Alex Berenson — Agentul credincios

thriller & mystery 


ALEX BERENSON 


Bă E 
mii L g 
j aici 


| 
| cd 
| 
Y 


HUMANITAS 


fiction 


ALEX BERENSON 


AGENTUL CREDINCIOS 


www.virtual-project.eu 


Traducere din engleză şi note 
NINA IORDACHE 


Coperta 
IONUŢ BROŞTIANU 


ALEX BERENSON 
THE FAITHFUL SPY 
Copyright © 2006 by Alex Berenson 
This translation published by arrangement with 
Random House, an imprint of Random House 
Publishing Group, a division of Random House, Inc. 


EDITURA HUMANITAS 


2007 


Agentul credincios este o operă de 
ficțiune. Orice asemănare a personajelor 
fictive din carte cu persoane reale, în 
viață sau decedate, este pur 
întâmplătoare. 


La numai 26 de ani, americanul ALEX BERENSON (n. 1973) se 
putea lăuda că obținuse două diplome la Yale (în istorie şi 
economie), înființase un ziar regional, făcuse furori la revista 
online Thestreet.com şi semnase numeroase articole în paginile 
de afaceri ale prestigiosului The New York Times. În 2003, când 
s-a întors acasă după o campanie de trei luni în Irak, s-a hotărât 
să iasă din sfera gazetăriei şi să scrie un thriller. Aşa s-a născut 
Agentul credincios (The Faithful Spy, 2006), un roman care 
prezintă un scenariu de o veridicitate şocantă şi aduce în scenă 
un erou extraordinar - as lonely as a human can be, aşa cum îl 
caracterizează însuşi autorul. 


Batalionului 1 din Regimentul 5 
Cavalerie şi tuturor bărbaţilor şi femeilor 
din armata Statelor Unite ale Americii 
care slujesc cu onoare într-o lume 
complicată, şi în amintirea lui Fakher 
Haider care a murit pentru adevăr. 


Dumnezeu ţine cu cei care au cea mai 
bună artilerie. 
Napoleon 


PROLOG 


2001, Toamna 


Câmpia Shamali, la nord de Kabul, Afganistan 


John Wells îşi întoarse capul spre cer, căutând în zadar 
avioanele F-15 care se roteau în noapte. Avioanele americane 
erau greu de zărit chiar şi ziua, iar după ce soarele dispărea în 
spatele munţilor deveneau pur şi simplu invizibile. Lui Wells nu-i 
rămânea decât să spere că nici ele nu-l reperaseră, fiindcă 
bombele ghidate prin laser de pe aripile lor îl puteau nimici pe el 
şi pe oamenii lui într-o clipă. 

Wells se gândi că din carlingă războiul arăta ca un joc video. 
Omuleţi cenuşii alergau tăcuţi pe ecranul computerului, înaintând 
în salturi de un centimetru, până când bombele loveau pământul 
cu fulgere albe. Realitatea de pe teren era mai urâtă, oase şi 
sânge în loc de pixeli. Mintea lui Wells pluti spre o dimineaţă de 
duminică, cu mulţi ani în urmă, când tatăl lui, Herbert, cel mai 
bun chirurg din Montana de vest, intrase în bucătărie după o 
noapte petrecută în sala de operaţie şi începuse să se spele pe 
mâini aproape cu îndârjire. „Ce s-a întâmplat, tată?” îl întrebase 
Wells în dimineaţa aceea. „A fost greu?” Avea zece ani şi era 
destul de mare ca să ştie că nu trebuia să-i pună asemenea 
întrebări tatălui său, dar curiozitatea nu-i dădea pace. Herbert 
închisese robinetul şi-şi ştersese mâinile. Işi turnase o ceaşcă de 
cafea şi ochii lui albaştri şi obosiţi îl ţintuiseră pe Wells. Wells 
tocmai voia să-şi ceară scuze pentru că întrecuse limita, dar tatăl 
lui începuse să vorbească şi răspunsul nu fusese cel la care se 
aştepta: 

— Totul depinde de care parte a armei te afli, spusese Herbert. 
Sorbise din cafea, de parcă îşi îndemna fiul să continue. Wells nu 
înţelesese atunci, dar acum ştia: nimeni nu rostise cuvinte mai 
adevărate. Tatăl lui murise cu cinci ani în urmă şi se întrebă ce ar 
fi gândit despre el, despre bărbatul în toată firea care era acum. 
Herbert trecuse în lumea celor drepţi cu puţin înainte ca Wells să 
pornească pe drumul acesta şi, dacă avea o părere despre asta, 
o păstrase pe vecie pentru el. 

— Ai mâini de chirurg, John, îi spusese odată Herbert, aproape 
cu teamă, când Wells era la facultate. Wells nu-i răspunsese şi 


tatăl lui tăcuse şi el. Îi spunea mereu că trebuie să-şi croiască 
singur drumul în viaţă şi că lumea nu e făcută pentru cei slabi. 
Wells învățase lecţia. Devenise asasin, nu doctor, se străduia să 
facă răni pe care niciun chirurg nu le mai putea vindeca. li plăcea 
să creadă că Herbert ar fi înţeles până la urmă că e nevoie şi de 
oameni ca el. Cel puţin aşa spera. 

Ahmed, locotenentul său, păşi peste vatra focului şi se opri 
lângă el. 

— E frig, spuse Ahmed încet în arabă. 

— Nam. Da. 

Vântul bătea mai tare pe zi ce trecea, o briză îngheţată care 
cobora din nord ca o promisiune a lunilor amarnice ce urmau să 
vină. În noaptea asta, rafale puternice spulberau cenuşa focului 
pe care-l încropiseră Wells şi ai lui, amăgindu-se că-i încălzeşte 
cât de cât. Wells îşi strânse pătura pe umeri şi se apropie de 
oamenii care se înghesuiau unii în alţii în jurul focului slab. l-ar fi 
plăcut să vadă flăcări mai vii, dar nu puteau risca să atragă 
atenţia avioanelor. 

— Va fi o iarnă lungă. 

— Mi-e teamă că ai dreptate, spuse Wells. 

— Sau poate că va fi scurtă. Pe faţa lui Ahmed trecu un zâmbet 
întunecat. Poate că până la primăvară vom fi în Paradis. 

— Poate că şeicul ne trimite pe toţi într-o vacanţă, spuse Wells, 
gustând din plăcerea rară a unei glume. Sau în hajj - pelerinajul 
la Mecca pe care trebuie să-l facă fiecare musulman adevărat, 
măcar o dată în viaţă. 

La auzul cuvântului hajj, disprețul se stinse pe buzele lui 
Ahmed. 

— Inshallah, Jalal, spuse el cu adânc respect. Dacă vrea 
Domnul. 

— Inshallah, spuse şi Wells. _ 

Luptătorii talibani şi Al Qaeda îl numeau Jalal. Işi luase acest 
nume cu ani în urmă, după ce devenise primul occidental care 
trecuse prin taberele de instructaj Al Qaeda de lângă Kandahar. 
Doar o mână de oameni îi ştiau numele adevărat. Alţi câţiva îl 
numeau Ameriki, Americanul, dar nu erau mulţi cei care i-ar fi 
spus aşa în faţă. Recruţii tineri habar n-aveau că e american. 

Şi cum ar fi putut să ştie? se întrebă Wells. După ce luptase 
pentru jihad ani de zile în Afganistan şi Cecenia, vorbea araba şi 
paştu la perfecţie. Purta o barbă mare şi avea palmele pline de 


bătături. Călărea aproape la fel de bine ca băştinaşii - niciun 
străin nu poate călări exact ca un afgan - şi juca buzkashi, un 
gen de polo primitiv pe care-l îndrăgeau, cu tot atâta îndârjire ca 
ei. Se ruga împreună cu ei. Le dovedise de zeci de ori că era unul 
de-ai lor, că era alături de ei. 

De fapt, spera că aşa stau lucrurile. Nu putea şti ce credeau cu 
adevărat despre el bin Laden şi ceilalţi conducători. Şi nu era 
sigur că va şti vreodată. Mai ales acum, când ţara lui era în 
război cu ţările lor. Nu putea să-şi dovedească fidelitatea decât 
dacă îşi dădea viaţa pentru ei şi nu acesta era scopul lui. 

Wells se înfioră din nou, de data asta nu din cauza vântului. 
Destul cu presupunerile. Se uită la cei şase oameni ai săi care 
vorbeau liniștiți în noapte, cu pistoalele-mitralieră atârnate pe 
umeri. Trei dintre ei erau afgani şi ceilalţi trei erau arabi. 
Constrângerile războiului îi apropiaseră pe talibani de membrii Al 
Qaeda mai mult ca oricând. De obicei erau vorbăreţi şi gălăgioşi, 
povestitori înnăscuţi. Dar când era în misiune Wells nu prea 
vorbea şi ei îi respectau tăcerea. Erau destul de prietenoși, căliţi 
în luptă şi-i executau ordinele repede şi fără să crâcnească. Visul 
oricărui comandant. În noaptea asta urma să li întâmple ceva 
groaznic, dar trebuia să se întâmple. 

Spre sud, un fulger sfâşie noaptea. Apoi încă unul şi încă unul. 

— lar au început, spuse Ahmed. 

Americanii bombardau Kabulul, capitala afgană aflată la 
cincizeci de kilometri spre sud. Până acum nu se atinseseră de 
Câmpia Shamali, un podiş de la nord de Kabul unde talibanii se 
înfruntau cu Alianţa Nordului - armata rebelă afgană care în 
urma atacurilor de la 11 Septembrie devenise cel mai apropiat 
aliat al Americii. 

* 

Wells şi oamenii lui îşi aşezaseră tabăra într-un sătuc fără 
nume, câteva biete colibe ridicate pe o costişă care domina 
câmpia. Erau apăraţi de munţi la nord şi la vest şi veniseră aici 
călare, nu în camionetele Toyota care erau preferatele 
talibanilor. De acolo puteau supraveghea uşor câmpia care se 
întindea la picioarele lor fără să le fie teamă că vor fi observați. 
Wells mai avea un motiv să aleagă locul acesta, un motiv pe care 
nu-l dezvăluise oamenilor lui. 

Cu puţin noroc, în satul vecin, aflat mai la nord, putea găsi o 
unitate a Forţelor Speciale americane. 


— În noaptea asta va fi mai greu, spuse Ahmed, în timp ce 
exploziile se succedau rapid. 

— Nam. Da. 

Mult mai greu. După o lună de repetiţii, Statele Unite lansaseră 
atacul împotriva Kabulului. Un semn rău pentru talibani, care nu- 
şi reveniseră după străpungerea liniilor de apărare din nord. 
Oraşe considerate de necucerit căzuseră după numai câteva zile 
de bombardament. 

Numai că în seara asta talibanii pregătiseră Alianţei o surpriză. 
Wells privi spre sud, acolo unde un drum desfundat ieşea din 
Kabul şi tăia câmpia. Acolo se aflau talibanii: şiruri lungi de faruri 
care înaintau spre nord. Douăsprezece maşini în convoi strâns, 
un spaţiu liber, apoi alte douăsprezece. Camionete Toyota pe 
care erau montate mitraliere de calibru 50, cu echipaje de câte 
şase talibani. Camioane de cinci tone care transportau câte 
douăzeci de soldaţi. Luna se ridicase pe cer şi farurile treceau 
întruna. O duzină, altă duzină. Talibanii se regrupau pentru a 
ataca poziţiile Alianţei Nordului. 

Vehiculele îşi stingeau farurile când se apropiau de linia 
frontului. Wells scoase din sac binoclul de noapte - singurul lux 
pe care şi-l permitea, capturat în Cecenia de la un maior rus 
ghinionist - şi cercetă valea. Se adunaseră deja sute de maşini. 
In total cam 3 000 de luptători afgani şi arabi. Veniseră aici să 
apere Kabulul de necredincioşii care le dădeau voie femeilor să-şi 
arate faţa în public. Dacă talibanii reuşeau să străpungă frontul 
Alianţei Nordului, puteau să înainteze rapid spre nord, dincolo de 
câmpie, şi să recâştige teritoriul pierdut. Misiunea unităţii lui 
Wells era să vadă dacă Alianţa şi americanii aflaseră despre atac. 
Până acum nu dăduseră vreun semn că ştiau. 

Wells îi dădu binoclul lui Ahmed. 

— Deci e adevărat? 

— Nam. Atacăm la noapte. 

— Putem învinge? 

Intrebarea lui Ahmed îl luă pe Wells pe nepregătite. Cu doar o 
lună în urmă ar fi fost de neimaginat. 

— Desigur, spuse. /nshallah. 

De fapt, Wells chiar admira îndrăzneala planului. Talibanii 
intenționau să lupte cu duşmanul, nu să aştepte moartea în 
peşterile lor. Dar planul avea o hibă inevitabilă: soldaţii talibani 
comasaţi erau o ţintă atrăgătoare pentru avioanele americane. 


Pentru a reuşi, trupele talibane trebuiau să străpungă rapid 
poziţiile Alianţei. Apoi talibanii şi soldaţii Alianţei urmau să se 
amestece strâns în lupte corp la corp. Americanii nu puteau 
bombarda forţele inamice fără să le nimicească şi pe cele aliate. 

Trupele talibane de pe câmpie începură să se disperseze în 
grupuri de mărimea unei companii de-a lungul liniei frontului, 
pregătindu-se pentru incursiunea sângeroasă în „ţara nimănui” 
care separa cele două forţe. 

Nu aveau nicio şansă. 

Bombele începură să cadă aproape imediat după ce ultimul 
camion ajunsese la linia frontului. Exploziile sfâşiau noaptea, 
jerbe albe şi roşii ca nişte artificii inversate care scăldau în 
lumină câmpia de la picioarele lui Wells. Plesnete ascuţite şi 
bufnete prelungi şi grave ajungeau până la el la intervale 
neregulate, câte trei sau patru în succesiune rapidă, urmate de 
pauze mai lungi. Violenţa lor zguduia colibele lângă care se 
adăposteau. Un glob de foc uriaş aprinse noaptea şi unda de şoc 
dobori tavanul gros din chirpici al unei căsuțe. 

— Probabil că era un camion cu muniţie, spuse Wells, pe 
jumătate pentru el, pe jumătate pentru Ahmed. 

* 


Barajul de artilerie părea să țină de ore întregi, dar când luă 
sfârşit în cele din urmă şi Wells se uită la ceas, văzu că nu 
trecuseră decât patruzeci de minute. Cercetă iar câmpia cu 
binoclul. Flăcările dansau pe caroseriile camionetelor şi ale 
transportoarelor de trupe. Sute de trupuri zăceau împrăştiate pe 
pământul pietros. Americanii se aşteptau la atac şi talibanii 
căzuseră în plasă. Asta însemna că în apropiere se ascundea o 
unitate a Forţelor Speciale care dirijase bombardamentul. Exact 
aşa cum spera. 

Oamenii lui amuţiseră, tulburaţi de spectacolul la care 
asistaseră. Sub ei, talibanii încercau să se regrupeze, dar Alianţa 
Nordului deschisese foc de mortiere şi arme automate. Urma cu 
siguranţă o nouă rundă de bombardamente. Talibanii nu aveau 
nicio şansă, iar asta nu-l mira deloc pe Wells. Puse binoclul în 
sac. 

— Să mergem, spuse el. 

— Înapoi? întrebă Ahmed. 

— Nu. Wells arătă spre nord, dincolo de creasta şerpuitoare. 
Acolo sunt americanii şi de acolo ghidează bombele. Trebuie să-i 


oprim. 

Ahmed părea surprins, dar nu spuse nimic. Wells nu greşise 
niciodată până atunci, iar un comandant putea să facă ce voia. 

Puseră şeile pe cai şi porniră prin întuneric spre nord. Spre 
deosebire de munţii din nordul Afganistanului cu peisajele lor 
spectaculoase, lanţul Shamali era tocit şi neregulat, nişte biete 
dealuri joase din stânci amestecate cu pământ. Mergeau la pas, 
unul după altul, conduşi de Hamid, cel mai bun călăreț al lor. In 
spate bombele continuau să cadă. Câteva perechi de faruri se 
îndreptau deja spre sud, spre Kabul. Atacul talibanilor se 
terminase înainte să fi început. 

— Mai încet, spuse Wells în timp ce se apropiau de coama 
dealului din nordul fostei lor tabere. Era sigur că unitatea 
americană se instalase pe o poziţie similară cu cea pe care o 
alesese şi el mai devreme. Trecură peste deal şi se opriră. In faţa 
lor terenul cobora, apoi se înălța din nou. Wells îşi scoase binoclul 
din sac. Erau acolo, vreo şase oameni. Stăteau în picioare lângă 
nişte colibe din pământ, privind în jos la liniile frontului taliban. 
Puteau fi săteni, treziţi de zgomotul bombardamentelor... dar nu 
erau. Erau americani. O dovedea prezenţa camionetei ascunse 
pe jumătate după o colibă. 

Camioneta însemna că tipii din Forţele Speciale aveau o SAW! 
- o mitralieră uşoară, sau poate chiar una de calibru 50, mult mai 
puternică decât armele oamenilor lui. Dar Wells şi afganii aveau 
de partea lor avantajul atacului surpriză: americanii erau 
absorbiți de spectacolul de jos. 

Wells îşi conduse oamenii mai departe, avertizându-i să 
păstreze liniştea. Acum erau nerăbdători, însufleţiţi de şansa de 
a-i ataca pe americani. Şi Wells, deşi îl îngrozea acest gând. 


1 Squad Automatic Weapon (engl). (N. tr.) 


U.S.S. Starker, Oceanul Atlantic 


Zborul decursese fără probleme, dar Jennifer Exley simţi că 
stomacul i se ridică în gât după ce elicopterul ateriză şi puse 
piciorul pe puntea cenuşie a navei Starker, în largul coastei de la 
Norfolk, Virginia. Nava se afla în ape internaţionale, aşa că 
preţioasa ei încărcătură nu intra sub jurisdicţia legilor americane. 

Starker, o veche navă de asalt amfibiu, fusese transformată în 
închisoare militară - o închisoare plutitoare. In acest moment 
avea un singur prizonier, pe Tim Keifer, alias Mohamed Faisal, un 
american de 22 de ani care fusese capturat în urmă cu două 
săptămâni lângă Mazar-al-Sharif în nordul Afganistanului, unde 
lupta de partea talibanilor. Lupta de partea talibanilor împotriva 
Statelor Unite. Exley nu reuşise nici acum să asimileze acest 
adevăr. 

În vreme ce capturarea lui John Walker Lindh, celălalt taliban 
american, fusese mediatizată în toată lumea, detenţia lui Keifer 
era secretă. Preşedintele Bush semnase un ordin care-l desemna 
pe Keifer drept „combatant inamic” şi-i suspendase toate 
drepturile, inclusiv dreptul de a fi judecat de un tribunal 
american. Acum Keifer plutea pe mare într-un purgatoriu din oţel, 
într-un loc unde legile americane nu aveau nicio putere. Exley 
încă nu se hotărâse dacă era sau nu de acord cu această decizie, 
dar poate că în asemenea momente nu trebuia să-i pese de 
fleacuri cum ar fi Declaraţia Drepturilor Omului. Nava se clătină 
sub picioarele ei şi Exley alunecă pe puntea udă, ţipând fără să 
vrea. Ghidul ei, un aspirant tânăr, întinse mâna şi o sprijini. 

— Vă simţiţi bine, doamnă Exley? 

— Da, mulţumesc. 

O conduse sub punte, pe un coridor luminat ca ziua. 

— E la spital, spuse ofiţerul. Încercăm să avem grijă de el, dar 
Mohamed s-a abonat la accidente. Se tot loveşte cu capul de uşi, 
căca... îşi aminti că vorbeşte cu o doamnă şi se abţinu, iar ea 
observă asta. Face tot felul de chestii din astea. 

Ce previzibil, se gândi Exley. Totul era să nu-l omoare. 


— Presupun că echipajul ar prefera să-l arunce peste bord... 

— Am trage bucuroşi la sorţi pentru o distracţie ca asta, spuse 
el cu entuziasm. Am ajuns. 

Exley le arătă celor doi puşcaşi marini postați la uşa camerei 
lui Keifer legitimaţia CIA şi permisul special de la Marină. Soldaţii 
le controlară atent, apoi o salutară. Aspirantul scoase din 
buzunar o cheie grea şi o băgă în broasca solidă. Uşa se lovi cu 
zgomot de perete şi ea intră în cabina fără hublouri. 

— Puteţi să staţi cât vreţi, doamnă, spuse aspirantul, închizând 
uşa după el. Mohamed nu pleacă nicăieri. 

Keifer era întins pe un pat îngust de spital, cu mâinile şi 
picioarele prinse în cătuşe de rama de metal şi cu o perfuzie 
înfiptă într-un braţ. Era bărbierit de mântuială şi tuns perie. Avea 
o vânătaie galbenă în jurul ochiului stâng. Era slăbuţ şi scund, 
arăta mai degrabă ca un student la filozofie sau la altă facultate 
tot atât de nefolositoare. Nu avea cum să fugă de-acolo, dar, 
pentru orice eventualitate, într-un colţ era o cameră video 
orientată spre pat şi alţi doi puşcaşi marini păzeau uşa pe 
dinăuntru. Oricare dintre ei putea să-l arunce pe Keifer în Atlantic 
cu o singură mână. O clipă, lui Exley i se făcu milă de el. Apoi îi 
trecu. 

* 

În condiții normale Exley nu ar fi trebuit să vorbească cu 
Keifer. Ea era agent de legătură, nu anchetator. Şi era CIA, iar 
DIA - Agenția de Informații a Departamentului Apărării, adică 
băieţii lui Rumsfeld - îl tocase bine pe Keifer săptămâni la rând. 
Totuşi, după ce citiseră transcrierea interogatoriilor, Exley şi Ellis 
Shafer, şeful ei, împreună cu coordonatorul Secţiunii pentru 
Orientul Apropiat, ajunseseră la concluzia că ea trebuie să 
vorbească personal cu Keifer. 

Exley se hotărâse să interpreteze rolul mamei. Avea vârsta 
potrivită, iar Kiefer nu mai văzuse de mult o femeie. Se apropie 
de pat şi-i puse mâna pe umăr. Kiefer deschise ochii. Erau 
tulburi, de la sedative. Se ghemui în pat, dar se mai relaxă puţin 
când văzu că Exley zâmbea. 

— Tim, numele meu este Jen Exley. 

Kiefer clipi, dar nu spuse nimic. 

— Te simţi bine? 

— Tu ce crezi? 

Incredibil! Puştiul ăsta idiot, care nu avea nici 65 de kilograme, 


făcea încă pe nebunul. Din fericire, pentotalul de sodiu şi morfina 
care-i curgeau în vene îl mai înmuiaseră. Cei de la Amnesty 
International ar fi protestat, dar nu luau ei deciziile. Exley încercă 
să-i arate compasiune, nu disprețul pe care-l simţea. 

— Pot să mă aşez? 

Kiefer ridică din umeri şi cătuşele se frecară de marginea 
patului. Exley luă un scaun şi se aşeză. 

— Eşti avocată? 

— Nu, dar cred că pot să-ţi fac rost de un avocat. 

Era doar o minciună nevinovată. _ 

— Vreau un avocat, spuse Keifer, toropit. Inchise ochii şi îşi 
mişcă uşor capul. Mi-au spus că n-am dreptul la avocat. Imi 
cunosc drepturile. Vreau un avocat. 

Ar trebui să ceri asta cuiva mult mai mare în grad decât mine, 
se gândi Exley. 

— Pot să te ajut, dar trebuie să mă ajuţi şi tu. 

Keifer dădu din cap, enervat: 

— Ce vrei? 

— Spune-mi despre celălalt american de-acolo. Nu John Lindh 
Walker. Celălalt, imul mai în vârstă. 

— Ti-am mai spus. 

Îi atinse faţa şi îi întoarse capul spre ea ca să se uite în ochii ei 
albaştri - i se spunea mereu că erau superbi, chiar dacă îi 
apăruseră primele riduri. 

— Uită-te la mine, Tim. l-ai zis asta altcuiva, nu mie. 

Văzu în privirea lui că spiritul de luptă începe să-l părăsească. 
El sau sedativele din sângele lui hotărâseră că nu merita să se 
încăpăţâneze. 

— Îi ziceau Jalal. Unii spuneau că de fapt îl cheamă John. 

— John? 

— Poate că-l confundau cu John Walker Lindh. Nici nu sunt 
sigur că era american. N-am vorbit niciodată cu el. 

— Niciodată? 

— Nu, spuse Keifer şi închise ochii. Exley aşteptă. Locul ăla era 
mare. Venea, pleca... 

— Era liber să vină şi să plece când voia? 

— Aşa mi s-a părut. 

— Cum arăta? 

— Un tip înalt, bine legat. Purta barbă, ca noi toţi. 

— Semne particulare? 


— Dacă le avea, nu le-am remarcat. Era genul de tabără în 
care nu e bine să tragi cu ochiul. 

Se aplecă spre el şi-i zâmbi. Îi mirosea gura. Probabil că nu-l 
spălau prea des pe dinţi. 

— Îţi mai aduci aminte şi altceva? 

Keifer părea că se gândeşte: 

— Pot să beau nişte apă? 

Exley îi aruncă o privire unuia din soldaţii de la uşă. Omul 
ridică din umeri. Pe chiuveta de metal dintr-un colţ al cabinei 
erau câteva pahare de plastic. Umplu unul şi i-l dădu lui Keifer, 
înclinându-l delicat spre buzele lui. 

— Mulţumesc, spuse Keifer, închizând ochii. Americanul, Jalal... 
băieţii ziceau că e un soldat adevărat. A fost şi în Cecenia. Cel 
puţin aşa ziceau. Deschise ochii şi se uită la ea: Ce mai vrei să 
ştii? 

Ce voia de fapt să ştie nu era treaba ei să întrebe. Ce făceai 
acolo? Cât ai citit din Coran? Chiar urăşti America sau a fost doar 
o aventură? Apropo, când or să ne mai atace prietenii tăi? Unde? 
Cum? 

Şi dacă tot rumega întrebări pe care nu le putea pune, 
întrebări fără răspuns, mai era şi asta: El cu cine ţine? Jalal, 
adică. John Wells. Singurul agent CIA care s-a infiltrat vreodată în 
Al Qaeda. Un bărbat despre a cărui existenţă ştiau cel mult zece 
ofiţeri ai Agenţiei. O valoare naţională. Un unicat. 

Doar că unicatul nu se mai obosise să comunice cu agentul lui 
de legătură - cu alte cuvinte, cu ea - de aproape doi ani de zile. 
Şi asta însemna că ajutorul lui fusese nul în prevenirea atacurilor 
de la 11 Septembrie. De ce, John? Eşti viu şi nu eşti prizonier. 
Puştiul tocmai mi-a confirmat măcar atât. N-ai ştiut? Te-ai 
transformat într-un localnic? De când te cunosc, ai fost un pic 
nebun, altfel nu te-ai fi dus în munţii ăia. Poate că ai 
îngenuncheat de prea multe ori pe covoraşele de rugăciune umăr 
la umăr cu băieţii cei răi. Poate că acum eşti unul de-al lor. 

— Altceva? zise Exley. 

— Nu-mi vine nimic în minte. 

Exley puse jos paharul de plastic şi se ridică să plece. Privirea 
lui Keifer o întâlni pe-ai ei şi acum chiar că era doar un puşti 
îngrozit. Abia începe să înţeleagă în ce belea a intrat, se gândi 
ea. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu e problema mea. 

— Şi cu avocatul cum rămâne? Mi-ai promis... 


— Mă ocup imediat de asta, spuse ea, ieşind. Mult noroc, Tim. 
* 


Wells şi oamenii lui se aflau acum la un kilometru şi jumătate 
depărtare de americani. Descălecaseră cu câteva minute mai 
devreme. Totuşi, Wells nu-şi făcea iluzii că s-ar putea apropia mai 
mult fără să fie văzuţi. Creasta era golaşă, aproape lipsită de 
vegetaţie, şi Forţele Speciale aveau echipament de vedere pe 
timp de noapte mult mai performant decât binoclul lui. 

Îşi conduse oamenii într-o şa îngustă, în spatele unei creste 
stâncoase care-i ferea de privirile americanilor. Imediat ce ieşeau 
de acolo în spaţiul deschis aflat între ei şi inamic, nu se mai 
puteau ascunde. Era exact ce dorea Wells. 

Îşi împărţi oamenii în două grupuri. Ahmed urma să-i conducă 
pe trei dintre ei spre nord pentru atacul direct asupra poziţiei, în 
timp ce Wells, Hamid şi Abdullah - cel mai îndârjit luptător al 
unităţii - vor urca spre nord-vest, trecând peste creastă, apoi se 
vor năpusti în jos. 

— Trebuie să ne mişcăm rapid, spuse Wells, înainte ca ei să 
cheme avioanele. Fără ele sunt slabi. 

Oamenii se strânseră în jurul lui, nerăbdători, cu mâinile 
încleştate pe arme. Acum urma partea importantă: 

— În calitatea mea de comandant, declar această misiune un 
martiriu, rosti Wells cuvintele magice. 

Urmau să lupte până la moarte. Fără să se retragă. Fără să se 
predea. 

— Aţi înţeles? Se uită la fiecare în parte: priviri neclintite. 
Luptăm pentru gloria lui Allah şi a lui Mohamed. Duşmanul e în 
mâinile noastre. Cu voia lui Allah cel slăvit, îl vom distruge. 
Allahu akbar. 

— Allahu akbar, spuseră oamenii încet. Dumnezeu e mare. 

Le era teamă, dar erau şi nerăbdători, iar Wells simţea asta. 
Nu exista glorie mai mare decât să ucizi un american sau să mori 
încercând. 

Ahmed îşi armă pistolul-mitralieră şi îşi conduse oamenii afară 
din şa. Wells îi urmă, urcând pieziş creasta muntelui. Două-trei 
minute mai târziu, după ce ajunseseră la câteva sute de metri 
depărtare de americani, se ascunse după o stâncă, făcându-le 
semn lui Ahmed şi lui Abdullah să se ascundă şi ei. 

— Aşteptaţi, le spuse. Întâi atacă Ahmed. 

Acum totul avea să se petreacă foarte repede. Văzu prin 


binoclu cum oamenii din Forţele Speciale se pregăteau să se 
apere, montând mitraliera de 50 şi răspândindu-se în spatele 
colibelor şi stâncilor mai mari. Nu alergau. Se mişcau rapid şi 
precis şi fiecare pas dovedea cât de bine fuseseră antrenați. 

Când Ahmed şi oamenii lui mai aveau de parcurs doar o sută 
de metri, americanii deschiseră un foc încrucişat copleşitor. 
Împuşcăturile răsunau peste dealuri. Ahmed a supravieţuit primei 
rafale, dar ceilalţi trei au căzut imediat, cu trupurile sfârtecate de 
gloanţe, şi au murit înainte să atingă pământul. 

— Allahu akbar, strigă Ahmed, nepăsător în faţa morţii. 

Alergă spre poziţia americană, trăgând din mers cu AK-ul. 
După nici zece secunde era mort, exact cum se aştepta Wells. 

Wells verifică dacă Ahmed şi oamenii lui mai mişcau. Se ridică 
în genunchi, dar nu prea mult, având grijă să stea la adăpostul 
stâncilor. Rămase aşa câteva clipe. Îi ştia pe Hamid şi pe 
Abdullah de ani de zile, mâncaseră din aceeaşi pâine şi 
înjuraseră împreună gerul din munţi. 

— Nu vă ridicaţi, le spuse. 

Îşi scoase Makarovul pe care-l purta în tocul de la şold. Unu, 
doi. Un glonţ în capul lui Hamid, altul în capul lui Abdullah. 
Repede şi simplu. S-au zbătut, au horcăit puţin şi au înţepenit. 
Wells închise ochii, îmi pare rău, murmură el printre buzele 
strânse. Dar nu se putea altfel. Se lipi de stâncă şi ascultă. 
Tăcere, dar ştia că americanii auziseră împuşcăturile şi se uitau 
spre el. Trebuia să se mişte acum. Sau niciodată. 

— Sunt american, strigă el. Sunt american, nu trageţi! Sunt de- 
al vostru. 

Urmă o rafală şi gloanţele şuierară pe deasupra capului său. 

— Sunt american, urlă Wells din nou. Nu trageţi! 

— Dacă eşti american, ridică-te în picioare! se auzi un glas. La 
vedere. Cu mâinile pe cap. 

Wells făcu exact ce i se spusese, sperând că nu-l vor curăța din 
teamă, din mânie sau pur şi simplu pentru că puteau s-o facă. 
Auzi paşii mai multor oameni care urcau pe versant, venind spre 
el. Două lumini îl orbiră. 

— Fă un pas înainte şi întinde-te cu faţa în jos. Braţele 
depărtate. 

Wells îşi lipi obrazul de ţărâna aspră şi sărută pământul. Planul 
funcţionase. Realizase contactul. 

Soldaţii se adunaseră în spatele lui Wells. 


— Ce dracu’, spuse unul, descoperindu-i pe Hamid şi pe 
Abdullah. O lumină puternică mătură terenul în jurul lui Wells şi 
teava unei arme i se înfipse în ceafă. 

— Stai nemişcat, domnule american, rosti glasul, acum mai 
aproape. Cine dracu’ eşti? Şi ce li s-a întâmplat prietenilor tăi de- 
acolo? 

— Sunt de la Agenţie, spuse el. Mă numesc John Wells. 

Ţeava armei zvâcni înapoi. Se auzi un fluierat scurt. 

— Domnule maior, strigă soldatul de deasupra lui. Urmă o 
conversaţie în şoaptă, apoi auzi altă voce: 

— Cum ai spus că te cheamă? 

— John Wells. 

Ţeava i se lipi iar de ceafă. 

— Ce EPI ai, domnule Wells? 

Dovadă de identitate în caz de urgenţă.? Un cod scurt şi unic 
pentru fiecare agent operativ, care-i permite să dovedească cine 
este în asemenea situaţii. In mod normal, nu este divulgat 
nimănui din afara CIA, dar Wells îşi spuse că putea face o 
excepţie, pentru că soldaţii fuseseră bine instruiți şi ştiau că în 
spatele liniilor talibane operau agenţi americani. Dar şi din cauza 
armei înfipte în ceafă. 

— EPl-ul meu este Red Sox, domnule maior. 

Mai trecură câteva secunde. Auzi cum omul de lângă el răsfoia 
nişte hârtii. 

— La naiba, spuse acelaşi glas, acum ceva mai prietenos. Avea 
un uşor accent din Sud. Ai dreptate. Numele meu este Glen 
Holmes. Poţi să te ridici. 

Wells se ridică şi Holmes, un tip scund şi musculos, tuns foarte 
scurt şi cu un cioc blond-roşcat, îi strânse mâna. 

— Mi-ar face plăcere să-ţi ofer o bere, agent Wells, dar am 
lăsat băutura în Tadjikistan. 

— Spune-mi John, spuse Wells, ştiind că Holmes nu va face 
asta. 

Wells vedea că nu aveau încredere în el. Îi luaseră pistolul, 
carabina şi pumnalul de la carâmb pentru a le păstra „la loc 
sigur”. Dar păreau să fi acceptat explicaţiile lui despre modul în 
care îşi trimisese oamenii într-o ambuscadă doar ca să poată lua 
legătura cu ei. Oricum, nu-l legaseră fedeleş şi nici nu-i puseseră 


* Emergency Proof of Identity (engl.). (N. tr.) 


un sac pe cap pentru a-l face mai cooperant. 

Le-a spus ce voia să le spună, ce ştia despre taberele Al 
Qaeda, despre instruirea recruţilor, despre experimentele cu 
arme chimice: 

— Chimie din manualul de clasa a zecea. Amestecaţi substanţa 
A cu substanţa B şi vedeţi ce se întâmplă. Au omorât câţiva câini. 

— Dar arme bio sau nucleare? 

— Nu aveam nici măcar curent electric tot timpul, domnule 
maior. Noi... Ei... 

In clipa când încurcă pronumele, Wells deveni confuz. Era 
american, acum şi pentru totdeauna, şi ştia exact cui îi era 
credincios. Dar după ce petrecuse ani de zile în taberele lor, 
începuse să-i placă de unii dintre ei. De Ahmed, pe care Holmes 
tocmai îl omorâse cu ajutorul lui. Clătină din cap. Avea destul 
timp să se gândească la asta. 

Holmes nu-l slăbise din ochi, dar nu spusese nimic. 

— Le-ar plăcea la nebunie să pună mâna pe arme biologice şi 
nucleare, dar nu ştiu cum. 

— Nu ţi se pare ciudat să vorbeşti englezeşte atâta timp? zise 
Holmes deodată. 

— Nu tocmai. Ba da, mi se pare. 

— Vrei să iei o pauză? 

— Nu, e OK, doar că... 

Wells ezită. Nu voia să pară ridicol. 

— Spune-mi. 

— Aveţi ceva Gatorade? Mi-e dor să beau una. 

— Fitz, avem Gatorade? 

l-au dizolvat un pacheţel de Gatorade cu aromă de portocale 
într-o sticlă de apă şi Wells a băut de parcă era un conchistador 
care descoperise fântâna tinereţii veşnice. Le-a spus apoi tot ce 
ştia despre cercul apropiaților lui bin Laden, adică mult mai puţin 
decât şi-ar fi dorit, despre cum era finanțată Al Qaeda şi unde 
presupunea el că s-ar ascunde bin Laden. Băieţii de la Forţele 
Speciale înregistrau tot. A turnat cât putea de repede informaţii 
pe care le adunase ani de zile, numărând orele după mişcarea 
lunii pe cer. Talibanii nu erau nici pe departe organizaţi 
ireproşabil, dar voia să se întoarcă înainte de răsăritul soarelui. 
Cu cât era confuzia mai mare la întoarcere, cu atât erau mai 
puţine şanse să-l întrebe ce s-a întâmplat cu oamenii lui. În 
noaptea asta muriseră sute de talibani şi de arabi. Cui i-ar fi 


păsat de şase în plus? 

Cerul începuse să se lumineze şi Wells îşi dădu seama că 
trebuie să plece. 

— Asta-i tot, spuse el în cele din urmă. E tot ce ştiu. Îmi pare 
rău. Aş fi vrut să vă pot spune mai multe, dar trebuie să mă 
întorc. 

— Să te întorci? Holmes se holbă la el. Nu vrei o exfil? 

O exfiltrare. Adică nu vrei să te întorci acasă? Lui Wells nici 
măcar nu-i trecuse prin minte că ar putea s-o facă. Poate din 
cauză că i se părea o idee la fel de realistă ca o excursie pe Lună. 
Nu vrei o friptură în sânge, o lojă la Fenway, nu vrei să admiri 
oceanul? Nu vrei să te uiţi la picioarele unei femei? Nu vrei să 
conduci cu o sută pe oră prin Montana, grăbindu-te spre casă? 
Nu vrei să îngenunchezi la mormântul tatălui tău şi să-i ceri 
iertare că n-ai putut veni la înmormântare? Nu vrei să-i vezi pe 
Heather, pe Evan şi pe maică-ta? 

Răspunsul la toate aceste întrebări era „Da”. Undeva acolo era 
viaţa lui, viaţa lui adevărată. Brusc, durerea pierderii îl lovi atât 
de năprasnic, încât închise ochii şi îşi lăsă capul în mâini. 

— Wells? spuse Holmes. 

Apoi Wells îşi aminti de bucuria care se răspândise în tabere cu 
viteza fulgerului în ziua de 11 Septembrie, de cântece şi de 
discursurile înflăcărate, de rugăciunile de mulţumire către Allah. 
Ştiuse că se pregătea ceva, ceva important, dar nu cunoştea 
detaliile. Ar fi trebuit să încerce să afle mai multe, dar îşi 
imaginase că Al Qaeda luase în colimator vreo ambasadă sau 
vreun puț petrolier din Arabia Saudită şi nu voia să trezească 
bănuieli punând prea multe întrebări. Dar nu-şi închipuise nicio 
clipă că aleseseră World Trade Center. Un adevărat simbol, un 
dezastru. Imaginaţia lui dăduse greş şi nu era singurul. Muriseră 
mii de oameni. 

In ziua aceea, Wells jurase că aşa ceva nu se va mai întâmpla 
atâta timp cât era încă viu. Nimic altceva nu avea importanţă. De 
fapt, acum doar câteva lucruri i se păreau importante. O să-l 
recunoască pe Evan? Nu mai văzuse de ani de zile o fotografie a 
fiului său. Viaţa lui adevărată, aşa cum era ea odată, luase 
sfârşit. Ce făcuse în seara asta era o dovadă în plus. Îi omorâse 
cu sânge rece pe oamenii care-i ascultau ordinele. Cum să-l 
recunoască propria lui familie când nici el însuşi nu mai era 
capabil să se recunoască? 


— Nu mă exfiltrez, zise el. Ai cumva un pix şi hârtie, domnule 
maior? 

Holmes îi întinse un carneţel şi un pix. Wells scrise repede: 
„Urmărire UBL” (inițialele Agenţiei pentru Osama, pe care îl 
numeau Usama). „Zero informaţii înainte de 11.09. Scuze. Cu 
prietenie, John.” 

Îşi muşcă buza şi adăugă un rând: „P.S. Spuneţi-le lui Heather, 
lui Evan şi mamei că mi-e dor de ei.” 

Rupse foaia din carnet, o împături, scrise „Exley” pe o parte şi 
i-o întinse lui Holmes: 

— Te rog să faci în aşa fel încât să-i parvină lui Jennifer Exley la 
CIA. E ofiţerul care se ocupă de mine. 

— În ordine, domnule. 

— Aş prefera să nu o citeşti. 

— S-a făcut. 

Holmes scoase un plic din buzunar, puse hârtia în el şi îl lipi. 

— Domnule maior, pot să te mai întreb ceva? Cum a fost? 

— Ce anume? 

— Acum două luni, pe 11 Septembrie. 

— 11 Septembrie? Holmes dădu din cap, de parcă derula în 
minte filmul acelei zile. A fost ca şi când o ţară întreagă ar fi 
primit un pumn în stomac. Oamenii se uitau la televizor şi 
vedeau cum se prăbuşesc turnurile gemene, în reluare, la 
nesfârşit. Vedeau cum se aruncă oamenii în gol... al doilea 
avion... A fost inimaginabil. Cum să spun, pur şi simplu nu-mi 
venea să cred. Dacă ar fi apărut Tom Brokaw? şi ne-ar fi spus 
„Hei, America, am făcut mişto de voi, ha, ha, ha”, atunci aş fi zis 
„Asta e”. Ar fi avut mai mult sens decât ce s-a întâmplat în 
realitate. Pricepi? 

— Oamenii ăştia sunt în stare de orice. 

Wells ştia că nu era o părere genială, dar se simţise brusc 
obosit până în măduva oaselor. 

— Mama a murit acum doi ani, spuse Holmes. De cancer. A 
fost îngrozitor, cea mai cumplită zi din viaţa mea. Unsprezece 
septembrie e pe locul doi. Şi a fost la fel pentru noi toţi. Unii 
băieţi din Delta“ au plecat imediat la New York şi au început să-i 


3 Jurnalist de televiziune celebru; actualmente lucrează la departamentul de 
ştiri al postului NBC. (N. tr.) 

+ Delta, detaşament al Forţelor Speciale al armatei Statelor Unite, una dintre 
unităţile principale pentru operaţiuni antiteroriste în afara graniţelor SUA. (N. 


scoată pe oameni de sub dărâmături. Eu nu m-am mişcat. Ştiam 
că vor avea nevoie de noi la bază. 

Se uită la Wells: 

— Te simţi bine? Poate n-ar strica să te vadă doctorul nostru. 

— Sunt epuizat, asta-i tot, spuse Wells. Trebuie să plec. Se 
ridică şi privi în vale, spre câmpie: Frontul n-o să mai ţină mult. 

— Nu, domnule. Oamenii tăi nu vor mai rezista nicio 
săptămână. 

— Oamenii mei... 

Wells simţi din nou o ameţeală ciudată. 

— Scuze. 

— Nu, ai dreptate. 

— Uite ce-i, spuse Holmes, sună-mă când te întorci acasă. 
Telefonul e pe numele soţiei: Debbie Turner, Silver City, Carolina 
de Nord. Mergem la pescuit. E un loc minunat. 

— Aproape la fel de frumos ca Montana. 

— Când te întorci, John? 

— S-ar putea să mai dureze, spuse Wells. 

Se ridică în picioare. Holmes îi dădu armele înapoi. Wells îşi 
legă pumnalul la picior, îşi puse pistolul la centură şi îşi aruncă 
puşca pe umăr. Holmes îi întinse mâna şi Wells i-o strânse cu 
ambele mâini. 

— Domnule maior, încă ceva. 

— Da? 

— Trebuie să mă împuşti. 

Holmes se dădu un pas înapoi, deodată neliniştit. 

— In braţ, altfel nu pare OK. Nu pot să mă întorc teafăr şi 
nevătămat când toţi oamenii mei au murit. 

— Nici nu mă gândesc, spuse Holmes. 

— Domnule maior, dacă nu vrei, va trebui s-o fac eu însumi. 

— Isuse. 

— O rană în muşchi, dintr-o parte în alta. Nu în os. 

Holmes ezită, apoi încuviinţă: 

— OK. Întoarce-te şi mergi. 

— Să merg? 

— Agent Wells, sunt Delta. Pot nimeri puţa unui opossum de la 
o sută de paşi, spuse Holmes cu accentul lui tărăgănat de 
Carolina. In care braţ? 


tr.) 


— Preferabil stângul, zise Wells. 

Se întoarse şi începu să meargă încet, cu braţul stâng depărtat 
de corp. După câteva secunde veni şi glonţul, arzându-i pielea şi 
bicepsul stâng de parcă i-ar fi înfipt cineva în braţ un ac înroşit în 
foc. 

— Cosumag, spuse Wells - o înjurătură urâtă în arabă. Sângele 
ţâşni. La dracu’. 

Se aşeză şi se uită la Holmes, care rămăsese cu pistolul în 
mână. Pentru orice eventualitate. 

— Frumoasă lovitură, domnule maior. 

Era adevărat. Rana era curată şi precisă. 

— Mai vrei una? 

Wells râse, la început încet, apoi din ce în ce mai tare, până 
când i se tăie răsuflarea, în timp ce sângele i se scurgea încet pe 
braţ. Holmes se îndoia probabil de sănătatea lui mintală, dar 
Wells nu reuşise să se stăpânească. Talibanii nu făceau 
asemenea glume. 

— Una e suficientă, mulţumesc. 

— Vrei un bandaj? 

— Mai bine mi-l fac singur. 

Wells rupse o fâşie de pânză şi o legă strâns în jurul braţului, 
improvizând un garou. Şuvoiul de sânge se transformă într-un 
firicel. Când râsul i se stinse, durerea reveni, o arsură intensă în 
partea de sus a braţului şi în umăr. Dar trecuse şi prin momente 
mai grele. Va supravieţui. Se ridică şi o clipă simţi că se clatină. 
Închise ochii până când ameţeala dispăru. 

— Silver City, strigă Holmes în urma lui. Să nu uiţi. 

Wells se întoarse şi porni încet spre sud prin noaptea afgană. 


Langley, Virginia 


Biroul lui Exley era modelul standard pentru analiştii de nivel 
mediu. Fără ferestre, o bibliotecă de lemn plină de tratate de 
istorie a Orientului Mijlociu şi Afganistanului, două computere - 
unul pentru intranetul clasificat, celălalt conectat la internet - şi 
un seif camuflat stângaci în spatele unei reproduceri de serie 
reprezentând un peisaj din Anglia rurală. Avea câteva fotografii 
de familie şi felicitări primite de la copii de ziua ei, dar CIA nu-şi 
încuraja ofiţerii să-şi afişeze viaţa personală. Concluzia implicită: 
azi aici, mâine oriunde. 

Biletul lui Wells ajunsese la ea după patru zile. Bănuia că 
Forţele Speciale aveau lucruri mai importante de făcut. Între 
timp, Kabulul căzuse în mâinile Alianţei Nordului. Bătălia de la 
Shamali dovedise că talibanii - la fel ca sârbii şi ca alţii - nu 
puteau rezista în faţa aviaţiei americane. Exley stătea acum la 
biroul ei, citind nota criptică şi raportul încă şi mai îngrijorător 
care sosise odată cu ea. „Wells i-a cerut maiorului Holmes să-l 
împuşte în braţ ca să pară că s-a angajat în luptă cu forţele 
americane...” 

Exley îşi masă uşor rădăcina nasului şi închise ochii, dar când îi 
deschise totul era la fel ca înainte. David şi Jess vor adormi 
înainte să ajungă ea acasă şi Randy va sta în faţa televizorului şi 
se va preface că nu e supărat. Nu începuse încă să se plângă, dar 
în mod sigur se întreba cât va mai fi obligat să suporte programul 
ei prelungit şi weekendurile la birou. Salvarea lumii te poate 
costa căsnicia. 

— Nu se întoarce. 

Se uită la Shafer, şeful ei, care stătea în cadrul uşii, privind şi 
el copia notei lui Wells. Obişnuia să vină în biroul ei pe 
neaşteptate. Era una dintre trăsăturile lui neplăcute. Alta era 
aspectul lui cam neîngrijit. 

— John Wells. Poate îţi aminteşti de el... Nu se întoarce. S-a 
dus din nou la ei sau poate s-a ţicnit de-a binelea. Dar fac pariu 
pe o ceaşcă de cafea proaspătă că nu vom mai auzi veşti de la 


el. Păcat. 

— Eu n-aş fi atât de sigură. 

— De ce? 

— PS-ul. Spuneţi-le lui Heather, lui Evan şi mamei că mi-e dor 
de ei. 

Shafer ridică din umeri: 

— Testamentul şi ultima lui dorinţă. 

— Atunci ar fi spus că-i iubeşte. A scris că îi e dor de ei. Vrea 
să-i vadă. Poate că o să moară acolo, dar nu caută moartea. 

Shafer se lovi cu palma peste frunte, semn că se va mai gândi 
la asta. 

— Hm. Se întoarse, ieşi din birou şi strigă de pe coridor: E 
aproape zece. Du-te acasă şi odihneşte-te! 

— Şi tu bagă-ţi cămaşa în pantaloni, murmură ea. 

Deschise seiful, aruncă raportul înăuntru şi-l închise. Cât 
despre John Wells, vor trebui să mai aştepte. Tot nu aveau ceva 
mai bun de făcut. Da, vor trebui să mai aştepte. 


PARTEA ÎNTÂI 


ÎNTOARCEREA REGELUI: 


5 În engleză în original Homecoming King: ceremonie anuală tradiţională în 
America, ce se desfăşoară de obicei la sfârşitul lui septembrie sau în 
octombrie, dedicată întoarcerii acasă a unor foşti elevi ai liceului, colegiului 
etc. (N. tr.) 


Azi 


Frontiera de nord-vest, la graniţa dintre 
Afganistan şi Pakistan 


Şeicul Gul se uită încruntat la oamenii adunaţi în faţa lui: 

— In zilele noastre fiecare musulman trebuie să se 
pregătească pentru jihad, spuse el, înălţându-şi glasul. Când 
mongolii au cucerit Bagdadul, ce folos că locuitorii oraşului erau 
musulmani pioşi? Nu i-a ajutat cu nimic. Au pierit de sabia 
necredincioşilor. 

Şeicul îşi ridică braţele deasupra capului, iar faţa i se 
schimonosi de mânie. 

— Acum Islamul este iar asediat. Este atacat în ţinuturile celor 
două moschei şi în ţara celor două fluvii - Arabia Saudită şi Irak. 
Este atacat aici, în Pakistan, unde conducătorul e în slujba 
americanilor şi evreilor. Suntem atacați pretutindeni. 

Şeicul Gul era scund, purta barbă şi trupul lui îndesat se 
ascundea sub o robă cafenie şi moale. Glasul lui părea să 
aparţină unui om mult mai înalt. În interiorul moscheii, o clădire 
simplă, din cărămidă, cu pereţi albi pe care vopseaua începuse 
să se coşcovească, se auzi un murmur de încuviinţare şi 
credincioşii  strânseră rândurile. Camarazi de arme. Dar 
aprobarea lor îl înfurie şi mai tare pe şeic: 

— Voi spuneţi „Da, da”, dar ce faceţi după ce vă terminaţi 
rugăciunile? Vă sacrificați? Nu, vă duceţi acasă şi nu faceţi nimic. 
Musulmanii de azi iubesc lumea asta şi urăsc moartea. Am trădat 
jihadul, urlă el. Se opri să privească mulţimea şi îşi şterse 
fruntea. Aşa că Allah ne-a înrobit. Doar prin sacrificiu vom reînvia 
gloria Islamului. Abia atunci Allah ne va zâmbi din nou. 

Doar că niciunul dintre noi nu va mai apuca ziua aceea, îşi 
spuse Wells. In cei câţiva ani de când asculta predicile lui Gul, 
observase că şeicul era din ce în ce mai furios. Motivele mâniei 
lui erau uşor de înţeles: 11 Septembrie trecuse, şi revenirea 


glorioasă a Islamului rămăsese tot o ţintă îndepărtată. Evreii 
continuau să stăpânească Israelul. Americanii instalaseră un 
guvern şiit în Irak, o ţară care fusese condusă dintotdeauna de 
sunniţi. Sigur, şiiţii sunt tot musulmani, dar ei şi sunniţii erau la 
cuțite încă de la începuturile Islamului. Pentru Osama şi pentru 
camarazii lui sunniţi fundamentalişti - care se numeau uneori 
wahabbiţi - şiiţii nu erau mult mai buni decât evreii. 

Al Qaeda, „baza” revoluţiei, nu-şi mai revenise după pierderea 
propriei sale baze din Afganistan, se gândea Wells. După ce 
regimul taliban căzuse, trupele Al Qaeda fugiseră spre est şi se 
refugiaseră la Frontiera de nord-vest, graniţa muntoasă dintre 
Pakistan şi Afganistan. Wells scăpase ca prin urechile acului de o 
bombă americană la Tora Bora, ultima mare bătălie a războiului 
afgan. li plăcea să creadă că bomba fusese ghidată de maiorul 
Holmes, care o deviase în ultimul moment şi cruţase coliba în 
care se aflau Wells şi oamenii lui. 

Dar Statele Unite nu închiseseră capcana de la Tora Bora, din 
motive pe care Wells nu le pricepuse niciodată. Mii de luptători ai 
jihadului scăpaseră. In 2002 ajunseseră în munţii de la Frontiera 
de nord-vest, North West Frontier, cum o numiseră britanicii, 
pentru că reprezenta frontiera Indiei coloniale. NWF era o zonă 
unde nu domnea legea, condusă de paştu - musulmani zeloşi 
care sprijineau fracțiunea Al Qaeda a jihadului - şi era practic 
inaccesibilă trupelor pakistaneze şi americane. Până şi Forţele 
Speciale acționau acolo doar perioade foarte scurte de timp. 

Astfel supravieţuise Al Qaeda, dar nu o ducea prea grozav. 
Osama şi locotenenţii lui alergau dintr-o ascunzătoare în alta, 
difuzând din când în când casete video pentru a menţine trează 
atenţia credincioşilor. La fiecare câteva luni, grupul lansa un 
atac. Provocaseră explozii într-o gară din Madrid, la hoteluri din 
Egipt şi în metroul londonez, atacaseră instalaţii petroliere din 
Arabia Saudită. In Irak se luptau cu ocupantul american. Dar 
nimic nu mai zguduise lumea ca 11 Septembrie. 

Intre timp, Wells şi camarazii lui din jihad trăiau de azi pe 
mâine. Teoretic, sponsorii din Al Qaeda le aranjaseră cazarea la 
ţăranii paştu. În realitate, erau o povară pentru familiile cumplit 
de sărace. Trebuiau să-şi câştige existenţa ca toţi ceilalţi. Wells şi 
alţi şase arabi locuiau într-un sătuc de lângă Akora Khatak şi 
supravieţuiau cu pâine uscată şi resturi de miel. Wells nici nu 
voia să ştie ce greutate are. Era şocat de fiecare dată când avea 


prilejul să se privească într-o oglindă. Gaura de glonţ din braţul 
stâng se transformase într-un nod de ţesut cicatrizat care-l 
chinuia într-un mod imprevizibil. 

lernile erau îngrozitor de grele, chiar şi pentru Wells, care 
crescuse în munţii Bitterroot de la graniţa dintre Montana şi 
Idaho. Gerul pătrundea până-n măduva oaselor. Încerca să-şi 
imagineze cât de tare sufereau saudiţii. Mulţi dintre ei îşi 
dăduseră viaţa ca martiri în munţii ăştia, dar nu muriseră nici de 
glonţ, nici din cauza bombelor. Muriseră de pneumonie, de rău de 
înălţime şi de o boală care semăna izbitor cu scorbutul. Muriseră 
strigându-şi mamele şi câţiva dintre ei muriseră blestemându-l 
pe Osama şi afurisind locurile groaznice unde-i purtase. Wells 
mânca fructe proaspete ori de câte ori avea prilejul, adică nu 
prea des, şi continua să se minuneze de rezistenţa localnicilor. 

Ca să rămână în toate minţile, practica arta soldăţiei cât putea 
mai des. Şeful local îi dăduse voie să amenajeze un poligon de tir 
pe o fâşie de teren plat, la câţiva kilometri de sat. La fiecare 
două-trei săptămâni, Wells şi cei şase oameni ai săi se duceau 
călare până acolo şi trăgeau toate cartuşele de care se puteau 
lipsi. Nu se amăgea că face altceva decât să-şi omoare timpul. 
Asta făceau cu toţii. Dacă America versus Al-Qaeda ar fi fost un 
meci de fotbal din campionatul liceelor, arbitrii ar fi invocat 
regula clemenţei şi l-ar fi oprit de mult. 

Gul păşi printre credincioşi. Se uită la oamenii din jurul său şi 
luă iar cuvântul, vorbind încet şi apăsat: 

— S-a dus vremea vorbelor, fraţi musulmani, spuse el. Cu voia 
lui Allah, vom vedea noi fapte de vitejie mai repede decât 
credeţi. Fie ca Allah să-i binecuvânteze pe toţi dreptcredincioşii. 
Amin. 

Oamenii se apropiară să-l îmbrăţişeze pe şeic. Aşteptându-şi 
rândul, Wells se întrebă dacă Gul chiar ştia ceva sau doar încerca 
să îmbărbăteze adunarea, îşi pipăi cu limba o măsea din spate 
care se clătina şi un junghi de durere îi săgetă maxilarul. La 
Frontiera de nord-vest asistenţa stomatologică era exact aşa 
cum te aşteptai să fie. In cel mult o lună va trebui să se ducă din 
nou la clinica medicală din Akora pentru un „control”. Sau mai 
bine ar face rost de un cleşte şi s-ar trata singur. 

In ultima vreme, Wells începuse să viseze că pleacă de-acolo. 
Putea să facă autostopul până la Peshawar, apoi să ia autobuzul 
până la Islamabad şi să bată la poarta ambasadei americane. 


Sau, mai bine zis, să bată în blocurile de beton care împiedicau 
maşinile-capcană să se apropie de zidurile antibombă. In câteva 
minute ar fi fost înăuntru. Peste câteva zile ar fi ajuns acasă. 
Nimeni nu i-ar fi spus că a dat greş. Nu în faţă, cel puţin. L-ar fi 
asigurat că făcuse tot ce era posibil, tot ce era omeneşte posibil. 
Dar în adâncul inimii ar fi ştiut că nu e aşa. Şi nu s-ar fi iertat 
niciodată. _ 

Aici nu era ca la meciurile de fotbal. In cazul lor, regula 
clemenţei nu putea fi aplicată. Bărbaţii care stăteau alături de el 
în moschee şi-ar fi dat vieţile fericiţi pentru a rămâne în amintire 
drept martiri. Se împotmoliseră în munţii ăştia, dar țelul lor 
rămânea neschimbat: să-i pedepsească pe cruciați pentru 
aroganţa lor. Să ia din nou în stăpânire lerusalimul. Să ucidă 
americani. Setea de distrugere a organizaţiei Al Qaeda era 
temperată doar de resursele practice limitate de care dispunea. 
Acum era slăbită, dar situaţia se putea schimba oricând. Dacă ar 
fi reuşit să-l elimine pe preşedintele Pakistanului, la conducerea 
ţării s-ar fi instalat imediat un musulman adevărat, un wahhabi. 
lar Al Qaeda ar fi avut la dispoziţie o jucărie nucleară. O bombă 
islamică. Şi, mai devreme sau mai târziu, ar fi făcut o groapă 
adâncă în New York, Londra sau Washington. 

Oricum, viaţa de aici oferea şi compensaţii. Wells învățase 
Coranul mai repede decât s-ar fi crezut în stare. Acum ştia cum 
trăiseră călugării din Evul Mediu şi cum copiaseră ei Biblia, 
scriind de mână fiecare cuvânt. Aflase că o singură carte poate fi 
în acelaşi timp călăuză morală şi spirituală şi sursă de relaxare. 

După atâţia ani în Afganistan şi Pakistan, Wells descoperise că 
propria lui credinţă în Islam, care fusese la început doar o 
acoperire, devenise reală. Islamul îl impresiona într-un fel în care 
creştinismul nu reuşise niciodată. Wells fusese întotdeauna 
sceptic în privinţa religiei. Când citea Coranul noaptea, de unul 
singur, era la fel de sceptic în privinţa făgăduinţei Paradisului ca 
atunci când citea poveştile apostolilor despre învierea lui Cristos 
din morţi. În schimb îi plăceau preceptele din Coran care arată că 
oamenii trebuie să se aibă ca fraţii şi să dea tot ce pot celor 
nevoiaşi. Umma, frăţia, era cât se poate de adevărată. Ar fi putut 
să intre în oricare căsuţă din sat şi ar fi primit imediat o ceaşcă 
de ceai cald şi chiar de-ale gurii de la o familie care abia avea cu 
ce să-şi hrănească copiii. lar în Islam nimeni nu avea nevoie de 
ajutorul unui preot ca să atingă divinul. Oricine studia cu îndârjire 


şi era umil putea să primească iluminarea. 

Dar forţa cea mai mare a Islamului era şi cea mai mare 
slăbiciune a lui, constatase Wells. Flexibilitatea transformase 
această religie într-un receptacul pentru mânia celor care nu mai 
suportau să fie conduşi de America şi de Occident. Islamul 
devenise marxismul secolului al XXI-lea, iar sub aripa lui se 
adunaseră mişcări de eliberare naţională de toate culorile. Cu 
diferenţa că preoţii marxişti nu le promiseseră discipolilor lumea 
de dincolo în schimbul sacrificiului suprem în lumea asta. 
Wahabiţii ca bin Laden împleteau duşmănia lor faţă de Statele 
Unite cu o viziune a Islamului îngrozitor de urâtă. Doreau să 
readucă religia la stadiul din secolul al VIl-lea şi s-o mute înapoi 
în deşert. Nu reuşeau să participe la competiţia din lumea 
modernă, aşadar pretindeau pur şi simplu că lumea modernă nu 
există. Sau voiau s-o distrugă. Furia lor era ecoul furiei sutelor de 
milioane de musulmani săraci şi disperaţi, dar Wells considera că 
pervertiseră religia pe care susțineau că o reprezintă. Islamul nu 
era incompatibil cu progresul. De fapt, naţiunile islamice fuseseră 
cândva printre cele mai avansate naţiuni ale lumii. Cu opt sute 
de ani în urmă, când creştinii ardeau vrăjitoare pe rug, 
musulmanii abbasizi construiseră în Bagdad o universitate în care 
adunaseră 80 000 de cărţi. Apoi veniseră mongolii şi, odată cu ei, 
declinul. 

Bineînţeles, Wells îşi păstra părerile pentru el. Petrecea zilnic 
ore întregi studiind Coranul cu şeicul Gul şi cu clericii de la 
madrassa, Şcoala din sat. Superiorii lui din Al Qaeda remarcaseră 
asta. Acesta era celălalt motiv pentru care Wells rămăsese la 
Frontiera de nord-vest: credea că-i convinsese pe capii Al Qaeda 
că este loial. Ceilalţi îl ascultau cu mai mare atenţie, cel puţin aşa 
i se părea lui. 

Acum venise rândul lui să-l salute pe şeicul Gul. Wells îşi atinse 
inima în semn de afecţiune, aşa cum cerea tradiţia. 

— Allahu Akbar, spuse el. 

— Allahu Akbar, zise şeicul. Jalal, vii la mine diseară să 
studiem? 

— Aş fi onorat, răspunse Wells. 

— Salaam alaikum. Pace ţie. 

— Alaikum salaam. 

x 


Wells ieşi din moschee pe strada prăfuită a satului. Tocmai 


clipea din ochi în lumina slabă a soarelui de primăvară, când se 
apropiară de el doi bărbaţi. Wells îi cunoştea din vedere, dar nu 
le ştia numele. Trăiau în munţi şi făceau parte din cercul de pază 
exterior al lui Osama bin Laden. 

— Salaam alaikum, Jalal, spuseră ei, atingându-şi piepturile în 
semn de salut. 

— Alaikum salaam. 

— Mă cheamă Shihab, spuse cel mai scund. 

— Bassim. 

Era mai înalt, dar Wells îl întrecea cu un cap. Avea pantofi din 
piele şi roba lui albă era curată. Poate că traiul din munţi se 
ameliorase. Sau poate că Osama locuia acum într-un sat. 

— Allahu Akbar, spuse Wells 

— Allahu Akbar. 

— Mujaddid îţi cere să vii cu noi, spuse Bassim. 

Mujaddid. Reformatorul, cel trimis de Allah să conducă 
renaşterea Islamului. Bin Laden era mujaddid. 

— Desigur. 

În spatele lor era o Toyota Crown care văzuse şi zile mai bune. 
Era singura maşină din sat pe care Wells n-o ştia, deci trebuia să 
fie a lor. Se îndreptă spre ea. Bassim îl opri. 

— Îţi cere să-ți iei lucrurile. Tot ce vrei să păstrezi. 

Nu se aştepta la aşa ceva, dar se mulţumi să dea din cap. 

— Sunt gata imediat, spuse el. 

O luară pe o potecă spre căsuţa din cărămizi de pământ unde 
locuia împreună cu alţi trei luptători ai jihadului. 

Înăuntru era Naji, un tânăr iordanian care devenise cel mai bun 
prieten al lui Wells de când trăia în munţi. Răsfoia o revistă 
ferfeniţită pe coperta căreia trona Imran Khan, un pakistanez 
celebru, jucător de crichet transformat în politician. Într-un colţ, 
pe o sobiţă de fier, fierbea apă într-un ibric. 

— Jalal, spuse Naji, ne-ai găsit sponsori? Luni de zile, Naji şi 
Wells se distraseră imaginându-şi cum ar fi să înfiinţeze o echipă 
de crichet pentru Al Qaeda şi chiar să obţină sponsorizări de la 
marile companii. Jihadiştii te-ar face praf şi pulbere dacă ar afla. 

Wells nu ar fi glumit aşa cu nimeni altcineva, dar Naji era mult 
mai sofisticat decât ceilalţi. Crescuse la Amman, capitala 
lordaniei, un paradis în comparaţie cu satul în care trăiau acum. 
Vara trecută Wells îi salvase viaţa, îngrijindu-i rănile după ce 
poliţiştii afgani îl împuşcaseră la un punct de control de la 


frontieră. De atunci, începuseră să vorbească deschis despre 
greutăţile vieţii la Frontiera de nord-vest. 

— Mă gândesc tot timpul numai la asta, răspunse Wells. 

Hamra, pisica lui Wells, se frecă de piciorul lui şi sări pe pat. 
Era o mâţă fără stăpân pe care o găsise cu doi ani în urmă, 
numai piele şi os, roşcată - ceea ce explica şi numele ei, pentru 
că hamra înseamnă „roşu” în arabă - şi acrobată înnăscută. De 
fapt ea îl alesese pe Wells. Intr-o dimineaţă de iarnă începuse să 
se ţină după el prin sat, mieunând sfâşietor şi refuzând să plece 
chiar şi când ţipase la ea ca s-o alunge. In cele din urmă nu mai 
suportase s-o vadă murind de foame încet şi, în ciuda 
avertismentelor sătenilor, care îi spuseseră că o pisică se 
transformă repede în zece, o luase acasă. 

— Salut, Hamra, spuse el, mângâind-o puţin în timp ce Bassim 
se plimba prin casă. Shahib se ţinea după el, şoptindu-i ceva, dar 
Wells nu reuşi să audă ce-i spunea. 

— Bassim şi Shahib, el e Naji, zise Wells. 

— Marhaba, spuse Naji. Salut. 

Shahib şi Bassim se făcură că nu-l aud. 

— Vă rog să luaţi cafea, îi invită Wells. 

— Nu avem prea mult timp, spuse Bassim. 

— Naji, zise Wells, poţi să ne laşi singuri un moment? 

Naji se uită la Bassim şi Shahib. 

— Eşti sigur? 

— Nam. 

Wells îl opri când era gata să iasă. 

— Naji, zise el, mângâind uşor capul Hamrei, ai grijă de ea cât 
sunt plecat. 

— Când o să te întorci, Jalal? 

Wells se mulţumi să dea din cap. 

— Hamdulillah, atunci, spuse Naji. Slăvit fie Domnul. Era o 
formulă de binecuvântare arabă tradiţională. 

— Masalaama. Rămas-bun. 

— Hamuulillah. 

S-au îmbrăţişat repede şi Naji a ieşit. 

* 


Bassim şi Shihab îl priveau, în timp ce Wells scoase de sub pat 
o geantă de pânză. Aruncă în ea doar câteva haine jerpelite: roba 
lui de rezervă, o pereche de tenişi uzaţi, un pulover de lână. Mai 
luă un aparat de radio pe care îl cumpărase din Akora Khatak în 


urmă cu un an, două baterii de schimb şi cele 12 000 de rupii - 
cam 200 de dolari - pe care le economisise. Nu avea mare lucru. 
Nu avea fotografii, televizor sau cărţi, în afară de Coran şi de 
câteva broşuri de filozofie islamică. Le puse cu grijă în geantă. ŞI 
armele, desigur. Se aşeză pe podeaua din lut şi trase AK-ul şi 
Makarovul de sub pat. 

— Pe astea poţi să le laşi aici, Jalal, spuse Bassim. 

Wells nu-şi mai amintea când dormise ultima oară fără arme. 
Mai degrabă ar fi renunţat la haine. 

— Eşti sigur? 

— Nu ai nevoie de ele acolo unde mergem. 

Wells hotărî că nu era cazul să-l contrazică. Nu avea de ales şi 
oricum îi rămânea pumnalul. 

— Dacă aşa trebuie, zise el şi împinse armele la loc sub pat. 

— Şi cuțitul, spuse Bassim. E mai sigur aşa pentru toţi. 

Wells nu spuse nimic, doar îşi ridică poala robei şi desfăcu 
legăturile pumnalului de la picior. Il aruncă şi pe el sub pat. Se 
uită în jur, încercând să vadă dacă uitase ceva. Nu avea 
computer, cameră video sau celular. Binoclul lui de noapte se 
spărsese în timpul bombardamentului de la Tora Bora. 

Păstrase o bucată de şrapnel, un fragment care făcuse o gaură 
într-un perete de cărămidă chiar deasupra capului său, dar nu 
avea chef s-o ia cu el. La asta se redusese viaţa lui? Da. Wells îşi 
imagina că acesta era motivul pentru care nu se temea de viitor. 
Trase fermoarul genţii. 

— La revedere, Hamra, spuse, mângâind blana moale a pisicii. 
Dar ea îşi arcui spatele, sări de pe pat şi ieşi din colibă fără să 
privească înapoi. Halal intuiţie felină, îşi zise Wells. 

— Asta-i tot? întrebă Bassim. 

— Porţelanurile fine le ţin în cealaltă colibă. 

Regretă imediat că-i scăpase gluma, pentru că Bassim se uită 
la el fără nicio reacţie: 

— Porţelanuri fine? 

— Hai să mergem, zise Wells. 

* 

Ajunşi la maşină, Shihab deschise portiera din față şi-l invită pe 
Wells să intre. 

— Shukran jazeelen, spuse Wells. Multumesc foarte mult. 

Shihab nu-i răspunse, închise pur şi simplu portiera şi se aşeză 
în spate. Bassim se urcă la volan şi porniră la drum. Wells se 


întrebă dacă-l duceau iar la bin Laden, deşi, dacă aşa stăteau 
lucrurile, de data asta foloseau o tactică nouă. 

Se întâlnise de două ori cu Osama şi în timpul vizitelor foarte 
scurte nu avusese nicio ocazie bună să-şi pună în practică 
jurământul, adică să-l ucidă pe liderul suprem. Prima vizită 
avusese loc chiar înainte ca Statele Unite să atace Irakul. Il 
luaseră pe sus de lângă Akora Khatak, îl legaseră la ochi şi-l 
purtaseră ore întregi pe drumuri pline de gropi. Apoi îl mutaseră 
într-o căruţă şi îl duseseră alte câteva ore pe poteci bolovănoase. 
Când au ajuns, l-au dezbrăcat şi l-au lăsat în tricoul lui zdrenţuit 
şi în boxeri, apoi l-au percheziţionat. l-au scos legătura de la ochi 
şi l-au condus pe o potecă de munte care ducea la o peşteră. 

înăuntru, un generator electric asigura lumina şi trei covoraşe 
de rugăciune înviorau atmosfera. Pe o măsuţă din lemn 
rudimentară era o farfurie pe jumătate plină cu friptură de miel şi 
orez. Bin Laden stătea în dreptul mesei, flancat de şase gărzi 
înarmate cu AK-uri. Şeicul era tras la faţă şi părea slăbit. Avea o 
barbă lungă, alb-cenuşie. Wells îngenunchease şi bin Laden îl 
întrebase dacă şi el crede că Statele Unite nu vor ataca Irakul. 

— Da, şeicule, i-a răspuns. 

— Chiar dacă restul lumii nu e de acord? 

Da. Necredincioşii sunt nerăbdători să înceapă războiul. 

Şi vor învinge? 

— Ai văzut ce fac bombele lor. Vor intra în Bagdad înainte să 
înceapă vara. 

— Deci ar fi o prostie să trimitem luptători acolo? 

Wells îşi dăduse seama că nu trebuie să fie prea negativ: 

— Nu neapărat, şeicule. Nu putem să-i împiedicăm să-l 
distrugă pe Saddam, dar mai târziu, când ajung la putere, vor fi 
mai vulnerabili. Atunci putem să-i lovim în fiecare zi, să-i slăbim 
treptat. 

Rostind aceste cuvinte, Wells simţise o împunsătură de 
vinovăţie şi se întrebase câţi soldaţi americani aveau să moară în 
războiul pe care chiar el îl sugerase. Dar bin Laden ar fi ajuns şi 
singur la aceeaşi concluzie. Lupta de gherilă era singura cale de 
a înfrunta armata americană. 

Bin Laden îşi netezise barba cu mâna, se uitase în depărtare, 
apoi îşi mijise ochii inteligenţi şi-l privise lung pe Wells. In cele 
din urmă zâmbise: 

— Da, spusese el. Da. Mulţumesc, Jalal. 


Şi cu asta, şeicul îi făcuse semn să plece. 

După doi ani, Wells fusese dus în altă peşteră, la altă întâlnire. 
Atunci Osama se interesase de Barajul Hoover: 

— E un simbol măreț al Americii? întrebase el. 

Wells îi răspunsese cu sinceritate că majoritatea americanilor 
nici măcar nu ştiau unde se află. 

— Eşti sigur, Jalal? insistase bin Laden. Părea dezamăgit. 

Wells se uitase la gărzile care-l flancau pe şeic, regretând că 
nu avea o armă sau un pumnal cu lama înmuiată în otravă. Sau 
un cip în umăr care să ghideze până acolo bomba lansată dintr- 
un B-2. 

— Da, mujaddid. 

Bin Laden încuviinţase. 

— Shukran, mai spusese el, şi gărzile îl escortaseră pe Wells 
afară. 

N-a aflat niciodată dacă lui i se datora faptul că Barajul Hoover 
rămăsese în picioare. 

* 

Acum, în Toyota, Wells nu ştia ce să mai creadă. Dacă ar fi vrut 
într-adevăr să-l elimine, l-ar fi dus în munţi sau l-ar fi împuşcat în 
somn. Poliţia pakistaneză nu s-ar fi deranjat să declanşeze o 
anchetă serioasă. Poliţia nici nu se aventura la Frontiera de nord- 
vest fără escorta armatei. 

Dar nu se îndreptau spre munţi. O luaseră spre Peshawar. 
Wells îşi spuse că asta îi sporea şansele de supravieţuire. Doar să 
nu-i lovească vreun autobuz. Drumurile pakistaneze erau un soi 
de ruletă rusească şi Bassim şofa de parcă ţinea neapărat să-şi 
bea ceaiul în după-amiaza aceea în compania lui Allah. Capul lui 
Wells se smuci într-o parte când Bassim trecu brusc pe 
contrasens pentru a depăşi un camion încărcat cu mobilă ieftină. 
O cisternă cu benzină care venea din faţă claxonă prelung. 
Bassim tăie faţa camionului cu mobilă şi se strecură înapoi pe 
banda corectă, evitând la milimetru râpa de pe marginea 
drumului. 

— Mai uşor, Bassim, spuse Wells. 

Şoferul se întoarse şi se holbă la el, fără să-i pese că nu mai 
vedea şoseaua. Toyota accelerase din nou şi se apropia rapid de 
un tractor care trăgea o remorcă plină cu butelii. 

— Nu-ţi place cum conduc? Vrei să conduci tu? 

Isuse Cristoase, îşi zise Wells, un tic verbal de care probabil că 


n-avea să scape niciodată. Toată suflarea musulmană reacţiona 
ca după o supradoză de testosteron, iar luptătorii jihadului mai 
mult decât toţi. 

— Sigur că nu, spuse Wells, păstrând cu grijă o expresie 
neutră. Dacă Bassim l-ar fi prins că zâmbeşte, i-ar fi aruncat pe 
toţi într-un şanţ numai pentru a le dovedi că e în stare s-o facă. 
Conduci grozav. 

Un claxon furios l-a obligat pe Bassim să se uite iar în faţă. 
Erau pe punctul să lovească spatele remorcii cu butelii. Bassim 
frână brusc şi Toyota derapă, apoi se opri scrâşnind din 
cauciucuri la marginea drumului. 

— Vezi, spuse Bassim, conduc foarte bine. Am reflexe perfecte. 

— Nam, spuse Wells. 

— Tatăl meu a fost un şofer renumit. De la el am învăţat să 
conduc. 

— Taică-tu a murit într-un accident de maşină, spuse Sahib, 
care tăcuse până atunci. 

Bassim îi aruncă o privire furibundă, în timp ce Wells îşi muşca 
buza ca să nu izbucnească în râs. In cele din urmă Bassim 
demară şi se întoarseră pe şosea. Nimeni n-a mai scos un cuvânt 
tot restul drumului. 

* 

După două ore, Toyota intra în Peshawar, cel mai mare oraş de 
la Frontiera de nord-vest, o amestecătură pestriță de clădiri din 
beton şi căsuțe din cărămidă dărăpănate care adăpostea un 
milion de suflete. Shihab strecură maşina printr-o mahala 
înţesată de şarete trase de catâri care cărau gunoiul. Străduțele 
deveniră atât de aglomerate, încât la un moment dat nu mai 
reuşiră să înainteze. Bassim opri motorul în faţa unei prăvălii 
minuscule în vitrina căreia erau expuse cutii cu lapte condensat 
pline de praf. Shihab sări afară şi deschise portiera lui Wells. 

— Hai, spuse el, târându-l pe Wells pe stradă. Pe stradă plutea 
un miros greu de canalizare şi noroi. Wells sărea peste grămezi 
de fructe putrezite şi bălegar de catâr. Zeci de copii alergau 
printre ele, jucând fotbal cu cutii de conserve, ba chiar cu un 
obiect de formă incertă care fusese cândva o minge. Aşa de mulţi 
copii. În Pakistan îi vedeai oriunde te-ai fi dus. În Pakistan erau 
peste tot. Îi vedeai pe străzi, unde vindeau jucării şi banane 
răscoapte, cu ochii lucind de foame. În mahalale făceau imediat 
cerc în jurul oricui stătea pe loc şi întindeau mâinile, zâmbind şi 


intonând la nesfârşit: „Rupii, rupii”. Cei mai norocoşi ajungeau la 
madrassa, şcolile islamice unde erau educați bine în privinţa 
Coranului şi prost în toate celelalte privinţe. Ce altă cale puteau 
să aleagă când se făceau mari decât aceea a jihadului? 

Bassim împinse uşa de metal ruginită a unui bloc şi-l trase pe 
Wells după el: 

— Etajul trei. 

Şi el, şi Shihab încercau cu disperare să intre cât mai repede, 
să nu mai stea pe stradă. Wells se întrebă dacă bin Laden ar fi 
riscat să se ascundă tocmai aici. 

Casa scărilor era întunecată şi mirosea a urină şi a ceapă. 
Când ajunseră la etajul trei, Bassim îl împinse pe Wells spre 
capătul coridorului. Ciocăni de două ori la o uşă de metal, apoi 
aşteptă şi ciocăni iar de două ori. 

— Nam? se auzi un glas dinăuntru. 

Bassim nu spuse nimic şi mai bătu de două ori. Uşa se 
deschise. Un bărbat cu turban pe cap le făcu semn să intre, 
gesticulând cu ţeava AK-ului. 

încăperea era întunecoasă şi posomorâtă, luminată zgârcit de 
o rază palidă care se strecura printr-o fereastră murdară plasată 
aproape de tavan, pe peretele din fund. Sub fereastră era prins în 
pioneze un afiş cu chipul lui bin Laden. 

— Stai jos, spuse santinela, arătându-i o bancă acoperită cu 
perne roşii jerpelite. Wells privi în jur cu atenţie. În spatele unei 
draperii albastre începea un hol îngust care ducea probabil la 
celelalte camere. Într-un colţ, pe un reşou, fierbea un ibric cu apă 
şi pe dulăpiorul de alături erau o foarfecă, un aparat de ras şi o 
oglindă în ramă de plastic albastră. Singura piesă de mobilier 
care se mai afla în cameră era un scaun de lemn aşezat pe 
câteva foi de ziar despăturite. 

Trecură aşa vreo zece minute. Nimeni nu spunea nimic. Wells 
nu mai văzuse arabi care să tacă atât de mult timp. Se întrebă 
fără să vrea dacă aveau intenţia să-l împuşte chiar acolo. Ce-o fi, 
o fi. Făcuse tot ce-i stătea în putinţă. Cu toate acestea se uită în 
jur, căutând instinctiv o cale de evadare. Apa fiartă putea să-i fie 
de folos. 

Auzi zgomot de paşi pe coridor: 

— Ridică-te în picioare, spuse paznicul repede, gesticulând cu 
arma. 

Săriră cu toţii în picioare. Draperia se dădu la o parte şi intrară 


patru inşi, conduşi de un bărbat corpolent care purta ochelari cu 
rame pătrate din metal. Ayman Zawahiri. Wells înţelese abia 
acum de ce erau aşa de nervoşi însoțitorii lui. Zawahiri era 
adjunctul lui bin Laden, un om tot atât de important în Al Qaeda 
ca însuşi şeicul. Cunoştea toate detaliile despre operaţiunile 
organizaţiei şi sursele ei de finanţare, ştia unde se ascunde 
fiecare om. Bin Laden stabilea strategia de ansamblu şi era 
purtătorul de cuvânt al organizaţiei, dar fără Zawahiri Al Qaeda 
nu ar fi putut funcţiona. Zawahiri ü îmbrăţişă pe Shihab şi pe 
Bassim şi dădu din cap spre Wells: 

— Salaam alaikum, Jalal. 

— Salaam alaikum, mujahid. 

— Allahu Akbar. 

— Allahu Akbar. 

— Avem multe de vorbit, dar mai întâi vreau să-ți cer o 
favoare. Zawahiri arătă spre vasul cu apă fierbinte: Trebuie să te 
razi. 

— Să mă rad? 

Wells era mândru de barba lui deasă şi încâlcită pe care nu o 
mai tunsese de când ajunsese la Frontiera de nord-vest. Orice 
membru Al Qaeda îşi dorea „o barbă lungă cât palma”, pe care o 
fatwa - un edict religios - o declarase lungimea minimă 
acceptabilă. A lui Wells era şi mai lungă, în semn de devoțiune 
adâncă faţă de credinţă. 

— Profetul nu ar fi de acord, spuse Wells. 

— De data asta, ar fi. 

În spatele lentilelor, ochii lui Zawahiri erau complet inexpresivi. 
Wells se hotărî să nu-l contrazică. 

— Până la piele? 

— Nam, spuse Zawahiri. Până la piele. 

Până la urmă, în timp ce toţi se uitau la el, Wells îşi tăie cu 
foarfecă barba lungă şi castanie, lăsând meşele cârlionţate să 
cadă pe dulăpiorul de lângă maşina de gătit. 

Se uită în oglindă. Acum obrajii îi erau acoperiţi de o biată 
mirişte ţepoasă de culoarea piersicii. Deja nu se mai recunoştea. 
Cufundă aparatul de ras cu o singură lamă în vasul cu apă 
fierbinte şi-l trecu peste pielea obrazului. Se rădea încet, cu 
mişcări scurte şi precise, lovind aparatul de marginea vasului ca 
să scuture firele de păr. În cele din urmă termină. Se uită iar în 
oglindă. 


— Foarte frumos, Jalal, spuse Zawahiri. Părea amuzat. 

Wells îşi atinse obrajii acum netezi: 

— Pare ciudat, spuse el. 

Era mai mult decât ciudat. Fără barbă se simţea mai tânăr şi 
mai slab. Vulnerabil. 

— Stai jos puţin, spuse Zawahiri, arătându-i scaunul cu ziarele 
sub el. O să te tund. 

Wells se aşeză şi numărul doi din Al Qaeda se puse pe treabă. 
Încercă să-şi aducă aminte când îl tunsese ultima oară altcineva. 
În Afganistan şi la Frontiera de nord-vest se tundea singur. La 
Washington probabil, înainte să plece spre taberele de instructaj 
din Afganistan. 

În seara aceea rămăsese singur în apartamentul lui în loc să se 
întâlnească cu Exley după program, la un pahar. Doar un pahar 
de rămas-bun înainte să plec, îi spusese Wells, dar amândoi ştiau 
prea bine că minţea şi încercaseră să râdă ca să-şi ascundă 
nervozitatea. Da, aşa era. Trebuie să fi fost în ultima seară. Se 
tunsese pentru ea. Apoi se răzgândise şi nu se mai dusese la 
întâlnire. Îi fusese ruşine, ruşine de soţia lui şi de soţul lui Exley. 
Se dusese direct acasă, nu-i dăduse telefon şi a doua zi plecase 
într-o călătorie care încă nu se sfârşise. Uitase de noaptea aceea 
sau o ascunsese într-un colţişor al memoriei, acolo unde arunca 
toate amintirile care nu-l ajutau să supravieţuiască aici. Acum 
amintirile se revărsau. Exley. Oare mai era tunsă scurt? Mai purta 
rochia aceea lungă şi albastră? 

Lipsise prea mult timp. 

* 

Zawahiri îl bătu pe umăr. Wells se uită la smocurile de păr 
castaniu şi cârlionțat împrăştiate pe ziare. 

— Acum nu mai pari un arab. Foarte bine, spuse el. 

Îi întinse lui Wells oglinda. Câteva imperfecţiuni, dar 
surprinzător de civilizat. 

— Stai acolo, zise Zawahiri, arătându-i draperia albastră. 
Waleed, fă-i o poză lui Jalal. 

Unul din oamenii care intraseră odată cu Zawahiri avea în 
mână un aparat portabil pentru fotografii de paşaport. Wells se 
întrebă dacă nu cumva aveau de gând să-i facă fotografia de 
adio şi să i-o trimită lui Exley prin FedEx, împreună cu 
doisprezece trandafiri negri. 

— Uită-te la lumină, spuse Waleed. Clic, clic, clic. Shukran. 


Şi plecă pe coridor. 

— Aşază-te aici, îi spuse Zawahiri lui Wells, bătând în banca de 
lângă el. Jalal, ce-ai face dacă şeicul ţi-ar spune că a sosit timpul 
martiriului? 

Wells se uită prin cameră, pregătindu-se. Se vedea doar un 
pistol, dar ştia precis că toţi erau înarmaţi. Poate că mai avea o 
şansă. Şi totuşi i se părea că ar face o greşeală dacă ar încerca 
să fugă. Zawahiri adoptase o atitudine mai degrabă pedagogică, 
ca şi cum era sincer interesat de răspunsul lui Wells. Doar nu-l 
aduseseră atâta drum numai ca să-l împuşte. Puteau face asta 
mult mai uşor în munţi, iar Zawahiri nu s-ar fi deranjat să asiste 
personal la execuţie. 

— Dacă Allah doreşte martiriul meu, atunci facă-se voia Lui, 
spuse Wells. 

— Chiar dacă nu ştii de ce? 

— Nu putem cunoaşte totdeauna căile Atotputernicului. 

— Aşa e, spuse Zawahiri. Foarte bine. Se ridică. Jalal, John, tu 
eşti american. 

— Am fost american odată, spuse Wells. Acum îl slujesc pe 
Allah. 

— Ai fost în armata americană. Ai sărit din avioane. 

Nu-l contrazice, îşi zise Wells. Te pune la încercare. 

— Trecutul meu nu este un secret, mujahid. M-au învăţat să 
lupt. Dar ei urmează un fals profet. Am îmbrăţişat adevărata 
credinţă. 

Zawahiri se uită la bărbatul care stătea în colţ, un pakistanez 
chipeş, tuns îngrijit, cu o mustață subţire. 

— Ai luptat mulţi ani pentru noi. Studiezi Coranul. Nu ţi-e 
teamă de martiriu. Te stăpâneşti până şi acum. Zawahiri se ridică 
în picioare şi luă arma din mâinile santinelei. Aproape în joacă, 
împinse în jos piedica şi o fixă la foc automat. Indreptă ţeava 
armei spre Wells. 

— Toţi se tem de martiriu. Cei care spun că nu se tem, mint, 
zise Wells, amintindu-şi de oamenii pe care îi văzuse murind. 
Dacă apreciase greşit situaţia, spera măcar că Zawahiri ştie să 
ţintească. Repede şi fără dureri. 

— Deci ţi-e frică? spuse Zawahiri. 

Armă  pistolul-mitralieră. Wells rămase perfect nemişcat. 
Indiferent ce urma să i se întâmple, măcar nu mai avea mult de 
aşteptat. 


— Cred în Allah şi cred în Profet, spuse el. 

— Vezi? îi zise Zawahiri bărbatului cu mustață. Scoase cartuşul 
de pe ţeavă, asigură arma şi i-o întinse paznicului. 

— Dacă îi eşti credincios Profetului, atunci şi eu am încredere 
în tine, spuse el. Şi am o misiune pentru tine. O misiune 
importantă. Zawahiri făcu semn spre un bărbat gras care până 
atunci stătuse tăcut într-un colţ. Numele lui este Faruk Khan. Cu 
voia lui Allah, îţi va da o sarcină. 

— Salaam alaikum. 

— Alaikum salaam. 

Apoi, Zawahiri arătă spre bărbatul cu mustață: "i 

— lar pe el îl cheamă Khadri, spuse. O să-l mai vezi. In 
America. 

Khadri purta haine occidentale, o cămaşă şi blugi. 

— Hello, Jalal, spuse el în engleză. 

În engleza britanică. Arăta de parcă aterizase direct de la 
Oxford. Khadri îi întinse mâna şi Wells i-o strânse. Era un gest 
occidental. Arabii se îmbrăţişau. 

— Sunt gata, spuse Waleed de pe coridor. 

— Adu-le aici, zise Zawahiri. 

Waleed se întoarse în cameră şi-i dădu lui Zawahiri două 
paşapoarte. 

— Foarte bine, constată Zawahiri şi-i întinse lui Wells 
paşapoartele, unul italian şi altul britanic, amândouă cu 
fotografiile făcute cu doar câteva minute în urmă şi amândouă 
atât de bine falsificate, încât l-ar fi putut păcăli şi pe un agent de 
vamă cu experienţă. 

— Azi e vineri, spuse Zawahiri. Marţi, o cursă Pakistani Airlines 
pleacă la Hong Kong. Un prieten din serviciile secrete 
pakistaneze o să te ducă la avion. La vama din Hong Kong să 
foloseşti paşaportul italian. Aştepţi o săptămână, apoi pleci la 
Frankfurt. De-acolo ar trebui să ajungi fără probleme în Statele 
Unite folosind paşaportul britanic. 

— În fond, pielea ta are culoarea potrivită, zise Khadri. 

Râse, un sunet ascuţit şi neplăcut care zgârie urechile lui 
Wells. l-ar fi plăcut să mă vadă murind, îşi spuse el. 

— Şi pe urmă, mujahid? îl întrebă pe Zawahiri. 

Zawahiri scoase un teanc de bancnote legate cu elastic crăpat 
şi o jumătate de carte de joc. 

— Ai aici 5 000 de dolari până la New York. 


Îi arătă cartea de joc, jumătate dintr-un popă de pică. 

— În Queens e o băcănie, spuse Khadri. Dă-le asta. Vei primi 
35 000 de dolari. 

Hawala, îşi zise Wells. lată rezultatele efortului american de a 
distruge sursele de finanţare ale organizaţiei. Sistemul bancar 
neoficial al Orientului Mijlociu, folosit de secole pentru a face 
banii să circule. Cealaltă jumătate a cărţii de joc fusese deja 
expediată prin poştă din Pakistan sau poate printr-un curier. 
Jumătăţile funcționau ca un cod unic pentru cei 35 000 de dolari 
care aşteptau să fie ridicaţi. Până la urmă conturile se echilibrau: 
Zawahiri îi va face cadou fratelui din Islamabad al proprietarului 
băcăniei lingouri de aur în valoare de 35 000 de dolari - plus o 
taxă - sau diamante de aceeaşi valoare vărului din Abu Dhabi. 
Proprietarul putea fi un luptător al jihadului sau pur şi simplu un 
om care ştie cum să plimbe banii prin lume fără să lase urme. 

Zawahiri îi dădu cartea. Wells se uită la ea - o carte obişnuită 
de joc, cu spatele în filigran roşu - şi o puse în buzunar, împreună 
cu banii. 

— O s-o păstrez cât pot de bine, îi spuse. Cum o să recunosc 
băcânia? 

— Ţi-am creat un cont de e-mail: 
Smoothjohnnyl2340gmail.com, spuse Omar. Intr-un singur 
cuvânt. 

— Smooth Johnny? spuse Wells. Nu sunt prea sigur de asta, 
Omar. Râse cât mai natural cu putinţă. Era mai bine să se arate 
prietenos. Şi mai departe? 

— Te muţi în Atlanta, zise Zawahiri. 

— Şi aştepţi, spuse Khadri. Poate să dureze câteva luni. 
Omoară-ţi timpul. la-ţi un job. Nu intra în moschei. Fă-ţi prieteni. 
Nu va fi prea greu. 

— Nu puteţi să-mi spuneţi mai mult? 

Khadri dădu din cap în semn că nu: 

— Toate la timpul lor, Jalal. 

— Succes, zise Zawahiri. _ 

Wells spera că faţa nu-i trăda furia. Il ţinuseră pe marginea 
unei prăpăstii întunecate, îl obligaseră să privească moartea în 
ochi. Şi trecuse toate încercările. Era viu, cu cinci mii în buzunar 
şi un bilet pentru Hong Kong, dar tot nu aveau încredere să-i 
spună care era planul lor. _ 

Bine, îşi spuse Wells. Toate la timpul lor. Işi atinse pieptul cu 


mâna: 

— Nu-ţi voi înşela încrederea, Mujahid. Salaam alaikum. 

— Alaikum salaam. 

Zawahiri şi Khadri se ridicară să plece. La uşă, Khadri se 
întoarse şi se uită la Wells: 

— Alaikum salaam, John. Cum e să te întorci acasă? 

— Acasă? întrebă Wells. Aş vrea să ştiu şi eu. 


Cursa United Airlines 919, 
deasupra Oceanului Atlantic 


Prima care i-a observat a fost fetiţa de pe locul 35A. Angela 
Smart, din Reston, Virginia, se întorcea cu familia ei din vacanţa 
de primăvară pe care o petrecuse la bunici, la Londra. Angela se 
bucura că nu mai aveau mult până acasă. li era dor de prietenii 
ei. Bunicii, Josie şi Richard, erau drăguţi, dar miroseau ciudat. Se 
uită din nou pe fereastră, întrebându-se când vor ajunge. Când îl 
întrebase pe tatăl ei, care stătea pe locul din spate, el îi 
răspunsese „Curând, Smurfette”, şi-i zâmbise ca şi cum ar fi spus 
ceva foarte amuzant. Habar n-avea ce înseamnă Smurfette. 
Uneori tatăl ei era caraghios. 

Măcar stătea la fereastră. Cerul albastru şi fără nori era 
minunat. Când o să fie mare, poate o să se facă pilot. Ar fi 
amuzant să stea mereu atât de sus. Apoi îl văzu: un punct negru 
pe cer, la marginea orizontului. Işi lipi faţa de geam. Chiar era un 
avion? Da. Era. Ba nu, două avioane, departe, dar se apropiau 
văzând cu ochii. Semănau cu nişte săgeți minuscule cu aripioare. 
O înghionti cu cotul pe mama ei, care stătea lângă ea, pe locul 
35B. 

— Hm, spuse Deirdre Smart. Potoleşte-te, Angela. 

Săgeţile erau din ce în ce mai mari. Angela o trase de mânecă 
pe Deirdre: 

— Mamă, uite! 

— Ce e? 

— Uite! _ 

Deirdre deschise ochii. Incepuse să se enerveze. 

— Ce s-a întâmplat, Angela? 

Fetiţa îi arătă cu degetul: 

— Acolo, afară. 

Mama ei se uită în sfârşit pe fereastră. 

— Doamne sfinte, spuse ea. 

O apucă de mână pe Angela. 


— S-a întâmplat ceva rău, mami? 

— Nu, puiule, nimic. 

Difuzoarele uriaşului avion cu reacţie prinseră viaţă: 

— Vă vorbeşte căpitanul Hamilton din cabina de pilotaj. Poate 
aţi observat că suntem însoţiţi. Uitaţi-vă în stânga şi în dreapta. 
Sunt avioane F-16 din Forţele Aeriene ale Statelor Unite, care ne 
vor escorta până la Dulles. Nu este cazul să vă alarmaţi. 

Căpitanul părea foarte sigur pe sine, ca şi când era perfect 
normal ca două avioane de vânătoare să însoţească fiecare cursă 
de pasageri. Intrerupse legătura câteva clipe, apoi continuă: 

— Pentru orice eventualitate, vă rog să rămâneţi pe locurile 
dumneavoastră tot restul călătoriei. Toată lumea, fără excepţie. 
Vă mai rog să închideţi laptopurile, CD playerele şi orice alt 
dispozitiv electronic. Dacă acum vă aflaţi în baie, vă rog să ieşiţi 
cât mai repede şi să vă întoarceţi la locurile dumneavoastră. 
Dacă observați că alt pasager foloseşte dispozitive electronice 
sau se comportă în mod... neobişnuit, nu ezitaţi să semnalaţi 
acest lucru  însoţitoarelor de zbor. Vă mulţumesc pentru 
înţelegere. Ne aşteaptă vreme rea, dar vom ateriza cu bine într-o 
oră şi patruzeci şi cinci de minute. 

Angela auzi o voce în spatele ei: 

— Neobişnuit? Ce naiba înseamnă asta? 

* 

Deirdre Smart se foi nervoasă pe scaun şi îşi întinse gâtul ca 
să-i vadă mai bine pe ceilalţi pasageri. Mulţi făceau exact acelaşi 
lucru: se uitau unii la alţii, bănuitori. Oare chiar i se păruse 
„neobişnuit” cineva din avion? Evident, tipul cu barbă, îmbrăcat 
într-o robă, de la capătul rândului. Dar niciun terorist nu s-ar 
îmbrăca aşa. Ar atrage imediat atenţia. Poate, însă la fel ar gândi 
şi agenţii de securitate. O dilemă. Sau cum s-o fi numind. Ce-ar 
trebui să facă acum? Pentru numele lui Dumnezeu, nu era treaba 
ei să caute terorişti. 

Nu vreau să trăiesc aşa, îşi spuse Deirdre. Vreau să fiu liberă 
să-mi duc copiii la bunicii lor fără să tremur că o să fim 
pulverizaţi la 10 000 de metri altitudine. Se considera o femeie 
obişnuită. În anii care trecuseră de la evenimentele din 11 
Septembrie teama ei de terorism se atenuase treptat. Sigur, ştia 
că băieţii cei răi stăteau la pândă în continuare. Uneori, când 
trecea prin punctul de control al unui aeroport sau când se uita la 
ştiri, se gândea serios la posibilitatea unui nou atac. Dar nu se 


aştepta să se mai întâmple aşa ceva în America, cu atât mai 
puţin într-o suburbie din Virginia. 

Se simţea paralizată de aceeaşi neputinţă care o copleşise pe 
11 Septembrie. Familia mea nu v-a făcut niciun rău. De ce? Apoi 
înţelese că exact asta doreau, pentru asta trăiau: să semene 
groaza. Citise undeva că atunci când cazi dintr-un avion care 
explodează la mare altitudine, forţa curentului de aer îţi sfâşie 
trupul. O clipă de durere înfiorătoare. Sau, cine ştie, poate că 
uneori supravieţuieşti până jos, până te izbeşti de suprafaţa 
oceanului şi te transformi în momeală măruntă pentru rechini. 

Deirdre se uită la avioanele de luptă care flancau Boeingul. 
Doamne, ştiu că nu mă duc la biserică în fiecare duminică, dar 
dacă îmi ajuţi familia să treacă cu bine prin această încercare, jur 
că mă duc. O să dau mai mult săracilor... Se opri brusc. Nu aşa 
trebuie să te rogi. Rugăciunea nu însemna să negociezi cu 
Dumnezeu. Îşi aminti ce le spusese pastorul lor cu două 
săptămâni în urmă: „Ne rugăm pentru a slăvi măreţia Domnului 
şi credinţa noastră în el. Nu ca să negociem”. Perfect. Nu va 
negocia. Începu să murmure: „Domnul este păstorul meu şi nimic 
nu-mi va lipsi. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit...” 

— Mami, scânci fiica ei. Mi-e frică. Acum plângea de-a binelea. 
Nu ştiu de ce, dar mi-e frică. 

— Ţine-mă de mână, puiule, spuse Deirdre. Nu mai e mult 
până ajungem acasă. 

* 

David făcu o mişcare inteligentă: strecură mingea printre 
picioarele fundaşului, deschizându-şi astfel un culoar spre o 
porțiune de teren liber. În timp ce linia apărătorilor se închidea în 
urma lui, pasă în spate şi ţâşni spre careu pentru a primi pasa 
decisivă. Perfect, îşi spuse Jennifer Exley. Fiul ei avea nouă ani şi 
era de departe cel mai bun jucător din Liga juniorilor de la 
Arlington. Cel puţin aşa îi plăcea să creadă, cu experienţa ei 
limitată de mămică a unui jucător de fotbal european. 

— Ce pasă grozavă, David, ţipă ea, simțindu-se cu adevărat 
mamă pentru prima oară după multă, prea multă vreme. El îi 
aruncă o privire scurtă, în care se amestecau jena şi mândria. 

Pager-ul şi celularul începură să sune în acelaşi timp. Semn 
rău. 

— Jennifer? Era Ellis Shafer. Semn foarte rău. Am nevoie de 
tine. 


— La naiba, Ellis. 

Altă sâmbătă cu David şi Jessica pe care i-o strica. Alt telefon 
plin de umilinţă la Randy şi amica lui, altă rugăminte de a-i lua pe 
copii în weekend când ea ar fi trebuit să stea cu ei. 

— E o prioritate, Jennifer. 

Cuvântul avea greutate. Shafer nici n-ar fi trebuit să-l 
folosească pe o linie nesecurizată. 

— Lasă-mă să-l sun pe soţul meu... 

— Pe fostul tău soţ, poate? 

— Mulţumesc, Ellis. Uitasem că am divorţat. David are meci. Să 
văd dacă Randy poate să vină să-l ia. 

— Dacă nu se poate altfel, îţi trimit câţiva agenţi să-l şteargă la 
fund pe puşti. Vino odată aici. 

— Ce frumos ştii să mă rogi, Ellis. 

— Cât mai repede. 

Închise telefonul. 

— Şi eu te iubesc, drăguţule, zise ea în telefonul mut. 

În jurul ei izbucniră urale. David alerga pe teren, cu braţele 
ridicate, sărind într-un picior, în timp ce portarul echipei adverse 
scotea posomorât mingea din plasă. 

— Ai văzut, mamă? Ai văzut cum am dat gol? 

Sigur că nu văzuse. 

— Sigur că am văzut. 

* 

În mod normal, priveliştea Potomacului dinspre George 
Washington Memorial Parkway o calma imediat, dar nu şi azi. 
Exley ţâşni pe strada îngustă, fulgerându-i cu faza mare pe cei 
care nu se grăbeau să se dea la o parte din calea ei, făcând 
slalom prin trafic ca un camionagiu îndopat cu amfetamine. 

Ar trebui să conduc un Ferrari, nu un Dodge minivan cu un 
abţibild al Asociaţiei Tinerilor Fotbalişti lipit pe bara din spate, îşi 
spuse Exley. Absurditatea situaţiei era desăvârşită. Ziua mămică 
de fotbalist, noaptea birocrat la CIA. Sau invers? 

Trecu peste o denivelare cu 140 la oră. Maşina decolă, apoi se 
izbi de asfalt, în scrâşnet de arcuri şi scârţâit de cauciucuri. De 
dimineaţă, o furtună puternică măturase oraşul şi asfaltul era ud 
şi alunecos. Exley inspiră adânc. Trebuia să se calmeze. N-ar fi 
fost bine nici pentru ea, nici pentru copiii ei să intre cu maşina 
într-un copac. Ridică piciorul de pe acceleraţie. 

* 


Când intră în birou, îl găsi pe Shafer în pragul uşii, cu o cafea 
într-o mână şi un vraf de hârtii în cealaltă. Îl salută scurt şi intră. 
Shafer puse hârtiile pe birou şi-i întinse cana: 

— Tare, aşa cum îţi place. Imi pare rău pentru meci. 

— Ellis, am auzit bine? lţi pare rău? Nu cumva ţi-au upgradat 
softul? 

Hârtiile erau marcate cu toate ştampilele şi codurile de 
secretizare posibile. În ultima vreme, Exley privea cu cinism 
mania Agenţiei de a clasifica orice hârtiuţă: Secret, Strict Secret, 
Ultrasecret cu o Bomboană în Vârf. Majoritatea erau marfă 
expirată, iar pe celelalte le găseai de obicei în Washington Post 
sau în New York Times, dacă aveai destulă răbdare să le cauţi. 
Dar nu totdeauna. 

— Tick le-a trimis acum o oră, spuse Shafer. 

Tick, adică Terrorist Threat Integration Center care fusese 
creat pentru a strânge date de la CIA, FBI, NSA, Armată şi de la 
toate agenţiile guvernamentale care puteau obţine informaţii 
despre atacuri teroriste potenţiale. 

— Este cel mai recent mesaj de la Echelon. 

Echelon: o reţea mondială de staţii de urmărire a sateliților 
administrată de Statele Unite, Marea Britanie şi aliaţii lor. Fusese 
înfiinţată în timpul Războiului Rece pentru a-i spiona pe sovietici, 
iar acum era folosită pentru a monitoriza poşta electronică, 
traficul pe internet, convorbirile telefonice şi faxurile. Numele 
staţiilor - Sugar Grove, Menwith Hill, Yakima şi alte vreo 
douăsprezece - nu mai erau de mult un secret pentru maniacii 
de pe toate meridianele obsedaţi de spionaj şi conspirații. Toţi 
păreau să fie convinşi că reţeaua e un soi de zeitate electronică 
omnipotentă, capabilă să vadă fiecare mişcare, să audă fiecare 
şoaptă şi să ia urma fiecărui email de pe planetă. 

Ce bine ar fi, oftă Exley. Echelon lucrase cu rezultate bune 
pentru scopul iniţial, dar în noile circumstanţe nu mai era la fel 
de performantă. Pe internet erau vehiculate prea multe 
informaţii. Nimeni nu putea citi tot materialul interceptat. Băieţii 
de la Agenţia Naţională pentru Securitate care administrau 
Echelon dezvoltaseră cele mai sofisticate filtre lingvistice din 
lume pentru a elimina spam-ul şi alte mesaje fără importanţă. 
Filtrele îşi făceau treaba şi aruncau la coş majoritatea traficului 


€ Centrul Integrat pentru Ameninţări Teroriste (engl.) (N.tr.) 


interceptat, făcând astfel inutilă intervenţia analiştilor umani. Cu 
toate acestea, zilnic erau trimise alte milioane de e-mailuri 
potenţial suspecte, în zeci de limbi. Era imposibil să le citeşti pe 
toate. Şi problema devenea din ce în ce mai serioasă. Cursa 
dintre serviciile de informaţii şi spameri fusese câştigată de cei 
din urmă. Pastilele pentru mărirea penisului deveniseră cel mai 
bun prieten al lui Osama. 

Hârtiile pe care i le dăduse Shafer erau transcrieri ale unor 
mesaje interceptate la Islamabad, Karachi şi Londra cu aluzii 
criptice la un joc important... jucătorii din oraş... echipa care se 
pregătea pentru o victorie strălucită după Eid - o sărbătoare 
musulmană care se desfăşurase acum câteva luni. 

Shafer îi dădu un ghiont: 

— Ultimul e cel care contează, zise el, legănându-şi piciorul 
stâng. 

— Ellis, ia-o mai uşor. 

Shafer avea o minte supraturată şi intuitivă, făcea conexiuni 
pornind de la indicii aproape imperceptibile. Exley prefera să 
lucreze metodic, construind cazul pe baze reale, nu eterice. 
Informaţiile bazate pe convingeri ferme duseseră ţara de râpă de 
prea multe ori. 

Cu toate acestea, Exley regreta că Agenţia nu-l ascultase pe 
Shafer în vara anului 2001, când el insistase că Al Qaeda 
pregăteşte o lovitură la scară mare, cel mai probabil chiar pe 
pământ american. După atacuri fusese transferat de la Secţia 
pentru Orientul Apropiat la Joint Terrorism Task Force - JTTF - 
care adunase sub umbrela ei agenţi de la CIA, FBI, 
Departamentul pentru Securitate Internă şi de la orice altă 
agenţie guvernamentală care răspundea de prevenirea 
terorismului. JTTF trebuia să doboare barierele birocratice care 
separau agenţiile, în aşa fel încât Langley să ştie ce fac federalii 
şi viceversa. Uneori chiar funcţiona, alteori nu. 

Pe hârtie, Shafer era adjunctul directorului JTTF. În realitate era 
un soi de libero în cadrul guvernului. Avea în subordine doar 
câţiva analişti, însă obținuse ceea ce dorea cu adevărat: acces 
liber la fiecare fărâmă de informaţie care intra în posesia JTTF. 
Funcţiona ca un al doilea cap limpede, un furnizor de opinii 
alternative. Rapoartele lui ajungeau direct la şefii de operaţiuni şi 
informaţii ai Agenţiei. Cu puţin noroc, poate că le şi citeau. Şi el, 
şi Exley ştiau că Agenţia nu-l prea are la inimă. Era o potenţială 


sursă de necazuri: dacă s-ar fi plâns public că Agenţia îl 
marginalizează, presa ar fi deschis imediat porţile iadului. 
„Ofiţerul de informaţii care a prevăzut atentatele de la 11 
Septembrie declară că CIA ignoră în continuare semnalele de 
pericol!” 

Exley se mutase la JTTF împreună cu Shafer, despărţindu-se 
astfel de agenţii operativi care oricum nu se ridicaseră niciodată 
la înălţimea aşteptărilor ei. Shafer îi mărturisise că acceptase 
postul cu o singură condiţie: să vină şi ea. Ştia şi de ce: minţile 
lor se completau reciproc. Pe de altă parte, uneori era epuizant 
să lucrezi cu el. 

Sorbi din cafea, încercând să nu bage în seamă bâţâiala 
piciorului lui Shafer, şi continuă să citească. 

— Mai ales şesari şi șeptari, spuse ea. 

NSA clasifica interceptările pe o scară de la 1 la 9 în funcţie de 
gradul de probabilitate ca ele să reprezinte mesaje Al Qaeda 
reale. Din câte ştia, niciun e-mail nu fusese vreodată clasificat 9, 
adică sigur sută la sută. Doar câteva fuseseră clasificate 8, adică 
extrem de probabil. 

— Altfel nu te-aş fi deranjat, preciză Shafer. 

Ca orice instrument de supraveghere, Echelon dădea cele mai 
bune rezultate atunci când era fixat pe o ţintă precisă şi analiza 
un milion de e-mailuri, nu un miliard. Prin urmare NSA 
supraveghea foarte atent cele câteva site-uri afiliate la Al Qaeda 
care primeau mesaje anonime cu îndemnuri la jihad şi aluzii la 
atacuri viitoare. Totuşi, nici CIA, nici NSA nu lua foarte în serios 
mesajele propriu-zise. Toată lumea pornea de la premisa că 
membrii Al Qaeda erau prea inteligenţi ca să dezvăluie într-un 
site public informaţii despre o acţiune în desfăşurare. 

Ceea ce nu ştiau băieţii din tabăra adversă, sau cel puţin aşa 
sperau agenţiile americane, era că Statele Unite reuşiseră să 
convingă mai multe state arabe să le permită să monitorizeze 
companiile de web-hosting care găzduiau site-urile în cauză. NSA 
putea să obţină astfel adresele celor care trimiteau mesajele sau 
care doar accesau paginile web respective. Echelon căuta 
mesajele trimise de la adresele „fierbinţi”, apoi îi lua în colimator 
pe destinatarii mesajelor şi monitoriza un păienjeniş din ce în ce 
mai amplu de conexiuni web. NSA spera să identifice nodurile 
acestei reţele - conturi de e-mail care jucau rolul de relee pentru 
traficul suspect - şi legăturile dintre ele care ar fi dezvăluit 


traseul ordinelor transmise de Al Qaeda. 

Lui Exley şi lui Shafer le era teamă că Al Qaeda folosea 
internetul în mod deliberat ca instrument de dezinformare. 
Aceleaşi servicii secrete arabe care le permiteau celor de la NSA 
să-şi instaleze dispozitivele de interceptare puteau la fel de bine 
să le transmită băieţilor din tabăra adversă fiecare mişcare a 
americanilor. Totuşi, interceptările furnizaseră destule indicii 
interesante pe care CIA şi NSA le tratau cu seriozitate. In lipsa 
datelor transmise de agenţi chiar de la faţa locului, deocamdată 
Echelon era cea mai consistentă sursă de informaţii a 
americanilor. 

Aşa cum o anunţase Shafer, ultimul mesaj era cel mai 
important - şi cel mai scurt. Cinci litere şi trei numere, doar atât. 
În mod normal Echelon l-ar fi ignorat, considerându-l spam, dar 
era trimis de la o adresă „fierbinte”. USI19ALHR. Cursa 
United Airlines 919. Aeroportul Heathrow din Londra. NSA îl 
clasificase 6/7, adică probabil/foarte probabil. 

— Ce crezi? o întrebă Shafer. 

— Dacă m-aş fi urcat în avionul ăsta, până acum mi-ar fi pierit 
cheful să mă uit la film. De ce l-au lăsat englezii să decoleze? 

— A fost trimis abia azi. NSA l-a interceptat acum două ore. 
Shafer îi arătă data şi ora înregistrării mesajului. Erau de mult în 
aer. 

Îi întinse alte foi de hârtie - lista pasagerilor. Trei sute şapte 
nume. Erau destule locuri libere. 

— Câte alerte? întrebă Exley. Cu alte cuvinte, câte nume de pe 
lista pasagerilor se aflau şi pe lista combinată? 

— Două sau trei. Ştii cum e. 

Ştia. Majoritatea numelor arabe puteau fi transcrise în engleză 
în  zece-douăsprezece variante. Mohammed Abdul Latif. 
Mohamad Abduuattif. Mohamed Abdullatif. Muhammad Abdul 
Laitef. NSA încă nu găsise o modalitate infailibilă de a înregistra 
toate traducerile posibile fără ca lista să se umfle până la 
dimensiuni monstruoase. 

Mai rău, de-a lungul timpului fiecare agenţie îşi alcătuise 
propria ei listă. Acum prioritatea Centrului era să contopească 
aceste liste într-una singură. Dar proiectul, ca atâtea altele în 
războiul împotriva terorismului, progresa mult prea lent. Fiecare 
agenţie avea propriile ei niveluri de secretizare, propriile ei 
baremuri de includere în listă. Unele foloseau fotografii şi 


amprente atunci când erau disponibile, altele nu. Până acum 
fuseseră centralizate doar jumătate din numele de pe listele 
separate. 

Shafer se uită din nou la ea. 

— Ai găsit ceva? 

— Caut, spuse ea. Jim Bates... nu... Edward Faro... nu prea 
cred... 

Dar toţi se fereau să spună cu glas tare că agenţiile 
guvernamentale, inclusiv CIA, refuzau să împărtăşească toate 
informaţiile. De exemplu, faptul că Agenţia urmărea atent mai 
mulţi indivizi care erau informatori „confidenţiali” ai FBI. Dacă 
numele acestor informatori ar fi ajuns pe lista centralizată, 
federalii nu s-ar fi sfiit să-i anunţe accidental-dar-intenţionat că 
fuseseră deconspiraţi. Istoria rivalităţii dintre cele două instituţii 
era atât de veche, încât nici măcar terorismul nu reuşise s-o 
şteargă complet. 

In momentele ei de pesimism, Exley se întreba dacă lista nu 
era decât o simplă manevră birocratică a unora pentru a-şi 
acoperi spatele. In fond, ce pirat al aerului sau atentator 
sinucigaş ar fi atât de tâmpit să-şi cumpere un bilet de avion pe 
numele lui adevărat? Cu amendamentul că flăcăii care reuşiseră 
lovitura de la 11 Septembrie exact asta făcuseră. Şi Al Qaeda mai 
avea scăpări. 

Se concentră asupra listei. Yusuf Hazalia... probabil că în clipa 
asta tocmai se uitau urât la el... David Kim... doar dacă nu era 
nord-coreean... Mohammed al-Nerzi. Se opri. 

— AI-Nerzi. Parcă îmi spune ceva, zise ea. 

— Şi computerele l-au găsit. 

— Nu l-au arestat egiptenii acum un an pe un Al-Nerzi? L-au 
acuzat că se pregătea să arunce în aer un vapor cu turişti pe Nil. 
Dar nu-l chema Mohammed. Aziz. Aziz al-Nerzi. 

— Pun pe cineva să dea un telefon la Mukhabarat” să vedem 
dacă au vreo legătură. 

Indiferent de răspunsul egiptenilor, Mohammed al-Nerzi urma 
să răspundă la câteva întrebări după aterizarea avionului. Dacă 
mai ateriza. 

— Mai e un individ pe listă care ar fi trebuit să se urce în avion, 
dar până la urmă n-a mai apărut, zise Shafer. Nu şi-a anulat 


7 Serviciul secret egiptean. (N. tr.) 


biletul, n-a dat nicio explicaţie. 

— De când e în aer? întrebă Exley. 

— A plecat de la Heathrow la prânz, ora Londrei. Acum şapte 
ore. 

— Deci mai are puţin şi aterizează... 

— La Dulles, în 45 de minute. Îl escortează două F-16. 

— La Dulles? De ce nu le-am ordonat să aterizeze mai repede? 

— O aterizare de urgenţă? Fii serioasă, Jennifer, avem doar 
numărul cursei, nu şi data. 

— A, doar numărul... 

— Din cauza asta am chemat cavaleria. Din cauza asta te-am 
chemat pe tine. 

Exley ridică tonul fără să vrea: 

— Dacă e o bombă la bord, avioanele tale n-or să-i ajute prea 
mult. 

Şi o să-i ajute la fel de mult dacă-i vorba de o deturnare, 
continuă ea în gând. Cele două F-16 se aflau acolo doar pentru a 
împiedica o eventuală tentativă de a transforma Casa Albă în foc 
de tabără, nu pentru a salva avionul de pasageri. Dacă se va 
dovedi necesar, vor trage în el şi-l vor dobori fără să ezite. Pentru 
cei care se aflau în Boeingul United Airlines 919, avioanele de 
escortă nu erau de bun augur. Fără doar şi poate. 

— Dacă voiau să-l arunce în aer, puteau s-o facă deja. 
Deasupra Atlanticului, unde n-am mai fi găsit nicio bucăţică din 
el. Pun pariu că e o deturnare. 

— Atunci ar trebui să mai fie la bord cel puţin cinci inşi, Ellis. Şi 
ar trebui să fie la clasa întâi, nu risipiţi prin tot avionul. Poate că 
vor să-l arunce în aer când se apropie de aeroport. Doar aşa, de 
distracţie... 

— Dacă ăsta e planul lor, nu contează unde va ateriza. Ştii bine 
că Agenţia nu vrea să dea peste cap traficul aerian fără un motiv 
solid. 

— Şi ăsta nu e un motiv destul de solid? 

Shafer oftă: 

— Chiar trebuie să-ţi fac o schemă, Jen? Dacă avionul 
aterizează la timp pe Dulles, CNN o să acorde poveştii doar 30 de 
secunde: avion de pasageri escortat de reactoare militare. Se 
mai întâmplă. Dar o aterizare forţată? Un subiect mult mai gras, 
mai ales la New York. Companiile aeriene au făcut deja tămbălău 
la Casa Albă şi s-au plâns că încasările lor scad permanent. Ne-au 


implorat să nu reacţionăm exagerat şi noi n-am răspuns nici da, 
nici ba. Pur şi simplu asta e situaţia acum. 

— Şi cât vor scădea încasările dacă aruncă avionul în aer? 

— Nu depinde de mine. 

— Poţi să-i ordoni să aterizeze imediat. Dacă vrei. 

— De data asta, chiar că aş putea. 

De data asta. Influenţa lui Shafer era reală, dar nu fără limite. 
Premoniţia lui în legătură cu 11 Septembrie îl proteja încă, însă 
nu mai era invulnerabil. După prezentarea raportului Comisiei 
pentru 11 Septembrie, mulţi dintre şefii Agenţiei îşi dăduseră 
demisia. Înlocuitorii lor îl considerau pe Shafer o relicvă. O bună 
parte din ei s-ar fi bucurat să-l vadă că o dă în bară. Nu era un 
jucător de echipă şi era prea inteligent. Putea să le strice 
imaginea. 

Aşa că Shafer trebuia să fie sigur că nu trage degeaba 
semnalul de alarmă. A, Ellis Shafer! Individul ăla care strigă 
întruna: Lupul, lupul! E paranoic. Vrea să fie un erou. E timpul să 
nu-l mai băgăm în seamă. Exley ştia toate astea, dar nu putea fi 
de acord. Dacă Boeingul 747 va fi doborât, vor avea mâinile 
pătate cu sânge. 

— Bine, Ellis. Atunci de ce mi-ai stricat duminica? Ca să-ţi ţin 
de urât şi să batem amândoi în lemn? 

— Da, exact. 

— Îmi pare rău, spuse ea. 

— Eu sunt cel care sare direct la concluzii. Tu trebuie doar să 
mă contrazici. Tot ce ştim este că zborul cu numărul cutare apare 
într-un e-mail şi că nişte nume se potrivesc. Asta se întâmplă 
mereu. 

Ca de obicei, Shafer a pus degetul pe rană, se gândi Exley.E a 
treia alarmă serioasă din ianuarie încoace. Ne-am lenevit, 
bineînţeles. Îl lăsăm să meargă la Dulles în loc să-l obligăm să 
aterizeze imediat. 

Până la urmă tot va trebui să-i transmitem un mesaj pilotului: 
„Hei, amice, s-ar putea să ai câţiva terorişti la bord, dar nu 
suntem siguri. O zi bună!” Şi cu asta basta. 

— Acum e altceva. Numărul cursei a apărut după ce avionul 
decolase... Exley clătină din cap. Nu-mi miroase a bine. 

— Ce? 

— Noi trebuie să avem dreptate în fiecare zi. Ei trebuie să aibă 
dreptate doar o singură dată. 


— Viaţa e grea, spuse Shafer. Bătu cu degetul în birou. Hai la 
mine să vedem ce mai apare. 

* 

Trecuse o oră de la anunţul căpitanului şi în Boeingul United 
Airlines 919 se instalase o tăcere ciudată. Băzâitul sistemului de 
ventilaţie era cel mai puternic zgomot de la bord, cu excepţia 
unui şuvoi de Ave Maria şoptite de un pasager care stătea în 
spatele lui Deirdre Smart. Singurele persoane în picioare erau 
însoţitoarele de zbor care patrulau printre rândurile de fotolii fără 
să mai facă efortul de a fi amabile. Cu câteva minute în urmă, un 
bărbat ridicase mâna şi ceruse formularele de imigrare. 

— vă dăm formularele după ce aterizăm, şuierase o 
stewardesă. Mulţumim pentru înţelegere. 

Cele două F16 continuau să escorteze avionul. Totuşi, cum 
timpul trecea şi nu se întâmpla nimic, pasagerii începuseră să se 
relaxeze. Deirdre se întoarse şi le zâmbi soţului şi fiului ei, Aidan. 

— Totul va fi OK, îi asigură ea. 

* 

Apoi avionul se cutremură şi începu să piardă altitudine cu o 
viteză înfiorătoare. 

Angela ţipă, la fel ca toţi ceilalţi pasageri: un cor infernal de 
strigăte, gemete şi rugăciuni. O însoţitoare de zbor se izbi de 
compartimentul pentru bagaje. Un bărbat aflat la două rânduri 
distanţă începu să verse cu icnete puternice şi Deirdre simţi că i 
se face greață. 

O clipă mai târziu, mirosul de vomă pluti până la ea. Înghiţi bila 
amară care-i urcase în gât şi încercă să se pregătească sufleteşte 
pentru ce urma. 

Apoi avionul se stabiliză. Mai urmară câteva scuturături, dar nu 
ca prima. A fost doar o turbulenţă, îşi zise Deirdre. Doar o 
turbulenţă. 

— Nu-i nimic, puiule. 

Îi şterse fetiţei lacrimile de pe faţă. 

— Miroase urât, mami. 

— Nu te mai gândi la asta. 

Intercomul reveni la viaţă: 

— Vă vorbeşte căpitanul Hamilton din cabina de pilotaj. Ne 
cerem scuze. O să mai fim scuturaţi puţin: între noi şi Dulles e 
vreme urâtă, o furtună de primăvară. În mod normal am fi ocolit- 
o, dar în situaţia de faţă prioritatea noastră este să aterizăm în 


cel mai scurt timp posibil. Îmi cer scuze din nou. Ar fi trebuit să 
vă prevenim. În următoarele zece minute vom parcurge o zonă 
de turbulenţe puternice. Vă rugăm să vă fixaţi bine centurile de 
siguranţă. Vă asigur din nou că nu aveţi motive să fiţi îngrijoraţi. 
Vor fi doar mici variaţii de altitudine. Vom ateriza fără probleme 
într-o jumătate de oră. Vă mulţumim. 

Pare foarte calm, se gândi Deirdre. Dacă vom ateriza - când 
vom ateriza, se corectă ea -, o să-l îmbrăţişez şi pun pariu că nu 
voi fi singura. 

Avionul se zgudui din nou, de data asta mai puternic, o serie 
de zdruncinături care le-ar fi pus nervii la încercare chiar în 
circumstanţe mai apropiate de normalitate. Deirdre văzu că 
aripile tremurau. Avionul de trei sute de tone sălta în sus şi în jos 
ca un înotător care se luptă cu valurile în timpul unei furtuni. Nu- 
şi amintea să mai fi trecut printr-o turbulenţă atât de violentă, 
dar atâta vreme cât situaţia nu se agrava, era sigură că va fi 
capabilă să reziste. Cei din jur păreau să gândească la fel ca ea. 
În cabină se aşternuse tăcerea: toţi cei 307 pasageri se rugau să 
ajungă mai repede acasă. Deirdre simţi junghiuri ascuţite în 
mâini şi se uită în jos: îşi încleştase degetele atât de puternic, 
încât unghiile îi intraseră în carne. Îşi desfăcu încet palmele. 
Degetele îi tremurau. Se uită în spate, la soţul ei. 

— Anul viitor mergem în Florida, spuse ea. Cu maşina. 

El nu-i zâmbi. 

Minutele treceau. Treptat, zdruncinăturile deveniră din ce în ce 
mai slabe şi Boeingul începu să coboare. După alte câteva 
minute se auzi semnalul sonor care anunţa că avionul ajunsese la 
mai puţin de 3 000 de metri altitudine şi difuzoarele păcăniră: 

— Vă vorbeşte din nou căpitanul Hamilton. În câteva minute 
vom ajunge la aeroportul Dulles. Aşa cum aţi observat, 
intensitatea furtunii a scăzut. În mod normal v-aş cere să 
închideţi toate aparatele electronice, dar sunt sigur că le-aţi 
închis după primul meu anunţ. Vă rog să rămâneţi pe locurile 
dumneavoastră, cu centurile de siguranţă bine fixate. Vom 
ateriza în scurt timp. Mulţumesc. 

Deirdre mângâie mâna Angelei. 

— Aproape am ajuns, spuse ea. 

* 


În biroul lui Shafer sună telefonul. Ascultă un moment, apoi 
închise. 


— Se apropie, îi spuse el lui Exley. Totul pare normal. 
Deocamdată niciun răspuns de la egipteni, la Cairo e miezul 
nopţii. Ţi-am spus că va fi OK. 

— Încă nu e OK, zise Exley. 

* 

Zakaria Fahd, bărbatul cu barbă de pe locul 42H, care în 
ultimele nouăzeci de minute revenise obsedant în gândurile 
tuturor pasagerilor, păşi pe intervalul dintre fotolii. O însoţitoare 
de zbor alergă la el. 

— Trebuie să luați loc, domnule. 

— Am nevoie la toaletă, spuse Fahd. 

— Staţi jos! 

Apărură încă două însoţitoare, care-i blocară drumul. 

— Va rog mult, trebuie să merg la toaletă, spuse Fahd. 

— Dacă nu vă aşezaţi până număr la trei, veţi fi arestat. Avem 
un agent de securitate la bord. Unu, doi... 

* 

Din cauza acestui incident, nimeni nu observă că Mohamed al- 
Nezri, bărbatul tăcut de pe locul 47H, scoate din buzunar un 
telefon mobil cu cartelă pe care-l cumpărase din New York în 
urmă cu o lună. Telefonul defectă cel mai apropiat releu şi 
afişajul se lumină. Al-Nezri apăsă pe tasta „4” şi mobilul apelă 
automat numărul pe care chiar el îl programase noaptea trecută. 

Numărul aparţinea altui telefon care, nu întâmplător, se afla şi 
el la bordul cursei UA 919. N-avea cine să răspundă, dar nici nu 
era nevoie. Telefonul se afla într-o geantă cenuşie de pânză 
ascunsă în cala de bagaje. Geanta fusese adusă la bord de Uday 
Yassir, un sirian care se angajase în echipa de întreţinere de la 
sol a companiei American de la Heathrow. Verificarea de rutină 
nu găsise nimic suspect în biografia lui. 

Geanta nu fusese controlată şi nu trecuse prin filtrul de 
securitate ca restul bagajelor. Dacă ar fi fost verificată, nu ar fi 
ajuns în avion. Telefonul din ea era conectat la un detonator 
înfipt într-o jumătate de kilogram de C-4, un explozibil plastic 
aflat pe primul loc în lista de preferinţe a militarilor şi teroriştilor. 

Micul calup cenuşiu putea să facă o gaură de trei metri în 
învelişul subţire de aluminiu al avionului, slăbind structura de 
rezistenţă şi provocând dezmembrarea aparatului în aer. 

— Trei, spuse însoţitoarea de zbor. 

Zakaria Fahd se aşeză. 


Mohammed al-Nerzi se uită la telefonul pe care-l ţinea în mâna 
dreaptă. Nu reuşise să facă apelul. Nu înţelegea de ce. Acum ar fi 
trebuit să fie mort, iar avionul praf şi pulbere. Se întâmplase 
ceva. Blestemă în gând ghinionul, încercă de încă două ori să 
formeze numărul, după care închise mobilul şi-l băgă în buzunar. 
Bărbatul de pe locul 47B nu observase nimic. 

Ceea ce n-a aflat niciodată al-Nerzi, iar anchetatorii au 
descoperit abia după ce Boeingul a aterizat şi au găsit bomba 
ascunsă printre bagaje, a fost că zguduiturile provocate de 
turbulenţele din spaţiul aerian al statului New Jersey scoseseră 
din uz al doilea telefon şi împiedicaseră detonarea calupului de 
C-4. 

Violenţa unei furtuni neaşteptate de sfârşit de martie salvase 
cursa UA 919. 

— Am primit permisiunea să aterizăm pe aeroportul 
internaţional Dulles din Washington. Însoţitoarele de zbor sunt 
rugate să-şi ocupe locurile în vederea manevrelor de aterizare, 
spuse căpitanul Hamilton. Pe locul 35A, Angela Smart îşi întinse 
gâtul să vadă mai bine pe fereastră în timp ce avionul se apropia 
de pământ: 1 500 de metri, 1 000, 500. Tocmai străpungeau un 
strat gros de nori şi acum vedea păduri dese, autostrăzi pline de 
maşini şi apele cafenii ale râului Potomac. Aproape că nu se mai 
simțeau zgâlţâituri, doar câteva tresăriri slabe. Trei sute de 
metri. O sută cincizeci. 

Gata. Avionul sări o singură dată pe pista umedă, apoi toate 
roţile rămaseră pe sol. In carlingă izbucni un cor impresionant de 
chiote de bucurie, urale şi aplauze. Căpitanul acţionă frânele şi 
avionul se opri lin, ca o limuzină de lux. Uralele continuară încă 
un minut, apoi se stinseră. 

— Suntem bucuroşi că v-am adus acasă, spuse căpitanul şi 
aplauzele izbucniră din nou. 

* 

Telefonul lui Shafer sună. Ascultă câteva clipe, apoi îl închise. 

— Au aterizat, îi spuse el lui Exley, dar s-a întâmplat ceva când 
se apropiau de aeroport. Vor să verifice bagajele şi să stea de 
vorbă cu câţiva inşi. 

O oră mai târziu, avionul se afla tot pe pista de la Dulles. Un 
agent FBI descoperise geanta cenuşie de pânză şi odată cu ea 
adevărul despre posibila soartă a cursei UA 919. _ 

Nu le-a fost greu să-i găsească pe atentatori. In mod 


inexplicabil, al-Nerzi nici nu încercase să scape de telefon. 
Momentul ales de Fahd pentru micul lui spectacol era o 
coincidenţă prea evidentă, la fel şi faptul că amândoi îşi 
cumpăraseră biletele în aceeaşi zi şi de la aceeaşi agenţie de 
turism. Exley era convinsă că vor ajunge într-o închisoare 
federală sau la Guantanamo, dar nu se bucura deloc. Doar un 
noroc incredibil salvase vieţile celor trei sute şapte pasageri. 
x 


Era aproape miezul nopţii când Exley şi Shafer traversară încet 
şi cu capetele plecate parcarea subterană a Agenției, acum 
pustie. Cele cinci ceşti de cafea nu reuşiseră să-i alunge 
oboseala, doar o acoperise-ră cu un strat subțire de enervare. 

— In seara asta a fost cât pe ce. 

— Avem nevoie de informații mai sigure, zise Shafer. 
Turbulențele nu sunt cea mai bună soluţie. Râse fără entuziasm. 
Unde naiba e John Wells când avem nevoie de el? Marele Jalal! 

După mesajul criptic din 2001, Wells amuţise. Agenţia aproape 
că uitase de existenţa lui, dar de fiecare dată când treceau 
printr-un moment dificil, lui Shafer îi făcea plăcere să-i invoce 
numele. Il compara în glumă pe Wells cu glonţul de argint sau cu 
talismanul vrăjit care apare din neant şi salvează Agenţia în 
ultima clipă. Glumele lui avea însă un gust amar. Amândoi ştiau 
că Agenţia avea nevoie mai mult ca niciodată de un om ca Wells, 
de cineva care să le furnizeze informaţii sigure despre Al Qaeda. 

— Sunt sigură că n-a murit, spuse Exley când ajunseră lângă 
Dodgeul ei Caravan. 

— Dovedeşte-mi. 

— Dovedeşte-mi tu că a murit. 

— Pun pariu pe o sută de dolari că nu vom mai auzi de el. 

— Accept pariul, spuse ea. 

Apăsă pe butonul alarmei şi Dodgeul îi răspunse, clipind 
prietenos. 

— Pe mâine, zise Shafer. 

Mâine. Duminică. lar îşi va dezamăgi copiii, iar va rata şansa 
de a sta cu ei. 

— Pe mâine, spuse ea. 

— Perfect. 

li atinse brațul în timp ce se urca la volan: 

— Crezi că mai urmează ceva, Jen? 

— Cred că a fost o lovitură de sine-stătătoare. Poate nici măcar 


Al Qaeda sută la sută. Altfel am fi avut probleme cu mai multe 
avioane. Dar... 

— Dar? 

— Cred că e un semn. Se pregăteşte ceva. La scară mare. S-au 
pus iar în mişcare. 

Se pregăti să-i închidă portiera, apoi se răzgândi: 

— Ştii ceva, Jennifer? la-ţi liber mâine. Stai cu copiii. Vom avea 
mult de lucru. 

Exley nu-l contrazise. Se mulţumi să bage cheia în contact, în 
timp ce el trântea portiera. 

* 

Janet şi Lori au ieşit, observă Exley în timp ce se apropia de 
apartamentul ei de pe Strada 13. După ce se despărţise de 
Randy, se mutase chiar în oraş, obţinând cu această ocazie o 
navetă zilnică de două ori mai lungă şi impozite nebunesc de 
mari. Dar voia să pună o distanţă cât mai mare între ea şi Randy 
şi nu regretase niciodată această alegere. Cumpărase un 
apartament chiar lângă piaţa Logan Circle, un cartier până nu 
demult dubios care între timp căpătase ştaif ajutat de nebunia de 
pe piaţa imobiliară din Washington. E drept, pe Strada 13 te mai 
întâlneai sâmbătă seara cu prostituate în căutarea clienţilor care 
încă nu aflaseră că zona devenise respectabilă. Ajunsese să le 
recunoască - sau măcar ştia cum le cheamă - când se oprea să 
ia benzină de la staţia Amoco aflată la o stradă distanţă de 
apartamentul ei. Le făcu cu mâna şi Janet îi răspunse fără prea 
mare entuziasm. 

Parcă maşina în garajul subteran al blocului şi se târî până la 
ascensor. După ceasurile de stat la birou, picioarele o dureau 
îngrozitor. Nu voia decât un pahar cu vin roşu, poate două, 
înainte de culcare. De fapt, nu era chiar adevărat. Îşi dorea multe 
altele, nu doar un pahar cu vin. Un masaj pe spate. Un prieten. 
Un serviciu care să n-o stoarcă şi să nu-i toace nervii în fiecare zi. 
Dar primele două dorinţe nu puteau fi îndeplinite pe loc şi era 
conştientă că oricât de rău s-ar simţi, nu i-ar fi uşor să 
părăsească Agenţia. Lupta pentru ţara ei. Nu se vedea lucrând la 
o companie privată de securitate, chiar cu un salariu dublu şi un 
program pe jumătate ca acum. Poate că în câţiva ani va fi atât de 
sătulă, încât va pleca de bunăvoie, dar nu acum. 

Nici masaj, nici prieten, nici serviciu nou. Un pahar de Shiraz şi 
gata. 


Ajunsă în apartamentul ei cu două camere de pe colţul clădirii, 
la etajul trei, Exley aruncă un disc cu Ella Fitzgerald în CD-player, 
deschise o sticlă de vin şi se întinse pe canapea. Se văzu o clipă 
în oglinda de pe peretele din faţă. Dumnezeule, chiar că arăta 
rău. Işi amintea că fusese frumoasă. Avea şi fotografii care 
dovedeau acest lucru. Dar timpul nu e prea blând cu femeile, 
excepţie făcând actrițele celebre şi soțiile de profesie care îşi 
permit să cheltuiască sume exorbitante pentru a înşela natura. 
Avea încă un corp frumos şi ochii ei puteau lumina o petrecere, 
dar numai un tratament cu botox i-ar fi putut şterge ridurile de 
pe faţă şi de pe gât şi nu se vedea trecând pragul unei clinici de 
chirurgie estetică. Se întrebă dacă bărbaţii erau preocupaţi de 
asemenea lucruri sau dacă ar fi remarcat diferenţa. Probabil că 
nu. Dar asemenea întrebări erau chinuitoare. Îți subminau 
încrederea în tine. Ele, şi puzderia de fotografii cu manechine de 
douăzeci de ani din reviste şi de pe panourile publicitare. 

Işi termină vinul şi îşi turnă încă un pahar. Ce ironie că prietena 
lui Randy era bondoacă, ca să folosească un eufemism, chiar 
dacă era cu câţiva ani mai tânără. Ştia că fostul ei soţ se simţea 
încă atras de ea. Ba nu, se săturase să fie pe locul doi, în urma 
Agenţiei. Nu putea să-l condamne. Pe de altă parte, slujba nu-i 
permitea compromisuri. Nici nu putea fi altfel, când băieţii răi 
stăteau la pândă. 

Ca ieri după-amiază. Dacă i-ar fi urmat sfatul... 

— Fir-ar să fie, strigă ea. 

Shafer ştiuse tot timpul. Măcar o dată în viaţă dovedise că are 
tact şi nu-i spusese nimic. Nu era de mirare că-i dăduse liber o zi. 
Ştia că ea va înţelege până la urmă. Dacă ar fi ascultat-o ieri 
după-amiază, trei sute de oameni ar fi murit. Dacă zborul UA 919 
ar fi aterizat la Boston sau la Hartford, dacă n-ar fi trecut prin 
furtuna din New Jersey, telefonul din sacoşă ar fi funcţionat 
perfect şi Boeingul s-ar fi prăbuşit. 

— Doamne, spuse Exley. 

Dădu peste cap vinul şi umplu a treia oară paharul. Se prăbuşi 
pe canapea şi închise ochii. Sigur că nu avea cum să ştie. Nimeni 
n-ar fi putut să ghicească. Totuşi... Aproape omorâse trei sute de 
oameni. 

Ce final perfect pentru o seară perfectă, îşi spuse Exley. Goli 
paharul şi se duse la dulăpiorul cu medicamente să caute un 
Ambien. Il cumpărase demult, pe reţetă, pentru zilele cele mai 


negre ale divorţului. 
Avea nevoie de o pastilă ca să doarmă la noapte. 


l-a fost mai greu decât se aşteptase să înveţe din nou să fie 
american. 

Primul şoc venise înainte de aterizare, când avionul A-310 al 
liniilor aeriene pakistaneze se învârtea deasupra miriadelor de 
lumini ale Hong Kongului. Wells nu mai văzuse de mult timp o 
reţea electrică în stare de funcţionare. Satul avea două 
generatoare diesel, nişte bestii zgomotoase şi urât mirositoare 
care storceau curent doar pentru câteva becuri şi televizoare. Nu 
se puteau compara cu marea de luminiţe galbene şi oranj, cu 
fasciculele intermitente roşii de pe releele de radio şi televiziune 
ale insulei, cu strălucirea argintie a zgârie-norilor care licăreau 
acum sub aripile avionului. Am uitat că oamenii pot construi la fel 
de uşor cum distrug, îşi spuse Wells. 

Avionul ateriză şi oamenii din jurul lui se ridicară şi se grăbiră 
să-şi ia bagajele de mână. 

Stăpânit de o emoție pe care nu putea s-o definească, Wells nu 
era în stare să se mişte. Nu era teamă sau speranţă, ci senzaţia 
că timpul se dezgheţase brusc şi că el îmbătrânise zece ani într-o 
clipă. Era conştient că ar fi trebuit să se bucure. Era liber. Ba nu 
era. Se mutase pe alt câmp de luptă, iar miza crescuse. Il copleşi 
tristeţea şi rămase pe locul lui până când avionul se goli şi o 
stewardesă îl bătu uşor pe umăr: 

— Vă simţiţi bine, domnule? 

— Da, mulţumesc. _ 

Nu trebuia să atragă atenţia asupra lui. Işi luă bagajul şi plecă. 

Zona de tranzit avea aer condiţionat şi era plină de panouri 
publicitare mari şi strălucitoare pentru Hyatt, Gucci, IBM, Cathay 
Pacific şi alte zece-douăsprezece companii cu nume răsunătoare. 
Femeile din reclame erau una mai frumoasă decât alta şi toate 
erau în ţinute neglijente pentru care la Frontiera de nord-vest ar 
fi fost biciuite sau şi mai rău. Wells îşi smulse privirea de la 
reclame şi se uită în jur. Peste tot erau femei: chinezoaice, albe, 
indiene, filipineze. Mergeau singure, neînsoţite de bărbaţi, şi 
aveau feţele, braţele şi picioarele descoperite. Unele erau 


machiate. O adolescentă japoneză drăguță cu părul vopsit într-un 
roşu aprins trecu repede pe lângă el şi Wells întoarse capul să se 
uite după ea. In timp ce făcea asta, se enervă brusc. Nu puteau 
să fie puţin mai modeste? Nu le obliga nimeni să poarte burqa, 
dar nici fuste atât de scurte. 

Se aşeză pe o bancă din sala de aşteptare, în faţa unei 
cafenele Starbucks, şi încercă să-şi analizeze reacţiile. După zece 
ani de celibat forţat, ar fi trebuit să exulte văzând festinul de 
frumuseţe feminină. Nimic nu-l tulburase mai mult decât modul 
în care îşi tratau talibanii femeile. Probabil că asimilase 
fundamentalismul lor mai profund decât îşi imagina. Sau avea 
pur şi simplu nevoie să facă sex. Sexul îi fusese practic interzis în 
Afganistan şi în Pakistan: sătenii nu erau deloc nerăbdători să-şi 
mărite fetele cu luptători din Al Qaeda şi nici atât cu americani. 
Aventurile în afara căsniciei erau un risc major pe care nu merita 
să ţi-l asumi. Talibanii dovedeau o inventivitate inepuizabilă în 
privinţa pedepselor pentru prostituție şi adulter. Wells asistase la 
îngroparea de viu a unui bărbat, şi la spânzurarea altor şase. Işi 
ţinuse bine în frâu libidoul. Nici nu-şi mai amintea cum miroase o 
femeie. 

Trebuia să termine cu dieta asta. Musulmanii se păstrau puri 
pentru căsătorie, dar Wells ştia că nu poate să rămână cast la 
nesfârşit. Se hotărâse să nu plătească pentru sex şi nici să caute 
aventuri de-o noapte, dar dacă ar fi întâlnit femeia potrivită, o 
femeie pentru care să simtă ceva, nu ar fi aşteptat noaptea 
nunţii. 

Se uită după o blondă înaltă care trecea prin faţa lui, sperând 
să găsească cât mai curând femeia potrivită. 

* 


Îşi petrecu următoarea săptămână într-un hotel din Kowloon. 
Ca să-şi omoare timpul, dimineaţa se plimba pe străzile infernal 
de aglomerate, iar după-amiaza se retrăgea în Biblioteca 
Centrală a oraşului, o clădire masivă din piatră şi sticlă vizavi de 
Parcul Victoria. Răsfoia ziarele şi revistele pentru a recupera anii 
pierduţi. Monica Lewinsky şi Newt Gingrich. Explozia internetului. 
Euro. Britney Spears. Alegerile prezidenţiale din 2000 şi voturile 
din Florida. Anii care precedaseră 11 Septembrie 2001 fuseseră 


8 Obiect de îmbrăcăminte purtat de femeile musulmane din Afganistan, 
Pakistan, India etc., care acoperă celelalte haine şi, la nevoie, şi capul. (N. tr.) 


la fel de liniştiţi ca un lac din Montana într-o zi fierbinte de vară. 

Apoi venise atacul. In ziarele îngălbenite din 2001 şocul era 
încă palpabil. Wells află despre biletele pe care familiile celor 
dispăruţi le lipiseră în tot New Yorkul, monumente din hârtie mult 
mai elocvente decât cele din piatră. Află ce-i răspunsese Rudolph 
Giuliani în prima zi unui reporter care îl întrebase câţi oameni 
muriseră: „Mai mulţi decât putem îndura”. 

Dar cum va fi data viitoare? se întrebă Wells. Atunci câţi va 
trebui să îndurăm? 

Între timp, Statele Unite trecuseră la contraatac şi intraseră în 
forţă în Afganistan şi Irak, sperând că-şi vor obliga inamicul să se 
retragă pe poziţii defensive. Militarii americani îi pedepsiseră pe 
talibani şi pe Saddam Hussein. Dar Wells se temea că Statele 
Unite transformaseră un miliard de musulmani într-o masă 
furibundă. De fiecare dată când un soldat american păşea într-o 
moschee, se năştea un nou luptător jihad. lar acum SUA căzuseră 
în capcană în Irak. Când se gândea la consecinţele posibile, îl 
apuca durerea de cap. În cele din urmă se refugiase în liniştea 
paginilor de sport, bucurându-se că Red Sox, preferaţii lui, îi 
zvântaseră în bătaie pe Yankees şi câştigaseră World Series. 
Theo Epstein era genial. 

Seara, în timp ce bea un pahar de Coca-Cola la barul hotelului 
Peninsula, privea luminile care licăreau dincolo de Portul Victoria 
şi trăgea cu urechea la pălăvrăgeala străinilor care păreau să 
stea veşnic cu mobilul la ureche. Vorbeau fără încetare, într-o 
engleză ultradensă pe care abia reuşea s-o înţeleagă. 

— Săptămâna asta sau deloc... 

— Da, Bali în weekend, înapoi, San Francisco... 

— Cipurile Intel sunt incredibile... 

Se simţea ca un paria, singurul din oraş care nu făcea sex sau 
bani. Şi care nici măcar nu vorbea despre asta. Pentru oamenii 
ăştia globalizarea era o promisiune frumoasă, nu un pericol. Ştiau 
cum să alunece pe valuri şi nu erau plătiţi să-i ajute pe 
ghinioniştii care se înecau în siajul lor. 

Cu toate acestea, şederea la Hong Kong îi făcuse bine. Energia 
oraşului începuse să-i curgă prin vene şi să-i pună în mişcare 
sângele amorţit. Căutase un dentist care să-i trateze măseaua 
cariată. Când îi examinase gura, femeia se încruntase: „Nu mai 
aveţi periuţe de dinţi în America?” Făcea duş de trei ori pe zi 
pentru a compensa pauzele de trei săptămâni dintre o baie şi 


alta la Frontiera de nord-vest. Se ducea la cursele de la 
hipodromul Sha Tin. Nu paria, dar îi plăceau atmosfera 
aristocratică a locului, miliardarii care mergeau la braţ cu femei 
de două ori mai tinere decât ei, caii pursânge eleganţi care 
aproape că tremurau de nerăbdare când se apropiau de porţile 
de start şi vuietul mulţimii când ajungeau la finiş. 

Intr-o dimineaţă, se pomenise în faţa Consulatului american de 
pe Garden Road şi îl copleşiseră remuşcările. Ar fi trebuit să ia 
legătura cu oamenii Agenţiei, dar nu voia să renunţe aşa de 
repede la libertate pe care abia o recâştigase. Imediat ce s-ar fi 
prezentat, s-ar fi ales cu un nou grup de supervizori. Ar fi urmat 
săptămâni întregi de interogatorii interminabile: „Unde ai fost toţi 
atâţia ani? De ce n-ai păstrat legătura cu noi? Ce-ai făcut de 
fapt? 

Şi, dincolo de toate, o îndoială mai adâncă: De ce să avem 
încredere în tine? 

Nu. Nu era pregătit. Va raporta când va ajunge în America. 
Până atunci, oricum nu se va întâmpla nimic. Îşi continuase 
drumul şi trecuse de Consulat. 

* 

Escala la Frankfurt şi zborul până la New York au decurs fără 
probleme. Nu simţise nici urmă din exaltarea la care se aştepta 
atunci când avionul Lufthansa 747 aterizase pe aeroportul 
Kennedy, doar certitudinea că nu se mai putea sustrage datoriei 
prea mult timp. 

Ofiţerul de la imigrare se uită în treacăt la paşaportul lui şi 
Wells îşi petrecu prima dimineaţă în Manhattan la fel ca în Hong 
Kong, hoinărind. Dar nu reuşea să vadă oraşul decât prin ochii lui 
Khadri, ca pe o ţintă gigantică: tunelurile, podurile, Bursa, 
teatrele de pe Broadway, staţiile de metrou, Naţiunile Unite. 

Şi Times Square, desigur. Când o văzuse ultima oară, „piaţa” - 
în realitate o intersecţie în formă de X acolo unde Broadway se 
întâlnea cu 7 Avenue - era neîngrijită şi jalnică. Acum îşi 
cucerise pe drept cuvânt titlul de cea mai celebră intersecţie a 
lumii. Se opri la colţul Străzii 44 cu Broadway şi se uită la turiştii 
Şi localnicii care mişunau ca furnicile printre resturile unui picnic. 
Reclame luminoase imense străluceau pe zgârie-norii construiți 
de curând. Ştirile curgeau la nesfârşit pe afişajele digitale, 
reducând mersul lumii la un simplu duel de fâşii portocalii şi 
verzi. Şoferii apăsau pe claxoane şi uitau să mai ridice mâinile, 


iar vânzătorii ambulanți încercau să acopere vacarmul şi să-şi 
vândă brelocurile cu Statuia Libertăţii şi pozele cu Tupac. Colţul 
unde se oprise era ocupat de un magazin Toys'R Us uriaş, 
dovadă că locul devenise o atracţie pentru toate vârstele. Işi 
aminti ce spusese un anonim despre Times Square: „e minunată 
dacă nu ştii să citeşti”. Dar se făceau şi afaceri aici. Sediile 
firmelor Morgan Stanley, Ernst & Young şi Viacom se înşirau pe o 
lungime de nici două sute de metri. In plus, puteai să treci fără 
probleme prin intersecţie cu un camion. Dacă World Trade Center 
fusese Ground Zero, Times Square era Ground One. 

Wells aproape că auzea ticăitul cronometrului. Cobori la 
metrou şi aşteptă un tren pentru Queens. Opt ore mai târziu se 
afla într-un autobuz Greyhound pentru Nashville, cu 20 000 de 
dolari în buzunar. Pe ceilalţi 15 000 îi pusese într-o cutie de valori 
din Manhattan. Pentru orice eventualitate. 

* 

Acum, două zile mai târziu, Wells mergea prin aeroportul din 
Minneapolis cu un permis de conducere nou-nouţ în portofel, 
mulțumită legilor din Carolina de Nord, mai mult decât liberale în 
privinţa eliberării actelor. Era în drum spre Boise, şi de-acolo, pe 
şoselele secundare din Idaho, către Missoula. Trebuia să se 
oprească de două ori şi să se întâlnească cu trei persoane: 
mama, fiul lui şi fosta lui soţie. Erau ultimele lui escale înainte să 
raporteze că se afla acolo. 

Nu-şi anunţase sosirea. Voia să-i facă o surpriză mamei sale şi 
să apară ca din senin în Hamilton, să se aşeze în bucătărie şi să 
aştepte ca ea să-i facă o cafea şi omletă. Voia s-o sărute şi să-i 
spună cât de rău îi părea că lipsise atât de mult. Era sigur că-l va 
ierta imediat. Aşa sunt mamele. Sau cel puţin aşa era mama lui. 
Cât despre Evan şi Heather... Va trăi şi va vedea. 

Mai avea două ore de aşteptat până la avionul de Boise, aşa că 
intră într-un TGI Fridays şi se aşeză la bar să urmărească finala 
de baschet NCAA dintre Duke şi Texas. După câteva minute, 
bărbatul de lângă el îi aruncă o privire. Cam patruzeci de ani, 
uşor bronzat, tuns scurt, cu o brățară de aur la mână. 

— Duke sau Texas? 

— Duke, spuse Wells. Nu prea avea chef de conversaţie, dar 
tipul părea destul de inofensiv. 

— La fel şi eu. Unde mergi? 

Wells ridică din umeri şi continuă să se uite la televizor. 


Individul nu înţelese aluzia. 

— Eu mă duc la Tampa. Mi-e scârbă de nord-vest. Am zburat o 
mulţime anul trecut. Nici măcar nu mi-au dat un bonus dincolo de 
Tampa. Nu mi-a venit să cred. Imi datorează un bonus. 

— Mda, mormăi Wells. Individul era probabil comis-voiajor. Nu 
că ar fi murit de curiozitate să afle. 

— Eşti însurat? îl întrebă omul. Eu sunt. Am cinci copii. 

— Felicitări. 

— Hei, sper că nu te superi dacă trăncânim un pic, nu? 

Wells constată că nu se putea hotărî să-l trimită la plimbare pe 
individ. Părea un pic trist şi Wells nu mai vorbise cu un american 
de prea multă vreme. Să-i zicem recunoaştere a terenului. 
Bărbatul dădu berea peste cap. 

— Mai bine trec la tărie. Lasă-mă să-ţi ofer o bere. Apropo, mă 
cheamă Rich. 

— Nu beau, spuse Wells. 

Rich îl privi pe barman: 

— Un Cuervo dublu pentru mine şi o bere pentru prietenul 
meu... 

— Ţi-am spus că nu beau. 

— lartă-mă, bătrâne, încercam să fiu prietenos. Atunci o Coca- 
Cola. Ştii, înainte de 11 Septembrie nu-mi păsa că mă sui în 
avion. De-atunci am palpitaţii de fiecare dată. 

Wells se întrebă din nou dacă nu era cazul să plece. N-avea 
chef să vorbească despre 11 Septembrie. Reflectase mult pe 
marginea acestui subiect, dar de unul singur. Bănuia însă că 
aeroporturile erau un teren propice pentru asemenea conversații. 

— Mă tot gândesc ce-aş face dacă cineva ar scoate din 
buzunar un cutter, zise Rich. lţi spun eu ce-aş face: m-aş lupta 
până la moarte. Ca un erou. Ca tipii ăia din Cursa 93. 

— Erou? spuse Wells fără să-şi poată ascunde surprinderea. 

Barmanul puse o porţie generoasă de Cuervo în faţa lui Rich. 

— Ce, nu crezi că tipii ăia au fost eroi? zise Rich revoltat. 

Wells nu prea ştia ce se întâmplase la bordul zborului 93, dar 
ştia măcar atât: dacă lupţi să-ţi salvezi pielea nu eşti erou. 
Nimeni nu vrea să moară. Eşti erou când îţi rişti viaţa pentru alţii. 
De cele mai multe ori. Uneori eşti pur şi simplu prost. Văzuse 
oameni care-şi dăduseră viaţa doar ca să demonstreze că sunt 
duri. 

Totuşi, multe bătălii îşi câştigaseră un loc în istorie pentru 


curajul uneia dintre părţi care luptase împotriva sorții. De 
exemplu şarja brigăzii lui Pickett la Gettysburg sau ofensiva 
nebunească a confederaţilor de la Cemetery Hill. Atacul fusese 
un dezastru, dar confederaţii rămăseseră celebri pentru bravura 
lor. Fuseseră eroi sau doar proşti? Faptul că susțineau sclavia 
modifica datele problemei? 

Dar Wells nu se simţea în stare să dezbată problema 
eroismului cu Rich comis-voiajorul. 

— Sigur, au fost eroi. 

Rich ridică paharul în onoarea lui Wells. 

— Salud. Hai să bem! Ştii ce e ciudat? 

Pun pariu că o să aflu, îşi zise Wells. Bărbatul dădu paharul de 
Cuervo pe gât şi-l trânti la loc pe bar. 

— Căsătoria mea se duce de râpă. 

Wells încercă să pară înţelegător. 

— Barbara, nevastă-mea, m-a prins în pat cu menajera, 
Consuelo. E turbată. Barbara, adică. Lui Consuelo puţin îi pasă. 

Wells se chinui să găsească un răspuns potrivit. Nu reuşi. 
America devenise mult mai guralivă în absenţa lui. Işi aducea 
aminte vag de talk-show-urile de la televiziune, de pildă cel al lui 
Jerry Springer. Acum însă avea senzaţia că ţara întreagă se 
prezentase la audiții pentru un reality-show. Ce fel de om era în 
stare să mărturisească unui străin că nevastă-sa îl prinsese în pat 
cu camerista? 

Rich se uită la el şi continuă: 

— Vreau să spun că Barb nici nu trebuia să fie acasă. Cum a 
intrat, cum a început să urle: „Dracu' să te ia, dracu’ să te ia”, 
urla, nu aşa... 

La naiba cu politeţea, îşi zise Wells. 

— Mai ai vreun strop de demnitate? îl pironi cu privirea pe 
Rich, o privire care îi îngheţase pe alţii mult mai duri în locuri 
mult mai dure decât aeroportul din Minneapolis. Ai măcar cea 
mai palidă idee ce înseamnă cuvântul ăsta? Să-i spui unui străin 
că ai înşelat-o pe nevastă-ta şi că te-a prins... Nu te cunosc şi nici 
nu vreau să te cunosc. Mulţumesc pentru băutură.. 

Wells îşi luă geanta. 

— Nu înţelegi, spuse Rich. Trăiesc într-o tensiune insuportabilă. 
Nici nu mai ţin minte de când nu m-am culcat cu nevastă-mea. 
Voiam doar să vorbesc cu cineva. De la o vreme viaţa mea eo 
porcărie. 


— Ştii ce mi se pare mie o porcărie? îl întrebă Wells. Să calci pe 
o mină antipersonal şi să rămâi fără picioare. Şi asta când ai 
patru ani. Să conduci un Humvee aşteptând să fii făcut fărâme 
de-o bombă pe care nici măcar n-o poţi vedea, aşa cum aşteaptă 
băieţii noştri de la Bagdad chiar în clipa asta. 

— Ştiu... 

— Ştii pe naiba. Habar n-ai. Habar n-ai cum trăiesc oamenii pe 
lumea asta. Şi cei mai mulţi nu s-au plâns în toată viaţa lor cât 
te-ai văicărit tu în ultimele cinci minute. Divorţează. Nu te mai 
culca cu menajera. Puțin îmi pasă ce faci. 

— Cine dracu te crezi? spuse Rich. Stai aici şi te uiţi la televizor 
exact ca mine. 

— Nu, nu mai stau, spuse Wells. 

Aruncă o hârtie de zece dolari pe bar şi porni spre avionul lui. 

* 


Wells se opri lângă poarta C-13, furios pe el însuşi. Ce s-ar fi 
întâmplat dacă individul ar fi încercat să-l lovească? Acoperirea s- 
ar fi dus dracului. Nu mai era capabil să-şi înţeleagă concetăţenii. 
Îmi datorează un bonus, spunea Rich. Nu. Nu-ţi datorează absolut 
nimic. 

Wells ştia că trebuie să se calmeze. Rich, comis-voiajorul, era 
un beţiv cu o căsnicie pe ducă. O să se descurce. Sau nu. Nu era 
treaba lui. Şi totuşi, uitându-se la aeroportul imaculat, se întrebă 
dacă mai putea fi american. 

* 

Cu toate acestea, când se trezi a doua zi de dimineaţă la 
Boise, era aproape exaltat. Nu crezuse că mai apucă vreodată să 
revadă Montana şi să stea de vorbă cu maică-sa. Ar fi putut să ia 
avionul până la Missoula, dar preferase să se urce într-o maşină 
şi să străbată munţii de unul singur. Îşi amintise cum mergea la 
pescuit cu tatăl lui la Lost Trail Pass la sfârşit de săptămână. 
Altădată se duceau la Boise, la meciurile echipei Hawks din prima 
ligă de baseball şi ca să-i cumpere mamei un cadou de la 
magazinul de bijuterii din centru. „Nu-i spune”, îi zicea Herbert, 
„e o surpriză.” 

Tatăl lui Wells fusese chirurg la spitalul din Hamilton, la sud de 
Missoula. Mama lui era profesoară. Ştia că Herbert îşi dorea o 
familie numeroasă, dar fusese la un pas de moarte când îl 
născuse pe Wells - petrecuse o lună în spitalul din Missoula - şi 
doctorii îi spuseseră că nu mai avea voie să rămână însărcinată. 


Aşa că familia se rezumase la trei: Herbert, Mona şi John. 

Wells îşi respecta tatăl, un bărbat taciturn şi tăcut, ale cărui 
calităţi profesionale erau renumite în toată Montana. De obicei 
Herbert îşi cheltuia şi ultima fărâmă de energie în sala de 
operaţii, iar când ajungea acasă se aşeza în fotoliul de piele cu 
spătar înalt din living, sorbea încet un pahar de whisky şi citea 
ziarul local. Nu era grosolan niciodată şi nici distant în adevăratul 
înţeles al cuvântului. Îl aclama mereu pe Wells la meciurile de 
fotbal. Dar Herbert respecta nişte reguli în sala de operaţii şi în 
afara ei şi le cerea şi lor să le respecte. 

Mama lui avea însă ceva special. Aproape toţi elevii se 
îndrăgosteau de ea. Era înaltă şi frumoasă şi zâmbea mereu. 
Crescuse la Missoula şi era fructul unei iubiri pasionale. In 1936, 
bunicul lui Wells, Andrew, era matelot în marina militară. In 
timpul unei permisii scurte la Beirut se îndrăgostise de Noor, fiica 
unui comerciant libanez. Andrew o convinsese - nimeni nu ştia 
cum - pe ea şi familia ei că fata trebuia să vină cu el în Montana. 
De la Noor moştenise Wells părul negru şi tenul măsliniu. Şi tot 
ea îi făcuse cunoştinţă cu Islamul înainte să înceapă să studieze 
religia la Dartmouth. Prin naştere era pe sfert musulman. Noor 
renunţase la credinţa ei când venise în Statele Unite, dar îi 
povestise lui Wells destule încât să-i trezească interesul. 

Bineînţeles, în copilărie şi în tinereţe nu văzuse pe viu cum 
funcţionează Islamul. Hamilton era doar un orăşel de provincie cu 
câteva străzi. Îi plăcuse acolo, hoinărise cu bicicleta peste tot, 
învățase să se poarte cu caii şi să aprindă un foc în aer liber. 
Când ajunsese la vârsta pubertăţii, totul se schimbase. MTV-ul le 
demonstrase cât de barbari fuseseră până atunci. Mulţi copii îşi 
pierduseră încrederea în ei şi începuseră să se plictisească. 
Drogurile se infiltraseră încet dar sigur de la Seattle la Spokane şi 
Missoula, apoi, de-a lungul autostrăzii 93, până la staţia de 
benzină Sinclair de la marginea oraşului. Bănuia că între timp 
situaţia se înrăutăţise. 

* 

Se hotărâse totuşi să meargă acasă pe drumul cel mai scurt, 
prin munţi, pe Idaho 21. Porni spre nord-est şi trecu de suburbiile 
din Boise, zone rezidenţiale strânse una în alta în câmp deschis 
ca vacile care se adună în aşteptarea furtunii. Şoseaua coti spre 
nord şi începu să urce spre nori pe marginea unui râu cu ape 
repezi. Pâlcurile de pini Ponderosa se îndesiră şi începu să ningă. 


În timp ce străbătea pasul Mores Creek, la peste 2000 de metri 
altitudine, ceața se încolăcea groasă deasupra şoselei. Versanții 
erau acoperiţi cu trunchiuri carbonizate. Wells îşi aminti vag că 
un incendiu devastase regiunea cu zeci de ani în urmă. Pădurea 
nu-şi revenise complet nici acum. Ceaţa se îndesise atât de tare, 
încât nu mai putea distinge şoseaua. Nu se considera un tip 
superstiţios, dar avea senzaţia că intrase într-un fel de purgatoriu 
şi că, odată ieşit din el, nimic nu va mai fi la fel ca înainte. 
Ajunsese prea departe, nu mai putea să se întoarcă. Încetini 
până când Dodgeul ajunse să se târască şi cobori cu viteza unui 
melc către Lowman. Făcuse o sută de kilometri în patru ore. 

După ce trecu de Lowman, vremea se îmblânzi. Şoseaua cotea 
spre est şi urmărea râul Paiute de-a lungul unei văi acoperite cu 
brazi. Wells clătină din cap, surprins de momentul de slăbiciune 
de mai devreme. De când începuse vremea să-i influenţeze 
starea de spirit? 

Spre sud, piscurile sălbatice şi neregulate al munţilor Sawtooth 
străpungeau norii, aducând în mod straniu cu zimţii unui 
ferăstrău. Noi, occidentalii, nu suntem metaforici, îşi spuse Wells. 
Un ţinut atât de frumos nu are nevoie de figuri de stil. 

La Stanley o luă pe Idaho 75, de-a lungul râului Salmon. 
Soarele străpunse norii şi ziua deveni strălucitoare. Şoseaua 
trecea printre coline de gresie roşie sfărâmicioasă, apoi urca în 
munţii îmbrăcaţi în iarbă îngălbenită care strălucea sub razele 
soarelui. Bărbaţi în cizme până la şold îşi aruncau undiţele în râu, 
sperând să prindă somoni. Inima îi zvăcni în piept. Nu se mai 
simţise aşa liber de doisprezece ani. De când intrase în Agenţie. 
Era gata-gata să oprească maşina şi să ceară cu împrumut o 
undiţă pentru câteva minute. În schimb, mări viteza şi îşi 
continuă drumul spre Hamilton. 

Când ajunse la Salmon, ultimul oraş demn de acest nume 
înainte de Hamilton, soarele asfinţise. Se opri la Stagecoach Inn 
şi închirie o cameră pentru patruzeci şi doi de dolari. Mai avea 
trei ore până la Hamilton, dar nu voia s-o trezească noaptea pe 
mama lui. 

Salmon era un orăşel tipic din Vest, cu o stradă principală 
mărginită de clădiri din cărămidă care apucaseră zile mai bune. 
Wells se pomeni la Supper Club and Lounge, un bar întunecos cu 
amplificator pentru karaoke şi cranii de taur atârnate pe pereţi. 
Comandă un burger şi începu să asculte glumele pe care, la două 


separeuri mai încolo, o femeie de vreo patruzeci de ani i le 
spunea unui bătrân care purta o şapcă Minnesota Timberwolves. 

— Pescuitul e chiar mai grozav decât paraşutismul, zise 
femeia, şi de o mie de ori mai grozav decât sexul, mai ales la 
vârsta mea. 

Râse şi Wells zâmbi fără să vrea. Femeia observă şi ridică din 
sprâncene. Era blondă şi avea un zâmbet larg, atrăgător. Veni la 
masa lui şi-i întinse mâna. 

— Evelyn. 

— John. 

— Cânţi, John? 

— Nu, doamnă, spuse Wells şi în glasul lui se strecură un 
accent country. 

— Nu-mi spune că nu poţi să cânţi, frumosule. 

— Am o voce oribilă. 

Il bătu uşor pe mână şi se întoarse spre barman: 

— Hai, pune You are so Beautiful. 

Nu avea de gând să cânte pentru femeia asta. Din fericire nici 
n-a fost obligat s-o facă. Evelyn atacă piesa cu entuziasm, dar 
vocea ei aluneca de la o notă la alta ca o maşină pe o şosea 
acoperită cu polei. Lipsa talentului era însă compensată de jocul 
de scenă: se aplecă spre el legănându-şi şoldurile şi sfârşi prin a 
ţine microfonul cu amândouă mâinile. 

— You... are... SO... beautiful... to... me... 

Cei cinci-şase clienţi permanenţi ai barului izbucniră în urale şi 
Wells se pomeni că rânjeşte cu gura până la urechi, primul lui 
zâmbet sincer după prea mult timp. Femeia îi făcu o reverență şi 
se aşeză iar lângă el. 

— Ai fost extraordinară! zise Wells. 

— Acum urmezi tu. 

Wells clătină din cap. 

— Atunci, poate mai târziu, spuse ea, renunțând la subiect. Cu 
ce treburi în Salmon? 

— Sunt doar în trecere, spuse Wells. Mă duc la Missoula. 

— De unde eşti? 

De ce ţi-e frică, nu scapi. Poate că încerca să fie amabilă sau 
poate se plictisea şi avea chef de puţină distracţie într-o seară de 
marţi. N-avea motiv să fie aşa nervos. l-ar fi fost uşor s-o mintă şi 
poate la fel de uşor să ajungă în patul ei. Dar nu voia să mintă. 
Nu înainte s-o îmbrăţişeze pe mama lui. 


— Ascultă, Evelyn, trebuie să plec, zise el. 

— Hei, nu muşc. Îi făcu cu ochiul şi-i puse mâna pe braţ. Şi 
sunt gata oricând să renunţ la paraşutism pentru sex. 

Wells simţi că se îmbujorează şi că se excită în acelaşi timp. 
Uitase cât de lipsite de pudoare puteau fi americancele. 

— Mâine trebuie să mă trezesc devreme. 

— Cum vrei. 

Îi întoarse spatele. Wells mai muşcă o dată din hamburger, 
apoi conduse cele câteva străzi până la Stagecoach. În parcarea 
motelului îi veni să se întoarcă înapoi la bar. Nu putea uita ce 
simţise când Evelyn îi pusese mâna pe braţ. Pielea încă ardea 
acolo unde îl atinsese. Opri motorul şi se târî până în camera lui. 
Aşteptase prea mult timp o femeie şi probabil că mai avea de 
aşteptat. Dar nu o veşnicie. 

* 

Telefonul sună la şase fix, smulgându-l dintr-un somn fără vise. 
Făcu un duş, apoi se îmbrăcă şi îşi făcu rugăciunile. Işi lipi fruntea 
de podea şi recită primul vers din Coran: „Bismallah rahmani 
rahim al Hamdulillah rabbi lalamin...”9. Soarele aproape răsărise, 
stelele dispăruseră şi cerul întunecat se colora încet-încet în 
albastru. 

Era în sfârşit stăpân pe autostradă. Porni spre nord, către Lost 
Trail Pass, la frontiera dintre Idaho şi Montana. Lewis şi Clark o 
luaseră pe aici în călătoria lor până la Pacific şi munţii nu se 
schimbaseră deloc de-atunci încoace. Când ajunse pe creasta 
trecătorii, Wells cobori din Dodge şi rămase nemişcat în tăcerea 
adâncă, uitându-se la colinele din Montana. Păreau mai blânde, 
mai domoale decât cele pe care le lăsase în urmă. 

Ajunse la Hamilton o oră mai târziu. Oraşul era mai mare decât 
şi-l amintea, supermarketuri şi restaurante noi apăruseră de-a 
lungul autostrăzii 93: Taco Bell, Pizza Hut. O luă la stânga pe 
strada Ravalli. Acolo era numărul 420 S. Casa mare şi cenuşie de 
pe Ravalli colţ cu Strada Patru. ` 

Dar nu mai era cenuşie. Era albastră. In curtea din faţă văzu o 
tricicletă. Se opri în faţa uşii. 

— Mamă? 

Nu-i răspunse nimeni. Sună. 

? Slavă lui Dumnezeu, Domnul Lumilor / Milosul, Milostivul... (Coranul, Ed. 


Kriterion, Bucureşti, 2002; toate traducerile versurilor din Coran provin din 
această ediţie.) (N. tr.) 


— Cu ce vă pot fi de folos? 

O voce de bărbat. 

— Sunt John. 

— John şi mai cum? 

Wells îşi dori să fi fost altundeva. Oriunde. Nu l-ar fi deranjat 
dacă pământul s-ar fi deschis şi l-ar fi înghiţit. 

— Sunt John Wells şi o caut pe mama. 

Uşa se deschise puţin şi apăru Ken Fredrick, colegul lui de 
liceu, cu doi ani mai mare decât el. Penny Kenny, aşa-i ziceau 
băieţii mai răi, pentru că familia lui rămânea mereu fără bani. 
Wells se împrietenise destul de bine cu el. Kenny fusese doi ani 
căpitanul echipei de fotbal şi îndura o mulţime de glume proaste, 
mai ales în călătoriile lungi cu autobuzul când aveau meciuri în 
alte oraşe. Cel mai groaznic moment fusese într-o seară de 
vineri, la sfârşitul primului an. Trei înaintaşi deschiseseră uşa de 
urgenţă în timp ce autobuzul gonea pe Interstate 80 şi îl ţinuseră 
pe Kenny afară, cu faţa la numai câţiva centimetri deasupra 
asfaltului. Wells încă îşi mai amintea urletele lui. Atunci auzise 
prima dată cum sună panica adevărată. După incident, îl invitase 
să stea lângă el. Wells juca în apărare încă din clasa a noua, aşa 
că îl mai lăsaseră în pace pe Kenny. 

— John Wells? Sfarmă-oase? 

Wells nu-şi mai auzise de mult timp porecla. Şi-o câştigase din 
cauza felului în care îşi placa adversarii, atât de dur încât le 
săreau căştile de pe cap şi rămâneau întinşi pe teren. Fundaşilor 
ofensivi şi atacanţilor le era groază să se apropie de el. Wells nu 
era foarte solid, dar era rapid şi ştia un secret pe care niciun 
antrenor nu putea să ţi-l spună: Nu te opri. Majoritatea 
apărătorilor se opreau puţin - doar o clipă - înainte să placheze. 
Nu-şi stăpâneau nervii. Era normal. Wells nu se oprea niciodată. 

— Omule, ce bine-mi pare că te văd, spuse Kenny. A trecut 
mult timp! Penny Kenny deschise larg uşa. li întinse mâna şi 
Wells i-o strânse. 

— Ce faci aici? 

Nici măcar acum nu voia să accepte evidenţa. 

— Păi, aici locuiesc, John... spuse Kenny mândru. Soţia mea şi 
cu mine am cumpărat apartamentul de la mama ta acum doi ani. 
Acum sunt VP, vicepreşedinte la Banca Ravalli. Oamenii îmi spun 
Ken. Zâmbi. 

— Unde e mama? 


Kenny înghiţi în sec: 

— Nu ştii? S-a dus, John. Cancer la sân. 

Wells se trezi că se uită fix la dinţii perfecţi ai lui Kenny, care în 
copilărie erau strâmbi şi inegali. Ai putea să faci reclamă la orice 
pastă de dinţi, se gândi Wells. Tu n-ai avut de-a face cu dentiştii 
afgani. Ce cauţi în casa mea? 

Lui Wells îi venea să nu-şi facă de ruşine porecla, îşi încleştă 
pumnii, uitându-se la Kenny şi la dinţii lui albi. Dar Kenny n-avea 
nicio vină. Kenny era băiat bun. 

— E la Lone Pine, spuse Kenny. Lângă tatăl tău. 

— Ştiu unde e înmormântată familia mea, Kenny. Ken. 

— Îmi pare rău, John. Nu ştiu ce-aş putea să spun. Hai 
înăuntru. Vrei o cafea? 

Dar Wells îi întorsese deja spatele. 

* 


În timp ce gonea pe autostrada 93 spre cimitirul Lone Pine din 
Darby, lacrimile îi curgeau încet pe faţa împietrită. Wells nu-şi 
mai amintea când plânsese ultima oară, nici măcar când îi venise 
să plângă, dar acum plângea în toată regula. Nu-şi îngăduise să 
creadă că mama lui ar fi putut să... se ducă. Să moară. Să ajungă 
în Veşnicele Plaiuri ale Vânătorii. Ha! Asta a fost bună, John. 

Dar nu avea voie să moară. El fusese în Afganistan şi în 
Pakistan şi nu murise. Trebuia doar să joace bridge cu prietenele 
ei şi să îngrijească florile din faţa casei. De ce să moară aşa? Dar 
uite că murise şi dovada se găsea sub piatra din granit din 
cimitirul Lone Pine în faţa căreia se opri. Mona Kesey Wells, 
1938-2004. Soţie iubită, mamă adorată, profesoară respectată. O 
cruce gravată pe piatră. Tatăl lui se odihnea alături de ea: 
Herbert Gerald Wells, 1930-1996. Wells îngenunche şi închise 
ochii, sperând să le simtă prezenţa, sperând să simtă orice. 
Murmură Sura 82 din Coran, o invocare a Zilei Judecăţii: 


„Când cerul se va rupe 

şi stelele vor fi împrăştiate, 

când mările se vor revărsa 

şi mormintele vor fi răvăşite: 

fiece suflet va cunoaşte ceea ce a pus înainte, ceea ce 
a pus în urmă.” 


Dar nu auzea decât traficul de pe autostrada 93 şi drapelul 


american care flutura în briza dimineţii. Ştia că nu trebuie să-l 
acuze pe Dumnezeu pentru singurătatea lui, dar nu se putea 
stăpâni. Dumnezeu, Allah, oricare ar fi numele Lui, nu era cu el 
acum, când Wells avea cea mai mare nevoie de El. 

Se plimbă până la marginea cimitirului. Nu avea gard. 
Mormintele pur şi simplu se opreau acolo unde începea o pantă 
care cobora spre calea ferată. În depărtare se auzi un fluierat de 
locomotivă. Wells aşteptă, dar nu văzu niciun tren. Se întoarse la 
maşină. Nu-şi simţise niciodată sufletul atât de gol. 

* 


Conduse încet până la Missoula, încercând să scape de 
senzaţia că trebuia să renunţe la călătoria asta fără rost şi să 
meargă la Washington. Missoula se dezvoltase şi mai mult decât 
Hamilton. Suburbiile se căţăraseră pe dealurile unde el şi familia 
lui se plimbau cândva călare. Mamei lui îi plăcea să călărească. 
Mama lui. lar îi veni să plângă, dar acum se stăpâni. Sacrificase 
atâţia ani cu un scop. Nimeni din Al Qaeda n-ar mai fi avut 
încredere în el dacă s-ar fi întors în Statele Unite de capul lui. 
Mama lui nu-i reproşase niciodată că plecase. Era de datoria lui 
să-şi controleze emoţiile şi să facă ce trebuia. Nu vedea cum 
poate să-i onoreze altfel amintirea. 

Intră încet în Missoula. Măcar ştia că Heather nu murise, 
pentru că îi telefonase din New York. Când ea răspunsese Wells 
închisese imediat şi nu se simţise deloc bine. 

Parcă în faţa unei case frumoase, cu etaj. Se uită la ea câteva 
clipe, suficient cât să-şi dea seama că nu e bine-venit acolo. Se 
îndreptă încet spre intrare şi sună. Un băieţel deschise uşa. 

— Mama e acasă? 

— Mami! 

Auzi paşii uşori ai lui Heather apropiindu-se de uşă. 

— Da? 

Scoase lanţul şi se uită afară. Era la fel de frumoasă cum şi-o 
amintea, o fată de la ţară cu păr blond ca mierea şi ochi căprui 
adânci, mici şi perfecţi. Era mult mai înalt decât ea şi-i plăcea s-o 
ridice şi s-o ducă în braţe până la pat. Pe vremuri fuseseră doi 
nebuni. Dar Wells păstrase mereu în suflet un teritoriu la care ea 
nu avea acces şi se îndepărtaseră şi mai mult după ce începuse 
să lucreze pentru Agenţie. Şi când îi spusese că va pleca într-o 
misiune secretă şi nu ştia când se va întoarce, primise de la ea 
un ultimatum: ori eu, ori Agenţia. Agenţia sau Evan, care atunci 


avea doi ani. Îl avertizase că n-o să-l aştepte. Şi nu-l aşteptase. 
Nu putea s-o condamne. 

Se apropie de ea. Heather ezită, apoi îl îmbrăţişă. 

— John, spuse ea. Ce surpriză. 

— Pot să intru? 

Îl invită înăuntru. Livingul era mobilat frumos. Pe măsuţa de 
cafea erau cărţi pentru copii. Pe pereţi erau ilustraţii cu desene 
din secolul al XIX-lea înfăţişând bărbaţi în robe, cu peruci pe cap. 
O viaţă care nu avea niciun punct de contact cu a lui. Îşi muşcă 
buzele şi încercă să găsească ceva de spus. 

— Ce-i cu astea? zise întinzând mâna spre tablouri. 

— Howard este avocat. 

— Howard? 

— Soţul meu. 

li arătă o fotografie: ea şi un bărbat arătos, solid, adică 
Howard, Evan şi doi copii mai mici, un băieţel şi o fetiţă. 

— George şi Victoria. Howard are ce are cu regii şi reginele 
Angliei. 

— Şi tu? 

Scutură din cap. Nu era un răspuns la întrebarea lui. 

— Cum n-ai venit la înmormântarea Monei, mi-am închipuit că 
ai murit. 

— Nu sunt atât de norocos. 

— l-ai lipsit, John. Credea că te întorci. 

— N-am ştiut nimic. 

— Nu ţi-au transmis vestea cu superradioul vostru prin satelit 
sau ce naiba folosiţi voi? Nu te-au anunţat cu raza lui Batman, nu 
te-au chemat acasă? 

Wells se strădui să nu se mai gândească la mama lui care 
aştepta să moară pe un pat de spital. Şi la cum murise apoi, pur 
şi simplu. 

— Imi pare rău, John. N-am vrut să te jignesc. Ai fost mereu 
băiatul mamei, asta-i tot. Mi-am închipuit că nu puteai să nu vii 
dacă mai erai pe planeta asta. 

— Nu m-am considerat niciodată băiatul mamei. 

Dar nu putea nega că unele dintre cele mai dragi amintiri din 
copilăria lui erau cu Mona în bucătărie, în timp ce Herbert era la 
spital sau în birou. Râse. Poate că am fost băiatul mamei. 

— Cum o duci? 

Pe faţa ei apăru o expresie indescifrabilă. 


— Aşa. Căsătorită. Trei copii. Plictiseală. 

— Heather... 

— Indiferent ce vrei să spui, mai bine taci. 

— Pot să-l văd pe Evan? 

— E la antrenament, la Liga Juniorilor de la YMCA. 

— Joacă baseball? 

— Ea treia bază. Nici nu ştie cine eşti, John. 

Parcă fusese pălmuit. Heather clătină din cap. 

— Uite ce e. Stai aici un an, încearcă să fii tatăl lui şi poţi să vii 
să-l vezi. La naiba, de ce nu-l înveţi toate chestiile de spionaj? 

— Heather... 

— Şase luni? Pauză. O lună? Fiul tău nu merită nici măcar o 
lună, John? 

Wells tăcu. Heather avea dreptate. Nu putea să-i spună fiului 
său ce făcea şi unde fusese. lar dacă băiatul îl accepta şi el 
dispărea din nou, ce-ar fi urmat? 

Chipul lui Heather se îmblânzi atunci când îl văzu că 
încuviinţează. 

— Ce-o să-i spui? 

— Că eşti soldat. Că lupti într-un război pe care trebuie să-l 
câştigăm. Adevărul. 

Zâmbi când rosti ultimul cuvânt şi Wells se întrebă dacă îl mai 
iubea. De fapt, nu mai avea importanţă. 

— ţi aduci aminte... începu ea. Se întrerupse pentru că sunase 
telefonul, un țârâit electric care se repetă de şase ori, apoi se 
opri. 

— Nu ai robot? 

— Am voice mail. 

Da. Căsuţa vocală nu prea era la modă când plecase el. Un 
gând neaşteptat, fără sens, dar reuşise să-l distragă câteva clipe 
de la tristeţea acestei zile. 

— Ce voiai să mă întrebi? 

Dar zâmbetul lui Heather dispăruse şi Wells ştia că nu mai voia 
să-i spună. Telefonul o adusese înapoi la viaţa ei de-acum şi el nu 
mai avea un loc acolo. 

— Ar trebui să pleci, John. 

Se ridică încet. Deodată ea se lovi peste frunte, un tic pe care-l 
cunoştea prea bine. 

— De ce te-ai întors? 

— Poftim? 


— Lucrezi tot acolo, la Agenţie. Nu fusese o întrebare. Poate că 
o rugaseră sau o somaseră să-i anunţe dacă-l vede. Ce cauţi aici? 
De ce tocmai acum? 

— Ştii că nu pot să-ţi spun. 

— Ei ştiu că eşti aici, în America? 

— Sigur că da. 

Dar nu reuşise niciodată s-o mintă şi observă din felul cum îl 
privea că ştia. Ochii ei exprimau nesiguranţă. Ar fi vrut să-i poată 
explica, să-i spună că nu mai avea încredere în nimeni pe lumea 
asta. Se duse la uşă. Era gata să iasă când îi simţi mâna pe braţ. 
Se întoarse şi acum Heather îl îmbrăţişă cu adevărat. Închise 
ochii şi o strânse şi el în braţe. 

Apoi ea îi dădu drumul. 

* 

Wells stătea în Dodgeul lui închiriat şi încerca să-şi şteargă din 
minte imaginea fiului său. În cele din urmă porni motorul şi plecă, 
şofând încet pe drumul către YMCA. Când a ajuns la terenul de 
baseball, nu îl recunoscu pe Evan. 

* 


Heather îl urmărise cum pleacă. Când Dodgeul dispăru, scoase 
o carte de vizită din portofel şi ridică receptorul pentru a face un 
apel care avea să aducă Statele Unite ale Americii în pragul celui 
mai sângeros atac terorist din istorie. Formă numărul. Telefonul 
sună de două ori. 

— Jen Exley? spuse Heather. Făcu o pauză. Jen? La telefon e 
Heather Murray... Da. Fosta soţie a lui John Wells. 


La două dimineaţa, holul de Sosiri al aeroportului internaţional 
de la Miami era înţesat de călători obosiţi. Omar Khadri se bucura 
că poate trece neobservat fără să facă niciun efort: toţi erau 
bronzaţi sau aveau pielea chiar mai închisă la culoare decât a lui. 
Se aşeză la coada pentru străini. Pusese în geanta diplomat de 
piele neagră câteva cărţi în spaniolă care ar fi justificat la nevoie 
cetăţenia din paşaport. _ 

După o oră, era tot acolo. Intre timp, coada pentru cetăţenii 
americani se mişcase rapid. Khadri era furios. Ne trataţi cu 
dispreţ chiar înainte să păşim pe pământ american, se gândi el. 
Poate că dacă ar fi urlat de fericire că a ajuns în Statele Unite, 
darul pe care Allah îl oferise lumii, ar fi ajuns mai repede în faţă. 
In cele din urmă, ajunse în dreptul unui agent. Femeia îi cercetă 
fără prea mare atenţie paşaportul, apoi se uită la el. 

— Turism sau afaceri, domnule Navarro? 

— Afaceri, spuse Khadri. 

Afaceri, bineînţeles. 

— Unde veţi locui? 

— La Miami. 

Şi temporar la Los Angeles. 

— Cât staţi? 

— Două săptămâni. 

li înapoie paşaportul. 

— Mai trebuie doar să vă iau amprentele şi să vă fac o 
fotografie şi sunteţi liber. 

— Scuzaţi-mă, ce aţi spus? spuse Khadri. 

— Să vă iau amprentele şi să vă fac o fotografie. Este 
procedura obişnuită. 

Khadri încercă să nu se enerveze în timp ce se uita la faţa ei 
neagră. Nu-i plăceau oamenii de culoare, mai ales afro- 
americanii. Femeia era o maimuţă dresată, o combinaţie de 
aroganță americană şi sălbăticie africană. Dar se hotărî să fie 
politicos: nu dorea ca maimuța dresată să se uite mai atentă la 
paşaportul lui: 


— Cu plăcere, îi spuse. _ 

Procedura dură doar câteva secunde. Işi puse arătătorul pe un 
scaner digital şi se uită în obiectivul unui aparat foto, tot digital. 
Câteva secunde mai târziu, computerul emise un bip şi femeia îi 
făcu semn că e liber. 

— Bine aţi venit în Statele Unite. 

— Mă bucur că sunt aici, zise Khadri. 

* 

A doua zi dimineaţă, în cursa spre LAX, Khadri se blestema în 
sinea lui. Ar fi trebuit să ştie că noile regulamente, care fuseseră 
anunţate şi în mass-media, intraseră în vigoare. Nu avea voie să 
facă asemenea greşeli. În paranoia lor, americanii păreau să 
creadă că Al Qaeda era maşina de asasinat perfectă. Dar Khadri 
cunoştea prea bine slăbiciunile organizaţiei. 

Sigur, Al Qaeda nu se temea de faliment. În anii '90, şeicul bin 
Laden pusese la loc sigur zeci de milioane de dolari în toată 
lumea şi fonduri proaspete intrau permanent în conturi. Dar banii 
nu rezolvau orice. Marea problemă a grupării Al Qaeda era cum 
să atragă profesionişti. O mulţime de oameni doreau să moară 
pentru cauza lor, dar numai câţiva reuşiseră să intre în Statele 
Unite de când America înăsprise procedura de imigrare din ţările 
musulmane. lar dintre ei, doar câţiva puteau fi consideraţi de 
încredere pentru misiunile dificile. O decizie proastă, o clipă de 
panică puteau distruge un plan la care lucraseră ani de zile. 

O însoţitoare de zbor opri căruciorul în dreptul lui: 

— Cafea? Ceai? 

— Cafea. Două cuburi de zahăr şi lapte. 

Ca toţi musulmanii, Khadri nu bea alcool şi nici nu se droga, 
dar avea o slăbiciune pentru dulciuri şi cafea. 

Sorbi din cafea şi se întrebă ce vor spune generaţiile viitoare 
despre el. Spera din tot sufletul că într-o bună zi lumea îi va afla 
numele, adevăratul său nume. Biografii şi istoricii îi vor studia 
viaţa. Dar dacă vor căuta o traumă sau un eveniment care să 
justifice „crimele” sale, atunci vor fi dezamăgiţi, îşi spuse el. 

Crescuse la Birmingham, în Anglia. Era cel mai mare şi singurul 
băiat dintre cei şase copii. Tatăl lui, Jalil, un inginer care emigrase 
din Pakistan, fusese un om morocănos şi iute la mânie. Mama lui, 
Zaineb, urmase un curs de infirmiere, dar nu apucase să 
muncească. Jalil şi Zaineb erau foarte credincioşi şi severi. În 
copilărie, Khadri simţise de multe ori cureaua pe pielea lui, şi 


învățase repede că nu trebuie să-l contrazică. Fusese un copil 
singuratic: tatăl lui nu-i dădea voie să se joace cu copiii 
necredincioşilor şi definiţia de necredincios a lui Jalil includea 
majoritatea musulmanilor. Evadase în lumea matematicii a 
ştiinţei şi a Coranului. La biblioteca şcolii, unde tatăl lui nu-l 
putea vedea, citise şi filozofie, încercase să înţeleagă ce era 
puterea, căutase idei în cărţile lui Nietzsche, Machiavelli şi 
Hobbes. Da, erau necredincioşi, dar îi arătaseră cum îşi impun cei 
puternici voinţa lor asupra celor slabi. Era convins că într-o bună 
zi îşi va arăta puterea în faţa lumii întregi. Şi în faţa tatălui său. 

Pe măsură ce anii treceau, ura pe care o simţea pentru Anglia 
şi pentru Occident se adâncise. La fel ca alţi soldaţi din gruparea 
Al Qaeda, nu-i venea în minte niciun motiv sau incident care să-i 
fi declanşat ura pentru kafir’? şi dorinţa de a păşi pe calea celor 
drepţi. Sigur, derbedeii de pe străzi îi ziceau şi lui că e 
„turbanagiu”, aşa cum le ziceau tuturor celor care aveau pielea 
de culoarea ceaiului şi trăiau în Anglia. Dar nu fusese atacat 
niciodată, nici măcar scuipat. Nu, nu astea erau motivele reale, îi 
era pur şi simplu silă de corupţia pe care o vedea peste tot: 
drogurile, homosexualitatea şi căutarea plăcerii cu orice preţ. lar 
kaffirii nu se mulţumeau doar să persiste în necurăţenia lor. 
Voiau să impună felul lor de viaţă şi restului lumii, în timp ce 
pretindeau cu pioşenie că răspândesc libertatea. 

Cu toate acestea, fervoarea religioasă a lui Khadri avea şi 
limite. Da, credea în Allah, credea că Mohamed era ultimul şi cel 
mai adevărat dintre profeţi. Se ruga de cinci ori pe zi. Nu-şi 
pângărea trupul cu alcool sau droguri. Spera să vadă Paradisul 
după moarte. Dar când camarazii lui cântau despre fecioarele cu 
ochi negri care or să le ofere plăceri pentru vecie, Khadri trebuia 
să-şi ascundă jena. Paradisul nu era un parc de distracţii şi doar 
proştii erau nerăbdători să se sacrifice. Khadri nu încerca să-şi 
întemeieze credinţa pe simpla promisiune a extazului divin. 
Jihadul era o obligaţie, nu un joc. Poate că ne aşteaptă Paradisul 
pe lumea cealaltă, dar Islamul trebuie să triumfe aici şi acum. Ca 
întotdeauna, Mohammed este un exemplu perfect, se gândi 
Khadri. El nu fusese doar profet, ci şi comandant de oşti. 
Armatele lui măturaseră întreaga Arabie şi, cu toate că fusese un 


În arabă, cel care acoperă sau ascunde adevărul, adică necredinciosul, 
păgânul. (N. tr.) 


conducător înţelept şi drept, în luptă ferocitatea lui nu cunoştea 
limite. Ţelul lui era cucerirea, iar martiriul era un instrument, nu 
un scop în sine. 

Khadri se folosea cu succes de fanatici. Orice om care dorea să 
moară era un luptător periculos, dar nu prea avea încredere în ei. 
Erau iraţionali şi războiul acesta avea nevoie de oameni raţionali, 
ca el, pentru a fi câştigat. Chiar dacă America, Marea Britanie şi 
celelalte state occidentale erau depravate, reprezentau încă 
duşmani redutabili, şi nici unul dintre ei nu era mai feroce decât 
Statele Unite. Mii de agenţi americani visau zi şi noapte să-i 
trimită pe el şi pe oamenii lui la Guantanamo sau pe scaunul 
electric. Aveau echipament şi arme care sfidau imaginaţia. Aşa 
că trebuia să fie perfect. Fiindcă el şi Al Qaeda se adresau unui 
miliard de musulmani. De fiecare dată când un soldat american 
ucidea un irakian, de fiecare dată când o rachetă israeliană 
sfârteca un palestinian. Noi vorbim în numele Islamului, îşi 
spunea el. Şi pe 11 Septembrie le-am vorbit tare şi răspicat. 
Atacurile din ziua aceea au fost geniale. Să foloseşti armele 
duşmanului ca să-i distrugi cele mai înalte clădiri... Nu-i păsa că 
fuseseră ţintiţi zgârie-nori în care lucrau civili şi că rachetele lor 
erau de fapt avioane de pasageri. Al Qaeda putea reuşi doar 
dacă ducea războiul pe pământ american. Într-o bună zi, 
armatele de musulmani se vor lupta cu cruciații peste tot, aşa 
cum se întâmpla deja în Irak. Până atunci, Al Qaeda va folosi 
armele disponibile şi dacă una dintre ele se întâmpla să fie un 
avion comercial, cu atât mai bine. 

Khadri avea un singur regret în legătură cu 11 Septembrie: ar 
fi dorit să fie atacate Casa Albă şi Capitoliul, nu Pentagonul, dar 
şeicul insistase să-i lovească pe militari în mod direct. Din 
nefericire, Pentagonul era prea vast ca să fie avariat serios, chiar 
de explozia unui avion. Distrugerea Capitoliului ar fi însemnat 
moartea a sute de congresmeni şi senatori. Guvernul american s- 
ar fi confruntat cu haosul. 

Cu toate acestea, atacurile se dovediseră a fi un adevărat 
triumf strategic. După aceea America şi-a trimis cruciații creştini 
în ţările musulmane. Acum întreaga lume putea să asiste la 
înfruntarea dintre Dar-Al-Islam şi Dar-Al-Harb, tărâmul păcii şi 
tărâmul războiului. Dar 11 Septembrie începuse să se şteargă din 
memoria oamenilor. Al Qaeda trebuia să le aducă aminte 
kaffirilor de puterea ei. Khadri dorea să lovească ţara asta bogată 


şi sătulă drept în inimă de douăsprezece ori, până când sângele îi 
va ţâşni din ochi, din nas şi din gură. Apoi o va lovi încă de o sută 
de ori, până când îşi va retrage armatele şi va cere pacea în 
genunchi. Le va arăta americanilor tot atâta milă cât le-au arătat 
ei japonezilor când i-au spulberat la Hiroshima, sau vietnamezilor 
când i-au ars de vii. Nici mai mult, nici mai puţin. 

Trebuie să învingem, îşi spuse Khadri. Şi vom învinge. Fiindcă 
Allah e cu noi. Bău restul de cafea. Se simţea revigorat, plin de 
energie. Gândul că va ataca America îl exalta de fiecare dată. 

x 

Exley stătea la biroul ei, răsfoind dosarul lui Wells, căutând 
ceva nou şi ştiind că nu poate fi acolo. Îşi întoarse capul în toate 
direcţiile, încercând să scape de încordarea care o cuprinsese 
când îi telefonase Heather Murray, cu o zi în urmă. Apelul 
provocase consternare în toată Agenţia sau, mai bine zis, printre 
cei câţiva oficiali pentru care numele John Wells însemna ceva. 
Vinny Duto, şeful Direcţiei de Operaţiuni, trimisese imediat doi 
ofiţeri de securitate internă să-i interogheze pe Heather şi pe 
Kenny, dar nu obţinuseră prea multe informaţii de la ei. 

Exley se uită din nou la testul cu poligraful şi la cel psihiatric 
prin care Wells trecuse în urmă cu zece ani, când se angajase. 
Fumase iarbă, dar nu luase niciodată droguri tari. Uneori i se 
întâmpla să bea. Nu avusese nicio boală transmisibilă pe cale 
sexuală. Nu făcuse sex cu bărbaţi, dar fusese implicat într-un 
menage-ă-trois în timpul colegiului. Deşi examinatorul insistase, 
Wells refuzase să intre în detalii. Foarte bine a făcut, se gândi 
Exley. Chestiile de genul ăsta ajungeau imediat la urechile 
tuturor din Langley, fie că semnaseră sau nu un contract de 
confidenţialitate. 

lată ce mai spunea poligraful: în afară de marijuana şi de două 
amenzi pentru exces de viteză, Wells nu încălcase niciodată 
legea. Considera că diferenţa de opinie este un drept american 
esenţial. Mai bine şi-ar fi dat demisia decât să îndeplinească un 
ordin care i se părea imoral. Nu fusese niciodată la psihiatru. 
Avea foarte rar coşmaruri. Credea în Dumnezeu, dar nu se 
considera creştin. Când juca fotbal la Dartmouth, îi fracturase 
piciorul unui fundaş. Nu-i fusese milă. O lovitură precisă, iar 
violenţa făcea parte din regulile jocului. Poate că singura dată 
când Wells răspunsese într-un mod surprinzător fusese atunci 
când îl întrebaseră dacă-şi iubeşte soţia. Da, sigur că da. Dar 


poligraful era de altă părere. 

Psihiatrul Agenţiei sublimase aspectele evidente din evaluarea 
lui. Wells avea o toleranţă la risc mult peste medie. Era 
introvertit, dar nu emotiv. Avea o încredere totală în el însuşi. Nu 
era pedofil, nici psihopat, dar părea capabil de violenţă extremă. 
În concluzie, era candidatul perfect pentru Grupul de Operaţiuni 
Speciale, braţul paramilitar al Agenţiei, în care erau încadraţi 
agenţii operativi cei mai secreţi. 

Nimic din toate acestea nu era o noutate pentru Exley. Se uită 
la fotografia lui Wells şi îşi aminti de ziua când se întâlniseră 
prima dată. Se întorsese la Langley după o misiune dificilă la 
Islamabad. Nu recrutase pe nimeni important. În ciuda eforturilor 
ei susţinute, ofiţerii din Serviciul Secret pakistanez refuzau s-o ia 
în serios. Dacă s-ar fi culcat cu toţi generalii care o pipăiau la 
recepţiile de la ambasadă, ar fi ajuns poate acolo unde dorea, 
dar refuzase. 

După trei ani lungi, Exley se hotărâse să se întoarcă acasă, să 
se mărite şi să aibă copii. Ceruse şi i se aprobase să lucreze la 
Personalul Operativ. Era mereu prea severă cu ea însăşi. 
Misiunea de la Islamabad fusese o dezamăgire, deşi şefii ei îi 
spuneau că e o stea în plină ascensiune: recrutase mai mulţi 
agenţi în Pakistan decât toţi predecesorii ei la un loc. 

Ceea ce demonstra cât de mult se osificase CIA de la sfârşitul 
Războiului Rece încoace, se gândea Exley. În ciuda filozofiei de 
capă-şi-spadă, Agenţia devenise un alt instrument birocratic al 
Washingtonului. Şi, ca toţi birocraţii din lume, ofiţerii ei superiori 
descoperiseră că adevărata aventură se desfăşoară la sediul 
central şi nu în rutina plictisitoare a muncii efective de spionaj. O 
aduseseră pe Exley acasă plini de entuziasm şi o puseseră să 
citească radiogramele venite de la agenţii din teritoriu cărora le 
scăpase detaliul că Pakistanul fabrica arme nucleare chiar sub 
nasul lor. 

* 

Apoi Shafer îi convinsese pe cei de la Direcţia de Operaţiuni că 
Agenţia trebuia să recruteze oameni din rândurile talibanilor. Il 
aleseseră pe Wells şi Exley pricepuse de ce atunci când se 
dusese la Fermă, poligonul de instrucție al Agenției de la Camp 
Perry, pe coasta Virginiei. Wells avea pielea măslinie şi părea 
arab. Era înalt şi puternic, avea cam un metru nouăzeci şi peste 
90 de kilograme, dar nu şi ţinuta unui militar. In schimb avea o 


perfectă stăpânire de sine mascată de o detaşare care părea de 
neclintit. De fapt, chiar şi acum, zece ani mai târziu, amintirea lui 
o făcu să se îmbujoreze - la fel ca atunci când îl văzuse prima 
oară şi când îşi spusese că trebuie să fie foarte bun la pat. Se 
lămurise că aşa era. Ştia că nu e bine, dar o făcuse. O greşeală 
de neiertat, mai ales pentru un profesionist şi pentru o femeie cu 
o căsnicie fericită. Ce să-i faci. 

Şi mai important, Wells vorbea araba, învăţa paştu şi studiase 
Coranul. Acceptase imediat o misiune de cercetare la Kabul şi la 
Kandahar. Exley urma să fie agentul lui de legătură, deşi în 
realitate nu putea face mare lucru. Putea doar să spere că 
performanţele se vor dovedi la fel de strălucite ca pedigriul. 

Wells dispăruse în Afganistan cam şase luni, cu o lună mai 
mult decât ar fi trebuit, şi se întorsese la Langley fără un singur 
agent recrutat. Recrutarea e imposibilă, le spusese el. Talibanii 
nu acceptă intruşi. Exley fusese dezamăgită, dar nu surprinsă. 
Apoi Wells le vorbise despre bin Laden. Agenţia îl monitoriza de 
mult şi ştia că finanţează activităţi teroriste. Wells insistase că se 
ocupa şi de altele. Bin Laden înfiinţa tabere de instrucţie în 
Afganistan şi plănuia jihadul împotriva Statelor Unite şi împotriva 
Arabiei Saudite, le mai spusese, dar nu reuşise să le dea detalii. 
Nu văzuse taberele. Informaţiile lui se bazau pe zvonuri. Exley îşi 
amintea foarte bine acele momente. 

— Toată lumea ne urăşte, spusese ea. De ce ar fi tipul ăsta mai 
periculos decât alţii? 

— L-am văzut o dată la Kabul, îi răspunsese Wells. E ceva în 
privirea lui. Trebuie să-l luăm în serios. 

— Ceva în privire? Shafer nu-şi ascunse sarcasmul. Nici măcar 
nu ai intrat în taberele lor, băiete. N-ai cum să ştii ce fac ei acolo, 
poate perpelesc hamburgeri la grătar şi cântă Kumbaya. 

Wells gemu, de parcă fusese lovit. N-a mai suferit eşecuri până 
acum, se gândise atunci Exley. Dar simpatia ei avea limite. 
Nimeni nu câştigă mereu şi cu cât Wells învaţă lecţia asta mai 
repede, cu atât mai bine pentru el. Bun venit în lumea reală! 
Wells se ridicase în picioare şi se aplecase peste masa de 
conferinţă la care Exley stătea alături de Shafer. 

— O să mă duc înapoi. O să ajung în tabere. 

— Nu poţi. 

— Dă-mi aprobarea, semnează autorizaţia. Mă descurc. 

— OK, spusese Shafer. 


Aştepta cu sufletul la gură ca Wells să-i facă propunerea, dar 

Exley pricepuse asta ceva mai târziu. 
* 

Wells se infiltrase. Nu-i spusese cum şi nici ea nu-l întrebase, 
pentru că răspunsul ar fi conţinut fără îndoială dovada violării 
regulamentelor Agenţiei şi chiar ale legilor Statelor Unite. 
Langley habar n-avea ce să facă cu Wells: majoritatea agenţilor 
de teren îşi căutau informatorii la dineuri. Wells încerca pur şi 
simplu să-şi câştige locul în Al Qaeda în timp ce le trimitea ce 
informaţii putea să adune despre structura şi planurile grupării. 

În 1998, după luni de tăcere, Wells raportase că Al Qaeda 
plănuia să atace obiective americane din Africa de Est, probabil o 
ambasadă. Dar nu ştia mai mult şi Agenţia nu reuşise să coreleze 
avertismentul cu alte indicii. Fără prea mare chef, CIA informase 
conştiincios Departamentul de Stat despre raport şi 
Departamentul îl îndosariase cu aceeaşi conştiinciozitate. După 
două săptămâni, atentatori sinucigaşi aruncau în aer ambasadele 
americane din Kenya şi din Tanzania. Muriseră peste 250 de 
oameni. CIA începuse să-i ia în serios pe bin Laden şi pe Wells. 

Cu puţin înainte de Anul Nou, Wells contribuise la prevenirea 
unor atacuri cu bombă la două hoteluri din Cairo. Preparativele 
complotului erau pe ultima sută de metri şi Agenţia era sigură că 
el s-ar fi materializat dacă Wells nu i-ar fi informat. In ultimul lui 
contact cu Exley, Wells o anunţase că se duce în Cecenia. Se 
oferise voluntar pentru a le recâştiga încrederea: după eşecul 
atentatului din Egipt, un locotenent Al Qaeda declarase direct că 
el era responsabil de eşec. Trebuie să-mi dovedesc credinţa în 
fiecare zi, le spusese el. Nu au încredere în mine sută la sută şi 
nu cred că vor avea vreodată. Exley nici nu încerca să-şi 
imagineze la ce presiuni era supus. 

Apoi se lăsase tăcerea. Legătura lui Wells cu Agenţia era 
unilaterală: Exley nu putea să-l contacteze. Totuşi, după 
complotul de la sfârşitul mileniului, Langley îl privea deja ca pe 
asul din mânecă, ultima soluţie în caz că nimic altceva n-ar fi 
reuşit. Dar la 11 Septembrie asul din mânecă se dovedise un biet 
joker. Cel puţin aşa credeau foştii fani ai lui Wells, mai ales după 
ce trimisese o notă criptică în noiembrie 2001şi apoi dispăruse 
fără urmă. Exley era convinsă că Vinny Duto l-ar fi preferat pe 
Wells mort. Mort, ar fi devenit un erou, un agent care a făcut 
sacrificiul suprem. Dar viu era, în cel mai bun caz, un amărât 


care eşuase sau, în cel mai rău caz, un trădător. Bineînţeles că 
Duto era prea inteligent ca să-l scoată ţap ispăşitor pe Wells doar 
pentru că nu reuşise să împiedice atacurile din 11 Septembrie. 
Dar voia să-şi ia revanşa cu vârf şi îndesat dacă Wells se mai 
întorcea vreodată în ţară. 

lar acum, citind dosarul lui Wells, Exley se întrebă dacă Duto 
nu cumva avea dreptate. Nu putea înţelege în ruptul capului de 
ce se întorsese Wells în Statele Unite fără să informeze Agenţia. 
Şi mai ales fără s-o informeze pe ea. Răsfoi transcripţia testului 
poligraf. 


| (întrebare): Ţi-a părut rău că i-ai rupt piciorul? 

R (Răspuns): A fost o lovitură precisă. Violenţa face parte din 
joc. 

|: Prin urmare nu ţi-a părut rău? 

R: Absolut deloc. 


Dacă devenise agent dublu? Dacă ajunsese la concluzia că 
violenţa împotriva Statelor Unite făcea parte din regula jocului? 
Exley scutură din cap. Dacă Wells ar fi vrut să rămână ascuns, nu 
s-ar fi întâlnit cu fosta lui soţie. Cu toate acestea, Exley spera că 
se va prezenta la raport. Cât mai curând. Inainte să mai sară în 
aer ceva. 

* 

Josh Goldsmith nu voia să fie nervos, dar nu se putea stăpâni. 
Era joi dimineaţa. Până la ceremonia lui de Bar Miţva!! mai erau 
două zile, dar vineri seara trebuia să ia cuvântul. Citi pentru a 
mia oară fragmentul xeroxat din Tora pe care urma să-l citească, 
asigurându-se că-l memorase. 

Se auzi un ciocănit la uşă care-l făcu să tresară: 

— Eşti gata de şcoală, iubitule? 

Clătină din cap, iritat: 

— Studiez, mamă. 

— N-o să ai timp să mănânci. 

— Nu-mi trebuie decât vreo două minute. 

| se schimba vocea. Ce patetic! Va reuşi oare să scape de 
pubertate ca orice băiat normal? 

— Măcar pune-ţi ciorapii... 


11 Ceremonie religioasă evreiască în onoarea băieţilor care împlinesc 13 ani, 
un eveniment social important. (N. tr.) 


— OK, OK. 

Ca majoritatea evreilor reformaţi, membrii familiei Goldsmith 
nu erau foarte religioşi, dar Josh era un copil studios şi muncise 
mult pentru Bar Miţva. Cu toate acestea, era nervos când se 
gândea la ceremonia de sâmbătă dimineaţă şi la petrecerea de 
după. Majoritatea copiilor de la şcoală refuzaseră invitaţiile. Josh 
încercase să nu se amărască prea mult din cauza asta. Adevăraţii 
lui prieteni vor fi oricum prezenţi. Se uită la afişul cu Shawn 
Green. Era unul dintre preferaţii lui de la Dodgers, acum la 
Arizona, şi Josh lipise posterul deasupra patului. 

„Gândeşte albastru”, murmură Josh pentru sine. Era lozinca 
Dodgers şi literele uriaşe se vedeau pe deal, dincolo de parcarea 
stadionului Dodger. „Gândeşte Albastru, albastru, albastru!” 
Ridică pumnul şi lovi uşor afişul lui Shawn Green. Ştia discursul la 
perfecţie. 

* 

Butoaiele de oțel străluceau stins în lumina slabă din 
furgonetă. Ţinând o batistă la gură ca să nu inhaleze prea mult 
praf, Khadri se urcă în spaţiul pentru marfă din spatele maşinii. 
Trase capacul butoiului de lângă uşă şi îşi trecu degetele prin 
cristalele albicioase care umpleau butoiul pe trei sferturi. In 
furgonetă mai erau douăsprezece asemenea butoaie, în total 
cam 1200 de kilograme de azotat de amoniu. Khadri verificase 
deja prima bombă care era şi mai puternică şi care fusese 
ascunsă într-o camionetă, într-un şopron din Tulare, la cincizeci 
de kilometri distanţă. 

Khadri zâmbi în sinea lui. Nimeni nu-i considerase vreodată 
inteligenţi pe Aziz şi pe Fakhr, dar pentru a fabrica o bombă 
ANFO” nu ai nevoie de inteligenţă, ci doar de răbdare şi de mâini 
pricepute. lar oamenii lui aveau şi una, şi alta. Işi şlefuiseră 
aceste calităţi în taberele de instrucţie. Aziz şi Fakhr conectaseră 
detobatorul şi aranjase butoaiele în aşa fel încât forţa exploziei 
să fie amplificată la maximum. Khadri verifică din nou cablurile. 
Totul era în ordine. Mai trebuia doar să toarne motorina şi să 
amestece. 

ANFO e visul oricărui atentator, îşi spuse Khadri. Guvernele 
puteau lua toate măsurile posibile împotriva rachetelor sol-aer şi 


12  Abreviere pentru ammonium  nitrate/fuel oil, adică „azotat de 
amoniu/motorină”, un amestec exploziv folosit în minerit. (N. tr.) 


a armelor antiaeriene, dar atâta timp cât fermierii aveau nevoie 
de îngrăşăminte şi camionagiii aveau nevoie de motorină, 
ingredientele necesare pentru a fabrica o bombă cu azotat de 
amoniu şi motorină erau la îndemâna oricui. Şi încă un avantaj: 
ANFO nu era un amestec volatil. Chiar şi după ce era amestecat, 
putea fi transportat la distanţe de kilometri fără riscul unei 
explozii accidentale, ceea ce era foarte util atunci când ţintele se 
aflau în inima unei metropole, de exemplu Los Angeles. lar ANFO 
era înspăimântător de eficientă. O camionetă plină putea 
distruge o clădire masivă, aşa cum dovediseră Tim McVeigh şi 
Terry Nichols la Oklahoma City. În anii '70, armata americană 
folosise amestecul chiar la simularea unor explozii nucleare. 

Khadri şofase până la Bakersfield ca să vadă cu ochii lui cum 
arătau bombele, aşa cum efectuase personal şi misiunea de 
recunoaştere a țintei noaptea trecută. După problemele de pe 
Cursa United, voia să urmărească direct şi îndeaproape 
operaţiunea. Atacurile cu bombă erau doar o diversiune crucială 
înaintea atacului principal şi nu-şi putea permite nicio eroare. 
Plănuise totul în detaliu. Camionul şi furgoneta nu puteau fi 
urmărite, pentru că le cumpărase cu bani gheaţă şi folosind o 
identitate falsă. Fakhr şi Aziz adunaseră azotatul de amoniu 
cumpărând câte 50 de kilograme o dată şi încercând să bată cât 
mai puţin la ochi. Până acum două săptămâni lucraseră ca 
taximetrişti şi locuiseră într-un apartament de la subsolul unui 
bloc din districtul Rampart, un cartier nici pe departe select din 
nordul oraşului. Închiriau cu luna şi plăteau numai cash, 
totdeauna la timp. Era al cincilea apartament de până atunci: 
Khadri insistase să nu stea mai mult de un an într-un loc, încât 
vecinii să nu devină prea familiari. Nu că locuitorii din Rampart ar 
fi fost prea sociabili. 

În acest moment, Aziz şi Fakhr locuiau într-un motel-pensiune 
fără pretenţii de pe Bulevardul Sunset, unde identitatea clienţilor 
nu avea nicio importanţă. Stăteau în camere separate şi se 
prefăceau că nu se cunosc. Cu toate acestea, pentru întărirea 
securităţii, Khadri se întâlnise doar câteva minute cu ei. Urma să- 
i mai viziteze o singură dată înaintea misiunii, în seara aceasta, 
pentru a verifica dacă sunt pregătiţi. După detonarea bombelor 
nu va mai rămâne din ei nimic care să poată fi verificat. 

* 


FR a Aa Sc PRR LAF 


Daunte Bennett ridică bara de metal deasupra pieptului, 
tremurând de efort. 

— Încă o dată, fără ajutor, îi spuse el lui Jarvis, observatorul. 
Cobori bara, apoi o împinse iar în sus, gemând. Cincisprezece 
reprize la 120 de kilograme nu erau de ici, de colo. 

— Mai avem puţin şi gata, spuse Jarvis. În cele din urmă 
Bennett îşi întinse braţele la maximum şi mârâi triumfător, aşeză 
bara pe suportul de metal. 

— O sută douăzeci. 

— Antrenorii or să-ţi cadă în genunchi pentru contracte. 

Bennett avea douăzeci de ani, fusese fundaş la Crenshaw High 
Cougars, dar nu era prea rapid şi din cauza celor câţiva 
centimetri în minus ratase echipa de fotbal a universităţii. De 
când absolvise liceul acum un an, muncise din greu să câştige în 
greutate cele cincisprezece kilograme necesare pentru a deveni 
fundaş D. Dar ştia că Jarvis îl păcălea. In ciuda cocktailurilor cu 
proteine şi a exerciţiilor zilnice, nu reuşea să depăşească 110 
kilograme. Cu zece mai puţin decât trebuia. Fără steroizi nu avea 
nicio şansă, dar refuzase să-şi înfigă ace în venă şi să devină un 
jucător de rangul trei la U.C.L.A. 

Ca să-şi plătească facturile până se hotăra ce să facă, Bennett 
îşi găsise un post de bodyguard la Clubul Paradise din Hollywood. 
Poate că era prea scund pentru Divizia | de fotbal, dar în lumea 
reală arăta destul de impresionant. Şi avea un temperament 
echilibrat, ideal pentru un bodyguard de club. li plăcea jobul. 
Plata era bună, 150 de dolari pe noapte - bani gheaţă - plus 
douăzeci din când în când de la băieţii albi beţi care nu respectau 
rândul, iar lui îi plăcea să-i urmărească pe cei care încercau să 
intre sau care îşi dădeau seama că nu pot intra. Unii rămâneau 
calmi, alţii se enervau. Şi toate astea pentru şansa de a plăti 25 
de dolari ca să asculţi muzică atât de tare, încât nici nu puteai s- 
o mai auzi. Uneori oamenilor le place să se prostească. 

Dar nu voia să fie toată viaţa gorilă într-un club. Se gândise la 
Armată: aşa ar fi avut şansa să meargă la facultate fără să mai 
obţină o bursă de la clubul de fotbal. Dar ar fi ţipat mereu cineva 
la el şi ar fi muncit din greu. Războiul nu era o glumă, era 
conştient de asta - un băiat de la Crenshaw îşi pierduse un picior 
într-o explozie -, dar văzuse destui vitezomani ca să ştie că până 
la urmă toţi murim, mai devreme sau mai târziu. Mai bine să 
moară luptând. 


* 


Khadri auzi televizorul ieftin din camera 202 fixat pe CNN încă 
înainte de-a ajunge la uşă. Înăuntru, Aziz şi Fakhr stăteau unul 
lângă celălalt pe marginea patului, la un metru distanţă de 
televizor, şi imaginile de pe ecran li se reflectau în ochi. Arată ca 
nişte strigoi, îşi spuse Khadri. Morți vii. Când închise uşa, Fakhr 
tresări. Privirea lui se întoarse repede spre Khadri, apoi iar spre 
televizor, şi în cele din urmă se opri la Coranul deschis pe o 
măsuţă din colţ. Cămaşa lui albastră încheiată de sus până jos 
avea pete de sudoare la subsuori. Teama lui nu-l surprinse pe 
Khadri. Chipul morţii nu era tocmai plăcut, nici măcar atunci când 
era vorba de o cauză dreaptă şi te aştepta Raiul. Acum, după ce- 
şi aleseseră maşinile şi îşi aruncaseră hainele, Fakhr şi Aziz nu 
mai aveau altceva de făcut decât să-şi contemple moartea. 

Khadri se întoarse spre Fakhr şi-l îmbrăţişă, repede şi cu 
putere. 

— Fakhr. 

— Abu Mustafa. 

Nu-i cunoşteau numele adevărat şi nu-l vor afla niciodată. 

Aziz se ridică şi Khadri îl îmbrăţişă şi pe el. 

— Fraţilor, spuse Khadri în engleză. Le făcu semn lui Fakhr şi 
lui Aziz să se aşeze. Fraţilor, spuse el din nou, şeicul însuşi 
aşteaptă seara asta. Gesticulă spre televizor: în seara asta 
necredincioşii vor avea veşti de la noi. În seara asta vor simţi 
puterea noastră pe pielea lor. 

Mâna stângă a lui Fakhr tresărea incontrolabil. 

— Fakhr... 

— Dar dacă dăm greş, Abu Mustafa? 

— Nu vom da greş, spuse Khadri. 

Revăzură planul şi eventualele evenimente neprevăzute timp 
de 20 de minute: dacă una dintre maşini întârzia sau era oprită 
sau una dintre bombe nu exploda. Khadri se concentra asupra 
detaliilor, în aşa fel încât atacul să pară inevitabil. După ce 
epuizară toate posibilităţile, luă Coranul şi-l deschise la Sura a 
87-a, „Slavă Domnului Celui Mai Măreţ”. 

— Să citim împreună, spuse el. 

— Bismallah rahmani rahim, recitară ei, „În numele lui 
Dumnezeu cel Milos şi Milostiv...” 

Toţi trei ştiau sura pe dinafară. Ca mulţi alţi musulmani, în 
copilărie memoraseră pasaje importante din Coran chiar înainte 


să înveţe să citească. Încetiniră ritmul când se apropiară de 
apogeul rugăciunii, de versurile pe care Khadri voia ca ei să nu le 
uite: 


„Fericit va fi cel care se mântuie, 

Cel care aminteşte numele Domnului său şi se roagă. 
Voi sunteţi legaţi de Viaţa de Acum, 

Însă Viaţa de Apoi este mai bună şi mai trainică. 

Aşa este şi în sulurile cele dintâi, 

Sulurile lui Abraham şi ale lui Moise.” 


Khadri strânse mâinile oamenilor lui. Observă că frica 
dispăruse din ochii lui Fakhr. 

— Viaţa de Apoi este mai bună şi mai trainică, zise el. Vă 
invidiez, fraţilor. În curând veţi fi în Rai. Aşa cum se spune şi în 
Sura a 22-a: „Dumnezeu este Adevărul”... 

— „Pentru că El este Cel ce învie morţii, pentru că El asupra 
tuturor are putere”, continuă Aziz. 

— Nam, spuse Khadri. Şi-acum trimiteţi-i pe kaffiri, pe 
necredincioşi în iad! 

* 

Nu SE mai termină odată, se gândea Goldsmith. Stătea pe 
bima - platforma înălțată - din Templul Beth El, încercând să nu 
se uite la părinții lui. Era nervos, deşi nu avea niciun motiv. Toți 
cei de față erau fie rude, fie prieteni, fie membri cunoscuţi ai 
comunităţii. Josh purta un costum gri nou, cămaşă albă şi cravată 
roşie cu iepuraşi minusculi albaştri pe care o alesese chiar el. 
încerca să-şi stăpânească agitația. Se uită pe furiş la ceas: 9:35. 
În curând îi venea rândul. 

* 

Drumul le luase exact cât se aştepta Fakhr, şi nu era de 
mirare, fiindcă îl făcuseră de douăsprezece ori în ultima lună. 
Condusese furgoneta Dodge albă pe Walton Avenue spre 
Wiltshire. Voia să treacă prin intersecţie cu viteză. Se făcu verde 
şi Fakhr apăsă pe frână pentru a lăsa mai mult spaţiu între el şi 
maşina din faţă. Câteva secunde mai târziu acceleră. Furgoneta 
zvâcni înainte. 

* 

— ÎI chem pe Joshua Goldsmith, Bar Miţva-ul nostru, să vină la 

microfon şi să ia cuvântul, spuse Rabbi Nachman. Josh se ridică şi 


simţi că i se topesc picioarele. În rândul din faţă, Becky, sora lui, 
se uita la el şi se prefăcea că se scobeşte în nas, dar mama îi 
dădu un cot straşnic. În jurul lui erau numai rude şi prieteni. 
Gândeşte albastru! 

* 

Fakhr lansă furgoneta pe treptele din colțul de nord-est al 
templului, cel mai apropiat de intersecție. Un paznic între două 
vârste abia avu timp să se ridice înainte ca maşina să treacă 
peste el şi să sfărâme uşile, intrând în sala din afara sanctuarului. 
Nu putea ajunge în sanctuar, dar nu avea nicio importanţă. 

Nu-ţi fie teamă, îşi zise el. Fă-o repede! 

— Allahu Akbar! urlă. 

Lipise detonatorul - o cutie mică de plastic conectată la un 
cablu gros şi negru - cu bandă adezivă pe scaunul pasagerului, 
ca să nu cadă când urca pe trepte. Îl smulse de pe scaun, se uită 
la el o clipă şi apăsă pe butonul din mijloc. 

Josh tocmai ajunsese la microfon când auzi o detunătură 
puternică. Toţi se întoarseră şi trei oameni se ridicară să vadă ce 
se întâmplă. 

Se auzi un clic. Impulsul electric goni pe fir până la capsele 
detonatoare înfipte în dinamita din spatele maşinii. Dinamita 
explodă, şi o fracțiune de secundă mai târziu şi ANFO. 

* 

În sinagogă era sfârşitul lumii. 

Explozia nu semănase deloc cu versiunea hollywoodiană a unui 
automobil-capcană - o minge de foc care sparge ferestrele, dar 
lasă intactă caroseria maşinii. Efectele pirotehnice din filme sunt 
produse de explozivi cu velocitate scăzută, cum ar fi pulberea 
neagră, care ard producând o explozie de spectacol. Explozivii 
concentrați ca dinamita nu ard, ci detonează şi se transformă 
instantaneu din solid în gaz, generând o temperatură colosală. 

Intr-o fracțiune de secundă, Fakhr şi furgoneta lui au încetat să 
existe, iar norul de gaz produs de explozie se dilata şi forma o 
undă de presiune uriaşă care împingea aerul din faţa ei cu viteza 
de peste trei kilometri pe secundă şi lăsa în urma ei un vid. De 
fapt, bomba crease un hiperuragan în sinagogă, un uragan de 
cincizeci de ori mai puternic decât cele din natură. 

Unda de presiune şi schijele care o însoțeau au dărâmat 
peretele din spate al sinagogii şi i-au sfârtecat pe toţi cei aflaţi în 
spatele sanctuarului. Alţii au murit arşi de vii în mingea de foc a 


exploziei, care atinsese o temperatură de câteva mii de grade. 
Nimeni n-a reuşit să fugă, să se ascundă sau să se ferească. 
Supravieţuirea a fost doar o chestiune de noroc şi de distanţă: 
părinţii lui Josh din primul rând au avut mai multe şanse decât 
vărul Jake, aflat la şase rânduri în spate. Unchiul Ronnie, care era 
lângă perete, n-a avut nicio şansă. 

Apoi unda de presiune şi-a schimbat direcţia ca să umple vidul 
din spaţiul unde se aflase maşina. Explozia ridicase tavanul de pe 
zidurile de susţinere. Când acoperişul a căzut la loc, pereţii, acum 
slăbiţi şi deplasaţi, nu l-au mai putut susţine. Tavanul a cedat 
treptat, dinspre spatele sinagogii spre intrare, şi tone de beton, 
lemn şi oţel s-au prăbuşit peste supraviețuitorii exploziei iniţiale. 

Pentru Josh Goldsmith, prăbuşirea tavanului a fost o eliberare. 

Josh avusese ghinionul să stea în picioare în momentul 
exploziei, aşa că încasase o porţie serioasă de schije. 
Fragmentele de metal i-au transformat faţa într-o pastă 
însângerată. O bucată mai mare i-a despicat abdomenul şi i-a 
secţionat ficatul aproape la jumătate. Avea răni adânci peste tot. 
Din fericire, şi-a pierdut cunoştinţa imediat, aşa că n-a văzut şi 
nici n-a simţit placa de beton care i-a sfărâmat capul. 

x 

Pe Bulevardul Hollywood era o seară de vineri ca oricare alta. 
Maşini decapotabile şi camionete vopsite în chip şi fel treceau 
încet, cu başii boxelor pompând la maximum. Seara era 
neobişnuit de caldă pentru luna aprilie şi fete drăguţe în minijupe 
flirtau cu băieţi musculoşi în cămăşi. Un Lamborghini Diablo roşu 
concura pentru captarea atenţiei generale cu un Cadillac 
Escalade prelung cu jante strălucitoare de 26 de inci. Turiştii 
fotografiau teatrul chinezesc Mann's. La intersecţia dintre 
Hollywood şi Ivar, zeci de tineri aşteptau la rând să intre la Ivar, 
un club-restaurant care atrăgea mulţimea din Vale. Vizavi, pe 
bulevard, cordoane de poliţişti se luptau cu o sută de fani care 
veniseră la premiera lui Number, un film de groază despre un 
contabil dement, care rula la CineSpace, cinematograful din 
aceeaşi clădire cu Ivar. 

Dintr-un Nissan Altima parcat la câteva străzi spre est, Khadri 
urmărea furgoneta lui Aziz care înainta încet pe Hollywood. Aziz 
întârziase câteva minute, deşi Khadri nu se aştepta să aibă vreo 
problemă. Poliţia şi pompierii începuseră să ajungă la sinagogă. 
Le trebuia doar un minut ca să înţeleagă că se aflau la locul unui 


atentat şi reacţia lor imediată avea să fie închiderea tuturor 
sinagogilor din oraş, nu căutarea altor bombe la Hollywood. Cu 
toate acestea, Khadri îşi dorea ca Aziz să se grăbească. 

Khadri parcase dincolo de zonă, dar destul de aproape ca să 
vadă explozia. Ştia că ar fi trebuit să părăsească deja oraşul, dar 
nu reuşise să se abţină. Voia să-şi vadă opera din rândul întâi. Işi 
proiectase deja ruta de fugă: spre est, la Phoenix, în Arizona; va 
sta acolo câteva zile, nu avea niciun rost să se grăbească; apoi 
va lăsa Altima la Sky Harbor International şi va lua un avion spre 
Mexico City. Automobilul nu va atrage atenţia săptămâni întregi 
şi oricum nimeni n-ar fi avut cum să facă legătura cu el. 

Khadri se uită la bărbaţii şi la femeile care treceau pe lângă 
maşină. Cei care merg spre est vor trăi, cei care merg spre vest 
vor muri, se gândi el. Nu-l interesau destinele lor, la fel cum nici 
pe generalii americani nu-i interesa soarta oamenilor din oraşele 
pe care le atacau. Era război şi uneori războiul făcea victime în 
rândul celor care nu se considerau combatanți. Dar oamenii din 
jurul lui nu erau nevinovaţi, deşi îşi închipuiau că sunt. În America 
nimeni nu era nevinovat. 

începu să bată darabana pe volan, nerăbdător să audă 
explozia. 

* 

Bennett stătea cu braţele încrucişate în faţa clubului Paradise, 
aflat în mijlocul cvartalului la vest de Hollywood şi Ivar. La 
Paradise se intra mai greu decât la Ivar, aşa că era o coadă mai 
scurtă, dar tot atât de agitată. In seara asta se formase ceva mai 
devreme. 

— Târfă! 

— Boule! 

Cam la începutul rândului, doi băieţi de vreo douăzeci de ani, 
unul alb şi altul hispanic, se luaseră la ceartă. Bennett înaintă 
spre ei. 

— Mai uşor, zise el. 

Puştii îi răspunseră simultan: 

— Mărlanul ăsta m-a împins, zise băiatul hispanic. 

— Îmi pipăia prietena, spuse celălalt. 

— Cine, târfa aia grasă? 

Pe neaşteptate, albul ieşi din rând şi se răsuci sălbatic ca să 
lovească. Bennett îi blocă braţul înainte ca lovitura să aterizeze. 
Rahatul ăsta nu începea de obicei aşa devreme. Auzi în 


depărtare, spre vest, urletul sirenelor de poliţie. O mulţime de 
sirene. 

Tipul alb încerca să-şi desprindă braţul din strânsoarea lui. 

— Cum te cheamă? îl întrebă Bennett. 

— Mitch. 

— Mitch, ia-o pe-aici, şi-i arătă cu degetul spre vest. Apoi se 
întoarse către hispanic: Cum te cheamă? 

— Ricky. 

— Ricky, tu o iei pe-acolo, şi-i arătă estul. 

— Şefu'... 

Bennett clătină din cap: 

— Şterge-o de-aici. 

Se uitară amândoi la braţele lui uriaşe şi plecară. Bennett îi 
urmări cu privirea până când vuietul asurzitor al sirenelor, ceva 
mai jos pe bulevard, îi captă atenţia. Hollywood era totdeauna 
zgomotos vineri seara, dar acum depăşise orice limită. 

* 


Prin orificiile de ventilație din bordul furgonetei Mitsubishi 
ieşea aer rece, dar Aziz era lac de sudoare, în cabină plutea 
mirosul acru al fricii, acoperind parfumul slab al apei de trandafiri 
cu care se stropise, pregătindu-se pentru călătoria spre Paradis. 
Era 9.45, întârziase cinci minute. Mai grav, simțea cum hotărârea 
îi slăbeşte. În camera de motel fusese neclintit, dar acum, când 
ştia că se apropie clipa, nu-şi mai putea stăpâni groaza. Va simți 
vreo durere când va apăsa pe buton? Dacă nu va ajunge în Rai? 
Ştia că va ajunge, desigur. Aşa spune Coranul. Aşa spune şi Abu 
Mustafa. Va deveni un shahid, un martir, va fi înconjurat de cele 
mai frumoase fecioare, va bea din apa cea mai limpede şi se va 
hrăni doar cu cele mai dulci curmale. 

„Dumnezeu a cumpărat de la credincioşi sufletele şi bunurile 
lor, dându-le în schimb Raiul.” Aşa spune Sura a 9-a. „Ei se 
războiesc pentru calea lui Dumnezeu: ucid şi sunt ucişi.” 

Ştia că va ajunge în Rai. 

Dar dacă nu ajungea? 

Se făcu verde, dar nimeni nu se mişca. Aziz apăsă pe claxon şi, 
în cele din urmă, maşinile începură să se târască. Se uită în jurul 
lui, pe stradă. Oamenii parcă pluteau pe un norişor, în timp ce 
soldaţii lor violau prizonieri în Irak. Sugeau tot petrolul din lume 
şi trăiau împărăteşte, iar copiii lumii mureau de foame. Îşi 
pângăreau trupurile. Credeau într-un Dumnezeu plăsmuit. Erau 


ca porcii din cocină. Tot ce făceau era haram, interzis. Aziz se 
înfurie. Nu avea niciun motiv să-i fie frică. Meritau să moară. Aşa 
voia Allah. 

Se făcu verde din nou şi Aziz se strecură prin intersecţia dintre 
Hollywood şi Ivar în ultimul moment. Trotuarele erau pline de 
oameni. Acesta era locul. Aziz opri furgoneta. Puse mâna pe 
detonator şi-l întoarse pe o parte şi pe cealaltă. 

Nu pot, îşi spuse. Allah să mă ierte, nu pot! 


În interiorul furgonetei timpul se scurgea foarte încet. Aziz ştia 
că trebuie să se hotărască. Trecătorii se uitau la el şi până la 
urmă un poliţist o să-i spună să plece de acolo. Dar era paralizat. 
Îşi flexă degetul mare peste detonator şi începu să apese încet 
pe buton. Simţea presiunea sub deget. Se uită afară prin parbriz 
şi murmură prima Sură: 

— În numele lui Allah, cel Milos şi Milostiv... 

Acum, Îşi spuse. Acum sau niciodată. 

Apăsă pe buton. 

* 

Cea de-a doua bombă se dovedi şi mai devastatoare decât 
prima. Explozia a produs un crater adânc de cinci metri, cu 
diametrul de aproximativ zece metri, şi un jet de fum, resturi şi 
foc s-a ridicat în aer la peste o sută de metri. Fiindcă în jur nu 
erau ziduri care s-o atenueze, unda de suprapresiune a ucis pe 
oricine pe o rază de douăzeci şi cinci de metri. Oamenii aflaţi în 
apropierea furgonetei au murit sfârtecaţi şi arşi. La o distanţă 
ceva mai mare, cadavrele păstraseră o aparenţă omenească, 
deşi multe dintre ele nu mai aveau braţe sau picioare. Câţiva 
dintre morţi păreau aproape neatinşi: unda de şoc le lăsase 
trupurile intacte, dar le zguduise creierele până când se 
transformaseră într-un soi de gelatină. 

Explozia a dărâmat parţial patru clădiri, inclusiv cea cu 
Ivar/Cinescape care se afla exact vizavi. În interiorul clubului s-a 
declanşat un incendiu şi, din cauză că nu exista decât de o 
singură ieşire de urgenţă, s-a instalat panica. Optzeci şi cinci de 
oameni au fost călcaţi în picioare sau au murit arşi de vii. 

* 


O secundă după explozie, pe stradă se aşternu o tăcere 
îngrozitoare, o falsă linişte care atârna la granița dintre înainte și 
după. Apoi se dezlănțui haosul: alarmele automobilelor, vuietul 


incendiilor, urletele. Atât de multe urlete, cele mai multe aproape 
neomeneşti, un şir de lamentaţii ascuţite care porneau şi se 
opreau haotic. 

Bennett se trezi pe jos. Se chinui să se ridice în picioare şi 
alergă spre dărâmături, fără măcar să simtă cum îi curgea 
sângele pe faţă. Nu ştia unde să se ducă sau ce să facă şi îşi 
dorea să fi urmat cursul de prim-ajutor de la Crenshaw. 

Se opri, spărgând sticlă sub tălpi, apoi aproape se împiedică de 
ceea ce la început i se păru că era o geantă albastră din material 
de blugi. Se uită mai atent şi descoperi că geanta era un picior, 
un picior care nu mai era prins de nimic, un picior fără corp. 
ladul. Era iadul pe pământ. 

La o oarecare distanţă, un bărbat care era prins sub o 
Volkswagen Jetta gemea încetişor. Era Ricky, băiatul de la coadă. 
O, Doamne şi i-am spus s-o ia în partea asta... 

Ricky îşi mişcă încet mâna: 

— La naiba, ajută-mă! 

Bennett împinse puternic Jetta cu umărul. Nimic, încercă din 
nou. 

— Nu mă ajută nimeni? spuse el. Un alb înalt i se alătură lui 
Bennett. Încet-încet, ridicară amândoi maşina. Alt bărbat îl apucă 
pe Ricky de subsuori şi-l scoase de acolo. 

Băiatul urla de durere. Bennett nu mai auzise asemenea 
sunete în viaţa lui. Până atunci maşina îi atenuase durerea, 
zdrobindu-i nervii din şolduri. Acum simţea junghiuri de foc şi 
descoperea în sfârşit cât de grav era rănit. 

— Ricky, Ricky... spuse Bennett. Ţipătul se stinse şi deveni un 
geamăt. Îl apucă de mână pe Ricky şi i-o strânse: Salvarea vine 
imediat. Doar... 

Dar mâna căzu moale şi Ricky îşi pierdu cunoştinţa. Bennett se 
uită la ceilalţi doi bărbaţi şi hotărâră, fără cuvinte, să-l lase acolo 
şi să vadă dacă nu-i puteau ajuta pe alţii. Să-i ajute? Bennett nu 
se simţise niciodată mai neputincios. 

În clipa aceea se hotărî să se înroleze chiar a doua zi 
dimineaţă. O să-i ucidă pe cei care făcuseră asta. Măcar atât 
putea să facă. 

* 

Khadri văzuse în oglinda retrovizoare dispariţia furgonetei. O 
clipă mai târziu, unda de şoc zgâlţâise maşina. 

Plecă de acolo, având grijă să meargă încet. El şi oamenii lui îi 


dăduseră Americii o lovitură puternică în seara asta. La radio se 
anunţa deja că la o sinagogă din Westwood avusese loc o 
explozie de mari proporţii. Dar bucuria i se stinse înainte să 
ajungă pe autostradă: mai avea atâtea de făcut. 
Următoarea lui misiune va face să pălească succesul de azi. 
* 


Ricky Gutierrez ar fi trăit dacă ar fi ajuns la timp într-un spital, 
dar exploziile gemene copleşiseră poliția şi pompierii din Los 
Angeles. Se antrenaseră pentru o singură bombă, nu pentru două 
explozii la kilometri distanță una de alta. Când salvările au ajuns 
în forţă la locul exploziei de la Hollywood, Ricky şi mulţi alţii care 
supraviețuiseră undei de şoc muriseră deja. 

Două săptămâni mai târziu, când ultima victimă a murit la 
Cedars-Sinai şi când au încetat să vină rapoarte despre dispăruţi, 
numărul victimelor în exploziile de la Los Angeles atinsese 
336:132 de morţi la sinagogă, 204 la Hollywood. A fost cel mai 
grav atac de la 11 Septembrie încoace şi nimeni nu s-a mirat 
atunci când Al Qaeda l-a revendicat. 

* 

Exley se trezi la primul târâit al telefonului. Oricum, abia 
adormise. Ridică receptorul şi auzi vocea lui Shafer: 

— Jennifer, vino aici. Ceasul arăta 1.15 noaptea. Atentat în L.A. 

Simţi că o ia ameţeala. 

— E urât de tot. Două bombe. 

Clic. 

* 

Pe drumul către Langley, deschise radioul pentru a asculta 
ştirile şi-l auzi pe primarul din Los Angeles declarând că starea de 
urgenţă va intra în vigoare într-o oră: 

— Doar vehiculele poliţiei, pompierilor şi ambulanţele pot 
circula în zona exploziilor. Zona de interdicţie se întinde până la 
autostrada Santa Monica şi până la sud de... 

Închise radioul, se uită la autostrada neagră şi tăcută din faţa 
ei şi încercă să înţeleagă de ce ar fi vrut cineva să-i omoare pe 
tinerii care ieşiseră să se distreze vineri seara. Nu reuşi. Sigur, 
teoretic înţelegea, cunoştea toate detaliile tacticilor de război 
asimetric, cunoştea relaţia dintre terorişti şi statele eşuate, 
cunoştea justificările financiare şi religioase ale atentatorilor 
sinucigaşi. Dar cuvintele acestea erau tot atât de lipsite de sens 
ca un ambalaj frumos pentru o cutie goală. Nimic nu justifica 


asemenea atacuri cu bombă. Nu putea să-şi reprime sentimentul 
că ucigaşii erau nişte barbari, că nu aparţineau rasei umane. 
Ştia că şi ei simțeau acelaşi lucru în legătură cu americanii. 
* 


La Langley, nimeni nu vorbea despre ceea ce era evident: 
sistemul de informaţii şi instituţiile de apărare internă eşuaseră 
lamentabil. Din nou. Muriseră sute de americani şi până acum nu 
găsiseră niciun indiciu. Atacatorii nu puteau fi interogaţi: 
fuseseră literalmente spulberaţi şi FBl-ul se va chinui inutil să 
obţină mostre de ADN. Deocamdată, cel puţin, nu aveau nicio 
pistă. 

Aveau, în schimb, un suspect, aşa cum a aflat Exley când a 
ajuns la birou şi l-a găsit pe unul dintre asistenții lui Duto, care i-a 
cerut dosarul lui Wells din seif: 

— Pentru Vinny, spuse el. 

Exley nu-i răspunse nimic. Deschise seiful şi îi întinse dosarul. 

Tocmai urmărea primele transmisiuni de la faţa locului, când 
îşi făcu apariţia Shafer: 

— Ce crezi? 

Nu era cazul să-l întrebe ce vrea să spună. 

— N-a fost el. 

— Explică-te. 

— Unu: era pur şi simplu în Montana. Chestia asta nu a fost 
aranjată într-o zi. 

— Doi? 

— Doi: dacă ar fi făcut-o el, de ce să pericliteze acţiunea numai 
ca să-i facă o vizită fostei sale soţii? 

— Trei? 

— Trei: Chiar dacă a trădat, nu ar ataca niciodată civili 
neînarmaţi. 

— E violent. 

— Nu faţă de civili. 

— Patru? 

— Gata, fără patru. 

Shafer îşi apropie arătătorul de degetul mare: 

— Duto mai are doar atât până când le va cere celor de la TTIC 
să-l dea în urmărire. Adică un ordin de urmărire pentru poliţie şi 
FBI pe numele lui Wells. 

— Cu ce dovezi? întrebă Exley. 

— Dovezile ar fi că şi-a speriat de moarte propriul agent de 


legătură, că a ucis trei sute de oameni şi că vrea să se afirme. 
Dacă a făcut asta, concedierea este pedeapsa cea mai uşoară. 
Ne pot trimite la închisoare pe amândoi. Bazându-se doar pe 
nişte principii generale. 

— Nu ela făcut asta. 

Rostise cuvintele cu o convingere care o surprinse şi pe ea. 

— Bine, hai să vorbim cu Vinny. 

Dar abia se ridicase în picioare, când sună telefonul. 

— Da? 

— Jennifer Exley? întrebă un bărbat. Îi recunoscu imediat 
vocea. 

— Unde eşti? 

— Aici, la Washington. 

Nu reuşi să se abţină: 

— Slavă Domnului, John! 

— Cred că trebuie să vin acolo. 

— Da, spuse ea. Trebuie. 


— A fost o greşeală, spuse Wells din nou. Greşeala mea. 

Exley, Shafer şi Duto erau aşezaţi la o masă de conferinţe în 
faţa lui Wells, într-o cameră fără ferestre care nu era tocmai un 
birou obişnuit. În primul rând, nu exista niciun ceas. Apoi, în 
fiecare colţ era o cameră video, plasată la vedere în mod 
intenţionat. Şi mai era şi izolaţia fonică de pe pereţi. Teoretic, 
izolaţia avea scopul să împiedice orice tentativă de interceptare 
a discuţiilor care se desfăşurau înăuntru. |n realitate, ea şi 
camerele video dovedeau că era vorba despre un spaţiu unde se 
desfăşurau activităţi serioase şi că el avea o problemă serioasă. 
Wells era conştient de toate astea. Un bărbat în costum stătea 
lângă peretele opus. Nu se prezentase, dar Wells bănuia că e 
avocat. Cât despre ofiţerul de securitate internă îmbrăcat în civil 
care stătea în faţa uşii, cu mâna pe pistolul Glock de la şold, 
lucrurile erau cât se poate de clare. 

Şi nimeni nu se purtase cu amabilitate. Gărzile de la intrare îl 
percheziţionaseră din cap până în picioare înainte să-l lase 
înăuntru. Fusese percheziţionat din nou înainte să apară Exley şi 
Shafer, care i-au strâns mâna, dar nu l-au îmbrăţişat, de parcă s- 
ar fi întors dintr-o simplă deplasare de serviciu la Detroit unde 
prezentase mostre comerciale. Wells nu era prea surprins. 

— John, îi spusese Shafer, vrem să-ţi punem câteva întrebări. 

Când Exley îl văzuse, observase în ochii ei o strălucire intensă, 
care dispăruse aproape imediat. Dacă se bucura că-l vede, ştia 
să-şi ascundă bine sentimentele. 

După ce plecase de la YMCA, cumpărase un bilet de autobuz 
de la Missoula până la Washington, ultima şansă de a fi singur cu 
el însuşi înainte ca lumea să înceapă iar să se învârtească. La DC 
avea de gând să ia legătura cu Agenţia. Se întâlnise cu Zawahiri 
în Peshawar cu două săptămâni în urmă. Merita două săptămâni 
de libertate după toţi anii petrecuţi la celălalt capăt al lumii. 

În autobuz, Wells se simţise epuizat şi liniştit, de parcă sângele 
îi fusese înlocuit cu un lichid rece. Răsfoise Coranul şi trecuse în 
revistă pierderile pe care le suferise cât timp fusese plecat. 


Mama. Fosta soţie. Şi fiul, însă nu pentru totdeauna, cel puţin aşa 
spera. Dar avea ocazia să-şi apere ţara de oamenii care-şi 
imaginau că Allah le dăduse dreptul s-o distrugă. 

x 


Acum era furios pe el însuşi. Pământul continua să se 
învârtească şi el nu observase nimic. La trei ore după ce 
autobuzul Greyhound ajunsese în staţia terminus de la 
Washington, auzise buletinele de ştiri despre Los Angeles. lşi 
dăduse seama că ar fi trebuit să se prezinte la raport imediat ce 
ajunsese la Hong Kong. Din cauza atacurilor, Agenția fierbea de 
furie Împotriva lui. 

Îşi jură că va rămâne calm orice i-ar spune. Trebuia să-i 
convingă de loialitatea lui, altfel nu-l vor trimite să-l împiedice pe 
Khadri să-şi pună în acțiune planul, indiferent care ar fi el. Aşa că 
îşi aminti de anii petrecuţi la Frontiera de nord-vest şi le povesti 
în detaliu despre săptămânile care trecuseră după plecarea din 
Islamabad: unde locuise, cum călătorise, numele pe care-l 
folosise la Aeroportul Kennedy. Le povesti despre întâlnirea cu 
Zawahiri, cu Khadri şi cu Farouk de la Peshawar. Le povesti cum 
îl trimiseseră în America fără să-i dea o misiune precisă. 

— Nu era Los Angeles, spuse Duto. 

— Nu. 

— Nu ştiai nimic despre Los Angeles. 

— Sigur că nu. 

Se scuză pe tonul cel mai detaşat cu putință. Pentru că intrase 
în ţară fără să le spună. Pentru că nu-i contactase din Pakistan. 
Pentru că nu îl eliminase pe bin Laden. Se apără cum putea mai 
bine. Dar ştia că nu are informaţiile pe care voiau ei să le afle, 
adică informaţii despre ultimele atacuri şi despre următoarele. 

* 


De partea cealaltă a mesei, Exley simţi că începe s-o doară 
stomacul. Duto dădea iar cu bâta-n baltă. Nu-l cunoştea pe Wells, 
aşa că nu era în stare să-şi dea seama cât îl costaseră anii 
petrecuţi acolo. Ea însă putea. Nu era vorba doar despre ridurile 
de pe faţa lui sau de cicatricea de pe braţ. Fermitatea din ochi 
nu-i dispăruse, dar se amestecase cu altceva, o umilinţă pe care 
nu-şi aducea aminte să o fi văzut înainte. 

lar povestea lui Wells era veridică. Dorise pur şi simplu să-şi 
viziteze familia şi să fie singur câteva zile. Poate că Duto nu 
înţelegea toate astea, dar ea ştia. Nu era nicio crimă. li venea să- 


| apuce de braţ pe Duto şi să-i strige: „Nu vezi că e de partea 
noastră?” Dar se stăpâni. Era cea mai sigură cale de a-şi pierde 
influenţa pe care o mai avea. Era limpede că Duto hotărâse că 
Wells nu le era de prea mare folos, chiar dacă rămăsese loial 
Americii. Nu reuşise să împiedice atacurile din 11 Septembrie, 
prin urmare la naiba cu el. 

Dacă i-ar spune lui Duto că vede în ochii lui Wells sinceritate, 
ar transfera-o direct la Ottawa, dându-i glorioasa misiune de a-i 
urmări pe membrii parlamentului canadian. Aşa că îşi puse lacăt 
la gură şi-l urmări cum se dădea în spectacol. Apoi uşa se 
deschise şi intră asistentul lui Duto, care-i şopti ceva la ureche. 

— Vin imediat, spuse Duto şi ieşi. 

x 


După ce rămaseră singuri, Wells se uită la Exley şi la Shafer. Ar 
fi vrut să afle dacă şi ei îl urau tot atât de mult ca Duto, dar nu 
avea de gând să-i întrebe acum şi aici, unde banda mergea şi 
avocatul îşi lua notițe întruna. Nu voia să-i compromită. Şi, în 
fond, poate că nu i-ar fi plăcut răspunsul lor. 

Exley se aplecă spre el: 

— John. 

Doar atât, dar era destul. Wells se simţi ca atunci când văzuse 
luminile din Hong Kong şi se relaxă ca prin farmec. 

* 


Duto se întoarse, ţinând în mână o pungă de plastic, o pungă 
transparentă care purta eticheta departamentului de cercetare a 
probelor. O trânti pe masă. 

— Ce naiba mai e şi asta? 

Era Coranul lui Wells. 

Deci îi percheziţionaseră camera. Sigur, le dăduse numele 
hotelului unde îşi luase o cameră ieri seară. 

— Ai obţinut un mandat de percheziţie sau ai spart uşa pur şi 
simplu? spuse Wells calm. 

Duto se mulţimi să-i arate cartea. 

— Sunt musulman, răspunse Wells, iar acesta e Coranul meu. 

Shafer se luă cu mâinile de cap. 

— Eşti musulman? întrebă Duto. De când? 

— John, spuse Exley, dosarul tău arăta că studiezi această 
religie... 

— Taci din gură, Jennifer, spuse Duto, continuând să-l fixeze pe 
Wells. Duto se aplecă peste masă şi aproape că scuipă cuvintele: 


Te-ai convertit? Când? 

Wells îi dădu o secundă lui Exley ca să se apere, dar ea nu 
folosi ocazia. 

— Nu s-a întâmplat peste noapte. 

— Recunoşti că eşti musulman. 

— Da, spuse Wells liniştit. Nu avea rost să se enerveze din 
cauza unui dobitoc. Vina mea e că sunt musulman. 

— Eşti un idiot! 

— N-ai decât să mă înjuri cât vrei, zise Wells fără să ridice 
tonul. 

— O să fac exact ce dracu' vreau. 

— Calmează-te, Vinny, spuse Shafer. 

Exley aştepta explozia inevitabilă, dar Duto nu mai spuse 
nimic. Shafer o fi fost o relicvă, dar reuşea să-l pună la locul lui 
pe Duto ca nimeni altul. 

— Spune-ne ce s-a întâmplat, zise Shafer. 

— Ştiţi despre bunica mea. M-am prefăcut că sunt musulman 
ca să intru în taberele lor. Dar cu cât aflam mai multe, cu atât 
simţeam că mă atrage mai tare. 

— Aşa că te-ai convertit? 

Era obosit şi gol pe dinăuntru, senzaţia de vid pe care o simţise 
când îngenunchease la mormântul mamei îl copleşi din nou. Dar 
nu avea voie să-şi arate slăbiciunea în camera asta. Poate că nici 
nu mai credea prea mult, dar nu avea niciun chef să-i spună aşa 
ceva lui Duto. 

— Da, m-am convertit, am acceptat, nu ştiu cum să-i spun. 
Islamul este mai holistic decât creştinismul. Nu este doar o 
religie, este un fel de a fi. 

— Da, sigur că este, cu condiţia ca stilul de viaţă să nu includă 
libertatea şi democraţia, spuse Duto. 

— Turcia este totuşi o ţară democratică, spuse Wells. 

— Nu va mai fi dacă băieţii tăi îşi fac mendrele. 

— Îi urăsc tot atât de mult ca şi tine, spuse Wells. Au pervertit 
Coranul. Vor să se întoarcă în deşert. Nici creştinismul nu e 
perfect. Omoară-i pe toţi şi lasă-i pe urmă în grija Domnului. Ştii 
cine a spus asta? 

— lluminează-mă, o, înţeleptule. 

— Acum opt sute de ani, o armată catolică îi ataca pe catari, o 
sectă creştină „eretică”, într-un oraş din Franţa. Oraşul se numea 
Beziers. Dar atacatorii aveau o problemă. In Beziers se aflau şi 


catolici, nu numai catari, aşa că soldaţii l-au întrebat pe înaltul 
prelat care-i comanda: „Ce vom face când vom intra în oraş? 
Cum îi deosebim pe catari de fraţii noştri catolici?” Ştii ce le-a 
spus prelatul? 

— Continuă, te rog. Faţa lui Duto începea să se înroşească. 

— Le-a răspuns: „Omorâţi-i pe toţi. Domnul îi va recunoaşte 
pe-ai Săi”. 

Duto se ridică în picioare şi se aplecă peste masă, la doar 
câţiva centimetri de faţa lui Wells. 

— Taci dracului din gură! spuse el încet. Vii aici cu poveşti, cu 
parabole imbecile sau ce mă-sa or fi, în chiar noaptea când amicii 
tăi au atacat Los Angeles cu bombe? Dacă mai vreau lecţii de 
istorie de la tine, o să te anunţ. Ce, nu cumva vrei să ne 
converteşti şi pe noi? S-ar putea să fii mai prost decât credeam. 
Ceea ce ar fi de rău. 

— Vinny, încercă Shafer. 

— În locul tău Ellis, eu aş tăcea, spuse Duto, fără să-şi ia ochii 
de la Wells. 

— Majoritatea musulmanilor nici nu vor ca Osama să câştige, 
spuse Wells. ÎI sprijină doar pentru că se simt ținuți la distanță de 
noi. 

— Ca tine. 

Wells se întrebă dacă Duto credea cu adevărat că era un 
trădător: 

— Nu asta am vrut să spun. 

— Ne mai ţii vreun discurs, John? 

Wells tăcu. 

— Bine, spuse Duto. Pentru ultima oară: ştii ceva despre 
noaptea trecută? 

— Nu, dar pregătesc ceva, spuse Wells. Poate nu chiar acum, 
dar pregătesc ceva. 

— Grozavă informație! spuse Duto. 

— Cred că ar fi cazul să ne ducem cu toții la culcare. Avem o 
cameră pentru tine, John. 

Wells încuviinţă. Somnul era o idee bună. 

— Diseară te punem la cutie, spuse Duto. 

* 


Lui Wells îi trebui o secundă pentru a-şi aminti ce însemna 
asta. La poligraf, la detectorul de minciuni. Se uită la inchizitorii 
aşezaţi de partea cealaltă a mesei. Duto, care îşi dăduse arama 


pe faţă. Shafer, cu cămaşa lui boţită şi părul ciufulit. Totul era 
neglijent la el, cu excepţia ochilor liniştiţi care acum se uitau la 
Wells de parcă era doar un experiment ratat. Şi Exley. Jenny. Cu 
fruntea încreţită de îngrijorare. Ochii ei albaştri şi frumoşi. | se 
păru că vede în ei compasiune. Poate că se înşela. 

— Nu ai de ales, John, şi nici noi, zise ea foarte calmă. 

Tăcu, aşteptând ca Duto s-o mai umilească o dată. 

Dar avea dreptate şi Wells ştia asta. Agenţia folosea poligraful 
pe post de acoperire birocratică şi în acelaşi timp din 
convingerea sinceră că instrumentul nu greşeşte. Le plăcea să 
creadă că graficele ondulate şi negre ale poligrafului spuneau 
adevărul şi că aparatul era cea mai grozavă invenţie. Dacă nu 
era de acord cu testul, nu vor mai avea încredere în el niciodată. 
Ar putea chiar să-l aresteze, deşi Wells nu era sigur din ce motiv. 
Pesemne pentru posesie şi uz de documente falsificate. L-ar 
îngropa undeva, la un birou, dar nu l-ar mai crede niciodată. În 
fond, ştiau că e în stare să trişeze la detectorul de minciuni. Il 
antrenaseră chiar ei. 

— E ca în Kafka, nu? spuse Wells. 

— Mai degrabă ca în Catch-22, spuse Shafer. 

Wells nu reuşi să se abţină şi izbucni în râs. 

— Nu-i nimic de râs, zise Duto. 

— Jenny are dreptate, spuse Wells. Puneţi-mă la cutie. 

Duto se ridică să plece, dar luă Coranul. 

— Îl vrei înapoi, John? 

— Ce-i asta, un test? spuse Wells. Da, îl vreau. 

Duto i-l aruncă cu dispreţ pe masă: 

— Inţeleg. E cartea ta cea mai de preţ. 

* 


Exley rămăsese singură la masa de conferințe, cu capul în 
mâini, şi revedea în minte clipa când Duto îi arătase exact în ce 
situaţie se află. Nu era doar enervat din cauza ei şi nu-l înjura pur 
şi simplu pe Wells. Voia să-i arate lui Wells că el este şeful. Era o 
strategie greşită. Wells nu putea fi intimidat, dar Duto hotărâse 
să-l încerce. Işi demonstrase punctul de vedere lovind în veriga 
cea mai slabă: ea. Bărbaţii erau nişte ticăloşi intuitivi. Nimeni nu 
se deranjase s-o apere, nici măcar Wells, pe care încercase să-l 
ajute. Dacă ai nimerit în acvariul cu rechini, trebuie mai întâi să-ţi 
salvezi propria ta piele. Ceilalţi mai mult ca sigur că nici nu 
observaseră ce se întâmplase, mai ales după ce Duto îl insultase 


în aşa hal pe Wells, dar ea nu putea alunga din minte gândul 
acesta. Uneori u era silă că e femeie. 

Unde dispăruse încrederea în ea însăşi? De fapt, ştia unde. 
Divorțul, munca pe brânci... şi sentimentul că nimic nu avea nici 
cea mai mică importanţă, îi invidia pe cei din Al Qaeda, le invidia 
credinţa. Greşeau, dar nu se îndoiau de nimic. 

* 

Camera lui Wells avea un pat dublu, o baie separată cu un duş 
şi un closet de oţel, până şi o fereastră minusculă care dădea 
spre campusul înecat în verdeață al Agenţiei. Dacă nu ar fi fost 
camerele video din colţuri, nici nu ai fi zis că e o celulă. 

— Lux, îi spuse el lui Dex, ofiţerul de securitate internă din sala 
de conferinţe. 

— Fac ce mi se spune... 

— Tu şi toţi ceilalţi. 

— Dormi. O să vin pe la prânz. 

Dex ieşi. Uşa se închise în urma lui cu o bufnitură 
electromagnetică care-l anunţă pe Wells că era închis în cameră. 

De când se urcase în autobuz şi până la interogatoriu, nu 
apucase să doarmă aproape deloc. Practic nu mai dormise de la 
Missoula. Dar înainte de culcare deschise Coranul şi recită 
versurile frumoase ale Surei a 94-a: 


„În numele lui Dumnezeu cel Milos şi Milostiv 
Nu ţi-am deschis Noi oare pieptul? 

Nu ţi-am luat povara 

Care-ţi frângea spatele? 

N-am înălţat Noi oare amintirea ta? 

După fiece greutate vine tihna. 

Tihna urmează oricărei poveri. 

Cu greul vine uşorul! 

Când ai isprăvit munca, ridică-te 

Şi către Domnul tău caută cu dor!” 


Se întinse pe pat şi adormi instantaneu. 
* 


Se ascundea în spatele unei stânci şi un bărbat într-o robă 
neagră se îndrepta spre el cu biciul în mână. Plesnind întruna, 
biciul se apropia de el. Aerul era dens şi urât mirositor. Deasupra 
lui ţipau lilieci. Se rătăcise într-o peşteră şi doar o scânteiere 


îndepărtată îi arăta calea spre lumea de afară. Dar bărbatul în 
robă neagră îi bloca ieşirea. Cine era el? Khadri? Duto? Bin 
Laden? Ar afla salvarea dacă ar putea să răspundă la întrebare. 
Se ghemui şi mai mult în spatele stâncii. 

Zgomot. Peştera se clătina, pereţii se prăbuşeau. O stâncă 
mare care căzuse din tavan se sfărâmă chiar lângă el. Grota se 
umplu de fum. Bărbatul dispăru ca prin farmec. Calea era liberă. 
Alergă spre gura peşterii, dar lumina pălea tot mai mult şi piatra 
de sub picioarele lui devenise noroi clisos... 

Se trezi cu Shafer lângă el, care-l scutura: 

— Îmi pare rău, spuse Shafer. Cred că aveai un coşmar. 

— Eu n-am coşmaruri, spuse Wells. 

Dar pe cel de adineauri îl putea descifra: se simţea prins în 
capcană. Şocant. 

— Majoritatea oamenilor au coşmaruri după ce trec prin ce-ai 
trecut tu. Dar majoritatea oamenilor n-ar fi supravieţuit în 
condiţiile de acolo. 

— Eu nu sunt ca ei. 

— Nu te simţi jignit. 

Şi, imediat, lui Wells îi sări muştarul: 

— Vrei să spui că m-au lăsat să trăiesc pentru că am trădat? 

— Ţi-am făcut un compliment, John, chiar dacă nu mă crezi. 

— Sigur. Toţi ne facem treaba, Ellis. Ca Duto, polițistul cel rău. 
Tu eşti polițistul cel bun. 

Shafer râse: 

— Duto nici nu ştie că sunt aici şi nu cred că s-ar bucura dacă 
ar şti. Noi doi avem câteva diferenţe de opinie. 

— Serios? spuse Wells. Mai spune-mi. 

— Ei bine, cred că e un tembel de clasa A. El crede că e de 
clasa B. 

Acum râse Wells. 

— Deci nu te-a trimis să-mi ţii un discurs şi să-mi spui ce 
simplu ar fi pentru toţi dacă v-aş turna tot ce ştiu chiar acum? 

— Dacă am fi crezut cu adevărat că ai trădat, ne-am fi purtat 
mult mai rău cu tine. Shafer se dădu înapoi un pas şi-i arătă o 
cămaşă şi o pereche de blugi aşezate pe un scaun. Sunt hainele 
tale de la hotel. 

— Ellis, Wells se opri. Voia să-l întrebe pe Shafer despre Exley, 
dar era mai bine să discute personal cu ea. 

— Da? 


— Mulţumesc, spuse Wells. 

Shafer se uită la ceas: 

— Cutia e peste o oră. 

— Ellis, sunt arestat? 

— Avocaţii vor decide asta. Să spunem deocamdată că eşti un 
oaspete. 

— Ca la Hotelul California? 

— Îmbătrâneşti, John. 

Shafer deschise uşa. 

— Nu era încuiată? 

— Nu şi pentru mine, spuse Shafer şi ieşi, închizând uşa după 
el. 

x 

Nu-l mai testaseră cu poligraful de când dăduse examenul de 
angajare la Agenţie şi constată surprins că un monitor plat de 
computer înlocuise pe biroul examinatorului rola de hârtie şi 
acele. Dar altfel camera nu se schimbase deloc: tot pereții bej, 
scaunul cu tapiţerie groasă şi o oglindă mare pe peretele opus 
prin care se putea vedea dintr-o singură parte. 

— Stai jos, spuse examinatorul, un tip dur, de vreo cincizeci şi 
ceva de ani, cu antebraţe groase şi cu privirea neprietenoasă a 
unui sergent din infanteria marină. Îi lipi lui Wells o brățară de 
măsurare a tensiunii, îi legă în jurul pieptului nişte tuburi de 
cauciuc şi-i ataşă electrozi la degete. 

— Ridică-ţi pantalonii. Stângul. 

Wells ezită, apoi îşi suflecă blugii. Examinatorul îngenunche 
lângă piciorul lui. Îi trase în jos ciorapul şi scoase un aparat de 
ras din buzunar: 

— Stai liniştit. 

ÎI rase puţin pe picior şi-i lipi încă un electrod. Se dădu înapoi şi 
se uită la monitor. 

— Cum te cheamă? 

Întrebarea fusese bruscă, aproape un lătrat. Wells îşi controlă 
nervii, vizualizând în minte Lost Trail Pass şi Montana. 

— Hai să ne purtăm civilizat, spuse el. Pe tine cum te cheamă? 

— Poţi să-mi spui Walter. 

— Walter şi mai cum? 

— Cum te cheamă? 

Wells ştia că nu avea şanse să câştige runda asta. Putea fie să- 
şi smulgă electrozii şi să iasă - ca să se trezească exact de unde 


plecase, fie să răspundă la întrebări. 

— John Wells. 

— Unde te-ai născut? 

— La Hamilton, în Montana. 

— Data? 

— Şase iulie 1969. 

— Ai fraţi? 

— Nu. 

Ore întregi Wells i-a răspuns la întrebări biografice: numele 
învăţătoarei, marca şi modelul primei lui maşini. Uneori individul 
se mişca rapid, alteori mai încet, sorbind dintr-o sticlă cu apă în 
timp ce medita sau se prefăcea că meditează la următoarea 
întrebare. Aerul din încăpere devenise mai dens şi era stătut. 
Wells se întrebă dacă aerul condiţionat fusese oprit special ca să- 
| împiedice să se simtă bine. Îşi păstră calmul: ştia că Walter voia 
doar să-l enerveze, să-i distragă atenţia, pentru ca întrebările 
serioase să i se pară un fel de eliberare atunci când urmau să 
vină. În cele din urmă, începură: 

— Când ai fost prima oară în Afganistan? 

— În 1996. 

— Eşti sigur? 

— Nu cred că aş putea uita. 

— Eşti sigur? 

— Da. 

— Nu când te-a trimis Agenţia. 

— Vrei să spui când m-a chemat Osama după ce am absolvit 
facilitatea şi mi-a spus că are un post pentru mine? Zău aşa, 
Walter... 

Walter nu-i răspunse. 

— Nu am fost în Afganistan înainte de 1996, zise Wells 
tărăgănat. Nu m-am dus în Afganistan decât la ordinul Agenţiei 
Centrale de Informaţii. 

— Şi cum ai ajuns în Afganistan? 

— Cu avionul până la Islamabad, cu maşina până la graniţă. 
Ruta obişnuită. 

— Ce acoperire ai avut? 

— NOC. Acoperire neoficială. Era termenul CIA pentru agenţii 
care aparent nu aveau legătură cu guvernul SUA, spre deosebire 
de agenţii care erau angajaţi ai Departamentului de Stat sau al 
altei agenţii federale. Foarte NOC. Eram un turist cu rucsac, un 


biet fumător de iarbă. 

— Ţi-a fost frică? 

Wells râse: 

— Eram prea prost ca să-mi fie frică. 

— Cineva de la Kabul ştia că o să vii. 

— Parcă am mai vorbit despre asta. 

— Ai avut legături cu Al Qaeda 
misiune. 

— Nici măcar nu auzisem de Osama bin Laden până la prima 
mea excursie acolo. g 

Răspunsul lui Wells păru să-l mulțumească pe Walter. Il plimbă 
pe Wells printre amănuntele acelei prime călătorii la Kabul şi la 
Kandahar. Wells răspundea mecanic şi vedea Afganistanul în 
memorie. Mirosul dulce şi persistent al cărnii de capră friptă la 
proţap, geamătul unui cal epuizat pe care-l biciuiseră până la 
moarte fiindcă nu mai putea trage carul. Afganii, atât de 
ospitalieri şi atâta de cruzi. 

Walter pocni din degete şi-l trezi pe Wells din reverie: 

— Fii atent! 

— Pot să beau apă? 

Wells n-ar fi vrut să-i ceară ceva, dar îi era foarte sete. Walter 
scoase o sticlă din geantă şi Wells o goli pe nerăsuflate. Pentru 
prima dată simţi că semănau. Erau amândoi profesionişti şi îşi 
făceau datoria. Sigur, Walter chiar asta dorise. 

* 

— Şi ce ai făcut la Kabul când te-ai dus prima oară? 

— Am încercat să recrutez. Fără succes. 

— Ce nu a mers? _ 

— De unde să încep? în primul rând nu vorbeam paştu. In 
conformitate cu legile americane, nu aveam voie să recrutez pe 
nimeni care nu era curat ca lacrima. Îţi aduci aminte ce genială a 
fost ideea Agenţiei? Ce naiba, aveam 27 de ani şi trebuia să-i 
păcălesc pe tipii ăia care se minţeau unii pe alţii de mii de ani. 

— N-ai reuşit să recrutezi măcar un singur agent. 

— Nici nu am încercat. M-aş fi deconspirat şi m-ar fi executat. 

Walter se apropie de Wells. 

— Când ti-au spus despre 11 Septembrie? 

Schimbarea bruscă a rutinei confortabile a interogatoriului era 
un truc vechi, dar eficient. Pulsul lui Wells se acceleră. 

— Am aflat după, ca noi toţi. 


A 


ncă înainte de prima ta 


— De ce nu ai avertizat Agenţia înainte? Pretenţia că n-ai auzit 
un răspuns negativ era alt truc vechi de când lumea. 

— Ţi-am spus că nu am ştiut dinainte. 

— Deci ai dat greş. 

— Da, am dat greş. 

— Care a fost rolul tău în atacurile de la Los Angeles? 

— Nu am fost implicat în ele. 

Walter se apropie şi se uită la monitor. 

— Minti. 

— Nu mint. 

— Cutia zice că da. 

— Atunci s-a stricat. 

— Când ai intrat în Statele Unite? 

— Acum cinci zile. 

— lar minţi. 

— Nu. 

— Câţi oameni ai omorât? 

— Aproximativ cincisprezece. 

— Aproximativ? se răsti Walter. 

— Nu ţin o contabilitate exactă. 

— Americani? 

— Nu. 

— Câţi americani, John? 

— Niciunul. Niciodată. 

Acum întrebările se succedau rapid. 

— Dar vrei să omori americani. 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Cum? 

— Asta face Al Qaeda, nu-i aşa? lar tu eşti agent Al Qaeda. 

— M-am infiltrat în Al Qaeda din ordinul Agenţiei. 

— Agenţia ţi-a ordonat să te converteşti la Islam? 

— Nu. 

Walter se apropie şi mai mult de Wells: 

— Al Qaeda are arme de distrugere în masă? 

— Nu cred. 

— Nu crezi? 

Walter îi vorbea de parcă Wells era un puşti de cinci ani rebel 
şi nu prea isteţ. Îi venea să se ridice de pe scaun şi să-l facă 
bucăţi pe Walter, dar îşi păstră calmul. 


— Da, obţinerea armelor este o prioritate pentru ei, dar n-am 
găsit nicio dovadă că le-ar fi obţinut. 

— Ai fost infiltrat în Al Qaeda atâţia ani şi nu cunoşti stadiul 
programelor lor de înarmare? 

— Programele astea au fost de la bun început separate de 
restul operaţiunilor, iar după ce am pierdut baza din Afganistan 
ne-am împrăştiat. Dacă vrei, pot să-ţi dau detalii. 

— Nu eşti un agent prea bun, ce zici? 

— Nu prea. 

— Sau eşti un agent dublu. 

Wells se ridică, îşi smulse electrozii şi brăţara. Uşa se deschise 
şi în cameră intră Dex, cu mâna pe pistolul lui de 9 mm. 

— Linişteşte-te, zise el. 

Wells se aşeză. 

_ — Spune-i lui Vinny că micul lui show a luat sfârşit, zise el. 
Intreabă-mă orice vrei, fă-mă prost, dar nu-mi mai spune că sunt 
trădător. 

Wells începu să se plimbe prin cameră. Dex se aşezase pe 
colţul biroului, cu mâna pe pistol. 

— A, şi lasă-mă să ghicesc: nu cumva execuţii ordinele? adăugă 
Wells. 

* 

În camera alăturată, Exley şi Shafer urmăreau testul prin 
geamul-oglindă împreună cu alt examinator, Regina Burke, care 
vedea rezultatele în timp real. 

Pe măsură ce interogatoriul avansa, Regina, o femeie scundă 
cu ochelari mult prea mari, se apleca tot mai mult spre ecran. 
Din când în când, selecta cu mouse-ul una din liniile care apăreau 
pe monitor. Exley ar fi vrut să poată vedea diagrama 
răspunsurilor, dar nu trebuia să fii specialist în detectorul de 
minciuni pentru a-ți da seama că Walter intrase în sufletul lui 
Wells. 

Când Wells izbucnise, Regina ridicase receptorul: 

— Poţi să-l informezi pe domnul Duto că subiectul a întrerupt 
examinarea? Făcu o pauză. Mulţumesc, zise ea şi închise. Vinny 
va fi aici în câteva minute. 

Intră Walter. 

— Deci? întrebă Shafer. 

— Spune adevărul, zise Regina. 

— Aşa e, spuse Walter. 


— Cât de siguri sunteţi? interveni Exley. 

— Niciodată nu poţi să fii sigur sută la sută, spuse Regina, dar 
răspunsurile lui sunt consecvente din punct de vedere psihologic. 
Nu s-a interiorizat sub presiune, ceea ce ar face oricine încearcă 
să mintă. 

— Dacă minte, atunci este extrem de abil, zise Walter. Eu cred 
că e loial. 

Exley se întoarse spre Wells, care se uita ţintă la geamul- 
oglindă, preocupat şi fără urmă de zâmbet. Din când în când se 
plimbase prin cameră, alunecând cu paşi mari dintr-un colţ în 
altul, sub privirea atentă a lui Dex. Cu câteva săptămâni în urmă, 
Exley îşi dusese copiii la Grădina Zoologică din Washington. 
Acum, în timp ce se uita la Wells, recunoscu în el furia controlată 
a unui tigru care-şi măsoară cuşca. Dacă nu avem grijă, e posibil 
să nu-şi mai poată controla furia prea mult timp, se gândi ea. 


Duto se înfurie când auzi de la Walter concluziile examinării: 

— L-ai lăsat să se oprească? Îi laşi pe tipii de pe scaun să-ți 
spună ce ai de făcut? 

— Nu apare nimic, spuse Walter. Nu minte. 

— Poate că e prea bun pentru tine. Poate că are nevoie de un 
mediu mai coercitiv. 

Coercitiv. Cuvântul magic. Coercitiv înseamnă săptămâni fără 
somn într-o celulă atât de mică încât trebuie să stai în picioare, 
privaţiune senzorială într-o cameră fără ferestre, în beznă totală, 
până când încep halucinaţiile. Coerciţia nu poate fi numită 
tortură, dar nici departe nu este. 

Exley se hotărî să intervină chiar în clipa aceea sau să-şi dea 
demisia: 

— Vinny, nu poţi să faci asta, zise ea pe un ton calm. 

— Ţi-am cerut cumva permisiunea? 

— Uiţi că e cetăţean american şi că este ilegal. Poate să ne 
ajute. 

— Hai să fiu mai clar, spuse Duto. Ani de zile nu ne-a trimis 
nimic. Şi chestia asta cu Islamul este picătura care a umplut 
paharul. 

— E singurul agent pe care l-am infiltrat în Al Qaeda, insistă 
Exley. 

— Nu prea mai e infiltrat. Poate că minte când spune că s-a 
întâlnit cu Zawahiri. Şi chiar dacă ar fi aşa, ce a obţinut? Nişte 


bani şi un bilet până acasă? Nu au încredere în el şi nici eu nu 
am. 

Duto tocmai le dezvăluise adevăratul motiv pentru care era 
atât de dur cu Wells, îşi spuse Exley. Nu-i păsa dacă Wells 
rămăsese loial. Nu-i păsa de sacrificiile pe care le făcuse Wells. In 
ochii lui, Wells ratase şi Duto ar fi făcut orice pentru a sta 
departe de ratare. 

— Vinny, forţa este inacceptabilă, spuse Shafer. 

— Inacceptabilă pentru cine? 

— Las-o baltă! 

— Şi cui o să mă pârăşti, Ellis, spuse Duto dezgustat, amicilor 
tăi de la Senat? Sau de la Washington Post? 

Se uită prin cameră, ca şi cum i-ar fi văzut pe Regina, pe 
Walter şi pe Exley pentru prima oară şi ar fi încercat să-şi 
imagineze ce vor spune dacă li se va cere să depună mărturie. 

— OK. Se întoarce la cutie, zise el. 

— Dar tocmai a trecut testul, interveni Shafer. De ce să nu 
purtăm cu el o discuţie prietenească mâine? Poate o să aflăm 
mai multe despre Khadri şi Farouk, poate că Wells reuşeşte să ne 
dea o descriere şi un nume. Poate că ştie mai multe decât îşi dă 
seama. 

— Mă îndoiesc. Este o recomandare oficială, Ellis? 

— Poţi să-i spui şi aşa. 

— Pune-o pe hârtie şi o s-o iau în consideraţie. De fapt, 
probabil că n-ar trebui să-l ţinem legat pe Wells. Ce părere ai, să- 
| lăsăm să vină şi să plece când vrea? 

Shafer era şocat şi Exley remarcă expresia lui. 

— Doar dacă este urmărit, spuse Shafer. Poate cu un dispozitiv 
de monitorizare. 

— Da, un dispozitiv de monitorizare, o să-i placă la nebunie. 
Adaugă şi asta în nota pentru mine. Se întoarse spre Walter. 
Vreau un raport complet despre examinarea lui. Mulţumesc. 

Duto ieşi. 

Exley era pe jumătate impresionată, pe jumătate dezgustată. 
Băieţii ăştia se jucau de-a birocraţia atât de dur, încât riscai să 
uiţi foarte uşor care era adevăratul inamic. Shafer obținuse 
controlul asupra lui Wells, dar Duto îl forţase să se expună pentru 
a repurta această mică victorie. 

Disputele interne nu aveau nicio importanţă pentru puștii care 
muriseră la L.A. 


— Hai să-l luăm pe băiatul nostru, zise Shafer. 
* 


Pe coridorul care unea camerele, Shafer se opri şi se aplecă 
spre ea: 

— Când intrăm, nu-i spune lui John că a trecut testul. Nu fi prea 
prietenoasă. 

— De ce? 

— Ai încredere în mine. Nu vreau să se simtă prea sigur de el. 

Păi, atunci de ce te-ai mai chinuit să i-l smulgi lui Duto? se 
întrebă ea. Dar Shafer nu avea intenția să-i spună, aşa că nu mai 
zise nimic. Se întâmplase ceva important şi tare ar fi vrut să afle 
despre ce era vorba. 

* 

În noaptea aceea, Shafer l-a mutat pe Wells la Washington, 
într-o casă sigură din cartierul Capitol Hill. De-afără arăta ca orice 
casă nu prea îngrijită din oraş. Inăuntru avea camere video şi 
sisteme de alarmă în fiecare încăpere şi toate erau monitorizate 
de Langley. Cu toate acestea, supravegherea nu îl deranja prea 
tare. Noaptea, ofiţerii care îl păzeau stăteau afară şi Wells purta 
o brățară electronică la gleznă pentru a fi localizat. 

În fiecare zi, Dex fi ducea cu maşina să vorbească cu Shafer şi 
cu Exley. Se purtau civilizat, dar nu erau prietenoşi. Nimeni nu 
mai pomenise de testul cu poligraful şi nici el nu întrebase nimic. 
Le explicase structura grupării Al Qaeda şi încercase să identifice 
membri ai organizaţiei în fotografiile suspecţilor supravegheați. 
Era sigur că nu-i arătau nimic nou sau cât de cât valoros. După 
ce menţionase accentul de Oxford al lui Khadri, Shafer îi arătase 
fotografiile tuturor studenților arabi care  frecventaseră 
universităţi britanice în ultimii douăzeci de ani. Nu apărea în 
niciuna. Numele Omar Khadri nu figura nici în baza de date a 
NSA, îi spuseseră ei. Indiferent cine era Khadri, avusese grijă să 
nu fie remarcat. Ceea ce demonstra că este foarte periculos. 

În sinea lui, Wells era furios că fusese prins în capcană. Nu 
menţionase şi nici nu verificase adresa de e-mail pe care Khadri o 
crease pentru el, de teamă că Agenţia ar fi folosit un eventual 
mesaj drept probă împotriva lui. Nu, aşa nu era bine deloc. 
Khadri nu avea încredere în Wells, pentru că altfel nu ar fi fost 
atât de reţinut în legătură cu planurile lui. Wells trebuia să-i 
câştige încrederea, deşi îi era groază să ghicească ce urma să 
facă în acest scop. lar Khadri pusese la punct un plan nou care 


putea fi realizat şi fără aportul lui Wells. Trebuia să descopere 
toată reţeaua lui Khadri dintr-un foc şi numai cineva din interior 
putea face asta. Ca să-l învingă pe Khadri, avea nevoie de 
libertate de mişcare, exact ce-i lipsea în acest moment. 

Exley şi Shafer nu îi spuseseră prea multe nici despre ancheta 
privitoare la atacurile de la Los Angeles, dar nici nu avea rost să-i 
întrebe. Ştirile din ziare îi demonstrau că nu mergea prea bine. 
Washington Times şi Washington Post erau pline de comentarii 
ale unor agenţi FBI care ţineau să-şi păstreze anonimatul şi care 
sublimaseră cât de dificil este un caz în care făptaşii nu pot fi 
identificaţi şi cu atât mai puţin interogaţi. Poliţia descoperise că 
maşinile în care fuseseră transportate bombele proveneau de la 
nişte depozite din California centrală, dar urmele păreau să se 
oprească acolo. 

La CNN şi Fox News vorbeau aceleaşi figuri, care acuzau FBI-ul 
şi Agenţia că nu reuşiseră să prevină atacurile şi dezbăteau la 
nesfârşit semnificaţia lor: erau începutul unui nou val de terorism 
sau doar o lovitură izolată? Wells era aproape sigur că ştie 
răspunsul la această întrebare. Şi totuşi, după o săptămână de 
şoc general şi de monumente improvizate, majoritatea oamenilor 
- mai ales cei care nu locuiau în sudul Californiei - începuseră să 
nu se mai gândească la atentate. 

„Îmi pare bine că n-a fost mai rău”, declarase un bărbat într-un 
interviu pentru Washington Times. „lată preţul pe care trebuie 
să-l plătim pentru că suntem americani.” Individul n-ar mai fi 
făcut pe cavalerul nobil dacă ar fi ştiut ce se petrecea la CIA şi la 
celelalte agenţii care teoretic trebuiau să-l apere, îşi spusese 
Wells. Pierderea de timp, birocraţia, ineficienţa... Atacurile n-ar fi 
trebuit să reuşească. Puteau fi prevenite. Şi în loc să dea o mână 
de ajutor, el stătea frumos acolo, într-o casă liniştită, şi nu făcea 
absolut nimic, asta pentru că nu-l pupase în fund pe Vinny Duto. 

După două săptămâni infructuoase, se hotărî să rupă tăcerea. 
Poate că greşea, dar ce soluţie mai avea? Dacă primise deja un 
mesaj de la Khadri şi un nou atac era iminent? 

* 

Era jumătatea lui aprilie şi în Washington înfloreau cireşii. 
Furtunile violente care se abătuseră asupra oraşului anunțau 
sosirea unei veri toride, dar vinerea asta era cam răcoroasă 
pentru mijlocul primăverii. Wells îşi puse o jachetă înainte să iasă 
din casă şi porni spre vest, spre Capitoliu. Avea în mână o pungă 


de hârtie în care erau un ciocan şi o şurubelniţă pe care le 
cumpărase cu o zi în urmă. O berlină Ford neagră, parcată câteva 
case mai încolo, se ţinea după el de fiecare dată când ieşea. Lao 
stradă mai jos, alt Ford începu să-l urmărească. 

Wells se plimbase prin cartier în fiecare noapte de când Shafer 
îl adusese acolo şi era sigur că supravegherea se rezuma la ceea 
ce vedea: nu-l urmăreau trecători, maşini sub acoperire, trăgători 
de elită sau femei frumoase. Aproape că se simţea jignit. Nu 
păreau să ştie sau să le pese cât de uşor putea să scape de ei. Işçi 
cumpără o Coca-Cola de la un magazin non-stop de pe Strada A, 
apoi se întoarse acasă cu Fordurile după el. 

Era aproape zece. Wells se opri pe treptele din faţa casei şi 
aşteptă să apară taxiul potrivit. Capitol Hill nu se umpluse de 
lume bună şi în zona de est, unde se afla el. Din când în când 
trecea câte un întârziat care-şi plimba câinele, dar în rest strada 
era pustie. La ferestrele de peste drum. Televizoarele străluceau 
în nuanţa aceea ciudată de albastru. Wells îşi bău Coca-Cola şi le 
zâmbi agenţilor din Ford, stăpânindu-se cu greu să nu le facă cu 
mâna. Se simţea exact ca un copil care se pregăteşte să sară 
pentru prima oară de la trambulina mare. 

* 

Un taxi cu ferestre fumurii trecea agale pe stradă. Perfect. 
Wells îi făcu cu mâna. 

— Pot să mă aşez în faţă? 

Şoferul, un afro-american de vreo cincizeci de ani, îl măsură cu 
privirea. La radio se transmitea meciul Qrioles-Red Sox care 
ajunsese la manşa a unsprezecea. 

— Sigur. Ai grijă de pălăria mea. 

Pe scaun era o pălărie de fetru maro. Wells se strecură 
înăuntru. 

— Încotro? 

— La East Cap, pe Benning. 

— Dă-te jos! 

East Cap, la câţiva kilometri spre est pe celălalt mal al râului 
Anacostia, era unul dintre cele mai sărace cartiere din 
Washington şi mai toate casele erau proprietatea primăriei. 
Taximetriştii nu voiau în ruptul capului să meargă acolo, nici 
măcar în timpul zilei. 

Wells îi întinse o bancnotă de 20 de dolari. 

— O să-ţi mai dau. 


Tipul se uită la el bănuitor. 

— Cauţi cocaină? 

— Nu. 

— Bine, oricum nu o să te ajut s-o cumperi. 

— Jur că nu e vorba de droguri. 

— Fete? 

— Nici fete. 

O luară din loc. 

— Cum te cheamă? întrebă Wells. 

— Walter. 

Wells începu să râdă fără să vrea, un fel de lătrat scurt şi 
ascuţit. 

— Am un nume caraghios? 

— Nu, dar tocmai am cunoscut alt Walter şi nici el nu are 
încredere în mine. 

— Eşti cam ciudat, omule. 

La radio, un tip de la Orioles tocmai reuşise o dublă. 

— ii cu Orioles în Naţionale? întrebă Wells. 

— Ţin cu echipa asta de prea mult timp ca să mai schimb. Tu? 

— Să ştii că eu ţin cu Red Sox. Dar îmi plac şi alte manşe din 
orice meci. 

— Oricum sunt mai buni decât Yankees. 

Au ocolit stadionul RFK până la viaductul care traversează 
Anacostia şi 295, autostrada aglomerată care merge de-a lungul 
râului. Fordurile îi urmăreau. Traficul de vineri seara din East Cap 
era dens în ambele direcţii şi Wells se bucură să vadă că era aşa. 

— Ştii că ne urmăreşte cineva? 

Wells îi mai dădu o hârtie de 20 de dolari: 

— Sunt doi, prieteni de-ai mei. Jucăm un joc. 

— Un joc, spuse Walter uitându-se la Wells. 

— Da, l-am numit „Scapă de el”. 

— N-am chef de rahatu' ăsta. 

— Ce-ai zice de un sutar? 

Walter îşi descheie haina şi-i arătă lui Wells un revolver vechi. 

— Începi să mă enervezi. 

Wells clătină din cap: 

— N-ai vrea două sutare? Cam asta-i tot ce am. 

leşiseră de pe viaduct şi se aflau pe deal. Walter îl privi 
insistent pe Wells: 

— Omule, te urci aşa în taxiul meu... Nu eşti poliţai. 


— Dacă vrei mă dau jos chiar acum. 

Walter îşi ţuguie buzele. Părea că dă cu banul în minte. Apoi 
încuviinţă: 

— OK, un sutar. Încotro? 

— Cât de bine cunoşti East Cap? 

— Cred că mai bine decât tine. Acolo am crescut. 

Se apropiau de semaforul de la intersecţia dintre East Capitol 
şi Benning. In faţă şoseaua urca pe alt deal, dincolo de care 
începeau cele mai mizerabile proiecte imobiliare ale oraşului. În 
dreapta era un parc năpădit de buruieni care arăta mai degrabă 
ca o pădure urbană şi care atârna peste drum ca un vis urât. Pe- 
aici or fi şi balauri, îşi zise Wells. 

— OK, mergi pe East Capitol şi treci rapid de stop. Când 
ajungem în dreptul şantierelor, caută o breşă în trafic la care ei 
nu pot să ajungă. Ai mare grijă. la-o la stânga printre maşini. 
Când n-or să ne mai vadă, eu cobor. Nu-mi ia decât trei secunde. 
Inchide portiera şi pleacă mai departe. Dacă te reperează, trage 
pe dreapta, dar nu imediat. 

— O să cobori din mers... 

— Nu-ţi face probleme. 

Ajunseră la stop. Fordurile erau la două maşini în spate. Wells 
scoase şurubelniţa, o băgă sub brăţara de la gleznă şi o răsuci. 
Plasticul se îndoi şi cedă. 

— Ce naiba-i asta? spuse Walter. 

— Era un cântec prin anii '90, nu mai ştiu sigur, zise Wells, mai 
mult pentru el decât pentru Walter: „Timpul e tot norocul care îţi 
trebuie”. 

Walter clătină din cap, dezgustat: 

— Hai, şefu', dă-mi sutaru'. 

Şi Wells i-l dădu. Culoarea semaforului se schimbă şi Walter 
demară. 

* 

Wells se rostogoli din taxi cu punga de hârtie în mână. Ateriză 
frumos pe un umăr şi se ridică în genunchi, apoi se târî în spatele 
unui Jeep Cherokee destul de rablagit. Taxiul dispăru. Walter 
închisese portiera imediat. Cele două Forduri ajunseră în dreptul 
lui, semnalizând cu girofarurile, dar fără să-şi folosească sirenele. 
Apoi trecură şi ele. 

Jeepul era acceptabil şi nu avea alarmă. Wells lovi cu ciocanul 
geamul de la portiera din dreapta-faţă până îl sparse. Îl mai lovi o 


dată ca să mărească gaura, apoi îşi băgă mâna înăuntru şi 
deschise portiera şoferului. Alergă în partea cealaltă şi se 
strecură înăuntru. Deschise coloana de direcţie cu şurubelniţa şi 
împleti două cabluri electrice. Motorul porni la a doua încercare. 
Se uită de-a lungul străzii. Fordurile nu se mai vedeau. Acceleră 
şi plecă de acolo. 

* 

Sună la apartamentul lui Exley de la un public de pe 
Massachusetts Avenue. 

— Alo, spuse ea după ce telefonul sunase doar de două ori. 

Vocea ei era liniştită şi uşor răguşită. Fuma când Wells o 
văzuse ultima dată, dar între timp probabil că se lăsase. 

— Eu sunt. 

— John? 

— Coboară peste cinci minute. 

Inchise imediat. Făcuse o prostie. La ora asta trebuia să fie în 
drum spre New York. Acolo urma să scape de Jeep, să ia banii pe 
care-i ascunsese şi să se urce într-un Greyhound care să-l ducă la 
Atlanta fără să mai treacă prin D.C. Exley putea să dea un simplu 
telefon şi să-l oprească. Dar voia să-şi ia rămas-bun de la ea. 
Simţea nevoia să creadă că mai exista măcar un om în care 
putea avea încredere. 

* 

Exley se apropia de Jeep. Îi deschise imediat portiera şi-i 
întinse o mână. 

— Atenție la geam. 

Incercase să măture toate cioburile, dar nu reuşise. Constată 
oarecum surprins că purta o fustă scurtă care nu-i acoperea 
genunchii. Ar trebui să poarte mai des fustă, se gândi el. Poate 
că şi talibanii ar fi de acord. Poate că nu. 

Exley curăţă cu grijă cioburile şi se aşeză repede pe scaun. 
Wells demară şi porni pe Strada 13 spre nord. 

— Ai furat-o? î 

— Am împrumutat-o. li arătă talonul Jeepului: Presupun că-i 
datorez câţiva dolari lui Elizabeth Jones. 

— Unde mergem? 

— Nicăieri. Pur şi simplu am vrut să te văd. Doar un minut. 

— Unde mergi, atunci? 

— Departe. 

— John... 


* 


Şi deodată Exley înţelese. Shafer aranjase toată chestia asta, 
la fel cum aranjase şi accesul lui Wells în taberele de instrucţie cu 
ani în urmă. Shafer ştia că Duto, din prostie sau din invidie, va 
încerca să-l oprească pe Wells să acţioneze. Il preluase deci pe 
Wells, apoi îl lăsase să fiarbă în suc propriu până când pricepuse 
că nu mai are nicio şansă dacă nu evadează. lată de ce nu-i 
spuseseră că a trecut testul şi de ce îl ţinuseră la distanţă. lată 
de ce Shafer îl plasase într-o casă a Agenţiei şi nu într-un loc mult 
mai bine păzit. Era singura modalitate de a-l constrânge pe Wells 
să evadeze. 

— E prea riscant, spuse Exley cu voce tare, ce faci dacă Duto 
îşi cheamă câinii? 

Dar nu avea de ce să-i cheme. Ştia că Wells nu e periculos şi ar 
fi fost fericit să-l vadă pe Shafer cum se perpeleşte din cauză că- 
şi pierduse căţeluşul. 

— Ştiu ce fac, spuse Wells. 

Chiar ştii, John? se întrebă Exley. Îi puse mâna pe braţ. 

x 


La atingerea ei, Wells simți impulsul să oprească jeepul 
imediat şi s-o aibă chiar acolo, la marginea străzii. Şi ce dacă i-ar 
fi văzut cineva? N-aveau decât să cheme poliţia. Langley ar fi 
plătit cauţiunea pentru amândoi. 

— Spune-mi o poveste, zise el. 

Trebuia să se relaxeze. Să-i mai audă vocea puţin înainte să 
plece. 

Ea îi luă mâna şi i-o strânse. 

— Ce fel de poveste? 

— Orice poveste. Ce vrei tu. Ceva personal. 

Exley se întrebă ce i-ar putea povesti. Muncea de dimineaţă 
până seara. Să-i spună cum ţipase fiul ei la ea ultima oară când îl 
văzuse şi-o anunţase că-i place mai mult de Randy decât de ea? 
Să-i spună că lăsa aprins radioul din dormitor, pe postul de sport, 
nu pentru că-i păsa de meciurile din liga naţională, ci pentru că-i 
făcea bine să audă un glas de bărbat dacă se trezea la 3 
dimineaţa? 

— Vrei o poveste, spuse ea. OK. Înainte să-şi dea seama ce 
spune, începu să turuie: În noaptea când mi-am pierdut 
virginitatea, tocmai împlinisem cincisprezece ani... 

— La cincisprezece ani? 


Wells părea nervos. Nu ştia în ce intrase. Şi nici măcar ea nu 
era sigură că ştie. Nu mai povestise nici unui bărbat istoria asta, 
nici chiar fostului ei soţ. 

— Chiar vrei să-ţi spun? 

Voia să-i spună. 

— Te rog. 

— În fine, aveam cincisprezece ani. Ai mei n-o duceau prea 
bine. Tata era de când lumea un băutor de calibru mare, dar 
atunci începuse să sară peste cal. l-au mai trebuit cinci ani până 
să se prăbuşească, dar ştiam bine unde va ajunge. Fratele meu 
Danny tocmai fusese dat afară de la U.C.L.A. | se părea că aude 
voci şi îl pocnise pe colegul lui de cameră cu o sticlă de Tabasco. 

— Cu o sticlă de Tabasco? 

Exley râse, dar nu din toată inima. 

— Ştiu că pare ridicol, dar nu era o sticluţă cum vezi în 
restaurante. Era ditamai sticla cu care puteai să răneşti serios pe 
cineva. L-au acuzat de agresiune cu circumstanţe agravante şi ar 
fi ajuns la închisoare dacă nu-l convingeam pe judecător că e 
schizofrenic. Chiar aşa era. 

— Nu ştiam că ai un frate, Jenny. 

— S-a sinucis la câţiva ani după povestea asta. Nu-mi place să 
vorbesc despre el. 

Wells încetini şi-i puse mâna pe umăr: 

— Doamne, Exley. 

— Cam toţi schizofrenicii se sinucid. Asta e. Pur şi simplu n-a 
mai suportat. 

Îi dădu mâna la o parte. Continuau să meargă pe Strada 13 
spre nord. Blocurile cu apartamente se transformaseră în căsuțe 
cu etaj care nu se mai deosebeau una de alta în noapte. 

— Trebuie să mă laşi undeva cât mai repede, zise ea. Or să mă 
caute să-mi spună că ai plecat şi or să se întrebe dacă nu e şi 
vina mea. Să-ţi spun restul poveştii sau nu? 

— Mai vrei s-o spui? 

— Da. E ciudat, dar vreau. 

Nici ea nu ştia de ce, sau poate că ştia. Pentru că era o 
poveste senzuală şi iraţională în acelaşi timp. Şi pentru că i-o 
spunea lui, îi făcea acest dar numai lui, şi era mult mai intim 
decât orice altceva. 

— Prin urmare, aveam cincisprezece ani, chiuleam de la 
şcoală, fumam iarbă şi făceam pe nebuna. Mă îmbrăcam în 


negru. Mă rog, tot tacâmul. Ştii cum e: un frate nebun, un tată 
beţiv şi o mamă pe care o ignoram, deşi făcea tot ce putea. ŞI 
mă hotărăsc cu două săptămâni înainte de ziua mea de naştere 
că nu o să mai fiu virgină şi la şaisprezece ani. În niciun caz. Un 
plan măreț, nu, John? 

— Norocul băiatului ăluia. 

— Dar nu-i aşa. Nici măcar nu aveam un prieten pe-atunci. Şi 
nici nu voiam să mă duc cu un licean. Voiam numai un bărbat. 
Unul care să mi-o tragă la meserie. Nici nu ştiam ce naiba 
însemna asta, dar prietenele mele, fetele cu care chiuleam, 
vorbeau mereu de tipi care le-o trăgeau la meserie. Bineînţeles, 
poate mai şi minţeau. Poate că totul era o minciună şi eu ştiam 
că era aşa. Poate că nu erau numai minciuni. În orice caz, cu o 
săptămână înainte de ziua mea de naştere, Jodie, care era mai 
mare decât mine cu câţiva ani, cea mai drăguță dintre prietenele 
mele, mi-a spus că se duce la o petrecere în Oakland, pe ţărmul 
celălalt al golfului. Mi-a zis să vin şi eu. Apoi, a doua zi, mi-a spus 
că nu poate să mai meargă, dar am convins-o să-mi dea adresa. 
l-am zis mamei că mă duc la un concert şi-mi amintesc că eram 
extraordinar de fericită. Am minţit-o pe biata mea mamă, m-am 
fardat şi m-am dus. 

Wells încetini. 

— Te superi dacă încerc să-mi imaginez cum arătai atunci? 

— Arătam bine. Acum, când am îmbătrânit şi arăt ca o babă, 
pot s-o spun de-a dreptul: arătam extraordinar. Şi purtam o fustă 
mini şi cizme. Mama, săraca, avea prea multe pe cap, altfel nu 
m-ar fi lăsat să ies din casă. 

— Nu ai îmbătrânit, Jenny. 

— Eşti drăguţ. Bun, m-am urcat în cursa rapidă spre Oakland, 
pentru că nu aveam încă permis. Am început să mă plimb prin 
mahalaua aia şi mi s-a făcut frică - asta se întâmpla înainte ca 
fiecare bucăţică de teren din Bay Area să coste un milion de 
dolari, dar până la urmă am găsit locul. Era o petrecere 
zgomotoasă, cu muzica la maximum. O petrecere grozavă într-o 
casă mare şi dărăpănată. Erau şi studenţi de la Berkeley, şi 
masteranzi şi câţiva tipi din zonă care veniseră cu bicicleta. Aşa 
era în Oakland atunci. Dacă dădeai o petrecere, îi invitai şi pe 
vecini. Fetele erau ceva mai tinere, dar măcar la liceu. Mi-am luat 
o bere şi am tras câteva fumuri de iarbă dintr-un tub care avea 
cel puţin un metru. Şi m-am apucat să-l caut pe Făt-Frumos. 


— Jenny... 

— Prea târziu, lasă-mă să termin. 

Simţea că se îmbată cu mărturisirea ei sordidă, dar ştia că 
trebuie să-i spună tot. Ca să-l provoace, ca să-l excite, nici ea nu 
ştia prea bine de ce. 

— Am văzut un tip înalt, blond, super, drăguţ. Nu era un tip 
dur. Avea poate 21 sau 22 de ani. M-am apropiat, dar înainte să 
ajung la el a apărut un individ într-un tricou negru şi m-a luat de 
braţ. Avea câteva tatuaje. Stătea lipit de mine. M-a întrebat dacă 
vreau o bere sau ceva mai tare şi a început să mă lingă cu limba 
pe gât în timp ce-mi spune asta. Am reuşit să scap de el şi mă 
duc la surfer. Şi blondul a fost de acord şi într-o jumătate de oră 
l-am dus într-un dormitor de la etaj şi ne-am apucat de treabă şi 
e bine şi e meserie şi eu îi spun ceva stupid, de genul „Bag-o 
înăuntru, frumosule! El s-a uitat la mine şi mi-a zis: „Poftim?” 
Apoi s-a uitat iar la mine şi m-a întrebat: „Câţi ani ai?” A ieşit 
urgent pe uşă şi a mărit pasul când am strigat: „Vreau să mă fuţi. 
Nu mai vreau să fiu virgină”. 

— Până la urmă nu ţi-ai pierdut virginitatea în noaptea aia. 

— Las-o pe fata asta să termine, John. Aşa că m-am dus jos şi l- 
am găsit pe Mister Tatuaj. l-am spus: „Parcă ziceai ceva despre o 
bere?” Şi după exact zece minute mi-a tras-o pe masa de biliard 
de la subsol, şi mi-a tras-o la meserie, cu un prosop sub mine. 
Asta fusese singura lui grijă în legătură cu virginitatea, să nu 
pătez fetrul de pe masă, pentru că îi cunoştea pe „tipii care au 
închiriat casa”. Şi a ţinut-o aşa cam cinci minute, dar pentru mine 
a fost mult mai mult. Am avut noroc că mă excitasem după 
scena cu surfistul, altfel m-ar fi durut. A mai făcut-o o dată după 
câteva minute şi a fost mai bine. 

— Jenny... 

— Şi partea cea mai frumoasă abia acum vine: după ce a 
terminat a doua repriză şi-am umplut de sânge prosopul, şi-a 
scos prezervativul şi l-a pus lângă mine. Şi-a tras pantalonii şi a 
plecat fără să spună absolut nimic. 

* 

Wells oprise Jeepul la bordură. Începuse să plouă mărunt şi 
parbrizul ud transforma luminile străzii în halouri multicolore. Pe 
lângă ei treceau încet maşini conduse de femei sau bărbaţi care 
lucrau în malluri, în spitale sau în birourile din centru şi îşi vedeau 
de vieţile lor liniştite. Oameni pe care nu aveau să-i cunoască 


niciodată. 

De ce, Jenny? zise el în gând, dar aproape cu voce tare. De ce 
ai făcut-o? Se abţinu. O făcuse pentru că dorise s-o facă şi-i 
spusese pentru că dorise să-i spună. Cine era el s-o judece? 
Meseria pe care şi-o alesese nu-i dădea dreptul să-i facă morală. 

— Şi nu ai regretat că ai făcut-o? spuse în cele din urmă. 

Exley se aplecă spre el şi Wells îşi dădu seama că pusese 
întrebarea potrivită. 

— Nu, nu mi-a părut rău, dar n-am mai făcut aşa ceva 
niciodată. E ca acidul. E de-ajuns o singură picătură, şi pătrunde 
adânc. Adevărul este că i-am dăruit ceva individului, deşi el şi-a 
imaginat că mi-a făcut un serviciu. Am făcut-o aşa cum am vrut. 
Ştiu că pare o prostie, dar aşa simţeam. Nu am mai vorbit cu el 
niciodată. Nici nu ştiu cum îl cheamă, deşi sunt sigură că l-am 
văzut la Berkeley, după câţiva ani, când mă întorceam de la 
facultate. Din fericire eram cu maşina şi mi-am continuat drumul. 
Asta este povestea mea pentru tine, John, şi sper să-ţi ţină de 
cald oriunde vei ajunge. 

Râse cu râsul acela al ei, răguşit şi grav. 

— Pot să te întreb ceva? 

— Gata cu poveştile! 

— Sper că nu ai venit la întâlnire în seara dinaintea plecării 
mele. 

— Nu, şi ştiam că nici tu nu vii. Ne tot ratăm şansele. lar acum, 
dacă nu vrei să te mai distrezi puţin cu Vinny Duto, ar fi mai bine 
să pleci. 

— JENNY... JENNIFER... 

Exley ştiuse ce voia s-o întrebe înainte ca el să rostească 
cuvintele. Poate că ştiuse înainte ca gândul să ia naştere în 
mintea lui. 

— Da, sigur. 

— Da, ce? 

— Am încredere în tine, John. Poţi să fii sigur de asta. Altfel de 
ce ţi-aş fi spus ce ţi-am spus? 

| se păru că el fusese pe punctul să-i răspundă, dar se 
răzgândise. Se aplecă spre ea şi o clipă crezu că o va săruta. 
Rămase aşa, nemişcată, fără să se apropie de el şi fără să se 
ferească, vrăjită, furioasă şi înspăimântată, dar mai ales 
nerăbdătoare. Un sărut cast, buze pe buze, care deveni fierbinte 
şi pasionat şi dulce, până când ea îşi luă inima în dinţi şi se opri. 


— Du-te, acum trebuie să pleci. 

— Uite, ştii parcul din Kenilworth în care sunt Grădinile 
Acvatice? zise el. 

Grădinile erau un parc naţional pe malul de est al râului 
Anacostia, în apropierea şantierului de unde furase Jeepul. 

— În East Cap? 

— Dacă am nevoie de tine, o să-ţi las un mesaj care conţine 
cuvântul swimminglyi?. Voi fi acolo. 

— Dar dacă eu am nevoie de tine? 

Wells nu-i răspunse. Exley îl mângâie pe obraz. El îşi ridică 
bărbia, de parcă aştepta binecuvântarea. 

— Ai grijă de tine, John. 

El rămase tăcut. În cele din urmă, izbucni în râs, un râs trist: 

— Pe curând. 

Exley se dădu jos din maşină. Wells ezită, apoi porni motorul şi 
plecă. Ea urmări Jeepul până când nu-l mai văzu, dar continuă să 
se uite. Ca şi cum ar fi putut să-l aducă înapoi dacă rămânea 
nemişcată, îşi dorea din tot sufletul să fie şi ea în Jeepul acela. 

Pe curând, John. 

Te rog. 


13 Fără greutate, fără efort, cu succes (engl.). (N. tr.) 


Partea a doua 


Credincioșii 


Bagdad, Irak 


La staţia de radio a batalionului, Compania A folosea numele 
de cod „Câinele turbat”. De exemplu: „Câinele turbat 6 către 
Vipera 6, ne mişcăm, over”. Celelalte companii din Batalionul 2, 
Regimentul 7 cavalerie, unitatea blindată care apăra zona de 
nord-vest a Bagdadului, îşi găsiseră nume de cod care se 
potriveau cu litera indicativului lor. Compania B îşi zicea Vipera 
(Compania C alesese Comando după ce încercase o vreme 
Crusader!*). 

Dar nimeni din Compania A nu găsise un blestemat de cuvânt 
ca lumea care să înceapă cu A, cu excepţia unora cum ar fi 
„anarhist” care, la fel ca termenul „cruciat”, desemna un concept 
nepotrivit. O vreme, cei de la Compania A îşi ziseseră „Câinii 
afurisiţi”, dar suna ca dracu’. Apoi „Câinii turbaţi afurisiţi”, dar 
era şi mai rău. În cele din urmă, Jimmy Jackson, căpitanul 
Companiei A, renunţase la aliteraţie şi le spusese: „Câinele 
turbat” va fi porecla companiei”. Excelent, se gândise J.C. 
Ramirez. Tot auzind în staţie „Câinii turbaţi afurisiţi 6 către Câinii 
turbaţi afurisiţi 2” simţea că înnebuneşte. 

Sus, în hamul mitraliorului din Humveeul căpitanului Jackson, 
J.C. îşi ştergea sudoarea de pe faţă. Până acum crezuse că doar 
în Texas te topeai, dar vara din Irak era cu totul altceva. Soarele 
tocmai apusese, dar tot erau aproape patruzeci de grade. ŞI 
armura de corp nu-l ajuta, dimpotrivă. Obişnuia să bea patru litri 
de apă pe zi şi nu simţea nevoia să urineze, fiindcă transpira şi 
ultima picătură. Deşi se îndopa ca un porc, pierduse cam zece 
kilograme în nouă luni de zile. Dieta Bagdad. Uniforma flutura pe 
el. 

„Nu vă dau destulă mâncare acolo?” îl întrebase maică-sa când 
ajunsese acasă la El Paso într-o permisie de două săptămâni, prin 
iulie. „Vă înfometează ca să economisească bani, nu-i aşa?” El îi 
spusese că haleala e OK, dar ea nu-l crezuse. Era gata să-i scrie 


14 Cruciat. (N. tr.) 


preşedintelui, dar reuşise până la urmă s-o liniştească. Mâncarea 
era un fleac, dar se concentrase asupra acestui subiect ca s-o 
distragă de la adevăratele probleme. Sau poate că era o mamă 
mexicană obişnuită care căuta un prilej să-l îndoape cu 
enchilada. 

Oricum, nu mai avea mult până să se întoarcă la ea şi la 
prietena lui. Doar câteva luni, şi n-o să mai vadă locul ăsta. Până 
când îi venea iar rândul. El era prima oară aici, dar mulţi băieţi 
din 2-7 veniseră a doua oară. Ca majoritatea soldaţilor americani, 
J.C. se gândea că războiul nu se va termina prea repede, orice ar 
fi spus politicienii. 

Era aproape 7.30. Aşteptau să-i dea drumul de aproape o oră. 
J.C. se plictisea; iar era una din alarmele alea false. Planificau 
câte patru raiduri, dar executau doar unul. 

— Pe cât că nu ne mai ducem? urlă el în jos la caporalul Mike 
Voss, şoferul. 

— Şi nu te surprinde că... 

Apoi îl văzu pe căpitanul Jackson care venea spre ei, şi mersul 
lui grăbit şi precis îl anunţă pe J.C. că la noapte aveau să iasă. 

* 


Humveeul rulă spre cele două plăci de oțel gros de două 
degete care serveau drept poartă principală a taberei Camp 
Graphite. J.C. îşi strânse vesta antiglont peste umeri şi scoase 
pistolul din tocul de la picior. ÎI curăţase abia ieri, dar îl verifică 
încă o dată, aşa cum făcea totdeauna înainte de a pleca în 
misiune. Metalul aluneca lin pe metal. Perfect. Băgă un cartuş pe 
ţeavă şi puse arma la loc. Nu că s-ar fi aşteptat să-l folosească. In 
fond, era un biet pistol de jucărie în comparaţie cu mitraliera de 
calibru 50 de pe acoperişul Humveeului şi cu atât mai mult faţă 
de tunurile de pe Bradleyuri sau cele de 120 mm de pe tancuri. 
Dacă cineva reuşea să treacă de toate astea, atunci era într- 
adevăr în rahat, cu pistol sau fără pistol. Dar ceva armament în 
plus nu strică niciodată. 

Trecură de poartă şi J.C. auzi la picioarele lui corul intonând 
Who let the dogs out!” pentru a suta oară: 


Who let the dogs out 
Woof-woof-woof-woof 


15 „Who let the dogs out”: „Cine a dat drumul la câini?”, o melodie pop 
interpretată de formaţia Baha Men. (N. tr.) 


Who let the dogs out 
Woof-woof-woof-woof 


Normal că băieţii de la Câinii Turbaţi aleseseră piesa asta drept 
imn oficial: o cântau de fiecare dată când plecau de la bază. J.C. 
încerca să-şi aducă aminte când fusese lansată melodia. Era într- 
a opta sau într-a noua? Probabil că într-a noua. Un zâmbet îi arcui 
colţurile buzelor. Cântecul ăsta stupid le purtase noroc. Niciunul 
dintre Câinii Turbaţi nu murise aici. 

Celelalte companii din 2-7 nu fuseseră la fel de norocoase. O 
maşină-capcană aruncase în aer un Humvee al Viperelor şi un 
lunetist îl împuşcase pe locotenentul Poley de la Commando şi 
reuşise să scape. Al naibii lunetist. Poate că în seara asta Câinii 
Turbaţi or să pună mâna pe el. 

Humveeul făcu slalom printre blocurile de beton care protejau 
poarta de intrare, apoi acceleră când ieşi pe o şosea largă, la 
vest de Grădina Zoologică acum lăsată în paragină. J.C. îşi 
concentră atenţia asupra Grădinii Zoologice, o ascunzătoare 
perfectă pentru indivizii dotați cu RPG-uri!€. Văzuse cu ochii lui că 
aici ambuscadele puteau surveni oricând şi oriunde. 

J.C. era mitralior. Camarazii lui îi spuneau că are cea mai grea 
misiune din toată armata: să stai într-un ham, să scoţi capul prin 
gaura din acoperişului Humveeului şi să mânuieşti o mitralieră 
care se roteşte la 360 grade... în zilele fierbinţi - adică în fiecare 
zi - se prăjea la soare. Când mergeau pe autostradă înghiţea praf 
şi motorină arsă, iar când se întorceau la bază scuipa 
ghemotoace de flegmă neagră. Plus că mitraliorii aveau feţele 
cele mai ridate. Cam la fel ca atunci când ţi se strânge curul de 
frică. Tancurile şi Bradleyurile aveau blindaje groase. Până şi 
Humveeurile aveau plăci de oţel şi geamuri groase antiglonţ. J.C. 
avea doar casca şi vesta care nu l-ar fi ajutat prea mult dacă 
trăgeau în el cu un RPG. 

Dar îi plăcea ce făcea. N-ar fi suportat să stea închis într-un 
tanc. Aici putea să observe din timp ambuscadele şi bombele. 
Trebuia să fie atent la multe, dar nu-şi putea permite să apese pe 
trăgaci când avea chef. Un artilerist din Compania C împuşcase 
un copil care avea în mână un pistol de jucărie, o greşeală pe 
care J.C. îşi jurase să n-o facă niciodată. Ştia cum trebuie să 
procedeze pentru a dispersa mulţimea fără să tragă un singur 


16 RPG: Rocket-propelled Grenade, aruncător de grenade. (N.tr.) 


glonţ şi putea deosebi uruitul greu al mortierelor de şuieratul 
mortal al grenadelor. Chiar şi ofiţerii îşi dăduseră seama că era 
cel mai bun mitralior din companie. Acum mergea totdeauna cu 
căpitanul Jackson. 

Humveeul făcu stânga pe „Santa Fe”, un bulevard care taie 
centrul Bagdadului de la est la vest. Bineînţeles că irakienii nu-i 
ziceau Santa Fe, aveau un nume hajj pentru el: Calea lui 
Mohammed sau cam aşa ceva. J.C: nu era prea sigur. Niciunul 
dintre ei nu vorbea araba, aşa că, din motive practice, batalionul 
botezase străzile cu nume de oraşe americane. 

Acum, uitându-se pieziş la soarele care apunea în timp ce 
convoiul se îndrepta spre vest, J.C. şi-ar fi dorit să ştie mai multe 
despre Irak. Prinsese câteva cuvinte arabe de la Salim, 
translatorul căpitanului Jackson, un puşti pe care Câinii Turbaţi îl 
porecliseră Harry pentru că purta ochelari rotunzi ca ai lui Harry 
Potter. Salim îl învățase că abu înseamnă „tată” şi umm 
înseamnă „mamă”. Putea număra până la zece: wahid, ithnien, 
thulatha... Salim îi spusese că haji - un cuvânt pe care îl folosea 
fiecare soldat american când se referea la orice din partea locului 
- nu era un cuvânt oarecare. Un haji era un bărbat care fusese în 
hajj, în pelerinaj la Mecca, o chestie importantă pentru băieţii 
ăştia. 

Chiar aşa fiind, J.C. se simţea mai tot timpul ca pe Lună. Nu 
înţelegea nimic din ţara asta. De ce purtau bărbaţii robe lungi 
care semănau cu nişte rochii? De ce se ţineau de mână? Şi cum 
era cu femeile? Il însoţise pe Căpitanul Jackson în casele 
irakienilor şi femeile parcă nici nu existau. Odată veniseră să-i 
servească cu ceai, dar de obicei se ascundeau în camerele din 
spate. Nu că J.C. ar fi încercat să găsească femei. Sergentul- 
major Holder, cel mai vechi din batalion, le spusese clar: să nu vă 
uitaţi după femei, să nu vorbiţi cu femeile şi niciodată, absolut 
niciodată să nu le atingeţi. 

In orice caz, irakienii erau destul de ospitalieri. Când 
căpitanului Jackson intra într-o casă, chiar şi cei care aveau doar 
o singură pereche de pantofi se grăbeau să-i ofere ceai şi Coca- 
Cola. Dar nu puteai avea încredere în ei. J.C. văzuse cum 
căpitanul îşi pierduse răbdarea după o întâlnire lungă cu unul 
dintre şeicii locali: „Nu-ţi cer decât să fii sincer cu mine, spune-mi 
adevărul”, spusese Jackson. După ce ascultase traducerea lui 
Salim, şeicul izbucnise în râs: „Adevărul? Eu păstrez adevărul 


pentru Allah.” 
* 

Humveeul se opri pentru că maşinile din față erau blocate într- 
o piață aglomerată. Voiau cu toții să ajungă acasă imediat ce se 
însera şi răpitorii şi insurgenții începeau să facă legea pe străzi, 
iar rechinii se plimbau în limuzine BMW negre cu geamuri 
fumurii. J.C. înjură în gând, uitându-se la un Mercedes rablagit 
care scuipa fum negru. Nu suporta să se oprească pe stradă. 
Oricine putea să arunce o grenadă. Şi ura asfinţitul, când 
umbrele îi protejau pe atacatori, dar era prea multă lumină 
pentru dispozitivul lui de vedere pe timp de noapte. 

Lăsă ţeava mitralierei de calibru 50 o idee mai jos şi-i urmări 
pe oamenii de pe trotuare, încercând să observe strălucirea 
armelor ascunse pe sub robe. Humveeul zvâcni, înaintă puţin şi 
se opri din nou. 

— Hai, dă-i bătaie, urlă el la Voss. 

— Vrei să conduci tu? zbieră Voss. 

— Nu, nu vreau. 

— Atunci taci din gură. 

În timp ce înaintau ca melcul, J.C. se întrebă ce se întâmplase 
cu ţara asta. Se vedea cu ochiul liber că fusese bogată odată. 
Baza lor se afla într-unul dintre palatele lui Saddam, o clădire 
impunătoare, cu un hol înalt cam cât trei etaje, cu podele de 
marmură şi pereţi aurii. Aeroportul din Bagdad părea mai nou 
decât cel din El Paso. Autostrada care ducea spre Falluja, gaura 
aia de şobolani, avea şase benzi, la fel ca orice interstatală de- 
acasă. Bagdad avea hoteluri de 20 de etaje şi o moschee mare 
cu turnuri albastre minunate. J.C. zărise chiar şi nişte reclame 
pentru Air France şi Japan Air Lines, prăfuite şi crăpate acum. 
Cândva oamenii vizitau aceste locuri. Cândva irakienii aveau 
destui bani să călătorească în alte ţări. 

Dar totul se sfârşise. Acum locurile astea erau un dezastru 
absolut şi mureau puţin câte puţin în fiecare zi. Pe străzi oamenii 
mergeau încet, cu umerii aduşi şi cu feţele posomorâte. Nu erau 
numai nefericiţi. Erau deznădăjduiţi, ca şi cum viaţa lor era atât 
de rea şi de atâta amar de vreme, încât nici măcar nu mai 
puteau visa că se va schimba vreodată. lar furia din ochii lor era 
inconfundabilă. 

În anumite cartiere prin care patrula 2-7, mirosul de canalizare 
şi de gunoi ars umplea străzile. Copii desculți cerşeau bomboane 


de fiecare dată când se opreau. După un incident cu o maşină 
capcană, cu două luni în urmă, Câinii Turbaţi ajunseseră la 
spitalul Kindi din Vestul Bagdadului. Peste tot era sânge şi J.C. 
văzuse într-o sală de operaţie un roi de muşte care plana 
deasupra unei fetiţe cu faţa ciuruită de schije. Chiar şi băieţii 
care făceau bancuri despre orice amuţiseră atunci. Bagdad era 
mai sărac decât Juarez, mai sărac decât oricare văgăună din 
Mexico în care fusese el. Oamenii ăştia aveau atâta petrol şi 
trăiau în ultimul hal. 

J.C. ştia că se gândeşte prea mult. Camarazii lui erau ţipi 
simpli: ia-ţi cecurile, ai grijă de tine şi roagă-te ca fata de-acasă 
să stea cu picioarele încrucişate. Şi aveau dreptate. Misiunea lui 
era să-i ţină pe ceilalţi Câini Turbaţi în viaţă. Şi pe el. Lasă-i pe 
haji să-şi poarte singuri de grijă. Dar, uneori, când juca domino 
după masa de seară, J.C. simţea cum îl cuprinde îndoiala: Cum a 
ajuns locul ăsta în aşa hal? Nu cumva e vina noastră? 

* 

Jos, în Humvee, căpitanul James Jackson Jr. spera să aibă puţin 
noroc. Cu trei zile în urmă primiseră o informaţie neoficială de la 
informatorul cel mai bun al batalionului, un student pe nume 
Saleh care voia să obţină o viză americană ca să-şi viziteze verii 
din Detroit. Până acum nu-l dusese de nas pe Jackson. De fapt, 
lui Jackson îi era teamă că Saleh le dădea chiar prea multe 
informaţii. Speranţa lui de viaţă s-ar fi măsurat în ore dacă amicii 
lui şi-ar fi dat seama că-i turna. Dar Jackson era conştient că 
Saleh ştie mai bine decât ei la ce riscuri se expune. 

Oricum, dacă raidul va avea succes, Saleh va fi mai aproape cu 
un pas de 8 Mile Road”. Le spusese că mai mulţi „488” - un 
termen din argoul militar care-i desemna pe indivizii cei mai 
căutaţi - urmau să se întâlnească în seara asta la o frizerie din 
Ghazalia, un cartier mărginaş din Bagdad care devenise un 
centru al rezistenţei. Saleh nu le dăduse nume, dar le promisese 
că nu vor fi criminalii de rând sau luptătorii de stradă cu care se 
obişnuiseră. Unul dintre ei era un străin poreclit „Doctorul” care 
tocmai venise în Irak, precizase el. 

Dacă serviciul de informaţii al armatei confirma ştirea, raidul 
urma să fie încredinţat unităţii Task Force 121, un grup operativ 
al Forţelor Speciale ale CIA care se ocupa de ţintele de nivel înalt 


17 8 Mile Road: autostradă în zona Detroit, Michigan. (N.tr.) 


din Irak şi Afganistan. Dar „Doctorul” nu apărea în nicio bază de 
date. Aşa că băieţii din Forţele Speciale, care nu se deranjau 
pentru cineva mai puţin important decât ei, refuzaseră misiunea. 
Ceea ce-i convenea lui Jackson. Câinii Turbaţi aveau cinci tancuri, 
şase Bradleyuri şi cinci Humveeuri blindate care reprezentau o 
forţă suficientă pentru cucerirea unui orăşel. Nu se aştepta să 
aibă probleme cu arestarea câtorva insurgenți. Spera să merite 
efortul. Saleh fusese corect până atunci, dar toate au un început. 
* 

Jackson nu avea motive să fie îngrijorat. Numele real al 
Doctorului era Farouk Khan, acelaşi Farouk cu care se întâlnise 
John Wells în apartamentul din Peshawar cu cinci luni în urmă. În 
ciuda poreclei, Farouk nu era medic. Era fizician, văr de-al treilea 
cu A.Q. Khan, care condusese programul militar nuclear 
pakistanez. Farouk lucrase şi el în cadrul programului până când 
fusese concediat pentru că se ducea la o moschee din Islamabad 
al cărei imam predica răsturnarea guvernului pakistanez. 

După un an, Farouk reuşise să ajungă la bârlogul lui Osama bin 
Laden de la Frontiera de nord-vest. Acolo, şeicul îi oferise măreţul 
titlu de „Director al proiectelor atomice” şi Farouk se apucase de 
treabă: trebuia să fure o bombă din arsenalul pakistanez. Cu 
toate relaţiile pe care le avea, îşi dăduse seama repede că nu era 
o misiune uşoară. Generalii pakistanezi ştiau că dacă Al Qaeda ar 
detona o bombă nucleară în New York, Statele Unite ar arunca 
imediat altă bombă peste vilele lor din Islamabad. Un atac la 
Delhi ar fi fost şi mai periculos, fiindcă ar fi declanşat un război 
nuclear de amploare care ar fi transformat India şi Pakistanul în 
praf şi pulbere. Farouk trebuia să acţioneze cu prudenţă. 

Cu toate acestea, găsise în cele din urmă trei tehnicieni de 
rangul trei a căror simpatie pentru Al Qaeda trecuse neobservată 
la verificările de securitate. Nu puteau să-i dea o bombă 
operaţională, dar i-au făcut rost de anumite dispozitive pe care 
Farouk le considera foarte utile. Apoi îl descoperise pe Dimitri 
Ghiorghev, un fizician rus care îşi pierduse slujba şi care voia să 
pună mâna pe cât mai multă valută forte. Farouk şi Dimitri 
veniseră la prima lor întâlnire cu mare grijă: Farouk pentru că-i 
era frică de o operaţiune acoperită a CIA, iar Dimitri fiindcă 
prefera să-şi păstreze capul pe umeri. Dar amândoi au descoperit 
că întâlnirea a fost satisfăcătoare şi, după alte negocieri, Dimitri 
a fost de acord să-i furnizeze lui Farouk două cutii de oţel 


căptuşite cu plumb care conţineau o anumită substanţă utilă. 
Preţul fusese de 675 000 de dolari. Suma era o investiţie serioasă 
pentru Al Qaeda. Şeicul bin Laden însuşi aprobase tranzacţia. 

Al Qaeda nu avea nici pe departe o bombă capabilă să distrugă 
un întreg oraş, dar pentru a-ţi îngrozi duşmanul nu ai neapărat 
nevoie de o armă nucleară. O bombă convenţională asezonată cu 
material radioactiv, aşa-numita „bombă murdară”, putea la fel de 
bine să-i spulbere pe necredincioşi. Oamenii erau înspăimântați 
de radiaţii. Nu le vezi, miroşi sau simţi, şi totuşi ucid ani de zile 
după explozie. Anumiți izotopi contaminează solul iradiat decenii 
la rând şi-l transformă într-un deşert inutilizabil, chiar dacă 
clădirile rămân în picioare. Plasată în locul potrivit, să zicem în 
mijlocul Manhattanului, o bombă murdară poate produce daune 
de sute de miliarde de dolari şi poate ucide mii de kaffiri. lar o 
bombă murdară nu e deloc greu de fabricat, spre deosebire de 
una nucleară. Problema cea mai dificilă rămâne procurarea 
materialului, dar Farouk o rezolvase deja. Expediase în Statele 
Unite destul material radioactiv pentru cel puţin o bombă. 

Acum spera să facă şi mai mult. Cu trei săptămâni în urmă, un 
bărbat care-şi zicea Omar Khadri îi încredinţase o nouă misiune. 
Khadri îi spusese că nişte săteni irakieni din deşert descoperiseră 
la sud de Falluja o construcţie subterană secretă într-o bază 
militară abandonată. Bănuiau că înăuntru se găsea material 
radioactiv. Doreau să-i ofere prada şeicului bin Laden. 

Aşa că Farouk pornise într-o călătorie cât se poate de 
periculoasă, la peste 3 000 de kilometri spre vest, din Pakistan în 
Afganistan şi în Iran, apoi trecuse munţii de la graniţa dintre Iran 
şi Irak. Pe drum trebuise să se ferească şi de forţele 
necredincioşilor din Afganistan, dar şi de poliţia secretă iraniană 
care nu prea se dădea în vânt după Al Qaeda. Farouk ar fi putut 
ajunge cu avionul în lordania, apoi cu maşina până la Bagdad, 
dar fiind vorba de o misiune atât de delicată, preferase să nu 
lase urme pe listele de pasageri ale liniilor aeriene. De altfel, i-ar 
fi fost cam greu să le explice agenţilor de la vamă natura 
dispozitivelor pe care le transporta. 

Farouk îşi tot repeta că nu are rost să se entuziasmeze. 
Oamenii pe care urma să-i întâlnească în seara aceea erau 
luptători, nu fizicieni. Până acum văzuse cu ochii lui doar nişte 
fotografii neclare în care se distingeau tije şi butoaie de oţel care 
arătau promiţător, dar nu dovedeau nimic. Cu toate acestea, nu 


putea să nu spere. Dacă găsiseră într-adevăr materialul de care 
aveau nevoie? Şi chiar sub nasul americanilor... 

Americanii sunt nişte proşti, îşi spuse Farouk. Cu ani în urmă, 
evreii bombardaseră reactoarele nucleare ale lui Saddam şi 
înăbuşiseră programul irakian pentru construirea bombei 
atomice. Substanţa pe care avea s-o vadă diseară, cu voia lui 
Allah, reprezenta o părticică din acel program dezgropată dintr-o 
gaură în deşert. In cel mai bun caz erau deşeuri radioactive, iod 
Şi cesiu, cu care nu se putea fabrica o bombă adevărată. Niciun 
guvern din lume n-ar fi alergat după aşa ceva. Pentru Al Qaeda 
era însă exact materialul potrivit. Şi Al Qaeda n-ar fi avut 
niciodată o asemenea şansă, asta dacă Statele Unite n-ar fi 
invadat lrakul. Saddam nu obişnuia să-şi împartă secretele cu 
şeicul bin Laden. Pentru şeic era doar un demon fără credinţă, 
unul dintre cei mai nenorociţi lideri arabi necredincioşi, chiar mai 
rău decât saudiţii. Dar America se ocupase de Saddam şi porţile 
lrakului se deschiseseră larg în faţa războinicilor dreptcredincioşi 
din Al Qaeda. 

Da, americanii sunt nişte bieţi proşti. V-aţi închipuit că Irakul e 
plin de „terorişti” şi l-aţi invadat, se gândi Farouk. Ei bine, acum 
chiar este. Misterioasă e lucrarea lui Allah! 

* 

Soarele asfinţise deja când Humveeurile Câinilor Turbaţi se 
opriră în faţa zidurilor de beton antibombă care blocau intrarea în 
secţia de poliţie din Khudra, o clădire de două etaje, ciuruită de 
gloanţe, pe care flutura un drapel irakian decolorat. Clădirea 
fusese de trei ori ţinta atacurilor cu maşini-capcană. Acum 
poliţiştii nu mai ieşeau nici să patruleze. Nici vorbă să mai 
aresteze pe cineva. Doar câţiva ofiţeri mai colaborau cu 2-7 Cav, 
iar căpitanul Jackson nu ştia exact dacă erau curajoşi sau pur şi 
simplu nebuni. Oricum ar fi stat lucrurile, cunoşteau străzile din 
Ghazalia mai bine decât el. In seara asta spera să-i ia cu el pe doi 
dintre ei. 

Jackson se îndreptă spre poarta din faţă a secţiei de poliţie, 
acolo unde stătea locotenent-colonelul Ghaith Fahd, cu o ţigară 
între degete. Oamenii îşi atinseră pieptul cu palmele, apoi dădură 
mâna. Fahd era singurul ofiţer de la Khudra în care Jackson avea 
realmente încredere. 

— Alaikum salaam, spuse Jackson. 

— Salaam alaikum. 


— Ne-ai auzit că venim? 

— Nam. 

Jackson nu se miră. Tancurile aveau motoare uriaşe, de fapt 
turbine de avion modificate care le anunțau prezenţa cu mult 
înainte să fie văzute. Zgomotul era punctul lor slab din punct de 
vedere tactic, dar în seara asta spera să folosească exact acest 
defect. 

— Vrei o ţigară? întrebă Fahd întinzându-i pachetul. 

— Dunhill? Ce lux, colonele! 

Jackson bătu ţigara în podul palmei. 

— Mi-au mărit salariul, spuse Fahd şi râse. 

Jackson aprinse ţigara şi trase din ea cu satisfacţie. Nu era 
fumător. Nu fusese până ajunsese aici. 

— Ştii că ţigările ucid, îi zise el lui Fahd. 

— Nu mai repede decât orice altceva, căpitane. 

Calmul lui Fahd îl mira pe Jackson. Pentru un ofiţer irakian din 
zona asta era un act suprem de curaj doar să fie văzut cu un 
american. Fahd nu părea niciodată obosit sau încordat, cu atât 
mai puţin speriat. leşiră pe stradă, acolo unde nu puteau fi auziţi 
de cei din clădire. 

— Ai planuri în seara asta? îl întrebă Fahd. 

— Da. Un raid. 

— De câţi oameni ai nevoie? 

— Doar de cei în care ai încredere. 

Fahd încuviinţă: 

— Cinci... nu, patru. Ehab e liber azi. 

— Doar patru? 

Cel puţin 50 de oameni erau de serviciu în clipa aceea. 

— Da. 

— Stai chiar aşa de rău? 

— Şi mai rău, căpitane. Fahd îi întinse iar pachetul de ţigări. 
Mai ia un Dunhill. Mă duc să-i aduc. 

* 

După zece minute, se întoarse cu patru oameni după el. 

— Cum doreşti, căpitane. 

Era o expresie irakiană care însemna „oricând eşti gata”. 

Jackson se uită la ceas: 8.40. Saleh îi spusese că întâlnirea 
începe la 9 şi ţine vreo oră, dar îl avertizase pe Jackson că 
insurgenții obişnuiau să întârzie. Jackson ştia că nu poate risca să 
se posteze în faţa frizeriei: prezenţa americană era uşor de 


remarcat. Se hotărâse să înceapă la 9.45 şi se rugase în sinea lui 
să aibă noroc. 

— Mai avem doar câteva minute. Unde ţi-e vesta antiglonţ, 
colonele? 

— Nu am. 

— V-am dat destule pentru fiecare ofiţer din Khudra. 

Fahd râse răguşit: î 

— Hai să-ţi spun o poveste. Işi aprinse altă ţigară. O termin 
până fumez ţigara asta. 

— Bine. 

— Tatăl meu avea un magazin în Sadr City. Ştii de Sadr City, 
nu? 

Sigur că-l ştia. Sadr City era mahalaua aceea imensă în nord- 
estul Bagdadului, pe celălalt mal al Tigrului. O zonă înfiorător de 
săracă. 

— Nu eram bogaţi, nimeni din Sadr City nu e bogat. Dar ne 
simţeam bine, spuse Fahd şi trase adânc din ţigară. Din păcate, 
tatăl meu, Mohammed, avea limba ascuţită. Îi plăcea să 
glumească. Uneori glumea pe seama lui Saddam. În 1987, cei de 
la Mukhabarat - poliţia secretă a lui Saddam, au descins la 
magazin şi l-au ridicat şi pe el şi pe fratele lui, Sadiq. l-au dus la 
Abu Ghraib. Poţi să-ţi imaginezi restul. 

— l-ai mai văzut? 

— Sadiq a supravieţuit, o vreme. A murit după doi ani. 

— Ţi-a spus ce s-a întâmplat? 

— După ce i-au dat drumul n-a mai scos o vorbă. 

— Nu ţi-a povestit ce i-au făcut? 

— Nu, n-a mai vorbit deloc. Fahd îşi ridică mâna la gură. Nu 
mai avea limbă. 

Jackson simţi că limba i se strânge în gură şi se gândi câteva 
clipe la un răspuns. 

— Îmi pare rău. 

— Probabil că au dat de un agent zelos, spuse Fahd. Glumele 
tatălui meu nu erau cine ştie ce. 

— Şi tu ai scăpat? 

— Nu eram acolo. N-au mai venit după mine, nu ştiu de ce. 
Poate că li se făcuse, cum să spun, lehamite... 

— Inshallah. 

— Inshallah, spuse Fahd. Cum vrea Domnul. În schimb, m-au 
trimis să lupt împotriva Iranului. Am supraviețuit - oricum 


războiul era pe sfârşite - şi am reuşit să intru la academia de 
poliţie. Acum sunt locotenent-colonel în poliţia irakiană, sunt 
respectat şi iubit de oamenii mei. Fahd râse. Un trai de vis, nu-i 
aşa, căpitane? Îşi ridică ţigara care încă mai ardea. Povestea s-a 
terminat, aşa cum am promis. Mai trase un fum, apoi stinse 
ţigara în palmă şi aruncă mucul pe asfalt. 

— Deci nu foloseşti vestă antiglonţ, spuse Jackson. 

— Dacă Allah vrea să mă ţină în viaţă, o să trăiesc. Dacă vrea 
să-l văd din nou pe tata, o să-l văd. O să-i mulţumesc oricum 
pentru binecuvântare. 

* 

Conduşi de humveeul blindat în care se afla J.C., convoiul 
Câinilor Turbaţi înainta spre nord pe Dodge, o şosea largă care 
ducea până în centrul Ghazaliei. Era ciuruită de cratere şi 
patrulele erau atacate aici în fiecare noapte, dar încă nu murise 
niciun soldat american. 

* 

Străzile se goliseră, aşa că şoseaua era doar a lor. Convoiul se 
desfăşura pe opt sute de metri de la cap la coadă, avându-l la 
mijloc pe Fahd în maşina lui cu transmisie integrală care arăta ca 
o jucărie printre Bradleyuri şi tancuri. 

Prin lentilele dispozitivului de vedere de noapte al lui J.C. 
lumea se vedea în galben şi negru. La est, pe o porţiune de teren 
plat, se ridica Moscheea Mama Tuturor Bătăliilor, o 
monstruozitate de beton cu minarete care fuseseră proiectate să 
semene cu turelele de mitralieră. Saddam o construise pentru a 
sărbători încheierea războiului de zece ani cu Iranul, în timpul 
căruia muriseră două milioane de oameni. Când rețeaua electrică 
funcționa, minaretele străluceau în noapte. Azi curentul era oprit. 
Moscheea şi tot cartierul erau cufundate în întuneric, deşi câteva 
case mai norocoase aveau generatoare. Pana de curent era un 
avantaj pentru ei, la fel şi luna nouă. Cu cât era mai întuneric, cu 
atât mai eficient era şi aparatul de vedere pe timp de noapte. 

În timp ce treceau, un singur trasor zbură pe deasupra lor. 
Sunt în apropiere, se gândi J.C. Ne văd. Aşteaptă să facem o 
greşeală. Bine. Lasă-i să aştepte. Degetul îi alunecă încet spre 
trăgaciul mitralierei. 

Humveeul se opri când convoiul ajunse la capătul de nord al 
Căii Ghazalia, unde un pod îngust ducea spre Shula, o mahala 
foarte populată. Patrula trebuia să pară că execută o misiune de 


rutină, aşa le spusese Jackson Câinilor Turbaţi. Nu au cum să ştie 
că venim. 
Convoiul întoarse încet şi o luă spre sud. 
* 


În cămăruţa din spatele frizeriei din Ghazalia, pe a cărei firmă 
scria „Al-jakra pentru tuns şi şamponat”, Farouk Khan se foia pe 
o canapea albastră jerpelită. Pe podea erau aruncate cutii cu 
sticle de şampon expirat şi trei AK-47 fuseseră lăsate neglijent 
sub o scară de lângă zidul negru. Un generator zgomotos 
alimenta un bec şi un reşou pe care fierbea apa pentru ceai. Se 
uită din nou la ceas. 9.20. De ce nu veniseră încă? Farouk nu era 
laş: laşii nu rezistau prea mult când făceau ce făcea el. Nu-i 
plăcea însă deloc să-şi asume riscuri inutile. 

Uşa se deschise, dar era doar Zayd, irakianul slăbănog care-l 
condusese pe Farouk de la Islamabad la Bagdad. Farouk se 
săturase de Zayd. Manierele irakiene erau absolut îngrozitoare. 
Scuipa sau se scobea în nas cu o satisfacţie profundă şi nu se 
spăla niciodată. În plus, Farouk nu avea încredere în cineva atât 
de slab. Mâncarea este o mare plăcere, cine ar renunţa la ea? 
Dar Farouk trebuia să recunoască în sinea lui că Zayd era foarte 
folositor: vorbea fluent araba, farsi, urdu, paştu şi engleza; de 
fapt, Farouk nu auzise încă o limbă pe care Zayd să n-o 
înţeleagă. Îi mai cunoştea şi pe jumătate din şefii de trib de-aici 
până în Pakistan, aşa că era obligat să suporte obiceiurile 
medievale ale lui Zayd. 

— Zayd, nu-i aşa că e ciudat? zise Farouk. Poţi să-ţi dai seama 
de bogăţia unei ţări doar văzând cum arată un spital sau un 
supermarket, dar frizeriile sunt la fel oriunde te-ai duce, aici, în 
Pakistan sau în Europa. Scaune negre, rafturi pline cu borcănele 
de sticlă, afişe cu tineri tunşi scurt. 

— Hmm, mormăi Zayd şi îşi duse mâna la nas. 

Farouk se întrebă dacă gestul era un fel de răspuns. Pentru un 
poliglot ca el, Zayd vorbea surprinzător de puţin. Probabil că 
marile conversații aveau loc doar în mintea lui. 

Farouk se aşeză mai bine pe canapeaua care scârţâia sub 
greutatea lui. Afară, în depărtare, se auzea huruitul tancurilor 
americane. Legănă contorul Geiger pe genunchi şi încercă să-şi 
controleze nervozitatea: 

— Crezi că vin în curând, Zayd? 

Însoţitorul lui dădu din cap şi turnă două ceşti de ceai, 


adăugând zahăr cu degetele lui murdare. Farouk se strâmbă, dar 
bău. Apoi auzi maşini care se opreau. 
* 

Căpitanul Jackson avea un plan simplu. Frizeria se afla în zona 
de vest a Ghazaliei. Când convoiul va ajunge pe strada care duce 
la frizerie, Humveeurile şi Land Roverul vor ieşi din convoi şi se 
vor năpusti spre vest. Tancurile şi Bradleyurile le vor urma. Cu 
puţin noroc, insurgenții nu-şi vor da seama ce se întâmplă până 
când Humveeurile vor opri lângă frizerie. Când blindatele vor 
ajunge şi ele acolo, vor închide un perimetru în jurul casei. 

Strategia asta nu era lipsită de riscuri. Jackson avea 15 oameni 
în Humveeuri, plus cei cinci ofiţeri irakieni din Land Rover. Erau 
mai mult decât suficienţi pentru a-i neutraliza pe cei patru din 
frizerie. Dar dacă prăvălia era fortificată, vor trebui să lupte. Mai 
ales până când veneau Bradleyurile cu întăriri. În mod normal, 
Jackson ar fi pus artileria grea în prima linie şi ar fi păstrat 
vehiculele uşoare în spate, însă de data asta nu-şi putea permite 
să alerteze ţintele. 

Jackson nu cunoştea planul casei şi nici nu ştia dacă exista o a 
doua ieşire. Patrulele lui trecuseră prin faţa frizeriei de două ori în 
ultimele trei zile, dar se ferise să exagereze cu acţiunile de 
recunoaştere pentru ca ţintele să nu intre la bănuieli. Cu toate 
acestea, nu se îndoia că soldaţii lui se vor achita cu succes de 
misiune. Trecuseră cu bine prin situaţii mult mai urâte. 

Jackson se uită prin geamul blindat la vitrinele prăvăliilor 
pustii. Venise timpul să le dea o ultimă şansă grangurilor să facă 
pe ei de frică şi să renunţe. Puse mâna pe aparatul de emisie- 
recepţie şi chemă cartierul general, Centrul de Comandă de la 
Camp Graphite: 

— Câine Turbat şase către Cavaler Şase, over. Cavaler Şase 
era comandantul batalionului,  locotenet-colonelul Steve 
Takahashi. 

— Aici Cavaler Şase. 

Jackson se uită la ceas: 9.33. Hummveeurile vor ajunge la 
frizerie în zece minute. 

— La noi ETA”? e nouă patru trei. 

— Nouă patru trei, răspunse Takahashi. Roger aşa. Aveţi 


18 ETA: Estimated Time of Arrival, adică ora aproximativă a sosirii (engl.) (N. 
tr.) 


permisiunea pentru lansare. 

— Roger, spuse Jackson, simțind un mic fior în timp ce punea 
căştile jos. 

* 

Farouk mişcă contorul Geiger deasupra unei capsule înguste 
din oțel, lungă de cincisprezece centimetri. Căştile țiuiră rapid şi 
fiecare semnal era o dovadă că obiectul emitea radiaţii. Mută 
detectorul deasupra altei capsule şi auzi din nou ţiuituri. 

Comandantul mujahedin, Mazen, era un gigant, cel mai masiv 
arab pe care-l văzuse vreodată Farouk. Vorbea o arabă primitivă, 
ţărănească, şi avea un AK-47 şi o sabie la brâu. După ce Îi 
dăduse lui Farouk capsulele, aşteptase tăcut lângă scara din 
spate, urmărind nervos fiecare mişcare a contorului Geiger, îi e 
teamă că mi-a adus o porcărie, îşi spuse Farouk. 

— Cam câte sunt acolo? întrebă el. 

— Mii, răspunse Mazen. Nimeni nu le poate număra. 

Răspunsul îl făcu pe Farouk să-şi dea seama că meritase să 
facă o călătorie plină de riscuri. Mii de capsule cu cobalt. În 
noaptea asta, Allah îi binecuvântase cu un dar nepreţuit pe 
luptătorii săi. Khadri va fi fericit. 

Sunetul unui celular îl făcu să tresară. 

— Nam, spuse Mazen şi închise. Unul dintre fraţii noştri 
supraveghează şoseaua ca să vadă dacă vin americanii, le spuse 
el lui Farouk şi lui Zayd. Dar ei nu vin aici niciodată. Le e frică în 
Ghazalia noaptea. 

— Deci? îl întrebă Zayd pe Farouk. Cum sunt? 

Dar Farouk nu era gata să-i împărtăşească entuziasmul: 

— Arată-mi metalul galben. 

Mazen îi întinse o geantă de pânză, surprinzător de grea şi 
plină de granule galbene. Farouk trecu detectorul pe deasupra 
lor şi contorul Geiger învie din nou, ţiuind puternic şi rapid. Oxid 
de uraniu, se gândi el. Concentrat de uraniu. Uşor îmbogăţit, doi 
sau trei la sută, deşi nu era nici pe departe bun pentru o bombă 
nucleară. 

— Le-ai găsit într-un butoi? 

— Da, spuse Mazen, era foarte greu. Abia am reuşit să-l clintim 
din loc. 

— Un singur butoi? 

— Sunt patru. 

Patru butoaie cu concentrat de uraniu? Farouk încercă să-şi 


stăpânească emotia. E doar începutul, îşi temperă el bucuria. 
Trebuia să adune materialul şi să-l trimită în Statele Unite. Dar 
cum? Puteau duce butoaiele şi capsulele în lordania, apoi în 
Dubai sau în Turcia. Pe urmă în estul Pakistanului şi în Singapore. 
Sau în vest, în Nigeria şi peste Atlantic, în Brazilia. Nu cunoştea 
detaliile, era treaba lui Khadri, dar ştia că aveau destule 
posibilităţi. 

— Fraţilor, spuse Farouk, aţi răspuns la rugăciunile noastre! 

— Allahu Akbar! urlă Mazen, apoi telefonul lui sună din nou. 

* 

Cu câteva secunde mai devreme, Humveeurile Câinilor Turbaţi 
ieşiseră de pe Dodge şi o luaseră spre vest cu farurile stinse, 
accelerând pe măsură ce se apropiau de frizerie. Humveeurile nu 
aveau motoare cu turbină ca tancurile, dar nici nu cântăreau 70 
de tone. Trecură în trombă pe strada pustie cu peste o sută de 
kilometri pe oră. Vântul îl lovea în faţă pe J.C. Cercetă atent 
strada prin dispozitivul de vedere pe timp de noapte, încercând 
să descopere cea mai mică mişcare, dar nici el, nici altcineva nu-l 
observă pe bărbatul care apăsa repede pe tastele unui celular 
într-un Opel berlină. 

Când mai aveau puţin până la ţintă, J.C. se întrebă cam ce vor 
găsi acolo. Probabil că nimic. Spera că oricine s-ar afla înăuntru 
va fi destul de inteligent să nu opună rezistenţă. Primele secunde 
ale unui raid erau cele mai periculoase. Câinii Turbaţi nu aveau 
voie să tragă până când nu-i deosebeau pe prieteni de duşmani. 

* 


Dar în seara asta nu vor fi probleme. Alerta lui Qusay nu şi-a 
atins scopul. Când apelul a ajuns la destinaţie, Câinii Turbaţi erau 
deja la frizerie. Insurgenţii - opt la număr, plus Farouk şi Zayd - 
n-au avut timp decât să pună mâna pe arme şi să alerge la 
maşini. 

x 

În vreme ce Humveeul trecea peste o bordură şi urca pe 
trotuarul îngust, J.C. văzu trei indivizi care ieşeau în fugă din casă 
cu AK-urile în mâini. Indreptă ţeava mitralierei spre ei şi urlă: 

— Staţi pe loc! 

Se întoarseră şi începură să tragă cu sălbăticie. Gloanţele 
loveau maşina şi unul trecu pe lângă capul lui J.C. Atac inamic, 
gândi el în mod automat. Confruntare în care este permisă forţa 
letală. Inainte să fi rostit complet propoziţiile în minte, fixă ţinta 


în cătarea mitralierei de calibru 50 şi apăsă pe trăgaci. 

Din ţeava armei ţâşni o flacără. Când trage de aproape, o 
mitralieră de calibru mare are efecte devastatoare asupra 
corpului omenesc. Capul unuia dintre inamici explodă ca un 
dovleac prea copt. Ceilalţi doi fură aproape secţionaţi la 
jumătate. Înainte ca trupurile lor să atingă pământul, J.C. 
întorsese mitraliera spre uşa frizeriei, de unde alţi doi bărbaţi 
trăgeau fără niciun rost. De data asta unul dintre ei supravieţui 
primei rafale. Nu şi celei de-a doua. 

Cinci morţi. J.C. Nu era deloc impresionat. Misiunea nu se 
terminase. 

* 

Mazen alergă în cămară cu cămaşa plină de sânge: 

— Tu le-ai spus! urlă el la Farouk. Spion nenorocit! Evreule! 

Mazen întoarse arma spre Farouk, care se ghemui la pământ şi 
încasă glontul în umărul drept. O durere înăbuşită îi coborî în 
braţ. 

— Jur pe Allah... 

Farouk vorbea croncănit, simțind cum se scapă pe el. 

— Idiotule! îi spuse Zayd lui Mazen. Uită-te la el, e mai speriat 
decât tine. 

Zayd desprinse o grenadă de la centură, alergă la uşă şi o 
aruncă în prăvălie, fără să se mai uite afară. 

— Inshallah, o să câştigăm timp, spuse el. 

Explozia din camera din faţă zgudui casa. 

— Stai aici! strigă Zayd la Mazen. Omoară cât mai mulţi! Hai, 
Farouk. 

Farouk întinse mâna după contorul Geiger. 

— Lasă-l. 

Farouk clătină din cap în semn că nu voia. Părea că uitase să 
vorbească. 

— Grăsan prost, spuse Zayd, acum nu-ţi mai foloseşte la nimic. 

Farouk strângea contorul la piept ca pe un talisman. Nu va 
muri aici în seara asta. Allah nu va îngădui. Nu tocmai acum, 
când găsise ce dorea. 

Zayd se întoarse şi o luă în sus pe scară. Farouk îl urmă, 
bombănind la fiecare pas. Dar în capul scării Zayd începu să 
blesteme cumplit. Pe uşă atârna un lacăt ieftin din oţel. 

* 


Dacă s-ar fi aflat oriunde altundeva, căpitanul Jackson ar fi 


acţionat pe îndelete: şi-ar fi adus tancurile şi ar fi făcut praf şi 
pulbere frizeria, apoi i-ar fi lăsat pe poliţiştii irakieni să se ocupe 
de cercetarea dărâmăturilor. Dar nu la Ghazalia şi nu în noaptea 
asta. Oamenii ieşiseră deja în stradă, arătând cu degetul spre 
prăvălie şi spre Humveeurile lui. 

După schimbul de focuri iniţial, în frizerie se aşternuse liniştea. 
Jackson se furişă spre casă, sperând că i-au omorât pe toţi cei 
dinăuntru. Tocmai atunci o grenadă explodă în camera din faţă, 
aruncându-i câteva cioburi în obraji. Un firicel de sânge începu 
să-i curgă pe faţă. Era mai mult enervat decât rănit: n-ar fi 
trebuit să se expună şi să devină vulnerabil. 

Acum stătea în spatele portierei blindate a Humvee-ului său, 
cu urechea lipită de radioul companiei şi le ordona Câinilor 
Turbaţi să-şi ocupe rapid poziţiile. Locotenent-colonelul Fahd 
aştepta ceva mai încolo, cu o ţigară în mână. Nu scosese un 
cuvânt, dar Jackson vedea nerăbdarea din ochii lui. 

Tancurile companiei ocupaseră poziţii la colţurile cvartalului, 
formând un perimetru în jurul prăvăliilor, pentru ca nimeni să nu 
poată intra sau ieşi. In faţa frizeriei erau parcate trei maşini şi J.C. 
curăţase singur vreo cinci indivizi din ele. Jackson îşi spuse că 
rămăseseră doar câţiva. Deschise radioul companiei. 

— Albastru şase către Albastru trei, spuse el. Trei, e perimetrul 
tău. Noi intrăm. 

— Roger, căpitane. 

Jackson închise aparatul şi se uită la Fahd: 

— Eşti gata, colonele? 

Fahd aruncă ţigara. 

— Oricând vrei, căpitane. 

* 

Cu mâna pe M-16, J.C. se furişa pe lângă zid spre uşa frizeriei. 
Caporalul Voss, şoferul căpitanului Jackson, se ascundea puţin 
mai încolo, de partea cealaltă a ferestrei sparte. Poliţiştii irakieni 
erau doar la o jumătate de pas în urma lui, ceea ce nu-i plăcea 
deloc lui J.C. Nu avea cum să comunice cu ei dacă ceva nu 
mergea cum trebuie, dar aşa ordonase căpitanul Jackson. 

Prăvălia rămăsese tăcută după explozia grenadei. Dacă nu 
explodase singură, înăuntru mai erau indivizi în viaţă. J.C. se uită 
prudent pe după tocul uşii ca să verifice ce îi aştepta înăuntru. 
Prăvălia arăta ca după o tornadă: cioburi de sticlă, scaune 
răsturnate şi două cadavre pe jos. Apoi văzu uşa din spate 


deschisă cam un deget şi o umbră care se mişca în spatele ei. Se 
uită la Voss ca să fie sigur că şi el văzuse umbra. Voss făcu un 
semn cu mâna spre J.C., apoi spre el însuşi. J.C. încuviinţă şi uite- 
aşa aveau un plan. 

Voss ridică trei degete. Două. Unul. 

J.C. alergă de-a curmezişul camerei către Voss, o manevră care 
de obicei era urmată de foc. Aşa cum era de aşteptat, uşa se 
deschise şi un tip se năpusti în cameră cu AK-ul în mână. Voss 
trase şi-i găuri umărul înainte ca omul să apese pe trăgaci - era o 
namilă cu un fel de sabie la brâu pe care J.C. îl văzu şi el în timp 
ce alerga. Individul se răsuci şi se prăbuşi, iar J.C. alergă să se 
adăpostească în spatele lui Voss. 

— Acum! le strigă Jackson irakienilor. 

Poliţiştii se strecurară în prăvălie, trăgând puternic, alunecând 
prin bălțile de sânge şi bucăţile de oase împrăştiate pe podea. 
Primul poliţist, locotenent-colonelul, intră în camera din spate. Un 
alt poliţist se duse după el, şi deodată BUUM! Prăvălia se 
cutremură în timp ce o grenadă exploda undeva într-o cameră 
din spate, aruncând fragmente de metal deasupra capului lui J.C. 
Polițistul care era în cadrul uşii zbură înapoi în cameră. Căzu pe 
spate şi nu se mai ridică. 

J.C. se furişă în prăvălie, cu Voss la un pas în spatele lui. Auzi 
doar un geamăt stins din camera din spate şi îşi spuse că nimeni 
nu putea supravieţui celei de-a doua grenade sau, dacă ar fi 
supravieţuit, n-ar mai fi în stare să mai lupte. Dar nu voia să 
rişte. Trebuia să tragi în orice mişcă. Apoi căpitanul Jackson trecu 
pe lângă el şi se îndreptă spre uşă. 

— Domnule! strigă J.C. Prea târziu: Jackson intrase. 

* 


Fahd murise. Jackson îl văzuse imediat cum intră în camera din 
spate. Schijele grenadei îi sfârtecaseră pieptul: uniforma lui de 
un albastru deschis era acum pătată de sângele lui de culoarea 
vinului negru. Nicio vestă antiglonţ n-ar fi putut să-l salveze. 
Ambele picioare îi fuseseră smulse. Stângul era rupt în două de la 
genunchi. Doar faţa îi era neatinsă şi avea o expresie ciudat de 
liniştită. Părea că murise instantaneu. Dar în colţul de sub scară 
era un bărbat care încă mai mişca, un arab uriaş care scăpase de 
efectele cele mai grave ale grenadei. 

Jackson ştia că ar trebui să cheme un medic pentru individ, fie 
el insurgent sau nu. Se uită din nou la Fahd şi se hotărî să 


aştepte. Cineva îi atinse umărul. Se întoarse tresărind şi-l văzu pe 
J.C. 

— Domnule, aici nu e securizat. J.C. îi arătă scările. 

Are dreptate, se gândi Jackson. Nu trebuia să intre primul în 
camera asta. Mort nu le-ar fi fost de ajutor Câinilor Turbaţi. Făcu 
semn cu mâna spre scări: 

— Tu şi Voss, spuse el. Acum! 

* 

Farouk şi Zayd se furişau pe acoperiş, încercând să găsească o 
modalitate de a coborî aşa încât să nu fie văzuţi de americanii 
care înconjuraseră casele de sub ei. Din stradă, casele păreau că 
fac parte dintr-o singură clădire mai mare, dar de aici se vedea 
că fiecare fusese construită separat. Acoperişul frizeriei era 
despărţit de acoperişurile caselor vecine prin ziduri destul de 
înalte. Într-un colţ, cineva aruncase un pachet gol de ţigări şi un 
ambalaj de prezervativ no-name într-o gaură din betonul 
acoperişului. Amândouă se îngălbeniseră după luni de stat în 
soare. 

Zayd se căţără cu greutate pe zidul dinspre nord. Farouk se 
chinui să-l urmeze. Cobori pe partea cealaltă şi-l văzu pe Zayd 
trăgând de o uşă încuiată. Dincolo de ea, acoperişul era plat şi nu 
se vedea nicio scară. 

Din frizerie se auzi explozia înăbuşită a unei grenade. Pesemne 
că Mazen a executat ultima lui acţiune defensivă, se gândi 
Farouk. Zayd părea netulburat. Se întoarse şi se urcă din nou pe 
zidul de pe care tocmai coborâseră. Dar Farouk era descurajat. 
Nu vor reuşi să coboare de-acolo decât dacă Allah însuşi le 
trimite un covor zburător. 

* 

J.C. se grăbi să ajungă în capul scărilor, unde uşa care dădea 
spre acoperiş atârna strâmb. Cineva trăsese în lacăt ca s-o 
deschidă. Voss era chiar în spatele lui. J.C. Deschise uşa şi se 
întoarse imediat spre dreapta. Voss îl urmă şi se întoarse spre 
stânga. J.C. văzu doi oameni care se căţărau pe un zid, cam la 
zece metri de uşă. Înainte de a se lua după el, Voss se împiedică 
de grenada pe care Zayd o legase de uşă pe post de capcană 
improvizată. Mânerul grenadei se mişcă. 

— Culcat, urlă Voss şi lovi disperat grenada cu piciorul. J.C. se 
culcă pe acoperiş şi îşi acoperi faţa. Lumea se răsturnă şi simţi o 
explozie atât de puternică, încât părea că-i vine din cap. 


J.C. se târî spre uşă până la Voss, dar Voss nu mai era nicăieri. 
Cel puţin nu întreg. Şi mai observă ceva ciudat. Lumea era 
tăcută. CINE-A DAT DRUMU' LA CÂINI? urlă J.C. Sau aşa credea el. 
CINE? CINE-A DAT DRUMU” LA CÂINI? 

Se ridică şi încercă să tragă în tipii care se urcaseră pe zid, dar 
arma lui nu mai funcţiona. La dracu', îşi spuse. Scoase pistolul şi 
se năpusti spre zid tocmai când alţi doi Câini Turbaţi ieşeau pe 
uşă. li strigară să se oprească, dar nu-i auzi. Şi chiar dacă i-ar fi 
auzit, tot ar fi continuat să alerge. 

x 


Căzuseră într-o capcană şi Farouk îşi dădea seama de asta. Un 
soldat american nebun alerga spre ei doar cu un pistol în mână în 
timp ce Zayd se mai apără o ultimă oară, cu AK-ul pe automat. 
Tuburile de cartuş săreau şuvoi şi arma îi sălta nebuneşte în 
mâini, împrăştiind gloanţe în noapte. 

Farouk se dădu înapoi. Voia să se predea, dar Zayd l-ar fi 
omorât dacă ar fi încercat. Trebuia să-l împuşte pe Zayd şi apoi, 
dacă va mai fi încă viu, va ridica mâinile aşa cum văzuse în filme. 
Presupuse că de fapt era laş, dar prefera să ajungă într-o celulă 
la Guantanamo decât să moară pe acoperişul ăsta. 

Americanul se clătina, dar continua să alerge spre ei, trăgând 
întruna. Un glonţ îl lovi pe Zayd în umăr. Şi deodată, americanul 
sări peste zid. Zayd se întoarse spre el, continuând să tragă. Lui 
Farouk nu-i venea să creadă că nu-l nimerise până acum, dar 
soldatul părea invulnerabil. Ridică pistolul şi trase din nou, 
lovindu-l pe Zayd în piept, apoi apăsă iar şi iar pe trăgaci. 

Farouk lăsă să-i cadă contorul Geiger şi ridică mâinile. Soldatul 
se întorsese deja spre el: 

— Predare, spuse Farouk. Predare. Predare. 

* 

Grăsanul spunea ceva, dar J.C. nu-l putea auzi. Îşi îndreptă 
pistolul exact spre mijlocul pieptului tipului şi apăsă pe trăgaci. 

Arma făcu „clic” şi Farouk aşteptă să-i explodeze pieptul şi să 
se lase întunericul - sau orice ar fi urmat după aceea. Ar fi trebuit 
să se simtă aproape de Allah. În schimb el se simţea foarte 
departe. 

Incă un clic. Nu se întâmpla nimic. Farouk se prăbuşi în 
genunchi şi-şi dădu seama că e viu. 

* 


J.C. se holbă stupefiat la individul din fața lui, apoi la pistolul 


care părea să nu mai funcţioneze. S-a terminat muniţia. Probabil. 
Toată adrenalina din corp i se evaporă într-o clipă. In loc să-şi 
încarce pistolul, îl lăsă să cadă şi se aplecă înainte, până când 
faţa lui ajunse la doar câţiva centimetri de faţa grăsanului care 
tremura şi rostea cuvinte pe care J.C. nu le auzea sau nu putea 
să le înţeleagă. Picături de salivă îi stropeau uniforma. Ar fi vrut 
să-i spună ceva individului, dar nu-şi mai amintea ce. 
Au stat aşa până când căpitanul Jackson l-a tras înapoi pe J.C. 
* 


Armura de corp nu l-ar fi salvat pe Fahd, dar cu siguranță îl 
salvase pe J.C. Ramirez. Kevlarul oprise două gloanțe. Pentru 
timpanele sparte, J.C. obținu un bilet până acasă, deşi voia cu 
disperare să rămână alături de camarazii lui. Se alese şi cu 
Distinguished Service Cross, medalia care se afla pe locul doi 
după Congressional Medal of Honor, fiindcă doborâse şapte 
insurgenți şi atacase direct inamicul care trăgea de la mică 
distanță. 

După părerea lui Jackson, J.C. merita cea mai înaltă distincție. 
Puştiul era cel mai bun soldat pe care-l văzuse vreodată. Dar 
Takahashi, comandantul batalionului, îi explicase că anumiţi 
ofiţeri superiori doreau să păstreze tăcerea asupra raidului. 
Medal of Honor ar fi atras cu siguranţă atenţia. Jackson nu fusese 
surprins, având în vedere cât de rapid apăruseră băieţii de la 
Task Force 121 după ce raportase companiei că a pus mâna pe 
un individ care are un contor Geiger şi un paşaport pakistanez. Il 
băgaseră pe arab într-un Humvee şi îi spuseseră lui Jackson să ia 
cadavrele şi maşinile insurgenților şi să le ducă la Camp Graphite 
pentru cercetări. Ca şi cum era servitorul lor, ce naiba. 

— Vom avea grijă să primeşti o medalie, îi spusese unul dintre 
ei, un ofiţer din Forţele Speciale care zicea că e colonel, deşi 
uniforma lui nu avea trese. 

Putin îi păsa lui de medalii. Fahd şi Voss nu fuseseră nici măcar 
pomeniţi. Jackson nu suporta ideea că pierduse un om. Doi, la o 
adică. 

Dar când se prăbuşi în patul lui în dimineaţa de după raid, în 
timp ce soarele se ridica pe cer şi începuse să toropească tot, 
Jackson îşi spuse în sinea lui că era mândru de oamenii pe care-i 
comanda. Degeaba alergau încolo şi încoace tipii de la TF121, tot 
Câinii Turbaţi marcaseră. Se va asigura că băieţii lui înţeleg ce au 
realizat, chiar dacă nu au voie să vorbească despre asta. 


Asemenea misiuni erau motivul pentru care fuseseră trimişi în 
ţara asta blestemată. Zdruncinaseră Al Qaeda şi luptau cu 
teroriştii la ei acasă, nu invers. 

Jackson îşi puse mâinile sub ceafă şi se uită la tavan. Deşi era 
hiperexcitat, ştia că are nevoie de somn. Mâine urma să participe 
la un briefing despre raid cu doi ofiţeri de rang înalt. Nu era prea 
rău pentru un căpitan de numai 29 de ani. Sper că tipii de la 
Serviciul de Informaţii ştiu cum să-l ia pe individul pe care l-am 
prins, se gândi Jackson chiar înainte să reuşească în sfârşit să 
adoarmă. Şi sper să nu fie prea târziu. 


Atlanta, Georgia 


Bărbaţi cu pielea cafenie, cu şepci ieftine cu plasă şi cu ochii 
înfometați aşteptau adunaţi în grupuri mici în parcarea uriaşă. 
Deşi soarele răsărise doar de o oră, aerul era deja fierbinte şi 
lipicios, iar oamenii se mişcau lent, păstrându-şi energia pentru 
lunga zi care urma. Dar aparenta lor letargie era înşelătoare. 
Când în parcare apăru o camionetă, bărbaţii se repeziră la ea cât 
ai zice peşte. 

Un individ cu faţa roşie, care purta o cămaşă cu mâneci scurte, 
se aplecă afară şi împinse mulţimea înapoi: 

— Liniştiţi-vă, măsliniilor! 

Oamenii bombăniră, dar cedară. Bărbatul din camionetă ridică 
patru degete: 

— Patru, toată ziua, spuse el. Optzeci de verzi de căciulă. 
Vorbeşte careva englezeşte? 

John Wells îşi făcu drum cu coatele prin mulţime. 

— Eu. 

— Tu, zise bărbatul. Hai în faţă! Arătă cu mâna spre alţi trei: 
Tu, tu şi tu, în spate! 

Wells se urcă în cabina camionetei, un Chevy roşu pentru 
transportul angajaţilor, cu număr de firmă şi cu un slogan scris cu 
alb pe laterale: „Lee. Peisagistică. Înfrumuseţăm Atlanta din 
1965”. 

— Cum te cheamă? spuse bărbatul. 

— Jesse. 

— Eu sunt Dale. Vorbeşti spaniola? 

— Puțin, spuse Wells. Poquito. 

— Dacă-i conduci pe tipii ăştia, mai primeşti 20 de verzi. 

— Si, señor. 

Dale râse: 

— Si, señor? Ce caraghios! 

Camioneta ieşi din parcare şi o luă pe Buford Highway, pe Ruta 
13, o autostradă aglomerată cu şase benzi care mergea de la 


Atlanta până la suburbiile din nord-est Chamblee şi Doraville. 
Wells nu cunoştea oraşul când venise aici în aprilie. În afară de o 
scurtă perioadă în timpul stagiului militar, nu mai fusese prin 
Sud. Işi amintea vag de Scarlet O'Hara şi Martin Luther King. 
Atlanta îl uimise. Oraşul era mai mare decât se aşteptase, 
amestecându-se cu suburbiile care acopereau dealurile joase din 
Georgia pe kilometri întregi în toate direcţiile. Şi acolo nu trăiau 
doar albi şi negri, cum îşi închipuise el: era plin de hispanici şi de 
asiatici, ba chiar văzuse şi câţiva arabi. 

Mai ales aici, pe Buford Highway, care trecea pe lângă un şir 
pestrit de malluri fără etaj, cu firme în vietnameză sau japoneză 
sau în limbi de care Wells nici nu auzise în viaţa lui. Restaurante 
mexicane, saune coreene şi banca First Intercontinental - 7u 
Banco Local - stăteau alături de Confort Inn şi Wafle House, 
relicve ale unei Americi pe care o cunoştea mai bine. La o milă 
spre nord se afla Buford Highway Market care, în ciuda denumirii 
bucolice, fusese deschis mai mult pentru imigranții din America 
Centrală şi vindea cozi şi momiţe de taur ambalate în plastic la 
numai 2,99 livra. 

Localnicii porecliseră Chambee „Chambodia”, dar numele nu 
definea deloc varietatea etnică. Buford Highway reprezenta 
America postamericană, Statele Unite în ce aveau ele mai urât şi 
mai kitsch. O Americă permisivă, dacă nu chiar primitoare, care 
îşi deschidea braţele imigranţilor de orice culoare, îşi spunea 
Wells. Dar, practic vorbind, era o ascunzătoare bună. Cine voia 
să muncească putea să facă bani buni aici şi proprietarii nu-şi 
băteau prea tare capul dacă nu aveai acte în regulă. Primeau pe 
oricine plătea la timp şi îşi vedea de treaba lui. Ca Wells. 

Locuise cinci luni într-un apartament de două camere din 
apropierea autostrăzii. În fiecare dimineaţă se ducea la parcare şi 
se aşeza la rând, împreună cu guatemalezii şi nicaraguanii care 
căutau de lucru. La început îl suspectaseră că e agent al 
serviciului de imigrare sau poliţist şi nu vorbeau cu el, dar în 
ultima vreme începuseră s-o lase mai moale. Nici acum nu-l 
acceptaseră cu adevărat: primea mai multe joburi decât ei doar 
pentru că era alb şi vorbea englezeşte. 

Dar Wells ştia deja cum e să fii străin. Alt nume fals, altă 
identitate, altă aşteptare nesfârşită a instrucţiunilor. Uneori se 
întreba ce-ar spune Dale, peisagistul, dacă ar afla cine e el de 
fapt. Ar râde, probabil. Ar zice „Ce caraghios!” şi l-ar trimite 


înapoi la muncă. 
* 

O luaseră pe l-285, autostrada circulară care înconjoară 
Atlanta, lăsând în urmă drumurile proaste din Doraville şi trecând 
pe lângă uriaşul Perimeter Mall, un centru comercial de mărimea 
unui orăşel. Wells nu se obişnuise nici acum cu bogăţia 
nonşalantă a Americii, cu opulenţa strălucitoare a automobilelor 
şi a clădirilor de birouri. Odată ajunşi la Exit 24, Sandy Springs, 
ieşiră de pe 285 şi după câteva minute Dale opri într-o fundătură 
unde erau patru case noi care făceau parte dintr-un grup 
imobiliar intitulat pompos „Aleea Ascunsă de pe Vârful Colinei: 
Drum privat”. Îi aştepta un camion plin cu puieţi de copaci, cu 
saci de seminţe şi un adolescent care avea pe cap o şapcă Jeff 
Gordon. 

— Kyle, îi zise Dale puştiului. 

— Merge, Dale? 

Îşi strânseră mâinile cu un ritual complicat şi rapid. 

— Ţi-am adus nişte mexicani, spuse Dale. El e John. Vorbeşte 
spaniola şi o să le zică ce să facă. 

Lui Wells îi sări inima din piept. De unde ştia Dale adevăratul 
lui nume? 

— Jesse, spuse Wells. 

— Cum vrei. Atâta timp cât poţi să sapi o groapă... 

Wells se mulţumi să dea din cap. Individul îi provocase cea mai 
cumplită sperietură din ultimele luni. 

Dale arătă spre copacii din camionetă: 

— Kyle o să-ţi arate unde să-i puneţi, zise el. Aveţi grijă să-i 
sădiţi cât mai adânc. 

* 

Pe la prânz se opriră să mănânce şi se aşezară lângă un zid, la 
umbră. Guatemalezii scoteau din pungi tamales gătite în casă şi 
sticle cu bere caldă. Wells deschise pachetul de la KFC, viciul lui 
secret. Muşcă dintr-o aripă de pui unsuroasă şi sărată şi îşi 
îndreptă umerii obosiţi, încercând să se relaxeze. Era lac de 
sudoare, dar îi plăcea munca. Lunile în care săpase şi bătuse cu 
ciocanul îi redaseră tonusul de altădată, pe care-l pierduse la 
Frontiera de nord-vest. 

Wells le întinse guatemalezilor cutia cu pui: 

— Nu vreţi? 

Unul dintre bărbaţi întinse mâna, apoi se opri: 


— OK? 

— Si, spuse Wells. Bineînţeles. 

Omul luă o bucată. 

— Gracias. 

— Quien es tú nombre?” 

— Eduardo. Tú? 

— Jesse. 

— Munceşti în fiecare zi. 

— Si, spuse Wells. 

— Dar tu nu eşti spaniol. 

Wells dădu din cap că nu. 

— Şi tu nu inmigración. 

— Nu. 

Eduardo se uită mirat la el, încercând să înțeleagă de ce un 
nord-american ajunsese să lucreze tocmai acolo. Wells purtase 
de zeci de ori aceeaşi conversație sau altele asemănătoare. Dar 
se oprea mereu aici. Oamenii ăştia respectau viaţa particulară şi, 
oricum, majoritatea nici nu ştiau atâta engleză cât să continue. 
Bineînţeles că Eduardo îşi termină puiul în tăcere. 

— Gracias, spuse el din nou şi se duse la ceilalţi guatemalezi. 

Wells se aplecă peste zid şi se uită la casele din jur: mari şi 
înalte, cu garaje pentru trei sau patru maşini. Fiecare dintre ele 
avea 14 sau 15 camere şi era pentru o singură familie. Uimitor, 
se gândi el. Cineva o să fie fericit aici, sau ar trebui să fie. 

* 

Terminară pe la cinci, când norii se îngroşaseră şi promiteau o 
răpăială puternică de vară. 

— Vrea cineva o ţigară, întrebă Kyle, îndreptându-se spre 
camion. Se urcă repede şi porni motorul. Mai încolo, lua-v-ar 
dracul adăugă el. 

Maşina acceleră. Guatemalezii se luară după ea, dar dispăru 
repede spre Mount Vernon. 

— Maric6n, urlă Eduardo fără niciun rost. Fucking puta! 

Wells mai păţise asta o dată. Majoritatea contractorilor se 
ţineau de cuvânt pentru că erau cinstiţi sau pur şi simplu pentru 
că le era teamă că li s-ar duce buhul. Dar unii erau nişte jigodii. 
Wells ar fi vrut să ia o piatră de pe jos şi să spargă măcar un 
geam, dar Dale ar fi putut să vină la parcarea Kermex cu poliţiştii 


19 „Cum te cheamă?” (sp.). (N. tr.) 


după el şi nimeni nu-şi dorea chestia asta. El mai puţin decât toţi. 
Aruncă punga de la KFC pe gazon. Spera că mirosul va atrage 
câţiva ratoni. 

Merseră prin ploaie kilometri buni pe drumul care ducea la 
Mount Vernon, apoi ploaia se transformă într-o furtună serioasă, 
cu trăsnete. Wells se hotărâse să stea cu Eduardo şi cu ceilalţi, 
deşi îi era teamă să nu-i ia poliţia. Sandy Springs era cel mai 
luxos cartier din Atlanta şi poliţiştilor locali nu le prea plăceau 
oamenii cu pielea cafenie care se plimbau pe-acolo. Pe porţiuni 
destul de lungi şoseaua nu avea trotuare şi erau obligaţi să sară 
peste bălți şi în acelaşi timp să se ferească de trafic. Săriseră de 
două ori în tufişuri ca să nu-i calce SUV-urile. 

* 

În cele din urmă ajunseră la 285 şi aşteptară o groază la curbă 
să apară un autobuz. Când mergea la muncă, Wells avea mereu 
la el douăzeci de dolari şi mobilul, aşa că putea chema un taxi 
dacă-i trăgeau clapa. li fusese şi mai frig şi fusese şi mai 
înfometat la viaţa lui, dar nu-şi amintea să fi fost vreodată atât 
de furios. Se aştepta la mai mult de la ţara lui. Guatemalezii 
trăncăneau lângă el şi Wells îl bătu pe umăr pe Eduardo: 

— Ştii englezeşte? îl întrebă Wells. 

Eduardo râse: 

— Cum şi tu vorbeşti spaniola. 

— Atunci pot să te întreb ceva? Îţi place aici? 

— Trimit la ai mei cinci sute de dolari pe lună. Fac o casă la 
Esculinta, de unde sunt, spuse Eduardo. Când e gata, mă întorc. 

— Nu vrei să rămâi? 

— Vrei să ştii? 

— Da. 

Eduardo se uită bănuitor la Wells. 

— Atunci spun, bătrâne. Ştiu tot despre America înainte să vin 
aici. Aşa de mare şi aşa bogată. Şi mai aveţi de-mo-cra-ţie şi li- 
ber-ta-te. 

Engleza poate că nu era limba maternă a lui Eduardo, dar 
Wells simţea foarte bine ironia din glasul lui. Eduardo tuşi şi 
scuipă spre maşini. 

— Vă purtaţi toţi de parcă aici e singurul loc important din 
lume. Şi de parcă noi ceilalţi ar trebui să fim trişti că nu trăim 
aici. Aşa că sunt bucuros că am venit, bătrâne. Acum văd 
America cu ochii mei şi nu-i mai duc dorul. Pentru mine e doar un 


job. Atâta tot. 
* 

Când Wells ajunse în sfârşit acasă, era deja noapte. Obosit 
cum era, îşi aduse totuşi aminte să verifice banda de hârtie pe 
care o pusese pe tocul uşii şi firul de aţă neagră pe care-l 
aşezase pe prag. Amândouă erau aşa cum le lăsase. Scăpase de 
urmăritori încă o zi. Dar poate că nu-l urmărea nimeni. 

Livingul lui era chiar mai urât decât un living obişnuit. O 
canapea ponosită şi o măsuţă pentru cafea cu urme de ţigară. O 
bibliotecă din rafturi cu despărţituri, un televizor cu DVD-player şi 
câteva discuri, mai mult westernuri, cum ar fi Shane. Un poster 
pentru relaxare, înfăţişând un vultur care zbura deasupra unui 
peisaj muntos tipic. Cu excepţia DVD-urilor şi a cărţilor, 
apartamentul părea tot atât de obosit ca atunci când îl închinase 
Wells. Nu avea fotografii sau alte fleacuri. Nu erau haine pe jos şi 
nici farfurii în chiuvetă. Nimic care să arate că acolo trăia o fiinţă 
omenească. Ba nu, ceva tot era: cu câteva săptămâni în urmă, 
Wells cumpărase un acvariu şi doi peşti-arlechin. 

— Salut, Lucy, spuse el înspre acvariu. Salut, Ricky. Peştii nu-i 
plăcuseră niciodată în mod special, dar era mulţumit că are ceva 
viu în casă. Pe jumătate viu, pentru că în ultimele zile peştii 
înotau din ce în ce mai încet. 

Ingenunche pe covoraşul de rugăciune şi deschise Coranul la 
Prima Sură, fără prea mare entuziasm: „în numele lui Dumnezeu 
Cel Milos şi Milostiv...” murmură el în arabă. „Slavă lui 
Dumnezeu, Domnul Lumilor, Milosul, Milostivul...” 

Se opri şi puse Coranul jos. Încerca să se roage în fiecare 
dimineaţă şi în fiecare noapte, dar nu se putea amăgi: adevărul 
era că i se dezumflase credinţa la fel ca o anvelopă găurită în 
dimineaţa când a îngenuncheat deznădăjduit la mormintele 
părinţilor săi. Incă mai credea - sau dorea cu disperare să creadă 
- în Dumnezeu, în bunătate şi fraternitate. Dar îi spusese 
adevărul lui Duto atunci când afirmase că, pentru el, Islamul este 
şi o religie, şi un mod de viaţă. Să fii musulman înseamnă să te 
rogi de cinci ori pe zi, să stai alături de fraţii tăi la moschee în 
fiecare vineri şi nu neapărat să crezi că Mohamed s-a înălţat la 
ceruri călare pe un cal alb. Acum se ruga singur şi fără 
mângâierea ummei, a fraternității, iar Coranul îi devenise străin. 

Intr-un fel, detaşarea asta îl bucura. Ştia că atunci când va veni 
vremea să-l oprească pe Khadri nu va avea niciun fel de îndoieli. 


Cu toate acestea, ar fi dorit să creadă în ceva. Nu avea ţară, nu 
avea religie, nu avea familie. Încercase să-i scrie fiului său, dar 
renunţase după şase încercări patetice. Ce-ar fi putut să-i spună? 
„Dragă Evan, nu mă cunoşti, dar eu sunt tatăl tău adevărat, nu 
avocatul acela drăguţ care a avut grijă de tine atâţia ani...” 
„Dragă Evan, ştiu că am dispărut din viaţa ta când aveai doar doi 
ani.. .” „Dragul meu Evan, eu sunt tatăl tău. Nu pot să-ţi spun 
unde mă aflu, cu ce mă ocup şi nici măcar cum mă numesc 
acum, dar te rog să nu uiţi că te iubesc. Am pus în plic cincizeci 
de dolari. la-ţi un joc video şi gândeşte-te la mine când te joci.” 

Nu-şi închipuise că se va simţi mai singur în Statele Unite 
decât la Frontiera de nord-vest. Presupunea că avea încredere în 
Exley. Jenny. O visase de şase ori. Uneori era cu ea în Jeep. 
Uneori se trezea cu o erecţie. Nu avea fotografia ei, dar îi vedea 
foarte limpede ochii albaştri şi pielea albă, translucidă. Şi mersul 
sacadat. Era sigur că ar fi descoperit-o imediat într-o mulţime, 
chiar dacă s-ar fi aflat la o sută de metri de el. Şi mai era sigur că 
ea simţea la fel. 

Dar ce ştia de fapt despre ea? Poate că inventase povestea, 
poate că mimase sentimentele pentru că aşa îi ordonase vreun 
şef. N-ar fi fost prima oară când Agenţia folosea sexul ca pe o 
armă. Wells clătină nervos din cap. Dacă povestea ei nu era 
adevărată, ar fi fost actriţă la Hollywood, nu agent la Langley. 
Trebuia să aibă încredere în instinctele lui, altfel va ajunge să 
vadă agenţi FBI în spatele fiecărui tufiş. In cursul anilor reuşise să 
rămână vigilent fără să devină paranoic şi acesta era unul dintre 
motivele pentru care rezistase atât de mult ca agent infiltrat. 
Exley îl dorea tot atât de tare cât o dorea şi el. Se vor întâlni din 
nou odată şi odată. Deocamdată trebuia să-şi vadă de treaba lui, 
adică să fie pregătit atunci când Khadri şi Al Qaeda vor binevoi 
să-l contacteze. 

* 

O alungă pe Exley din minte şi încercă pentru a suta oară să 
descopere motivul pentru care Khadri îl trimisese la Atlanta. 
Centrul de Control Epidemiologie se afla la sud, la câteva mile de 
apartamentul său şi frigiderele de acolo erau pline de variolă şi 
de ebola. Dar campusul era o fortăreață înţesată cu senzori de 
mişcare, paznici înarmaţi şi dispozitive biometrice de identificare. 
Khadri se înşela dacă-şi imagina că ar putea să intre acolo. lar 
Khadri nu i se părea deloc tâmpit, deşi era evident că e un ticălos 


sadic. Bombele de la L.A. dovediseră asta cu prisosinţă. Dar nu 
era tâmpit. 

Atunci ce voia să facă aici? Parcul Centennial, gazda 
Olimpiadei din 1996? Cui îi păsa de Olimpiada din 1996? 
Sucursala regională a Băncii Federale? La fel. Sediul Coca-Cola? 
Sigur, Coca-Cola. Simbolul imperialismului. Sau poate avea 
planuri mari pentru Fort Benning care se afla la nici două sute de 
kilometri mai la sud. De fapt, Wells nu ştia ce pregătea Khadri 
sau dacă avea să mai fie contactat vreodată. La fiecare două zile 
se ducea la biblioteca din Doraville să-şi verifice contul gmail. De 
fiecare dată constata că nu are niciun mesaj. 

Wells îşi răsuci gâtul, un obicei vechi. Nu-i făcea deloc bine să 
stea aici cu peştii lui muribunzi. Se duse la uşă. 

— lartă-mă, Lucy, spuse el, uitându-se la acvariu. lartă-mă, 
Ricky. Măcar vă aveţi unul pe celălalt. 

Peştii nu-i răspunseră. 

* 

Camioneta Ford Ranger văzuse zile mai bune: aerul 
condiţionat abia mai mergea şi cineva smulsese torpedoul. Dar 
maşina era perfect anonimă, mică şi albă la fel ca alte o sută de 
mii de camionete din Georgia. Chiar dacă l-ar fi oprit poliția, era 
în regulă: avea asigurare şi fusese înregistrată pe numele lui 
Jesse Hamilton, titularul permisului de conducere. Mai avea şi o 
motocicletă Honda CB500 veche pe care o cumpărase cu trei luni 
în urmă din Tennessee. Plătise cash şi nu o înregistrase, ca să nu 
lase urme. Pentru orice eventualitate. 

Wells opri Fordul în parcarea îngustă de la Rusty Nail, un 
restaurant care avea deasupra uşii de la intrare un revolver cu 
ţeavă neagră şi foarte lungă, de fapt o ţepuşă pentru grătar. Nail 
era celebru pentru carnea la grătar şi fie noapte, fie zi, pe ţeava 
revolverului ieşea un fir subţire de fum albastru. În mod ciudat, 
pe dinăuntru restaurantul semăna cu o cabană de schi. Era o 
clădire de lemn octogonală, cu un bar în mijloc şi cu separeuri pe 
părţi. Televizoarele din colţuri transmiteau meciul cu Braves şi în 
aer plutea fum de friptură. In oricare altă seară, fumul l-ar fi făcut 
pe Wells să iasă, dar acum i se părea suportabil. 

Se postă la bar, lângă o consolă de jocuri cu un ecran care 
clipea în culori ţipătoare. Localul era aproape pustiu. Doar câţiva 
obişnuiţi de-ai casei stăteau la bar, urmărind a noua rundă cu o 
strălucire alcoolică în ochi. Mai erau câţiva puşti din Emory care 


căutaseră un restaurant ieftin unde să bea într-o atmosferă mai 
puţin banală. Wells mai fusese o dată la Nail într-o noapte ca 
asta, când liniştea din apartament devenise prea apăsătoare. Ar 
fi vrut să mănânce mai des aici şi să vadă un meci măcar o dată 
pe săptămână, dar obişnuiţii casei erau prea vizibili şi el nu dorea 
asta. 

„De fiecare dată când poţi, încearcă să fii omul cel mai şters”, 
îi spunea Knoxville Bill Daley, cel mai bun instructor de 
contrainformaţii al Agenţiei de la Fermă. „Acum oamenii te 
remarcă atunci când intri într-o cameră. Incearcă să fii cel de 
care nu-şi vor aduce aminte.” 

Din clipa aceea, Wells se străduise din răsputeri să acţioneze 
cât mai calm şi să-şi ţină gura. Sigur că în Afganistan nu fusese 
omul cel mai şters. leşea în evidenţă prin simplul fapt că exista. 
Dar şi acolo merita să-ţi ţii gura. Uneori Wells se întreba dacă nu 
urmase cu prea mult zel sfatul lui Bill, dacă nu-şi îngropase 
personalitatea atât de adânc, încât ajunsese să nu mai ştie nici el 
cine e de fapt. Nu că răspunsul ar fi avut vreo importanţă. 

Când se afla la Frontiera de nord-vest, dorea să vină acasă. 
Dar acum, după ce se întorsese, nu avea nici cea mai palidă idee 
ce trebuie să facă şi nici cine trebuie să fie după încheierea 
misiunii. Dacă se va încheia vreodată. Războiul împotriva 
terorismului nu dădea semne că şi-ar pierde avântul. Nu va mai 
avea nevoie niciodată de altă slujbă. Va putea să joace rolul 
omului şters toată viaţa. 

Sfatul lui Knoxville Bill se dovedise cea mai importantă 
informaţie pe care o primise Wells la instructaj. În afara Fermei, 
nu folosise nicio ascunzătoare şi nici nu recrutase vreun agent 
inamic. Îi părea rău că nu avusese ocazia să facă spionaj pe 
vremea Războiului Rece. Atunci jocul avea o anumită eleganţă, 
avea stil. Agenţia şi KGB-ul funcționau de parcă nu făceau parte 
din structurile guvernamentale şi mutau piese tridimensionale pe 
o tablă de şah pe care nimeni altcineva nu o vedea. Niciunul 
dintre jucători nu se aştepta ca adversarul lui să arunce lumea în 
aer şi luptele cele mai urâte se desfăşurau în Africa şi America 
Centrală, în mod indirect, prin interpuşi. Câteva cârtiţe sovietice 
ghinioniste fuseseră lichidate, dar nu şi spioni sau agenţi dubli. 
Cea mai serioasă pedeapsă pentru eşec era expulzarea sau o 
audiere specială la nenorocitul de Comitet de Informaţii. 

Dar nu mai era aşa. Acum, dacă băieţii răi puneau mâna pe 


tine, te omorau pur şi simplu şi puneau pe internet o înregistrare 
cu decapitarea ta ca s-o vadă toată planeta. lar aceiaşi băieţi ar 
arunca lumea în aer dacă ar fi în stare. Cerneala simpatică şi 
camerele de luat vederi cât un vârf de ac erau şmecherii drăguţe 
pentru timpuri mai liniştite. 

* 

Barmaniţa, o femeie deşirată, cu un cercel într-o nară, ochi 
albaştri prietenoși şi un tricou Braves cu mâneci lungi, se opri 
lângă el: 

— Vă pot oferi ceva? 

Se aplecă spre el şi Wells era gata să cadă de pe scaun. După 
zece ani de celibat, simpla apropiere de o femeie îi provoca o 
excitare instantanee. Mai ales de femeia asta. Arăta... Ei bine, 
arăta ca o Exley mai tânără. Mai înaltă. Mai vulgară. Nu-i de 
mirare că-i plăcea la Rusty Nail. 

Chelneriţa îi zâmbi. Se chinui şi el să-i zâmbească. 

— Un hamburger mediu cu cartofi prăjiţi. Şi o Coca-Cola. 

— Hamburger şi Cola. 

— Nu, o bere, se corectă Wells, ceea ce îl surprinse şi pe el. O 
plăcere vinovată îi încălzea sângele. Nu mai băuse o bere de 
foarte mult timp. Probabil că aşa se simt şi dependenţii atunci 
când îşi iau prima doză a zilei. 

Ea îi răspunse, scuturând din umeri, de parcă abstinenţa lui nu 
o privea: 

— De care? 

— Budweiser, la halbă, spuse Wells. Când îmi aduci 
hamburgerul. 

— Sigur. Cum te cheamă? 

— Jesse. 

— Pe mine, Nicole, spuse ea. 

Înainte să se poată reţine, Wells îi întinse mâna. Ea se uită la 
mână pentru o clipă şi pe urmă i-o strânse: 

— Încântat de cunoştinţă, spuse el. 

— Salut, spuse ea şi se duse la bucătărie, iar Wells îi urmări 
fiecare pas. Era copleşit de jenă. „Incântat de cunoştinţă”? O 
strângere de mână? Era doar o barmaniţă, nu agent de asigurări. 
Dar nu ştia ce să spună. Dorea doar ca ea să se întoarcă, aşa ca 
s-o poată privi şi mai mult. 

* 


Wells introduse o monedă de un dolar în aparatul de jocuri şi 


începu o partidă de Entertainment Trivia, amuzându-se de 
propria lui ignoranță: „Filmul cu cele mai mari încasări din toate 
timpurile este: A. Războiul Stelelor; B. Titanic; C. Shrek; D. Omul- 
păianjen.” Wells alese Războiul stelelor, de celelalte trei abia 
dacă auzise. Răspunsul corect se dovedi a fi Titanic. 

Nicole îi întinse hamburgerul şi berea peste tejghea şi îşi lăsă 
mâna pe umărul lui: 

— Chiar nu ştiai că e Titanic? 

— Hm. Wells sorbi din paharul cu bere şi încercă să nu spună 
ceva stupid. Budweiser-ul era rece, acrişor şi puţin amar. Perfect. 
Se simţea acasă. 

— Ala da film! 

— Nu l-am văzut. 

— Nu se poate! Da’ unde ai stat, într-o grotă? 

Wells roşi: 

— Cam aşa ceva. i 

— Hai să-ți văd braţele. li examină mâinile şi braţele pe toate 
părţile. N-ai tatuaje. N-ai fost la închisoare. 

— Nu, zise Wells. Arăt de parcă aş fi ieşit de la zdup? 

— Ceva în genul ăsta, zise ea. Şi ca şi cum n-ai mai fi băut o 
bere de foarte multă vreme. 

— Aici ai dreptate. 

Ea începu să tasteze la consola de joc: 

— Joacă, altfel îţi mănâncă dolarul degeaba. 

Wells trecu la următoarea întrebare: „Autorul acestui hit unic 
s-a clasat pe locul întâi la showul de televiziune American Idol: A. 
Jessica Simpson; B. Kelly Clarkson; C. Ruben Studdard; D. Justin 
Timberlake.” 

— Cine sunt oamenii ăştia? întrebă Wells. 

— Jessica Simpson, blondă, cu ţâţe mari, îţi spune ceva? Tastă 
B şi câştigă 900 de puncte. Poate că-ţi place Ruben mai mult? 
Cowboyul ăla din Birmingham. 

— Ca Garth Brooks? 

— Da, numai că Ruben e gras şi negru şi cântă balade. Hai, 
chiar n-ai auzit de nici unul dintre ei? Faci mişto de mine. 

— Nu m-a mai interesat muzica de la moartea lui Kurt Cobain 
încoace. 

Nu e chiar aşa, se gândi el. Numai că nu prea se asculta rock 
unde fusese el. Wells nu considera că are gusturi muzicale prea 
sofisticate; când era la şcoală îi plăceau Springsteen şi Led 


Zeppelin, dar şi unii ceva mai stilaţi, de exemplu Prince. În 
facultate trecuse la grunge şi muzică alternativă. In Afganistan şi 
la Frontiera de nord-vest îi lipsise muzica mai mult decât şi-ar fi 
închipuit, deşi înainte să plece înregistrase în minte o duzină de 
melodii şi încă şi le amintea la ocazii. 

— Unde-ai fost? spuse Nicole. Pe Lună? 

— Mai rău. In Canada. 

— Am stat eu în Georgia toată viaţa, dar ştiu că au televizoare 
şi în Canada. Îl privi lung, apoi clătină din cap: Bine, deci ai fost în 
Canada. 

— Hei, Nicole! strigă un individ din capătul celălalt al barului. 
Se poate bea ceva sau o să-ţi petreci toată noaptea flirtând? 

— Vin acum, Freddie, spuse ea, aplecându-se spre Wells: L-aş 
lăsa să-şi toarne singur, dar mi-e teamă că dă pe gât toată sticla. 

— Te-am auzit... 

— Atunci ştii că aşa e, îi mai aruncă ea peste umăr lui Freddie. 
Apoi îi făcu cu ochiul lui Wells şi plecă. Wells sorbi din pahar şi 
încercă să nu se holbeze la fundul ei. Nu reuşi. 

* 


Patru ore mai târziu, Wells întoarse Fordul în parcarea din fața 
unei săli de biliard aflată pe autostradă, ceva mai încolo de Rusty 
Nail, unde muncitorii ilegali urmăreau la televizor un meci de 
fotbal din Mexic şi beau Budweiser de doi dolari. Se uită în 
oglinda retrovizoare, asigurându-se că Toyota ei era în spate. 

Ştia că greşeşte şi că dacă se combina cu femeia asta - fie şi 
pentru o singură noapte - urmau complicaţii de care nu avea 
nevoie. Şi mai ştia că Nicole, cu tot farmecul ei, nu era decât un 
substitut nereuşit al lui Exley. Dar în clipa asta nu-i păsa prea 
mult. Avea nevoie de o femeie şi adevărul trist era că s-ar putea 
să n-o mai vadă niciodată pe Exley. Îşi scutură umărul de parcă 
văzuse pe el un înger care dispărea într-un norişor de fum. 

Tipul de la bar le adresă un salut aproape prietenos când au 
intrat înăuntru. Cu excepţia filmelor, biliardul era singura 
distracţie a lui Wells: mai fusese aici de două ori. 

— Închidem într-o oră, bătrâne. 

— A, păi atunci nu prea am mult timp să te fac praf, zise 
Nicole. Hai să mergem. 

* 

Spre surpriza lui Wells, Nicole nu glumea. Începu slab şi pierdu 

primul joc, dar le câştigă pe următoarele două şi l-ar fi câştigat şi 


pe al treilea dacă nu ar fi atins bila 8. 

— Trebuia să-mi închipui că o barmaniţă ştie să joace, spuse 
el, urmărind-o cum loveşte o bilă şi o trimite direct într-un 
buzunar lateral. 

— Te oftici că te bate o fată? 

— Nu m-ai bătut încă. E doar 2-2. 

Rată de puţin o lovitură dublă, înconjură masa şi se apropie de 
el. Chiar şi după câteva pahare, tot se mişca cu uşurinţă. 

— Eşti caraghios, îi spuse ea. Pretinzi că nu-ţi pasă, dar te oftici 
că pierzi. 

Wells ridică din umeri: 

— Aşa e, spuse el. 

— Şi urmăreşti tot ce mişcă. Tot timpul. Ce urmăreşti, Jesse? 

Nici măcar după atâţia ani de singurătate Wells nu uitase 
răspunsul corect la întrebarea asta: 

— Pe tine. 

Ea râse. 

— Ţi-a luat mult timp. Eşti ca un robot aproape uman, dar nu 
tocmai. Terminator. 

Brusc, Wells se simţi de parcă era la o ghicitoare unde 
consultaţia costa numai cinci dolari şi care tocmai îi spusese nu 
numai că va muri, ci şi când, unde şi cum. Nici nu ştia câtă 
dreptate are. Ca să-şi ascundă nemulţumirea, râse jenat: 

Asta n-a fost prea frumos, spuse el. 

Se aplecă peste masă ca să-şi calculeze lovitura. 

Ea se strecură în spatele lui şi-şi puse braţele pe ale lui. 
Mirosea a whisky şi ţigări. Se întoarse s-o sărute, dar ea se feri. O 
clipă, o uită cu totul şi se gândi la Exley, cum stătea întinsă pe o 
masă într-o sală murdară de biliard dintr-un subsol la Oakland. 
Apoi îşi reveni. 

— Nu, voiam doar să te ajut. Apropie-te de masă, îi spuse ea. 
Concentrează-te. Observă unghiul şi râse din nou. Nu-mi place 
când tipii fac porcăria asta, când mă prind aici, lângă masă. Din 
cauza asta pierd mereu primul joc, pentru că vreau să văd dacă 
fac chestia asta. 

— Sărută-mă, zise Wells. 

— Dacă loveşti bine, te sărut. 

Wells rată lovitura într-un mod jenant. 

— Nu trebuia să beau şi a cincea bere. 

— Un Terminator nu se lasă cu una, cu două, spuse ea. 


— Nu sunt Terminator, sunt un băiat bun. Încerc să-l opresc... 
Cum îl chema? 

Îi venise rândul şi îşi pregăti lovitura. 

— Păcat, mi-a plăcut întotdeauna Arnold Schwarzenegger. 

— Zău? 

— Da... mă rog, tocmai vorbeam cu Britney, prietena mea cea 
mai bună, acum vreo doi ani, despre bărbaţi, ştii... Despre cum 
sunt făcuţi. 

— Despre penisuri, spuse Wells. Hai, spune-le pe nume. 

— Da, domnule profesor. 

— ŞI? 

Ea se înroşi: 

— Nu pot să cred că m-am apucat să-ţi povestesc asta. 

— Numai să nu fie despre cum ţi-ai pierdut virginitatea, spuse 
Wells. 

— Ce? 

— O glumă, aşa, între mine şi eu însumi. 

— Bine. Cum zici tu. În fine, Britney şi cu mine am ajuns la 
concluzia că nu poţi şti cât de... mare este un bărbat. Cu o 
singură excepţie. Ea lovi şi rată. Conversaţia asta mă derutează. 

— Tu ai deschis, spuse Wells. Era surprins să descopere că-i 
dispăruse proasta dispoziţie şi că începea să se distreze. Poate 
că ea mai făcuse asta de o sută de ori, poate că flirtase într-un 
bar cu promisiunea că mai vine ceva şi după aceea. El nu mai 
făcuse asta niciodată: 

— Lasă-mă să ghicesc: înălţimea? 

— Ai vrea tu. Nu. 

— Serios? Dar picioarele lungi şi braţele mari... Wells îşi ridică 
palma şi ea făcu la fel. Îşi atinseră palmele. Degetele ei abia 
ajungeau la prima articulaţie a degetelor lui. 

Nicole chicoti: 

— Aş vrea să cred că e un semn bun, dar nu e. 

— Atunci? 

— OK, uite, nu am o tonă de experienţă... 

— Aici m-ai dus. 

Ea îşi încrucişă braţele: 

— Glumeam, spuse Wells. Ce spuneai? 

— Sânge nemtesc. 

— Ce? 

— Origine germană. Nemţii sunt aşa... foarte bine echipați. 


— Serios? 

— Crezi că aş inventa o chestie ca asta? 

— Cât de mult sânge nemtesc? Trebuie să fii neamt pur? 

— Nu am făcut o statistică, Jesse, râse ea. 

Wells ar fi dorit să-i poată spune adevăratul lui nume: 

— De-asta îţi place Arnold Schwarzenegger? 

— Ei bine, nu. Mereu mi s-a părut jenant. Vreau să spun că şi el 
îşi dă seama că e caraghios în filmele alea. Dar chestia asta 
nemţească adaugă o notă de mister intrigii din film. 

— Bine, dar e austriac. 

— Ca şi cum ar fi vreo diferenţă. E rândul tău. 

Lui Wells îi venise rândul şi se aplecă peste masă. 

— De ce nu ratezi ca să terminăm runda şi să plecăm de-aici? 

Şi Wells rată. 

Se îndreptară spre scările apartamentului ei, oprindu-se pe 
fiecare treaptă să se sărute. Wells îi mângâia coapsele, îi ridica 
tricoul, atingându-i stomacul ei moale. Ajunşi în faţa uşii, ea îşi 
căută cheile, apoi se dădu la o parte: 

— Nu poţi să rămâi. Chiar nu se poate. 

El o sărută pe gât. 

— Cinci, zece minute. Asta-i tot. Şi promite-mi că n-o să te 
superi pe mine. La mine e ca o cocină, cel puţin după pretenţiile 
unei fete. 

Nicole descuie uşa şi Wells o urmă înăuntru. Pe canapea erau 
aruncate haine, pe măsuţa de cafea era un teanc de manuale şi 
în chiuvetă o grămadă de pahare. 

Wells răsfoi un manual intitulat /ntroducere în Nursing l. 

— De ce nu mi-ai spus că studiezi aşa ceva? 

— Stai jos. Mă enervează că-mi umbli prin lucruri. 

Wells se aşeză. 

— Vrei ceva de băut? 

— Nu, mulţumesc. 

Ea deschise radioul şi o baladă siropoasă umplu apartamentul. 

— Hei, Terminator, uite, ăsta e Ruben Studdard. 

— Unde mergi la şcoală? 

Nicole puse două pahare cu apă pe măsuţă şi se aşeză lângă 
el: 

— Bine, ai 10 minute. Vrei să-mi faci un sondaj sau vrei să mă 
săruţi? 

Wells o sărută, îşi puse mâinile pe faţa ei în timp ce ale ei Îi 


cercetau trupul. Gustă fumul de ţigări din gura ei şi se simţi 
oarecum vinovat că nu era cu Exley. Dar dorinţa pe care o simţea 
era atât de puternică, încât i se părea că încăperea se 
contractase în jurul lor până când ea deveni tot ceea ce putea 
vedea sau simţi. O împinse pe canapea şi-şi strecură mâinile pe 
sub bluza ei... 

Poc, poc, poc. Trei bătăi la uşă. Ea plecă de lângă el. 

— Cine e? 

— La naiba, zise ea. 

Poc, poc! Ciocănitul era mai puternic. 

— Ştiu că eşti acolo, târfă! se auzi o voce de afară. Deschide 
uşa! 

— Fostul meu prieten, spuse ea. 

— Cum îl cheamă, Heinrich? 

— Nu eşti amuzant. Ne-am despărţit în iulie şi nu i-a picat prea 
bine. Alte bătăi, mai puternic. Trece pe-aici din când în când. Ştii, 
n-a mai venit nimeni la mine până acum. 

Wells simţea că-şi pierde erecţia în timp ce dorinţa se 
transforma în furie: 

— Lua-l-ar dracu’. Te scap de el. 

— Pot să mă descurc şi singură. 

— Deschide uşa! 

Se îndreptă spre uşă. Wells o urmă, postându-se după uşă, 
unde individul nu-l putea vedea. Ea îi făcu semn că nu şi-i arătă 
dormitorul, dar el îşi duse un deget la buze şi nu se mişcă. Nicole 
deschise o idee uşa. 

— Craig. 

— Nicole... 

— Du-te acasă, te rog. 

— Nu poţi să mă înşeli. Lui Wells i se părea patetic, un omuleţ 
plângăcios. 

— Craig, ne-am despărţit acum două luni. 

Ştiu că e un tip latine. 

Uşa se mai deschise puţin. 

— Nu, nu e nimeni aici. 

— V-am văzut în parcare. 

Craig împinse uşa şi Nicole îşi pierdu echilibrul. 

Wells nu încercă să-şi controleze furia. Se săturase. Văzuse 
prea mulţi bărbaţi care le tratau pe femei ca pe nişte obiecte. 
Destul sadism pentru o viaţă întreagă. Deschise uşa şi se 


întoarse spre Craig. Individul nu era chiar atât de mic, avea 
probabil o sută de kilograme, o faţă roşie şi duhnea a whisky. 

— Ştiam eu! strigă Craig triumfător, de parcă prezenţa lui 
Wells o justifica şi pe a lui. 

— Du-te acasă, ü spuse Wells încet, ştiind prea bine că nu avea 
niciun rost. Nu mă bat cu oameni beţi. 

— Du-te-n mă-ta! 

Craig se roti spectaculos şi îşi lansă pumnul direct spre faţa lui, 
dar Wells se feri cu uşurinţă. 

— Te rog să nu mă obligi să te lovesc, spuse Wells. Du-te 
acasă. 

Individul încercă din nou şi Wells se feri din nou. O ceaţă roşie 
îi umplea ochii. Aproape că mirosea sângele lui Craig. Prea multă 
singurătate. Prea multă dorinţă neîmplinită. 

— Te-am rugat frumos, spuse Wells, mai mult pentru el însuşi 
decât pentru Craig. 

— Frumos, făcu Craig şi buzele i se strâmbară dispreţuitor. Mai 
nou ieşi cu fetiţe, Nicole? Şi se roti din nou, încercând să-i dea un 
pumn aiurea de om beat. 

Wells îi prinse braţul şi îl lovi cu o dreaptă nasoală care se 
înfundă în plexul solar al lui Craig. Continuă imediat cu o stângă 
la cap, apoi cu o dreaptă în stomac şi braţele lui Craig căzură în 
timp ce se chinuia să-şi recapete suflul. 

— Jesse... spuse Nicole. Lasă-mă să chem poliţia. 

Wells îl lovi din nou pe Craig, de data asta un upercut. Făcuse 
un pas înainte şi îşi lăsase toată greutatea corpului în lovitură. 
Gura lui Craig se închise şi el căzu pe spate rostogolindu-se până 
pe coridorul de la etajul doi. Wells ieşi după el şi aşteptă. 
Bineînţeles, Craig se agăţă de balustradă şi încercă să se ridice în 
picioare. Wells îl lovi în coaste. Craig se rostogoli pe o parte şi 
gemu, ţinându-se de piept şi scuipând sânge şi dinţi, în timp ce 
Wells se gândea unde să-l mai lovească. 

Nicole îl prinse din spate, ţipând: 

— Opreşte-te, opreşte-te, nebunule, psihopatule! 

— Nicole... 

— O să-l omori! 

Îl lăsă şi îngenunche lângă Craig. Wells se trase înapoi. Nicole 
se uită în sus la el: 

— Psihopatule, lasă-ne în pace! Îi arătă scările: Pleacă şi nu 
mai veni niciodată la Nail, altfel chem poliţia. 


Wels îşi ridică braţele, apoi cobori încet. 
* 


Nu întâlni nicio maşină pe autostrada Buford în drum spre 
casă. Se simţea la fel de gol ca autostrada care zbura sub roţile 
maşinii. Nu-i venea să creadă că făcuse ce făcuse. In primul rând, 
putea să aibă mari necazuri dacă Nicole sau Craig chema poliţia. 
Nu trebuia s-o ducă la sala de biliard. Unii dintre tipii de-acolo îl 
văzuseră în parcare. La dracu'. Da, ce bine reuşise să treacă 
neobservat... 

Dar nu vor chema poliţia. Craig n-o să vrea să recunoască cât 
de tare fusese caftit. lar Nicole n-o să vrea să-i mai vadă pe 
niciunul dintre ei. Dar nu poliţiştii erau adevărata problemă. El 
era. Şi nu violenţa o înspăimântase atâta pe Nicole. Sau nu 
numai ea. Mai văzuse bătăi la Nail, cu siguranţă. Răceala şi 
eficienţa lui o scoseseră din minţi. Civilii nu înțelegeau nimic. Și- 
ar fi pierdut timpul dacă ar fi încercat să le explice. Aici nu era 
război. Era în America. 

Parcă maşina şi întinse mâna după mobil, un model ieftin, cu 
cartelă, pe care îl cumpărase din Tennessee. O să-l arunce şi o să 
ia altul a doua zi. 

— Alo? spuse Exley cu o voce adormită. 

— Jennifer? 

— Cine e? zise ea, dar Wells simţi imediat că-l recunoscuse. 
John? 

— Da. 

— Doamne! Unde eşti? 

— Trebuie să te văd. 

— Putem să facem asta. 

— Noi? Care noi? 

— Am vrut să spun... doar tu şi cu mine. Asta-i tot. 

— Las-o baltă. 

— Ai probleme? 

— Nu am probleme. Dar spune-mi ceva: Cum voi afla că am 
mers prea departe? 

— O să ştii, John. Vocea ei avea o siguranţă la care nu se 
aştepta. Am încredere în tine. 

— Pentru că nu ştiu cât de mult timp mai pot face asta. 

— Ce să faci? 

Wells nu-i răspunse. 

— De ce nu vii aici să vorbim? 


— N-o să mă mai laşi să plec. 

— John... 

Dar Wells închise. 

* 

A doua zi de dimineață se duse la biblioteca din Doraville ca 
să-şi verifice contul de mail. Şi, pentru prima oară, găsi în inbox 
un mesaj de la BigBoykK2Qhotmail.com. „Hartsfield. 11:45 a.m. 
19.09. DL.561. Confirmare la adresa de mai sus.” Wells apăsă 
tasta de răspuns cât de repede era în stare. Şi avu un sentiment 
ciudat de recunoştinţă faţă de Khadri. Cel puţin acum avea ce să 
aştepte. Şi spre ce să-şi canalizeze furia. 


Montreal, Quebec 


Casa arăta ca oricare alta, o structură din lemn cu două etaje, 
cu vopseaua ei gri care se cojea pe la colţuri, după ce nu fusese 
reparată de atâţia ani. Se afla pe o stradă liniştită, în apropiere 
de Bulevardul Saint-Laurent, în inima cartierului musulman din 
Montreal, şi era despărțită de vecini prin câţiva metri de gazon 
tuns scurt. 

Un observator atent ar fi văzut că în ea nu locuiau mai multe 
persoane, ca în cele din jur. Nici copii. Doar un bărbat şi o 
femeie, amândoi arabi, cu pielea destul de albă. Dar faptul că nu 
ai copii nu este o crimă. Observatorul s-ar fi putut mira că 
obloanele erau mereu închise, chiar şi în timpul nopţilor de vară, 
când era o plăcere să-ţi intre în casă briza fluviului Saint 
Lawrence. Dar şi obloanele altor case din cartier rămâneau 
închise. Femeilor musulmane le place intimitatea. 

Un observator foarte atent s-ar fi putut întreba dacă oamenii 
care locuiau în casa aceea făceau cumva afaceri ilegale: bărbatul 
căra adesea cutii de carton din maşină până la uşă. Făcea asta 
imediat după răsăritul soarelui, când strada era pustie. Dar nicio 
lege nu-ţi interzice să munceşti dimineaţa devreme şi să nu faci 
copii. 

Oricum, ceea ce ar fi putut vedea un observator era irelevant. 
De fapt nimeni nu urmărea casa. Tarik Dourant putea să-şi vadă 
de treabă fără grijă. 

* 

Ca mulți alți arabi din Montreal, Tarik venise din Franța. 
Crescuse la nord de Paris, la Saint-Denis, una dintre zecile de 
suburbii părăginite în care guvernul francez îi îngrămădea pe 
imigranții musulmani de care nu avea nevoie, dar pe care nu-i 
putea trimite acasă. 

Chiar în comparaţie cu poveştile triste obişnuite în Saint-Denis, 
Tarik avusese o copilărie nenorocită. Mama lui, Khalida, fusese 
asistentă medicală în Algeria, iar tatăl lui, Charles, era un 


instalator francez a cărui poftă de soţia lui luase sfârşit exact în 
ziua când o lăsase gravidă. Când Khalida a refuzat să facă un 
avort, Charles a încercat s-o bată ca să piardă copilul. N-a reuşit, 
dar bătaia a lăsat-o aproape oarbă. Şi-a pierdut slujba şi de- 
atunci ea şi Tarik au trăit din ajutorul pentru handicapaţi. A 
devenit dependentă de analgezice, mai întâi ca să poată adormi, 
apoi doar ca să supravieţuiască. A murit când Tarik avea 
şaptesprezece ani, din cauza unei supradoze de morfină. Moartea 
a fost declarată accidentală. Între timp, sistemul judiciar francez 
îl tratase pe Charles cu o blândeţe deloc surprinzătoare. leşise 
din închisoare după numai doi ani. 

Soarta nefericită a maică-sii nu-i impresiona pe copiii din 
cartier, care nu-l prea răsfăţau pe Tarik. Dimpotrivă. Deşi nu-l 
cunoscuse niciodată pe tatăl său, îl dispreţuiau pentru că era 
francez. Şi faptul că era mic de statură sau că prefera să citească 
în loc să joace fotbal îi agrava situaţia. Asistenta medicală şi 
instalatorul concepuseră un copil strălucitor de inteligent, iar 
aptitudinile sale pentru ştiinţe erau evidente încă din şcoala 
primară. Sistemul birocratic francez luase notă. În adolescenţă, 
Tarik a fost admis la Lycée Louis-le-Grand, care se numără 
printre primele zece licee importante din Franţa, unde a excelat 
la fizică şi biologie. Dar cu cât creşteau notele lui, cu atât creştea 
şi durerea. Copiii albi de bani-gata de la Louis-le-Grand nu se 
străduiau să-şi ascundă disprețul faţă de arabul sărac care 
aterizase în mijlocul lor. Între timp, cei din Saint-Denis îşi băteau 
joc de el ca de un trădător, poreclindu-l „Creierul” şi „Micul 
prinţ”. li rupeau caietele de teme ori de câte ori aveau ocazia. 
Cel mai deprimant episod din viaţa lui se desfăşurase cu ocazia 
celei de-a patrusprezecea aniversări a zilei lui de naştere. 
Nimeni, nici chiar propria lui mamă nu-şi amintise că era ziua lui. 

După o săptămână, Tarik se pomenise că se înscrie la cursurile 
unui centru al comunităţii musulmane aflat la câteva străzi de 
casă. Spre surpriza lui, toată lumea de la centru îl încuraja fără 
rezerve. 

După câteva luni a început să se ducă în fiecare dimineaţă la o 
moschee din apropiere. Apoi la alta, mai radicală. Descoperise că 
oriunde s-ar fi dus, credincioşii îi primeau rugăciunile cu 
bunăvoință. Pentru prima oară în viaţa lui simţea că nu mai e 
singur. 

Când a murit Khalida, Tarik se dăruise deja cu trup şi suflet 


Islamului. Îşi ura tatăl, ura Franţa şi ura Occidentul pentru ce-i 
făcuseră mamei lui, şi o ura pe ea pentru ce-i făcuse lui. Dorea 
mai presus de orice să plece în Afganistan şi să se alăture 
jihadului. Dar imamii nu-l lăsau să plece. Trebuia să-şi continue 
studiile, îi spuneau ei. 
Aveau destui luptători şi prea puţini oameni de ştiinţă. 
* 


Şi Tarik asta făcuse. Îşi luase diploma în biologie moleculară la 
Universitatea din Paris, apoi plecase în Canada. Acum se 
pregătea să-şi ia doctoratul în microbiologie la McGill, în centrul 
Montrealului. 

Profesorii îl considerau conştiincios, deşi îl avertizaseră că anul 
acesta fusese mai puţin promiţător decât primul. Se mai 
întâmpla. Nu toţi făceau faţă programului. Poate că profesorii lui 
din Franţa îi exageraseră puţin calităţile, deoarece arabii erau 
prost reprezentaţi în domeniul ştiinţific. 

Dar profesorii de la McGill se înşelau. Tarik era tot atât de 
inteligent pe cât o demonstrau notele obţinute. Din nefericire, nu 
putea să-şi dedice întreaga atenţie muncii de laborator. In 
subsolul unei case cenușii şi anonime lucra la propriul lui proiect. 
* 

Ciuma. 

Pentru profani, cuvântul trimite la viziuni de sfârşit de lume, la 
boală şi moarte mai presus de orice închipuire. Dar pentru biologi 
cuvântul are o semnificație precisă: Yersinia pestis, denumirea 
ştiinţifică a bacteriei care produce maladia numită „ciumă” sau, 
uneori, „moartea neagră”. În Evul Mediu era printre cele mai 
temute boli, mai îngrozitoare chiar decât variola. La mijlocul 
secolului al XIII-lea, după ce au fost infectați de purici, au murit 
zeci de milioane de europeni, o treime din populația 
continentului. 

„Starea în care se aflau oamenii era demnă de toată mila”, 
scria un italian, rememorându-şi dezastrul. „Mulţi dintre ei 
mureau chiar pe străzi, alţii în casele lor, şi erau găsiţi doar din 
cauza duhorii trupurilor putrezite.” O altă epidemie s-a declanşat 
în China pe la 1890 şi a durat o generaţie întreagă, ucigând 
douăsprezece milioane de oameni. 

De atunci, ciuma a fost eradicată în Europa şi în Statele Unite 
datorită dezvoltării sistemului sanitar şi a eforturilor ferme de 
exterminare a şobolanilor şi a puricilor. Dar Yersinia pestis 


rămâne o ameninţare în natură şi infectează mii de oameni în 
fiecare an. Virusurile exotice, de exemplu Ebola, atrag mereu 
atenţia presei, dar ciuma omoară mult mai mulţi oameni. 

La oameni, Yersinia pestis produce mai multe feluri de infecţii. 
Cea mai cunoscută este ciuma bubonică. Începe ca o răceală cu 
frisoane, urmată de un acces de febră care poate depăşi 40 de 
grade. Ganglionii limfatici se umflă până când ajung de mărimea 
unei mingi de tenis, în vreme ce sistemul imunitar încearcă cu 
disperare să elimine Yersinia din organism. Se instalează o 
oboseală profundă, atât de intensă încât multor victime nu le mai 
pasă dacă trăiesc sau mor. In stadiile finale ale bolii, explozia 
bacteriilor în sânge produce un şoc septic. Au loc hemoragii 
subcutanate, iar braţele şi picioarele capătă o nuanţă de albastru 
închis, aproape negru, semnătura „morţii negre”. 

* 


Cu toate acestea, „moartea neagră” nu este cea mai 
periculoasă formă de ciumă. Ciuma bubonică nu se transmite de 
la om la om şi anumite persoane se vindecă fără tratament. Nu, 
adevărata teroare este „moartea roşie” sau ciuma pulmonară, o 
boală care este rezultatul infectării plămânilor cu Yersinia pestis. 
In acel mediu umed şi cald, bacteria se înmulţeşte cu o viteză 
furibundă. 

O persoană infectată simte mai întâi febra, o migrenă, o tuse 
slabă, pe care le poate confunda cu simple neplăceri obişnuite. 
Dar în câteva ore Yersinia pestis preia controlul. Migrena se 
transformă în agonie. Tusea devine o pneumonie agresivă. 
Durerea strânge pieptul ca într-o menghină în timp ce bacteriile 
umplu plămânii şi inima se chinuie să pompeze sânge. Victima 
scuipă flegmă, la început apoasă şi diluată, apoi din ce în ce mai 
groasă şi plină de cheaguri de sânge. 

In patruzeci şi opt de ore, oamenii infectați cu „moartea roşie” 
au mai puţin de cincizeci la sută şanse de supravieţuire, chiar 
dacă sunt conectaţi la un plămân artificial şi li se administrează 
intravenos doze masive de antibiotice. Dacă nu sunt trataţi, vor 
muri din cauza şocului sau de insuficienţă respiratorie, sufocaţi 
de sângele care le umple plămânii. Un bolnav de ciumă roşie are 
tot atâtea şanse să supravieţuiască câte are să câştige premiul 
cel mare la loterie. 

Şi nu numai atât: bolnavii împrăştie norişori de Yersinia pestis 
de fiecare dată când tuşesc, astfel că boala se transmite cu 


uşurinţă de la om la om. Dacă antibioticele modeme pot opri 
ciuma dacă este detectată în primele stadii, nu există încă un 
vaccin pentru ea. De fapt, se poate spune că Yersinia pestis este 
propriul ei duşman necruţător. La fel ca Ebola, ciuma pulmonară 
ucide oamenii atât de rapid, încât în condiţii normale nu se poate 
răspândi prea departe, astfel că epidemia se limitează la 
ţinuturile sălbatice. 

Dar această condiţie nu se mai aplică dacă ciuma este folosită 
în mod deliberat ca armă biologică. Împrăştierea bacteriilor în aer 
deasupra unui oraş mare ar putea produce mii de infecţii 
simultan, sufocând sistemul sanitar şi declanşând o panică de 
proporţii în toată lumea. Organizaţia Mondială a Sănătăţii a 
estimat că o contaminare cu Yersinia pestis într-o zonă 
metropolitană cu o populaţie de cinci milioane, cam de mărimea 
Washingtonului, ar produce 150 000 de cazuri de ciumă 
pulmonară şi ar ucide 36 000 de oameni. Organizaţia nu s-a 
aventurat să prognozeze ce s-ar putea întâmpla într-un oraş mai 
mare, cum ar fi New Yorkul. 

* 

Tarik Dourant avea deja şase fiole de Yersinia pestis în 
subsolul casei. 

Nu fusese obligat să atace laboratoarele Centrului de Control 
Epidemiologie ca să le obţină şi nici să se furişeze la Vector, 
uriaşa uzină bacteriologică din Siberia unde Uniunea Sovietică 
desfăşura în secret cercetări privitoare la armele biologice în 
timpul Războiului Rece. Nici măcar nu fusese obligat să iasă din 
casă, ci doar să aştepte furgoneta de la Fedex şi să semneze de 
primire pentru coletul expediat de Medical Muhimbili din Dar es 
Salaam. 

Tanzania înregistra zeci de cazuri de ciumă în fiecare an şi 
guvernul făcea mari eforturi să prevină izbucnirea epidemiilor. 
Doctorii care descopereau un caz potenţial trebuiau să trimită 
probe de sânge pentru a fi testate la Centrul de boli infecțioase 
Muhimbili, cel mai sofisticat laborator de acest gen din Africa de 
Est. Acolo probele ajungeau în mâinile unui tehnician pakistanez 
liniştit care se mutase special în Tanzania ca să obţină o slujbă la 
Muhimbili, aşa cum îi ordonase un bărbat care-şi spunea Omar 
Khadri. Khadri se gândise că un musulman pakistanez ar fi fost 
angajat mult mai uşor în Africa decât la Centrul de Control 
Epidemiologie din Statele Unite. Avea perfectă dreptate. 


Astfel a ajuns ciuma la Tarik, care la frageda vârstă de 23 de 
ani era cel mai important om de ştiinţă care lucra pentru Al 
Qaeda. /nshal/lah. Facă-se voia lui Dumnezeu. lată de ce Tarik nu 
mai avea timp pentru studiile lui de la McGill. 

* 

Casa cenuşie era tăcută când Tarik descuie uşa şi intră. 

— Fatima! strigă el. Fatima! 

Dar nu-i răspunse nimeni. Ar fi trebuit să ajungă acasă până 
acum şi să-i pregătească cina. Începu să-l doară stomacul. Soţia 
lui întârziase de două ori săptămâna trecută. Respectul ei pentru 
el scădea pe zi ce trece. 

Tarik o cunoscuse pe Fatima primăvara, la Paris, când era în 
ultimul an la universitate. Era fata cea mai mare a unui imam din 
Bruxelles, o fată delicată de optsprezece ani, al cărei hijab - 
eşarfa purtată de fetele musulmane pioase - îi scotea în evidenţă 
ochii mari şi căprui. Tarik se îndrăgostise la prima vedere. Căzuse 
în extaz atunci când aflase că ea îi împărtăşeşte sentimentele, în 
ciuda feţei lui pline de coşuri şi a ochelarilor cu lentile groase. Se 
căsătoriseră după patru luni, chiar înainte ca el să plece în 
Canada. Fatima venise şi ea după un an. Câteva luni fusese soţia 
perfectă, iubitoare şi înţelegătoare. Nu o deranja că se întorcea 
târziu de la McGill sau că stătea mai mult la subsol. Dar, brusc, 
începuse să se plângă că Tarik nu-i dă voie să muncească. li 
spusese că s-a plictisit să stea acasă toată ziua. Primăvara găsise 
un post de secretară la o firmă de avocatură din centrul oraşului. 
Încercase s-o împiedice, dar ea i-a râs în nas: 

— Dacă nu-ţi place, divorţează. 

Ştia că el nu va face asta niciodată. Era singura femeie din 
viaţa lui. Uneori se îngrozea cât de mult o dorea. Dar slujba o 
îndepărtase tot mai mult de el. Nici nu-l mai asculta. Nu era în 
stare să înţeleagă acest nou chip al ei. De când venise în Canada 
uitase ce îndatoriri are faţă de el. Dar poate că nu ţinuse 
niciodată la el. Probabil că văzuse în el doar şansa de a scăpa de 
tatăl ei. 

Cu o lună înainte, o lovise prima oară, într-o noapte când dorea 
să facă dragoste şi ea îi întorsese spatele. Îşi ridicase pumnul, 
dar nu voia s-o atingă. Apoi ea îi zâmbise. Işi bate joc de mine, se 
gândise el. Râdea de slăbiciunea lui, de braţele lui subţiri şi de 
pieptul lui slab, la fel cum făceau copiii din Saint-Denis. Poate că 
era slab, dar era bărbat, iar ea nu trebuia să uite asta. Aşa că o 


lovise în stomac. Ea ţipase, o singură dată, şi el ar fi vrut s-o 
mângâie şi să-şi ceară iertare. Nu scosese niciun cuvânt. 

Când încercase a doua oară în noaptea aceea să se apropie de 
ea, ceva mai târziu, ea i se oferise fără să se plângă. De fapt, n-a 
mai vorbit niciodată despre asta. Timp de câteva zile Tarik trăise 
cu iluzia că ea a învăţat lecţia. Dar în ultimele săptămâni se 
ascunsese tot mai mult de el. O auzise cum şopteşte la telefon în 
bucătărie. Când îl văzuse, pusese imediat receptorul în furcă şi 
susţinuse că nu vorbea cu nimeni. Tarik ridicase iar pumnul, dar 
ea se mulţumise să dea din cap şi el plecase umilit. 

* 


Tarik încercă să şi-o scoată pe Fatima din minte. Putea să 
vorbească cu ea mai târziu. Până atunci avea multă treabă. 
Descuie uşa de la subsol, în spatele căreia era o scară zidită 
îngustă care ducea la altă uşă încuiată. Tarik ştia că aceste două 
lacăte puteau să dea de bănuit, dar nimeni nu avea voie să intre 
acolo. În afară de ciumă, mai păstra în frigiderele de acolo antrax 
şi tularemia, toate clasificate ca patogeni de gradul A. Probele 
proveneau de la Muhimbili. 

Pentru a păstra o discreţie totală, Tarik se ţinea departe de 
ceilalţi studenţi de la McGill, acceptându-le invitaţiile doar atunci 
când absenţa lui ar fi bătut prea tare la ochi. Le spusese că soţia 
lui este o musulmană foarte credincioasă care nu iese niciodată 
în oraş, iar Fatimei îi spusese că ceilalţi studenţi au prejudecăţi şi 
nu-l invită niciodată. Nu o putea împiedica să se întâlnească cu 
vecinii, dar nu-i permitea să invite pe nimeni în casă şi acesta era 
unul dintre motivele pentru care ea se hotărâse să-şi găsească o 
slujbă. Poate că făcuse o greşeală. Poate că ar fi trebuit s-o lase 
să-şi facă prieteni. 

Tarik băgă cheia în lacătul de la baza scării. Trebuia să nu se 
mai gândească atât la Fatima. Gata. Dacă-şi permitea să fie 
distrat atunci când cobora aici, putea să greşească ceva. Dacă 
greşea, murea. Pur şi simplu. Respiră adânc, închise ochii şi o 
şterse pe Fatima din gândurile lui. 

Când simţi că era pregătit, descuie a doua uşă şi intră. 

* 


În ultimii doi ani îşi petrecuse mai tot timpul pregătind 
laboratorul. Instalaţiile erau costisitoare şi punerea lor în 
funcțiune cât mai discret posibil fusese dificilă, mai ales că 
trebuia să lucreze singur. Dar în vara asta, chiar înainte să 


primească Yersinia pestis, reuşise să pună totul la punct. 

Impărţise subsolul în două suprafeţe de lucru. Cea mai mare 
parte din încăpere era deschisă, iar podeaua şi pereţii erau 
acoperiţi cu două straturi de folie de plastic transparentă care le 
fereau de praf şi murdărie. De jur împrejurul pereţilor erau 
bancuri de laborator pe care erau aşezate instalaţiile lui 
preţioase: un microscop cu grosisment maxim 1000, un 
spectrometru pentru gaze, fermenţi pentru cultivarea bacteriilor 
în soluţie, un congelator şi un frigider, cuşti pentru şoareci, 
autoclave şi becuri Bunsen, tăvi cu plăci Petri şi pipete. Într-un 
colţ instalase un dulăpior securizat conectat printr-un filtru la 
galeriile de aerisire ale casei. Ţinea ochelarii speciali, mănuşile, 
halatele şi un aparat de respirat portabil într-un dulap de lângă 
uşă, lângă care instalase şi un duş mic. Tuburile de neon de pe 
tavan dădeau încăperii un aer plăcut, instituţional. 

Spaţiul reprezenta echivalentul primitiv al unui laborator de 
securitate biologică de gradul 2, la fel ca laboratorul de la McGill 
sau de la orice altă universitate din lume. LSB-urile de gradul 2 
se ocupau de bacteriile şi viruşii relativ periculoşi, patogeni care 
pot provoca febră puternică, dar nu moartea. În mod ironic, 
ciuma era studiată tot în laboratoarele de gradul 2, fiindcă 
Yersinia pestis nu este un germen rezistent. Creşte lent şi este 
anihilat rapid de lumina soarelui, de ploaie şi chiar de vânt. 
Ciuma devine monstruoasă doar înăuntrul corpului omenesc. 

Dar pentru experimentele sale Tarik avea nevoie de altceva. El 
nu cultiva ciuma sau antraxul, ci dorea să obţină aerosoli, 
particule purtate de aer care pot fi inhalate cu uşurinţă. Pentru 
asta i-ar fi trebuit un laborator de gradul 3 sau, şi mai bine, de 
gradul 4, complet securizat, ca la Centrul de Control 
Epidemiologie. 

Standardele pentru laboratoarele de gradul 4 sunt descrise pe 
sute de pagini. Trebuie să aibă propria lor sursă de aer, 
obturatoare duble care să nu poată fi deschise simultan şi filtre 
pentru purificarea aerului evacuat. Savanţii şi tehnicienii nu au 
voie să iasă îmbrăcaţi în hainele de laborator. Sunt obligaţi să 
facă duş înainte de a pleca şi apa trebuie să fie tratată chimic. 
Germenii pot fi mutaţi numai după ce au fost introduşi în 
containere duble dintr-un material incasabil. lar pentru proiectele 
cu adevărat delicate, savanții trebuie să lucreze într-un spaţiu 
perfect protejat, o încăpere unde intră îmbrăcaţi în costume 


etanş echipate cu propria lor sursă de oxigen. 

Tarik înţelegea prea bine standardele. Văzuse fotografii cu 
victime ale variolei şi ale ciumei, oameni cu feţe schimonosite, cu 
trupuri umflate, muribunzi. Respecta puterea fiolelor din 
frigiderul lui. Ar fi preferat să-şi facă experimentele la CCE, dar 
cineva s-ar fi întrebat imediat de ce face asemenea cercetări. Aşa 
că Tarik îşi construise propriul lui spaţiu protejat. Sigilase în 
subsol un colţ cu latura de un metru şi jumătate, fixând plăci de 
plexiglas din podea până în tavan. Pe urmă acoperise plexiglasul 
cu folie de plastic groasă, creând astfel o incintă de plastic în 
care aerul nu putea intra şi ieşi decât printr-un sistem de 
aspirare-evacuare dotat cu filtre HEPA. 

lnăuntru, Tarik avea nevoie de o sursă de oxigen. Deoarece 
Canada, ca toate ţările industrializate din lume, restricţionează 
vânzarea costumelor etanşe cu presiune pozitivă, Tarik nu 
reuşise să facă rost de unul. In locul lui folosea o mască şi o 
butelie de oxigen asemănătoare cu cele purtate de scafandri. 
Pentru a împiedica contaminarea spaţiului deschis din subsol, 
construise un coridor din plexiglas de la uşă până la incintă, un 
fel de sas primitiv. Doar acolo se schimba şi îşi scotea aparatul 
de respirat. Instalase în incintă un dulap etanş în care ţinea o 
cuşcă pentru cobai şi un nebulizator, o maşină care suflă aer prin 
lichide pentru a produce aerosoli. Pe podeaua de plastic plasase 
un frigider mic şi o cuşcă destul de încăpătoare pentru o pisică 
sau pentru un câine nu prea mare. N-o folosise până acum, dar 
bănuia că va deveni necesară destul de curând. 

Spaţiul nu era ideal. Tarik putea lucra efectiv doar perioade 
scurte de timp, până când se golea rezervorul de oxigen. 
Aparatul lui de respirat nu era atât de performant ca un costum 
etanş BSL-4. Totuşi, până atunci incinta etanşă funcţionase fără 
probleme. Nu se îmbolnăvise nici el, nici şoarecii din spaţiul 
deschis. lar şoarecii erau un mijloc eficient de măsurare a 
expunerii. Ce păcat că nu putea să le arate şi profesorilor săi ce 
făcuse. Ar fi fost impresionați, era sigur de asta. 

Tarik aprinse lumina şi verifică dacă bancurile de lucru, 
paharele de laborator şi plăcile de cultură erau exact aşa cum le 
lăsase. De aici, strada şi lumea exterioară păreau foarte departe. 
Tăcerea era întreruptă doar de fâsâitul slab al şoarecilor. Îi 
numără pentru a fi sigur că nu dispăruse niciunul. 

Se dezbrăcă complet şi aşeză hainele împăturite pe un scaun. 


De obicei, înainte de a intra în incintă lucra cu germeni mai puţin 
periculoşi, dar în seara asta voia să fie aproape de „specialităţile” 
lui, Yersinia pestis şi Bacillus anthracis - antrax. Deschise prima 
uşă a incintei - cea care dădea spre sas - şi intră, îşi trase pe el 
chiloţii, cămaşa şi pantalonii de trening pe care-i folosea în 
incintă, apoi îmbrăcă un halat peste haine. Închise uşa şi netezi 
folia de plastic de pe uşă, sigilând incinta de restul încăperii. Luă 
aparatul de respirat, îşi ataşă butelia de oxigen şi îşi trase masca 
pe faţă. Inspiră adânc, asigurându-se că alimentarea cu oxigen 
era normală, apoi opri fluxul pentru a face economie. Işi puse o 
bonetă, cizmele şi mănuşile. 

În cele din urmă deschise uşa interioară a sasului şi intră în 
incintă. 7 

Acum parcă era sub apă sau pe Lună. In liniştea desăvârşită de 
aici se auzea doar zgomotul respirației lui. Se apropie fără 
zgomot de dulapul etanş. Cu o săptămână în urmă începuse să 
cultive Yersinia pestis pentru prima oară, punând bacteriile în 
agar-sânge la o temperatură de 28 de grade Celsius. Două zile 
mai târziu, colonii albe de bacterii, cu contururile lor granulare şi 
neregulate, smălţuiau gelul de agar roşu. Arătau ca nişte ouă 
prăjite, imagine tipică pentru Yersinia pestis. Sunt urâte, 
recunoscu Tarik în sinea lui, mici şi urâte. Dar cine nu le trata cu 
respect risca să aibă o surpriză. lar el reuşise să le stăpânească. 
Gândul acesta îi provocă o satisfacţie adâncă. 

* 


După ce cultivase ciuma, Tarik o injectase în şase şoareci. 
Doar unul supravieţuise mai mult de două zile. Acum se 
prăbuşise şi el şi zăcea pe-o parte în cuşca din dulapul etanş. 
Tarik aşeză corpul şoarecelui într-un recipient de sticlă, apoi 
umplu recipientul cu acid clorhidric pentru a-l distruge complet. 
La McGill ar fi făcut autopsia animalului ca să vadă exact de ce 
murise, dar aici nu avea nicio importanţă. Nu voia decât să-şi 
dovedească dacă poate cultiva o tulpină viabilă, virulentă de 
Yersinia pestis şi acum tocmai reuşise asta. 

Dar Tarik ştia că făcuse doar un prim pas pe drumul spre ţinta 
finală. Infectarea oamenilor cu ciumă pulmonară era infinit mai 
dificilă decât contaminarea unui cobai. Trebuia să se gândească 
la o modalitate de pulverizare fină a germenilor, care să fie apoi 
inhalaţi şi să ajungă în plămâni. Trebuia să testeze diferite soluţii, 
diferite concentraţii de ciumă şi substanţe chimice care să 


asigure diseminarea cât mai eficientă a agentului patogen fără 
să omoare bacteriile. 

Savanţi care lucrau din laboratoare mult mai sofisticate decât 
improvizaţia lui de la subsol se chinuisem mult timp să rezolve 
această problemă. Aum Shinrikyo, o sectă japoneză apocaliptică, 
cheltuise milioane de dolari în anii '90 încercând să dezvolte 
arme biologice şi chiar reuşise să împrăştie botulism şi antrax în 
Tokio. Dar cei din secta Aum nu izbutiseră să contamineze niciun 
om. În singurul lor atac reuşit folosiseră gazul sarin, mult mai 
uşor de obţinut decât armele biologice. 

Mai mult, armata nu publica rezultatele experimentelor cu 
bacilul ciumei. Tarik trebuia să înveţe din propriile lui greşeli. Ar fi 
vrut să poată vorbi cu cineva despre dificultăţile tehnice cu care 
se confrunta, dar singurul lui confident era Omar Khadri. Khadri 
era profanul tipic în ale ştiinţei. Părea să fie convins că 
provocarea unei epidemii se rezuma la dezvoltarea germenilor 
într-un pahar de laborator şi aruncarea lor într-o staţie de 
metrou. Fusese extrem de dezamăgit când Tarik îi explicase cum 
stau lucrurile de fapt. 

— Ai primit cadoul de la mine? îl întrebase Khadri în cursul 
ultimei lor discuţii, la câteva zile după primirea coletului din 
Africa. Tarik alesese un telefon public dintr-o benzinărie din 
Longueuil, pe celălalt mal al fluviul Saint Lawrence, la mare 
distanţă de casă. 

— Da, mulţumesc, unchiule. Vorbeau totdeauna în franceză şi 
nu menţionau niciodată nume sau detalii concrete. 

— Cât mai durează? 

— Deocamdată nu pot să-ţi spun, unchiule. 

— Atunci spune-mi cu aproximaţie. O lună? Câteva luni? 

— Pentru ce vrei tu, cel puţin câteva luni. 

— Ştii că sunt nerăbdător să-ţi văd opera. 

Tarik îşi lăsase nervos greutatea corpului de pe un picior pe 
altul. Nu suporta să-l dezamăgească pe Khadri. 

— iți cer iertare, dar lucrarea asta nu poate fi făcută la 
repezeală. 

— Mai ai nevoie de bani? 

— Da. 

— Cât? 

— La fel ca în ianuarie. 

Adică 200000 de dolari. Tarik cheltuise cu zgârcenie, dar 


echipamentele de care avea nevoie erau exorbitant de scumpe. 

— Aceeaşi sumă? Khadri râsese, dar cam ironic. Crezi că 
unchiul tău e chiar atât de bogat? 

Tarik preferase să tacă. 

— O să mă ocup de asta, spusese Khadri în cele din urmă. Ce 
mai face soţia ta? 

— Unchiule, nu ştiu ce să mai fac cu ea. 

— Nu-i permite să te distragă de la munca ta, nepoate. 

Ţie îţi vine uşor să vorbeşti aşa, se gândise Tarik. 

— Când vii pe la noi? Abia aştept să te văd! 

— Aş vrea să pot veni, spuse Khadri, dar sunt foarte ocupat. 
Eşti sigur că nu ai concurenţi? 

— Am fost foarte atent. 

— Ei bine, nepoate, din punctul acesta de vedere sunt la mâna 
ta. Khadri oftase, de parcă recunoaşterea acestui fapt i-ar fi 
produs o mare durere. Ţine-o tot aşa. Ştii că toată familia şi-a pus 
mari speranţe în tine. Vom mai vorbi destul de curând. 

— Nu te voi dezamăgi, unchiule. 

Clic. 

* 

Tarik şi-ar fi dorit ca Omar Hhadri să-i vadă subsolul acum. Era 
sigur că „unchiul” ar fi fost impresionat. 

În urmă cu două zile, Tarik mutase colonii de Yersinia pestis de 
pe plăcile cu agar în pahare care conţineau un mediu de 
întreţinere a tulpinilor microbiene. Lichidul din flacoane rămăsese 
limpede, dar pe pereţii de sticlă apăruseră structuri inelare, 
dovada sigură al dezvoltării coloniilor de ciumă. Bacteriile 
Yersinia pestis nu se disperau în soluţie ca majoritatea 
germenilor, preferau să se aglomereze. 

Tarik turnă soluţia într-un recipient de mixare, răzuind cu mare 
grijă coloniile de pe pereţii paharelor. Folosi o sârmă pentru a 
amesteca delicat, până când bacteriile se dispersară în soluţie. 
Acum putea în sfârşit să testeze aerosolizarea bacteriilor. Fixă un 
furtun de cauciuc obişnuit la o pompă electrică mică. Introduse 
capătul liber al furtunului în recipient şi porni pompa. Puțin mai 
târziu, din soluţie începură să se ridice bule, de parcă era supa 
primordială gata să dea în clocot. 

Era cea mai primitivă soluţie pentru aerosolizarea bacteriilor, 
iar Tarik ştia asta. Dar el voia să afle dacă Yersinia pestis 
supravieţuia în timp ce era mutată din pahare în recipientul de 


mixare şi dacă acel aerosol primitiv putea produce contaminarea. 
În limbajul de specialitate se numea „experiment de verificare a 
teoriei”. Aşa că Tarik puse alţi şase cobai într-o cuşcă de lângă 
recipientul de mixare. Se mişcau liniştiţi în închisoarea lor 
metalică, fără să bănuiască ce-i aşteaptă. 

Tarik mai lucră o jumătate de oră în incintă, transferând 
coloniile de pe plăcile de cultură în vasele cu soluţie. Plănuise şi 
alte experimente şi avea nevoie de cât mai multe colonii. Işi lua 
notite atent, înregistra temperatura şi umiditatea din cuşcă, 
numărul de bule care se ridicau din recipient în fiecare secundă. 
Activităţi simple, dar necesare. Cei mai mulţi profani nu 
înțelegeau că fiecare descoperire importantă era rezultatul a mii 
de ore de plictiseală în laborator. Un pas, apoi altul şi va ajunge 
acolo unde voia. 


Portarul duse mâna la chipiu imediat ce Exley intră în Hotelul 
Jefferson, bocănind cu tocurile ei joase pe podeaua de marmură a 
holului de la recepţie. Aerul condiţionat din hotel era o schimbare 
foarte plăcută faţă de noaptea fierbinte de vară. 

— Bună seara, doamnă Exley. 

— Ce mai faci, Rafael? 

— Cât se poate de bine, doamnă. 

O luă la dreapta şi se îndreptă spre foaier, o încăpere liniştită 
cu pereţi roşii şi cu mese din lemn închis la culoare care parcă 
abia aşteptau să primească o liotă de politicieni. Dar foaierul era 
aproape pustiu. Jefferson nu avea strălucirea unui Hay-Adams, şi 
odată cu apariţia lui Ritz-Carlton şi a altor hoteluri de cinci stele, 
retrogradase treptat până la nivelul unui hotel de mâna a doua, o 
biată ultimă şansă pentru cei ce nu mai găseau camere libere la 
stabilimentele de prima mână. 

Dar lui Exley îi plăcea eleganța lui desuetă, nelipsitul buchet 
de flori de la recepţie şi felul cum era tratată de portarii care 
acum o cunoşteau. În plus, Jefferson se afla pe Strada 15, 
aproape de apartamentul ei. După câteva pahare, putea să se 
târască până acasă. In seara asta se oprise acolo pentru o 
întâlnire plăcută, mai precis întrunirea Clubului Doamnelor 
Sofisticate, format din cinci femei de carieră care se vedeau 
pentru un pahar de vorbă la fiecare câteva săptămâni. Una dintre 
ele era reporter la Washington Post, alta era avocat la Williams & 
Connolly. Erau toate divorţate sau celibatare, se aflau la 
jumătatea vieţii sau trecuseră de ea. Exley detesta să se 
considere o femeie de vârstă mijlocie. Dar asta era, conform 
oricăror statistici. Nu mai avea mult până la menopauză. OK, mai 
avea, dar oricum... 

Clubul D.S. nu avea regulament, nici cotizaţie şi nici măcar un 
scop real, le oferea însă membrelor sale o supapă de eliminare a 
stresului, departe de muncă şi familie, şi le permitea să fumeze 
câteva ţigări fără să le vadă copiii. Exley o întâlnise pe Lynette, 
şefa neoficială al clubului, în urmă cu trei ani, la o petrecere de 4 


lulie interminabilă. 

Toate cinci erau prietene, dar niciuna nu făcea parte din viaţa 
celorlalte. Aşa puteau să fie sincere când povesteau despre 
părinţii cicălitori sau despre copiii dificili. Sau despre foştii lor soţi 
care se recăsătoriseră şi care se hotărâseră să nu mai plătească 
pentru şcolile private ale copiilor. Sau despre micile triumfuri de 
la serviciu şi de acasă, despre victoriile în lupta cu birocraţia şi 
premiile câştigate de copii. Probabil că acesta era punctul forte al 
clubului lor: nu trebuia să se laude şi lui Exley îi plăcea că are 
ocazia să sărbătorească atunci când îi mergea din plin. Aştepta 
nerăbdătoare următoarea întâlnire chiar şi atunci - sau tocmai 
atunci - când munca ei devenea insuportabilă, aşa cum fusese în 
ultimele luni. Dar în seara asta se gândea la altceva. 

* 


Stăteau în colţ, ca de obicei, şi ea întârziase, ca de obicei. Se 
aşeză pe scaunul liber şi i se umplu imediat paharul cu vin. 

— În cinstea Doamnelor Sofisticate! spuseră toate în cor, cu 
paharele ridicate. 

— Da, da, în cinstea Doamnelor Sofisticate! 

Dar Exley auzea în minte o voce şi credea că şi celelalte patru 
o auzeau: copiii nu te mai consideră mama lor adevărată. Vei fi 
singură tot restul vieţii. Şi mai rele erau cuvintele pe care era 
sigură că celelalte nu le auzeau: interceptările nu sunt 
întâmplătoare, se va întâmpla ceva şi tu eşti prea proastă ca să-ţi 
dai seama ce. 

Trebuia să termine odată cu presimţirile dacă nu voia să se 
distrugă. Nu exista niciun model logic. Nu putea analiza 
informaţii care nu existau. Vocea aceea blestemată. Bărbaţii n-o 
auzeau. Bărbaţii se aşteptau să câştige şi atunci când pierdeau; 
femeile se aşteptau să piardă şi după ce câştigaseră. 

Lynette, o afro-americancă zveltă care era regizoare la NBC, îi 
prinse privirea: 

— Te simţi bine? Nu pari în apele tale. 

— Nu, e în regulă, şi Exley încercă să zâmbească. 

— L-aţi găsit pe Osama? 

Ştiau toate că lucrează la Agenţie, deşi nu ştiau şi cu ce se 
ocupa acolo. 

— Nu întrebi pe cine trebuie, spuse Exley. Sunt o simplă 
secretară. 

— Lasă, ştim noi că eşti şefă acolo. 


— Dacă aş fi, lucrurile ar merge mult mai bine. 
Gluma îi zburase de pe buze fără să vrea, dar Lynette zâmbi 
oricum şi, după o clipă, şi Exley. 
— Ai spus un mare adevăr, şi Lynette ridică paharul. 
* 


Agenţia şi Centrul Integrat pentru Ameninţări Teroriste 
lucraseră non-stop în cele câteva luni care trecuseră de la 
atacurile cu bombă din Los Angeles. Dar investigatorii tot nu-i 
identificaseră pe terorişti şi nici măcar nu ştiau cum reuşiseră să 
strângă trei tone de azotat de amoniu fără să observe nimeni. Ori 
le strecurasem prin vamă, ori le adunaseră treptat, în ani de zile. 
Exley nu se hotărâse ce era mai rău. În plus, îi era teamă că 
atacurile fuseseră o diversiune. Nici chiar guvernul Statelor Unite 
nu dispunea de resurse nelimitate. FBl-ul detaşase câţiva dintre 
cei mai buni agenţi, luându-i de la alte cazuri curente. Exley 
înţelegea foarte bine acest impuls: familiile morţilor voiau cu 
orice preţ să obţină răspunsuri. Spera că acest preţ nu va include 
şi alt atac. 

Ea şi cu Shafer priveau în viitor. Îşi petrecuseră primăvara şi 
vara examinând baza de date folosită de JTTF pentru urmărirea 
mişcărilor şi comunicaţiilor fiecărui membru Al Qaeda cunoscut, 
încercând să stabilească tipare pe care analiştii din prima linie le 
trecuseră cu vederea. Până acum nu descoperiseră mare lucru. 
In timp, comunitatea de informaţii acumulase probe că Al Qaeda 
avea cel puţin o reţea îngropată undeva în Statele Unite. Reţeaua 
X, aşa îi ziceau unii de la Agenţie. Două sau trei celule, în total 
între şase şi douăzeci de agenţi. Care veniseră înainte de 11 
Septembrie şi care reprezentau arma secretă. Aşteptau ordine 
pentru a lansa un atac de proporţii, probabil chimic, biologic sau 
radiologic. Sau, Doamne fereşte, nuclear. Luna trecută NSA 
interceptase un e-mail care indica faptul că Al Qaeda reuşise 
cumva să introducă material radioactiv în Statele Unite. Dar 
mesajul nu fusese confirmat şi nimeni nu ştia cum - sau măcar 
dacă - avea legătură cu Reţeaua X. 

Nu că Exley s-ar fi apucat să le povestească aşa ceva 
Doamnelor Sofisticate. Sau despre telefonul pe care-l primise 
într-o dimineaţă, cu două săptămâni în urmă. Îşi turnă încă un 
pahar de vin şi hotărî să se relaxeze: 

— Fetelor, spuse ea, ce bine-mi pare că vă văd. 

Gretchen, o femeie delicată cu păr cenuşiu se aplecă spre ea: 


— ŞI... 

— ŞI? 

— Nu te prosti cu noi, Jennifer. Cum a fost întâlnirea cu tipul 
ăla? 

Exley nu voia să facă iar conversaţie pe tema asta: 

— Nu-i aşa că e uimitor? 

— Ce? zise Gretchen. 

— Noi cinci suntem atrăgătoare, avem o situaţie financiară 
stabilă şi nu ne-am pierdut încă minţile. 

— Poate că tu nu, spuse Lynette şi izbucniră toate în râs. 

— Nu, serios. Şi avem noroc dacă ieşim cu cineva... De câte 
ori, de două ori pe lună? Dar nu fiecare de două ori... Două 
întâlniri pe lună pentru toate. 

— Hei, spuse Ann, avocata. Am fost cerută în căsătorie chiar 
săptămâna trecută, la o conferinţă din Atlanta. Sigur, era 
căsătorit, dar şi-a scos verigheta înainte să-mi ceară mâna. A fost 
drăguţ. 

De data asta râsetele erau mai amare. Doamnele Sofisticate 
primeau foarte multe cereri în căsătorie în baruri sau, şi mai rău, 
la birou. Primeau invitaţii la petreceri de la băieţi care nu 
fuseseră însuraţi niciodată şi care probabil aveau probleme 
cronice. Ceea ce nu reuşeau să aibă erau întâlniri adevărate cu 
bărbaţi divorţaţi, de vârsta lor. Dacă nu doreau mai mulţi copii, 
aceşti bărbaţi se combinau cu femei cu cel puţin zece ani mai 
tinere decât ei. 

— Nu devia de la subiect, îi spuse Gretchen lui Exley. Cum a 
fost? 

De obicei Exley se supunea acestor interogatorii fără să opună 
prea multă rezistenţă, deşi ar fi vrut ca ele să vorbească mai 
puţin despre bărbaţi. Nimic nu se schimba oricum, aşa că ce rost 
avea? Dar în seara asta chiar că nu avea chef de întrebările lui 
Gretchen. Ar fi vrut doar să stea liniştită şi să bea nişte vin. 

— Cred că a fost bine, spuse Ann. Pari obosită. 

— Las-o în pace, zise Lynette. Las-o măcar să-şi termine vinul. 

* 

Exley îşi repetase în minte convorbirea cu Wells de o sută de 
ori. Descoperise de la ce număr sunase: era o rețea din Nashville, 
un celular, ceea ce însemna că putea să fi sunat de oriunde. 
Putea foarte uşor să apeleze la un amic de la FBI şi să afle exact 
de unde, dar nu era sigură că vrea să facă asta. 


Şi nici nu le spusese despre telefon celor de la Agenţie, nici 
măcar lui Shafer. Îi era teamă că va pierde controlul dacă făcea 
aşa. Ei i-ar fi urmărit telefonul şi i-ar fi monitorizat apartamentul. 
În fond, Wells era un proscris. Duto pusese doi proşti să-l caute 
pe Wells în Statele Unite fără să informeze FBl-ul, deşi 
regulamentul Agenţiei îi interzicea să desfăşoare operaţiuni pe 
teritoriul american. Duto îi convinsese cumva pe cei din 
conducere că CIA avea dreptul să-l caute pe Wells în 
conformitate cu o excepţie de la regulament care-i permitea să 
facă investigaţii limitate atunci când era vorba despre încălcări 
ale siguranţei interne. 

Exley bănuia că această operaţiune era de mică amploare şi 
mai mult de ochii lumii, doar ca Duto să fie acoperit în caz că i se 
întâmpla ceva lui Wells. Din câte ştia, Duto nu-l considera pe 
Wells o ameninţare reală. De fapt, putea să se bucure că scăpase 
de Wells. În felul acesta Duto mai putea spera să fie felicitat în 
cazul improbabil că Wells ar fi reuşit să oprească un atac şi, în 
acelaşi timp, putea oricând să dea vina pe Shafer dacă Wells o 
încurca sau era ucis. Dar nu putea fi sigură, fiindcă Duto refuzase 
să le dea ei şi lui Shafer detalii despre cercetare, deşi îi pusese în 
vedere să-l anunţe dacă Wells o mai contactează. 

— Vreau să fiu informat personal. Înţelegi, Jennifer? 

încălcarea ordinelor lui Vinny Duto nu era o idee bună, dar lui 
Exley nu-i păsa. Era sigură că Wells nu trădase. Voia să-l 
protejeze cum putea mai bine, să-i împiedice să-l arunce undeva 
într-o celulă. Dacă găsea ceva important, o s-o contacteze el... 

Între timp, voia să afle unde era, ce făcea şi ce credea despre 
jocurile Agenţiei. Ce credea despre Statele Unite după ce fusese 
plecat atâţia ani. Şi cum stăteau lucrurile cu ea. Oare se gândea 
la ea la fel cum se gândea ea la el? Era o prezenţă vie în mintea 
ei în fiecare clipă şi telefonul lui o îndemnase să creadă că el 
simţea acelaşi lucru, dar nu putea fi sigură. Poate că se gândise 
la ea pur şi simplu pentru că nu mai avea pe nimeni. Şi totuşi, 
după ce pusese jos receptorul, îşi dăduse seama că telefonul lui 
nu o surprinsese deloc: în mod subconştient se aştepta s-o sune. 

Dorinţa ei copleşitoare pentru Wells o deruta. Era o persoană 
logică şi totuşi se îndrăgostise de un bărbat pe care îl văzuse 
doar două săptămâni în ultimii zece ani, un bărbat care-şi 
pierduse minţile în munţii din Afganistan. Dar atunci, în Jeep, nu 
păruse nebun şi ochii lui căprui fuseseră cât se poate de liniștiți, 


în orice caz, nu semăna cu niciunul dintre bărbaţii pe care-i 
cunoscuse până acum. 

În momentele ei cele mai cinice se întreba dacă nu cumva 
încerca să evadeze din realitate. Un bărbat puternic şi tăcut care 
s-o ducă undeva departe. Dacă era totuşi un agent renegat, cu 
atât mai bine. Ar fi vrut să le poată spune Doamnelor Sofisticate 
toată povestea asta. Ar fi apreciat cu siguranţă ironia situaţiei. Se 
mândrise mereu că nu amestecă sentimentele cu serviciul. 
Femeile erau mereu considerate nişte mironosiţe pe care nu te 
puteai baza în momentele dificile. Chiar şi în timpul divorţului ei, 
doar Shafer a ştiut cât de greu îi era. Acum renunţase la propriile 
ei principii pentru un bărbat pe care avea puţine şanse să-l mai 
vadă vreodată. Dacă nu ar fi fost o situaţie atât de gravă, 
probabil că ar fi râs văzând în ce hal a ajuns. 

Deocamdată se hotărâse să considere telefonul un simplu vis. 
Nu avea ce să raporteze. 

Gretchen o bătu pe umăr şi o smulse din reverie: 

— Hai, Jennifer, spune-ne şi nouă! 

Bine. O să le spună despre întâlnire. 

— N-am ce să vă spun. Numele lui este Charles Li şi e 
cardiolog la Georgetown. Divorţat. M-a invitat în oraş săptămâna 
trecută. 

— Unde? 

— La Olives. 

— Foarte frumos. 

Şi atât de previzibil, se gândi Exley. Olives era un restaurant 
scump pe Strada 16 colţ cu Strada K, cu un bucătar-şef renumit 
şi o listă de vinuri. Probabil că Wells n-ar fi dus-o niciodată la 
Olives. 

— Bine... Şi cum a fost? 

— A fost bine. Am aflat totul despre endoprotezele vasculare. 
Şi despre Lipitor (N. Tr. Lipitor: un medicament care reduce 
colesterolul). Şi voi ar trebui să vă verificaţi colesterolul. Ştiaţi că 
bolile de inimă omoară mai multe femei decât orice altă boală, 
inclusiv cancerul la sân? 

Lynette clătină din cap: 

— A fost chiar aşa de rău? 

— Ştii că trebuie să-i laşi să vorbească despre ei când eşti la 
prima întâlnire, spuse Gretchen. Te-a mai căutat? 

— O, da. Mi-a telefonat, mi-a trimis flori, pe urmă mi-a 


telefonat din nou. 

Doctorul Li era insistent, atât de insistent, încât se gândise să-i 
mai dea o şansă, în ciuda începutului de burtă şi a meşelor lungi 
aranjate cu grijă peste chelie. Măcar doctorul se străduia. 

— Ei, da, e ceva, spuse Gretchen şi în aceeaşi clipă celularul lui 
Exley începu să sune. Îl deschise. 

— la-ţi haine de vară şi vino aici. 

Era Shafer. Clic. 

* 

Era bucuroasă că are o scuză s-o şteargă. Îşi luă rapid la 
revedere şi ajunse la Langley după o oră, unde-l găsi pe Shafer în 
biroul ei, cu o valiză la picioare. 

— Ce ţi-a trebuit atâta timp? 

— Ellis, am bătut recordul de viteză la sol ca să ajung aici. 

— Am o surpriză foarte specială pentru tine. Hai. 

Înşfăcă valiza şi ieşi din birou cu mare pompă, obligând-o să-l 
urmeze. În mod evident nu era singura care-şi pierdea minţile. i 

În momentele lui cele mai bune, Shafer era un şofer nesigur. În 
seara asta însă, vira ba la stânga, ba la dreapta, accelera brusc şi 
se apropia prea mult de maşinile din față. Se îndreptară spre sud, 
apoi o luară pe Beltway către Baza Andrews a Forțelor Aeriene. 

— Unde mergem, Ellis? 

— Eşti analist. Analizează situația. 

Exley simţi cum i se urcă sângele în obraji de iritare. Shafer era 
şi el nervos. Nu se mai purtase de mult atât de copilăreşte. 

— Ellis, sper că nu ne ducem într-o excursie şcolară. 

— Hai, calmează-te. 

— Bine, spuse ea. Se pare că nu mergem la Andrews. Mi-ai 
spus să-mi iau haine de vară. Aş zice că mergem la Gitmo. 

— Guantanamo? Shafer râse. Ce naiba, Exley, baza aia e 
înconjurată de legiuni de reporteri. Doar nu crezi că ţinem pe 
cineva important acolo? 

— Atunci unde? 

— Mult mai departe. 

— În Kuweit? Oman? 

— Într-un loc care nu există. 

— Diego Garcia, spuse ea. 

— Bravo. 

Diego Garcia era o bază navală americană de pe o insulă 
britanică din Oceanul Indian, care se afla la mii de kilometri de 


vârful sudic al Indiei şi chiar mai departe de Africa. Baza nu era 
secretă, dar nu era nici publică. Pentagonul negase mereu că ar 
deţine membri Al Qaeda acolo, mai mult ca să nu irite inutil 
sensibilitatea britanicilor. Dar Pentagonul minţea şi Exley ştia 
asta. Diego găzduia mai mulţi agenţi operativi Al Qaeda. 

— Pot să te întreb de ce? spuse ea. Sau trebuie să mă joc de-a 
cele douăzeci de întrebări? 

— Acum o lună am făcut o captură la Bagdad. Un fizician 
atomist pakistanez. 

— De ce nu mi-ai spus nimic? 

— Iţi spun acum. 

— Şi? 

— Are nişte informaţii interesante. M-am gândit că trebuie să-l 
vedem personal. 

* 

Stăteau pe puntea superioară a unui C-5 Galaxy la Baza 
Aeriană de la Andrews, cu un rând în faţa a doi bărbaţi certăreți 
ale căror paşapoarte îi identificau drept dl Smith şi dl Jones. 
Dedesubt, în cala de marfă uriaşă, era o companie de rangeri, 
împreună cu paleţi încărcaţi până la refuz cu raţii militare, 
muniţie şi chiar două Humveeuri blindate. 

— Oare chestia asta chiar poate să zboare? întrebă Shafer. 

— Ţi-e teamă? 

— Pur şi simplu nu-mi vine să cred că e atât de mare. Ştiai că 
poate transporta două tancuri M-1? E cea mai mare pasăre pe 
care o au Forţele Aeriene. 

— De când ai început să le spui „păsări”? 

— Am avut noroc să reuşim să obţinem locuri în el. De obicei 
nu iau civili. A trebuit să trag nişte sfori. 

— Nu ştiam că mai ai vreo sfoară de tras. 

Shafer se aplecă spre Exley în timp ce motoarele C-5-ului se 
treziră la viaţă, tânguindu-se: 

— Nu mai am, spuse el încet, încercând să acopere zgomotul 
motoarelor. Nu uita chestia asta, Jennifer. 

Exley nu găsi niciun răspuns. Shafer exagera sau chiar avea 
probleme? Tânguitul deveni un uruit şi avionul se cutremură. 
Exley simţi cum C-5 accelerează uşor, deşi fără ferestre nu putea 
să vadă dacă avionul începuse să se mişte. 

Shafer îi întinse căştile şi o pilulă mică şi albă: 

— Ce-ar fi să iei o vitamina A? 


— Ambien. Pe mâine. 

El înghiţi o pilulă. O clipă mai târziu îl urmă şi ea în vizuina 
iepurelui20. 

* 

Telefonul lui Exley suna şi suna şi ea ştia că e Wells, dar nu 
putea să răspundă. Patul ei era scuturat de un cutremur care 
dura de prea mult timp şi, de fiecare dată când încerca să pună 
mâna pe telefon, el sărea mai departe. _ 

Apoi telefonul se opri şi o cuprinse teama. Il pierduse pe 
Wells... 

Se trezi. O clipă înspăimântătoare nu reuşi să-şi dea seama 
unde se afla. Cineva îi atinse umărul şi ea tresări. 

— Te simţi bine? 

Lumea începea să capete contur atunci când îl auzi pe Shafer: 

— Cât am dormit? 

Shafer se uită la ceas: 

— Zece ore. Mai avem. Ai pierdut filmul. 

Ei îi trebuiră câteva secunde ca să-şi dea seama că Shafer 
glumea. Mai simţea încă efectul pilulei de Ambien. Avionul se 
zdruncina, probabil că din cauza asta avusese visul acela. 

Shafer îşi apropie capul de ea. Avea o expresie pe care n-o 
putea descifra. 

— Ce e? 

— Tu şi Wells arătaţi la fel atunci când aveţi coşmaruri, ştiai 
asta? 

Exley tresări. Cum naiba ştia Shafer ce făcea Wells când 
dormea? Sau voia să-i spună că ştia de povestea cu Jeepul? Și 
despre telefon? Sau ghicise? 

— De ce, şi tu te culci cu el? 

Shafer izbucni în râs: 

— L-am văzut o dată când dormea, la Langley, asta-i tot. 

— Avem ceva de mâncare în pasărea asta? 

— Ţi-am păstrat cina, şi-i întinse o raţie, o pungă de plastic 
maro a cărei etichetă o informa că înăuntru sunt spaghete cu 
chifteluţe şi sos de roşii. Se uită la ea fără prea mare încredere. 

— Nu-i rea. Ai grijă s-o încălzeşti. Şi ar trebui să-ţi întinzi 
picioarele. 


20 Vizuina iepurelui: referire la Alice în Țara minunilor de Lewis Carroll, Cap. |, 
„În vizuina iepurelui”. (N. tr.) 


— N-ai să crezi, dar am mai zburat la viaţa mea. 

Îi întinse un vraf de hârtii: 

— Înainte să aterizăm trebuie să semnezi toate astea. 

Exley le răsfoi. 

— O declaraţie că mă oblig să păstrez secretul? Ellis, am toate 
autorizaţiile posibile. 

— Da, dar nu şi unde mergem. Nimeni nu are autorizaţii pentru 
aşa ceva. 

Exley simţi din nou o greutate în stomac. De data asta nu mai 
era de vină avionul. Hotelul Jefferson i se părea foarte departe: 

— Ce vrem să-i facem tipului ăstuia? 

* 

Farouk Khan avusese o zi proastă. Nu că ziua sau noaptea mai 
aveau vreo importanţă pentru el: conceptul de timp dispăruse în 
săptămânile care trecuseră de când soldaţii din Forţele Speciale 
îi puseseră un sac peste cap şi-l băgaseră într-o celulă de la 
Camp Victory. Deşi paşaportul lui Farouk era fals, contorul Geiger 
era cât se poate de adevărat şi unitatea Task Force 121 
pricepuse imediat importanţa lui. 

În numai câteva ore, informaţia despre capturarea lui ajunsese 
la ofiţerii de rang înalt de la CIA şi de la Centcom - United States 
Central Command, care coordonează operaţiunile militare 
americane din Orientul Mijlociu. A doua zi de dimineaţă, când 
soarele răsărea la Washington, Casa Albă fusese deja informată. 
Până la prânz, preşedintele semnase un decret în care-l declara 
pe Farouk combatant inamic C-1. 

Statele Unite folosiseră termenul de C-1 doar de şase ori din 
2001 încoace, de când hotărâse că deţinuţii Al Qaeda nu pot 
beneficia de protecţia Convenţiei de la Geneva ca prizonierii de 
război tradiționali, în termeni legali, asta însemna că 
administraţia Statelor Unite hotărâse că Farouk deţine informaţii 
despre un atac terorist iminent (de Categoria C) sau de mare 
amploare (de Categoria 1). În consecinţă, în cazul lui Farouk nu 
se aplicau nici normele Convenţiei de la Geneva şi nici drepturile 
pe care Curtea Supremă hotărâse că trebuie respectate pentru 
prizonierii de la Guantanamo. 

În termeni mai puţin legali, asta însemna că Farouk intrase în 
rahat până la gât. 

Sigur, guvernul Statelor Unite nu permitea tortura, nici măcar 
în cazul prizonierilor ca Farouk. Naţiunile civilizate nu-şi torturau 


deţinuţii. Dar tortura fusese definită destul de sumar în manualul 
care specifica tehnicile de interogare permise pentru deţinuţii C- 
1, ca Farouk. Manualul, poreclit Cartea Albă din cauza culorii 
copertei, arăta că anchetatorii trebuie să  cântărească 
„prejudiciile” cauzate deţinuţilor în raport cu pericolul potenţial al 
atacurilor teroriste. Astfel, Cartea Albă spunea că anchetatorii 
pot face orice nu produce daune „grave şi permanente”. 
Conjuncţia apărea în litere cursive, aşa ca ideea din manual să 
fie cât se poate de clară. Erau permise prejudicii grave atâta timp 
cât nu erau permanente. In mod similar, şi drogurile psihotrope 
erau interzise, dar numai dacă produceau daune neurologice şi 
boli mentale „grave şi permanente”. Aceeaşi regulă se aplica la 
privarea senzorială, privarea de hrană sau apă şi detenţia 
restrictivă. 

Cartea Albă mai arăta şi că durerea este un concept relativ, 
care diferă de la persoană la persoană. Prin urmare, orice grad 
de durere este acceptabil dacă nu cauzează prejudicii „grave şi 
permanente”. Cartea Albă mai nota cu cinism că „durerea nu 
trebuie să înlocuiască metodele tradiţionale de interogare. 
Amenințarea cu durerea este de multe ori mult mai eficientă 
decât durerea însăşi”. 

* 

Călătoria lui Farouk începuse la Bagdad. 

li legaseră mâinile la spate, deşi era îngenuncheat pe acoperiş, 
iar cadavrul lui Zayd se afla doar la câţiva paşi mai încolo. Un 
bărbat în uniformă militară americană îi trăsese un sac peste 
ochi şi i-l legase apoi în jurul gâtului. Lumea se întunecase. Sacul 
era legat prea strâns. Cu siguranţă că n-au vrut să-l strângă atât 
de tare. Nu putea respira. Trase aer cât putea el, apoi din nou şi 
din nou, luptându-se să respire prin pânză. Aproape imediat 
începuse să gâfâie ca un câine. intrase în panică şi gâtul îi 
înţepenise. Simţea că leşină. Va muri aici. Respirația i se 
accelerase, până când devenise sacadată şi acoperişul parcă se 
prăbuşea sub el. 

Fii calm, îşi spunea Farouk. N-or să te omoare în felul acesta. 
Relaxează-te. Respiră. Işi încetini respiraţia şi, după câteva 
minute, realiză că este încă viu. Se concentra asupra celorlalte 
simţuri ale sale, asupra strigătelor bărbaţilor din jur, asupra 
texturii aspre a pânzei care-i atingea faţa, umezeala din locul 
unde-i cursese un fir de salivă până în interiorul glugii. 


bărbaţi îl înşfăcară şi-l traseră după ei. Se împiedică. O 
clipă mai târziu simţi un pumn în stomac. Gemu şi se prăbuşi, 
rostogolindu-se pe o parte. Durerea şi surpriza îl copleşiseră şi 
acum respira cu mare greutate. Îşi frecă faţa de acoperişul aspru, 
sperând să scape de sac. 

— Allah, spuse el, Allah. 

Simţi acul unei seringi care-i intra în picior. Creierul îi fu 
cuprins de o pace argintie şi teama dispăru ca prin farmec. Apoi îl 
învălui întunericul. Coşmarul luase sfârşit. 

* 


Dar, când se trezi, descoperi că nu luase încă sfârşit. Deschise 
ochii şi nu văzu nimic. Nimic, cu excepţia unui întuneric absolut. 
Părea că pluteşte în el, plutea pe o mare de întuneric. Sacul. 
Probabil că avea încă sacul. Incercă să şi-l scoată... Dar îşi aduse 
aminte că are mâinile legate la spate. În timp ce se gândea la 
asta, începură să-l doară umerii. Il dureau şi picioarele, fiindcă 
gleznele erau încătuşate la podea. Cu toate acestea, fesele lui 
fleşcăite erau expuse aerului răcoros. Scaunul pe care se afla nu 
avea şezut şi pantalonii fuseseră tăiaţi. Şi, în mod foarte ciudat, i 
se părea că are prinsă de degetul mare de la mâna dreaptă o 
clemă crocodil şi că glezna stângă era legată cu o bandă velcro. 
încercă să şi le desfacă, dar descoperi că nu poate. 

Îi era sete. Îşi linse buzele uscate cu limba uscată. 

— Salaam alaikum, spuse cu un glas răguşit. 

Niciun răspuns. Încercă din nou, de data asta mai tare: 

— Alaikum salaam. Hello! Urlă pur şi simplu: A/lahu Akbar! 

Dar nu-i răspunse nimeni şi Farouk îşi dădu seama că nu aude 
nimic. Niciun sunet. Nici foşnetul vântului, nici lătrături de câini, 
nici zumzetul motoarelor de automobil. Şi nici aici, înăuntru, nu 
se auzea nimic: nici ţevi, nici aer condiţionat. Urechile lui păreau 
că sunt umplute cu vată, dar nu erau. 

Poate că americanii l-au uitat aici, în locul acesta necunoscut? 
O să moară de sete? 

Se trase înapoi. Trebuia să se concentreze. Sunt un om de 
ştiinţă, îşi spuse el. Trebuie să-mi folosesc mintea. Numele meu 
este Farouk Khan. Kafirii m-au luat prizonier. Acum cât timp? Nu 
ştiu. Unde mă aflu? Nu ştiu. M-au sedat, m-au adormit, m-au dus 
undeva. Perfect. Inspiră, expiră şi îşi dădu seama că cineva 
făcuse o gaură în sacul de pe capul lui ca să poată respira mai 
uşor. Bine. 


De ce îmi fac asta? Vor să afle ce e cu contorul Geiger. Sigur 
că da. Fiara aia de Zayd avea dreptate. Trebuia să-l lase în 
depozit, deşi americanii l-ar fi găsit şi acolo. 

Încercă să se relaxeze. Nu era un biet ţăran analfabet. Ştia că 
americanii au regulamente. Puteau să-i pernă glugă, dar nu 
puteau să-i facă prea mult rău. Îi vor pune întrebări şi după aceea 
îl vor trimite la Guantanamo cu avionul. Dacă or să-l întrebe 
despre contorul Geiger, o să le spună... o să le spună că nici nu 
ştie ce este un contor Geiger. O să le dea un nume fals. Cel mai 
bun ar fi un nume şiit. Hussein. O să le spună că-l cheamă 
Hussein. Dacă nu le va spune cine e sau cu ce se ocupa în Irak, 
nu va avea probleme. 

Americanii aveau regulamente. Trebuia doar să rămână calm. 

* 

Dar calmul începuse să devină din ce în ce mai greu de 
suportat în timp ce secundele se transformau în ore. Se gândea 
la soţia lui Zeena, la fiii şi la fiicele lui, la podelele de ciment 
murdare din laboratorul unde lucrase, la piatra neagră de la 
Kaaba pe care nu o văzuse decât în fotografii. La momentul de 
glorie când îl întâlnise pe şeicul bin Laden, la Zayd care se 
scobea în nas în timp ce-i aşteptau pe ţăranii care aduseseră 
concentratul de uraniu. La recipientul de plumb pe care-l 
cumpărase de la Dimitri şi la distrugerea pe care o putea 
produce. Zâmbi când îşi aduse aminte de asta. Dar setea îl 
chinuia întruna şi-l obliga să se întoarcă de fiecare dată în 
camera goală şi întunecată. Vezica i se umpluse şi-i era ruşine. Şi 
dacă avea nevoie să-şi golească intestinele? De-asta îi tăiaseră 
pantalonii? 

— Porcilor, spuse cu voce tare. Kafirilor! Numele meu este 
Hussein. Hussein Ali. Urlă: Lăsaţi-mă în pace! 

Repetă asta de zece ori, apoi de o sută de ori, până ce-i pieri 
glasul şi faţa i se înroşi de revoltă sub sac. 

Cineva trebuia să-i răspundă. Dar nu-i răspunse nimeni. 

* 


Probabil că americanii uitaseră de el. Nu, nu era posibil. Era 
doar un joc. Voiau să-l înspăimânte. Dar Allah o să-l apere. 

Aşa că aşteptă, luptându-se cu frica, lingându-şi buzele uscate 
şi numărând încet până la o mie, apoi invers, până la unu. Dar 
groaza i se adânci în liniştea din jur şi i se făcu sete din ce în ce 
mai tare. 


— Vă rog, şopti. Vă rog. 

* 

Mai târziu. Nu ştia cât mai târziu, nu-şi putea imagina când... 
Brusc, un torent de apă îl udă complet. 

O apă îngheţată, dureros de rece, care-l înţepa prin sac şi prin 
haine. Atât de rece. Şi totuşi Farouk îşi lăsă capul pe spate ca să 
bea, recunoscător şi numai pentru atâta, pentru orice semn că ei 
ştiau că el e aici. 

— Allahu Akbar, mormăi el. 

Ceruse şi Allah îi dăruise. Bău şi bău, chiar după ce nu-i mai 
era sete, speriat că poate nu va mai veni iar apa. 

Dar apa curgea încontinuu şi eliberarea deveni rapid o nouă 
suferinţă. Se mişcă la stânga şi la dreapta, dar nu putea să scape 
de şuvoi. Hainele i se umflase-ră de atâta apă, era ud până la 
piele. Apa îi şiroia pe burtă, pe picioare şi mai departe. Simţea 
cum se formase o baltă pe podea şi cum apa i se ridică până la 
glezne. 

Începuse să tremure. Nici nu-şi dăduse seama ce norocos 
fusese cu câteva minute mai devreme. Să fii uscat. Ah, cum îi ura 
pe americanii ăştia şi trucurile lor. Probabil că râdeau de el. Era 
sigur că-şi băteau joc de el. Ar trebui să se supere. Dar îi era frică 
şi-i era îngrozitor de frig. Cât timp or să-l mai lase acolo şi ce 
planuri au cu el? 

— Allah, spuse el, îţi cer iertare. Vă rog. 

* 


Mai târziu simţi înțepătura unui ac în spate. Nu apucă să 
conştientizeze durerea, pentru că îl cuprinseră iar braţele 
întunericului. 

* 

Se trezi pe un pat ponosit, într-o cameră mică. Era acoperit cu 
o pătură. Se ridică. Era gol. Vedea. Nu mai avea sacul pe cap şi 
încăperea era luminată de un singur bec fixat pe tavan. Avea 
mâinile prinse în cătuşe în faţă, dar picioarele erau libere. 

Pe podea era o grămadă de haine: o cămaşă largă şi nişte 
pantaloni de trening cu elastic. Îşi trase pantalonii cu stângăcie 
şi-şi puse cămaşa şi se simţi deodată mai bine. Îşi dăduseră 
seama că nu are niciun rost să-i facă rău. Supravieţuise testului 
lor. Sau aşa spera. 

ÎI trecu un fior şi începu să tuşească. Tot corpul i se zguduia. 
Stătea pe pat şi încerca să se gândească. Se simţea epuizat, îi 


era foame şi avea febră, dar altfel nu-i era prea rău. Au vrut să-l 
sperie, americanii ăştia. Dar el nu va ceda! Aşteptă alte câteva 
minute. Apoi, simțind că nu are ce să facă, se ridică şi începu să 
tragă de uşă. Spre mirarea lui, uşa se deschise. 

* 

Farouk îi făcuse să aştepte. Ceea ce se potrivea cu profilul lui 
psihologic, îşi zise Saul. ÎI urmăriseră pe monitoare în timp ce 
stătea pe pat şi se scărpina în creștetul capului. Era agitat şi 
părea că i se face rău, iar oximetrul şi monitoarele de puls arătau 
că sejurul din „gaură” nu-i făcuse prea bine, deşi reuşise să se 
controleze după o vreme. Saul nu se mira. Farouk era om de 
ştiinţă, nu asasin, aşa cum era Khalid Sheikh Mohammed. Gaura 
era şocantă pentru oricine nu suferea de psihoze. 

Dar Saul învățase să nu-i subestimeze pe băieţii ăştia. Erau 
profund motivaţi. Credinţa lor era o sursă suplimentară de 
energie. Nu cedau dintr-odată, mai ales cei mai importanţi dintre 
ei. Cedau treptat şi apoi începeau iar să mintă. Obţinerea 
informaţiilor complete cerea timp. 

Saul era anchetator-şef la unitatea Task Force 121, cu gradul 
de maior în cadrul Forţelor Speciale Delta şi avea un doctorat în 
psihiatrie de la Duke University. Începuse să nu mai respecte ad 
litteram limitele impuse de Cartea Albă şi era conştient de asta. 
Până şi unii dintre ceilalţi anchetatori se temeau că metodele 
sale se apropiau de... T..., un cuvânt pe care nu dorea să-l 
pronunţe nici în minte. Uneori, după o şedinţă cu adevărat 
stresantă, Saul era şi el îngrijorat. N-ar fi vrut să se trezească 
într-o bună zi, să se uite în oglindă şi să-l vadă pe Josef Mengele. 
Se întreba uneori ce ar zice părinţii sau soţia lui dacă ar afla de la 
CNN cu ce se ocupă el. 

Dar Saul nu omorâse niciun prizonier şi nici nu rănise vreunul 
atât de serios încât să nu se mai vindece. Depăşea uneori 
limitele, dar când nu-i era clar dacă o anumită procedură este 
sau nu admisibilă, îl întreba pe colonelul Yates, un avocat militar 
ataşat permanent pe lângă 121. Întrebările nu erau adresate în 
scris, fiindcă nici colonelul nu ardea de nerăbdare să apară la 
CNN. Totuşi, simpla prezenţă a lui Yates diminua impulsivitatea 
periculoasă a anchetatorilor. lar anchetatorii  monitorizau 
permanent starea de sănătate a prizonierilor. Voiau să vadă dacă 
tacticile lor funcţionează. Anchetatorii de la 121 interogaseră 
aproape o sută de prizonieri şi doar unul murise în urma unui 


atac de cord de care n-ar fi scăpat nici în alte circumstanţe. 

Anchetatorii de la TF121 aveau alte restricţii. Nu lucrau 
niciodată singuri şi aveau concedii de două luni la fiecare şase 
luni. O dată pe an erau verificaţi de psihiatri ai armatei şi erau 
supuşi unui test de personalitate amănunţit. Regulamentele erau 
gândite în aşa fel încât să-i împiedice să dezvolte complexe 
mesianice - un risc real. Saul era conştient de asta. Să ai atâta 
putere asupra altei fiinţe umane, nu neapărat puterea s-o ucizi, 
dar chiar şi numai puterea să-i faci rău, toate astea puteau să-ţi 
ia minţile. Dar priviţi şi cealaltă faţă a monedei: să tai beregata 
unui om în faţa unei camere video. Nimic nu putea fi mai 
respingător. Şi totuşi Saul înţelegea această pornire, plăcerea 
bolnavă de a-l face pe semenul tău să se înjosească şi să te 
implore să-i cruţi viaţa... sau să te implore să i-o iei, numai să nu 
se mai chinuie atâta... 

Da, se afla pe o pantă alunecoasă şi ştia asta. Dar aluneca 
doar atât cât să obţină informaţia de care avea nevoie. Saul nu 
avea scrupule morale atunci când îşi făcea datoria. În biroul lui 
avea un presse-papier gravat cu un citat din George Orwell: 
„Oamenii dorm _liniştiţi în paturile lor noaptea pentru că alţi 
oameni neînduplecaţi sunt gata să comită violenţe în numele 
lor.” Reuşise să-l facă să cedeze pe Khalid Sheikh Mohammed. 
Oprise săvârşirea a cel puţin trei atentate şi salvase sute de civili. 
Nu le cunoştea numele şi nici ei nu-l vor afla vreodată pe al lui, 
dar erau oameni reali. 

În schimb, cei pe care ü interoga, „farucii” din toată lumea 
asta? Nu erau nevinovaţi. Nu erau nişte bieţi ţărani irakieni, luaţi 
cu japca şi duşi la Abu Ghraib. Erau terorişti adevăraţi care-şi 
asumau riscuri în mod conştient. Lui Saul îi era silă de tipii de la 
Amnesty International care se smiorcăiau mereu că orice metodă 
care implică utilizarea forţei este inacceptabilă. Dacă fătălăii îşi 
închipuiau că tipii ca Farouk îşi împărtăşesc secretele la un ceai 
cu prăjiturele, erau şi mai naivi decât îşi închipuia el. 

După părerea lui Saul, adevărata problemă era că tacticile 
iniţiate de TF121 se răspândiseră prea mult. Constrângerea 
trebuie exercitată doar atunci când este absolut necesară - sub 
coordonare atentă şi asupra unor prizonieri despre care ai toate 
motivele să crezi că deţin informaţii semnificative. Nu putea 
înţelege de ce nişte caporali de douăzeci şi doi de ani din 
Virginia, care habar n-aveau despre tehnicile de interogare 


primare, îi snopeau în bătaie pe deţinuţii de la Abu Ghraib şi de la 
Guantanamo sau de la Bagram în Afganistan. Mă rog, pe el nu-l 
consultase nimeni de la Pentagon... 

Cât despre faptul că metodele lui nu trebuiau folosite fiindcă 
nu dădeau rezultate, lui Saul îi venea pur şi simplu să râdă. 
Bineînţeles că dădeau rezultate. Dădeau rezultate atât de bune, 
încât exact din acest motiv poliţia nu le putea folosi. După câteva 
săptămâni petrecute cu el, toţi recunoşteau orice, chiar crime pe 
care nu le comiseseră - doar ca să scape. Mărturisirile obţinute 
prin forţă erau aproape nule, pentru că nici măcar anchetatorul 
nu putea spune dacă sunt adevărate sau nu. 

Dar Saul nu încerca să afle cine este asasinul. El încerca să-l 
oprească. Avea nevoie de informaţii despre atacurile care nu 
avuseseră încă loc. Voia să afle unde erau ascunse bombele. 
Structura celulelor teroriste. Numele şi adresele reale ale 
agenţilor operativi. Informaţii concrete şi verificabile. Nu-i păsa 
de câte ori l-au minţit, atâta timp cât, în cele din urmă, obținea 
adevărul. Minciunile atrăgeau doar suferinţă şi până la urmă 
orice deţinut înţelegea asta şi-i oferea ce dorea să obţină. 

* 


Farouk ieşi din celulă şi ajunse într-o încăpere mai mare care 
avea o masă în mijloc, în cameră intrară doi bărbaţi. 

— Aşază-te, spuse unul din ei în engleză. Farouk nu vedea de 
ce ar fi pretins că nu înţelege. Se aşeză. Unul dintre bărbaţi 
stătea în spatele lui, iar celălalt îi puse cătuşe la picioare, 
prinzându-le de un scaun. Apoi îi aduseră o farfurie cu pâine, un 
castron cu hummus şi un pahar cu suc de portocale. 

Farouk saliva. Nu-şi amintea să-i mai fi fost vreodată atât de 
foame, nici chiar în copilărie, când mama lui trebuia să se 
descurce cu doar trei kilograme de făină pe săptămână cu care 
să hrănească toată familia. Se gândi că poate mâncarea asta o fi 
periculoasă. Unul dintre bărbaţi înmuie o bucată de pâine în 
hummus şi o mâncă. Abia atunci îşi aplecă Farouk capul spre 
masă şi începu să înfulece cu mâinile sale încătuşate. Simti cum 
hrana binecuvântată îi umple stomacul şi, o clipă, avu un 
sentiment de recunoştinţă pentru cei care îl capturaseră. Işi 
înăbuşi imediat această reacţie. Nu le mulţumi kafirilor, îşi spuse. 
Asta şi aşteaptă. 

După ce termină, bărbaţii luară farfuriile şi Farouk rămase 
singur. Acum era teribil de obosit. Nu mai voia decât să-şi pună 


capul pe masă şi să doarmă. 

Se auzi un zgomot sec şi se aprinseră luminile. Farouk încercă 
să-şi alunge buimăceala din minte. În faţa lui stătea un bărbat. 
Altul îl scutura din spate. Cum adormise? Şi cât dormise, de fapt? 
Probabil că-i puseseră ceva în hummus. Ce prost fusese. Işi 
şterse un firicel de salivă de pe bărbie. 

— Trezeşte-te, îi spuse bărbatul. 

Era înalt, brunet şi avea un cioc tuns cu grijă. Aruncă pe masă 
un dosar gros. Farouk se scutură disperat. Trebuia să aibă capul 
limpede. 

Bărbatul se aşeză în faţa lui Farouk şi scoase un pachet de 
Marlboro din buzunar. 

— Vrei o ţigară? 

— Nu, spuse Farouk, deşi tânjea după ea. 

Bărbatul ridică din umeri: 

— Cum vrei. Care e numele tău? 

— Hussein. Dar pe tine cum te cheamă? 

— Numele meu nu are nicio importanţă. Şi cred că mă minţi. 
Cum te cheamă? 

— Hussein. Hussein Ali, spuse Farouk. Sunt un ţăran din Basra 
şi toate astea sunt o simplă greşeală. 

— Nici măcar nu eşti irakian. Nu-mi insulta inteligenţa, şi omul- 
fără-nume îi zâmbi scurt şi rece. Pentru ultima oară, cum te 
cheamă? 

— Ţi-am mai spus, zise Farouk. Hussein. 

— Vrei să ajungi din nou în gaură? 

Nu, asta nu, se gândi Farouk. Te rog, nu asta. Înghiţi în sec şi 
încercă să-şi păstreze un aer cât mai demn cu putinţă, în timp ce 
anchetatorul scotea altă ţigară din pachetul de Marlboro. 

— Vrei să ajungi iar în gaură? Da sau nu? 

— Sigur că nu, spuse Farouk. Dar numele meu este Hussein. 

Dacă reuşea să rămână calm, îl putea păcăli pe americanul 
asta. 

* 

Acum, Îşi zise Saul. Arată-i nemernicului cine e şeful. Deschise 
dosarul. 

— Numele tău este Farouk Khan, spuse el. Te-ai născut la 
Peshawar, Pakistan, în 1954. Ai urmat Universitatea Delft din 
Olanda, în cadrul unui program pentru studenţii străini. Ţi-ai luat 
diploma în fizică şi masteratul. Când te-ai întors în Pakistan, te-a 


angajat guvernul tău. 

Farouk fusese un prost să-şi ia la el paşaportul pakistanez, 
chiar dacă avea un nume fals, se gândea Saul. Serviciul de 
informaţii pakistanez îl identificase şi transmisese unităţii Task 
Force 121 datele despre trecutul lui, fie chiar şi în termeni foarte 
vagi. Pakistanezii nu vorbeau prea mult despre programul lor 
militar nuclear, nici măcar cu America. Dar tăcerea pakistanezilor 
nu avea nicio importanţă. Odată ce CIA aflase numele adevărat 
al lui Farouk, agenţia reuşise să dezgroape destule informaţii 
despre el ca să-i poată întocmi profilul psihologic. Scopul lor era 
să-l facă pe Farouk să creadă că ştiu totul despre el şi că 
minciunile ar fi doar o pierdere de timp. Subiecţii îşi imaginau că 
anchetatorii sunt atoatevăzători şi omnipotenti. 

* 


Farouk îşi lăsă brusc capul pe spate în timp ce bărbatul citea. 
Se chinuia să nu râgâie. De unde ştia americanul toate astea? 

— Mă cheamă Hussein, spuse el cu disperare. 

Bărbatul cu cioc se opri din citit, se ridică în picioare şi-i trase o 
palmă. Farouk ţipă, mai mult din cauza şocului decât a durerii. 
Era intolerabil să fii pălmuit ca o femeie. Şi totuşi ştia că merită 
pedeapsa pentru că minţise atât de prosteşte. 

— Nu te mai prosti. Te numeşti Farouk Khan. [i-ai pierdut 
slujba în 2000. Vrei să-ţi spun şi de ce? 

Farouk nu-i răspunse. 

— Nu contează, zise bărbatul. Ştiu. Se lăsă pe spate şi îşi 
aprinse ţigara. Ai un metru şaptezeci şi patru şi o sută cinci 
kilograme. Adică cinci picioare şi opt inci şi 231 de livre. Ai un 
ritm cardiac în stare de repaus de aproximativ nouă bătăi pe 
minut. Ai o tensiune de 170 cu 110. Nu eşti prea sănătos şi ai 
reacţionat destul de prost la stresul la care ai fost supus până 
acum. La stresul minim. 

— Allahu Akbar, murmură Farouk mai mult pentru el. Simţea 
cum i se scurge sângele din vene şi începuse să tremure. 

Anchetatorul anonim trase adânc din ţigară: 

— Da, Dumnezeu este mare, spuse el, dar Dumnezeu nu are 
nicio legătură cu chestia asta. Se aplecă spre Farouk şi ţigara 
aprinsă ajunse chiar lângă faţa lui: Farouk, tu eşti un tip 
inteligent. Un om educat, spuse el. Ştii că Statele Unite au o 
închisoare la Guantanamo Bay. 

Apoi aşteptă. 


— Da, spuse Farouk cu un glas răguşit. 

— Şi nu este un secret pentru nimeni că deţinuţii de la 
Guantanamo sunt trataţi bine. Primesc trei mese pe zi. Se pot 
ruga în mod liber. Ai auzit că au şi avocaţi, nu? 

— Da, am auzit. 

— Da, dar tu nu o să te duci la Guantanamo. 

Bărbatul apropie brusc vârful aprins al ţigării de ochiul lui 
Farouk. 

— Nu, Farouk se făcea cât mai mic pe scaun, clipind furios şi 
încercând să se uite la orice altceva decât la mucul arzând la 
numai câţiva inci. 

— Mă bucur că înţelegi. Nu, nu vei ajunge la Guantanamo, şi 
omul mai trase un ultim fum din ţigară, o stinse pe masă şi o 
aruncă pe jos. Nu vreau să-ţi fac niciun rău, Farouk, dar trebuie 
să-mi spui adevărul. Şi-o să mi-l spui. O să-mi spui tot ce vreau 
să aflu. 

Farouk îşi recăpătă glasul: 

— Da, dar există legi şi reguli, spuse el. N-ai voie. 

Dar imediat ce spuse asta îşi dădu seama că a greşit. 

— Am să-ţi spun un lucru pe care probabil n-ar trebui să ţi-l 
spun, zise americanul. Nu există decât o singură regulă: nu am 
voie să te ucid. Nu intenţionat, bineînţeles. 

Apoi zâmbi. Expresia lui îl înspăimântă pe Farouk mai mult 
decât orice i se întâmplase până atunci. Bărbatul era un diavol, 
un diavol cu chip omenesc. Te rog, şopti el în gând. O să-ţi spun 
tot. O să-ţi spun şi despre Khadri. O să-ţi spun despre cutia pe 
care am primit-o de la Dimitri. O să-ţi spun şi cel mai mare 
secret, adică unde este cutia acum. Doar să mă laşi în pace. Apoi 
Farouk îşi aduse aminte că nu trebuia să-i fie frică. Dar poate că 
putea să-i spună câte ceva omului acestuia. Orice, numai să-i 
dispară de pe faţă zâmbetul acela. 

— Farouk, mă auzi? 

Farouk încuviinţă din cap. Se ura pe sine însuşi că-i răspunde 
bărbatului, dar voinţa lui parcă se topise. 

— Nu trebuie să te omor, dar am voie să te fac să-ţi doreşti 
moartea. 

Americanul ieşi. Şi chiar înainte să iasă, simţi cum îi coboară 
iar sacul peste cap. 

— Nu, spuse Farouk. Vă rog, întrebaţi-mă ceva şi o să vă spun. 
Vocea i se transformă într-un strigăt: O să vă spun! Vă rog! 


Dar camera se întunecase şi Farouk ştia că îl aşteaptă gaura. 
x 


Următoarele săptămâni trecură într-un mod destul de 
asemănător. În timp ce interogatoriile continuau, experiențele 
despre detenţie ale lui Farouk deveneau din ce în ce mai 
terifiante: i se injecta adrenalină până când inima îi bătea atât de 
nebuneşte încât avea senzaţia că o să explodeze. li dădeau LSD 
şi-l lăsau să-şi caute minţile prin camera tăcută. Când voia să se 
culce, bărbaţi nevăzuţi îl loveau cu picioarele. 

Între timp Saul lungise perioadele pe care Farouk le petrecea 
în afara izolatorului, pentru a crea un contrast şi mai puternic 
între Gaură şi restul lumii. Voia ca Farouk să-şi dea seama că 
putea să-l salveze sau să-l distrugă, că putea face noapte din zi şi 
negru din alb. 

Lecţiile erau eficiente şi Farouk divulga noi secrete la fiecare 
şedinţă. Le spusese cum se întâlnise cu bin Laden. Cum 
recrutase trei oameni care lucrau în cadrul programului nuclear 
pakistanez. Şi cum cunoscuse un american din Al Qaeda care 
fusese trimis în Statele Unite ca să-i ajute să pregătească un atac 
important. Saul nu se aşteptase ca Farouk să-i dea atât de multe 
informaţii într-un timp atât de scurt. Pur şi simplu nu era un dur, 
spre deosebire de Khalid Mohammed sau alţi locotenenţi Al 
Qaeda care cedaseră abia după luni de zile. Totuşi Saul avea 
senzaţia că Farouk mai ascunde ceva. 

* 

În timp ce avionul îşi continua zborul peste Oceanul Indian, 
Exley citi transcrierile interogatoriilor lui Farouk şi ale reacţiilor 
lui din izolator. Descrierile din raport erau reci şi clinice: 
„Subiectul a urlat «Allah!» timp de câteva minute şi a leşinat. 
După ce a fost trezit...” Exley simţea că i se face frig şi o parte 
din ea dorea ca avionul să se întoarcă şi să o ducă înapoi acasă. 

— Ce crezi? o întrebă Shafer. 

— Acum văd de ce a trebuit să semnez declaraţia, spuse ea. 
Avem şi video? 

— Nu. 

Nu se mira. Pentagonul învățase ceva din episodul Abu Ghraib, 
deşi nu chiar lecţia la care se aşteptau organizaţiile pentru 
drepturile omului. 

— Să ştii că nu sunt aşa de naivă, Ellis. Ştiam că au loc 
asemenea lucruri. Se înfioră şi continuă: Dar cred că e cu totul 


altceva atunci când citeşti direct de la sursă. Asta-i tot. 

Shafer se mulţumi să bombăne ceva şi nu-şi mai spuseră nimic 
tot restul zborului. Aterizară la Diego Garcia atât de lin, încât 
Exley nici nu-şi dădu seama că ajunseseră pe pământ. 
Giganticele uşi din spate se deschiseră, soarele invadă avionul, 
iar rangerii o luară la goană, scandând îndemnuri militare 
optimiste. Lui Exley nu-i mai păruse de multă vreme atât de rău 
că nu mai are douăzeci şi cinci de ani, deşi se consola cu ideea 
că Shafer arăta mult mai rău decât se simţea ea. Era neras şi 
avea ochii injectaţi. 

— Azi ce zi e? 

Shafer se uită la ceas: 

— Sâmbătă. Sâmbătă dimineaţă. 

— Am plecat joi noaptea. 

Shafer îşi înăbuşi un căscat. 

— Un zbor de nouăsprezece ore şi pe deasupra suntem la 
unsprezece ore diferenţă faţă de ora Washingtonului. 

Mergeau încet pe pistă. Soarele ecuatorial ardea şi lumina se 
reflecta orbitor în oglinzile şi geamurile Hummvee-urilor parcate 
în apropiere. Exley se bucură că nu uitase ochelarii de soare. 
Pista era străjuită de cocotieri şi de arbori de fier, într-un contrast 
straniu cu echipamentele militare. Aerul cald şi umed îi amintea 
de Washington, deşi briza uşoară care bătea dinspre ocean făcea 
umiditatea mai uşor de suportat. În jurul lor, rangerii îşi 
descărnau bagajele şi criticau zborul lung, dar cu veselie. Diego 
nu era pentru ei decât o bază militară oarecare. Cu toate acestea 
Exley simţea într-un fel dureros că ar fi vrut să fie oriunde, numai 
acolo nu. 

Un soldat se apropie de ei. 

— Probabil că sunteţi domnul Shafer şi doamna Exley. Vă rog 
să mă urmaţi. 

* 

Farouk şedea cufundat în întunericul acela hain, un întuneric 
crâncen, atoatevăzător. Bezna cea mai neagră din lume. Atât de 
neagră, încât ar fi putut crede că e de fapt lumină. Numai că nu 
era. 

Ştia acum că Allah îl părăsise şi-l lăsase să putrezească în 
ghearele kafirilor. Nu-i mai rămăsese nimic, decât întunericul. 
Celula asta şi camera cealaltă. De fapt erau una şi aceeaşi 
cameră, dar aici era întuneric, iar dincolo nu. Atâta tot. 


— Nu pot, spuse el. Nu pot să mai fac asta. Vă rog. Allah, m-ai 
părăsit. M-ai părăsit. 

Lacrimile îi şiroiau pe obraji. Într-un colţişor lucid, din ce în ce 
mai mic, al minţii lui, ştia că americanii amenajaseră camera asta 
special pentru el. Era doar o celulă, o celulă proiectată aşa, 
întunecată şi izolată fonic. Uneori încerca să-şi dea seama cum 
au făcut-o, dar nu se putea concentra prea multă vreme. Nu 
trecea mult şi întunericul câştiga. Întunericul şi... şmecheriile. Nu 
ştia cum să le spună altfel. Trucurile. Care dureau. 

Farouk îi spusese lui Saul destul de multe, mai multe decât îşi 
propusese. Dar Saul voia şi mai mult: „Ştiu că nu mi-ai spus tot, 
Farouk”, îi şoptea el. Şi-i trăgeau iar sacul pe cap. Oricât de tare 
se străduia, Farouk nu reuşea să-l convingă de contrariu. Fiindcă, 
evident, nu-i spusese secretul cel mai important, şi anume 
despre pachetul de la Dimitri. Trebuia să păstreze în el secretul 
acesta. In beznă. 

* 

Saul voia să-l facă pe Farouk să cedeze chiar azi, ca să le ofere 
un adevărat spectacol celor de la Langley. Nu se simțea deloc 
obligat să-şi ascundă metodele de anchetare în faţa lor. Nu erau 
de la Crucea Roşie şi nici nişte reporteri mucoşi. Făceau parte din 
echipă. Obţinuseră autorizaţia să vadă. Atunci să vadă! 

* 

Locotenentul îi conduse pe Exley şi pe Shafer la o clădire 
masivă din beton aflată în partea de nord a bazei: pe o plăcuță 
scria cu caractere de culoare roşie: „Clădirea 12. Acces limitat: 
ESTE NECESARĂ AUTORIZAŢIA TF 121 DE GRADUL 1”. În faţa 
uşilor de oţel stătea un bărbat înalt, cu înfăţişare neprietenoasă, 
care încerca să se apere de căldura soarelui după-amiezii. 

— Domnule Shafer, doamnă Exley, pot să vă conduc doar până 
aici, spuse locotenentul, dar o să vă aştept acolo când o să ieşiţi. 
Le arătă altă clădire pe lângă care tocmai trecuseră. 

— Mulţumesc, locotenente. 

— Cu plăcere, doamnă. 

Ofiţerul se întoarse şi plecă grăbit. Abia aştepta să fie cât mai 
departe de clădirea aia şi Exley remarcă acest lucru. 

* 


Bărbatul care se vedea pe monitoarele cu infraroşii şedea 
nemişcat. Nu-i puteau vedea faţa, pentru că era acoperit cu un 
soi de sac. În schimb auzeau hohotele lui de plâns. 


— Plânge aşa tot timpul? întrebă Exley. 

— A început să plângă după a treia şedinţă, spuse Saul. Acum 
plânge aproape întruna după ce trec vreo două ore de la şedinţă. 

— Câte şedinţe a avut? 

— Opt. Progresează frumuşel, spuse Saul. 

— Când a pomenit de Wells prima oară? 

— Cam acum o săptămână. Putem relua întrebările, dacă 
doriţi. Este foarte cooperant atunci când este vorba despre 
lucruri pe care le-am mai discutat deja. 

Saul îi plimbase prin clădire înainte să-i aducă aici. Gaura se 
afla într-o aripă special construită de la etajul întâi. Era o cameră 
obscură antifonată, din câte ne spusese el. În mod normal 
asemenea camere erau construite la subsol, dar coralul de pe 
insula Diego nu permitea construcţii cu fundaţie adâncă. 

— Vă rog, spunea omul de pe ecran. Vă rog. 

Plânsul deveni răguşit. Chiar dacă vreunul dintre anchetatori 
observase asta, nu a comentat nimic. 

— De când e acolo? întrebă Exley, cât mai dezinvolt cu putinţă. 

Saul se uită la ceas: 

— Doar de nouăsprezece ore. Dar nu mai tolerează gaura aşa 
de bine. 

— Nu se întâmplă aşa întotdeauna? spuse Shafer. 

— Unii dintre indivizii ăştia devin mai puternici după o vreme, 
ceea ce nu ne uşurează munca. Dar Farouk e gata să ne toarne 
tot. 

— Şi acum ce urmează? întrebă Exley. 

— De obicei introducem brusc un element de stres 
suplimentar. Uneori mai devreme, alteori mai târziu: nu dorim să 
fie în stare să-l anticipeze. Dar acum pare un moment bun. 

* 


Întuneric negru, negru, negru. Farouk încercă să numere până 
la o mie, dar nu mai era în stare. Încercă să recite pasaje din 
Coran, dar de fiecare dată când rostea numele lui Allah se simțea 
şi mai singur. Renunţă şi la asta şi se mulţumi să aştepte în 
beznă. 

Americanul are dreptate, se gândi el. Era mai rău decât 
moartea. De fapt, poate că murise deja. Poate că murise pe 
acoperişul casei din Bagdad şi ajunsese în lad. Dar nu se putea 
să fie aşa. Îl slujise pe Allah cum a putut el mai bine. Merita să 
ajungă în Rai. 


— În Rai! strigă el tare. În Rai! 

Dar imediat ce rosti aceste cuvinte, îi trecu un şoc electric prin 
picioare. Îşi dădu capul pe spate şi urlă de durere. Muşchii ü erau 
cuprinşi de spasme necontrolate, i se încleştau şi se relaxau 
întruna. Nu simţise atâta durere în viaţa lui. Curentul urca pe un 
picior şi cobora pe celălalt. 

— GATA, GATA, GATA, urlă. 

În cele din urmă se opri. 

— Allah, şopti el, dându-şi seama că nu durase decât câteva 
secunde. Mulţumesc lui Dumnezeu. 

Nu ar fi suportat mai mult. Picioarele îi tremurau încă din cauza 
şocului şi muşchii erau... calzi, de parcă ar fi alergat. Încercă să-i 
mişte. Funcţionau încă. 

Apoi durerea reveni, urcând pe gamba stângă şi în jurul taliei, 
apoi coborând pe celălalt picior. 

— GATA! GATA! 

Îşi simţea inima zbătându-se în piept cu putere, dar nu se 
putea mişca. Timpul încetase să existe. Nu putea să spună, nu 
putea nici măcar să ghicească cât timp îi trecuse şocul prin corp. 

Curentul se opri. Avu timp să respire repede de trei ori şi 
curentul se porni din nou. De data asta durea şi mai tare. Încercă 
să-şi spună că nu puteau să-l electrocuteze la nesfârşit aşa, dacă 
nu cumva intenționau să-l omoare... dar informaţia asta nu avea 
darul să-l liniştească. Voia să-i roage să se oprească, dar 
cuvintele i se topeau pe limbă şi nu reuşi decât să geamă până 
când se opri curentul. 

Nu mai rezista. Trebuia să le spună tot ce ştia, tot, nu avea 
rost să zacă aici şi să-şi aştepte agonia. Scutură din cap într-o 
parte şi în cealaltă: 

— Vă rog... Vă rog... Vă rog... 

* 

— Lăsaţi-l să se calmeze puţin şi apoi aduceţi-l aici, spuse Saul, 
uitându-se cum se răsucea Farouk. Cred că e gata. 

Folosiseră un Taser, un pistol electric care produce şocuri de 
50 000 de volţi care-l făceau să aibă mişcări spasmodice 
involuntare, le spusese Saul. Bavurile pistolului erau conectate la 
gleznele lui Farouk şi nu-i răneau pielea atunci când transmiteau 
şocul electric, aşa că Farouk probabil că nici nu-şi dădea seama 
de unde vine durerea. 

— L-am încercat pe pielea mea şi doare rău, spuse Saul. Dar 


dă rezultate. 
* 

Exley încercă să rămână impasibilă. Ar fi trebuit să fie 
impresionată: un agent din eşalonul superior Al Qaeda care 
mărturiseşte. Asta dacă era într-adevăr din eşalonul superior. Şi 
dacă cedase în sfârşit şi nu mai avea nevoie de încă o lună în 
gaură. Dar nu-şi putea lua ochii de la masa de carne tremurândă 
de pe ecran. Nu ştiu dacă mai pot suporta să văd asta, se gândi 
ea. Doare, dar funcţionează. Şi dacă nu funcţionează? Atunci ce-i 
vor face? 

Vreau doar să locuiesc într-o suburbie oarecare cu copiii mei, 
să lucrez patruzeci de ore pe săptămână şi să duc o viaţă 
drăguță şi liniştită. Cineva trebuie să facă şi asta, dar de ce 
tocmai eu? Sau poate că nimeni n-ar trebui să facă aşa ceva. 
Poate că toţi ar trebui să ne relaxăm şi să-i tratăm pe cei din 
tabăra adversă ca pe nişte fiinţe umane. 

Apoi auzi în minte vocea pe care o auzea din când în când: Nici 
chiar tu nu eşti atât de naivă, Jenny. Ce vrei de fapt, ca individul 
ăsta să declanşeze o explozie nucleară la New York? 

Te pomeneşti că Shafer o adusese aici ca să-i dea o lecţie. 
Chiar credea că tortura este necesară? Era chiar tortură? Farouk 
va fi OK, cel puţin fizic. Nu mai avea răspunsuri corecte, avea 
doar întrebări şi nu mai suporta alte întrebări. 

Deodată ştiu că Wells va muri. Va fi un alt sacrificiu pe altarul 
acestui război. Va muri şi nu o să-l mai vadă niciodată. Simţi o 
durere în stomac la gândul acesta şi-şi dori să fie acasă în 
dormitorul ei, să se uite la tavan, cu Wells alături care s-o ţină în 
braţe. Ar fi dorit să fie oriunde, numai aici nu. 

Shafer o bătu uşor pe umăr: 

— Te simţi bine, Jennifer? 

Nu, nu se simţea bine deloc. 

— Perfect. Mă gândeam la ce o să ne spună. Ai o slujbă 
grozavă, Saul. 


10 


Albany, New York 


Khadri simţi cum îi bate cineva pe umăr cu degetul. Se 
întoarse şi văzu o cerşetoare diformă care stătea prea aproape 
de el. Avea părul împletit în codițe şi strâns într-o coadă de cal, 
iar pe piept ü atârna o cruce imensă. Simţea pe obraji respiraţia 
ei caldă şi urât mirositoare. 

— Scuzaţi, domnu’, daţi-mi şi mie un băânuţ să-mi iau de 
mâncare... 

— Imi pare rău, nu pot. 

Khadri îşi auzea cuvintele rostite cu un accent tipic englezesc. 
Nu-i plăceau surprizele, nici atunci când erau lipsite de 
importanţă. 

— Vă rog, domnu', păreţi un om cu inimă bună. 

Khadri se scotoci prin buzunare şi scoase o bancnotă de un 
dolar, numai să scape de ea. Ochii femeii străluciră la vederea 
banilor. Înhăţă imediat hârtia. 

— Mulţumesc, domnu’. Khadri încuviinţă şi se întoarse să 
plece, dar apucă să-i audă şoapta: O să mă rog pentru mata'. 

Rugăciunea unei necredincioase. Se gândi la promisiunea 
femeii în timp ce deschidea uşile de sticlă ale autogării îmbâcsite 
din centrul oraşului Albany. Intra acolo a treia oară în dimineaţa 
aceea. Ar putea să ne ajute cu planul nostru sau mai mult ne-ar 
face rău? Păşea încet prin holul principal al autogării şi adidaşii 
lui - pe care americanii îi numesc sneakers - scârţâiau pe 
podeaua murdară. In afară de adidaşi, mai purta blugi şi un 
tricou albastru. Se deghizase aşa pentru că în ţara asta ridicolă 
toţi se îmbrăcau cât mai sărăcăcios posibil şi se mânadreau cu 
asta. 

După o jumătate de oră şi după ce dăduse ceea ce i se părea a 
suta tură prin autogară, luă o cafea şi se aşeză pe un scaun de 
metal care se legăna sub el pe picioarele inegale. Işi trecu mâna 
prin părul negru şi tuns scurt şi începu să-şi inventarieze 
necazurile. Cafeaua era rece şi acră. Aerul era fierbinte şi stătut. 


Şi era înconjurat de americani. De americani graşi, transpiraţi 
şi săraci. Pe lângă el treceau femei în uniforme albe ieftine şi cu 
plase de păr pe cap, cu gurile întredeschise, cu zâmbete care 
dezvăluiau dinţii lipsă. La sfârşitul zilei vor câştiga câţiva dolari, 
cât să le ajungă să-şi hrănească familiile, dar numai dacă aveau 
noroc. Autogara avea electricitate şi apă curentă, dar în 
disperarea care-l copleşise, îi amintea lui Khadri de cartierele 
cele mai nenorocite din Islamabad. 

Aproape că-i era milă de amărâţii ăştia. Religia lor păgână îi 
orbea şi nu erau în stare să vadă adevărul: pentru evreii care 
conduceau Statele Unite ei nu erau decât bunuri mobile. Dacă şi- 
ar fi dat seama că Allah este singurul Dumnezeu şi că profetul lui 
este Mohammed... Dacă s-ar ridica toţi ca unul împotriva acestei 
ţări corupte şi a conducătorilor ei diabolici... Dar erau stăpâniţi 
de credinţa lor în Isus. Oricum, majoritatea americanilor nici nu 
erau săraci, îşi aminti Khadri. Erau mulţumiţi de viaţa lor şi 
sprijineau războaiele Americii. Nu, Statele Unite nu vor cunoaşte 
mântuirea decât atunci când Al Qaeda va demonstra fără nicio 
umbră de îndoială că numai proştii se împotriveau Islamului. 

Khadri era convins de asta, aşa cum era convins că inima îi 
bate în piept. Aşa că încerca să nu reacționeze disproporționat la 
neplăceri, de exemplu la veştile proaste pe care tocmai le 
primise de la Tarik Dourant din Montreal. Khadri se gândea că 
Tarik ar trebui să se preocupe mai puţin de nevastă-sa şi să-i 
pese mai mult de misiunea lui. Era un biochimist strălucit, 
devotat cauzei, dar îl îngrijora pe Khadri. Li se alăturase pentru 
că se simţea singur, încă un bărbat aproape zdrobit de cruzimea 
Occidentului. 

Khadri nu avea încredere în genul acesta de recruți şi nici în 
fanaticii care-i implorau să le dea voie să sară în aer. Erau ca 
imaginile din oglindă: deşi erau puternici, le lipsea raţiunea. 
Oamenii ca Tarik erau slabi şi gata să intre în panică. Un bărbat 
puternic nu i-ar fi permis cu atâta uşurinţă nevestei lui să lucreze 
printre kafiri. Tarik trebuia s-o controleze pe Fatima sau să 
divorţeze de ea şi nu să se plângă de ea, de parcă ea era 
bărbatul şi el o femeie neputincioasă. De fapt, lui Khadri puţin îi 
păsa de ce va face Tarik cu Fatima, atâta vreme cât îşi vedea de 
treabă. 

Işi puse două doze de zahăr în cafea ca să-i ascundă amăreala. 

Cu o lună în urmă, Farouk Khan dispăruse la Bagdad după un 


raid american şi de atunci nu mai răspunsese la mesajele lui 
Khadri. Lui Khadri îi era teamă de tot ce putea fi mai rău. Dacă 
americanii îl prinseseră pe Farouk viu, poate că aflaseră deja de 
coletele pe care Al Qaeda le trimisese în Statele Unite. Khadri 
trebuia să afle la rândului lui dacă Farouk trădase secretul. 

Aşa că venise la Albany să încerce un experiment ad-hoc. 
Pentru asta avea nevoie de ajutor. Al unuia care să nu fie la 
curent cu nimic. Avea nevoie de cineva care să vrea bani. De 
cineva care să-i urmeze instrucţiunile fără să pună prea multe 
întrebări. De cineva neimportant. Autogara din umbra autostrăzii 
care înconjura partea de est a acestui oraş urât părea un loc 
potrivit intenţiilor lui, dar Khadri nu reuşise să găsească pe 
nimeni. Pentru treaba asta nu se putea baza pe o femeie, iar 
bărbaţii care rătăceau pe-acolo erau bătrâni şi zdrenţăroşi. 
Trebuia să găsească un bărbat mai tânăr. Poate un negru. Un 
negru ar face orice pentru bani şi Albany era plin de ei. 

* 


leşi din autogară şi începu să se plimbe pe străzile insalubre 
din centrul oraşului. Acolo. Un bărbat negru. Stătea pe treptele 
unei clădiri pustii de birouri, avea pe cap o şapcă de baseball 
albastră trasă pe frunte şi în mână o pungă din care ieşea pe 
jumătate o sticlă. În timp ce se apropia de el, Khadri observă că 
bărbatul îl privea cu ostilitate. 

— Bună, zise Khaari. 

Omul îl privi cu ură în chip de răspuns. Cu siguranţă negrul 
acesta avea şi el necazurile lui: 

— Scuzaţi-mă că vă deranjez, domnule. 

— Pot să vă ajut cu ceva? vorbele bărbatului erau pline de 
politeţe, dar nu şi tonul lui. 

— Poate că vi se pare ciudat, dar aş vrea să vă rog ceva. 

Omul se strâmbă cu dispreţ. 

— Să mă rogi? zise el, accentuând ultimul cuvânt pentru a-şi 
sublinia uimirea. 

Ce oameni neciopliţi. Dar Khadri îşi aminti că trebuie să-şi 
păstreze calmul. 

— Plătesc. 

Pe faţa neagră a bărbatului trecu un licăr de interes. Khadri nu 
era surprins. 

— Aş vrea să ridicaţi un colet. 

Interesul dispăru, înlocuit de ură: 


— Nu ai nimic mai bun de făcut decât să mă şicanezi cu 
tâmpenii? Negrul se ridică. Era cu un cap mai înalt decât Khadri 
şi se uita la el în jos. Ştii că de-abia am ieşit şi vrei să mă bagi din 
nou la răcoare? 

Khadri înţelese că bărbatul negru credea că e de la poliţie. 

— Nu sunt un (şi rosti cuvântul englezesc „Constable”, apoi se 
corectă, folosind termenul american) ofiţer de poliţie. Te rog, 
ascultă-mă puţin. 

— Putin îmi pasă cine eşti, zise bărbatul. Valea! 

Khadri se hotări să-l asculte. Dar în timp ce se îndepărta de el, 
îl auzi bombănind: 

— Turbanagiu tâmpit... 

Khadri ura ţara asta. 

* 

În camera lui de motel de la Kingston, Khadri simțea cum îl 
cuprinde treptat disperarea în seara care se lăsa. Nu se 
aşteptase să fie atât de complicat să găsească un ajutor. Dar îl 
trimiseseră la plimbare de trei ori. Oamenii ăştia nu erau proşti. 
Vedeau foarte bine că nu e din partea locului. 

Dar până mâine trebuia să rezolve problema. Nu era cazul să i 
se ducă buhul prin Albany că el este străinul arab care are nevoie 
de ajutor, aşa că se cazase la vreo cincizeci de mile de oraş în 
motelul acesta paradit. Sigur că putea să aducă un om care să 
ridice coletul, dar dacă făcea asta implica un agent operativ într- 
o acţiune riscantă care putea compromite întreaga celulă. Avea 
puţini oameni de încredere în Statele Unite. Şi pe urmă începuse 
deja să considere toată povestea asta drept o chestiune de 
orgoliu personal. Trebuia să păcălească un american şi să-l 
convingă să-i îndeplinească ordinele. 

Oftă şi deschise televizorul vechi, dar dispoziţia i se schimbă 
imediat ce văzu pe ecran o reluare din The Apprentice. Lui Khadri 
îi plăceau aceste reality-show-uri. In timpul acestor emisiuni 
americanii se prosternau idolilor lor falşi: Banul şi Gloria. 

Emisiunea luă sfârşit şi Khadri se uită la ceas. E ora de 
rugăciune. Scoase busola, întinse covoraşul spre Mecca şi se 
rugă în tăcere, atingându-şi fruntea de podea şi prosternându-se 
în faţa lui Allah. După ce termină ritualul, se simţi liniştit şi cu 
mintea limpede, gata de un somn bun şi pregătit pentru munca 
de a doua zi. Apoi îi veni o idee, care-i fusese trimisă cu siguranţă 
de Atotputernicul. Sau poate - şi Khadri zâmbi fără să vrea - de 


domnul Donald Trump. 
Americanii ştiau că nu e localnic. Nu va mai insista. 
* 

A doua zi, la începutul după-amiezii, după ce făcuse nişte mici 
cercetări şi trecuse pe la Kinko2!, Khadri reveni pe străzile din 
Albany, conducând agale prin cartierul sărac din nordul oraşului. 
Intr-o parcare distrusă, un bărbat durduliu stătea într-un Ford 
Focus cenuşiu şi rablagit, cu punga de hărtie obligatorie într-o 
mână. Işi suflecase mânecile tricoului ca să i se vadă bicepşii. 
Perfect. Khadri se săturase oricum de negri. Nu-i plăceau şi se 
pare că sentimentul era reciproc. 

Khadri, care-şi pusese de data asta o cămaşă elegantă şi 
pantaloni kaki, parcă lângă Ford şi ieşi din maşină 

— Salut, prietene. 

Nu-şi mai ascunse accentul britanic. 

Omul îl privi bănuitor. 

— Pot să te întreb cum te cheamă? 

— Tony. 

— Dar numele de familie? 

— DiFerri. 

— Tony DiFerri, sunt încântat să te cunosc. 

Khadri întinse mâna şi după o vreme, bărbatul i-o strânse: 

— Eu sunt Bokar, spuse Khadri. Ai vrea să apari la televizor? 

— Cum ai zis? 

— Sunt un căutător de talente. Lucrez la o emisiune de 
televiziune care are nevoie de noi talente pentru un concurs. 

Tony îl privi pe Khadri ca şi cum acesta i-ar fi spus că este un 
extraterestru: 

— Bine, dar de ce m-ai ales tocmai pe mine? 

— Este o emisiune englezească. Vrem concurenţi cât mai 
diferiţi. Şi nu în genul celor de la Hollywood. Vrem diversitate. 
(Americanii se înnebuneau după cuvântul acesta.) 

— Vorbeşti serios? 

— Absolut, dragă domnule, absolut, şi Khadri rostea cuvintele 
apăsat şi cu cel mai pur accent din Hyde Park. Incepuse să se 
distreze pe cinste. Acum urma partea mai delicată: Dar avem 
nevoie să vă pre-calificaţi. 

Chipul bărbatului păli: 


21 Birou de copiere a documentelor al companiei Federal Express. (N. tr.) 


— Să mă pre-calific? 

— Da, să fim siguri că sunteţi bun şi că aveţi o şansă reală să 
câştigaţi. 

— Inţeleg. 

— Trebuie să îndepliniţi cinci sarcini. Vestea bună este că veţi 
fi plătit pentru fiecare dintre ele şi veţi primi şi 50 de dolari doar 
pentru participare. Vestea proastă este că dacă veţi rata o 
singură dată, vom fi nevoiţi să vă descalificăm. Sunteţi interesat? 

Tony părea mai mult decât interesat şi Khadri vedea asta pe 
chipul lui. Aproape că smulse pixul din mâna lui Khadri ca să 
semneze contractul de zece pagini cu scris mărunt pline de 
instrucţiuni legale pe care le trăsese la xerox de dimineaţă. 

Cititul instrucţiunilor a durat doar câteva minute. DiFerri l-a 
ascultat cu atenţie, chiar a luat pixul lui Khadri şi a făcut o notă 
pentru el. Apoi a luat cheia de la fişetul D-2471 din mâna lui 
Khadri, a pornit motorul Fordului şi dus a fost. Destinația lui era o 
magazie de pe Central Avenue care era folosită de Serviciul de 
coletărie. 

* 

Operaţiunea „Bursucul onest” începuse în urmă cu o 
săptămână, imediat după ce Farouk Khan, plângând în hohote, îşi 
dezvăluise ultimele secrete anchetatorilor din Diego Garda. 
Răsfoind transcrierile interogatoriilor, lui Exley nici nu-i venea să 
creadă cât de multe informații le oferise Farouk: detalii despre 
conturi bancare şi adrese de e-mail; locul unde se afla o casă 
conspirativă Al Qaeda la Islamabad; numele a trei simpatizanți Al 
Qaeda care lucrau în cadrul programului nuclear pakistanez. De 
mult timp nu mai avuseseră Statele Unite şansa unei capturi atât 
de prețioase cum era Farouk. 

Dar cea mai năucitoare informație au primit-o atunci când 
Farouk le-a mărturisit că achiziţionase aproape un kilogram de 
plutoniu 239 şi un kilogram de uraniu îmbogăţit pe care le 
obținuse de la un fizician rus, Dimitri Ghiorgov. Agenţia şi Joint 
Terrorism Task Force acţionaseră imediat, căutându-l pe 
Ghiorgov, dar aflaseră că fusese lichidat cu trei luni în urmă la 
Moscova. Oficial crima nu fusese soluţionată. Dar Serviciul de 
Securitate Federal al Rusiei, succesorul KGB-ului, îi informase, ca 
răspuns la o cerere discretă, că Ghiorgov era dator vândut 
grupării mafiote Izmailovski, cea mai dură din Moscova. 

Dimitri era un jucător înrăit şi neexperimentat şi, după spusele 


ruşilor, se dădea în vânt după târfele de lux care-l taxau cu 2 000 
de dolari pe noapte. Asta da romantism, îşi spuse Exley. Moartea 
lui reprezenta însă o veste cât se poate de proastă pentru Al 
Qaeda, care spera să mai facă afaceri cu el. lar pentru Agenţie 
vestea era şi mai proastă, deoarece speraseră că Dimitri ar putea 
să confirme informaţiile smulse de la Farouk. Exley, care-l 
urmărise direct pe Farouk în timpul interogatoriului, înclina să-l 
creadă. 

În orice caz, informaţiile de la Farouk s-au dovedit eficiente 
pentru moment. Coletul voluminos din fişetul cu D-2471 de la 
Capitol Area Self Storage era cât se poate de real. Reale erau şi 
radiaţiile emise de containerul de aluminiu căptuşit cu plumb 
care se afla în colet. Farouk le spusese anchetatorilor că el însuşi 
cumpărase plutoniul şi uraniul vara trecută şi le predase unui 
bărbat misterios care-şi spunea Omar Khadri. Dar, cam de un an, 
Farouk nu mai primise veşti de la el. 

Apoi, chiar înainte să plece în Irak, Khadri îi spusese lui Farouk 
că Al Qaeda reuşise să introducă marfa în mod ilegal în Mexico, 
pe urmă în Statele Unite. Traseul i se părea destul de logic lui 
Exley. Deşertul Arizona nu era dotat cu detectoare de radiaţii, pe- 
acolo nu erau agenţi vamali şi nici companii de transport care să 
lase  „urme”,  înregistrându-şi documentele de expediție. 
„Coioţii”22 cu experienţă aveau o şansă de aproape sută la sută 
să treacă graniţa fără să fie prinşi, iar Al Qaeda îi angajase cu 
siguranţă pe cei mai buni pentru expediţia asta. 

Exley clătină din cap în timp ce vizualiza filmul mişcărilor 
prudente ale Al Qaedei. Şi, poate pentru a mia oară, o uimea 
răbdarea acestor oameni. Se mişcau fără grabă şi nu renunţau 
niciodată. Se gândise în ultima vreme să-şi vândă apartamentul 
şi să se mute iar în Virginia ca să fie mai aproape de copii. Acum, 
după ce citise raportul, avea de gând să dea un anunţ cât mai 
repede. Logan Circle era la mai puţin de doi kilometri de Casa 
Albă şi praful radioactiv nu ar fi influenţat pozitiv preţurile caselor 
din zonă. 

* 

Era două noaptea la Diego Garcia când Farouk Khan i-a spus 
lui Saul unde erau ascunse plutoniul şi uraniul. Ora două noaptea 
la Diego Garda însemna trei dimineaţa pe Coasta de Est. Intr-o 


22 Traficantii de carne vie. (N. tr.) 


duminică. Dar asta nu avea nicio importanţă. Telefoane cu linii 
securizate începură să sune în câteva case din suburbiile din 
Virginia, la mai puţin de 90 de secunde după ce fusese 
recepționat mesajul codificat la Langley şi la Casa Albă. 
Preşedintele fusese informat imediat după ce se trezise, patru 
ore mai târziu, pentru că ordonase să nu fie deranjat decât în 
cazul unui atac de proporţii pe pământ american. 

Cam la răsăritul soarelui, Joint Terrorism Task Force iniţiase 
deja o investigaţie cu numele de cod operaţiunea „Bursucul 
onest”. Agenţiile de contrainformaţii păreau să respecte o lege 
nescrisă în virtutea căreia misiunile cele mai serioase primeau 
nume de cod cât mai ridicole, se gândi Exley. Numele de cod nu 
erau singurul lucru absurd din timpul şedinţei din dimineaţa 
aceea de duminică. FBI-ul şi Agenţia îşi disputau dreptul de a 
conduce operaţiunea „Bursucul onest”. In cele din urmă au căzut 
de acord să numească câte un şef din partea fiecărei agenţii. Mai 
vechea cunoştinţă a lui Exley, Vinny Duto, şi Sanford Kijiuri, care 
era directorul-adjunct al federalilor. După ce s-a încheiat 
confruntarea pentru gloria birocratică, Duto şi Kijiuri s-au pus pe 
treabă şi au trimis la Albany cincizeci de membri ai Echipei 
Investigative pentru Urgenţă Nucleară (NEST). 

Departamentul Energiei înființase NEST în 1975, după o 
ameninţare nucleară falsă în Boston care demonstrase 
necesitatea unei forţe de reacţie specializate capabile să 
investigheze rapid orice pericol de atac atomic. Echipa de 
urgenţă număra acum o mie de membri, deşi numai o duzină 
erau salariaţi cu normă întreagă. Restul erau voluntari, 
majoritatea savanţi şi tehnicieni din laboratoarele nucleare 
guvernamentale de la Los Alamos şi de la Oak Ridge. Din NEST 
făceau parte chiar şi câţiva pensionari care văzuseră cu ochii lor 
testele în aer liber din anii '50. ` 

Exley admira curajul savanților, de orice vârstă ar fi fost ei. Işi 
asumaseră responsabilități pentru care nu erau de invidiat: să 
caute bombe murdare şi nucleare şi chiar să le dezamorseze pe 
cele pe care le-ar fi găsit, ceea ce era şi mai periculos. Lucrau cot 
la cot cu agenții antiterorişti de la FBI, dar şi cu Forțele Speciale 
care fuseseră autorizate printr-o directivă prezidențială secretă 
să lichideze imediat pe orice deținător potențial al unui dispozitiv 
nuclear. 

În timpul Războiului Rece, doar autoritățile militare şi de 


contrainformaţii de rang înalt aveau cunoştinţă de NEST. În 
ultima vreme, vălul se ridicase puţin. Cu toate acestea, guvernul 
acţiona cu maximă precauţie şi nu informa mass-media despre 
pericolele nucleare pentru a preveni farsele sau şantajul. NEST şi 
FBI nu făceau publice ştirile despre aceste ameninţări, chiar dacă 
- şi mai ales atunci când - se stabilea că sunt credibile. 

Atunci când erau în misiune, savanții de la NEST se îmbrăcau 
în civil şi cărau după ei genţi de voiaj şi serviete cu detectoare de 
radiaţii mari cât un laptop. Detectoarele puteau capta niveluri 
atipice de raze alfa şi gama de la o distanţă de aproape 
cincisprezece metri şi transmiteau semnale radio la nişte 
receptoare minuscule pe care savanții le purtau ca pe nişte 
aparate auditive. NEST mai avea şi o flotă de camioane care 
arătau ca nişte simple vehicule de distribuţie a mărfurilor, dar 
care erau de fapt dotate cu detectoare mai puternice, care 
înregistrau radiaţiile de la o distanţă de peste treizeci de metri. 
Pentru dezamorsarea bombelor, NEST avea depozitele pline de 
instrumente exotice la cartierul general din cadrul Bazei Militare 
Aeriene Nellis din apropiere de Las Vegas: roboţi care puteau fi 
controlaţi de la o distanţă de câţiva kilometri, cele mai puternice 
şi modeme instalaţii radiologice, ferăstraie cu jet de apă. De fapt 
toate echipamentele de la NEST erau fabricate din plastic şi din 
metale nemagnetice, de exemplu aluminiu, deoarece câmpurile 
magnetice puternice pot codifica circuitele integrate din 
interiorul armelor nucleare. 

* 

Până atunci, cea mai serioasă amenințare investigată de NEST 
apăruse în octombrie 2001. SISMI, Serviciul Italian de Informaţii 
Militare, îi avertizase că Al Qaeda reuşise să aducă în mod ilegal 
la New York o armă nucleară de zece kilotone - aşa-numita 
„bombă de valiză”. 

O bombă de zece kilotone are o putere comparabilă cu cea 
mai mică armă nucleară, cam jumătate cât bomba supranumită 
„Dolofanul” pe care Statele Unite au lansat-o peste Nagasaki la 
sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, 
bomba ar fi avut destulă putere să şteargă de pe suprafaţa 
pământului centrul Manhattanului şi să provoace moartea a 
peste 200 000 de oameni. Majoritatea civililor pur şi simplu nu 
reuşesc să înţeleagă efectele armelor nucleare, îşi spuse Exley. li 
invidia. Dacă te gândeai prea mult la dorinţa Al Qaedei de a 


obţine o arma nucleară, începeai să vezi sfârşitul lumii. Puteai să- 
ţi vezi şi propriul tău sfârşit, un exerciţiu în umilinţă care putea 
deveni o obsesie morbidă. 

Exley îşi amintea foarte limpede toate detaliile investigaţiilor 
declanşate de avertizarea primită de la SISMI. Cuprinşi de panică, 
cei de la NEST însărcinaseră sute de tehnicieni şi oameni de 
ştiinţă să cerceteze fiecare stradă din Manhattan, fiecare 
terminal de aeroport, fiecare etaj din Empire State Building. Dar 
NEST nu găsise nicio bombă. Şi nici CIA sau altă agenţie de 
informaţii nu putuse confirma raportul italian iniţial. In ajunul 
Crăciunului din 2001, ancheta se mai potolise. Patru luni mai 
târziu, NEST şi Joint Terrorism Task Force declaraseră în mod 
oficial că raportul era doar o alarmă falsă. Duto era pe atunci 
numărul 2 din Direcţia Operativă a Agenţiei şi plecase la Roma să 
le spună celor de la SISMI că aveau nevoie de informaţii noi. 
Exley ar fi dat orice să asiste la întâlnirea aceea. 

Ar fi vrut ca măcar episodul cu „bomba de valiză” să-i dea mai 
multă încredere că cei de la NEST sunt capabili măcar să 
localizeze o bombă nucleară, chiar dacă alte proceduri nu 
funcționau cum trebuie. Dar ştia că nu e aşa. In timpul 
investigaţiilor, NEST arătase că nu dispunea de capacităţi 
nelimitate. În ciuda echipamentelor sofisticate, nu aveau nicio 
şansă să descopere bomba căutând pe bâjbâite. Problema lor nu 
avea rezolvare: plutoniul şi uraniul sunt doar moderat radioactive 
până la producerea exploziei. lar oraşele sunt pline de surse de 
radioactivitate: aparatura pentru radiografii din cabinetele 
stomatologice, scanerele din spitale, stimulatoarele cardiace. 
Toate sunt acţionate de cantităţi minuscule de plutoniu. Până şi 
granitul tăiat de curând emite destule radiaţii ca să declanşeze o 
alarmă falsă. 

Cu trei zile înainte să înceapă căutarea bombei, Stan Kapur, un 
fizician scund şi durduliu de la Los Alamos care-o ameninţase pe 
Exley că o invită în oraş când vine la Washington, spusese ceva 
de care Exley îşi amintea şi acum. În cursul uneia dintre întâlniri, 
cineva, nu-şi amintea cine, întrebase ce şanse avea NEST să 
descopere o bombă în cazul că ea ar fi existat într-adevăr. 

„Când cauţi o chestie ca asta prin New York, e ca şi cum ai 
căuta acul în carul cu fân. Pentru că fânul e plin de ace”, spusese 
Kapur. Nimeni nu voia să audă aşa ceva. Dar Kapur, care era 
acum şeful echipei NEST din Albany, spunea adevărul. Fără 


informaţii precise, nici toţi fizicienii din lume n-ar fi reuşit să 
găsească bomba. Trebuia să pătrunzi în mintea inamicului, asta 
era singura cale de a câştiga partida. 

* 


Pe Exley o trecură fiori ciudaţi în timp ce privea fotografiile 
genții de voiaj de pe podeaua fişetului D-2471, o încăpere mare 
cât un garaj de automobil. In duminica de după mărturisirea lui 
Farouk, preşedintele luase în consideraţie evacuarea întregului 
Albany. Pasul acesta devenise inutil după ce savanții de la NEST 
raportaseră că pachetul era prea mic pentru a conţine o armă 
nucleară. 

După ce au inspectat fişetul D-2471 cu un scanner pulsatoriu 
cu neutroni rapizi şi cu un scanner CT modificat, prima concluzie 
a celor de la NEST a fost că înăuntru se găseau două containere 
mici de oţel căptuşite cu plumb care conţineau plutoniu sau 
uraniu, iar în jurul lor erau cam patru kilograme de exploziv C-4. 
Cu alte cuvinte, lada era o bombă murdară în miniatură care 
putea provoca moartea a sute de oameni din Albany dacă vântul 
bătea din direcţie greşită. Dar NEST nu putea estima cu precizie 
cât material radioactiv conţinea bomba, deoarece plumbul bloca 
aproape toate razele alfa şi gama. Între timp, echipele militare 
specializate în neutralizarea materialelor explozive au raportat că 
lada părea să aibă un mecanism-capcană de declanşare a 
exploziei capabil să detoneze bomba dacă aceasta ar fi fost 
mişcată sau deschisă fără utilizarea unei chei potrivite. 

După două zile de dezbateri, preşedintele se hotărâse să lase 
bomba acolo unde era şi semnase un ordin executiv care decreta 
naţionalizarea centrului de depozitare, motivând-o în termeni 
vagi: „o urgenţă privind securitatea naţională”. Nici chiar Biroul 
Consilierilor de la Casa Albă nu credea că ordinul este legal şi 
Joey O'Donnell, proprietarul Capitol Area Self Storage protestase 
în urma pierderii proprietăţii sale. Dar Kijiuri, directorul adjunct al 
FBI, îi explicase lui Joey, folosind cuvinte nu prea blânde, că nu 
avea nicio şansă. Putea să rămână un bun american şi să 
accepte oferta guvernului în valoare de un milion de dolari, sumă 
care reprezenta dublul valorii pe piaţă a proprietăţii, sau putea 
să-şi apere drepturile constituţionale şi să-i dea în judecată, 
scoţându-i din sărite pe toţi, începând cu băieţii de la FBI şi 
terminând cu preşedintele însuşi. „Tocmai ai câştigat la loterie, 
Joey”, îi spusese Kijiuri. „la-ţi cecul şi du-te în vacanţă. Chiar vrei 


să verificăm cum stai cu plata impozitelor?” 

Joey a luat cecul şi a plecat în vacanţă. Chiar înainte să plece, 
a apărut o echipă de ingineri militari care a căptuşit pereţii şi 
tavanul fişetului D-2471 cu plăci de plumb groase de şase 
degete. La sfârşitul lunii septembrie, toată clădirea avea un 
acoperiş nou şi pereţi îndeajuns de groşi pentru a bloca emisia de 
radiaţii dacă avea loc o explozie. 

* 

Pe lângă noul tavan, Capitol Area Self Storage s-a ales şi cu alţi 
angajaţi. Niciunul dintre angajaţii vechi nu se plânsese de 
concediere: sumele compensatorii erau mai mari decât se 
aşteptaseră. Comandourile de la Delta Force care i-au înlocuit se 
purtau excesiv de politicos cu clienţii, deşi accentul lor sudic nu 
prea se potrivea în nordul statului New York. Între timp, FBI şi CIA 
se angajaseră într-o competiţie făţişă în care urma să câştige 
instituţia care instala echipamentele de monitorizare cele mai 
sofisticate. Pentru că legile nu permiteau CIA să opereze pe 
pământ american, Agenţia ar fi trebuit să lase jobul celor de la 
FBI. Dar această restricţie fusese ridicată printr-un decret 
prezidenţial care reprezenta actul de naştere al operaţiunii 
„Bursucul onest”, sau cel puţin aşa susţinea Duto. 

Duelul echipelor de tehnicieni reuşise să transforme Capitol 
Area Self Storage într-o fortăreață dotată cu dispozitive de 
monitorizare mai grozave decât orice îţi puteai imagina. 
Instalaseră înăuntrul şi în jurul depozitului patru sute de camere 
de luat vederi, senzori de temperatură şi senzori de mişcare. Nici 
măcar un gândac nu se putea apropia la mai puţin de şase metri 
de bombă fără să declanşeze alarmele silenţioase. Şi vai de cel 
care s-ar fi apropiat, ar fi întrebat de sau chiar s-ar fi uitat prea 
mult timp la fişetul D-2471. 

Păcat că JITF habar n-avea cine putea fi persoana respectivă. 
Fişetul fusese închiriat cu două luni în urmă de un anume Laurent 
Kabila, numele fostului şi deloc regretatului preşedinte din 
Congo. „Laurent” plătise anticipat cu bani gheaţă pentru trei ani. 
Nu revenise după vizita iniţială. Şi bineînţeles că nu se găsiseră 
amprente sau urme de ADN nici în fişet, nici pe colet. Probabil că 
oricine era capabil să introducă substanţe nucleare în Statele 
Unite era în stare şi să poarte mănuşi. 

Astfel că Duto şi Kijiuri hotărâseră că oricine ar fi venit să ridice 
coletul trebuia arestat numai dacă îl scotea din depozit. Dacă nu 


lua coletul, hotărâseră să-l lase să plece şi să-l urmărească. 
Sigur, lăsându-l pe curier să intre în D-2471 în loc să-l aresteze 
imediat, se puteau trezi că respectivul detonează bomba 
înăuntru. Dar dacă-l arestau imediat, pierdeau definitiv şansa de 
a pune mâna pe restul membrilor celulei. Şi ei aveau o nevoie 
acută de informaţii despre operaţiunile Al Qaeda din Statele 
Unite. Pe de altă parte, nu puteau să-l lase să scoată bomba din 
depozit. 

Exley înţelegea logica acestei decizii. Ca analist, şi ea voia să 
obţină cât mai multe informaţii. Dar dacă familia ei ar fi locuit în 
Albany, ar fi dorit să-l vadă pe preşedinte judecat pentru trădare, 
de vreme ce i-a permis Al Qaedei chiar şi să încerce să 
declanşeze o bombă murdară. 

* 

Exley îşi pusese în minte să plece de la birou înainte de lăsarea 
serii măcar o dată săptămâna asta şi să se mişte puţin în aer 
liber, de exemplu să se ducă la Mall. Totuşi, nu chiar azi. 
Intenţiona să recitească transcrierea interogatoriului lui Farouk, 
pagină cu pagină. 

În momentul acela îşi dădu seama că i se întâmplă ceva rău. 
Nu avea rost să se mintă. De când se întorsese de la Diego Garda 
gândea altfel. Fusese mereu obsedată de munca ei, dar ori de 
câte ori miza creştea îi făcea efectiv p/ăcere, se bucura că are 
şansa să vadă ce nu vedeau alţii şi să audă ce nu auzeau alţii. 
Chiar şi interogarea - torturarea, acesta era cuvântul - lui Farouk. 
Repulsia îi dispăruse ca prin farmec în timp ce-l urmărea pe Saul 
cum îşi face meseria... Se pricepea atât de bine să-l facă pe 
Farouk să mărturisească, încât o parte din ea urmărea cu plăcere 
modul desăvârşit în care îşi ducea el munca la bun sfârşit, orice 
procedură ar fi folosit. 

Eşti o babă, auzi glasul acela plăpând din mintea ei. Ai 
renunţat să-ţi trăieşti viaţa şi ai îmbătrânit. lar acum ai renunţat 
şi la principii. Dar se hotărî să ignore vocea măcar o dată. 
Perfect, sunt o babă. Dar sunt o babă care face parte din 
mecanismul cel mai puternic din istorie şi care poate influenţa 
viaţa oricui din lumea asta. O maşinărie care te poate înşfăca de 
pe acoperişul unei case din lrak, care te poate face să dispari 
înainte să observe cineva, care poate vedea dincolo de nori şi 
auzi dincolo de pereţi. 

Hm. Ce tâmpenie. Ce rahat. Şi totuşi mândria ei era reală. Cel 


puţin acum ştiu cum funcţionează, se gândi ea. Ştiu cum corupe 
puterea. 
* 

Tresări, auzind un ciocănit la uşă. Îşi ridică privirea şi-l 
descoperi pe Shafer care se strecura în biroul ei. 

— Ellis, tocmai mă gândeam la tine. 

— De bine, sper. 

— Totdeauna. 

— Qué pasa? 

Exley îşi înăbuşi un oftat. Fiul cel mai mare al lui Shafer 
studiase spaniola toată vara. Acum Shafer intrase în rol şi îşi 
presăra spusele cu câte o expresie în spaniolă atunci când te 
aşteptai mai puţin. Fiecare cuvânt stâlcit cu care o împroşca îi 
amintea de distanţa dintre ea şi copii. În plus, pentru cineva care 
se chinuise să înveţe trei limbi străine, stilul acesta ieftin, de fast- 
food mexican, era de o inepţie enervantă. 

Îi arătă raportul: 

— Mă întrebam dacă n-ar fi cazul să-mi vând apartamentul. 
Poate că o bombă murdară o să scadă preţul zonei. 

— Nu cred, zise Shafer. 11 Septembrie a adus câştiguri grase 
firmelor imobiliare din Washington. 

— N-ar trebui să spui asta. 

— Dar aşa e. 

Şi avea dreptate. Agenţia şi Ministerul Apărării creaseră zeci de 
mii de locuri de muncă după atacuri şi această acţiune provocase 
o creştere exponențială a preţurilor caselor în districtul 
Washington. Era una dintre consecinţele neintenţionate ale 
atentatelor din 11 Septembrie. Bineînţeles că bin Laden nu se 
aşteptase să-i îmbogăţească pe birocraţii din guvern atunci când 
lovise Pentagonul. 

— Ai găsit ceva la cea de-a suta lectură care ţi-a scăpat la 
primele 99? întrebă Shafer. Ceva genial? 

— Îţi las ţie genialitatea, Ellis. Totuşi... 

Exley tăcu. Nu era sigură că ar fi bine să pomenească de Wells 
tocmai acum. Răbdarea nu se număra printre virtuțile lui Shafer. 

— Ce? Ce? 

— Spune-mi ceva. Ne ocupăm de vămi şi de imigrare, avem 
detectoare de raze gama la punctele de intrare. Am cheltuit, cam 
cât, zece miliarde de dolari pentru asta anul trecut, nu? Atunci 
cum naiba poţi intra din Mexic făcând o plimbare pe jos? 


— E o întrebare retorică? Ştii răspunsul mai bine ca mine, 
spuse el. Ţinem deschisă graniţa cu Mexicul pentru ca mexicanii 
să vină aici şi să facă treburile pe care nouă ne e prea lene să le 
facem. Clătină din cap şi adăugă: Hai, ce voiai să-mi spui? Nu era 
vorba de asta. 

— Nu mă slăbeşti niciodată, nu-i aşa? 

Shafer o cunoştea foarte bine, trebuia să recunoască asta. 

— Dă-i drumul! 

— O să-mi spui că sunt obsedată. 

— Aşa şi eşti. De-aia ţin la tine. 

— Cred că mărturia lui Farouk dovedeşte că Wells ne-a spus 
adevărul. 

Imediat ce auzi numele lui Wells, Shafer se strâmbă de parcă 
ar fi mirosit un closet înfundat: 

— John Wells? Omul invizibil? Cea mai mare greşeală din 
cariera mea? 

— El e primul care ne-a povestit despre Khadri. Farouk a 
confirmat ce ne-a spus. Ne-a confirmat şi întâlnirea din Peshawar 
din primăvara trecută la care a participat Wells. 

Shafer clătină iar din cap. 

— Perfect. Atunci unde naiba e, pentru că a dispărut de cinci 
luni de zile? 

— Nu a dispărut. A evadat. „Tu l-ai lăsat”, dar Exley nu spuse 
asta cu voce tare. 

— A dispărut, a evadat, nu-mi pasă. Nu e aici. Şi mi-e teamă că 
marele Vincent Duto are dreptate în ceea ce-l priveşte pe omul 
invizibil. Nu cred că Al Qaeda are mai multă încredere în el decât 
noi. 

Exley nu mai reuşi să se stăpânească: 

— Te gândeşti vreodată la el? Îţi închipui ce e în sufletul lui? Ei 
n-au încredere în el. Noi nici atât. 

— Ştia ce-l aşteaptă când a acceptat misiunea. 

— Dar nu se aştepta să rămână sub acoperire atâta timp. 
Nimeni nu s-ar fi aşteptat. Vreau să spun că se simte atât de 
singur că nu cred să mai fie altul care să se simtă atât de singur. 
(îşi adusese aminte ce i-a spus Wells când o sunase în noaptea 
aceea: „Nu ştiu cât o să mai rezist”.) 

Expresia plină de dezgust a lui Shafer o aduse brusc la 
realitate. 

— Putin îmi pasă cât de singur se simte John Wells, Jennifer. 


Vreau de la el doar informaţii pe care să le pot folosi concret. 
Citez: „informaţii pe baza cărora putem acţiona”. 

— Dar dacă aşteaptă ceva? Dacă aşteaptă, pur şi simplu, 
momentul potrivit? 

Shafer îşi supse buzele. Se aplecă spre biroul ei şi spuse încet: 

— Jennifer, tu ştii ceva... 

Exley dădu din cap în semn că nu. El privi în jur prin încăpere: 

— Vrei să continuăm conversaţia asta în altă parte? 

— Nu. 

Acum îi părea rău că adusese vorba despre Wells. 

— Atunci hai să vorbim despre ceva mai plăcut, zise Shafer. De 
ce i-a spus Khadri lui Farouk unde este ascunsă bomba? 

— De ce să nu-i spună? Farouk ştie mai multe despre armele 
nucleare decât toată Al Qaeda la un loc. Probabil că urmau să-l 
aducă s-o pună în funcţiune. 

— Dar este în stare de funcţionare, nu? spuse Shafer. Stă în 
depozitul ăla şi aşteaptă s-o ia cineva. 

Exley se simţea prost: 

— Prin urmare, Al Qaeda... 

— Mai are cel puţin un om care ştie ce să facă cu plutoniul. 

— Atunci de ce i-a spus Khadri lui Farouk unde este bomba? 
Este o breşă de securitate teribilă! 

— Poate că Farouk este singurul care ştie, spuse el, gândind cu 
voce tare. Khadri vrea să fie sigur că bomba n-o să ruginească în 
depozit dacă-l prindem. 

— Dar putea codifica informaţia asta în sute de alte feluri. 
Dacă vorbeşti, informaţia nu mai este secretă. Nu e logic. 

— Cel care a construit bomba are o logică diabolică. 

— Ce interesant te exprimi... 

— Îţi arde de glumă, perfect, dar eu am treabă. 

Shafer porni spre uşă. 

— Ellis, calmează-te. Îmi cer scuze. 

Shafer se opri. 

— Urăsc lucrurile fără logică, spuse el. Şi toate astea nu au 
niciun sens. Individul ăsta, Khadri, se joacă cu noi de-a şoarecele 
Şi pisica. 

— Ar mai fi ceva, spuse Exley. Bomba e prea mică. 

— Asta-i tot ce au. 

— Doar atâta plutoniu. Poate. Dar C-4 e uşor de procurat. De 
ce n-au construit ceva mai mare? Chestia asta ar ucide mai puţini 


oameni decât un automobil-capcană. 

— Poate că pun la cale un asasinat, spuse Shafer. O s-o pună 
într-o şcoală Waldorf exact când POTUS va participa la o 
campanie de strângere de fonduri. 

Din motive greu de înţeles pentru Exley, tot Washingtonul 
folosea termenul POTUS, abreviere pentru „Preşedintele Statelor 
Unite ale Americii”, în loc să-i spună pur şi simplu „preşedintele”. 

— Dacă au ales o asemenea ţintă, de ce-şi mai bat capul cu o 
bombă murdară? De ce nu folosesc C-4 şi gata? Morţii sunt morţi, 
nu? 

Shafer se încruntă şi se trase de păr. Exley se ruga în sine ei să 
nu mai facă asta: risca să rămână şi fără puţinul păr pe care-l 
mai avea. 

În cele din urmă se declară de acord: 

— Da, morţii sunt morţi. Perfect. Deci nu e nevoie de plutoniu 
pentru o bombă atât de mică. Atunci ce naiba au de gând? 

— Poate că a greşit ceva. 

Shafer scutură energic din cap: 

— E prea deştept ca să facă greşeli, zise el. Cred că-i place să 
nu ştie nimeni cu ce se ocupă. Nici măcar oamenii lui. 

— Îi place să ţină totul sub control. 

— Îşi ascunde secretele cât poate de bine. Ştie că băieţii lui 
sunt vulnerabili şi că putem prinde pe oricine exact aşa cum l-am 
prins şi pe Farouk. 

— Atunci de ce i-a spus lui Farouk? 

— Eu am întrebat primul, Jennifer. 

Şi Shafer ieşi din birou, lăsând-o cu încă o întrebare fără 
răspuns. 

* 

Cu ţigara în mână, Tony DiFerri intră în recepţia de la Capitol 
Area Self Storage, o încăpere neplăcută, cu pereţi galbeni, cu 
scaune negre din plastic şi un automat care oferea pacheţele cu 
Doritos vechi de când lumea. Maiorul Pick Harris, un negru 
ferchezuit, stătea în spatele unui birou, încercând din răsputeri 
să arboreze un aer plictisit în timp ce juca Solitaire pe 
computerul Dell PC ponosit în care Joey O'Donnell ţinuse 
gestiunea centrului. 

— Domnule, vă rog, aici nu se fumează, spuse Harris. Sora lui 
murise de cancer la plămâni şi unul dintre copii avea astm 
bronşic. 


— Sigur, mormăi DiFerri, strivind chiştocul de Marlboro Light 
sub talpa pantofului. 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

— Da, zise DiFerri. Caut fişetul D-2471. 

Harris fu gata-gata să cadă de pe scaun. Nu se aştepta să vadă 
un tip ca ăsta. Reuşi cumva să nu se dea de gol: 

— Sigur. Este la etajul doi, mergeţi pe culoar până la capăt. Pot 
să vă arăt. 

— Nu, nu-i nevoie, îl găsesc şi singur. 

— Foarte bine. Pot să văd cheia? 

DiFerri se execută, arătându-i cheia de la D-2471. Harris apăsă 
butonul verde care deschidea uşa de oţel dintre birou şi zona de 
depozitare. După câteva secunde, DiFerri era înăuntru. Harris 
aşteptă până când bărbatul dispăru, apoi activă microfonul 
miniatural ascuns sub cămaşă: 

— Cod albastru activ, spuse el. Repet, Cod albastru activ. Nu 
este un exerciţiu. Suspectul este un bărbat alb, înălţime medie, 
tricou alb, supraponderal, aproximativ patruzeci de ani. 

Fără să vrea, maiorul se trezi că se uită la cutia de sub birou în 
care se afla costumul de protecţie radiologică. 

* 


DiFerri urcă treptele gâfâind din greu şi deschise uşa de la 
etajul doi. Nu era în apele lui şi nici nu avea prea mult timp la 
dispoziţie. Noua lui cunoştinţă, Bokar, îi spusese că trebuie să 
afle ce e în colet şi să-i raporteze înainte de patru şi jumătate 
după-amiaza. 

— Doar verific şi-ţi spun ce e înăuntru? întrebase DiFerri. 

— Exact. 

— Nu sunt droguri sau ceva ilegal... 

— Nu, nimic ilegal. 

— Nu mi se pare prea greu. Şi după... 

— lţi mai dau cincizeci de dolari şi îţi explic ce mai ai de făcut. 

DiFerri nu prea înţelegea jocul, dar îşi imagina că dacă n-o să-i 
placă ce e în colet, o să se lase păgubaş. Chiar aşa. lar dacă totul 
nu era decât o glumă, se alesese oricum cu cincizeci de dolari. 
Păi sigur, tipii ăştia de la Hollywood erau plini de bani. În plus nu i 
se mai întâmplase niciodată ceva atât de interesant, nici măcar 
atunci când făcuse sex prima oară şi de-atunci trecuse mult timp. 
Aşa că, după ce îşi trase sufletul, DiFerri începu iar să meargă pe 
coridorul centrului de depozitare, căutând fişetul D-2471. 


Telefonul lui Exley sună: 

— Vino la barul sportiv. Se întâmplă ceva în Albany. 

Transmisia codificată prin satelit oferea Agenţiei imagini în 
timp real de la centrul de depozitare, care erau proiectate într-o 
încăpere de mărimea unui amfiteatru universitar pe trei sute de 
televizoare cu ecran plat. Fiecare primea imagini de la un singur 
canal de satelit. Oficial, sala se numea „Centrul de prezentare a 
comunicaţiilor securizate al JTTF”, dar odată, într-o seară liniştită 
de duminică, Duto îl surprinsese pe unul dintre tehnicieni care 
urmărea dintr-un colţ meciul echipei lui preferate, Miami 
Dolphins. Shafer poreclise locul „barul sportiv”. Porecla prinsese 
rădăcini. 

„Barul” se afla la zece minute de mers pe jos de biroul lui 
Exley. Sau la cinci minute de alergare. Exley începu să alerge. 

x 


DiFerri greşi drumul de două ori, dar în cele din urmă nimeri la 
fişetul D-2471, aflat la colţul de nord-est al etajului doi. Se opri în 
faţa fişetului, apoi introduse cheia, întrebându-se ce va găsi 
înăuntru. Poate echipa de filmare. Poate că în colet se află 
teancuri de bancnote aranjate în pachete de câte o sută, nou- 
nouţe, din hârtie foşnitoare, aşa cum văzuse în filme. Sau poate 
că nu se va potrivi cheia. 

Dar uşa se deschise uşor şi, când DiFerri aprinse lumina, nu 
văzu nimic altceva decât geanta mare din pânză pe care i-o 
descrisese Bokar. Intră încet şi închise uşa în urma lui. Uşa se 
închise atât de bine, încât se întrebă dacă nu cumva rămăsese 
încuiat pe dinăuntru. Dar după ce încercă clanţa, uşa se deschise 
uşor, iar coridorul arăta exact la fel ca înainte. DiFerri închise din 
nou uşa, întrebându-se de ce era atât de speriat. Se uitase la 
Fear Factor de atâtea ori. 

Pe drum văzuse o mulţime de inscripţii cu „Fumatul interzis”, 
dar aici nu era niciuna. Naiba să-l ia pe tipul de la recepţie. Bătu 
o ţigară în palmă şi o aprinse. 

* 

Când apăruse omul cu cheia, în centrul de depozitare nu era 
decât o mână de civili. Nu au fost evacuaţi. Duto şi Kijiuri 
dăduseră instrucţiuni precise ca depozitul să funcţioneze absolut 
normal dacă nu încerca nimeni să scoată coletul. Comandourile 
nu s-au apropiat de D-2471, dar toţi cei aflaţi în clădire erau 


monitorizaţi. Dacă bomba era detonată, militarii urmau să-i 
evacueze pe civili, cu forţa dacă era cazul, şi să-i ducă la un 
centru temporar de decontaminare pe care îl amenajaseră cei de 
la NEST la doi kilometri depărtare. 

Simulările pe computer rulate la NEST sugerau că 70% dintre 
civili nu ar fi expuşi unui nivel periculos de radioactivitate dacă 
toată lumea reuşea să iasă din clădire în decurs de trei minute de 
la producerea exploziei. Bineînţeles, rămânea procentul de 30% 
de contaminare periculoasă, dar nu aveau ce face. 

x 

La barul sportiv, Exley se alătură ofiţerilor Agenţiei care 
urmăreau atenţi monitoarele. În fişet era un bărbat alb care 
trăgea dintr-o ţigară şi împingea coletul cu piciorul. 

— Ăsta e tipul? îl întrebă ea pe Shafer. 

Bărbatul părea un mecanic sau un camionagiu şomer. Orice, 
dar nu terorist. 

— Vezi ce văd şi eu. 

— NSA ce zice? 

Cei de la National Security Agency aveau un soft de 
recunoaştere facială care putea compara figurile din orice 
fotografie cu cele ale suspecţilor Al Qaeda din baza de date. 

— N-a apărut nimic despre el. O fi doar un Dixie Cup, spuse 
Shafer. L-au angajat pentru că bănuiesc că monitorizăm 
depozitul. 

— Ce nume simpatic, spuse Exley. 

Dixie Cup era un termen din jargonul Agenţiei pentru cineva 
lipsit de importanţă, cineva care putea fi arestat sau ucis fără 
consecinţe. 

— Nu înţeleg, spuse ea. Dacă s-au chinuit atâta să aducă 
marfa aici, de ce o lasă pe mâna unuia ca el? 

Pe ecran, tipul din fişetul D-2471 pipăi coletul, apoi se lăsă în 
genunchi lângă el. 

— Doamne, apără-ne, spuse Shafer. 

Exley ştia exact la ce se gândeşte. Agenţia şi FBI se găseau 
într-o situaţie imposibilă. Bărbatul din fişet probabil că nu ştia în 
ce intrase. Şi totuşi avea cheia. Poate că era un agent operativ Al 
Qaeda, un adevărat credincios care, dintr-o pură întâmplare, 
arăta a camionagiu. Nu aveau cum să afle până nu-l arestau. Dar 
nu se puteau mişca rapid, pentru că s-ar fi deconspirat. Pe de 
altă parte, dacă se mişcau prea încet riscau să-i dea timp 


individului să se arunce în aer, mai ales dacă era doar un biet 
imbecil. 

Exley se simţea ca atunci când avea şaptesprezece ani şi 
încerca să înveţe să şofeze pe o maşină cu schimbător de viteze 
clasic. la piciorul de pe acceleraţie, apasă ambreiajul şi bagă în 
viteză. Insă ei nu-i reuşea operaţiunea asta. Stricase ambreiajul 
de la bătrânul Willis al fratelui ei. Doamne, prin ce trecuse în ziua 
aceea, groaznic. A fost şi mai rău când s-a dus să-i spună ce-a 
făcut, pentru că el era atât de pierdut în iadul lui personal, încât 
nici măcar n-o ascultase. 

Işi îndreptă din nou atenţia spre ecran. Individul încă se mai 
juca cu sacoşa. 

— Deci... îl lăsăm să-l deschidă? îl întrebă pe Shafer. 

— Dacă ai o idee mai bună, ar fi momentul ideal să mi-o spui. 

Numai că nu avea. 

* 

DiFerri stinse ţigara pe podeaua de ciment a fişetului. Venise 
timpul să se apuce de treabă. Deschise cu grijă sacoşa 
voluminoasă: trase încet fermoarul negru din plastic şi dezveli 
capacul neted al containerului de aluminiu dinăuntru. 

Incercă să ridice lada ca s-o scoată din sacoşă. Era mai grea 
decât îşi închipuise. li alunecă din mână şi îi dădu drumul, lăsând- 
o să cadă cu zgomot pe podea şi lovindu-se la genunchi. 

— La dracu’, urlă el. 

Ecoul strigătului răsună în încăpere şi DiFerri se gândi iar să 
plece şi să-i spună lui Bokar că nu poate deschide containerul. 
Nu, n-o să plece. Îşi dorea dintotdeauna să apară la televizor şi 
nu avea de gând să rateze şansa asta. 

Incercă din nou, de data asta întorcând lada pe o parte. Găsi 
lacătul digital care avea tastatură în loc de broască. Exact aşa 
cum îi spusese Bokar. Afişajul cu cifre roşii arăta ora exactă: 
15.47.05... 15.47.06... Rahat! îi rămăsese mai puţin de o oră să 
ajungă în centrul oraşului. Apăsă tasta diez de trei ori, aşa cum îl 
instruise Bokar. Ora exactă dispăru şi în locul ei apăru un şir 
clipitor de linii. DiFerri scoase din buzunar portofelul ponosit şi 
găsi hârtiuţa cu codul pe care i-o dăduse Bokar: 4308512112- 
9447563-01072884. 

Tastă conştiincios cifrele pe panoul digital. Când termină, era 
lac de sudoare şi nu pentru că ar fi fost prea cald în spaţiul acela 
fără aerisire. Spera că tastase cifrele corect. Apăsă iar tasta diez 


de trei ori, aşa cum fusese învăţat. Codul dispăru, înlocuit acum 
de un cronometru: 

10...9...8...7... 

— Doamne sfinte! 

e Re MOR, DIC: EARN IRI 

Sări în picioare şi încercă să fugă de acolo. 

* 

La fel ca toți cei de la Langley care urmăreau scena, Exley 
vedea şi ea foarte bine ce se întâmpla în D-2471. Camerele video 
transmiteau perfect teroarea care schimonosea fața bărbatului în 
timp ce se dădea înapoi. Apoi bomba explodă. Ecoul bubui în 
centrul de comunicaţii şi monitoarele se stinseră. 

Se aşternu tăcerea. Exley revăzu în minte, de mai multe ori, 
scena îngrozitoare la care tocmai asistase. Individul nu era 
terorist. Nu avea ce căuta acolo. Văzuse cum moare un om 
nevinovat. Şi, pentru prima oară în istorie, pe pământ american 
explodase o bombă atomică. Ea, împreună cu toţi cei prezenţi, 
îngăduiseră această oroare. Greşelile lor nu se mai sfârşeau. 
Gluma lui Shafer despre Dixie Cup i se părea acum mai mult 
decât sinistră. 

Apoi ţârâitul unui telefon sfâşie liniştea, urmat imediat de al 
doilea şi de nenumărate altele... Centrul de comunicaţii începuse 
să zumzăie ca un cazinou în seara de revelion în timp ce 
tehnicienii lansau instrucţiuni spre trupele speciale aflate în 
centrul de depozitare. Misiunea lor nu se terminase. Unităţile 
Delta şi poliţia din Albany trebuiau să-i evacueze pe toţi civilii pe 
o rază de cinci sute de metri, iar savanții de la NEST trebuiau să 
măsoare radiaţia emisă de bomba murdară. In plus, era imperios 
necesar să afle cine fusese bărbatul din fişet, să-i reconstituie 
acţiunile şi să-i găsească pe complicii lui. Dar Exley nu avea nici 
cea mai mică îndoială că urmele - dacă existau - duceau toate la 
Omar Khadri. 

Sentimentul ei de vinovăţie cedă în faţa unei furii ucigătoare. 
De când lucra la CIA, nu se înfuriase niciodată atât de tare. Ştia 
că implicarea afectivă nu te ajută să câştigi o bătălie, dar nu se 
putea abţine. Individul acesta, Khadri, se juca cu ei şi continua să 
omoare americani nevinovaţi din pură plăcere. Trebuia să-l 
anihileze. 

— Cu orice preţ! spuse ea, în şoaptă. 

Dar Shafer o auzise: 


— Da. 

* 

Khadri se spăla pe dinți în camera lui de la motelul din 
Kingston când auzi primele ştiri la televizor: 

— Sunt Scott Yorne şi vă prezint ştirile de ultimă oră pe Canalul 
2, cel mai bun canal de ştiri din capitala statului. Poliția din 
Albany evacuează o zonă din vestul oraşului după explozia care a 
avut loc la un centru de depozitare de pe Central Avenue. 
Autorităţile sfătuiesc populaţia să nu iasă din casă cel puţin două 
ore. Până acum nu a fost dezvăluită natura exploziei, dar am fost 
asiguraţi că vom primi mai multe informaţii cât de curând 
posibil... 

Prin urmare Farouk le spusese americanilor despre bombă, se 
gândi Khadri, altfel nu evacuau oraşul. Ţinuseră sub observaţie 
depozitul şi ştiau ce e în fişet. Sau credeau că ştiu. Vor fi surprinşi 
când vor afla adevărul. Khadri zâmbi o clipă, privindu-se în 
oglinda din baie. Fusese înţelept să-şi ia toate precauţiile. 

Dar zâmbetul i se şterse rapid când îşi aminti de trădarea lui 
Farouk. Trebuia să plece de la premisa că Farouk le spusese 
americanilor tot ce ştia. Cel puţin o celulă din Pakistan fusese 
compromisă, inclusiv toţi specialiştii în tehnică nucleară pe care-i 
recrutase Farouk. Khadri îşi compartimentase cu grijă toate 
operaţiunile. Poate că mai avea timp să înlăture din reţea 
celulele deconspirate şi să-i salveze pe ceilalţi agenţi operativi 
din Pakistan. Dar nu-i ieşea din minte faptul că trădarea lui 
Farouk declanşase o adevărată catastrofă. 

Inima i se strânse în piept. Încercă să se calmeze, spunându-şi 
că nu are de ce să fie îngrijorat. Bomba tocmai îl pulverizase pe 
idiotul de DiFerri. Cu toate acestea, îşi dorea din tot sufletul să 
plece cât mai repede din Albany. 

Alergă în cameră şi începu să-şi strângă hainele. După câteva 
clipe se opri. Controlează-te, îşi spuse. Trebuia să-şi păstreze 
stăpânirea de sine. Goli valiza pe pat şi începu să împăturească 
hainele cu grijă. 

* 

După numai o oră, savanții de la NEST îmbrăcați în costume de 
protecție radiologică intrau în fişetul D-2471, încercând să nu 
vomite în timp ce făceau slalom printre părţile din Tony DiFerri 
împrăştiate peste tot. 

Dar ce au găsit i-a pus pe gânduri. Sau mai bine zis, ce nu au 


găsit. În locul cuptorului radioactiv la care se aşteptau, 
detectoarele lor înregistrau niveluri scăzute de raze alfa şi practic 
nici urmă de raze gama. Şi nici de plutoniu-239. Nici pomeneală 
de uraniu îmbogăţit, de cesiu-137 sau de cobalt-57. Totuşi, 
echipa NEST a reuşit să identifice urme de plutoniu-238, un 
izotop atât de inofensiv încât puteai să-l şi mănânci, şi câteva 
grame de uraniu slab îmbogăţit. De aici proveneau radiaţiile 
înregistrate la prima măsurătoare. Spaţiul nu fusese contaminat 
nici biologic sau chimic: nu existau urme de antrax, variolă, gaz 
sarin sau agent neurotoxic VX. 
Bomba murdară părea destul de curată. 
* 

Starea de spirit sumbră de la Langley s-a mai luminat la 
aflarea veştilor. După consultări cu Casa Albă, Duto şi Kijiuri au 
hotărât să anuleze evacuarea şi să dea vina pe poliţia locală 
care, chipurile, reacţionase în mod disproporționat. După ce li s-a 
promis deblocarea unor fonduri federale suplimentare de trei 
milioane şi jumătate de dolari, primarul şi şeful poliţiei din Albany 
au fost de acord să-şi asume responsabilitatea. Explozia va fi 
declarată un simplu accident, ceea ce era de fapt aproape 
adevărat, iar Capitol Area Self Storage urma să rămână 
proprietate federală o perioadă de timp nedeterminată. In 
douăzeci şi patru de ore, mass-media naţională va uita de 
bombă, iar într-o săptămână evenimentul va deveni o ştire de un 
paragraf în presa locală. Oamenii se aruncau în aer destul de 
frecvent în America. Cu alte cuvinte, nimeni, cu excepţia lui Tony 
DiFerri, nu va afla cât rău o dăduseră în bară CIA şi FBI. Astea 
erau veştile bune. 

— Vestea proastă, îi spuse Shafer lui Exley, e că o luăm iar de 
la capăt. Pe teritoriul Statelor Unite a fost introdus clandestin 
material nuclear şi noi habar n-avem unde se află. 

* 

Era aproape două noaptea şi ei tot nu plecaseră de la birou. 
Timp de ore întregi participaseră la teleconferințe furtunoase şi 
vorbiseră cu Casa Albă, cu Albany, cu Langley, cu Baza Forţelor 
Aeriene de la Nellis şi chiar cu Diego Garcia. Apelurile fuseseră 
punctate de încercările birocraţilor de a se spăla pe mâini de 
întreaga afacere, dar pe parcurs şefii îşi făcuseră timp să discute 
câteva minute despre situaţia din Albany şi despre semnificaţia 
evenimentelor, în acest moment încercau să verifice trei 


posibilităţi şi niciuna dintre ele nu era prea veselă. 

Prima era că fizicianul rus Dimitri îl trăsese pe sfoară pe Farouk 
Khan: nu-i vânduse comoara promisă, adică izotopul potrivit de 
plutoniu, ci deşeuri radioactive. Casa Albă adoptase această 
teorie. În fond, preşedintele considera că Al Qaeda e slăbită, bate 
în retragere şi nu mai merită atâta atenţie în comparaţie cu 
Iranul şi alte ţări-problemă. Ideea că gruparea reuşise să 
introducă în mod ilegal o bombă murdară în America nu se 
potrivea cu această teorie, aşa că administraţia încerca să 
descopere cât mai multe dovezi care să demonstreze că se face 
prea multă vâlvă în jurul bombei. 

Poate că optimiştii de pe Pennsylvania Avenue numărul 1600 
au dreptate, se gândi Exley. Singura hibă a teoriei lor era faptul 
că Farouk, un fizician cu diplomă, îi explicase cu lux de amănunte 
lui Saul cum testase substanţa pe care o achiziţionase. 

A doua posibilitate era că Farouk l-a minţit pur şi simplu pe 
Saul în legătură cu cantitatea de substanţă radioactivă pe care o 
cumpărase de la Dimitri, exagerând - aşa cum procedează mulţi 
deţinuţi - ca să-şi dea mai multă importanţă. Casei Albe îi plăcea 
şi teoria asta. Oricum, putea fi verificată destul de uşor. Farouk 
fusese dus la Gaură din nou. Vor afla destul de repede dacă a 
minţit. Exley nu voia nici măcar să-şi închipuie ce le făcea Saul 
celor care încercau să-l ducă de nas. 

Mai era şi a treia teorie, una pe care Casa Albă nu o agrea. 
Teoria că Farouk nu-l minţise pe Saul atunci când îi spusese unde 
este ascunsă bomba. Sau nu intenţionat. Altcineva îl minţise pe 
Farouk. Cineva - să-i spunem Omar Khadri - se chinuise să 
construiască o falsă bombă murdară, poate nu una singură. Dar 
de ce ar fi făcut Khadri aşa ceva? Din două motive: ca să 
ascundă locul unde se afla adevărata bombă şi să întindă 
agenţiilor de contrainformaţii o capcană pentru a afla dacă 
americanii i-au compromis pe agenţii lui operativi. 

Dacă a treia teorie era adevărată, Farouk nu mai avea nimic 
interesant de spus, orice i-ar fi făcut Saul. lar asta însemna că 
urma către bomba principală era iremediabil pierdută. JTTF 
aşezase frumos cireaşa pe tort când începuse evacuarea imediat 
după explozie, iar acum Khadri ştia că ei supravegheaseră 
centrul de depozitare. 

Cu alte cuvinte Kadri ştia că Farouk trădase, iar Statele Unite 
aflaseră că Al Qaeda reuşise să aducă o bombă murdară pe 


pământ american. Acum trebuia s-o detoneze cât mai repede. 
Prin urmare, a treia teorie era mai mult decât neliniştitoare. 
Shafer şi Exley erau absolut convinşi că aşa stăteau lucrurile. 


11 


Wells ridică Glockul şi luă ţinta în cătare. 

După ce stabiliză pistolul, apăsă pe trăgaci. Glockul îi răspunse 
pe limba lui, cu un lătrat scurt şi ascuţit. Culasa sări în spate, 
ejectând tubul cartuşului, şi arma îi zvâcni în mâini de parcă s-ar 
fi supărat că trăsese. Wells echilibră reculul şi apăsă iar pe 
trăgaci. Şi iar. Şi iar, intind de data asta mai jos. 

In cele din urmă puse pistolul jos şi se uită la ţintă. Perforase 
de patru ori centrul la mai puţin de doi centimetri de muscă. A 
cincea gaură era la cincisprezece centimetri mai jos şi mai la 
dreapta. Destul de bine de la cincisprezece metri. 

De când primise mesajul lui Khadri, Wells începuse să se 
antreneze la American Classic Marksman, un mic club de tir 
dintr-un mall din Norcross, la câteva minute de apartamentul lui. 
Uitase cât de mult îi plăcea să ţină un pistol în mâini. Nu se mai 
gândea la oamenii pe care-i omorâse, în schimb îşi amintea 
uneori de excursiile de vânătoare pe care le făcea cu tatăl lui. 

O dată pe an mergeau în munţii din Montana în căutare de 
căprioare şi cerbi wapiti. Simţea şi acum mirosul cafelei tari şi 
negre pe care o făceau dimineaţa şi i se părea că aude cum 
sfârâie şunca în tigaie. De când se convertise, nu mai pusese 
gura pe şuncă. 

li ducea dorul. El şi Herbert cutreierau prin munţi până găseau 
un loc de pândă şi aşteptau tăcuţi şansa unei lovituri perfecte. 
Trebuia să fie perfectă, fiindcă tatăl lui îi dădea voie să tragă într- 
un singur ţap pe sezon: dacă rata, se întorcea acasă cu mâinile 
goale. Herbert îi spunea mereu că nu are rost să vânezi de dragul 
de a vâna. 

In al treilea an, Wells a reuşit să doboare primul lui cerb. N-a 
uitat niciodată cum i s-a accelerat pulsul atunci când a fost sigur 
că a nimerit. Cerbul s-a tras înapoi, apoi s-a aplecat într-o parte şi 
s-a prăbuşit. O lovitură curată. Inainte să tragă, Wells se tot 
întrebase dacă nu va avea remuşcări. Dar de atunci nu i-a mai 
fost frică să tragă. Nu putea să se păcălească singur că ura 
vânătoarea. Animalele ucideau şi erau ucise la rândul lor. Era o 


lege a naturii. 
x 

Wells puse deoparte Glockul şi luă Makarovul pe care îl 
cumpărase de la un târg de arme din Chamblee cu două 
săptămâni înainte. Pistolul era identic cu cel pe care-l lăsase în 
colibă când se întâlnise cu Khadri prima oară. În timp ce îl ţinea 
în mână, îl copleşiră amintirile despre Frontiera de nord-vest: 
duhoare persistentă de canalizare primitivă într-o zi de vară, o 
fetiţă îmbrăcată într-o burga neagră care mergea de mână cu 
tatăl ei prin bazarul de la Akora Khatak, sticla de Johnnie Walker 
Black pe jumătate goală pe care o găsise noaptea lângă o 
moschee şi şocul aromei pătrunzătoare când o vărsase pe jos. 

Îi venea greu să creadă că plecase din Pakistan cu doar şase 
luni în urmă. De obicei nu se gândea prea mult la locurile acelea, 
la şeicul Gul, la Naji sau la oamenii pe care-i cunoscuse acolo. 
Păreau că fac parte dintr-o altă viaţă. Poate că era vorba doar 
despre felul în care plecase, atât de brusc. Poate că era uşor să 
uiţi o viaţă aşa de grea. Sau poate că pur şi simplu nu voia să 
afle ce ar vedea dacă ar privi în urmă. 

Acum privea înainte şi se pregătea pentru orice îi rezerva 
viitorul. Îşi cumpărase şi un pistol-mitralieră, o copie chinezească 
după modelul AK-47. O lăsase în apartament, fiindcă o 
transformase ilegal din semiautomată în automată. 

Pentru operaţiuni în spaţii restrânse îşi cumpărase o puşcă 
veche de calibru 12. Fusese folosită ani buni, dar era în stare 
perfectă din punct de vedere mecanic. li tăiase ţeava atât de 
mult, încât acum era doar cu cinci-şase centimetri mai lungă 
decât a Glockului. O lăsase şi pe ea acasă, pentru că şi armele 
tăiate de calibru 12 erau ilegale. Pe bună dreptate. La o distanţă 
de peste trei-patru metri nu erau bune de nimic, dar de aproape 
erau tot atât de năprasnice ca o grenadă de aruncător. Cu puţin 
noroc puteai ucide doi sau chiar trei oameni dintr-o singură 
apăsare de trăgaci. 

Cu amortizoarele fusese mai complicat. Furnizorii de la târgul 
din Chamblee nu erau deloc încântați să vorbească despre ele şi 
Wells nu voia să facă valuri şi să cumpere, Doamne fereşte, 
tocmai de la un poliţist sub acoperire. Cu ajutorul unui manual pe 
care îl găsise în târg meşterise un amortizor acasă. Nu-şi făcea 
iluzii despre rezistenţa lui în timp şi nici nu era precis, dar atenua 
suficient zgomotul produs de Makarov. 


Oricum, nu avea de gând să folosească amortizorul decât în 
caz de forţă majoră. Prefera cuţitele atunci când era necesară o 
acţiune în tăcere. Cumpărase şi două cuțite cu tot cu tocuri, 
grenade fumigene şi spray lacrimogen care erau toate legale în 
Georgia. Dintr-un magazin din Macon pe firma căruia scria 
„Specializat în autoapărare” îşi cumpărase patru aparate de 
emisie-recepţie în genul celor de la poliţie, cu sistem de fixare pe 
umăr. işi mai luase o vestă antiglonţ, o armură de corp şi o 
mască de gaze, pentru eventualitatea că trebuia să se joace de-a 
războiul defensiv. O plimbare până la un magazin de surplusuri 
militare l-a răsplătit cu o uniformă verde de camuflaj, iar pentru 
acţiuni nocturne şi-a luat o mască de schi, un trening, o glugă şi 
mănuşi negre. 

La un magazin tehnico-medical de lângă Spitalul Atlanta 
General a reuşit să încropească şi o trusă de prim-ajutor: bandaje 
elastice, betadină, soluţie pentru coagularea sângelui, bandaje 
de tifon, mănuşi de cauciuc, scalpele, aţele, soluţii sterile, 
foarfece chirurgicale, seringi. Şi-a cumpărat chiar şi Ciprom, 
Demerol şi Vicodin de pe internet, de la o farmacie online din 
Costa Rica. Instruirea lui ca agent Delta indusese şi elemente de 
medicină pe câmpul de luptă şi în Cecenia tratase fracturi şi răni 
de schije. Cumpărase câteva cărţi despre medicina de urgenţă ca 
să-şi împrospăteze cunoştinţele. 

Se pregătise, nu glumă. Voia doar să ştie pentru ce anume. 

Wells se uită la Makarovul pe care-l ţinea în mână. Simţea 
duritatea metalului în pumnul strâns. Makarovul era mai mic şi 
mai uşor decât Glockul şi uneori i se părea că l-a pierdut în 
palmă. Totuşi îi plăcea să ştie că are un pistol şi la centură. Armă 
Makarovul şi luă ţinta în cătare, imaginându-şi-l pe Khadri în 
mijlocul ei. 

Primul glonţ nimeri cu şapte centimetri mai sus şi la dreapta. 
Makarovul nu era atât de precis ca Glockul. Wells ţinti din nou. 
De data asta trăsese drept, dar tot prea sus. Expiră şi rămase 
complet nemişcat, vizualizând traiectoria glonţului, văzându-l 
cum intră în obrazul lui Khadri chiar sub ochi, văzând cum 
ţâşneşte sângele şi cum Khadri se prăbuşeşte cât de rapid îl 
trăgea gravitația. Apăsă încet pe trăgaci. Drept în centru. 

Exersă o jumătate de oră, apoi descărcă pistoalele şi le puse în 
cutiile lor. Pe drumul spre casă mai cumpără ulei şi o cârpă 
moale. Nu trebuia să le curețe neapărat, dar voia oricum să le 


demonteze, pentru mai multă siguranţă. 
— Ai tras la ţintă azi? îl întrebă proprietarul, un individ înalt, 
bărbos, pe nume Randall. 
— Da, mă mai dezmorţesc şi eu. 
Randall îi zâmbi: 
— Mie mi se pare că arăţi ca un profesionist. 
* 


Ajuns acasă, Wells demontă pistoalele şi le şterse cu grijă. 
Lustrui cuţitele până când lamele păreau gata să sângereze. Intr- 
un târziu se opri. Khadri sau oamenii lui vor fi mâine la Hartsfield 
şi Wells nu-şi amintea să fi fost vreodată mai nerăbdător ca 
acum, înaintea acestei misiuni. Nu-i păsa dacă moare, dar nu 
putea să eşueze. Nu avea voie să eşueze. Nu reuşise să prevină 
atacurile din 11 Septembrie şi nici bombele de la Los Angeles. De 
data asta va fi altfel. 

De când fusese la Nicole, barmaniţa de la Rusty Nail, în seara 
aceea nefericită, se ferise să mai iasă seara. Nu mai lucra nici ca 
zilier fiindcă voia să fie pregătit pentru Khadri. Banii nu erau o 
problemă: chiar după ce cumpărase armele şi echipamentul, tot 
îi mai rămăseseră câteva mii de dolari. Din câte ştia, Nicole nu 
chemase poliţia. Trecuse de câteva ori pe lângă parcarea din 
Kermex ca să verifice dacă-l căuta cineva, dar nimeni nu era pe 
urmele lui. Uneori se întreba dacă Nicole se împăcase cu fostul ei 
prieten. Dacă da, meritul îi revenea numai lui. 

Se ruga de cinci ori pe zi şi studia Coranul cu o 
conştiinciozitate de care fusese capabil doar în anii petrecuţi la 
Frontiera de nord-vest. De fapt, credinţa îi slăbise mult, dar 
Khadri nu trebuia să observe nicio fisură în fervoarea lui 
religioasă. Voia să fie sigur că recuperase frecvenţa zilnică a 
ritualului religios, acum când veneau amicii lui jihadişti. 

Se gândea mai ales la diferitele scenarii posibile: Ce va face în 
cazul în care Khadri va aduce o fiolă de variolă? Dar dacă îi va 
spune că Al Qaeda are o armă nucleară, însă nu şi unde e 
ascunsă? Dacă apare însoţit de mai mulţi oameni? Să-l lichideze 
pe loc? Să-l ducă cu vorba până află mai multe? Să-l predea 
Agenţiei? Wells ar fi vrut să poată vorbi cu Exley, dar ştia că i-ar 
face mari necazuri dacă ar lua legătura cu ea. Când va şti mai 
mult o s-o anunţe. Trebuia să fie pregătit pentru începerea 
spectacolului. Stilul personal al lui Khadri părea că implică o 
perioadă de aşteptare urmată de o acţiune rapidă. Lui Wells i se 


părea că e genul de om care îţi spune tot abia în ultima clipă. 
Când se întâlniseră la Peshawar, Khadri nu făcuse nici cea mai 
mică aluzie la bombele de la Los Angeles. Totuşi, la un moment 
dat va fi obligat să-şi expună planul şi atunci va avea şansa să-l 
oprească. 

Wells era convins că nu va fi în stare să doarmă noaptea. ŞI 
totuşi dormi, un somn lipsit de vise. Se trezi la primul ţârăit al 
ceasului deşteptător, cu mintea limpede, ca în dimineţile 
îngheţate de toamnă când pleca la vânătoare cu tatăl lui în 
munţii din Montana. Bău o cafea şi îşi făcu rugăciunea, apoi puse 
stiletul în teaca prinsă la picior şi porni spre Hartsfield, aeroportul 
uriaş situat la sud-vest de Atlanta. 

Traficul matinal de pe autostrada 285 era mai dificil decât se 
aşteptase, deşi plecase destul de devreme. Deschise radioul. In 
ultima vreme îl amuza să asculte WATK, un post de extremă- 
dreaptă care se afla la capătul scalei şi al cărui crainic de 
dimineaţă, Bob Lavelle, se dădea în vânt după tot felul de 
conspirații. 

Toată săptămâna nu vorbise decât despre explozia de la 
Albany, pe care alţii o uitaseră de mult. 

— Atunci de ce au evacuat oraşul? spunea Lavelle. Ascultaţi- 
mă pe mine, e ceva putred în chestia asta. Apoi începu să ridice 
tonul: la fiţi atenţi aici! Opriţi-vă din ce faceţi, aruncaţi la coş 
ziarul ăla liberal! Folosiţi-vă mintea măcar o dată! Nu te apuci să 
evacuezi populaţia doar pentru că un coate-goale se aruncă în 
aer într-un depozit. E absurd... 

Wells dădu radioul mai încet. Lavelle nu avea dreptate în 
foarte multe cazuri - Wells, de exemplu, credea că aselenizarea 
era reală - dar nu greşea în legătură cu Albany. Ce se petrecuse 
acolo nu avea niciun sens. Wells îşi închipuia că Agenţia sau FBI- 
ul monitorizase depozitul, temându-se că acolo se afla o armă 
chimică sau biologică. Dar nu putea înţelege nici în ruptul capului 
de ce îi dăduseră voie individului să intre în fişet. Khadri ar fi 
putut să-l lămurească, însă Wells nu voia să-l întrebe. 

Lavelle încă mai urla atunci când Wells închise radioul. Nu 
avea niciun rost să-i explice lui Khadri de ce asculta tocmai 
WATK, ai cărui crainici îi urau pe musulmani mai mult decât pe 
federali. 

* 


La Hartsfield, Wells îşi lăsă cuțitul în maşină. l-ar fi creat 


probleme la punctul de control. Nu mai intrase într-un aeroport 
din primăvară şi nu-i făcea deloc plăcere. Acolo erau mai mulţi 
poliţişti şi agenţi federal decât în tot restul Georgiei. Colegii lui de 
la Langley puteau foarte uşor să trimită o alertă BOLO” la 
Agenţia de Securitate a Transporturilor. Alerta se referea la el. 

In caz că o trimiseseră, Wells se pregătise între timp şi făcuse 
tot posibilul să-şi schimbe înfăţişarea. Nu se chinuise prea mult 
să se deghizeze, fiindcă deghizările sar imediat în ochi: îşi lăsase 
părul mai lung, purta o şapcă Red Sox şi ochelari cu ramă subţire 
şi lentile incolore. Dacă nu făcea vreo prostie, nu avea de ce să 
se teamă. Ofițerii de la AST erau oricum depăşiţi de situaţie şi se 
ocupau mai mult de fluidizarea cozilor. Ca măsură suplimentară 
de precauţie, îi spusese lui Khadri că îl va aştepta în holul 
principal şi nu la terminal, pentru a evita trecerea prin punctul de 
control. După o recunoaştere de câteva minute, se aşeză cu 
Journal-Constitution în mână şi încercă să citească despre 
recentele victorii ale celor de la Braves, şase la rând, dar nu reuşi 
să se concentreze. 

După o vreme renunţă şi îşi lăsă gândurile să rătăcească în 
voie. Şi ele zburară la Exley. La ora asta se afla probabil la birou. 
Nu ştia unde lucrează, dar îşi imagina. Se chinuia să păstreze un 
birou ordonat, dar tot neîngrijit era, plin de rapoarte, hărţi şi note 
neclasificate. In seif ţinea copiile documentelor secrete - nu i se 
trimiteau originalele. Mai avea fotografii cu copiii şi poate câteva 
desene pe care le făcuseră pentru ea când erau mici. Cel puţin 
aşa spera. 

Se despărţise de soţul ei. Dacă avea un prieten sau un iubit, 
poate că ţinea acolo şi o fotografie de-a lui, dar Wells înclina să 
creadă că e discretă. Nu era genul de femeie care-şi expune 
viaţa intimă la birou. Cine ştie, poate că lua biroul acasă. 
Majoritatea celor de la Agenţie erau căsătoriţi. Nu-i venea totuşi 
să creadă că avea o idilă groaznică de birou, tipul de idilă pe care 
secretarele o miros încă înainte de a începe şi pe care şefii o 
descoperă după cel mult o săptămână. Tipul de idilă care se 
sfârşeşte invariabil cu întoarcerea bărbatului acasă, la nevastă şi 
copii. Exley era prea inteligentă pentru aşa ceva. Trebuia să fie. 
Dar Wells ştia mai bine ca oricine că singurătatea administrată în 
doze mari îi poate schimba pe oameni atât de mult, încât nici ei 


23 Be On the Look Out: Fiţi atenţi. (N. tr.) 


înşişi nu se mai recunosc. 

Deci avea un iubit, da sau nu? Măcar un prieten? După cum i 
se oferise când erau în Jeep, nu credea că are o legătură 
serioasă. Nu se mutase nimeni la ea, era sigur de asta. Când o 
chemase în zori acum o lună, ridicase receptorul imediat. Şi nu 
păruse surprinsă că o caută. Ca şi cum abia aştepta s-o sune. Ca 
şi cum se gândea la el exact cum se gândea şi el la ea. Închise 
ochii şi o văzu singură în pat, dormind goală sub un cearşaf fin de 
bumbac, cu ferestrele deschise spre noaptea umedă din 
Washington şi cu ventilatorul din tavan torcând blând. Viziunea îl 
făcu să se înfioare şi, o clipă, i se păru că o poate atinge. 

Wells deschise ochii şi se uită la ceas. 11.40. În cinci minute 
Khadri va sosi cu zborul Delta 561 de la Detroit. 

* 

Avionul ateriza la timp, dar Khadri nu era în el. 

Omul care cobora pe scara rulantă era mai tânăr, de treizeci şi 
ceva de ani, înalt, proaspăt bărbierit, îmbrăcat cu pantaloni sport 
şi un tricou lejer. Nu putea să-şi schimbe culoarea măslinie a 
pielii şi nici părul negru cârlionțat, dar nu ieşea în evidenţă în 
cocktailul de oameni de afaceri care călătoreau la ora prânzului. 
Avea şi un laptop. Era un specialist. Privi în jur, remarcă tricoul cu 
inscripţia Atlanta Jazz Festival pe care Wells anunţase că-l va 
purta - o modalitate simplă şi sigură de a face contactul în public 
- şi veni imediat la el. 

— Probabil că tu eşti Jack, îi spuse bărbatul încet, într-o 
engleză curată, cu un uşor accent saudit. Eu sunt Thomas. 

Numele corespundeau. Khadri nu venise, dar acesta era omul 
lui. 

— Bucuros de cunoştinţă, îi răspunse Wells. Cum e vremea la 
Detroit? 

O simplă întrebare, doar ca să-i confirme ce aflase deja. 

— Noaptea a fost noroasă, dar dimineaţa s-a înseninat. 

Wells îi întinse mâna şi bărbatul i-o strânse. 

* 


Au păstrat tăcerea până când Wells a luat-o pe autostrada 
285, spre est, înapoi acasă. Bărbatul care-şi zicea Thomas se 
aplecă să se uite în oglinda retrovizoare ca să verifice dacă nu 
erau urmăriţi: 

— Poţi să treci pe banda din stânga şi să mergi mai repede? 

Wells făcu ce i se spusese. 


După câteva minute, Thomas îi spuse să treacă pe banda din 
dreapta şi să încetinească. Apoi să accelereze. Wells îndeplinea 
fiecare instrucţiune. 

— Unde stai? îl întrebă Thomas la intersecţia lui 285 cu l-20. 

— La Doraville, în nord-est. Cam la douăzeci şi cinci de 
kilometri de aici. Ajungem în douăzeci de minute. 

— Unde mai exact? 

— Adresa? 

— Da. 

Wells i-o spuse. 

— Nu mergem la apartamentul tău. leşi de pe autostradă şi 
mergi spre vest pe Interstate 20. 

— Adică spre centru. 

— Da. 

Thomas nu mai adăugă nimic. Wells îşi dădu seama că 
aşteptarea lui nu luase sfârşit. 

* 

Wells parcă în faţa unui restaurant Denny ponosit din sud- 
vestul Atlantei. Şofase ore întregi şi executase bucle nesfârşite 
pe toate autostrăzile care traversau oraşul. Acum ajunseseră 
practic exact acolo de unde plecaseră, la câțiva kilometri de 
Hartsfield. Pe deasupra creştetelor lor zburau avioanele care se 
pregăteau să aterizeze. Wells se lupta cu nerăbdarea, spunându- 
şi că nişte ore în plus nu mai contează. 

Opri maşina şi Thomas îl duse la capătul parcării, unde îi 
aştepta un bărbat rezemat de un Chevrolet Lumina verde. Era 
mai scund decât Thomas şi îmbrăcat foarte obişnuit, cu blugi şi 
un tricou cu Falcons. 

— El e Sami, spuse Thomas. 

ÎI îmbrăţişă pe Sami şi-i murmură ceva la ureche. 

— Sami. 

Wells întinse mâna. Bărbatul îl lăsă cu ea în aer şi în cele din 
urmă Wells şi-o retrase. 

— Dă-i cheile. 

Thomas nu zâmbea. Fără un cuvânt, Wells îi aruncă cheile lui 
Sami, care le prinse din zbor şi se duse la camionetă. Thomas se 
urcă în Chevrolet şi-i făcu semn lui Wells să-l urmeze. 

Wells rămase impasibil în timp ce camioneta lui dispărea din 
parcare. Oamenii făceau atâtea eforturi pentru că aveau un scop. 
Khadri îl supunea la un test final înainte să coboare podul şi să-l 


lase să intre în castel. Cel puţin aşa spera. 

Se apucară iar să umble fără ţintă. Ceasul digital al 
Chevroletului arăta cinci după-amiaza şi traficul începuse să se 
îndesească. Thomas nu dădea semne de nerăbdare. Wells îşi 
spuse că-i lăsa suficient timp lui Sami să scotocească prin 
apartament. Perfect. Lasă-i să se joace. Pot să caute cât vor, nu 
au cum să-i spargă acoperirea. 

In cele din urmă telefonul lui Thomas scoase un tril. Thomas 
răspunse: 

— Nam. 

Închise telefonul şi-l puse în buzunar. 

— E curat, nu? spuse Wells. 

— Ce anume? 

— Apartamentul meu. Cu excepţia armelor, dar ele sunt pentru 
noi. 

Thomas zâmbi pentru prima oară: 

— Aşa a spus şi Sami. 

* 

Trecură de Turner Field şi de domul auriu al capitoliului din 
Georgia, apoi Thomas făcu la dreapta pe Strada 14, în centrul 
unui cartier numit Midtown, un amalgam de clădiri uriaşe pentru 
birouri şi blocuri rezidenţiale cu câteva etaje. Thomas găsi un 
garaj şi se plimbă o vreme pe rampe, clătinând din cap în timp ce 
etajele se goleau. În cele din urmă parcă la ultimul etaj, în centrul 
unui ocean de asfalt gol. 

— Dă-te jos. 

— Thomas, spuse Wells, suntem prieteni? 

Acum vorbea în arabă, gustând cu plăcere sunetele netede ale 
limbii. In afară de rugăciuni, nu mai rostise un cuvânt în arabă de 
când plecase din Pakistan. 

— Cred că da, zise Thomas tot în arabă. Verificăm. 

— Atunci poţi să-mi spui numele tău adevărat? 

— Qais. 

— Qais. Crezi că nu ştiu că ai un pistol sub scaun? Crezi că n-aş 
putea să-l iau dacă aş vrea? 

Wells îi zâmbi forţat: Şi eu sunt profesionist, arată-mi puţin 
respect. Nu spuse nimic cu voce tare. Qais nu părea surprins: 

— Poţi să încerci. 

Lui Wells îi plăcea stilul tipului. Apoi au amuţit amândoi. Wells 
ieşi din maşină şi Qais blocă portierele. 


Căută sub scaun şi scoase un pistol mic de calibru 22, şi-l băgă 
sub cămaşă şi ieşi. 

— Pune mâinile pe capotă şi depărtează picioarele, îi spuse el 
lui Wells în engleză. Îl percheziţionă eficient. Bine. 

— Ai fost poliţist? 

— Ceva de genul ăsta. Hai să mergem. Suntem aşteptaţi. O să 
te bucuri când o să-l vezi. 

* 

Când au ieşit din garaj, soarele se ascunsese deja după zgârie- 
norii cu birouri din vest. Qais conducea mai relaxat acum, ştiind 
că nu sunt urmăriți. După câteva minute au ajuns la Piedmont 
Park, o sută de hectare de iarbă şi copaci care avea în centru un 
lac artificial. Pe pajiştea de pe colina de la marginea parcului, 
tineri dezbrăcaţi până la brâu aruncau frisbee-uri în lumina 
asfinţitului. Oameni în trening făceau jogging pe o potecă de la 
poalele colinei. Undeva mai departe, un bărbat aşezat pe o bancă 
citea liniştit The New York Times. 

Khadri. 

Cum Wells şi Qais se apropiară de el, se ridică, împături ziarul 
şi îl puse sub braţ. Era la o sută de metri, cincizeci, douăzeci şi 
cinci, zece. Apoi atât de aproape încât l-ar fi putut atinge. 
Omoară-l acum, îşi spuse Wells. Doboară-l şi rupe-i gâtul. Sau ia-i 
lui Qais pistolul şi împuşcă-i pe amândoi. 

Dar se mulţumi să-i zâmbească şi-i întinse mâna, aşa cum 
făcuse şi Khadri la prima lor întâlnire. Ştia că probabil l-ar fi putut 
ucide pe Qais, dar nu era sigur că-i putea omori pe amândoi. 
Poate că şi Khadri era înarmat. Işi aduse aminte din nou de 
partidele de vânătoare cu Herbert. Putea să tragă doar o singură 
dată. Trebuia să fie sigur. 

Spre surpriza lui Wells, Khadri ignoră mâna întinsă, în schimb îl 
îmbrăţişă strâns, plimbându-şi mâinile pe spatele lui într-o 
mângâiere rapidă. 

Işi luă braţele de pe el şi se dădu câţiva paşi înapoi: 

— Jalal... Nimeni nu-i mai spusese aşa de când plecase de la 
Peshawar. Salaam alaikum. 

— Alaikum salaam. 

— Te-ai schimbat. 

— Da... Mi-am lăsat părul să crească. Ca să nu ies prea mult în 
evidență... 

Khadri se uită la tricoul lui: 


— Ai fost la festivalul de jazz? 

Engleza lui perfectă îi zgâria urechile. 

— Da, câteva ore. Se ţine chiar aici, în parc. Acolo, zise el şi 
arătă cu mâna spre vest. 

— Iţi place jazzul? 

Wells ridică din umeri: 

— Da, îmi place. A fost distractiv. Mă plictiseam. 

— De atâta aşteptare? 

— Da, de atâta aşteptare. 

— Şi Qais? Aţi avut probleme la aeroport? 

Qais se mulţumi să dea din cap în semn că nu. 

Stătea la câţiva paşi mai încolo, dar îşi ţinea mâna la şold, fără 
ostentaţie, la zece centimetri de pistol. 

— Hai să ne plimbăm puţin, Jalal, e o seară foarte plăcută. 

Se plimbară de-a lungul potecii de jogging, în timp ce Qais îi 
urma în spate, dar nu putea auzi ce-şi spun. 

— E frumos aici, spuse Khadri. Am citit undeva că a fost 
proiectat de fiii celui care a proiectat Central Park din New York. 
Central Park este mult mai mare. 

Wells ar fi vrut să ştie dacă îl testa sau pur şi simplu gândea cu 
voce tare. 

— Ai trecut pe la New York înainte să vii aici, Jalal. 

— Da, aşa e. 

— Şi ce părere ai? 

— Despre New York? Că e o ţintă grasă! spuse Wells cu 
sinceritate. Simţea că-i vine să-l apuce de gât şi să apese până 
când faţa i s-ar înnegri şi ochii i-ar ieşi din orbite. 

— N-a fost emoţionant? Times Square şi tot restul? 

— Sigur, a fost emoţionant. 

— Dar nu e oraşul tău preferat. 

— Am crescut în Montana, Omar. Acolo munţii erau doar ai 
mei. 

— Dar îţi place aici? 

— E frumos, aşa cum ai spus. Wells îşi dădu seama: Khadri 
purta o simplă conversaţie. Pălăvrăgeau despre America. 
Probabil că şi el are nevoie de puţină relaxare din când în când. 

— Ce ciudat că unele locuri sunt atât de frumoase şi altele atât 
de înfiorătoare. Ce crezi, Jalal? Compatrioţii tăi duc o viaţă lipsită 
de griji. 

— Prea lipsită de griji, zise Wells. Ar trebui să fie conştienţi de 


mizeria în care se zbat alţii. Răul se naşte din ignoranță. Oricum, 
nu sunt compatrioţii mei. 

— Tu spui mereu lucrurilor pe nume, Jalal. Spui adevărul. Parcă 
vorbeşte unul dintre noi. 

Venise momentul important şi Wells ştia asta. Dacă nu reuşea 
să-l convingă pe Khadri acum, nu va reuşi niciodată s-o facă: 

— Sunt unul dintre voi. Nu ştiu ce altceva ţi-aş putea spune. O 
să fac orice mi-ai cere. 

Khadri se opri şi se întoarse spre Wells: 

— Vreau să am încredere în tine, Jalal. Altfel n-aş fi venit aici. 
Mă crezi? 

— Da. 

— Nici nu ştii cum ne poţi ajuta... Pe mine, pe noi. Ne aşteaptă 
destule misiuni importante şi nu am prea mulţi oameni capabili... 
Khadri tăcu. Îl preocupă lucruri despre care nu vrea să 
vorbească, îşi spuse Wells. 

— Oricum, continuă Khadri, tu eşti unic. Faci parte din lumea 
asta, şi Khadri arătă cu mâna spre oraş. Eu nu voi fi în stare să 
fac parte din ea niciodată, nici Qais. În veci. Eşti un om preţios. 

— Înţeleg. 

— Nu ne-ai dat nici un motiv să ne îndoim de tine, nici în 
Cecenia, nici în Afganistan sau în Pakistan. 

— Mi-am făcut doar datoria. 

— Şi totuşi nu te înţeleg, Jalal. Am vorbit despre tine şi cu 
şeicul. După ce te-am trimis aici, am vorbit şi cu oamenii care te- 
au cunoscut la Frontiera de nord-vest. Ai studiat, te-ai rugat şi te- 
ai antrenat. Nu ţi-ai pierdut niciodată răbdarea... 

— Ba nu, eram nerăbdător, spuse Wells. 

— Dacă erai, nu prea s-a văzut. Nu te-ai plâns niciodată. Nu ai 
băut nicio picătură de alcool, nu ai fumat şi nici nu te-ai culcat cu 
vreo femeie. Soldatul perfect. Dar când mă gândesc cât de 
disciplinat eşti, mi se face teamă. Mă întreb cine îmi garantează 
că lupţi pentru noi şi nu pentru ei. 

Wells apucă strâns braţul lui Khadri, trăgându-l spre el pe omul 
acesta scund. Qais se apropie repede, dar Khadri îi făcu semn să 
se oprească. 

— Omar, eu nu sunt soldatul perfect. Oamenii care au murit în 
Los Angeles, cei care se sacrifică în Irak în fiecare zi... sunt 
martiri. Ei sunt soldaţii perfecţi. Eu am aşteptat şi nimic mai mult. 
Vreau doar atât: să-mi daţi ocazia să vă ajut. lar dacă trebuie să 


mai aştept, voi aştepta cât va fi nevoie... 

Wells se opri. Îşi spusese părerea şi nu avea niciun rost să 
insiste. Îi dădu drumul lui Khadri, dar arabul nu se îndepărtă. Ba 
chiar se aplecă spre Wells, privindu-l drept în ochi. După o vreme 
încuviinţă şi spuse: 

— Aştepţi ocazia să ne ajuţi? Atunci ţi-o voi oferi. Wells îşi 
plecă privirea. Podul de la castel fusese coborât. Intrase. După 
atâţia ani de aşteptare. Dar meritase. Oare aşa se simt morţii 
când se trezesc la viaţă? 

— Mulţumesc, Omar. 

Khadri se lovi cu pumnul în piept. 

— Trebuie să plec. Qais o să-ţi explice detaliile misiunii. El 
vorbeşte în numele meu. 

— Mulţumesc, spuse Wells, din nou. A//ahu Akbar. Dumnezeu e 
mare. 

— Allahu Akbar. 

Khadri plecă pe drumul care urca pe deal. Traversă parcul şi se 
făcu nevăzut. 

— Arată de parcă ar şti exact unde se duce, îi spuse Wells 
încet lui Qais. 

Totdeauna ştie. 

* 

Sami îi aştepta la garaj, în camioneta lui Wells. 

— Salaam alaikum, spuse el. 

— Alaikum salaam. 

— Deci eşti de partea noastră. 

— Inshallah. 

Sami îi zâmbi şi-i aruncă cheile. 

* 

Wells conducea Rangerul, iar pe bancheta din spate stătea 
Qais. Sami îi urma în Chevroletul Lumina. 

— La ce hotel staţi? 

— Nu stăm la hotel. Vom sta la tine. 

— Bine, dar vecinii... 

— Nu rămânem prea mult. 

Dar Wells dorea să afle amănunte şi Qais nu-i spunea nimic. 

— Cine te-a antrenat, Qais? 

— Mukhabarat-ul saudit. Am stat şase luni şi la Quantico, la 
FBI-ul vostru. 

— Nu mă miră. 


— Mulţumesc. 

— Prin urmare, spuse Wells în arabă, tu şi cu Sami nu aţi venit 
la Atlanta doar ca să vă întâlniți cu mine, nu? 

Qais izbucni în râs: 

— Nu. N-am venit doar să arunc banii pe benzină. 

— Atunci de ce nu-mi spui care e misiunea? Sau trebuie să 


ghicesc? 

— N-ai cum. 

Qais era mult mai relaxat acum, după ce Khadri îl acceptase 
pe Wells. 

— CDC, Centrul de Control Epidemiologie? 

— Nu. 


— CNN? Coca-Cola? 

— Nu, nu. Oricum, lui Omar îi place Coca-Cola. Asta bea tot 
timpul. 

— Şi mie îmi place, spuse Wells. Domul Georgia? Stadionul 
Turner? 

— Habar n-am despre ce vorbeşti, zise Qais. Uite, suntem doar 
noi trei: tu, Sami şi cu mine. Nu e o misiune de martiriu. Omar 
are nevoie de noi vii. 

— Atunci... este vorba despre ceva mai simplu. Un asasinat. 

— Bravo! Pe cine? 

Wells nu avea nici cea mai palidă idee. Primarul din Atlanta? 
Un om de ştiinţă de la CDC? Un senator de Georgia? Pioni fără 
importanţă. lar cineva important era protejat de o tonă de 
sisteme de securitate. 

— Ai dreptate, Qais. Habar n-am. 

— Ai auzit de Howard West? Generalul Howard West? 

Howard West condusese unitatea de operaţiuni clandestine şi 
unităţi de contraterorism în anii '90. Wells îl văzuse o dată la 
înmormântarea unui ofiţer Delta. Ţinuse un discurs scurt, apoi se 
urcase într-un elicopter şi se întorsese la treburile lui de trei 
stele. 

Trei luni mai târziu trecuse în rezervă, Wells nu mai ştia exact 
când. Acum lucra numai în calitate de „consultant”. Adică încasa 
cecuri de şase cifre de la firmele care comercializau aparatură de 
spionaj. Drept mulţumire, le făcea cunoştinţă cu vechii lui 
prieteni de la Pentagon. Nu ieşea în evidenţă prin nimic. Wells 
nici nu ştia că locuieşte şi el în Atlanta. 

Atacul acesta reprezenta o acţiune strălucită prin care Al 


Qaeda îşi afirma egalitatea cu Statele Unite, îi vânaţi pe 
conducătorii noştri? Atunci îi vânăm şi noi pe-ai voştri. De când 
trecuse în rezervă, West era păzit mult mai puţin decât un 
general activ, fără doar şi poate. Dar asasinarea lui nu putea să 
fie acţiunea grandioasă pe care o proiectase Khadri, se gândi 
Wells. „Omar are nevoie de noi vii”, îi spusese Qais. Asasinatul 
era doar o diversiune. Podul de la castel fusese coborât doar pe 
jumătate. Khadri îi oferea un pariu lui Wells: lichidează-l pe West 
sau sacrifică-te încercând să-l lichidezi şi o să am încredere în 
tine. Omoară-l pe West şi eşti de-ai noştri. Dacă nu-l omori, n-o 
să mă mai vezi niciodată. 

Wells simţi un junghi în spinare, ca şi cum ar fi fost doar o 
marionetă şi cineva trăgea prea tare de sfori. Khadri câştigase şi 
runda asta. Dar poate că va găsi o soluţie. 

— Cred că putem să ajungem până la West, îi spuse Wells lui 
Qais, dar avem nevoie de un plan. Când vrea Omar să acţionăm? 

— În seara asta. 

— În seara asta. 

Dar imediat după ce rosti cele trei cuvinte, Wells simţi că 
intrase într-o capcană. 


12 


Wells deschise uşa de la apartament şi-l găsi pe Sami care-i 
întinsese tot arsenalul pe masa din bucătărie şi toate armele şi 
cuţitele erau o invitaţie la un răspuns. În afară de asta locul 
părea neatins, ceea ce nu-l surprinse prea mult. Ca şi Qais, Sami 
era un profesionist, un fost poliţist iordanian. 

— Spunem magrebul? întrebă Wells, folosind termenul arab 
pentru rugăciunea de seară. 

— Şi vecinii? întrebă Qais. Prin perete se auzea televizorul dat 
la maximum în apartamentul vecin, glume şi râsete înregistrate 
care se succedau monoton. 

— Wendell se apropie de optzeci de ani, spuse Wells, şi nu 
aude bine. Trebuie doar să avem puţină grijă. 

Desfăşură covoraşul şi rostiră rugăciunea de seară. Apoi 
mâncară. Pe drumul spre casă Wells se oprise la un 7-Eleven şi 
cumpărase nişte sendvişuri şi trei pahare mari de cafea. Era mort 
de foame şi îşi imagina că şi lor le era foame. Dar nu-i făcea nicio 
plăcere să-şi mestece sendvişul cu friptură de curcan cam 
uscată. Auzea cum ticăie ceasul. Înghiţi ultima bucată de sendviş 
şi se uită la ceas. Era nouă. Mai avea doar patru ore, cel mult 
şase. Oricât ar fi încercat, nu reuşea să vadă nicio ieşire. Nu 
putea să-l omoare pe West. Totuşi Khadri n-ar mai fi avut 
încredere în el dacă West scăpa cu viaţă. 

Dacă ar fi ştiut acum o săptămână sau chiar ieri, ar fi putut s-o 
avertizeze pe Exley. Apoi cei de la Agenţie şi de la FBI ar fi putut 
şi ei să le întindă o capcană. Puteau să-i prindă pe Qais şi pe 
Sami şi să-l facă scăpat pe Wells. Puteau chiar să anunţe că Sami 
şi Qais au fost omorâţi în apartamentul lui West şi că West a fost 
împuşcat şi e rănit. Khadri ar fi fost nevoit să accepte această 
versiune, tot nu o putea verifica. 

Dar acum era prea târziu să-l avertizeze pe West. Qais şi Sami 
vor sta la el toată noaptea. Ştiau că miza acestei misiuni este să-l 
testeze pe Wells. Sigur, ar putea să-i omoare pe amândoi, dar nu 
ar mai afla nimic, iar urmele lui Khadri s-ar şterge definitiv. Ar fi 
mai bine dacă i-ar denunța, dar nici aşa nu era sigur că va reuşi. 


Doar n-or să zâmbească relaxaţi atunci când o să pună mâna pe 
telefon şi o să formeze 911. 

Se întrebă dacă trebuie să-l lase pe West să moară şi dacă va 
trebui să tragă chiar el, dacă i-o va cere Qais. Dar era vorba de 
război, iar West fusese soldat. Şi nu fusese doar un simplu soldat. 
Fusese ditamai generalul. Se apropia de şaptezeci de ani. Trăise 
o viaţă plină. Poate că ar fi înţeles. 

Wells îşi alungă gândul din minte. Trebuia să se asigure că 
West nu-şi va pierde viaţa în noaptea asta. Pentru binele lui şi al 
generalului. Nu-şi putea trăda principiile. Nu-i putea ucide pe cei 
pe care trebuia să-i apere. Nu avea dreptul să se joace de-a 
Dumnezeu şi să-şi sacrifice un compatriot în speranţa că-i va 
salva pe alţii. Nu. Trebuia să-l salveze pe West fără să-şi distrugă 
acoperirea pe care se chinuise atâta s-o creeze. 

* 

Dar nu vedea nicio cale de ieşire din această dilemă, oricât de 
mult ar fi încercat. Să sune la 911? Nu putea. Să-l împuşte pe 
Qais? Nu era bine. Să-l lichideze pe West? Nici atât. Să-l 
avertizeze? Cum? S-o cheme pe Exley? Nu. Să sune la 911? Nu... 

Îşi îndreptă atenţia spre masa din bucătărie unde Sami 
întinsese o hartă stradală a cartierului Buckhead. Teoretic, zona 
făcea parte din Atlanta, în nord-vestul oraşului. În realitate, 
Buckhead era doar o suburbie cu vegetaţie luxuriantă unde 
lumea bună din corporaţii trăia în case inutil de mari, cât mai 
departe de aleile străjuite de copaci. Wells lucrase mult în zonă 
ca zilier la firma de peisagistică. 

— Locuieşte aici. Sami îi arătă o bulină roşie lipită la intersecţia 
Northside Drive cu Mount Vernon Road. 

Qais scoase un plic galben din geanta laptopului: 

— Din datele astea rezultă că a cumpărat casa în 2001 şi a 
plătit 2,1 milioane de dolari, spuse el. 

— Două milioane? Armata plăteşte mai bine decât îmi aduc eu 
aminte. Avem şi fotografii cu el? 

Qais scoase şi nişte fotografii cu West luate de pe internet. 
Wells îl recunoscu pe general: era înalt, chel, cu buzele groase şi 
avea fruntea brăzdată de riduri. 

— De unde ştim că va fi acasă diseară? Probabil că nu stă prea 
mult acolo. 

Qais se uită la altă hârtie. 

— Ba o să fie. Asociaţia Georgia Defense Contractors îi oferă 


premiul pentru întreaga activitate în cadrul unui dineu chiar în 
seara asta. Într-un oraş numit Roswell. 

— La nord de aici. 

— Şi mâine ţine un discurs La City Club, în centru. Precis e 
acasă. 

Wells nu putea să-l contrazică. 

— Ce facem cu bodyguarzii? 

— Are unul singur, spuse Sami. 

— Eşti sigur? 

— L-am urmărit. Când iese în oraş foloseşte o Jimsy (în argoul 
arăbesc un SUV de la General Motors), iar garda de corp este şi 
şofer şi stă la el acasă. 

— Probabil în anexă, zise Qais. 

* 

În mintea lui Wells se înfiripa ideea unui plan. Poate că 
reuşeşte să se descotorosească de unul dintre ei. 

— Da, precis că acolo stă, spuse Wells şi se întoarse spre Sami: 
Eşti sigur că West nu mai are şi alţi oameni? 

— Nu am văzut decât o singură gardă de corp. 

Wells îşi dădu seama că probabil Khadri chiar avea nevoie de 
ei vii. Îl surprindea faptul că West era apărat doar de un singur 
om, dar trecuse în rezervă şi anonimatul era cea mai bună 
protecţie. 

— Casa are gard şi o poartă mare, spuse Sami. Le-am 
fotografiat săptămâna trecută. 

Răsfiră fotografiile pe masă. Gardul avea o fundaţie din 
cărămidă şi deasupra un grilaj ornamental scund, din fier forjat, 
cu vârfuri ascuţite. Cam la treizeci de metri dincolo de gard se 
vedea o casă în stil georgian în vârful unei coline. Sami îi arătă 
gardul: 

— Nu are nici doi metri înălţime şi nu am văzut sârmă 
ghimpată. 

— Nici n-o să vezi în Buckhead, spuse Wells. Vecinii n-ar fi de 
acord. Cât de mare e proprietatea? 

— O sută douăzeci de metri lungime şi şaizeci de metri lăţime. 

Cam patru sute de picioare pe două sute de picioare, traduse 
Wells în minte. Doi acri. 

— E destul de mare ca să nu fim deranjaţi, spuse el. Are câini? 

— Cred că are un câine. L-am auzit lătrând. 

Wells clătină din cap. Câinii erau o problemă, cea mai serioasă 


problemă. Câinii însemnau gălăgie. 

— E căsătorit? Are familie? 

— A divorţat la un an după ce a trecut în rezervă, spuse Qais. 
Fosta lui soţie locuieşte la Houston. 

— Doar o singură soţie, glumi Wells. 

Qais zâmbi: 

— Da, numai una. 

Perfect. Mai puţine riscuri de eşec. 

— Şi Khadri vrea s-o facem la noapte? Chiar în noaptea asta? 

Qais încuviinţă: 

— A spus că vei înţelege. 

— Sigur că înţeleg. 

Arătă spre hartă: 

— Cunosc cartierul pentru că am lucrat acolo. Locul e mai 
puţin izolat decât pare. Mount Vernon e o stradă aglomerată, 
putem să traversăm câteva curţi şi să plecăm tot pe acolo dacă 
trebuie. Şi venim acasă să tragem un pui de somn şi pe urmă îl 
ducem pe Qais la aeroport ca să ajungă înapoi la Detroit. 

Au discutat despre misiune cam două ore. Lui Wells i-ar fi 
trebuit mai mult timp ca să-şi facă un plan şi mult mai multe 
informaţii. Planurile etajelor din casa lui West, cu tot cu 
dormitorul generalului. Câte maşini de poliţie patrulau în zonă, 
câte patrule de securitate privată se ocupau de cartier şi care 
erau rutele lor obişnuite. Voia să ştie dacă West avea o armă şi 
dacă da, unde o ţinea. Nici măcar nu ştiau dacă avea sistem de 
alarmă şi dacă şi poarta era conectată la el. 

Trebuia să se mişte rapid şi să suplinească prin viteză ceea ce 
le lipsea ca informaţie şi ca dotare cu arme de foc. Trebuia să 
plece de acolo înainte să apară poliţia şi să pună mâna pe ei. 
Wells estima că aveau la dispoziţie doar cinci minute din 
momentul când intrau în casă, chiar dacă nu exista un sistem de 
alarmă. Şi bine ar fi fost să nu stea mai mult de trei minute. Dacă 
poliţia şi patrulele private interveneau în forţă, nu puteau să mai 
scape de acolo. Mai ales că se aflau la Buckhead, care era o zonă 
riscantă. 

— Dacă auzim o sirenă de poliţie o ştergem imediat, zise 
Wells. 

Le expuse planul lui, lăsându-i să se ocupe de amănunte ca să 
nu se prindă că avea un alt scop. 

— Gata! spuse Qais într-un târziu. Parc-aş fi la FBI. Ştii bine că 


o să fim în rahat până la gât imediat cum intrăm în casă. Aşa se 
întâmplă în toate misiunile de genul ăsta. 

— Sigur, spuse Wells. Dar trebuie să ne închipuim că ne vom 
descurca bine. 

Fără să vrea, indivizii începuseră să-i placă. Când se vor trezi 
mâine-dimineaţă într-un avion cu direcţia Guantanamo, îşi vor da 
seama că şi-au făcut-o cu mâna lor. 

* 

Sami adusese haine pentru el şi pentru Qais: pulovere şi 
pantaloni negri, asemănătoare cu cele pe care le cumpărase 
Wells de la magazinul de surplusuri militare. 

— Parcă am fi o trupă de mimi, glumi Wells după ce s-au 
îmbrăcat. 

— O trupă de mimi? întrebă Sami. 

— Oameni care se îmbracă în negru din cap până în picioare 
şi... Lasă, n-are importanţă. 

Sami adusese şi el arme: un pistol de calibru 45 cu amortizor, 
un pistol automat H&G mai uşor, o puşcă automată cu ţeavă 
scurtă care avea un încărcător cu treizeci şi două de gloanţe. 
H&K-ul arăta bine şi nu era precis, dar era oricum o armă 
periculoasă. Wells îşi aminti că jihadiştilor le plăceau la nebunie 
pistoalele automate: văzuseră prea multe filme de acţiune. 
Pistoalele de calibru 45 erau adevărata lor piesă de rezistenţă: 
trăgeau gloanţe cu viteză subsonică, iar dacă le puneai şi 
amortizor puteai să te mişti într-o linişte aproape perfectă. 

Wells nu-l întrebase pe Sami de unde-şi procurase armele. 
Păreau nou-nouţe şi o clipă se întrebă dacă nu cumva în spatele 
acestei afaceri se ascundea chiar Agenţia, care-i testa loialitatea 
printr-un complot nebunesc. Poate că în locul lui West acolo o să- 
| întâmpine Vinny Duto. 

Dar Khadri îi trimisese pe Qais şi pe Sami. Şi dacă el era o 
cârtiţă, Statele Unite l-ar fi capturat pe bin Laden şi ar fi 
spulberat Al Qaeda de mult. Nu, armele erau cât se poate de 
adevărate, le încărcaseră doar, iar în casa din Buckhead îi 
aştepta West. Care va muri la noapte, dacă nu va reuşi să-l 
salveze. 

* 

Or să ia şi Rangerul şi Chevroletul Lumina pe care Sami zicea 
că pot să-l abandoneze liniştiţi, fiindcă nu vor putea să-i identifice 
proprietarul. Sami îl curăţase cu grijă, ca să nu rămână 


amprente. Vor lăsa pistoalele şi măştile de schi în portbagajul 
Chevroletului, în caz că-i oprea poliţia, deşi Wells se aştepta ca 
poliţia să găsească un pretext şi să le controleze maşina oricum. 
Trei bărbaţi, dintre care doi arabi, se plimbă cu maşina prin 
Buckhead pe la miezul nopţii, îmbrăcaţi ca în SWAT”. Da, 
trebuiau să fie cât se poate de atenţi... 

— Te rog şi eu ceva, îi spuse Wells lui Sami. Ai grijă cu viteza. 

— Nam. 

Se mai rugară o dată, cerând binecuvântarea lui Allah, ca să-i 
ajute să-l lovească cu mânie islamică pe generalul cel 
necredincios. Wells spera că Allah nu-i va lua în seamă, la fel ca 
atunci când îl invocase la mormântul părinţilor lui. 

Plecară cu puţin înainte de unu noaptea, Wells şi Qais în 
camionetă, Sami în spatele lor în Chevrolet. Deşi era periculos, 
sau poate tocmai din acest motiv, Wells conducea prudent şi 
respira calm şi regulat. Cum ajungea în locul acela nu mai avea 
nicio importanţă. Nici el însuşi nu mai avea importanţă. Doar 
misiunea conta. 

* 

Au mers spre vest pe autostrada 285 care era aproape goală, 
cu excepţia adolescenților care goneau nebuneşte în noapte. 
Apoi au luat-o spre sud-vest pe Mount Vernon, spre sud-est pe 
Powers Ferry şi iar spre sud-vest pe Mount Paran. Traficul era tot 
mai slab la fiecare intersecţie şi deodată se treziră că sunt singuri 
pe drum. Ocoliră cvartalul în care se afla casa generalului, 
încercând să vadă dacă nu cumva în zonă erau patrule de 
poliţişti sau dacă nu erau prea multe case cu lumina aprinsă, şi 
îşi ciuliră urechile ca să repereze lătrături de câini sau certuri 
conjugale. Dar oamenii din Buckhead dormeau liniştiţi sau se 
prefăceau că dorm. 

Wells se uită la ceas. Unu treizeci şi trei. Era cel mai bun 
moment. 

— Acum, îi spuse lui Qais. 

— Acum. 

Wells îşi scoase braţul pe fereastră, semn că operaţiunea 
începe, şi trase camioneta pe o stradă laterală, în faţa unei case 
de cărămidă în construcţie, nu prea departe de casa lui West. 
Sami deschise portbagajul Chevroletului şi îşi luară armele şi 


24 SWAT: joc video. (N. tr.) 


măştile. Wells luă Glockul şi un pistol de calibru 45 cu amortizor 
pentru Sami. Qais celălalt pistol de calibru 45 şi H&K-ul. Se 
urcară în Chevrolet. Sami luă curba şi opri în faţa casei 
generalului, dar lăsă motorul să meargă. Işi puseră măştile şi 
mănuşile. Wells îşi băgă pistolul în tocul de la şold. Sami îşi 
aruncă H&K-ul peste piept, exact ca băieţii răi dintr-un film cu 
Steven Seagal. 

— Nu mai mult de cinci minute, le spuse Wells. Dacă auzim 
sirenele poliţiei, plecăm imediat. 

— Da, ştim, îi răspunse Qais. 

— Nam. 

Wells se uită iar la ceas: 1.34.58... 1.34.59... 1.35.00. 

— Allahu Akbar, spuse Wells. Acum! 

Au ieşit din maşină, au închis uşor portierele şi s-au repezit la 
gard. 

Wells a ajuns primul. S-a căţărat şi sări dincolo cu o mişcare 
fluidă, apoi ateriză frumos. Dacă gardul avea alarmă, probabil că 
nu fusese conectată. Aveau noroc. Vecinii vor mai avea parte de 
câteva minute bune de somn. Qais venea iute după el, dar Sami 
se încurcă puţin cu H&K-ul lui printre ornamentele gardului. Asta 
nu se întâmpla niciodată în filmele pe care le văzuse. 

Peluza era verde, proaspăt tunsă şi semăna cu un teren de 
fotbal înainte de începerea sezonului. Wells se uită în jur după 
câine, dar curtea era pustie. Apoi auzi lătrăturile. Din ce în ce mai 
puternice în timp ce alerga pe colină şi se apropia de casa mare 
şi albă. _ 

Ajunse la intrare şi se uită la ceas: 1.35.20. Işi alocase 
cincisprezece secunde pentru a descuia uşa. Dacă nu reuşea, 
trebuia să spargă o fereastră. Dar când apăsă clanţa, uşa se 
deschise uşor: era descuiată. Ciudat, dar nu avea timp să se 
mire. Câinele era tot mai furios şi lătrăturile se succedau cu 
rapiditate. Probabil că stătea după uşă. Şi după lătrat părea că e 
mare. Trebuia să se ocupe de el imediat. 

În spatele lui, Qais ajunse şi el la uşa de la intrare, tocmai când 
Sami reuşise să se dea jos de pe gard, o întârziere care nu-i crea 
probleme lui Wells. Sami alergă în sus pe colină, dar o luă la 
dreapta, spre anexă, aşa cum stabiliseră. 

— Câinele, spuse Wells. 

Qais încuviinţă şi îşi pregăti pistolul de calibru 45. Wells apăsă 
pe clanţă şi deschise larg uşa. 


Câinele aproape că zbură afară, un Rottweiler puternic şi 
sănătos care sărise la Qais, mârâind şi arătându-şi toţi colții. 
Glonţul lui Qais îl lovi drept în piept şi-l dobori. Gemu, dar 
continuă să se târască spre ei, încercând să-şi apere teritoriul. 
Qais trase din nou şi-l nimeri între ochi, iar glonţul spulberă 
craniul Rottweilerului, împroşcând treptele cu smocuri de blană, 
bucăţi de creier şi sânge. Căzu şi rămase nemişcat. Sub masca 
neagră, ochii lui Qais străluceau. 

Trecură peste cadavrul câinelui şi intrară în casă. Wells închise 
uşa şi aşteptară câteva clipe ca să-şi obişnuiască ochii. Qais se 
întoarse spre Wells... Şi Wells ridică mâna, ţinând de ţeavă 
pistolul masiv. Qais încercă să pareze, dar nu reuşi. Patul armei îl 
lovi exact lângă ochi, cel mai vulnerabil punct din craniu. 

— La... mai apucă să spună Qais. Nu. Şi faţa îi îngheţă. Trupul i 
se cutremură, dar nu căzu. 

Wells îl mai lovi o dată, în acelaşi loc. De data asta auzi cum 
metalul sfărâma oasele. Qais murmură ceva, un sunet care 
semăna cu geamătul Rottweilerului, şi se prăbuşi în faţă. Era deja 
inconştient când lovi podeaua. 

* 

Planul lui Wells era destul de simplu. Trebuia doar să-i 
despartă. Să-l neutralizeze pe Qais şi să-l predea, viu dacă era 
posibil, ca să poată fi interogat. Să-l doboare pe Sami, înainte ca 
el să omoare garda de corp. Să-l dezarmeze pe bodyguard 
înainte ca el să înceapă să tragă, pe urmă să-l caute pe West şi 
să-i explice ce se întâmplă. Apoi s-o cheme pe Exley şi să-i 
povestească totul. Şi să ceară Agenţiei să inventeze o istorie care 
să-l convingă pe Khadri că Sami şi Qais au murit în timpul 
raidului. Poate chiar să anunţe că şi West murise. Şi trebuia să 
facă toate astea înainte ca poliţiştii din Atlanta să ajungă acolo şi 
să-i zboare creierii. 

„Simplu” nu era poate cuvântul cel mai potrivit pentru a defini 
planul lui. Dar asta era tot ce putea face acum şi până aici planul 
îi reuşise. 

— FBI! urlă el, urcând scările şi sperând că West nu se va 
speria atât de tare, încât să iasă pe scări şi să tragă în el. Sau şi 
mai rău să aibă un atac de cord. 

— FBI! Domnule general staţi liniştit... 

Dar nu se auzea absolut nimic. 

— Generale... 


Casa era cufundată într-o tăcere deplină. Poate că West se 
ascundea în dormitor, poate că suna la 911... deşi Wells nu 
credea că un general cu trei stele ar reacţiona aşa, chiar dacă 
era atât de bătrân şi-şi primea pensia lunară de la asigurările 
sociale. Acum nu mai are nicio importanţă, îşi spuse Wells. 
Trebuie să acţionez. Se întoarse şi alergă spre casa de oaspeţi 
din anexă. 

* 

În timp ce traversa pajiştea, auzi răpăitul H&K-ului lui Sami în 
casa de oaspeţi, vreo şase Împuşcături, o pauză şi apoi încă şase 
care răsunară în noaptea umedă a Georgiei.. 

Ajunse la casa de oaspeţi în doar câteva secunde şi-l găsi pe 
Sami rânjind şi legănându-şi arma în mână. Wells vedea cum se 
aprindeau lumini în casele vecine. Ce să zic, halal plan! 

— Sami... 

— N-o să-ţi vină să crezi, pe bune, îi zise Sami. Unde e Qais? 

— In casă, îl caută pe West. 

Wells intră în casa de oaspeţi. 

Sami avea dreptate. Lui Wells nu-i venea să-şi creadă ochilor. 
Şi-ar fi imaginat orice, numai asta nu. Dar uite-i acolo. Nici nu era 
de mirare că uşa casei era descuiată. Şi nu se mira nici că-l 
lăsase nevastă-sa când a trecut în rezervă. 

Cele douăsprezece gloanţe ale H&K-ului îi ciuruiseră pe West şi 
pe garda lui de corp, dar nu într-atâta încât să ascundă ce se 
întâmpla în anexă atunci când intrase Sami. Garda de corp zăcea 
pe pat în pielea goală. Pe membrul flasc atârna un prezervativ 
lubrifiat. West avea la gât o lesă neagră cu ţinte şi purta un 
corset tot din piele. Un braţ îi era prins în cătuşe de rama patului, 
celălalt îi atârna inert. Era clar că garda de corp încercase să-l 
descătuşeze atunci când apăruse Sami. Nu reuşise să-l salveze. 
Nici Wells. 

* 

Wells se uită din nou la ceas: 1.36.43. De fapt, nu mai avea 
nicio importanță. West era mort. Bodyguardul lui la fel. Nu mai 
putea explica poliţiei ce se întâmplase aici în noaptea asta. Şi nici 
lui Sami ce se întâmplase cu Qais. Avea o singură posibilitate să 
iasă din încurcătură şi nicio clipă de pierdut. leşi din anexă. Sami 
se întoarse spre el. 

— Poţi să... 

Wells ridică Glockul şi-l împuşcă. O dată în piept şi o dată în 


cap, pentru mai multă siguranţă. Nu se atinse de H&K, dar luă 
pistolul de calibru 45. Un pistol cu amortizor era oricând bine- 
venit. ` 

Alergă spre casă. In depărtare se auzea sirena unei maşini de 
poliție. Trebuia să-l lichideze pe Qais. Qais ştia acum că Wells nu 
este loial cauzei, aşa că o să arunce vina pe el pentru acest atac 
ca să-l dea pe mâna Agenţiei. Agenţia şi-ar putea da seama că 
arabul face un joc dublu, dar nu şi dacă l-ar trăda pe Wells încet- 
încet, ca şi cum ar vrea să-l protejeze. Nu, Wells nu putea să 
rişte. Qais trebuia să moară. 

Wells sări peste câine şi intră în hol. Qais era întins pe jos acolo 
unde-l lăsase. Când se uită la el, Qais gemu încet, de parcă şi-ar 
fi acceptat deja soarta. 

— Inshallah, şopti Wells. 

Îl împuşcă pe Qais o singură dată, în ceafă, cu pistolul de 
calibru 45. Incă un mort. Apoi făcu ceva de care-i era silă. Il 
întoarse pe Qais cu faţa în sus şi ţinti spre faţa lui. Se dădu puţin 
înapoi, ca să nu se stropească de sânge pe picioare, şi apăsă pe 
trăgaci până când îi pulveriză nasul, gura şi ochii. Acum faţa lui 
Qais nu mai era decât un terci însângerat. Un terci 
neidentificabil. Wells ştia că apărea pe înregistrările camerelor 
video de la Hartsfield împreună cu Qais şi că poliţia le va verifica 
cât mai repede posibil. Dar Qais nu avea acte şi acum Wells se 
asigurase că înregistrările nu mai foloseau la nimic. 

* 

Alergă prin casă spre bucătăria din spate. Sirenele se auzeau 
mult mai aproape. Deschise uşa şi alergă cât de repede putea 
prin grădină. Se căţără pe gard şi sări, aterizând pe pietrişul curţii 
neterminate a casei în construcţie. 

Işi scoase masca de schi şi alergă în jurul clădirii neterminate 
şi de-a lungul aleii până când ajunse unde-şi parcase camioneta. 
Casele de aici erau cufundate în întuneric. Alt noroc. 

Se strecură în Ranger, îşi puse pe cap şapca Red Sox şi plecă. 
Când ajunse pe Mount Vernon, văzu o maşină de poliţie care 
venea spre el cu viteză, cu girofarurile fulgerând şi cu sirena la 
maximum. Polițistul din ea se uită o clipă fix în ochii lui, dar nu 
încetini. Wells dispăru în noapte. 

x 

Când ajunse acasă se aşeză la masa din bucătărie, încercând 

să-şi controleze tremurul slab al mâinii stângi. Adrenalina se 


domolise acum şi se simţea obosit. Mai mult decât obosit. Simţea 
că se prăbuşeşte de extenuare. 

În aprilie îi spusese lui Walter, anchetatorul, că nu-şi amintea 
câţi oameni omorâse. Minţise. Şi-l amintea pe fiecare în parte. 
Tocmai adăugase alţi doi pe listă. Işi aminti de cerbul pe care-l 
împuşcase cu ani în urmă. Nu, nu-i era teamă să ucidă. Dar se 
săturase să tot facă asta şi-i era silă că se pricepea atât de bine. 
li era şi mai silă de el însuşi când se gândea că trebuie s-o ia de 
la capăt. Trăise prea mult timp în preajma morţii. 

Incercă să-şi şteargă din minte gândurile despre moarte şi îşi 
strânse pumn mâna care-i tremura. Când îşi desfăcu degetele, 
tremurul dispăruse. Nu-şi găsea vreo vină pentru cele petrecute 
în noaptea asta. Khadri îl obligase să intre într-o capcană. Işi 
jucase cărţile cât mai bine. Nu avea de unde să ştie că West era 
pregătit. „Nu întreba, nu răspunde”, murmură el în bucătăria 
goală şi simţi cum i se lăţeşte pe faţă un zâmbet palid şi urât. 

Se gândi dacă era cazul s-o sune pe Exley şi să se predea sau 
să încerce să-i explice. Dar nu era posibil. In noaptea asta 
depăşise limita. Era implicat în asasinarea unui general de trei 
stele. Nu puteau muşamaliza aşa ceva. Chiar dacă l-ar fi crezut, 
n-ar fi avut încotro. Erau obligaţi să-l închidă. Sau să-l facă să 
dispară. Nu, acum nu se mai putea dezvinovăţi decât dacă-l 
prindea pe Khadri, viu sau mort. Nimic altceva nu l-ar fi reabilitat 
în ochii Agenţiei. Nimic altceva nu l-ar fi reabilitat în propriii lui 
ochi. Toţi morţii ăştia trebuiau să aibă un rost. 

Prinde-l pe tipul cel rău, luptă pentru patrie, salvează prinţesa. 
De fapt, era destul de simplu. „Da, sunt pe drumul cel bun”, se 
adresă cu voce tare camerei goale. 

Vestea bună era că poliţia şi FBl-ul îşi vor stoarce creierii 
degeaba încercând să afle ce naiba se întâmplase în noaptea 
asta. Mai mult, nu vor face publice detaliile. Nu avea niciun rost 
să distrugă reputaţia lui West. 

lar Khadri nu va afla decât că Sami şi Qais au murit împreună 
cu West şi cu garda lui de corp. Nu va avea mai multă încredere 
în Wells, dar nici mai puţină. Wells îşi imagina că va primi veşti 
de la Khadri foarte repede sau niciodată. lar următoarea sa 
misiune, dacă va mai exista vreuna, nu va mai fi o probă de 
alergare contracronometru. Când se întâlniseră în parc, Khadri 
părea în criză de timp. 

Wells îşi dădea seama perfect cum se simţea Khadri. 


13 


Pisica era într-un hal fără de hal. 

Cu o săptămână în urmă, când o luase de la adăpostul de 
animale, era cam pricăjită, dar sănătoasă. Era o mâţă energică şi 
blana ei era un mozaic de negru, cafeniu şi alb. Spre deosebire 
de alte pisici fără stăpân, nu-i era frică de oameni. Se freca de 
picioarele lui când se întorcea acasă. Nu se zbătea nici măcar 
când o închidea în cuşca din incinta de la subsol. 

— O să vă placă, îi spusese femeia de la adăpost. Aţi ales 
foarte bine. 

* 

Femeia avea dreptate, dar nu i-ar fi făcut plăcere să afle de ce. 
După ce o pulverizase cu Yersinia pestis aerosolizată, pisica 
zăcea acum aproape nemişcată şi mieuna fără vlagă. Lui Tarik i 
se făcea rău când se uita la ea. Blana îi era năclăită de sângele 
pe care-l vomitase. Ochii ei verzi se umpluseră de puroi şi burta 
era acoperită de răni deschise. Nu mai putea să-şi mişte capul 
către el când intra în incintă şi se apropia de cuşca ei. 

Destul, îşi spuse Tarik. Înfipse o seringă într-un flacon de 
soluţie de pentobarbital de sodiu şi măsură atent doi mililitri. Pe 
urmă o apucă de laba stângă din spate şi căută o venă pe 
abdomen. În alte condiţii s-ar fi zbătut, dar acum îşi ridică puţin 
labele şi închise ochii. Tarik găsi vena şi înfipse acul. Pisica muri 
câteva secunde mai târziu. 

— Biata de tine, spuse Tarik. lartă-mă. 

Nu-i făcea nicio plăcere să chinuie animale, mai ales pisici. Ar fi 
preferat să facă experienţe pe câini, dar erau imuni la ciumă în 
mod natural. Nu avea de ales. În ciuda mâhnirii provocate de 
sfârşitul rapid şi groaznic al pisicii, se simţea mândru de 
progresele experienţelor cu virusul ciumei. Nu mai lucra cu alţi 
germeni, nici măcar cu antrax, pentru că voia să se concentreze 
asupra virusului Yersinia pestis. 

Lui Tarik i-ar fi plăcut să poată spune că rezultatele muncii sale 
istovitoare i se datorează în întregime, dar adevărul era că 
bacteriile pe care le primise din Tanzania reprezentau o tulpină 


A 


extrem de virulentă a ciumei. Germenii se dezvoltau rapid în 
mediul de întreţinere şi rămâneau în viaţă ore întregi după ce îi 
separa şi îi punea într-o soluţie de agar de soia care se scurgea 
liber prin nebulizator. Bacteriile erau mult mai rezistente la 
temperatură decât se aşteptase el. 

Fără un cromatograf şi fără testare prin metoda PCR? nu putea 
fi sigur, dar bănuia că tulpina de Yersinia pestis includea şi 
plasmidele pPCP1 şi pMT1. Acestea erau fragmente de ADN care 
produceau enzime capabile să interfereze cu sistemul imunitar şi 
cu funcţia de coagulare a sângelui. Cu o săptămână în urmă, 
văzând că şoarecii şi şobolanii mor pe capete, Tarik se hotărâse 
să ia doxicilină, un antibiotic cu efect verificat împotriva ciumei. 
Din câte ştia nu se expusese virusului, dar prefera să nu aibă 
surprize. 

Privind cadavrul pisicii, se bucură în sinea lui că luase 
medicamentul. Scoase cu mare grijă cadavrul din cuşcă şi-l 
aruncă într-un vas mare plin cu acid clorhidric. Avea de gând să 
treacă pe la adăpostul de animale a doua zi ca să ia altă pisică. 
Poate că ar fi mai bine totuşi să meargă la un pet-shop. Nu i-ar 
pune atâtea întrebări. Fusese realmente surprins când femeia de 
la adăpost îl întrebase ce nume o să-i dea pisicii. 

— Nu m-am hotărât încă, răspunsese el bâlbâindu-se. 

Da, la un magazin trebuie să mă duc, se gândi Tarik. Dar dacă 
şirul succeselor va continua, nu va mai avea nevoie de pisici. 
Următorii lui subiecţi vor fi maimuţele, al căror sistem respirator 
e mult mai apropiat de cel uman. Din nefericire, maimuţele erau 
mai greu de obţinut: companiile de furnituri biologice le vindeau 
numai centrelor de cercetare autorizate şi foarte puţini le 
foloseau drept animale de companie. Găsise pe internet anunţuri 
ale unor crescători de maimuțe din Statele Unite, dar nu era 
sigur că poate trece graniţa singur, cu atât mai puţin cu o 
maimuţă după el la întoarcere. Bănuia că agenţii vamali sau 
poate chiar poliţia i-ar fi făcut o vizită acasă dacă ar fi încercat să 
comande una online. 

Dar şi fără maimute Tarik credea că începuse să se descurce 
destul de bine cu nebulizatorul şi că putea infecta oamenii dintr-o 
încăpere fără aerisire dacă reuşea să aerosolizeze virusul fără să 
fie văzut. Sigur, asta nu însemna declanşarea unei epidemii. Mai 


*5 Polymerase Chain Reaction (engl.). (N. tr.) 


avea luni bune de cercetare până să obţină destule culturi de 
Yersinia pestis pentru un atac de anvergură. Şi îi era teamă că-i 
vor trebui alte luni, sau poate ani pentru rezolvarea problemelor 
tehnice privind diseminarea virusului pe scară largă. Era mult 
mai simplu să pulverizezi în laborator câţiva mililitri de soluţie 
decât să faci acelaşi lucru cu sute de litri dintr-un avion utilitar 
sau dintr-o camionetă folosind un aparat automat. 

Dar se afla pe drumul cel bun. Petrecea şase, opt, uneori chiar 
zece ore pe zi la subsol şi dormea doar pe apucate. Era atât de 
nerăbdător. Ştia că trebuie să se menajeze - când se uitase în 
oglindă se minunase cât de obosit şi de neîngrijit arăta -, dar nu-l 
mai interesa decât ciuma. Ciuma şi Fatima. 

Când se gândi Fatima, entuziasmul îi scăzu mult. Fatima 
fusese şi mai distantă în ultima lună, venea târziu de la birou, 
abia dacă-i mai răspundea când încerca să discute cu ea şi-i 
refuza avansurile neîndemânatice în patul conjugal. Cu o 
săptămână în urmă, urcase de la subsol şi o auzise şoptind la 
telefonul din bucătărie. 

— Ce-ţi pasă cu cine vorbesc? îi spusese ea. Oricum stai acolo 
jos de dimineaţă până seara. 

Tarik o lovise, doar de câteva ori. 

— Te rog, Tarik, încetează, strigase ea. Nu înţeleg ce se 
întâmplă cu tine! 

Tu şi minciunile tale, asta se întâmplă! îi răspunse el în gând. 
Ar fi vrut să ceară sfatul cuiva în problema asta, dar Khadri era 
singurul în care avea încredere şi el nu-i spunea decât atât: 
Concentrează-te asupra misiunii. E treaba ta, adăugase Khadri 
ultima oară când vorbise cu el la telefon. Descurcă-te! 

Perfect, o să mă descurc, se gândi Tarik. O să rezolv problema 
asta diseară. 

* 

Indicatoarele de oxigen de pe regulator arătau că nivelul se 
apropia de zero. Intră repede în sas, se dezbrăcă, agăță în cui 
masca de gaze şi curăță tuburile de oxigen cu clor. Le trase după 
el în spațiul deschis din subsol, apoi le conectă la pompă ca să le 
umple. 

Făcu un duş şi se îmbrăcă fără să se grăbească, gustând din 
bucuria de a fi stăpân peste Yersinia pestis. 

Nu voia să plece din subsol. Spaţiul acesta îi aparţinea numai 
lui şi nimeni nu putea să i-l ia. 


În cele din urmă deschise uşa şi ieşi. În timp ce urca şi se 
gândea cum s-o înfrunte pe soţia lui, începu să tremure fără să 
vrea. Fatima era datoare să-l sprijine, nu să fie lipsită de respect 
şi să vină acasă atât de târziu. | se oferise ca o musulmană 
cinstită, o fiică a Profetului, şi trebuia să onoreze cuvântul dat 
bărbatului ei şi lui Allah. Acum nici nu-i mai păsa dacă-l iubeşte. 
Voia doar să-l respecte. 

Îl cuprinse un amestec de furie şi uşurare atunci când deschise 
uşa şi o găsi stând liniştită la masa din bucătărie. Scria ceva într- 
un caiet mare şi galben. lubitoarea lui soţie. Apoi observă că 
purta o fustă care-i dezgolea genunchii şi se enervă din nou. 
Când îşi cumpărase şi fusta asta? Arăta ca o femeie de kafir. 
Când se angajase la firma de avocatură şi încetase să mai poarte 
roba tradiţională o avertizase să nu se îmbrace indecent. Ea 
încercase să-l liniştească, explicându-i că la birou trebuie să 
arate ca toţi ceilalţi. Gata, aşa nu mai merge, îşi spuse Tarik. De- 
acum înainte va face ce-i spun eu. 

— Bună seara, draga mea, zise el şi încercă s-o sărute. Fatima 
se feri şi-i oferi obrazul. Cum a fost la birou? 

Nu-i răspunse. 

— Draga mea, ţi-am spus de atâtea ori. De ce vii aşa de târziu? 
Trebuie să dai un telefon... 

— Tarik... 

— Fatima. Furia din ochii ei îl paraliză o clipă, dar se hotărî să 
continue pe acelaşi ton: Ascultă... 

— Tarik, urlă ea, m-am săturat să te tot ascult! Ascultă-mă tu 
pe mine! 

Era atât de şocat de reacţia ei, încât nu reuşi să spună nimic. 
Nu mai ridicase tonul la el niciodată. 

Fatima împinse puţin masa şi se ridică în picioare. Tarik 
observă pe jos o geantă mică şi neagră. Era o geantă ieftină de 
voiaj din fâş pe care n-o mai văzuse până atunci. Incercă să nu se 
gândească la semnificaţia ei, dar ştia că se amăgise tot timpul. 
Nu voia doar respectul ei. Voia să-l iubească din nou şi să-i 
zâmbească la fel cum îi zâmbise când o văzuse prima oară. 

Fatima trase aer adânc în piept şi încercă să-şi păstreze 
calmul. În bucătărie se aşternuse o linişte ciudată şi lui Tarik i se 
părea că fusese înzestrat brusc cu simţuri supranaturale. Auzea 
țârâitul slab al robinetului de la chiuvetă, vedea până şi puful de 
pe coaja piersicilor pe care ea le punea mereu într-un bol pe 


bufet şi textura cârpei ieftine de şters vasele din chiuvetă. Se 
uită în sus şi lumina becului îi arse ochii. 

Când Fatima se hotărî în sfârşit să vorbească, vocea ei era 
slabă dar fermă: 

— Tarik, nu pot să mai trăiesc cu tine... 

Gândurile lui se coagulară într-un singur cuvânt: Nu. 

— lubita mea, cum să nu poţi trăi cu mine... 

Fatima râse cu amărăciune: 

— Nu vezi că am dreptate? Îţi spun că nu mai pot trăi cu tine şi 
tu nu mă laşi să termin măcar o propoziţie... 

— Nu mă mai iubeşti, Fatima? 

— Ştii de ce m-am căsătorit cu tine, Tarik? Credeam că eşti un 
om de ştiinţă, un om modern înţelege ce înseamnă căsătoria în 
zilele noastre. Dar eşti la fel ca toţi ceilalţi. Ba nu, mai rău. 

— Cum poţi să-mi vorbeşti aşa? 

Tarik încerca să-şi păstreze calmul. 

— Crezi că-mi face plăcere? Încă de astă-primăvară am 
încercat să stau de vorbă cu tine. De zece ori, de o sută de ori. 
Nu mă asculţi niciodată. 

— Dar vreau să vorbim... 

— Da, spui că vrei, dar de fapt nu vrei. Dispari mereu în 
văgăuna aia, zise ea arătând spre uşa încuiată, şi stai acolo ore, 
zile întregi. Nu-mi spui ce faci. Nu mă laşi să invit pe nimeni aici. 
Mă simt prizonieră în propria mea casă. 

— Nu eşti prizonieră... 

— Şi te-ai schimbat mult, Tarik. Nu dormi noaptea... 

— Ba dorm... 

— Nu dormi deloc. Nu mai semeni nici măcar cu bărbatul care 
erai acum o lună. Nu ştiu cu ce te ocupi acolo jos - se uită iar la 
uşa de la subsol şi Tarik simţi că i se strânge inima -, dar te-ai 
transformat într-un necunoscut care mă îngrozeşte. Săptămâna 
trecută m-ai bătut, Tarik. Nu te credeam în stare să faci aşa ceva. 

— Nu te-am bătut... 

Fatima îşi suflecă mâneca şi-i arătă pe braţ, mai sus de cot, 
vânătăi de mărimea unei cărţi de credit: 

— Tu cum le-ai zice? 

Ruşinea şi furia îl copleşiră în acelaşi timp. 

— N-am vrut, zise el, dar imediat ce rosti cuvintele simţi cum i 
se încleştează pumnul. 

Ea ridică geanta de voiaj: 


— Te părăsesc, Tarik. E mai bine pentru amândoi. 

Acum ruşinea dispăruse şi simţea doar o furie oarbă. Îşi aminti 
cum o găsise pe mama lui moartă pe patul din apartamentul de 
la Saint-Denis. Vopseaua galbenă şi scorojită cădea de pe pereţi, 
ochii Khalidei erau tot galbeni, acul era încă înfipt în braţul ei. O 
urâse atât de mult atunci, dar acum era mai rău. 

— Nu poţi să pleci, zise el. Unde te duci? 

— Crezi că nu am prieteni? 

— Ce fel de prieteni? Nu-ţi dau voie. Eşti a mea. 

Pe faţa ei apăru un rânjet urât: 

— Chiar crezi că nu am un prieten? Bietul meu Tarik... 

Oare chiar a spus aşa ceva? O lovi cu ură peste faţă. 

— Tarik, te rog, nu... 

Dar o lovi din nou. Fatima se dezechilibră şi se lovi de bufet. 
Scutură din cap şi rămase aşa, dreaptă, uitându-se la el 
ameninţător cu ochii ei căprui. Nu era înaltă, avea mai puţin de 
un metru şaizeci, dar în clipa aceea părea de două ori mai înaltă 
decât el: 

— Da, am un prieten. Un prieten kafir. Un iubit adevărat, nu ca 
tine... 

În clipa aceea Tarik înţelese că o pierduse pentru totdeauna. 
Ridică pumnul s-o lovească din nou, dar şi ea ridică braţul: 

— Destul. 

Tarik o scuipă în obraz. 

— Căţea. Târfă nenorocită. Necredincioşii ţi-au umplut mintea 
cu porcării. Nu mă despart de tine. 

Saliva i se prelingea pe obraz. Îşi şterse faţa cu dosul palmei, 
iar ochii ei îl ţintuiau întruna. 

— O să le spun poliţiştilor cu ce te ocupi, zise ea şi arătă din 
nou spre subsol. Nu crezi că ar fi bucuroşi să afle? 

— Spuneai că nu ştii... 

— Cum să nu ştiu? Mă crezi atât de proastă? Poate că le spun 
oricum. 

Atunci scoase cuțitul din sertar. Era un cuţit mare de tăiat 
carnea, cu un mâner de plastic negru. În capul lui vorbea un zeu 
înfierbântat şi el îi dădea ascultare. Fatima începuse să urle 
înainte s-o lovească, înainte să-i taie burta şi sângele să 
împroaşte bluza ei albă şi curată. 

Se întoarse şi încercă să fugă, dar el o înjunghie pe la spate şi 
ea se prăbuşi, iar el se aruncă peste ea, înfigând cuțitul întruna în 


trupul ei mic, în spate şi în gât, sfârtecând pielea şi stratul de 
grăsime până la os, şi nu se opri decât atunci când ea încetă să 
mai urle, iar el înota în sânge. Murise în mai puţin de un minut. 

* 


Ţiuitura din urechi se stinse. O pasăre de noapte ciripi afară, în 
spatele obloanelor pe care le ţinea mereu închise. Se ridică şi se 
uită la soţia lui. 

— Allah aibă-mă în pază, spuse el încet. 

Chiar o omorâse? Nu-i venea să creadă, dar ea zăcea acolo pe 
jos, nemişcată, cu picioarele desfăcute, într-o baltă de sânge 
groasă ca vopseaua care se lăţea pe linoleumul alb din bucătărie. 

Cuţitul îi căzu din mână. Furia începea să-i treacă. Nu voia să-i 
facă rău. Nu ştia că o iubeşte? Nu trebuia să-l înfurie, nu trebuia 
să-i facă aşa ceva. Ea era de vină. 

Ingenunche lângă ea şi o mângâie pe păr: 

— lartă-mă, Fatima. 

Ce să facă acum? Oare vecinii auziseră ţipetele ei? Dar colegii 
ei de la birou, ce vor face? Şi prietenul ei? Probabil că ştiau toţi 
că vrea să-l părăsească. In curând va veni şi poliţia. Ar putea să-i 
ducă cu vorba câteva zile şi să le spună că a plecat din Montreal 
şi s-a dus în vizită la nişte prieteni. Dar kafirul ei, oricine ar fi el, 
va pune întrebări. Până la urmă poliţiştii vor obţine un mandat de 
percheziţie. Şi primul loc unde vor căuta va fi la subsol. 

Dumnezeule! Ce făcuse? Planurile lui, munca lui. Aproape că s- 
au dus pe apa sâmbetei. Şi numai din cauza târfei de nevastă-sa. 
| se făcu milă, milă de ea şi milă de el. Acum nu mai avea nimic. 
Doar câteva zile de lucru, dar prea puţin timp să se răzbune pe 
întreaga lume. 

Nu, nu putea să renunţe. Nu imediat. Mai putea să salveze 
ceva din planurile lui, mai putea duce germenii departe de casa 
asta cenuşie, undeva unde poliţia n-avea cum să-i găsească. 
Unde să descopere o metodă de folosire a culturilor de Yersinia 
pestis pe care le obținuse. 

Dădu drumul la robinet şi lăsă apa fierbinte să-i curgă pe mâini 
şi pe faţă, până când petele roşii de pe faţa lui măslinie se 
şterseră complet. Ştia că se va murdări iar de sânge. Trebuia s-o 
ducă pe Fatima jos, la subsol, şi să şteargă în bucătărie. Dar până 
atunci voia să fie curat. 

Scoase mobilul din buzunar. Tastă un număr pe care-l primise 
numai pentru situaţii de maximă urgenţă. Telefonul sună de trei 


ori. 

— Bonjour, mon oncle. 

Trecură câteva clipe şi Tarik se întrebă dacă nu cumva greşise 
numărul. Apoi auzi vocea lui Khadri, calmă, aşa cum o ştia: 

— Bonjour. 

Tarik simţi o imensă uşurare. De-acum totul va fi perfect. 


14 


— Precis ăsta e apartamentul? 

— Da, precis. Intr-o oarecare măsură. 

— Pentru că altfel stricăm ziua cuiva. 

— Vom strica oricum ziua cuiva, spuse Shafer. 

El şi Exley se aflau la Centrul de Comunicaţii Securizate şi 
urmăreau o transmisie în direct de pe Flatbush Avenue din 
Brooklyn pe monitorul principal lat de aproape doi metri. Pe 
ecran se vedeau două autogunoiere care mergeau încet pe 
stradă. Geamătul motoarelor diesel răsuna în difuzoare. Exley se 
uită la ceas: 5.12 dimineaţa. Spectacolul începea în trei minute. 

— E prea devreme pentru chestia asta, îi spuse ea lui Shafer. 
Simţea cum îi pulsează sângele în tâmple, era primul semn că o 
paşte o migrenă urâtă. 

— E prea devreme pentru orice. 

— Fără sunet, ţipă Vinny Duto la un tehnician. 

Zgomotul se stinse, iertându-i. 

La ora asta strada părea goală, sau atât de goală cât poate fi o 
stradă din New York. Mai era o oră până la răsăritul soarelui şi 
lămpile aruncau în noapte raze galben-portocalii bolnăvicioase. 
Vitrinele magazinelor erau acoperite de obloane împodobite cu 
grafitti. În faţa restaurantului Church's Fried Chicken era o 
grămadă de pungi negre cu gunoi, un festin copios pentru 
şobolanii care foiau pe trotuar. La intersecţia Flatbush cu 
Clarendon autogunoierele se opriră în spatele unui taxi care 
căuta o ultimă cursă de noapte. 

Dar liniştea străzii era înşelătoare. În clipa asta pe Flatbush 
Avenue erau mai mulţi poliţişti şi agenţi FBI decât în orice alt 
punct din New York. În loc de gunoi, maşinile transportau în 
burţile lor de oţel doisprezece agenţi. Cerşetorul de lângă 
Church's Fried Chicken era de fapt un ofiţer de la NYPD. Lunetiştii 
de pe acoperişurile clădirilor din intersecţie acopereau toată 
zona. 

Obiectul acestei agitaţii era un bloc cu apartamente ieftine 
aflat la cincizeci de metri de intersecţia Flatbush cu Clarendon. 


Din nou, Farouk Khan merita să fie lăudat - sau blamat - pentru 
ce urma să se întâmple. Cu două săptămâni înainte, acţionând pe 
baza informaţiilor primite de la Farouk, o unitate militară 
pakistaneză de elită descinsese la o casă conspirativă a 
organizaţiei Al Qaeda din Islamabad şi arestase doi bărbaţi. Unul 
începuse să vorbească imediat şi le povestise anchetatorilor 
despre o cârtiţă Al Qaeda din Statele Unite, un egiptean care 
intrase în ţară cu o viză de studii în anul 2000. Informatorul îşi 
amintise şi prenumele egipteanului: Alaa. 

O cercetare rapidă a registrelor de imigrare efectuată la 
Centrul Integrat pentru Ameninţări Teroriste descoperise nouă 
egipteni cu prenumele Alaa care intraseră în Statele Unite cu vize 
de studii în anul 2000. Patru dintre ei plecaseră când le 
expiraseră vizele. Alţi doi continuau să stea ilegal în Statele 
Unite, dar fără să se ascundă, cel puţin aşa arătau datele din 
arhivele publice. In două zile FBI îi găsise şi îi arestase pe 
amândoi. Niciunul nu avea legături cu Al Qaeda, dar fuseseră 
plasați imediat în centre de deportare federale. Ghinionul lor. 

Ceilalţi trei Alaa nu apăreau pe listele permiselor de conducere 
sau în baza de date a sistemului de administraţie financiară. Nu 
aveau cazier şi nu figurau nici pe listele electorale. Fuseseră cât 
se poate de prudenţi. Dar, în acest caz, nu atât cât trebuia. JTTF 
transmisese serviciului secret egiptean informaţiile despre vize. 
Egiptenii identificaseră în doar douăzeci şi patru de ore familiile 
celor trei. Unul dintre ei fusese scos imediat de pe lista 
suspecţilor: murise într-un accident de maşină. Altul trăia sub un 
nume fals în Statele Unite şi lucra la un magazin non-stop din 
Detroit. Trimitea bani familiei şi nu părea să aibă contacte 
teroriste nici în Egipt, nici în Statele Unite. FBI îl arestase şi îl 
interogase, apoi îl urcase într-un avion cu destinaţia Cairo în baza 
unui ordin de deportare urgentă semnat de un judecător federal 
înţelegător. Când omul protestase, îi spuseseră că ar trebui să se 
considere un om norocos, fiindcă ar fi putut să aterizeze la 
Guantanamo. Atunci încetase să se mai plângă. 

In final rămăsese doar imul: Alaa Assad. Un inginer cu diplomă, 
absolvent al Universităţii din Cairo şi membru al Frăției 
Musulmane, o grupare egipteană pe jumătate partid, pe jumătate 
grupare paramilitară teroristă. Familia lui mărturisise că Alaa se 
antrenase în taberele de instrucţie Al Qaeda din Afganistan 
înainte de a solicita viza americană. După ce a ajuns în SUA a 


dispărut, au declarat ei. Nu le-a mai scris şi nici nu le-a trimis 
bani. 

Dar minţeau. Alaa făcuse o greşeală. O greşeală omenească, 
dar oricum, o greşeală. Păstrase contactul cu familia lui. Când 
Mukhabarat a listat convorbirile telefonice, a descoperit apeluri 
către un număr de celular din Statele Unite. In numai câteva ore 
FBl-ul a dat de urma telefonului, un aparat cu cartelă cumpărat 
de la un magazin din Queens. Dacă Alaa ar fi plătit cu bani lichizi, 
telefonul ar fi rămas anonim. În mod cu totul inexplicabil, folosise 
o carte de credit înregistrată pe numele lui Hosni Nakla, cu 
domiciliul în Flatbush Avenue nr. 1335, apartamentul 5L, din 
Brooklyn, New York. „Hosni” avea şi un permis de conducere cu o 
fotografie a lui Alaa în casa familiei sale din Cairo. Prin urmare, 
JTTF se hotărâse să viziteze apartamentul 5L dis-de-dimineaţă. 

O investigaţie reuşită după toate regulile din manual, îşi spuse 
Exley. Puțin noroc şi mult efort. Şi se desfăşurase rapid, aşa cum 
se prăbuşesc pietrele de domino sprijinite una de alta, ceea ce 
era perfect normal pentru majoritatea investigaţiilor reuşite. 

* 


Pe de altă parte, cazurile Albany şi Atlanta rămâneau 
nerezolvate. Crimele din Atlanta erau destul de încâlcite. Asasinii 
erau neidentificaţi şi motivele rămâneau învăluite în mister. La 
început Exley şi toţi cei de la JTTF consideraseră că asasinatele 
aveau o legătură oarecare cu terorismul, dar viaţa retrasă a 
generalului îi obligase să renunţe la această ipoteză. 

FBI care conducea ancheta descoperise că generalul West 
întreţinuse relaţii amoroase cu cel puţin cinci militari în timpul 
carierei lui din cadrul forţelor armate. Odată îl forţase pe un 
sergent să treacă în rezervă după ce relaţia lor se destrămase. 
Toţi cei cinci bărbaţi aveau alibiuri, dar poate că existau şi alţi 
amanți pe care nu-i descoperiseră. Poate că unul dintre ei se 
răzbunase pe West. Dar la fel de bine putea fi doar un jaf 
nereuşit: poliţiştii din Atlanta găsiseră 200 000 de dolari într-un 
seif din dormitorul lui West. 

Ca lucrurile să se complice şi mai tare, probele materiale 
dovedeau că nu West şi garda lui de corp îi omorâseră pe arabi. li 
împuşcase un al treilea bărbat care fugise de-acolo. De ce? 
Teroriştii nu-şi lichidau camarazii. Poate că necunoscutul îi 
angajase pe ceilalţi doi să-l ajute şi apoi se asigurase că nu-l vor 
trăda. 


Cam asta era teoria FBl-ului. Exley, Shafer şi ceilalţi de la 
Agenţie care-l cunoşteau pe Wells aveau şi ei bănuielile lor. Dar 
la o şedinţă urgentă care avusese loc la două zile după crime, 
Duto îi avertizase să facă totul pentru a păstra secretul despre 
Wells. „E asul nostru din mânecă. Nu avem dovezi că el este 
asasinul. N-are rost să-i anunţăm pe băieţii de la FBI.” 

Încă o minciună, se gândi Exley. În clipa asta Wells nu era asul 
din mânecă al nimănui, cu atât mai puţin al Agenţiei. Dar nu s-a 
opus. Dacă Wells nu era implicat, nu avea rost să-i dezvăluie 
numele şi să-i distrugă acoperirea. Dacă era implicat... Numai că 
Exley nici nu voia să se gândească la asta. 

Între timp, echipa lui Duto continua să-l caute pe Wells. Din 
câte ştia ea, nu aveau nici cel mai mic indiciu, deşi nu era deloc 
sigură că Duto i-ar informa pe ea şi pe Shafer dacă ar afla ceva. 
lar Exley nu le spusese nimic despre telefonul matinal de la 
Wells. Trecuse oricum prea mult timp. Dacă vorbea acum, dădea 
de bucluc. lar ea ştia adevărul. Nu voia ca Wells să ajungă într-un 
izolator de la Diego Garcia. Când va fi pregătit, va lua legătura cu 
ei. Cu ea. 

* 

Aşa că FBI nu a aflat niciodată despre Wells. Şi nu era singura 
problemă cu care se confruntau anchetatorii asasinatelor de la 
Atlanta. Pentagonul le ceruse să clasifice detaliile evenimentelor 
din casa lui West, susţinând că publicarea prea multor informaţii 
ar compromite siguranţa naţională. Motivul real al Pentagonului - 
situaţia neplăcută în care se aflau din cauza generalului - nu era 
greu de înţeles. Dar FBI hotărâse să nu insiste. Chiar şi existenţa 
unui al treilea atacator rămăsese secretă. Lipsa de informaţii 
crease un vid pe care bloggerii îl umpleau cu teorii fanteziste, 
deşi nici unul dintre ei nu reuşise să ghicească ce se petrecuse 
acolo cu adevărat. Până şi adepţii cei mai înverşunaţi ai teoriei 
conspirației aveau limitele lor. 

Explozia din Albany îi scotea din sărite şi pe cei de la JTTF. 
Bomba  ştersese orice urmă  analizabilă. Temporizatorul, 
containerul, bateria, cablurile puteau fi cumpărate de la orice 
magazin pentru accesorii casnice. Explozibilul C-4 era folosit de 
armată, dar putea fi procurat destul de uşor din America de Sud 
sau din Europa de Est dacă aveai destui bani. Deşeurile 
radioactive nu semănau cu nicio mostră de la Ministerul Energiei 
provenită din laboratoarele nucleare ruseşti. 


Anchetatorii reuşiseră în schimb să-l identifice pe bărbatul care 
murise în explozie. Se numea Tony DiFerri, un tâlhar mărunt, fără 
ocupaţie, care fusese arestat de vreo zece ori pentru furt şi 
contrabandă cu ţigări. Nimic nu explica de ce ajunsese să 
provoace explozia din fişetul D-2471. Teoria celor de la Centrul 
Integrat pentru Ameninţări Teroriste era că un anume Omar 
Khadri îl păcălise şi-l convinsese să deschidă containerul. Dar 
dacă nu-l prindeau pe Khadri nu puteau afla cum. DiFerri nu le 
mai putea spune. 

* 

Era 5.14. Mai aveau un minut. Pe ecran, autogunoierele 
trăseseră lângă trotuar şi opriseră motoarele. Exley sorbi din 
cafea. 

— Chiar crezi că e adevărat? îl întrebă ea pe Shafer. 

— Ştii şi tu cât ştiu şi eu. 

Probabil că minte, se gândi Exley, dar nu-i răspunse. Shafer 
era nervos, mai ales dimineaţa devreme. 

— Hai să presupunem că e adevărat. Problema... 

Shafer se opri. Pe ecran, bărbaţi în veste antiglonţ, cu căşti de 
Kevlar şi apărători de faţă din plastic săreau din camioane. Se 
opriră o clipă în faţa uşii, apoi cineva trase în broască şi intrară 
rapid în clădire. 

* 

Raidul se desfăşurase potrivit planului. La 5.22 patru agenţi 
ieşiseră din clădire trăgând după ei un bărbat încă ameţit de 
somn, îmbrăcat într-un tricou şi pantaloni de trening, cu cătuşe la 
mâini şi la picioare. Îl urcaseră într-o dubă fără număr de 
înmatriculare şi plecaseră în trombă, urmaţi de două maşini de 
poliţie. 

În Centrul de Comunicaţii Securizate izbucniră urale. 

— Cam devreme pentru atâta entuziasm, îi şopti Shafer lui 
Exley. Nici nu ştim dacă e cine trebuie. 

Shafer avea probabil dreptate, dar Exley nu avea chef să audă 
asta acum. După câte se întâmplaseră până atunci, oamenii de la 
JTTF aveau mare nevoie să se bucure de ceva. 

— Nu poţi şi tu să te bucuri măcar câteva secunde? zise ea. 
Dacă greşim, o să-i dăm drumul. O să-şi ia un avocat şi o să ne 
dea în judecată, aşa cum au făcut şi alţii. 

— Să zicem că nu ne înşelăm. Că este adevărat, spuse Shafer. 
Cineva a creat celulele astea foarte atent... 


— Khadri, spuse Exley. 

— Sigur, Khadri sau cum naiba îl cheamă. Cineva. John Wells. 
Oricine. 

Exley îi puse mâna pe umăr şi-l întoarse ca să-i vadă faţa: 

— Chiar crezi asta? 

Shafer clătină din cap: 

— Nu. Dar cu cât trece timpul, cu atât îmi pun mai multe 
întrebări. De ce nu dă un telefon? 

Exley simţea cum îi pulsează tâmplele. 

— Ştie că l-am aresta. 

— Poate că s-a transformat într-o cârtiţă nenorocită. A fost 
atâta timp sub acoperire, încât nu mai poate face altceva. Se va 
ascunde mereu de noi. 

— Dacă ar şti ceva, ne-ar spune. Sunt sigură de asta. 

— Cum poţi fi atât de sigură de John Wells? 

Drept la ţintă, dar nu-i putea răspunde. 

— Lasă-l pe Wells, zise ea. Să ne întoarcem la Khadri, sau cum 
l-o fi chemând de fapt. 

— Oricum îl cheamă, e bun. N-avem fotografii, nici biografie, 
nimic. Şi are o reţea blindată. Lucrăm cu patru sute de oameni de 
peste cinci luni ca să descoperim ceva despre bombele din LA. 
Grozavă diversiune, dacă asta a fost. Ce indicii avem? Niciunul. 
La fel ca la Albany. 

— Reţeaua lui nu e blindată. Azi tocmai s-a fisurat. 

— Chiar dacă e adevărat, a fost pur şi simplu un noroc. 

— Am găsit ceva. Aşa merg lucrurile, Ellis. Poate că tipul ăsta, 
Alaa, ne ajută să descoperim tot adevărul. 

— Pun pariu cu tine pe un dolar că nu. Cred că prietenul nostru 
Alaa a tot aşteptat un telefon. Din cauza asta a devenit neglijent. 
Din plictiseală. E doar o marionetă. Khadri e prea deştept să se 
lase pe mâna unuia ca el. 

— Fără pariuri, Ellis, spuse Exley. Îmi mai datorezi o sută 
numai pentru Wells. Şi n-ai decât să spui ce vrei, mă bucur că |- 
am prins pe individ. 

Încercase să se stăpânească, dar simţea că se înfurie. 

— Poate că aşa e. 

— Poate? Am prins în sfârşit o cârtiţă Al Qaeda în America şi ţie 
nu-ţi convine? 

— Jennifer, calmează-te. 

— M-am săturat să-mi spui să mă calmez! 


— Atunci nu te calma, dar gândeşte-te puţin. Khadri îşi dă 
seama că ne apropiem de el. Probabil că se pregăteşte pentru 
ce-i mai rău, îşi închipuie că suntem gata să punem mâna pe el şi 
că am descoperit reţeaua X. Cred că o să acţioneze curând. 

— Chiar dacă nu e pregătit. 

— Vrei să spui chiar dacă noi nu suntem pregătiţi. Adică vor fi 
cinci mii de morţi în loc de douăzeci de mii, râse Shafer cu 
amărăciune. Păcat că nu l-am încolţit, aşa cum crede el. 

Lui Exley îi venea să se dea cu capul de pereţi. 

— l-ai spus chestia asta şi lui Duto? 

— l-am spus acum două zile că ar trebui să-l urmărim pe Alaa, 
nu să-l arestăm. Ca să nu ne dăm de gol. Shafer continua să se 
uite la ecranul principal. Duba în care era Alaa mergea cu viteză 
pe Podul Brooklyn spre centrul de detenţie din mijlocul 
Manhattanului. Vezi şi tu ce impresie i-au făcut sfaturile mele. 

— Lasă-mă să ghicesc: Ţi-a spus că sunt pure speculaţii. 
Simple conjuncturi. Că nu putem lăsa o cârtiţă Al Qaeda să umble 
liberă pe stradă, mai ales după ce s-a întâmplat la Albany şi la 
Los Angeles. Că nu avem nicio dovadă că acţiunile noastre i-ar 
putea face să-şi schimbe planurile. Şi că nu vom afla absolut 
nimic dacă nu-l interogăm pe Alaa. 

— Ai uitat de partea în care mi-a spus că intru mereu în panică. 

— E adevărat. Tot ce-a spus e adevărat. 

Dar simţea că i se face rău. Shafer avea dreptate. După atâţia 
ani, Agenţia şi FBI dăduseră în sfârşit peste o cârtiţă a reţelei X, 
şi ce făcuseră? Aprinseseră fitilul. 

— Ai dreptate, spuse Shafer. Încerc şi eu să ghicesc. 

— Ca în 2001. 

Nu s-a schimbat absolut nimic de atunci, se gândi Exley. 
Agenţia şi JTTF se pierdeau în tot felul de acţiuni mărunte şi se 
umflau în pene, dar nu reuşeau să-i prindă pe tipii de la vârf. 

— Duto a ţinut să-mi spună răspicat că avem de-a face cu 
Casa Albă. Suntem un instrument de politică internă şi nu trebuie 
să ne jucăm de-a presupunerile. Trebuie să facem ce ni se spune 
să facem. Uitasem să-ţi spun asta. 

Îşi scoase portofelul, numără cinci hârtii de douăzeci şi cinci de 
dolari şi le puse în palma lui Exley. 

— Pentru pariurile cu Wells. 

Exley se înroşi: 

— Ellis, glumeam. Nu am nevoie de banii tăi. 


Încercă să-i dea hârtiile înapoi, dar el îşi îndesă mâinile în 
buzunare. 

— Păstrează-i, spuse Shafer. Poate ne aduc noroc. Poate 
reuşim să scoatem cârtiţa din bârlog. 

— Nu credeam că ai nevoie de noroc. 

— Nu am. 

Şi Shafer plecă. 

* 

La hotelul Marriott din Stamford, Connecticut, Khadri urmărise 
acțiunea din Brooklyn la buletinul de ştiri locale din New York. 
Reportajul era destul de sumar - poliția nu dezvăluise numele lui 
Alaa şi nici alte detalii -, dar Khadri ştia cine fusese arestat 
pentru că văzuse clădirea. 

Mai rău: nu reuşea să-şi dea seama cum îl găsiseră kafirii pe 
Alaa. Doar doi oameni cunoşteau identitatea sau adresa lui. Unul 
dintre ei era Khadri, celălalt era instructorul celulei lui Alaa, un 
libanez pe nume Ghazi care locuia în Yonkers, foarte aproape de 
New York. Khadri trebuia să se asigure că nu-l descoperiseră şi 
pe Ghazi. Dar dacă americanii îl arestaseră şi aşteptau telefonul? 

Nu. Soţia şi copiii lui Ghazi muriseră în timpul invaziei Israelului 
din Liban, în 1983. îi ura pe evrei şi ura Statele Unite mai mult 
decât oricare dintre cunoscuţii lui Khadri. Ghazi ar fi preferat să 
moară decât să-şi trădeze fraţii din Al Qaeda. Kafirii îl 
descoperiseră altfel pe Alaa. Din fericire Alaa nu ştia prea mult, 
doar un număr de mobil la care va renunţa imediat şi o adresă de 
e-mail pe care n-o va mai folosi niciodată. 

Se auzi o bătaie în uşă şi Khadri tresări. Se uită la geanta 
diplomat în care îşi ţinea pistolul. Au şi ajuns la el? 

— Da? 

— Room service. 

A, da. Micul dejun. Deschise uşa, încă aşteptându-se să-i vadă 
pe agenţii FBI aliniaţi şi cu pistoalele aţintite asupra lui. Dar pe 
coridor nu era decât un chelner cu o tavă în mână. 

— Las-o pe masă, te rog. 

— Da, domnule. 

Khadri se uită la tavă: cafea fierbinte, omletă şi un pahar cu 
suc proaspăt de portocale. In mod normal, ar fi înfulecat pe 
nerăsuflate, dar în dimineaţa asta îşi pierduse pofta de mâncare. 
In ultima lună pierduse trei dintre cele zece cârtiţe pe care le 
avea Al Qaeda în Statele Unite. Inclusiv Qais, cel mai bun agent 


operativ. 

Khadri îi explicase lui Qais că fusese desemnat pentru 
misiunea din Atlanta pentru a testa loialitatea lui Wells. ÎI 
prevenise pe Qais, explicându-i că trebuie să fie atent şi că avea 
voie să-l ucidă pe Wells imediat ce s-ar fi simţit ameninţat. Nu 
putea înţelege ce se întâmplase. Wells îi explicase după aceea 
într-un email că misiunea nu a decurs perfect pentru că West nu 
era în dormitorul lui aşa cum se aşteptau. Era într-o căsuţă anexă 
şi făcea amor cu garda lui de corp. Bodyguardul îi omorâse pe 
Qais şi pe Sami înainte ca Wells să-i lichideze pe el şi pe general. 

Era o poveste atât de stranie, încât până şi Khadri era înclinat 
s-o creadă. Înclinat. Încă mai dorea să afle dacă poate avea 
încredere în Wells. Se tot întrebase care era adevărul şi tot nu 
era sigur. Dar credea că răspunsul este pozitiv. Oricum, nici nu 
avea de ales, mai ales după ce se întâmplase la Montreal. 

Un alt dezastru, se gândi Khadri. Allah nu-l fericise cu 
binecuvântarea lui în ultima lună. Nebunul de Tarik Dourant. 
Khadri ştia de ce se dezlănţuise Tarik - nevasta lui îşi merita 
soarta -, dar nu putea să mai aştepte? Lui Khadri i-ar fi făcut o 
mare plăcere să se ocupe de Fatima şi chiar de prietenul ei kafir, 
dar nu acum. lar Tarik se dezlănţuise şi toată munca lui se ducea 
de râpă. Poliţia din Montreal îi pusese deja întrebări despre 
dispariţia Fatimei. Nu peste mult timp vor veni să-l aresteze. Dar 
înainte ca Tarik să fie arestat, Khadri trebuia să aducă Yersinia 
pestis în Statele Unite. 

Wells era cel mai potrivit pentru misiunea asta. Celelalte 
cârtiţe ale lui Khadri ar fi avut probleme la graniţă, dar Wells 
putea trece liber. Şi Khadri începu să creadă că a pus la punct un 
plan fără fisură, un plan care va funcţiona chiar dacă Wells era 
agent american. Un plan care va schimba totul şi va şoca 
întreaga omenire. 

Avea nevoie de aprobarea urgentă a lui Ayman al-Zawahiri 
pentru noua operaţiune. Lui Zawahiri nu-i plăceau schimbările 
din mers. Al Qaeda îşi pregătea atacurile ani întregi. O misiune 
atât de importantă nu putea fi modificată în câteva zile şi noul 
plan putea lovi grav Al Qaeda şi toate cârtiţele ei din America. 
Dar Zawahiri va înţelege. Mai bine mureau în luptă toţi oamenii 
lor din America decât să fie arestaţi unul câte unul. Era preferabil 
să lovească acum, când mai erau în stare să lovească în forţă. 
Următorul atac nu va mai fi atât de elegant ca în planul original, 


dar vor muri tot atâţia oameni. 

Khadri se aplecă şi începu să se roage. Nu-şi făcea iluzii. 
Simţea cum se strânge laţul. Nu va mai putea să meargă la 
Mecca, visul lui cel mai drag. Nu se va căsători şi nici nu va 
întemeia o familie. Probabil că va muri pe pământ străin, în 
mijlocul necredincioşilor. Dar îi era mai frică de eşec decât de 
moarte. 

Măcar din acest punct de vedere semăna cu Wells. 

* 

Când sună telefonul, Wells ştia cine-l caută. Khadri era singurul 
care avea numărul. Scoase mobilul din buzunar, trase aer în 
piept şi acceptă apelul. 

— Jalal. 

— Nam. 

Verifică-ţi contul de gmail. 

Clic. 

— Cum vrei tu, Omar, se adresă Wells telefonului mut. 

In sfârşit, se gândi el. Khadri se hotărâse să-l folosească. Era 
sigur că asta era misiunea adevărată, cea pe care o aştepta de 
atâta timp. Şi chiar dacă Khadri îl trimitea iar pe o pistă greşită, 
Wells era sigur că se vor întâlni din nou. De data asta îl va lichida 
pe Khadri. Chiar dacă va trebui să-i sucească gâtul cu propriile lui 
mâini. 

Wells înţelese în sfârşit cât de important era Khadri: el era 
capătul de pod, mai important decât Zawahiri sau chiar decât bin 
Laden. Khadri şi numai Khadri coordona toate reţelele Al Qaeda 
din Statele Unite. Fără el, capacitatea organizaţiei de a ataca 
America putea fi zădărnicită pentru cel puţin cinci ani. Nu pentru 
totdeauna, dar îndeajuns încât oameni ca maiorul Glen Holmes şi 
ca prietenii lui Wells din Forţele Speciale să curețe Frontiera de 
nord-vest de ultimii luptători ai jihadului. Să-i prindă pe Zawahiri 
şi chiar pe bin Laden. Să învingă Al Qaeda. 

Khadri era cheia. 


15 


Wells se logă la contul lui de gmail în biblioteca publică din 
Doravilie. Ordinele erau cât se poate de simple. Trebuia să 
meargă - Khadri sublimase: să meargă cu maşina - până la 
Montreal. Trebuia să ia un colet dintr-un hotel. Şi să se întoarcă. 
Khadri îi dăduse numărul de telefon al contactului din Montreal, 
întâlnirea era fixată pentru a doua zi. Era obligat să se mişte 
rapid. 

Se întoarse acasă şi îşi pregăti bagajul, un minimum necesar: 
trusa de prim-ajutor; lanterna; mănuşile negre de piele; cuțitul pe 
care-l fixă la picior; pistolul de calibru 45 pe care îl luase de la 
Sami. Înveli arma şi amortizorul într-o folie de plastic şi le puse 
într-o geantă separată. Trebuia să le ascundă înainte să ajungă la 
frontieră, dar în călătoria asta avea nevoie de pistol. Lăsă 
celelalte arme în apartament. Scăpase de Glock cu o săptămână 
în urmă, când îl aruncase într-o zonă pustie a râului 
Chattahoochee, la optzeci de kilometri depărtare de Atlanta. 
Pistolul căzuse în apa neagră şi dispăruse fără urmă. Wells ar fi 
vrut să-i uite pe Qais şi pe Sami tot atât de uşor. 

Puse în geanta de voiaj şi Coranul. După tot ce se întâmplase, 
după tot ce făcuse, nu mai era atât de sigur în ce crede. Totuşi 
cartea era ca un prieten vechi pe care te bucuri să-l vezi după o 
lungă despărţire. Poate că nu mai aveau ce să-şi spună, dar 
cândva se înțelegeau şi doar asta era important. 

Verifică apartamentul ultima dată înainte să plece. Lucy 
murise, dar Ricky mai trăia şi înota fără nicio grijă în acvariu. 
Wells se hotărî să-i mai dea ceva de mâncare. Presimţea că nu se 
va mai întoarce niciodată aici. Nu era nicio pierdere. 
Apartamentul îşi făcuse datoria, atât şi nimic mai mult. 

În drum spre ieşire, Wells bătu la uşa vecinului său, Wendell 
Hury, bătrânul care dădea televizorul la maximum şi-l obliga pe 
Wells să asculte prin pereţi tot felul de emisiuni-concurs. Nu erau 
neapărat prieteni, dar Wendell era singurul om din Atlanta care 
şi-ar fi putut da seama că a dispărut. Wells se simţea obligat, fără 
să ştie prea bine de ce, să-şi ia rămas-bun de la el. Deşi auzea 


televizorul, bătrânul nu-i deschise. Aşteptă câteva clipe, apoi se 
întoarse şi plecă. 
* 

După ce trecu de suburbii şi intră în pădurile pline de verdeață 
din Georgia de nord-est, Wells deschise geamurile maşinii. Aerul 
de septembrie era cald şi umed, iar norii groşi promiteau o ploaie 
de după-amiază. Simţea cum îi curge sudoarea pe spate. 
Deschise radioul şi căută un post, fără să ştie ce vrea să asculte. 
Apoi auzi viorile din melodia The Devil Went Down to Georgia, un 
şlagăr stil hokey-country al lui Charlie Daniels pe care Wells nu-l 
mai auzise din liceu: 


The devil went down to Georgia, 
He was looking for a soul to steal... 


Melodia îl făcu să zâmbească, aşa cum nu mai reuşise de 
săptămâni întregi. Apăsă câteva clipe pe acceleraţie şi simţi cum 
motorul se ambalează şi camioneta ţâşneşte înainte, dar îşi 
aminti că nu era bine să depăşească viteza legală şi îşi ridică 
repede piciorul de pe pedală. Chiar şi după ce autostrada se 
îngustă la două benzi dincolo de suburbiile Atlantei, traficul 
continua să fie dificil şi întâlnea patrule de poliţie la tot pasul. In 
cele din urmă semnele de circulaţie uriaşe şi fâsâitul plăcut al 
roţilor pe macadam îl ajutară să se mai relaxeze. Tot timpul cât 
traversă Carolina de Sud cântă cu pasiune The Devii Went Down 
to Georgia, întrebându-se ce ar zice foştii lui camarazi de la 
Frontiera de nord-vest despre cântecul ăsta. Probabil că nu ar 
avea nicio părere. Pentru prima oară de când se întorsese în 
Statele Unite se simţea iar un american get-beget. 

* 


În Carolina de Nord cerul se întunecă. Ploaia începu să curgă în 
averse pe parbriz, iar maşinile se târau prin bălți adânci. Lângă 
Durham Wells se opri la o stație uriaşă Mobil. În timp ce se 
umplea rezervorul Rangerului, tastă pe celular numărul lui Exley. 
Trebuia să-i spună despre mesajul de la Khadri. Parcă-i auzea 
susurul vocii în timp ce forma numărul. Dar anulă apelul chiar 
înainte ca telefonul să sune. Mesajul lui Khadri era prea vag şi nu 
le-ar fi fost de niciun folos. Hotelul putea fi un simplu punct 
terminus. Aşa cum făcuse şi la Atlanta, Khadri se va asigura mai 
întâi că nu sunt urmăriţi. 


Wells nu voia să-i implice pe cei de la Agenţie până când nu 
putea să le ofere ceva concret. De exemplu coletul... sau, şi mai 
bine, Khadri însuşi. Oricum, nimeni de la Langley nu l-ar fi crezut. 
Până şi Exley i-ar spune să vină acolo şi să se predea. Nu, ca să 
facă o figură frumoasă îi trebuia coletul, indiferent ce era în el. Îşi 
puse celularul la loc în buzunar. 

Restul călătoriei decurse fără probleme. La sud de Washington, 
Wells o luă pe autostrada 495, ruta care ocolea Langley la cea 
mai mare distanţă. Era din nou tentat s-o sune pe Exley, dar 
avea destul timp să-i spună. Dacă va mai fi în viaţă. 

* 

Apoi, pentru prima oară după mult timp, Wells se gândi la fiul 
său. Mâinile i se încleştară pe volan: îşi amintise de ziua aceea, 
cu şase luni în urmă, când fosta lui soţie nu-i dăduse voie să-l 
vadă pe Evan. Heather avea dreptate. Wells luase cândva 
hotărârea să-şi părăsească familia şi nimic din ce ar fi spus sau 
ar fi făcut nu putea cicatriza această rană. Inchise ochii o clipă. 
Când îi deschise, îi alungase din minte pe Heather şi pe Evan şi 
se gândea doar la ce avea de făcut în continuare. 

Furtuna rămăsese în spatele lui şi camioneta mică şi albă 
trecea liniştită prin noapte. Când ajunse la Podul Washington, 
ceasul digital de pe bordul Rangerului arăta 2.47 şi afară aerul 
era rece şi umed. Wells era obosit şi-l durea tot corpul de la orele 
petrecute în maşină, dar ştia că la nevoie ar fi putut continua, 
fără să doarmă, încă o noapte întreagă. Odată, în Afganistan, 
rămăsese treaz şaizeci şi cinci de ore. E drept, atunci era ceva 
mai tânăr. g 

Arcurile podului uriaş de oțel luceau albe în noapte. In dreapta 
lui, spre sud, zgărie-norii din Manhattan străluceau peste râul 
Hudson. În depărtare se profila Statuia Libertăţii. Wells înţelese 
de ce spusese Khadri că oraşul e frumos. Nu avea nici cea mai 
mică îndoială că Al Qaeda ar face orice ca să-l distrugă. 

Coti spre nord, pe autostrada l-87, urmând indicatoarele 
pentru Albany. După câteva minute ajunse la Podul Tappan Zee 
care se arcuia peste Hudson ca un şarpe suspendat deasupra 
apei. Wells zâmbi în sinea lui când traversă râul, dându-şi seama 
că ar fi putut să rămână pe malul vestic. Nu-i nimic. Işi va aminti 
de ruta mai scurtă data viitoare, când Khadri îl va trimite iar la 


Montreal să ridice un colet misterios. 
* 


Ajunsese în Nord. leşirile de pe autostradă erau din ce în ce 
mai rare. Wells se frecă la ochi şi îşi stăpâni impulsul de a mări 
viteza. După ce trecuse de Albany, autostrada căpătase un aer 
de pustietate stranie, de sfârşit de lume. Wells deschise radioul 
pentru a umple tăcerea şi zâmbi în sinea lui când găsi o melodie 
a lui Springsteen care se auzea frumos pe FM: 


Am pus degetul pe trăgaci 
Si-n seara asta credința nu-i de-ajuns 


Treptat, în timp ce kilometrii zburau unul după altul, zgomotul 
paraziţilor deveni insuportabil şi Wells se hotărî să închidă radioul 
şi să şofeze în tăcere. 

Soarele răsări, dezvăluind şirul scund al munţilor Adirondack 
cu pădurile lor dese, de care îşi amintea din anii petrecuţi la 
Dartmouth. Până în ianuarie colinele vor fi tot atât de reci şi de 
neospitaliere ca vârfurile înalte ale munţilor din Montana, dar 
acum erau blânde şi primitoare. Ca orice altceva pe lumea asta, 
erau o adevărată capcană pentru naivi. Ajuns la Chestertown, 
aflat la o sută şaizeci de kilometri de graniţă, Wells parcă maşina 
în faţa unui motel oarecare, a cărui firmă luminoasă anunţa: 
CAMERE LIBERE. Mersese destul de bine şi voia să tragă un pui 
de somn înainte să treacă în Canada. Plăti o cameră pentru patru 
zile, apoi se prăbuşi pe pat şi dormi trei ore încheiate, până când 
îl trezi ceasul. Făcu un duş, se bărbieri şi se schimbă, apoi puse 
geanta cu pistolul în sertarul biroului ieftin din cameră. 

După ce ieşi, atârnă pe uşă semnul „Nu deranjaţi”. Pistolul va 
fi în siguranţă până la întoarcere. Chiar dacă va intra acolo, 
menajera va schimba prosoapele şi atât. 

* 


Trecu de Champlain, ultima ieşire de pe autostrada l-87 până 
la graniţa dintre SUA şi Canada. Autostrada se bifurca şi Wells 
încetini înainte de punctul de control vamal. Se uită la ceas: 
11.15. Soarele strălucea pe cerul de un albastru imaculat. O zi 
frumoasă de septembrie, semn că vara nu se sfârşise de tot. Se 
simţea proaspăt, puternic şi gata de acțiune. 

Nu ai nevoie de paşaport ca să treci frontiera cu Canada. Wells 
îi întinse vameşului permisul de conducere. 

Omul se uită la permis, apoi îl măsură pe Wells: 

— Tocmai din Georgia? Drum, nu glumă. 


— Mie-mi spui. 

— Afaceri sau plăcere? 

— Plăcere, sper, îi zâmbi Wells. Mă duc să mă întâlnesc cu o 
doamnă cu care am corespondat prin e-mail. O cheamă Jennifer, 
e din Quebec. Sper să fie la fel de drăguță ca în pozele pe care 
mi le-a trimis. 

Vameşul dădu din cap cu înţelegere. 

— Cât stai în Canada? 

— Câteva zile. Depinde de rezultatul întâlnirii. 

— Ai rezervat o cameră la hotel? 

— Sper să n-am nevoie de hotel. 

— Bine, mult noroc şi distracţie plăcută. 

Vameşul îi înapoie permisul şi-i făcu semn să treacă. 

* 


Telefonul sună în timp ce mergea pe podul Champlain de peste 
fluviul Saint Lawrence şi se apropia de zgârie-norii din centrul 
Montrealului. 

— Nam. 

— Sunt Richard. 

Glasul tremura, dar acesta era numele pe care i-l transmisese 
Khadri prin email. 

— Sunt Karl, îi răspunse Wells. 

— Da, perfect. Eşti pe-aproape? 

Wells nu reuşea să-i identifice accentul. 

— Da. 

— Perfect. Am un plan nou. 

Wells nu se mai mira de nimic. 

Bărbatul tuşi uşor: 

— Du-te la Quebec. Lângă Hotel de Ville, primăria oraşului, e o 
mare parcare. O găseşti repede. Aşteaptă-mă acolo, la nivelul 2, 
după-amiaza la patru. Am o dubă albă. 

Cuvintele erau pronunţate corect, dar se înlănţuiau nefiresc. 
Engleza nu era limba maternă a acestui individ şi nici măcar a 
doua limbă. 

— Da, o s-o găsesc. Am o camionetă. Tot albă. 

Clic. Un amator, se gândi Wells. Sau un profesionist care 
schimbase regulile jocului. 

* 

Tarik aşteptă să i se calmeze tremurul mâinilor, apoi puse 

telefonul în buzunar. Venise Jalal, exact aşa cum îl anunţase 


Khadri. Acum Tarik trebuia să se ţină de cuvânt şi să-i dea 
pachetul. 

Se ocupase de soţia lui, îi înfăşurase cadavrul în folie groasă 
din plastic şi o lăsase în subsolul casei. Era o soluţie temporară, 
dar în ultima vreme Tarik era obligat să gândească totul pe 
termen scurt. De dimineaţă poliţiştii veniseră iar. Nu le 
deschisese, dar ştiau că e acasă. Curând vor veni cu un mandat 
de percheziţie. 

Până atunci o să-i dea pachetul lui Jalal. Tarik credea că planul 
va funcţiona. Sistemul de dispersie era sigur din punct de vedere 
tehnic. Culturile se dezvoltaseră cât trebuie. Da, planul va 
funcţiona. Dar trebuia să se calmeze. 

* 

Uite că minciuna mea despre Quebec de la graniță s-a dovedit 
a fi adevărul, se gândi Wells. Se opri să ia benzină, se uită la o 
hartă şi oftă când îşi dădu seama că noua lui destinaţie se afla la 
aproape două sute cincizeci de kilometri. Dar încă două ore de 
şofat nu mai contau. Bine, să-i dăm drumul, îşi spuse el şi băgă 
cheia în contact. 

Garajul din Quebec era imens şi aproape pustiu. Wells se 
plimbă prin el, încet, întorcându-se de mai multe ori. Nu-l 
urmărea nimeni, cel puţin la prima privire, dar ştia că nu poate fi 
sută la sută sigur. Până la urmă se hotărî să parcheze. Işi lăsă 
capul pe spate şi adormi imediat. Încerca să-şi păstreze rezervele 
de energie. 

* 

Wells tresări şi se trezi. Îşi îndreptă capul şi văzu un Ford 
Windstar alb şi în el un tânăr care apăsa pe claxon. Bărbatul 
deschise portiera pasagerului şi Wells ieşi din camionetă şi se 
urcă în dubă. 

„Richard” era mărunţel şi slab şi avea cearcăne adânci în jurul 
ochilor căprui-închis. Avea şi un tic facial. Îşi umezi buzele nervos 
şi-i întinse mâna. 

— Prin urmare îţi place jazzul, zise el. 

— Ascult jazz în fiecare după-amiază, îi răspunse Wells, 
completând codul. 

Şoferul dubei se mai relaxă puţin. Porni motorul şi plecară 
încet. Wells îşi puse geanta pe bancheta din spate. 

— Numele meu e Tarik. 

— Al meu e John. Sau Jalal. Poţi să-mi spui cum vrei. 


— Salaam alaikum, Jalal. 

— Alaikum salaam. 

Tarik scoase duba din garaj şi o luă pe autostrada Canada 40, 
care merge de la Quebec la Montreal. Conducea atent şi se uita 
mereu în oglinda retrovizoare, semnalizând cu mult înainte să 
schimbe direcţia. 

— Mergem la Montreal? întrebă Wells. Precis nu lucrezi la 
Exxon, cu toată benzina asta pe care-o ardem. 

Lui Tarik i se încleştară mâinile pe volan. Dacă nu-i era frică, 
era un actor perfect. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Era doar o glumă... N-are importanţă. 

Tarik se uită la Wells: 

— Poţi să-ţi pui centura de siguranţă, te rog? Wells şi-o puse 
fără să comenteze. _ 

— Pot să deschid aerul condiţionat? Imi place să fie mai 
răcoare, zise Tarik. 

— Tu eşti şoferul, Tarik. Poţi să faci ce vrei. Tarik porni aerul 
condiţionat şi mai merseră aşa câteva minute, fără să spună 
nimic. 

— Îmi pare rău că te-am făcut să aştepţi, îi zise Wells. 

— M-ai făcut să aştept? A, nu, nu, izbucni Tarik. Abia 
ajunsesem acolo când m-ai văzut. 

Atunci de ce naiba ne-am întâlnit la Quebec şi nu la Montreal? 
se întrebă Wells. Tarik nu folosea nicio tactică pentru a scăpa de 
eventualii urmăritori. De fapt conducea atât de prudent, încât 
oricine l-ar fi putut urmări. 

— De unde eşti de fel, Tarik? 

— Am crescut lângă Paris, în Franţa. 

Uite de ce nu-i localizam accentul, se gândi Wells. 

— Şi acum stai aici? 

— Da, la Montreal. 

Parcă era cm interviu, nu o conversaţie. Tarik era prea nervos 
să-i pună întrebări. Wells ar fi putut vorbi în arabă, dar preferase 
să folosească engleza ca să nu-l lase să se simtă prea bine. 

— Lucrezi? 

— Sunt student. 

— Ce studiezi? 

— Neuro... neuropsihologie. 

Un muşchi zvăcni iar pe faţa lui Tarik. Wells se întrebă dacă nu 


cumva la Montreal îi aştepta Poliţia Călare canadiană. 
* 


Tarik încerca din răsputeri să pară înspăimântat, dar nu trebuia 
să se chinuie prea tare: era deja foarte speriat. Khadri îl 
avertizase că Wells o să-l testeze şi-l învățase cum să 
reacționeze. Dacă minți cât mai puțin, te descurci fără probleme, 
îi spusese Khadri. Tot ce avea de făcut era să-şi păstreze sângele 
rece câteva ore, să-i dea pachetul lui Wells şi să-l trimită înapoi. 

Tarik îşi dorea cu disperare să fie aşa. 

* 


— Şi-ţi place acolo? îl întrebă Wells. 

— Ce să-mi placă? 

— La facultate. 

— Da. 

— Eşti căsătorit, Tarik? 

— Nu, nu mai sunt. 

Lui Wells i se păru că Tarik zâmbeşte, deşi acum nu mai era 
sigur de nimic din ce spunea sau făcea puştiul. 

— Imi pare rău, spuse Wells. 

Aşteptă, dar Tarik nu mai adăugă nimic. 

— Tarik, tu ştii cine m-a trimis. Avem probleme? 

Vorbise în arabă acum. 

— Nu sunt probleme. E mişto. 

Expresia sunase ridicol. Îşi aplecă uşor capul, ruşinat, ca un 
elev dintr-a şasea pe care profesorul l-a prins cu o fiţuică în 
timpul tezei. 

Wells schimbă macazul: 

— Ce e în pachetul acela, Tarik? 

— Habar n-am. Au sosit ieri. Nu le-am deschis. 

Wells mai aşteptă puţin, dar Tarik nu spunea nimic. În cele din 
urmă, îl întrebă cu naturaleţe: 

— Deci nu e doar unul, sunt mai multe. Câte sunt? 

— Nu am voie să vorbesc despre asta. 

— De unde au venit? Cine le-a adus? 

— Jalal, te rog... 

— Mai sunt şi alţi curieri? 

Dar Tarik se mulţumi să clatine din cap şi amuţi. 

* 


Du-l de nas şi nu-i spune prea multe, îi spusese Khadri lui 
Tarik. Nu-mi pasă ce crede. Important e să-i dai pachetul şi să-l 


trimiţi înapoi. 
* 

Khadri se juca cu el. Ca de obicei. De ce nu trimisese 
pachetele, sau ce naiba erau, direct în Statele Unite? De ce-l 
folosea pe puştiul ăsta care părea gata-gata să verse? De ce erau 
mai multe colete? 

Tarik înţepenise şi mâinile i se încleştaseră pe volan. Wells îşi 
dădea seama că nu va scoate nimic de la el dacă nu-i pune 
cuțitul la gât. Dar oricât de tare dorea să acţioneze şi să forţeze 
mâna destinului, trebuia să aibă răbdare. Tarik era doar un 
curier. Trebuia să ia coletele, să treacă frontiera şi să-l aştepte pe 
Khadri. 

* 

Când au ajuns la Montreal, soarele aproape asfinţise. Tarik ieşi 
de pe autostradă şi porni spre un cartier mărginaş. Wells văzu un 
centru comunitar islamic luminat din belşug, cu firme în engleză, 
arabă şi franceză. După câteva minute Tarik opri maşina în 
parcarea unui motel de mâna a treia. 

— Aşteaptă aici, spuse el. 

Se dădu jos din maşină şi se duse la camera 104. Probabil că 
Tarik închiriase camera doar pentru o noapte ca să poată lăsa 
acolo coletele misterioase. O adresă fictivă pe care Wells n-o 
putea supraveghea. O mişcare inteligentă. 

Se uită în jur ca să verifice dacă nu erau urmăriţi. Nu văzu pe 
nimeni. Strada era pustie. Nu trecea niciun elicopter, nu vedeau 
nici camioane UPS şi în parcare nu erau Forduri Crown Victoria. 
Pe de altă parte, dacă era vorba despre o acţiune după toate 
regulile, poliţiştii sau Agenţia vor aştepta până când va lua 
pachetele de la Tarik. Poate că vor aştepta să ajungă la Quebec. 

Ca să mă aresteze, îşi spuse Wells. Da, trebuie să las Agenţia 
să-şi facă de cap. Măcar aşa voi şti sigur că Langley e cu un pas 
înaintea mea şi că se apropie de Khadri. Dar se uită din nou în jur 
şi acum era cât se poate de sigur că nu-i urmărea nimeni. Nici 
măcar Khadri. 

Tarik ieşi din camera 104 cu o geantă de voiaj albastră, mare 
cât pentru o excursie de o săptămână, dar îndeajuns de mică 
pentru a fi considerată bagaj de mână într-un avion. O aşeză cu 
grijă în dubă. 

— lnăuntru e o servietă diplomat. Să n-o deschizi. 

— Dar dacă vor s-o controleze la graniţă? 


— Omar a spus că asta e treaba ta. A spus că o să te descurci. 
— Sunt onorat că are atâta încredere în mine, spuse Wells. 
Tarik tăcu tot drumul până la Quebec şi Wells îl lăsă în pace. 

* 


Garajul din Quebec era aproape pustiu când au oprit lângă 
camioneta lui. Wells nu se bucurase niciodată atât de tare la 
vederea maşinii. Se dădu jos din dubă şi, spre surprinderea lui, 
Tarik veni după el. 

— Fie ca Allah să-ţi zâmbească, Jalal! spuse Tarik în arabă şi îşi 
atinse pieptul în dreptul inimii. Wells îi răspunse în acelaşi fel. 

— Fie ca Allah să-ţi zâmbească şi ţie, Tarik. 

— Şi fie ca El să ne aducă victoria! 

— Inshallah! 

Îi întinse mâna, dar Tarik îl îmbrăţişă cu stângăcie. Wells trase 
geanta albastră din Windstar şi o puse în camionetă. Îi mai făcu o 
dată cu mâna lui Tarik în semn de rămas-bun, apoi se sprijini de 
portieră şi se uită cum duba dispărea după colţ. 

După plecarea lui Tarik, se urcă la volan, dar nu porni motorul 
imediat. Dacă erau supravegheați, avea de gând să le ofere 
poliţiştilor cât mai mult timp să acţioneze şi să-l aresteze fără să 
opună rezistenţă. Dar garajul era pustiu şi în cele din urmă Wells 
răsuci cheia în contact şi plecă din Quebec. 

* 


Ceasul de pe bord arăta 1.04 dimineața când Wells ajunse din 
nou la punctul de control de la graniță. Avea senzația că era la 
volan de o veşnicie, dar că abia acum începea drumul spre casă. 

Vameşul se uită lung la permisul lui de conducere. 

— Ai paşaport? 

— Nu, domnule. 

— Când ai intrat în Canada? 

— leri dimineaţă. 

— Eşti tipul din Georgia? 

— Da, din Atlanta. 

— O groază de drum pentru o şedere atât de scurtă. 

— M-am dus să mă întâlnesc cu o fată din Quebec. Am 
cunoscut-o pe internet. N-a mers cum speram. E de două ori mai 
mare decât în fotografia pe care mi-a trimis-o. 

— Ghinion, omule, şi vameşul izbucni în râs. Nu poţi să ai 
încredere în canadienii ăştia. Se uită în maşină: Ce ai în genţi? 

— Haine. Speram să stau o vreme, măcar o săptămână. 


— Droguri, arme, ceva de genul ăsta? 

— Nu, domnule. 

— Ei, asta e, îţi urez mai mult noroc data viitoare, zise vameşul 
şi îi întinse lui Wells permisul de conducere. Bun venit acasă. Fii 
atent cum conduci! 

Şi uite-aşa intră iar în Statele Unite. Cât se poate de simplu. 

* 

După o jumătate de oră Wells opri maşina pe marginea şoselei 
şi urină, privind cerul. Aici, în nord, nu era atâta poluare. Stelele 
strălucitoare îi amintiră de Afganistan. Se întrebă dacă va mai 
vedea vreodată munţii şi ce ar simţi dacă i-ar mai vedea. Ar 
putea s-o ducă şi pe Exley acolo într-un concediu. Turism extrem. 

Scoase telefonul din buzunar şi tastă numărul pe care i-l 
dăduse Khadri cu o zi înainte într-un e-mail. 

Lasă un mesaj, se auzi vocea lui Khadri. 

— Am terminat, spuse Wells. Ajung în Atlanta diseară. Târziu. 

Clic. 

* 

În camera de motel din Chestertown Wells se aşeză pe pat şi 
deschise cu grijă fermoarul genții albastre, înăuntru erau câteva 
tricouri, o pereche de blugi, ciorapi murdari şi lenjerie de corp. ŞI 
o geantă solidă din plastic, cu cifru digital. Se întrebă cum i-ar fi 
putut explica vameşului chestia asta. Ridică geanta, cântărind-o 
în mână. Părea să aibă mai puţin de zece kilograme. Nu era o 
armă nucleară. Dar înăuntru putea fi destul plutoniu pentru o 
bombă. Sau antrax pentru populaţia unui oraş. Sau sarin. Variolă. 
Orice. Era geanta Pandorei. 

Wells se uită la ea un minut, apoi renunţă. Putea sparge cifrul, 
dar ce rost ar fi avut? Dacă îl foloseau ca simplă momeală, 
geanta era goală sau avea un dispozitiv-capcană. Pe de altă 
parte, dacă în ea ar fi fost ceva cu adevărat important, s-ar fi dus 
însuşi Khadri s-o ia. Şi atunci... Cuţitul de la piciorul lui Wells 
pulsa de parcă era viu. Khadri nu va mai scăpa viu după 
întâlnirea asta. 

Se întinse pe spate. Avea timp să doarmă trei ore şi să plece în 
zori. Dar mai întâi trebuia să dea un telefon. 

Exley răspunse după numai două apeluri. 

— John? 

— Cinci după-amiaza. Swimmingly. 

— Voi fi acolo, închise. 


Spusese da imediat, fără nicio ezitare. Uite de ce o iubea atât 
de mult. 


16 


Yonkers, New York 


— La stânga după ce ajungi la indicator, spuse Ghazi. A treia 
casă mai încolo. 

Khadri opri Fordul Expedition în dreptul unei case îngrijite din 
Yonkers, la nord de New York. În faţa garajului era parcat un 
Lincoln Town Car negru. 

— Îţi place? întrebă Ghazi. 

Cumpărase casa cu trei ani în urmă şi se mândrea cu ea ca 
orice proaspăt imigrant. Ghazi era singura cârtiţă Al Qaeda care 
emigrase legal în Statele Unite. Era expert în explozibili şi făcuse 
parte din armata libaneză până în 1999, când emigrase în SUA. 
Se străduise ani de zile să devină un adevărat american. Lucra ca 
taximetrist, îşi plătea impozitele la timp şi o dată chiar fusese 
ales într-un juriu. Şi nu uitase niciodată ziua din 1983 când 
artileria israeliană trimisese un obuz în sufrageria apartamentului 
său din Beirut şi-i pulverizase familia. Nu uitase şi nu iertase 
niciodată. Considera că Statele Unite erau la fel de vinovate ca 
Israelul. Evreii n-ar fi putut face nimic dacă nu-i ajutau 
americanii. Ghazi aşteptase mult timp ordinele lui Khadri. 

— Foarte frumos, îi răspunse Khadri. 

De fapt nu-i plăcea nici culoarea vernil a casei, nici bordura de 
aluminiu a pereţilor. Dar nu i se părea important să-i explice lui 
Ghazi de ce, mai ales că foarte curând Ghazi va fi în Paradis... 
Khadri deschise portbagajul şi scoaseră din el un container din 
oţel. 

— E greu, mormăi Ghazi în arabă. 

— E căptuşit cu plumb, îi spuse Khaari. 

Luaseră containerul de la un depozit din apropiere de Hartford. 
Intrară în garaj şi aşezară cutia de oţel pe podea. Ghazi apăsă pe 
un buton şi uşa garajului se închise. Acum erau singuri, ei şi 
containerul. Şi maşina pe care Khadri o poreclise „Galbenul”. 
Khadri înconjură încet Galbenul, examinându-l atent. Era aşa cum 
îl asigurase Ghazi. Anvelopele erau vechi şi vopseaua scorojită, 


dar ecusonul de verificare tehnică era nou-nouţ, la fel şi numărul 
de înmatriculare. Galbenul va trece neobservat. Perfect. 

— E gata? întrebă Khadri. 

Ghazi băgă cheia în contact şi motorul Galbenului porni 
imediat, fără să se lase rugat. Lăsă motorul să meargă un minut, 
apoi îl opri şi-i întinse cheia lui Khadri. 

— Vecinii au întrebat ceva despre el? 

Ghazi îi făcu semn că nu: 

— Toţi ştiu că am un taxi. Au crezut probabil că e pentru altă 
afacere. 

— Aşa şi este. 

* 

Pe dinafară Galbenul avea un aspect banal. Dar sub scaune 
erau lăzi de lemn pline calupuri dense şi cenuşii de C-4, în total 
cam o tonă. Khadri intenţionase iniţial să-l folosească pentru un 
atac cu bombă convenţional, ca la Los Angeles, dar după ce Alaa 
fusese arestat îşi schimbase planurile. 

Cabluri groase şi negre conectau detonatoarele din lăzi la o 
baterie aflată sub scaunul şoferului. Pentru a preveni o explozie 
accidentală, cablurile nu erau încă legate la baterie. Atunci când 
vor fi, Galbenul va deveni o bombă mobilă, mult mai puternică 
decât bombele cu azotat de amoniu pe care Khadri le folosise la 
Los Angeles. O tonă de C-4 putea dobori un bloc de treizeci de 
etaje. 

Khadri îngenunche în faţa containerului şi tastă un cod digital. 
Ştia foarte bine ce e înăuntru, dar voia să mai vadă o dată cu 
ochii lui. Containerul se deschise. Khadri scoase o cutie mică din 
oţel închisă cu un lacăt obişnuit. Descuie lacătul. Da, era tot 
acolo. Darul lui Dumnezeu. Două borcane sigilate: unul dintre ele 
conţinea cam douăsprezece piese de metal cenuşiu, al doilea era 
plin cu o pulbere gălbuie. 

— Asta-i tot? întrebă Ghazi. Părea dezamăgit. 

— E destul. 

De fapt, înainte de eşecurile din ultima vreme, Khadri se 
gândise să adauge la cocktail şi uraniu îmbogăţit. Poate destul de 
mult ca să-şi împlinească visul şi să obţină o armă nucleară. Dar 
tocmai atunci savantul rus, Dimitri, murise. Farouk dispăruse. ŞI 
acum simţea cum se apropie kafirii. Mai bine să folosească ce-i 
oferea Allah până nu era prea târziu. 

Khadri încuie cutia şi o puse la loc în container, acolo unde nici 


cele mai sofisticate detectoare nu o puteau descoperi. Când va 
exploda C-4, lada va fi pulverizată, iar plutoniul şi uraniul se vor 
împrăştia pe o rază de câţiva kilometri. O bombă cât se poate de 
murdară. În centrul Manhattanului. 

— Hai să-l ridicăm, spuse el. 

Aşezară containerul în Galben, în locul pregătit, printre lăzile 
cu C-4. 

— Allahu Akbar, şopti Ghazi. Dumnezeu e mare. 

— Allahu Akbar, spuse şi Khadri. 

Era mulţumit de rezultatele din ultima zi. Prima jumătate a 
planului fusese îndeplinită. Restul va fi executat după ce venea 
Wells cu pachetul. Khadri se gândi în treacăt la soarta care-l 
aştepta pe american. Dacă Wells nu trădase cauza, va muri ca un 
martir. Dacă nu, va muri pur şi simplu. Oricum, va ajunge în 
curând la Allah, Cel Puternic. Ar trebui să fie bucuros. 

w 

Separată de restul oraşului de râu şi de autostradă, zona 
rezidenţială Kenilworth era o lume în sine, un magnet pentru 
droguri şi sărăcie. Domul strălucitor al Capitoliului se afla la doar 
trei kilometri de apartamentele ieftine din Kenilworth. Putea la fel 
de bine să fie în altă galaxie. 

Cu toate acestea, la marginea cartierului se află o oază 
neaşteptată: Grădinile Acvatice Kenilworth. Parcul fusese înfiinţat 
în 1882, o pădure luxuriantă, mlăştinoasă, în care mişună 
salamandrele şi broaştele țestoase, iar uneori apare şi câte un 
armadillo. Lui Wells i-ar fi plăcut să creadă că alesese parcul ca 
loc de întâlnire cu Exley pentru frumuseţea peisajului. Îl alesese 
de fapt pentru că era cel mai izolat loc din Washington. Dacă 
Exley se hotărâse să-l predea, cei de la Agenţie ar fi avut 
probleme serioase să se ascundă acolo. 

În timp ce mergea pe autostrada 295 şi se apropia de parc, 
Wells era tot mai sigur că Exley va veni singură. Din noaptea 
aceea credea în ea fără rezerve. Sau poate chiar din ziua când se 
întâlniseră la Fermă, cu atâţia ani în urmă, pe vremea când erau 
amândoi tineri şi căsătoriţi. 

În cele din urmă realiză că-şi păstrase credinţa. Nu în Agenţie, 
nici în Allah sau în America, ci pur şi simplu în ea. 

x 


Trecu pe sub un pasaj pietonal suspendat. Era acoperit cu un 
grilaj de metal care-i proteja pe şoferi de puştii din cartier care 


aveau obiceiul să arunce cu pietre în ei. Aşa era Kenilworth. 
Scoase pistolul din geantă, deşurubă amortizorul şi le puse pe 
amândouă în geacă. Tocmai atunci sună telefonul. Se uită repede 
la afişaj, sperând că era Exley. Dar numărul avea prefixul 914, 
era din Westchester. Foarte aproape de New York. 

— Jalal. 

Era Khadri. 

— Num. 

— Unde eşti? 

— În capitala ţării noastre. 

— Aşa, râse Khadri. 

— Mă întorc diseară. 

— Din păcate nu te întorci. Am nevoie de tine la New York. Cât 
mai repede posibil. 

Wells se simţi brusc umilit, aşa cum se simţea în armată când 
primea ordine fără sens. Khadri estimase destul de bine traseul 
lui. De ce nu-l sumase mai devreme, înainte să treacă prin New 
York? Dar nu avea niciun rost să protesteze. 

— New York? 

— Bronx. 

Khadri îi dădu o adresă. 

— Ne vedem acolo, spuse Wells. 

Închise telefonul şi abia atunci îi atrase atenţia ceva ciudat. 
Khadri nu întrebase de colet. Nici măcar nu făcuse vreo aluzie la 
el. 

x 

După zece minute intră în parcarea de lângă Grădinile 
Kenilworth. Nu părea supravegheată. O văzu imediat, sprijinită 
de minivanul ei verde, cu braţele încrucişate la piept. Purta o 
bluză albastră şi pantaloni cenuşii care-i scoteau în evidență 
coapsele fine. 

Opri maşina lângă ea. Exley nu zâmbea, dar când Wells cobori 
din camionetă se repezi la el şi îl îmbrăţişă. O împinse spre 
maşină şi o sărută, ţinând-o strâns. Buzele lor se uniră aşa cum 
se amestecă norii. Îi simţea trupul lipit de al lui şi sânii apăsându- 
i pieptul. Într-un târziu Exley se desprinse din îmbrăţişare. 

— Nu ai venit aici pentru asta, zise ea. 

— Nu numai pentru asta. 

O luă de mână şi o conduse în parc. Erau înconjurați de pădure 
şi de mlaştini. Zgomotul oraşului dispăru şi aerul deveni umed şi 


greu de mirosuri. Mergeau în tăcere, îndreptându-se spre râul 
Anacostia. Aproape că nu se atingeau, dar se simțeau bine unul 
lângă altul. După un timp poteca se sfârşi la marginea râului 
tulbure. 

— Când ai descoperit locul ăsta? spuse Exley, privind râul care 
curgea alene spre sud. Habar n-aveam că există. 

— Am mai venit aici de câteva ori după stagiul de la Fermă. Pe 
vremea când urmam cursul de arabă. 

— Ai venit aici cu Heather. 

— Eşti geloasă? 

Ea zâmbi: 

— De ce aş fi? 

Wells se înfioră în bătaia brizei răcoroase care sufla dinspre 
râu. 

— Te simţi bine, John? Pari cam obosit. 

— Am stat prea mult în maşină, spuse el. Khadri m-a trimis la 
Montreal să aduc o geantă diplomat. 

Îi povesti despre Tarik şi despre bănuiala lui că exista încă un 
curier. 

— Şi nu ştii ce e în ea? 

— Are cifru. Nu am încercat s-o deschid. 

— Te întâlneşti cu Khadri aici, la Washington? 

— Nu, mergeam spre sud când a sunat. Planul s-a schimbat. 
Mi-a spus să mă întorc şi să mă duc la New York. Cred că se va 
întâmpla ceva. Cred că a început deja să se întâmple. 

— Şi Shafer crede asta. 

Wells se uită la ea, apoi la râu. 

— Nu-mi spui şi mie? 

Exley zâmbi amar: 

— Speram că ştii. 

— Parcă am fi în Roma antică şi am sacrifica oi ca să ghicim în 
măruntaiele lor. Parcă am încerca să ghicim ce altă catastrofă 
ne-au pregătit zeii. 

— Ei nu sunt zei. 

— Da, dar îşi închipuie că sunt. Zei barbari şi furioşi care 
aruncă fulgere doar pentru că pot s-o facă. 

— Crezi în Dumnezeu, John? Nu în zeii mărunți, ci în Dumnezeu 
cel Mare? 

Întrebarea îl paraliză. Se trezi că se uită la păsările care zburau 
deasupra râului şi-i veniră în minte Coranul din camionetă şi 


oamenii cărora le luase viaţa. 

— Da, spuse el în cele din urmă. Dar cred că el nu crede în 
mine. 

— Vorbesc serios. 

— Şi eu. După ce faci tot ce am făcut eu te mai aştepţi să fii 
mântuit? Să fii împăcat? Asta înseamnă Dumnezeu pentru mine. 
Mi-e teamă că l-am pierdut undeva pe drum. 

— Când eram copil credeam, spuse Exley. Apoi fratele meu a 
înnebunit şi mi-am pierdut credinţa. Mi se părea că nu e drept să 
iei aşa minţile cuiva. Îmi amintesc că o dată, când 
medicamentele pe care le lua mai aveau efect, i-am spus în 
glumă: Cum se face că Dumnezeu nu-ţi spune niciodată „Du-te la 
cumpărături”, în schimb te sperie mereu cu avertismente de 
genul „Apa e poluată, ai un cip în creier, vin extratereștrii”? A 
râs, a râs sincer şi am râs şi eu. Părea un fleac. Dar acum am 
copii şi vreau din nou să cred, nu pentru mine, pentru ei. Vreau 
să cred că există şi altceva decât ce vedem. 

— Ştiu ce vrei să spui, şi Wells îi atinse braţul. Jenny, mai ştie 
cineva că sunt aici? 

— A, am revenit la problemele de serviciu, nu? Nu, nu ştie 
nimeni. Nici măcar Shafer. Eşti periculos, John, ba chiar mai rău. 
Cariera mea s-a terminat aici, dacă nu cumva se va termina după 
gratii. 

— lartă-mă, Jenny. 

— Nu e vina ta. Dar unde ai fost până acum? 

— În general am stat degeaba. 

— Unde? 

Nu voia să-i spună, dar ştia că n-o poate minţi. 

— La Atlanta. 

— Dar n-ai stat chiar degeaba. 

Wells îi căută privirea. 

— Spune-i drăguţului de Duto că nu l-am împuşcat eu pe West. 
Am încercat să-l salvez, dar n-am reuşit. Khadri ne-a întins o 
capcană. Ca să-mi testeze loialitatea. 

— Şi ai trecut testul, spuse ea. Khadri are încredere în tine. Te- 
a trimis să iei geanta diplomat. 

— Nu cred. Ceva nu merge. Se joacă cu mine. Cred că sunt un 
fel de momeală, şi Wells se opri câteva clipe. Aveţi informaţii în 
sensul ăsta? 

Exley clătină din cap. 


— Am arestat totuşi o cârtiţă, săptămâna trecută. În Brooklyn. 
Şi noi credem că au o bombă murdară. 

Îi povesti despre Farouk Khan, despre explozia de la Albany şi 
despre temerile lui Shafer că Al Qaeda va acţiona cât se poate de 
repede. 

— Când ridicaţi nivelul de alertă? întrebă Wells. 

— Nu mai procedăm aşa decât dacă obţinem dovezi sigure. Ai 
uitat că mai avem puţin şi câştigăm războiul împotriva 
terorismului? Nu are rost să provocăm panică şi aşa mai departe 

— Şi o bombă murdară nu ajunge? 

— Nu, fiindcă nu ştim unde este. Ne-am făcut de râs la Albany. 

— Poate că e în geanta diplomat din maşina mea. 

Exley clătină iar din cap. 

— La graniţă sunt detectoare de radiaţii. lar dacă geanta ar fi 
fost căptuşită cu plumb, ţi-ai fi dat seama. Ar fi fost grea ca 
naiba. 

Tăcură amândoi. După un minut, ea se întoarse spre Wells: 

— La ce te gândeşti, John? 

— Mă gândesc că trebuie să pornesc la drum. Să mă întorc la 
New York. 

Era încă destul de cald, dar copacii de pe celălalt mal aruncau 
umbre lungi. 

— Trebuie să te întorci la noi, zise Exley. 

— Şi să rup legăturile cu Khadri? 

— Dă-mi adresa, îl prindem noi. 

— Hai, Jenny. N-o să fie acolo, ştii bine. Mă aşteaptă unul 
dintre băieţii lui. Dacă nu apar eu, nu apare nici el. O să stăm la 
Langley şi bomba va exploda. Nu, mulţumesc, am mai văzut 
filmul ăsta şi nu mi-a plăcut prea tare. 

Wells porni pe potecă spre parcare. 

— Poţi să-i spui asta chiar tu lui Vinny. Te ducem noi acolo 
diseară. 

* 

Dar Exley ştia că nu va fi aşa. Duto nu l-ar fi folosit pe Wells 
într-o operațiune atât de delicată. Din acelaşi motiv pentru care 
insistase că JTTF trebuie să-l aresteze imediat pe Alaa Assad. 
Nimeni nu l-ar fi acuzat pe Duto că l-a izolat pe Wells până când 
Agenţia s-ar fi asigurat că nu face joc dublu. Nici directorul CIA nu 
fusese pus sub acuzare pentru că nu reuşise să împiedice 
atacurile teroriste. George Tenet, şeful Agenţiei în perioada 


atacurilor din 11 Septembrie, fusese decorat după ce ieşise la 
pensie. Nu, directorii Agenţiei nu erau învinuiți decât atunci când 
puneau Agenţia sau Casa Albă într-o situaţie penibilă. lar să-l laşi 
pe Wells să-ţi scape din mână după ce mai dispăruse o dată ar fi 
fost mult prea penibil. Duto n-ar risca aşa ceva nici în ruptul 
capului. Dacă ar fi avut un răgaz de două săptămâni l-ar fi 
convins pe Duto, dar era prea târziu. 

Exley ştia că Duto nu era întruchiparea răului. Era doar un 
birocrat, ca atâţia alţii de la Langley. Îi păsa mai mult de cariera 
şi de reputaţia lui. 

Wells parcă-i citea gândurile. 

— Dacă tu crezi că aşa e mai bine, cheamă-l, spuse el şi-i 
întoarse spatele, gata să plece. 

Dar deodată Exley avu o revelaţie şi-şi dădu seama ce avea de 
făcut. Ştiuse vag de la bun început, de când văzuse maşina lui 
Wells intrând în parcare: 

— Vin şi eu cu tine. 

Wells se uită la ea, încercând să-şi dea seama dacă vorbise 
serios. Apoi scutură din cap: 

— Nu fi prostuţă. 

Dar Exley se săturase de bărbaţii care o priveau de sus. Chiar 
şi de Wells. 

— Eşti al naibii de arogant. O să te acopăr. Dacă ai probleme, 
chem cavaleria, dacă nu, stau şi aştept cât timp te joci de-a 
soldatul. 

— Nu-mi face asta... 

— Nu negociez. Dacă nu mă laşi să vin, îl sun pe Duto. Acum. 

Îşi scoase telefonul. 

Din pădure se auzi o cioară croncănind. Wells îi întoarse 
spatele şi se uită la cer. 

— Îl ai la tine? întrebă el. 

— Poftim? Ce anume? 

— Pistolul. Ai un pistol? 

— Nu. 

Când se întoarse cu faţa la ea, ţinea într-o mână un pistol 
masiv şi cenuşiu de calibru 45, iar în cealaltă un cilindru. 
Înşurubă lent amortizorul. Râul şi parcul erau pustii. Până 
departe, nici ţipenie. O, Doamne, nu, se gândi ea. Nu e posibil. 
Nu poate să-mi facă asta. Nu poate. 

— John, spuse ea şi îşi ţinu răsuflarea. 


Apoi Wells îi întinse pistolul. 

Exley expiră cu greutate. Îşi dădea oare seama ce făcuse? 
Poate că ea interpretase greşit situaţia. Sau poate voia s-o aducă 
la realitate, să-i aducă aminte de anii petrecuţi de el pe teren, în 
timp ce ea stătea aşezată comod pe un scaun la birou? Nu va şti 
niciodată şi nici nu va întreba. Oricum teama ei se împrăştiase 
acum şi-şi dădu seama că nu se cunoşteau unul pe altul atât de 
bine cât îşi închipuia. 

Îşi învinse teama şi se concentră asupra pistolului. Era mai 
greu decât se aşteptase. Îl strânse cu ambele mâini ca să-l ţină 
drept. 

— Când ai tras ultima oară cu un pistol ca ăsta? o întrebă 
Wells. 

Nu-şi aducea aminte. Bineînţeles că la Fermă învățase să 
tragă, dar asta fusese odată, demult. Agenţia nu le cerea 
analiştilor să exerseze la poligon. 

— Acum vreo două luni, spuse ea ferm. Mă duc la trageri în 
fiecare an. 

Se uită la pistol, încercând să-şi rememoreze instructajul. 
Trase de culasă pentru a băga un glonţ pe ţeavă, apoi mai trase 
o dată şi glonţul ţâşni afară. Wells îl prinse din aer şi-l băgă în 
buzunar. Apoi se jucă cu siguranţa. Scoase încărcătorul şi îl puse 
la loc. 

Wells îi luă pistolul, îl armă iar şi i-l întinse. 

— Hai, trage, spuse el. Spre râu. Ţine-l bine, are un recul 
puternic. 

Exley ezită. 

— Dacă n-o faci acum, n-o s-o faci nici când o să ai un om în 
faţă, spuse el. 

Ea ridică pistolul şi apăsă pe trăgaci. Aşa cum o avertizase 
Wells, arma zvâcni brusc şi o împinse un pas înapoi, dar reuşi să 
ţină pistolul drept în mâinile strânse. Datorită amortizorului 
sunetul împuşcăturii fusese înfundat, ca un pumn care izbeşte 
într-o masă din lemn. Zgomotul se pierdu repede deasupra 
râului, fără ecou. 

— Dar tu? spuse ea. 

— Ce-i cu mine? 

— Unde e pistolul tău? 

Wells îşi ridică puţin pantalonii ca să-i arate cuțitul fixat la 
picior: 


— O să mă descurc, spuse el. Ascultă, trebuie să-ţi spun ceva 
despre 45-ul ăsta. 

— Sunt numai urechi. 

— Dacă ajungi în situaţia să ai nevoie de el, trage imediat. Nu 
te prosti. Nu striga „Stai!”, nu striga nimic. Nu e cazul. Taci şi 
tragi, atât. Dacă ajungi în situaţia asta şi aştepţi, de obicei e prea 
târziu. 

— Dar cum o să ştiu când trebuie să trag? 

— Crede-mă, o să-ţi dai seama. 

Exley încuviinţă, dar nu spuse nimic. Nu era sigură că poate 
împuşca un om fără să-l avertizeze, însă ştia că Wells n-ar fi 
acceptat să vină şi ea dacă i-ar fi mărturisit aşa ceva. 

— Perfect, spuse el. 

Işi aplecă capul spre ea şi deschise gura s-o sărute, dar Exley Îl 
respinse. 

— Când terminăm ce avem de făcut. 

— Bine, când terminăm. 

Se întoarseră la maşinile lor. Plecau la New York. 


17 


Wells ieşi de pe Major Deegan Expressway şi intră în inima 
cartierului South Bronx, cu străzile lui lungi şi întunecate pe care 
semnele renaşterii oraşului abia începeau să se vadă. Pieţele de 
droguri în aer liber dispăruseră, dar femei în fuste lungi cât o 
batistă se sprijineau de maşini şi se uitau după clienţi. In faţa 
barurilor luminate feeric se îngrămădeau bărbaţi care beau 
whisky direct din sticlă. 

Se învârti pe străzi care se îngustaseră şi mai mult din cauza 
şirurilor de maşini parcate pe ambele părţi, berline americane 
vechi cu geamuri fumurii şi cu stickere „FARA FRICA” lipite pe 
parbriz. În cele din urmă găsi adresa pe care i-o dăduse Khadri. 
În timp ce parca, observă că Exley se oprise la o stradă în spate. 
Nu prea ştia ce să facă. Ar fi trebuit să treacă pe lângă el şi să 
parcheze mai departe, în faţă. Eroarea ei îi aminti că ea nu mai 
fusese de mult „pe teren”. Nu avea ce să caute aici. 

Dar o lăsase să vină şi trebuia să aibă grijă de ea, o problemă 
în plus. Închise ochii şi se gândi la promisiunea ei. „Când 
terminăm ce avem de făcut”. Dacă vor scăpa cu viaţă în noaptea 
asta, vor căuta o cameră liniştită şi vor face dragoste până când 
se vor sătura. Adică mult timp. 

Se înfioră şi începu să tuşească, un gâlgâit aspru, din adâncul 
plămânilor. Probabil că era obosit: avea senzaţia că nu mai 
dormise de trei zile. Undeva prin New Jersey îl mai apucase şi o 
migrenă urâtă. Doar adrenalina o să-l mai ajute să continue. 

Deschise uşa, tuşi din nou şi scuipă flegma pe asfalt. 
Renunţase să mai ghicească ce plănuia Khaadri. Oricum, în 
noaptea asta jocurile lui vor lua sfârşit. Se uită în jur. Strada era 
pustie. Se dădu jos din Ranger şi se îndreptă spre clădire, păşind 
cu greutate. 

Blocul era vechi şi cenuşiu, iar zidurile lui din cărămidă erau 
pline de graffitti indescifrabile. Uşa se afla într-un intrând, 
neagră, cu o ferestruică în formă de hublou şi geam armat cu 
sârmă. Mânerul rotund se răsuci uşor, prea uşor, de parcă 
broasca fusese forţată. Wells intră şi văzu un coridor îngust 


luminat slab de tuburi pâlpâitoare cu neon. 

— Jalal. 

În capul scării strâmte stătea un bărbat pe care nu-l cunoştea. 
Avea o ţigară în gură şi un pistol pe genunchi. 

— Nam. 

— Vino. 

Fără vreun alt cuvânt, bărbatul se ridică, se întoarse şi o luă 
înainte. 

Wells lăsă uşa să se închidă în urma lui şi urcă. 

* 

Exley aştepta în minivan, luptându-se cu impulsul de a da 
buzna în clădire şi de a bate la toate uşile până îl găsea pe Wells. 
Acoperise ceasul digital de pe bord ca să nu-l mai vadă cum 
măsoară timpul chinuitor de încet. Nu-şi amintea să mai fi fost 
atât de plictisită şi în acelaşi timp atât de îngrijorată. Wells 
intrase cam la miezul nopţii. Trecuseră patru ore şi nu primise 
niciun semn de la el. De la oricine. Clădirea era tăcută. Unde 
eşti? se tot întreba. Ce faci? Nu mai suporta să aştepte. Încă o 
oră? Până în zori? Poate că ar fi trebuit să intre până acum, dar 
nu voia să-i compromită acoperirea la care lucrase atâţia ani. 

Ce bine ar fi fost dacă Agenţia nu-l izola pe Wells. Dacă Wells 
ar fi reuşit să-l convingă pe Duto de valoarea lui. Dacă n-ar fi 
dispărut atâta vreme. Ar fi trebuit să-i pună un microfon. Ar fi 
trebuit să aducă aici o armată de agenţi FBI şi de poliţişti. Dar 
nimic n-ar fi micşorat riscul. Acum se afla de partea cealaltă, într- 
un loc unde nimeni nu putea ajunge rapid pentru a interveni 
eficient. Khadri sau oricine se afla acolo avea tot timpul să-i pună 
arma la tâmplă şi să apese pe trăgaci. Toată poliţia din lume n-ar 
fi putut să-l ajute dacă aşa stăteau lucrurile. Wells nu avea 
nevoie de Duto şi de ceilalţi războinici de hârtie de la Langley. Nu 
era de mirare că se bizuia doar pe sine însuşi. 

Exley îşi ridică privirea şi văzu cum trece pe lângă ea un 
Lincoln Town Car. Lincolnul se opri în faţa clădirii, paralel cu 
maşinile deja parcate, cu farurile aprinse. | se tăie răsuflarea. 
Portiera se deschise şi văzu un bărbat într-un sacou albastru - o 
apariţie neaşteptată în zonă, mai ales la ora asta - care cobori, 
se uită în jur şi intră în clădire. 

* 

Apartamentul 3C era mic şi neîngrijit, un apartament-vagon cu 

un living fără ferestre şi un dormitor minuscul care dădea spre 


curtea interioară. Tapetul portocaliu era mucegăit şi scorojit, iar 
frigiderul huruia enervant. Pe o măsuţă şchioapă era un televizor 
pe care mergea fără sunet un DVD despre hajj, pelerinajul la 
Mecca. Dar până şi credincioşii din jurul lui Wells se plictisiseră 
să-l tot vadă. 

Wells stătea pe o canapea desfundată din living, îi 
încrucişaseră mâinile în poală şi-i puseseră cătuşe. Oboseala îl 
copleşise şi dormise puţin după ce-l legaseră, dar tresărise şi se 
trezise, amintindu-şi de Exley care îl aştepta jos, pe stradă. Acum 
nu mai vorbea şi îşi păstra energia pentru Khadri. Bărbaţilor din 
jurul lui puţin le păsa. Erau şapte, dar numai doi se prezentaseră. 
Ghazi era cel mai în vârstă şi părea şi cel mai important. Era bine 
legat, cu barba tunsă scurt şi avea cearcăne. Cel care-l aşteptase 
pe Wells se numea Abu Rashid - tatăl lui Rashid. Fuma ţigară 
după ţigară şi arunca scrumul pe jos. Lăsa ţigara din gură doar ca 
să scuipe în chiuvetă. De fapt toţi şapte fumau şi aerul din 
cameră era urât mirositor şi greu, iar Wells tuşea din ce în ce mai 
tare. Îşi dorea să deschidă cineva un geam. 

Cu excepţia lui Ghazi, cei şapte nu păreau profesionişti, şi 
Wells îşi dăduse seama imediat. Toţi la un loc nu aveau nici o 
miime din profesionalismul lui Sami sau al lui Qais. Doar trei 
aveau pistoale: Ghazi, Abu Rashid şi un arab cu pielea mai 
închisă şi cu o barbă lungă, care nu se prezentase. Dar foarte 
important era că Abu Rashid nu-i găsise cuțitul pentru că nu-i 
controlase picioarele. 

Wells nu intenţiona să acţioneze. Nu încă. Nu înainte de 
venirea lui Khadri. 

— Vrei apă? îl întrebă Ghazi. 

— Te rog, spuse Wells. 

Ghazi se uită la el, îngrijorat: 

— Te simţi bine? Nu arăţi prea grozav. 

— Mi-ar prinde bine un pui de somn, spuse Wells. 

Bău apa oferită de Ghazi şi închise ochii, ştergând lumina 
chioară din cameră. In jurul lui bărbaţii vorbeau încet în arabă 
despre campionatul mondial de fotbal. O oră dezbătuseră doar 
viitorul echipei lordaniei. 

— Când vine Khadri? 

— Curând, prietene, curând. 

Şi chiar atunci Wells auzi paşi pe scară. 

* 


Khadri făcu un singur pas în apartament şi închise uşa. Purta o 
mască chirurgicală care-i acoperea nasul şi gura. 

— Jalal. 

— Omar, prietene. Salaam alaikum. 

Wells încercă să se ridice. Fu traversat de un val de ameţeală. 
De ce poartă mască? se întrebă. 

— Nu te ridica, spuse Khadri. Economiseşte-ţi energia. 

Wells reuşi să se ridice, dar începu să tuşească violent. 

— Îmi pare rău de Qais şi Sami... 

— Nu-i nimic, ai venit aici şi doar asta contează. Ai adus 
pachetul? 

— Da, e aici. 

Îi arătă geanta diplomat de pe dulapul de bucătărie. Khadri 
zâmbi: 

— Ştiam că nu te vor opri la frontieră. Khadri tastă cifrul şi 
broasca se deschise. Uite marele tău secret. Poţi să-l vezi cu ochii 
tăi, spuse Khadri. 

Khadri împinse geanta şi ea alunecă spre Wells pe podeaua 
găurită din lemn a livingului. Secretul meu nu e aici, îşi spuse 
Wells. Secretul meu stă într-un minivan verde, pe stradă. 

Wells se aşeză din nou pe canapea şi încercă să deschidă 
geanta. 

— Ghazi, vrei să-mi scoţi cătuşele, te rog? spuse el pe un ton 
cât mai firesc. Nu pot s-o deschid aşa. 

Ghazi se uită la Khadri. După câteva clipe primi încuviințarea şi 
îi scoase lui Wells cătuşele. 

Wells deschise geanta. Înăuntru nu era nimic. Pipăi pereţii 
interiori, căutând un fund dublu. Nu găsi nimic. Până la urmă 
fusese folosit drept simplă momeală. 

Clătină din cap, istovit: 

— Nu înţeleg, spuse el. Cine e curierul? Unde este coletul? 

Khadri îl arătă cu degetul pe Wells: 

— Tu eşti. 

— Dar... 

Tuşi din nou. Se uită iar la masca lui Khadri. Şi înţelese în 
sfârşit. 

— Sunt contaminat. 

Rostise cuvintele încet, de parcă erau notele finale ale unei 
simfonii care durase prea mult. 

Zâmbetul lui Khadri era singurul răspuns de care avea nevoie. 


Începu să se gândească la opţiuni. Antraxul nu se transmitea de 
la om la om. Variola avea o perioadă de incubație mai lungă. 

— Ciumă, nu-i aşa? zise el pe un ton liniştit, ca şi cum 
întrebarea avea un caracter pur teoretic. 

— Bravo, Jalal! 

O clipă, doar o singură clipă, Wells simţi cum îl copleşeşte 
panica. Aproape că vedea cum plămânii i se umplu cu sânge, 
simţea cum pielea îi arde pe dinăuntru. O agonie de neînchipuit. 
Dar rămase perfect nemişcat şi aşteptă să-i treacă frica: singura 
lui speranţă de a-l învinge pe Khadri era să-şi păstreze calmul. 
Panica se retrase şi, când începu să vorbească, vocea lui era din 
nou sigură: 

— Dar de ce aşa? De ce nu m-ai lăsat să aduc bacteriile? 

— Ce să fac cu o fiolă de ciumă? Nu sunt biolog. Şi ciuma este 
un germen sensibil, cel puţin în afara corpului omenesc. Aşa mi-a 
spus Tarik. 

— Credeam că Tarik e neuropsiholog. 

— E specialist în biologie moleculară şi încă unul foarte bun. 
Deşi are nişte probleme personale. Wells nu putea fi sigur, dari 
se părea că sub masca lui Khadri apăruse un zâmbet. A spus că 
dacă te infectează pe tine, e sigur că poate să declanşeze o 
epidemie. 

Pe Wells îl scutură un nou acces de tuse. 

— Cred că avea dreptate, spuse Khadri. 

Wells se uită în jur: 

— Şapte oameni. Unde o să-i trimiţi? 

Khadri căzu pe gânduri: 

— Cred că acum pot să-ţi spun şi ţie, Jalal. Pe patru dintre ei îi 
trimit aici, în oraş, mai ales în staţiile de metrou. Times Square, 
Grand Central. Pe ceilalţi trei la Washington, Los Angeles, 
Chicago. Vor călători mult cu avionul. Şapte martiri. Opt, cu tine. 
Şeicul va fi încântat. 

Şapte oameni care vor tuşi, împrăştiind norişori de bacterii de 
ciumă în vagoanele metroului. În Boeing-urile 767 şi în Airbus- 
urile 320. In magazinele universale şi în holurile zgărie-norilor. 
Câţi oameni vor reuşi să contamineze până vor muri? Mii? Zeci 
de mii? 

— Ce idee strălucită, Omar! Fără să vrea, Wells era 
impresionat de acest plan îndrăzneţ. Apoi îşi aminti: Dar... ciuma 
nu se tratează cu antibiotice? 


— Nam. Dacă este diagnosticată la timp. Dar în trei zile 
compatrioţii tăi vor avea o nouă problemă pe cap, nu numai 
ciuma. Şi oricum, bacteriile se răspândesc foarte rapid. Aşa cum 
poţi vedea tu însuţi, mai bine decât oricine. Spitalele vor fi pline 
înainte ca americanii să înţeleagă ce-am făcut. 

— Un alt atac? 

Acum era sigur că vede zâmbetul lui Khadri. Are chef de vorbă, 
îşi spuse Wells. Vorbeşte cu un muribund. 

— Antrax? gândi Wells cu voce tare. Variolă? 

— Jalal, iartă-mă că trebuie să-ţi spun, dar nu mai judeci 
limpede. De ce să pun la cale un atac biologic ca să maschez alt 
atac biologic? 

— Atunci e o bombă. Ca la L.A. 

— Nu tocmai. Bomba asta e deosebită. 

Febra lui Wells crescuse. Îşi şterse fruntea de broboanele de 
sudoare. 

— O bombă murdară? 

Deci până la urmă Agenţia avea dreptate. 

— Eu îi spun „Galbenul”. 

— Galbenul? _ 

— Ţi-ar fi plăcut mult, Jalal, dacă-l vedeai. Imi pare rău, dar nu 
mai ai când să-l vezi pe Galben. 

Wells se întrebă dacă ar putea să-şi scoată cuțitul, să 
traverseze încăperea şi să-i taie beregata lui Khadri înainte să fie 
oprit. N-ar fi putut. Între ei erau şapte bărbaţi. Şi faptul că-l 
omora acum pe Khadri nu mai avea nicio importanţă. Ceilalţi 
ştiau în mod sigur unde e ascunsă bomba murdară. Wells ar fi 
vrut să-şi taie lui însuşi gâtul ca să nu împrăştie boala, dar nu 
avea niciun rost. Tuşea în camera asta de ore întregi. li infectase 
deja pe ceilalţi. 

— Poţi să-mi spui şi mie ceva, Jalal? îl întrebă Khadri din 
spatele măştii. Acum, când vei deveni martir. Spune-mi adevărul. 
Eşti de-ai noştri? 

Wells nu ezită nicio clipă: 

— Nam. Trup şi suflet. A/lahu Akbar. 

— Allahu Akbar, jalal. Ne vom revedea. În Paradis. 

Şi Khadri plecă. 

* 

Exley bătea darabana pe volan şi asculta la radio aceleaşi ştiri 

răsuflate pe care WEBS le repetase toată noaptea. Lincolnul era 


acolo de cincisprezece minute. Voia cu disperare să intre în 
clădire, dar se stăpânea. Wells va ieşi curând, nu se poate să nu 
iasă, se gândi ea. 

Uşa blocului se deschise şi bărbatul cu sacou albastru păşi pe 
trotuar. Singur. Se urcă în Lincoln şi porni maşina încet. intuiţia ei 
nu făcea doi bani. Închise radioul şi cântări opţiunile. Îi promisese 
lui Wells că va chema cavaleria dacă apar probleme. Trebuia să 
plece de la ipoteza că Wells avea probleme, era probabil 
prizonier şi bărbatul în sacou albastru venise să-l interogheze. 

Dar nu ştia în ce apartament se află. Dacă ar anunţa Agenţia, 
JTTF va înconjura clădirea şi vor începe să spargă uşi până dau 
de el. Agenţii Al Qaeda îşi vor da seama că au fost descoperiţi şi-l 
vor lichida pe Wells instantaneu. Nu. Va intra în clădire şi va 
căuta singură apartamentul. Apoi va vedea ce poate face. 

Căută în compartimentul de la bord şi scoase pistolul şi 
amortizorul pe care i le dăduse Wells. Strânse pistolul cu ambele 
mâini. Era o nebunie. Nici măcar nu ştia câţi oameni sunt acolo. 
Ce vor face copiii ei dacă rămân fără mamă? Va intra într-un 
apartament plin cu terorişti. Probabil că-şi pierduse minţile... 

Cu toate acestea începuse deja să înşurubeze amortizorul pe 
teava pistolului. Fie că înnebunise, fie că mai era în toate minţile, 
nu putea să-l lase să moară acolo. Va afla unde îl ţin. Şi pe urmă, 
spuse vocea aceea piţigăiată din mintea ei, cea pe care o 
detesta, pe urmă ce-o să faci? A 

Nu luă în seamă vocea şi fixă amortizorul. li va lăsa un mesaj 
lui Shafer la birou şi-i va explica ce s-a întâmplat şi unde se află. 
Îşi verifica mesageria vocală imediat ce se trezea. În cel mai rău 
caz, JITF va pierde doar trei ore. Oricum Al Qaeda nu va ataca 
acum, când străzile erau pustii. Indiferent ce puneau la cale, 
aveau să acţioneze după ce se făcea ziuă. 

Incercă să-şi bage pistolul la centură, sub cordon. Nu intra, era 
prea mare. Deşurubă amortizorul şi încercă din nou. Tot nu 
mergea. Un semn cert că nu era făcută pentru asta. Dar 
frustrarea o făcea să vrea cu şi mai multă înverşunare să le 
demonstreze tuturor că se înşelau. Şi lui Duto. Şi lui Khadri. Şi lui 
Shafer. Chiar şi lui Wells. Credeau cu toţii că războiul lor e prea 
important ca s-o lase şi pe ea să participe la luptă. 

Işi deşertă pe scaunul maşinii şi pe covoraşele murdare de pe 
jos geanta cu tot ce era în ea, deşeurile vieţii ei: rujul, 
portmoneul, telefonul, ciocolata Luna (cu vitamine destinate 


femeilor), oglinda, un pachet de Kleenex vechi... Ce bine că-şi 
adusese o geantă mai mare, neagră, de piele. Inşurubă iar 
amortizorul. Armă pistolul. Puse arma şi cheile de la maşină în 
geantă şi mătură restul lucrurilor sub scaun. Dacă o prindeau şi 
pe ea, era mai bine să nu aibă acte de identitate, mai ales 
legitimaţia de la CIA. Il sună pe Shafer şi-i lăsă mesajul. 

Apoi, înainte să se răzgândească sau să poată acţiona mai 
raţional, ieşi din maşină pe strada întunecată. 

* 


Wells simțea cum i se multiplică bacteriile în corp. Făcea 
eforturi să-şi păstreze energia şi încă mai credea că s-ar vindeca 
dacă i s-ar administra antibioticele necesare. Nu avea 
temperatură prea mare. Nu scuipa sânge. Dar dacă nu lua 
antibiotice în câteva ore, totul era în zadar. Dacă Exley sau 
poliţia nu apăreau la timp, va pune mâna pe cuţit şi va omori câţi 
oameni va putea. Se vor auzi ţipete şi vecinii vor chema poliţia şi, 
dacă va supravieţui până atunci, le va spune ce s-a întâmplat. 

Exley... Spera că-i va chema pe profesionişti. Spera să fie mai 
inteligentă decât el. Nu putea să dea vina pe şeful cel mare din 
cer pentru câte i se întâmplau. Doar el era de vină, el şi orgoliul 
lui blestemat. Cu ce se mai mândrea acum, când era pe buza 
prăpastiei? E drept, dacă Duto nu l-ar fi scos din sărite în 
asemenea hal în aprilie... Dacă l-ar fi ucis pe Khadri la Atlanta... 
Dacă şi iar dacă. 

lpotezele nu mai aveau nicio valoare acum. Avea să moară în 
apartamentul ăsta murdar. lar bacteriile din sângele lui erau 
dovada că nici el, nici Agenţia nu reuşise să intre în mintea 
duşmanului comun. Nu reuşise să câştige încrederea lui Khadri şi 
acum era prea târziu. Intrebarea pe care i-o pusese la plecare 
demonstra că bănuia, sau pur şi simplu se întreba dacă Wells 
lucra pentru Agenţie. II folosise pe Wells drept curier şi, ca o 
ultimă ironie, în final îi răsucise cuțitul în rană. Poţi muri pentru 
noi, dar nu vei fi niciodată unul dintre noi. Lui Wells nu-i 
plăcuseră niciodată ironiile, hrana preferată a celor care se 
credeau intelectuali. In clipa asta ironiile îi cădeau şi mai greu la 
stomac. 

Nu-i nimic. Mai avea cuțitul. Nu-ţi lua cuțitul dacă te aşteaptă 
cu pistoalele, aşa spuneau puşcaşii marini. Dar spera să se 
descurce. Era mai rapid decât amatorii ăştia şi acum nu mai avea 
cătuşe. Aşa cum se aşteptase, Ghazi nu se deranjase să-i pună 


iar cătuşele după plecarea lui Khadri. Mai era şi Exley. Totul 
depinde de care parte a armei te afli. Mama şi tatăl lui care se 
odihnesc în mormintele de la Hamilton. Îi era tare dor de ei, dar 
nu era încă pregătit să li se alăture. Işi frecă încheieturile 
mâinilor. Era nerăbdător să apuce cuțitul, dar trebuia să mai 
aştepte puţin. Se uită la ceas. Era aproape 5 dimineaţa. Noaptea 
se sfârşise. Se hotărî s-o aştepte pe Exley până la răsăritul 
soarelui. Apoi va începe să taie în stânga şi-n dreapta, fără nicio 
urmă de ironie. 
* 

Exley intră în clădire şi se uită la palierul prost luminat de la 
primul etaj. Pe braţul stâng îi atârna geanta. Tinea fermoarul 
deschis, ca să-şi poată scoate pistolul cât mai uşor, dar nu putea 
fi la fel de iute ca un adversar care ar fi avut arma în toc. Işi 
aminti ce-i spusese Wells la Kenilworth, care rămăsese atât de 
departe în trecut acum: Taci şi tragi. O să-ţi dai seama când. 

Ochii i se obişnuiseră cu semiintunericul şi văzu un gândac 
care alerga de-a lungul coridorului. Porni după el, fără să se uite 
la scară. Mergea încet, încercând să reziste tentaţiei de a se 
întoarce să vadă dacă o urmărea cineva. Ea era vânătorul, nu 
vânatul. 

Din apartamentul 1F de la capătul coridorului se auzea muzică, 
dar nu foarte tare: prin uşă răzbăteau acordurile unui gospel. 
Ezită, apoi bătu uşor. lnăuntru se auziră paşi grei şi târşâiţi. 
Cineva veni până la uşă şi se opri. Exley bătu din nou. 

— Howard? şopti un glas de femeie bătrână. Tu eşti? 

— Nu, doamnă, răspunse Exley cât mai încet posibil. 

— Howard? 

— Am greşit apartamentul, doamnă, scuzaţi-mă. 

Uşa se deschise puţin, cât lungimea lanţului de siguranţă. O 
femeie de culoare, în vârstă, îmbrăcată într-un capot, se uită 
afară: avea ochii cuprinşi de cataractă pe sub ochelarii cu lentile 
groase din plastic: 

— Unde e Howard? 

— Doamnă, vă rog să mergeţi să vă culcaţi, şopti Exley, 
continuând să evalueze situaţia. Vă rog să nu ţipaţi. 

— De ce ai venit la uşa mea? 

— Caut pe cineva. 

— Pe Howard? 

— Nu, doamnă. Altcineva, un bărbat. 


— A, şi eu, spuse femeia, zâmbind larg; nu mai avea prea mulţi 
dinţi în gură. 

— Caut un bărbat care se află în clădirea asta. La etaj. Exley 
arătă cu degetul în sus. Poate l-aţi auzit când a venit aseară. Nu 
de mult timp. 

Zâmbetul se transformă într-un rânjet enervat: 

— Da, făceau mare scandal acum o oră. 

— Ştiţi la ce etaj? 

— La trei sau la doi. 

— Noapte bună, doamnă. Mulţumesc. 

— Dacă-l vezi pe Howard... 

— Îi spun. 

— Promiţi? 

— Promit. 

Uşa se închise şi Exley rămase din nou singură. 

* 


Urcă scara fără zgomot. Până acum nu-i folosiseră la nimic 
lecțiile de balet la care o obligase maică-sa să se ducă în şcoala 
primară. Mâine îi va mulţumi cum trebuie, acum îi era 
recunoscătoare. Dacă va scăpa cu viaţă din povestea asta. 
Ajunse sus şi se opri. Pe palier erau aprinse ambele tuburi de 
neon şi strălucirea lor necruțătoare ilumina pereţii galbeni şi 
murdari ai coridorului. Cineva aşteptase aici pe un scaun în 
noaptea asta. Fumase şi aşteptase. 

Tot etajul era cufundat în tăcere. Pe stradă trecu o maşină cu 
başii la maximum. Exley se lipi de perete. Apoi muzica se stinse 
treptat şi clădirea se cufundă din nou în tăcere. 

Se uită la mucurile de ţigară. Sigur, mucurile însemnau fum. Le 
mirosi puţin. Da. Miros slab de tutun care lâncezise ore întregi pe 
culoar. Înaintă lent, luându-se după miros, care era puternic şi o 
călăuzea la fel ca firimiturile de pe poteca din poveste. 

Când se întoarse să urce la etajul trei, mirosul deveni şi mai 
puternic. Işi băgă mâna în geantă şi apucă pistolul. Fără să-l 
scoată, trase piedica, apoi începu să urce cu grijă. 

* 


— JER-RYYY! JER-RYYY! 

Era o voce de femeie. Venea de pe coridor. Bătu o singură 
dată, apoi începu să lovească uşa cu pumnii, de parcă ar fi vrut s- 
o scoată din balamale: 

— Jerry, ieşi de-acolo imediat! Jerry! 


Wells o recunoscu imediat. Cum naiba îl găsise? Nu mai avea 
importanţă. Se aplecă, apropiindu-şi mâna de cuţit. Simţea cum îi 
curge adrenalina în sânge, luptându-se cu bacteriile. Ghazi îşi 
scoase pistolul şi se aplecă spre Wells. Prea aproape, se gândi 
Wells. Dar el nu ştie cât de aproape. 

— Ce-i asta? îl întrebă Ghazi în arabă. 

— Nimic. _ 

Ghazi îl lovi în cap cu pistolul, exact deasupra urechii. In capul 
lui Wells explodară chinuitor mii de stele. Mormăi şi se lăsă pe 
spate, dar continuă să-şi ţină braţele în poală. 

— E cu tine? 

— Îţi jur că nu ştiu nimic. 

— E doar o femeie, spuse Abu Rashid care se uita prin gaura 
cheii. Nu mai e nimeni cu ea. 

— Jer-ryyy! urla Exley pe coridor. Las-o pe târfa aia şi ieşi afară 
IMEDIAT, altfel chem poliţia! 

Începu iar să bată, apoi se auzi cum cade ceva pe jos. 

— E beată, i-a scăpat geanta, spuse Abu Rashid. 

— La dracu’, zise Ghazi. O americancă ţicnită. Scapă de ea. 

— Cum? 

— Habar n-am. Scapă de ea. 

* 

Un arab cu barbă deschise uşa. În spatele lui era alt bărbat, cu 
o ţigară în gură. 

— Tu nu eşti Jer-ry, spuse Exley. 

Taci şi tragi. Se aplecă să-şi ia geanta şi puse mâna pe pistol. 

— Aţi greşit apartamentul, îi spuse bărbatul. Şi încercă să 
închidă uşa. 

* 

Acum. Wells tuşi, se aplecă şi apucă cuțitul cu mâna dreaptă. 
În timp ce se ridica, îl deschise. Cu stânga îl apucă de braţ pe 
Ghazi şi încercă să împingă pistolul în jos. 

— Exley! 

Ghazi trase. Prea târziu. Glonţul nu-l nimeri pe Wells, trecu prin 
canapea şi se opri în perete. Wells înfipse stiletul în burta lui 
Ghazi şi simți cum lama intră prin stratul de grăsime şi prin 
muşchi. După ce împinse cuțitul până la prăsele, Wells îl răsuci în 
sens invers, lărgind rana şi secţionând intestinele: Ghazi începu 
să urle, lăsă pistolul să-i cadă, îşi duse mâinile la burtă şi apăsă, 
dar sângele curgea deja, negru în lumina slabă. 


* 


Când Wells a strigat-o pe Exley, bărbatul de la uşă s-a întors şi 
l-a privit un moment. Exley a auzit împuşcătura fără amortizor 
din apartament. Fără să ezite, şi-a ridicat geanta şi a apăsat pe 
trăgaciul pistolului. Glonţul a ieşit prin geantă, dar sunetul focului 
a fost atenuat de stratul de piele şi de amortizor. Bărbatul de la 
uşă a fost lovit în şold şi s-a sprijinit de uşă. 

* 


Bărbatul încercă să închidă uşa, dar Exley ridică iar pistolul cu 
tot cu geantă şi trase. De data asta glonțul nimeri în piept. 
Bărbatul se aplecă în față, cu gura lui înconjurată de barbă deasă 
ca un O mare şi păros, şi se prăvăli pe podea. Exley scoase 
pistolul din geantă ca să poată trage mai uşor în celălalt bărbat, 
cel cu ţigara în gură, dar acum şi el îşi scotea arma de la centură. 

Trase din nou şi auzi o altă împuşcătură în apartament. De 
data asta pistolul zvâcni puternic şi glonţul îl atinse pe bărbat în 
gât chiar atunci când încerca să-şi ridice mâna cu arma. Căzu şi 
el pe podea, iar ţigara îi scăpă din gură... 

„.„dar Exley îl auzi cum trage şi simţi imediat o durere 
arzătoare în piciorul stâng. Glonţul intrase deasupra genunchiului 
şi nu se mai putea ţine pe picioare. Urlă şi se aplecă în faţă, către 
apartament. Se agăţă de uşă cu mâna stângă, în timp ce 
bărbatul cădea pe jos, iar sângele îi curgea şuvoi din gât. 

„„Şi apăru un al treilea bărbat, un arab gras, desculţ, care se 
îndreptă spre cel căzut pe podea ca să-i ia pistolul. Exley uită de 
durere şi se concentra asupra grasului. Apăsă pe trăgaci când el 
tocmai încerca să pună mâna pe pistol. Dar pistolul ei greu 
zvâcni şi glonţul zbură peste capul arabului. 

Reculul o dezechilibră şi căzu, scăpând pistolul din mână. Arma 
se rostogoli pe coridor şi sări mai departe. Incepu să se târască 
după ea. Piciorul parcă îi luase foc şi urlă de durere. Grăsanul, 
acum în pragul uşii, ridică pistolul de pe jos. Exley se întoarse şi 
tocmai când începuse să-şi ridice mâinile, furioasă pe sine însăşi 
că a ajuns să capituleze atât de inutil şi ruşinos... 

„„capul grăsanului explodă şi el se prăbuşi obscen peste 
ceilalţi doi pe care-i omorâse Exley. 

Apoi Wells strigă, dar vocea lui venea de foarte departe. 

— Exley, nu intra! 

De parcă avea de ales... Coridorul începu să se învârtească din 
ce în ce mai repede, ochii i se umplură de întuneric şi îşi pierdu 


cunoştinţa. 
* 

În timp ce Ghazi se prăbuşea urlând de durere, Wells se repezi 
să ia Makarovul care-i căzuse din mână pe jos, lângă canapea. 
Inhăţă pistolul şi, când se întoarse, văzu doi bărbaţi gata să-l 
împuşte. Trase cu mâna dreaptă şi-l nimeri pe unul dintre ei în 
piept, sfârtecându-i inima. Pe cămaşa lui înflori o pată de sânge. 

Bărbatul mugi şi se rostogoli înainte, cu picioarele tremurând 
violent, apoi muri. 

Celălalt bărbat, un pakistanez slăbuţ care nu scosese nicio 
vorbă toată noaptea, se uită la Wells şi ţâşni spre el. Era atât de 
aproape, încât Wells putea să-i vadă vasele fine de sânge din 
ochi şi să-i simtă răsuflarea fierbinte şi disperată. Pakistanezul 
apucă Makarovul cu ambele mâini. Wells îl lovi cu stânga în 
bărbie, apoi îl apucă de gâtul subţire. Pakistanezul uită de armă: 
se lupta să răsufle şi trăgea neputincios de mâna lui Wells. 
Deschise gura ca un peşte pe uscat şi încercă să tragă aer în 
piept. Acum Wells putea să-şi mişte mâna dreaptă şi să 
folosească pistolul lui Ghazi. Băgă ţeava în gura pakistanezului şi 
mai văzu doar ochii lui mari în timp ce glonţul îi zbura creierii. 

Wells se întoarse spre uşă, unde erau cei doi căzuţi pe podea, 
unul peste altul, iar al treilea încerca să apuce arma lui Abu 
Rashid. Nu mai avea timp decât pentru un singur foc. Tinti spre 
corpul masiv în timp ce bărbatul se ridica. Apăsă pe trăgaci. 

Bărbatul se prăbuşi. Un foc, un om. 

— Exley! urlă el. Nu intra! 

* 

Totul se terminase foarte repede. În cameră era linişte, iar 
podeaua era plină de sânge şi de resturi de creier. Ghazi încă 
gemea, dar mult mai slab. Wells ştia că va muri în câteva minute. 
Ceilalţi cinci muriseră deja. Nu-l vedea pe cel de-al şaptelea, 
studentul saudit care se lăudase mai devreme că citise Mein 
Kampf. În schimb îl auzea în dormitor cum implora în arabă: „vă 
rog...” 

— Vino aici, spuse Wells. 

Simţea cum îi scade adrenalina şi cum încep din nou să colcăie 
bacteriile de ciumă. Studentul saudit apăru în pragul uşii cu 
mâinile ridicate. 

— Culcă-te pe jos, şi Wells îi arătă un colţ al camerei. Pune-ţi 
mâinile la ceafă. 


— Vă rog, zise studentul, plângând în hohote. 

— Pe jos. 

Studentul saudit se întinse pe burtă, cu mâinile la ceafă. Wells 
se chinui să se ridice în picioare şi se apropie de tânăr. Era 
nerăbdător să apese pe trăgaci. Individul chiar merita să moară. 
Ridică Makarovul şi ţinti. 

Nu face asta, îşi spuse. Mai păstrează ceva din tine însuţi. 
Ucisese cu sânge rece mulţi oameni, dar niciodată aşa. Niciodată 
după ce se predaseră. Cobori arma şi se smulse din abis. 

Auzi oftatul slab al lui Exley pe culoar. Vecinii începeau să iasă. 
Acum trebuia să acţioneze. Luă cătuşele şi prinse mâinile 
studentului de caloriferul din colţul camerei. 

* 

Wells trecu peste trupurile de lângă uşă şi ieşi pe coridor. 
Parcă ar fi traversat Styxul. Exley zăcea acolo, palidă şi tăcută, 
cu ochii închişi, cu piciorul stâng plin de sânge. Wells îi rupse 
cămaşa şi-i legă rana ca să oprească hemoragia. Ochii ei se 
deschiseră puţin. 

— Jennifer. Jenny. 

Ea gemu încet. Se aplecă s-o îmbrăţişeze. Avea pielea rece. 

— E în ordine, spuse, sperând să aibă dreptate. 

Il zgudui un acces de tuse şi îşi întoarse faţa de la ea. Dar o 
infectase deja atunci când o sărutase la Kenilworth. 

— Am reuşit, Jenny. 

— Numai tu îmi zici Jenny, şopti ea. De ce? 

— Ei nu te cunosc aşa de bine ca mine. O mângâie. Trebuie să 
plec. 

— Khadri? 

— Promite-mi că rezişti. 

Ea dădu din cap aproape imperceptibil. 

— Promite-mi, zise Wells. 

— Îţi promit. 

* 

Wells numără gloanţele care mai erau în pistolul lui Ghazi. 
Şase. De-ajuns. Nu mai trebuia să omoare decât un singur om. 
Băgă încărcătorul la loc şi îşi puse pistolul în haină. 

Dacă le-ar spune vecinilor despre ciumă ar crea panică. Vor 
primi antibiotice la timp. O să cheme poliția când ajunge la 
maşină. Sirenele se auzeau deja prin pereții subțiri ai clădirii. 
Cobori cât de repede îi permiteau plămânii infectați. 


18 


Strada era pustie şi începea să se crape de ziuă. Sirenele 
maşinilor de poliţie se auzeau mai tare. Acum erau la cel mult un 
kilometru. La orele dimineţii Departamentul de Poliţie din New 
York cu cei treizeci şi cinci de mii de poliţişti ai săi nu funcţiona 
încă la capacitatea maximă. Wells se înfioră în aerul rece al nopţii 
şi se târî până la Ranger. 

Ajuns în camionetă, căută în geanta de voiaj, scoase o cămaşă 
curată şi trusa de prim-ajutor. Işi trase cămaşa peste cap. Apoi 
găsi flaconul de Cipro şi îşi aruncă în gură patru, cinci, şase 
pastile albe mari. Le înghiţi fără apă şi stătu puţin aşa, cu 
spinarea dreaptă. Cipro era un antibiotic puternic, cu spectru 
larg. Wells nu era sigur că avea efect împotriva ciumei, dar spera 
că îşi asigurase o marjă de acţiune de câteva ore. Pe urmă 
trebuia să ajungă la un spital. 

Işi aminti de emisiunea „Preţul corect” pe care-o urmărea când 
era copil şi cum Bob Barker le spunea concurenţilor că trebuie să 
ghicească preţul premiului cât mai corect posibil, dar să nu 
spună o sumă prea mare. „Cine ajunge mai aproape fără să 
exagereze”, repeta Barker. Wells avea impresia că participa la un 
concurs asemănător, iar celălalt concurent era ciuma. Cât mai 
departe, dar să nu exagereze. 

Wells răsuci cheia în contact şi porni motorul. La primul 
semafor făcu la dreapta, spre sud, apoi iar la dreapta, spre vest. 
Spre Manhattan. Khadri va detona Galbenul, bomba murdară sau 
ce naiba era, imediat ce va afla despre moartea oamenilor lui. 
Adică foarte curând. Ştirea despre măcelul din apartamentul 3C 
va circula pe toate posturile de radio şi televiziune. 

* 


Traversă podul Willis şi intră în Manhattan. Soarele răsărea în 
oglinda retrovizoare. Era timpul să cheme cavaleria. Scoase 
telefonul şi formă 911. Auzi un bip. Bateria era aproape 
descărcată. 

— Nouă unu unu, urgente. 

— Pe strada 46 din Bronx a avut loc un schimb de focuri. 


Auzea cum lucrează operatoarea pe consolă: 

— Da, domnule. Unităţile de urgenţă au ajuns la faţa locului. 

— Aveţi grijă să poarte costume de protecţie împotriva armelor 
biologice. Apartamentul este contaminat cu ciumă. 

— Ciumă? 

— Da. 

— Domnule, sunteţi sigur... 

— Da. 

Şi Wells închise. 

Habar n-avea cum să dea de Shafer sau de Duto, dar nu uitase 
numărul de telefon al Biroului de Criză de la Langley care putea fi 
apelat 24 de ore din 24. Îl formă. Telefonul sună o singură dată şi 
răspunse un bărbat. 

— Centrala. 

Era o formulă stranie, un obicei aproape la fel de vechi ca 
Agenţia. 

— La telefon John Wells. 

— Cum pot să vă fiu de folos, domnule Wells? 

— Vreau să vorbesc cu Vinny Duto. 

Telefonul emise alt bip. 

— Nu lucrează nimeni aici cu numele acesta, spuse bărbatul cu 
siguranţă în glas. Sunteţi sigur că nu aţi greşit numărul? 

Wells lovi enervat volanul. Bineînţeles că tipul nu voia să-i facă 
legătura. Habar n-avea cine e Wells. Şi Wells nu mai primise 
codurile de urgenţă folosite de agenţi ca să-şi dovedească 
identitatea în asemenea cazuri. 

Tuşi puternic şi scuipă pe scaunul pasagerului. Flegma era tot 
cenuşie. Dacă începea să scuipe sânge, nici Cipro nu-l mai putea 
ajuta. 

— Alo? Alo? 

Bărbatul închise. Wells formă din nou numărul. 

— Centrala. 

— Te rog, fă-mi legătura cu Duto. Sau cu Ellis Shafer. 

Bărbatul ezită. Numele lui Duto era public, dar nu şi al lui 
Shafer. 

— Cum vă numiţi? 

— John Wells. Sunt agent. EPl-ul meu e Red Sox. 

— Îmi pare rău, domnule Wells. Nu am cum să verific EPl-ul, 
indiferent ce înseamnă asta. Dacă vreţi să-mi spuneţi altceva, vă 
ascult. 


— Uite ce-i, nu ştiu codurile curente, dar trebuie să ai 
încredere în mine. 

— Domnule Wells, veţi primi un telefon de la noi. Puteţi fi sunat 
la acest număr? 

— Nu, mi se descarcă bateria. 

— Domnule Wells... 

— Spune-le să dea un BOLO - un ordin de urmărire - pe 
numele Galbenul. 

— Galbenul şi mai cum? 

— E o bombă murdară, spuse Wells. 

Vedea ca prin ceaţă şi simţea cum i se scurge energia din corp. 
În el se dădea o luptă pe viaţă şi moarte între Cipro şi ciumă, iar 
ciuma se ţinea tare. Sau mai mult decât atât. 

— Ştiu că e greu de crezut, dar asta-i tot ce am aflat. Galbenul. 
Şi mai e un bărbat din Montreal, Tarik, un biolog care s-a 
autocontaminat cu ciumă... 

— Mulţumesc, domnule Wells. Veţi fi sunat imediat. 

Clic. Wells se uită la afişaj: bateria se descărnase complet. 
Acum, chiar dacă individul trimitea mesajul lui în sus pe scara 
ierarhică, nu mai puteau să-l localizeze. O vreme trebuia să se 
descurce singur. 

* 

În drum spre casă, Khadri se opri să mănânce o friptură cu ouă 
la un restaurant non-stop de pe Webster Avenue. Îi era o foame 
de lup. Abia aştepta ca oamenii lui să înceapă călătoriile în 
dimineața asta. Nimic nu mai putea opri acum acțiunea. 

Tocmai intrase cu maşina în garajul lui Ghazi când auzi primele 
ştiri ale zilei: „Şi iată o ştire de ultimă oră de la postul 
dumneavoastră de radio preferat, 1010 WINS: într-un bloc de pe 
strada 146 din Bronx a avut loc un schimb de focuri. Poliția a 
format un cordon în jurul zonei şi vecinii au declarat că cel puţin 
doi oameni au fost scoşi din clădire pe targă. Rămâneţi cu noi, 
vom reveni cu detalii imediat ce aflăm mai multe despre acest 
incident important.” 

Khadri clătină uşor din cap, apoi începu să-l clatine din ce în ce 
mai repede până când simţi că i se tulbură mintea şi se opri: 
„Nu”, spuse el încet, „Nu”. Se lăsă pe spate şi începu să inspire 
adânc, încercând să se calmeze. Cum putuse să fie atât de idiot? 
Ce făcuse americanul acolo, în apartament? 

Trebuia să plece de la ipoteza cea mai rea, şi anume că Wells îi 


omorâse toţi oamenii şi apoi chemase poliţia. După atâţia ani, 
Wells îl păcălise şi-i dăduse toate planurile peste cap. Ciuma va 
rămâne în apartament. Khadri îşi blestemă orgoliul prostesc. Şi 
John Wells, necredinciosul blestemat. Allah îl va trimite în gheena 
cea mai arzătoare şi Khadri merita să i se alăture pentru că 
pierduse o asemenea ocazie... 

Dar nu era vorba numai despre ciumă, se gândi el. Galbenul 
era înregistrat pe numele lui Ghazi. Poliţia o să-l găsească 
imediat ce o să-l identifice pe Ghazi. Trebuie să detoneze bomba 
în dimineaţa asta, înainte ca poliţia să ia măsuri. Se uită la ceasul 
digital de pe bordul Lincolnului: 6.29. Până acum Khadri nu-şi 
imaginase că va trebui să devină şi el martir. Avea de gând să 
lase Galbenul într-un garaj din apropierea locului vizat şi să fie 
deja în Mexic când bomba explodează. Dar acum nu-şi mai putea 
permite aşa ceva. Trebuia s-o detoneze cu mâna lui. 

La gândul acesta, stomacul lui Khadri se strânse. Incercă să nu 
se mai gândească la moarte. Le promisese altora Paradisul şi 
acum venise clipa să afle dacă dincolo îl aştepta Allah. Cu acest 
gând în minte, Khadri se dădu jos din Lincoln. 

* 


La Langley mesajul lui Wells ajunsese la Joe Swygert, şeful 
turei de noapte de la Biroul de Criză. Mesajul îl tulbură pe 
Swygert: cel care sunase cunoştea procedurile, dar nu şi codurile 
în vigoare. lar informaţiile transmise nu aveau sens, se gândi 
Swygert. Lista zilnică a alertelor privitoare la atacurile cele mai 
periculoase nu conţinea şi un indicativ „galben”. 

Mai citi o dată mesajul şi oftă. Biroul de criză primea asemenea 
telefoane de câteva ori pe an de la nebuni care aflau într-un fel 
sau altul numărul acesta, îl căută pe John Wells în lista secretă de 
Nivelul III, dar nu-l găsi. Ştia însă că absenţa numelui nu însemna 
nimic. Listele secrete nu se opreau la Nivelul III. 

Swygert se uită la ceas: 6:32. În ultimii trei ani nu-l trezise pe 
Duto din somn decât de două ori: o dată când Farouk îi spusese 
lui Saul despre bomba murdară şi a doua oară când un agent 
murise într-un accident de maşină dubios la Beijing, după ce se 
întâlnise cu o cârtiţă infiltrată la nivel înalt în guvernul chinez. 
Swygert nu avea de gând să-l cheme pe Duto sau pe Shafer dacă 
nu mai primea şi alte mesaje. 

x 


Khadri îşi croia drum prin Bronx pe Major Deegan. Traficul 


începuse deja să se aglomereze, camionetele livrau legume 
pentru rafturile băcăniilor şi pe lângă el treceau camioane de la 
MacDonald's cu Big Mac-uri gigantice. Khadri conducea cu grijă. 
Îşi propusese să ajungă la ţintă pe la opt. lar fi plăcut să aibă mai 
mult timp la dispoziţie şi să se asigure că zgârie-norii din centru 
se umpluseră de angajaţi, dar nu mai putea aştepta. Plătise deja 
un preţ prea usturător pentru orgoliul lui. Prefera să lovească mai 
devreme decât să fie prins şi să rateze şi ocazia asta. 
* 


La 7.03, Wells îşi parcă maşina în Manhattan, într-o zonă de pe 
strada 44 rezervată taxiurilor, foarte aproape de Eleventh 
Avenue. Nu băgă în seamă claxoanele taximetriştilor în timp ce 
se spăla pe mâini şi pe faţă cu ultima sticlă de apă pe care o 
cumpărase cu o seară înainte. li era greață, se simţea slăbit şi 
tuşea mult mai des acum. În curând avea nevoie de antibiotice 
administrate intravenos, mult mai puternice decât Cipro, dacă 
voia să aibă o cât de mică şansă de supravieţuire. 

„Hei, or să-ţi ridice o statuie”, îşi zise Wells. Se întrebă dacă-l 
va mai vedea vreodată pe Evan. Probabil că nu. Dar nici alţi taţi 
şi nici alte mame nu-şi vor mai vedea fiii dacă nu-l prinde azi pe 
Khadri. „Ai grijă de el, Doamne”, şopti Wells. „Orice s-ar întâmpla 
azi, ai grijă de el, Doamne!” Nu-i mai păsa cărui Dumnezeu se 
roagă şi nici dacă era creştin sau musulman. Era sigur că nici lui 
Dumnezeu nu-i păsa. 

Wells îşi trase şapca Red Sox pe frunte, puse pistolul lui Ghazi 
la centură şi-l acoperi cu cămaşa. Se dădu jos din camionetă, 
clipind în lumina slabă a dimineţii. Se sprijini de maşină, neştiind 
încotro s-o apuce. Auzise şi el la radio ştirile despre împuşcăturile 
din apartamentul 3C, dar deocamdată poliţia nu instalase baraje, 
nu efectua cercetări şi nici măcar nu se auzeau sirene. Probabil 
că Exley era tot inconştientă şi nimeni de la Langley nu făcuse 
legătura dintre mesajul lui şi baia de sânge din apartament. Era 
sigur că Agenţia şi poliţia din New York vor corela cele două 
elemente cât de curând. Poate că în două ore. Dar peste două 
ore putea să fie prea târziu. 

Se întrebă unde se află cea mai apropiată secţie de poliţie. 
Voia să le explice cine e şi să le ceară să-l dea în urmărire 
generală pe Khadri. Dar nu l-ar pune sub urmărire instantaneu 
doar fiindcă un oarecare vine şi le spune că este agent CIA şi le 
îndrugă ceva despre o bombă murdară şi despre o epidemie de 


ciumă. Poate că simpla lui prezenţă va încetini procedura de 
emitere a ordinului de urmărire generală. Mai ales că poliţiştii vor 
fi interesaţi ca el să le dea cât mai multe amănunte ca martor 
activ la măcelul din apartament. Nu. Se va prezenta la poliţie 
doar după ce Khadri sau chiar el însuşi va fi dat în urmărire 
generală şi atunci va primi şi antibioticele de care avea atâta 
nevoie. Până atunci va rămâne pe stradă şi va încerca să dea de 
„Galben” sau ce naiba era el în realitate. 

Dar unde să se ducă? Naţiunile Unite şi Bursa erau prea bine 
păzite. Empire State Building? Citigroup? Time Warner? Gara 
Centrală? Apoi Wells îşi aminti brusc ce-i spusese Khadri când se 
întâlniseră în Piedmont Park, la Atlanta: „Nu ţi s-a părut 
emotionant? Times Square?” Times Square era singurul loc pe 
care Khadri îl menţionase vreodată, singurul al cărui nume îl 
rostise. Era adresa cea mai celebră din lume. Şi putea ajunge 
acolo foarte uşor, mai uşor decât oriunde altundeva. Era Ground 
One. 

Sigur, risca să se înşele. Khadri putea să urască Empire State 
Building din motive pe care el nu şi le imagina. lar Wells nu ştia 
nici dacă va putea să-l recunoască pe „Galben” chiar dacă l-ar 
vedea cu propriii lui ochi. Dar epuizase toate opţiunile. Times 
Square sau poliţia. 

„Times Square”, spuse Wells cu voce tare. Era la câteva străzi 
mai încolo. Se întoarse şi se pierdu în lumina răsăritului. 

x 


Poliţiştilor de pe Strada 146 nu le-a luat mult până să înțeleagă 
că masacrul din apartamentul 3C era cu totul altceva decât o 
tranzacţie de droguri care se sfârşise urât. NYPD a trimis imediat 
unităţi  antiteroriste pentru cercetări la faţa locului. 
Departamentul de poliţie a anunţat şi Centrul de Supraveghere al 
FBl-ului din New York, cerând orice informaţii despre apartament 
sau despre locatarii lui. FBl-ul le-a răspuns imediat că nici unul 
dintre oamenii din apartament nu apărea pe lista principală de 
suspecți, dar că asta nu dovedea nimic. Poliţiştii voiau s-o 
interogheze pe femeia de pe hol, însă din nefericire ea se afla la 
spital, în sala de operaţie. Bărbatul pe care îl găsiseră prins în 
cătuşe de calorifer refuza cu încăpățânare să vorbească. 

Mesajul lui Wells despre ciumă fusese înaintat Centrului de 
Comandă Tactică de la One Police Plaza din Manhattan. Ofițerii 
de la faţa locului au fost preveniţi şi o unitate specială pentru 


atacurile biologice a plecat imediat să testeze tipul şi gradul de 
contaminare a clădirii - procedura standard de fiecare dată când 
se primea un mesaj despre un atentat cu arme biologice. Cu 
toate acestea, poliţiştii din apartament nu intraseră în panică 
pentru că alarmele false erau destul de numeroase la New York. 

Unitatea de protecţie împotriva atacurilor biologice a NYPD era 
una dintre cele şase asemenea unităţi civile din Statele Unite şi 
dispunea de un echipament de testare prin metoda PCR capabil 
să detecteze ciuma. Testul a durat aproximativ o oră. 

La 7.26 rezultatele s-au dovedit a fi pozitive. 

* 

Bulgărele de zăpadă oficial a început să se rostogolească la 
vale imediat. Apartamentul 3C a fost declarat ţinta posibilă a 
unui atac terorist cu arme biologice. Clădirea a fost pusă în 
carantină şi nimeni nu avea voie să intre sau să iasă. Doctorii 
care o operau pe femeia de pe coridor au fost avertizaţi. Femeii 
şi tânărului necunoscut capturat în 3C li s-au luat probe de 
sânge. Poliţia a alertat imediat FBl-ul, Centrul Integrat pentru 
Ameninţări Teroriste şi Casa Albă. lar Joe Swygert, ofiţerul de 
gardă de la Langley, şi-a dat seama că era cazul să-l sune pe 
Vinny Duto şi să-l anunţe că îl căutase un anume John Wells. 

In câteva minute, JITF  descifrase complet natura 
evenimentului care urma să aibă loc la New York. La 7.41 alerta 
ajunsese deja la toţi ofiţerii de poliţie şi la fiecare agent FBI 
operativ din New York. Mesajul îi anunţa că informaţiile primite 
indicau iminenţa unui atac terorist care consta probabil din 
detonarea unei bombe murdare, adică radiologice. Metoda de 
transport a bombei rămânea necunoscută, dar taxiurile, 
camioanele şi dubele de marfă trebuiau să fie considerate foarte 
periculoase. Nu se cunoştea numele real al teroristului, deşi se 
ştia că folosise numele fals de Omar Khadri. 

O altă alertă a fost emisă pe numele lui John Wells, un bărbat 
de cetăţenie americană, înalt de un metru nouăzeci, în greutate 
de aproximativ nouăzeci de kilograme, cu ochi negri şi păr 
castaniu închis, care era căutat în calitate de martor la cele şase 
omucideri care avuseseră loc în Bronx ceva mai devreme. La 
Langley, toţi se chinuiau să găsească o fotografie de-a lui Wells 
pe care s-o dea poliţiei şi canalelor naţionale de televiziune. 
Alerta preciza şi că Wells este înarmat şi periculos şi avertiza că 
era posibil să fie infectat cu Yersinia pestis, adică ciumă. 


Preşedintele a ordonat imediat Centrului de apărare împotriva 
amenințărilor teroriste cu arme neconvenţionale al Armatei şi 
echipelor speciale să intre în regim de alertă maximă. Atât 
Centrul cât şi echipele speciale răspundeau de prevenirea unui 
atac nuclear sau radiologie pe teritoriul SUA. Biroul de presă al 
Casei Albe a contactat toate posturile de radio şi canalele de 
televiziune, cerându-le să rezerve un spaţiu de emisie la ora opt 
şi jumătate dimineaţa pentru un anunţ de maximă importanţă 
naţională. 

Din păcate, planul de acţiune avea trei defecte majore. 

Nimeni nu avea fotografia lui Khadri. 

Nimeni nu ştia ce înseamnă „Galbenul”. 

Orice ar fi făcut, era deja prea târziu. 

* 


La 7.43, Khadri tocmai trecea cu Galbenul de pe Central Park 
South pe Seventh Avenue. Traficul abia se țâra, dar nici cel mai 
puternic blocaj de circulaţie nu-l putea opri să ajungă la ţintă. Se 
uita prin parbrizul înalt al maşinii la kafirii care îşi dădeau coate 
pe trotuare ca să ajungă mai repede la birourile lor şi să-şi umple 
buzunarele. 

Dacă ar fi ştiut ce-i aşteaptă, ce foc şi cenuşă, ce fum 
ucigător... Poate că nu le-ar mai fi păsat atât de mult să se 
îmbogăţească. Dar acum nu mai aveau nicio şansă. Se uită în 
spate, apoi la detonatorul ascuns la picioarele lui, acolo unde nu 
putea fi văzut. Oamenii ăştia ar trebui să implore mila lui Allah, 
îşi spuse. De la el nu vor primi niciun strop. 

Semaforul de pe Strada 58 se făcu verde. Khadri acceleră. 
Galbenul porni. 

* 

Wells se sprijinea de chioşcul TKTS care se afla pe un refugiu 
din nordul Times Square, pe Strada 47, între Seventh Avenue şi 
Broadway. După-amiaza şi seara chioşcul vindea bilete de teatru 
la preţ redus, dar dimineaţa era închis şi devenea singura oază 
de linişte în iureşul nebun care se întindea de la Strada 47 până 
la Strada 42. In loc să ducă lupte corp la corp cu mulţimea de pe 
trotuar, Wells se hotărâse să-şi păstreze forţele şi să aştepte 
acolo, unde putea urmări maşinile care se îndreptau spre sud şi 
traversau Times Square venind de pe Broadway sau Seventh 
Avenue. 

Ştia că nu mai poate rămâne prea mult aici, şi nu numai din 


cauza ciumei: în ultimele cinci minute auzise sirene de poliţie la 
est, la nord, la sud, peste tot. Mai devreme văzuse doi poliţişti 
care-şi scoseseră pistoalele şi-i ceruseră unui taximetrist să 
coboare din maşină pentru că parcase aiurea în faţa sediului 
Morgan Stanley de pe Strada 47 colţ cu Broadway. Se dăduse 
alarma. Curând, el personal nu va mai avea nicio importanţă. Dar 
nu încă. Tremurând, Wells îşi concentra atenţia spre Seventh 
Avenue. 

Simţea că se apropie Khadri cu Galbenul lui. Trebuie să fie un 
soi de vehicul, se gândi Wells. Poate că este un taxi. Nu, prea 
evident. Khadri era încântat când rostise cuvintele acelea în 
apartament. Nu era un taxi. Nici camion. Un camion e prea mare, 
prea greu de ascuns. Galbenul era altceva, destul de încăpător 
ca să transporte o bombă fără a atrage atenţia. Ce? 

O maşină de poliţie întoarse pe Strada 47 şi se opri în faţa lui. 
Poliţiştii îl priveau ciudat. Cel de la volan cobori geamul şi-i zise: 

— Hei, amice, ţi-e rău? Nu arăţi prea grozav. 

— Mă simt perfect, le răspunse Wells, încercând să nu 
tuşească. 

* 

Strada 50... 49... 48... 

Khadri ţinea volanul cu ambele mâini şi încerca să-şi 
stăpânească surescitarea în timp ce conducea Galbenul spre sud. 
Traficul devenise atât de dificil, încât ajunsese să meargă cu 
viteza pietonilor, dar acum nu mai avea nicio importanţă. Nimic 
nu-l mai putea opri. li tremurau mâinile, dar nu de frică. Ar fi 
trebuit să-i fie frică, sigur, dar ardea de nerăbdare. Toată lumea 
îşi va aminti de ziua de azi. Nimeni nu o va uita prea uşor. 

* 

La intersecţia dintre Strada 47 şi Seventh Avenue circulaţia era 
blocată. Trei Lincoln Town Car negre, o dubiţă UPS, un Range 
Rover, un Volkswagen Jetta şifonat şi un autobuz şcolar, modelul 
pe care copiii din Montana îl numesc „autobuz scurt”. Autobuzul 
era gol, dacă nu-l punea la socoteală pe şofer, şi aproape că se 
freca de asfalt, ca şi cum ar fi fost încărcat la maximum. 

Wells se uită mai bine la autobuz şi îşi dădu seama imediat: 
Khadri. Amatorul de ironii. Bineînţeles. Nimeni nu s-ar uita de 
două ori la un autobuz şcolar. 

Galbenul era a doua maşină care aştepta la stop pe partea 
stângă a străzii, în spatele unui Lincoln. Era la aproximativ 


douăzeci de metri. Dacă ar alerga, ar ajunge acolo în trei 
secunde. Dacă ar merge normal, în zece. Wells îşi trase şapca pe 
frunte şi porni spre est, spre Seventh Avenue. Khadri avusese 
dreptate doar pe jumătate: se întâlneau din nou, dar nu în 
Paradis. În Times Square. 

— Hei, amice, spuse polițistul. 

Wells nu se opri. Traversă prin spatele maşinii de poliţie şi se 
strecură printre taxiurile care înaintau lent pe Strada 47. 

Mai avea doar cincisprezece metri. Tuşi violent, ca şi cum i-ar fi 
explodat coastele, dar nu încercă să se ferească. Dacă nu 
ajungea până la autobuz, cei din jurul lui vor avea o problemă 
mult mai serioasă decât ciuma. 

— Hei, cu tine vorbesc! 

Polițistul nu striga. Deocamdată. 

Wells ajunse în partea de nord a Străzii 47 şi o luă la dreapta, 
croindu-şi drum printre bărbaţii în costum care se grăbeau spre 
vest, spre sediul Morgan Stanley. Mai avea doar zece metri, dar 
nu se apropiase suficient. Precis că ţinea detonatorul pe 
genunchi. Wells îşi băgă mâna sub haină şi apucă pistolul. 

Se uită peste umăr şi văzu că poliţiştii coborau din maşină. 
Începu să alerge spre autobuz. 

Şase metri. 

„Stai!” urlară poliţiştii, dar claxonul asurzitor al dubiţei UPS le 
acoperi glasurile. Acum îl vedea pe Khadri la volanul autobuzului 
gol: stătea drept şi îşi ţinea capul sus, de parcă începuse deja să 
întrezărească Paradisul. 

Trei metri. 

* 

Doar câteva secunde, îşi spuse Khadri. Se va face verde, va 
mai merge două străzi şi odată ajuns în mijlocul pieţei, pe Strada 
45... Gata. Doar câteva secunde. Două cvartaluri. Detonatorul se 
afla tot la picioarele lui. Se ferea să-l atingă ca să nu fie tentat 
să-l folosească înainte de vreme. Voia ca totul să fie absolut 
perfect. 

Apoi îl văzu pe bărbatul cu şapca Red Sox care alerga spre 
autobuz cu un pistol în mână. 

Khadri strigă, un strigăt de furie animalică. Întinse mâna spre 
detonator... 

Glonţul lui Wells îi pătrunse în piept şi impactul îi deplasă 
trupul, care se izbi de portiera maşinii. Nu simţi nicio durere, doar 


furie. Uriaşă. Nu putea să le dea voie kafirilor să-i răpească şi 
mândria asta. Incercă iar să apuce detonatorul care era atât de 
aproape. Dar Wells continua să înainteze şi să tragă, şi când 
deschise portiera şi sări înăuntru, Khadri înţelese că fusese 
învins. 

Wells se aplecă spre el şi Khadri simţi pe faţă răsuflarea lui 
fierbinte şi scârboasă. Inţelese în sfârşit: Wells era îngerul morţii. 
Incercă să nu-şi piardă furia, dar îl cuprinse vântul întunericului şi 
închise ochii. Un firicel de sânge i se scurse din colţul gurii. 
Pieptul i se cutremură de agonia ultimei clipe. Şi muri. 

* 


Wells simţi glonțul înainte să-l audă. Muşchii spatelui parcă-i 
explodaseră. Se răsuci şi se prăbuşi înainte. Peste Khadri. 
Poliţiştii. Işi făceau datoria. Voiau să-l prindă pe băiatul cel rău. 
Aşa credeau. Nu. Trebuia să supravieţuiască. Luptase prea mult 
să rămână viu. Şi îşi făcuse datoria. Atâţia ani irosiţi departe, în 
sălbăticie. Incercă să-şi ridice mâinile, să se predea, dar efortul 
era peste puterile lui. 

Simţea sângele, sângele lui fierbinte şi infectat care i se 
scurgea încet pe spate. Ultimul lui gând, în timp ce închidea ochii 
şi lumea se întuneca, zbură spre Exley. 


EPILOG 


Exley se trezi. Genunchiul stâng o ardea de parcă un rechin i- 
ar fi sfârtecat jumătate din picior. Dar când deschise ochii, îşi 
văzu piciorul suspendat în aer. Era atârnat într-un ham. Era 
întinsă pe un pat de spital. Lângă ea stăteau două femei: una 
purta un halat alb de doctor, cealaltă o uniformă de asistentă. 
Amândouă aveau măşti chirurgicale. 

În timp ce-şi revenea, durerea din picior se transformă în 
agonie. Firul electric din el o ardea cumplit şi fiecare nerv din 
genunchi îi trimitea un semnal de suferinţă la creier: 

— Doare, spuse ea şi se înecă. 

Dar nu o durea numai piciorul, ci tot corpul, îngrozitor. Deşi 
abia se trezise, simţea o epuizare colosală, de parcă ar fi alergat 
zile întregi fără să se oprească. Işi încleştă pumnii de durere şi 
asistenta o mângâie pe braţ, ocolind cu grijă perfuzia. 

Doctoriţa se apropie de pat. 

— Aţi fost împuşcată, spuse ea. Vă amintiţi? 

Acum Exley îşi aducea aminte: 

— Da, pe coridor. 

— Vreti puţină gheaţă? 

Exley încuviinţă. Ca să vorbească trebuia să depună un efort 
supraomenesc, iar gura îi era cumplit de uscată. Cu mâna ei 
înmănuşată, asistenta îi strecură în gură un cub de gheaţă. Exley 
îl supse, o bucăţică rece de paradis. Incepea să-şi amintească 
mai multe, orele de aşteptare în maşină, Wells care o striga... 

— Ce s-a întâmplat? 

Peste durere se aşternu panica. Wells. Unde era Wells? Ultima 
imagine cu el, când se apleca deasupra ei pe coridorul galben şi 
murdar. 


— Puteţi să-mi spuneţi numele dumneavoastră? o întrebă 
doctoriţa. 

— Jen. Exley. 

Doctoriţa încuviinţă. 

— Numele meu este Thompson. Julie. Am veşti bune pentru 
dumneavoastră, doamnă Exley. Au venit în vizită copiii 
dumneavoastră. 

— Unde mă aflu? zise ea şi îşi linse buzele uscate. 

— La Secţia de Boli Infecţioase de la Spitalul Bellevue din New 
York. Sunteţi aici de peste şaisprezece ore. Vrem să ne asigurăm 
că nu mai sunteţi contagioasă înainte să-i aducem pe David şi 
Jessica. 

Când auzi din nou numelor copiilor ei, Exley simţi cum o 
cuprinde un val ciudat de amărăciune. Nu trebuiau s-o vadă aşa. 
Fusese în pragul morţii şi gata-gata să-i părăsească pentru 
totdeauna. Lipsise şi aşa prea multă vreme de lângă ei. 
Medicamentele, durerea şi ruşinea i se amestecau în minte şi 
lacrimi fierbinţi începură să-i curgă pe obraji. Doctorita - Exley 
uitase cum o cheamă - îşi scoase mănuşa şi-i puse mâna rece pe 
frunte. 

— Nu aveţi de ce să vă faceţi griji, spuse ea. Aţi fost 
contaminată cu ceva periculos, dar se pare că aţi ajuns aici la 
timp. O să-i vedeţi mâine. Probabil. 

Exley îşi aminti iar de Wells: 

— Unde e John? 

Doctoriţa se uită la asistentă: 

— E şi el aici. E foarte bolnav. 

Foarte bolnav. Exley închise ochii. 

— Ştiu că aveţi dureri mari, spuse doctoriţa. Trebuie să avem 
grijă ce medicamente vă administrăm, dar dacă durerea este 
insuportabilă, vă rog să ne spuneţi. Când vă veţi simţi mai bine, 
vor veni o mulţime de oameni care vor să vă pună întrebări. Şi să 
vă mulţumească. Între timp, încercaţi să dormiţi. Vă rog. 

* 


Ziua următoare trecu ca prin vis. Exley se trezea, apoi se 
cufunda din nou în somn, iar asistentele îi redozau medicaţia. 
Doctorii îi lăsară pe copiii şi pe mama ei s-o viziteze şi bucuria 
revederii lor îi şterse ruşinea din suflet. Era atât de fericită că-i 
văzuse. Citise pe feţele lor că erau șocați să vadă cum arăta. 
Efortul pe care îl făceau să-i zâmbească o obosea îngrozitor. 


Adormi imediat ce se închise uşa în urma lor. 
* 

Când se trezi din nou, lângă patul ei stătea Shafer. 

— Ellis, bolborosi ea. 

Pentru prima oară de când era în spital simţi o undă de 
energie, deşi genunchiul o durea atât de tare, încât avea 
senzația că i l-a smuls cineva. 

— Jennifer... 

Nu i se mai întâmplase să nu reuşească să se exprime. Îşi tot 
freca mâinile şi umbla de colo-colo prin cameră pe picioarele lui 
de păianjen. 

— Ce s-a întâmplat acolo? zise ea. Nu-mi spune nimeni nimic. 

— Ai reuşit, Jennifer. In al doisprezecelea ceas, dar ai reuşit. Tu 
şi cu Wells. 

— Ce înseamnă că sunt contagioasă? 

— Probabil că n-ar trebui să-ţi spun asta tocmai eu, dar Wells 
te-a infectat cu ciumă. 

Ciumă? Exley tresări, îngrozită. Shafer o mângâie pe umăr. 

— Acum le-am rezolvat pe toate. Cred că am reuşit să-i 
localizăm pe toţi cei care au fost contaminaţi. Şi aici, şi în 
Canada. 

In Canada? Dar Exley se hotărî să nu întrebe nimic. 

— Trebuie să-l văd, Ellis. 

— Nu e într-o formă prea bună, spuse Shafer. A fost expus mai 
mult decât tine şi l-au împuşcat în spate. 

— Cine, Khadri? 

— Nu, poliţia. Pe faţa lui Shafer trecu o umbră de zâmbet. La 
sfârşit lucrurile au luat o întorsătură urâtă, dar până la urmă s-a 
dovedit că a fost mai bine aşa. Băiatul nostru e un erou şi tu eşti 
o eroină! Săptămâna viitoare vă vizitează Preşedintele. Între timp 
Duto se umflă în pene, iar eu îl las să-şi facă mendrele. 

Auzind numele lui Duto, Exley se enervă cumplit, dar îi trecu 
destul de repede. Era prea obosită. Shafer îi citea gândurile: 

— Nu-ţi risipi energia, Jennifer. Dacă nu va fi el, va fi altul. 

— Doar nu vrei să spui că... Ellis... 

In ceața din mintea ei se hotărâse să renunţe la picior, numai 
să trăiască Wells. Sau la amândouă picioarele. Bineînţeles. Cine 
naiba are nevoie de picioare? 

— Nu vreau să te mint. Doctorii spun că are cincizeci la sută 
şanse să supravieţuiască. Dar azi se simte mai bine. 


* 


A doua zi de dimineaţă se simţi mult mai întremată şi le ceru s- 
o ducă la el. Nu erau de acord, dar ea insistă. Aşa că au dus-o cu 
tot cu pat într-o cameră păzită de patru poliţişti din New York 
îmbrăcaţi în uniforme albastre de gală, cu mănuşi albe. Era o 
gardă de onoare. 

Wells era culcat pe o parte, cu o perfuzie în braţ şi cu tuburi de 
oxigen în nări, iar de sub cearşaf ieşea un cateter. Era palid şi 
epuizat, respira slab, dar bipurile regulate ale monitorului de puls 
şi ale oxiometrului o liniştiră pe Exley. 

— Ştiu că nu arată prea grozav, dar acum e mult mai bine 
decât înainte, spuse Thompson. Încearcă mereu să spună ceva. 
Sperăm că-şi va recăpăta cunoştinţa astăzi. 

Wells tresări şi oftă. 

— Puteţi să mă duceţi mai aproape? întrebă Exley. 

* 


Wells se afla lângă un zgârie-nori strălucitor de alb. Nu mai 
văzuse unul atât de înalt. Zidurile lui de marmură păreau că nu 
se mai sfârşesc. Tânjea să intre în el, deşi nu-şi dădea seama de 
ce. Ceva îl împiedica şi nu putea să se împotrivească. Era prea 
obosit ca să mai lupte. Căută cu privirea o intrare, dar clădirea nu 
avea uşi sau ferestre. Doar o sonerie. Apăsă pe buton. Soneria 
începu să emită bipuri şi în faţa lui se materializă un bărbat într- 
un sacou albastru, cu o mască chirurgicală pe faţă. 

Vă rog, spuse Wells fără cuvinte, dar era sigur că bărbatul 
înţelege. 

Bărbatul arătă cu mâna spre centura lui Wells, de care atârnau 
vreo douăsprezece pistoale: Makarovuri, pistoale de calibru 45, 
Glockuri, chiar şi două revolvere vechi. În timp ce se uita la ele, 
armele începură să se metamorfozeze... Sunt vii, se gândi el. Nu 
mai văzuse arme vii, dar nimic nu-l mai mira. 

Aruncă-le, îi spuse omul-idee. 

Nu pot, îi răspunse Wells. Privi în jos: la picioarele lui era o 
prăpastie uriaşă plină de oameni, macarale şi excavatoare care 
construiau un Oraş de Neon?6. Nu ştii cum e acolo jos. 

Aruncă-le, zise iar bărbatul. În spatele lui, gigantul de marmură 
îşi pierduse strălucirea şi începea să dispară. Wells încercă 


26 Referire la filmul SF Meon City. un oraş în care domnesc pacea şi armonia. 
(N. tr.) 


disperat să-l înşface pe omul în sacou albastru, dar el ridică un 
deget, un singur deget şi pe Wells îl inundă o durere sfâşietoare 
în spate, care iradia spre umeri şi se împrăştia în tot corpul. 

Wells se uită în sus. Gigantul aproape dispăruse. Ştia că nu 
poate intra în el dacă nu scapă de arme. Încercă să le desprindă, 
dar nu reuşi. Îi intraseră în piele, ca nişte lipitori. 

Clădirea dispăru. Bărbatul dădea din cap şi-i făcea semn cu 
mâna, furios. Wells se prăbuşi. 

* 

Căzu pe spate pe pământul tare, pietros. Oraşul de neon 
dispăruse şi deasupra lui cerul era întunecat. Wells închise ochii 
şi zări stele, dar foarte neclar, de parcă erau nişte bieţi licurici. Se 
uita la propriul lui creier printr-un strat gros de tifon. Şi iar simţi o 
durere groaznică în spate. Se uită din nou la stele. Străluceau 
stins, prea stins. Nu erau ca stelele din Afganistan. 

Afganistan. 

Când înţelese ce însemna acest cuvânt, îşi aminti deodată tot, 
în cele mai mici amănunte: tot adevărul strălucitor şi toxic ca în 
halucinaţia unui bolnav, numai că era cât se poate de real. Îşi 
aminti tot şi gaura din spate îl durea îngrozitor, deşi îi dădeau 
morfină sau fetanil sau ce naiba îi dădeau şi... 

„„„deschise ochii. Ea era acolo. 


MULŢUMIRI 


Nu aş fi reuşit să scriu acest roman fără fratele meu David care 
m-a ajutat să concep povestea unui agent infiltrat în Al Qaeda şi 
să imaginez diferite feluri în care s-o istorisesc. Şi el este scriitor, 
dar când l-am întrebat dacă nu vrea să scrie el cartea, m-a 
îndemnat s-o scriu eu. Nu pot să-i mulţumesc îndeajuns pentru 
încurajările şi pentru ideile pe care mi le-a oferit pe parcurs. 

Le mulţumesc şi... 

Lui Ellen şi lui Harry, părinţii mei. 

Lui Mark Tavani, un editor care chiar editează. 

Lui Heather Schroder care i-a convins cumva pe cei de la 
Random House să semneze un contract cu mine, având în faţă 
doar trei capitole şi un rezumat, şi care mi-a insuflat încrederea 
(şi responsabilitatea) să închei romanul, şi lui Matthew Snyder 
care a folosit şi nişte trucuri asemănătoare în ceea ce priveşte 
drepturile de autor pentru ecranizarea romanului. 

Lui Jonathan Karp, care a cumpărat imediat. 

Lui Pilar Queen, Deirdre Silver, Andrew Ross Sorkin şi Jennifer 
Vanderbes, care mi-au oferit cu amabilitate observaţiile lor 
judicioase referitoare la manuscrisul meu în primă redactare. 

Lui Dorian şi lui Eric Nerenberg, care m-au dus pe Autostrada 
Buford. 

Lui Douglas Olivant, Kelly Pippin şi altor soldaţi şi ofiţeri, prea 
mulţi ca să-i pot menţiona pe toţi, care mi-au povestit prin ce au 
trecut în timp ce am luat masa cu ei la cantina lor militară din 
Bagdad şi din Najaf. 

Lui Zaineb Obeidi şi tuturor translatorilor şi şoferilor de la 
biroul ziarului (Mew York Times) din Bagdad şi, în final... 

Tuturor reporterilor de pe fronturile de luptă şi tuturor 


fotografilor de acolo care îşi riscă vieţile în fiecare zi. Am lucrat 
împreună doar câteva luni, dar respectul meu pentru ei creşte pe 
zi ce trece.