uşa se închise, punând capăt 
tumultului din moschee. 

Erau într-o cameră mică, mobilată sumar. Pe un perete era 
afişat un poster uriaş cu o fotografie a imamului Khomeini şi un 
altul cu fotografia imamului Musa al-Sadr, dispărut, liderul 
revoluţionarilor şiiţi din Liban, care pierise în timpul unei vizite 
în Libia, cu mulţi ani în urmă. 

Pe un scaun rotund din oţel stătea un om înalt. Când intră 
Fadlullah, omul se ridică repede în picioare. Inaintă şi se plecă 
adânc, luând mâna şeicului şi ridicând-o la buze. 

— Abu Hida, murmură şeicul luând mâna omului într-a sa. 
Sunt foarte bucuros că ai venit. Temerile mele sunt gata să se 
risipească. Voi cere să ni se aducă îndată cafea. Apoi vom 
discuta. Ai de făcut nişte lucruri. 


18 


Merrion Square 
Dublin 

9 octombrie 
08.30 


Declan îşi petrecuse cea mai mare parte din viaţă la limita 
terorii. Când avea optsprezece ani, începuseră incidentele în 
Nord şi nu mult după aceea îşi aruncaseră umbra peste unele 
părţi din Republică. Intrând în poliţie de pe băncile uneia dintre 
universităţile din Dublin, fusese transferat curând la Divizia 


Specială, unde lucrase în Departamentul 6, secțiunea 
responsabilă de monitorizarea activităţii IRA în Sud. 

Fusese unul dintre primii ajunşi la faţa locului când bombele 
UDA omorâseră douăzeci şi cinci de oameni la Dublin, în 1974. 
Mulţi ani după aceea trăise, ca majoritatea compatrioţilor săi, cu 
spaima escaladării conflictului din Nord şi a atragerii Sudului 
într-un cerc vicios de răzbunări şi teroare şi, în final, într-un 
război civil. Bunicul său fusese luptător în anii douăzeci şi 
văzuse cum învrăjbirile duceau la separarea familiilor şi a 
oraşelor. Declan nu uitase niciodată avertismentele sale. 
Pericolul scăzuse, dar ameninţarea încă mai plana, negrăită şi 
nesimţită, înapoia fiecărui lucru spus sau făcut. 

Se făcuseră tot felul de nebunii de-a lungul anilor. Se 
perindaseră prin faţa biroului său ca umbre ale celei mai 
bolnave imaginaţii. Dar asta era altceva. Ştia asta. O mirosea. 
Ce se întâmplase la Castletown nu fusese mâna ERA, INLA sau 
UVF, sau a vreuneia dintre grupările teroriste împotriva cărora 
Declan luptase în trecut. De data asta era ceva străin, pus la 
cale pentru motive pe care nici măcar nu putea să le ghicească. 

„Domnul a văzut şi Domnul a auzit de multă răutate printre 
popoarele fiilor oamenilor.” 

Sosise la birou la opt şi jumătate. Era un buncăr subteran, 
construit cu câţiva ani în urmă pentru adăpostirea membrilor 
Cabinetului şi a funcţionarilor civili superiori în cazul unui atac 
nuclear. Pentru un timp rămăsese abandonat, fără niciun scop. 
Intrarea se făcea printr-un anticariat din Upper Mount Street, din 
beciul căruia pornea un tunel pe sub stradă. Scări abrupte 
duceau în buncărul care se întindea sub părculeţul din Merrion 
Square. 

Anticarul era un frate de-al lui Martin Fitzsimmons, un om de 
o totală discreţie. In magazin nu prea intrau oameni. Stocul de 
cărţi era sărac, iar preţurile erau piperate. Puţinii bibliofili care îi 
treceau pragul plecau de obicei foarte repede, fără a cumpăra 
ceva. 

Singurul regret al lui Declan era că aici erau prea aproape de 
birourile guvernamentale din Merrion Street. Nu se putea abţine 
să nu se gândească la scenele petrecute acolo în acel moment. 

Paddy O'Leary îi dăduse lui Martin Fitzsimmons lista lui 
Declan cu douăzeci şi cinci de femei şi bărbaţi, iar Martin 
avusese grijă să fie cu toţii transferați cu „sarcini speciale”, fără 


alte explicaţii. Declan îi ştia pe toţi şi le urase bun-venit pe 
măsură ce sosiseră. La ora opt şi cincizeci de minute, echipa sa 
era pe poziţii. 

Telefoanele, faxurile şi calculatoarele fuseseră montate. O 
legătură sigură prin modem le permitea accesul la calculatorul 
poliţiei naţionale şi, prin el, un acces lărgit la dosarele cu 
informaţii din Europa. Trei operatori fuseseră însărcinaţi cu 
monitorizarea tuturor datelor despre ostatici adunate de Gardă, 
de Unitatea Specială de Detectivi şi de C3. Nu voia să facă 
eforturi inutile. 

La ora nouă, Declan adunase echipa în camera mare care 
fusese desemnată cartier general. Conform instrucţiunilor sale, 
veniseră toţi în haine civile. Nu avea chef să se întrebe cineva 
de ce dintr-o dată o mulţime de oameni în uniforma Gărzii 
apăreau la uşa celui mai puţin frecventat magazin din Dublin. 
The Herald ar publica, cu siguranţă, ipoteze despre vreo carte 
pornografică. Era, de altfel, ceea ce aştepta jumătate din oraş 
de ani de zile. 

— Vreau să vă mulţumesc tuturor pentru că aţi acceptat să 
luaţi parte la această operaţiune. Numai că e cinstit să vă spun 
de la început că vom lucra dincolo de limitele legii. Practic 
vorbind, taoiseach nu are autoritatea de a ordona o operaţiune 
secretă fără ştirea şi acordul Dâil-ului, a Cabinetului şi a 
Consiliului Naţional de Securitate. Nu mai sunt şeful Diviziei 
Speciale şi, de fapt, am fost suspendat din funcţie. Aşa că şi 
numai prin faptul că stau aici şi vă dau instrucţiuni încalc 
condiţiile suspendării mele. Acum, e mai mult decât probabil ca, 
în cazul în care această operaţiune nu va decurge cum trebuie, 
taoiseach şi toţi ceilalţi implicaţi să nege că ar avea cunoştinţă 
de existenţa ei. Dacă dăm greş, nu trebuie să ne aşteptăm la 
clemenţă din partea lor. Veţi putea fi suspendaţi sau chiar 
trecuţi în rezervă, mult mai probabilă fiind a doua variantă. 
Dacă asta reprezintă vreo problemă pentru cineva de aici, este 
liber să plece acum, pentru că, odată intraţi, nu mai puteţi ieşi. 
Nu există posibilitatea de a vă răzgândi. Ca să vă spun adevărul, 
şi eu m-aş fi retras dacă n-aş fi fost implicat foarte adânc în 
treaba asta. 

Aruncă o privire prin cameră. Apărură zâmbete în urma 
ultimei sale remarci, dar nicio expresie clară de nemulţumire. In 
cameră erau câţiva bărbaţi şi câteva femei cu care mai lucrase 


în trecut. Dominic Lawlor, Tim O'Meara, care ultima oară îşi 
pierduse un ochi în urma unei incursiuni într-o fabrică de bombe 
din Glasnevin în 1983 şi a cărui carieră fusese salvată doar de 
intervenţia personală a lui Declan. Maire O'Brien, cu care Declan 
petrecuse şase luni urmărind o bandă de răpitori din Offaly, 
răspunzătoare de dispariţia a şase industriaşi şi de moartea 
altor doi. Cu toţi îl fixau cu privirea. Nimeni nu mişca. Nimeni nu 
dădea semne că ar vrea să mişte. Alesese bine. 

— Mulţumesc, zise el. Sper că niciunul dintre voi nu va avea 
motive să regrete această decizie mai târziu. Acum, înainte de a 
începe instructajul, sunt câteva reguli de bază pe care trebuie 
să le stabilim. Mai întâi, asta e o operaţiune care se desfăşoară 
non-stop. Toate plecările sunt anulate până la noi ordine şi tot 
personalul va rămâne în buncăr pe toată durata operaţiunii. 
Dormitoarele trebuie aerisite puţin. Am cerut lenjerii noi, 
prosoape şi tot ce mai trebuie. Nu va fi ca într-un hotel de lux, 
dar, oricum, mult mai bine decât sus, sub supraveghere. 

O serie de mormăituri uşoare traversă camera. 

— V-am spus că, odată intraţi, nu mai puteţi ieşi. Puteţi da 
telefoane acasă după asta pentru a vă anula orice alt program. 
Dar am nevoie de voi aici pentru cazuri de urgenţă. Dominic 
Lawlor va schiţa un orar al schimburilor în această dimineaţă şi 
va alcătui echipele. Grainne Walsh va fi adjuncta mea. Dacă 
vom avea nevoie de personal suplimentar vom putea aduce. 
Dar aş prefera să fim cât mai puţini cu putinţă. Asta înseamnă 
muncă dublă şi angajament dublu pentru fiecare dintre voi. 
Dacă descopăr pe cineva trăgând chiulul nu va fi nevoie de 
aprobarea lui taoiseach pentru a-l trimite în Galway la ridicat 
amprente. 

Se opri. De data asta nu mai mormăi nimeni. 

— Apoi, această operaţiune este mai mult decât strict 
secretă. Nu veţi spune nimic despre ea nimănui. Şi prin asta 
înţeleg chiar nimănui. Asta include soţii, soţi, prietene, prieteni, 
părinţii, poştaşul şi chiar preotul, dacă vreunul dintre voi are 
obiceiul de a se spovedi. Dacă vreunul dintre voi simte o teribilă 
nevoie de a fi iertat, atunci voi aduce aici un preot pentru uz 
intern şi-l voi ţine închis pe undeva. 

Zâmbiră. Păcatul nu era o preocupare majoră pentru vreunul 
dintre cei prezenţi. Văzuseră cu toţii destulă răutate umană 
pentru a considera minore problemele de acum. 


Declan le explică cât putu de bine ce se întâmplase la 
Castletown House. Era cea mai grea parte a instructajului, de 
care se temuse toată noaptea. Ofițerii care muriseră în atac 
fuseseră cunoscuţi personal de către membrii echipei sale, iar 
unii fuseseră chiar prieteni apropiaţi. Când termină, mulţi aveau 
ochii în lacrimi. Dar ştia că se poate baza pe ei acum, orice s-ar 
întâmpla, oricâte nopţi va fi necesar să petreacă aici. Işi vor 
risca mult mai mult decât slujbele pentru a riposta împotriva 
ucigaşilor şi a face dreptate într-un fel sau în altul. 

Scoase o bucată de hârtie din buzunar. 

— Asta mi-a fost trimisă azi-dimineaţă prin fax, zise el. 
Originalul a fost livrat la lveagh House astă-noapte de către un 
motociclist. Numai paznicul de noapte l-a văzut apropiindu-se, 
dar nici măcar nu s-a deranjat să-l ia în seamă. Până acum 
răpitorii şi-au cam făcut de cap. Acum securitatea este întărită 
la toate birourile guvernului în care ar mai putea fi făcute livrări. 
Trebuie să le facem greutăţi, să le forţăm mâna. 

Despături hârtia şi începu să citească. 


Cine şi ce suntem nu are importanţă. Ce contează este că 
douăzeci şi opt de vieţi sunt în mâinile noastre şi că vor începe 
să moară dacă nu ni se îndeplinesc cererile. 

Ceea ce dorim este să se facă pur şi simplu dreptate. 

Mai întâi, cerem ca în Arabia Saudită interzicerea tuturor 
religiilor în afară de cea a islamului să fie ridicată şi să fie 
permis cultul public pentru creştini. 

În al doilea rând, să fie returnate proprietăţile bisericilor din 
Iran, iar convertirea de la islamism la creştinism să fie 
legalizată. 

În al treilea rând, să fie găsiţi şi pedepsiţi cei responsabili de 
persecuțiile asupra creştinilor din sudul Sudanului, iar toate 
încercările de impunere a legii islamice celor ce nu sunt 
musulmani să fie abandonate. 

În al patrulea rând, să fie ridicate restricţiile pentru 
construirea bisericilor de către copţii din Egipt, iar musulmanii 
care au atacat creştini la Asyut şi în alte părţi să fie arestaţi şi 
judecaţi. 

În al cincilea rând, misionarilor creştini să li se acorde aceleaşi 
drepturi în statele islamice ca şi misionarilor musulmani în ţările 
din vest. 


În al şaselea rând, să fie ridicate toate restricţiile de import, 
tipărire şi vânzare a Bibliei în ţările islamice. 

Odată îndeplinite aceste cereri, îi vom elibera pe ostatici 
nevătămaţi. Este responsabilitatea voastră în faţa lui Dumnezeu 
să vă asiguraţi că dreptele noastre cerinţe vor fi prezentate 
guvernelor care trebuie să ia măsurile. Ca un semn al cooperării 
voastre, trebuie să publicaţi o declaraţie în ziarul /rish Times de 
mâine-dimineaţă. Trebuie să sune astfel: „Noi credem în 
Dumnezeu”. Va fi suficient. Dacă nu va apărea, primul dintre 
ostatici va muri. 

Veţi fi contactaţi prin telefon mâine-seară, la ora nouă. Ne 
rugăm Domnului ca bunul-simţ să nu vă părăsească, aşa încât 
să ne putem arăta mila. Dacă nu, mânia Lui va fi grea, iar 
răzbunarea Lui uşor de împlinit. 


Se lăsă o tăcere lungă. Declan împături hârtia şi o băgă înapoi 
în buzunar. În spate, cineva îşi adună curajul pentru a rosti 
întrebarea care era pe buzele tuturor: 

— O să apară declaraţia, domnule? 

Declan închise ochii, apoi îi deschise. Era obosit. Se puteau 
vedea semnele încercării de la Castletown House. Işi scutură 
capul. 

— Nu, zise el. Paznicul nu s-a deranjat să spună cuiva despre 
mesaj până când au ajuns primii oameni la slujbă în dimineaţa 
asta. Exemplare din Times erau deja pe străzi, înainte ca noi să 
aflăm despre asta. 


19 


Biroul directorului şi al coordonatorului 
Serviciului de Informații, Irlanda de Nord 
Stormont Castle 

Belfast 

9 octombrie 

09.55 


— Ar trebui să te-nsori, Perkins. Ai obţine lucrurile de felul 
ăsta pe gratis. 

— Da, domnule. Aşa mi s-a spus, domnule. 

Perkins fusese văzut într-un club din Belfast Golden Mile, 


întreţinându-se cu o damă de moravuri îndoielnice. Nu era un 
mare păcat şi nu era unul pentru care acasă Willoughby să tune 
şi să fulgere. Dar în Belfast un ofiţer MI5 trebuia să fie atent la 
ce companie îşi alege. Întâlnirile amoroase erau capcane 
plăcute şi adesea tragice, dacă nu pentru victimă, poate pentru 
altcineva, despre care pălăvrăgise. 

— Îţi dai seama că trebuie să pleci, nu-i aşa, om prost? E o 
pată la dosar. Cu greu puteai săvârşi ceva mai râu. 

— Da, aşa cred şi eu, domnule, spuse Perkins stânjenit. 

— „Aşa cred şi eu.” Te-ai comportat ca un imbecil. Cu ce te-ai 
ales? Nu ştiam că eşti slab la capitolul ăsta. 

— Nu, domnule. Nu în mod obişnuit. Numai că... Am băut 
ceva, domnule, iar femeia aia... 

— Da, ei bine, nu cred că vreau să-ţi ascult bolboroselile, 
Perkins! O să le treci în raport şi nu mă feresc să-ţi spun că va 
avea un efect devastator asupra carierei tale. Dac-aş fi în locul 
tău, m-aş gândi la o altă slujbă. Şi acum, ai adus dosarul 
O'Dalaigh, pe care l-am cerut? 

Perkins se lumină, gândindu-se că ar putea scăpa totuşi cu o 
mustrare mai severă. 

— E aici, domnule, zise el, înmânându-i dosarul. 

— Spui că a fost văzută ieri. Eu de ce aflu abia acum? 

— O mică sincopă de comunicare, domnule. 

— Asta însemnând ce? 

— Nu sunt sigur, domnule. Aşa mi s-a spus. 

— Ei bine, află şi asigură-te că nu se mai întâmplă. Acum 
dispari din ochii mei şi trimite-l pe Harker! 

Geoffrey Willoughby se lăsă pe spate în scaunul său şi aruncă 
o privire peste raport. Era directorul MI5 şi coordonatorul 
informaţiilor în Irlanda de Nord de trei ani, dar tot se simţea de 
parcă ar fi stat pe muchie de cuţit. Simţea că nu stăpâneşte mai 
bine evenimentele acum decât în momentul în care venise şi că 
în orice moment toate planurile sale puteau să-i explodeze în 
faţă. Literalmente. 

Dar adevăratul pericol aici stătea mai puţin în bombe şi 
gloanţe decât în urmările periculoase ale cinismului. Aveau 
efect, ca şi rugina, chiar şi pentru cel mai strălucitor metal. li 
urmărise pe toţi de-a lungul anilor, politicieni, academicieni, 
soldaţi şi spioni, aprinşi de schemele şi de planurile lor infailibile 
şi daţi ruginii unul câte unul. Acasă, la Londra, ar fi părut un joc 


prostesc. Oricum, un joc. Dar aici nu-şi mai putea permite luxul 
de observator. Se implicase şi începea să simtă dezamăgirea, 
iar primele pete de rugină apăruseră deja pe propria armură. 
Singura sa speranţa de a-şi regăsi lustrul înainte de a se 
întoarce acasă era să pună mâna pe Maureen O'Dalaigh şi pe 
oamenii ei. _ 

Uşa se deschise şi intră Anthony Harker. Inchise uşa de parcă 
ar fi vrut să se rupă de tot ce se afla în spatele ei: 
departamentul, Stormont Castle, întreaga lIrlandă de Nord. Nici 
n-ar fi avut nevoie de o uşă. Intregul său comportament 
reprezenta o barieră suficientă între el şi lume. 

Willoughby zâmbi şi îi ceru să ia loc. Harker trecuse de 
patruzeci de ani, dar avea fizicul unui om mult mai tânăr. Dar nu 
fizicul său te izbea în primul rând. Faţa lui Harker îţi atrăgea 
privirea, nu dintr-o dată, ci treptat, pentru că nu se putea citi 
mai nimic pe ea. Nimic nu-i schimba expresia. Capacitatea de a 
se stăpâni era atât de dezvoltată la el, încât ştiai instinctiv că 
este un om capabil de orice. 

Harker îi redase directorului încrederea în sine, făcuse 
posibila credinţa într-o victorie sau, dacă nu într-o victorie, într-o 
cale onorabilă de a ieşi din rahat. Ce era Harker, ce fusese el, 
erau mistere chiar şi pentru Willoughby, care era, cel puţin cu 
numele, şeful său. Curând după sosirea lui în provincie, 
Willoughby pricepuse că, oricâtă putere ar avea aici, nu îl putea 
controla pe Harker. Harker era special, ceva cu totul diferit, de 
neatins, aproape sfânt. Fusese întotdeauna acolo şi va rămâne 
acolo după ce Willoughby va pleca şi un alt director îi va lua 
locul. Harker era inima departamentului şi creierul său şi, dacă 
ar fi murit, ar fi fost şi stafia sa. 

— O'Dalaigh s-a arătat, zise Willoughby. 

— Aşa am înţeles. 

— Ai văzut asta, nu? 

— Acum câteva minute. 

— Crezi că e de încredere? 

— A, nu mă îndoiesc de asta! Pierce este sigur. Are ochi de 
şoim. Dar nu numai că a fost văzută. E ceva mai mult. Câţiva 
dintre oamenii lor cei mai buni sunt în pregătiri. 

— Nu îi vreau pe oamenii lor cei mai buni, ci pe O'Dalaigh. Ştii 
asta. 

— Bineînţeles, este amestecată şi ea în ceea ce se pune la 


cale. Oamenii mei au urechile bine ciulite. Unitatea i-a pus la 
treabă cei mai buni informatori. Lasă-le o zi sau două. O s-o 
avem. 

— Bine. Să nu mă dezamăgeşti! Asigură-te că o prinzi vie. ŞI 
vreau şi restul acelei unităţi. Până la ultimul om. 

— O să fac tot ce pot. 

Se lăsă liniştea şi odată cu ea se schimbă dispoziţia. Prin 
Anthony Harker, Willoughby găsise drumul către cele mai 
întunecate colţuri ale junglei nord-irlandeze. 

— Ce se aude cu cealaltă afacere? întrebă directorul. S-au 
luat măsuri? 

— Wetherell? Am avut grijă de tot. S-a terminat cu bine. 

— Asta înseamnă că suntem din nou în siguranţă? 

Harker îşi scutură capul. 

— Nu chiar. Mai este şi Carberry. E o ţintă foarte dificilă. 
Repercusiunile ar fi dezastruoase dacă am acţiona în acelaşi fel. 

— Sunt perfect conştient de asta. Fă ce poţi! Asigură-te că nu 
mai apar scurgeri. 

— Asta-i tot? 

Willoughby clătină din cap. 

— Uite asta, zise el. A sosit de la Londra azi-dimineaţă. 

Luă un bilet de hârtie de pe birou şi i-l dădu lui Harker, fără 
să-i mai spună ceva. Harker îl citi şi i-l dădu înapoi. 

— Înseamnă că a început, zise el. 

— Cred că e timpul să pleci la Dublin. Altfel, lucrurile ar scăpa 
de sub control. 

— Foarte bine. Şi dacă e nevoie de mine aici? 

— O să mă descurc eu cumva, deocamdată. Ai făcut o treabă 
grozavă până acum. Sunt mai uşurat în anumite privinţe. 

Harker se ridică pe jumătate, ca şi cum s-ar fi pregătit să 
plece, apoi se aşeză la loc. 

— Să-i spun lui Mangan despre lataganul? 

Willoughby dădu din cap. 

— Deocamdată nu. 

— Asta l-ar ajuta să înţeleagă... 

— Nu. Mai târziu, dacă se împotmolesc lucrurile. Pentru 
moment, nu trebuie să ştie. lar dacă pică, e mai bine să nu ştie 
nimic. Pentru el. 

— Foarte bine. O să fiu în Dublin în seara asta, devreme. 
Anunţă-i că sunt pe drum. Şi că am acordul tău. 


Harker se ridică fără vreo altă formalitate şi ieşi. Willoughby 
se scutură uşor, apoi scoase un carneţel din buzunar. Îl răsfoi, 
apoi formă un număr de telefon. Sună de câteva ori, apoi cineva 
răspunse. 

— Ciaran Clark? Aici Geoffrey Willoughby. Aş vrea să vorbim 
în particular, dacă e posibil. 


20 


Dublin 
9 octombrie 
10.05 


— Urăsc să spun asta, dar s-ar putea să aibă un sens. Dominic 
Lawlor vorbea ezitant, dar cu încăpăţânarea cuiva care are ceva 
de spus şi insistă s-o facă, indiferent în ce mod. E vorba despre 
musulmani, asta este. De felul în care se comportă. Ştiţi, de felul 
în care scapă de necazuri. Executându-i pe oamenii cu care nu 
sunt de acord. Lapidându-le pe femei. Suntem creştini până la 
urmă, domnule, nu-i aşa? 

Declan se uită la el liniştit. Dominic i se păruse întotdeauna 
un om cinstit, care reuşea să-şi liniştească subordonații, un 
poliţist bun, cu un mare dispreţ pentru bigoti. 

— Mai crede cineva chestia asta? întrebă Declan. 

Nimeni nu răspunse, dar simţi că unii dintre ei erau de acord. 

Ştiuse de la început că asta nu avea să fie o operaţiune 
uşoară. 

— Bine, atunci ar trebui să mă fac bine înţeles. Dacă aşa crezi 
tu, Dominic, că ceea ce fac teroriştii are sens, atunci cred că e 
mai bine să te retragi acum. Ca şi toţi ceilalţi care gândesc la 
fel. Vă dau un răgaz de reflecţie tuturor. Dar nu vreau ca 
vreunul din echipa mea să creadă fie şi pentru o clipă că 
oamenii pe urmele cărora suntem ar putea avea dreptate sau că 
ar exista vreo justificare de un anumit fel pentru acţiunile lor, 
sau că victimele lor s-ar putea să-şi merite soarta. E limpede? 

Lawlor se făcuse pământiu la faţă. Nu se aşteptase la o 
asemenea ripostă. Dar ştia că Declan vorbeşte serios. Alegerea 
sa era simplă: putea să-şi facă bagajele şi să plece sau putea să 
ia lucrurile aşa cum erau prezentate. Dacă ar fi fost vorba de 
oricine altcineva în afară de Declan, n-ar fi ezitat deloc să se 


îmbrace şi să meargă acasă. 

— Bine, zise Declan. Cred că şedinţa asta a durat destul. Dacă 
cineva are probleme, poate să-mi vorbească mai târziu. 

Ştia că singura cale de a-i împiedica să se gândească la ceea 
ce li se cerea să facă era să-i pună la treabă. 

— Cei mai mulţi dintre voi aveţi deja sarcini. Vreau rapoartele 
preliminare pe biroul meu până la ora unu. Liam, Grainne, aş 
vrea să veniţi în biroul meu acum, vă rog. 

Liam Kennedy şi Grainne Walsh făcuseră parte din Unitatea 
specială a Forţelor Speciale de Poliţie, o echipă de intervenţie 
rapidă, formată în anii şaptezeci pentru a răspunde unui val de 
răpiri în Republică, cele mai multe puse la cale de noii recruți ai 
IRA. Unitatea de intervenţie lucrase sub acoperire în forţele 
speciale, furnizându-le expertize în supravegherea electronică. 
Acum era desfiinţată, iar unii dintre membrii săi făceau parte din 
Divizia Specială. 

Declan închise uşa. 

— Mă bucur că sunteţi alături de mine în treaba asta, zise el. 
Aveţi experienţa necesară. Aţi mai făcut aşa ceva înainte. Dar 
vreau să fiu sigur că nu mă veţi dezamăgi. Nu vreau ca cineva 
din echipa asta să nu fie convins de ceea ce face. 

— Nu e prea corect, nu-i aşa, domnule? 

Grainne studiase Dreptul la Trinity câţiva ani, apoi a renunţat 
pentru a intra în poliţie. Decizia ei de a pleca nu se baza pe 
probleme de şcoală - trecerea examenelor era pentru ea ceva 
foarte puţin solicitant -, ci pe un sentiment din ce în ce mai acut 
că, după absolvire, se va trezi în partea greşită a sistemului 
legislativ. Avea una dintre cele mai ascuţite minţi din unitate, iar 
Declan voia cu tot dinadinsul s-o păstreze. Ştia că orice 
încercare de a da lustru problemelor ar fi gonit-o înapoi în 
Harcourt Street, înainte de vremea prânzului. 

— Corect? Nu, nu este, răspunse el. Şi nici nu va deveni mai 
simplu pe parcurs. Nici măcar nu ştiu dacă taoiseach face ceea 
ce trebuie sau dacă nu mă înşel fiind alături de el pe această 
cale. Oricum, am încredere în judecata lui. Între noi fie vorba, 
din când în când poate lăsa foarte uşor impresia că este idiot. 
Dar ce poliţist nu lasă impresia asta? Pâdraig Pearse nu e deloc 
prost. lar în probleme de genul ăsta este deosebit de abil. 
Necazul e că nici el nu poate face mai mult. Dacă operaţiunea 
asta nu se termină în clipa în care briţii şi ceilalţi intră în 


acţiune, nu ne mai putem baza pe informaţii transmise din 
biroul lui taoiseach sau de la serviciile de informaţii. Dacă vrem 
să ştim ce se petrece, va trebui să culegem singuri informaţiile. 
Aşadar, cu cât montăm mai repede pe poziţii echipamentele de 
supraveghere, cu atât e mai bine. Mâine la ora asta vom avea la 
fel de multe şanse să punem un telefon sub ascultare în Irlanda, 
câte am avea să-l convingem pe Papă să folosească un 
prezervativ. 

— Pe cine anume ar trebui să urmărim, domnule? Liam era 
din comitatul Kerry, din Kenmare sau Sneem, sau de pe acolo 
de pe undeva. Declan ştia că nu fusese niciodată mulţumit de 
unele dintre sarcinile care i se trasaseră în Unitatea specială de 
intervenţie pe vremuri, când aceasta se ocupa de monitorizarea 
grupurilor politice non-violente. ` 

— Oricine vă trece prin minte, zise Declan. Incepu să bifeze o 
listă făcută în minte mai devreme: sediile Gărzii Síochana din 
Phoenix Park şi ale poliţiei metropolitane din Harcourt Street. Și 
biroul lui taoiseach, normal. Iveagh House. Serviciul de 
Informaţii. Informaţiile armatei. Toate ambasadele Orientului 
Mijlociu. Ambasada britanică, ar fi prudent. Astea ar fi suficiente 
pentru moment. Doar dacă nu aveţi şi voi propriile idei. 

Grainne se strâmbă. 

— Ce nu e în regulă, inspector Walsh? întrebă Declan. Ai vreo 
obiecție? De ordin legal sau moral? Eşti adjuncta mea aici - 
vreau să fiu sigur că mă pot baza pe tine în ce priveşte 
executarea ordinelor şi că poţi acţiona din proprie inițiativă. 

— Nu, domnule, nu asta e problema. Doar că ţintele pe care 
le-aţi enumerat nu vor fi uşoare. Cele mai multe au sisteme 
împotriva interceptării. Şi s-ar putea să fie dificil să realizăm 
simultan un număr atât de mare de operaţiuni de supraveghere, 
domnule. Cu oamenii puţini pe care îi avem aici, e cam greu. 

— Ai dreptate. Probabil că avem nevoie pentru monitorizare 
de ceva mai mulţi oameni cu experienţă. Las asta pe seama ta. 
Ce tip de echipament ne trebuie? , 

— Ei bine, pentru început aş vrea să instalez un ICI. Asta e un 
înregistrator de comunicații internaționale. Poate înregistra 
simultan conversații de pe o sută douăzeci de linii. Nu e de mare 
folos în sine, dar dacă am putea găsi un sistem Racal la care să-l 
conectăm ne-am putea apuca de treabă. Sistemul va scana 
benzile automat, la o viteză de şase sute de ori mai mare decât 


cea normală. Îi ia două minute să citească o bandă cu 
înregistrările din douăzeci şi patru de ore. Îl putem programa să 
caute cuvinte şi expresii-cheie, de exemplu „ostatic”. 

— Bine. De unde poţi lua unul? 

— Au unul în clădirea poştei. f 

— În regulă, o să-ți dau o autorizaţie. În ceea ce priveşte 
benzile, mă bazez pe discreţia voastră. Sunt oameni cu care aţi 
lucrat la Telecom Eireann - vor coopera dacă veţi şti să-i 
mobilizați cum trebuie. Purtaţi-vă cu grijă cu toţi ceilalţi. Ştiţi şi 
singuri cu cine puteţi vorbi şi cu cine nu. Spuneţi-le cât mai 
puţin posibil, dar făceţi-i să colaboreze. Speculaţi sentimentele 
lor naţionaliste, orice. O să vă dau o listă cu persoanele care ştiu 
de această operaţiune. Mergeţi mai întâi la ei. Vă vor acorda tot 
sprijinul de care aveţi nevoie. Chiar şi când europenii vor prelua 
comanda, ne putem baza pe ajutor din partea alor noştri. 

În acel moment sună telefonul. Declan ridică receptorul. 
Ascultă cu atenţie. Cei doi îi putură vedea expresia feţei 
schimbându-se treptat. Dacă n-ar fi fost deja palid în urma 
evenimentelor prin care trecuse, ar fi putut vedea cum i se 
scurge culoarea din obraji. 

Puse receptorul jos, încet. O clipă rămase uitându-se la birou. 
Apoi ridică privirea către ei. 

— Au ucis primul ostatic, zise el. 


21 


Phoenix Park 
Dublin 

9 octombrie 
10.30 


Martin Fitzsimmons aştepta lângă poarta de la intrarea în 
parc. În spate se întindea Phoenix Park, verde şi umed, pe 
jumătate acoperit de ceață. În spatele grădinii publice se putea 
vedea cartierul general al Gărzii. Declan venise acolo mult mai 
des decât i-ar fi plăcut să-şi amintească, dar astăzi era cu totul 
altceva. 

— Aici l-am găsit, zise Martin fără vreo altă introducere. Unul 
dintre delegaţii egipteni, pe nume Abd al-Halim 'Abbud. 

— Eşti sigur? Absolut sigur că el e? 


Numele îi spunea ceva, dar nu-şi putea aminti exact ce. 

Mergeau prin iarba umedă spre monumentul Wellington. 
Declan abia observase maşinile parcate ale Gărzii, oamenii în 
uniforme negre, ambulanţa aşteptând să ridice cadavrul. Era 
deprimant de familiar. Şi totuşi, în interval de o zi, se obişnuise 
să vadă toate astea cu mare detaşare. 

— A fost identificat acum o jumătate de oră de un ataşat al 
ambasadei egiptene. Poţi vorbi cu el dacă vrei. Îl cheamă Hafiz. 

Declan scutură din cap. 

— Nu mă interesează ostaticii în mod individual. Cine a fost şi 
ce a făcut acest Abd-cum-i-o-zice nu mă ajută să-i găsesc pe 
ucigaşi. Vreau numai să văd dacă e ceva - un indiciu, o urmă, o 
greşeală - care m-ar putea conduce la ei. 

— Au simţul umorului, asta e sigur. 

Ajunseseră la monument. Se ridica deasupra lor, şaptezeci de 
metri de la sol, cel mai înalt obelisc al lumii, cu piatra sa cenușie 
împungând cerul. Cadavrul era aruncat pe treptele de la bază, 
iar imensa coloana îl făcea să pară şi mai mic, ca o ofrandă 
închinata unei zeități păgâne. Faptul că-l lăsaseră acolo, departe 
de soarele cald, aruncat în ceaţă, era crud şi lipsit de sens. Avea 
o faţă bonomă, împodobita de o barbă. Declan şi-l aminti acum - 
era bărbatul pe care Ciaran Clark i-l prezentase Conceptei. 
Fusese conducătorul delegaţiei egiptene. Declan se întrebă dacă 
avusese o soţie sau copii. 

— Umor? zise el. Nu văd nimic distractiv aici. 

— Ei bine, nu umor, nu la asta m-am referit Dar asta... Arătă 
spre obelisc. Pare... ei bine, pare ales pentru că semnifică ceva. 

— Un egiptean la picioarele unicului obelisc din Dublin. La 
asta te refereai? 

Fitzsimmons aprobă din cap. Îşi dori să nu fi spus nimic 
despre umor. li displăceau chestiile de acest gen. Investigarea 
crimelor în parcuri reci nu era punctul său forte. La urma urmei, 
nu era poliţist. De la început fusese un om al ideilor, un om 
făcut pentru culise. 

— Cine l-a găsit? 

— O patrulă a Gărzii. 

— Din întâmplare? 

Fitzsimmons îşi scutură capul. 

— Deloc. Cineva a sunat. O căsuţă vocală din Trim. Sunt 
câţiva oameni acolo acum. Apelul a fost dat direct la cartierul 


general al Gărzii. 

Dădu din cap spre clădirea lungă din dreapta lor. Declan se 
gândi că locul era potrivit din mai multe puncte de vedere. In 
spatele lor, de partea cealaltă a aleii principale care traversa 
parcul, Chesterfield Road, se afla cartierul general al armatei, 
care adăpostea Ministerul Apărării. Mai departe, în aceeaşi 
direcţie, era Aras an Uachtarain, reşedinţa oficială a 
preşedintelui, fosta locuinţa de vară a viceregelui. In faţa 
acesteia, era reşedinţa ambasadorului american. Şi alături de 
aceasta, aproape completând o elipsă ce ducea înapoi la 
monument, se ridica înalta cruce ridicată pentru a marca vizita 
Papei loan Paul al II-lea, din 1979. Toate însemne ale statului 
irlandez şi ale relaţiilor sale externe. Simbolismul fusese 
intenţionat sau era doar în mintea lui Declan? 

— Corpul a fost atins? 

— Nu încă. Există riscul unei capcane. Dacă e vorba de IRA. 

Declan clătină din cap. 

— Nu poate fi o capcană. 

— A trebuit să întărim securitatea pentru preşedinte şi pentru 
ambasadorul american. Sunt foarte aproape. 

— Nu asta urmăresc. Spune-le să-i retragă pe oamenii trimişi 
în plus la ambasador. Nu vreau să devină suspicios şi să întrebe 
ce se întâmplă. Va fi timp şi pentru asta. 

Se uită în jur. In depărtare, un cuplu călărea peste pajişte, în 
apropierea terenurilor de polo. Părul femeii flutura ca un steag. 
Călărea un cal cenuşiu. Odată, într-una dintre puţinele zile libere 
din Liban, el şi Amina călăriseră kilometri întregi în bătaia 
soarelui, de-a lungul unei plaje. Işi alungă acest gând. 

— Au spus de ce? Nu ne-au lăsat timp să reacţionăm la 
cererile lor. Nu avem nicio modalitate de a lua legătura cu ei. 

Fitzsimmons se uită la cadavrul aflat la câţiva metri. 
Egipteanul era ud de rouă şi de umezeala ceţei. Fusese un om 
arătos, încă nu ştiau de cât timp era mort. 

— Nu am auzit apelul şi nu există nicio înregistrare a sa. La 
urma urmei, nici nu era aşteptat. 

— Isuse, Martin, trebuia să fie o monitorizare non-stop. 

— lţi spun ce mi s-a spus. Poate a fost înregistrat, nu ştiu. 
Vocea a spus că trebuie să vedem că vorbesc serios. Şi că un 
ostatic va muri în fiecare zi până când li se vor îndeplini cererile. 
l-a spus fetei din centrală că e un cadavru la picioarele 


obeliscului lron Duke, apoi a închis. 

Se apropiară de cadavru. Mâinile lui Abd al-Halim fuseseră 
legate la spate cu o sfoară. Purta o ga//laba albă, iar în jurul 
capului avea înfăşurată o cârpă albă. Cârpa era pătată pe o 
parte cu sângele scurs din gaura lăsată de glonţ în tâmpla 
stângă. In picioare avea încălțări din piele fină. Era întins într-o 
poziţie ciudată, ca un copil care doarme. Ochii îi erau larg 
deschişi, holbându-se la piatra cenuşie. Declan întinse o mână şi 
îi închise. 

Fără să scoată un cuvânt, se aplecă şi mişcă trupul celui ucis, 
îndreptându-l. Putu să facă acest lucru uşor, aşa că îşi închipui 
că rigor mortis trecuse deja. 

Nu mai erau alte răni. Declan examină cu grijă mâinile, 
braţele, picioarele şi tălpile, dar nu observă nimic neobişnuit. 
Trebuia să lase cadavrul pe mâini mai pricepute, pentru o 
examinare post mortem serioasă. Dar, când dădu să se ridice, 
observa ceva. Ceasul de la încheietură părea nelalocul lui 
pentru cineva îmbrăcat astfel. Declan se aplecă din nou şi ridică 
braţul. Ceasul părea destul de obişnuit, dar cureaua era roşie şi 
avea o inscripţie: „Cu o oră mai aproape de întoarcerea 
Domnului”. Cureaua îl frapă pe Declan. 

Scoase ceasul şi îl întoarse. Era din oţel inoxidabil, un ceas 
ieftin, fără alte pretenţii în afara enormităţii pe care o proclama. 
Secundarul mergea în continuare, normal, parcă pentru a-l sfida 
pe purtătorul ceasului. Pe spate, cu litere mici, era trecut 
numele producătorului: End Time Products Inc., Decatur, Illinois. 

Declan strecură ceasul în buzunar şi aşeză braţul mortului în 
poziţia în care fusese. Fitzsimmons pretinse că nu a observat 
nimic. În timp ce se îndreptau spre şosea, Declan se întoarse 
către el: 

— O să fie nevoie să-şi unească eforturile imediat, dacă nu 
vor să mai aibă multe cazuri ca ăsta. 

Fitzsimmons aprobă din cap. 

— Taoiseach a convocat o întâlnire cu reprezentanţii ţărilor 
implicate. Câţiva sosesc de la Londra în dimineaţa asta. Alţii 
folosesc personalul ambasadelor de aici, din Dublin. 

— Vreau să aflu imediat când vă mai contactează răpitorii. 
Asigură-te că toate liniile de intrare şi de ieşire din birourile 
guvernului sunt monitorizate şi înregistrate. 

— O să fac tot ce pot. Declan, mă întrebam... cum crezi că au 


ales pe cine să omoare mai întâi? 

Declan ridică din umeri. 

— Probabil, la întâmplare. 

— Mă gândeam numai... Vocea lui Fitzsimmons scăzu: 
Numele lui începe cu „A“. 

Gândul îl pătrunse pe Declan ca un pumnal. Amina Bustani ar 
fi întotdeauna în partea de sus a oricărei liste. 

— Poate, zise el. Totuşi, asta nu ne e de folos. 

— M-am gândit că îl poate ajuta pe taoiseach. Dacă am şti ce 
guverne să alertăm, ai cui ostatici sunt mai supuşi riscului! 

— Toţi sunt supuşi riscului, Martin. Vor mai ucide câţiva, apoi 
vor trage de timp. Asta dacă nu cumva vreunul dintre noi îi 
găseşte. 

— E o căutare îndârjită, Declan. Ar trebui să fie incredibil de 
inteligenţi pentru a ţine atâţia oameni ascunşi pentru mult timp. 

Declan scutură din cap. Ajunseseră lângă maşina lui. Deschise 
portiera. Ceaţa se îngroşase în jurul postamentului obeliscului. 
Un stol de păsări migratoare făceau neliniştite cercuri deasupra 
grădinii zoologice. Totul îi amintea de venirea iernii. N-ar fi 
putut-o înfrunta fără speranţa că Amina va scăpa. 

— S-au gândit la asta, Martin. Poţi să fii sigur că s-au gândit la 
toate. 


22 


Stătea pe o piatră, cu faţa spre mare. Aerul era plin de 
mirosul mării. Din spatele său, un vânt rece venea dinspre est şi 
se pierdea în orizontul care se întuneca. Fiecare răsuflare îi 
amintea de zilele lungi petrecute pe un alt țărm. Alt timp, alt 
loc, altă lume. Se întrebă dacă avea să mai vadă vreodată 
America. Nu conta cu adevărat - la urma urmei, Tatăl său era cu 
el oriunde s-ar fi dus. Dar simţea că e legat de acel loc şi credea 
că aici are o misiune specială. Incă mai visa să se întoarcă acasă 
triumfător, pentru a construi Noul lerusalim în deşert. 

Un pescăruş trecu pe deasupra capului său scoțând un țipăt 
ascuţit. Tremură uşor, strângându-se pentru a înfrunta vântul 
care acum bătea dinspre vest. In spatele său se auzi un zgomot. 
Se întoarse şi îl văzu pe Ezekiel îndreptându-se spre plajă. Il 
recunoscu după şapca roşie de baseball şi după geaca verde pe 
care o purta. Il privi cum se îndreaptă spre el, cu paşii devenind 


mai fermi când ajunse pe nisipul bătut din partea din faţă a 
plajei. În calea sa se înşirau pietre acoperite de alge. Printre ele 
se întâlneau ochiuri de apă sărată, rămase după retragerea 
mareei. Ezekiel trecea printre ele cu agilitate şi plin de graţie. 
Când ajunse lângă Maestrul său respira liniştit. Numai ochii 
trădau uşoara nelinişte pe care o simţea. 

— Avem necazuri. Cred că ar trebui să vii să vezi. 

— Ţi-am spus că nu vreau să fiu deranjat. 

— Îmi pare rău, dar s-ar putea să fie important. E ceva ce nu 
vreau să rezolv de capul meu. 

Îşi ţuguie buzele, iritat pe de o parte că a fost întrerupt, iar pe 
de alta mulţumit de deferenta arătată de ucenicul său. 

— Ce este? întrebă el. 

Discipolii veniseră pentru prima dată la el tot aşa, pe plaja 
Mării Galileei. Şi-i imagină acum, mergând către el în timp ce 
stătea pe marginea apei. Petru, lacov şi Andrei. Poate că atunci 
când se vor termina toate astea va călători în Israel şi va trăi cu 
discipolii săi pe țărmurile galileene. 

— Unul dintre algerieni. Spune că-i este râu. 

— Spune? Ei bine, îi este sau nu-i este? 

— Cred că da. După mine, nu arată prea bine. 

Se întoarseră împreună la adăpostul scund, asemănător unui 
hangar, în care erau ţinuţi ostaticii. Era o singură intrare, păzită 
zi şi noapte de oameni înarmaţi cu AK-47. Cele câteva ferestre 
fuseseră acoperite. Interiorul era luminat de un şir de becuri 
alimentate de un generator aflat într-un adăpost din apropiere. 

Cei doi păşiră înăuntru. Spaţiul clădirii fusese împărţit în două 
de un jgheab larg care se întindea pe mijloc. Era amenajată ca o 
cazarmă militară, numai că paturile fuseseră despărțite de 
pereţi din lemn, creând două rânduri de celule deschise. Era 
evident că despărţiturile fuseseră construite mai târziu decât 
restul structurii. Hambarul - care la început adăpostea cirezile şi 
nutreţurile peste iarnă - fusese ridicat cu piatră din împrejurimi 
şi apoi acoperit cu crengi. Crengile se uscaseră şi se rupseseră 
de mult şi fuseseră înlocuite cu bucăţi de tablă galvanizată. Tot 
atunci fuseseră adăugate şi despărţiturile din lemn. 

Fiecare celulă astfel creată adăpostea un ostatic. Femeile 
erau ţinute separat, în celulele din spate, care erau despărțite 
de restul încăperii printr-o uşă solidă. Aveau propriile toalete şi 
chiuvete şi erau păzite permanent de doi oameni înarmaţi. Nu 


era nicio femeie printre paznici. Maestrul se gândise la asta, dar 
respinsese ideea, considerând că ar întâmpina dificultăţi în 
privinţa disciplinei. Mai avusese înainte probleme cu femeile. 

Algerianul era într-un pat în a treia celulă pe dreapta. Lângă 
el, pe marginea patului, stătea unul din cei doi delegaţi saudliţi, 
şeicul Hasan al-Turki. Fusese dezlegat şi i se permisese să iasă 
din celula sa pentru a servi ca interpret. El şi bolnavul putuseră 
comunica între ei în araba literară, o versiune a limbii clasice 
folosite de oamenii educați, indiferent de dialectul vorbit în ţara 
lor!?. 

Numele algerianului era Ali Bouslimani. Se apropia de şaizeci 
de ani, era profesor de filosofie la Universitatea din Alger şi 
ideolog al FIS, Frontul Islamic al Salvării din Algeria. Faţa îi era 
pământie şi respira cu dificultate. Al-Turki îl ţinea de mână şi îi 
vorbea calm. 

Când Maestrul şi Ezekiel apărură în deschizătura celulei, 
sauditul se ridică în picioare. Faţa îi era trasă şi era mânios. 

— Acest om trebuie să fie dus de aici imediat, zise el. Dacă 
nu, va muri. 

Maestrul trecu pe lângă el şi se opri la capătul patului. Privi în 
jos către Bouslimani. Algerianul ridică spre el o privire tulbure. 

— Ce are? întrebă Maestrul. 

— Are Kkhunag. Nu cunosc termenul englezesc. E o boală de 
inimă. Este foarte serioasă. Medicația sa este în cameră la 
Castletown House. Tulburările prin care a trecut şi lipsa 
tratamentului i-au agravat boala. Trebuie să fie dus la cel mai 
apropiat spital. 

— Nici nu se pune problema, îl repezi Maestrul. 

— Atunci chemaţi un doctor. Trebuie să faceţi ceva. Dacă nu e 
tratat moare. 

— Îmi pare rău, spuse el, dar nu ne permitem aşa ceva. 

— Vrei să-mi spui că nu ai rezerve de medicamente pentru 
ostatici sau pentru oamenii tăi? 

— Dumnezeu este doctorul nostru, fu singurul răspuns. 

— Vorbeşti despre Dumnezeu? Ce Dumnezeu ucide oameni 
nevinovaţi? Sau îi ia prizonieri? Sau îi leagă ca pe animale? 

Maestrul se întoarse către Ezekiel. 


19 Dialectele limbii arabe diferă destul de mult, dar înţelegerea este 
posibilă prin intermediul arabei literare, care se învaţă în şcoală şi în 
care este scris Coranul. (n. red.). 


— Scoate-l de aici, zise el. Mă ocup eu de asta. 

Al-Turki se dădu înapoi spre pat. 

— Lasă-mă să stau cu el, zise el. Şi daţi-mi un creion şi o foaie 
de hârtie. M-a rugat să scriu ceva pentru soţia şi copiii săi din 
Algeria. 

— Nimeni nu scrie nicio scrisoare. Acum vreau să ieşi de aici. 

Al-Turki nu se clinti. Era un tip scund, fără prea multă forţă 
fizică. Dishadasha lui albă era pătată cu sângele unui poliţist pe 
care încercase să-l ajute înainte de a fi scos din Castletown 
House. 

— Cu toţii avem familii, zise el. Este nedrept şi crud să-i lăsăm 
fără vreo ştire despre starea noastră. Cu siguranţă, nu ar face 
nimănui rău dacă le-am scrie. 

Maestrul îl plesni puternic peste faţă. Al-Turki se dezechilibră, 
apoi îşi reveni şi se îndreptă. 

— Vei fi judecat, zise el. 

— Aici eu sunt judecătorul. Ezekiel, scoate-l de aici! 

După ce ieşiră, Maestrul se aplecă deasupra bolnavului. 

Bouslimani scoase o mână şi îl apucă de încheietură. Nu 
vorbea engleza. 

— Ana marid... şopti el în arabă. Ut/ub li tabiban... Ana 
ma'it...20 

Maestrul îşi puse mâna peste cea a bolnavului. Nu înţelegea 
niciun cuvânt din cele spuse, dar ghicise că îl ruga să-l ajute. 

— Ne vom ruga împreună, zise el. li voi cere lui Isus să te 
vindece. Numai că trebuie să crezi în El. Dă-l voie să te elibereze 
de păcate, să te izbăvească. Se opri. Lasă-mă să-ţi dau viaţă! 

Petrecu mai mult de o oră lângă patul muribundului, cu capul 
aplecat şi cu buzele mişcându-se, în timp ce se ruga pentru 
vindecare şi mântuire. Din când în când un soldat înarmat 
trecea şi arunca o privire curioasă în celulă. Câteodată, un 
ostatic sau altul striga în engleză, arabă sau persană. Alteori, o 
tăcere grea umplea întreaga clădire, iar oamenii îşi ţineau 
răsuflările în aşteptarea indefinibilului. În spatele uşii, o femeie 
plângea. Nimeni nu se duse s-o liniştească. Un om care se 
credea Isus Hristos, iar uneori se credea Dumnezeu, murmura 
rugăciuni în urechea unui muribund. 


20 Sunt bolnav... Chemaţi-mi un doctor... Mor... (n. red.). 


23 


St Stephen's Green 
Dublin 

9 octombrie 

18.35 


Declan îşi privi ceasul, apoi se uită spre cer. Se făcuse târziu. 
Seamus Cosgrave trebuia să vină de o jumătate de oră. Nu-i 
stătea în fire să-l facă pe Declan să aştepte. Vorbiseră puţin la 
telefon cu trei ore mai devreme, iar Cosgrave promisese să fie 
la Green imediat după şase. Nu era locul lor obişnuit de 
întâlnire, dar Declan îi specificase că va sta pe o bancă lângă 
fântâna arteziană. Cosgrave nu-l putea rata. 

Declan se ridică şi începu să se plimbe. Nu adusese nicio 
gardă cu el. Dacă era urmărit trebuia să se descurce singur. O 
apucă în jos spre lacuri, aruncând priviri în jur să vadă dacă îl 
urmăreşte cineva. Nimic nu părea în neregulă. 

Il zări pe Cosgrave venind peste pod. Trecură unul pe lângă 
celălalt fără să se bage în seamă. Amândoi cunoşteau obiceiul. 
Cosgrave continuă să meargă în direcţia fântânii. Nu îi dăduse 
niciun semn că ar fi fost cazul să renunţe la întâlnire. Declan 
făcu un ocol larg până în locul din care plecase, pentru a se 
asigura că pe Cosgrave nu-l urmăreşte nimeni. 

Cosgrave găsise o bancă şi îl aştepta, cu un exemplar din The 
Herald, deschis în faţa sa. Declan se aşeză la celălalt capăt al 
băncii. 

— Ai întârziat. 

— 'suse, dom’ Carberry, ăsta e un loc public. A trebuit să 
verific. Dacă cineva ne vede împreună... 

Seamus Cosgrave era de multă vreme principalul informator 
al lui Declan din IRA. Declan îl arestase cu unsprezece ani în 
urmă, pentru contrabandă cu arme. De atunci lucra cu el. 
Câteva cercetări suplimentare îi aduseseră alte acuzaţii. Nu 
avusese dovezi zdrobitoare, dar Declan reuşise să-l convingă pe 
Cosgrave că are destule probe pentru a-l închide. 

Poate nici aşa n-ar fi ţinut, dar Cosgrave se căsătorise cu un 
an înainte. Teresa era o fată simpatică, iar Seamus era nebun 
după ea. Pe atunci avea ceva mai mult de treizeci de ani şi 
tânjea după o companie feminină. Aşa că începuse să-i simtă 


lipsa Teresei. Un luptător IRA îndrăgostit - cât îi făcuse asta să 
râdă pe băieţii de la interogatorii! Numai Declan nu râsese 
niciodată. Dragostea îi dăduse putere asupra lui Seamus 
Cosgrave. 

Ca să facă lucrurile mai dificile, Teresa tocmai adusese pe 
lume un copil, Joseph, iar Cosgrave vorbea deja despre fraţi şi 
surori. Seamus era el însuşi mezinul unei familii cu doisprezece 
copii şi avea suflet de familist. Un ucigaş, desigur, un republican 
învederat, dar un soţ tandru şi un tată iubitor acasă. Tragedia 
Irlandei, credea Declan, era că el era departe de a fi unic. 

Lui Declan nu i-a luat mult ca să-i arate prizonierului câte 
necazuri urmau să vină dacă refuza să coopereze. Cu acuzaţiile 
care i se aduceau putea fi pus la răcoare în Kilmainham pentru 
multă vreme. Chiar foarte multă vreme. Joseph ar fi fost matur 
până când ar fi fost eliberat el. Teresa ar fi încetat de mult să fie 
femeia subţire şi drăguță în al cărei pat intra atunci. Declan mai 
sugerase şi câteva acte de infidelitate şi  menţionase 
imposibilitatea de a avea încredere în ceilalţi bărbaţi. 

Seamus încercase să îşi răscumpere independenţa cu 
informaţii ciudate sau incomplete, dar Declan voise mai mult. 
Mult mai mult. Îl voise pe Seamus pentru sine, pe viaţă. Pe 
scurt, un mariaj cu preţul infidelităţii pe viaţă. Au căzut de acord 
cu un an de închisoare şi o datorie ce urma să fie plătită lejer în 
anii următori, o datorie pe care Seamus încă o mai plătea. Şi pe 
care Declan încă o mai încasa, personal. Seamus era sursa lui, 
cârtiţa lui, comoara sa secretă şi nu l-ar fi predat nimănui. 

Pe lângă ei trecură doi preoţi, adânciţi într-o conversaţie. Apoi 
un grup de copii cu o minge de fotbal care arăta jalnic. O tânără 
într-un cărucior electric, cu faţa crispată de durere. Apa ţâşnea 
din fântâna arteziană şi cădea neîncetat în bazin. Pe cer, nori gri 
atârnau greu deasupra oraşului. 

— Ce mai face Teresa? întrebă Declan. 

— E bine. Ştiai că mama ei a murit acum câteva luni? 

— Da. Mi-a părut rău când am auzit. Era bătrână? 

— Trecuse de nouăzeci. A fost martoră la citirea declaraţiei 
din oficiul poştal, la începutul revoltei. Aşa obişnuia să spună. O 
femeie pe cinste. Se ducea la slujbă cu regularitate, până în 
ultimul an. Îi lipsea slujba. 

— Şi copiii ce fac? 

— Sunt bine, cresc. Joseph a câştigat un premiu pentru limbă 


anul trecut. Anul viitor vrea să facă vacanţa în Gaeltacht. Fraţii 
au un loc în Galway. 

— Am auzit de asta. 

Declan se opri. Nu se priviseră niciodată unul pe celălalt. 
„Atâtea subterfugii, gândi Declan, pentru ce?” 

— Am auzit de fata dumitale, dom' Carberry. E groaznic. 
Trebuie să fii distrus. 

— Mai rău decât atât, Seamus! Dar hai să nu vorbim despre 
asta! Se opri. Ce poţi să-mi spui despre seara de luni? 

— Seara de luni? Ce s-a întâmplat luni seara? 

— Ştii foarte bine, Seamus. Au fost ai tăi sau INLA? 

— Ambasadorul? La asta te referi? Au fost oamenii din 
Batalionul Dublin. Ordine speciale. 

— Care a fost planul? 

— N-a fost niciun plan. Consiliul armatei a primit o informaţie 
de la ambasadă. Ştiau unde urma să fie Reynolds în seara aia şi 
au pus la cale o ambuscadă. Doar ca să-i arate că e vulnerabil. 
N-a fost niciun plan să-l omoare sau să ceară vreo 
răscumpărare. 

— De ce nu mi s-a spus asta? De ce nu m-ai avertizat? Doar 
n-a fost un incident minor. 

Cosgrave îşi scutură capul. 

— Sigur, dar abia în dimineaţa asta am auzit şi eu. Şi voi aţi 
fost destul de tăcuţi. Agită ziarul. Nu se pomeneşte nimic aici 
despre asta. Şi nici în altă parte. Ce se petrece? 

Declan îi aruncă o privire informatorului. Cosgrave arăta 
bătrân, deşi abia trecuse de patruzeci de ani. Obrajii îi erau 
palizi. Arăta obosit şi secat de puteri. Viaţa petrecută în Mişcare 
îi adusese prea puţină linişte. Declan se gândi că s-ar putea să 
spună adevărul. 

— Şi despre Castletown? întrebă el. Şi acolo a fost tot mâna 
Batalionului Dublin? Nu prea cred că aveţi forţa să puneţi la cale 
aşa ceva de capul vostru. 

Cosgrave lăsă ziarul jos şi îl privi pe Declan. 

— Castletown? Unde dracu-i asta? 

— Lângă Celbridge. Reşedinţa cea mare de acolo. Castletown 
House. 

— Când a fost asta? 

— In acelaşi timp cu ambuscada. Luni seara. Şi nu-mi spune 
că nu s-a întâmplat nimic, pentru că am fost acolo. 


Cosgrave puse The Herald lângă el. 

— N-a fost decât ambuscada, dom’ Carberry. Jur pe 
Dumnezeu, n-a mai fost nimic. 

— Adineauri mi-ai spus că ai auzit de ambuscadă abia azi- 
dimineaţă. Poate chiar nu eşti implicat în ce s-a întâmplat la 
Castletown. 

— A fost ceva grav? 

Declan aprobă din cap. 

— Foarte grav. 

— Atunci ar fi trebuit să aud ceva. Pentru Dumnezeu, dom' 
Carberry, aş fi ştiut. Chiar azi-dimineaţă m-am întâlnit cu Gerry 
Noonan şi am vorbit o grămadă despre ambuscadă. Că a mers 
bine, că n-a fost ucis nimeni, în afară de o gardă de corp 
britanică, chestii d-astea. Nu mi-a spus nimic de vreun atac. 

— Seamus, ambuscada a fost numai o diversiune. N-a fost 
mare lucru, doar o serie de Împuşcături care au atras în acea 
direcţie toate unităţile de cercetaşi şi de gardişti din apropiere. 
În timp ce se întâmpla asta, un grup de oameni înarmaţi a 
atacat Castletown House şi a luat ca ostatici persoane foarte 
importante. Nu vei spune nimănui că ţi-am spus asta. Ai înţeles, 
Seamus? 

Cosgrave înghiţi în sec şi dădu din cap emoţionat. 

— "nţeles, dom’ Carberry! N-am auzit nimic, niciodată. 

— Acum, Seamus, eu nu cred în coincidenţe ca asta. Două 
incidente teroriste majore nu au loc la câţiva kilometri distanţă 
unul de altul şi la interval de doar câteva minute. A fost un soi 
de aranjament. Pricepi ce spun sau vrei să-ţi vorbesc mai rar? 

— Am priceput, dom' Carberry. Sigur ştii să explici, n-am mai 
spus asta? Numai că nu ştiu nimic de niciun atac, pe Dumnezeul! 
Şi jur că nimeni altcineva din Mişcare nu ştie. 

— Da, desigur. Deasupra lor, ascuns de nori, se auzi zgomotul 
unui avion. A fost o legătură între evenimente. Vreau să afli care 
a fost legătura. Vreau să ştiu cine a avut de câştigat din 
ambuscadă şi în ce fel. A fost vorba de bani, de un truc 
publicitar care a dat chix, de o răzbunare politică? Ai cadourile 
de Crăciun pentru familie cumpărate şi plătite dacă afli asta 
pentru mine. 

Cosgrave devenise neliniştit. Arunca priviri nervoase în stânga 
şi în dreapta. Dacă era descoperit vorbind cu şeful Diviziei 
Speciale, viaţa lui nu mai valora nimic. 


— 'suse, dom’ Carberry, asta-i o chestie grea. S-ar putea să- 
mi rup gâtul, zău aşa! Chestia asta cu ambuscada era strict 
secretă. 

— Stai jos, Seamus, şi ascultă-mă bine! Am nevoie de această 
informaţie. Am mare nevoie. Au murit oameni la Castletown 
House. Cei mai mulţi din Gardă. Oamenii mei. O mulţime de alte 
vieţi sunt în pericol. Adu-mi ce-mi trebuie în următoarele 
douăzeci şi patru de ore şi vei fi bine răsplătit. Dezamăgeşte-mă 
şi o să şterg praful de pe dosarul tău. 

— Douăzeci şi patru de ore? Sfântă Fecioară! 

Declan nu se clinti. Îl privi pe Cosgrave cu coada ochiului, 
rămânând însă atent la toţi cei care se opreau pentru mai mult 
timp, arătând mult interes pentru doi oameni aşezaţi unul lângă 
altul pe o bancă din parc. Ştia la ce se gândeşte Seamus, îl ştia 
ca pe buzunarul lui. Acum aştepta să apară întrebarea. , 

— Asta este, dom’ Carberry? Asta ne va face să fim chit? Asta 
e cel mai bun cadou de Crăciun pe care l-aş putea avea. 

Ca toate cârtiţele, Seamus Cosgrave visa la ziua în care va fi 
liber, când va da ultima informaţie şi va scăpa definitiv. 
Trecuseră unsprezece ani de când trăia zilnic cu teama de 
demascare, de tortură şi de moarte. Şi un singur om, Declan 
Carberry, îi putea lua această povară şi îl putea elibera. 

— Poate va fi, Seamus, poate va fi. Dacă ceea ce-mi aduci e 
destul de bun, dacă mă pune pe urmele celor pe care-i vreau, 
atunci suntem chit. 

— Pe cine vrei? 

_ — Pe oricine este în spatele atacului de la Castletown House. 
li vreau foarte tare, Seamus! Nici nu-ţi poţi imagina cât de tare îi 
vreau. La fel de mult cum îl vreau şi pe cel care a ucis-o pe 
Máiréad. 

— Inţeleg. 

Se ridică în picioare. Când se aplecă să ridice exemplarul din 
The Herald pe care îl adusese cu el, observă că Declan îl 
schimbase cu un exemplar din Evening News. 

— Nu mă suna la numărul obişnuit, Seamus! Nu mai e bun. O 
să găseşti un alt număr în News. Poţi să-mi trimiţi un mesaj la 
orice oră, zi şi noapte. Asigură-te că o să am veşti de la tine în 
douăzeci şi patru de ore. N-o să aştept mai mult de atât. Acum 
du-te! O să mai rămân să văd dacă nu cumva eşti urmărit. 

Cosgrave băgă ziarul în buzunar şi o apucă spre pod. Declan îl 


privi îndepărtându-se. Nu se putea gândi decât la Amina. 
24 


Oifig an taoiseach 
Dublin 

9 octombrie 
21.00 


Telefonul sună la nouă, aşa cum i se promisese. Pádraig 
Pearse îl lăsă să sune de trei ori înainte de a răspunde. Mâna îi 
tremură în clipa când ridică receptorul. 

— Aici taoiseach, zise el. Cu cine vorbesc? 

Urmă o mică pauză. Camera era plină cu oameni tăcuţi, dintre 
care unii erau aplecaţi deasupra unor dispozitive de ascultare. 
Apelul era monitorizat, înregistrat şi urmărit. În camere 
alăturate, experţii aşteptau să analizeze vocea şi să caute orice 
indiciu pe care l-ar fi putut conţine. In toată ţara liberele celor 
din Gardă se anulaseră şi toţi erau în alertă douăzeci şi patru de 
ore. 

— Numele meu nu este important. Sunt ceea ce sunt. 

Vocea era aspră şi mecanică, schimbată printr-un dispozitiv 
de distorsiune. 

— Ascultă, domnule, murmură Pádraig Pearse. Referinţa 
biblică nu-i ieşise din minte. Nu-mi pasă dacă eşti Atotputernicul 
în persoană - chestia asta trebuie să înceteze. Nenorocitul tău 
mesaj ne-a ajuns prea târziu. Dar tot ai dat înainte şi ai ucis un 
om nevinovat. 

— Nimeni nu este nevinovat. Suntem născuţi în păcat şi 
murim în păcat dacă nu îl avem pe Domnul. L-ai găsit pe Isus, 
domnule prim-ministru? L-ai lăsat să-ţi pătrundă în inimă? 

— Dacă vrei să vorbim, hai să vorbim despre cum putem 
rezolva chestia asta. Orice altceva ai avea de spus poţi să spui 
mai încolo. 

— Spun ceea ce trebuie spus. Vocea mea este vocea lui Isus. 
Cuvintele mele sunt cuvintele Domnului. Nu încerca să te 
târguieşti cu mine, nu-ţi închipui că ne jucăm. Sunt ceea ce 
sunt. Voi face ceea ce am spus că voi face. 

Mangan îl privi fix pe comisarul Devlin, care stătea alături de 
el. Acoperi receptorul cu palma. 


— Isuse, Pat, ăsta-i nebun! încerc să-l fac să vorbească mai 
mult. Băieţii tăi l-au localizat? 

Devlin îşi scutură capul. 

— Dintr-o clipă în alta. Continuă! 

Mangan luă palma de pe receptor. 

— Am nevoie de un număr la care să te pot găsi, zise el. Ca să 
evităm neînțelegerile pe viitor. 

— Nu a fost nicio neînțelegere. Te voi contacta ori de câte ori 
va fi necesar. Lucrurile au început prost, dar sper că îşi vor 
reveni. Pentru tine, ca şi pentru bărbaţii şi femeile din grija mea. 
Mai întâi, vreau să ştiu dacă vrei să fii intermediarul meu cu 
guvernele faţă de care am formulat solicitări. 

Devlin îi strecură un bileţel lui Mangan: 

„L-am găsit. O cabină de telefon din Mountcharles, Donegal. O 
unitate din Gardă e pe drum”. 

Mangan dădu din cap, apoi îşi îndrepta din nou atenţia spre 
telefon. 

— Nu pot decât să vorbesc cu ei ca persoană privată. Dincolo 
de asta, nu am nicio autoritate. Guvernul meu nu-şi poate 
asuma nicio responsabilitate... 

— Nu trebuie decât să le transmiţi solicitările mele. Ceea ce 
aleg ei să facă e propria responsabilitate. Dar te rog să le 
înfăţişezi şi consecinţele celei mai mici întârzieri. Pentru a face 
lucrurile mai uşoare, o să cer numai câte un lucru o dată. Asta îi 
va ajuta pe copiii Satanei să ajungă la un acord. 

Vom începe cu solicitarea de liberalizare pentru importul, 
publicarea şi vânzarea Cuvântului Domnului în ţările 
musulmane. Sunt dispus să accept un acord inițial în privința 
asta fie şi numai în Arabia Saudită, Iran şi Malaezia. Pot duce la 
îndeplinire acest lucru până mâine-seară. O declarație prin care 
să-şi exprime acordul trebuie să apară în ediţia de vineri 
dimineață a ziarului A/-sharq al-awsat, care e publicat la Londra. 
Dacă nu apare, următorul ostatic va muri. 

Taoiseach îşi lăsă capul în palmă. Nu se simţise niciodată atât 
de slab. Pat Devlin se aplecă spre el. Pe frunte avea o dâră de 
sudoare. Nu putea ignora prezenţa lui Anthony Harker, aşezat 
lângă perete, urmărind totul fără să spună nimic. 

— Ce urmăreşte? întrebă şeful poliţiei. Probabil că ştie că am 
descoperit locul până acum. 

Pâdraig Pearse ridică din umeri. 


— Pare să-i placă sunetul propriei voci. Cât de departe sunt 
oamenii tăi? 

— Trebuie să se deplaseze prin Donegal. Acum nu sunt 
departe. Continua să-l ţii de vorbă. 

— Sunt nişte lucruri pe care trebuie să le punem la punct, zise 
taoiseach. 

Fusese instruit cu grijă mai bine de o oră de către un expert în 
negocieri de la Divizia de cercetaşi. Toate astea îi stăteau în gât, 
dar reuşi să înghită. 

— Spune! 

— Mai întâi, trebuie să avem un cuvânt de cod. În caz că se 
scurg ştiri despre răpire. De îndată ce se întâmplă aşa ceva, 
oricine poate suna pretinzând că vorbeşte în numele tău. Tot 
felul de ţicniţi pot încerca să se bage în treabă. 

— De acord. O să mă prezint folosind cuvântul „Carmel!”. 
Numai eu şi adjunctul meu vom şti asta. 

— Apoi, nu ne putem permite repetarea celor întâmplate 
aseară. Când curierul tău mai livrează vreun mesaj scris la 
poarta birourilor mele, ai cuvântul meu că nu va fi înhăţat sau 
urmărit. 

— Nu se acceptă. Nu mai eşti responsabil. Chiar în momentul 
în care vorbim, eşti urmărit. Cuvântul tău nu face niciun sfant. 
Următoarea cerere. 

Devlin scrise un mesaj pe un bileţel de hârtie şi i-l întinse 
peste masă: 

„Au ajuns la cabina telefonică. Este cineva înăuntru. Ţine-l de 
vorbă”. 

— Foarte bine, zise Pâdraig Pearse. Inima îi bătea repede, de 
parcă el însuşi ar fi fost în Mountcharles, în vizor. Nu-i venea să 
creadă că fusese atât de simplu. Mai am o cerere. Trebuie să 
ştim dacă ostaticii sunt vii şi sănătoşi. Trebuie să ne trimiteţi 
dovezi. Fotografii. Scrisori scrise de ei. Orice. Am nevoie de 
dovezi pentru a le duce... 

Deodată, expresia lui toa'seach se schimbă. Privi către 
receptor încruntându-se, apoi îl lăsă încet pe masă. 

— S-a... întrerupt, murmură el. Dintr-odată. 

De jur-împrejurul camerei, oamenii îşi înălţară capetele. Un 
bărbat într-un costum gri, cu cravată galbenă, veni şi ridică 
receptorul. II duse la ureche, apoi îi făcu un semn unui individ 
aşezat la un pupitru din partea opusă a încăperii. Celălalt răsuci 


câteva discuri, apăsă nişte butoane, apoi ridică din umeri şi îşi 
scoase căştile pe care le purta. 

— Ce se întâmplă? întrebă Pâdraig Pearse. Se întoarse către 
Devlin. Pat, ce dracu’ se-ntâmplă? 

Devlin se încruntă. 

— Nu ştiu, Pâdraig. Au arestat pe cineva. Poate vreunul dintre 
ei a tăiat firul. El n-ar fi închis. 

Nimeni nu mişcă. Într-un colţ, un tehnician vorbea disperat 
într-o staţie. Unul dintre oamenii în costume şoptea instrucţiuni 
la un telefon mobil. Harker privea în tăcere. Uşa era în 
continuare închisă. Nimeni nu intrase. Nimeni nu ieşise. Omul cu 
cravată galbenă puse receptorul la loc. 

Se scurse un interval lung - câteva minute. Pâdraig Pearse se 
ridică de la birou şi merse la fereastră. Era un întuneric de 
smoală şi o linişte neobişnuită. In seara asta, aici încetase să fie 
biroul său, oraşul său, ţara sa. Erau parte a unei minunate lumi 
noi, el şi cu oamenii lui, toţi la fel acum. Se întoarse când uşa se 
deschise. _ 

Intră Tómas O'Sullivan. Il salută pe taoiseach înainte de a 
traversa încăperea spre Devlin: 

— Tocmai a sosit asta, domnule! îi dădu comisarului un bilet. 
Am considerat că trebuie să îl vedeţi imediat. 

Declan îşi înclină capul pentru a-l citi. Pâdraig Pearse se 
apropie de el. Putu vedea sângele scurgându-se din obrajii 
vechiului său prieten. 

— Ce este, Pat? Nu l-au prins pe nemernic? 

Devlin îşi scutură capul. Faţa îi era palidă. Taoiseach observă 
că tremura. 

— A fost o unitate de rezervă, zise el. Din Ballyshannon. Au 
ajuns la Mountcharles acum câteva minute. 

— Ei bine? 

— Cabina telefonică era o capcană. Un soi de bombă. Una 
mare, după sunetul pe care l-a scos. Unitatea din Donegal a fost 
rasă. Cinci oameni. Morți cu toţii. 


25 
Zorii se întindeau la orizontul estic precum un veşmânt pe 


jumătate spălat, decolorat şi murdar, aruncat în apă. „Dacă te 
apropii destul, gândi el, îl poţi mirosi.” Nu era deloc asemănător 


cu zorii pe care îi văzuse în deşertul New Mexico sau cu 
răsăriturile aurii ale Texasului natal. 

Când se îndepărtaseră la vreo patru sute de metri de țărm îi 
spuse lui Ezekiel să încetinească. 

— Aici ar trebui să fie suficient de departe, zise el. Poţi să vezi 
încotro se îndreaptă curentul? 

— Ar trebui să treacă pe lângă insula aceea şi să se 
îndepărteze. 

— Atunci e bine. Chiar foarte bine. Hai să-i dăm drumul! 

Se aşeză la prova bărcuţei care se clătina. Privind înapoi, 
reuşi să distingă plaja scurtă de care se îndepărtaseră, iar în 
urma ei, pământul neregulat în spatele căruia se întindea 
adăpostul pe care şi-l alesese drept cartier general şi clădirile de 
lângă el. 

— Nu crezi c-ar trebui să spui o rugăciune? întreba Ezekiel. 

Işi scutură capul. 

— N-ar ajuta la nimic, răspunse el. Este deja în iad. Şi acolo va 
rămâne pentru un milion de ani. Şi apoi pentru încă un milion. 
Nicio şansă de a scăpa de-acolo. Nu-mi place să mă gândesc la 
asta, să-l văd arzând în iad, chiar nu-mi place; dar faptul e 
consumat, alegerea lui a fost făcută. l-am ţinut o predică, ştii 
bine. l-am oferit bucuria de a-l cunoaşte pe Isus. N-a făcut 
altceva decât să se roage lui Mahomed şi să ceară un doctor. Nu 
se putea hotărî ce vrea mai mult, un doctor sau pe diavol. 

Râse, amuzat de propria glumă. Ezekiel zâmbi. Un zâmbet 
încordat, în care se amestecau dragostea şi neliniştea. 

Gândul la foc îl întrista. Să arzi un milion de ani fără încetare. 
Soţia sa şi copiii muriseră în flăcări, fuseseră arşi împreună cu 
câteva zeci de prieteni dintre cei mai apropiaţi. Totul se 
petrecuse rapid, dar suferiseră mai mult decât era drept să 
sufere cineva. Privi în jos spre apă, lăsând să se stângă gândul 
la flăcări, care îl torturase atât de mult. 

— Apoi s-a înălţat şi a murit, continuă Maestrul. Şi s-a dus 
direct în iad. Nu au doctori acolo, asta e sigur. Se opri. Totuşi, au 
o mulţime de mamoşi care provoacă avorturi. 

Ezekiel de-abia zâmbi. Nu-i plăcea să se gândească la cineva 
care a ajuns în iad. 

Corpul neînsufleţit al lui Ali Bouslimani zăcea pe fundul bărcii. 
Murise în chinuri, la miezul nopţii. 

— Încă îi mai putem folosi cadavrul, se avântă Ezekiel. În caz 


că n-o să ne accepte cererile şi va fi nevoie să le dăm un alt 
cadavru. 

Scutură din cap. Nu departe începeau marile valuri ale 
Atlanticului. Putea mirosi vastitatea oceanului dinapoia sa, de 
parcă imensitatea şi adâncimea erau calităţi ale mirosului. 

— Dacă saudiţii spun „nu“ - şi aşa vor face - unul dintre 
ostatici trebuie să moară. Mi-am dat cuvântul. Fără substituiri, 
fără înşelăciuni. Vieţile le sunt măsurate. Nici chiar eu nu mai 
pot lungi ceea ce Dumnezeu a tăiat scurt. ` 

Ezekiel se gândi că e mai bine să nu se opună. Işi mai văzuse 
Maestrul schimbându-şi dispoziţia, ca un far stricat care pâlpâie. 
Oricine i se opunea, putea ajunge în aceeaşi bucăţică de mare 
ca şi Ali Bouslimani. Absolut oricine. Ezekiel aruncă o privire 
spre umflătura de sub hanoracul celuilalt. Nu-şi lăsa arma nici zi, 
nici noapte. 

— Nu crezi că vor accepta propunerile noastre? întrebă el. 

Rânji, încă amabil. 

— Nu e nevoie s-o facă, zise el. Asta-i ideea. 

— Nu înţeleg. 

— Ar fi trebuit să înţelegi până acum, Ezekiel. Vor muri cu 
toţii. Nu-ţi dai seama? Cererile noastre sunt inacceptabile. Am 
prevăzut asta. Cadavrele se vor înmulţi, iar ei vor deveni din ce 
în ce mai disperaţi, dar în tot acest timp nu vor fi capabili să 
înghită ce le cer. Satana nu-şi poate permite să recurgă la 
compromisuri. Ştie, ca şi servitorii săi, că libertate pentru 
Biserică ar însemna un topor care ameninţă rădăcinile copacului 
său putred. Asta e un lucru pe care nu şi-l poate permite. Pe 
lângă asta, un milion de morţi ar părea nimic. Chiar şi zece 
milioane. Aşa că vor spune „nu“ până când va muri ultimul 
dintre ostatici. Şi se va termina cu toate. Noi doi vom merge 
acasă. Valurile vor spăla un corp fără faţă aici la țărm. 

— O să-i numească martiri, David. Am mai văzut asta la 
televiziune. Se îmbracă în negru şi flutură steaguri. Se dau în 
vânt după martiri - îi întăresc. 

Maestrul zâmbi. Nu era un zâmbet prea drăguţ. Barca se 
ridica şi cobora. Pe fundul ei, cadavrul atârna ca plumbul. O 
lumină slabă venea dinspre est peste cerul schimbător, colorând 
valurile într-un cenuşiu murdar. 

— Îi întăresc, da. Dar îi şi slăbesc. Dacă îi presăm suficient de 
tare, dacă îi înghesuim, ne vor da şi nouă martiri. O recoltă, 


Ezekiel, ca fructele care cad din copac. Sângele martirilor a fost 
sămânţa bisericii. Dacă-l provocăm pe Satana, el ne va da mai 
mult. lar oamenii de acasă vor înălța un strigăt destul de 
puternic pentru a tulbura aerul la Washington. Nu va mai fi altă 
alegere decât războiul. Ultima Cruciadă, Ezekiel! Gândeşte-te la 
asta! Voi fi acolo în fruntea armatelor mele, pentru a conduce 
războiul împotriva lui Satana, până ce va fi înlănţuit şi aruncat în 
iad. Ne apropiem de ultimele zile. 

De parcă i-ar fi răspuns la aceste cuvinte, un fascicul de 
lumină străpunse norii deşi de deasupra. Se uită la el, privindu-l 
cum clipeşte şi apoi se topeşte. Simţământul unui triumf iminent 
pusese stăpânire pe el. 

— E vremea să-l punem în patul său. Se aplecă şi îşi vâri 
mâinile sub subsuorile cadavrului. la-l de picioare şi ajută-mă 
să-i fac vânt! Fii atent să nu răsturnăm barca! 

Era mai greu decât se gândiseră. Ezekiel trebuia să stea într- 
un capăt al bărcii, pentru a echilibra mica ambarcaţiune. 
Scoaseră capul şi umerii peste bord. Barca se înclină periculos. 
Cu cât corpul aluneca mai mult, cu atât mai mult se înclina 
barca. Atunci când părea că o să se răstoarne, cadavrul alunecă 
şi căzu dincolo de bord. Se auzi un plesnet sec, un picior păru să 
se zbată în convulsii în ultima clipă şi apoi mortul pieri, lăsând în 
urmă un val de apă rece care se lovi de marginea bărcii aflate în 
balans. 


26 


Dublin 
10 octombrie 
08.00 


Declan convocase o conferinţa cu schimbul A dis-de- 
dimineaţă, iar acum regreta. Petrecuse o noapte fără somn, iar 
pe la patru îl apucase durerea de cap. Nici durerea şi nici nervii 
nu se aleseseră cu ceva bun de pe urma gândului că în orice 
moment ar putea primi ordin să închidă operaţiunea. Nu se 
simţise în viaţa lui atât de neajutorat: îi era interzis să 
investigheze uciderea fiicei sale şi era incapabil să o salveze pe 
Amina. 

— Sper că aţi dormit bine cu toţii, zise el rotindu-şi privirea 


prin camera plină de femei şi de bărbaţi care arătau oricum, 
numai odihniţi nu. Se simţi puţin mai bine când îşi dădu seama 
că nu e singur. Imi pare rău că aici nu sunt condiţiile cu care v- 
aţi obişnuit. Am sugerat mutarea operaţiunii la Shelbourne, dar 
mi s-a spus că din motive de buget nu se întrevede o astfel de 
posibilitate în viitorul apropiat. 

Remarca provocă vreo câteva zâmbete strâmbe, dar nimeni 
nu râse. Nu se dădeau premii pentru glumele care aveau ca 
subiect bugetul. 

— Aseară, continuă Declan, au avut loc două evenimente care 
ne interesează. Primul ar fi cererea MI5 de a prelua toate 
responsabilităţile în cazul ăsta şi de a lăsa în seama guvernului 
sarcinile obişnuite ale poliţiei şi operaţiunile speciale minore. Un 
individ pe nume Harker, de care cei mai mulţi probabil aţi auzit, 
s-a întâlnit cu taoiseach la începutul serii trecute. Are autorizaţie 
deplina de acţiune în numele directorului şi al coordonatorului 
informaţiilor din Irlanda de Nord. Nu ştim cum a ajuns 
Willoughby să fie informat despre criza ostaticilor, dar asta nu 
mai contează acum. In mod clar, MI5 nu are jurisdicție aici. Dar 
Irlanda este membră a Comunităţii Europene şi semnatară a 
numeroase acorduri cu privire la lupta împotriva terorismului 
internaţional. Grupul de miniştri care coordonează unităţile de 
lucru în lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate are 
acum o influenţă foarte mare. MI5 are legături mult mai strânse 
decât noi cu diverse servicii europene de informaţii. Tot ce a 
avut Harker de făcut a fost să-i fluture lui Mangan prin faţă 
ameninţarea unei acţiuni unite a europenilor. E mai bine din 
orice punct de vedere să ai de-a face cu MI5 din Irlanda de Nord 
decât să aduci încoace o operaţiune internaţională, în cadrul 
căreia ne-am pierde orice autonomie naţională. Asta înseamnă 
că, începând cu ora opt aseară, operaţiunea noastră semilegală 
a devenit complet ilegală. Acum suntem, mai mult ca înainte, de 
capul nostru, cu toate că vom avea în continuare contacte 
clandestine cu C3 şi cu Divizia Specială, în viitorul apropiat. 

Se opri. De pe feţele lor putea spune că, în fine, începeau să 
creadă că ar putea sfârşi având necazuri serioase. 

— Apoi, ieri-seară răpitorii au luat legătura cu taoiseach în 
persoană. Am aici o stenogramă a conversaţiei dintre domnul 
Mangan şi un individ care pare să fie conducătorul grupului de 
răpitori. 


O citi repede. Nimeni nu-l întrerupse. Nu puse nimeni 
întrebări. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta acum, zise el. Vom reveni 
mai încolo. Mai întâi, trebuie să vă spun de ce conversaţia s-a 
întrerupt atât de brusc. 

Le spuse despre explozia care omorâse cinci membri ai Gărzii 
la Mountcharles. 

— Tocmai am primit detalii de la cei care au examinat locul, 
zise el. Acum ştim două lucruri. Mai întâi, că în cabina telefonică 
era un manechin; apoi, că telefonul era ataşat la un 
radioemiţător pe unde scurte. Oricine a fost cel care a vorbit cu 
taoiseach nu se afla în cabina telefonică. Dacă a avut un 
dispozitiv de emisie destul de puternic, putea fi oriunde în ţară. 

— Sau chiar în afară, zise Liam Kennedy. Ar fi putut transmite 
din Nord sau din Scoţia. Chiar şi de la distanţă mai mare, dacă a 
folosit comunicaţii prin satelit. 

— Asta aşa este. Sunt sigur că ostaticii nu au fost scoşi din 
ţară. Dar s-ar putea foarte bine să existe un grup de control 
care să-i organizeze pe răpitorii din Marea Britanie sau chiar de 
pe continent. Oricum, cred că ar trebui să ne bazăm pe 
supoziţia că oamenii pe care îi căutăm se află în mare parte, 
dacă nu chiar toţi, în Irlanda. Dacă s-ar afla altundeva, afacerea 
ar deveni internaţională. 

Se opri şi aruncă o privire pe hârtiile aflate în faţa lui pe birou. 

— Spuneaţi că veţi reveni la conversaţia dintre taoiseach şi 
liderul răpitorilor, zise Grainne Walsh. 

Grainne părea mai proaspătă decât colegii săi. Ea era una 
dintre acele persoane insuportabile care puteau petrece şase 
luni într-o închisoare thailandeză sau puteau traversa China cu 
trenul, pentru ca apoi să arate ca şi cum ar fi ieşit dintr-un salon 
de înfrumusețare. 

Declan aprobă din cap. 

— Mulţumesc pentru că mi-ai amintit, Grainne! Pare clar că 
eşti singura dintre noi care a avut un somn bun azi-noapte. Sper 
că nu te deranjează dacă-mi aduci o ceaşcă de cafea după asta. 

— Cu un cub de zahăr sau cu două? 

— Fără zahăr. Sunt la regim. Aşadar, convorbirea lui 
taoiseach. Există unul sau două lucruri care necesită ceva mai 
multă atenţie. Sunt sigur că ceilalţi deja le studiază. Mai întăi, 
faptul că omul care vorbea cu taoiseach a simţit nevoia să-şi 


modifice vocea. Pentru asta puteau fi câteva motive, dar cel mai 
probabil este că s-a temut că cineva i-ar putea recunoaşte 
vocea. Trebuie să aflăm de ce. Şi un alt lucru despre voce. Se 
poate ca acela care a sunat să aibă accent. Asta ar deschide tot 
felul de posibilităţi. 

Declan apăsă butonul de pe biroul său. 

— Myles? Vrei să intri, te rog? 

Uşa se deschise şi un omuleţ ciudat păşi temător în încăpere. 
Era scund, cu un păr rar şi roşcat, şi cu un nas turtit, îmbrăcat 
într-un costum cu vestă. Declan îl îndemnă să se aşeze pe un 
scaun în faţă. 

— Vreau să vi-l prezint pe profesorul Myles O'huUiginn, zise el. 
Myles e un vechi prieten de-al meu. Este şeful Catedrei de 
Religie de la Trinity College. l-am spus ce problemă avem şi a 
fost de acord să facă parte din echipa noastră pentru moment. 
Cred că vom avea mare nevoie de el în operaţiunea asta. 

Se opri şi privi spre O'hUiginn. 

— Myles, tocmai le vorbeam despre treaba cu accentul. Poate 
ne poţi spune mai multe despre asta. 

O'huUiginn dădu din cap. Părea neliniştit. Nu era lumea sa. 
Până acum îşi petrecuse viaţa departe de alarme şi de incidente 
neprevăzute. Şi totuşi, de mai bine de zece ani, obiectul său de 
studiu devenise crucial pentru politică în multe locuri din lume. 
Acum, găsindu-se în mijlocul scenei, se temea ca priceperea sa 
să nu se dovedească irelevantă. 

— Ei bine, da, acum, începu el, neştiind exact cum să se 
adreseze celor de faţă. Nu erau de vârsta studenţilor săi, dar nu 
erau nici colegi de la care s-ar fi putut aştepta la capacitate de 
înţelegere şi la cunoştinţe specifice. Trebuie să spun - asta 
înseamnă că toate astea sunt nesigure. Avem destul de puţine 
date. De fapt, mai nimic. Asta înseamnă... 

— Myles, treci la subiect! Ăsta nu e un seminar. Spune-le 
exact ce mi-ai spus şi mie. 

— Îmi pare rău, Declan! Nu sunt obişnuit cu ceea ce cred că 
voi numiţi instructaje. Dar o să mă străduiesc. 

— Bine, bine. 

— Chestia cu accentul este interesantă, continuă O'huiginn, 
în principal, pentru că sunt sigur că nu avem de-a face cu o 
grupare irlandeză. Mai întâi, pentru că sunt foarte puţine secte 
protestante în această ţară. Ele sunt mai multe dacă includem 


Nordul, desigur, şi nu resping această posibilitate. Cele mai 
multe dintre cultele mari au activitate aici - Moon, Meditaţia 
Transcendentala, Baha'i şi altele - dar sunt sigur că niciuna 
dintre acestea nu este implicată aici. Atât biletele primite de la 
răpitori cât şi conversaţia telefonica dau de bănuit că ar fi vorba 
de o grupare creştină de extrema dreaptă. Dar din ceea ce mi s- 
a spus despre dimensiunea celor întâmplate, nu pot să cred că 
vreuna dintre micile secte de aici ar fi implicată. Niciuna dintre 
ele nu are capacitatea financiară, nu dispune de atâţia oameni 
şi de posibilităţi de instruire. Desigur, câteva au legături 
internaţionale şi trebuie să ţinem cont de asta; dar eu nu m-aş 
gândi la ei. Niciuna dintre sectele irlandeze nu are antecedente 
violente şi, din câte ştiu, niciuna nu este în legătură cu grupări 
străine care au astfel de antecedente. Dacă aş vrea să caut o 
sectă creştină de extremă dreaptă cu bani, oameni şi 
capacitatea organizatorică pentru a pune la cale un atac de felul 
ăsta, m-aş fi îndrepta direct către Statele Unite, unde sunt 
câteva grupări care îndeplinesc toate aceste condiţii. Bănuiala 
asta e întreţinută de mai multe lucruri. Mai întâi, la un moment 
dat vorbitorul de aseară i-a spus lui Mangan: „Cuvântul tău nu 
face niciun sfanţ”. Apoi mai e asta. 

Scoase din buzunar ceasul pe care Declan îl găsise cu o zi 
înainte. 

— Acesta este un ceas care a fost găsit la încheietura 
ostaticului egiptean mort. Pare să fi fost pus acolo ca un fel de 
declaraţie. Este de fabricaţie americană şi întâmplător ştiu că nu 
sunt neobişnuite printre fundamentaliştii de acolo. Înţeleg că 
domnul Carberry are de gând să verifice vânzările şi distribuţia 
de ceasuri la producătorul respectiv. Ei bine, deocamdată asta 
este. Cum am spus, nu prea avem multe posibilităţi. Nu-mi 
place această situaţie, în mod obişnuit n-aş... 

— Mulţumesc, Myles. Vreau să rămâi pe-aproape pentru a 
putea comenta orice informaţie care apare. Dacă-i putem 
identifica pe aceşti oameni, ne-ar putea fi mai uşor să-i 
localizăm. 

O'hUiginn se ridică în picioare. În spate, un tânăr operator de 
calculator, Tim Donnelly, ridică o mână. 

— Nu încă. E prea general. Muntele Carmel este o bine 
cunoscuta locaţie biblica. Acolo Profetul lezechiel i-a învins pe 
preoţii lui Baal. Şi, desigur, e situat în statul modern Israel, 


deasupra portului Haifa. Evident, asta ar putea avea o 
semnificaţie în contextul actual. Sau are un înţeles special 
pentru amicul nostru, care transmitea prin radio. Vom vedea. 

— Are cineva vreo întrebare pentru profesor? Nu? Foarte bine, 
îl vom lăsa să se întoarcă la treabă. 

— Declan, dacă ai nevoie de mine, voi fi în camera de sus 
toată ziua. Sunt acolo nişte materiale pe care trebuie să le 
consult. Până mâine o să fac o listă cu ce alte lucruri mai am 
nevoie. Va trebui să mi le găseşti; sistemul bibliotecii 
universitare e prea încet. Multe dintre ele pot fi transmise prin 
internet. Poţi să faci asta? 

Declan dădu din cap. 

— N-ar trebui să fie probleme. Mai vorbim. 

După ce O'huUiginn ieşi, Declan se întoarse la treburile lor. 

— Nu-l subapreciaţi din cauza comportamentului. E foarte 
pătrunzător. Vede lucruri pe care nu le poate vedea niciunul 
dintre voi şi face conexiuni pe care nici nu le-aţi bănui. Aerul său 
distrat e valabil numai la suprafaţă. Myles e unul dintre cei mai 
buni. Şi avem nevoie de cineva care să poată interpreta 
declaraţiile pe care le primim de la răpitori. 

— Nu vor încerca să-l folosească şi cei care investighează 
oficial? întrebă Grainne. 

— N-o să-l găsească. Nu va părăsi clădirea asta până când nu 
se va termina totul. Mi-a dat cuvântul său. 

— Din ce mai spune, sunt şanse ca liderul răpitorilor să fie 
american şi se poate ca unii oameni de-ai săi sau chiar toţi să fie 
din State. Nu credeţi? 

Câţiva oameni dădură din cap. 

— În regulă. Este cea mai bună pistă pe care o avem. Pronsias 
şi Brendan, vă ocupați de asta chiar acum. Verificaţi-i pe toţi 
americanii care au intrat în Irlanda, să zicem în ultimele trei sau 
patru luni. Apoi vă concentrați asupra celor care au rămas. Când 
ajungeţi la o listă scurtă, o să vedem câţi mai sunt la adresele 
pe care le cunoaştem. Bănuiala mea e că organizatorii au venit 
cu ceva vreme în urmă, pentru a pune lucrurile la punct, dar 
restul echipei ar fi putut veni doar cu săptămâni, ba chiar cu 
doar câteva zile înainte de atac. 

Sună telefonul. Declan ridică receptorul. Era Pâdraig Pearse. 


27 


Belfast 
10 octombrie 
11.30 


Avionul a aterizat pe aeroportul Aldergrove la timp, coborând 
din cerul de un albastru-deschis peste fâşiile de câmpie arate şi 
nearate. In ziua precedenta, Abu Hida zburase de la Beirut la 
Atena şi de la Atena la Amsterdam. Primise acte false de la 
unitatea de servicii informative a Hezbollah-ului din Sidon. De la 
aeroportul Schiphol  mersese la o cafenea în centrul 
Amsterdamului, unde un prieten malaezian îi dăduse acte noi şi 
o sumă apreciabila în bancnote britanice folosite. Malaezianul îi 
dăduse şi un aparat de ras pentru a-şi rade barba. 

In seara aceea Abu Hida luase o cursă spre Newcastle, în 
Anglia. De vreme ce zborul pornea dintr-o altă ţară a 
Comunităţii Europene, nu se făcuseră controale vamale, iar 
verificarea paşaportului fusese aproape automată pentru cineva 
care, ca Abu Hida, deţinea un paşaport din Comunitatea 
Europeană. Fusese aşteptat la aeroport şi condus direct într-o 
reşedinţă din Benwell, la vest de Newcastle, unde intrase în 
contact cu un grup de studenţi iranieni. Dimineaţă pornise spre 
Belfast, având asupra lui documente care îl identificau drept 
Ghiyath Shafique, un băcan pakistanez rezident în Gateshead. 

Zborul de dimineaţă din Newcastle a fost deviat de pe 
aeroportul principal pe Belfast Internaţional, în munţii de la 
marginea oraşului. Pasagerii erau majoritatea jurnalişti şi 
comercianţi în costume Marks & Spencer. „Ghiyath Shafique” nu 
atrăgea o a doua privire. Personalul de securitate din ambele 
aeroporturi l-a lăsat să treacă fără alte întrebări decât cele 
obişnuite, legate de scopul călătoriei. Ţintele lor aveau nume ca 
Liam şi Brendan şi veneau din Turf Lodge şi Ardoyne, nu din 
Lahore sau Rawalpindi. 

Nu era foarte înalt, nici foarte chipeş, nici foarte bine 
îmbrăcat. Dar nimeni n-ar fi trecut pe lângă el pe stradă fără a-i 
remarca prezenţa. Mai presus de orice erau ochii, cu adâncimea 
lor, cu întunecimea lor măslinie, cu imensitatea lor şi cu forţa de 
a observa totul. lar gura, ferm trasată şi încordată, de parcă ar 
putea zâmbi sau izbucni în râs în orice moment, ca şi cum toată 


energia feţei stătea acolo, înfăşurată în acele buze. Dacă 
Anthony Harker ar fi fost de serviciu pe aeroport, ar fi ştiut 
imediat cu cine are de-a face. Erau fraţi, într-un anume fel. 

Afară luă primul taxi de la coadă şi ceru să fie dus la o adresă 
din apropierea centrului oraşului. Strada dinspre aeroport avea 
securitatea asigurată de un punct de control permanent al 
unităţilor speciale, dar şoferii de taxi - toţi protestanți - erau 
cunoscuţi de către poliţie. Sergentul de serviciu nu-i aruncă lui 
Abu Hida decât o privire trecătoare. Un semn din cap şi trecură. 

În timp ce se îndepărtau, şoferul aruncă o privire în oglindă şi 
apoi începu o conversaţie. Purtarea prietenoasă cu străinii era 
compensaţia tradiţională a unui ulsterian pentru faptul că îşi ura 
vecinul. 

— Eşti pentru prima oară în provincie, domnule? întrebă el, 
trădându-şi apartenenţa religioasă din momentul în care 
deschise gura. 

Niciun catolic nu ar fi vorbit despre cele şase districte 
spunându-le „provincie”, cum nu ar fi spus Derry în loc de 
Londonderry. 

— Da, răspunse Abu Hida. Prima mea vizită. 

— Ei bine, nu-i lua în seamă pe poliţai, fiule! îşi fac doar 
datoria. Ne feresc de necazuri. Luă un viraj brusc şi deodată 
putură vedea oraşul întins de-a lungul unei fâşii de apă. De pe 
insula mare, nu? continuă şoferul. 

— Din Anglia. Trăiesc în Anglia, la Gateshead. 

— Chiar aşa? Mezina mea a fost la universitate prin zona aia, 
zău aşa. Universitatea Newcastle. A studiat sociologia sau cum i- 
or spune. lar acum s-a întors aici. Mulţi pleacă şi nu se mai 
întorc. Dar nu mai e aşa de rău cum a fost. Irlanda de Nord e 
sigură, ca şi alte locuri. Poţi sta aici ani de zile fără să vezi vreo 
tulburare cât de mică. Nici nu-ţi vine să crezi toate lucrurile pe 
care le vezi la televizor. Nu e deloc aşa. Sigur, se mai omoară, 
dar nu mai e ca acum zece ani sau chiar mai mult. Aud 
spunându-se că e mai ridicată criminalitatea din insula mare 
decât cea de aici. Asta e adevărul, pe Dumnezeu. În ce branşă 
spuneai că lucrezi? 

Abu Hida descoperi că e greu să înţeleagă şirul rapid al 
cuvintelor englezeşti cu accent puternic. Vorbea limba destul de 
bine, dar aici era ca într-o altă ţară. 

— Imi pare rău, spuse el. Nu înţeleg. 


— Cu ce te ocupi? Ce faci? 

— Am un magazin. O băcănie. Dar închiriez şi casete video. 

Intrară pe Autostrada 2, la Templepatrick. Maşina prinse 
viteză, îndreptându-se spre coastă. 

— Am auzit că foarte mulţi de-ai voştri au magazine acum în 
Anglia, zise şoferul. Totuşi, e păcat că nu puteţi fi acasă, în 
India. Aţi avea mult soare acolo, zău aşa. Aici nu prea e. 

— Sunt din Pakistan. 

— Mda, bine, e acelaşi lucru numai că-i diferit, nu? 

Abu Hida privi oraşul care îl înconjura. De ani de zile auzise 
vorbindu-se despre Belfast ca despre un Beirut al Europei. Se 
aşteptase să-l găsească distrus de război, patrulat de facţiuni 
rivale, un loc devastat. În schimb, vedea străzile obişnuite ale 
unui oraş european de provincie. 

— Atunci eşti hindus, nu-i aşa? 

— Musulman. 

— Aşa? L-am dus pe Salman Rushdie, chiar pe locul pe care 
stai, zău aşa. Pe Dumnezeu, aşa a fost. Dar ia spune-mi, eşti un 
musulman catolic sau un musulman protestant? 

Era o glumă veche, pe care Abu Hida nu reuşise niciodată să 
o înţeleagă. 

— Îmi pare rău, nu... 

— E în regulă, făceam şi io o poantă. 

Ajunseră într-un spaţiu larg, apoi cotiră pe Glenmachan 
Street. Acolo era un alt punct de control, dar li se făcu semn să 
treacă. Şoferul o luă la stânga pe Tate Avenue, îndreptându-se 
spre est, către universitate. 

Pe străzi erau maşini blindate şi o dată sau de două ori Abu 
Hida zări pe trotuare patrule militare; dar nu văzu nicio urmă de 
explozii sau de bombardamente. „Orice război s-ar purta aici, 
trebuie să fie strict controlat, gândi el, cu morţi simbolice, care 
n-au alt scop decât să evite compromisurile pe care pacea le-ar 
putea aduce.” 

Trecură pe străzi obişnuite, pe lângă case obişnuite şi se 
întrebă de ce fusese trimis aici, cum şi-ar putea găsi destinul 
aici. Pe neaşteptate, simţi că-şi pierde speranţa. 

— Aici domnule, cred că ăsta e locul pe care-l cauţi. 

Opriră pe Stranmillis Road, în faţa unui restaurant indian 
numit The Ilmambara, cu numele scris cu litere grele din aur 
deasupra unei uşi sofisticate ce părea grotescă şi nelalocul ei 


printre casele unui oraş victorian. 

— Ai prieteni aici, nu? întrebă şoferul. 

— Prieteni? 

— Ştii - familie. Relaţii. 

— A, da. Stau la vărul meu. 

— Ei bine, sunt sigur că sunt foarte fericiţi în Belfast. Nimeni 
nu i-ar tulbura aici, nu ca peste ocean. Oricine e bine venit în 
Irlanda de Nord. Negru, oacheş, galben, nu-i nicio diferenţă. 
Atâta timp cât nu eşti catolic, ha? 

Plăti şoferului şi intră. Era vremea prânzului şi restaurantul 
era plin de clienţi, mulţi dintre ei studenţi la universitatea din 
apropiere care profitau de preţurile speciale pentru prânz. Un 
ospătar cu o haină lungă şi albă şi un turban roşu se apropie de 
el. 

— Vreau să-l văd pe domnul Shafique. Spune-i că sunt vărul 
lui din Anglia. 

Shafique era patronul restaurantului. Sosi în câteva clipe, 
zâmbind larg pentru a-şi disimula neliniştea. Deşi nu-i ajungea 
decât până la piept lui Abu Hida, avea de cel puţin două ori 
greutatea lui. O politeţe exagerată îi afecta fiecare mişcare şi îi 
îngroşa vocea de o nesinceritate onctuoasă. Abu Hida văzu 
imediat în el un geamăn al şoferului de taxi. Amândoi oamenii 
aveau nevoie disperată să-şi recâştige încrederea. Aveau 
nevoie, mai presus decât orice în viaţă, să fie plăcuţi, iar Abu 
Hida presupuse că ar da orice pentru asta, chiar şi oportunitatea 
de a fi ei înşişi. 

— Eşti foarte bine venit, zise omuleţul. Te rog, trebuie să fii 
flămând. Voi da ordin la bucătărie să-ţi prepare un prânz. Toată 
mâncarea noastră este ha/aF!. 

Abu Hida îşi scutură capul. 

— Locul ăsta e prea expus. N-ai o cameră mai retrasă? 

— Bineînţeles, bineînţeles. Imi pare rău. Vom merge sus, în 
biroul meu. 

Luă bagajul lui Abu Hida şi îl pofti pe o uşă laterală. Mirosul de 
curry ieftin îi urmă. 

Biroul era o cameră înghesuită sub acoperişul clădirii, plină cu 
cutii de carton cu mirodenii şi saci de textile aşteptându-şi 
rândul la spălătorie. Pereţii erau căptuşiţi cu rame care încadrau 
texte caligrafiate - nu tocmai reuşit - în arabă şi imagini ale 


21 Alimente permise să fie mâncate de musulmani (n. red.). 


sanctuarului de la Kaaba în foiţe de argint. Deasupra biroului era 
o fotografie color a unei clădiri scăldate în soarele indian. 
Shafique îi arătă în timp ce punea jos bagajul. 

— Asta este Marea Ilmambara din Lucknow. Un loc foarte sfânt 
pentru şiiţi, după cum ştii. După ea mi-am botezat restaurantul. 
Bunicul meu obişnuia să meargă acolo la ceremoniile religioase 
din luna Muharram”. Familia noastră a trăit în Lucknow până la 
separare. Desigur, eu însumi n-am fost niciodată acolo. 

Abu Hida nu avea timp de amintiri. 

— Vreau să fiu lăsat singur, zise el. Când îmi voi termina 
rugăciunile, o să mănânc. La ora două o să vină un om. Va 
spune că-l cheamă Ali. Trimite-l la mine de îndată ce soseşte. 


28 


Omul care îi spuse micuţului şi grăsanului Shafique că îl 
cheamă Ali sosi puţin după ora două. Abu Hida se rugase, 
mâncase şi se odihnise. Era gata pentru treburile grele care-l 
aşteptau. Asta făcea parte din jihadul său, lupta sa personală 
împotriva tărâmului necredinţei, atât în lume cât şi în sine 
însuşi. 

Ali era arab ca şi el, un irakian din sud. Nu era ca domnul 
Shafique; nu era rotund, nu era nervos, nu era mulţumit să-şi 
facă o viaţă în jurul însemnelor pietăţii familiale şi al relicvelor 
unui trecut uitat. Purta haine ieftine şi simple. Purta barbă, iar 
părul îi era pieptănat cu atenţie. Alura sa îl impresionă pe Abu 
Hida în momentul în care puse piciorul în camera îmbâăcsită. 

Ştia că Ali luptase împotriva lui Saddam Hussein în ţinuturile 
mlăştinoase din sudul Irakului, în timpul revoltei şiiţilor din 1991. 
Inainte fusese student la seminarul teologic din Najaf şi 
condusese ha/aga, o celulă a partidului şiit Da'wa, în oraşul său 
natal, Suq al-Shuyukh, un centru al rezistenţei împotriva lui 
Saddam şi a dictaturii partidului Baas, controlat de sunniţi. Avea 
legături strânse cu câteva dintre grupurile de rezistenţă mai 
mici: al-Afjay al-Islamiyya şi Jund al-Imam. După înăbuşirea 
rebeliunii părăsise ţara, la ordinul unuia dintre profesorii săi, 
Hujjat al-Islam al-Ghaffari. Acum era de cinci ani în Irlanda de 
Nord, dându-şi doctoratul în studii islamice la Universitatea 


22 Prima lună a anului lunar musulman; lună de doliu pentru 
musulmanii şiiţi (n. red.). 


Queen. Între timp, nu stătuse degeaba. 

— Putem avea încredere în el? 

— Deplină. Cunoaşte preţul trădării. Vărul său, cel ale cărui 
hârtii le ai asupra ta, este un credincios foarte activ în mişcarea 
din Anglia. Câţiva alţi membri ai familiei sunt oameni de treabă, 
şiiţi adevăraţi, iubitori ai imamului. Shafique nu are niciun motiv 
să te trădeze. 

— Poate că nu intenţionat, dar e posibil să facă greşeli. Ar 
putea deschide gura la momentul inoportun, şi să spună ceva 
nepotrivit. Să fii cu ochii pe el! Vorbeşte cu vărul său, asigură-te 
că înţelege importanţa prezenţei mele aici, dar nu-i da detalii. Ai 
grijă ca el să-i explice lui Shafique al nostru consecinţele unei 
limbi slobode pentru el şi pentru familia lui. 

Se opri. Chiar dacă n-ar fi fost foarte bine informat despre 
trecutul său, simţea că Ali este un om de încredere. Abu Hida îşi 
dusese viaţa printre oameni devotați unei cauze, oameni gata 
să moară pentru cauza în care credeau, pentru care orice formă 
de compromis era o trădare a adevărului absolut. Şi el ducea cu 
sine conştiinţa propriei lipse de însemnătate, transcendenţa 
devotamentului complet, şi o recunoştea la ceilalţi, ca şi cum 
ceva din ei ar fi vorbit cu ceea ce era În el. 

— Oricum, Shafique nu e important. Ai luat legătura cu cine 
te-am rugat? 

Ali, al cărui nume real era Abu Ahmad al-Rikabi, dădu din cap. 

— Ne aşteaptă. Au mai rămas de stabilit locul întâlnirii şi ora. 
Te duc la mine şi putem aştepta acolo până când sună ei. 
Apartamentul meu e după colţ, în Pretoria Street. 

— Ştiu ce au de făcut? 

— Cred că da. Unii dintre ei sunt foarte experimentați. 

— O să vedem. Echipamentul pe care l-am cerut e acolo? 

— Cea mai mare parte. Armele, cu siguranţă: m-au asigurat 
că o să-ţi găsească tot ce-ţi trebuie. 

— O să vedem noi. 

— Restul îţi va fi trimis imediat ce vei intra în contact cu 
grupul care va lucra cu tine. Îmi pare rău, dar nu a fost fizic 
posibil să aducă totul într-un timp atât de scurt. Oamenii mei fac 
tot ce pot. 

— Mai întâi să fiu înarmat. Asta e prioritatea. 

Ali îşi privi ceasul. , 

— Cred că trebuie să mergem. Asta e tot bagajul tău? 


Abu Hida aprobă din cap. Ali se aplecă pentru a-i ridica 
bagajul, dar tovarăşul său i-l luă din mână. 

— Nu, zise blând Abu Hida. Nu eşti servitorul meu. O să-ţi cer 
să faci doar ceea ce nu pot face eu. 

Ali zâmbi. 

— Mi-au spus că eşti dificil. 

Abu Hida îl privi în ochi. 

— Mai dificil decât îţi poţi imagina, zise el. 

Fără să mai scoată o vorbă se îndreptă spre scări. 


Dublin 
16.28 


Uşa se deschise şi Grainne Walsh aruncă o privire înăuntru. 
Declan îi făcu semn să între. Se gândise la Amina. 

— Domnule? Cred că ar trebui să ascultați asta. 

Se ridică şi se îndreptă spre uşă. Câţiva membri ai echipei 
erau adunaţi în jurul unei mese în camera de alături. Se auzea 
un radio. Declan se uită la ceas; nu puteau fi decât ştirile de 
patru şi jumătate. Cineva mări volumul. 

— ...va avea loc miercurea următoare. Fabrica din Limerick a 
fost închisă în februarie, după pierderea a şaizeci de muncitori, 
dar domnul O'Sullivan spune acum că intenţionează să o repună 
în funcţiune până la Anul Nou. Un reprezentant al sindicatului 
intervievat în această dimineaţă a spus că oferta a fost 
inacceptabilă şi că protestele vor continua. 

Şi acum ne întoarcem la raportul menţionat mai devreme, în 
care se pretinde că aici, în Irlanda, a avut loc o acţiune soldată 
cu luare de ostatici. La telefon, din Londra, se află Siobhan 
Coyle. 

— Siobhan, s-a mai întâmplat ceva? 

— Deocamdată nu, Raymond. Purtători de cuvânt de la 
principalele ambasade arabe de aici au negat că ar exista o 
criză de acest gen şi ne-au asigurat de desfăşurarea conferinței 
conform planurilor. Deocamdată, tot ce ştim este că există 
zvonuri pornite de la câteva organizaţii fundamentaliste 
musulmane din Orientul Mijlociu, care pretind că delegaţii lor au 
dispărut şi că serviciile de comunicaţii ale securităţii occidentale 
au dat în vileag detalii cu privire la o conspirație care a pus la 
cale răpirea şi chiar uciderea lor. Inţeleg că Agenţia Reuters din 


Beirut va da publicităţii probe în această seară. 

— Mulţumesc, Siobhan. Între timp, aici în Dublin ministrul de 
externe Ciaran Clark a dat o declaraţie prin care a negat că 
delegaţii ar fi în pericol. El a sugerat că zvonurile despre un atac 
asupra participanţilor la conferinţă sunt simple dezinformări 
puse la cale spre a crea un climat de confuzie în ce priveşte 
negocierile. Zvonurile au fost probabil opera câtorva grupuri 
extremiste cărora le-a fost refuzat accesul la discuţii. Potrivit 
unui purtător de cuvânt de la biroul lui taoiseach, conferinţa 
continua la Castletown House, în condiţii de maximă securitate. 

Şi acum ultimele ştiri din sport... 


29 


Belfast 
10 octombrie 
19.10 


Zona de război din vestul Belfastului este ceva mai departe 
de bulevardele înfrunzite şi de sediile agenţilor de bursă din 
Malone Road şi nu este tocmai un loc tihnit de plimbare. 
Mergând în jos pe Balmoral Avenue şi apoi pe Stockmans Lane 
pe sub noua autostradă, te trezeşti într-un cartier din 
proprietatea Autorităţii Imobiliare, unde accentele sunt diferite, 
casele sunt mai mici, iar maşinile - cele care au mai rămas - 
mai vechi. De aici, ori încotro ai apuca-o, totul este la fel: un 
vast ghetou republican care se întinde de la est de Dunmurry 
până la Clonard şi Falls, la vest de centrul oraşului. Numele sunt 
familiare de pe ecranele a milioane de televizoare: Ballymurphy, 
Turf Lodge, Andersonstown, Falls. Aici este o lume în interiorul 
altei lumi, sărăcită, sub asediu, patrulată zi şi noapte de soldaţi 
pe care locuitorii săi îi consideră ca aparţinând unei armate de 
ocupaţie. Este West Bank într-un alt loc. Nimeni nu vrea cu 
adevărat să se afle aici, nimeni nu îndrăzneşte să trăiască în 
altă parte. 

Ali conducea fără ezitare în jos pe Stockmans Lane, de-a 
lungul şoselei Kennedy, peste graniţa de est a Ladybrook-ului în 
Andersonstown. Telefonul sunase cu douăzeci de minute mai 
devreme, iar mesajul conţinea un loc şi o oră de întâlnire. Ştia 
drumul la fel de bine ca orice localnic. Aproape din ziua venirii 


sale în Belfast, tânărul irakian se ocupase cu punerea la cale a 
unor contacte cu grupuri republicane. El nu avea nimic în comun 
cu ei în afara urii faţă de imperialismul britanic, dar asta era de 
ajuns pentru a da alianţei lor o fărâmă de sens. 

Ploaia pornise să cadă, la început uşor nesigură, apoi din ce în 
ce mai deasă. Trecu pe lângă o maşină blindată. Din turela ei 
privea un soldat britanic, cu arma îndreptată ameninţător spre 
ei. 

Se adânciră într-o reţea de străzi triste şi răvăşite, unde 
oameni cu ochi iscoditori pândeau pe la colţuri, iar adolescenţi 
cu gulerele ridicate împotriva burniţei se înghesuiau în ganguri, 
aşteptând  înserarea. Fațadele micuţelor magazine aveau 
grilajele sau obloanele trase, iar pereţii purtau sloganuri de 
sfidare şi idealism habotnic, evocând amintiri ale unui trecut 
imposibil. In faţa barurilor camere TV cu circuit închis vegheau 
încontinuu pentru a descoperi criminali. Aproape că nu existau 
maşini, iar cele existente erau dărăpănate şi ruginite. Escort-ul 
de numai un an în care se aflau ei părea sfidător şi nelalocul lui. 
In sfârşit, Abu Hida începea să înţeleagă ce făcea aici şi cum, în 
ciuda oricărui lucru, ar putea ajunge din nou faţă în faţă cu 
destinul său în această insulă murată de ploaie. 

Era un cuvânt arab, al-mustad afin. „Mizerabilul”, „săracul, 
„obiditul” - avea nenumărate traduceri, dar toate spuneau 
acelaşi lucru: oameni cărora totul le fusese luat, în afară de 
speranţă şi mândrie. „Damnaţii lumii” ai lui Fanon. De secole 
şiiţii se considerau obidiţi, iar acum se ridicaseră pentru a cere 
ce era al lor. 

În toţi anii de luptă în Beirut, Abu Hida vedea Occidentul într- 
un singur fel: un tărâm luminos al tiranilor bine îmbrăcaţi, 
porniţi să distrugă tot ceea ce lui îi era drag, profitori ocupându- 
se cu comerţul internaţional cu droguri, pornografie şi arme. 
Ştiuse că viziunea lui e falsă, că este mult prea simplificată, dar 
îi slujise mai mult decât orice adevăr. Ura faţă de cruzime şi 
înşelăciune îl întărise şi îl ajutase să treacă prin cele mai teribile 
evenimente ale războiului. Se agăţase de imaginile false ale 
aroganţei occidentale pentru a-şi alimenta ura. 

Dar aici, trecând pe străzile distruse, pe lângă tinerii în 
hanorace ieftine şi pe lângă femeile cu sacoşe peticite, pe lângă 
copiii cu obrajii supţi şi cu ochii goi, a înţeles că sunt a/-mustad' 
afin Şi aici. Nu avea de unde să ştie că erau străzi protestante ca 


asta şi în alte părţi ale oraşului sau că sunt oameni săraci şi 
damnaţi peste tot în Marea Britanie, că peste tot adevăratul 
inamic nu erau englezii sau forţele imperialiste, sau armatele de 
ocupaţie, ci insidioasa şi zdrobitoarea sărăcie, care inflama 
vieţile tuturor celor atinşi, indiferent de credinţă. 

Opriră în faţa unei case cu două niveluri în Clonelly Avenue. 
Ali aruncă o privire atentă prin preajmă, apoi cobori şi veni 
lângă uşa din faţă. Casa arăta ca toate celelalte de pe stradă. 
Bicicleta unui copil zăcea ruginită în grădina din faţă. O antenă 
pentru satelit răsărea dintr-un colţ. Tocăria nu fusese vopsită de 
ani de zile şi era vizibil putrezită. 

Uşa se deschise puţin. Ali vorbi aprins cu cineva prin 
deschizătura îngustă. În apropiere, un câine lătră jalnic, de 
parcă liniştea l-ar fi speriat. După câteva clipe vocea îi fu 
acoperită, în timp ce un elicopter trecu pe deasupra: eterna 
vigilenţă, dar fără libertate. Ali se întoarse şi se apropie de 
portieră. Era linişte din nou. 

— Te aşteaptă, zise el. 


30 


Erau în camera din faţă, doi bărbaţi în picioare şi o femeie 
aşezată pe un scaun. Casa pentru întâlnire fusese rechiziţionată 
cu o jumătate de oră înainte de la o familie catolică, Cronini, ce- 
şi trăise toată viaţa aici. El era şomer, soţia lui făcea curat la un 
centru de zi pentru pensionari şi aveau cinci copii. Plecaseră în 
Turf Lodge, la sora lor, pentru perioada în care era nevoie de 
casă. Nici prin cap nu le-ar fi trecut să se plângă; nimănui nu i-ar 
fi trecut. A-ţi părăsi casa după un anunţ de moment făcea parte 
din viaţă, la fel ca şi ascunderea unei arme, a unei cutii de 
muniții sau a unui fugar. 

Ali îi prezentă pe bărbaţi ca fiind Desmond McCormick şi Con 
McKearney. Aveau în jur de treizeci şi cinci de ani, cu ochi mari, 
nevisători, şi buze uscate, inexpresive, de culoarea cărămizilor 
decolorate de vreme. Abu Hida le strânse mâinile, cântărindu-i 
pe fiecare în parte, ştiind că viaţa lui depinde de forţa lor şi de 
încrederea pe care le-o acorda. 

Femeia stătea mai departe, pe un scaun scund, iar Abu Hida 
ar fi ignorat-o, parţial pentru că era femeie şi parţial pentru că 
nu corespundea nici unuia dintre stereotipurile unui luptător. La 


ei femeia purta fie văl, fie veşminte de luptă. Machiajul, 
parfumul şi hainele scumpe aparţineau inamicilor. Dar femeia 
asta purta un costum simplu, avea părul bine coafat şi mirosea 
vag a trandafiri. 

Ali îl conduse pe Abu Hida la ea. În timp ce se apropiau, ea se 
ridică încet şi întinse înainte o mână bine îngrijită. 

— Ea este Maureen O'Dalaigh, zise Ali. Doctor O'Dalaigh, el 
este omul despre care ţi-am spus. 

Abu Hida îi luă mâna. De cum o făcu, simţi dintr-o dată ceea 
ce nu simţise în mâinile celorlalţi: puterea, îndârjirea şi 
motivaţia unui criminal. Hainele şi machiajul erau camuflaj sau 
batjocură, îi strânse mâna, iar ea îi întoarse strânsoarea. 

— Sunt încântată să te cunosc, zise ea. Ali mi-a spus multe 
despre tine. Mi-a spus că eşti un erou în locul din care vii. 

— Asta nu pot s-o spun eu. Noi nu avem eroi. Sunt un 
luptător, un mujahid. Nu lupt pentru mine, ci pentru imam. 

— Desigur, eşti şiit. Am dreptate? 

— Da. Un musulman care iubeşte familia Profetului. 

__ Se opri. Işi dădu seama că încă îi mai ţinea mâna într-a sa. 
incurcat, îi dădu drumul. 

— Inţeleg, zise ea. Ahl a/-bayt. 

— Da, zise el surprins. Eşti foarte bine informată. 

— A, am citit o mulţime de lucruri. Nu suntem cu toţii nişte 
sălbatici ignoranţi pe-aici, ştii? Nu ca cei doi tâmpiţi de colo, zise 
ea zâmbind către tovarăşii săi. 

— Doctor O'Dalaigh are un doctorat în Drept la Universitatea 
Queen, zise Ali. Este o femeie inteligentă. Va trebui să ai grijă 
cum vorbeşti. 

Abu Hida zâmbi. Dacă era avocată, asta explicau hainele şi 
coafura. Dar nu şi puterea. 

— Pe drumul dinspre aeroport, zise el, şoferul de taxi m-a 
întrebat dacă sunt un musulman catolic sau unul protestant. Mi 
s-a părut o întrebare stupidă, lipsită de sens. 

Ea zâmbi, iar el se întrebă dacă râdea de el, aşa cum râsese 
de prietenii ei. Părea foarte sigură de sine. 

— A, nu ştiu, zise ea. Aici toţi oamenii ar înţelege asta şi, 
oricum ar fi, se gândesc tot timpul la asta. Sunt două tabere şi 
sunt încurcaţi dacă nu te pot plasa într-una sau în alta. „Cu ce 
picior sapi?” asta e întrebare obişnuită. Nu te ajută cu nimic să 
spui că ai trei picioare sau patru sau niciunul; ei ştiu că nu poate 


fi adevărat. Dacă nu eşti protestant, atunci eşti catolic, 
indiferent dacă eşti evreu sau hindus. Şi invers. 

— Lasă-i în pace pe bieţii oameni, Maureen! 

Desmond McCormick înaintă şi-l apucă pe Abu Hida de braţ, 
conducându-l spre un scaun. 

— Vreţi ceva de băut? întrebă McKearney. 

— Ceai sau cafea ar fi excelent. 

— Nimic mai tare? 

— Pardon? 

— Poate o bere? Sau un whisky? Avem nişte Bushmills în 
bucătărie. 

Abu Hida îşi scutură capul. 

— Nu beau alcool. 

— Îmi pare rău, zise McKearney. Uitasem... 

— Pentru Dumnezeu, Con, interveni Maureen O'Dalaigh, vrei 
să termini cu prostiile? Omul a venit aici să discutăm, nu să 
stăm la un Guinness. Stai jos şi hai să-i dăm drumul! 

McKearney se aşeză moale pe un scaun alături de Abu Hida. 
Ali rămase în picioare. 

— Am lucrurile pe care le-ai cerut, zise McCormick. 

Era un om repezit, parcă învelit într-un văl de energie 
nervoasă, care nu-l lăsa să stea locului. Se aplecă şi deschise 
fermoarul unei genţi mari de voiaj, ce se afla la picioarele sale. 
Scoase o armă şi i-o înmână lui Abu Hida. 

— Nu e încărcată, zise el. 

Abu Hida o luă cu ambele mâini, trecându-şi degetele peste 
ţeavă cu delicateţea unui doctor care examinează un mădular 
care ar putea avea vreo leziune ascunsă. Arma era o puşcă cu 
lunetă Hecker & Koch, asemenea celei pe care o folosea acasă. 
McCormick îi înmână apoi un automat Franchil2. Abu Hida 
cercetă cu atenţie şi cea de-a doua armă şi o aşeză jos, lângă 
prima. 

Pe lângă acestea, în sacoşă mai erau un pistol Hecker & Koch 
automat P7M8 de 9 mm, echipat cu un dispozitiv de ochire cu 
laser Soginco, un pistol SIG-Sauer P-226 care mergea cu 
încărcătoare cu 15 cartuşe, un Steyr AUG de asalt, două 
dispozitive pentru vedere nocturnă şi câteva cutii cu muniţie. 

— Astea sunt foarte bune, zise Abu Hida Aţi fost foarte 
eficienţi. 

— A fost nevoie să fie importate, zise McKearney. Cu preaviz 


scurt. Sper că a meritat. Anne ca astea ar fi bune şi pentru noi. 

— Gura, Con! îmi dai dureri de cap, îl repezi O'Dalaigh. 

— Ziceam şi io. 

— Ei bine, taci! Ordinul pentru astea a fost dat ieri de cartierul 
general. A fost ratificat de Consiliul armatei azi-dimineaţă. Sau 
poate vrei să le pui deoparte. Am numărul lui Dan Hughes, 
poate vrei să-l suni. 

— Lasă-l în pace, Maureen, o rugă McCormick. N-are rost să 
ne certăm între noi. 

Abu Hida interveni: 

— Domnule McKearney, poţi avea oricâte arme din astea vrei. 
Dacă oamenii tăi îşi fac treaba, îţi garantez că vei avea livrări 
garantate pentru orice ai nevoie. Ai mai făcut afaceri cu Ali până 
acum. Ştii că ne putem ţine promisiunile. Armele astea sunt 
necesare îndeplinirii misiunii pentru care am fost trimis aici. 
Acum, dacă n-ai nimic împotrivă, aş vrea să discutăm afacerea. 

— Inainte de asta, zise Maureen O'Dalaigh, vreau să ştiu ce 
dovezi ai că cineva îi ţine ostatici pe oamenii tăi. După ce se 
spune la radio, Conferinţa din Sud merge înainte conform 
planului. Toate veştile astea cu ostaticii nu sunt decât zvonuri. 

Abu Hida îşi scutură capul. 

— Conferinţa a fost atacată de oameni înarmaţi luni seara. Nu 
este un zvon, este un adevăr. Serviciile de informaţii din cel 
puţin trei state arabe au interceptat o serie de comunicaţii 
codate între agenţiile europene antiteroriste. Acestea ofereau 
rapoarte amănunțite despre atac şi despre evenimentele 
ulterioare. Voi primi în continuare prin Ali detalii privind 
evenimentele. Cu ajutorul lor sper să-i localizez şi să-i eliberez 
pe ostatici. 

— De ce nu laşi serviciile de securitate irlandeze să facă asta 
în locul tău? 

— Irlandezii nu mai sunt însărcinaţi cu asta. Operaţiunea a 
fost preluată de MI5. Cred că sunteţi de acord că în ei nu se 
poate avea încredere. 

— In tine se poate avea încredere? 

Maureen îl privi rece, ca şi cum ar fi putut, cu un mic efort, să- 
i citească gândurile sau, şi mai adânc, să privească în sufletul 
lui. 

Nu era obişnuit să discute într-un mod atât de deschis cu o 
femeie, o femeie care punea întrebări, cerea răspunsuri şi-i 


punea pe bărbaţi la locul lor. lar conştiinţa, convingerea 
interioară că ea era la fel de puternică, poate chiar mai 
puternică, făcea să-i fie greu să o trateze altfel decât ca egală. 

— Trebuie să avem încredere unul în altul, zise el. 

Pe cont propriu, aşadar. Organizațiile din spatele lor se 
puteau eschiva după bunul plac, dar ei trebuiau să aibă 
încredere unul în celălalt, în mod individual. 

— Dacă nu, voi face asta singur. Va fi mai greu şi aproape 
sigur nu voi reuşi -, dar nu am de ales. 

Ştia că trebuie să le câştige încrederea. Acasă îşi dovedise 
puterile în toate privinţele. Dar aici, printre străini care nici 
măcar nu-i împărtăşeau credinţa, se simţi dezorientat. Privi în 
jur la dezordinea din camera murdară, la ornamentele jalnice şi 
la tapetul ieftin, la găurile din covor şi la petele de pe mobilă. 
„Tot ce avem în comun, gândi el, sunt sărăcia şi o ură surdă 
împotriva unui inamic omniprezent, care are multe nume.” S-ar 
fi putut descurca dacă n-ar fi fost femeia. Hainele, stilul şi 
inteligenţa ei tăcută îl intimidau. Şi, mai mult ca orice, îl intimida 
faptul că e femeie. 

— Am nevoie de ajutorul vostru, zise el. Nu cunosc ţara. Nu 
ştiu de unde să încep să-i caut pe ostatici. Tot ce am este 
accesul prin intermediar la comunicațiile dintre serviciile de 
securitate, şi asta în mod limitat. Am foarte puţină încredere în 
capacitatea agenţiilor antiteroriste de a-i depista pe răpitori în 
timp util. Fără ajutorul vostru, aş fi dezavantajat. 

Se opri. Afară ploaia cădea aproape fără zgomot. Se înnopta. 
Un alt elicopter trecu pe deasupra. Camera mirosea a mâncare 
râncedă şi a transpiraţie. 

— Ceea ce vă cer nu e lipsit de riscuri. Dar indiferent dacă 
reuşim sau dăm greş, oamenii voştri au sprijin garantat din 
partea fiecărei organizaţii care are ostatici pe această insulă. 
Veţi avea arme la alegere. Toţi explozibilii de care aveţi nevoie, 
aici sau în Anglia. Pregătire pentru soldaţii voştri pe cheltuiala 
noastră. 

Maureen O'Dalaigh îl privi cu atenţie pe Abu Hida. Mâinile lui, 
picioarele, felul în care se mişca, felul de a vorbi. Fără să vrea, 
descoperi că îl admiră. Fizic, o atrăgea foarte mult, dar nu era 
asta, iar ea ştia că nu e asta. Simţea în el o forţă aproape 
elementară, dar simţea şi că este cu totul sub control, că 
niciodată nu va fi neglijent, nedisciplinat sau lipsit de 


concentrare. De-ar avea câţiva oameni ca el, gândi ea, i-ar fi de 
ajuns să aducă acest război lipsit de sens la un soi de final. 
Calitatea  recrutului mediu IRA era infinit mai redusă. 
Întotdeauna o bombă exploda mai devreme, de fiecare dată 
mureau oameni nevinovaţi. Era ceva cu care se putea obişnui, 
nu exista război fără victime, dar nu putea fi mândră de asta. li 
încolţi un gând. De ce să se mai obosească să trimită oameni de 
teapa lui Con McKearney în Liban sau în Iran pentru pregătire 
când Abu Hida îi putea trimite o mână de oameni ca el pentru 
un an? 

— Vreau să ştiu un singur lucru, zise ea Eşti aici ca să-i 
eliberezi pe aceşti oameni, aşa cum spui? Sau ai fost trimis ca 
să-i cureţi? 

„E perspicace”, se gândi el şi îşi dădu seama că nu îi va putea 
ascunde mare lucru. 

— Şeicul Mu'in Usayran este tatăl meu. Viaţa lui este foarte 
importanta pentru şiiţii din Liban. 

— Asta nu e un răspuns la întrebarea mea. 

— Am venit în Irlanda să-l salvez pe şeic. Sarcina voastră este 
să mă duceţi la el. Răpitorii lui vor fi pedepsiţi. Ceilalţi ostatici 
nu mă interesează. Făcu o pauză. Şi nici pe voi. 

Con McKearney se ridică şi se duse la fereastră. Privi afară 
neliniştit, în susul şi în josul străzii care se întuneca, de parcă 
era îngrijorat de ceva. Deasupra lor un elicopter dădea târcoale. 
Plecă de la fereastră şi se întoarse în scaunul său, la fel de 
neliniştit. 

O'Dalaigh ezită, apoi dădu din umeri. De ce-ar trebui să-şi 
facă griji pentru moartea unor străini, dacă era gata să accepte 
victime dintre irlandezi în interesul cauzei? 

— Foarte bine, zise ea. De unde începem? Suntem dispuşi să 
te sprijinim atât cât ne permit resursele. Armata britanică şi MI5 
au cea mai mare reţea de culegere a informaţiilor din Irlanda. 
Divizia 125 a armatei are un calculator cunoscut drept Cruciatul. 
Permite accesul la cea mai mare bază de date cunoscută. Au o 
legătură directa cu calculatorul R2 de pe insula mare şi cu baza 
lui de date. Mai sunt şi conexiuni cu baze de date ale 
informaţiilor europene şi internaţionale. E de-a dreptul 
impresionant. 

Se opri. Lângă ea, McKearney îi şoptea ceva lui McCormick. 
Se întoarse şi o privi, iar ea continuă: 


— Dar este un lucru pe care nu-l au, zise ea. Cred că acelaşi 
lucru se întâmplă şi în ţara de unde vii. Nu au oamenii, nici 
inimile lor şi nici minţile lor. Mişcarea republicană nu are baze 
de date computerizate, nu are staţii de satelit şi nici sistem 
Tinkerbell pentru ascultarea telefoanelor, dar are sprijinul a mii 
de oameni obişnuiţi de-a lungul şi de-a latul acestei insule. 
Avem ochi şi urechi peste tot. Crede-mă, nimic nu se petrece 
fără ca noi să aflăm despre asta destul de repede. Aşa o să-ți 
găsim ostaticii. Şi-i vom găsi înainte ca serviciile de securitate 
sa apuce să scoată un sunet. 

Abu Hida dădu din cap. Işi recâştigase încrederea în sine după 
cuvintele directe şi de bun-simţ ale femeii. Într-un fel, era sigur 
că ea nu se lăuda când spunea că organizaţia sa are resurse 
pentru a-i găsi pe ostatici. 

— Sunt recunoscător, zise el. Dar trebuie să ştiu de câţi 
oameni vă puteţi lipsi pentru a-i trimite cu mine. 

Maureen se întoarse către McCormick. 

— Dezzy, zise ea, vrei să-i spui ce-am plănuit? 

McCormick respiră adânc. Abu Hida simţi că bărbatul nu era 
în largul lui. Purtarea lui faţa de Maureen O'Dalaigh era 
respectuoasă, de parcă ea îi era superioară. „E o diferenţă 
foarte mare între ei, se gândi Abu Hida. Nu pantofii săi scâlciaţi 
sau hainele ponosite fac diferenţa, ci întreaga înfăţişare.” 

— Ei bine, începu McCormick, este, adică, am decis că pentru 
tine cel mai bine este să lucrezi cu o unitate de-a noastră. |ţi pot 
acorda sprijinul de care ai nevoie pe durata căutării, iar dacă va 
trebui să intervii în forţă, vei avea oameni antrenați care să te 
susţină. De obicei, unităţile sunt folosite pentru operaţiuni 
generale aici, în Nord, dar o unitate a fost retrasă nu cu mult 
timp în urmă. Sunt în Sud deocamdată şi li s-a dat ordin să te 
sprijine. Ezită, de parcă ar fi avut de spus ceva dificil: Treaba e, 
continuă el, că sunt toţi nordici, toţi din Belfast şi niciunul dintre 
ei nu ştie prea bine Sudul. Aşa că şeful nostru a decis să-i pună 
sub comanda cuiva care e familiarizat cu terenul. A ales-o pe 
O'Dalaigh. 

— Nu înţeleg, zise Abu Hida. 

— E foarte simplu, zise Maureen O'Dalaigh. Băieţii din unitate 
sunt cu toţii foarte buni. Sunt bine pregătiţi, experimentați şi 
duri. Dar dacă-i scoţi din Belfast, îţi sunt la fel de folositori ca o 
gaşcă de fete vesele de la şcoala de orbi din Jordanstown. Au 


nevoie de cineva care cunoaşte împrejurimile. Adică de mine. 
Fiind avocat, călătoresc des. Şi oriunde mă deplasez pentru 
chestiuni legislative, mă asigur că lucrez şi pentru cauză. 

— Cine eşti tu, de fapt? întrebă Abu Hida. Ce funcţie ai? 

Ea zâmbi. 

— Ei bine, ar trebui să fie secret. Dar pentru că Dezzy şi Con 
ştiu amândoi asta, îţi pot spune şi ţie. Sunt membru executiv în 
Consiliul armatei. Este un răspuns bun la întrebarea ta? 

— Vreau să ştiu de ce oamenii tăi cred că au dreptul să-mi 
ofere o femeie. Asta e muncă de bărbat. Se poate lăsa cu morţi. 

Ea pufni supărată, chiar dacă îi anticipase refuzul: 

— Şi presupun că faimoasele voastre Mirese ale Sângelui stau 
acasă şi îşi fac unghiile lor nenorocite. Ascultă, domnule, nu ai 
de ales! îţi facem o favoare, cu arme sau fără arme. Fără mine 
nu ai nicio şansă. Eşti... 

Pe masă, în faţa ei, sună telefonul mobil. O dată, de două ori, 
de trei ori. 

— Pentru Dumnezeu, răspunde, strigă McKearney. 

O'Dalaigh răspunse: 

— Da? 

Ascultă, iar Abu Hida văzu că obrajii îi pălesc. 

— Înţeleg, zise ea şi încheie convorbirea. 

Fără să scoată o vorbă se ridică şi se duse la fereastră. 
Elicopterul de deasupra se auzea tot mai tare. Noaptea se lăsa. 

— Era Jimmy Kane. De-abia se auzea ce zicea. Tocmai a 
primit de veste că o patrula a armatei a ajuns în zona asta. 

Se întoarse şi îl privi furioasă pe Desmond McCormick. 

— Ce s-a întâmplat cu cretinii tăi de supraveghetori? A? Ar fi 
trebuit să fie aici. Ce dracu' s-a-ntâmplat cu ei? 

În acel moment, se auzi un zgomot puternic afară. Elicopterul 
se ridică şi se îndepărtă. Când sunetul motorului dispăru, un 
megafon răsună în tăcere. O voce englezească, precisă şi 
imperioasă răsună pe strada spălată de ploaie şi trecu de pereţii 
căsuţei prăpădite: 

— Maureen O'Dalaigh. Desmond McCormick. Con McKearney. 
Casa în care sunteţi este înconjurată. Sunteţi arestaţi. Lăsaţi 
acolo toate armele pe care le aveţi asupra voastră. leşiţi cu 
mâinile deasupra capului şi nu veţi fi răniţi. Aveţi cuvântul meu. 
Orice încercare de a opune rezistenţă va fi întâmpinată cu foc. 

Apoi se lăsă tăcerea care dură puţin, până când elicopterul se 


întoarse duduind în înaltul cerului cenuşiu, din care se scursese 
aproape toată lumina. 


31 


— l-aţi adus aici! Căcaţi nenorociţi, i-aţi adus aici! 

Con McKearney se repezi la Abu Hida cu mâna ridicată pentru 
a-l lovi. Arabul nu se mişcă şi nu încercă să se apere de lovitura 
care se îndrepta spre el. 

— Pentru Dumnezeu, Con! Las-o baltă! Maureen O'Dalaigh se 
puse între ei, cu faţa la subordonatul ei. 

— Sunt cârtiţele nenorociţilor de briţi, împroşcă McKearney. 
Ne-au întins o cursă. 

— O să vedem asta mai târziu, Con. În regulă? în regulă? 
Ignorându-l pe Abu Hida se întoarse către McCormick. Este vreo 
ieşire prin spate, Dezzy? 

— De aici până în Glen Road e teren viran, zise el. Tremura 
vizibil. Afară zgomotul elicopterului ameninţa să-i acopere 
vorbele. Mai jos, este terenul de joacă al Şcolii Fraţilor Creştini. 
Dacă am putea traversa strada, am putea trece de St Theresa şi 
apoi s-o luăm spre Black Hill sau în jos spre Turf Lodge. Nu ştiu, 
să fiu al dracului dacă mai ştiu ceva. 

— E bine, zise Maureen. Au soldaţi afară, dar, dacă ne 
despărţim, s-ar putea să nu fie suficienţi să ne ia pe toţi. 
Depinde de cât de repede a fost pusă la cale incursiunea. Eu o 
să-ncerc să mă îndrept spre Whiterock. Dezzy, tu o iei în partea 
opusă, în jos spre Glen - dacă reuşeşti să ajungi la casa lui Andy 
Doyle, o să te scoată în maşina lui. Se întoarse spre McKearney. 
Con, tu o apuci în jos către biserică şi apoi către Glen Road. 
Acolo în faţă e parcat un Ford Escort. Unul roşu. Uite cheile. Îi 
aruncă un set de chei. O iei în sus pe Glen Road, ieşi din oraş şi 
abandonezi maşina cu prima ocazie. Apoi se uită la ei, pe rând. 
V-aţi luat arme? 

Dădură din cap. McCormick avea un pistol automat, 
McKearney un revolver. 

— E în regulă atunci. Am face bine s-o luăm din loc. 

— Şi ei? N-o să-i laşi să iasă de aici, nu? McKearney ridică 
arma şi o îndreptă mai întâi spre Ali, apoi spre Abu Hida. Ne-au 
adus aici cu căcaturile lor de poveşti vânătoreşti. Abia aşteaptă 
să plecăm noi, ca să se alăture măcelarilor SAS de afară. Ridică 


revolverul ţintind spre capul lui Abu Hida. Ei bine, dacă n-ai de 
gând să iei măsuri, al dracului dacă n-oi lua eu. 

Con McKearney era un ucigaş experimentat. Omorâse pe 
puţin cincisprezece bărbaţi şi femei la vremea lui. Un poliţist 
aflat cu copiii în Ormeau Park. Trei măturători de stradă, care 
beau într-un pub din Donegall Pass. O elevă care nimerise în 
bătaia focului în faţă la King's Hall. Un soldat împuşcat din spate 
în piaţă. Şi alţii, cam în acelaşi fel. Era o listă penibilă de morţi, 
uşor de adunat în lumea în care trăia. O listă care făcea un erou 
dintr-un om de paie. 

Se apropie cu un pas de Abu Hida, pentru a se asigura că nu 
ratează ţinta. Acum ţinea ambele mâini pe armă, gata să tragă. 

— Nenorocitule, cârtiţă căcăcioasă! urlă el. Şi tu urmezi, zise 
el, aruncând o privire spre Ali. 

Fu ultimul lucru pe care îl făcu. Nimeni nu apucă să vadă 
scrumiera care porni din mâna lui Abu Hida, dar auziră cu toţii 
pârâitura pe care o scoase când se lovi de fruntea lui Con 
McKearney. Se clătină o clipă, încă ţinând arma îndreptată spre 
ţintă, apoi picioarele i se muiară şi căzu grămadă pe podea. 
Revolverul alunecă la picioarele lui Abu Hida. Scrumiera rotundă 
din sticlă groasă încă se mai rostogolea pe covor când căzu. 
Dădu de un obstacol, se balansă şi căzu într-o parte. Pe ea era 
scris cu litere mari şi roşii „Murphy's Stout”. 

Dezzy McCormick se lăsă în genunchi lângă McKearney. 

— E mort, ţipă el. L-ai omorât. 

— Las-o baltă, Dezzy! Nu mai poţi face nimic pentru el. 

Maureen îşi luă colegul de braţ şi îl ridică în picioare. Îl privi pe 
Abu Hida aproape cu înţelegere. Faţa lui era total lipsită de 
expresie, de parcă moartea lui Con McKearney nu i-ar fi 
impresionat deloc. 

Megafonul prinse viaţă din nou: 

— Acesta este al doilea apel. Nu voi mai face un al treilea. 
Sunteţi complet încercuiți. Lăsaţi armele şi predaţi-vă! Aveţi 
cuvântul meu că nu veţi fi răniţi. 

— Dă-i drumul, Dezzy! 

Maureen îl împinse pe McCormick prin uşa camerei şi îl urmă 
spre bucătăria din spate. Când ajunse la uşa dinspre bucătărie, 
simţi o mână pe braţ. 

Abu Hida stătea lângă ea scuturându-şi capul. 

— Te sinucizi, zise el. Se aşteaptă să încerci să fugi. Nu le da 


şansa asta! Rămâi cu mine! Te scot eu. 

McCormick deschisese deja uşa bucătăriei. Privi înapoi spre 
ea. 

— Haide, Maureen, o rugă el. Ce aştepţi? 

Ea îl privi din nou pe Abu Hida. Arabul era calm, mai calm 
decât avea cineva dreptul să fie în astfel de condiţii. „Dar dacă 
cel care are dreptate e Con? se întrebă ea. Dacă cei doi arabi nu 
sunt altceva decât oameni din coloana a cincea infiltraţi de 
Compania 14 a informaţiilor britanice?” Abu Hida nu o forţa. Era 
alegerea ei. Respiră adânc şi se hotărî. Păşi spre el. 

— Dacă sunteţi cu briţii, zise ea, o să vă lichidez. Inţelegeţi? 
Nu-mi pasă cât va dura, dar o să vă pun pe cruce. Se întoarse 
spre McCormick. Dă-i bice, Dezzy! Rămân să scap de ei. Noroc! 
Ne vedem la McD mâine-seară. Poţi să-mi iei o halbă. 

Dezzy ezită. Nu avea să-i fie uşor de unul singur. Simţea că e 
folosit ca diversiune, dar nu prea avea de ales. Prefera să-şi 
încerce şansa prin întuneric decât să fie prins înăuntru, în 
cordonul care se strângea în jurul casei. 

— Ai dreptate, zise el. Vocea îi era nesigură. Tot ce-i mai 
rămăsese era falsa bravadă. Pe curând! 

Păşi afară. Maureen închise uşa în urma lui şi fugi înapoi în 
sufragerie. Becurile fuseseră stinse şi singurele surse de lumină 
rămăseseră ultimele raze ale soarelui şi strălucirea portocalie a 
unui felinar din stradă. 

Ali nu stătuse degeaba. Scosese trei arme din sacoşă şi le 
încărcase - puşca cu lunetă H & K, puşca de asalt Steyr AUG şi 
automatul Franchi. Primelor le pusese dispozitive pentru vedere 
în noapte, Rank Pullin SS20, capabile să identifice o ţintă la o 
distanţă de trei sute de metri. Mai mult decât necesar în situaţia 
dată. 

Abu Hida luă puşca cu lunetă. Franchi-ul i-l dădu lui Maureen 
O'Dalaigh. 

— Ştii să foloseşti una d-asta? întrebă el. 

În loc de răspuns, ea armă şi îşi puse puşca sub braţ. 

— Eu am grijă în spate, zise Ali. Ducea puşca de asalt. Când 
sunteţi gata să ieşiţi, îmi daţi de ştire şi vă acopăr. 

Se auziră focuri de armă din spate şi îşi dădură seama că 
Dezzy McCormick fusese oprit. Niciunul nu-şi închipuise că va 
ajunge prea departe. 

Ali luă o cutie cu muniţie de rezervă şi dispăru pe uşă. 


— Rămâi aici, îi ordonă Abu Hida. Când încep împuşcăturile, 
trage în rafale scurte, ca să-i ţii culcaţi. Mişcă-te după fiecare 
rafală, altfel o să te repereze după flăcările ţevii. Nu trage până 
când nu sunt gata. 

Ea îl privi de parcă l-ar fi văzut pentru prima dată. 

— O să murim aici, zise ea sec. 

Erau într-o situaţie imposibilă şi ea ştia că nu aveau nicio 
şansă de a-şi croi un drum de scăpare. 

— Nu, zise el. Am mai făcut asta înainte. De multe ori. Crede- 
mă! O să te scot de-aici. După aceea mă bazez pe tine. Trebuie 
să facem asta împreună. 

— Şi el? întreba ea. 

Făcu un semn din cap în direcţia în care dispăruse Ali. 

— Ali? Va muri. 

În vocea lui Abu Hida nu era nicio emoție. 

— Pur şi simplu? îşi dă viaţa ca să poţi ieşi de aici, iar tu îl laşi. 

Abu Hida dădu din cap. 

— Nu poţi înţelege prea uşor. Şi n-am timp să-ţi explic. Este 
destinul, asta-i tot. Fără el, nimic n-ar mai avea sens. 

Ea privi în jur prin camera urâtă şi apoi se gândi la străzile 
sordide din jur, la sărăcie, la ură, la resentiment, la soldaţii care 
aproape îi încercuiseră. 

— Asta are vreun sens? întrebă ea, de parcă ar fi formulat 
pentru prima dată o întrebare. 

— Da, zise el. În ochii lui Dumnezeu. 

— Nu cred în Dumnezeu, zise ea. 

— Atunci nimic nu poate avea vreun sens. Şi cu atât mai puţin 
furia ta. 

Împuşcăturile din spate se opriră dintr-o dată. În faţă, ofiţerul 
cu megafonul se decise: 

— Unul dintre voi a fost împuşcat. Orice rezistenţă 
suplimentară mă va face să iau măsuri. Am dat ordine de 
înaintare spre casă. Oamenii mei vor împuşca pe oricine va 
deschide focul asupra lor. 

Abu Hida ajunsese în dormitorul din faţă. Deschise o fereastră 
şi o smulse din balamale. Lemnul putrezit nu opuse prea multă 
rezistenţă. Afară, în stradă, razele felinarului îngreunau vederea. 
Îngenunchind, ochi scurt şi o stinse. 

Închise ochii. Când îi deschise putu vedea oameni mişcându- 
se de partea cealaltă a străzii, siluete întunecate, soldaţi în 


echipament de luptă. Ştia că nu vor voi să înainteze prea 
curând, că vor aştepta primele focuri directe. 

Un foc sacadat veni din spate. Se repetă, apoi urmară câteva 
rafale scurte. Abu Hida era sigur că se poate baza pe Ali, că va 
ţine piept în spate atât cât va putea. 

Elicopterul încă mai dădea târcoale, dar el ştia că nu vor folosi 
reflectoarele de teamă că vor arunca lumină asupra soldaţilor, 
transformându-i în ţinte uşoare. Totuşi, ar fi dat orice pentru un 
aruncător de grenade SA-7, capabil să doboare un elicopter. 
Dacă-i repera când încercau să iasă, avea să le facă viaţă grea. 

Avea trei obiective principale. Dacă putea să le îndeplinească, 
el şi femeia ar fi avut şanse să scape. Demonta de pe armă 
dispozitivul de vedere în noapte şi îl folosi pentru a inspecta 
strada. Dacă ei l-ar fi putut vedea, nu s-ar fi simţit imediat 
ameninţaţi, pentru că ar fi presupus că are vizibilitate scăzută. 
Nu credea că ei ştiu despre prezenţa lui şi a lui Ali, deşi accepta 
că ar fi o posibilitate ca serviciile britanice de informaţii să fie 
mai bune decât îşi închipuise el. Dacă nu bănuiau prezenţa lor, 
aveau să se aştepte le rezistenţă din partea lui Maureen 
O'Dalaigh şi Con McKearney. Dezzy McCormick trebuie să fi fost 
identificat până acum. Asta îi oferea lui Abu Hida un element- 
surpriză extraordinar. 

Prima sa ţintă stătea într-o trecere îngustă între două case cu 
faţade pietruite, la treizeci de metri de el. Continuă inspecția. 
Ţinta numărul doi stătea sub portalul unei case de peste drum. 
Numărul trei nu se vedea, dar Abu Hida era sigur că e acolo. Nu 
avea importanţă - avea să apară după ce primii doi vor fi fost 
doborâţi. 

Puse la loc dispozitivul de vedere în noapte şi se întoarse la 
prima ţintă, un ofiţer care avea sarcina să asigure transmiterea 
mesajelor între unitate şi bază. Trebuia să fie o lovitură rapidă, 
înainte să observe cineva arma şi să deschidă focul asupra sa. 
Soldatul purta o jachetă din piele şi o cască. Se vedea doar pe 
jumătate de după zidul de care se lipise. Unul ca McKearney n- 
ar fi putut niciodată să-l nimerească, nici chiar cu o grenadă 
antitanc. 

Ţinti un punct între umărul şi vârful capului soldatului. „Stai 
aşa”, gândi el. O voce de jos strigă: „Puşcă la fereastra de sus!” 
Abu Hida respiră încetişor şi trase trăgaciul spre el. Capul 
soldatului sări în sus şi apoi într-o parte. In clipa următoare, Abu 


Hida se feri de bătaia focului, lăsându-se sub pervazul ferestrei. 
O ploaie de gloanţe sfărâmă ce mai rămăsese din fereastră şi 
brăzdă tavanul şi peretele din spatele micului dormitor. In 
liniştea care urmă, strigă din nou: 

— Doctor O'Dalaigh! Acoperă strada! De la stânga la dreapta. 

Ea deschise focul, iar el se ridică, ţinti şi trase. Drept înainte, 
un tir simplu. Omul de sub portal tresăltă şi căzu înainte pe 
aleea din faţă. Megafonul pe care-l ţinuse îi căzu dintre degetele 
lipsite de viaţă şi se lovi zăngănind de beton. Abu Hida se trase 
din nou înapoi. Afară se auzi un strigăt: 

— Căpitanul a fost doborât! 

Abu Hida se strecură de cealaltă parte a ferestrei şi luă poziţie 
de tragere lipit de perete. Un soldat de peste drum se deplasase 
în spatele unui obstacol şi îngenunchease, trăgând repetat în 
sufragerie. Abu Hida îl împuşcă între ochi. Mişcă puşca şi îl 
împuşcă pe un altul, în timp ce se retrăgea spre un Shorland 
parcat la colţ. Atunci prinse în raza vizuală a treia ţintă, omul- 
cheie al unităţii, responsabil cu coordonarea focului. Era ascuns 
de partea cealaltă a Shorland-ului, vorbind într-un transmiţător 
portabil. Când se mişcă încercând să îl tragă pe ultimul doborât 
la adăpostul maşinii blindate, Abu Hida îl împuşcă în gât. 

Militarii începuseră deja să creadă că înfruntau mai mult de 
doi bandiți înarmaţi şi prost antrenați. Din spatele casei, se 
auzea în continuare un schimb susţinut de focuri. Abu Hida 
presupuse că Ali trebuie să fi doborât până acum câţiva oameni 
dintre cei care-i stăteau în faţă. 

Se strecură prin uşa dormitorului, ieşi pe scara îngustă şi 
cobori. În sufragerie Maureen O'Dalaigh punea un încărcător 
nou în Franchi. Intră, aplecându-se pentru a rămâne sub nivelul 
ferestrei, puse sacoşa peste umăr şi se întoarse. 

— Într-un minut plecăm, zise el. Eşti gata? 

Ea dădu din cap, apoi făcu o pauză şi trase o rafală scurtă. 

Abu Hida se târî afară, pe sub o ploaie de gloanţe. Odată 
trecut de uşă, rămase aplecat în hol. Câteva gloanţe cu mare 
viteză străpungeau peretele sufrageriei. După ce depăşi zona în 
care ajungeau aceste gloanţe, se ridică şi se repezi în bucătărie, 
unde Ali îşi făcuse un adăpost dintr-o maşină de spălat şi un 
frigider răsturnate. 

Abu Hida i se alătură. 

— Ali, noi o să încercăm să scăpăm prin faţă. Poţi să ne 


acoperi? 

Ali dădu din cap. Trase câteva rafale în întuneric, golindu-şi 
magazia. Nu urmă niciun foc drept răspuns. 

— Se regrupează, zise el. Daţi-i drumul până să se decidă să 
între. Înainte ca el să plece, îşi puse în armă un încărcător nou. 
E ultimul, zise el. Ar fi bine să vă grăbiţi. 

Abu Hida băgă mâna în geantă şi scoase un pistol SIG-Sauer 
şi un încărcător. 

— Ţine, zise el. Nu-i lăsa să te prindă în viaţă. 

Ali băgă o mână în buzunar şi scoase cheile maşinii sale. 

— Uite, zise el. O să ai nevoie de astea. 

Abia se zăreau unul pe celălalt. Incă îngenuncheaţi, se 
îmbrăţişară. 

— Numele tău nu va fi uitat pentru asta, shahid”, zise Abu 
Hida. Du salutările mele Profetului şi roagă-l pe nepotul?* lui să- 
mi dea putere. 

Ali îl sărută pe ambii obraji, plângând. Apoi, băgând pistolul în 
buzunar, se târî în sufragerie. Luă locul lui Maureen O'Dalaigh şi 
îi spuse să plece. Când ajunse la uşă, ea auzi o împuşcătură şi 
un strigăt în timp ce un alt soldat căzu. 

Abu Hida puse puşca cu lunetă în sacoşă şi scoase pistolul H 
& K. Ali îl încărcase mai devreme. Abu Hida îşi mai puse două 
încărcătoare în buzunar. 

Ştia că şi fără transmisii radio cartierul general trimisese deja 
întăriri. Din elicopter se putea vedea ce se întâmplă jos, aşa că 
în curând aveau să vină alţii. El şi Maureen trebuiau să curețe 
zona rapid. Principala sursă de îngrijorare era elicopterul, dar 
avea încredere în faptul că femeia cunoştea locurile destul de 
bine pentru a se putea îndepărta suficient ca să scape. 

Îi dădu ei cheile de la maşina lui Ali. 

— Maşina este în stânga, lângă poartă. N-au încercat să o 
mute. Stai întâi să-i rezolv pe cei care încearcă să se ascundă 
după ea. Trebuie să te concentrezi numai să ajungi acolo şi să 
conduci. Trebuie să mergem la cineva care ne poate scoate din 
Belfast în noaptea asta. Poţi s-o faci? 

— Da, zise ea. E aranjat deja. Procedură standard. 

— Bine. Eşti gata? 


23 Martir, erou care moare pentru credinţa (n. red.). 
24 E vorba de Hussein, venerat alături de tatăl său, Ali (ginerele lui 
Mohamed) de către musulmanii şiiţi. (n. red.). 


Ea făcu o pauză. 

— Era cumnatul meu, ştii asta? 

— Cine? 

— McKearney. Te-ar fi ucis. 

— Ştiu. Îmi pare rău pentru sora ta. 

— Nu e nevoie. L-a părăsit acum câţiva ani. Şi nu trebuie să-ţi 
pară râu. Tot ar fi murit. Ridică cocoşul pentru a arma pistolul. 
Cum ai ştiut că nu e fratele soţului meu? întrebă ea. 

— N-ai fost niciodată căsătorită, răspunse el. Şi nu te-ai fi 
căsătorit niciodată cu cineva dintr-o familie din care ar fi făcut el 
parte. Acum, eşti gata? 

„Are tupeu”, se gândi ea. l-ar fi plăcut foarte mult să-i mai 
taie puţin din nas. Dar acesta era cel mai prost moment. Dădu 
din cap. 

— Acum, zise el. 


32 


Dublin 
20.10 


Ciaran Clark îi telefona imediat după cină. O linie sigura - sau 
cel puţin aşa susţinea el. Declan se îndoia de asta - MI5 ar fi 
tratat toate comunicațiile spre şi dinspre biroul ministrului de 
externe ca o prioritate majoră. Pâdraig Pearse îl informase în 
legătură cu sosirea sosirea lui Harker, ceea ce nu îl liniştea 
deloc pe Declan şi nici nu îi alina durerile de cap. Auzise 
pomenindu-i-se numele nu o dată, era sătul de toate poveştile 
despre puterea pe care o exercita. Drumurile lor nu se 
întretăiaseră niciodată direct, dar, din când în când, Declan 
simţise umbra lui căzând asupra sa. Aici o misiune abandonată, 
dincolo o informaţie oprită, în altă parte o moarte care nu putea 
fi explicată şi întotdeauna şoapte temătoare, zvonuri nesigure 
dintr-o lume nu chiar apropiată de cea în care trăia el. 

— Declan, aici Ciaran. Suntem pe o linie sigură. Am verificat-o 
acum o jumătate de oră. 

— Nu paria pe asta, Ciaran! Nu există numai un singur mod 
de a asculta telefonul. 

— Pentru Dumnezeu, Declan, o să mă faci să devin la fel de 
paranoic ca tine. 


Declan oftă. 

— Ce doreşti, Ciaran? 

— Să discutăm, atâta tot. O să duci lipsa cuiva cu care să 
vorbeşti. Spune-mi, ai vreo urmă până acum? 

— Nimic din ceea ce nu ştii, Ciaran. 

— Sarcina ta era să afli ceea ce noi nu putem. N-ai nicio idee 
unde ar putea fi? Vreo bănuială, ceva? Noi suntem teribil de 
presaţi aici, Declan, pe Dumnezeu că suntem! Noi nu putem s-o 
ţinem aşa, negând zvonurile astea. Cer o dovadă că delegaţii 
sunt în siguranţă. Dar tocmai asta nu le putem oferi noi. Presa e 
călare pe noi, oameni din radio şi televiziune - nici n-ai idee. 
Isuse, Declan, trebuie să le spunem ceva! Orice, numai să le 
demonstrăm că facem progrese, că n-am stat degeaba. 

Cuvântul „noi“ apărea aproape în fiecare propoziţie. Nu era 
stilul lui Ciaran Clark. Pentru el, „eu“ era cuvântul-cheie. 

— Ciaran, eşti singur? 

— Ce? 

— Mai este cineva lângă tine? 

Urmă o pauză scurtă. 

— Bineînţeles că nu. Nimeni altcineva nu ştie că vorbesc cu 
tine. Isuse, aproape că nu mai ştie nimeni că încă lucrezi pentru 
noi. 

— Ai vorbit cu Pádraig Pearse azi? 

— Da, o dată sau de două ori. E îngrijorat. Isuse, cu toţii 
suntem îngrijoraţi! 

— Ştiu. Ascultă, Ciaran, deocamdată n-am nimic din ceea ce 
ai putea da publicităţii. Va trebui să-i ameţeşti. Dă-le ceva - te 
pricepi la asta. Eşti făcut pentru asta, Ciaran, crede-mă! 

— Trebuie să ştim, Declan. 

— La cine te referi, mai exact? 

Ciaran nu răspunse. 

— O să te anunţ de îndată ce voi avea ceva, Ciaran. Promit! 

— Noi... 

La celălalt capăt, urmă o pauză. Tăcere completă. Declan 
avea puternica impresia că, fără îndoială, Ciaran ascultă vorbele 
cuiva. Comportamentul său era mai rigid decât de obicei, ca 
acela al unui om care ascultă ordine. 

— Te mai sun, Declan. Într-o oră sau două. Ţi-aş fi 
recunoscător pentru orice. Nu suntem clerici, nu aşteptăm 
miracole. 


Închise. Declan aşteptă, întrerupse contactul şi apoi formă 
numărul privat pe care i-l dăduse Pâdraig Pearse. Sună de două 
ori. Răspunse Paddy O'Leary. 

— Paddy? Aici Declan Carberry. Pot să vorbesc cu Pâdraig? 

Urmă o pauză abia perceptibilă. 

— Ei bine, domnule Carberry, acum este într-o şedinţă. A fost 
anunţat în ultimul minut, cred că îţi dai seama ce s-a întâmplat 
pe aici în ultimele ore. O să-i spun lui taoiseach că ai telefonat. 
Sunt sigur că te va suna de îndată ce va putea. 

Paddy închise. Declan se uită la receptor de parcă l-ar fi 
trădat. Paddy O'Leary nu-i vorbise niciodată atât de formal. 
„Taoiseach”, de exemplu - nu erau vechi prieteni şi nu era 
Declan cumnatul lui Pâdraig Pearse? Ce se întâmpla? Pâdraig 
Pearse îi spusese limpede că va putea intra în contact cu el în 
orice moment, chiar dacă l-ar întrerupe din alte treburi. Paddy 
încercase să-l protejeze pe Declan? Sau îi dăduse cu piciorul? 
Dacă era aşa, ce se punea la cale? 

Puse receptorul la loc. Pe birou, minutarul ceasului său înainta 
fără nicio remuşcare. Ura tăcerea. Ceasul nici măcar nu ticăia. 
Ca şi cum timpul pierduse ceva de mare valoare. 


33 


Belfast 
21.15 


Reuşiseră, dar lipsise foarte puţin să rateze. Fără Maureen 
O'Dalaigh, Abu Hida ar fi fost prins. Ea îl scăpase din hăţişul 
străzilor de la sud de Glen Road. leşiseră apoi în Andersonstown 
Road, de unde o luaseră în jos spre Falls. Asta fusese partea mai 
uşoară. Următorul lucru era să alegă un traseu care să nu-i 
conducă direct într-un baraj sau în braţele trupelor care fuseseră 
scoase din Fort Whiterock. Trupele urmau să treacă prin pasajul 
spre Monagh Road şi apoi să cotească spre vest, pe Glen Road. 
Tot timpul elicopterul zburase deasupra lor, urmărindu-le 
înaintarea. Abu Hida ştia că e în contact cu baza, direcţionând 
patrulele pentru a le tăia calea. 

Maureen intuise că ar putea fi baraje la intersecţia dintre 
Kennedy Way, Glen Road şi MI. Asta însemna că drumurile erau 
blocate şi spre sud, şi spre nord. Puteau s-o ia spre Turf Lodge, 


dar asta i-ar fi adus la o distanţă destul de periculoasă de 
cazarma din Fort Whiterock. Puteau s-o ia înainte pe Falls Road, 
dar chiar unde se intersecta cu Glen la cimitirul Milltown era 
încartiruită o altă unitate specială; cu siguranţă, acolo se afla un 
alt baraj. În acea direcţie trebuia s-o apuce pentru a-şi pune 
planul în aplicare. 

În timp ce conducea, vorbea repede la telefonul mobil. 
Britanicii puteau înregistra convorbirea dacă ar fi avut o unitate 
Celltrack, dar ea îşi risca viaţa bazându-se pe faptul că ei nu ştiu 
că are telefonul la ea. Mobilul nu era al ei, era înregistrat pe 
numele unui cunoscut care era curat din punct de vedere politic, 
un membru al Clubului Rotary şi al Bibliotecii Linehall, care avea 
birouri pe Malone Road şi clienţi printre care se numărau 
funcţionari civili superiori, judecători şi membri importanţi ai 
forţelor de securitate. 

Îşi închise telefonul şi îl puse în buzunar. 

— Ne aşteaptă, zise ea. Ascultă cu atenţie acum, îţi spun ce 
avem de făcut. 

Deasupra lor elicopterul se strecura la joasă înălţime printre 
copacii din cimitir, măturând în urma lor cu reflectorul. 


leşi din Andersonstown Road la parcul Dunmisk, luând-o 
înapoi spre nord, către Andersonstown, şi apoi către parcul 
Fruithill, ieşind din nou în Glen Road. Indreptându-se spre 
autostradă, intră din nou în Andersonstown şi apoi o apucă în 
sus pe Falls Road. În scurt timp ajunseră aproape de unitatea 
specială. Putea vedea deja barajul. 

— Aici coborâm, zise ea. 

Cimitirul Milltown era în dreapta lor. Pietrele funerare albe, în 
care erau cioplite numele atâtor naţionalişti morţi, răsăreau din 
beznă. Săriră gardul şi o apucară spre partea opusă. 

— Ţine-te aproape de mine, îi şopti ea. Dacă ne văd, în câteva 
minute vor împânzi locul. 

Merseră în grabă printre morminte. Abu Hida simţi 
familiaritatea caldă a locului. Morţii erau toţi la fel. Până la 
urmă, nimic altceva nu conta. 

leşiră pe o alee peste drum de parcul Falls. Un Datsun verde 
era parcat la câţiva metri distanţă. Barajul era chiar în stânga 
lor. Chiar după ce se urcară şi Maureen răsuci cheia în contact, 
Abu Hida îi văzu pe poliţişti întorcându-se şi privind în direcţia 


lor. Ea băgă în viteză şi demară, trecând de parc şi de mult mai 
întinsul cimitir Belfast, şi apoi luând-o spre dreapta. 


Cotind pe Whiterock Road, ajunseră la Britton's Parade. 
Maureen opri în faţa unei şcoli mari. 

— Aici e St Peter, zise ea. Aici coborâm. îţi iau lucrurile din 
portbagaj. Tu ai grijă de sacoşa pe care o ai. 

Ea preluase conducerea, dar el chiar voia asta. O mânarie 
nelalocul ei l-ar fi putut ucide aici, pe teritoriul altcuiva. 

Abandonând maşina, se adăpostiră după un gard. La o 
oarecare distanţă în spatele gardului, pe o colină, era o clădire 
în care luminile erau aprinse. În jurul lor era beznă totală. 
Cineva reuşise să stângă toate lămpile din zonă. Cu tot 
echipamentul său sofisticat, elicopterul i-ar fi putut repera cu 
mare greutate. 

— Acesta este Spitalul Doamnei, zise Maureen. E un spital de 
geriatrie. 

— E sigur? 

— Nu stăm aici. E doar o cale de scăpare. 

Se ajutară unul pe celălalt pentru a sări peste gardul înalt. 
Maureen cunoştea locul foarte bine. Il conduse pe Abu Hida 
către garajul spitalului. Uşile erau deschise şi o ambulanţă se 
îndrepta deja spre ei. O umbră se desprinse de clădirea 
neluminată şi se apropie de ei. 

— Voi sunteţi cei după care umblă briţii? întrebă el. 

— Noi, răspunse Maureen. Tu eşti Gerry? 

— Eu. 

— Poţi să ne scoţi de aici? 

O privi fix câteva secunde şi apoi dădu aprobator din cap. 

— Pot să vă duc până la Royal, zise el. De acolo vă descurcaţi 
şi singuri. 

— Du-ne acolo, zise Maureen, iar de rest mă ocup eu. Privi în 
jur. Nu trebuia să fie şi o asistentă cu tine? 

— Eileen soseşte într-o clipită. Plecăm de-aici de îndată ce 
eşti gata. Cine e tipul care-i cu tine? 

— Asta nu te priveşte. Trebuie doar să ne ajuţi. 

Spaţiul de sub bancheta din ambulanţă fusese refăcut, astfel 
încât să fie o ascunzătoare pentru doi oameni. Abu Hida intră 
primul. Era strâmt şi întunecat, cu foarte puţin aer, iar la unul 
din capete se îngusta. Sacoşa îl apăsa peste picioare. Apoi 


Maureen O'Dalaigh se înghesui şi ea, cu capul pe picioarele lui. 
Bărbatul cu ambulanţa închise uşa şi fură înghiţiţi de beznă. 


Pe cer, deasupra spitalului, un al doilea elicopter se alătură 
primului. Ambele îşi plimbau reflectoarele pe sol, încrucişându-şi 
razele în căutarea vânatului. 


Când ambulanţa demară pe strada lungă care îi ducea în jos 
la Clowney Bridge, elicopterele se întoarseră şi o urmară. Dar în 
acel moment luminile Datsun-ului se aprinseră. Se auzi 
zgomotului unui motor ambalat, apoi maşina ţâşni în scrâşnet 
de roţi. Cel de-al doilea elicopter încetini, apoi se opri şi se 
întoarse pentru a urmări maşina de-a lungul Britton's Drive şi 
apoi spre sud, prin Whiterock Gardens. 

Ambulanţa trecu pe lângă centrul de distracţii şi ieşi în Falls 
Road. O luă la stânga şi se îndreptă în jos spre spitalul Royal 
Victoria. Şoferul nu folosea sirena, dar conducea cu viteză, puţin 
peste limita admisă. 

Pe Broadway era un baraj, tăind calea spre autostradă. Un 
altul fusese amplasat la câţiva metri distanţă, pe Falls, ceva mai 
sus de spitalul pentru copii. Două plase de sârmă ghimpată 
fuseseră întinse peste Falls, ca nişte aripi pătrate extinse la 
maximum. Oameni înarmaţi din unităţile speciale stăteau în 
spatele aripilor din sârmă de ambele părţi ale străzii. Ambulanţa 
opri în apropierea barajului. Doi poliţişti înarmaţi cu puşti 
semiautomate se apropiară prudenţi. 

— Vreţi să coborâţi din maşină, domnule? 

Şoferul cobori şi se întoarse către unul din poliţişti, un om 
înalt, cu sprâncene stufoase. 

— Imi puteţi spune ce înseamnă asta? Am fost urmărit tot 
drumul de elicopterul ăla nenorocit, zău aşa. Am un om bolnav 
în spate, trebuie să-l duc la Royal. 

— Vreţi să deschideţi uşile din spate, vă rog? 

— Deschide-le şi singur! 

— Ţi-am spus să deschizi uşile. Nu o voi mai face a doua oară. 
Şoferul merse în spate şi deschise uşile. Înăuntru, o asistentă 
stătea alături de un bătrân întins pe pat. Păturile îi erau trase 
până sub bărbie. 

Polițistul înalt urcă în ambulanţă. 

— Aveţi vreun act de identitate? o întrebă el pe asistentă. 


Ea îi arătă ecusonul acoperit cu plastic care era agăţat de 
piept, în partea stângă. Purta numele ei şi al spitalului, alături 
de o fotografie color. Fotografia şi faţa se potriveau. 

— El ce are? 

Polițistul arătă spre bătrân. 

— Poţi să vezi şi singur, zise ea. A avut un atac şi îl ducem la 
Royal pentru nişte investigaţii. Nu avem astfel de aparate la 
spitalul nostru, după cum ştii. Acum putem să trecem? S-ar 
putea ca starea să i se agraveze dacă nu e investigat la timp. 

Polițistul ezită privindu-l pe omul de pe pat. Arăta cam de 
nouăzeci de ani, cu o faţă subţire şi crispată de durere şi cu un 
cap acoperit de smocuri de păr şi de pete cauzate de o boală de 
ficat. Ochii săi albaştri erau apoşi şi tulburi. Nu fusese afară, pe 
străzi, înarmat. Polițistul trase păturile până la brâul bătrânului. 
Era îmbrăcat în pijamale subţiri din bumbac, cu o dungă. 
Cordonul pijamalei era slăbit. Un miros neplăcut venea dinspre 
el. 

— Hei, lasă bătrânu-n pace, bine? O să răcească. 

Polițistul ridică din umeri şi trase pătura la loc. Nu putea să 
înţeleagă. Pilotul elicopterului fusese atât de sigur! Dar nici 
asistenta şi nici bătrânul nu erau printre cei căutaţi. 


Datsun-ul trecu de Whiterock Gardens şi apoi o luă pe 
Whiterock Road, cu elicopterul pe urmele sale. La colţul următor 
aproape se izbi de un Shorland aflat în mijlocul străzii. 
Apăruseră întăririle de la Fort Whiterock. Şoferul Datsun-ului viră 
brusc, maşina derapă pe stradă împrăştiindu-i pe soldaţi şi se 
strecură mai departe cu un scrâşnet de cauciucuri încinse. 

În clipa următoare, focul izbucni din toate părţile. Maşina se 
umplu de gloanţe şi mai parcurse trei sute de metri scăpată de 
sub control. Când se opri, soldaţi înarmaţi se apropiară de ea 
din faţă şi din spate. Erau pregătiţi să deschidă focul, dar 
dinspre maşină nu veni nicio împuşcătură. 

Portiera pasagerului se deschise şi cineva dădu să coboare. 

— Nu trageţi, strigă o voce în engleză. Îl vrem viu pe 
nemernicul ăsta. i 

Pasagerul cobori, făcu doi paşi împleticiţi şi se prăbuşi. In 
câteva secunde, fu înconjurat de oameni cu arme de asalt. In 
acelaşi timp, alţii se apropiară de silueta prăbuşită pe volan. 

O lumină intensă cădea pe silueta căzută la pământ. Unul 


dintre soldaţi întoarse corpul cu faţa în sus. 

— Isuse, sergent, e doar un căcăcios de copil! 

Pasagerul era tânăr, fără îndoială - doisprezece ani, cel mult 
treisprezece. Fusese rănit în câteva locuri, dar încă era în viaţă. 
Încă. Buzele lui se mişcară. 

— Noi... nu făceam... nimica. Tresaltă şi încercă să se ridice în 
genunchi, dar căzu înapoi. Ne distram, domnu’... Fratele lu’ 
Kevin ne-a trimis... A zis că-i o maşină pe care o putem lua... 
Făceam numa’ o plimbare... Asta-i tot... Numa’... o plimbare. 


34 


Dublin 
21.40 


Pronsias Donnelly şi Brendan Cahill sosiseră cu un raport 
preliminar la ora nouă şi jumătate. Arătau epuizați. Declan 
vorbise puţin cu ei, apoi chemase întreaga echipă. Când fură 
gata cu toţii, Pronsias ieşi în faţă. Era îndesat şi scund, cu nişte 
mâini mici şi lucioase. Trăsăturile sale frumoase erau marcate 
de ravagiile profesiei. Cahill stătea în spatele său, pielea sa 
subţire şi cenuşie părând aproape transparentă în lumina 
becurilor. Pronsias îşi drese glasul, ca şi cum ar fi vrut să 
înlăture din gât praful adunat după o lungă zi în care stătuse 
îngropat în arhive. De fapt, îşi petrecuse timpul în faţa unui 
ecran de calculator. 

— Ei bine, zise el, dac-aţi fost vreodată prin America, ştiţi că 
sunt mai mulţi irlandezi acolo decât aici, cu toate că mai e câte 
unul căruia i-ar plăcea să trăiască în ceea ce ei numesc „vechea 
tară”. Dar le place s-o viziteze. Numai în acest an se aşteaptă ca 
o jumătate de milion să sosească în Irlanda, cei mai mulţi dintre 
ei fiind turişti. Între 1 mai şi sfârşitul lui august, adică în 
perioada pe care am cercetat-o eu şi Brendan, 260.000 de 
americani şi canadieni au trecut prin vămile irlandeze, cei mai 
mulţi prin aeroporturile din Dublin şi Shannon. Dintre aceştia 
247.000 au venit ca turişti, cea mai mare parte dintre ei aflaţi în 
turul lumii, al Europei sau al insulelor britanice. Opt sute au 
venit pentru a se angaja în companii irlandeze sau americane, 
unsprezece mii au fost studenţi la cursurile de vară de aici, iar 
şase sute au venit pentru perioade mai lungi de studiu. Pe lângă 


aceştia, mai sunt câteva categorii mai mici, toate verificate: 
academicieni sosiți pentru conferinţe, credincioşi catolici 
vizitând meleagurile natale, credincioşi de alte religii veniţi 
pentru şcoli de vară sau alte evenimente, personal militar, 
muzicieni, scriitori şi aşa mai departe. Mulţi dintre turişti au avut 
relaţii aici, aşa că nu avem în toate cazurile adresele exacte la 
care au stat. Vizitatorii nu au nevoie de viză, aşa că nu sunt 
nevoiţi să dea detalii Gărzii, ceea ce ne lasă în ceaţă cu privire 
la cei mai mulţi dintre ei, până ce se întorc la aeroport pentru 
plecare. De cele mai multe ori, astea sunt singurele noastre 
repere. 

Se opri şi consultă dosarul din faţa sa. Ridicându-şi capul, se 
uită la Declan. 

— Domnule, aş vrea să-i rog pe Brendan să continue de aici. 
El a făcut cele mai multe investigaţii în ceea ce-i priveşte pe cei 
rămaşi în ţară. 

Brendan Cahill se ridică în picioare. Era un om slab, cu o 
chelie prematură, cu ochi mari, sensibili la lumină. In timp ce 
vorbea, se legăna pe picioare ca pentru a-şi găsi echilibrul: 

— Din ce putem spune până acum, dintre cei 260.000 veniţi 
între lunile mai şi august, 245.000 au şi plecat deja spre casă 
sau spre alte destinaţii. Sezonul turistic de vârf s-a încheiat, la 
fel şi cursurile de vară. Cei mai mulţi dintre vizitatorii cu 
probleme de afaceri au venit şi au plecat în intervale de câteva 
zile şi aproape niciunul dintre cei veniţi la sfârşitul lui august nu 
mai este în Irlanda. Asta înseamnă majoritatea vizitatorilor. 

Tuşi neliniştit şi aruncă o privire prin cameră, apoi în jos, 
peste notițele pe care le ţinea în mână. Prezentarea rapoartelor 
îi amintea întotdeauna de susţinerea referatelor pe care le făcea 
la şcoală, în Kilgarvan. Ar fi vrut să fie acolo acum, ajutându-şi 
fratele la fermă. Erau zvonuri despre venirea unor japonezi în 
Killarney pentru deschiderea unei fabrici de calculatoare. Poate 
în curând va apărea posibilitatea să se mute. 

— Acum, continuă el, ne mai rămân câţiva turişti care au 
rămas în septembrie, câţiva studenţi integralişti veniţi la cursuri 
şi angajaţi cu contracte pe termen lung. Incă nu ştim exact ce 
căutăm şi nu avem oameni destui pentru a face o investigaţie 
serioasă. Avem nevoie de ajutor din partea Gărzii, de oameni 
aflaţi pe teren, care să poată verifica imediat dacă cineva se 
află acolo unde se presupune că ar trebui să fie. Asta e singura 


cale prin care îi putem elimina pe suspecti. 

— Şi femeile pot fi pe teren, zise Grainne. Nu uitaţi că şi noi 
avem Garda noastră. 

— Ei bine, şi femei! Sigur, dacă sunt toate ca tine, atunci e 
ghinionul suspecţilor. 

Ea rânji şi îi făcu un gest discret cu degetele deschise în semn 
de victorie. 

— Fără nicio legătură cu toate astea, zise Declan, cât crezi că 
ne-ar lua să parcurgem lista aia? Presupunând că primim tot 
sprijinul din Phoenix Park şi din Harcourt Street. 

Brendan ridică din umeri. 

— Două zile? Mulţi s-au îndreptat spre vest, la pescuit sau cu 
alte treburi. S-ar putea să nu fie uşor de găsit. Şi mai sunt şi 
câţiva care nu vor să fie găsiţi. Sunt în Irlanda, ca să scape de 
toate. 

— Ei bine, unul sau doi n-ar conta. Căutăm un tipar. Un grup 
de oameni într-un singur loc. Turişti care n-au stat la niciun 
hotel şi nu s-au înregistrat în niciun camping. Nu ştiu. 

— Şi dacă nu primim ajutor de la Divizia D? 

Pronsias era încă în picioare. 

Declan simţi cum îl apucă din nou durerea de cap. De data 
aceasta chiar înapoia ochilor, ca un tunet dincolo de orizont. 

— Atunci am încurcat-o, zise el. Nu putem face asta singuri. 
Poate nici nu merită. Poate chestia asta cu americanii e o 
gogoriţă. 

— Credeam că ni s-a garantat cooperarea, domnule, zise 
Liam. 

— Aşa e. Dar nu ştiu cât timp ne vom mai bucura de asta. 
Prea mulţi oameni ştiu de operaţiunea asta. Odată ce răsuflă 
ceva, o să fim îngropaţi. V-am avertizat de la început. 

Întâlnirea se încheie. Declan trecu în biroul său. Unul sau doi 
dintre colegi se întoarseră la mesele lor. Câţiva merseră la 
culcare. Grainne Walsh se îndreptă spre camera în care se afla 
televizorul. 

Era un program de ştiri la zece, în care se confirma că 
delegaţii de la conferinţă au fost luaţi ostatici. Un Ciaran Clark 
cu faţa pământie a vorbit despre presiunile la care era supus 
guvernul irlandez de către cei din lumea arabă. După el, 
ministrul afacerilor interne a prezentat măsurile luate de forţele 
de securitate pentru găsirea şi eliberarea ostaticilor. Toate 


guvernele implicate căzuseră de acord să nu negocieze cu 
teroriştii responsabili de răpire. Nu s-a menţionat nimic despre 
prezenţa securităţii britanice în capitală. Taoiseach nu a apărut. 

Raportul a durat aproape douăzeci de minute. Informaţii mai 
bogate pe marginea crizei ostaticilor aveau să fie difuzate la 
miezul nopţii. 

Apoi urmă o ştire scurtă, dar curioasă: 

„In această seară Brian O'Mara, de la Departamentul 
Trezoreriei, a lansat un apel pentru investigarea imediată a 
afirmațiilor că taoiseach a fost implicat într-o conspirație care 
viza deturnarea unor fonduri guvernamentale. La o conferinţă 
de presă ţinută la Lifford în această seară, domnul O'Mara a 
declarat că a intrat în posesia unor documente care furnizează 
dovada unei fraude de proporţii. Se pare că plăţile au fost făcute 
din fonduri guvernamentale către câteva ţâri din Orientul 
Mijlociu pentru a garanta nişte contracte ale companiei de 
exporturi de carne Eurochick, din Limerick, proprietatea 
domnului Mangan. Un purtător de cuvânt al Eurochick, care are 
filiale în Franţa, în Belgia şi în Germania, a declarat în această 
seară că nu există nicio probă care să susţină zvonul. Domnul 
Mangan nu a fost disponibil pentru declaraţii. Domnul O'Mara 
este aşteptat pentru noi detalii mâine, în Dâil”. 

Grainne opri televizorul. Când se întoarse, îl văzu pe Declan 
stând în uşă. Faţa îi era pământie. 

— Imi pare rău... n-am ştiut că sunteţi aici, domnule. Eu... 
Vreţi să ascultați şi celelalte ştiri? 

Era stânjenită. La urma urmei, cel acuzat era cumnatul şefului 
ei. 

— E în regulă, Grainne. Am auzit suficient. 

— Nu poate fi adevărat, sunt sigură. Ceea ce spuneau despre 
taoiseach. 

Declan ridică din umeri. Nu mai era sigur ce putea şi ce nu 
putea fi adevărat. Işi aminti conversaţia cu Ciaran Clark, 
sentimentul unei prezenţe străine în lveagh House, rigiditatea 
cu care Paddy O'Leary îl împiedicase să stea de vorbă cu 
Pâdraig Pearse, sosirea la Dublin a individului numit Harker. Se 
părea că nu pierduseră timpul. 

— Ar putea fi adevărat, zise el. Pâdraig Pearse n-a fost 
niciodată cel mai scrupulos om. Dar nici n-a fost vreodată cu 
adevărat necinstit. Nu cred că ar fi folosit fonduri publice în felul 


ăsta. Cred că o să-ţi dai seama că e un strop de adevăr în toate 
astea, dar cineva a pus la cale restul. 

— A pus la cale? Pentru ce Dumnezeu? 

Declan reuşi să afişeze ceea ce spera că ar putea trece drept 
un zâmbet strâmb. 

— Pentru ce? Eu aş spune că e evident. Pentru a-l scoate din 
scenă. Pentru a pune în locul său pe cineva care e mult mai 
dispus să coopereze pentru planurile lor de aici, oricare ar fi ele. 
Eu aş paria pe Ciaran Clark. Se uită la ceas. La ora asta trebuia 
să fim toţi în pat. Ne-am trezit devreme dimineaţă. Garda de 
noapte o să ne anunţe dacă se mai întâmplă ceva îi ţinu uşa 
deschisă. În timp ce trecea prin uşă, ea se întoarse. 

— N-o să mai avem multă vreme, nu-i aşa, domnule? 

El îşi scutură capul. 

— Eu aş spune că mai avem douăzeci şi patru de oameni, 
poate chiar mai puţin. Cu Pâdraig Pearse înlăturat nu mai avem 
nicio autoritate. 

— În cazul ăsta va trebui să renunţăm, nu, domnule? 

— La investigaţii? Probabil. 

— Chiar dacă... îşi scutură capul. Nu ştiu, cred că mă gândesc 
la prea multe. 

— Chiar dacă ce? 

Ea ezită. 

— Chiar dacă asta ar însemna că ostaticii nu scapă vii? 

Nu-i răspunse. Gândul ăsta nu-l părăsea nici zi, nici noapte. 


35 


Belfast 
21.50 


În timp ce asistenta intră în spital cu bătrânul (care avea să 
fie internat, consultat, iar apoi, de dimineaţă, trimis înapoi la 
geriatrie), şoferul rămase în ambulanţă până când locul se 
linişti. Elicopterul încă dădea târcoale prin zonă şi din când în 
când dădea drumul puternicei raze a reflectorului, aşezând-o pe 
autovehicul. Sosi o a doua ambulanţă şi alte câteva plecară în 
grabă. Aveau să se întoarcă repede, cu răniţi din 
Andersonstown. Şoferul făcu o verificare rapidă. 

— Puteţi ieşi acum, zise el bătând în podea. 


leşi întâi Maureen şi apoi Abu Hida. 

— Isuse! exclamă ea, mişcându-şi membrele înţepenite într-o 
încercare de a-şi face sângele să circule din nou normal. Chestia 
asta n-a fost făcută pentru doi oameni. Mai curând, aş prefera 
să fiu prinsă de tâlhari decât să intru din nou acolo. lar tu, 
continuă ea întorcându-se spre Abu Hida, tu ai fi putut să stai 
nemişcat. 

El îi zâmbi. Era pentru prima oară când nu mai era sobru. 
Expresia îi transformă faţa. Maureen simţi un nod răsucindu-i-se 
în stomac. 

— Capul tău e greu, zise el. Cred că picioarele mele sunt cele 
mai afectate. 

— N-avem timp să stăm de văicăreli, zise şoferul. 

Era un omuleţ încruntat, nu prea încântat să fie implicat în 
treburi de genul ăsta, dar pe deplin conştient de preţul pe care 
el şi familia lui l-ar fi plătit dacă ar fi refuzat să se amestece. 

— Mergem, zise ea. De îndată ce scoţi jaful ăsta de-aici. Poate 
briţii o să te urmărească pe tine în locul nostru. 

— Mda, bine, sper să nu. Am o familie la care trebuie să 
ajung. Nu vreau să fiu ridicat şi interogat toată noaptea. 

— Ai făcut ce trebuia, Gerry, zise Maureen. Acum trebuie doar 
să-ţi ţii gura. Şi ai grijă ca şi nevasta să facă acelaşi lucru. 

— Eileen? E în regulă. Ar fi şi ea de-a voastră, dacă n-ar fi 
treburile pe care le are de făcut. 

— O să ţin minte asta. Acum haide, ia-ţi zborul! 

El demară, lăsându-i pe alee în faţa intrării principale. Când 
ambulanţa ieşi pe poartă auziră zgomot de sirene apropiindu-se. 

— Pune-ţi halatul ăla, îi şopti Maureen. 

Gerry le lăsase două halate albe, cu stetoscoape în buzunare. 
Li se potriveau şi de la distanţă păreau că fac parte din 
personal. 

leşiră pe poarta principală. Când ajunseră în poartă, sunetul 
sirenelor deveni asurzitor. O ambulanţă albă năvăli cu luminile 
albastre rotindu-se. Maureen şi Abu Hida fură nevoiţi să sară în 
lateral. Şoferul se grăbea către intrarea de urgenţă. O a doua 
ambulanţă venea în urmă şi o a treia putea fi văzută mai în 
spate, îndreptându-se spre ei cu viteză maximă. 

Chiar când se pregăteau să treacă prin poartă, un om într-un 
halat alb veni în fugă dinspre clădire. 

— Unde dracului vă gândiţi să plecaţi? Nu vedeţi că avem 


urgenţe? A fost un incident în Andersonstown. Treceţi înăuntru 
şi daţi o mână de ajutor! 

— Pentru Dumnezeu, protestă Maureen, abia am ieşit din 
schimb. Sunt extenuată. 

Doctorul, un om de vârstă mijlocie cu faţa roşie şi părul ridicat 
ţipă la ea: 

— Nu-mi pasă nici dacă eşti al dracului de moartă. Avem 
nevoie de toată lumea acum. Este un iad acolo. 

— Îmi pare rău, zise ea. Am treburi mai bune de făcut. 

Doctorul cu faţa roşie arăta de parcă ar fi avut nevoie el însuşi 
de tratament de urgenţă. Păşi către Maureen, scuipând-o pe 
faţă în timp ce tipa: 

— Nu-mi vine să cred ce aud. Nenorocito, cine dracului te 
crezi? Dacă nu vă mişcaţi în clipa asta în sală, vă... 

Vocea îi fu acoperită de sirenă în timp ce a treia ambulanţă 
întoarse şi intră pe poartă. Maureen făcu un pas spre doctor 
zâmbind şi în acelaşi timp băgă o mână sub halat. După ce 
ambulanta trecu de ei aruncă o privire în jur. Toată lumea era 
înăuntru să dea ajutor. Scoase un pistol, îl împinse în coastele 
doctorului şi trase de două ori. Zgomotul fu acoperit de sirena 
care se îndepărta. 

Abu Hida îl prinse pe doctor când căzu. Îl traseră amândoi de- 
a lungul gardului şi îl lăsară cu faţa în jos într-un colţ îndepărtat 
de intrare. 

— Hai să ne cărăm dracului de aici! exclamă Maureen. 

leşiră în Grosvenor Road. Micul grup de oameni de pe 
trotuarul de alături nu privi prea insistent spre ei. Doi doctori cu 
bagaje, îndreptându-se seara spre casă. 

Deasupra lor elicopterul se întoarse, urmat apoi de un al 
doilea. Maureen îl conduse pe Abu Hida spre dreapta, către 
oraş, mergând fără să se grăbească. 

— Păstrează-ţi halatul până ce ne îndepărtăm de spital, îi zise 
ea. 

Traversară şi o luară în sus pe Servia Street. Era mai 
întunecat decât pe bulevardele principale şi multe dintre lămpile 
de pe stradă erau sparte. Îşi dezbrăcară halatele albe şi le 
aruncară în faţa unei uşi. 

— Aici, zise ea, şi iuți pasul. 

Se auzi zgomotul unui vehicul militar în urma lor, pe 
Grosvenor Road. Se auziră frâne şi apoi tropăitul cizmelor pe 


caldarâm. Voci strigând ordine. 

— Ţine-ţi capul jos, zise ea. Continuă să mergi. 

— Unde mergem? Dacă înconjoară zona, mai devreme sau 
mai târziu tot dau de noi, nu trebuie să se grăbească. 

— Ai încredere, zise ea. Ţi-am spus că o să te scot de aici, aşa 
că asta o să fac dacă-mi acorzi o şansă. 

Un elicopter trecu pe deasupra, supraveghind zona cu străzi 
înclinate dintre Falls şi Grosvenor Road. Maureen ştia că ar 
putea fi izolaţi aici, aşa cum se temea Abu Hida. Dar dacă 
reuşeau să ajungă dincolo de Falls ar fi fost aproape de locul în 
care voia ea să ajungă. Se îndreptară în jos, spre Divis Flats. 
Străzile erau goale. Se răspândise vestea că armata face 
incursiuni în oraş. Oamenii se grăbeau să intre în case înainte 
de a începe căutările. Ea iuți puţin pasul. Sunetul maşinilor 
trecând în viteză pe Westlink ajunse la ei printre rafalele de vânt 
stârnite de elicopter. Maureen ştia că elicopterele au la bord 
dispozitive puternice pentru vedere în noapte şi că, dacă erau 
reperaţi, întunericul nu ar mai fi fost un obstacol. 

Ajunseră la Falls. Era un baraj pe Northumberland Street, de 
data asta al armatei. Luând-o la dreapta, intrară în Percy Street 
şi o luară mai departe spre nord. Se auzi sunetul Shorland-urilor 
scrâşnind, în timp ce opreau în Shankill, chiar în faţa lor. Ea era 
sigură că îi văzuseră, că trupele se deplasau pentru a le tăia 
calea. 

— Aici, jos, zise ea  poruncitor, împingându-l într-o 
deschizătură din stânga lui. 

Strada pe care intraseră era o fundătură scurtă cu case 
dărăpănate, cu ferestrele acoperite de grilaje metalice. In 
capătul său era un zid de şapte metri înălţime. Făcea parte din 
aşa-zisa „linie a păcii“ care despărţea anumite zone catolice ale 
oraşului de vecinii protestanți aflaţi la câţiva metri distanţă. 
Două treimi din înălţime era beton cenuşiu, peste care era un 
gard din oţel. Era prea înalt pentru a fi escaladat şi prea gros 
pentru a putea fi spart. 

Câteva dintre casele din apropierea zidului fuseseră 
abandonate. Maureen deschise uşa spartă a celei de-a treia 
case din rând. 

— Intră, îi ordonă ea. Repede! 

Nu era nicio lumină. Dar ochii lor avuseseră deja timp să se 
acomodeze cu întunericul. Casa era goală, fusese jefuită 


complet cu ani buni înainte, în timpul unei răzmeriţe. Maureen 
nu ezită. Îl duse pe Abu Hida în spate, în ceea ce fusese o mică 
anexă. O chiuvetă încă mai atârna de perete, albă în întuneric, 
ca o piatră funerară. Maureen se îndreptă drept spre ea, o 
apucă şi o împinse cu putere. 

Chiuveta se mişcă, trăgând cu ea o bucată mare din podeaua 
de alături. Pe măsură ce Maureen împingea, gaura se lărgi până 
când deveni suficient de largă pentru a permite trecerea unui 
om. 

— Intră aici, zise ea. 

De afară veni zgomotul unui vehicul blindat aflat la câţiva 
paşi. 

— Aş prefera să rămân aici şi să lupt, zise el, decât să stau 
într-un beci până ce o să mă găsească. 

Era cea mai mare spaimă a sa, una pe care cu greu o 
recunoştea chiar şi faţă de sine, să fie prins aşa, într-o încăpere 
închisă sau într-una de sub pământ. 

Maureen îşi scutură capul furioasă. 

— Intră, neghiobule! Nu e un beci. Este ieşirea noastră. 


36 


11 octombrie 
02.15 


Uneori, îşi petrecea toată noaptea rugându-se şi citind 
Scripturile. În noaptea aceasta căutase un sprijin de la un capăt 
la celălalt al Bibliei şi nu găsise niciunul. Alteori, nopţile erau 
atât de lungi şi atât de întunecate, încât credea că n-o să mai 
vadă niciodată răsăritul. 

Se duse la fereastră. Nu se vedea nicio lumină nicăieri. Nici 
măcar o navă trecând pe marea cenuşie, aducând lumina cu ea. 
Depărtarea îl apăsa ca o greutate. Nicio lumină şi niciun sprijin 
nicăieri. În noaptea asta era măcinat de îndoieli. Făcuse oare 
ceea ce trebuie când îi lăsase pe ceilalţi să-l folosească la treaba 
asta? Care ar trebui să fie următorul pas? Cum ar trebui să 
încheie socotelile fără a-şi atrage propria distrugere şi pe cea a 
oamenilor săi, aşa cum mai făcuse deja o dată. 

Nu se îndoia de chemarea-i mesianică, de superioritatea faţă 
de ceilalţi, nici de divinitatea sa. Nu avea dubii nici că lumea 


avea să sfârşească şi să renască în curând, foarte curând, şi că 
atunci el va domni peste lerusalimul cel nou, regele lumii, Fiul 
lui Dumnezeu pe un tron angelic. Nu se îndoia de nimic 
dinăuntrul său, numai de ce era în alţii. Se temea de 
consecinţele lumii şi de capcanele ei. Mai fusese prins în cursă 
înainte, într-un mod înfiorător. Acum avea nevoie de certitudine 
înainte de a face următorul pas. 

Îşi luă Biblia de pe masa de lângă patul său. Coperta roasă şi 
paginile pătate de sudoare atârnau greu în mâna sa. De-ar 
putea să se refugieze în ea şi să se refugieze din calea 
îndoielilor care îl asediau aici! O deschise, privi în josul paginii şi 
citi. 

Inima îi tresaltă. Dumnezeu nu-l lăsase fără ajutor, până la 
urmă. Ceea ce trebuia să facă era simplu şi orbitor de evident 
închise cartea şi o ţinu aşa pentru o clipă. Acum părea uşoară, 
de parcă Dumnezeu ridicase ceva din ea. Zâmbind, se întoarse 
la masă. 

Zechariah, adjunctul lui Ezekiel, era însărcinat cu paza în 
noaptea asta. Cinci dintre gărzile sale personale, toţi înarmaţi şi 
atenţi. Doi înăuntru cu Zechariah, trei afară. Ostaticii erau 
închişi în celulele lor fără lumină sau mâncare. Câţiva se rugau, 
intonând versuri din Coran. Cartea Diavolului scrisă în limba 
Diavolului. Îi lăsa să psalmodieze. Îi plăcea să îi audă, asta îi 
întărea hotărârea. Una dintre femei plângea. Alta îi cânta, 
singură în întunericul ei. 

ÎI găsi pe Zechariah singur, în centrul de comandă, citind 
Biblia. Se salutară. 

— Vreau să se trezească toţi acum, zise el. Devenea extaziat 
de proiectul care i se arăta înainte. Gata cu indecizia! Toată 
lumea, inclusiv prizonierii şi englezul. 

Zechariah îl privi surprins. Apoi aruncă o privire la ceas. 

— Nu e târziu? De ce nu aşteptăm până dimineaţă? 

— Nu, acum, asta nu se mai poate amâna. Dumnezeu vrea să 
le vorbesc imediat. Şi să acţionăm imediat. Il privi dur pe 
subordonatul său. Nu mai comenta, Zechariah, zise el. Nu-mi 
mai sta niciodată în cale şi nu te mai purta ca şi cum ai avea de 
gând s-o faci, că te zdrobesc. Mă înţelegi? 

Accentul potolit de texan devenise aspru şi ameninţător. 
Zechariah dădu din cap, obosit. Mai trecuse prin stări ca asta de 
multe ori. Un acces de bucurie, apoi o cădere bruscă în 


depresie. Entuziasm, lacrimi, furie, pofte sexuale. Maestrul său 
era absolut imprevizibil. În asemenea momente, nici chiar 
dragostea şi loialitatea lui Zechariah nu mai făceau faţă 
stresului. 

— Adu-ţi oamenii! zise el. Toate gărzile! O să ne întâlnim în 
sala de mese. Studiu biblic. Vreau să fie toţi, chiar şi 
babilonienii. 

Era numele său de cod pentru necredincioşi, cei pe care 
Dumnezeu îi ura şi îi alungase. 

Zechariah mormăi pentru sine. Unele dintre studiile biblice ale 
Maestrului se întindeau pe ore întregi. Şedinţele de câte 
douăsprezece ore nu erau neobişnuite. Pe lângă predicile 
Maestrului, prin care le prezenta ultimele sale interpretării ale 
Scripturii, nu mai conţineau mare lucra. Oricine adormea sau îşi 
trăda lipsa de atenţie înfrunta ameninţarea pedepsei imediate. 
Zechariah ştia mai bine decât conducătorul său cât de obosiţi 
erau oamenii, cât de multă nevoie aveau de somnul pe care ÎI 
prindeau pe apucate. Pregătirile pentru atac, atacul în sine şi 
apoi fuga care urmase, ca şi atenţia încordată constant de 
atunci le luaseră toată vlaga. 

Zechariah oftă şi se ridică în picioare. Nu avea rost să tragă 
de timp. Maestrul se impunea întotdeauna, iar Zechariah îl 
cunoştea de destul de multă vreme pentru a şti că nu era nimic 
de câştigat prin încercările de amânare. Găsi cele două gărzi 
păzind înăuntru şi le spuse să-şi aducă colegii din frig. 
Conducătorul lor era deja în drum spre sala de mese, unde avea 
să se pregătească spiritual pentru întrunirea ce urma. Zechariah 
se simţi neliniştit, aşa cum era întotdeauna înainte de un studiu 
biblic. Aceste sesiuni erau adesea ocazii pentru anunţuri: o nouă 
viziune, o proaspătă revelaţie, ceva ce Dumnezeu îi spusese 
Maestrului în noaptea dinainte. Consecințele erau adesea 
devastatoare. 

Capătul de nord al adăpostului fusese împărţit în două, un 
dormitor mare pentru gărzi şi un dormitor mic pentru Maestru. 
El era singurul din toată clădirea care avea baie proprie, chiar 
dacă era mică şi neconfortabilă. Zechariah părăsi zona în care 
erau ţinuţi prizonierii şi intră în dormitor. Nu le plăcea să fie 
treziţi, dar ştia că îi vor asculta ordinele. Nu aveau alternativă, 
cel puţin nu una reală. Fără conducător ei nu erau nimic, chiar 
mai rău decât nimic. li lăsase fără legături, îi scosese din fostele 


lor vieţi, dându-le în schimb promisiunea raiului şi pe el însuşi. 
Asta era tot ce avea şi el şi tot ce cerea el. 

Răsuci un buton şi patru rânduri de lămpi fluorescente se 
treziră leneş la viaţă. 


Dură aproape o oră să se adune cu toţii în sala de mese. 
Fuseseră nevoiţi să pună cătuşe prizonierilor şi să îi aducă doi 
câte doi. Sala de mese era în capătul de sud al adăpostului, în 
partea opusă dormitoarelor. Celulele se întindeau între cele 
două zone. În spatele sălii de mese, spre est, era o bucătărie 
mare. Aranjamentul era întâmplător, dictat de forma puţin 
permisivă a structurii originale. Anexele de afară serveau pentru 
spălat şi pentru toalete, pentru arme şi pentru comunicaţii. 

Stătea aşezat şi îi privea intrând. Expresia feţei sale nu se 
schimbă deloc. Stătea pe un soi de podium pe care îl ridicase 
special în acest scop. Pe un pupitru din faţa sa, era un microfon 
şi două difuzoare înalte de fiecare parte, ridicol de mari pentru 
suprafaţa relativ mică a sălii de mese. 

La cererea sa, ostaticii fură aşezaţi pe rândurile din faţă, iar 
oamenii săi se aşezară în spate sau pe margini, cu armele 
pregătite. Îl chemă pe Ezekiel în faţă şi îi şopti calm ceva. 
Ezekiel stătea cu spatele către ei şi nimeni nu îi văzu faţa 
albindu-se în timp ce asculta. 

— Eşti sigur de asta? întrebă el la sfârşit. 

Maestrul dădu din cap. Nu fusese niciodată aşa de sigur de 
ceva. 

— Da, absolut sigur. În noaptea asta. Du-te şi adu ce-mi 
trebuie! 

Ezekiel dădu din cap şi cobori de pe podium. Fără să 
privească înapoi, ieşi pe uşă şi apoi pe culoarul care dădea 
afară. 

Se lăsă tăcerea. „Era greu să îţi închipui că e o congregaţie, 
se gândi el, cu atâţia copii ai Diavolului aici.” li privi pe rând. 
Gărzile alese pe sprânceană şi premiile pe care le cuceriseră. 

Zâmbi şi cobori de pe scaunul înalt pe care stătuse, apoi păşi 
în partea din faţă a podiumului. Era ridicat la aproape un metru 
deasupra podelei, suficient pentru a-l înălța deasupra capetelor 
unei audienţe aşezate, dar nu atât de sus încât să fie la mare 
distanţă de ei. 

Ştia că cei mai mulţi dintre ascultători nu aveau să înţeleagă. 


„Te ascultăm, dar nu te înţelegem; te vedem, dar nu te 
percepem.” Dar dacă apostolii ar putea vorbi cu limba, dacă 
oamenii acum trăitori ar avea darul Sfântului Duh, atunci poate 
nu L-ar mai chema pe Dumnezeu în noaptea asta să aducă 
înţelegere asupra inimilor acestor necredincioşi. 

— Credeţi că sunteţi deştepţi, începu el, folosind o voce 
nazală, joasă, şi dând drumul încet cuvintelor. Vă credeţi isteţi, 
credeţi că Dumnezeu vă vorbeşte. Ei bine, eu nu sunt aşa isteţ, 
la dracu', dar ştiu că sunteţi o adunătură de căcat. Exact asta 
am spus. Nu credeţi că ar trebui să spun asta? Nu credeţi că un 
predicator, un profet trimis de Dumnezeu ar trebui să folosească 
vorbe ca astea? Aşa credeţi? 

li văzuse zvâcnind pe cei câţiva care înţeleseseră. Pricepuseră 
măcar atâta lucru până acum, că cel din fruntea răpitorilor lor 
era considerat sfânt de către subordonații săi. Bineînţeles, 
niciunul nu bănuise nici pe departe adevărata sa identitate şi 
niciunul nu avea să priceapă cine era el cu adevărat - David cel 
adevărat, Regele Israelului, Fiul Domnului, Mielul, Isus Hristos 
întors pentru a-i conduce în ultimele zile. 

Le zâmbi. Ei nu-i răspunseră la zâmbet. La ce se gândeau? Ce 
aşteptau? Să vină Allah să-i salveze? 

— Sunteţi o adunătură de căcat, continuă el cu vocea 
devenindu-i mai clară, pentru că voi toţi credeţi într-un 
dumnezeu fals, un dumnezeu al minciunilor şi al nedreptăţilor. 
M-aţi auzit. Asta nu e blasfemie, e adevărul. Dumnezeul vostru 
este Satana în persoană, chiar dacă voi îi spuneţi Allah şi 
îngenuncheaţi în faţa lui dimineaţa, la prânz şi seara. Nu există 
decât un singur Dumnezeu adevărat şi un singur Fiu al 
Domnului adevărat, iar voi puteţi alege să mergeţi la ei sau să 
mergeţi în iad. Este simplu, adevărul lui Dumnezeu e 
întotdeauna simplu, iar cuvântul Lui este întotdeauna acelaşi. 

Se opri şi privi prin încăpere. Gărzile sale păreau obosite, iar 
prizonierii dezorientaţi. li poseda, le putea oferi viaţa sau 
moartea, după cum îi dicta spiritul. Viaţă, moarte, orice între 
ele. 

Căută în sine după lumină, lumina pe care o ştia acolo, în 
adânc. Era acoperit uneori cu atâta întuneric, încât cu greu îşi 
putea da seama dacă o va mai găsi de fiecare dată când o va 
căuta. Dar era acolo, strălucind încet, aşteptându-l pe el să vină 
să o transforme într-o flacără. 


— Profetul Daniel a aflat despre închiderea cărţilor. „Şi mi-a 
răspuns: Du-te, Daniele, că sunt închise şi pecetluite cuvintele 
astea până la sfârşit.” lar Domnul Isus a repetat avertismentul 
lui Dumnezeu despre cărţi, atunci când a citit din Cartea lui Isaia 
în sinagogă. In Luca spune aşa: „Şi închise cartea şi o dădu din 
nou preotului şi se aşeză”. La dracu’, pentru asta am fost trimis. 
Să rup peceţile cărţii. Să destram cele şapte peceţi ale celor 
şapte manuscrise. „Şi am văzut apoi, în mâna dreaptă a Celui ce 
şedea pe tron, o carte scrisă înăuntru şi pe dos, pecetluită cu 
şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas 
mare: Cine este vrednic să deschidă cartea şi să desfacă toate 
peceţile ei?” Ei bine, vă spun eu cine este vrednic. Eu sunt. 
Numai Mielul poate rupe acele peceţi, numai Dumnezeu vă 
poate spune ce este în cărţi. Numai adevăratul David vă poate 
arăta secretul celor dorite de Dumnezeu. 


37 


Amina privea din ce în ce mai îngrozită spre omul de pe 
podium. De la atacul şi răpirea lor, îşi concentrase forţele pentru 
a le ajuta pe celelalte femei musulmane să înţeleagă ce se 
petrece. Niciuna dintre ele nu pricepea engleza foarte bine, aşa 
că au fost incapabile să înţeleagă exact ce li se întâmpla. Amina 
putuse să le explice până la un punct. 

Acum, urmărind şi ascultând această creatură palidă şi 
arogantă, începea să simtă cu adevărat panica. Tot ceea ce se 
întâmplase până acum părea, într-un anumit fel, raţional. O 
bandă de terorişti luase ostatici un grup de VIP-uri. Nu era nimic 
neobişnuit în asta, nimic care să inspire o temere anume. 
Urmau cereri, negocieri, compromisuri, plăţi şi, apoi, în final, 
eliberarea. Voiau bani sau arme, sau o eliberare de prizonieri, 
nimic care să nu poată fi negociat şi aranjat într-un fel. Până la 
urmă, nu erau la fel de duri ca cei din Beirut sau din Teheran. Ea 
însăşi putea să ajute la negocieri, de îndată ce ar fi ştiut că e în 
siguranţă dacă îşi face cunoscută identitatea adevărată. 

Spusese tuturor celor cu care vorbise că nu aveau motive de 
îngrijorare, că deja autorităţile irlandeze se aflau în căutarea 
unei soluţii. Erau oameni onorabili, a spus ea, urma să facă tot 
ce le stătea în puteri pentru a asigura eliberarea ostaticilor. 
Vorbele ei începuseră să sune ca nişte comunicate oficiale. Dar 


crezuse şi ea toate astea, cu adevărat. 

Până acum. Acum începuse să înţeleagă adevărata situaţie. 
Nu mai era nimic raţional în care să spere. Omul în mâinile 
căruia căzuseră era pur şi simplu nebun, acum nu mai avea 
nicio îndoială. Poate că voia luna de pe cer sau pace pe pământ, 
sau un tron la dreapta Domnului, şi nici Pâdraig Pearse Mangan 
nu i-ar fi putut îndeplini dorinţele. Privi în sus. Încă vorbea. 

— Este scris în Cartea lui lezechiel. Acolo spune Domnul ce 
vrea să facă. De vreme ce majoritatea celor de aici nu cunosc 
Biblia, va trebui să vă citesc. 

Dar nu deschise Biblia pe care o avea o mână. Nu era nevoie. 
Toate pasajele biblice pe care ar fi putut să le invoce erau în 
mintea sa. 

— „Voi pune peste ele un singur păstor, care le va paşte; voi 
pune pe robul Meu David; el le va paşte şi el va fi păstorul lor. 
lar eu, Domnul, le voi fi Dumnezeu, iar robul meu David va fi 
printre ei. Eu, Domnul, am găsit acestea.” 

Ridică Biblia de parcă ar fi fost gata s-o arunce către ei. Într- 
un fel, chiar asta voia să facă: să schimbe cuvântul lui 
Dumnezeu într-un proiectil îndreptat spre sufletul necredinţei. 
Le spusese întotdeauna adepților săi să se înarmeze cu două 
arme: un AK-47 şi cuvântul lui Dumnezeu. 

Amina îl privea hipnotizată. În ea teama că nu va mai ieşi vie 
de aici devenea tot mai mare. 

— Aţi citit povestea lui David şi a lui Goliat? Cum copilul David 
a luat o praştie şi l-a doborât pe campionul filistenilor, lovindu-l 
de moarte chiar în faţa oştii sale cu o pietricică? Poate aţi auzit 
povestea şi poate v-aţi întrebat ce semnificaţie are, ce încearcă 
Dumnezeu să ne spună printr-o poveste ca asta? Unii 
predicatori spun că este doar o cale de a ne învăţa că cel slab 
poate sta în faţa celui puternic, că un băiat cu credinţă în 
Dumnezeu poate dobori un gigant în armură. Dar dacă asta ar fi 
tot ce Biblia ar avea să ne spună, am putea să n-o numim 
cuvântul Domnului. La dracu', n-avem nevoie de Biblie să ne 
spună una ca asta. Pot citi despre cel slab şi cel puternic ori de 
câte ori vreau în Rider's Digest sau în vreo carte New Age luată 
de la buchinişti. Este mai mult în cuvântul Domnului decât în 
poveştile de duminică, să ştiţi asta. 

Ei îl priveau în tăcere, cu toţii, cei mai mulţi fără a înţelege 
câtuşi de puţin spusele sale. Câţiva murmurară rugăciuni în 


surdină. În spaţiul unei singure camere două divinităţi furioase 
se înfruntau una pe cealaltă. 

— Nu ştiu ce credeţi voi, dar sunt al dracului de sigur că nu 
văd vreun sens în a citi ceva despre o veche bătălie purtată cu 
mii de ani în urmă în Israel. Asta e doar istorie, e moartă, s-a 
dus. Ceea ce contează este ceea ce are sens, iar ce are sens nu 
va şti nimeni până când Dumnezeu nu va desface peceţile 
acestor cărţi. 

Privi peste feţele lor confuze şi înspăimântate. Le simţea furia, 
le palpa disperarea. Ochii săi se opriră asupra propriilor oameni, 
care erau extenuaţi. Gărzile sale erau obosite, dar observă că 
ascultau cu atenţie. Ştiau că nu e bine să adormi în timpul 
studiilor biblice. O văzu pe femeia din rândul al doilea, văzu 
modul în care îl privea. Ea trebuie să fie mai înspăimântată 
decât ceilalţi, deduse el. Ştia numele ei şi cine fusese. Ezekiel 
aflase şi îi spusese imediat după ce sosiseră aici. Era amanta lui 
Declan Carberry, şeful echivalentului irlandez al FBl-ului. Înainte 
nu îşi dăduse seama cu adevărat cât de drăguță era. Mai în 
vârstă decât i-ar fi plăcut lui, dar nubilă. Avea sâni frumoşi. O 
să-i ceară lui Ezekiel să i-o aducă în cameră în noaptea asta. Dar 
mai întâi trebuie să termine ce începuse. 

— După cum ştiţi cu toţii, aceasta a fost o luptă între copiii lui 
Israel şi filisteni. „Căci israelienii şi filistenii s-au pornit la luptă, 
oaste împotriva oştii.” David stătea în fruntea israeliților şi s-a 
întors spre a-l înfrunta pe Goliat, şi i-a spus: „Vin la tine în 
numele Domnului acestui pământ, Dumnezeul armatelor lui 
Israel, pe care l-ai înfruntat”. 

Se opri, prelungindu-le confuzia. Trebuia să-l urmărească, să 
se agaţe de vorbele sale dacă voiau să priceapă ceva. Era lucrul 
pe care îl căutase întotdeauna, aproape mai bun ca sexul, 
exaltarea de a şti că ceilalţi depindeau de el pentru a înţelege 
ceva, pentru a conta, pentru a fi mântuiţi. 

— Priviţi povestea din nou, continuă el, nu cu ochii voştri, ci 
cu ai mei. O să vă arăt ce trebuie să căutaţi, cum să înţelegeţi. 
David spune că luptă în numele lui Dumnezeu, aşa că ştim că 
israeliţii reprezintă întregul umanităţii, de vreme ce Dumnezeu 
este Dumnezeul tuturor, nu numai al israeliților. lar omenirea nu 
este pusă în pericol de un muritor numit Goliat. Nu, adevăratul 
inamic este Satana, Satana şi armata sa, a râului. Singura 
speranţă a omului este un salvator care să îl înfrunte pe Satana. 


Ştim cine este acest salvator, ştim că e Isus Hristos. Şi ştim 
pentru că e acolo în Biblie, chiar în faţa ochilor voştri. Ştim că 
Isus Hristos şi David sunt una şi aceeaşi persoană. „Voi pune 
peste ele un singur păstor, care le va paşte; voi pune pe robul 
Meu David.” 

Ea se simţi încurcată. Această logică ce nu era logică îi era cu 
desăvârşire străină. Cu toate că era musulmană, fusese 
crescută într-un loc care cândva fusese considerat cel mai 
ecumenic din toate ţările arabe, foarte aproape de creştinii 
maroniți. Mai târziu, după ce a izbucnit războiul civil, 
considerase şi înţelesese creştinismul ca fiind esenţial pentru a 
aduce pacea între cele două comunităţi ce se războiau. Găsise 
multe de admirat în învăţăturile creştine, dar asta nu avea 
niciun sens, nici rațiune. Faptul că ştia acest lucru făcea totul 
mai rău: avea să moară pentru că un om nebun alungase 
raţiunea din lume. 

— Acum, Scripturile le sunt întotdeauna clare celor care au 
inimi curate. În povestea lui David şi Goliat ştim că armata lui 
Israel reprezintă umanitatea, iar filistenii reprezintă forţele 
Satanei, aşa cum asirienii din Cartea lui Isaia reprezintă Statele 
Unite, iar cele două triburi îi reprezintă pe urmaşii lui David. Dar 
aceia dintre voi care cunosc Biblia ştiu şi că există multe 
înţelesuri în cuvintele Domnului. Goliat este o reprezentare a 
Satanei, dar el semnifică, de asemenea, şi Fiara, Antihristul care 
va apărea în ultimele zile. Şi cine sunt filistenii? 

Se opri, privindu-i în ochi pe cei cinci sau şase arabi care ÎI 
înțelegeau. Pricepuseră? Le era fiică de el? Cu adevărat frică? 

— Dacă luaţi un dicţionar bun, veţi înţelege cum cuvântul 
Domnului se împlineşte singur în fiecare epocă. Pământul 
vechilor filisteni este cel pe care îl cunoaştem azi sub numele de 
Palestina. Falistin îi zic ei în arabă. Zâmbi: Nu-i aşa? 

Nimeni nu răspunse. Continuă: 

— Armata filistenilor este reprezentată de palestinienii 
moderni. lar ei sunt arabi, care sunt adepţi ai falsului profet 
arab, Mahomed. Şi aşa totul devine limpede. Pentru că, dacă ne 
uităm în Cartea lui Daniel, găsim o mulţime de profeţii cu privire 
la ultimele zile. Ascultaţi ce spune Domnul către sfârşitul acelei 
cărţi, două versete după ce îi spune lui Daniel despre închiderea 
cuvintelor până la vremea sfârşitului: „Şi din vremea când va 
înceta jertfa cea de-a pururi şi va începe urâciunea pustiirii vor fi 


o mie nouă sute douăzeci de zile. Fericit va fi cel ce va aştepta 
şi va ajunge la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile”. lar apoi 
Dumnezeu spune: „Şi tu mergi spre sfârşitul tău”. 

— Nu trebuie să vă mai aduc aminte că, aşa cum scrie în 
Scriptură, „vom socoti fiecare zi ca un an”. O mie trei sute şi 
treizeci şi cinci de ani. Înseamnă asta ceva pentru voi? Pentru 
mine nu, cel puţin nu la început, nu până când Dumnezeu mi-a 
trimis o lumină în inimă şi mi-a arătat adevărul cuvintelor Sale. 
Urâciunea aceea blestemată care ne-a adus doar disperare s-a 
petrecut în anul 622, care este începutul calendarului 
musulman. Arabii au invadat Palestina şi au construit o moschee 
mare pe locul Templului lui Dumnezeu din lerusalim. Şi au 
rămas acolo, marea nenorocire a Satanei, conducând peste 
Pământul Sfânt pentru o mie trei sute treizeci şi cinci de ani. Nu 
ani creştini. Ani musulmani, potrivit calendarului lor, care se 
ghidează după lună, ca vechiul calendar evreiesc. Anul 1935 în 
calendarul musulman este 1917 în calendarul nostru. Acesta e 
anul în care turcii au fost alungaţi din Palestina, anul în care 
musulmanii au încetat să conducă peste Pământul Sfânt. 
Cuvântul Domnului nu putea prezice viitorul mai clar. Dar 
nimeni nu a înţeles ce spusese Dumnezeu până când eu nu am 
venit să deschid peceţile. Satana a fost alungat, dar nu de tot. 
Moscheea lui Omar încă mai stă pe locul Templului. Pământul 
Sfânt este încă înconjurat de armatele necredincioşilor. 1917, 
aşa cum ştim cu toţii, nu a fost sfârşitul timpului, ci începutul 
sfârşitului. lar acum suntem aproape de sfârşit. Dacă citim 
Cartea lui Daniel, capitolul nouă, vedem că Domnul a lăsat o 
perioadă de şapte ani - „o săptămână” - imediat înaintea 
sfârşitului. Pot să vă spun când a început această ultimă 
săptămână de ani. A început în 1993, anul marii mele suferinţe. 
Nu mult după aceea, guvernul israelian a semnat un pact cu 
palestinienii - filistenii al căror cap este Fiara. Ei bine, asta n-a 
fost decât o împlinire a profeţiei din acelaşi verset al lui Daniel: 
„Şi el va încheia un legământ cu mulţi într-o săptămână”. Şi 
acelaşi verset continuă pentru a spune că „la mijlocul 
săptămânii, va înceta jertfa şi prinosul”. Mijlocul săptămânii 
înseamnă trei ani şi jumătate, ceea ce ne aduce chiar în timpul 
prezent. Şi este exact momentul în care Fiara e gata să rupă 
înţelegerea. Aţi fost adunaţi într-un loc chiar cu acest scop, iar 
dacă Dumnezeu nu ar fi vegheat, aţi fi reuşit. Dar El veghea. 


Veghea şi aştepta. M-a trimis la voi, aşa cum L-a trimis pe David 
la filisteni înainte, pentru a vă dobori, aşa cum David l-a doborât 
pe Goliat. 

Amina îl privea dându-şi seama că e nebun şi ştiind că avea 
să urmeze ceva îngrozitor. Ce voise să spună amintind de 1993 
ca de anul marii lui suferinţe? Se întâmplase ceva atunci care ar 
putea furniza un indiciu cu privire la identitatea acestui om? îşi 
frământă mintea, dar nu reuşi să găsească nimic. 

— In noaptea asta, continuă el, L-am întrebat pe Dumnezeu 
ce să fac acum. M-am rugat să mă ajute şi am deschis Biblia. 
Am citit următorul verset, în a doua Carte a lui Samuel: „Şi 
David îi conduse pe tinerii săi, iar ei îi nimiciră, şi le tăiară 
mâinile şi picioarele, şi le dădură drumul în albia Hebronului”. Şi 
după asta, aşa cum ne spune Dumnezeu în capitolul următor, 
David a fost uns rege peste întregul Israel. Citirea acestui verset 
mi-a adus în minte un altul, unul pe care sunt sigur că îl ştiţi cu 
toţii. O să-l găsiţi în Matei. „Şi dacă mâna ta cea dreaptă te 
sminteşte pe tine, tai-o şi o aruncă de la tine, căci mai de folos 
îţi este să piară unul dintre mădularele tale, decât tot trupul tău 
să fie aruncat în gheenă.” Şi iată-ne aici împreună, în sfârşit: 
adevăratul David, regele uns de Domnul, şi capetele lui Goliat, 
conducătorii armatei Satanei, aliniaţi în faţa mea ca prizonierii 
de război. Am auzit că legea voastră spune că e drept să tai 
mâna unui hoţ, aşa că probabil asta vom face. 

Privi în spatele încăperii. Ezekiel stătea acolo, aşteptând să fie 
chemat. 

— Ezekiel! Ai adus ce te-am rugat? 

Ezekiel păşi înainte. In mâna dreaptă ducea toporul lung pe 
care îl foloseau la tăiatul lemnelor de foc, iar sub braţul stâng 
ţinea un butuc de lemn pe care puneau lemnele pentru tăiat. In 
spatele lui, Zechariah ducea o găleată mică în care fusese 
încinsă smoală. 

Aşteptă până când locotenentul său ajunse lângă podium. 

— Aşază-l aici, zise el. Privi în jos către ostatici: Sunt şapte 
peceţi, şapte regi, şapte îngeri şi şapte cupe, şapte capete şi 
şapte coroane, şapte pâini şi şapte coşuri, şapte luni şi şapte 
săptămâni, şapte preoţi şi şapte trâmbiţe, şapte viței şi şapte 
berbeci, şapte duhuri şi şapte stele. Prin urmare, vom tăia şapte 
mâini în faţa tuturor. Făcu semn către doi dintre oamenii săi: 
Aduceţi patru prizonieri aici! 


38 


Craiguenamanagh Farm 
Ballybay 

County Monaghan 

11 octombrie 

07.15 


Conor Melaugh se trezi dintr-un somn greu pentru a descoperi 
un nou răsărit înstăpânindu-se peste câmpurile ce se vedeau de 
la fereastra sa. Nu conştiinţa îi tulburase visele. Omorâse 
adesea şi uneori cu cruzime, dar după prima crimă şi scurta 
remuşcare care urmase nu mai ştiuse ce este vina, indiferent 
dacă era treaz sau dormea. Se mândrea că este un soldat din 
ultimele zile ale celui mai lung război, război în care înainte de 
el luptase tatăl său şi înainte de tatăl său luptase tatăl tatălui 
său. Nu era nicio ruşine şi nicio vină dacă un soldat ajungea să 
ucidă, căci în război nimeni nu e cu adevărat inocent. Era crezul 
său şi îl respecta ca un preot. 

Totuşi, de la venirea în Ballybay nu petrecuse nicio noapte pe 
de-a-ntregul lipsită de frământări. Băiatul era cel care-i 
producea necazuri, băiatul şi moartea în braţele căreia îl 
trimisese, moartea pe care el însuşi o ajutase să-şi 
îndeplinească planurile. 

Moartea aceea încă îl mai bântuia - modul în care se 
petrecuse, sunetul, rolul jucat de el - şi îşi dădea seama că vrea 
să ştie mai mult. Voia să ştie cine furnizase o asemenea 
informaţie strict secretă oamenilor săi şi de ce soldaţii fuseseră 
de acord să nu acţioneze, când IRA împuşca şi omora după 
bunul plac. Astfel de întrebări erau responsabile, mai mult decât 
orice, de faptul că se trezea uneori la ore mici, înspăimântat. 

Se ridică şi se duse la fereastră. Şterse condensul de pe geam 
cu dosul mâinii. Fereastra fusese lăsată neacoperită, pentru a 
îngreuna apropierea de casă pe timpul nopţii. Cea mai mică 
lumină care s-ar fi apropiat de casă peste câmp l-ar fi trezit. 

Privi peste câmpul lung şi desfundat, care cobora până la 
pădurea lui Clancy - un cer gri şi un câmp umed năpădit de 
ciuperci, iar nu foarte departe dealuri albastre prinzând contur 
în lumină. Se scutură văzând un corb aşezat pe un plug ruginit, 


abandonat sub un copac uscat. Nu-i pria la ţară, răcoarea de aici 
şi umezeala, griul şi lumina liniştită. Era obişnuit la oraş, în 
Belfast. Ducea dorul asfaltului străzilor sub picioarele sale, nu al 
noroiului, al bălegarului şi al ierbii ude. 

Soldaţii primiseră ordin să nu tragă, iar Conor Melaugh trebuia 
să afle cine dăduse acel ordin şi de ce. Pe faţa sa erau lacrimi 
din nou, lacrimi grele de furie amestecată cu pocăință. Chiar el îl 
adusese pe Gearóid Lalor în armată, îl selectase în unitate, îl 
antrenase personal. Un amic pe cinste, unul dintre cei mai buni. 
lar el îl trimisese înapoi în faţa detaşamentului de soldaţi 
britanici, ştiind foarte bine ce urma să se întâmple. Buzele i se 
ţuguiară şi rosti un singur cuvânt: luda. 

Se duse jos şi intră în bucătărie pentru a-şi pregăti micul 
dejun. Era un frig pătrunzător în toată casa, era un loc prăpădit 
pe care bănuia că fermierul îl folosise până de curând pentru a 
adăposti vitele. Aprinse încălzitorul Calorgas şi rămase aplecat 
în faţa lui până când porni. Masa era plină de castroane şi 
farfurii din seara precedentă. Un miros de mâncare râncedă 
plutea în aerul rece, răscolindu-i stomacul. Ura să trăiască aşa, 
aproape ca un animal, ura mirosul şi sunetul, şi sentimentul de 
ratare pe care i-l dădea. Acum tot ce voia era să fie din nou în 
Belfast, să doarmă într-un pat cald cu soţia lui, iar copiii în 
paturile lor din dormitorul de alături. Dar trebuia să se 
mulţumească doar cu un foc de gaz în mijlocul pustietăţii şi cu 
un mic dejun prost gătit şi fără gust. Se întreba cât de multo 
mai putea duce aşa. 

In dulapul îngheţat găsi nişte chiftele de cartofi şi câteva felii 
de şuncă. Fata din casă trebuia să aducă azi nişte provizii; 
Dumnezeu s-o ajute dacă întârzia. El nu trebuia să se arate prin 
sat mai mult decât era necesar. Localnicii ştiau desigur cine era, 
el şi ceilalţi băieţi din unitate răspândiţi pe la fermele din jurul 
oraşului, dar niciunul nu ar fi îndrăznit să dea vreo informaţie. 

Chiftelele şi şunca aterizară într-o tigaie în care se afla nişte 
grăsime veche de aproape o săptămână. În grăsime erau bucăţi 
arse, dar consideră că mai merge aşa o zi sau două. Soţia sa, 
Bernadette, ar fi curăţat tigaia în fiecare zi. Păstra casa curată. 
Protestanţii credeau că sunt animale, pentru că trăiau în mizerie 
şi îngălare alături de familii numeroase. Dar Bernadette le-ar fi 
putut arăta multora dintre ei cum se îngrijeşte o casă. Când 
fusese în închisoare nu se gândise la nimic altceva decât la 


mirosul căsuţei lor şi la ea. La mirosul ei, la atingerea pielii ei 
noaptea. Ajunsese aproape nebun din cauza gândurilor de acest 
fel şi a izului de puşcărie care îl înconjura. 

Peste sfârâitul chiftelelor şi al şuncii reuşi să audă zgomotul 
unui tractor. Clancy ieşise deja la muncă, arând sau semănând, 
sau făcând ce era de făcut în această perioadă a anului. 
Schimbase câteva cuvinte cu el şi cu cei din familia lui, dar 
stăteau la distanţă. Departe de străzile sale, îşi pierduse statutul 
de erou. Aici era doar tolerat, doar ceva mai mult decât o relicvă 
din timpurile romantice. 

Şi totuşi, erau oameni care arau aici şi ai căror taţi luptaseră 
cândva cu britanicii. Şi, slavă Domnului, destui tineri care încă 
mai credeau în cauză şi ţineau în viaţă brigada Tyrone / 
Monaghan. Deşi aici erau în Republică, se aflau sub comanda 
ERA din Nord, iar mulţi dintre ei fuseseră în acţiuni dincolo de 
graniţă, alături de brigăzi Armagh din nord şi Tyrone din est. Jim 
Linagh, cel mai mare comandant al IRA de pe graniţă şi creierul 
din spatele nefericitului atac de la Loughgall, era de prin 
împrejurimi, dintr-un sătuc numit Tully. Conor îl întâlnise o dată, 
cu câteva luni înainte de a muri. 

Scoase şunca şi chiftele de cartofi punându-le în ultima 
farfurie curată. Jim Linagh, eroul său, murise într-o zi de mai, la 
Loughgall, alături de Paddy Kelly, omul aflat în spatele celor mai 
multe operaţiuni de succes din Tyrone. Anul acesta Gearóid 
Lalor, un nimeni pe care el îl antrenase şi îl trădase, a murit sub 
o ploaie de gloanţe. lar Conor Melaugh mergea înainte, de parcă 
în lume nu mai rămăsese nici dreptate şi nici vreun înţeles. 

Se auzi zgomotul unei maşini pe drumul dinspre fermă. Puse 
furculita jos şi se îndreptă spre camera din faţă. Fata nu venea 
niciodată aşa devreme, trebuia să meargă mai întâi în 
Monaghan la cumpărături. Se uită prin fereastra îngustă, 
ţinându-se cât mai ferit vederii. Un Datsun albastru apăru de 
după şirul de tufe şi trase în faţa intrării. Conor răsuflă uşurat. 
Era Fintan Mellows, ofiţerul local de informaţii. 

Îi dădu drumul lui Mellows înăuntru. Cei doi bărbaţi se 
întâlniseră de trei sau de patru ori, niciodată pentru mult timp. 
Fintan era omul de legătură între unitatea lui Conor şi brigada 
din Belfast. Era singura formă de contact pe care consiliul 
armatei o permisese. 

Se aşezară la masa din bucătărie. Era singura încăpere 


încălzită, iar Conor îşi petrecea cea mai mare parte a timpului 
acolo, citind. li displăcea gândul de a petrece o iarnă în 
Ballybay, înconjurat de zăpadă şi gheaţă. 

— i se răceşte micul dejun, zise Mellows. 

Era un om vesel, de meserie electrician şi o figură populară în 
district. Acum câţiva ani fusese reprezentantul Sinn Féin în 
consiliul districtului Monaghan. Avea nenumărate cunoştinţe, 
ceea ce-l făcea de o valoare inestimabilă pentru cauză, în rolul 
său de ofiţer de informaţii. 

— Eşti invitatul meu, zise Conor, dar asta e tot ce am. 

— Haide, termină! Eu am mâncat. Dar mănânci cam mult sau 
fata nu-ţi aduce destula mâncare? 

— Mi-ar prinde bine mai multă. 

— O să văd ce pot face. Nu mi-ar plăcea să te ştiu flămând. 
Râse. Conor Melaugh era un om bine făcut şi nu dădea semne 
că ar slăbi. Dar nu va fi nevoie să te mai deranjezi o vreme. O să 
pleci de aici azi. Au sosit ordine din Nord. 

Lui Conor îi stătu inima un moment. Ştiau ce făcuse? Era 
chemat înapoi pentru a fi interogat şi pedepsit? 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el. 

Descoperi că e greu să-şi menţină vocea calmă. Chiftelele şi 
şunca zăceau neatinse pe farfurie. 

— Unitatea ta îşi va relua activitatea, zise Mellows. Începând 
din dimineaţa asta. O misiune specială. 

— Ne întoarcem la Belfast? 

Nu îşi putea ascunde bucuria din voce. 

— N-am spus asta. Ca să-ţi spun drept, nu ştiu încotro vă 
îndreptaţi. Dar şefilor de la cartierul general li s-a spus să 
pregătească echipament şi provizii pentru o unitate mobilă. 
Bănuiala mea e că veţi avea de lucru o vreme. Tu o să fii ofiţerul 
comandant ca şi înainte, dar comandamentul din Nord trimite 
pe cineva care va răspunde de misiune. 

— Ţi-au spus cine e? 

Mellows dădu din cap. 

— Maureen O'Dalaigh. Cred că o cunoşti. Este deja pe drum. 
Şi cred că mai aduce pe cineva cu ea. 

Conor îşi simţi inima oprindu-i-se din nou. Maureen O'Dalaigh 
cu încă cineva. Pentru toată lumea suna de parcă ar fi fost 
vorba de un pluton de execuţie. Dacă ar fi avut minte ar fi rupt- 
o la fugă imediat după plecarea lui Fintan Mellows. Dar se îndoia 


că ar ajunge prea departe. Era prea departe de casă, lipsit de 
resurse şi nu avea pe nimeni în care să se poată încrede că nu îl 
va preda. 

— N-ai nicio idee despre ce e vorba, nu-i aşa? 

Fintan ridică din umeri. 

— Ştii că nu mi-ar spune mie, zise el. Cu cât ştiu mai puţin, cu 
atât e mai bine pentru toţi cei implicaţi. Îţi spun un lucru totuşi - 
a fost iadul pe pământ aseară în Belfast. O să auzi despre asta 
dacă asculţi la radio. A fost un schimb de focuri în 
Andersonstown. Dezzy McCormick şi Con McKearney au fost 
ucişi. Dar nu sunt numai veşti proaste. Ba chiar dimpotrivă. 
Peste o duzină de soldaţi britanici au fost ucişi şi alţi câţiva au 
fost răniţi. Îţi vine să crezi asta? 

Conor se holba la el uluit. Dezzy McCormick şi Con McKearney 
erau departe de a fi capabili de asemenea performanţe. 

— Cine a mai fost implicat, ştii? 

Fintan îşi scutură capul. 

— Trebuie să fi fost împuşcăturile iadului. Pot să-ţi spun un 
lucru însă: Maureen O'Dalaigh este căutată. 

— Maureen? E bună, dar... o duzină de soldaţi... 

— Ei bine, poţi s-o întrebi chiar pe ea când soseşte. Trebuie să 
apară în Ballybay la nouă. Trebuie să vă întâlniți cu toţii acasă la 
Joe McCartan. Te iau de aici la nouă fără un sfert. Şi o să văd 
dacă Joe îţi poate pregăti o friptură mai zdravănă ca asta. 

— Ceilalţi au fost anunţaţi deja? 

— Nu, acum merg să fac asta. Ai grijă de tine! Ne vedem mai 
încolo. 

După ce plecă, Conor rămase aşezat o vreme pentru a-şi 
pune gândurile în ordine. Dădu drumul la radio, dar nu era decât 
muzică sau divertisment pe toate canalele. Ştirile de la Fintan 
despre evenimentele din Belfast i se păreau de bun augur. Dacă 
Maureen venea aici ca fugară era puţin probabil să aibă vreun 
alt scop în minte. 

Trebuia să mai facă doar un singur lucru înainte de 
întoarcerea lui Fintan. Familia sa trebuia să ştie că nu se va mai 
afla aici. Încălcase toate regulile spunându-le unde se găseşte. 
Voia să fie uşor de găsit în caz de urgenţă. 

leşi trăgând uşa în urma lui. Cabina telefonică era la o 
jumătate de kilometru pe şoseaua spre Ballybay. Bernadette îi 
pregătea, probabil, pe copii pentru şcoală. Avea să dea un 


telefon scurt, să-i spună că va lua din nou legătura cu ei cât mai 
curând. Cel mai important lucru era că ei nu trebuiau să-şi facă 


griji. 
39 


Zorii veniră ceva mai târziu pe coasta de vest, ezitant, 
pregătindu-se pentru lunga călătorie peste Altlantic. În aer 
pluteau răcoarea şi mirosul de ploaie. Se lăsase ceața peste 
Croaghmarhin şi peste stânca golaşă din Mount Eagle, la vest de 
Ventry. Spre est şi spre nord muntele Brandon stătea în răsăritul 
de soare cu o altă ţară. Plouase peste noapte, iar razele soarelui 
străluceau acum pe înălțimile din vest. Departe, pe mare, nori 
de furtună s mişcau în întunericul ce începea să fie destrămat 
de lumină. Michael Deighan putea vedea la kilometri distanţă în 
toate direcţiile din postul său de pe Clogher Head. 

Văzu bărcuţa venind dinspre Inis Tuaisceart, legănându-se pe 
valuri cu trei oameni la bord. O zărea de câteva dimineţi şi o 
dată sau de două ori şi după-amiaza, venind şi plecând de pe o 
insulă pe care nu locuia nimeni. Turişti, fără îndoială, ca şi 
oamenii din micuța tabără de mai jos de Ballyferriter. Veneau la 
pescuit în general, dar pe aceştia nu-i văzuse aruncând vreo 
undiţă undeva de-a lungul coastei. Poate se duceau departe în 
suc spre Skelligs. 

Schimbase ieri o vorbă cu Seán Dearg despre ei, iar Seán îi 
oferise lui Michael o parte dacă îi găsea şi făcea un târg cu el. 
Seân Dearg distribuia tot felul de lucruri şi furniza cele mai bune 
produse pentru mai mult de jumătate dintre restaurantele din 
Dingle. Crabi şi homari din Kenmare, somon din Sneem, scoici 
din Galway, poitin de la un bun prieten care avea o distilerie în 
Connemara, iar de la propria fermă ouă, lapte şi şuncă. 

Michael se urni, coborând spre şoseaua îngustă care trecea 
pe lângă pisc, sperând să le iasă înainte la micul promontoriu 
unde ştia că acostează întotdeauna. Pentru un om trecut de 
şaizeci de ani era în formă bună. Bătrânele-i picioare o să-l mai 
ţină un an sau doi, cel mult. Râse gândindu-se la bănuţii pe care 
i-ar putea face dacă turiştii i-ar da ceva. Seân Dearg era un om 
de cuvânt. Şi era întotdeauna o şansă ca oamenii de pe mica 
insulă să-i dea alte mici treburi de făcut, lucruri pe care ei nu le- 
ar fi putut face fără să se deplaseze pe insula mare. Şi poate 


aveau să se întoarcă în anul următor sau să-şi trimită prietenii. 

Deasupra capului său furtunarii şi petreii făceau cercuri, 
ţipând şi plonjând în apă. Niciodată în viaţa sa nu fusese 
departe de aceste locuri, nici măcar până în Tralee sau 
Killarney, darmite în marile oraşe ca Dublin sau Cork. Ce era aşa 
grozav în locurile acelea? Privea în jurul său şi nu reuşea 
niciodată să-i înţeleagă pe tinerii din fiecare generaţie care 
plecau şi nu se mai întorceau, unii la Dublin, alţii în Anglia, alţii 
în America, la fel ca bunicii lor. Unii avuseseră destule reuşite, 
dar se întreba ce pierduseră plecând. lar ceilalţi nu făcuseră 
altceva decât să schimbe disconfortul unei ţări sărace cu 
agitația zilnică din Londra şi New York. Nu avusese niciodată 
prea mulţi bani, iar uneori rămăsese chiar şi fără bani de o pâine 
cu care să-şi umple stomacul. Dar era aici cu oamenii lui, putea 
vorbi irlandeză cu cine îi plăcea, iar la urmă avea să fie îngropat 
într-un loc pe care-l cunoştea. 

Drumul spre promontoriu era foarte accidentat, dar cunoştea 
fiecare bucăţică din el. Era acolo şi îi aştepta când barca ajunse 
pe țărm. Erau îmbrăcaţi la fel, în costume negre şi cu pălării 
negre, purtând cizme grele. Nu erau curioşi, evident, ci genul de 
turişti care se iau în serios. În barcă nu era nici urmă de unealtă 
de pescuit. Poate erau vânători sau alpinişti, ceva de genul ăsta. 
„Ei bine, îşi zise el, sigur au nevoie de ceva.” 

Se apropie de ei, făcând un semn de salut cu mâna. 

— Diăâ's Muire duit, zise el. Tá an mhaidin go deas. 

Ştia că nu vorbeau irlandeză, dar se gândise că o să fie flataţi 
că el crezuse că ar vorbi. 

— Îmi pare rău, zise unul dintre ei, un om înalt şi cu barbă, 
dar nu vorbim irlandeză. 

Michael râse. 

— Bine, atunci, zise el, nici eu nu credeam că vorbiţi. Dar aici 
e Gaeltacht şi se vorbeşte irlandeză. Se opri, privindu-i pe 
fiecare pe rând. „Sunt oameni duri, serioşi”, gândi el. Numele 
meu este Michael Deighan, continuă el. Sunt din Dunquin, chiar 
mai jos pe coastă. V-am văzut barca de vreo câteva ori şi m-am 
gândit să facem cunoştinţă. Sunt prieten cu Seân Dearg, de sus 
din Dingle. Poate aţi auzit de el. 

Omul cel înalt scutură din cap. 

— Mi-e teamă că nu, zise el. Ascultă, domnule... a... Deighan, 
e o onoare să te cunoaştem, dar acum ne grăbim. 


— A, da, înţeleg, zău că da. Sunteţi nerăbdători să vă 
continuaţi vânătoarea, desigur. Ar fi ceva în Inis Tuaisceart. Câte 
ceva din toate. Tre’ să fie greu să căraţi provizii cu barca. Şi mai 
greu când vremea e rea, deşi, mulţumită Domnului, zilele-astea 
n-a mai fost aşa. Dar e mare păcat că nu-l ştiţi pe Seân Dearg, 
căci e un om care trebe ştiut prin părţile-astea. 

Aruncă o privire în barcă. Turiştii nu aveau decât un sac din 
pânză şi o foaie mare de cort. Fără îndoială, puştile şi capcanele 
erau sub foaie. 

— Nu sunteţi la pescuit, nu-i aşa? 

— Nu, răspunse omul cel înalt. Acum chiar trebuie să plecăm. 

— E-n regulă, e-n regulă. Desigur, nu vă ţin eu în loc, nu? făcu 
un pas către barcă. Bărcuţa o aveţi de la Seamus Maguire din 
Glashabeg? Oricum, arată ca una de-a lui. 

— Chiar nu ştiu de la cine a fost cumpărată barca. Eu doar o 
folosesc. Acum, dacă ne-ai da voie să coborâm pe mal, am 
putea să ne vedem de treburi. 

— Vă întoarceţi diseară? 

— Aşa avem de gând, da. Dar nu cred că... 

— Pentru că dacă e aşa veţi avea necazuri. Mai târziu va fi 
vreme rea şi vânt puternic. De aici până în Inis Taisceart e o 
aventură pe o mare supărată cu care nu sunteţi obişnuiţi. Şi 
aveţi greutate mare în spatele bărcii, cu ce căraţi voi acolo. O să 
vă scufundaţi repede, dacă vă loveşte vreun val dintr-o parte şi 
vă umple barca. O să vă mut sacul ăla ca să fie mai echilibrată 
dacă unul dintre voi trei stă pe ea. 

Înainte ca Ezekiel să-l poată opri, bătrânul apucă marginea 
bărcii şi sări în ea. Ezekiel se repezi înainte. 

— Te rog, nu am nevoie... 

Michael ridică sacul din pânză ca să-l mute spre partea din 
mijloc a bărcii. În timp ce făcea asta, îşi pierdu echilibrul, pentru 
că barca nu fusese legată cum trebuia. Sacul îi alunecă dintre 
degete şi căzu peste blana din mijloc. Gura sacului nu fusese 
închisă. Sacul se desfăcu, vărsându-şi conţinutul. 

Cei trei oameni rămaseră împietriţi uitându-se la bătrân. 
Michael se ridică şi, în timp ce se proptea pe picioare, încercă să 
pună sacul la loc. Îi luă câteva clipe să-şi dea seama. Erau crabi? 
Homari făcuţi bucățele? Abia apoi îşi dădu seama că ceea ce 
stătea pe fundul bărcii erau mâini. Mâini de om. 

Dădu drumul unui țipăt gros şi se întoarse, sărind din barcă în 


apă, cu picioarele bâjbâind pe pietrele mari. Îi văzu uitându-se 
la el fără să schiţeze vreun gest. 

Ezekiel intră în valuri şi îl scoase pe bătrân. Gura lui Michael 
se închise şi se deschise, dar nu ieşi niciun cuvânt. Nici în 
engleză, nici în irlandeză. Nu erau cuvinte în nicio limbă pentru 
ceea ce văzuse adineauri. Avusese loc un accident? Sau erau 
doctori, chirurgi din America veniţi pe Inis Tuaisceart pentru a 
vindeca oameni? 

„Nu, gândi el, uitându-se la oamenii îmbrăcaţi în negru. Nu 
sunt doctori. Nu au venit să-i vindece pe bolnavi.” 

— Isuse, zise el, închizând ochii. 

— Corect, murmură Ezekiel în timp ce scoase pistolul din 
buzunar şi îl plasă sub bărbia nerasă a bătrânului. 

Ecoul împuşcăturii răsună în împrejurimi, peste adăposturi, 
capele şi biserici vechi, peste valurile cenuşii, apoi tremură şi se 
stinse. Pelicani, furtunari şi pescăruşi albi se ridicară ţipând de-a 
lungul întregii coaste. In tăcerea care urmă, Ezekiel trase barca 
pe nisipul uscat şi se gândi la pescarii de pe plajele din Galileea, 
cu multă vreme în urmă şi la mare distanţă. 


40 


Biroul permanent al subsecretarului pentru securitate 
Stormont Castle 

Belfast 

11 octombrie 

08.30 


La început, nu vorbi nimeni, apoi începură toţi deodată. 
Directorul Serviciului Central de Informaţii sorbea dintr-o ceaşcă 
de cafea şi îi privea trecând de la surpriză la furie şi apoi la 
reproşuri reciproce. Nu era treaba lui să decidă, cu toate că erau 
câţiva care credeau că asta e treaba lui. Tot ce voia în această 
dimineaţă era un lucru din două: o ţintă clară sau un ţap 
ispăşitor. Ceilalţi ajunseseră să găsească sau să inventeze 
scuze, ca de obicei. li lăsă să continue, gândindu-se că le va 
face bine să se mai descarce, în orice fel o făceau. 

li judecă - de i-ar fi putut judeca pe toţi - după o combinaţie 
de factori, începând cu cravatele şcolăreşti şi accentul, şi 
terminând cu gusturile lor pentru animalele de companie şi 


gradul de fidelitate sau de infidelitate conjugală. În tinereţe 
fusese un Dollymixture, scormonind câmpurile sterile din Sloane 
Street şi de prin împrejurimi după orice seminţe de informaţie 
pe care le-ar fi putut descoperi, şi folosise în munca sa prin 
gunoaiele din Irlanda de Nord câte ceva din acea obsesie 
inocentă pentru amănunte şi detalii ale lucrurilor. Numai că îşi 
pierduse inocenţa cu multă vreme în urmă, iar acum îşi folosea 
cunoaşterea mărunţişurilor despre alţii pentru scopuri mai 
exacte. „Este ştiinţa bârfei aplicate”, spunea el. 

Avea destule informaţii despre fiecare dintre cei aflaţi în 
cameră pentru a-l zdrobi definitiv dacă vreodată s-ar fi dovedit 
necesar, ceea ce şi făcea din când în când, niciodată mai mult 
decât în vremuri ca astea, când atâtea reputaţii şi atâtea cariere 
păreau să fie în joc. 

Subsecretarul stătea în spatele unui birou pe care era ordine, 
dând binevoitor din cap la intervale regulate. Willoughby, 
directorul Serviciului de Informaţii, observă că rezolva cuvintele 
încrucişate din Financial Times. Spera că va continua aşa şi 
chiar se aştepta să continue. Prezenţa lui la întâlnire, ca şi 
postul pe care îl ocupa, era de faţadă, iar Willoughby era 
bucuros că cel în cauză înţelegea asta şi nu făcea niciun efort 
să-şi bage nasul unde nu era bine-venit. Subsecretarii care 
voiau să fie mai mult decât personaje de paradă puteau deveni 
o sursă constantă de iritare. Burrowes era în provincie de doi ani 
deja şi nu greşise nicio dată. Cu toate că după eşecul din seara 
trecută era aproape sigur că primul cap care va cădea avea să 
fie al lui. „Păcat, gândi Willoughby, căci asta ar putea sta în 
calea şanselor bietului om da a-şi rezolva careurile.” 

Ceea ce-l frământa cel mai mult pe director era răspunsul la 
întrebarea ce alte capete îl vor urma pe al lui Burrowes. Măcar 
al său era sigur? Un dezastru de ultim moment putea amări 
zilele de pensie ale unui om. Văzuse mai mulţi colegi, toţi gata 
să se bucure de rezultatele muncii lor, pierzând totul din cauza 
celei mai mici erori de calcul sau a celei mai nesemnificative 
indiscreţii. 

Îi privea clipind. Se vor întoarce împotriva lui, pentru a-l face 
tap ispăşitor? Sau se vor mulţumi cu Burrowes, o ţintă mult mai 
uşoară, deci şi mai simplu de doborât? 

Toţi membrii comitetului executiv provincial fuseseră chemaţi 
şi toţi îşi făcuseră apariţia. Chiar el, directorul coordonator al 


informaţiilor, apoi generalul-maior Charlie Wainwright, 
comandantul forţelor de uscat, Bill Harper, comisarul-şef adjunct 
al unităţilor speciale şi comandantul Diviziei Speciale, Jim Irwin. 

În plus, îi chemase pe Alan Rigby, de la Serviciul de verificare 
a informaţiilor, care în mod normal nu îşi desfăşura activitatea la 
Thiepval Barracks, cartierul general din lisburn, pe Andy Kerr, 
ofiţer al Diviziei Speciale însărcinat cu coordonarea efectivelor 
din Gough Barraks, pe ofiţerul de legătură cu armata, Fred 
Atkinson, pe directorul Forţelor Speciale, colonelul Mark 
Beveridge. Beveridge, la rândul său, insistase pentru prezenţa a 
trei dintre oamenii săi de nădejde: Penrose de la Divizia 14 
Informaţii, Ross de la SAS şi McPherson de la Unitatea de 
Detectivi de Teren, care se ocupau de principalele trei 
operaţiuni sub acoperire, pe care armata le desfăşura în prezent 
în provincie. 

Willoughby oftă şi aruncă o privire la tabloul reginei de 
deasupra şemineului. Era o uşurare pentru el să ştie că ea era 
încă acolo, dacă nu pentru a sta la cârma statului, măcar pentru 
a-i asigura stabilitatea. Se temea de viitor, se temea de un stat 
carolingian condus de hipioţi şi de pacifişti New Age. Ar renunţa 
la Ulster, ar retrage trupele şi ar trimite în loc un detaşament de 
călugări budişti să le cânte mantre şi să le sune clopoței. 

— Domnilor, zise el, punându-şi ceaşca de cafea pe măsuţa 
aşezată providenţial alături, se pare că nu ajungem nicăieri. 

— Deja am ajuns, îi răspunse Andy Kerr. Tocmai am 
descoperit ce harababură a avut loc aseară. 

Willoughby îl privi împăciuitor. Kerr era un om de treabă, un 
tip loial de care avea nevoie. Dar de unde Dumnezeu găsiseră 
vocile astea zgomotoase şi tonul linguşitor care marca tot ceea 
ce spuneau? 

— Toate la timpul lor Andy, toate la timpul lor. Vreau să aflu 
părerea ta şi ţi-o voi cere, nu te teme! Dar avem o treabă mai 
urgentă. Mai înainte de a arunca vina la întâmplare unul pe 
celălalt, cred că avem o datorie faţă de cei care au murit: să-i 
găsim pe ucigaşii lor. Asta zic eu că ar trebui să fie prioritatea 
noastră. Prim-ministrul i-a spus deja domnului Burrowes, aici de 
faţă, că aceasta este şi părerea sa. Cred că suntem cu toţii de 
acord. 

Nimeni nu avu ceva de obiectat. 

— Bine, aşa ziceam şi eu. Îşi lăsă privirea să alunece peste ei. 


Ceea ce-i dădea putere asupra lor nu era atât superioritatea 
sa - care era departe de a fi absolută - cât propriile legături din 
aparatul de securitate. Din „Departament” controla toate 
operaţiunile MI5 şi, prin reţeaua sa de cârtiţe şi se ofiţeri de 
legătură, se păstra deasupra tuturor celorlalţi. 

— Charlie, continuă el, întorcându-se către comandantul 
Forţelor de Uscat, cine anume le-a pasat oamenilor tăi 
informaţia care i-a trimis acolo aseară? 

— Ştii şi singur că vreo câţiva membri de frunte ai PIRA au 
ieşit la lumină pentru scurtă vreme acum vreo două zile, inclusiv 
femeia pe care arzi de nerăbdare să pui mâna, Maureen 
O'Dalaigh. După instrucţiuni, toate diviziile au început să caute 
informaţii suplimentare. 

— leri după-amiază în jur de ora patru, cei din E4 au primit un 
cadou de la una dintre cele mai bune cârtiţe ale lor. Prin 
intermediul oamenilor de legătură a ajuns la Castlereagh. 
Divizia 14 Informaţii a urmărit datele şi şi-a dat seama că ar 
putea fi ceva important, aşa că i-a anunţat pe oamenii mei. 

— Ce era aşa interesant în informaţiile astea? 

Willoughby îi adresă întrebarea lui Francis Penrose, căpitanul 
comandant al Diviziei 14. 

— Ideea era că puteam sălta trei membri de frunte ai PIRA, 
domnule. Cel care a dat informaţia la E4 a menţionat că e vorba 
de arme şi că sunt motive să credem că îi putem prinde cu 
mâinile-n ele. Şefa era Maureen O'Dalaigh. 

— Şi nu ai niciun motiv să crezi că ai fost intoxicat? 

— Tot nu cred asta, domnule. Şefii PIRA n-ar pune niciodată 
pe unul de-ai lor să întindă o capcană. Abia au reuşit să scape. 
Cel puţin doi dintre oamenii lor au fost ucişi, iar O'Dalaigh a 
scăpat ca prin urechile acului. 

— Totuşi, te aşteptau. 

— Asta rămâne de văzut. Au reacţionat bine, dar o 
ambuscadă planificată ar fi trebuit să aibă o cale de ieşire mult 
mai bine pusă la punct. 

— Spuneai că au fost ucişi doi. Eu auzisem de trei. 

Penrose dădu din cap. 

— Trei cu totul, domnule. Desmond McCormick, Con 
McKearney şi un al treilea, care nu a fost încă identificat. Dar nu 
credem că era important în PIRA. 

— Aveţi vreo idee cine era? 


Penrose scutură din cap. 

— Deocamdată nu, domnule. Câţiva oameni încearcă să afle. 
O fotografie a fost trimisă tuturor agenţiilor de securitate. 
Aşteptăm un răspuns într-o oră. 

— Foarte bine. Ţine-mă la curent! Willoughby se întoarse 
către Jim Irwin. Jim, presupun că ai vorbit cu oamenii tăi din E4. 

— Da, domnule. 

— Şi? 

— A fost o informaţie foarte bună. Numele de cod al cârtiţei 
este Omul Galben. Privi în jur către ceilalţi, simțind 
neînţelegerea pe feţele englezilor prezenţi. Este originar din 
Ballycastle. Omul Galben este nume de bomboană. 

— Da, se mănâncă la târgul vechi din Lammas, zise 
Willoughby. 

Se întrebă de ce se mai ostenea guvernul. La urma urmei, 
erau nişte sălbatici, care abia se dezvăţaseră de obiceiurile lor 
tribale. Mâncau alge şi amestecuri îngrozitoare şi se aruncau în 
aer unul pe celălalt. Se gândi la Cornwall şi la grădinile din 
Trellisick. 

— Aşa e, domnule. E activ de mai bine de şapte ani în 
regiunea Belfast. Responsabilul meu din regiune îl contactează 
personal. 

— David Cree? 

— Chiar el, domnule. Dacă ar fi aici, ar garanta şi el. 

— Sunt sigur c-ar face-o. 

— Omul nu i-a dat niciodată lui David o informaţie falsă în toţi 
anii în care au lucrat împreună. Omul Galben îţi poate rupe 
dinţii, dar e dulce ca mierea în acelaşi timp. 

Directorul aruncă o privire dispreţuitoare spre poliţist. 

— Mi-e teamă că această cârtiţă a rupt mai mulţi dinţi de data 
asta, domnule Irwin. Să presupunem că a plasat o informaţie 
derutantă. 

— Informaţia a fost bună. Numai că era incompletă. Trebuia 
să fie cercetata mai bine înainte de a se trece la acţiune. 

Mark Beveridge pufni: 

— Pentru Dumnezeu, omule! Am primit-o abia ieri-dimineaţă. 
Ne-am bazat pe evaluarea ta privind calitatea ei. 

— Care până la un punct era exactă. 

— Domnilor, interveni Willoughby pentru a împiedica iscarea 
unei altercaţii. Probabil că vă puteţi înţelege şi mai bine de atât. 


Calitatea informaţiei e doar o parte din ceea ce mă îngrijorează. 
Prioritatea noastră, aşa cum v-am explicat deja, este să-i vânăm 
şi să-i distrugem pe ucigaşii rămaşi. Acum, are cineva vreo idee 
cu privire la acest aspect al misiunii noastre? 

Wainwright, comandantul Forţelor de Uscat, vorbi pentru 
prima dată: 

— Încă mai avem oameni la faţa locului, Geoffrey. Dar primele 
indicii sugerează că doar doi au scăpat. 

— Îmi vine greu să cred asta. 

— Totuşi, rapoartele de la oamenii implicaţi în schimbul de 
focuri par să confirme că nu erau mai mult de cinci oameni în 
casă. Elicopterele au reperat doi oameni care au părăsit casa. 
Au fost urmăriţi până la spital în Andersonstown, după care 
rapoartele devin confuze. Un elicopter a urmărit doi oameni 
care plecau de la spitalul Royal Victoria după ce o ambulanţă de 
la Andersonstown ajunsese acolo. Au dispărut în Falls. 

— Aveţi vreo idee cine erau cei doi? 

Wainwright îşi scutură capul. Morţii din seara trecută 
dăduseră o lovitură mortală carierei sale. Ştia că avea să plece 
curând, cu o situaţie nu prea fericită. 

— Una era O'Dalaigh, suntem siguri de asta, dar însoţitorul ei 
putea fi oricine. Odată ce primim date despre identitatea celui 
de-al treilea mort s-ar putea să fim capabili să ne facem o idee 
cu privire la asta. 

— Dar trebuie să suspectezi pe cineva. 

Comandantul Forţelor de Uscat îşi scutură din nou capul. 

— Pe nimeni. Sunt gata să-mi pariez reputaţia că n-a fost din 
PIRA. Oricine a ucis soldaţii ăia aseară a avut parte de lupte 
adevărate. 

— Un dezertor? 

— Posibil. Vom şti mai multe când aflăm ceva cu privire la 
identitatea aceea. 

Ca un fundal sonor, se auzi o bătaie discretă în uşă. Un 
funcţionar intră şi traversă camera către biroul subsecretarului. 
Burrowes ridică privirea. Funcţionarul îi dădu o foaie de hârtie 
împăturită. Burrowes îi făcu semn să iasă, aruncă o privire peste 
hârtie şi i-o dădu lui Willoughby. 

— Cred că asta te priveşte pe tine, Geoffrey! 

Willoughby o citi şi o lăsă să-i cadă în poală. 

— Ei bine, domnilor, se pare că s-a făcut identificarea. Omul 


apare într-un dosar al germanilor, de la unitatea lor de 
supraveghere a Orientului Mijlociu. Numele său este Abu Ahmad 
al-Rikabi, un irakian care urmează un program de doctorat la 
Universitatea Queen. 

Directorul îi privi fără să ştie foarte bine dacă mai are încă 
situaţia sub control. 

— S-ar părea că lucrurile au început să se complice puţin. 


41 


Dublin 
11 octombrie 
09.14 


Declan îşi mişcă uşor capul, sperând că nu va simţi nicio 
durere. Totul părea în regulă. Mai încercă o dată. De data asta 
crezu că a dislocat ceva. Numai dacă stătea nemişcat putea fi 
sigur de o linişte relativă. Dar aşa ceva nu-şi putea permite în 
dimineaţa asta. A 

Telefonul de pe biroul său sună. Il ignoră şi îşi continuă 
exerciţiul de relaxare. Işi închipuia că fiecare muşchi din corpul 
său era moale, începând cu cei de la cap şi continuând în jos. 
Telefonul continuă să sune. De fiecare dată când ajungea 
aproape de nas, se gândea la Amina şi muşchii capului i se 
încordau din nou. Telefonul sună pentru a şasea sau a şaptea 
oară. Abia trecuse de frunte în jos. Blestematul de telefon! 

Deschise ochii şi ridică receptorul: 

— Da, se răsti el. Carberry. 

— Declan? Sunt Martin Fitzsimmons. Ascultă-mă cu atenţie şi 
nu mă întrerupe! S-ar putea să mi se taie legătura în orice clipă. 
Ciaran Clark a depus jurământul ca taoiseach acum câteva 
minute. Aproape primul lucru pe care l-a făcut odată instalat a 
fost să declare ilegală operaţiunea la care lucrezi. Harker a adus 
deja o trupă SAS din Nord. 

— Ce? Nu poate face asta, e... 

— Taci, Declan! Ştie unde sunteţi ascunşi. Şi-a instruit 
oamenii să intre peste voi imediat. Ţi se va spune că acţionezi în 
afara legii şi ţi se va cere să te predai. Dacă n-o să faci aşa cum 
îţi cere, are permisiunea de a trimite o trupă de intervenţie în 
buncăr pentru a te scoate de acolo. 


— Cu forţa? 

— Dacă e necesar. Declan, trebuie să ieşi de-acolo repede. 
Harker nu te va lăsa afară în viaţă. 

— Ce vrei să spui? 

— Îţi aminteşti discuţia noastră de acum o săptămână, 
Declan? Când ţi-am spus că bănuiesc că MI5 se interesează de 
tine într-un mod curios de când cu întâlnirea ta cu Austin 
McKeown? Am făcut nişte cercetări de unul singur. Acum sunt 
nouăzeci la sută sigur că Harker e omul din spatele morţii lui 
McKeown şi al atentatului la viaţa ta. Luna trecută un ofiţer de 
informaţii britanic a fost ucis în Belfast. Numele lui era 
Wetherell. Asta înseamnă ceva? 

Declan simţi că i se învârte capul. 

— Da, zise el. 

— Harker avea un raport complet despre moartea lui 
Wetherell cu zece ore înainte de a fi identificat cadavrul său. leşi 
de acolo, Declan! Nu-ţi va da o a doua şansă! 


42 


Stormont Castle 
Belfast 
09.16 


— În primul rând, ce căuta un irakian în casă? De ce nu ni s-a 
spus asta? 

Geoffrey Willoughby  recapitula evenimentele din seara 
precedentă. Numai oamenii săi erau acolo, cu toţii ofiţeri 
superiori MI5, pe tactul şi judecata cărora se baza. Aveau o 
problemă, iar Willoughby ştia că de modul cum o vor rezolva 
depindeau mai multe lucruri, nu numai cariera sa. 

— Credem că putea fi acolo pentru a vinde arme, domnule, 
zise Raymond Tolliver, care lucra cu Divizia K din MI5, ale cărei 
sarcini cuprindeau în mare parte operaţiuni legate de terorismul 
din Orientul Mijlociu. 

Tolliver era ofiţerul MI5 însărcinat special cu o operaţiune 
cunoscută sub numele „lataganul”. Venise dimineaţă de la 
Londra cu avionul. 

— Crezi? 

Willoughby nu încercă să-şi ascundă sarcasmul din voce. 


— Aşa suna informaţia, domnule, că se desfăşoară un soi de 
afacere cu arme. Am verificat cârtiţa E4 şi suntem înclinați să-i 
dăm dreptate. A dat numai ponturi foarte bune, nu a dezamăgit 
niciodată. Informaţia sa cu privire la serata de ieri a fost exactă. 
A dat nume, ora de întâlnire, motivul întâlnirii. 

— Să rămânem la fapte, domnule Tolliver! Omul Galben le-a 
dat numai două nume care pot fi verificate. 

— O'Dalaigh a fost acolo, domnule, suntem siguri de asta. 
Amprentele ei au fost găsite pe o ceaşcă şi pe masă, şi nu e de 
găsit acasă sau la serviciu. Dacă a fost o afacere cu arme făcută 
cu străini, O'Dalaigh a fost aproape sigur implicată. 

— Foarte bine, trei nume. Ştim cine este Omul Galben? 

Willoughby îi puse întrebarea lui Alan Rigby. Rigby, care 
fusese la întâlnirea de mai devreme, era şeful Serviciului de 
verificare a informaţiilor din Irlanda de Nord: 

— Numele lui e Tobin. Seân Patrick Tobin. Ofiţer de informaţii 
în Brigada Belfast a PIRA şi ofiţer de legătură cu comandamentul 
din Nord. A fost omul E3 după ce a fost săltat şi interogat la 
Castlereagh, în 1989. De atunci şi până acum n-a călcat strâmb 
niciodată. Cârtiţa model. 

— Chiar şi asta dă destule de bănuit. Dar dacă e aşa de bun 
de ce nu l-am folosit niciodată? Pare prea important ca să-l 
lăsăm irlandezilor. 

— Nu era nevoie, domnule! E3 au fost cooperanţi, au transmis 
către E4 tot ce au primit de la el, iar E4 le-a transmis celor de la 
Divizia Specială. lar ei sunt în strânsă legătură cu biroul nostru 
de contacte din Lisburn. Totul a funcţionat ca la carte. Tobin lua 
contact cu un inspector din Belfast, unul Maguire. Se pare că se 
înțelegeau bine. Avea încredere în Maguire, aproape că era 
dependent de el. Dacă ne-ar fi fost pasat nouă, ar fi existat 
riscul să rămânem cu buzele umflate. Am înghiţit prea mulţi 
viermi în ultima vreme, Geoffrey! 

— Totuşi, vreau să-l aduceţi. In seara asta, cât de repede se 
poate. 

Rigby făcu ochii mari. Era un om scund, cu o mustață neagră 
şi cu obraji care fuseseră roşii cândva, dar care acum 
căpătaseră o culoare nesănătoasă. Trecerea sa prin ierarhia MI5 
nu fusese niciodată lină şi rămânea tensionat în relaţiile cu 
Willoughby, un om cu care nu se înţelesese niciodată. „Sugestia 
directorului era nepotrivită”, se gândi el. În ultimii ani relaţiile 


dintre MI5 şi Divizia Specială se deterioraseră, iar Rigby fusese 
trimis la început din Anglia tocmai pentru a ajuta la 
îmbunătăţirea situaţiei. 

— Cred că asta ar putea crea neplăceri, Geoffrey! Dacă nu te 
superi, aş prefera... 

— Fac ceva pe ce preferi tu. Nu-mi pasă cui îi creezi neplăceri, 
adu-l pe Omul Galben aici în seara asta. Avem nevoie urgentă 
de el. Ai grijă să fie adus aici întreg şi să fie interogat de 
Malcolm. 

Willoughby se întoarse către un om aşezat la distanţă de două 
scaune. 

— Malcolm, scoate ce poţi de la nenorocitul ăsta! După seara 
de ieri probabil nu ne va mai fi de prea mare ajutor, aşa că poţi 
să faci ce vrei cu el. Asigură-te numai că-ţi spune ce vrei. 

Înainte ca Malcolm Blake să poată răspunde, Willoughby se 
întoarse înapoi către Tolliver: 

— Îmi vorbeai de arabul ăsta, Raymond. 

— Da, domnule. Să vedem... Din ceea ce spun germanii, al- 
Rikabi a mai fost implicat înainte în afaceri cu arme. E probabil 
să fi fost în Ballymurphy aseară, ca să pună la cale o livrare de 
arme. 

— Ce dracului încerci să-mi spui, omule? Că IRA are o 
aventură cu nemernicul de Saddam Hussein? 

Tolliver îşi scutură capul. 

— Nu, domnule! Cred că priviţi greşit situaţia. Al-Rikabi era 
şiit şi se opunea activ regimului Baas. A luptat împotriva 
trupelor lui Saddam în sud pentru o vreme, înainte de a părăsi 
ţara. De asta a fost supravegheat, dar nu a fost săltat niciodată. 
Divizia K s-a gândit că s-ar putea dovedi folositor în vreo situaţie 
viitoare, dacă şiiţii ar fi venit la putere, dacă am fi avut nevoie 
să infiltrăm pe cineva în serviciile de informaţii irakiene sau 
dacă ar fi apărut un alt conflict. Nu fusese recrutat niciodată, 
dar fusese trecut pe listă ca fiind foarte capabil. 

— Şi crezi că aceşti şiiţi au un asemenea acces la armament, 
încât să devină interesanţi pentru IRA? 

— Cu siguranţă, domnule! Am vorbit cu Ronald Calverley, de 
la divizia specială metropolitană. Conduce o unitate specială 
care-i monitorizează pe fundamentaliştii islamici din ţară. Se 
află în colimatorul Diviziei Speciale de câţiva ani. Al-Rikabi este 
de ceva vreme în atenţia lui Ronald. El spune că oamenii lui al- 


Rikabi au primit marfă de foarte bună calitate din Iran şi că ce 
nu au pot aduce, de acolo sau din Liban. 

— Şi crezi că se pregăteau să facă o livrare în seara trecută? 

— Nu, domnule, asta nu se poate. Maşina lui al-Rikabi a fost 
implicată într-un incident la câteva ore după schimbul de focuri. 
Doi aventurieri au fost ucişi de oamenii noştri. Au fost luaţi drept 
O'Dalaigh şi al cincilea om. Credem că tinerii au fost folosiţi ca 
diversiune. Dar maşina era curată. O'Dalaigh şi însoţitorul său 
nu puteau căra prea multe cu ei. După toate aparențele, 
întâlnirea de aseară avea doar rolul de a pune la cale tranzacţia 
şi de a prezenta câteva mostre. 

Willoughby dădu din cap. Incepea să sune prost. Guvernul 
făcuse un mare tărăboi pentru ceea ce el considerase 
întotdeauna o muşamalizare necesară a transporturilor de arme 
pentru Saddam Hussein. Ştia câţiva oameni implicaţi în aşa-zisa 
acoperire. Oameni decenţi şi cinstiţi cu toţii, oameni care şi-au 
slujit bine ţara întotdeauna. Se simţise revoltat de papara pe 
care o luaseră în presă. Era şi ceva necurat în modul în care 
aliaţii dăduseră greş în sprijinirea oponenților lui Saddam după 
Războiul din Golf, lăsându-i pe şiiţi să suporte valul răzbunării 
dictatorului. 

După părerea lui Willoughby, prea era cusută cu aţă albă. Ce 
avantaj ar fi putut fi pentru lumea civilizată dacă flăcăii cu barbă 
ar fi preluat puterea? Un alt nenorocit de Iran gata să ne dea 
peste cap din nou rezervele de petrol. Poate că Saddam era o 
brută, nu un om pe care să-l inviţi la cină cu prietenii, dar, cel 
puţin, era o brută care înţelegea cum funcţiona sistemul, spre 
deosebire de papugiii fanatici de prin mlaştini care nu ştiu decât 
Coranul şi cum să-şi tăbăcească soțiile dacă nu se poartă 
cuviincios. „La urma urmelor, gândi Willoughby, poţi face afaceri 
cu un om ca Hussein. Afaceri murdare, se poate dar de când era 
păstrarea mâinilor curate un criteriu pentru rezolvarea 
problemelor? Băieţii cu turbane n-ar mai fi făcut afaceri deloc 
dacă ai fi pus fie şi numai un whisky cu sifon pe masă.” 

Până la urmă fiara opiniei publice era întotdeauna la pândă 
după lucruri din astea. Dacă s-ar fi aflat că oponenții lui Saddam 
Hussein furnizaseră rezerve de arme teroriştilor irlandezi, o 
parte a presei ar fi început să dea vina pe miniştrii din guvern, 
pretinzând că ei i-au împins pe şiiţi să facă asta sau ceva 
asemănător. Şefilor politici ai lui Willoughby nu le-ar fi plăcut 


deloc asta Mai ales în timpul operaţiunii lataganul sau al 
treburilor din Sud de care se ocupa Harker acum. Asta trebuia 
să fie îngropată cu orice preţ. 

— Nu vreau ca asta să răsufle, zise el. Nu se va face nicio 
referire la irakieni în comunicatele de presă. Se uită din nou la 
Rigby. Alan, ai tu grijă de asta, nu-i aşa? Vezi să nu fie absolut 
nicio vorbuliţă în legătură cu problema asta. Au fost numai trei 
terorişti în casa aia aseară: O'Dalaigh, McKearney şi McCormick. 
Ai înţeles asta? 

— Va fi greu de explicat cum trei terorişti IRA au reuşit să 
ucidă cincisprezece soldaţi britanici, ca să nu mai vorbim de 
cum vom explica faptul că unul a reuşit să scape. Şi mai există 
posibilitatea ca şi IRA să facă o declaraţie, fie şi numai pentru a 
ne umili. 

— Cred că o să prefere să păstreze secretă identitatea 
aliaţilor lor, deocamdată. Şi ar fi mult mai umilitor pentru noi 
dacă publicul crede că ei au fost în stare să facă astfel de 
isprăvi. 

— Asta ar putea avea un efect negativ asupra moralului, 
Geoffrey! 

— Fac ceva pe moral. O să găsim o explicaţie. Plătim oameni 
pentru asta, nu-i aşa? Şi încă îi plătim al dracului de bine. Pot să 
întrerupă comunicatele dacă trebuie, nu-mi pasă! Principalul e 
să păstreze tăcerea despre chestia asta cu irakieni, cel puţin 
până ne dăm seama cu cine avem de-a face. 

— O să fac tot ce pot, Geoffrey. 

— Să faci mai mult decât atât. Se roti în scaun. Acum, 
Tolliver, ce ştim despre cel de-al cincilea om? 

— Ei bine, suntem... Suntem destul de siguri că a ajuns acolo 
cu al-Rikabi. 

— Un alt irakian? 

— Domnule, am stat o jumătate de oră în dimineaţa asta în 
conferinţă cu Willi Seghers, de la German Bundesamt fur 
Verfassungsschutz. După cum ştiţi, germanii au fost însărcinaţi 
cu monitorizarea grupurilor teroriste din Orientul Mijlociu de 
către Consiliul Europei. Seghers are dovezi că un terorist 
Hezbollah de frunte a părăsit Libanul şi a trecut prin Amsterdam 
în drum spre Marea Britanie. Nu se ştie încă identitatea lui sau 
destinaţia finală. Oricum, toate indiciile arată că plecarea lui s-a 
petrecut imediat după o predică a lui Sayyid Muhammad 


Hussein Fadlullah, liderul religios al Hezbollahului din Liban. Se 
pare că unul dintre cei luaţi ostatici la Castletown era şeicul 
Mu'in Usayran, mâna dreaptă a lui Fadlullah. Se crede că 
Usayran a intrat în Irlanda folosind numele Hajj Ahmad al- 
Madani. 

Seghers este de părere că omul care a părăsit Libanul ieri se 
poate să fie trimis pentru a-l salva pe Usayran. Când am aflat că 
un şiit irakian care are legături strânse cu Hezbollahul a fost 
găsit mort în Belfast am ajuns la concluzia că al cincilea om ar 
putea fi teroristul nostru libanez. 

Willoughby zâmbi. O afacere libaneză suna bine. Va distrage 
atenţia de la lrak. Poate vor reuşi chiar să scoată o poveste 
potrivit căreia al-Rikabi era libanez, nu irakian. 

— Mulţumesc, zise el. Domnule Tolliver, aş vrea să discutăm 
puţin între patru ochi. 

După ce ieşiră ceilalţi, Willoughby turnă whisky în două 
pahare şi îi dădu unul lui Tolliver. 

— Ei bine, zise el. Cum afectează asta lataganul? 

Tolliver respiră adânc înainte de a răspunde: 

— Ar putea strica totul, domnule. Harker trebuie să se asigure 
că lucrurile vor rămâne sub control în Republică. Eu o să mă 
întorc direct la Londra, să pun acolo lucrurile la punct Trebuie să 
facem o înţelegere cu Hezbollahul, înainte de a fi prea târziu. 
Altfel... 

— Altfel suntem morţi cu toţii, domnule Tolliver! 


43 


Dublin 
09.17 


— Liam, vreau să iei legătura cu Harcourt Street chiar acum. 
Spune-le că o bandă de oameni înarmaţi sunt pe cale să dea un 
atac asupra clădirilor guvernamentale din Merrion Square. Dă-le 
adresa asta şi asigură-te că ajunge direct în calculatoarele lor. 
Declan se întoarse către biroul alăturat. Grainne, fă un apel 
către toate maşinile de patrulare din zona centrală a Dublinului. 
Acelaşi lucru: atac asupra clădirilor guvernamentale. Asigură-te 
că o să creadă că vine de la cartierul general. 

— Domnule, maşinile de patrulare nu au oameni înarmaţi. 


Dacă vin să se împotrivească celor din SAS... 

— Harker nu e nebun. Nu-şi poate permite un schimb de 
focuri în situaţia asta. O să dea ordine clare oamenilor săi să se 
retragă. Sunt bine antrenați. Acum dă mesajul ăla! 

— Da, domnule! 

Dominic Lawlor urmărea monitoarele de securitate care 
acopereau nivelurile superioare. 

— Ce este? 

Declan se apropie de mulţimea de ecrane mici care afişau 
printr-un circuit închis de televiziune imagini din anticariat şi din 
primul nivel al buncărului. Pe două monitoare putu vedea 
oameni îmbrăcaţi în costume negre de asalt Nomex cu cagule şi 
măşti de gaze, adunaţi lângă uşa de la intrarea în buncăr. Se 
simţea de parcă s-ar fi repetat evenimentele de la Castletown 
House. Numai că de data asta era pregătit. 

— Uşa aia a fost asigurată? 

— Da, domnule. 

— Cât timp mai avem până o vor sparge? 

— Depinde ce folosesc, domnule. Două, maximum trei 
minute. 

Asta însemna că aveau să fie la nivelul întâi foarte repede. 

Oamenii lui Declan tot mai aveau nevoie de timp pentru a-şi 
aduna echipamentele şi dosarele importante şi pentru a 
distruge toate materialele compromiţătoare înainte de a pleca. 
Şoferii fuseseră deja trimişi să pornească maşinile care aveau 
să-i scoată din Dublin, împreună cu echipamentele. Buncărul 
avea o ieşire de urgenţă de a cărei existenţă ştia numai 
taoiseach. Pádraig Pearse îi spusese personal de ea lui Declan şi 
putea să parieze că Ciaran Clark nu avea cunoştinţă încă de 
existenţa ei. 

Declan privi din nou spre monitor. Doi oameni începuseră să 
taie uşa din oţel, folosind un dispozitiv cu flacără de oxigen. Mai 
aveau doar să distrugă încuietorile, apoi intrau. 

Luă un microfon de alături şi apăsă butonul pe care îl avea la 
bază: 

— Atenţie! Aceasta e o zonă interzisă. Intraţi într-o locaţie 
guvernamentală secretă, fără a avea autorizaţia necesară. Nu 
aveţi permisiunea de a pătrunde în această zonă. Vă rog să luaţi 
legătura de urgenţă cu ofiţerul care vă comandă. 

Doi dintre oamenii SAS se apropiară repede unul de celălalt, 


iar unul din ei părea să vorbească prin microfonul din masca lui 
cu cineva din afara clădirii. În acest timp, tăierea uşii fu oprită. 
Declan socoti că va mai câştiga cel mult un minut cu 
diversiunea asta. 

Maire O'Brien apăru în pragul uşii secrete. 

— Maşinile sunt încărcate, domnule. 

Declan dădu din cap şi îi spuse să fie gata de plecare. 

— OK, atenţie, toată lumea, zise el, asta e. Ne vom reîntâlni la 
Locul Unu. 

La uşă echipa britanică începuse din nou să taie. Ilnăuntru, doi 
dintre oamenii lui Declan ţineau uşa în bătaia puștilor de asalt. 
Ei aveau să fie ultimii care plecau. 

Restul echipei se repezi în tunelul îngust de ieşire. Trecea pe 
sub trei străzi pentru a ieşi într-un garaj subteran dintr-o alee 
dosnică de lângă Baggot Street. Un monitor extern arăta că 
acolo traficul e normal. 

— Au spart încuietoarea, domnule! 

— Bine, ieşiţi! 

Declan îl împinse pe Dominic prin uşă. Pe monitor văzu echipa 
de asalt ocupându-şi poziţiile. Unul dintre ei pregătea grenade 
lacrimogene. Ceilalţi erau înarmaţi până-n dinţi. 

— Inapoi! strigă Declan, chemându-i pe cei doi oameni în 
tunel. 

Uşa căzu în zgomotul unei grenade explozive, acompaniată 
de o lumină orbitoare. Declan, care avea dopuri în urechi şi îşi 
acoperise ochii, aşteptă o jumătate de secundă, apoi apăsă un 
buton. In timp ce culoarul dintre el şi uşă izbucni în flăcări, se 
repezi în tunel, închizând şi încuind uşa în urma lui. 


44 


Craigpatrick 

lângă Mountshannon 
Districtul Clare 

11 octombrie 

14.25 


Craigpatrick era casa de vacanţă a lui Pâdraig Pearse Mangan 
şi se afla la aproape treizeci şi şase de kilometri la est de oraşul 
Ennis, pe coasta de vest a Lough Derg-ului. Era o regiune 


turistică, pentru partide de vânătoare organizate, braconaj şi 
pescuit, care ajunseseră să facă viaţa mizerabilă pentru 
sălbăticiuni sau, pur şi simplu, pentru croaziere pe lac. Casa lui 
Pâdraig Pearse era o mică, dar costisitoare ascunzătoare pe 
care fostul taoiseach o construise la începuturile carierei sale, în 
apropierea biroului său din Limerick. Casa era la numai câţiva 
kilometri de Scariff, satul în care marele om se născuse şi 
crescuse. Aici îi putea primi confortabil pe ziariştii care-l vizitau, 
înainte de a-i duce la casa cu două dormitoare a părinţilor săi 
pentru o şedinţă foto, ca şi cum încă ar mai fi fost casa familiei 
sale. 

Declan şi Concepta avuseseră întotdeauna permisiunea să 
stea la  Craigpatrick şi petrecuseră adesea sfârşituri de 
săptămână şi vacanțe acolo când Máiréad era mică. În ultimii 
ani nevoile politice ale lui Pâdraig Pearse deveniseră prioritare 
faţă de alte considerente şi păstrase casa numai pentru el, dar 
Declan încă mai avea cheia. 

Echipa se întâlni la un bar din Ennis, aşa cum fusese stabilit. 
Odată regrupaţi, au plecat spre Craigpatrick, câte o maşină pe 
rând. Niciunul dintre ei nu fusese urmărit din Dublin. Pentru a 
urmări pe cineva cu succes pe şoselele pustii ale Irlandei era 
nevoie de îndemânarea celui mai experimentat urmăritor. 
Declan era sigur că Harker îi pierduse pentru moment. Cu puţin 
noroc, îşi puteau continua munca timp de câteva zile înainte de 
a fi nevoie să se mute din nou. Dacă se întâmpla aşa, gândi el, 
se puteau muta în Burren, un ţinut pustiu şi stâncos din nordul 
districtului, plin de peşteri şi de grote, cea mai neospitalieră 
bucată de pământ din Irlanda. 

Declan păstrase o maşină numai pentru sine. Pe când ce 
ceilalţi se îndreptau spre Craigpatrick, el se îndreptă spre 
Mountshannon pentru a vorbi cu îngrijitoarea lui Pâdraig Pearse, 
Norah O'Shea. Ştia că ea vizitează casa cel puţin o dată pe zi, 
pentru a face curat şi pentru a încălzi. 

li ură bun-venit ca unui vechi şi bun prieten. Dar în spatele 
salutului, el putu detecta neliniştea cuiva care se teme că viaţa 
e pe cale să devină din nou nesigură. Înainte de a începe să 
lucreze pentru Mangan îşi pierduse bărbatul şi doi copii într-un 
accident. De atunci îşi construise o viaţă a ei în jurul statutului 
pe care postul de îngrijitoare a casei lui taoiseach i-l dăduse în 
Mountshannon şi prin împrejurimi. Acest statut era acum vizibil 


ameninţat. În urmă cu douăzeci şi patru de ore, lucra pentru 
prim-ministrul unei naţiuni mici, dar independente. Acum nu ştia 
ce va aduce următorul buletin de ştiri sau dacă cel care o 
angajase ar putea fi acuzat de crimă şi dus la închisoare. 

Declan îi vorbi cu grijă, punând accentul pe funcţia sa de şef 
al unităţii de elită a poliţiei naţionale. Atâta timp cât Ciaran 
Clark nu emitea un ordin pentru a fi arestat, nu exista nicio 
posibilitate ca Norah O'Shea să poată afla în ce situaţie era 
Declan. 

— Am nevoie de ajutorul dumneavoastră, doamnă O'Shea, 
zise el, de parcă i-ar fi făcut unul din instructajele private de 
care ea se bucurase atât de mult pe vremuri, când Pâdraig 
Pearse o luase sub aripa sa ocrotitoare. Nu trebuie să vă spun 
ce necazuri are cumnatul meu. Aţi auzit asta la radio. 

— E un lucru îngrozitor, domnule Declan, îngrozitor! Desigur 
că bietul om trebuie să fie într-o stare foarte proastă, era tot 
timpul atent cu lucrurile astea. Sora lui va fi alături de el, nu-i 
aşa? Şi la urmă, după tot ce vi s-a întâmplat şi ei şi 
dumneavoastră... Dumnezeu să ne-ajute. 

— Ea este în sudul ţării cu familia, doamnă O'Shea, şi nu mă 
îndoiesc că Pâdraig i se va alătura de îndată ce va putea. Darvă 
spun că acuzaţiile aduse lui Pâdraig Pearse nu sunt întemeiate. 
De asta am venit aici, pentru a desfăşura o investigaţie secretă 
ca să aflu adevărul. Sunt convins că vom descoperi că toată 
afacerea i-a fost înscenată de la cap la coadă. Şi aici am nevoie 
de ajutorul dumneavoastră. 

— Desigur, ştiţi că o să vă ajut cu tot ce vreţi, domnu' Declan. 
El va veni? 

— Nu la Craigpatrick, nu. Este reţinut deocamdată la Dublin. 
Totul depinde de această investigaţie. Dacă pot să găsesc 
dovada de care am nevoie, domnul Mangan va fi liber. Necazul 
e că întreaga operaţiune este neoficială, aşa că trebuie să 
rămână strict secretă. Dacă răsuflă măcar o vorbă despre faptul 
că sunt aici cu o echipă de anchetatori... 

Făcu o pauză cu subinţeles, lăsând imaginaţia ei să facă 
restul. 

— Să spunem doar, continuă el, că Pâdraig Pearse are inamici 
politici, oameni care s-ar folosi de prezenţa mea aici pentru a-l 
ataca. La urma urmei, sunt cumnatul său şi nu le va lua prea 
mult să inventeze o poveste şi despre mine. Asta înseamnă că, 


indiferent ce s-ar întâmpla, nu trebuie să spuneţi nimic nimănui 
de prezenţa mea aici. 

Doamna O'Shea dădu energic din cap. Era chiar datoria ei să 
fie discretă şi nu ar fi fost pentru prima oară când şi-ar fi ţinut 
gura în legătură cu cei care vizitau casa. 

— N-o să se audă nimic de la mine, domnule, puteţi conta pe 
asta! 

— Sunt sigur că pot. Dar mai este o problemă pentru care am 
nevoie de ajutorul dumitale. Avem nevoie de provizii pentru 
perioada în care vom sta aici. Dacă m-aş duce în Mountshannon 
sau în Whitegate pentru a cumpăra ceva, aş fi cu siguranţă 
recunoscut. Credeţi că puteţi să cumpăraţi destule provizii din 
mai multe locuri, aşa încât să nu atrageţi atenţia? O să trimit o 
echipă să vă ducă prin împrejurimi cu maşina în seara asta. 
Dacă întreabă cineva, Concepta şi câteva prietene au venit pe 
neaşteptate pentru o vacanţă de câteva zile. 

Se întâmplase destul de des asta în trecut pentru a fi 
plauzibil. Declan fixă o oră şi îi spuse că o va trimite pe Grainne 
Walsh. 

— Mergeţi cu bine, domnule, zise doamna O'Shea când el 
pleca. M-am gândit mult la dumneavoastră în ultimele 
săptămâni, la dumneavoastră şi la doamna Carberry. Fiica 
dumneavoastră era cea mai scumpă fiinţă care a existat 
vreodată. 

O opri înainte de a deveni prea dureros. Îi fusese greu să vină 
aici. Craigpatrick era plin de amintiri ca un album. 

— Ei bine, domnule, sunt sigură că o veţi scoate la capăt Dacă 
luaţi legătura cu domnul Mangan, vă rog să-i spuneţi că mă 
gândesc la el. Am aprins o lumânare pentru el aseară la biserică 
şi o să fac la fel şi în seara asta. Vă rog mult să-i spuneţi asta! 


45 


Belfast 
11 octombrie 
19.40 


_ Seán Tobin îl zăvori pe Omul Galben pentru restul serii. 
Invăţase să se poarte de parcă ar trăi viaţa a două persoane, 
învățase să-şi ţină eurile separate atât cât îi permitea sănătatea 


mintală. Dacă trebuia să fie bun ca informator trebuia să fie la 
fel de bun şi ca ofiţer de informaţii. O scăpare într-una din vieţi 
ar fi afectat-o iremediabil pe cealaltă. Urma să-şi petreacă seara 
în MeD's, ascultând prostii şi scoțând din ele cele mai valoroase 
informaţii, lucruri pe care să le poată preda superiorilor din IRA, 
pentru a le demonstra că îşi face datoria. Ei, în schimb, în semn 
de încredere absolută, îi vor da detalii despre misiunile 
îndeplinite sau despre cele plănuite, dintre care unele vor 
ajunge la Tommy Maguire. 

Partea cea mai proastă era că ajunsese să aibă încredere în 
protestant, chiar să-l placă. În adâncul inimii erau foarte 
asemănători. Amândurora le plăceau fotbalul, darts şi biliardul. 
Amândurora le plăceau copiii. Urmăreau de multe ori aceleaşi 
programe TV. Aveau chiar şi cunoştinţe comune, un cuplu care 
se căsătorise şi plecase să locuiască în Anglia. El era un văr de- 
al lui Tommy, ea era o nepoată de-a lui Seân. 

Se strecură pe uşa barului şi se îndreptă direct spre tejghea. 
Pe perete atârna o pictură a lui Mâiread Farrell, o activistă IRA 
ucisă în Gibraltar în 1988, alături de steagurile Republicii şi ale 
celor patru provincii. Erau cu toţii aici, cu toţii prieteni vechi de- 
ai săi, oameni pe care îi cunoştea din copilărie. Toţi ştiau că e în 
IRA, dar numai câţiva bănuiau ce hram poartă. Unele lucruri era 
mai bine să nu le ştii. Şi, desigur, nu puteai fi niciodată pe deplin 
sigur că omul din cealaltă parte a mesei din bar, cineva pe care 
îl cunoşteai de când erati de-o şchioapă, de când aruncaţi 
împreună pietre în geamuri, nu era şi el membru al IRA. 

Jimmy McMenemy era acolo, în spatele mesei ca de obicei, şi, 
după cum arăta, era la al treilea Guinness. Seân îşi luă ceva de 
băut, un Murphy, şi i se alătură. Ştia că Jimmy e înarmat. Locul 
său îi permitea să vadă uşa şi, mult mai important, cine intra pe 
uşă. Aici, ca în orice zonă republicană, cea mai mare frică a 
tuturor era că o bandă de loialişti puteau să intre într-un bar sau 
într-un club cu arme automate încărcate, pregătiţi pentru o 
partidă de trageri. Niciun număr de camere de luat vederi nu 
putea preveni un atac rapid, împuşcăturile şi fuga. Se mai 
întâmplase înainte şi avea să se mai întâmple. 

Treaba lui Jimmy McMenemy era să oprească astfel de atacuri 
înainte de a începe. Stătea în acelaşi loc în fiecare seară, cu 
arma la îndemână şi ţinând uşa sub observaţie. Dar când 
ajungea la a cincea sau a şasea halbă era discutabil că şi-ar mai 


fi putut îndeplini sarcina în cazul în care ar fi apărut o bandă de 
mascaţi. 

Seân se aşeză. 

— Salve, Jimmy! L-ai văzut pe Patrick în seara asta? 

— A fost pe-aci mai devreme. Am vorbit despre necazurile de 
aseară. 

— Mda, ştiu. Trebe să mă văd şi eu cu câţiva băieţi. Andy 
Meateer zicea că vine pe aici mai încolo. Fătucă lui e bolnavă. 

— Am auzit. E la Royal? 

— Au internat-o azi-dimineaţă. Îi fac analize. 

— N-au nicio idee despre ce e vorba? 

Seân îşi scutură capul. 

— S-a pomenit că-i e rău aseară, iar când a venit doctorul azi- 
dimineaţă, a trimis-o direct la spital. L-am văzut pe Andy la cină. 
li e teamă că e ceva serios. 

— Imi pare rău să aud asta. E o fătucă simpatică. 

Jimmy luă o gură zdravănă de Guinness, rămânând cu o 
mustaţa albă şi groasă de spumă pe buza superioară. 

— Că tot vorbim de fătuci, ce face Bridget? 

Bridget Noonan era prietena lui Seân. Trăiau împreună de trei 
ani şi aveau de gând să se căsătorească la primăvară. Aveau 
deja un copil, o fetiţă de care Seân era teribil de mândru. Faptul 
că erau împreună îl făcea să i se pară că viaţa merită trăită. 

— E bine. In noaptea asta e pe undeva cu sora ei. Cred că-şi 
vizitează nişte prietene. S-ar putea să sune mai târziu. 

Li se alătură un om înalt, Barley O'Brien. Avea un pahar mare 
cu Bushmills într-o mână şi un exemplar din An Phoblacht în 
cealaltă. 

— Veşti bune despre seara trecută, zise el. Sunt şaisprezece 
soldaţi morţi. Ultimul şi-a dat viaţa pentru Anglia acum o juma’ 
de oră. 

— A confirmat cineva care dintre băieţii noştri au fost acolo 
noaptea trecută? întrebă Seân. 

— Credeam că ştii asta, răspunse Barley. 

— Cum aşa? 

Seân nu prea avea încredere în Barley şi n-ar fi recunoscut 
niciodată în faţa lui că este ofiţer de informaţii al Brigăzii 
Belfast, ba chiar nici că face parte din IRA. 

— Ştii bine, zise Barley. 

— Am auzit că au fost Con McKearney şi Dezzy McCormick. Ei 


le-au ucis soldaţii, interveni Jimmy. Deşi e greu de crezut. 

— E mai mult decât greu, zise Barley. Am auzit spunându-se 
că au mai găsit un om în casă. 

— Tre’ să fi fost bun, zise Jimmy. Con McKearney era un tip 
dur, dar n-a fost niciodată aşa bun. Cât despre Dezzy... 

In acel moment uşa se deschise şi intrară doi oameni în 
costume. Toţi deveniră vizibil crispaţi. Jimmy îşi vâri mâna sub 
masă. În capătul celălalt al încăperii, o altă mână apăsă pe un 
buton ascuns. 

Străinii priviră în jur cu atenţie, netulburaţi de neliniştea pe 
care o provocaseră. Unul dădu cu ochii de micul grup de la 
masa lui Jimmy. li şopti ceva tovarăşului său şi se îndreptară 
împreună spre masă. 
lată-te, în sfârşit, zise primul om, îndreptându-se spre 
Seán. 

li ignoră pe ceilalți doi. Accentul său era englezesc - educat, 
dar nu prețios. Prietenul său se postă alături. 

— Salut, Seán, zise el. Unii dintre vechii tăi prieteni ar dori să 
te vadă. Avem o maşină afară. Îi aruncă o privire lui Jimmy. Nici 
nu mi-ar trece prin cap, irlandezule! Doar dacă vrei să i te 
alături regretatului Con McKearney. 

Era ceva în tonul şi în înfăţişarea omului care îi spuse lui 
Jimmy să nu rişte. Urmau să vină ajutoare într-o clipită. Să se 
descurce ei. Aruncă o privire în jur. Mai bine să ieşi de-aici 
înainte de a începe împuşcăturile. 

— Haide, Seán, zise primul om. Tommy Maguire te aşteaptă. 
Zice că i-ai promis nişte informaţii în legătură cu seara trecută. 

Seán privi în jur. Fiecare ochi din bar era aţintit asupra lui şi 
fiecare ochi era ostil. Străinii nu erau înarmaţi, până şi un prost 
îşi dădea seama de acest lucru. Asta îi mai dădea ceva şanse. 
Toată lumea ştia că nu era treaba agenţilor de informaţii 
britanici să salte oameni de pe stradă sau din cluburi pentru 
interogatoriu. 

Seân se ridică în picioare. Picioarele îi erau grele, capul i se 
învârtea. Oamenii în costume gri îl uciseseră deja, de parcă i-ar 
fi tras un glonţ în cap. 


46 


Sediul MI5 


Malone Road 
Belfast 
21.10 


Willoughby intră în cameră în linişte, ca o pisică neobosită 
care umbla în căutarea prăzii. Odată cu el intră în cameră şi o 
aură nedefinită a autorităţii. Dacă până acum exista vreo 
îndoială cu privire la cel care conducea, sosirea lui Willoughby o 
spulberase. Petrecuse o viaţă învățând cum să se impună fără 
să ridice vocea, să poarte uniforme impozante sau să invoce 
legi jalnice. 

Nu era o cameră prea plăcută. Nici nu trebuia să fie. Oficial, 
nu exista. Neoficial, era cunoscută printre membrii serviciilor de 
securitate din Irlanda de Nord cu numele de „Sicriul”. Nu avea 
nicio fereastră, pereţii erau vopsiți în negru, iar tavanul era o 
oglindă, ca într-un dormitor de bordel. O analogie superficială ar 
fi putut portretiza întreaga clădire ca pe un bordel, cu agenţii 
care o conduceau pe post de peşti şi cu cârtiţele care veneau pe 
post de prostituate. Dar în această analogie ar fi lipsit cu 
desăvârşire esenţialul. 

Ceea ce se petrecea aici nu era prostituție, ci un joc riscant. 
Un joc greu, înflăcărat, care te putea duce la ruină şi chiar la 
moarte. Bărbaţii şi uneori femeile de aici pariau într-un sport 
sângeros, unul care era jucat de-a lungul şi de-a latul unei 
întregi provincii şi chiar şi dincolo de ea. Câteodată câştigau, 
câteodată pierdeau, dar cu toţii continuau să arunce zarurile, 
până când o bombă sau un glonţ îi scotea fizic de la masă. 

Tobin stătea pe podea, cu spatele la perete, cu privirea 
pierdută înainte, ca un om care văzuse fantoma tatălui său. Era 
îmbrăcat doar cu izmene. Pielea îi era palidă şi plină de pistrui, 
iar carnea - flască. Lângă el, pe un scaun, stătea Malcolm Blake, 
anchetatorul principal al lui Willoughby. El şi Tobin petrecuseră 
împreună o oră. De obicei, asta era numai încălzirea, dar de 
data asta Blake ştia că şeful vrea rezultate imediat. Îl presase 
pe Tobin cât de mult se pricepuse, dar fără niciun rezultat. 

— Mulţumesc, Malcolm, zise Willoughby. De ce nu te duci să-ţi 
faci un ceai? Trebuie să fii obosit. Vreau să schimb câteva vorbe 
cu Omul Galben. 

Blake privi pe rând spre Willoughby şi spre Tobin, apoi din nou 
spre Willoughby. 


— Sunteţi sigur, domnule? Vreau să spun că nu cred că e 
pregătit încă. 

— Nu te îngrijora, Malcolm, o să fie. Zâmbi spre omul de pe 
podea. Nu-i aşa, Seân? 

Tobin nu dădu niciun răspuns. Blake ridică din umeri şi plecă. 
Putea urmări continuarea din camera alăturată. Willoughby se 
îndreptă spre scaun, îl răsuci şi se aşeză, punându-şi mâinile pe 
spătarul scaunului. 

— Ei bine, Seân, cum te-a tratat Malcolm? 

Tobin continuă să privească, pierdut, podeaua. 

— Haide, Seán! După câte ştim, obişnuiai să vorbeşti fără să 
te laşi îmboldit prea mult. Obişnuiai să fii volubil. 

Tobin ridică privirea. Nu ştia cine era Willoughby şi nici nu-i 
păsa prea mult. Dar putea spune doar aruncând o privire că e 
unul de la vârf. De mai sus decât fusese el vreodată şi, din 
cauza asta, mai periculos. 

— Vreau să-l văd pe Tommy Maguire, zise el. El e omul meu 
de contact. Cu el tratez. 

Willoughby îşi scutură capul. 

— Asta nu-i o idee bună, Seân. Am depăşit faza asta acum, 
suntem mult peste Tommy Maguire şi cei de teapa lui. Acum 
eşti în mâinile celor mari, Seân! Jocul pe care-l jucai s-a 
schimbat. Crede-mă, singura ta speranţă de a ieşi întreg de aici 
stă în mine. 

Tobin privi în sus către el. Disperarea de pe faţa sa era vizibilă 
şi grotescă. 

— Ce mama dracului tot spui? Nenorocitele tale de maimute 
au intrat la MeD's de parcă ar fi fost moşia lor. M-au strigat pe 
nume şi mi-au spus că sunt căutat pentru informaţii. Isuse, 
omule, mai lipsea să strige în gura mare că sunt cârtiţă. 

— Ce repede te-ai prins, Seán. Exact asta trebuia să se 
întâmple. Sunt un om furios, Seân, şi am şi eu temerile mele. 
Aseară s-a petrecut ceva care a schimbat complet situaţia. Cum 
se spune în astfel de situaţii? „Cad toate înțelegerile”, parcă 
aşa. Dosarul tău tocmai a fost închis. În ceea ce mă priveşte, tu 
nu mai eşti în viaţă. Nu exişti. N-o s-o mai vezi pe prietena ta 
Bridget niciodată. Copilului tău i se va spune că eşti mort. E 
perfect posibil ca, după ce prietenii tăi de la MeD's vor răspândi 
veştile despre activităţile tale extracuriculare, lui Bridget să i se 
pună nişte întrebări destul de grele de la nişte oameni cam răi. 


Nu i-aş da prea multe şanse. Tu ce zici? 

Tobin nu zise nimic. Ştia prea bine că omul în costum cu 
dungi nu spune altceva decât adevărul. Se uită la el, încercând 
să-şi ghicească soarta pe faţa sa fermă şi imobilă. 

— M-aţi omorât, zise el. Ce-aţi făcut voi este o crimă. Sper că 
sunteţi satisfăcuţi. Am făcut tot ce-aţi vrut, niciodată n-am 
trişat. Aveam o înţelegere cu Tommy, iar voi, nenorociţilor, aţi 
rupt-o. Trebuia să-mi dau seama că nu trebuie să am încredere 
în nişte nemernici de englezi. 

— Ascultă, Seân, îmi pare foarte rău că lucrurile s-au 
întâmplat aşa cum s-au întâmplat. Zău că-mi pare rău! Mi-ar fi 
plăcut să continuăm să te folosim. Ne-ai fost de mare folos în 
trecut şi nu am nicio îndoială că ai fi continuat să fii la fel şi pe 
viitor. Tommy Maguire are o părere foarte bună despre tine. Cu 
toţii avem. Omul Galben e o legendă aici. 

Willoughby se opri şi privi în jos către omul de pe podea. Simti 
că vrea să îl pocnească, să-l răstoarne cu o lovitură de picior. Şi, 
într-un fel, asta şi urma să facă. 

— Din nefericire, Seân, lucrurile nu s-au desfăşurat chiar după 
cum am plănuit noi. După cum ţi-am spus, de aseară toate 
înțelegerile au căzut. Seara trecută a fost deosebită, dincolo de 
orice limită, şi tu ştii la fel de bine ca mine că nimic nu va mai 
putea fi la fel vreodată. Vreau să-mi spui tot ce ştii despre 
evenimentele de aseară. Spune-mi adevărul şi o să-ţi petreci 
restul vieţii tale mizerabile în confort. Încearcă să mă tragi pe 
sfoară şi te vei trezi înapoi la MeD's cu o etichetă la gât. Te 
sfătuiesc să accepţi oferta mea. Numai un nebun ar refuza. 
Dar... 

Privi încruntat către omul lui Tommy Maguire, ghemuit 
neputincios pe podeau rece şi respingătoare în izmenele lui 
nespălate. Willoughby se gândi că fusese umilitor pentru el să 
petreacă atâta timp din viaţă în locuri ca ăsta, alături de creaturi 
ca Tobin. Pensia părea mai atrăgătoare ca niciodată. Şi mult mai 
departe decât i se părea cu douăzeci şi patru de ore în urmă. 

— Dar e un lucru pe care trebuie să-l înţelegi, Seân. Ai exact 
trei minute în care te poţi hotărî. Sincer, nu am mai mult timp 
decât atât pentru a-l pierde cu tine. Am alte treburi, mult mai 
arzătoare decât salvarea vieţii unei cârtiţe. Foloseşte-ţi cele trei 
minute corect, Seân! 

Se duse lângă uşă. 


— Nu mi-ai spus numele tău, se plânse Tobin. Trebuie să-ţi 
ştiu numele tău blestemat! 

— Da, sunt sigur că trebuie, Seân. Dar nu ai timp acum de 
făcut noi cunoştinţe. O să-l trimit pe Malcolm înapoi în câteva 
minute. Cu un reportofon. 


Trei minute nu înseamnă foarte mult timp. Suficient să fierbi 
un ou. Sau să asculţi o melodie în vogă. Sau să alergi un 
kilometru. Dar nu suficient de mult pentru a lua o decizie care 
să-ţi hotărască viaţa sau moartea. Oricum, Seán Tobin avusese 
mult timp în trecut pentru a se gândi chiar la lucrurile pe care 
Willoughby i le cerea acum. Ştiuse dintotdeauna că aşa ceva s- 
ar putea întâmpla şi că, atunci când avea să se întâmple, nu 
avea să aibă prea multe soluţii între care să aleagă. 

Uşa se deschise şi Blake intră în cameră. Avea în mână un 
pistol automat mic, iar Seán ştia că l-ar fi folosit dacă nu ar fi 
fost cooperant. Să trimiţi o cârtiţă demascată înapoi în stradă 
era foarte riscant. Cârtiţele adună informaţii importante din 
ambele părţi şi, dacă s-ar fi ivit ocazia, un bun interogator IRA 
putea scoate multe de la un informator atât de vechi ca Omul 
Galben. Era mult mai bine să faci totul aici şi apoi să arunci 
cadavrul lui Tobin în stradă şi să anunti moartea lui ca pe o altă 
execuţie a IRA. 

— Ei, Seân, te-ai gândit? 

— Se va ţine de cuvânt, nu-i aşa? Este de încredere? 

— Cine? Şeful meu? Nici nu se pune problema. Nu ai putea 
găsi pe cineva mai de încredere. 

— Sunt nevoit să te cred, nu-i aşa? Nu prea am ce dracului 
altceva să aleg. 

— E bine. Mă bucur că ai înţeles asta. Acum hai să trecem la 
treabă! 

— Îmi poţi da un scaun? 

— Mai încolo. Îţi pot da tot ce vrei mai târziu. Dar acum dă-i 
drumul uşurel şi spune-mi ce ştii. 

Tobin închise ochii. Încercă să-şi imagineze plaje însorite, dar 
tot ce putu vedea fu o străduţă întunecoasă trecând printre 
nişte case părăsite. Şi tot ce putu auzi fu un foc de armă 
îndepărtat, scurt şi sec. 

— Unitatea specială care a făcut treaba din august, începu el. 
Cei care i-au omorât pe oamenii voştri. Au fost puşi din nou la 


treabă. Reactivaţi, înţelegi? Peste graniţă, în Monaghan. N-aş 
putea să vă spun exact unde, jur pe Dumnezeu că nu pot. 
Maureen O'Dalaigh s-a dus acolo pentru a-i conduce. A mai luat 
pe cineva cu ea. Un bărbat, un străin. A fost aici aseară. Au fost 
amândoi aici. 

Petrecură o oră împreună, cea mai lungă oră din viaţa Omului 
Galben. Era o uşurare bine-venită să-i spună englezului tot ce 
ştia, să-şi descarce sufletul, pentru totdeauna. Asta era pentru 
ultima oară. Ultima trădare, ultimul act din cariera Omului 
Galben. Mâine Seân Tobin va fi în drum către o viaţă nouă, cu 
un nou nume. Nu avea nicio importanţă pentru el unde mergea 
atâta timp cât Bridget şi copilul erau cu el şi vorbeau engleza. 
Râse gândindu-se la această ironie. Tot timpul s-a luptat să 
scape de englezi, iar acum era disperat să vorbească limba lor 
blestemată. Şi totuşi, irlandeza nu putea să-l ducă foarte 
departe, nici chiar în Irlanda. 

Blake îl lăsă unde îl găsise, visând într-o cameră rece şi 
întunecată la plaja Bondi şi la spaţiile largi de afară. Willoughby 
îl aştepta alături, de unde urmărise interogatoriul printr-o 
oglindă falsă. 

— Foarte bine lucrat, Malcolm! Cred că ne ajunge. Am 
încheiat treaba pentru azi. Cel puţin, partea asta. Va trebui să 
punem la cale o operaţiune, să găsim unitatea specială înainte 
de a pleca din Monaghan. Dacă e nevoie de o operaţiune peste 
graniţă, atunci cu cât va fi mai mică distanţa pe care trebuie să 
o parcurgă băieţii noştri, cu atât mai bine. Păcat că nu pot săo 
conduc chiar eu; mi-ar plăcea să văd totul. 

— Aş putea pune echipa să vă facă o înregistrare video, 
domnule. Cel puţin, cu schimbul de focuri. 

Willoughby îşi scutură capul. 

— Mult prea morbid, Malcolm. Şi implică riscuri. Dacă o casetă 
ca aia pică vreodată în mâinile cui nu trebuie... Nu, o să mă 
mulţumesc să ascult poveştile şi o să-mi imaginez singur. 

— E în regulă, domnule. O să am grijă ca treaba să fie bine 
făcută. 

— Aşa să faci. Seara trecută a fost armata - o afacere teribilă 
şi foarte dureroasă, dar totuşi era vorba de armată. Asta va fi o 
afacere personală. 

— Vă garantez, domnule, că vom face treabă bună. Şi o să ne 
asigurăm că vor şti ce au păţit. Şi cine le-a făcut-o. 


— Ai grijă de asta. Şi, Malcolm... Făcu un gest către camera în 
care se desfăşurase interogatoriul. Rezolvă problema asta 
înainte de a trece la treabă. 

— Rămâne că toate înțelegerile au căzut, domnule? 

— Exact. 

— | s-au făcut promisiuni, domnule. Avem o responsabilitate 
morală... 

— Nu exista aşa ceva. Termenul ăsta n-are niciun înţeles. 
Nimeni nu are nicio responsabilitate faţă de un terorist. Dacă 
iese de aici, chiar şi sub un alt nume, ar putea produce pagube 
inestimabile. Ştie despre interesul nostru aparte asupra unităţii 
speciale a lui Conor Melaugh. Ştie, sau cel puţin bănuieşte, că 
oamenii pe care i-au împuşcat la Malone House erau din MI5. Şi 
poate ştie chiar şi de ce au fost împuşcaţi. Asta înseamnă că 
încă mai are informaţii de dat. Ar putea chiar încerca şi să 
meargă la un ziar, poate la vreo fiţuică din Sydney, care nu 
simte nicio responsabilitate morală faţă de secretele de stat 
britanice. _ 

E mult mai bine să ajungă acolo unde-i e locul. In vreun canal 
din vestul Belfastului. Îi va pune un pic pe jar pe cei din PIRA şi 
ne va oferi şi nouă puţină propagandă de calitate despre cum se 
poartă ei cu propriii oameni. 

Blake îşi scoase din buzunar pistolul şi verifică dacă e 
încărcat. 

— Ce facem cu femeia, domnule? Cu Bridget Noonan. E încă 
jos, în hol. Ştie ceva sau s-o trimit să-şi facă bagajele? 

Willoughby reflectă puţin. 

— Aranjeaz-o şi pe ea! Ca măsură de prevedere. 

Blake dădu din cap şi deschise uşa. Şeful său rămase visând 
nu la întinderile barbare din colonii, ci la o casă lângă Fowey, cu 
vedere la mare. Nici măcar prima împuşcătură nu-l trezi din 
reverie. 


47 
23.12 
Se ghemui pe patul tare din celula ei, ascultând cum vântul 


furios şuiera dintr-un capăt al insulei în celălalt şi apoi mai 
departe, peste apele adânci ale Atlanticului. Erau valuri înalte 


de jur-împrejur, care se spărgeau de stânci de parcă s-ar fi prins 
într-un joc şi încercau să le zdrobească. Ştia că sunt pe o insulă 
de lângă coasta de vest, dar nu îi ştia numele. Nici nu ar fi 
însemnat ceva pentru ea dacă l-ar fi ştiut. Nu era altceva decât 
o piatră goală la marginea oceanului, un loc pe care numai un 
eremit sau un fanatic l-ar fi putut iubi. 

Fanaticul care-i ţinea aici îşi spusese „Mielul Domnului”. Ei îi 
veneau în minte alte nume, mult mai puţin onorabile. După 
ultima întâlnire, în care tăiase mâinile acelor oameni, el îi 
vorbise. li spusese că are puterea de a o lăsa să plece oricând ar 
vrea ea să plece. Nu pronunţase cuvintele, dar bănuia care ar 
putea fi preţul. Faptul că nici măcar un om care se considera fiul 
lui Dumnezeu nu putea să viseze la ceva mai original, că era 
atât de predictibil, de depăşit o deprima. 

In noaptea aceea fusese mult prea dezorientată chiar şi 
pentru a-i răspunde. In seara asta stătea ascultând furtuna, 
gândindu-se la acelaşi lucru care o frământase toată ziua: ar fi 
dispus să elibereze şi alte femei în schimbul favorurilor pe care 
le cerea de la ea? 

Gândul o făcu să se înfioare. Dar câteva femei erau într-o 
stare proastă, care se înrăutăţea. Cu cât scăpau mai repede de 
aici, cu atât era mai bine. Dacă Amina voia să facă ceva aici 
avea nevoie de cât mai puţine persoane infirme. Câteva femei 
fuseseră antrenate să lupte, celelalte îşi petrecuseră vieţile în 
spatele pereţilor şi ale vălurilor. Cât despre bărbaţi, ea credea 
că lucrurile nu sunt foarte diferite. 

Vântul părea destul de puternic pentru a putea arunca în 
mare clădirile cu tot ce era în ele. Aproape că îşi dorea să se 
întâmple aşa. Uneori, când vântul se mai potolea pentru un 
timp, o putea auzi una pe dintre ostatice, o femeie iraniană pe 
care o chema Nushin, plângând în celula ei de alături. Şi ceva 
mai încolo, gemetele unuia dintre bărbaţi, ale cărui mâini 
fuseseră tăiate atât de brutal. 

Cum trăise vreodată cineva pe aceste stânci golaşe, se gândi 
ea, prin toate aceste ierni lungi şi pline de vânt, luptându-se să 
supravieţuiască cu ce găsea în mare şi pe cea mai subţire fâşie 
de pământ? îşi spuse că avea să înnebunească dacă şuieratul 
vântului nu înceta. 


Stătea în întuneric şi încerca să-şi imagineze propriul corp ca 


pe ceva separat de ea, ca pe o entitate deconectată. Ca o 
prostituată sau o călugăriţă, sau o victimă a cancerului se lupta 
să creeze un abis între ea şi propria ei carne, să-şi înstrăineze 
ceea ce privise până atunci ca fiind singurul lucru pe care îl 
poseda cu adevărat. Stătea în întuneric ca o piatră, în timp ce 
furtuna urla afară. Stătea în întuneric ascultând, aşteptând între 
două bătăi ale inimii să audă paşi apropiindu-se de uşa ei. Şi 
încă nu se hotărâse ce avea să facă. 


48 


Craigpatrick 
12 octombrie 
02.20 


Fusese o zi lungă. Pentru cea mai mare parte a echipei fusese 
o zi grea puseseră operaţiunea din nou pe picioare, de data asta 
cu mijloace limitate. Reconectaseră telefoane, făcuseră birouri 
din mese şi servante, puseseră în funcţiune folosind prizele din 
casă puţinul echipament pe care reuşiseră să-l aducă cu ei. 
Calculatoarele fuseseră conectate şi legate în reţea, modemurile 
fuseseră instalate, faxurile conectate şi înzestrate cu numere 
false. 

Doamna O'Shea împreună cu Grainne bătuseră ţinutul Clare 
în lung şi-n lat pentru a aduna proviziile necesare fără să atragă 
atenţia cuiva. Rezultatul era o cămară bine garnisită, două 
frigidere pline şi un congelator care abia se mai închidea. Părea 
că s-au aprovizionat ca să reziste unui asediu. Declan îşi încleşta 
dinţii gândindu-se la asta. Un asediu nu era complet de neluat în 
seamă. 

Toţi erau obosiţi şi câţiva dintre ei se duseseră deja la culcare. 
Myles O'huiginn era în bibliotecă, inspectând cărţile de acolo 
pentru a vedea dacă este vreuna care i-ar putea fi de folos, 
distras foarte des de câte un volum cu un subiect cu totul 
irelevant. Îşi conectase deja calculatorul la internet, ceea ce-i 
permitea accesul la câteva baze de date internaţionale. 

Cei care nu puteau face expertize tehnice fuseseră ocupați cu 
monitorizarea buletinelor de ştiri irlandeze şi britanice, la 
televiziune şi la radio. Craigpatrick era echipat cu o antenă de 
satelit, ceea ce le permitea accesul la CNN şi la câteva reţele 


europene. Nu că ar fi fost vreo diferenţă între ele; toate veştile 
erau proaste. 

Ciaran Clark, noul taoiseach, recunoscuse public că la 
Castletown House avusese loc o luare de ostatici, dar insistase 
asupra faptului că situaţia este sub control, că investigaţiile 
dăduseră deja la iveală câteva indicii importante şi că în scurt 
timp aveau să se facă arestări. Erau şanse bune ca ostaticii să 
fie eliberaţi în câteva zile, nevătămaţi. 

Numele celor care erau ţinuţi captivi nu fuseseră date 
publicităţii. Nici Clark şi nici insipidul purtător de cuvânt 
guvernamental care îi urmase - şi pe care nimeni nu-l 
recunoscuse - nu se referiseră la solicitările răpitorilor. Nici vreo 
menţiune despre moartea egipteanului Abd al-Halim Abbud nu 
fusese făcută sau despre ameninţarea care plana asupra vieților 
celorlalţi. 

La Luxor, în nordul Egiptului, avusese loc un atac asupra unui 
autobuz plin cu turişti francezi. O declaraţie emisă de un grup 
fundamentalist, Jama'a Takfir wa 'l-Hijra, pretindea că atacul 
fusese o reacţie la luarea de ostatici. O turistă, o femeie din 
Nisa, Madeleine Dubois, fusese ucisă. Alţi câţiva fuseseră răniţi. 
Poliţiştii din escorta vehiculului deschiseseră focul asupra 
combatanţilor, ucigând doi. Nimeni nu putuse să dea vreo 
explicaţie de ce fusese ales un grup de turişti francezi, iar 
Jama'a Takfir wa 'l-Hijra nu pretinsese că Franţa fusese 
implicată în răpire. 

Investigaţiile legate de averea personală a lui Pádraig Pearse 
Mangan continuau. Fostul taoiseach dăduse o declaraţie prin 
intermediul reprezentanţilor săi juridici din Dublin, Pluck & 
McCruiskeen, negând afirmaţiile şi promițând dovezi care urmau 
să demonstreze completa sa nevinovăție. 

Declan le ură noapte bună celor care încă mai erau treji şi se 
duse la culcare. Camera lui Pâdraig Pearse fusese rezervată 
pentru el, deşi părea de rău augur să doarmă în patul acestuia, 
date fiind circumstanţele. Căzu într-un somn adânc, aproape 
imediat. În visele sale era din nou în Liban, alergând după un 
om căruia nu-i putea vedea faţa. In timp ce alerga, vocea 
Aminei îl striga, dar el nu putea auzi ce spune. 

Dintr-odată se trezi de-a binelea. Pentru câteva secunde nu 
ştiu cine era. Cineva era aplecat deasupra lui în întuneric. 

— Domnule Carberry, vreţi să vă treziţi, vă rog? 


Era Dominic Lwlor, îmbrăcat doar în maieu şi chiloţi. 

Declan mormăi: 

— Cât e ceasul? 

— Cinci şi zece, domnule. Avem un apel din Dublin. Vrea să 
stea de vorbă cu dumneavoastră. 

— Cine dracu' sună la ora asta? 

— Nu ştiu, domnule, îmi pare rău. N-a vrut să-şi dea numele. 
Dar spune că e urgent. O chestiune de viaţă şi de moarte. 

— Ar fi bine să fie. 

Declan se strădui să coboare din pat. Era teribil de frig în 
dormitorul neîncălzit. Afară furtuna începuse să se potolească. 

Telefonul era în biroul lui Mangan, ceea ce însemna că fusese 
un apel direct pe numărul neascultat al prim-ministrului. Declan, 
în pantaloni şi cu o pătură aruncată pe umeri, se lăsă în scaunul 
moale din spatele biroului şi ridică receptorul. 

— Carberry, zise el, şi se gândi că s-ar putea considera 
norocos dacă nu-l va apuca o durere de cap. 

— Isuse, domnu’ Carberry, mi-a luat mai bine de o oră să vă 
găsesc, zău aşa! 

Vocea de la celălalt capăt era a lui Seamus Cosgrave, 
informatorul lui Declan. 

— Seamus? Cum dracului ai făcut rost de numărul ăsta? 

— A, mi l-aţi dat acum un an sau doi. Eraţi în vacanţă, dar 
aveam nevoie de un număr la care să vă găsesc, pentru că era 
o urgenţă. Ei bine, Isuse, domnu’ Carberry, domnule, e o 
urgenţă a dracului de data asta. Dacă nu mă ajutaţi sunt un om 
mort, la fel de sigur ca lumina zilei. 

Cosgrave vorbea repede, aproape fără pauze între cuvinte. 
Răsuflarea sa, atunci când se auzea, era scurtă şi slabă. Declan 
ştia că nu ar fi sunat fără să aibă un motiv întemeiat. Cosgrave 
avea o grămadă de defecte, dar nu era alarmist. 

— Ce este, Seamus? în ce pericol mai eşti? Ai fost dat de gol? 

— Dat de gol? Isuse, nu ştiu dacă sunt treaz sau visez. Am 
intrat într-o încurcătură în care nu trebuia să intru şi acum am 
intrat în panică. 

— Sunt pe urmele tale? 

— Da, sunt sigur de asta. Aţi spus că mă ajutaţi dacă vreodată 
se va întâmpla aşa ceva. Trebuie să mă salvaţi. Teresa se urcă 
pe pereţi, şi-a ieşit din minţi. O vor vâna şi pe ea dacă vor bănui 
că ştia ceva şi m-a acoperit. Ştiţi cum e, ştiţi ce fac ei. Domnu' 


Carberry, domnule, trebuie să mă scoateţi din asta! Altfel, îs om 
mort şi copiii mi-s orfani. Aţi spus că o să mi se dea o identitate 
nouă şi nişte bani. 

— Calmează-te, omule! Unde eşti? Eşti acasă? 

— Acasă? Cum aş sta acasă cu ei pe urmele mele? Sunt într-o 
cabină telefonică din Terenure. 

— Foarte bine. la-ţi soţia şi copiii! Mergeţi undeva unde crezi 
că sunt în siguranţă şi lasă-i acolo. Eu vin la Dublin şi te iau. Ar 
trebui să-mi ia vreo două ore. Să fii în faţa Poştei Centrale la 
opt. Şi, pentru Dumnezeu, să fii acolo, nu-mi pot permite nici eu 
să stau pe-acolo. 

— Isuse, ce loc să aştepţi pe cineva, domnu’ Carberry! O să- 
mi las familia cu sor'mea, Christine. Acolo o să fie în siguranţă 
până mă întorc după ei. Trebuie să luăm haine de vară? 

— Cum? 

— În curând va fi vară în Australia, nu-i aşa, domnu' Carberry? 

— Sigur că da. Seamus, lasă hainele! Să fii la Poşta Centrală 
la opt. Şi, înainte de a pleca, îmi spui în ce încurcătură ai intrat 
şi nu trebuia să intri? 

Urmă un moment de tăcere. Pe fundalul sonor, Declan putu 
auzi o maşină trecând. Apoi Seamus vorbi din nou: 

— Da’ domnu’ Carberry, aş fi nebun să vă spun asta. Îi 
garanţia mea. Este lucrul după care umblaţi. O să vă zic un 
lucru, totuşi. E legat de străinii ăştia care au fost luaţi la 
Castletown acu’ câteva zile. 

— Seamus, asta-i o informaţie importantă. Viaţa unor oameni 
poate depinde de ea. O să fiu la Poşta Centrală orice s-ar 
întâmpla. 

— Îmi pare rău, domnu' Carberry. Dar viaţa mea depinde de 
asta, şi a soţiei, şi a copiilor mei. Ne vedem la ora opt. 

Se auzi un clic atunci când Cosgrave închise. 


49 
Ballybay 
12 octombrie 
07.14 


Abu Hida puse receptorul jos, cu grijă. Nu înceta să se 
minuneze de binefacerile comunicaţiilor moderne. Oraşe se 


dezintegrau, ţări întregi dispăreau, vieţile copiilor erau distruse 
fără nicio remuşcare şi totuşi el putea sta într-o cabină 
telefonică dintr-un sat de provincie irlandez pentru a vorbi cu 
cineva pe care-l văzuse în Baalbek în urmă cu două zile. Dintr- 
odată se simţi foarte obosit. Obosit să lupte, obosit să ucidă, 
obosit să ducă martiriul. In Liban era tratat ca un erou, când tot 
ce voia era o soţie, copii şi pace, în care să-i poată creşte. 

Inchise uşa şi porni înapoi spre casă. Un om de pe cealaltă 
partea a străzii se holbă la el, apoi îşi văzu de treabă. Oamenii 
de aici ştiau să facă şi altceva decât să se arate foarte curioşi 
faţă de străini. 

In copilărie nu ştiuse nimic despre sărăcia cruntă din sud. Mai 
târziu avuseseră loc un război civil şi o invazie. lar acum 
erodarea continuă a mândriei şi a siguranţei într-o lume căreia 
părea să nu-i mai pese. Incă mai credea în Dumnezeu, în Profet 
şi în sfinţii imami, în revoluţie, în dreptul celor asupriţi şi 
înfometați de a se ridica pentru a-şi lovi opresorii. Încă mai 
credea că Dumnezeu avea să aducă dreptatea acolo unde nu 
existase niciodată şi că se putea construi o societate pe pământ 
care să nu fie condusă de cei lacomi, de cei otrăviţi de dorinţe, 
de cei corupți. Incă se mai ruga în fiecare zi pentru sosirea unei 
zile în care să-şi poată pune armele deoparte. Dar în sufletul său 
ştia că nu se vor opri niciodată crimele, că vor continua până 
când şi el va cădea victimă. Şi apoi? Şi apoi aveau să fie mai 
multe crime, mai multe morminte, mai multe lacrimi. 

Când ajunse în casă, ceilalţi luau deja micul dejun. Niciunul nu 
era în toane bune. Viaţa în ascunzătoare îşi spunea cuvântul. 
Deveniseră nepăsători, autocompătimitori şi nervoşi. Maureen 
O'Dalaigh îşi petrecuse cea mai mare parte din ziua precedentă 
băgându-le în oase teama de Dumnezeu şi, mai înainte şi cu un 
efect mai mare, frica de ea însăşi. Azi aveau să meargă pe 
dealurile de deasupra Shantonagh-ului, dimineaţa pentru o tură 
obositoare de exerciţii fizice, iar după-amiaza pentru o şedinţă 
de trageri sub supravegherea lui Abu Hida. Nu se anunţa cea 
mai bună zi pe care o trăise vreodată. 

Când intră el, îşi ridicară privirile. În aer plutea deja 
resentimentul, pentru că interzisese şunca la micul dejun. 
Comportamentul său îi stânjenea. Ştiau că n-ar tolera nicio 
greşeală. Şi simțeau că nu i-ar păsa dacă toţi ar muri, atâta timp 
cât el îşi ducea misiunea la capăt. 


Maureen îi dădu o cană cu cafea. Nici ea nu se simţea cu totul 
în largul ei. Lucrul cu un străin se dovedea obositor pentru nervii 
ei. Consiliul armatei încălcase o tradiţie veche când fusese de 
acord să-i ofere ajutor lui Abu Hida. In mod normal, legăturile 
IRA cu organizaţiile teroriste străine se rezumau strict la 
schimburi de arme contra bani sau de bani contra arme. 
Refuzaseră de mai multe ori cereri din partea unor grupuri ca 
Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei sau Hezbollah pentru 
adăposturi sigure sau acte de teroare efectuate în contul 
acestora. 

In 1988, în timp ce Gerry Adams era la Teheran încercând să 
negocieze eliberarea lui Brian Keenan, reprezentanţi ai IRA 
fuseseră în Beirut pentru a se întâlni cu liderii Hezbollah, printre 
care se numărase şi Abu Hida. Hezbollah se oferise să asigure 
eliberarea lui Keenan în schimbul sprijinului direct pentru 
grupuri teroriste islamice în Europa. Consiliul armatei refuzase 
târgul şi Keenan rămăsese ostatic. 

Prin urmare, de ce se schimbase politica acum? Maureen nu 
fusese întrebată cu privire la decizia de a răspunde cererii 
Hezbollah şi nu reuşea să înţeleagă motivele. La urma urmei, ce 
ar avea mişcarea de câştigat? Poate ceva bani, o mulţime de 
arme, probabil o ocazie de a antrena recruți în tabere din Liban 
sau lran. Toate destul de valoroase în felul lor, dar, cu siguranţă, 
nu aşa de importante pentru cauză ca bunăvoința publică. Ştia 
că implicarea în treburile altora era un mod sigur de a pierde 
sprijinul propriilor susţinători. 

IRA nu putea controla Hezbollah-ul sau vreuna dintre celelalte 
grupări teroriste islamice. Oamenii din Irlanda încă îşi aminteau 
de Keenan şi de tratamentul pe care îl primise din partea celor 
care-l ţineau captiv în Beirut, chiar dacă repetase de multe ori 
că, fiind irlandez, nu putea fi vinovat de amestecul puterilor 
coloniale. Foarte multe familii irlandeze aveau relaţii de un fel 
sau altul în Statele Unite şi considerau America a doua casă a 
lor. Ura musulmanilor faţă de „Marele Satana”? îi făcea să nu se 
împace foarte bine cu oamenii care îşi primeau o bună parte a 
sprijinului financiar şi moral din acea parte a lumii. 

Işi petrecuseră după-amiaza şi seara dinainte discutând 
despre moduri prin care ar putea lua urma ostaticilor. Pe tot 


235 Apelativ folosit de fundamentaliştii islamici pentru Statele Unite (n. 
red.). 


teritoriul Republicii fuseseră avertizate iscoadele, pentru a 
culege informaţii care ar putea furniza un indiciu cu privire la 
locul în care se află. Văzuse sau auzise cineva ceva neobişnuit? 
Fuseseră văzuţi străini în locuri în care nu mergeau turişti? 
Avuseseră loc incidente extraordinare? Putea dura câteva zile 
înainte de a primi vreo ştire, dar Maureen rămânea încrezătoare 
că, într-un fel sau în altul, răpitorii se vor trăda. Dacă o făceau, 
ea avea să afle. Avea ochi şi urechi peste tot şi peste tot 
oamenii erau datori faţă de ea sau faţă de mişcare. 

Abu Hida sorbea din băutură şi se întreba de ce se 
încăpăţânează ei să-i spună cafea. Cu siguranţă, semăna puţin 
cu cafeaua gahwa - tare şi amară cu care era obişnuit acasă. Pe 
farfuria de lângă el era o felie groasă de pâine neagră. Puse unt 
pe ea, imitându-i pe ceilalţi. Nu se hotărâse încă în ceea ce-i 
privea. 

Conor Melaugh, ofiţerul comandant, era în mod clar cel mai 
experimentat şi cel pe care se putea bizui în cazuri de 
necesitate, dar era în mod sigur frământat de ceva şi trebuia 
ţinut sub observație. Seamus Lenihan părea capabil şi 
inteligent, dar Abu Hida nu credea că poate avea încredere 
deplină în el. Colm O'Driscoll, bondocul care şchiopăta, era cel 
mai apropiat de el ca temperament, dar moartea soţiei sale şi 
absenţa îndelungată de lângă copiii săi îl slăbiseră. Eugene 
O'Malley, care în seara precedentă le cântase câteva melodii din 
fluierul său subţire, era cel mai echilibrat, dar Abu Hida nu era 
sigur că se poate bizui pe el într-o situaţie de criză. 

Erau cu toţii foarte diferiţi de oamenii pe care îi cunoştea în 
Liban. Le putea simţi furia şi angajamentul, dar simţise că le 
lipsea ceva important. Puteau alege moartea, nu se îndoia de 
asta, dar nu aveau o înţelegere deplină a martiriului. Vorbeau 
despre martiri, dar nu aşa cum ar fi vorbit el despre shuhaaa”. 
Pentru el martiriul era un act sacru, iar martirii erau sfinţi. 
Pentru ei gloria stătea în sfidarea morţii la care îi trimiteau 
englezii şi cam atât. Propriii preoţi condamnau folosirea 
violenţei şi regretau morţile. 

Altceva îl nemulţumea, un lucru pe care nu îl putea numi cu 
precizie. Relaţiile din grup păreau tensionate şi asta, se gândea 
el, nu doar pentru că fuseseră inactivi şi separați vreme de două 
luni. Bănuia că e mai mult decât atât, foarte probabil era ceva 
legat de incidentul care provocase dezactivarea lor. Dar de 


fiecare dată când adusese vorba despre motivele plecării lor din 
Belfast, tăcuseră sau schimbaseră subiectul. Trebuia s-o 
abordeze pe Maureen între patru ochi cu privire la asta. Simţise 
că ea dorea să fie influenţată de el şi era sigur că putea folosi 
asta în avantajul său. 

— Ai reuşit să vorbeşti la telefon? întrebă Maureen. 

Era lângă maşina de gătit, prăjind o porţie de chiftele de 
cartofi. 

— Da, legătura a fost foarte bună. Prietenul meu se auzea la 
fel de clar cum te auzi tu acum. 

— Totuşi, nu încetezi să te minunezi de lucrurile astea, nu-i 
aşa? Următorul lucru va fi videotelefonul. În birourile din Belfast 
avem unul. O adevărată minune dacă reuşeşti vreodată să 
vorbeşti cu cineva care are unul. 

Strecură o paletă sub o chiftea şi o scoase pe o farfurie 
întinsă albastră. 

— Prietenii tăi au ceva veşti proaspete despre cei pe care-i 
cauţi? 

— Nu, zise Abu Hida. Nu ştiu nimic în plus. Cu excepţia 
faptului că guvernul irlandez a admis acum oficial că au fost 
luaţi ostatici. Prietenii mei încearcă să afle detalii. 

— Nu mă aştept să afle prea multe. 

Scoase ultima chiftea pe farfurie şi o aduse la masă. Mirosul 
grăsimii încinse plutea în aerul rece. 

— Aşa procedează guvernele în cazuri ca ăsta. 

Abu Hida sorbi din cafea şi se uită la ea. Era mai bine să 
rezolve lucrurile acum decât să aştepte să devină serioase, se 
gândi el. 

— La fel par să procedeze şi oamenii tăi, zise el. 

— Ce vrei să spui? 

Puse furculiţa în care era o bucată de chiftea înapoi pe 
farfurie, aşteptând răspunsul. 

— Prietenul meu mi-a spus că atacul de la Castletown a fost 
precedat de o ambuscadă asupra ambasadorului britanic, la 
numai câţiva kilometri distanţă. A fost o sincronizare perfectă. 
Ambuscada a fost pusă la cale ca diversiune, pentru a atrage 
unităţile forţelor speciale irlandeze care protejau Castletown 
House. 

— Zău? 

— Eu sunt informat că ambuscada a fost pusă la cale de una 


dintre unităţile voastre speciale. Crezi că poate fi adevărat? 

Vocea sa era rece şi grea ca plumbul. 

— N-am nicio idee. 

Se simţi neliniştita, lipsită de apărare. Ar putea fi o decizie a 
comandamentului din Sud. 

— Dar ai fi auzit de ea. 

Ea îşi scutură capul. 

— Nu înainte de operaţiune. Ar fi fost o informaţie strict 
secreta, care nu ar fi trebuit să-mi parvină. După aceea, poate 
aş fi auzit ceva. Dar cu evenimentele astea e încă devreme. 

El dădu din cap. Poate că spunea adevărul. Împinse cana din 
faţa sa. 

— Totuşi, zise el, îţi dai seama că asta introduce o notă falsă 
în relaţia noastră. Dacă una dintre unităţile voastre a acţionat 
pentru o diversiune, e greu să eviţi concluzia că atacul a fost o 
operaţiune IRA. 

Tensiunea în jurul mesei era palpabilă acum. Fiecare bătaie a 
fiecărei inimi putea fi simțită. 

— Nu, zise Maureen. Nu a fost IRA. Sunt gata să jur pentru 
asta. Poate ai dreptate în privinţa diversiunii şi, dacă ai, o să aflu 
tot ce s-a întâmplat, crede-mă! Dar în niciun caz nu v-am fi luat 
oamenii ostatici. 

Începuse să-şi dea seama că, dacă era totuşi adevărat, atunci 
se putea găsi o explicaţie cu privire la bunăvoința Consiliului 
armatei în acordarea ajutorului. Fuseseră atraşi în ceva care 
acum le provoca regrete? Era prezenţa lui Abu Hida aici un gest 
de scuză, un mijloc de a evita represaliile odată ce s-ar fi 
răspândit vestea despre diversiune? 

— Poate oamenii tăi au crezut că-i pot folosi pe ostatici ca pe 
un instrument, zise el. 

Maureen îşi scutură capul. Ceilalţi se uitau la ea, conştienţi că 
lucrurile nu merg bine. 

— Un instrument? împotriva cui l-am fi putut folosi? 
Instrumentele pe care le putem folosi sunt în Londra, nu în 
Orientul Mijlociu. 

— Sunt forţe în Orientul Mijlociu, care ştiu cum să folosească 
instrumente din Londra. 

Ea ridică din umeri. 

— Poate. Cu toate astea, nu cred că e aşa. 

— Să sperăm că nu. 


— Ai cuvântul meu. 

Lăsă asigurarea să plutească o clipă, goală, în aerul mirosind 
a grăsime. 

— Nu mă îndoiesc că nu ştii nimic de asta, zise el. Observase 
surpriza din ochii ei, simţise sinceritatea din răspuns: Dar 
oamenii mei vor avea nevoie de ceva mai mult decât cuvântul 
tău. Vor cere dovezi. 

— Dovezi? Ce fel de dovezi ţi-ar putea da cineva? 

Dar chiar în timp ce o spunea înţelese. 

— Comandamentul vostru din Sud trebuie să aibă amănunte 
despre oamenii care i-au încurajat sau i-au plătit, sau i-au forţat 
să pună la cale ambuscada. Aceia sunt oamenii care au dat 
atacul de la Castletown House. Trebuie să-mi dai numai numele 
lor şi locul în care se află. Se opri. Dacă superiorii tăi nu-mi dau 
informaţiile astea, îţi spun că represaliile vor veni cu siguranţă şi 
vor fi dure. Oamenii mei o să se ocupe de voi într-un fel pe care 
britanicii nici nu ar îndrăzni să şi-l imagineze. Mă înţelegi? 

Ea îşi pierduse complet pofta de mâncare. Se uită la el şi dădu 
din cap. 

— Da, zise ea încet. Înţeleg. 


50 


Dublin 
12 octombrie 
07.45 


În timp ce intra în Dublin, Declan asculta buletinul de ştiri 
RTE. Un autobuz ce transporta ingineri maghiari care lucrau la 
un proiect de irigaţii la Ad'n Seffa, în Algeria, fusese atacat de 
nişte mujahedini?$ care aveau legături cu organizaţia interzisă 
de lege Frontul Islamic de Salvare. La Dhaka, un muncitor 
elveţian, trimis pentru operaţiuni de salvare după recentele 
inundaţii, fusese asasinat de un om înarmat. Un jurnalist 
american, Bill Adair, fusese rănit grav în urma exploziei unei 
bombe la Ankara, în apropierea hotelului în care stătea. O ştire 
neconfirmată, abia apărută, susţinea că un grup de muncitori 


26 Soldat care lupta în Războiul Sfânt; luptător (pentru libertate etc.) 
Forma mujahedini este, de fapt, incorecta, fiind un plural (românesc) 
al unui substantiv arab la plural (mujahedin) (n. red.). 


germani fuseseră luaţi ostatici în sudul Iranului. 

Represaliile pentru criza ostaticilor de la Castletown House 
luau amploare şi amenințau să atingă proporţii nebănuite în 
foarte scurt timp. Declan închise radioul şi încetini, intrând în 
Drimnagh. 

Traficul era încă relativ lejer, dar se aglomera pe măsură ce 
se apropia ora la care oamenii plecau de acasă. După ce viră cu 
îndemânare pe câteva străzi dosnice, Declan evită blocajele 
foarte probabile din South Circular şi din Heuston Station. Intră 
pe O'Connell Street dinspre chei şi traversă podul. Plănui să 
treacă o dată pe lângă Poşta Centrală; dacă totul părea în 
regulă, avea să parcheze în primul loc liber de parcare, să 
meargă după Cosgrave şi să-l aducă la maşină. După aceea nu 
mai avea aproape nicio idee. 

Traficul din partea de nord se desfăşura încet de-a lungul 
străzii. Declan rămase în viteza a doua Era aproape opt. 
Cosgrave avea să se neliniştească dacă întârzia prea mult. 
„informatorul ăsta cu greu şi-ar fi putut alege un moment mai 
prost s-o dea în bară”, reflectă Declan. Cu două săptămâni în 
urmă ar fi putut pune la cale o mică operaţiune pentru a-l ridica 
pe Cosgrave şi a-l trimite împreună cu familia în afara ţării, aşa 
cum îi promisese. Acum era şi el într-un pericol aproape la fel de 
mare. Singura speranţă a lui Cosgrave stătea în abilitatea lui 
Declan de a-i cere lui Martin Fitzsimmons să-i facă o favoare. 
Dacă Martin nu putea sau, pentru vreun motiv anume, nu voia, 
Cosgrave trebuia să se ascundă cum ştia şi să aştepte până ce 
lucrurile aveau să se îndrepte. Dacă aveau să se îndrepte. 

Părea să fie un obstacol în faţă. Lucrări în stradă, din câte îşi 
dădea seama Declan. Apoi, în timp ce maşinile din faţa sa se 
urniră, văzu ce era. Un poliţist direcţiona traficul pe o străduţă 
din dreapta. Şoseaua era închisă de o dubiţă şi de o maşină a 
Gărzii. Doi gardieni stăteau în faţa Poştei. Declan putea auzi 
urlând o sirenă în depărtare şi apropiindu-se încet. 

Nu trebuia să se oprească pentru a afla ce se întâmplase. 
Scena era mult prea familiară, mult prea evidentă. Ucigaşii lui 
Cosgrave trebuie să-şi fi făcut treaba fără formalitatea unui 
proces. Poate simbolismul unei execuţii IRA în faţa unei poşte 
centrale fusese prea măreț pentru a fi neglijat. De pe aceste 
scări Pâdraig Pearse citise cu voce tare proclamarea Republicii 
Irlandeze în 1916. Trecătorii de atunci îl ignoraseră pe el şi 


banda lui de aşa-zişi eroi. Astăzi, nepoţii lor treceau cu maşinile 
abia aruncând o privire spre ultima victimă a visului republican. 

In timp ce se îndepărta, Declan reuşi să distingă cearşaful alb 
pe care cineva îl aruncase peste cadavrul lui Cosgrave. Îi 
recunoscu pe ofiţerul însărcinat cu acest caz, Breathnach, dar 
decise că nu avea niciun rost să coboare şi să pună întrebări. 
Orice informaţie ar fi avut de gând să-i dea Seamus Cosgrave, o 
luase cu el, alături de toate celelalte secrete ale sale. 

Era o şansă ca soţia şi copiii lui Cosgrave să nu fi păţit nimic. 
Declan trebuia să-şi asume riscul de a-i contacta. Dacă Seamus 
îi lăsase la soră-sa în Terenure, aşa cum avea de gând, trebuiau 
să fie încă acolo. Declan nu avea adresa la el, dar ştia numele şi 
locaţia aproximativă. Se opri lângă spitalul Rotunda şi intră. Era 
un telefon public în hol şi era şi o carte de telefon. Sora lui era 
trecută acolo, sub numele de căsătorie, Mulcahy. 

li luă douăzeci de minute să ajungă la Terenure. Christine 
Mulcahy trăia într-o locuinţă din capătul unei străzi înfundate, 
unde casele erau identice. Se măritase destul de bine, cu un 
bărbat care reuşise s-o scoată din centrul pentru drogaţi din 
nordul oraşului unde ea şi fratele ei fuseseră crescuţi. Acum, 
aproape fără să gândească, Seamus o târâse înapoi într-o lume 
în care oameni străini vin şi-ţi bat la uşă înainte de nouă 
dimineaţa. 

— Eşti Christine Mulcahy? 

Se uită în jur neliniştită. Soţul ei nu se dusese la serviciu în 
acea dimineaţă, pentru cazul în care ar fi apărut necazuri. 

— Cine întreabă? 

— E în regulă, doamnă Mulcahy. Nu sunt aici pentru a vă face 
necazuri. Sunt un prieten de-al lui Seamus. 

— Care Seamus? 

— Fratele dumneavoastră, Seamus Cosgrave. Haideţi, nu 
avem timp de joacă! Teresa şi copiii sunt la dumneavoastră? 

Se întoarse şi strigă: 

— Tim! Vrei să vii puţin? 

Declan insistă: 

— Christine, vrei să mă asculţi? Teresa poate avea necazuri. 
Trebuie s-o scoţi de aici cu prima ocazie. Mă înţelegi? 

Un om solid apăru în uşă. Timothy Mulcahy era instalator de 
meserie, iar pasiunea sa era culturismul. Într-o mână ţinea o 
țeavă, de parcă s-ar fi gândit că ţeava şi volumul să masiv l-ar 


ajuta să pună pe fugă un puşcaş IRA. 

— Numele meu este Declan Carberry, zise Declan. Poate că 
Seamus v-a vorbit de mine. 

Tim ieşi în faţă: 

— Ce mama dracului cauţi pe-aci? Avem şi-aşa destule 
necazuri, fără să mai vii şi tu să mai aduci altele. De ce nu te 
cari dracului de-aci? 

— Ascultă, zise Declan. Nu-mi pasă ce crezi despre mine sau 
despre ceea ce fac, sau despre ce s-a întâmplat între Seamus şi 
mine. Dar a fost împuşcat în dimineaţa asta şi înainte de a muri 
mi-a spus că oamenii care sunt pe urmele lui ar putea veni şi 
după Teresa. 

Sângele se scurse de pe faţa lui Christine Mulcahy. Soţul ei 
făcu un pas spre Declan, ridicând ţeava ameninţător. 

— Păstrează-ţi amenințările pentru tovarăşii de arme ai lui 
Seamus, dacă ajung aici, zise Declan. Sunt aici să-i salvez 
familia şi pentru moment eu sunt singura şansă pe care o au. 
Pot să intru sau trebuie să stăm aici în uşă, să ne vadă toată 
lumea? 

Tim Mulcahy părea să nu fi înţeles gravitatea situaţiei. Mai 
făcu un pas spre Declan. Christine păşi între ei. 

— Are dreptate, Tim! Pentru Dumnezeu, hai să intrăm, să nu 
stăm în stradă! Dacă Seamus a căzut, o să vină s-o caute pe 
Teresa, cu siguranţă. 

Declan intră. Acum hotărâse ce trebuie să facă. Teresa 
Cosgrave şi copiii ei trebuiau să fie duşi undeva unde era mai 
sigur ca aici, undeva unde IRA nu avea să-i găsească niciodată. 
Cu resursele limitate pe care le avea la dispoziţie, se putea 
gândi la un singur loc. 

În timp ce Christine îi trimise pe copii sus şi se duse să-i 
spună cumnatei sale vestea cea proastă, Declan rămase în hol, 
păzit îndeaproape de Tim. Holul mirosea a mâncare. Ornamente 
strălucitoare atârnau de pereţi fără vreo ordine anume, cele mai 
multe fiind suvenire din vacanţele petrecute pe meleaguri 
însorite. 

Uriaşul părea plin de o furie nedirecţionată. Să ai tot corpul 
acela voluminos şi să nu faci cu el nimic altceva decât să-ţi umfli 
deltoizii şi tricepşii la concurenţă cu alţii la fel de plini de 
muşchi. Corpul său începea şi se termina în sine, muşchi de 
dragul muşchilor, putere de dragul puterii şi toate astea pentru 


ceea ce mărunta vanitate a unui om putea căpăta în acele 
scurte momente de expunere în concurs. Dacă se decidea să 
atace din nou, Declan ştia că îl poate dobori cu o singură 
lovitură bine plasată. Mintea învingea muntele aproape 
întotdeauna, doar cu puţină pregătire. lar uneori cruzimea pură 
cucerea orice, aşa cum se întâmplase la Castletown House. 

Culturistul stătea şi se uita la Declan, străduindu-se să pară 
mai mare decât era. Nu schimbară niciun cuvânt. Declan bănuia 
că el este mai afectat de moartea lui Seamus Cosgrave decât 
cumnatul său. 

Un sfert de oră mai târziu, Christine se întoarse. Ochii ei erau 
umezi, iar vocea i se poticnea. Cuiva îi păsa de Seamus, deci. 

— Spune că va merge cu dumneavoastră cu o condiţie. li vrea 
morţi pe cei care l-au ucis pe Seamus al ei. Trebuie să-i promiţi 
asta. 

Îşi scutură capul. Aproape că se aşteptase la asta. 

— Ştii că nu pot promite un lucru ca ăsta. 

— Spune că o s-o facă ea, pentru că altfel nu va rămâne 
întreagă. Mai bine s-o faci singur, zice ea, e mai legal. 

— Nu ar fi legal, zise el. Şi ştii că n-ar avea nicio şansă. Nu 
împotriva unor oameni ca ăia. 

— Asta e condiţia ei. 

Închise ochii. Voia să recupereze somnul pierdut, să alunge 
durerea de cap pe care o simţea furişându-se spre el înarmată 
cu un instrument tăios. Dacă Teresa Cosgrave rămânea pentru 
a-şi răzbuna soţul, fără îndoială că avea să-l urmeze în 
mormânt, foarte repede. Culturistul nu avea să-i accepte 
niciodată pe copii, Declan era sigur de asta. Se părea că trebuie 
să înfrunte responsabilitatea. Se gândi la Mâiread, înecat în 
propria neajutorare. Erau atâtea morţi pentru care putea fi 
responsabil. Deschise ochii. 

— E în regulă, zise el cu o voce joasă. Promit că o să fac tot ce 
pot. Nu poate fi o garanţie, pentru că în astfel de cazuri nu 
poate fi niciodată ceva sigur. Dar o să fac tot ce pot. 

Un minut mai târziu, Teresa, cu ochii roşi şi cu faţa albă, ieşi 
din sufragerie. Era îmbrăcată într-un taior roşu din lână şi o 
fustă verde cu carouri. Niciuna nu îi venea bine. 

— Adu copiii, îi spuse surorii sale. E timpul să ne vedem de 
drum. 

Apoi se uită la Declan. El nu-şi putu da seama dacă e o privire 


rugătoare sau una plină de ură. 


O apucă pe un drum ocolit spre Killiney, conducând cu viteze 
diferite, apucând-o brusc pe scurtături, uitându-se tot timpul în 
oglinda retrovizoare după un semn că ar fi urmăriţi. Teresa 
stătea în faţă, ţinându-l pe mezin în poală. Ceilalţi cinci copii 
stăteau înghesuiți în spate. Stăteau nemişcaţi, cu feţele 
împietrite, simțind că li se întâmplase ceva groaznic, nefiind 
încă siguri ce anume, temându-se de cum aveau să se termine 
toate astea. 

Teresa nu-i adresă niciun cuvânt. Din când în când Declan o 
surprindea uitându-se în direcţia lui şi de fiecare dată privea în 
altă parte, incapabil să privească în ochii ei. Ştia că ea îl 
consideră responsabil de moartea soţului ei şi ştia că, dacă n-ar 
fi fost vorba de presupusa putere de a o proteja şi de a-i pedepsi 
pe ucigaşii lui Seamus, l-ar fi ucis cu mâinile goale. 

lronia era că avea foarte puţină putere pentru a o proteja sau 
de a-i pedepsi pe vinovaţi. O moarte pentru moartea lui Seamus 
era aproape sigur dincolo de puterile sale. Chiar în timp ce 
treceau prin suburbiile din sudul Dublinului, Amina înfrunta o 
ameninţare mult mai lipsită de sens şi o moarte la fel de dură ca 
tot ce i se întâmplase vreodată lui Seamus Cosgrave. Seamus 
cel puţin mersese la execuţie ştiind motivul. Amina putea muri 
fără să ştie măcar identitatea ucigaşilor, şi încă şi mai puţin 
adevăratul motiv al acţiunii lor. 

Sosiră la casa lui Declan. Era singurul adăpost pe care i-l 
putea oferi, şi încă unul temporar. Concepta se putea întoarce în 
orice moment. Nu putea să-i ducă la Craigpatrick - nici nu se 
gândise la asta. Cel puţin în Killiney familia Cosgrave avea să fie 
la adăpost de ochii iscoditori pentru câteva zile. Şi poate că nu 
aveau nevoie de atâta timp dacă Martin Fitzsimmons le aranja 
ceva pentru plecare, presupunând că se putea aranja ceva. 
Declan îşi alungă gândul din minte. Avea să rezolve această 
problemă atunci când va fi timpul. 

Îi arătă Teresei congelatorul plin, îi explică cum funcţionează 
încălzirea centrală, maşina de spălat rufe şi cea de spălat vase. 
Il urma lipsită de vlagă şi ascultând fără niciun interes. Copiii 
stăteau într-o cameră din spate, copleșiți încă, privind marea 
liniştita după furtună. Declan se întrebă dacă ajunseseră 
vreodată în viaţa lor atât de departe. Poate cel mai mare dintre 


băieţi va putea să viziteze Gaeltacht, aşa cum plănuia, sau 
poate Fraţii aveau să-l acapareze pentru totdeauna, să-l salveze 
din faţa sorții care îl aştepta undeva pe străzile drogaţilor din 
nordul oraşului. 

În timp ce se îndrepta spre maşină pentru a pleca, Teresa 
veni după el. 

— A spus că trebuie să-ţi dau asta, murmură ea, împingându-i 
în mână o hârtie împăturită. Dacă nu va reuşi să te întâlnească. 
Aş fi rupt-o, dacă n-aş fi crezut că te va ajuta să-i găseşti pe cei 
care au făcut-o. 

Declan despături hârtia şi citi. 


Un om de nume Aboo Hitter a sosit în Belfast acu’ două zile s- 
a-ntâlnit cu Maureen O'Dalaigh & acum îi în tinutu’ Monaghan 
cu o unitate specială nu ştiu unde, cată musulmeni asta cercai 
să afli? 


Când Declan ridică privirea, Teresa se întorsese în casă. 
Împături hârtia din nou şi o băgă în buzunar. 

În timp ce ieşea din nou în şosea, un om din spatele unei 
dubiţe a corporației Dublin parcată peste drum apăsă pe un 
buton al staţiei de emisie-recepţie: 

— Cinci către bază, Pasărea Unu a părăsit cuibul. 


51 
Dublin 
10.24 
Declan îi telefona lui Martin Fitzsimmons dintr-o cabină 


telefonică din Bray. 

— Nu pot vorbi acum, Declan. Ne întâlnim într-o jumătate de 
oră la MacArtney Bridge, pe Baggot Street. 

Declan conduse direct în oraş şi parcă la Wilton Terrace. Un 
Peugeot albastru trase la câţiva metri alături. Stătuse în spatele 
lui exact de când trecuse de ambasada americană, luând locul 
Fordului negru care îl urmărise din Blackrock. Nu riscau nimic. 

Martin aştepta pe malul canalului îmbrăcat într-un pardesiu 
bej şi purtând un fular negru. Declan i se alătură şi pentru o 
vreme priviră apa. Nu trecea nicio ambarcaţiune. In Herbert 


Place o femeie se plimba cu un copil. Trecu un biciclist cu o 
şapcă gri. Aici erau rupţi de oraş. 

Declan îi arătă lui Martin hârtia pe care i-o lăsase Seamus 
Cosgrave. 

— Nu prea are cine ştie ce înţeles, nu-i aşa, Declan? 

— Ba dimpotrivă, cred că are. M-am gândit la cine ar putea fi 
acest Aboo Hitter. Nu mi-a luat mult. Numele său arab este Abu 
Hida. Este omul de bază al Hezbollah-ului, cel mai bun. Sau cel 
puţin era, când am fost eu în Liban. Tatăl său este şeicul Mu'in 
Usayran, unul dintre ostatici. L-au trimis să-l găsească şi să-l 
scoată de acolo. 

— Cu ajutorul IRA. 

— Ar putea fi ostaticii în Monaghan? 

Martin îşi scutură capul. 

— În locul ăla nu sunt, zise el. 

— Cum poţi fi sigur? 

— În faţa Facultăţii de Medicină a fost abandonat azi- 
dimineaţă un sac, Declan! Un sac de pânză, un soi de rucsac. 
Unui paznic i-a fost atrasă atenţia de către un student. Nimeni 
nu ştie cât timp a stat acolo. De mâner era legată o etichetă, cu 
un mesaj tipărit: „Pentru taoiseach”. Nu ştim dacă se referă la 
Mangan sau la Ciaran Clark. Poate că asta nu contează. Oricum, 
paznicul s-a codit să deschidă sacul, a contactat Garda. Au 
trimis o maşină imediat. Cred că îşi închipuiau că a mai fost 
abandonat un cadavru. 

— Şi aşa a fost? 

Fitzsimmons îşi scutură capul, aproape în semn de regret, 
după cum i se păru lui Declan. 

— Nu, zise el. Sacul era mult prea mic pentru asta. Dar 
trebuie să-ţi spun că poliţistului care l-a deschis i s-a dat deja 
liber şi face tratament. Sacul conţinea mâini, Declan! Mâini 
umane, toate retezate exact din încheietură. 

— Chirurgical? 

Chiar când puse întrebarea Declan simţi secreția biliară 
urcându-i pe esofag. Ceea ce voise de fapt să întrebe era dacă 
mâinile erau de bărbat sau de femeie. Dar nici nu-şi putea 
imagina un răspuns. 

— Nu. Patologii cred că au fost retezate printr-o lovitură dată 
cu un instrument ascuţit şi greu. Aproape sigur, un topor. 

— Cadavrul a fost găsit? 


— Nu „cadavrul”, Declan! Cadavrele, dacă o exista vreunul. În 
sac erau şapte mâini. 

— Dumnezeule Atotputernic! 

— Asta nu înseamnă totuşi şapte cadavre. Erau trei perechi şi 
o mână singură, ceea ce ar însemna maximum patru cadavre. 

— A spus unul pe zi. 

— Ştiu. Dacă ne gândim bine, nu ştim dacă şi-a încălcat 
cuvântul în privinţa asta. Ar putea fi un cadavru undeva, 
aşteptând să fie găsit. Mâinile ar fi putut fi tăiate de la oameni 
care sunt încă în viaţă. Patologul spune că bieţii nenorociţi nu 
erau morţi când li s-au tăiat mâinile. 

— De cine te foloseşti? 

Doi oameni trecură prin dreptul lor de partea cealaltă a 
canalului. Unul din ei aruncă o privire scurtă spre ei, apoi se uită 
în altă parte. 

— O'Hara. Are o echipă bună, care lucrează la asta chiar 
acum. Dar mâinile în sine nu ne pot spune prea multe. 

Declan privi în jos, la apa care curgea încet. O hârtie plutea 
dusă de curent, ambalajul unei pungi de pâine. Se scutură. 

— Parc-ar fi o glumă macabră, zise el. 

— Da, poate chiar asta şi este. Martin se opri. Declan, 
continuă el, cred că ar trebui să ştii că nu sunt mâini de femei 
printre cele pe care le-am găsit. 

Ceea ce simţi Declan nu era atât uşurare cât o nouă teamă, o 
teamă aproape insuportabilă. Nu-şi putea şterge din minte o 
singură imagine: mâna Aminei întinzându-se după a lui, în ziua 
aceea, lângă râu, şi căldura ei, şi modul în care se mişca uşor, 
complet acoperită de mâna lui. 

— Sunteţi siguri că mâinile aparţin ostaticilor? 

Chiar şi o fărâmă de speranţă era mai bună decât nimic. 

Martin dădu din cap. 

— Era şi o casetă în sac, alături de mâini. Băgă mâna în 
buzunar şi scoase o casetă audio neetichetată. Asta este o copie 
pe care am făcut-o pentru tine. Mă îndoiesc că vei obţine de la 
ea mai mult decât noi. Vocea este clară. American. Texan, după 
cum susţin specialiştii. Mesajul e destul de nebunesc, dar oferă 
un soi de explicaţie pentru afacerea cu mâinile. 

— A fost vreun martor care ar fi putut vedea când a fost 
abandonat sacul la facultate? 

— Acum îi interogăm pe studenţi şi pe profesori, dar sunt 


slabe speranţe. 

— Ziceai ceva despre faptul că eşti sigur că ostaticii nu sunt 
în Monaghan. 

— O'Hara a găsit urme de sare pe mâini şi în țesătura sacului. 
Sare de mare. Sacul era îmbibat de apă de mare. O'Hara e sigur 
că sunt ţinuţi pe coastă. Simplifică substanţial căutarea. ŞI 
scoate din discuţie locuri ca Monaghan. 

— Ei bine, acum sunt numai cinci mii de kilometri de coastă 
de căutat, plus împrejurimile, nu-i aşa? 

Martin zâmbi. 

— Ai uitat moştenirea ţării tale, omule! N-ai citit niciodată în 
şcoală Peig Sayers sau ceva de genul lui? Nu ţi-a trecut prin 
minte că ar putea fi pe o insulă? 

— Mi-a trecut prin minte. Se opri. Acum, că ajunsese atât de 
departe, trebuia să fie sigur că merita să continue: Spune-mi, 
Martin, trebuie să continuăm cu asta? Cu siguranţă, nu mai 
contează acum, atâta timp cât sunt găsiţi. Afacerea dintre 
Harker şi mine... ei bine, asta-i altă poveste, poate să mai 
aştepte. 

— Nu sunt sigur, Declan. 

— Ce vrei să spui? 

Martin ezită: 

— Hai să ne mişcăm puţin, Declan! 

Porniră pe Herbert Place, spre Huband Bridge. 

— Declan, ai auzit vreodată de ceva numit Reţeaua 
lataganul? 

Declan îşi scutură capul. 

— Nici eu n-am auzit până ieri-seară. Nu-mi puteam da seama 
de ce era atât de important pentru MI5 să preia controlul 
afacerii  ăsteia. Sunt motive evidente, desigur, dar nu 
consideram că vreunul dintre ele ar fi suficient. Şi, cu cât am 
observat mai mult ce făcea Harker, cu atât mai convins am 
devenit că trăgea de timp. Am început să devin mai interesat de 
Harker decât de ostatici. 

— Şi acum? 

— Harker era în contact cu şeful său din Belfast, pe căi 
ocolite, prin intermediul unei legături sigure din ambasada 
britanică. Băieţii mei s-au chinuit până aseară la şapte să 
găsească o cale de interceptare. Incă e imperfectă, dar am 
reuşit să înregistrez câteva mesaje. În trei dintre ele am dat 


peste o referinţă despre ceva numit lataganul. 

Acum, asta mi-a sunat a ceva din Orientul Mijlociu, aşa că m- 
am gândit că ar trebui să întreb în jur, să văd dacă înseamnă 
ceva pentru oamenii care ştiu despre ce e vorba. In Europa, 
responsabilitatea pentru adunarea informaţiilor despre teroriştii 
arabi suspecți stă pe umerii germanilor. Aşa că m-am gândit să-i 
întreb pe câţiva dintre prietenii mei germani dacă lucrul ăsta le 
spune ceva. Dar înainte de a-ţi spune ce mi-a zis unul dintre ei, 
o să fie nevoie să-ţi explic ceva ce s-ar putea să nu ştii. 

Se opri. Ajunseseră pe Huband Bridge, de unde începea să 
coboare Percy Place. 

— În martie 1990, continuă Martin, după reunificarea 
Germaniei, comandanții departamentelor de informaţii au 
început să-şi restructureze operaţiunile de contrainformaţii. De 
atunci, agenţiile de informaţii aliate, care fuseseră tratate ca 
prietene, sunt considerate străine. Au existat şi propuneri 
pentru trecerea la operaţiuni împotriva Statelor Unite, a Franţei 
şi a Marii Britanii. Asta era normal, având în vedere numărul de 
operaţiuni pe care personalul în chestiune le executaseră deja 
pe pământ german. La sfârşitul lui 1991, instalaţiile electronice 
din Germania de Vest care fuseseră sub controlul americanilor, 
francezilor şi britanicilor au fost preluate de către germani. Dar 
ei n-au obţinut numai echipamentul. Au găsit o cale să intre în 
dosare care până atunci le fuseseră interzise. Omul cu care am 
vorbit aseară e Helmut Kuchler, directorul adjunct al Bundesamt 
fur Nachrichtendienst, serviciul lor de informaţii externe. L-am 
întrebat la ce se referă lataganul şi mi-a spus. 

În timpul Războiului din Golf, americanii şi britanicii au pus la 
cale o importantă reţea de spionaj în Irak. Reţeaua era 
cunoscută ca lataganul şi era proiectată pentru desfăşurarea 
unei operaţiuni strict secrete, cunoscute ca Proiectul Babilon. 
Destul de simplu, Proiectul Babilon era gândit pentru a localiza 
şi a distruge o instalaţie secreta cu care se producea un soi de 
gaz asemănător sarinului, împreună cu mijloacele prin care 
putea fi livrat. Tot ceea ce ştiu aliaţii este că, la fel ca sarinul, 
ăsta este un gaz binar, renumit pentru că este de o mie de ori 
mai puternic decât formula de bază, şi că încă se mai produce. 
Aparent, lataganul a avut succes. Un raport a ajuns la o staţie 
de interceptare a CIA din Arabia Saudită. Spunea că locul a fost 
identificat şi găsit, şi se dădeau ordine pentru trimiterea 


agenţilor pe teren. O echipă SAS a fost trimisă cu scopul ăsta, 
dar agenţii lataganului nu au ieşit la lumină niciodată. S-a 
presupus că lataganul eşuase şi că agenţii - şaisprezece cu toţii 
- fuseseră ucişi. Dar curând după sfârşitul războiului a început 
să circule zvonul că au fost capturați şi sunt ţinuţi în diverse 
locuri din Orientul Mijlociu. Acum sunt ostatici în cinci ţări 
diferite, de diverse grupări extremiste. Spre deosebire de alţi 
ostatici, prezenţa lor a fost ţinută secretă. Familiile lor cred că 
au fost ucişi în operaţiuni sub acoperire şi nimeni altcineva nu 
mai ştie de existenţa lor. Dar au fost folosiţi ca instrumente 
pentru a negocia eliberarea teroriştilor. Britanicii şi americanii îi 
vor, Declan, vor foarte mult să-i scoată de-acolo. 

Se opriră. Doi îndrăgostiţi trecură ţinându-se de mână. 
Circulaţia era normală pe Baggot Street. 

— Vrei să-mi spui... începu Declan. 

— Asta e tot ce ştie prietenul meu german. 

— Dar spui că Harker şi Willoughby sunt implicaţi în asta. 

— Da. 

— Nu puteau pune la cale conferinţa, Martin. A fost iniţiativa 
lui Pâdraig Pearse, chiar de la început. Ştiu sigur asta. 

— Fără nicio îndoială, Declan! Cu toate că socotesc că ar fi 
putut fi influenţat pe parcurs cu privire la cei pe care trebuie să-i 
invite. Sau, mult mai probabil, Ciaran Clark a fost influenţat. 

— Isuse, Martin, a fost mană cerească pentru ei. Odată ce am 
pus la cale conferinţa... 

— Au intrat în joc CIA şi MI5. Şi acum au propriii ostatici. 

— În timp ce ei negociază eliberarea agenţilor lataganului, 
Harker trage de timp pe-aici. Declan se opri, gândindu-se. N-ar fi 
folosit propriii oameni pentru asta. Era prea periculos dacă se 
întâmpla ceva. Aş crede că e un grup independent, căruia nu-i 
poate fi luată urma de către nicio agenţie de informaţii. In cazul 
ăsta, cum îi controlează Willoughby pe răpitori? 

— MI5 au omul lor cu ei. Willoughby s-a referit la o ştire pe 
care o primise de la el acum două zile. Declan, n-o să-ţi placă 
asta! 

— Nu înţeleg. 

— Intermediarul este un tip pe nume Peter Musgrave. Cred că 
ştii deja despre el. 

O tăcere grea se lăsă în jurul celor doi bărbaţi. Circulaţia, 
trecătorii, un radio zgomotos din apropiere dispărură. Declan 


închise ochii şi pentru o clipă fu înapoi în cofetărie, uitându-se în 
ochii ucigaşului fiicei sale. lar faţa deveni o fotografie dintr-un 
dosar, o fotografie cu nume şi identitate. 

Martin Fitzsimmons întinse o mână şi strânse braţul lui 
Declan. 

— Declan, pot să te scot din asta. Nu e uşor, dar sunt câteva 
modalităţi. O identitate nouă... 

— Nu poţi da o identitate unui mort, Martin. Trebuie să mă 
descurc aşa. 

— Din cauza femeii? 

— Amina? De unde ştii despre ea? 

— Dumnezeule, Declan, câteodată mă gândesc că te-ai 
născut ieri. Scrie în dosarul tău. 

Declan îşi scutură capul. Gândindu-se la Amina îşi dădu 
seama că nu mai luase legătura cu Concepta de când intrase în 
buncăr. Se întreba cum o mai duce. 

— Ceea ce contează nu e în niciun dosar, Martin. Ai grijă de 
tine, o să luăm legătura. 

— Declan... Martin întinse o mână în care ţinea un cartonaş 
pe care fusese mâzgălit un număr. Nu ştiu cât timp mai putem 
ţine legătura cu toate câte se întâmplă. Intăresc securitatea la 
graniţe. Dacă ai nevoie de ajutor şi nu mă găseşti, foloseşte 
numărul ăsta. 

Nu cunoşti omul şi nu vei avea nevoie de numele lui. Spune-i 
doar cine eşti şi el va face ce va putea. 

Declan luă cartonaşul şi-l băgă în buzunar. 

— Mulţumesc, Martin. Fii cu ochii-n patru! îţi trimit o vedere 
de la mare. 

Martin îl privi pe Declan îndepărtându-se şi traversând Street 
către Wilton Terrace. El îşi lăsase maşina în Haddington Road. 
Când se întoarse să plece, îi văzu pe îndrăgostiţi venind spre el, 
ţinându-se în continuare de mână, lipiţi unul de celălalt. Se 
gândi la Declan şi la iubita lui pe care o regăsise doar pentru a o 
pierde din nou. Le zâmbi, iar fata se întoarse uşor şi îi zâmbi şi 
ea. Nu văzu cuțitul din mâna ei liberă, dar simţi ceva fierbinte 
intrându-i în stomac şi tăindu-l până la stern. Nu avu timp să 
înţeleagă. Ultimul lucru pe care îl văzu în minte fu faţa frumoasă 
şi zâmbetul de pe buzele ei. Apoi îl podidi sângele. 


52 


Biroul legăturilor de securitate 
Thiepval Barracks 

Lisburn 

12 octombrie 

14.18 


Malcolm Blake credea că bătrânul arată rău. Stătuse treaz 
toată noaptea şi o bună parte din dimineaţă, lucrând cu Rigby şi 
cu el la noua operaţiune. Cel mai mare obstacol în calea 
succesului era lipsa informaţiilor detaliate despre locul în care 
se găseau Conor Melaugh şi unitatea lui specială. „Monaghan“ 
era mult prea vag. 

Willoughby nu avea nici cea mai mică intenţie să anunţe 
autorităţile din Dublin că o unitate specială din nord activa pe 
teritoriul lor. Asta putea face imposibilă o operaţiune precum 
cea pe care o avea el în minte, pur şi simplu din cauza creşterii 
prezenţei poliţiei şi a armatei în zonă. Dar fără o recunoaştere la 
faţa locului avea să le fie într-adevăr foarte greu să obţină 
informaţii de calitatea celor de care aveau nevoie. Operaţiunea 
Răspunsul părea sortita eşecului din faza de proiect. 

Aveau nevoie de o breşă, şi aveau nevoie de ea rapid. La 
14.18 au găsit-o. 

Un specialist în comunicaţii care lucra la o staţie de 
monitorizare a Agenţiei Naţionale de Securitate a Statelor Unite 
din Menwith Hill, Yorkshire, interceptase o convorbire din Irlanda 
către Baalbek, în Liban, între 07.09 şi 07.14, în acea dimineaţă. 
Convorbirea fusese înregistrată şi se trimiseseră detaliile, 
conform rutinei, către Divizia K din cartierul general al 
britanicilor, În Cheltenham, unde ajunsese pe biroul unuia dintre 
cei şaizeci de oameni care se ocupau de comunicațiile 
irlandezilor. 

Toate comunicațiile între Irlanda şi Orientul Apropiat fuseseră 
supravegheate după atacul de la Castletown House, iar aceasta 
fusese trimisă direct către Divizia T din cadrul MI5, la Thames 
House. O a doua copie plecase deja din Menwith Hill către 
Unitatea 10 Comunicaţii Orientul Mijlociu a Statelor Unite, 
cunoscută ca OC10. 

Mai târziu, în acea dimineaţă, o casetă care avea 


înregistrarea convorbirii a fost ascultată de către un vorbitor de 
arabă, specialist în problemele Orientului Mijlociu din Divizia K, 
dar abia puţin după ora două detaliile au fost conspectate şi 
trimise biroului MI5 din Irlanda de Nord, de unde i-au fost 
înaintate lui Alan Rigby. 

Willoughby se aşeză. Faţa sa începea să devină cenugşie de la 
lipsa de somn şi de la proasta dispoziţie. 

— Ce-ai aflat? Ar fi bine să fie interesant. 

— Este interesant, zise Rigby. leri-dimineaţă a avut loc o 
convorbire telefonică dintr-un mic orăşel din Monaghan, 
Ballybay, cu un număr din Baalbek. Destinatarul era Ishan 
"Abbas, un membru al consiliului naţional al Hezbollah-ului. Cei 
din Divizia K nu sunt încă siguri cu privire la identitatea celui 
care a sunat, dar sunt şanse foarte mari să fie Abul-Fath 
Muhammad Usayran, mai bine cunoscut sub numele de Abu 
Hida. 

— Vorbeşte în engleză. 

— Un luptător, Geoffrey. Cel mai bun pe care-l au. Când o să 
citeşti transcrierea o să-ţi dai seama. A venit să-l elibereze pe 
unul dintre ostatici. Unitatea specială a fost rechemată la treabă 
ca să-i asigure întăriri. Maureen O'Dalaigh e băgată şi ea. l-am 
prins, Geoffrey! Cel mai frumos cadouaş care a existat vreodată. 


53 


Craigpatrick 
12 octombrie 
15.45 


Călătoria înapoi spre vest decursese fără vreun incident 
vizibil. În timp ce Declan vorbise cu Martin Fitzsimmons, un mic 
dispozitiv de localizare fusese ataşat de toba maşinii sale. 
Maşina care îl urmărea spre Clare nu s-a apropiat niciodată la 
mai puţin de doi kilometri aşa că, deşi folosise oglinda 
retrovizoare destul de des şi aşteptase pe margine să fie depăşit 
de maşinile din spate, nu a fost nicio clipă conştient de faptul că 
este urmărit. 

Grainne Walsh îl aştepta în grădina din spatele casei privind 
cum se schimbă lumina soarelui pe apele lacului, în acea după- 
amiază târzie. Avusese o zi grea, în care trebuise să menţină 


moralul echipei ridicat în absenţa lui Declan. 

— Îmi pare rău, zise el, aşezându-se pe bancă lângă ea. Era 
foarte important. 

— Dominic Lawlor mi-a spus că a fost nevoie să scoţi un 
informator din necazuri. 

— Aşa e. 

— Şi l-ai scos? 

Îşi scutură capul. Pe lac un bâtlan ţâşni pe deasupra apelor 
întunecate. Seamus Cosgrave privise oare vreodată o privelişte 
ca aceasta în viaţa lui întunecată? se întrebă Declan. Mirosise 
vreodată un aer atât de proaspăt? Văzuse lumina soarelui atât 
de clar? auzise atâtea cântece de păsări adunate împreună? 
Pescuise într-un lac adânc, mersese pe iarbă umedă care să nu 
fie plină de cioburi de sticlă, făcuse dragoste într-o pădure de 
pini? El şi cei de teapa lui erau cu toţii prinşi de vicii, 
deznădejde, invidie, duritate şi păcat şi lipsă de dragoste. Cu 
câtă disperare trebuie să-şi fi dorit o viaţă nouă! 

Grainne înţelese din felul în care îşi scuturase Declan capul. 
Ştia sfârşitul care-i aştepta pe informatori şi vina pe care cei ce 
se ocupau de ei o simțeau când acesta sosea. | se întâmplase 
asta de două ori. Soţia celui de-al doilea îşi omorâse familia şi se 
sinucisese din cauza disperării. După aceea Grainne refuzase să 
mai ia vreodată pe cineva sub supraveghere. 

Declan îi spuse de mesajul agramat al lui Cosgrave, de faptul 
că pomenise de Aboo Hitter, de legătura făcută cu Maureen 
O'Dalaigh. Începea să aibă un fel de înţeles, absurd. 

— Cred că omul ăsta a fost la Belfast acum două seri, zise ea. 

Fuseseră ştiri noi despre lupta armată din Andersonstown şi 
Liam Kennedy reuşise să extragă detalii mai clare de la diferite 
surse din Dublin, folosind un modem sigur şi o parolă adusă la zi 
pe care i-o dăduse Martin Fitzsimmons. Grainne îi spuse lui 
Declan ce aflaseră: Bătălia poartă amprenta unui luptător de 
elită, zise ea. Dar se poate să fi fost o eroare gravă. Britanicii nu 
vor lăsa nicio piatră neîntoarsă pentru a-l găsi. S-ar putea să 
descopere că nu e aşa uşor să ajungă la ostaticii ăia. Dacă îl 
caută MI5, vor şti că e acolo în momentul în care va scoate un 
deget afară. 

— Nu-l caută pe el, zise Declan. O caută pe O'Dalaigh şi 
unitatea specială. 

Îi explica despre ambuscada de la Malone House şi despre 


răzbunarea MI5. Dar nu-i pomeni de Austin McKeown sau de 
legătura cu atentatul la viaţa sa. 

— Asta complică lucrurile, zise Grainne. 

— Ne dă o şansă în plus să-i găsim pe ostatici. Dacă-l putem 
localiza pe Abu Hida, s-ar putea să ne poată conduce la ei. 

— Şi dacă el ajunge primul acolo? 

— S-ar putea să fie în stare să facă treaba pentru noi. 

Grainne privi spre lac şi apoi din nou spre Declan. 

— Şi dacă treaba lui e să-i omoare, nu să-i elibereze? 


Credeţi că sunteţi deştepţi. Vă credeţi isteţi, credeţi că 
Dumnezeu vă vorbeşte. Ei bine, eu nu sunt aşa isteţ, la dracu’, 
dar ştiu că sunteţi o adunătură de căcat. 


Vocea răsuna în bibliotecă aşa cum răsună vocea unui copil în 
biserică, ascuţită şi nelalocul ei. Declan simţi dintr-o dată 
neliniştea pe care o inspira fiecăruia. Ascultau cu detaşarea 
politicoasă a bărbaţilor şi a femeilor cărora religia nu le trezise 
niciodată emoţii neobişnuite sau sentimente exagerate. Fiecare 
dintre ei era un produs al sistemului educaţional catolic al 
Irlandei şi chiar dacă cei mai mulţi dintre ei îşi pierduseră 
credinţa cu multă vreme în urmă, niciunul nu se gândise măcar 
o clipă să o schimbe cu excesele fundamentaliştilor protestanți. 

Myles O'huiggin stătea ghemuit într-un colţ, aparent mult mai 
interesat de propriile gânduri decât de rătăcirile predicatorului 
texan. Dar el era singurul care urmărea cursul predicii, el era 
singurul care vedea semnificaţia aluziilor, a interpretării 
excentrice a citatelor biblice. 


La dracu’, pentru asta am fost trimis. Să rup peceţile cărţii. Să 
destram cele şapte peceţi ale celor şapte manuscrise. Şi am 
văzut apoi, în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe tron, o carte 
scrisă înăuntru şi pe dos, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut 
un înger puternic, care striga cu glas mare: Cine este vrednic să 
deschidă cartea şi să desfacă toate peceţile ei? 


Expresia feţei profesorului se schimbă. Nu mai era dus pe 
gânduri, ci părea un om care se trezeşte după un somn lung. 
Vocea continuă, pompoasă, triumfală, plină de sine şi, cu cât 
vocea vorbea mai mult, cu atât mai îngrijorată devenea 


expresia de pe faţa lui Myles O'huiggin. 


În povestea lui David şi Goliat ştim că armata lui Israel 
reprezintă umanitatea, iar filistenii reprezintă forţele Satanei, 
aşa cum asirienii din Cartea lui Isaia reprezintă Statele Unite, iar 
cele două triburi îi reprezintă pe urmaşii lui David. 


Myles O'huiggin aproape căzu de pe scaun. 

— Doamne Sfinte, zise el. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Declan oprind caseta. 

— Nu-i nimic, Declan. Numa'... Tocmai mi-a confirmat ceva ce 
până acum bănuiam numai. Lasă caseta să meargă. Vreau să 
aud cum se termină. 

Ascultară explicaţia complexă a profeţiei din Cartea lui Daniel. 
Din nou O'huiggin fu singurul care urmări şirul gândurilor 
predicatorului. 


În noaptea asta L-am întrebat pe Dumnezeu ce să fac acum. 
M-am rugat pentru sprijin şi am deschis Biblia. Am citit 
următorul verset, în a doua Carte a lui Samuel: „Şi David îi 
conduse pe tinerii săi, iar ei îi nimiciră şi le tăiară mâinile şi 
picioarele şi le dădură drumul în albia Hebronului”. 


Predica merse mai departe cu concluzia de acum ştiută. 


Am auzit că propria voastră lege spune că e drept să tai mâna 
unui hoţ, aşa că probabil asta vom face. 


Dar caseta nu se termina aici. Caseta continua să dezvăluie 
cum Ezekiel îşi punea toporul şi butucul pe podium, cum cei 
patru ostatici aleşi erau aduşi în faţă, cum prima lovitură de 
topor răsunase în tăcerea deplină. Numai urletul teribil care 
urmă loviturii îl făcu pe Declan să se ridice şi, cu o mână 
tremurătoare, să închidă casetofonul. Nimeni nu scoase un 
cuvânt. Nimeni nu putea să se uite la cel de lângă el. Rămaseră 
aşa pentru foarte multă vreme. 


La şase, telefonul din birou sună din nou. 
— Aş vrea să vorbesc cu Declan Carberry. 
— Eu sunt Carberry. Cu cine vorbesc? 


— Nu ne-am întâlnit niciodată, dar cred că-mi ştii numele. Eu 
sunt Anthony Harker. 

Declan nu răspunse imediat. Zgomotul loviturii de topor îi 
răsuna încă în cap, inexpugnabil, ca şi urletul care umpluse 
biblioteca până când fusese redus la tăcere. 

— Da, zise el după un timp. Am auzit de tine. Ce vrei? 

Nu ştia cum îl găsise Harker. Erau atâtea modalităţi, încât nu 
mai conta pe care anume o folosiseră. 

— Te-ai descurcat foarte bine, domnule Carberry. Guvernul 
Irlandei are toate motivele să fie mândru de dumneata. l-ai 
servit cu generozitate. Eu personal sunt foarte surprins de 
integritatea ta şi de resursele tale inepuizabile. Te admir. Dar ce 
rost are să mergem mai departe? Cabala care te-a pus să 
acţionezi de capul tău a fost dizolvată. Cumnatul tău a 
demisionat din funcţie şi acum e din nou un simplu cetăţean. 
Seán Roche s-a pensionat mai devreme. Eoin Ceannt a fost 
demis. Martin Fitzsimmons este mort. 

— Ce? 

Declaraţia seacă îl lovi pe Declan direct în stomac. 

— A murit azi-dimineaţă în ceea ce poliţia numeşte o crimă 
din răzbunare. Cineva l-a înjunghiat mortal chiar pe Baggot 
Street, lângă canal. Se pare că a fost văzut mai devreme 
vorbind cu un bărbat neidentificat. Poliţia încearcă să-i facă un 
portret. 

Făcu o pauză scurtă, deliberat. Declan simţi că i înmoaie 
genunchii. Îşi muşcă buzele cu putere. 

— Continuă, zise el. 

— Dacă trebuie învinovăţit cineva pentru această operaţiune 
ilegală, nu eşti tu sau echipa ta. Superiorii tăi ţi-au cerut să 
îndeplineşti o misiune, nu aveai de ales, ai crezut că faci ceea 
ce e mai bine. Prim-ministrul mi-a cerut să-ţi spun că acum 
situaţia s-a schimbat şi că trebuie să consideri ordinele 
anterioare anulate. Pentru moment, vei fi reinstalat în postul tău 
de şef al Unităţii Speciale de Detectivi. Dar te pot asigura 
personal că, de îndată ce se va termina această afacere cu 
ostaticii, vor avea loc promovări în câteva posturi mai înalte. Tu 
vei alege primul. 

— Şi dacă refuz? 

— Sincer, nu pot să cred că ai fi atât de prost, domnule 
Carberry. Nu ai nicio alternativă viabilă. Dacă vrei cu adevărat 


să-i ajuţi pe ostatici, vei fi de mult mai mare folos lucrând cu noi 
decât împotriva noastră. Avem nevoie de priceperea şi de 
experienţa ta. Nu poţi face nimic de unul singur. Chiar dacă îi 
găseşti pe ostatici, ce faci? Ce poţi face pentru ei? Nu ai nicio 
armată, nicio forţă de poliţie, nicio unitate pentru salvarea 
ostaticilor la dispoziţia ta. Doar o mână de ofiţeri. Până la urmă, 
tot va trebui să ne dai informaţiile, pentru a ne permite să 
punem la cale o operaţiune de salvare potrivită sau pentru a 
negocia de pe poziţii mai puternice. Şi de ce nu o faci acum? De 
ce nu accepţi inevitabilul, încetând să mai joci jocul ăsta 
prostesc? 

— Jocul ăsta prostesc, cum îi spui tu, e cel puţin unul pe care 
îl pot juca după reguli pe care le înţeleg, cu parteneri în care pot 
avea încredere. 

— Vrei să spui că nu ai încredere în propriul guvern sau în 
propriul prim-ministru? 

— Nu eşti taoiseach, domnule, şi până acum eşti singura 
persoană cu care am vorbit. Ca să fiu cinstit, nici măcar nu sunt 
sigur că Ciaran Clark e îndreptăţit să ocupe această funcţie în 
mod legitim. De fapt, nu recunosc autoritatea lui Clark sau pe a 
ta. Sau a MI5, în ceea ce mă priveşte. 

Cu toată răbufnirea sa, Declan ştia că ce spunea Harker era 
adevărat şi că în realitate patina pe o gheaţă foarte subţire. Nu 
avea niciun drept să pună în pericol carierele şi poate chiar 
vieţile bărbaţilor şi femeilor care lucrau cu el. lar Harker nu 
greşise spunând că ostaticii au şanse mai mari dacă 
operaţiunea de a-i găsi era pe deplin coordonată şi susţinută de 
unităţi militare echipate adecvat. Legalitatea ridicării la putere a 
lui Ciaran Clark sau justeţea prezenţei MI5 în Republică erau 
doar aspecte colaterale ale dramei centrale a eliberării 
ostaticilor şi a aducerii răpitorilor în faţa justiţiei. 

Dar mai ştia şi că Harker are un plan ascuns la care lucrează. 
Mersul lucrurilor demonstra că oricine era responsabil de soarta 
imediată a ostaticilor nu era MI5. Willoughby, Harker şi superiorii 
lor îşi puteau permite să lase câţiva musulmani să moară sau să 
fie mutilaţi, dacă sperau că prin asta vor dobândi ceva mai 
multe mijloace de a-i presa pe cei care îi reţineau pe membrii 
reţelei lataganul. Dar Declan începea să creadă că intraseră 
într-o alianţă necurată cu cineva care avea cu adevărat alte 
planuri, cineva a cărui voce tocmai o ascultase, cineva care i-ar 


fi omorât pe toţi ostaticii dacă îi convenea. 

În aceste circumstanţe, operaţiunea sa devenea mai 
importantă ca niciodată pentru siguranţa ostaticilor. Ceilalţi vor 
trebui să aleagă, bineînţeles; le va oferi şansa de a continua sau 
de a accepta oferta lui Harker. Dar el însuşi va continua 
căutarea, chiar dacă va fi nevoie s-o facă singur. 

— Ai demisia mea, îi spuse lui Harker. O să o scriu în seara 
asta şi i-o trimit prin fax domnului Clark mâine-dimineaţă. 

— M-ai înţeles greşit, domnule Carberry. Asta nu e o alegere. 
Vei lucra cu mine sau te voi pune sub arest. Nu există cale de 
mijloc. Aceeaşi condiţie e valabilă şi pentru membrii echipei 
tale. Astea sunt singurele alegeri pe care le pot lua în 
consideraţie. 

— Atunci poţi să te duci dracului. 

Urmă o tăcere lungă. Declan se aştepta ca celălalt să 
trântească telefonul, dar nu fu aşa. Când vocea lui Harker 
răsună din nou nu mai era moale şi nici politicoasă. Toată 
afabilitatea dispăruse, ca atunci când o pisică, întinzându-se, îşi 
scoate ghearele şi priveşte în jur, adulmecând prada. 

— Tot nu înţelegi. Dacă există un iad pentru creaturi ca noi, 
atunci tu, nu eu, te îndrepţi spre el. Nu vorbesc din Dublin, ci de 
pe un telefon mobil care nu e la mai mult de un kilometru de 
locul în care te afli acum. Craigpatrick este înconjurat de o 
unitate SAS care activează sub autoritatea unităţii tale de 
cercetaşi. Au primit ordine să ucidă pe oricine ar încerca să 
părăsească zona. Ai o jumătate de oră în care poţi cântări 
situaţia cu colegii tăi. Dacă nu ieşi după o jumătate de oră, cei 
din SAS au instrucţiuni să intre în casă şi să te ia cu forţa. Şi 
cred că e cinstit să te avertizez că orice încercare de a opune 
rezistenţă, oricât de mică, va fi tratată fără milă. 


54 


Ballybay 
18.05 


Fusese o zi lungă şi grea, şi era departe de a se sfârşi. Armele 
fuseseră aduse mai devreme de la Dublin şi depozitate într-un 
adăpost din apropiere. Seara fusese programată pentru 
familiarizarea şi antrenamentul cu intensificatorii de lumină de 


generaţia a treia, cu care aveau să fie dotate armele şi cu 
dispozitivele de imagine termică perfect capabile să permită 
vederea prin fum, ceaţă şi materiale subţiri. Nimeni nu avea să 
meargă la culcare până la miezul nopţii sau chiar mult mai 
târziu, dacă se dovedea că învaţă greu. 

În timpul dimineţii şi apoi după-amiază, Abu Hida câştigase 
respectul îndărătnic al unităţii speciale. La cererea sa, Maureen 
nu le spusese nimic despre lupta din Andersonstown. Nici nu le 
spusese vreun cuvânt despre viaţa sa în Liban, despre misiunile 
în care fusese, despre oamenii pe care îi ucisese. leşise numai 
cu ei pe câmp, prin pădurile întunecate, peste râuri învolburate, 
pe crestele şi pe coastele dealurilor. Şi în tot acest timp îi 
solicitase mai mult decât fuseseră vreodată solicitaţi în viaţa lor. 
Îi pusese să alerge, să stea nemişcaţi, să se ascundă, să 
ţâşnească, să tragă, să înceteze focul. 

Nu ridicase nicio dată vocea, nicio dată nu le ceruse să facă 
ceva ce nu făcuse el mai întâi. La început, se codiseră să-l 
urmeze. Dar pe măsură ce ziua se depăna, ruşinea de a fi lăsaţi 
în urmă crescuse şi, în final, încercaseră tot ce le ceruse. lar 
unde nu le făcuse niciun reproş verbal pentru a le pedepsi 
eşecurile, acum le aducea laude pentru fiecare mică realizare. 

Erau în bucătărie, devorând prima masă de după micul dejun. 
Nimeni nu vorbea. Abu Hida mânca numai pâine şi brânză. 
Maureen fusese în sat să dea un telefon. Abu Hida îşi dădu 
seama că îi duce dorul. Toată ziua îi depăşise în performanţe pe 
oamenii din grupul său, iar la sfârşit părea neatinsă de eforturile 
sale. 

Se auzi un zgomot de paşi de pe aleea din faţă. Abu Hida se 
ridică şi merse la fereastră. Maureen se îndrepta spre casă şi, în 
timp ce o privea urcând pe alee, simţi în el vălul unei certitudini: 
avea informaţia pe care o aşteptase. Era ceva în pasul ei care 
lipsise mai devreme, atunci când plecase. 

Când intră pe uşă, el ştiu că e adevărat. Putea vedea în ochii 
ei o lumină, o lumină de triumf pe care o mai văzuse de câteva 
ori înainte, când ţinuse pasul cu el sau reuşise să ducă la capăt 
o sarcină dificilă pe care i-o dăduse el. 

Cât regreta severitatea vieţii sale, infirmarea tuturor emoţiilor 
în folosul luptei şi al exigenţelor acesteia! Putea vedea atât de 
multe în ochii femeii, putea citi ceea ce stătea nescris în spatele 
vălului. Maureen O'Dalaigh nu-şi acoperise niciodată faţa cu o 


bucată de țesătură, dar învățase cum să poarte un alt fel de 
mască, cum să se ascundă în spatele unor zâmbete false, al 
unor trăsături fără expresie, al privirii lungi şi amare care nu 
lăsa nimic să scape. Dar el putea citi mai adânc decât atât, 
putea ajunge la tot, aproape să atingă sentimentele brute care 
stăteau atât de aproape de suprafaţă. Triumful şi teama, şi 
entuziasmul, şi - recunoştea asta - dorinţa carnală. lar regretul 
din el era ca o piatră, rostogolindu-se constant spre pământ. 

— Au găsit un cadavru pe peninsula Dingle, zise ea, trântind 
uşa în urmă. 

Era acolo acum, în faţa sa, cu ochii ei vii. Îi adusese ceea ce 
dorea, iar în schimb putea să-l aibă pe el numai pentru ea. 

— Un bătrân, zise ea, pe nume Michael Deighan. Un biet 
suflet bătrân, un om care făcea tot felul de treburi prin partea 
locului şi n-a stat niciodată în calea cuiva. L-au găsit pe plajă 
lângă Ballyoughteragh în dimineaţa asta, cu creierii zburati. 

— Ei bine, cu siguranţă bătrânii sunt băgăcioşi, zise Conor 
Melaugh. Ar fi putut fi omorât pentru o sută de motive. Avem 
nevoie de mai mult decât un bătrâne! cu creierii zburaţi. 

— Taci, Conor, şi ascultă, vrei? Sunt străini pe Inis Tuaisceart. 
Americani sau cel puţin aşa spun localnicii, deşi nu i-au văzut 
decât pe câţiva dintre ei. Au cumpărat nişte provizii din Dingle, 
astă-vară. Spuneau că sunt dintr-o biserică anume şi că au venit 
să se izoleze. Localnicii spun că erau destul de prietenoşi, dar s- 
au închis în sine după ce s-au retras pe insulă. Toţi bărbaţi, nici 
vorbă să pară necuviincioşi. Au fost lăsaţi în pace. Oamenii din 
acele locuri respectă izolarea, face parte din felul lor de a fi. Cel 
puţin, din ce se ştie până acum sunt încă pe insulă, rugându-se. 
Dar din când în când câţiva dintre ei vin la țărm într-o barcă şi 
apoi pleacă pe uscat cu maşinile. Îşi ţin maşinile lângă nişte 
stânci din dreptul insulei. 

— Unde e locul ăsta? 

Abu Hida era nerăbdător să vadă locul pe hartă. Simţi că 
trebuie să fie aşa: o moarte inutilă, violentă, străini care se 
ascund, incursiuni frecvente pe uscat. 

Maureen găsi o hartă a Irlandei şi o întinse pe masă, dând 
ceştile şi farfuriile la o parte pentru a face loc. 

— Aici, zise ea, arătând în sud-vest, în peninsula Dingle. Aici 
trebuie să fi fost găsit bătrânul. Puțin mai la sud e adăpostul 
unde sunt ţinute maşinile. Şi aici este Inis Tuaisceart. 


Abu Hida dădu din cap. O insulă chiar lângă coastă. Era locul 
ideal. 

— Pe insulă sunt mulţi oameni? întreba el. 

Maureen îşi scutură capul şi îi explică ce se întâmplase cu 
oamenii de pe insulele Blasket. Abu Hida zâmbi în sinea sa. Era 
tipic, în sinea lui simţea că totul se leagă. Şi el ar fi ales tot un 
astfel de loc. 

— Plecăm mâine, zise el. În zori. 


55 


Craigpatrick 
18.11 


Declan puse receptorul jos. Mâna îi tremura. Respiră adânc şi 
făcu un efort să o potolească. Inima îi alerga, iar mintea se 
grăbea să ţină pasul cu ea. Mai bine de un minut rămase 
nemişcat la vechiul birou al lui Pâdraig Pearse, calculându-şi cu 
iuţeală şansele. 

Cel mai uşor lucru era să treacă de partea lui Harker. Declan 
era sigur că toţi cei din echipa sa aveau să fie promovați şi să 
primească toate beneficiile pe care le-ar fi cerut. Riscaseră 
destul, iar acum erau implicaţi în ceva pentru care niciunul 
dintre ei nu-şi dăduse acordul. Cu preţul tăcerii chiar şi el ar fi 
putut cere şi primi unul dintre cele câteva posturi 
guvernamentale. Poate chiar vechea funcţie a lui Ciaran Clark. 
Sau un post de ambasador undeva, la Paris sau la Washington, 
sau chiar la ONU, în New York. Nu era niciun lucru pe care 
Harker şi prietenii săi să nu-l poată face. lar noul taoiseach îşi 
putea permite să fie generos. 

Era destul de cinic să ia în consideraţie asta. La urma urmei, 
trăise destul de aproape de cercurile guvernamentale pentru a 
şti ce se întâmplă, fusese destul de adânc implicat în lumea 
serviciilor de informaţii pentru a şti că refuzul său de a coopera 
nu rezolva decât foarte puţine probleme sau chiar niciuna. 
Soarta ostaticilor avea să fie - fusese deja decisă - de oameni 
mult mai puternici şi mult mai cinici decât el. lar dacă ar fi putut 
fi sigur că planurile lor prevedeau eliberarea Aminei, s-ar fi 
declarat mulţumit. Dacă voia, putea chiar să iasă la pensie şi să 
meargă undeva cu Amina. Asta îşi dorea cel mai mult. Lumea 


putea să-şi poarte singură de grijă. 

Pe de altă parte... 

Deschise uşa. Grainne aştepta în camera alăturată. 

— Adună-i pe toţi, Grainne! Cât de repede poţi. 

Câteva minute mai târziu, întreaga echipă era adunată în 
bibliotecă. Declan îşi privi ceasul. Le mai rămăseseră douăzeci şi 
cinci de minute în care să se hotărască. 

— Liam, zise el, vreau să iei legătura cu Unitatea pentru 
căutări şi recuperări de la Aeroportul Shannon. Foloseşte 
radioul, nu telefonul. Foloseşte un cod de urgenţă. Spune-le că 
avem nevoie de un Delfin care să ridice unul sau mai mulţi 
pasageri de aici în douăzeci şi cinci de minute. Spune-le că eo 
urgenţă, că sunt oameni care au nevoie de asistenţă medicală. 
Au mai făcut asta, cunosc procedura. 

După ce Liam plecă, Declan se aşeză în faţa celorlalţi. 

— V-aţi dat deja seama că se petrece ceva. Tocmai am primit 
un telefon de la Harker. Ştie unde suntem şi ce facem, şi vrea să 
ne oprească. Continuă, spunându-le cele mai importante date 
ale conversaţiei. Prin urmare, asta este, zise el. Consider că 
puteţi avea încredere în cuvântul lui. Sunteţi cu toţii liberi să 
plecaţi, fără nicio problemă pentru dosarele voastre. Se rezolvă 
mai bine decât şi-ar fi putut imagina vreunul dintre voi. 

— Şi atunci de ce a fost chemat elicopterul? 

— Este pentru oricine vrea să-l folosească. Dacă cineva vrea 
să plece, va fi lăsat oriunde vrea să ajungă. Nu recomand asta, 
dar cred că ar trebui să fie alegerea voastră. 

— Dumneavoastră îl luaţi, domnule? întreba Grainne. 

— Nu aveţi încredere în el? 

Ridică din umeri. 

— Cred că îşi va ţine promisiunile, cel puţin, în ce priveşte 
echipa asta. Aţi fost băgaţi în afacerea asta de fostul taoiseach 
şi de membrii conducerilor serviciilor de securitate. Nu e nicio 
vină în asta. Harker n-are niciun motiv să vrea răul vreunuia 
dintre voi. Ba chiar dimpotrivă. l-aţi putea fi de folos. 

— Dar nu şi dumneavoastră. 

Declan îşi scutură capul. 

— Nu, zise el, eu nu. 

Grainne îl privi lung. Era ceva ce nu voia să-i spună. 

Intră Liam Kennedy. 

— Sunt pe drum, domnule. Au cerut o autorizaţie şi le-am dat 


numele dumneavoastră. Sper că n-am făcut vreo greşeală. 

Declan ridică din umeri. 

— E prea târziu să-ţi mai faci griji pentru asta. Cât le ia să 
ajungă aici? 

— Cincisprezece minute. Un singur Delfin, aşa cum aţi cerut. 

— Foarte bine. Mergi afară şi pregăteşte-te să iluminezi un loc 
de aterizare. Lămpile sunt într-o cutie de lângă uşa bucătăriei. 
Să nu faci nimic până când elicopterul nu este chiar deasupra. 

— Nu putem pleca toţi într-un Delfin, domnule. 

— Ştiu asta, Liam. Nu mă aştept să meargă toată lumea. 
Acum să continuăm. 

Liam ieşi. În încăpere se lăsă o tăcere încordată. Dură o 
jumătate de minut, apoi din spate răsună o voce: 

— Spune-mi, Declan, s-ar putea ca această luare de ostatici 
să aibă vreo legătură cu o agenţie de informaţii americană? 

Myles O'huiginn era în picioare. Avea caseta în mână. Declan 
se gândi că pare foarte agitat. 

— Myles, asta nu mai este grija ta. ` 

— M-ai adus aici, Declan! Mi-ai cerut să fac o treabă. Incă o 
mai fac. Am întrebat dacă ceea ce facem noi are vreo legătură 
cu FBl-ul. Sau poate cu CIA-ul. Ei bine, este posibil? 

Declan ezită, apoi dădu din cap. 

— Răspunsul este da, aproape sigur. 

— Inţeleg. 

Myles rămase în picioare, gânditor şi total dezorientat. 

— Declan, poţi lua legătura cu FBl-ul? Poţi s-o faci fără ca ei 
să-şi dea seama ce se petrece? E ceva ce trebuie să aflu. 

— Nu ştiu. Se poate. Depinde de ce vrei să afli. 

O'hUiginn arătă caseta. 

— Declan, o să ţi-o pun din nou s-o asculţi, mai târziu. S-ar 
putea ca ţie sau altcuiva care a mai auzit-o până acum să nu vi 
se pară mare lucru în sine. Ceea ce-ţi pot spune este că 
dezvăluie identitatea răpitorilor. 

— Este prea târziu să-ţi mai faci acum griji cu asta, Myles. 

— Nu, Declan, nu este. Nu şi când ştii cine este şi de ce este 
capabil. 

— Bine atunci, cine este? 

— Mai este o problemă, Declan. 

— Da, şi care e aceea? 

— Persoana de pe această casetă, cea care ţine predica... 


după cum ştie toată lumea... 
Vocea lui O'hUiginn, în mod normal încrezătoare, se poticni. 
— Da? Ce e în neregulă, Myles? 
— Până în seara asta, aş fi fost gata să jur că este mort. 


56 


Craigpatrick 
18.26 


Elicopterul ateriză cu câteva minute înainte de expirarea 
ultimatumului lui Harker. Era un 365F al forţelor aeriene, unul 
nou, cumpărat cu fonduri ale Comunităţii Europene, în cadrul 
unui program de reducere a accidentelor de transport pe coasta 
Atlanticului. Elicea încă se mai rotea deasupra micii zone 
iluminate din josul grădinii, de unde Pâdraig Pearse decolase 
adesea pentru a face vizite neanunţate în capitală sau în vreo 
capitală de provincie. 

Declan ordonă stingerea luminilor. Întunericul reveni, rapid şi 
greu. Cei mai mulţi oameni din echipă se hotărâseră să meargă 
pe mâna lui Harker şi a lui Ciaran Clark. Oricum, n-ar mai fi avut 
mare lucru de făcut acum, după eşuarea operaţiunii. Toate 
vorbele de rămas-bun fuseseră spuse. 

Ceilalţi fugiră la elicopter şi erau deja la bord înainte ca 
unitatea SAS să poată reacţiona. Declan îşi spuse că se vor 
gândi bine înainte de a deschide focul asupra unui elicopter 
neînarmat de la Unitatea pentru căutări şi recuperări. Nici chiar 
Harker nu ar fi putut explica prea uşor aşa ceva. 

Declan mersese în faţă şi scoase actele de identitate. Pilotul 
se holbă la el. 

— Uite, indiferent care-o fi numele tău, zise el, vrei să-mi spui 
ce dracu' se-ntâmplă aici? Era tânăr, probabil că nu ieşise de 
mai mult de un an din şcoala de la Baldonnel. Tocmai am fost 
contactat prin radio de o patrulă Fiannbglach. Voiau să mă 
avertizeze să nu vin, dar le-am spus că e o urgenţă. Nu pot să 
ignor... 

— Uite, asta este o urgenţă. Trebuie să plecăm de-aici 
repede. 

— Mesajul pe care l-am primit spunea că trebuie să iau 
oameni răniţi. Din câte văd, voi sunteţi cu toţii sănătoşi. Dacă 


vreţi să ridic aparatul de aici, am nevoie de autorizaţie. 

— Asta e suficientă? îl întrebă Declan. 

In timp ce vorbea scoase un pistol dintr-un buzunar interior. 

— O să ai o grămadă de necazuri, domnu’. Oamenii tăi n-au 
nicio autoritate asupra unui aparat al trupelor aeriene. 

— O să am eu grijă de necazuri. Tot ce vreau să faci e să ridici 
chestia asta de-aici. 

In acea clipă radioul prinse viaţă: 

— SAR 248, aici este căpitanul Loughran, de la Unitatea de 
Cercetaşi. Sunteţi într-o zonă interzisă, aflată sub supraveghere 
militară. Terminat. 

Pilotul întinse mâna către butonul transmiţătorului, dar 
Declan se aplecă înaintea lui şi îl închise: 

— Vreau să ridici elicopterul ăsta acum, zise el. Poţi să le spui 
celor de la Fiannâglach ce vrei. 

Pilotul ezită câteva secunde şi apoi, dându-şi seama de 
simplul fapt că omul cu arma era în cabină, iar unitatea 
Fiannoglach era afară, tură motorul la maximum. 

— Inchideţi uşile şi legaţi-vă centurile, zise el. 

Câteva clipe mai târziu, erau în aer. 

— Pentru început, ia-o spre nord. Şi stinge luminile de 
semnalizare - nu vreau să ne zărească cineva. Dacă te poţi 
menţine sub nivelul radarului, cu atât mai bine. 

— Dumnezeule, omule, ăştia din faţă sunt munţii Slieve 
Aughty. 

— Lasă munţii! Ţine-o pe deasupra lacului şi apoi spre nord 
până la Portumna şi apoi apuc-o pe drumul de vest, spre 
Loughrea. Pe acolo vei găsi un loc printre dealuri. Dacă o ţii spre 
nord de la Loughrea vei da peste o stradă pe axa est-vest. Teva 
duce spre est deasupra dealurilor Ballinasloe. Îţi dau instrucţiuni 
suplimentare când ajungem acolo. 

Cât stătuseră la Craigpatrick, Liam pusese la punct trei locuri 
de retragere, cu maşini şi echipamente. Dacă erau acolo, 
puteau lua ce le trebuia şi se puteau îndrepta spre o altă 
ascunzătoare. Întrebarea era: unde? 

Câţiva factori le restrângeau opţiunile. Nu îndrăzneau să 
petreacă prea mult timp în aer. Nu avea să mai dureze mult 
până când, cu radare şi avioane militare aveau să le ia urma şi 
să-i forţeze să aterizeze. Asta însemna că trebuiau să se ţină în 
spatele dealurilor şi să se îndrepte spre cea mai apropiată 


locaţie, chiar lângă Ballinasloe. De acolo se puteau îndrepta în 
orice direcţie, dar Declan nu voia să se îndepărteze prea mult 
de coastă. Dacă informaţia pe care i-o dăduse Martin era 
corectă, iar ostaticii erau ţinuţi într-adevăr în apropierea mării 
sau pe o insulă, ar fi fost o greşeală să se îndepărteze de țărm. 

Afară noaptea se îngroşa. Dacă n-ar fi avut aparatura 
modernă, s-ar fi prăbuşit de mult. Din când în când luminile 
vreunei ferme îndepărtate clipeau, apoi erau ascunse în vreun 
pliu al reliefului. Dedesubt, lacul sclipea într-o lumină cenuşie, 
cu valurile mici şi monotone ce păreau să se întindă la nesfârşit. 
Şi apoi, dintr-o dată, sclipi şi dispăru. Acum erau deasupra 
pământului. Şi Declan ştiu că undeva nişte mâini se întindeau 
către ei. 


Aterizară la est de Ballinasloe, în marginea unor păduri. 
Liniştea de după aterizare era uimitoare în complexitatea sa, ca 
şi cum întregul ţinut ar fi fost devastat. Declan îşi imagină mici 
creaturi pe câmpii şi prin tufăriş, tremurând în întuneric în timp 
ce-şi ţineau respiraţia. 

Reuşiră să strecoare elicopterul sub crengile unor arbori din 
marginea pădurii. Nu era perfect camuflat, dar ar fi fost 
imposibil de văzut din aer. Liam dezafecta radioul şi tăie 
semnalul de detectare. Pilotul fu lăsat în cabină, legat cu o 
bucată de sfoară subţire, folosită pentru fixarea velelor la bărci. 

— Imi pare rău, zise Declan. Dar este pentru o cauză bună. 
Crede-mă! 

Tânărul nu spuse nimic. Îi privi îndepărtându-se în noapte, 
spre locul pe care îl căutau. Nu ştia exact unde era, dar nu 
credea că vor ajunge prea departe. Cu puţin efort, îşi ridică 
genunchiul şi apăsă butonul care activa dispozitivul de 
detectare care era ascuns în costumul său. Piuia liniştit în 
întuneric, regulat şi încurajator. Cineva avea să sosească în 
curând. 


57 
19.20 


Se îndreptară spre nord-est pe N6 până la Athlone, apoi cotiră 
spre est şi apoi spre sud către Tullamore. Acolo traversară 


canalul Grand şi se îndreptară în jos spre Offaly şi Tipperary, 
cotind pe şoseaua dintre câmpiile aproape plate. Declan socoti 
că după plecarea din Ballinasloe nu le mai rămăsese prea mult 
timp la dispoziţie. Elicopterul trebuie să fi fost depistat cumva şi 
probabil că o echipă SAS fusese deja trimisă după ei. 

O a doua maşină pornise înspre vest, în Galway, condusă de 
Dominic Lawlor. Aveau să se întâlnească din nou, dacă mai 
puteau face asta, la Desmond Castle, la sud de Limerick. Declan 
nu putea decât să bănuiască resursele pe care le avea Harker. 
El şi oamenii săi ar fi putut cunoaşte foarte bine până acum 
numerele maşinilor echipei lui Declan păstrate pentru această 
urgenţă. Dar Tim O'Meara învăluise achiziţionarea şi transportul 
maşinilor cu mai multe piste false decât toate icoanele Fecioarei 
din Irlanda, aşa că mai aveau încă şanse ca descoperirea să mai 
dureze un timp. 

Declan conducea un Volvo foarte vechi al cărui motor fusese 
reglat ca al unui Mercedes nou-nouţ. Tim nu aduna maşini care 
erau grămezi de fiare, chiar dacă la prima vedere aşa păreau. In 
Irlanda provincială o maşină nouă ar fi atras atenţia, dar o pană 
serioasă în pustiu ar fi putut atrage necazuri de alt gen. 

În maşină alături de el erau Grainne, Liam şi Myles O'huiginn. 
Cei trei bărbaţi erau îmbrăcaţi preoţeşte, iar Grainne ca o 
călugăriţa, veşminte pregătite special pentru astfel de cazuri. 
Era o deghizare evidentă, dar nu mai puţin eficientă. Irlanda nu 
este Anglia sau Franţa, aşa că un preot sau o călugăriţă este 
încă o apariţie obişnuită, iar oamenii de la ţară încă mai 
respectă veşmântul. Aveau acte de identitate bine falsificate, 
prin care dovedeau că sunt membri ai unui ordin misionar 
african porniţi într-o călătorie pentru strângere de fonduri. 
Destinația presupusă se schimba la fiecare câţiva kilometri, de 
fiecare dată când treceau printr-un oraş. 

In timp ce conducea, Declan avu timp să se gândească la 
ceea ce-i spusese Myles. Vor avea ocazia mai târziu să analizeze 
în detaliu dovada care-i dăduse lui Myles ideea. Dar dacă avea 
dreptate - iar el era aproape sigur - Amina se afla într-un pericol 
mult mai mare decât şi-ar fi putut imagina Declan vreodată. Era 
un om la Washington care ar fi putut să confirme sau să infirme 
suspiciunile lui Myles, un vechi prieten care-i datora lui Declan 
câteva favoruri. Odată ce aveau să găsească un loc în care să 
petreacă noaptea, Declan avea să încerce să ia legătura cu el. 


Trecură printr-un tunel de arbori, pe o şosea fără început sau 
sfârşit. În întuneric, luminile ocazionale ale fermelor aminteau 
de o singurătate lungă şi dureroasă, de disperarea câmpiilor 
înmuiate de ploi. Nu prea era nimic distractiv acolo, gândi el. Şi 
nu erau decât trei căi de a scăpa: preoţia, sinuciderea sau 
băutura. Femeile deveneau călugăriţe sau mame şi petreceau 
vieţi lungi şi nefolositoare, stând în spatele ferestrelor unor 
camere reci, visând în întuneric la Dumnezeu ştie ce. 

În zona rurală era greu de găsit un loc unde sosirea la o oră 
târzie a unui mic grup ca al lor să nu atragă atenţia. Declan se 
gândise la câţiva prieteni la care ar fi putut sta, dar se răzgândi 
în fiecare caz. N-ar fi fost cinstit să-i transforme în complici şi să- 
i facă pasibili de arest pentru că-l ajutaseră. Acum el şi 
însoțitorii săi erau consideraţi criminali, căutaţi nu numai de 
poliţie - trebuia să ţină cont de asta în primul rând. 

Chiar lângă Templemore era un punct de control al Gărzii, iar 
lângă Thurles era altul. Trecură de fiecare dată datorită 
hainelor, dar Declan ştia că nu toate patrulele locale ale Gărzii 
ieşite în seara asta erau gata să dea din cap binevoitor în faţa 
unui costumaţii negre şi a unui guler decolorat. Trebuia să 
părăsească şoseaua cât mai repede. 

Deodată Declan îşi aminti de o ieşire într-o duminică 
împreună cu Concepta şi Máiréad în urmă cu câţiva ani. În 
timpul acelei excursii vizitaseră castelul  Ballynahow, o 
fortificaţie circulară construită de familia Purcell în secolul al 
şaisprezecelea. Pentru a intra fusese necesar să obţină cheia de 
la o fermă din apropiere, iar Declan îşi aminti acum că fermierul 
le oferise cazare şi masă. Sezonul se terminase, dar era sigur că 
aveau să facă o excepţie pentru membrii unui ordin sfânt. 

O luă pe şoseaua spre Nenagh şi viră la dreapta pe lângă o 
benzinărie. Castelul era la un kilometru, iar ferma la încă doi 
kilometri. Declan opri maşina şi cobori, luându-l pe Liam cu el. 
Petrecură cincisprezece minute sub capotă, dereglând motorul. 
Când terminară, îşi continuară drumul spre fermă. 

Uşa le fu deschisă de către o adolescentă îmbrăcată în haine 
care ar fi putut fi la modă cu douăzeci de ani în urmă, cu toate 
că „la modă“ nu era chiar expresia potrivită. Căsca gura la ei în 
egala măsură pentru că erau fiinţe umane şi pentru că erau 
preoţi, presupuse Declan. 

Fata părea să nu reacționeze nici la engleză, nici la irlandeză, 


iar Declan începuse să se îngrijoreze, când o femeie solidă, 
îmbrăcată aproape identic, îşi făcu apariţia lângă ea. 

— Imi pare foarte rău, părinte, dar fata e foarte timidă în faţa 
străinilor. Cu ce pot să vă ajut? 

Declan îi explică faptul că se pierduseră în drumul lor spre 
Cashel şi că aveau necazuri cu motorul. Cineva le spusese că ar 
putea găsi aici un pat şi o masă. Puteau rămâne peste noapte? 

Femeia păru nesigură pentru moment. Îi spuse că oferea casă 
şi masă numai vara. Nu avea mare lucru în casă pentru a-i hrăni 
pe toţi. Dar, pentru că aveau necazuri... 

Dacă s-ar fi răspândit vestea că a alungat de la uşa ei trei 
preoţi şi o călugăriţă care aveau nevoie de adăpost... 

Lui Grainne i se dădu o cameră separată, în timp ce bărbaţii 
fură nevoiţi să îşi împartă între ei una, cu un pat dublu şi unul 
simplu. 

— Ar mai fi un lucru, zise Declan, întorcându-se în bucătărie 
după ce îi ajutase pe ceilalţi să-şi ducă lucrurile. Trebuie să dăm 
vreo două telefoane. Importante, altfel nu aş fi îndrăznit. 

— Desigur, asta nu e deloc o problemă, părinte! Puteţi folosi 
telefonul din sufragerie dacă doriţi. 

— Ei bine, trebuie să vă spun că sunt convorbiri 
internaţionale. S-ar putea dovedi destul de scumpe. Dacă îmi 
daţi voie, o să le cronometrez şi o să vă las banii. 

Femeia, al cărei nume era, spunea ea, doamna Kavanagh, 
păru dezorientată pentru moment. Soţul ei era plecat să bea 
ceva în Ballycahill şi probabil că nu avea să se întoarcă decât 
mult mai târziu. Pe de altă parte, lucrarea bisericii era de primă 
importanţă. Dacă vecinii ei ar auzi vreodată că Peggy Kavanagh 
nu-i dăduse voie unui preot să folosească telefonul... 

— Şi aş vrea să fiu singur, continuă Declan. Sunt anumite 
probleme, chestiuni confidenţiale... Sunt sigur că înţelegeţi. 

Pentru Peg Kavanagh confidenţialitatea şi preoţii se potriveau 
precum vacile cu laptele. Cunoştea foarte bine sfinţenia 
acordată confesiunii şi nu se îndoia de faptul că şi comunicațiile 
preoţeşti meritau acelaşi respect. 

— Desigur, părinte, zise ea. Ştim şi noi să păstrăm un secret 
la fel ca toată lumea. 

Il conduse în micuța cameră din spate pe care o foloseau 
drept sufragerie şi îl lăsă lângă telefon. 

Declan socoti că se supunea unui risc redus dând telefon. 


Traficul telefonic între Irlanda şi Statele Unite era foarte 
aglomerat, mai ales la această oră a serii, când oamenii care 
încă nu se culcaseră în Irlanda sperau să-şi prindă rudele abia 
întoarse de la muncă. Harker nu avea niciun motiv să se aştepte 
ca Declan să ia legătura cu cineva din Statele Unite, iar 
supravegherile de rutină ale convorbirilor transatlantice nu ar fi 
dat la iveală nimic care să solicite un interes special. 

Folosi numărul lui Conrad Lee de acasă, din Washington, şi se 
rugă să nu fie plecat în weekend sau cu alte treburi. Telefonul 
sună de câteva ori, apoi răspunse vocea unei fete: 

— Casa Lee. 

— Bună, zise Declan. Presupuse că la telefon era Louise, 
mezina, pe care nu o întâlnise niciodată. Tu eşti Louise? 

— Da. Cine este? 

— Eu sunt un prieten al tatălui tău. Sun din Irlanda. Este 
acasă? 

— E aici. Dar mi-a spus că trebuie să întreb întotdeauna cu 
cine vorbesc. 

— Spune-i că e cineva din Irlanda. Va şti cine sunt. Dar, 
Louise, pot să te rog ceva? Spune-i să nu folosească numele 
meu când răspunde. Va înţelege. 

— Bine, cred că pot. 

O jumătate de minut mai târziu pe fir se auzi vocea lui 
Conrad. 

— Ai necazuri, Denis? 

— Cum ai ghicit? 

— Am ghicit pentru că mi-ai cerut să nu-ţi folosesc numele şi 
pentru că acolo se petrec lucruri importante. Şi pentru că am 
auzit zvonuri că suntem oarecum implicaţi. Şi tu mă suni pe 
mine. 

Declan îl întâlnise prima oară pe Conrad Lee în Liban, atunci 
când Conrad era în serviciul militar de informaţii de la Beirut. 
Lucraseră împreună pentru o vreme. Apoi Conrad intrase în FBI 
şi petrecuse o vreme la Londra, cu o echipă de legătură care 
activa în Europa. În timpul liber petrecuse câteva sfârşituri de 
săptămână şi câteva vacanțe în Irlanda, ca oaspete al lui 
Declan. 

— Conrad, ai perfectă dreptate. Am necazuri, necazuri mari. 
Dar vreau să mă crezi când îţi spun că sunt de partea celor buni. 

— Nu m-ai întrebat încă ce fac copiii. 


— Ce fac copiii? 

— Bine. Michele m-a întrebat săptămâna trecută când mai 
mergem în Irlanda. Îi e dor de unchiul Denis. Ce fac Máiréad şi 
Concepta? 

— Concepta e bine. Este la ţară, cu familia. 

— Máiréad s-a dus la colegiu? 

Declan închise ochii. Un val de durere răsări din senin şi trecu 
prin el, lăsându-l gol şi îndurerat în interior. 

— Nu, e... Máiréad e moartă, Conrad. A fost împuşcată acum 
câteva săptămâni. Eu... Te rog, nu-mi cere să-ţi povestesc 
acum. 

Se lăsă o tăcere lungă. Conrad fusese foarte ataşat de 
Máiréad. J 

— Dumnezeule Mare, Declan! Vai, îmi pare foarte rău! Asta e 
cel mai îngrozitor lucra. Nu ştiu ce să spun. Este... Motivul 
telefonului este legat de uciderea ei? 

Şocat de ce-i spusese Declan, Conrad folosise numele lui 
adevărat. 

— Da, într-un fel. Nu pot intra în detalii, nu întreba! Important 
e că am mare nevoie de nişte informaţii şi nu cunosc nicio altă 
cale de a le obţine decât prin intermediul tău. 

— Te-ar ajuta să-i găseşti pe ucigaşii lui Máiréad? 

— Da, s-ar putea. 

— Atunci poţi să întrebi orice, cu condiţia să pot afla. Ce vrei 
să ştii? 

Declan îi spuse. Încet, cu atenţie, fără să dramatizeze. 

— Vorbeşti serios? 

— N-am fost în viaţa mea mai serios. Credem că ţine ostaticii 
undeva, pe coastă. 

— Nu se poate, e mort. 

— Şi totuşi. 

— Bine, o să fac tot ce pot. Ai un număr la care să te pot găsi? 

Declan îi dădu numărul de la fermă. Oricum, nu mai conta. 

Dacă interceptaseră convorbirea, ştiau deja numărul. 

— Mai e ceva, Conrad! Când o să suni înapoi îţi va răspunde o 
femeie. O doamnă Kavanagh. Poţi să-i spui că suni de la Vatican 
şi că e urgent? Cere să vorbeşti cu părintele MacLogan. 

— Părintele Maclogan? Vaticanul? Nu mai întreb de ce. Vrei să 
vorbesc în italiană? 

— Mă îndoiesc că ar servi la ceva. Fii doar convingător. 


— Foarte bine... O să te sun de îndată ce voi avea ceva de 
raportat. Dar nu cred că voi găsi ceva. 

— Măcar încearcă! Asta-i tot. 

— Noroc. Şi ai grijă! 

Declan puse receptorul la loc şi calculă costul convorbirii. Îi 
părea aproape ridicol să se gândească la faptul că el, şeful celei 
mai importante agenţii de informaţii din Irlanda, ajunsese să-şi 
sune colegii de la o fermă şi să calculeze preţul impulsurilor 
consumate. 

Ceilalţi erau în bucătărie, mâncând zdravăn din bucate care 
păreau să fi apărut din senin. Conversaţia era oarecum formală, 
cu toate că Myles, cunoscând problemele religioase şi pe clericii 
din Dublin, făcea mai mult decât ar fi fost nevoie pentru a lăsa 
impresia dorită. 

Când intră Declan, Grainne ridică privirea şi el ştiu dintr-o 
dată că ceva nu e în regulă. Ceilalţi stăteau tăcuţi pe scaunele 
tari, unul lângă celălalt. Doamna Kavanagh tăia pâine. 

— Doamna Kavanagh tocmai ne spunea ştirile, zise Grainne. 
Nu-i aşa? 

Femeia corpolentă ridică ochii. 

— Tocmai le-am auzit la radio, zise ea. Nu ţi-ar veni să crezi, 
nu-i aşa, că teroriştii sunt pe undeva de-aici până-n Ballinasloe. 
Terorişti! Sigur, au d'ăştia în Nord, nu aici, unde s'tem oameni 
paşnici şi ne vedem de treburi. Spun că sunt poliţişti peste tot; îi 
caută. Sunt teribil de îngrijorată. Pat o să dea de necazuri la 
întoarcerea acasă. O să fie atât de plin de băutură, că nici nu va 
şti ce s-a-ntâmplat. Dându-şi seama că întrecuse măsura, privi 
rapid în jur. Nu că ar fi beţivan. Dar din când în când îi mai place 
să iasă la o halbă două de bere. Şi să se vadă cu prietenii. 

— Doamna Kavanagh spune să sunt şi veşti bune totuşi, 
adăugă Grainne. 

— A, da. Ei bine, e o uşurare s-o aud, dar Cercetaşii au găsit şi 
au împuşcat câţiva din bandă. Erau într-o maşină care se 
îndrepta spre vest. Numai Domnul ştie ce căutau pe-acolo. Sigur 
n-aveau ce căuta pe-acolo. Chiar n-aveau. 


58 


Ballybay 
20.45 


Se duse în sat aşa cum o mai făcuse, pentru a-i da un telefon 
omului de legătură din Baalbek. Mâine tatăl său avea să fie 
liber, insha'allah. Dar dacă Dumnezeu nu va dori asta? în 
privinţa asta nu-şi făcea griji. 

— Pe o insulă, spui? 

Legătura era proastă în seara asta, satelitul era poziţionat 
prost. Se auzea foarte înfundat şi slab, ceea ce nu se întâmplase 
prima dată. Din când în când îşi putea auzi propria voce 
întorcându-se la el. „Toată imensitatea asta, se gândi el, iar noi 
vorbim de certurile şi de urile noastre.” Se simţi neajutorat. 

— Un loc numit Dingean, zise el. În Anglia îi zic Dingle - după 
asta va trebui să cauţi pe hartă. E o peninsulă şi apoi o puzderie 
de insule. Nimeni nu locuieşte acolo. E un loc perfect. Unul pe 
care l-aş fi ales chiar şi eu. 

— Nu-i aşa perfect dacă i-ai găsit. 

— N-aş fi făcut greşeala pe care au făcut-o ei. 

— Oamenii tăi pot s-o facă? Sunt pregătiţi? 

— Nu aşa cum aş fi vrut. N-au fost niciodată bine antrenați. 
Dar sunt de încredere, sunt sigur de asta. Dacă e nevoie, o să-i 
folosesc pentru diversiuni în timp ce-l salvez pe şeic. 

— Trebuie să-l scoţi de pe insulă. 

— Nu-ţi face griji, m-am gândit la asta! 

— Şi restul misiunii tale? 

— O să vedem. Şeicul are prioritate. Numai dacă el e în 
siguranţă voi face şi restul. 

— Şi dacă nu e în siguranţă? 

— Atunci va muri răzbunat. 


Întunericul se împletea cu fâşii şi mai groase de întuneric. 
Mergând înapoi spre casă, copacii şi tufişurile dantelau 
marginea drumului. Plutea un aer de visare melancolică în zona 
asta de ţară. Bogăția şi verdeaţa ei îi erau aproape 
insuportabile, iar întunericul îl deprima ca interiorul unei 
închisori. Nu era nicio stea, cerul era închis şi plumburiu, se 
simţea rupt de tărâmurile luminii, de ţinutul celest al imamilor şi 
al îngerilor. „Toate sunt în imaginaţie, se gândi el, nimic mai 
mult decât poveşti care să-i captiveze pe copii şi pe ţărani.” Dar 
şi el voia să creadă în asta, într-un tărâm de dincolo de lună 
unde nimic nu s-a schimbat, unde o zi dura o mie de ani, unde 


femeile erau fecioare eterne, unde singurele lacrimi erau 
provocate de bucurie. 

În timp ce mergea apropiindu-se de casă, observă o 
schimbare uşoară în atmosferă, la început atât de 
imperceptibilă, încât o neglija, considerând-o numai un efect al 
stării de deprimare în care se afla. Dar când ajunse pe aleea ce 
ducea către clădirea cu luminile care abia se vedeau printre 
copaci, uşoara impresie deveni certitudine. Nemişcarea şi 
tăcerea nopţii erau prea intense. In seara trecuta fuseseră 
păsări şi animale în păduri şi pe câmpii. Sunete uşoare, dar de 
neconfundat. În seara asta nimic nu se clintea. 

Şi atunci auzi un sunet în stânga sa, ascuţit şi inconfundabil, 
ca tăcerea crudă şi sângerândă de ambele părţi ale sale, ca 
pielea abia jupuită. Ştiu imediat ce era, era un sunet cu care 
trăise toată viaţa: fusese tras cocoşul unei puşti. 

Nici nu-şi încetini şi nici nu-şi grăbi pasul. Dacă erau oameni 
înarmaţi în împrejurimi, aveau să aştepte ca el să fie alături de 
ceilalţi în casă, nu aveau să-l împuşte singur aici pentru a-i 
alarma pe ceilalţi. lar dacă plănuiau un atac aproape sigur 
aveau să aştepte până ce ţintele lor adormeau. Continuă să 
meargă fără să-i fie cu adevărat frică, ştiind tot timpul că ţevile 
armelor erau îndreptate spre el şi că pentru a fi ucis nu era 
nevoie decât de apăsarea degetului unui om pe trăgaci. Ajunse 
la uşă şi intră. 

Lenihan, Melaugh şi O'Driscoll stăteau la o masă joasă, jucând 
cărţi pe bețe de chibrit. Eugene O'Malley stătea într-un colţ, 
cântând uşor din fluier o muzică ce îi părea lui Abu Hida aproape 
familiară, mişcătoare şi profundă. |n timpul scurt pe care îl 
petrecuse cu ei începuse să înţeleagă cât de puţin semănau cu 
englezii aceşti irlandezi. Îi salută şi intră în bucătărie. 

Maureen era acolo, curăţând un pistol în faţa mesei. Când 
intră el, ridică privirea şi îi zâmbi. 

— Cum a mers? întrebă ea. Te-ai descurcat? 

— Ca şi data trecută, zise el, încruntându-se în acelaşi timp şi 
făcându-i semn să îl urmeze în camera de zi. 

Ceilalţi îşi văzură mai departe de joc. Abu Hida porni 
televizorul şi dădu volumul mai tare, pentru a-şi acoperi vorbele. 
Se apropie de Maureen şi îi şopti ascuţit la ureche. Afară puteau 
fi microfoane parabolice îndreptate spre el. 

— Avem oaspeţi, zise el. Nu ştiu câţi sunt. 


— Nemernici britanici! 

— De unde ştii că sunt britanici? E teritoriu irlandez, nu-i aşa? 

Ea dădu din cap. 

— Da, dar ăia de afară nu sunt soldaţi irlandezi. Dacă 
aşteaptă să dea un atac prin surprindere înseamnă că vor să ne 
omoare. Britanicii ar face aşa ceva, irlandezii nu. Ei ar încerca să 
ne aresteze. 

— Oricine ar fi, cred că aşteaptă să facem ceva sau să 
mergem la culcare. Spune-le celorlalţi să-şi vadă de joc. Trebuie 
să încerce să se comporte normal. Tu ai face bine să vii sus cu 
mine. 

În timp ce Maureen transmitea mesajul, Abu Hida luă o lunetă 
pentru vedere în noapte dintr-o cutie care fusese trimisă de la 
Dublin. Reducând sonorul televizorului la un volum normal o luă 
pe scări înaintea lui Maureen. Se opriră în faţa uşii unuia dintre 
dormitoarele din faţă. 

— Ei supraveghează casa cu dispozitive ca ăsta, îi şopti el. 
Vreau să mă acoperi în timp ce le întorc complimentul. Du-te în 
cameră, dar nu aprinde lumina. Comportă-te ca şi cum ai fi 
obosită - n-ar trebui să-ţi fie greu. Nu te uita spre fereastră şi nu 
le da de înţeles că ai suspecta ceva. Dezbracă-te şi bagă-te în 
pat! Nu te grăbi! Vreau să-şi ţină ochii pe tine. 

— Vrei să fac striptease pentru nenorociţii ăia de afară? 

Faţa îi era roşie de o furie nemăsurată. 

— Îmi pare rău, nu înţeleg. Striptease? 

— Las-o baltă! N-ai înţelege niciodată. O să vadă multe prin 
chestiile astea? 

— Destul ca să le menţină interesul. Nu da impresia că eşti 
conştientă că e cineva acolo. Dacă o să creadă că ştim că sunt 
acolo o să atace imediat. 

— Ce o să faci între timp? 

— O să-i supraveghez. O să-i număr. Se opri. Eşti gata? 

— Nu le spui niciun cuvânt celorlalţi despre asta. Ai înţeles? 

El dădu din cap. 

— Dă-mi timp să ajung jos, zise el, îngenunchind. Stând în 
patru labe, privi în sus către ea. Închide lumina de serviciu, zise 
el, apoi intră. Ţine minte, eşti foarte obosită. Prea obosită chiar 
şi pentru a aprinde lumina şi a trage perdelele. 

Ea stinse lumina şi deschise uşa. În cameră ar fi fost complet 
întuneric dacă n-ar fi fost strălucirea roşie a candelei de veghe 


aşezate în faţa unei icoane a Inimii Sacre. În ciuda întunecimii, 
se simţea ca şi cum ar fi fost gata să urce pe scenă. Îşi imagina 
o mare de feţe afară în beznă, cu ochii fixaţi asupra ei, în linişte, 
cu răsuflările ţinute în piept, cu gurile uscate. Incet, intră în 
cameră. Abu Hida se strecură în urma ei, aşezat în patru labe. 
Când fu sigură că el era înăuntru, închise uşa. Dormise aici cu o 
noapte în urmă, dar camera încă mai avea un miros acru, stătut, 
ca şi cum ar fi stat goală de luni sau chiar de ani de zile. 

Patul era în aşa fel poziţionat încât ea putea fi văzută prin 
fereastră şi după ce se aşeza pe marginea lui. Se îndreptă spre 
pat, cu umerii lăsaţi şi cu capul plecat. Avusese dreptate, nu 
trebuia să se prefacă. Era cu adevărat extenuată. Când se 
aşeză, îl văzu la câţiva centimetri distanţă, continuând să 
meargă spre fereastră, aplecat sub nivelul pervazului. 

Işi trase puloverul şi îl aruncă indiferentă pe podea. Acum el 
era la fereastră, instalându-se încet pe poziţie cu luneta pentru 
vedere în noapte în mâna stângă. Işi descheie primul nasture al 
cămăşii. Jumătate din ea se simţea jenată, de parcă ar fi 
interpretat un număr în faţa unor băieţei trântiţi pe jos cu 
armele lor, adunaţi să iscodească o căţea irlandeză şi forţaţi în 
schimb să urmărească un neaşteptat interludiu erotic. 

Cealaltă jumătate se simţea stârnită la gândul că se dezbracă 
aici, sub slaba lumină roşie, la numai câţiva metri de el, la 
posibilitatea ca el să privească în jur şi să o zărească, fiind şi el 
stârnit de goliciunea ei. Işi descheie al doilea nasture. Simţea 
aerul rece pe piele. Abia îl putea vedea în obscuritate, aplecat 
lângă fereastră. Răsuflarea ei era mai zgomotoasă decât orice 
altceva pe lume. Lumina roşie i se întindea pe pielea ca o 
peliculă întunecată de sânge. _ 

El aşteptă. Probabil că încă nu priveau cu toţii. Incet, unul 
câte unul, aveau să-şi întoarcă ochii spre ea. Lumea se va 
aduna în jur. li putea simţi cum stau afară, întinşi sau ghemuiţi 
în iarbă, în spatele copacilor, la adăpostul tufişurilor, cu muşchii 
reci încordaţi, cu nervii întinşi şi cu ochelarii pentru vedere în 
noapte aţintiţi asupra casei, privind şi ascultând. În spatele lui 
ea îşi descheie al treilea şi al patrulea nasture. 

— Cămaşa mea e pe jumătate descheiată, îi şopti ea. Ce 
crezi, mă văd? 

— Incă puţin şi o să mă pot mişca, îi răspunse el. 

În minte văzu imaginea mâinii ei alunecând peste piept. O 


alungă, strângând luneta şi pregătindu-se să-şi ocupe poziţia. 

Ea termină de descheiat toţi nasturii şi lăsă cămaşa să se 
desfacă. „Nu sunt decât o târfă, gândi ea, afişându-se în faţa 
unor oameni pe care jurase să-i ucidă, oameni care uciseseră 
prieteni de-ai ei, criminali SAS, scursorile pământului.” Îşi 
descheie nasturii de la manşete şi îşi dădu cămaşa jos, scoțând 
întâi un braţ şi apoi pe celălalt. 

— Mi-am dat cămaşa jos, îi zise ea, păstrându-şi vocea joasă. 
Dacă cineva vine de jos, ce-o să creadă? 

Lăsă cămaşa să cadă şi-şi duse mâinile la spate pentru a-şi 
desface sutienul. 

„Acum sunt cu toţii cu ochii pe ea, se gândi el, pot să mă 
mişc.” Ridică luneta la câţiva milimetri deasupra pervazului. „Aş 
fi folosit o femeie musulmană în acelaşi fel?” se întrebă el. Ar fi 
cerut uneia dintre surorile lui, uneia dintre Ara's a/-Damm, să 
se dezbrace în faţa unei echipe de soldaţi israelieni pentru a le 
distrage atenţia? Ştia răspunsul, ştia că nu ar fi putut niciodată 
să-i ceară aşa ceva. Cu toate acestea, n-ar fi ezitat deloc să o 
trimită pe oricare dintre ele la moarte, să mărşăluiască în 
mijlocul plutonului de soldaţi zâmbind, având o bombă asupra 
sa. Ceea ce-i ceruse să facă lui Maureen O'Dalaigh nu era la fel 
de nobil? 

Lăsă sutienul să cadă pe podea. Părea să nu conteze prea 
mult ceea ce se întâmpla afară. Tot ce voia cu adevărat era ca 
el să se întoarcă, să traverseze camera spre ea, să o atingă, să 
facă dragoste cu ea, să fie iubitul ei. Stătea prăbuşită pe pat, cu 
sânii dezveliţi şi neatinşi, întrebându-se cum intrase în războiul 
ăsta, în această pândă erotică bolnavă în care fiecare sfârşea 
dezbrăcat, urmăritori şi urmăriţi deopotrivă. Trăia în mijlocul 
unui popor dezbrăcat, într-un teritoriu în care fiecare era 
urmărit. 

Acum avea luneta lipită de geamul ferestrei. Inima îi bătea 
mai repede decât ar fi trebuit. Şi-o imagină pe ea dezbrăcată 
până la brâu. Auzi mai întâi zgomotul unui pantof căzut pe 
podea, apoi pe al următorului. Alungând imaginile care îi 
tulburau mintea, îşi potrivi ochiul pe lunetă. 

Instrumentul îi putea furniza o creştere a luminozităţii de 
optzeci de mii de ori. Prin el putea recunoaşte în lumina stelelor 
o ţintă de mărimea unui om, aflată chiar şi la trei sute de metri. 
În seara asta vizibilitatea era mult mai scăzută, dar nu voia 


decât să depisteze poziţiile atacatorilor din apropiere. Încet, 
foarte încet, începu să cerceteze terenul din apropierea casei. In 
spatele său se auzi scârţâitul arcurilor patului când Maureen se 
ridică în picioare. Continuă să cerceteze. 

Maureen stătea într-o parte faţă de fereastră, gândindu-se că, 
dacă ar fi prea explicit, ar semăna prea mult cu o reprezentaţie 
şi ar putea crea suspiciuni. Trase fermoarul pantalonilor, scoase 
întâi un crac, apoi pe următorul, ţopăind nesigur pe câte un 
picior. Nu se gândise la ce avea să facă după ce se dezbrăca. Să 
danseze? Să facă o plecăciune şi să părăsească încăperea, 
întorcându-se apoi pentru a o lua de la capăt? 

Văzu primul om lungit în iarbă, cu faţa întoarsă în sus către 
fereastră, privind prin luneta sa. Pe pământ, în faţa lui, era o 
puşcă de asalt. În spate, avea un rucsac cu restul 
echipamentului. Faţa îi era înnegrită. Stătea nemişcat ca o 
stâncă. 

Îşi trase chiloţii peste şolduri. În copilărie nu ar fi îndrăznit 
niciodată să se dezbrace în faţa unei picturi religioase sau a 
imaginii unui sfânt. Acum lumina roşie cu dublul său înţeles îi 
trezea sentimente de ruşine pe care le credea de mult 
îngropate. Şi odată cu ele un fior de excitare pe care îl simţise 
ultima oară ca adolescentă, alături de primul ei iubit. 

A doua siluetă era în spatele unui tufiş, a treia în spatele unei 
mici movile. Păreau să lucească în lumina stranie, monocromă a 
lunetei pentru vedere în noapte. Copaci, tufişuri, lunetişti, toate 
păreau ireale, ca şi cum ar fi fost reliefate într-o noapte care 
dedesubt nu mai avea nimic, o lume care nu era prezentă. Doar 
oraşele Jabulga şi Jabulsa existau, mult deasupra norilor, veşnic 
reînnoite. 

Chiloţii căzură pe podea şi păşi afară din ei. 

— Sunt dezbrăcată acum, şopti ea. Voia să-i spună, voia ca el 
să ştie. Mă bag în pat? 

— Intră în pat, stai aşa vreo două minute şi apoi ridică-te, ca 
şi cum ai fi uitat ceva. Apoi vii la fereastră, te uiţi afară şi tragi 
perdelele. 

Făcu aşa cum îi spusese el. Flacăra roşie din întuneric o 
lăsase fără vreun strop de voinţă. 

Numără şapte cu toţii. Trebuiau să mai fie în laterale şi în 
spate, poate chiar la o distanţă mai mare de casă. Oricine ar fi 
fost, veniseră să omoare. Şi putea spune că nu erau soldaţi de 


rând trimişi de obicei în patrulare pe străzi umede, ci oameni 
care stătuseră în tranşee multă vreme, oameni care ştiau exact 
ce să facă şi cum anume. Se îndoia foarte tare că el împreună 
cu ceilalţi i-ar putea lichida sau păcăli în vreun fel. 

O simţi lângă el, apoi auzi fâşâitul perdelelor trase. Pânza 
căzu între geamul ferestrei şi lentila lunetei sale. Închise luneta 
şi îşi îndepărtă ochii. Vederea îi era tulbure după efortul făcut 
pentru a privi prin lunetă. 

— Este vreunul acolo? întrebă ea. 

EI îşi simţi dintr-odată inima tresărind, când îşi dădu seama că 
ea era dezbrăcată. 

— Da, zise el. 

Vocea suna ireal. Cuvântul fusese greu de scos. Gâtul îi era 
uscat. Işi dădu seama că o doreşte foarte mult. Stând aşa, ochii 
începură să se obişnuiască cu firava lumină roşie care se 
răspândea în camera întunecată. O parte din lumină se întindea 
pe pielea ei. Restul era închipuire şi dorinţă. Era la numai câţiva 
centimetri de el. 

— Ai face bine să te îmbraci, zise el. S-ar putea să fim nevoiţi 
să fugim. 

— M-am săturat de fugit, zise ea. 

Păşi către el. El nu se mişcă. 

— Trebuie să găsesc insula, zise el. Pentru asta am venit. 

Acum era chiar în faţa lui. Ştia că o doreşte. 

O mână o luă pe a lui şi o ridică până la sânul ei stâng. El îl 
mângâie orbeşte, apoi trecu la cel drept, apoi peste pântece şi 
peste coapse. Ea se simţi pierdută. Intinse mâinile şi îl trase 
spre ea. 

— Nu, zise el. 

Niciodată în viaţa lui nu trebuise să lupte atât de tare. Ştia că 
dacă pierde rezultatul va fi cu siguranţă moartea. Se trase 
deoparte, lăsând-o cu mâinile goale. Răvăşit şi înfiorat, se repezi 
la uşă. _ 

— Pune-ţi hainele, zise el. Eu ies afară. Incerc să găsesc o cale 
de scăpare. Avem nevoie de armele din adăpost. 

Ea privi uşa închizându-se şi îi auzi paşii coborând scările cu 
furie. Deasupra patului, slaba lumină roşie clipea ca un ochi rău- 
voitor. Se simţi atât de dezbrăcată, golită, cu oasele şi carnea 
expuse. Deasupra patului, Hristos îşi deschidea pieptul pentru a 
da la iveală o inimă din hârtie. Era inima unei fantome, dar nu 


pulsa. 
59 


Abu Hida se opri doar atât cât să le spună celorlalţi ce se 
întâmpla. Dădu din nou televizorul mai tare şi apoi îi adună în 
jurul aparatului. 

— Rămâneţi înăuntru, zise el, şi ţineţi-vă armele la îndemână. 
Cele pe care le aveţi aici sunt prea uşoare pentru a face faţă 
unui atac serios, aşa că o să mă duc să aduc câteva arme mai 
grele din adăpost. Trebuie să mă duc pe jos şi s-ar putea să-mi 
ia ceva timp să reuşesc să ies din zonă. La întoarcere, o să iau o 
maşină de la fermă. Orice-aţi face, nu deschideţi focul asupra 
mea. 

— Cum o să ştim ce pun nemernicii la cale? întrebă Conor. 

— N-o să ştiţi. Niciunul dintre voi nu ştie să folosească un 
dispozitiv de vedere în noapte atât de bine, aşa că încercarea 
de a-i surprinde este pierdere de timp. Mai bine trimiteţi pe 
cineva sus să asculte toate mişcările. Restul rămâneţi aici jos şi 
continuaţi pălăvrăgeala. După ce ies, stingeţi televizorul! 

— N-ar trebui să meargă unul dintre noi cu tine? 

— Nu, n-ar face decât să mă ţină din drum. Aşteptaţi aici. N-o 
să stau mai mult de o oră. 

— Şi cum ştim că te-ai întors? întrebă Colm. 

— N-o să ştiţi, îi răspunse Abu Hida. Dar jur pe sângele lui 
Hussein că o să fac tot ce pot ca să mă întorc. Aveţi cuvântul 
meu. Dar mai întâi trebuie să ies de-aici. Eugene, vreau să mă 
ajutaţi, tu şi Colm. Haideţi în spate! Vă arăt eu ce să faceţi. 

In timp ce se ridicau să plece, Maureen apăru în uşă. Arăta 
palidă şi vlăguită. Abu Hida voia s-o tragă spre el, să-i spună că 
îi pare rău, că o dorise, că încă o mai doreşte. Dar nu spuse 
nimic şi nu făcu nimic. Se uitară unul la altul pentru câteva 
secunde, apoi el trecu pe lângă ea în hol, urmat de ceilalţi. 

Scoase din sacul său un pulover negru şi o cagulă de genul 
celor purtate de forţele speciale, doar cu găuri pentru ochi şi cu 
o despicătură în dreptul gurii. Şi le trase pe el, apoi îşi trase 
peste cap un set de ochelari Nova cu vedere în noapte. Lentilele 
unite îi dădeau un aspect bizar, de extraterestru. In mâini îşi 
puse o pereche de mănuşi negre subţiri. Nu avea nicio armă, 
dar într-un buzunar ţinea un Peskett pentru luptă corp la corp, 


un dispozitiv folosit de britanicii din forţele speciale în al Doilea 
Război Mondial. Avea o proeminentă la unul dintre capete care 
putea fi folosită pentru lovituri. Dacă era apăsat un buton din 
celălalt capăt ieşea afară o lamă lungă ce putea fi folosită foarte 
bine ca pumnal. Trăgând o mică bilă de metal de la capătul cu 
proeminenţa ieşea o lungă sfoară metalică ce putea fi folosită 
pentru strangulat. Era tot ce-i trebuia. 

— Colm, zise el, tu eşti fumător. Vreau să te duci la uşa din 
spate şi s-o laşi deschisă. Scoţi un pachet de ţigări şi aprinzi 
una, apoi o iei la dreapta, până la ultima fereastră de la 
bucătărie, ca şi cum ai fi ieşit la o ţigară. Ai grijă să pară cât mai 
natural. Eugene, o dată ce ajungi acolo, te duci la bucătărie şi 
aprinzi lumina. După ce intri, apuci ceva şi ieşi. Nu lăsa lumina 
aprinsă mai mult de cinci secunde. 

— Ce rost au toate astea? întrebă Colm. 

Se gândi că arabul prea începea să facă pe deşteptul pentru 
a-i fi pe plac. Şi că nu dă niciun ban pe sângele celui pe care 
zicea că vrea să-l salveze. Pur şi simplu arabul voia s-o şteargă. 

— Profită de avantajul luminii, Colm, zise Eugene. Orice prost 
şi-ar da seama. O să-şi ţină ochii pe tine, lumina îi va orbi, apoi 
se va stinge şi va trebui să treacă un timp pentru ca ochii să-şi 
revină. Nu-i aşa, domnule? 

Abu Hida dădu din cap. Spera să funcţioneze. Într-o parte era 
o pantă, pe care atacatorii n-o puteau folosi. Putea ajunge acolo 
înainte ca ei să aibă vreo şansă să-l vadă. Desigur, asta în afară 
de cazul în care vreunul dintre supraveghetori se plasase la 
distanţă mai mare, pentru a-i acoperi pe ceilalţi. Paria totul pe 
faptul că lăsaseră acea zonă nesupravegheată, presupunând că 
nimeni nu avea să vină sau să plece pe acolo. 

— Sunteţi gata? întrebă el. 

Colm dădu din cap. Scoase un pachet de Players din 
buzunarul hainei. 

— Dacă nenorociţii ăia mă-mpuşcă, mormăi el, eşti al dracu’ 
de mort. 

Abu Hida zâmbi uşor. Era o glumă veche, chiar şi acolo de 
unde venea el. 

Colm deschise uşa şi ieşi afară. Abu Hida se ghemui la 
pământ, ca să nu fie văzut. Auzi paşii lui Colm pe pietrişul de 
afară, apoi tăcerea după ce el se opri. Câteva clipe mai târziu, 
lumina se aprinse. 


Se târi pe burtă, trecând peste pietriş pe iarba umedă. Se 
gândi că de acum în fiecare secundă putea fi împuşcat. Sau, 
dacă voiau să păstreze elementul-surpriză, aveau să-i vină de 
hac tăcut, unul sau mai mulţi dintre oamenii care aşteptau în 
întuneric. 

Ajunse pe bucata accidentată şi se lungi la pământ. De aici 
avea să-i fie mai uşor să se mişte. Dacă nu-l văzuseră ieşind din 
casă nu se aşteptau la mişcare în partea asta. Putea să ajungă 
la primul adăpost mai bun în douăzeci de secunde, iar de acolo 
în zece secunde la copaci. Işi dori să fi avut o şansă să-i 
spioneze pe cei din spate, ca să ştie cum sunt aşezaţi. 

Când trecuse mai mult de un minut într-o tăcere perfectă, se 
ridică peste un dâmb şi începu să se târască spre primul tufiş. 
Cu ajutorul ochelarilor putea vedea terenul în faţa sa. Un om 
stătea la douăzeci de metri în dreapta sa şi se gândi că ar mai 
putea fi unul în stânga sa, la cincisprezece metri mai jos. 

Lângă tufiş se opri să-şi tragă răsuflarea. Până acum mergea 
bine, dar mai avea mult de parcurs, iar în pădure putea să dea 
peste careva înainte să-şi dea seama. Şi mai mult de atât, 
terenul nu-i va permite să se deplaseze târâş. 

Cel mai bun drum era printre doi frasini. Traversă terenul 
deschis încet, reprimându-şi impulsul de a se ridica şi a o lua la 
fugă. Centimetru cu centimetru, îmbrăţişând pământul, ţinându- 
se cât mai jos în iarbă, se strecură spre copaci. Îşi aminti de un 
târâş ca acesta pe o stradă din Beirut presărată cu moloz, 
aşteptând în fiecare clipă să pornească o rafală de mitralieră din 
clădirea de vizavi, care era ocupată de palestinieni. Apoi în sud, 
târându-se noaptea pe sub nasul israelienilor, pe sub turnul de 
pază de lângă Bent Jbail. 

Aproape ajunsese când îl văzu pe cel ce stătea de veghe. 
judecând după poziţia sa, omul nu-l văzuse. Dar avea s-o facă 
dacă se mai apropia. Abu Hida rămase lipit de pământ până 
când găsi o piatră. Nu avea să fie uşor să o arunce fără să fie 
reperat, dar nu trebuia să o arunce departe. 

Piatra trecu peste iarbă aproape zece metri şi căzu 
rostogolindu-se pe pământ, puţin la dreapta omului. Abu Hida îi 
văzu întorcându-se şi se târi repede pe ultimii metri care îl mai 
despărţeau de pădure. 

Se hotărî ce urma să facă, ştiind că, dacă nu avea să fie mai 
atent, data viitoare n-avea să mai fie atât de norocos. Merse 


înainte câţiva metri, apoi o luă la stânga, făcând un semicerc 
pentru a ajunge în spatele omului de la marginea pădurii. 
Incercase să afle cauza zgomotului, dar nu reuşise. Nu era 
echipat cu dispozitiv de vedere în noapte - rolul său aici era pur 
şi simplu să aştepte sosirea ordinului de atac asupra casei. 

Abu Hida aşteptă ca victima lui să se calmeze şi să rămână 
nemişcat lângă copacul pe care-l folosea pentru acoperire. Dacă 
s-ar mai fi apropiat puţin, l-ar fi putut auzi respirând. El îşi 
păstra respiraţia sub control atent. 

Se repezi, acoperindu-i gura cu mâna stângă şi scoțând 
Peskett-ul cu dreapta i-l puse la spate şi apăsă butonul care 
scotea lama ascuţită, înfigând-o câţiva centimetri în anusul 
omului. 

— Dacă mai împing asta puţin, şopti el, e suficient ca să-ţi 
scot măruntaiele. O să mori încet şi dureros înainte ca prietenii 
tăi să poată ajunge cu tine la spital. Cea mai mică încercare de 
a scăpa sau de a atrage atenţia mă va face să-l folosesc. Am 
mai omorât oameni cu el înainte, pot s-o mai fac. Mă înţelegi? 

Omul, înţepenit de durere, dădu energic din cap. 

— Bine. Tot ce trebuie să faci este să-mi spui unde sunt 
colegii tăi. Nu toţi, mă interesează numai cei din bucata asta de 
pădure. Numai numărul şi locaţiile aproximative, asta-i tot. 
Repede. Sunt în criză de timp şi îmi stai în cale. 

Omul, pe jumătate înecat, dădu din nou din cap. Abu Hida îşi 
retrase mâna încet, apăsând în acelaşi timp Peskett-ul mai tare. 

— Nenorocit irlandez, se răţoi omul. 

— Nu sunt irlandez şi nu sunt nenorocit. Ai trei secunde. 

— In regulă, calmează-te! Şi lasă chestia aia, pentru 
Dumnezeu. Mai sunt încă trei în sectorul ăsta. Unităţile F, G şi H. 
F este la douăzeci de metri în dreapta mea, G - douăzeci de 
metri în stânga mea. H este mai în spate, cam în mijloc. 

— El e ultimul din cerc? 

— Da. Mai este o dubiţă cu întăriri mult mai în spate. Dar cei 
trei de care ţi-am spus sunt toţi între noi şi şosea. 

— Mulţumesc, zise Abu Hida. 

Trase Peskett-ul, dar continuă să-l ţină pe om de bărbie. Cea 
mai mică mişcare neglijentă putea să întoarcă situaţia. Ar fi vrut 
să-l lase în pace, dar ştia că nu putea face asta. 

— Ştii că nu te pot lăsa, zise el. 

— Atunci termină odată! 


Vârful Peskett-ului se lipi de bărbia omului. Abu Hida îl ţinu 
acolo nemişcat o clipă, apoi împinse în sus cu toată puterea. 
Simţi cum atinge vârful craniului şi îl apăsă pe umăr acoperindu- 
i gura cu mâna până când încetă să se mai zbată. Păru să treacă 
o veşnicie până când toate mişcările încetară şi Abu Hida îşi 
putu lăsa victima la pământ. Se strădui să nu se gândească la 
femeia şi la copiii pe care omul i-ar fi putut avea pe undeva, 
stând acasă, fără să aibă habar de toate astea. Îi era din ce în 
ce mai greu să nu se gândească la asta, să nu regrete. Scoase 
lama şi o împinse înapoi în mânerul Peskett-ului. 

Abu Hida nu putea fi sigur că omul pe care tocmai îl omorâse 
îi spusese adevărul. Ar fi putut şti că avea să moară orice ar fi 
spus. Dar durerea provocată de lama care-i ameninţa 
măruntaiele ar fi putut provoca puţină sinceritate. 

Porni prin pădure mişcându-se cu atenţie, călcând de fiecare 
dată ca pe cea mai fină sticlă. O crenguţă îl putea da de gol sau 
bolborosind unei băltoace, cea mai mică neatenţie. Prin lentile 
pădurea părea bântuită, copacii scânteiau într-o lumină verde şi 
fosforescentă. Păreau să nu se mai sfârşească, atrăgându-l tot 
mai adânc într-o lume care nu avea niciun sunet şi nicio culoare. 

Supraveghetorul H era acolo unde spusese cel care murise că 
trebuie să fie. Abu Hida îl ocoli la distanţă. 

leşi în şosea. Ştia cu aproximaţie unde era, se gândise 
dinainte, prevăzător. Îşi scoase cizmele şi începu să meargă 
repede, fără să facă vreun zgomot pe asfalt. 

Fusese la adăpostul pentru arme doar cu câteva ore mai 
devreme şi drumul îi era încă întipărit în memorie. Drumul către 
ferma familiei O'Farrell apăru în dreapta sa. O luă pe drum, apoi 
intră pe poarta scundă spre terenul pe care erau ţinute armele 
sub un tufiş. 

Luă tot ce putea căra, agăţându-le curelele de umăr până 
când fu aproape doborât. Nu mai putu lua decât două cutii cu 
muniţie. 

Camioneta era acolo unde o văzuse mai devreme în aceeaşi 
zi. Aruncă armele şi muniţia în spate, se urcă şi bâjbâi printre 
firele de sub bord până când vechiul motor se trezi la viaţă. 
Până să se aprindă prima lumină în fermă, el era din nou pe 
şosea, îndreptându-se înapoi spre ferma Craiguenamanagh. 

Avea o singură şansă, desigur, şi tot drumul o cântări. Să se 
alăture din nou celor din unitatea specială însemna sfârşitul 


misiunii sale şi pierderea propriei vieţi pentru oameni pe care 
abia îi cunoştea, pentru o cauză care nu era a sa. Dacă-i lăsa să- 
şi înfrunte soarta, mai avea încă o şansă să găsească locul 
numit Dingle, să localizeze insula pe care erau ţinuţi ostaticii şi 
să-l salveze pe şeicul Usayran. Judecând raţional, era datoria sa 
să aleagă a doua variantă. Dar îşi dăduse cuvântul. Plecase 
pentru a aduce ajutor, iar ei îl priviseră plecând. 

Maureen O'Dalaigh făcuse pe târfa în faţa inamicului pentru 
a-i oferi acoperire. Şi, mai mult decât atât, i se oferise singură, 
goală, fără vreun vicleşug, neajutorată, iar el îi întorsese 
spatele, aproape dispreţuitor. Îi datora ceva pentru toate astea. 

Nu credea că îi va fi greu să intre în casă. Nu aveau niciun 
motiv să împiedice pe cineva să între. Nou-sosiţii erau 
bineveniţi, pentru că îmbogăţeau prada. La ora asta din noapte 
nu puteau fi lăptari sau poştaşi. 

Dar în clipa în care se apropie de intrare simţi că ceva nu e în 
regulă. O dubiţă fusese parcată la colţ şi lângă ea stăteau doi 
oameni. Trecu de ea, coti, parcă şi opri motorul. In tăcere putu 
auzi focuri de armă. Atacul începuse deja. 

Sărind jos, înhăţă un pistol şi un SPAS 12, le încărcă şi alergă 
spre colţul casei, trăgându-şi din nou pe ochi ochelarii de vedere 
în noapte. 

Dubiţa era încă acolo. Când se apropie, auzi strigăte. Pe alee 
coborau doi oameni, trăgând ceva între ei. Era Maureen, care se 
zbătea să se elibereze, dar fără vlagă, fără vreo şansă reală de 
a scăpa. 

Se aruncă la pământ, aşteptând să se apropie. O târâră pe 
Maureen în spatele dubiţei şi o forţară să urce. Abu Hida aşteptă 
până când ea fu înăuntru, apoi ridică arma şi trase de două ori. 
Cei doi oameni căzură laţi. 

Un al treilea om apăru din faţa dubiţei, trăgând cu un pistol 
automat. Abu Hida îl împuşcă în cap. 

— Maureen! strigă el. Rămâi acolo! 

Se ridică şi se strecură până lângă roata din dreapta spate a 
dubiţei. Dacă alţii auziseră împuşcăturile aveau să fie aici 
curând. Sub maşină putu vedea picioarele celui de-al patrulea, 
care acoperea zona din faţă. Ţinti între roţi şi trase o dată, 
zdrobindu-i picioarele. Merse apoi până în faţa dubiţei. Se mai 
auzi un foc, apoi se întoarse. 

— Unde sunt ceilalţi? 


— Jumătate dintre ei sunt morţi. Conor e singurul care mai 
rezistă. Este în spate. Nu poţi face nimic pentru el. 

Ştia că are dreptate. 

— Treci în faţă, zise el. Plecăm de-aici. 


60 


Inis Tuaisceart 
13 octombrie 
00.48 


Îşi aminti ce îi spusese tatăl ei cândva, cu ani înainte, când 
era o adolescentă, avea şaptesprezece ani şi suferise prima 
mare dezamăgire. Erau la vila lor din munţii Shouf pentru a 
petrece un sfârşit de săptămână, aşa cum făceau destul de des 
în acele vremuri, înainte de războiul civil. Cu o săptămână 
înainte, prietenul ei, Hamid, student în primul an la 
Universitatea din Beirut, o lăsase pentru o altă fată, o fată 
ştearsă din Sidon, care era în grupă cu el. Studiau agricultura. 

Îşi petrecuse cea mai mare parte a timpului jos lângă lac, 
refuzând să mănânce, vorbind monosilabic şi aruncând priviri 
furioase părinţilor ei. Când era în casă, se închidea în camera ei, 
de unde ieşea după ore întregi cu ochii roşii şi morocănoasă. 

Tatăl ei o găsise lângă lac duminică după-amiază. Era o zi 
frumoasă de la sfârşitul lui septembrie, mai mult de vară decât 
de toamnă, cu soarele strălucind pe suprafaţa apei ca vopseaua 
vărsată pe sticlă. Acum, stând în patul tare din celula sa, putea 
vedea soarele leneş deasupra lacului şi auzea vocea tatălui său 
ajungând la ea printre trestii. 

Vorbiseră ore întregi în acea zi, iar el, fără să vrea, 
descoperise că se culcase cu Hamid, primul om pe care se 
gândise că îl iubea destul pentru a face acest pas. Nu ar fi putut 
niciodată să-i spună asta mamei ei. Deşi era deschisă, făcea 
parte dintr-o generaţie diferită, care abia ieşise din spatele 
vălului. Ea ar fi dezaprobat, ar fi făcut o scenă şi ar fi continuat 
să facă scene timp de săptămâni. Cu toată feminitatea ei 
sensibilă, mamei ei îi lipsise totdeauna acea empatie pe care se 
presupune că femeile o au într-o mai mare măsură decât 
bărbaţii. Amina ştiuse de mică faptul că mama ei era în fond o 
femeie egoistă şi că, dacă avea nevoie de înţelegere şi de 


mângâiere, trebuia să se îndrepte către tatăl ei. 

El nu făcuse nicio scenă, aşa cum ar fi făcut mulţi taţi arabi, 
nu o ameninţase, nici măcar nu spusese ceva despre pierderea 
inocenţei ei. Nu făcuse decât să asculte reflecţiile ei pe 
marginea  nedreptăţii dragostei, a trădării bărbaţilor, a 
imensităţii durerii pe care o simţea. Ca şi ea, el fusese surprins 
de Hamid, căci îl considerase un tânăr agreabil, nebun după 
fiica sa. O asigurase că e frumoasă şi chiar reuşise să o facă să 
râdă spunându-i că Hamid cel vrednic de dispreţ făcuse ultima 
sa cucerire în aşteptarea unei vieţi de cultivator de măsline. 

— Nu durerea contează, îi spusese el în final. Va exista 
întotdeauna durere, pentru Hamid sau pentru altcineva. Fie că 
te iubesc sau nu, vei simţi întotdeauna un fel de durere 
înăuntru. Important este să ţii durerile separate, să nu le laşi să 
se adune şi să devină una, atât de mare, încât să nu o mai poţi 
stăpâni. 

Ştiuse chiar de atunci că el nu o iubea pe mama ei, că nu o 
iubise niciodată. Căsătoria lor fusese aranjată şi între ei nu 
fusese niciodată dragoste. Când era mai tânără pentru ea conta 
sentimentul acela de formalitate şi de tristeţe din relaţiile dintre 
ei. Atunci, la şaptesprezece ani, contemplând nefericirea tatălui 
său de pe înălțimile exaltate ale propriei nefericiri, credea că 
înţelegea pentru prima oară în viaţă ceva din realitatea în care 
trăia. 

lar azi, după atâţia ani, îl uitase de mult pe Hamid, iar numele 
celorlalţi iubiţi i se topiseră în carne, durere peste durere şi 
cicatrice peste cicatrice, niciuna separată acum. Azi, în ciuda 
tuturor celor petrecute, în ciuda faptului că era conştientă de 
dragostea ei pentru Declan, de bruscheţea celei de-a doua 
despărţiri şi de durerea ei, cunoştea pentru prima oară 
atingerea nefericirii care îneca toate celelalte dureri, care 
transforma toate celelalte dureri slabe şi obişnuite în uitare. 
Stătea pe patul tare, în spatele lacrimilor, dorindu-şi ca Declan 
să fie aici, dorindu-şi numai ca el să fie cu ea, nu să o salveze, 
ca în fanteziile ei trecute, ci să asculte ceea ce avea să-i spună. 

Numai că asta era ceva ce ştia că nu poate spune cuiva, nici 
chiar lui. De aceea durea atât de tare, pentru că era al ei şi 
numai al ei, cu toată greutatea şi depravarea. Lucrul pe care i-l 
făcuse americanul, pe care o făcuse să-l accepte, semăna cu 
nişte ace înfipte în terminaţiile nervoase - ajungea numai să se 


gândească la asta pentru a experimenta durerea iar şi iar. 

Nu conta că o violase. Se aşteptase la asta, se pregătise 
pentru asta, ca o femeie dintr-un lagăr sau dintr-un oraş aflat 
sub asediu. Asta era umilinţă, dar era ceva cu care putea trăi. 
Mii de femei trăiau lucruri mai rele. Nu conta că o lovise când i 
se împotrivise, încercând să-l facă să gândească raţional. Asta 
era furie, iar cu timpul rănile şi vânătăile aveau să treacă. 

Dar încercase să-şi impună mintea sa asupra ei. li vorbise din 
cele mai adânci ascunzişuri ale unei inimi incoerente şi bolnave, 
iar ea se simţise rău, contaminată. Ştia că vrea mai mult decât 
corpul ei, că îi voia mintea şi sufletul, şi ştia că are propriile 
metode de a pune stăpânire pe ele. Toată noaptea o ţinuse 
trează dându-şi la iveală cele mai secrete gânduri, dezvăluindu- 
şi cele mai intime simţăminte. După ce oamenii lui o duseseră 
înapoi în celulă, căzuse într-un somn greu şi se trezise 
transpirată şi înlăcrimată. Nu visase niciodată salvarea. 

Se răsuci în pat. Aveau s-o ducă înapoi la el în noaptea asta, 
promisese. Se ruga să fie gata pentru el. După-amiază stătuse o 
vreme cu una dintre celelalte femei, o iraniancă pe nume 
Nushin. Nushin îşi purta chaaorul tot timpul, nelăsând decât cel 
mult o şuviţă de păr să treacă de marginea sa. Dar sub el, 
pentru a-şi ţine părul, purta o clamă lungă cu vârf din oţel. li 
spusese Aminei că o păstrează pentru cazul în care le-ar putea fi 
de ajutor într-o zi. 

Amina îi spusese pentru ce vrea clama şi de ce. Nu-i spusese 
totul, nu putea spune cuiva, dar îi spusese destul. Nushin nu 
ezitase să-i dea clama. 

— O să mă rog pentru tine, îi zisese ea. Hazrat-e Fatima? va 
veghea asupra ta. 

— Mulţumesc, îi răspunsese Amina. Roagă-te să am putere. 
De asta am nevoie cel mai mult. Nu de putere fizică, ci de 
puterea de a face asta. 

Dar acum, stând trează în celula sa şi aşteptând zgomotul 
paşilor paznicilor, începea să se întrebe la ce i-ar folosi puterea. 
Să-l ucidă când s-ar fi aruncat asupra ei? Sau să se sinucidă 
după aceea? 


61 


27 Sfânta Fatima; referire la fiica Profetului Mahomed (n. red.). 


Washington 
12 octombrie 
13.34 


O bună bucată de vreme după ce închise, Conrad Lee rămase 
uitându-se la însemnările mâzgălite pe care le făcuse pe 
carneţelul de lângă telefon. Voia să ia foaia şi să o mototolească 
într-un mic cocoloş şi să-l arunce. Putea să mai aştepte vreo 
două ore, apoi să-l sune pe Declan şi să-i spună că nu era decât 
o poveste deplasată, că nu aflase nimic. Dar Declan Carberry 
era un prieten foarte bun, iar fiica sa, Mâiread, fusese unul 
dintre cei mai buni copii pe care Conrad îi văzuse. 

— Jean, strigă el intrând în bucătărie. Trebuie să mă duc până 
la birou. 

Soţia lui se întoarse. 

— Ei, ce Dumnezeu, Conrad, şi sâmbăta? Cine era? Ritchie? 
lar vrea să-i ţii locul cât pleacă el la vânătoare? 

Conrad îşi scutură capul. 

— Îmi pare rău, scumpo, dar trebuie să plec. Un prieten are 
necazuri. Necazuri mari. Poate reuşesc să-l ajut, nu ştiu. 

— Familia Halpern vine la cină în seara asta. E prea târziu să 
contramandăm. 

— Mă întorc până la zece, nu-ţi face griji! N-o să dureze mult, 
promit. 

Jean oftă. Fusese căsătorită cu FBl-ul prea multă vreme 
pentru a mai putea crede că are vreun rost să se certe. 

— Aşa să faci. Şi nu uita că le-ai promis copiilor o excursie 
mâine. 

x 

Ca director-adjunct al Departamentului criminalistic din FBI, 
Conrad avea acces la cele mai multe dintre dosarele aflate în 
format electronic, prin intermediul calculatorului Macintosh din 
biroul său. Incidentul pe care Declan îi ceruse să-l verifice se 
petrecuse în 1993, procesul avusese loc în 1994 şi o mulţime de 
apeluri încă se mai judecau prin tribunale. Teoretic, toate 
dosarele ar fi trebuit să fie disponibile. Le găsi într-un singur 
director, 667 de dosare diferite, cu codul de identificare CM 
(crime multiple) 1793B (1993) - WS, urmate de numerele de 
ordine. Aveau mărimi diferite, între o pagină şi câteva sute de 


pagini. 


Începu să caute prin ele la întâmplare. Declaraţii, rapoarte de 
la Biroul Federal pentru Alcool, Tutun şi Arme de foc, rapoarte 
FBI, probe adunate de Departamentul de siguranţă publică din 
Texas, declarații ale martorilor oculari, declarații ale 
supravieţuitorilor, rapoarte psihiatrice, probe juridice de la 
Comisia medicală a districtului Tarrant şi din laboratoarele FBI 
din Washington. Erau multe, mai multe decât ar fi bănuit. 

Continuă să caute mai bine de două ore, fără să ajungă la 
vreun rezultat, devenind din ce în ce mai frustrat. S-ar fi putut 
ca Declan să nu aibă dreptate, iar Conrad era din ce în ce mai 
sigur că nu face decât să-şi piardă o după-amiază de sâmbătă, 
răscolind printr-un munte de probe care conduceau toate spre 
acelaşi lucru. Aproape că se hotărâse să lase baltă căutarea şi 
să se întoarcă acasă la familie când dădu, deodată, într-un zid 
de cărămidă. 

Încerca să deschidă o dovadă juridică de la Comisia medicală 
a districtului Tarrant, când un mesaj îi apăru pe ecran 
spunându-i că accesul este permis numai cu autorizaţie 
specială. Asta părea ciudat. Mai verifică trei fişiere şi se 
întâmplă din nou. 

Întorcându-se în directorul principal, ceru computerului să 
afişeze numărul fişierelor care aveau acces liber, câte erau 
restricţionate pentru rangul său ori pentru cele mai înalte şi câte 
aveau nevoie de autorizaţii de ultimul nivel. Şase sute douăzeci 
şi unu erau publice; alte patruzeci şi şapte erau clasificate ca 
închise oricui avea rang mai mic decât cel de director-adjunct; 
şapte erau închise oricui în afara directorului FBI în persoană. 

Ştia că i-ar fi imposibil să pătrundă în vreunul dintre acele 
dosare fără o autorizare directă sau o parolă. Chiar dacă ştia 
destule despre calculator pentru a-şi croi drum în acele fişiere, 
cea mai mică neatenţie ar fi putut declanşa alarme care ar fi 
atras personalul de securitate de peste tot. Începea să creadă 
că fişierele acestui caz sunt mai bine încuiate decât oricare 
altele de după asasinarea lui Kennedy. 

Tocmai când era pe punctul de a închide şi de a pleacă acasă, 
îi veni o idee. Luă telefonul şi sună la arhive, care erau în 
subsolul clădirii. 

— Aici Lee, din CI. Poţi să-mi spui dacă mai ai încă un grup de 
dosare cu codul CM 1793B (1993) - WS, de la 1 la 675? 

Funcţionarului îi luă mai puţin de un minut să verifice. 


— Le am pe toate aici, domnule. Dar ar trebui să le puteţi 
accesa de pe calculatorul dumneavoastră. 

— Vreau să mă uit la câteva fotografii. Nu le scanează 
niciodată cum trebuie. 

— Asta aşa e. Bine, domnule, sunt aici dacă aveţi nevoie de 
ele. 

Conrad puse receptorul la loc şi înhaţă copia de pe biroul său 
cu personalul de serviciu din întreaga săptămână. Arhivarul care 
era acum avea să plece într-o oră şi jumătate. De vreme ce era 
sâmbătă seara, cererea de materiale din arhivă era scăzută, aşa 
încât un om se ocupa de toată arhiva. 

Luă liftul până la subsol şi căută în şase dintre dosarele 
restricţionate pentru rangul său. Întorcându-se în birou fabrică o 
eticheta similară cu cele care erau pe dosare. Aranjă puţin 
fonturile şi dimensiunile şi în câteva minute fu gata. Printă o 
singură etichetă, pe cea mai apropiată imprimantă cu laser şi o 
lipi pe unul dintre dosarele pe care le împrumutase. Când fu 
gata, o sună pe Jean şi îi spuse să îl scuze în faţa familiei 
Halpern, dar să se aşeze la masă fără el. Ea nu spuse nimic, dar 
felul în care tăcu după explicaţia lui nu-i lăsă nicio îndoială cu 
privire la faptul că va dura câteva luni pentru a-şi îndrepta 
greşeala. Puse receptorul la loc şi aşteptă ca jos să se efectueze 
schimbul de seară. 

Mai aşteptă încă cincisprezece minute, pentru a fi sigur. Când 
se apropie de birou de data asta văzu un alt om, un puşti care 
arăta ca abia ieşit de la Quantico, destul de tânăr pentru a 
putea fi impresionat de funcţia lui Conrad. Răsuflând adânc, se 
apropie de funcţionarul care nu bănuia nimic, cu aerul unui om 
care ştie cum să se impună. 

— Unde e prostul care mi-a dat dosarele astea? 

— Jones, domnule? A ieşit din tură, domnule! 

— Ei bine, pentru domnul Jones e simplu. Du dosarele astea la 
locul lor, băiete! îi dădu toate dosarele cu excepţia unuia. Dar 
ăsta, continuă el fluturând prin faţa tânărului dosarul la care 
umblase, nu e cel care-mi trebuia. Ce crezi tu că fac eu aici, 
băiete? Crezi că scriu poezii? 

— Îmi pare rău, domnule! Ce număr trebuia să fie? 

— La dracu', numărul e bun, dar nu e dosarul care trebuie. 
Adu-mi ce găseşti în stânga şi în dreapta lui, să vedem ce-i 
acolo. 


Nefericitul funcţionar luă dosarul şi plecă să-l pună la locul lui. 
De îndată ce plecă, Conrad se asigură că nu e nimeni în 
preajmă, apoi se uită în registrul în care fuseseră trecute 
numerele dosarelor, semnătura şi numele său. Dosarul pe care 
tocmai îl returnase era CM 1793B (1993) - WS 625. Conrad îl 
modifică în CM 1793B (1993) - WS 626, schimbând doar o cifră. 

Când funcţionarul se întoarse, arăta mai nefericit ca 
niciodată. Ducea patru dosare, dintre care unul era destul de 
gros, iar celelalte de mărimi obişnuite. 

— Îmi pare rău, domnule, se pare că a fost o încurcătură. Am 
adus WS 624 şi WS 627, dar am găsit şi un WS 626, la fel cu cel 
pe care l-aţi adus. 

— Dă-le-ncoace, să văd ce tâmpenie au mai făcut idioţii ăştia 
de data asta. 

Aruncă o privire prefăcută prin fiecare dosar, apoi le aruncă 
pe 624 şi 627 înapoi pe birou. 

— Alea sunt în regulă. 

Apoi îi dădu înapoi dosarul la care umblase. 

— Asta trebuia să fie 625, nu 626. la vezi! 

— Da, domnule. 

Apoi, luând dosarul strict secret WS 626, tună: 

— lar ăsta este dosarul pe care l-am cerat la început! Isuse, 
băiete, pe-aici nu mai e nimeni în stare să facă cel mai simplu 
lucra cum trebuie?! 

Văzând inscripţia Strict Secret pe dosar, funcţionarul păru că 
vrea să-l întrebe pe Conrad de autorizaţie. Aruncând ochii în 
registru văzu totuşi că autorizaţia fusese prezentată de Conrad 
pentru a vedea dosarul CM 1793B (1993) - WS 626. Cerând 
autorizaţia pentru a doua oară nu putea aduce decât mai multe 
necazuri. Zâmbi şi îl privi pe Conrad îndepărtându-se. 

Ajuns în biroul său, Conrad închise uşa şi se aşeză pentru a 
citi dosarul pe care îl scosese atât de greu din arhivă. Zece 
minute mai târziu ştia două lucruri: mai întâi, că Declan avusese 
dreptate şi, apoi, că propria viaţă îi era în pericol dacă cineva 
afla că citise dosarul. 

Acum avea şi ceea ce părea a fi codul din zece cifre care avea 
să-i permită accesul la celelalte şapte dosare. Intrând din nou în 
directorul de pe calculator, găsi cel mai apropiat dosar închis şi 
introduse numărul. Ca în vis, mesajul dispăru şi dosarul fu 
deschis. 


Îi mai luă încă o oră pentru a afla ce se întâmplase şi cum. 
Apoi stătu câteva minute să se gândească, încercând să nu se 
gândească. Ştia ce se întâmplase şi cum, dar nu şi de ce. 

Ridică receptorul şi formă numărul pe care i-l dăduse Declan. 
Răspunse vocea somnoroasă a unei femei, iar el ceru să discute 
cu părintele Maclogan. 

— Cine-i acolo? întrebă ea, puţin bănuitoare. 

— Sun de la Vatican, zise el, e o urgenţă, trebuie să vorbesc 
cu el. 

Vocea femeii deveni afectată de respiraţia grea: 

— Ei da, desigur, excelenţă, îl aduc imediat. Nu închideţi! 

Declan sosi la aparat după un minut 

— Aici Denis Maclogan. 

— Conrad. 

— Mă gândeam eu. Ei bine? 

— Răspunsul este „da”. 

— Înţeleg. 

Se lăsă tăcerea Un sunet înfundat, de parcă vântul spaţial ar 
fi asaltat satelitul. Apoi Conrad vorbi din nou: 

— Este în Irlanda? Asta vrei să ştii? 

— Da răspunse Declan. Cred că el e cel care i-a luat pe 
ostatici. 

Din nou tăcere, ca şi cum spaţiile dintre cuvinte se uniseră 
toate pentru a forma un singur gol spaţial. 

— Vrei să afli detaliile? 

— Dacă tu crezi că ar putea fi importante. 

— Da cred că sunt câteva lucruri pe care ar trebui să le ştii, 
Denis. Nu ştiu toată povestea Asta e tot ce am fost în stare să 
adun din câteva dosare secrete în care am reuşit să intru. Nu e 
totul. 

Se opri şi putu auzi zgomotul respirației lui Declan la celălalt 
capăt, greoaie şi neregulată. În Irlanda era dimineaţa devreme. 
Declan stătea nemişcat. _ 

— Denis, cred că ştii ce ştim mai toţi. In 1993 FBI a pus sub 
asediu o proprietate de lângă Waco, în Texas. Blocada a durat 
cincizeci şi una de zile şi s-a sfârşit brusc pe nouăsprezece 
aprilie, când oamenii noştri au intrat înăuntru cu grenade cu 
gaz, iar clădirile s-au aprins de la schimbul de focuri. Aproape 
optzeci de oameni au fost împuşcaţi, înecaţi de gaze sau arşi de 
vii, cu toţii membri ai unei secte religioase, cunoscute drept 


Secta Davidienilor, o ramură a Adventiştilor de ziua a şaptea. 
Liderul lor era un individ de treizeci şi trei de ani, care-şi zicea 
David Koresh, pe numele lui adevărat Vernon Wayne Howell. 
Mai târziu, a fost identificat printre victime. Astea toate îţi sună 
familiar, nu? 

— Desigur. Asta am citit şi în ziarele de aici. 

— Asta e versiunea oficială, Denis. Dar e al dracului de sigur 
că nu e adevărul. Să-ţi spun ce s-a întâmplat acolo. În ultima 
noapte înainte de sfârşitul asediului, Koresh a vorbit la telefon 
aproape trei ore cu un individ numit Joshua Babcock. Ai auzit 
vreodată de el? 

— Nu, niciodată. 

— Nici nu-mi închipuiam că ai cum acolo. E un predicator 
fundamentalist al vremurilor bune din Texas. Are propriul post 
TV, biserici peste tot, conduce misiuni în Asia şi în Africa Foarte 
influent în cercurile evanghelice de dreapta de aici. Acum a 
îmbătrânit, dar tot mai apare la televizor duminica dimineaţa şi 
ţine legătura cu o întreagă reţea de oameni importanţi: oameni 
de afaceri, congresmeni, senatori, lobbyşti. Preşedintelui nu-i 
place şi, ca să-ţi spun drept, nici mie nu-mi place. Vrea să vadă 
America guvernată după regulile lui înguste şi îi place să-şi 
folosească banii şi vocea pentru a face cunoscut lucrul ăsta. Are 
vederi radicale despre avort, homosexualitate, catalogarea 
„cărţilor periculoase” în şcoli şi în colegii şi o grămadă de alte 
chestii de genul ăsta. 

— Am priceput. Aici sunt cunoscuţi ca episcopi. 

— Bine, voiam doar să ştii cine este. Dintr-un motiv oarecare, 
Babcock l-a vrut pe Koresh şi a făcut o înţelegere cu nişte 
oameni de la vârf din FBI pentru a-l scoate de acolo. Se pare că 
erau tuneluri săpate sub clădiri, o mulţime de tuneluri. Cele mai 
multe erau scurte, ca şi cum ar fi vrut să se ascundă în ele 
pentru a aştepta trecerea apocalipsei sau a războiului. Sau a ce 
mai aşteptau ei acolo. Numai că se pare că un tunel era mai 
lung. Mult mai lung. Cei de la judiciar consideră că singura 
intrare în el se făcea din dormitorul lui Koresh. Aşa au reuşit. 

— Bine, s-ar putea, dar tu ai spus că un cadavru a fost 
identificat ca fiind al lui Koresh. Şi că ancheta judiciară a stabilit 
asta, nu-i aşa? 

— Ba da Numai că nu era corpul lui Koresh. Asta e opera celor 
de la Comisia medicală a districtului Tarrant, care au venit cu o 


echipă de legişti de la Fort Worth. Au spus că nu au văzut 
niciodată oase şi ţesuturi atât de distruse ca cele ale corpurilor 
de acolo. După ce au terminat, ancheta a fost preluată de 
laboratorul judiciar al FBI de aici, din Washington. 

Se presupune că Koresh a fost identificat după dantură. 
Avusese doi lipsă, de la vârsta de cincisprezece ani, ceea ce 
corespundea fălcii cadavrului găsit în camera de comunicaţii din 
clădirea principală. 

Dar se pare că au fost dosite nişte dovezi. Dinţii au fost scoşi 
undeva între Fort Worth şi Washington, cam la vremea în care 
apăruseră speculaţii în presă că până la urmă Koresh se putea 
să fi scăpat. Corpul cu dinţii lipsă avea altă înălţime. Nimeni nu 
s-a obosit să facă un test AND, spre deosebire de aproape toate 
celelalte cadavre. Nu era Koresh. El bea deja cafea cu Josh 
Babcock în New Kadesh, un aşezământ creştin din Deşertul New 
Mexico. 

— Ai făcut o treabă minunată, Conrad! îţi sunt recunoscător. 

— Mai e un lucra, Denis. Nu ştiu dacă e important. Dar, la 
începutul acestui an, un oficial FBI de la vârf a primit o cerere de 
la cartierul general al CIA din Langley, prin care se solicita 
trecerea lui Koresh în grija lor. Asta înseamnă ceva pentru tine? 

Vântul sufla afară ca un animal care goneşte după hrană. 

— Da, veni răspunsul lui Declan. Este plauzibil. 

— Vrei să-mi spui şi mie? Trebuie să ştiu cu ce am de-a face 
aici. 

— Nu, deja ştii prea multe. 

— Şi eu mi-am închipuit asta. Te duci după el? 

— După Koresh? Sunt pe urmele lui de patra zile, cu toate că 
până acum n-am ştiut că el este. 

— Aveţi grijă când îl găsiţi. M-am uitat pe nişte fişe psihiatrice 
de aici. Se pare că e capabil de absolut orice. 

— Trebuie să fi fost nebuni când au hotărât să-l folosească. 

— Cine? CIA? 

— Ei împreună cu alţii, pe care-i cunosc. 

— Poate. Depinde pentru ce le trebuia. Este perfect pentru a 
fi scos în faţă într-o operaţiune pe care ei să o poată nega. Omul 
care nu există. Conrad făcu o pauză. Ai grijă, Denis! Nu-i 
întoarce spatele! 

— N-o s-o fac. Mulţumesc încă o dată, Conrad! Tinem 
legătura. 


Legătura se întrerupse. Conrad puse receptorul la loc. 
Rămase aşa o vreme, privind cuvintele de pe ecranul din faţa 
lui, cuvinte care păreau să nu mai însemne nimic. Şi nu numai 
cuvintele îşi pierduseră înţelesul. 


62 


Inis Tuaisceart 
13 octombrie 
07.15 


Duminică dimineaţa lumina apăru deasupra stâncilor. Marea 
urca pe plajă, păsările pluteau în zare deasupra uscatului, 
rotindu-se în cercuri din ce în ce mai strânse înainte de a-şi 
întinde încă o dată frumoasele aripi albe, iar vântul greu se 
ridica deasupra mării. 

Aici pe insula sabatul se încheiase. Nu sabatul obişnuit, cu 
slujbă, masă şi ziare de duminică, ci a şaptea zi, adevăratul 
sabat, ziua odihnei Domnului, vegheată de Mielul Domnului în 
persoană. Cântaseră imnuri pentru credincioşi şi făcuseră studiu 
biblic, iar pentru necredincioşi se ţinuse o predică, fără 
translator. 

David Koresh fusese agitat toată ziua. O dată, alb de furie, 
lovise un ostatic care îndrăznise să întrerupă cuvântul de 
învăţătură cu un verset din Coran. Mai târziu, împăcat, le 
cântase încet Prinţul Păcii adepților săi, acompaniindu-se la 
chitară. 

Acum, spre sfârşitul dimineţii, stătea singur la țărm cu 
privirea pierdută deasupra mării. Simţind vântul în păr, privi în 
sus către cer, unde norii treceau cu viteză. Nimeni, gândi el, nu 
văzuse în cer ceea ce văzuse el: îngeri cu aripi de mărimea 
munţilor şi cu trâmbiţe, şi fiare cu unul, trei, cinci sau şapte 
coame, nuanţe de roşu, de purpuriu şi de auriu, întinzându-se 
de la un orizont la altul; sânge vărsat dintr-o cupă aurită, oraşe 
întregi pavate cu pietre preţioase, călăreţi pe cai negri şi albi, 
armate, faţa lui Dumnezeu cel viu. 

Îşi acoperi ochii cu mâinile şi plânse. Niciun om viu nu văzuse 
ceea ce văzuse el, niciunul nu ştia lucrurile pe care le ştia el şi 
nimeni nu putea dezvălui secretele pe care le ţinea în inimă. Și 
totuşi, în noaptea trecuta, când fusese în patul femeii arabe 


pentru a doua oară, ea se întorsese împotriva lui, îl atacase şi îl 
lovise în piept şi în stomac de nenumărate ori cu un obiect 
ascuţit, până când reuşise să o doboare. 

Fusese acoperit cu sânge, iar cearşafurile erau muiate de 
sânge. Sângele lui, sângele Mielului. Ea încercase să-l omoare şi 
aproape că reuşise. Dar avea să fie pedepsită, chiar el se va 
gândi la asta. Se scutură amintindu-şi ferocitatea atacului ei şi 
răutatea din ochii ei. Să-l ataci pe fiul Domnului, care văzuse 
turnurile lerusalimului, unsul Domnului - cu siguranţă, asta era 
cea mai oribila crimă dintre toate. 

Auzi paşi în spatele lui. Ezekiel era acolo, calm, stăpânit, 
înţelegător. Noaptea trecută îi spălase rănile şi i le unsese. 

— Sunt adunaţi toţi, David. Acum te aşteptăm pe tine. 

— Nu e nicio grabă. Lasă-i să aştepte! Vino încoace! îi făcu 
semn prietenului său să vină lângă el pe stâncă. Spune-mi ce 
vezi! 

Ezekiel se aşeză lângă el. 

— Ce să văd? Lucruri obişnuite, zise el. Valuri, câteva păsări, 
nori pe cer. Ce-ai fi vrut să văd? 

— Nimic. Nu ai fost binecuvântat cu darul de a vedea, cu 
adevărata viziune. L-ai vrea, dacă ţi l-aş putea oferi? 

Ezekiel îşi scutură capul încet, privind valurile negre de sub ei. 

— Nu cred, zise el. Se pare că nu-ți provoacă decât durere. N- 
aş putea suporta aşa ceva - să văd lucrurile aşa cum sunt. Nu 
sunt destul de puternic pentru asta. Niciunul dintre noi nu este. 

Se gândi la soţia lui, Mary, arzând ca o torţă cu braţele întinse 
dincolo de zidul de flăcări. La copiii săi, Sarah şi Rachel, ţipând 
după el, şi la zidul de flăcări asemănător unei bariere de gheaţă. 
Văzuse destule dintre lucruri aşa cum erau cu adevărat. 

— Nu am fost puternic, zise Koresh. Dar cu toate astea, 
Dumnezeu mi-a deschis ochii. Nu m-a întrebat dacă sunt gata, 
dacă voiam să văd sau nu. Doar mi-a deschis ochii. Puterea şi 
slăbiciunea sunt acelaşi lucru pentru El. 

— Totuşi, nu mi-aş dori să fiu profet. 

— Asta e foarte înţelept din partea ta. Ai putea vedea lucruri 
pe care ţi-ai dori să nu le fi văzut niciodată. Să auzi lucruri pe 
care nimeni n-ar trebui să le audă. Zi şi noapte ai veghea şi ai 
asculta. 

— Ce poţi să vezi azi? 

— Azi? Că este foarte aproape, acum, într-adevăr, e foarte 


aproape. Chestiune de zile, chiar de ore. 

— Atât de puţin? Nu ştii exact? 

— Nu mi-ar spune. „Ar fi periculos”, zice El. Numai când 
momentul a sosit mi se va spune. Dar este foarte aproape. Azi, 
mâine... cel mai târziu, poimâine. 

— Toată lumea va muri? 

— Toţi în afară de aleşii Lui. 

— În flăcări? 

Koresh ridică din umeri. Continuă să privească fix marea 
pustie. 

— Nu ştiu, zise el. Poate. Încă nu mi s-a arătat limpede. 

Ezekiel se cutremură. 

— Şi va fi începutul sfârşitului tuturor lucrurilor? 

— Dumnezeu nu va lăsa nimic în viaţă pe faţa pământului. Ai 
citit profeţiile, ştii ce intenţionează să facă. 

Urmă o tăcere lungă, ciudată. Ezekiel tremura în vântul tot 
mai puternic. Era foarte greu de acceptat voinţa lui Dumnezeu. 

— Eşti aşteptat, zise el. Femeia e gata. 

Koresh se ridică în picioare. Durerea provocată de răni era 
ascuţită şi încă îl mai fulgera. Chiar şi mişcările uşoare îi făceau 
râu. Îşi strânse mâna dreaptă, apoi o destinse uşor. Un verset 
biblic îi trecea prin minte iar şi iar: „A Mea este răzbunarea, zice 
Domnul”. 


63 


Districtul Tipperary 
08.16 


Părăsiseră ferma în care fuseseră găzduiţi de îndată ce li se 
păruse rezonabil să facă asta. Declan voia să sune la numărul 
pe care i-l dăduse Martin, dar prefera s-o facă de la un telefon 
public. Se opriră la primul popas şi îşi schimbară veşmintele 
preoţeşti, îmbrăcând haine de fermieri. Liam avea un set nou de 
plăcuţe de înmatriculare, care corespundeau celor ale unei 
maşini deţinute de un fermier din Ballyporeen. Maşina, de-acum 
destul de împroşcată cu noroi ca să pară maşina unui fermier, 
avea rezervorul plin şi mergea din nou bine. Hotărâră să se 
îndrepte spre Clare şi, dacă erau opriţi, puteau spune că sunt în 
drum către festivalul de la Lisdoonvama, care acum se apropia 


de sfârşit. Deşi nu erau celibatari, puteau să încerce să pară 
aşa. 

Găsiră o cabină telefonică în Cullen, aproape de intersecţia 
spre Limerick. Ceilalţi rămaseră în maşină, căutând pe hartă 
diferite drumuri spre vest, în timp ce Declan merse să sune la 
numărul pe care i-l dăduse Martin. Sună de câteva ori înainte de 
a răspunde cineva. 

— Barul O'Toole. 

— Am numărul ăsta de la Martin Fitzsimmons. Am nevoie de 
ajutorul tău. 

— Îmi pare rău, domnule, dar cred că aţi greşit numărul. 

— Sunt Declan Carberry. Sun dintr-o cabină telefonică. 

— De ce n-ai spus aşa mai devreme? Ţi-a luat ceva vreme să 
suni. Ştiai că Martin este mort? 

— Da, am auzit ieri. Ştii cum s-a întâmplat? 

— V-au urmărit pe pod. Unul dintre ei l-a înjunghiat pe Martin, 
iar acum Harker e pe urmele tale ca diavolul în persoană. 

— Cât de sigură e linia asta? 

— A, destul de sigură. Ce pot să fac pentru tine? 

— Ştiu cine îi are pe ostatici şi cred că e doar o chestiune de 
timp ca să-i omoare pe cei mai mulţi dintre ei. Trebuie să ştiu 
dacă mai are cineva vreun indiciu. 

— A mai apărut un cadavru, un tip din Siria. A fost găsit azi- 
dimineaţă într-o biserică din Cork, Sfânta Ana. Pe altar, din câte 
am înţeles. 

— Asta nu mă ajută cu nimic. 

— Nici nu m-am gândit că te-ar ajuta Totuşi, am un lucru. Un 
telefon de sâmbătă dimineaţa, devreme, dat dintr-un orăşel din 
districtul Monaghan la un număr din Baalbek, Liban. A fost 
făcută o înregistrare la Menwith Hill. O copie este la cartierul 
general al Gărzii, alta la unitatea specială ME10. Copia de la 
cartierul general al Gărzii a ajuns direct la MI5 şi a fost arsă 
imediat. Dar cineva la ME10 a făcut o greşeală şi a trimis-o la 
C3, împreună cu traducerea. Copia a fost deja distrusă şi toate 
urmele ei au fost şterse din înregistrări, aşa că va trebui să mă 
crezi pe cuvânt cu privire la ceea ce conţinea. 

— Te cred, spune! 

Un minut mai târziu, Declan era înapoi în maşină. 

— Inis Tuaisceart, zise el. Îi ţine pe Inis Tuaisceart. 


— Babcock este un nebun sănătos, zise Myles. 

Se îndreptau spre Dingle, ţinând-o tot pe străzi lăturalnice şi 
pierzând timp preţios din cauza asta. 

— De ce l-ar vrea pe Koresh? întrebă Declan. 

Liam era în faţă, conducea, iar Grainne dormea. 

— Nu sunt sigur. Au multe în comun, cu toate că Babcock e 
mai conformist. Ar fi totuşi un lucru. Babcock a publicat o carte 
cu câţiva ani în urmă. S-a vândut foarte bine în unele zone din 
State. Profeţiile biblice interpretate, sfârşitul lumii în zilele 
noastre, Isus trebuie să sosească din clipă-n clipă - chestiuni 
obişnuite, din câte îmi amintesc eu. Dar era acolo o idee 
importantă: Babcock crede că islamul este arma Satanei 
împotriva Vestului creştin. 

Babcock este un rasist mascat. În biserica sa predomină albii 
din clasa mijlocie, partea inferioară. Este antisemit şi are 
atitudini foarte dure cu privire la catolici. Comunismul a fost 
marea ţintă a urii lui, până la prăbuşirea Uniunii Sovietice. Dar 
de atunci a predicat împotriva islamului, ca principală armă din 
arsenalul diavolului, aşa cum a fost din secolul şapte. Restul 
sunt numai probleme nesemnificative. 

Declan dădu din cap. 

— Cu siguranţă asta explică de ce s-a implicat într-o treabă ca 
asta. Dar tot nu explică de ce l-a vrut pe Koresh. 

— Tocmai la asta ajunsesem. Cartea asta a lui Babcock se 
numeşte Cele şapte peceti - cu referire la sigiliile din 
Apocalipsă. Asta a fost şi ea una dintre preocupările de bază ale 
lui Koresh. In timpul asediului, scria un comentariu despre 
adevăratul înţeles al celei de-a şaptea pecete. Se presupune că 
a fost distrus de focul izbucnit în Ferma Apocalipsei. Dar să 
presupunem că nu a fost ars. Că a fost scos de acolo de către 
Koresh. Asta putea fi ceea ce căuta Babcock. 

— Şi atâta timp cât Koresh avea să continue să scrie la acest 
comentariu era în siguranţă. Babcock avea grijă să nu fie atins. 

Myles dădu din cap. 

— Şi atunci, continuă Declan, într-o zi vine un om de la CIA şi 
zice: „Avem nevoie de cineva care să regleze conturile între noi 
şi fanaticii ăia musulmani”. 

— Cred că e corect. Şi mai cred că, până să se întâmple asta, 
Koresh avea deja strâns un grup de adepţi. Există zvonuri că 
Babcock avea arme ascunse în apropierea reședinței sale din 


New Kadesh şi că antrena oameni dornici de supravieţuire şi alţi 
indivizi pentru a-l apăra pe el şi biserica sa de forţele Satanei. 

— Vine Ziua Judecăţii de Apoi. 

— Exact, Declan! Vine Ziua Judecăţii de Apoi. 

Se opriră în Tralee pentru a-şi mai dezmorţi picioarele şi 
pentru a lua ceva de mâncare. Dăduseră de mai multe puncte 
de control în Tipperary Bruree şi Newcastle West. Nu erau 
poliţişti, ci soldaţi, oameni care se uitau bine înainte de a le face 
semn să treacă. Declan era surprins că ajunseseră până aici. 
Harker îi voia foarte mult şi avea să-i găsească până la urmă, 
ştia asta. Problema era doar când şi cum. 

— Dacă Abu Hida ştie unde sunt ostaticii, îi zise Declan lui 
Grainne, trebuie să fie deja în drum spre ei. 

Beau cafea într-o cafenea micuță din piaţă. Mai erau câţiva 
clienţi. Myles şi Liam plecaseră după provizii. Chelnerii păreau 
plictisiţi, prinşi într-o capcană temporală care îi condamna să 
trăiască pe vecie în 1962, vag conştienţi de faptul că afară 
lumea s-a schimbat, chiar şi în Tralee. 

Grainne dădu din cap, muşcând dintr-un sendviş. Pâinea era 
bună, iar umplutura conţinea mai mult varză. 

— De unde spui c-a sunat? întrebă ea. 

— Dintr-un loc numit Ballybay, undeva aproape de graniţă. 

— În districtul Monagham. Am auzit. 

— E destul de departe, zise Declan. Dar noi am pierdut o 
grămadă de timp azi-noapte. Abu Hida trebuie să fi plecat 
imediat după ce a dat telefonul. Oamenii cu care se află au 
cunoştinţe în zona Dingle. 

— Ce crezi că are de gând să facă? întrebă ea. 

— Dacă are ca întăriri o unitate specială, ar putea încerca să 
ajungă pe insulă, să lanseze vreun atac şi să-l scoată pe tatăl 
său de acolo. 

— Poate s-o facă? Ce i-ar sta în cale? 

— Profesioniştii. Koresh o fi nebun, dar oamenii săi sunt bine 
antrenați. l-am văzut cum lucrează la Castletown. Sunt foarte 
buni. Foarte buni. N-aş da prea multe şanse unei unităţi IRA 
dacă ar încerca să-i atace. Pe de altă parte, Abu Hida e el însuşi 
foarte bun. În toţi anii de război civil din Liban nu a mai existat 
unul ca el. Dar poate face mai multe decât să dea buzna acolo. 
Va verifica insula, le va evalua forţele şi apoi va aştepta ocazia 
potrivită. 


Grainne se gândi. Sorbi din cafeaua care avea un gust uşor de 
rânced, de la laptele pe care-l turnase înăuntru. 

— Cred că ar trebui să-l găsim, zise ea. 

— Pe cine? Pe Abu Hida? 

Ea dădu din cap. Cafeaua se răcea. Nu putea s-o bea. 

— Să-l găseşti, continuă ea. Inainte să ajungă pe insulă. Să 
vorbeşti cu el, să-l convingi că-i poţi fi de folos, că-l poţi ajuta să 
iasă cu ostaticii din Irlanda. 

— Nu ştiu dacă-l pot ajuta. 

— Ei, domnule! Dacă îi puteţi scoate de pe Inis Tuaisceart 
puteţi avea toate echipele de televiziune în jurul dumneavoastră 
în mai puţin de o oră. Harker nu poate face nimic în privinţa 
asta. Sunteţi un om important, cumnatul dumneavoastră a fost 
taoiseach. 

— Nu ştiu, s-ar putea să ai dreptate. S-ar putea să meargă. 
Dar nu sunt sigur că Abu Hida va accepta varianta asta. 

— Spuneţi-i ce vrea Harker să facă. Toată afacerea. Odată ce 
va cunoaşte riscul la care se expune, va deveni raţional. 

Declan îşi scutură capul. 

— Ar putea riposta. Odată ce Hezbollah-ul se asigură că 
ostaticii sunt salvaţi, cei din reţeaua lataganul ar putea fi 
împuşcaţi ca represalii pentru cei ucişi de Koresh. 

— Încercaţi! în schimbul ajutorului dumneavoastră să facă ce 
poate pentru a-şi convinge oamenii să elibereze agenţii 
lataganul. Scurtcircuitaţi MI5. 

Declan ridică din umeri. 

— S-ar putea să meargă. Dacă nu mă împuşcă mai întâi. 

— Nu trebuie să-l întâlniți personal de prima dată. Trimiteţi-i 
un mesaj! Spuneţi-i ce ştiţi. Nu e prost, o să-şi dea seama de 
avantajul unei înţelegeri. 

Declan se gândi îndelung. Poate avea dreptate, poate Abu 
Hida ar putea ajunge la o înţelegere cu el. Ar fi fost în stare să 
facă un pact cu Diavolul dacă asta l-ar fi ajutat să o scoată pe 
Amina din ghearele lui David Koresh şi l-ar ţine pe el la distanţă 
de Peter Musgrave. 


Înainte de a pleca, Declan dădu un telefon. Tommy Murtagh îi 
dăduse numărul său personal de la Curragh Camp şi îi spusese 
să-l sune dacă avea nevoie. Receptorul fu ridicat după ce sună 
prima dată. 


— Murtagh. 

— Tommy, eu sunt. Putem vorbi? 

— Da, dar scurt. 

— Am nevoie de ajutorul tău. Mare nevoie. Ştiu unde sunt 
ostaticii ăia şi cine îi ţine acolo. Este o treabă pentru unitatea de 
recuperare a ostaticilor, dar mai sunt şi jocuri de culise. N-o să-i 
lase pe oamenii tăi să intre până ce nu va fi prea târziu. O să mă 
duc singur dacă pot, dar am nevoie de întăriri. 

— Nu pot să cer asta nici unuia dintre oamenii mei, nu fără o 
autorizaţie oficială. 

— N-o s-o obţii. 

— Desigur... 

— Crede-mă, Tommy, Clark nu ţi-o va da. lţele duc mai sus 
decât crezi. 

Urmă o tăcere. 

— Bine. O să vin chiar eu. Cel puţin, asta pot să-ţi promit. 
Unde vrei să ajung? 

— Dunquin, peninsula Dingle. 

— O să fiu acolo. 


64 
09.14 


Harker îi spuse şoferului să oprească maşina. Erau în mijlocul 
pustietăţii, pe o şosea între două localităţi cu nume ridicole, atât 
de neînsemnate, încât nu ar fi apărut niciodată pe vreo hartă. În 
zona rurală, Irlanda îi amintea de anumite părţi ale Franţei, 
numai că aici nu erau vii, nici castele, nici catedrale în cele mai 
neaşteptate locuri, nici scumpa lumină a soarelui. Îi ura pe 
irlandezi, îi dispreţuia pentru provincialismul şi bigotismul lor, 
pentru totala lipsă de sofisticare. Şi totuşi stăteau aici, în inima 
lumii, barbari deveniți gazde ale celui mai subtil spectacol. 

Miraculos, telefonul din maşină funcţiona. Formă un număr 
din Dublin şi prinse legătura imediat. 

— Ştiri? 

— Tocmai am primit un raport dintr-un loc numit Thurles, 
domnule. Au petrecut noaptea la o fermă şi au plecat în 
dimineaţa asta. Carberry şi alte trei persoane, îmbrăcaţi ca trei 
preoţi şi o călugăriţă. Totuşi, nu avem niciun raport că au fost 


reperaţi. 

— Ţine-mă la curent! Rămâne să fie împuşcaţi când sunt 
găsiţi. 

— Da, domnule. Mai e un lucru. Carberry a dat un telefon la 
Washington aseară şi a primit unul azi-dimineaţă. Persoana cu 
care a vorbit i-a folosit numele real o dată, din greşeală. 

— Ştii unde este? 

— Primul a fost la un telefon de acasă al unui oficial FBI, 
Conrad Lee. Cel de-al doilea a fost de la Lee, de la sediul FBI. 


65 


Inis Tuaisceart 
09.17 


— Aduceţi-o în faţă! 

David Koresh nu mai cunoscuse un astfel de sentiment al 
puterii din zilele petrecute la Muntele Carmel. Oamenii iubindu-l, 
temându-se de el, adorându-l, îndoindu-se - îi dădeau un 
sentiment de împlinire personală. Avea nevoie de ură aproape 
la fel de mult ca de adulare. Cei cu adevărat divini, predicase el 
adesea, sunt dispreţuiţi şi respinşi de oameni. Il crucificaseră pe 
Isus, îi lapidaseră pe apostoli şi îi arseseră pe sfinţi. Cei pe care 
lumea îi adoră, staruri pop şi eroi ai sportului, politicieni şi 
regine ale filmului, nu sunt niciodată iubiţi cu adevărat. Când 
cad în dizgrație, cad pentru totdeauna şi tot ce au şi tot ce sunt 
devine ruşine. Michael Jackson căzuse, O.J. Simpson căzuse, 
chiar şi Jim Bakker şi Jimmy Swaggart căzuseră. 

El, pe de altă parte, cu toate că numele îi fusese târât prin 
noroi şi fotografiile îi apăruseră în toată lumea reprezentând 
chintesenţa răului, era în realitate mai pur decât gheaţa sau 
decât focul. 

Amina încercă să se roage şi nu reuşi. Se pomenea prea mult 
de Dumnezeu în acest loc. Cu o zi înainte urechile îi fuseseră 
asurzite de imnuri şi de vocea lui David Koresh lăudându-şi 
Creatorul şi lăudându-se pe el în egală măsură. Putea vedea 
butucul aşezat pe scenă şi toporul aşezat alături. Tentativa ei de 
a riposta eşuase, iar acum avea să plătească pentru ea. 

La început crezuse că aveau să i se taie mâinile, ca şi 
celorlalţi. Dar în timp ce păşea pe scenă, Ezekiel îi ieşi înainte şi 


îi legă mâinile la spate, iar ea ştiu că avea să fie mai rău, mult 
mai râu. 

— Îngenunchează, zise Koresh. 

Era îmbrăcat în blugi şi avea un tricou murdar. Părul nu şi-l 
mai spălase de săptămâni, iar bărbia îi era acoperită de ţepi. 

Îl privi fix în faţă. Se hotărâse să nu ceară îndurare, dar i se 
părea atât de ieftin să se lase omorâtă de un om ca acesta 
pentru un motiv atât de neînsemnat. 

— Îngenunchează, repetă el, arătându-i locul. 

Ea nu se mişcă. Ezekiel veni în spatele ei şi îşi puse mâinile pe 
umerii ei. Un brânci puternic o dobori. Butucul era în faţa ei. 
Părea absurd, ca într-o scenă medievală. „Toate astea se vor 
termina, se gândi ea, când toporul va cădea şi o să mă trezesc 
în pat cu faţa scăldată de soare.” 

Koresh păşi în faţă. Fără să vorbească, îşi scoase tricoul, 
arătându-şi rănile pe care i le făcuse Amina. Erau roşii şi pline 
de sânge. Niciuna dintre ele nu fusese gravă, nu se aflase nicio 
clipă în vreun pericol real, dar păreau adânci şi dureroase, 
făcute în timpul unui atac sălbatic. 

— Astea sunt opera ei, zise el. Eu i-am oferit trupul lui 
Dumnezeu şi ea m-a rănit. l-am oferit adevărata comuniune, 
propriul sânge şi propria carne, iar ea a încercat să mă înjunghie 
în inimă. Când am fost pe pământ înainte, i-am lăsat să mă 
vândă şi să-mi înconjoare capul cu spini, să-mi bată cuie cu 
ciocanul în încheieturile mâinilor şi ale picioarelor. Dar astăzi nu 
voi fi crucificat. În schimb, cei care m-au rănit pe mine vor pieri. 

Se opri şi privi prin încăpere, la feţele albe acoperite de bărbi, 
fiecare luptându-se cu propria spaimă. Descoperiseră oare 
adevărul - că vor pieri cu toţii, că sfârşitul sosise? 

— Îmi aduc aminte, continuă el, că acasă în Texas obişnuiam 
să privesc foarte mult la televizor. Într-o zi urmăream un 
program, era despre războiul din Orientul Mijlociu şi am fost 
interesat, pentru că am vizitat Israelul o dată şi ştiu că 
Armagedonul va începe acolo. lar în acest program arătau cum 
execută oamenii în Arabia Saudită, tăindu-le capetele. Nu 
existau imagini, pentru că nu lasă pe nimeni să ia imagini. Dar 
au făcut câteva schiţe cu scenele respective şi m-am gândit la 
cât de îngrozitor era, căci îmi amintea de Vechiul Testament şi 
de modul în care Dumnezeu îi pedepsea pe atunci pe cei care 
greşeau. Îmi amintesc cum Jael, soaţa lui Haber, i-a tăiat capul 


lui Sisera. lar David l-a doborât pe Goliat, aşa cum v-am mai 
spus, şi i-a tăiat capul, după care i l-a dus lui Saul. Şi cum Judith 
a intrat în cortul lui Holofernes şi i-a venit de hac, după care l-a 
făcut bucăţi cu o sabie. Ei bine, eu nu am o sabie, dar am un 
topor, şi socotesc că toporul meu poate face asta la fel ca orice 
altceva. 

Se întoarse către Amina. Întregul ei corp era slăbit, ca şi cum 
toate simţurile îi fuseseră oprite pe rând. Înainte de asta se 
gândise că amintirile îi vor alerga prin minte, că toate timpurile 
şi locurile prin care trecuse vor fi prezente aproape simultan. 
Dar nu se întâmplase nimic asemănător, fiecare clipă trecea cu 
pas de plumb, fiecare cuvânt se întindea la nesfârşit, ca şi cum 
ar fi fost ascultat la viteza nepotrivită, şi fiecare răsuflare părea 
să dureze o zi sau o săptămână. _ 

— Dacă rămâi nemişcată, zise el, o să am grijă să nu ratez. In 
felul ăsta o să sfârşesc dintr-o lovitură. Dar dacă te suceşti sau 
încerci să te opui, n-o să-ţi nimeresc gâtul şi o să fie nevoie să o 
luăm de la capăt. 

Dădu din cap către Ezekiel. Încet, Ezekiel îngenunche jos 
lângă Amina şi, luându-i capul cu ambele mâini, o forţă să pună 
capul pe butuc. 

— Am vorbit cu el despre asta şi nu l-am putut clinti. Fă ce-ţi 
spune, stai nemişcată şi n-o să simţi nimic. Am ascuţit toporul 
azi-dimineaţă. El e puternic, iar toporul e greu. Greu şi ascuţit. 
Vrei să spui ceva cuiva? 

Ea încercă să vorbească, dar limba nu o asculta. Erau un 
milion de lucruri de spus, toate lucrurile pe care le gândise şi nu 
le spusese, dar era prea târziu. 

— Mă voi ruga pentru tine, zise el. 

Ea reuşi să privească în sus. 

— Roagă-te pentru tine, zise ea scrâşnit. Tu eşti cel care are 
nevoie. 

Ezekiel îşi luă mâinile de pe ea şi se ridică. Se uită la Koresh, 
rugându-l tăcut să se oprească, dar liderul său nu arătă niciun 
semn de îndurare. 

În acel moment se auzi un strigăt din mijlocul privitorilor. 
Koresh şi Ezekiel priviră într-acolo. Un bătrân era în picioare. 

— Asta este barbarie! strigă el în engleză. Nu este dreptate! 
Te-a rănit, iar tu o ucizi. Unde este dreptatea? în Coran 
Dumnezeu este milostiv şi blând. A/-Rahman, a/-Rahim. Unde 


este mila ta, unde este compasiunea? 

— Fă-l să stea şi să tacă, zise Koresh. 

Dar bătrânul continuă să vorbească, nevrând să tacă: 

— Dacă vrei să ucizi, ucide-mă pe mine! Eu sunt duşmanul 
tău, nu femeia asta! Sunt bătrân, am mai puţin timp de trăit, e 
mai drept. 

Printre ostatici, cei care vorbeau engleza îşi dădură seama de 
ceea ce spunea bătrânul. Se răsuciră în scaune scuturându-şi 
capetele şi spunându-i în arabă să nu se comporte prosteşte, să 
stea jos şi să aştepte cele ce aveau să se întâmple. Dar nimic 
nu-l putea îndupleca. 

Pe scenă, Koresh părea nedumerit. Nu prevăzuse asta. 
Bătrânul cu hainele lui stranii era în mod evident cunoscut 
printre ceilalţi ostatici. Oferta lui ameninţa să întoarcă situaţia, 
să dea la iveală slăbiciunea şi laşitatea sa. 

Acum ostaticii din jurul bătrânului îi făceau loc să treacă 
printre ei şi să iasă din grup. Peste tot erau murmure. Paznicii 
din fiecare parte a încăperii deveneau neliniştiţi, temându-se de 
vreo rebeliune, o revoltă care i-ar fi putut termina prin violenţă. 
Bătrânul ieşise acum de pe rândul de scaune. Unul dintre 
paznici îl apucă de braţ, încercând să-l forţeze să intre înapoi. 

Atunci strigă Koresh de pe scenă: 

— Adu-l aici! zise el. 

Urmă un moment de confuzie, apoi paznicul înţelese şi îl 
conduse pe bătrân în faţa încăperii. 

— Vino aici, sus! 

Koresh încerca din răsputeri să recapete controlul situaţiei. 

Bătrânul păşi cu grijă pe scenă. Era slab şi adus de spate, cu 
membrele atinse de artrită, dar totuşi mergea calm şi demn. Jos, 
nu mai vorbea nimeni acum. Se lăsase o tăcere care nu era 
numai o simplă tăcere. 

— Cum te numeşti? întrebă Koresh. 

— Sunt şeicul Mu'in Usayran. Un musulman şi fiul unui 
musulman. Ce mi-a fost dat de Dumnezeu îi dau înapoi acum. 
Poţi avea viaţa mea în schimbul vieţii femeii. E un schimb 
cinstit. 

— De ce faci asta? 

— Este datoria unui musulman să ajute la împlinirea a ce e 
bun şi oprirea a ce e rău. Asta e un lucru rău. 

Koresh se gândi. Văzuse reacţia la oferta lui Usayran, simţise 


dezaprobarea din rândul celor prezenţi. Acum înţeleseseră toţi 
ce se petrecea, oamenii îşi spuseseră unul altuia în arabă, din 
rând în rând. Dacă nu-l ucidea pe bătrân, aveau să fie uşuraţi. 
Le-ar fi dat speranţă. Nu le păsa dacă moare femeia, atâta timp 
cât liderul lor rămânea cu ei; asta ar fi fost o lovitură de graţie. 

— Foarte bine, zise el. Ţi se va împlini dorinţa. Se întoarse 
spre Ezekiel. Du-o înapoi în celula ei. Ai grijă să fie legată. Nu 
am terminat cu ea încă. 

Când Amina, încă tremurând, fusese condusă jos de pe scenă, 
Koresh se întoarse cu faţa spre Usayran. Privi pentru o clipă 
drept în ochii bătrânului, dar ceea ce văzu acolo fu atât de 
neaşteptat şi de lipsit orice compromis, încât fu nevoit să se uite 
în altă parte. Nu era reproş, nu era frică, nu era furie. Niciunul 
dintre lucrurile la care s-ar fi putut aştepta. Era compasiune, ca 
şi cum bătrânul ştia că diavolii alergau prin mintea lui David 
Koresh. 

Ezekiel se întorsese şi aştepta la picioarele scării. 

— Hai să terminăm cu asta, zise Koresh cu o voce liniştită, ca 
şi cum ar fi vorbit numai pentru el. 


66 


Districtul Tipperary 
10.23 


— Nu e nimeni acolo, zise Maureen. Suntem singuri. 

Lăsaseră  dubiţa într-un garaj aparţinând unei familii 
republicane din Cavan. În următoarele câteva zile avea să fie 
dezmembrată în piese care urmau să fie aruncate. Cei de la 
garaj le dăduseră o maşină, un Ford Sierra, şi actele necesare. 

Erau pe o stradă îngustă care pornea din una lăturalnică din 
Tipperary. Se orientau după o hartă pe care o luaseră de lao 
benzinărie din Birr. Încerca să-i explice cum arată coasta şi 
insulele, aşa cum şi le amintea. Trecuseră câţiva ani de la ultima 
ei vizită şi nu cunoştea zona foarte bine. 

— Vrei să spui că acolo nu ai oameni deloc? 

Ea îşi scutură capul. 

— Ba nu, sigur că sunt. Kerry a fost dintotdeauna un district 
republican. De la războiul civil încoace. Atunci au fost nişte 
evenimente îngrozitoare, iar în vest oamenii nu uită uşor. Dar nu 


avem nicio unitate specială, nu una cu o pregătire adecvată. 
Incă facem recrutări în regiune, dar nu este Donegal sau 
Monaghan, acolo nu este nevoie să ţii pregătite unităţi de luptă. 
Cei mai mulţi dintre voluntari s-au mutat, fie în Nord, fie în 
Anglia. 

— Dar nu aşa am făcut planul, zise el. Oamenii tăi au făcut un 
târg cu mine. IRA este plătită frumos ca să-mi ofere ajutor. Am 
nevoie de întăriri ca lumea. Nu sunt în poziţia de a negocia cu 
răpitorii, aşa că nu am altă şansă decât să-l scot pe şeicul Mu'in 
de acolo cu forţa Acum îmi spui că suntem numai noi doi. 

— O să găsim ajutor, provizii şi ce ne mai trebuie. 
Echipament, bărci - tot ce au pe acolo. Dar ar lua timp să trimită 
o altă unitate din Nord. Echipa pe care o aveam ar fi fost 
perfectă. Nu erau activi când am auzit de sosirea ta. De asta a 
fost posibil să ţi-i punem la dispoziţie atât de repede. 

— Atunci pentru ce a fost atacul de aseară? Din cauza 
noastră? Din cauza celor întâmplate în Belfast? 

Ea îşi scutură capul. Dormiseră foarte puţin în noaptea trecută 
şi era obosită. Orele de şofat o epuizaseră, cu spaima lor 
constantă de a o lua pe un drum care i-ar fi putut duce direct în 
braţele poliţiei sau ale unei patrule a armatei. Fuseseră puncte 
de control ale Gărzii, pe care le evitase luând-o pe străzi 
lăturalnice. Dar era sigură că briţii îi informaseră pe cei din Sud 
şi acum autorităţile îi căutau peste tot. 

— Erau din MI5, zise ea. Trupe sub acoperire antrenate de 
SAS la Hereford, dar conduse de biroul MI5 din Irlanda de Nord. 
Voiau unitatea specială. Nu pe tine, nu pe mine, doar pe ceilalţi. 
Totuşi, ar fi fost grozav de bucuroşi să ne prindă şi pe noi. Ar fi 
fost o pradă pe cinste pentru ei, vii sau morţi. Dar pe băieţii din 
Belfast îi căutau. Şi îi voiau într-un singur fel: morţi. 

— De ce? De ce să rişte dincolo de graniţă pentru a ucide o 
echipă care nu e în serviciu activ? 

li putea spune totuşi, se gândi ea. Probabil că ghicise deja că 
e vorba de răzbunare, pentru că venea dintr-o cultură în care 
lucrul ăsta era perfect normal. Şi oricum, socoti că avea şi el 
dreptul să ştie. 

— In august, zise ea, câţiva oameni de frunte din MI5 vizitau 
Belfastul pentru a pune la cale un târg cu loialiştii. Planul a ajuns 
la urechile unor oameni din armata britanică. Nu erau aşa fericiţi 
de acea vizită. Ei purtau discuţii cu oamenii noştri, încercând să 


ajungă la o înţelegere care să le permită să-şi ducă trupele 
acasă. Am pus la cale o ambuscadă. Armata a stat deoparte în 
timp ce unitatea specială a apărut şi i-a împuşcat pe oamenii 
din MI5. 

— lar MI5 a fost acolo aseară pentru că am readus la viaţă o 
unitate specială? Asta i-a alertat, nu-i aşa? 

— Cred că da. Nu cred în coincidenţe. S-ar putea să nu aflăm 
niciodată cum ne-au găsit. Dar, desigur, a fost ceva de genul 
asta. 

— Nu pot să-i condamn, nu? 

Ea îşi scutură capul. 

— Nu chiar. Dacă nu s-ar fi întâmplat, nu ţi-am fi spus 
niciodată. 

— E în regulă. Dar vrei să continui? Chiar şi după seara 
trecută? 

— Cu ce, cu împuşcăturile? 

El clătină din cap. g 

— Nu, nu cu asta. Cu ceea ce te-am pus să faci. In fața 
ferestrei, în faţa oamenilor ălora. Am greşit, sunt... 

— A fost necesar. Aş fi fost moartă dacă n-ai fi ieşit şi nu te-ai 
fi întors la timp. 

— Şi după... Ezită. Nu-şi găsea cuvintele. Nu vorbise niciodată 
despre astfel de lucruri cu o femeie. Despre dorinţă. 

— Ştiu ce vrei să spui. Il privi în ochi. N-avea să ştie niciodată 
cât de tare o rănise; nu-i va spune niciodată. N-are importanţă. 
Ai făcut ceea ce trebuia să faci. Dacă ai fi rămas, am fi fost ucişi 
amândoi. Ai făcut ceea ce a fost bine. 

El întinse o mână şi îi atinse obrazul. Ea închise ochii, aproape 
îndurerată. Sub pleoape, i se adunau lacrimi mici. 

— Nu a fost bine, zise el, dar era necesar. Dar ştii că te 
doream. 

Ea se aplecă înainte, iar e o luă şi o legănă pe umărul său. 

— Chiar ai vrut? întrebă ea. Nu-şi putea opri lacrimile care-i 
curgeau pe obraji. Chiar ai vrut? 

— Încă mai vreau, zise el. 


67 


Dunquin 
Districtul Kerry 


12.17 


Dunquin era aşezat la capătul de unde se vedea marea şi 
demult părăsitele insule Blasket. Inis Tuaisceart era la aproape 
opt kilometri distanţă, direct spre vest. 

Declan găsi locuri la barul lui Kruger. Declan şi Grainne se 
înregistrară ca soţ şi soţie, Myles şi Liam împărţiră şi ei o 
cameră. De îndată ce se instalară merseră jos pe plajă. 

Liam încă mai avea o parte din echipamentul pe care îl 
aduseseră de la Dublin, incluzând şi un binoclu telescopic care 
era adaptat şi pentru zi, şi pentru noapte. Cu ajutorul lui puteau 
vedea insula, o mică ridicătură de pământ ieşind din mare, cu o 
coastă joasă în partea de est. Erau clădiri ici-colo, iar o dată sau 
de două ori văzură oameni intrând sau ieşind din ele. Chiar şi 
ăsta era un semn promiţător, că insula era locuită. 

— Liam, zise Declan, irlandeza ta e mai bună decât a mea sau 
a lui Myles. Aş vrea să te întorci în sat şi să schimbi o vorbă cu 
câţiva localnici. Fă-le cinste cu câteva halbe de Guinness, 
spune-le că tatăl tău a stat pe insulele Blasket, că îi cunoşti pe 
Peig Sayers şi Tomas O'Cromthain personal... numai să afli ce 
ştiu despre cei care sunt colo. Unde acostează pe insulă şi aici, 
câţi cred ei că sunt; ştii ce ne trebuie. 

— S-ar putea să nu fie prea vorbăreţi. 

— Şi tu eşti din Kerry, te pricepi tu să le dezlegi limbile. 

— Ei bine, o să-ncerc. Dar s-ar putea să ia ceva timp. 

După ce plecă, Declan vorbi cu Myles: 

— Myles, vreau să găseşti o maşină şi să te întorci la Dublin. 
Trebuie să luăm legătura cu Pâdraig Pearse. El mai are resurse, 
chiar şi acum. O să-ţi scriu o scrisoare către el şi o să-ţi dau şi o 
listă cu alte persoane cu care aş vrea să vorbeşti. Trebuie să le 
spui ce ştii despre Koresh, de ce e în stare. Eu fac ce pot aici, 
chiar şi numai să privesc. Dar tu trebuie să convingi pe cine 
trebuie că un atac asupra insulei ar putea duce la un dezastru. 

— Nu ştim încă dacă ostaticii sunt acolo. 

— Ştiu. Dar am de gând să merg pe insulă să aflu. Trebuie să 
găsească echipament de scufundare. Putem ţine legătura prin 
cei de la bar. 

— O să fac tot ce pot, Declan. 

— Bine. Du-te şi găseşte o maşină! întreabă la bar mai întăi, 
ei trebui să ştie pe cine trebuie. Ne vedem acolo într-o jumătate 


de oră. 

După ce plecă Myles, Declan şi Grainne se aşezară pe plajă, 
aruncând din când în când câte o privire la conturul îndepărtat 
al insulei Inis Tuaisceart. 

— E prea departe pentru înotat, zise ea. 

— Asta ştiu şi eu. Dar sunt bărci care vin şi pleacă de aici 
toată ziua. Mă pot apropia în întuneric şi apoi pot înota. 

— Atunci vei avea nevoie de încă cineva. Eu pot manevra o 
barcă. E prea riscant să mergi singur. 

Ezită, apoi îşi dădu seama că ea are dreptate. 

— Bine, zise el. Dar pe insulă mă duc singur. Dacă nu mă 
întorc la timpul stabilit - să zicem după două ore - trebuie să 
vâsleşti înapoi singură. Asta e condiţia pe care o pun. Dacă ne 
pierdem amândoi, se reduc şansele oricui altcuiva de a mai 
ajunge acolo. 

Aprobă, neîncrezătoare: 

— Dacă Abu Hida a ajuns atât de departe, întrebă ea, unde 
crezi că s-ar duce? 

Declan ridică din umeri. 

— Depinde. Dacă vreo unitate specială este cu el, ar putea 
contacta câţiva republicani, să obţină ajutor. 

Se ridică. Cerul de deasupra încă mai ameninţa cu ploaia. Pe 
plajă, valurile cădeau grele peste pietrele ude şi lucioase. Algele 
se mişcau sub apă în tăcere. O ceaţă uşoară învăluia Inis 
Tuaisceart. 

— Asta e, zise el. Se întoarse spre Grainne cu ochii strălucind. 
Tot ce avem de făcut este să aflăm care sunt oamenii IRA de 
prin preajmă. Chiar dacă toți cei din unitatea specială sunt 
morți, Abu Hida trebuie să aibă contacte la Belfast. Ei o să-l 
pună în legătură cu oamenii lor de aici. Dacă va ajunge în 
apropiere până la urmă, atunci va lua legătura cu ei. 

Întors la bar, Liam făcea pe omul din Kerry pentru toti, 
vorbind în dialectul irlandez din West Munster şi comandând 
băuturi în stânga şi în dreapta. Tabhair dúinn dhá ghloine fuisci, 
mas é de thoil é, îl auzi Declan spunând, comandând încă două 
whisky-uri pentru doi bătrânei care abia se mai ţineau în faţa 
tejghelei. 

O lăsă pe Grainne să stea de vorbă cu soţia barmanului şi 
intră în salon. Irlandeza sa era literară, învățată cu mari eforturi 
în şcoală. Dar aici în Gaeltacht engleza îşi punea amprenta 


asupra unui om şi făcea mult mai grea câştigarea încrederii. 
Aveau mare nevoie de informaţii, iar Liam trebuia să fie ajutat în 
eforturile sale de a le culege. 

— Dia's Muire duit, a Liam! zise el, luând un scaun de la o 
masă din apropiere şi trăgându-şi-l alături de al lui Liam. 

— Dia's Muire duit agus Pádraig, a Declan, îi răspunse Liam. 
Pot să-ţi comand o băutură? 

Declan dădu din cap. 

— Vreau un Murphy's, zise el. 

Făcură comanda şi li se adusă o sticlă. Între timp, Liam făcuse 
prezentările. Declan strânse mâinile celorlalţi oameni de la 
masă. Cei mai mulţi erau bătrâni. Presupuse că trebuiau să-l ştie 
pe Michael Deighan. 

— Liam, zise el aplecându-se, vrei, te rog, să vii până afară? 
Aş avea o vorbă cu tine. 

— Desigur, dar n-ai băut nicio gură încă. 

— Ne-ntoarcem. Haide, e important! 

Scuzându-se pentru întrerupere, îi lăsară pe bătrâni cu 
băuturile lor. Afară, Declan o porni pe străduţă cu Liam. 

— Liam, crezi că ai putea intra în calculatorul poliţiei cu 
laptopul tău? Ai un modem. 

Liam se încruntă. 

— Isuse, Declan, nu e chiar aşa de simplu. Trebuie să fi 
schimbat toate parolele. Ar putea lua ore. Dacă fac o greşeală, o 
să fie călare pe noi înainte de a apuca să ne dăm seama ce se 
întâmplă. Ce vrei să afli? 

— Am nevoie măcar de numele unui informator IRA din sau de 
lângă Dunquin. Cineva care ar trebui să ştie dacă Abu Hida e 
prin zonă. Şi aş vrea să ştiu ce slăbiciuni are, ce pot folosi 
pentru a-l face să ciripească. 

— Cred că ai nevoie de o pasăre, Declan. 

— M-aş mulţumi şi cu un informator. 

Liam oftă. Se putea rezolva, dar însemna că trebuie să rişte. 

— Nu-ţi face griji! zise el. O să-ţi găsesc unul. 


68 


Washington 
09.15 


Jean nu vorbise cu el de când se întorsese, dar Conrad simţea 
că începea să se înmoaie puţin. În timp ce curăța masa după 
micul dejun, îi spuse despre Máiréad Carberry. Jean o cunoştea 
dintr-o vizită pe care o făcuseră în Irlanda. Petrecuseră o lună 
împreună cu familia Carberry, jumătate la Killiney şi jumătate la 
Craigpatrick. 

— Trebuia să-mi fi spus dinainte, zise ea. Aş fi înţeles. 

— Nu şi când aveai oaspeţi. N-ar fi fost cinstit. 

— Cel puţin aş fi ştiut ce faci, ce este atât de important. 
Declan e în pericol? 

— Nu, e în regulă. 

Intrară copiii. Michele, care avea treisprezece ani, şi Louise, 
care abia împlinise şase. Michele şi-o amintea pe Máiréad, se 
gândi Conrad. Dar nu voia să-i spună până când nu avea să ştie 
mai multe despre cele întâmplate. Ar fi pus întrebări, iar el n-ar 
fi avut răspunsurile potrivite. 

— Bagajele sunt gata, tată! N-o să ajungem acolo la timp 
pentru prânz, dacă nu plecăm acum. 

— E-n regulă, scumpo, plecăm imediat. 

Mergeau cu toţii la Williamsburg. Era locul favorit al copiilor. 
De fiecare dată când plecau acolo, Michele se hotăra să devină 
istoric. Din păcate, notele ei la istorie nu prea se potriveau cu 
aspiraţiile. 

— Michele, în care maşină ai pus bagajele? întrebă Jean. 

— În maşina lui tata, aşa cum ai spus. 

— Credeam că mergem cu maşina ta, scumpo! interveni 
Conrad. 

Jean conducea un Volvo care era mult mai potrivit pentru 
excursii. 

— Îmi pare rău, zise ea, dar dat fiind comportamentul tău de 
aseară, am uitat să-ţi spun că Volvo-ul are o problemă cu 
transmisia. Rămâne în viteza a doua. O s-o duc la garaj mâine. 
Azi o să folosim maşina ta. 

— Bine, dar trebuie să punem benzină pe drum. 

— Hai, tată, e târziu! strigă Louise. 

Conrad se repezi s-o ridice, prinzând-o sub braţ şi ducând-o 
spre maşină în hohote de râs. 

Copiii urcară. Jean închise uşa de la intrare, cu gândul la ceea 
ce i se întâmplase bietei Máiréad. Conrad spusese că a fost 
împuşcată. Războiul lor se întindea spre sud? 


Se urcă în dreapta. 

— Eşti sigur că nu vrei să conduc eu, dragule? 

— O să conduci la întoarcere. 

Privi împrejur. 

— Copii, v-aţi pus centurile? în regulă, am plecat. 

Intoarse cheia în contact şi motorul prinse viaţă. Dădu înapoi 
în stradă şi apoi demară. 

Mergeau pe Autostrada 95 de câteva minute, când Jean 
începu să se simtă ameţită. Apăsă butonul pentru a cobori 
geamul. Nu se întâmplă nimic. 

— Scumpule, geamul meu e blocat. Vrei să-l cobori pe al tău, 
am nevoie de aer. E înăbuşitor. 

Conrad apăsă butonul uşii sale. Fereastra rămase nemişcată. 
„Are dreptate, se gândi el, era chiar înăbugşitor.” Deja gazul 
pătrunsese în tot habitaclul maşinii. 

— Michele, zise Conrad aruncând o privire în spate, geamurile 
noastre sunt blocate. Poţi să deschizi unul din spate, te rog? 

Michele încercă într-o parte, apoi în cealaltă. 

— Sunt amândouă blocate, tată. Hei, putem opri? Mă simt 
destul de ciudat. lar Louise e gata să adoarmă. 

— Ai grijă! 

Jean prinse volanul la timp, când Conrad era cât pe-aci să 
intre într-un camion care se apropia. 

— Mai bine să oprim, se pare că... ne este... somn. 

Gazul era inodor şi insipid, şi continua să se degaje. Era 
suficient în micuța canistră pentru a umple maşina de douăzeci 
de ori. 

Următorul camion, cel care i-a omorât, mergea cu viteză 
foarte mare. Când Conrad pierdu controlul ultima oară, celălalt 
şofer nu mai putu face nimic. 


Când echipa de salvare sosi pentru a le scoate corpurile din 
fiarele contorsionate, gazul se dispersase complet. Nu mai era 
nici urmă din el în maşină sau prin preajmă. Apoi canistra în 
care fusese pus şi-a găsit sfârşitul într-o grămadă de gunoi, 
aparţinând centrului FBI pentru verificarea vehiculelor 
motorizate. 


69 


Inis Tuaisceart 
13.10 


David Koresh îşi spălă mâinile cu grijă. Pe insulă era puţină 
apă dulce, cea pe care o foloseau - cu multă zgârcenie - venea 
în cea mai mare parte din vasele răspândite prin preajma 
adăpostului, în care se adunase apa de ploaie. Din fericire, 
plouase din belşug de la sosirea lor şi mai aveau destule filtre 
pentru a produce apă potabilă. Ostaticii aveau o raţie de un litru 
pe zi fiecare, iar pentru spălat şi abluţiuni rituale aveau apă de 
mare. La început, fuseseră câteva proteste, dar Koresh le 
potolise ameninţându-i că le dă apă sărată şi pentru băut. 

Când ieşi din baia lui, îl găsi pe Zechariah aşteptându-l. 

— S-au potolit? întreba el. 

Zechariah dădu din cap. 

Din celulele bărbaţilor, aflate în apropiere, se ridica zgomot 
de voci înălțate în rugăciune, unele furioase, altele triste, altele 
înfricoşate. 

— Se roagă din greu, zise Koresh. Am impresia că bătrânul 
Allah nu prea-i ascultă. 

Zâmbi singur de propria glumă şi se întoarse spre Zechariah. 

Traversă încăperea către un mic frigider din care scoase o 
Coca-Cola. 

— Vrei una? întrebă el, întinzând-o spre Zechariah. 

— Nu, mulţumesc. 

Koresh închise uşa frigiderului şi deschise cutia. Bău jumătate 
din ea şi îşi şterse buzele. 

— Domnule, aţi spus că vreţi să mă vedeţi. 

— Aşa este. Trebuie să vorbim. Stai jos! 

Koresh îşi termină Cola şi puse cutia goală pe o masă. 
Zechariah se aşezase, aşteptându-l. Nu ştia ce întorsătură 
puteau lua lucrurile. Execuţia bătrânului fusese nebunească şi 
încă se mai căznea să înţeleagă simbolul înţelepciunii ei. 
Presimţea că va trebui să se roage foarte mult la noapte. 

— Zechariah, când am venit aici mi-ai făcut un serviciu. 
Atunci când Ezekiel era plecat pentru a da atacul şi a-i aduce pe 
ostatici încoace. 

— Da, domnule. 

— Cine în afară de tine mai ştie de asta? 

Zechariah deveni nervos. Nu-i plăcuse niciodată să fie atât de 


aproape de Koresh. 

— Munro şi Peters. Le-am îngropat împreună. Cincisprezece 
încărcături de fiecare, a câte zece kilograme una. 

— Doar voi trei? 

— Exact. 

— N-ai mai spus nimănui? Lui Ezekiel spre exemplu? 
Zechariah îşi scutură capul. Avea nişte laţe cârlionţate, care îi 
cădeau pe frunte şi îi încurcau vederea. 

— Nimănui. Aşa mi-aţi spus şi am făcut în aşa fel ca Munro şi 
Peters să înţeleagă. 

— Bine. 

Koresh îşi mai luă o Cola. Se apropia de sfârşitul rezervei, dar 
presupunea că acum nu mai contează prea mult asta. 

— Ultima oară, zise el întorcându-se la locul său, lucrurile nu 
prea au mers cum trebuia. O mulţime de oameni au scăpat. 
Domnul nu şi-a primit sacrificiul cuvenit. 

— Aşa este. 

— O mulţime de oameni au murit fără rost. Poţi să mă asiguri 
că atunci când o să apăs butonul n-o să mai rămână nimeni în 
viaţă? 

Zechariah îşi umezi buzele. Se simţea înfierbântat şi nesigur. 
Direcţia pe care o lua conversaţia îl neliniştea. 

— Când o să sară în aer încărcăturile alea, domnule, o să se 
vadă insula erupând tocmai din America. _ 

— Ei bine, încă s-ar mai putea să ajungem la asta. Incă s-ar 
mai putea. Mulţumesc de asigurare. Vrei să-i găseşti pe Munro şi 
pe Peters şi să le spui să vină până la mine? 

— Da, domnule. Acum, domnule? 

— De îndată ce-i găseşti. 


Ezekiel veni de afară şi o apucă pe culoar, trecând pe lângă 
celulele ostaticilor. Nu auzise nimic, dar începea să-şi dea 
seama. David nu avea de gând să se mulţumească să aştepte 
voinţa lui Dumnezeu pentru a provoca apocalipsa. Avea de gând 
să o pornească de unul singur. Şi după cum stăteau lucrurile, 
începutul avea să fie în acea seară. 


70 


Dunquin 


14.13 


— Se numeşte Lynch. Patrick Thomas Mary, cincizeci şi cinci 
de ani, învăţător. Locuieşte în Ballyferriter. Căsătorit, are şapte 
copii, numai fete, cele două mai mari fiind căsătorite. Tatăl lui a 
luptat împotriva Eliberatorilor în războiul civil. Un unchi a fost 
implicat în atacul de la Magazine Fort din 1939. S-a alăturat 
mişcării când avea şaptesprezece ani şi de atunci a fost 
trezorierul Sinn Fein în Kerry. 

Liam îi dădu lui Declan hârtia pe care tocmai o pregătise. Erau 
singuri în camera care acum era a lui Liam; Myles găsise o 
maşină şi plecase spre Dublin. 

— Da, am auzit de el. Dar pare să nu ne fie de prea mare 
folos, zise Declan. Prea loial. 

— Nu te pripi, Declan! N-am terminat. Se pare că domnul 
Lynch al nostru a fost cam lacom. A făcut niscai cheltuieli la 
pariuri. După toate aparențele, a fost un vizitator regulat al 
curselor de la Ross Road. Se pare că a pierdut o mulţime de 
bani, dar cu şapte copii oricum avea nevoie de mulţi. Aşa că şi-a 
vârât degetul în borcanul cu miere. Şi pe urmă l-a vârât şi mai 
adânc. 

— Cât de adânc? 

— A făcut-o cam zece ani, până când a fost prins de C3. Asta 
se întâmpla în 1986. Şi nu numai cu banii Sinn Féin. Şi cu 
fondurile IRA, unele dintre ele venite din America. 

— Cum a reuşit să scape atâta timp? 

— Era gata s-o păţească atunci când au dat de el. Dacă n-ar fi 
făcut-o, ar fi fost mort de mult. Unul dintre oamenii lui Martin 
Fitzsimmons, Denis Laverty, a descoperit ce se întâmpla şi i-a 
dat o şansă. Avea să fie descoperit sau putea activa ca 
informator. De atunci e omul nostru. Asta-l ajută să ţină 
conturile în regulă şi nouă ne furnizează tot ce se ştie despre 
IRA în Kerry. 

— Retrag ce-am spus. Este omul de care avem nevoie. Ai 
adresa? 

— E chiar acolo, în faţa ta. 

— Ei bine, atunci scoate maşina şi eu îţi dau să duci o 
scrisoare la Ballyferriter. 


Nu aveau mult de aşteptat. Abu Hida şi Maureen O'Dalaigh 


puteau sosi în orice clipă. Liam lăsă scrisoarea şi un număr de 
telefon. Puțin după ora cinci, Maureen sună la bar şi ceru să 
discute cu Declan. 

— Este adevărat? întrebă ea. 

— Da, zise el. Trebuie să ne vedem. Chiar dacă decideţi să 
porniţi de capul vostru, avem ceva de discutat. Pot să vă ajut, 
promit. 

— Din câte aud, acţionezi la fel de ilegal ca şi noi. Cu ce ne-ai 
putea fi de ajutor? 

— Pot să-l scot pe prietenul tău din Irlanda. Pe el şi pe oricine 
vrea să ia cu el. Cât despre tine, e prea devreme să mă pronunt. 
Dar n-o să te predau. 

— Şi dacă-ţi spune să te duci la dracu’? 

_ — Asta e dreptul lui. Dar în cazul ăsta aş spune că e prost. 
Intâlnirea nu poate face rău nici unuia din voi. Ştim deja unde 
sunteţi, putem să transmitem informaţia fără vreo urmare 
pentru noi. Lucrurile ar putea deveni neplăcute. 

Urmă o scurtă pauză. Declan putu auzi o conversaţie şoptită. 

Apoi se auzi vocea unui bărbat. 

— O să te întâlnească într-o jumătate de oră. Este un rond de 
piatră la sud de Ballyferriter. N-ai cum să-l ratezi. Dacă vii 
dinspre Dunquin, ia-o spre Teeravone şi ţine-o pe drumul ăla. E 
la aproape un kilometru înainte de a ajunge în Ballyferriter. Ai 
grijă la tertipuri! O să fie cineva cu ochii pe tine tot timpul. 

x 


Peninsula Dingle este brăzdată de trecut. Ruine ale 
mănăstirilor şi ale capelelor, colibe şi ronduri de piatră, forturi şi 
cruci celtice sunt înşirate peste tot. Şoseaua Sfinţilor porneşte 
din Kilmalkedar până în vârful muntelui Brandon, la capela St 
Brendan. Aici, mai mult decât în oricare altă parte, vizitatorul 
poate vedea cu ochii lui de ce Irlanda a fost cândva lumina 
strălucitoare a vestului creştin, vatra culturii şi a educaţiei într-o 
vreme în care Europa era în întuneric. Părea un loc potrivit 
pentru întâlnirea dintre Declan şi Abu Hida. 

Grainne şi Maureen îi acompaniau, aşteptând la distanţă în 
timp ce ei vorbeau. Nu era nevoie de un traducător. O ceaţă 
slabă urca dinspre mare şi învăluia stâncile. Ţinutul era liniştit. 
Nimeni nu era prin preajmă. În timp ce ei doi vorbeau, se 
întunecă. Se apropia seara. Fantome se adunau în cercul de 
pietre nemişcate. Morți creştini şi păgâni, pieriţi de foame sau 


ca victime ale invaziei şi ale războiului. În 1580, doar puţin mai 
la nord, la Dun an Oir, o bandă de rebeli din Munster fuseseră 
masacrați de trupele engleze. Bărbaţi, femei şi copii muriseră cu 
toţii. Printre ei erau italieni, spanioli şi catolici englezi. Aerul era 
îngroşat de atâtea morţi violente. 

Declan şi Abu Hida vorbiră mult timp. În final, îşi strânseră 
mâinile. Grainne îl văzu pe Declan ieşind din ceaţă şi 
îndreptându-se spre ea. Faţa îi era gravă, iar ochii neliniştiţi. 

— Am hotărât să-i scoatem pe Amina şi pe tatăl lui. Dacă mai 
putem salva unul sau doi dintre ceilalţi, foarte bine. El crede că, 
dacă putem face să apară la televiziune chiar şi numai doi 
ostatici, îi putem forţa mâna lui Clark. Ne ducem în seara asta. 


Când ajunseră înapoi în Dunquin, îl sună pe Tommy Murtagh: 
— Tommy, plecăm diseară. Eşti dispus? 
— O să fiu acolo. Mai am vreo două treburi de rezolvat. 


71 


Dunquin 
18.15 


Declan sorbi din sucul de portocale şi puse paharul înapoi pe 
masă. Ar fi preferat un whisky, dar avea prea multe de făcut. 
Liam şi Grainne beau fiecare apă minerală. Stăteau într-un 
separeu al barului. 

— Ei bine, Liam, eforturile tale de azi au fost răsplătite. Unul 
dintre bătrâni pretinde că l-a cunoscut pe tatăl tău. Numele lui 
este Cearbhall O'Hannrachain. 

— N-am auzit de el niciodată. 

— Poate că nu. Dar fie că-l ştie pe tatăl tău, fie că nu, l-a 
cunoscut destul de bine pe Michael Deighan. Suficient pentru a 
fi amărât de moartea lui. O mulţime de oameni de pe aici simt la 
fel, zice el. L-am întrebat despre oamenii de pe insulă şi mi-a 
spus ceva interesant. Cearbhall O'Hannrachain are o soră care 
locuieşte în Clogher, puţin mai la nord de aici. In multe seri el se 
duce acolo cu bicicleta. Drumul trece pe lângă coastă, către 
Capul Clogher şi apoi chiar spre Clogher. 

Domnul O'Hannrachain al nostru spune că a văzut lumini pe 
plajă, mai jos de cap, câteva seri la rând. Crede că cineva vine 


de pe Inis Tuaisceart şi apoi ia o maşină pe uscat, către Dingle. 

— Corpurile şi mâinile, zise Grainne. 

— Da, aşa cred. Şi cred că Michael Deighan le-a ieşit în cale, 
poate în timpul zilei. Eu zic să mergem la Capul Clogher să 
aruncăm o privire. Dacă sunt lumini, coborâm pe plajă şi îi 
săltăm pe cei care sunt acolo. Câteva întrebări amabile ar trebui 
să ne spună tot ce trebuie să ştim despre poziţiile lor. 

— Nu m-aş baza aşa mult pe asta, judecând după cele spuse 
de Myles. 

— Merită să încercăm. Hai să-i luăm pe prietenii noştri din 
Ballyferriter. Până acum trebuie să-şi fi făcut rost de 
echipament. Işi privi ceasul. Nu mai avem vreme de pierdut. 


Se întâlniră la Capul Clogher, cu feţele acoperite, ca 
vrăjitoarele care se întâlnesc pentru un sabat de-al lor. Declan 
petrecuse o oră cu Tommy Murtagh, explicându-i tot ce ştia 
despre Koresh. Tommy adusese arme şi, ce era mult mai 
important, competenţă. 

Abu Hida se descurcase aşa cum promisese. Prin intermediul 
lui Patrick Lynch reuşise să găsească o barcă. Era construită 
prin părţile locului, dar îi putea duce pe Inis Tuaisceart. Avea 
armele pe care le luase din adăpostul de la Ballybay. Aveau să 
rămână în saci care să le protejeze de apă. Făcu inventarul 
armelor aduse de Tommy şi analizară împreună punctele tari şi 
punctele slabe pe care le aveau. 

Declan le povesti foarte detaliat atacul de la Castletown 
House. Tactica folosită de atacatori, îmbrăcămintea, 
echipamentele, armele. Abu Hida ascultă cu atenție. 

— Asta ne face situația foarte grea, zise el. Nu se vor lăsa 
păcăliți prea uşor. 

— Nu. Dar cred că eficiența lor, poate fi subminată de zelul 
religios. 

— Nu m-aş baza pe asta. Şi oamenii mei sunt zeloşi, dar asta 
nu ne împiedică să fim buni luptători. Mujahedinii din Afganistan 
i-au scos pe ruşi de-acolo. Zeloşi, domnule Carberry! Fanatici! 
Cum vrei să le spui. Şi totuşi, o forţă de luptă foarte eficientă. 
Nu-i subestima pe aceşti oameni numai pentru că se roagă. 

— Da, înţeleg ce vrei să spui. Atunci putem numai să 
presupunem că vom da de un obstacol serios. 

— Numai dacă află că suntem acolo, zise Tommy. Ar fi bine să 


dăm lovitura şi să plecăm cât se poate de repede, să fim cât se 
poate de departe până să poată să pună la cale o ripostă. Ar fi 
mult mai uşor dacă am şti la ce să ne aşteptăm. 

— S-ar putea să avem mult de aşteptat, zise Declan. Nu ştim 
dacă vine careva la țărm în seara asta. 

— Atunci, să aşteptăm. 

Declan continuă să privească fâşia de pământ a coastei de la 
sud de cap. Din când în când Abu Hida i se alătura, aşezându-se 
în spatele unei stânci de unde putea vedea în lungul coastei 
până la Blasket Sound, unde Capul Dunmore întindea un braţ 
spre Great Blasket. 

— Ce vârstă avea fata ta? 

— In mai făcuse optsprezece. 

— Era frumoasă? 

— Da. Foarte frumoasă. 

— Şi ai iubit-o? 

— Da, bineînţeles. 

— ţi iubeşti soţia? 

— Nu, zise Declan, surprins de seninătatea cu care vorbea cu 
un om pe care cândva îl considerase inamic. 

— E păcat. Un bărbat trebuie să-şi iubească soţia. 

— Soarta nu e întotdeauna blândă. Eşti căsătorit? 

Abu Hida îşi scutură capul. De-a lungul coastei mici bancuri de 
ceaţă continuau să se târască dinspre mare. Luminile bărcilor de 
pescuit săltau pe apele întunecate din Sound. 

— Am ales /ihad-ul în locul liniştii, zise el. Calea lui Dumnezeu 
nu este pentru oameni căsătoriţi. 

Continuară să vegheze. Grainne şi Maureen făceau cu 
schimbul urmărind coasta de la nord de cap, până la Sybil Point, 
pentru cazul în care cineva ar fi încercat să acosteze acolo. Liam 
şi Tommy vegheau spre uscat şi discutau despre problemele 
legate de comunicaţii. 

— Când se va termina asta, zise Declan, dacă mai suntem în 
viaţă, te pot ajuta să ieşi din Irlanda cu şeicul Usayran şi cu cine 
mai vrei. Dar nu pot să fac nimic pentru Maureen. Îşi poate 
asuma riscul, dar eu nu o pot proteja. Este cetăţean irlandez, 
dar britanicii pot ridica pretenţii asupra ei la fel de bine. 

Observase mai devreme cum se comportau Abu Hida şi 
Maureen unul faţă de celălalt, simţise curentul ascuns de 
dorinţă şi de afecţiune care circula între ei. Se agăţase de asta 


pentru a şi-i închipui mai umani, ştiind că altfel i-ar fi fost dificil 
să-i accepte ca aliaţi. 

Abu Hida nu-i dădu niciun răspuns. Era încă prea devreme 
pentru el să ştie ce simţea cu adevărat pentru Maureen. 
Dragostea nu era un cuvânt care să fi figurat vreodată în 
vocabularul lui obişnuit. 

— Uite! zise el. Acolo jos. 

Declan luă binoclul de la el. Pe o plajă plată, chiar la nord de 
Dunquin, străluceau farurile unei maşini. 


72 
00.26 


Când Ezekiel văzu luminile, văslise deja trei sute de metri în 
afara cursului. De obicei se putea baza pe luminile din Dunquin 
pentru a-şi păstra direcţia, ca să ajungă la maşina cu care putea 
pleca de pe plajă. In noaptea asta însă frecventele valuri de 
ceaţă făceau navigarea mai dificilă. Intoarse, vâslind din greu 
spre lumini şi dorindu-şi, ca întotdeauna, să poată folosi motorul 
pentru a se apropia şi a pleca de la țărm. Nu se punea 
problema, bineînţeles, dar vâslitul încetinea mult lucrurile, iar în 
noaptea asta se simţea obosit şi deprimat. 

Capul şeicului stătea sub el, învelit în pânză de sac. Atârna 
greu în inima lui Ezekiel, trimiţându-i gânduri necredincioase. 
Era incapabil să-şi alunge imaginea bătrânului stând neclintit în 
picioare ştiind bine că îşi pecetluia soarta. Nici nu-şi putea 
şterge imaginea feţei bătrânului când îşi privise călăul în ochi cu 
atâta linişte. Se putea să fie astea uneltele diavolului, aşa cum 
susţinea Koresh? îi era greu să împace atitudinea creştinească a 
bătrânului cu moartea şi cruzimea aduse de mâinile cuiva care 
se credea fiul Domnului. 

li venea la fel de greu să îşi îndrepte loialitatea zdruncinată 
faţă de un om pe care îl considerase Dumnezeu pentru foarte 
multă vreme. Conştiinţa faptului că David plănuia să-i omoare 
pe toţi cei din adăpost îi trezea cele mai dureroase amintiri. 
Imaginea focului şi sunetul vocilor copiilor strigând după ajutor. 
Şi dacă mergeau cu toţii în iad, toţi acei musulmani, bărbaţi şi 
femei, vor sta acolo pe veci strigând după ajutor? 

Asta credea David şi era ceea ce Ezekiel crezuse şi el ani de 


zile. Dar se gândea la propriii copii în flăcări, se gândea la ei 
îndurând durerea pentru încă o oră, încă o zi, încă o săptămână. 
Şi se gândea la copiii evrei care-şi găsiseră moartea în lagărele 
de concentrare. Nu auziseră niciodată de Isus, nici n-avuseseră 
vreodată şansa, dar Dumnezeu tot îi pedepsise, Dumnezeu îi 
ardea pentru că fuseseră născuţi evrei la momentul nepotrivit şi 
în locul nepotrivit. 

Barca ajunse la țărm şi el sări jos, alungându-şi gândurile 
necredincioase. Ramon stinse luminile maşinii şi cobori pe plaja 
îngustă, pentru a-l ajuta să treacă mica ambarcaţiune pe mal, 
dincolo de limita mareei. Ramon era mexican, unul dintre cei 
câţiva imigranţi care se alăturaseră bisericii în ultimii ani. 
Fusese în armata mexicană într-o unitate de comunicaţii, iar 
Koresh îi dăduse sarcina să păstreze un punct de comunicaţii pe 
țărm. Trăia într-o mică rulotă dintr-un camping din Carhoo, puţin 
mai sus de Dunquin. 

— O noapte îngrozitoare, zise el. Ceaţa asta îmi pătrunde în 
oase. 

— Poţi să încerci să vâsleşti spre Mexic, zise Ezekiel. Era o 
glumă obişnuită între ei. E chiar acolo. Arătă spre mare. Nu 
trebuie decât să orientezi barca în direcţia potrivită şi să 
primeşti binecuvântarea lui David. 

— Nu mai glumi cu lucruri ca ăsta, te rog! Ramon era unul 
dintre cei mai fervenţi adepţi ai lui Koresh, devotat total unui 
om care-l salvase de la deportare şi de la o viaţă săracă în 
Mexic. 

Fixară barca şi aşezară vâslele cum trebuia. Deodată o lumină 
strălucitoare erupse în întuneric şi se opri pe feţele lor, orbindu- 
i. 

— Nu mişcaţi! veni o voce din întuneric, din capătul plajei. 

Ramon se răsuci. Avea întotdeauna un pistol Uzi în centură. 

Acum îl scoase şi începu să tragă la întâmplare, fără să poată 
vedea sau ţinti. Dar era suficient să tragă spre lumină. Câteva 
gloanţe îl loviră pe Liam în piept şi în umăr, doborându-l şi 
trimițând lumina în nisip. 

A doua lumină izbucni, ţintindu-l direct pe Ramon. Abu Hida 
îşi ridică pistolul şi îl împuşcă de două ori, în cap. Mexicanul 
căzu şi rămase nemişcat. i 

Zgomotul împuşcăturilor se risipi deasupra mării. In Dunquin 
oamenii îşi întrerupseră activităţile şi se uitară unii la alţii. Pe 


plajă, liniştea care urmă împuşcăturilor fu prelungă. Nimeni nu 
vorbea. Nimeni nu părea să respire. Apoi, încet, sunetele 
începură să se strecoare înapoi în întuneric. Valurile se spărgeau 
de țărm. Paşii cuiva răsunară prin pietriş de parcă ar fi fost sticlă 
spartă. Din depărtare pluti prin noapte sunetul motorului unei 
maşini. Dar ceea ce auzeau cu toţii cel mai clar erau 
bolboroselile înecate în sânge din pieptul lui Liam, în timp ce 
încerca să respire. 

Declan se aplecă lângă el şi îi băgă o mână sub cap. 

— Rezistă, Liam! Te ducem la maşină. Nu e mult până la 
Dingle. Au un spital în vestul oraşului. O să aibă grijă de tine 
acolo. 

— Nu... faceţi... asta, domnule. Liam scuipă, înecându-se cu 
sânge. Ar... fi... pierdere... de timp. 

— Rămâi întins, Liam şi încearcă să nu vorbeşti! 

— Nu... mai... contează. S-a terminat... oricum. 

În lumina lanternei, Tommy îngenunche şi ridică tricoul lui 
Liam. O singură privire îi spuse că avea dreptate. Ar fi fost o 
călătorie inutilă, căreia nu i-ar fi putut rezista. 

— Am fost... legal... domnule... nu-i aşa? Vă rog... spuneţi... 
soţiei... că n-am făcut... nimic rău. 

— Avem o cauză bună, Liam. Să salvăm vieţi. Ai fost 
însărcinat chiar de taoiseach. O să îi spun asta. O să-ţi dea o 
medalie. 

— Să-mi dea... pe dracu'. > 

Declan privi în jos, apoi către Tommy. Işi scutură capul. 
Declan închise ochii pentru o clipă, apoi întinse mâna şi-şi puse 
degetele pe pleoapele lui Liam, închizându-le. Acum se mai 
auzea numai zgomotul mării căzând pe plaja pietroasă şi 
întunecată. 

Abu Hida şi Maureen îl trăseseră deja pe Ezekiel în şosea. Nu 
opusese rezistenţă. Când Declan şi Grainne se întoarseră, stătea 
pe bancheta din spate cu Maureen privind fix înainte, ca într-o 
beznă de dincolo de un ecran pe care numai el îl putea vedea. 

— E mort, zise Declan, aşezându-se în scaunul şoferului. 

Abu Hida era pe scaunul pasagerului din faţă, lângă el. 

— Îmi pare rău, zise el. Ai pierdut o mulţime de oameni. 

— Nu era doar unul dintre oamenii mei, izbucni Declan. Era un 
prieten. 

— Înţeleg. Crede-mă! 


— Chiar înţelegi? 

Abu Hida privi în altă parte, intrigat de asprimea din vocea lui 
Declan. 

— Trebuie să plecăm de aici, zise el. Cineva trebuie să fi auzit 
împuşcăturile. Poliţia îşi va băga nasul foarte curând. 

Declan porni maşina. În timp ce băga în viteză şi se pregătea 
să demareze, din spate se auzi o voce. Ezekiel era aplecat 
înainte, agitat. 

— Capul, zise el. Capul bătrânului. L-am lăsat în barcă. 

Declan opri motorul. Se simţea amorţit, aproape paralizat. 

Se întoarse încet. 

— Ce ai spus? 

Ezekiel se holbă la el, ca o umbră dintr-o ceaţă în care nu 
putea să vadă. Maureen îl apucă de umeri şi îl scutură. 

— Ce-ai zis, nenorocitule? Ce-ai zis? 

— Lasă.-l, zise Declan. 

Omul nu era numai înspăimântat, mai era ceva, ceva de care 
Declan nu-şi putea da seama prea bine. Bruscându-l sau 
ameninţându-l, nu făceau decât să-l împingă şi mai mult în acel 
ceva. 

— Ai spus ceva despre un cap, zise Declan, pe care l-ai lăsat 
în barcă. Ce voiai să spui? 

Ezekiel se holba în întuneric, luptându-se să găsească sensul 
unor lucruri pe care nimeni altcineva nu le-ar fi putut înţelege. 

— Trebuia să-l duc la Dublin. Voia să-l las într-o biserică. 

— Un cap? 

— L-a tăiat. În locul capului unei femei. Bătrânul s-a oferit 
voluntar. 

Abu Hida se întoarse către el. 

— Ce bătrân? Cum îl chema? 

— Nu ştiu. Un nume străin. 

— Nu, zise Abu Hida. Nu sună la fel. Se întoarse spre Declan. 
Ar fi bine să aruncăm o privire în barcă. 

Merseră împreună înapoi pe plajă. Valurile nu se retrăseseră 
de pe țărm. Ceaţa plutea încă deasupra apei sau se întindea, 
ectoplasmică, peste pietre. Paşii lor se îngropară în pietriş cu 
zgomote stridente, vibrante. Barca stătea de-a lungul graniţei 
dintre nisip şi pietriş. Folosindu-şi lanternele, găsiră învelişul de 
pânză. Abu Hida îl ridică cu grijă, în timp ce Declan puse lumina 
pe el. 


Abu Hida desfăcu încet marginile pânzei în care era înfăşurat 
sacul şi apoi o trase la o parte. Pe faţă erau şuviţe de păr şi 
barbă năclăite cu sânge. Ţinând capul în mâna stângă, le dădu 
la o parte. 

Declan îl văzu aplecându-se, îi văzu faţa contorsionându-se de 
durere, îl văzu închizând ochii pentru a alunga ceea ce tocmai 
văzuse. Şi apoi, de nicăieri, răsări un urlet atât de sfâşietor, de 
dezolant, de îngreunat de durerea unei vieţi întregi şi de 
durerea tuturor vieților dinainte, încât Declan îşi acoperi urechile 
pentru a nu-l mai auzi. Il văzu pe Abu Hida lăsându-se în 
genunchi, ţinând capul retezat strâns la piept, legănându-se în 
disperarea sa ca un copil luat de la pieptul mamei, plângând în 
ceaţă şi în întuneric, urlând deznădăjduit. 

lar Declan stătea şi privea, uitându-se din când în când mai 
sus pe plajă, unde el şi Tommy îl lăsaseră pe Liam Kennedy sub 
o pătură. Se gândise la bărbaţii şi la femeile cunoscuţi în Liban, 
cu toţii victime ale lui Abu Hida şi ale prietenilor săi, cu toţii 
morţi. lar ucigaşul lor era aici, doborât de durerea morţii tatălui 
său pe o plajă de la capătul lumii. 

Ridicându-şi privirea, auzi marea lovindu-se de plajă şi văzu 
întunericul crescând. Acolo departe, pe o stâncă părăsită, era 
singura persoană din lume pe care o iubea. Văzu faţa Aminei, 
aşa cum fusese ultima oară când o văzuse, cu câteva minute 
înainte de atac. Şi se întrebă dacă mai era încă în viaţă sau dacă 
tot ce îl aştepta pe Inis Tuaisceart era doar mai multă durere. 


73 


Ballyoughteragh 
00.50 


Într-un loc liniştit în apropiere de golful Ballyoughteragh, 
Declan vorbea cu Ezekiel. li luase destul timp să se înţeleagă cu 
el, dar Declan era sigur că persuasiunea putea reuşi acolo unde 
durerea ar fi adus dispreţ şi tăcere. Ezekiel nu era înspăimântat 
de lucrurile care îi înspăimântau pe oamenii obişnuiţi. Ziua 
Mâniei era foarte aproape, poate la doar câteva ore depărtare; 
ce ar mai fi contat tortura unei zile faţă de eternitate? 

— Cum te numeşti? îl întrebă Declan. 

— Ezekiel. 


— Ca profetul? 

— Exact. El mi-a dat numele, mi l-a dăruit. 

— Cine? David? 

— Exact. Cine eşti tu? De unde ştii de David? 

— Sunt un poliţist, atâta tot. Vreau să te ajut. Şi vreau să mă 
ajuţi să-i salvez pe ostaticii pe care i-aţi luat... 

— Ştiu cine eşti! izbucni Ezekiel. Eşti Carberry. Erai cu femeia 
în seara dinaintea atacului. Cu femeia arabă, cea pe care David 
voia s-o omoare. 

— Amina. E întreagă? 

Ezekiel dădu din cap. 

Ar fi vrut să întrebe mai multe, dar nu avea timp. 

— Cum te numeai înainte ca el să-ţi dea numele Ezekiel? 

— Jay, răspunse Ezekiel. Jay Johnson. 

Declan îl trase pe Tommy deoparte şi îi şopti grăbit ceva. 

— Tommy, ia legătura cu Myles! Spune-i că-l avem pe unul 
dintre oamenii lui Koresh, un om pe nume Johnson. Jay Johnson, 
întreabă-l dacă are date despre el, ceva care să ne poată fi de 
folos. 

— Nu am numărul! 

— Stă în apartamentul lui Mâiread din Ballsbridge. l-am dat 
cheia. Uite numărul. 

Declan scrise numărul pe o bucăţică de hârtie şi se întoarse 
să-l interogheze pe Ezekiel. Omul părea aproape aerian. Era 
greu să-l aducă cu picioarele pe pământ. N-ar fi răspuns la nicio 
întrebare în ce privea poziţiile lor pe insulă. De fiecare dată când 
Declan privea la ceas, timpul scurs era considerabil. 

Era gata să renunţe şi să-l dea pe Ezekiel pe mâna lui Abu 
Hida, când Tommy se întoarse. 

— Tocmai am vorbit cu Myles, zise el. Jay Johnson a fost la 
Waco. El a fost unul dintre Atotputernici, gărzile personale ale 
lui Koresh. Se pare că a reuşit să scape după ce a pornit 
incendiul şi a fost arestat. Într-un fel sau în altul a fost eliberat. 
Nu s-a mai auzit de el. A avut soţie şi copii. Au murit în incendiu. 
Soţia se numea Mary, iar fetiţele Sarah şi Rachel. Sarah avea 
patru ani, Rachel - doi. 

Declan se întoarse la Ezekiel. Deasupra capetelor lor noaptea 
se îngroşa, de parcă ar fi fost agitată de o mână uriaşă. 

— De ce nu mi-ai spus despre soţia ta, Jay? Sau despre Sarah 
şi despre Rachel? 


Ezekiel privi spre el de parcă s-ar fi uitat într-un puț adânc, 
unul în care s-ar fi putut îneca. 

— Ştii destule. Ştii al dracului de multe lucruri. 

— Şi eu am avut o fată, continuă Declan. A fost împuşcată cu 
mai puţin de o lună în urmă, la Dublin. Într-o cofetărie. Tocmai 
îmi spusese că urma să aibă un copil, în mai puţin de cinci luni. 
Omul care a împuşcat-o a fost englezul care e cu voi pe Inis 
Tuaisceart, cel care ţine legătura cu Harker şi care a făcut târgul 
cu voi. 

Ezekiel părea şocat. 

— Târg? Ce târg? 

Declan se încruntă. Cu siguranţă Ezekiel trebuia să ştie ce 
pune Koresh la cale. Dar întrebarea părea sinceră: 

— Nu ştii? 

Ezekiel îşi scutură capul. 

— David l-a luat pe Musgrave pentru că ştia cum să 
intercepteze comunicațiile oficialilor. Trebuie să ştim ce se 
întâmplă de fapt cu negocierile astea. 

— Cum a intrat în contact cu Musgrave? 

Ezekiel ridică din umeri. 

— Nu sunt sigur. David a fost în Anglia acum câţiva ani. Şi-a 
făcut o mulţime de prieteni. Musgrave era de la Informaţiile 
militare sau cam aşa ceva. 

— Nu era, Jay. Este. Sau, ca să fim mai exacţi, lucrează pentru 
MI5. 

Declan continuă, spunându-i lui Ezekiel tot ce ştia. Despre 
Musgrave. Despre Harker. Despre lataganul. Când termină, îl 
întrebă din nou: 

— Spune-mi despre Mary şi despre copii. 

Ezekiel îi spuse, fără ezitare. După infern era pentru prima 
oară când vorbea cu cineva despre ele. 

Apoi continuă, spunându-i lui Declan tot ce voia să ştie. Unde 
era adăpostul, unde stăteau paznicii, ce fel de arme aveau, 
unde erau instalate alarmele. Lui Declan îi păru că principalul 
lucru pe care se baza Koresh era înţelegerea cu Harker, nu o 
apărare bine pusă la punct. Dacă puteau trece de paznicii de 
afară, care aveau misiunea să supravegheze împrejurimile 
insulei, puteau intra foarte uşor în adăpost. 

Ezekiel desenă o hartă stângace pe care apăreau camerele 
paznicilor, celulele, dormitoarele şi bucătăriile. li spuse lui 


Declan unde era ţinută Amina. 

Aproape terminaseră când Ezekiel se ridică în picioare, cu 
ochii larg deschişi, privind fix. Îşi amintise discuţia lui Koresh cu 
Zechariah. 

— Ce este, Jay? Ce s-a întâmplat? 

— N-o să aştepte. E limpede. Are încărcături de explozibil sub 
clădire şi o să le aprindă. Asta a încercat să facă şi prima dată, 
la Waco. De data asta vrea s-o facă cum trebuie. 

— Jay, calmează-te şi spune-mi exact ce ştii. 

Jay îi spuse de conversaţia pe care o auzise. Şi despre discuţia 
cu Koresh, de dimineaţă. Când termină, Declan îl lăsă legat şi se 
duse la ceilalţi. De unde stăteau, puteau auzi marea ridicându- 
se şi căzând asupra țărmului. Le spuse tot ce aflase de la 
Ezekiel. Nimeni nu scoase vreun cuvânt. 

Declan se întoarse către Abu Hida. 

— Imi dau seama, zise el, că poate nu vrei să vii. Tatăl tău a 
fost omorât. Şi voi înţelege dacă vei spune că vrei să pleci 
acum, să te întorci în Liban. Tot te ajut să ieşi. lţi dau nume şi 
adrese ale unor oameni la care poţi merge. Oamenii tăi au şi ei 
resursele lor. Poate vor fi în stare să te ajute s-o iei pe 
domnişoara O'Dalaigh cu tine, dacă ea vrea asta. Dar eu m-am 
hotărât. Merg în noaptea asta. 

Vocea lui Abu Hida veni din întuneric, joasă şi calmă: 

— Vin cu tine, zise el. Tatăl meu nu era singurul motiv pentru 
care am venit. Mai sunt şi alţii, a căror eliberare înseamnă mult 
pentru oamenii mei. Chiar dacă nu pot să-i ajut decât pe unul 
sau doi să scape, tot va fi ceva. 

— Şi ceilalţi? întrebă Declan. Cum rămâne cu ei? 

— Nu-i pot ajuta pe toţi. 

— Nu ai niciun ordin în privinţa lor? Unii dintre ei sunt inamicii 
tăi. Poate că ai prefera să-i vezi morţi. Nu vreau să mergi cu 
mine dacă asta vrei. Dacă ai ordine să-i ucizi. 

Abu Hida îşi scutură capul. Era o umbră mişcându-se în 
întuneric. 

— Da, zise el, am astfel de ordine. Dar le pot ignora. Dacă-i 
ucid, nu sunt cu nimic mai bun decât omul de care tocmai mi-ai 
spus, cel care i-a luat capul tatălui meu. Cel care pretinde că e 
Dumnezeu şi ucide pentru că e plin de ură. Dacă vin cu tine, vin 
pentru a-i salva pe cei pe care-i pot salva. Crede-mă! 

— Te cred. 


Declan se întoarse către Maureen. 

— Şi tu? Asta nu mai e treaba ta. 

— Domnule, zise ea, sunt ani de zile de când susţin că IRA 
este singura forţă militară legitimă din Irlanda. Din câte aud, 
briţii au făcut de toate în afara unei invazii. Căpitanul Murtagh 
pare să fie singurul soldat irlandez independent care a mai 
rămas. Aşa că asta e o mare şansă pentru mine ca să dovedesc 
ceea ce susţin. Este lupta mea, la fel cum e şi a dumneavoastră. 

Declan ştia că nu are rost să se certe. Oricum, avea nevoie de 
toţi luptătorii pe care îi putea avea, indiferent dacă erau legitimi 
sau nu. Pentru moment, nu putea să o judece pe Maureen 
O'Dalaigh. 

— Tommy? întrebă el. 

Murtagh dădu din cap. 

— Pentru moment, sunt aproape la fel de legitim în ochii 
Republicii ca şi domnişoara O'Dalaigh. Nu mă pot întoarce, aşa 
că aş face bine să merg înainte. 

— Grainne? 

— Vin. Sunt în aceeaşi situaţie în care eşti şi tu. Şi nu aş vrea 
să ştiu că Liam a murit doar pentru a-mi face bagajele şi a pleca 
acasă. 

Porniră înapoi către țărm, unde îi aştepta barca. Când Tommy 
trecu pe lângă el, Declan îl apucă de braţ. 

— Tommy, poţi să dai de Myles? Trebuie să-l întreb ceva. 

Tommy îl sună de la mobilul său. 

— Myles? Aici Declan. Ascultă, trebuie să aflu ceva. Reacţia ta 
de moment, atâta tot. Koresh a minat clădirea. O s-o facă din 
nou? O să se arunce în aer împreună cu zeci de alţi oameni doar 
ca să pornească Judecata de Apoi? Are vreun sens pentru tine? 

Urmă o pauză lungă. Când Myles răspunse, vocea îi era greu 
de recunoscut: 

— Declan, dacă are cu ce să o facă, aruncă şi lumea în aer. 
Crede că e Dumnezeu. Şi crede că a sosit sfârşitul pentru tot ce 
a creat. 


74 


În apropiere de Inis Tuaisceart 
02.36 


Insula Inis Tuaisceart are forma unui triunghi întors, cu latura 
cea mai lungă orientată spre nord-vest. Ajunseseră acolo pe 
ocolite, după ce plecaseră de pe o plajă de la nord de Capul 
Clogher. În barcă mai era loc pentru încă cinci persoane. 

Dincolo de cap valurile erau mari, iar întunericul - pătrunzător 
şi înfricoşător. Pe țărm nu se mai vedea nicio lumină, de parcă 
s-ar fi scufundat în urma lor, în tăcere, precum o mare masă de 
pământ căzută ca o, piatră în valurile cenuşii. Norii acopereau 
cerul. Nu erau nici lună, nici stele după care să se orienteze. Pe 
mare, în larg, începea furtuna, născându-se în mijlocul 
Atlanticului. 

Cel mai mare pericol era acela că în întuneric puteau pierde 
direcţia şi se puteau rătăci. Nu îndrăzneau să rişte apropierea 
de insulă cu motoarele pornite. Pe Inis Tuaisceart nu era nicio 
lumină şi, chiar dacă aveau doi kilometri de coastă pe care 
puteau acosta, Declan ştia că nu era imposibil să fie traşi de un 
curent puternic pe lângă insulă şi duşi în largul mării. Dimineaţa 
îi putea găsi pe marea furioasă într-o barcă mică. 

Opriră motorul. Tommy era navigatorul, folosind un compas 
de marină şi un radar alimentat la baterie. 

— Acum scoateţi vâslele, zise el. Curentul ăsta e destul de 
puternic pentru a ne târî în altă parte. 

Declan şi Abu Hida desfăcură vâslele şi apoi le strecurară în 
locaşurile lor. Aveau de vâăslit aproape un kilometru. „Cel puţin, 
se gândi Declan, dacă urmează să plecăm vreodată de pe 
insulă, putem folosi motoarele tot drumul.” 

Grainne stătea la prova, scrutând întunericul cu o lunetă 
Simrad. În faţa lor nu era nimic în afara valurilor cu creste albe. 
Marea devenea agitată, dar cel puţin vântul înlăturase ceața. 

Durerea din gât şi din umeri îi aminti lui Declan că nu-l duruse 
capul toată ziua. Nu-şi putea aminti când făcuse ultima oară o 
muncă fizică atât de grea. În spatele lui, Abu Hida trăgea încet, 
inspirând şi expirând lung, cu toată capacitatea plămânilor. 

— Sst! Nu mai vâsliţi! 

Tommy era aplecat înainte, cu o mână în dreptul urechii. Fără 
zgomotul  vâslelor puteau auzi valurile spărgându-se de 
marginile micii ambarcaţiuni. 

— Ce este? 

— Sst! Apoi, deodată, o bucurie stăpânită. Sunt valuri care se 
sparg de stânci. O mulţime de valuri. Şi nişte nenorocite de 


stânci mari. Puteţi vâsli din nou, băieţi! Inis Tuaisceart e chiar în 
faţa noastră. 

Douăzeci de minute mai târziu, acostară pe o fâşie îngustă de 
plajă pietroasă. In faţa lor se înălța un perete înalt de stâncă. 
Declan şi Abu Hida rămaseră aplecaţi pentru un timp, trăgându- 
şi sufletul şi dezmorţindu-şi mâinile. 

Traseră cu grijă barca pe mal, ascunzând-o bine între nişte 
stânci. Abu Hida şi Tommy împărţiră armele pe care le 
aduseseră. Arabul avea, pe lângă o puşcă de asalt Franchi, o 
armă Mossberg Bulipup, două pistoale şi Peskett-ul său. Mai 
avea şi o arbaletă uşoară, echipată cu un puternic dispozitiv de 
vedere în noapte şi o mică rezervă de săgeți. 

Căţărându-se cu grijă, în tăcere, ajunseră pe vârful stâncii. 
Acolo erau scobituri în care se puteau adăposti, în timp ce 
Grainne iscodea terenul din faţa lor. Un vânt tăios bătea fără 
întrerupere peste pământul sterp şi denivelat. Acolo nu creştea 
aproape nimic. Era greu de crezut că, timp de generaţii întregi, 
bărbaţi şi femei trăiseră cândva pe această stâncă dezolantă şi 
necruțătoare. 

— Acolo, şopti Grainne. Trebuie să fie capela St Brendan. 

li dădu luneta lui Declan, arătându-i locul aproximativ. El se 
uită puţin, apoi dădu din cap. 

— Paznicul din spate trebuie să fie poziţionat puţin mai la 
stânga, zise el. 

— Asta dacă prietenul nostru ne-a spus adevărul, zise Abu 
Hida. 

Ceru luneta. Mai bine de cinci minute stătu întins, privind prin 
ea. La sfârşit oftă şi o dădu celorlalţi. 

— Trebuie să lucrăm în tăcere, zise el. Sunt doi. Lăsaţi-mi-i 
mie! 

Lăsându-şi celelalte arme, luă luneta, arbaleta şi o mână de 
săgeți, şi se strecură în întuneric. 

Se întoarse după o jumătate de oră. Fără să scoată un cuvânt, 
îi înapoie luneta lui Grainne. 

— Acum putem să mergem, zise el. 

li conduse în întunericul din care tocmai venise, cu piciorul 
său sprinten găsind cea mai bună cale pe terenul accidentat. 
Acum mergeau în jos, către coasta de est a insulei. Aici îşi 
stabilise Koresh tabăra, pe locul unei vechi gospodării. 

Ca şi la Waco, ridicase şi aici un foişor, şi pentru valoarea lui 


simbolică şi pentru cea practică. Ezekiel îi avertizase, spunându- 
le că paznicii din el erau echipați cu dispozitive de vedere în 
noapte şi că erau foarte atenţi. 

Văzură turnul de aproape doisprezece metri, apoi cele câteva 
clădiri adunate la baza sa. Din spatele unei grămezi de pietre, 
Grainne observă că nu era decât un paznic. In cea mai mare 
parte a timpului se uita spre fâşia de pământ care separa 
clădirile de țărm, ca şi cum ar fi aşteptat un atac din acea parte. 
Dar din când în când, se mai întorcea şi în direcţia lor. 

Tommy se întinse lângă ea. Erau la aproape două sute 
cincizeci de metri. 

— Pot să-l dobor de aici, zise el. 

Scoase o puşcă cu lunetă Steyr SSG şi îi ataşă un dispozitiv 
Kahles Hella pentru amplificarea vederii. Arma mai avea şi un 
dispozitiv Blind Pugh, care putea proiecta un punct negru pe 
ţintă. Spre deosebire de alte dispozitive de ţintire similare, care 
foloseau puncte roşii, Blind Pugh rămânea invizibil în întuneric. 

Tommy tinti cu grijă. Arma avea amortizor, dar mai multe 
focuri puteau fi auzite înăuntru. Expirând, aşteptă până când 
omul se întoarse cu faţa spre el, oferindu-i o ţintă uşoară. 
Degetul i se încleşta pe trăgaci. Era dificil să tragă exact, pentru 
că vântul putea devia glonţul. Aşezându-se mai bine, mişcă 
punctul până când ajunge în mijlocul feţei omului. Chiar şi cu o 
deviere de un centimetru, tot l-ar fi scos din circuit. 

Zgomotul se auzi exagerat de tare în liniştea din jur. Grainne, 
privind prin Simrad, îl văzu pe paznic tresăltând şi căzând. Îşi 
păstră ochii asupra turnului până când fu sigură că n-o să mai 
mişte. Tommy supraveghea deja intrarea în clădirea principală, 
unde era dormitorul paznicilor. Aşteptă un minut, apoi două, 
apoi trei. Nu apăru nimeni. Împuşcătura nu fusese auzită. 

Îşi făcuseră deja planul. De aici încolo aveau să acţioneze în 
tăcere, mai puţin în cazul în care vreunul dintre ei ar fi fost 
forţat s-o rupă. 

Tabăra avea patru clădiri. Cea mai mare, situată în partea de 
nord, era fostul adăpost care îi găzduia acum pe ostatici şi pe 
răpitori. Ezekiel le descrisese interiorul în detaliu. Un culoar 
central despărţea celulele, în capătul dinspre est erau izolate 
femeile, cu propriile toalete şi duşuri. De-a lungul laturii nordice 
a clădirii, separate de celule printr-un coridor, erau dormitoarele 
gărzilor de corp ale lui Koresh şi, în capătul de est, propriul fief. 


Spre sud, nedespărţite de celule, erau bucătăria şi sala de 
mese. În capătul vestic, opus intrării, se găseau camerele 
paznicilor. 

Pe latura sudică a clădirii principale era un şopron pătrat în 
care fuseseră instalate toaletele, chiuvetele şi duşurile 
bărbaţilor. Prizonierii erau duşi acolo câte doi, dimineaţa şi 
seara. În apropierea şopronului era o baracă pentru comunicaţii, 
în care era cineva tot timpul, pentru a primi eventualele mesaje 
de la Ramon. 

Ceva mai la est este depozitul de arme. Foişorul era în colţul 
format de depozit cu baraca pentru comunicaţii. 

După descrierea lui Ezekiel, clădirile nu erau foarte solide. Se 
hotărâseră să intre spărgând peretele, pe partea cea mai 
îndepărtată de dormitoare. De acolo puteau să meargă în sala 
de mese şi apoi prin coridorul scurt, care trecea printre 
camerele paznicilor şi celule. Dacă reuşeau să-i doboare pe 
paznicii aflaţi acolo, Abu Hida şi Maureen aveau să găsească şi 
să elibereze patru ostatici, aleşi de pe o listă pe care Abu Hida o 
primise la Baalbeck. Nu puteau şti cine e viu sau mort, dar 
sperau că vor putea parcurge repede lista şi îi vor putea elibera 
pe ostatici în doar câteva minute. În timpul ăsta Declan, Tommy 
şi Grainne aveau să intre în încăperile rezervate femeilor, să-i 
doboare pe paznicii de acolo şi s-o găsească pe Amina. Cât 
despre Musgrave, Declan încă nu se hotărâse ce să facă. 

Era inutil să se gândească la eliberarea celorlalţi ostatici. Mai 
era doar o barcă pe insulă, care ar fi putut lua cel mult cinci 
persoane. Până aveau să o găsească, restul paznicilor aveau să 
fie în picioare. Cel mai probabil ar urma un masacru. 

Odată ce îi găseau pe cei cinci ostatici după care veniseră, se 
vor retrage, în timp ce Abu Hida şi Tommy acopereau 
dormitoarele. Trebuia să-i ducă pe toţi la barcă înainte de a se 
da alarma. Odată ajunşi în barcă, aveau şanse foarte mari să 
ajungă la țărm fără a mai întâmpina vreo piedică. Ceilalţi 
trebuiau să-şi joace şansele, dar era posibil ca banda lui Koresh, 
ştiind că ascunzătoarea le-a fost descoperită, să abandoneze 
insula, lăsându-i pe ostatici acolo. „Cel mai probabil, îşi spusese 
Declan, David Koresh are să pornească mai întâi noaptea 
apocalipsei.” 

Venind dinspre vest, şopronul îi despărţea de clădirea 
principală. Ezekiel le spusese ce riscă intrând în zona paznicilor, 


care aveau sarcina să dea un rond la fiecare jumătate de oră. 
Fiecare pas trebuia făcut cu cea mai mare grijă, pentru a nu 
scoate niciun zgomot. Cu Abu Hida înainte se strecurară în şir 
de-a lungul flancului sudic al clădirii. Când ajunseră la colţ, Abu 
Hida ridică o mână, făcându-le semn să se oprească. 

Un om înarmat mergea încet spre ei, patrulând între depozit 
şi adăpost. Il puteau lăsa să treacă, sperând că nu-i va vedea în 
umbra zidului adăpostului. Dar după ce dădea colţul, dacă 
arunca o privire, îşi putea da seama că în foişor nu e totul în 
regulă. 

Abu Hida desfăcu un cuţit lung. Aşteptă până când omul 
trecu, apoi păşi în spatele lui. Fără nicio ezitare. Fără să se 
răzgândească. Făcu doar un pas înainte, o mână apucă bărbia 
omului şi cealaltă se întinse pentru a-i tăia gâtul. Strânse bărbia 
puternic, trăgând-o înapoi şi în sus, pentru a-l împiedica să ţipe. 
La un moment dat omul ar fi putut scăpa, dar nu reuşi. Mâna lui 
Abu Hida cobori într-un semicerc scurt şi lama reteză gâtul la o 
adâncime de trei centimetri. De aproape sunetul era îngrozitor, 
ceva ce trebuia uitat. Dar la câţiva metri distanţă nu se auzi 
nimic care să întrerupă tăcerea. Abu Hida îşi slăbi strânsoarea şi 
trase cadavrul în umbra zidului adăpostului. 

Dădură colţul, parcurseră flancul estic al clădirii şi ajunseră la 
clădirea principală. Era exact aşa cum le spusese Ezekiel: piatră 
veche fixată cu puţin mortar şi slăbită. Abu Hida se apucă să 
lucreze cu Pekett-ul, înfigându-l între pietre pentru a îndepărta 
mortarul. Era important ca gaura să fie făcută cu grijă, pentru a 
preveni prăvălirea pietrelor de sus. Tommy lucra alături de el cu 
o mică lopată. Din când în când Declan punea lanterna pe zid, 
pentru a le permite să se decidă la ce piatră să treacă. 

După aproape o jumătate de oră gaura era destul de mare 
pentru a putea trece prin ea. Se strecurară înăuntru, unul câte 
unul. În bucătărie era linişte. 

— Gata? întrebă Declan. 

Scoase un pistol din centură şi îi fixă un amortizor pe ţeavă. 

În acel moment cineva aprinse lumina. 


75 


Dublin 
02.40 


Myles se ridică din pat tremurând. Ceva îl trezise. Un zgomot? 
Un vis urât? Abia reuşise să adoarmă cum trebuie. Până acum 
eforturile lui de a lua legătura cu Pâdraig Pearse Mangan nu 
avuseseră prea mare succes. Dintre ceilalţi oameni cu care 
vorbise numai unul sau doi luaseră în serios ceea ce spusese. 
lar acum Declan îi spunea că ceea ce vrea Koresh este 
repetarea holocaustului de la Waco. 

De undeva venea un curent. Poate lăsase fereastra deschisă. 
Merse la fereastră şi o închise. În spatele sticlei oraşul dormea 
liniştit. Dacă lumea avea să sfârşească în noaptea asta, Dublinul 
avea să treacă în uitare fără vreun murmur. Era gata să se 
întoarcă în pat când lucrurile o luară razna. 

Primul om îi apucă mâinile şi i le răsuci la spate. Cel de-al 
doilea păşi în faţa sa. Nu văzu sacul de plastic, dar îl simţi când 
omul i-l trase pe cap. Nu putu scăpa de apăsarea lui rece şi 
lipicioasă pe piele, cuprinzându-i bărbia şi fruntea, şi 
pătrunzându-i printre buzele deschise. li luă două minute să 
moară. Nu pleca fără vreun murmur, dar nu mai conta; uitarea 
era uitare. 


Ventry Haibour 
02.44 


Anthony Harker stătea pe marginea apei. În spate era 
întuneric. Întuneric în toate. Oboseala trecuse peste el ca apa. 
Auzi paşi pe cheiul pietruit. 

— Mesaj din Dublin, domnule. 

Harker se întoarse spre Christopher Sheldrake, care stătea 
alături de el. Sheldrake era adjunctul echipei SAS, pe care o 
ţinea la dispoziţie în Ventry încă de la începutul serii. 

— S-au ocupat de afacerea aia? 

— Da, domnule. Mesajul e de la unitatea care a rezolvat 
treaba. Au găsit un bilet pe masă, alături de telefon. M-am 
gândit că ar trebui să îl vedeţi imediat. Am aici o copie pe care 
mi-au transmis-o, domnule. 

Harker luă biletul şi se întoarse câţiva paşi până la un stâlp de 
iluminat. Mesajul era scurt, dar clar. 


Mesaj telefonic 02:05. Declan crede că e posibil ca David 


Koresh să pună la cale o nouă conflagrație. A minat zona. 
Oamenii lui au pornit. Dumnezeu să ne ajute! 


Harker mototoli biletul şi îl aruncă prin întuneric, în apă. 

— Spune-i comandantului să pregătească echipa. Vreau să-i 
prindă pe atacatori şi să preia controlul asupra ostaticilor. 
Avertizează-l că liderul atacatorilor a minat zona şi s-ar putea să 
se gândească la o sinucidere în masă. Şi spune-i că echipa lui 
Carberry a pornit deja într-acolo. 


76 
03.35 


Harry Ferguson era alături de David Koresh din 1989, cu trei 
ani înainte de incidentul de la Waco. Era englez, fusese student 
la arhitectură în Birmingham. Plecase într-un an în Statele Unite 
pentru a-şi petrece o vacanţă de vară şi nu se mai întorsese 
niciodată. Cei din familia lui erau adventişti de ziua a şaptea, iar 
când ajunsese în Statele Unite intrase în legătură cu o biserică 
din Tyler, Texas. Până la urmă asta îl condusese la organizaţia 
Mount Carmel. Ascultase prelegerile lui Koresh despre Biblie, 
fusese impresionat şi rămăsese. În 1993 plecase într-o călătorie 
în California şi astfel scăpase din încercuirea FBI de la Waco. 
Mulţi dintre prietenii lui cei mai buni, incluzându-i şi pe alţi 
câţiva davidieni britanici, fie fuseseră arşi în flăcări, fie erau încă 
în închisoare. 

Lui Harry îi plăcea să mănânce. Avea un corp zdravăn şi avea 
grijă de el, hrănindu-l cu o porţie importantă de calorii, dar cu 
puţine grăsimi. În general, în timpul nopţii, îi plăcea să ia o 
gustare cu multe proteine. Lui Ezekiel nu-i plăceau cei care 
ţineau mâncare sau băutură în dormitor, aşa că Harry se trezea 
puţin după miezul nopţii şi se îndrepta spre bucătărie. 

În noaptea aceea, apăsarea pe întrerupător îi adusese cea 
mai grozavă spaimă din viaţa lui. Şi totodată ultima. Cinci 
intruşi, toţi îmbrăcaţi în costume negre, cu cagule trase peste 
feţe şi înarmaţi. 

Declan îl văzu deschizând gura ca să strige. Reacţia sa fu 
instinctivă. Arma cu amortizor era deja în mână. O ridică şi 
trase, aproape fără să ţintească. Când se uită din nou, Harry era 


la podea, dând din picioare şi încercând să prindă aerul cu 
ghearele. Glonţul îi intrase în gură. Abu Hida se aplecă şi îl 
termină cu lama cuţitului. Privi în sus şi îl văzu pe Declan 
holbându-se la cel mort, văzu expresia momentană de 
remuşcare de pe faţa lui. 

— Asta nu e un joc, domnule Carberry, şuieră el. Nu l-ai 
împuşcat de distracţie, iar eu nu l-am terminat de plăcere. 
Aminteşte-ţi asta sau vom fi cu toţii morţi înainte de sfârşitul 
nopţii. 

— Nici măcar nu era înarmat, şopti Declan. 

— Atunci să-ţi pară rău mai târziu. Nu acum! 

Abu Hida stinse lumina şi se postă lângă uşă, adăpostindu-se 
după peretele de lângă ea. Ceilalţi îl urmară în grabă, aşezându- 
se de partea cealaltă. Grainne îşi putea simţi inima zbătându-se, 
de parcă fiecare bătaie ar fi fost dată de o explozie. Trecură 
minute. Nu veni nimeni. Abu Hida deschise uşa încet. Sala de 
mese era în întuneric. 

Se strecurară în tăcere. Declan îşi dădu seama că aici erau 
mai expuşi, că sunetele puteau ajunge imediat la urechile 
paznicilor din sectorul alăturat. Maureen aprinse şi stinse 
lanterna, pentru a dibui drumul spre uşă. Respira repede şi avea 
un sentiment de teamă, ştiind că depăşise punctul de la care se 
mai puteau întoarce. N-avea să fie uşor să iasă de acolo, prin 
cele două încăperi întunecate, prin gaură şi înapoi pe stâncă, 
urmăriţi pas cu pas pe tot drumul. 

Abu Hida deschise uşa. Bănuia că omul pe care-l împuşcase 
Declan venise în bucătărie după mâncare şi că oamenii lui îl 
aşteptau înapoi. Nimeni n-ar fi fost surprins să vadă uşa 
deschisă. 

Intrară într-un coridor luminat slab. După cele spuse de 
Ezekiel, de aici trebuia să o ia la dreapta. Incă puţin şi aveau să 
ajungă în camera paznicilor. O uşă dădea într-acolo şi alta spre 
celule. Ezekiel le spusese că aici sunt doi paznici şi alţi doi sunt 
la intrarea următoare, unde se găseau femeile. 

Ajunseră la uşă. Abu Hida se opri cu mâna pe clanţă, 
aşteptându-i pe ceilalţi să se adune în jurai său, Declan şi 
Tommy în stânga, Grainne şi Maureen în dreapta. Uşa se 
deschidea spre dreapta, aşa că Tommy intra primul, urmat de 
Abu Hida şi apoi de ceilalţi. Odată intraţi trebuiau să doboare 
gărzile în linişte. Nu era nevoie decât de un strigăt, de vreun 


deget apăsat pe un buton de alarmă sau de vreo împuşcătură, 
şi aveau să fie înconjurați şi prinşi. Declan îşi aminti hotărârea 
cu care oamenii lui Koresh intraseră în Castletown House. Dădu 
din cap o dată. Abu Hida deschise uşa. 

Nu erau doi oameni, ci şase, adunaţi în jurul unei mese şi 
citind cărţi care trebuie să fi fost Biblii. Tommy fugi spre 
dreapta, răsucindu-se şi ridicând pistolul. Văzu un om ridicându- 
se şi apoi îl zări pe Abu Hida intrând şi deplasându-se spre colţul 
opus. Apoi se ridică al doilea om, iar Declan intră urmat de 
Grainne şi de Maureen. Se ridică şi al treilea om. Maureen 
închise uşa. 

— Mâinile pe cap! ordonă Declan. 

Se rugă ca ei să-i asculte ordinele. Simţea muşchii încordaţi 
pe toată lungimea braţului, până în palme şi în degetele 
încleştate pe armă. Ştia că dacă ei nu făceau ce le spusese, 
mâna va începe să-i tremure. 

Un om îşi ridică mâinile. Celălalt se repezi la Declan. Declan 
îşi simţi braţul aruncat într-o parte şi apoi nişte mâini puternice 
încleştate în jurul gâtului său, strângându-se. Vederea începu să 
i se înceţoşeze, iar în faţa ochilor îi sclipeau lumini, de parcă era 
împins sub apă. Şi deodată strânsoarea slăbi. Deschise ochii şi 
văzu faţa unui om la câţiva centimetri de a sa. O faţă urâtă, 
distorsionată, chinuită, cu o gură căutând aer şi cu ochii ieşiţi 
din orbite. Apoi văzu sângele şi rana oribilă care se deschidea în 
gât şi îşi dădu seama că priveşte faţa unui mort şi împinge un 
mort. 

Abu Hida îşi trase ştreangul şi lăsă corpul paznicului să se 
prăbuşească la pământ. Declan luă câteva guri mari de aer şi 
privi în jur. Grainne şi Maureen îi înghesuiau spre perete pe cei 
cinci paznici rămaşi. 

Maureen scoase o rolă de bandă adezivă dintr-un buzunar de 
la brâu şi desfăşură o bucată din ea. Apăsând-o cu putere pe 
gura unuia dintre oameni, o înfăşură de câteva ori, apoi o rupse 
şi îi ajustă capătul. Făcu la fel şi cu ceilalţi. Tommy şi Abu Hida 
găsiră frânghii şi cătuşe atârnând de un perete şi le folosiră 
pentru a le lega prizonierilor mâinile la spate. 

Într-o cutie prinsă de perete, aproape de uşa care dădea spre 
celule, erau nişte chei. Abu Hida luă câteva legături, se uită la 
numerele de pe etichetă, le dădu câte un set fiecăruia şi folosi o 
cheie din legătura sa pentru a închide uşa prin care intraseră. 


Când se asigură că sunt în siguranţă, deschise uşa către celule 
şi o luă înaintea celorlalţi. 

Închiseră şi încuiară uşa în urma lor, apoi porniră pe culoarul 
dintre celule. Declan ar fi vrut să înceapă să deschidă uşile, 
pentru a elibera cât mai mulţi prizonieri era cu putinţă, dar Abu 
Hida îl avertiză că trebuia să-i rezolve pe paznicii din secţiunea 
femeilor înainte de orice altceva. 

Ajunseseră aproape de jumătatea drumului când, dintr-o dată, 
uşa ce dădea spre celulele femeilor se deschise. Apărură doi 
oameni în salopete, fiecare ţinând o armă semiautomată 
îndreptată asupra intruşilor. Se aruncară la pământ în timp ce o 
rafală de foc automat mătură culoarul. Un glonţ îl lovi pe Declan 
în braţul stâng, aruncându-l într-o parte când căzu pe podea. Un 
al doilea şi un al treilea o loviră pe Maureen în burtă şi în coapsa 
stângă. Ţipă de durere şi se rostogoli într-o parte, încercând să 
evite să fie lovită din nou. 

Abu Hida era deja la podea şi se rostogolea când primele 
gloanţe loviră pereţii şi uşile celulelor. Paznicii se opriră, 
contabilizându-i pe cei loviți, pe cei scoşi din luptă şi pe cei care 
mai reprezentau o ameninţare. În scurtele clipe dinainte de 
redeschiderea focului, Abu Hida îngenunche şi trase cinci salve 
cu puşca de asalt. Erau mai multe decât trebuia. Gloanţele 
Glaser supliniseră orice lipsă posibilă de acuratețe în ţintire. O 
parte din capul unui paznic dispăru într-un nor de sânge, iar 
celălalt îşi pierdu o mână şi o bună parte din piept. 

Abu Hida se asigură că sunt morţi, apoi se îndreptă spre locul 
în care Maureen zăcea sângerând pe podea. 

— Cât e de rău? 

— O să supraviețuiesc. Două gloanţe, dar ambele au ieşit. 
Sunt sigură de asta. Sunt nişte feşe în sacul meu. Vrei să mi le 
dai? 

Găsi feşele şi îi aruncă unul lui Grainne, care era 
îngenuncheată lângă Declan. Tommy acoperea uşa principală. 
Auziră voci în apropiere, apoi zgomot de paşi. Dinspre celule 
veneau strigăte şi ţipete, întrebări disperate în arabă şi în 
persană, rugăciuni. 

Grainne apăsă faşa pe rana lui Declan, apoi se întoarse spre 
Abu Hida. 

— Lasă-mi-o mie, zise ea. Mai bine ai începe să-ţi scoţi 
prietenii. 


Dădu din cap şi îi dădu ei feşele. Se ridică în picioare şi alergă 
printre celule, strigând tare în arabă, încercând să se facă auzit 
peste hărmălaia care se stârnise. 

— Şeic Hasan al-Najafi! Mă auzi? Eşti acolo? Mollah Ali Shirazi. 
Mă auzi? Am venit să te scot de aici. Răspunde-mi! 

Peste vacarmul care îi înconjura, distinse două voci 
răspunzându-i. Pierdu clipe preţioase pentru a găsi cheile 
potrivite. Se auzeau bătăi în uşa de afară, voci ridicate şi 
zgomot de paşi. Abu Hida încercă o cheie, apoi o alta. În sfârşit, 
găsi una care se potrivi la prima uşă. Se auzi un zgomot 
puternic, în timp ce paznicii începeau să doboare prima uşă de 
la camera de pază. Acum era la cealaltă celulă, încercând cheie 
după cheie. Zgomotul rezona în toată clădirea. 

In sfârşit, primii doi ostatici erau scoşi din celule, zăpăciţi şi 
înspăimântați. Abu Hida le spuse să se alăture celorlalţi, în 
capătul culoarului, apoi începu să strige un alt nume. 

— Hajj Umar Fadian. Mă auzi? Răspunde-mi! Sunt Abu Hida. 
Am venit să te scot. 

Se auzi o pârâitură înspăimântătoare şi un zgomot de paşi în 
camera de pază. Acum începeau să lovească în cea de-a doua 
uşă. 

O voce răspunse dintr-o celulă din spate. Abu Hida alergă într- 
acolo bâjbâind printre chei. Bocănitul crescu şi începu să se 
audă şi zgomotul lemnului crăpând. Un om ieşi clătinându-se din 
celulă, palid şi cu un aspect bolnăvicios, abia fiind în stare să 
meargă. Nu avea mâini, iar cioturile erau înfăşurate în bandaje 
pline de sânge. Abu Hida îl ajută să se îndrepte spre locul în 
care aşteptau ceilalţi. Văzând încheieturile lui Fadian îl cuprinse 
o furie teribilă. 

— Trebuie să mergem, îi grăbi Declan. O să treacă prin uşă 
dintr-o clipă în alta. 

Dar Abu Hida îl ignoră, îi întoarse spatele şi începu să strige 
numele celui de-al patrulea om de pe listă. Ceilalţi ostatici îşi 
dăduseră seama deja de cele întâmplate şi îl strigau cu glas tare 
să le deschidă şi lor celulele, să-i scoată, să aibă milă de ei. 

— Ali Bouslimani! Mă auzi? Ali Bouslimani! 

— E mort, strigă unul dintre ostaticii din spate. 

Abu Hida putea auzi balamalele uşii trosnind şi lemnul 
crăpând. In câteva clipe avea să cadă. Avea un al cincilea nume, 


cel al unui om care îl învățase cândva hadith? într-o şcoală din 
Beirut, un om pe care îl admirase foarte mult. 

Se uită în jur. Tommy încă mai supraveghea uşa. Declan şi 
Grainne îi ajutau pe ceilalţi în camera din spate. Declan ridică 
privirea şi o întâlni pe a lui Abu Hida. 

— Va trebui să închid uşa asta, zise el. Nu am de ales. Mă 
înţelegi? Va trebui să o închid şi să o încui. Lasă-l, e prea târziu! 
Tommy, pentru Dumnezeu, ieşi de-acolo! 

Abu Hida se hotărî. Se repezi în spate, unde îşi lăsase sacul în 
care avea Mossberg-ul său. Scoase arma şi o încărcă cu două 
cartuşe de 7 mm cu vârf din aliaj de tungsten, apoi i-o dădu lui 
Tommy. În timp ce Abu Hida se întorcea la celule, Tommy făcu 
câţiva paşi spre uşă, ochi şi trase de două ori. Cartuşele grele 
erau capabile să penetreze şi plăci din oţel la o sută cincizeci de 
metri. Făcură uşa zob. De partea cealaltă izbucniră urlete 
oribile. 

— Şeic Ubayd! strigă Abu Hida. Unde eşti? Şeic Ubayd! 

O voce îi răspunse din mijlocul culoarului. Abu Hida alergă la 
uşă şi începu să caute printre chei. Între timp privi în jur. Declan 
era pregătit să închidă uşa. 

— Du-te! strigă el. Cel puţin o să-l eliberez. Mi-am dat 
cuvântul. 

Declan era împărţit în două. Amina era în camera din spatele 
lui. Grainne o găsise şi acum încerca pe rând cheile care 
atârnau de perete în sectorul femeilor. Avea să fie liberă în 
câteva clipe. 

Dar nu-i putea lăsa pe Abu Hida şi pe Tommy să moară. Se 
aplecă şi ridică semiautomatul care îi căzuse unuia dintre 
paznici. 

Se auzi un pârâit şi uşa slăbită de focurile lui Tommy se rupse 
în două. Declan alergă înainte şi trase calm prin deschizătură, în 
timp ce Tommy făcea acelaşi lucru din partea cealaltă. 

Abu Hida deschise uşa celulei, iar şeicul Ubayd ieşi 
clătinându-se. 

— Repede, strigă Declan. Treci în spatele meu! Luaţi-o pe 
uşă! Tommy, acoperă-i! 

În timp ce ei trecură pe lângă el, trase o a doua rafală, cu un 
lung şi clănţănitor răpăit al gloanţelor, golind încărcătorul. 
Aruncă arma, apoi se întoarse şi fugi după Tommy şi Abu Hida, 


* Tradițiile (n. red.). 


trântind uşa în urma lui. 
77 
03.42 


Peter Musgrave ieşi din baraca de comunicaţii cât de repede 
putu. Auzise împuşcăturile din clădirea principală şi bănuia că 
apăruseră Carberry şi unitatea de recuperare a ostaticilor. Ar fi 
fost foarte bine să termine ceea ce începuse cu Carberry şi să 
se răzbune pentru rănile pe care le primise în împuşcăturile din 
cofetărie. Dar ordinele abia venite de la Harker trebuiau să aibă 
prioritate. Dacă nu-l găsea mai întâi pe nenorocit, David Koresh 
avea să arunce tot locul în lumea de apoi. 

Presupunea că liderul sectei era în camera sa şi că acolo avea 
maneta sau butonul sau ce şi-o mai fi ales pentru a declanşa 
explozibilul. Nu avea rost să încerce să găsească încărcăturile. 
Dacă fusese minat tot locul, erau cel puţin o duzină. Să le 
găsească pe întuneric ar fi fost o sarcină foarte grea. 

Trecu pe lângă zona spălătoarelor şi se îndreptă spre intrarea 
din partea de vest a clădirii principale. Vântul tot mai puternic îi 
şuiera în urechi, dezorientându-l. Ajunse la uşă şi intră. lnăuntru 
era haos. 

Una dintre gărzile lui Koresh ţinea uşa care dădea spre celule. 
Fu gata să tragă în Musgrave. Lăsă arma în jos doar în ultima 
secundă. 

— Unde-i David? întrebă Musgrave. 

— În camera lui. 

— E singur? 

— Sunt doi paznici la uşă. Se roagă. Nimeni n-are voie să 
între. 

— La dracu’! Am un mesaj important pentru el. 

Musgrave o luă pe coridorul care trecea pe lângă 
dormitoarele paznicilor şi se termina la uşa care dădea spre 
încăperile lui Koresh. La uşă erau doi paznici în alertă, cu armele 
pregătite. Recunoscându-l, se relaxară. Nu era de-al lor, dar 
fusese aici încă de la începuturile operaţiunii şi ştiau că se 
bucură de încrederea lui Koresh. 

— Ce se întâmplă acolo? întrebă unul din ei. 

— Nu ştiu. Se pare că a intrat cineva peste noi. Poate trupe 


guvernamentale. Trebuie să vorbesc cu David. E urgent. 

Celălalt paznic îşi scutură capul. 

— Nu poţi intra, zise el. Îmi pare râu, dar David a dat ordine 
clare să nu fie deranjat. Se roagă adânc. 

— Nu-mi pasă nici dacă e cu Isus Hristos în persoană acolo, 
trebuie să-l văd. 

Paznicul clătină din cap. 

— Nu până când spune el că se poate. 

Musgrave înjură, se întoarse şi se îndepărtă. După cinci paşi 
se întoarse, cu un Browning Hi-Power în mână şi trase două 
focuri exacte, înainte ca paznicii să apuce să-şi dea seama ce se 
întâmplă. Căzură la podea şi rămaseră întinşi. Fuseseră bine 
antrenați, dar Peter Musgrave făcuse pregătire într-o şcoală 
mult mai dură. 

Deschise uşa şi intră. Koresh era în cealaltă parte a camerei, 
îngenuncheat, bolborosind rugăciuni. La început, nu remarcă 
prezenţa lui Musgrave, continuând să se roage ca şi cum nu s-ar 
fi întâmplat nimic neobişnuit. Musgrave trebui să-l scuture puţin 
- era mai liniştit decât o plantație de castraveți. 

Din apropiere zgomotele împuşcăturilor şi urletele pătrunseră 
în micul sanctuar al lui Koresh, dar el părea pe deplin 
inconştient de existenţa lor. Pe podea, lângă el, era o cutie 
mică, neagră, din care ieşea un fir subţire ce se întindea până 
lângă perete şi apoi dispărea în podea. 

Musgrave se repezi înainte, înspăimântat că cea mai 
nevinovată mişcare sau trădarea prematură a prezenţei sale l-ar 
putea face pe Koresh să înhaţe cutia şi să provoace apocalipsa 
proprie pentru care, fără îndoială, primise aprobarea de la 
Dumnezeu sau de la el însuşi - dacă asta mai făcea vreo 
diferenţă. Un glonţ în cap ar fi înlăturat ameninţarea. 

Englezul luă poziţie de tragere şi ridică arma, ochind tâmpla 
lui Koresh. Dintr-o dată emisarul Domnului încetă rugăciunea, se 
întoarse şi se uită direct la el. 

O jumătate de secundă mai târziu, Musgrave simţi vârful rece 
al unei ţevi de pistol atingându-i pielea gâtului. 

— Dacă îl împuşti, îi zise o voce stăpânită, vei fi următorul 
care va muri. Şi apoi o să iau cutia şi o să termin treaba. 

Era Zechariah. Musgrave îl ajutase să se pregătească în zilele 
dinaintea atacului şi ştia că, din toată gloata lui Koresh, el era 
de departe cel mai dur. 


Îşi coborî arma. Imediat Zechariah întinse o mână şi i-o luă. 

— la loc, domnule Musgrave, zise Koresh, ridicându-se în 
picioare. Sarcina ta s-a terminat. Acum relaxează-te şi aşteaptă. 
Vorbeam cu Tatăl meu. Este timpul să punem capăt acestei 
vechi creaţii şi să construim o nouă lume în loc. Dumnezeu fie 
lăudat. 


Amina îl aştepta în faţa uşii celulei, înfrigurată, pierdută şi 
amuţită de furie, spaimă şi deznădejde. Nu-l putea îmbrăţişa, 
nu-l putea atinge cu mâinile sau cu gura, dar îl voia pentru ea, 
să o ducă de aici, nu un cavaler în armură strălucitoare, ci un 
om singur, călare pe o mârţoagă jalnică şi nenorocită. 

— Ţi-a luat mult timp, zise ea. 

El zâmbi şi îşi puse mâna pe obrazul ei. O ţinu acolo până 
când îi simţi pielea încălzindu-i-se. Nu era nevoie de cuvinte. 
Ochii lor spuneau tot ce trebuia. 

— Unde este camera lui Koresh? întrebă Tommy, nevrând să-i 
întrerupă, gândindu-se că nu aveau prea mult timp. 

Ea arătă spre o uşă îngustă din peretele lateral. 

— Uşa aceea duce într-un scurt coridor, zise Amina. La 
capătul lui e o uşă care dă în dormitorul lui. De acolo ajungeţi în 
biroul lui. 

Declan se uită la ea. 

— Cum ai aflat asta? 

Ea nu ezită să-i răspundă şi nu-şi luă ochii de la el: 

— Am fost dusă acolo, zise ea. 

Nu se simţea vinovată, ştia că nu va fi o problemă pentru ei, 
Declan nu era prost. Dar o durere teribilă o străbătu dându-şi 
seama că nu va putea să-i spună niciodată întregul adevăr şi că 
ceea ce el nu va şti va sta întotdeauna între ei, mai mare decât 
mările sau lanţurile de munţi. 

Cel mai important lucru era să se grăbească, îşi închipui 
Tommy. Chiar şi câteva secunde de întârziere îi puteau permite 
lui Koresh să fugă sau, infinit mai rău, să ia decizia finală şi să-i 
ia pe toţi cu el în ultima sa mare călătorie. 

La uşă se auziră bocănituri. 

Abu Hida li se alătură. Arătă către despărţitura de lemn de la 
celălalt capăt al coridorului scurt. 

— Acolo este bucătăria, zise el. Cred că putem intra pe-acolo, 
dar ar trebui să ne aşteptăm la un comitet de primire. Voi 


adunaţi-i pe toţi. Eu o să văd ce pot face. 

— Mai întâi, trebuie să-l oprim pe Koresh, zise Declan. 
Tommy, vii? 

Tommy dădu din cap. Între timp, Amina se apropie de Abu 
Hida, vorbindu-i în arabă. Îşi dăduse seama imediat cine era, 
deşi nu-şi putea imagina cum ajunsese aici ca aliat al lui Declan. 

— Dă-mi o armă, zise ea. Cunosc traseul, ştiu la ce să mă 
aştept. 

— Poţi să foloseşti asta? o întrebă el, dându-i o puşcă de asalt 
Franchi. 

— Ştii bine că pot, Abu Hidda! 

li dăduse un nume special. Abu Hida însemna „Tatăl izolării”, 
dar Abu Hidda avea o cu totul altă rădăcină verbală şi însemna 
„Tatăl mâniei”. Aşa i se spunea de către forţele de securitate 
libaneze. El zâmbi şi îi dădu puşca. 

Tommy folosi una dintre armele sale, un Remington 870 12 
standard, pentru a zbura încuietoarea. Puse un cartuş şi trase. 
Uşa se deschise. Un coridor de doi metri ducea către o a doua 
uşă. Declan şi Amina îl urmară. Pe când mergeau, Amina îi şopti 
o descriere a dormitorului. În timp ce stăteau lângă uşă, îi spuse 
lui Tommy la ce putea să se aştepte după ce va intra. 

Dar niciun avertisment n-ar fi fost suficient pentru a pregăti 
pe cineva pentru priveliştea pe care o descoperiră dincolo de 
uşă. Tommy zbură o parte din tocul uşii cu un singur cartuş, 
apoi uşa sări în lături. Se repeziră înăuntru, mai întâi Tommy, 
apoi Declan urmat de Amina, pentru care camera nu conţinea 
decât amintiri groaznice. 

Se opriră, cu gurile deschise în faţa celor văzute. Pereţii şi 
tavanul erau acoperiţi cu fotografii color. Fotografii ale focului 
sub toate formele: mingi de foc, conflagrații, focuri în aer liber, 
flame, furtuni de foc, ruguri funerare, autodafeuri, iaduri, mări 
de foc, gropi pline de flăcări, eretici pe rug cu ochii ieşiţi din 
orbite, case arzând ca torţele cu familii la ferestre, arzând ca la 
crematoriu, cu gurile deschise scoțând flăcări, oameni aprinşi de 
aruncătoare de flăcări, călugări budişti care se autopedepseau, 
Dresda sub teroare, Coventry arzând cerul, picturi ale 
damnaţilor ţipând în flăcări, maşini şi camioane izbucnind în 
flăcări, maşini de curse explodând, feţe arse ale victimelor 
focului, negre şi inumane, rânjind cu dinţi albi strălucitori, cu 
toracele golit şi înnegrit, cu membrele răsucite, greu de 


recunoscut, loana D'Arc în flăcări, un martir persan, cu pielea 
străpunsă şi plină de lumânări aprinse, Giordano Bruno pe 
Câmpul Florilor, învăluit în lumină, copii fugind de soldaţi cu 
pletele în flăcări, ca nişte nimburi în jurul capetelor, sate 
vietnameze, cu fiecare colibă aprinsă, palmieri îmbibaţi de 
petrol cuprinşi de flăcări galbene şi roşii, puțuri de petrol din 
Kuwait, flăcări roşii ieşind din fum negru, ruguri de cărţi 
înconjurate de studenţi agitând zvastici, apocalipsul de la fermă, 
ca o pădure de flăcări, cu panouri de fum proclamându-L pe 
Dumnezeu pe firmamentul cerului. Niciun centimetru de perete 
nu fusese lăsat neacoperit. 

Nimeni nu respiră. Focurile păreau să le usuce gâturile şi să li 
se strecoare spre pântece. Rămaseră aşa numai câteva clipe, 
dar fură arşi de flăcări de parcă ar fi fost din hârtie. 

Amina arătă spre uşa către birou. Tommy se postă lângă ea, 
iar Declan îl secundă. Numărară arătându-şi degetele până la 
trei şi Tommy sparse uşa cu cizma. 

Zechariah stătea în picioare cu faţa spre uşă, cu pistolul 
pregătit. Când Tommy intră, Zechariah trase trei focuri, iar 
goana lui Tommy deveni cădere, iar el se prăbuşi. Se prăbuşi la 
picioarele lui Zechariah şi alte trei focuri îl terminară. 

Declan se strecură în cameră şi era în picioare, cu arma 
pregătită. Când Zechariah ridică pistolul, Declan trase o rafală, 
lăsând o linie de gloanţe pe pieptul lui. Americanul rămase mut 
pentru un moment, ca şi cum ar fi aşteptat un semnal, apoi 
strigă: „Isuse!” şi căzu înainte peste Tommy. 

În acea clipă Declan prinse o mişcare cu colţul ochiului. Se 
întoarse şi îl văzu pe David Koresh cu mâinile ridicate, într-una 
ţinând cutia neagră, cu un deget deasupra butonului. O a doua 
rafală de foc îl ridică pe Koresh şi îl aruncă pe spate într-un 
scaun. Cutia îi căzu din mână şi se răsturnă pe podea. Declan 
sări şi o înhăţă, apoi cu un cuţit tăie firele. Acum, chiar dacă 
vreuna dintre gărzile lui Koresh ar fi găsit cutia, i-ar fi fost greu 
să declanşeze explozia. 

— Declan! 

Vocea Aminei venind din cealaltă parte a camerei îl avertiză 
asupra pericolului. Se întoarse şi o văzu. Musgrave, ascuns după 
uşă, o înhăţase când intrase, o dezarmase şi acum o ţinea de 
gât. 

— Aruncă arma! strigă el. Acum! Sau îi rup prăpăditul ăsta de 


gât. 

Abia atunci Musgrave îl recunoscu pe Declan. Făcu ochii mari. 

— la te uită. Domnul Carberry. Ce lume mică! Scuzele mele 
pentru ce s-a întâmplat ultima oară când ne-am întâlnit. N-am 
avut nicio intenţie să o ucid pe minunata ta fiică, dar ai 
reacţionat prea rapid. 

— Dă-i drumul, zise Declan, ştiind că Musgrave n-ar fi făcut 
asta. 

— Ca să mă împuşti? Nu sunt atât de prost. Acum, aruncă 
arma. 

Declan ştia că Musgrave îi poate rupe gâtul Aminei, aşa cum 
ameninţase, dintr-o simplă răsucire a mâinii. Aruncă arma. 

— Dă-o mai încolo cu piciorul! 

Declan făcu aşa cum i se spusese. Musgrave începu să se 
retragă spre uşa care dădea în dormitor. Acum acolo nu mai era 
nimeni, se gândise el, iar odată ieşit putea abandona femeia şi 
putea scăpa. Încet, forţând-o pe Amina să se aplece alături de 
el, se ghemui şi luă Franchi-ul cu mâna liberă. Ea încercă să se 
mişte, dar era ţinută strâns. Se retraseră spre uşă. Declan nu 
putea face nimic. Din camera din spate Abu Hida îi striga să se 
întoarcă. Declan putea auzi sunetul lemnului crăpând. 

Deodată se auzi un țipăt de durere. Musgrave se dădu înapoi 
scuturându-se şi eliberând-o pe Amina. Acul de păr pe care i-l 
dăduse Nushin era înfipt în coapsa lui. Trei centimetri de oţel 
dur. După atacul asupra lui Koresh şi-l pusese înapoi în păr şi 
nimeni nu se gândise că caute arma acolo. 

Tuşind, se rostogoli de lângă el. El găsi acul şi îl trase afară, în 
ciuda durerii, nu dăduse drumul armei. O ridică, ţintind spre 
capul ei. Declan îl împuşcă o dată în stomac şi o dată în gât. Nu- 
şi ceru scuze. 


78 


Declan şi Amina alergară înapoi în secţiunea în care erau 
celulele femeilor. Uşa începea să cedeze în faţa celor care 
încercau să o doboare. 

Abu Hida îi văzu venind şi ridică arma. Îndreptând-o spre 
perete trase câteva cartuşe, fiecare într-un loc bine stabilit. Luă 
un scaun greu care fusese folosit de unul dintre paznici şi începu 
să lovească în lemnul slăbit, între găurile pe care le făcuse. 


Peretele cedă în câteva secunde, lăsând o gaură suficient de 
largă pentru trecerea unui om. 

În spatele lor se auzi un pârâit. Declan privi într-acolo. Cineva 
luase un topor şi îl folosea pentru a dărâma tăblia uşii. 

— Grăbeşte-te! zise el. Treci prin gaură! Maureen, arată-le 
ieşirea! Luaţi-o spre stâncă! 

Abu Hida îşi încărcă din nou Bulipup-ul. Uşa se sfărâmă sub o 
ultimă lovitură de topor, prăbuşindu-se. Dar nimeni nu apăru în 
deschizătură. Câteva clipe mai târziu, cineva deschise focul cu o 
mitralieră, brăzdând peretele şi aruncând aşchii de lemn în faţa 
lui Abu Hida. El răspunse cu patru cartuşe, destrămând ce mai 
rămăsese din uşă. Mitraliera tăcu. 

Maureen şi omul fără mâini ieşiseră. Mai erau trei ostatici, 
Amina, Declan şi Abu Hida. 

Şi atunci, în calmul care urmă împuşcăturilor, auziră un 
zgomot neaşteptat şi năucitor. Un elicopter care se apropia în 
viteză. Apoi un al doilea şi un al treilea. 

Declan şi Abu Hida schimbară priviri. 

— Harker, zise Declan. Până la urmă nemernicul ne-a urmărit. 

— Cred că ar trebui să ieşim de aici înainte ca ei să aterizeze, 
îi răspunse Abu Hida. 

Davidienii auziseră şi ei elicopterele. Declan îl putea auzi pe 
unul dintre ei lătrând ordine şi paşi agitându-se în toate 
direcţiile. 

Trecură ultimii ostatici prin deschizătură. Maureen şi Amina 
erau deja la gaura din zidul de vest al bucătăriei, ajutându-i pe 
ceilalţi să treacă. 

Declan alergă într-acolo. 

— Duceţi-i pe toţi pe plaja de pe partea asta! Eu ocolesc cu 
barca şi vă iau pe toţi. 

Maureen arătă spre elicoptere. 

— Şi cu astea ce facem? întrebă ea. Trebuie să aibă prieteni şi 
la țărm. Trebuie să plecăm pe unde am venit. 

Declan dădu din cap. Avea dreptate. Ar fi putut ateriza deja, 
îndreptându-se spre ei. 

— Daţi-i drumul, zise el. Se uită în jur după Abu Hida. Eu vă 
acopăr spatele. Tu ia-o înainte şi acoperă-i pe ceilalţi! 

— Ar trebui să rămân aici, zise Abu Hida. 

— Nu mai e nicio diferenţă. Dar ai dispozitiv de vedere în 
noapte. Aş prefera să mergi să-i însoţeşti pe ceilalţi. 


Nu aveau timp de pierdut. Pe cer, spre vest, trei reflectoare 
se aprinseră simultan. 

În timp ce şirul ostaticilor eliberaţi ieşea afară, Amina se 
întoarse către Declan. 

— Nu sta mult, zise ea. Nu e nevoie, curând vor fi ocupați cu 
oamenii lui Harker. 

— Nu te îngrijora! Stau două minute, apoi vă urmez. După ce 
vă îndepărtați de clădiri n-o să ştie în ce parte aţi luat-o. 


Se alătură celorlalţi care orbecăiau în întuneric, îndepărtându- 
se de clădiri spre vest. În spatele lor se auzeau împuşcături. 

Ostaticii trebuiau să fie încurajați şi sprijiniți prin noapte. 
Trebuiau să se oprească foarte des, pentru a se odihni sau 
pentru a o lăsa pe Maureen să utilizeze compasul. In jurul 
clădirilor împuşcăturile continuau. 


— Încolo, strigă Maureen, arătând în întuneric. 

Declan abia distingea forma capelei St Brendan, o ruină 
celtică, singurul reper de pe insulă. Erau aproape de țărm. 

Deodată, de nicăieri, auziră zgomotul unui elicopter. Apoi fu 
lângă ei, coborându-le în faţă. Maureen le spuse tuturor să se 
culce la pământ, apoi îl urmări aterizând la treizeci de metri în 
faţă. Se deschise o uşă şi un soldat sări jos. Avea faţa înnegrită 
şi o puşcă în mână. 

Unul dintre ostatici, şeicul Ubayd, se ridică în picioare. Nimeni 
nu-i explicase. Înţelesese greşit cine şi ce erau oamenii din 
elicopter. Se ridică şi începu să meargă spre ei, inconştient, 
zâmbind. Soldatul începu să ridice puşca. 

— E în regulă, zise şeicul Ubayd. Suntem ostatici. Suntem... 

Maureen era în picioare, alergând spre el. 

— Nu! strigă ea, nu! 

Se aruncă asupra şeicului în timp ce soldatul deschise focul, 
trântindu-l la pământ şi acoperindu-i. Răsucindu-se, îşi scoase 
Steyr-ul de după umăr şi se ridică pe jumătate, încercând să-l 
dibuiască pe soldat în întuneric. Dar el o văzuse deja căzând. 
Ţintind prin luneta cu vedere în noapte, trase o rafală scurtă. 
Gloanţele o loviră în gât. Era moartă înainte ca trupul ei să se 
prăbuşească înapoi peste cel al şeicului Ubayd. 

Abu Hida îl despică pe soldat în două, trăgând de la şold cu 
Bulipup-ul. În timp ce omul cădea, Abu Hida scoase dintr-un 


buzunar o grenadă. Al doilea om apăru în uşa elicopterului. Abu 
Hida trase cuiul, aruncă grenada şi se trânti la pământ. Câteva 
secunde mai târziu elicopterul erupse într-o minge de flăcări. 


Ajunseră în vârful stâncii agăţându-se unul de altul, ca nişte 
copii plecaţi în expediţie. Nimeni nu vorbea, de parcă vorbele ar 
fi adus demoni din întuneric, ca şi cum nu mai era nimic de 
adăugat la ultimul strigăt sec al lui Maureen O'Dalaigh. 

Abu Hida lăsase două scări de aluminiu peste marginea 
stâncii. Le găsiră după o scurtă căutare şi începură coborârea. 
Numai Hajj Umar Fadian găsi coborârea foarte dificilă. Ca un 
pompier, Abu Hida îl luă de umeri şi cobori cu el, aşezându-l în 
barcă. Peste tot în jurul lor, nevăzute, valuri grele se spărgeau 
de stânci. 


Auzi zgomotul elicopterelor. Un clănţănit monoton ca acela 
care străbătu clădirea îi trezi amintiri dureroase dintr-o altă 
încercuire. Capul îl durea, iar dacă se mişca prea mult, tot 
corpul îi urla de durere. Fusese rănit, străpuns, crucificat din 
nou. Deschizând ochii, îşi aminti că fusese împuşcat. Totul în 
încăpere se  învârtea, de parcă fusese prins în rotorul 
elicopterului care acum răsucea totul. Inchise din nou ochii, dar 
îi redeschise imediat, cu grijă. 

Lângă el, pe podea, era firul pe care Dumnezeu i-l dăduse 
pentru a declanşa prima notă din trâmbiţa Judecăţii de Apoi. 
Cineva îl tăiase şi aruncase cutia într-un loc în care n-o putea 
ajunge. Îşi întinse o mână şi luă firul, dar era inutil, acum 
apocalipsa nu mai putea fi provocată atât de uşor. Se simţea 
ametit şi slăbit din cauza pierderii de sânge. În partea cealaltă a 
camerei îl putea vedea pe Zechariah prăvălit peste trupul unui 
străin, iar dincolo de ei pe Musgrave, luda lui. 

Voia să se ridice, dar durerile din piept şi din stomac făceau 
să-i fie aproape imposibil fără a-şi pierde cunoştinţa, şi ştia că 
era singurul lucru care nu trebuia să se întâmple. Când întoarse 
capul, totul în jurul său înota. Pe piele alternau o căldură 
înfiorătoare şi o răceală teribilă. Simţi o sete ucigătoare, aşa 
cum avusese şi Isus pe cruce, dar nu era niciun centurion prin 
apropiere pentru a-i şterge buzele cu un burete îmbibat în oţet. 

Se răsuci şi observă o lampă pe masa de alături. In mintea sa 
întunecată se născu o idee. Întinzând mâna dreaptă trase lampa 


de pe masă cu o smucitură. Căzu pe podea spărgându-se în zeci 
de bucăţi. Trase spre el ce mai rămăsese din ea. Işi tăie mâinile, 
dar scoase becul spart şi aprinse lampa. Incet, ţinând în mâna 
stângă firul detonatorului, lovi mica lampă până când firele se 
desprinseră. 

Uşa se dădu de perete şi un soldat cu faţa înnegrită se repezi 
în cameră cu puşca ridicată. Il văzu pe Koresh pe podea, 
sângerând, cu braţele întinse ca o caricatură a lui Hristos pe 
cruce. Primul soldat fu urmat de un altul. Inspectară camera, 
alertaţi. 

David Koresh zâmbi către ei şi, între timp, cu mâna dreaptă 
introduse firele rupte în lampă, făcând contactul. 


Barca se îndepărta în Atlantic, ridicată şi aruncată de hulă. 
Declan şi Abu Hida trebuiau să tragă din greu pentru a ţine 
ambarcaţiunea deasupra valurilor şi a o îndrepta spre larg. 
Fuseseră luaţi de curent şi vâsleau lăsându-se purtaţi de el. 
Ajunseră în colţul de nord al insulei şi îndreptară barca pentru a 
o lua spre est, ca să ajungă la sud de Capul Clogher. 

În timp ce se îndepărtau, apocalipsa izbucni pe Inis 
Tuaisceart. Întorcându-se spre insulă, Declan şi Abu Hida o 
văzură în fracțiunea de secundă dinaintea tunetului: o sferă de 
lumină mai strălucitoare decât soarele. După aceea, urmă 
explozia, rostogolindu-se ca sfârşitul lumii pe deasupra apelor. 
Când se uitară din nou, Inis Tuaisceart era în flăcări. Ecourile se 
stinseră încet pe deasupra valurilor şi o tăcere neagră umplu 
lumea întreagă. 

David Koresh îşi găsise, în sfârşit, Ziua Mâniei. 


79 


Aeroportul din Dublin era plin. Studenţii se întorceau la Trinity 
şi la Universitatea Dublin, părinţii cu copii la şcoli cu internate 
plecau împreună în vacanțe târzii, iar pentru oamenii de afaceri 
începuse agitația de dinaintea Crăciunului. ` 

Avionul lui Abu Hida trebuia să plece într-o jumătate de oră. In 
câteva minute avea să fie anunţat zborul, iar el avea să treacă 
pe poarta de îmbarcare. Un prieten de-al lui Pádraig Pearse îi 
furnizase paşaportul şi actul de identitate ale unui om de afaceri 
grec. Ajungea în Atena după-amiază, iar de acolo zbura direct la 


Beirut. 

— Spune-le tot ce ştii despre Inis Tuaisceart, zise Declan. Că 
Harker a împiedicat atacul, că atacul a provocat explozia, că în 
spatele luării de ostatici erau fundamentalişti creştini şi că erau 
folosiţi de MI5 şi de CIA. Oamenii tăi ştiu despre lataganul şi 
probabil că au ajuns deja la o înţelegere. 

Ciaran Clark spusese deja o mulţime de minciuni, încercând 
să acopere ceea ce se întâmplase cu adevărat. Ostaticii 
muriseră ca turnare a unui accident nefericit provocat de 
combustibilul de încălzire. Trupele irlandeze făcuseră tot 
posibilul pentru salvarea supravieţuitorilor, dar nu mai fusese 
găsit niciunul. 

Adevărata identitate a răpitorilor nu fusese dezvăluită, nici 
măcar în privinţa cetăţeniei americane a celor mai mulţi dintre 
ei. Se vorbea deja despre o aripă separatistă a unei grupări 
musulmane care trimisese agenţi în Irlanda. Din moment în 
moment, se aştepta dezvăluirea adevăraţilor vinovaţi şi 
identificarea lor ca terorişti arabi din Beirut, Cairo sau Tripoli. 

Inis Tuaisceart fusese închisă pentru turişti. Nimeni nu putea 
ajunge în apropiere, nici jurnaliştii, nici echipele de televiziune, 
nici reprezentanţii guvernelor ai căror cetăţeni fuseseră luaţi 
ostatici şi muriseră în explozie, nici avocaţii angajaţi de familiile 
victimelor. O echipă de specialişti în medicină legală se ocupa 
cu identificarea rămăşiţelor. Şi cu recuperarea lor. 

— Oamenii mei o să mă creadă, zise Abu Hida. Şi o să poată 
convinge guvernele arabe. Vor exista şi probe, odată ce vor şti 
unde să caute. Dar s-ar putea să nu avem şansa de a da 
publicităţii informaţiile. Tot ce vom spune va fi tratat ca 
paranoia musulmană, aiureli ale unor oameni încrâncenaţi 
împotriva Occidentului. 

Anthony Harker dispăruse. Avea să răsară din nou undeva, se 
gândea Declan, cu mâinile curățate de tot ceea ce se 
întâmplase în Irlanda, ca şi cum n-ar fi trecut niciodată pe acolo. 
Şi într-o zi, un om ca Peter Musgrave avea să se înfiinţeze la uşa 
lui Declan. 

— Nu trebuie decât să le spui ce ştii, zise Declan. Când va fi 
timpul, mă voi implica şi eu. Voi depune mărturie în faţa oricărui 
tribunal vei dori. 

— O să te repună în funcţie, zise Abu Hida. Ţi-ai pune cariera 
în pericol. 


— Carieră? Nu prea înţeleg ce înseamnă. 

— Ai grijă! spuse Abu Hida strângându-i mâna lui Declan. 

— Şi tu. O să ne mai întâlnim, sunt sigur de asta. 

Abu Hida îşi scutură capul. 

— Poate. Dar nu am niciun chef să mă mai întorc în Irlanda. 
Va trebui să mă vizitezi în Liban. 

— Asta şi am de gând, de îndată ce se mai liniştesc apele pe 
aici. 

— Va trebui să te grăbeşti, altfel nu mă vei mai găsi. 

— Vrei să pleci? Am crezut că acolo e casa ta, că vrei să te 
aşezi. 

Arabul dădu din cap. 

— Nu cred că înţelegi, Declan. O să mă găsească, mai 
devreme sau mai târziu. Un an, doi ani. Nu va dura mult. 

— Să te găsească? Cine? 

— Nu pot spune exact. Dar când vor afla că am eliberat cinci 
ostatici, toţi dedicați cauzei noastre, vor putea spune că i-am 
lăsat pe ceilalţi să moară. 

— Oricum, nu i-ai fi putut salva pe toţi. 

— Cine ştie? Tot ce ştim e că sunt morţi. Că prea mulţi 
oameni au murit degeaba. 

Declan nu zise nimic. O voce de femeie anunţa că îmbarcările 
pentru zborul de Atena începuseră la poarta 5. 

Se îmbrăţişară. 

— Ţine minte, zise Declan. Spune-le tot! 

Abu Hida zâmbi şi se întoarse. Declan îl urmări până când 
dispăru, apoi intră într-o cafenea, unde Amina tocmai îşi 
terminase ceaşca de cafea. Se aplecă şi o sărută, apoi se aşeză. 
Zborul ei către Londra pleca într-o jumătate de oră. De acolo 
pleca la Beirut cu un avion al unei companii din Orientul 
Mijlociu. Avea să ajungă înaintea lui Abu Hida. 

— O să-l creadă? întrebă Declan. 

Ea dădu din cap. 

— Cred că da. 

— Nu va fi uşor să le punem pe toate cap la cap. Avem nevoie 
de dovezi. Până acum trebuie să fi aruncat fiecare dosar care a 
conţinut vreo informaţie, să fi creat altele noi, să fi falsificat 
scrisori, să fi inventat poveşti pentru fiecare dintre cei implicaţi. 

— Da. Dar nu va fi uşor. Sunt multe de acoperit şi avem o 
mulţime de martori. 


Continuară să vorbească până când fu anunţat zborul ei. Le 
era mai uşor să pretindă că erau doar colegi, că stau de vorbă 
ca la sfârşitul unei călătorii de serviciu. Dar când ea îşi ridică 
bagajul, se întoarse spre el. 

— Promiţi că ai să vii de data asta? îl întrebă. 

El confirmă din cap. 

Când Concepta îşi va reveni, zise el. Nu pot s-o grăbesc. 
Máiréad era tot ce avea. lar atacul a doborât-o. 

— Nu vreau să mai aştept alţi cincisprezece ani, zise Amina. 

— Nu va dura atât, zise el. Promit. 

Zborul ei fu anunţat pentru ultima dată. Se sărutară la poartă. 
Un sărut lung. Apoi se despărţiră şi o luară din nou pe drumuri 
separate. 


x 


Concepta îl aştepta în casa lor albă de deasupra golfului. Era 
octombrie, iar dedesubt marea făcea valuri enorme. Teresa 
Cosgrave şi copiii ei plecaseră. Pâdraig Pearse Mangan le plătise 
biletele spre o nouă viaţă în Australia. Casa le aparţinea din nou 
lui Declan şi soţiei lui, şi umbrei lui Mâiread, încă neliniştită şi 
încă speriată. Concepta era în sufragerie, la o fereastră înaltă ce 
dădea spre mare, privind fix în depărtare. Auzindu-l venind, îşi 
întoarse privirea şi îi zâmbi. 

— Prietenii tăi au plecat? întrebă ea. 

— Da, îi răspunse el cu o voce liniştită, vocea unui om care 
începea să îmbătrânească. Au plecat. 

— Vino şi stai aici cu mine, zise ea. Vino şi stai, şi priveşte 
marea!