Daniel Silva — Portretul unei spioane

Similare: (înapoi la toate)

Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul DOCX)

Cumpără: caută cartea la librării

DANIEL 
SILVA 


- 


PORTRETUL 
UMEL sI PAC APE 
LU 


DANIEL SILVA 


PORTRETUL UNEI SPIOANE 


Original: Portrait of a Spy (2011) 


Traducere din limba engleză: 
DANA-LIGIA ILIN 


i & 


e 
o 
e~ 


virtual-project.eu 


2021 


VP-2 


Jihadul înseamnă să devii american ca plăcinta cu 
mere și britanic ca ceaiul de după-amiază. 


Anwar al-Awlaki, predicator și recrutor din al- 
Qaeda 
Un om integru poate să aducă o schimbare, 


o schimbare care înseamnă viată sau moarte. 


Elie Wiesel 


VP-3 


PARTEA ÎNTÂI 


MOARTE ÎN GRĂDINĂ 


1. 


THE LIZARD PENINSULA, CORNWALL 


Rembrandt a fost cel care a rezolvat definitiv misterul. Mai 
apoi, în prăvăliile de modă veche în care își făceau 
cumpărăturile și în cârciumioarele întunecate de pe țărm în care 
beau, se dojeneau că le-au scăpat semnele grăitoare și râdeau 
din toată inima de unele dintre teoriile lor mai trase de păr 
despre adevărata natură a ocupaţiei lui. Pentru că nici în visele 
lor cele mai îndrăznețe nu se gândiseră măcar la posibilitatea ca 
bărbatul taciturn din capătul îndepărtat al Gunwalloe Cove! să 
fie un restaurator de picturi, și încă unul cu faimă mondială. 

Nu era primul străin care ajungea în Cornwall având o taină, 
însă puţini și-o păziseră cu mai mare strășnicie sau cu mai mult 
stil și mister. Un exemplu grăitor era felul în care obținuse 
locuința pentru el și soția sa frumoasă, însă mult mai tânără. 
După ce a ales căsuţa pitorească de pe creasta falezei - după 
cum se spune, pe nevăzute -, a plătit în avans chiria pe toate 
cele douăsprezece luni, de toate formalităţile ocupându-se 
discret un avocat oarecare din Hamburg. Peste două săptămâni 
s-a instalat în căsuță ca și cum ar fi întreprins un raid asupra 
unui avanpost inamic. Cei care l-au întâlnit în primele incursiuni 
în sat au fost izbiți de remarcabila lui lipsă de deschidere. Părea 
să nu aibă vreun nume - cel puţin, nu unul pe care să vrea să-l 
comunice - și vreo ţară de origine pe care s-o poată găsi cineva. 
Duncan Reynolds, pensionat de treizeci de ani de la căile ferate 
și socotit cel mai versat dintre locuitorii din Gunwalloe, l-a 
descris ca pe „un om încifrat”, în vreme ce alte aprecieri 
mergeau de la „distant” la „insuportabil de grosolan”. Cu toate 


1 Golfuleţ (în limba engleză) (n.tr.). 
VP - 4 


acestea, nu puteau să nu fie de acord că sătucul Gunwalloe din 
vestul comitatului Cornwall devenise un loc mult mai interesant. 

Cu timpul, au putut să afle că numele lui era Giovanni Rossi 
și, la fel ca frumoasa lui soţie, avea rădăcini italienești. Ceea ce 
a făcut ca totul să pară cu atât mai ciudat când au început să 
observe mașini oficiale pline cu indivizi cu un aer oficial 
bântuind pe străzile satului noaptea târziu. Și apoi, erau cei doi 
tipi care uneori pescuiau în golfuleţ. Părerea generală era că 
sunt cei mai nepricepuţi pescari văzuţi vreodată. De fapt, cei 
mai mulţi presupuneau că nu sunt deloc pescari. Firește, după 
cum se întâmpla de obicei într-un sătuc ca Gunwalloe, s-a pornit 
o ciondăneală aprigă despre adevărata identitate a nou- 
venitului și felul muncii lui - o ciondăneală căreia i-a pus capăt, 
în cele din urmă, Portretul unei tinere, ulei pe pânză, 104 x 86 
cm, de Rembranat van Rijn. 

N-avea să se știe niciodată exact când a ajuns acolo. Au 
presupus că pe la jumătatea lui ianuarie, pentru că atunci au 
observat o schimbare spectaculoasă a obiceiurilor lui zilnice. 
Intr-o zi umbla pe creasta plină de hârtoape a falezei din Lizard 
Peninsula ca și cum s-ar fi luptat cu o conștiință împovărată; a 
doua zi stătea în fața unui șevalet din living, cu o pensulă în 
mână, o paletă în cealaltă și muzică de operă bubuind atât de 
tare, că puteai auzi văicăreala până dincolo de Mount's Bay, în 
Marazion. Dată fiind apropierea căsuţei lui de poteca de pe 
coastă, puteai - dacă te opreai în punctul potrivit și întindeai 
gâtul în unghiul potrivit - să-l vezi în atelier. Dar, pe măsură ce 
se scurgeau săptămânile, a devenit limpede că se îndeletnicea 
cu meșteșugul numit conservare, sau, mai adesea, restaurare. 

— Ce naiba o mai fi însemnând și asta? a întrebat într-o seară 
Malcolm Braithwaite, pescuitor de homari retras din activitate, 
care mirosea tot timpul a mare, în cârciuma Mielul și Drapelul. 

— Inseamnă că drege afurisenia aia, a zis Duncan Reynolds. 
Un tablou e ca o făptură vie, care răsuflă. Când ajunge la 
bătrâneţe se cojește și se scofâlcește - ca tine, Malcolm. 

— Am auzit că-i o copilă. 

— Frumușică, a încuviinţat Duncan. Obrajii ca merele. Arată 
de parcă ai putea s-o mănânci. 

— Știm cine-i pictorul? 

— Încă mai trudesc la asta. 


VP-5 


Și trudeau, chiar așa. Au scormonit prin multe cărţi, au umblat 
pe multe site-uri de pe internet și au căutat oameni care știau 
despre artă mai multe decât ei - „ei” fiind o categorie care 
includea cea mai mare parte a populaţiei din vestul comitatului 
Cornwall. În cele din urmă, la începutul lui aprilie, Dottie Cox, de 
la prăvălia satului, și-a luat inima-n dinţi și pur și simplu a 
întrebat-o pe tânăra și frumoasa italiancă despre tablou când a 
venit la cumpărături. Femeia a ocolit întrebarea cu un zâmbet 
echivoc. Apoi, cu geanta de pai atârnată pe umăr, s-a întors în 
pas săltat în golfuleţul ei, cu coama de păr negru fluturată de 
vântul primăverii. La câteva minute după ce a ajuns, văicăreala 
operei a încetat și obloanele căsuţei au căzut ca niște pleoape. 

Au rămas închise bine în săptămâna următoare, moment în 
care restauratorul și frumoasa lui soție au dispărut fără veste. 
Timp de câteva zile, locuitorii din Gunwalloe s-au temut că 
poate n-au de gând să se mai întoarcă. Și câţiva chiar s-au 
mustrat singuri că au iscodit și și-au vârât nasul în treburile 
personale ale perechii. Apoi, într-o dimineaţă, pe când răsfoia 
The Times în prăvălia din sat, Dottie Cox a observat un reportaj 
de la Washington, D.C., despre dezvelirea unui portret pictat de 
Rembrandt, pierdut de mult - un portret care arăta întocmai ca 
acela zărit în căsuţa din capătul îndepărtat al golfuleţului. Și așa 
a fost dezlegat misterul. 

Printr-o coincidență, aceeași ediție din The Times avea pe 
prima pagină un articol despre o serie de explozii misterioase în 
patru centrale nucleare secrete din lran. Nimeni din Gunwalloe 
nu și-a închipuit că ar putea fi vreo legătură. Cel puţin, încă nu. 

(J 

Restauratorul era schimbat când s-a întors din America; 
vedeau asta. Cu toate că rămânea reticent în privința întâlnirilor 
personale - și nu era din soiul pe care ai vrea să-l surprinzi în 
întuneric -, era limpede că i se ridicase de pe umeri o mare 
povară. Din când în când vedeau un zâmbet pe faţa lui 
colțuroasă, iar lumina izvorâtă din ochii lui de un verde nefiresc 
părea ceva mai puţin reţinută. Până și lungile lui plimbări zilnice 
erau altfel. Dacă înainte tropăia pe poteci ca un posedat, acum 
părea că plutește deasupra falezei învăluite în ceaţă ca un spirit 
arthurian care s-a întors acasă după multă vreme petrecută într- 
o ţară îndepărtată. 


VP-6 


— Mie îmi pare că a fost dezlegat de un jurământ sacru, a 
spus Vera Hobbs, proprietăreasa brutăriei din sat. 

Insă când i s-a cerut să-și spună părerea despre felul acelui 
jurământ, a refuzat. La fel ca toţi ceilalţi, se făcuse de râs 
încercând să ghicească ocupaţia noului lor consătean. 

— Și apoi, i-a sfătuit ea, e mai bine să-i dăm pace. Altfel, data 
viitoare când el și frumoasa lui nevastă pleacă din Lizard, s-ar 
putea să fie de-a binelea. 

Intr-adevăr, pe când minunata vară se topea încetul cu 
încetul, planurile de viitor ale restauratorului au devenit 
principala grijă a întregului sat. Cum contractul de închiriere a 
căsuței expira în septembrie și nu exista vreo dovadă palpabilă 
că are de gând să-l reînnoiască, au început să facă eforturi 
mascate de a-l convinge să rămână. Ceea ce-i trebuia 
restauratorului, au hotărât ei, era ceva care să-l ţină legat de 
coasta din Cornwall - o muncă în care să-și folosească 
îndemânarea aparte și care să-i dea ceva de făcut în afară de 
hoinăreala pe faleză. N-aveau habar ce anume ar fi presupus 
acea muncă și cine să i-o ofere, dar au luat asupra lor sarcina 
delicată de a încerca s-o găsească. 

După multă sfătuială, lui Dottie Cox i-a venit, în cele din urmă, 
ideea de a organiza Primul Festival Anual al Artelor din 
Gunwalloe, cu faimosul restaurator de tablouri Giovanni Rossi ca 
președinte onorific. A doua zi dimineață i-a făcut propunerea 
soției lui, când a venit în prăvălie la ora obișnuită. Femeia chiar 
a râs timp de câteva minute. Oferta era măgulitoare, a zis după 
ce și-a revenit, însă nu credea că este genul de lucruri cu care 
signor Rossi ar fi de acord. Refuzul lui oficial a venit curând după 
aceea, iar Festivalul Anual al Artelor din Gunwalloe s-a veștejit 
din mugur. N-avea importanţă; după câteva zile au prins de 
veste că restauratorul a închiriat căsuţa pe încă un an. Din nou 
chiria a fost plătită complet, și de toate formalităţile s-a ocupat 
același avocat oarecare din Hamburg. 

Cu asta, viaţa a reintrat în ceva asemănător cu normalul. Îl 
vedeau pe restaurator la mijlocul dimineţii, când venea în sat cu 
soția să facă cumpărăturile, și îl vedeau din nou pe la mijlocul 
după-amiezii, când colinda pe creastă în haina Barbour, cu 
șapca trasă mult pe frunte. Și dacă nu le oferea un salut așa 
cum se cuvine, nu se simțeau jigniţi. Și dacă el părea frământat 
de ceva, îl lăsau să rezolve singur. Și dacă un străin venea în 


VP -7 


sat, îi urmăreau fiecare mișcare până ce pleca. Or fi venit ei din 
ltalia, restauratorul și nevasta lui, dar acum aparțineau 
comitatului Cornwall, și Dumnezeu să-l ajute pe smintitul care ar 
fi încercat să-i ducă iar de acolo. 

Totuși, erau câţiva pe Lizard care credeau că povestea nu era 
atât de simplă, iar un bărbat anume n-avea nicio îndoială în 
această privinţă. Teddy Sinclair era proprietarul unei pizzerii 
destul de bune din Helston și adeptul teoriilor mari și mici ale 
conspirației. Teddy credea că aselenizarea e o înșelătorie. Teddy 
credea că atentatele de la 11 septembrie au fost puse la cale de 
americani. Și Teddy credea că bărbatul din Gunwalloe Cove 
ascundea mai mult decât știința de a tămădui tablouri. 

Ca să-și dovedească teoria o dată pentru totdeauna, i-a 
adunat pe săteni la Mielul și Drapelul în a doua joi din noiembrie 
și a dezvăluit o diagramă care semăna un pic cu tabelul periodic 
al elementelor. Scopul ei era să stabilească, fără umbră de 
îndoială, că exploziile de la centralele nucleare iraniene erau 
opera unui spion israelian legendar, pe nume Gabriel Allon - și 
că același Gabriel Allon trăia acum pașnic în Gunwalloe Cove 
sub numele Giovanni Rossi. Când râsetele s-au potolit, în fine, 
Duncan Reynolds a zis că e cea mai mare tâmpenie pe care a 
auzit-o de când niște francezi au hotărât că Europa ar trebui să 
aibă o monedă comună. Insă de această dată Teddy nu s-a dat 
bătut, și pe bună dreptate, după cum avea să se dovedească. 
Pentru că Teddy s-o fi înșelat el în privinţa aselenizării, s-o fi 
înșelat în privinţa lui 11 septembrie, dar în ceea ce-l privește pe 
bărbatul din Gunwalloe Cove, teoria lui era din toate punctele de 
vedere adevărată. 

A doua zi dimineață, de Remembrance Day?, satul s-a trezit 
cu știrea că restauratorul și nevasta lui au dispărut. Cuprinsă de 
panică, Vera Hobbs a dat fuga în golfuleț și s-a uitat pe 
ferestrele casei. Lucrurile restauratorului erau împrăștiate pe o 
masă joasă, iar pe șevalet era un tablou cu o femeie despuiată 
întinsă pe o canapea. Verei i-a trebuit un moment ca să-și dea 
seama că respectiva canapea semăna leit cu cea din living, iar 
femeia era cea pe care o vedea în fiecare dimineaţă în brutăria 
ei. In ciuda stingherelii, Vera nu reușea să-și smulgă privirea de 
acolo, deoarece se întâmpla să fie una dintre cele mai izbitor de 
frumoase picturi pe care le văzuse de când se știa. De 


2 11 noiembrie, ziua comemorării victimelor din Primul Război Mondial (n.tr.). 
VP-8 


asemenea, era un semn foarte bun, și-a spus pe când se 
întorcea în sat. O astfel de pictură nu era genul de lucru pe care 
un om să-l lase în urmă când fuge de undeva. În cele din urmă, 
restauratorul și nevasta lui aveau să se întoarcă. Și Dumnezeu 
să-l apere pe blestematul ăla de Teddy Sinclair dacă n-o făceau. 


2. 


PARIS 


Prima bombă a explodat la 11.46, pe Avenue des Champs- 
Elys&es, la Paris. Directorul serviciului francez de securitate 
avea să spună mai târziu că nu a primit niciun avertisment în 
privinţa atentatului, o declaraţie de care poate că detractorii lui 
ar fi râs dacă numărul morţilor n-ar fi fost atât de mare. 
Semnele erau la vedere, au zis ei. Le-ar fi putut scăpa numai 
orbilor sau celor care nu vor să vadă. 

Din punctul de vedere al Europei, momentul atacului nu putea 
fi mai prost ales. După decenii de cheltuieli sociale generoase, o 
mare parte din Vechiul Continent se clătina pe muchia 
dezastrului fiscal și monetar. Datoriile urcaseră până la cer, 
trezoreriile erau goale, iar cetățenii răsfățați îmbătrâneau și 
erau dezamăgiţi. La ordinea zilei era austeritatea. În climatul 
actual, nicio vacă nu era considerată prea sacră; sănătatea, 
învăţământul, artele, până și beneficiile pensionarilor suferiseră 
reduceri drastice ale bugetului. De-a lungul așa-zisei periferii a 
Europei, economiile mai mici se prăbușeau ca piesele de 
domino. Grecia se scufunda încetul cu încetul în Marea Egee, 
Spania era la terapie intensivă, iar Miracolul Irlandez se 
dovedise a nu fi altceva decât un miraj. In saloanele elegante 
din Bruxelles, mulţi eurocraţi îndrăzneau să spună în gura mare 
ceea ce cândva era de negândit - că visul integrării europene e 
pe moarte. lar în clipele lor mai negre, câţiva chiar se întrebau 
dacă nu cumva urma să moară și Europa așa cum o știau ei. 

Altă credinţă puternică zăcea zdrenţuită în acel noiembrie - 
aceea că Europa ar putea să absoarbă un val nesfârșit de 
imigranţi musulmani din fostele ei colonii și, în același timp, să- 
și păstreze cultura și modul de viaţă fundamental. Ceea ce 


VP-9 


începuse după al Doilea Război Mondial ca un program temporar 
pentru a compensa lipsa mâinii de lucru modificase acum 
permanent chipul continentului. Suburbii musulmane turbulente 
înconjurau aproape fiecare oraș, iar în virtutea evoluţiei 
demografice, câteva ţări păreau să fie sortite ca până la sfârșitul 
secolului să aibă o populaţie majoritar musulmană. Nimeni aflat 
în poziţie de conducere nu s-a ostenit să consulte populaţia 
băștinașă a Europei înainte să deschidă larg porțile, iar acum, 
după ani de relativă pasivitate, băștinașii începeau să riposteze. 
Danemarca impusese restricţii draconice în privinţa căsătoriei 
imigranților. Franţa interzisese să fie purtat în public vălul 
complet pentru față. lar elveţienii, care abia se suportau între ei, 
au hotărât că nu doresc prin târgușoarele și orașele lor bine 
gospodărite priveliștea neplăcută a minaretelor. Cârmuitorii din 
Marea Britanie și Germania au declarat că multiculturalismul, 
religia virtuală a Europei post-creștine, este literă moartă. 
Proclamând că majoritatea nu se va mai supune voinţei 
minorității, au anunţat că nu se vor face că nu văd extremismul 
care înflorește în sânul ei. Se părea că vechea înfruntare a 
Europei cu islamul intrase într-o fază nouă și posibil periculoasă. 
Erau mulţi care se temeau că va fi o luptă inegală. Una dintre 
tabere era bătrână, obosită și în mare măsură mulțumită de 
sine. Cealaltă putea fi întărâtată până la nebunie ucigașă de o 
mâzgălitură dintr-un ziar danez. 

Problemele cu care se confrunta Europa nu se vedeau nicăieri 
mai limpede decât în Clichy-sous-Bois, banlieue arabă instabilă 
aflată chiar lângă Paris. Suburbia, focarul răzmerițelor cu 
victime care au cuprins Franţa în 2005, avea una dintre cele mai 
mari rate de șomaj din ţară, precum și una dintre cele mai mari 
rate de delicte violente. Atmosfera din Clichy-sous-Bois era atât 
de ostilă forțelor de ordine, încât poliţia franceză prefera să nu 
intre în ansamblurile de locuinţe sociale care dădeau în clocot - 
inclusiv cea în care Nazim Kadir, un algerian de douăzeci și șase 
de ani, angajat la faimosul restaurant Fouquet's, trăia împreună 
cu doisprezece alți membri ai familiei sale extinse. 

În acea dimineaţă de noiembrie a ieșit din apartament pe 
întuneric ca să se purifice la moscheea construită cu bani 
saudiţi, cu un imam școlit de saudiţi, care nu vorbea deloc 
franceza. După ce a îndeplinit acest foarte important stâlp al 


3 Suburbie (în limba franceză în original) (n.tr.). 
VP - 10 


islamului, a luat autobuzul 601AB până în suburbia Le Raincy, 
apoi a urcat într-un tren RER până la gara Saint-Lazare. De acolo 
a luat metroul pe ultima parte a drumului. În niciun moment n-a 
stârnit bănuielile autorităţilor sau ale celorlalţi pasageri. Haina 
lui groasă ascundea faptul că poartă o vestă cu explozibili. 

A ieșit din stația George V la ora obișnuită, 11.40, și a pornit 
în sus pe Avenue des Champs-Elysées. Cei destul de norocoși ca 
să supraviețuiască infernului care avea să urmeze au spus după 
aceea că nu era nimic neobișnuit în înfățișarea lui, cu toate că 
proprietarul unei florării cunoscute a susținut că observase o 
ciudată hotărâre în mersul lui pe când se apropia de intrarea 
restaurantului. Printre cei care stăteau afară se numărau un 
adjunct al ministrului de justiţie, un prezentator de știri de la 
televiziunea franceză, un manechin care în acel moment 
împodobea coperta revistei Vogue, o ţigancă cerșetoare care 
ținea de mână un copilaș și un grup gălăgios de turiști japonezi. 
Omul cu bomba s-a mai uitat o dată la ceas. Apoi și-a descheiat 
fermoarul hainei. 

Nu s-a stabilit cu precizie dacă actul a fost precedat de 
strigătul tradiţional „Allahu Akbar”. Câţiva supraviețuitori au 
susținut că l-au auzit; alţi câţiva au jurat că omul a detonat 
bomba în tăcere. Cât despre sunetul exploziei, cei aflați mai 
aproape nu și-l amintesc deloc, din cauză că timpanele lor au 
fost prea vătămate. „A fost lumina morţii”, a zis unul. Lumina pe 
care o vezi în clipa în care te confrunţi pentru prima oară cu 
Dumnezeu. 

Bomba era o minune din punctul de vedere al proiectării și 
construcţiei. Nu era genul de dispozitiv făcut după manualele de 
pe internet sau după broșurile care circulau în jurul moscheilor 
salafiste din Europa. Fusese perfecționată în condiţii de luptă în 
Palestina și Mesopotamia. Fiind umplută cu cuie înmuiate în 
șoricioaică - practică împrumutată de la atentatorii sinucigași 
din gruparea Hamas -, a secerat mulţimea ca un fierăstrău 
circular. Explozia a fost atât de puternică, încât Piramida de la 
Luvru, aflată la vreo doi kilometri și jumătate spre est, a fost 
zguduită de unda de șoc. Oamenii din apropierea atentatorului 
au fost făcuţi bucățele, tăiați în două sau decapitaţi, pedeapsa 
preferată pentru necredincioși. Chiar și la distanţă de patruzeci 
de pași au fost retezate membre. La marginea ariei de detonare, 
morții păreau neatinși. Fuseseră cruțați de traumele exterioare 


VP -11 


și seceraţi de unda de șoc, care le-a răvășit ca un tsunami 
organele interne. Soarta le-a oferit îndurarea duioasă de a se 
goli de sânge în intimitate. 

Primii jandarmi care au ajuns au fost cuprinși pe loc de greață 
la acea priveliște. Extremităţi presărate pe dalele pavajului, 
alături de încălțăminte, ceasuri de mână sparte care 
încremeniseră la ora 11.46 și telefoane mobile care sunau în 
gol. Ca o ultimă insultă, rămășitele sinucigașului erau 
împrăștiate printre victime - totul, în afară de cap, care poposise 
într-un camion de aprovizionare aflat la mai bine de treizeci de 
metri, cu o expresie ciudat de senină. 

Ministrul francez de interne a sosit în mai puţin de zece 
minute de la explozie. Văzând măcelul, a declarat: „Bagdadul a 
venit la Paris”. Peste șaptesprezece minute, Bagdadul a ajuns în 
Grădinile Tivoli din Copenhaga, unde, la ora 12.03, al doilea 
atentator s-a aruncat în aer în mijlocul unui grup mare de copii 
care așteptau nerăbdători să urce în montagnes russes. 
Serviciul danez de securitate, PET*, a stabilit rapid că shahia“-ul 
s-a născut la Copenhaga, a mers la școli daneze și era însurat cu 
o daneză. Nu părea să-l fi deranjat faptul că propriii copii 
mergeau la aceeași școală cu victimele sale. 

Pentru profesioniștii securităţii din întreaga Europă, acesta 
era scenariul de coșmar transpus în fapt - atacuri coordonate și 
foarte sofisticate, care păreau să fie plănuite și executate de un 
creier iscusit. Se temeau că teroriștii aveau să atace din nou în 
curând, cu toate că le scăpau două informaţii esenţiale. Nu știau 
unde. Și nu știau când. 


3, 


ST. JAMES S, LONDRA 


Mai târziu, Direcţia Antiterorism din Poliţia Metropolitană a 
Londrei avea să cheltuiască mult timp preţios și eforturi 
considerabile încercând să refacă mișcările din acea dimineaţă 
ale unui anume Gabriel Allon, legendarul, însă nesupusul fiu al 


4 Politiets Efterretningstjeneste (n.tr.). 
5 Martir, termen arab cu care jihadiștii îi desemnează pe atentatorii sinucigași (n.red.). 


VP - 12 


spionajului israelian, acum retras în mod oficial din activitate și 
trăind liniștit în Regatul Unit al Marii Britanii. Se știa, din 
declaraţiile vecinilor lui băgăcioși, că a plecat din căsuţa sa din 
Cornwall la câteva minute după ivirea zorilor și a urcat în Range 
Rover, însoţit de frumoasa lui soţie de origine italiană, Chiara. 
Se mai știa, datorită sistemului britanic orwellian al camerelor 
de supraveghere, că perechea a ajuns în centrul Londrei într-un 
timp aproape record și că, prin intervenţia divinității, a izbutit să 
găsească un loc de parcare legal în Piccadilly. De acolo s-au dus 
pe jos în Mason's Yard, o zonă discretă și liniștită din St. James's, 
și s-au înfiinţat la ușa firmei Isherwood Fine Arts. Conform 
camerei de supraveghere, au fost primiţi înăuntru la 11.40, ora 
Londrei, cu toate că Maggie, cea mai nouă secretară mediocră a 
lui Isherwood, avea să treacă greșit în registru ora ca 11.45. 

Galeria, care încă din 1968 furniza opere ale Vechilor Maeștri 
italieni și olandezi demne de expus în muzee, își avusese 
cândva sediul pe eleganta New Bond Street din Mayfair. Silită la 
exilul în St. James de giganţi ai luxului precum Hermes, Burberry 
și Cartier, se refugiase în două etaje ale unui depozit povârnit 
care aparținuse odinioară companiei Formum & Mason. Printre 
locuitorii închistați și bârfitori din St. James's, galeria fusese 
întotdeauna privită ca un teatru pe cinste - comedie și tragedie, 
culmi uluitoare și prăpăstii fără fund, și întotdeauna un iz de 
conspirație imediat sub suprafaţă. Aceasta era, în mare măsură, 
consecinţa personalităţii proprietarului. Julian Isherwood fusese 
blestemat cu un defect aproape fatal pentru un negustor de artă 
- îi plăcea mai mult să deţină tablourile decât să le vândă. Ca 
urmare, acumulase un inventar bogat de obiecte care în acel 
domeniu de afaceri erau cunoscute sub termenul afectuos de 
„marfă moartă” - opere pentru care niciun cumpărător n-ar plăti 
vreodată un preţ corect. Se zvonea că bunurile personale ale lui 
Isherwood rivalizează cu cele ale familiei regale britanice. Până 
și Gabriel, care de mai bine de treizeci de ani restaura tablouri 
pentru galerie, nu avea decât o idee foarte vagă despre colecția 
lui Isherwood. 

L-au găsit în birou - siluetă înaltă, un pic șubredă, înclinată 
peste un birou vârfuit cu cataloage și monografii vechi. Purta un 
costum gri cu dungulițe albe și o cravată liliachie care îi fusese 
dăruită în ajun de ultima lui cucerire. Ca de obicei, părea un pic 


VP - 13 


mahmur, înfățișare pe care o cultiva. Avea ochii aţintiţi cu 
mâhnire asupra televizorului. 

— Înţeleg că aţi aflat? 

Gabriel a încuviinţat încet din cap. El și Chiara auziseră la 
radio primul buletin de știri pe când treceau prin suburbiile 
vestice ale Londrei. Imaginile care se desfășurau pe ecran erau 
remarcabil de asemănătoare cu cele formate în mintea lui 
Gabriel - morţii acoperiţi cu folii de plastic, supraviețuitorii plini 
de sânge, privitorii cu palmele apăsate pe față, îngroziți. Nu se 
schimba nimic. Presupunea că n-avea să se schimbe vreodată. 

— Săptămâna trecută am luat prânzul cu un client la 
Fouquet's, a zis Isherwood trecându-și mâna peste şuvițele 
cărunte destul de lungi. Ne-am despărțit chiar în locul în care 
nebunul a detonat bomba. Dacă clientul ar fi programat prânzul 
astăzi? Aș fi putut să fiu... 

S-a oprit. Era o reacţie tipică după un atentat, și-a zis Gabriel. 
Cei vii încercau să găsească o legătură, fie ea cât de firavă, cu 
morții. 

— Sinucigașul din Copenhaga a omorât copii, a continuat 
Isherwood peste câteva clipe. Vrei, te rog, să-mi explici ce cauză 
este slujită de omorârea unor copii nevinovaţi? 

— Frica, a zis Gabriel. Vor să fim înfricoșaţi. 

— Când o să se termine? a întrebat Isherwood clătinând din 
cap scârbit. Când, pentru Dumnezeu, o să se sfârșească nebunia 
asta? 

— N-ar trebui să pui o astfel de întrebare, Julian. Coborând 
vocea, Gabriel a adăugat: La urma urmei, în războiul ăsta ai un 
loc chiar lângă ring de foarte multă vreme. 

Isherwood a zâmbit melancolic. Numele său neaoș englezesc 
și poziţia pe scara socială engleză ascundeau faptul că nu era 
deloc englez, cel puţin tehnic vorbind. Britanic după 
naționalitate și pașaport, însă german prin naștere, francez prin 
creștere și evreu ca religie. Doar câţiva prieteni de încredere 
știau că Isherwood ajunsese cu chiu, cu vai la Londra în 1942, 
un copil refugiat, după ce fusese dus în spinare peste Pirineii 
înzăpeziţi de doi păstori basci. Sau că tatăl său, renumitul 
negustor de tablouri parizian Samuel Isakowitz, fusese asasinat 
în lagărul de concentrare Sobibor împreună cu soția. Deși 
Isherwood își păstrase cu grijă secretele trecutului, povestea 
fugii sale dramatice din Europa ocupată de naziști ajunsese la 


VP - 14 


urechile serviciilor secrete israeliene. Și la jumătatea anilor '70, 
în timpul valului de atacuri teroriste palestiniene împotriva unor 
ținte israeliene din Europa, fusese recrutat ca sayan, susţinător 
voluntar. Isherwood nu avusese decât o însărcinare - să ajute la 
construirea și menţinerea acoperirii operaţionale a unui 
restaurator de artă și asasin pe nume Gabriel Allon. 

— Ține minte doar un lucru, a zis Isherwood. Acum lucrezi 
pentru mine, nu pentru ei. Asta nu-i problema ta, floricică. Nu 
mai este. 

A îndreptat telecomanda spre televizor, iar dezastrul din Paris 
și Copenhaga a dispărut, cel puţin pe moment. 

— Hai să ne uităm la ceva frumos, ce zici? 

Spaţiul limitat al galeriei îl silise să-și orânduiască imperiul pe 
verticală - depozite la parter, birouri la primul etaj, iar la al 
doilea, o minunată sală de expoziţie aranjată după modelul 
celebrei galerii a lui Paul Rosenberg din Paris, unde Julian 
petrecuse în copilărie multe ore fericite. Când au intrat în sală, 
soarele de la prânz pătrundea oblic prin luminator, căzând pe o 
pictură în ulei așezată pe un piedestal acoperit cu postav. O 
înfățișa pe Fecioară cu Pruncul alături de Maria Magdalena, pe 
fundalul serii, evident din Școala Venețiană. Chiara și-a dat jos 
haina de piele trei sferturi și s-a așezat pe sofaua ca de muzeu 
din mijlocul sălii. Gabriel s-a dus drept la tablou și a rămas în 
faţa lui, cu o mână pe bărbia sa îngustă și capul înclinat într-o 
parte. 

— Unde l-ai găsit? 

— Într-un morman de calcar de pe coasta din Norfolk. 

— Mormanul are un proprietar? 

— Ține să rămână anonim. E destul să spun că descinde dintr- 
o familie de nobili, proprietăţile lui sunt enorme și rezervele de 
bani lichizi se topesc cu o viteză alarmantă. 

— Așa că te-a rugat să-i iei de pe cap câteva tablouri, ca să 
mai rămână pe linia de plutire un an. 

— La viteza cu care folosește banii, i-aș da maximum două 
luni. 

— Cât ai plătit pentru el? 

— Douăzeci de mii. 

— Cât ești de mărinimos, Julian! Presupun că ţi-ai acoperit 
urmele luând și alte câteva tablouri, a zis Gabriel scrutându-și 
prietenul. 


VP -15 


— Șase chestii fără valoare, a mărturisit Isherwood. Însă, dacă 
intuiţia mea în privinţa ăstuia e corectă, au meritat cu vârf și- 
ndesat investiţia. 

— Proveniența? 

— A fost cumpărat în Veneto de unul dintre strămoșii 
proprietarului pe când făcea Marele Tur, la începutul secolului al 
XIX-lea. De atunci e în familie. 

— Atribuirea actuală? 

— Atelierul lui Palma Vecchio. 

— Zău? a făcut Gabriel sceptic. După părerea cui? 

— A expertului italian care s-a ocupat de vânzare. 

— Era orb? 

— Doar la un ochi. 

Gabriel a zâmbit. Mulţi dintre italienii care-i sfătuiau pe nobilii 
britanici în timpul călătoriilor prin Europa erau șarlatani care 
făceau afaceri grase cu copii fără valoare atribuite în mod fals 
maeștrilor din Florenţa și Veneţia. Din când în când greșeau în 
sensul opus. Isherwood bănuia că tabloul de pe piedestal intra în 
cea de-a doua categorie. La fel și Gabriel. Și-a plimbat vârful 
arătătorului peste chipul Magdalenei, înlăturând un secol de 
murdărie de pe suprafaţă. 

— Unde a fost expus? Intr-o mină de cărbune? 

A ciugulit lacul foarte decolorat. Se părea că era alcătuit din 
mastic sau rășină de dammar dizolvată în terebentină. 
Înlăturarea lui ar fi fost un proces migălos, implicând un 
amestec atent dozat de acetonă, proxitol de metil și alcooluri 
minerale. Gabriel își închipuia ororile care-l așteptau după ce 
vechiul lac era îndepărtat: arhipelaguri de pentimento? un 
deșert de fisuri și zbârcituri ale suprafeței. Pierderi totale de 
vopsea ascunse sub restaurările precedente. Și apoi, era starea 
pânzei, care se lăbărțase foarte tare din cauza vechimii. 
Remediul era refacerea dublurii, o procedură periculoasă care 
implica aplicarea de căldură, umiditate și presiune. Orice 
restaurator care a refăcut vreodată dublura avea cicatricele 
care o dovedeau. Odată, Gabriel distrusese o mare parte a unui 
tablou de Domenico Zampieri folosind un fier de călcat care 
avea termostatul stricat. La final, tabloul, chiar dacă arăta 


6 În pictură, o imagine peste care s-a pictat altceva (în limba italiană în original) 
(n.tr.). 


VP - 16 


perfect pentru un ochi neantrenat, era cu siguranţă o colaborare 
între Zampieri și Atelierul lui Gabriel Allon. 

— Ei bine? a întrebat Isherwood din nou. Cine a pictat 
afurisenia asta? 

Gabriel a făcut un întreg spectacol din procesul de reflecţie. 

— AŞ avea nevoie de o radiografie ca să pot indica o atribuire 
definitivă. 

— Omul meu trece pe aici după-amiază ca să ia tablourile. 
Dar știm amândoi că nu ai nevoie de radiografie ca să faci o 
atribuire preliminară. Eşti ca mine, floricică. Te învârţi printre 
tablouri de o sută de mii de ani. Când vezi ceva, știi ce este. 

Gabriel a scos din buzunar o mică lupă și s-a uitat la tușe. 
Aplecat un pic în faţă, simțea forma familiară a pistolului Beretta 
de 9 mm înfipt în carnea șoldului stâng. Întrucât colaborase cu 
spionajul britanic la sabotarea programului nuclear iranian, 
acum i se permitea să aibă tot timpul asupra sa o armă, ca să se 
apere. De asemenea, i se oferise un pașaport britanic, pe care 
era liber să-l folosească la călătoriile în străinătate, cu condiţia 
să nu lucreze pentru fostul său serviciu. Nu era niciun risc de 
așa ceva. llustra carieră a lui Gabriel Allon se încheiase, în 
sfârșit. Nu mai era îngerul răzbunător al Israelului. Era un 
restaurator de artă folosit de Isherwood Fine Arts, și Anglia era 
casa lui. 

— Ai o bănuială, a zis Isherwood. Văd asta în ochii ăia ai tăi 
verzi. 

— Am, a răspuns Gabriel, încă fermecat de tușe, însă mi-ar 
plăcea să mai aud o părere. 

S-a uitat peste umăr la Chiara. Ea se juca cu o șuviţă din părul 
bogat, cu o expresie un pic uimită. Așa cum stătea acum, 
semăna izbitor cu femeia din tablou. Nu era surprinzător, și-a zis 
Gabriel. Chiara, descendentă a evreilor izgoniți din Spania în 
1492, crescuse în vechiul ghetou din Veneţia. Era foarte posibil 
ca unii dintre strămoșii ei să fi fost folosiți ca model de către 
maeștri ca Bellini, Veronese și Tintoretto. 

— Ce crezi? a întrebat-o. 

Chiara i s-a alăturat în fața pânzei și a țâțâit de nemulţumire 
văzându-i starea deplorabilă. Cu toate că materia ei principală 
de studiu la universitate fusese Imperiul Roman, îl asistase pe 
Gabriel la unele restaurări, devenind ea însăși o excelentă 
specialistă în istoria artei. 


VP - 17 


— E un exemplu excelent de Convorbire Sacră, sau Sacra 
Conversazione, o scenă idilică în care subiecţii sunt grupaţi într- 
un peisaj plăcut ochiului. Și, după cum știe orice mocofan, 
Palma Vecchio este considerat creatorul genului. 

— Ce crezi despre desen? a întrebat-o Isherwood, ca un 
avocat care ghidează un martor favorabil. 

— E al naibii de bun pentru Palma, a răspuns Chiara. Paleta îi 
era neasemuită, însă n-a fost considerat niciodată un desenator 
foarte iscusit, nici măcar de către contemporanii săi. 

— Și femeia care a pozat pentru Fecioară? 

— Dacă nu mă înșel, ceea ce este foarte puţin probabil, o 
chema Violante. Apare în câteva picturi ale lui Palma. Însă mai 
era la Veneţia în acea vreme un pictor faimos despre care se 
spunea că o îndrăgește foarte mult. Numele lui era... 

— Tiziano Vecellio, a completat Isherwood. Mai cunoscut sub 
numele Tiţian. 

— Felicitări, Julian, a spus Gabriel zâmbind. Tocmai ai pus laba 
pe un Tiţian pentru un fleac de douăzeci de mii de lire sterline. 
Acum mai trebuie să găsești un restaurator în stare să-i redea 
forma. 

— Cât? a vrut să știe Isherwood. 

Gabriel s-a încruntat. 

— O să fie multă muncă. 

— Cât? a repetat Isherwood. 

— Două sute de mii. 

— AȘ putea găsi pe cineva la jumătate din preţul ăsta. 

— E adevărat. Dar ne amintim amândoi ce s-a întâmplat 
ultima dată când ai încercat asta. 

— Cât de repede te poţi apuca? 

— Trebuie să-mi verific calendarul înainte să mă angajez. 

— Ii dau un avans de o sută de mii. 

— In cazul ăsta, pot mă apuc imediat. 

— ÎI trimit în Cornwall poimâine, a zis Isherwood. Întrebarea 
este când îl primesc înapoi. 

Gabriel n-a răspuns. S-a uitat o clipă la ceasul de la mână, ca 
și cum nu mai arăta timpul corect, apoi și-a ridicat faţa 
gânditoare spre luminator. 

Isherwood i-a pus mâna pe umăr cu blândeţe. 

— Nu-i problema ta, floricică, a murmurat. Nu mai este. 


VP-18 


4. 


COVENT GARDEN, LONDRA 


Un punct de control al poliţiei din apropiere de Leicester 
Square făcuse să încremenească traficul de pe Charing Cross 
Road. Gabriel și Chiara au trecut repede printr-un val de ceață 
care se ridica din ţevile de eșapament și au pornit pe Cranbourn 
Street. Era plină de baruri și cafenele care serveau turmele de 
turiști mișunând fără ţintă prin Soho la orice oră, indiferent de 
anotimp. Pe moment, Gabriel părea să nu-i vadă. Se uita la 
ecranul mobilului său. Numărul morţilor din Paris și Copenhaga 
creștea. 

— Cât de rău e? a întrebat Chiara. 

— Douăzeci și opt pe Champs-Elysées și alţi treizeci și șapte 
în Grădinile Tivoli. 

— Au idee cine este răspunzător? 

— E prea devreme, a zis Gabriel, însă francezii cred că este 
al-Qaeda din Maghrebul islamic. 

— Au fost în stare să pună la cale două atacuri coordonate? 

— Au celule răspândite prin toată Europa și America de Nord, 
însă analiștii din Bulevardul Regele Saul au fost întotdeauna 
sceptici în privinţa capacităţii lor de a izbuti ceva în stilul 
spectaculos al lui bin Laden. 

Bulevardul Regele Saul era adresa serviciului de spionaj 
israelian. Avea un nume lung și dinadins înșelător, fără nicio 
legătură cu adevărata natură a activităţii sale. Cei care lucrau 
acolo îi ziceau Biroul și atât. Până și agenţii retrași, precum 
Gabriel și Chiara, nu rosteau niciodată numele real al 
organizaţiei. 

— Mie nu-mi seamănă a bin Laden, a zis Chiara. Pare mai 
degrabă... 

— Bagdad, a spus Gabriel. Numărul victimelor este mare 
pentru atacuri în aer liber. Sugerează că fabricantul bombei se 
pricepea. Dacă suntem norocoși, și-a lăsat semnătura pe ea. 

— Dacă noi suntem norocoși? a repetat Chiara. 

Fără să să-i răspundă, Gabriel și-a pus telefonul înapoi în 
buzunar. Ajunseseră la sensul giratoriu haotic de la capătul lui 


VP-19 


Cranbourn Street. Erau două restaurante - Spaghetti House și 
Bella Italia. A privit-o lung, cerându-i să aleagă. 

— N-o să-mi încep lungul weekend la Londra cu Bella Italia, a 
zis ea încruntându-se. Ai promis că mă duci la un prânz ca 
lumea. 

— După părerea mea, poţi găsi la Londra locuri mult mai rele 
decât Bella Italia. 

— În afară de cazul în care te-ai născut la Veneţia. 

Gabriel a zâmbit. 

— Avem rezervare la un loc drăguţ numit Orso, pe Wellington 
Street. E foarte italian. M-am gândit că am putea trece prin 
Covent Garden în drum spre el. 

— Mai ai chef? 

— Trebuie să mâncăm, a zis el, iar plimbarea ne va face bine 
amândurora. 

Au trecut repede prin sensul giratoriu până pe Garrick Street, 
unde doi agenți ai Poliţiei Metropolitane, cu tunici de culoarea 
lămâilor verzi, îl interogau pe șoferul unei dubiţe albe, care 
părea arab. Neliniștea pietonilor era aproape palpabilă. Pe unele 
chipuri Gabriel a văzut teamă pură; pe altele, hotărârea 
mohorâtă de a-și vedea de treburi ca de obicei. Chiara îl ţinea 
strâns de mână pe când treceau pe lângă vitrine. Aștepta cu 
nerăbdare de multă vreme acest weekend și n-avea de gând să 
lase știrile de la Paris și Copenhaga să-l strice. 

— Ai fost cam dur cu Julian, l-a mustrat ea. Două sute de mii 
este dublul tarifului tău obișnuit. 

— E un Tiţian, Chiara. Julian o să aibă un profit frumușel. 

— Ai fi putut măcar să-i accepţi invitaţia la un prânz de 
sărbătorire. 

— Nu voiam să prânzesc cu Julian. Voiam să prânzesc cu tine. 

— Are o idee pe care vrea s-o discute. 

— Ce fel de idee? 

— Un parteneriat. Vrea să-i devenim parteneri la galerie. 

Gabriel a încetinit pasul până s-a oprit. 

— Hai să-ţi spun cât de limpede posibil. N-am nici cel mai mic 
interes să devin partener la firma uneori solventă Isherwood 
Fine Arts. 

— De ce nu? 

— În primul rând, a zis el pornind iarăși, n-avem habar cum să 
administrăm o afacere. 


VP - 20 


— Înainte ai administrat câteva întreprinderi foarte 
înfloritoare. 

— E ușor când ai în spate un serviciu de spionaj. 

— Nu ai destulă încredere în tine, Gabriel. Cât de greu poate 
să fie să administrezi o galerie de artă? 

— Incredibil de greu. Şi, așa cum a dovedit Julian în repetate 
rânduri, e ușor să dai de belea. Până și galeria cu cel mai mult 
succes poate să se scufunde dacă face un pariu neinspirat. 
Aruncându-i o uitătură piezișă, Gabriel a întrebat-o: Când aţi pus 
la cale tu și Julian aranjamentul ăsta? 

— Sună ca și cum am fi uneltit pe la spatele tău. 

— Asta, pentru că așa făceați. 

Cu un zâmbet, Chiara a recunoscut. 

— A fost când eram la Washington pentru dezvelirea tabloului 
lui Rembrandt. Julian m-a luat deoparte și a zis că începe să se 
gândească la posibilitatea de a se retrage de-a binelea din 
afaceri. Vrea ca galeria să ajungă pe mâinile cuiva în care are 
încredere. 

— Julian n-o să se retragă niciodată. 

— N-aș fi așa de sigură. 

— Unde eram eu când cloceaţi planul ăsta? 

— Cred că te strecuraseși afară pentru o discuţie între patru 
ochi cu un reporter de investigaţii britanic. 

— De ce nu mi-ai spus nimic până acum? 

— Pentru că Julian m-a rugat să n-o fac. 

Tăcerea ţâfnoasă a lui Gabriel era menită să-i arate limpede 
că încălcase unul dintre principiile fundamentale ale căsătoriei 
lor. Secretele, fie ele incontestabil mărunte, erau interzise. 

— Îmi pare rău, Gabriel. Ar fi trebuit să zic ceva, însă Julian 
era de neclintit. Știa că prima ta reacţie ar fi fost să zici nu. 

— Ar putea să-i vândă pe loc galeria lui Oliver Dimbleby și să 
se retragă într-o insulă din Caraibe. 

— Te-ai gândit ce ar putea să însemne asta pentru noi? Chiar 
îți dorești să cureți tablouri pentru Oliver Dimbleby? Sau Giles 
Pittaway? Sau te gândeai că ai putea face rost de niște 
contracte cu Tate sau National Gallery? 

— S-ar zice că tu și Julian v-aţi gândit la toate. 

— Așa am făcut. 

— Atunci poate că tu ar trebui să te asociezi cu Julian. 

— Numai dacă vei curăța tablouri pentru mine. 


VP -21 


Gabriel și-a dat seama că soţia lui vorbea serios. 

— Să administrezi o galerie nu înseamnă doar participarea la 
licitaţii strălucitoare și prânzuri prelungite în restaurante de fiţe 
din Jermyn Street. Și nu este ceva care ar trebui să fie 
considerat hobby. 

— Mulţumesc că mă consideri diletantă. 

— Nu asta am vrut să spun, știi foarte bine. 

— Nu ești singurul care s-a pensionat de la Birou, Gabriel. Și 
eu am făcut-o. Dar, spre deosebire de tine, eu nu am picturi 
deteriorate ale Vechilor Maeștri cu care să-mi umplu timpul. 

— Deci vrei să devii negustoreasă de artă? O să-ţi petreci 
zilele scormonind prin mormane de tablouri mediocre, căutând 
alt Tiţian pierdut. Și există riscul să nu găsești niciunul. 

— Mie nu-mi sună prea rău. Uitându-se împrejur, pe stradă, 
Chiara a adăugat: Și înseamnă că am putea să locuim aici. 

— Credeam că-ţi place în Cornwall. 

— Îl ador, numai că nu iarna. 

Gabriel a tăcut o vreme. Își aduna forțele de ceva vreme 
pentru o astfel de discuţie. 

— Credeam că o să avem un copil. 

— Și eu, a zis Chiara. Numai că încep să cred că poate nu ne e 
sortit. Nimic din ce încerc nu pare să dea roade. 

Avea în voce o notă de resemnare pe care Gabriel n-o mai 
auzise până atunci. 

— Păi, o să continuăm să încercăm, i-a spus în cele din urmă. 

— Tot ce vreau e să nu fii dezamăgit. A fost acel avort 
spontan. Din cauza lui o să-mi fie mult mai greu să rămân 
gravidă. Cine știe? O schimbare de decor ar putea să ajute. 
Gândește-te un pic la asta, a zis ea strângându-l de mână. Nu 
zic decât atât, dragul meu. S-ar putea chiar să ne placă să 
locuim aici. 

În marea piazza în stil italian din faţa Covent Garden Market, 
un comedian stradal așeza doi turiști germani, care nu bănuiau 
nimic, într-o poziție sugerând intimitate sexuală. Chiara s-a 
rezemat de o coloană ca să privească spectacolul, în vreme ce 
Gabriel a căzut într-o bosumflare nedemnă, iscodind cu ochii 
mulțimea adunată în piaţă și pe balconul barului Punch and 
Judy. Nu era supărat pe Chiara, ci pe sine însuși. Ani de zile 
relaţia lor se învârtise în jurul lui Gabriel și al muncii lui. Nu-i 
dăduse prin cap niciodată că tânăra lui soţie ar putea să aibă 


VP - 22 


propriile aspirații la o carieră. Dacă ar fi fost un cuplu obișnuit, 
poate că ar fi luat în calcul oferta. Însă nu erau un cuplu 
obișnuit. Erau foști agenţi operativi ai unuia dintre cele mai 
faimoase servicii de spionaj. Și aveau un trecut mult prea 
sângeros ca să ducă o viaţă atât de publică. 

Când au intrat în galeria de sticlă ameţitor de înaltă a pieţei, 
orice rămășiță a încordării dintre ei s-a risipit repede. Până și lui 
Gabriel, care detesta mersul la cumpărături de orice fel, îi 
plăcea să bântuie alături de Chiara prin magazinele și 
chioșcurile viu colorate. Ilmbătat de mirosul părului ei, și-a 
imaginat după-amiaza pe care o aveau în față - un prânz tihnit, 
urmat de o plimbare agreabilă până la hotel. Acolo, în umbrele 
răcoroase din cameră, Gabriel avea s-o dezbrace încetișor și să 
facă dragoste cu ea în patul enorm. Pentru o clipă a reușit chiar 
să-și închipuie că trecutul i-a fost șters cu buretele, că isprăvile 
sale nu erau decât povești peste care se așterne praful în 
arhivele din Bulevardul Regele Saul. Nu rămânea decât atenţia - 
vigilenţa instinctivă, chinuitoare, din cauza căreia nu putea să 
se simtă vreodată liniștit în public. Îl silea să facă o schiţă 
mentală a fiecărui chip pe lângă care trecea în piaţa 
aglomerată. Și în Wellington Street, pe când se apropiau de 
restaurant, acest reflex l-a făcut să încremenească. Chiara l-a 
tras de braţ, jucăușă. Apoi l-a privit în ochi și și-a dat seama că 
ceva nu era în ordine. 

— Arăţi ca și cum ai fi văzut o stafie. 

— Nu o stafie. Un mort. 

— Unde? 

Gabriel a făcut semn cu capul spre un om care purta un 
palton de lână cenușiu. 

— Chiar acolo. 


5. 


COVENT GARDEN, LONDRA 


Există indicii comune pentru atentatorii sinucigași. Buzele se 
pot mișca involuntar, în vreme ce sunt recitate ultimele 
rugăciuni. Ochii pot să aibă o privire sticloasă, în depărtare. lar 


VP - 23 


faţa poate să pară uneori nefiresc de palidă, dovada că o barbă 
neîngrijită a fost îndepărtată în pripă, în pregătirea misiunii. 
Mortul nu prezenta niciunul dintre aceste indicii. Buzele îi erau 
strânse. Ochii îi erau limpezi și concentrați. lar faţa îi era 
colorată uniform. Se rădea în mod regulat de multă vreme. 

Ceea ce îl evidenția era pârâiașul de sudoare care se scurgea 
din perciunele stâng. De ce transpira într-o după-amiază rece de 
toamnă? Dacă îi era cald, de ce avea mâinile îndesate în 
buzunarele paltonului de lână? Și de ce paltonul - prea mare cu 
un număr, după părerea lui Gabriel - era în continuare bine 
încheiat? Și apoi, era mersul lui. Până și unui bărbat în formă 
fizică bună, care se apropia de treizeci de ani, îi este greu să 
dea impresia unui mers normal când e încărcat cu douăzeci și 
cinci de kilograme de explozibil, cuie și bile de rulmenţi. În 
vreme ce trecea pe lângă Gabriel pe Wellington Street, mortul 
părea că se ţine neobișnuit de drept, ca și cum ar fi încercat să 
compenseze plusul de greutate din jurul burții și rinichilor. Stofa 
pantalonilor de gabardină vibra la fiecare pas, ca și cum 
articulațiile șoldurilor și genunchilor se zguduiau sub povara 
bombei. Era posibil ca tânărul cel transpirat, cu palton prea 
mare, să fie un cetățean obișnuit care, pur și simplu, avea 
nevoie să facă oarece cumpărături la miezul zilei, însă Gabriel 
bănuia altceva. Credea că bărbatul care mergea la câţiva pași în 
față reprezenta finalul unei zile de teroare pe întregul continent. 
Intâi Paris, apoi Copenhaga și acum Londra. 

Gabriel i-a spus Chiarei să se adăpostească în restaurant și 
apoi a traversat iute strada. L-a urmărit pe mort vreo treizeci de 
metri, apoi l-a văzut dând colţul spre intrarea în Covent Garden 
Market. Pe latura estică a pieţei erau două cafenele, fiecare 
plină de clienţii de la prânz. Intre ele, pe un petic însorit, stăteau 
trei agenţi al Poliţiei Metropolitane. Niciunul nu l-a observat pe 
mort când intra în piaţă prin galerie. 

Acum Gabriel trebuia să ia o hotărâre. Cel mai firesc era să le 
comunice polițiștilor bănuielile lui - firesc, și-a zis, însă nu 
neapărat optim. Era foarte probabil ca polițiștii să reacționeze 
trăgându-l pe e/ deoparte ca să-i ceară mai multe informaţii, 
irosind astfel secunde preţioase. Mai rău, ar fi putut să-l ia la 
întrebări pe individ, un scenariu în care era aproape sigur că ar 
fi detonat bomba. Chiar dacă toţi agenţii Poliţiei Metropolitane 
făcuseră o pregătire elementară în privința tacticilor 


VP - 24 


antiteroriste, puţini aveau experienţa sau armele necesare 
pentru a dobori un jihadist hotărât să fie martir. Gabriel le avea 
pe amândouă, și mai acţionase împotriva atentatorilor 
sinucigași. A trecut pe lângă cei trei agenți și a intrat în galerie. 

Mortul era acum la vreo șapte metri în față, mergând cu pas 
de paradă pe pasarela înaltă din holul principal. Gabriel a 
estimat că avea la el destul exploziv și șrapnele ca să omoare 
pe oricine pe o rază de douăzeci și cinci de metri. Procedura 
dicta ca Gabriel să rămână în afara zonei letale a exploziei până 
ce venea momentul să facă mișcarea. Pe de altă parte, situația 
de la faţa locului îl silea să reducă distanţa și să se pună în mare 
pericol. O lovitură în cap de la douăzeci și cinci de metri era 
dificilă în cele mai bune condiţii, chiar și pentru un ţintaș cu 
măiestria lui Gabriel Allon. Într-o galerie comercială ticsită ar fi 
fost aproape imposibilă. 

A simţit vibrația ușoară a mobilului în buzunarul hainei. 
Ignorând-o, l-a urmărit pe mort, care se oprise lângă balustrada 
pasarelei ca să se uite la ceas. A observat că îl purta la mâna 
stângă, ceea ce însemna că detonatorul era aproape sigur în 
mâna dreaptă. Dar de ce s-ar opri un atentator sinucigaș din 
drumul spre martiriu ca să se uite la ceas? Cea mai probabilă 
explicaţie era că i se poruncise să-și pună capăt vieţii și vieţii 
multor nevinovaţi într-un moment anume. Gabriel bănuia că la 
mijloc era un soi de simbolism. De obicei așa se întâmpla. 
Teroriștii din al-Qaeda și din vlăstarii acesteia adorau 
simbolismul, mai ales când implica numere. 

Se afla acum destul de aproape de mort ca să-i vadă ochii. 
Erau limpezi și concentrați, un semn încurajator. Însemna că 
încă se gândește la misiunea sa, nu la deliciile trupești care îl 
așteptau în Rai. Când începea să viseze la huriile cu ochi negri, 
parfumate, avea să se vadă pe faţa lui. Atunci Gabriel trebuia să 
facă o alegere. Deocamdată, avea nevoie ca mortul să mai 
zăbovească un pic pe lumea asta. 

Mortul s-a uitat iar la ceas. Gabriel a aruncat repede o privire 
la ceasul său: 14.34. A căutat cifrele în baza de date a memoriei 
sale, căutând o legătură. Le-a adăugat, le-a scăzut. Le-a 
înmulțit, le-a inversat și le-a aranjat altfel. Apoi s-a gândit la 
atacurile precedente. Primul fusese la ora 11.46, al doilea, la 
12.03. Era posibil ca acele momente ale zilei să reprezinte ani 


VP -25 


importanţi din calendarul gregorian, însă Gabriel nu găsea nicio 
legătură. 

A șters din minte ora atacurilor și s-a concentrat doar pe 
minute. „Și patruzeci și șase de minute, și trei minute”, se tot 
gândea. Apoi a înțeles. Acele momente ale zilei îi erau la fel de 
familiare ca trăsăturile de pensulă ale lui Tiţian. „Și patruzeci și 
șase de minute, și trei minute”. Erau două dintre cele mai 
faimoase momente din istoria terorismului - exact momentele în 
care avioanele de pasageri deturnate au lovit World Trade 
Center pe 11 septembrie. Cursa 11 a American Airlines s-a 
zdrobit de Turnul de Nord la 8.46. Cursa 175 a United Airlines a 
izbit Turnul de Sud la 9.03. Al treilea avion care și-a atins ţinta în 
acea dimineaţă a fost cursa 77 a American Airlines, care a lovit 
latura vestică a Pentagonului. Ora locală a fost 9.37, ora 14.37 
la Londra. 

Gabriel s-a uitat la ceasul său digital. Acum trecuse cu câteva 
secunde de 14.35. Ridicând privirea, a văzut că bărbatul cu 
palton gri pornise din nou cu pași iuți, cu mâinile în buzunare, 
părând că nu vede pe nimeni în jur. S-a luat după el, moment în 
care telefonul a început din nou să-i vibreze. De această dată a 
răspuns; era Chiara. l-a spus că un atentator era pe cale să se 
arunce în aer în Covent Garden și i-a cerut să ia legătura cu MI 
5. Apoi a vârât mobilul la loc în buzunar și a început să 
micșoreze distanţa între el și țintă. Se temea că mulţi nevinovaţi 
erau pe cale să moară. Şi se întreba dacă putea face ceva ca să 
împiedice asta. 


6. 


COVENT GARDEN, LONDRA 


Mai exista o posibilitate, desigur - ca bărbatul aflat la câțiva 
pași în fața lui să nu aibă sub palton nimic în afară de câteva 
kilograme de grăsime în plus. Inevitabil, Gabriel și-a amintit 
cazul lui Jean Charles de Menezes, electricianul născut în Brazilia 
care a fost împușcat mortal de polițiștii britanici în stația de 
metrou londoneză Stockwell, fiind confundat cu un terorist 
islamic dat în urmărire. Procurorii britanici au refuzat să-i pună 


VP - 26 


sub acuzaţie pe agenţii implicaţi în ucidere, decizie care a 
stârnit indignarea activiștilor pentru drepturile omului și a 
susținătorilor libertăţilor civile din întreaga lume. Gabriel știa că, 
în împrejurări asemănătoare, nu se putea aștepta la o astfel de 
îngăduinţă. Asta însemna că trebuia să fie sigur înainte de a 
acţiona. De un lucru era sigur. Era convins că sinucigașul, la fel 
ca un pictor, avea să-și pună semnătura înainte să apese pe 
declanșator. Voia ca victimele sale să știe că moartea lor nu era 
lipsită de scop, că erau sacrificate în numele jihadului și în 
numele lui Allah. 

Totuși, pe moment, Gabriel nu putea decât să-l urmărească și 
să aștepte. Incet, cu grijă, a redus distanța, schimbându-și câte 
puţin traiectoria ca să păstreze liber culoarul de tragere. Avea 
privirea fixată pe partea de jos a craniului bărbatului. La câţiva 
centimetri mai jos se afla trunchiul cerebral, esenţial pentru 
controlul sistemelor motor și senzorial din restul corpului. Dacă 
distrugi cu câteva gloanţe trunchiul cerebral, sinucigașul nu mai 
are cum să apese pe detonator. Dacă-l ratezi, e posibil ca 
martirul să-și îndeplinească misiunea cu o tresărire pe pragul 
morții. Gabriel era unul dintre puţinii oameni din lume care chiar 
omorâseră un terorist înainte să-și fi putut declanșa atacul. Știa 
că diferenţa dintre succes și eșec avea să fie o fracțiune de 
secundă. Succesul însemna că nu va muri decât o persoană. 
Eșecul avea să aibă ca rezultat moartea multor oameni 
nevinovaţi, poate chiar a lui însuși. 

Mortul a trecut prin ușa care ducea în piaţă. Acum era mult 
mai aglomerată. Un violoncelist cânta o suită de Bach. Cineva 
care îl imita pe Jimi Hendrix se lupta cu o chitară electrică cu 
amplificator. Un bărbat bine îmbrăcat, în picioare pe o ladă de 
lemn, zbiera ceva despre Dumnezeu și războiul din Irak. Mortul 
s-a îndreptat spre centrul pieţei, unde spectacolul comedianului 
se afundase și mai tare în depravare, spre încântarea mulţimii 
de spectatori. Folosind tehnici învăţate în tinereţe, Gabriel a 
amuţit în minte, unul câte unul, zgomotele din jur, începând cu 
acordurile slabe ale suitei de Bach și terminând cu râsul 
gălăgios al gloatei. Apoi s-a uitat pentru ultima oară la ceas și a 
așteptat ca mortul să-și lase semnătura. 

Era 14.36. Mortul ajunsese la marginea exterioară a mulțimii. 
S-a oprit câteva clipe, ca și cum ar fi căutat un punct slab ca să 
pătrundă, apoi și-a croit loc cu umerii printre două femei 


VP - 27 


surprinse. Gabriel a intrat printr-un punct aflat la câţiva metri în 
dreapta individului, alunecând practic neobservat printr-o 
familie de turiști americani. Mulțimea era pe patru rânduri în 
majoritatea locurilor și înghesuită, ceea ce îi oferea lui Gabriel 
încă o dilemă. Muniția ideală pentru o astfel de situaţie era un 
glonţ cu vârful scobit, care ar fi produs o mai mare vătămare a 
țesuturilor țintei și ar fi redus în mod substanţial riscul de 
victime colaterale, însă pistolul lui, un Beretta, era încărcat cu 
gloanțe Parabellum de 9 mm obișnuite. Ca urmare, trebuia să se 
așeze astfel încât să tragă pe o traiectorie extrem de 
descendentă. Altfel, exista un mare risc să ia fără voie o viaţă 
nevinovată, încercând să o salveze. 

Mortul străpunsese zidul interior al mulţimii și acum se 
îndrepta spre comedian. Ochii aveau privirea sticloasă în 
depărtare. Buzele se mișcau. Ultimele rugăciuni... Comedianul a 
presupus, greșit, că bărbatul voia să participe la spectacol. 
Zâmbind, a făcut doi pași spre el, însă a încremenit când a văzut 
mâinile ieșind din buzunarele paltonului. Stânga era un pic 
desfăcută. Dreapta era strânsă în pumn, cu degetul mare ridicat 
în unghi drept. Totuși, Gabriel a șovăit. Și dacă nu exista vreun 
detonator? Și dacă era un pix sau un tub cu balsam de buze? 
Trebuia să fie sigur. „Spune-mi ce intenţii ai”, l-a îndemnat în 
gând. „Semnează-te”. 

Mortul s-a răsucit cu faţa spre piaţă. Clienţii care priveau din 
balconul localului Punch and Judy au râs nervos, la fel ca unii 
dintre spectatorii adunaţi în piaţă. În mintea sa, Gabriel a redus 
la tăcere râsul și a încremenit imaginea. Scena îi părea pictată 
de mâna lui Canaletto. Personajele erau necilintite; numai 
Gabriel, restauratorul, era liber să se miște printre ele. A 
alunecat prin primul rând al spectatorilor și și-a fixat privirea pe 
punctul de la spatele craniului. N-avea cum să tragă într-un 
unghi descendent. Insă mai exista o posibilă soluție pentru a 
preveni victimele colaterale: o traiectorie ascendentă ar fi dus 
glonţul în siguranță peste capetele spectatorilor și în fațada 
clădirii alăturate. Și-a imaginat manevra în secvență - scoaterea 
pistolului cu mâna opusă, ghemuirea, împușcătura, înaintarea - 
și a așteptat ca mortul să-și pună semnătura. 

Tăcerea din capul lui Gabriel a fost spartă de un strigăt de 
betiv din balconul barului Punch and Judy - îi cerea martirului să 
se dea deoparte și să lase spectacolul să continue. Mortul a 


VP - 28 


reacţionat ridicând braţele deasupra capului ca un alergător de 
cursă lungă care rupe banda de la finiș. Pe partea interioară a 
încheieturii era o sârmă subţire care ducea de la detonator la 
explozibil. Era toată dovada de care avea nevoie Gabriel. A 
vârât mâna sub haină și a prins patul pistolului. Apoi, pe când 
mortul urla „Allahu Akbar”, s-a lăsat într-un genunchi și a ridicat 
arma spre ţintă. În mod remarcabil, culoarul era liber, fără 
riscuri de victime colaterale. Dar când Gabriel era pe cale să 
apese pe trăgaci, două mâini puternice au apăsat pistolul în jos 
și greutatea a doi bărbaţi l-a împins spre dalele pavajului. 

În clipa în care s-a izbit de sol a auzit un sunet ca de trăsnet și 
a simţit cum trece peste el un val de aer pârjolitor. Timp de 
câteva secunde n-a mai auzit nimic. Apoi s-a înălţat strigătul, un 
singur țipăt, urmat de o arie de văicăreli. Gabriel și-a ridicat 
capul și a văzut o scenă din coșmarurile sale. Erau bucăţi de 
trupuri și sânge. Era Bagdad pe Tamisa. 


7. 


NEW SCOTLAND YARD, LONDRA 


Puţine păcate sunt mai grele pentru un agent de spionaj, fie 
el și pensionat, decât să aterizeze în arestul autorităţilor locale. 
Din cauză că Gabriel fusese multă vreme într-o regiune joasă, 
dintre lumea aflată la vedere și cea ascunsă, avusese parte de 
asta mult mai des decât colegii săi. Experienţa îl învățase că s-a 
stabilit un ritual pentru astfel de ocazii, un soi de dans kabuki 
care trebuie să fie lăsat să ajungă la capăt înainte să poată 
interveni autorităţile superioare. Cunoștea bine pașii. Din 
fericire, și gazdele sale îi cunoșteau. 

Fusese arestat la câteva minute de la atac și dus cu mare 
viteză la New Scotland Yard, sediul Poliţiei Metropolitane 
londoneze. Acolo a fost dus într-o cameră de interogare unde i- 
au fost tratate numeroasele tăieturi și julituri și i s-a dat o cană 
cu ceai, de care nu s-a atins. Curând a venit un comisar de la 
Comandamentul de Antiterorism. l-a examinat documentul de 
identitate cu scepticismul pe care îl merita și apoi a încercat să 
stabilească șirul de evenimente care l-a făcut pe „domnul Rossi” 


VP - 29 


să scoată în Covent Garden o armă de foc cu o fracțiune de 
secundă înainte ca un terorist să-și detoneze centura cu 
explozivi. Gabriel era ispitit să pună și el câteva întrebări. Și 
anume, voia să știe de ce doi agenţi speciali din divizia S019 a 
Poliţiei Metropolitane aleseseră să-l neutralizeze pe el și nu un 
terorist evident, care era pe cale să comită un act de ucidere la 
nimereală. In loc de asta, a răspuns la fiecare dintre întrebările 
detectivului recitând un număr de telefon. 

— Telefonează acolo, a zis, bătând cu degetul în locul în care 
detectivul își notase în carnet numărul. O să sune într-o clădire 
foarte mare aflată nu departe de aici. Vei cunoaște numele celui 
care va răspunde. Cel puţin, ar trebui să-l cunoști. 

Gabriel n-a știut care agent a format în cele din urmă acel 
număr, nici când a avut loc convorbirea. N-a știut decât că 
arestul său în New Scotland Yard a durat mult mai mult decât ar 
fi fost necesar. Într-adevăr, era aproape miezul nopţii când 
detectivul l-a escortat pe o serie de coridoare luminate puternic 
spre intrarea în clădire. In mâna stângă a detectivului era un plic 
cafeniu plin cu lucrurile lui Gabriel. judecând după mărime și 
formă, nu conţinea un pistol Beretta de 9 mm. 

Afară, vremea frumoasă a după-amiezii lăsase locul unei ploi 
cu găleata. Așteptând la adăpostul porticului de sticlă, cu 
motorul torcând în ralanti, era o limuzină Jaguar neagră. Gabriel 
a primit de la detectiv plicul și a deschis portiera din spate a 
mașinii. Așezat înăuntru, cu picioarele încrucișate elegant, era 
un bărbat care arăta ca și cum ar fi fost proiectat anume pentru 
această sarcină. Purta un costum gri-antracit care îi venea 
perfect și o cravată argintie asortată cu părul cărunt. De obicei 
ochii lui spălăciţi erau indescifrabili, însă acum dezvăluiau 
tensiunea unei nopţi lungi și grele. Ca director adjunct al MI5, 
Graham Seymour avea dificila răspundere de protejare a 
insulelor britanice de forțele islamului extremist. Și încă o dată, 
în ciuda tuturor eforturilor departamentului său, islamul 
extremist câștigase. 

Cu toate că cei doi bărbaţi aveau o lungă istorie de colaborare 
profesională, Gabriel știa puţine lucruri despre viaţa personală a 
lui Graham Seymour. Ştia că Seymour era însurat cu o femeie 
pe nume Helen, pe care o adora, și că avea un fiu care gestiona 
banii altora în sucursala din New York a unei mari corporații 
financiare britanice. Dincolo de asta, informaţiile lui Gabriel 


VP - 30 


despre treburile personale ale lui Seymour erau luate din 
dosarul voluminos al Biroului. Era o relicvă a trecutului britanic 
glorios, un produs al păturii superioare a clasei de mijloc, care 
fusese crescut, educat și programat să conducă. Credea în 
Dumnezeu, însă nu foarte fervent. Credea în ţara sa, însă nu era 
orb la defectele ei. Se pricepea la golf și la alte jocuri, însă 
accepta să piardă în faţa unui adversar inferior lui, în numele 
unei cauze meritorii. Era un bărbat admirat și, lucrul cel mai 
important, un bărbat în care puteai să ai încredere - atribut rar 
printre spioni și cei din poliţia secretă. 

Totuși, Graham Seymour nu era un bărbat cu o rabdare 
nesfârșită, după cum o arăta expresia lui ursuză când Jaguarul a 
ieșit în stradă. A scos din buzunarul scaunului un exemplar al 
ziarului Telegraph din dimineaţa următoare și l-a lăsat să cadă 
în poala lui Gabriel. Titlul de pe prima pagină era DOMNIA 
TERORII. Dedesubt erau trei fotografii ale urmărilor celor trei 
atacuri. Gabriel s-a uitat la fotografia din Covent Garden 
căutând vreun semn al prezenţei sale, însă n-a văzut decât 
victimele. Era fotografia unui eșec, și-a zis - optsprezece morți, 
alte zeci de răniţi grav, printre care și unul dintre agenţii care-l 
puseseră la pământ. Și totul din cauza glonţului pe care nu 
fusese lăsat să-l tragă. 

— Ce zi afurisită, a murmurat Seymour vlăguit. Presupun că 
singurul fel în care ar putea fi și mai rău ar fi ca presa să afle de 
tine. Până să isprăvească toţi conspiraţioniștii, lumea islamică ar 
ajunge să creadă că atacurile au fost plănuite și puse în fapt de 
către Birou. 

— Poţi fi sigur că este deja cazul, a spus Gabriel înapoindu-i 
ziarul. Unde e soţia mea? 

— E la hotelul vostru. Am o echipă care stă pe hol. După un 
moment de tăcere, Seymour a adăugat: Nu mai e nevoie să 
spun că nu e grozav de mulțumită de tine. 

— De unde știi? 

Urechile lui Gabriel încă mai vâjâiau de la explozie. A închis 
ochii și a întrebat cum de reușiseră să-l găsească așa de repede 
echipele de la S019. 

— După cum îţi poţi închipui, avem la dispoziţie o gamă largă 
de mijloace tehnice. 

— Cum ar fi mobilul meu și reţeaua voastră de camere de 
supraveghere? 


VP - 31 


— Exact, a zis Seymour. Am reușit să te localizăm la câteva 
secunde după ce ne-a sunat Chiara. Am trimis informația la Gold 
Command, centrul operaţional de criză al Poliţiei Metropolitane, 
și ei au trimis imediat două echipe de agenţi speciali de la Arme 
de foc. 

— Trebuie să fi fost în apropiere. 

— Erau, a confirmat Seymour. Eram în stare de alertă maximă 
după atacurile din Paris și Copenhaga. Câteva echipe erau deja 
plasate în districtul financiar și în punctele în care tind să se 
adune turiștii. 

— Și atunci de ce m-au doborât pe mine în loc de atentator? 

— Din cauză că nici Scotland Yard, nici Serviciul de Securitate 
nu doreau o repetare a fiascoului Menezes. În urma morții lui au 
fost introduse câteva noi îndrumare și proceduri, pentru a ne 
asigura că nu se mai întâmplă vreodată așa ceva. E destul să 
spun că o singură avertizare nu îndeplinește criteriile unei 
acţiuni letale - chiar dacă pe sursă se întâmplă să o cheme 
Gabriel Allon. 

— Și, ca urmare, au murit optsprezece oameni nevinovaţi? 

— Dacă nu era terorist? Dacă nu era decât alt artist stradal, 
sau cineva cu probleme mintale? Am fi fost arși pe rug. 

— Insă nu era un artist stradal sau un pacient cu probleme 
mintale, Graham. Era un atentator sinucigaș. Și v-am spus că 
este. 

— De unde ai știut? 

— Ar fi putut la fel de bine să poarte o pancartă pe care își 
declara intențiile. 

— A fost atât de evident? 

Gabriel a înșirat atributele care-i stârniseră primele bănuieli, 
apoi a explicat cum ajunsese la concluzia că teroristul avea de 
gând să detoneze bomba la ora 14.37. Seymour a clătinat încet 
capul. 

— Nici nu mai știu câte ore am petrecut antrenându-ne 
agenţii de poliţie să depisteze potenţialii teroriști, ca să nu mai 
vorbim de milioanele de lire pe care le-am turnat în softurile de 
recunoaștere a comportamentului pentru camerele de 
supraveghere. Și totuși, un atentator jihadist s-a dus direct în 
Covent Garden, și nimeni n-a părut să observe. Nimeni în afară 
de tine, desigur. 


VP - 32 


Seymour s-a închis într-o tăcere deprimată. Mergeau spre 
nord de-a lungul canionului alb luminat de proiectoare care era 
Regent Street. Rezemându-și ostenit capul de geam, Gabriel a 
întrebat dacă sinucigașul fusese identificat. 

— ÎI chema Farid Khan. Părinţii lui au emigrat în Marea 
Britanie din Lahore la sfârșitul anilor '70, însă Farid s-a născut la 
Londra. La Stepney Green, mai exact, a zis Seymour. La fel ca 
mulți musulmani britanici din acea generaţie, a respins credința 
moderată, apolitică, a părinţilor săi și a devenit islamist. La 
sfârșitul anilor '90 petrecea mult prea mult timp în moscheea 
din estul Londrei, pe Whitechapel Road. N-a trecut mult până să 
fie membru deplin al grupărilor radicale Hizb ut-Tahrir și al- 
Muhajiroun. 

— Am impresia că-i făcuserăţi un dosar. 

— l-am făcut, a zis Seymour, însă nu din motivele la care te-ai 
putea gândi. Vezi tu, Farid Khan era o rază de soare, speranţa 
noastră de viitor. Sau așa credeam. 

— Aţi crezut că l-aţi convertit? 

Seymour a încuviințat din cap. 

— Nu mult după 11 septembrie, Farid s-a alăturat unui grup 
numit „Noi începuturi”, având ca scop deradicalizarea 
militanţilor și reintegrarea lor în curentul convenţional al 
islamului și al opiniei publice britanice. Farid a fost considerat 
unul dintre cele mai mari succese ale lor. Și-a ras barba. A rupt 
legăturile cu vechii prieteni. A absolvit printre primii King's 
College și a obținut un post bine plătit la o mică agenţie de 
publicitate din Londra. Acum câteva săptămâni s-a logodit cu o 
femeie din vechiul său cartier. 

— Așa că l-aţi tăiat de pe listă? 

— E un fel de-a spune. Acum pare că totul a fost o înșelăciune 
isteață. Farid era, literalmente, o bombă cu ceas care aștepta să 
explodeze. 

— Ai idee cine l-a activat? 

— Analizăm înregistrările de pe telefonul și computerul lui, 
precum și clipul despre sinucidere pe care l-a lăsat. E clar că 
atacul lui a fost legat de bombele din Paris și Copenhaga. Este o 
dezbatere intensă dacă au fost coordonate de rămășițele 
nucleului al-Qaeda sau de o rețea nouă. Oricum ar fi, nu e 
problema ta. Rolul tău în această chestiune s-a încheiat în mod 
oficial. 


VP - 33 


jaguarul a traversat Cavendish Place și a oprit la intrarea 
hotelului Langham. 

— AȘ vrea să-mi recapăt pistolul. 

— O să văd ce pot să fac, a zis Seymour. 

— Cât de mult trebuie să stau aici? 

— Scotland Yard ar vrea să rămâi la Londra în restul 
weekendului. Luni dimineaţă poţi să te întorci în căsuţa ta de pe 
țărm și să nu te mai gândești la altceva decât Tiţian. 

— De unde știi de Tiţian? 

— Eu știu tot. Tot, în afară de felul în care să împiedic un 
musulman născut în Marea Britanie să săvârșească un măcel în 
Covent Garden. 

— L-aș fi putut opri, Graham. 

— Da, a spus Seymour cu răceală. lar noi te-am fi răsplătit 
sfâșiindu-te. 

Gabriel a coborât din mașină fără să mai spună nimic. 

„Rolul tău în această chestiune s-a încheiat în mod oficial”, a 
șoptit în vreme ce intra în hol. A repetat asta de mai multe ori, 
ca pe o mantra. 


8. 


NEW YORK CITY 


În aceeași seară, celălalt univers în care trăia Gabriel Allon 
era și el cu nervii încordaţi, însă cu siguranţă din alte motive. 
Era sezonul de toamnă al licitaţiilor la New York, momentul 
neliniștit în care lumea artei, cu toată nebunia și lipsa ei de 
cumpătare, se adună pentru două săptămâni de tranzacţii 
frenetice. Era, așa cum îi plăcea lui Nicholas Lovegrove să 
spună, una dintre puţinele ocazii rămase în care încă era 
considerat un lucru la modă să fii putred de bogat. Însă era, 
totodată, o treabă extrem de serioasă. Aveau să fie alcătuite 
colecţii bogate, aveau să fie adunate și risipite mari averi. O 
singură tranzacţie putea să lanseze o carieră strălucită. De 
asemenea, putea să distrugă o carieră. 

In seara aceea, reputaţia profesională a lui Lovegrove, la fel 
ca a lui Gabriel Allon, era deja stabilită ferm. Lovegrove, născut 


VP - 34 


și educat în Marea Britanie, era considerat cel mai solicitat 
consultant din lume în domeniul picturii - un bărbat atât de 
puternic, încât putea să bulverseze piața cu o remarcă 
dezinvoltă sau o încrețire a nasului său elegant. Cunoștinţele 
sale despre pictură erau legendare, ca și mărimea contului său 
bancar. Lovegrove nu mai trebuia să-și caute clienţi; ei erau cei 
care veneau la el, de obicei cu ploconeală și promisiuni de 
comisioane uriașe. Secretele succesului lui erau ochiul său care 
nu dădea greș și discreţia. Lovegrove nu ducea niciodată vorba 
mai departe; Lovegrove nu bârfea niciodată și nu umbla cu 
fundul în două luntri. Era cea mai rară pasăre din comerțul cu 
tablouri - un om de cuvânt. 

Cu toată reputaţia sa, Lovegrove era asaltat de nervozitatea 
obișnuită dinaintea licitaţiei în vreme ce mergea zorit pe Sixth 
Avenue. După ani de scădere a preţurilor și vânzări anemice, 
piața artei începea, în sfârșit, să dea semne de reînviere. 
Primele licitații ale sezonului fuseseră respectabile, însă 
inferioare așteptărilor. Vânzările din această seară, dedicată de 
Christie's picturii postbelice și contemporane, ar fi putut să 
revigoreze spectaculos lumea artei. Ca de obicei, Lovegrove 
avea clienţi la ambele capete ale acţiunii. Doi erau proprietari 
care vindeau - „vânzători” în lexiconul meseriei -, iar al treilea 
dorea să cumpere Lotul 12, Ocru și roșu pe roșu, ulei pe pânză, 
Mark Rothko. Clientul respectiv era neobișnuit prin faptul că 
Lovegrove nu-i cunoștea numele. Nu discuta decât cu un anume 
domn Hamdali din Paris, care, la rândul lui, discuta cu clientul. 
Aranjamentul era neconvențional, însă, din punctul de vedere al 
lui Lovegrove, foarte profitabil. Doar în ultimele douăsprezece 
luni colecţionarul achiziționase tablouri în valoare de peste 
douăzeci de milioane de dolari. Dacă lucrurile mergeau în 
această seară conform planului, contul avea să i se mărească 
substanțial. 

A dat colţul pe West Forty-ninth Street și a mers o jumătate 
de cvartal până la intrarea la Christie's. Holul foarte înalt, cu 
pereţi de sticlă, era o mare de diamante, mătăsuri, egouri și 
colagen. Lovegrove s-a oprit un pic să sărute obrazul parfumat 
al unei nemţoaice, moștenitoarea unui imperiu al ambalajelor, 
înainte să se așeze la coada de la garderobă, unde a fost 
acostat rapid de doi negustori de mâna a doua din East Upper 


VP - 35 


Side. l-a contracarat cu o mișcare de apărare a mâinii, apoi și-a 
luat paleta și a urcat în sala de licitaţie. 

Cu tot misterul și fascinația ei, era o încăpere surprinzător de 
banală, o încrucișare între sala Adunării Generale a Naţiunilor 
Unite și biserica unui teleevanghelist. Pereţii aveau o nuanţă 
mohorâtă de bej-cenușiu, la fel ca scaunele pliante înghesuite 
unul în altul pentru a folosi la maximum spaţiul limitat. În 
spatele platformei ca un amvon se afla o vitrină rotativă, iar 
lângă vitrină erau o serie de telefoane la care răspundeau șase 
angajaţi de la Christie's. Lovegrove a aruncat o privire spre 
separeuri, sperând să zărească una-două fețe dincolo de sticla 
fumurie, apoi s-a întors prudent spre reporterii care erau închiși 
ca vitele în colțul din spate. Ascunzând numărul de pe paletă, a 
trecut repede pe lângă ei și s-a îndreptat spre locul său obișnuit 
din rândul întâi. Era Țara Făgăduinței, locul în care toți 
negustorii, consultanţii și colecționarii sperau să șadă într-o 
bună zi. Nu era un loc pentru cei slabi de inimă sau cu bani 
puţini. Lovegrove îi zicea „locul măcelului”. 

Licitaţia trebuia să înceapă la șase. Francis Hunt, licitatorul- 
șef de la Christie's, a acordat publicului său agitat cinci minute 
în plus ca să se așeze înainte de a merge la locul său. Avea o 
purtare stilată și o politeţe englezească amuzantă, care, cine 
știe de ce, încă îi făcea pe americani să se simtă inferiori. În 
mâna dreaptă ţinea faimoasa „carte neagră” cu tainele 
Universului, cel puţin în ceea ce privea seara respectivă. Fiecare 
lot avea propria pagină cu informaţii, cum ar fi reţinerile 
vânzătorului, o diagramă a scaunelor din sală indicând locurile 
celor despre care se presupunea că vor licita și strategia lui 
Hunt de a obţine cel mai mare preț posibil. Numele lui 
Lovegrove apărea pe pagina Lotului 12, Rothko. La o vizionare 
privată, Lovegrove făcuse o aluzie că ar putea fi interesat, însă 
numai dacă preţul era corect și astrele se aliniau cum trebuie. 
Desigur, Hunt știa că Lovegrove minte. Hunt știa tot. 

A urat publicului o seară frumoasă, apoi, pompos ca un 
oberchelner care poftește în sală un grup de patru clienţi, a 
rostit: 

— Lotul întâi, lucrarea lui Twombly. 

Licitaţia a început imediat, urcând rapid cu câte o sută de mii 
de dolari. Licitatorul gestiona iscusit procesul, cu ajutorul a doi 
observatori cu tunsoare impecabilă care se preumblau ţanţoși și 


VP - 36 


pozau în spatele platformei ca două modele masculine la o 
ședință foto. Lovegrove poate că ar fi fost impresionat de 
spectacol dacă n-ar fi știut că totul era o coregrafie atent 
exersată. La un milion cinci sute de mii, licitaţia a bătut pasul pe 
loc, însă a fost înviorată de o ofertă prin telefon de un milion 
șase sute. Au urmat rapid alte cinci oferte, moment în care 
licitaţia s-a oprit a doua oară. 

— Oferta este de două milioane o sută, la telefon, din partea 
Cordeliei, a intonat Hunt, cu ochii plimbându-se seducător de la 
un ofertant la altul. Nu dumneavoastră, doamnă. Nu 
dumneavoastră, domnule. Doi virgulă unu, la telefon, pentru 
Twombly. Vă avertizez. Ultima strigare. 

Ciocânelul a căzut cu un poc ascuţit. 

— Mulţumesc, a șoptit Hunt, în vreme ce nota tranzacţia în 
cartea sa neagră. 

După Twombly a fost Lichtenstein, urmat de Basquiat, 
Diebenkorn, De Kooning, John's, Pollock și o paradă de lucrări 
ale lui Warhol. Fiecare lucrare a adus mai mult decât estimarea 
și fiecare mai mult decât lotul precedent. Nu era o întâmplare; 
Hunt aranjase lucrurile așa încât să creeze o scară ascendentă a 
ațâtțării. Până să apară Lotul 12 în vitrină, îi condusese pe 
membrii publicului și pe potenţialii cumpărători exact acolo 
unde dorea. 

— La dreapta mea este tabloul lui Rothko, a anunțat. Să 
începem licitarea la douăsprezece milioane? 

Era cu două milioane mai mult decât estimarea, un semnal că 
Hunt se aștepta ca lucrarea să se vândă cu preţ mare. 
Lovegrove a scos un telefon mobil din buzunarul de la piept al 
hainei de la costumul Brioni și a format un număr din Paris. A 
răspuns Hamdali. Avea vocea ca un ceai cald îndulcit cu miere. 

— Clientul meu ar vrea să-și facă o impresie despre atmosfera 
din sală înainte să facă prima ofertă. 

— Înțeleaptă mișcare. 

Lovegrove și-a pus în poală telefonul deschis și și-a încrucișat 
mâinile. Curând a fost clar că urma o luptă grea. Ofertele zburau 
spre Hunt din toate colţurile sălii și de la angajaţii casei de 
licitaţii aflaţi la telefon. Hector Candiotti, consilierul unui magnat 
industrial belgian, ţinea paleta în aer ca un agent care asigură 
traversarea, o tehnică de licitare agresivă cunoscută sub 
numele de „tăvălugire”. Tony Berringer, care lucra pentru un 


VP - 37 


oligarh rus din domeniul aluminiului, licita de parcă de asta i-ar 
fi depins viaţa, lucru care nu era deloc imposibil. Lovegrove a 
așteptat până ce prețul a ajuns la treizeci de milioane înainte să 
ia din nou în mână telefonul. 

— Ei bine? a întrebat calm. 

— Încă nu, domnule Lovegrove. 

De această dată a ţinut în continuare telefonul apăsat pe 
ureche. La Paris, Hamadali vorbea cu cineva în arabă. Din 
nefericire, nu era una dintre cele câteva limbi pe care Lovegrove 
le vorbea fluent. Așteptând momentul potrivit, supraveghea 
separeurile, căutând ofertanţii ascunși. Într-unul a văzut o 
tânără frumoasă care ţinea în mână un telefon mobil. După 
câteva clipe, Lovegrove a observat altceva. Când Hamadali 
vorbea, femeia ședea tăcută. lar când femeia vorbea, Hamadali 
nu zicea nimic. Probabil era o coincidenţă, și-a zis. Dar, cine știe, 
poate că nu. 

— Poate că ar fi timpul să fac o încercare, a propus 
Lovegrove, cu ochii la femeia din separeu. 

— Poate că aveţi dreptate, a răspuns Hamadali. Un moment, 
vă rog. 

Hamdali a șoptit câteva cuvinte în arabă. Peste câteva 
secunde, femeia din separeu a vorbit la mobil. Apoi Hamdali a 
spus în engleză: 

— Clientul este de acord, domnule Lovegrove. Vă rog să faceţi 
prima ofertă. 

Oferta actuală era de treizeci și patru de milioane. Cu arcuirea 
unei sprâncene, Lovegrove a mărit-o cu un milion. 

— Avem treizeci și cinci, a zis Hunt, pe un ton care semnala 
că un nou prădător redutabil intrase în încăierare. 

Hector Candiotti a contracarat pe loc, la fel ca Tony Berringer. 
Doi ofertanţi la telefon luptând unul cu altul au împins prețul 
dincolo de pragul celor patruzeci de milioane de dolari. Apoi Jack 
Chambers, regele imobiliarului, a oferit cu nepăsare patruzeci și 
unu. Pe Lovegrove nu-l prea îngrijora Jack. Povestea cu pipiţa 
din New Jersey îl costase mult la divorț. Jack nu avea destule 
lichidităţi ca să meargă prea departe. 

— Oferta este de patruzeci și unu împotriva dumneavoastră, a 
șoptit Lovegrove la telefon. 

— Clientul crede că e vorba de multă paradă. 

— E o licitaţie de artă la Christie's. Parada este de rigoare. 


VP - 38 


— Răbdare, domnule Lovegrove. 

Lovegrove n-o scăpa din ochi pe femeia din separeu, în vreme 
ce licitaţia trecea de pragul celor cincizeci de milioane de dolari. 
Jack Chambers a făcut o ultimă ofertă la șaizeci; Tony Berringer 
și gangsterul lui rus au făcut onorurile la șaptezeci. Hector 
Candiotti a răspuns fluturând steagul alb. 

— Se pare că am rămas noi și rușii, i-a spus Lovegrove 
bărbatului din Paris. 

— Clientului meu nu-i plac rușii. 

— Ce ar dori clientul dumneavoastră să facă în privinţa asta? 

— Care este recordul lui Rothko la licitaţie? 

— Șaptezeci și două de milioane plus mărunțiș. 

— Te rog să oferi șaptezeci și cinci. 

— E prea mult. N-o să... 

— Fă oferta, domnule Lovegrove. 

Lovegrove și-a arcuit o sprânceană și a ridicat cinci degete. 

— Oferta este de șaptezeci și cinci de milioane, a zis Hunt. Nu 
de la dumneavoastră, domnule. Nici de la dumneavoastră. 
Șaptezeci și cinci de milioane pentru Rothko. Atenţie. Ultima 
strigare. Nu mai e nicio ofertă? 

Poc. 

In sală s-a auzit un icnet. Lovegrove a ridicat privirea spre 
separeu, însă femeia plecase. 


9. 


THE LIZARD PENINSULA, CORNWALL 


Cu aprobarea dată de Scotland Yard, Home Office” și prim- 
ministrul britanic însuși, Gabriel și Chiara s-au întors în Cornwall 
la trei zile după explozia din Covent Garden. Fecioara cu Pruncul 
și Maria Magdalena, ulei pe pânză, 110 x 92 centimetri, a ajuns 
la ora zece a doua zi dimineaţă. După ce a scos cu mare grijă 
tabloul din cutia protectoare, Gabriel l-a pus pe un șevalet vechi 
de stejar din living și și-a petrecut restul după-amiezii studiind 
radiografiile. Imaginile spectrale nu făceau decât să-i întărească 


7 Echivalentul britanic al Ministerului de Interne (n.tr.). 
VP - 39 


părerea că era cu adevărat un Tiţian, și încă un Tiţian foarte 
bun. 

Trecuseră câteva luni de când Gabriel pusese mâna pe un 
tablou, și abia aștepta să se apuce de muncă. A doua zi s-a 
sculat devreme, și-a făcut un bol de cafea cu lapte și s-a apucat 
imediat de sarcina delicată de a reface dublura pânzei. Primul 
pas însemna să lipească hârtie de mătase peste imagine, ca să 
evite deteriorarea suplimentară a picturii. Existau pe piaţă mai 
multe cleiuri potrivite pentru asta, însă Gabriel prefera 
întotdeauna să-și facă propriul amestec de adeziv, folosind 
reţeta pe care o învățase la Veneţia de la maestrul restaurator 
Umberto Conti - bobiţe de clei din piele de iepure dizolvate într- 
un amestec de apă, oțet, fiere de bou și melasă. 

A lăsat să fiarbă la foc mic pe soba din bucătărie amestecul 
urât mirositor până ce a ajuns la consistenţa siropului și s-a uitat 
la știrile dimineţii pe BBC, în vreme ce aștepta să se răcească. 
Farid Khan era acum un nume familiar în Marea Britanie. Dat 
fiind momentul exact al atacului, Scotland Yard și spionajul 
britanic acționau pe baza presupunerii că era legat de exploziile 
din Paris și Copenhaga. Incă nu era limpede afilierea 
sinucigașilor la grupări teroriste. Dezbaterile între expertii 
televiziunilor erau aprige, o tabără proclama că atacurile au fost 
orchestrate de conducerea pe stil vechi a al-Qaeda din Pakistan, 
iar cealaltă declara că era în mod clar opera unei reţele noi, care 
încă nu fusese depistată de radarele serviciilor secrete 
europene. In orice caz, autorităţile europene se pregăteau 
pentru mai multă vărsare de sânge. Centrul Comun de Analiză a 
Terorismului din MI5 categorisise nivelul amenințării drept 
„acut”, ceea ce însemna că se aștepta la un atac iminent. 

Gabriel s-a concentrat cel mai mult pe un reportaj care 
discuta comportamentul Scotland  Yard-ului în minutele 
dinaintea atacului. Într-o declaraţie formulată cu multă atenţie, 
comisarul-șef al Poliţiei Metropolitane a recunoscut că se 
primise o avertizare despre un bărbat suspect cu un palton prea 
mare care se îndrepta spre Covent Garden. Din păcate, a spus 
comisarul, pontul nu se ridica la nivelul de specificitate necesar 
pentru acţiunea letală. Apoi a confirmat că doi agenţi S019 
fuseseră trimiși în Covent Garden, însă a spus că, în condiţiile 
politicii existente, nu avuseseră cum să acţioneze. Cât despre 
rapoartele referitoare la existența unei arme pregătite de 


VP - 40 


tragere, poliţia îl interogase pe bărbatul respectiv și stabilise că 
nu fusese o armă, ci un aparat de fotografiat. Din motive de 
confidenţialitate, identitatea bărbatului nu putea fi dezvăluită. 
Presa a părut să accepte versiunea evenimentelor dată de 
Poliţia Metropolitană, la fel ca susţinătorii libertăţilor civile, care 
au aplaudat reținerea dovedită de poliţie, chiar dacă a însemnat 
pierderea a optsprezece vieţi nevinovate. 

Gabriel a închis televizorul când Chiara a intrat în bucătărie. 
Ea a deschis imediat o fereastră ca să iasă duhoarea de fiere de 
bou și oțet și l-a certat că-i stricase cratita de inox preferată. 
Gabriel doar a zâmbit și și-a înmuiat vârful degetului în 
compoziţie. Era destul de rece ca s-o folosească. Cu Chiara 
privindu-i peste umăr, a așternut un stat uniform de clei peste 
lacul îngălbenit și a lipit deasupra câteva dreptunghiuri de hârtie 
de mătase. Lucrarea lui Tiţian era acum invizibilă și așa avea să 
rămână în următoarele zile, până ce se termina refacerea 
dublurii. 

Gabriel nu mai putea face nimic în acea dimineaţă, în afară de 
verificarea periodică a tabloului, ca să se asigure că cleiul se 
usca așa cum trebuie. S-a așezat în chioșcul cu vedere la mare, 
cu o agendă electronică în poală, și a scotocit internetul după 
informaţii despre cele trei atacuri cu bombă. Era tentat să-i 
contacteze pe cei din Bulevardul Regele Saul, dar n-a făcut-o. 
Neglijase să informeze Tel Avivul despre scurta întâlnire cu 
terorismul în Covent Garden, și dacă le spunea acum, n-ar fi 
făcut altceva decât să le dea foștilor să-i colegi un pretext ca să 
se amestece în viaţa lui. Gabriel învățase din experienţă că era 
mai bine să trateze Biroul ca pe o iubită părăsită. Contactul 
trebuia să fie menţinut la nivel minim și cel mai bine era să se 
petreacă în locuri publice, unde o scenă neplăcută ar fi fost 
stânjenitoare. 

Puțin înainte de prânz, ultimele rămășițe ale unei furtuni au 
trecut peste Gunwalloe Cove, lăsând în urmă un cer de un 
albastru cristalin. După ce a mai verificat o dată tabloul, Gabriel 
și-a luat un hanorac și bocancii de drumeţie și a pornit la 
plimbarea zilnică de-a lungul falezei. În după-amiaza trecută 
mărșăluise spre nord de-a lungul potecii de coastă spre Praa 
Sands. Acum a urcat delușorul din spatele casei și a luat-o spre 
sud, către Lizard Point. 


VP - 41 


N-a trecut mult până ce vraja coastei din Cornwall a izgonit 
amintirea morților și răniților din Covent Garden. Într-adevăr, 
până ce Gabriel a ajuns la marginea clubului de golf Mullion, 
ultima imagine cumplită era ascunsă bine sub un strat de 
vopsea. În timp ce mergea mai departe spre sud, pe lângă 
aflorimentul stâncos al Polurrian Cliffs, se gândea numai la 
munca la tabloul lui Tiţian. A doua zi avea să scoată cu grijă 
tabloul din ramă și apoi să lipească pânza rărită pe o bucată 
nouă de țesătură de in italiană, apăsând-o bine la loc cu un fier 
de călcat greu. Apoi venea faza mai lungă și mai dificilă a 
restaurării - să curețe lacul crăpat și îngălbenit și să retușeze 
porțiunile pierdute din cauza timpului și a deformării. Unii 
restauratori tindeau să fie agresivi, dar Gabriel era cunoscut în 
întreaga lume a picturii pentru tușele delicate și capacitatea 
stranie de a imita trăsăturile de pensulă ale Vechilor Maeștri. 
Credea că datoria restauratorului este să vină și să plece 
nevăzut, fără să lase vreo urmă a prezenței sale, în afară de un 
tablou care s-a întors la gloria iniţială. 

Până când a ajuns Gabriel la capătul nordic al Kynance Cove, 
un șir de nori întunecaţi acoperise soarele, iar briza se răcise 
considerabil. Fiind un observator atent al vremii capricioase din 
Cornwall, putea să vadă că „intervalul luminos”, cum le plăcea 
meteorologilor britanici să numească perioadele însorite, era pe 
cale să se sfârșească brusc. A zăbovit un moment, chibzuind 
dacă să se adăpostească undeva. La est, dincolo de un peisaj ca 
o cuvertură din petice, era satul Lizard. Drept în față era 
promontoriul. A ales a doua variantă. N-avea chef să-și scurteze 
plimbarea din pricina unui lucru așa de banal ca o vijelie 
trecătoare. Și apoi, era o cafenea bună pe creasta falezei, în 
care ar putea aștepta să treacă furtuna cu un scone abia scos 
din cuptor și un ceainic plin. 

Și-a ridicat gulerul hanoracului și a mers mai departe pe 
marginea golfuleţului, în vreme ce începeau să cadă primii 
stropi. A apărut cafeneaua, învăluită în ceață. La poalele falezei, 
adăpostit de vânt de peretele hangarului pentru bărci, stătea un 
bărbat în jur de douăzeci și cinci de ani, cu părul scurt și 
ochelarii de soare ridicaţi pe creștet. Al doilea bărbat tândălea în 
vârful punctului de observaţie, cu ochiul lipit de un telescop în 


8 Un fel de brioșă din făină de grâu sau orz (n.tr.). 
VP - 42 


care trebuia să pui monede. Gabriel știa sigur că nu 
funcționează de luni întregi. 

A încetinit pasul și s-a uitat spre cafenea tocmai când al 
treilea bărbat pășea pe terasă. Purta o pălărie impermeabilă 
trasă mult pe frunte și ochelari fără rame, din cei preferaţi de 
intelectualii germani și bancherii elveţieni. Avea o expresie 
nerăbdătoare - un cadru de conducere ocupat care a fost silit de 
nevastă să-și ia concediu. L-a privit lung pe Gabriel înainte să-și 
ridice spre ochi încheietura groasă a mâinii și să se uite la ceas. 
Gabriel a fost ispitit să pornească în cealaltă direcție. Insă și-a 
coborât privirea spre potecă și a mers mai departe. Mai bine s-o 
facă în public, și-a zis. Așa se reduceau riscurile unei scene 
urâte. 


10. 


LIZARD POINT, CORNWALL 


— Chiar trebuia să comanzi scones? a întrebat cu ranchiună 
Uzi Navot. 

— Sunt cele mai bune din Cornwall. La fel și smântână groasă. 

Navot n-a făcut nicio mișcare, Gabriel a zâmbit cu subînțeles. 

— Câte kilograme vrea Bella să mai dai jos? 

— Două și jumătate. Apoi trec în faza de menţinere, a 
adăugat Navot mohorât, de parcă ar fi fost o condamnare la 
închisoare. Ce n-aș da să am metabolismul tău. Ești însurat cu 
una dintre cele mai bune bucătărese din lume, dar ai în 
continuare corpul de la douăzeci și cinci de ani. Eu? Sunt însurat 
cu una dintre cele mai mari experte pe Siria din ţară, și dacă 
doar miros o prăjitură trebuie să slăbesc cureaua pantalonilor. 

— Poate că e vremea să-i spui Bellei s-o lase mai moale cu 
restricţiile regimului. 

— Spune-i tu, a zis Navot. Toţi anii ăia în care i-a studiat pe 
baathiști în Damasc au marcat-o. Uneori mă simt ca și cum aș 
trăi într-un stat polițienesc. 

Ședeau la o masă izolată, aproape de fereastra stropită de 
ploaie. Gabriel cu fața spre interior; Navot, spre mare. Purta 
pantaloni de catifea reiată și un pulover bej care încă mai 


VP - 43 


mirosea ca în raionul pentru bărbaţi de la Harrods. Și-a pus 
șapca pe scaunul de alături și și-a trecut mâna peste părul 
blond-roșcat tuns scurt. Era un pic mai cărunt decât își amintea 
Gabriel, dar nu era de mirare. Uzi Navot era acum șeful 
serviciului de spionaj israelian. Părul cărunt era unul dintre 
beneficiile suplimentare ale slujbei. 

Dacă scurtul mandat al lui Navot s-ar fi încheiat acum, e 
aproape sigur că ar fi fost considerat unul dintre directorii cu cel 
mai mare succes din istoria lungă și legendară a Biroului. 
Laudele pe care le primise se datorau Operațiunii Capodopera, 
acţiunea comună anglo-americano-israeliană care avusese ca 
rezultat distrugerea a patru centrale nucleare iraniene secrete. 
O mare parte din merit o avea Gabriel, cu toate că Navot 
prefera să nu pomenească de acel aspect al chestiunii. Primise 
slujba de șef doar pentru că Gabriel o refuzase în repetate 
rânduri. Și cele patru uzine de îmbogăţire a uraniului încă și-ar 
mai fi văzut de lucru dacă Gabriel nu l-ar fi identificat și recrutat 
pe omul de afaceri elveţian care le vindea iranienilor pe ascuns 
componente. 

Pe moment, totuși, gândurile lui Navot păreau să fie 
concentrate doar pe platoul cu scones. Nemaiputând să se 
abţină, a ales unul, l-a rupt cu mare grijă și l-a înecat în dulceaţă 
de căpșuni și un morman de smântână groasă. Pe când își turna 
ceai dintr-un ceainic de aluminiu, Gabriel l-a întrebat încet care 
era rostul acelei vizite neanunţate. A făcut-o într-o germană 
fluentă, pe care o vorbea cu accentul berlinez al mamei sale. 
Era una dintre cele cinci limbi pe care le avea în comun cu 
Navot. 

— Am avut de discutat cu omologii britanici câteva chestiuni 
legate de gospodărie. În agendă era și un raport oarecum 
uimitor despre unul dintre foștii noștri agenţi, care acum este 
retras aici, sub protecția MI5. Circula un zvon nebunesc despre 
acest agent și explozia bombei din Covent Garden. Sincer să fiu, 
mă cam îndoiam când l-am auzit. Cunoscându-l bine pe acest 
agent, nu-mi puteam închipui că și-ar pune în pericol poziţia în 
Marea Britanie făcând un lucru atât de smintit ca scoaterea 
armei în public. 

— Ce ar fi trebuit să fac, Uzi? 

— Ar fi trebuit să-l suni pe cel de la MI5 care se ocupă de tine 
și să te speli pe mâini de asta. 


VP - 44 


— Și dacă te-ai fi pomenit tu în aceeași situaţie? 

— Dacă aș fi fost la Ierusalim sau Tel Aviv, n-aș fi șovăit să-l 
dobor pe ticălos. Insă aici... Vocea lui Navot s-a stins. Presupun 
că m-aș fi gândit întâi la posibilele consecințe ale acţiunilor 
mele, a adăugat peste câteva clipe. 

— Au murit optsprezece oameni, Uzi. 

— Consideră-te norocos că n-au fost nouăsprezece. Navot și-a 
scos ochelarii, lucru pe care îl făcea adesea înainte să înceapă o 
discuţie neplăcută. Sunt tentat să întreb dacă chiar aveai de 
gând să tragi. Insă, date fiind pregătirea ta și isprăvile dinainte, 
mă tem că știu răspunsul. Un agent al Biroului își scoate arma 
pe teren dintr-un singur motiv, atât. N-o flutură ca un gangster 
și nu ameninţă degeaba. Apasă pe trăgaci și împușcă pentru a 
ucide. Navot s-a oprit un pic, apoi a reluat: Fă-le-o tu celorlalţi 
înainte să aibă o șansă să ţi-o facă ei ţie. Cred că aceste cuvinte 
se găsesc la a douăsprezecea pagină din cărțulia roșie a lui 
Shamron. 

— Știe de Covent Garden? 

— Ai destulă experienţă ca să nu întrebi așa ceva. Shamron 
știe tot. De fapt, n-aș fi surprins ca el să fi auzit înaintea mea de 
mica ta aventură. În ciuda strădaniilor mele de a-l trimite 
definitiv la pensie, ţine morțiș să rămână în contact cu sursele 
lui de odinioară. 

Gabriel și-a turnat în ceai câteva picături de lapte și a 
amestecat încet. Shamron... Numele era aproape sinonim cu 
istoria Israelului și a serviciilor lui de informaţii. După ce luptase 
în războiul care a dus la reconstituirea ţării, Ari Shamron își 
petrecuse următorii șaizeci de ani apărând-o de o hoardă de 
inamici care voiau cu tot dinadinsul s-o distrugă. Pătrunsese în 
curțile regilor, furase secretele tiranilor și omorâse nenumărați 
dușmani, uneori el însuși, alteori prin intermediul unor oameni 
ca Gabriel. Pe un singur secret nu reușise Shamron să pună 
mâna - secretul mulțumirii. Bătrân acum și cu sănătatea foarte 
proastă, se ţinea cu ghearele de rolul de eminenţă cenușie a 
siguranţei Israelului și încă se amesteca în treburile interne ale 
Biroului de parcă ar fi fost moșia sa. Nu înfumurarea îl mâna pe 
Shamron, ci teama sâcâitoare că lucrarea întregii sale vieţi a 
fost zadarnică. Cu toate că avea o economie prosperă și o forță 
militară de temut, Israelul rămânea înconjurat de o lume care 
era, în mare parte, ostilă față de însăși existenţa lui. Faptul că 


VP - 45 


Gabriel alesese să locuiască în această lume se număra printre 
cele mai mari dezamăgiri ale lui Shamron. 

— Sunt surprins că n-a venit aici el însuși, a zis Gabriel. 

— A fost ispitit s-o facă. 

— De ce n-a făcut-o? 

— Nu-i este așa de ușor să călătorească. 

— Ce problemă are acum? A 

— Totul, a spus Navot ridicând din umerii săi masivi. In ultima 
vreme pleacă rareori din Tiberiada. Şade doar pe terasă, privind 
țintă lacul. O scoate din minţi pe Gilah. M-a implorat să-i dau 
omului ceva de făcut. 

— Ar trebui să mă duc să-l văd? : 

— Nu-i pe patul de moarte, dacă acolo baţi. Insă ar trebui să-l 
vizitezi curând. Cine știe? Poate chiar vei hotărî că îți place din 
nou tara ta. 

— Îmi iubesc ţara, Uzi. 

— Numai că nu destul ca să trăieşti acolo. 

— Întotdeauna mi-ai amintit un pic de Shamron, a zis Gabriel 
încruntându-se, numai că acum asemănarea e stranie. 

— Gilah mi-a spus același lucru nu demult. 

— N-am spus-o ca un compliment. 

— Nici ea. 

Navot și-a mai pus pe scone, cu atenţie exagerată, o lingură 
de smântână. 

— Așadar, de ce ești aici, Uzi? 

— Vreau să-ţi ofer o șansă unică. 

— Sună a comis-voiajor. 

— Sunt spion, a zis Navot. Nu-i prea mare diferența. 

— Ce oferi? 

— Şansa să răscumperi o greșeală. 

— Care a fost greșeala? 

— Ar fi trebuit să-l împuști în ceafă pe Farid Khan înainte să 
apese pe detonator. Navot și-a coborât vocea și a adăugat ca o 
confidență: Asta aș fi făcut eu, dacă eram în locul tău. 

— Și cum aș putea să răscumpăr această eroare de judecată? 

— Acceptând o invitaţie. 

— De la cine? 

Navot a privit spre vest în tăcere. 

— Americanii? a întrebat Gabriel. 

Navot a zâmbit. 


VP - 46 


— Mai vrei niște ceai? 

* 

Ploaia s-a oprit la fel de brusc cum începuse. Gabriel a lăsat 
banii pe masă și l-a condus pe Navot în jos pe poteca abruptă 
spre Polpeor Cove. Bodyguardul stătea în continuare rezemat de 
rampa părăginită a bărcii de salvare. S-a uitat cu prefăcută 
indiferenţă la Gabriel și Navot, care mergeau alene pe plaja 
plină de pietre spre marginea apei. Navot a aruncat o privire 
neatentă la ceasul său de mână din oțel inoxidabil și și-a ridicat 
gulerul ca să se apere de vântul care bătea în rafale dinspre 
mare. Pe Gabriel l-a izbit iarăși asemănarea stranie cu Shamron. 
Similitudinea mergea dincolo de suprafață. Era ca și cum 
Shamron, prin simpla forță a voinței sale neîmblânzite, izbutise 
cumva să pună stăpânire pe Navot, trup și suflet. Nu era acel 
Shamron slăbit de vârstă și de boli, și-a zis Gabriel, ci Shamron 
în floarea vieții. Nu lipseau decât blestematele de ţigări turcești 
care distruseseră sănătatea bătrânului. Bella nu-i îngăduise 
niciodată lui Navot să fumeze, nici măcar de dragul acoperirii. 

— Cine e în spatele bombelor, Uzi? 

— Până acum n-am reușit să le atribuim sigur cuiva, însă 
americanii par să creadă că el este viitorul chip al terorii 
jihadiste mondiale - noul bin Laden. 

— Bin Laden ăsta nou are un nume? 

— Americanii insistă să-ţi împărtășească această informaţie în 
direct. Ar dori să mergi la Washington, pe cheltuiala lor, desigur. 

— Cum a fost făcută această invitaţie? 

— Adrian Carter m-a sunat personal. 

Adrian Carter era directorul serviciului operativ din CIA. 

— Care este codul vestimentar? 

— Negru, a zis Navot. Vizita ta în America va fi complet 
neoficială. 

O vreme, Gabriel l-a privit în tăcere. 

— E evident că vrei să merg, Uzi. Altfel nu te-ai afla aici. 

— N-are ce să strice. Cel puţin o să ne dea ocazia să aflăm ce 
au de spus americanii despre atentate. Insă mai sunt și alte 
beneficii suplimentare. 

— Cum ar fi? 

— Relaţiilor noastre nu le-ar strica un pic de retușare. 

— Ce soi de retușare? 


VP - 47 


— N-ai auzit? La Washington suflă un vânt nou. În aer plutește 
schimbarea, a spus Navot sarcastic. Noul președinte american e 
idealist. Crede că poate să repare relaţiile dintre Occident și 
islam și s-a convins pe sine însuși că noi facem parte din 
problemă. 

— Așa că soluţia e să mă trimiteţi pe mine, un fost asasin care 
are pe mâini sângele câtorva teroriști palestinieni și islamiști? 

— Dacă spionii se joacă împreună frumos, asta tinde să se 
răsfrângă pe tărâmul politic, de aceea prim-ministrul dorește la 
rândul lui să te duci. 

— Prim-ministrul? Următorul lucru pe care o să mi-l spui este 
că e băgat în asta și Shamron. 

— Este. Navot a cules o piatră și a azvârlit-o în mare. După 
operaţiunea din lran mi-am îngăduit să cred că Shamron ar 
putea, în sfârșit, să se topească cu graţie în fundal. M-am 
înșelat. N-are de gând să mă lase să conduc Biroul fără să se 
bage tot timpul peste mine. Dar asta nu-i surprinzător, nu-i așa, 
Gabriel? Știm amândoi că Shamron avea pe altcineva în minte 
pentru acest post. Sunt sortit să rămân în istoria ilustrului nostru 
serviciu ca șeful accidental. lar tu o să fii întotdeauna alesul. 

— Alege pe altcineva, Uzi. M-am retras din activitate, îţi 
amintești? Trimite pe altcineva la Washington. 

— Adrian nici n-o să vrea să audă, a zis Navot masându-și 
umărul. Şi nici Shamron. Cât despre așa-zisa ta retragere din 
activitate, s-a încheiat în clipa în care ai hotărât să-l urmărești 
pe Farid Khan în Covent Garden. 

Gabriel a privit marea și și-a imaginat urmarea glonţului pe 
care nu-l trăsese: bucăţi de trupuri și sânge, Bagdad pe Tamisa. 
Părând să-i ghicească gândurile, Navot s-a grăbit să profite. 

— Americanii ar dori să ajungi la Washington mâine la prima 
oră. Te așteaptă un Gulfstream lângă Londra. A fost unul dintre 
avioanele folosite la programul de extrădare. M-au asigurat că 
au fost scoase cătușele și seringile hipodermice. 

— Cum rămâne cu Chiara? 

— invitația este pentru o persoană. 

— Nu poate să stea singură aici. 

— Graham a fost de acord să trimită de la Londra o echipă de 
pază. 


VP - 48 


— N-am încredere în ei, Uzi. Du-o cu tine în Israel. Poate s-o 
ajute pe Gilah să vadă de bătrân timp de câteva zile, până mă 
întorc. 

— Ar putea să stea acolo destul de mult. 

Gabriel l-a privit atent pe Navot. Era clar că știe mai multe 
decât spune. De obicei așa era. 

— Tocmai am fost de acord să restaurez un tablou pentru 
Julian Isherwood. 

— Fecioara cu Pruncul și Maria Magdalena, iniţial atribuit 
atelierului lui Palma Vecchio, acum atribuit provizoriu lui Tiţian, 
în așteptarea examinării de către alți experți. 

— Foarte impresionant, Uzi. 

— Bella a încercat să-mi lărgească orizontul. 

— Tabloul nu poate să rămână în casa goală de pe țărm. 

— Julian s-a învoit să-l ia înapoi. După cum te poți aștepta, e 
cam dezamăgit. 

— Ar fi trebuit să primesc două sute de mii de lire sterline 
pentru acel tablou. 

— Nu te uita la mine, Gabriel. Bufetul e gol. Am fost silit să fac 
reduceri la toate nivelurile în fiecare departament. Ba chiar 
contabilii se ţin de capul meu să-mi reduc cheltuielile personale. 
Diurna mea e o nimica toată. 

— Ce bine că ești la regim. 

Navot și-a pipăit absent talia, ca și cum ar fi verificat dacă s-a 
mărit de la plecarea de acasă. 

— E lung drumul înapoi la Londra, Uzi. Poate că ar trebui să iei 
cu tine niște scones. 

— Nici să nu te gândești. 

— Te temi că o să afle Bella? 

— Știu că o să afle. 

Navot l-a fulgerat cu privirea pe bodyguardul rezemat de 
rampa bărcii de salvare. 

— Nemernicii ăia îi spun tot. E ca și cum aș trăi într-un stat 
polițienesc. 


11. 


GEORGETOWN, WASHINGTON, D.C. 


VP - 49 


Casa, aflată la numărul 3300 de pe N Street, făcea parte 
dintr-un șir de imobile elegante în stil federal, cu prețuri mult 
peste putinţa oricui, în afară de cei mai bogaţi locuitori din 
Washington. Gabriel a urcat scara arcuită în lumina slabă și 
cenușie a zorilor și, după cum i se spusese, a intrat fără să sune 
la ușă. Adrian Carter aștepta în hol îmbrăcat cu pantaloni de 
bumbac șifonați, un pulover la baza gâtului și un blazer cafeniu 
de catifea reiată. Imbrăcămintea, împreună cu părul rărit care îi 
stătea vâlvoi și mustaţa demodată, îi dădea aerul unui profesor 
de la o universitate măruntă, din cei care luptă pentru cauze 
nobile și sunt mereu un ghimpe în coasta decanului. Ca director 
al serviciului operativ din CIA, Carter nu avea în acele zile altă 
cauză decât să-și ferească patria de atacuri teroriste - cu toate 
că în fiecare lună, dacă îi permitea munca, putea fi găsit în 
subsolul bisericii sale episcopale din suburbia Reston, pregătind 
mese pentru oamenii străzii. Pentru Carter, munca voluntară era 
o meditaţie, o ocazie rară de a se implica în altceva decât 
războaiele interne purtate constant în sălile de conferinţă ale 
întinsei comunităţi a spionilor din America. 

L-a întâmpinat pe Gabriel cu prudenta firească pentru oamenii 
din lumea clandestină și l-a poftit înăuntru. Gabriel a rămas un 
moment în mijlocul holului și s-a uitat în jur. În aceste încăperi 
mobilate în culori mohorâte fuseseră încheiate și încălcate 
protocoale secrete; fuseseră ademeniţi oameni să-și trădeze 
țările pentru valize pline cu bani americani și promisiunea 
protecţiei americane. Carter folosea proprietatea atât de des, 
încât era cunoscută în întregul Langley ca locuinţa lui secundară 
din Georgetown. Un glumet din Agenţie o botezase „Dar-al- 
Harb”, în arabă „Casa Războiului”. Era război sub acoperire, 
desigur, întrucât Carter nu cunoștea vreun alt mod de a lupta. 

Adrian Carter nu căutase dinadins puterea. Îi fusese pusă cu 
de-a sila pe umerii înguști, câte o bucată nedorită după alta. 
Fusese recrutat de Agenţie când era încă student și-și petrecuse 
cea mai mare parte a carierei ducând un război secret cu rușii - 
mai întâi în Polonia, unde alimentase cu bani și copiatoare 
„Solidaritatea”, apoi la Moscova, unde fusese șeful antenei CIA, 
și, în sfârșit, în Afganistan, unde-i încurajase și înarmase pe 
soldații lui Allah, chiar dacă știa că într-o zi aveau să 
năpustească asupra lui o ploaie de foc și moarte. În cele din 
urmă, Afganistanul a contribuit la nimicirea Imperiului Răului, iar 


VP - 50 


pentru Carter asta a însemnat o șansă de avansare în carieră. A 
supravegheat dezagregarea Uniunii Sovietice nu de pe teren, ci 
dintr-un birou confortabil din Langley, unde fusese promovat de 
curând șeful Diviziei Europene. În vreme ce subalternii săi 
aplaudau pe faţă înfrângerea inamicului, Carter urmărea 
desfășurarea evenimentelor cu inima strânsă. lubita sa Agenţie 
nu izbutise să prezică prăbușirea comunismului, o eroare 
grosolană care avea să bântuie Langleyul ani în șir. Mai rău, cât 
ai clipi din ochi, CIA își pierduse însăși rațiunea existenţei. 

Asta s-a schimbat în dimineaţa de 11 septembrie 2001. 
Războiul care avea să urmeze era un război dus în umbră, un loc 
pe care Adrian Carter îl cunoștea bine. În vreme ce Pentagonul 
se străduia să încropească un răspuns militar la oroarea din 11 
septembrie, Carter și oamenii lui de la Centrul Antiterorist au 
venit cu planul îndrăzneţ de a distruge sanctuarul afgan al al- 
Qaeda printr-un razboi de gherilă finanţat de CIA și dirijat de o 
trupă mică de agenţi speciali americani. lar când comandanții și 
soldaţii de rând din al-Qaeda au început să cadă în mâinile 
americanilor, Carter, din biroul său din Langley, a jucat de multe 
ori rolul dublu de judecător și juriu. Baze secrete, extrădări 
extrajudiciare, metode de interogare îmbunătăţite - toate 
purtau amprentele lui Carter. Nu simţea nicio remușcare pentru 
acțiunile sale; nu dispunea de acest lux. Pentru Adrian Carter, 
fiecare dimineaţă era 12 septembrie. Niciodată, a jurat el, n- 
avea să mai vadă americani care se aruncă din zgârie-nori în 
flăcări din cauză că nu mai suportă căldura unui foc terorist. 

Timp de zece ani Carter a reușit să-și respecte acel jurământ. 
Nimeni n-a făcut mai mult decât el pentru apărarea patriei de 
foarte-anticipatul al doilea atac, și pentru multele sale păcate 
ascunse a fost pus la stâlpul infamiei în presă și ameninţat cu 
urmărirea în justiţie. La sfatul juriștilor Agenţiei, a angajat un 
avocat din Washington foarte scump, o extravaganţă care i-a 
secat constant economiile și a silit-o pe soţia sa, Margaret, să 
revină în învăţământ. Prietenii l-au pistonat să părăsească 
Agenţia și să ocupe un post bine retribuit în înfloritoarea 
industrie a securităţii private din Washington, însă a refuzat. 
Incă îl mai apăsa faptul că nu prevenise atacurile din 11 
septembrie. lar stafiile celor trei mii îl sileau să continue lupta 
până la înfrângerea dușmanului. 


VP -51 


Războiul și-a pus pecetea asupra lui Carter - nu doar asupra 
familiei sale, în care domnea haosul, ci și asupra sănătăţii lui. 
Faţa îi era trasă, și Gabriel a observat un ușor tremur al mâinii 
drepte când americanul și-a umplut o farfurie cu gustările 
furnizate de guvern, așezate pe o masă laterală din sufragerie. 

— Tensiune mare, a explicat Carter în timp ce-și punea cafea 
dintr-un termos cu pompă. A început de Inauguration Day?, 
crește și scade în raport cu nivelul de ameninţare teroristă. E 
trist ce spun, însă după zece ani de luptă cu teroarea islamică 
se pare că am devenit întruparea consultantului pe probleme de 
ameninţări la adresa naţiunii. 

— La ce nivel suntem astăzi? 

— N-ai auzit? Am abandonat vechiul cod bazat pe culori. 

— Ce îţi spune tensiunea? 

— Roșu, a zis Carter mohorât. Roșu aprins. 

— Nu, după părerea directoarei voastre de la Departamentul 
Securităţii Naţionale. Ea zice că nu există nicio ameninţare 
imediată. 

— Ea nu-și scrie întotdeauna singură declaraţiile. 

— Cine o face? 

— Casa Albă, a spus Carter. Și președintelui nu-i place să 
alarmeze inutil poporul american. Și apoi, creșterea nivelului de 
ameninţare ar intra în conflict cu naraţiunea convenabilă care 
umblă zilele astea prin cercurile intelectuale din Washington. 

— Ce naraţiune? 

— Cea care zice că America a reacţionat exagerat la 11 
septembrie. Cea care zice că al-Qaeda nu mai este o 
amenințare pentru nimeni, ca să nu mai vorbim de cea mai 
puternică naţiune de pe fața pământului. Cea care zice că e 
vremea să declarăm victoria în războiul global cu teroarea și să 
ne îndreptăm atenţia spre interior. Carter s-a încruntat. 
Dumnezeule, cât mă enervează termenul ăsta, „naraţiune”, pe 
care-l folosesc jurnaliștii! Era o vreme în care romancierii scriau 
naraţiuni, iar jurnaliștii se mulţumeau să relateze fapte. lar 
faptele sunt foarte simple. Există azi în lume o forță organizată 
care caută să slăbească sau chiar să distrugă Occidentul prin 
acte de violenţă la întâmplare. Această forță face parte dintr-o 
mișcare radicală mai largă de impunere a sharia și restaurare a 


° Ziua intrării în funcţie a președintelui SUA (20 ianuarie) (n.tr.). 
VP - 52 


Califatului Islamic. Și oricât de mult ne-am lua dorințele drept 
realitate, asta n-o s-o facă să dispară. 

Ședeau de o parte și de alta a mesei dreptunghiulare. Carter 
ciugulea marginea unui croasant vechi, fiind în mod evident cu 
gândul în altă parte. Oaspetele său avea destulă experienţă 
pentru a nu-l zori. În conversaţie, Carter putea să rătăcească un 
pic. În cele din urmă ajungea la ţintă, însă pe drum erau câteva 
ocoluri și digresiuni și, fără îndoială, toate aveau să-i fie de folos 
lui Gabriel mai târziu. 

— În unele privinţe, a continuat Carter, sunt de acord cu 
dorinţa președintelui de a întoarce pagina istoriei. El consideră 
războiul global împotriva terorismului o abatere a atenţiei de la 
obiectivele sale mai mari. Poate că îţi vine greu să crezi, dar nu 
l-am văzut decât de două ori. Imi zice Andrew. 

— Însă cel puţin ne-a dat speranţă. 

— Speranţa nu este o strategie acceptabilă atunci când sunt 
în joc vieţi. Speranţa este ceea ce a dus la 11 septembrie. 

— Deci, cine trage sforile în administraţie? 

— James McKenna, asistentul președintelui pe probleme de 
securitate internă și antiterorism, cunoscut și ca „ţarul 
terorismului”, lucru interesant, din moment ce a dat un edict 
prin care interzice cuvântul „terorism” din toate declaraţiile 
publice. Ba chiar interzice folosirea lui în spatele ușilor închise. 
Și să te ferească Domnul să pui alături de el cuvântul „islamic”. 
În ceea ce-l privește pe James McKenna, nu suntem în război 
împotriva teroriștilor islamici. Suntem angrenaţi într-un efort 
internaţional împotriva unei bande mici de extremiști 
transnaţionali. Acei extremiști, care se întâmplă doar să fie 
musulmani, sunt enervanțţi, însă nu reprezintă o amenințare 
reală la existenţa sau modul nostru de viaţă. 

— Spune-le asta familiilor celor care au murit la Paris, 
Copenhaga și Londra. 

— Asta-i o reacţie emoţională, a zis Carter sardonic. lar James 
McKenna nu tolerează emoția atunci când vine vorba despre 
terorism. 

— Vrei să spui extremism, a spus Gabriel. 

— Te rog să mă ierți. McKenna e un tip pasionat de chestiuni 
politice care își închipuie că este expert în spionaj. În anii '90 a 
lucrat în Comitetul Senatului de Supervizare a Serviciilor de 


VP-53 


Informaţii și a ajuns la Langley puţin după venirea grecului!. N-a 
rezistat decât câteva luni, însă asta nu-l împiedică să se prezinte 
ca veteran al CIA. Când îl auzi pe McKenna, ai zice că e un omal 
Agenţiei care nu se gândește decât la binele Agenţiei. Adevărul 
e întrucâtva diferit. Urăște Agenţia și pe toți cei care trudesc 
între pereţii ei. Și cel mai mult mă disprețuiește pe mine. 

— De ce? 

— Se pare că l-am pus într-o postură jenantă la o ședință a 
cadrelor de conducere. Nu-mi amintesc incidentul, dar McKenna 
n-a trecut niciodată peste asta. In plus, mi s-a spus că McKenna 
mă consideră monstrul care a făcut un rău ireparabil imaginii 
Americii în lume. Nimic nu l-ar face mai fericit decât să mă vadă 
după gratii. 

— E bine de știut că serviciile de informaţii ale SUA 
funcționează din nou ca pe roate. 

— De fapt, McKenna are impresia că totul merge minunat 
acum, când el dirijează spectacolul. Ba chiar a reușit să facă în 
așa fel încât să fie numit președintele Grupului de Interogare a 
Deţinuţilor Foarte Valoroși. Dacă un terorist important este 
capturat oriunde în lume, în orice împrejurări, James McKenna 
va fi însărcinat cu interogarea lui. Este foarte multă putere pusă 
în mâinile unei singure persoane, chiar dacă acea persoană ar fi 
competentă. Însă, din păcate, James McKenna nu intră în acea 
categorie. E ambițios, e bine intenţionat, dar habar n-are ce 
face. Și dacă nu-i atent, o să murim toţi din cauza lui. 

— Sună încântător, a oftat Gabriel. Când o să-l întâlnesc? 

— Niciodată. 

— Deci, de ce mă aflu aici, Adrian? 

— Te afli aici din cauza Parisului, Copenhagăi și Londrei. 

— Cine a făcut asta? _ 

— O nouă ramură a al-Qaeda, a zis Carter. Insă mă tem că a 
avut sprijinul unei persoane care ocupă o poziţie importantă și 
puternică în serviciile de informaţii occidentale. 

— Cine? 

Carter n-a răspuns. Mâna dreaptă îi tremura. 


10 john Negroponte, director în perioada 2005-2007 (n.tr.). 
VP - 54 


12. 


GEORGETOWN, WASHINGTON, D.C. 


S-au retras pe terasa din spate și s-au așezat pe niște scaune 
de fier forjat, lângă balustradă. Ținându-și cana cu cafea pe un 
genunchi, Carter privea turlele cenușii care se înălţau grațios 
peste Georgetown University. In mod paradoxal, vorbea despre 
un cartier sărac din San Diego, unde, într-o zi din vara lui 1999, 
a sosit un tânăr cleric yemenit pe nume Rashid al-Husseini. Cu 
banii de la o asociaţie de binefacere cu sediul în Arabia Saudită, 
yemenitul a cumpărat o proprietate comercială părăginită, a 
făcut o moschee și a pornit să-și caute credincioși. Cel mai mult 
s-a concentrat pe campusul San Diego State University, unde și- 
a găsit adepţi loiali printre studenţii arabi care, veniţi în America 
pentru a scăpa de oprimarea socială sufocantă din patriile lor, 
se pomeniseră pierduţi și lăsaţi în voia sorții în ghurba, ţara 
străinilor. Rashid era calificat ca nimeni altul să le fie călăuză. 
Era unicul fiu al unui fost ministru yemenit, se născuse în 
America, stăpânea de minune engleza americană și era 
posesorul nu prea mândru al unui pașaport american. 

— Tot soiul de vagabonzi și suflete rătăcite au început să 
bântuie prin moscheea lui Rashid, printre care doi saudiţi pe 
nume Khalid al-Mihdhar și Nawaf al-Hazmi. Privindu-l atent pe 
Gabriel, Carter a adăugat: Sunt convins că numele îţi sunt 
cunoscute. 

— Au fost doi dintre cei care au deturnat cursa 77 a American 
Airlines, aleși personal de nimeni altul decât Osama bin Laden 
însuși. În ianuarie 2000 au participat la întâlnirea de planificare 
din Kuala Lumpur, după care Unitatea bin Laden din CIA a reușit 
să le piardă urma. Mai târziu s-a aflat că amândoi zburaseră la 
Los Angeles și probabil că erau încă în SUA - lucru pe care aţi 
neglijat să-l comunicaţi celor de la FBI. 

— Spre veșnica mea rușine, a zis Carter. Dar asta nu-i o 
poveste despre al-Mihdhar și al-Hazmi. 

Era o poveste, a reluat Carter, despre Rashid al-Husseini, care 
curând și-a creat în lumea islamică reputaţia unui predicator 
fascinant, un om căruia Allah i-a dăruit o limbă frumoasă și 
seducătoare. Predicile lui au devenit auziţii obligatorii nu numai 

VP - 55 


în San Diego, ci și în Orientul Mijlociu, unde erau distribuite pe 
casete audio. In primăvara lui 2001 i s-a oferit un post de imam 
la un centru islamic influent de lângă Washington, în suburbia 
Falls Church, Virginia. N-a trecut mult până ca Nawaf al-Hazmi 
să-și facă acolo rugăciunile, împreună cu un tânăr saudit din 
Taif, pe nume Hani Hanjour. 

— Printr-o coincidenţă, a zis Carter, moscheea este amplasată 
pe Leesburg Pike. Dacă o iei la stânga pe Columbia Pike și mergi 
vreo trei kilometri, nimerești drept în fațada vestică a 
Pentagonului, adică exact ceea ce a făcut Hani Hanjour în 
dimineaţa de 11 septembrie. În acel moment Rashid era în 
biroul său. Chiar a auzit avionul trecând pe deasupra cu câteva 
secunde înaintea ciocnirii. 

Nu i-a trebuit mult FBl-ului să-i lege pe al-Hazmi și Hanjour de 
moscheea din Falls Church, sau pentru presă să bătucească o 
potecă până la ușa lui Rashid. Ceea ce au descoperit era un 
cleric elocvent și luminat, un bărbat cumpănit, care condamna 
fără echivoc atacurile din 11 septembrie și își implora fraţii 
musulmani să renunțe la violenţă și la terorism în toate formele 
lui. Casa Albă a fost atât de impresionată de imamul cel 
charismatic, încât el a fost invitat să se alăture altor cărturari și 
clerici musulmani la o întâlnire cu președintele. Departamentul 
de Stat considera că Rashid ar putea să fie genul perfect de 
persoană care să ajute la construirea unei punți între America și 
un miliard și jumătate de musulmani sceptici. Însă Agenţia avea 
altceva în minte. 

— Am crezut că Rashid ne-ar putea ajuta să pătrundem în 
tabăra noului nostru dușman, a spus Carter. Dar înainte să-l 
abordăm a trebuit să răspundem la câteva întrebări. Și anume, 
era implicat cumva în complotul din 11 septembrie, sau 
contactele sale cu cei trei pirați ai aerului erau simplă 
coincidenţă? L-am examinat din toate unghiurile imaginabile, 
pornind de la ipoteza că are pe mâini șiroaie de sânge american. 
Am examinat orarele. Am cercetat cine anume era în ce loc și în 
ce moment. lar la sfârșitul procesului am tras concluzia că 
imamul Rashid al-Husseini e curat. 

— Și apoi? 

— Am trimis un emisar la Falls Church ca să vedem dacă 
Rashid ar dori să-și transpună vorbele în fapte. Reacţia lui a fost 
pozitivă. L-am luat a doua zi și l-am dus într-un loc secret de 


VP - 56 


lângă granița cu Pennsylvania. Și apoi a început adevărata 
distracţie. 

— Aţi luat de la capăt procesul de evaluare. 

Carter a încuviințat din cap. 

— Insă de data asta aveam subiectul așezat în faţa noastră, 
conectat la un poligraf. L-am interogat trei zile, desfăcându-i în 
bucăţi trecutul și asociații. 

— Și povestea lui a ţinut. 

— A trecut probele cu brio. Așa că i-am pus pe masă 
propunerea noastră, însoţită de un purcoi de bani. Era o 
operaţiune simplă. Rashid urma să facă turul lumii islamice, 
predicând toleranța și moderaţia, în același timp oferindu-ne 
numele altor potenţiali recruți pentru cauza noastră. În plus, 
avea să fie cu ochii-n patru la tinerii furioși care par vulnerabili 
la cântecul de sirenă al jihadiștilor. L-am pus întâi să dea un tur 
de probă în ţară, în strânsă colaborare cu FBI. Și apoi am trecut 
pe plan internaţional. 

Rashid, cu baza într-un cartier predominant musulman din 
estul Londrei, și-a petrecut următorii trei ani bătând în lung și-n 
lat Europa și Orientul Mijlociu. A vorbit la conferințe, a predicat 
în moschei și a dat interviuri jurnaliștilor lingușitori. L-a acuzat 
pe bin Laden că e un ucigaș care a încălcat legile lui Allah și 
învăţăturile Profetului. A recunoscut dreptul la existenţă al 
Israelului și a cerut o pace negociată cu Palestina. L-a 
condamnat pe Saddam Hussein ca total neislamic, cu toate că, 
la sfatul agenţilor coordonatori din CIA, nu a ajuns până la 
susținerea invaziei americane. Mesajul său nu a fost întotdeauna 
primit bine de public, însă activităţile lui nu s-au limitat la lumea 
fizică. Cu sprijinul CIA, Rashid și-a construit o prezenţă pe 
internet, unde a încercat să concureze propaganda jihadistă 
făcută de al-Qaeda. Vizitatorii site-ului au fost identificaţi și le-au 
fost urmărite mișcările în ciberspațiu. 

Operaţiunea a fost considerată unul dintre cele mai de succes 
eforturi de a pătrunde într-o lume pe care, în cea mai mare 
parte, o găsiserăm aproape complet opacă. Rashid le-a oferit 
agenţilor coordonatori un flux continuu de nume, tipi buni și 
posibili tipi răi, și chiar le-a dat ponturi despre unele comploturi 
care se coceau. La Langley, am petrecut mult timp minunându- 
ne de deșteptăciunea noastră. Am crezut că o s-o ţină așa la 
nesfârșit. Dar totul s-a sfârșit brusc. 


VP - 57 


Decorul, destul de potrivit, a fost Mecca. Rashid primise 
invitaţia de a vorbi la universitate, o mare onoare pentru un 
cleric blestemat cu un pașaport american. Cum Mecca le este 
interzisă necredincioșilor, CIA n-a avut de ales, a trebuit să-l lase 
să meargă singur. A zburat de la Amman la Riad, unde s-a 
întâlnit pentru ultima dată cu unul dintre agenţii coordonatori 
din CIA, apoi a luato cursă internă a Saudia Airlines spre Mecca. 
Era programat să-și ţină discursul la ora opt în acea seară. 
Rashid nu s-a arătat. A dispărut fără urmă. 

— La început ne-am temut că a fost răpit și omorât de o 
ramură locală a al-Qaeda. Din păcate, s-a dovedit că nu așa au 
stat lucrurile. Bunul nostru de preţ a ieșit din nou la iveală pe 
internet după câteva săptămâni. Tânărul moderat, elocvent, 
luminat, dispăruse. A fost înlocuit de un fanatic turbat care 
susţinea că singurul fel de a trata Occidentul este să-l distrugi. 

— V-a tras pe sfoară. 

— Evident. 

— Cât timp? 

— Asta încă nu se știe, a zis Carter. Sunt unii la Langley care 
cred că Rashid a fost rău chiar de la început, alţii susțin că l-a 
dat peste cap vinovăția de a lucra ca spion pentru necredincioși. 
Oricum ar sta lucrurile, un lucru este indiscutabil. In vremea în 
care a călătorit prin lumea islamică pe banii mei, a recrutat o 
reţea impresionantă de agenţi operativi, chiar sub nasul nostru. 
Este un excelent descoperitor de talente și maestru în arta 
amăgirii și distragerii atenţiei. Am sperat că se va mulțumi să 
predice și să recruteze, dar s-a dovedit că acea speranţă a fost 
zadarnică. Atacurile din Europa au fost petrecerea de ieșire în 
lume a lui Rashid. Vrea să-l înlocuiască pe Osama bin Laden ca 
șef al mișcării jihadiste globale. De asemenea, vrea ceva ce bin 
Laden n-a mai reușit să realizeze după 11 septembrie. 

— Să lovească Dușmanul Îndepărtat în patria lui, a spus 
Gabriel. Să verse sânge american pe pământ american. 

— Cu o reţea plătită de Central Intelligence Agency. Cum ţi-ar 
plăcea să ai povestea asta gravată pe piatra ta de mormânt? 
Dacă ar fi făcut vreodată public faptul că Rashid al-Husseini a 
fost cândva pe statul nostru de plată... Cenușă, cenușă, cu toții 
cădem!!, a murmurat Carter. 


11 Ashes, ashes, we all fall down: dintr-un vechi cântec pentru copii din Marea 
Britanie, „Ring Around the Rosie” (n.tr.). 


VP -58 


— Ce vrei de la mine, Adrian? 

— Vreau să faci în așa fel încât bomba din Covent Garden să 
fie ultimul atac săvârșit de Rashid al-Husseini. Vreau să-i 
zdrobești reţeaua înainte să mai moară cineva din pricina 
smintelii mele. 

— Asta-i tot? 

— Nu, a zis Carter. Vreau să faci totul fără să prindă de veste 
președintele, james McKenna și restul serviciilor de informaţii 
americane. 


13. 


GEORGETOWN, WASHINGTON, D.C. 


Adrian Carter era foarte strict în privinţa chestiunilor legate de 
meserie, ceea ce însemna că nu putea vorbi prea mult timp în 
interiorul unei case conspirative, oricât de sigură ar fi fost 
aceasta. Au coborât treptele arcuite de la intrare și, cu un singur 
păzitor de la CIA pe urme, au luat-o spre vest, pe N Street. Era 
nouă și câteva minute. Mocasinii lui Carter pocneau ritmic pe 
trotuarul din cărămizi, însă israelianul părea să se miște fără 
zgomot. Când un autobuz ticsit de pasageri a trecut pe lângă ei, 
Gabriel n-a putut să nu și-l imagineze rupt în două și înghiţit de 
flăcări. 

— Unde s-a dus după ce a plecat de la Mecca? 

— Credem că trăiește sub protecţia unor triburi din Valea 
Rafadh din Yemen. E un loc fără nicio lege, fără școli, drumuri 
pavate sau măcar o sursă sigură de apă. De fapt, toată țara este 
complet uscată. Sana'a ar putea să fie prima capitală de pe 
planetă care chiar rămâne fără apă. 

— Dar nu fără militanţi islamici, a zis Gabriel. 

— A, nu, a fost de acord Carter. Yemenul este pe cale să 
devină următorul Afganistan. Deocamdată ne mulţumim să 
săltăm din când în când o rachetă Hellfire peste graniță. Dar eo 
chestiune de timp până să trebuiască să mergem acolo și să 
asanăm mlaștina. Apropo, chiar există mlaștini în Yemen - un șir 
de smârcuri de-a lungul țărmului care produc țânțari anofeli 
mari cât vulturii. Dumnezeule, ce loc îngrozitor! 


VP -59 


Carter a mers o vreme în tăcere, cu mâinile încleștate la 
spate și capul aplecat. Ocolind sprinten o rădăcină care ieșise 
prin trotuar, Gabriel a vrut să știe cum reușea Rashid să 
comunice cu rețeaua sa dintr-un loc atât de izolat. 

— N-am reușit să ne dăm seama, a răspuns Carter, 
Presupunem că-i folosește pe membrii triburilor locale ca să 
trimită mesaje la Sana'a, sau poate dincolo de Golful Aden, în 
Somalia, unde și-a creat o relaţie cu grupul terorist al-Shabaab. 
Totuși, suntem siguri de un lucru. Rashid nu-și pierde vremea la 
telefon, prin satelit sau altfel. A învățat o mulțime de lucruri 
despre capacităţile americanilor pe când era pe statul nostru de 
plată. Și acum, că a trecut de partea cealaltă, își exploatează 
din plin cunoștințele. 

— Presupun că nu l-aţi învăţat și cum să plănuiască și să 
execute o serie de atacuri sincronizate în trei ţări europene. 

— Rashid e un descoperitor de talente și o sursă de inspiraţie, 
însă nu e un creier operativ. E limpede că lucrează cu un tip 
priceput. Dacă ar fi să ghicesc, cele trei atacuri din Europa au 
fost efectuate de cineva care și-a făcut ucenicia în... 

— Bagdad, a zis Gabriel. 

— Universitatea de top a terorismului, a confirmat Carter. 
Absolvenţii ei au toţi doctoratul și și-au făcut stagiatura 
măsurându-și forţele cu Agenţia și armata americană. 

— Cu atât mai mult ar trebui ca voi să vă ocupați de ei. 

Carter n-a răspuns. 

— De ce noi, Adrian? a insistat Gabriel. 

— Din cauză că structura antiteroristă americană a devenit 
atât de vastă, încât ne călcăm pe picioare. La ultima 
numărătoare aveam peste opt sute de mii de oameni cu acces 
la informaţii ultrasecrete. Opt sute de mii, a repetat Carter, 
nevenindu-i să creadă, și tot nu suntem în stare să împiedicăm 
un singur militant islamic să pună o bombă în mijlocul lui Times 
Square. Capacitatea noastră de a strânge informaţii n-are 
pereche, dar suntem prea mulţi și cu mult prea multă 
redundanţă ca să fim eficienţi. La urma urmei, suntem 
americani, și atunci când ne confruntăm cu o amenințare 
aruncăm în ea cu o grămadă de bani. Uneori e mai bine să fii 
mic și necruţător. Ca voi. 

— V-am avertizat în privinţa pericolelor reorganizării. 


VP - 60 


— Și am fi fost deștepţi dacă vă ascultam. Însă rigiditatea 
structurilor noastre nu este decât o parte a problemei. După 11 
septembrie n-am mai lucrat cu mănuși și am adoptat atitudinea 
„cu orice preţ” când aveam de-a face cu dușmanul. In zilele 
astea încercăm să nu rostim numele dușmanului, ca nu cumva 
să-l ofensăm. La Langley, posturile legate de antiterorism sunt 
considerate riscante din punct de vedere politic. Cei mai buni 
agenţi ai serviciului operativ învaţă chineza standard. 

— Chinezii nu uneltesc de zor să ucidă americani. 

— Însă Rashid o face, a zis Carter, și informaţiile noastre 
sugerează că el plănuiește ceva spectaculos în viitorul foarte 
apropiat. Trebuie să-i zdrobim rețeaua, și trebuie s-o facem 
rapid. Însă nu putem face asta dacă suntem siliţi să operăm 
conform noilor reguli impuse de președintele Hope și complicele 
său bine intenţionat, James McKenna. 

— Așa că vrei să vă facem noi treaba murdară. 

— Aș face același lucru pentru tine. Și nu încerca să-mi spui 
că sunteţi în stare. Biroul a fost primul serviciu de informaţii cu 
orientare occidentală care a creat o unitate analitică dedicată 
mișcării jihadiste globale. Voi ați fost, de asemenea, primii care 
l-au identificat pe Osama bin Laden ca terorist principal, și primii 
care au încercat să-l ucidă. Dacă ați fi reușit, este foarte 
probabil ca 11 septembrie să nu se fi întâmplat. 

Ajunseseră la colțul cu Thirty-fifth Street. Următorul cvartal 
era închis traficului printr-o baricadă. Pe trotuarul opus, copiii de 
la Holy Trinity School săreau coarda și aruncau mingi pe stradă, 
tipetele lor voioase  reverberând din fațadele clădirilor 
înconjurătoare. Era o scenă idilică, plină de farmec și viață, însă 
îl stingherea vădit pe Carter. 

— Siguranţa internă este un mit, a zis el cu ochii la copii. E o 
poveste de adormit ţâncii pe care o servim poporului nostru ca 
să-l facem să se simtă în siguranţă noaptea. In ciuda tuturor 
eforturilor noastre și a miliardelor cheltuite, ţara e în mare parte 
imposibil de apărat. Singura cale de a preveni atacurile pe 
pământ american este să le oprim înainte să ajungă pe 
țărmurile noastre. Trebuie să le sfârtecăm reţelele și să le 
ucidem agenţii operativi. 

— S-ar putea ca nici uciderea lui Rashid al-Husseini să nu fie o 
idee proastă. 


VP-61 


— Ne-ar plăcea, dar asta n-o să fie posibil până ce nu găsim o 
cale de a pătrunde în cercul lui interior. În timp ce se îndreptau 
spre nord pe Thirty-fifth Street, Carter și-a scos din buzunarul 
hainei pipa și a început s-o umple cu tutun, cu gândul în altă 
parte. Te-ai luptat cu teroriștii mai mult timp decât oricine din 
domeniu, Gabriel - oricine în afară de Shamron, desigur. Ştii 
cum să pătrunzi în rețelele lor, lucru la care noi nu ne-am 
priceput niciodată prea bine, și știi cum să-i joci pe degete. 
Vreau să intri în rețeaua lui Rashid și să o distrugi. Vreau s-o faci 
să dispară. 

— Pătrunderea în reţelele terorismului jihadist nu este același 
lucru cu pătrunderea în Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei. 
Sunt mult prea tribali ca să accepte între ei străini, iar membrii 
lor sunt în mare măsură imuni la ispitele pământești. 

— Un trandafir e un trandafir e un trandafir. lar o reţea e o 
rețea e o rețea. 

— Adică? 

— Sunt de acord cu tine că există diferenţe între reţelele de 
teroriști jihadiști și cele ale palestinienilor, însă structura de 
bază este aceeași. Există planificatori și soldaţi de rând, 
trezorieri și intendenţi, curieri și case conspirative. lar în 
punctele în care se intersectează aceste piese există o 
vulnerabilitate care nu face decât să aștepte să fie exploatată 
de cineva atât de deștept ca tine. 

O pală de vânt a împins fumul pipei în faţa lui Gabriel. 
Amestecul de tutun, creat de un tutungiu din New York, mirosea 
a frunze arse și câine ud. Fluturându-și palma ca să-l împrăștie, 
a întrebat: 

— Cum ar funcţiona asta? 

— Înseamnă că o s-o faci? 

— Nu, a zis Gabriel, înseamnă că vreau să știu exact cum ar 
funcţiona. 

— Ai acţiona ca birou virtual al Centrului Antiterorism, cam 
așa cum a fost Unitatea bin Laden înainte de 11 septembrie, 
însă cu o diferenţă importantă. 

— Restul CIA nu va ști că sunt aici. 

Carter a încuviinţat din cap. 


12 Trimitere la un vers din poemul „Sacred Emily” de Gertrude Stein. Semnificaţia 
expresiei e că un lucru este ceea ce este (n.red.) 


VP - 62 


— De toate cererile de documente se vor ocupa oamenii mei 
și cu mine. Și când va fi vremea să ieși pe teren, o să fac pe 
polițistul de circulație, ca să mă asigur că nu te împiedici de 
nicio operaţiune în curs a Agenţiei, iar ei să nu se împiedice de 
tine. 

— Aș avea nevoie să văd tot ce aveţi. Totul, Adrian. 

— O să ţi se dea acces la cele mai secrete informaţii 
disponibile guvernului SUA, inclusiv dosarele lui Rashid și toate 
interceptările făcute de NSA”. De asemenea, vei putea vedea 
toate informaţiile despre cele trei atacuri pe care le primim de la 
serviciile-surori din Europa. După un moment de tăcere, Carter a 
reluat: Aș zice că numai informaţiile ar fi destul de tentante ca 
să accepţi sarcina. La urma urmei, relaţiile voastre de 
colaborare cu Europa nu sunt nemaipomenit de bune în acest 
moment. 

Gabriel n-a răspuns direct. 

— E prea mult material ca să-l parcurg de unul singur. Aș 
avea nevoie de ajutor. 

— Poţi aduce oricâte ajutoare vrei, în limite raţionale. Dat fiind 
caracterul secret al informaţiilor, și eu o să am nevoie de cineva 
din Agenţie care să se uite peste umărul tău. Cineva care îţi 
cunoaște șmecheriile. Am în minte o candidată. 

— Unde e? 

— Așteaptă într-o cafenea de pe Wisconsin Avenue. 

— Eşti foarte sigur pe tine, Adrian. 

Carter s-a oprit și și-a cercetat pipa. 

— Dacă ar fi să mă cobor la sentimentalismul brut, a zis după 
o clipă, ţi-aș aminti de măcelul la care ai fost martor vineri după- 
masă în Covent Garden și ţi-aș cere să ţi-l imaginezi repetat de 
nu știu câte ori. Dar n-o să fac asta, pentru că ar fi lipsit de 
profesionalism. In schimb, o să-ţi spun că Rashid are o oştire de 
martiri exact ca Farid Khan, care așteaptă să-i îndeplinească 
porunca, o oștire pe care a recrutat-o cu ajutorul meu. Eu l-am 
făcut pe Rashid. E greșeala mea. Și am nevoie ca tu să-l distrugi 
înainte să mai moară cineva. 

— Poate că asta o să ţi se pară greu de crezut, însă eu chiar 
n-am autoritatea să-ți spun „da”. Va trebui mai întâi să-și dea 
acordul Uzi. 


15 National Security Agency, agenţia însărcinată cu efectuarea interceptărilor 
electronice și securitatea sistemelor informatice ale guvernului american (n.tr.). 


VP - 63 


— A făcut-o deja. La fel și prim-ministrul vostru. 

— Presupun că ai stat un pic la taifas și cu Graham Seymour. 

Carter a încuviinţat din cap. 

— Din motive evidente, Graham ar dori să fie ţinut la curent 
cu progresul tău. De asemenea, ar dori să fie avertizat din timp 
dacă operaţiunea ta se va întâmpla să ajungă pe țărmul 
Insulelor Britanice. 

— M-ai dus cu zăhărelul, Adrian. 

— Sunt spion, a zis Carter aprinzându-și din nou pipa. Mint 
cum respir. La fel și tu. Acum mai trebuie doar să găsești 
modalitatea de a-l minţi pe Rashid. Doar să ai grijă cum o faci. E 
foarte bun Rashid al nostru. Am ca dovadă cicatricele. 


14. 


GEORGETOWN, WASHINGTON, D.C. 


Cafeneaua se afla la capătul de nord al cartierului 
Georgetown, la poalele parcului Boot Hill. Gabriel a comandat la 
bar un cappuccino și l-a dus prin ușile de sticlă deschise într-o 
grădiniță cu zidurile acoperite de viţă. Trei dintre mese erau la 
umbră; a patra, în lumina strălucitoare a soarelui. La ea ședea o 
femeie singură, citind un ziar. Purta un trening negru strâns pe 
trupul suplu și pantofi de sport albi imaculaţi. Părul blond, lung 
până la umeri, era periat pe spate de pe frunte și prins cu un 
elastic pe ceafă. Ochelarii de soare îi ascundeau ochii, dar nu și 
frumusețea remarcabilă. Și-a scos ochelarii când Gabriel s-a 
apropiat și și-a ridicat faţa să fie sărutată. Părea surprinsă să-l 
vadă. 

— Speram să fii tu, a zis Sarah Bancroft. 

— Adrian nu ţi-a spus că vin? 

— E mult prea de modă veche pentru asta, a pufnit ea 
fluturând dispreţuitor din mână. 

Avea vocea și felul de a vorbi din altă epocă. Era ca și cum ai 
fi ascultat un personaj dintr-un roman de-al lui Fitzgerald. 

— Mi-a trimis aseară un e-mail securizat și mi-a spus să fiu 
aici la ora nouă. Urma să stau până la zece și jumătate. Dacă nu 


VP - 64 


apărea nimeni, trebuia să plec și să mă duc la lucru ca de obicei. 
E bine că ai venit. Ştii cât urăsc să fiu lăsată cu ochii-n soare. 

— Văd că ţi-ai adus ceva de citit, a remarcat Gabriel aruncând 
o privire spre ziar. 

— Nu ești de acord? 

— Regulamentul Biroului le interzice agenţilor să citească 
ziare prin cafenele. Este mult prea evident. Credeam că te-am 
antrenat mai bine, Sarah. 

— Așa aţi făcut. Însă uneori îmi place să mă port ca o 
persoană normală. Și unei persoane normale poate să-i placă să 
citească ziarul într-o cafenea într-o dimineaţă de toamnă 
însorită. 

— Cu un Glock pitit la spate. 

— Mulțumită ţie, este însoţitorul meu permanent. 

Sarah a zâmbit melancolic. Era fiica unui director bogat al 
Citibank și își petrecuse mare parte din copilărie în Europa, unde 
mersese la școală, învățase câteva limbi europene și căpătase 
maniere europene impecabile. Se întorsese în America pentru a 
studia la Dartmouth, iar apoi, după un an la prestigiosul 
Courtauld Institute of Art din Londra, devenise cea mai tânără 
femeie din lume care-și lua doctoratul în istoria artei la Harvard. 

Însă viaţa amoroasă a lui Sarah Bancroft, nu educaţia ei 
excelentă, fusese cea care o împinsese spre lumea spionajului. 
Pe când își termina dizertaţia începuse să se vadă cu un tânăr 
avocat pe nume Ben Callahan, care a avut ghinionul să ia cursa 
175 a United Airlines din dimineaţa zilei de 11 septembrie 2001. 
A reușit să dea un telefon înainte ca avionul să se înfigă în 
Turnul de Sud al World Trade Center. Destinatara apelului era 
Sarah. Cu binecuvântarea lui Adrian Carter și cu ajutorul unui 
Van Gogh pierdut, Gabriel o introdusese în anturajul unui 
miliardar saudit pe nume Zizi al-Bakari, într-o încercare 
îndrăzneață de a da de creierul terorist care pândea pe acolo. 
După încheierea operaţiunii se angajase în CIA și fusese 
repartizată la Centrul Antiterorism. De atunci rămăsese în 
legătură strânsă cu Biroul și lucrase de multe ori cu Gabriel și cu 
echipa lui. Ba chiar își găsise un iubit din cadrul Biroului, un 
asasin și agent operativ pe nume Mihail Abramov. Judecând 
după absenţa inelului de logodnă, relaţia înainta într-un ritm mai 
lent decât sperase ea. 


VP - 65 


— De o vreme ba suntem iar împreună, ba nu suntem, a zis, 
ca și cum ar fi citit gândurile lui Gabriel. 

— Și în acest moment? 

— Nu suntem. Cu siguranţă nu suntem. 

— Ți-am spus să nu intri într-o relaţie cu un bărbat care ucide 
pentru ţara lui. _ 

— Ai avut dreptate, Gabriel. Intotdeauna ai dreptate. 

— Deci, ce s-a întâmplat? 

— Aș prefera să nu intru în amănuntele urâte. 

— El mi-a spus că e îndrăgostit de tine. 

— Mi-a spus și mie același lucru. Ciudat cum merge treaba. 

— Te-a făcut să suferi? 

— Nu cred că mai sunt în stare că sufăr. 

A trecut un pic până ca Sarah să zâmbească. Nu era sinceră; 
Gabriel vedea asta. 

— Vrei să vorbesc eu cu el? 

— Dumnezeule mare, nu! Sunt mai mult decât capabilă să-mi 
fac viaţa varză de una singură. 

— A participat la două operaţiuni grele, Sarah. Ultima a fost... 

— Mi-a spus despre asta. Uneori îmi doresc să nu fi scăpat cu 
viaţă din Alpi. 

— Nu crezi ce spui. 

— Nu, a recunoscut ea în silă, dar mă simt bine spunând-o. 

— Poate că e mai bine așa. Ar trebui să-ţi găsești pe cineva 
care nu trăiește în cealaltă parte a lumii. Cineva de aici, din 
Washington. 

— Și cum ar trebui să răspund când mă întreabă unde lucrez? 
Cum Gabriel tăcea, Sarah a continuat: Nu întineresc, știi. Tocmai 
am împlinit... 

— Treizeci și șapte. 

— Ceea ce înseamnă că mă apropii cu viteză de statutul de 
fată bătrână, a spus ea încruntându-se. Presupun că cel mai bun 
lucru la care aș putea să sper în acest moment este o căsnicie 
confortabilă, dar lipsită de pasiune, cu un bărbat mai în vârstă 
bine situat. Dacă sunt norocoasă, o să-mi îngăduie să am un 
copil sau doi, pe care voi fi silită să-i cresc singură, pentru că pe 
el n-o să-l intereseze. 

— Cu siguranţă nu e așa de deprimant. 

Ea a ridicat din umeri și a sorbit din cafea. 

— Cum stau lucrurile între tine și Chiara? 


VP - 66 


— Perfect, a zis Gabriel. 

— Mă temeam c-o să spui asta, a mormăit Sarah cu prefăcută 
acreală. 

— Sarah... 

— Nu-ţi face griji, Gabriel, m-am vindecat de tine de mult. 

Două femei de vârstă mijlocie au intrat în grădină și s-au 
așezat în capătul opus. Sarah s-a aplecat în față, mimând 
intimitatea, și l-a întrebat pe Gabriel în franceză cu ce treburi 
venise în America. El i-a răspuns bătând cu degetul în prima 
pagină a ziarului. 

— De când e uriașa noastră datorie naţională o problemă 
pentru spionajul israelian? 

Gabriel i-a arătat articolul despre dezbaterea aprigă din 
comunitatea serviciilor de informaţii americane pe tema originii 
celor trei atacuri din Europa. 

— Cum ai fost târât în asta? 

— Vinerea trecută, Chiara și cu mine am hotărât să trecem 
prin Covent Garden în drum spre locul unde urma să prânzim. 

Sarah s-a întunecat la față. 

— Așadar, relatările despre un bărbat neidentificat care a 
scos arma cu câteva secunde înainte de atac... 

— Sunt adevărate, a zis Gabriel. Aș fi putut să salvez 
optsprezece vieţi. Din nefericire, britanicii nici n-au vrut să audă 
de asta. 

— Deci, cine crezi că este răspunzător? 

— Tu ești expertul în terorism, Sarah. Spune-mi tu. 

— Este posibil ca atacurile să fi fost plănuite de vechea gardă 
a al-Qaeda din Pakistan, a spus ea. Insă părerea mea este că 
avem de-a face cu o reţea complet nouă. 

— Condusă de cine? 

— De cineva cu charisma lui bin Laden, care ar putea să-și 
recruteze propriii agenţi din Europa și să facă apel la celule din 
alte grupări teroriste. 

— Care ar fi candidații? 

— Doar unul, a zis ea. Rashid al-Husseini. 

— De ce la Paris? 

— Interzicerea vălului. 

— Copenhaga? 

— Incă mai spumegă din pricina caricaturilor. 

— Și Londra? 


VP - 67 


— Londra e fructul de pe creanga de jos. Londra poate fi 
atacată oricând vrei. 

— Nu-i rău pentru un fost custode de la Phillips Collection. 

— Sunt istoric de artă, Gabriel. Mă pricep să leg între ele 
punctele. Mai pot lega câteva, dacă vrei. 

— Te rog, fă-o. 

— Prezenţa ta în Washington înseamnă că zvonurile sunt 
adevărate. 

— Care zvonuri? 

— Cele că Rashid a fost pe statul de plată al Agenţiei după 11 
septembrie. Cele despre o idee bună care a luat-o razna rău de 
tot. Adrian a avut încredere în Rashid, și Rashid a răsplătit acea 
încredere construind o reţea chiar sub nasul nostru. Presupun că 
lui Adrian i-ar plăcea să te ocupi tu de problemă în locul lui - 
neoficial, desigur. 

— Există și altă cale? 

— Nu în ceea ce te privește. Dar ce are asta de-a face cu 
mine? 

— Adrian are nevoie de cineva care să mă spioneze. Tu erai 
candidatul evident. După o clipă de șovăire, Gabriel a spus: Dar 
dacă crezi că ar fi prea stânjenitor... 

— Din pricina lui Mihail? 

— S-ar putea să lucraţi din nou împreună, Sarah. N-aș vrea ca 
sentimentele personale să perturbe funcţionarea ca pe roate a 
echipei. 

— De când funcţionează echipa ta fără frecușuri? Sunteţi 
israelieni. Vă luați tot timpul la harţă unul cu altul. 

— Insă nu lăsăm niciodată sentimentele personale să 
influenţeze deciziile operaţionale. 

— Sunt profesionistă, a zis ea. Dată fiind istoria noastră 
comună, n-aş crede că e nevoie să ţi-o reamintesc. 

— Nu-i nevoie. 

— Așadar, de unde începem? 

— Trebuie să-l cunoaștem ceva mai bine pe Rashid. 

— Cum o să facem asta? 

— Citind dosarele lui de la Agenţie. 

— Dar sunt pline de minciuni. 

— Așa-i, a spus Gabriel. Insă acele minciuni sunt ca niște 
straturi de vopsea pe o pânză. Dacă le îndepărtăm, s-ar putea 
să ne pomenim că privim în faţă adevărul. 


VP - 68 


— Nimeni nu vorbește așa la Langley. 
— Știu. Dacă ar face-o, eu aș fi încă în Cornwall, lucrând la un 
Tiţian. 


15. 


GEORGETOWN, WASHINGTON, D.C. 


A doua zi dimineaţă, la ora nouă, Gabriel și Sarah s-au instalat 
în casa de pe N Street. Primul lot de dosare a ajuns peste o oră - 
șase cutii din oţel inoxidabil, toate cu încuietori digitale. Din cine 
știe ce motiv, Carter i-a încredinţat codurile doar lui Sarah. 

— Regulile sunt reguli, a zis el, și regulile Agenţiei spun că 
agenţii serviciilor de informaţii străine nu primesc niciodată 
cifrul cutiilor cu documente. 

Când Gabriel a subliniat că i se permitea să vadă o parte 
dintre cele mai murdare rufe ale Agenţiei, Carter a rămas ferm 
pe poziţii. Tehnic vorbind, materialul trebuia să rămână în 
posesia lui Sarah. Trebuiau să fie luate cât mai puţine note, iar 
fotocopierea era interzisă. Carter a cărat el însuși de acolo 
xeroxul securizat și i-a cerut lui Gabriel să-i dea telefonul mobil - 
cerere pe care acesta a refuzat-o politicos. Mobilul, primit de la 
Birou, conţinea câteva aplicaţii care nu erau disponibile pe 
piață. De fapt, îl folosise în ajun ca să vadă dacă în casă existau 
dispozitive de ascultare. Găsise patru. Evident, cooperarea între 
servicii nu includea și asta. 

Prima tranșă de documente era doar despre perioada 
petrecută de Rashid în America înainte de 11 septembrie și 
despre legăturile lui, nefaste sau norocoase, cu complotul însuși. 
In cea mai mare parte, materialele fuseseră furnizate de rivalul 
cel lipsit de strălucire al Agenţiei, FBI, în scurta perioadă în care, 
prin ordin prezidenţial, celor două agenţii li se impusese să 
colaboreze. Arătau faptul că Rashid al-Husseini a apărut pe 
radarul FBl-ului la câteva săptămâni de la sosirea în San Diego și 
a fost ținta unei supravegheri destul de apatice. Existau 
transcrieri ale convorbirilor lui telefonice, în urma ascultărilor 
aprobate de tribunal, și fotografii de supraveghere făcute în 
scurtele perioade în care filialele din San Diego și Washington 


VP - 69 


dispuseseră de timpul și personalul necesar pentru a-l urmări. 
Mai era și o copie a raportului secret inter-agenţii care declara 
oficial că Rashid nu a jucat niciun rol în complotul din 11 
septembrie. Era, și-a zis Gabriel, o lucrare foarte naivă, care 
alesese să-i facă portretul clericului în cea mai blândă lumină 
posibilă. Gabriel credea în vorba „spune-mi cu cine te aduni ca 
să-ți spun cine ești”, și el fusese destul timp în preajma reţelelor 
teroriste ca să recunoască un agent operativ atunci când vedea 
unul. Rashid al-Husseini era aproape cu siguranță un mesager 
sau o gazdă. Era cel puţin unul dintre tovarășii de drum. lar 
după părerea lui Gabriel, tovarășii de drum rareori ar trebui să 
fie preluaţi de serviciile de informaţii ca agenţi de influență 
plătiţi. Ar trebui să fie supravegheați și, la nevoie, trataţi cu 
asprime. 

Următoarea tranșă conţinea transcrieri și înregistrări ale 
interogării lui Rashid de către CIA, plus informaţii despre 
operaţiunea sortită eșecului în care el jucase rolul principal. 
Materialul se încheia cu un raport post-mortem disperat, 
întocmit în zilele de după fuga lui Rashid din Mecca. Scria acolo 
că operaţiunea fusese prost gândită de la bun început. O mare 
parte din vină era pusă plocon direct la picioarele lui Adrian 
Carter, care era acuzat de supervizare neglijentă. Era atașată 
evaluarea făcută de Carter, care era doar ceva mai puţin 
usturătoare. Prezicând că vor exista repercusiuni, recomanda o 
trecere în revistă minuțioasă a contactelor lui Rashid din SUA și 
Europa. Directorul lui Carter respinsese ideea, spunând că 
Agenţia avea prea puţini oameni ca să alerge după umbre. 
Rashid se întorsese în Yemen, unde îi era locul. Adio și n-am 
cuvinte. 

— N-a fost tocmai momentul de glorie al Agenţiei, a spus 
Sarah în acea seară, târziu, în timpul unei pauze. Am fost 
smintiţi să-l folosim. 

— Agenţia a demarat cu presupunerea corectă, că Rashid 
este rău, dar undeva, pe parcurs, a căzut pradă farmecului lui. E 
ușor de văzut cum s-a întâmplat asta. Rashid a fost foarte 
convingător. 

— Aproape la fel de convingător ca tine. 

— Insă eu nu-mi trimit recruţii pe străzi aglomerate ca să 
ucidă pe cine apucă. 


VP - 70 


— Nu, tu îi trimiţi pe câmpuri de bătălie secrete ca să-ți 
nimicească dușmanii. 

— Nu-i chiar așa de biblic. 

— Ba este. Poţi să mă crezi, ar trebui să știu. Uitându-se 
obosită la teancurile de dosare, Sarah a spus: încă mai avem de 
cercetat un munte de materiale, și nu-i decât începutul. Ecluza e 
pe cale să se deschidă. 

— Nu-ţi face griji, a zis Gabriel. Ajutorul e pe drum. 

e 

Au ajuns la aeroportul Dulles spre sfârşitul dimineții 
următoare, sub nume false și prezentând pașapoarte false. N-au 
fost pedepsiţi pentru păcatele lor; dimpotrivă, o echipă de 
supraveghetori ai Agenţiei i-a trecut rapid prin vamă și apoi i-a 
mânat spre un grup de Forduri Escalade blindate pentru drumul 
până la Washington. Conform instrucțiunilor lui Adrian Carter, 
mașinile au plecat din Dulles la intervale de cincisprezece 
minute. Ca urmare, în seara aceea cea mai faimoasă echipă de 
agenți operativi din lumea spionajului s-a instalat în casa de pe 
N Street fără ca vecinii să aibă habar. 

Prima a sosit Chiara, urmată după un moment de o expertă în 
terorism a Biroului, pe nume Dina Sarid. Dina, o brunetă 
minionă, cunoștea mult prea bine ororile violenței extremiste. 
Era pe strada Dizengoff din Tel Aviv pe 19 octombrie 1994, când 
un atentator sinucigaș din Hamas a transformat autobuzul de pe 
linia 5 într-un coșciug pentru douăzeci și unu de oameni. Mama 
ei și cele două surori se număraseră printre morţi; Dina fusese 
rănită grav și încă mai șchiopăta un pic. Când se refăcuse, 
jurase să-i înfrângă pe teroriști nu prin forţă fizică, ci cu creierul. 
Era o bază de date umană, în stare să spună pe de rost 
momentul, locul, făptuitorii și numărul de victime din orice act 
de terorism săvârşit împotriva unor ţinte israeliene și 
occidentale. Dina îi spusese odată lui Gabriel că știa mai multe 
despre teroriști decât știau ei înșiși despre ei. Și Gabriel o 
crezuse. 

Apoi a venit un bărbat aflat spre sfârșitul vârstei mijlocii, pe 
nume Eli Lavon. Mărunt și ciufulit, cu părul subțire cărunt și ochi 
căprui inteligenţi, era considerat cel mai iscusit artist al urmăririi 
pe stradă pe care l-a avut vreodată Biroul. Hărăzit cu un aspect 
anonim înnăscut, părea să fie unul dintre oropsiţii vieţii. În 
realitate, era un prădător care putea să urmărească un agent de 


VP -71 


informaţii foarte bine antrenat sau un terorist hârșit în rele pe 
orice stradă din lume fără să trezească nicio sclipire de interes. 
Legăturile lui Lavon cu Biroul, la fel ca ale lui Gabriel, erau acum 
în cel mai bun caz firave. Încă mai preda la Academie - niciun 
recrut al Biroului nu era trimis vreodată pe teren fără să fi 
petrecut câteva ore în sala de curs a lui Lavon -, dar în ultima 
vreme principalul său loc de muncă era Universitatea Ebraică 
din lerusalim, unde preda arheologia. Cu o mână de cioburi de 
lut, Eli Lavon era în stare să descifreze cele mai întunecate taine 
ale unui sat din Epoca Bronzului. lar dacă i se dădeau câteva 
informaţii relevante, putea face același lucru în privinţa unei 
rețele teroriste. 

După el a apărut Yaakov Rossman, un recrutor veteran cu 
chipul ciupit de vărsat, urmat de o pereche de oameni de teren 
buni la toate, pe care îi chema Oded și Mordecai. Apoi a venit 
Rimona Stern, fost agent de informaţii în armată, care acum se 
ocupa de programul nuclear pus pe butuci al Iranului. Rimona, o 
femeie  rubensiană cu părul de culoarea gresiei, era, 
întâmplător, nepoata lui Shamron. Gabriel o știa de când era 
mică - de fapt, cele mai dragi amintiri despre Rimona erau cu o 
copilă neînfricată pe o trotinetă care se înclina într-o parte 
coborând aleea abruptă a casei celebrului ei unchi. Pe 
îmbelșugatul ei șold stâng era cicatricea estompată a unei răni 
suferite în timpul unei căderi deosebit de violente. Gabriel îi 
oblojise rana; Gilah ștersese lacrimile Rimonei. Shamron fusese 
prea tulburat ca să fie de vreun ajutor. Ca singurul membru al 
familiei sale care supraviețuise Holocaustului, nu suporta să-i 
vadă pe cei dragi suferind. 

La câteva minute după Rimona s-a arătat Yossi Gavish. Era un 
bărbat înalt, cu chelie tot mai mare, îmbrăcat în catifea reiată și 
tweed, agent de vârf în Serviciul de Cercetare, cum își numea 
Biroul divizia de analiști. Se născuse la Londra, urmașe secţia de 
clasice la All Souls și vorbea limba ebraică cu un puternic accent 
englezesc. Făcuse și un pic de teatru - de felul în care l-a jucat 
pe lago încă își aminteau cu drag criticii din Stratford - și era, de 
asemenea, un violoncelist talentat. Gabriel încă nu exploatase 
talentul muzical al lui Yossi, însă talentul lui de actor se 
dovedise nu o dată util pe teren. Exista o cafenea pe o plajă din 
St. Barts a cărei ospătăriţă credea că e un bărbat de vis și exista 


VP- 72 


un hotel la Geneva al cărui administrator își jurase să-l împuște 
de cum îl vede. 

Ca de obicei, Mihail Abramov a ajuns ultimul. Era deșirat și 
blond, cu o osatură fină și ochii de culoarea gheții; imigrase în 
Israel din Rusia în adolescenţă și intrase în Sayeret Matkal, 
unitatea de operaţiuni speciale a armatei israeliene. Descris 
odată ca „un Gabriel fără conștiință”, omorâse cu mâna sa 
câteva dintre creierele operaţionale ale teroriștilor din Hamas și 
Jihadul Islamic Palestinian. Împovărat de două valize grele pline 
cu echipament electronic, a marcat revederea cu Sarah cu un 
sărut incontestabil rece. Eli Lavon avea să-l descrie mai târziu ca 
salutul cel mai glacial de când Shamron, în zilele idilice ale 
procesului de pace, fusese silit să-i strângă mâna lui Yasser 
Arafat. 

Cei nouă bărbaţi și femei din echipa lui Gabriel, cu numele de 
cod Barak, care în ebraică înseamnă „fulger”, aveau multe idei 
fixe și multe tradiţii. Printre ideile fixe se număra o ciondăneală 
copilărească rituală în privinţa repartizării camerelor. Una dintre 
tradiții era ca în prima seară Chiara să gătească o cină 
îmbelșugată, în jurul căreia se făceau planuri. Cea de pe N 
Street a fost una dintre cele mai emoţionante, dat fiind că nu s- 
ar fi presupus că va avea loc vreodată. La fel ca toţi ceilalţi de 
pe Bulevardul Regele Saul, echipa se așteptase ca operaţiunea 
împotriva programului nuclear iranian să fie ultima în care era 
implicat Gabriel. Asta le spuseseră șeful lor doar cu numele, Uzi 
Navot, care nu era prea nemulţumit, și Shamron, care era 
îndurerat. 

— N-am avut de ales, a trebuit să-l eliberez, spusese Shamron 
după întâlnirea sa legendară cu Gabriel pe creasta falezei din 
Cornwall. De data asta e de-a binelea. 

Poate că ar fi fost de-a binelea dacă Gabriel nu l-ar fi observat 
pe Farid Khan mergând pe Wellington Street cu o bombă sub 
palton. Bărbaţii și femeile care se strânseseră în jurul mesei din 
sufragerie înțelegeau povara cu care îl încărcase atentatul din 
Covent Garden. Cu mulţi ani înainte, în altă viață, sub alt nume, 
la Viena, el nu izbutise să împiedice explozia unei bombe, ceea 
ce-i schimbase definitiv cursul vieţii. Atunci bomba fusese 
ascunsă nu sub paltonul unui shahid, ci sub mașina lui Gabriel. 
Victimele nu fuseseră străini, ci fiinţe iubite - soţia lui, Leah, și 
singurul lui copil, Dani. Leah trăia acum într-un ospiciu aflat pe 


VP-73 


Muntele Herzi din Ierusalim, într-o închisoare a amintirilor, cu 
trupul distrus de foc. N-avea decât o idee foarte vagă că Dani 
era îngropat nu departe de ea, pe Muntele Măslinilor. 

Membrii echipei lui Gabriel nu i-au pomenit în acea seară pe 
Leah și Dani și nici n-au zăbovit mult asupra șirului de 
evenimente care-l făcuse pe Gabriel să fie martor fără voie la 
martiriul lui Farid Khan. Au vorbit în schimb despre prieteni și 
rude, despre cărțile pe care le citiseră și filmele pe care le 
văzuseră, precum și despre remarcabilele schimbări care se 
revărsau acum peste lumea arabă. In Egipt, Faraonul se 
prăbușise în fine, dezlănţuind un val de proteste ce amenința 
să-i răstoarne pe regii și dictatorii seculari care cârmuiseră 
regiunea de generaţii în șir. Întrebarea dacă schimbările aveau 
să aducă Israelului o siguranță mai mare sau aveau să-l pună și 
mai mult în pericol era obiectul unei dispute înfierbântate în 
cadrul Biroului și în jurul mesei în acea seară. Yossi, optimist din 
fire, credea că arabii, dacă li se dă ocazia să se cârmuiască 
singuri, n-ar vrea să aibă de-a face cu cei care doresc război cu 
Israelul. Yaakov, care își petrecuse ani întregi recrutând spioni 
împotriva unor regimuri arabe ostile, a declarat în aprobarea 
generală că Yossi suferea de halucinaţii primejdioase. Numai 
Dina a refuzat să-și spună părerea, dat fiind că gândurile ei erau 
concentrate pe lăzile cu documente care așteptau în living. În 
creierul ei formidabil ticăia un ceas, și ea credea că un minut 
irosit înseamnă un minut lăsat teroriștilor ca să-și urzească 
planurile. Dosarele aveau în ele făgăduinţa unor vieţi salvate. 
Erau texte sacre, conţinând taine pe care numai ea le putea 
dezlega. 

Se apropia miezul nopţii când cina a ajuns la sfârșit. A fost 
urmată de ciorovăiala tradiţională despre cine să strângă masa, 
cine să spele vasele și cine să le usuce. După ce a refuzat să se 
implice, Gabriel i-a arătat Dinei dosarele, apoi a condus-o pe 
Chiara sus, în camera lor. Era la etajul doi, cu vedere spre 
grădina din spate. Luminile roșii de avertizare de pe turlele 
Universităţii Georgetown clipeau blând la distanţă, o amintire a 
faptului că orașul era vulnerabil la terorismul aviatic. 

— Presupun că există și locuri mai rele în care să petreci 
câteva zile, a zis Chiara. Unde i-ai pus pe Mihail și Sarah? 

— Cât mai departe posibil unul de altul. 


VP - 74 


— Care sunt șansele ca această operaţiune să-i aducă din nou 
împreună? 

— Cam aceleași ca lumea arabă să recunoască brusc dreptul 
nostru de a exista. 

— E chiar așa de rău? 

— Mă tem că da. 

Gabriel a ridicat geanta Chiarei și a pus-o la picioarele patului. 
S-a lăsat într-o parte de grea ce era. 

— Gilah ţi-a trimis niște lucruri. 

— Pietroaie? ` 

— Mâncare, a zis Chiara. O știi pe Gilah. Intotdeauna i s-a 
părut că ești prea slab. 

— Ce mai face? 

— Acum, că Ari nu se mai învârte atâta timp prin acasă, pare 
s-o ducă mult mai bine. 

— El s-a înscris, în sfârșit, la cursul acela de olărit pe care își 
dorea dintotdeauna să-l urmeze? 

— De fapt, e înapoi pe Bulevardul Regele Saul. 

— Făcând ce? 

— Uzi s-a gândit că are nevoie de ceva care să-l ţină ocupat, 
așa că l-a numit agentul tău coordonator. Ar dori să-l suni mâine 
la prima oră. Chiara l-a sărutat pe obraz și a zâmbit. Bine ai 
venit acasă, dragule. 


16. 


GEORGETOWN, WASHINGTON, D.C. 


Există un truism despre reţelele teroriste: să pui bucăţile la 
locurile lor nu-i așa de greu cât ne-am închipui. Insă după ce 
creierul apasă pe trăgaci și declanșează primul atac, elementul 
surprizei se pierde și reţeaua se expune. In primii ani ai 
conflictului cu terorismul - când Septembrie Negru și Carlos 
Șacalul își făceau de cap, ajutaţi de euro-idioţii de stânga utili, 
ca Gruparea Baader-Meinhof și Brigăzile Roșii - spionii foloseau 
în principal supravegherea fizică, cu microfoane și muncă 
detectivistică pe stil vechi, pentru a-i identifica pe membrii unei 
celule. Acum, cu apariţia internetului și a comunicaţiilor globale 


VP-75 


prin satelit, contururile câmpului de luptă fuseseră modificate. 
Internetul le-a dat teroriștilor o unealtă puternică de organizare, 
inspiraţie și comunicare, însă și serviciilor de informaţii le-a dat 
o modalitate de a le urmări fiecare pas. Ciberspaţiul este ca o 
pădure iarna. Teroriștii se pot ascunde în ea o vreme, ticluindu- 
și planurile secrete și organizându-și forțele, însă nu pot să vină 
și să plece fără să lase urme pe zăpadă. Dificultatea pentru 
agentul de la antiterorism este să se ia după urmele care 
trebuie, pentru că pădurea virtuală este un loc întunecat și 
confuz prin care poţi să tot rătăcești în vreme ce mor 
nevinovați. 

Gabriel și echipa sa au intrat cu băgare de seamă acolo a 
doua zi dimineaţă, când serviciul de informaţii britanic, în baza 
acordului în vigoare, le-a trimis verilor americani rezultatele 
preliminare ale anchetei legate de bomba din Covent Garden. În 
material era inclus și conţinutul computerelor lui Farid Khan, cel 
de acasă și cel de la serviciu, o listare a tuturor numerelor pe 
care le contactase pe mobil și o listă cu extremiștii islamici 
cunoscuţi cu care se întâlnise când era în grupările al Hizb ut- 
Tahrir și al-Muhajiroun. Era și o copie a înregistrării lăsate pe 
post de testament, alături de câteva sute de fotografii făcute de 
camerele de supraveghere în ultimele luni din viaţa lui. În ultima 
apărea în Covent Garden, cu braţele ridicate deasupra capului, 
cu focul înflorind din centura cu explozivi pe care o purta. Întins 
pe jos cam la un metru, acoperit de doi bărbaţi, era Gabriel. 
Când fotografia a fost mărită, s-a putut distinge umbra unui 
pistol în mâna lui dreaptă. 

Carter trimisese materialul la CIA, la Langley, și la NSA, în Fort 
Meade, Maryland. Apoi, fără știința acestora, a trimis a treia 
copie în casa de pe N Street. A doua zi a adus un pachet 
remarcabil de asemănător de la danezi, dar s-a scurs o 
săptămână în cap până să apară cu materialul din Paris. 

— Francezii încă nu s-au lămurit că suntem cu toţii vârâţi în 
chestia asta, a spus Carter. Consideră atacul un eșec al 
sistemului lor de informaţii, ceea ce înseamnă că puteţi fi siguri 
că nu primim decât o parte a poveștii. 

Gabriel și echipa sa au cercetat materialele cât de repede au 
putut, însă cu răbdarea și atenţia necesare într-un astfel de 
demers. Instinctiv, Gabriel le-a cerut să abordeze cazul ca și 
cum ar fi fost un tablou enorm care a suferit pierderi mari. 


VP - 76 


— Nu staţi la distanţă, încercând să vedeţi totul dintr-odată, i- 
a avertizat. Nu veţi reuși decât să vă enervați. Luaţi-o încet, 
pornind de la margini. Concentraţi-vă pe amănunte - o mână, un 
ochi, tivul unui veșmânt, un singur fir care trece prin fiecare 
dintre atacuri. N-o să-l puteți vedea la început, însă este acolo, 
credeţi-mă. 

Cu ajutorul NSA și al specialiștilor guvernamentali în 
exploatarea datelor, care lucrau în clădirile banale de birouri din 
jurul șoselei de centură a Washingtonului, echipa a pătruns 
adânc în memoria computerelor principale și a serverelor 
împrăștiate prin lume. Numerele de telefon au dus la alte 
numere, adresele de e-mail au dus la alte adrese de e-mail, 
numele au dus la alte nume. Au analizat istoricul postărilor în 
căutarea intenţiilor, fotografiile în căutarea dovezilor de 
cercetare amănunţită a țintelor, istoricul căutărilor pentru a găsi 
dorinţele secrete și pasiunile interzise. 

Treptat, a început să prindă formă schiţa vagă a unei reţele 
teroriste. Era împrăștiată și difuză - ba numele unui posibil 
agent operativ din Lyon; ba adresa unei posibile case 
conspirative din Malmö; ba un număr de telefon din Karachi; ba 
un site de origine neprecizată oferind clipuri cu explozii de 
bombe și decapitări, pornografia lumii jihadiste. Serviciile de 
informaţii occidentale cu care erau în relaţii bune, crezând că 
lucrau cu CIA, au oferit imediat materiale pe care, în mod 
normal, le-ar fi ţinut pentru sine. La fel au făcut și poliţiile 
secrete din lumea islamică. N-a trecut mult, și pereţii salonului 
au fost acoperiţi de o matrice de informații aiuritoare. Eli Lavon 
o compara cu contemplarea cerului fără să ai o hartă a astrelor. 
E plăcut, zicea el, dar nu de cine știe ce folos când erau vieţi în 
joc. Undeva, acolo, era un principiu organizator, o mână care 
dirija teroarea. Rashid, clericul charismatic, construise reţeaua 
cu ajutorul limbii sale frumoase și seducătoare, însă altcineva o 
pregătise ca să dea trei atacuri în trei orașe europene, fiecare 
într-un moment precis. Omul acesta nu era amator. Era un 
creier profesionist al terorii. 

Să-i dea nume și față acestui monstru a devenit obsesia Dinei. 
Sarah, Chiara și Eli Lavon munceau neobosiți alături de ea, în 
vreme ce Gabriel se mulțumea să fie comisionar și mesager. De 
două ori pe zi Dina îi dădea o listă de întrebări care cereau 
răspunsuri urgente. Uneori, Gabriel se ducea la Ambasada 


VP - 77 


Israelului, în extremitatea de nord-vest a Washingtonului, și i le 
transmitea lui Shamron de pe o linie securizată. Alteori i le 
dădea lui Adrian Carter, care făcea apoi un pelerinaj la Fort 
Meade ca să discute în liniște cu specialiștii în exploatarea 
datelor. In seara de Halloween, pe când copiii mișunau prin 
Georgetown costumați în stafii și spiriduși și super-eroi, Carter l- 
a chemat pe Gabriel la o cafenea de pe Thirty-fifth Street ca să-i 
înmâneze un pachet gros cu materiale. 

— Unde vrea Dina să ajungă cu asta? a întrebat Carter 
scoțând capacul unui pahar cu cafea Americano pe care n-avea 
de gând s-o bea. 

— Nici măcar eu nu sunt sigur, a răspuns Gabriel. Are 
metodologia ei. Eu mă străduiesc doar să nu-i stau în cale. 

— Ne învinge, știi? Serviciile de informaţii din SUA au două 
sute de analiști care încearcă să rezolve acest caz, și sunt 
învinși de o singură femeie. 

— Asta, pentru că ea știe exact ce se va întâmpla dacă nu-i 
oprim. Și nu pare să aibă nevoie de somn. 

— Are o teorie despre cine ar putea să fie? 

— Are impresia că-l cunoaște. 

— Personal? 

— La Dina e întotdeauna personal, Adrian. lată de ce este așa 
de bună la ceea ce face. 

Cu toate că Gabriel n-ar fi recunoscut-o, cazul devenise 
personal și pentru el. Într-adevăr, când nu era la ambasadă sau 
într-o întâlnire cu Carter, de obicei putea fi găsit în 
„Rashidistan”, cum denumise echipa biblioteca ticsită din casa 
de pe N Street. Fotografii ale telegenicului imam acopereau cei 
patru pereţi. Aranjate cronologic, arătau neverosimila lui ridicare 
de la nivelul unui obscur predicator local din San Diego la cel al 
conducătorului unei rețele jihadiste. Infăţișarea i se schimbase 
puţin în acest răstimp - aceeași barbă firavă, aceiași ochelari de 
cărturar, aceeași expresie binevoitoare în ochii căprui liniștiți. 
Nu arăta a om în stare de măcel, sau măcar a om care ar putea 
să inspire așa ceva. Gabriel nu era surprins; fusese torturat de 
bărbaţi cu mâini de preot și omorâse cândva o căpetenie 
teroristă palestiniană care avea chipul unui copil. Chiar și acum, 
după mai bine de douăzeci de ani, Gabriel se trudea să împace 
dulceaţa trăsăturilor lipsite de viață ale bărbatului cu 
înspăimântătoarea cantitate de sânge de pe mâinile lui. 


VP - 78 


Cel mai mare avantaj al lui Rashid nu era înfățișarea sa 
banală, ci glasul. Gabriel i-a ascultat predicile - atât în arabă, 
cât și în engleza lui americană fluentă -, precum și numeroasele 
interviuri pe care le dăduse presei după 11 septembrie. In 
principal, a analizat înregistrările în care Rashid își măsura 
puterile cu anchetatorii din CIA. Rashid era parțial poet, parțial 
predicator, parţial profesor de jihad. li avertiza pe americani că 
situaţia demografică este net în favoarea inamicilor lor, că 
lumea islamică este tânără, în creștere și în ea clocotește un 
amestec puternic de furie și sentiment al umilirii. „In afară de 
cazul în care se face ceva pentru a modifica ecuaţia, dragi 
prieteni, o întreagă generaţie va fi pierdută în favoarea 
jihadului”. Ceea ce îi trebuia Americii era o punte către lumea 
musulmană - și Rashid al-Husseini se oferea să joace acel rol. 

Sătui de prezenţa perfidă a lui Rashid, ceilalţi din echipă au 
insistat ca Gabriel să ţină ușa bibliotecii bine închisă atunci când 
asculta înregistrările. Însă noaptea târziu, când cei mai mulţi se 
duseseră la culcare, le nesocotea ordinul, fie și numai ca să mai 
reducă din claustrofobia provocată de sunetul vocii lui Rashid. 
Invariabil, o găsea pe Dina cu ochii aţintiţi la puzzle-ul înșirat pe 
pereţii salonului. 

— Du-te la culcare, Dina, zicea el. 

lar Dina răspundea: 

— O să dorm când dormi și tu. 

În prima vineri din decembrie, pe când rafalele de zăpadă 
albeau străzile din Georgetown, Gabriel a ascultat din nou 
ultimul raport transmis de Rashid agentului coordonator din 
Agenţie. Părea mai emoţionat ca de obicei și un pic nervos. La 
sfârșitul întâlnirii, i-a dat agentului numele unui imam stabilit la 
Oslo care, după părerea lui Rashid, strângea fonduri pentru 
luptătorii din rezistenţa irakiană. 

— Nu sunt luptători din rezistență, sunt teroriști, a subliniat 
agentul CIA. 

— Scuze, Bill, a răspuns Rashid, folosind pseudonimul 
agentului, însă uneori mi-e greu să-mi amintesc de care parte 
sunt. 

Gabriel a închis computerul și s-a furișat în salon. Dina stătea 
în picioare în fața matricei, în tăcere, masându-și absentă 
punctul de pe picior care o durea întotdeauna când era obosită. 

— Du-te la culcare, Dina, a îndemnat-o. 


VP - 79 


— Nu în noaptea asta, a răspuns ea. 

— L-ai prins? 

— Așa cred. 

— Cine e? 

— Malik, a șoptit ea. Și Domnul să ne aibă pe toţi în paza Lui. 


17. 


GEORGETOWN, WASHINGTON, D.C. 


Era trecut cu câteva minute de ora două, o oră cumplită, se 
povestea că zisese odată Shamron, când rareori se concep 
planuri strălucite. Gabriel a propus să aștepte până dimineaţa, 
însă ceasul din capul Dinei ticăia prea tare pentru asta. Ea însăși 
i-a sculat pe ceilalţi din paturile lor și s-a învârtit neliniștită prin 
salon, în vreme ce așteptau să fie gata cafeaua. Când a vorbit, 
în cele din urmă, tonul îi era imperios, dar plin de respect. Malik, 
maestrul terorii, își câștigase acest drept. 

A început prin a reaminti echipei obârșia lui Malik - o 
descendență care nu avea decât un rezultat posibil. Era urmaș 
al clanului al-Zubair, familie mixtă palestiniano-siriană din satul 
Abu Ghosh, aproape de lerusalim, la vest - și se născuse în 
tabăra de refugiaţi Zarga din lordania. Zarga era un loc 
mizerabil până și după standardele deplorabile ale taberelor de 
refugiați, și pepinieră a extremismului islamic. Malik, un tânăr 
inteligent, dar dezorientat, ajunsese să petreacă mult timp la 
moscheea al-Falah. Acolo căzuse în mrejele unui imam salafist 
incendiar care-l trimisese în braţele Mișcării de Rezistență 
Islamică, mai cunoscută sub numele Hamas. Malik se alăturase 
aripii militare a grupării, Brigăzile lzzaddin al-Qassam, și 
studiase meșteșugul terorii cu unii dintre cei mai redutabili 
practicanți din domeniu. Fiind lider înnăscut și organizator 
iscusit, urcase rapid treptele ierarhiei, și când începuse A Doua 
Intifada se număra printre geniile terorii din Hamas. Aflat în 
siguranţă în tabăra Zarga, pusese la cale unele dintre cele mai 
ucigătoare atacuri din acea perioadă, printre care un atentat cu 
bombă la un club de noapte din Tel Aviv, în care au pierit 
treizeci și trei de oameni. 


VP - 80 


— După acel atac, a zis Dina, prim-ministrul a semnat un 
ordin în care era autorizată asasinarea lui Malik. Malik s-a 
ascuns bine în tabăra Zarqa și a plănuit ceea ce avea să fie cea 
mai mare lovitură a sa de până atunci - explozia unei bombe la 
Zidul Plângerii. Din fericire, am reușit să-i arestăm pe cei trei 
shahid-i înainte să-și poată atinge ţinta. Se crede că a fost 
singurul eșec al lui Malik. 

In vara lui 2004, a continuat Dina, era deja limpede că pentru 
Malik conflictul israelo-palestinian era o scenă prea mică. 
Inspirat de 11 septembrie, s-a strecurat afară din tabără și, 
deghizat în femeie, s-a dus la Amman să se întâlnească cu un 
recrutor din al-Qaeda. După ce a recitat bayatul, jurământul 
personal de supunere faţă de Osama bin Laden, Malik a fost 
trecut clandestin granița în Siria. După șase săptămâni a 
pătruns pe furiș în Irak. 

— Malik era mult mai versat decât ceilalți membri ai al-Qaeda 
din Irak, a zis Dina. Și-a petrecut ani întregi șlefuindu-și tehnicile 
împotriva celor mai puternice forțe antiteroriste din lume. Nu 
numai că era expert în fabricarea bombelor, dar știa și cum să-și 
strecoare viitorii martiri până și prin cel mai dur sistem de pază. 
Se crede că a fost creierul din spatele unora dintre cele mai 
ucigătoare şi spectaculoase atacuri ale insurgenților. 
Capodopera lui a fost un val de explozii în cartierul șiit din 
Bagdad, care a ucis peste două sute de oameni. 

Ultimul atac al lui Malik în Irak a fost explozia unei bombe într- 
o moschee șiită, când au murit cincizeci de credincioși. În acel 
moment era deja ţinta unei operaţiuni de căutare masive, 
efectuată de Task Force 6-26, unitatea creată în comun de 
serviciile americane de operaţiuni speciale și cele de informații. 
La zece zile după explozie, echipa a aflat că Malik se ascundea 
împreună cu alte două personaje de rang înalt din al-Qaeda într- 
o casă conspirativă aflată la șaisprezece kilometri de Bagdad. În 
noaptea aceea avioanele F-16 au atacat casa cu două bombe 
ghidate prin laser, însă cercetarea ruinelor a scos la iveală doar 
două seturi de rămășițe. Niciunul nu era al lui Malik al-Zubair. 

— Se pare că s-a strecurat afară din casă cu câteva minute 
înainte să cadă bombele, a zis Dina. Mai târziu, le-a povestit 
camarazilor săi că Allah îi spusese să plece. Incidentul n-a făcut 
decât să-i întărească și mai mult credinţa că a fost ales de Cel 
de Sus să facă lucruri măreţe. 


VP - 81 


Atunci a hotărât Malik că era vremea să acţioneze pe plan 
internaţional. În Irak prinsese gustul uciderii de americani și voia 
să-i ucidă în patria lor, așa că s-a dus în Pakistan ca să caute 
fonduri și sprijin la biroul central al al-Qaeda. Bin Laden l-a 
ascultat cu atenţie. Apoi l-a trimis la plimbare. 

— De fapt, a adăugat iute Dina, se crede că în spatele 
hotărârii de a-l expedia pe Malik cu mâinile goale a fost Ayman 
al-Zawahiri. Egipteanul demarase câteva comploturi împotriva 
Occidentului și nu voia să le vadă amenințate de un neobrăzat 
palestinian din Zarqa. 

— Așa că Malik s-a dus în Yemen și i-a oferit lui Rashid 
serviciile sale? a întrebat Gabriel. 

— Exact. 

— Dar dovada? Unde-i dovada? 

— Sunt analist de informaţii, i-a replicat Dina, fără să se 
scuze. Rareori am luxul unei dovezi absolute. Ceea ce-ţi ofer 
este o ipoteză, sprijinită de câteva fapte pertinente. 

— De exemplu? 

— Damasc. În toamna anului 2008, Biroul a primit un pont de 
la un informator din spionajul sirian că Malik se ascundea acolo, 
mutându-se permanent într-o serie de case conspirative care 
aparţineau unor membri ai clanului al-Zubair. La cererea 
imperioasă a lui Shamron, prim-ministrul ne-a autorizat să 
începem planificarea anihilării lui Malik. Pe atunci Uzi era încă 
șeful Operaţiunilor Speciale. A trimis la Damasc o echipă de 
agenţi operativi - în care era și Mihail Abramov, a spus Dina 
aruncând o privire spre colegul său. În câteva zile Malik 
ajunsese să fie supravegheat permanent. 

— Continuă, Dina. 

— Malik nu era ușor de urmărit, după cum o să vă spună 
Mihail. Își schimba mereu înfățișarea - părul de pe faţă, ochelari, 
pălării, haine, până și felul în care mergea -, însă cei din echipă 
au reușit să nu-l scape din ochi. Și în seara de 23 octombrie, 
târziu, l-au văzut pe Malik intrând într-un apartament al cărui 
proprietar se numea Kemel Arwish. Lui Arwish îi plăcea să se 
prezinte ca moderat occidentalizat care dorește să-și târască 
poporul, împotriva voinţei acestuia, în secolul douăzeci și unu. În 
realitate, era un islamist care își făcea de lucru pe la marginile 
grupării al-Qaeda și celor afiliaţi ei. Capacitatea lui de a călători 
între Orientul Mijlociu și Occident fără să fie suspect îl făcea 


VP - 82 


valoros ca mesager și ca executant al unor misiuni mărunte. 
Dina s-a uitat drept în ochii lui Gabriel. De vreme ce ai petrecut 
mult timp familiarizându-te cu dosarele CIA despre Rashid, cred 
că numele și adresa lui Kemel îţi sunt cunoscute. 

— In 2004, când a fost la Damasc, trimis de CIA, Rashid a 
participat la o serată în apartamentul lui Kemel Arwish, a zis 
Gabriel. După aceea i-a spus legăturii sale din CIA că Arwish a 
discutat multe idei interesante despre cum să tempereze 
flăcările jihadului. 

— Și tu crezi asta... 

— Nu putea să fie mai mult decât o coincidenţă, Dina. 

— Se poate, însă eu am fost antrenată să nu cred niciodată în 
coincidenţe. La fel și tu. 

— Ce s-a întâmplat cu operaţiunea împotriva lui Malik? 

— Ne-a alunecat printre degete, în același fel în care le-a 
scăpat americanilor în Bagdad. Uzi s-a gândit să-l pună sub 
supraveghere pe Arwish, dar s-a dovedit că nu era nevoie. La 
trei zile după dispariţia lui Malik, cadavrul lui Kemel Arwish a 
fost descoperit în deșert, la est de Damasc. | se oferise o moarte 
relativ nedureroasă. 

— Malik a pus să fie ucis? 

— Poate că a fost Malik, poate că a fost Rashid. Nu prea 
contează. Arwish era un pește mic într-o baltă mare. Și-a jucat 
rolul care îi fusese încredinţat și după aceea a devenit un factor 
de risc. 

Gabriel nu părea convins. 

— Ce altceva mai ai? 

— Modelul centurilor cu explozivi purtate de atentatorii de la 
Paris, Copenhaga și Londra, a zis ea. Era identic cu cel folosit de 
Malik la atacurile din timpul celei de-a Doua Intifada, care, la 
rândul lui, era identic cu tipul folosit de el la Bagdad. 

— Nu-i obligatoriu ca modelul să vină de la Malik. Ar fi putut 
să plutească de ani întregi prin latrinele lumii jihadiste. 

— In niciun caz Malik n-ar fi pus acel model pe internet să-l 
vadă toată lumea. Sârmele, detonatorul, forma încărcăturii și 
șrapnelele, toate sunt inovațiile lui. Practic, îmi spun că este el. 

Gabriel tăcea. Inălţând o sprânceană, Dina l-a întrebat: 

— Nu mai comentezi despre coincidenţe? 

Gabriel a ignorat remarca. 

— Care este ultimul lui loc cunoscut? 


VP - 83 


— Au fost unele rapoarte neconfirmate că s-ar fi întors în 
Zarqa, iar șeful filialei noastre din Turcia a auzit un zvon urât, că 
trăiește cu mare pompă în Istanbul. Zvonul s-a dovedit fals. În 
ceea ce privește Biroul, Malik e o stafie. 

— Până și stafiile au nevoie de un pașaport. 

— Credem că are un pașaport sirian, care i-a fost dat personal 
de marele reformator din Damasc. Din păcate, nu știm ce nume 
folosește sau cum arată. Ultima fotografie pe care o avem a fost 
făcută acum mai mult de douăzeci de ani. E inutilă. 

— Există cineva apropiat de Malik pe care l-am putea folosi? O 
rudă? Un prieten? Un vechi camarad din vremea în care era în 
Hamas? 

— Am încercat când Malik ne bombarda de ne mergeau fulgii 
în timpul celei de-a Doua Intifada, a zis Dina clătinând din cap. 
N-a mai rămas nimeni din familia al-Zubair în Israel sau în 
Teritorii, iar cei din tabăra Zarqga sunt mult prea hotărâți să lupte 
ca să colaboreze cu noi. A tăcut un moment, apoi a adăugat: 
Totuși, am putea avea ceva care să lucreze în favoarea noastră. 

— Ce anume? 

— Cred că reţeaua lui s-ar putea să stea prost cu banii. 

— Cine zice asta? 

Dina a arătat cu degetul o fotografie a lui Farid Khan, omul cu 
bomba din Covent Garden. 

— El zice. 


18. 


GEORGETOWN, WASHINGTON, D.C. 


În ultimele săptămâni ale vieţii sale scurte, însă neobișnuite, 
Farid Khan, care avea să ucidă optsprezece suflete nevinovate 
în ţara în care s-a născut, lăsase o serie de mesaje din ce în ce 
mai disperate pe o platformă de comunicare islamică de pe 
internet, în care se jeluia că n-are destui bani ca să cumpere un 
cadou așa cum se cuvine pentru nunta surorii sale. Se gândea 
chiar să nu se ducă la nuntă, ca să evite stinghereala. Dar 
povestea avea o mică problemă, a explicat Dina. Allah 
binecuvântase familia Khan cu patru băieţi, însă nicio fată. 


VP - 84 


— Cred că se referea la plata pentru martiriu - o plată pe care 
i-o promisese Malik. Așa se procedează în Hamas. Cei din 
Hamas au întotdeauna grijă de necesităţile financiare postume 
ale shahid-ilor. 

— A primit banii? 

— Cu o săptămână înainte de atac a scris o ultimă postare în 
care zicea că i s-au oferit mijloacele de a-i cumpăra surorii 
cadoul. Avea să poată ajunge la nuntă, la urma urmei, slavă lui 
Allah. 

— Așadar, Malik s-a ţinut în cele din urmă de cuvânt. 

— E adevărat, însă numai după ce shahid-ul său a ameninţat 
că n-o să îndeplinească misiunea. Rețeaua ar putea să aibă la 
îndemână destui bani gheaţă ca să finanţeze altă rundă de 
atacuri, dar dacă Rashid și Malik au de gând să devină următorii 
bin Laden și Zawahiri... 

— Vor avea nevoie de o infuzie de capital de lucru. 

— Exact. 

Gabriel a pășit în față și s-a uitat la galaxia de nume, numere 
de telefon și fețe alcătuită de Dina. Apoi s-a răsucit spre Lavon 
și l-a întrebat: 

— Cam cât crezi că ar trebui pentru a crea o nouă rețea 
teroristă jihadistă cu întindere cu adevărat globală? 

— Douăzeci de milioane ar trebui să fie de ajuns. Poate ceva 
mai mult dacă vrei să le dai locuinţe și călătorii la clasa întâi. 

— Înseamnă o mulţime de bani, Eli. 

— Teroarea nu-i ieftină. Lavon i-a aruncat lui Gabriel o privire 
piezișă. La ce te gândești? 

— Mă gândesc că avem două variante. Putem ședea aici, 
holbându-ne la telefon și la matricele de e-mailuri, sperând că o 
să ne pice în poală o informaţie pe baza căreia putem acţiona, 
sau... 

Vocea lui Gabriel s-a stins. 

— Sau ce? 

— Sau putem intra noi înșine în afacerea terorismului. 

— Și cum anume am face asta? 

— Le dăm banii, Eli. Le dăm banii. 

e 

În spionaj există două tipuri elementare de informaţii, le-a 
reamintit Gabriel, fără să fie nevoie, oamenilor din echipa sa. 
Există cel bazat pe elementele umane, sau HUMINT în jargonul 


VP - 85 


meseriei, și cel bazat pe interceptări electronice, numit și 
SIGINT. însă capacitatea de a urmări fluxul banilor în timp real 
prin sistemul bancar global le-a oferit spionilor o a treia formă 
puternică de culegere de informații, numită uneori FININT, sau 
spionaj financiar. In cea mai mare parte, datele FININT sunt 
foarte de încredere. Banii nu mint; pur și simplu, se duc acolo 
unde sunt trimiși. Mai mult, urma electronică lăsată de mișcările 
lor are natură predictivă. Teroriștii islamici învățaseră de mult 
cum să amăgească agenţiile de spionaj occidentale cu un noian 
de convorbiri irelevante, dar rareori investeau resurse financiare 
preţioase pentru a-și camufla activitatea. De obicei, banii 
mergeau la agenţi operativi reali care erau angajaţi în 
comploturi reale. „Trebuie să ne ţinem după bani”, a zis Gabriel, 
„Vor lumina intenţiile lui Rashid și Malik la fel ca luminile unei 
piste din aeroport”. 

Dar cum să procedeze? Asta era întrebarea cu care s-au 
luptat Gabriel și echipa sa în ce mai rămăsese din acea noapte 
lungă nedormită. Un fals măiestrit? Nu, a insistat Gabriel, lumea 
jihadistă era prea izolată pentru așa ceva. Dacă echipa încerca 
să creeze de la zero un binefăcător musulman bogat, teroriștii 
aveau să-l trântească în faţa unei camere de luat vederi și să-l 
descăpățâneze cu cuțitul pentru unt. Trebuia ca banii să vină de 
la cineva cu atestate jihadiste impecabile. Altfel, teroriștii n-ar fi 
acceptat în ruptul capului. Dar unde să găsești pe cineva care 
stă cu un picior de fiecare parte a barierei? O persoană credibilă 
în ochii jihadiștilor, care totuși ar fi fost de acord să lucreze în 
numele serviciilor de spionaj israelian și american? 

— Să-l sunăm pe Bătrân, a propus Yakov. Este foarte probabil 
ca el să aibă un nume pe vârful limbii lui pătate de nicotină. Și 
dacă nu are, cu siguranţă ar ști unde să găsim unul. 

S-a dovedit că Shamron chiar avea un nume, pe care l-a 
șoptit la urechea lui Gabriel, prin telefonul securizat, la câteva 
minute după patru dimineaţa, ora Washingtonului. Shamron 
urmărea de mulţi ani această persoană. Abordarea ar fi fost 
plină de riscuri pentru Gabriel, din punct de vedere atât 
personal, cât și profesional, însă Shamron avea în sertarele sale 
cu dosare o cantitate substanţială de dovezi care sugerau că s- 
ar putea să fie primită în mod pozitiv. l-a împărtășit ideea lui Uzi 
Navot, și în câteva minute Navot a aprobat-o. Și astfel, cu o 
trăsătură a ridicolului stilou de aur al lui Navot, revenirea lui 


VP - 86 


Gabriel Allon, nesupusul fiu al spionajului israelian, a fost 
desăvârșită. 

De-a lungul anilor, membrii echipei Barak avuseseră multe 
dispute aprinse, însă niciuna ca aceea care s-a iscat între 
zidurile casei de pe N Street a doua zi dimineaţă. Chiara a 
respins ideea ca ingenioasă, dar deloc practică; Dina a numit-o 
irosire de timp preţios și de resurse, din care cu siguranță nu va 
ieși nimic. Până și Eli Lavon, cel mai apropiat prieten și aliat al 
lui Gabriel, nu vedea șanse de succes. 

— Se va dovedi că este versiunea noastră a lui Rashid, a zis. 
O să ne felicităm singuri cât de isteţi am fost. Apoi, într-o bună 
zi, o să ne explodeze în faţă. 

Spre surprinderea tuturor, Sarah a fost cea care i-a luat 
apărarea lui Gabriel. Sarah o cunoștea mult mai bine decât 
ceilalți pe candidata lui Shamron, și Sarah credea în puterea 
mântuirii. _ 

— Nu e fiica tatălui ei. E altfel. Incearcă să schimbe lucrurile. 

— E adevărat, a zis Dina, însă asta nu înseamnă că va fi 
vreodată de acord să lucreze cu noi. 

— Cel mai rău lucru pe care îl poate face este să spună nu. 

— Poate, a spus Lavon sumbru. Sau poate că lucrul cel mai 
rău pe care îl poate face este să spună da. 


19. 


VOLTA PARK, WASHINGTON, D.C. 


Gabriel a așteptat până în zori ca să-i telefoneze lui Adrian 
Carter. Carter era deja în drum spre Langley, prima oprire dintr- 
o zi cumplit de lungă. Includea o dimineață de depus mărturie 
cu ușile închise pe Capitol Hill, un prânz cu o delegaţie de spioni 
veniţi în vizită din Polonia, iar după aceea o ședință de strategie 
antiteroristă în Camera de Criză din Casa Albă, prezidată de 
nimeni altcineva decât James McKenna. In acea seară, puţin 
după ora șase, sleit de puteri și abătut, Carter a coborât pe Q 
Street din Fordul său Escalade blindat și, în lumina slabă, a 
intrat în Volta Park. Gabriel aștepta pe o bancă de lângă terenul 
de tenis, cu gulerul pardesiului ridicat din pricina frigului. Carter 


VP - 87 


s-a așezat lângă el. Jeepul torcea în ralanti pe stradă, discret ca 
o balenă eșuată pe plajă. 

— Te superi? a întrebat Carter scoțând pipa și punga cu tutun 
din buzunarul pardesiului. A fost o după-amiază grea. 

— McKenna? 

— De fapt, președintele a hotărât să ne fericească cu 
prezenţa sa, și mă tem că nu i-a plăcut ce aveam eu de spus. 
Carter a părut să-și folosească toată puterea de concentrare 
considerabilă la sarcina de a-și umple pipa. După câteva clipe a 
zis: Am avut privilegiul să fiu muștruluit de patru președinți în 
timpul petrecut în slujba măreţei noastre ţări. Continuă să nu fie 
o experienţă plăcută. 

— Care e problema? 

— NSA culege o grămadă de convorbiri care sugerează că s-ar 
putea să fie iminent alt atac. Președintele a vrut să știe 
amănuntele, inclusiv locul, momentul și arma implicată. Când n- 
am putut să-i răspund, s-a enervat. Carter și-a aprins pipa, 
luminându-și pentru o clipă faţa trasă. Acum douăsprezece ore 
poate că aș fi considerat toată sporovăială asta nesemnificativă. 
Dar acum, când știu că adversarul este Malik al-Zubair, nu mai 
sunt așa de optimist. 

— Când experții în antiterorism sunt optimiști, de obicei ajung 
să moară oameni nevinovați. 

— Întotdeauna ești așa de voios? 

— Au fost câteva zile grele. 

— Cât de sigură e Dina că e vorba cu adevărat de el? 

Gabriel a citat elementele de bază ale argumentaţiei ei: 
încercarea ratată de a-și asigura sprijinul lui bin Laden, 
întâlnirea din apartamentul lui Kemel Arwish, la Amman, și 
modelul special de centură cu explozivi al lui Malik. Carter n-a 
mai cerut alte dovezi. In trecut acţionase având mult mai puţine 
argumente, și se aștepta la asta de multă vreme. Malik era tipul 
de terorist de care Carter se temea cel mai mult. Malik și Rashid 
lucrând împreună erau cel mai urât coșmar al său devenit 
realitate. 

— Ca să se știe, a zis, nimeni din CTC!* n-a făcut vreo legătură 
între Rashid și Malik. Dina a ajuns acolo prima. 

— Asta face de obicei. 


14 Counterterrorism Center (n.red.). 
VP - 88 


— Așadar, ce ar face cineva cu informaţia asta, dacă ar fi în 
locul meu? Le-ar da-o analiștilor care trudesc în măruntaiele 
CTC? Le-ar spune directorului său și președintelui? 

— Ar păstra-o pentru sine, ca să nu-mi facă mici fărâme 
operaţiunea. 

— Ce operaţiune? 

Gabriel s-a ridicat și l-a condus pe Carter de-a curmezișul 
parcului până la o bancă de pe care se vedea terenul de joacă. 
Aplecându-se spre urechea americanului, i-a schiţat planul, în 
vreme ce un leagăn pe care nu era niciun copil scârțâia alene în 
bătaia blândă a vântului. 

— Asta-mi miroase a Ari Shamron. 

— Pe drept cuvânt. 

— La ce te gândești? O donaţie anonimă către o societate de 
binefacere islamică pe care să o alegi tu? 

— De fapt, ne gândeam la o ţintă mai bine definită. 

— O donaţie direct în buzunarele lui Rashid? 

— Cam așa ceva. 

Vântul bătea prin copacii din jurul terenului de joacă, 
dezlanţuind o cascadă de frunze. Carter și-a scuturat una de pe 
umăr și a zis: 

— O să fie nevoie de mult timp. 

— Răbdarea e o virtute, Adrian. 

— Nu la Washington. Nouă ne place să facem lucrurile în 
grabă. 

— Ai o idee mai bună? 

Prin tăcerea sa apăsătoare, Carter a arătat clar că nu avea. 

— E interesant, a recunoscut. Dar tot e al naibii de viclean. 
Dacă am putea deveni, de fapt, sursa principală de finanţare a 
rețelei lui Rashid... 

— Atunci i-am avea în palmă, Adrian. 

Carter a bătut cu pipa în marginea băncii și a reumplut încet 
căușul. 

— Hai să nu ne lăsăm duși de val. Discuţia asta e cu totul 
inutilă dacă nu poţi convinge un musulman înstărit cu 
credibilitate jihadistă să colaboreze cu tine. 

— N-am spus vreodată că ar fi ușor. 

— Dar e evident că ai în minte un candidat. 

Gabriel a aruncat o privire spre terenul de baschet, unde un 
membru al escortei lui Carter se plimba agale. 


VP - 89 


— Care-i problema? N-ai încredere în mine? 

— Nu-i vorba de tine, Adrian. E vorba de cei opt sute de mii de 
oameni din comunitatea serviciilor voastre care au acces la cele 
mai mari secrete. 

— Știm în continuare cum să compartimentăm informaţiile. 

— Spune-le asta prietenilor și aliaţilor voştri care v-au îngăduit 
să puneţi baze secrete pe teritoriul lor. Sunt sigur că le-aţi 
promis că programul rămâne secret. Insă n-a rămas. De fapt, a 
fost etalat pe prima pagină din Washington Post. 

— Da, a zis Carter morocănos, parcă îmi amintesc că am citit 
ceva despre asta. 

— Persoana la care ne gândim vine dintr-o ţară care are 
legături strânse cu a ta. Dacă s-ar afla vreodată că această 
persoană lucrează pentru noi... Hai să zicem doar că pagubele 
nu s-ar limita la un articol jenant din ziar. Ar muri oameni, 
Adrian. 

— Spune-mi cel puţin care este pasul următor. 

— Trebuie să caut o prietenă din New York. 

— O cunosc? 

— Doar din auzite. A fost unul dintre cei mai buni reporteri de 
investigaţii la Financial Journal din Londra. Acum lucrează la 
CNBC. 

— Avem o regulă care interzice folosirea reporterilor. 

— Însă noi nu avem. Și, după cum știm amândoi, aceasta este 
o operaţiune israeliană. 

— Numai să ai mare grijă. Nu vrem să ajungeti la știrile de 
seară. 

— Vreun alt sfat folositor? 

— Sporovăială pe care o prindem s-ar putea să fie 
neprimejdioasă sau amăgitoare, a zis Carter ridicându-se. Și 
totuși... s-ar putea să nu fie. 

S-a răsucit pe călcâie fără să mai zică nimic și s-a îndreptat 
spre Ford, urmat de bărbatul din escortă. Gabriel a rămas pe 
bancă, privind cum leagănul pe care nu era niciun copil se mișca 
în vânt. După câteva minute a ieșit din parc și a pornit spre sud, 
coborând panta lină pe Thirty-fourth Street. Două motociclete 
conduse de doi bărbaţi supli cu căști negre au trecut huruind pe 
lângă el și au dispărut în întuneric. În acel moment, o imagine i- 
a fulgerat în minte - o femeie îndurerată, cu părul ca pana 
corbului, în genunchi lângă cadavrul tatălui ei pe Quai Saint- 


VP - 90 


Pierre din Cannes. Sunetul motocicletelor s-a risipit, împreună 
cu amintirea acelei femei. Gabriel și-a îndesat mâinile în 
buzunare și și-a continuat drumul fără să se gândească la nimic, 
în vreme ce copacii plângeau cu frunze aurii. 


20. 


THE PALISADES, WASHINGTON, D.C. 


În același moment, o mașină a tras la bordură în faţa unei 
case cu șindrilă din cartierul Palisades din Washington. 
Proprietarul mașinii, un Ford Focus, precum și al casei cu șindrilă 
era Elis Coyle, de la CIA. Construcţia mică, mai degrabă colibă 
decât casă, aproape că îl ruinase pe Coyle. După mulţi ani 
petrecuți în străinătate, ar fi vrut să se stabilească într-una 
dintre suburbiile convenabile din nordul Virginiei, însă Norah 
insistase să locuiască în District, ca să fie mai aproape de 
cabinetul ei. Soţia lui Coyle era psiholog pediatru, o alegere 
ciudată a carierei, și-a zis el întotdeauna, pentru că pântecele 
sterp al femeii nu zămislise niciun copil. Drumul ei idilic până la 
locul de muncă, o plimbare plăcută pe MacArthur Boulevard, 
contrasta brutal cu traversarea de două ori pe zi a fluviului 
Potomac de care avea parte Coyle. O vreme a încercat să 
asculte muzică New Age ca să se calmeze, însă a descoperit că-l 
înfuria și mai tare, așa că trecuse la cărţile audio. Terminase de 
curând capodopera lui Martin Gilbert despre Winston Churchill. 
De fapt, din pricina reparațiilor de la Chain Bridge, nu-i trebuise 
decât o săptămână. Coyle admirase dintotdeauna caracterul 
hotărât al lui Churchill. În ultima vreme și Coyle fusese hotărât. 

A oprit motorul. Era silit să parcheze pe stradă, întrucât casa 
pe care dăduse aproape un milion de dolari n-avea garaj. 
Sperase că acea căbănuţă o să fie un cap de pod în District, o 
casă de pornire pe care s-o schimbe pe o proprietate mai mare 
în Kent sau Spring Vailey, sau poate chiar Wesley Heights. În 
schimb, văzuse cu frustrare cum preţurile o luau razna, 
ajungând mult dincolo de posibilităţile salariului său de bugetar. 
Acum numai cei mai bogaţi dintre locuitorii din Washington - 
lipitorile în robă de avocat, lobbyiștii corupți, jurnaliștii celebri 


VP - 91 


care de fiecare dată ponegreau Agenţia - își puteau permite 
ipotecile din acele cartiere. Până și în Palisades cabanele 
pitorești de lemn erau dărâmate și înlocuite cu vile. Vecinul lui, 
un avocat de succes pe nume Roger Blankman, își construise de 
curând o monstruozitate Arts and Crafts care arunca o umbră 
lungă pe ungherul pentru micul dejun al lui Coyle, care înainte 
era scăldat în soare. Copiii prost-crescuţi ai lui Blankman se 
abăteau veșnic pe proprietatea lui Coyle, ca și armata lui de 
peisagiști, care tot timpul mai aveau ceva de tuns la ienuperii și 
gardurile vii ale lui Coyle. Coyle a răsplătit favoarea otrăvind 
răzoarele cu sporul casei din grădina lui Blankman. 

Acum ședea neclintit la volan, cu ochii la fereastra bucătăriei 
sale. Işi imagina scena care urma să fie jucată, deoarece se 
schimba foarte puţin de la o seară la alta. Norah avea să fie 
așezată la masa din bucătărie, cu primul ei pahar de merlot, 
răsfoind corespondenţa și ascultând vreun program nesuferit de 
la radio. Avea să-l sărute cu mintea în altă parte și să-i aducă 
aminte că Lucy, labradorul lor negru, trebuia să fie scoasă la 
plimbarea de seară. Câinele, la fel ca locuinţa din Palisades, 
fusese ideea lui Norah, însă, cumva, devenise sarcina lui Coyle 
să-i supravegheze activitatea intestinală. De obicei, Lucy își 
găsea inspiraţia în Battery Kemble Park, o colină cu pădure 
deasă pe care era bine s-o ocolească femeile neînsoţite. Uneori, 
când Coyle se simțea deosebit de răzvrătit, lăsa fecalele lui Lucy 
în parc, în loc să le ducă acasă. Coyle mai săvârșea și alte acte 
de răzvrătire - acte pe care le ascundea de Norah și de colegii 
săi din Langley. 

Unul dintre secretele sale era Renate. Se cunoscuseră cu un 
an în urmă în barul unui hotel din Bruxelles. Coyle venise de la 
Langley ca să participe la o adunare a oficialilor antiterorismului 
occidental; Renate, fotografă, venise de la Hamburg să facă un 
material despre un activist pentru drepturile omului. Cele două 
nopţi pe care le-au petrecut împreună au fost cele mai pătimașe 
din întreaga viaţă a lui Ellis Coyle. S-au revăzut după trei luni, 
când Coyle a inventat o scuză ca să meargă la Berlin pe banii 
contribuabililor, și din nou la o lună după aceea, când Renate a 
venit la Washington ca să fotografieze o reuniune a Băncii 
Mondiale. Felul în care făceau dragoste a ajuns la alte niveluri, 
ca și sentimentele reciproce. Renate, care era celibatară, l-a 
implorat să-și lase nevasta. Coyle, cu lacrimile șiroindu-i pe faţă, 


VP - 92 


a zis că își dorea asta mai mult ca orice. Nu cerea decât un 
lucru. Urma să dureze un pic, i-a spus, însă n-avea să fie greu. 
Coyle avea acces la secrete - secrete pe care le putea preface 
în aur. Zilele sale la Langley erau numărate. La fel și serile în 
care trebuia să se întoarcă la Norah și la căbănuţța lor din 
Palisades. 

S-a dat jos din mașină și a intrat în casă. Norah purta o fustă 
plisată lălâie, ciorapi groși și ochelari cu lentile semilună, care 
lui Coyle îi păreau deosebit de urâţi, l-a răbdat sărutul fără viaţă 
și a răspuns: „Da, dragă” când ea i-a amintit că Lucy trebuia să 
fie scoasă la plimbare. 

— Și să nu stai mult, Ellis, a zis ea, încruntându-se la factura 
de electricitate. Știi cât mi-e de urât când ești plecat. 

Coyle a folosit tehnicile pe care le învățase la Agenţie ca să-și 
înăbușe vinovăția. Când a ieșit, a avut bucuria de a-l vedea pe 
Blankman intrând cu Mercedesul enorm în a doua despărțţitură a 
garajului lui pentru trei mașini. Lucy a scos un mârâit gros 
înainte să-și târască stăpânul spre MacArthur Boulevard. Pe 
celălalt trotuar al străzii largi era intrarea în parc. Un panou 
cafeniu avertiza că erau interzise bicicletele, iar câinii trebuiau 
să rămână tot timpul în lesă. La baza panoului, ascuns parţial de 
o tufă de buruieni, era un semn făcut cu creta. Coyle i-a dat 
drumul din lesă lui Lucy și s-a uitat după ea cum o zbughește 
liberă în parc. Apoi a șters semnul cu vârful pantofului și a 
urmat-o. 


VP - 93 


PARTEA A DOUA 


INVESTIŢIA 


21. 


NEW YORK CITY 


O relatare remarcabil de exactă despre îngrijorătorul val de 
comunicaţii teroriste a apărut a doua zi dimineață în New York 
Times. Gabriel a citit articolul cu un interes mai mult decât 
efemer în trenul Amtrak Acela de la Washington la New York. 
Femeia așezată lângă el, consultant politic din Washington, și-a 
petrecut întreaga călătorie strigând la mobil. La fiecare douăzeci 
de minute, un poliţist în echipament paramilitar trecea prin 
vagon cu un câine adulmecător de bombe. Se părea că 
Departamentul Securităţii Naţionale ajunsese, în sfârșit, să-și 
dea seama că trenurile Amtrak sunt catastrofe teroriste rulante 
care așteaptă să se petreacă. 

O ploaie enervantă l-a întâmpinat pe Gabriel când a ieșit din 
gara Penn. Cu toate acestea, și-a petrecut o oră bătând străzile 
din Midtown Manhattan. La colţul lui Lexington Avenue cu East 
Sixty-third Street a văzut-o pe Chiara uitându-se la vitrina unui 
magazin de încălțăminte, cu mobilul apăsat pe urechea dreaptă. 
Dacă l-ar fi ţinut la stânga, ar fi însemnat că Gabriel era urmărit. 
Dreapta însemna că putea să se ducă în siguranţă la ţintă. 

A traversat orașul până pe Fifth Avenue. Dina era cocoțată pe 
zidul de piatră care mărginea Central Park, cu gâtul înfășurat 
într-o keffiyeh” alb cu negru. La câţiva pași mai la sud, Eli Lavon 
cumpăra suc de la o tonetă. Gabriel a trecut pe lângă el fără să 
zică nimic și s-a îndreptat spre tarabele cu cărţi vechi de la 
colţul cu East Sixtieth Street. O femeie atrăgătoare stătea 
singură la una dintre mesele pliante, ca și cum și-ar fi omorât 
timpul înainte de o întâlnire. A continuat să privească în jos 


15 Eșarfă, acoperământ pentru cap în lumea arabă (n.tr.). 
VP - 94 


câteva secunde după sosirea lui Gabriel, apoi s-a uitat lung la el, 
fără să vorbească. Avea părul negru, pielea măslinie și ochii 
mari, căprui. O umbră de zâmbet i-a înviorat fața. Nu pentru 
prima oară, Gabriel avea impresia jenantă că este examinat de 
un personaj dintr-o pictură. 

— Chiar era nevoie să iau nenorocitul ăla de metrou? a 
întrebat Zoe Reed iritată, cu accentul ei londonez elegant. 

— Trebuia să ne asigurăm că nu ești urmărită. 

— După prezenţa ta, presupun că nu sunt. 

— Nu te-a urmărit nimeni. 

— Ce ușurare! a zis ea ironic. În cazul ăsta, mă poţi duce la 
„Pierre” să bem ceva. Am fost în emisie de la șase dimineaţa. 

— Mă tem că faţa ta este prea cunoscută pentru asta. Ai ajuns 
mare vedetă de când ai venit în America. 

— Întotdeauna am fost vedetă, a răspuns ea jucăuș. Doar că 
nu contează dacă nu apari la televizor. 

— Am auzit că o să ai emisiunea ta. 

— Și chiar la oră de vârf. Ar trebui să fie o conversaţie 
inteligentă despre știri, cu accentul pe chestiunile și afacerile 
globale. Poate că ţi-ar plăcea să apari în ediţia de debut. Și-a 
coborât vocea și a adăugat conspirativ: Putem spune lumii, în 
sfârșit, cum am venit de hac împreună programului nuclear 
iranian. Are toate elementele unui mare succes. Băiatul 
întâlnește fata. Băiatul seduce fata. Fata fură secretele băiatului 
și le dă serviciului secret israelian. 

— Nu cred că i-ar părea cuiva credibil. 

— Dar asta-i frumuseţea ştirilor de televiziune în America, 
dragule. Nu trebuie decât să fie distractive. Și-a șters de pe 
obraz un strop de ploaie, apoi a întrebat: Cărui lucru îi datorez 
această onoare? Nu altă verificare a chestiunilor legate de 
securitate, sper. 

— Nu mă ocup cu verificarea chestiunilor legate de securitate. 

— Nu, presupun că nu. A luat un roman de pe masă și a întors 
coperta spre Gabriel. L-ai citit? Personajul principal e cam ca 
tine - morocănos, egoist, însă cu un filon de sensibilitate pe care 
femeile îl găsesc irezistibil. 

— Asta e mai pe gustul meu, a zis el arătând spre o 
monografie jerpelită a lui Rembrandt. 

Zoe a râs. 

— Te rog, dă-mi voie să ţi-o cumpăr. 


VP - 95 


— N-ar încăpea în geanta mea. Și apoi, am deja un exemplar. 

— Sigur că ai. 

Ea a pus la loc romanul și a aruncat o privire prefăcut 
nepăsătoare pe Fifth Avenue. 

— Am văzut că ţi-ai adus cu tine două ajutoare. Mi se pare că 
le ziceai Max și Sally când eram în casa conspirativă din 
Highgate. Nu sunt cele mai realiste nume de acoperire, dacă mă 
întrebi pe mine. Sunt mai potrivite pentru o pereche de welsh 
corgi decât pentru doi spioni profesioniști. 

— Nu există o casă conspirativă în Highgate, Zoe. 

— A, da, îmi amintesc. N-a fost decât un vis urât. Reușind să 
zâmbească un pic, a continuat peste câteva momente: în 
realitate, n-a fost totu/ urât, nu-i așa, Gabriel? De fapt, a mers 
destul de lin până la sfârșit. Dar așa-i cu poveștile de amor. 
Întotdeauna se sfârșesc dezastruos și întotdeauna cineva e 
rănit. De obicei, e fata. A luat monografia lui Rembrandt și a 
frunzărit-o până a ajuns la un tablou intitulat Portretul unei 
tinere femei. La ce crezi că se gândește? l-a întrebat. 

— E curioasă, a răspuns Gabriel. 

— Despre ce? 

— Despre motivul pentru care un bărbat din trecutul ei 
apropiat a reapărut din senin. 

— De ce a apărut? 

— Are nevoie de o favoare. 

— Ultima dată când a spus asta aproape că a dus-o la moarte. 

— Nu-i acel gen de favoare. 

— Ce este? 

— O idee pentru noul ei program de știri televizate la oră de 
vârf. 

Zoe a închis cartea și a pus-o înapoi pe masă. 

— Te ascultă. Dar să nu încerci s-o tragi pe sfoară. Amintește- 
ţi, Gabriel, ea e singura persoană din lume care știe când minți. 

e 

Ploaia s-a oprit când au intrat în parc. Au trecut agale pe 
lângă ceasul Delacorte, apoi au ajuns la poalele Aleii Scriitorilor. 
În cea mai mare parte a timpului, Zoe Reed a ascultat într-o 
tăcere studiată, întrerupându-l pe Gabriel doar ca să conteste 
sau ca să limpezească o idee. Intrebările ei erau puse cu 
inteligenţa și intuiţia care o făcuseră să fie unul dintre cele mai 
respectaţi și temuţi reporteri de investigaţii. In toată cariera sa 


VP - 96 


celebră, Zoe Reed nu făcuse decât o greșeală - se îndrăgostise 
de un businessman elveţian fermecător, care, fără știrea ei, 
vindea Republicii Islamice Iran materiale nucleare secrete. Zoe 
își răscumpărase păcatele acceptând să lucreze pentru Gabriel 
și aliaţii lui din serviciile de informaţii britanice și americane. 
Rezultatul operaţiunii fusese un program nuclear iranian în 
ruine. 

— Așadar, injectezi bani gheaţă în reţea, și cu un strop de 
noroc vor circula prin sânge până ce ajung la cap, a conchis ea. 

— Nici eu n-aș fi putut-o spune mai bine. 

— Și apoi ce se întâmplă? 

— Se taie capul. 

— Ce înseamnă asta? 

— Presupun că depinde în întregime de împrejurări. 

— Nu mă aburi, Gabriel. 

— Ar putea să însemne arestarea unor membri importanţi ai 
rețelei, Zoe. Sau ar putea să însemne ceva definitiv. 

— Definitiv? Ce eufemism elegant. Cum el se oprise tăcut în 
fața statuii lui Shakespeare, Zoe a insistat: Nu vreau să fiu 
părtașă la o ucidere, Gabriel. 

— Ai prefera să fii părtașă la alt masacru ca acela din Covent 
Garden? 

— Asta e mai prejos chiar și de tine, dragul meu. 

Cu o înclinare a capului, Gabriel a recunoscut că avea 
dreptate. Apoi a prins-o de cot și a condus-o mai departe pe 
alee. 

— Uiţi un lucru important, a zis ea. Am fost de acord să lucrez 
cu tine și cu prietenii tăi în chestiunea iraniană, însă asta nu 
înseamnă că mi-am lepădat valorile, în adâncul meu rămân un 
jurnalist de stânga destul de convenţional. Ca atare, cred că 
este esenţial să combatem terorismul global în feluri care nu ne 
compromit principiile fundamentale. 

— Soiul ăsta de comentarii viguroase sună minunat când ești 
în siguranța unui studio de televiziune, dar mă tem că nu 
funcţionează așa în lumea reală. Gabriel a tăcut un pic, apoi a 
adăugat: Îţi amintești lumea reală, nu-i aşa, Zoe? 

— Încă nu mi-ai explicat ce au de-a face toate astea cu mine. 

— Ne-ar plăcea să faci o prezentare. Nu trebuie decât să 
începi conversaţia. După aceea te retragi liniștită în fundal și nu 
te mai arăţi niciodată. 


VP - 97 


— Cu capul încă pe umeri, să sperăm, a spus ea doar pe 
jumătate în glumă. E cineva pe care îl cunosc? 

Gabriel a așteptat să treacă o pereche de îndrăgostiţi înainte 
să rostească numele. Zoe s-a oprit și a înălțat o sprânceană. 

— Vorbești serios? 

— Ești destul de deșteaptă ca să nu pui o astfel de întrebare, 
Zoe. 

— E una dintre cele mai bogate femei din lume. 

— Asta-i ideea. 

— De asemenea, se știe că se ferește de presă. 

— Are un motiv bun pentru asta, a spus Zoe începând iar să 
meargă. Imi amintesc noaptea în care tatăl ei a fost omorât la 
Cannes. Din ce a spus presa, era lângă el când a fost împușcat. 
Martorii spun că l-a ţinut în brațe pe când se stingea. Se pare că 
a fost îngrozitor. 

— Așa am auzit. 

Gabriel s-a uitat peste umăr și l-a văzut pe Eli Lavon mergând 
la câțiva pași în spate, cu un carnet Moleskine sub braţul drept, 
arătând ca un poet în căutarea inspiraţiei. 

— Ai făcut investigaţii despre asta? 

— Cannes? Zoe și-a mijit ochii. Am zgâriat un pic pe la 
margini. 

— Și? 

— N-am izbutit să dau de nimic destul de solid ca să poată fi 
publicat. Teoria vehiculată în cercurile financiare londoneze era 
că a fost omorât în urma unui soi de vrajbă saudită internă. 
Aparent, a fost implicat un prinţ, un membru de rang minor al 
familiei regale care a avut mai multe probleme cu poliţia 
europeană și cu personalul din hoteluri. S-a uitat la Gabriel. 
Presupun că o să-mi spui că a fost mai mult decât atât. 

— Sunt lucruri pe care pot să ţi le spun, Zoe, și lucruri pe care 
nu pot. E pentru protecţia ta. 

— Așa ca data trecută? 

Gabriel a încuviinţat din cap. 

— Așa ca data trecută. 

Cu câţiva pași mai departe, Chiara ședea singură pe o bancă. 
Zoe a reușit să nu se uite la ea pe când treceau. Și-au continuat 
drumul spre pergola cu glicină și s-au înghesuit sub grilaj. Pe 
când ploaia pornea din nou, Gabriel i-a explicat ce anume avea 
de făcut. 


VP - 98 


— Ce se întâmplă dacă se înfurie și hotărăște să le spună 
șefilor mei că lucrez pentru serviciul de informații israelian? 

— Are mult prea mult de pierdut. Și apoi, cine ar crede 
vreodată o astfel de acuzaţie? Zoe Reed este unul dintre cei mai 
respectaţi jurnaliști din lume. 

— Există un anumit om de afaceri elveţian care s-ar putea să 
nu fie de acord cu această afirmaţie. 

— El e ultima dintre grijile noastre. 

Zoe s-a închis într-o tăcere îngândurată, care a fost întreruptă 
de semnalul BlackBerry-ului său. L-a scos din poșetă, apoi s-a 
uitat la ecran în tăcere, tulburată. După câteva secunde, 
BlackBerry-ul lui Gabriel a vibrat în buzunarul hainei. A reușit să- 
și păstreze faţa fără nicio expresie în vreme ce citea. 

— Se pare că nu era o sporovăială nevinovată, la urma urmei, 
a zis el. Încă mai crezi că ar trebui să luptăm cu monștrii ăștia în 
feluri care nu îţi compromit principiile fundamentale? Sau ai 
vrea să revii pentru scurt timp în lumea reală și să ne ajuţi să 
salvăm vieţi nevinovate? 

— Nu există vreo garanţie că-mi va răspunde măcar la 
telefon. 

— O să-ţi răspundă. Toată lumea o face. 

l-a cerut lui Zoe BlackBerry-ul. Peste două minute, după ce a 
descărcat în el un fișier de pe un site care pretindea că oferă 
reduceri la călătoriile în Țara Sfântă, i l-a restituit. 

— Folosește-l în toate negocierile. Dacă este ceva ce vrei să 
ne spui direct, nu trebuie decât să vorbești în apropierea 
telefonului. Vom asculta tot timpul. 

— Așa ca data trecută? 

Gabriel a încuviinţat din cap. 

— Așa ca data trecută. 

Zoe a pus BlackBerry-ul în poșetă și s-a ridicat. Gabriel a 
privit-o îndepărtându-se, urmată de Lavon și Chiara. A șezut 
acolo singur câteva minute, citind primele buletine de știri. Se 
părea că Rashid și Malik tocmai făcuseră un pas mai aproape de 
America. 

Cenușă, cenușă, cu toţii cădem. 


VP - 99 


22. 


MADRID - PARIS 


La Madrid revenise vechea lejeritate, dar era de așteptat. 
Trecuseră șapte ani de la exploziile de bombe ucigașe în tren, și 
amintirea acelei dimineţii cumplite se ștersese de mult. Spania 
reacţionase la masacrarea cetăţenilor ei prin retragerea trupelor 
din Irak și lansarea a ceea ce fusese descris ca „o alianță a 
civilizaţiilor” cu lumea islamică. O astfel de acţiune, au spus 
comentatorii politici, a reușit să redirecționeze furia musulmană 
dinspre Spania spre America, unde era locul ei cuvenit. 
Supunerea la dorințele grupării al-Qaeda avea să apere Spania 
de alt atac. Cel puţin, așa au crezut. 

Bomba a explodat la 21.12, la intersecţia a doua străzi 
aglomerate aflate aproape de Puerta del Sol. Fusese asamblată 
într-un garaj închiriat dintr-un cartier industrial de la sudul 
orașului și ascunsă într-o dubiţă Peugeot. Dată fiind construcţia 
ingenioasă, forţa iniţială a exploziei a fost dirijată spre stânga, 
către un restaurant popular în rândurile elitei cârmuitoare a 
Spaniei. Nu a existat vreo relatare de la faţa locului despre ce s- 
a petrecut înăuntru, pentru că n-a rămas în viață nimeni care să 
povestească. Dacă ar fi existat un supravieţuitor, ar fi vorbit 
despre un moment scurt, însă groaznic, cu trupuri aruncate în 
aer printr-un nor ucigaș de sticlă, tacâmuri, ceramică și sânge. 
Apoi întreaga clădire s-a prăbușit, îngropând morţii și muribunzii 
sub un munte de moloz. 

Pagubele au fost chiar mai mari decât sperase teroristul. Pe 
un întreg cvartal au fost smulse fațadele blocurilor de locuințe, 
lăsând la vedere vieți care, cu câteva secunde înainte, se 
desfășurau în liniște. În câteva magazine și cafenele din 
apropiere au fost distrugeri și victime, în vreme ce copăceii care 
mărgineau strada și-au pierdut frunzele sau au fost 
dezrădacinaţi cu totul. Nu existau rămășițe vizibile ale dubiței 
Peugeot, numai un crater mare pe stradă, în locul în care se 
aflase. In primele douăzeci și patru de ore ale anchetei, polițiștii 
spanioli au crezut că bomba fusese detonată de la distanță. Mai 
târziu au descoperit urme din ADN-ul unui shahid împroșcate 
printre ruine. Nu avea decât douăzeci de ani, un tâmplar 

VP - 100 


marocan fără serviciu din cartierul Lavapiés din Madrid. În 
înregistrarea de dinaintea sinuciderii vorbea cu afecțiune despre 
Yaqub al-Mansour, califul almohad din secolul al XII-lea cunoscut 
pentru raidurile sângeroase pe pământurile creștinilor. 

Pe acest fundal groaznic, Zoe Reed, de la reţeaua americană 
de știri economice CNBC, a dat primul telefon la departamentul 
de publicitate al AAB Holdings, cu sediul iniţial la Riad și 
Geneva, mai apoi pe Boulevard Haussmann, în arondismentul al 
IX-lea din Paris. Era ora patru și zece minute după-amiaza, 
vremea la Paris era, previzibil, mohorâtă. Solicitarea n-a primit 
răspuns imediat, conform protocolului curent al AAB. 

Compania, citată de revista Forbes ca una dintre cele mai de 
succes și inventive firme de investiţii din lume, a fost fondată în 
1979 de către Abdul Aziz al-Bakari. Atât prietenii, cât și 
detractorii îi ziceau Zizi; era al nouăsprezecelea fiu al unui 
comerciant saudit de vază care fusese bancherul și consilierul 
financiar personal al lui Ibn Saud, fondatorul regatului și primul 
monarh absolut. AAB Holdings era un concern pe cât de extins, 
pe atât de profitabil. AAB se ocupa de transporturi navale și 
minerit. AAB se ocupa de chimicale și medicamente. AAB avea 
pachete importante de acţiuni la bănci americane și europene. 
Diviziunea de imobiliare și hoteluri a AAB era una dintre cele 
mai mari de pe glob. Zizi călătorea prin lume într-un 747 placat 
cu aur, deţinea o serie de palate din Riad până pe Riviera 
franceză și la Aspen și străbătea mările pe un iaht cât un 
crucișător numit Alexandra. Colecţia sa de pictură impresionistă 
și modernă era considerată una dintre cele mai mari aflate în 
proprietate particulară. Pentru o scurtă perioadă, în ea s-a aflat 
și tabloul lui Vincent van Gogh Marguerite Gachet la măsuța de 
toaletă, cumpărat de la Isherwood Fine Arts, Mason's Yard, nr. 7- 
8, St. James's, Londra. Vânzarea a fost intermediată de o tânără 
americancă pe nume Sarah Bancroft, care apoi a fost pentru 
scurt principalul consilier al lui Zizi pe probleme de pictură. 

Se zvoneau multe despre el, în special despre sursa averii lui 
uriașe. In prospectul lucios al AAB scria că a fost construită în 
întregime pe baza modestei moșteniri primite de Zizi de la tatăl 
său, afirmaţie pe care un jurnal american de afaceri influent, 
după o investigaţie temeinică, a găsit-o necorespunzătoare. 
Colosalele fonduri lichide ale AAB, scria în articol, nu puteau fi 
explicate decât într-un singur fel: holdingul era folosit de Casa 


VP - 101 


Regală al-Saud ca faţadă pentru a-și reinvesti pe furiș 
petrodolarii peste tot în lume. Ofensat de articol, Zizi a 
ameninţat cu darea în judecată. Mai târziu, la sfatul avocaţilor 
săi, s-a răzgândit. 

— Cea mai bună răzbunare este să trăieşti bine, i-a spus el 
unui reporter de la Wall Street Journal. Și acesta este un lucru 
pe care știu cum să-l fac. 

Poate, însă foarte puţinii occidentali care au fost acceptaţi în 
cercul intimilor lui Zizi au perceput întotdeauna în el un anumit 
neastâmpăr. Dădea petreceri somptuoase, și totuși nu părea să 
afle în ele nicio plăcere. Nu fuma, nici nu bea alcool și refuza 
prezența câinilor și porcilor. Se ruga de cinci ori pe zi; în fiecare 
iarnă, când ploile făceau să înflorească deșertul saudit, se 
retrăgea într-o tabără izolată din Nejd ca să mediteze și să 
vâneze cu șoimii săi. Pretindea că descinde din Muhammad 
Abdul Wahhab, predicatorul din secolul al XVIll-lea a cărui 
versiune austeră, puritană, a islamului a devenit credința 
oficială în Arabia Saudită. A construit moschei în jurul lumii, 
printre care câteva în America și Europa Occidentală, și le-a 
făcut donaţii generoase palestinienilor. Firmele care voiau să 
facă afaceri cu AAB erau destul de înțelepte ca să nu trimită un 
evreu la negocierile cu Zizi. Conform bârfelor, lui Zizi îi plăceau 
evreii chiar mai puţin decât îi plăcea să-și piardă investiţiile. 

După cum s-a dovedit, activităţile de binefacere ale lui Zizi se 
extindeau mult dincolo de ceea ce știa publicul. Acorda donații 
generoase și societăţilor de binefacere asociate cu extremismul 
islamic și chiar direct cu al-Qaeda însăși. În cele din urmă, a 
trecut hotarul subţire, dar strălucitor, care-i despărţea pe 
finanțatorii și susținătorii terorismului de teroriștii înșiși. 
Rezultatul a fost un atac asupra Vaticanului, care a lăsat peste 
șapte sute de morți și cupola Bazilicii Sfântul Petru în ruine. Cu 
ajutorul lui Sarah Bancroft, Gabriel l-a găsit pe cel care plănuise 
atacul - un agent de informaţii saudit trădător pe nume Ahmed 
Bin Shafiq - și l-a ucis într-o cameră de hotel din Istanbul. După 
o săptămână, pe Quai Saint-Pierre din Cannes, l-a omorât și pe 
Zizi. 

In ciuda faptului că respecta tradiţiile saudite, Zizi n-a avut 
decât două soţii, de care a divorţat, și un singur copil - o fiică 
frumoasă pe nume Nadia. Ea și-a înmormântat tatăl conform 
tradiției wahhabite, într-un mormânt anonim din deșert, și 


VP - 102 


imediat și-a consolidat autoritatea asupra bunurilor lui. A mutat 
sediul european al AAB din Geneva, care o plictisea, la Paris, 
unde se simţea mai în largul său. Câţiva dintre angajaţii mai 
evlavioși au refuzat să lucreze pentru o femeie - mai ales una 
care nu purta văl și bea alcool -, însă majoritatea au rămas. Sub 
conducerea Nadiei, firma a pătruns pe teritorii care nu mai 
fuseseră cartografiate. A cumpărat o celebră casă de modă 
franceză, un producător italian de produse de lux din piele, o 
parte substanţială a unei bănci de investiţii americane și o 
companie cinematografică germană. De asemenea, a adus 
modificări semnificative proprietăţilor personale. Numeroasele 
case și terenuri ale tatălui său au fost scoase la vânzare discret, 
ca și Alexandra și avionul 747. Acum Nadia călătorea mai 
modest, cu un Boeing Business Jet, și nu avea decât două case - 
o vilă fermecătoare pe Avenue Foch din Paris și un palat opulent 
în Riad, pe care îl vedea rareori. In ciuda faptului că nu făcuse 
studii de afaceri, s-a dovedit a fi un manager competent și 
iscusit. Acum, valoarea totală a bunurilor aflate sub controlul 
AAB era mai mare decât în orice alt moment din istoria firmei, 
iar Nadia al-Bakari, la doar treizeci și trei de ani, era considerată 
una dintre cele mai bogate femei din lume. 

De relaţiile cu presa ale AAB, nu grozave, se ocupa Yvette 
Dubois, asistenta principală a Nadiei, o franţuzoaică de cincizeci 
de ani care se ţinea foarte bine. Madame Dubois rareori 
catadicsea să ia în seamă cererile reporterilor, mai ales ale celor 
reprezentând organizaţii media americane. Insă când a primit al 
doilea apel de la celebra Zoe Reed, a hotărât că se cuvenea să 
reacționeze. A mai lăsat să treacă o zi, apoi, ca să fie sigură, a 
telefonat în toiul nopţii, ora New York-ului, când a presupus că 
doamna Reed dormea. Din motive necunoscute de madame 
Dubois, s-a dovedit că nu așa stăteau lucrurile. Conversaţia care 
a urmat a fost cordială, dar nu prea promițătoare. Madame 
Dubois a explicat că oferta unei ore de emisiune specială în 
prime time, chiar dacă era măgulitoare, era complet imposibil 
de acceptat. Doamna al-Bakari călătorea tot timpul și trebuia să 
se ocupe de câteva afaceri importante. Mai concret, doamna al- 
Bakari pur și simplu nu dădea genul de interviuri la care se 
gândea doamna Reed. 

— Îi veţi comunica măcar cererea? 


VP - 103 


— l-o voi comunica, a zis franțuzoaica, însă nu sunt prea 
multe șanse. 

— Dar nu zero? a întrebat Zoe, tatonând. 

— Haideţi să nu ne jucăm cu cuvintele, doamnă Reed. Nu ne 
face cinste. 

e 

Remarca de încheiere făcută de madame Dubois a declanșat 
un val de râsete foarte necesare la Château Treville, un conac 
francez din secolul al XVIII-lea aflat la nord de Paris, puţin 
dincolo de satul Seraincourt. Ferit de privirile iscoditoare de 
ziduri înalte de patru metri, avea o piscină încălzită, două 
terenuri de tenis cu zgură, treisprezece hectare de grădini bine 
îngrijite și paisprezece dormitoare bogat împodobite. Gabriel îl 
închiriase în numele firmei germane de high-tech care exista 
doar în imaginaţia unui avocat corporatist al Biroului și-i 
trimisese imediat nota de plată lui Ari Shamron, pe Bulevardul 
Regele Saul. În condiţii normale, Shamron ar fi refuzat preţul 
exorbitant. În schimb, cu o plăcere deloc măruntă, 
redirecționase factura spre cei de la Langley, care își asumaseră 
răspunderea pentru întregul cost al operaţiunii. 

În următoarele câteva zile, Gabriel și echipa sa și-au petrecut 
cea mai mare parte a timpului monitorizând informaţiile trimise 
de BlackBerry-ul lui Zoe, care acum funcţiona ca un mic spion 
electronic neobosit din buzunarul ei. Îi cunoșteau latitudinea și 
longitudinea exacte și, când era în mișcare, știau viteza cu care 
se deplasa. Știau când își cumpăra cafeaua de dimineaţă la 
Starbucks, când era blocată în traficul din New York și când o 
enervau producătorii ei, ceea ce se întâmpla des. 
Monitorizându-i activitatea pe internet, știau că avea de gând 
să-și renoveze apartamentul din Upper West Side. Citindu-i e- 
mailurile, aflaseră că avea mulţi adoratori, printre care un 
broker de obligaţiuni milionar, care, în ciuda pierderilor grele, 
câteodată își găsea timp să-i trimită cel puţin două mesaje pe zi. 
Simţeau că, în ciuda succesului, Zoe nu era totuși fericită în 
America. Adesea le șoptea salutări codificate. Noaptea, somnul 
îi era tulburat de coșmaruri. 

Pentru restul lumii însă, avea un aer de neîmblânzire 
nonșalantă. lar pentru puţinii aleși care aveau privilegiul să fie 
martori la seducerea agentei de presă franţuzoaice, a adus și 
alte dovezi că era cel mai mare spion înnăscut pe care-l 


VP - 104 


întâlniseră vreodată. Meșteșugul ei era o combinaţie ca la carte 
de tehnică solidă asortată cu o persistenţă neclintită. A flatat-o, 
a lingușit-o, ba chiar, la sfârșitul unei convorbiri deosebit de 
conflictuale, a izbutit chiar să-și stoarcă niște lacrimi. Cu toate 
acestea, madame Dubois s-a dovedit a fi un adversar mai mult 
decât merituos. După o săptămână, a declarat că negocierea 
era în impas, dar după două zile a întors foaia, trimițându-i pe 
neașteptate lui Zoe un chestionar amănunţit. Zoe a completat 
documentul într-o franceză perfectă și i l-a trimis înapoi a doua 
zi dimineaţă, moment din care madame Dubois n-a mai dat 
niciun semn de viaţă. La Château Treville, echipa lui Gabriel a 
căzut într-o disperare necaracteristică: zile preţioase treceau 
una după alta fără niciun nou contact. Numai Zoe era optimistă. 
Trecuse prin multe seducţii în trecut și știa când prada s-a 
agăţat în cârlig. 

— Am prins-o, dragule, i-a șoptit lui Gabriel într-o seară, 
târziu, pe când BlackBerry-ul era la încărcat pe noptieră. Mai 
rămâne de văzut când se dă bătută. 

Previziunea lui Zoe s-a dovedit corectă, cu toate că 
franțuzoaica avea să mai lase să treacă douăzeci și patru de ore 
până să-și anunţe capitularea condiţionată. A venit în forma unei 
invitaţii făcute cu jumătate de gură. Se părea că, datorită unei 
anulări neprevăzute în program, doamna al-Bakari era liberă 
pentru prânz peste două zile. Era dispusă doamna Reed să vină 
la Paris anunţată fiind atât de târziu? Zoe, profesionistă până în 
vârful unghiilor, a așteptat nouăzeci de minute enervante până 
să sune și să accepte. 

— Permiteţi-mă să fac o precizare, a spus madame Dubois. 
Acesta nu este un interviu. Prânzul va fi complet neoficial. Dacă 
doamna  al-Bakari se simte în largul său în prezenţa 
dumneavoastră, va lua în considerare pasul următor. 

— Unde o voi întâlni? 

— Așa cum vă puteţi aștepta, doamnei al-Bakari nu-i place să 
facă afaceri în restaurante. Ne-am luat libertatea de a rezerva 
apartamentul Louis XV de la Hôtel de Crillon. Vă așteaptă la ora 
unu și jumatate. Doamna al-Bakari ţine să plătească. Este una 
dintre regulile sale. 

— Mai are și altele de care trebuie să ţin seama? 

— Doamna al-Bakari nu agreează întrebările despre moartea 
tatălui său, a zis madame Dubois. Și n-aș aborda subiectul 


VP - 105 


islamului și terorismului. Îi pare cumplit de plictisitor. A tout a 
l'heure, doamnă Reed. 


23. 


PARIS 


Ulterior, echipa avea să-și amintească perioada de pregătire 
care a urmat ca pe cea mai neplăcută pe care a îndurat-o 
vreodată. Motivul era nimeni altul decât Gabriel, a cărui 
dispoziţie irascibilă a întunecat încăperile din Château Treville. 
Se ciorovăia pe tema amplasării posturilor de observaţie, punea 
la îndoială planurile de rezervă, ba chiar s-a gândit pentru scurt 
timp să schimbe locul întâlnirii. În condiţii normale, cei din 
echipă n-ar fi șovăit să-i ţină piept, dar își dădeau seama că în 
operaţiune era ceva care-l irita. Dina a presupus că era vorba 
despre Covent Garden și amintirile groaznice despre glonțul pe 
care nu-l trăsese, teorie respinsă de Eli Lavon. Nu Londra era 
ceea ce împovăra gândurile lui Gabriel, a zis Lavon, ci Cannes. 
In seara aceea, Gabriel își încălcase un principiu; îl omorâse pe 
Zizi în faţa fiicei lui. Zizi al-Bakari, finanţator de măceluri, 
meritase să moară. Insă nu era obligatoriu ca Nadia, singurul lui 
copil, să fie de faţă. 

Zoe Reed era singura scutită de criza de proastă dispoziţie a 
lui Gabriel. Și-a petrecut fără grabă ultima zi la New York, apoi, 
la cinci și jumătate după-amiaza, a urcat în cursa 17 a Air 
France spre Paris. Călătoare cu experienţă, n-a luat la ea decât 
o valijoară cu schimburi pentru o zi și o servietă cu laptopul și 
pachetul de documentare, care conţinea un dosar cu materiale 
foarte secrete și un plan detaliat al strategiei pentru prânz. 
Aceste lucruri i-au fost înmânate la puţin timp după decolare de 
către cel așezat lângă ea, un agent din filiala New York a 
Biroului, și i-au fost luate înapoi puţin înainte de aterizare. 

Zoe, care avea încă pașaport britanic, a trecut rapid prin 
vamă la ghișeul expres pentru UE și a luat o limuzină spre 
centrul orașului. Era aproape ora nouă când a ajuns la Crillon; 
după ce a mers în cameră, s-a îmbrăcat în trening și s-a dus să 


16 Pe curând (în limba franceză în original) (n.tr.). 
VP - 106 


alerge pe aleile din Jardin des Tuileries. La unsprezece și 
jumătate s-a dus la un salon exclusivist de lângă hotel, ca să fie 
spălată pe cap și coafată cu foehnul, apoi s-a întors în cameră 
ca să se îmbrace pentru prânz. A coborât devreme din cameră și 
a așteptat în picioare în holul elegant, cu mâinile încleștate ca 
să-și mascheze nervozitatea, în vreme ce orologiul impunător 
bătea și un sfert. 

La Crillon era perioada din an liniștită, armistițiul anual dintre 
bătălia sezonului estival și ambuscada plină de celebrităţi din 
perioada sărbătorilor de iarnă. Monsieur Didier, portarul-șef, 
stătea în spatele baricadei sale, cu ochelarii de citit în formă de 
semilună în rame aurii cocoţaţi pe vârful nasului său regal, 
arătând ca ultimul om de pe pământ căruia să-i ceară cineva 
ajutorul. Herr Schmidt, directorul turei de zi importat din 
Germania, stătea la câţiva metri de el, la recepţie, cu un telefon 
la ureche, în vreme ce Isabelle, coordonatoarea evenimentelor 
speciale, își făcea de lucru cu niște orhidee în sclipitorul hol de 
la intrare. Eforturile ei erau aproape total nebăgate în seamă de 
omul de afaceri arab cu aer plictisit care ședea lângă lifturi și de 
către perechea de îndrăgostiţi înghesuiți unul în altul, cu 
cafelele lor cu frişcă, din umbra răcoroasă a curții interioare. 
Indrăgostiţii erau Yaakov și Chiara. Personalul hotelului credea 
că sunt un cuplu plăcut din Montreal venit la Paris pe 
nepregătite ca să fie alături de un prieten care trecea printr-un 
divorț urât. 

Când orologiul a bătut și jumătate, Isabelle s-a dus la ușă și a 
privit nerăbdătoare în după-amiaza pariziană plumburie. Zoe a 
aruncat o privire în curte și l-a văzut pe Yaakov bătând în masă 
cu o cutie de chibrituri. Era semnalul stabilit care arăta că din 
clădirea AAB de pe Boulevard Haussmann plecase convoiul - 
două Mercedesuri clasa S pentru personal și un Maybach 62 
pentru lnălțimea Sa - și se îndrepta spre hotel. De fapt, în acel 
moment automobilele erau blocate în trafic pe îngusta rue de 
Miromesnil. După ce au scăpat de piedică, n-au avut nevoie 
decât de cinci minute ca să ajungă la intrarea hotelului Crillon, 
unde stătea acum Isabelle, alături de câteva femei din 
personalul de serviciu. Bodyguardul sub acoperire al AAB nu se 
mai prefăcea plictisit. Acum stătea lângă umărul lui Zoe și nu se 
străduia prea tare să ascundă faptul că era înarmat. 


VP - 107 


Afară, șase portiere s-au deschis la unison și au ieșit șase 
bărbaţi, cu toţii foști membri ai elitei Gărzii Naţionale Saudite. 
Unul le era cunoscut lui Gabriel și restului echipei: Rafiq al- 
Kamal, masivul fost șef al escortei personale a lui Zizi al-Bakari, 
care acum avea același post în slujba fiicei lui. Al-Kamal fusese 
cel care venise să verifice hotelul în acea dimineaţă. Și al-Kamal 
era cel care mergea acum, servil, cu un pas în urma Nadiei, care 
a plutit afară din Maybach în holul unde Zoe aștepta cu un 
zâmbet încremenit pe faţă și cu inima bubuindu-i în coșul 
pieptului. 

În arhivele din Bulevardul Regele Saul existau multe fotografii 
ale Nadiei mai tânără, sau, cum îi plăcea lui Eli Lavon să spună, 
ale Nadiei înainte de cădere. În timpul zborului de la New York, 
Zoe putuse să vadă unele dintre instantaneele cele mai 
grăitoare. Arătau o tânără plină de viaţă în jur de douăzeci și 
cinci de ani, o frumusețe cu părul și pielea întunecate, răsfăţată 
și încrezută. Era o femeie care fuma și bea alcool pe la spatele 
tatălui său și care, nesocotind învăţăturile lui Mahomed, își 
despuia trupul pe unele dintre cele mai în vogă plaje din lume. 
Moartea tatălui îndreptase purtarea Nadiei și-i adusese o 
expresie serioasă pe chip, însă nu-i furase nimic din frumuseţe. 
Purta o rochie strălucitoare, albă ca zăpada, cu părul negru și 
drept căzându-i între omoplaţi ca o pelerină de mătase. Avea 
nasul lung și drept. Ochii erau mari și aproape negri. Pe pielea 
de culoare caramel a gâtului stăteau perle. O brățară groasă de 
aur scânteia la încheietura îngustă a mâinii. Parfumul ei era un 
amestec îmbătător de iasomie, lavandă și soare. Mâna ei, când 
a cuprins-o pe a lui Zoe, era rece ca marmura. 

— E o mare plăcere să vă întâlnesc, în sfârșit, a zis Nadia cu 
un accent care nu trăda nicio origine, în afara unei bogății 
nemăsurate. Am auzit atât de multe despre munca 
dumneavoastră. 

A zămbit pentru prima dată, o încercare prudentă care nu a 
ajuns și la ochi. Incercuirea bodyguarzilor îi dădea lui Zoe o 
senzaţie de claustrofobie, însă Nadia se purta ca și cum n-ar fi 
fost conștientă de prezenţa lor. 

— Imi pare rău că v-am făcut să bateţi tot drumul până la 
Paris, anunţată fiind atât de târziu. 

— Nu e nicio problemă, doamnă al-Bakari. 


VP - 108 


— Nadia, a corectat-o ea, de această dată cu un zâmbet 
sincer. Vreau să-mi spui Nadia. 

Al-Kamal părea dornic să mute grupul din hol, la fel ca 
madame Dubois, care se legăna ușurel pe vârfuri și pe călcâie. 
Brusc, Zoe a simţit pe cot o mână nevăzută care o îmboldea 
spre ascensoare. S-a înghesuit în cabină alături de Nadia și 
bodyguarzi și a trebuit să-și rotească un pic umerii ca ușile să se 
poată închide. Mirosul de iasomie și lavandă în spaţiul restrâns 
era un pic halucinogen. În respiraţia Nadiei se simţea o urmă 
slabă a ultimei ţigări pe care o fumase. 

— Vii des la Paris, Zoe? 

— Nu așa de des cum obișnuiam, a răspuns ea. 

— Ai mai stat vreodată la Crillon? 

— De fapt, este prima dată. 

— Trebuie să-mi îngădui să-ţi plătesc camera. 

— Mă tem că nu se poate, a spus Zoe zâmbind amabil. 

— Măcar atât să fac. 

— De asemenea, ar fi lipsit de etică. 

— De ce? 

— Ar putea crea impresia că accept ceva de valoare în 
schimbul unui articol favorabil. Compania mea o interzice. Cele 
mai multe organizaţii de presă fac asta, cel puţin cele 
respectabile. 

— Nu mi-am dat seama că există așa ceva. 

— O organizaţie de presă respectabilă? Zoe a zâmbit 
confidenţial. Una sau două. 

— Printre care și a ta? 

— Printre care și a mea. De fapt, m-aș simţi mult mai bine 
dacă mi-ai îngădui să plătesc eu prânzul. 

— Nu vorbi prostii. Și apoi, a adăugat Nadia, sunt sigură că 
faimoasa Zoe Reed nu și-ar permite niciodată să fie influențată 
de un prânz bun într-un hotel din Paris. 

Restul urcușului l-au făcut în tăcere. Când ușile ascensorului 
s-au deschis, în sfârșit, zdrăngănind, al-Kamal s-a uitat pe 
coridor înainte să le conducă rapid pe cele două doamne în 
apartamentul Louis XV. Mobilierul clasic francez din living fusese 
aranjat altfel, pentru a crea impresia unei sufragerii particulare 
elegante. În faţa ferestrelor înalte care dădeau spre Place de la 
Concorde se afla o masă rotundă așternută pentru două 
persoane. Nadia a aruncat o privire aprobatoare prin cameră, 


VP - 109 


apoi a suflat în lumânarea care ardea printre cristaluri și 
argintărie. După aceea, cu o mișcare a ochilor să-i căprui-închis, 
a invitat-o pe Zoe să se așeze. 

Au urmat câteva momente aproape burlești cu despăturirea 
șervetelor, închiderea ușilor, priviri furișe și discuţii șoptite - 
unele în franceză, altele în arabă. În cele din urmă, la insistența 
Nadiei, escorta s-a retras pe coridor însoţită de madame Dubois, 
pe care o nemultțumea vizibil ideea să-și lase şefa singură cu 
faimoasa jurnalistă. Chelnerul care servea băuturile a turnat 
câteva picături de Montrachet în paharul Nadiei. Nadia s-a 
declarat mulțumită, apoi s-a uitat la BlackBerry-ul lui Zoe care 
stătea pe masă ca un musafir nepoftit. 

— Te-ar deranja să-l închizi? a întrebat, încercând să trateze 
cu lejeritate cererea. In zilele astea nu poți fi niciodată prea 
grijuliu când este vorba despre dispozitive electronice. Niciodată 
nu știi cine poate asculta. 

— Inteleg perfect, a spus Zoe. 

— Sunt sigură că înţelegi, i-a replicat Nadia punându-și 
paharul la loc pe masă. 

e 

Dacă n-ar fi fost microtransmiţătorul ascuns cu grijă în 
apartament, acele patru cuvinte, în același timp nevinovate și 
amenințătoare, ar fi putut să fie ultimele pe care le auzea 
bărbatul de înălțime medie care umbla de colo colo prin 
încăperile unui castel aflat la nord de Paris. Insă, cu câteva 
apăsări pe tastele laptopului său, sonorul a revenit după o mică 
întrerupere. În curtea hotelului Crillon, perechea din Montreal a 
plecat, înlocuită de două femei în jur de treizeci și cinci de ani. 
Una avea părul de culoarea gresiei și șolduri îmbelșugate; 
cealaltă avea părul negru și mergea șchiopătând un pic. Se 
prefăcea că citește o revistă de modă pariziană cu file lucioase. 
Asta o ajuta să amuţească acel ceas care îi ticăia fără odihnă în 
cap. 


24. 


PARIS 


VP - 110 


Unele recrutări sunt ca o seducţie, altele se învecinează cu 
extorcarea, iar altele sunt ca un balet al răniților. Însă până și 
Ari Shamron, care bântuia prin lumea secretă de mai multă 
vreme decât majoritatea, avea să spună mai târziu că n-a mai 
văzut în viaţa lui ceva asemănător cu recrutarea Nadiei al- 
Bakari. După ce a ascultat primul act pe o linie securizată din 
Bulevardul Regele Saul, a declarat că era una dintre cele mai 
măiestre mostre de muncă de teren pe care le-a ascultat 
vreodată. Era o laudă extraordinară, dat fiind că persoana care 
făcea recrutarea aparţinea unei tagme pentru care Shamron nu 
avea decât dispreț. 

Gabriel își instruise recrutoarea s-o ia încetișor, și ea a luat-o 
încetișor. In prima oră a întâlnirii, pe când chelnerii intrau și 
ieșeau fără zgomot din apartament, Zoe i-a pus Nadiei întrebări 
respectuoase despre multele schimbări pe care le făcuse 
profilului de investiţii al AAB și despre problemele create de 
nesfârșita recesiune globală. Spre surprinderea lui Gabriel, 
solitara moștenitoare saudită s-a dovedit a fi o parteneră de 
discuţie captivantă și sinceră, care părea mult mai înţeleaptă 
decât cei treizeci și trei de ani ai ei. Într-adevăr, n-a fost nicio 
undă de încordare până când Zoe a întrebat-o nonșalant cât de 
des se ducea în Arabia Saudită. Intrebarea a provocat prima 
tăcere neplăcută a întâlnirii, exact așa cum se aștepta Gabriel 
să se întâmple. Nadia s-a uitat o vreme la Zoe cu ochii ei 
aproape negri, în care puteai să te pierzi, și a răspuns cu altă 
întrebare. 

— Ai fost în Arabia Saudită? 

— O dată, a răspuns Zoe. 

— In scop profesional? 

— Există vreun alt motiv pentru care să meargă un occidental 
în Arabia Saudită? 

— Presupun că nu. Expresia Nadiei s-a îmblânzit. Unde ai fost? 

— Am petrecut două zile în Riad. Apoi m-am dus în Sfertul 
Pustiu!” ca să vizitez noul proiect de extracție de petrol de la 
Shaybah al celor de la Saudi Aramco. A fost foarte impresionant. 

— De fapt, l-ai descris ca pe „un miracol tehnologic care va 
asigura dominaţia saudită asupra pieţei globale a petrolului 
pentru cel puţin încă o generaţie”. Pe buzele Nadiei a fluturat un 


17 Rub’ al-Khali, Marele Deșert al Arabiei (n.tr.). 
VP - 111 


zâmbet. Chiar crezi că aș fi fost de acord să ne întâlnim fără să 
mă uit întâi peste articolele tale? La urma urmei, ai o reputație. 

— De ce fel? 

— Necruţătoare, a zis Nadia fără șovăială. Se spune că ai un 
filon puritan. Se spune că îţi place să distrugi companiile și 
cadrele de conducere care se abat de la drumul drept. 

— Nu mai fac genul acesta de muncă. Acum sunt la 
televiziune. Noi nu investigăm. Noi doar vorbim. 

— Nu ţi-e dor să fii un jurnalist adevărat? 

— Înţelegi prin asta jurnalist din presa tipărită? 

— Da. 

— Din când în când, a recunoscut Zoe, dar atunci mă uit la 
contul meu din bancă și mă simt mult mai bine. 

— De aceea ai plecat din Londra? Pentru bani? 

— Au fost alte motive. 

— Ce fel de motive? 

— Din cele pe care, în general, nu-mi place să le discut în 
cadru profesional. 

— Sună ca și cum ar avea de-a face cu un bărbat, a spus 
Nadia pe un ton împăciuitor. 

— Eşti foarte perspicace. 

— Da, sunt. Nadia a întins mâna spre paharul cu vin, dar s-a 
oprit. Nu merg des în Arabia Saudită, a zis brusc, o dată la trei 
sau patru luni. Și când merg nu stau mult. 

— Din ce cauză? 

— Din motivele la care te-ai aștepta. Nadia a părut că-și alege 
cu multă grijă următoarele cuvinte. Legile și cutumele islamului 
și Arabiei Saudite sunt vechi și foarte importante pentru 
societatea noastră. Am învăţat să circul prin sistem într-un fel 
care îmi permite să-mi desfășor activitatea cu minime 
perturbări. 

— Și celelalte femei din ţara ta? 

— Ce-i cu ele? 

— Majoritatea nu sunt la fel de norocoase ca tine. Femeile din 
Arabia Saudită sunt considerate bunuri, nu oameni. Cele mai 
multe își petrec viaţa închise în casă. N-au voie să conducă un 
automobil. N-au voie să iasă în public fără un bărbat care să le 
însoţească și fără să se ascundă mai întâi sub abaya’! și văl. N- 


18 veșmânt feminin lung până în pământ, purtat peste celelalte haine (în limba arabă 
în original) (n.tr.). 


VP - 112 


au voie să călătorească, nici măcar prin ţară, fără permisiunea 
taților sau fraţilor mai mari. Crimele de onoare sunt îngăduite 
dacă o femeie aduce rușine asupra familiei sale sau se 
comportă în mod neislamic, iar adulterul este un delict pedepsit 
cu lapidarea. În locul de naștere al islamului femeile nu pot nici 
măcar să intre într-o moschee, în afară de Mecca și Medina, 
ceea ce este ciudat, dat fiind că Profetul Mahomed era un fel de 
feminist. „Purtaţi-vă frumos cu femeile voastre și fiţi buni cu 
ele”, a zis Profetul, „căci ele sunt partenerele voastre și ajutoare 
devotate”. 

Nadia a ciugulit un fir invizibil al feței de masă. 

— Îţi admir sinceritatea, Zoe. Cei mai mulţi jurnaliști care 
încearcă să obțină un interviu important ar recurge la platitudini 
și lingușeală. 

— Pot face asta, dacă preferi. 

— În realitate, prefer sinceritatea. N-avem destulă în Arabia 
Saudită. De fapt, ne ferim de ea ca de foc. Nadia și-a întors 
privirea spre fereastră. Afară era destul de întuneric ca imaginea 
să-i fie reflectată spectral în geam. Nu mi-am dat seama până 
acum că ești atât de interesată de situația femeilor musulmane, 
a zis încet. Nu există vreo dovadă în articolele pe care le-ai scris. 

— Pe câte dintre ele le-ai citit? 

— Pe toate. Au fost multe despre oameni de afaceri corupți, 
dar niciunul despre calvarul femeilor musulmane. 

— Sunt interesată de drepturile tuturor femeilor, indiferent de 
credinţa lor. Zoe a tăcut un pic, apoi a adăugat provocator: Aș fi 
crezut că o persoană aflată în poziţia ta ar fi și ea interesată de 
ele. 

— De ce ai fi crezut asta? 

— Pentru că ai puterea și influenţa ca să fii un model 
important. 

— Conduc o companie mare, Zoe. N-am timpul sau dorinţa să 
mă implic în politică. 

— Nu faci niciun pic? 

— Niciun pic de ce anume? 

— Politică. 

— Sunt cetăţean al Arabiei Saudite, a zis Nadia. Avem rege, 
nu politică. Și apoi, în Orientul Mijlociu, politica poate fi foarte 
periculoasă. 


VP-113 


— Tatăl tău a fost ucis din pricina politicii? a întrebat cu 
prudenţă Zoe. 

Nadia s-a răsucit s-o privească în ochi. 

— Nu știu de ce a fost ucis tata. Nu sunt sigură că știe cineva, 
în afară de ucigașii lui, desigur. 

Între ele s-a așternut o tăcere apăsătoare. A fost spartă peste 
câteva secunde de sunetul ușii care se deschidea. Au intrat doi 
chelneri, aducând tăvi cu cafea și prăjituri. l-au urmat Rafiq al- 
Kamal, șeful pazei, și madame Dubois, care bătea cu degetul în 
ceasul Cartier de la mână, ca și cum ar fi spus că întâlnirea 
durase destul. Zoe s-a temut că Nadia ar putea să se agațe de 
semnal ca scuză să plece. Însă ea, cu o fluturare poruncitoare a 
mâinii, le-a semnalat intrușilor să iasă din cameră. A procedat la 
fel cu chelnerul care avea tava cu prăjituri, însă a acceptat 
cafeaua. A băut-o fără lapte, cu o cantitate extraordinară de 
zahăr. 

— Acestea sunt felurile de întrebări pe care îţi propui să mi le 
adresezi în faţa camerei de luat vederi? Întrebări despre 
drepturile femeilor în Arabia Saudită? Întrebări despre moartea 
tatălui meu? 

— Nu divulgăm întrebările înainte de interviu. 

— Haide, Zoe. Știm amândouă cum merge treaba. 

Zoe a dat un scurt spectacol de cugetare. 

— Dacă nu te-aș întreba despre tatăl tău, mi s-ar aduce 
acuzaţii de malpraxis jurnalistic. Asta te face să fii un personaj 
foarte captivant. 

— Ce mă face să fiu este o femeie fără tată. 

Nadia a scos din poșetă un pachet de Virginia Slims și și-a 
aprins una cu o brichetă de aur care arăta destul de banal. 

— Erai la Cannes în seara aceea? 

— Eram, a zis Nadia. Într-un moment ne bucuram toți de o 
seară minunată la restaurantul nostru preferat. In momentul 
următor îl ţineam în braţe pe tata, care zăcea pe stradă murind. 

— l-ai văzut pe bărbaţii care l-au ucis? 

— Erau doi, a spus ea încuviinţând din cap. Erau pe 
motociclete, foarte iuți, foarte pricepuți. La început am crezut că 
nu-s decât niște puștani francezi care se distrează un pic într-o 
seară caldă de vară. Apoi am văzut armele. Era limpede că sunt 
profesioniști. A tras din ţigară și a suflat spre tavan un fir subţire 
de fum. După asta, totul e încețoșat. 


VP - 114 


— Conform unor relatări, martorii te-au auzit strigând că vrei 
răzbunare. 

— Mă tem că răzbunarea este în felul de a fi al beduinilor, a 
zis Nadia cu tristeţe. Presupun că o am în sânge. 

— Ti-ai admirat tatăl, a insistat Zoe. 

— Da, a zis Nadia. 

— A fost colecţionar de artă. 

— Unul lacom. 

— Am înţeles că-i împărtășești pasiunea. 

— Colecţia mea de artă este privată, a zis Nadia, întinzând 
mâna după cafea. 

— Nu atât de privată pe cât crezi. 

Nadia a ridicat iute privirea, dar n-a spus nimic. 

— Sursele îmi spun că ai făcut luna trecută o achiziţie 
importantă. Îmi spun că ești cea care a plătit prețul-record 
pentru Rothko la Christie's, în New York. 

— Sursele tale se înșală, Zoe. 

— Sursele mele nu se înșală niciodată. Şi mi-au spus și alte 
lucruri despre tine. Se pare că nu ești atât de indiferentă pe cât 
pretinzi faţă de drepturile femeilor din lumea islamică. Ai donat 
pe ascuns milioane de dolari pentru combaterea violenței 
împotriva femeilor și alte milioane pentru a promova iniţiativele 
antreprenoriale feminine, despre care crezi că vor avea efectul 
de a da putere femeilor musulmane mai mult ca oricând, însă 
acţiunile tale de caritate nu se opresc aici. Mi s-a spus că ţi-ai 
folosit averea ca să promovezi presa liberă și independentă din 
lumea arabă. De asemenea, ai încercat să contracarezi 
răspândirea  primejdioasei ideologii wahhabite prin donații 
făcute organizaţiilor care promovează o versiune mai tolerantă 
a islamului. Zoe s-a oprit un pic, apoi a conchis: Luate la un loc, 
activităţile tale fac portretul unei femei curajoase, care încearcă 
de una singură să schimbe faţa Orientului Mijlociu modern. 

Nadia a reușit să surâdă disprețuitor. 

— E o poveste interesantă, a zis după un moment. Din 
nefericire, e foarte departe de realitate. 

— Păcat, a spus Zoe, pentru că există oameni cărora le-ar 
plăcea să te ajute. 

— Ce fel de oameni? 

— Discreţi. 


VP - 115 


— În Orientul Mijlociu oamenii discreţi sunt ori spioni, ori 
teroriști. 

— Te asigur că nu sunt teroriști. 

— Atunci trebuie să fie spioni. 

— Nu mi s-a spus ce anume sunt. 

Nadia i-a aruncat o privire sceptică. Zoe i-a întins o carte de 
vizită. Nu avea niciun nume, doar numărul de telefon al 
BlackBerry-ului său. 

— Este numărul meu privat. E important să procedezi cu mare 
atenție. După cum știi, ai în jur persoane care nu-ți împărtășesc 
țelul de a schimba în bine lumea islamică - inclusiv propriii tăi 
bodyguarzi. 

— Care este interesul tău în chestiunea asta, Zoe? 

— N-am alt interes decât să obțin un interviu cu o femeie pe 
care o admir enorm. 

Nadia a șovăit. Apoi a luat cartea de vizită și a strecurat-o în 
poșetă. În clipa aceea ușa apartamentului s-a deschis din nou și 
a intrat madame Dubois, cu Rafiq al-Kamal lângă ea. Din nou 
bătea cu degetul în ceas. De această dată Nadia s-a ridicat în 
picioare. Părând brusc obosită, i-a întins mâna lui Zoe. 

— Nu sunt sigură că sunt pregătită să ridic vălul, a zis, însă 
mi-aș dori un pic de timp în care să chibzuiesc la oferta ta. Ai 
mai putea rămâne la Paris câteva zile? 

— O să-mi fie tare greu, a zis Zoe în glumă, dar o să încerc să 
mă descurc. 

Nadia a dat drumul mâinii jurnalistei și l-a urmat pe coridor pe 
șeful pazei sale. Zoe a mai rămas un pic înainte să se întoarcă în 
camera sa, cu trei etaje mai jos. Acolo a deschis BlackBerry-ul și 
și-a sunat producătorul la New York să-i spună că avea să mai 
stea la Paris pentru continuarea negocierilor. Apoi a pus 
BlackBerry-ul pe noptieră și a șezut mult timp pe marginea 
patului. Simţea miros de iasomie și lavandă, parfumul Nadiei, și 
și-a amintit momentul despărțirii lor. Mâna Nadiei fusese ciudat 
de rece. Era mâna spaimei, și-a zis. Mâna morţii. 


25. 


SERAINCOURT, FRANȚA 


VP - 116 


Telefonul dat de Zoe la New York a răsunat în camerele cu 
tavanul înalt din Château Treville ca o fanfară. Reacţia lui 
Gabriel a fost să-i trimită imediat un mesaj lui Adrian Carter pe 
linia securizată, cerând ca AAB Holdings și proprietara 
concernului, Nadia al-Bakari, să devină ţinta supravegherii din 
partea NSA. însemna că acum Carter știa numele personajului 
musulman bogat, cu atestate jihadiste impecabile, pe care îl 
găsise Gabriel pentru finanțarea rețelei lui Rashid. Mai însemna 
și că, în orice moment, aveau să-l știe și câteva duzini de alți 
membri ai întinsei comunităţi de informaţii americane. Era un 
risc pe care Gabriel n-avea cum să nu și-l asume. Serviciul de 
interceptări electronice al Israelului era formidabil, însă 
capacităţile lui păleau în comparaţie cu cele ale NSA. Măiestria 
Americii în lumea digitală n-avea egal. Factorul uman - 
capacitatea de a recruta spioni și de a pătrunde pe terenurile 
inamicilor - era ceea ce le lipsea americanilor, și de aceea 
apelaseră la Birou. 

La cererea lui Gabriel, Carter a făcut tot ce i-a stat în puteri ca 
să ascundă numele Nadiei de restul oficialilor din Washington. În 
ciuda  evidentelor implicații potenţiale pentru relațiile 
americano-saudite, nu l-a pomenit nici președintelui, nici lui 
James McKenna la ședința săptămânală de la Casa Albă pe tema 
antiterorismului. De asemenea, a avut grijă să ţină în siguranţă 
identitatea echipei care urma să examineze interceptările făcute 
de NSA. li erau trimise lui Carter personal, la Langley, și apoi 
erau redirijate spre antena CIA din Paris. Adjunctul de aici, un 
bărbat care îi datora cariera lui Carter, le ducea personal la 
marele conac din Seraincourt, unde îi erau înmânate lui Sarah 
Bancroft. Deosebit de interesante pentru Gabriel și echipa lui 
erau telefonul și adresa de e-mail ale lui Rafiq al-Kamal, șeful 
pazei Nadiei. In ciuda numeroaselor telefoane date contactelor 
din GID'%-ul saudit și Ministerul de Interne, al-Kamal n-a pomenit 
niciodată numele Zoe Reed. Totuși, asta nu era valabil și pentru 
madame Dubois, care și-a petrecut o mare parte din 
următoarele șaptezeci și două de ore făcând să fumege 
circuitele între Paris și Londra, în căutare de scandaluri și bârfe 
despre trecutul profesional al lui Zoe. Gabriel a luat-o ca pe un 
semn încurajator. Insemna că, din punctul de vedere al AAB 


19 General Intelligence Directorate (n.tr.). 
VP - 117 


Holdings, reporterița de investigaţii de la CNBC era o problemă 
de relații publice, nu o ameninţare la adresa securităţii. 

Zoe a rămas într-o fericită neștiință despre intriga care se 
țesea în jurul ei. Urmând scenariul pregătit minuţios de Gabriel, 
s-a abținut de la orice contact cu AAB sau cu angajații 
companiei. Ca să-și umple orele libere, a vizitat muzee și a făcut 
lungi plimbări pe malurile Senei, ceea ce le-a permis lui Eli 
Lavon și celorlalţi agenţi operativi să constate că nu era 
urmărită. Când au mai trecut două zile fără niciun semn de la 
Nadia, producătorul din New York a început să se impacienteze. 

— Vreau să te întorci în ţară cel mai târziu luni, i-a spus la 
telefon, cu sau fără interviul exclusiv. Ținem cu dinţii de orice 
bănut. 

Apelul a întunecat starea de spirit în casa conspirativă din 
Seraincourt, la fel ca discursul ținut de președintele francez în 
acea după-amiază la o ședință de urgenţă a Adunării Naţionale. 
„Intrebarea nu este dacă Franţa va fi atacată sau nu din nou de 
teroriști”, a avertizat președintele, „ci când și unde anume. Din 
păcate, asta înseamnă să fii cetățean al Europei în secolul XXI”. 

La câteva minute după sfârșitul discursului a sosit un mesaj 
de la Biroul Operaţiuni de pe Bulevardul Regele Saul. Dumnezeu 
aștepta într-un apartament conspirativ din Montmartre. Și 
Dumnezeu voia să discute ceva cu Gabriel între patru ochi. 


26. 


MONTMARTRE, PARIS 


Blocul în care era apartamentul se afla pe rue Lepic, nu 
departe de cimitir. Era cenușiu, cu șase etaje, cu balustrade din 
fier forjat și mansarde. Un singur copac desfrunzit creștea în 
curtea interioară, și din holișorul curat pornea în spirală o scară 
cu mochetă foarte roasă, care înăbușea pașii lui Gabriel pe când 
urca repede spre etajul doi. Ușa apartamentului 2A era 
întredeschisă; în living era un bărbat vârstnic, cu pantaloni kaki 
călcațţi, cămașă de pânză albă, cu nasturi, și bluzon de aviator 
din piele, cu o ruptură nereparată la umărul stâng. Se așezase 
pe marginea unui fotoliu tapiţat cu brocart, cu picioarele un pic 


VP - 118 


depărtate și mâinile mari strânse pe curbura bastonului său din 
lemn de măslin, ca un călător pe peronul gării, resemnat la o 
lungă așteptare. Între două degete îngălbenite ardea mucul unei 
țigări fără filtru. Fum acru i se învârtejea deasupra capului ca un 
nor de furtună personal. 

— Arăţi bine, a zis Ari Shamron. E limpede că-ţi priește 
revenirea pe teren. 

— Nu-i tocmai felul în care plănuiam să-mi petrec iarna. 

— Atunci poate că n-ar fi trebuit să urmărești un sinucigaș cu 
bombă în Covent Garden. 

Shamron a zâmbit fără voioșie, apoi a strivit ţigara în 
scrumiera de pe măsuta de cafea. Alte șase mucuri erau deja 
acolo, aliniate frumos, ca gloanţele care așteaptă să fie 
încărcate în pușcă. L-a adăugat pe al șaptelea și și-a mijit ochii 
prin ceața fumului spre Gabriel. 

— Mă bucur să te văd, fiule. Am crezut că întâlnirea noastră 
din Cornwall, în vara trecută, avea să fie ultima. 

— De fapt, speram să fie. 

— Nu poţi cel puţin să te prefaci că îţi pasă cât de cât de 
sentimentele mele? 

— Nu. 

Shamron și-a aprins altă ţigară cu vechea sa brichetă Zippo și 
a suflat dinadins fumul spre Gabriel. 

— Cât de elocvent! a zis acesta. 

— Uneori îmi lipsesc vorbele. Norocul face ca rareori să-mi 
lipsească dușmanii. Și, din nou, au izbutit să te aducă înapoi în 
brațele Bulevardului Regele Saul, unde îţi este locul. 

— Temporar. 

— A, da, a aprobat Shamron cu grabă prefăcută. Cum să nu, 
acest aranjament este strict temporar. 

Gabriel s-a dus la ușile de sticlă care dădeau spre rue Lepic și 
a deschis una. În cameră a pătruns un curent de aer rece, 
aducând cu el zgomotul traficului de seară. 

— Chiar trebuie? a întrebat Shamron, încruntându-se. 
Doctorul meu zice că artrebui să mă feresc de curent. 

— Al meu zice că ar trebui să mă feresc de fumul de la ţigările 
altora. Mulțumită ţie, am plămânii cuiva care fumează patruzeci 
de ţigări pe zi. 

— La un moment dat, va trebui să încetezi să dai vina pe 
mine pentru tot ce nu merge cum trebuie în viaţa ta. 


VP - 119 


— De ce? 

— Pentru că este dăunător. 

— De asemenea, se întâmplă să fie și adevărat. 

— Intotdeauna am constatat că cel mai bine e să te ferești de 
adevar. Duce invariabil la complicaţii inutile. 

Gabriel a închis ușa, amuţind zgomotul traficului. Dorea să 
afle ce vânt îl adusese pe bătrânul său șef la Paris. 

— Uzi a crezut că ţi-ar putea fi de folos un ajutor suplimentar 
la faţa locului. 

— De ce nu mi-a spus că vii? 

— Trebuie să-i fi ieșit asta din minte. 

— Măcar știe că ești aici? 

— Nu. 

Gabriel nu și-a putut stăpâni un zâmbet. 

— Hai să mai încercăm o dată, Ari. De ce ești la Paris? 

— Eram îngrijorat. 

— Din cauza operaţiunii? 

— Din cauza ta, a zis Shamron. Asta înseamnă să fii tată. Ne 
facem griji pentru odraslele noastre până în ziua morții. 

— Mă tem că eu n-o să știu nimic despre asta. 

— lartă-mă, fiule, a zis Shamron după o vreme. Ar fi trebuit să 
mă gândesc mai bine. La urma urmei, e și vina mea. 

S-a ridicat cu trudă și, lăsându-se greu pe baston, s-a dus în 
bucătărie. Piesele unui espressor de cafea erau împrăștiate pe 
blat, alături de un ceainic gol și o pungă de Carte Noire 
desfăcută. Shamron a făcut o încercare slabă să aprindă 
aragazul, după care a ridicat mâna în semn că se dă bătut. 
Gabriel l-a îmboldit spre măsuţa în stil cafenea și a ridicat cu 
prudenţă la nas punga cu cafea. Mirosea a praf. 

— Dacă nu mă înșel, a zis Shamron lăsându-se încet pe scaun, 
e aceeași cafea pe care am băut-o ultima dată când am fost aici. 

— E o băcănie alături. Crezi că poţi supraviețui singur până 
mă întorc? 

Cu o fluturare nepăsătoare a mâinii, bătrânul a arătat că 
aceea din pungă era destul de bună. Gabriel a umplut ceainicul 
cu apă și l-a pus la fiert. 

— E totuși ceva ce nu pricep, a spus Shamron privindu-l atent. 

— Nu-i complicat, Ari. Întâi pui cafeaua, după aceea pui apa, 
apoi apeși pistonașul. 


VP - 120 


— Mă refeream la Covent Garden. De ce l-ai urmărit? De ce 
nu te-ai mulțumit să-l avertizezi pe Graham Seymour și să te 
întorci în căsuţa ta de lângă mare? Neprimind răspuns, a 
continuat: Imi îngădui să ofer o explicaţie posibilă? 

— Dacă ţii neapărat. 

— Te-ai dus după el pentru că știai prea bine că britanicii n-au 
nici curajul, nici hotărârea să-l oprească ei înșiși. Prietenii noștri 
europeni sunt în miezul unei crize existenţiale depline. Sunt 
convins că este unul dintre motivele pentru care ne 
disprețuiesc. Noi avem un scop. Credem că este dreaptă cauza 
noastră. Ei nu cred în nimic, în afară de săptămâna lor de lucru 
de treizeci și cinci de ore, încălzirea lor globală și concediul lor 
anual de șase săptămâni în sud. Ceea ce nu pricep în ruptul 
capului este de ce ai ales să trăiești printre ei. 

— Pentru că odată ca niciodată credeau cu adevărat în 
Dumnezeu, iar credinţa i-a inspirat să picteze ca niște îngeri. 

— Asta-i adevărat, a zis Shamron. Însă credinţa în Cel de Sus 
există acum exclusiv la jihadiști. Din nefericire, e o credinţă care 
s-a născut din intoleranța wahhabită și a fost hrânită cu bani 
saudiţi. După 11 septembrie, saudiţii au promis să pună capăt 
instigării care i-a creat pe bin Laden și al-Qaeda. Dar acum, 
după numai zece ani, banii saudiţi alimentează din nou ura, cu 
aproape niciun cuvânt de protest din partea americanilor. 

— Au reușit să se convingă singuri că saudiţii sunt un aliat 
important în lupta împotriva terorismului. 

— Delirează, a pufnit Shamron. Dar nu-i în întregime vina lor. 
Petrolul nu-i singurul lucru care curge din Arabia Saudită spre 
Occident. Pe conductă mai sunt și foarte multe informații. GID-ul 
saudit trimite constant ponturi către CIA și serviciile europene 
despre posibile comploturi și indivizi suspecți. Din când în când 
ponturile conţin informaţii pe baza cărora se poate acţiona, dar 
în cea mai mare parte sunt rahat, pur și simplu. 

— Doar nu sugerezi cu adevărat, a zis Gabriel sardonic, că 
serviciul de informaţii saudit joacă același vechi joc dublu de 
combatere a jihadismului, în vreme ce îl sprijină? 

— Este exact ceea ce sugerez. lar americanii sunt atât de 
slabi economic în acest moment, încât nu sunt în poziţia de a 
face ceva în această privinţă. 

Ceainicul a început să sâsâie. Gabriel a umplut espressorul cu 
apă clocotită și a așteptat să se infuzeze cafeaua. A aruncat o 


VP - 121 


privire spre bătrân. Expresia ursuză de pe faţa lui făcea să fie 
cum nu se poate mai limpede ce gândea în continuare despre 
americani. 

— În fiecare administraţie americană există termeni la modă. 
Celei de acum îi place să vorbească despre echitate. Ne 
amintesc permanent de echitatea pe care au investit-o în tot 
Orientul Mijlociu. Au echitate în Irak, echitate în Afganistan și 
echitate în menţinerea prețului stabil al petrolului. Pe moment, 
noi nu contăm prea mult în bilanţul american. Însă dacă 
izbutești să neutralizezi reţeaua lui Rashid... 

— Ar putea să adauge în contul nostru un pic din foarte 
necesara echitate. 

Sharon a încuviinţat din cap sumbru. 

— Asta nu înseamnă totuși că trebuie să ne purtăm ca o filială 
aflată cu totul în buzunarul CIA. De fapt, prim-ministrul este 
foarte hotărât - să folosim această ocazie pentru a ne ocupa de 
unele treburi neterminate. 

— Ca Malik al-Zubair? 

Shamron a dat din cap aprobator. 

— Ceva îmi spune că știai de la bun început că Malik e vârât 
în asta. 

— Hai să zicem doar că am avut o puternică bănuială că s-ar 
putea să fie așa. 

— Așadar, când Adrian Carter mi-a cerut să merg la 
Washington... 

— Mi-am lăsat deoparte obișnuitele îndoieli și am acceptat 
fără șovăială. 

— Câtă generozitate! a zis Gabriel. Deci, de ce ești îngrijorat 
acum? 

— Nadia. 

— A fost ideea ta. 

— Poate că m-am înșelat. Poate că ne-a tras pe sfoară în toți 
acești ani. Poate că seamănă mai mult cu tatăl ei decât credem. 
A tăcut un pic, apoi a adăugat: Poate că ar trebui s-o lăsăm în 
plata Domnului și să căutăm pe altcineva. 

— Acea persoană nu există. 

— Atunci creeaz-o, a zis Shamron. Am auzit că ești iscusit la 
asta. 

— Nu este posibil, și o știi. 


VP - 122 


Gabriel a dus cafeaua la masă și a turnat în două căni. 
Shamron a pus zahăr în a sa și a amestecat o vreme, pe 
gânduri. 

— Chiar dacă Nadia al-Bakari acceptă să lucreze cu tine, n-ai 
cum s-o ţii din scurt. Avem metodele noastre tradiţionale. Kesef, 
kavod, kussit - bani, respect, sex. Nadia al-Bakari n-are nevoie 
de nimic din toate astea. Prin urmare, nu poate fi controlată. 

— Atunci presupun că va trebui să avem încredere unul un 
altul. 

— Incredere? a exclamat Shamron. Scuză-mă, Gabriel, dar nu 
mi-e familiar acel cuvânt. A sorbit din cafea și s-a strâmbat. Este 
un vechi proverb pe care îl îndrăgesc în mod deosebit. Zice că 
vălul care ascunde de noi viitorul e ţesut de un înger al îndurării. 
Din nefericire, nu există vreun văl care să ne apere de trecut. E 
plin de fantome. Fantomele celor dragi. Fantomele dușmanilor. 
Sunt cu noi mereu. Sunt aici cu noi acum. Ochii albaștri apoși au 
cercetat o clipă bucătărioara, înainte să se fixeze asupra lui 
Gabriel. Poate că-i mai bine să lăsăm trecutul netulburat. Mai 
bine pentru Nadia. Mai bine pentru tine. 

Gabriel l-a privit atent. 

— Mă înșel eu, Ari, ori chiar te simţi vinovat că am fost adus 
înapoi? 

— Ţi-ai exprimat clar dorinţele vara trecută, în Cornwall. Ar fi 
trebuit să le respect. 

— N-ai făcut-o niciodată înainte. De ce să începi acum? 

— Pentru că ţi-ai câștigat dreptul ăsta. Și ultimul lucru de care 
ai nevoie în această etapă a vieţii tale este o confruntare cu 
copilul unui om pe care l-ai ucis cu sânge rece. 

— N-am de gând să-mi mărturisesc păcatele. 

— S-ar putea să nu ai de ales în această privinţă. Dar promite- 
mi ceva, Gabriel. Dacă ţii neapărat s-o folosești pe ea, asigură-te 
că nu faci aceeași greșeală pe care au făcut-o americanii cu 
Rashid. Presupune că ea e un dușman de moarte și trateaz-o în 
mod corespunzător. 

— Ce-ar fi să ni te alături? Avem destul loc în casa 
conspirativă pentru încă cineva. 

— Sunt bătrân, a zis Shamron posomorât. N-aș face altceva 
decât să vă încurc. 

— Și atunci ce-o să faci? 


VP - 123 


— O să șed aici singur și o să-mi fac griji. În prezent, asta pare 
să-mi fie soarta. 

— Nu începe încă să te îngrijorezi, Ari. S-ar putea ca Nadia să 
nu vină. 

— O să vină, a zis Shamron. 

— Cum poţi să fii așa de sigur? 

— Pentru că în inima ei știe că tu ești cel care îi șoptește la 
ureche. Și n-o să reziste ocaziei de a vedea cum arăţi. 

e 

Doctrina operațională impunea ca Gabriel să se întoarcă 
imediat la Château Treville, însă furia l-a silit să facă întâi un 
pelerinaj pe Champs-Élysées. A ajuns acolo puțin după miezul 
nopţii și a constatat că toate urmele exploziei fuseseră 
înlăturate cu grijă. Magazinele și restaurantele fuseseră 
reparate. Clădirile aveau ferestre noi și un strat proaspăt de 
zugrăveală. Dalele pavajului fuseseră spălate de sânge. Nu 
exista vreun semn de indignare, niciun memorial pentru cei 
uciși, nicio pledoarie pentru sănătate mintală într-o lume care a 
înnebunit. De fapt, dacă n-ar fi fost cei doi jandarmi de pază la 
colţul strazii, ţi-ai fi putut imagina că aici nu s-a petrecut 
niciodată ceva neplăcut. Pentru o clipă, Gabriel și-a regretat 
hotărârea de a vizita locul atentatului, însă pe când pleca, un e- 
mail securizat de la echipa din Seraincourt i-a îmbunătăţit brusc 
starea de spirit. Scria că Nadia al-Bakari, fiica unui bărbat pe 
care Gabriel îl omorâse în Vechiul Port din Cannes, tocmai 
fusese auzită cum contramanda o călătorie la Sankt Petersburg. 
Gabriel și-a pus BlackBerry-ul la loc în buzunar și a mers mai 
departe la lumina felinarelor. Vălul care îi ascundea viitorul 
fusese sfâșiat în două. A văzut o femeie frumoasă cu părul ca 
pana corbului care traversa curtea din față a unui château din 
nordul Parisului. Și un bătrân care ședea singur într-un 
apartament din Montmartre, făcându-și o grămadă de griji. 


27. 


PARIS 


VP - 124 


Nadia al-Bakari însăși i-a telefonat lui Zoe Reed a doua zi, la 
10.22, ca s-o invite la ceai în vila sa de pe Avenue Foch. Zoe a 
refuzat politicos. Părea să-și fi făcut deja alte planuri. 

— Îmi petrec după-amiaza cu un vechi prieten din Londra. A 
câștigat un purcoi de bani în investiţiile private și și-a cumpărat 
un château în Val-d'Oise. Mă tem că dă o mică petrecere în 
cinstea mea. 

— O petrecere de ziua ta? 

— De unde știi? 

— Personalul meu de pază a făcut o cercetare discretă a 
înaintea prânzului nostru de la Crillon. Astăzi împlinești 
treizeci... _ 

— Te rog, nu spune cu glas tare. Incerc să mă prefac că nu-i 
decât un vis urât. 

Nadia a reușit să râdă. Apoi a întrebat cum îl chema pe 
prietenul de la Londra al lui Zoe. 

— Fowler. Thomas Fowler. 

— De la ce firmă este? 

— Thomas n-are treabă cu firmele. Thomas este independent 
în mod militant. Se pare că v-aţi întâlnit acum câţiva ani în 
Caraibe. Una dintre insulele franceze. Nu-mi amintesc care. Cred 
că era St. Barts. Sau poate că Antigua. 

— N-am pus niciodată piciorul în Antigua. 

— Atunci trebuie să fi fost St. Barts. 

A urmat o tăcere. 

— Ai dispărut? a întrebat Zoe. 

— Nu, sunt tot aici. 

— E vreo problemă? 

— Unde l-am întâlnit? 

— El zice că într-un bar de lângă o plajă. 

— Care bar? 

— Nu-s sigură. 

— Care plajă? 

— Nu cred că Thomas a pomenit-o. 

— Thomas era singur în ziua aceea? 

— De fapt, era cu nevasta. O fată adorabilă. Cam băgăreaţă, 
însă presupun că asta vine la pachet. 

— Despre ce pachet este vorba? 

— De a fi nevasta unui miliardar ca Thomas. 

Altă tăcere, mai lungă decât prima dată. 


VP-125 


— Mă tem că nu-mi amintesc de el. 

— El cu siguranţă își amintește de tine. 

— Descrie.-l, te rog. 

— Lungan. Cam ca un stâlp de telegraf. Un pic mai interesant 
după ce ajungi să-l cunoști. Cred că a făcut o afacere acum 
câţiva ani cu un asociat al tatălui tău. 

— Se întâmplă să-ți amintești numele asociatului? 

— Ce-ar fi să-l întrebi tu însăţi pe Thomas? 

— Ce vrei să spui, Zoe? 

(J 

La primul etaj din Château Treville se afla o cameră de 
muzică, întunecoasă, cu pereții îmbrăcați în mătase roșie și 
ornamente bogate la ferestre, asortate. La un capăt al sălii era 
un clavecin cu muluri aurite și cu un tablou bucolic pe capac. La 
celălalt capăt era o masă veche în stil Renaissance, cu intarsii 
de nuc, la care ședeau Gabriel și Eli Lavon, cu ochii la două 
computere. Pe unul clipea o luminiţă care arăta în ce loc se afla 
în acel moment Zoe Reed și la ce altitudine. Pe celălalt era o 
înregistrare a conversaţiei pe care o avusese la ora 10.22 cu 
Nadia al-Bakari. Gabriel și Eli Lavon o ascultaseră de zece ori. 
De zece ori nu găsiseră vreo scuză ca să nu acţioneze. Acum era 
11.55. Lavon s-a încruntat când Gabriel a dat pentru ultima oară 
clic pe redare. 

— Se întâmplă să-ți amintesti numele asociatului? 

— Ce-ar fi să-l întrebi tu însăţi pe Thomas? 

— Ce vrei să spui, Zoe? 

— Spun că ar trebui să vii la petrecere. Știu că Thomas ar fi 
absolut încântat, și am avea ocazia să petrecem un pic mai mult 
timp împreună. 

— Mă tem că nu se cuvine. 

— De ce nu? 

— Pentru că prietenul tău... scuze, Zoe, mai spune-mi o dată 
numele lui. 

— Thomas Fowler. La fel ca personajul romanului lui Graham 
Greene. 

— Cine? 

— N-are importanță. Important e să vii. 

— N-as vrea să deranjez. 

— N-ai deranja pe nimeni, pentru numele lui Dumnezeu. Și 
apoi, e ziua mea, și insist. 


VP - 126 


— Unde anume se află prietenul tău? 

— Un pic mai la nord de Paris. Cei de la hotel mi-au rezervat o 
mașină. 

— Spune-le celor de la hotel să anuleze rezervarea. O să 
mergem cu mașina mea. Așa, vom putea sta de vorbă. 

— Minunat. Thomas zice că trebuie să arborăm o ținută de 
château neoficială. Dar hai s-o lăsăm mai moale cu escorta, 
bine? Thomas e un pic afectat, dar altfel e neprimejdios. 

— Ne vedem la prânz, Zoe. 

Convorbirea s-a întrerupt. Gabriel a dat clic pe oprire, apoi a 
ridicat ochii. Sprijinit de tocul ușii, Yossi arăta din cap până în 
picioare a mogul prosper al investiţiilor private care își petrecea 
weekendul în reședința sa provincială din Franţa. 

— Ca să fie clar, a zis cu accentul său leneș de Oxford, n-am 
apreciat chestia cu stâlpul de telegraf. 

— Sunt sigur că ea a zis asta ca o alintare. 

— Cum te-ai simţi dacă te-ar compara cineva cu un stâlp de 
telegraf? 

— Alintat. 

Yossi și-a netezit piepţii sacoului de cașmir de pe Bond Street. 

— Suntem în stilul château neoficial? 

— Cred că da. 

— Ascot” sau fără ascot? 

— Fără ascot. 

— Ascot, a zis Lavon. Cu siguranță ascot. 

Yossi a ieșit. Gabriel a întins iar mâna spre mouse, însă Lavon 
i-a oprit-o. 

— Ştie că suntem noi, și totuși vine. Și apoi, a adăugat Lavon, 
acum e prea târziu să mai facem ceva. 

Gabriel s-a uitat la celălalt ecran. Altitudinea arăta că Zoe 
cobora încet spre hol. Confirmarea a venit peste câteva 
secunde, când Gabriel a auzit ușile ascensorului deschizându-se 
și apoi țăcănitul tocurilor lui Zoe pe când traversa holul. Și-a luat 
rămas-bun de la Herr Schmidt, i-a mulțumit lui Isabelle pentru 
coșul cu fructe din partea hotelului care fusese lăsat în camera 
ei în seara trecută și i-a trimis prin aer un sărut lui monsieur 
Didier, care în clipa aceea încerca să facă o rezervare la Jules 
Verne pentru Chiara și Yaakov - rezervare pe care, din păcate, 
aveau să fie siliți s-o anuleze mai târziu. Apoi o izbucnire de 


20 Cravată foarte lată (n.tr.). 
VP - 127 


zgomot al traficului, când Zoe a ieșit, urmată de bufnitura 
puternică a unei portiere de limuzină care se închidea. Tăcerea 
care a urmat a fost ca dintr-un sicriu. l-a pus capăt vocea 
plăcută a unei femei cu atestate jihadiste impecabile. 

— Ce plăcut este să te revăd, Zoe, a zis Nadia al-Bakari. Am 
pentru prietenul tău o sticlă de Latour în chip de cadou pentru 
petrecerea de inaugurare de la château. Sper că-i place vinul 
roșu. 

— Nu trebuia să te deranjezi. 

— Nu vorbi prostii. 

Și cu asta, punctul a început din nou să se miște, urmărit de 
alte trei luminiţe care clipeau, reprezentând echipele de 
urmărire. Peste o clipă, toate se îndreptau spre vest pe Champs- 
Elysées cu viteza de cincizeci și trei de kilometri pe oră. Pe când 
se apropiau de Arc de Triomphe, Zoe s-a oferit să-și închidă 
BlackBerry-ul. 

— Nu-i nevoie, a zis Nadia încet. Acum am încredere în tine, 
Zoe. Indiferent ce se întâmplă, întotdeauna te voi considera 
prietenă. 


28. 


SERAINCOURT, FRANȚA 


Les banlieues din nordul Parisului păreau că se întind la 
nesfârșit, însă treptat vulgarele blocuri de locuinţe au rămas în 
urmă și au apărut primele petice de verdeață. Chiar și iarna, cu 
cerul jos, apăsător, zona rurală a Franţei arăta ca și cum ar fi 
fost dichisită pentru un portret de familie. Au trecut vâjâind în 
Maybachul negru, fără vehicule de escortă, cel puţin niciunul pe 
care să-l vadă Zoe. Rafiq al-Kamal, șeful pazei cu faţa ca piatra 
ponce, ședea încruntat lângă șofer. Purta obișnuitul său costum 
negru, însă, în semn de respect pentru faptul că era ceva 
neoficial, n-avea cravată. Nadia purta un pulover gros de cașmir 
de culoarea untului, pantaloni mulaţi cafenii din piele întoarsă și 
ghete cu toc jos, potrivite pentru mersul pe poteci de pădure. Ca 
să-și mascheze nervozitatea, vorbea fără oprire. Despre 
francezi. Despre moda îngrozitoare din acea iarnă. Despre un 


VP - 128 


articol pe care îl citise chiar în acea dimineaţă în Financial 
Journal, despre situaţia financiară deplorabilă a economiilor din 
zona euro. Căldura din mașină era tropicală. Zoe transpira, însă 
Nadiei părea că-i este cam frig. Mâinile îi erau ciudat de lipsite 
de sânge. Observând nedumerirea jurnalistei, a dat vina pe 
vremea umedă din Paris, despre care a sporovăit în neștire până 
ce un panou a semnalat apropierea de satul Seraincourt. 

In clipa aceea i-a depășit o motocicletă. Era o marcă japoneză 
puternică, din cele care-l silesc pe motociclist să se aplece în 
față într-un unghi aparent incomod. Pe când trecea s-a uitat pe 
geamul din partea lui Zoe, ca și cum ar fi fost curios cine sunt 
ocupanţii unui automobil atât de frumos, apoi i-a făcut șoferului 
un semn obscen înainte să dispară într-un nor de stropi din 
bălțile drumului. „Salut, Mihail”, și-a zis Zoe. „Mă bucur să te 
revăd”. 

A scos BlackBerry-ul din poșetă și a format un număr. Vocea 
care a răspuns era vag cunoscută. Sigur că da, și-a amintit 
repede. Era a vechiului său prieten, Thomas Fowler din Londra. 
Thomas, care a câștigat o căruţă de bani investind în Dumnezeu 
știe ce. Thomas, care a întâlnit-o pe Nadia acum câţiva ani într- 
un bar de pe țărm, în St. Barts. Thomas, care acum îi spunea lui 
Zoe cum să ajungă la noul său château bătător la ochi - chiar pe 
Route des He&des. Poarta era pe stânga drumului, a zis el, 
dincolo de vechea vie. Nu trebuia să dea atenţie plăcii cu „Câini 
răi”. Era la derută, pentru siguranţă. Thomas acorda mare 
atenție siguranței. Thomas avea motive serioase pentru asta. 

Zoe a încheiat convorbirea și a pus BlackBerry-ul la loc în 
poșetă. Ridicând privirea, l-a observat pe Rafiq al-Kamal 
scrutând-o neîncrezător în oglindă. Nadia privea posomorâtă pe 
geamul din dreptul său peisajul rural prin care treceau. 
„Zâmbeşte”, şi-a zis Zoe. „La urma urmei, mergem la o 
petrecere. E important să încerci să zâmbești”. 

e 

Nu exista un precedent oficial pentru ceea ce încercau să 
facă, nicio doctrină stabilită, nicio tradiție a Biroului pe care să 
se bazeze. În timpul nesfârșitelor repetiții, Gabriel asemuia 
operațiunea cu dezvelirea unui tablou, Nadia fiind potențialul 
cumpărător, iar Gabriel însuși, pictura sprijinită pe o simeză. 
Evenimentul avea să fie precedat de o scurtă călătorie - o 
călătorie, a explicat el, care i-ar fi dus pe Nadia și echipa din 


VP - 129 


prezent în trecutul nu prea îndepărtat. Natura acestei călătorii 
trebuia să fie reglată cu grijă. Trebuia să fie destul de plăcută ca 
să n-o înspăimânte pe Nadia, alungând-o, și totuși destul de 
intensă ca să nu-i lase posibilitatea să se întoarcă din drum. 
Până și Gabriel, care gândise strategia, nu considera că șansele 
de succes erau mai mari de una din trei. Eli Lavon era și mai 
pesimist. Ce-i drept, Lavon, care studia dezastrele biblice, era 
din fire predispus la îngrijorare. 

Totuși, în clipa aceea perspectiva eșecului era ultimul dintre 
gândurile lui Lavon. Înfășurat în câteva straturi de lână, rămase 
din operațiunile trecute, mergea greoi de-a lungul 
acostamentului plin de iarbă de pe rue des Vallees, cu un baston 
de drumeţie într-o mână și, aparent, cu capul în nori. S-a oprit o 
clipă să se uite la limuzina Maybach care trecea - ar fi fost 
ciudat să n-o facă -, dar n-a dat atenţie micului Renault cu cinci 
uși care venea în urma mașinii mari, ca o rudă săracă, în spatele 
Renault-ului strada era pustie, exact ceea ce spera Lavon. Și-a 
dus mâna la gură și, prefăcându-se că tușea, l-a informat pe 
Gabriel că ţinta proceda așa cum fusese instruită, fără alți 
urmăritori decât echipa lor. 

În acel moment, Maybachul cotise deja pe Route des Hèdes și 
zbura pe lângă vechea vie la viteza maximă. A trecut prin 
impunătoarea poartă de la intrarea în château, apoi a parcurs 
lunga alee cu pietriș, dreaptă, la capătul căreia stătea Yossi, 
într-o poziţie lenevoasă pe care doar banii o puteau cumpăra. A 
așteptat ca mașina să se oprească și abia atunci s-a dus agale 
spre ea, însă a încremenit când al-Kamal a ţâșnit ca un vârtej 
negru agresiv. Bodyguardul saudit a stat câteva secunde lângă 
mașină, cu ochii fulgerând peste fațada conacului măreț, și în 
cele din urmă a deschis portiera din spate într-un unghi de exact 
patruzeci și cinci de grade, iar Nadia a ieșit încet și pe bucăţi - o 
gheată scumpă pe pietriș, o mână cu bijuterii pe partea de sus a 
portierei, o sclipire de păr mătăsos, care părea că adună toată 
lumina rămasă din după-amiază. 

Din motive pe care Gabriel nu le-a împărtășit celorlalți, 
hotărâse să marcheze evenimentul cu o fotografie, care se află 
până în ziua de azi în arhiva din Bulevardul Regele Saul. Făcută 
de Chiara la o fereastră de la etajul întâi, o înfățișează pe Nadia 
făcând primul pas în curtea din faţă, alături de Zoe, cu o mână 
întinsă șovăielnic spre Thomas Fowler și strângând în cealaltă 


VP - 130 


gâtul sticlei de Latour. Fruntea îi este deja un pic încruntată și în 
ochi are o scânteie de recunoaștere. Era adevărat că îl văzuse 
cândva pe acest bărbat pe insula St. Barts, în fermecătoarea 
curte interioară a unui bar care dădea spre mlaștinile sărate din 
Saline. In ziua aceea Nadia băuse câteva daiquiri; bărbatul, ars 
de soare, sorbise încet dintr-o bere, la câteva mese de ea. 
Fusese însoţit de o femeie mai mult despuiată, cu păr de 
culoarea gresiei și șolduri îmbelșugate - aceeași femeie care 
ieșea acum pe ușa principală în veșminte care nu erau mai 
prejos de ale Nadiei ca preţ și stil. 

— Sunt Jenny Fowler, a zis Rimona Stern. Sunt absolut 
încântată că ni te alături. Te rog, intră, înainte să murim de frig. 

Prima etapă a călătoriei Nadiei fiind parcursă, s-au răsucit la 
unison și au pornit spre intrare. Bodyguardul a dat să-i urmeze, 
însă Nadia, în primul său act conspirativ, l-a potolit cu un gest al 
mâinii și câteva cuvinte liniștitoare șoptite în arabă. Dacă 
credea că gazdele nu înțeleg, se înșela; amândoi Fowrlerii 
vorbeau fluent arabă, la fel ca femeia minionă cu păr negru care 
aștepta sub candelabrul din mărețul hol principal. Din nou 
expresia Nadiei a fost de vagă aducere aminte. 

— Sunt Emma, a zis Dina Sarid. O veche prietenă a familiei 
Fowler. Mă bucur mult să te cunosc. 

Nadia a strâns mâna întinsă, altă etapă a călătoriei fiind 
parcursă, și i-a îngăduit Dinei s-o conducă într-o încăpere mare 
cu tavanul arcuit. In faţa unui șir de uși de sticlă, cu privirea 
ațintită la grădina cu terase întreținute cu grijă, era o femeie cu 
păr blond-deschis și pielea ca alabastrul. Auzind pașii, femeia s- 
a răsucit încet și s-a uitat lung la Nadia cu ochii ei albaștri fără 
nicio expresie. Nu s-a ostenit să ofere un nume fals. N-ar fi fost 
corect. 

— Bună, Nadia, a zis Sarah Bancroft în cele din urmă. Mă 
bucur să te revăd. 

Nadia s-a tras un pic înapoi și pentru prima dată a părut 
speriată. 

— Doamne, a zis după o clipă de șovăială. Ești chiar tu? M-am 
temut că ești... 

— Moartă? 

Nadia n-a răspuns. Ochii ei au trecut încet de la o faţă la alta, 
până au poposit pe a lui Zoe. 

— Știi cine sunt oamenii aceștia? 


VP - 131 


— Sigur că da. 

— Lucrezi pentru ei? 

— Lucrez pentru CNBC din New York. 

— Și atunci de ce ești aici? 

— Ei trebuie să-ţi vorbească. Nu exista nicio altă cale. 

Nadia a părut să accepte explicaţia, cel puţin pe moment. Din 
nou privirea ei s-a plimbat prin încăpere. De această dată s-a 
oprit la Sarah. 

— Despre ce este vorba? 

— Despre tine, Nadia. 

— Ce-i cu mine? 

— Încerci să schimbi lumea islamică. Vrem să punem și noi 
umărul. 

— Cine sunteți? 

— Eu sunt Sarah Bancroft, americanca aceea care i-a vândut 
tatălui tău un tablou de van Gogh. După aceea mi-a oferit postul 
de consultant personal în domeniul artei. Am fost în croaziera 
voastră anuală de iarnă în Caraibe. Apoi am plecat. 

— Ești spioană? a întrebat Nadia, dar singurul răspuns al lui 
Sarah a fost să întindă mâna. 

Călătoria Nadiei era aproape terminată. Nu mai avea decât o 
escală. Mai trebuia să întâlnească pe cineva. 


29. 


SERAINCOURT, FRANȚA 


Despărţit de salonul mare de o pereche de uși, era un salon 
mai mic, mai puţin oficial, cu pereţii acoperiţi de cărți și piese de 
mobilier cu tapiţerie groasă aranjate în faţa unui șemineu mare 
din piatră. Era liniștitor și în același timp conspirativ, un loc în 
care fuseseră furate sărutări, fuseseră mărturisite taine și 
fuseseră încheiate alianţe secrete. Sarah a condus-o înăuntru, 
iar Nadia a făcut, nu foarte atentă, un tur înainte să se așeze la 
capătul unei canapele lungi. Zoe s-a așezat la celălalt capăt, ca 
pentru echilibru, iar Sarah a luat loc în fața lor, cu mâinile 
frumos încrucișate în poală și cu privirea un pic ferită. Ceilalţi 
membri ai echipei erau împrăștiați în jur în poziţii relaxate, ca și 


VP - 132 


cum ar fi reluat petrecerea întreruptă de sosirea Nadiei. Singura 
excepție era Gabriel, care stătea în picioare în faţa focului 
neaprins, cu o mână la bărbie și capul aplecat un pic într-o 
parte. În clipa aceea încerca să-și dea seama cum era cel mai 
bine să răspundă la o întrebare pe care i-o pusese Nadia cu 
câteva secunde mai devreme, după ce intrase în încăpere. 
Frustrată de tăcerea lui, ea și-a repetat întrebarea, de data 
aceasta cu mai multă forță. 

— Cine sunteți? 

Gabriel și-a luat mâna de la bărbie și a folosit-o ca să ajute la 
prezentări. 

— Aceștia sunt soții Fowler, Thomas și Jenny. Thomas face 
bani. Jenny îi cheltuiește. Fata cam melancolică din colţ e 
Emma. Ea și Thomas sunt vechi prieteni. De fapt, cândva au fost 
iubiţi, și în clipele ei mai întunecate, Jenny bănuiește că încă mai 
sunt. A tăcut o clipă și a pus mâna pe umărul lui Sarah. Și îţi 
amintești de această femeie, desigur. E Sarah, vedeta noastră. 
Sarah are mai multe diplome decât noi ceilalţi la un loc. În ciuda 
unei educaţii costisitoare, plătită integral de un tată vinovat, ea 
lucra la o galerie sărăcăcioasă din Londra acum câţiva ani, când 
tatăl tău a mers acolo să caute un van Gogh, singurul artist care 
îi lipsea din colecţie. A fost atât de impresionat de Sarah, încât 
și-a concediat consultantul în domeniul artei pe care îl avea de 
mult timp și i-a oferit ei postul, pe un salariu de câteva ori mai 
mare decât cel de acolo. Printre beneficii se număra și invitaţia 
la croaziera în Caraibe cu A/exandra. Din cât îmi amintesc, la 
început ai fost destul de distantă, însă până să ajungeţi pe 
fermecătoarea insulă St. Barts, tu și Sarah eraţi deja prietene 
apropiate. Prietene intime, aș zice. 

Sarah părea să nu fi auzit nimic din toate astea. Nadia s-a 
uitat la ea cercetător o vreme, apoi s-a răsucit spre Gabriel. 

— N-a fost o întâmplare că acești patru oameni au ajuns cu 
toții pe St. Barts în același timp. Vezi tu, Nadia, sunt cu toţii 
agenţi de informaţii profesioniști. Thomas, Jenny și Emma sunt 
angajaţii serviciului de informaţii externe al statului Israel, așa 
cum sunt și eu. Sarah lucrează la CIA. Cunoștinţele sale despre 
artă sunt reale, ceea ce explică de ce a fost aleasă pentru 
operațiunea împotriva AAB Holdings. Tatăl tău era în taină 
filantrop, întocmai ca tine, Nadia. Din păcate, caritatea sa era 
dirijată spre capătul opus al spectrului islamic. El dona celor 


VP - 133 


care incitau, celor care recrutau, precum și direct teroriștilor 
înșiși. Când tatăl tău a descoperit adevărul despre Sarah, le-a 
dat-o ca s-o tortureze și s-o omoare. Dar, de fapt, știai deja asta, 
nu-i așa, Nadia? De aceea ai fost așa de surprinsă să vezi că 
prietena ta Sarah este încă foarte vie și pare nevătămată. 

— Incă nu mi-ai spus cum te cheamă. 

— Pe moment, numele meu nu este important. Prefer să mă 
consider un culegător de scântei. S-a oprit, apoi a adăugat: 
întocmai ca tine, Nadia. 

— Poftim? 

— Unii rabbi din vechime credeau că, atunci când Dumnezeu 
a creat Universul, și-a pus lumina Sa divină în anumite vase 
cerești. Dar s-a dovedit că Creaţia noastră n-a mers cu totul 
după planul lui Dumnezeu, și a fost un accident. Vasele au fost 
sparte și Universul s-a umplut de cioburi și de scântei de lumină 
divină. Cărturarii credeau că sarcina Creaţiunii nu va fi 
desăvârșită decât atunci când acele scântei vor fi aduse laolaltă. 
Noi îi zicem Tikkun Olam, sau Dregerea Lumii. Oamenii aflaţi în 
această încăpere încearcă să dreagă lumea, Nadia, și credem că 
și tu încerci. Incerci să strângi cioburile de ură împrăștiate de 
predicatorii wahhabiţi. Incerci să dregi stricăciunea făcută de 
sprijinul pe care tatăl tău l-a dat terorismului. iți aplaudăm 
eforturile. Și vrem să ajutăm. 

— Cum de știi toate astea despre mine? 

— Pentru că te urmărim de multă vreme. 

— De ce? 

— Din prudenţă, a zis Gabriel. După ce tatăl tău a fost ucis la 
Cannes, ne-am temut că vei încerca să-ți respecţi jurământul de 
a-i răzbuna moartea. Și ultimul lucru de care are nevoie lumea 
este alt saudit bogat care umple cu bani buzunarele teroriștilor. 
Temerile noastre au crescut mult când ai angajat discret un fost 
agent din GID pe nume Faisal Qahtani ca să investigheze 
împrejurările morţii tatălui tău. Domnul Qahtani a raportat că 
tatăl tău a fost omorât de serviciul secret israelian, cu 
binecuvântarea dată de CIA și de președintele american. Apoi ți- 
a spus totul, punct cu punct, despre lunga istorie a tatălui tău de 
sprijinire a mișcării jihadiste globale. După un moment de 
tăcere, Gabriel a continuat: întotdeauna m-am întrebat care 
aspect al vieţii tatălui tău te-a mâhnit cel mai mult, Nadia - 


VP - 134 


faptul că era un ucigaș în masă sau faptul că te-a minţit. Poate fi 
foarte traumatizant să afli că ai fost înșelat de un părinte. 

Nadia n-a făcut niciun comentariu. 

— Știm ce ţi-a spus domnul Qahtani pentru că el ne-a dat 
același raport contra prețului foarte rezonabil de o sută de mii 
de dolari americani, depuși într-un cont numerotat dintr-o bancă 
elveţiană. Domnul Qahtani este un om cu surse impecabile, dar 
loialitate suspectă, a zis Gabriel îngăduindu-și un surâs. De 
asemenea, are o slăbiciune pentru femeile frumoase din soiul 
profesional. 

— Informaţia era exactă? 

— Care parte? 

— Cea despre serviciul secret israelian care mi-a asasinat 
tatăl, cu binecuvântarea dată de CIA și de președintele 
american. 

Gabriel i-a aruncat o privire lui Zoe, care se descurca 
admirabil să-și ascundă curiozitatea. Acum, că misiunea ei era 
îndeplinită, ar fi trebuit să fie condusă discret afară. Însă a 
hotărât s-o lase să rămână acolo pe moment. Motivele lui erau 
pur egoiste. Era foarte conștient de legătura care se crease între 
ținta lui și agentul care făcuse prezentarea. Mai era conștient și 
de faptul că Zoe ar fi putut să fie un element de forţă care să 
ajute la încheierea târgului. Prin simpla sa prezenţă, conferea 
legitimitate cauzei lui Gabriel și nobleţei intențiilor lui. 

— Asasinare nu este chiar cuvântul corect pentru a descrie ce 
i s-a întâmplat tatălui tău, a spus el. Insă, dacă nu te superi, aș 
prefera să continui un pic pe tema cunoștinței noastre comune, 
duplicitarul domn Qahtani. El a făcut mai mult decât să 
compileze informaţii despre moartea tatălui tău. Ţi-a transmis și 
un mesaj de la nimeni altul decât însuși monarhul saudit. Acest 
mesaj a arătat clar că unele persoane din Casa Regală al-Saud 
au cunoscut activităţile tatălui tău și le-au aprobat tacit. A arătat 
clar, de asemenea, că în niciun caz nu trebuia să acţionezi 
răzbunător împotriva țintelor israeliene sau americane. În acel 
moment, Casa Regală al-Saud era sub o presiune extremă din 
partea  Washingtonului să pună capăt sprijinului acordat 
islamului extremist și teroriștilor. Regele nu voia ca tu să creezi 
alte complicaţii între Riad și Washington. 

— Tot domnul Qahtani v-a povestit și asta? 

— Era inclus în pachet, fără plată suplimentară. 


VP-135 


— Domnul Qahtani mi-a caracterizat reacţia? 

— Da, a zis Gabriel. A spus că avertismentul dat de Casa 
Regală al-Saud era, probabil, inutil, dat fiind că, după părerea 
domnului Qahtani, n-aveai de gând să duci la îndeplinire 
jurământul de a răzbuna moartea tatălui. Lucrul de care nu și-a 
dat seama domnul Qahtani a fost că te-a scârbit ceea ce ai aflat 
despre tatăl tău - te-a scârbit atât de tare, de fapt, încât ai 
devenit tu însăţi un fel de extremistă. După ce ţi-ai consolidat 
stăpânirea asupra AAB Holdings, ai hotărât să folosești averea 
tatălui pentru a drege răul făcut de el. Ai devenit un reparator al 
lumii, un culegător de scântei. 

Nadia a zâmbit dispreţuitor. 

— Așa cum i-am spus prietenei tale Zoe zilele trecute, la 
prânz, e o poveste interesantă, dar se întâmplă să fie departe 
de realitate. 

Gabriel a simţit că negarea ei era lipsită de convingere. A 
hotărât că lucrul cel mai bun era s-o ignore cu desăvârșire. 

— Eşti printre prieteni, Nadia, i-a spus cu blândeţe, în 
realitate, admiratori. Nu numai că admirăm curajul faptelor tale, 
dar ne umple de respect iscusinţa cu care le-ai tăinuit. De fapt, 
ne-a trebuit o vreme ca să ne dăm seama că folosești tranzacții 
cu obiecte de artă pentru a spăla bani și a-i pune în mâinile 
celor pe care încerci să-i ajuţi. Ca profesioniști, ne scoatem 
pălăria în faţa măiestriei tale. Îţi spun cu toată sinceritatea, nici 
noi nu ne-am fi descurcat mai bine. 

Nadia a ridicat iute privirea, însă de această dată n-a negat. 
Gabriel a continuat. 

— Ca rezultat al priceperii tale, ai reușit să-ţi ascunzi 
activitatea de serviciul de informaţii saudit și de al-Saud. Este o 
realizare remarcabilă, dat fiind că ești înconjurată zi și noapte 
de vechii angajaţi și paznici ai tatălui tău. La început ne-a uimit 
hotărârea ta de a-i păstra în serviciu. Privind înapoi, motivele 
sunt foarte evidente. 

— Chiar așa? 

— N-aveai de ales. Tatăl tău a fost un om de afaceri uns cu 
toate alifiile, însă nu și-a câștigat averea în mod cinstit. Casa 
Zizi a fost cumpărată de Casa Regală al-Saud, ceea ce însemna 
că al-Saud te pot frânge cu un pocnet din degetele lor regești. 

Gabriel s-a uitat la Nadia ca să-i vadă reacția. Expresia ei a 
ramas liniștită. 


VP - 136 


— Asta înseamnă că joci un joc periculos. Folosești banii 
monarhului ca să răspândești idei care ar putea în cele din urmă 
să-i amenințe tronul. Asta te face subversivă. Eretică. Și știm 
amândoi ce păţesc cei subversivi și eretici care ameninţă Casa 
Regală al-Saud. Într-un fel sau altul, sunt eliminaţi. 

— Nu sună ca și cum ai vrea să mă ajuţi. De fapt, sună ca și 
cum ai de gând să mă șantajezi să mă supun voinţei tale. 

— Singurul nostru interes este ca munca ta să continue. 
Totuși, am vrea să-ţi dăm un sfat. 

— Ce fel de sfat? 

— Legat de investiţii, a zis Gabriel. Credem că acum ar putea 
fi un moment potrivit pentru a face câteva schimbări în 
portofoliul tău - schimbări care sunt mai potrivite cu moștenirea 
ta, ca singurul copil al răposatului Zizi al-Bakari. 

— Tata a fost un finanţator al terorismului. 

— Nu, Nadia, n-a fost orice finanţator al terorismului. Tatăl tău 
a fost inegalabil. Tatăl tău a fost Jihad Incorporated. 

— Scuze, a zis Nadia, dar nu înţeleg ce vreţi de la mine. 

— E simplu. Vrem să calci pe urmele tatălui tău. Vrem să ridici 
stindardul jihadului care i-a căzut din mână în acea noapte 
groaznică din Cannes. Vrem să-i răzbuni moartea. 

— Vreţi să devin eu teroristă? 

— Exact. 

— Și cum să fac asta? 

— Cumpărându-ţi propria grupare teroristă. Dar nu-ți face 
griji, Nadia. Nu va trebui s-o faci singură. Thomas și cu mine o 
să te ajutăm. 


30. 


SERAINCOURT, FRANȚA 


Ajunseseră într-un punct potrivit pentru o pauză - o oază, și-a 
zis Gabriel, care s-a pomenit dintr-odată fermecat de iconografia 
deșertului. Motivul convocării Nadiei fusese abordat cu succes. 
Acum era timpul să se odihnească un pic și să reflecteze la 
drumul parcurs până aici. De asemenea, venise rândul unei 
chestiuni cam neplăcute. Gabriel avea câteva întrebări la care 


VP - 137 


trebuia să capete răspunsuri înainte să poată continua - 
întrebări legate de politicile încâlcite și vechile uri din Orientul 
Mijlociu. A pus-o pe prima în timp ce se lăsa pe vine în fața 
vetrei, cu un chibrit neaprins între degete. 

— Ce părere ai despre noi? a întrebat, aprinzând chibritul pe 
piatră. 

— Despre israelieni? 

— Despre evrei, a răspuns Gabriel punând chibritul pe 
vreascuri. Crezi că suntem odraslele diavolului? Crezi că noi 
controlăm finanţele și presa lumii? Crezi că noi am adus 
Holocaustul asupra capetelor noastre? Crezi măcar că 
Holocaustul a avut loc? Crezi că folosim sânge de copii neevrei 
ca să ne facem pâinea nedospită? Crezi că suntem maimute și 
porci, așa cum le place manualelor wahhabite și saudite să ne 
înfățișeze? 

— N-am mers la școală în Arabia Saudită, a zis Nadia, fără să 
pară că se dezvinovăţește. 

— Nu, ai mers la cele mai prestigioase școli din Europa, la fel 
ca prietena ta Sarah. Și Sarah își amintește foarte bine un 
incident pe o plajă din St. Barts, când ai spus ceva foarte 
neplăcut despre un bărbat pe care-l credeai evreu. Își mai 
amintește și destule vorbe rele despre evrei ori de câte ori tatăl 
tău și anturajul lui se apucau să discute despre politică. 

Nadia s-a uitat la Sarah cu o umbră de tristeţe, ca și cum ar fi 
trădat o confidenţă. 

— Părerile tatălui meu despre evrei erau celebre, a zis după o 
vreme. Din păcate, am fost expusă zilnic la acele păreri, iar 
vederile tatălui meu au devenit pentru scurt timp ale mele. A 
tăcut un pic și s-a uitat la Gabriel. N-ai spus niciodată ceva ce ți- 
ai dori să nu fi spus? N-ai făcut niciodată ceva de care ești 
profund rușinat? 

Gabriel a suflat ușor peste vreascuri, fără să scoată o vorbă. 

— Șed în vârful unei averi de miliarde de dolari, a zis Nadia. 
Prin urmare, probabil nu ţi se pare surprinzător că nu cred că 
evreii controlează sistemul financiar mondial. Și nici nu cred că 
ei controlează presa. Cred că Holocaustul a avut loc, că au pierit 
șase milioane de oameni și că a nega adevărul lui este un 
discurs al urii. De asemenea, cred că vechea calomnie despre 
sânge este tocmai asta, o calomnie, și mă crispez de câte ori 
aud unul dintre așa-zișii evlavioși din Arabia Saudită numindu-i 


VP - 138 


pe evrei și creștini maimuțe și porci. După o clipă de gândire, a 
întrebat: Am lăsat ceva pe dinafară? 

— Diavolul, a spus Gabriel. 

— Nu cred în diavol. 

— Și cum e cu Israelul, Nadia? Crezi că avem dreptul să trăim 
în pace? Că avem dreptul să ne ducem copiii la școală sau să 
mergem la piață fără teama să fim făcuţi fărâme de un soldat al 
lui Allah? 

— Cred că Statul Israel are dreptul să existe. Cred, de 
asemenea, că are dreptul să se apere împotriva celor care 
încearcă să-l distrugă sau să-i ucidă cetățenii. 

— Și ce crezi că s-ar întâmpla dacă mâine plecăm din 
Cisiordania și Gaza și le lăsăm palestinienilor statul lor? Crezi că 
lumea islamică va vrea vreodată să ne accepte, ori suntem 
condamnaţi să fim priviţi întotdeauna ca o entitate străină, un 
cancer care trebuie să fie extirpat? 

— A doua variantă, mă tem, a zis Nadia. Ar fi drăguţ ca, din 
când în când, să nu faceţi să-mi fie așa de greu. În fiecare zi, în 
feluri mari sau mărunte, îi umiliţi pe palestinieni și pe sprijinitorii 
lor din restul lumii islamice. Și când amesteci umilirea cu 
ideologia wahhabiţilor... 

— Explodează bombe pe străzile Europei, a completat Gabriel. 
Dar e nevoie de mai mult decât umilire și ideologie pentru a 
produce terorism la scară globală. Mai este nevoie și de bani. 
Creierele teroriste au nevoie de bani ca să inspire, de bani ca să 
recruteze și să instruiască și de bani ca să acţioneze. Cu bani, 
pot lovi când vor. Fără ei, nu sunt nimic. Tatăl tău cunoștea 
puterea banilor. Și tu o cunoști. lată de ce ne-am dat atâta 
osteneală ca să vorbim cu tine, Nadia. lată de ce te afli aici. 

Eli Lavon se strecurase fără zgomot în cameră și urmărea 
impasibil ceea ce se petrecea acolo, așezat lângă ferestre. 
Nadia l-a privit atentă câteva secunde, ca și cum ar fi încercat 
să-l găsească prin sertarele ticsite ale amintirii. 

— El este șeful? a întrebat. 

— Max? 

Gabriel a clătinat încet din cap. 

— Nu, nu Max e șeful. Eu sunt cel blestemat cu răspunderea 
conducerii. Max nu-i decât conștiința mea vinovată. Max e 
sufletul meu plin de griji. 

— Mie nu-mi pare plin de griji. 


VP - 139 


— Asta, pentru că Max e profesionist. Și, ca orice profesionist, 
Max se pricepe de minune să-și ascundă emoțiile. 

— La fel ca tine. 

— Da, la fel ca mine. 

— Ce-l frământă? a întrebat ea aruncându-i o privire lui Lavon. 

— Max crede că nu mai sunt la fel de bun ca înainte. Max 
încearcă să mă împiedice să comit ceea ce crede că va fi cea 
mai mare greșeală dintr-o carieră altfel nepătată. 

— Despre ce greșeală e vorba? 

— Tu, a zis Gabriel. Eu sunt convins că tu ești răspunsul la 
rugăciunile mele, că putem coopera ca să eliminăm o 
amenințare gravă la securitatea Occidentului și Orientului 
Mijlociu. Insă, după cum vezi, Max e mult mai bătrân decât mine 
și are păreri foarte rigide. Ideea parteneriatului nostru i se pare 
ridicolă și naivă. Crede că, fiind o femeie musulmană din Arabia 
Saudită, ai supt odată cu laptele mamei și ura față de evrei. Max 
e convins, de asemenea, că ești, înainte de toate, fiica tatălui 
tău. Și Max crede că, la fel cu tatăl tău, ai două feţe - una pe 
care o arăţi Occidentului și alta pe care o arăţi acasă. 

Nadia a zâmbit pentru prima oară. 

— Poate ar trebui să-i amintești lui Max că nu-mi este îngăduit 
să-mi arăt faţa acasă, cel puţin nu în public. Și poate că ar mai 
trebui să-i amintești lui Max că îmi risc viaţa în fiecare zi 
încercând să schimb asta. 

— Max are mari îndoieli în privinţa activităţilor tale filantropice 
și a motivaţiei lor. Max crede că sunt o acoperire pentru 
planurile tale reale, care se aseamănă mai degrabă cu ale 
răposatului tău tată. Max crede că ești jihadistă. Mai simplu 
spus, Max crede că ești mincinoasă. 

— Poate că tu ești mincinosul. 

— Sunt agent de spionaj, Nadia, ceea ce înseamnă că îmi 
câștig pâinea minţind. 

— Mă minţi acum? 

— Doar un pic, a zis Gabriel plin de căinţă. Teamă mi-e că pe 
suflețelul șifonat de acolo nu-l cheamă cu adevărat Max. 

— Dar tot crede că sunt mincinoasă? 

— Nădăjduiește că nu este așa. Insă are nevoie să știe că 
suntem cu toţii de aceeași parte înainte ca această discuţie să 
poată continua. 

— Ce parte este aceea? 


VP - 140 


— Partea îngerilor, firește. 

— Aceiași îngeri care l-au asasinat pe tata cu sânge rece. 

— larăși acel cuvânt, Nadia. Tatăl tău n-a fost asasinat. A fost 
ucis de forțele inamice pe câmpul de bătălie pe care el l-a ales. 
A avut parte de moartea unui martir în slujba marelui jihad. Din 
nefericire, ideologia violentă la propagarea căreia a ajutat n-a 
murit odată cu el. Trăiește mai departe într-un crescendo al 
furiei sacre care se întinde de pe teritoriile triburilor din Pakistan 
până pe străzile Londrei. Și trăiește mai departe într-o nouă 
rețea teroristă ucigașă, cu baza în munţii din Yemen. Această 
rețea are un lider charismatic, un creier operaţional priceput și 
mulți shahid-i voluntari. Ceea ce îi lipsește este lucrul pe care îl 
poţi oferi tu. 

— Banii, a zis Nadia. 

— Banii, a repetat Gabriel. Se pune întrebarea: chiar ești o 
femeie care încearcă de una singură să schimbe fața Orientului 
Mijlociu modern, sau ești cu adevărat fiica tatălui tău? 

Nadia a tăcut o vreme. 

— Mă tem că va trebui să stabilești asta fără ajutorul meu, a 
zis în cele din urmă, pentru că acum această mică ședință de 
interogare s-a încheiat. Dacă vrei ceva de la mine, ţi-aș sugera 
să-mi spui despre ce este vorba. Și n-aş aștepta prea mult. 
Poate că ai întrebări în privinţa poziţiei mele, însă n-ar trebui să 
ai niciuna în privinţa șefului pazei mele. Rafiq al-Kamal este un 
adevărat credincios wahhabit și foarte loial tatălui meu. Și dacă 
ar fi să ghicesc, începe să devină un pic bănuitor în privinţa 
lucrurilor care se petrec aici. 


31. 


SERAINCOURT, FRANȚA 


Membrii echipei au ieșit unul după altul din încăpere, încet - 
toţi în afară de Eli Lavon, care a rămas pe locul său de lângă 
ferestre, și Gabriel, care s-a așezat pe locul lăsat liber de Sarah. 
S-a uitat o vreme la Nadia într-o tăcere respectuoasă. Apoi, cu o 
voce sumbră, împrumutată de la Shamron, a început să-i spună 
o poveste. Era povestea despre un cleric islamic charismatic, pe 


VP - 141 


nume Rashid al-Husseini, despre o operațiune bine intenţionată 
a CIA care s-a sfârșit foarte prost și despre o reţea teroristă 
ucigașă care avea nevoie de capital pentru a-și atinge scopurile 
supreme. Informarea era remarcabil de amănunţită - de fapt, 
până ca Gabriel să termine povestea, soarele palid de toamnă 
apusese și încăperea era în penumbră. Lavon nu era decât o 
siluetă nedeslușită, în afară de părul subţire și zburlit care îi 
înconjura capul ca o aureolă. Nadia ședea nemișcată la capătul 
canapelei lungi, cu picioarele strânse sub ea, cu braţele 
încrucișate sub sâni. Ochii ei întunecați îl priveau fără să 
clipească pe Gabriel, de parcă ar fi pozat pentru un portret. Era 
portretul unei femei fără văl, și-a zis Gabriel, ulei pe pânză, 
pictor necunoscut. 

Din camera alăturată s-au auzit râsete. Când s-au potolit, s-a 
auzit muzică. Nadia a închis ochii, ascultând. 

— E Miles Davis? a întrebat. 

— „Dear Old Stockholm”, a zis Gabriel, cu o mică înclinare a 
capului. 

— Întotdeauna mi-a plăcut foarte mult Miles Davis, în ciuda 
faptului că tatăl meu, musulman wahhabit cucernic, a încercat 
pentru scurt timp să mă împiedice să ascult orice fel de muzică. 
A mai ascultat puţin, apoi a spus: De asemenea, îmi place foarte 
mult Stockholmul. Să sperăm că Rashid nu l-a pus pe lista 
țintelor sale. 

— Un om foarte înţelept mi-a spus cândva că speranţa nu 
este o strategie acceptabilă când sunt în joc vieţi omenești. 

— N-o fi, dar speranţa este foarte în vogă în acest moment la 
Washington. 

Gabriel a zâmbit. 

— Încă nu mi-ai răspuns la întrebare, Nadia. 

— Care anume? 

— Ce a fost mai dureros? Să afli că tatăl tău a fost terorist, 
sau că te-a înșelat? 

Ea l-a privit cu o intensitate tulburătoare. După o clipă, a scos 
din poșetă pachetul de Virginia Slims, a aprins una, apoi i-a 
oferit pachetul lui Gabriel. El a refuzat cu o fluturare scurtă a 
mâinii. 

— Mă tem că întrebarea ta dovedește o profundă ignorare a 
culturii saudite, i-a răspuns într-un târziu. Tata era foarte 
occidentalizat, dar în primul rând era un bărbat saudit, ceea ce 


VP - 142 


însemna că-mi ţinea viaţa în mâini, literalmente. Chiar și după 
moartea lui mă temeam de tata. Și chiar și după moarte nu mi- 
am permis niciodată să simt ceva care să semene a dezamăgire 
faţă de el. 

— Dar nu erai deloc un copil saudit tipic. 

— Asta așa-i, a recunoscut ea. Tata mi-a oferit foarte multă 
libertate când eram în Occident. Insă libertatea nu se extindea 
la Arabia Saudită sau la relaţia dintre noi doi. Tata era ca al- 
Saud. Era monarhul absolut al familiei. Și știam exact ce se va 
întâmpla dacă mă abat vreodată de la cele cuvenite. 

— Te-a ameninţat? 

— Sigur că nu. Tata nu mi-a spus niciodată vreo vorbă 
mânioasă. N-avea nevoie s-o facă. Femeile din Arabia Saudită își 
cunosc locul. Incepând cu prima menstruatie, sunt ascunse sub 
un văl negru. Și Cel de Sus să le apere dacă îl dezonorează 
vreodată pe bărbatul în puterea căruia se află. 

Acum ședea un pic mai dreaptă, ca și cum ar fi fost conștientă 
de poziția sa. Lumina nesigură a focului îi ștersese de pe faţă 
primele dovezi de îmbătrânire. Pe moment, părea tânăra femeie 
insolentă, șocant de frumoasă, pe care o văzuseră prima oară 
cu câţiva ani înainte plutind peste dalele pavajului din Mason's 
Yard. Nadia fusese un gând venit prea târziu în timpul 
operațiunii împotriva tatălui ei, un detaliu neplăcut. Nici măcar 
lui Gabriel nu-i venea să creadă că odrasla răsfăţată a lui Zizi al- 
Bakari se transformase în femeia elegantă, gânditoare, care 
ședea acum în faţa lui. 

— Onoarea este foarte importantă pentru psihicul bărbatului 
arab, a continuat ea. Onoarea este totul. A fost o lecție pe care 
am învăţat-o într-un fel foarte dureros când n-aveam decât 
optsprezece ani. Una dintre cele mai bune prietene ale mele era 
o fată pe care o chema Rena. Era dintr-o familie bună, nici pe 
departe la fel de bogată ca a mea, dar importantă. Rena avea 
un secret. Era îndrăgostită de un tânăr egiptean chipeș pe care 
îl cunoscuse într-o galerie comercială din Riad. Se întâlneau pe 
furiș în apartamentul lui. Am avertizat-o pe Rena că intrase într- 
un joc primejdios, dar a refuzat să se despartă de el. În cele din 
urmă, mutaween, poliţia religioasă, a prins-o împreună cu 
egipteanul. Tatăl Renei a fost atât de umilit, încât a făcut 
singurul lucru pe care putea să-l facă, cel puţin după părerea lui. 

— O crimă pentru onoare? 


VP - 143 


Nadia a încuviinţat din cap încet. 

— Rena a fost legată cu lanțuri grele. Apoi, cu restul familiei 
de față, a fost aruncată în piscina casei lor. Mama și surorile ei 
au fost silite să privească. N-au spus nimic. N-au făcut nimic. 
Erau neputincioase. Când am aflat, în cele din urmă, ce s-a 
întâmplat, am fost distrusă. Cum putea un tată să fie atât de 
barbar și primitiv? Cum putea să-și ucidă propriul copil? Dar 
când i-am pus tatei aceste întrebări, mi-a spus că era vrerea lui 
Allah. Rena trebuia să fie pedepsită pentru purtarea ei 
nesăbuită. Pur și simplu, a fost o măsură necesară. După un 
moment de tăcere, Nadia a vorbit din nou: N-o să uit niciodată 
cum arăta tata când rostea acele cuvinte. A fost aceeași 
expresie pe care i-am văzut-o după câţiva ani, când privea cum 
se prăbușește World Trade Center. E o tragedie cumplită, a zis, 
dar e vrerea lui Allah. Pur și simplu, a fost o măsură necesară. 

— Ai bănuit vreodată că tatăl tău e implicat în terorism? 

— Sigur că nu. Credeam că terorismul este lucrarea unor 
jihadiști smintiţi ca bin Laden și Zawahiri, nu a unui om ca tatăl 
meu. Zizi al-Bakari era om de afaceri și colecţionar de artă, nu 
ucigaș în masă. Sau, cel puţin, așa credeam. Din ţigara ei mai 
rămăsese un muc. L-a strivit și a aprins imediat alta. Însă acum, 
după ce a trecut destul timp, îmi dau seama că este o legătură 
între moartea Renei și asasinarea a trei mii de oameni 
nevinovaţi pe 11 septembrie. Fiecare are un strămoș comun - 
Muhammad Abdul Wahhab. Până ce ideologia lui plină de ură nu 
va fi neutralizată, va mai fi terorism și vor mai fi femei ca Rena. 
Tot ce fac este pentru ea. Rena este călăuza mea, raza mea. 

Nadia s-a uitat spre colțul încăperii, unde Lavon ședea singur, 
învăluit în întuneric. 

— Max tot mai e îngrijorat? 

— Nu, a zis Gabriel. Max nu-i îngrijorat deloc. 

— La ce se gândește Max? 

— Max crede că ar fi o onoare să lucreze cu tine, Nadia. La fel 
cred și eu. 

Nadia a rămas o vreme cu ochii ţintă la foc. 

— Ti-am ascultat propunerea și am răspuns la toate 
întrebările la care am intenţia să răspund. Acum va trebui să 
răspunzi tu la câteva de-ale mele. 

— Poţi să mă întrebi tot ce vrei. 

Pe chipul Nadiei s-a ivit un surâs vag. 


VP - 144 


— Poate că ar trebui să bem din vinul pe care l-am adus. Am 
observat întotdeauna că o sticlă de Latour bun poate să 
îndulcească până și cea mai neplăcută conversaţie. 


32. 


SERAINCOURT, FRANȚA 


Nadia privea cum mâinile lui Gabriel scoteau cu atenţie dopul. 
A turnat în două pahare, pe unul l-a păstrat și pe al doilea i l-a 
înmânat ei. 

— Nu și pentru Max? 

— Max nu bea. 

— Max e fundamentalist islamic? 

— Max e abstinent. 

Gabriel a ridicat un pic paharul, în semn de închinare. Nadia 
n-a făcut la fel. A pus paharul pe masă într-un fel care lui i s-a 
părut neobișnuit de grijuliu. 

— Există câteva întrebări despre moartea tatei la care n-am 
găsit niciodată răspuns, a zis după o tăcere prelungită. Am 
nevoie să-mi dai tu răspunsul acum. 

— Ceea ce pot să spun este limitat. 

— Te-aș sfătui să-ți revizuiești această poziţie. Altfel... 

— Ce dorești să știi, Nadia? 

— A fost de la bun început desemnat pentru asasinare? 

— Ba dimpotrivă. 

— Ce înseamnă asta? 

— Inseamnă că americanii au arătat extrem de clar că tatăl 
tău este mult prea important ca să fie tratat ca un terorist 
obișnuit. Nu era membru al familiei regale, însă era lucrul cel 
mai apropiat de asta - descendent al unei vechi familii de 
negustori din Nejd care susținea că are legături de sânge cu 
nimeni altul decât Muhammad Abdul Wahhab însuși. 

— Și asta îl făcea de neatins în ochii americanilor? 

— „Radioactiv” a fost cuvântul folosit de ei. 

— Și atunci ce s-a întâmplat? 

— Sarah s-a întâmplat. 

— Au rănit-o? 


VP - 145 


— Aproape au omorât-o. 

Nadia a tăcut o vreme. 

— Cum aţi salvat-o? 

— Ne  războim pe un câmp de luptă secret, însă ne 
considerăm soldaţi, și niciodată nu-l lăsăm pe vreunul de-ai 
noștri în mâinile inamicului. 

— Câtă nobleţe! 

— Poţi să nu fii întotdeauna de acord cu scopurile și metodele 
noastre, Nadia, dar încercăm să acţionăm pe baza unui anumit 
cod. Din când în când, și dușmanii noștri fac asta. Însă nu și 
tatăl tău. Tatăl tău juca după propriile reguli. Regulile lui Zizi. 

— Și din această pricină a fost ucis pe o stradă plină de lume 
din Cannes. 

— Ai fi preferat Londra? Sau Geneva? Sau Riad? 

— Aș fi preferat să nu trebuiască să-mi văd tatăl împușcat cu 
sânge rece. 

— Și noi am fi preferat același lucru. Din nefericire, n-am avut 
de ales. 

S-a lăsat o tăcere apăsătoare. Nadia îl privea pe Gabriel drept 
în faţă. In ochii ei nu era mânie, ci doar o vagă urmă de tristeţe. 

— Încă nu mi-ai spus numele tău, a zis într-un final. Asta nu 
prea e temelia unui parteneriat puternic și plin de încredere. 

— Cred că îmi cunoști deja numele, Nadia. 

— Îl cunosc, într-adevăr. lar dacă teroriștii și sprijinitorii lor din 
Casa Regală al-Saud află vreodată că lucrez cu Gabriel Allon, 
omul care mi-a omorât tatăl, mă vor declara trădătoare. După 
aceea, la prima ocazie, îmi vor tăia gâtul. S-a oprit, apoi a 
adăugat: Nu gâtul dumitale, domnule Allon. Al meu. 

— Suntem foarte conștienți de primejdia pe care o implică 
ceea ce îţi cerem, și vom face tot ce ne stă în puteri ca să-ți 
garantăm siguranţa. Fiecare pas al călătoriei tale va fi la fel de 
bine planificat și adus la îndeplinire ca această întâlnire. 

— Dar nu asta întreb eu, domnule Allon. Vreau să știu dacă 
dumneata mă vei apăra. 

— Ai cuvântul meu, a zis el fără șovăială. 

— Cuvântul unui om care mi-a ucis tatăl. 

— Mă tem că nu pot face nimic ca să schimb trecutul. 

— Nu, a spus ea, doar viitorul. 


VP - 146 


l-a aruncat o privire lui Eli Lavon, care reușea în mod 
admirabil să-și ascundă neplăcerea faţă de schimbul de replici, 
apoi s-a uitat pe fereastra care dădea spre grădina cu terase. 

— Mai avem câteva minute din lumina zilei, a zis în cele din 
urmă. Ce-ar fi să facem o plimbare, domnule Allon? Mai este 
ceva ce trebuie să-ţi comunic. 

e 

Au pornit pe o potecă de pietriș printre coloanele legănătoare 
ale chiparoșilor. Nadia mergea la dreapta lui Gabriel. Întâi a 
părut că se temea să fie prea aproape, dar, pe măsură ce se 
îndepărtau prin grădină, Lavon a remarcat că mâna ei era 
așezată discret pe cotul lui Gabriel. S-a oprit o dată, ca și cum 
gravitatea cuvintelor sale ar fi silit-o să facă asta, și încă o dată 
la marginea fântânii cu jeturile oprite din mijlocul grădinii. Acolo 
a șezut câteva minute, făcând cu mâna dâre pe suprafaţa apei, 
ca un copil, în timp ce de pe cer dispărea ultima lumină. După 
aceea Lavon i-a pierdut din vedere. A observat doar cum Gabriel 
i-a pus mâna o clipă pe obraz, apoi nimic până ce s-au întors pe 
cărare spre casă, Nadia sprijinindu-se de braţul lui. 

Când s-au întors în salon, Gabriel a chemat restul echipei și 
petrecerea s-a reluat. La insistența lui, n-au vorbit decât despre 
trecutul lor comun și viitorul nesigur. Pe moment, nu era niciun 
război global împotriva terorismului, nicio reţea teroristă care 
trebuia să fie distrusă, niciun motiv de îngrijorare. Numai vin 
bun, conversaţie plăcută și un grup de prieteni care nu erau cu 
adevărat prieteni. Nadia, la fel ca Gabriel, a rămas în mare parte 
o observatoare pasivă a pretinsei amabilităţi. Pozând în 
continuare pentru portretul său, ochii îi treceau încet de la un 
chip la altul, ca și cum ar fi fost piese de puzzle pe care încerca 
să le așeze în minte la locurile lor. Din când în când, privirea îi 
poposea pe mâinile lui Gabriel. El nu încerca să și le ascundă, 
pentru că acum nu mai rămăsese nimic de ascuns. Era limpede 
pentru Lavon și restul echipei că Gabriel nu mai avea nicio 
îndoială în privinţa intenţiilor Nadiei. Ca niște îndrăgostiţi, își 
sfinţiseră legătura prin împărtășirea de taine. 

Trecuse cu câteva minute de ora șapte când Gabriel a dat 
semnalul că petrecerea s-a încheiat. Când s-a ridicat în picioare, 
Nadia a părut că ametțește brusc. Le-a urat tuturor noapte bună; 
apoi, alături de Zoe, a traversat curtea întunecată spre mașina 
sa, unde Rafiq al-Kamal, păzitorul tatălui ei, aștepta s-o 


VP - 147 


recupereze. Pe drumul spre Paris a vorbit din nou fără oprire, de 
această dată despre noii săi prieteni, Thomas și Jenny Fowler. 
Gabriel asculta prin intermediul BlackBerry-ului lui Zoe. A doua 
zi dimineaţă a privit luminiţa care clipea mergând din Place de 
la Concorde până la aeroportul Charles de Gaulle. În timp ce 
aștepta îmbarcarea, Zoe i-a telefonat producătorului din New 
York ca să-l anunţe că, cel puţin pe moment, interviul exclusiv 
cu al-Bakari nu se făcea. După aceea, într-o șoaptă senzuală, i-a 
spus lui Gabriel: 

— E vremea să ne luăm rămas-bun, dragule. Nu te sfii să mă 
suni dacă mai ai nevoie de ceva. 

Gabriel a așteptat ca Zoe să ajungă în siguranţă în avion și 
apoi a dezactivat aplicaţia de pe telefonul ei. Luminiţa a mai 
clipit de trei ori. Apoi a dispărut de pe ecran. 


33. 


SERAINCOURT, FRANȚA 


Operaţiunea a început cu adevărat a doua zi dimineaţă, la ora 
10.15, când Nadia al-Bakari, moștenitoare, activistă și agent al 
spionajului israelian, și-a informat personalul de rang superior că 
avea de gând să facă un parteneriat cu Thomas Fowler 
Associates, o firmă de investiţii private mică, dar de mare 
succes, cu sediul la Londra. In acea după-amiază, însoţită doar 
de bodyguarzi, s-a dus cu mașina la locuința particulară a 
domnului Fowler, la nord de Paris, pentru prima rundă de 
negocieri directe. După aceea, ea avea să caracterizeze 
discuţiile ca productive și intense, și ambele epitete se întâmpla 
să fie adevărate. 

A venit și a doua zi, și în ziua următoare. Din motive pe care 
Gabriel nu le-a împărtășit celorlalţi, a renunţat la o mare parte 
din pregătirea uzuală și s-a concentrat pe povestea de acoperire 
a Nadiei. Invățarea nu era grea, dat fiind că în mare parte 
corespundea faptelor. 

— E povestea ta, a zis Gabriel, cu doar o foarte mică 
rearanjare a amănuntelor importante. E o poveste despre crimă, 
răzbunare și ură la fel de veche ca Orientul Mijlociu. De acum, 


VP - 148 


Nadia al-Bakari nu mai este o parte a soluției. Nadia este exact 
ca tatăl ei. Este o parte a problemei. Este motivul pentru care 
arabii nu vor putea niciodată să scape de istoria lor. 

Yossi o sprijinea pe Nadia în privinţa intrării în rol, dar în cea 
mai mare parte ea se baza pe Sarah pentru îndrumare. La 
început Gabriel a fost îngrijorat în privinţa reluării prieteniei lor, 
însă Lavon considera legătura lor un avantaj operativ. Sarah îi 
amintea permanent de răul din Zizi. Și, spre deosebire de Rena, 
prietena din copilărie a Nadiei care fusese ucisă, Sarah privise 
monstrul în ochi și-l învinsese. Era Rena fără lanţuri, Rena adusă 
la viață. 

S-a dovedit că Nadia învăța rapid, însă Gabriel nici nu se 
aștepta la altceva. Pregătirea ei era ușurată de faptul că, după 
ce dusese ani întregi o viață dublă, știa cum să se prefacă. De 
asemenea, avea două importante avantaje față de alţi agenţi 
care încercaseră să pătrundă în mișcarea jihadistă globală: 
numele și bodyguarzii. Numele îi garanta accesul instantaneu și 
credibilitatea, pe când bodyguarzii îi ofereau un strat de 
protecţie inaccesibil celor mai mulţi agenți. Ca singurul copil în 
viaţă al unui miliardar saudit asasinat, Nadia al-Bakari era una 
dintre persoanele private cel mai bine păzite. Oriunde se ducea, 
era înconjurată de gardienii săi fideli, împreună cu al doilea cerc 
de pază din partea Biroului. Ar fi fost imposibil să ajungă cineva 
la ea. 

Totuși, cel mai valoros avantaj al Nadiei erau banii. Gabriel nu 
se îndoia că ea n-avea să ducă lipsă de pretendenți după ce se 
întorcea în lumea jihadului și a terorismului. Problema pentru 
Gabriel și echipa lui era să pună banii în mâna care trebuie. 
Nadia însăși a fost cea care a oferit numele unui posibil 
candidat, pe când se plimba într-o după-amiază cu Gabriel și 
Sarah prin grădina castelului. 

— M-a căutat curând după moartea tatei și a cerut o 
contribuție pentru un fond de caritate islamic. S-a prezentat ca 
un asociat al tatei. Un frate. 

— Și societatea de caritate? 

— Nimic altceva decât o faţadă pentru al-Qaeda. Samir Abbas 
este bărbatul pe care îl căutaţi. Chiar dacă nu este implicat în 
această nouă reţea, probabil cunoaște oameni care sunt. 

— Cu ce se ocupă? 


VP - 149 


— E angajat la TransArabian Bank, în sucursala din Zurich. 
După cum probabil că știți, TransArabian are sediul în Dubai și 
este una dintre cele mai mari instituţii financiare din Orientul 
Mijlociu. De asemenea, este considerată banca preferată a 
mișcării jihadiste globale, în care Samir Abbas este membru cu 
drepturi depline. Se ocupă de conturile unor clienţi bogaţi din 
Orientul Mijlociu, ceea ce îl pune într-o poziţie extrem de 
avantajoasă când vine vorba de a căuta donaţii pentru așa- 
zisele fonduri de caritate. 

— E vreo parte din averea ta gestionată de TransArabian? 

— Pe moment, nu. 

— Poate că ar trebui să te gândești la deschiderea unui cont. 
Nu prea mare. Doar cât să-i atragi atenţia lui Samir. 

— Cât ar trebui să-i dau? 

— Îţi poţi permite o sută de milioane? 

— O sută de milioane? Nadia a clătinat din cap. Tata nu le-ar 
da niciodată o astfel de sumă. 

— Atunci cât? 

— Hai să zicem două sute de milioane. A zâmbit. Așa o să știe 
că suntem puși cu adevărat pe treabă. 

În mai puţin de douăsprezece ore de la discuţie, Gabriel avea 
o echipă la Zurich, iar Samir Abbas, specialist în gestionarea 
averilor din TransArabian Bank of Dubai, era sub supravegherea 
Biroului. Eli Lavon a rămas în urmă, la Château Treville, ca să 
pună la punct ultimele detalii ale operaţiunii, inclusiv problema 
complicată a modului în care o femeie de afaceri saudită cu 
sediul la Paris avea să finanţeze o grupare teroristă fără să 
trezească bănuielile autorităţilor financiare din Franţa și din alte 
părți ale Europei. Prin finanţarea secretă a mișcării arabe pentru 
reformă, Nadia le arătase deja cum să facă. Gabriel nu mai avea 
nevoie decât de un tablou și de un complice benevol. lată de ce 
în Ajunul Crăciunului, în vreme ce restul Franţei se pregătea 
pentru câteva zile de sărbătoare, i-a cerut lui Lavon să-l ducă cu 
mașina la Gare du Nord. Gabriel avea un bilet pentru trenul de 
15.15 spre Londra și o durere de cap îngrozitoare din cauza 
lipsei de somn. Lavon era mai iritat decât de obicei în această 
fază a operaţiunii. Neînsurat, fără copii, întotdeauna îl deprimau 
sărbătorile. 

— Eşti sigur că vrei să mergi până la capăt în privinţa asta? 


VP - 150 


— Să iau un tren spre Londra în Ajunul Crăciunului? De fapt, 
aș prefera să merg pe jos. 

— Vorbeam de Nadia. 

— Știu, Eli. 

Lavon s-a uitat din mașină la mulţimea care se scurgea spre 
intrarea în gară. Era ca de obicei - oameni de afaceri, elevi, 
turiști, imigranţi africani și hoţi de buzunare, cu toţii 
supravegheați de agenţi de poliţie francezi bine înarmați. 
Întreaga ţară aștepta explozia următoarei bombe. La fel ca 
restul Europei. 

— Ai de gând să-mi spui vreodată ce ţi-a zis ea în seara 
aceea, în grădină? 

— Nu, n-am de gând. 

Deși se aștepta la acel răspuns, Lavon nu și-a putut ascunde 
dezamăgirea. 

— De câtă vreme lucrăm împreună? 

— De o sută cincizeci de ani, a zis Gabriel. Și nici măcar o 
dată nu ţi-am ascuns vreo frântură de informaţie importantă. 

— Și atunci, de ce acum? 

— Mi-a cerut-o ea. 

— l-ai spus soţiei tale? 

— Îi spun soţiei mele totul, și soţia mea nu-mi spune nimic. 
Face parte din târg. 

— Ești un om norocos, a oftat Lavon. Cu atât mai mult n-ar 
trebui să faci promisiuni pe care nu le poţi respecta. 

— Întotdeauna îmi respect promisiunile, Eli. 

— De asta mă tem. 

Lavon s-a uitat la Gabriel. 

— Eşti sigur de ea? 

— La fel de sigur cum sunt de tine. 

— Du-te, a zis Lavon după un moment. N-aș vrea să pierzi 
trenul. Și dacă se nimerește să vezi în el un sinucigaș cu bombă, 
fă-mi hatârul și mulțumește-te să-i spui unui jandarm. Ultimul 
lucru de care avem nevoie în clipa asta e să arunci în aer încă o 
gară franţuzească. 

Gabriel i-a dat pistolul său Beretta de 9 mm, apoi a coborât 
din mașină și a intrat în sala cu casele de bilete. Prin cine știe ce 
minune, trenul lui a plecat la timp, și la ora cinci în seara aceea 
pășea din nou pe pavajul din St. James's. Mai târziu, Adrian 
Carter avea să deslușească un simbolism aparte în revenirea lui 


VP - 151 


Gabriel la Londra, de vreme ce acolo începuse călătoria lui. În 
realitate, motivele revenirii nu erau chiar atât de nobile. Planul 
său de a distruge rețeaua lui Rashid din interior presupunea 
comiterea unui delict de fraudă, pentru care lumea artei era 
scena perfectă. 


34. 


ST. JAMES'S, LONDRA 


Complicele lui Gabriel încă nu știa de planurile lui - deloc 
surprinzător, dat fiind că nu era nimeni altul decât Julian 
Isherwood, proprietarul unic al Isherwood Fine Arts, Mason's 
Yard, nr. 7-8. Printre sutele de tablouri din galeria lui Isherwood 
era și Fecioara cu Pruncul și Maria Magaalena, atribuit iniţial 
maestrului venețian Palma Vecchio, acum atribuit de probă 
nimănui altcuiva decât lui Tiţian însuși. Pe moment însă, tabloul 
rămânea ferecat în depozitul de la subsol al lui Isherwood, cu 
pictura ascunsă de un strat protector de hârtie de mătase. 
Isherwood ura acum tabloul aproape la fel de mult ca pe 
bărbatul care îl desfigurase. Într-adevăr, în mintea tulburată a 
lui Isherwood, splendida fâșie de pânză ajunsese să simbolizeze 
tot ce nu mergea bine în viața sa. 

În ce-l privea pe Isherwood, fusese o toamnă care trebuia 
ștearsă din amintire. Nu vânduse decât un tablou - un tablou 
italian neimportant, cu temă religioasă, unui colecționar 
neimportant din Houston - și nu achiziţionase decât o tuse 
hârâită cronică în stare să golească o încăpere mai repede ca o 
ameninţare cu bombă. Se zvonea că este în chinurile altei crize 
dinspre apusul vieţii, a șaptea sau a opta, depinde dacă pui sau 
nu la socoteală Perioada Albastră?! prin care a trecut după ce l-a 
părăsit fata care lucra la Costa, în Piccadilly. Jeremy Crabbe, 
directorul cu aer de provincial al secţiei Vechilor Maeștri de la 
Bonhams, credea că o petrecere-surpriză ar fi putut să-i salte lui 
Isherwood moralul pleoștit, idee pe care Oliver Dimbleby, 


21 joc de cuvinte intraductibil: în engleză, blue - „albastru”, dar și „tristeţe”, 
„melancolie”; aluzie și la etapa creativă a lui Picasso (nitr.). 


VP - 152 


marele inamic dolofan al lui Isherwood din Bury Street, a 
respins-o ca tâmpenia cea mai mare pe care o auzise în tot anul. 

— Dată fiind sănătatea șubredă a lui Julie în acest moment, a 
zis Oliver, o petrecere-surpriză ar putea să-l omoare. 

A propus ca mai bine să-i facă trampa lui Isherwood cu o 
cocotă, dar, ce-i drept, asta era soluţia lui Oliver la orice 
problemă, personală sau profesională. 

În după-amiaza întoarcerii lui Gabriel la Londra, Isherwood a 
închis devreme galeria și, neavând altceva mai bun de făcut, a 
pornit spre Duke Street printr-o ploaie torențială să bea ceva la 
Green's. Ajutat de Roddy Hutchinson, considerat de toată lumea 
cel mai lipsit de scrupule negustor din tot St. James's, Isherwood 
a dat iute de fundul unei sticle de vin alb de Burgundia, urmată 
de o dușcă de coniac, pentru sănătate. Puțin după șase s-a 
împleticit în stradă să caute un taxi, dar când s-a apropiat unul, 
l-a apucat o tuse cumplită care l-a făcut să nu poată ridica 
mâna. 

— La dracu'! s-a stropșit Isherwood când mașina a trecut pe 
lângă el, împroșcându-i pantalonii. La dracu’, la dracu', la 
dracu” 

leșirea i-a provocat o altă rundă de tuse sacadată. Când s-a 
potolit, în fine, a observat o siluetă rezemată de zidul pasajului 
care ducea în Mason's Yard. Purta un impermeabil Barbour și o 
șapcă trasă mult pe frunte. Piciorul drept era încrucișat peste 
stângul, iar ochii măturau fără încetare strada. S-a uitat un 
moment la Isherwood cu un amestec de uimire și milă. Apoi, 
fără vreun cuvânt, s-a întors și a pornit să traverseze piatra 
cubică a vechii curți. Chiar dacă nu era un lucru înțelept, 
Isherwood l-a urmat, scuipându-și plămânii ca un tuberculos în 
drum spre sanatoriu. 

e 

— Hai să vedem dacă am înțeles bine, a zis Isherwood. Mai 
întâi îmi acoperi Tițianul cu clei din piele de iepure și hârtie de 
mătase. Apoi îl vări în depozitul meu și dispari nu se știe unde. 
Acum te înfiinţezi neanunţat, arătând, ca de obicei, ca un 
vagabond, și îmi spui că ai nevoie de Tiţianul pomenit mai 
înainte pentru unul dintre micile tale proiecte din afara 
programului. Am omis ceva? 


VP - 153 


— Pentru ca schema asta să funcţioneze, Julian, am nevoie ca 
tu să tragi pe sfoară lumea artei și să te porţi într-un fel pe care 
unii dintre colegii tăi l-ar putea considera lipsit de etică. 

— Încă o zi normală la birou, floricică, a zis Isherwood ridicând 
din umeri. Dar ce iese din asta pentru mo/?? 

— Dacă ţine, nu vor mai fi atacuri ca acela din Covent Garden. 

— Până ce vine alt bezmetic jihadist. Atunci ne întoarcem în 
prima căsuță, nu-i așa? Dumnezeu știe că nu sunt expert, dar mi 
se pare că jocul de-a terorismul e cam ca negustoria cu 
tablourile. Are suișuri și coborâșuri, sezoane bune și rele, dar nu 
dispare niciodată. 

În sala de la etaj a galeriei, lămpile din tavan luminau cu 
blândeţea lumânărilor din candele. Ploaia răpăia pe oberliht și 
picura din tivul paltonului ud leoarcă al comerciantului de artă. 
Isherwood s-a încruntat la băltoaca de pe parchet și apoi s-a 
uitat la tabloul rănit aflat pe piedestalul acoperit cu postav. 

— Ştii cât valorează chestia asta? 

— La o licitaţie obișnuită, cam zece milioane. Însă la licitaţia 
la care mă gândesc eu... 

— Ștrengarule, a zis Isherwood. Mare, mare ștrengar. 

— l-ai pomenit cuiva de el, Julian? 

— De tablou? Isherwood a clătinat din cap. Nicio vorbuliță. 

— Eşti sigur? Nicio clipă de indiscreţie la bar, în Green's? Nici 
o flecăreală în așternut cu femeia aceea absurd de tânără de la 
Tate? 

— O cheamă Penelope, a precizat Isherwood. 

— Ştie de tablou, Julian? 

— Sigur că nu. Nu așa merge treaba când ai dat lovitura, 
floricică. Nu baţi toba despre așa ceva. Eşti mut ca un pește 
până în momentul potrivit. După care faci anunţul cu fanfara 
obișnuită. De asemenea, te aștepți să fii răsplătit pentru 
istețime. Dar în scenariul tău, eu ar trebui să sufăr o pierdere - 
pentru binele copiilor lui Dumnezeu, desigur. 

— Pierderea ta va fi temporară. 

— Cât de temporară? 

— CIA se ocupă de toate cheltuielile operaţiunii. 

— Nu-i o replică pe care s-o auzi în fiecare zi într-o galerie de 
artă. 

— Într-un fel sau altul, Julian, vei fi răsplătit. 


22 (Pentru) mine (în limba franceză în original) (n.tr.). 


VP - 154 


— Da, cum să nu, a zis Isherwood cu o încredere prefăcută. 
Asta îmi amintește de momentul în care Penelope mi-a spus că 
soțul ei nu se întoarce acasă decât peste o oră. Sunt prea bătrân 
ca să mai sar pârleazuri. 

— Te mai vezi cu ea? 

— Penelope? M-a părăsit, a spus Isherwood clătinând din cap. 
Toată lumea mă părăsește până la urmă. Dar tu nu, floricică. Și 
nici tusea asta blestemată. Incep s-o consider o veche prietenă. 

— Ai fost la doctor? 

— N-am putut să obţin o programare. Serviciul Naţional de 
Sănătate e așa de prost în zilele astea, că mă gândesc să trec la 
Biserica Scientologică. 

— Am crezut că ești ipohondru. 

— Drept-credincios. 

Isherwood a ciugulit hârtia de mătase dintr-un colț al 
tabloului. 

— Va trebui să pun la loc fiecare bucăţică de vopsea pe care o 
desprinzi. 

— Scuze, a mormăit proprietarul galeriei vârându-și mâna în 
buzunarul paltonului. Există un precedent, știi. Acum câţiva ani, 
Christie's a vândut un tablou atribuit Școlii lui Tiţian pentru 
suma neînsemnată de opt sute de mii de lire. Insă tabloul nu era 
din Școala lui Tiţian. Era un Tiţian Titian. După cum îţi poți 
închipui, proprietarii n-au fost prea încântați. Au acuzat 
Christie's de malpraxis. Au intervenit avocații. Au fost articole 
urâte în presă. Sentimente neplăcute peste tot. 

— Poate că ar trebui să le dăm celor de la Christie's o șansă 
să-și răscumpere păcatul. 

— Ar putea chiar să le placă asta. Mai e doar o problemă. 

— Doar una? 

— Am ratat deja marea licitaţie dedicată Vechilor Maeștri. 

— E adevărat, a zis Gabriel, dar uiţi de licitaţia specială din 
Școala Venețiană programată în prima săptămână din februarie. 
Un Tiţian descoperit de curând ar putea să fie exact ceea ce 
trebuie ca să stârnească un pic de ațâțare. 

— Vulpoiule. Mare, mare vulpoi. 

— Mă declar vinovat. 

— Dată fiind fosta mea legătură cu anumite elemente 
dubioase ale acestei operaţiuni, poate că ar fi înţelept să punem 
o oarecare distanță între galerie și vânzarea finală. Asta 


VP - 155 


înseamnă că trebuie să folosim serviciile altui negustor. În 
împrejurările de față, el trebuie să fie lacom, șiret, inventiv și un 
nemernic de prim rang. 

— Știu la ce te gândești, a zis Gabriel, dar ești sigur că va face 
față? 

— E perfect, a spus Isherwood. Acum nu-ţi mai trebuie decât 
un Tiţian care să arate ca unul. 

— Cred că mă pot descurca. 

— Unde ai de gând să lucrezi? 

Gabriel s-a uitat în jur și a zis: 

— Aici e foarte bine. 

— Mai ai nevoie de ceva? 

Gabriel i-a dat o listă. Isherwood și-a pus ochelarii de citit și s- 
a încruntat. 

— Un val de pânză de in italiană, un fier de călcat profesional, 
o pereche de ochelari-lupă, un litru de acetonă, un litru de 
proxitol de metil, un litru de alcool mineral, o duzină de pensule 
Winsor & Newton seria 7, o pereche de lămpi cu halogen pe 
trepied, o casetă cu Boema de Giacomo Puccini... L-a privit 
fioros pe deasupra ochelarilor. Știi cât o să mă coste astea? 

Însă Gabriel părea că nu aude. Stătea în faţa pânzei, cu o 
mână la bărbie, cu capul aplecat într-o parte, gânditor. 

* 


Gabriel credea că meșteșugul restaurării e cam ca atunci 
când faci dragoste. Cel mai bine e s-o iei încetișor și cu mare 
atenţie la amănunte, cu câte o pauză pentru odihnă și hrănire. 
Dar la ananghie, dacă meșterul și subiectul lui erau destul de 
familiarizați unul cu celălalt, o restaurare putea să fie făcută cu 
o viteză extraordinară, cu aproape același rezultat. 

Mai târziu avea să-și amintească puţine lucruri despre 
următoarele zece zile, pentru că au fost aproape fără somn, într- 
o ceaţă de pânză de in, solvent, suport și pigment, pusă pe 
muzica lui Puccini și luminată de strălucirea albă și dură a 
lămpilor cu halogen. Din fericire, temerile sale iniţiale despre 
starea pânzei s-au dovedit exagerate. De fapt, după ce a 
terminat refacerea dublurii și a îndepărtat lacul îngălbenit, a 
descoperit că lucrarea lui Tiţian era în mare parte intactă, în 
afară de un șir de puncte goale de-a curmezișul trupului 
Fecioarei și patru rosături acolo unde pânza se lăbărțase pe 
vechiul cadru. Dat fiind că mai restaurase câteva tablouri de 


VP - 156 


Tiţian, a reușit să repare pictura aproape cu iuțeala cu care 
putuse s-o picteze Maestrul însuși. Paleta sa era paleta lui Tiţian, 
la fel ca tușele. Doar condiţiile din atelierul său erau diferite. 
Fără îndoială, Tiţian lucrase cu o echipă talentată de ucenici și 
calfe, în vreme ce Gabriel n-avea alt asistent decât pe Julian 
Isherwood, ceea ce însemna că n-avea niciun ajutor. 

Nu purta ceas la mână, așa că n-avea decât o idee vagă 
despre oră, iar când dormea, ceea ce se întâmpla rar, o făcea pe 
un pat pliant din colțul camerei, sub un peisaj luminos al lui 
Claude. Bea găleți de cafea de la Costa și supravieţuia în cea 
mai mare parte cu fursecuri cu unt și prăjiturele pentru ceai pe 
care Isherwood le aducea pe furiș în galerie de la Fortnum & 
Mason. 

Neavând timp să se radă, și-a lăsat barba să crească. Spre 
marele lui necaz, era și mai căruntă decât data trecută. In opinia 
lui Isherwood, barba făcea să pară că Tiţian însuși stă în faţa 
pânzei. Dată fiind strania iscusinţă a lui Gabriel la mânuirea 
pensulei, nu era prea departe de adevăr. 

În ultima seară petrecută la Londra, Gabriel a trecut pe la 
Thames House, sediul MI5, aflat pe malul fluviului, unde, așa 
cum promisese, l-a informat pe Graham Seymour că 
operațiunea ajunsese, într-adevăr, pe Insulele Britanice. 
Seymour era într-o dispoziție groaznică și în mod clar cu gândul 
în altă parte. Fiul viitorului rege hotărâse să se însoare la 
sfârșitul primăverii, iar sarcina lui Seymour și a colegilor săi de 
la Poliţia Metropolitană era să aibă grijă ca nimic să nu strice 
evenimentul. Ascultându-i tânguirile, Gabriel nu s-a putut 
împiedica să nu se gândească la ceea ce spusese Sarah în 
cafeneaua din Georgetown. „Londra e fructul de pe creanga de 
jos. Londra poate fi atacată oricând vrei”. 

Ca pentru a ilustra acest lucru, când a plecat din Thames 
House a găsit linia Jubilee a metroului închisă în plină oră de vârf 
a serii, din cauza unui pachet suspect. S-a întors pe jos la 
Mason's Yard și, cu Isherwood privind peste umărul lui, a întins 
un strat de lac peste Tiţianul proaspăt restaurat. In dimineaţa 
următoare i-a dat instrucțiuni Nadiei să depună două sute de 
milioane de dolari la TransArabian Bank. Apoi a luat un taxi și s- 
a îndreptat spre aeroportul Heathrow. 


VP - 157 


35. 


ZURICH 


Puţine ţări au jucat un rol mai important în viaţa și cariera lui 
Gabriel Allon decât Confederaţia Elvețiană. Vorbea fluent trei 
dintre cele patru limbi oficiale și îi cunoștea munții și văile la fel 
de bine ca gropiţele și rotunjimile trupului soției lui. Omorâse în 
Elveţia, răpise în Elveţia și dăduse în vileag unele dintre tainele 
cele mai respingătoare ale ţării. Cu un an înainte, într-o cafenea 
de la poalele ghețarului, la Les Diablerets, făcuse jurământ 
solemn să nu mai pună piciorul în acea țară. Ciudat cum 
lucrurile nu par niciodată să meargă conform planului. 

La volanul unui Audi închiriat, a trecut pe lângă băncile severe 
și vitrinele de pe Bahnhofstrasse, apoi a cotit pe drumul foarte 
circulat de pe malul stâng al Lacului Zurich. Casa conspirativă 
era la trei kilometri sud de centrul orașului. Era o construcție 
modernă, cu mult prea multe ferestre ca Gabriel să se simtă în 
largul său, și un mic debarcader în formă de T care fusese 
pudrat de ninsoarea recentă. Când a intrat, a auzit o voce de 
femeie care cânta încet în italiană. A zâmbit. Chiara cânta 
întotdeauna când era singură. 

Și-a lăsat valiza în hol și s-a luat după sunet până în living, 
unde fusese improvizat un post de comandă. Chiara privea la 
ecranul unui computer, cojind o portocală. Buzele ei, când 
Gabriel le-a sărutat cu pasiune, erau foarte calde, de parcă ar fi 
avut febră. 

— Sunt Chiara Allon, a murmurat ea mângâindu-i perii 
cărunţi, ţepoși, de pe obraji. Cine oi mai fi și tu? 

— Nu mai știu sigur. 

— Se zice că îmbătrânirea poate provoca probleme ale 
memoriei, a zis Chiara sărutându-l în continuare. Ar trebui să 
încerci uleiul de pește. Am auzit că ajută. 

— Mai degrabă aș vrea o bucată din portocala aia. 

— Sunt sigură că ai vrea. A trecut mult timp. 

— Foarte mult timp. 

A desfăcut fructul în felii și a pus una în gura lui Gabriel. 

— Unde-s ceilalți din echipă? a întrebat el. 


VP - 158 


— Urmăresc un angajat al TransArabian Bank, care se 
întâmplă să aibă și legături cu mișcarea jihadistă globală. 

— Așadar, ești singură-singurică? 

— Nu mai sunt. 

Gabriel i-a descheiat nasturii de la bluză. Sfârcurile i s-au 
întărit imediat la atingerea lui. l-a mai dat o felie de portocală. 

— Poate că n-ar trebui să facem asta în fața unui computer, a 
zis ea. Nu știi niciodată cine ar putea să privească. 

— Cât timp avem? 

— Oricât de mult ai nevoie. 

L-a luat de mână și l-a condus la etaj. A 

— Încetișor, i-a spus Chiara pe când o culca pe pat. Încetișor. 

e 

Camera era în penumbră când Gabriel s-a rostogolit, sleit de 
puteri, de pe trupul Chiarei. Au stat mult așa, în tăcere, aproape, 
dar fără să se atingă. De afară se auzea huruitul îndepărtat al 
unui vas, urmat peste o clipă de plescăitul vălurelelor pe 
debarcader. Chiara s-a răsucit pe un cot și și-a plimbat degetul 
pe muchia nasului lui. 

— Cât timp o să mai fie aici? 

— De vreme ce am nevoie de el ca să respir, am de gând să-l 
păstrez cât mai mult posibil. 

— Vorbeam despre barba ta, dragule. 

— O urăsc, dar ceva îmi spune că aș putea să am nevoie de 
ea înainte de încheierea acestei operațiuni. 

— Poate că ar trebui s-o păstrezi și după operaţiune. Cred că 
te face să arăţi... 

Vocea i s-a stins. 

— N-o spune, Chiara. 

— Aveam de gând să zic „distins”. 

— E ca și cum ai zice de o femeie că e elegantă. 

— Ce-i rău în asta? 

— O să înţelegi când oamenii vor începe să spună că ești 
elegantă. 

— N-o să fie chiar așa de rău. 

— N-o să se întâmple niciodată, Chiara. Eşti frumoasă și 
întotdeauna o să fii frumoasă. Și, dacă păstrez barba asta după 
operaţiune, lumea o să înceapă să te ia drept fiica mea. 

— Acum ești absurd. 

— Este posibil din punct de vedere biologic. 


VP - 159 


— Ce anume? 

— Să fii fiica mea. 

— N-am văzut niciodată lucrurile în felul ăsta. 

— Să n-o faci, a avertizat-o. 

Ea a râs pe tăcute și n-a mai zis nimic. 

— La ce te gândești acum? a vrut el să știe. 

— La ce s-ar fi putut întâmpla dacă nu-l vedeai pe băiatul ăla 
cu bomba sub haină mergând pe Wellington Street. Am fi 
prânzit când a explodat bomba. Ar fi fost o tragedie, desigur, 
însă viaţa noastră ar fi mers mai departe normal, ca a oricui 
altcuiva. 

— Poate că asta este normal pentru noi, Chiara. 

— Perechile normale nu fac dragoste prin case conspirative. 

— De fapt, mi-a plăcut întotdeauna să fac dragoste cu tine 
prin case conspirative. 

— M-am îndrăgostit de tine într-o casă conspirativă. 

— Care? 

— La Roma. Apartamentul micuţ de pe Via Veneto, unde te- 
am dus după ce Polizia di Stato a încercat să te omoare în acea 
pensione groaznică din apropierea gării. 

— Abruzzi, a oftat Gabriel. Ce șandrama. 

— Însă apartamentul conspirativ era plăcut. 

— Mă cunoșteai prea puţin. 

— De fapt, te cunoșteam foarte bine. 

— Mi-ai făcut fettuccini cu ciuperci. 

— Nu fac fettuccini cu ciuperci decât pentru cei pe care îi 
iubesc. 

— Fă-mi acum. 

— Mai întâi ai treabă. 

Chiara a apăsat pe comutatorul de pe peretele de la capul 
patului. O mică veioză cu halogen a străpuns ca un laser ochii 
lui Gabriel. 

— Chiar trebuie? a întrebat el cu ochii mijiţi. 

— Ridică-te în capul oaselor. 

A luat de pe noptieră un dosar și i l-a dat. Gabriel l-a deschis 
și a văzut pentru prima dată fața lui Samir Abbas. Era 
colțuroasă, cu ochelari și un pic de barbă, cu ochi căprui 
gânditori și o chelie care înainta spre creștet. In momentul în 
care fusese făcut instantaneul, individul mergea pe o stradă 
dintr-o zonă rezidenţială din Zurich. Purta un costum gri, 


VP - 160 


uniforma bancherului elveţian, și cravată argintie. Servieta 
părea scumpă, la fel ca pantofii. Paltonul îi era descheiat și nu 
purta mănuși. Vorbea la mobil. judecând după forma gurii, lui 
Gabriel i s-a părut că vorbea în germană. 

— lată bărbatul care o să te ajute să cumperi o grupare 
teroristă, a spus Chiara. Samir Abbas, născut la Amman în 1967, 
cu studii la London School of Economics și angajat la 
TransArabian Bank din 1988. 

— Unde locuiește? 

— In Hottingen, aproape de universitate. Dacă e frumos afară, 
merge pe jos la serviciu, ca să-și menţină supleţea. Dacă e urât, 
ia un tramvai din ROmerhof până în districtul financiar. 

— Care tramvai? 

— Numărul opt, firește. Ce altceva să ia? 

Chiara a zâmbit. Cunoștinţele ei despre transporturile publice 
europene erau la fel ca ale lui Gabriel, enciclopedice. 

— Unde este apartamentul lui? 

— Pe Carmenstrasse, la numărul patru. E o clădire postbelică 
mică, cu exterior din stuc, cu numai șase apartamente. 

— Nevastă? 

— Uită-te la fotografia următoare. 

Infăţișa o femeie care mergea pe aceeași stradă. Purta haine 
occidentale, cu excepţia unui hijab? care încadra o faţă ca de 
copil. Un băieţel de vreo patru ani o ţinea de mâna dreaptă. O 
fetiță de opt-nouă ani o ţinea de cea stângă. 

— O cheamă Johara, care în arabă însemnă „giuvaier”. 
Lucrează cu program redus ca profesoară la un centru 
comunitar islamic din partea de vest a orașului. Copilul mai 
mare merge la școală acolo. Băiatul este la grădiniță. Amândoi 
copiii vorbesc fluent germana elveţiană, însă Johara este mult 
mai în largul ei în arabă. 

— Samir merge la o moschee? 

— Se roagă în apartament. Copiilor le plac desenele animate 
americane, spre marea supărare a tatălui, însă nu este 
îngăduită muzica. Muzica este interzisă cu desăvârșire. 

— Ea știe de operele caritabile ale lui Samir? 

— De vreme ce folosesc același computer, ar fi greu să nu 
știe. 


23 Văl purtat de femeile musulmane; acoperă capul și pieptul, lăsând la vedere faţa 
(n.tr.). 


VP - 161 


— Unde este? 

— În living. L-am piratat în ziua în care am ajuns aici. Ne oferă 
sunete și imagini destul de bune. De asemenea, îi citim e- 
mailurile și îi vedem căutările pe internet. Prietenului tău, Samir, 
îi place pornografia jihadistă. 


— Și mobilul? 
— Au fost necesare unele eforturi, dar am izbutit și acolo. 
Chiara a arătat cu degetul fotografia lui Samir. Il ţine în 


buzunarul din dreapta al paltonului. Am pus mâna pe el în 
tramvai, când se ducea la serviciu. 

— Cum? 

— Yaakov s-a ocupat de ciocnire, Oded i l-a șterpelit din 
buzunar, iar Mordecai a făcut chestia tehnică. L-a piratat în 
vreme ce Samir citea ziarul. Toată chestia a durat două minute. 

— De ce nu mi-a spus nimeni asta? 

— N-am vrut să te deranjăm. 

— Mai e ceva ce aţi neglijat să-mi spuneţi? 

— Doar un lucru, a zis Chiara. 

— Ce anume? 

— Suntem supravegheați. 

— De elveţieni? 

— Nu, nu de elveţieni. 

— Și atunci de cine? 

— Ai voie să ghicești de trei ori. Primele două nu se pun. 
Gabriel a înșfăcat BlackBerry-ul securizat și a început să tasteze. 


36. 


LACUL ZURICH 


Lui Adrian Carter i-au trebuit aproape patruzeci și opt de ore 
ca să ajungă la Zurich. S-a întâlnit cu Gabriel spre sfârșitul după- 
amiezii la prova unui feribot care se îndrepta spre suburbia 
Rapperswil. Purta un trenci cafeniu și ţinea sub braț un 
exemplar din Neue Zürcher Zeitung. Hârtia era înmuiată de 
zăpadă. 

— Sunt surprins că nu îţi ţii la vedere legitimaţia, a comentat 
Gabriel. 


VP - 162 


— Mi-am luat măsuri de precauţie ca să vin aici. 

— Cum ai călătorit? 

— Clasa a doua plus, a zis Carter iritat. 

— Le-ai spus elveţienilor că vii? 

— Sigur glumești. 

— Unde stai? 

— Nu stau. 

Gabriel s-a uitat peste umăr la conturul desenat pe cer al 
Zurichului, de-abia vizibil în spatele unei mantii de nori joși și de 
fulgi. Intreaga scenă era lipsită de culoare - un oraș cenușiu 
lângă un lac cenușiu. Se potrivea cu starea lui de spirit. 

— Când aveai de gând să-mi spui, Adrian? 

— Ce să-ţi spun? 

Gabriel i-a dat un plic fără nicio inscripţie. Înăuntru erau opt 
fotografii de supraveghere care înfățișau opt agenți operativi ai 
CIA. 

— Cât timp v-a trebuit ca să-i depistaţi? a întrebat Carter în 
timp ce frunzărea posomorât fotografiile. 

— Chiar vrei să-ţi răspund la întrebarea asta? 

— Cred că nu. Carter a închis plicul. Cei mai buni agenţi de-ai 
mei sunt în alte misiuni. A trebuit să folosesc ce aveam la 
dispoziţie. Doi dintre ei sunt abia veniţi de la Fermă, cum ne 
place să-i zicem. 

Ferma era complexul de pregătire al CIA din Camp Peary, 
Virginia. 

— Ai trimis stagiari să ne supravegheze pe noi? Dacă n-aș fi 
așa de furios, m-aș simți insultat. 

— Incearcă să n-o iei personal. 

— Mica ta ispravă ar fi putut să ne arunce în aer pe toți. 
Elveţienii nu-s proști, Adrian. De fapt, sunt chiar buni. Privesc. Și 
ascultă. Și se supără foarte tare când spionii acţionează pe 
teritoriul lor fără să semneze la intrare în cartea de oaspeţi. 
Chiar și agenţi operativi experimentați, inclusiv ai noștri, au dat 
de bucluc aici. Și ce face Langley? Trimite opt puști cu caș la 
gură, care n-au mai fost în Europa de la excursia din anul trei de 
facultate. Știi că acum două zile unul dintre ei s-a ciocnit de-a 
binelea de Yaakov, din cauză că se uita la o hartă Streetwise 
Zurich? Asta e de pomină, Adrian. 

— M-ai convins. 


VP - 163 


— Încă nu, a zis Gabriel. Vreau să dispară de aici. În seara 
asta. 

— Mă tem că nu se poate. 

— De ce? 

— Pentru că cineva de sus a devenit foarte interesat de 
operațiunea voastră. Și acel cineva a hotărât că este nevoie de 
o componentă operaţională americană. 

— Spune-i ăluia de sus că deja există o componentă 
americană. Numele ei este Sarah Bancroft. 

— Un singur analist de la Antiterorism nu contează. 

— Acel singur analist e mai bun decât oricare dintre cei opt 
neisprăviţi pe care i-ai trimis aici să ne supravegheze. 

Carter a privit lacul, dar n-a spus nimic. 

— Ce se întâmplă, Adrian? 

— Nu-i vorba despre „ce”. E vorba despre „cine”. Carter i-a 
înapoiat plicul. Cât mă costă ca să arzi afurisitele alea de poze? 

— Dă-i drumul, te ascult. 


37. 


LACUL ZURICH 


Pe puntea de deasupra cabinei pasagerilor era o cafenea 
micuță. Carter a băut cafea nămoloasă. Gabriel a băut ceai. Au 
împărțit un sandviș cu ou de consistenţa cauciucului și o pungă 
cu cartofi prăjiţi râncezi. Carter a păstrat nota de plată pentru 
decontare. 

— Ți-am spus să-i ţii numele doar pentru tine, a bombănit 
Gabriel. 

— M-am străduit. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Cineva a avertizat Casa Albă. Am fost chemat în Biroul Oval 
și supus unui interogatoriu ca la carte. McKenna și președintele 
au tăbărât asupra mea împreună, polițaiul rău și polițaiul bun. 
Poziţii stresante, fără somn, fără mâncare și băutură - toate 
tehnicile pe care acum nu ni se permite să le folosim împotriva 
inamicilor. Nu le-a trebuit mult ca să mă înfrângă. E destul să 
spun că acum președintele îmi cunoaște numele. Cunoaște și 


VP - 164 


numele femeii musulmane cu atestate jihadiste impecabile de 
care ești legat - din punctul de vedere al operațiunii, desigur. 

— Și? 

— Nu-i convine deloc. 

— Nu zău? 

— Se teme că relaţiile dintre SUA și Arabia Saudită vor suferi 
vătămări grave dacă operaţiunea se prăbușește în flăcări. Ca 
urmare, nu mai vrea ca Langley să fie doar pasager. 

— Vrea ca voi să pilotațţi avionul? 

— Nu numai asta, a zis Carter. Vrea să întreţinem avionul, să 
alimentăm avionul, să aprovizionăm bucătăria avionului și să 
încărcăm bagajele în cală. 

— Controlul total? Asta vrei să zici? 

— Asta vreau să zic. 

— N-are sens, Adrian. 

— Care parte? 

— Totul, sincer să fiu. Dacă noi avem controlul, președintele 
poate să nege credibil în faţa saudiţilor, în cazul în care ceva 
merge prost. Însă dacă Langley are frâiele în mână, orice șansă 
de a nega zboară direct pe fereastra Casei Albe. E ca și cum ar 
încerca să blocheze o lovitură cu bărbia. 

— Ştii, Gabriel, niciodată n-am privit lucrurile din unghiul ăsta. 
Carter a luat ultimul cartof. Se poate? 

— Delectează-te. 

Americanul și-a aruncat în gură cartoful și a stat multă vreme 
pe gânduri, ștergându-și degetele de sare. 

— Ai dreptul să fii furios, a zis în cele din urmă. În locul tău, și 
eu aș fi furios. 

— De ce? 

— Pentru că am venit aici cu o poveste de trei parale, crezând 
că aș putea să te fac s-o înghiţi, iar tu meriţi mai mult. Adevărul 
este că președintele și slujitorul său credincios, chiar dacă 
ignorant, James A. McKenna, nu sunt îngrijoraţi că operaţiunea 
al-Bakari o să eșueze. De fapt, se tem c-o să reușească. 

— Mai încearcă, Adrian. Au fost câteva zile lungi. 

— Se pare că președintele e îndrăgostit până peste urechi. 

— Cine e norocoasa? 

— Nadia, a murmurat Carter în șervețelul mototolit. E nebun 
după ea. Îi adoră povestea. Îi adoră curajul. Mai important, 
adoră operaţiunea pe care ai construit-o în jurul ei. Este exact 


VP - 165 


genul de lucru pe care-l căuta. E curată. E ingenioasă. E 
progresistă. E planificată durabil. De asemenea, se întâmplă să 
se potrivească frumușel cu viziunea despre lume a 
președintelui. Un parteneriat între islam și Occident pentru a 
înfrânge forțele extremismului. Forța creierului mai presus de 
forța brută. Vrea ca reţeaua lui Rashid să fie doborâtă și legată 
cu fundă înainte de noile alegeri, și nu vrea să împartă cu 
nimeni meritul. 

— Așadar, vrea să acţionați singuri? Fără parteneri? 

— Nu chiar. Vrea să-i aducem în joc pe francezi, pe britanici, 
pe germani și pe spanioli, de vreme ce ei au fost cei atacați. 

— Nu vrea și potârnichea din pom?*? 

— Partridge lucrează acum la o firmă particulară de pază. Şi 
se descurcă minunat, din câte am auzit. 

— Păstrarea secretului, a zis Gabriel. Nu e slogan publicitar, 
Adrian. E un crez sacru. Face ca operaţiunile să nu fie distruse. 
Ține în viaţă agenţii. 

— Îngrijorarea ta a fost consemnată așa cum se cuvine. 

— Și respinsă. Întrucât americanul n-a făcut niciun 
comentariu, Gabriel a insistat: Cum rămâne cu mine și echipa 
mea? 

— Echipa ta se va retrage discret de pe teren și va fi înlocuită 
de personalul Agenţiei. Tu rămâi pe post de consultant până ce 
începe spectacolul. 

— Și după aceea? 

— Vei fi scos de pe scenă. 

— Am vești pentru tine, Adrian. Spectacolul a început deja. De 
fapt, vedeta își face debutul aici, la Zurich, mâine după-masă. 

— Va trebui să amânăm asta până ce se instalează noua 
echipă de conducere. 

Gabriel a privit luminile din Rapperswil ce licăreau slab de-a 
lungul țărmului. 

— Uiţi ceva, a spus după o vreme. Vedeta spectacolului este o 
divă. E foarte pretențioasă. Și nu va colabora cu oricine. 

— Vrei să spui că va colabora cu tine, omul care i-a ucis tatăl, 
dar nu cu noi? 

— Exact asta spun. 

— Mi-ar plăcea să verific eu însumi această afirmaţie. 


24 Aluzie la vechiul colind englez (din secolul al XVII-lea) „The Twelve Days of 
Christmas”. Dar Partridge („potârniche”) este și nume de familie (n.tr.). 


VP - 166 


— Chiar te rog. Dacă vrei să vorbești cu Nadia, o poţi găsi la 
biroul ei de pe Boulevard Haussmann, arondismentul al IX-lea, 
Paris. 

— De fapt, speram că ai putea colabora cu noi la tranziţie. 

— Speranţa nu este o strategie acceptabilă când sunt în joc 
vieți. 

— Și apoi, dacă ar fi s-o sfătuiesc pe Nadia, i-aș spune să stea 
cât mai departe posibil de voi și de agenţii voștri operativi abia 
veniți de la Fermă, a zis Gabriel ridicând în aer plicul cu 
fotografii. 

— Suntem adulţi, tu și cu mine. Am trecut împreună prin 
războaie. Am salvat vieţi. Am făcut treburile murdare pe care 
nimeni altcineva nu voia să le facă sau n-avea destul curaj. Dar 
în clipa asta nu te pot suferi. 

— Mă bucur că nu sunt singurul. 

— Chiar crezi că asta e ceva ce vreau să fac? El este 
președintele, Gabriel. Pot fie să mă supun ordinelor lui, fie să-mi 
dau demisia. Și n-am de gând să-mi dau demisia. 

— Atunci transmite-i, te rog, președintelui că-i doresc tot 
binele din lume, a spus Gabriel. Dar la un moment dat ar trebui 
să-i amintești că Nadia nu-i decât primul pas spre distrugerea 
rețelei lui Rashid. La final, treaba nu va fi curată sau isteață sau 
progresistă. Sper doar ca președintelui să nu-i iasă dragostea pe 
nas când vine vremea să ia hotărârile dificile. 

Feribotul s-a lipit de chei cu o zdruncinătură. Gabriel s-a 
ridicat brusc. Carter a adunat ceștile goale și ambalajele și a 
măturat cu dosul mâinii firimiturile. 

— Trebuie să știu ce ai de gând. 

— Am de gând să mă întorc la postul de comandă și să le 
spun celor din echipă că mergem acasă. 

— E ultimul tău cuvânt? 

— Nu ameninţ niciodată. 

— Atunci fă-mi o favoare. 

— Care? 

— Condu încet. 

e 

Au coborât de pe feribot la câteva secunde unul după celălalt 
și au mers pe pontonul alunecos spre mica parcare de la 
marginea terminalului. Carter a urcat pe scaunul pasagerului 
dintr-un Mercedes și s-a îndreptat spre graniţa germană; Gabriel 


VP - 167 


s-a așezat la volanul mașinii sale și a pornit cu viteză spre 
Seedamm, pe partea opusă a lacului. In ciuda sfatului lui Carter, 
conducea foarte repede. Ca urmare, tocmai parca lângă casa 
conspirativă când americanul l-a sunat să-i comunice liniile 
generale ale noului acord. Parametrii erau simpli și fără echivoc. 
Lui Gabriel și echipei lui îi se permitea să-și păstreze 
ascendentul pe teren câtă vreme operaţiunea nu atingea 
pământul sacru al Arabiei Saudite. In acel punct, a zis Carter, nu 
mai era loc de alte negocieri. Președintele nu permitea 
spionajului israelian să-și facă de cap în ţara unde se află Mecca 
și Medina. Arabia Saudită era factorul de schimbare. Arabia 
Saudită era esenţială. Dacă operaţiunea trecea graniţa saudită, 
a zis Carter, înțelegerea nu mai era valabilă. După ce a închis, 
Gabriel a rămas o vreme în întuneric, analizând opţiunile. Peste 
zece minute l-a sunat pe Carter și, fără tragere de inimă, a 
acceptat termenii. Apoi a intrat în casa conspirativă și le-a spus 
celor din echipă că nu se știe cât timp mai au la dispoziţie. 


38. 


PARIS 


Din numeroasele etaje ale vilei sale de pe Avenue Foch, Nadia 
al-Bakari își făurise o locuinţă secundară confortabilă. Avea un 
birou, un living, dormitor și o galerie de artă particulară în care 
ținea douăsprezece dintre cele mai dragi tablouri. Prin 
apartament erau multe fotografii ale tatălui său. În niciuna nu 
zâmbea, preferând să afișeze juhayman, tradiționala „faţă 
mânioasă” a beduinului arab. Singura excepţie era un 
instantaneu făcut de Nadia pe Alexandra, în ultima zi a vieţii lui. 
Avea o expresie vag melancolică, de parcă ar fi știut cumva ce-l 
aștepta în acea seară în Portul Vechi din Cannes. Fotografia, în 
ramă de argint, stătea pe noptiera Nadiei. Alături era un ceas 
Thomas Tompion, cumpărat la o licitație cu două milioane și 
jumătate de dolari și dăruit Nadiei de ziua ei, când împlinea 
douăzeci și cinci de ani. In ultima vreme o lua înainte cu câteva 
minute, lucru care i se părea straniu de potrivit. Se uita din când 
în când la el de când se trezise cu o tresărire la ora trei 


VP - 168 


dimineaţa. Cu toate acestea, a rămas nemișcată în patul său 
mare. La ultima ședință de pregătire, Gabriel îi amintise să nu-și 
schimbe în niciun fel programul zilnic - program pe care câteva 
duzini de angajaţi ai casei și ai firmei îl știau pe de rost. 
Întotdeauna se scula la șapte fix, nicio clipă mai devreme sau 
mai târziu. Tava cu micul dejun trebuia să fie lăsată pe scrinul 
din birou. În afară de cazul în care cerea altceva, pe ea trebuiau 
să se afle un termos cu cafe filtre, o carafă cu spumă de lapte, 
un pahar cu suc de portocale proaspăt și două felii de tartine cu 
unt, de cincisprezece centimetri, având alături dulceaţă de 
căpșuni. Trebuia ca ziarele să fie așezate în partea dreaptă a 
mesei de lucru - Wall Street Journal deasupra, urmat de 
International Herald Tribune, Financial Journal și Le Monde -, 
alături de agenda legată în piele cu programul zilei. Televizorul 
trebuia să fie deschis pe canalul BBC, cu sonorul închis și 
telecomanda la îndemână. 

Acum era șase și jumătate. Fără niciun gând în afară de 
durerea care-i zvâcnea în cap, a închis ochii și s-a silit să cadă 
într-o aţipire cețoasă, care a fost tulburată peste treizeci de 
minute de bătaia în ușă ca o aripă de fluture a menajerei sale, 
Esmeralda. Ca de obicei, Nadia a rămas în pat până la plecarea 
Esmeraldei. Apoi a îmbrăcat un halat și, sub privirea atentă a 
tatălui, a intrat desculţă în birou. 

A întâmpinat-o mirosul de cafea proaspătă. Și-a turnat într-o 
ceașcă, a pus lapte și trei lingurite de zahăr și s-a așezat la 
masa de lucru. Pe ecranul televizorului erau imagini ale 
dezastrului din Islamabad, după ce explodase încă o bombă 
pusă de al-Qaeda într-un automobil, omorând peste o sută de 
oameni, aproape toţi musulmani. Nadia a lăsat sonorul închis și 
a ridicat coperta de piele a agendei. Programul zilei era 
neobișnuit de simplu. După două ore de timp personal, trebuia 
să plece de acasă și să ia avionul spre Zurich. Acolo, într-o sală 
de conferinţe de la Dolder Grand Hotel, ea și asistenții cei mai 
apropiaţi aveau să se întâlnească cu directorii unei firme de 
optică din Zug deţinute în mare parte de AAB Holdings. Imediat 
după aceea urma o a doua întâlnire, fără asistenţi. Subiectul era 
catalogat „personal”, ca întotdeauna când era vorba despre 
banii personali ai Nadiei. 

A închis agenda și, așa cum obișnuia, și-a petrecut 
următoarea oră citind ziarele, în timp ce bea cafeaua și mânca 


VP - 169 


pâine prăjită. Puțin după opt a deschis computerul ca să verifice 
situaţia pieţelor asiatice, apoi a petrecut câteva minute intrând 
pe diferitele canale de știri. Turul s-a încheiat pe Al Jazeera, care 
trecuse de la măcelul din Islamabad la un atac al armatei 
israeliene în Fâșia Gaza, în care fuseseră uciși opt planificatori ai 
terorii din gruparea Hamas. Prim-ministrul turc, descriind atacul 
drept o „crimă împotriva umanităţii”, a cerut ONU să 
pedepsească Israelul cu sancţiuni economice - cerere respinsă, 
în următorul segment, de un cleric saudit important. „A trecut 
vremea diplomaţiei”, i-a spus el lingușitorului de la Al Jazeera 
care îi luă interviul. „Acum e vremea ca toti musulmanii să se 
alăture luptei armate împotriva intrușilor sioniști. Și fie ca Cel de 
Sus să-i pedepsească pe cei care cutează să colaboreze cu 
dușmanii islamului”. 

Nadia a închis televizorul, s-a întors în dormitor și și-a luat 
echipamentul de sport. Niciodată nu-i plăcuse activitatea fizică, 
iar de când împlinise treizeci de ani îi plăcea și mai puţin. Işi 
mărea ritmul cardiac și își întindea membrele cu 
conștiinciozitate în fiecare dimineaţă din cauză că era un lucru 
pe care, ca femeie de afaceri modernă care trăia mai mult în 
Occident, se presupunea că trebuie să-l facă. Fiindcă avea încă 
o ușoară durere de cap, și-a scurtat programul zilnic, deja scurt. 
După o plimbare agale pe banda de alergat, a făcut timp de 
câteva minute întinderi pe un covoraș de cauciuc pentru yoga. 
Apoi a rămas culcată pe spate, nemișcată, cu gleznele lipite și 
brațele întinse lateral. Ca întotdeauna, poziţia îi dădea senzaţia 
că e ușoară ca fulgul. Însă în acea dimineaţă i-a oferit și o 
revelaţie deosebit de limpede a viitorului său. A stat acolo 
câteva minute, în aceeași poziţie, întrebându-se dacă să meargă 
până la capăt în călătoria la Zurich. N-ar fi fost nevoie decât de 
un telefon, și-a zis. Un telefon, și avea să scape de povară. Era 
un telefon pe care nu se putea hotărî să-l dea. Credea că exista 
un motiv pentru care fusese adusă pe lume într-un anumit loc și 
un anumit moment. Credea că același lucru era valabil pentru 
bărbatul care îi omorâse tatăl, și nu voia să-l dezamăgească. 

Nadia s-a ridicat în picioare și, alungând un val de amețeală, 
s-a întors în dormitor. După ce s-a îmbăiat și și-a parfumat 
corpul, a intrat în dressing și și-a ales hainele, înlocuind culorile 
luminoase pe care le prefera cu nuanțele mai sumbre de gri și 
negru. Și-a aranjat părul așa încât să-i dea o înfățișare 


VP - 170 


evlavioasă. După o jumătate de oră, pe când se așeza lângă 
Rafiq al-Kamal pe bancheta din spate a limuzinei, fața sa luase 
expresia juhayman a beduinului. Transformarea era aproape 
completă. Era o femeie saudită bogată care plănuia să răzbune 
asasinarea tatălui său. 

Mașina a ieșit pe poarta vilei și a virat pe stradă. Pe când se 
îndrepta spre Bois de Boulogne, Nadia l-a observat pe bărbatul 
pe care îl cunoștea ca Max mergând la câţiva pași în urma unei 
femei care putea sau nu să fie Sarah. Chiar atunci a apărut 
pentru o clipă în faţa geamului ei o motocicletă condusă de o 
siluetă suplă, cu cască și bluzon de piele negru. Ceva din ea a 
făcut-o să simtă o împunsătură dureroasă a amintirii. Probabil că 
nu era nimic, și-a zis în timp ce motocicleta dispărea pe o stradă 
laterală. Doar niște nervi de ultim moment. Doar mintea care îi 
juca feste. 

* 

La ordinul Casei al-Saud, Nadia fusese silită să-i păstreze pe 
vechii bodyguarzi ai tatălui său, dar nu numai atât. Structura de 
bază a companiei rămăsese aceeași, ca și cea mai mare parte a 
personalului de rang superior. Daoud Hamza, un libanez școlit la 
Stanford, încă dirija activitatea zilnică. Manfred Wehrli, un 
bancher elvețian imperturbabil, încă gestiona finanțele. lar 
echipa juridică, Abdul & Abdul, cum era cunoscută, încă păstra 
totul pe linia de plutire. Însoțiți de alți douăzeci de asistenţi, 
lachei, oameni buni la toate și tot soiul de paraziți, erau strânși 
în sala VIP-urilor din aeroportul Le Bourget când a ajuns Nadia. 
La zece fix au urcat în Boeingul Business Jet al AAB, iar la 10.15 
decolau spre Zurich. Și-au petrecut ora cât a durat zborul făcând 
socoteli la masa de ședință, iar când au ajuns la aeroportul 
Kloten au urcat într-un convoi de berline Mercedes. Au urcat cu 
viteză destul de mare pe coastele împădurite ale Zurichberg 
până la intrarea graţioasă în Dolder Grand Hotel, unde au fost 
conduși într-o sală de conferinţe cu nume montan și o priveliște 
a lacului care merita prețul scandalos al închirierii. Delegaţia 
firmei elveţiene de optică sosise deja și se înfrupta cu sârg din 
bufetul bogat. Nou-veniţii s-au așezat la masă și și-au deschis 
servietele și laptopurile. Personalul din AAB nu mânca niciodată 
la ședințe. Regulile lui Zizi. 

Discuţiile fuseseră programate să dureze două ore. Le-au 
depășit cu treizeci de minute și s-au încheiat cu angajamentul 


VP - 171 


Nadiei de a investi încă douăzeci de milioane de franci în 
compania elveţiană, pentru a o ajuta să-și modernizeze fabricile 
și gama de produse. După câteva urări de bine, delegaţia 
elvețiană a plecat. Pe când traversau holul elegant au trecut pe 
lângă un arab suplu, cu un pic de barbă, trecut puţin de 
patruzeci de ani, care ședea singur cu servieta alături. Peste 
cinci minute, un apel telefonic l-a chemat în sala de conferinţe 
din care tocmai plecaseră elveţienii. Acolo aștepta o femeie 
frumoasă, cu atestate jihadiste impecabile. 

— Binecuvântarea Celui de Sus fie asupra dumitale, a zis ea în 
arabă. 

— Ca și asupra dumitale, a răspuns Samir Abbas în aceeași 
limbă. Sunt convins că întâlnirea cu elveţienii a decurs bine. 

— Chestiuni lumești, a spus Nadia fluturând disprețuitor din 
mână. 

— Cel de Sus a fost foarte generos cu dumneata, a zis Abbas. 
Am adunat câteva propuneri pentru felul în care cred că ar 
trebui să-ți investești banii. 

— N-am nevoie de sfaturi despre investiţii, domnule Abbas. 
Mă descurc foarte bine singură. 

— Atunci cu ce îţi pot fi de folos, domnișoară al-Bakari? 

— Poţi să începi prin a lua loc. Și apoi poţi să-ţi închizi 
BlackBerry-ul. In zilele astea nu poţi fi destul de precaut când 
este vorba despre dispozitive electronice. Nu știi niciodată cine 
ar putea să asculte. 

— Inteleg perfect. 

Ea a izbutit să zâmbească. 

— Sunt sigură că da. 


39. 


ZÜRICH 


Stăteau de o parte și de alta a mesei de conferinţe, fără alte 
băuturi decât nişte sticle cu apă minerală elvețiană, de care nu 
s-a atins niciunul dintre ei. Între ei se aflau două smartphone-uri 
cu ecranele întunecate și cardurile SIM scoase. Ferindu-și ochii 
de fața neacoperită a Nadiei, Samir Abbas părea că studiază 


VP - 172 


candelabrul de deasupra capului său. Ascuns printre lumini și 
cristale, era un microtransmiţător cu rază mică instalat în acea 
dimineaţă de Mordecai și Oded. Acum îi monitorizau semnalul 
dintr-o cameră de la etajul trei, cu toate cheltuielile plătite de 
serviciul operativ din CIA. Gabriel asculta din casa conspirativă 
din cealaltă parte a lacului, prin intermediul unei conexiuni 
securizate prin microunde. Buzele i se mișcau un pic, ca și cum 
ar fi încercat să-i șoptească Nadiei următoarea replică. 

— Aș vrea să încep prin a-ţi oferi scuzele mele cele mai 
sincere, a zis ea. 

Pe moment, Abbas a părut uluit. 

— Ai depus de curând două sute de milioane de dolari în 
instituţia financiară la care lucrez, domnișoară al-Bakari. Nu-mi 
pot închipui pentru ce îţi ceri scuze. 

— Pentru că nu mult după moartea tatălui meu mi-ai cerut să 
fac o donaţie pentru unul dintre fondurile islamice de caritate cu 
care colaborezi. Te-am refuzat - destul de tăios, dacă îmi 
amintesc bine. 

— Eu am greșit când te-am abordat într-un moment atât de 
dificil. 

— Știu că nu te gândeai decât la binele meu. Zakat este un 
lucru extrem de important pentru credinţa noastră. De fapt, tata 
credea că pomenile sunt cel mai important dintre Cei Cinci 
Stâlpi ai Islamului. 

— Tatăl dumitale a fost cum nu se poate mai generos. Puteam 
întotdeauna să ne bizuim pe el când eram strâmtorați. 

— Întotdeauna a vorbit foarte frumos despre dumneata, 
domnule Abbas. 

— Ca și despre dumneata, domnişoară al-Bakari. Tatăl 
dumitale te-a iubit mult. Nu-mi pot închipui durerea pe care ţi-a 
provocat-o pierderea lui. Află-ţi pacea în gândul că tatăl 
dumitale este cu Cel de Sus în Rai. 

— Inshallah, a zis ea melancolic, dar mă tem că eu n-am avut 
nici măcar o zi de pace de la asasinarea lui. Și durerea mea a 
fost agravată de faptul că ucigașii n-au fost încă pedepsiţi 
pentru crima săvârșită. 

— Ai dreptul să fii mâniată. Cu toţii îl avem. Asasinarea tatălui 
dumitale a fost o insultă la adresa tuturor musulmanilor. 

— Dar ce să fac cu mânia asta? 

— Îmi ceri sfatul, domnişoară al-Bakari? 


VP - 173 


— De genul spiritual. Știu că ești un bărbat foarte evlavios. 

— La fel ca tatăl dumitale. 

— La fel ca tatăl meu, a repetat ea încetișor. 

Abbas a privit-o drept în ochi o clipă, după care și-a ferit din 
nou privirea. 

— Coranul este mai mult decât o recitare a cuvântului lui 
Allah. Este și un document juridic care guvernează toate 
aspectele vieţii noastre. Și este foarte limpede în privinţa a ceea 
ce trebuie făcut în cazul asasinării. | se spune a/-guisas. Ca ruda 
cea mai apropiată care a supravieţuit, ai trei opțiuni. Poţi, pur și 
simplu, să-l ierți pe făptaș, din bunătatea inimii dumitale. Poţi să 
accepţi bani în schimbul sângelui vărsat. Sau poţi să-i faci 
ucigașului ceea ce i-a făcut el victimei, fără să omori pe nimeni 
altcineva. 

— Oamenii care mi-au ucis tatăl erau asasini de profesie. Au 
fost trimiși de alţii. 

— Atunci cei care i-au trimis pe asasini se fac vinovaţi, în 
ultimă instanţă, de moartea tatălui dumitale. 

— Și dacă inima mea nu se înduplecă să-i ierte? 

— Atunci, după legile lui Allah, ești îndreptăţită să-i omori. 
Fără să omori pe nimeni altcineva, a adăugat el iute. 

— O treabă dificilă, nu crezi, domnule Abbas? 

Bancherul n-a răspuns. Pentru prima oară a privit-o drept în 
față, fără nicio urmă din pioșenia de până atunci. 

— E vreo problemă? a întrebat Nadia. 

— Știu cine ţi-a omorât tatăl, domnişoară al-Bakari. Și știu de 
ce a fost omorât. 

— Atunci știi și că eu nu-i pot pedepsi conform legilor 
islamului. A tăcut un pic, apoi a adăugat: Nu fără ajutor. 

Abbas a luat BlackBerry-ul demontat al Nadiei și l-a examinat 
în tăcere. 

— N-ai niciun motiv de îngrijorare, a zis ea calmă. 

— De ce aș fi îngrijorat? Gestionez în cadrul TransArabian 
Bank conturile unor oameni cu mulţi bani. În timpul liber solicit 
fonduri pentru acţiuni de caritate legitime, pentru a ajuta la 
ușurarea suferinței musulmanilor din întreaga lume. 

— Este motivul pentru care am cerut să te văd. 

— Vrei să faci o donaţie? 

— Una substanțială. 

— Cui? 


VP - 174 


— Genului de oameni care îmi pot face dreptatea ce mi se 
cuvine. 

Fără o vorbă, Abbas a pus BlackBerry-ul la loc pe masă. Nadia 
i-a susținut privirea timp de un moment neplăcut de lung. 

— Locuim în Occident, dumneata și cu mine, dar suntem 
copiii deșertului. Familia mea se trage din Nejd, a dumitale, din 
Hejaz. Putem spune foarte multe cu foarte puţine cuvinte. 

— Tata obișnuia să-mi vorbească doar cu ochii, a zis Abbas 
nostalgic. 

— Și al meu, a spus Nadia. 

Abbas a desfăcut capacul sticlei sale de apă minerală și a 
turnat încet într-un pahar, de parcă ar fi fost ultima apă de pe 
fața pământului. 

— Fondurile de caritate la care sunt asociat sunt deasupra 
oricărei bănuieli, a rostit în cele din urmă. Banii sunt folosiţi 
pentru a construi drumuri, școli, spitale și alte asemenea lucruri. 
Din când în când, o parte din ei ajung în mâinile unei grupări cu 
baza în zonele tribale din nord-vestul Pakistanului. Sunt sigur că 
această grupare ţi-ar fi foarte recunoscătoare pentru sprijin. 
După cum știi, și-a pierdut de curând căpetenia. 

— Nu mă interesează gruparea cu baza în zonele tribale din 
Pakistan, a zis Nadia. Nu mai este eficientă. Vremea ei a trecut. 

— Spune-le asta oamenilor din Paris, Copenhaga, Londra și 
Madrid. 

— Am înţeles că gruparea cu baza în zonele triburilor din 
Pakistan n-a avut nimic de-a face cu acele atacuri. 

Abbas a ridicat iute ochii. 

— Cine ţi-a spus așa ceva? 

— Un bărbat din paza mea care e în strânsă legătură cu GID- 
ul saudit. 

Nadia a fost surprinsă cât de ușor îi venise pe buze minciuna. 
Abbas a înșurubat capacul pe sticlă și a părut să-i analizeze cu 
atenţie răspunsul. 

— Umblă zvonuri despre un predicator yemenit, a zis în cele 
din urmă. Cel care are pașaport american și vorbește ca unul de 
acolo. Mai umblă și zvonul că-și extinde activităţile. Activităţile 
caritabile, desigur, a adăugat. 

— Știi cum să iei legătura cu organizaţia lui? 

— Dacă ai de gând cu adevărat să încerci să-i ajuţi, cred că 
pot să fac prezentările. 


VP - 175 


— Cu cât mai curând, cu atât mai bine. 

— Aceștia nu sunt soiul de bărbaţi cărora le place să li se 
spună ce să facă, domnișoară al-Bakari, mai ales de către femei. 

— Nu sunt o femeie oarecare. Sunt fiica lui Abdul Aziz al- 
Bakari și aștept de foarte multă vreme. 

— La fel și ei - de fapt, de sute de ani. Sunt oameni care au 
foarte multă răbdare. Și trebuie să ai și dumneata răbdare. 

e 

După întrevedere planul a fost respectat întocmai. Abbas s-a 
întors în biroul său, Nadia, la avionul său, Oded și Mordecai, la 
casa conspirativă de pe malul lacului. Gabriel nu s-a ostenit să-i 
salute. Era încovoiat peste computerul din living, cu căștile la 
urechi, cu resemnarea zugrăvită pe faţă. A oprit înregistrarea, a 
derulat-o în urmă, apoi a lăsat-o să meargă. 

— Aceștia nu sunt soiul de bărbați cărora le place să li se 
spună ce să facă, domnişoară al-Bakari, mai ales de către femei. 

— Nu sunt o femeie oarecare. Sunt fiica lui Abdul Aziz al- 
Bakari și aştept de foarte multă vreme. 

— La fel şi ei - de fapt, de sute de ani. Sunt oameni care au 
foarte multă răbdare. Și trebuie să ai și dumneata răbdare. 

— Am o cerere, domnule Abbas. Din cauza celor întâmplate 
tatălui meu, este esențial să știu cu cine mă întâlnesc și dacă 
voi fi în siguranță. 

— Nu trebuie să-ți faci griji, domnişoară al-Bakari. Persoana la 
care mă gândesc nu reprezintă în niciun fel o amenințare la 
siguranța dumitale. 

— Cine este? 

— Î cheamă Marwan Bin Tayyib. Este decanul secţiei de 
teologie de la Universitatea din Mecca și un om foarte sfânt. 

Gabriel a oprit din nou înregistrarea, a derulat-o în urmă, apoi 
i-a dat drumul. 

— Î cheamă Marwan Bin Tayyib. Este decanul secţiei de 
teologie de la Universitatea din Mecca și un om foarte sfânt. 

A oprit iarăși, după care, fără tragere de inimă, i-a trimis 
numele lui Adrian Carter la Langley. Răspunsul a venit peste 
cinci minute. Era o rezervare la cursa de dimineaţă spre 
Washington. Clasa a doua plus, desigur. Răzbunarea lui Carter. 


VP - 176 


40. 


LANGLEY, VIRGINIA 


— Bună treabă, a zis Carter. Un spectacol de maestru. O 
operă de artă. Cu adevărat. 

Stătea în faţa ascensoarelor de la etajul șase, al conducerii, 
zâmbind cu toată sinceritatea plantelor artificiale care 
prosperau în întunecimea permanentă a biroului său. Era soiul 
de zâmbet consolator pe care îl arborau directorii când te 
dădeau afară, și-a zis Gabriel. Nu mai lipseau din tablou decât 
ceasul aurit, pachetul modest de despărțire, bani și beneficii, și 
cina pentru doi oferită la Morton's Steakhouse. 

— Haide, a zis Carter bătându-l pe umăr, ceea ce nu mai 
făcuse niciodată. Am ceva să-ţi arăt. 

După ce au coborât la un etaj subteran al clădirii, au parcurs 
pe jos o distanţă care părea de peste un kilometru și jumătate 
prin coridoarele cenușii cu alb. Destinația lor era un balcon de 
observaţie cu ferestre spre un spaţiu deschis uriaș care avea 
atmosfera unei săli de bursă de pe Wall Street. Pe fiecare dintre 
cei patru pereţi clipeau ecrane de mărimea panourilor 
publicitare. Dedesubtul lor, două sute de monitoare luminau 
două sute de fețe. Gabriel nu știa exact ce făceau acolo. Sincer 
vorbind, nu era sigur că se mai aflau la Langley, sau măcar în 
statul Virginia. 

— Am hotărât că este vremea să-i aducem pe toţi sub același 
acoperiș, a explicat Carter. 

— Toţi? a întrebat Gabriel. 

— Asta e operaţiunea ta. 

— Toate astea pentru o operaţiune? 

— Suntem americani, a zis Carter cu o umbră de câinţă. Nu 
lucrăm decât la scară mare. 

— Chestia asta are propriul cod poștal? 

— De fapt, încă n-are nici nume. Pe moment îi zicem 
Rashidistan, în cinstea ta. Ingăduie-mi să-ţi ofer turul de onoare. 

— In aceste împrejurări, cred că mi se datorează cel puţin 
unul pentru șefii de stat. 

— lar o să ne luăm în coarne pe tema teritoriului? 

— Numai dacă-i nevoie. 

VP - 177 


Carter l-a condus pe o scară îngustă în spirală până în centrul 
de operaţiuni. Aerul stătut mirosea a carpetă pusă de curând și 
a circuite electrice supra-încălzite. O tânără cu părul negru 
aranjat în ţepi a trecut pe alături fără să zică nimic și s-a așezat 
la una dintre numeroasele mese de lucru din mijlocul încăperii. 
Gabriel a ridicat privirea spre unul dintre ecranele mari și i-a 
văzut pe câţiva dintre celebrii experți din Washington 
pălăvrăgind în lumina caldă a unui studio de televiziune. Sonorul 
era oprit. 

— Tipii plănuiesc un atac terorist? 

— Eu, unul, n-am auzit. 

— Și atunci de ce ne uităm la ei? a întrebat Gabriel, privind în 
jur cu un amestec de minunare și disperare. Cine sunt toți 
oamenii ăștia? 

Până și Carter, conducătorul oficial al operaţiunii, a părut să 
se gândească un pic înainte să răspundă. 

— Cei mai mulți sunt din Agenţie, a spus într-un târziu, dar 
avem și de la NSA, FBI, Departamentul Justiţiei și Trezorerie, 
alături de câteva duzini din cei cu ecuson verde. 

— Sunt un soi de specie în primejdie? 

— Ba dimpotrivă, a zis Carter. Oamenii ăștia pe care îi vezi cu 
ecuson verde sunt toţi prestatori privaţi. Nici măcar eu nu știu 
sigur cât de mulți lucrează la Langley în zilele astea. Dar știu un 
lucru. Majoritatea câștigă mult mai bine decât mine. 

— Făcând ce? 

— Câţiva sunt foști angajaţi la antiterorism care și-au triplat 
salariile ducându-se la firme particulare. În multe cazuri, fac 
exact același lucru și au exact același acces la informaţii. Însă 
acum sunt plătiți de ACME Security Solutions sau altă firmă 
privată, în loc de Agenţie. 

— Și restul? 

— Specialiști în exploatarea datelor, și mulțumită întrevederii 
de ieri de la Zurich au dat de filonul principal. Carter a arătat cu 
mâna spre una dintre mesele de lucru. Grupul de acolo se ocupă 
de Samir Abbas, prietenul nostru de la TransArabian Bank. ÎI 
desfac în bucățele, e-mail cu e-mail, apel cu apel, tranzacţie 
financiară cu tranzacţie financiară. Au reușit să reconstituie o 
pistă de informaţii dinainte de 11 septembrie, în ceea ce ne 
privește, chiar și numai pentru Samir ar fi meritat să participăm 
la operaţiune. E remarcabil cum a izbutit să ne scape 


VP - 178 


neobservat în toți anii ăștia. E un pește mare. La fel este și 
prietenul lui de la Universitatea din Mecca. 

Fata cu părul negru făcut ţepi i-a înmânat un dosar. Apoi 
Carter l-a condus pe Gabriel într-o sală de ședințe izolată fonic. 
Singura fereastră dădea spre centrul de operaţiuni. 

— lată-l pe băiatul tău, a zis Carter dându-i o fotografie în 
format 24x30 cm. Dilema saudită în carne și oase. 

Gabriel a coborât privirea spre imagine și l-a văzut pe șeicul 
Marwan Bin Tayyib uitându-se la el fără să zâmbească. Clericul 
saudit avea barba lungă și neîngrijită a unui musulman salafist 
și expresia cuiva căruia nu-i place să fie fotografiat. Ghutra? 
roșu cu alb îi atârna de pe cap într-un fel care lăsa la vedere 
calota tagiyah albă de dedesubt. Spre deosebire de majoritatea 
saudiţilor, n-o fixa cu șnurul negru circular numit agal. Era o 
demonstrație de pietate care anunța lumii întregi că nu se 
sinchisește de felul în care arată. 

— Cât de multe știi despre el? a întrebat Gabriel. 

— Vine din inima ținutului wahhabit de la nord de Riad. De 
fapt, în localitatea lui natală există o colibă de lut în care se 
spune că a stat o dată Wahhab însuși. Bărbaţii din orașul lui s-au 
considerat întotdeauna păstrătorii adevăratei credințe, cei mai 
puri dintre puri. Chiar și acum n-au ce căuta acolo cei care vin 
din alte ţări. Dacă se întâmplă să ajungă vreunul în oraș, 
localnicii își ascund fețele și se îndepărtează de el. 

— Bin Tayyib are legături cu al-Qaeda? 

— Sunt firave, a zis Carter, însă incontestabile. A fost un 
personaj principal în trezirea fervorii islamice care a cuprins 
Regatul după ce a fost ocupată Marea Moschee, în 1979. in teza 
sa de doctorat a susţinut că secularismul este un complot 
inspirat de Occident ca să distrugă islamul și, în cele din urmă, 
Arabia Saudită. A devenit o lectură obligatorie pentru unii 
membri radicali ai Casei Regale Saud, printre care și vechiul 
nostru prieten, prințul Nabil, ministrul de interne saudit, care 
până în ziua de azi refuză să recunoască faptul că nouăsprezece 
dintre cei care au deturnat avioanele pe 11 septembrie erau 
cetățeni ai ţării sale. Nabil a fost atât de impresionat de teza lui 
Bin Tayyib, încât el însuși l-a recomandat pentru postul influent 
de la Universitatea din Mecca. 


25 Acoperământ pentru cap purtat de bărbaţii de viţă nobilă în Peninsula Arabă și în 
Golful Persic (n.red.). 


VP - 179 


Gabriel i-a înapoiat fotografia lui Carter, care s-a uitat la ea cu 
dispreţ înainte s-o pună la loc în dosar și să-și continue 
explicațiile: 

— Nu e prima oară când numele lui Bin Tayyib este asociat cu 
rețeaua lui Rashid. In ciuda trecutului său radical, Bin Tayyib e 
consultant în mult trâmbiţatul program de reabilitare a 
teroriștilor din Arabia Saudită. Cel puţin douăzeci și cinci de 
saudiți s-au întors pe câmpul de luptă după ce au absolvit 
cursurile. Despre patru dintre ei se crede că sunt în Yemen cu 
Rashid. 

— Alte legături? 

— la ghici cine a fost ultima persoană care a fost văzută în 
prezența lui Rashid în seara când a trecut de partea cealaltă. 

— Bin Tayyib? 

Carter a încuviinţat din cap. 

— Bin Tayyib a fost cel care i-a trimis lui Rashid invitaţia să 
țină un discurs la Universitatea din Mecca. Și Bin Tayyib a fost 
cel care l-a însoţit în seara fugii. 

— Le-ai pomenit vreodată de asta prietenilor tăi din Riad? 

— Am încercat. 

— Și? 

— N-a dat niciun rezultat, a recunoscut Carter. După cum știi, 
relaţia dintre Casa Regală al-Saud și clerici e complicată, ca să 
nu zic mai mult. Al-Saud nu pot cârmui fără sprijinul dat de 
ulemale. lar dacă ar fi să ia măsuri împotriva unui teolog influent 
ca Bin Tayyib la cererea noastră... 

— Jihadiștii s-ar putea simţi ofensaţi. 

Cu un gest aprobator din cap, americanul a căutat iar în dosar 
și a scos două foi de hârtie - transcrieri ale interceptărilor făcute 
de NSA. 

— Azi-dimineaţă, prietenul nostru de la TransArabian Bank a 
dat două telefoane interesante din biroul său - unul la Riad și al 
doilea la Jeddah. In prima convorbire anunţă că lucrează cu 
Nadia al-Bakari. In a doua zice că are un prieten care vrea să 
discute probleme spirituale cu șeicul Bin Tayyib. Luate separat, 
cele două convorbiri par complet nevinovate. Insă dacă le iei 
împreună... 

— Și nu încape îndoială că Nadia al-Bakari, o femeie cu 
atestate jihadiste impecabile, ar dori să stea de vorbă în 
particular cu șeicul. 


VP - 180 


— Pentru a discuta probleme spirituale, desigur. Carter a pus 
înapoi în dosar transcrierile. Întrebarea este: o lăsăm să 
meargă?, a zis el închizând coperta. 

— De ce nu? 

— Pentru că ar încălca acordurile noastre curente cu guvernul 
saudit și cu serviciile lui de securitate. În Hadith scrie clar că nu 
trebuie să fie două religii în Arabia. lar al-Saud au arătat limpede 
că nu vor tolera nici două servicii de informaţii. 

— Când o să vă daţi seama că ei sunt mai degrabă problema 
decât soluția? 

— În ziua în care nu vom mai avea nevoie ca petrolul lor să ne 
alimenteze mașinile și economia, a răspuns Carter. Am arestat 
și am omorât sute de cetăţeni saudiţi din 11 septembrie 
încoace, însă nu pe teritoriul Arabiei Saudite. Țara le este 
interzisă necredincioșilor ca noi. Dacă Nadia se duce să-l vadă 
pe șeicul Bin Tayyib, trebuie să meargă singură, fără ajutoare. 

— N-am putea aduce muntele la Mahomed? 

— În cazul în care întrebi dacă Bin Tayyib poate să facă o 
călătorie în afara Arabiei Saudite pentru o întâlnire cu Nadia, 
răspunsul este „nu”. Este pe prea multe liste de urmărire. Nicio 
țară europeană în toate minţile nu i-ar îngădui intrarea. Dacă 
Bin Tayyib mușcă momeala, n-avem de ales, trebuie s-o 
trimitem pe Nadia la munte de una singură. lar dacă al-Saud 
află că ea este acolo în numele nostru, vor cădea capete. 

— Poate că ar fi trebuit să te gândești la asta înainte să creezi 
o întreagă agenţie guvernamentală separată care să se ocupe 
de chestiune, a zis Gabriel arătând spre centrul de operaţiuni 
din partea cealaltă a ferestrei. Dar acum asta-i problema ta, 
Adrian. Conform termenilor celui mai recent acord operaţional 
dintre noi, acesta este punctul în care eu îţi dau cheile și dispar 
discret în fundal. 

— Mă întreb dacă ai putea să accepti câteva amendamente, a 
spus Carter cu prudenţă. 

— Ascult. 

— Înainte să devin conducătorul celei mai mari forțe 
antiteroriste din lume, am recrutat și am coordonat spioni. Prin 
urmare, știu care-i lucrul pe care-l urăște cel mai mult un spion: 
schimbarea. Ai găsit-o pe Nadia. Ai recrutat-o. E normal ca tu s-o 
coordonezi. 

— Vrei să fiu agentul care se ocupă de ea? 


VP - 181 


— Presupun că vreau. 

— Cu supervizarea ta, desigur. 

— Casa Albă ţine morţiș ca Agenţia să-și asume controlul total 
al operațiunii. Mă tem că am mâinile legate. 

— Tu nu ești dintre cei care se ascund în spatele superiorilor, 
Adrian. 

Carter n-a răspuns. Gabriel a părut să se gândească serios la 
problemă, dar în realitate luase deja hotărârea. Și-a înclinat 
capul spre geamul izolat fonic și a întrebat: 

— Ai pe acolo vreun loc pentru mine? 

Carter a zâmbit. 

— Ti-am făcut deja un ecuson ca să poţi intra în clădire fără 
escortă. E verde, desigur. 

— Verde este culoarea inamicului nostru. 

— Islamul nu este inamicul, Gabriel. 

— A, da, uitasem. 

Carter l-a însoţit la un cubicul mic și cenușiu din colțul 
îndepărtat al centrului de operaţiuni. Erau acolo un birou, un 
scaun, un telefon pentru interior, un computer, un fișet, o pungă 
pentru documentele care urmau să fie arse și o cană pentru 
cafea cu emblema CIA. Fata cu părul țepos i-a adus un teanc de 
dosare și s-a întors la consola ei fără să zică nimic. Pe când 
deschidea primul dosar, Gabriel a ridicat privirea și l-a văzut pe 
Carter admirând priveliștea Rashidistanului de pe platforma de 
observaţie. Părea mulțumit de sine. Avea dreptul să fie. Acum 
operaţiunea era a sa. Gabriel nu era decât un prestator privat 
oarecare, un bărbat dintr-o cutie cenușie care avea atârnat la 
gât un ecuson verde. 


41. 


RIAD, ARAB IA SAUDITĂ 


Boeingul Business Jet al AAB Holdings a intrat în spaţiul aerian 
al Regatului Arabiei Saudite exact la ora 17.18. Ca de obicei, 
pilotul britanic a informat imediat pasagerii și echipajul că toate 
femeile de la bord trebuiau să înceapă să-și schimbe 
îmbrăcămintea occidentală cu veșmintele islamice cuvenite. 


VP - 182 


Zece dintre femeile din avion au făcut asta imediat. A 
unsprezecea, Nadia al-Bakari, a rămas la locul său obișnuit, 
parcurgând un teanc gros de documente, până ce primele 
lumini din Riad au apărut ca niște bucățele de chihlimbar 
presărate peste deșert. Cu un secol înainte, capitala saudită nu 
era mult mai mult decât un avanpost din deșert cu ziduri de lut, 
complet necunoscut lumii occidentale, un punctuleţ pe hartă 
undeva între coastele Munților Sarawat și ţărmul Golfului Persic. 
Petrolul a transformat Riadul într-o metropolă modernă, cu 
palate, zgârie-nori și centre comerciale. Și totuși, din multe 
puncte de vedere însemnele bogăției petroliere erau un miraj. 
Pe lângă toate miliardele pe care membrii Casei al-Saud le 
cheltuiseră încercând să-și modernizeze imperiul somnoros din 
deșert, irosiseră alte miliarde pe iahturi, târfe și case de vacanţă 
în Marbella. Mai grav, făcuseră prea puţin în vederea pregătirii 
țării pentru ziua în care ultimul puț avea să sece. Zece milioane 
de muncitori străini trudeau pe câmpurile petrolifere și în palate, 
și totuși sute de mii de tineri saudiți nu-și puteau găsi un loc de 
muncă. În afară de petrol, cele mai mari exporturi ale ţării erau 
curmalele și exemplarele din Coran. Și fanaticii bărboși, și-a zis 
Nadia sumbră, în vreme ce privea cum luminile din Riad 
strălucesc tot mai tare. Când era vorba despre producerea de 
extremiști islamici, Arabia Saudită era liderul pieței. 

Nadia și-a întors privirea de la fereastră și s-a uitat prin avion. 
Compartimentul din faţă era aranjat ca o sală de majlis, cu 
fotolii confortabile de-a lungul fuzelajului și covoare orientale 
groase așternute pe jos. Locurile erau ocupate de angajaţii de 
rang superior ai ABB, toţi bărbaţi - Daoud Hamza, echipa de 
juriști Abdul & Abdul și, desigur, Rafiq al-Kamal. El o privea pe 
Nadia cu un aer de dezaprobare neascunsă, ca și cum ar fi 
încercat să-i amintească pe tăcute că era vremea să-și schimbe 
hainele. Erau pe cale să aterizeze în ţara femeilor invizibile, 
ceea ce însemna că Rafiq avea să devină mai mult decât 
paznicul Nadiei. Avea să-i servească și de escortă masculină, 
fiind obligat prin lege să o însoţească oricând ieșea în public. In 
câteva minute, Nadia al-Bakari, una dintre cele mai bogate 
femei din lume, avea să se bucure de tot atâtea drepturi ca o 
cămilă. Mai puţine, și-a zis ea iritată, pentru că până și unei 
cămile i se îngăduie să-și arate faţa în public. 


26 Consiliu, adunare (în limba arabă în original) (n.tr.). 
VP - 183 


Fără o vorbă, s-a ridicat și s-a dus în partea din spate a 
avionului, în elegantul său spaţiu personal. A deschis dulapul și 
și-a văzut uniforma saudită atârnând fleșcăită pe bară: o thobe” 
albă, simplă, o abaya neagră brodată și un niqab negru pentru 
faţă. Măcar o dată, și-a zis, i-ar fi plăcut să meargă pe străzile 
din ţara sa în haine albe, largi, nu într-un cocon negru sufocant. 
Nu era cu putinţă, desigur; nici măcar o avere ca aceea a 
familiei al-Bakari nu te apăra de fanatica poliţie religioasă, 
mutaween. Şi apoi, nu prea era momentul potrivit ca să pui la 
încercare normele sociale și religioase din Arabia Saudită. 
Venise în ţara sa ca să se întâlnească în particular cu șeicul 
Marwan Bin Tayyib, decanul secţiei de teologie de la 
Universitatea din Mecca. Cu siguranță stimatului cărturar 
evlavios i s-ar fi părut ciudat ca în ajunul acelei întâlniri Nadia să 
fie arestată de bărboși pentru că nu purta veșmântul arab 
cuvenit. 

Fără chef, s-a dezbrăcat de costumul-pantalon gălbui, marca 
Oscar de la Renta, și, fără să se grăbească deloc, s-a 
înveșmântat în negru. Acum, cu nigab-ul acoperindu-i faţa pe 
care i-o dăduse Cel de Sus, a stat în fața oglinzii și s-a privit. Nu i 
se vedeau decât ochii și o fâșie ispititoare de piele în jurul 
gleznelor. Toate celelalte dovezi vizuale ale existenţei sale 
fuseseră șterse. De fapt, revenirea sa în cabina din față a 
pasagerilor n-a stârnit aproape nicio reacție din partea colegilor 
ei bărbaţi. Numai Daoud Hamza, născut în Liban, a catadicsit să- 
i remarce apariţia. Ceilalţi, cu toţii saudiţi, și-au ferit vădit 
privirea. Boala revenise, și-a zis ea, boala care era Arabia 
Saudită. Nu conta că Nadia era patroana lor. Allah o făcuse 
femeie, și la sosirea pe pământul Profetului ea avea să-și ocupe 
locul cuvenit. 

Aterizarea pe Aeroportul Internaţional Regele Khalid a coincis 
cu rugăciunea de seară. Dat fiind că nu-i era îngăduit să se 
roage împreună cu bărbaţii, Nadiei nu i-a rămas decât să 
aștepte cu răbdare cât timp ei au adus la îndeplinire acest 
foarte important stâlp al islamului, Apoi, înconjurată de câteva 
femei cu văl, a coborât cu stângăcie scara pentru pasageri, 
trudindu-se să nu se împiedice în abaya. Un vânt îngheţat 
mătura pista, aducând cu el un nor gros, cafeniu, de praf din 


27 veșmânt lung până la glezne, de obicei cu mânecă lungă (în limba arabă în original) 
(n.tr.). 


VP - 184 


Nejd. Aplecată în faţă, ca să-și ţină echilibrul, Nadia și-a urmat 
colegii bărbaţi spre terminalul general al aeroportului. Acolo s- 
au despărțit, pentru că în terminal, la fel ca în orice spaţiu public 
din Arabia Saudită, sexele erau despărțite. În ciuda etichetelor 
cu AAB, valizele lor au fost controlate amănunţit în căutare de 
pornografie, alcool sau orice altă aluzie la degradarea morală 
occidentală. 

A ieșit prin partea opusă a clădirii, a urcat alături de Rafiq al- 
Kamal pe bancheta din spate a unei limuzine Mercedes care 
aștepta și au pornit pe drumul de treizeci și cinci de kilometri 
până la Riad. Furtuna de nisip redusese vizibilitatea la câţiva 
metri. Din când în când, farurile unei mașini ţopăiau spre ei ca 
luminile unui vaporaș, dar în cea mai mare parte a drumului 
păreau complet singuri. Nadia își dorea cu disperare să-și scoată 
nigab-ul, dar avea destulă minte ca să n-o facă. Mutaween-ii 
erau întotdeauna cu ochii în patru după femeile fără văl din 
automobile - mai ales femeile bogate occidentalizate care se 
întorceau acasă din Europa. 

După cincisprezece minute, clădirile din Riad s-au conturat în 
sfârșit prin întunericul negru-cafeniu. Au trecut în viteză pe 
lângă Universitatea Islamică Ibn Saud și au parcurs o serie de 
sensuri giratorii până pe Bulevardul Regele Fahd, artera 
principală din noul și prosperul district financiar al-Olaya din 
Riad. Drept înainte se înălța turnul argintiu Kingdom Center, 
arătând ca o servietă diplomat rătăcită, care aștepta să fie 
găsită de posesorul pribeag. In umbra lui era sclipitor de noul 
Makkah Mall, care se deschisese din nou după rugăciunea de 
seară și acum era luat cu asalt de hoarde de cumpărători 
nerăbdători. Mutaween-i cu bastoane umblau prin mulţime doi 
câte doi, căutând dovezi de purtare sau de relații 
necuviincioase. Nadia s-a gândit la Rena și, pentru prima dată 
de când fusese chemată în locuinţa din Seraincourt, a simțit o 
împunsătură de spaimă. 

Spaima a dispărut un pic mai târziu, când mașina a virat pe 
strada Musa Bin Nusiar și a intrat în al-Shumaysi, un district cu 
palate înconjurate de ziduri în care locuiau prinții al-Saud și alți 
membri ai elitei saudite. Complexul al-Bakari se afla la marginea 
de vest a districtului, pe o stradă patrulată permanent de poliţie 
și militari. Palatul, un amestec bogat decorat de Orient și 
Occident, era înconjurat de mai mult de un hectar de piscine, 


VP-185 


fântâni, pajiști și pâlcuri de palmieri. Zidurile albe, foarte înalte, 
aveau rostul de a ţine la distanță până și cel mai înverșunat 
dușman, însă nu făceau faţă prafului, care se învârtejea peste 
curtea din faţă când limuzina a intrat pe poarta păzită. 

Cei zece membri ai personalului permanent al casei, cu toţii 
asiatici, stăteau în poziţie de drepţi în galerie. Când a coborât 
din Mercedes, Nadia și-ar fi dorit să-i salute călduros. In schimb, 
jucând rolul unei moștenitoare saudite distante, a trecut pe 
lângă ei fără să spună nimic și a pornit în sus pe impunătoarea 
scară centrală arcuită. Până să ajungă la primul etaj își smulsese 
nigab-ul de pe față. Apoi, în intimitatea încăperilor sale, s-a 
dezbrăcat și a stat goală în faţa unei oglinzi până în podea, până 
ce un val de ameţeală a doborât-o în genunchi. Când și-a 
revenit, și-a spălat părul de praful din Nejd și a stat culcată pe 
podea, cu gleznele lipite și brațele întinse, așteptând s-o 
răpească acea cunoscută senzaţie că e ușoară ca un fulg. „E 
aproape gata”, și-a zis. „Câteva luni, poate câteva săptămâni. 
Apoi lucrul va fi săvârșit”. 

e 

La Langley nu era decât unsprezece și jumătate dimineața, 
dar în Rashidistan atmosfera era de seară permanentă. Adrian 
Carter şedea la pupitrul de comandă, cu un telefon securizat 
într-o mână și cu o hârtie albă în cealaltă. La telefon era James 
McKenna, aflat la Casa Albă. Pe hârtie era imprimată ultima 
telegramă de la filiala CIA din Riad. Spunea că NAB, codul nu 
cine știe cât de criptic al Nadiei al-Bakari, sosise acasă fără 
probleme și nu părea să fie sub supraveghere - jihadistă, 
saudită sau a oricui altcuiva între cele două. Carter a citit 
telegrama cu o expresie de profundă ușurare, apoi i-a dat-o 
peste masă lui Gabriel, pe al cărui chip nu se citea în continuare 
nimic. Nu și-au mai spus nimic unul altuia. Nu era nevoie. Chinul 
lor era împărtășit. Trimiseseră un agent pe teritoriu ostil și 
niciunul dintre ei nu putea să aibă o clipă de liniște până ce 
avionul Nadiei nu ieșea din spaţiul saudit. 

La prânz, ora Washingtonului, Carter s-a întors în biroul său 
de la etajul șase, în vreme ce Gabriel s-a dus la casa de pe N 
Street pentru o porție foarte necesară de somn. S-a trezit la 
miezul nopţii și la unu dimineaţa era înapoi în Rashidistan, cu 
ecusonul verde atârnat la gât și Adrian Carter stând crispat 
alături de el. Următoarea telegramă din Riad a ajuns după 


VP - 186 


cincisprezece minute. Spunea că NAB plecase din complexul 
înconjurat de ziduri din al-Shumaysi și acum era în drum spre 
biroul ei de pe strada al-Olaya. A rămas acolo până la ora unu 
după-masa, când a fost condusă la hotelul Four Seasons, la un 
prânz cu investitori saudiți care, întâmplător, erau cu toții 
bărbaţi. Când a plecat de la hotel, mașina ei a făcut la dreapta 
pe strada Regele Fahd - ciudat, dat fiind că biroul ei era în 
direcția opusă. A fost văzută peste zece minute îndreptându-se 
spre nord pe Autostrada 65. Echipa CIA n-a încercat s-o urmeze. 
NAB era acum cu totul pe cont propriu. 


42. 


NEJD, ARABIA SAUDITĂ 


Vântul s-a potolit la prânz, iar spre sfârșitul după-amiezii 
pacea fusese impusă din nou în Nejd. Avea să fie o pace 
vremelnică, așa cum se întâmpla de cele mai multe ori pe acest 
platou sălbatic, pentru că departe, la vest, nori negri de furtună 
se furișau peste trecătorile Munţilor Sarawat ca incursiunea unei 
trupe din Hejaz?5. Trecuseră două săptămâni de la primele ploi, 
și solul deșertului era luminat de primele fire șovâăielnice de 
iarbă și flori sălbatice. În câteva săptămâni, pământul avea să 
fie la fel de verde ca o pajiște din Berkshire. Apoi avea să se 
aprindă iar furnalul și din cer n-avea să mai cadă nicio picătură - 
până în iarna următoare, când, cu vrerea lui Allah, furtunile se 
vor rostogoli din nou pe coastele Munţilor Sarawat. 

Pentru oamenii din Nejd, ploaia era unul dintre puţinele lucruri 
bine-venite din vest. Ei priveau aproape orice altceva, inclusiv 
pe așa-zișii lor concetăţeni din Hejaz, cu dispreţ și batjocură. 
Credinţa lor era ceea ce-i făcea ostili faţă de influențele externe, 
o credinţă care le fusese dată cu trei veacuri înainte de un 
predicator reformator auster pe nume Muhammad Abdul 
Wahhab. In 1744 el s-a aliat cu un trib din Nejd numit al-Saud, 
săvârșind astfel unirea puterii politice și religioase care avea să 
ducă în cele din urmă la crearea statului modern Arabia Saudită. 
Fusese o alianţă stânjenitoare, și din când în când membrii 


28 Regiunea în care se află Mecca și Medina (n.tr.). 
VP - 187 


Casei al-Saud se simțeau obligaţi să-i pună la locul lor pe 
fanaticii bărboși din Nejd, uneori cu ajutorul necredincioșilor. În 
1930, conducătorii ţării au folosit mitraliere britanice pentru a-i 
măcelări pe adepţii războiului sfânt din Ikhwan în orașul 
Stabillah. lar după 11 septembrie Casa al-Saud și-a unit forțele 
cu americanii cei vrednici de ură pentru a înfrânge versiunea 
modernă a Ikhwan numită al-Qaeda. Și totuși, mariajul dintre 
adepţii wahhabismului și Casa Regală al-Saud a dăinuit. 
Depindeau unii de alţii pentru însăși supraviețuirea lor. În 
peisajul necruţător al Nejdului, nu puteai cere mult mai mult. 

In ciuda extremelor climatului, suprafața nou-așternută a 
Autostrăzii 65 era netedă și neagră, la fel ca râurile de ţiţei care 
curgeau pe dedesubt. Mergea spre nord, urmând vechiul drum 
de caravane care lega Riadul de oaza unde era orașul Hail. La 
câţiva kilometri sud de Hail, aproape de Buraydah, Nadia i-a 
cerut șoferului să vireze pe un drum mai mic, cu două benzi, 
care ducea spre vest, în deșert. Acum Rafiq al-Kamal era vădit 
neliniștit. Până în momentul plecării de la Four Seasons Nadia 
nu-i spusese nimic despre planul de a călători prin Nejd, și chiar 
și atunci explicaţia ei fusese obscură. A zis că urma să cineze în 
tabăra familiei șeicului Marwan Bin Tayyib, membru important al 
consiliului ulemalelor. După cină - care avea să fie împărţită 
strict pe sexe, desigur - voia să-l întâlnească în particular pe 
șeic pentru a discuta chestiuni legate de zakat. Nu era necesar 
să aibă o escortă, întrucât clericul era un om bun și învăţat, 
cunoscut pentru extrema lui pietate. Nici nu existau griji în 
privinţa securităţii. Al-Kamal îi acceptase poruncile, însă era 
limpede că nu-i pică bine. 

Acum era cinci și câteva minute, iar lumina se stingea lent pe 
cerul nesfârșit. Au trecut cu viteză prin livezi de curmali, lămăi și 
portocali, încetinind doar o dată ca să lase un păstor bătrân, cu 
chipul tăbăcit, să-și mâne caprele de-a curmezișul drumului. Al- 
Kamal părea să se destindă cu fiecare kilometru parcurs. Fiind 
născut în regiune, arăta reperele mai importante când treceau 
prin dreptul lor. lar în Unayzah, un oraș al radicalismului religios, 
vestit pentru puritatea islamului practicat, i-a cerut Nadiei să 
facă un mic ocol ca să vadă casa modestă în care, în copilărie, 
locuise împreună cu una dintre cele patru neveste ale tatălui 
său. 

— N-am știut că te tragi de aici, a zis Nadia. 


VP - 188 


— La fel ca șeicul Bin Tayyib, a răspuns el încuviinţând din 
cap. L-am cunoscut când era copil. Am mers la aceeași școală și 
ne-am rugat în aceeași moschee. Pe atunci Marwan era un mare 
răzvrătit. A dat de bucluc pentru că a aruncat cu o piatră în 
vitrina unui magazin de casete video. Credea că este ne-islamic. 

— Și tu? 

— N-aveam nimic împotriva magazinului. Nu prea aveai ce să 
faci în Unayzah, doar să te uiţi la casete și să mergi la moschee. 

— Am înțeles că șeicul și-a mai domolit vederile de atunci 
încoace. 

— Musulmanii din Unayzah nu cunosc sensul cuvântului 
„domolire”, a spus al-Kamal. Dacă Marwan s-a schimbat în 
vreun fel de atunci este doar de ochii lumii. Marwan e islamist 
din creștet până-n tălpi. Și nu dă doi bani pe al-Saud, în ciuda 
faptului că îl plătesc bine. În locul tău, aș fi cu mare băgare de 
seamă. 

— O să ţin minte. 

— Poate că ar trebui să merg cu tine la întâlnire. 

— O să fie în ordine, Rafiq. 

Al-Kamal a tăcut când au ieșit din Unayzah și au intrat din nou 
în deșert. Drept înainte, dincolo de o mare de bolovani și pietre, 
se ridica un povârniș stâncos golaș, cu marginile cioplite și 
crestate de vânt și nisip în milioane de ani. Tabăra șeicului se 
afla la nord de afloriment, de-a lungul unui wadi adânc. Nadia 
simţea pietre mari izbind șasiul mașinii pe când mergeau pe un 
drum nepavat, cu hârtoape. 

— Mi-aș dori să-mi fi spus unde ne ducem, a bombănit al- 
Kamal ţinându-se strâns de rezemătoarea pentru braţ. Am fi 
putut lua un Range Rover. 

— N-am crezut că o să fie așa de rău. 

— E o tabără în deșert. Cum credeai că vom ajunge acolo? 

Nadia a râs, fără să vrea. 

— Sper că tata nu vede asta. 

— De fapt, sper că vede. Al-Kamal a privit-o lung. N-am plecat 
niciodată de lângă tatăl tău, Nadia, nici măcar când discuta 
chestiuni foarte secrete cu bărbaţi ca șeicul Bin Tayyib. Avea 
încredere deplină în mine. Din nefericire, nu l-am putut apăra în 
seara aceea, la Cannes, dar aș fi pășit bucuros în faţa acelor 
gloanţe. Și aș face același lucru pentru tine. Pricepi ce-ţi spun? 

— Cred că da, Rafiq. 


VP - 189 


— Bine. Dacă așa e vrerea Celui de Sus, întâlnirea din această 
seară va fi un succes. Însă data viitoare spune-mi dinainte, ca să 
pot face aranjamentele cuvenite. E mai bine așa. Fără surprize. 

— Regulile lui Zizi? 

— Regulile lui Zizi, a răspuns el încuviințând din cap. Regulile 
lui Zizi sunt ca învăţăturile Profetului, pacea fie asupra sa. Dacă 
le urmezi cu grijă, Cel de Sus îţi va da o viaţă lungă și fericită. 
Dacă le ignori... A ridicat din umerii masivi. Atunci se întâmplă 
lucruri rele. 

Au ajuns la câteva mașini parcate la nimereală pe marginea 
wadi-ului: Range Roveruri, Mercedesuri, Toyote și câteva 
camionete rablagite. Lângă locul de parcare erau două corturi 
comune mari, luminate pe dinăuntru. O duzină de corturi mai 
mici erau presărate în deșert, fiecare cu generator și antenă de 
satelit. Nadia a zâmbit pe sub nigab: arabilor le place să se 
întoarcă în deșert în fiecare iarnă, ca să reintre în contact cu 
moștenirea lor beduină, însă devotamentul faţă de vechiul stil 
de viaţă se oprea aici. 

— E limpede că șeicul se descurcă frumușel. 

— Ar trebui să-i vezi vila din Mecca, a zis al-Kamal. Toate 
astea sunt plătite de guvern. În ce-i privește pe al-Saud, sunt 
bani cheltuiţi cu folos. Ei au grijă de ulemale, iar ulemalele au 
grijă de ei. 

— De ce în acest loc? a întrebat Nadia privind în jur. 

— Cu mult înainte să existe ceva numit Arabia Saudită, 
membrii clanului din care se trage șeicul obișnuiau să-și aducă 
aici animalele iarna. Cei din familia Bin Tayyib și fac tabăra aici 
de veacuri. 

— Acum o să-mi spui și că ai venit aici în copilărie. 

Pe faţa lui al-Kamal s-a ivit unul dintre rarele sale zâmbete. 

— Am venit. 

Bodyguardul i-a făcut semn șoferului să parcheze departe de 
celelalte vehicule. După ce a ajutat-o pe Nadia să iasă din 
mașină, s-a oprit să se uite la o Toyota Camry. In afară de 
stratul subţire de praf, părea că atunci fusese coborâtă pe chei 
la Dhahran. 

— Mașina visurilor tale? a întrebat Nadia malițios. 

— Este modelul pe care li-l dau absolvenţilor programului de 
reabilitare a teroriștilor. Le dau o mașină, acontul pentru o casă 
și o fată drăguță cu care să se însoare - toate semnele 


VP - 190 


distinctive ale unei vieţi normale, așa încât să rămână priponiţi 
în această lume, nu în cea a jihadului. Cumpără loialitatea 
ulemalelor și cumpără loialitatea jihadiștilor. Este stilul al-Saud. 

Al-Kamal i-a spus șoferului să stea lângă mașină și apoi a 
condus-o pe Nadia spre cele două corturi comune. În câteva 
secunde a apărut un tânăr ca să-i întâmpine. Purta o thobe până 
la jumătatea gambei, în stil salafist, și o calotă taqiyah fără alt 
acoperământ al capului. Avea barba lungă, dar rară, iar ochii îi 
erau neobișnuit de blânzi pentru un saudit. După ce le-a oferit 
tradiționala urare de pace, a spus că îl chema Ali și era talib, 
adică student, al șeicului Bin Tayyib. Părea să aibă în jur de 
treizeci de ani. 

— Masa tocmai începe. Bodyguardul tău poate să ni se 
alăture, dacă dorește. Femeile sunt acolo, a adăugat, făcând 
semn spre cortul din stânga. În această seară sunt aici câteva 
membre ale familiei șeicului. Sunt sigur că te vor face să te simţi 
foarte bine-venită. 

Nadia a schimbat o ultimă privire scurtă cu al-Kamal și a 
pornit spre cort. Au apărut două arăboaice cu văl, care, 
întâmpinând-o cu căldură în graiul din Nejd, au condus-o spre 
deschizătură. Înăuntru erau alte douăzeci de femei la fel ca ele. 
Ședeau pe covoare orientale groase, în jurul unor tăvi vâărfuite 
cu carne de miel și de pui, vinete, orez și lipii. Unele purtau 
nigab ca Nadia, însă cele mai multe aveau vălul complet. În 
spaţiul închis al cortului, pălăvrăgeala lor suna ca ţârâitul 
cicadelor. A încetat câteva secunde, cât timp Nadia era 
prezentată de una dintre femeile care o întâmpinaseră. Se părea 
că-i așteptaseră sosirea ca să înceapă să mănânce, pentru că 
una dintre femei a exclamat tare „A/-hamau lillah!” - „Slavă 
Celui de Sus!” Apoi s-au năpustit la tăvi de parcă n-ar fi mâncat 
de multe zile și n-aveau să mai vadă mâncare foarte mult timp. 

Incă în picioare, Nadia s-a uitat o vreme la siluetele informe 
cu văl, apoi s-a așezat între două femei care păreau să aibă vreo 
douăzeci de ani. Pe una o chema Adara, pe cealaltă, Safia. 
Adara era din Buraydah și era nepoata șeicului. Fratele ei se 
dusese în Irak să lupte împotriva americanilor și dispăruse fără 
urmă. Safia s-a dovedit a fi soția lui Ali, acel ta/ib. 

— Am fost numită după femeia musulmană care a ucis un 
spion evreu în vremea Profetului, a zis ea cu mândrie înainte să 
adauge obligatoriul „pacea fie asupra sa”. 


VP-191 


Rafiq al-Kamal avusese dreptate cu Toyota Camry; îi fusese 
dată lui Ali după absolvirea programului de reabilitare a 
teroriștilor. l-a fost dată și Safia, împreună cu o zestre 
respectabilă. Așteptau peste patru luni primul lor copil. 

— Inshallah, o să fie băiat, a spus ea. 

— Dacă asta este vrerea Celui de Sus, a repetat Nadia cu o 
seninătate care nu se potrivea cu gândurile sale. 

Și-a luat o porţie mică de pui cu orez și s-a uitat la celelalte 
femei. Câteva își dăduseră jos nigab-urile, însă majoritatea 
încercau să mănânce cu feţele acoperite, printre ele fiind și 
Adara și Safia. Nadia a făcut la fel, ascultând zumzetul discuţiilor 
din jur. Era înspăimântător de banal: bârfe din familie, cel mai 
nou centru comercial din Riad, succesele copiilor. Doar fiii, 
firește, deoarece odraslele lor de sex feminin erau simboluri ale 
eșecului reproductiv. Așa își petreceau viaţa, încuiate în încăperi 
separate, în corturi separate, împreună cu alte femei exact ca 
ele. Nu vedeau vreo piesă de teatru, din cauză că nu exista nicio 
sală de teatru în întreaga ţară. Nu mergeau la discoteci, din 
cauză că muzica și dansul erau strict haram. Nu citeau nimic în 
afara Coranului - pe care îl studiau separat de bărbaţi - și a unor 
reviste foarte aspru cenzurate unde erau reclame la haine pe 
care nu li se permitea să le poarte în public. Din când în când își 
mai ofereau una alteia plăcere fizică, micul secret murdar din 
Arabia Saudită, dar în cea mai mare parte a timpului duceau o 
viaţă de plictiseală deprimantă, strivitoare. lar când se sfârșea, 
aveau să fie îngropate în tradiția wahhabită, într-un mormânt 
anonim, sub nisipurile pârjolitoare din Nejd. 

În ciuda tuturor acestor lucruri, Nadia nu putea să nu se simtă 
ciudat de alinată de calda îmbrăţișare a poporului său și a 
credinţei sale. Acesta era lucrul pe care occidentalii n-aveau să-l 
înţeleagă niciodată despre islam: era atotcuprinzător. Te trezea 
dimineaţa cu chemarea la rugăciune și te acoperea ca o abaya 
când înaintai prin restul zilei. Era în fiecare cuvânt, fiecare gând 
și fiecare faptă a unui musulman evlavios. Și era aici, în această 
adunare de femei cu văl, în inima Nejdului. 

Atunci a simţit primul junghi cumplit al vinovăţiei. A năpădit-o 
cu bruschețea unei furtuni de nisip și fără să aibă politețea s-o 
prevină. Dându-se de partea israelienilor și americanilor, 
renunţa efectiv la credința musulmană. Era o eretică, o 
trădătoare, iar pedeapsa pentru trădare era moartea. Era o 


VP - 192 


moarte pe care acele femei cu văl, plictisite, adunate în jurul ei, 
ar fi aprobat-o, fără îndoială. N-aveau de ales; dacă ar fi 
îndrăznit să-i ia apărarea, ar fi avut parte de aceeași soartă. 

Vinovăţia a trecut repede și a fost înlocuită de spaimă. Ca să 
se îmbărbăteze, s-a gândit la Rena, călăuza, farul ei. În realitate, 
era cum nu se poate mai nimerit ca actul său de trădare să se 
petreacă acolo, pe pământul sacru al Nejdului, în îmbrăţișarea 
alinătoare a femeilor cu văl. lar dacă avea îndoieli în privinţa căii 
pe care o alesese, era prea târziu. Pentru că prin deschizătura 
cortului îl vedea pe Ali, ta/ib-ul bărbos, apropiindu-se în 
veșmântul lui salafist. Era vremea să stea un pic la taifas cu 
șeicul. După aceea, cu vrerea lui Allah, vor veni ploile și lucrul 
va fi săvârșit. 


43. 


NEJD, ARAB IA SAUDITĂ 


L-a urmat pe talib în deșert, de-a lungul wadi-ului. Nu exista o 
cărare adevărată, doar o fâșie de pământ bătucit, urma unui 
vechi drum de caravane care fusese întipărit în deșert cu mult 
înainte ca cineva din Nejd să fi auzit de un predicator pe nume 
Wahhab sau măcar de un neguţător din Mecca pe nume 
Mahomed. Talib-ul n-avea lanternă, pentru că nu era nevoie de 
lanternă. Calea le era luminată de stelele ca niște pietricele albe 
care străluceau pe cerul necuprins și de luna hilaf? care plutea 
deasupra unei turle de piatră îndepărtate, ca o semilună din 
vârful celui mai înalt minaret din lume. Nadia ţinea într-o mână 
pantofii cu toc și în cealaltă tivul veșmântului negru. Aerul 
devenise cumplit de rece, dar sub tălpi simţea pământul cald. 
Talib-ul mergea cu câţiva pași în faţă. Thobe părea 
luminescentă în razele lunii. Recita în șoaptă versete din Coran, 
însă cu Nadia n-a vorbit deloc. 

Au ajuns la un cort fără antenă de satelit sau generator. Doi 
bărbaţi stăteau pe vine în faţa intrării, cu fețele tinere și 
bărboase luminate de licărirea unui foc mic. 7a/ib-ul i-a salutat 
cu o urare de pace, apoi a dat deoparte pânza care acoperea 


29 În primul pătrar, crai-nou (în limba arabă în original) (n.tr.). 
VP - 193 


intrarea cortului și i-a făcut semn Nadiei să intre. Șeicul Marwan 
Bin Tayyib, decanul facultăţii de teologie a Universităţii din 
Mecca, ședea cu picioarele încrucișate pe un covor oriental 
simplu, citind din Coran la lumina unei lămpi cu gaz. A închis 
cartea și s-a uitat la Nadia prin ochelarii cu lentile mici și 
rotunde destul de mult timp până s-o poftească să se așeze. Ea 
s-a aplecat spre covor încet, având grijă să nu lase la vedere 
pielea, și s-a așezat cu evlavie alături de Coran. 

— Vălul îţi șade bine, a zis Bin Tayyib cu admiraţie, dar îl poţi 
scoate, dacă vrei. 

— Prefer să-l păstrez. 

— Nu mi-am dat seama că ești așa de evlavioasă. Ai reputaţia 
unei femei eliberate. 

Era limpede că șeicul n-o spunea ca un compliment. Avea de 
gând s-o pună la încercare, dar, ce-i drept, nici ea nu se 
așteptase la altceva. Și nici Gabriel. „Păstrează secretul doar în 
privinţa noastră”, o sfătuise. „Ține-te de adevăr atunci când se 
poate. Nu minţi decât în ultimă instanţă”. Era stilul Biroului. 
Stilul spionului profesionist. 

— Eliberate de ce anume? a întrebat Nadia, provocându-l 
dinadins. 

— De sharia, a zis șeicul. Am auzit că nu porți niciodată văl în 
Occident. 

— Nu e practic. 

— Am înţeles că tot mai multe dintre femeile noastre aleg să 
păstreze vălul când călătoresc. Mi s-a spus că multe femei 
saudite își acoperă faţa când iau ceaiul la Harrods. 

— Ele nu conduc mari firme de investiţii. Și majoritatea beau 
mai mult decât ceai când se află în Occident. 

— Am auzit că te numeri printre ele. 

„Ține-te de adevăr atunci când se poate...” 

— Mărturisesc că-mi place vinul. 

— Este haram, a zis el mustrător. 

— Vina e a tatălui meu. El mi-a dat voie să beau când eram în 
Occident. 

— Era îngăduitor cu dumneata? 

— Nu, a zis ea scuturând din cap, nu era îngăduitor. Mă 
răsfăța cumplit. Dar mi-a dat și marea sa credinţă. 

— Credinţă în ce? 


VP - 194 


— Credinţă în Allah și în profetul Său Muhammad, pacea fie 
asupra sa. 

— Dacă memoria nu mă înșală, tatăl dumitale se considera 
descendent al lui Wahhab însuși. 

— Spre deosebire de familia al-Asheikh, nu suntem 
descendenți direcți. Ne tragem dintr-o ramură îndepărtată. 

— Indepărtată sau nu, sângele lui îţi curge prin vene. 

— Așa se spune. 

— Insă dumneata ai ales să nu te căsătorești și să nu faci 
copii. Și asta tot din considerente practice? 

Nadia a șovăit. 

„Nu minţi decât în ultimă instanță...” 

— Am ajuns la maturitate după ce a fost asasinat tatăl meu, a 
zis. Suferinta mă împiedică până și să mă gândesc la căsătorie. 

— lar acum suferinţa te-a condus la noi. 

— Nu suferinţa, a spus Nadia. Mânia. 

— Aici, în Nejd, e greu uneori să le deosebim. Șeicul i-a oferit 
un zâmbet de simpatie, primul. Insă trebuie să știi că nu ești 
singură. Există sute de saudiţi întocmai ca dumneata - buni 
musulmani ale căror fiinţe dragi au fost ucise de americani ori 
putrezesc până în ziua de azi în cuștile din Guantânamo Bay. 

— Niciunul dintre ei nu a văzut cum tatăl său e asasinat cu 
sânge rece. 

— Crezi că asta te face specială? 

— Nu, a zis Nadia, cred că banii mei sunt cei ce mă fac 
specială. 

— Foarte specială, a zis șeicul. Au trecut cinci ani de când 
tatăl dumitale a devenit martir, nu-i așa? 

Nadia a încuviinţat din cap. 

— E mult timp, domnișoară al-Bakari. 

— In Nejd este doar o clipită. 

— Te aşteptam mai devreme. Ba chiar l-am trimis pe fratele 
nostru Samir să ia legătura cu dumneata. Însă i-ai respins 
rugămintea. 

— In acel moment nu puteam să vă ajut. 

— De ce nu? 

— Eram supravegheată. 

— De cine? 

— De toată lumea, a zis ea, inclusiv de al-Saud. 


VP-195 


— Te-au avertizat să nu faci ceva pentru a răzbuna moartea 
tatălui dumitale? 

— În termeni deloc echivoci. 

— Au spus că vor exista consecințe financiare? 

— N-au precizat, au spus doar că acele consecințe vor fi 
grave. 

— Şi i-ai crezut? 

— De ce să nu-i cred? 

— Pentru că sunt mincinoși. 

Bin Tayyib și-a lăsat cuvintele să atârne o vreme în aer. 

— De unde știu eu că nu ești o spioană trimisă de al-Saud ca 
să mă prinzi în capcană? 

— De unde știu eu că nu dumneata ești spionul, preacinstite 
șeic? La urma urmei, dumneata ești cel care se află pe statul de 
plată al Casei al-Saud. 

— Ca și dumneata, domnișoară al-Bakari. Cel puţin, așa umblă 
vorba. g 

Nadia i-a aruncat o privire ucigătoare. Işi imagina cum trebuie 
să fi arătat văzută de el - doi ochi negri care fulgerau deasupra 
unui niqab negru. Poate că vălul era bun la ceva, la urma urmei. 

— Incearcă să priveşti lucrurile din punctul nostru de vedere, 
domnişoară al-Bakari, a continuat Bin Tayyib. În cei cinci ani 
care au trecut de la martiriul tatălui dumitale n-ai spus nimic 
despre el în public. Pari să petreci cât mai puţin timp posibil în 
Arabia Saudită. Fumezi, bei, nu porţi vălul - desigur, în afară de 
cazul în care încerci să mă impresionezi pe mine cu evlavia 
dumitale - și azvârli sute de milioane de dolari pe arta 
necredincioșilor. 

Era clar că testul șeicului nu se încheiase. Nadia și-a amintit 
ultimele cuvinte pe care i le spusese Gabriel la Château Treville. 
„Ești fiica lui Zizi. Nu-i lăsa niciodată să uite asta”. 

— Poate că ai dreptate, preacinstite șeic. Poate că ar fi trebuit 
să mă înfășor într-o burqa” și să-mi declar la televizor intenţia 
de a răzbuna moartea tatălui meu. Cu siguranţă asta ar fi fost 
calea mai înțeleaptă. 

Șeicul a zâmbit împăciuitor. 

— Am auzit multe despre limba dumitale ascuţită. 


30 veșmânt exterior care acoperă femeile din cap până în picioare, inclusiv faţa (în 
limba arabă în original) (n.tr.). 


VP - 196 


— Am limba tatălui meu. Și ultima dată când i-am auzit glasul 
sângera de moarte în braţele mele. 

— lar acum vrei răzbunare. 

— Vreau dreptate - dreptatea Celui de Sus. 

— Și cum rămâne cu al-Saud? 

— Par să-și fi pierdut interesul față de mine. 

— Nu mă surprinde, a zis Bin Tayyib. Nici măcar Casa Regală 
al-Saud nu-i sigură că va supraviețui furtunii care s-a abătut 
asupra lumii arabe. Au nevoie de prieteni oriunde pot să-i 
găsească, chiar și dacă se întâmplă să poarte thobe și barba 
neîngrijită a salafiștilor. 

Nadiei nu-i venea să-și creadă urechilor. Dacă șeicul spunea 
adevărul, cârmuitorii Arabiei Saudite reînnoiseră tocmeala 
faustiană, legământul cu diavolul care a dus la 11 septembrie și 
la nenumărate morţi după aceea. Membrii Casei al-Saud nu 
aveau de ales, și-a zis ea. Erau ca barbatul care ţine de urechi 
un tigru. Dacă nu scapă din mâini fiara, ar putea să mai 
supraviețuiască un pic. Însă dacă îi dă drumul, ar fi înfulecat pe 
loc. 

— Americanii știu asta? a întrebat. 

— Așa-zisa relaţie specială dintre americani și Casa Regală al- 
Saud aparţine trecutului, a zis Bin Tayyib. După cum știi, 
domnişoară al-Bakari, Arabia Saudită face noi alianţe și își 
găsește noi clienţi pentru petrolul ei. Chinezii nu dau doi bani pe 
lucruri ca drepturile omului și democraţia. Platesc facturile la 
timp și nu-și bagă nasul în treburile altora. 

— Treburi ca jihadul? 

Șeicul a încuviințat. 

— Profetul Mahomed, pacea fie asupra sa, ne-a învăţat că 
există Cinci Stâlpi ai Islamului. Noi credem că există al șaselea. 
Jihadul nu este o opţiune. Este o obligaţie. Al-Saud înțeleg asta. 
Din nou sunt gata să se uite în altă parte, cu condiţia ca fraţii să 
nu facă probleme în interiorul regatului. Asta a fost cea mai 
mare greșeală a lui bin Laden. 

— Bin Laden e mort, a spus Nadia, ca și gruparea lui. Sunt 
interesată de gruparea care poate să detoneze bombe în orașe 
din Europa. 

— Atunci ești interesată de yemenit. 

— Îl cunoști? 

— L-am întâlnit. 


VP - 197 


— Ai posibilitatea să vorbeşti cu el? 

— Asta e o întrebare primejdioasă. Și chiar dacă aș putea, cu 
siguranţă nu m-aș osteni să-i vorbesc despre o femeie saudită 
bogată care umblă după răzbunare. Trebuie să crezi în ceea ce 
faci. 

— Sunt fiica lui Abdul Aziz al-Bakari și coborâtoare din 
Muhammad Abdul Wahhab. Cu siguranţă cred în ceea ce fac. Și 
caut mult mai mult decât simpla răzbunare. 

— Ce anume cauţi? = 

Nadia a șovâit. Următoarele cuvinte nu erau ale sale. li 
fuseseră dictate de bărbatul care-i omorâse tatăl. 

— Nu vreau decât să reiau munca lui Abdul Aziz al-Bakari, a 
spus ea grav. Voi pune banii în mâna yemenitului, să facă ce 
vrea cu ei. Și, poate, cu vrerea Celui de Sus, într-o bună zi, 
bombele vor exploda pe străzile din Washington și Tel Aviv. 

— Bănuiesc că ar fi foarte recunoscător, a zis șeicul prudent. 
Dar sunt sigur că nu va putea să ofere niciun fel de garanţie. 

— Nu caut garanţii. Doar legământul că va folosi banii cu 
înţelepciune și grijă. 

— Propui o singură plată? 

— Nu, preacinstite șeic, propun o relaţie pe termen lung. El îi 
va ataca. lar eu voi plăti pentru asta. 

— Câţi bani ai de gând să pui la bătaie? 

— Cât de mulți are nevoie. 

Șeicul a zâmbit. 

— Al-hamuau lillah. 

e 

Nadia a mai rămas o oră în cortul șeicului, apoi l-a urmat pe 
talib pe malul wadi-ului până la maşina ei. Ploua cu găleata pe 
drumul de întoarcere la Riad și încă ploua a doua zi dimineață, 
când Nadia și suita sa au urcat în avion ca să se întoarcă în 
Europa. După ce au ieșit din spaţiul aerian saudit s-a 
descotorosit de nigab și abaya și a îmbrăcat un costum Chanel 
într-o nuanță pastel. Apoi i-a telefonat lui Thomas Fowler la 
proprietatea lui din nordul Parisului ca să-i spună că întâlnirile 
din Arabia Saudită se desfășuraseră mai bine decât se așteptau. 
Fowler a dat imediat telefon unei firme obscure de capital 
speculativ din nordul Virginiei - apel care a fost redirecționat 
imediat la biroul lui Gabriel din Rashidistan. Gabriel și-a petrecut 
următoarea săptămână supraveghind cu atenţie manevrele 


VP - 198 


financiare și juridice ale unui anume Samir Abbas de la 
TransArabian Bank din Zurich. Apoi, după o cină proastă 
împreună cu Carter la un restaurant cu fructe de mare din 
McLean, s-a îndreptat spre Londra. Carter l-a lăsat să ia un 
Gulfstream al Agenţiei. Fără cătușe. Fără ace hipodermice. Fără 
ranchiună. 


44. 


ST. JAMES'S, LONDRA 


În ziua de după întoarcerea lui Gabriel la Londra, venerabila 
casă de licitaţie Christie s-a anunțat surpriza unei adăugiri la 
apropiata licitaţie de Vechi Maeștri venețieni: Fecioara cu 
Pruncul și Maria Magdalena, ulei pe pânză, 110 x 92 centimetri, 
atribuită anterior atelierului lui Palma Vecchio, acum atribuită 
ferm nimănui altcuiva decât marelui Tiţian însuși. Până la prânz, 
telefoanele de la Christie's zbârnâiau, iar până la sfârșitul zilei 
nu mai puţin de patruzeci de muzee și colecționari își 
coborâseră vâslele în apă. În seara aceea, atmosfera la barul din 
restaurantul Green's era plină de electricitate, cu toate că 
fusese remarcată absenţa lui Julian Isherwood. 

— L-am văzut luând un taxi pe Duke Street, a mormăit Jeremy 
Crabbe în paharul cu gin și bitter. Arăta absolut groaznic. 
Amărâtul... Zicea că are de gând să petreacă o seară liniștită cu 
tusea lui. 

Rar se întâmplă să iasă la lumină un tablou al unui pictor ca 
Tiţian și, când se petrece asta, de obicei este însoţit de o 
poveste interesantă. Așa stăteau, cu siguranță, lucrurile și cu 
Fecioara cu Pruncul și Maria Magdalena, cu toate că depindea în 
întregime de cel care povestea dacă era tragedie, comedie sau 
povestire moralizatoare. Christie's a dat publicităţii o versiune 
scurtată despre proveniența oficială a tabloului, dar în 
comunitatea pasionaţilor de artă din St. James's a fost respinsă 
imediat ca o înșiruire de aiureli. În cele din urmă, a ajuns să 
circule o versiune neoficială a poveștii, care se desfășura 
conform schemei următoare: 


VP - 199 


Se părea că, la un moment dat, în luna august a anului 
precedent, un nobil neidentificat din Norfolk, cu titlu măreț, dar 
resurse care se împuţinau, hotărâse, călcându-și pe inimă, să se 
despartă de o parte a colecţiei sale de tablouri. Acest nobil luase 
legătura cu un negustor de artă din Londra, și el neidentificat, 
și-l întrebase dacă voia să accepte misiunea. Negustorul de artă 
din Londra era ocupat în acel moment - ca s-o spunem pe-a 
dreaptă, stătea cu burta la soare în Costa del Sol - și abia spre 
sfârșitul lui septembrie a reușit să ajungă pe moșia nobilului. 
Colecţia i s-a părut negustorului lipsită de strălucire, ca să nu 
spunem mai mult, dar a acceptat să-l scape pe nobil de câteva 
tablouri, printre care și o pictură foarte murdară atribuită 
vreunui sclav din atelierul lui Palma Vecchio. Suma care a trecut 
dintr-o mână în alta n-a fost dezvăluită niciodată. Se spune că a 
fost destul de mică. 

Din motive care nu au fost limpezite, negustorul a lăsat 
tablourile să zacă o vreme în depozitul său, apoi a comandat o 
curăţare rapidă a tabloului lui Palma Vecchio pomenit mai sus. 
Identitatea restauratorului n-a fost dezvăluită niciodată, deși 
erau cu toţii de acord că s-a arătat la înălţime într-un interval de 
timp remarcabil de scurt. Într-adevăr, tabloul era în formă atât 
de bună, încât a reușit să atragă privirea rătăcitoare a unui 
anume Oliver Dimbleby, faimosul negustor de Vechi Maeștri din 
Bury Street. Oliver l-a cumpărat într-un lot - celelalte picturi 
implicate n-au fost niciodată dezvăluite - și l-a atârnat imediat 
în galeria sa, putând fi văzut doar pe bază de rezervare. 

Însă n-avea să rămână acolo mult timp. De fapt, după numai 
patruzeci și opt de ore a fost cumpărat de o anume Onyx 
Innovative Capital, o societate cu răspundere limitată 
înregistrată în orașul elvețian Lucerna. Oliver n-a tratat direct cu 
OIC, ci prin intermediul unui tip simpatic pe nume Samir Abbas 
de la TransArabian Bank. După ce au perfectat ultimele detalii la 
ceai la hotelul Dorchester, Abbas i-a oferit lui Oliver un cec de 
douăzeci și două de mii de lire sterline. Oliver a depus rapid 
banii în contul său de la Lloyds Bank, consfinţind astfel 
vânzarea, și a început procesul neplăcut al obținerii licenţei de 
export necesare. 

În acest punct, afacerea a luat o turnură dezastruoasă, cel 
puţin din punctul de vedere al lui Oliver. Pentru că, într-o după- 
amiază mohorâtă, spre sfârșitul lui ianuarie, a intrat în galeria 


VP - 200 


lui Oliver un personaj ciufulit, învăluit în multe straturi de 
veșminte, care, cu o singură întrebare dezinvoltă, a dat cu băţul 
în proverbialul cuib de viespi. Oliver n-a spus cine era bărbatul, 
doar că era expert în pictura din Renașterea italiană, în special 
Școala Venețiană. Cât despre întrebarea pusă de oaspetele 
neașteptat, Oliver o repeta cu dragă inimă cuvânt cu cuvânt. De 
fapt, pentru un pahar cu vinișor de Sancerre, juca întreaga 
scenă. Pentru că lui Oliver nimic nu-i plăcea mai mult decât să 
spună povești despre sine, mai ales când nu erau deloc 
măgulitoare, ceea ce era aproape întotdeauna cazul. 

— Auzi, Oliver, bătrâne, Tiţianul ăla e arvunit? 

— Nu-i un Tiţian, omule. 

— Eşti sigur de asta? 

— Cât se poate de sigur. 

— Și atunci al cui e? 

— Palma. 

— Zău? E tare bun pentru un Palma. Atelierul, sau el însuși? 

— Atelierul, dragule. Atelierul. 

Atunci personajul ciufulit s-a aplecat bâţâindu-se în față ca să 
vadă mai bine - aplecare pe care Oliver o repeta în fiecare seară 
la Green's, făcând lumea să se ţină de burtă de râs. 

— E vândut, da? a întrebat personajul trăgându-se de lobul 
urechii. 

— Chiar săptămâna trecută, a zis Oliver. 

— Ca operă a lui Palma? 

— A atelierului, dragule. A atelierului. 

— Cu cât? 

— Omule! 

— În locul tău, aș găsi o cale de a strica târgul. 

— Dar de ce? 

— Uită-te la desen. Uită-te la tuşe. Tocmai ai lăsat să-ți 
alunece printre degete un Tiţian. Ruşine să-ţi fie, Oliver. Pune 
capul în pământ. Mărturisește-ți păcatele. 

Oliver n-a făcut nimic din toate astea, dar peste câteva 
minute îi telefona unui vechi amic de la British Museum care știa 
despre Tiţian mai mult decât aveau să știe vreodată cei mai 
mulţi dintre istoricii de artă. Amicul a dat fuga la St. James's pe 
o ploaie cu bulbuci și a stat în fața pânzei, arătând ca unicul 
supravieţuitor al unui naufragiu. 

— Oliver! Cum ai putut? 


VP - 201 


— E așa de evident? 

— Mi-aș pune la bătaie reputaţia pentru asta. 

— Cel puţin tu ai așa ceva. A mea o să fie în latrină dacă 
povestea iese la iveală. 

— Ai totuși o opţiune. 

— Care anume? 

— Sună-l pe domnul Abbas. Spune-i că cecul a fost respins. 

Și să nu credeţi că ideea n-a trecut prin creierașul viclean al 
lui Oliver. De fapt, a petrecut cea mai mare parte din 
următoarele patruzeci și opt de ore încercând să găsească vreo 
portiţă de scăpare acceptabilă din punct de vedere juridic și 
moral pe care ar fi putut s-o folosească pentru a striga târgul. 
Negăsind niciuna - cel puţin, niciuna care să-i îngăduie să 
doarmă noaptea -, l-a sunat pe domnul Abbas ca să-l informeze 
că Onyx Innovative Capital era în prezent mândrul proprietar al 
unui Tiţian nou-descoperit. Oliver s-a oferit să pună tabloul pe 
piață, sperând să salveze cel puţin un comision gras din 
dezastru, însă Abbas a sunat chiar a doua zi ca să spună că OIC 
mergea în altă direcţie. 

— A încercat să mă elimine cu blândeţe, a zis Oliver 
melancolic. „A fost o plăcere să facem afaceri cu 
dumneavoastră, domnule Dimbleby”. „Luăm prânzul împreună 
când veniţi la Zurich, domnule Dimbleby. Și, apropo, domnule 
Dimbleby, tipii de la Christie's ajung aici peste o oră”. 

Au apărut brusc, ca răpitorii profesioniști, și au dus tabloul pe 
King Street, unde a fost examinat de o pleiadă de experți în 
Tiţian din întreaga lume. Fiecare a dat același verdict și, în mod 
miraculos, niciunul n-a încălcat acordul de confidenţialitate 
draconic pe care Christie's i-a pus să-l semneze ca să-și 
primească onorariul. Până și Oliver, de obicei vorbăreţ, a izbutit 
să nu zică nimic înainte ca Christie's să-și dezvăluie trofeul. Ce-i 
drept, Oliver avea un motiv bun să-și țină gura. Oliver era ţapul 
fraier care lăsase un Tiţian să-i alunece printre copite. 

Însă chiar și Oliver găsea un pic de plăcere în frenezia de 
după anunț. Și de ce nu? Până în acel moment chiar fusese o 
iarnă nesuferită, cu austeritatea guvernului și crivățul și 
bombele. Se bucura să poată îmbunătăţi starea de spirit 
generală, chiar dacă asta însemna să se dea în spectacol pentru 
băuturi la Green's. Și apoi, își cunoștea bine rolul. Îl mai jucase 
de multe ori înainte, în ovaţiile anturajului. 


VP - 202 


În seara licitaţiei a dat ultimul spectacol în fața unui public 
care n-avea loc decât în picioare. La sfârșit a dat trei bisuri, apoi 
s-a alăturat mulţimii care se îndrepta spre Christie's pentru 
marele spectacol. Conducerea fusese destul de amabilă să-i 
rezerve un loc pe rândul al doilea, direct în fața platformei celui 
care conducea licitaţia. Îl avea la stânga pe prietenul și rivalul 
său, Roddy Hutchinson, iar la stânga lui Roddy era Julian 
Isherwood. Locul de la dreapta lui Oliver nu era ocupat. Peste o 
clipă s-a așezat pe el nimeni altul decât Nicholas Lovegrove, 
consilierul celor imens de bogaţi. Lovegrove tocmai venise de la 
New York. Cu un avion privat, desigur. Lovegrove nu mai zbura 
cu avioane de linie. 

— De ce faci mutra asta lungă, Ollie? 

— Mă gândesc la ce ar fi putut să fie. 

— Îmi pare rău pentru Tiţian. 

— Uneori câștigi, alteori pierzi. Cum merg afacerile, Nicky? 

— Nu mă pot plânge. 

— Nu mi-am dat seama că tu cochetezi cu Vechii Maeștrii. 

— De fapt, îmi dau fiori. Uită-te la locul ăsta. E ca și cum ar fi 
într-o afurisită de biserică - numai îngeri și sfinţi și martiriu și 
crucificare. 

— Și atunci ce te aduce aici? 

— Un client care vrea să se aventureze pe un teritoriu nou. 

— Clientul are nume? 

— Clientul dorește să rămână anonim - foarte anonim. 

— Cunosc senzaţia. Clientul tău vrea să se aventureze pe un 
teritoriu nou cumpărând un Tiţian? 

— O să știi destul de curând, Ollie. 

— Sper că clientul tău are buzunare încăpătoare. 

— Nu mă ocup decât de buzunare încăpătoare. 

— Se zvonește că o să fie un preţ uriaș. 

— Circul mediatic de dinaintea spectacolului. 

— Sunt sigur că ai dreptate, Nicky. Tu ai întotdeauna 
dreptate. 

Lovegrove nu s-a ostenit să nege. A scos din buzunarul de la 
piept al blazerului un telefon mobil și a derulat lista de contacte. 
Oliver fiind Oliver, a tras cu ochiul la ecran după ce Lovegrove a 
apelat numărul. „Hei, dar ăsta e un lucru interesant”, și-a zis. 
„Chiar interesant”. 


VP - 203 


45. 


ST. JAMES S, LONDRA 


Tabloul a pătruns în sală exact la jumătatea licitației, ca o fată 
frumoasă care ajunge la o petrecere cu o întârziere mondenă. 
Fusese o petrecere destul de plictisitoare până atunci, iar 
frumușica a înviorat mult sala. Oliver Dimbleby și-a îndreptat 
spatele pe scaunul pliant. Julian Isherwood s-a jucat cu nodul 
cravatei și i-a făcut cu ochiul uneia dintre femeile de pe 
podiumul cu telefoanele. 

— Lotul douăzeci și șapte, Tiţian, a susurat Simon Mendenhall, 
licitatorul-șef de la Christie's. 

__ Simon era singurul bărbat din Londra cu faţa bronzată. 
incepuse să i se mânjească gulerul cămășii de comandă. 

— Incepem la două milioane? 

Terry O'Connor, ultimul magnat irlandez care mai avea bani, a 
făcut onorurile. In treizeci de secunde, oferta din sală ajunsese 
la șase milioane și jumătate de lire sterline. Oliver Dimbleby s-a 
aplecat spre dreapta și a murmurat: 

— Tot mai crezi că era circ mediatic, Nicky? 

— Suntem încă la prima turnantă, a șoptit Lovegrove, și am 
auzit că e vânt puternic din faţă pe linia dreaptă. 

— In locul tău, aș verifica din nou prognoza meteo, Nicky. 

Oferta s-a împotmolit la șapte. Oliver, cu o scărpinare a 
nasului, a înghiontit-o până la șapte și jumătate. 

— Ticălosule, a bodogănit Lovegrove. 

— Cu plăcere, Nicky. 

Oferta lui Oliver a reaprins frenezia. Terry O'Connor a trecut 
ca un tăvălug prin câteva oferte consecutive, însă ceilalți 
concurenţi au refuzat să dea înapoi. În cele din urmă, irlandezul 
a coborât paleta la douăsprezece milioane, moment în care 
Isherwood a intrat fără să vrea în încăierare, când Mendenhall a 
interpretat greșit o tuse discretă ca o ofertă de douăsprezece 
milioane și jumătate de lire sterline. N-avea importanţă; peste 
câteva secunde, un ofertant la telefon a uluit sala oferind 
cincisprezece milioane. Lovegrove a scos telefonul și a format 
numărul. 

— Cum stăm? a întrebat domnul Hamadali. 

VP - 204 


Lovegrove i-a prezentat situaţia generală. În timpul care i-a 
trebuit ca să facă apelul, oferta primită la telefon fusese deja 
depășită. Revenise în sală, cu Terry O'Connor, la șaisprezece 
milioane. 

— Domnul O'Connor se crede pugilist, nu-i așa? 

— Campion la categoria semimijlocie când era la universitate. 

— Hai să-i tragem un upercut ţeapăn, bine? 

— Cât de ţeapăn? 

— Destul ca să știe că suntem serioși. 

Lovegrove a prins privirea lui Mendenhall și a ridicat două 
degete. 

— Am în sală douăzeci de milioane. Nu dumneavoastră, 
doamnă. Nu dumneavoastră, domnule. Și nu Lisa la telefon. Este 
în sală, la domnul Lovegrove, douăzeci de milioane de lire 
sterline. Oferă cineva douăzeci cinci sute? 

A oferit. Era Julian Isherwood. Terry O'Connor a ridicat imediat 
oferta la douăzeci și unu. Cel de la telefon a contracarat cu 
douăzeci și două. Al doilea a intrat cu douăzeci și patru, urmat 
curând de al treilea cu douăzeci și cinci. Mendenhall se sucea și 
se învârtea ca un dansator de flamenco. Licitaţia luase aerul 
unei lupte pe viaţă și pe moarte, exact ce dorea el. Lovegrove a 
dus telefonul la ureche și a zis: 

— Ceva nu-mi miroase a bine. 

— Licitează iar, domnule Lovegrove. 

— Dar... 

— Te rog, licitează iar. 

Lovegrove s-a conformat. 

— Oferta este acum de douăzeci și șase de milioane, la 
domnul Lovegrove. Îmi dă cineva douăzeci și șapte? 

Lisa a fluturat mâna de la biroul cu telefoane. 

— Am douăzeci și opt la telefon. Acum, douăzeci și nouă în 
fundul sălii. Acum, treizeci. Acum, treizeci și unu la domnul 
O'Connor din sală. Acum, treizeci și două. Treizeci și trei. Nu, nu 
accept treizeci și trei și jumătate, pentru că aștept treizeci și 
patru. Și se pare că le am, la domnul Isherwood. Așa e? Da, le 
am. În sală, treizeci și patru de milioane, la domnul Isherwood. 

— Licitează din nou, a zis Hamdali. 

— V-aș sfătui să n-o faceţi. 

— Licitează din nou, domnule Lovegrove, sau clientul meu va 
găsi un consilier care s-o facă. 


VP - 205 


Lovegrove a semnalat treizeci și cinci. În câteva secunde, 
ofertanţii de la telefon au depășit pragul de patruzeci. 

— Licitează din nou, domnule Lovegrove. 

— Eu aș... 

— Licitează. 

Mendenhall a confirmat oferta lui Lovegrove de patruzeci și 
două de milioane de lire sterline. 

— Acum este patruzeci și trei, cu Lisa, la telefon. Acum, 
patruzeci și patru, cu Samantha. Și patruzeci și cinci, cu Cynthia. 

Și iată că a venit momentul de acalmie pe care îl aștepta 
Lovegrove. l-a aruncat o privire lui Terry O'Connor și a văzut că 
nu mai avea chef de luptă. Lui Hamadali i-a spus: 

— Cât de mult dorește clientul acest tablou? 

— Destul de mult ca să ofere patruzeci și șase. 

Lovegrove s-a supus. 

— Oferta este acum patruzeci și șase, în sală, la domnul 
Lovegrove, a zis Mendelhall. Imi dă cineva patruzeci și șapte? 

La biroul cu telefoanele, Cynthia a început să-și fluture mâna 
de parcă ar fi încercat să facă semn unui elicopter de salvare. 

— Cu Cynthia, la telefon, este patruzeci și șapte de milioane. 

Niciunul dintre ceilalţi ofertanţi la telefon nu s-a manifestat. 

— li punem capăt? a întrebat Lovegrove. 

— Haide, a zis Hamaali. 

— Cât? 

— Clientului meu îi plac cifrele rotunde. 

Lovegrove și-a arcuit o sprânceană și a ridicat cinci degete. 

— Oferta este de cincizeci de milioane de lire sterline, a zis 
Mendenhall. Nu dumneavoastră, domnule. Nu Cynthia, la 
telefon. Cincizeci de milioane în sală pentru Tiţian. Vă avertizez. 
Ultima strigare. Gata? 

Nu cu totul. Pentru că au mai fost pocnetul ascuţit al 
ciocănelului lui Mendenhall și gâfâitul exaltat al mulțimii, 
precum și o ultimă discuţie entuziasmată cu domnul Hamdali, 
pe care Lovegrove nu-l prea auzea din cauză că Oliver Dimbleby 
îi răcnea ceva în cealaltă ureche, și nici asta nu prea auzea. Și 
apoi au fost strângerile de mână nesincere ale celor care 
pierduseră, și obligatoriul flirt cu presa în privinţa identităţii 
cumpărătorului, și drumul lung până la etaj, spre birourile firmei 
Christie's, unde au fost întocmite ultimele documente, cu un aer 
de solemnitate funebră. Era aproape ora zece când Lovegrove a 


VP - 206 


semnat ultimul document. A ieșit pe ușa impunătoare de la 
Christie's și a dat de Oliver și ceilalţi băieți roind pe King Street. 
Se duceau la Nobu pentru un rulou picant cu ton și o ocheadă la 
cea mai nouă cocotă rusoaică. 

— Hai cu noi, Nicky, a zbierat Oliver. Desfată-te în tovărășia 
fârtaţilor tăi britanici. Ai petrecut prea mult timp în America. Nu 
mai ești amuzant, la naiba. 

Lovegrove era ispitit, însă știa că escapada probabil se va 
termina rău, așa că i-a condus până la o caravană de taxiuri și s- 
a întors pe jos la hotel. Pe când mergea pe Duke Street, a văzut 
un bărbat care a ieșit din Mason's Yard și a urcat într-o mașină 
care aștepta. Bărbatul avea înălțime și corpolență medie; 
mașina era un Jaguar lucios care duhnea a oficialitate britanică. 
La fel ca bărbatul cu părul argintiu așezat pe bancheta din 
spate. Niciunul n-a aruncat vreo privire spre el când trecea pe 
alături, dar Lovegrove a avut impresia neplăcută că cei doi 
împărtășeau o glumă tainică făcută pe seama lui. 

Simţea același lucru în privința licitaţiei - licitaţia în care 
tocmai jucase rolul principal. Cineva fusese tras pe sfoară în 
seara asta; Lovegrove era sigur. Și se temea că era clientul său. 
Lui puţin îi păsa. Câștigase câteva milioane de lire sterline doar 
pentru că ridicase degetul în aer de câteva ori. „Nu-i un fel rău 
de a-ţi câștiga traiul”, și-a spus zâmbind în barbă. Poate că ar fi 
trebuit să accepte invitaţia lui Oliver la petrecerea de după 
licitație. Nu, și-a zis, dând colțul în Piccadilly, probabil că era mai 
bine că se retrăsese. Avea să se termine rău. Asta se întâmpla 
de obicei când era implicat Oliver. 


46. 


LANGLEY, VIRGINIA 


Peste trei zile lucrătoare, venerabila casă de licitaţii Christie's 
de pe King Street, St. James's, a depus suma de cincizeci de 
milioane de lire sterline - minus comisioanele, taxele și 
numeroase cheltuieli cu tranzacţiile - în sucursala din Zurich a 
TransArabian Bank. La 14.18, ora Londrei, Christie's a primit 
confirmarea transferului, ca și cele două sute de bărbaţi și femei 


VP - 207 


din centrul de operaţiuni subteran numit Rashidistan. Acolo 
vestea a stârnit aclamații puternice, care au deșteptat ecouri 
prin toate încăperile comunităţii serviciilor de informaţii 
americane și chiar în Casa Albă însăși. Sărbătorirea n-a durat 
mult, totuși, pentru că aveau mult de lucru. După multe 
săptămâni de trudă și griji, operaţiunea lui Gabriel dăduse în 
sfârșit rod. Acum începea strânsul recoltei. lar după recoltă, cu 
vrerea lui Dumnezeu, avea să vină ospăţul. 

Banii s-au odihnit o zi la Zurich înainte să se mute în sediul 
băncii TransArabian din Dubai. Însă nu toţi. La indicaţiile lui 
Samir Abbas, care avea împuternicire, două milioane de lire 
sterline au fost trimise la o mică bancă particulară de pe 
Talstrasse din Zurich. În plus, Abbas a autorizat donaţii mari 
către câteva grupări și fonduri de caritate islamice - printre care 
și World Islamic Fund for Justice, Free Palestine Initiative, 
Centers for Islamic Studies, Islamic Society of Western Europe, 
Islamic World League și Institute for  Judeo-lslamic 
Reconciliation, favoritul lui Gabriel. De asemenea, Abbas și-a 
acordat o taxă de consultanţă generoasă, pe care, lucru ciudat, 
a ridicat-o în bani gheaţă. O parte din sumă i-a dat-o imamului 
moscheii sale, să facă ce vrea cu ei. Restul l-a ascuns în cămara 
apartamentului său din Zurich, acţiune prinsă de camera video 
din computerul lui piratat și proiectată în direct pe ecranele 
gigantice din Rashidistan. 

Date fiind legăturile de mult suspectate ale băncii 
TransArabian cu mișcarea jihadistă globală, Langley și NSA erau 
deja familiarizate cu registrele ei, așa cum erau și specialiștii în 
terorism de la Trezorerie și FBI. Ca urmare, Gabriel și personalul 
din Rashidistan au putut să urmărească aproape pe viu banii pe 
când curgeau printr-o serie de firme de faţadă și corporații- 
fantomă - toate create în pripă în jurisdicții corupte în zilele de 
după întâlnirea Nadiei cu șeicul Bin Tayyib în Nejd. Viteza cu 
care banii treceau dintr-un cont în altul dovedea un nivel de 
complexitate care contrazicea mărimea și relativa lipsă de 
experienţă a rețelei lui Rashid. De asemenea, dezvăluia - spre 
marea îngrijorare a celor de la Langley - o extindere mult 
dincolo de Orientul Mijlociu și Europa de Vest. 

Nu încăpea niciun dubiu că Rashid ajunsese la o influenţă 
globală. Au fost cele trei sute de mii de dolari apăruţi brusc în 
contul unei firme de transporturi din Ciudad del Este, Paraguay. 


VP - 208 


Și cele cinci sute de mii de dolari plătite unei companii de 
construcţii comerciale din Caracas. Și cele opt sute de mii de 
dolari vărsate unei firme de consultanță digitală cu sediul în 
Montreal - firma unui algerian care fusese legat iniţial de al- 
Qaeda în Maghrebul islamic. Cea mai mare plată - două 
milioane de dolari - a mers la QTC Logistics, o firmă de brokeraj 
care se ocupa cu expediţia de mărfuri și documente vamale, cu 
sediul în emiratul Sharjah din Golf, cunoscut pentru sistemul său 
juridic plin de lacune. În câteva ore de la sosirea banilor, echipa 
din  Rashidistan monitoriza telefoanele QTC și îi cerceta 
înregistrările din ultimii trei ani. La fel stăteau lucrurile și cu 
firma de consultanţă din Montreal, cu toate că supravegherea 
fizică a algerianului fusese delegată Serviciului Canadian de 
Siguranţă și Informaţii. Gabriel s-a împotrivit aprig cooptării 
canadienilor, dar a fost dat deoparte de Adrian Carter și nou- 
dobânditul său aliat din Casa Albă, James McKenna. Nu era 
decât una dintre numeroasele bătălii, mari și mici, pe care 
Gabriel avea să le piardă pe măsură ce operaţiunea îi aluneca 
tot mai mult din mâini. 

Dat fiind că informaţiile curgeau în valuri, membrii echipei au 
creat o matrice a reţelei adusă la zi, care o făcea să pară pitică 
pe cea alcătuită de Dina și colegii ei în urma primelor atacuri. 
McKenna dădea pe acolo o dată la câteva zile doar ca să se 
minuneze de ea, la fel ca membrii diferitelor comitete ale 
Congresului implicate în informaţii și securitatea naţională. lar 
într-o după-amiază cu ninsoare de la sfârșitul lui februarie, 
Gabriel l-a zărit pe președinte însuși pe puntea de observaţie, cu 
directorul CIA și Adrian Carter stând mândri lângă el. Era 
limpede că președintelui îi plăcea operaţiunea. Era curată. Era 
ingenioasă. Era progresistă. Un parteneriat între islam și 
Occident pentru a înfrânge forțele extremismului. Forţa 
creierului mai presus de forța brută. 

Planul fusese creaţia lui Gabriel, capodopera lui Gabriel, și 
totuși până acum nu oferise vreun indiciu ferm în privinţa locului 
în care se aflau creierul operaţional al rețelei sau liderul care o 
inspira. lată de ce Gabriel a fost surprins când a început să audă 
zvonuri despre arestări iminente. A doua zi l-a luat la întrebări 
pe Adrian Carter în sala de ședințe izolată fonic. Carter a stat o 
vreme, aranjând altfel conţinutul unui dosar, înainte să confirme 


VP - 209 


zvonurile cu jumătate de gură. Bătând cu degetul în ecusonul 
verde care îi atârna la gât, Gabriel a întrebat: 

— Chestia asta îmi dă dreptul să-mi spun părerea? 

— Mă tem că da. 

— Eşti pe cale să faci o greșeală, Adrian. 

— N-ar fi prima. 

— Echipa mea și cu mine am investit o groază de timp și 
eforturi pentru realizarea acestei operaţiuni. lar acum o s-o 
arunci în aer pentru a elimina de pe străzi câţiva agenţi 
operativi. 

— Mă tem că mă confunzi cu altcineva, a zis Carter 
nepăsător. 

— Cu cine? 

— Cu cineva care are autoritate absolută. Sunt directorul 
adjunct al operaţiunilor din Central Intelligence Agency. Am 
superiori în această clădire. Am echivalenți ambiţioși de la alte 
agenţii, cu interese concurente. Am un director al serviciilor de 
informaţii naţionale, comitete ale Congresului și pe James A. 
McKenna. Și ultimul, dar nu cel mai puţin important, am un 
președinte. 

— Suntem spioni, Adrian. Nu facem arestări. Salvăm vieţi. 
Trebuie să ai răbdare, așa cum au inamicii tăi. Dacă vei continua 
să lași banii să curgă, vei putea să rămâi cu un pas în faţa lor 
ani întregi. O să-i priveşti. O să-i asculţi. O să-i lași să piardă 
timp și eforturi prețioase complotând și planificând atacuri care 
nu vor avea loc niciodată. Și vei face arestări doar în ultimă 
instanţă - și numai dacă sunt necesare pentru a împiedica o 
bombă să explodeze sau un avion să pice din cer. 

— Casa Albă nu este de acord, a zis Carter. 

— Așadar, e o chestie politică? 

— Prefer să nu speculez în privința motivelor. 

— Și cum rămâne cu Malik? 

— Malik e un zvon. Malik e o zvâcnire a intuiţiei Dinei. 

Gabriel l-a privit neîncrezător. 

— Nu crezi asta, Adrian. La urma urmei, tu ai fost cel care a 
spus că exploziile bombelor din Europa au fost plănuite de 
cineva care și-a făcut ucenicia în Bagdad. 

— Și susţin asta în continuare. Insă scopul acestei operaţiuni 
n-a fost niciodată găsirea unui om. A fost distrugerea unei reţele 
teroriste. Mulțumită muncii tale, credem că avem destule dovezi 


VP - 210 


ca să punem mâna pe cel puţin șaizeci de agenţi operativi dintr- 
o duzină de ţări. Care a fost ultima dată când cineva a arestat 
șaizeci dintre băieţii răi? E o realizare uimitoare. Este realizarea 
ta. 

— Hai să sperăm doar că sunt cei șaizeci de agenţi operativi 
care trebuie. Altfel, s-ar putea să nu fie împiedicat următorul 
atac. De fapt, i-ar putea împinge pe Rashid și Malik să-și 
accelereze planificarea. 

Carter a dezdoit o agrafă pentru hârtii, ultima din întregul 
Langley, dar n-a zis nimic. 

— Te-ai gândit la ce va însemna asta pentru siguranţa Nadiei? 

— S-ar putea ca lui Rashid să-i pară suspect momentul 
arestărilor, a recunoscut Carter. De aceea avem de gând s-o 
protejăm cu o serie de scurgeri bine plasate către presă. 

— Ce fel de scurgeri? 

— Din cele care înfățișează arestările ca încununare a unei 
investigaţii de mai mulţi ani, care a început când Rashid era încă 
în America. Credem că va semăna discordie în cercul lui interior 
și va paraliza reţeaua. 

— Așa credem? 

— Asta e speranţa noastră, a zis Carter fără urmă de ironie în 
glas. 

— De ce n-am fost consultat despre toate astea? a vrut să știe 
Gabriel. 

Carter a ridicat agrafa, care acum era perfect dreaptă. 

— Am crezut că asta facem acum. 

A fost ultima lor discuţie timp de câteva zile. Carter a rămas 
la etajul șase, iar Gabriel și-a petrecut cea mai mare parte a 
timpului supraveghind retragerea trupelor sale de pe teren. La 
sfârșitul lui februarie, Agenţia își asumase răspunderea deplină 
pentru supravegherea fizică și electronică a Nadiei al-Bakari și a 
lui Samir Abbas. Din operaţiunea iniţială a lui Gabriel nu mai 
rămăseseră decât două case conspirative goale - una într-un 
sătuc la nord de Paris, iar cealaltă pe malul Lacului Zurich. Ari 
Shamron a ales să păstreze Château Treville în buzunarul de la 
spate, însă a hotărât să fie închisă casa din Zurich. Chiara a 
făcut ea însăși toată hârțogăria înainte să zboare la Washington 
ca să fie cu Gabriel. S-au stabilit într-un apartament al Biroului 
de pe Tunlaw Road, peste drum de Ambasada Rusiei. Carter le-a 
pus doi supraveghetori, ca să nu riște nimic. 


VP - 211 


Cu Chiara la Washington, Gabriel a redus mult timpul petrecut 
în Rashidistan. Ajungea la Langley la timp pentru ședința de 
dimineaţă a cadrelor superioare, apoi petrecea câteva ore 
chibițându-i pe analiști și pe specialiștii în exploatarea datelor, 
după care se întorcea în Georgetown ca să ia prânzul cu Chiara. 
După aceea, dacă cerul era senin, făceau cumpărături sau se 
preumblau pe străzile frumoase, discutând despre viitorul lor. 
Uneori părea că nu fac altceva decât să reia discuţia întreruptă 
de explozia din Covent Garden. Chiara chiar a deschis subiectul 
posibilităţii de a prelua galeria lui Isherwood. 

— Gândește-te la asta, a zis când Gabriel s-a împotrivit. Nu 
spun decât atât, dragule. Doar gândește-te la asta. 

Totuși, pe moment Gabriel nu se putea gândi decât la 
siguranţa Nadiei. Cu aprobarea lui Carter, a trecut în revistă 
planurile pe termen lung pentru protecţia Nadiei și chiar a 
participat la schițarea materialului care avea să se scurgă către 
presa americană. In principal, a dus o campanie neobosită din 
interiorul Rashidistanului pentru a împiedica arestările, spunând 
oricui voia să asculte că Agenţia, prin faptul că se înclina în faţa 
presiunii politice, era pe cale să facă o gafă catastrofală. Carter 
n-a mai participat la ședințele la care participa Gabriel. N-avea 
rost. Casa Albă îi poruncise lui Carter să isprăvească treaba. 
Acum era permanent în contact cu prieteni și aliaţi dintr-o 
duzină de ţări, coordonând ceea ce avea să fie cea mai mare 
captură de militanţi și agenţi operativi jihadiști de la căderea 
Afganistanului încoace. 

Într-o dimineaţă de vineri de la sfârșitul lui martie, Gabriel l-a 
tras deoparte destul timp ca să-i spună că intenţiona să plece 
de la Washington și să se întoarcă în Anglia. Carter i-a propus să 
mai stea un pic. Altfel, avea să piardă spectacolul cel mare. 

— Când începe? a întrebat Gabriel ursuz. 

Carter s-a uitat la ceas și a zâmbit. 

e 

În câteva ore, piesele de domino au început să cadă. Au căzut 
atât de repede și pe o scară atât de largă, încât presa abia 
reușea să ţină pasul cu evenimentele. 

Primele arestări au fost în Statele Unite, unde echipele SWAT 
ale FBl-ului au executat o serie de raiduri simultane în patru 
orașe. A fost celula egiptenilor din Newark, care plănuia să 
deraieze un tren Amtrak cu destinaţia New York. Și celula 


VP - 212 


somalezilor din Minneapolis, care punea la cale atacuri chimice 
asupra câtorva clădiri de birouri din centru. Și celula 
pakistanezilor din Denver, care erau în fazele finale ale unui 
complot de a ucide sute de oameni printr-o serie de atacuri 
asupra unor terenuri de sport aglomerate. Însă cea mai 
alarmantă a fost situaţia din Falls Church, Virginia, unde o celulă 
alcătuită din șase membri era în fazele finale ale unui plan de a 
ataca noul Centru pentru Vizitatorii Capitoliului din Washington. 
Într-unul dintre calculatoarele suspecţilor, FBI a găsit fotografii 
ale turiștilor și elevilor care așteptau să intre. Alt suspect 
închiriase de curând un depozit izolat ca să înceapă construirea 
bombelor cu peroxid. Banii veniseră de la algerianul din 
Montreal, care a fost arestat în același timp, împreună cu alți 
opt rezidenţi în Canada. 

În Europa, prada a fost și mai bogată. La Paris, teroriștii 
plănuiau să atace Tumul Eiffel și Musee d'Orsay. La Londra 
aleseseră drept ţinte Millennium Wheel și Parlament Square. lar 
la Berlin pregăteau un asalt de tip Mumbai asupra celor care 
vizitau memorialul Holocaustului, aflat lângă Poarta 
Brandenburg. In Copenhaga și Madrid, victime ale primei runde 
de atacuri, au fost găsite și alte celule. La fel și în Stockholm, 
Malmö, Oslo și Roma. Pe întregul continent au fost blocate 
conturi bancare și au fost închise firme. Totul mulțumită banilor 
Nadiei. 

Unul după altul, prim-miniștrii, președinții și cancelarii au 
apărut în fața presei ca să proclame că dezastrul fusese evitat. 
Președintele american a vorbit ultimul. Pe un ton hotărât, a spus 
că ameninţarea era cea mai gravă de la 11 septembrie încoace 
și a dat de înțeles că urmau alte arestări. Când i s-a cerut să 
spună cum fuseseră descoperite celulele, i-a trimis la consilierul 
său în probleme de antiterorism, James McKenna, care a refuzat 
să răspundă. Totuși, s-a străduit mult să arate că succesul 
fusese obţinut fără să recurgă la tacticile administraţiei 
precedente. 

— Amenințarea a evoluat, a declarat McKenna, și asta am 
făcut și noi. 

A doua zi dimineaţă, în New York Times și Washington Post 
apăreau articole lungi care descriau un triumf al mai multor 
servicii secrete și al forțelor de ordine, la care s-a lucrat mai 
bine de un deceniu. În plus, în ambele ziare au apărut editoriale 


VP - 213 


în care era lăudat președintele pentru „viziunea de secol XXI a 
luptei împotriva extremismului global”, iar în acea seară, la 
emisiunile de televiziune, membrii partidului politic de opoziţie 
păreau demoralizaţi. Președintele făcuse mai mult decât să 
elimine o reţea teroristă periculoasă, a spus un strateg 
remarcabil. Tocmai își asigurase alţi patru ani în funcţie. Cursa 
pentru 2012 se încheiase. Era vremea să înceapă să se 
gândească la 2016. 


47. 


THE PALISADES, WASHINGTON, D.C. 


În aceeași seară, directorul CIA a chemat personalul în 
Bubble:!, amfiteatrul futurist din Langley, pentru o adunare 
stimulatoare. Ellis Coyle a preferat să nu participe. Știa că astfel 
de evenimente erau la fel de previzibile ca serile de acasă cu 
Norah. Aveau să fie obișnuitele aiureli despre recăpătarea 
mândriei și o Agenţie pe cale de însănătoșire, o Agenţie care își 
găsise, în sfârșit, locul într-o lume fără Uniunea Sovietică. Coyle 
auzise același discurs de la șapte directori precedenţi, și fiecare 
lăsase Agenţia mai slabă și mai dezorganizată decât o găsise. 
Secată de oameni talentaţi, slăbită de reorganizarea comunităţii 
serviciilor de informaţii americane, Agenţia era o ruină care 
ardea mocnit. Până și Coyle, profesionist al prefăcătoriei, nu 
putea să șadă în Bubble și să pretindă că arestarea a șaizeci de 
teroriști anunţa un viitor mai luminos - mai ales deoarece știa 
adevărul despre felul în care fusese obţinut succesul. 

Pe Canal Road era o ciocnire între patru mașini. Ca urmare, 
Coyle a putut să asculte în drum spre casă sfârșitul cărţii 
Revolta lui Atlas. Când a ajuns în Palisades, casa lui Roger 
Blankman era luminată ca ziua de lămpi în stil Gatsby și zeci de 
automobile de lux mărgineau strada îngustă. 

— Dă încă o petrecere, i-a zis Norah pe când îi primea sărutul 
lipsit de iubire. E un soi de strângere de fonduri. 

— Presupun că de aceea n-am fost invitaţi. 

— Nu fi meschin, Ellis. Nu-ţi şade bine. 


31 Bulă (de aer) (nitr.). 
VP - 214 


Și-a mai pus în pahar două degete de merlot, în vreme ce 
Lucy intra în bucătărie cu lesa în gură. Ascultător, Coyle i-a 
prins-o de zgardă și s-au dus împreună în Battery Kemble Park. 
Aproape de baza panoului de lemn, la exact patruzeci și cinci de 
grade de la stânga la dreapta, era un semn făcut cu creta. 
Însemna că un pachet îl aștepta în ascunzătoarea numărul trei. 
A șters semnul cu vârful pantofului și a intrat în parc. 

Printre copaci era întuneric, însă Coyle n-avea nevoie de 
lanternă; cunoștea poteca așa cum un orb cunoaște străzile din 
jurul casei. De pe MacArthur Boulevard mergea drept doar 
câţiva pași, apoi urca brusc coasta dealului. In partea de sus a 
parcului era un luminiș în care stătuseră odinioară tunurile de 
cincizeci de kilograme ale vechii baterii. La dreapta era un 
afluent îngust peste care trecea un pod de lemn. Ascunzătoarea 
numărul trei era imediat după pod, sub un stejar căzut. Era greu 
de ajuns la ea, mai ales pentru un bărbat aflat la începutul 
vârstei medii care are probleme cronice cu spatele, dar nu și 
pentru Lucy. Ea cunoștea fiecare dintre ascunzători după 
cuvântul care-i desemna numărul și le putea goli în câteva 
secunde. Mai mult, în afară de cazul în care Biroul găsea vreo 
modalitate de a vorbi cu câinii, ea nu putea fi chemată să 
depună mărturie. Lucy era un agent operativ perfect, și-a zis 
Coyle: inteligent, neînfricat și absolut loial. 

A zăbovit o vreme să vadă dacă nu se aud pași sau voci. Cum 
era liniște, i-a dat lui Lucy comanda să golească ascunzătoarea 
numărul trei. Ea a pornit ca săgeata printre copaci, blana neagră 
făcând-o cu totul invizibilă, și a sărit cu un pleoscăit în pârâu. 
Peste o clipă a urcat în goana mare malul cu un băț în gură și l-a 
lăsat, cuminte, să cadă la picioarele lui Coyle. 

Avea cam treizeci de centimetri și un diametru de vreo cinci 
centimetri. Coyle l-a prins de capete și l-a răsucit scurt. S-a 
desfăcut ușor, lăsând vederii un locaș ascuns. lnăuntru era o 
bucăţică de hârtie. Coyle a scos-o, a montat la loc bățul și i l-a 
dat lui Lucy să-l ducă înapoi în ascunzătoare. Era foarte probabil 
ca agentul coordonator să-l recupereze înainte de răsărit. Nu era 
cel mai isteţ agent de informaţii pe care îl întâlnise Coyle, dar 
era meticulos, într-un fel greoi, și niciodată nu-l lăsase să-și 
aștepte banii. Nu era surprinzător. Serviciul din care făcea parte 
agentul înfrunta multe primejdii, atât interne, cât și externe, 
însă lipsa banilor nu era una dintre ele. 


VP - 215 


Coyle a citit mesajul la lumina mobilului și apoi l-a pus într-o 
pungă de plastic. Era aceeași pungă pe care o folosise cu cinci 
minute înainte ca să culeagă ofranda de seară a lui Lucy. Legată 
strâns, se legăna ca un pendul, lovindu-i cald încheietura mâinii, 
în vreme ce urma poteca spre casă. N-avea să mai dureze mult, 
și-a zis. Încă vreo câteva secrete, încă vreo câteva drumuri în 
parc cu Lucy. S-a întrebat dacă va avea cu adevărat îndrăzneala 
să plece. Apoi s-a gândit la ochelarii demodaţi ai lui Norah și la 
casa enormă a vecinului și la cartea despre Winston Churchill pe 
care o ascultase în trafic. Admirase întotdeauna stilul hotărât al 
lui Churchill. În sfârșit, avea să fie și el hotărât. 

* 

De cealaltă parte a fluviului, la Langley, petrecerea a 
continuat o mare parte din săptămâna următoare. Își 
sărbătoreau munca asiduă. Își sărbătoreau superioritatea 
tehnologiei. Sărbătoreau faptul că reușiseră, în sfârșit, să fie mai 
deștepți decât dușmanul. Totuși, mai ales îl sărbătoreau pe 
Adrian Carter. Operaţiunea, spuneau ei, cu siguranţă avea să fie 
considerată una dintre cele mai strălucite ale lui Carter. 
Punctele negre fuseseră șterse; păcatele fuseseră iertate. Ce 
conta că Rashid și Malik erau în continuare liberi? Pe moment, 
erau teroriști fără rețea, și totul era opera lui Carter. 

Rashidistanul a rămas deschis, însă personalul a fost rărit de 
un val de redistribuiri făcute în grabă. Ceea ce începuse ca un 
demers comun foarte secret al serviciilor de informaţii era acum 
în cea mai mare parte de competența polițiștilor și a 
procurorilor. Echipa nu mai urmărea curgerea banilor printr-o 
rețea teroristă. In loc de asta, se angaja în dezbateri aprige cu 
avocaţii din Departamentul Justiţiei pe tema care dovezi erau 
acceptabile și care n-aveau să vadă niciodată lumina zilei. 
Niciunul dintre avocaţi nu s-a ostenit să-i ceară părerea lui 
Gabriel Allon, legendarul, dar nesupusul fiu al spionajului 
israelian, pentru că nimeni nu știa că se află acolo. 

Pe când operaţiunea se încheia treptat, Gabriel își dedica cea 
mai mare parte a timpului și energiei părăsirii ei. La cererea 
celor din Bulevardul Regele Saul, a coordonat o serie de 
rapoarte finale și a negociat un sistem permanent de împărțire a 
recoltei de informaţii, știind prea bine că americanii nu vor 
respecta niciodată termenii. Acordul a fost semnat cu mare 
pompă, în cadrul unei ceremonii cu puţini participanţi, în biroul 


VP - 216 


directorului, după care Gabriel a pornit spre departamentul de 
resurse umane ca să-și predea ecusonul cel verde. Ceea ce ar fi 
trebuit să dureze cinci minute a luat mai mult de o oră, întrucât 
a fost silit să semneze nenumărate angajamente scrise, pe care 
n-avea nici cea mai mică intenţie să le respecte. Când setea de 
cerneală a celor de la Resurse Umane a fost potolită, în sfârșit, 
un paznic în uniformă l-a escortat spre holul principal. A mai 
rămas acolo câteva minute, privind cum era gravată o stea pe 
Zidul Memorial al CIA, apoi a ieșit în prima furtună cu trăsnete a 
primăverii mult prea scurte din Washington. 

Până să ajungă în Georgetown, ploaia încetase și soarele 
strălucea din nou. S-a întâlnit cu Chiara la prânz pe terasa unei 
cafenele pitorești de lângă American University, apoi a condus-o 
pe jos înapoi pe Tunlaw Road, ca să-și facă bagajele pentru 
întoarcerea acasă. Când au ajuns la imobilul lor, la intrare 
aștepta un Ford Escalade blindat, negru, cu țeava de eșapament 
fumegând alene. O mână le-a făcut semn să se apropie. Era a lui 
Adrian Carter. 

— E vreo problemă? a întrebat Gabriel. 

— Presupun că depinde cu totul de felul în care o privești. 

— N-ai putea să spui ce ai de spus, Adrian? Trebuie să 
prindem un avion. 

— De fapt, mi-am luat libertatea să anulez rezervările. 

— Cât de grijuliu ești! 

— Urcați. 


VP - 217 


PARTEA A TREIA 


SFERTUL PUSTIU 


48. 


THE PLAINS, VIRGINIA 


Casa era pe cel mai înalt punct al terenului, umbrită de un 
crâng de stejari și ulmi. Avea acoperișul din cupru coclit și o 
verandă frumoasă pe două etaje, care dădea spre o pajiște 
verde. Vecinii fuseseră făcuţi să creadă că proprietarul era un 
membru bogat al unui grup de presiune din Washington, pe 
nume Hewitt. Nu exista niciun asemenea Hewitt, cel puţin nu 
unul care să aibă ca hobby fermecătoarea fermă de șaisprezece 
hectare, aflată la trei kilometri est de The Plains, pe Drumul 
Naţional 601. Numele fusese ales aleatoriu de computerele din 
Central Intelligence Agency, care deținea și exploata ferma prin 
intermediul unei companii de faţadă. De asemenea, Agenţia 
deținea tractorul John Deere, camioneta Ford, fierăstrăul circular 
Bush Hog și doi cai murgi. Pe unul îl chema Colby; pe celălalt, 
Helms*?. După spusele mucaliţilor din Agenţie, erau supuși, la fel 
ca toţi angajaţii CIA, testelor anuale cu poligraful, ca să se 
asigure că n-au trecut de partea cealaltă, oricare o fi fost partea 
cealaltă. 

În după-amiaza următoare, amândoi caii morfoleau iarba 
nouă pe pajiștea de jos când Fordul Escalade în care se aflau 
Gabriel și Chiara a urcat huruind aleea lungă cu pietriș. Un 
paznic de la CIA i-a primit în casă, apoi, după ce le-a luat 
paltoanele și mobilele, le-a făcut semn spre camera cea mare. 
Când au intrat i-au văzut pe Uzi Navot privind cu jind spre bufet 
și pe Ari Shamron încercând să scoată într-o cană cafea din 
termosul cu pompă. Așezat lângă șemineul neaprins, îmbrăcat 


32 William Colby a fost directorul CIA între 1973 și 1974; Richard Helms a ocupat 
această funcţie între 1966 și 1973 (n.red.). 


VP - 218 


pentru un weekend lung la ţară în Anglia, era Graham Seymour. 
Adrian Carter stătea lângă el, încruntându-se la ceva ce James 
McKenna îi șoptea poruncitor la ureche. 

Bărbaţii adunaţi în încăpere alcătuiau un fel de frăţie secretă. 
După atacurile din 11 septembrie plănuiseră împreună 
numeroase operaţiuni comune, dintre care majoritatea 
rămâneau necunoscute publicului. Luptaseră unul pentru altul, 
uciseseră unul pentru altul și, în unele cazuri, sângeraseră unul 
pentru altul. În ciuda neînțelegerilor ocazionale, legătura lor 
reușise să fie mai presus de trecerea timpului și de capriciile 
stăpânilor lor politici. Își priveau misiunea în termeni duri - erau, 
ca să împrumutăm o expresie de la dușmanul lor, „Majlis al- 
Shura”* al lumii civilizate. Se ocupau de treburile neplăcute pe 
care nu voia să le facă nimeni altcineva și se îngrijorau mai 
târziu de consecințe, mai ales atunci când erau în joc vieți. 
James McKenna nu era membru al consiliului, și nici n-avea să 
fie vreodată. Era un politician, ceea ce însemna prin definiţie că 
făcea parte din problemă. Prezenţa lui promitea să fie un factor 
care complica lucrurile, mai ales dacă avea de gând să-și 
petreacă tot timpul șoptind la urechea lui Carter. 

Era clar că McKenna se simţea cel mai bine când era așezat la 
o masă dreptunghiulară, așa încât, la propunerea lui, s-au mutat 
în sufrageria oficială. Nu era greu să-ţi dai seama de ce Carter îl 
detesta: McKenna era tot ce nu era el. Era tânăr. Era atletic. 
Arăta bine pe un podium. De asemenea, era nespus de sigur pe 
sine, indiferent dacă acea siguranţă era sau nu justificată sau 
sprijinită de fapte. McKenna n-avea în trecutul său sânge pe 
mâini și nici păcate profesionale. Nu-și înfruntase niciodată 
dușmanul pe deasupra ţevii unei puști și nu-i pusese întrebări 
într-o sală de interogatoriu. Nici măcar nu vorbea vreuna dintre 
limbile dușmanului. Totuși, citise multe rapoarte despre el și 
vorbise despre el cu mare sensibilitate în multe ședințe. 
Principala sa contribuţie la literatura antiteroristă era un articol 
scris cândva pentru revista Foreign Affairs, în care susținea că 
Statele Unite puteau să absoarbă alt atac terorist și aveau să 
iasă din asta întărite. Articolul atrăsese atenţia unui senator 
charismatic, iar când senatorul devenise președinte pusese o 
mare parte din responsabilitatea față de siguranţa ţării în 


33 În lumea arabă, consiliu, adunare consultativă, sfat al înţelepţilor (n.red.). 
VP - 219 


mâinile unui argat politic care petrecuse cândva o săptămână la 
Langley ducându-i cafele directorului. 

A urmat un moment de stinghereală legat de cine să șadă în 
capul mesei, Carter sau McKenna. În regulile nescrise ale frăţiei, 
geografia era cea care dicta cutumele, însă nu existau norme 
interne pentru cazul când aveau de-a face cu un intrus politic. În 
cele din urmă, McKenna i-a cedat capul mesei lui Carter și s-a 
așezat lângă Graham Seymour, care îi părea mai puţin 
ameninţător decât cvartetul de israelieni. Carter și-a pus pipa și 
punga cu tutun pe masă, pentru mai târziu, apoi a ridicat 
capacul unei agende electronice securizate. Pe hard era o copie 
a unei interceptări făcute de NSA. Era o convorbire telefonică 
dată la ora 10.36, ora Europei Centrale, cu o zi înainte, de la 
sucursala din Zurich a TransArabian Bank la biroul din Paris al 
AAB Holdings. Convorbirea fusese între Samir Abbas, un 
bancher care avea legături supărător de apropiate cu societăţi 
de caritate islamice dubioase, și noua sa clientă, Nadia al- 
Bakari. Au vorbit două minute și douăsprezece secunde în arabă 
oficială. Carter a împărţit copii ale traducerii făcute de NSA, apoi 
a selectat fișierul audio din laptop și a dat clic pe redare. 

Prima voce era a secretarei-șefe a Nadiei, care l-a rugat pe 
Abbas să aștepte până îi făcea legătura. Nadia a răspuns peste 
exact șase secunde. După obligatoria formulă islamică de pace, 
Abbas a spus că tocmai vorbise cu „un asociat al yemenitului”. 
Se părea că firma yemenitului avusese o serie de dificultăţi 
recente și avea nevoie disperată de finanțare suplimentară. 
Asociatul dorea să apeleze personal la Nadia și era gata să 
discute planuri de viitor, printre care și câteva afaceri în curs în 
America. Acest asociat, pe care Abbas l-a descris ca „extrem de 
apropiat” de yemenit, propusese Dubai ca loc al întâlnirii. După 
toate aparențele, vizita frecvent emiratul fabulos de bogat și 
chiar avea un mic apartament în districtul Jumeirah Beach. Se 
înţelegea de la sine că asociatul yemenitului era foarte conștient 
de grijile legate de securitate ale domnișoarei al-Bakari și era de 
acord să o întâlnească într-un loc în care ea să se simtă atât în 
siguranţă, cât și confortabil. 

— Unde? 

— La Burj Al Arab. 

— Când? 

— De joi într-o săptămână. 


VP - 220 


— În ziua aceea ar trebui să fiu la Istanbul cu treburi. 

— Programul asociatului este foarte încărcat, va fi singura lui 
șansă să te întâlnească în viitorul apropiat 

— Când are nevoie de răspuns? 

— Mă tem că are nevoie acum. 

— La ce oră ar dori să mă vadă? 

— Nouă seara. 

— Bodyguarzii mei nu vor permite nicio schimbare. 

— Asociatul m-a asigurat că nu va fi niciuna. 

— Atunci te rog să-i spui că voi fi la Burj joia viitoare seara, la 
ora nouă. Și spune-i să nu întârzie. Pentru că nu investesc 
niciodată bani în oamenii care întârzie la întâlniri. 

— Te asigur că nu va întârzia. 

— Mai participă cineva? 

— Doar eu - desigur, în afară de cazul în care preferi să mergi 
singură. 

— De fapt, prefer să vii. 

— Atunci voi fi onorat să-ți stau alături. O să aştept în hol. Ai 
numărul mobilului meu. 

— Ne vedem joia viitoare, Inshallah. 

— Inshallah, domnișoară al-Bakari. 

Carter a dat clic pe pauză. 

— Următoarea înregistrare este un apel primit acasă de Samir 
cu doar șase ore înainte. El dormea buștean și n-a fost încântat 
să audă telefonul. Dispoziţia i s-a schimbat când a recunoscut 
vocea de la celălalt capăt. Domnul nu s-a deranjat să se 
prezinte. Suna din Jeddah, Arabia Saudită, de pe un mobil care 
nu mai fusese folosit și care pare să nu mai fie în funcţiune. Sunt 
câteva întreruperi și mult zgomot pe fundal. lată o mostră. 

Carter a dat clic pe redare. 

— Spune-i că avem nevoie de mai mulți bani. Spune-i că 
suntem gata să discutăm planuri de viitor. Să fie clar că 
trimitem pe cineva important. 

Pauză. 

— Așadar, cine anume este asociatul apropiat al yemenitului 
care vrea să se vadă cu Nadia? a întrebat retoric Carter. Acest 
apel pare să ofere răspunsul. A fost nevoie de ceva muncă, din 
cauza calităţii slabe, însă NSA a reușit să manipuleze 
înregistrarea și să facă analiza vocii. Au căutat în toate bazele 
de date pe care le avem, inclusiv ale comunicațiilor prin radio și 


VP - 221 


mobil alcătuite în Irak în momentul de vârf al revoltei. Acum o 
oră au găsit o potrivire. Se încumetă cineva să ghicească 
identitatea bărbatului cu care a vorbit Samir Abbas? 

— Sunt ispitit să spun că era Malik al-Zubair, a zis Gabriel, dar 
nu-i cu putință. Vezi tu, Adrian, Malik e un zvon. Malik eo 
zvâcnire a intuiţiei Dinei. 

— Nu, nu este, a recunoscut Carter. Dina a avut dreptate. 
Malik e real. Era în Jeddah acum două zile. Și s-ar putea să 
meargă sau să nu meargă la hotelul Burj Al Arab din Dubai joia 
viitoare, seara, ca să stea de vorbă cu noua sa patroană, Nadia 
al-Bakari. Întrebarea este: ce facem noi în această privinţă? 

Carter a lovit pipa de marginea scrumierei. Majlis al-Shura era 
acum întrunit în ședință. 


49. 


THE PLAINS, VIRGINIA 


Era o operaţiune americană, ceea ce însemna că americanii 
trebuiau să ia hotărârea. Era limpede că McKenna n-avea de 
gând să ofere prima părere, ca nu cumva să-i fugă brusc 
pământul de sub picioare, așa că i-a pasat-o cu iscusinţă lui 
Carter, care a început, în stilul lui tipic, cu un ocol. Exista un loc 
numit Forward Operating Base Chapman, un post CIA într-o zonă 
izolată din estul Afganistanului, unde în decembrie 2009 se 
prezentase un informator al CIA pe nume Humam Khalil Abu- 
Mulal al-Balawi, ca să le dea raportul coordonatorilor săi. 
Doctorul Balawi, medic iordanian care avea legături cu mișcarea 
jihadistă, oferise CIA informaţii esenţiale folosite pentru a lua în 
vizor militanţi ai al-Qaeda din Pakistan. Insă adevărata lui 
misiune fusese să se infiltreze în CIA și în spionajul iordanian - 
misiune care s-a încheiat în mod dezastruos în ziua în care a 
detonat o bombă ascunsă sub haină, omorând șapte agenți ai 
CIA. A fost unul dintre cele mai grave atacuri executate de un 
singur om din istoria Agenţiei, și cu siguranţă cel mai grav din 
lunga carieră de director de operaţiuni a lui Adrian Carter. A 
demonstrat că al-Qaeda era dispusă să cheltuiască extraordinar 
de mult timp și efort ca să se răzbune pe serviciile de informaţii 


VP - 222 


care o urmăreau. Și a dovedit că, atunci când spionii ignoră 
regulile esențiale ale meseriei, pot să moară niște agenți. 

— Sugerezi că Nadia al-Bakari este mână în mână cu al- 
Qaeda? a întrebat McKenna. 

— Nu sugerez nimic de acest fel. De fapt, cred că atunci când 
istoria secretă a războiului global împotriva terorismului va fi 
scrisă, în sfârșit, Nadia va fi considerată unul dintre cei mai 
valoroși agenți care au acţionat vreodată de partea 
Occidentului. lată de ce urăsc ideea s-o pierdem din cauză că 
ne-am lăcomit și am pus-o într-o situaţie în care n-ar fi trebuit s- 
o punem. 

— Malik n-o invită în Waziristanul de Sud, a zis McKenna. Îi 
cere o întâlnire într-unul dintre cele mai celebre hoteluri din 
lume. 

— De fapt, a răspuns Carter, nu știm dacă o să fie Malik al- 
Zubair sau Cutărică al-Cutărică. Dar nu despre asta este vorba. 

— Despre ce este vorba? 

— Am încălca regulile spionajului. Îți amintești regulile 
spionajului, nu, Jim? Prima dintre ele spune să controlăm cât mai 
mulţi factori posibil. Alegem momentul. Alegem locul. Alegem 
mobilierul. Comandăm băuturile. Și, dacă se poate, servim 
băuturile. Și în niciun caz nu lăsăm pe cineva ca Nadia al-Bakari 
să ajungă în apropierea unui om ca Malik. 

— Dar uneori jucăm cu cărţile care ni s-au împărţit, a ripostat 
McKenna. Nu asta i-ai spus președintelui a doua zi după ce am 
pierdut acei șapte agenţi ai CIA? 

Gabriel a observat una dintre rarele fulgerări de mânie în 
ochii lui Carter, dar când a vorbit din nou era la fel de calm și 
reținut ca întotdeauna. 

— Tatăl meu era pastor episcopal, Jim. Nu joc cărți. 

— Și atunci ce recomanzi? 

— Această operațiune a mers mai bine decât ar fi îndrăznit să 
spere oricare dintre noi, a zis Carter. Poate că n-ar trebui să ne 
forțăm norocul cu o pasă riscantă în ultimele minute de joc. 

Shamron părea agasat. Considera că folosirea de metafore 
din sporturile americane era nepotrivită cu o meserie vitală ca 
spionajul. După părerea lui, despre agenţii de informaţii nu se 
poate spune că pierd avantajul în ultimele minute de joc, 
șutează sau scapă din mână mingea. Există doar succes sau 


VP - 223 


eșec - iar preţul eșecului într-o zonă ca Orientul Mijlociu era de 
obicei plătit cu sânge. 

— Îi punem capăt? a întrebat Shamron. Asta vrei să zici, 
Adrian? 

— De ce nu? Președintele a obţinut victoria pe care o voia, la 
fel și Agenţia. Mai mult, toată lumea rămâne în viață ca să mai 
lupte o zi. 

Carter și-a frecat palmele de două ori și a zis: 

— Halas. 

McKenna părea perplex. Gabriel i-a explicat. _ 

— Halas este cuvântul arab pentru „terminat”. Insă Adrian 
știe prea bine că acest război n-o să se termine niciodată. E un 
război veșnic. Şi se teme că o să fie mult mai sângeros dacă 
lasă un creier operaţional iscusit ca Malik să-i alunece printre 
degete. 

— Nimeni nu vrea mai mult decât mine capul lui Malik înfipt 
într-un par, a fost de acord Carter. O merită pentru haosul pe 
care l-a provocat în Irak, iar ștergerea lui de pe faţa pământului 
va face să fim cu toţii mai în siguranţă. Sinucigași cu bombă 
găsești o duzină la un dolar. Insă creierele operaţionale - 
adevăratele creiere operaţionale teroriste - sunt extrem de greu 
de înlocuit. Dacă elimini creierele ca Malik, rămâi cu o ceată de 
jihadiști aspiranţi care încearcă să-și dea seama cum să facă 
bombe cu peroxid în pivniţa de acasă. 

— Și atunci de ce să n-o lași pe Nadia să meargă la întâlnire? 
a întrebat McKenna. De ce să n-o lași să asculte ce are de zis 
Malik despre planurile lui? 

— Pentru că am în ceafă senzaţia aia ciudată. 

— Dar au încredere în ea. De ce n-ar avea? E fiica lui Zizi. Se 
trage din Wahhab însuși, pentru numele lui Dumnezeu. 

— Sunt de acord că au avut încredere cândva, a răspuns 
Carter, dar nu se știe dacă mai au și acum, când rețeaua lor a 
fost terminată. 

— Te sperii și de umbra ta, a zis McKenna. Dar presupun că e 
de așteptat. La urma urmei, te ocupi de asta de foarte multă 
vreme. În ultimii zece ani le-ai citit e-mailurile Și le-ai ascultat 
discuţiile la telefon, căutând înţelesul ascuns. Însă uneori nu 
este niciunul. Uneori o căsătorie nu-i decât o căsătorie. lar 
uneori o întâlnire într-un hotel nu-i decât o întâlnire într-un 
hotel. Și apoi, dacă nu putem face o femeie de afaceri atât de 


VP - 224 


bine păzită ca Nadia al-Bakari să intre și să iasă din Burj Al Arab 
în siguranță, atunci poate că ne-am greșit meseria. 

Carter a tăcut o vreme. 

— E vreo șansă să rămânem la nivel profesional, Jim? 

— Credeam că suntem. 

— Să presupun că vorbești în numele Casei Albe? 

— Nu, a zis McKenna. Presupune că vorbesc în numele 
președintelui. 

— De vreme ce ești atât de bine acordat la gândirea 
președintelui, ce-ar fi să ne spui tuturor ce vrea președintele? 

— Vrea ce vor toţi președinții. Vrea al doilea mandat. Altfel, 
pacienții vor conduce din nou azilul, și tot progresul pe care l-am 
făcut în războiul împotriva terorismului o să dispară. 

— Vrei să zici extremismului, l-a corectat Carter. Dar cum 
rămâne cu întâlnirea din Dubai? 

— Și președintele, și eu am vrea ca ea să meargă acolo - cu 
tipii buni privindu-i peste umăr, desigur. Să asculte ce are el de 
spus. Să-l fotografieze. Să-i ia amprentele. Să-i înregistreze 
vocea. Să stabilească dacă este Malik sau alt membru de 
categorie grea al rețelei. 

— Și ce le spunem prietenilor noștri din serviciile de securitate 
ale Emiratelor? 

— Prietenii noștri din Emirate au fost aliaţi nu prea de 
încredere în câteva chestiuni, de la terorism până la spălarea de 
bani și la comerțul ilicit cu arme. Și apoi, din experiența mea, nu 
ești niciodată sigur cu cine vorbești în Emirate. Ar putea să fie 
un opozant loial al jihadiștilor, sau ar putea să fie un văr de-al 
doilea din altă generaţie. 

— Așadar, nu spunem nimic? a întrebat Carter. 

— Nimic, a răspuns McKenna. 

— Și dacă stabilim că este Malik? 

— Atunci președintele ar vrea ca el să fie scos din circulaţie. 

— Ce vrea să însemne asta? 

— Folosește-ţi imaginaţia, Adrian. 

— Am făcut-o după 11 septembrie, și ai declarat public că ar 
trebui să fiu vârât în închisoare pentru asta. Așa că, dacă nu ţi-e 
cu supărare, aș vrea să știu exact ce îmi cere președintele să 
fac. 

Shamron, nu McKenna, a fost cel care a răspuns. 


VP - 225 


— Nu îţi cere tie să faci ceva, Adrian. S-a întors apoi spre 
McKenna: Nu-i așa? 

— Mi s-a spus să umblu cu băgare de seamă în preajma ta. 

— Mie mi s-a spus același lucru. 

McKenna a părut mulțumit de asta. 

— Președintele nu dorește să autorizeze o acţiune americană 
sub acoperire într-o ţară arabă aproape prietenă într-un moment 
critic ca acesta. Are impresia că ar putea să pună într-o situaţie 
proastă regimul și astfel să-l lase vulnerabil la forţele schimbării 
care au cuprins Orientul Mijlociu. 

— Însă israelienii făcându-și de cap prin Dubai, asta e cu totul 
altă mâncare de pește. 

— Se întâmplă să se potrivească frumușel cu faptele. 

— Despre ce fapte este vorba? 

— Malik are pe mâini mult sânge israelian, ceea ce înseamnă 
că aveţi toate motivele să-i vreţi capul. 

— Bine jucat, domnule McKenna, a zis Shamron. Dar ce 
primim la schimb? 

— Recunoștinţa celui mai important și mai progresist 
președinte american dintr-o generaţie. 

— Echitate? a întrebat Shamron. 

— Echitate, a replicat McKenna zâmbind. 


50. 


THE PLAINS, VIRGINIA 


Acesta a fost momentul discuţiilor în care James A. McKenna, 
asistentul special al președintelui pe probleme interne și de 
antiterorism, a ales să plece, slavă Domnului. Carter i-a chemat 
pe cei din frăţia secretă în living și a întrebat dacă își amintea 
cineva unde era ascuns Khalid Sheikh Mohammed, creierul 
complotului din 11 septembrie, în noaptea în care a fost 
capturat. Își aminteau cu toţii, desigur, însă Chiara a fost cea 
care a răspuns. 

— Era într-o casă din Rawalpindi, pe drumul care duce la 
cartierul general al armatei pakistaneze. 


VP - 226 


— Tocmai acolo, a zis Carter clătinând din cap. Și se întâmplă 
să știi cum l-am prins? 

— Aţi trimis un informator să confirme că era el. După cea 
văzut ţinta, informatorul s-a furișat în baie și v-a trimis un 
mesaj. 

— lar peste câteva ore bărbatul care plănuise cel mai grav 
atac terorist din istorie era în cătușe, semănând ciudat de mult 
cu tipul care repară Volvoul nevestei mele. Am avut multe 
necazuri din pricina lucrurilor pe care i le-am făcut lui KSM și a 
locurilor în care l-am ţinut, însă acea fotografie cu el arestat a 
meritat totul. Și n-a fost nevoie decât de un tip cu un mobil. 
Simplu. 

— Dacă acceptăm să facem asta, a zis Gabriel, poţi fi sigur că 
Nadia n-o să fugă la toaletă să trimită vreun mesaj. 

— Dacă acceptaţi? 

Carter și-a înclinat capul spre Shamron și Navot, care ședeau 
unul lângă altul pe canapea, cu braţele încrucișate și cu aceeași 
mască impenetrabilă pe feţe. 

— Se pricep de minune să-și ascundă gândurile, a zis Carter, 
dar îţi pot spune exact ce umblă prin mintea lor perversă. Îl vor 
pe Malik cu disperare - poate chiar mai mult decât președintele 
și McKenna. Și n-au cum să refuze șansa să pună mâna pe el. 
Așa că hai să lăsăm partea cu „ne lăsăm tare greu” a 
spectacolului din seara asta și să trecem la planificare. 

Gabriel s-a uitat la superiorii săi în căutarea unei sugestii. 
Navot își apăsa punctul de pe muchia nasului în care îl 
strângeau ochelarii la modă. Shamron încă nu se clintise. Se uita 
dincolo de Gabriel, la Chiara, ca și cum i-ar fi oferit șansa să 
intervină. Ea n-a făcut-o. 

— Ca să se știe, a zis Gabriel, nu ne ducem în Dubai ca să 
luăm prizonieri. Dacă este Malik, n-o să plece de acolo viu. 

— Sunt foarte sigur că nu l-am auzit pe McKenna pomenind 
vreo arestare. 

— Ca să ne fie clar. 

— Ne este, a spus Carter. Consideră-te o rachetă Hellfire, însă 
fără pagubele colaterale și moartea unor nevinovați. 

— Rachetele Hellfire n-au nevoie de pașapoarte, camere de 
hotel și bilele de avion. De asemenea, n-au nicio problemă să 
acţioneze în ţări arabe. Noi avem. Gabriel a tăcut un moment. Îți 
dai seama că Dubai este o ţară arabă, nu-i așa, Adrian? 


VP - 227 


— Cred că am citit asta pe undeva. 

Gabriel a șovăit. Acum erau pe cale să intre pe un teritoriu 
delicat, discutând despre capacităţi și tendinţe operative. 
Agenţiile de spionaj păstrează cu înverșunare aceste secrete și 
le dezvăluie aliaţilor doar dacă sunt silite. Pentru Birou, asta se 
înrudea cu erezia. Cu o înclinare a capului, i-a delegat sarcina lui 
Uzi Navot, care și-a pus la loc ochelarii și s-a uitat lung la Carter, 
fără să spună nimic. 

— Trăim într-o lume complicată, Adrian, a zis în cele din urmă, 
așa că uneori este de ajutor simplificarea lucrurilor. In ceea ce 
ne privește, există două feluri de ţări - locuri în care putem 
acţiona nepedepsiţi și locuri în care nu putem. Numim prima 
categorie ţări bază. 

— Cum sunt SUA, a aprobat Carter zâmbind. 

— Și Marea Britanie, a adăugat Navot aruncând o privire spre 
directorul adjunct al MI5. In ciuda tuturor strădaniilor voastre, 
venim și plecăm după cum avem nevoie și facem cam ce 
poftim. Dacă dăm de bucluc, avem o reţea de case conspirative 
și ascunzători create de bărbatul care şade lângă mine. In cazul 
unui dezastru, ferească Dumnezeu, agenţii noștri își găsesc 
refugiul într-o ambasadă sau cer ajutorul cuiva prietenos din 
poliția secretă, cum este Graham. 

Shamron i-a aruncat lui Navot o privire ucigătoare. Navot a 
continuat ca și cum n-ar fi observat. 

— Numim a doua categorie ţări țintă. Acestea sunt ţări ostile. 
Fără ambasade. Fără case conspirative. Cei din poliţia secretă 
nu sunt prietenoși. De fapt, dacă ar fi să pună mâna pe noi, ne- 
ar tortura, ne-ar împușca, ne-ar spânzura la televizor ca să vadă 
poporul sau ne-ar ţine mult timp în închisoare. 

— Ce vă trebuie? a întrebat Carter. 

— Paşapoarte, a zis Gabriel, preluând ștafeta de la Navot. 
Dintre cele care ne permit să intrăm în Dubai fără viză obținută 
în avans. 

— De ce fel? 

— Americane, britanice, canadiene, australiene. 

— De ce canadiene și australiene? a vrut să știe Graham 
Seymour. 

— Pentru că o să avem nevoie de o echipă mare, și vreau 
diversitate geografică. 

— De ce nu folosiţi pașapoartele voastre false? 


VP - 228 


De această dată Shamron a fost cel care a răspuns. 

— Pentru că este nevoie de mult timp, muncă și uneltiri ca să 
le obținem. Și am prefera să nu irosim toate astea pe o 
operaţiune pe care o desfășurăm de dragul echităţii americane. 

Carter nu și-a putut stăpâni zâmbetul la săgeata îndreptată 
spre James McKenna. 

— O să vă dăm toate pașapoartele de care aveţi nevoie, a zis. 

— Și cărţi de credit potrivite cu ele, a adăugat Gabriel. Nu din 
cele preplătite. Vreau cărţi de credit adevărate, de la bănci 
adevărate. 

Carter a încuviinţat din cap, la fel ca Graham Seymour. 

— Geografia Dubaiului ne pune probleme, a zis Navot. În ceea 
ce ne privește, nu există decât un punct de intrare și ieșire. 

— Aeroportul, a spus Carter. 

— Aşa este, a confirmat Gabriel. Însă nu putem fi ostaticii 
zborurilor de linie. Avem nevoie de propriul nostru avion, 
înregistrat în America, de provenienţă curată. 

— Vă fac rost de un G5. 

— Un Gulfstream nu-i destul de mare. 

— Ce vreţi? 

Gabriel i-a spus. Carter a ridicat ochii spre tavan, ca și cum ar 
fi calculat impactul cererii asupra bugetului său pentru 
operaţiuni. 

— Acum o să-mi spui că vrei și un echipaj american. 

— Vreau. Îmi mai trebuie și arme. 

— Marca și modelul? 

Gabriel le-a înșirat. Carter a încuviinţat din cap. 

— O să le aduc prin ambasadă. Asta e tot? 

— Tot, în afară de vedeta spectacolului, a zis Gabriel. 

— judecând după vocea ei în acea interceptare, n-o să-ți fie 
greu s-o convingi. 

— Mă bucur că asta este părerea ta, pentru că merită să știe 
că are în spate încrederea și aprobarea totale ale guvernului 
american. După o clipă, Gabriel a adăugat: La fel și noi. 

— V-am promis pașapoarte, bani, arme și un Boeing Business 
Jet cu echipaj american. Ce altă dovadă de susţinere ai dori? 

— Aș vrea să vorbesc cu șeful tău. 

— Directorul? 

Gabriel a clătinat din cap. Carter s-a dus la telefonul securizat 
și a format numărul. 


VP - 229 


Era aproape zece seara când Fordul Escalade a intrat pe 
terenul Casei Albe, pe poarta de pe Fifteenth Street. Un agent al 
Secret Service, în uniformă, s-a uitat în treacăt peste legitimaţia 
lui Carter, apoi i-a spus șoferului să tragă în faţă, pentru ca 
Oscar, alsacianul omnivor care încercase să ia o bucată din 
piciorul lui Gabriel la ultima lui vizită, să adulmece un pic. Fiara 
n-a găsit nimic neplăcut la vehiculul oficial al lui Carter, în afară 
de cauciucul din faţă dreapta, pe care a lansat un jet puternic de 
urină înainte să se întoarcă în cușcă. 

Inspecţia fiind terminată, mașina a parcurs labirintul de beton 
armat și oţel până la parcarea aflată de-a lungul Aleii 
Administrative Estice. Carter și Chiara au rămas în mașină, iar 
Gabriel a pornit singur în sus pe panta lină a aleii spre Clădirea 
Administrativă. Sub copertina de la Intrarea Diplomaţilor aștepta 
un personaj înalt, suplu, îmbrăcat într-un costum închis la 
culoare și cămașă albă descheiată la gât. Întâmpinarea a fost 
cordială, dar reţinută - o scurtă strângere de mână, urmată de 
un gest leneș al brațului care sugera o plimbare în jurul celor 
mai bine păzite șapte hectare de pe pământ. Gabriel a 
încuviințat scurt din cap, iar când președintele Statelor Unite ale 
Americii s-a răsucit spre dreapta, spre bătrâna magnolie care 
nu-și revenise cu totul după ce a fost lovită de un avion, Gabriel 
l-a urmat. 

Carter i-a privit atent pe cei doi bărbaţi în timp ce înaintau pe 
alee - unul cu mișcări ferme și exacte, celălalt grațios, cu 
mișcări fluide. În apropierea pasajului care ducea la Biroul Oval 
s-au oprit brusc și s-au întors în același timp unul spre altul. 
Chiar și de departe, și chiar și pe întuneric, Carter își dădea 
seama că discuţia nu era deloc plăcută. 

Peste câteva minte, când disputa s-a încheiat, au pornit din 
nou, pe lângă terenul de golf și locul de joacă înfiinţat pentru 
copiii mici ai președintelui, și s-au făcut nevăzuţi. Agentul 
coordonator din Carter l-a silit să noteze ora pe mobilul său 
Motorola securizat, și a făcut asta a doua oară atunci când 
Gabriel și președintele s-au arătat din nou. Acum, mâinile 
președintelui erau în buzunarele pantalonilor și era un pic 
aplecat în faţă, ca și cum ar fi înfruntat un vânt puternic. Gabriel 
părea să dea tonul discuţiei. Împungea cu degetul în aer, de 
parcă ar fi încercat să întărească o idee deosebit de importantă. 


VP - 230 


Turul peluzei de sud fiind încheiat, cei doi au ajuns înapoi la 
Intrarea Diplomaţilor, unde au avut un ultim schimb de replici. 
La sfârșit, Gabriel părea hotărât, la fel și președintele, care i-a 
pus o mână pe umăr și, încuviinţând ultima oară din cap, a 
intrat în Casa Albă. Gabriel a mai rămas acolo un moment, 
complet singur. Apoi s-a răsucit pe călcâie și a coborât aleea 
spre Fordul Escalade. Carter n-a zis nimic până ce n-au trecut 
prin labirint și n-au ajuns înapoi pe Fifteenth Street. 

— Cum a fost? 

— Cu siguranţă îţi cunoaște numele, a zis Gabriel. Și te 
admiră mult. 

— Poate că ar reuși să-i spună ceva ţarului terorismului. 

— Mă ocup de asta. 

— Altceva ce ar trebui să știu? 

— Discuţia noastră a fost privată, Adrian, și așa va rămâne. 

Carter a zâmbit. 

— Frumos din partea ta. 


51. 


THE CITY, LONDRA 


Firma de capital de risc Rogers & Cressey ocupa etajul opt al 
unei insulte la adresa arhitecturii, făcută din sticlă și oţel, de pe 
Cannon Street, nu departe de Catedrala Saint Paul. In cercurile 
financiare londoneze, R & C avea o deplin meritată reputaţie de 
hoţie și viclenie josnică. Prin urmare, n-a fost nicio surpriză că a 
organizat cumpărarea firmei Thomas Fowler Associates cu o 
discreţie învecinată cu secretele de stat. Au fost un scurt 
comunicat de presă pe care nu l-a observat nimeni și o 
fotografie publicitară ciudat de neclară, care a apărut doar pe 
site-ul neinteresant al R & C. Fotografia fusese aranjată de un 
bărbat foarte priceput la artele vizuale și făcută de un fotograf 
care lucra în cea mai mare parte a timpului în dubiţe de 
supraveghere și dincolo de ferestre întunecate. 

Așa cum era prevăzut, Thomas Fowler și echipa sa de 
asociați, doisprezece la număr, s-au pus imediat pe treabă. S-au 
instalat într-o serie de birouri de pe colţ într-o marţi dimineaţă, 


VP - 231 


iar până seara asamblau piesele primei lor afaceri ca parte a 
familiei R & C. Era o afacere complexă, cu multe variabile, multe 
riscuri și o droaie de interese rivale. Însă, dacă o reduceai la 
esenţă, era vorba despre un petic gol de proprietate pe țărm în 
Dubai și un investitor saudit miliardar pe nume Nadia al-Bakari. 

Fowler și echipa sa o cunoșteau bine pe domnișoara al-Bakari, 
pentru că avuseseră o serie de întâlniri secrete cu ea într-un 
château aflat în nordul Parisului. Miercuri i-au trimis 
moștenitoarei e-mailuri și au primit e-mailuri de la ea, iar joi 
dimineaţă avionul ei particular ateriza pe aeroportul londonez 
Stansted. R & C a asigurat transportul la sol, cu ajutorul 
clandestin al MI5. Plata pentru cele două Bentleyuri blindate a 
făcut să se înalțe sprâncenele unor contabili de la Thames 
House, care își urmăreau profiturile și pierderile la fel ca toate 
celelalte departamente din guvernul lefter al Maiestăţii Sale. 
Orice îndoieli au dispărut când Graham Seymour a trimis 
facturile la Langley pentru a fi onorate imediat. Langley a 
bombănit ceva despre împărţirea sacrificiului și o relație 
specială. Apoi a plătit facturile dintr-unul dintre conturile sale 
aparent fără fund, și chestiunea n-a mai fost pomenită niciodată 
în discuţiile dintre gentlemani. 

Nu era ceva neobișnuit să vezi limuzine Bentley pe Cannon 
Street, cu toate că vreo câteva capete s-au răsucit la vederea 
Nadiei al-Bakari coborând dintr-una, în mijlocul unei mulţimi de 
bodyguarzi în costume negre. Ei au condus-o în holul principal 
din clădirea de o urâţenie intolerabilă a R & C, unde un bărbat 
tânăr cu faţă ca de pastor aștepta s-o primească. Dacă și-a dat 
numele, nimeni nu s-a întâmplat să-l audă. În realitate, era Nigel 
Whitcombe, un tânăr agent al MI5 care își făcuse ucenicia 
lucrând cu Gabriel împotriva unui traficant de arme rus pe nume 
Ivan Kharkov. 

Whitcombe i-a condus pe Nadia și bodyguarzii ei la un 
ascensor care aștepta și, apăsând pe un buton, l-a făcut să urce 
la etajul opt. In hol așteptau partenerii principali ai firmei R & C, 
printre care și cel mai nou adaos la echipă, Thomas Fowler, 
cunoscut în unele cercuri ca Yossi Gavish. Purta un costum gri 
cu dungulițe albe de la Anthony Sinclair de pe Savile Row și un 
zâmbet care promitea profituri generoase. A întâmpinat-o pe 
Nadia ca pe o veche prietenă; apoi, cu Whitcombe în urma lor, a 
condus-o în sala de ședințe măreaţă a R & C. Whitcombe i-a 


VP - 232 


invitat pe bodyguarzi să rămână pe coridor, ceea ce ei au făcut 
fără împotrivire. Apoi i-a urmat pe Yossi și Nadia în sala de 
conferințe și a închis ușile cu un tronc liniștitor. 

Storurile erau coborâte, lumina fusese redusă până la un nivel 
discret. In jurul mesei de mahon lustruit așteptau membrii 
echipei lui Gabriel, care erau și ei lustruiţi. Până și Gabriel se 
pusese la patru ace. Ședea în poziţia dominatoare la masă, pe 
partea cu ferestrele, avându-i pe Adrian Carter și Graham 
Seymour de o parte și pe Ari Shamron și Uzi Navot de partea 
cealaltă. Shamron o privea cu atenţie pe Nadia în timp ce-și 
ocupa locul lângă Sarah, care era aproape de nerecunoscut cu 
perucă neagră și ochelari. 

Yossi, în continuare în rolul lui Thomas Fowler, a făcut 
prezentările cu însuflețire, dar folosind pseudonime. Era o 
simplă formalitate; încăperea era izolată fonic și impenetrabilă 
din punct de vedere electronic. Ca urmare, Gabriel n-a șovăit să 
redea în difuzoare o convorbire interceptată de NSA. Fusese 
înregistrată cu cinci zile înainte, la 10.36, ora Europei Centrale. 
Prima voce îi aparţinea lui Samir Abbas, de la TransArabian 
Bank. 

— Programul asociatului este foarte încărcat, va fi singura lui 
șansă să te întâlnească în viitorul apropiat 

— Când are nevoie de răspuns? 

— Mă tem că are nevoie acum. 

— La ce oră ar dori să mă vadă? 

— Nouă seara. 

— Bodyguarzii mei nu vor permite nicio schimbare. 

— Asociatul m-a asigurat că nu va fi niciuna. 

— Atunci te rog să-i spui că voi fi la Burj joia viitoare seara, la 
ora nouă. Și spune-i să nu întârzie. Pentru că nu investesc 
niciodată bani în oamenii care întârzie la întâlniri. 

Gabriel a apăsat pe butonul de oprire al telecomenzii și s-a 
uitat la Nadia. 

— Aș vrea să încep această întâlnire prin a-ți mulțumi. Prin 
faptul că i-ai spus „da” lui Samir ne-ai oferit un răgaz foarte 
necesar pentru a ne gândi la pasul următor. Am fost cu toţii 
impresionați, Nadia. Te-ai descurcat senzaţional pentru o 
amatoare. 

— Trăiesc de multă vreme în două lumi diferite, domnule 
Allon. Nu sunt o amatoare. Privirea ei s-a plimbat în jurul mesei 


VP - 233 


și s-a oprit la Shamron. Văd că numărul vostru a crescut de 
ultima oară când am fost împreună. 

— Mă tem că aceasta este doar echipa de călători. 

— Mai sunt și alţii altundeva? 

— O mulţime, a zis Gabriel. Și în acest moment pe mulţi dintre 
ei îi frământă o singură întrebare. 

— Care anume? 

— Dacă ar trebui să-ţi permitem să mergi în Dubai ori ar 
trebui să-l sunăm pe Samir și să-i spunem că ești prea ocupată 
ca să faci călătoria. 

— De ce să-i spunem asta? 

— O să răspund imediat, dar mai întâi vreau să asculți altă 
înregistrare. 

Gabriel a luat telecomanda și a apăsat pe butonul PLAY. 


52. 


THE CITY, LONDRA 


— Cum îl cheamă? 

— N-o să-ţi spun. 

— De ce? 

— Pentru că n-are importanţă. Și cunoașterea numelui nu ţi-ar 
aduce decât pericole mai târziu. 

— Chiar vă gândiţi la toate. 

— Încercăm, dar uneori chiar şi noi facem greșeli. 

Nadia a cerut să asculte din nou înregistrarea. Gabriel a 
apăsat pe redare. 

— Imi pare iordanian, a zis Nadia ascultând cu mare atenţie. 

— Este iordanian. Gabriel a oprit înregistrarea. De asemenea, 
este unul dintre cei mai brutali teroriști pe care i-a întâlnit 
vreodată oricare dintre noi. Bănuiam de câtva timp că este 
implicat în rețeaua lui Rashid. Acum suntem siguri de asta. 

— Cum? 

— În același fel în care ai știut că e iordanian. 

— După sunetul vocii? 

Gabriel a încuviinţat din cap. 


VP - 234 


— Din păcate, știm asta prea bine. L-am auzit când trimitea 
shahid-i să detoneze bombe în cafenele și autobuze din Tel Aviv 
și lerusalim. lar prietenii noștri americani l-au interceptat în 
Triunghiul Sunnit pe când ajuta la stârnirea haosului în Irak. Însă 
e multă vreme de când n-am mai auzit de el - atât de multă, de 
fapt, încât unii membri ai frăţiei noastre chiar s-au amăgit 
singuri că ar fi mort. Din păcate, această convorbire dovedește 
că este cât se poate de viu. 

Nadia părea că pe moment nu mai are întrebări. Privindu-i pe 
Carter și Graham Seymour, a remarcat: 

— Văd că v-aţi adus partenerii. 

— Am simţit că e vremea să vă cunoaşteţi. 

— Cine sunt? 

— Domnul cel distins, cu părul cărunt, e Graham. E britanic. 

— Evident. 

Ochii ei s-au fixat asupra lui Carter. 

— Și el? 

— E Adrian. 

— American? 

— Mă tem că da. 

Privirea ei a trecut peste Gabriel și s-a oprit încă o dată 
asupra lui Shamron. 

— Pe ăsta unde l-ai găsit? 

— În adâncul puț al timpului. 

— Are un nume? 

— Preferă să i se spună Herr Heller. 

— Ce face Herr Heller? 

— In principal, fură secrete. Uneori se gândește la moduri noi 
de a neutraliza grupările teroriste. Datorită lui Herr Heller ești 
acum aici. A fost ideea lui să te rugăm să te infiltrezi în reţeaua 
lui Rashid. 

— Crede că ar trebui să mă duc la întâlnirea din Dubai de 
săptămâna viitoare? : 

— E o ocazie la care îi este greu să reziste. Insă își face griji în 
privința autenticității invitației. Și n-ar îngădui niciodată să intri 
într-o situaţie în care n-ar putea să-ți garanteze siguranţa. 

— Am stat de multe ori la Burj Al Arab. Niciodată nu mi s-a 
părut un loc primejdios. In afară de cazul în care e plin de 
britanici, a adăugat, aruncând o privire spre Graham Seymour. 


VP - 235 


Conaţionalii dumitale au tendinţa să-și facă de cap cam prea 
mult când sunt în Dubai. 

— Așa am auzit și eu. 

Nadia s-a uitat din nou la Gabriel. 

— Am citit în ziare că teroriștii au suferit o pierdere mare 
săptămâna trecută. Președintele american părea foarte 
mulțumit. 

— Avea dreptul să fie. 

— Presupun că banii mei au avut ceva de-a face cu asta. 

— Banii dumitale au avut totul de-a face cu asta. 

— Așadar, i-aţi dat lui Rashid o lovitură serioasă. 

Gabriel a încuviinţat din cap încet. 

— Dar nu o lovitură permanentă? 

— Nimic în treaba asta nu-i permanent, Nadia. 

— Aveţi destule informaţii ca să știți unde se află Rashid? 

— Deocamdată, nu. 

— Cum stau lucrurile cu bărbatul al cărui nume nu vreţi să mi- 
| spuneţi? 

Gabriel a clătinat din cap. 

— Nu știm ce nume folosește, ce fel de pașaport are, sau 
măcar cum arată. 

— Însă știți că ar vrea să mă vadă joia viitoare, seara, în 
Dubai. Nadia a scos o ţigară din poșetă și a aprins-o. Mi se pare 
că alegerea este evidentă, domnule Allon. După ce aţi distrus 
rețeaua, acum trebuie să-i tăiaţi capul. Altfel, peste un an-doi o 
să fiți înapoi aici, făcând planuri pentru a dezmembra o nouă 
rețea. 

Gabriel s-a uitat drept în ochii lui Shamron, fără să spună 
nimic. În cele din urmă, cu un semn din cap aproape 
imperceptibil, bătrânul l-a îndemnat să continue. 

— Ne câştigăm pâinea minţind, i-a zis Gabriel Nadiei, însă ne 
considerăm oameni de cuvânt. In acest sens, ţi-am făcut o 
promisiune și ne-ar plăcea s-o respectăm. 

— Care promisiune? 

— Ți-am cerut să ne ajuţi alimentând cu bani o reţea teroristă. 
Dar nu ţi-am cerut vreodată să identifici un ucigaș stând faţă în 
faţă cu el. 

— Situaţia s-a schimbat. 

— Dar nu și angajamentul nostru față de dumneata. 

Ea a suflat spre tavan un fuior subțire de fum și a zâmbit. 


VP - 236 


— Grija voastră faţă de siguranţa mea este admirabilă, dar 
complet neîntemeiată. După cum știți, sunt unul dintre cei mai 
bine apăraţi cetăţeni particulari din lume. Când o să fiu în Dubai 
o să fiu înconjurată tot timpul de o echipă mare de paznici. Ei 
vor cerceta orice încăpere în care intru și vor percheziționa pe 
oricine se apropie de mine. Sunt persoana perfectă pentru o 
astfel de misiune, deoarece nu mi se poate face niciun rău. 

Gabriel s-a uitat din nou la Shamron. Din nou, acesta i-a 
răspuns cu o înclinare a capului. 

— Nu ne preocupă doar siguranţa ta fizică, a zis Gabriel. 
Trebuie să luăm în considerare și bunăstarea ta emoţională și 
psihică. Sunt informatori pe care nu-i deranjează să denunțe un 
membru al comunităţii lor pentru bani, sau din dușmănie, sau 
din respect, sau o duzină de alte motive pe care le-aș putea 
pomeni. Și sunt alţii pentru care asta este o experienţă foarte 
traumatizantă, care îi afectează profund ani în șir. 

— Nu-i consider pe jihadiștii teroriști membri ai comunităţii 
sau credinței mele, așa cum cu siguranță nici ei nu mă 
consideră membră a comunității lor. Și apoi, nu v-aţi folosit deja 
de banii mei ca să identificaţi și să arestaţi peste șaizeci de 
persoane suspecte de terorism? După un moment de tăcere, 
Nadia a adăugat: Fie-mi cu iertare, domnule Allon, dar mi se 
pare că faci o distincţie artificială. 

Gabriel s-a aplecat în faţă, acoperind distanța între el și 
agenta lui. Voia să nu existe nicio neînțelegere, niciun echivoc și 
absolut nicio interpretare greșită. 

— Inţelegi ce se va întâmpla dacă se va dovedi că acest om 
este cel pe care îl căutăm? 

— N-aș fi crezut că o să ai nevoie să pui o astfel de întrebare. 

— Poţi trăi cu o astfel de amintire? 

— Deja o fac. Și apoi, după cum știi, domnule Allon, nimic nu 
ține o veșnicie, a spus ea cu un zâmbet crispat. 

Gabriel s-a lăsat pe spătarul scaunului și și-a privit o vreme 
mâinile. De această dată nu și-a mai dat osteneala să se uite la 
Shamron ca să știe ce să facă. Hotărârea îi aparţinea lui, numai 
lui. 

— Avem nevoie de timp să te pregătim. 

Nadia a scos din poșetă o agendă din piele și s-a uitat la 
program. 


VP - 237 


— Mâine sunt la Moscova, poimâine la Praga și răspoimâine la 
Stockholm. 

— Cum e weekendul? 

— Aveam de gând să merg la Casablanca pentru un pic de 
plajă. 

— Am putea avea nevoie să renunțţi la acea călătorie. 

— O să mă gândesc, a zis ea încăpăţânată. Dar se întâmplă să 
fiu liberă în restul după-amiezii. 

Gabriel a luat de la Uzi Navot un dosar. În el era ultima 
fotografie cunoscută a lui Malik al-Zubair, alături de câteva 
imagini transformate de un expert. Le-a înșirat pe masă. 

— Acesta este bărbatul care s-ar putea sau nu să vină joia 
viitoare la întâlnirea cu ţine de la Burj Al Arab, a zis arătând 
fotografia veche. Mâna i s-a dus apoi spre celelalte: Aici e cu 
zece kilograme în plus. Aici e cu barbă. Aici e fără barbă. Cu 
mustață. Cu zebiba*. Fără zebiba. Cu ochelari. Cu părul scurt. 
Părul lung. Cărunt. Fără păr... 


53. 


THE CITY, LONDRA 


Financial Journal din Londra își pierduse mult din strălucire de 
când fusese achiziționat de oligarhul rus Viktor Orlov, totuși a 
stârnit o mare agitaţie în City a doua zi dimineață, când a scris 
că societatea Rogers & Cressey pregătea un proiect important 
în Dubai. Povestea a fost impulsionată și mai tare când Zoe 
Reed de la CNBC a raportat că afacerea era finanțată parțial de 
AAB Holdings, firma de investiţii saudită condusă de solitara 
moștenitoare Nadia al-Bakari. Contactată la Paris pentru 
comentarii, Yvette Dubois, purtătoarea de cuvânt care nu avea 
prea mult de lucru, a făcut o dezminţire din cele care nu 
dezmint, dar în seara aceea la Londra lumina a fost aprinsă 
până târziu în birourile R & C din Cannon Street. Cei care 


34 Semn de evlavie, calozitate care apare la unii musulmani în urma contactului 
repetat al frunţii cu covorul de rugăciune, cu o podea din piatră etc. (în limba arabă în 
original) (n.tr.). 


VP - 238 


urmăreau de mult firma n-au fost surprinși. R & C, au zis ei, 
întotdeauna lucra cel mai bine în întuneric. 

Dacă ar fi avut acces la sălile de conferinţe izolate fonic și la 
liniile telefonice securizate ale R & C, ar fi auzit un limbaj foarte 
deosebit de oricare altul vorbit în lumea afacerilor. Etimologia lui 
putea fi găsită într-un masacru de la Jocurile Olimpice de la 
Munchen, din septembrie 1972, și în operaţiunea secretă de 
răzbunare care a urmat. Lumea se schimbase mult de atunci, 
însă principiile urmate cu sfinţenie într-o serie de asasinate 
rămâneau inviolabile. Aleph, Bet, Ayin, Qoph: patru litere din 
alfabetul ebraic. Patru reguli de operare care erau la fel de 
atemporale și durabile ca bărbatul care le scrisese. 

În anumite părţi din birourile R & C era cunoscut drept Herr 
Heller. Însă când intra în încăperile rezervate lui Gabriel și 
echipei lui i se spunea Ari, sau Bătrânul, sau Memuneh, cuvânt 
ebraic însemnând „cel care e la conducere”. Datorită unui petic 
de hârtie cu semnătura lui Uzi Navot, Shamron era, de fapt, 
comandantul formal al operaţiunii, însă, din motive practice, le 
cedase responsabilitatea planificării și executării lui Gabriel și 
ajutorului lui competent, Eli Lavon. Pentru Shamron nu fusese o 
concesie greu de făcut. Gabriel și Lavon împărtășeau 
metodologia lui  Shamron, împreună cu instinctele lui 
fundamentale și cele mai profunde spaime. Când îi auzeai 
vorbind, era ca și cum l-ai fi auzit pe Memunen. lar când îi 
vedeai cum plănuiesc meticulos nimicirea unui monstru ca 
Malik, era ca și cum l-ai fi văzut pe Shamron în floarea vieţii. 

Din multe motive, operaţiunea avea să fie printre cele mai 
dificile pe care le efectuaseră vreodată Gabriel și echipa sa. 
Natura ostilă a mediului nu era decât unul dintre obstacole. Nu 
erau siguri că ţinta va fi acolo, sau, în cazul în care își făcea 
apariţia, dacă li se va oferi o ocazie s-o omoare fără să riște să 
fie dați de gol. La fel ca lui Adrian Carter, lui Gabriel nu-i plăceau 
jocurile de noroc. Prin urmare, în prima zi a planificării a trasat o 
linie peste care nu trebuia să se treacă. Aveau să le lase 
dușmanilor lor misiunile sinucigașe. Dacă prada lor nu putea fi 
doborâtă fără risc pentru vânători, trebuia să fie marcată și să 
aștepte altă ocazie. Și în niciun caz nu trebuiau să atace pe 
cineva, în afară de cazul în care erau siguri, fără umbră de 
îndoială, că omul pe care-l aveau în vizor este Malik al-Zubair. 


VP - 239 


Au lucrat fără răgaz la eliminarea cât mai multor alte variante 
posibile. Gospodăria, secţia Biroului răspunzătoare de cazare, a 
asigurat trei apartamente în Dubai, iar secţia Transporturi a 
plasat dinainte șase automobile și motociclete în diferite locuri 
din orașul-stat. Cei din Bulevardul Regele Saul au reușit să facă 
rost și de o ascunzătoare rezonabilă. Numele ei era Neptune, un 
cargou sub pavilion panamez care era în realitate o staţie 
plutitoare de radar și ascultare operată de AMAN, serviciul de 
informaţii al armatei israeliene. La bord se afla o unitate din 
comandourile Sayeret Matkal capabilă de desfășurare navală 
rapidă. Obţinerea vasului pentru operaţiune l-a costat o avere 
pe Navot, și a spus clar că nu trebuia să fie folosit decât în 
ultimă instanţă. Și nici nu trebuia ca americanii sau britanicii să 
afle vreodată de existenţa lui, de vreme ce Neptune își petrecea 
timpul captând semnalele care zburau prin spaţiul aerian al 
Golfului Persic. 

Însă principala sursă de neliniște a echipei în acele zile de 
pregătire în pripă era siguranţa agentului lor, Nadia al-Bakari. 
Din nou Gabriel a stabilit niște repere de neclintit. Timpul 
petrecut de Nadia pe teritoriul Dubaiului avea să fie scurt și 
foarte bine organizat. Avea să fie însoţită în orice moment de 
două cercuri de pază - primul alcătuit din bodyguarzii ei și al 
doilea asigurat de Birou. După întâlnirea de la Burj Al Arab 
trebuia să se întoarcă imediat la aeroport și să urce în avionul 
ei. În acel moment, cercul de pază clandestin al Biroului avea să 
dispară și Nadia avea să fie lăsată din nou doar în grija propriilor 
paznici. 

Dispuneau de un timp scurt ca s-o pregătească, așa cum 
știuseră că va fi. După ce a acceptat să-și anuleze călătoria în 
Maroc, s-a întors sâmbătă la Londra ca să participe la o cină 
intimă în casa din Mayfair a familiei Fowler, la care de fapt nu s- 
a mâncat nimic. Duminică s-a dus la Milano la o importantă 
paradă a modei, însă a reușit să ajungă înapoi pe Cannon Street 
luni, pentru o ultimă pregătire. La sfârșit i-au dat o poșetă 
Prada, un costum Chanel și un ceas de mână Harry Winston. 
Poșeta conţinea un transmiţător bine ascuns care putea să 
emită în siguranţă pe o arie de cinci kilometri. Un transmiţător 
de rezervă era cusut în căptușeala costumului Chanel, împreună 
cu două microemiţătoare de ghidaj GPS. Al treilea emiţător de 
ghidaj era ascuns în ceasul Harry Winston. Era ceasul pe care 


VP - 240 


tatăl ei i-l dăduse lui Sarah cu cinci ani înainte, ca s-o 
ademenească să lucreze pentru el. Un bijutier folosit de secția 
Identitate ștersese inscripţia iniţială și o înlocuise cu Pentru 
viitor, Thomas. Ochii Nadiei au sclipit când a citit-o. La plecare l- 
a îmbrățișat pe Gabriel într-un fel care l-a făcut pe Shamron să 
se simtă vizibil stânjenit. 

— E ceva ce ai vrea să-mi spui despre fată? l-a întrebat pe 
când priveau la fereastră cum Nadia urca în mașina ei. 

— Este una dintre cele mai remarcabile femei pe care le-am 
întâlnit în viața mea. Și dacă i se întâmplă ceva rău, n-o să mi-o 
iert niciodată. 

— Acum spune-mi ceva ce nu știu, a zis Shamron. 

— Ştie cine i-a omorât tatăl. Și îl iartă. 

Cei din echipă presupuneau că dușmanii îi supraveghează, iar 
prietenii trag cu urechea, așa că se purtau ca atare. In cea mai 
mare parte a timpului rămâneau baricadaţi în birourile Rogers & 
Cressey din Cannon Street, de toate treburile din exterior 
ocupându-se personalul britanic care nu avea legătură directă 
cu operaţiunea. Shamron își stabilise cartierul general într-un 
apartament al Biroului de pe Bayswater Road care le era 
cunoscut celor de la MI5. Gabriel trecea pe acolo o dată pe zi ca 
să se plimbe împreună pe cărările din Kensington Gardens. In 
ultima lor zi la Londra britanicii i-au urmărit. La fel și americanii. 

— Întotdeauna am preferat să ucid singur, a zis Shamron 
privindu-i mohorât pe agenţii care se ţineau după ei pe malul 
lacului Long Water. Sunt surprins că prietenul tău, președintele, 
n-a ţinut morţiș să ceară o rezoluție de la ONU. 

— Am reușit să-l conving să renunțe. 

— Și despre ce a; vorbit cu el? 

— Despre Adrian Carter. l-am spus președintelui că ne 
ocupăm de Malik doar dacă Departamentul Justiţiei renunţă la 
investigarea felului în care Adrian dirijează războiul cu 
terorismul. 

— A fost de acord? 

— Într-o manieră cumva învăluită, a zis Gabriel, dar fără 
echivoc. De asemenea, mi-a acceptat cea de-a doua cerere. 

— Și anume? 

— Să-l concedieze pe James McKenna înainte să murim toţi 
din cauza lui. 


VP - 241 


— Întotdeauna am presupus că președintele și McKenna sunt 
inseparabili. 

— În Washington nu există doi oameni care să fie inseparabili. 

Shamron începea să obosească. S-au dus în Italian Gardens și 
s-au așezat pe o bancă din faţa unei fântâni. Bătrânul nu prea 
izbutea să-și ascundă iritarea. Jocurile de ape, la fel ca toate 
celelalte forme de distracție omenească, îl plictiseau. 

— Ar trebui să știi că eforturile tale ne-au adus deja un capital 
politic valoros în relaţia cu americanii, a spus. Aseară, secretarul 
de stat a acceptat discret toate condiţiile noastre pentru 
reluarea procesului de pace cu palestinienii. De asemenea, a 
sugerat că președintele ar putea fi de acord să facă o vizită la 
lerusalim în viitorul apropiat. Presupunem că va avea loc înainte 
de următoarele alegeri. 

— Nu-l subestima. 

— N-am făcut-o niciodată, dar nu cred că-l invidiez. Marea 
Deșteptare arabă s-a petrecut când el era la cârmă, iar acţiunile 
sale vor ajuta lumea să se lămurească dacă Orientul Mijlociu 
înclină spre oameni ca Nadia al-Bakari sau spre jihadiști ca 
Rashid al-Husseini. Shamron a tăcut un pic, apoi a oftat: 
Recunosc, nici măcar eu nu știu cum o să fie. Știu doar că 
uciderea unui om ca Malik va ajuta forţele progresului și 
echilibrului. 

— Vrei să zici că întregul viitor al Orientului Mijlociu depinde 
de rezultatul operațiunii mele? 

— Ar însemna că hiperbolizez, a replicat Shamron. Și 
întotdeauna m-am ferit cu orice preţ de hiperbole. 

— În afară de cazul în care îţi convine. 

Cu un zâmbet în colţul gurii, Shamron și-a aprins una dintre 
țigările sale turcești. 

— Te-ai gândit cine o să execute sentința primită de Malik? 

— După cum se pare, hotărârea o va lua Malik însuși. 

— Ăsta nu-i decât unul dintre multele lucruri care nu-mi plac 
în operaţiunea pe care o planificăm. Shamron a fumat o vreme 
în tăcere, după care a vorbit din nou: Știu că ai preferat 
întotdeauna caracterul definitiv al unei arme de foc, dar în cazul 
ăsta acul e o alegere mult mai bună. O acţiune zgomotoasă v-ar 
îngreuna fuga. Mai bine trântiţi-i o doză zdravănă de clorură de 
suxametoniu. O să simtă o înţepătură. Apoi o să-i fie greu să 
respire, pe măsură ce se instalează paralizia. In câteva minute 


VP - 242 


să fie mort. lar voi o să fiți la aeroport, urcând într-un avion 
particular. 

— Suxametoniul are un lucru în comun cu glonţul, a zis 
Gabriel. Rămâne în corp mult timp după ce victima a murit. În 
cele din urmă medicii legiști din Dubai îl vor găsi, iar poliţia va 
putea afla exact ce s-a întâmplat. 

— Este prețul pe care-l plătim pentru operaţiunile din hoteluri 
moderne. Trebuie doar să-ţi ascunzi cât mai bine fața de 
camerele de supraveghere. Dacă poza ta ajunge iar în ziar, o să- 
ţi complice revenirea la viaţa civilă. Shamron l-a privit o vreme 
fără să spună nimic. Asta este ceea ce vrei să faci, nu? l-a 
întrebat într-un târziu. 

Gabriel n-a răspuns. Shamron și-a aruncat ţigara pe jos și a 
strivit-o posomorât cu călcâiul. 

— Nu mă poţi învinovăţi că încerc. 

— AȘ fi fost dezamăgit dacă n-o făceai. 

— De fapt, mi-am îngăduit să sper că răspunsul tău ar putea fi 
diferit de data asta. 

— De ce? 

— Pentru că îţi lași soţia să meargă în Dubai. 

— N-am avut de ales. A ţinut neapărat. 

— l-ai spus președintelui Statelor Unite să-și concedieze unul 
dintre cei mai apropiaţi asistenţi, dar accepţi un ultimatum din 
partea soţiei? Bătrânul a clătinat din cap. Poate că ar fi trebuit s- 
o aleg pe ea ca următorul șef al Biroului. 

— Fă-o pe Bella Navot adjuncta ei. 

— Bella? Lumea arabă ar tremura, a spus Shamron zâmbind. 

e 

S-au despărțit peste zece minute, la Lancaster Gate. Shamron 
s-a întors în casa conspirativă a Biroului, pe când Gabriel s-a 
îndreptat spre aeroportul Heathrow. Când a ajuns acolo, era 
Roland Devereaux, născut la Grenoble, în Franța, în ultima 
vreme rezident în Quebec City, Canada. Avea pașaportul unui 
bărbat care călătorea prea mult și comportamentul pe măsură. 
După ce a trecut pe la ghișeul de înregistrare și controlul 
pașapoartelor, s-a dus, escortat de agenţi MI5 sub acoperire, în 
sala de așteptare pentru pasagerii de la clasa întâi a British 
Airways. Acolo și-a găsit un loc liniștit, departe de beţivanii 
zborurilor, ca să urmărească știrile de la televizor. Plictisit de o 
discuţie în care băteau câmpii despre ameninţarea teroristă 


VP - 243 


actuală, a deschis agenda de lucru și a schiţat din memorie o 
femeie tânără și frumoasă, cu părul ca pana corbului. Era 
portretul unei femei fără văl, și-a zis. Portretul unei spioane. 

In clipa în care a fost anunţat zborul, a rupt schiţa în bucățele 
pe care le-a aruncat în trei coșuri de gunoi, în drum spre poarta 
de îmbarcare. După ce s-a așezat în avion și-a mai verificat o 
dată e-mailurile. Avea câteva; toate erau false, în afară de unul. 
Era de la o femeie fără nume care zicea că întotdeauna l-a iubit. 
Când a închis BlackBerry-ul a simţit împunsătura unei panici 
neobișnuite. Apoi a închis ochii și și-a mai derulat o dată în 
minte operaţiunea. 


54. 


DUBAI 


Frunzele din Palm Jumeirah, cea mai mare insulă artificială din 
lume, stăteau neclintite deasupra apei toropite din Golf, 
scufundându-se încet sub povara vilelor luxoase nevândute. În 
hotelul monstruos, trandafiriu, care se înălța în vârful insulei, o 
ploaie blândă cădea pe podeaua de marmură a holului uriaș. La 
fel ca aproape orice altceva în Dubai, ploaia era artificială. Dar 
în acest caz era neintenţionată; în tavan apăruse încă o fisură. 
In loc s-o repare, conducerea instalase un semn mic și galben 
care avertiza clienţii, puţini la număr, să aibă grijă cum calcă. 

Mai sus, pe coastă, în cartierul financiar, erau alte dovezi ale 
ghinionului care se abătuse asupra orașului-stat. O mulţime de 
macarale, odinioară însuși simbolul miracolului economic din 
Dubai, se înălțau nemișcate deasupra unor blocuri de birouri și 
turnuri de locuinţe pe jumătate terminate. Centrele comerciale 
de lux erau goale și se zvonea că expatriaţi europeni șomeri 
dormeau printre dunele deșertului. Mulţi fugiseră din Emirat ca 
să nu se confrunte cu perspectiva de a sta în rău famata 
închisoare a datornicilor. La un moment dat, se estimase că trei 
mii de mașini părăsite blocau parcarea aeroportului. Pe unele 
parbrize erau lipite bilete scrise în grabă, în care li se cerea 
iertare creditorilor. In Dubai o mașină folosită nu valora aproape 


VP - 244 


nimic. Practic, nu se mai auzea de ambuteiaje, care fuseseră 
cândva o mare problemă. 

Cârmuitorul încă mai privea în jos la fieful său de pe 
nenumărate panouri publicitare, dar în aceste zile expresia lui 
părea cam posacă. Planul lui de a transforma un port pescăresc 
somnoros într-un centru mondial al comerțului, finanţelor și 
turismului fusese strivit de un munte de datorii. Visul Dubaiului 
se dovedise a nu fi durabil. Mai mult, construcția lui produsese și 
un dezastru ecologic. Locuitorii din Dubai aveau cea mai mare 
amprentă de carbon din lume. Consumau mai multă apă decât 
oricine altcineva de pe planetă, provenită în întregime din 
uzinele de desalinizare devoratoare de energie, și utilizau 
cantităţi nedezvăluite de electricitate pentru răcirea caselor, 
birourilor, piscinelor și pârtiilor de schi artificiale. Numai 
muncitorii străini se descurcau fără aer condiţionat. Ei trudeau 
sub soarele nemilos - în unele cazuri până la șaisprezece ore pe 
zi - și trăiau în buncăre sordide pline de muște, fără măcar un 
ventilator care să-i răcorească. Atât de nefericită le era 
existența, încât în fiecare an sute dintre ei alegeau sinuciderea, 
fapt negat de Cârmuitor și de partenerii lui de afaceri. 

Pentru cetăţenii privilegiați ai Dubaiului, nu mai mult de 
optzeci de mii, viața n-avea cum să fie mai dulce. Guvernul le 
plătea îngrijirile medicale, locuinţa și educaţia și le garanta pe 
viață slujba - desigur, cu condiţia să nu-l critice pe Cârmuitor. 
Bunicii lor își duseseră viaţa cu lapte de cămilă și curmale; 
acum, o armată de muncitori străini le ţinea economia în 
funcţiune și le îndeplinea cele mai mici capricii și nevoi. Bărbații 
pluteau prin oraș cu aere de stăpâni, în kandoura și ghutra 
imaculate. Puţini expatriaţi vorbeau vreodată cu un localnic din 
Emirate. Când o făceau, discuţia era rareori plăcută. 

Exista o ierarhie strictă și în comunitatea străinilor. Britanicii 
și alți expatriaţi înstăriți se închideau în districtele elegante 
Satwa și Jumeirah, în vreme ce proletariatul lumii în curs de 
dezvoltare locuia mai ales de cealaltă parte a braţului de mare 
Khor Dubai, într-un cartier vechi numit Deira. Dacă rătăceai prin 
străzile și pieţele de acolo era ca și cum ai fi trecut prin mai 
multe ţări - ba o provincie din India, ba un sat din Pakistan, ba 
un colt din Teheran sau Moscova. Fiecare comunitate importase 
câte ceva de acasă. Din Rusia veniseră delictele și femeile, 
ambele putând fi găsite din belșug la Odessa, discobar aflat nu 


VP - 245 


departe de piaţa de aur. Gabriel ședea singur pe o banchetă 
întunecată aproape de fundul sălii, cu un pahar de votcă lângă 
cot. La masa de alături, un britanic cu fața roșie pipăia de zor o 
copilă oropsită, subnutrită, de undeva de prin Rusia. Niciuna 
dintre fete n-a încercat să-l agațe pe Gabriel. Arăta ca unul care 
venise doar să privească. 

Altfel au stat lucrurile cu rusul blond și deșirat care și-a făcut 
apariţia teatrală la Odessa cu câteva minute după miezul nopţii. 
S-a dus agale până la bar ca să bată ușurel cu palma spinările 
mai unduioase, apoi s-a îndreptat spre masa la care ședea 
Gabriel. Una dintre fete a încercat imediat să li se alăture, însă 
rusul cel deșirat i-a făcut semn să plece cu o mână prelungă, 
albă. Când chelneriţa a venit, în cele din urmă, a comandat 
votcă pentru el și prietenul său. 

— Bea ceva, a zis Mihail. Altfel n-o să creadă nimeni că ești cu 
adevărat rus. 

— Nu vreau să fiu rus. 

— Nici eu. De-aia m-am mutat în Israel. 

— Am fost urmărit de la hotel încoace? 

Mihail a clătinat din cap. 

— Hai să plecăm de aici, a zis Gabriel vărsând băutura între 
pernele banchetei. 

e 

Mihail a vorbit doar rusește pe când mergeau spre imobilul de 
lângă Corniche. Era o clădire în stil tipic din Golf, un bloc cu trei 
etaje, având la parter câteva spaţii de parcare acoperite. Pe 
scară, ca și în apartamentul de la ultimul nivel, mirosea a năut și 
chimion. Avea în bucătărie un aragaz cu două ochiuri și în living 
o canapea extensibilă. Nisipul prăfos din deșert acoperea toate 
suprafețele. 

— Vecinii sunt din Bangladesh, a zis Mihail. Sunt cel puţin 
doisprezece acolo. Dorm cu schimbul. Cineva trebuie să spună 
lumii cum sunt trataţi cu adevărat oamenii ăștia. 

— Lasă s-o facă altul în locul tău, Mihail. 

— Eu? Nu sunt decât un tânăr întreprinzător din Moscova care 
încearcă să facă avere în orașul aurului. 

— Se pare că ai venit într-un moment nepotrivit. 

— Nu zău! Acum câţiva ani locul ăsta înota în bani. Mafioţii 
ruși foloseau piaţa imobiliară pentru a-și spăla banii. Cumpărau 


VP - 246 


apartamente și vile și le vindeau peste o săptămână. În ziua de 
azi până și fetele de la Odessa se chinuiesc s-o scoată la capăt. 

— Sunt sigur că se vor descurca ele cumva. 

Mihail a scos o valiză din singura debara și a desfăcut 
închizătorile. Înăuntru erau opt pistoale - patru Beretta și patru 
Glock. Fiecare avea amortizor. 

— Beretta sunt de 9 mm, l-a informat pe Gabriel. Glock sunt 
de patruzeci și cinci. Doboară pe loc un om. Fac găuri mari și 
mult zgomot, chiar și cu amortizor. Arma asta însă nu face 
niciun zgomot. ` 

A scos o trusă pentru cosmetice închisă cu fermoar. In ea 
erau seringi hipodermice şi câteva flacoane cu eticheta 
INSULINA. Gabriel a luat două seringi şi două flacoane cu 
medicament și le-a strecurat în buzunarul hainei. 

— Ce zici de o pușcă? a întrebat Mihail. 

— Nu sunt bine văzute la Burj Al Arab. 

Mihail i-a dat un Beretta, împreună cu magazia plină cu 
gloanțe. Gabriel le-a vârât sub betelia pantalonilor și a întrebat: 

— Ce fel de mașini ne-au găsit cei de la Transporturi? 

— BMW și Toyota Land Cruiser, noua corabie a deșertului. 
Dacă stabilim că asociatul yemenitului este Malik, n-ar trebui să 
ne fie deloc greu să ne ţinem după el când pleacă de la hotel. 
Aici nu-i Cairo sau Gaza. Drumurile sunt foarte drepte și largi. 
Dacă se îndreaptă spre unul dintre celelalte emirate, îl putem 
urma. Însă dacă dă să fugă în Arabia Saudită, trebuie să-l lovim 
înainte să ajungă la graniţă. Ar putea să iasă urât. 

— Mi-ar plăcea să evit un schimb de focuri în deșert, dacă 
este cât de cât posibil. 

— La fel și mie. Cine știe? Cu un strop de noroc, o să 
hotărască să-și petreacă noaptea în apartamentul lui din 
Jumeirah Beach. O să-i dăm niște leacuri ca să-l ajutăm să 
doarmă, și apoi... Vocea lui Mihail s-a stins. la zi, cum e viaţa la 
Burj? a întrebat peste câteva clipe. 

— Exact cum te aștepți de la singurul hotel de șapte stele din 
lume. 

— Sper că te distrezi pe cinste, a bombănit înciudat agentul 
de origine rusă. 

— Dacă mă ascultai, acum trăiai în State, cu Sarah. 

— Făcând ce? 

Gabriel a tăcut un moment. 


VP - 247 


— Nu-i prea târziu, Mihail, a zis în cele din urmă. Cine știe de 
ce, ea încă te iubește. Până și un tăntălău ca tine ar trebui să fie 
în stare să vadă asta. 

— Pur și simplu n-ar merge cu noi. 

— De ce? Gabriel s-a uitat prin apartamentul murdar. Pentru 
că vrei să trăieşti așa? 

— Uite cine vorbește. Mihail a închis valiza și a pus-o la loc în 
debara. Ţi-a cerut ea să spui ceva? 

— M-ar omori dacă ar ști. 

— Ce anume ţi-a spus? 

— Că te-ai purtat urât. Gabriel s-a oprit un pic, apoi a 
adăugat: Lucru pe care ai jurat că n-o să-l faci. 

— Nu m-am purtat urât cu ea, să fii sigur. Doar am... 

— Ai trecut prin iad în Elveţia. Cum Mihail n-a răspuns, Gabriel 
l-a sfătuit: Fă-ţi un bine când se termină povestea asta. Găseşte- 
ți un pretext să te duci în America. Petrece câtva timp cu ea. 
Dacă există cineva în lume care să înțeleagă prin ce ai trecut, 
omul acela e Sarah Bancroft. N-o lăsa să-ţi scape. Este 
deosebită. 

Mihail a zâmbit cu tristețe, așa cum le zâmbesc întotdeauna 
tinerii bătrânilor smintiţi. 

— Întoarce-te la hotel, a zis. Încearcă să dormi. Și ai grijă să 
ascunzi fiolele alea undeva unde nu dau de ele cameristele. 
Există o bursă neagră uriașă pentru medicamente furate. N-aș 
vrea să fie un accident tragic. 

— Vreun alt sfat? 

— la un taxi până la Burj. Şoferii de pe-aici conduc mai prost 
ca noi. Numai săracii și sinucigașii umblă pe jos în Dubai. 

(J 

În ciuda sfatului lui Mihail, Gabriel a mers pe jos pe aleile 
înţesate de lume din Deira până la Khor Dubai. Nu departe de 
piața principală era o stație de abra. Era versiunea din Dubai a 
venețianului traghetto, un mic feribot care transporta pasageri 
dintr-o parte în cealaltă a golfulețului. În timpul traversării, 
Gabriel a intrat în vorbă cu un bărbat cu aerul obosit, din 
regiunea de graniţă a Pakistanului. Bărbatul venise în Dubai ca 
să scape de talibani și de al-Qaeda și nădăjduia să câștige 
destul ca să le trimită bani soției și celor patru copii. Până acum 
nu reușise să-și găsească de lucru decât sporadic, abia putea să 


VP - 248 


trăiască el, ce să mai vorbim de întreţinerea unei familii de șase 
persoane. 

Pe când coborau de pe vas, Gabriel a strecurat cinci sute de 
dirhami în buzunarul pantalonilor lăbărțaţi ai bărbatului. Apoi s-a 
oprit la un chioșc deschis toată noaptea ca să ia un Khaleej 
Times, ziarul în limba engleză din Dubai. Pe prima pagină era un 
articol despre apropiata vizită a Nadiei al-Bakari, președinta 
companiei AAB Holdings. Și-a pus ziarul sub braț și, după câţiva 
pași, a făcut semn unui taxi care trecea. Mihail avea dreptate, 
și-a zis în timp ce se așeza comod pe bancheta din spate. Numai 
săracii și sinucigașii umblă pe jos în Dubai. 


55. 


AEROPORTUL INTERNAȚIONAL DUBAI 


Alteța Sa Regală, ministrul de finanţe, aștepta la marginea 
pistei luminate de soarele strălucitor în veșmântul său tivit cu 
aur și cristale. La dreapta lui stăteau zece adjuncţi îmbrăcați 
identic, iar la dreapta lor tândălea un cârd de reporteri care 
păreau plictisiţi. Miniștrii și reporterii erau pe cale să se 
angajeze într-un ritual străvechi al regatelor sunnite din Golf: 
sosirea la aeroport. Într-o lume fără tradiţia unei prese 
independente, venirile și plecările din aeroport erau considerate 
culmea jurnalismului. Să-l vezi pe demnitar aterizând. Să-l vezi 
pe demnitar decolând, după discuţii rodnice caracterizate de 
respect reciproc. Rareori se spunea adevărul la astfel de 
evenimente, iar presa paralizată nu îndrăznea niciodată să-l 
prezinte. Ceremonia de astăzi urma să fie un fel de piatră de 
hotar, deoarece peste câteva minute chiar și prinții aveau să fie 
înșelați. 

Primul avion a apărut curând după ora douăsprezece, o 
fulgerare alb-argintie deasupra unui nor de praf rozaliu din 
Sfertul Pustiu al Arabiei Saudite. In el era un magnat englez pe 
nume Thomas Fowler, care nu era deloc englez și, ca să fim 
sinceri, n-avea nicio leţcaie. Când a coborât scara, în urma lui 
veneau o soţie, care nu-i era cu adevărat soție, și trei asistente 
care cunoșteau mai bine terorismul islamic decât afacerile și 


VP - 249 


finanţele. Una lucra la Central Intelligence Agency, iar celelalte 
două erau angajate ale serviciului de spionaj al statului Israel. 
Echipa de bodyguarzi care îi proteja făcea și ea parte din 
spionajul israelian, deși pașapoartele îi identificau drept cetăţeni 
ai Australiei și Noii Zeelande. 

Magnatul englez s-a apropiat de ministru cu mâna întinsă ca o 
baionetă. Mâna demnitarului a ieșit cu indolenţă din veșmânt, la 
fel ca ale celor zece adjuncţi. Odată încheiate politețurile 
indispensabile, englezul a fost escortat spre presă pentru o 
scurtă declaraţie. A vorbit fără să se ajute de notițe, dar cu 
multă autoritate și pasiune. Recesiunea din Dubai se încheiase, 
a declarat. Acum era vremea să se reia mersul spre viitor. 
Lumea arabă se schimba cu fiecare minut ce trecea. Și numai 
Dubai - Dubaiul stabil, tolerant și progresist - putea să-i arate 
calea. 

Ultima parte a declaraţiei n-a stârnit reacţia pe care o merita 
din partea reporterilor, din cauză că a fost în mare parte înecată 
de sosirea celui de-al doilea avion - un Boeing Business Jet cu 
logoul AAB Holdings din Riad și Paris. În comparaţie cu trupa 
care s-a revărsat curând pe ușa cabinei din faţă, cea a 
magnatului englez părea acum insignifiantă. Întâi a apărut firma 
de juriști Abdul & Abdul. Apoi Herr Wehrli, bancherul elveţian. 
Apoi Daoud Hamza. Apoi fiica lui Hamza, Rahimah, care ţinuse 
să vină și ea. După Rahimah au coborât doi bodyguarzi, urmaţi 
de Mansur, directorul foarte  solicitatului departament de 
călătorii al AAB, și de Hassan, directorul departamentului IT și 
comunicații. 

In sfârșit, după câteva secunde a ieșit pe ușă Nadia al-Bakari, 
cu șeful pazei sale, Rafiq al-Kamal, la un pas în spate. Purta o 
abaya neagră, fără podoabe, care plutea pe trupul ei ca o rochie 
de seară, și o eșarfă neagră mătăsoasă care îi lăsa la vedere 
întreaga față și o mare parte din părul strălucitor. De această 
dată, ministrul a fost cel care s-a îndreptat spre ea. Presupusese 
că salutul său va fi privat, însă nu era cazul. A fost prins de 
BlackBerry-ul piratat al Nadiei și de transmiţătorul ascuns în 
poșeta ei elegantă marca Prada, și transmis în siguranţă la 
etajul patruzeci și unu al hotelului Burj Al Arab, unde Gabriel și 
Eli Lavon ședeau încordaţi în faţa computerelor. 

Ceremonia de întâmpinare fiind încheiată, ministrul a făcut un 
gest disprețuitor spre reporteri, însă moștenitoarea, care se 


VP - 250 


ferea întotdeauna de publicitate, a refuzat și s-a dus direct la 
limuzina sa. Moment în care ministrul i-a propus să meargă cu 
mașina lui. După o consultare scurtă cu Rafiq al-Kamal, Nadia s- 
a așezat pe bancheta din spate a mașinii oficiale a ministrului - 
moment transmis în întreaga ţară peste treizeci de minute, la 
Dubai TV. Gabriel i-a trimis un e-mail securizat lui Adrian Carter 
la Rashidistan, spunându-i că NAB ajunsese la destinație și se 
afla în siguranţă. Dar de această dată nu era singură. NAB era 
alături de ministrul de finanţe. Și NAB era principala știre din 
emisiunea de la prânz. 
e 

Proprietatea respectivă nu era cine știe ce - un hectar și ceva 
de porțiuni joase neprimitoare, cu sare și cu nisip, aflat pe plajă 
un pic mai sus de Palm Jumeirah. Cu câţiva ani înainte, o 
companie italiană pusese bazele unei staţiuni destul de 
convenţionale, însă trebuise să se retragă când finanţarea 
dispăruse ca apa în deșert. AAB Holdings și partenerul ei 
britanic, rapacea firmă de investiţii Rogers & Cressey, doreau să 
reînvie proiectul, cu toate că planurile lor nu erau deloc 
convenţionale. Hotelul zgârie-nori avea să fie mai luxos decât 
Burj Al Arab, centrele de fitness și terenurile de tenis aveau să 
fie printre cele mai bune din lume, iar piscinele aveau să fie 
minuni arhitecturale și ecologice deopotrivă. Cei mai buni 
maeștri bucătari aveau să lucreze în restaurante, în vreme ce 
stiliști de renume internațional aveau să se ocupe de saloanele 
de coafură. Apartamentele aveau să înceapă de la trei milioane 
de dolari. Galeria comercială avea să facă Mallul Emiratelor să 
pară de-a dreptul o piaţă pentru săraci. 

Impactul asupra economiei șubrede a Dubaiului promitea să 
fie imens. Conform planurilor făcute de AAB, investiția avea să 
pompeze anual peste o sută de milioane de dolari în economia 
Dubaiului. Pe termen scurt, avea să trimită restului comunității 
financiare mondiale un semnal clar că Emiratul era din nou 
deschis pentru afaceri. lată motivul pentru care ministrul părea 
să-i soarbă Nadiei fiecare cuvânt, în vreme ce ea făcea turul 
locului, cu planurile în mână și cască de protecţie pe cap. In 
ceea ce o privea, imaginea era plănuită cu grijă. Lumea 
musulmană nu mai putea să-și asuprească mai mult de 
jumătate din populaţie doar din cauza sexului. De-abia atunci 


VP - 251 


când arabii aveau să-și trateze femeile ca pe egali își puteau 
recăpăta gloria dinainte. 

De pe teren, delegaţiile s-au dus în birourile bogat decorate 
ale ministerului, ca să discute un pachet de stimulente pe care 
Dubaiul le propunea ca să ajute la încheierea afacerii. La 
sfârșitul întâlnirii, Nadia a fost condusă la palat ca să vorbească 
în particular cu Cârmuitorul, după care a început ceea ce era 
descris ca partea privată a programului său. Aici intrau ceaiul 
luat cu membre ale Women's Business Forum din Dubai, vizita 
la o școală de fete islamică și un tur al taberei muncitorilor 
sezonieri din Sonapur. Impresionată până la lacrimi de condiţiile 
îngrozitoare de acolo, a ieșit din îndelungata sa tăcere publică, 
cerând guvernului și oamenilor de afaceri să impună standarde 
minime de plată și tratare a muncitorilor sezonieri. De 
asemenea, a donat douăzeci de milioane de dolari din banii 
personali ca să ajute la construirea în Sonapur a unei noi tabere, 
unde să fie dormitoare cu aer condiţionat, apă curentă și locuri 
de recreere simple. Nici televiziunea din Dubai, nici Khaleej 
Times n-au cutezat să publice observaţiile. Ministrul le 
avertizase să n-o facă. 

Era aproape șase după-amiază când Nadia a plecat din tabără 
și a pornit înapoi spre orașul Dubai. Se lăsase întunericul când 
coloana de mașini a ajuns în districtul Jumeirah Beach, și 
faimoasele aripi în formă de dhow* ale hotelului Burj Al Arab 
erau colorate în purpuriu. Directorul general și cadrele de 
conducere așteptau în faţa intrării când Nadia a coborât de pe 
bancheta din spate a mașinii sale, cu poalele mânjite de 
murdăria din Sonapur. Obosită după o zi de călătorie și întâlniri 
care începuse în zori la Paris, i-a salutat în treacăt și s-a dus 
direct în apartamentul ei de la etajul patruzeci și unu. Doi 
membri ai escortei sale erau deja în faţa ușii. Rafiq al-Kamal a 
inspectat rapid camerele înainte s-o lase pe Nadia să intre. 

— Ultima mea întâlnire a zilei va fi de la nouă până în jurul 
orei zece, l-a informat aruncându-și poșeta Prada pe o canapea 
din living. Spune-i lui Mansur să rezerve ora unsprezece pentru 
decolare. Și, te rog, spune-i lui Rahimah să ajungă la timp o dată 
în viaţa ei. Dacă nu, o să zboare înapoi la Paris cu Air France. 


35 Corăbii cu pânze folosite în Marea Roșie și zona Oceanului Indian (în limba arabă în 
original) (n.tr.). 


VP - 252 


— Poate că ar trebui să-i spun să nu ajungă la aeroport mai 
târziu de unsprezece și jumătate. 

— E ispititor, a spus Nadia zâmbind, dar nu cred că tatălui ei i- 
ar plăcea. 

Al-Kamal părea că nu se îndură să plece. 

— E vreo problemă? a întrebat ea. 

El a șovăit. 

— Azi, în tabără... 

— Ce este, Rafiq? 

— Nimeni nu ridică vreodată un deget pentru amărâţii ăia. Era 
vremea să intervină cineva. Mă bucur că ai fost dumneata. A 
tăcut un pic, apoi a adăugat: Și sunt mândru să-ţi fiu alături. 

Ea a zâmbit. 

— La nouă fix. Să nu întârzii. 

— Regulile lui Zizi. 

Nadia a încuviinţat din cap. 

— Regulile lui Zizi. 

Rămasă singură, s-a descotorosit de abaya și eșarfă și și-a 
pus costumul Chanel. Și-a acoperit o parte din păr cu o eșarfă 
asortată și și-a pus la mână ceasul Harry Winston. Apoi s-a uitat 
în oglindă. „Ține-te de adevăr atunci când se poate. Nu minţi 
decât în ultimă instanță”. Adevărul îi întorcea privirea din 
oglindă. Minciuna era în camera alăturată. A deschis ușa care 
dădea în apartamentul vecin și a bătut de două ori. Ușa cealaltă 
s-a deschis pe dată și a apărut o femeie care putea să fie sau să 
nu fie Sarah Bancroft. Ea și-a dus un deget la buze și a tras-o pe 
Nadia înăuntru, în tăcere. 


56. 


HOTELUL BURJ AL ARAB, DUBAI 


Apartamentul era înregistrat pe numele Thomas Fowler. Asta 
explica jungla de flori din partea hotelului, platourile cu dulciuri 
arăbești din partea hotelului și sticla nedesfăcută de Dom 
Pérignon din partea hotelului, care stătea îmbrobonată într-o 
frapieră cu gheaţă topită. Destinatarul acestei generozităţi se 
preumbla prin livingul împodobit ţipător, perfectând detaliile 


VP - 253 


unei afaceri imobiliare pe care n-avea de gând s-o încheie, de 
fapt. O dată la câteva secunde, unul dintre angajaţii lui punea o 
întrebare sau turuia câteva cifre încurajatoare - toate pentru 
microfoanele ascunse ale Cârmuitorului. Nimeni dintre angajaţi 
nu s-a ostenit să dea vreun semn că era conștient de prezenţa 
Nadiei, și nici nu li s-a părut ciudat că Sarah a condus-o imediat 
în baie. In zona pentru refacerea machiajului era un fel de cort 
făcut din material argintiu opac. Sarah a luat BlackBerry-ul 
Nadiei înainte să ridice pânza care acoperea intrarea. Gabriel 
şedea deja înăuntru. l-a făcut semn tinerei femei să se așeze pe 
scaunul liber. 

— Un cort într-o baie, a exclamat Nadia zâmbind. Ca la 
beduini! 

— Nu sunteţi singurii care vin din deșert. 

Ea s-a uitat în jur, evident intrigată. 

— Ce este? 

— Îi zicem chuppah. Ne permite să vorbim liber în încăperi în 
care știm că au fost puse microfoane. 

— Pot s-o capăt eu când terminăm? 

El a zâmbit. 

— Mă tem că nu. 

Ea a atins țesătura. Avea ceva metalic. 

— Chuppah nu e folosită în ceremoniile nupţiale evreiești? 

— Facem jurămintele sub chuppah. Sunt foarte importante 
pentru noi. 

— Așadar, asta e ceremonia noastră nupţială? a întrebat ea, 
mângâind în continuare țesătura. 

— Sunt deja al altcuiva. Și apoi, ţi-am promis solemn ceva 
într-o vilă de lângă Paris. 

Ea și-a retras mâna și și-a așezat-o în poală. 

— Scenariul dumitale pentru astăzi a fost o capodoperă. Sper 
doar că l-am urmat cum trebuie. 

— Ai fost magnifică, Nadia, dar improvizaţia de la Sonapur mi 
s-a părut destul de costisitoare. 

— Douăzeci de milioane de dolari pentru o nouă tabără? 
Puteam să fac pentru ei măcar atât. 

— Să le cer celor de la CIA să achite nota? 

— E cadoul meu, a zis ea. 

Gabriel a aruncat o privire spre taiorul Chanel. 

— Îţi vine bine. 


VP - 254 


— Mai bine decât cele de comandă pe care le am. 

— Suntem croitori prin meseria noastră, croitori cu înaltă 
calificare. Costumul ăsta poate să facă orice, în afară de a 
merge la întâlnirea cu un monstru care are mâinile pline de 
sânge. Pentru asta avem nevoie de dumneata. După o clipă de 
tăcere, a adăugat: Ultima șansă, Nadia. 

— Să mă retrag? 

— Noi nu i-am zice așa. Și nimeni dintre noi nu și-ar pierde 
părerea bună despre dumneata. 

— Eu nu-mi calc cuvântul, domnule Allon - n-o mai fac. Și 
apoi, știm amândoi că acum nu mai e timp de răzgândit. S-a 
uitat la ceasul Harry Winston. De fapt, în orice moment mă 
aștept să mă sune bancherul. Așa că, dacă mai ai niște ultime 
sfaturi... 

— Amintește-ţi doar cine ești, Nadia. Eşti fiica lui Zizi al- 
Bakari, urmașă a lui Wahhab. Nimeni nu-ți spune ţie unde să te 
duci sau ce să faci. Și nimeni nu schimbă vreodată planul. Dacă 
încearcă să schimbe planul, le spui că întâlnirea s-a încheiat. 
Apoi îl suni pe Mansur și-i spui să devanseze plecarea. E clar? 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Presupunem că întâlnirea va avea loc într-un apartament, 
nu într-o parte publică a hotelului. E esenţial să-l faci pe Samir 
să-ți spună numărul camerei înainte să plecaţi din hol. Insistă să 
o facă. Și dacă încearcă să-l bălmăjească, repetă-l destul de tare 
ca să auzim. S-a înţeles? 

Nadia a repetat gestul de confirmare. 

— O să încercăm să trimitem pe cineva în ascensor împreună 
cu tine, dar el va trebui să coboare la alt etaj. După aceea nu 
vom mai putea ajunge la tine, și Rafiq îţi va fi singura protecţie. 
În niciun caz să nu intri în cameră fără el. Asta este altă linie 
peste care n-ai voie să treci. Dacă ei încearcă să te convingă s-o 
faci, pleacă imediat. Dacă totul merge bine, intră și începe 
discuţia. Este o întâlnire de afaceri. Asculţi ce are el de spus, îi 
spui ce vrea să audă, apoi pleci la aeroport. Avionul este barca 
ta de salvare. Și ora decolării, unsprezece, este scuza ta ca să 
nu lași lucrurile să tărăgăneze. La zece... 

— Am ieșit pe ușă, a zis ea. 

Gabriel a încuviințat. 

— Amintește-ţi procedura cu BlackBerry-ul. Oferă-te să-l 
închizi pe al tău, ca dovadă a intenţiilor bune. Cere-le să-și 


VP - 255 


închidă telefoanele și să scoată cartela SIM. Dacă refuză sau 
spun că nu-i nevoie, nu pune piciorul în prag. Nu-i important. 

— Unde sunt microfoanele? 

— Care microfoane? 

— Hai să nu ne jucăm, domnule Allon. 

El a bătut cu palma pe latura poșetei Prada și a făcut semn cu 
capul spre partea din faţă a taiorului Chanel. 

— S-ar putea să-ţi ceară să-ţi lași poșeta în altă cameră. Dacă 
o fac, acceptă fără șovăială. N-au cum să afle vreodată ce e 
ascuns acolo. 

— Și dacă îmi cer să-mi scot hainele? 

— Sunt războinici sfinţi. N-ar îndrăzni. 

— Nu băga mâna-n foc. 

Nadia s-a uitat în jos, la pieptul său. 

— Nu te osteni să cauţi microfoane. N-o să le găsești. Am fi 
putut să ascundem în taior și o cameră video, dar pentru 
siguranţa ta am ales să n-o facem. 

— Deci n-o să puteţi vedea ce se petrece în încăpere? 

— După ce închizi BlackBerry-ul vom fi orbi. Asta înseamnă că 
o să fii singura care știe cum arată el. Dacă ești în siguranţă - și 
numai dacă ești în siguranţă -, sună-mă după întâlnire și spune- 
mi ceva despre înfățișarea lui. Doar câteva amănunte. Apoi 
închide și pornește spre aeroport. Te vom urmări cât de mult 
timp putem. 

— Și după aceea? 

— Te întorci la Paris și uiţi că am existat vreodată. 

— Ceva mă face să cred că n-o să fie posibil. 

— N-o să fie așa de greu cum crezi. Prinzând-o de mână, 
Gabriel i-a spus pe un ton sobru: A fost o onoare să lucrez cu 
tine, Nadia. Să nu mă înţelegi greșit, dar sper să nu ne mai 
vedem niciodată după seara asta. 

— Eu n-o să-mi doresc așa ceva. 

A aruncat o privire la ceas, cel pe care tatăl său i-l dăruise lui 
Sarah, și a văzut că era nouă și câteva minute. 

— Întârzie, a constatat. E boala arabilor. 

— Anume l-am dat înainte, ca să te impulsionez. 

— Cât este ceasul, de fapt? a întrebat ea, dar, înainte ca 
Gabriel să poată răspunde, BlackBerry-ul a început să sune. 

Ora nouă fix. Era vremea ca Nadia să plece. 


VP - 256 


57. 


LANGLEY, VIRGINIA 


O ciudățenie a carierei lungi și faimoase a lui Ari Shamron era 
faptul că ajunsese foarte rar la Langley, lucru pe care îl 
considera una dintre cele mai mari realizări ale sale. Prin 
urmare, era previzibil să-l șocheze vestea că Uzi Navot se 
învoise să-și stabilească postul de comandă în strălucitorul 
centru de operaţiuni Rashidistan din Langley. Pentru Shamron, 
să accepţi invitaţia americanilor însemna să-ţi recunoști 
slăbiciunea, un păcat de moarte în lumea spionajului, însă Navot 
vedea lucrurile mai pragmatic. Americanii nu erau dușmanul - 
cel puţin nu în acea seară - și aveau capacităţi tehnologice mult 
prea valoroase ca să-i refuzi din pură mândrie profesională. 

Ca o măruntă concesie făcută lui Shamron, din Rashidistan au 
fost excluși toţi cei neesenţiali și neiniţiaţi, lăsând doar un 
echipaj minim alcătuit din cei hârșiţi în bătălii și lipsiți de 
remușcări. La ora 21, ora Dubaiului, cei mai mulţi bântuiau 
neliniștiți în jurul consolei din mijlocul sălii, unde ședeau 
Shamron, Navot și Adrian Carter, citind ultima transmisie 
securizată făcută de echipa din Burj Al Arab. Scria că Nadia al- 
Bakari se îndrepta spre holul principal alături de credinciosul ei 
șef ai pazei, Rafiq al-Kamal. Cei trei maeștri ai spionajului știau 
că mesajul fusese deja eclipsat de evenimentele de la fața 
locului, pentru că îi auzeau pe Nadia și al-Kamal traversând 
holul principal al hotelului, înalt de 180 de metri. Sursa 
sunetelor era BlackBerry-ul ei piratat, aflat în poșeta Prada cu 
emiţător ascuns. 

La 21.04, ora locală, dispozitivul a prins o conversaţie scurtă 
între Nadia și bancherul ei, Samir Abbas. Cum fusese purtată 
rapid în arabă colocvială, Carter n-a înțeles nimic. Dar nu la fel 
stăteau lucrurile cu Navot și Shamron. 

— Ei bine? a întrebat Carter. 

— Merge sus să se întâlnească cu cineva, a zis Navot. 
Rămâne de văzut dacă este Malik al-Zubair sau Cutărică al- 
Cutărică. 

— Ai reușit să înţelegi numărul camerei? 

Navot a încuviinţat din cap. 

VP - 257 


— Să i-l trimitem lui Gabriel? 

— Nu-i nevoie. 

— L-a auzit? 

— Cum nu se poate mai clar. 

e 

Uşile ascensorului s-au deschis fără zgomot. Nadia i-a lăsat pe 
Abbas și al-Kamal să iasă primii pe coridor, apoi i-a urmat 
îndeaproape. Ciudat lucru, nu simţea nici urmă de teamă, doar 
hotărâre. Era ciudat de asemănătoare cu hotărârea pe care o 
simţise în prima ei afacere importantă după ce își consolidase 
controlul asupra AAB Holdings. Fuseseră mulţi membri ai echipei 
tatălui său care sperau în taină ca ea să eșueze - și câţiva care 
chiar conspiraseră împotriva ei -, însă Nadia reușise să-i 
surprindă pe toţi. În privinţa afacerilor dovedise că nu era cu 
nimic mai prejos decât Zizi al-Bakari. Acum trebuia să-i fie egală 
într-o parte a vieţii lui despre care nu se scrisese niciodată în 
Forbes și Wall Street Journal. Doar câteva minute, și-a amintit. 
Doar atât. Câteva minute într-unul dintre cele mai sigure 
hoteluri din lume, și un monstru care avea pe mâini sângele a 
mii de oameni avea să-și primească răsplata cuvenită. 

Abbas s-a oprit în dreptul camerei 1437 și a bătut cu discreţia 
cu care Esmeralda bătea în fiecare dimineaţă la ușa Nadiei, la 
Paris. Pe neașteptate, s-a gândit la ceasul Thomas Tompion de 
pe noptiera sa și la numeroasele fotografii înrămate în argint, în 
care tatăl său nu zâmbea. Pe când aștepta să se deschidă ușa, 
s-a hotărât să trimită în sfârșit ceasul la reparat. De asemenea, 
a jurat să arunce fotografiile. După acea seară, și-a zis, 
prefăcătoria avea să se sfârșească. Timpul său pe pământ era 
drămuit și nu dorea să-și petreacă ultimele zile sub juhayman-ul 
unui ucigaș. 

Când Abbas a bătut a doua oară, ușa s-a deschis pe jumătate, 
lăsând la vedere un bărbat cu umeri laţi îmbrăcat în kandoura și 
ghutra albe ale unui băștinaș din Emirate. Avea ochelari cu 
lentile fumurii și rame de aur și o barbă frumos aranjată, cu 
smocuri cărunte în jurul bărbiei. În mijlocul frunţii turtite era o 
zebiba proeminentă, care părea să fi fost zgândărită de curând. 

Personajul a deschis ușa cu câţiva centimetri mai mult și, cu o 
mișcare a ochilor, a invitat-o pe Nadia să intre. L-a lăsat pe Rafiq 
al-Kamal s-o urmeze, însă lui Abbas i-a spus să se întoarcă în 
holul principal. Avea un accent din sudul Egiptului, a remarcat 


VP - 258 


Nadia. În spatele lui stăteau doi bărbaţi cu veșminte albe 
imaculate și capetele acoperite de ghutra. Și ei aveau ochelari 
cu rame de aur și bărbi aranjate, cu porțiuni cărunte. Când ușa 
s-a închis, egipteanul a dus mâna la ureche și a șoptit: 

— Telefonul, vă rog. 

Nadia a scos din poșetă BlackBerry-ul și i l-a dat. Egipteanul i 
l-a înmânat pe loc uneia dintre clone, care l-a demontat cu o 
iuțeală care arăta că se pricepe la tehnologie. 

— Acum al tău, a zis Nadia cu vocea limpede. Făcând semn cu 
capul spre ceilalți doi, a adăugat: Și ale lor. 

In mod evident, egipteanul cu umeri laţi nu era obișnuit ca o 
femeie să i se adreseze altfel decât cu supunere. S-a uitat la cei 
doi colegi ai săi și le-a făcut semn din cap să-și demonteze 
mobilele. Ei au făcut-o fără să protesteze. 

— Gata? a vrut să știe Nadia. 

— Telefonul bodyguardului. Și poșeta. 

— Ce-i cu poșeta mea? 

— Ne-am simţi mai bine dacă aţi lăsa-o aici, lângă ușă. Vă 
asigur că lucrurile dumneavoastră de valoare vor fi în siguranţă. 

Nadia a lăsat poșeta să-i alunece de pe umăr într-un fel care 
sugera că răbdarea i-a ajuns la capăt. 

— N-avem toată noaptea la dispoziţie, fraţii mei. Dacă vreţi 
să-mi cereţi încă o donaţie, aș zice s-o faceţi odată. 

— lertare, domnişoară al-Bakari, însă dușmanii noștri au 
resurse tehnice enorme. Fără îndoială, o femeie în poziția 
dumneavoastră știe ce se poate întâmpla atunci când oamenii 
sunt neglijenți. 

Nadia s-a uitat la al-Kamal, care, drept răspuns, i-a întins 
telefonul lui. 

— Mi s-a spus că doriţi ca bodyguardul dumneavoastră să fie 
prezent la întâlnire, a zis egipteanul. 

— Nu, i-a replicat Nadia. 7/n neapărat să fie. 

— Aveţi încredere în acest bărbat? a răspuns el, aruncându-i o 
privire lui al-Kamal. 

— Îmi pun viaţa în mâinile lui. 

— Prea bine. Pe aici, vă rog. 

Nadia i-a urmat pe cei trei în livingul apartamentului, unde 
așteptau în penumbră alţi doi bărbaţi în ţinuta specifică 
Emiratelor. Unul ședea pe o canapea, urmărind pe postul Al 
Jazeera cea mai recentă detonare de bombă în Pakistan. Celălalt 


VP - 259 


admira priveliștea zgâărie-norilor de pe bulevardul Sheikh Zayed. 
S-a răsucit încet, ca o statuie pe soclu, și a măsurat-o gânditor 
pe Nadia prin ochelarii fumurii cu rame de aur. N-a spus nimic. 
Nici Nadia. De fapt, în acel moment nu era deloc sigură că e în 
stare să vorbească. 

— E vreo problemă, domnişoară al-Bakari? a întrebat el în 
arabă iordaniană. 

— Se întâmplă să semeni mult cu un bărbat care a lucrat 
pentru tatăl meu, a răspuns ea fără șovăială. 

El a tăcut mult timp. În cele din urmă, a aruncat o privire spre 
televizor și a zis: 

— Tocmai ai ratat reportajul despre dumneata la știrile de 
seară. Ai avut o zi tare plină astăzi. Complimentele mele, 
domnișoară al-Bakari. Tatăl dumitale ar fi procedat în același fel. 
Am auzit că s-a priceput întotdeauna să combine afacerile 
legitime cu zakatul. 

— M-a învăţat bine. 

— Chiar ai de gând s-o construiești? 

— Staţiunea? A ridicat din umeri ambiguu. Ultimul lucru de 
care are nevoie Dubaiul în acest moment este încă un hotel. 

— Mai ales unul care servește băuturi alcoolice și le îngăduie 
unor străini beţi să umble țanțoş pe plajă, pe jumătate 
despuiaţi. 

Fără să răspundă, Nadia s-a uitat la ceilalţi bărbaţi din 
încăpere. 

— Nu-i decât o măsură de precauţie din partea mea, 
domnișoară al-Bakari. Zidurile au și ochi, nu numai urechi. 

— E remarcabil de eficient, a zis ea privindu-l drept în ochi. Nu 
mi-ai spus cum te cheamă. 

— Poţi să-mi zici domnul Darwish. 

— Timpul meu e limitat, domnule Darwish. 

— O oră, după spusele colegilor mei. 

— De fapt, cincizeci de minute, a spus Nadia uitându-se la 
ceas. 

— Întreprinderea noastră a avut o problemă gravă. 

— Am aflat. 

— Avem nevoie de o finanțare suplimentară ca s-o 
reconstruim. 

— V-am dat câteva milioane de lire sterline. 


VP - 260 


— Mă tem că aproape toate au fost îngheţate sau confiscate. 
Dacă e să ne reconstruim organizaţia, în special în Occident, 
vom avea nevoie de o nouă infuzie de capital. 

— De ce ar trebui ca eu să vă răsplătesc incompetenta? 

— Te asigur, domnișoară al-Bakari, că am învăţat din greșelile 
noastre. 

— Ce fel de schimbări aveți de gând să faceţi? 

— Securitate mai bună, combinată cu un plan agresiv de luptă 
directă cu competitorii noștri. 

— O extindere? a întrebat ea. 

— Dacă nu crești, domnişoară al-Bakari, mori. 

— Ascult, domnule Darwish. 

e 

Cu BlackBerry-ul Nadiei demontat și poșeta zăcând pe 
podeaua holului, ascultarea întâlnirii care se desfășura în 
apartamentul 1437 era oferită, literalmente, de hainele pe care 
le purta ea. Cu toate că dispozitivul cusut în tiv avea o arie de 
emisie extrem de mică, era mai mult decât suficientă ca să 
transmită în siguranţă un semnal la etajul patruzeci și unu al 
aceleiași clădiri. Acolo, în spatele unei uși care era încuiată de 
două ori și baricadată cu mobilier, Gabriel și Eli Lavon așteptau 
să obțină de la computerele lor numele real al bărbatului care se 
prezentase doar ca domnul Darwish. 

Softul de identificare a vocii declarase că primele secunde ale 
întâlnirii nu reprezentau un eșantion relevant. Asta s-a schimbat 
când domnul Darwish a început să vorbească despre bani. Acum 
softul compara rapid o mostră a vocii lui cu interceptările 
precedente. Gabriel credea că știe la ce concluzie avea să 
ajungă programul informatic. De fapt, era sigur. Ucigașul își 
semnase deja numele, nu cu vocea, ci cu cele patru cifre. Era 
numărul apartamentului în care avea loc întâlnirea. Gabriel n- 
avea nevoie să le adune, să le scadă, să le înmulțească sau să le 
schimbe în vreun fel ordinea. Nu trebuia decât să convertească 
cifrele unui ceas cu douăzeci și patru de ore în cele ale unui 
ceas cu douăsprezece ore: ora 1437 era ora 2.37 după-amiază, 
momentul în care Farid Khan detonase bomba în Covent 
Garden. 

La cinci minute după ce Nadia a intrat în apartament, 
computerul a dat verdictul. Gabriel a dus emițătorul securizat la 
buze și i-a spus echipei să înceapă pregătirile de executare a 


VP - 261 


sentinței. „E Malik”, a zis. Și fie ca Dumnezeu să aibă milă de ei 
toţi. 


58. 


HOTELUL BURJ AL ARAB, DUBAI 


Rusul cel deșirat s-a prezentat la recepţie după treizeci de 
secunde. Avea o faţă cu osatură fină, fără strop de sânge sub 
piele, și ochii de culoarea gheții. In pașaportul său american era 
Anthony Colvin, ca și pe cardul American Express. A răpăit cu 
degetele pe hiatul recepţiei pe când aștepta ca filipineza 
drăguță să-i găsească rezervarea. Ținea la ureche un telefon 
mobil, ca și cum ar fi fost o chestiune de viaţă și de moarte. 

— lat-o, a zis melodios filipineza. Aveţi rezervat un 
apartament deluxe cu un dormitor la etajul douăzeci și opt, 
pentru trei nopți. E corect, domnule Colvin? 

— Dacă nu vă supăraţi, a spus el lăsând în jos mobilul. Aș 
vrea ceva la etajul paisprezece. 

— Etajul douăzeci și nouă este considerat mai bun. 

— Soţia mea și cu mine ne-am petrecut luna de miere la 
etajul paisprezece. Am vrea să stăm din nou acolo. Din motive 
sentimentale, a adăugat. Sunt sigur că înțelegeți. 

Filipineza nu înţelegea. Lucra în ture de douăsprezece ore și 
împărțea cu alte opt fete o garsonieră din Deira. Viaţa sa 
amoroasă însemna să se apere de mâinile lacome ale bețivilor și 
violatorilor care presupuneau, greșit, că avea un al doilea 
serviciu în comerţul înfloritor cu sexul din Dubai. A apăsat pe 
câteva taste de pe monitor și a arborat un zâmbet artificial. 

— De fapt, a zis, chiar avem câteva camere disponibile la 
etajul paisprezece. Vă amintiţi unde aţi stat cu soţia în luna de 
miere? 

— Cred că era 1437. 

Ea a părut descurajată. 

— Din păcate, acum este ocupată, domnule Colvin. Totuși, 
este disponibil apartamentul de alături, ca și unul vizavi. 

— İl iau pe cel de vizavi, vă rog. 

— E un pic mai scump. 


VP - 262 


— Nicio problemă, a zis rusul. 

— Am nevoie de pașaportul soţiei. 

— Vine mâine. 

— Vă rog să-i spuneţi să treacă pe la recepţie când ajunge. 

— Neapărat, a asigurat-o el. 

— Aveţi nevoie de ajutor la bagaje? 

— Mă descurc, mulțumesc. 

Recepţionera i-a înmânat două cartele ale camerei și i-a 
arătat ce ascensor să ia. Așa cum îi promisese, camera lui era 
vizavi de 1437. După ce a intrat a aprins imediat becul pentru 
„Nu deranjaţi” și a încuiat de două ori ușa. Apoi a deschis valiza. 
Înăuntru erau câteva articole de îmbrăcăminte care duhneau a 
năut și chimion. Mai erau și un Beretta de 9 mm, un Glock 0.45, 
două seringi hipodermice, două flacoane cu clorură de 
suxametoniu, un laptop și o cameră video flexibilă. A montat 
camera în partea de jos a ușii și a conectat-o la laptop. După ce 
a reglat unghiul imaginii, a umplut seringile cu clorură de 
suxametoniu și pistoalele cu gloanțe. Apoi s-a așezat în fața 
laptopului și a așteptat. 

În următoarele patruzeci și cinci de minute s-a delectat cu 
imagini din Burj Al Arab care nu apar pe site sau în broșurile 
lucioase. Ospătari înnebuniţi de la comenzile în cameră. 
Cameriste obosite. O doică etiopiană care ţinea de mână un 
țţânc isteric. Un om de afaceri australian la braţ cu o prostituată 
ucraineancă. În cele din urmă, la zece fix, a văzut o arăboaică 
frumoasă ieșind din apartamentul 1437, cu un bodyguard 
vigilent pe urmele ei. După ce femeia și bodyguardul au plecat, 
un bărbat cu umeri laţi s-a aplecat peste prag și s-a uitat de-a 
lungul coridorului în ambele direcţii. Kandoura și ghutra albe. 
Ochelari fumurii cu rame de aur. Barbă aranjată cu smocuri 
cărunte în jurul bărbiei. Rusul a luat Glockul, care dobora pe loc 
un om, și a pus fără zgomot un glonţ pe ţeavă. 


59. 


HOTELUL BURJ AL ARAB, DUBAI 


VP - 263 


De amănuntele plecării Nadiei al-Bakari de la Burj Al Arab nu 
s-au ocupat Gabriel și echipa lui, ci Mansur, șeful 
departamentului de călătorii al AAB. Nu avea bagaje de luat, 
pentru că Mansur se ocupase de asta el însuși. Nu avea nici note 
de achitat, pentru că fuseseră deja trimise la sediul AAB din 
Paris. Nadia nu mai trebuia decât să se ducă la aleea circulară a 
hotelului Burj, unde mașina sa aștepta la intrarea principală. 
După ce s-a așezat pe bancheta din spate, le-a cerut șoferului și 
lui Rafiq al-Kamal s-o lase un pic singură. A format un număr 
stocat în memoria BlackBerry-ului său. Gabriel a răspuns 
imediat în arabă. 

— Spune-mi cum arăta. 

— Kandoura albă. Ghutra albă. Ochelari fumurii cu rame de 
aur. Barbă tunsă frumos, înspicată cu alb. 

— Te-ai descurcat bine, Nadia. Du-te la aeroport. Du-te acasă. 

— Stai! s-a repezit ea. Mai e ceva ce trebuie să-ţi spun. 

e 

Cu toate că Nadia nu știa, Gabriel era așezat în holul principal, 
arătând ca un om care venise în Dubai pentru muncă, nu de 
placere, ceea ce chiar era cazul. Pe masa din fața sa era un 
laptop. La ureche avea un dispozitiv hands-free care avea și 
funcţia de emiţător securizat. L-a folosit pentru a-și alerta 
echipa aflată departe că operaţiunea tocmai ajunsese la primul 
ei obstacol. 

e 

Nadia a ciocănit cu BlackBerry-ul în geam și a semnalat că era 
gata de plecare. Peste câteva secunde, pe când goneau pe digul 
care despărțea Burj de uscat, Rafiq al-Kamal a zis: 

— E ceva ce trebuie să știu? 

— Acea întâlnire n-a avut loc. 

— Ce întâlnire? a întrebat bodyguardul. 

Nadia a reușit să zâmbească. 

— Spune-i lui Mansur că suntem în drum spre aeroport. 
Spune-i să devanseze plecarea, dacă poate. Aș vrea să ajung 
înapoi la Paris la o oră rezonabilă. 

Al-Kamal și-a scos telefonul și a format numărul. 

e 

— La urma urmei, poate că Allah chiar este de partea lui, a 

oftat Adrian Carter. 


VP - 264 


Se holba, nevenindu-i să creadă, la ultima transmisie a lui 
Gabriel din Dubai. Spunea că Malik al-Zubair, maestru al terorii, 
era pe cale să plece din Burj Al Arab înconjurat de patru copii la 
indigo ale sale. 

— Mă tem că Dumnezeu are foarte puţin de-a face cu asta, a 
zis Navot. De ani de zile Malik se duelează cu cele mai bune 
servicii de spionaj din lume. Ştie toate chichiţele jocului ăstuia. 

Navot s-a uitat la Shamron, care-și răsucea nervos între 
degete vechea brichetă Zippo. 

Două răsuciri la dreapta, două răsuciri la stânga. 

— Avem patru vehicule în faţa hotelului, a zis Navot. Conform 
regulilor noastre de operare, asta e destul ca să urmărești o 
mașină - cel mult două. Dacă cinci bărbaţi îmbrăcaţi la fel urcă 
în cinci mașini... Vocea i s-a stins. Am putea începe să ne 
gândim să-i scoatem de acolo, șefule. 

— Am făcut mari eforturi pentru a avea în seara asta o echipă 
pe teren în Dubai, Uzi. Putem măcar s-o lăsăm să zăbovească 
destul ca să încerce să-i vadă fața lui Malik, a spus Carter. 

Uitându-se la șirul de ceasuri luminate de pe unul dintre 
pereţii Rashidistanului, Shamron a întrebat: Ce se aude cu 
avionul Nadiei? 

— A făcut plinul și e gata de decolare. Restul angajaţilor ei 
urcă acum la bord. 

— Și unde e în acest moment vedeta spectacolului? 

— Se îndreaptă spre nord-est pe bulevardul Sheikh Zayed, cu 
șaptezeci și patru de kilometri la oră. 

— Pot s-o văd? 

Carter a luat un telefon. Peste câteva clipe, o luminiţă roșie 
care clipea a apărut pe unul dintre monitoarele de pe pereţi, 
mergând spre nord-est pe reţeaua străzilor din orașul Dubai. 
Shamron își răsucea neliniștit bricheta, în vreme ce îi urmărea 
înaintarea constantă. 

Două răsuciri la dreapta, două răsuciri la stânga... 

e 

Primul Range Rover a intrat pe aleea de la Burj Al Arab la 
două minute după plecarea Nadiei. Al doilea a apărut curând 
după aceea, urmat de un Mercedes GL și două GMC-uri Denali. 
Gabriel a comutat pe emițătorul securizat, însă Mihail a transmis 
primul. 

— Tocmai pleacă din cameră, a zis. 


VP - 265 


Gabriel n-a trebuit să întrebe câţi erau. Răspunsul aștepta 
afară, pe alee. Cinci jeepuri pentru cinci bărbaţi. Gabriel trebuia 
să-l identifice pe Malik înainte ca oricare dintre ei să iasă din 
hotel. Și nu era decât o cale pentru asta. A dat ordinul. 

— Ei sunt cinci, iar eu unul, i-a amintit Mihail. 

— Cu cât vorbești mai mult, cu atât e mai mare riscul să-l 
pierdem. 

Mihail a încheiat transmisia fără să mai zică nimic. Gabriel a 
coborât privirea să vadă unde era Nadia. 

Era la jumătatea drumului spre aeroport. 

e 

Mihail a încuiat camera și a ieșit pe coridor. Glockul era acum 
lipit de șale, cu amortizorul înșurubat. Seringa plină era în 
buzunarul exterior al hainei. S-a uitat la dreapta și i-a văzut pe 
cei cinci bărbaţi cu kandoura și ghutra albe dând colţul spre 
vestibulul ascensoarelor. A mers normal câteva secunde, apoi a 
iuțit pasul când a auzit clinchetul care anunţa că a sosit 
ascensorul. Când a ajuns în vestibul, cei cinci bărbaţi intraseră 
în cabină și ușile care luceau auriu începeau să se închidă. Și-a 
făcut loc cu umărul înăuntru, bolborosind o scuză, și a rămas în 
partea din faţă a cabinei când ușile s-au închis a doua oară. În 
uși vedea oglindiţi cinci bărbaţi asemănători. Cinci bărbi 
asemănătoare, cu smocuri cărunte. Cinci perechi de ochelari 
asemănători, cu rame de aur. Cinci zebiba care păreau 
zgândărite de curând. Nu exista decât o diferenţă. Patru dintre 
bărbaţi se uitau la Mihail. Al cincilea părea să-și privească 
pantofii. 

Malik... 

(J 

Cu douăzeci și două de etaje mai sus, Samir Abbas, care 
strângea fonduri pentru mișcarea jihadistă globală, se ocupa de 
lucrările restante de la TransArabian Bank când a auzit un 
ciocănit la ușă. Nu era o surpriză; egipteanul spusese că vor 
trimite pe cineva după ce se termina ședința cu Nadia. S-a 
dovedit că nu trimisese un om, ci doi. Erau îmbrăcaţi ca 
locuitorii Emiratelor, însă accentul le trăda originea iordaniană. 
Abbas i-a lăsat să intre fără șovăială. 

— Întâlnirea a decurs bine? a întrebat. 


VP - 266 


— Foarte bine, a zis cel mai în vârstă. Domnișoara al-Bakari a 
fost de acord să facă încă o donaţie cauzei noastre. Avem de 
discutat cu tine câteva amănunte. 

Abbas s-a răsucit pe călcâie ca să-i conducă spre fotolii. De- 
abia când a simţit garota mușcându-i gâtul și-a dat seama de 
greșeală. Neputând să răsufle ori să scoată vreun sunet, a 
zgrepţănat cu disperare sârma subţire care i se înfigea în piele. 
Lipsa de oxigen l-a sleit repede de puteri, și n-a putut să se 
împotrivească decât simbolic când bărbații l-au împins cu fața la 
podea. Atunci a simţit cum altceva i se înfige în gât și și-a dat 
seama că aveau de gând să-i ia capul. Era pedeapsa pentru 
necredincioși și trădători și dușmanii jihadului. Samir Abbas nu 
era nimic din toate astea. Era unul dintre credincioși, un soldat 
tainic în oastea lui Allah. Însă într-o clipă, din motive pe care nu 
le înțelegea, avea să fie un shahid. 

Slavă Domnului, Abbas începea să-și piardă cunoștința. S-a 
gândit la banii pe care îi pitise în cămara apartamentului său din 
Zurich sperând că Johara sau copiii aveau să-i găsească într-o 
bună zi. Apoi s-a silit să rămână nemișcat și să se supună vrerii 
Celui de Sus. 

Cuţitul a mai făcut câteva tăieturi brutale. Abbas a văzut o 
explozie de strălucire albă și și-a zis că era lumina Raiului. Apoi 
lumina s-a stins și n-a mai fost absolut nimic. 


60. 


HOTELUL BURJ AL ARAB, DUBAI 


Ascensorul s-a oprit de două ori înainte să ajungă în holul 
principal. O englezoaică arsă de soare a intrat în cabină la etajul 
unsprezece, un om de afaceri chinez la etajul șapte. Nou-sosiţii 
l-au silit pe Mihail să se tragă mai în spate. Acum stătea atât de 
aproape de Malik, încât îi simţea mirosul de cafea din respiraţie. 
Glockul apăsa liniștitor șira spinării lui Mihail, dar seringa din 
buzunar era ceea ce-i umplea gândurile. Era ispitit să înfigă acul 
în coapsa lui Malik. In loc de asta, s-a uitat în tavan, sau la 
ceasul de la mână, sau la cifrele care fulgerau pe panoul de 
afișaj - oriunde, numai nu la chipul ucigașului care stătea lângă 


VP - 267 


el. Când ușile s-au deschis, în sfârșit, pentru a treia oară, s-a 
luat după englezoaică și chinez spre bar. 

— E al doilea din stânga, a zis la telefon. 

— Ești sigur? 

— Destul de sigur ca să-l omor chiar acum, dacă zici. 

— Nu aici. 

— Nu-l lăsa să plece. Fă-o acum, cât avem o șansă. 

Gabriel a închis telefonul. Mihail a intrat în bar, a numărat 
încet până la zece și a plecat. 

e 

Gabriel își închidea laptopul și se făcea că discută cu cineva 
într-o franceză rapidă când Malik și cei patru tovarăși ai lui au 
plutit prin hol în veșmintele lor albe. Afară s-au angajat într-un 
vârtej de strângeri de mână și sărutări oficiale, după care s-au 
dus fiecare spre o mașină. În ciuda asemănării fizice, lui Gabriel 
nu i-a fost greu deloc să-l urmărească pe Malik, care urca pe 
bancheta din spate a unui GMC Denali. Când cele cinci mașini 
au plecat, le-au luat locul două Toyota Land Cruiser. Mihail și-a 
luat un aer plictisit când a trecut pe lângă valet și s-a așezat pe 
locul de lângă șofer. Gabriel a urcat al doilea. 

— Puneţi-vă centurile, a zis Chiara pe când accelera. Tipii 
ăștia conduc ca bezmeticii. 

e 

Vestea că Malik era sub supravegherea Biroului a ajuns la 
Rashidistan la 22.12, ora Dubaiului. Le-a stârnit o scurtă 
izbucnire de emoție membrilor echipei restrânse, însă nu și celor 
trei maeștri ai spionajului strânși în jurul consolei din mijlocul 
sălii. Shamron părea deosebit de afectat pe când privea clipirea 
roșie care înainta de-a lungul bulevardului Skeikh Zayed. 

— Tocmai mi-a dat prin cap că n-am mai auzit de o vreme 
nimic din partea prietenului nostru Samir Abbas, a zis, cu ochii 
tot la monitorul de pe perete. Ar fi posibil să-l sunăm pe mobil 
de la un număr pe care să-l recunoască? 

— Cineva anume? 

— Hai să fie soția lui, a zis Shamron. Samir mi-a părut 
întotdeauna că era genul familist. 

— Tocmai ai vorbit despre el la trecut. 

— Aşa am făcut? a întrebat Shamron, cu gândul în altă parte. 

Carter s-a uitat la unul dintre tehnicienii săi și a zis: 

— Fă-o. 


VP - 268 


* 


Locuitorii din Dubai nu numai că sunt printre cei mai bogați 
oameni din lume, dar, după statistici, sunt și printre cei mai 
nepricepuți șoferi. La fiecare două minute, în emirat are loc o 
ciocnire - cu altă mașină, cu un pieton sau cu un obiect -, 
rezultând, în medie, trei morţi pe zi. Șoferului obișnuit nu-i pasă 
dacă taie câteva benzi de trafic aglomerat sau merge prea 
aproape de mașina din faţă la o sută șaizeci de kilometri pe oră, 
în vreme ce vorbește la telefon. Ca urmare, puţini oameni au 
observat urmărirea cu mare viteză care a avut loc puţin după 
ora zece seara pe drumul spre Jebel Ali. Nu era decât altă 
noapte la curse. 

Șoseaua avea patru benzi pe fiecare sens, iar pe mijloc, o 
porțiune cu iarbă și semnele de circulaţie pe care cei mai mulţi 
localnici nu le băgau în seamă, ca pe niște sfaturi nedorite. 
Gabriel era agăţat de cotieră, în vreme ce Chiara manevra cu 
îndemânare Land Cruiserul masiv prin turma de vehicule 
asemănătoare. Întrucât era joi, începutul weekendului în lumea 
islamică, era mai aglomerat decât într-o seară obișnuită. SUV- 
urile enorme erau mai degrabă regula decât excepţia. 
Majoritatea aveau la volan bărboși cu kandoura și ghutra albe. 

Cele cinci mașini din convoiul lui Malik erau angajate în ceva 
care semăna cu alba-neagra. Işi încrucișau benzile, virau brusc, 
le făceau semn cu farurile celor care mergeau mai încet să le 
facă loc - un comportament perfect adecvat pe drumurile 
anarhice din Dubai. Chiara și ceilalţi șoferi ai echipei de urmărire 
se străduiau din răsputeri să nu-i piardă din vedere. În ciuda 
anarhiei de pe șosele, polițiștii din Emirate nu-i vedeau cu ochi 
buni pe străinii implicaţi în accidente. Malik știa asta, desigur. 
Gabriel s-a întrebat ce altceva mai știa Malik. începea să-și facă 
griji că măsurile de securitate complexe erau mai mult decât 
precauţiunile de rutină, că Malik, ca de obicei, era cu un pas 
înaintea dușmanilor lui. 

Se apropiau de portul Jebel Ali. Au trecut ca fulgerul pe lângă 
parcul tematic Ibn Battuta și mall, apoi pe lângă o uzină de 
desalinizare a apei: întregul Dubai într-un instantaneu. Gabriel 
n-a dat atenţie acelor repere. Urmărea manevra atent 
orchestrată care se desfășura pe drum în faţa lor. Patru dintre 
jeepuri erau acum unul lângă altul pe cele patru benzi de 
circulaţie, își reduseseră viteza și efectuau o tactică de blocare. 


VP - 269 


Al cincilea, GMC-ul Denali în care se afla Malik, accelera 
puternic. 

— Ne scapă, Chiara. Trebuie să treci de ei. 

— Pe unde? 

— Găseşte o cale. 

Chiara a smucit puternic volanul spre stânga. Apoi spre 
dreapta. De fiecare dată un jeep i-a blocat drumul. 

— Fă-ţi drum cu forţa printre ei. 

— Gabriel! 

— Fă-o! 

Ea a încercat. N-a putut să treacă. 

Se apropiau de capătul Zonei Libere Jebel Ali. Dincolo de ea 
era întinderea de deșert care despărțea Dubaiul de emiratul Abu 
Dhabi. Gabriel nu mai vedea GMC-ul Denali al lui Malik; nu era 
decât o stea îndepărtată într-o galaxie de alte lumini de poziţie. 
Drept în față, un semafor și-a schimbat culoarea din verde în 
chihlimbariu. Pe loc, cele patru jeepuri au încetinit, ceea ce cu 
siguranţă era o premieră în Dubai, și s-au oprit. În vreme ce 
începeau să se audă claxoanele, una dintre dublurile lui Malik a 
coborât din mașină și s-a uitat îndelung la Gabriel înainte să 
facă un semn cu degetul mare ca un cuţit peste beregată. 
Gabriel a făcut rapid apelul echipei și, aflând că toţi erau teferi 
și pe poziţii, a format numărul BlackBerry-ului Nadiei. N-a 
răspuns nimeni. 


61. 


DUBAI 


Avionul Boeing Business Jet deţinut și operat de AAB Holdings 
decolase de pe aeroportul internaţional Dubai în seara aceea, la 
22.40. Toate dovezile disponibile arătau că în acel moment 
Nadia al-Bakari, președinta companiei, nu era la bord. 

BlackBerry-ul ei dispăruse din eter la ora 22.14, pe când 
mașina ei traversa Khor Dubai, și nu mai emitea niciun semnal. 
Imediat înainte de perturbare, ea pălăvrăgea prietenește cu 
Rafiq al-Kamal. Ultimul sunet prins de dispozitiv a fost o 
bufnitură înfundată, care ar fi putut să fie orice, de la o luptă pe 


VP - 270 


viață și pe moarte până la sunetul degetului Nadiei lovind 
ecranul, lucru pe care-l făcea adesea când mergea cu mașina. În 
acel moment, transmițătoarele ascunse în poșetă și haine erau 
mult în afara ariei de recepţie a posturilor de ascultare din Burj 
Al Arab, astfel că n-au putut oferi niciun indiciu despre cele 
petrecute. 

Doar emiţătoarele GPS au rămas funcţionale. În cele din 
urmă, și-au încetat mișcarea pe un teren gol de lângă șoseaua 
Dubai-Hatta, nu departe de clubul de polo. Gabriel a găsit 
costumul Chanel la ora 22.53, iar ceasul, după câteva minute. A 
dus obiectele la Land Cruiser și le-a examinat la lumina bordului. 
Țesătura costumului era ruptă în câteva locuri și pe guler erau 
urme de sânge. Cristalul ceasului era spart, însă inscripţia de pe 
spate rămânea perfect lizibilă. Pentru viitor, Thomas. 

l-a spus Chiarei să pornească înapoi spre hotel, apoi a trimis 
un mesaj la Langley pe BlackBerry-ul său. Răspunsul a venit 
după două minute. Gabriel a înjurat în șoaptă când l-a citit. 

— Ce zice? 

— Că vor să ne ducem imediat la aeroport. 

— Și Nadia? 

— Nu există nicio Nadie, a zis Gabriel punând BlackBerry-ul în 
buzunarul hainei. Nu din punctul de vedere al celor de la 
Langley și al lui Shamron. Nu mai există. 

— Așadar, o părăsim? a întrebat Chiara furioasă, cu ochii la 
drum. Asta vor să facem? Să ne folosim de banii și de numele ei 
și după aceea s-o azvârlim lupilor? Știi ce-i vor face? 

— O vor omori, a zis Gabriel. Și nu vor avea politețea să-i 
ofere o moarte decentă. Nu așa procedează ei. 

— Poate că e deja moartă. Poate că asta încerca să-ţi spună 
prietenul lui Malik. 

— S-ar putea, dar mă îndoiesc. Nu s-ar mai fi ostenit să-i 
scoată hainele și bijuteriile dacă aveau de gând s-o omoare 
repede. Asta sugerează că voiau să stea de vorbă cu ea în 
particular, lucru de înțeles. La urma urmei, și-au pierdut reţeaua 
din cauza ei. 

BlackBerry-ul lui Gabriel a semnalizat a doua oară. Erau din 
nou cei de la Langley, cerând confirmarea că primise mesajul de 
abandonare a operaţiunii. Ignorându-i, Gabriel a privit pe geam, 
mohorât, luminile din districtul financiar. 

— Putem face ceva pentru ea? a întrebat Chiara. 


VP - 271 


— Presupun că depinde în întregime de Malik. 

— Malik e un monstru. Și poţi fi sigur că știe că ești în Dubai. 

— Până și monștrilor poţi încerca să le aduci argumente 
raţionale. 

— Nu celor jihadiști. Ei n-au treabă cu raţiunea. 

Chiara a condus o vreme în tăcere, cu o mână pe volan și alta 
încleștată pe țesătura costumului însângerat al Nadiei. 

— Știu că i-ai promis ceva, a spus în cele din urmă, dar și mie 
mi-ai promis. 

— Ar trebui s-o las să moară, Chiara? 

— Dumnezeule mare, nu! 

— Ce vrei să fac? 

— De ce trebuie să iau eu hotărârea asta? 

— Pentru că ești singura care poate. 

Chiara mototolea țesătura costumului Nadiei, cu lacrimile 
șiroindu-i pe obraji. Gabriel a întrebat-o dacă vrea să treacă el la 
volan. Ea a părut că nu-l aude. 

e 

Peste treizeci de secunde, mesajul lui Gabriel a apărut pe 
ecranele din Rashidistan. Shamron s-a holbat la el perplex. Apoi 
și-a aprins o ţigară, nesocotind politica draconică antifumat de 
la Langley, și a zis: 

— Acum ar putea fi un moment bun să punem niște păsări în 
aer și niște bocanci pe pământ. 

Reacţia lui Carter și Navot a fost să întindă în același timp 
mâna spre telefon. In câteva minute păsările își luau zborul de la 
o bază secretă a CIA din Bahrain, iar bocancii se îndreptau în 
tăcere peste apa neagră din Golf spre plaja din Jebel Ali. 

(J 

Când Gabriel și Chiara au ajuns înapoi la hotel, restul echipei 
se ocupa deja de o evacuare rapidă, însă metodică. Începuse la 
primirea ordinului lui Shamron și se desfășura sub patronajul 
unui anume Thomas Fowler, de curând uns partener al firmei de 
capital de risc Rogers & Cressey. Conducerea hotelului a fost 
făcută să creadă că plecarea bruscă era rezultatul unei 
probleme de sănătate urgente pe care o avea unul dintre 
angajaţii domnului Fowler. Operatorului cu bază fixă din 
Aeroportul Internaţional Dubai i se spusese aceeași poveste. El 
pregătea avionul particular al domnului Fowler pentru plecare la 


VP - 272 


ora două dimineața. Echipajului i se spusese să nu se aștepte la 
vreo amânare. 

In ciuda urgenţei situaţiei, echipa a reușit să păstreze în hotel 
disciplina operaţională strictă. In camerele în care presupuneau 
că fuseseră plantate microfoane foloseau nume false și vorbeau 
în principal despre afaceri și finanțe. Numai expresiile lor șocate 
trădau neliniștea pe care o simțeau cu toţii și numai când erau 
sub vălul de protecţie din chuppah îndrăzneau să spună 
adevărul. Apărat de dispozitivele de ascultare ale Cârmuitorului, 
Gabriel a avut o discuţie tensionată cu Shamron și Navot, aflați 
în Rashidistan. De asemenea, a vorbit între patru ochi cu 
membrii echipei sale. Cele mai multe dintre întâlniri au fost 
profesionale; câteva au fost înfruntări. Chiara a venit la el 
ultima. Singuri fiind, i-a amintit de după-amiaza în care au făcut 
dragoste în casa conspirativă de lângă Lacul Zurich, când trupul 
ei ardea de parcă ar fi avut febră. Apoi l-a mai sărutat o dată pe 
buze înainte să-și ia bagajele și să pornească spre holul 
principal. 

Shamron crezuse întotdeauna că o carieră este definită mai 
puţin de succese decât de calamităţile cărora le-ai supraviețuit. 

„Orice prost poate să ţopăie la o victorie”, era remarca lui 
celebră, pe când ţinea cândva o prelegere la Academie, „însă 
numai un agent cu adevărat măreț își poate păstra calmul și 
acoperirea atunci când i se frânge inima”. Dacă așa stăteau cu 
adevărat lucrurile, Shamron ar fi fost martorul măreției înseși în 
noaptea aceea, pe când legendara echipă a lui Gabriel ieșea din 
Burj Al Arab și pornea spre aeroport. Numai Chiara părea 
îndurerată, în parte din pricină că inima ei chiar se frângea, dar 
și pentru că se oferise să joace rolul angajatei grav bolnave. Cei 
din conducerea hotelului i-au făcut urări de sănătate, în vreme 
ce o ajutau să urce pe bancheta din spate a unei limuzine a 
hotelului. Domnul Fowler le-a dat valeţilor bacșișuri grase 
înainte să urce în urma ei. 

Au urmat același traseu ca al Nadiei mai devreme în acea 
seară, însă au ajuns la aeroport fără vreun incident. După o 
verificare superficială a pașapoartelor, au preferat să urce 
imediat la bord, în loc să aștepte în luxoasa sală pentru VIP-uri. 
Anularea unui zbor le-a permis să plece mai devreme decât era 
prevăzut, și la ora unu și jumătate se ridicau deasupra 
întunericului din Sfertul Pustiu. 


VP - 273 


Doi membri ai echipei nu erau la bord. Mihail se îndrepta spre 
o plajă izolată aflată la vest de Jebel Ali; Gabriel, spre vechiul 
cartier al Dubaiului numit Deira. După ce și-a lăsat Toyota Land 
Cruiser lângă Corniche, s-a dus pe jos la blocul de locuințe 
sărăcăcios de lângă Gold Souk și a urcat scările în duhoarea de 
năut și chimen. Singur în apartament, s-a așezat la masa 
scorojită din bucătărie, fără a-și desprinde ochii de pe ecranul 
BlackBerry-ului. Ca să-și mai omoare timpul, a reluat în minte 
operaţiunea. Undeva, pe parcurs, fusese o scurgere de 
informaţii sau un act de trădare. Avea să găsească vinovatul. Și 
apoi avea să-l omoare. 

* 

Au mai trecut douăzeci de minute până ce Mihail a auzit în 
cască pârâitul unei voci. A rostit un cuvânt sau două, nu mai 
mult. Cu toate acestea, a recunoscut-o. O mai auzise de multe 
ori - în locurile mizerabile din Gaza, pe dealurile din sudul 
Libanului, în fundăturile din lerihon și Nablus și Hebron. A aprins 
de două ori farurile, luminând scurt plaja de un alb de cretă, și a 
răpăit cu degetele pe volan, neliniștit, în timp ce Zodiacul vopsit 
în negru sălta pe mal. Au coborât patru bărbați, fiecare ducând 
un sac de nailon cu echipament. Arătau ca niște arabi. Se 
mișcau ca niște arabi. Ba chiar își dăduseră cu apă de colonie 
care îi făcea să miroasă a arabi. Insă nu erau arabi. Erau membri 
ai unităţii de elită Sayeret Matkal. lar unul dintre ei, Yoav Savir, 
era fostul comandant al lui Mihail. 

— Nu ne-am văzut de mult, a zis Yoav pe când urca pe 
scaunul de lângă șofer. Ce s-a întâmplat? 

— Am pierdut pe cineva important. 

— Cum îl cheamă? 

— O cheamă Nadia. 

— Cine a luat-o? 

— Malik. 

— Care Malik? 

— Singurul Malik care contează. 

— Rahat. 

e 

Luminile uriașei schele petroliere Shaybah ardeau ca jarul, 
dar într-un verde electric, pe monitoarele de pe pereții 
Rashidistanului. Imaginea era transmisă în direct de o dronă 
Predator aflată sub controlul unei echipe de la Langley. La 


VP - 274 


îndrumarea lui Carter, aparatul a virat spre est, peste șiragul de 
oaze aflate de-a lungul graniţei dintre Arabia Saudită și Emirate, 
apoi a urmat autostrada principală spre orașul Dubai. Camerele 
video cu vedere nocturnă și detectare termică baleiau solul 
deșertului în căutarea vreunui semn de viaţă acolo unde de 
obicei nu exista niciunul. Când drona s-a apropiat de portul Jebel 
Ali, camerele s-au fixat pentru scurt timp pe un mic Zodiac care 
se întorcea în larg, cu o singură siluetă luminând la pupa. 
Nimeni din Rashidistan n-a dat mare atenţie imaginii, din cauză 
că monitorizau o conversaţie pe BlackBerry-ul lui Gabriel. 
Computerul a recunoscut numărul apelantului. De asemenea, i- 
au recunoscut vocea. Era Malik al-Zubair. Singurul Malik care 
conta. 


62. 


DEIRA, DUBAI 


— Sunt surprins că ai răspuns. Poate că este adevărat ce se 
spune despre tine. 

— Ce anume, Malik? 

— Că ești curajos. Că ești un om de cuvânt. In ce mă privește, 
rămân sceptic. N-am întâlnit niciodată un evreu care să nu fie 
laș și mincinos. 

— Nu mi-am dat seama că Zarqa are o comunitate evreiască 
așa de mare. 

— Din fericire, nu există evrei în Zarga, doar victime ale 
evreilor. 

— Unde este ea, Malik? 

— Cine? 

— Nadia, a zis Gabriel. Ce-aţi făcut cu ea? 

— De ce presupui că e la noi? 

— Pentru că este singurul mod în care ai fi putut face rost de 
acest număr de telefon. 

— Evreu istet. 

— Las-o să plece. 

— În acest moment nu ești în poziţia de a cere ceva. 

— Nu cer nimic, a rostit Gabriel calm. Îţi spun s-o lași să plece. 


VP - 275 


— Ca gest umanitar? 

— Zi-i cum poftești. Doar fă ceea ce se cuvine. 

— l-ai omorât tatăl sub ochii ei și îmi ceri mie să fac ceea ce 
se cuvine? 

— Ce vrei, Malik? 

— Cerem să-i eliberaţi pe toți fraţii care au fost arestaţi de 
americani și de aliaţii lor după mica ta înșelăciune. In plus, 
cerem să-i eliberaţi pe fraţii deținuți ilegal în Guantánamo Bay. 

— Niciun prizonier palestinian? Mă dezamăgești. 

— N-aș vrea să mă amestec în negocierile care se desfășoară 
între voi și fraţii din Hamas. 

— Cere ceva rezonabil, Malik, ceva ce chiar pot să-ți dau. 

— Nu negociem niciodată cu teroriștii. Eliberaţi-i pe fraţii 
noștri, și o să-i dăm drumul spioanei voastre fără alte vătămări. 

— Ce i-aţi făcut? 

— Te asigur că nu e nimic în comparaţie cu durerea suferită 
de frații noștri în fiecare zi în camerele de tortură din Cairo și 
Amman și Riad. 

— N-ai citit ziarele, Malik? Lumea arabă se schimbă. Faraonul 
a dispărut. Casa Regală al-Saud se fisurează. Micul rege hașemit 
al lordaniei se teme c-o să fie ucis. Oamenii cumsecade din 
lumea arabă au reușit în câteva luni ceea ce gruparea al-Qaeda 
și cei de teapa ei n-au izbutit în ani de măceluri fără rost. 
Vremea ta a trecut, Malik. Lumea arabă nu vă vrea. Las-o să 
plece. 

— Mă tem că nu pot să fac asta, Allon. Malik a tăcut un 
moment, ca și cum ar fi căutat o cale de ieșire din impasul pe 
care-l crease, apoi a zis: Dar mai există o posibilitate. 

Gabriel a ascultat instrucţiunile lui Malik. Asta au făcut și 
Shamron, Navot și Adrian Carter. 

— Ce se întâmplă dacă nu acceptăm? a întrebat Gabriel. 

— Atunci ea va suferi pedeapsa tradiţională pentru trădare. 
Dar nu-ți face griji. O să-i puteți privi moartea pe internet. 
Yemeniţii au de gând să folosească filmul ca instrument de 
recrutare pentru a înlocui toţi agenţii operativi pe care i-am 
pierdut din pricina ei. 

— Am nevoie de dovada că e încă în viaţă. 

— Mă tem că va trebui să ai, pur și simplu, încredere în mine, 
a zis Malik. 

Apoi convorbirea s-a întrerupt. 


VP - 276 


BlackBerry-ul lui Gabriel a sunat peste câteva secunde. Era 
Adrian Carter. 

— Cu siguranţă este încă în Emirate. 

— Unde? 

— Tipii de la NSA n-au reușit încă să facă triangulaţia, dar 
cred că s-ar putea să fie în deșertul vestic, aproape de oaza 
Liwa. Avem o pasăre deasupra zonei acum, și încă două se 
îndreaptă într-acolo. 

Gabriel a scos un dispozitiv mic dintr-un buzunar interior al 
genţii cu schimburi pentru o zi. Era cam de mărimea unei 
tablete de antibiotic obișnuite. Pe o parte era un mic comutator 
metalic. L-a acționat, apoi a întrebat: 

— Vedeţi semnalul? 

— Da, a zis Carter. 

Gabriel a înghiţit dispozitivul. 

— Îl vedeţi în continuare? 

— Da. 

— Piaţa de Pește, în zece minute. 

— Am înţeles. 

e 

Gabriel purta în continuare costumul de om de afaceri 
adecvat poveștii sale de acoperire. li trecuse prin minte să se 
îmbrace cu ceva mai potrivit pentru o noapte în deșert, dar își 
dăduse seama că nu era necesar. Cu siguranţă aveau s-o facă 
răpitorii în locul lui. Și-a pus ceasul în geantă, împreună cu 
BlackBerry-ul, portofelul, pașaportul, arma și câteva flecușteţe 
de prin buzunare. Nu mai avea seringile cu clorură de 
suxametoniu, doar Advil și medicamente împotriva diareii. A 
înghiţit destul Advil ca să amortizeze durerea vătămărilor pe 
care avea să le sufere în următoarele ore și destule 
medicamente împotriva diareii ca să-și prefacă intestinele în 
ciment pentru o lună. Apoi a încuiat geanta în debara și a 
coborât în stradă. 

li rămâneau șase minute ca să parcurgă drumul scurt până la 
Piaţa de Pește. Se afla aproape de locul unde Khor Dubai se 
vărsa în mare, pe Corniche. In ciuda orei târzii, grupuri de 
bărbaţi tineri stăteau la aer pe țărm - din Pakistan, din 
Bangladesh, din Filipine, precum și patru arabi care nu erau 
deloc arabi. Gabriel s-a postat lângă un felinar, ca să fie foarte 


VP - 277 


vizibil, și peste câteva secunde un SUV Denali a oprit chiar în 
faţa lui. La volan era una dintre clonele lui Malik. Alta ședea în 
spate. La fel ca Rafiq al-Kamal, fostul șef al pazei Nadiei al- 
Bakari. 

Al-Kamal a fost cel care i-a făcut semn lui Gabriel să urce și 
al-Kamal a fost cel care, peste treizeci de secunde, i-a dat prima 
lovitură - un cot în piept care aproape că i-a oprit inima. Apoi l- 
au silit să se întindă pe jos și au dat cu pumnii în el până nu le-a 
mai rămas forţă în braţe. Strânsul recoltei se încheiase, și-a zis 
Gabriel pe când își pierdea cunoștința. Acum era vremea 
ospăţului. 


63. 


SFERTUL PUSTIU, ARAB IA SAUDITĂ 


Pe hărți apare ameninţător ca Rub’ al-Khali - literal, Sfertul 
Pustiu. Insă beduinii îl cunosc sub alt nume. li spun Nisipurile. 
Acoperind o zonă de mărimea Franţei, Belgiei și Olandei, se 
întinde din Oman și Emirate peste Arabia Saudită și pe porţiuni 
din Yemen. Dune mari ca munţii rătăcesc pe solul deșertului în 
vântul neînduplecat. Unele sunt izolate. Altele se leagă între ele 
în lanţuri care șerpuiesc pe sute de kilometri. Vara, temperatura 
depășește de obicei șaizeci de grade, răcindu-se noaptea până 
la treizeci și șapte. Nu plouă aproape deloc, sunt puţine plante și 
animale și puţini oameni, în afară de beduini, bandiți și teroriștii 
din al-Qaeda, care circulă în voia lor peste graniţe. Timpul nu 
contează prea mult în Nisipuri. Chiar și acum, se măsoară în 
lungimea drumului până la următoarea fântână. 

La fel ca mulți saudiţi, Nadia al-Bakari nu pusese niciodată 
piciorul în Sfertul Pustiu. Asta s-a schimbat la trei ore după 
răpirea ei, cu toate că Nadia nu și-a dat seama pe moment. 
Fiind injectată cu ketamină, credea că se plimbă prin odăile 
aurite ale tinereţii sale. S-a arătat pentru un moment tatăl ei; 
avea veșmântul tradițional al beduinilor și expresia mânioasă 
numită juhayman. Trupul îi era ciuruit de gloanțe. A pus-o să-i 
atingă rănile, apoi a mustrat-o pentru că a uneltit tocmai cu 
oamenii care i le făcuseră. Trebuia să fie pedepsită, a zis el, 


VP - 278 


întocmai așa cum Rena fusese pedepsită pentru că și-a 
dezonorat familia. Era vrerea Celui de Sus. Nu era nimic de 
făcut. 

Momentul în care tatăl său a condamnat-o la moarte a fost cel 
în care Nadia a simţit că începe să plutească în sus, prin 
straturile de  conștiență. Era o înălțare înceată, ca un 
scufundător care urcă de la o mare adâncime. Când a ajuns în 
cele din urmă la suprafaţă, s-a silit să deschidă ochii și să-și 
umple plămânii cu aer. Apoi a cercetat împrejurimile. Zăcea pe 
o parte pe un preș care mirosea a trup bărbătesc nespălat și a 
cămilă. Încheieturile mâinilor îi erau legate și purta un veșmânt 
subţire din bumbac alb. Lumina lunii îl făcea să strălucească, la 
fel ca thobe în stil salafist purtată de bărbatul care o păzea. El 
avea o calotă tagiyanh pe cap și o armă automată cu încărcător 
în formă de banană. Cu toate acestea, ochii îi erau neobișnuit de 
blânzi pentru un bărbat arab. Apoi Nadia și-a dat seama că îi 
mai văzuse. Erau ochii lui Ali, ta/ib-ul șeicului Marwan Bin 
Tayyib. 

— Unde mă aflu? l-a întrebat. 

El i-a spus adevărul. Nu era un semn bun. 

— Ce face Safia? 

— E bine, a zis ta/ib-ul, zâmbind în ciuda situaţiei. 

— Cât mai e până să vină pe lume pruncul? 

— Trei luni. 

— Inshallah, o să fie băiat. 

— De fapt, doctorii au zis că o să avem o fată. 

— Nu pari nemulţumit. 

— Nu sunt. 

— Aţi ales un nume? 

— O s-o numim Hanan. 

În arabă însemna „îndurare”. Poate că mai erau sperante, la 
urma urmei. 

Talib-ul a început să murmure pentru sine versete din Coran. 
Nadia s-a lăsat pe spate și a privit stelele. Păreau destul de 
aproape ca să le atingă. Nu se auzeau decât versetele Coranului 
și un fel de zumzet în depărtare. Pe moment a crezut că era altă 
halucinație provocată de droguri - sau poate, și-a zis, de 
anomalia din creierul său. Apoi a închis ochii, amuţind vocea 
talib-ului, și a ascultat cu atenţie. Nu era halucinație, a conchis. 
Era un avion. Și se apropia. 


VP - 279 


Un singur drum îngust leagă orașul Liwa, aflat într-o oază, de 
schela petrolieră Shaybah din cealaltă parte a graniţei, în Arabia 
Saudită. Nadia trecuse prin punctul de control ca soția adormită 
și cu văl a unuia dintre răpitori. Gabriel a trebuit să sufere 
aceeași umilinţă, numai că, spre deosebire de Nadia, era pe 
deplin conștient de ceea ce se întâmplă. 

Sub văl purta salopeta albastră a unui muncitor din Dubai. l-o 
dăduseră într-un depozit de legume și fructe din al-Khaznah, un 
oraș din deșert aflat în emiratul Abu Dhabi, după ce fusese 
dezbrăcat de hainele sale și percheziţionat în căutare de 
emițătoare de poziţie și dispozitive de ascultare. De asemenea, 
încasase a doua bătaie, Rafiq al-Kamal fiind cel mai înverșunat. 
Gabriel presupunea că sauditul avea dreptul să fie supărat pe el. 
La urma urmei, îi omorâse fostul șef și apoi o recrutase ca agent 
pe fiica șefului. Implicarea lui al-Kamal în răpirea Nadiei îl 
nedumerea. Oare la cererea cui se afla acolo sauditul? A 
teroriștilor? Sau a Casei al-Saud? 

Pe moment nu conta. Ceea ce conta era s-o ţină pe Nadia în 
viață. Era nevoie de o ultimă minciună. O ultimă înșelătorie. A 
clocit minciuna pe drumul spre Shaybah, pe când purta salopeta 
albastră a unui muncitor și vălul negru al unei femei. Apoi și-a 
tot repetat-o, până ce a ajuns să creadă că fiecare cuvânt era 
adevărat. 

e 

Pe uriașele ecrane cu plasmă din Langley, Gabriel nu era 
decât o pată mică, verde, care clipea străbătând Sfertul Pustiu. 
Un ciorchine de alte cinci luminițe clipeau aproape de Liwa, 
orașul din oază. Reprezentau poziția lui Mihail Abramov și ale 
celor din echipa Sayeret Matkal. 

— N-au cum să treacă prin acel punct de control de la graniță, 
a zis Carter. 

— Atunci îl vor ocoli, i-a replicat Shamron. 

— E un gard de-a lungul întregii frontiere. 

— Gardurile nu înseamnă nimic pentru Sayeret. 

— Cum vor trece peste el un Land Cruiser? 

— Au două Land Cruisere, a zis Shamron, dar mă tem că 
niciunul nu trece de acel gard. 

— Ce vrei să zici? 

— Aşteptăm până ce Gabriel nu se mai mișcă. 


VP - 280 


— Și apoi? 

— Pornesc pe jos. 

— Prin Sfertul Pustiu? a exclamat Carter, nevenindu-i să 
creadă. 

— Asta au fost antrenați să facă. 

— Ce se întâmplă dacă dau de o patrulă militară saudită? 

— Atunci presupun că trebuie să recităm Kaddish-ul pentru 
patrulă, a zis Shamron. Pentru că, dacă se ciocnesc de Mihail 
Abramov și Yoav Savir, membrii ei vor înceta să existe. 

* 

În Liwa erau o benzinărie și o piață deschise toată noaptea, 
pentru muncitorii și camionagiii străini. Indianul din spatele 
tejghelei arăta ca și cum n-ar mai fi dormit de o lună. Yoav, 
arabul care nu era arab, a cumpărat destulă mâncare și apă 
pentru o mică armată, precum și câteva ghutra ieftine și 
veșminte de bumbac largi din care purtau cei din Pakistan și 
Bangladesh. l-a spus indianului că el și prietenii săi aveau de 
gând să petreacă o zi sau două printre dune, în comuniune cu 
Cel de Sus și natura. Responsabilul din schimbul de noapte i-a 
vorbit despre o formaţiune deosebit de inspiratoare aflată la 
Liwa, lângă graniţa saudită. 

— Dar fiţi cu băgare de seamă, a zis. Zona e plină de 
contrabandiști și al-Qaeda. Foarte primejdioasă. 

Yoav i-a mulțumit indianului pentru avertisment. Apoi a plătit 
fără să se tocmească și a ieșit, îndreptându-se spre Land 
Cruisere. 

Au luat-o spre nord, așa cum sugerase indianul, dar după ce 
au ieșit din oraș au virat brusc spre sud. Dunele erau de 
culoarea trandafirilor și la fel de înalte ca Dealurile ludeei. Au 
mers o oră, rămânând mereu pe porțiunile plate de nisip tare, 
apoi s-au oprit aproape de gardul graniței saudite. Când zorii au 
început să mijească au acoperit Land Cruiserele cu plase de 
camuflaj și și-au pus hainele cumpărate la Liwa. Yoav și ceilalți 
din Sayeret arătau ca arabii, însă Mihail arăta a explorator 
occidental venit în căutarea orașului pierdut Arabia. Expediția lui 
a început peste treizeci de minute, când pata verde de lumină 
care era Gabriel Allon a încetat, în fine, să se miște într-un punct 
aflat la 64 de kilometri vest de poziţia echipei. Au luat cu ei cât 
de multe arme și apă puteau duce. Apoi au trecut peste gardul 
graniţei saudite și au pornit la drum. 


VP - 281 


64. 


SFERTUL PUSTIU, ARAB IA SAUDITĂ 


Cortul fusese înălţat în scobitura unei dune enorme în formă 
de potcoavă. Era ţesut din păr negru de capră, după obiceiul 
beduinilor, și înconjurat de câteva camionete și jeepuri 
decolorate de soare. La câţiva metri de intrare, patru femei cu 
văl și mâinile tatuate cu henna fierbeau la un foc mic cafea cu 
semințe de cardamom. Niciuna n-a părut să-l observe pe 
bărbatul bătut, în salopetă albastră, care a coborât împleticindu- 
se din spatele unui SUV Denali, dârdâind în aerul rece al 
dimineţii. 

Valea dintre dune era încă întunecată, însă lumina strălucea 
slab deasupra crestei și stelele dispăreau de pe boltă. Înghiontit 
de al-Kamal, Gabriel a pornit cu pași nesiguri spre cort. Inima îi 
bubuia, însă gândurile îi rămâneau limpezi. Erau concentrate pe 
o minciună. Avea s-o desfășoare încet, frântură cu frântură, ca 
pe niște prăjituri îndulcite cu miere. Avea să se facă irezistibil 
pentru ei. Avea să tragă de timp până ce Mihail și echipa de la 
Sayeret prindeau semnalul emis de dispozitivul din măruntaiele 
sale. Și-a alungat din gânduri emițătorul. Nu exista niciun 
emiţător, și-a repetat. Nu exista decât Nadia al-Bakari, o femeie 
cu atestate jihadiste impecabile, pe care Gabriel o șantajase să 
facă ce-i poruncea el. 

Acum Malik stătea în deschizătura cortului. Își schimbase 
kandoura de un alb orbitor cu o thobe cenușie. Era desculț, însă 
capul îi era înfășurat cu o ghutra în pătrăţele roșii și albe. L-a 
scrutat pe nou-venit cu un aer ameninţător, ca și cum s-ar fi 
gândit unde să-l lovească prima dată, apoi s-a tras într-o parte. 
Reacţia lui al-Kamal a fost să-l îmbrâncească puternic pe Gabriel 
între omoplaţi, făcându-l să aterizeze pe burtă în cort. 

Felul umilitor al sosirii lui a părut să-i încânte pe bărbaţii 
adunaţi înăuntru. Erau opt cu toţii, așezați în semicerc, bând 
cafea aromată cu cardamom din păhărele cât un degetar. Câţiva 
aveau  pumnalele tradiționale  încovoiate, jambia, ale 
yemeniţilor, însă unul se uita la ecranul unui laptop. Faţa lui îi 
era cunoscută lui Gabriel, ca și sunetul vocii când a vorbit, în 


VP - 282 


cele din urmă. Era vocea unui bărbat căruia Allah îi dăruise un 
grai frumos și seducător. Era vocea lui Rashid. 
e 

Pentru camerele video cu senzor termic ale dronei Predator 
care se rotea pe sus, adunarea din cortul beduin din păr de 
capră apărea sub forma a unsprezece globuri de lumină ca o 
amibă. In apropiere erau alte câteva surse de căldură umană. 
Erau patru persoane așezate în jurul unui foc mic. Era un cerc de 
posturi de pază printre dune. lar la vreo nouă sute de metri de 
latura sudică a cortului se aflau două persoane - una culcată pe 
sol, cealaltă șezând turcește. Când s-au ivit încet zorii, Shamron 
l-a întrebat pe Carter dacă era posibil să se uite la cele două 
personaje printr-un obiectiv normal. Aveau să mai treacă cinci 
minute până să fie suficientă lumină, însă când imaginea a 
apărut pe ecranele din Langley, era remarcabil de clară. Arăta o 
femeie cu părul ca pana corbului păzită de un bărbat cu barbă 
care ţinea ceea ce părea să fie o AK-47. Un pic mai departe, de 
cealaltă parte a unei dune mari, în solul deșertului fusese săpată 
o groapă cilindrică. Lângă groapă era un morman de pietre. 

Când cei din Rashidistan și-au regăsit calmul, Carter a zis: 

— In niciun caz Mihail și echipa din Sayeret nu vor putea să 
ajungă acolo la timp. Și chiar dacă ajung, vor fi văzuţi. 

— Da, Adrian, îmi dau seama de asta, i-a replicat Shamron. 

— Lasă-mă să-l sun pe prințul Nabil la Ministerul de Interne. 

— De ce să-ţi pierzi timpul cu asta? 

— Poate că ar accepta să intervină ca să le salveze viaţa. 

— Poate, a zis Shamron. Sau poate că asta e în întregime 
opera lui Nabil. 

— Crezi că Nabil le-a vândut-o lui Rashid și Malik? 

— În ce-l privește pe Nabil, ea e o eretică și o disidentă. Ce alt 
mod mai bun de a scăpa de ea decât s-o dea pe mâna 
bărboșilor ca s-o execute? 

Carter a înjurat în șoaptă. Shamron s-a uitat la imaginea din 
deșert. 

— Înţeleg că dronele Predator sunt complet înarmate? 

— Cu rachete Hellfire, a răspuns Carter. 

— Aţi tras vreuna în Arabia Saudită? 

— Nici vorbă. 

— Presupun că aveţi nevoie de acordul președintelui ca s-o 
faceti. 


VP - 283 


— Presupui corect. 
— Atunci te rog să-l suni acum, Adrian. 


65. 


SFERTUL PUSTIU, ARAB IA SAUDITĂ 


Rashid a început cu o prelegere. Era parţial poet, parțial 
predicator, parţial profesor de jihad. A avertizat că în curând 
Israelul o va lua pe calea regimului Faraonului din Egipt. A prezis 
că sharia va veni în Europa, fie că Europa vrea ori ba. A declarat 
că veacul american s-a sfârșit, în cele din urmă, a/-hamau lillah. 
Era una dintre puţinele expresii arabe pe care le-a folosit. Restul 
discursului a fost pronunţat în engleza lui impecabilă. Era ca și 
cum ti-ar fi predat principiile salafiste un puști de la Best Buy*. 

Nu i se adresa lui Gabriel, ci unei camere digitale montate pe 
trepied. Din când în când clătina un deget lung ca să-și 
întărească vorbele, sau îl aţintea spre celebrul său prizonier, 
care ședea la vreun metru de el, mijindu-și un pic ochii în lumina 
orbitoare a celor două lămpi aflate pe trepied. Gabriel își 
închipuia cum apar inflorescențele de lumină pe dronele 
Predator de deasupra. Se simţea ca și cum ar fi șezut în 
versiunea jihadistă a unui studio de televiziune, cu Rashid 
jucând rolul gazdei agresive. Malik, maestrul terorii, se plimba 
alene prin spatele camerelor de luat vederi. Asta era natura 
relaţiei lor, și-a zis Gabriel. Rashid era talentul din fața 
obiectivului. Malik era producătorul perseverent care se îngrijea 
de amănuntele murdare. Rashid inspira. Malik mutila și ucidea, 
totul în numele lui Allah. 

Când Rashid și-a încheiat, în sfârșit, monologul de deschidere, 
a trecut la partea principală a emisiunii matinale: interviul. A 
început întrebându-l pe Gabriel cum îl cheamă și unde locuiește. 
Când Gabriel a răspuns: „Roland Devereaux, Quebec City, 
Canada”, Rashid a lăsat să se vadă un fulger de mânie. Poate că 
Gabriel i-ar fi considerat bosumflarea amuzantă dacă n-ar fi fost 
înconjurat de bărbaţi cu pumnale încovoiate. Ideile lui Rashid 


36 Lant de magazine cu produse electronice (n.tr.). 
VP - 284 


erau monstruoase, însă el însuși era ciudat de neameninţător. 
Pentru asta îl avea pe Malik. 

— Numele tău adevărat, s-a stropșit Rashid. Spune-mi numele 
care ţi s-a dat la naștere. 

— Imi știi numele adevărat. 

— De ce nu-l spui acum? Te rușinezi cu el? 

— Nu, a zis Gabriel, atâta doar că nu-l folosesc prea des. 

— Spune-l acum. 

Gabriel i-a făcut pe plac. 

— Unde te-ai născut? 

— În Valea Jezreel, în statul Israel. 

— Și unde s-au născut părinţii tăi? 

— În Germania. 

Era limpede că Rashid vedea asta ca pe o dovadă a unei mari 
crime istorice. 

— Părinţii tăi au supravieţuit așa-zisului Holocaust? 

— Nu, au supravieţuit Holocaustului adevărat. 

— Eşti în slujba serviciilor secrete ale statului Israel? 

— Uneori. 

— Ești un asasin? 

— Am ucis în timpul serviciului. 

— Te consideri soldat? 

— Da. 

— Ai ucis mulți palestinieni? 

— Da, mulţi. 

— Eşti mândru de munca ta? 

— Nu, a zis Gabriel. 

— Și atunci de ce o faci? 

— Din pricina oamenilor ca tine. 

— Cauza noastră este dreaptă. 

— Cauza voastră este ridicolă. 

Brusc, Rashid a părut năucit. Interviul său exclusiv nu mergea 
după plan. L-a dirijat înapoi, pe un teren mai solid. 

— Unde erai în seara de 24 august 2006? 

— Eram la Cannes, a zis Gabriel fără șovăială. 

— În Franţa? 

— Da, în Franţa. 

— Și ce făceai acolo? 

— Supervizam o operaţiune. 

— Care era natura acestei operațiuni? 


VP - 285 


— Uciderea unei ţinte. 

— Și cine era ţinta? 

— Abdul Aziz al-Bakari. 

— Cine a ordonat acest asasinat? 

— Nu știu. 

Era clar că Rashid nu-l credea, dar nu părea dornic să 
irosească timp de emisie preţios pe o poveste veche. 

— Ai luat efectiv parte la omor? 

— Da. 

— Ai văzut-o pe Nadia al-Bakari în noaptea aceea? 

— Da, am văzut-o. 

— Când ai reîntâlnit-o? 

— În decembrie. 

— Unde? 

— Într-un château la nord de Paris. 

— Ce s-a petrecut după aceea? 

* 

Ceea ce s-a petrecut, a zis Gabriel, a fost o operațiune 
complicată de şantaj are a uneia dintre cele mai bogate femei 
din lume ca să facă ceea ce îi cereau serviciile secrete israeliene 
și americane. Printr-un informator, CIA aflase că rețeaua pe cale 
de formare a lui Rashid avea nevoie disperată de ajutor 
financiar. Agenția voia să-i ofere banii atât de necesari și apoi să 
le urmărească trecerea prin diferitele celule și firme de fațadă. 
Nu exista decât o problemă. Trebuia ca banii să vină de la 
cineva în care teroriștii să aibă încredere. CIA a întrebat 
spionajul israelian dacă are vreo idee. Spionajul israelian avea. 
Numele ei era Nadia al-Bakari. Un emisar al spionajului israelian 
a vizitat-o pe domnișoara al-Bakari la Paris, folosindu-se de o 
minciună, și a spus clar că AAB Holdings va fi distrusă dacă ea 
nu se învoiește să coopereze. 

— Cum avea să fie vătămată compania? a întrebat Rashid. 

— Printr-o campanie de scurgeri bine orchestrate de 
informaţii către prietenii noștri din presă. 

— Prieteni evrei, desigur. 

— Da, desigur. 

— Care ar fi fost natura acestor scurgeri de informaţii? 

— Că AAB este o firmă jihadistă, așa cum fusese sub 
conducerea tatălui ei. 

— Continuă. 


VP - 286 


Gabriel s-a supus. Pentru obiectiv a adoptat o expresie 
reținută. Era o minciună, la fel ca celelalte minciuni care se 
revărsau de pe buzele sale umflate. Le depăna încet și foarte 
amănunţit. Rashid părea să-i soarbă fiecare cuvinţel. 

— Povestea ta e interesantă, a zis la final, însă mă tem că e în 
contradicţie cu ceea ce ne-a spus deja domnișoara al-Bakari. Ea 
zice că v-a ajutat de bunăvoie. 

— Așa a fost instruită să spună. 

— Aţi ameninţat-o? 

— Tot timpul. 

— De unde au venit banii pentru operaţiune? 

— Au fost ai Nadiei. 

— Aţi silit-o să-și folosească propriii bani? 

— Corect. 

— De ce n-aţi folosit bani guvernamentali? 

— Bugetele sunt restrânse. 

— N-aţi putut să găsiți un donator evreu bogat care să 
finanţeze proiectul? 

— Era o chestiune prea secretă. 

Rashid s-a uitat cu dispreţ la obiectiv, apoi la Gabriel. 

— Domnișoara al-Bakari a făcut ieri o vizită în Dubai, a zis 
după un moment. Care a fost scopul vizitei? 

— Cred că se afla acolo ca să încheie o afacere importantă, un 
proiect de dezvoltare imobiliară. 

— Adevăratul scop, Allon. 

— Am trimis-o ca să identifice un agent operativ de rang înalt 
din rețeaua ta. 

— Urma să fie arestat? 

— Nu, a zis Gabriel, urma să fie ucis. 

Clericul a zâmbit. Oaspetele său tocmai recunoscuse un lucru 
important, pe care Rashid îl putea folosi ca să producă titluri pe 
prima pagină în întreaga lume. 

— Mi se pare că acest episod este tipic pentru întregul așa-zis 
război împotriva terorismului. Nu ne puteți înfrânge, Allon. Și de 
câte ori încercaţi, nu reușiți decât să ne faceţi mai puternici. 

— Nu deveniți mai puternici, a ripostat Gabriel. De fapt, 
sunteți pe moarte. Lumea arabă se schimbă. Vremea voastră a 
apus. 

Zâmbetul lui Rashid a pierit. l-a răspuns cu tonul aspru al unui 
profesor iritat de un elev încet la minte: 


VP - 287 


— Cu siguranţă, Allon, un om ca tine nu-i așa de naiv ca să 
creadă că această mare Deșteptare Arabă o să ducă la o 
democraţie de tip occidental în Orientul Mijlociu. Revolta o fi 
început cu studenţii și laicii, însă fraţii vor avea ultimul cuvânt. 
Noi suntem viitorul. Din nefericire, e un viitor pe care tu n-o să 
apuci să-l vezi. Dar înainte să părăsești acest pământ, sunt 
obligat să-ţi pun o ultimă întrebare. Dorești să te supui vrerii 
islamului și să devii musulman? 

— Numai dacă asta te împiedică s-o omori pe Nadia. 

— Din păcate, nu e posibil. Crima ei este mult mai gravă 
decât a ta. 

— Atunci rămân evreu. 

— Așa să fie. 

Rashid s-a ridicat în picioare. Malik a oprit camera video. 

(J 

Sfertul Pustiu era inundat de lumină când primele persoane 
au ieșit din cort. Erau zece cu totul - cinci în alb, cinci în negru. 
Au urcat repede în caravana de jeepuri și camionete și au dat 
ocol cu mare viteză taberei, culegând paznicii. După un moment 
se îndreptau spre sud-est, peste Nisipuri, spre Yemen. 

— Pe cât pariem că unul dintre ticăloșii ăia e Rashid? a 
întrebat Adrian Carter, neputincios. 

— Cu atât mai mult ar trebui să dați lovitura, a zis Navot. 

— Casa Albă nu va îngădui. Nu pe teritoriul Arabiei Saudite. Și 
nu fără să știm exact cine este acolo. 

— Sunt teroriști și prieteni ai teroriștilor, a spus Shamron. Daţi 
lovitura. 

— Și dacă unul dintre ei este Gabriel? 

— Mă tem că nu este posibil, a zis Shamron. 

— Cum poţi fi așa de sigur? 

Shamron a arătat, fără vorbă, spre unul dintre ecrane. 

— Ești sigur că este el? a întrebat Carter. 

— AŞ recunoaște oriunde mersul ăla. 


66. 


SFERTUL PUSTIU, ARABIA SAUDITĂ 


VP - 288 


Talib-ul mergea pe la poalele unei dune uriașe în formă de 
stea. Ținea într-o mână arma automată și cu cealaltă o trăgea 
pe Nadia de legătura de la mâini. Când au înconjurat duna, ea a 
văzut groapa care fusese săpată. Alături era o piramidă de 
pietre. În soarele tăios erau albe ca oasele lăsate la vedere. 
Nadia a încercat să fie curajoasă, așa cum își închipuia că fusese 
Rena în clipele de dinaintea morţii. Apoi a simţit cum deșertul 
începe să se rotească și s-a prăbușit. 

— N-o să fie așa de rău cum crezi, a zis talib-ul ridicând-o în 
picioare cu blândete. La primele durerea o să fie mare. Apoi, 
inshallah, o să-ţi pierzi cunoștința și n-o să mai simţi nimic. 

— Te rog, a zis Nadia, trebuie să găsești o cale ca să mă cruţi 
de asta. 

— E vrerea Celui de Sus. Nu-i nimic de făcut. 

— Nu-i vrerea Celui de Sus, Ali. E vrerea oamenilor răi. 

— Mergi, a fost tot ce a zis el. Trebuie să mergi. 

— l-ai face asta Safiei? 

— Mergi. 

— Ai face-o, Ali? 

— Dacă ar încălca legile Celui de Sus, n-aș avea încotro. 

— Și Hanan? Ti-ai omori cu pietre propriul copil? 

De această dată ta/ib-ul n-a spus nimic. După câţiva pași a 
început să murmure versete din Coran, însă cu Nadia n-a mai 
vorbit. 

e 

De cealaltă parte a dunei ca un munte, Gabriel umbla descult 
pe nisip alături de Malik. Patru bărbaţi îi înconjurau. Trei 
fuseseră cu Malik în Dubai; al patrulea era Rafiq al-Kamal. 
Bodyguardul primise sarcina să ţină cuțitul care avea să fie 
folosit la execuţia lui Gabriel și camera video care avea s-o 
înregistreze. Malik și ceilalți aveau arme automate. Erau AK-47 
sovietice vechi, din cele pe care le poţi cumpăra cu câțiva riali 
până și în cele mai îndepărtate sate din Yemen. Pe când își 
răsucea mâinile cu grijă în banda adezivă argintie, Gabriel a 
încercat să calculeze șansele de a pune mâna pe una dintre 
arme. Nu erau mari, și-a zis, însă moartea prin împușcare era cu 
siguranţă mai bună decât moartea prin decapitare. Dacă era să 
moară în acea dimineaţă în Sfertul Pustiu, avea de gând să 
moară așa cum voia el. Și, dacă era posibil, avea să-l ia pe 
lumea cealaltă pe Malik al-Zubair. 


VP - 289 


Când au ieșit din umbra dunei a văzut-o pe Nadia pentru 
prima dată de când trecuse pe lângă el în holul principal al 
hotelului Burj Al Arab. Înveșmântată în giulgiu, părea paralizată 
de frică. La fel părea și tânărul jihadist cu barbă rară care o 
păzea. Malik s-a dus la el și l-a îmbrâncit deoparte. Apoi a 
înșfăcat părul negru al Nadiei și a târât-o spre Gabriel. 

— Uite ce-ai făcut, a strigat, acoperind ţipetele tinerei femei. 
Asta se întâmplă când momești oameni de-ai noștri să renunţe 
la credinţă. 

— Ea nu s-a lepădat niciodată de credinţă, Malik. Las-o să 
plece. 

— A lucrat cu voi împotriva noastră. Trebuie să fie pedepsită. 
Și, pentru păcatele tale, o să arunci prima piatră. 

— N-o să fac asta, Malik. Gabriel și-a înălţat privirea spre cer, 
gândindu-se: „O ultimă înșelătorie. O ultimă minciună”. Și nici tu 
n-ai s-o faci, Malik, a adăugat. 

Malik a zâmbit. Era un zâmbet sincer. 

— Nu suntem în Pakistan ori în Yemen, Allon. Suntem în 
Arabia Saudită. Și americanii n-ar trage niciodată o rachetă 
Hellfire pe teritoriul marii sale aliate, Casa Regală al-Saud. ȘI 
apoi, nimeni nu știe unde ești. Ești cu totul singur. 

— Ești sigur de asta, Malik? 

Nu era. Cu pumnul încleștat în continuare pe o șuviţă groasă 
din părul Nadiei, și-a înclinat faţa spre cer. La fel au făcut și 
ceilalţi, inclusiv al-Kamal. Stătea cam la un metru la stânga lui 
Gabriel, ţinând cuțitul și camera video. 

— Ascultă cu atenţie, a zis Gabriel. Auzi? Dă ocol chiar 
deasupra. Ne urmărește cu camerele video. Las-o să plece, 
Malik. Altfel murim cu toții într-o izbucnire de flăcări. Tu o să te 
duci la Dumnezeul tău; Nadia și cu mine o să ne ducem la al 
nostru. 

— Nu există alt Dumnezeu, Allon. Nu există decât Allah. 

— Sper că ai dreptate, Malik, pentru că ești pe cale să vezi 
chipul Lui. Vrei să fii martir? Sau preferi să lași altora martirajul? 

Malik a azvârlit-o pe Nadia deoparte și a rotit violent 
Kalașnikovul spre capul israelianului. Gabriel s-a ferit cu ușurință 
de lovitură și a repezit cu răutate în vintrele lui Malik un 
genunchi care l-a făcut să se prăbușească pe nisip. Apoi a 
pivotat cu braţele întinse și cu mâinile în forma lamei unui topor. 
Lama a izbit direct gâtul lui Rafiq al-Kamal, strivindu-i laringele. 


VP - 290 


Gabriel s-a uitat la Nadia și la grămada de pietre albe ca oasele. 
Apoi și-a fluturat brațele nebunește spre cer și a zbierat: 

— Trage! Trage! E Malik, fir-ar să fie! Trage! 

e 

Adrian Carter a lăsat jos telefonul la care vorbise cu Casa Albă 
și și-a îngropat fața în palme. Uzi Navot s-a mai uitat câteva 
secunde, după care a închis ochii. Numai Shamron a refuzat să 
întoarcă privirea. Era vina lui, totul. Putea cel puţin să privească 
până la capăt. 

e 

Malik se ridicase într-un genunchi și bâjbâia după Kalașnikovul 
care îi scăpase din mâini. Gabriel încă se răstea la cerul nemilos. 
A auzit c/ac-clac-ul trăgaciului și a văzut cum se înalță țeava. 
Apoi, cu colțul ochiului, a văzut sclipirea spectrală a giulgiului 
alb al Nadiei, pe când se repezea spre el. Când a trecut prin faţa 
puștii, două flori stacojii i-au înflorit năprasnic în mijlocul 
pieptului, cu toate că faţa ei părea ciudat de senină când s-a 
prăbușit peste Gabriel. Malik a smuls-o de acolo și și-a aplecat 
Kalașnikovul spre fața lui Gabriel, dar, înainte să poată apăsa 
din nou pe trăgaci, o parte a capului i-a explodat într-o fulgerare 
rozalie. Au urmat alte câteva împușcături, până ce n-a mai 
rămas în picioare decât tânărul jihadist. El s-a uitat în jos spre 
Gabriel, astupând cu fața soarele, apoi și-a mutat privirea tristă 
spre Nadia. 

— A fost vrerea Celui de Sus să moară azi, a spus, dar cel 
puţin n-a suferit. 

— Nu, a zis Gabriel, n-a suferit. 

— Ești lovit? a întrebat băiatul. 

— Un glonţ, a zis Gabriel. 

— Vor veni după tine? 

— În cele din urmă. 

— Reziști până ajung? 

— Cred că da. 

— Trebuie să te las aici singur. Am soţie. Am un copil care 
urmează să vină pe lume. 

— Băiat sau fată? a întrebat Gabriel, a cărui putere începea să 
se sleiască. 

— Fată. 

— l-aţi ales numele? 

— Hanan. 


VP - 291 


— Fii bun cu ea. Arată-i întotdeauna respect. 

Băiatul s-a îndepărtat; soarele bătea în faţa lui Gabriel. A auzit 
un motor pornind, apoi a zărit un nor de praf mișcându-se peste 
marea de nisip. După aceea n-a mai fost decât tăcerea pustie a 
deșertului. Și-a mai fluturat o dată braţele spre cer, ca să le 
spună că era încă în viață. Apoi a închis ochii Nadiei și a plâns cu 
capul pe pieptul ei, în vreme ce trupul îi împietrea încetul cu 
încetul. 


VP - 292 


PARTEA A PATRA 


DEȘTEPTAREA 


67. 


PARIS - LANGLEY - RIAD 


Aveau să treacă mai mult de douăzeci și patru de ore până ca 
AAB Holdings să dezvăluie lumii, în sfârșit, faptul că președinta 
și directoarea generală, Nadia al-Bakari, dispăruse și se 
presupunea că fusese răpită. Potrivit comunicatului oficial, în 
momentul dispariţiei se deplasa cu limuzina de la faimosul hotel 
Burj Al Arab din Dubai spre aeroport. Din mașină fuseseră făcute 
două apeluri, ambele de pe mobilul celui care-i asigura de multă 
vreme protecţia personală. În primul, el i-a cerut directorului 
departamentului de transporturi al AAB să devanseze plecarea 
avionului companiei cu cincisprezece minute, de la 23.00 la 
22.45. Peste șapte minute a telefonat din nou, ca să anunţe că 
domnișoara al-Bakari nu se simţea bine și avea să se întoarcă la 
hotel să petreacă noaptea acolo. Dorinţa ei era, a spus el, ca 
restul personalului să se întoarcă la Paris conform planificării. Nu 
mai este nevoie să spunem că acum autorităţile din Emirat 
considerau al doilea apel foarte suspect, deși nu stabiliseră dacă 
șeful pazei făcea parte dintr-o conspirație sau nu era decât altă 
victimă. Bodyguardul lipsea, la fel ca șoferul mașinii. 

Așa cum era de așteptat, știrea a stârnit unde de șoc prin 
piețele financiare globale, care erau deja agitate. Preţurile 
acţiunilor s-au prăbușit în Europa, unde portofoliul AAB era 
uriaș, iar bursa de pe Wall Street s-a deschis la cote mult mai 
joase. Însă cea mai lovită a fost reputaţia emiratului Dubai. 
După ce cheltuise un număr nedezvăluit de miliarde ca să se 
înfățișeze ca o oază de stabilitate într-o regiune turbulentă, 
apărea acum ca un loc în care nici miliardarii foarte bine păziţi 
nu sunt în siguranţă. Cârmuitorul a ieșit la postul de televiziune 


VP - 293 


ca să declare că orașul-stat este sigur și deschis afacerilor, însă 
investitorii nu s-au lăsat convinși. Au năpustit un val nemilos de 
vânzări asupra firmelor cu sediul în Dubai și fondurilor de 
investiţii de stat, aducând iarăși orașul aurului în pragul 
insolvenței. 

Când au trecut alte douăzeci și patru de ore fără un cuvânt 
despre soarta Nadiei, presei nu i-a mai rămas decât să facă 
speculaţii despre ce s-a putut întâmpla. Una dintre teorii era că 
a fost asasinată de o bandă criminală de ruși care pierduseră 
milioane investind în AAB Holdings. Alta spunea că ofensase 
interese puternice în Dubai cu cererea ca muncitorii sezonieri să 
fie trataţi mai bine. lar alta sugera că răpirea era un subterfugiu, 
că Nadia al-Bakari, una dintre cele mai bogate femei din lume, 
pur și simplu se ascunsese, din motive pe care nu și le putea 
închipui nimeni. 

Din păcate, această ultimă teorie a fost cea care a avut cea 
mai mare priză la anumite părți ale presei, și n-a trecut mult 
până la o invazie de apariţii ale Nadiei în locuri fascinante din 
întreaga lume. În ultima, ea trăia pe o insulă izolată din Marea 
Baltică, împreună cu fiul celui mai bogat om din Suedia. 

Acea știre a apărut în ziua în care Regatul Arabiei Saudite a 
anunţat, în cele din urmă, că trupul ei fără viaţă fusese găsit în 
Sfertul Pustiu. După spusele saudiţilor, alături se aflau cadavrele 
câtorva bărbaţi, printre care și cel al șefului pazei. Toţi fuseseră 
împușcați, la fel ca domnișoara al-Bakari. Deocamdată 
autoritățile saudite nu aveau suspecți. 

Conform obiceiului regimului saudit în materie de comunicare 
publică, declaraţia nu spunea decât o parte a poveștii. De 
exemplu, nu menţiona că serviciul de informaţii saudit cunoștea 
deja foarte bine împrejurările morţii domnișoarei al-Bakari. Nu 
pomenea nici faptul că o patrulă militară saudită îi descoperise 
cadavrul la câteva ore de la moartea ei, împreună cu unicul 
supravieţuitor al evenimentelor. Acest supravieţuitor, rănit grav, 
era acum subiectul unor negocieri intense, chiar dacă secrete, 
între Central Intelligence Agency și elemente prietenoase din 
Casa Regală al-Saud. Până în acel moment discuţiile nu 
duseseră la vreun progres. De fapt, în ceea ce privea guvernul 
Arabiei Saudite, acel bărbat nu exista. Au promis să organizeze 
căutarea lui, dar nu erau prea multe speranţe. Sfertul Pustiu, 
ziceau ei, nu se poartă frumos cu intrușii. /nshallah, aveau să 


VP - 294 


dea peste cadavrul lui, dar numai dacă nu ajungeau întâi la el 
beduinii. 
e 

Microemiţătorul GPS din corpul lui Gabriel spunea cu totul altă 
poveste. Era povestea unui om care, după ce fusese găsit viu în 
Sfertul Pustiu, fusese dus cu elicopterul la Riad și lăsat în marele 
complex al Mabahith, departamentul poliţiei secrete din 
Ministerul de Interne. La o săptămână după aceea se părea că a 
fost scos la o călătorie lentă de-a curmezișul Riadului până în 
deșertul aflat la est de oraș. Timp de câteva ore pline de 
neliniște, cei din Rashidistan s-au temut de ce e mai rău, că a 
fost executat și îngropat în tradiția wahhabită, într-un mormânt 
anonim. În cele din urmă, analiștii Agenţiei au putut să confirme, 
cu ușurare palpabilă, că noul lui amplasament era, de fapt, 
principala uzină de tratare a apelor menajere din Riad. Asta 
însemna că Gabriel eliminase, în sfârșit, emițătorul din tractul 
său intestinal. Mai însemna și că acum dispăruse de pe radar, 
iar cei din Langley nu mai aveau cum să dea de el. 

e 

Glonţul îi rupsese lui Gabriel două coaste și îi vătămase 
plămânul stâng. Saudiţii au așteptat să se înzdrăvenească 
destul de mult înainte să înceapă interogarea. A fost efectuată 
de un bărbat înalt, colţuros, cu față de șoim. Uniforma lui kaki 
era apretată și călcată, însă nu avea însemne. Își zicea Khalid. 
Era școlit în Anglia și avea dicţia unui prezentator de la BBC. 

Mai întâi i-a cerut să-și comunice numele și să descrie pe 
scurt felul în care ajunsese în Sfertul Pustiu, agăţat de cadavrul 
unei femei saudite. Gabriel s-a prezentat drept Roland 
Devereaux din orașul Quebec. A susţinut că fusese răpit de 
extremiști islamici pe când era în Dubai cu afaceri, că fusese 
bătut până la leșin și dus în deșert ca să fie omorât. Printre 
teroriști a izbucnit o ceartă care a dus la schimburi de focuri. Nu 
știa de ce se certaseră, pentru că nu vorbea arabă. 

— Niciun pic? 

— Pot să comand cafea. 

— Cum îţi place? 

— Potrivit de dulce. 

— Cu ce fel de afaceri ești în Dubai? 

— Lucrez la o firmă de expediţii de marfă. 

— Și femeia care a murit în brațele tale? 


VP - 295 


— N-o mai văzusem până atunci. 

— Ai aflat cum o cheamă? 

Gabriel a clătinat din cap, apoi a întrebat dacă cei de la 
ambasada lui știau unde se află. 

— Care ambasadă? a întrebat sauditul. 

— Ambasada Canadei, desigur. 

— A, da, a zâmbit Khalid. Unde-mi era mintea? 

— Aţi luat legătura cu ei? 

— Ne ocupăm de asta. 

Ofiţerul și-a notat ceva în carnet și a plecat. Lui Gabriel i s-au 
pus cătușe la mâini și a fost dus înapoi în celulă. După aceea, 
timp de multe zile nimeni n-a mai vorbit cu el. 

e 

Când Gabriel a fost dus din nou în camera de interogatoriu, pe 
masă era pus ameninţător un teanc de dosare. Șoimul Khalid 
fuma, lucru de la care se abţinuse la prima lor întâlnire. De 
această dată n-a mai pus întrebări. În schimb s-a lansat într-un 
monolog nu deosebit de cel pe care-l suportase Gabriel la 
picioarele lui Rashid al-Husseini. Dar în acest caz subiectul nu 
era inevitabilul triumf al islamului salafist, ci lunga și 
controversata carieră a unui agent al spionajului israelian pe 
nume Gabriel Allon. Relatarea lui Khalid era remarcabil de 
corectă. A acordat o atenţie specială rolului lui Gabriel în 
uciderea lui Abdul Aziz al-Bakari și, ulterior, folosirea fiicei lui 
Zizi ca mijloc de a penetra rețeaua teroristă a lui Rashid al- 
Husseini și Malik al-Zubair. 

— Nadia a fost cea care a murit în brațele tale în Sfertul 
Pustiu, a zis sauditul. Malik era și el acolo. Am vrea să ne spui 
cum s-a întâmplat totul. 

— Mă tem că nu știu despre ce vorbești. 

— Mărturisirea ta video circulă pe tot internetul și la 
televiziuni, Allon. Dacă nu cooperezi cu noi, n-o să avem de ales, 
o să-ţi deschidem proces și o să te executăm în public. 

— Câtă sportivitate! 

— Mă tem că roţile justiţiei saudite nu se învârtesc încet. 

— În locul tău, i-aș cere înălţimii Sale să se mai gândească la 
partea cu execuţia în public. S-ar putea să-l coste câmpurile sale 
petrolifere. 

— Câmpurile petrolifere aparțin poporului din Arabia Saudită. 

— A, da, a zis Gabriel. Unde-mi era mintea? 


VP - 296 


În următoarele nopţi celula lui Gabriel a răsunat de urletele 
unor oameni torturați. Nu putea să doarmă; în plus, s-a pomenit 
cu o infecție pentru care a fost nevoie de o nouă serie de 
antibiotice administrate intravenos. Alte câteva kilograme s-au 
topit de pe trupul lui subţire. Slăbise atât de mult, încât atunci 
când a fost dus la următorul interogatoriu, până și șoimul a 
părut îngrijorat. 

— Poate că tu și cu mine vom ajunge la o înţelegere, a propus 
el. 

— Ce fel de înțelegere? 

— Tu o să răspunzi la întrebările mele și, după un timp, o să 
am grijă să ajungi înapoi la cei dragi cu capul încă la locul lui. 

— De ce artrebui să am încredere în tine? 

— Pentru că din acest moment, dragul meu, sunt singurul 
prieten pe care îl ai. 

e 

Există un truism despre interogatorii. Mai devreme sau mai 
târziu, oricine vorbeşte. Nu numai teroriștii, ci și spionii 
profesioniști. Insă fe/u/ în care vorbesc, și ce anume spun, este 
ceea ce hotărăște dacă, în cazul în care sunt eliberaţi, vor mai 
putea sau nu să-și privească în ochi colegii. Gabriel știa asta. Ca 
și șoimul. 

Și-au petrecut împreună următoarea săptămână, prinși într-un 
balet delicat al înșelării reciproce. Khalid avea multe întrebări 
formulate cu grijă, la care Gabriel răspundea cu multe jumătăţi 
de adevăruri și minciuni gogonate. Operațiunile pe care le-a 
trădat nu existaseră. Nici informatorii plătiţi, casele conspirative 
sau metodele de comunicare sigure; totul fusese inventat în 
perioadele lungi pe care Gabriel le-a petrecut încuiat în celulă. 
Au fost lucruri pe care a susţinut că nu le știe și altele pe carea 
refuzat să le divulge. De exemplu, când Khalid a cerut numele 
agenţilor sub acoperire care acționau în Europa, Gabriel n-a 
spus nimic. De asemenea, a refuzat să răspundă când i s-au 
cerut numele agenţilor care lucraseră împreună cu el împotriva 
lui Rashid și Malik. Intransigența lui Gabriel nu l-a înfuriat pe 
șoim. De fapt, părea că îl face să-l respecte mai mult. 

— De ce nu-mi dai niște nume false pe care să le pot duce 
superiorilor mei? l-a întrebat. 


VP - 297 


— Pentru că superiorii tăi mă cunosc destul de bine ca să-și 
dea seama că nu mi-aş trăda niciodată cei mai apropiați 
prieteni, a zis Gabriel. N-ar crede nicio clipă că numele sunt 
reale. 

Mai există un truism despre interogatorii. Uneori dezvăluie 
mai multe despre cel care pune întrebări decât despre cel care 
răspunde. Gabriel a ajuns să creadă că omul din faţa lui era mai 
degrabă un adevărat profesionist decât un adevărat credincios. 
Avea conștiință. Se putea negocia cu el. Încet, treptat, au reușit 
să făurească un fel de legătură. Era o legătură a minciunilor, 
singurul fel posibil în lumea spionajului. 

— Fiul tău a fost omorât în seara aceea la Viena? a întrebat 
din senin Khalid într-o după-amiază. 

Sau poate că era deja noaptea târziu; Gabriel n-avea decât o 
vagă noţiune a timpului. 

— Fiul meu n-are nimic de-a face cu asta. 

— Fiul tău are totul de-a face cu asta, a zis Khalid cu 
subiînțeles. Fiul tău este motivul pentru care l-ai urmărit pe acel 
shahid în Covent Garden. De asemenea, este motivul pentru 
care i-ai lăsat pe Shamron și pe americani să te ademenească 
înapoi în joc. 

— Ai surse bune. 

Khalid a acceptat complimentul zâmbind. 

— Dar e ceva ce încă nu înţeleg. Cum ai reușit s-o convingi pe 
Nadia să lucreze pentru voi? 

— Sunt profesionist, ca și tine. 

— De ce nu ne-aţi cerut ajutorul? 

— Ni l-aţi fi dat? 

— Sigurcă nu. 

Sauditul a frunzărit carnetul, un pic încruntat, ca și cum ar fi 
încercat să se hotărască încotro să orienteze interogatoriul. 
Gabriel știa că tot spectacolul era dat pentru el. În cele din 
urmă, ca și cum atunci i-ar fi venit în minte, sauditul a întrebat: 

— E adevărat că era bolnavă? 

Intrebarea a reușit să-l ia pe Gabriel prin surprindere. Nu 
vedea niciun motiv să mintă. 

— Da, a zis, nu mai avea mult de trăit. 

— Am auzit de ceva vreme astfel de zvonuri, a răspuns 
sauditul, dar n-am știut sigur. 


VP - 298 


— A păstrat secretul față de toată lumea, inclusiv faţă de 
angajaţii ei. Nici măcar prietenii cei mai apropiaţi n-au știut 
nimic. 

— Însă tu ai știut? 

— Mi-a mărturisit din cauza operaţiunii. 

— De ce suferea? a întrebat sauditul, cu creionul șovăind 
deasupra carnetului, ca și cum boala Nadiei n-ar fi fost decât un 
amănunt care trebuia să fie clarificat pentru procesul-verbal. 

— Suferea de o anomalie numită malformaţie arterio- 
venoasă, a răspuns calm Gabriel. E o conexiune anormală între 
arterele și venele din creier. Doctorii i-au spus că nu poate fi 
tratată. Știa că era doar o chestiune de timp până să sufere un 
atac hemoragie devastator. Putea să moară în orice clipă. 

— Așadar, s-a sinucis în deșert pășind în fața glonţului 
destinat ţie? 

— Nu, a zis Gabriel. S-a jertfit. A tăcut un pic, apoi a adăugat: 
Pentru noi toți. 

Khalid și-a coborât din nou privirea spre dosar. 

— Din nefericire, a devenit o martiră pentru femeile noastre 
mai progresiste. Apar întrebări legate de activitatea ei 
filantropică. Se pare că era un fel de reformatoare. 

— De aceea aţi pus să fie omorâtă? 

Fața lui Khalid a rămas lipsită de expresie. 

— Domnișoara al-Bakari a fost omorâtă de Rashid și Malik. 

— Asta-i adevărat, a zis Gabriel, însă cineva le-a spus că 
lucrează pentru noi. 

— Poate că au avut o sursă apropiată de operaţiunea voastră. 

— Sau poate că voi aţi făcut-o, a răspuns Gabriel. Poate că 
Rashid și Malik n-au fost decât pioni, o modalitate convenabilă 
de a elimina o primejdie gravă pentru Casa Regală al-Saud. 

— Asta nu-i decât o simplă presupunere de-a ta. 

— Adevărat, însă e sprijinită de istorie. Ori de câte ori cei din 
Casa al-Saud se simt ameninţaţi, recurg la bărboși. 

— Bărboșii, cum le zici, sunt o ameninţare mai mare pentru 
noi decât pentru voi. 

— Atunci de ce-i mai sprijiniți? Au trecut zece ani de la 11 
septembrie. Zece ani, a repetat Gabriel, și Arabia Saudită e în 
continuare un bancomat pentru teroriști și grupările extremiste 
sunnite. Există o singură explicaţie posibilă. Târgul cu diavolul a 
fost reînnoit. Casa Regală al-Saud e dispusă să fie oarbă la 


VP - 299 


teroriștii islamici, câtă vreme furia sfântă e îndreptată spre 
exterior, departe de câmpurile petrolifere. 

— Nu suntem atât de orbi pe cât crezi. 

— Am alimentat cu zeci de milioane de dolari un grup terorist 
sunnit într-o afacere încheiată pe teritoriul saudit. 

— Și este motivul pentru care te afli acum aici. 

— Atunci presupun că șeicul Bin Tayyib se află și el undeva, în 
această clădire, arestat? 

Khalid a zâmbit stingherit, dar n-a răspuns. A mai pus câteva 
întrebări, niciuna semnificativă, apoi interogatoriul s-a încheiat. 
După aceea a făcut un lucru neobișnuit, l-a condus pe Gabriel 
înapoi în celulă. A zăbovit un pic pe coridor înainte să încuie ușa. 

— Mi s-a spus că președintele american are un mare interes 
personal faţă de cazul tău, a zis. Dacă ar fi să ghicesc, aș zice că 
șederea ta la noi e aproape încheiată. 

— Când plec? 

— La miezul nopţii. 

— Cât e ceasul acum? 

Șoimul a zâmbit. 

— Și cinci minute. 

e 

Pe patul din celula lui Gabriel fusese pus un costum curat. 
Khalid l-a lăsat câteva minute singur ca să se îmbrace, apoi l-a 
escortat în sus câteva etaje până într-o curte interioară. Un jeep 
aștepta în lumina lunii, cu motorul la ralanti. Era mare și 
american, ca și cei patru bărbaţi care stăteau în jurul lui. 

— Ti-am lăsat două lucruri în buzunarul de la piept al 
costumului, a șoptit Khalid pe când traversau curtea. Unul este 
glontul care a trecut prin Nadia și te-a lovit pe tine. Celălalt este 
un bilet pentru Adrian Carter. Consideră-l un mic cadou de 
despărţire, care să te ajute să-ţi amintești timpul petrecut 
printre noi. 

— Ce este? 

— O informaţie pe care ar putea s-o găsească folositoare. Aș 
prefera să nu-mi fie implicat numele. 

— E bună la ceva? 

— Informaţia? Presupun că va trebui, pur și simplu, să ai 
încredere în mine. 

— Mă tem că nu mi-e familiar acel cuvânt. 


VP - 300 


— N-ai învăţat nimic de la Nadia? Khalid a făcut semn cu 
capul spre jeep. În locul tău, aș urca în el repede. S-a mai 
întâmplat ca Maiestatea Sa să se răzgândească. 

Gabriel i-a strâns mâna sauditului înainte să se pună în 
mâinile americanilor. Mașina a mers cu mare viteză până la o 
bază militară aeriană de la nord de Riad, unde însoțitorii l-au 
urcat în grabă într-un Gulfstream care aștepta. La bord era un 
medic al Agenţiei; și-a petrecut o mare parte din zbor pompând 
fluid în trupul slăbit al israelianului și făcându-și griji pentru 
starea rănii din coaste. În cele din urmă, l-a lăsat pe Gabriel să 
doarmă. Chinuit de vise despre moartea Nadiei, s-a trezit cu o 
tresărire când avionul s-a lăsat brutal pe pista de la Aeroportul 
London City. Când s-a deschis ușa cabinei, i-a văzut pe Chiara și 
Shamron așteptând pe pistă. Bănuia că erau singurii doi oameni 
de pe pământ care arătau mai rău decât el însuși. 


68. 


THE LIZARD PENINSULA, CORNWALL 


Shamron s-a instalat în dormitorul liber. Dădea toate semnele 
că șederea sa avea să fie permanentă. Coșmarul din Sfertul 
Pustiu, i-a spus el Chiarei, îi dăduse o ultimă misiune. 

S-a autoproclamat  bodyguardul personal, medicul și 
psihologul lui Gabriel. Oferea sfaturi pe care nu i le ceruse 
nimeni și răbda depresia și schimbările de dispoziţie ale 
pacientului într-o tăcere stoică. Rareori îl lăsa pe Gabriel să-i 
iasă din raza vizuală. Îl urmărea prin toate încăperile căsuţei, 
mergea cu el pe plaja de nisip din golfuleț și chiar se ţinea după 
el când se ducea în sat la cumpărături. Gabriel l-a prezentat 
localnicilor drept unchiul său din Milano. In public i se adresa 
numai în italiană, din care Shamron nu pricepea o boabă. 

La câteva zile de la întoarcerea lui Gabriel în Cornwall vremea 
a devenit ploioasă, ceea ce se potrivea cu starea lor de spirit. 
Chiara gătea mâncăruri complicate și vedea cu ușurare cum 
soțul ei își recăpăta o parte din greutatea pierdută în 
închisoarea saudită. Însă starea lui emoţională rămânea 
neschimbată. Dormea puţin și părea incapabil să vorbească 


VP - 301 


despre cele petrecute în deșert. Uzi Navot a trimis un doctor să-l 
examineze. 

— Vinovăţie, a conchis doctorul după ce a petrecut câteva ore 
singur cu Gabriel. Vinovăţie permanentă, insondabilă și enormă. 
A jurat s-o apere, dar în cele din urmă a dezamăgit-o. Nu-i place 
să dezamăgească femeile. 

— Ce putem să facem? a întrebat Chiara. 

— Lăsatți-i timp și libertate de mișcare, a zis medicul. Gabriel o 
să-și revină până la urmă, dar nu sunt sigur în ce-l privește pe 
Bătrân. Lăsaţi-l să stea cât poftește. O să știe când e vremea să 
plece. 

Gabriel nu avea o rutină zilnică. Neputând să doarmă 
noaptea, dormea la lumina zilei, când conștiința i-o îngăduia. 
Lâncezea, rămânea cu ochii aţintiţi la ploaie și la mare, se 
plimba prin golfuleţ. Uneori şedea pe verandă și lucra cu 
cărbunele pe hârtie. Toate schiţele pe care le făcea erau ale 
operaţiunii. Multe erau ale Nadiei. Ingrijorată, Chiara le-a 
fotografiat pe ascuns și le-a trimis doctorului ca să le analizeze. 

— Își este cel mai bun terapeut, a spus acesta liniștitor. Lasă-l 
să rezolve singur. 

Nadia era tot timpul cu ei. Nu s-au străduit s-o ţină deoparte; 
chiar dacă ar fi încercat, evenimentele din Orientul Mijlociu n-ar 
fi permis-o. Din Maroc până în Golf, lumea arabă era aprinsă de 
un nou val de tulburări. De această dată, până și vechile 
monarhii sunnite păreau vulnerabile. Imbărbătate de uciderea 
brutală a Nadiei, femeile arabe se revărsau pe străzi cu miile. 
Nadia era martira și sfânta lor ocrotitoare, îi intonau numele și 
purtau pancarte cu fotografia ei. Intr-o răstălmăcire macabră a 
mesajului și credințelor ei, unele spuneau că vor să o imite, 
murind și ele ca niște martire. 

Păzitorii vechii ordini au încercat să mânjească reputaţia 
Nadiei, etichetând-o drept spioană și provocatoare israeliană. 
Datorită mărturisirii lui Gabriel, care apărea fără încetare pe 
internet și la rețelele panarabe de televiziune, acuzaţiile 
împotriva Nadiei erau respinse de marea majoritate. Cultul ei a 
dobândit și mai mulţi adepţi atunci când Zoe Reed, de la CNBC, 
a dedicat o întreagă ediţie a emisiunii sale difuzate la oră de 
vârf impactului postum al Nadiei asupra Deșteptării Arabe. In 
timpul transmisiei, Zoe a dezvăluit faptul că avusese câteva 
întâlniri particulare cu Nadia, în care moștenitoarea saudită 


VP - 302 


recunoscuse că aloca în secret zeci de milioane de dolari unor 
organizaţii orientate spre reformă din întreaga lume arabă și 
islamică. De asemenea, materialul acuza serviciul secret din 
Arabia Saudită de complicitate la moartea ei - acuzaţie care a 
fost contestată rapid de Casa Regală al-Saud, adăugând 
obișnuitele ameninţări că nu va mai fi livrat petrol în Occident. 
De această dată nimeni nu le-a dat prea mare atenţie. La fel ca 
toate celelalte regimuri din zonă, al-Saud atârnau acum 
deasupra prăpastiei. 

Era deja iunie, și americanii cereau raportul de după 
operaţiune. Chiara a impus limite stricte ale timpului pe care 
inchizitorii aveau să-l petreacă împreună cu subiectul lor - două 
ore dimineaţa, două ore după-amiaza, trei zile și atât. 
Prefăcându-se turiști, au stat la o pensiune groaznică din 
Helston, pe care Gabriel a ales-o el însuși. Întâlnirile s-au 
desfășurat la masa din sufragerie. Shamron nu s-a dezlipit nicio 
clipă de Gabriel, ca un avocat al apărării la o depoziţie. Nu s-a 
înregistrat nimic. 

Chiara s-a temut că discuţiile aveau să deschidă rănile care 
abia începuseră să se vindece. In schimb, s-au dovedit a fi 
tocmai genul de terapie de care avea nevoie disperată Gabriel. 
Constrângerile profesionalismului au impus un ton al lucrărilor 
rece, lipsit de emoție. Americanii puneau întrebările cu tonul sec 
al polițiștilor care anchetează un mic incident din trafic, iar 
Gabriel răspundea la fel. Doar în momentul în care i-au cerut să 
povestească momentul morții Nadiei, vocea i-a fost întretăiată 
de emoție. Când Shamron le-a cerut să schimbe subiectul, au 
scos la iveală fotografia unui tânăr saudit care absolvise recent 
cursurile programului de reabilitare a teroriștilor și au pus-o cu 
grijă pe masă. 

— Îl recunoști? 

— Da, a spus Gabriel. Este cel care i-a omorât pe Malik și pe 
ceilalţi. 

— Îl cheamă Ali al-Masri, a zis unul dintre americani. 

— Unde este? 

— Trăiește liniștit în Jeddah. A ieșit de pe orbita șeicului Bin 
Tayyib și pare să fi părăsit de-a binelea mișcarea jihadistă. Soţia 
lui tocmai a nascut o fetiţă. 

— Hanan, a zis Gabriel. Numele copilei e Hanan. 


VP - 303 


A fost ultima ședință. În seara aceea Chiara a renunţat la 
interzicerea televizorului în timpul cinei, așa că au putut să vadă 
cum se destrăma lumea arabă. Regimurile din Siria și lordania 
se clătinau și existau rapoarte că saudiţii ordonaseră Gărzii 
Naţionale să tragă în protestatari în Riad și Jeddah, omorând 
câteva zeci. Prinţul Nabil, puternicul ministru de interne saudit, 
dădea vina pentru revoltă pe regimul șiit din Iran și pe adepţii 
Nadiei al-Bakari. Comentariile lui au avut efectul neintenționat 
de a ridica figura ei la noi înălțimi în rândurile demonstranților. 

A doua zi dimineaţă, Nadia a devenit postum eroină și în 
lumea artelor, când MoMA, Muzeul de Artă Modernă din New 
York, a anunţat că i-a fost încredinţată întreaga ei colecţie. În 
schimbul lucrărilor, cu o valoare estimată la cel puţin cinci 
miliarde de dolari, MoMA a lăsat în sarcina executorilor 
testamentari ai Nadiei să numească primul custode. Când 
acesta a urcat pe podium pentru prima întâlnire cu presa, 
experţii în artă au scos un imens oftat de ușurare. Nu știau prea 
multe despre Sarah Bancroft, însă cel puţin era una dintre ei. 

(J 

A sunat-o pe Chiara a doua zi. Auzise de la Adrian Carter că 
însănătoșirea lui Gabriel nu mergea prea bine și avea o idee 
care ar fi putut să ajute. Era oferta unei lucrări. O comandă. 
Chiara a acceptat fără să-și mai dea osteneala să-și consulte 
soţul. A cerut doar dimensiunile și termenul de predare. 
Dimensiunile erau mari. Termenul de predare era scurt. Avea la 
dispoziție doar două luni. Chiara nu-și făcea griji; soțul său 
refăcuse dublura pânzei unui tablou de Tiţian și îl restaurase în 
câteva zile. Două luni erau o eternitate. Gabriel a început lucrul 
în dimineaţa următoare, punând o pânză albă într-o ramă făcută 
de el însuși. Apoi a așezat-o pe Chiara la un capăt al canapelei și 
i-a așezat membrele ca pe ale unui model din lemn până ce au 
reflectat imaginea din amintirea sa. Și-a petrecut o săptămână 
lucrând la compoziţie pe hârtie. Mulţumit, a început să picteze. 

(J 

Zilele din miezul verii erau foarte lungi. Portretul le-a dat un 
rost. Gabriel lucra câteva ore dimineața, făcea o pauză pentru 
masa de prânz și o plimbare prin golfuleț, apoi lucra din nou 
seara până ce soarele se scufunda în mare. Spre marea sa 
exasperare, Shamron îl veghea fără răgaz. Chiara îl veghea și 
ea, dar de departe. Așa cum nădăjduise, munca s-a dovedit a fi 


VP - 304 


salvarea lui Gabriel. Unii oameni făceau faţă suferinţei vorbind 
cu terapeuți, iar alţii se simțeau siliți să scrie despre ea. Insă 
pentru Gabriel cel mai bun fusese întotdeauna balsamul 
tămăduitor al uleiului pe pânză, așa cum fusese înainte pentru 
mama lui. Stând în fața șevaletului, avea controlul deplin. 
Greșelile puteau fi corectate cu câteva trăsături ale pensulei sau 
ascunse sub un strat de vopsea. Nimeni nu sângera. Nimeni nu 
murea. Nimeni nu căuta să se răzbune. Nu erau decât 
frumuseţea și adevărul așa cum le vedea el. 

Lucra fără să fi făcut întâi un desen și cu o paletă influenţată 
de culorile pe care le văzuse în Sfertul Pustiu. Impletind desenul 
meticulos al Vechilor Maeștri cu libertatea impresioniștilor, a 
creat o stare de spirit care era deopotrivă clasică și 
contemporană. l-a pus la gât perle și i-a împodobit mâinile cu 
diamante și aur. Deasupra umărului ei strălucea ca lumina lunii 
cadranul unui ceas. La picioarele ei goale erau orhidee. Timp de 
câteva zile a șovăit în privinţa fundalului. În cele din urmă, a 
hotărât s-o înfăţișeze ieșind dintr-o întunecime ca la Caravaggio. 
Sau, de fapt, se scufunda în întunecime? Asta avea să fie stabilit 
de revolta care clocotea pe străzile din lumea arabă. 

În ciuda caracterului mistuitor al lucrării, înfățișarea lui 
Gabriel s-a îmbunătăţit spectaculos. A luat în greutate. Dormea 
mai mult. Durerile i s-au diminuat. Cu timpul, s-a simţit destul 
de puternic ca să se întoarcă pe faleză. În fiecare zi rătăcea un 
pic mai departe, iar lui Shamron nu-i rămânea decât să-l 
privească de la distanţă. Era tot mai mohorât pe măsură ce 
Gabriel îi scăpa încet din mâini. Știa că era vremea să plece; ce 
nu știa era cum să procedeze. Chiara a încercat discret să 
aranjeze ca o criză care să necesite revenirea lui pe Bulevardul 
Regele Saul. Cum n-a reușit, n-a avut de ales și a trebuit să-i 
ceară ajutorul lui Gilah, care părea de-a dreptul încântată de 
absenţa prelungită a bătrânului. Fără tragere de inimă, Gilah a 
decretat că soțul ei putea să rămână în Cornwall doar până ce 
era terminat tabloul. Apoi trebuia să se întoarcă acasă. 

Așa că Shamron privea posomorât cum Nadia al-Bakari 
revenea încet la viață pe pânză. Pe măsură ce se apropia de 
final, Gabriel lucra tot mai intens. Și totuși, în același timp, nu 
părea dornic să isprăvească. In ghearele unui moment rar de 
nehotărâre, a adăugat și a eliminat nenumărate amănunte. In 
sinea lui, bătrânul se bucura că Gabriel nu era în stare să se 


VP - 305 


despartă de tablou. Fiecare zi în care Gabriel amâna terminarea 
era încă o zi în care Shamron putea să stea cu el. 

În cele din urmă, retușurile au încetat și Gabriel a început 
procesul de împăcare cu opera sa. Nu doar cu Nadia - cu tot. 
Shamron a văzut cum umbra morţii i se ridica treptat de pe 
chip. Și într-o dimineață senină de august a intrat în atelierul 
improvizat al lui Gabriel și l-a găsit semănând remarcabil de 
mult cu tânărul talentat pe care-l reperase la Academia de Arte 
și Design Bezalel din Ierusalim în toamna cumplită a lui 1972. 
Doar părul era diferit. Pe atunci era aproape la fel de negru ca al 
Nadiei. Acum era înspicat cu cenușiu la tâmple - pete de cenușă 
pe prințul focului. 

Stătea în fața tabloului cu o mână la bărbie și capul înclinat 
un pic într-o parte. Nadia strălucea sub lumina puternică a 
lămpilor cu halogen. Era portretul unei femei fără văl. Portretul 
unei martire. Portretul unei spioane. 

Shamron s-a uitat câteva minute la Gabriel, fără să 
vorbească. În cele din urmă, a întrebat: 

— E terminat, fiule? 

— Da, Abba, a răspuns Gabriel după un moment, cred că este. 

Transportatorii au venit a doua zi dimineaţă. Până s-a întors 
Gabriel din plimbarea pe faleză, Shamron nu mai era acolo. Era 
mai bine așa, i-a spus Chiarei înainte să plece. Ultimul lucru de 
care avea nevoie Gabriel acum era încă o scenă neplăcută. 


69. 


NEW YORK CITY 


A fost ideea lui Sarah Bancroft ca gala pentru deschiderea 
aripii Nadia al-Bakari să aibă loc la aniversarea lui 11 
septembrie. Șeful Unităţii Antiteroriste Comune din New York a 
sugerat că ar fi fost mai înţelept ca, dat fiind nivelul actual al 
tulburărilor din Orientul Mijlociu, să aleagă o dată mai puţin 
simbolică, dar Sarah nu s-a dat bătută. Evenimentul urma să 
aibă loc în seara de 11 septembrie. lar dacă unitatea nu putea 
găsi o modalitate ca să asigure securitatea, Sarah cunoștea 
oameni în stare de asta. 


VP - 306 


Manifestanţii au venit devreme, blocând cu miile West Fifty- 
third Street. Cei mai mulţi erau susţinători ai feminismului și 
activiști pentru drepturile omului care sprijineau țelurile Nadiei 
de schimbare în Orientul Mijlociu, dar s-au arătat și câţiva 
jihadiști cu priviri sălbatice din Brooklyn și New Jersey, care au 
acuzat-o de erezie. Nimeni n-a părut să-i observe pe Gabriel și 
Chiara când au coborât de pe bancheta din spate a unui Ford 
Escalade și s-au furișat în muzeu. Un gardian i-a condus sus, în 
birourile MoMA, unde au găsit-o pe Sarah luptându-se cu 
fermoarul rochiei de seară. Peste tot erau teancuri ale 
monografiei oficiale a colecţiei editate de MoMA. Pe copertă era 
portretul pe care Gabriel i-l făcuse Nadiei. 

— Ne-ai ţinut cu sufletul la gură, a spus Sarah sărutându-l pe 
obraz. Aproape că a trebuit să punem altă copertă. 

— Mi-a fost cam greu să iau câteva hotărâri finale. Gabriel s-a 
uitat prin biroul spaţios. Nu-i rău pentru un fost custode de la 
Phillips Collection. Sper să nu afle niciodată colegii tăi de mica 
vacanţă pe care ţi-ai luat-o după ce ai plecat de la Isherwood 
Fine Arts din Londra. 

— Au impresia că mi-am petrecut câţiva ani cu o serie de 
studii particulare în Europa. Golul din biografia mea se pare că 
n-a făcut decât să-mi sporească farmecul. 

— Ceva îmi spune că viaţa ta amoroasă se va îmbunătăți 
mult. Mai ales după această seară, a adăugat el privindu-i 
admirativ rochia. 

— E Givenchy. A fost scandalos de scumpă. 

— E superbă, a zis Chiara, care o ajuta pe Sarah cu fermoarul. 
Și așa ești și tu. 

— Ciudat cât de diferită pare lumea când nu șezi într-o 
încăpere întunecată din Langley urmărind mișcările teroriștilor. 

— Numai să nu uiţi că ei sunt acolo, i-a atras atenţia Gabriel. 
Sau că unii îţi cunosc numele. 

— Bănuiesc că sunt cel mai bine păzit custode din întreaga 
lume. 

— Cine se ocupă de asta? 

— Agenţia, a zis Sarah, cu ajutor de la unitatea comună. Mă 
tem că în clipa asta sunt destul de supăraţi pe mine. La fel și 
Adrian. Încearcă să găsească o modalitate de a mă ţine pe 
statul de plată. 

— Ce mai face? 


VP - 307 


— Mult mai bine acum, după ce James McKenna a plecat de la 
Casa Albă. 

— A nimerit bine? 

— Conform zvonurilor, se duce la Institute of Peace. 

— Sunt sigur că o să fie fericit acolo. 

Gabriel luase o monografie și se uita la copertă. 

— Ai vrea să le vezi în realitate înainte să vină mulțimea? 

El a cerut din priviri aprobarea Chiarei. 

— Du-te, l-a îndemnat ea, aştept aici. 

Sarah l-a condus la intrarea în aripa al-Bakari. Cei de la 
catering aranjau pe mese tartine și destupau primele sticle de 
șampanie. Gabriel s-a dus la portretul Nadiei și a citit plăcuța 
biografică pusă pe perete, alături. Descrierea împrejurărilor 
morţii ei era departe de adevăr. Tatăl ei era pomenit doar în 
treacăt. 

— Incă nu-i târziu, a spus Sarah. 

— Pentru ce? 

— Ca să semnezi tabloul. 

— M-am gândit la asta. 

— Și? 

— Nu sunt pregătit să fiu o persoană normală. Încă nu. 

— Nici eu nu cred că sunt pregătită. Dar, la un moment dat... 
Vocea i s-a stins. Peste câteva clipe, revenindu-și, l-a tras de 
mână pe un coridor. Vino, trebuie să vezi restul ca să crezi. 
Vechiul nostru prieten Zizi avea un bun-gust remarcabil pentru 
un terorist. 

Au mers singuri prin săli pline de tablouri, Sarah în rochia ei 
de seară, Gabriel în smoching. În alt context, tânăra femeie ar fi 
putut să joace un rol într-una dintre operaţiunile lui. Dar nu 
acum. Cel puţin pe moment, cu ajutorul Nadiei, Gabriel o 
readusese pe Sarah în lumea în care o găsise. 

— Sunt mai multe, spunea ea făcând semn spre un perete 
plin cu tablouri de Monet, Renoir, Degas și Sistey. Mult mai 
multe. Nu putem expune decât cam un sfert din ce ne-a dat 
Nadia. Deja facem aranjamente să împrumutăm părţi din 
colecție unor muzee din toată lumea. Cred că Nadiei i-ar fi 
plăcut asta. 

Au intrat într-o sală cu picturi de Egon Schiele. Sarah s-a dus 
la portretul unui tânăr care semăna un pic cu Mihail. 


VP - 308 


— Ti-am spus să nu-i zici nimic, l-a mustrat ea pe Gabriel 
privindu-l peste umăr. N-ar fi trebuit, zău. 

— Nu cred că știu despre ce vorbești. 

— Eşti unul dintre cei mai talentaţi înșelători din câți am 
întâlnit în viaţa mea, dar n-ai fost niciodată în stare să-i minţi pe 
cei la care ţii. Mai ales femeile. 

— De ce nu l-ai invitat în seara asta? 

— Și cum să-l fi prezentat? „Aș dori să vi-l prezint pe prietenul 
meu, Mihail Abramov. Mihail este un asasin din serviciul secret 
israelian. A ajutat la omorârea fostului posesor al acestor 
tablouri. Am făcut împreună câteva operațiuni. A fost distractiv 
cât a fost”. Pricepi ce vreau să zic? 

— Există întotdeauna modalităţi de a ocoli aspectele de genul 
ăsta, Sarah, însă numai dacă ești dispusă să faci efortul. 

— Încă sunt dispusă. 

— El știe asta? 

— Ştie. S-a întors dinspre tablou și a atins obrazul lui Gabriel. 
De ce am impresia asta cumplită că n-o să te mai văd niciodată? 

— Trimite-mi din când în când un tablou să-l curăţ. 

— Nu-mi pot permite serviciile tale. 

Ea s-a uitat la ceas. Era cel pe care îl purta Nadia când a fost 
răpită. Încă o lua înainte cu trei minute. 

— Trebuie să repet discursul înainte de sosirea oaspeţilor, a 
zis. Ai vrea să spui câteva cuvinte în seara asta? 

— Prefer să mă întorc în celula din Riad. 

— Încă nu știu exact ce o să spun despre Nadia. 

— Spune adevărul, a sfătuit-o Gabriel. Numai nu-l spune pe 
tot. 

(J 

La ora șapte fix, lumea artei, cu toate nebuniile și excesele ei, 
s-a revărsat în Aripa Nadia al-Bakari din Muzeul de Artă 
Modernă. Gabriel și Chiara au rămas la recepție doar câteva 
minute, apoi s-au retras lângă un parapet de deasupra curţii 
interioare ca să asculte discursurile. Sarah s-a adresat publicului 
ultima. Cumva, a izbutit să pășească pe linia subţire dintre 
adevăr și născocire. Discursul ei a fost parțial laudă, parțial 
chemare la acțiune. Nadia dăduse lumii mai mult decât colecţia 
ei de artă, a zis Sarah. Îi dăduse viaţa sa. Trupul ei era acum 
îngropat într-un mormânt anonim din Nejd, însă această 
expoziţie avea să fie memorialul ei. În vreme ce lumea artei își 


VP - 309 


manifesta zgomotos aprobarea, BlackBerry-ul lui Gabriel a vibrat 
în buzunarul de la piept al hainei. S-a furișat într-un colț ca să 
răspundă, apoi s-a întors lângă Chiara. 

— Cine era? a întrebat ea. 

— Adrian. 

— Ce vrea? 

— Ar dori să mergem la Langley. 

— Când? 

— Acum. 


70. 


LANGLEY, VIRGINIA 


Rashid fusese nebunia lui Carter, ideea lui strălucită care se 
sfârșise îngrozitor. Gabriel curăţase cea mai mare parte a 
mizeriei. Khalid șoimul, cu darul său de despărțire, îi dăduse lui 
Carter mijloacele să măture restul. 

Darul fusese un tânăr jihadist saudit pe nume Yusuf. Langley 
și NSA îi urmăreau telefonul de câteva luni. Acum Yusuf era unul 
dintre cei mai de încredere curieri ai lui Rashid. Rashid îi dădea 
lui Yusuf mesaje cifrate; Yusuf ducea mesajele la adepţii lui 
fideli. În seara aceea aștepta un telefon de la un bărbat din 
Germania. Yusuf credea că bărbatul era șeful unei noi celule din 
Hamburg. Însă nu exista nicio nouă celulă în Hamburg. O 
inventaseră Carter și echipa din Rashidistan. 

— Stă pe locul de lângă șofer în acel Daihatsu, a explicat 
Carter făcând semn cu capul spre unul dintre ecranele uriașe 
din centrul de operaţiuni Rashidistan. În acest moment merg pe 
un drum izolat din Valea Rafadh, în Yemen. Acum vreo oră au 
luat în mașină doi bărbaţi. Credem că unul dintre ei e Rashid. 
Peste zece minute, șeful celulei-fantomă din Hamburg o să-l 
sune pe Yusuf. L-am cerut să-l ţină de vorbă pe Yusuf cât mai 
mult timp. Dacă avem noroc, Rashid o să spună ceva în timpul 
discuţiei telefonice. După cum știi, Rashid e cam vorbăretț. li 
scotea din minţi pe coordonatorii lui de la Agenţie. Nu-i mai 
tăcea gura. 


VP - 310 


— Cine hotărăște dacă să dea sau nu lovitura? a întrebat 
Gabriel. 

— Cei de la NSA o să-mi spună dacă pot prinde vreo altă voce 
din fundal și dacă sunt capabili să facă o identificare corectă. În 
cazul în care computerele decid că este el, îl lovim. Dacă este 
măcar o fărâmă de îndoială, nu tragem. Amintește-ţi, ultimul 
lucru pe care am vrea să-l facem este să-l omorâm pe Yusuf 
înainte să ne poată duce la premiul cel mare. 

— Vreau să ascult, a zis Gabriel. 

— De aceea te afli aici. 

Gabriel și-a pus căștile. Zece minute au trecut ca melcul. Apoi 
agentul din Hamburg a format numărul. Doi bărbaţi au început 
să vorbească în arabă. În mintea sa, Gabriel i-a înlăturat. Acum 
nu erau importanţi. Nu erau decât o ușă spre bărbatul cu limba 
frumoasă și seducătoare. „Vorbește-mi”, l-a îndemnat în gând. 
„Spune-mi ceva important, chiar dacă nu-i decât altă minciună”. 

Yusuf și falsul șef de celulă din Hamburg încă vorbeau, dar 
era clar că discuţia se apropia de sfârșit. Până acum nu se 
auzise pe fundal alt zgomot decât zdroncăniturile jeepului pe 
drumul cu hârtoape din Yemen, în cele din urmă, Gabriel a auzit 
ceea ce așteptase. Era o remarcă dezinvoltă, nimic mai mult. Nu 
s-a ostenit s-o traducă în minte; asculta doar tonul și timbrul 
vocii. O cunoștea bine. Era vocea care îl condamnase la moarte 
în Sfertul Pustiu. 

Doresti să te supui vrerii islamului și să devii musulman? 

Gabriel s-a răsucit spre Adrian Carter. Vorbea încordat la 
telefonul direct cu NSA. A fost tentat să întrebe ce mai așteptau, 
dar știa răspunsul. Așteptau de la computere să le spună ceea 
ce el știa deja, că vocea de pe fundal era a lui Rashid. Se uita la 
jeepul care se clătina pe drumul din Yemen și îi asculta pe cei 
doi jihadiști, unul real, celălalt un fals iscusit, care încheiau 
discuţia. Carter a trântit telefonul într-o izbucnire de furie 
necaracteristică. 

— Imi pare rău că te-am adus până aici degeaba, a zis. Poate 
data viitoare. 

— N-o să fie vreo dată viitoare, Adrian. 

— De ce nu? 

— Pentru că se termină aici, chiar acum. 

Carter a șovăit. 


VP - 311 


— Dacă îi dau dronei Predator comanda să tragă, vor muri 
patru oameni, printre care și Yusuf. 

— Sunt patru teroriști, i-a amintit Gabriel. lar unul dintre ei e 
Rashid al-Husseini. 

— Eşti sigur? a mai întrebat Carter o dată. 

— Dă lovitura, Adrian. 

Americanul a întins mâna spre telefonul conectat la camera 
de control a dronei, însă Gabriel l-a oprit. 

— Ce e? a întrebat Carter. 

— Nimic, a zis Gabriel. Doar așteaptă un pic. 

Se uita la ceas. Peste treizeci de secunde a încuviinţat din cap 
și a rostit: 

— Acum. 

Carter a transmis ordinul, și vehiculul Daihatsu a dispărut într- 
o lumină albă orbitoare. Câţiva membri ai echipei din 
Rashidistan au început să aplaude, însă Carter ședea cu fața în 
mâini, fără să scoată o vorbă. 

— Am făcut asta de sute de ori, a murmurat în cele din urmă, 
și de fiecare dată am impresia c-o să vomit. 

— A meritat să moară - pentru Nadia, dacă nu pentru altceva. 

— Și atunci de ce mă simt așa? 

— Pentru că, la urma urmei, nu-i niciodată curat sau inteligent 
sau progresist, nici măcar când dai lovitura dintr-o cameră aflată 
în cealaltă parte a lumii. 

— De ce m-ai făcut să aștept? 

— Uită-te cât e ceasul în Yemen. 

Era 10.03, momentul în care cursa 93 de la United Airlines se 
înfigea într-un câmp din Shanksville, Pennsylvania, în loc de 
ținta lui probabilă, cupola Capitoliului SUA. Carter n-a mai zis 
nimic. Mâna dreaptă îi tremura. 

e 

După aceea nu mai rămânea de rezolvat decât o ultimă 
chestiune, care s-a rezumat la o simplă tranzacție de afaceri: 
cinci milioane de dolari pentru un nume. A fost oferit de Faisal 
Qahtani, vechea sursă a lui Shamron din GID-ul saudit. Ca o 
ironie a sorții, cele cinci milioane de dolari au fost depuse la 
filiala din Zürich a TransArabian Bank. 

Au pus ținta sub supraveghere și au discutat săptămâni în șir 
ce să facă. De pe tronul său de pe malul lacului, în Tiberiada, 
Shamron a decretat că dreptatea biblică ar fi fost răspunsul 


VP - 312 


potrivit. Însă Uzi Navot, ceea ce era un semn al influenţei sale în 
creștere, a reușit să treacă peste voinţa lui. Gabriel aproape că- 
și dăduse viața în numele echităţii americane, și în niciun caz 
Navot n-avea să irosească asta pe o operaţiune nesăbuită sub 
acoperire în inima capitalei americane. Și apoi, a spus el, dacă le 
dădeau americanilor numele trădătorului, se adăuga mai multă 
valoare în registrul contabil de partea celor din Bulevardul 
Regele Saul. 

Navot a așteptat următoarea sa vizită la Washington ca să-i 
șoptească la ureche lui Adrian Carter acel nume. In schimb a 
cerut un singur lucru. Carter s-a învoit bucuros. Puteau face 
măcar atât, a zis. 

Biroul a preluat supravegherea și a început să scormonească 
prin convorbiri telefonice, chitanţe de la cărţi de credit și harduri 
de computer. N-a trecut mult până să aibă mai mult decât era 
nevoie pentru a trece la faza următoare. Au trimis un avion în 
Cornwall. Apoi au făcut un semn cu creta la baza panoului de 
lemn cafeniu de pe MacArthur Boulevard și au așteptat. 

a 

Semnul cu creta era în formă de cruce. L-a nedumerit pe Ellis 
Coyle, pentru că era folosit pentru prima oară. Insemna că 
agentul coordonator voia o întâlnire urgentă între patru ochi. 
Presupunea riscuri mari - orice contact direct între sursă și 
agentul care se ocupă de ea este inerent primejdioasă -, însă 
era și o ocazie rară. 

A șters semnul cu vârful pantofului și a intrat în parc cu Lucy 
după el. Lesa era încă prinsă de zgarda câinelui. Coyle n-a 
îndrăznit s-o scoată. O matroană acră din Spring Valley îi sărise 
în cap de curând din pricină că nu strânsese rahatul lui Lucy. Au 
fost ameninţări cu sancţiuni comunitare, poate chiar o vorbuliță 
spusă autorităţilor. Ultimul lucru de care avea nevoie Coyle era 
o întâlnire cu poliția acum, când mai avea doar câteva 
săptămâni până să se retragă. Promisese că avea să-și 
revizuiască atitudinea și începuse să plănuiască în taină 
suprimarea micului mops urâcios al babetei. 

Trecuse cu câteva minute de ora nouă, iar luminișul din vârful 
cărării era întunecat. Coyle s-a uitat la mesele de picnic și a 
văzut silueta unui bărbat care ședea singur. Inainte să se ducă 
la el, a mers cu Lucy în jurul luminișului, ca să vadă dacă erau 
supravegheați. De-abia când a ajuns aproape și-a dat seama că 


VP - 313 


bărbatul nu era coordonatorul său din spionajul saudit. Avea 
tâmplele cărunte și ochi verzi care păreau că luminează în 
noapte. S-a uitat la câine într-un fel care l-a făcut pe Coyle să se 
cutremure. 

— Scuze, a zis Coyle. Am crezut că ești altcineva. 

S-a răsucit să plece. În spate, bărbatul a vorbit: 

— Cine credeai că sunt? 

Coyle s-a întors spre el. Bărbatul cu ochi verzi strălucitori nu 
se clintise. 

— Cine ești? l-a întrebat. 

— Sunt cel pe care l-ai vândut pe treizeci de arginţi 
spionajului saudit, ca și pe Nadia al-Bakari. Dacă ar fi după 
mine, te-aș trimite în iad pentru ce ai făcut. Dar asta-i noaptea 
ta norocoasă, Ellis. 

— Ce vrei? 

— Vreau să-ți văd mutra când îţi vor pune cătușele. 

Coyle s-a tras înapoi, speriat, și a privit în jur cu disperare. 
Bărbatul de la masă a zâmbit strâmb. 

— Mă întrebam dacă îţi vei accepta soarta cu aceeași 
demnitate cu care și-a acceptat-o ea. Presupun că am 
răspunsul. 

Coyle a lăsat din mână lesa lui Lucy și a luat-o la fugă, însă 
agenții FBI au năvălit imediat asupra lui. Gabriel a rămas în parc 
până ce s-a făcut iarăși liniște, apoi a coborât poteca spre 
MacArthur Boulevard. A doua zi la prânz era înapoi în Cornwall. 


71. 


THE LIZARD PENINSULA, CORNWALL 


Era schimbat când s-a întors din America; vedeau asta. Rănile 
se vindecaseră, asediul fusese ridicat și orice calamitate s-o fi 
abătut asupra lui părea să fie de domeniul trecutului. După ce l- 
a întâlnit într-o dimineaţă cu burniţă în faţa vechii biserici din 
cremene, Vera Hobbs a declarat că era complet restaurat și 
numai bun de pus în ramă. Dar cui i-o fi încredinţat sarcina 
restaurării? 


VP - 314 


— Misteriosul nostru prieten nu-i dintre cei care se lasă în 
grija altora, a răspuns Dottie Cox. Dacă m-aș încumeta să 
ghicesc, aș zice că s-a așezat pe un șevalet și a făcut treaba cu 
mâna lui. De aceea a ieșit așa de bine. 

Erau deja la jumătatea toamnei, și zilele erau scurte, câteva 
ore de cenușiu-pal într-o noapte care părea să nu mai aibă 
sfârșit. Îl vedeau dimineaţa, când venea în sat la cumpărături, și 
din nou după-amiaza, când se plimba singur pe faleză. Nu era 
nicio dovadă a vreunei lucrări importante. Din când în când îl 
zăreau în chioșc, cu un bloc de schiţe în poală, însă șevaletul din 
atelier rămânea gol. Dottie se temea că el căzuse pradă unei 
crize de dezorientare, însă Vera avea o altă explicaţie. 

— E fericit pentru prima oară în viaţa lui, a zis. Acum nu-i mai 
trebuie decât vreo doi țânci care să se potrivească nevestei 
ăleia superbe. 

Lucru ciudat, acum nevasta părea să nu-și găsească locul. 
Continua să fie politicoasă pe străzile satului, dar era clar 
îngrozită de gândul că venea iarna. Își petrecea timpul gătind 
mâncăruri complicate, care umpleau golfuleţul cu aromă de 
rozmarin și usturoi și roșii. Uneori, dacă ferestrele erau deschise 
și te opreai exact în locul potrivit, puteai s-o auzi cântând în 
italiană cu vocea aia senzuală. Duncan Reynolds a stabilit că 
suferea de claustrofobie și a propus ca femeile s-o invite să iasă 
cu ele într-o seară, fără bărbaţi, la Godolphin Arms. Au încercat. 
Le-a refuzat. Politicos, desigur. 

Dacă restauratorul era conștient de necazul soţiei sale, n-a 
arătat-o în niciun fel. Temându-se că perechea se îndrepta spre 
o criză, Dottie Cox a hotărât să stea un pic de vorbă cu el data 
viitoare când avea să vină singur în prăvălie. El a apărut la ora 
obișnuită, zece și jumătate, a luat un coș de plastic din teancul 
de la ușă și a început să-l umple cu toată bucuria unui soldat 
care scormonește după provizii. Dottie îl privea emoţionată din 
spatele casei de marcat, repetându-și în cap discursul, însă când 
restauratorul a început să pună articolele pe tejghea, n-a izbutit 
să zică decât obișnuitul ei „'Neața, scumpete”. 

Ceva din tonul lui Dottie l-a făcut pe restaurator să-i arunce o 
privire bănuitoare. Apoi a coborât privirea spre teancul de ziare 
de pe podea și s-a încruntat înainte să-i întindă o bancnotă 
boţită de douăzeci de lire. 

— Stai un pic, a zis brusc, luând un Times. Și asta. 


VP - 315 


Dottie a pus cotidianul în pungă și l-a urmărit cu privirea pe 
restauratorul care ieșea pe ușă. Apoi s-a aplecat peste tejghea 
ca să se uite la ziar. Articolul de fond era despre iminenta 
prăbușire a regimului din Siria, însă chiar dedesubt era o știre 
despre recenta donaţie anonimă a unui tablou de Tiţian către 
National Gallery din Londra. Nimeni din Gunwalloe nu și-a 
imaginat că ar fi vreo legătură. Și nimeni n-avea să-și închipuie 
vreodată. 

e 

National Gallery a dat o declaraţie oficială vagă în privinţa 
donaţiei, dar pe coridoarele serviciului secret britanic a luat 
naștere o versiune neoficială a poveștii, care se desfășura, în 
mare, pe aceleași linii. Se părea că legendarul agent de spionaj 
Gabriel Allon, cu deplina știință și aprobare a MI5, manipulase 
cu istețime o vânzare la venerabila casă de licitaţii Christie's 
pentru a dirija câteva milioane de lire sterline spre reţeaua 
teroristă a lui Rashid al-Husseini. Rezultatul a fost că un tablou 
de Tiţian redescoperit de curând a intrat pentru scurt timp în 
colecţia moștenitoarei saudite Nadia al-Bakari. Însă la moartea 
ei a fost redat discret proprietarului de drept, renumitul 
comerciant de artă londonez Julian Isherwood. Din motive lesne 
de înţeles, Isherwood a vrut mai întâi să păstreze tabloul, dar s- 
a răzgândit după ce mai sus pomenitul Allon i-a sugerat o faptă 
mult mai nobilă. Atunci negustorul de artă a luat legătura cu un 
vechi amic de la National Gallery - un expert în Vechii Maeștri 
italieni, care, fără să știe, jucase un rol în înșelătoria iniţială -, 
punând astfel în mișcare una dintre cele mai importante donaţii 
făcute în ultima vreme unei instituții publice britanice. 

— Și, apropo, floricică, încă n-am văzut nicio lețcaie de la CIA. 

— Nici eu, Julian. 

— Nu te plătesc pentru micile comisioane pe care le faci 
mereu pentru ei? 

— Se pare că îmi consideră serviciile pro bono publico. 

— Presupun că sunt. 

Mergeau pe poteca de coastă. Isherwood purta haine de 
tweed ca la ţară și cizme de cauciuc. Pașii îi erau nesiguri. 
Gabriel, ca întotdeauna, și-a înfrânt impulsul să întindă mâna și 
să-l sprijine. 

— Cât naiba mă mai faci să merg? 

— N-au trecut decât cinci minute, Julian. 


VP - 316 


— Ceea ce înseamnă că am depășit deja cu mult distanţa 
traseului meu zilnic de la galerie la barul din Green's. 

— Ce mai face Oliver? 

— Ca întotdeauna. 

— E cuminte? 

— Sigur că nu, a zis Isherwood. Dar n-a suflat o vorbă despre 
rolul său în mica ta ghidușie. 

— Mica noastră ghidușie, Julian. Ai fost și tu implicat. 

— Dar eu am fost implicat de la bun început, a ripostat 
Isherwood. Toate astea sunt noi și incitante pentru Oliver. 
Dumnezeu știe că are defecte, dar sub toată smiorcăiala și 
fanfaronada lui bate inima unui patriot. Nu-ţi face griji din 
pricina lui Oliver. Secretul tău e în siguranță la el. 

— Și dacă nu este, o să aibă de-a face cu MI5. 

— Zău că aș plăti s-o văd și pe asta. Cum ritmul începea să-i 
slăbească, Isherwood a mărturisit: Mă întreb dacă o fi vreo 
crâșmă unde ne ducem. Am poftă de o băutură. 

— E vreme pentru asta mai târziu. Ai nevoie de mișcare, 
Julian. 

— Ce rost are? 

— O să te simţi mai bine. 

— Mă simt bine, floricică. 

— De-aia vrei să preiau eu galeria? 

Isherwood s-a oprit și și-a pus mâinile în șolduri. 

— Nu săptămâna viitoare, a zis după o vreme. Nu luna 
viitoare. Nici măcar anul viitor. Dar într-o bună zi. 

— Vinde-o, Julian. Retrage-te din activitate. Bucură-te de 
viaţă. 

— S-o vând cui? Lui Oliver? Lui Roddy? Vreunui blestemat de 
oligarh rus care vrea să cocheteze cu cultura? Isherwood a 
clătinat din cap. Am investit prea mult în acel loc ca să-l las să 
cadă în mâinile unui străin. Vreau să rămână în familie. De 
vreme ce n-am așa ceva, mai rămâi tu. 

Gabriel n-a spus nimic. Isherwood a pornit iar, fără tragere de 
inimă. 

— N-am să uit niciodată ziua în care Shamron te-a adus prima 
oară în galeria mea. Erai așa de tăcut, că nu eram sigur că poţi 
să vorbești. Aveai tâmplele cărunte ca ale mele. Shamron i-a 
ZIS... 

— Semnul unui băiat care a făcut treaba unui bărbat. 


VP - 317 


Isherwood a zâmbit trist. 

— Când te-am văzut cu o pensulă în mână l-am urât pe 
Shamron pentru ceea ce făcuse. Ar fi trebuit să te lase la Bezalel 
să-ți termini studiile. Ai fi fost unul dintre cei mai buni pictori din 
generaţia ta. In clipa asta, toată lumea din New York încearcă să 
afle cine a pictat portretul Nadiei al-Bakari. Tare mi-aș mai dori 
să cunoască adevărul. 

Isherwood s-a oprit din nou ca să privească în jos la valurile 
care izbeau stâncile negre de la capătul nordic al golfulețului. 

— Vino să lucrezi pentru mine, a zis după câteva clipe de 
tăcere. O să te învăţ șmecheriile meseriei, de exemplu, cum să- 
ţi pierzi cămașa de pe tine în zece sau mai puţini pași simpli. lar 
când va fi vremea să-mi dedic grădinăritului energia rămasă, o 
să-ți las mai mult decât destule resurse ca să continui fără mine. 
E ceea ce vreau, floricică. Mai important, e ceea ce vrea soția ta. 

— E foarte generos, Julian, dar nu pot primi. 

— De ce nu? 

— Pentru că într-o zi un vechi dușman o să se programeze să 
vadă un Bordone sau un Luini, iar eu o să mă pomenesc cu 
câteva gloanţe în cap. La fel și Chiara. 

— Soţia ta o să fie dezamăgită. 

— Mai bine dezamăgită decât moartă. 

— Dumnezeu știe că nu mă pricep când vine vorba de relaţiile 
de lungă durată, a zis Isherwood, dar ceva îmi spune că soţia ta 
s-ar putea să aibă nevoie de o schimbare de peisaj. 

— Da, a zâmbit Gabriel, a semnalat asta cum nu se poate mai 
limpede. 

— Atunci vino la Londra, cel puţin cât ţine iarna. Așa, Chiara o 
să aibă parte de schimbarea de care are nevoie și eu voi 
economisi o avere cu transportul. Am o pictură pe lemn de Piero 
di Cosimo care are nevoie disperată să te ocupi de ea. O să am 
grijă să merite efortul. 

— De fapt, s-ar putea să am ceva la Roma. 

— Zău? a întrebat Isherwood. Public, sau particular? 

— Particular, a răspuns Gabriel. Proprietarul locuiește pe Via 
della Conciliazione, în casa foarte mare din capăt. Îmi oferă 
șansa să curăț unul dintre tablourile mele preferate. 

— Care? 

Gabriel i-a spus. 


VP - 318 


— Mă tem că nu pot să concurez cu asta, a oftat Isherwood. Îți 
plătește ceva? 

— Mărunţiș, a zis Gabriel, dar merită. De dragul Chiarei, dacă 
nu de altceva. 

— Încearcă să nu dai de vreun bucluc cât ești acolo. Ultima 
dată când ai fost la Roma... 

Isherwood s-a întrerupt. Era clar din expresia lui Gabriel că n- 
avea chef să mai discute despre trecut. 

Vântul rupsese o bucată din vălul norilor și soarele plutea 
deasupra mării ca un disc alb. Au mai rămas un moment pe 
faleză, până ce soarele a dispărut, apoi au pornit spre casă. 
Când au intrat, au auzit-o pe Chiara cântând. Era unul dintre 
cântecele acelea italienești de muzică ușoară, caraghioase, pe 
care le cânta întotdeauna când era fericită. 


VP - 319 


NOTA AUTORULUI 


Portretul unei spioane este o lucrare de ficţiune. Numele, 
personajele, locurile și întâmplările sunt rodul imaginaţiei 
autorului sau au fost folosite fictiv. Orice asemănare cu 
persoane reale, vii sau moarte, cu firme, companii, evenimente 
sau localități este cu totul accidentală. 

Tabloul Fecioara cu Pruncul și Maria Magdalena despre care 
se vorbește în roman nu există. Dacă ar fi existat, ar fi semănat 
izbitor cu un tablou al lui Tiziano Vecellio, zis Tiţian, expus la 
Muzeul de Stat Ermitaj din Sankt Petersburg, Rusia. Lotul 12, 
Ocru și roșu pe roșu, ulei pe pânză, al lui Max Rothko, este și el 
fictiv, cu toate că în mai 2007 o pictură asemănătoare, Centru 
alb (Galben, roz și liliachiu pe trandafiriu), a ajuns la 72,84 
milioane de dolari la o licitaţie din New York, un record pentru 
pictor. Conform rapoartelor publicate, cumpărătorul a fost 
emirul Qatarului. 

Negustorii de artă, licitatorii și consultanţii care apar în 
roman, ca și în alte cărți din această serie, au fost creați de 
autor și nu pot fi în niciun caz consideraţi descrieri imaginare ale 
unor personaje reale. Există, într-adevăr, o încântătoare galerie 
de artă în Mason Yard, nr. 7-8, din Londra, cu toate că 
proprietarul, inimitabilul Patrick Matthiesen, nu are în comun cu 
Julian Isherwood decât căldura și spiritul sclipitor. Tehnicile de 
restaurare și refacere a dublurii unui tablou descrise în roman 
sunt corecte, inclusiv viteza cu care un restaurator talentat 
poate, la nevoie, să repună în formă o pictură. Cele mai 
profunde scuze conducerii casei Christie's din Londra pentru că 
am folosit licitaţia unui Vechi Maestru la finanţarea unei reţele 
teroriste, dar mă tem că securitatea operaţiunii cerea ca 
afacerea să fie secretă. 

Cei care studiază războiul global împotriva terorismului vor 
recunoaște, fără îndoială, faptul că la crearea personajului 
Rashid al-Husseini am împrumutat mult din CV-ul clericului și 
recrutorului Anwar al-Awlaki, născut în America - inclusiv 
obârșia yemenită, legătura îngrijorătoare cu doi dintre piraţii 
aerului din 11 septembrie din San Diego și Virginia de Nord, 
precum și virajul lui de la moderație la radicalism și terorism. 


VP - 320 


Fictivul Malik al-Zunbair este inspirat și el după niște personaje 
reale, creierele unor operaţiuni teroriste de anvergură - și 
anume, Yahya Ayyash, maestrul fabricării de bombe din Hamas, 
zis „Inginerul”, și Abu Musab al-Zarqawi, teroristul iordanian 
care a condus al-Qaeda în Irak. Ayyash a fost ucis în ianuarie 
1997 de o mică bombă ascunsă într-un telefon mobil. Zarqawi, 
răspunzător de moartea a sute de irakieni nevinovaţi în faza cea 
mai sângeroasă a revoltei irakiene, a fost ucis într-o lovitură 
aeriană americană asupra unei case conspirative de la nord de 
Bagdad în iunie 2006. 

Punctul de trecere a graniţei dintre Emiratele Arabe Unite și 
Arabia Saudită descris în roman nu există. Trecerea se face la 
mulți kilometri la nord, iar în ultimele luni au fost cozi lungi ca 
urmare a schimbării procedurii vamale saudite. Creșterea și 
scăderea spectaculoase ale Dubaiului au fost prezentate corect, 
împreună cu felul deplorabil în care este tratată forța de muncă 
străină. Din păcate, Dubai nu este singurul emirat din Golf în 
care în mod obișnuit muncitorii străini suferă abuzuri și sunt 
trataţi practic ca niște slugi cu contract. In martie 2011, Muzeul 
Guggenheim aflat în construcţie în statul vecin, Abu Dhabi, a 
fost ameninţat cu boicotul de peste o sută de artiști importanţi, 
scandalizaţi de condiţiile de pe șantier. „Cei care lucrează cu 
cărămizi și mortar”, a spus într-o declaraţie Walid Raad, artist 
născut în Liban care folosește mijloace analogice și digitale, 
„merită același respect ca aceia care lucrează cu aparate de 
fotografiat și pensule”. 

Informațiile financiare, sau FININT, sunt deja de mulţi ani o 
armă importantă în războiul cu terorismul. Biroul de Informaţii 
Financiare și de Combatere a Terorismului de la Ministerul de 
Finanţe culege și analizează date despre tranzacții, la fel ca 
Secţiunea de Combatere a Finanţării Terorismului din FBI. In 
plus, CIA și numeroase companii private conectate la imensul 
complex naţional al securităţii americane urmăresc în mod 
obișnuit fluxul banilor prin circuitul sangvin al mișcării jihadiste 
globale. 

Din păcate, la un deceniu după atacurile din 11 septembrie, 
acești bani provin în mare parte de la cetăţeni ai Arabiei Saudite 
și, în mai mică măsură, din emiratele sunnite din Golful Persic. 
Într-o telegramă secretă, dată publicităţii în decembrie 2010, 
secretarul de stat Hillary Clinton scria: „A fost o problemă 


VP - 321 


permanentă încercarea de a convinge oficialităţile saudite să 
trateze finanțarea teroriștilor provenită din Arabia Saudită ca 
prioritate strategică”. În concluzie, nota informativă a lui Hillary 
Clinton declară că „donatorii din Arabia Saudită sunt cea mai 
semnificativă sursă de finanţare a grupărilor teroriste sunnite 
din întreaga lume”. 

S-ar putea crede că Arabia Saudită, țara care i-a dat pe 
Osama bin Laden și cincisprezece dintre cei nouăsprezece pirați 
ai aerului din 11 septembrie, va trata mai sever strângerea de 
fonduri pentru teroriști pe teritoriul său. Insă, după cum a reieșit 
din alte telegrame diplomatice, Casa Regală al-Saud n-a putut 
sau n-a vrut să taie fluxul de bani către al-Qaeda și grupările 
afiliate ei. Grupuri de militanţi acţionează prin asociaţii de 
caritate de faţadă în interiorul Arabiei Saudite, fără teamă de 
pedeapsă, sau pur și simplu solicită pe faţă donaţii în timpul 
pelerinajului anual Hajj la Mecca. Prinţul Muhammad Bin Nayef, 
conducătorul acţiunilor antiteroriste din Arabia Saudită, i-a spus 
unui oficial american de rang înalt că „încercăm să facem tot ce 
putem” pentru stăvilirea curgerii banilor spre extremiști și 
ucigași. Însă, a adăugat el, „dacă banii vor să meargă” spre 
teroriști, autorităţile saudite nu prea pot face mare lucru. 

Ceea ce duce la întrebarea: Casa Regală al-Saud, care își 
datorează puterea unei învoieli făcute acum două secole cu 
Muhammad Abdul Wahhab, dorește cu adevărat să taie 
legăturile financiare cu o mișcare extremistă sunnită la crearea 
și creșterea căreia a ajutat? O ședință tensionată din 2007 ar 
putea să ofere un indiciu important. Conform unor telegrame 
guvernamentale despre care s-au scurs informaţii în presă, 
doamna Frances Fragos Townsend, consilier superior pe 
probleme de antiterorism al președintelui George W. Bush, le-a 
cerut oficialilor saudiţi să explice de ce ambasadorul Regatului 
în Filipine coopera cu bancheri suspectaţi de terorism. Ministrul 
de externe saudit, prințul Saud al-Faisal, a respins îngrijorarea 
doamnei Townsend, declarând că ambasadorul se făcea vinovat 
„mai degrabă de lipsă de discernământ decât de sprijinire 
intenţionată a terorismului”. Apoi a criticat o bancă americană 
că a pus „întrebări necuvenite și agresive” despre unele conturi 
ale Ambasadei Saudite din Washington, D.C. 

În vreme ce ameninţarea teroristă globală a evoluat din 
dimineața de 11 septembrie încoace, un lucru a rămas 


VP - 322 


neschimbat: al-Qaeda și grupările afiliate ei complotează intens 
să ucidă și să mutileze pe scară largă în Europa Occidentală și în 
SUA. Dame Eliza Manningham-Buller, fosta directoare a MI5, a 
prezis în 2006 că lupta împotriva terorismului islamic „va 
rămâne cu noi timp de o generaţie”, în vreme ce alţi oficiali din 
domeniul securităţii au avertizat că un „război veșnic” va sili 
Occidentul să menţină programe antiteroriste agresive zeci de 
ani, dacă nu și mai mult. Probabil că lungimea maximă a 
războiului global împotriva terorismului va fi determinată, 
parţial, de evenimentele seismice care zguduie lumea arabă în 
momentul în care scriu aceste rânduri. O mare parte va depinde 
de care facțiune iese victorioasă. Dacă vor prevala forțele 
moderaţiei și modernităţii, se poate ca ameninţarea terorismului 
să scadă treptat. Insă dacă clericii musulmani radicali și adepţii 
lor izbutesc să ajungă la putere în ţări ca Egipt, lordania și Siria, 
s-ar putea foarte bine să ne amintim cu drag de primii ani ai 
secolului XXI ca de o epocă de aur a relaţiilor dintre islam și 
Occident. 


VP - 323 


DANIEL 


S 
5 ILVA 
PORTRETIN, 


UMEN FPIOANE 
p 


E d 


virtual-project.eu 


VP - 324