Daniel Silva — Cealalta femeie

DANIEL 


Silva 


CEALALTĂ 
FEMEIE 


DANIEL SILVA 


CEALALTĂ FEMEIE 


Original: The Other Woman (2018) 


Traducere din limba engleză: 
DANA-LIGIA ILIN 


i & 


e 
© 
es, ` S 


virtual-project.eu 


2020 


VP - 


„l-a fost dată încă o șansă atunci când Centrala i-a 
propus, în cele din urmă, să participe la pregătirea 
unei noi generaţii de agenţi la școala de spioni a KGB- 
ului, un post pe care el l-a acceptat cu mult entuziasm. 
S-a dovedit a fi un profesor excelent, împărtășindu-și 
cunoștințele cu plăcere, răbdare și devotament”. 


luri Modin, My Five Cambridge Friends 


„Și ce știe cineva despre trădători sau de ce a făcut 
luda ceea ce a făcut?” 


Jean Rhys, Întinsa Mare a Sargaselor 


VP-3 


PROLOG 


MOSCOVA, 1974 


Mașina era o limuzină Zil, lungă și neagră, cu perdeluţe 
plisate la ferestrele din spate. Gonea dinspre aeroportul 
Șeremetievo spre centrul Moscovei, pe o bandă rezervată 
membrilor Biroului Politic al Comitetului Central. Se înnoptase 
până să ajungă la destinaţie, o piaţă numită după un scriitor rus, 
dintr-o zonă veche a orașului căreia i se zicea lazurile 
Patriarhului. Copilul și cei doi bărbaţi în costum cenușiu au mers 
pe străzile înguste, neluminate, până când au ajuns la un 
paraclis înconjurat de platani. Blocul de locuinţe era pe cealaltă 
parte a aleii. Au intrat pe o ușă de lemn și s-au înghesuit într-un 
lift care i-a dus la un hol întunecat. Îi aștepta un șir de trepte. Pe 
palierul de sus era altă ușă. Aceasta era capitonată cu piele. In 
cadrul ei stătea un bărbat îmbrăcat frumos, cu un pahar în 
mână. Ceva din fața răvășită părea cunoscut. Zâmbind, a spus 
un singur cuvânt în rusă. De-abia peste mulți ani a înțeles 
copilul ce înseamnă acel cuvânt. 


VP-4 


PARTEA ÎNTÂI 


TRENUL DE NOAPTE SPRE VIENA 
1. 


BUDAPESTA, UNGARIA 


Nu s-ar fi întâmplat nimic - nici căutarea disperată a 
trădătorului, nici alianțele de nevoie și nici morțile fără rost - 
dacă n-ar fi fost bietul Heathcliff. El a fost simbolul lor tragic, 
promisiunea lor încălcată. În cele din urmă, s-a dovedit că el a 
fost încă unul dintre motivele de mândrie ale lui Gabriel. 
Acestea fiind spuse, Gabriel ar fi preferat ca Heathcliff să fi 
rămas în continuare de partea sa. Agenți dubli ca Heathcliff nu 
apar în fiecare zi, uneori doar o dată în carieră, rareori de două 
ori. Asta e natura spionajului, se jeluia Gabriel. Așa era viaţa 
însăși. 

Heathcliff nu era numele lui adevărat; fusese generat la 
întâmplare, sau cel puţin așa spuneau oamenii lui de legătură, 
de un computer. Programul alesese dinadins un nume care nu 
semăna deloc cu numele real, naționalitatea sau meseria 
agentului dublu. În această privinţă reușise. Bărbatul căruia îi 
fusese dat numele Heathcliff nu era nici copil găsit, nici romantic 
incorigibil. Nu avea nici fire înverșunată, răzbunătoare sau 
violentă. În realitate, n-avea nimic în comun cu Heathclifful lui 
Emily Brontë, în afară de pielea întunecată, deoarece mama sa 
era din fosta Republică Sovietică Georgia. Din aceeași republică, 
după cum sublinia ea cu mândrie, cu tovarășul Stalin, al cărui 
portret atârna încă în camera de zi a apartamentului ei din 
Moscova. 

Totuși, Heathcliff vorbea și citea cursiv engleza și îndrăgea 
romanul victorian. De fapt, flirtase cu ideea de a studia 
literatura engleză înainte să-și vină în fire și să se înscrie la 
Institutul de Limbi Străine din Moscova, considerat a doua dintre 


VP-5 


cele mai prestigioase universităţi din Uniunea Sovietică. 
Consilierul său din cadrul facultăţii era un descoperitor de 
talente pentru SVR, Serviciul de Informaţii Externe, și la 
absolvire Heathcliff a fost invitat să se înscrie la academia SVR. 
Mama sa, îmbătată de bucurie, a pus flori și fructe proaspete 
sub portretul tovarășului Stalin. 

— Se uită la tine, a zis. Într-o zi vei fi un bărbat de care lumea 
să ţină seama. Un bărbat de care lumea să se teamă. 

În ochii mamei sale, era cel mai bun lucru care putea să fie un 
bărbat. 

Ambiţia celor mai mulţi cădeți era să slujească peste hotare, 
într-o rezidentura, o agenţie SVR, în care să recruteze și să 
păstorească spioni dintre dușmani. Era nevoie de un anumit tip 
de agent pentru a face o astfel de muncă. Trebuia să fie 
îndrăzneţ, încrezător în sine, vorbăreț, cu mintea ageră, 
seducător înnăscut. Din păcate, Heathcliff nu era înzestrat cu 
niciuna dintre aceste calităţi. Și nici nu avea atributele fizice 
necesare pentru unele dintre sarcinile mai neplăcute ale SVR. 
Ceea ce avea era talentul la limbi străine - vorbea cursiv 
germana și olandeza, precum și engleza - și o memorie care era 
considerată excepţională chiar și raportată la standardele înalte 
ale SVR. I s-a dat de ales, lucru rar în lumea ierarhică a SVR. 
Putea să lucreze la Centrala din Moscova ca traducător sau să 
acționeze pe teren, pe post de curier. A ales a doua ofertă, 
pecetluindu-și astfel soarta. 

Nu era o muncă spectaculoasă, însă era vitală. Cu cele patru 
limbi vorbite și o servietă diplomat plină de pașapoarte false, 
bântuia prin lume în slujba patriei, un curier clandestin, un 
poștaș secret. Golea căsuțele poștale impersonale, băga bani 
gheaţă în casete de valori și, uneori, chiar avea de-a face cu un 
agent real plătit de Centrala din Moscova. Nu era neobișnuit 
pentru el să petreacă trei sute de nopţi pe an în afara Rusiei, 
ceea ce îl făcea să nu fie potrivit pentru căsătorie, nici măcar 
pentru o relaţie serioasă. SVR îi oferea consolare feminină când 
era la Moscova - femei tinere și frumoase, care în condiţii 
normale nici nu s-ar fi uitat la el -, însă atunci când călătorea 
era înclinat spre crize de singurătate profundă. 

Într-un astfel de moment, la barul unui hotel din Hamburg, a 
întâlnit-o pe Catherine. Ea bea vin alb la o masă din colț, o 
femeie atrăgătoare de treizeci și ceva de ani, cu păr șaten- 


VP-6 


deschis, braţe și picioare bronzate. Heathcliff primise ordinul să 
se ferească de astfel de femei când călătorește. Invariabil, erau 
agente de informaţii ale inamicilor sau prostituate aflate în 
slujba lor. Insă Catherine nu arăta așa. Și când i-a aruncat lui 
Heathcliff o privire pe deasupra telefonului mobil și i-a zâmbit, el 
a simţit o străfulgerare de electricitate pornind din inimă direct 
până în vintre. 

— N-ai vrea să mi te alături? a întrebat ea. Nu-mi place să 
beau singură. 

N-o chema Catherine, ci Astrid. Cel puţin, acesta era numele 
pe care i l-a șoptit la ureche în vreme ce își plimba ușurel o 
unghie pe partea interioară a coapsei lui. Era olandeză, ceea ce 
însemna că Heathcliff, care se dădea drept om de afaceri rus, 
putea să-i vorbească în limba ei maternă. După câteva pahare 
băute împreună, ea s-a invitat singură în camera lui Heathcliff, 
unde el se simţea în siguranţă. S-a trezit a doua zi dimineaţă 
cumplit de mahmur, lucru neobișnuit pentru el, și fără să-și 
amintească să fi făcut dragoste. Astrid făcuse deja duș și era 
îmbrăcată cu un halat de baie. La lumina zilei, frumusețea ei 
remarcabilă era pe deplin vizibilă. 

— Eşti liber în seara asta? l-a întrebat. 

— N-ar trebui să fiu. 

— De ce nu? 

El nu a știut ce să răspundă. 

— Și totuși, o să mă scoţi la o întâlnire adevărată. O cină 
plăcută. Poate și o discotecă, după aceea. 

— Și apoi? 

Ea și-a desfăcut halatul, dezvăluind o pereche de sâni frumos 
rotunjiți. Oricât s-a străduit, Heathcliff nu și-a putut aminti să-i fi 
mângâliat. 

Au făcut schimb de numere de telefon, alt lucru interzis, și s- 
au despărţit. Heathcliff avea două treburi la Hamburg în ziua 
aceea, pentru care era nevoie de câteva ore de „curăţare 
chimică”, ca să se asigure că nu e supravegheat. În vreme ce 
îndeplinea a doua sarcină - golirea de rutină a unei căsuțe 
poștale impersonale -, a primit un SMS cu numele unui 
restaurant la modă din apropierea portului. A ajuns la ora 
stabilită și a găsit o Astrid radioasă, stând deja la o masă, în 
spatele unei sticle desfăcute de Montrachet cumplit de scump. 
Heathcliff s-a încruntat; trebuia să plătească vinul din buzunarul 


VP-7 


său. Centrala din Moscova îi monitoriza atent cheltuielile și îl 
mustra când își depășea indemnizaţia. 

Astrid a părut să-i simtă stânjeneala. 

— Nu te îngrijora, fac eu cinste. 

— Credeam că eu trebuie să te scot pe tine la o întâlnire 
adevărată. 

— Chiar am zis eu așa ceva? 

În clipa aceea, Heathcliff și-a dat seama că făcuse o greșeală 
groaznică. Intuiţia îl îndemna să se răsucească pe călcâie și s-o 
ia la goană, dar știa că n-avea rost; era prins în laţ. Așa că a 
rămas în restaurant și a cinat cu femeia care îl trădase. 
Conversaţia a fost prețioasă și tensionată - ca într-un serial de 
televiziune prost - și, când a venit nota, a plătit Astrid. Cu bani 
gheață, firește. 

Afară aștepta o mașină. Heathcliff n-a protestat când Astrid i- 
a șoptit să urce pe bancheta din spate. N-a protestat nici când 
mașina a luat-o în direcţia opusă hotelului său. Şoferul era în 
mod evident profesionist; n-a scos niciun cuvânt în vreme ce 
făcea câteva manevre de manual care aveau rostul să scape de 
urmăritori. Astrid și-a petrecut timpul trimițând și primind SMS- 
uri. Nu i s-a adresat deloc lui Heathcliff. 

— Noi doi am... 

— Făcut dragoste? a întrebat ea. 

— Da. 

Ea s-a uitat pe fereastră. 

— Bine, a zis el. E mai bine așa. 

Când au oprit, în cele din urmă, se aflau în fața unei căsuțe de 
pe malul mării. Înăuntru aștepta un bărbat. | s-a adresat lui 
Heathcliff într-o engleză cu accent german. A spus că îl cheamă 
Marcus. A spus că lucrează pentru un serviciu de informaţii 
occidental. N-a precizat pentru care. Apoi i-a arătat lui Heathciliff 
câteva documente confidenţiale pe care Astrid le copiase în 
seara dinainte din servieta lui încuiată, în vreme ce el era scos 
din funcţiune de drogurile pe care i le dăduse ea. Heathcliff avea 
să continue să furnizeze astfel de documente, a zis Marcus, și 
mult mai multe. Dacă nu, Marcus și colegii lui aveau să 
folosească materialele pe care le aveau deja ca să-i facă să 
creadă pe cei din Centrala din Moscova că Heathciliff era spion. 

Spre deosebire de tizul său, Heathcliff nu era nici înverșunat, 
nici răzbunător. S-a întors la Moscova mai bogat cu o jumătate 


VP-8 


de milion de dolari și a așteptat următoarea misiune. SVR i-a 
livrat o tânără frumoasă în apartamentul de pe Dealul Vrăbiilor. 
Aproape că a leșinat de spaimă când ea s-a prezentat Ekaterina. 
l-a făcut o omletă și a expediat-o fără să se fi atins de ea. 

e 

Speranța de viață pentru un om în poziția lui Heathcliff nu era 
prea mare. Pedeapsa pentru trădare era moartea. Insă nu o 
moarte rapidă, ci una îngrozitoare. La fel ca toți care au lucrat în 
SVR, Heathcliff auzise poveştile. Poveşti despre bărbați în toată 
firea care se rugau ca un glonț să le curme chinul. In cele din 
urmă, avea să vină, în stilul rusesc, în ceafă. SVR numea asta 
visșaia mera: pedeapsa capitală. Heathcliff era hotărât să nu se 
lase niciodată prins de ei. A obţinut de la Marcus o fiolă ca să se 
sinucidă. Nu era nevoie decât de o mușcătură. Zece secunde, 
apoi se termina totul. 

Marcus i-a dat lui Heathcliff și un dispozitiv secret de 
comunicare, care îi permitea să transmită rapoarte prin satelit, 
prin microrafale cifrate. Heathcliff l-a folosit rar, preferând să-i 
dea raportul personal lui Marcus în timpul călătoriilor peste 
hotare. Ori de câte ori era posibil, îl lăsa pe Marcus să 
fotografieze conținutul servietei-diplomat, dar în principal 
vorbeau. Heathcliff era un om neimportant, însă lucra pentru 
oameni importanți și le transporta secretele. In plus, cunoștea 
amplasamentul căsuțelor poștale impersonale rusești din 
întreaga lume, pe care îl purta în memoria sa prodigioasă. 
Heathcliff avea grijă să nu divulge prea mult și prea repede - 
pentru binele său și al contului său bancar aflat în creștere 
rapidă. Își dezvăluia cu ţârâita secretele, ca să le sporească 
valoarea. O jumătate de milion a devenit într-un an un milion. 
Apoi două. Apoi trei. 

Conștiinţa lui Heathcliff a rămas netulburată - era un om 
neinteresat de ideologie sau de politică -, însă teama îl bântuia 
zi și noapte. Teama că Centrala din Moscova știa de trădarea lui 
și îi urmărea fiecare mișcare. Teama că dezvăluise prea multe 
secrete sau că unul dintre spionii din Occident ai Centralei l-ar 
putea da de gol în cele din urmă. De multe ori îl rugase pe 
Marcus să-l scoată din frig. Insă Marcus, uneori cu un strop de 
balsam alinător, alteori cu o plesnitură de bici, refuzase. 
Heathcliff trebuia să continue să spioneze până în momentul în 
care viața i-ar fi fost cu adevărat în primejdie. De-abia atunci 


VP-9 


avea să-i îngăduie să dezerteze. Pe bună dreptate, se îndoia de 
capacitatea lui Marcus de a-și da seama de momentul exact în 
care sabia urma să cadă, însă nu avea de ales, trebuia să 
continue. Marcus îl șantajase să-i facă jocul. Și avea să stoarcă 
de la el toate secretele înainte să-l elibereze din lanţuri. 

Însă nu toate secretele sunt la fel. Unele sunt banale, 
cotidiene, și pot fi transmise cu un risc mic sau chiar fără risc 
pentru mesager. Însă altele sunt mult prea primejdioase pentru 
a fi trădate. Heathcliff a dat, în cele din urmă, peste un astfel de 
secret într-o căsuță poștală impersonală, în îndepărtatul 
Montréal. Căsuţa poștală era, de fapt, un apartament nelocuit, 
folosit de un agent rus clandestin care acționa sub acoperire în 
SUA. În dulăpiorul de sub chiuveta din bucătărie era ascuns un 
stick. Lui Heathcliff i se spusese să-l ia și să-l aducă la Centrala 
din Moscova, evitând astfel puternica NSA:. Înainte să plece din 
apartament, a băgat USB-ul în laptop și a constatat că nu era 
parolat și conţinutul nu era cifrat. Heathcliff a citit fără probleme 
documentele. Erau de la mai multe servicii de informaţii 
americane, toate cu cel mai înalt nivel de confidenţialitate 
posibil. _ 

Heathcliff n-a îndrăznit să copieze documentele. În schimb, a 
încredințat fiecare amănunt memoriei sale fără cusur și s-a 
întors la Centrala din Moscova, unde i-a înmânat controlorului 
său USB-ul, împreună cu o mustrare severă la adresa 
clandestinului care nu-l asigurase cum se cuvine. Controlorul, pe 
nume Volkov, a promis că se va ocupa de această chestiune. 
Apoi i-a oferit lui Heathcliff ca răsplată o deplasare relaxantă la 
Budapesta prietenă. „Consider-o o vacanță gratuită din partea 
Centralei din Moscova. Să nu mă înţelegi greșit, Konstantin, dar 
arăţi de parcă ţi-ar prinde bine puţin timp liber”. 

În seara aceea a folosit dispozitivul secret de comunicare ca 
să-l informeze pe Marcus că descoperise un secret atât de 
important, încât nu avea de ales decât să dezerteze. Spre 
marea sa surprindere, Marcus n-a obiectat. L-a instruit pe 
Heathcliff să se debaraseze de dispozitiv în așa fel încât să nu 
poată fi găsit niciodată. Heathcliff l-a zdrobit și a aruncat 
resturile într-un canal. Nici măcar copoii direcţiei de securitate a 
SVR nu ar căuta acolo, și-a zis el. 

O săptămână mai târziu, după ce i-a făcut o ultimă vizită 


1 National Security Agency - Agenţia Naţională de Securitate. 
VP - 10 


mamei sale în apartamentul ca o cușcă de iepuri, cu portretul 
mohorât al unui tovarăș Stalin care veghea neobosit, Heathcliff 
a plecat pentru ultima oară din Rusia. A ajuns la Budapesta spre 
sfârșitul după-amiezii, pe când ningea domol peste oraș, și a 
luat un taxi până la hotelul Intercontinental. Camera lui dădea 
spre Dunăre. A încuiat de două ori ușa și a tras zăvorul. 

Apoi s-a așezat la birou și a așteptat să-i sune mobilul. Lângă 
el era fiola pe care i-o dăduse Marcus ca să se sinucidă. Nu era 
nevoie decât de o mușcătură. Zece secunde. Apoi se termina 
totul. 


2. 


VIENA 


La două sute patruzeci de kilometri nord-vest, după câteva 
meandre leneșe ale Dunării, o expoziție Peter Paul Rubens - 
pictor, savant, diplomat, spion - se îndrepta târâș-grăpiș spre 
finalul melancolic. Gloatele interesate veniseră și plecaseră, și 
spre sfârșitul după-amiezii doar câţiva clienţi fideli ai vechiului 
muzeu se mai mișcau șovăielnici prin sălile colorate în 
trandafiriu. Unul dintre ei era un bărbat aflat spre sfârșitul 
vârstei de mijloc. Pe sub cozorocul unei șepci, tras mult în jos pe 
frunte, privea tablourile masive, cu nudurile lor corpolente 
învârtejindu-se prin locuri istorice luxuriante. 

Un bărbat mai tânăr stătea în spatele lui, nerăbdător, uitându- 
se la ceasul de la mână. 

— Cât mai durează, șefule? a întrebat în șoaptă, în ebraică. 

Însă bărbatul mai în vârstă i-a răspuns în germană suficient 
de tare ca să audă paznicul somnoros din colț. 

— Mai este doar unul pe care mi-ar plăcea să-l văd înainte să 
plec, mulțumesc. 

A intrat în sala următoare și s-a oprit în faţa Madonei cu 
pruncul, ulei pe pânză, 137x111 centimetri. Cunoștea foarte 
bine tabloul; îl restaurase într-o căsuță de pe malul mării, în 
West Cornwall. Aplecându-se puţin, a examinat suprafaţa în 
lumina piezișă. Munca lui arăta bine. Măcar de-ar fi putut spune 
asta și despre sine, și-a zis, frecându-și locul cumplit de dureros 


VP -11 


de la baza șirei spinării. Cele două vertebre fracturate recent 
erau cea mai măruntă dintre problemele sale fizice. In timpul 
îndelungatei și distinsei sale cariere de agent al serviciului de 
informaţii israelian, Gabriel Allon fusese împușcat în piept de 
două ori, atacat de un câine-lup de pază și aruncat peste câteva 
șiruri de trepte în beciurile din Lubianka, la Moscova. Nici măcar 
Ari Shamron, legendarul său mentor, nu putea să-i egaleze 
numărul vătămaărilor trupești. 

Tânărul care se ţinea după Gabriel prin sălile muzeului se 
numea Oren. Era șeful escortei lui Gabriel, un beneficiu marginal 
nedorit al unei recente promovări. Călătoriseră în ultimele 
treizeci și șase de ore, cu avionul de la Tel Aviv la Paris și apoi 
cu mașina de la Paris la Viena. Acum mergeau prin sălile pustii 
ale expoziţiei spre treptele muzeului. Incepuse ninsoarea, cu 
fulgi mari și pufoși căzând vertical în noaptea fără vânt. Unui 
vizitator obișnuit al orașului poate că i s-ar fi părut pitoresc, cu 
tramvaiele alunecând pe străzile ca pudrate cu zahăr și 
mărginite de palate și biserici goale. Însă nu și lui Gabriel. Viena 
îl deprima întotdeauna, și cel mai mult atunci când ningea. 

Mașina aștepta pe stradă, cu șoferul la volan. Gabriel și-a 
ridicat peste urechi gulerul vechiului său palton Barbour și i-a 
spus lui Oren că are de gând să meargă pe jos până la casa 
conspirativă. 

— Singur, a adăugat. 

— Nu te pot lăsa să umbli prin Viena neprotejat, șefule. 

— De ce nu? 

— Pentru că acum ești șeful. Şi dacă se întâmplă ceva... 

— Spui că ai urmat ordinele. 

— Întocmai ca austriecii. În întuneric, bodyguardul i-a înmânat 
lui Gabriel un pistol Jericho de 9 mm. Cel puţin ia arma asta. 

Gabriel a strecurat Jericho-ul în betelia pantalonilor. 

— Voi fi la casa conspirativă peste treizeci de minute. O să-i 
anunț pe cei de pe bulevardul Regele Saul că am ajuns. 

Bulevardul Regele Saul era adresa serviciului secret de 
informaţii israelian. Serviciul avea un nume lung și dinadins 
înșelător, care avea prea puţin de-a face cu adevărata natură a 
activităţii lui. Până și șeful îi zicea Biroul și atât. 

— Treizeci de minute, a repetat Oren. 

— Și niciun minut mai mult, a promis Gabriel. 

— Și dacă întârzii? 


VP - 12 


— Înseamnă că am fost asasinat sau răpit de ISIS, de ruși, 
Hezbollah, iranieni sau de alţii pe care am izbutit să-i calc pe 
bătături. Nu mi-aş face mari speranţe de supraviețuire. 

— Și cum rămâne cu noi? 

— N-o să ţi se întâmple nimic, Oren. 

— Nu asta voiam să zic. 

— Nu vreau să te apropii de casa conspirativă, a zis Gabriel. 
Mișcă-te mereu până îţi dau de știre. Și nu uita, nu încerca să 
mă urmărești. E un ordin direct. 

Bodyguardul l-a privit pe Gabriel în tăcere, cu o expresie 
îngrijorată. 

— Acum ce mai e, Oren? 

— Eşti sigur că nu vrei un însoțitor, șefule? 

Gabriel s-a întors cu spatele, fără o vorbă, și a dispărut în 
noapte. 

* 

A traversat Burgring și a luat-o pe aleile din Volksgarten. Era 
de înălțime sub medie - 1,76 m, poate, dar nu mai mult - și 
avea trupul uscățiv al unui biciclist. Fața îi era alungită și 
îngustă la bărbie, cu pomeți lați și nas subțire care arăta ca și 
cum ar fi fost cioplit din lemn. Ochii îi erau de un verde nefiresc; 
părul, negru și încărunţit la tâmple. Era o faţă cu multe origini 
naţionale posibile. Și Gabriel avea harul lingvistic cu care să 
profite din plin de asta. Vorbea fluent cinci limbi, printre care 
italiana, pe care o învățase înainte să meargă la Veneţia, pe la 
jumătatea anilor '70, ca să studieze meșteșugul conservării 
operelor de artă. După aceea trăise sub numele Mario 
Delvecchio, un restaurator talentat, deși taciturn, în vreme ce 
era și agent de informaţii și asasin în slujba Biroului. Unele 
dintre cele mai bune treburi le făcuse la Viena. De asemenea, 
unele dintre cele mai rele. 

A ocolit Burgtheater, cea mai prestigioasă scenă a lumii 
germanofone, și a luat-o pe Bankgasse spre Cafe Central, una 
dintre cele mai importante cafenele din Viena. Acolo s-a uitat 
înăuntru prin vitrina înghețată și l-a văzut cu ochii minţii pe 
Erich Radek, colegul lui Adolf Eichmann, torționarul mamei sale, 
singur la o masă, sorbind dintr-o Einspänner. Ucigașul Radek 
era înceţoșat și nedefinit, ca o figură dintr-un tablou care avea 
nevoie de restaurare. 


2 Cafea vieneză. 
VP -13 


— Ești sigur că nu ne-am mai întâlnit? Fata ta îmi pare foarte 
cunoscută. 

— Sincer, mă îndoiesc. 

— Poate că o să ne mai vedem. 

— Poate. 

Imaginea s-a topit. Gabriel s-a răsucit pe călcâie și s-a 
îndreptat spre vechiul Cartier Evreiesc. Inainte de cel de-al 
Doilea Război Mondial acolo locuia una dintre cele mai pline de 
viaţă comunități evreiești din lume. Acum, acea comunitate era 
în mare măsură doar amintire. A văzut câţiva bătrâni ieșind cu 
pas tremurător pe ușa discretă a Stadttempel, principala 
sinagogă din Viena, apoi a ajuns într-o piaţetă din apropiere, 
mărginită de restaurante. Unul era restaurantul italienesc în 
care luase ultima masă cu Leah, prima sa soție, și cu Daniel, 
unicul lor copil. 

Pe o stradă învecinată se afla locul unde fusese parcată 
mașina lor. Gabriel a încetinit pasul fără să vrea, paralizat de 
amintiri. Și-a amintit cum se luptase să potrivească hamurile de 
siguranţă ale scaunului pentru copii al fiului său și gustul slab de 
vin de pe buzele soţiei, când o sărutase ultima oară la 
despărţire. Și și-a amintit sunetul șovăielnic al motorului - ca un 
disc la viteza nepotrivită -, pentru că bomba trăgea curentul din 
baterie. Strigase, prea târziu, la Leah să nu răsucească a doua 
oară cheia în contact. Apoi, într-o străfulgerare de alb 
strălucitor, îi pierduse pentru totdeauna pe ea și pe copil. 

Inima lui Gabriel bătea ca un clopot de fier. Nu acum, și-a 
spus, în vreme ce lacrimile îi încețoșau vederea, acum avea 
treabă. Și-a ridicat faţa către cer. 

„Nu-i așa că e frumos? Zăpada se cerne peste Viena în vreme 
ce rachetele plouă peste Tel Aviv...” 

S-a uitat la ceas; mai avea zece minute ca să ajungă la casa 
conspirativă. În timp ce mergea grăbit pe străzile pustii, a fost 
cuprins de presimţirea copleșitoare a unei catastrofe iminente. 
Nu-i decât vremea, s-a încurajat singur. Viena îl deprima 
întotdeauna. Și cel mai mult atunci când ningea. 


VP - 14 


VIENA 


Casa conspirativă se afla peste drum de Donaukanal, într-un 
vechi bloc de locuinţe Biedermeier din Leopoldstadt. Era o zonă 
mai aglomerată. Erau acolo un mic magazin Spar, o farmacie, 
două restaurante chinezești, chiar și un templu budist. Mașini și 
motociclete circulau în ambele direcţii de mers; pietonii se 
deplasau pe trotuare. Era genul de loc unde nimeni nu l-ar 
remarca pe șeful serviciului secret israelian de informaţii. Sau 
pe un defector rus, și-a zis Gabriel. 

A trecut printr-un pasaj, a traversat o curte interioară și a 
intrat într-un hol. Scările erau cufundate în întuneric, dar pe 
palierul de la etajul trei o ușă era ușor întredeschisă. S-a 
strecurat înăuntru, a închis ușa în urma sa și a pășit fără zgomot 
în camera de zi, unde Eli Lavon ședea în spatele unui șir de 
laptopuri. Lavon a ridicat privirea, a văzut zăpada de pe șapca 
lui Gabriel și s-a încruntat. 

— Te rog spune-mi că n-ai venit pe jos. 

— Mașina s-a stricat. N-am avut de ales. 

— Nu asta zice bodyguardul tău. Ai face bine să-i anunţi pe 
cei din bulevardul Regele Saul că ești aici. Altfel, natura 
operațiunii noastre s-ar putea schimba într-una de căutare și 
salvare. 

Gabriel s-a aplecat deasupra unuia dintre computere, a tastat 
un mesaj scurt și l-a trimis în siguranţă la Tel Aviv. 

— Criza a fost evitată, a zis Lavon. 

Purta un cardigan sub haina de tweed șifonată și la gât o 
cravată lată. Avea părul subţire și neînagrijit; trăsăturile feţei îi 
erau neinteresante și ușor de uitat. Era unul dintre cele mai mari 
avantaje ale sale. Eli Lavon părea unul dintre oamenii pe care 
viaţa îi oropsise. În realitate, era un prădător înnăscut, care 
putea să urmărească un agent de informații foarte bine antrenat 
sau un terorist îndârjit pe orice stradă din lume fără să atragă 
nici cel mai mic interes. Controla departamentul Biroului 
cunoscut sub numele Neviot. Printre agenţii lui operativi se 
numărau artiști ai supravegherii, hoţi de buzunare, tâlhari, 
precum și indivizi specializaţi în plantarea de camere video 


VP -15 


ascunse și dispozitive de ascultare în spatele unor uși încuiate. 
Echipele lui fuseseră foarte ocupate în seara aceea la 
Budapesta. 

A făcut semn cu capul spre unul dintre computere. Arăta un 
bărbat așezat la biroul dintr-o cameră de hotel cu multe stele. O 
geantă închisă se afla la picioarele patului. În faţa lui erau un 
telefon mobil și o fiola. 

— E fotografie? a întrebat Gabriel. 

— Video. 

Gabriel a lovit cu degetul în ecranul laptopului. 

— Nu te poate auzi, știi. 

— Ești sigur că-i viu? 

— E speriat de moarte. Nu a mișcat un mușchi de cinci minute 
încoace. 

— De ce îi e așa de frică? 

— E rus, a zis Lavon, de parcă simplul fapt ar fi fost o 
explicaţie suficientă. 

Gabriel l-a studiat pe Heathcliff ca și cum ar fi fost un personaj 
dintr-un tablou. Numele lui real era Konstantin Kirov și era una 
dintre cele mai valoroase surse ale Biroului. Doar o mică parte 
din informațiile date de Kirov priveau direct securitatea 
Israelului, însă enorma cantitate a celorlalte informaţii adusese 
beneficii mari la Londra și Langley, unde directorii MI6 și CIA se 
înfruptau cu nesaţ din fiecare lot de secrete care se revărsau din 
servieta diplomat a rusului. Englezii și americanii nu se 
delectaseră pe gratis. Ambele servicii contribuiseră la plata 
operațiunii, iar englezii, după multe îmbrânceli între servicii, 
acceptaseră să-i ofere lui Kirov adăpost în Marea Britanie. 

Cu toate astea, primul chip pe care avea să-l vadă rusul după 
dezertare avea să fie al lui Gabriel Allon. Povestea lui Gabriel cu 
serviciul rus de informații externe și cu oamenii de la Kremlin 
era lungă și sângeroasă. Din acest motiv voia să conducă 
personal interogarea iniţială a lui Kirov. Și anume, voia să știe 
exact ce descoperise Kirov și de ce avea nevoie brusc să 
dezerteze. Apoi, Gabriel avea să-l predea pe Kirov șefului filialei 
MI6 din Viena. Gabriel era cum nu se poate mai bucuros să li-l 
lase britanicilor. Agenţii deconspiraţi erau invariabil o belea, mai 
ales agenții ruși deconspirați. 

În cele din urmă, Kirov s-a mișcat. 

— Asta e o ușurare, a zis Gabriel. 


VP - 16 


Imaginea de pe ecran s-a prefăcut timp de câteva secunde 
într-o cascadă de pătrate, după care a revenit la normal. 

— Așa a fost toată seara, a zis Lavon. Probabil că echipa a 
instalat transmiţătorul peste o sursă de interferenţă. 

— Când au intrat în cameră? 

— Cam cu o oră înainte să ajungă Heathciliff. Când am spart 
sistemul de supraveghere al hotelului, am dat o raită prin 
rezervări și am aflat numărul camerei lui. Intrarea în cameră n-a 
ridicat nicio problemă. 

Vrăjitorii din departamentul tehnologic al Biroului creaseră un 
card magic, care putea să deschidă o ușă prevăzută cu sistem 
electronic din orice hotel din lume. Prima trecere prin fantă fura 
codul. A doua descuia ușa. 

— Când a început interferența? 

— De cum a intrat în cameră. 

— L-a urmărit cineva de la aeroport la hotel? 

Lavon a clătinat din cap. 

— Vreun nume suspect în registrul hotelului? 

— Cei mai mulţi dintre clienţi participă la conferinţă. 
Societatea Inginerilor Civili din Europa de Est, a spus Lavon. E cu 
adevărat balul tocilarilor. O mulţime de tipi cu buzunarul de la 
piept plin de pixuri și creioane. 

— Erai și tu unul dintre tipii ăştia, Eli. 

— Încă mai sunt. 

Imaginea s-a prefăcut din nou într-un mozaic. 

— La naiba, a zis încet Lavon. 

— Echipa a verificat conexiunea? 

— De două ori. 

— Și? 

— Nu-i nimeni altcineva pe linie. Și chiar dacă ar fi fost, 
semnalul este codificat în așa fel, încât două supercomputere ar 
avea nevoie de o lună ca să pună la un loc bucăţile. 

Imaginea a revenit. 

— Așa da, a zis Lavon. 

— Arată-mi holul. 

Lavon a apăsat pe tastatura altui computer și a apărut 
imaginea holului. Era o mare de veșminte care nu cădeau bine, 
ecusoane și ţeste care începeau să chelească. Gabriel a 
examinat fețele, căutând una care să pară nelalocul ei. A găsit 
patru - doi bărbaţi, două femei. Folosind camerele de luat vederi 


VP - 17 


ale hotelului, Lavon a făcut instantanee cu fiecare și le-a trimis 
la Tel Aviv. Pe ecranul computerului de alături, Konstantin Kirov 
își verifica telefonul. 

— Cât ai de gând să-l faci să aștepte? a întrebat Lavon. 

— Doar cât să aibă timp cei de pe bulevardul Regele Saul să 
verifice fețele acelea în baza de date. 

— Dacă nu pleacă în curând, o să piardă trenul. 

— Mai bine să piardă trenul decât să fie ucis în holul 
Intercontinentalului de o echipă de asasini ai Centralei din 
Moscova. 

Din nou imaginea s-a transformat în pătrate. Enervat, Gabriel 
a bătut cu degetul în ecran. 

— Nu te osteni, a zis Lavon. Am încercat deja asta. 

e 

Au trecut zece minute până când cei din Secția Operațiuni de 
pe bulevardul Regele Saul să declare că nu găsesc cele patru 
fețe în galeria digitală de ticăloși a Biroului în care erau agenții 
de informații inamici, teroriștii cunoscuți sau bănuiţi și 
mercenarii. De-abia atunci a compus Gabriel un SMS pe un 
BlackBerry cu cifrare și a apăsat pe TRIMITE. O clipă mai târziu l- 
a văzut pe Konstantin Kirov că întinde mâna spre telefon. După 
ce a citit mesajul lui Gabriel, rusul s-a ridicat brusc, și-a pus 
paltonul și și-a înfășurat un fular în jurul gâtului. A strecurat 
telefonul în buzunar, dar a păstrat în mână fiola. A lăsat acolo 
valiza. 

Eli Lavon a apăsat câteva taste de pe laptop în vreme ce Kirov 
deschidea ușa camerei și ieșea pe coridor. Camerele de 
supraveghere ale hotelului i-au urmărit drumul scurt până la lift. 
Nu mai erau acolo alți clienţi sau angajaţi ai hotelului, și liftul în 
care a pășit rusul era gol. Însă în hol era balamuc. Nimeni n-a 
părut să-l bage în seamă pe Kirov în timp ce ieșea din hotel, nici 
măcar cei doi zdrahoni în haine de piele din serviciul secret 
ungar, care vegheau pe stradă. 

Mai erau câteva minute până la ora nouă. Kirov avea destul 
timp să prindă trenul de noapte spre Viena, însă nu trebuia să 
se oprească din mers. A luat-o spre sud pe strada Apáczai Csere 
Jânos, urmat de doi dintre oamenii lui Eli Lavon, apoi a cotit pe 
strada Kossuth Lajos, una dintre principalele artere din 
Budapesta. 

— Băieţii mei zic că nu-i urmărit, a spus Lavon. Nici de ruși, 


VP-18 


nici de unguri. 

Gabriel i-a trimis al doilea mesaj lui Konstantin Kirov, 
spunându-i să ia trenul așa cum plănuiseră. Kirov a urcat în tren 
cu patru minute înainte de plecare, însoțit de supraveghetori. 
Deocamdată, nu mai era nimic ce ar fi putut face Gabriel și 
Lavon. Pe când se uitau unul la altul în tăcere, gândeau același 
lucru. Așteptarea. Mereu așteptarea. 


4. 


WESTBAHNHOF, VIENA 


Însă Gabriel și Eli Lavon n-au așteptat singuri, pentru că în 
seara aceea aveau ca partener la operaţiune Serviciul Secret de 
Informații al Maiestăţii Sale, cea mai veche și mai glorioasă 
agenţie de acest fel din lumea civilizată. Șase agenţi din 
legendara filială din Viena - curând, numărul exact avea să fie 
subiectul unor dispute - vegheau tensionaţi într-un subsol 
încuiat din ambasada britanică, și încă o duzină stăteau aplecaţi 
asupra computerelor și telefoanelor care clipeau din Vauxhall 
Cross, sediul MI6 din Londra, pe malul fluviului. 

Un ultim agent MI6, un bărbat pe nume Christopher Keller, 
aștepta lângă gara Westbahnhof din Viena, la volanul unui 
Volkswagen Passat anonim. Avea ochii de un albastru 
strălucitor, părul decolorat de soare, pometți proeminenţi și o 
bărbie lată cu gropiţă. Gura părea încremenită într-un zâmbet 
ironic. 

Neavând altceva de făcut în acea seară, în afară de a se uita 
după vreun mardeiaș rus rătăcit prin zonă, Keller a reflectat la 
traseul neverosimil care îl adusese acolo. Anul irosit la 
Cambridge, operaţiunea sub acoperire în Irlanda de Nord, 
incidentul cu împușcăturile asupra aliaţilor din primul Război din 
Golf, care îl trimisese în exilul autoimpus de pe insula Corsica. 
Acolo învățase la perfecţie limba franceză, deși cu accent 
corsican. De asemenea, îi făcuse unui anumit personaj corsican 
important din lumea interlopă servicii care ar putea fi descrise, 
în mare, ca asasinate plătite. Dar toate astea rămăseseră în 
urmă. Mulțumită lui Gabriel Allon, Christopher Keller era un 


VP-19 


agent respectabil al Serviciului Secret de Informații al Maiestății 
Sale. Era reabilitat. 

Keller s-a uitat la israelianul din scaunul pasagerului. Era înalt 
și deșirat, cu pielea lipsită de sânge, ochi de culoarea gheții și o 
expresie de plictiseală profundă. Răpăitul neliniștit al degetelor 
pe consola dintre ei îi trăda însă adevărata stare de spirit. 

Keller și-a aprins o ţigară, a patra în douăzeci de minute, și a 
suflat un nor de fum spre parbriz. 

— Chiar trebuie? a protestat israelianul. 

— O să mă opresc din fumat când n-o să mai baţi tu darabana 
cu afurisitele alea de degete. Keller vorbea cu un accent distins 
din vestul Londrei, rămășiță a unei copilării privilegiate. Mă ia 
durerea de cap. 

Degetele israelianului s-au oprit. ÎI chema Mihail Abramov. Ca 
și Keller, era veteran al unei unităţi militare de elită. În cazul lui 
Mihail, fusese Sayeret Matkal din IDF?. Mai operaseră împreună 
de câteva ori, cel mai recent în Maroc, unde merseseră pe 
urmele lui Saladin, șeful diviziei de operaţiuni externe a ISIS, 
până la un complex izolat din Munţii Atlas Mijlocii. Niciunul 
dintre ei n-a tras glonţul care a pus capăt regimului de teroare 
al lui Saladin. Gabriel a fost mai iute decât amândoi. 

— Totuși, de ce ești așa de neliniștit? a întrebat Keller. 
Suntem în Viena cea nesărată, plictisitoare. 

— Da, a zis Mihail, distant. Aici nu se întâmplă niciodată nimic. 

In copilărie, Mihail locuise la Moscova și vorbea engleza cu un 
ușor accent rusesc. Aptitudinile sale lingvistice și înfățișarea 
slavă îi permiseseră să se dea drept rus în câteva operaţiuni 
importante ale Biroului. 

— Ai mai acţionat la Viena? a întrebat Keller. 

— O dată sau de două ori. Mihail și-a verificat arma, un pistol 
Jericho de calibrul 45. Ți-i amintești pe cei patru atentatori cu 
bombă  sinucigași din Hezbollah care plănuiau să atace 
Stadttempel? 

— Am crezut că EKO Cobra s-a ocupat de asta. EKO Cobra era 
unitatea de poliţie tactică din Austria. De fapt, sunt chiar sigur 
că am citit în ziare ceva despre asta. 

Mihail i-a aruncat o privire lipsită de expresie. 

— Tu ai fost? 

— Am avut ajutor, desigur. 


3 Direcţia de Informaţii Militare din Israel. 
VP - 20 


— Cineva pe care-l cunosc? 

Mihail n-a zis nimic. 

— Înţeleg. 

Se apropia miezul nopţii. Străzile de lângă faţada modernă de 
sticlă a gării erau pustii, doar două taxiuri așteptau ultimele 
curse ale nopţii. Unul avea să ia un dezertor rus ca să-l ducă la 
hotelul Best Western de pe Stubenring. De acolo, acesta avea să 
parcurgă pe jos restul drumului până la casa conspirativă. 
Hotărârea de a-l primi acolo urma să fie luată de Mihail, care 
avea să-l urmeze pe jos. Amplasamentul casei conspirative era, 
poate, secretul cel mai bine păzit al operaţiunii. Dacă Kirov era 
curat, Mihail urma să-l percheziționeze în holul clădirii și să-l 
ducă sus, la Gabriel. Keller trebuia să rămână jos, în Passat, și 
să asigure securitatea perimetrului, cu ce, habar n-avea. Alistair 
Hughes, șeful filialei din Viena a MI6, îi interzisese în mod 
explicit să poarte armă. Se știa prea bine că Keller era violent; 
iar Hughes, prudent. Ducea viaţă dulce la Viena - reţea 
fructuoasă, prânzuri prelungite, relaţii bune cu serviciile locale. 
Ultimul lucru pe care și-l dorea era o problemă care să-l facă să 
fie rechemat la un birou din Vauxhall Cross. 

În clipa aceea, ecranul BlackBerry-ului lui Mihail s-a aprins de 
la un mesaj. Strălucirea i-a luminat chipul palid. 

— Trenul e în gară. Kirov a pornit spre ieșire. 

— Heathcliff, a zis Keller cu reproș. Numele lui este Heathcliff 
până ce îl ducem în casa conspirativă. 

— Uite că vine. 

Mihail și-a pus la loc BlackBerry-ul în buzunar, în vreme ce 
Kirov ieșea din gară, precedat de unul dintre supraveghetorii lui 
Eli Lavon și urmat de altul. 

— Pare neliniștit, a zis Keller. 

— Este neliniștit. Mihail bătea din nou darabana cu degetele 
pe consolă. E rus. 

e 

Supraveghetorii au plecat de la gară pe jos; Konstantin Kirov 
într-unul dintre taxiuri. Keller l-a urmat la o distanță discretă, în 
vreme ce mașina se îndrepta spre est pe străzile pustii ale 
orașului. N-a văzut nimic care să sugereze că rusul ar fi urmărit. 
Mihail era de aceeași părere. 

La douăsprezece și cincisprezece minute taxiul a oprit în față 
la Best Western. Kirov a coborât, dar n-a intrat în hotel. A 


VP -21 


traversat Donaukanal pe Schwedenbrucke, acum urmărit pe jos 
de Mihail. De pe pod cei doi au ajuns pe Taborstrasse, iar de pe 
Taborstrasse într-o piaţetă frumoasă cu o biserică, numită 
Karmeliterplatz, unde Mihail a redus la câţiva pași distanţa față 
de ţintă. 

Au trecut împreună pe o stradă învecinată și au urmat-o pe 
lângă un șirag de magazine mici și cafenele cu luminile stinse, 
spre blocul Biedermeier din capăt. La o fereastră de la etajul trei 
ardea o lumină slabă, suficientă ca Mihail să distingă silueta lui 
Gabriel care stătea în picioare, cu o mână la bărbie și cu capul 
un pic înclinat într-o parte. Mihail i-a trimis un ultim mesaj. Kirov 
nu era urmărit. 

Atunci a auzit o motocicletă apropiindu-se. Primul său gând a 
fost că nu era genul de noapte în care să circuli cu un vehicul pe 
numai două roţi. Acest lucru i-a fost confirmat după câteva 
secunde, când a văzut motocicleta alunecând pe după colţul 
blocului. 

Motociclistul purta costum din piele neagră și cască neagră cu 
vizorul întunecat coborât. S-a oprit din alunecare la un metru și 
ceva de Kirov, a pus un picior pe pavaj și a scos un pistol de la 
pieptul jachetei. Pistolul avea un amortizor lung. Mihail n-a putut 
să-și dea seama de modelul armei. Un Glock, poate un H & K. 
Orice o fi fost, era aţintit spre faţa lui Kirov. 

Mihail a lăsat telefonul să-i cadă din mână și a dus mâna la 
Jericho, dar înainte să apuce să-l scoată arma motociclistului a 
scuipat două limbi de foc. Amândouă împușcăturile și-au atins 
ținta. Mihail a auzit pârâitul dezgustător al gloanţelor care 
zdrobeau craniul lui Kirov și a văzut un jet de sânge și materie 
cerebrală, în timp ce omul se prăbușea pe stradă. 

Atunci bărbatul de pe motocicletă și-a răsucit puţin braţul a 
ațintit pistolul asupra lui Mihail. Două împușcături, amândouă pe 
lângă, l-au făcut să se arunce pe trotuar, iar alte două să se 
târască spre adăpostul unei mașini parcate. Mâna dreaptă 
găsise patul Jericho-ului. In timp ce îl scotea, bărbatul de pe 
motocicletă și-a ridicat piciorul și a ambalat motorul. 

Era la treizeci de metri de Mihail, nu mai mult, cu parterul 
blocului de locuinţe în spatele său. Mihail ţinea pistolul cu 
amândouă mâinile, cu braţele întinse proptite de portbagajul 
mașinii parcate. Și totuși, n-a tras. Doctrina Biroului le dadea 
agenţilor de teren latitudinea de a folosi forță letală pentru a-și 


VP - 22 


apăra viaţa. Însă nu-i îngăduia unui agent operativ să tragă cu o 
armă de calibrul 45 spre o ţintă în mișcare într-o zonă 
rezidenţială a unui oraș european, unde un glonţ rătăcit ar fi 
putut cu ușurință să curme o viaţă nevinovată. 

Motocicleta era acum în mișcare, huruitul motorului 
reverberând în canionul blocurilor de locuinţe. Mihail a urmărit-o 
peste ţeava Jerichoului până ce a văzut-o dusă. Apoi s-a 
îndreptat greoi spre locul unde căzuse Kirov. Și rusul era dus. Nu 
mai rămăsese aproape nimic din faţa lui. 

Mihail a ridicat privirea spre persoana de la fereastra etajului 
trei. Apoi a auzit sunetul din ce în ce mai puternic al motorului 
unei mașini care se apropia cu viteză mare. S-a temut că era 
restul echipei, venit să termine treaba, însă nu era decât Keller 
în Passat. A înșfăcat telefonul și s-a năpustit în mașină. 

— Ți-am spus eu, a zis în timp ce mașina ţâșnea din loc. Aici 
nu se întâmplă niciodată nimic. 

e 

Gabriel a rămas la fereastră mai mult timp decât ar fi trebuit, 
uitându-se după lumina din spate a motocicletei, care se 
micşora, urmărită de Passatul cu farurile stinse. După ce au 
dispărut cele două vehicule, s-a uitat la bărbatul care zăcea pe 
stradă. Zăpada îl albea. Era cât se poate de mort. Era mort, și-a 
spus Gabriel, dinainte să ajungă la Viena. Mort dinainte să fi 
plecat de la Moscova. 

Acum Eli Lavon stătea lângă Gabriel. A mai trecut un moment 
lung, și Kirov zăcea în continuare acolo singur, fără să se ocupe 
nimeni de el. În cele din urmă, o mașină s-a apropiat și a oprit. 
Şoferul a ieșit, o femeie tânără. Și-a dus o mână la gură și s-a 
uitat în altă parte. 

Lavon a tras storurile. 

— E vremea să plecăm. 

— Nu putem, pur și simplu... 

— Ai atins cu mâna ceva? 

Gabriel s-a gândit. 

— Computerele. 

— Nimic altceva? 

— Zăvorul. 

— Ne ocupăm de el la ieșire. 

Pe dată, o lumină albastră a umplut încăperea. Era o lumină 
pe care Gabriel o cunoștea bine, lumina unei mașini de 


VP - 23 


patrulare a Bundespolizei. L-a sunat pe Oren, șeful escortei sale. 

— Vino pe partea din Hollandstrasse a clădirii. Discret. 

Gabriel a întrerupt convorbirea și l-a ajutat pe Lavon să 
strângă computerele și telefoanele. La ieșire au șters bine 
zăvorul, mai întâi Gabriel, apoi Lavon, ca să fie siguri. In vreme 
ce traversau grăbiţi curtea auzeau primele sunete slabe ale 
sirenelor, însă Hollandstrasse era liniștită, în afară de motorul în 
ralanti al unei mașini. Gabriel și Lavon sau strecurat pe 
bancheta din spate. O clipă mai târziu traversau Donaukanal, 
trecând din Leopoldstadt în Innere Stadt. 

— Nu avea niciun dispozitiv de urmărire. Nu-i așa, Eli? 

— Era curat. 

— Și atunci de unde a știut asasinul unde se duce? 

— Poate că ar trebui să-l întrebăm pe el. 

Gabriel și-a pescuit telefonul din buzunar și l-a sunat pe 
Mihail. 


5. 


FLORIDSDORF, VIENA 


Passatul era echipat cu cea mai nouă versiune de tracțiune 
integrală de la Volkswagen. Cu toate astea, un viraj la dreapta la 
o sută de kilometri pe oră, pe zăpadă proaspătă, îi depășea cu 
mult posibilităţile. Cauciucurile din spate n-au mai avut tracțiune 
și, pentru o clipă, Mihail să temut că erau pe punctul de a pierde 
controlul. Apoi, cumva, cauciucurile și-au regăsit aderenţa la 
pavaj și mașina, cu o ultimă zvâcnire de patinare, s-a redresat. 

Mihail și-a descleștat mâna de pe rezemătoare. 

— Ai multă experienţă de condus în condiţii de iarnă? 

— O grămadă, a răspuns Keller calm. Tu? 

— Am crescut la Moscova. 

— Ai plecat de acolo când erai copil. 

— De fapt, aveam șaisprezece ani. 

— Familia ta avea mașină? 

— La Moscova? Sigur că nu. Mergeam cu metroul, ca toată 
lumea. 

— Așadar, n-ai condus niciodată o mașină în Rusia, iarna. 


VP - 24 


Mihail nu l-a contrazis pe Keller. Erau din nou pe Taborstrasse, 
zburând pe lângă un parc industrial și un complex de depozite, 
la vreo sută de metri în spatele motocicletei. Mihail cunoștea 
destul de bine geografia Vienei. A apreciat corect că se îndrepta 
spre est. La est era o graniţă. Presupunea că vor avea nevoie de 
una curând. 

Semnalizatorul de frână al motocicletei s-a aprins. 

— Face un viraj, a zis Keller. 

— Îl văd. 

Motocicleta a cotit la stânga și a dispărut pentru puţin timp. 
Keller s-a apropiat de colţ fără să încetinească. Un peisaj stradal 
vienez urât i s-a înfățișat preţ de câteva secunde, până a reușit 
să reia controlul mașinii. Motocicleta era acum la cel puţin două 
sute de metri. 

— Se pricepe, a zis Keller. 

— Ar trebui să vezi cum mânuiește un pistol. 

— Am văzut. 

— Mulţumesc pentru ajutor. 

— Ce-ar fi trebuit să fac? Să-i abat atenţia? 

În faţa lor se înălța Turnul Millennial, o clădire cu cincizeci de 
etaje de birouri și locuințe de pe malul vestic al Dunării. Viteza 
lui Keller se apropia de o sută cincizeci la oră pe când traversau 
fluviul, și totuși motocicleta se îndepărta. Mihail s-a întrebat cât 
de mult timp va trece până să-i ia la ochi Bundespolizei. Cam la 
fel de mult, și-a zis, cât e nevoie ca să scoţi un pașaport din 
buzunarul unui curier rus mort. 

— ÎI pierdem. 

Piciorul lui Keller a apăsat acceleraţia până la podea și a 
ramas acolo. Tocmai atunci telefonul lui Mihail a vibrat. El și-a 
luat ochii de la lumina din spate a motocicletei suficient timp ca 
să citească mesajul. 

— Ce e? a întrebat Keller. 

— Gabriel vrea să fie ţinut la curent. 

Mihail a tastat un răspuns scurt și a ridicat din nou privirea. 

— Rahat! a șoptit. 

Lumina nu se mai vedea. 

e 

În cele din urmă, vina a fost a lui Alois Graf, pensionar și 
suporter discret al unui partid austriac de extremă dreaptă - nu 
că asta ar fi avut ceva de-a face cu ceea cea ieșit la iveală. In 


VP -25 


ultima vreme Graf, rămas de curând văduv, nu prea putea să 
doarmă noaptea. De fapt, nu-și mai amintea de când nu mai 
reușise să doarmă mai mult de două-trei ore de la moartea 
iubitei sale Trudi. La fel stăteau lucrurile și cu Schultzie, basetul 
său în vârstă de nouă ani. In realitate, mica bestie nu era a sa, 
era a lui Trudi. Lui Schultzie nu-i plăcuse niciodată de Graf, nici 
lui Graf de Schultzie. Și acum erau în aceeași celulă, nedormiţi și 
deprimați, tovarăși de suferinţă. 

Câinele învățase bine eticheta mersului afară și era destul de 
politicos cu ceilalţi. In ultima vreme însă, avusese nevoi urgente 
în cele mai afurisite momente. Și Graf era politicos și nu 
protesta niciodată când Schultzie venea la el la orele mici cu 
acea privire disperată în ochișorii plini de nemulțumire. 

In noaptea aceea somaţia s-a produs la 12.25 noaptea, 
conform ceasului de pe noptiera lui Graf. Locul preferat al lui 
Schultzie era peticul de iarbă de lângă restaurantul fast-food 
american de pe Brunnerstrasse. Chestia asta îi plăcea lui Graf. 
Considera restaurantul, dacă i se poate spune așa, tare urât. 
Dar, dacă-i pe-așa, lui Graf nu-i plăcuseră niciodată americanii. 
Era destul de bătrân ca să-și amintească Viena după război, 
când era un oraș împărţit între spioni și mizerie. Graf îi preferase 
pe britanici. Cel puţin britanicii aveau o anumită inventivitate 
parșivă. 

Ca să ajungă la micul tărâm al fericirii lui Schultzie trebuia să 
traverseze Brunnerstrasse. Graf, fost director de școală, s-a uitat 
în stânga și în dreapta înainte să coboare de pe bordură. Atunci 
a văzut farul unei motociclete apropiindu-se dinspre centrul 
orașului. S-a oprit, nehotărât. Motocicleta era departe; nu se 
auzea niciun sunet. Cu siguranță, avea destul timp să ajungă pe 
partea cealaltă. Cu toate astea, a smucit un pic lesa lui 
Schultzie, ca să nu tândălească în mijlocul străzii, așa cum îi 
plăcea. 

La jumătatea străzii, Graf a mai aruncat o privire spre 
motocicletă. In trei sau patru secunde ajunsese foarte aproape. 
Mergea cu o viteză extraordinară, lucru evidenţiat de sunetul 
înalt, tensionat, al motorului, pe care acum Graf îl auzea foarte 
bine. Și Schultzie îl auzea. Câinele stătea neclintit ca o statuie, și 
oricât ar fi tras de el Graf, nu-l putea face să se miște. 

— Komm, Schultzie! Mach Schnell! 


4 „Vino, Schultzie! Grăbește-te!” (în limba germană în original). 
VP - 26 


Nimic. Era ca și cum animalul ar fi îngheţat pe asfalt. 

Motocicleta era la vreo sută de metri, cam cât lungimea 
terenului de sport de la vechea școală a lui Graf. S-a aplecat și a 
înșfăcat câinele, dar era prea târziu; motocicleta era peste ei. A 
cârmit brusc, trecând atât de aproape de spatele lui Graf, încât 
a părut că-i ciupește stofa paltonului. Peste o clipă a auzit 
groaznicul sunet al ciocnirii și a văzut o siluetă în negru 
înălțându-se în aer. Ar fi putut să-l creadă pe bărbat în stare să 
zboare, așa departe a zburat. Dar sunetul următor, sunetul 
trupului lui izbind pavajul, a destrămat acea minciună. 

A mai săltat de câteva ori pe câţiva metri, oribil, până când a 
rămas nemișcat, în cele din urmă. Graf s-a gândit să se ducă să 
vadă ce e cu el, fie și numai pentru a confirma ceea ce sărea în 
ochi, însă alt vehicul, o mașină, se apropia cu mare viteză din 
aceeași direcţie. Cu Schultzie în brațe, Graf s-a retras iute de pe 
carosabil și a lăsat mașina să treacă. Mașina a încetinit ca să 
cerceteze epava motocicletei înainte să se oprească lângă 
silueta în negru care zăcea nemișcată pe stradă. 

Un pasager a ieșit din mașină. Era înalt și subţire, și chipul lui 
palid părea să strălucească în întuneric. S-a uitat în jos la 
bărbatul de pe stradă - mai degrabă cu mânie decât cu milă, a 
observat Graf - și i-a scos casca de motociclist zdrobită. Apoi a 
făcut ceva de-a dreptul ieșit din comun, ceva ce Graf n-avea să 
spună niciodată cuiva. A fotografiat cu telefonul mobil faţa 
mortului. 

Fulgerarea bliţului l-a speriat pe Schultzie, și câinele a început 
să latre isteric. Bărbatul s-a uitat cu răceală la Graf, după care a 
urcat în mașină. In clipa următoare, a dispărut în noapte. 

Pe dată s-au auzit în noapte sirenele. Alois Graf ar fi trebuit să 
rămână, ca să le spună celor de la Bundespolizei ce văzuse. Insă 
a luat-o repede spre casă, cu Schultzie zvârcolindu-i-se în braţe. 
Graf își amintea de Viena de după război. Uneori, și-a zis, e mai 
bine să nu vezi absolut nimic. 


6. 
VIENA - TEL AVIV 


VP - 27 


Două cadavre, despărțite de vreo șase kilometri. Unul fusese 
împușcat de două ori de aproape. Celălalt murise într-un 
accident de motocicletă, la viteză mare, și avea asupra lui un 
pistol de calibru mare, un HK 45 Tactical, cu amortizor. N-au 
existat martori la niciuna dintre scene și nici camere de control 
al traficului. N-avea importanţă; o parte a poveștii era scrisă pe 
zăpadă, în urme de cauciucuri și de pași, cu cartușe și sânge. 
Austriecii au lucrat repede, pentru că se anunțau ploi puternice, 
urmate de două zile cu vreme neobișnuit de caldă. Climatul în 
schimbare conspira împotriva lor. 

Bărbatul împușcat avea la el un telefon, un portofel și un 
pașaport rusesc care îl identifica drept Oleg Gurkovski. Alte 
documente găsite în portofel arătau că locuiește la Moscova și 
lucrează la o companie de tehnologia comunicaţiilor. 
Reconstituirea ultimelor ore de viaţă a fost destul de ușoară. 
Zborul cu Aeroflot de la Moscova la Budapesta. Camera de la 
Intercontinental în care, lucru ciudat, își lăsase bagajul. Trenul 
de la o oră târzie a nopţii spre Viena. Camerele de supraveghere 
din Westbahnhof l-au surprins urcând într-un taxi, iar șoferul, 
interogat de poliţie, și-a amintit că l-a lasat la Best Western, pe 
Stubenring. De acolo a traversat  Donaukanal pe 
Schwedenbrucke, urmat de un bărbat. Poliţia a descoperit 
câteva înregistrări în sistemele de supraveghere ale vitrinelor și 
în camerele de supraveghere a traficului, în care chipul 
urmăritorului era parţial vizibil. De asemenea, a lăsat un șir de 
urme de pași, mai ales în Karmeliterplatz, unde zăpada era în 
mare parte neatinsă. Pantofii erau măsura europeană patruzeci 
și opt, fără striații distinctive. Investigatorii de la locul faptei au 
găsit câteva urme identice chiar lângă cadavru. 

Au mai găsit și cartușe de calibrul 45 și urmele unui cauciuc 
de motocicletă Metzeler Lasertec. Analiza tiparului striațiilor 
avea să lege în mod concludent urmele de BMW-ul distrus de pe 
Brunnerstrasse, iar testele balistice aveau să lege cartușele de 
H & K Tactical pe care îl avea la el motocicilistul când se izbise 
de o mașină parcată. Bărbatul nu mai avea la el nimic altceva. 
Nici pașaport, nici permis de conducere, nici bani lichizi sau 
carduri de credit. Părea să aibă în jur de treizeci și cinci de ani, 
însă cei de la poliţie nu puteau fi siguri; faţa lui suferise multe 
intervenţii de chirurgie plastică. Au tras concluzia că e 
profesionist. 


VP - 28 


Dar cum se face că un asasin în alte privinţe profesionist a 
pierdut controlul motocicletei pe Brunnerstrasse? Și cine era 
bărbatul care îl urmărise pe rusul ucis de la hotelul Best Western 
până în locul din Leopoldstadt unde fusese împușcat de două ori 
de foarte aproape? Și, în primul rând, de ce venise rusul de la 
Budapesta la Viena? Fusese ademenit? Fusese somat? Dacă da, 
de cine? Lăsând deoparte întrebările, treaba avea toate indiciile 
asasinatului profesionist executat de un serviciu secret foarte 
competent. 

In primele ore ale investigaţiei, cei de la Bundespolizei și-au 
ținut pentru ei aceste gânduri, însă presa era liberă să facă orice 
speculaţii. Până la jumătatea dimineţii ziariștii se convinseseră 
că Oleg Gurkovski era un dizident, în ciuda faptului că nimeni 
din opoziţia rusă nu părea să fi auzit de el. Insă erau alţii în 
Rusia, printre ei și un avocat despre care se zvonea că e prieten 
bun cu Țarul însuși, care susțineau că îl cunosc bine. Insă nu pe 
numele Oleg Gurkovski. Numele lui adevărat, spuneau ei, era 
Konstantin Kirov, și era un agent sub acoperire al SVR, serviciul 
rus de informații externe. 

În acest moment, cam în jurul amiezii la Viena, a început să 
apară un șir constant de articole, mesaje pe Tweeter, 
comentarii, postări pe bloguri și alte forme de discurs modern 
pe site-urile de știri și pe rețelele sociale. Iniţial, au apărut 
spontan; cu timpul, lucrurile nu au mai stat deloc așa. Aproape 
toate materialele curgeau din Rusia sau dintr-una dintre fostele 
republici sovietice sau ţările-satelit favorabile ei. Niciuna dintre 
așa-zisele surse n-avea nume - cel puţin, nu unul care să poată 
fi verificat. Fiecare postare era fragmentară, o mică piesă dintr- 
un puzzle mai mare. Dar, când erau puse la un loc, concluzia era 
clară ca lumina zilei: Konstantin Kirov, agent SVR rus, fusese 
asasinat cu sânge rece de serviciul secret israelian, la ordinul 
direct al șefului, bine-cunoscutul rusofob Gabriel Allon. 

Kremlinul a declarat asta la ora trei, iar la patru, agenţia rusă 
de știri Sputnik a publicat ceea ce susţinea că e o fotografie a lui 
Allon ieșind dintr-un bloc de locuințe din apropierea locului 
crimei, însoţit de o persoană ca un spiriduș, ale cărei trăsături 
erau indistincte. Sursa fotografiei n-a fost niciodată stabilită cu 
certitudine. Sputnik afirma că obținuse imaginea de la 
Bundespolizei, cu toate că Bundespolizei nega. Oricum, răul 
fusese făcut. Experții tocmiţi de televiziuni din Londra și New 


VP - 29 


York, printre care câţiva care nu avuseseră privilegiul de a-l 
întâlni în carne și oase pe Allon, au recunoscut că bărbatul din 
fotografie seamănă foarte mult cu el. Ministrul de interne al 
Austriei a fost de acord. 

Guvernul Israelului n-a declarat nimic public, conform vechii 
sale politici de a nu comenta chestiuni legate de serviciile de 
informaţii. Însă la începutul serii, dat fiind că presiunea creștea, 
prim-ministrul a luat măsura neobișnuită de a nega personal 
orice implicare israeliană în moartea lui Kirov. Declaraţia lui a 
fost primită cu scepticism, poate pe merit. Mai mult, s-a făcut 
mare caz de faptul că negarea a fost rostită de prim-ministru, și 
nu de Allon însuși. Tăcerea lui, era de părere unul dintre foștii 
spioni americani, spunea multe. 

Adevărul era că în acel moment Gabriel nu era disponibil 
pentru comentarii; era încuiat într-o cameră securizată din 
ambasada Israelului din Berlin,  monitorizând mişcările 
clandestine ale echipei sale operaționale. Până la ora opt seara 
erau cu toții înapoi la Tel Aviv, în siguranță, iar Christopher 
Keller era acasă la Londra, întreg și nevătămat. Gabriel s-a 
strecurat neobservat afară din ambasadă și a luat un avion EIl Al 
spre Tel Aviv. Nici măcar echipajul avionului nu-i cunoștea 
adevărata identitate. Era a doua noapte la rând când nu 
dormea. Imaginea lui Konstantin Kirov, zăcând mort în zăpadă, 
nu-i ieșea din minte. 

Era încă întuneric când avionul a aterizat pe aeroportul Ben 
Gurion. Doi bodyguarzi așteptau la picioarele scării. L-au 
escortat pe Gabriel prin terminal până la o ușă fără însemne de 
la stânga punctului de control al pașapoartelor. În spatele ei era 
o cameră rezervată personalului Biroului care revenea din 
misiuni în străinătate, ceea ce explica mirosul permanent de 
țigări, cafea fiartă prea mult și încordare masculină. Pereţii erau 
acoperiți cu imitație de calcar de lerusalim, fotoliile erau 
modulare și îmbrăcate în vinilin negru. Pe unul dintre ele, 
scăldat în lumina necruțătoare, ședea Uzi Navot. Costumul lui 
gri arăta ca și cum ar fi dormit în el. Ochii din spatele ochelarilor 
moderni, fără ramă, erau roșii de oboseală. 

Ridicându-se, Navot a aruncat o privire la masivul ceas de 
mână din argint pe care soţia sa, Bella, i-l dăruise cu ocazia 
ultimei lui zile de naștere. Nu exista vreun articol de 
îmbrăcăminte sau accesoriu de modă pe trupul mare, puternic, 


VP - 30 


al lui Navot pe care să nu-l fi cumpărat sau ales ea, inclusiv o 
pereche de pantofi care, după părerea lui Gabriel, aveau botul 
prea ascuţit pentru un bărbat de vârsta și cu meseria lui Navot. 

— Ce faci aici, Uzi? E trei dimineaţa. 

— Aveam nevoie de o pauză. 

— De la ce? 

Navot a zâmbit trist și l-a condus pe Gabriel pe un coridor cu 
lumini fluorescente puternice. Coridorul ducea la o ușă solidă, și 
ușa la o zonă delimitată de lângă cercul principal al traficului din 
afara terminalului. O coloană de mașini aștepta cu motoarele 
pornite, în lumina galbenă a lămpilor. Navot a pornit spre 
portiera din spatele scaunului pasagerului, deschisă, a SUV-ului 
lui Gabriel, apoi s-a oprit brusc și a ocolit pe la spatele mașinii 
până pe partea șoferului. Navot era predecesorul direct al lui 
Gabriel la șefie. Încălcând în mod fără precedent tradiţia 
Biroului, fusese de acord să rămână ca adjunct al lui Gabriel, în 
loc să accepte o slujbă bănoasă la un furnizor din domeniul 
apărării din California, cum ar fi dorit Bella. Nu încăpea îndoială 
că regretă hotărârea. 

— In cazul în care te întrebi, a zis Gabriel în vreme ce SUV-ul 
demara, nu l-am omorât eu. 

— Nu-ţi face griji, te cred. 

— Se pare că ești singurul. 

Gabriel a ridicat exemplarul din Haaretz care zăcea pe 
scaunul dintre ei și s-a uitat posomorât la titlu. 

— Ştii că e de rău când ziarul din orașul tău crede că ești 
vinovat. 

— Am trimis un mesaj succint presei în care arătăm clar că nu 
avem nimic de-a face cu moartea lui Kirov. 

— E evident, a zis Gabriel în vreme ce răsfoia celelalte ziare, 
că nu v-au crezut. 

Toate publicaţiile importante, indiferent de orientarea politică, 
declaraseră că la Viena a fost o operaţiune ratată a Biroului și 
cereau o anchetă oficială. Haaretz, cu tendință spre stânga, 
mersese până acolo încât se întreba dacă Gabriel Allon, un 
agent de teren talentat, era la înălțimea postului de șef. Cum se 
schimbă lucrurile, și-a zis. Cu câteva luni înainte era sărbătorit 
ca fiind omul care îl eliminase pe Saladin, creierul din spatele 
terorii ISIS, și prevenise un atac cu bombă radioactivă în 


VP - 31 


Downing Street” din Londra. Și acum, poftim. 

— Trebuie să recunosc, a zis Navot, că seamănă cu tine mai 
mult decât la o privire superficială. Se uita atent la fotografia lui 
Gabriel de pe prima pagină din Haaretz. lar tipul ăla mărunţel de 
lângă tine îmi amintește de altcineva cunoscut. 

— Trebuie să fi fost o echipă SVR în clădirea de pe cealaltă 
parte a străzii. judecând după unghiul aparatului de fotografiat, 
aș zice că erau la etajul doi. 

— Analiştii zic că a fost, probabil, etajul trei. 

— Așa zic? 

— Foarte probabil, a continuat Navot, rușii mai aveau un post 
staționar în partea din față a clădirii, o mașină, poate alt 
apartament. 

— Ceea ce înseamnă că știau unde se duce Kirov. 

Navot a încuviinţat din cap încetișor. 

— Presupun că ar trebui să te consideri norocos că n-au 
profitat de ocazie ca să te omoare și pe tine. 

— Păcat că n-au făcut-o. M-aș fi bucurat, poate, de articole 
mai bune în presă. 

Se apropiau de rampa de ieșire din aeroport. La dreapta era 
lerusalimul, cu soția și copiii lui Gabriel. La stânga era Tel Avivul 
cu bulevardul Regele Saul. Gabriel i-a spus șoferului să-l ducă pe 
bulevardul Regele Saul. 

— Eşti sigur? a întrebat Navot. Arăţi de parcă ţi-ar prinde bine 
câteva ore de somn. 

— Și ce-ar scrie despre mine atunci? 

Navot a format combinaţiile de pe încuietorile unei serviete 
diplomat din oţel. Din ea a scos o fotografie pe care i-a dat-o lui 
Gabriel. Era fotografia pe care Mihail i-o făcuse asasinului lui 
Konstantin Kirov. Ochii nu erau morți de-a binelea; pe undeva 
mai era o urmă slabă de lumină. Restul feței era un dezastru, 
dar nu de la accident. Fusese întinsă și trasă și cusută așa de 
mult, că aproape nu mai arăta omenește. 

— Arată ca o femeie bogată pe care am întâlnit-o la o licitaţie 
de artă, a zis Gabriel. L-ai verificat în baza de date? 

— De câteva ori. 

— Și? 

— Nimic. 

Gabriel i-a înapoiat lui Navot fotografia. 


5 Sediul prim-ministrului englez. 
VP - 32 


— Ne putem întreba de ce un agent cu evidenta lui pricepere 
și pregătire n-a eliminat singura ameninţare la viaţa sa. 

— Mihail? 

Gabriel a încuviinţat încet. 

— A tras de patru ori în el. 

— Și l-a ratat de patru ori. Până și tu l-ai fi putut nimeri de la 
distanţa aia, Uzi. 

— Crezi că i s-a ordonat să rateze? 

— Fără îndoială. 

— De ce? 

— Poate că și-au zis că un israelian mort le-ar face mai puțin 
credibilă povestea de acoperire. Sau poate că au avut alt motiv, 
a zis Gabriel. Sunt ruși. De obicei, au. 

— In primul rând, de ce să-l omoare pe Kirov la Viena? De ce 
nu l-au stors de toate informaţiile la Moscova și apoi să-i vâre un 
glonț în ceafă? 

Gabriel a bătut cu degetul în teancul de ziare. 

— Poate că voiau să folosească prilejul ca să-mi dea o lovitură 
de moarte. 

— Există o soluţie simplă, a zis Navot. Spune lumii că 
Konstantin Kirov lucra pentru noi. 

— In acest moment ar suna ca o poveste de acoperire. Și ar 
trimite un mesaj fiecărui potenţial agent dublu că nu suntem în 
stare să-i protejăm pe cei care lucrează pentru noi. E un preţ 
prea mare. 

— Și atunci ce o să facem? 

— Eu o să încep prin a-l găsi pe cel care le-a dat rușilor adresa 
noastre conspirative din Viena. 

— În cazul în care te întrebai, a zis Navot, n-am fost eu. 

— Nu-ţi face griji, Uzi. Te cred. 


7. 


BULEVARDUL REGELE SAUL, TEL AVIV 


Fusese dorința lui Uzi Navot, în ultimul an al mandatului său 
de șef, să mute sediul Biroului de pe bulevardul Regele Saul într- 
un complex bătător la ochi, aflat un pic mai la nord de Tel Aviv, 


VP - 33 


la Ramat Hasharon. Se spunea că Bella fusese forța motrice din 
spatele mutării. Nu-i plăcuse niciodată vechea clădire, nici 
măcar când lucrase acolo ca analist pe Siria, și i se păruse a nu 
fi pe măsura unui serviciu de informaţii cu acoperire globală. 
Voia o versiune israeliană de Langley sau Vauxhall Cross, un 
monument modern al isprăvilor glorioase ale serviciului de 
informaţii israelian. Aprobase personal schiţele arhitecţilor, 
făcuse lobby la prim-ministru și la Knesset pentru fondurile 
necesare și chiar alesese amplasamentul - un teren gol de-a 
lungul unui coridor de înaltă tehnologie din apropiere de 
Intersecţia Glilot, lângă un complex comercial și un 
cinematograf multiplex numit Cinema City. Însă Gabriel, într- 
unul dintre primele sale gesturi oficiale, respinsese rapid 
planurile cu o mișcare elegantă a stiloului. In materie de 
informaţii și de artă era un tradiţionalist care credea că 
metodele vechi sunt mai bune decât cele noi. Și cu niciun chip 
n-ar fi acceptat mutarea Biroului într-un loc căruia în Israel i se 
spunea familiar Răscrucea Glilot. „Cum naiba o să ne numim?” l- 
a întrebat pe Eli Lavon. „O să fim de râsul lumii”. 

Cladirea veche nu era lipsită de farmec și, poate mai 
important, de amprenta istoriei. Da, era mohorâtă și n-avea 
trăsături distinctive, dar, la fel ca Eli Lavon, avea avantajul 
anonimatului. Nu atârna nicio firmă deasupra intrării, nu erau 
litere de bronz care să proclame identitatea locatarului. De fapt, 
nu exista absolut nimic care să sugereze că era cartierul general 
al unuia dintre cele mai temute și respectate servicii de 
informaţii din lume. 

Biroul lui Gabriel se găsea la ultimul etaj, cu vedere spre 
mare. Pe pereți erau tablouri - câteva pictate de el, nesemnate, 
și altele pictate de mama sa - și într-un colţ se afla un șevalet 
italian vechi pe care analiștii își puneau fotografiile și 
diagramele când veneau să-l informeze. Navot își dusese masa 
de lucru mare, de sticlă, în noul său birou, de cealaltă parte a 
anticamerei, însă lăsase acolo aparatele video moderne care 
acopereau un perete, cu colajul de canale de știri de pe tot 
globul. Când Gabriel a intrat în încăpere, pe câteva dintre 
ecrane pâlpâiau imagini din Viena, iar în grupajul rezervat 
pentru BBC World Service și-a văzut chipul. A dat sonorul mai 
tare și a aflat că prim-ministrul britanic, Jonathan Lancaster, un 
om care îi datora cariera lui Gabriel, se părea că se declarase 


VP - 34 


„profund îngrijorat” de presupunerile despre implicarea 
Israelului în moartea lui Konstantin Kirov. 

Gabriel a dat sonorul mai încet și s-a dus în baia personală ca 
să facă duș, să se radă și să-și pună niște haine curate pe el. 
Când s-a întors în birou, l-a găsit pe Yaakov Rossman, șeful 
Operaţiunilor Speciale, care îl aștepta. Yaakov avea părul 
sârmos și o faţă dură, cu urme de vărsat de vânt. Ținea în mână 
un plic simplu și se uita furios la BBC. 

— Îți vine să crezi tupeul lui Lancaster? 

— Are motivele sale. 

— Cum ar fi? 

— Să-și protejeze serviciul de informaţii. 

— Ticăloși cu două fețe, a mormăit Yaakov. N-ar fi trebuit să 
le oferim accesul la materialele lui Kirov. 

A lăsat plicul să cadă pe biroul lui Gabriel. 

— Ce-i acolo? 

— Scrisoarea mea de demisie. 

— De ce-ai scris-o? 

— Pentru că l-am pierdut pe Kirov. 

— Ai tu vreo vină? 

— Nu cred. 

Gabriel a luat plicul și l-a băgat în aparatul de tăiat hârtii. 

— Se mai gândește cineva să-și dea demisia? 

— Rimona. 

Rimona Stern era şefa departamentului Colectarea 
Informaţiilor. Ca atare, răspundea de dirijarea agenților Biroului 
din întreaga lume. Gabriel a smuls receptorul telefonului interior 
și a format numărul biroului ei. 

— Vino aici. Și adu-l pe Yossi. 

Gabriel a pus jos receptorul și o clipă mai târziu Rimona a 
năvălit pe ușă. Avea părul de culoarea gresiei, șolduri de femeie 
care născuse și era cunoscută pentru că-i sărea ţandara foarte 
repede. Moștenise asta din familie; unchiul său era Ari Shamron. 
Gabriel o știa pe Rimona de când era o copiliță. 

— Yaakov zice că ai ceva pentru mine, a spus. 

— Despre ce vorbești? 

— Demisia. Dă-mi-o. 

— Incă n-am scris-o. 

— Nu te mai osteni, n-o s-o accept. 

Gabriel s-a uitat la Yossi Gavish, care stătea rezemat de tocul 


VP - 35 


ușii. Era înalt, începuse să chelească, se îmbrăca în haine de 
tweed și se purta cu o detașare academică. Se născuse în zona 
Golders Green din Londra și obținuse o diplomă excelentă la 
Oxford înainte să emigreze în Israel. Încă mai vorbea ebraica cu 
un puternic accent englezesc și primea în mod regulat pachete 
cu ceai de la un magazin din Piccadilly. 

— Cum rămâne cu tine, Yossi? Te gândești și tu să-ți dai 
demisia? 

— De ce să fiu dat afară? Nu sunt decât un analist. 

Pe fața lui Gabriel a fulgerat un zâmbet pe care nu și l-a putut 
stăpâni. Yossi nu era un simplu analist. Era șeful întregului 
departament care, în vocabularul Biroului, era cunoscut sub 
numele Cercetare. De multe ori nu cunoștea identitățile 
agenţilor dubli de rang înalt, doar numele de cod și 
pseudonimele, însă făcea parte din cercul restrâns de agenţi 
care primiseră accesul nelimitat la dosarul lui Kirov. 

— Gata cu discuţiile despre demisie. M-aţi auzit? a întrebat 
Gabriel. Și apoi, dacă e să-și piardă cineva slujba, acela sunt eu. 

— Tu? s-a mirat Yossi. 

— N-aţi citit ziarele? Nu v-aţi uitat la televizor? Privirea lui 
Gabriel s-a îndreptat spre peretele video. Îmi cer capul. 

— O să treacă și asta. 

— Se poate, a fost de acord Gabriel, dar mi-ar plăcea să-mi 
măriţi șansele de supraviețuire. 

— Cum? 

— Aducându-mi numele persoanei care a semnat mandatul 
de omorâre a lui Kirov. 

— N-am fost eu, a glumit Yaakov. 

— Mă bucur că am lămurit asta. Gabriel s-a uitat la Rimona. 
Dar tu? L-ai trădat rușilor pe Kirov? 

Rimona s-a încruntat. 

— Sau poate că ai fost tu, Yossi. Întotdeauna mi-ai părut tipul 
de trădător. 

— Nu te uita la mine, nu sunt decât un analist. 

— Atunci du-te înapoi în biroul tău și începe să analizezi. Și 
adu-mi acel nume. 

— Nu e un lucru care poate fi făcut cât ai bate din palme. O să 
dureze. 

— Sigur că da. Gabriel s-a așezat la birou. Ai șaptezeci și două 


6 Zonă din Londra în care locuiesc foarte mulți evrei. 
VP - 36 


de ore. 
e 

Restul zilei a trecut cu încetineala dintr-o cameră de tortură; 
părea că nu se mai sfârșește. Era întotdeauna încă o întrebare la 
care Gabriel n-avea răspuns. Se consola încercând să-i 
consoleze pe alţii. A făcut asta în ședințe cu puţini oameni, 
pentru că, spre deosebire de cartierele generale ale CIA sau 
MI6, în clădirea de pe bulevardul Regele Saul nu exista o sală de 
conferinţe oficială. Asta i se datora lui Shamron. El credea că 
spionii nu trebuie niciodată să se adune toţi la locul de muncă, 
nici pentru sărbătoriri, nici pentru priveghiuri. Și nici nu era de 
acord cu discursurile însufleţitoare în stil american. Ameninţările 
cu care se confrunta Israelul, spunea el, erau suficient de 
motivante. 

Spre sfârșitul după-amiezii, în timp ce încăperea era scăldată 
într-o lumină roșie, Gabriel a fost chemat la prim-ministru. A 
rezolvat câteva probleme de rutină, a verificat două operaţiuni 
în curs de desfășurare și la opt și jumătate a urcat, sleit de 
puteri, în mașina cu escortă ca să meargă pe strada Kaplan din 
lerusalim. La fel ca toţi cei care veneau la prim-ministru, a fost 
silit să-și lase afară telefonul mobil. Cutia izolată fonic în care a 
pus aparatul era numită „stupul de albine”, iar zona securizată 
de dincolo de ea era „acvariul”. Prim-ministrul l-a întâmpinat pe 
Gabriel amabil, dar cu o evidentă răceală. O anchetă legată de 
finanțele personale îi ameninţa funcţia de prim-ministru, cea 
mai îndelungată de la David Ben-Gurion încoace. Ultimul lucru 
de care avea nevoie în acel moment era un scandal care să 
implice serviciul său de informații. 

De obicei, Gabriel și prim-ministrul stăteau în zona 
confortabilă pentru rapoarte sau discuții private, însă în seara 
aceea prim-ministrul a ales să rămână așezat la biroul său, sub 
portretul lui Theodor Hertzi, fondatorul mișcării sioniste din 
secolul al XIX-lea care a dus la reconstituirea guvernării 
Israelului asupra unei porţiuni din Palestina istorică. Sub privirea 
fixă a lui Hertzi, Gabriel a relatat faptele pe care le cunoștea. 
Prim-ministrul a ascultat impasibil, la fel de nemișcat ca 
bărbatul din fotografia de deasupra umărului său. 

— Ştii cum mi-am petrecut ziua? a întrebat când Gabriel a 
terminat. 

— Nu pot decât să-mi închipui. 


VP - 37 


— Optsprezece dintre omologii mei au hotărât să mă sune ei 
înșiși. Optsprezece! E numărul cel mai mare de la ultimul nostru 
război în Gaza. Și toți au pus aceeași întrebare: Cum am putut 
să fiu atât de nesăbuit încât să-i permit șefului serviciului meu 
de informaţii să împuște un agent de informaţii rus în inima 
Vienei? 

— N-ai făcut asta. Nici eu. 

— Am încercat să le explic, și nici măcar unul nu m-a crezut. 

— Nu-s sigur că te-aș fi crezut nici eu, a recunoscut Gabriel. 

— Până și prietenul meu de la Casa Albă a fost sceptic. Ce 
tupeu! a mormăit prim-ministrul. E într-o belea mai mare decât 
mine. Și asta spune ceva. 

— N-aș crede că Jonathan Lancaster a sunat. 

Prim-ministrul a clătinat din cap. 

— Însă cancelarul Austriei m-a ţinut la telefon aproape o oră. 
Mi-a spus că are dovezi incontestabile că noi am fost în spatele 
omorârii rusului. De asemenea, m-a întrebat dacă vrem sau nu 
înapoi cadavrul asasinului nostru. 

— A dat amănunte despre dovezi? 

— Nu. Dar nu părea să fie un bluf. A arătat clar că se 
preconizează măsuri diplomatice. 

— Cât de severe? 

— Expulzări. Poate o rupere deplină a relaţiilor diplomatice. 
Cine știe? Ar putea să emită unul sau două mandate de 
arestare. Prim-ministrul s-a uitat la Gabriel. Nu vreau să pierd 
pentru asta o ambasadă din vestul Europei. Sau pe şeful 
serviciului meu de informaţii. 

— În această privinţă, a zis Gabriel, suntem în deplin acord. 
Prim-ministrul a aruncat o privire spre televizor, unde se 
desfășura fără sonor o emisiune de știri. 

— Ai izbutit sa mă scoţi din poziţia fruntașă. Asta e o ispravă 
remarcabilă. 

— Crede-mă, n-a fost intenţia mea. 

— Există voci serioase care cer o examinare independentă. 

— Nu-i nimic de examinat. Nu l-am omorât noi pe Konstantin 
Kirov. 

— Cu siguranță, arată ca și cum aţi făcut-o. O examinare ar 
putea să fie necesară, de dragul aparenţelor. 

— Ne putem descurca singuri. 

— Zău? 


VP - 38 


Tonul prim-ministrului sugera că nu era convins. 

— O să descoperim ce n-a mers cum trebuie, a zis Gabriel. Și, 
dacă avem vreo vină, vor fi luate măsurile cuvenite. 

— Incepi să vorbești ca un politician. 

— E cumva un compliment? 

Prim-ministrul a zâmbit rece. 

— Nici vorbă. 


8. 


STRADA NARKISS, IERUSALIM 


Chiara se uita rareori la televizor seara. Crescuse în lumea 
închisă a ghetoului evreiesc din Veneţia, studiase la 
Universitatea din Padova, se considera o femeie de modă veche 
și disprețuia distracţțiile moderne precum smartphone-urile, 
rețelele sociale și sistemele de televiziune cu fibră optică, care, 
deși oferă o mie de canale cu emisie de înaltă definiţie, de cele 
mai multe ori, nu ai la ce să te uiţi. Când venea acasă, Gabriel o 
găsea de obicei adâncită într-un tratat istoric voluminos - când 
fusese recrutată de Birou tocmai începuse să lucreze la o teză 
de doctorat în istoria Imperiului Roman - sau într-unul dintre 
romanele pe care le primea prin poștă de la un librar de pe Via 
Condotti din Roma. De curând începuse să citească și romane 
de spionaj de duzină. Acestea îi ofereau o legătură, oricât de 
firavă și improbabilă ar fi fost, cu viața la care renunțase 
bucuroasă ca să devină mamă. 

Și totuși, în seara aceea, când Gabriel a ajuns la apartamentul 
său foarte bine păzit din cartierul Nachlaot al lerusalimului, și-a 
găsit soţia uitându-se furioasă la una dintre reţelele de știri 
americane. Un reporter relata, cu evident scepticism, despre 
declaraţia Israelului că nu avusese nimic de-a face cu cele 
petrecute la Viena. Șeful serviciului israelian de informaţii, 
psalmodia el, tocmai plecase de pe strada Kaplan. Potrivit 
spuselor unuia dintre asistenții din domeniul securităţii naţionale 
ai prim-ministrului, care dorea să rămână anonim, întâlnirea se 
desfășurase pe cât de bine te-ai putea aștepta. 

— E adevărat ceva din toate astea? 


VP - 39 


— Am avut o întâlnire cu prim-ministrul. Cam atât. 

— N-a mers bine? 

— Nu mi-a oferit mâncare chinezească. Am luat asta ca pe un 
semn rău. 

Chiara a îndreptat telecomanda spre ecran și a apăsat 
butonul de închidere. Purta blugi mulaţi care îi puneau în 
valoare picioarele lungi și suple și un pulover de culoarea 
smântânii, pe care se revărsa nestăpânit părul negru cu luciri 
roșcate și castanii. Ochii îi erau de culoare caramelului, cu mici 
puncte aurii. In acel moment, îl cântăreau pe Gabriel cu milă 
abia ascunsă. Putea doar să-și închipuie cum îl vedea ea. Stresul 
muncii de teren fusese întotdeauna nemilos cu înfățișarea lui. 
Prima operaţiune, „Urgia lui Dumnezeu”, îl lăsase cu păr cărunt 
la douăzeci și cinci de ani. După aceea, lucrurile o luaseră rapid 
la vale. 

— Unde sunt copiii? a întrebat el. 

— Au ieșit cu prietenii. Ne-au spus să nu stăm treji până vin. A 
ridicat o sprânceană, provocatoare. Casa ne aparține. Poate că 
ti-ar plăcea să mă târăști în pat și să-ţi faci de cap cu mine. 

Gabriel era grozav de ispitit; trecuse mult timp de când 
făcuse dragoste cu soţia sa tânără și frumoasă. Nu aveau timp 
pentru asta. Chiara avea de crescut doi copii, iar Gabriel avea 
de apărat o ţară. Se vedeau câteva minute în fiecare dimineaţă 
și, dacă erau norocoși, cam o oră seara, când Gabriel se întorcea 
de la lucru. Avea un apartament conspirativ în Tel Aviv, pentru 
nopţile în care evenimentele nu-i permiteau să facă drumul lung 
cu mașina până la Ierusalim. Ura acel apartament. Îi amintea 
cum fusese viața lui înainte de Chiara. Biroul îi făcuse să se 
întâlnească. Și acum conspira ca să-i ţină departe unul de 
celălalt. 

— Crezi că e posibil, a întrebat el, să se fi furișat înapoi în 
apartament fără știrea ta? 

— Orice e posibil. Ce-ar fi să verifici? 

__ Gabriel s-a dus tiptil până la ușa camerei copiilor și a intrat. 
Inainte să plece la Viena, schimbase pătuţurile cu două paturi 
de copii, ceea ce însemna că acum erau liberi să umble în voie 
noaptea prin apartament. Totuși, acum dormeau duși sub norii 
care aminteau de Tiţian, pictaţi de Gabriel pe pereţi după o 
confruntare scăldată în sânge cu serviciul secret rus. 

S-a aplecat și l-a sărutat pe frunte pe Rafael. Faţa copilului, pe 


VP - 40 


care cădea o rază de lumină de la ușa pe jumătate deschisă, 
semăna șocant de mult cu a lui Gabriel. Ba chiar fusese 
blestemat cu ochii verzi ai lui Gabriel. lrene însă semăna mai 
mult cu mama lui Gabriel, al cărei nume îl primise. Chiara era 
ingredientul uitat din reţeta genetică a copiilor. Timpul avea să 
schimbe asta, și-a zis Gabriel. O frumuseţe ca a Chiarei nu putea 
să fie înlăturată definitiv. 

— Tu ești, abba? 

Era lrene. Rafael putea să doarmă și dacă exploda o bombă, 
însă Irene, la fel ca Gabriel, se trezea ușor. Și-a zis că ea are 
stofa unui spion perfect. 

— Da, scumpo, a șoptit el. Eu sunt. 

— Stai un pic. 

Gabriel s-a așezat pe marginea patului ei. 

— Mângâie-mă pe spate, a poruncit ea, și el și-a pus cu 
blândeţe mâna pe țesătura caldă a pijamalei. Ai călătorit bine? 

— Nu, a răspuns el sincer. 

— Te-am văzut la televizor. 

— Zău? 

— Erai foarte serios. 

— De unde ai învățat un astfel de cuvânt? 

— Care? 

— Serios. 

— De la mama. 

Acesta era limbajul din casa Allon. Copiii îi ziceau lui Gabriel 
„abba”, cuvântul ebraic pentru tată, însă Chiarei nu-i ziceau 
decât „mama”. Invățau în același timp ebraică și italiană, pe 
lângă germană. Rezultatul era că vorbeau o limbă pe care n-o 
puteau înțelege decât părinţii lor. 

— Unde ai fost, abba? 

— N-au fost locuri interesante. 

— Intotdeauna spui asta. 

— Chiar? 

— Da. 

Copiii n-aveau decât o idee foarte vagă despre munca tatălui. 
Știau că uneori apărea la televizor fotografia lui, că era 
recunoscut în locurile publice și că era înconjurat tot timpul de 
bărbaţi înarmaţi. Și ei erau înconjurați. 

— Ai avut grijă de mama ta cât am fost plecat? 

— Am încercat, dar era tristă. 


VP - 41 


— Da? De ce? 

— Ceva ce a văzut la televizor. 

— Fii fetița cuminte și culcă-te la loc. 

— Pot să dorm cu tine și cu mama? 

— Nu, nu poți. 

Tonul lui era sever. Cu toate astea, Irene a chicotit. Acesta era 
singurul loc în care nimeni nu-l asculta. A mai mângâiat spatele 
copilei încă un minut, până ce respiraţia ei a devenit profundă și 
regulată. Apoi s-a ridicat cu atenţie de pe marginea patului și a 
pornit spre ușă. 

— Abba? 

— Da, iubito. 

— Îmi mai dai un ultim pupic? 

A pupat-o până a pierdut șirul numărătorii. A pupat-o până ce, 
fericită, l-a rugat ea să plece. 

e 

Când a intrat în bucătărie, a găsit o oală cu apă clocotind pe 
sobă şi pe Chiara dând pe râzătoare o bucată de brânză 
Parmigiano-Reggiano. Făcea asta cu iscusință și aparent fără 
niciun efort, așa cum făcea cele mai multe lucruri, inclusiv să 
aibă grijă de copii. Când a obținut cantitatea potrivită, a 
schimbat bucata de Parmigiano-Reggiano cu una de Pecorino și 
a răzuit-o și pe ea. Gabriel a trecut repede cu privirea peste 
celelalte ingrediente înșirate pe blat. Unt, ulei de măsline, o 
râşnită de piper înaltă: tot ce trebuia pentru cacio e pepe. 
Mâncarea romană simplă era una dintre preferatele lui, mai ales 
atunci când o gătea Chiara. 

— Ştii, a zis el, privind-o cum lucrează, există un bărbat foarte 
cumsecade în Piaţa Mahane Yehuda care ar face asta în locul 
tău. 

— Sau poate că ar trebui să cumpăr asta, pur și simplu, într- 
un borcan din supermarket. A scuturat din cap cu reproș. Brânza 
trebuie să fie rasă la consistenţa corectă. Altfel, rezultatul ar fi 
dezastruos. 

El s-a încruntat la micul televizor de la capătul blatului. 

— Întocmai ca la Viena. 

Chiara a scos un fir de spaghete din oală și, după ce l-a 
gustat, a pus restul într-o strecurătoare. Apoi le-a amestecat cu 
unt topit, ulei de măsline, cu cele două tipuri de brânză rasă și 


7 Brânză și piper (în limba italiană în original). 
VP - 42 


cu un pic de apă în care au fiert pastele și a asezonat mâncarea 
cu destul piper ca s-o facă puţin iute. Au mâncat împreună la 
măsuta de cafenea din bucătărie, cu monitorul din camera 
copiilor între ei și televizorul care mergea fără sonor. Gabriel a 
refuzat vinul de Toscana oferit de Chiara; numai Dumnezeu știa 
ce avea să mai aducă acea noapte. Ea și-a turnat un păhărel și a 
ascultat foarte concentrată descrierea evenimentelor din Viena. 

— Ce se întâmplă acum? l-a întrebat. 

— Vom face o examinare rapidă, dar fără să ne scape nimic, 
ca să stabilim de unde s-au scurs informațiile. 

— Cine cunoștea adresa casei conspirative? 

— Eli, Mihail, agenţii din  Neviot, funcţionarul de la 
departamentul administrativ care o închiriase și șase oameni din 
echipa de securitate de pe teren, printre care bodyguarzii mei. 
Și Uzi, desigur. 

— Nu i-ai pomenit pe britanici. 

— Nu? 

— Cu siguranţă, ai un suspect. 

— N-aș vrea să periclitez în niciun fel investigația. 

— Ai petrecut prea mult timp cu prim-ministrul. 

— Este unul dintre riscurile noii mele funcții. 

Privirea Chiarei s-a îndreptat spre televizor. 

— lartă-mă pentru ceea ce voi spune, dar Uzi trebuie să se 
bucure în secret de toate astea. Kirov a fost recrutat când el era 
responsabilul. Și acum e mort. 

— Uzi m-a sprijinit întotdeauna. 

— N-are încotro. Dar încearcă să-ţi închipui cum arată asta din 
punctul lui de vedere. A condus în mod competent Biroul timp 
de șase ani. Nu strălucit, a adăugat ea, dar competent. Și, drept 
răsplată, a fost dat deoparte în favoarea ta. 

Intre ei s-a lăsat tăcerea. Nu se auzea decât respirația ritmică 
a copiilor din monitor. 

— Ai fost adorabil cu Irene, a zis Chiara, în cele din urmă. Era 
așa de entuziasmată că vii acasă, că a refuzat să se culce. 
Trebuie să spun că Rafael se descurcă destul de bine cu absenţa 
ta. E un băieţel stoic, întocmai așa cum trebuie să fi fost tatăl 
său. Insă Irene îţi duce dorul cumplit de mult când ești plecat. S- 
a oprit, apoi a adăugat: Aproape la fel de mult ca mine. 

— Dacă chestia asta se transformă într-un scandal la scară 
mare, s-ar putea să mă vezi mult mai des. 


VP - 43 


— Nimic nu m-ar face mai fericită. Însă prim-ministrul n-ar 
îndrăzni niciodată să-l concedieze pe marele Gabriel Allon. Ești 
cel mai popular personaj din ţară. 

— Al doilea, a zis Gabriel. Actriţa aia e mult mai populară 
decât mine. 

— Nu crede sondajele, nu sunt niciodată corecte. Chiara a 
zâmbit. Ştii, Gabriel, există lucruri mai rele decât să fii 
concediat. 

— Cum ar fi? 

— Să-ţi zboare creierii un asasin rus. A ridicat la buze paharul 
cu vin. Ești sigur că nu vrei un strop? E cu adevărat foarte bun. 


9. 


BULEVARDUL REGELE SAUL, TEL AVIV 


Fără să ţină seama de grijile premierului, Gabriel a lăsat 
ancheta în mâinile lui Yossi Gavish și Rimona Stern, doi dintre 
cei mai de încredere agenţi seniori și cei mai buni prieteni ai săi. 
Motivele erau personale. Ultima anchetă independentă a 
Biroului, efectuată după un șir de operaţiuni ratate de la 
sfârșitul anilor '90, grăbise rechemarea lui Ari Shamron de la 
pensie, unde nu avea astâmpăr. Una dintre primele sale acțiuni 
oficiale fusese să se ducă în West Cornwall, unde Gabriel se 
închisese într-o căsuţă izolată, având drept companie doar 
picturile sale și mâhnirea. Shamron, ca de obicei, nu venise cu 
mâna goală: venise cu o operaţiune. Avea să se dovedească 
primul pas din lunga călătorie a lui Gabriel de la exilul 
autoimpus la birourile de director de pe bulevardul Regele Saul. 
Morala poveștii, cel puţin din punctul de vedere al lui Gabriel, 
era că spionii îi acceptă între ei pe oamenii din afară pe propriul 
risc. 

Primul lucru pe lista priorităţilor lui Yossi și Rimona a fost să 
elimine orice suspiciune legată de ei înșiși în privința scurgerii 
de informaţii. Au făcut asta supunându-se amândoi testului cu 
poligraful, complet inutil, pe care l-au trecut cu brio. Apoi au 
cerut ajutorul unui analist suplimentar. Gabriel s-a înduplecat cu 
greu să le-o dea pe Dina Sarid, expertă în terorism, pe al cărei 


VP - 44 


birou ticsit se afla un teanc de cazuri active, printre care trei 
implicând ISIS, din categoria bombelor cu ceas care ticăie deja. 
Dina nu știa aproape nimic despre cazul Kirov sau despre 
dezertarea iminentă a rusului. Cu toate astea, Gabriel a pus-o să 
se conecteze la poligraf. Ea a trecut testul, lucru deloc 
surprinzător. La fel Eli Lavon, Mihail Abramov, Yaakov Rossman, 
echipa Neviot, membrii unităţii de securitate de pe teren și 
funcţionarul de la departamentul administrativ. 

Rezultatele primei faze a investigaţiei, care s-a încheiat a 
doua zi la prânz, erau previzibile. Cei trei analiști n-au 
descoperit nicio dovadă care să sugereze o scurgere de la 
niciunul dintre angajaţii Biroului. N-au găsit nici vreo greșeală în 
executarea operațiunii înseși. Toţi participaseră la misiuni mult 
mai complicate decât o dezertare și retragere banale. Fusese, 
așa cum a scris Yossi în memorandum, „floare la ureche, după 
standardele noastre”. Totuși, a recunoscut că au existat „știute 
și neștiute”. Dintre acestea, principala era posibilitatea ca 
scurgerea de informaţii să fi venit de la nimeni altul decât 
Konstantin Kirov însuși. 

— Cum? a întrebat Gabriel. 

— l-ai trimis în total patru SMS-uri în noaptea aceea - e 
corect? 

— Le ai pe toate, Yossi. Știi că e corect. 

— În primul mesaj i-ai spus lui Kirov să plece de la 
Intercontinental și să meargă la gară. In al doilea i-ai spus că 
urce în ultimul tren spre Viena. La sosire, i-ai spus să ia un taxi 
până la Best Westerm. Dar cu un minut înainte să ajungă acolo, 
i-ai trimis adresa casei conspirative. 

— Vinovat, onorat instanţă. 

— Încă era în taxi, ceea ce înseamnă că Mihail și Keller nu 
puteau să-l vadă clar. 

— Și ce vrei să spui cu asta? 

— Ar fi putut să redirecţioneze mesajul. 

— Cui? 

— Centralei din Moscova. 

— A pus el însuși să fie omorât? 

— Poate că avea impresia că seara va lua altă întorsătură. 

— În ce fel? 

— O altă ţintă, de exemplu. 

— Cine? 


VP - 45 


Yossi a ridicat din umeri. 

— Tu. 

Ceea ce a anunţat a doua fază a investigaţiei: o trecere în 
revistă completă a recrutării lui Konstantin Kirov, a manevrării 
lui și a enormului volum de informații. Având avantajul privirii 
retrospective, cei trei analiști au cântărit fiecare dintre 
rapoartele lui Kirov. N-au găsit nicio dovadă de înșelătorie. 
Kirov, au tras ei concluzia, era cea mai rară dintre păsări. In 
ciuda împrejurărilor recrutării lui silite, rămăsese demn de 
încredere. 

Însă Biroul nu păstrase pentru sine informaţiile preţioase ale 
lui Kirov; împărţise comoara cu americanii și britanicii. Fiecare 
moment al împărțirii era consemnat în voluminosul dosar al lui 
Kirov: tipul materialului, data, indispensabila listă a distribuirii. 
Însă nimeni din Washington sau Londra nu cunoștea adevărata 
identitate a agentului cu numele de cod Heathcliff, și numai 
câţiva dintre agenţii de rang superior știau de intenţia lui de a 
dezerta. Unuia dintre agenţii MI6 i se dăduse cu puţin timp 
înainte adresa casei conspirative din Viena. El insistase, 
susținând că era necesară pentru a-l transfera în siguranţă pe 
dezertor la aeroportul internaţional din Viena, unde un avion 
închiriat aștepta să-l ducă la Londra. 

— Și noi am fi cerut același lucru, a zis Uzi Navot. Și apoi, a 
avea acces la o informație nu este același lucru cu a avea 
dovada că le-a dat-o rușilor. 

— E adevărat, a încuviințat Gabriel. Dar e un bun punct de 
pornire. 

Navot a dus la gură o ceașcă de porțelan fin. Conţinea apă 
fierbinte și o felie de lămâie. Lângă farfurioară se afla un platou 
cu bucăţi de tulpină de ţelină. Erau aranjate cu grijă, ca să le 
sporească atractivitatea. Era limpede că Bella nu era mulțumită 
de greutatea actuală a lui Navot, care fluctua ca o bursă din 
America Latină. Bietul Uzi fusese la regim în cea mai mare parte 
a ultimilor zece ani. Mâncarea era singura sa slăbiciune, în 
special bucătărie grea, doldora de calorii, din Europa Centrală și 
Răsăriteană. 

— Tu hotărăști, a continuat, dar, dacă aș fi în locul tău, aș 
vrea să am mai mult decât niște presupuneri ca să acuz un 
agent al unui serviciu de informaţii prieten. De fapt, l-am 
cunoscut. Nu-mi pare genul care să-și trădeze țara. 


VP - 46 


— Sunt sigur că Angleton a spus același lucru despre Kim 
Philby. 

Navot, dând din cap înţelept, a fost de acord cu acest lucru. 

— Deci, cum ai de gând să procedezi? 

— O să zbor la Londra să vorbesc cu partenerii noștri. 

— Vrei să asculţi o prezicere? 

— De ce nu? 

— Partenerii tăi îţi vor respinge categoric descoperirea. Și 
apoi vor da vina pe noi pentru cele petrecute la Viena. Așa merg 
lucrurile în meseria noastră când apare un dezastru. Toată 
lumea o ia la goană spre cel mai apropiat adăpost. 

— Așadar, ar trebui s-o las baltă? Asta spui? 

— Ce spun, a răspuns Navot, e că a urmări chestiunea pe 
baza unei estimări nefondate poate să producă pagube grave 
unei relaţii valoroase. 

— Nu există o relaţie între noi și britanici. Este suspendată 
până la noi ordine. 

— Și mă temeam că vei face ceva pripit. Coborând vocea, 
Navot a adăugat: Nu-ţi da singur foc la valiză, Gabriel. 

— Mama îmi spunea asta întotdeauna. Dar tot nu știu ce 
înseamnă. 

— În acest caz, a zis Navot, oftând, ar trebui să trimiţi pe 
cineva la Viena ca să vezi dacă poate să mai obţină niște 
amănunte. Cineva care vorbește limba ca un nativ. Cineva care 
are unul-două contacte în serviciul de securitate local. Cine știe? 
Dacă își joacă așa cum trebuie cărțile, ar putea fi în stare să le 
schimbe austriecilor ideea greșită că ne-am ucis defectorul. 

— Ştii tu pe cineva potrivit? 

— S-ar putea. 

Gabriel a zâmbit. 

— Poţi să mănânci un șniţel vienez grozav cât ești în oraș, Uzi. 
Știu că te dai în vânt după felul în care îl prepară la Viena. 

— Și Rindsgulasch&-ul. Navot și-a trecut o mână peste talia 
voluminoasă, cu gândul în altă parte. Exact ce am nevoie. Bella 
o să-mi dea porții de pedeapsă. 

— Eşti sigur că nu te deranjează să mergi? 

— Cineva trebuie s-o facă. Navot s-a uitat posomorât la 
farfuria cu bucăţi de ţelină. De ce să nu fiu eu acela? 


8 Gulaș cu carne de vită. 
VP - 47 


10. 


PĂDUREA VIENEZĂ, AUSTRIA 


Uzi Navot a petrecut o seară liniștită cu Bella în casa lor 
confortabilă, în suburbia Petah Tikva din Tel Aviv, iar dimineața, 
după ce s-a trezit la nesuferita oră trei, s-a îmbarcat pe cursa El 
Al de la cinci și zece spre Varșovia, afectuos numită în Birou 
„Expresul polonez”. Avea în valiză două schimburi de haine și 
trei acte de identitate diferite. Vecina de scaun, o femeie de 
treizeci și trei de ani dintr-un oraș din Galileea Superioară, nu l-a 
recunoscut. Navot a fost ușurat și totodată, după ce și-a analizat 
cu sinceritate sentimentele, profund jignit. Timp de șase ani 
condusese Biroul fără să dea greș, și totuși era deja dat uitării. 
Se resemnase de mult cu gândul că va fi păstrat în amintire 
doar ca un șef care a ţinut locul cuiva, omul care a păstrat 
scaunul cald pentru cel ales. Era un asterisc. 

Dar, în fibra lui, era, de asemenea un spion foarte bun. 
Recunoștea că nu era un personaj dinamic, precum Gabriel. 
Navot era un spion adevărat, care recruta și dirija agenţi, 
colecţionar al secretelor altor oameni. Înainte de ascensiunea în 
birourile de pe bulevardul Regele Saul, Europa Apuseană a fost 
principalul său câmp de bătălie. Inarmat cu o varietate de limbi, 
un farmec fatalist și o mică avere, recrutase o reţea de agenţi 
din organizaţiile teroriste, ambasade, ministere de externe și 
servicii de securitate răspândită în toate colțurile lumii. Unul 
dintre ei era Werner Schwarz. Navot l-a sunat în seara aceea 
dintr-un hotel din Praga. Werner părea că băuse un pahar sau 
două mai mult decât trebuia. Lui Werner îi plăcea cam prea mult 
băutura. Avea o căsnicie nefericită. Alcoolul era anestezicul. 

— Așteptam să mă suni. 

— Urăsc să fiu previzibil. 

— O deficiență în genul tău de activitate, a zis Werner 
Schwarz. Presupun că Viena intră în planurile tale de călătorie. 

— De fapt, mâine. 

— Ar fi mai bine poimâine. 

— Trebuie să mă încadrez în niște termene, Werner. 

— Nu ne putem întâlni la Viena. Cei din serviciul meu sunt cu 
nervii întinși la maximum. 


VP - 48 


— Și din al meu. 

— Îmi închipui. Ce zici de mica vinărie din Pădure? Ti-o 
amintești, nu-i așa? 

— Cu mult drag. 

— Și cu cine voi cina? 

— Un anume Monsieur Laffont. 

Vincent Laffont era una dintre vechile identități false ale lui 
Navot. Era un scriitor liber-profesionist de cărţi de călătorie, care 
se trăgea din Bretania și era mereu pe drum. 

— Abia aștept să-l revăd. Vincent a fost întotdeauna unul 
dintre preferaţii mei, a zis Werner Schwarz și a închis. 

După obiceiul său, Navot a ajuns la restaurant cu treizeci de 
minute mai devreme, cu o cutie frumoasă de la Demel, celebrul 
ciocolatier vienez. Mâncase cea mai mare parte a bomboanelor 
în timpul călătoriei și pusese în loc cinci mii de euro în bancnote. 
Proprietarul restaurantului, un omuleț care arăta ca o matrioșkă, 
îl ţinea minte. lar Navot, jucând rolul lui Monsieur Laffont, l-a 
încântat cu povești despre ultimele sale călătorii înainte să se 
așeze într-un colț liniștit din sala cu pereţii din lemn. A 
comandat o sticlă de Gruner Veltliner, convins că nu va fi ultima. 
Mai erau ocupate doar trei mese, iar clienţii de la toate trei își 
terminau prânzul. Curând, locul avea să fie pustiu. Lui Navot îi 
plăcea întotdeauna un pic de zgomot ambiental când își făcea 
treaba de spion, însă Werner prefera să-și trădeze țara 
neobservat. 

A ajuns la trei fix, îmbrăcat de birou, în costum negru și palton 
Înfăţișarea îi era schimbată de când îl văzuse Navot ultima oară, 
și nu neapărat în bine. Un pic mai gras și mai cărunt, ceva mai 
multe vase de sânge sparte pe obraji. Ochii i s-au luminat când 
Navot a umplut două pahare cu vin. Apoi a revenit obișnuita 
dezamăgire. Werner Schwarz o purta ca pe o cravată ţipătoare. 
Navot o remarcase într-una dintre călătoriile „de pescuit” la 
Viena, și cu ajutorul unor bani și discuţii de alcov îl ademenise 
pe Werner în plasa sa. Din postul lui la BVT, destoinicul serviciu 
de securitate internă al Austriei, el făcuse ca Navot să fie bine 
informat despre chestiuni care interesau statul Israel. Navot 
fusese silit să cedeze altcuiva controlul asupra lui Werner cât 
fusese șef. Timp de câţiva ani singurele contacte au fost o 
felicitare de Crăciun trimisă pe ascuns și depunerile regulate în 
contul lui Werner dintr-o bancă din Zurich. 


VP - 49 


— Un mic cadou pentru Lotte, a zis Navot, dându-i lui Werner 
cutia. 

— Nu trebuia să te deranjezi. 

— Măcar atât să fac și eu. Știu că ești un om ocupat. 

— Eu? Am acces, dar nu vreo răspundere reală. Stau la 
ședințe și aştept să treacă timpul. 

— Cât mai ai? 

— Vreo doi ani. 

— N-o să te uităm, Werner. Te-ai purtat bine cu noi. 

Austriacul a fluturat din mână cu dispreţ. 

— Nu-s vreo fată pe care ai agăţat-o într-un bar. După ce mă 
pensionez, o să faci eforturi ca să-ţi amintești numele meu. 

Navot nu s-a ostenit să nege. 

— Și cum îţi merge ţie, Monsieur Laffont? Eşti încă în joc, după 
cum văd. 

— Incă vreo câteva runde, cel puţin. 

— Serviciul tău s-a purtat urât cu tine. Meritai mai mult. 

— Am avut un parcurs frumos. i 

— Și ai fost dat deoparte pentru Allon. Intr-o șoaptă ca la 
spovedanie, Werner Schwarz a întrebat: Chiar credea că scapă 
cu fața curată după ce a ucis un agent SVR în centrul Vienei? 

— N-avem nimic de-a face cu asta. 

— Hai, Uzi, zău așa. 

— Trebuie să mă crezi, Werner. N-am fost noi. 

— Avem dovezi. 

— Cum ar fi? 

— Unul dintre membrii echipei voastre de șoc. Cel înalt, a 
insistat Werner Schwarz. Cel care arată ca un cadavru. L-a 
ajutat pe Allon cu acea mică problemă de la Stadttempel, acum 
câţiva ani, și Allon a fost destul de nechibzuit ca să-l trimită 
înapoi la Viena să se ocupe de rus. Tu n-ai fi făcut niciodată o 
astfel de greșeală, Uzi. Tu erai întotdeauna foarte grijuliu. 

Navot a ignorat lingușirea lui Werner. 

— Agenţii noștri au fost prezenţi în noaptea aceea, a 
recunoscut, însă nu din motivul la care te gândești. Rusul lucra 
pentru noi. Tocmai voia să dezerteze când a fost omorât. 

Werner Schwarz a zâmbit. 

— Cât timp v-a luat ţie și lui Allon să născociţi asta? 

— N-ai văzut cu ochii tăi asasinatul, Werner, nu? 

— Nu existau camere video în acel capăt al străzii, de aceea l- 


VP - 50 


aţi ales. Dovezile balistice arată în mod concludent că agentul 
operativ de pe motocicletă a fost cel care a apăsat pe trăgaci. 
Werner Schwarz a tăcut un pic, apoi a spus: Apropo, 
condoleanţe. 

— Nu-i nevoie. Nu-i de-al nostru. 

— Zace pe o masă la morga centrală. Chiar aveţi de gând să-l 
lăsaţi acolo? 

— Nu ne interesează. Faceţi cu el ce poftiți. 

— Oh, facem. 

Proprietarul a apărut și a luat comanda în vreme ce ultimul 
dintre cele trei grupuri care prânziseră se îndrepta zgomotos 
spre ieșire. Dincolo de ferestrele sălii de mese, Pădurea Vieneză 
începea să se întunece. Era perioada de liniște, perioada care îi 
placea cel mai mult lui Werner Schwarz. Navot și-a umplut 
paharul. Apoi, fără vreun avertisment sau explicaţie, a rostit un 
nume. 

Werner Schwarz a înălţat o sprânceană. 

— Ce-i cu el? 

— Îl cunoști? 

— Am auzit de el. 

— Și ce ai auzit? 

— Un agent bun, care servește interesele ţării sale aici, la 
Viena, în mod profesional și în concordanţă cu dorințele noastre. 

— Ceea ce înseamnă că nu încearcă să ţintească guvernul 
austriac. 

— Sau poporul nostru. Prin urmare, îl lăsăm să-și vadă de 
treabă nestingherit. In cea mai mare parte, a adăugat Werner 
Schwarz. 

— ÎI supravegheați? 

— Când permit resursele. Suntem un serviciu mic. 

— Și? 

— Iși cunoaște foarte bine meseria. Dar știu din experienţă că 
așa sunt ei, de obicei. Inșelăciunea le vine de la sine. 

— Niciun delict sau purtare urâtă? Niciun viciu? 

— O aventură, din când în când, a zis Werner Schwarz. 

— Cineva anume? 

— A avut o aventură cu nevasta unui angajat al consulatului 
american, acum vreo doi ani. A fost un scandal destul de mare. 

— Cum a fost rezolvată problema? 

— Angajatul consulatului a fost transferat la Copenhaga, iar 


VP -51 


nevasta trimisă înapoi în Virginia. 

— Altceva? 

— Zboară des la Berna, chestie interesantă, pentru că Berna 
nu face parte din teritoriul lui. 

— Crezi că are o tipă nouă acolo? 

— Sau poate altceva. După cum știi, autoritatea noastră 
încetează la graniţa cu Elveţia. 

A fost adus primul fel de mâncare, terrine de ficat de pui 
pentru Navot și piept de rață afumat pentru Werner Schwarz. 

— Imi este îngăduit să întreb de ce te interesează acest om? 

— Ține de bucătăria noastră. Nimic mai mult. 

— E în legătură cu rusul? 

— De ce întrebi? 

— Sincronizarea, asta-i tot. 

— Doi iepuri dintr-o lovitură, a explicat Navot nonșalant. 

— Nu-i așa de ușor de făcut. Werner Schwarz și-a tamponat 
buzele cu un șervet apretat. Ceea ce ne aduce înapoi la bărbatul 
care zace la morga centrală. Cât timp o să te mai prefaci că nu-i 
de-al vostru? 

— Chiar crezi, a zis Navot calm, că Gabriel Allon v-ar permite 
să înmormântați un evreu într-o groapă anonimă din Viena? 

— Iţi dau dreptate că nu-i stilul lui Allon. Nu după cele prin 
care a trecut în acest oraș. Insă bărbatul de la morgă nu-i evreu. 
Cel puţin, nu din punct de vedere etnic. 

— De unde știi? 

— Când Bundespolizei nu l-a putut identifica, au cerut un test 
de ADN. 

— Și? 

— Nici urmă de genă ashkenazi. Nici markerii ADN ai unui 
evreu sefard. Nici sânge arab, nord-african sau spaniol. Nicio 
picătură. 

— Așadar, ce e? 

— E rus. Sută la sută. 

— l-auzi, a zis Navot. 


11. 


ANDALUZIA, SPANIA 


VP - 52 


Vila era lipită de marginea unui colţ uriaș de stâncă de pe 
dealurile Andaluziei. Precaritatea locului unde era cocoţată o 
atrăgea pe femeie; părea că în orice clipă putea să se 
dezlipească de stâncă și să cadă. Erau nopţi în care, trează în 
pat, își închipuia că se prăbușește în prăpastie, cu toate 
suvenirele și cărțile și pisicile sale învârtejindu-se în jurul ei într- 
o tornadă zdrenţuită de amintiri. Se întreba cât timp ar putea să 
zacă moartă pe fundul văii, îngropată în sfărâmăturile existenţei 
sale singuratice, până să bage de seamă cineva. Oare 
autorităţile i-ar face o înmormântare decentă? L-ar înștiinţa pe 
copilul ei? Lăsase câteva indicii ascunse cu grijă despre 
identitatea copilului printre obiectele personale și la începutul 
unui volum de memorii. Până acum îi ieșiseră doar unsprezece 
pagini, scrise cu creionul, fiecare pagină marcată de cercul 
cafeniu al cănii de cafea. Totuși, avea un titlu, pe care îl 
considera o realizare remarcabilă, dat fiind că titlurile erau 
întotdeauna atât de greu de ales. L-a numit Cealaltă femeie. 

Cele unsprezece pagini amărâte, suma trudei sale, le privea 
cu mai puţină îngăduinţă, pentru că zilele sale nu erau decât un 
uriaş interval de timp gol. În plus, era jurnalistă sau cel puţin 
drept asta se dăduse în tinereţe. Poate că subiectul îi bloca 
înaintarea. Să scrie despre vieţile altora - dictatorul, luptătorul 
pentru libertate, bărbatul care vindea măsline și mirodenii în 
souk - a fost pentru ea un proces relativ simplu. Subiectul 
vorbea, cuvintele lui erau cântărite cu ajutorul faptelor 
disponibile - da, da, cuvintele /u;, pentru că în acea vreme 
femeile nu aveau importanţă - și câteva sute de cuvinte se 
împrăștiau pe pagină, cu speranţa că erau cu destul fler și 
pătrundere ca să asigure o mică sumă plătită de un redactor de 
departe, din Londra, Paris sau New York. Dar să scrie despre 
sine, ei bine, asta era cu totul altceva. Era ca și cum ai încerca 
să-ţi amintești detaliile unui accident de mașină pe un drum 
întunecat. Avusese o dată unul, cu e/, în munţii de lângă Beirut. 
El fusese beat, ca de obicei, și agresiv, ceea ce nu-l caracteriza. 
A presupus că avea dreptul să fie furios; ea reușise, în cele din 
urmă, să-și ia inima în dinţi și să-i spună despre copil. Chiar și 
acum se întreba dacă nu cumva el încercase s-o omoare. 
Omorâse destui alți oameni. Sute, de fapt. Ştia asta acum. Dar 
atunci, nu. 

Lucra, sau se prefăcea că lucrează dimineața, în alcovul 


VP-53 


umbrit de sub scară. Dormea mai puţin și se trezea mai 
devreme. Presupunea că era încă una dintre consecinţele 
nedorite ale îmbătrânirii. Dimineaţa aceea era mai rodnică decât 
de obicei, o pagină întreagă de proză șlefuită, cu foarte puţine 
corecturi sau revizuiri. Și totuși, încă nu terminase primul 
capitol. Sau să-i zică prolog? Niciodată n-avusese încredere în 
prologuri; le considera trucuri ieftine folosite de scriitorii mai 
puţin înzestrați. În cazul său însă, un prolog era justificat, pentru 
că nu-și scria povestea de la început, ci de la mijloc, într-o după- 
amiază înăbușitoare din august, 1974, când un anume tovarăș 
Lavrov - era pseudonim - îi adusese o scrisoare de la Moscova. 
Nu avea nici numele expeditorului, nici dată. Totuși, știuse că 
era de la e/, jurnalistul englez pe care-l cunoscuse la Beirut. 
Stilul îl dădea de gol. 

Era unsprezece și jumătate dimineaţa când a lăsat creionul 
din mână. Ştia asta pentru că sunetul metalic al alarmei 
ceasului de mână Seiko i-a amintit să-și ia următoarea pilulă. 
Inima era ce o supăra. A înghiţit pastiluţa amară cu resturile reci 
ale cafelei și s-a uitat la manuscrisul - era un cuvânt pretenţios, 
ce-i drept, dar nu-i venea altul în minte - din cutia de valori 
victoriană de sub masa de scris. Următorul punct de pe ordinea 
de zi încărcată, baia rituală, a consumat patruzeci de minute, 
urmată de altă jumătate de oră de îngrijire atentă a trupului și 
de îmbrăcat, după care a ieșit din vilă și a pornit prin strălucirea 
aprigă a începutului după-amiezii spre centrul localităţii. 

Orașul era alb ca oasele uscate la soare, faimos pentru cât 
era de alb, și stătea în echilibru pe vârful stâncii în formă de 
cuţit. O sută paisprezece pași normali pe promenadă au adus-o 
la noul hotel, și încă două sute douăzeci și opt de pași au purtat- 
o de-a curmezișul unui petic de pământ cu măslini și stejari pitici 
până la marginea centre ville”, cum îi spunea în sinea ei chiar și 
acum, după toţi anii acelui splendid exil. Era un joc pe care îl 
juca demult, la Paris, cu copilul ei, numărarea pașilor. Câţi pași 
ca să străbaţi curtea până în stradă? Câţi pași ca să traversezi 
Pont de la Concorde? Câţi pași până când un copil de zece ani să 
dispară de sub ochii mamei sale? Răspunsul era douăzeci și 
nouă. 

Un desenator de graffiti profanase prima locuinţă în formă de 
cub de zahăr cu un cuvânt obscen în limba spaniolă. Ei lucrarea 


? Centrul orașului (în limba franceză în original). 
VP - 54 


îi păruse destul de bună, un strop de culoare, ca o pernuţă 
decorativă, ca să rupă monotonia albului. Și-a continuat drumul 
șerpuit în sus prin oraș, spre Calle San Juan. Prăvăliașii o priveau 
cu dispreţ cum trece. Aveau multe nume pentru ea, niciunul 
măgulitor. li ziceau /a /oca, nebuna, sau /a roja, referire la 
culoarea politicii ei, pe care nu încercase s-o ascundă, în ciuda 
instrucțiunilor tovarășului Lavrov. De fapt, erau puţine prăvălii în 
oraș în care să nu fi intrat în vreun conflict, întotdeauna în 
legătură cu banii. Îi considera pe patroni vulturi capitaliști, iar ei 
o considerau, în mod justificat, o comunistă și o 
scandalagioaică, și încă una de prim rang. 

Cafeneaua în care prefera să-și ia masa de prânz se afla într-o 
piaţetă din apropierea părţii de sus a orașului. Era o insuliță 
hexagonală care avea în mijloc un felinar frumos și pe latura 
răsăriteană o biserică zugrăvită în ocru, în loc de alb, altă 
întrerupere a monotoniei. Cafeneaua însăși era un local fără fiţe 
- mese și scaune din plastic, feţe de masă de plastic cu un 
model scoțian aparte -, însă trei portocali minunați, doldora de 
fructe, umbreau terasa. Chelnerul era un tânăr marocan 
prietenos dintr-un cătun uitat de Dumnezeu prin munţii Rif. N- 
avea de unde să știe dacă nu cumva era un fanatic ISIS care 
plănuia să-i taie beregata cu prima ocazie, însă era unul dintre 
puţinii oameni din oraș care se purtau frumos cu ea. Vorbeau 
între ei în arabă, ea în araba clasică bombastică pe care o 
învățase la Beirut, el în dialectul magrebian din nordul Africii. Nu 
se zgârcea la șuncă și sherry, în ciuda faptului că el însuși nu 
punea gura pe așa ceva. 

— Aţi văzut știrile de azi din Palestina? l-a pus în față o tortilla 
española. Sioniștii au închis accesul pe Muntele Templului. 

— Scandalos. Dacă nebunii nu-l redeschid repede, o să fie 
pieirea lor. 

— Inshallah. 

— Da, a încuviinţat ea, sorbind dintr-un pahar cu Manzanilla 
alburiu. /nshallah, într-adevăr. 

Cât și-a băut cafeaua a mâzgălit câteva rânduri în agenda 
învelită în vinilin, amintiri din acea după-amiază de august de 
demult, la Paris, impresii. Sârguincioasă, a încercat să separe 
ceea ce știa atunci de ceea ce știa acum, să se plaseze pe sine 
și pe cititor în acel moment, fără părtinirea timpului. Când a 
venit nota, a lăsat de două ori mai mulți bani decât trebuia și a 


VP-55 


pornit prin piaţetă. Biserica o atrăgea fără să înțeleagă de ce. A 
urcat treptele - erau patru - și a împins ușa de lemn ghintuită. 
Aerul rece s-a năpustit spre ea ca o răsuflare a morții. Instinctiv, 
a întins o mână spre baptisteriu și și-a înmuiat degetele în apa 
sfinţită, dar s-a oprit înainte să facă cruce. Fără îndoială, și-a zis, 
pământul se va cutremura și draperia din altar se va sfâșia în 
două. 

Pronaosul era slab luminat și pustiu. A făcut câţiva pași 
șovăielnici pe culoarul din mijloc și a tras în piept mirosurile 
cunoscute de tămâie și fum de lumânări și ceară. Întotdeauna îi 
plăcuse mirosul din biserici, dar credea că tot restul nu-i decât 
aiureală. Ca de obicei, Dumnezeul de pe instrumentul său de 
execuţie roman nu-i spunea nimic și nu-i stârnea extazul, însă o 
statuie a Fecioarei cu pruncul, deasupra unei mese cu lumânări, 
a înduioșat-o, în mod neașteptat, până la lacrimi. 

A vârât câţiva bani prin fanta cutiei milei și a ieșit ameţită în 
lumina soarelui. Pe neașteptate se făcuse frig, cum se întâmpla 
iarna în munţii Andaluziei. S-a grăbit să ajungă la poalele 
orașului, numărându-și pașii, și s-a întrebat de ce la vârsta ei îi 
era mai greu să meargă în jos decât în sus. Micul supermarket El 
Castillo se trezise din siestă. A ales de pe rafturile ordonate 
câteva produse pentru cină și le-a cărat într-o sacoșă din plastic 
peste terenul viran cu stejari și măslini, pe lângă hotelul cel nou, 
și în cele din urmă în închisoarea vilei sale. 

Frigul a urmat-o înăuntru ca un animal de pripas. A aprins 
focul în șemineu și și-a turnat niște whisky ca să-și alunge frigul 
din oase. Aroma fumului și a lemnului ars a făcut-o să se 
gândească, fără să vrea, la e/. Sărutările lui aveau întotdeauna 
gust de whisky. 

A dus paharul în alcovul de sub scări. Deasupra mesei de scris 
erau cărți aliniate pe un singur raft. Ochii i s-au îndreptat spre 
stânga cotoarelor crăpate și decolorate. Knightley, Seale, Boyle, 
Wright, Brown, Modin, Macintyre, Beeston... Mai era și o ediţie 
broșată cu amintirile lui mincinoase. Numele ei nu apărea în 
niciunul dintre volume. Ea era cel mai bine păzit secret al lui. 
Nu, și-a zis brusc, al doilea. 

A deschis cutia de valori victoriană și a scos un album cu 
tăieturi din ziare legat în piele, așa de vechi, că nu mai mirosea 
decât a praf. Înăuntru, lipită grijuliu pe pagini, era colecţia 
sărăcăcioasă de fotografii, tăieturi din ziare și scrisori pe care 


VP - 56 


tovarășul Lavrov o lăsase să le ia din vechiul ei apartament din 
Paris - și alte câteva pe care reușise să le păstreze fără știrea 
lui. Nu avea decât opt instantanee îngălbenite ale copilului ei, 
ultimul făcut, pe ascuns, pe Jesus Lane în Cambridge. Erau mult 
mai multe cu e/. Prânzurile lungi cu băutură din belșug la St. 
Georges și Normandie, picnicurile de pe dealuri, după-amiezile 
de beție în cabana de pe Khalde Beach. Și apoi erau fotografiile 
pe care le făcuse în intimitatea apartamentului său, când el era 
cu garda coborâtă. Nu se întâlniseră niciodată în apartamentul 
lui mare de pe rue Kantari, doar în al ei. Nu se știe cum, Eleanor 
nu aflase niciodată de ei. Presupunea că amăgirea le era în fire 
amândurora. Și odraslei lor. 

A pus albumul cu tăieturi din ziare înapoi în cutia de valori 
victoriană, s-a dus în salon și a deschis televizorul demodat. 
Tocmai începuseră știrile serii pe La 1. După câteva minute de 
chestii obișnuite - o grevă a muncitorilor, un scandal în fotbal, 
iarăși agitaţie în Catalonia învecinată - a urmat o știre despre 
asasinarea unui agent rus la Viena și despre asul spionajului 
israelian care se presupunea că ar fi răspunzător. Îi ura pe 
israelieni, fie și numai pentru faptul că existau, însă în acel 
moment i-a părut un pic rău pentru el. Bietul fraier, și-a zis. 
Habar n-avea cu cine se pune. 


12. 


BELGRAVIA, LONDRA 


Procedurile oficiale impuneau ca Gabriel să-l informeze pe 
„C”, directorul general al Serviciului Secret de Informații 
britanic, despre intenţia sa de a merge la Londra. Avea să fie 
întâmpinat la aeroportul Heathrow de un comitet de primire, 
condus pe lângă controlul pașapoartelor și trimis urgent la 
Vauxhall Cross cu un convoi motorizat demn de un prim- 
ministru, un președinte sau un mare grangur din vreun cotlon al 
imperiului pierdut. Aproape oricine conta în Londra oficială și 
secretă ar fi știut de venirea lui. Pe scurt, ar fi fost un dezastru. 

Ceea ce explica de ce, în loc de asta, Gabriel a zburat la Paris 
cu un pașaport fals și apoi s-a furișat în Londra într-un tren 


VP - 57 


Eurostar de la prânz. Pentru cazare a ales Grand Hotel Berkshire 
de pe West Cromwell Road. A plătit pentru două nopţi cu bani 
gheață - era acel gen de loc - și a urcat pe scări în cameră, din 
cauză că liftul era defect. Era acel gen de loc, de asemenea. 

A pus pe ușă plăcuța cu NU DERANJAȚI, a tras zăvorul și abia 
apoi a ridicat receptorul telefonului din cameră. Mirosea a 
aftershave-ul  locatarului dinainte. A început să formeze 
numărul, dar s-a oprit. Apelul avea să fie monitorizat de GCHQ!', 
serviciul britanic de informaţii pentru comunicaţii, și aproape 
sigur de americanii de la NSA, și amândouă agenţiile știau cum 
sună vocea lui în mai multe limbi. 

A pus la loc receptorul și a deschis aplicaţia text-to-speech de 
pe telefonul său. După ce a tastat mesajul și a ales limba în care 
voia să fie citit, a ridicat a doua oară receptorul care duhnea și a 
format numărul până la capăt. 

A răspuns o voce de bărbat, rece și distantă, ca și cum era 
iritată de o întrerupere nedorită. Gabriel a pus difuzorul 
telefonului mobil în dreptul telefonului din cameră și a pornit 
înregistrarea. Vocea automată a aplicaţiei punea accentul aiurea 
pe cuvinte și pe silabe, însă a reușit să-i transmită dorinţele. 
Voia să stea de vorbă cu „C” în particular, departe de Vauxhall 
Cross și fără știrea altcuiva din MI6. El însuși putea fi contactat 
la Grand Hotel Berkshire, camera 304. Nu avea să aștepte prea 
mult timp. 

După ce mesajul s-a terminat, Gabriel a închis telefonul și s-a 
uitat la mașinile care goneau pe stradă la ora de vârf. Au trecut 
douăzeci de minute până să sune în sfârșit telefonul din cameră. 
Vocea care i-a vorbit lui Gabriel era omenească. „Eaton Square, 
numărul cincizeci și șase, ora șapte. Ținută lejeră”. Apoi s-a 
auzit un clic și apelul s-a încheiat. 

Gabriel se așteptase să fie trimis la o casă conspirativă 
sărăcăcioasă a MI6 dintr-un loc precum Stockwell sau Stepney 
sau Maida Vale, așa că adresa din eleganta Belgravia a fost 
destul de surprinzătoare. Corespundea unei clădiri georgiene 
mari din partea de sud-vest a pieţei. Casa, la fel ca vecinele ei 
din șir, avea exteriorul din stuc alb ca zăpada la parter și din 
cărămidă cafenie la cele patru etaje. O lumină puternică ardea 
între coloanele porticului, iar când degetul lui Gabriel a apăsat 


10 Centrul Guvernamental de Comunicaţii, agenţie specializată în interceptarea 
comunicațiilor radio, telefonice, pe internet sau prin satelit. 


VP -58 


pe sonerie, s-a auzit înăuntru un sunet puternic de clopot. În 
vreme ce aștepta, s-a uitat la celelalte case din jurul pieţei. Cele 
mai multe erau întunecate, dovada că una dintre cele mai 
căutate adrese din Londra era o rezervaţie de proprietari bogați 
absenţi din Arabia și China și, desigur, Rusia. 

În cele din urmă s-au auzit pași, ţăcănitul unor tocuri înalte pe 
o podea de marmură. Apoi ușa s-a deschis, lăsând la vedere o 
femeie înaltă de vreo șaizeci și cinci de ani, în pantaloni negri la 
modă și o jachetă care amintea de paleta lui Gabriel după o zi 
lungă de lucru. Femeia rezistase cântecului de sirenă al 
chirurgiei plastice sau implanturilor de colagen, păstrând astfel 
o frumusețe elegantă, plină de demnitate. Mâna ei dreaptă era 
pe clanţă, în stânga avea un pahar cu vin alb. Gabriel a zâmbit. 
Promitea să fie o seară interesantă. 

Ea i-a răspuns la zâmbet. 

— Dumnezeule mare, ești chiar tu! 

— Mă tem că da. 

— Hai repede înăuntru, până nu te împușcă cineva sau nu 
încearcă să te arunce în aer. Sunt Helen, apropo, Helen 
Seymour, a adăugat, în timp ce ușa se închidea cu o bufnitură 
puternică. Sunt sigură că Graham a pomenit de mine. 

— Nu încetează să vorbească despre tine. 

Ea s-a strâmbat. 

— Graham m-a prevenit în privinţa umorului tău negru. 

— O să fac tot ce pot să mi-l ţin în frâu. 

— Te rog să n-o faci. Toţi ceilalţi prieteni ai noștri sunt al naibii 
de plicticoși. 

L-a condus pe un coridor cu dale albe și negre până într-o 
bucătărie imensă, care mirosea minunat a pui cu orez și șofran. 

— Fac paella. Graham a zis că nu te deranjează. 

— Poftim? 

— Cârnaţii și crustaceele, a explicat ea. M-a asigurat că nu 
mănânci kosher. 

— Nu, deși în general evit mâncărurile interzise. 

— Poţi să le dai deoparte. Asta fac arabii când le gătesc așa 
ceva. 

— Vin des? a tatonat Gabriel. 

Helen Seymour și-a dat ochii peste cap. 

— Cineva anume? 

— Tipul acela iordanian tocmai a fost aici. Cel care poartă 


VP -59 


costume de pe Savile Row și vorbește ca unul dintre noi. 

— Fareed Barakat. 

— Ține foarte mult la el însuși. Și la tine, a adăugat ea. 

— Suntem de aceeași parte, Fareed și cu mine. 

— Şi ce parte e asta? 

— Stabilitatea. 

— Nu există aşa ceva, dragul meu. Nu mai există. 

Gabriel i-a dat lui Helen Seymour sticla de Sancerre la 
temperatura camerei pe care o cumpărase de la Sainsbury's, pe 
strada Berkeley. Ea a pus-o direct în congelator. 

— Ți-am văzut mai deunăzi fotografia în Times, a zis ea, 
închizând ușa. Sau în Telegraph? 

— În ambele, mă tem. 

— Nu era una dintre cele mai bune. Poate că asta va fi de 
ajutor. A turnat un pahar mare de Albariño. Graham te așteaptă 
sus. Zice că aveţi ceva de discutat înainte de cină. Presupun că 
are de-a face cu Viena. N-am voie să știu. 

— Consideră-te norocoasă. 

Gabriel a urcat pe scara largă până la etajul întâi. Lumina se 
revărsa pe ușa deschisă a biroului impunător, cu pereţii căptușiți 
cu cărţi, în care Graham Seymour, succesorul lui Cumming, 
Menzies, White și Oldfield, aștepta într-o splendidă izolare. Purta 
un costum gri cu dungulițe albe și o cravată de culoarea 
cositorului, care se asorta cu nuanţa buclelor lui bogate. In 
mâna dreaptă ţinea un pahar din sticlă gravată cu un lichid 
distilat incolor. Avea ochii aţintiţi la ecranul televizorului, unde 
prim-ministrul răspundea întrebării unui reporter despre Brexit. 
In ce-l privea, Gabriel era bucuros de schimbarea subiectului. 

— Spune-i, te rog, lui Lancaster cât de mult a însemnat pentru 
mine sprijinul lui neabătut în zilele de după Viena. Transmite-i că 
poate să sune oricând are nevoie de o favoare. 

— Nu-l învinui pe Lancaster, a răspuns Seymour. N-a fost 
ideea lui. 

— A cui a fost? 

— A mea. 

— De ce nuţi-ai ţinut gura? De ce m-ai dat pradă lumii? 

— Pentru că tu și echipa ta aţi desfășurat o operaţiune 
proastă și n-am vrut să se răsfrângă asupra serviciului meu sau 
asupra prim-ministrului. 

Seymour s-a uitat cu dispreţ la vinul lui Gabriel și s-a dus la 


VP - 60 


căruciorul cu băuturi să-și mai toarne în pahar. 

— Pot să-ţi ofer ceva mai tare? 

— Acetonă cu cuburi de gheață, te rog. 

— Cu măsline sau coajă de lămâie? 

Cu un zâmbet crispat, Seymour a declarat o încetare 
temporară a ostilităţilor. 

— Ar fi trebuit să-mi dai de știre că vii. Ai noroc că m-ai găsit. 
Plec dimineaţă la Washington. 

— Cireșii nu înfloresc cel puţin încă trei săptămâni. 

— Slavă Domnului. 

— Ce ai în program? 

— O întâlnire de rutină la Langley ca să revedem actualele 
operaţiuni comune și să stabilim priorităţile viitoare. 

— Poșta trebuie să fi rătăcit invitaţia mea. 

— Sunt unele lucruri pe care le facem fără știrea ta. Suntem 
în familie, la urma urmei. 

— Familie distantă, a zis Gabriel. 

— Și tot mai distantă pe zi ce trece. 

— Alianţa a mai fost și înainte tensionată. 

— Tensiune, da, însă asta e altceva. Ne confruntăm cu 
perspectiva foarte reală a prăbușirii ordinii internaţionale. 
Aceeași ordine, aș putea adăuga, care a dat naștere ţării tale. 

— Putem să avem grijă de noi. 

— Zău? a întrebat Seymour, serios. Cât timp? Împotriva câtor 
inamici deodată? 

— Hai să vorbim despre ceva plăcut. Gabriel s-a oprit, apoi a 
adăugat: Bunăoară, despre Viena. 

— A fost o operaţiune simplă, a zis Seymour după o clipă. 
Aduci agentul din frig, vorbeşti un pic cu el între patru ochi, îl 
urci într-un avion spre o nouă viaţă. Noi o facem tot timpul. 

— Și noi, a răspuns Gabriel. Insă această operaţiune a fost 
complicată de faptul că agentul meu a fost deconspirat cu mult 
înainte să plece de la Moscova. 

— Agentul nostru, a subliniat Seymour. Noi am fost cei care 
am acceptat să-l luăm. 

— Și de aceea, a zis Gabriel, acum e mort. 

Seymour strângea paharul atât de puternic, încât vârfurile 
degetelor i se albiseră. 

— Ai grijă, Graham. O să-l spargi. 

Seymour a pus paharul pe cărucior. 


VP -61 


— Hai să convenim, a zis calm, că dovezile disponibile arată 
că Kirov a fost deconspirat. 

— Da, hai. 

— Dar hai să convenim și că era răspunderea voastră să-l 
aduceţi la noi, indiferent de împrejurări. Ar fi trebuit să vedeţi 
echipele de supraveghere SVR la Viena și să-i transmiteți să 
renunțe la planul stabilit. 

— N-am putut să le vedem, Graham, pentru că nu era niciuna. 
Nu erau necesare. Știau unde se duce Kirov și că eu voi aștepta 
acolo. De aceea au obținut fotografia cu mine ieșind din clădire. 
De aceea și-au folosit programele, trolii, site-urile de dezbatere 
publică și serviciile de știri pentru a crea impresia că noi suntem 
în spatele uciderii lui Kirov. 

— Unde a fost scurgerea de informaţii? 

— N-a venit din serviciul nostru. Ceea ce înseamnă, a zis 
Gabriel, că a venit din al vostru. 

— Am un spion rus pe statul de plată? a întrebat Seymour. 
Asta spui? 

Gabriel s-a dus la fereastră și s-a uitat la casele întunecate din 
partea opusă a pieţei. 

— E vreo șansă să pui la gramofon un disc cu Harry James și 
să dai volumul foarte tare? 

— Am o idee mai bună, a zis Seymour, ridicându-se în 
picioare. Vino cu mine. 


13. 


EATON SQUARE, LONDRA 


Ușa, chiar dacă în exterior părea normală, avea un cadru 
invizibil din oțel extrem de rezistent. Graham Seymour a 
deschis-o tastând pe panoul de pe zid cele opt cifre corecte. 
Incăperea de dincolo era mică, strâmtă și cu podeaua mai înaltă 
cu câţiva centimetri. Înăuntru se aflau două scaune, un telefon 
și un ecran pentru videoconferinţe. 

— O cameră în care se poate vorbi în siguranță, construită 
acasă, a zis Gabriel. Ce-o să le mai dea prin cap? 

Seymour s-a așezat pe un scaun și i-a făcut semn lui Gabriel 


VP - 62 


spre celălalt. Genunchii li se atingeau, ca la pasagerii dintr-un 
compartiment de tren. Lumina din tavan răvășea trăsăturile 
frumoase ale lui Seymour. Dintr-odată, arăta ca un bărbat pe 
care Gabriel nu-l mai întâlnise niciodată. 

— Totul e foarte convenabil, nu-i așa? Și cu totul previzibil. 

— Ce anume? a întrebat Gabriel. 

— Cauti un ţap ispăşitor ca să-ți explici eșecul. 

— Aș avea grijă cu folosirea expresiei tap ispăşitor. Face 
oamenii ca mine să se simtă stingheriţi. 

Cumva, Seymour a izbutit să-și păstreze masca rezervei 
britanice. 

— Să nu îndrăznești să joci cartea asta cu mine. Ne știm de 
prea mult timp. 

— Da, așa e. De aceea m-am gândit că ai putea fi interesat să 
afli că șeful filialei tale din Viena e spion rus. 

— Alistair Hughes? E un agent bun. 

— Sunt sigur că la fel gândesc controlorii lui de la Centrala din 
Moscova. Sistemul de ventilaţie al încăperii vâjâia ca un 
congelator cu ușa deschisă. Ai de gând să mă asculţi, cel puţin? 

— Nu. 

— În acest caz, n-am de ales, suspend relaţia noastră. 

Seymour doar a zâmbit. 

— Nu prea te pricepi la poker, nu-i așa? 

— N-am prea avut niciodată timp de fleacuri. 

— lată din nou acea carte. 

— Relaţia noastră e ca o căsătorie, Graham. Se bazează pe 
încredere. 

— După părerea mea, cele mai multe căsătorii se bazează fie 
pe bani, fie pe teama de a fi singur. Și dacă divorţezi de mine, 
nu vei mai avea niciun prieten pe lume. 

— Nu pot să lucrez cu tine sau să-ți împărtășesc informaţii 
dacă șeful filialei tale din Viena e pe statul de plată al rușilor. Și 
sunt foarte sigur că americanii vor fi de aceeași părere. 

— N-ai îndrăzni. 

— Ba cum să nu. De fapt, cred că o să-i vorbesc despre asta 
bunului meu prieten Morris Payne la timp pentru mica voastră 
întâlnire de mâine. Payne era directorul CIA. Asta ar trebui să 
învioreze în mod considerabil lucrurile. 

Seymour n-a răspuns. 

Gabriel a aruncat o privire spre obiectivul camerei de 


VP - 63 


deasupra ecranului. 

— Chestia aia e pornită, nu? 

Seymour a clătinat din cap. 

— Și nu știe nimeni că suntem aici? 

— Nimeni, în afară de Helen. Ea îl adoră, apropo. 

— Pe cine? 

— Pe Alistair Hughes. Crede că e un drăguţ. 

— Așa a crezut și nevasta unui diplomat american care lucra 
la Viena. 

Seymour a mijit ochii. 

— De unde ai aflat asta? 

— Mi-a șoptit o păsărică. Și aceeași păsărică mi-a șoptit că 
Alistair Hughes a cerut adresa casei conspirative în care aveam 
de gând să-l interoghez pe Kirov. 

— Departamentul Control din Londra voia adresa, nu Alistair. 

— De ce? 

— Pentru că era responsabilitatea noastră să-l scoatem pe 
Kirov din Viena și să-l urcăm în siguranță într-un avion. Nu-i ca și 
cum ai comanda o mașină prin Uber. Nu poţi apăsa pe un buton 
în ultima clipă. Trebuia să planificăm traseul principal și să 
stabilim unul de rezervă, în cazul în care rușii interveneau. Și 
pentru asta aveam nevoie de adresă. 

— Câţi oameni au cunoscut-o? 

— La Londra? Seymour a ridicat ochii spre tavan. Opt sau 
nouă. Și încă șase sau șapte la Viena. 

— Și Corul de băieţi din Viena? Întâmpinat cu tăcere, Gabriel a 
întrebat: Cât de mult au știut americanii? 

— Şefa filialei noastre din Washington i-a informat că 
Heathcliff își face publică identitatea și că am fost de acord să-i 
oferim statutul de defector. Ea nu le-a spus niciunul dintre 
amănuntele operaţiunii. 

— Nici locul? 

— Doar orașul. 

— Au știut că o să fiu acolo? 

— S-ar putea. Seymour s-a prefăcut că reflectează. Scuză-mă, 
dar sunt un pic nedumerit. Îi acuzi pe americani că le-au dat 
informaţia rușilor sau pe noi? 

— ÎI acuz pe drăguţul de Alistair Hughes. 

— Și cum rămâne cu ceilalți paisprezece agenţi MI6 care știau 
adresa casei tale conspirative? De unde știi că n-a fost unul 


VP - 64 


dintre ei? 
— Pentru că stăm în această încăpere. M-ai adus aici, a zis 
Gabriel, din cauză că te temi că s-ar putea să am dreptate. 


14. 


EATON SQUARE, LONDRA 


Graham Seymour a stat multă vreme într-o tăcere 

contemplativă, cu privirea în altă parte, ca și cum ar fi urmărit 
peisajul rural trecând pe lângă fereastra vagonului imaginar al 
lui Gabriel. In cele din urmă, a rostit încet un nume, un nume 
rusesc, pe care Gabriel s-a trudit să-l audă peste hăulitul 
sistemului de ventilaţie. 
_ — Gribkov, a repetat Seymour. Vladimir Vladimirovici Gribkov. 
li ziceam VeeVee, mai scurt. Se dădea drept atașat de presă la 
misiunea diplomatică rusă din New York. Destul de 
neîndemânatic, aș adăuga. In realitate, era agent SVR și încerca 
să recruteze spioni la Naţiunile Unite. Centrala din Moscova are 
o rezidentura mare la New York. Filiala noastră este mult mai 
mică, iar a voastră și mai mică. Un om, de fapt. Îi cunoaștem 
identitatea, i-o cunosc și americanii. 

Insă asta, a adăugat Seymour, n-avea nicio însemnătate. Ce 
conta era că Vladimir Vladimirovici Gribkov, în timpul unui 
cocktail diplomatic altfel plictisitor de la un hotel șic din 
Manhattan, l-a abordat pe omul MI6 din New York și i-a dat de 
înțeles că ar vrea să discute ceva de natură foarte delicată. 
Agentul MI6, pe care Seymour nu l-a numit, a raportat 
conştiincios contactul la Departamentul Control din Londra. 

— Pentru că, după cum știe fiecare agent MI6, cea mai sigură 
cale spre transformarea carierei într-o grămăjoară de cenușă 
este să ai un contact între patru ochi neautorizat cu un mardeiaș 
de la SVR. 

Departamentul Control a aprobat oficial întâlnirea și, la trei 
săptămâni după contactul iniţial - destul timp, a zis Seymour, ca 
să-i permită lui Gribkov să-și vină în fire -, cei doi agenţi au 
convenit să se întâlnească într-un loc izolat la est de New York, 
în Long Island. 


VP - 65 


— De fapt, era o insulă mai mică departe de coastă, un loc 
numit Shelter Island. Nu există pod, doar feriboturi. O mare 
parte din insulă este rezervaţie naturală, cu kilometri întregi de 
cărări pe care poţi să nu dai niciodată peste cineva. Pe scurt, 
locul perfect în care un agent al Serviciului Secret de Informaţii 
al Maiestăţii Sale să întâlnească un rus care se gândea să-și 
trădeze ţara. 

Gribkov n-a pierdut timpul cu preliminarii sau drăgălășenii 
profesionale. A spus că e dezamăgit de SVR și de Rusia sub 
cârmuirea Țarului. Dorește să fugă în Anglia, împreună cu soţia 
și doi copii, care locuiesc împreună cu el la New York, în 
complexul diplomatic rus din Bronx. A spus că poate oferi MI6 o 
comoară de informaţii, printre care și una care l-ar face cel mai 
valoros transfug din istorie. Prin urmare, voia în schimb o 
compensație bună. 

— Cât? a întrebat Gabriel. 

— Zece milioane de lire sterline în numerar și o casă la ţară în 
Anglia. 

— Unul dintre ăia, a zis Gabriel cu dispreţ. 

— Da, a încuviinţat Seymour. 

— Și informaţia care îl făcea să merite așa bogăţie? 

— Numele unei cârtițe a rușilor care lucrează la vârful 
serviciilor de informaţii anglo-americane. 

— A precizat în ce serviciu sau de care parte a Oceanului? 

Seymour a scuturat din cap. 

— Care a fost reacţia voastră? 

— Precauţie vecină cu scepticismul, care este mișcarea 
noastră de deschidere implicită. Am presupus că ne spune o 
poveste trasă de păr sau că e un agent provocator trimis de 
Centrala din Moscova ca să ne momească să începem o 
vânătoare de vrăjitoare autodistructivă, căutând un trădător în 
mijlocul nostru. 

— Așa că i-aţi spus că nu vă interesează? 

— Dimpotrivă, de fapt. l-am spus că suntem foarte interesaţi, 
dar avem nevoie de câteva săptămâni ca să facem 
aranjamentele necesare. Între timp, i-am verificat referinţele. 
Gribkov nu era un începător. Era un agent SVR veteran, care 
servise în câteva rezidenturi din Occident, cel mai recent la 
Viena, unde avusese numeroase contacte cu șeful filialei mele. 

— Drăguţul de Alistair Hughes. 


VP - 66 


Seymour n-a zis nimic. 

— Care a fost natura contactelor? 

— Obișnuită, a zis Seymour. Important e că Alistair le-a 
raportat pe fiecare, așa cum trebuia să facă. Toate erau 
consemnate în dosarul lui, cu trimiteri la Gribkov. 

— Așa că l-ai adus pe Hughes la Vauxhall Cross ca să-i afli 
părerea despre Gribkov și ce vindea el. 

— Exact. 

— Și? 

— Alistair a fost și mai sceptic decât Departamentul Control 
din Londra. 

— Chiar a fost? Sunt șocat să aud asta. 

Seymour s-a încruntat. 

— În acest punct, a zis, trecuseră șase săptămâni de la oferta 
inițială de dezertare a lui Gribkov, și începea să fie neliniștit. A 
făcut două apeluri deloc recomandabile către omul meu din New 
York. Și apoi, a făcut ceva cu adevărat nechibzuit. 

— Ce anume? 

— S-a dus la americani. Cum era de așteptat, cei de la 
Langley au fost furioși din cauza felului în care trataserăm cazul. 
Ne-au presat să-l luăm pe Gribkov cât mai repede posibil. Chiar 
s-au oferit să plătească o parte din cele zece milioane. Când ne- 
am împotrivit, s-a dezlănţuit o adevărată luptă în familie. 

— Cine a învins? g 

— Centrala din Moscova, a zis Seymour. In timp ce noi ne 
ciorovăiam cu verii americani, n-am observat că Gribkov a fost 
chemat acasă pentru consultări urgente. Soția și copiii s-au 
întors în Rusia după câteva zile, și în luna următoare Misiunea 
Permanentă a Federaţiei Ruse la Naţiunile Unite a anunţat 
numirea unui nou atașat de presă. Nu mai trebuie să spun că de 
atunci nimeni nu l-a mai văzut pe Vladimir Vladimirovici Gribkov 
și n-a mai auzit de el. 

— De ce nu mi s-a spus nimic de treaba asta? 

— Nu te privea. 

— Mă privea, a zis Gabriel calm, din clipa în care l-ai lăsat pe 
Alistair Hughes să se apropie la un kilometru de operaţiunea 
mea din Viena. 

— Nu ne-a trecut prin minte să nu-l lăsăm să lucreze la 
operaţiune. 

— De ce nu? 


VP - 67 


— Pentru că ancheta noastră internă nu a găsit că ar fi jucat 
vreun rol în moartea lui Gribkov. 

— Sunt ușurat să aud asta. Dar cum anume au aflat rușii că 
Gribkov încearcă să dezerteze? 

— Am ajuns la concluzia că purtarea lui trebuie să le fi dat 
indicii. Americanii au fost de acord cu evaluarea noastră. 

— Punând astfel capăt unei lupte potenţial destabilizatoare 
între prieteni. Însă acum aveţi în braţe alt dezertor rus mort. Și 
numitorul comun este șeful filialei voastre din Viena, un bărbat 
care a avut o aventură extraconjugală cu nevasta unui angajat 
al consulatului american. 

— Soțul ei nu era angajat al consulatului, era agent. Și, dacă 
infidelitatea conjugală ar fi un indicator corect al trădării, n-am 
mai avea un serviciu. Și nici tu. 

— Și-a petrecut mult timp peste graniţă, în Elveţia. 

— Tot păsărica ta ţi-a șoptit și asta sau l-ai supravegheat? 

— N-aș supraveghea un agent de-ai tăi fără să-ţi spun, 
Graham. Prietenii nu-și fac asta unul altuia. Nu se ţin unul pe 
altul în întuneric. Nu când miza sunt vieți. 

Seymour n-a răspuns. Dintr-odată, arăta sleit de puteri și 
sătul de ceartă. Gabriel n-ar fi vrut să fie în pielea prietenului 
său. Un as al spionajului nu ieșea niciodată în câștig dintr-o 
astfel de situaţie. Era vorba doar despre cât de mult pierdea. 

— Cu riscul de a-mi băga nasul unde nu-mi fierbe oala, a zis 
Gabriel, mi se pare că ai două variante. 

— Da? 

— Cel mai logic curs al acţiunii ar fi să deschizi o anchetă 
internă ca să afli dacă Alistair Hughes vă vinde secretele rușilor. 
Vei fi obligat să le spui americanilor de anchetă, ceea ce va 
îngheţa relația voastră. Mai mult, va trebui să-i pui la curent pe 
rivalii tăi din MI6, ceea ce e ultimul lucru pe care ţi-l dorești. 

— Și a doua variantă? a întrebat Seymour. 

— Să ne lași pe noi să-l supraveghem pe Hughes. 

— Glumești, desigur. 

— Uneori. Dar nu acum. 

— E un lucru fără precedent. 

— Nu în întregime, a ripostat Gabriel. Și nu e lipsit de 
avantaje. 

— Cum ar fi? 

— Hughes îţi cunoaște tehnicile de supraveghere și, poate și 


VP - 68 


mai important, oamenii. Dacă încerci să-l supraveghezi, există 
mari șanse să vă descopere. Dar dacă o facem noi... 

— Veţi avea permisiunea să cotrobăiţi prin treburile personale 
ale unuia dintre agenţii mei. 

Cu o ridicare din umeri, Gabriel a arătat limpede că are deja 
această permisiune, cu sau fără aprobarea lui Seymour. 

— Nu va putea să se ascundă de noi, Graham, nu dacă e sub 
supraveghere permanentă. Dacă e în contact cu rușii, vom 
vedea. 

— Şi apoi ce? 

— lţi vom da dovezile și poţi face cu ele ce crezi de cuviinţă. 

— Sau ce crezi tu de cuviinţă. 

Gabriel n-a mușcat momeala; competiţia era aproape sfârșită. 
Seymour a ridicat privirea, iritat, spre grătarul de pe tavan. 
Aerul era rece ca în Siberia. 

— Nu te pot lăsa să-mi supraveghezi șeful filialei din Viena 
fără să se uite cineva din partea noastră peste umărul tău, a zis 
Seymour, în cele din urmă. Vreau ca unul dintre agenţii mei să 
fie în echipa de supraveghere. 

— Așa am ajuns, de fapt, în beleaua asta, Graham. Cum n-a 
primit niciun răspuns, Gabriel a zis: Date fiind împrejurările 
curente, există un singur agent MI6 pe care l-aș accepta. 

— Ai uitat că el și Alistair se cunosc? 

— Nu, a răspuns Gabriel, acest fapt important nu mi-a 
dispărut brusc din minte. Dar nu-ţi face griji, n-o să-i lăsăm să se 
apropie unul de altul. 

— Nicio vorbă americanilor, a cerut Seymour. 

Gabriel a ridicat mâna dreaptă, ca și cum ar fi făcut un 
jurământ solemn. 

— Și nu ai acces la dosarele MI6 sau la lucrările interne ale 
filialei din Viena, a insistat Seymour. Operaţiunea ta se va limita 
la supravegherea fizică. 

— Dar în apartamentul lui e voie, a ripostat Gabriel. Ochi și 
urechi. 

Seymour s-a prefăcut că chibzuiește. 

— De acord, a zis în cele din urmă. Dar încercaţi să fiți discreți 
cu camerele video și microfoanele. Un om are dreptul la o zonă 
de intimitate. 

— În afară de cazul în care spionează pentru ruși. Atunci are 
dreptul la v/sșaia mera. 


VP - 69 


— E în ebraică? 

— De fapt, e în rusă. 

— Ce înseamnă? 

Gabriel a apăsat cele opt cifre pe tastatura interioară și ușa s- 
a descuiat cu un pocnet. 

Seymour s-a încruntat. 

— Mâine, la prima oră, o să pun să fie schimbat codul. 

— Așa să faci, a zis Gabriel. 

e 

Seymour a fost cu gândurile în altă parte în timpul cinei, așa 
că i-a revenit lui Helen, soţia perfectă a unui agent, rolul de a 
conduce conversaţia. A făcut asta cu o discreţie admirabilă. 
Gabriel nu era străin presei londoneze, și totuși ea n-a abordat 
niciodată subiectul neplăcut al isprăvilor lui din trecut pe 
teritoriul britanic. De-abia mai târziu, când el se pregătea să-și 
ia rămas-bun, și-a dat seama că nu vorbiseră despre nimic. 

Sperase să meargă pe jos până la hotel, dar o limuzină Jaguar 
neagră aștepta la bordură. Christopher Keller ședea pe 
bancheta din spate, citind ceva pe BlackBerry-ul său de la MI6. 

— In locul tău aș urca, a zis. Un bun prieten al Țarului 
locuiește de cealaltă parte a pieţei. 

Gabriel a intrat în mașină și a închis portiera. Limuzina a 
demarat cu o smucitură și o clipă mai târziu gonea pe King's 
Road prin Chelsea. 

— Cum a fost la cină? a întrebat Keller prudent. 

— Aproape la fel de rău ca la Viena. 

— Am auzit că ne întoarcem acolo. 

— Eu nu. 

— Ce păcat! Keller se uita pe geam. Știu cât de mult iubeşti 
acel loc. 


15. 


AMBASADA BRITANICĂ, WASHINGTON 


Directorul general al Serviciului Secret de Informaţii al 
Maiestăţii Sale nu avea propriul avion (doar prim-ministrul se 
bucura de un astfel de privilegiu), așa încât Graham Seymour a 


VP - 70 


traversat Atlanticul a doua zi dimineaţă la bordul unui avion 
Falcon închiriat. A fost întâmpinat pe aeroportul internaţional 
Dulles de o echipă CIA și condus cu mare viteză prin extinderea 
suburbană din nordul Virginiei până la complexul ambasadei 
britanice de pe Massachusetts Avenue. Când au ajuns, a fost 
condus la etaj pentru întâlnirea obligatorie cu ambasadorul, un 
bărbat pe care îl cunoștea aproape de când se știa. Taţii lor 
fuseseră împreună la post în Beirut, la începutul anilor '60. Tatăl 
ambasadorului lucrase la Foreign Office, al lui Seymour la MI6. 

— Cinăm în seara asta? a întrebat ambasadorul în vreme ce îl 
conducea pe Seymour spre ușă. 

— Mă tem că trebuie să mă întorc la Londra. 

— Păcat. 

— Da. 

Următoarea oprire a lui Seymour a fost la filiala MI6, care se 
află în spatele unei uși ca de seif de bancă, un regat secret, 
despărţit de restul ambasadei. Era de departe cel mai mare 
birou al MI6 și, fără discuţie, cel mai important. Printr-un acord 
permanent, agenţii lui nu încercau să adune informaţii pe 
teritoriul american. Nu serveau decât de legătură comunității 
informaţiilor din SUA, în curs de extindere, în care erau 
consideraţi clienţi valoroși. MI6 ajutase la construirea structurii 
de spionaj americane în timpul celui de-al Doilea Război 
Mondial, iar acum, după decenii, încă mai culegea răsplata. 
Relaţiile de familie strânse permiteau Marii Britanii, o fostă 
putere imperială acum golită de conţinut, cu o armată mică, să 
joace un rol supradimensionat pe scena mondială și, astfel, să 
menţină iluzia că era o putere globală de care trebuie să se ţină 
seama. 

Rebecca Manning, șefa filialei din Washington, îl aștepta pe 
Seymour de cealaltă parte a barierei de securitate. Fusese 
cândva frumoasă - mult prea frumoasă ca să fie agent de 
informaţii, după părerea unui recrutor al serviciului, de mult 
uitat -, însă acum, în floarea vieţii sale profesionale, era doar 
formidabil de atrăgătoare. O șuviţă neagră rebelă îi căzuse 
peste un ochi de un albastru de cobalt. Și-a dat-o deoparte cu o 
mână și pe cealaltă a întins-o spre Seymour. 

— Bun venit la Washington, a spus cântat, ca și cum orașul și 
tot ce reprezenta el îi aparţineau în întregime. Sper că zborul n- 
a fost prea neplăcut. 


VP -71 


— Mi-a dat ocazia să citesc rapoartele tale. 

— Mi-ar plăcea să revăd un punct sau două înainte să pornim 
spre Langley. Este cafea în sala de conferințe. 

A dat drumul mâinii lui Seymour și l-a condus pe coridorul 
central al filialei. Jacheta și fusta ei elegante miroseau vag a 
tutun; nu încăpea îndoială că ieșise în grădină să fumeze rapid o 
L&B înainte de sosirea lui Seymour. Rebecca Manning era o 
fumătoare înrăită și nu își cerea scuze pentru asta. Prinsese 
năravul la Cambridge și i se agravase mult în timpul unei șederi 
la biroul din Bagdad. Mai lucrase la Bruxelles, Paris, Cairo, Riad 
și Amman, unde fusese șefa filialei. Seymour, la începutul 
mandatului, fusese cel care îi oferise postul de H''/Washington, 
cum era cunoscut în vocabularul serviciului. Făcând asta, el o 
unsese neoficial ca succesoare a sa. Washington avea să fie 
ultimul post al Rebeccăi din afara țării: nu mai avea unde să 
meargă. Nicăieri decât o ultimă perioadă la Vauxhall Cross, ca 
să poată fi prezentată oficial baronilor din Whitehall. Numirea ei 
avea să fie un eveniment istoric, și datorată de mult timp. MI5 
mai avusese două șefe - printre care și Amanda Wallace, 
actualul director general -, însă MI6 nu încredinţase niciodată 
unei femei frâiele puterii. Era o moștenire pe care Seymour avea 
să fie mândru s-o lase în urmă. 

Lăsând deoparte legăturile de familie, filiala din Washington 
aplica aceleași proceduri de securitate ca oricare birou din lume, 
mai ales când era vorba despre conversații secrete între agenți 
de rang superior. Sala de conferinţe era asigurată împotriva 
dispozitivelor de ascultare. Un dosar cu note informative, legat 
în piele, fusese lăsat pe masă în dreptul scaunului lui Seymour. 
Înăuntru era programul întâlnirii cu directorul CIA Morris Payne, 
alături de rezumatele politicilor curente, obiectivelor viitoare și 
operațiunilor în curs de desfășurare. Era unul dintre cele mai 
valoroase documente din întreaga lume a informaţiilor. Cu 
siguranţă, Centrala din Moscova ar fi ucis ca să pună mâna pe 
el. 

— Frișcă? a întrebat Rebecca Manning. 

— Fără. 

— Nu-ţi stă în obicei. 

— Recomandarea doctorului. 

— Nimic grav, sper. 


11 De la head - șef. 
VP- 72 


— Am colesterolul un pic prea mare. Și tensiunea. E doar unul 
dintre beneficiile marginale ale slujbei. 

— Am renunţat de mult să-mi fac griji pentru sănătatea mea. 
Dacă nu m-a omorât Bagdadul, nu mă omoară nimic. l-a dat lui 
Seymour cafeaua. Apoi și-a turnat și ei una și s-a încruntat. 
Cafea fără o ţigară. La ce bun? 

— Chiar ar trebui să te lași, știi. Dacă pot eu, poate oricine. 

— Morris îmi spune același lucru. 

— Nu știam că vă spuneți pe numele mic. 

— Tipul nu-i așa de rău, Graham. 

— Are convingeri ideologice, ceea ce mă neliniștește. Un 
spion n-ar trebui să creadă în nimic. S-a oprit, apoi a adăugat: 
Ca tine, Rebecca. 

— Morris Payne nu-i spion, e directorul Agenţiei Naţionale de 
Informații. E o diferenţă enormă. Rebecca a deschis exemplarul 
său cu note informative. Începem? 

Seymour nu se îndoise niciodată de înțelepciunea numirii 
Rebeccăi Manning la Washington, și cu atât mai puţin în cele 
patruzeci și cinci de minute ale raportului ei. A trecut rapid și 
fără ezitare prin program - Coreea de Nord, China, Iran, Irak, 
Afganistan, Siria, efortul global împotriva ISIS și al-Qaeda. 
Stăpânea deplin subiectele politice, la fel și operaţiunile 
americane sub acoperire. Ca șefa a filialei MI6 din Washington, 
Rebecca Manning știa mult mai multe despre operaţiunile 
secrete ale comunității informațiilor americane decât 
majoritatea membrilor Senatului. Gândirea ei era subtilă și 
rafinată, și nu era înclinată spre hiperbolizare sau pripă. Pentru 
Rebecca, lumea nu era un loc primejdios care iese rapid de sub 
control; era o problemă care trebuie să fie gestionată de bărbați 
și femei competenți și instruiți. 

Ultimul punct din program era Rusia. Era un teren inerent 
înșelător. Noul președinte al Americii nu făcuse un secret din 
admiraţia pe care i-o purta conducătorului cu mână de fier al 
Rusiei și își exprimase dorinţa de a avea relaţii mai bune cu 
Moscova. Acum era prins într-o anchetă despre posibilitatea ca 
Kremlinul să-l fi susţinut pe ascuns, ajutându-l să iasă învingător 
într-o campanie electorală strânsă cu adversarul lui democrat. 
Seymour și MI6 trăseseră concluzia că așa era, la fel ca 
predecesorul lui Morris Payne din CIA. 

— Din motive evidente, a spus Rebecca, Morris nu dorește să 


VP-73 


discute politicile interne americane. E interesat de un singur 
subiect și atât. 

— Heathcliff? 

Rebecca a îÎncuviințat din cap. 

— Dacă aşa stau lucrurile, ar trebui să-l invite la Washington 
pe Gabriel Allon, ca să stea la taifas. 

— A fost vina lui Allon - asta e poziția ta? A urmat o scurtă 
tăcere. Pot să vorbesc deschis? 

— De aceea suntem aici. 

— Americanii nu vor crede asta. Au lucrat cu Allon timp de 
mulți ani, la fel ca tine. Și știu că e mai mult decât capabil să 
preia un agent rus care dezertează. 

— Pari să simți foarte bine pulsul american. 

— Asta face parte din slujba mea, Graham. 

— La ce-ar trebui să mă aştept de la ei? 

— O mare îngrijorare, a răspuns Rebecca. 

N-a mai spus nimic, pentru că nu mai era nimic de spus. Dacă 
CIA împărtășea convingerea lui Gabriel că MI6 fusese penetrat 
de ruși, era un dezastru. 

— Morris are de gând să facă acuzaţia în mod explicit? a 
întrebat Seymour. 

— Tare mă tem că nu știu. Acestea fiind spuse, omul nu-și 
drămuiește vorbele. Deja simt o schimbare a temperaturii în 
raporturile mele cu ei. Aerul s-a răcit un pic. Multe tăceri lungi și 
priviri lipsite de expresie. Trebuie să ne ocupăm fără ocolișuri de 
grijile lor. Altfel, vor începe să tăinuiască bijuteriile coroanei. 

— Și dacă le spun că le împărtășesc îngrijorările? 

— Zău? a zis Rebecca. Seymour a sorbit din cafea. Trebuie să 
fii conștient de faptul că asasinarea lui Heathcliff i-a făcut pe 
americani să examineze din nou ceea ce a mers prost în cazul 
lui Gribkov. O examinare foarte atentă, a adăugat Rebecca. 

— Ar fi proști să n-o facă. După o pauză, Seymour a zis: La fel 
am fi și noi. 

— Ai deschis o anchetă oficială? 

— Rebecca, știi că nu pot să... 

— lar eu nu pot să-mi îndeplinesc în continuare îndatoririle de 
șef de filială la Washington dacă nu cunosc răspunsul la această 
întrebare. Voi fi într-o situaţie imposibilă, și orice urmă de 
încredere pe care o mai au americanii în mine se va evapora. 

Avea dreptate. 


VP - 74 


— Nicio investigaţie oficială, a zis Seymour calm, nu e 
deschisă în acest moment. 

Răspunsul era o capodoperă de abureală birocratică, pasivă. 
N-a trecut neobservat de Rebecca. 

— Și cum rămâne cu una neoficială? a întrebat. 

Seymour a lăsat să treacă un moment înainte să răspundă. 

— E destul să spun că se fac anumite cercetări. 

— Cercetări? 

El a încuviinţat din cap. 

— Aţi identificat un suspect? 

— Rebecca, zău așa. 

Tonul lui Seymour era mustrător. 

— Nu sunt un agent de birou de nivel inferior, Graham. Sunt 
H/Washington-ul tău. Și sunt îndreptăţită să știu dacă Vauxhall 
Cross crede că am un trădător care lucrează în filiala mea. 

Seymour a șovăit, apoi a scuturat încet din cap. Rebecca a 
părut ușurată. 

— Ce-o să le spunem americanilor? a întrebat. 

— Absolut nimic. E prea periculos. 

— Și când Morris Payne te va informa despre bănuiala că 
avem printre noi un spion rus? 

— O să-i amintesc de Aldrich Ames și Robert Hanssen. Și apoi 
o să-i spun că se înșală. 

— N-o să accepte asta. 

— Nu va avea de ales. 

— Ìn afară de cazul în care investigația ta neoficială va 
descoperi o cârtiţă a rușilor. 

— Ce investigaţie? a întrebat Seymour. Ce cârtiță? 


16. 


CARTIERUL BELVEDERE, VIENA 


Ambasada britanică din Viena se afla pe Jauresgasse, numărul 
12, nu departe de grădinile Belvedere, în poleitul Landstraße. 
lordanienii erau vizavi și irakienii în capătul străzii. Prin urmare, 
acolo erau și rușii. În consecinţă, Alistair Hughes, șeful filialei 
MI6 din Viena, avea ocazia să treacă de câteva ori pe zi, candid, 


VP -75 


pe lângă marea rezidentura SVR, fie în mașina sa cu șofer, fie pe 
jos. 

Locuia pe o stradă liniștită, numită Barichgasse, într-un 
apartament suficient de spaţios ca să aibă loc soţia și cei doi fii, 
care veneau de la Londra cel puţin o dată pe lună. 
Departamentul administrativ reușise să obţină un contract de 
închiriere pe termen scurt pentru un apartament mobilat din 
clădirea de vizavi. Eli Lavon s-a mutat acolo în dimineaţa în care 
Graham Seymour se afla la Washington; Christopher Keller, în 
ziua următoare. Lucrase cu Lavon în câteva operaţiuni, cel mai 
recent în Maroc. Cu toate astea, Keller aproape că nu l-a 
recunoscut pe bărbatul care a descuiat ușa și l-a tras repede 
înăuntru. 

— Care anume, a întrebat Keller, e natura relaţiei noastre? 

— Nu-i evident? a răspuns Lavon. 

Keller l-a zărit pentru prima dată pe Alistair Hughes la opt și 
jumătate în seara aceea, când a coborât de pe bancheta din 
spate a unei mașini a ambasadei. Și apoi l-a văzut din nou două 
minute mai târziu, pe ecranul unui computer, când a intrat în 
apartamentul lui. O echipă Neviot intrase prin efracţie în 
apartament în acea după-amiază și ascunsese camere video și 
microfoane în toate încăperile. De asemenea, instalaseră o 
derivație de pe telefonul fix al apartamentului și reţeaua lui Wi- 
Fi, care le permitea lui Lavon și Keller să urmărească activitatea 
lui Hughes în ciberspaţiu, inclusiv apăsările pe tastatură. 
Regulamentul MI6 îi interzicea să efectueze activităţi oficiale pe 
alt computer din afara filialei sau pe alt telefon, în afară de 
BlackBerry-ul protejat. Totuși, era liber să efectueze activităţi 
personale pe o reţea nesecurizată, folosind un dispozitiv 
personal. La fel ca majoritatea agenţilor fără acoperire ai MI6, 
mai avea un telefon. Al lui Hughes era un iPhone. 

Și-a petrecut acea primă seară așa cum avea să le petreacă 
pe următoarele nouă, ca un bărbat de vârstă mijlocie care 
locuiește singur. Ora sosirii era puțin diferită în fiecare seară, 
ceea ce Lavon, care îi nota venirile și plecările, a pus pe seama 
măiestriei profesionale și securităţii personale. Mesele lui erau 
genul preparat la microunde și, în general, erau luate privind 
știrile de la BBC. Nu bea vin la cină - de fapt, n-au observat să fi 
băut niciun fel de alcool - și de obicei le telefona soției și copiilor 
în jurul orei zece. Ei locuiau în zona Shepherd's Bush din Londra. 


VP - 76 


Soţia, pe nume Melinda, lucra la Barclays, la sediul din Canary 
Wharf. Băieții aveau paisprezece și șaisprezece ani și învățau la 
St. Paul's, una dintre cele mai scumpe școli din Londra. Se părea 
că banii nu erau o problemă. 

Insă insomnia era. Primul lucru la care apela era biografia 
groasă a lui Clement Atlee, prim-ministrul laburist al Angliei 
postbelice, și, când asta nu dădea roade, lua flaconul cu tablete 
care stătea tot timpul pe noptieră. Mai erau două flacoane în 
dulăpiorul cu medicamente din baie. Hughes lua acele pastile cu 
cafeaua de dimineaţă. Era foarte atent cu igiena personală și 
îmbrăcămintea, dar nu peste măsură. Niciodată nu uita să le 
trimită un SMS cu „Bună dimineața” Melindei și băieţilor, și 
niciunul dintre SMS-urile sau e-mailurile pe care le trimitea sau 
le primea în apartament nu erau exagerat de romantice sau de 
sexuale. Eli Lavon a trimis toate numerele de telefon și adresele 
de la care era contactat sau pe care le contacta pe bulevardul 
Regele Saul, de unde erau trimise la Unitatea 8200, foarte 
competentul serviciu de comunicaţii și ciberinformaţii al 
Israelului. Niciunul nu părea suspect. Ca să nu lase nimic 
deoparte, Unitatea 8200 a cercetat numele, numerele de telefon 
și adresele de e-mail din lista lui de contacte. Și acelea erau 
curate. 

O mașină îl lua pe Hughes în fiecare dimineaţă, în jurul orei 
nouă, uneori cu câteva minute mai devreme, alteori mai târziu, 
și îl ducea la ambasadă, și din acel moment dispărea din vedere 
câteva ore. Măsurile de securitate stricte de pe Jauresgasse 
făceau ca urmăritorii din echipa lui Lavon să nu poată fi o 
prezenţă fixă acolo. Nu existau nici parcuri sau pieţe sau spații 
publice în care un maestru al supravegherii să poată zăbovi cât 
de cât. N-avea importanţă; serviciile de localizare ale iPhoneului, 
pe care Hughes îl ţinea în servietă, îi avertizau când pleca de 
acolo. 

Ca șef fără acoperire al filialei dintr-o ţară mică și rezonabil de 
prietenoasă, Alistair Hughes era un fel de spion-diplomat, ceea 
ce însemna că trebuie să aibă un program încărcat de ședințe și 
întâlniri în afara ambasadei. Era un vizitator frecvent al 
diferitelor ministere austriece și al sediului BVT, și lua zilnic 
prânzul în cele mai bune restaurante din Viena cu spioni și 
diplomaţi și, uneori, chiar cu câte un reporter - printre care o 
frumoasă jurnalistă de la televiziunea germană, care îi cerea 


VP - 77 


insistent informaţii despre rolul Israelului în uciderea lui 
Konstantin Kirov. Eli Lavon știa asta pentru că prânzea la masa 
alăturată, împreună cu o femeie din echipa sa de supraveghere. 
Lavon a fost prezent și la o recepţie diplomatică la 
Kunsthistoriches Museum, unde Hughes a avut un scurt contact 
cu un bărbat de la ambasada rusă. Lavon a făcut pe furiș o 
fotografie și a trimis-o pe bulevardul Regele Saul. Biroul n-a 
putut găsi un nume pentru fața rusului, și nici Ministerul 
Afacerilor Externe din Israel. Însă Graham Seymour l-a 
identificat imediat. 

— Vitali Borodin, i-a spus lui Gabriel prin legătura securizată 
dintre birourile lor. Este adjunctul celui de-al doilea secretar, 
fără vreo legătură cu SVR. 

— De unde știi? 

— Pentru că Alistair a raportat contactul în clipa în care s-a 
întors la filială. 

În seara aceea, a zecea a operaţiunii de supraveghere, 
Hughes a reușit să citească doar două pagini din biografia lui 
Atlee înainte să ia tabletele de pe noptieră. lar dimineața, după 
ce le-a trimis soției și copiilor SMS urile, a luat câte o tabletă din 
cele două flacoane din dulăpiorul cu medicamente și le-a înghiţit 
cu o gură de cafea. Mașina ambasadei a venit la nouă și 
douăsprezece minute, iar la nouă treizeci Keller a intrat în 
apartamentul lui Hughes cu ajutorul unuia dintre spărgătorii 
pricepuţi ai lui Lavon. S-a dus direct la flaconul de pe noptieră. 
Nu avea nicio etichetă sau inscripţie. Nici flacoanele din dulăpior 
nu aveau. Keller a luat o mostră din fiecare, le-a pus pe blatul 
din baie și le-a fotografiat pe ambele părţi. Vizavi, la postul de 
observație, a căutat inscripţiile de pe ele într-o bază de date de 
pe internet. 

— Acum știm de ce e singurul agent MI6 care nu bea, a zis Eli 
Lavon. Efectele secundare l-ar ucide. 

Lavon a trimis urgent informaţia pe bulevardul Regele Saul, 
iar Gabriel i-a dat vestea lui Graham Seymour într-o convorbire 
telefonică securizată, la sfârșitul după-amiezii. Șeful filialei MI6 
din Viena era un maniaco-depresiv care se lupta cu anxietatea 
și reușea cu greu să doarmă noaptea. Insă era și o rază de 
lumină. Până acum, nu exista vreo dovadă că era și spion rus. 


L-au mai supravegheat trei zile și trei nopţi. Sau, cum a spus 


VP -78 


Eli Lavon mai târziu, și Keller l-a susținut, au vegheat asupra lui. 
Așa de mare era impactul celor trei flacoane fără însemne, unul 
cu Ambien, altul cu Xanax și unul cu Lithobid, un puternic 
stabilizator al stării de spirit. Până și Lavon, privitor profesionist 
pe gaura cheii, care de o grămadă de timp făcea cronica vieţii 
secrete a altora - slăbiciunile și capriciile, abaterile și 
infidelitățile ascunse -, nu se mai putea gândi la Alistair Hughes 
ca la o simplă ţintă și potenţial spion rus. Era în sarcina lor să 
aibă grijă de el și să-l apere de rele. Era pacientul lor. 

Nu era primul agent de informaţii profesionist care suferea de 
o tulburare mintală, și n-avea să fie ultimul. Unii intrau în joc 
având deja tulburările; alţii descopereau că jocul însuși este 
ceea ce-i îmbolnăvește. Totuși, Hughes își ascundea suferinţele 
mai bine ca majoritatea. De fapt, lui Keller și Lavon le era greu 
să împace figura zăpăcită de Ambien care se ridica din pat 
șovăielnic în fiecare dimineaţă cu spionul profesionist ireproșabil 
care ieșea peste câteva minute pe ușa blocului de locuințe, 
arhetipul rafinamentului şi competenţei britanice. Totuşi, 
supraveghetorii și-au restrâns orbita când îl urmau pe Hughes la 
diferitele întâlniri din zi. Şi, când aproape că a pășit în faţa unui 
tramvai, pe Kărniner Ring (atenţia îi era distrasă de ceva de pe 
BlackBerry), Eli Lavon a fost cel care l-a prins de cot și l-a 
avertizat încet în limba germană să aibă grijă pe unde merge. 

— Și ești sigur că nu te-a văzut? a întrebat Gabriel pe linia 
securizată. 

— M-am întors cu spatele înainte să ridice privirea din telefon. 
Nu mi-a vazut clar faţa. 

— Ai spart al patrulea zid dintre urmăritor și urmărit. Tonul lui 
Gabriel era mustrător. N-ar fi trebuit s-o faci. 

— Ce ar fi trebuit să fac? Să mă uit cum e călcat de tramvai? 

A doua zi era o miercuri, cenușie și deprimantă, dar destul de 
caldă ca norii joși să cearnă ploaie, nu zăpadă. Starea de spirit a 
lui Hughes se potrivea cu vremea. S-a ridicat cu întârziere din 
pat și, când și-a înghiţit tabletele din dulăpior, Xanaxul și 
Lithobidul, a făcut-o ca și cum i-ar fi fost băgate pe gât cu de-a 
sila. Afară, pe stradă, a zăbovit înainte să urce în mașina 
ambasadei și a ridicat privirea spre fereastra apartamentului de 
supraveghere, dar altminteri ziua s-a scurs la fel ca ultimele 
douăsprezece. Și-a petrecut dimineaţa în ambasadă, a prânzit 
copios cu un oficial de la Agenţia Internaţională pentru Energie 


VP - 79 


Atomică, a băut cafea la Cafe Sperl cu un reporter de la 
Telegraph. N-a lăsat urme de cretă, n-a făcut plimbări lungi într- 
un parc vienez sau în vreo pădure izolată și nu s-a implicat în 
activităţi vizibile de comunicare impersonală. Pe scurt, n-a făcut 
nimic care să sugereze că era în contact cu un serviciu de 
informaţii advers. 

A stat la ambasadă până mai târziu decât de obicei și s-a 
întors în apartament la nouă și un sfert. De-abia a mai fost timp 
pentru un pui cu sos de curry la microunde și un telefon rapid în 
Shepherd's Bush înainte să se așeze în pat. De data asta n-a 
mai luat cartea, ci laptopul, pe care l-a folosit ca să rezerve un 
bilet de avion și o cameră de hotel pentru două nopţi. Zborul era 
SkyWork 605, cu plecare din Viena la două după-amiaza, vineri, 
cu sosirea prevăzută la Berna la trei și jumătate. Hotelul era 
Schweizerhof, unul dintre cele mai bune din Berna. Nu i-a spus 
soţiei de planurile de călătorie. Nici n-a informat filiala din Viena 
sau Vauxhall Cross, a recunoscut Graham Seymour într-o 
convorbire securizată cu Gabriel. 

— De ce nu? a întrebat Gabriel. 

— Nu e obligatoriu, câtă vreme călătoria e în interes personal. 

— Poate că ar trebui să fie. 

— Tu știi în fiecare minut din fiecare zi unde sunt șefii tăi de 
filiale? 

— Nu, a zis Gabriel. Dar niciunul dintre ai mei nu spionează 
pentru ruși. 

e 

Alistair Hughes a dormit buștean în acea noapte, cu ajutorul a 
zece miligrame de Ambien, însă pe bulevardul Regele Saul 
luminile au rămas aprinse până târziu. Dimineaţa, Mihail 
Abramov a zburat la Zurich; Yossi Gavish și Rimona Stern la 
Geneva. Toţi trei au ajuns, în cele din urmă, la Berna, unde s-au 
întâlnit cu Christopher Keller și câțiva agenţi Neviot din echipa 
de supraveghere din Viena. 

Ceea ce l-a lăsat pe dinafară doar pe Gabriel. Miercuri foarte 
devreme s-a trezit pe întuneric și s-a îmbrăcat în liniște, ca să n- 
o deranjeze pe Chiara, în hainele unui om de afaceri german pe 
nume Johannes Klemp. In camera alăturată Rafael a dormit mai 
departe când l-a sărutat ușurel, însă lrene s-a trezit și l-a 
fulgerat cu o privire acuzatoare. 

— Arăţi altfel. 


VP - 80 


— Uneori trebuie să mă prefac că sunt altcineva. 

— lar pleci? 

— Da. 

— Cât de mult o să fii plecat? 

— Nu mult, a răspuns, fără convingere. 

— Unde te duci de data asta? 

Securitatea operaţiunilor nu-i permitea să răspundă. A mai 
sărutat-o o dată pe Irene și a coborât la parter, unde mașina sa 
cu escortă tulbura liniștea de pe strada Narkiss. „Unde te duci 
de data asta?” „În Elveţia”, și-a zis. „De ce trebuia să fie 
Elveţia?” 


17. 


THE PALISADES, WASHINGTON 


În timp ce avionul lui Gabriel se înălța peste estul Mediteranei, 
Eva Fernandes curăța micul bar din Brussels Midi, un bistrou 
belgian popular de pe MacArthur Boulevard, în partea de nord- 
vest a Washingtonului. Ultimul client din acea seară plecase, în 
sfârșit, și sala de mese îngustă era pustie, în afară de Ramon, 
care plimba ritmic aspiratorul pe covor, și Claudia, care aranja 
mesele pentru prânzul de a doua zi. Amândoi veniseră de 
curând din Honduras - Claudia legal, Ramon nu - și niciunul nu 
vorbea prea bine engleza. Asta era valabil pentru majoritatea 
celor din bucătărie. Din fericire, Henri, proprietarul născut în 
Belgia, care era și bucătarul-șef, știa destul de multă spaniolă ca 
să-și facă dorințele cunoscute, la fel și Yvette, parteneră de 
afaceri cumplit de eficientă și soţie. 

Yvette se ocupa de activităţile zilnice ale restaurantului și 
păzea cu strășnicie registrul de rezervări, însă Eva Fernandes, 
suplă, blondă, izbitor de atrăgătoare, era imaginea publică a 
restaurantului. Clientela prosperă era formată din membri de 
vază ai elitei care cârmuia Washingtonul - avocați, lobbyiști, 
jurnaliști, diplomaţi și intelectuali din cele mai proeminente 
grupuri politice sau de reflecţie. Cei mai mulţi erau democrați cu 
înclinații de stânga. Erau globaliști, ecologişti și suporteri ai 
drepturilor la reproducere, la imigrarea fără restricţii, la 


VP - 81 


asigurarea de sănătate universală, la controlul strict al armelor 
și la un venit minim garantat pentru cei aflaţi la baza piramidei 
economice. Pe Eva o adorau. Ea îi întâmpina când intrau în 
restaurant și le lua paltoanele și grijile. Și când mesele lor nu 
erau disponibile, din cauză că Yvette făcuse prea multe 
rezervări, Eva le potolea mânia cu un zâmbet ameţitor, un pahar 
de vin din partea casei și câteva cuvinte cu accentul ei imposibil 
de identificat. „De unde ești?” o întrebau, și ea le spunea că din 
Brazilia, lucru adevărat până la un punct. Și dacă o întrebau 
cum de arată a europeană, le spunea că bunicii săi veniseră din 
Germania, ceea ce nu era deloc adevărat. 

Era în America de șapte ani și locuise mai întâi în Miami, apoi 
jucase șotronul spre nord, printr-o serie de slujbe și relaţii fără 
viitor, până să ajungă la Washington, care fusese de la bun 
început destinaţia ei. Găsise de lucru la Brussels Midi din 
întâmplare, după ce o cunoscuse pe Yvette la Starbucks-ul de 
peste drum. Era supracalificată pentru acea slujbă - avea o 
diplomă în biologie moleculară de la o universitate prestigioasă 
-, iar salariul era de mizerie. Își completa veniturile predând de 
trei ori pe săptămână yoga la o sală din Georgetown și primea 
sprijin financiar suplimentar de la un prieten care preda istoria 
la Hunter College, în Manhattan. Împreună, cele trei surse de 
venit îi dădeau aparența independenței. Trăia singură într-un 
mic apartament de pe Rezerve Road, avea o Kia Optima și 
călătorea des, mai ales în Canada. 

Era unsprezece și un sfert când au plecat Ramon și Claudia. 
Eva și-a luat geanta din garderobă, a pornit sistemul de alarmă 
al restaurantului și a ieșit. Mașina era parcată la bordură. 
Apartamentul era la vreun kilometru, însă noaptea Eva nu 
mergea niciodată pe jos singură. În iarna aceea fuseseră mai 
multe jafuri pe MacArthur Boulevard și, cu o săptămână în urmă, 
o tânără fusese târâtă în pădurea din Battery Kemble Park, sub 
amenințarea cuţitului, și violată. Eva era convinsă că se putea 
descurca în cazul unei încercări de jaf sau de atac sexual, însă 
asemenea isprăvi nu se prea potriveau cu profilul unei 
amfitrioane și instructoare de yoga. Și nici nu voia să riște să 
aibă de-a face cu poliţia. 

A descuiat portierele mașinii cu telecomanda și a intrat 
repede. A pus cu grijă geanta pe scaunul pasagerului. Era mai 
grea decât de obicei, pentru că în ea se afla un dispozitiv 


VP - 82 


electronic din crom lustruit, de mărimea unei cărţi broșate 
obișnuite. Evei i se ordonase să deschidă dispozitivul în seara 
aceea - doar timp de cincisprezece minute, începând cu ora 
nouă -, ca un agent al Centralei din Moscova să-i poată 
transmite electronic documente. Dispozitivul avea o rază de 
acţiune de circa treizeci de metri în toate direcţiile. Era posibil 
ca agentul să fi transmis documentele de pe trotuar sau dintr-o 
mașină în trecere, însă Eva se îndoia. Era foarte probabil ca 
transmisia să se fi făcut în Brussels Midi. Din motive de 
securitate, Eva nu cunoștea identitatea agentului, însă avea un 
suspect. Observa lucruri care le scăpau celor mai mulţi oameni, 
mărunţișuri. Supravieţuirea ei depindea de asta. 

MacArthur Boulevard era pustiu în acea noapte ploioasă. Eva 
a pornit spre est, fiind atentă la viteză din pricina camerelor 
video. Micul bloc din cărămidă în care locuia dădea spre bazinul 
de acumulare. Și-a parcat Kia la vreo sută de metri și a 
examinat celelalte mașini parcate, în timp ce mergea pe pavajul 
ud. Pe cele mai multe le-a recunoscut, însă pe una, un SUV cu 
plăcuţe de Virginia, n-o mai văzuse niciodată. A memorat 
numărul - făcea asta nu în engleză sau portugheză, limba 
identităţii sale de acoperire, ci în rusă - și a intrat. 

În hol și-a găsit cutia poștală plină până la refuz. A lăsat să 
cadă în coșul de gunoi cataloagele și celelalte lucruri 
netrebuincioase și a dus sus, acasă, două facturi. Acolo, la masa 
din bucătărie, cu lumina redusă și jaluzelele coborâte, a 
conectat dispozitivul cromat la laptop și a introdus parola 
corectă din 27 de caractere în fereastra care a apărut pe ecran. 

A introdus un stick nefolosit și, când a primit semnalul, a dat 
clic. Fișierele de pe dispozitiv au trecut automat pe stick, însă 
era în sarcina Evei să paroleze stick-ul și să-i codifice conţinutul. 
Acum, ca întotdeauna, a făcut acest lucru încet și meticulos. Ca 
să se asigure de rezultat, a scos stick-ul și l-a introdus în portul 
USB, apoi a dat clic pe iconul care a apărut. | s-a refuzat accesul 
fără parola corectă din 27 de caractere. Stick-ul era asigurat 
bine. 

Eva a deconectat dispozitivul cromat și l-a ascuns în locul lui 
obișnuit, sub covor și sub scândura desprinsă din partea de jos a 
dulapului-debara din dormitor. Stick-ul l-a pus într-un 
compartiment cu fermoar din geantă. Primul act se încheiase; 
intrase cu succes în posesia informaţiilor transmise de agent. 


VP-83 


Acum trebuia să le trimită la Centrala din Moscova într-un fel 
care să nu fie detectat de NSA. Asta însemna să-l înmâneze unui 
curier, veriga următoare din lanțul care se întindea de la 
Washington la lasenevo. În trecut, Eva lăsase stick-urile sub 
chiuveta dintr-un apartament gol din Montréal. Insă Centrala din 
Moscova, din motive pe care nu s-a ostenit să i le împărtășească 
Evei, a închis acel loc și a creat altul. 

Ca să explice călătoriile ei dese în Canada, Centrala a creat o 
legendă, o poveste de acoperire. Se părea că are o mătușă din 
partea mamei care locuiește în Quartier Latin din Montreal - 
blocaj renal, dializă, stare proastă. Luni și marţi erau 
următoarele zile libere ale Evei, însă rapoartele agentului aveau 
întotdeauna prioritate maximă. Vineri sau sâmbătă ieșeau din 
discuţie - Yvette avea să se înfurie dacă Eva cerea o seară liberă 
cu atât de puţin timp înainte -, însă duminicile aveau puţini 
clienţi, mai ales iarna. Yvette putea cu ușurință să se ocupe de 
ușă și de telefon. Eva nu mai trebuia decât să găsească pe 
cineva care să ţină cursul de yoga în locul ei duminică, la ora 
nouă dimineaţa. N-avea să fie o problemă. Emily, angajată de 
curând, avea nevoie disperată să lucreze în plus. Așa era viața 
în așa-numita economie gig a Americii moderne. 

Eva s-a așezat în faţa laptopului și a trimis trei e-mailuri 
scurte, unul lui Yvette, unul directorului sălii de yoga și al treilea 
inexistentei sale mătuși din partea mamei. Apoi a rezervat un 
bilet ieftin la zborul United Airlines de duminică dimineața spre 
Montréal și a rezervat o cameră pentru noaptea aceea la hotelul 
Marriott din centru. A câștigat la ambele kilometri și puncte 
valoroase. Controlorul de la Moscova o îndemnase pe Eva să 
devină membră a programelor care îi recompensează pe cei 
care zboară des, pentru că ajuta la reducerea cheltuielilor mari 
pentru păstrarea locului ei în Occident. 

În sfârșit, la unu și jumătate, a închis computerul și s-a 
prăbușit în pat, epuizată. Părul îi mirosea a Brussels Midi, a 
melci și somon la grătar cu sos de șofran și a tocană de vită 
flamandă fiartă încet în bere brună. Ca întotdeauna, 
evenimentele banale ale serii i se derulau în minte. Era 
involuntară, această filtrare intimă, un efect secundar nedorit al 
naturii plictisitoare a slujbei sale de acoperire. Retrăia fiecare 
conversație și vedea fiecare față de la cele douăzeci și două de 
mese ale restaurantului, își amintea un grup mai bine decât pe 


VP - 84 


celelalte - Crawford, patru persoane, la ora opt. Eva i-a condus 
la masa numărul șapte. La 21.08 așteptau să vină felurile 
principale. Trei discutau însufleţit. Unul se uita lung la un 
telefon. 


18. 


VIENA - BERLIN 


Nu i-a luat mult lui Eli Lavon să observe că Alistair Hughes 
ascundea ceva. Era, de exemplu, chestiunea măruntă a valizei 
cu lucrurile de schimb. O lăsase în apartament, în ciuda faptului 
că pleca la Berna cu un zbor de la începutul după-amiezii. Și 
apoi mai era mașina care-l dusese de la ambasadă la Cafe 
Central la zece și jumătate. De obicei, șoferul aștepta în 
apropiere în timpul uneia dintre întâlnirile lui Hughes, dar acum 
a plecat de îndată ce Hughes a trecut de faimoasa ușă a 
cafenelei, înăuntru, Hughes a fost întâmpinat de un bărbat care 
arăta ca și cum și ar fi cumpărat hainele de la un croitor care 
lucra exclusiv pentru diplomaţii din Uniunea Europeană. Eli 
Lavon, de la postul său din cealaltă parte a sălii de mese 
arhipline, n-a putut să-și dea seama cu precizie de 
naționalitatea bărbatului, însă a avut impresia clară că era 
francez. 

Hughes a plecat din cafenea la câteva minute după ora 
unsprezece și a mers pe jos până la Burgring, unde s-a urcat 
într-un taxi, primul pe care îl lua de când era supravegheat de 
Birou. L-a dus la apartament și l-a așteptat la bordură până când 
a coborât cu valiza. Lavon știa asta pentru că privea de pe locul 
pasagerului dintr-un Opel Astra bleumarin, condus de ultimul 
membru al echipei sale rămas la Viena. Au parcurs drumul de 
optsprezece kilometri până la aeroport în timp record, depășind 
taxiul lui Hughes, ceea ce i-a permis lui Lavon să se înregistreze 
pentru cursa de Berna înainte ca Hughes să pășească în 
terminal. Englezul a intrat cu BlackBerry-ul de la MI6 la ureche. 

Tânăra austriacă de la ghișeul SkyWork a părut să-l 
recunoască pe Hughes, și Hughes pe ea. Bărbatul a trecut fără 
întârziere pe la controlul pașapoartelor și cel corporal și s-a 


VP - 85 


așezat într-un ungher liniștit al sălii de așteptare, unde a trimis 
și a primit câteva SMS-uri pe iPhone-ul personal. Sau așa i s-a 
părut lui Lavon, care era înghesuit printre băutorii din miezul 
zilei la barul din cealaltă parte a sălii, ciugulind eticheta 
îmbrobonată a sticlei de bere austriacă Stiegl. 

La douăsprezece patruzeci difuzoarele de pe tavan au mugit; 
era pe cale să înceapă îmbarcarea pentru Berna. Lavon a băut 
destulă bere ca să satisfacă curiozitatea oricărui agent de 
supraveghere SVR și apoi a luat-o agale spre poartă, urmat 
după un moment de Alistair Hughes. Avionul era un Saab 2000, 
cu cincizeci de locuri. Lavon s-a îmbarcat primul și tocmai își 
așeza cuminte bagajul de mână sub scaunul din față când 
Alistair Hughes a intrat pe ușa cabinei. 

Vecina de scaun a lui Hughes și-a făcut apariţia un moment 
mai târziu, o femeie cu machiaj strălucitor, în jur de patruzeci și 
cinci de ani, atrăgătoare, în haine de birou, care vorbea în 
germană elveţiană la un telefon mobil. Dintr-un exces de 
prudenţă, Lavon a fotografiat-o pe furiș și apoi a privit cum ea și 
Hughes încep o conversaţie relaxată. Vecinul de scaun al lui 
Lavon nu era genul vorbăreț. Arăta balcanic, sârb sau bulgar, și 
dăduse pe gât trei sticle de bere lager la bar, înainte de zbor. 
Când avionul a intrat trepidând într-un nor de mică altitudine, 
Lavon s-a întrebat dacă nu cumva faţa bărbatului, cu barba 
nerasă de vreo cinci zile, avea să fie ultimul lucru pe care ÎI 
vedea pe lume. 

Norii s-au  subţiat deasupra  Salzburgului, oferindu-le 
pasagerilor o priveliște uluitoare a Alpilor înzăpeziţi. Însă Lavon 
n-avea ochi decât pentru Alistair Hughes și atrăgătoarea 
vorbitoare de germană așezată lângă el. Ea bea vin alb. Hughes, 
ca de obicei, sorbea câte puţin dintr-un pahar cu apă minerală 
carbogazoasă. Zumzetul monoton al motoarelor îl împiedica pe 
Lavon să le audă conversaţia, dar era evident că femeia părea 
interesată de ce îi spunea englezul civilizat, chipeș. Nu era deloc 
surprinzător; ca agent al MI6, Alistair Hughes era antrenat în 
arta seducţiei. Totuși, era posibil ca scena pe care o urmărea 
Lavon să fie altceva decât întâlnirea întâmplătoare dintre un 
bărbat și o femeie într-un avion. Poate că Hughes și femeia erau 
deja amanți. Sau poate că ea era agentul SVR care se ocupa de 
Hughes. 

După patruzeci și cinci de minute de zbor, Hughes a scos din 


VP - 86 


servietă un exemplar din Economist și a citit până când avionul 
a atins brusc pista micului aeroport din Berna. A mai schimbat 
câteva cuvinte cu femeia în timp ce avionul rula spre terminal, 
dar când a traversat pista bătută de vânt vorbea la iPhone-ul 
personal. Femeia mergea la câţiva pași în urma lui, iar Lavon la 
câţiva pași în urma femeii. Și el vorbea la telefon. Era în contact 
cu Gabriel. 

— Locul 4B, a zis Lavon încet. Femeie, germano-elvețiană, la 
vreo patruzeci de ani. Găsește-i numele pe lista călătorilor și 
verifică în baza de date, ca să pot dormi la noapte. 

Clădirea terminalului era de mărimea unui aeroport municipal 
tipic, scundă și cenușie, cu un turn de control la un capăt. Câţiva 
dintre ceilalți pasageri s-au adunat în jurul benzii rulante pentru 
bagaje, dar cei mai mulţi au pornit grăbiţi spre ieșire, printre ei 
numărându-se și Alistair Hughes și femeia. Afară, ea a urcat pe 
locul pasagerului dintr-un Volvo stropit cu noroi și l-a sărutat pe 
bărbatul de la volan. Apoi i-a sărutat pe cei doi copilași de pe 
bancheta din spate. 

Un șir de taxiuri aștepta pe partea cealaltă a drumului. 
Hughes a urcat în primul; Lavon în al treilea. Berna era la câţiva 
kilometri spre nord-est. Aristocraticul hotel Schweizerhof avea 
vedere spre Bahnhofplatz. Pe când taxiul său trecea de intrare, 
l-a zărit pe Alistair Hughes încercând să curme avântul unui 
hamal excesiv de zelos. 

Așa cum i se ceruse, șoferul lui Lavon l-a lăsat pe partea 
opusă a pieței aglomerate. Destinația reală era însă hotelul 
Savoy, aflat pe un colț elegant, pe o alee pietonală numită 
Neuengasse. Mihail Abramov bea cafea în hol. Gabriel și 
Christopher Keller se aflau într-o cameră de la etaj. 

Pe masa de scris erau câteva laptopuri. Pe unul se vedea o 
imagine de sus a biroului recepţiei de la Schweizerhof, 
mulțumită rețelei interne de supraveghere a hotelului. Alistair 
Hughes tocmai dădea pașaportul, o cerinţă în toate hotelurile 
elveţiene. Inutilă în cazul lui Hughes, și-a zis Lavon, pentru că el 
și funcţionarul păreau să se cunoască bine. 

Cu cheia camerei în mână, Hughes s-a dus la lifturi, ieșind de 
pe ecranul unui computer și intrând pe altul. Alte două camere i- 
au monitorizat drumul pe coridorul de la etajul patru până la ușa 
apartamentului cu vedere spre turlele Orașului Vechi. Însă 
înăuntru, camerele de supraveghere erau din categoria ascunsă, 


VP - 87 


cu transmisiunea codificată care efectua cu ușurință saltul între 
Schweizerhof și Savoy. Erau patru cu totul (două în salon, una în 
dormitor și una în baie), precum și microfoane, inclusiv în 
telefoanele din apartament. Câtă vreme Alistair Hughes se afla 
la Berna, un oraș în afara hotarelor teritoriului său, un oraș în 
care nu ar fi trebuit să fie, n-avea o zonă de imunitate. Pe 
moment, cel puţin, el îi aparținea cu totul Biroului. 

Hughes a intrat, și-a pus paltonul și valiza pe pat, iar servieta 
pe birou. IPhone-ul personal era acum spionat în toate felurile 
posibile: apeluri, căutare pe internet, SMS-uri și e-mailuri, 
camera video și microfonul. Hughes l-a folosit ca să-și salute 
soţia și fiii, la Londra. Apoi a sunat de pe BlackBerry-ul de la MI6. 

Respectând acordul lui Gabriel cu Graham Seymour, Biroul n- 
a încercat să atace dispozitivul. Prin urmare, nu se auzea decât 
ce spunea Hughes. Tonul era ca de la superior la subordonat. A 
spus că întâlnirea de la prânz - în realitate, sărise peste prânz - 
a durat mai mult decât se așteptase și are de gând să-și înceapă 
weekendul mai devreme. A spus că n-are alte planuri în afară de 
citit și că va putea fi găsit la telefon și pe email în cazul unei 
crize, lucru improbabil, dat fiind că teritoriul lui era Viena. A 
urmat o tăcere de câteva secunde, probabil în timp ce vorbea 
subordonatul. Apoi Hughes a spus: „Pare să fie ceva ce poate să 
aștepte până luni” și a închis. 

Hughes s-a uitat la ceas; era 15.47. Şi-a încuiat BlackBerry-ul, 
iPhone-ul și pașaportul în seiful din cameră și și-a pus portofelul 
în buzunarul de la piept al hainei. Apoi a înghiţit două analgezice 
cu o sticlă de apă minerală elveţiană oferită gratuit de hotel și a 
ieșit. 


19. 


HOTELUL SCHWEIZERHOF, BERNA 


Impunătorul hotel Schweizerhof era iubit de multă vreme de 
călătorii și spionii britanici, în parte pentru ceaiul oferit după- 
amiaza, zilnic, în barul din hol. Era limpede că Alistair Hughes 
este un client vechi. Chelneriţa l-a întâmpinat cu căldură și i-a 
oferit o masă aflată sub o reproducere a portretului unui nobil 


VP - 88 


elveţian răposat de mult. Hughes a ales locul spionului, cel cu 
faţa spre intrarea principală a hotelului, și ca protecţie a scos un 
exemplar din Financial Times, obţinut prin bunăvoința lui Herr 
Muller, portarul cel mohorât. 

Șase camere video acopereau holul, însă, din cauză că Alistair 
Hughes își lăsase iPhone-ul în cameră, n-aveau și sonor. Gabriel 
le-a trimis repede un SMS lui Yossi și Rimonei, care erau cazaţi 
la hotel sub nume false, și le-a spus să coboare. Au ajuns în mai 
puţin de nouăzeci de secunde și, simulând o ceartă conjugală, s- 
au așezat la masa de lângă Hughes. Nu exista vreun risc ca 
omul din MI6 să-i identifice ca agenţi ai Biroului. Yossi și Rimona 
nu jucaseră niciun rol în dezertarea eșuată a lui Konstantin Kirov 
- în afară de identificarea lui Alistair Hughes ca potenţială sursă 
a scurgerii fatale de informaţii - și în niciun moment din ilustrele 
lor cariere nu lucraseră cu Hughes la o operaţiune comună 
Birou-MI6. 

Următorii clienţi au venit nu din incinta hotelului, ci de pe 
stradă, un bărbat și o femeie, de treizeci-patruzeci de ani, 
arătând, după înfățișare, din Europa Centrală sau țările 
scandinave. Amândoi erau atrăgători și îmbrăcaţi scump - 
bărbatul în costum închis la culoare și cămașă bleu, femeia într- 
un elegant costum cu pantalon - și amândoi aveau evident o 
condiţie fizică foarte bună, mai ales femeia. Amfitrioana i-a 
condus spre o masă din apropierea barului, însă bărbatul s-a 
împotrivit și a arătat spre una de la care se vedeau ambele 
intrări ale hotelului și masa la care şeful filialei MI6 din Viena 
citea financial Times. Au comandat băuturi, nu ceai, și nu s-au 
uitat deloc la telefoanele lor. Bărbatul ședea cu mâna dreaptă 
proptită pe genunchi și cu antebraţul stâng pe masă. Femeia și- 
a petrecut câteva minute îngrijindu-și faţa fără cusur. 

— Cine presupui că sunt? a întrebat Gabriel. 

— Boris și Natașa, a șoptit Eli Lavon. 

— Centrala din Moscova? 

— Fără îndoială. 

— Te superi dacă obţinem a doua opinie? 

— Dacă ţii neapărat. 

Cu camera video 7, Lavon a surprins o imagine în prim-plan a 
bărbatului. Camera 12 i-a oferit cea mai bună imagine a femeii. 
A copiat ambele imagini într-un fișier și l-a trimis în siguranţă la 
Tel Aviv. 


VP - 89 


— Acum arată-mi exteriorul hotelului. 

Lavon a luat imaginea de pe camera 2. Era montată deasupra 
intrării hotelului și orientată spre exterior, spre arcadele galeriei. 
În acel moment, doi hamali cărau o grămadă de bagaje scumpe 
din portbagajul unui Mercedes S. în spatele lor se vedea traficul 
de la sfârșitul după- amiezii din Bahnhofplatz. 

— Dă înapoi, a zis Gabriel. Vreau să le văd sosirea. 

Lavon a dat înregistrarea înapoi cu cinci minute, în punctul în 
care Boris și Natașa au intrat în barul din hol. Apoi a mai dat 
înapoi cu două minute și a apăsat pe REDA. Peste câteva 
secunde Boris și Natașa apăreau în imagine. 

Lavon a apăsat pe PAUZA. 

— Cuplul ferice, a zis acru. Au venit la hotel pe jos, ca să nu 
putem vedea numerele mașinii. 

Lavon a trecut repede la camera 9, cu unghiul cel mai larg din 
bar. Sosise un nou client, un bărbat voinic, bine îmbrăcat, cu 
maxilarul ca de marmură lucitoare și păr lins, deschis la culoare. 
A cerut o masă în partea din față a barului și s-a așezat pe un 
scaun îndreptat spre Alistair Hughes. Agentul MI6 i-a aruncat o 
privire peste financial Times, fără nicio expresie, și și-a reluat 
lectura. 

— Cine-i ăla? a întrebat Gabriel. 

— Igor, a răspuns Lavon. Și Boris îl păzeşte din faţă și din 
spate. 

— Hai să ne uităm mai bine. 

Din nou camera 12 a oferit cea mai bună imagine. Trăsăturile 
lui erau clar slave, Lavon a mărit imaginea și a făcut câteva 
fotografii, pe care le-a trimis pe bulevardul Regele Saul cu 
prioritate maximă. 

— Cum a ajuns acolo? a întrebat Gabriel. 

Lavon a trecut la camera 2, imaginea din exterior, și a derulat 
înapoi până l-au văzut pe bărbatul căruia îi ziceau Igor coborând 
dintr-un Audi A8. Mașina staţiona încă în faţa hotelului, cu un 
bărbat la volan și altul pe bancheta din spate. 

— Se pare că lui Igor nu-i place să umble pe jos, a zis Lavon. 
Nici măcar de dragul acoperirii. 

— Poate că ar trebui, a zis Keller. Pare că ar putea să mai dea 
jos câteva kile. 

Tocmai atunci conexiunea securizată a anunţat primirea unui 
mesaj de la Tel Aviv. 


VP - 90 


— Ei bine? a întrebat Gabriel. 

— M-am înșelat, a zis Lavon, numele lui nu e Igor, ci Dmitri. 

— Mai bine decât Igor. Care e numele de familie? 

— Sokolov. 

— Patronimicul? 

— Antonovici. Dmitri Antonovici Sokolov. 

— Și cu ce se îndeletnicește Dmitri? 

— E un oarecare de la misiunea permanentă a Federaţiei 
Ruse din Geneva. 

— Interesant. Ce face cu adevărat? 

— E un mardeiaș al Centralei din Moscova. 

Gabriel s-a uitat lung la ecran. 

— Ce caută un mardeiaș al Centralei din Moscova în barul din 
holul hotelului Schweizerhof, la șapte metri de șeful filialei MI6 
din Viena? 

Lavon a trecut la imaginea camerei 9, cu unghiul cel mai larg 
din arsenalul său. 

— Nu știu. Dar suntem pe cale să aflăm. 


20. 


HOTELUL SCHWEIZERHOF, BERNA 


Există multe metode prin care un agent dublu plătit sau 
constrâns al unui serviciu de spionaj să comunice cu controlorul 
său. Poate să lase mesaje cifrate sau un film într-un loc 
conspirativ sau într-o căsuță poștală impersonală. Poate să 
înmâneze pe furiș informaţii în întâlniri regizate, cunoscute 
drept „transmitere din mers”, să trimită mesaje pe internet 
folosind un e-mail cifrat, prin satelit cu ajutorul unui transmiţător 
miniatural sau prin metodele verificate de scriere secretă, cu 
poșta obișnuită. Poate chiar să le lase în obiecte false care arată 
banal, cum ar fi pietre, bușteni sau monede. Toate metodele au 
dezavantaje și niciuna nu este absolut sigură. Și când ceva 
merge prost, cum s-a întâmplat la Viena în noaptea încercării de 
dezertare a lui Konstantin Kirov, aproape întotdeauna agentul 
dublu, nu controlorul, este cel care plătește preţul suprem. 

Insă când agentul dublu și controlorul sunt amândoi agenţi 


VP - 91 


cunoscuţi sau fără acoperire ai serviciilor lor, și când amândoi 
au pașaport diplomatic, există o opţiune de comunicare mult 
mai puţin primejdioasă, cunoscută sub numele de „contact 
neoficial”. Poate avea loc la un cocktail, la operă, la restaurant 
sau în holul unui hotel de lux din Berna cea adormită. In preludiu 
poate fi implicat un anumit volum de comunicare impersonală - 
un ziar, de exemplu, sau culoarea unei cravate. Și, dacă dorește 
controlorul, poate să aducă un cuplu de bodyguarzi care să-l 
apere. Pentru că până și barul din holul unui hotel elvețian poate 
fi un loc primejdios atunci când secretele naţiunilor trec în alte 
mâini. 

În cea mai mare parte a următoarelor cinci minute, nimeni n-a 
părut să se clintească. Erau ca personajele dintr-un tablou - sau 
actorii de pe o scenă întunecată, și-a zis Gabriel, așteptând 
prima izbucnire de lumină care să-i trezească la viaţă. Doar 
urmăritorii din echipa lui Lavon se mișcau, dar ei erau în culise. 
Doi ședeau într-o Skoda parcată în Bahnhofplatz, iar alți doi, un 
bărbat și o femeie, se adăposteau sub arcade. Cei doi din 
mașină aveau să-l urmărească pe Dmitri Sokolov. Cei de sub 
arcade aveau să se ocupe de Boris și Natașa. 

Mai rămânea doar Alistair Hughes, care se presupunea că era 
la Viena, începând mai devreme weekendul. Dar nu era la 
Viena; ci la Berna, la șapte metri de un agent SVR sub acoperire. 
Cei doi era posibil să fie deja în contact prin intermediul unui 
dispozitiv de comunicare pe rază scurtă - un SRAC”, în jargonul 
meseriei. Acţiona ca un soi de reţea Wi-Fi privată. Agentul avea 
la el un transmiţător; controlorul, un receptor. Agentul nu 
trebuia decât să meargă prin zona de acoperire, și mesajele sale 
treceau în siguranţă de la un dispozitiv la altul. Sistemul putea 
chiar să fie reglat astfel încât să nu fie nevoie de nicio acţiune 
din partea agentului, de nicio apăsare incriminantă pe un buton. 
Însă agentul nu putea purta la el dispozitivul mereu. În cele din 
urmă, trebuia să-l scoată din buzunar sau din servietă și să-l 
conecteze la priză sau la computer. Și dacă făcea asta în câmpul 
vizual al unei camere video sau al unui urmăritor, era dat de gol 
ca spion. 

Însă Gabriel se îndoia că Alistair Hughes avea un dispozitiv 
SRAC. Keller și Eli Lavon nu văzuseră nicio dovadă a existenței 
unuia în Viena, unde Hughes fusese sub supraveghere fizică și 


12 Short-range agent communication. 
VP - 92 


electronică aproape constantă. Mai mult, însuși rostul sistemului 
era de a evita întâlnirea faţă în faţă între un agent și controlorul 
lui. Nu, și-a zis Gabriel, altceva se petrecea în holul hotelului 
Schweizerhof. 

In cele din urmă, la 16.24, Alistair Hughes a făcut semn să i se 
aducă nota. Numaidecât, Dmitri Sokolov a făcut același lucru. 
Apoi rusul și-a urnit silueta masivă de pe scaun și, încheindu-și 
blazerul, a străbătut cei șapte metri care îi despărțeau masa de 
cea la care Alistair Hughes semna nota de plată cu numărul 
camerei. 

Umbra agentului SVR a căzut asupra lui Hughes. El și-a înălțat 
privirea și, încruntându-se, a ascultat în timp ce Sokolov, în stilul 
unui oberchelner care prezintă specialităţile casei, îi ţinea o 
scurtă predică. A urmat un schimb scurt de replici. Hughes a 
vorbit, Sokolov a răspuns, Hughes a vorbit iarăși. Apoi Sokolov a 
zâmbit, a ridicat din umeri și s-a așezat. Hughes și-a împăturit 
fără grabă ziarul și l-a pus pe masă între ei. 

— Ticălosul, a șoptit Christian Keller. Se pare că ai avut 
dreptate în privinţa lui. Se pare că spionează pentru ruși. 

Da, s-a gândit Gabriel, privind ecranul, exact așa părea. 

(J 

— Vă cer iertare, dar cred că mă adresez domnului Alistair 
Hughes de la ambasada britanică din Viena. Ne-am întâlnit la o 
recepție acolo anul trecut. Era la unul dintre palate, nu-mi 
amintesc care. Viena are așa de multe. Aproape la fel de multe 
ca Sankt-Petersburgul. 

Acestea erau cuvintele pe care le-a rostit Dmitri Sokolov cât a 
stat în picioare lângă masa lui Alistair Hughes, așa cum și le-au 
amintit cu fidelitate Yossi Gavish și Rimona Stern. Niciunul n-a 
deslușit ce s-a vorbit după aceea - nici schimbul scurt de replici 
cât Sokolov era încă în picioare și nici cel mai lung care a avut 
loc după ce s-a așezat -, pentru că amândouă au fost rostite la 
un volum mai potrivit cu trădarea. 

Al doilea schimb de replici a durat două minute și 
douăsprezece secunde. O mare parte din acel timp Sokolov l-a 
ținut pe Hughes de încheietura mâinii stângi. Rusul a vorbit cel 
mai mult, cu un zâmbet fals. Hughes a ascultat impasibil și n-a 
încercat să-și elibereze mâna. 

Când Sokolov și-a descleștat, în sfârșit, mâna, a vârât-o în 
buzunarul interior de la piept al blazerului și a scos un plic, pe 


VP - 93 


care l-a strecurat în Financial Times. Apoi s-a ridicat brusc și, cu 
o plecăciune scurtă, a plecat. L-au urmărit cu camera 2 cum se 
așază în Audi pe bancheta din spate. Gabriel le-a ordonat 
urmăritorilor din echipa lui Lavon să nu se ia după el. 

In hotel, Boris și Natașa au rămas la masă. Natașa vorbea cu 
însufleţire, însă Boris n-o asculta; îl supraveghea pe Alistair 
Hughes, care se uita ţintă la ziar. În cele din urmă, englezul a 
aruncat o privire teatrală spre ceasul de la mână și s-a ridicat în 
picioare grăbit, ca și cum ar fi stat prea mult în bar. A lăsat o 
bancnotă pe nota de plată. A luat ziarul - și plicul ascuns în el - 
aproape ca și cum s-ar fi gândit în ultimul moment. 

Când a părăsit holul, a salutat-o pe amfitrioană și s-a 
îndreptat spre lifturi. O ușă s-a deschis în clipa în care a apăsat 
pe buton. Singur în lift, a scos plicul de la Dmitri Sokolov, l-a 
desfăcut și a aruncat o privire înăuntru. Faţa îi era din nou 
impasibilă, masca lipsită de expresie a spionului profesionist. 

A pus plicul la loc în ziar și a parcurs scurta distanţă pe 
coridor, însă în cameră a deschis a doua oară plicul și i-a scos 
conţinutul. L-a examinat în timp ce stătea la fereastra care 
dădea spre Orașul Vechi, acoperind fără să știe materialul de 
ochiul celor două camere video ascunse. 

Apoi s-a dus în baie și a închis ușa. N-avea importanţă; exista 
și acolo o cameră video. Se uita acuzator în jos la Hughes, care 
a udat un prosop și l-a pus pe podea, în dreptul ușii. Apoi s-a 
ghemuit lângă dulăpior și a început să ardă conţinutul plicului 
de la Sokolov. Din nou unghiul camerei nu-i permitea lui Gabriel 
să vadă clar materialul. S-a uitat la Keller, care privea fioros 
ecranul. 

— E un zbor al companiei British Airways care pleacă de la 
Geneva în seara asta, la nouă și patruzeci de minute, a zis 
Gabriel. Ajunge la Heathrow la zece și cincisprezece. Cu un pic 
de noroc, poţi ajunge acasă la Graham, în Eaton Square, până la 
unsprezece. Cine știe? Poate că Helen o să aibă niște resturi de 
mâncare pentru tine. 

— Ce noroc pe capul meu. Și ce vrei să-i spun? 

— E cu totul la latitudinea ta. 

Gabriel l-a privit pe Alistair Hughes, șeful filialei MI6 din Viena, 
cum arde un ultim lucru - plicul cu amprentele sale și cu cele ale 
lui Dmitri Antonovici Sokolov. 

— Acum el e problema voastră. 


VP - 94 


21. 


HOTELUL SCHWEIZERHOF, BERNA 


Știuse dintotdeauna că o să se ajungă la asta, că într-o zi va fi 
prins. Un astfel de secret nu putea fi păstrat veșnic. La drept 
vorbind, era surprins că izbutise să ascundă asta atât de mult 
timp. Ani întregi nu-l bănuise nimeni, nici măcar în Bagdad, 
unde petrecuse zece luni jalnice încercând să găsească 
inexistentele arme de distrugere în masă care atrăseseră țara 
sa într-un război dezastruos. Ar fi putut să-și piardă minţile în 
Bagdad, dacă n-ar fi fost Rebecca. Avusese multe aventuri (prea 
multe, era adevărat), însă pe Rebecca o iubise. Il întrecuse într-o 
competiţie dură pentru a deveni H/Washington. Acum ea 
mergea lin pe calea care o făcea să ajungă prima femeie 
director general al MI6. Poate că și-ar putea folosi influenţa în 
creștere ca să-l ajute. Nu, și-a zis, nici măcar Rebecca nu l-ar 
mai putea salva acum. N-avea de ales, trebuia să mărturisească 
totul și să spere că Graham i-ar putea ascunde sub preș perfidia. 

A luat prosopul ud de la ușă și l-a aruncat în cadă. A aterizat 
acolo ca un animal mort. Ceaţa de la rugul pe care arsese 
minciunile atârna plină de reproș în aer. A ieșit și a închis 
repede ușa după el, ca fumul să nu iasă și să declanșeze alarma 
de incendiu. Ce capodoperă comică ar fi asta, și-a zis. Câtă 
măiestrie! 

A presupus că în încăpere sunt ochi și urechi. Ca și în 
apartamentul său. Avea senzaţia sâcâitoare că de vreo două 
săptămâni era urmărit. A aruncat o privire spre ceas; întârzia la 
întâlnire. În ciuda împrejurărilor actuale, a simţit împunsătura 
unei vinovăţii profunde. Fuseseră de acord să rămână până 
târziu ca să-l primească, însă acum n-avea de ales, trebuia să-i 
lase baltă și să fugă din Berna cât mai curând posibil. 

Nu mai erau zboruri spre Viena în acea zi, însă era un tren de 
noapte, care ajungea la șase și jumătate. Işi putea petrece 
restul zilei de sâmbătă la birou, modelul însuși de dăruire și 
hărnicie. La fel ca Rebecca, și-a spus brusc. Rebecca nu-și lua 
niciodată o zi liberă. De aceea avea să fie în curând șefa. 
Închipuie-ţi că ar fi acceptat să se mărite cu el. Ar fi tras-o și pe 
ea în jos. Acum el nu mai era decât o pată pe un dosar 

VP - 95 


altminteri perfect, o abatere regretabilă. 

A tastat codul seifului din cameră - era data de naștere a 
Melindei, de la coadă la cap, de două ori - și a aruncat în 
servietă BlackBerry-ul și iPhone-ul. Telefoanele erau, fără 
îndoială, spionate. De fapt, probabil că ei îl priveau chiar acum, 
înregistrându-i fiecare cuvânt și fărădelege. Se bucura doar că le 
lăsase în cameră. Întotdeauna proceda așa când lua ceaiul la 
Schweizerhof. Ultimul lucru pe care și-l dorea în jumătatea de 
oră de timp personal era să fie întrerupt de cineva de acasă sau, 
și mai rău, de la Vauxhall Cross. 

A trântit capacul servietei și a apăsat brutal încuietorile. 
Coridorul mirosea a parfumul Rebeccăi, chestia pe care obișnuia 
s-o toarne pe ea cu găleata ca să acopere mirosul nesuferitelor 
ei ţigări L&B. A apăsat butonul și, când a venit liftul, a coborât 
recunoscător în hol. Herr Muller, portarul, i-a văzut geanta de pe 
umăr și l-a întrebat, cu un aer îngrijorat, dacă era vreo problemă 
cu camera lui Herr Hughes. Era o problemă, dar nu cu camera. 
Era perechea de mardeiași de la SVR care îl urmăreau cu 
privirea pe Herr Hughes din bar. 

A trecut pe lângă ei fără o privire și a intrat sub arcade. Se 
lăsase noaptea și odată cu ea venise brusc ninsoarea. Cădea 
grea peste mașinile care goneau prin Bahnhofplatz. S-a uitat 
peste umăr și i-a văzut pe cei doi mardeiași de la SVR înaintând 
spre el. Și, ca și cum n-ar fi fost destul, telefonul urla în servietă. 
Semnalul de apel i-a spus că era iPhone-ul, ceea ce însemna că 
era probabil Melinda, care dorea să știe ce făcea. Altă minciună 
de spus... 

Trebuia să se grăbească dacă voia să prindă trenul. A trecut 
pe sub una dintre arcadele galeriei și a ieșit în piaţă. Aproape că 
ajunsese pe cealaltă parte când a auzit mașina. N-a văzut 
farurile, pentru că erau ecranate de fulgi. Și nici n-avea să-și 
amintească durerea primei lovituri, sau ciocnirea cu pavajul, cu 
spatele frânt. Ultimul lucru pe care l-a văzut a fost un chip care 
se uita în jos spre el. Era chipul lui Herr Muller, portarul. Sau era 
Rebecca? Rebecca, pe care o iubise. „Spune-mi totul”, a șoptit 
ea, în vreme ce el zăcea acolo, murind. „Am să-ţi păstrez cu 
strășnicie tainele”. 


VP - 96 


PARTEA A DOUA 


GIN ROZ LA NORMANDIE 
22. 


BERNA 


Articolul a apărut la puţin timp după miezul nopţii pe site-ul 
lui Berner Zeitung, cel mai important cotidian al capitalei 
elvețiene. Zgârcit cu amănuntele, scria doar că un diplomat 
britanic, pe nume Alistair Hughes, a fost lovit de un automobil și 
ucis pe când încerca să traverseze printr-un loc nepermis 
Bahnhofplatz seara la ora de vârf. Automobilul a fugit de la locul 
faptei; toate încercările ulterioare de a-l găsi eșuaseră. Fapta 
era investigată, spunea un purtător de cuvânt al Kantonspolizei 
Bern, ca un accident cu fugă de la locul faptei. 

Ministerul de Externe britanic a așteptat dimineaţa ca să dea 
un comunicat scurt, în care declara că Alistair Hughes era 
funcţionar al ambasadei britanice din Viena. Reporterii care 
știau cum merg lucrurile - cei care știau să citească printre 
rândurile aburelilor oficiale de la Whitehall - au detectat o 
anumită lipsă de consistență a tonului care sugera implicarea 
organizaţiei discrete cu sediul în complexul hidos de pe malul 
fluviului, numit Vauxhall Cross. Cei care au încercat să-și 
confirme suspiciunile contactând atașatul de presă prea puţin 
solicitat al MI6 au fost întâmpinați cu o tăcere răsunătoare. 
Pentru Guvernul Maiestăţii Sale, Alistair Hughes era un diplomat 
de rang mic care murise în vreme ce se ocupa de o problemă 
personală. 

În alte părţi însă, reporterii nu erau constrânși de tradiţie și de 
legile draconice privind activitatea serviciilor secrete. Bunăocară, 
corespondenta postului de televiziune german ZDF. Ea a afirmat 
că a luat prânzul cu Alistair Hughes cu zece zile înainte de 
moartea lui și știa foarte bine că acesta era șeful filialei MI6. Alţi 


VP - 97 


reporteri i-au urmat exemplul, printre care și unul de la 
Washington Post, care a afirmat că l-a folosit pe Hughes ca 
sursă pentru un articol despre arme de distrugere în masă 
dispărute în Irak. La Londra, Ministerul de Externe a negat totul. 
Alistair Hughes era un diplomat, a insistat un purtător de 
cuvânt, și oricât ar dori unii să creadă altfel, nu puteau schimba 
realitatea. 

Singurul loc în care nimănui nu părea să-i pese cu ce se 
ocupase Alistair Hughes era locul unde murise. Din punctul de 
vedere al presei elvețiene, Hughes era „di cheibe Uslânder” - un 
afurisit de străin - care ar fi fost încă în viaţă dacă ar fi avut 
bunul-simţ să respecte regulile de circulaţie. Cei din 
Kantonspolizei s-au ghidat după indiciile ambasadei Marii 
Britanii, care nu privea cu bunăvoință o anchetă amănunțită. 
Poliţiștii au căutat vehiculul agresor (slavă Domnului, avea 
număr de înregistrare german, nu elveţian), însă de Alistair 
Hughes nu s-au ocupat prea mult. 

Cu toate astea, exista cel puţin un om la Berna care nu era 
pregătit să accepte versiunea oficială a poveștii. Investigația lui 
era privată și în mare parte invizibilă, chiar și pentru cei care 
erau martori la ea. Se desfășura în principal în camera sa din 
hotelul Savoy, unde rămăsese, exasperându-și prim-ministrul și 
soția, după ce le ordonase subalternilor să plece cât mai repede 
din ţară. Conducerea hotelului credea că se numea Herr 
Johannes Klemp, cetățean german din Munchen. Insă numele lui 
adevărat era Gabriel Allon. 

În mod normal, ar fi trebuit să fie cel puţin o ocazie pentru o 
sărbătorire liniștită, cu toate că, dacă e să spunem adevărul, 
niciodată n-a fost stilul său. Și totuși, ar fi meritat să se bucure 
cât de cât. În definitiv, era cel care susținuse că exista o cârtiţă 
a rușilor în MI6. Și era cel care îl convinsese pe directorul 
general al MI6 că Alistair Hughes, șeful filialei din Viena, era 
suspectul probabil. Îl pusese pe Alistair Hughes sub 
supraveghere și se dusese după el la Berna, unde Hughes se 
întâlnise cu Dmitri Sokolov din SVR în barul din holul hotelului 
Schweizerhof. Gabriel urmărise în direct întâlnirea împreună cu 
câţiva dintre cei mai de încredere agenți ai săi. Se întâmplase, 
nu se putea nega. Dmitri Sokolov îi dăduse lui Hughes un plic, 
Hughes îl acceptase. Sus, în cameră, arsese conţinutul împreună 
cu plicul. După patru minute și treisprezece secunde, zăcea 


VP - 98 


mort în Bahnhofplatz. 

O parte din Gabriel nu-l jelea pe Hughes, pentru că se părea 
că avusese parte de sfârșitul pe care îl merita cu vârf și-ndesat. 
Dar de ce murise? Se poate să fi fost un accident, Hughes să se 
fi repezit pe stradă, pur și simplu, în faţa unei mașini. Posibil, și- 
a zis Gabriel, dar improbabil. Gabriel nu credea în accidente; el 
făcea să se întâmple accidentele. La fel făceau și rușii. 

Dar, dacă moartea lui Alistair Hughes nu era un accident, 
dacă era un act criminal intenţionat, de ce fusese comandat? 
Pentru a răspunde la această întrebare, Gabriel trebuia mai întâi 
să afle adevărata natură a întâlnirii din barul celebrului hotel 
Schweizerhof din Berna, la care fusese martor și pe care o 
înregistrase. 

In acest scop, și-a petrecut cea mai mare parte din 
următoarele trei zile aplecat peste un laptop, privind iar și iar 
aceleași treizeci de minute de bandă video. Alistair Hughes 
sosind la hotelul Schweizerhof după un zbor lipsit de 
evenimente. Alistair Hughes, în camera lui înțesată de 
dispozitive de supraveghere, minţindu-și filiala în privinţa locului 
unde se afla și a planurilor de weekend. Alistair Hughes 
încuindu-și telefoanele în seiful din cameră, probabil ca să nu 
poată fi folosite la monitorizarea întâlnirii cu Dmitri Sokolov din 
SVR. Din nefericire, Gabriel nu avea imagini cu moartea lui 
Alistair Hughes în Bahnhofplatz. Arcadele galeriei blocau raza 
camerei 2 a sistemului de securitate a hotelului Schweizerhof. 

Cameristele de la Savoy credeau că Gabriel era romancier și 
păstrau liniștea pe coridor. Le permitea să intre în fiecare după- 
amiază, când pleca din hotel ca să se plimbe prin Orașul Vechi, 
întotdeauna cu laptopul într-o geantă șic de umăr. Dacă ar fi 
încercat cineva să-l urmărească, ar fi observat că se strecurase 
de două ori în ambasada Israelului de pe Alpenstrasse. Ar fi 
observat, poate, și că în trei după amiezi la rând luase ceaiul în 
holul principalului rival al hotelului Savoy, Schweizerhof. 

În prima zi s-a așezat la masa lui Hughes. În ziua următoare, 
la masa lui Sokolov. Și, în cele din urmă, în a treia, a cerut masa 
la care stătuseră Boris și Natașa. A preferat locul lui Boris, 
perspectiva unui pușcaș asupra sălii, și a observat atent 
unghiurile și amplasarea camerelor de supraveghere. Nimic, a 
constatat el, n-a fost întâmplător. Totul fusese ales cu grijă. 

Revenind în camera sa de la Savoy, a luat o foaie din setul de 


VP - 99 


corespondență cu antetul hotelului și, folosind sticla de pe 
măsutța de cafea ca să nu lase urme, a scris două scenarii 
posibile care să explice de ce Alistair Hughes a murit la Berna. 

Primul a fost că întâlnirea din bar, chiar dacă a fost neoficială 
ca procedură, era din soiul brusc și intens. Sokolov l-a avertizat 
pe Hughes că e suspectat și supravegheat și că arestarea lui e 
iminentă. l-a oferit lui Hughes un colac de salvare în forma 
plicului. Conţinea instrucţiunile pentru evacuarea la Moscova. 
Hugh a distrus instrucţiunile după ce le-a citit și s-a grăbit să 
plece din hotel ca să parcurgă prima etapă din călătoria spre 
exilul permanent. Probabil că i s-a spus că îl așteaptă o mașină 
undeva, în apropiere de Bahnhofplatz, o mașină care să-l ducă 
la un aeroport prietenesc de undeva, din spatele fostei Cortine 
de Fier, unde putea să folosească un pașaport rusesc ca să urce 
într-un avion. Grăbit și panicat, a încercat să traverseze piața 
printr-un loc nepermis și a fost ucis, lipsind astfel Centrala din 
Moscova de trofeul său. 

Era, și-a zis Gabriel, cu totul plauzibil, cu o singură fisură care 
sărea în ochi. Alistair Hughes lucra pentru MI6, un serviciu 
renumit pentru măiestria acţiunilor și pentru agenții lui. Mai 
mult, dacă Hughes era, de asemenea, spion al Moscovei, făcea 
echilibristică pe sârmă de mulţi ani. Nu s-ar fi lăsat cuprins de 
panică aflând că fusese descoperit; s-ar fi pierdut în liniște în 
umbre și ar fi dispărut. Din acest motiv, Gabriel a respins 
numaidecât primul scenariu. 

A doua explicaţie era că Dmitri Sokolov venise la hotelul 
Schweizerhof cu altă intenţie, de a ucide cârtița înainte ca ea să 
poată fi arestată și interogată de serviciul britanic, răpindu-le 
astfel celor de la MI6 ocazia de a estima amploarea trădării 
cârtiţei. În acest scenariu, Hughes era mort cu mult înainte de a 
fi ajuns la Berna, așa cum Konstantin Kirov murise înainte să 
ajungă la Viena. Totuși, Hughes își recunoscuse soarta, ceea ce 
explica plecarea pripită de la hotel. Arma crimei aștepta afară, 
în piaţă, și șoferul profitase de ocazia ivită. Caz închis. Gata cu 
cârtița. 

Gabriel prefera al doilea scenariu, dar avea și aici îndoieli. 
Hughes ar fi putut să le ofere celor de la SVR un ajutor valoros 
mulţi ani de-acum încolo din siguranţa unui apartament din 
Moscova. De asemenea, ar fi putut să fie folosit ca unealtă de 
propagandă prețioasă, ca Edward Snowden și spionii de la 


VP - 100 


Cambridge din timpul Războiului Rece - Burgess, MacLean și 
Kim Philby. Țarului actual îi plăcea grozav să se fudulească cu 
iscusinţa spionilor săi. Nu, și-a zis Gabriel, rușii n-ar fi lăsat 
trofeul să le scape așa de ușor printre degete. 

Ceea ce l-a făcut pe Gabriel, târziu în noaptea aceea, în 
vreme ce hotelul Savoy dormea și pisicile colindau în căutare de 
pradă strada pavată cu piatră cubică de sub fereastra sa, să ia 
în considerare încă o posibilitate, ca el însuși să fie vinovat 
pentru moartea lui Alistair Hughes. Era motivul pentru care, 
călcându-și pe inimă, a luat telefonul de pe noptieră și l-a sunat 
pe Christoph Bittel. 


23. 


BERNA 


Bittel a fost de acord să se întâlnească cu Gabriel a doua zi la 
ora nouă dimineaţa într-o cafenea de lângă sediul NDB, serviciul 
elveţian de informaţii externe și securitate internă. Gabriel a 
ajuns cu douăzeci de minute mai devreme, Bittel cu zece minute 
mai târziu, ceea ce nu-i stătea în obicei. Inalt și chel, avea aerul 
sever a unui pastor calvinist și paloarea unui bărbat care n-are 
timp pentru activităţi în aer liber. Gabriel petrecuse cândva 
câteva ore neplăcute așezat în fața lui Bittel, la masa de 
interogatoriu. Acum erau, cum s-ar zice, aliaţi. NDB avea mai 
puţin de trei sute de angajaţi și un buget anual de 60 de 
milioane de dolari, mai puţin decât cheltuia comunitatea 
informaţiilor din SUA într-o după-amiază obișnuită. Biroul era un 
multiplicator valoros de forţe. 

— Drăguţ loc, a zis Gabriel. A privit fără grabă prin micuța 
cafenea mohorâtă, cu linoleum crăpat pe podea, cu mese 
șubrede din prefabricate și cu postere decolorate cu peisaje din 
Alpi. Zona în care se afla era o amestecătură de blocuri de 
birouri, mici întreprinderi industriale și staţii de reciclare. Vii des 
aici sau doar la ocazii speciale? 

— Ai zis că vrei undeva departe de drumurile bătătorite. 

— Ce drumuri? 

Bittel s-a încruntat. 


VP - 101 


— De când ești în ţară? 

Gabriel s-a prefăcut că se gândește. 

— Cred că am ajuns joi. 

— Cu avionul? 

Gabriel a încuviinţat. 

— Zurich? 

— De fapt, Geneva. 

— De obicei trecem în revistă lista de călători a tuturor 
zborurilor care sosesc în ţară. Bittel era șeful diviziei 
antiterorism din NDB. Să-i ţină afară din țară pe străinii nedoriți 
făcea parte din fișa postului. Sunt sigur că nu ţi-am văzut 
numele pe niciuna dintre liste. 

— Dintr-un motiv foarte bun. 

Privirea lui Gabriel s-a oprit asupra unui exemplar din Berner 
Zeitung care stătea pe masă, între ei. Articolul principal era 
despre arestarea unui imigrant recent din Maroc care plănuia să 
intre cu mașina în mulţime și să înjunghie supraviețuitorii, în 
numele Statului Islamic. 

— Mazel tov”, Bittel. Se pare că te-ai ferit la timp de un glonț. 

— Nu chiar. Îl ţineam permanent sub supraveghere. Am 
așteptat până a închiriat camionul și atunci am făcut mișcarea. 

— Care era obiectivul lui? 

— Limmatquai din Zurich. 

— Și pontul care te-a dus la suspect? a întrebat Gabriel. De 
unde a venit? 

— Numele lui a fost găsit într-unul dintre computerele ridicate 
din complexul din Maroc în care a fost omorât Saladin. Unul 
dintre partenerii noștri ni l-a dat la două zile după încercarea de 
atac cu bombă radioactivă din Londra. 

— l-auzi. 

Bittel a zâmbit. 

— Nici nu știu cum să-ţi mulțumesc. Ar fi fost o baie de sânge. 

— Mă bucur că noi ţi-am putut fi de folos. 

Vorbeau încet în Hochdeutsch, germana standard. Dacă Bittel 
ar fi vorbit în dialectul german-elveţian din valea din Nidwalden 
unde crescuse, Gabriel ar fi trebuit să ceară un traducător. 

O chelneriţă a venit să le ia comanda. Când au rămas din nou 
singuri, Bittel a întrebat: 

— Tu ești cel care l-a omorât pe cel cu bomba din Londra? 


13 Felicitări (în limba ebraică în original). 
VP - 102 


— Fii serios, Bittel. Sunt șeful serviciului de informaţii 
israelian, pentru numele lui Dumnezeu. 

— Și Saladin? 

— E mort. E tot ce contează. 

— Însă ideologia ISIS dăinuie, și în cele din urmă a ajuns să se 
strecoare în Elveţia. Bittel l-a privit pe Gabriel cu reproș. Așa că 
o să trec peste faptul că ai intrat în ţară fără să-ţi dai osteneala 
să informezi NDB, și pe deasupra cu un pașaport fals. Presupun 
că nu ești aici pentru schi. A fost un dezastru anul acesta. 

Gabriel a întors pe cealaltă parte Berner Zeitung și a bătut cu 
degetul în articolul despre moartea unui diplomat britanic în 
Bahnhofplatz. 

Bittel a înălţat o sprânceană. 

— Urâtă treabă. 

— Se spune că a fost un accident. 

— De când crezi tot ce citești în ziare? Coborând vocea, Bittel 
a adăugat: Te rog spune-mi că nu ești tu cel care l-a omorât. 

— De ce să omor un diplomat britanic de nivel mediu? 

— Nu era diplomat. Era șeful filialei MI6 din Viena. 

— Și vizitator frecvent al ţării tale. 

— La fel ca tine, a observat Bittel. 

— Ştii, din întâmplare, de ce îndrăgea așa de tare Berna? 

— Se zvonește că se vedea aici cu o femeie. 

— Așa este? 

— Nu suntem siguri. 

— NDB n-a cercetat niciodată chestiunea? 

— Nu e stilul nostru. Suntem în Elveţia. Respectarea intimităţii 
este o religie. 

Chelneriţa le-a adus cafelele. 

— Erai pe cale să-mi spui, a zis Bittel încet, de ce șeful 
serviciului de informaţii israelian cercetează moartea unui agent 
MI6. Nu pot decât să presupun că are de-a face cu rusul acela 
pe care l-ai omorât la Viena acum două săptămâni. 

— Nu l-am omorât nici pe el, Bittel. 

— Austriecii nu văd așa lucrurile. De fapt, ne-au cerut să te 
arestăm dacă se întâmplă să pui piciorul în Elveţia, ceea ce 
înseamnă că în acest moment ești într-o situaţie cam precară. 

— Îmi asum riscul. 

— De ce să te schimbi acum? Bittel și-a pus zahăr în cafea și a 
amestecat încet. Ce ziceai? 


VP - 103 


— Îl supravegheam pe Hughes de ceva vreme, a mărturisit 
Gabriel. 

— Biroul? 

— Și partenerii noștri britanici. L-am urmărit până aici de la 
Viena vineri după-amiază. 

— Mulţumesc că ne-aţi anunţat că veniţi. 

— Nu voiam să vă deranjăm. 

— Câţi agenţi ai adus în ţară? 

Gabriel a ridicat privirea în tavan și s-a apucat să numere pe 
degete. 

— Las-o baltă, a mormăit Bittel. Asta ar explica toate 
microfoanele și aparatura video pe care le-am găsit în camera 
de hotel a lui Hughes. Apropo, sunt marfă de calitate. Mult mai 
bune decât ale noastre. Tehnicienii noștri le studiază în timp ce 
vorbim. Bittel a pus gânditor lingurita pe masă. Ai observat, 
presupun, că Hughes s-a întâlnit în hol cu rusul acela. 

— Cam greu să nu observi. 

— Numele lui este... 

— Dmitri Sokolov, i-a luat-o înainte Gabriel. Omul SVR la 
Geneva. 

— Vă cunoașteţi? 

— Nu personal. 

— Dmitri nu prea joacă după reguli. 

— Nu există reguli, Bittel. Nu când vine vorba despre ruși. 

— La Geneva există, însă Dmitri le încalcă în mod regulat. 

— Cum așa? 

— Recrutare agresivă, o grămadă de trucuri murdare. E 
specializat în kompromat. Era termenul rusesc pentru material 
compromiţător folosit pentru a reduce la tăcere opozanțţii politici 
sau pentru a șantaja agenţii dubli să se supună ordinelor 
Kremlinului. Apropo, s-a întors la Moscova. A plecat acum două 
seri. 

— Ştii de ce? 

— N-am reușit niciodată să spargem cifrurile rușilor, însă 
Onyx a înregistrat o înteţire a traficului între rezidentura din 
Geneva și Centrala din Moscova în seara de vineri, după ce a 
fost ucis Hughes. Onyx era reţeaua elvețiană de comunicaţii 
secrete. Dumnezeu știe despre ce vorbeau. 

— Felicitări pentru o treabă bine făcută! 

— Crezi că rușii l-au omorât pe Hughes? 


VP - 104 


— Hai să spunem că sunt în capul listei mele. 

— Hughes era plătit de ei? 

— Ai văzut imaginile de pe camerele de supraveghere ale 
hotelului? 

— Tu le-ai văzut? 

Gabriel n-a răspuns. 

— De ce să-și ucidă rușii propriul agent? a întrebat Bittel. 

— Mi-am pus aceeași întrebare. 

— Și? 

— Dacă aș ști răspunsul, n-aş sta în dărăpănătura asta, 
spovedindu-mă ţie. 

— Ar trebui să știi, a zis Bittel după o clipă, că britanicii nu 
sunt prea interesați de o investigaţie amănunţită. Ambasadorul 
și șeful filialei din Berna ne presează să-i punem capăt. 

— Dă-mi voie să mă alătur lor. 

— Asta e? Asta-i tot ce vrei de la mine? 

— Vreau înapoi aparatura video și microfoanele. Gabriel a 
tăcut câteva clipe, apoi a adăugat: Și vreau să afli de ce Alistair 
Hughes petrecea atâta timp în minunatul tău oraș. 

Bittel a băut cafeaua dintr-o înghiţitură. 

— Unde stai? 

Gabriel i-a răspuns sincer. 

— Și ceilalţi din echipa ta? 

— Au plecat de mult. 

— Bodyguarzi? 

Gabriel a scuturat din cap. 

— Cum vrei să te contactez dacă aflu ceva? 

Gabriel i-a împins peste masă o carte de vizită. 

— Numărul e pe spate. Sună la el de pe linia cea mai sigură. 
Și fii discret, Bittel. Rușii au și ei un serviciu de ascultare. 

— Și iată de ce n-ar trebui să fii la Berna fără o escortă. O să- 
ți dau doi oameni de-ai mei, pentru orice eventualitate. 

— Mulţumesc, Bittel, dar sunt în stare să-mi port de grijă. 

— Sunt sigur că Alistair Hughes gândea la fel. Fă-mi un hatâr, 
Allon. Nu te lăsa omorât pe teritoriul meu. 

Gabriel s-a ridicat. 

— O să fac tot ce pot. 


VP - 105 


24. 


BERNA 


Gabriel i-a observat pe cei doi bodyguarzi la prânz, pe strada 
pietruită de sub fereastra sa. Erau la fel de invizibili ca două 
mașini care ard. Le spunea Frick și Frack, dar numai în gând. 
Erau băieți elveţieni, puternici ca niște tauri, și nu știau de 
glumă. 

L-au urmat prin galeriile din Kunstmuseum și la cafeneaua de 
pe Kramgasse unde a luat prânzul, și la ambasada israeliană de 
pe Alpenstrasse, unde a aflat că serviciul său de spionaj își 
vedea mulțumitor de treabă și fără mâna sa pe cârmă. Familia 
sa, așijderea. In sinea lui, era încântat. Nu dorise niciodată să fie 
indispensabil. 

In noaptea aceea, pe când trudea la laptop în camera de la 
Savoy, Frick și Frack au fost înlocuiţi de o mașină în care se 
aflau doi polițiști în uniformă de la Kantonspolizei Berna. Au 
rămas acolo până dimineaţa, când Frick și Frack s-au întors. 
Gabriel i-a făcut să pornească după el într-o urmărire veselă o 
mare parte din după-amiază și, la un moment dat, fie și numai 
ca să vadă dacă mai era în stare, s-a debarasat de ei în timp ce 
traversa Nydeggbrucke, care lega Orașul Vechi din Berna de cel 
nou. 

Scăpat de supraveghere, a luat ceaiul la Schweizerhof, pe 
același scaun pe care șezuse Alistair Hughes în ultimele minute 
de viaţă. Gabriel și l-a imaginat pe Dmitri Sokolov așezat vizavi 
de el. Dmitri care nu juca după regulile de la Geneva. Dmitri 
care era specializat în kompromat. Gabriel își amintea felul în 
care Sokolov își încleștase mâna pe încheietura mâinii lui Alistair 
Hughes - mâna dreaptă a lui Dmitri, mâna stângă a lui Alistair. A 
presupus că ar fi putut să treacă de la unul la altul ceva, un stick 
sau un mesaj codificat, dar se îndoia. Privise înregistrarea video 
de cel puţin o sută de ori. Tranzacţia a fost cu sens unic, de la 
Dmitri Sokolov la Alistair Hughes. Era plicul pe care Sokolov îl 
strecurase în Financial Times. Hughes arsese conţinutul plicului 
sus, în camera lui. Poate că erau instrucţiuni de evacuare la 
Moscova, poate că era altceva. După patru minute și 
treisprezece secunde era mort. 


VP - 106 


Când Gabriel s-a înapoiat la Savoy, Frick și Frack își lingeau 
rănile în stradă. În seara aceea au băut împreună toţi trei la 
barul hotelului. Numele real al lui Frick era Kurt. Era din Wassen, 
un sat cu patru sute de suflete din cantonul Un Pe Frack îi 
chema Matthias. Era un puști catolic din Fribourg și fost membru 
al Garzii Elveţiene de la Vatican. Gabriel și-a dat seama că se 
mai întâlniseră o dată, când restaura Punerea în mormânt de 
Caravaggio în laboratorul de la Muzeele Vaticanului. 

— Bittel se apropie de ţintă, l-a informat el pe Gabriel. Zice că 
s-ar putea să aibă ceva pentru tine. 

— Când? 

— Mâine după-amiază, poate mai curând. 

— Mai curând ar fi mai bine. 

— Dacă voiai o minune, trebuia să mergi la prietenul tău, 
Sfântul Părinte. 

Gabriel a zâmbit. 

— A zis Bittel ce este? 

— O femeie, a zis Matthias cu gura pe paharul de bere. 

— La Berna? 

— Munchenbuchsee. Este... 

— Un orășel aproape de aici, la nord. 

— Cum se face că ai auzit de Munchenbuchsee? 

— Acolo s-a născut Paul Klee. 

Gabriel n-a dormit în noaptea aceea, iar dimineaţa s-a dus 
direct la ambasada israeliană, urmat de doi polițiști în uniformă 
de la Kantonspolizei Bern. Și acolo a petrecut una dintre cele 
mai lungi zile din viaţa sa, ronţăind fursecurile vieneze râncede 
dintr-o cutie rămasă de când Uzi Navot era șeful și filialele 
obișnuiau să aibă la îndemână gustări, pentru cazul în care 
venea neanunțat. 

La șase seara încă nu primise nicio veste. Gabriel s-a gândit 
să-l sune pe Bittel, dar a hotărât că mai bine avea răbdare. A 
fost răsplătit la opt și jumătate, când Bittel a sunat, în sfârșit, de 
pe o linie sigură din sediul NDB. 

— S-a dovedit că zvonurile erau adevărate. Avea o femeie 
aici. 

— Cum o cheamă? 

— Klara Brunner. 

— Cu ce se ocupă? 

— E  psihiatră, a zis Bittel, la Privatklinik Schloss, în 


VP - 107 


Munchenbuchsee. 
„Privatklinik Schloss...” 
Da, și-a zis Gabriel, asta ar explica totul. 


25. 


HAMPSHIRE, ANGLIA 


Distrugerea rămășițelor pământești ale lui Alistair Hughes a 
avut loc într-un crematoriu din sudul Londrei; înmormântarea, 
într-un cimitir străvechi de pe dealurile de cretă care se 
vălureau în Hampshire. Ceremonia a fost particulară și scăldată 
de ploaie. „Eu sunt învierea și viața”, a recitat vicarul uscăţiv, în 
vreme ce umbrelele răsăreau precum ciupercile sub o aversă 
bruscă. „Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.” 14 Era 
un epitaf, și-a zis Graham Seymour, pentru un spion. 

În ciuda naturii funeraliilor, doar cu invitaţie, a fost o prezenţă 
masivă. Au venit mulţi din Vauxhall Cross, alături de cea mai 
mare parte a filialei din Viena. Americanii au trimis o delegaţie 
din Nine Elms, și Rebecca Manning a zburat de la Washington, 
cu o scrisoare personală din partea directorului CIA, Morris 
Payne. 

La încheierea slujbei, Seymour s-a apropiat de Melinda 
Hughes ca să-și prezinte condoleanţele. 

— Putem vorbi între patru ochi? a zis ea. Cred că avem de 
discutat niște lucruri. 

Au pornit printre pietrele de mormânt, Seymour ţinând 
umbrela, Melinda Hughes ţinându-l de braț. Calmul pe care îl 
arătase lângă mormânt, în vreme ce își ţinea strâns lângă ea cei 
doi băieţi, o părăsise, și plângea tăcut. Seymour își dorea să 
găsească vorbele cu care s-o poată alina. Adevărul era că nu se 
pricepuse niciodată la asta. Dădea vina pe tatăl său, marele 
Arthur Seymour, o legendă a MI6, pentru incapacitatea de a 
arăta măcar un dram de empatie sinceră. Își amintea doar o 
perioadă de afecţiune între ei. Fusese în timpul unei vizite 
prelungite la Beirut, când Seymour era copil. Dar chiar și atunci, 
tatăl fusese cu mintea în altă parte. Era din cauza lui Philby, cel 


14 Biblia, Sfânta Evanghelie după loan 11:25. 
VP - 108 


mai mare trădător dintre toţi. 

„Philby...” 

Dar de ce, s-a întrebat Seymour, se gândea la tatăl său și la 
Philby într-un moment ca acesta? Poate pentru că mergea 
printr-un cimitir la braț cu soţia unui spion rus. Bănuit a fi fost 
spion, şi-a spus. Încă nu fusese dovedit nimic. 

Melinda Hughes și-a suflat nasul cu zgomot. 

— Cât de americană e purtarea mea. Alistair s-ar simţi 
ofensat dacă m-ar vedea acum. 

Lacrimile lăsaseră dâre în machiajul ei. Chiar și așa, era foarte 
frumoasă. Și avea succes, și-a zis Seymour - în termeni 
financiari, mult mai mult succes decât soţul ei cu salariu de la 
guvern. Seymour nu putea să nu se întrebe de ce Alistair o 
înșelase de atâtea ori. Poate că înșelăciunea îi era la îndemână. 
Sau poate credea că era un privilegiu profesional, precum 
abilitatea de a evita cozile lungi la controlul pașapoartelor când 
ajungea la aeroportul Heathrow. 

— Crezi că poate? l-a întrebat brusc Melinda Hughes. 

— Poftim? 

— Să ne vadă. Crezi că Alistair e acolo, sus - a ridicat ochii 
spre cerul cenușiu ca gresia -, cu lisus Hristos și apostolii și 
îngerii și sfinţii? Sau el nu e decât câteva zeci de grame de praf 
de oase în pământul rece din Hampshire? 

— Ce răspuns ai prefera? 

— Adevărul. 

— Mă tem că nu-ți pot spune ce e în mintea președintelui rus, 
cu atât mai puţin să-ţi răspund la chestiunea vieţii veșnice. 

— Ești credincios? 

— Nu sunt, a recunoscut Seymour. 

— Nici eu, a zis Melinda Hughes. Însă în clipa asta mi-aş dori 
să fiu. Așa se termină? Chiar nu e nimic mai mult? 

— Ai copiii lui Alistair. Poate că trăim mai departe prin ei. 

Și din nou, fără să vrea, Seymour s-a gândit la tatăl său - și la 
Philby, citindu-și scrisorile în barul hotelului Normandie. 

— Sunt Kim. Tu cine ești? 

— Graham. 

— Graham și mai cum? 

— Seymour. Tata este... 

— Știu cine este tatăl tău. Toată lumea știe. Gin roz? 

— Am doisprezece ani. 


VP - 109 


— Nu-ţi face griji, va fi micul nostru secret. 

O smucitură a braţului lui Seymour l-a adus înapoi în prezent; 
Melinda Hughes călcase într-o groapă mică și fusese cât pe ce 
să cadă. Vorbea despre Barclays, despre cum abia aștepta să se 
întoarcă la muncă acum, că Alistair era în sfârșit acasă și 
îngropat. 

— Mai e ceva ce dorești de la noi? 

— Cei de la Personal au fost de mare ajutor și surprinzător de 
amabili. Apropo, Alistair i-a detestat întotdeauna. 

— Toţi o facem, dar mă tem că sunt parte din slujba noastră. 

— Îmi oferă o sumă frumușică. 

— Eşti îndreptăţită s-o primești. 

— Nu vreau banii voștri. Ceea ce vreau, a zis ea, brusc 
vehementă, este adevărul. 

Ajunseseră în partea cea mai îndepărtată a cimitirului. Cei mai 
mulți dintre oameni plecaseră, dar câţiva mai stăteau lângă 
mormânt, zâmbind stingheriţi și strângându-și mâinile, folosind 
ocazia înmormântării colegului lor ca să formeze alianțe 
folositoare. Unul dintre americanii Rebeccăi Manning aprindea 
ţigara care reușise să ajungă la buzele ei. Ea se prefăcea foarte 
interesată de ce îi spunea el, însă avea privirea aţintită asupra 
lui Seymour și a soţiei îndoliate a lui Alistair Hughes. 

— Chiar te aștepți să cred, zicea Melinda Hughes, că un agent 
MI6 foarte bine antrenat a fost omorât când trecea strada? 

— Nu era o stradă, era cea mai aglomerată piaţă din Berna. 

— Bahnhofplatz? a zis ea cu dispreţ. Nu-i tocmai Trafalgar 
Square sau Piccadilly. Și, în primul rând, ce căuta la Berna? Mi-a 
spus că are de gând să-și petreacă weekendul la Viena cu o 
carte bună. Clement Attlee. Îţi imaginezi? Ultima carte pe care a 
citit-o soţul meu a fost o biografie a lui Clement Atlee. 

— Nu e un lucru neobișnuit ca un șef de filială să acţioneze în 
afara hotarelor ţării respective. 

— Sunt sigură că șeful filialei din Berna ar putea să aibă altă 
părere despre asta. De fapt, ce-ar fi să-l întrebăm? Melinda 
Hughes a aruncat o privire spre grupul de lângă mormântul 
deschis al soțului ei. E chiar acolo. 

Seymour n-a răspuns. 

— Nu sunt novice, Graham. Sunt soţie de agent de aproape 
treizeci de ani. 

— Atunci, cu siguranță, îţi dai seama că există anumite 


VP - 110 


chestiuni pe care nu le pot discuta. Poate altă dată, dar nu 
acum. 

Privirea ei era plină de reproș. 

— Mă dezamăgești, Graham. Ce cumplit de previzibil! Să te 
ascunzi în spatele vălului de mister, așa cum a făcut 
întotdeauna Alistair. Ori de câte ori îl întrebam ceva despre care 
nu voia să vorbească, răspunsul era același: „Scuze, iubita mea, 
dar știi regulile”. 

— Mă tem că sunt reale. Fără ele n-am putea să funcţionăm. 

Însă Melinda Hughes nu mai asculta, se uita ţintă la Rebecca 
Manning. 

— Au fost amanți cândva, la Bagdad. Ştiai asta? Dintr-un 
anumit motiv, Alistair ţinea foarte mult la ea. Acum va fi 
următoarea „C”, iar Alistair e mort. 

— Pot să te asigur că următorul director general n-a fost ales. 

— Ştii, pentru un spion, nu prea știi să minţi. Alistair se 
pricepea mult mai bine. Melinda Hughes s-a oprit brusc și s-a 
întors cu fața spre Seymour sub umbrelă. Spune-mi ceva, 
Graham. Ce făcea în realitate soțul meu la Berna? Era cu altă 
femeie? Sau spiona pentru ruși? 

Ajunseseră la marginea parcării. Americanii urcau zgomotoși 
într-un autocar închiriat ca la încheierea unui picnic al firmei. 
Seymour a redat-o pe Melinda Hughes în grija familiei și, lăsând 
în jos umbrela, s-a îndreptat spre limuzina sa. Rebecca Manning 
stătea lângă portiera din spate. Aprindea o nouă ţigară L&B. 

— Despre ce a fost vorba? 

— Avea câteva întrebări legate de moartea soțului său. 

— Ca și americanii. 

— A fost un accident. 

— Așa să fie? 

Seymour n-a răspuns. 

— Și cealaltă chestiune? a întrebat Rebecca. Cea discutată la 
Washington? 

— Investigația s-a încheiat. 

— Și? 

— N-a fost nimic. Seymour a aruncat o privire spre mormântul 
lui Alistair Hughes. Chestiunea e moartă și îngropată. Intoarce-te 
la Washington și spune-le tuturor care te ascultă. Fă să se 
deschidă iar robinetul. 

Ea a lăsat ţigara să cadă pe pământul ud și a pornit spre o 


VP - 111 


mașină care o aștepta. 

— Rebecca? a strigat-o Seymour. 

Ea s-a oprit și s-a răsucit. În lumina scăzută, cu ploaia care 
cădea slab, i-a văzut faţa ca și cum ar fi fost pentru prima oară. 
Semăna cu o persoană pe care o întâlnise cu mult timp în urmă, 
într-o altă viaţă. 

— E adevărat despre tine și Alistair? a întrebat. 

— Ce ţi-a spus Melinda? 

— Că aţi fost amanți la Bagdad. 

Ea a râs. 

— Eu și Alistair? Nu fi ridicol. 

Seymour s-a așezat pe bancheta din spate a mașinii sale și, 
prin geamul stropit de ploaie, a privit-o cum se îndepărta. Chiar 
și după standardele foarte înalte ale MI6, și-a zis, era o 
mincinoasă al naibii de bună. 


26. 


HAMPSHIRE, ANGLIA 


Mesajul a ajuns pe BlackBerry-ul lui Graham Seymour când se 
apropia de Crawley. Era de la Nigel Whitcombe, asistentul 
personal și cel care se ocupa de comisioane neoficiale. 
„Schimbare de plan”, i-a spus Seymour șoferului său, și peste 
câteva minute goneau spre sud pe A23, spre Brighton. De acolo 
au luat-o spre vest, de-a lungul coastei, prin Shoreham, 
Worthing, Chichester și Portsmouth, până când au ajuns, în cele 
din urmă, în orășelul Gosport. 

La vechea fortăreață, cu șanțul fără apă și zidurile din piatră 
cenușie, se ajungea pe un drum îngust care tăia prima zonă de 
joc din Gosport & Stokes Bay Golf Club. Mașina lui Seymour a 
trecut de punctul de control exterior, apoi pe o poartă care 
ducea la o curte interioară. Cu mult timp înainte fusese 
transformată în parcare pentru personalul de conducere. Cel 
mai vechi membru era George Halliday, trezorier. Stătea în 
picioare, drept ca un par, în ungherul său din aripa de vest. 

— Bună dimineața, domnule. Ce surpriză plăcută! Mi-aș fi 
dorit să fi primit măcar o mică avertizare de la sediul de pe 


VP - 112 


Cross că veniţi. 

— In acest moment suntem cam întorși pe dos, George. Astăzi 
a fost înmormântarea. 

— A, da, desigur. Groaznic lucru. Îmi amintesc când a venit 
aici pentru IONEC*. Un băiat bun. Și cu o minte brici, nu-i așa? 
Cum se simte soţia? 

— Cât de bine ne puteam aștepta. 

— Să vă deschid apartamentul, domnule? 

— Cred că nu. N-o să stau mult. 

— Presupun că aţi venit să-l vedeți pe musafirul nostru. Cei de 
la sediul de pe Cross nu ne-au avertizat nici în privința lui. 
Domnul Whitcombe l-a lăsat într-un coșuleț pe pragul nostru și a 
șters-o. 

— O să-i zic vreo două, a promis Seymour. 

— Vă rog s-o faceţi. 

— Și musafirul nostru? Unde este? 

— L-am încuiat în vechea cameră a domnului Marlowe. 

Seymour a urcat un șir de trepte de piatră care duceau în 
partea rezidenţială din aripa de vest. În camera din capătul 
coridorului central erau un pat de o persoană, un birou și un 
dulap simplu. Gabriel stătea în picioare lângă despicătura 
îngustă care era fereastra, privind marea de granit. 

— Ti-am simţit lipsa la înmormântare, a zis Seymour. 
Jumătate din CIA a fost acolo. Ar fi trebuit să vii. 

— N-ar fi fost corect. 

— De ce nu? 

Gabriel s-a răsucit și s-a uitat la Seymour pentru prima oară. 

— Pentru că eu sunt motivul pentru care a murit Alistair 
Hughes. Și pentru asta, a adăugat, o să-mi pară veșnic rău. 

Seymour s-a încruntat îngândurat. 

— Acum două ore, într-un cimitir nu departe de aici, Melinda 
Hughes m-a întrebat dacă soţul ei era spion rus. 

— Și ce i-ai spus? 

— Nimic. 

— Asta-i bine. Pentru că Alistair Hughes n-a fost spion. A fost 
pacient, a zis Gabriel. La Privatklinik Schloss. 


15 Intelligence Officer's New Entry Course - curs de pregătire pentru agenţii MI6. 
VP - 113 


27. 


FORT MONCKTON, HAMPSHIRE 


Fortul era numit Monckton. Oficial, era condus de Ministerul 
Apărării și cunoscut vag ca Instituţia de Pregătire Militară nr. 1. 
Neoficial, era școala elementară a MI6 pentru agenţi boboci. Cea 
mai mare parte a instruirii avea loc în sălile de conferinţe și 
laboratoarele din aripa principală, însă dincolo de zidurile 
străvechi se aflau un poligon de tragere, un helipad, terenuri de 
tenis, o sală de squash și un teren de crochet. Soldaţi din 
Ministerul Apărării patrulau proprietatea. Nimeni nu i-a urmat pe 
Gabriel și Graham Seymour când au pornit pe plajă, Gabriel în 
blugi și haină de piele, Seymour în costumul cenușiu de la 
înmormântare, palton și cu o pereche de cizme de cauciuc pe 
care George Halliday le dibuise prin depozite. 

— Privatklinik Schloss? 

— E foarte la modă. Și foarte izolată, a adăugat Gabriel, după 
cum sugerează numele. Hughes mergea la o doctoriță de acolo, 
dr. Klara Brunner. Era în tratament la ea pentru tulburare 
bipolară și depresie gravă, ceea ce explică medicamentele pe 
care le-am găsit în apartamentul lui. | le dădea neoficial, ca să 
nu afle nimeni. Îl consulta în ultima vineri din fiecare lună, după 
program. El folosea un nume fals când mergea acolo. Își spunea 
Richard Baker. Nu-i ceva neobișnuit. Privatklinik Schloss este 
genul acela de loc. 

— Cine zice? 

— Christoph Bittel de la NDB. 

— Se poate avea încredere în el? 

— Gândește-te la el ca la bancherul nostru elveţian. 

— Cine mai știe? 

— Rușii, desigur. 

Pe terenul de golf, un grup de patru viteji s-au oprit din truda 
de pe zona din jurul unei găuri ca să se uite după Gabriel și 
Graham Seymour. 

— Ei știu și că Alistair nu și-a informat superiorii din Londra 
despre afecțiunea sa, ca să nu-și pericliteze cariera. Fără 
îndoială, cei de la Centrala din Moscova s-au gândit să 
folosească informaţiile ca să-l constrângă să lucreze pentru ei, 


VP - 114 


adică exact ceea ce am fi făcut tu sau eu în locul lor. Dar nu 
asta s-a întâmplat. 

— Și atunci ce s-a întâmplat? 

— Au păstrat informaţia până ce Dmitri Sokolov, un mardeiaș 
cunoscut al Centralei din Moscova, cu înclinaţie spre 
kompromat, i-a înmânat lui Hughes un plic în holul hotelului 
Schweizerhof din Berna. Dacă ar fi să ghicesc, în plic erau 
fotografii ale lui Hughes intrând și ieșind din clinică. De aceea l-a 
primit, în loc să i-l arunce în obraz lui Dmitri. Și de aceea, 
cuprins de panică, a încercat să plece din Berna. Apropo, Dmitri 
e din nou la Moscova. Centrala l-a chemat înapoi la două zile 
după ce Alistair a fost omorât. 

Ajunseseră la debarcaderul bărcilor de salvare din Gosport. 
Seymour a încetinit pasul, apoi s-a oprit. 

— Totul a fost un subterfugiu complicat care să ne facă să 
credem că Alistair era spion? 

Gabriel a încuviinţat din cap. 

— De ce? a întrebat Seymour. 

— Vladimir Vladimirovici Gribkov. Ți-l amintești pe Veevee, 
nu, Graham? VeeVee voia o căsuţă în Cotswolds și zece milioane 
de lire sterline într-o bancă din Londra. În schimb, avea să-ţi dea 
numele unei cârtiţe a rușilor din vârful structurii de informaţii 
anglo-americane. 

— Parcă-mi amintesc ceva. 

— Rușii au ajuns la VeeVee înainte să poată dezerta, a 
continuat Gabriel. Însă, din punctul lor de vedere, era prea 
târziu. Gribkov le spusese deja celor de la MI6 despre cârtiță. 
Paguba era făcută. Centrala din Moscova avea două variante. 
Puteau să nu facă nimic și să spere că va fi bine, sau puteau să 
ia măsuri active ca să-și protejeze investiţia. Au ales masurile 
active. Rușii, a spus Gabriel, nu cred în speranţă. 

Au plecat de pe plajă și au urmat un drum cu o singură bandă 
care traversa ca o cicatrice un câmp înverzit. Gabriel mergea pe 
pavaj. Seymour, cu cizmele de cauciuc, tropăia pe marginea cu 
iarbă. 

— Și Konstantin Kirov? a întrebat. Cum se potrivește în 
context? 

— Asta implică o oarecare doză de supoziţie din partea mea. 

— Ca și restul. Ce te oprește acum? 

— Kirov, a zis Gabriel, ignorând scepticismul lui Seymour, era 


VP - 115 


sincer. 

— Și secretul secretelor pe care susţinea că l-a descoperit? 
Cel care l-a silit să dezerteze? 

— Era mărunţiș. Mărunţiș foarte convingător, a adăugat 
Gabriel, dar nu mai puţin mărunțţiș. 

— Oferit de Centrala din Moscova? 

— Desigur. Se poate ca ei să-i mai fi șoptit ceva la ureche, ca 
să-l facă să-i fie frică și de umbra sa, dar probabil că nu era 
nevoie. Heathcliff era deja destul de speriat. Nu mai trebuia 
decât să-l trimită într-o misiune, și el avea să facă singur saltul. 

— Voiau ca el să dezerteze? 

— Nu. Voiau ca el să încerce să dezerteze. E o diferență 
enormă. 

— Dar de ce să-l lase să plece din Rusia? De ce să nu-l 
spânzure de picioare și să lase secretele să-i cadă din buzunare? 
De ce să nu-i vâre un glonţ în ceafa și să termine cu el? 

— Pentru că voiau să mai obțină de la el niște avantaje. N- 
aveau nevoie decât de adresa casei conspirative unde așteptam 
eu, dar asta era partea ușoară. Lista de distribuire avea un 
kilometru, și numele cârtiței era pe ea, cu siguranţă. Când 
Heathcliff a ajuns la Viena, aveau un asasin la fața locului și o 
echipă de supraveghere cu un teleobiectiv în clădirea de alături. 

— Ascult în continuare, a zis Seymour fără tragere de inimă. 

— Omorârea lui Heathcliff sub fereastra mea și postarea 
fotografiei mele pe tot internetul au avut un folos evident. Au 
făcut să pară că eu sunt cel care a ordonat uciderea unui agent 
SVR în mijlocul Vienei, slăbind astfel Biroul. Însă nu acesta este 
principalul motiv pentru care au făcut-o. Voiau ca eu să demarez 
o investigaţie și să-l identific pe Alistair Hughes ca sursa 
probabilă a scurgerii de informaţii, iar eu am căzut în capcana 
lor. 

— Dar de ce l-au omorât? 

— Pentru că a-l păstra în viaţă era prea periculos pentru 
întreaga operaţiune, al cărei scop era să ne abată de pe urmele 
adevăratei cârtițe. La urma urmei, nu mai e nevoie să cauţi o 
cârtiță când cârtița e moartă. 

Un microbuz fără însemne aștepta la capătul drumului, cu doi 
bărbați în faţă. 

— Nu-ţi face griji, a zis Seymour, sunt de-ai mei. 

— Ești sigur? 


VP - 116 


Seymour s-a răsucit fără să răspundă și a pornit înapoi spre 
debarcader. 

— În seara în care ai venit acasă la mine, în Belgravia, te-am 
întrebat cine ţi-a spus că Alistair se ducea des în Elveţia. Ai 
refuzat în mod explicit să-mi răspunzi. 

— Era Werner Schwarz, a zis Gabriel. 

— Acel Werner Schwarz care lucrează la BVT-ul austriac? 

Gabriel a încuviinţat din cap. 

— Care este natura relaţiilor voastre? 

— Îl plătim, iar el ne dă informaţii. Așa merg treburile în 
meseria noastră. Pe drum venea spre ei scârțâind o bicicletă pe 
care pedala un bărbat roșu la faţă. N-ai la tine un pistol, nu? 

— Și el e unul dintre ai mei. Bicicleta a trecut zăngănind. 
Unde presupui că e cârtița asta a ta? E în serviciul meu? 

— Nu neapărat. 

— La Langley? 

— De ce nu? Sau poate că e cineva de la Casa Albă. Cineva 
apropiat de președinte. 

— Sau poate că e președintele însuși. 

— Hai să nu ne lăsăm duși de val, Graham. 

— Dar ăsta e pericolul, nu? Pericolul să ne învârtim în jurul 
cozii și să ne zăpăcim de-a binelea. Ești în deșertul oglinzilor. E 
un loc în care poţi aranja așa-zisele fapte ca să ajungi la orice 
concluzie dorești. Ai prezentat un caz circumstanţial atrăgător, 
recunosc, însă dacă un element se prăbușește, totul se 
prăbușește. 

— Alistair Hughes n-a fost spion rus, a fost pacient la 
Privatklinik Schloss din satul elveţian Munchenbuchsee. Şi 
cineva le-a spus rușilor. 

— Cine? 

— Dacă ar fi să ghicesc, a fost cârtița. Adevărata cârtiţă. 

Reveniseră pe plajă. Era pustie în amândouă direcţiile. 
Seymour s-a dus până la apă. Vălurelele îi lingeau cizmele de 
cauciuc. 

— Presupun că asta e partea în care îmi spui că suspenzi 
relația noastră până când este descoperită adevărata cârtiţă. 

— Nu pot să lucrez cu tine dacă există o conductă directă 
între Langley, Vauxhall Cross și Centrala din Moscova. In acest 
moment reevaluăm câteva operaţiuni care se desfășoară în Siria 
și Iran. Presupunerea noastră, a zis Gabriel, este că sunt 


VP - 117 


complet compromise. _ 

— Asta e presupunerea voastră, a subliniat Seymour. Insă 
poziția oficială a serviciului secret de informaţii este că nici 
acum, nici altcândva n-am adăpostit în mijlocul nostru o cârtiță 
a rușilor. A tăcut un pic, apoi a întrebat: înţelegi ce spun? 

— Da, a zis Gabriel, cred că da. Ai vrea să găsesc în serviciul 
tău cârtiţa care nu există. 

Microbuzul se mutase de la capătul drumului în mica parcare 
de lângă debarcader. Seymour n-a observat; se uita peste mare 
spre insula Wight. 

— AȘ putea să-ţi dau o listă de nume, a zis după un moment, 
dar ar fi lungă și n-ar folosi la nimic. Nu fără puterea de a lega 
pe cineva de un scaun și de a-i distruge cariera. 

— Am deja o listă, a zis Gabriel. 

— Chiar așa? a întrebat Seymour surprins. Şi câte nume sunt 
pe ea? 

— Unul singur. 


28. 


PĂDUREA VIENEZĂ, AUSTRIA 


Analele operaţiunii care a urmat - n-a avut nume de cod nici 
atunci, nici altă dată - aveau să consemneze că prima lovitură în 
căutarea cârtiței avea să fie dată nu de Gabriel, ci de 
ghinionistul său predecesor, Uzi Navot. Era ora două și jumătate 
în acea după-amiază, locul era aceeași cabană din bușteni de la 
liziera Pădurii Vieneze în care Navot cinase cu trei săptămâni în 
urmă. Aparenta neglijenţă a procedurii sale nu era lipsită de 
prevedere. Navot voia ca Werner Schwarz să creadă că nu era 
nimic ieșit din comun. Pentru securitatea lui, voia ca și rușii să 
creadă același lucru. 

Totuși, înainte să meargă la Viena, Navot nu lăsase nimic la 
voia întâmplării. Nu venise dinspre Est, prin ţările de mult 
răposatului Pact de la Varșovia, ci dinspre Vest - prin Franţa, 
nordul Italiei și, în cele din urmă, Austria. Nu călătorise singur; 
Mihail Abramov îi fusese tovarăș de drum și bodyguard. În 
restaurant s-au așezat separat, Navot la masa obișnuită, pe care 


VP - 118 


o rezervase pe numele Laffont, Mihail lângă o fereastră. Haina îi 
era descheiată, ca să ajungă ușor la pistol, pe care îl purta la 
șoldul stâng. Navot avea și el un pistol, un Barak SP-21. Era 
multă vreme de când nu mai purtase armă, și se îndoia de 
capacitatea sa de a scoate pistolul în caz de urgenţă fără să se 
omoare pe sine sau pe Mihail. Gabriel avea dreptate; Navot nu 
fusese niciodată prea periculos cu o armă de foc. Cu toate 
astea, apăsarea blândă a tocului pe șale era încurajatoare. 

— O sticlă de Grüner Veltliner? a întrebat proprietarul 
pântecos, iar Navot, cu accentul și în stilul lui Monsieur Laffont, 
scriitorul francez care se trăgea din Bretania, a răspuns: 

— Peste un minut, te rog. O să-mi aştept prietenul. 

Au trecut zece minute fără ca acesta să dea vreun semn. 
Totuși, Navot nu era îngrijorat; primea în mod regulat rapoarte 
de la supraveghetori. Werner fusese prins în trafic când ieșea 
din oraș. Nu exista vreo dovadă că era urmărit de indivizi din 
serviciul care îl angajase sau de cineva în slujba Centralei din 
Moscova. 

In sfârșit, o mașină a oprit în faţa ferestrei lui Mihail și din ea a 
ieșit o singură persoană, Werner Schwarz. Când a intrat în 
restaurant, proprietarul i-a scuturat mâna cu entuziasm, ca și 
cum ar fi încercat să pompeze apă dintr-un puț, și l-a condus la 
masa la care stătea Navot. Werner era evident dezamăgit de 
lipsa vinului. Nu era acolo decât o cutie mică, frumoasă, de la 
Demel, ciocolatierul vienez. 

— Deschide-o, a zis Navot. 

— Aici? 

— De ce nu? 

Werner Schwarz a ridicat capacul și s-a uitat înăuntru. Nu 
erau bani, doar un bilet scurt pe care Navot îl scrisese în 
germană. Mâna lui Werner Schwarz a tremurat când l-a citit. 

— Poate că ar trebui să facem o plimbare prin pădure înainte 
de prânz, a zis Navot în timp ce se ridica de la masă. O să ne 
facă să avem poftă de mâncare. 


29. 


PĂDUREA VIENEZĂ, AUSTRIA 


VP - 119 


— Nu-i adevărat, Uzi! Cum de ţi-a trecut prin cap așa ceva? 

— Nu-mi spune pe numele adevărat. Sunt Monsieur Laffont, îţi 
amintești? Sau ţi-e greu să ţii minte corect numele controlorilor 
tăi? 

Mergeau pe o potecă de zăpadă bătătorită. La dreapta, 
copacii suiau o pantă blândă; la stânga, coborau într-o văioagă. 
Soarele portocaliu era jos pe cer și bătea direct pe fețele lor. 
Mihail mergea la vreo treizeci de metri în urma lor. Avea 
paltonul încheiat la toţi nasturii, ceea ce însemna că mutase 
pistolul de la șold în buzunarul paltonului. 

— De câtă vreme, Werner? De câtă vreme lucrezi pentru ei? 

— Uzi, zău așa, vino-ţi în fire! 

Navot s-a oprit brusc și l-a prins pe Schwarz de cot. Schwarz 
s-a strâmbat de durere. Transpira, în ciuda frigului crâncen. 

— Ce-ai de gând să faci, Uzi? Să mă iei la poceală? 

— O să las asta în seama lui. 

Navot i-a aruncat o privire lui Mihail, care stătea nemișcat pe 
cărare, cu umbra lungă așternută în spatele său. 

— Cadavrul, a rânjit Schwarz. Un singur telefon, și va petrece 
câţiva ani într-o închisoare austriacă pentru crimă. Și tu la fel. 

— Haide, Werner. Navot l-a strâns mai tare. Dă acel telefon. 

Werner Schwarz n-a încercat să-și scoată telefonul. Navot, cu 
o zvâcnire a încheieturii, l-a mânat în jos pe cărare, mai adânc în 
pădure. 

— De câtă vreme, Werner? a întrebat Navot iarăși. 

— Ce contează? 

— Ar putea să conteze foarte mult. De fapt, ar putea să 
determine dacă te întorci viu la Lotte în seara asta sau trebuie 
să-l pun pe prietenul meu să-ţi trimită un glonţ în scăfârlie. 

— Un an. Poate un an și jumătate. 

— Mai încearcă, Werner. 

— Patru ani. 

— Cinci, poate? Sau șase? 

— Hai să zicem cinci. 

— Cine a făcut prima mișcare? 

— Doar știi cum merg treburile astea. E cam ca o poveste de 
dragoste. La sfârșit, e greu să-ți amintești cine s-a ţinut după 
cine. 

— Încearcă, Werner. 

— Am flirtat o vreme și apoi le-am trimis un buchet de flori. 


VP - 120 


— Margarete? 

— Orhidee, a zis Werner Schwarz cu un zâmbet neajutorat. 
Cea mai bună marfa pe care am putut pune mâna. 

— Voiai să faci o primă impresie bună? 

— Chiar contează. 

— Cât ai primit pentru asta? 

— Destul ca să-i cumpăr lui Lotte ceva frumos. 

— Cine este omul tău de legătură? 

— La început a fost un tip de la rezidentura din Viena. 

— Riscant. 

— Nu prea. Pe atunci lucram la contrainformaţii. Mi se 
permitea să am câte un contact. 

— Și acum? 

— Cineva din afara orașului. 

— Dintr-o ţară învecinată? 

— Germania. 

— Rezidentura din Berlin? 

— De fapt, acoperire neoficială. Afacere particulară. 

— Cum îl cheamă pe tip? 

— Își zice Serghei Morozov. Lucrează la o firmă de consultanţă 
din Frankfurt. Clienţii lui sunt firme germane care doresc să facă 
afaceri cu Rusia, și sunt multe dintr-astea, poţi să mă crezi. 
Serghei le prezintă persoanelor potrivite de la Moscova și se 
asigură că bagă bani în buzunarele potrivite, inclusiv în ale lui 
Serghei. Compania e o adevărată gâscă cu ouă de aur. Și banii 
curg direct în sipetele Centralei din Moscova. 

— E din SVR? Eşti sigur? 

— E sută la sută un mardeiaș al Centralei din Moscova. 

Au pornit mai departe pe zăpada îngheţată și alunecoasă de 
sub tălpile lor. 

— Serghei îți dă ordinele de lucru? a întrebat Navot. Sau 
demarezi singur? 

— Un pic din amândouă. 

— Care sunt procedurile? 

— Școală veche. Dacă am ceva, trag storurile la o fereastră 
de la etaj într-o vineri. În marţea următoare primesc un telefon 
care este o greșeală. Ei cer întotdeauna să vorbească cu o 
femeie. Numele pe care îl folosesc corespunde locului în care 
vrea Serghei să ne întâlnim. 

— De exemplu? 


VP - 121 


— Trudi. 

— Unde e Trudi? 

— Linz. 

— Cine altcineva? 

— Sophie și Anna. Amândouă sunt în Germania. 

— Asta-i tot? 

— Nu. Mai e și Sabine. Sabine e un apartament din 
Strasbourg. 

— Cum explici toate aceste călătorii? 

— Fac multă muncă de legătură. 

— Ba bine că nu. 

Undeva, un câine lătra gros. 

— Și eu? a întrebat Navot. Ce le-ai spus rușilor despre relaţia 
cu mine? 

— Nu le-am spus, Uzi. Jur pe viaţa lui Lotte că nu le-am spus. 

— Nu jura, Werner. Îmi insulti inteligenţa. Spune-mi doar unde 
s-a întâmplat. A fost Trudi? Sophie? Anna? 

Werner Schwarz a clătinat din cap. 

— S-a întâmplat înainte să intre în scenă Serghei, când eram 
încă sub controlul celui de la rezidentura din Viena. 

— Cât de mult ai primit pentru mine? 

— Nu cine știe cât. 

— Povestea vieţii mele, a zis Navot. Presupun că rușii au 
exploatat situația? 

— Exploatat? 

— Te-au folosit ca să mă spionezi. De asemenea, te-au folosit 
drept canal ca să-mi șoptești informaţii false sau amăgitoare la 
ureche. De fapt, am tot dreptul să presupun că tot ce mi-ai spus 
în ultimii cinci ani a fost scris de Centrala din Moscova. 

— Nu-i adevărat. 

— Atunci de ce nu mi-ai spus că rușii te-au abordat? De ce nu 
mi-ai dat ocazia să șoptesc niște mizerii la urechea /or? N-a fost 
decât tăcere, așa că Navot și-a răspuns singur la întrebare: 
Pentru că Serghei Morozov a zis că o să te ucidă dacă o faci. 
După un moment, Navot a întrebat: Nu negi, Werner? 

Werner Schwarz și-a scuturat capul. 

— Joacă dur rușii. 

— Nu la fel de dur ca noi. Navot a încetinit pasul și a prins ca 
în menghină braţul lui Werner Schwarz. Dar spune-mi altceva. 
Unde ţi-au spus rușii că plănuiesc să omoare la Viena un 


VP - 122 


dezertor din SVR? A fost la Trudi? La Anna? 

— A fost la Sophie, a recunoscut Werner Schwarz. Întâlnirea a 
fost la Sophie. 

— Păcat, a zis Navot. Întotdeauna mi-a plăcut numele Sophie. 


30. 


PĂDUREA VIENEZĂ, AUSTRIA 


Sophie era un apartament conspirativ din Berlinul de Est, în 
apropiere de Unter den Linden. Clădirea era o monstruozitate în 
stilul sovietic vechi, cu mai multe curți și o mulțime de intrări și 
ieșiri. Acolo locuia o fată care își spunea Marguerite. Avea înjur 
de treizeci de ani, era slabă ca un ţâr, cu pielea albă ca laptele. 
Apartamentul era destul de mare. Se pare că aparținuse unui 
colonel Stasi înainte de căderea Zidului. Avea două intrări, ușa 
principală de pe palier, și a doua în bucătărie, care ducea la o 
scară de serviciu puţin folosită. Era procedura clasică, de școală 
veche, și-a zis Uzi Navot ascultând descrierea lui Werner 
Schwarz. Un mardeiaș antrenat la Centrala din Moscova n-ar fi 
pus piciorul într-un apartament care n-avea o trapă de scăpare. 
Și, dacă-i pe așa, nici vreun mardeiaș antrenat de Birou. 

— Ce ușă ai folosit? a întrebat Navot. 

— Cea din faţă. 

— Şi Serghei? Presupun că el e cu ușile din dos. 

— Intotdeauna. 

— Și fata? Rămânea acolo sau pleca? 

— De obicei ne servea cu mâncare și băutură, apoi își lua 
tălpășița. Dar nu în acea zi. 

— Ce a făcut? 

— Nu era acolo. 

— La a cui cerere a fost întâlnirea? 

— A lui Serghei. 

— De rutină? 

— Bruscă. 

— Cum a fost aranjată? 

— Un apel în seara de joi, număr greșit. „E acolo Fraulein 
Sophie?” Mi-am găsit pretextul că mă consult cu partenerii 


VP - 123 


germani în privinţa unei chestiuni presante legate de securitate 
și am zburat la Berlin a doua zi. Mi-am petrecut dimineaţa la 
sediul BfV și m-am dus la casa conspirativă în drum spre 
aeroport. Serghei era deja acolo. 

— Ce era așa de urgent? 

— Konstantin Kirov. 

— A rostit numele lui Kirov? 

— Firește că nu. 

— Ce anume a spus? 

— A spus că în zilele următoare o să fie multă activitate de 
informaţii în Viena. Israelieni, britanici, ruși. Voia ca serviciile 
noastre să nu se amestece. A sugerat că e vorba de un dezertor. 

— Un dezertor din SVR? 

— Haide, Uzi. Ce altceva ar fi fost? 

— A spus că un asasin rus o să-i zboare creierii dezertorului? 

— Nu anume, dar a zis că Allon o să vină în oraș la festivități. 
A zis că o să stea într-o casă conspirativă. 

— Avea adresa? 

— Leopoldstadt, aproape de Karmeliterplatz. A spus că o să 
fie niște chestii neplăcute. Voia ca noi să ne luăm după Moscova 
și să dăm vina cu totul pe israelieni. 

— Și nuţi-a dat prin cap să-mi spui? 

— AȘ fi sfârșit ca tipul acela, Kirov. 

— Încă ai putea. 

Soarele plutea la câteva grade deasupra orizontului, lucind 
printre copaci. Navot și-a zis că mai au maximum douăzeci de 
minute de lumină. 

— Și dacă Serghei Morozov te minţea, Werner? Și dacă ei 
plănuiau să-l omoare pe șeful meu? 

— Oficial, Austria n-avea să verse nicio lacrimă. 

Navot și-a încleștat și descleștat pumnul de câteva ori și a 
numărat lent până la zece, dar fără folos. Lovitura a aterizat în 
abdomenul plin de grăsime al lui Werner Schwarz, unde nu lăsa 
vreun semn. Adânc. Destul de adânc ca Navot să se întrebe, cel 
puţin un moment, dacă vechiul său informator avea să se mai 
ridice vreodată în picioare. 

— Dar asta nu-i tot ce ţi-a spus Serghei, nu-i așa? l-a întrebat 
Navot pe omul care se zvârcolea și se sufoca la picioarele sale. 
Era convins că o să te caut după ce Kirov a fost ucis. 

Werner Schwarz n-a răspuns; nu era în stare. 


VP - 124 


— Să continui, Werner, sau ai vrea să povestești mai departe? 
Partea în care Serghei îţi spune să-mi sugerezi că șeful filialei 
MI6 din Viena are o iubită în Elveţia. Au omorât-o și pe ea, 
apropo, a minţit Navot. Presupun că tu ești la rând. Sincer, sunt 
surprins că mai ești în viaţă. 

Navot s-a aplecat și l-a ridicat fără efort în picioare pe 
austriacul grăsan. 

— Așadar, era adevărat? a gâfâit Werner Schwarz. Chiar era o 
fată? 

Navot și-a pus palma pe spinarea lui Werner Schwarz și l-a 
făcut să se împleticească mai departe pe cărare. Ce mai 
rămăsese din soare era acum în spatele lor. Mihail mergea în 
faţă prin lumina care pălea. 

— Ce-au de gând să facă? a întrebat Schwarz. Ce joc joacă? 

— N-avem nicio idee, a minţit Navot. Dar o să ne ajuţi să 
aflăm. Altfel, o să le spunem șefului tău și ministrului că ai lucrat 
pentru Centrala din Moscova. Până să terminăm cu tine, lumea 
va crede că tu ai fost cel care a condus mașina care l-a omorât 
pe Alistair Hughes la Berna. 

— Așa te porţi cu mine, Uzi? După tot ce am făcut pentru 
tine? 

— In locul tău, aș avea grijă ce fac. Ai o șansă să te salvezi. 
Lucrezi din nou pentru mine. Exclusiv, a adăugat Navot. Gata cu 
jocurile duble și triple. 

Umbrele lor dispăruseră, copacii nu se mai vedeau. Mihail era 
o linie vagă. 

— Știu că asta n-o să schimbe nimic, a zis Werner Schwarz, 
dar vreau să știi... 

— Ai dreptate, l-a întrerupt Navot. N-o să schimbe nimic. 

— Am nevoie de niște bani ca să ies cu bine din criză. 

— Ai grijă, Werner. Zăpada e alunecoasă, și acum e întuneric. 


31. 


ANDALUZIA, SPANIA 


În aceeași după-amiază, în orașul alb din munţii Andaluziei, 
bătrâna căreia i se spunea în batjocură /a /oca sau /a roja ședea 


VP - 125 


la biroul său din alcovul de sub scară, scriind despre momentul 
în care îl văzuse pentru prima oară pe bărbatul care avea să-i 
schimbe cursul vieţii. Prima ciornă, pe care a aruncat-o în 
cămin, scârbită, fusese un pasaj romanţios plin de viori și inimi 
care bat și piepturi care se umflă. Acum a adoptat proza 
laconică a unui jurnalist, cu accentul pe oră, dată și loc - unu și 
jumătate într-o după-amiază friguroasă de iarnă de la începutul 
anului 1962, barul din hotelul St. Georges, de pe malul mării, în 
Beirut. El bea votcă și suc V8 și își citea corespondenţa, un 
bărbat chipeș, dar oarecum trecut, care împlinise de curând 
cincizeci de ani, cu ochi albaștri pe o față cu riduri adânci și cu o 
pâlbâială cumplită, care ei i se păruse irezistibilă. Ea avea pe 
atunci douăzeci și patru de ani, era comunistă convinsă și foarte 
frumoasă. Și-a spus numele, și-a spus și el numele, pe care ea îl 
cunoștea deja. El era, poate, cel mai faimos, sau mai infam, 
corespondent din Beirut. 

— La ce ziar scrii? a întrebat-o. 

— La oricare îmi va tipări articolele. 

— Te pricepi cât de cât? 

— Așa cred, dar redactorii din Paris nu sunt așa de siguri. 

— S-ar putea să-ți fiu de ajutor. Cunosc mulţi oameni 
importanţi din Orientul Mijlociu. 

— Așa am auzit. 

El i-a zâmbit cu căldură. 

— Șezi. B-b-bea ceva cu mine. 

— Nu-i cam devreme? 

— Tâmpenii. Fac aici un martini de milioane. Eu i-am învăţat. 

Și așa, a scris ea, a început totul, o băutură la barul hotelului 
St. Georges, apoi alta, și apoi, ceea ce n-ar fi trebuit, a treia, 
după care abia dacă mai putea să stea în picioare, cu atât mai 
puţin să meargă. El a insistat, galant, s-o conducă până la 
apartamentul ei, unde au făcut dragoste pentru prima oară. 
Pentru a descrie actul, ea a recurs din nou la proza fără 
înflorituri a unui reporter, pentru că amintirile despre eveniment 
erau înceţoșate de alcool. Işi amintea doar că el fusese peste 
măsură de tandru și destul de iscusit. Au făcut dragoste din nou 
a doua zi după-amiază și în după-amiaza următoare. Atunci, cu 
un vânt mediteraneean rece care zgâlţăia ferestrele, și-a luat ea 
inima în dinţi să-l întrebe dacă vreunul dintre lucrurile care se 
spuseseră despre el în Anglia în anii '50 era adevărat. 


VP - 126 


— Arăt a genul de om care ar putea să f-f-facă asta? 

— De fapt, nu arăţi. 

— A fost o vânătoare de vrăjitoare a americanilor. Sunt cei 
mai răi oameni din lume americanii, și israelienii pe locul doi, la 
mică distanţă. 

Însă gândurile îi galopau înaintea creionului, și mâna îi era din 
ce în ce mai obosită. S-a uitat la ceasul de mână din plastic și a 
fost surprinsă să vadă că era aproape șase; scrisese toată după- 
amiaza. Sărise peste prânz și era lihnită, și în cămară nu era 
nimic de mâncare, pentru că nu făcuse nici vizita zilnică la 
supermarket. A hotărât că o seară afară din casă ar putea să-i 
facă bine. Un cvartet din Madrid dădea un concert de Vivaldi 
într-una dintre biserici, ceva deloc îndrăzneţ, însă ar fi fost o 
pauză binevenită de la uitatul la televizor. Satul era o destinaţie 
turistică, însă un pustiu cultural. Erau alte locuri din Andaluzia în 
care ar fi preferat să se stabilească după divorț - Sevilla, de 
exemplu -, însă tovarășul Lavrov alesese satul alb ca oasele din 
munţi. „Nimeni n-o să te găsească aici”, a zis. Și prin „nimeni” 
înţelegea copilul ei. 

Afară era frig și vântul se înteţea. La optzeci și șapte de pași 
pe promenadă un microbuz era parcat pe marginea stâncii, la 
întâmplare, ca și cum ar fi fost părăsit. Străzile șerpuite ale 
orașului miroseau a mâncare; luminile ardeau cald la ferestrele 
căsuțelor. A intrat în singurul restaurant de pe Calle San Juan în 
care era încă tratată cu respect și a fost condusă la o masă mai 
dosnică. A comandat un pahar de sherry și mai multe feluri de 
tapas și apoi a deschis romanul broșat pe care îl adusese pentru 
protecţie. „Și ce știe cineva despre trădători sau de ce a făcut 
luda ceea ce a făcut...” Intr-adevăr, ce? și-a zis. El păcălise pe 
toată lumea, chiar și pe ea, femeia cu care împărtășise cele mai 
intime dintre actele omenești. O minţise cu trupul și cu buzele, 
și totuși, când îi ceruse lucrul pe care ea îl iubea cel mai mult pe 
lume, i l-a dat. Și aceasta era pedeapsa ei, să fie o femeie 
bătrână, pe care lumea o compătimea și detesta, stând singură 
într-un restaurant dintr-o ţară care nu era a ei. Dacă nu s-ar fi 
întâlnit în acea după-amiază în barul hotelului St. Georges din 
Beirut. Dacă i-ar fi refuzat invitaţia de a bea un pahar, și apoi 
altul, și apoi, inadmisibil, un al treilea. Dacă nu... 

Sherry-ul a sosit, un Manzanilla deschis la culoare, și un 
moment mai târziu primul fel de mâncare. Când a lăsat cartea 


VP - 127 


din mână l-a observat pe bărbatul care o privea fără jenă de la 
capătul barului. Apoi a observat perechea de la masa din 
apropiere și pe loc și-a dat seama de ce era parcat un microbuz 
la optzeci și șapte de pași de vila ei. Cât de puţin se 
schimbaseră metodele lor. 

A mâncat încet, fie și numai ca să-i pedepsească, și când a 
plecat din restaurant s-a îndreptat grăbită spre biserică pentru 
recital, care nu a avut mult public și nici nu a fost reușit. 
Perechea din restaurant a stat cu patru strane în spatele ei; 
bărbatul, pe partea cealaltă a pronaosului. Acesta a abordat-o 
după concert, în timp ce ea mergea printre portocalii din piaţă. 

— V-a plăcut? a întrebat într-o spaniolă chinuită. 

— Prostii burgheze. 

Zâmbetul lui era cel pe care îl rezerva ţâncilor și bătrânelor 
sărite de pe fix. 

— Încă mai duceţi același vechi război? Încă mai fluturaţi 
același vechi drapel? Apropo, sunt Señor Karpov. Am fost trimis 
de prietenul nostru. Permiteţi-mi să vă conduc acasă. 

— Așa am intrat în beleaua asta. 

— Poftim? 

— Nimic. 

__Ea a pornit pe strada întunecată. Rusul mergea alături. 
Incercase să se îmbrace potrivit pentru sat, dar nu prea reușise. 
Mocasinii erau prea lustruiţi, paltonul prea elegant. Ea s-a gândit 
la zilele de demult, în care puteai să descoperi un agent de 
informaţii rus după calitatea proastă a costumului și pantofii 
oribili. La fel ca tovarășul Lavrov în ziua în care i-a adus 
scrisoarea de la faimosul jurnalist englez pe care îl cunoscuse la 
Beirut. Dar nu și acesta, și-a zis. Karpov era, clar, un rus de tip 
nou. 

— Spaniola ta e groaznică, a declarat ea. De unde ești? 

— Rezidentura din Madrid. 

— În acest caz, Spania n-are de ce să se teamă de SVR. 

— M-au avertizat că aveţi limba ascuţită. 

— Despre ce altceva te-au mai avertizat? 

El n-a răspuns. A 

— A trecut multă vreme, a zis ea. Incepeam să cred că n-o să 
mai aud vreodată de Centrală. 

— Cu siguranţă, aţi observat banii din cont. 

— Pe întâi al fiecărei luni, nici măcar cu o zi întârziere. 


VP - 128 


— Alţii nu sunt așa de norocoși. 

— Puţini, a ripostat ea, au dat atât de mult. 

Pașii lor răsunau în tăcerea mormântală a străzii înguste, ca și 
cei ai celor doi agenți care îi urmau la câţiva pași în spate. 

— Speram că ai putea avea pentru mine altceva decât bani. 


— De fapt, am. 

A scos un plic din paltonul elegant și l-a ridicat cu două 
degete. 

— Să văd. 


— Nu aici. A pus scrisoarea la loc în buzunar. Prietenii noștri 
comuni ar dori să vă facă o ofertă generoasă. 

— Nu, zău? 

— O vacanţă în Rusia. Cu toate cheltuielile acoperite. 

— Rusia în toiul iernii? Cum aș putea să rezist? 

— Sankt-Petersburg e încântător în această perioadă a anului. 

— Eu îi spun încă Leningrad. 

— La fel ca bunicii mei, a zis el. Am pregătit un apartament cu 
vedere spre Neva și Palatul de larnă. Vă asigur, veţi avea tot 
confortul. 

— Prefer Moscova. Leningradul e un oraș de import. Moscova 
este Rusia adevărată. 

— Atunci o să vă găsim ceva în apropiere de Kremlin. 

— Imi pare rău, nu mă interesează. Nu mai e Rusia mea. 
Acum e Rusia voastră. 

— E aceeași Rusie. 

— Aţi devenit lucrul împotriva căruia am luptat noi! a izbucnit 
ea. Tot ce dispreţuiam. Dumnezeule mare, probabil că el se 
răsucește în mormântul ăla al lui. 

— Cine? 

Se părea că Señor Karpov nu cunoștea motivul pentru care 
primea ea în cont suma frumușică de zece mii de euro pe întâi 
al fiecărei luni, nici măcar cu o zi întârziere. 

— De ce acum? a întrebat ea. De ce vor să vin la Moscova 
după toți anii ăştia? 

— Instrucţiunile mele sunt limitate. 

— La fel ca spaniola ta. El a încasat insulta în tăcere. Sunt 
surprinsă că ţi-ai dat osteneala să întrebi. Odinioară, m-ai fi 
urcat într-un cargou și mai fi dus la Moscova împotriva voinței 
mele. 

— Metodele noastre s-au schimbat. 


VP - 129 


— Mă îndoiesc foarte tare de asta. 

Ajunseseră la poalele orășelului. Abia deslușea vila ei de pe 
marginea stâncii. Lăsase luminile aprinse, ca să-și găsească 
drumul pe întuneric. 

— Ce mai face tovarășul Lavrov? a întrebat ea brusc. Mai e 
printre noi? 

— Nu e de competenţa mea să spun. 

— Și Modin? E mort acum, nu? 

— N-am cum să știu. 

— Nu presupun că ai avea. A fost un om mare, un adevărat 
profesionist. L-a măsurat din cap până în picioare cu dispreţ. 
Tovarășul Karpov, rusul nou. Cred că ai ceva ce îmi aparţine. 

— De fapt, aparţine Centralei din Moscova. A scos din nou 
plicul din buzunar și i l-a dat. Puteţi citi, dar nu puteţi păstra. 

Ea a dus plicul câţiva pași mai departe pe stradă și l-a 
desfăcut la lumina unui felinar de fier. lnăuntru era o singură 
foaie de hârtie, scrisă la mașină într-o franceză prețioasă. S-a 
oprit din citit după câteva rânduri; cuvintele erau o făcătură. A 
înapoiat cu răceală scrisoarea și a pornit singură prin întuneric, 
numărându-și pașii, cu gândul la el. intr-un fel sau altul, de 
bunăvoie sau cu de-a sila, avea să plece curând spre Rusia, era 
sigură de asta. Poate că n-ar fi așa de groaznic, la urma urmei. 
Leningradul era cu adevărat minunat, iar la Moscova ar putea să 
meargă la mormântul lui. „B-b-bea ceva cu mine...”. Dacă ar fi 
spus nu. Dacă... 


32. 


FRANKFURT - TEL AVIV - PARIS 


Globaltek Consulting ocupa două etaje dintr-un bloc de birouri 
modern din sticlă, pe Mainzer Landstrasse din Frankfurt. Site-ul 
lor strălucitor oferea tot felul de servicii, cele mai multe dintre 
ele neinteresante pentru clienţii lor. Firmele apelau la Globaltek 
dintr-un singur motiv, ca să capete acces la Kremlin și, prin 
extensie, la profitabila piaţă rusească. Toţi consilierii superiori 
din Globaltek erau ruși nativi, ca și cea mai mare parte a 
personalului auxiliar și administrativ. Zona de competenţă 


VP - 130 


pentru care era recomandat Serghei Morozov era sectorul 
bancar rus. CV-ul său vorbea despre o educaţie rusească 
superioară și o carieră în afaceri, dar nu menţiona că era colonel 
SVR. 

Planul pentru dezertarea lui în Israel a început la câteva 
minute după întoarcerea lui Uzi Navot de la Viena pe bulevardul 
Regele Saul. Nu avea să fie o dezertare tipică, cu ritualuri de 
curtare și oferte de azil și identitate nouă. Avea să fie genul 
brusc, și cu un grad înalt de constrângere. În plus, va trebui să 
fie efectuată în așa fel încât Centrala din Moscova să nu 
bănuiască deloc că Serghei Morozov era în mâinile adversarilor. 
Toţi agenţii secreţi, indiferent de ţara sau serviciul pentru care 
lucrau, păstrau un contact regulat cu controlorii lor de la sediu; 
era un principiu de operare elementar în meserie. Dacă Serghei 
Morozov rata mai mult de o verificare, Centrala din Moscova 
avea să facă automat una din trei presupuneri - că a dezertat, 
că a fost răpit sau că a fost ucis. Doar în cazul celui de-al treilea 
scenariu, moartea lui Serghei Morozov, SVR ar crede că 
secretele lor erau în siguranţă. 

— Așadar, o să omori încă un rus? a întrebat prim-ministrul. 
Asta îmi spui? 

— Doar temporar, a răspuns Gabriel. Și doar în mintea 
controlorilor lui de la Centrala din Moscova. 

Era târziu, zece și câteva minute seara, și biroul prim- 
ministrului era în semiîntuneric. 

— Nu-s proști, a zis. În cele din urmă își vor da seama că e viu 
și nevătămat și în mâinile tale. 

— În cele din urmă, a încuviinţat Gabriel. 

— Cât o să dureze? 

— Trei sau patru zile, maximum o săptămână. 

— Ce se va întâmpla atunci? 

— Asta depinde de cât de multe secrete îi zburdă prin cap. 

Prim-ministrul s-a uitat un moment în tăcere la Gabriel. Pe 
peretele din spatele biroului său, portretul lui Theodor Herzl 
făcea același lucru. 

— Nu sunt șanse ca rușii să stea cu braţele încrucișate. 
Probabil vor recurge la represalii. 

— Cu cât mai rău poate să fie? 

— Mult mai rău. Mai ales dacă vor fi îndreptate împotriva ta. 

— Au mai încercat să mă omoare. De fapt, în câteva rânduri. 


VP - 131 


— La un moment dat ar putea să izbutească. Prim-ministrul a 
luat documentul de o pagină pe care Gabriel îl adusese de la 
sediul de pe bulevardul Regele Saul. Sunt o mulţime de resurse 
preţioase. Nu sunt pregătit să las lucrurile să se desfășoare la 
infinit. 

— N-o să fie așa. De fapt, după ce-l înșfac de beregată pe 
Serghei Morozov, bănuiesc că se va termina repede. 

— Cât de repede? 

— Trei sau patru zile. Gabriel a ridicat din umeri. Maximum o 
săptămână. 

Prim-ministrul a semnat autorizaţia și a împins-o peste birou. 

— Amintește-ţi a unsprezecea poruncă a lui Shamron, a zis. 
Nu te lăsa prins. 

e 

A doua zi era marți - o marți obişnuită în cea mai mare parte 
a lumii, cu cota tipică de crime, scandaluri și suferință 
omenească -, însă în clădirea de pe bulevardul Regele Saul 
nimeni n-avea să mai vorbească vreodată despre ea fără să 
adauge cuvântul neagră. Pentru că în Marţea Neagră, Biroul a 
pășit pe cărarea războiului. Prim-ministrul spusese limpede că 
timpul lui Gabriel era limitat, și el era hotărât să nu piardă niciun 
minut. De vineri într-o săptămână, a decretat el, storul avea să 
fie coborât la fereastra unui apartament din Viena. În 
următoarea marţi seara, un telefon avea să sune în acel 
apartament, iar cel care suna avea să întrebe de una din cele 
patru femei: Trudi, Anna, Sophie sau Sabine. Trudi era Linz, 
Anna era Munchen, Sophie era Berlin și Sabine era Strasbourg, 
capitala regiunii Alsacia din Franţa. Biroul n-avea niciun cuvânt 
de spus în alegerea locului; era treaba lui Serghei Morozov. Sau, 
cum a zis cu răceală Gabriel, era petrecerea de despărțire a lui 
Serghei. 

Trudi, Anna, Sophie, Sabine: patru case conspirative, patru 
orașe. Gabriel i-a ordonat lui Yaakov Rossman, șeful 
Operaţiunilor Speciale, să planifice răpirea lui Serghei Morozov 
din toate patru locurile. 

— Nici să nu te gândești. Nu-i cu putinţă, Gabriel, zău așa. 
Deja ne-am subţiat forțele urmărindu-l pe Serghei prin Frankfurt 
și supraveghindu-l pe Werner Schwarz la Viena. Supraveghetorii 
sunt pe brânci. Îndoiţi ca niște scaune pliante. 

Apoi Yaakov a făcut exact ceea ce-i ceruse Gabriel, cu toate 


VP - 132 


că, din motive operaţionale, și-a declarat preferința clară pentru 
Sabine. 

— E adorabilă, e fata visurilor noastre. Țară prietenă, multe 
ascunzători. Dă-mi-o pe Sabine și ţi-l dau pe Serghei Morozov 
împachetat ca un cadou și cu fundă în creștet. 

— L-aș prefera învineţit și un pic însângerat. 

— Pot face și asta. Dar dă-mi-o pe Sabine. Și nu uita cadavrul, 
a aruncat Yaakov peste umăr, în vreme ce ieșea îmbufnat pe 
ușa lui Gabriel. Avem nevoie de cadavru. Altfel, rușii nu vor 
crede niciun cuvințel. 

Marţea Neagră a fost urmată de Vinerea Neagră, și Vinerea 
Neagră de un weekend negru. Și când soarele a răsărit în Lunea 
Neagră, clădirea de pe bulevardul Regele Saul era în război 
intern. Departamentele Bancar și Identitate erau răzvrătite pe 
față, cei de la Călătorii și Administrativ plănuiau în taină o 
lovitură de stat, iar Yaakov și Eli Lavon abia dacă scoteau un 
cuvânt. A căzut pe umerii lui Uzi Navot rolul de arbitru intern și 
pacificator, deoarece de cele mai multe ori Gabriel era unul 
dintre combatanți. 

Sursa proastei lui dispoziţii nu era niciun secret. Cel care a 
adus-o era lvan. Ivan Borisovici Harkov, furnizor de arme 
internațional, prieten al președintelui rus și năpasta personală a 
lui Gabriel. Ivan luase un copil din pântecul Chiarei și, într-o 
pădure îngheţată de mesteceni de lângă Moscova, îi pusese la 
tâmplă un pistol. „Bucură-te să-ţi vezi nevasta murind, Allon...” 
O astfel de priveliște nu poate fi niciodată uitată și, cu siguranţă, 
nu poate fi iertată. Ivan era lovitura de avertisment pe care 
restul lumii n-o băgase în seamă. Ivan era dovada că Rusia 
revenea la ceea ce îi era tipic. 

In miercurea acelei săptămâni groaznice, Gabriel s-a strecurat 
afară din clădirea de pe bulevardul Regele Saul și a traversat cu 
mașina sa escortată Malul de Vest până la Amman, unde s-a 
întâlnit cu Fareed Barakat, șeful anglofil al serviciului de 
informaţii iordanian. După o oră de stat la taclale, Gabriel a 
cerut politicos să folosească unul dintre numeroasele avioane 
Gulfstream ale regelui pentru o operaţiune care implica un 
anumit domn de stirpe rusească. Și Barak a acceptat imediat, 
pentru că îi ura pe ruși aproape la fel de mult ca Gabriel. Călăul 
din Damasc și sprijinitorii lui ruși alungaseră câteva sute de mii 
de refugiaţi sirieni peste graniță, în lordania. Fareed Barakat era 


VP - 133 


nerăbdător să le plătească cu aceeași monedă. 

— Dar să nu faci deranj în cabină, bine? Mi-aș auzi vorbe tot 
restul vieţii. Maiestatea Sa își iubește foarte mult avioanele și 
motocicletele. 

Gabriel a folosit avionul ca să zboare la Londra, unde l-a pus 
la curent pe Graham Seymour cu situația actuală a operațiunii. 
Apoi a dat o tură prin Paris, ca să stea de vorbă în taină cu Paul 
Rousseau, șeful cu aer de profesor al Alfa Group, o unitate de 
elită de contraterorism din DGSI. 

Agenţii ei erau practicanți iscusiți ai artei amăgirii, iar Paul 
Rousseau era șeful lor și incontestabilă stea călăuzitoare. 
Gabriel s-a întâlnit cu el într-o casă conspirativă din 
arondismentul 20. Și-a petrecut cea mai mare parte din timp 
împrăștiind cu mâinile fumul pipei lui Rousseau. 

— N-am putut să găsesc o potrivire perfectă, a zis francezul, 
dându-i lui Gabriel o fotografie, dar ăsta ar trebui să meargă. 

— Naţionalitatea? 

— Poliţia n-a reușit s-o determine. 

— De câtă vreme e...? 

— Patru luni, a zis Rousseau. E un pic fezandat, însă nu-ți 
mută nasul. 

— Focul o să aibă grijă de asta. Și, nu uita, a adăugat Gabriel, 
nu-i da bice cu investigația. Nu-i niciodată bine să te grăbești 
într-o astfel de situaţie. 

Asta s-a întâmplat la jumătatea dimineţii zilei de vineri, 
aceeași dimineață în care storul a fost tras la fereastra unui 
apartament din Viena. În următoarea marţi, seara, un telefon a 
sunat în acel apartament și cel care a sunat a vrut să vorbească 
cu o femeie care nu locuia acolo. A doua zi dimineaţă, membrii 
echipei lui Gabriel au urcat în avioane care se îndreptau spre 
cinci orașe europene. Însă toţi aveau să ajungă în cele din urmă 
la aceeași destinaţie. Era Sabine, fata visurilor lor. 


33. 


TENTEYTOWN, WASHINGTON 


Rebecca Manning s-a trezit a doua zi dimineaţa cu o tresărire. 


VP - 134 


Visase ceva neplăcut, dar, ca întotdeauna, nu-și amintea ce 
anume. Dincolo de fereastra dormitorului cerul era cenușiu ca 
zoaiele. S-a uitat pe iPhone-ul personal să vadă cât era ceasul. 
Șase și un sfert, unsprezece și un sfert la Vauxhall Cross. 
Diferenţa de fus orar însemna că ziua ei obișnuită de lucru 
începea devreme. De fapt, rareori i se permitea să doarmă până 
atât de târziu. 

S-a ridicat din pat, și-a pus un halat, pentru că era răcoare, și 
a lipăit în jos pe trepte spre bucătărie, unde și-a fumat prima 
țigară L&B pe acea zi, așteptând cafeaua. Casa pe care o 
închiriase era pe Warren Street, în secţiunea de nord-vest a 
Washingtonului numită Tenteytown. O preluase de la un atașat 
consular care locuise acolo cu soţia și doi copii mici. Era destul 
de mică, cât o casă de la țară englezească tipică, cu o fațadă 
aparte în stil Tudor deasupra verandei. La capătul cărării 
pietruite era un felinar de fier, iar în partea cealaltă a străzii era 
o grădină publică. Felinarul ardea slab, aproape invizibil, în 
lumina fără vlagă a dimineţii. Rebecca îl aprinsese seara și nu îl 
stinsese înainte să se ducă la culcare. 

Și-a băut cafeaua dintr-un bol, cu spumă de lapte, și a citit 
titlurile principale din ziare pe iPhone. Nu mai erau articole 
despre moartea lui Alistair. Știrile din America erau cele 
obișnuite - o iminentă blocare a guvernului, alte împușcături 
într-o şcoală, scandal moral din pricina unei aventuri 
prezidenţiale cu o vedetă porno. La fel ca majoritatea agenţilor 
care erau la post în Washington, Rebecca ajunsese să respecte 
profesionalismul și imensele resurse tehnice ale comunității 
informaţiilor americane, chiar dacă nu era întotdeauna de acord 
cu priorităţile politice de dedesubt. Totuși, găsea mai puţine 
lucruri de admirat în cultura și politica Americii. | se părea o țară 
brutală și lipsită de rafinament, întotdeauna împleticindu-se 
dintr-o criză în alta, părând să nu-și dea seama că puterea îi 
scade. Securitatea globală și instituţiile postbelice pe care 
America le crease cu atâta trudă se năruiau. Curând aveau să 
fie măturate, și odată cu ele Pax Americana. MI6 plănuia deja 
lumea postamericană. Asta făcea și Rebecca. 

A dus bolul cu cafea sus, în dormitor, și și-a pus un trening 
gros și pantofi de sport Nike. In ciuda obiceiului de a fuma un 
pachet de ţigări pe zi, era împătimită după alergat. Nu vedea 
vreo contradicție între cele două activităţi; spera doar că una ar 


VP-135 


putea să contracareze efectele celeilalte. La parter, și-a pus în 
buzunarul cu fermoar al pantalonilor iPhone-ul, o cheie a casei și 
o bancnotă de zece dolari. În drum spre ușă a stins felinarul de 
la capătul cărării. 

Soarele începea să se strecoare printre nori. A făcut, nu prea 
convinsă, câteva exerciţii de încălzire la adăpostul verandei, în 
timp ce privea cu atenţie strada liniștită. Conform regulilor 
acordului dintre serviciile secrete englez și american, FBI nu 
trebuia s-o urmărească sau să-i supravegheze casa. Și totuși, 
verifica întotdeauna, ca să se asigure că americanii se ţineau de 
cuvânt. Nu era greu; strada le oferea puţină protecţie 
supraveghetorilor. Uneori era folosită de navetiști, însă acolo 
parcau doar riveranii, oaspeţii lor și personalul de întreţinere. 
Rebecca avea un catalog mintal amănunțit al vehiculelor și 
plăcuţelor de înmatriculare. Întotdeauna fusese bună la jocurile 
care implică memoria, mai ales cele cu cifre. 

A pornit în pas lejer pe Warren Street și apoi a cotit pe Forty- 
Second și a mers pe ea până pe Nebraska Avenue. Ca 
întotdeauna, a încetinit pasul în dreptul casei din colţ, o clădire 
mare cu două etaje în stil colonial, cu cărămizi cafenii, finisaje 
albe, obloane negre și o anexă pătrăţoasă pe partea dinspre 
sud. 

Adăugirea nu existase în 1949, când un agent MI6 foarte 
respectat, un bărbat care a ajutat la construirea sistemului de 
informaţii american în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, 
s-a mutat în casă împreună cu mult răbdătoarea sa soţie și doi 
copii mici. Curând, a fost un loc popular de adunare a elitei 
agenţilor secreți din Washington, un loc unde secretele curgeau 
la fel de ușor ca vinul și cocktailurile cu martini, secrete care, în 
cele din urmă, își aflau calea spre Centrala din Moscova. Într-o 
seară caldă de la sfârșitul primăverii anului 1951, foarte 
respectatul agent MI6 a luat o mistrie din baraca cu unelte de 
grădinărit din grădina din spate. Apoi a scos dintr-o 
ascunzătoare din pivniţă aparatul foto miniatural și stocul de 
peliculă rusească. A ascuns obiectele într-o canistră metalică și 
s-a dus pe un câmp din Maryland, unde a ascuns dovada trădării 
sale într-o groapă superficială. 

„Pe malul fluviului, lângă insula Swainson, la poalele unui 
sicomor gigantic. Probabil că toate chestiile alea sunt încă acolo, 
dacă o să cauţi...” 


VP - 136 


Rebecca a mers mai departe pe Nebraska Avenue, pe lângă 
Departamentul de Securitate Naţională și prin campusul 
Universităţii Americane. Intrarea din spate în întinsul complex al 
ambasadei ruse, cu enorma ei rezidentura SVR și permanenta 
supraveghere de către FBI, era pe Tunlaw Road din Glover Park. 
De acolo, a luat-o spre sud, către Georgetown. Străzile din West 
Village erau încă pustii, însă traficul orei de vârf se scurgea 
peste Key Bridge pe M Street. 

Acum soarele strălucea puternic. Rebecca a intrat în Dean & 
DeLuca, a comandat un café latte și l-a dus afară, pe o alee cu 
piatră cubică dintre M Street și C&O Canal. S-a așezat aproape 
de trei tinere îmbrăcate la fel ca ea, în haine de sport. Pe partea 
opusă a M Street se afla o sală de yoga, la treizeci și unu de pași 
de locul unde ședea Rebecca acum, exact la douăzeci și opt de 
metri. Lecţia la care aveau să participe cele trei tinere începea 
la 7.45. Avea să fie ţinută de o cetățeancă braziliană pe nume 
Eva Fernandes, o femeie suplă, blondă, izbitor de atrăgătoare, 
care în acel moment mergea pe trotuarul luminat de soare, cu o 
geantă de sport atârnată pe umăr. _ 

Rebecca și-a scos iPhone-ul și a verificat ora. Era 7.23. In 
următoarele minute și-a băut cafeaua și s-a ocupat de câteva e- 
mailuri și SMS-uri personale, încercând să nu audă conversaţia 
celor trei femei de la masa alăturată. Erau de-a dreptul 
nesuferite, și-a zis, pipițele astea răsfățate, cu salteluțele lor 
pentru yoga și colanţii de firmă și disprețul faţă de concepte 
precum munca grea și competiţia. Ce bine ar fi fost dacă-și 
aducea un pachet de L&B. Un vălătuc de fum le-ar fi alungat cât 
ai bate din palme. 

Acum era 7.36. Rebecca a mai trimis un SMS înainte să pună 
telefonul la loc în buzunar. Câteva secunde mai târziu a sunat, 
făcând-o să tresară puternic. Era Andrew Crawford, un agent de 
rang inferior al filialei. 

— E vreo problemă? a întrebat el. 

— Nu, deloc. Am ieșit la alergare. 

— Mă tem că va trebui s-o întrerupi. Prietenul nostru din 
Virginia ar vrea să staţi un pic de vorbă. 

— Poţi să-mi dai un indiciu despre ce? 

— NSA aude mormăieli de la AQAP. Al-Qaeda din peninsula 
Arabia. Se pare că își doresc foarte tare să reintre în joc și că au 
pus ochii pe Londra. 


VP - 137 


— La ce oră vrea să mă vadă? 

— Acum zece minute. 

Ea a mormăit o înjurătură. 

— Unde ești? 

— Georgetown. 

— Stai acolo, îţi trimit o mașină. 

Rebecca a închis telefonul și s-a uitat după cele trei pipiţe 
care pluteau spre partea cealaltă a străzii. S-a gândit la casa de 
pe Nebraska Avenue și la bărbat, la foarte respectatul agent 
MI6, care își îngropase aparatul de fotografiat pe câmpul din 
Maryland. „Probabil că toate chestiile alea sunt încă acolo, dacă 
o să cauţi...” Poate că într-o bună zi chiar o să facă asta. 


34. 


STRASBOURG, FRANȚA 


Germanii își lăsaseră amprenta de neșters pe arhitectura 
Strasbourgului, adesea cuceritul oraș de pe malul de vest al 
fluviului Rin, însă Sabine arăta sfidător de franţuzească. Stătea 
la colţul dintre Rue de Berne și Rue de Soleure, cafenie și cu un 
vag aer mediteraneean, cu balcoane largi și obloane albe de 
aluminiu. La parter erau două firme, o cafenea cu chebap 
turcesc și o frizerie rar frecventată, al cărui patron petrecea 
multe ore în fiecare zi uitându-se la trecători. Între cele două era 
intrarea locatarilor. Soneriile erau toate în partea dreaptă. Pe 
plăcuţa apartamentului 5B scria BERGIER. 

Clădirea de vizavi își purta germanitatea fără să se scuze. 
Gabriel a ajuns acolo neînsoţit de bodyguarzi, la patru și 
cincisprezece minute. A găsit apartamentul 3A ca pe timp de 
noapte, cu storurile trase până jos și luminile reduse. Eli Lavon 
era aplecat peste un laptop deschis, așa cum fusese în seara 
aceea la Viena, însă acum Yaakov Rossman stătea în picioare în 
spatele lui, arătând ceva pe ecran, ca un pivnicer care-i oferă 
sfatul unui client nehotărât. Mihail și Keller, cu pistoalele în 
mâinile întinse, pivotau în tăcere, ca niște balerini, pe ușa spre 
bucătărie. 

— Poţi, te rog, să le spui să înceteze? a implorat Yaakov. Ne 


VP - 138 


abat atenţia. Și apoi, doar nu verifică o cameră pentru prima 
oară în viața lor. 

Gabriel s-a uitat la Mihail și Keller, care au repetat exerciţiul. 
Apoi și-a coborât privirea spre ecranul computerului și a văzut o 
luminiţă albastră care clipea, deplasându-se spre sud, între 
Heidelberg și Karlsruhe, pe partea germană a graniţei. 

— Acela e Serghei? 

— Doi dintre băieţii mei, a explicat Lavon. Serghei e la câteva 
sute de metri în faţa lor. A plecat din Frankfurt acum vreo 
patruzeci de minute. Fără gorile SVR, fără germani. E curat. 

— Așa era și Konstantin Kirov, a zis Gabriel sumbru. Și 
Werner? 

— A luat expresul Viena-Paris de dimineaţă și pe la zece era în 
clădirea Ministerului de Interne. El și colegii săi francezi, printre 
care un anume Paul Rousseau de la Grupul Alpha, au luat un 
prânz de afaceri. Apoi Werner s-a plâns de o migrenă și a spus 
că se întoarce la hotel ca să se odihnească. Dar s-a dus la Gare 
de l'Est și a prins trenul de două cincizeci și cinci spre 
Strasbourg. Trebuie să ajungă la patru patruzeci. De la gară mai 
are de mers pe jos maximum zece minute. 

Gabriel a pus degetul pe pe luminiţa albastră care clipea și 
care acum trecea prin orășelul german Ettlingen. 

— Și Serghei? 

— Dacă merge direct la apartament, ajunge la patru și 
douăzeci. Dacă se asigură mai întâi că nu e urmărit... 

Pe al doilea computer era o vedere din exterior a blocului de 
locuinţe cu numele de cod Sabine. Gabriel a arătat spre omul 
care stătea în ușa frizeriei. 

— Cu el cum rămâne? 

— Yaakov crede că ar trebui să-l omorâm, a zis Lavon. 
Speram să găsim o soluţie mai corectă. 

— Soluția, a zis Gabriel, este un client. 

— N-a avut decât doi toată ziua, a zis Yaakov. 

— Păi, să i-l găsim pe al treilea. 

— Cine? 

Gabriel a ciufulit capul lăţos al lui Lavon. 

— Sunt cam ocupat în momentul ăsta. 

— Ce ziceți de Doron? 

— E cel mai bun dintre filatorii mei. Și ţine foarte mult la părul 
său. 


VP - 139 


Gabriel s-a aplecat și a apăsat câteva taste de pe laptop. Apoi 
s-a uitat la Mihail și la Keller cum făceau în tăcere piruete prin 
fața ușii. 

— Nici să nu te gândești, a zis Eli Lavon. 

— Eu? Sunt șeful serviciului israelian de informaţii, pentru 
numele lui Dumnezeu. 

— Da, a zis Lavon, urmărind luminiţa albastră care se apropia. 
Spune-i asta lui Saladin. 

e 

Luminița albastră care clipea a intrat în Strasbourg la patru și 
cincisprezece minute și, la ordinul lui Gabriel, supraveghetorii și- 
au încetat urmărirea. Una era să urmărești un mardeiaș de la 
SVR la o sută șaizeci de kilometri pe oră pe Autobahn, cu totul 
altceva să te ţii de coada lui pe străzile liniștite din străvechiul 
oraș franco-german de pe malurile Rinului. În plus, Gabriel știa 
unde se ducea mardeiașul de la SVR. Era clădirea cu numele de 
cod Sabine de pe cealaltă parte a Rue de Berne. Clădirea cu 
două firme la parter - o cafenea cu chebap turcesc, în care doi 
foști militari de elită, unul israelian, celălalt britanic, luau acum 
împreună un prânz târziu, și o frizerie care tocmai primise al 
treilea client al zilei. 

Mardeiașul de la SVR a trecut prima dată cu mașina la 16.25 
și a doua oară la 16.31. In cele din urmă, la 16.35, a parcat 
BMW-ul direct sub fereastra postului de comandă și a traversat 
strada. Când l-au văzut din nou era 16.39 și el stătea pe 
balconul apartamentului 5B. Avea în colțul gurii o ţigară 
neaprinsă și în mâna dreaptă ceva care ar fi putut să fie un plic 
de chibrituri. Țigara era semnalul. Țigara aprinsă însemna că 
drumul e liber. Țigara neaprinsă însemna renunţarea la 
operaţiune. Școală veche până la capăt, și-a zis Gabriel. Regulile 
Moscovel!“... 

La 16.40 un tren a ajuns în Gare de Strasbourg și peste zece 
minute un membru al poliţiei secrete austriece, care se 
presupunea că se odihnește în camera sa de hotel din Paris, a 
trecut pe lângă vitrina cafenelei turcești. S-a uitat spre balconul 
aflat cu cinci etaje mai sus, unde ţigara mardeiașului de la SVR 
licărea ca lumina unui vapor în trecere. Apoi s-a dus la ușa 
clădirii și a apăsat pe soneria apartamentului 5B. Cu cinci etaje 


16 Reguli elementare stabilite în timpul Războiului Rece pentru spionii care operează 
la Moscova. 


VP - 140 


mai sus, mardeiașul de la SVR și-a aruncat neglijent ţigara pe 
stradă cu un bobârnac și a dispărut prin ușile glisante. 

— Porniţi! a zis Yaakov Rossman în microfonul radioului 
miniatural, și în cafeneaua turcească cei doi foști militari de elită 
s-au ridicat în picioare în același timp. 

Afară, pe trotuar, au mers fără să dea semne de grabă spre 
intrarea locatarilor, unde austriacul le ţinea ușa deschisă. Apoi 
ușa s-a închis și cei trei bărbaţi au dispărut. 

În acel moment, din motive știute doar de el însuși, Eli Lavon 
a început să înregistreze imaginea de pe camera video 
exterioară. Banda neprelucrată avea o lungime de cinci minute 
și optsprezece secunde și, la fel ca aceea de la hotelul 
Schweizerhof, avea să fie material care trebuie să fie vizionat în 
clădirea de pe bulevardul Regele Saul, cel puţin de către cei cu 
rang și nivel de acces destul de înalt. 

Acţiunea începe cu sosirea unei dube Ford din care coboară 
doi bărbaţi și intră cu un aer degajat în clădire. Apar din nou 
peste patru minute, fiecare ţinând de un capăt o geantă de voiaj 
lungă și evident grea care conţine un agent secret rus. Geanta 
este așezată în partea din spate și duba pleacă de lângă trotuar 
chiar în clipa în care cei doi foști militari de elită, unul israelian, 
unul britanic, ies din clădire. Ei traversează strada spre un BMW 
și urcă în el. Motorul pornește, farurile se aprind. Apoi mașina 
cotește pe Rue de Soleure și dispare. 

Nu există înregistrare pentru cele întâmplate după aceea, 
pentru că Gabriel n-a permis. De fapt, a insistat să fie 
deconectată camera video înainte să pășească din nou în 
întunericul liniștit de pe Rue de Berne. Acolo s-a așezat pe locul 
pasagerului unui Citroën care nici n-a apucat să oprească de tot. 
Bărbatul de la volan era Christian Bouchard, șambelanul și 
mâna dreaptă puternică a lui Paul Rousseau. Arăta ca unul 
dintre acele personaje din filmele franţuzești care are 
întotdeauna aventuri cu femei care fumează după ce fac 
dragoste. 

— Ceva probleme? a întrebat Bouchard. _ 

— Mă doare spatele de mor, a răspuns Gabriel. In rest, totul e 
bine. 

Aeroportul era la sud-vest de oraș și se învecina cu terenuri 
agricole. Când Gabriel și Christian Bouchard au ajuns, duba Ford 
era parcată la coada Gulfstreamului care îi aparţinea monarhului 


VP - 141 


iordanian. Gabriel a urcat scara și a intrat în cabină. Geanta de 
voiaj lungă era pe podea. A tras fermoarul, dezvăluind o faţă 
roșie și umflată, înfășurată în multă bandă adezivă argintie. 
Ochii erau închiși. Aveau să rămână închiși pe toată durata 
zborului. Sau poate chiar mai mult, și-a zis Gabriel, în funcţie de 
metabolismul rusului. În general, rușii rezistau la sedative 
aproape la fel de bine ca la votcă. 

Gabriel a tras la loc fermoarul și s-a așezat pe unul dintre 
fotoliile turnante, pentru decolare. Rușii nu erau proști, și-a zis. 
În cele din urmă, aveau să pună cap la cap cele întâmplate. Se 
gândea că are la dispoziţie trei sau patru zile ca să dea de urma 
cârtiței din vârful structurii anglo-americane a serviciilor de 
informaţii. Maximum o săptămână. 


35. 


GALILEEA SUPERIOARĂ, ISRAEL 


Există câteva centre de interogare răspândite prin Israel. 
Unele sunt în zone restricționate din deșertul Negev, altele sunt 
ascunse, neștiute, în centrul orașelor. Și unul se află pe un drum 
fără nume care se întinde între Rosh Pina, una dintre primele 
colonii din Israel, și cătunul de munte Amuka. Drumul neasfaltat 
care duce la el este prăfos și cu hârtoape, practicabil doar 
pentru jeepuri și mașini de teren. Se află acolo un gard care are 
în vârf suluri de sârmă ghimpată și o baracă de pază în care 
sunt tineri cu înfățișare dură, în tunici kaki. In spatele gardului e 
o mică așezare cu căsuțe și o singură clădire din metal ruginit, 
în care sunt ţinuţi prizonierii. Gardienii n-au voie să spună unde 
lucrează, nici măcar soțiilor și părinţilor. Locul e cât se poate de 
întunecat. Este absenţa culorii și luminii. 

Serghei Morozov nu știa nimic din toate astea. De fapt, știa 
puţine sau chiar nimic. Nici unde se află, nici ora și nici cine îl 
capturase. Ştia doar că îi era foarte frig, că avea pe cap o glugă, 
că era legat pe un scaun metalic, aproape dezbrăcat, și că era 
expus unei muzici periculos de puternice. Era „Angel of Death” 
a formaţiei thrash metal Slayer. Până și gardienilor, niște tipi cât 


17 Îngerul morţii. 
VP - 142 


se poate de duri, le era un pic milă de el. 

La sugestia lui Yaakov Rossman, un anchetator cu experienţă, 
Gabriel a lăsat faza de „stres și izolare” a procedurii să dureze 
treizeci și șase de ore, mai mult decât ar fi preferat el. Timpul 
lucra deja împotriva lor. Existau rapoarte în presa audio-vizuală 
franceză despre un accident de mașină în apropiere de 
Strasbourg. Faptele cunoscute erau puţine - un BMW, o ciocnire 
urmată de incendiu, un singur cadavru ars complet, încă 
neidentificat, sau cel puţin așa spuneau autorităţile franceze. Se 
părea că Centrala din Moscova cunoaște perfect identitatea 
mortului, sau cel puţin așa credea, pentru că doi mardeiași de la 
rezidentura din Berlin s-au dus în apartamentul lui Serghei 
Morozov în seara de după dispariţia lui. Gabriel știa asta pentru 
că apartamentul era sub supravegherea Biroului. Se temea că 
următoarea oprire a SVR-ului avea să fie ultimul contact 
cunoscut al lui Serghei Morozov, un oficial de rang superior din 
serviciul de securitate austriac pe nume Werner Schwarz. Din 
acest motiv, și Werner Schwarz era supravegheat de Birou. 

Era ora 00.17 - cum a fost notat cu grijă în registrul 
complexului - când muzica thrash metal din carceră a amuţit, în 
sfârșit. Gardienii au desfăcut legăturile de la încheieturile 
mâinilor și gleznelor lui Serghei Morozov și l-au dus la un duș 
unde, legat la ochi și cu gluga pe cap, i s-a permis să se spele. A 
doua zi l-au îmbrăcat într-un trening albastru cu alb și l-au dus 
aproape pe sus, încă legat la ochi, în baraca de interogare, unde 
a fost imobilizat de alt scaun. Au mai trecut cinci minute până 
ce iau fost scoase gluga și legătura de la ochi. Rusul a clipit de 
câteva ori, cât i s-au obișnuit ochii cu lumina bruscă. Apoi s-a 
tras înapoi, speriat, și a început să se zbată nebunește în 
legături. 

— Ai grijă, Serghei, a zis Gabriel, calm. Să nu-ţi scrântești 
ceva. Și apoi, n-ai de ce să te temi. Bun venit în Israel! Și, da, 
acceptăm oferta ta de dezertare. Ne-ar plăcea să primim cât 
mai repede raportul tău. Cu cât începem mai repede, cu atât 
mai repede îţi poţi începe noua viaţă. Avem un locșor ales 
anume pentru tine în Negev, undeva unde prietenii tăi de la 
Moscova nu te vor găsi niciodată. 

Gabriel a spus toate acestea în germană, iar Serghei Morozov, 
când a încetat să se zbată, a răspuns în aceeași limbă. 

— N-o să-ţi meargă, Allon. 


VP - 143 


— Să accept un agent SVR care dezertează? Se întâmplă tot 
timpul. Așa e jocul. 

— Nu m-am oferit să dezertez. M-ai răpit. 

Rusul s-a uitat la cei patru pereţi fără ferestre ai camerei de 
interogatoriu, la cei doi gardieni care stăteau în stânga sa și la 
Mihail care se rezema de perete la dreapta sa. În cele din urmă 
s-a uitat la Gabriel și a întrebat: 

— Chiar sunt în Israel? 

— Unde altundeva să fii? 

— Mă gândeam mai degrabă că sunt în mâinile britanicilor. 

— N-ai tu norocul ăsta. Acestea fiind spuse, MI6 e nerăbdător 
să-ți zică vreo două vorbe. De fapt, nu-i poţi învinui. La urma 
urmei, le-ai omorât șeful filialei din Viena. 

— Pe Alistair Hughes? Ziarele au spus că a fost un accident. 

— Te-aș sfătui, l-a avertizat Gabriel, să alegi altă cale. 

— Și ce cale ar fi aceea? 

— Colaborarea. Spune-ne ce vrem să știm și vei fi tratat mai 
bine decât meriţi. 

— Și dacă refuz? 

Gabriel s-a uitat la Mihail. 

— ÎI recunoști, Serghei? 

— Nu, a minţit evident Morozov. Nu ne-am întâlnit niciodată. 

— Nu asta am întrebat. Ce am întrebat, a zis Gabriel, e dacă îl 
recunoști. A fost în Viena în seara aceea. Asasinul a tras patru 
gloanţe spre el, dar, cumva, toate patru l-au ratat. Priceperea lui 
de a ţinti a fost mai mare când a fost vorba de Kirov. Konstantin 
a încasat în faţă două gloanţe expandabile, ca să nu poată fi o 
înmormântare cu coșciugul deschis. Dacă nu începi să vorbești, 
tovarășul meu și cu mine vom răspunde cu aceeași monedă. O, 
nu vom face asta noi înșine. O să te facem cadou unor prieteni 
de-ai noștri de peste graniţă, din Siria. Au suferit cumplit din 
pricina Călăului din Damasc și a binefăcătorilor lui ruși, și nimic 
nu le-ar plăcea mai mult pe lume decât să pună mâna pe un 
agent SVR în carne și oase. . 

Tăcerea din încăpere era apăsătoare. In cele din urmă, 
Serghei Morozov a zis: 

— N-am avut nimic de-a face cu Kirov. 

— Ba sigur că ai avut, Serghei. L-ai avertizat pe Werner 
Schwarz cu câteva zile înainte de asasinat că o să se întâmple 
ceva neplăcut la Viena, implicând un dezertor din SVR. Apoi i-ai 


VP - 144 


dat lui Werner instrucţiuni să urmeze indicaţiile Kremlinului și să 
arate cu degetul spre serviciul meu. 

— E un om mort. Și așa ești și tu, Allon. 

Gabriel a continuat ca și cum n-ar fi auzit remarca. 

— De asemenea, l-ai instruit pe Werner să șoptească o mică 
bârfă la urechea adjunctului meu în privinţa vieţii personale a lui 
Alistair Hughes. Ceva despre frecventele lui călătorii peste 
graniţă, în Elveţia. Ai făcut asta, a zis Gabriel, deoarece voiai să 
rămânem cu impresia că Alistair era plătit de voi. Scopul acestei 
operaţiuni era să protejaţi spionul real, o cârtiță din vârful 
structurii serviciilor secrete anglo-americane. 

— Cârtiţă? a întrebat Morozov. Ai citit prea multe romane de 
spionaj, Allon. Nu există nicio cârtiță. Alistair era agentul nostru 
dublu. Ar trebui să știu, eram controlorul lui. Îl foloseam de mulţi 
ani. 

Gabriel a zâmbit doar. 

— Bine jucat, Serghei. Îţi admir loialitatea, dar nu valorează 
nimic aici. Adevărul e singura monedă pe care o acceptăm. Și 
numai adevărul ne va împiedica să te dăm prietenilor din Siria. 

— Vă spun adevărul! 

— Mai încearcă. 

Morozov și-a luat un aer impasibil. 

— Dacă știți atât de multe, a zis după o vreme, de ce aveți 
nevoie de mine? _ 

— O să ne ajuţi să completăm golurile. In schimb, o să fii bine 
recompensat și o să ţi se permită să-ţi petreci restul vieţii în 
frumoasa noastră ţară. 

— Într-un locșor drăguţ din Negev? 

— L-am ales eu însumi. 

— Aș prefera să-mi încerc norocul peste graniţă, în Siria. 

— Te-aș sfătui, a zis Gabriel, să alegi altă cale. 

— Îmi pare rău, Allon, a răspuns rusul. N-ai tu norocul ăsta. 

e 

Black Hawk-ul a zburat spre est peste înălțimile Golan și a 
intrat în spaţiul aerian sirian deasupra satului Kwdana. 
Destinația era Jassim, un orășel din guvernoratul Daraa din 
sudul Siriei ocupat de rebeli din Armata Liberă Siriană. Sub 
conducerea lui Gabriel, Biroul crease legături strânse cu opoziţia 
siriană nejihadistă, și câteva mii de sirieni fuseseră aduși în 
Israel pentru îngrijiri medicale. În părţi din guvernoratul Daraa, 


VP - 145 


dacă nicăieri altundeva în lumea arabă, Gabriel Allon era un 
personaj venerat. 

Elicopterul n-a atins solul sirian, măcar asta nu poate fi 
contestat. Cei doi gardieni de la bord au afirmat că Mihail a 
legat o funie de cătușele lui Serghei Morozov și l-a bălăngănit 
deasupra unei tabere de rebeli care clocotea. Însă Mihail a 
adăugat ceva acestei povești. Da, îl amenințase pe Serghei că-l 
lasă jos în mijlocul gloatei, dar nu s-a ajuns la asta. După o 
privire spre soarta care îl aștepta, rusul a implorat - da, a 
implorat - să fie dus înapoi în Israel. 

Oricum o fi fost, colonelul Serghei Morozov era alt om când s- 
a întors în camera de interogatoriu. După ce și-a cerut scuze 
pentru intransigența anterioară, rusul a spus că va fi mai mult 
decât bucuros să ofere orice sprijin Biroului, în schimbul azilului 
și unei compensaţii financiare rezonabile. A recunoscut totuși că 
Israelul nu era prima sa opţiune ca domiciliu permanent. Nu era 
antisemit, nici vorbă, dar avea păreri personale ferme în privinţa 
Orientului Mijlociu și a problemei palestinienilor și nu dorea să 
trăiască printre oameni pe care îi considera colonizatori și 
asupritori. 

— Dă-ne câteva luni, a zis Gabriel. Dacă vei gândi în 
continuare la fel, o să apelez la unul dintre prietenii noștri. 

— Nu știam că aveţi vreunul. 

— Unul sau doi, a zis Gabriel. 

Acestea fiind spuse, l-au dus la una dintre căsuțe și l-au lăsat 
să doarmă. Era aproape ora zece seara când s-a trezit, în cele 
din urmă. l-au dat alte haine - normale, nu alt costum de trening 
- și i-au oferit o cină cu borş cald și pui Kiev. La miezul nopții, 
odihnit și sătul, a fost dus înapoi în camera de interogatoriu, 
unde aștepta Gabriel cu un carnet deschis în față. 

— Care este numele tău? a întrebat. 

— Serghei Morozov. 

— Nu numele operativ, a zis Gabriel. Numele tău real. 

— A trecut atât de mult timp, încât nu sunt sigur că mi-l mai 
amintesc. 

— Încearcă, a zis Gabriel. Avem o grămadă de timp. 

Ceea ce nu era deloc adevărat; timpul lucra împotriva lor. 
Aveau trei sau patru zile la dispoziţie să dea de cârtiţă, și-a zis 
Gabriel. Maximum o săptămână. 


VP - 146 


36. 


GALILEEA SUPERIOARĂ, ISRAEL 


Numele lui adevărat era Aleksandr lurcenko, dar se lepădase 
de el cu mulți ani înainte, după prima trimitere la post în 
străinătate, și nimeni, nici măcar sfânta lui mamă, nu-i mai zicea 
altfel decât Serghei. Ea lucrase ca dactilografă la Lubianka și 
mai târziu ca secretara personală a șefului KGB-ului, luri 
Andropov, care în cele din urmă avea să-i urmeze lui Leonid 
Brejnev în funcţia de conducător al muribundei Uniuni Sovietice. 
Și tatăl lui Serghei era un slujbaș al vechii ordini. Ca economist 
strălucit și teoretician marxist, lucrase la Gosplan, care elabora 
tiparul economiei planificate la nivel central a Uniunii Sovietice, 
numit plan cincinal. Erau documente orwelliene, în care 
dorinţele erau confundate cu realitatea și care adesea stabileau 
obiective în termenii greutăţii, nu ai numărului de unităţi 
produse. Tatăl lui Serghei, care spre sfârșitul carierei își 
pierduse credinţa în comunism, ţinea deasupra biroului său din 
apartamentul din Moscova o caricatură înrămată. Infăţișa un 
grup de muncitori mohorâți adunaţi în jurul unui cui de mărimea 
unei rachete balistice sovietice. „Felicitări, tovarăși!” declara 
mândru directorul fabricii. „Am realizat cota din acest cincinal!” 

Părinţii lui Serghei nu făceau parte în niciun caz din elita 
partidului (membrii din nomenklatura care străbăteau ca 
fulgerul Moscova pe benzi speciale de circulaţie, pe bancheta 
din spate a limuzinelor Zil), dar erau, totuși, membri de partid și, 
ca atare, duceau o viață mult peste posibilităţile rusului de rând. 
Apartamentul lor era mai mare decât cele ale majorităţii 
celorlalți și locuiau în el singuri. Serghei a mers la o școală 
rezervată odraslelor membrilor de partid și la optsprezece ani a 
intrat la Institutul de Stat pentru Relaţii Internaţionale din 
Moscova, cea mai prestigioasă universitate din Uniunea 
Sovietică. Acolo a studiat științele politice și limba germană. 
Mulţi dintre colegii săi de an au intrat în corpul diplomatic al 
Uniunii Sovietice, dar nu și Serghei. Mama sa, secretara 
personală a unei legende a KGB-ului, avea alte gânduri. 

Institutul Drapelul Roșu era academia KGB-ului. Avea patru 
sedii izolate răspândite prin Moscova, cu campusul principal la 


VP - 147 


Celobitievo, la nord de șoseaua de centură. Serghei a ajuns 
acolo în 1985. Unul dintre colegii de an era fiul unui general 
KGB. Dar nu oricare general KGB, ci șeful Primului Directorat, 
divizia de spionaj în străinătate a KGB-ului, un personaj cu 
adevărat foarte puternic. 

— Fiul fusese răzgâiat în copilărie. Crescut în străinătate și 
expus culturii occidentale. Avea blugi și înregistrări cu Rolling 
Stones și se credea mult mai grozav decât noi, ceilalți. După 
cum s-a dovedit, nu-l dădea mintea afară din casă. După 
absolvire l-au trimis la al Cincilea Directorat, care se ocupa de 
securitatea internă. Mulțumită tatălui, s-a descurcat frumușel 
după prăbușirea Uniunii Sovietice. A fondat o bancă și apoi și-a 
diversificat activitatea în diferite domenii, printre care și traficul 
internațional de arme. Poate că ai auzit de el. II cheamă... 

— Ivan Harkov. 

Serghei Morozov a zâmbit. 

— Vechiul tău prieten. 

Dat fiind că venise la Institutul Drapelul Roșu direct de pe 
băncile universităţii, perioada de pregătire a lui Serghei Morozov 
a fost de trei ani. După absolvire a fost repartizat la Primul 
Directorat și plasat la biroul de operaţiuni germane al Centralei 
din Moscova, sediul din pădurea lasenevo. După un an a fost 
repartizat la rezidentura din Berlinul de Est, unde a fost martor 
la căderea Zidului Berlinului, știind foarte bine că urma să se 
prăbușească Uniunea Sovietică. Sfârșitul a venit în decembrie 
1991. 

— Eram la lasenevo când au dat jos secera și ciocanul de pe 
Kremlin. Ne-am îmbătat cu toții și am rămas beţi cea mai mare 
parte a următorului deceniu. 

În epoca post-sovietică, KGB-ul a fost desființat, rebotezat, 
reorganizat și rebotezat încă o dată. |n cele din urmă, 
elementele de bază ale vechii organizaţii au fost împărțite în 
două servicii noi: FSB și SVR. FSB se ocupa de securitatea 
internă și de contrainformaţii, și a preluat vechiul sediu central 
din Piaţa Lubianka. SVR a devenit noul serviciu de informații 
externe al Rusiei. Cu sediul la lasenevo, era în esenţă vechiul 
Prim Directorat al KGB-ului, cu nume nou. Statele Unite, aparent 
aliate ale rușilor, au rămas principala obsesie a SVR, cu toate că 
în mod oficial SVR numea America „principala ţintă” în loc de 
„principalul inamic”. NATO și Marea Britanie erau, de asemenea, 


VP - 148 


ținte principale de culegere de informaţii. 

— Și Israelul? a întrebat Gabriel. 

— Niciodată nu v-am acordat mai mult decât un gând fugar. 
Adică până nu te-ai luat tu la harță cu Ivan. 

— Și tu? a întrebat Gabriel. Cum s-a descurcat Serghei 
Morozov în noua ordine mondială? 

A zăbovit pe la Berlin, unde a construit o rețea de spioni 
rămași în teritoriu, care avea să stoarcă de informaţii timp de 
mulţi ani Germania unificată. Apoi s-a dus la Helsinki unde, sub 
alt nume, a fost rezident adjunct. A devenit rezident pentru 
prima dată în 2004, la Haga, și apoi, în 2009, a reluat rolul la 
Ottawa, un post important, dată fiind apropierea de SUA. Din 
nefericire, a intrat într-o mică belea - „O fată și ministrul 
canadian al apărării, a curs multă apă pe gârlă de atunci” - și 
canadienii i-au spus să-și ia tălpășiţa în liniște, că altfel iese cu 
scandal. A stat la Centrala din Moscova vreo doi ani, să se 
liniștească lucrurile, și-a schimbat numele și fața și apoi s-a 
întors în Germania ca Serghei Morozov, specialist rus în 
probleme bancare angajat la Globaltek Consulting. 

— Serviciile germane erau așa de stupide, că nimeni nu și-a 
amintit de mine din vremea Berlinului de Est. 

— Globaltek desfășoară vreo activitate de consultanță? 

— Destul de mult. Și suntem buni, trebuie să spun. Insă, în 
principal, funcţionăm ca o rezidentura în inima comunităţii de 
afaceri germane, iar eu sunt rezident-ul. 

— Nu și acum, a zis Gabriel. Acum ești dezertor, dar te rog să 
continui. 

Globaltek, a spus Serghei Morozov, slujea două scopuri. 
Principala sarcină era să identifice potenţialii agenţi dubli și să 
fure tehnologia germană industrială, de care Rusia avea nevoie 
disperată. În acest scop, Globaltek desfășura numeroase 
operațiuni kompromat împotriva unor oameni de afaceri 
germani importanţi. Cele mai multe operațiuni implicau sex sau 
plăți ilicite. 

— Femei, băieţi, animale... Serghei Morozov a ridicat din 
umeri. Germanii, Allon, sunt niște tipi care nu dau doi bani pe 
convenții. 

— Și al doilea scop? 

— Ne ocupăm de informatorii speciali. 

— Informatorii care necesită o grijă specială, deoarece 


VP - 149 


deconspirarea lor ar crea probleme Kremlinului. Gabriel s-a 
oprit, apoi a adăugat: Informatori precum Werner Schwarz. 

— Corect. 

Conform oricăror standarde obiective, a continuat Serghei 
Morozov, operaţiunea Globaltek era un succes colosal. lată de 
ce a fost surprins de mesajul care a sosit în căsuţa sa poștală 
cifrată, într-o după-amiază de octombrie neobișnuit de caldă. 

— Ce era? 

— O convocare de la Centrala din Moscova. 

— Cu siguranţă, a zis Gabriel, te întorceai acasă adesea 
pentru consultări. 

— Firește. Însă asta era altceva. 

— Ce-ai făcut? 

Serghei Morozov a făcut ce ar fi făcut orice agent SVR în 
aceleași împrejurări. Și-a pus treburile în ordine și i-a scris o 
scrisoare de adio sfintei sale mame. lar dimineaţa, convins că în 
curând avea să fie mort, să urcat într-un avion Aeroflot spre 
Moscova. 


37. 


GALILEEA SUPERIOARĂ, ISRAEL 


— Ai fost la Moscova, da? 

— De câteva ori, a recunoscut Gabriel. 

— Îți place Moscova? 

— Nu. 

— Și Lubianka? a întrebat Serghei Morozov. 

Din nou, Gabriel a recunoscut ceea ce știau deja prea bine 
agenţii de informaţii ruși de o anumită vârstă și grad, că fusese 
arestat la Moscova cu câţiva ani înainte și interogat brutal în 
beciurile din Lubianka. 

— Dar n-ai fost niciodată la lasenevo, nu? a întrebat Serghei 
Morozov. 

— Nu, niciodată. 

— Mare păcat. S-ar fi putut să-ți placă. 

— N-aș crede. 

— O, în zilele astea lasă aproape pe oricine să intre în 


VP - 150 


Lubianka, a continuat Serghei Morozov. E un soi de atracţie 
turistică. Dar lasenevo e special. lasenevo e... 

— Centrala din Moscova. 

Serghei Morozov a zâmbit. 

— Aș putea primi o foaie de hârtie și ceva de scris? 

— De ce? 

— AȘ vrea să desenez o hartă, ca să te ajut să vizualizezi mai 
bine ceea ce urmează. 

— Am imaginaţie bună. 

— Așa am auzit. 

lasenevo, a reluat Serghei Morozov, e o lume în sine, o lumea 
privilegiilor și a puterii, înconjurată de kilometri de sârmă 
ghimpată și patrulată permanent de paznici cu câini de atac 
feroce. Clădirea principală are forma unei cruci uriașe. La 
aproape doi kilometri, în vest, ascunsă într-o pădure deasă, este 
o colonie de douăzeci de dacea!'* rezervate ofițerilor superiori. 
Una dintre ele e un pic mai departe și are o plăcuţă pe care 
scrie COMITETUL DE CERCETARE DIN BALTICA INTERIOARA, 
titulatură care n-are niciun sens, nici măcar după standardele 
SVR. În această dacea a fost dus Serghei Morozov, sub escortă 
înarmată. Înăuntru, înconjurat de mii de cărţi și teancuri de 
dosare pline de praf - printre care câteva cu ștampila NKVD, 
precursorul KGB-ului -, îl aștepta un bărbat. 

— Descrie.-l, te rog. 

— Câștigătorul concursului de dubluri ale lui Vladimir Ilici 
Lenin. 

— Vârsta? 

— Destul de bătrân ca să și-l amintească pe Stalin și să-i fi 
fost frică de el. 

— Numele? 

— Hai să-i zicem Sașa. 

— Sașa și mai cum? 

— Sașa Nu-Contează. Sașa e umbra unui om. Sașa e o stare 
de spirit. 

— Te-ai mai întâlnit vreodată cu această stare de spirit? 

Nu, a zis Serghei Morozov, nu mai avusese niciodată onoarea 
să-i fie prezentat marelui Sașa, dar de ani buni auzise șoapte 
despre el. 

— Şoapte? 


18 vilă, casă de vacanţă (în limba rusă în original). 
VP - 151 


— Zvonuri. Ştii cum sunt spionii, Allon. Adoră bârfa. 

— Ce spuneau despre Sașa? 

— Că a avut un singur agent dublu. Că acest agent dublu a 
fost munca întregii sale vieți. Că a fost ajutat în această muncă 
de o figură legendară din domeniul nostru. 

— Cine era această figură legendară? 

— Zvonurile nu s-au legat niciodată de asta. 

Gabriel era ispitit să-l preseze pe Morozov în această direcție, 
însă n-a făcut-o. Învăţase de mult că, atunci când vrei să scoţi 
informaţii de la o sursă, uneori e mai bine să stai cuminte și să 
nu te grăbești. Așa că a lăsat pe moment deoparte identitatea 
figurii legendare și a vrut să știe data. 

— Ți-am spus, Allon, era în octombrie. 

— Anul trecut? 

— Cu un an înainte. 

— Ţi-a oferit ceai? 

— Nu. 

— Pâine neagră și votcă? 

— Sașa consideră votca o boală rusească. 

— Cât a durat întâlnirea? 

— Întâlnirile cu Sașa nu sunt niciodată scurte. 

— Și subiectul? 

— Subiectul, a zis Serghei Morozov, a fost un trădător pe 
nume Konstantin Kirov. 

Gabriel a trecut la altă pagină din carnetul său, cu un aer 
indiferent, de parcă n-ar fi fost surprins să afle că preţioasa 
sursă a Biroului în SVR fusese deconspirată de mai bine de un 
an. 

— De ce-ar fi fost interesat de Kirov un bărbat ca Sașa? a 
întrebat, zăbovind cu stiloul deasupra paginii. Kirov era un 
nimeni. 

— Nu și pentru Sașa. Trădarea lui Kirov a fost pentru Sașa o 
mare ocazie. 

— De a face ce? 

— De a-și proteja agentul dublu. 

— Și motivul convocării amenințătoare? 

— Sașa voia să lucrez cu el. 

— Trebuie să te fi simţit onorat. 

— Foarte. 

— De ce crezi că te-a ales? 


VP - 152 


— Ştia că mama mea a fost angajata lui Andropov. După 
părerea lui Sașa, eu eram cineva în care putea să aibă 
încredere. 

— În ce privinţă? 

— Alistair Hughes. 

e 

Dosarul principal al Centralei din Moscova despre șeful filialei 
MI6 din Viena era o lectură plictisitoare. Scria acolo că Alistair 
Hughes este loial serviciului și patriei, că nu are vicii sexuale sau 
de alt fel și că a respins mai multe oferte de recrutare, printre 
care una făcută pe când era încă student la Oxford și se 
presupunea - cel puţin la Centrala din Moscova - că era destinat 
unei cariere în serviciul de informații britanic. 

La aceste date sărace, Sașa a adăugat un dosar propriu. 
Conţinea portrete intime ale soţiei și ale celor doi fii ai lui 
Hughes. Erau și amănunte despre preferințele lui sexuale, care 
erau destul de aparte, precum și despre sănătatea mintală, care 
nu era bună. Hughes suferea de tulburare bipolară și de 
anxietate acută. Starea i se înrăutăţise în timpul unei misiuni în 
Bagdad, și spera că trimiterea la post în Viena, deși acesta din 
urmă era mai plicticos, îl va ajuta să-și recapete echilibrul. 
Mergea la o specialistă de renume de la Privatklinik Schloss, din 
Elveţia învecinată, fapt pe care îl ascundea de superiorii săi din 
Vauxhall Cross. 

— Și de soţie, a adăugat Serghei Morozov. 

— Care era sursa informaţiilor? 

— Dosarul nu spunea, și nici Sașa. 

— Când a fost întocmit? 

— Sașa nu-și data dosarele particulare. 

Gabriel l-a îndemnat pe Serghei Morozov să se încumete la o 
estimare. 

— Aș zice că undeva, pe la mijlocul anilor '90. Hughes era 
agent MI6 de vreo zece ani. Pe atunci lucra la filiala din Berlin. 
Am fost unul dintre agenţii care mi-am încercat norocul cu el. 

— Așadar, tu și Alistair vă cunoșteaţi deja. 

— Ne tutuiam. 

— Când ai început să-l supraveghezi în Viena? 

— Operaţiunea de supraveghere se desfășura deja la 
jumătatea lui noiembrie. Sașa a trecut în revistă fiecare aspect, 
până la mărcile mașinilor și hainele purtate de filatori. 


VP - 153 


— Cât de întinsă era operaţiunea? 

Era totală, a zis Serghei Morozov, cu excepţia filialei înseși. 
SVR încerca de ani buni să instaleze microfoane acolo, însă fără 
succes. 

— Mai concret, te rog, a zis Gabriel. 

— Aveam două apartamente pe Barichgasse, de fiecare parte 
a străzii. Interiorul apartamentului lui era înţesat de microfoane, 
și pusesem stăpânire pe reţeaua lui Wi-Fi. In orice zi aveam la 
dispoziţie douăzeci sau treizeci de filatori. Îi aduceam cu 
feribotul pe Dunăre de la Budapesta ca excursioniști de o zi. 
Când Alistair lua prânzul cu un diplomat sau cu un alt agent 
secret, eram la masa de alături. Și când se oprea să bea o cafea 
sau altceva, beam și noi o cafea sau altceva. Și apoi erau fetele 
pe care le aducea în apartament. 

— Vreuna dintre ele de-a voastră? 

— Două, a recunoscut Serghei Morozov. 

— Și călătoriile la Berna? 

— Aceeași poveste, alt oraș. Zburam în același avion cu 
Hughes, stăteam cu Hughes la Schweizerhof și mergeam cu el la 
consultațiile de la clinica din Munchenbuchsee. Era o călătorie 
de zece minute cu taxiul. Alistair n-a luat niciodată o mașină de 
la hotel, întotdeauna dintr-o staţie de taxiuri și niciodată aceeași 
stație de două ori la rând. Și când se întorcea la Berna după 
consultaţie, punea mașina să-l lase altundeva decât la intrarea 
hotelului. 

— Nu voia să știe personalul unde se duce? 

— Nu voia să știe nimeni. 

— Și când nu era la clinică? 

— Aici a făcut greșeala, a răspuns Serghei Morozov. Prietenul 
nostru Alistair era cam previzibil. 

— Cum așa? 

— Nu există decât un zbor pe zi de la Viena la Berna, SkyWork 
de la ora două. În afară de cazul în care zborul era întârziat, 
ceea ce se întâmpla rar, Alistair ajungea întotdeauna la hotel cel 
mai târziu la ora patru. 

— Ceea ce îi lăsa mai mult de o oră și jumătate înainte de 
consultație. 

— Exact. Și întotdeauna își petrecea timpul în același fel. 

— Ceaiul de după-amiază în holul hotelului. 

— Aceeași masă, aceeași oră, în ultima vineri din fiecare lună. 


VP - 154 


Cu excepţia lunii decembrie, a zis Serghei Morozov. Alistair și- 
a petrecut sărbătorile cu familia în Marea Britanie și Bahamas. 
S-a întors la serviciu la trei zile după Anul Nou, și peste o 
săptămână, într-o miercuri seara, a fost chemat la filială seara 
târziu ca să primească o telegramă urgentă, care trebuia 
distrusă după citire, de la Vauxhall Cross. Ceea ce i-a readus la 
subiectul trădătorului Kirov și uciderea lui într-o noapte cu 
ninsoare de la Viena. 


38. 


GALILEEA SUPERIOARĂ, ISRAEL 


În condiţii normale, ar fi fost arestat și interogat timp de zile, 
săptămâni, poate chiar luni, până ce ar fi fost stors de toate 
secretele, până ce ar fi fost sleit de puteri, prea înnebunit de 
durere, ca să dea un răspuns coerent până și la cea mai simplă 
întrebare. Atunci poate că ar mai fi primit o ultimă bătaie, 
înainte să fie dus într-o încăpere fără ferestre de la subsolul 
închisorii Lefortovo, cu ziduri de ciment și cu un șanț de 
scurgere în podea, ca să ușureze curățarea. Acolo ar fi fost silit 
să îngenuncheze și un pistol de calibru mare i-ar fi fost proptit în 
ceafă, în stilul rusesc. Ar fi fost tras un glonț. l-ar fi ieșit prin 
față, lăsându-i corpul nepotrivit pentru o înmormântare decentă. 
Nu că ar fi avut parte de așa ceva. Ar fi fost azvârlit într-o 
groapă anonimă din Rusia. Nimănui, nici măcar mamei lui, nu i 
s-ar fi spus unde este mormântul. 

Insă astea nu erau condiţii normale, a continuat Serghei 
Morozov. Astea erau condiţiile lui Sașa, și Sașa s-a ocupat de 
trădătorul Kirov cu o grijă extraordinară. L-a trimis pe trădătorul 
Kirov în numeroase misiuni, nesupravegheat, știind foarte bine 
că în unele dintre acele misiuni se întâlnea cu oamenii de 
legătură israelieni, adică exact ceea ce dorea Sașa. In acest 
scop, a avut grijă ca materialele la care avea acces Kirov să fie 
destul de bune ca oamenii de legătură israelieni și partenerii lor 
anglo-americani să nu intre la bănuieli. În jargonul meseriei, era 
aur calp. Sclipea și strălucea, însă nu avea vreo valoare 
strategică sau operativă. 


VP - 155 


În cele din urmă, Sașa l-a trimis pe trădătorul Kirov în 
misiunea care avea să aibă ca rezultat hotărârea de a dezerta. 
După toate aparențele, era o misiune de rutină. Trădătorului 
Kirov i s-a comandat să golească o căsuţă poștală impersonală 
din Montreal și să-i aducă la Moscova conţinutul. Căsuţa poștală 
era, în realitate, un apartament folosit de o femeie, cetățean 
brazilian, cu domiciliul permanent în ţara făgăduinței, în SUA. 
însă femeia nici vorbă să fie din Brazilia. Era un agent rus ilegal 
acţionând sub acoperire la Washington. 

— Și ce făcea acolo? 

— Sașa nu mi-a spus niciodată ce misiune avea. 

— Și dacă ai încerca să ghicești? 

— Aş zice că agenta ilegală rusă se ocupa de o cârtiţă. 

— Pentru că agenţii din rezidentura locală sunt supravegheați 
permanent de FBI, așa încât le este imposibil să se ocupe de un 
agent dublu de nivel înalt. 

— Greu, a sugerat Serghei Morozov, dar nu imposibil. 

— Sașa ţi-a spus numele acestui agent ilegal rus care 
acţionează în Washington? 

— Sașa? Nu vorbi prostii. 

— Ocupaţia ei de acoperire? 

— Nu. 

Gabriel a întrebat ce fusese lăsat în apartament. 

— Un stick, a răspuns Serghei Morozov. Era ascuns sub 
chiuveta din bucătărie. L-am pus acolo eu însumi. 

— Ce conţinea? 

— Făcături. 

— Despre ce? 

— Documente cu cel mai înalt nivel de confidenţialitate. 

— Americane? 

— Da. 

— CIA? 

— Și NSA, a zis Serghei Morozov, încuviințând din cap. Sașa 
mi-a spus să las stick-ul neparolat, astfel încât Kirov să vadă 
conţinutul. 

— De unde știaţi că se va uita pe stick? 

— Niciun agent de teren al SVR nu va transporta peste graniţe 
un stick neparolat și necodificat. Ei verifică întotdeauna. 

— Și dacă nu s-ar fi întors la Moscova? a întrebat Gabriel. 
Dacă ar fi venit direct în braţele noastre? 


VP - 156 


— A fost singura misiune în care a fost supravegheat. Dacă 
încerca să fugă, ar fi fost trimis la Moscova într-o ladă. 

Dar n-a fost nevoie, a continuat Serghei Morozov, pentru că 
trădătorul Kirov s-a întors la Moscova de bunăvoie. Moment în 
care a fost pus în faţa unei dileme dureroase. Documentele pe 
care le văzuse erau prea periculoase ca să le dezvăluie 
oamenilor de legătură israelieni. Dacă Centrala din Moscova afla 
vreodată că au ieșit la iveală, Kirov ar fi fost bănuit imediat. Prin 
urmare, dezertarea era singura sa opţiune. 

Restul conspirației lui Sașa s-a desfășurat exact așa cum 
fusese plănuită. Trădătorul Kirov s-a dus la Budapesta și apoi la 
Viena, unde Gabriel Allon, șeful serviciului secret israelian și 
dușman implacabil al Federaţiei Ruse, aștepta într-o casă 
conspirativă. Era în așteptare și un asasin, cel mai bun al 
Centralei din Moscova. Moartea lui pe Brunnerstrasse a fost 
singura notă falsă a serii. Altminteri, spectacolul a fost perfect. 
Trădătorului Kirov i-a fost oferită moartea nedemnă pe care o 
merita cu vârf și-ndesat. lar dușmanul Allon avea să pornească 
în curând o anchetă, dirijată la fiecare pas de mâna ascunsă a 
lui Sașa, care avea să-l identifice pe Alistair Hughes ca fiind 
cârtița Centralei din Moscova din serviciul secret britanic. 

— De unde aţi știut că îl vizam pe el? a întrebat Gabriel. 

— l-am văzut pe Eli Lavon și pe prietenul tău Christopher 
Keller mutându-se într-un apartament de supraveghere de pe 
Barichgasse. Și supraveghetorii noștri i-au văzut pe ai voștri 
urmărindu-l pe Alistair prin toată Viena. La ordinul lui Sașa, ne- 
am micșorat cât se poate de mult echipa, ca să reducem riscul 
de a fi descoperiţi. 

— Dar nu și la Berna, a zis Gabriel. Nu prea aveai cum să nu 
observi echipa băiat-fată pe care aţi trimis-o la Schweizerhof. La 
fel și Dmitri Sokolov. 

— Unul dintre favoriţii lui Sașa. 

— Presupun că Sașa l-a ales anume pe Dmitri ca să nu existe 
nicio confuzie. 

— Da, omul e o apariţie elegantă pe la petrecerile din Geneva. 

— Ce era în plic? 

— Știu cât știi și tu. 

Fotografii, a zis Gabriel, cu Alistair Hughes intrând și ieșind 
din Privatklinik Schloss. 

— Kompromat. 


VP - 157 


— Presupun că nu exista vreo șansă ca Alistair Hughes să 
plece din Berna viu. 

— Absolut niciuna. Dar chiar și noi am fost surprinși când a 
ieșit din hotel de parcă îl urmăreau toți dracii. 

— Cine conducea mașina? 

Serghei Morozov a șovăit, apoi a zis: 

— Eu. 

— Și dacă Alistair nu v-ar fi oferit o ocazie așa de bună să-l 
ucideţi? 

— Aveam avionul. 

— Avionul? 

— Zborul înapoi la Viena. În vreme ce îl supravegheam pe 
Alistair, am plănuit să punem la bord o bombă. Aeroportul Berna 
nu-i ca Heathrow sau Ben Gurion. 

— l-aţi fi omorât pe toţi oamenii aceia nevinovaţi ca să moară 
unul anume? 

— Nu poţi să faci omletă fără să spargi ouăle... 

— Mă îndoiesc că lumea civilizată ar vedea așa lucrurile, a zis 
Gabriel. Mai ales când ar auzi asta direct din gura unui agent 
KGB de rang superior. 

— Acum ne numim SVR, Allon. Și am făcut un târg. 

— Într-adevăr, am făcut. Trebuia să-mi spui totul, în schimbul 
vieții. Din nefericire, n-ai respectat partea ta din târg. 

Serghei Morozov a izbutit să zâmbească. 

— Numele cârtiței? Asta vrei? 

Gabriel a zâmbit și el. 

— Chiar crezi, a întrebat Serghei Morozov pe un ton 
disprețuitor, că marele Sașa mi-ar spune așa ceva? Doar o mână 
de agenţi ai Centralei din Moscova cunosc identitatea cârtiței. 

— Și femeia? a întrebat Gabriel. Agenta ilegală care se dă 
drept braziliancă? 

— Poţi fi sigur că nu s-a întâlnit niciodată cu cârtița. 

Gabriel a cerut adresa căsutei poștale impersonale din 
Montréal. Serghei Morozov a răspuns că informaţia era 
perimată. Sașa închisese căsuţa poștală și crease una nouă. 

— Unde? 

Serghei Morozov n-a spus nimic. 

— Ti-ar plăcea să-i pun pe tehnicieni să ne redea partea din 
interogatoriu în care recunoști că l-ai omorât pe șeful filialei din 
Viena? 


VP - 158 


Serghei Morozov a zis că acea căsuță poștală impersonală era 
pe Rue Saint-Denis, numărul 6822. 

— Apartament sau casă? 

— Niciuna. Căsuța poștală impersonala e un Ford Explorer. 
Gri-închis. Agenta ilegală lasă stick-ul în compartimentul de la 
bord și unul dintre curierii lui Sașa îl aduce la Centrala din 
Moscova. 

— Școală veche, a zis Gabriel. 

— Sașa preferă metodele vechi. 

Gabriel a zâmbit. 

— Avem asta în comun eu și Sașa. 


39. 


GALILEEA SUPERIOARĂ, ISRAEL 


Mai era o ultimă chestiune de care trebuia să se ocupe. Era 
chestiunea care Gabriel îngăduise să fie lăsată deoparte cu 
multe ore înainte. Nimic grav, și-a spus, ceva care ţine de 
dereticat, un pic de praf care trebuia să fie luat pe făraș înainte 
ca lui Serghei Morozov să i se permită să doarmă câteva ore. 
Asta era minciuna pe care și-a spus-o Gabriel. Asta era 
acoperirea sa internă. 

În realitate, în toată acea noapte lungă aproape că nu se 
gândise la altceva. Acesta era harul unui maestru al 
interogatoriilor, capacitatea de a păstra în rezervă o singură 
întrebare la care nu s-a răspuns, în vreme ce sonda în alte părți. 
În acest timp Gabriel scosese la lumină un munte de informaţii 
preţioase, și nu în ultimul rând amplasamentul unei căsuțe 
poștale impersonale din Montreal folosite de o agentă ilegală 
rusă care acţiona în Washington. O agentă ilegală rusă a cărei 
sarcină principală era să se ocupe de un agent de penetrare pe 
termen lung care acţiona la vârful structurii serviciilor secrete 
anglo-americane. Singurul agent dublu al lui Sașa. Munca de o 
viaţă a lui Sașa. Strădania lui Sașa. In jargonul meseriei, o 
cârtiță. 

Căsuţa poștală impersonală merita singură cheltuielile şi 
riscurile răpirii lui Serghei Morozov. Dar cine era, în primul rând, 


VP - 159 


personajul legendar care îl sprijinise pe Sașa la crearea cârtiței? 
Gabriel a pus din nou întrebarea acum, ca și cum abia i-ar fi 
venit în minte, pe când se pregătea să plece. 

— Ți-am spus, Allon, zvonurile n-au pomenit niciodată asta. 

— Te-am auzit de prima dată, Serghei. Dar cine era? Un 
bărbat sau doi? Era o echipă de agenţi? Era o femeie? Și apoi, 
după o pauză lungă: Era măcar rus? 

Și de această dată, poate pentru că era prea obosit ca să 
mintă sau poate pentru că știa că n-ar fi avut niciun rost, 
Serghei Morozov a răspuns sincer: 

— Nu, Allon, nu era rus. Rus prin simpatie, da. Rus în 
concepţia sa istorică, cu siguranţă. Dar rămânea în adâncul său 
englez, chiar și după ce a venit la noi. Mânca muștar și 
marmeladă englezești, bea butoaie de scotch și urmărea cu 
sfinţenie scorurile la crichet din Times. 

Dat fiind că aceste cuvinte fuseseră rostite în germană, cei 
doi gardieni din spatele lui Gabriel n-au reacţionat. Nici Mihail, 
care era tolănit somnoros la dreapta lui Serghei Morozov, 
arătând ca și cum el ar fi petrecut noaptea în interogatoriu. Nici 
Gabriel n-a reacţionat altfel decât prin încetinirea mișcărilor cu 
care își aduna însemnările. 

— Sașa ţi-a spus asta? a întrebat încet, ca și cum n-ar fi vrut 
să rupă vraja. 

— Nu Sașa. Serghei Morozov și-a scuturat puternic capul. Era 
într-unul dintre dosarele lui. 

— Ce dosar? 

— Unul vechi. 

— De când KGB-ul se numea NKVD? 

— Ai ascultat, totuși. 

— Fiecare cuvânt. 

— Intr-o seară, Sașa l-a lăsat pe birou. 

— Și ai aruncat o privire? 

— Era împotriva regulilor lui Sașa, dar, da, am aruncat o 
privire când a tras o fugă până la clădirea principală ca să 
discute cu șeful. 

— Ce s-ar fi întâmplat dacă te-ar fi văzut? 

— Ar fi presupus că sunt spion. 

— Și ar fi ordonat să fii împușcat. 

— Sașa? M-ar fi împușcat cu mâna lui. 

— De ce-ai riscat? 


VP - 160 


— Nu m-am putut abţine. Dosarele de soiul asta sunt ca 
evangheliile noastre. Ca Tora, a adăugat, pentru Gabriel. Chiar 
și unui om ca mine, unui om a cărui mamă a lucrat pentru 
Andropov, rareori i se îngăduie să vadă astfel de documente. 

— Și când ai deschis dosarul? Ce-ai văzut? 

— Un nume. 

— Numele ui? 

— Nu, a răspuns Serghei Morozov. Numele era Otto. Era 
numele de cod al unui agent operativ din NKVD. Dosarul era 
despre o întâlnire pe care Otto o avusese în Regent's Park, la 
Londra. 

— Când? 

— În iunie, a zis Serghei Morozov. lunie 1934. 

Otto, Regent's Park, iunie 1934... A fost, poate, cea mai 
celebră și importantă întâlnire din istoria spionajului. 

— Ai văzut dosarul real? a întrebat Gabriel. 

— Era ca și cum aș fi citit exemplarul original al celor zece 
porunci. Abia vedeam pagina, atât eram de orbit de emoție. 

— Mai erau și alte dosare? 

Da, a zis Serghei Morozov, erau multe altele, printre care și 
câteva scrise într-o rusă căznită de legendarul ajutor al lui Sașa, 
bărbatul care era rus prin simpatie, dar englez în adâncul său. 
Una era despre o femeie pe care o cunoscuse la Beirut, unde el 
lucrase câţiva ani ca jurnalist, începând din 1956. 

— Cine era ea? 

— Tot jurnalistă. Mai important, o comunistă ferventă. 

— Care era natura relaţiei lor? 

— Nu era profesională, dacă asta întrebi. 

— Era amanta lui? 

— Una dintre multe altele, a zis Serghei Morozov. Dar ea era 
diferită. 

— În ce fel? 

— A fost și un copil. 

Ritmul rapid al întrebărilor lui Gabriel l-a trezit pe Mihail din 
reverie. 

— Cum o chema pe femeie? a întrebat Gabriel. 

— Nu scria în dosar. 

— Naţionalitatea? 

— Nu. 

— Și copilul? Băiat sau fată? 


VP - 161 


— Te rog, Allon, mi-a ajuns pentru o noapte. Lasă-mă să dorm 
un pic, și o luăm de la capăt de dimineaţă. 

Dar era deja dimineaţă, de fapt chiar spre sfârșit, și nu era 
vreme de dormit. Gabriel l-a presat mai tare, și Serghei 
Morozov, ameţit de oboseală, a descris conţinutul ultimului 
dosar pe care a cutezat să-l deschidă în noaptea aceea, înainte 
ca Sașa să revină în dacea. 

— Era o evaluare personală scrisă de englez la începutul 
anilor '70, în care prezicea prăbușirea comunismului. 

— Erezii, a strecurat Gabriel. 

— Niciun cetățean sovietic, nici măcar tatăl meu, n-ar fi 
îndrăznit să scrie așa ceva. 

— Englezul era liber să spună ceea ce alţii nu puteau? 

— Nu în public, dar pe plan intern putea să spună ce 
gândește. 

— De ce să fi scris un astfel de document? 

— Se temea că, dacă se prăbușește comunismul, Uniunea 
Sovietică nu le-ar mai sluji de far călăuzitor celor din Occident 
care credeau că orânduirea capitalistă e nedreaptă. 

— ldioții folositori. 

— După cum știe toată lumea, una dintre puţinele dăți în care 
tovarășul Lenin ar fi trebuit să-și aleagă vorbele cu mai multă 
grijă. 

Englezul, a continuat Serghei Morozov, cu siguranţă nu se 
considera un idiot folositor și nici măcar un trădător. Se 
considera, mai presus de toate, un ofițer KGB. Și se temea că, 
dacă se prăbușește comunismul într-o ţară în care era la putere, 
puţini occidentali din păturile superioare ale societăţilor lor ar 
urma ca el calea loialității secrete faţă de Moscova, nelăsându-i 
KGB-ului altă opţiune decât să se bazeze pe agenți dubli plătiţi 
și constrânși. Insă, dacă KGB voia un adevărat agent de 
penetrare în inima serviciilor secrete occidentale - o cârtiţă care 
să se infiltreze într-o poziţie influentă și să spioneze din motive 
care ţin de conștiință, nu de bani -, va trebui să creeze unul de 
la zero. 

Aceasta, a zis Serghei Morozov, era adevărata natură a 
strădaniei lui Sașa - să creeze spionul perfect, cu ajutorul celui 
mai mare trădător dintre toți. lată de ce lui Konstantin Kirov i se 
dăduse la Viena pedeapsa maximă. Și iată de ce Alistair Hughes, 
al cărui singur delict era tulburarea mintală, fusese omorât în 


VP - 162 


Bahnhofplatz din Berna. 
„A fost și un copil...” 
Da, și-a zis Gabriel, asta ar explica totul. 


40. 


WORMWOOD COTTAGE”, DARTMOOR 


Wormwood Cottage era aşezată pe o ridicătură din ținutul 
mlăștinos și construită din piatră de Devon care se înnegrise în 
timp. In spatele ei, dincolo de o curte părăginită, era un hambar 
transformat în birouri și locuințe pentru personal. Când 
complexul nu era ocupat, un îngrijitor, pe nume Parish, îl 
supraveghea singur. Dar când erau prezenţi oaspeţi - în 
vocabularul cabanei, li se spunea „companie” -, personalul 
putea să numere până la zece oameni, inclusiv o escortă. Multe 
depindeau de natura oaspetelui și de oamenii de care se 
ascundea. Unui „simpatizant” i se putea da libertate deplină. 
Însă pentru un om cu mulţi dușmani, un om vânat, Wormwood 
Cottage putea fi transformată în cea mai sigură locuință a MI6 
din Marea Britanie. 

Bărbatul care și-a făcut apariţia în cabană la începutul după- 
amiezii următoare intra în a doua categorie, cu toate că Parish 
nu fusese anunţat de venirea lui decât cu câteva minute înainte. 
Anunţul nu sosise pe canalele obișnuite, de la Vauxhall Cross, ci 
de la Nigel Whitcombe, asistentul personal cu alură de 
băieţandru al șefului și om bun la toate. Whitcombe își făcuse 
ucenicia la MI5, păcat pe care Parish, care era din vechea gardă, 
nu i-l putea ierta cu niciun chip. 

— Și cât timp o să stea cu noi de această dată? a întrebat sec 
Parish. 

— Încă nu s-a stabilit, a răspuns Whitcombe pe linia cifrată. 

— Câţi sunt? 

— Va fi singur. 

— Bodyguarzi? 

— Nu. 

— Și cum procedăm dacă îi vine cheful să facă unul dintre 


19? Wormwood: pelin; cottage: vilă, căsuţă, cabană. 
VP - 163 


marșurile sale forțate prin mlaștini? Că îi place să meargă, știi. 
Ultima dată când a fost aici, a mers pe jos până la jumătatea 
drumului spre Penzance fără să spună nimănui. _ 

— Lasă-i un pistol lângă cizmele de cauciuc. Işi poate purta 
singur de grijă. 

— Și va avea musafiri? 

— Unul singur. 

— Numele? 

— A treia literă a alfabetului. 

— La ce oră să-l aștept? 

— Nu e clar. 

— Și compania noastră? 

— Uită-te pe fereastră. 

Parish a făcut ce i s-a spus și a zărit o dubă fără însemne care 
hurducăia pe drumul plin de hârtoape. S-a oprit în curtea cu 
pietriș a cabanei și din spate a ieșit o singură persoană. Cam de 
un metru și jumătate, ochi verzi strălucitori, păr negru tuns 
scurt, încărunţit la tâmple. Ultima dată când Parish îl văzuse se 
întâmplase în noaptea în care respectatul ziar Telegraph scria că 
murise. De fapt, Parish fusese cel care îi dăduse o copie printată 
a articolului de pe site-ul Te/egraph. Companiei nu i se permitea 
folosirea telefoanelor sau computerelor. Regulile cabanei. 

— Parish! a strigat bărbatul cu ochi verzi, cu o voioșie 
surprinzătoare. Speram că vei fi aici. 

— Lucrurile se schimbă lent aici, în mlaștină. 

— Și slavă Domnului pentru asta. l-a întins telefonul mobil 
fără ca Parish să trebuiască să i-l ceară. O să ai mare grijă de el, 
da? N-aș vrea ca nimeni altcineva să pună mâna pe el. 

Acestea fiind zise, bărbatul cu ochi verzi a zâmbit pe 
neașteptate și a intrat în cabană ca și cum s-ar fi întors acasă 
după mult timp. Când Parish l-a văzut din nou, intra în mlaștină, 
cu gulerul paltonului Barbour ridicat în jurul urechilor și toată 
povara lumii pe umeri. Ce era de data asta? Dat fiind palmaresul 
lui, putea să fie aproape orice. Ceva din expresia lui sumbră i-a 
dat de înțeles lui Parish că Wormwood Cottage avea să fie din 
nou scena unei acţiuni importante. Și, cu toate că Parish nu știa 
asta, avea perfectă dreptate. 

e 

A urmat o potecă mărginită de garduri vii până în sătucul 

Postbridge, o adunătură de case de țară de la intersecția a două 


VP - 164 


drumuri. Apoi a luat-o spre vest, spre căldura puţină a soarelui 
care se pregătea să apună. Se întreba, doar pe jumătate în 
glumă, dacă urma drumul pe care Sașa îl trasase pentru el. Sau 
era legendarul complice al lui Sașa? Englezul care urmărea cu 
sfințenie scorurile la crichet din Times, chiar și după ce 
săvârșise actul suprem de trădare. Englezul care îl ajutase pe 
Sașa să pregătească și să introducă o cârtiță în inima serviciilor 
secrete occidentale, un agent motivat de un devotament 
personal faţă de el. Englezul locuise o vreme în Beirutul din 
vechime, Beirutul în care auzeai limba franceză când te plimbai 
prin Corniche. Cunoscuse acolo o tânără, exista un copil. 
Găsește femeia, și-a zis Gabriel, și ai putea foarte bine să 
găsești și copilul. 

Dar cum? Femeia nu avea nume sau ţară (cel puţin nu în 
dosarele pe care Serghei Morozov le văzuse în seara aceea, în 
dacea personală a lui Sașa), dar, cu siguranță, cineva trebuie să 
fi știut de aventură. Poate cineva care lucrase la filiala MI6 din 
Beirut, care în acea vreme era un post vital de ascultare din 
Orientul Mijlociu. Cineva care îl cunoștea pe englez. Cineva a 
cărui carieră avusese de suferit ca urmare a trădării englezului. 
Cineva al cărui fiu era acum directorul general al MI6 și avea 
acces la vechile dosare fără să facă valuri. Era posibil - posibil, 
s-a avertizat singur Gabriel - ca el să fie, în cele din urmă, cu un 
pas în faţa marelui Sașa. 

La Two Bridges, Gabriel a luat-o spre nord. A urmat o vreme 
drumul, după care a sărit peste un zid de piatră și a apucat-o 
peste mlaștină, apoi în sus, pe coasta unui deal stâncos. În 
depărtare, vedea o singură mașină, o limuzină, care gonea prin 
peisajul golaș. A coborât pe partea cealaltă și în lumina tot mai 
scăzută a amurgului a dat de o cărăruie care l-a dus la 
Wormwood Cottage. Ușa s-a deschis când a pus mâna pe clanţă. 
lnăuntru a găsit-o pe doamna Coventry, bucătăreasa și 
menajera, tronând peste câteva oale care clocoteau pe sobă, cu 
un șorț în jurul taliei voluminoase. 

Graham Seymour asculta știrile la vechiul radio din bachelită 
din camera de zi. Când a intrat, Gabriel a dat volumul la 
maximum. Apoi i-a povestit lui Seymour despre strădania de-o 
viaţă a lui Sașa. Sașa, a explicat el, nu lucrase singur. Fusese 
ajutat de un englez. Exista o femeie, și femeia adusese pe lume 
un copil. Copilul trădării. Copilul lui Kim Philby... 


VP - 165 


41. 


WORMWOOD COTTAGE, DARTMOOR 


S-a născut în prima zi a anului 1912, în provincia Punjab din 
India Britanică. Numele său complet era Harold Adrian Russell 
Philby, însă tatăl - irascibilul diplomat, explorator și orientalist 
convertit la islam St. John Philby - i-a zis Kim, după Kimball 
O'Hara, eroul lui Rudyard Kipling din romanul despre rivalitatea 
și intrigile anglo-ruse care se desfășurau pe subcontinent. 
Personajul fictiv al lui Kipling și tânărul Kim Philby împărțeau 
mai mult decât o poreclă. Și Philby putea să se dea drept indian. 

S-a întors în Anglia la vârsta de doisprezece ani ca să meargă 
la prestigioasă Westminster School, iar în toamna lui 1929, în 
ajunul Marii Crize Economice, s-a dus la Trinity College, 
Cambridge. 

Acolo, la fel ca mulți englezi tineri din generaţia sa, a fost iute 
vrăjit de comunism. A obţinut o diplomă de licenţă cu menţiunea 
foarte bine în științe economice și Trinity College i-a dat un 
premiu de paisprezece lire sterline. A folosit banii ca să cumpere 
un exemplar din operele lui Karl Marx. 

În 1933, înainte să plece din Cambridge, i-a mărturisit lui 
Maurice Dobb, economist marxist și șeful unei celule comuniste 
din Cambridge, că vrea să-și dedice viața partidului. Dobb l-a 
trimis la un agent al Cominternului din Paris, care își spunea 
Gibarti, iar Gibarti l-a pus în legătură cu comuniștii ilegaliști din 
Viena, care în toamna lui 1933 era un oraș asediat. Philby a 
participat la încăierările sângeroase de pe străzi dintre membrii 
stângii austriece și regimul fascist al cancelarului Engelbert 
Dollfuss. De asemenea, s-a îndrăgostit de Alice „Litzi” 
Kohlmann, o tânără evreică divorțată și comunistă ferventă, 
care avea legături cu serviciul de informaţii sovietic. Philby s-a 
însurat cu ea la primăria din Viena în februarie 1934 și a luat-o 
cu el când s-a înapoiat la Londra, următoarea escală a călătoriei 
sale spre trădare. 

Pentru că la Londra, într-o zi caldă de iunie, pe o bancă din 
Regent's Park, Kim Philby a cunoscut un profesor universitar 
fermecător, cu păr ondulat, din Europa de Est, care își zicea 
Otto. Numele adevărat era Arnold Deutsch și era un talentat 


VP - 166 


descoperitor de talente și recrutor care acționa în Marea Britanie 
în numele NKVD-ului. Cu timpul, Philby avea să-i spună lui Otto 
despre doi prieteni de la Cambridge care gândeau la fel ca el, 
Guy Burgess și Donald MacLean; iar Burgess avea să-i dea mai 
târziu lui Otto numele unui faimos istoric de artă, Anthony Blunt. 
John Cairncross, un matematician strălucit, avea să fie al 
cincilea. Philby, Burgess, MacLean, Blunt, Cairncross: cei Cinci 
de la Cambridge. Ca să le protejeze mai bine originile, Centrala 
din Moscova îi numea cei Cinci Magnifici. 

La propunerea lui Otto, Philby s-a prefăcut public a fi 
simpatizant al naziștilor și a urmat o carieră în jurnalism, mai 
întâi la Londra, apoi în Spania, unde în 1936 a izbucnit războiul 
civil, în care naționaliștii lui Franco au luptat cu republicanii, 
care  înclinau spre Moscova. Philby a stat în tabăra 
naționaliștilor, trimițând la mai multe ziare din Londra, printre 
care și Times, reportaje profunde, în vreme ce culegea 
informaţii preţioase de pe câmpul de luptă pentru stăpânii săi 
de la Moscova. În Ajunul Anului Nou 1937, în timpul sângeroasei 
bătălii de la Teruel, un obuz a căzut lângă mașina în care Philby 
mânca ciocolată și bea brandy. Ceilalţi trei din mașină au fost 
uciși pe loc, însă Philby nu s-a ales decât cu o mică rană la cap. 
Franco însuși i-a decernat lui Philby Crucea Roșie a Virtuţii 
Militare pentru sprijinirea cauzei naţionaliste. In ciuda faptului că 
ura fascismul, Philby a păstrat medalia până la moarte. 

Căsătoria cu Litzi Kohlmann n-a supraviețuit convertirii sale 
de ochii lumii la politica de dreapta. Cei doi s-au despărțit, însă 
n-au divorţat, și Litzi s-a mutat la Paris. Philby s-a angajat la 
Times şi în 1940 a fost unul dintre cei câţiva jurnaliști aleși să 
însoțească în Franţa nenorocosul Corp Expediţionar Britanic. 
Când s-a întors la Londra, după căderea Franţei, a călătorit în 
același compartiment cu Hester Harriet Marsden-Smedley, 
veche corespondentă de război de la Sunday Express, care avea 
mulți prieteni și contacte în serviciile secrete britanice. Cei doi 
au vorbit mult despre viitorul lui Philby. Cum Marea Britanie se 
confrunta cu perspectiva invaziei germane, Philby credea că n- 
avea de ales, trebuia să se înroleze. „Ești în stare să faci mult 
mai mult pentru a-l înfrânge pe Hitler”, a zis Hester. „Găsim noi 
ceva”. 

N-a trecut mult - de fapt, doar câteva zile - până să-l sune cei 
de la MI6. Philby a dat două interviuri, și MI5 i-a cercetat discret 


VP - 167 


trecutul. Serviciul de securitate a pus pe dosarul lui Philby 
ștampila „Nu s-a înregistrat nimic împotrivă”, în ciuda faptului 
că fusese comunist declarat la Cambridge și lucra de șase ani ca 
spion în slujba Moscovei. Pătrunsese. 

Noua carieră a lui Philby n-a pornit promiţător. Timp de două 
săptămâni a stat într-o cămăruţă goală în sediul MI6 de pe 
Broadway, nr. 54, și n-a făcut nimic, în afară de a lua prânzuri 
scăldate în băutură cu Guy Burgess, colegul său spion de la 
Cambridge. Însă în vara lui 1941 Philby era șeful foarte 
importantei divizii iberice a Secţiei V, departamentul de 
contrainformaţii al MI6. De la adăpostul unui birou, a atacat cu 
iscusință marea rețea germană de informaţii din Spania și 
Portugalia neutre. De asemenea, a furat toate secretele la care 
a putut să ajungă și le-a trimis în serviete burdușite oamenilor 
săi de legătură de la ambasada sovietică din Londra. Ceilalţi 
membri ai cercului de spioni de la Cambridge - Burgess, 
MacLean, Blunt și Cairncross, cu toții înrădăcinaţi în poziţii 
influente în vremea războiului - au făcut același lucru. 

Însă steaua lui Philby strălucea cel mai puternic. Secţia V 
avea cartierul general nu pe Broadway, ci într-o casă victoriană 
mare, numită Glenalmond, din satul St. Albans. Philby locuia 
într-o vilă din apropiere împreună cu Aileen Furse, fostă 
supraveghetoare de magazin la Marks & Spencer, care suferea 
de crize grave de depresie. Ea i-a născut repede trei copii, între 
1941 și 1944. Colegii de încredere din Secţia V care se adunau 
în fiecare duminică în vila lui Philby ar fi fost șocați să afle că cei 
doi nu erau cu adevărat soț și soţie. Pentru Philby, căsătoria cu 
Aileen ieșea din discuţie; încă era însurat cu Litzi Kohlmann. 
Până și în viaţa personală era înclinat spre înșelătorie. 

La sfârșitul războiului, era limpede pentru oricine din MI6 că 
Philby era destinat unor lucruri măreţe. Insă exista o fisură 
uriașă în CV-ul lui, impresionant în rest: luptase în război din 
spatele unui birou, fără să se aventureze vreodată pe câmpul de 
luptă. Șeful MI6, Stewart Menzies, a căutat să corecteze acel 
neajuns, numindu-l pe Philby șeful filialei din Istanbul. Inainte să 
plece în Turcia, și-a pus în ordine treburile conjugale divorțând 
discret de Litzi și însurându-se cu Aileen. S-au căsătorit civil pe 
25 septembrie 1946, în Chelsea, iar la ceremonie au asistat doar 
câţiva prieteni apropiaţi. Mireasa instabilă mintal era însărcinată 
în șapte luni cu al patrulea lor copil. 


VP - 168 


În Turcia, Philby și-a instalat familia într-o vilă de pe malul 
Bosforului și a început să recruteze rețele de emigranți 
anticomuniști care puteau să fie introduse în Uniunea Sovietică. 
Apoi își trăda propriile reţele Moscovei, folosindu-l ca 
intermediar pe vechiul său prieten Guy Burgess. Intre timp, 
viața de familie a lui Philby s-a deteriorat. Aileen a ajuns să fie 
convinsă că soțul ei avea o aventură cu secretara. Innebunită, 
și-a injectat propria urină și s-a îmbolnăvit grav. Philby a trimis-o 
la tratament într-o clinică particulară din Elveţia. 

Viaţa personală haotică n-a avut vreun impact asupra 
ascensiunii meteorice din MI6, și în toamna anului 1949 Philby a 
fost trimis la Washington ca șef de filială. În comunitatea 
serviciilor de informaţii americane, care se extindea rapid, 
Philby era respectat și admirat pentru intelectul și farmecul său 
fatal. Cel mai apropiat confident al său era James Jesus 
Angleton, legendarul șef al contrainformaţiilor din CIA, cu care 
se împrietenise la Londra în timpul războiului. Cei doi luau în 
mod regulat prânzul la Harvey's Restaurant de pe Connecticut 
Avenue, dând pe gât cantităţi uriașe de alcool și schimbând 
între ei secrete pe care Philby le trimitea imediat la Moscova. 
Casa lui spațioasă de pe Nebraska Avenue era un loc de 
adunare a spionilor americani, precum Allen Dulles, Frank 
Wisner și Walter Bedell Smith. Petrecerilor lui Philby li se dusese 
buhul pentru dezmăţul alcoolic, situaţie care s-a înrăutățit când 
Guy Burgess, un beţivan pitoresc, a fost transferat la ambasada 
britanică din Washington și s-a instalat în pivniţa lui Philby. 

Totuși, steaua lui Philby era pe cale să apună. Venona era 
numele de cod al unuia dintre cele mai secrete programe 
americane din Războiul Rece. Fără știrea Moscovei, analiștii 
americani au spart un cod sovietic despre care se presupunea 
că era imposibil de spart și descifrau încetul cu încetul mii de 
telegrame interceptate între 1940 și 1948. 

Telegramele au dezvăluit prezenţa a vreo două sute de spioni 
sovietici în guvernul SUA. De asemenea, au dezvăluit existenţa 
unei reţele de spioni influenţi din Marea Britanie. Unul avea 
numele de cod Homer. Altul era numit Stanley. Philby știa ceea 
ce spărgătorii de coduri americani nu știau. Homer era Donald 
MacLean. Stanley era numele de cod al unui spion care acum 
era șeful filialei MI6 din Washington. Stanley era Philby însuși. 

În aprilie 1951, echipa Venona l-a legat în mod incontestabil 


VP - 169 


pe Homer de Donald MacLean. Philby a știut că era doar o 
chestiune de timp până să se descopere adevărata identitate a 
agentului Stanley. Cu laţul care se strângea, l-a trimis pe Guy 
Burgess la Londra să-i spună lui MacLean să fugă în Uniunea 
Sovietică. In ciuda avertismentului lui Philby să n-o facă, 
Burgess a fugit și el, cu ajutorul unui agent de informaţii sovietic 
cu baza la Londra, pe nume luri Modin. Când a ajuns la 
Washington știrea despre dezertarea lor, în exterior, Philby a 
reacţionat cu calm, cu toate că în sinea lui era îngrozit că 
trecutul era pe cale să-l prindă din urmă. În seara aceea și-a 
îngropat aparatul de fotografiat miniatural și pelicula într-o 
groapă superficială pe un câmp din Maryland. Apoi s-a întors 
acasă ca să aștepte inevitabila rechemare la Londra. 

A venit peste câteva zile, un bilet scris de mână, urmat de o 
telegramă, prin care Philby era invitat la Londra ca să discute 
despre dispariţia celor doi prieteni ai săi de la Cambridge. Primul 
interogatoriu a avut loc la Leconfield House, sediul MI5. Aveau 
să urmeze multe altele. În niciunul Philby n-a recunoscut că a 
fost cel care l-a avertizat pe MacLean că urmează să fie arestat 
sau că era „Al Treilea Bărbat” din cercul de spioni de la 
Cambridge, cu toate că cei de la MI5 erau convinși de vinovăția 
lui. Cei de la MI6 nu erau convinși. Dar, sub presiunea 
americanilor, șeful MI6, Menzies, n-a avut de ales și a trebuit să 
se despartă de cea mai strălucitoare stea a sa. În ciuda unei 
compensaţii generoase, finanţele lui Philby s-au deteriorat rapid. 
Și-a luat o slujbă la o mică firmă de import-export, iar Aileen s-a 
angajat bucătăreasă într-o casă din Eaton Square. Căsătoria lor 
a devenit atât de tensionată, încât Philby dormea adesea într-un 
cort din grădină. 

Treptat, totuși, norul bănuielilor a început să se risipească și, 
după un ultim interviu amical din octombrie 1955, MI6 l-a 
absolvit pe Kim Philby de acuzaţia de a fi spion sovietic. Cei de 
la MI5 au reacţionat cu furie, la fel ca Edgar J. Hoover, directorul 
virulent anticomunist al FBl-ului, care a ticluit o poveste 
senzaţională în New York Sunday News, acuzându-l pe Philby că 
e Al Treilea Bărbat. A urmat un scandal public. Au fost azvârlite 
acuzaţii în Parlament; reporterii se ţineau după Philby peste tot. 
Ministrul de externe, Harold Macmillan, a pus capăt situaţiei. Pe 
7 noiembrie 1955 s-a ridicat în Parlament și a declarat: „N-am 
vreun motiv să cred că domnul Philby ar fi trădat vreodată 


VP - 170 


interesele ţării sale”. A doua zi, Philby însuși a convocat o 
conferință de presă în salonul din apartamentul mamei sale de 
pe Draycott Gardens și, într-o demonstraţie uluitoare de farmec 
și înșelăciune, și-a declarat și el nevinovăția. Furtuna trecuse. 
Kim Philby era, oficial, curat. 

Ceea ce însemna că era liber să-și reia cariera. Încă nu era 
posibilă o revenire oficială la datorie, însă Nicholas Elliott, cel 
mai bun prieten al lui Philby din MI6, a aranjat ca el să fie trimis 
la Beirut ca reporter independent pentru Observer și Economist, 
un post care îi permitea să facă și un pic de spionaj. Eliberat de 
povara celor cinci copii și a soţiei bolnave, pe care i-a lăsat 
bucuros în urmă, în  plicticoasa suburbie londoneză 
Crowborough, Kim Philby a ajuns în Parisul Orientului Mijlociu pe 
6 septembrie 1956 și s-a dus la barul din hotelul St. Georges. In 
ziua următoare s-a întâlnit cu un agent din filiala MI6 din Beirut. 
Numele agentului era Arthur Seymour. 


42. 


WORMWOOD COTTAGE, DARTMOOR 


— L-ai cunoscut? 

— Pe Kim Philby? a întrebat Graham Seymour. Nu prea cred 
că l-a cunoscut cineva cu adevărat. Dar ne știam. El mi-a dat 
primul pahar cu băutură. Tata aproape că m-a omorât. Și pe el. 

— Tatăl tău era împotriva alcoolului? 

— Sigur că nu. Dar îl detesta pe Kim. 

Ședeau la măsuţa din colțul bucătăriei, lângă o fereastră care 
dădea spre mlaștină. Era noapte afară și ploaia bătea în geam. 
Între ei zăceau resturile cinei complet englezești a doamnei 
Coventry. La cererea lui Seymour, ea plecase devreme, lăsându- 
i pe cei doi șefi ai spionilor să strângă masa. Erau singuri în vilă. 
Nu complet singuri, și-a zis Gabriel. Philby era cu ei. 

— Ce ţi-a dat să bei? 

— Gin roz, a zis Seymour, cu o umbră de zâmbet, la barul din 
Normandie. Îl folosea ca birou. Ajungea în jurul prânzului ca să-și 
citească acolo corespondenţa și să bea un pahar sau două, de 
dragul mahmurelii. Acolo au restabilit contactul rușii. Un agent 


VP - 171 


KGB pe nume Petuhov s-a dus la Philby și i-a înmânat o carte de 
vizită. S-au întâlnit a doua zi după-amiază acasă la Philby și au 
pus la cale procedurile. Dacă Philby avea ceva de împărtășit 
Moscovei, să stea pe balconul apartamentului său în seara de 
miercuri cu un ziar în mână. El și Petuhov obișnuiau să se 
întâlnească într-un restaurant dosnic din cartierul armenesc, 
numit Vrej. 

— Dacă îmi amintesc bine, mai era o soţie. A treia soţie, a 
adăugat Gabriel. O americancă, așa, pentru variație. 

— O chema Eleanor Brewer. Philby a furat-o de la Sam Pope 
Brewer, corespondentul lui Mew York Times. Femeia bea 
aproape la fel de mult ca Philby. S-au căsătorit nu mult după ce 
Aileen a fost găsită moartă în casa din Crowborough. Philby a 
sărit în sus de bucurie când a auzit vestea. Tata nu l-a iertat 
niciodată. 

— Tatăl tău lucra cu Philby? 

— Tatăl meu refuza să aibă de-a face cu el, a zis Seymour, 
scuturând din cap. L-a cunoscut pe Kim în timpul războiului și n- 
a fost niciodată sedus de celebrul farmec al lui Philby. Și nici nu 
era convins de nevinovăția lui Philby în povestea cu Al Treilea 
Bărbat. De fapt, chiar invers. Îl credea pe Philby cum nu se 
poate mai vinovat și a fost furios când a aflat că lui Philby i s-a 
dat o arvună și a fost trimis la Beirut. Nu era singurul. Erau mai 
mulți agenţi de rang înalt din Londra care gândeau la fel. L-au 
convins pe tatăl meu să nu-l scape din ochi. 

— Și a făcut asta? 

— Cât a putut de bine. A fost la fel de șocat ca toți ceilalți 
când Philby a dispărut. 

— Era 1963, a zis Gabriel. 

— lanuarie, a completat Seymour. 

— Amintește-mi împrejurările. De Tiţian și Caravaggio mă pot 
ocupa și prin somn, a zis Gabriel. Însă Kim Philby e în afara 
domeniului meu de competență. 

Seymour și-a umplut la loc, meticulos, paharul cu vin de 
Bordeaux. 

— Nu face pe prostul cu mine. Ochii tăi injectaţi îmi spun că 
te-ai pus la curent cu tot ce are legătură cu Philby în timpul 
zborului de la Tel Aviv. Știi la fel de bine ca mine ce s-a 
întâmplat. 

— George Blake a fost arestat pentru că spiona pentru 


VP - 172 


sovietici. 

— Și condamnat rapid la patruzeci și doi de ani închisoare. 

— Apoi a fost un dezertor rus care le-a spus celor din serviciul 
de informaţii britanic de un așa-numit Cerc de Cinci agenţi care 
s-au cunoscut în studenţie. 

— Numele dezertorului, a zis Seymour, era Anatoli Goliţin. 

— Și să n-o uităm pe vechea prietenă a lui Philby de la 
Cambridge, a zis Gabriel. Cea care și-a amintit brusc că ela 
încercat s-o recruteze ca spioană sovietică în anii '30. 

— Cine ar putea s-o uite pe Flora Solomon? 

— Philby o luase pe spirala periculoasă a pierderii controlului. 
Pe la petrecerile din Beirut nu era ceva ieșit din comun să-l 
găsești fără cunoștință pe podeaua din apartamentul gazdei. 
Declinul lui n-a trecut neobservat de Moscova. ȘI KGB-ul nu 
ignora ameninţarea din ce în ce mai mare la adresa lui. luri 
Modin, controlorul celor Cinci de la Cambridge, s-a dus la Beirut 
să-l prevină pe Philby că va fi arestat dacă mai pune piciorul pe 
pământul britanic. După cum s-a dovedit, în schimb necazul a 
venit la el sub forma celui mai bun prieten, Nicholas Elliott. 

Seymour a continuat firul poveștii. 

— S-au întâlnit într-un apartament din cartierul creștin, la 
patru după-amiaza, pe 12 ianuarie. Camera fusese înţesată de 
microfoane. Tata ședea la aparatele de înregistrare, în camera 
de alături. Philby a venit cu capul înfășurat cu un turban de 
bandaje și cu ochii învinețiţi. Căzuse de vreo două ori în Ajunul 
Anului Nou, mort de beat, și avea noroc că mai era în viaţă. 
Elliott a făcut prostia să deschidă ferestrele ca să intre un pic de 
aer curat, și a lăsat să intre și zgomotul de pe stradă. O mare 
parte din conversație nu e inteligibilă. 

— Ai ascultat înregistrarea? 

Seymour a încuviinţat încet din cap. 

— M-am folosit de privilegiul funcţiei mele ca să ascult benzile 
la puţin timp după ce am ajuns șef. Philby a negat totul. Însă a 
doua zi după-amiaza, când s-a întors în apartament, a oferit o 
mărturisire parțială în schimbul garantării imunităţii. Elliott și 
Philby s-au mai întâlnit de câteva ori, inclusiv o dată să ia cina la 
Chez Temporel, unul dintre cele mai scumpe restaurante din 
Beirut. Apoi Elliott a plecat din Beirut fără să ia nicio măsură 
pentru siguranţa lui Philby. Philby a fugit în noaptea de 23 
ianuarie cu ajutorul lui Petuhov, contactul său din KGB. în câteva 


VP - 173 


zile era la Moscova. 

— Care a fost reacţia tatălui tău? 

— indignare, desigur, cea mai mare parte îndreptată 
împotriva lui Nicholas Elliott. A crezut că Elliott a făcut o gafă 
când nu l-a închis pe Philby. Mai târziu, a ajuns la concluzia că n- 
a fost gafă, că Elliott și prietenii săi din Londra chiar doreau ca 
Philby să fugă. 

— Evitând astfel alt spectacol public. 

Seymour a schimbat brusc subiectul. 

— Ştii multe despre timpul petrecut de Philby la Moscova? 

— Rușii l-au instalat într-un apartament confortabil din zona 
numită lazurile Patriarhului. Citea ediţii vechi din Times care îi 
erau trimise pe poștă, asculta știrile de la BBC World Service și 
bea mult Johnnie Walker Red Label, mai întotdeauna până ce 
aproape își pierdea cunoștința. Fosta Eleanor Brewster a trăit cu 
el o vreme, însă căsătoria s-a destrămat când a aflat că el avea 
o aventură cu soţia lui Donald MacLean. Mai târziu Philby s-a 
însurat a patra oară, cu o rusoaică pe nume Rufina, și în general 
a fost nefericit. 

— Și relaţia cu KGB-ul? 

— O vreme l-au ţinut la distanţă. Credeau că a fugit cam prea 
ușor din Beirut și erau convinși că ar putea să fie agent triplu. 
Treptat, au început să-i dea mici proiecte, ca să aibă o ocupaţie, 
inclusiv să ajute la pregătirea noilor recruți de la Institutul 
Drapelul Roșu al KGB-ului. 

Gabriel a tăcut o vreme, apoi a adăugat: 

— Și aici intră în scenă Sașa. 

— Da, a zis Seymour, fantomaticul Sașa. 

— N-ai mai auzit acest nume? 

— Nu. Și pe bună dreptate, a adăugat Seymour. Sașa nu 
există decât în imaginaţia lui Serghei Morozov. Ti-a ţesut o 
poveste cu trădare și înșelăciune, și tu ai înghiţit-o pe 
nemestecate. 

— De ce să fi minţit? 

— Ca să te împiedice să-l omori, desigur. 

— Nu l-am ameninţat niciodată că-l omor. Nu l-am ameninţat 
decât că-l dau opoziţiei siriene. 

— Asta, a zis Seymour, e o distincţie fără diferenţă. 

— Și femeia? a întrebat Gabriel. Comunistă pe care Philby a 
întâlnit-o la Beirut? Femeia care i-a născut un copil? Serghei 


VP - 174 


Morozov a inventat-o și pe ea? 

Seymour s-a prefăcut că reflectează. 

— Și ce să le spun prim-ministrului și stimaţilor membri ai 
Comisiei mixte de supraveghere a activităţii serviciilor de 
informaţii? Să le spun că Kim Philby s-a înălţat din mormânt ca 
să dezlănţuie un ultim scandal? Că și-a transformat copilul din 
flori în agent rus? 

— Pe moment, a răspuns Gabriel, nu le spune absolut nimic. 

— Nu-ţi face griji, nu le spun. 

Între ei s-a lăsat tăcerea. Nu se auzea decât ploaia bătând în 
geam. 

— Și dacă pot s-o găsesc? a întrebat Gabriel, în cele din urmă. 
Atunci ai crede? 

— Amanta lui Philby din Beirut? Presupui că n-a fost decât 
una. Kim Philby a fost cel mai necredincios soț din istorie. Crede- 
mă, știu ce spun. 

— Și tatăl tău știa, a spus Gabriel încet. 

— Tatăl meu e mort de aproape douăzeci de ani. Nu prea 
putem să-l întrebăm. 

— Poate că putem. 

— Cum? 

— Vechii spioni nu mor niciodată, Graham. Trăiesc veșnic. 

— Unde? 

Gabriel a zâmbit. 

— În dosarele lor. 


43. 


SLOUGH, BERKSHIRE 


Pentru un serviciu de informații, gestionarea dosarelor este o 
treabă extrem de serioasă. Accesul la informații trebuie să fie 
restrâns la cei care au cu adevărat nevoie să le vadă, și trebuie 
să fie ținută cu mare grijă o evidenţă a celor care au citit un 
anumit dosar și când l-au citit. La MI6 aceasta este sarcina 
Registraturii Centrale. Dosarele curente sunt păstrate la 
îndemână în Vauxhall Cross, însă grosul memoriei instituționale 
a MI6 se află într-un depozit din Slough, nu departe de 


VP - 175 


aeroportul Heathrow. Depozitul este păzit permanent și 
supravegheat de camere video, însă târziu, într-o seară umedă 
de marţi, nu era de serviciu decât un arhivar, pe nume 
Robinson. Robinson, la fel ca Parish, îngrijitorul de la Wormwood 
Cottage, era din vechea gardă. Avea faţa lungă și o mustață 
subţire și își dăduse părul cu briantină care umplea de duhoare 
vestibulul. S-a uitat cu răceală la Nigel Whitcombe și la cererea 
lui scrisă. 

— Toate astea? a întrebat, în cele din urmă. 

Whitcombe a răspuns doar printr-un zâmbet binevoitor. Avea 
mintea unui delincvent și chipul unui preot de ţară. Era o 
combinaţie periculoasă. 

— Toate rapoartele unui singur agent pe o perioadă de șapte 
ani? E pentru prima dată. 

— Uită-te la numele agentului. 

Whitcombe a bătut cu arătătorul pe hârtie, în cazul în care 
Robinson, care era orb ca un sobol, nu-l văzuse. 

„SEYMOUR, ARTHUR...” 

— Da, l-am văzut, dar nu se poate. Nu fără o semnătură de la 
Directorul Registraturii. 

— Prerogativa șefului. De asemenea, dreptul prin naștere al 
șefului. 

— Atunci poate că șeful ar trebui să facă cererea. 

De această dată, zâmbetul lui Whitcombe nu mai era așa de 
binevoitor. 

— El este cel care a făcut-o, Robinson. Consideră-mă trimisul 
lui personal. 

Robinson se uita cu ochii mijiţi la cerere. 

— Unul dintre cei mari, Arthur. Cel mai profesionist dintre 
profesioniști. L-am cunoscut, știi. O, nu eram prieteni, știi. Eu nu 
eram din categoria lui Arthur. Dar ne cunoșteam. 

Whitcombe nu era surprins. Fosila probabil că-l cunoscuse și 
pe Philby. În timpul războiului, Registratura Centrală fusese la 
St. Albans, alături de Secţia V a lui Philby. Directorul 
Registraturii era un beţivan de talie mondială, pe nume William 
Woodfield. Philby obișnuia să-l înece în gin roz la King Harry, ca 
să poată pune mâna pe gratis pe dosare. Noaptea le copia de 
mână, la masa din bucătărie, ca să le trimită controlorului său 
sovietic. 

„Philby...” 


VP - 176 


Whitcombe a simţit cum i se aprind obrajii doar gândindu-se 
la ticălosul trădător. Sau poate că era briantină lui Robinson. 
Mirosul ei îi dădea ameteli. 

Robinson s-a uitat la ceasul de pe perete, care arăta 22.53. 

— O să dureze o vreme. 

— Cât? 

— Două zile, poate trei. 

— Imi pare rău, bătrâne, dar îmi trebuie în seara asta. 

— Doar nu vorbești serios! Sunt împrăștiate prin tot depozitul. 
Trebuie să găsesc trimiterile relevante. Altfel, poate să-mi scape 
ceva. 

— Nu cumva să se întâmple așa ceva, l-a atenţionat 
Whitcombe. Șeful a cerut anume toate dosarele tatălui său din 
acea perioadă. Toate înseamnă toate. 

— Ar fi de ajutor dacă mi-ai da numele unei operaţiuni sau 
ținte. 

Ar fi, chiar așa, și-a zis Whitcombe. De fapt, nu trebuia decât 
să adauge „Philby, H.A.R”. la cerere, și Robinson ar putea găsi în 
câteva minute dosarele relevante. Insă șeful voia ca această 
căutare să fie cât mai cuprinzătoare și mai inofensivă posibil, ca 
nu cumva vestea despre ea să ajungă la urechile nepotrivite din 
Vauxhall Cross. 

— AȘ putea să te ajut și eu, a propus Whitcombe. 

— Nici să nu te gândești, s-a rățoit Robinson. Mai încolo pe 
coridor e o cameră pentru personal. Poţi să aștepți acolo. 

Acestea fiind spuse, cu cererea în mână, și-a târșâit picioarele 
spre umbrele depozitului uriaș. Uitându-se după el, Whitcombe 
s-a pleoștit. Locul îi amintea de IKEA din Wembley, de unde își 
mobilase în pripă apartamentul. S-a dus în camera personalului 
și și-a făcut o cană de ceai Darjeeling. Era groaznic. Mai rău 
decât groaznic, și-a zis Whitcombe, pe când se așeza pentru o 
noapte lungă. Avea gust de nimic. 

e 

Schimbul de tură se făcea la ora şase. Arhivarul din zori era o 
băbătie bătăioasă, doamna Applewhite, care era imună la 
farmecele lui Whitcombe, atâtea câte or fi fost, ṣi netemătoare 
în fața amenințărilor lui voalate. Prin urmare, a fost ușurat când 
Robinson și-a vârât capul pe ușa camerei personalului, la patru 
și jumătate, și l-a anunţat că a terminat de căutat. 

Dosarele erau în opt cutii, fiecare marcată cu obișnuitele 


VP - 177 


avertizări în privinţa dezvăluirii și mânuirii corecte, care 
interziceau scoaterea lor din depozit. Whitcombe a încălcat 
imediat acea regulă, punându-le la spatele unui Ford cu cinci 
uși. În mod previzibil, Robinson a fost îngrozit și a ameninţat că 
îl trezește pe directorul Registraturii, dar din nou Whitcombe a 
triumfat. Dosarele respective, a argumentat el, au o valoare 
Zero pentru securitatea naţională. In plus, erau pentru folosinţa 
personală a șefului. Și nimeni nu se putea aștepta ca șeful, a 
adăugat el pe un ton trufaș, să le citească într-un depozit bătut 
de vânt din Slough. Nu conta că șeful era pitulat într-o cabană 
de la marginea Dartmoorului. Asta nu-l privea pe Robinson. 

Whitcombe avea reputaţia, pe deplin meritată, că e un 
conducător auto care apasă puternic pe acceleraţie. La cinci și 
jumătate era în Andover și traversase platoul de cretă din 
Cranborne Chase înainte de răsăritul soarelui. S-a oprit să ia o 
cafea și un sandviș cu șuncă la benzinăria Esso din Sparkford, a 
supravieţuit unei ruperi de nori ca-n Biblie la Taunton și la ora 
opt mașina se legăna pe aleea de la Wormwood Cottage. De la 
fereastra biroului său, Parish l-a văzut cum descarcă cutiile, 
ajutat de „C” însuși și de infamul șef al serviciului de informaţii 
israelian, care părea că se luptă cu o durere sâcâitoare de șale. 
Marea acţiune începuse. Pentru asta, Parish putea să bage 
mâna-n foc. 


44. 


WORMWOOD COTTAGE, DARTMOOR 


Luate împreună, dosarele erau un tur secret prin Orientul 
Mijlociu din 1956 până în 1963, o vreme în care Marea Britanie 
decădea, America se înălța, rușii câștigau tot mai mult teren, 
tânărul stat Israel își flexa mușchii de curând descoperiţi, iar 
arabii flirtau cu toate /ism-ele eșuate - panarabism, naționalism 
arab, socialism arab - care aveau să ducă, în cele din urmă, la 
înălțarea islamismului și jihadismului și la haosul din prezent. 

Arthur Seymour, ca șef al spionilor MI6 din zonă, avea un loc 
în rândul întâi la toate astea. Oficial, era atașat sediului din 
Beirut, dar în realitate acolo doar locuia. In sarcina sa era toată 


VP - 178 


regiunea, iar stăpânii săi erau la Londra. Era în mișcare aproape 
tot timpul, micul dejun la Beirut, cina la Damasc, a doua zi 
dimineaţă Bagdad. Nasser al Egiptului îl avea adesea oaspete, la 
fel și Casa Regală Saudită. Era bine-venit chiar și la Tel Aviv, cu 
toate că Biroul îl considera, întrucâtva justificat, lipsit de 
simpatie față de situaţia grea a Israelului. Ranchiuna lui 
Seymour împotriva statului evreu era personală. Fusese în 
hotelul Regele David pe 22 iulie 1946, când o bombă pusă de 
extremiștii Irgun omorâseră nouăzeci și una de persoane, 
printre care douăzeci și opt de britanici. 

Dat fiind cât de ocupat era Seymour, Kim Philby părea mai 
degrabă un hobby. Rapoartele trimise la Londra erau, în cel mai 
bun caz, neregulate. | le trimitea direct lui Dick White, 
principalul dușman al lui Philby din MI5, care fusese numit șeful 
MI6 în ajunul sosirii lui Philby la Beirut. În telegrame, Seymour 
se referea la Philby cu numele de cod Romeo, ceea ce dădea 
corespondenței un vag aer comic. 

„L-am întâlnit pe Romeo pe Corniche miercurea trecută”, a 
scris în septembrie 1956. „Arăta foarte bine și era în dispoziţie 
bună. Am vorbit, nu-mi amintesc despre ce, pentru că uneori 
Romeo reușește să nu spună nimic”. Aveau să treacă trei 
săptămâni până la următorul raport. „Am fost la un picnic cu 
Romeo în munţii de lângă Beirut. S-a îmbătat într-un hal fără 
hal”. Apoi, în luna următoare: „Romeo s-a îmbătat cumplit la o 
petrecere acasă la americanul Miles Copeland. Nu știu cum 
reușește să-și facă treaba de corespondent. Mă tem pentru 
sănătatea lui, dacă o mai ţine așa”. 

Gabriel și Graham Seymour își împărţiseră egal cele opt cutii 
cu dosare. Gabriel lucra la o masă pliantă din camera de zi, iar 
Seymour în bucătărie. Se puteau vedea prin ușa deschisă, însă 
ochii lor se întâlneau rareori; amândoi citeau cât puteau de 
repede. Poate că Seymour se îndoia de existenţa femeii, dar era 
hotărât s-o găsească primul. 

Și totuși, Gabriel a fost cel care a descoperit prima referire la 
complicata viaţă amoroasă a lui Philby. „Romeo a fost văzut la o 
cafenea numită Shaky Floor cu soţia unui important 
corespondent de presă american. O aventură ar putea fi 
vătămătoare pentru interesele britanice”.  Importantul 
corespondent american era Sam Pope Brewer de la New York 
Times. Au urmat alte rapoarte. „Am aflat din sursă demnă de 


VP - 179 


încredere că relaţia dintre Romeo și femeia americană este 
intimă. Soţul ei nu cunoaște situația, pentru că e plecat într-o 
lungă călătorie în interes de serviciu. Poate că ar trebui să 
intervină cineva până nu-i prea târziu”. Dar era deja prea târziu, 
după cum a descoperit curând Seymour. „Am aflat din sursă 
sigură că Romeo l-a informat pe corespondentul american că 
are de gând să se însoare cu nevasta lui. Se pare că americanul 
a primit destul de bine vestea, spunându-i lui Philby: «Pare să fie 
cea mai bună soluţie posibilă. Ce crezi despre situaţia din 
Irak?»”. 

Politica internă a avanpostului din Beirut al MI6 s-a schimbat 
spectaculos la începutul anilor '60, când Nicholas Elliott, cel mai 
un prieten al lui Philby, a fost numit șef al filialei. Steaua lui 
Philby s-a înălțat peste noapte, în vreme ce Arthur Seymour, 
despre care se știa că n-are încredere în Philby, a căzut brusc în 
dizgrație. Nu conta; avea propriul canal secret spre Dick White, 
la Londra, pe care l-a folosit ca să-l submineze pe Philby la orice 
pas. „Am avut prilejul să trec în revistă unele dintre informaţiile 
pe care Romeo i le dă lui H/Beirut. Sunt la fel de dubioase ca 
reportajele lui. Mă tem că H/Beirut e orb la acest lucru din cauza 
prieteniei cu Romeo. Sunt inseparabili”. 

Însă Elliott a plecat din Beirut în octombrie 1962 și s-a întors 
la Londra ca să devină controlor pentru Africa de Nord. 
Problema lui Philby cu băutura, deja extrem de serioasă, s-a 
agravat. „Noaptea trecută, Romeo a trebuit să fie dus pe sus de 
la o petrecere”, scria Arthur Seymour pe 14 octombrie. „De-a 
dreptul îngrozitor”. Peste trei zile: „Romeo e așa de îmbibat de 
alcool, că se îmbată după un singur pahar de whisky”. Apoi, pe 
27 octombrie: „Romeo a aruncat cu un obiect în soţia sa. A fost 
foarte jenant pentru noi toţi, care am fost siliţi să privim. Mă tem 
că mariajul se destramă sub ochii noștri. Am aflat din sursă de 
încredere că soţia lui Romeo e convinsă că el are o aventură”. 

Gabriel a simţit furnicături în vârful degetelor. „Am aflat din 
sursă de încredere că soţia lui Romeo e convinsă că el are o 
aventură...” S-a ridicat, a dus telegrama în bucătărie și a pus-o 
binevoitor în fața lui Graham Seymour. 

— Ea există, a șoptit și apoi s-a înapoiat în camera de zi. 

Marea acțiune intrase pe ultima sută de metri. 

Lui Gabriel îi mai rămăsese o singură cutie, lui Seymour una și 
jumătate. Din păcate, dosarele nu erau într-o ordine anume. 


VP - 180 


Gabriel a înaintat cu hopuri de la un an la altul, dintr-un loc în 
altul, de la o criză la alta, fără nicio noimă. În plus, obiceiul lui 
Arthur Seymour de a adăuga scurte post-scriptumuri la 
telegrame însemna ca fiecare să trebuiască să fie revăzută ca 
un întreg. Uneori, era o lectură fascinantă, într-o telegramă, 
Gabriel a găsit o referire la Operaţiunea Damocles, o campanie 
clandestină a Biroului de asasinare a oamenilor de știință foști 
naziști care îl ajutau pe Nasser să construiască rachete într-un 
loc secret numit Fabrica 333. Era chiar și o referire indirectă la 
Ari Shamron. „Unul dintre ofițerii operativi israelieni”, scria 
Seymour, „este un tip cu totul nesuferit care a luptat în Palmach 
în timpul războiului de independenţă. Se zvonește că a luat 
parte la operaţiunea Eichmann din Argentina. Când merge, 
aproape că poţi auzi lanţuri zăngănind”. 

Dar Graham Seymour a fost cel care a găsit următoarea 
referire la amanta lui Kim Philby din dosarele de mult uitate ale 
tatălui său. Era într-o telegramă datată 3 noiembrie 1962. 
Seymour a lăsat-o să cadă, triumfător, sub nasul lui Gabriel, ca 
un student care tocmai reușise să dovedească ceva ce nu putea 
fi dovedit. Informaţia relevantă era într-un post-scriptum. 
Gabriel a citit-o încet, de două ori. Apoi a mai citit-o o dată. 

Am aflat dintr-o sursă pe care o consider de încredere că 
aventura durează de câtva timp, poate chiar de un an... 

Gabriel a pus telegrama peste prima, în care era o referire la 
aventură, și a scormonit mai departe, dar din nou Graham 
Seymour a fost cel care a dezgropat indiciul următor. 

— E un mesaj de la Dick White către tatăl meu, a strigat prin 
ușă. White l-a trimis pe 4 noiembrie, chiar a doua zi. 

— Ce spune? 

— E îngrijorat că cealaltă femeie ar putea să fie în realitate 
controlorul din KGB al lui Philby. l-a spus tatălui meu să afle cine 
este. 

— Tatăl tău nu s-a grăbit deloc, a răspuns Gabriel o clipă mai 
târziu. 

— Ce vrei să spui? 

— N-a trimis răspunsul decât pe 22 noiembrie. 

— Care era răspunsul? 

— Ştia din sursă de încredere că femeia e foarte tânără și e 
jurnalistă. 

— Jurnalistă independentă, a adăugat Seymour după un 


VP - 181 


moment. 

— Ce-ai găsit? 

— O telegramă din 6 decembrie. 

— A aflat din sursă de încredere? 

— De la Richard Beeston, a răspuns Seymour. Reporterul 
britanic. 

— Este vreun nume? 

In bucătărie era liniște. Se apropiau, dar le rămâneau puţine 
dosare. Și lui Arthur Seymour, cu toate că n-o știa, îi mai 
rămânea puţin timp. La sfârșitul primei săptămâni din 
decembrie 1962 încă nu aflase identitatea amantei lui Philby. În 
mai puţin de o lună, Philby avea să fugă. 

— Am mai găsit una, a zis Seymour. E franţuzoaică, fata 
noastră. 

— Cine zice? 

— Zice o sursă care fusese de încredere în trecut. Sursa mai 
zice că cei doi se întâlnesc în apartamentul fetei, nu în cel al lui 
Philby. 

— Care este data? 

— 19. 

— Decembrie sau ianuarie? 

— Decembrie. 

Gabriel mai avea un teanc de documente de vreo trei 
centimetri. A descoperit altă urmă a ei într-o telegramă din 28 
decembrie. „Au fost văzuți împreună în barul de la St. Georges. 
Romeo se prefăcea că redactează ceva scris de ea. Era, evident, 
un subterfugiu pentru o întâlnire romantică”. Și alta la două zile 
după aceea: „Ea a fost auzită la Normandie declamând aiureli 
marxiste. Nu-i de mirare că lui Romeo i se pare atrăgătoare”. 

Și apoi, brusc, decembrie a devenit ianuarie, și ea a fost dată 
uitării. Nicholas Elliott se întorsese la Beirut ca să-l interogheze 
pe Philby și să obţină de la el o mărturisire și un angajament de 
colaborare. Și Arthur Seymour era foarte îngrijorat că Philby ar 
putea să fugă. Cele mai mari temeri i s-au adeverit în seara din 
23: „Romeo nu-i de găsit. Mă tem că a zburat din colivie”. 

Era ultima telegramă din teancul lui Gabriel, dar în bucătărie 
Graham Seymour mai avea de citit câteva. Gabriel s-a așezat la 
celălalt capăt al mesei și s-a uitat cum se scurge apa pe 
geamuri și cum vântul desenează modele în iarba mlaștinii. Nu 
se auzea nimic în afară de foșnetul blând al hârtiei. Seymour 


VP - 182 


citea cu o încetineală înnebunitoare, urmărind cu degetul 
rândurile de pe fiecare pagină înainte să treacă la următoarea. 

— Graham, te rog... 

— Taci. 

Și apoi, după o clipă, Seymour a împins peste masă o foaie de 
hârtie. Gabriel n-a îndrăznit să se uite la ea. Îl privea pe Kim 
Philby traversând mlaștină, ţinând de mână un copil. 

— Ce este? 

— Un fel de raport ulterior, scris la jumătatea lui februarie, 
după ce Philby era deja la Moscova. 

— Există un nume? 

— Uită-te. 

Gabriel a coborât privirea spre documentul din faţa sa. 

Numele celeilalte femei este Charlotte Bettencourt. Deși este 
adevărat că are înclinații de stânga, cu siguranță, nu e agent al 
Moscovei. Recomand să nu se ia măsuri... 

Gabriel a ridicat repede privirea. 

— Dumnezeule! Am găsit-o! 

— Nu-i tot ce am găsit. Citește post-scriptumul. 

Gabriel a coborât iar privirea. 

Am aflat de la o sursă de încredere că Mademoiselle 
Bettencourt este acum gravidă în şapte luni. Oare Philby nu are 
niciun strop de conștiință? 

Nu, și-a zis Gabriel, n-a avut. 


45. 


DARTMOOR - LONDRA 


Singurul computer din Wormwood Cottage conectat la lumea 
exterioară era cel de pe biroul lui Parish. Gabriel l-a folosit ca să 
efectueze o căutare superficială a numelui Charlotte 
Bettencourt. A găsit câteva duzini, în principal tinere 
profesioniste, printre care nouă în Franța. Niciuna dintre ele 
jurnalistă, niciuna de vârsta potrivită. Și când, încercând marea 
cu degetul, a adăugat în căsuţa dreptunghiulară numele Kim 
Philby, a primit paisprezece mii de rezultate inutile, echivalentul 
pe internet al unei invitaţii să caute în altă parte. 


VP - 183 


Și exact asta a făcut Gabriel. Nu din Wormwood Cottage, ci 
din camera pentru comunicaţii sigure de la ambasada israeliană 
din Londra. A ajuns acolo la începutul serii, după o călătorie cu 
mâinile încleștate pe rezemătoare în Fordul lui Nigel Whitcombe, 
și i-a telefonat lui Paul Rousseau, șeful Grupului Alpha, la Paris. 
Rousseau, după cum s-a dovedit, era încă la birou. Franţa era în 
alertă maximă, pentru că existau informaţii despre un atac 
iminent din partea ISIS. Plin de remușcări, Gabriel și-a rostit 
cererea. 

— Bettencourt, Charlotte. 

— Data naşterii? a zis Rousseau, oftând din greu. 

— În jurul anului 1940. 

— Şi era jurnalistă, zici? 

— Se pare. 

— Se pare că da sau se pare că nu? a întrebat Rousseau 
nerăbdător. 

Gabriel i-a explicat că lucrase la Beirut ca liber-profesionistă 
la începutul anilor '60 și, după părerea generală, simpatiza 
ideile de stânga. 

— La fel ca oricine la începutul anilor '60. 

— E posibil ca vechiul DST să-i fi făcut dosar? 

— E posibil, a încuviinţat Rousseau. Făceau dosar oricui era 
pro Moscova. O să-i caut numele în baza de date. 

— Discret, l-a atenţionat Gabriel, și a închis. 

Și în următoarele trei ore, singur într-o cameră izolată fonic 
din subsolul ambasadei, s-a gândit la toate motivele pentru care 
căutarea lui Rousseau ar putea să nu dea roade. Poate că Arthur 
Seymour greșise și numele ei adevărat nu era Charlotte 
Bettencourt. Poate că după ce a născut copilul lui Philby și-a 
schimbat numele și s-a ascuns. Poate că a fugit la Moscova și 
încă trăiește acolo. Poate că marele Sașa o omorâse, așa cum îi 
omorâse pe Konstantin Kirov și pe Alistair Hughes. 

Orice i se întâmplase femeii, trecuse mult timp de atunci. 
Trecuse mult timp, de asemenea, de când Gabriel nu mai 
dormise. La un moment dat își pusese capul pe masă și plutise 
în inconștienţă. Telefonul l-a făcut să se trezească tresărind. Era 
unsprezece și jumătate. Unsprezece ziua sau noaptea, nu știa; 
cutia izolată fonic era o lume fără răsărituri sau apusuri. A smuls 
receptorul și l-a dus iute la ureche. 

— A plecat de la Beirut în 1965 și s-a întors la Paris, a zis Paul 


VP - 184 


Rousseau. A fost un personaj minor în manifestaţiile din 68. 
După aceea, DST și-a pierdut interesul față de ea. 

— Mai trăieşte? 

— Se pare. 

Inima lui Gabriel a început să bată necontrolat. 

— Se pare că da sau se pare că nu? 

— Incă primește pensia de la stat. Cecurile sunt trimise la o 
adresă din Spania. 

— Nu se întâmplă s-o ai, nu? 

De fapt, o avea. Charlotte Bettencourt, mama copilului din 
flori al lui Kim Philby, locuia pe Paseo de la Fuente din Zahara, 
Spania. 


46. 


ZAHARA, SPANIA 


În după-amiaza următoare, puţin după ora două, Charlotte 
Bettencourt a tras concluzia că era supravegheată de doi 
bărbaţi, unul înalt și deșirat, celălalt cu câţiva centimetri mai 
scund și mai voinic. Kim ar fi fost mândru că îi depistase, dar 
adevărul era că nu se prea străduiseră să se ascundă. Era 
aproape ca și cum ar fi vrut ca ea să-i vadă. Doi ruși trimiși s-o 
răpească sau s-o omoare nu s-ar fi purtat așa. Prin urmare, nu 
se temea de ei. De fapt, abia aștepta momentul în care ei să nu 
se mai prefacă și să se prezinte. Până atunci, avea să le zică în 
gând Rosencrantz şi Guildenstern, două creaturi ale 
pământului neînsemnate care funcționau ca una singură. 

l-a remarcat pentru prima oară mai devreme în acea 
dimineaţă, plimbându-se pe promenadă. A doua oară i-a văzut 
pe Calle San Juan, unde ședeau sub o umbrelă la una dintre 
cafenele, fiecare cu ochii lipiţi de telefonul mobil, părând că nu 
observă prezenţa ei. Și acum iată-i din nou. Charlotte lua 
prânzul printre portocalii de la Bar Mirador, și cei doi bărbaţi 
mergeau pe pietrele din piaţă spre biserica Santa Maria de la 


20 Personaje secundare din tragedia Hamlet de William Shakespeare, prieteni din 
copilărie ai personajului principal, chemați de regele Claudius la Curte ca să-l distragă 
pe prinţ de la aparenta lui nebunie și, dacă este posibil, să constate cauza acesteia. 


VP-185 


Mesa. Nu păreau evlavioși, mai ales cel înalt și palid. Poate că 
erau în căutarea iertării. Păreau să aibă nevoie de așa ceva. 

Cei doi bărbaţi au urcat treptele bisericii - una, două, trei, 
patru - și au dispărut înăuntru. Charlotte a ridicat creionul și a 
încercat să-și reia lucrul, dar n-a reușit; vederea celor doi 
bărbaţi îi stăvilise curgerea cuvintelor. Tocmai scria despre o 
după-amiază din septembrie 1962, când Kim, în loc să facă 
dragoste cu ea, se îmbătase. Era neconsolat pentru că Jackie, 
iubita sa vulpe pe care o ţinea ca animal de companie, căzuse 
de curând de pe terasa apartamentului său și murise. Insă 
Charlotte era convinsă că altceva îl tulbura și insistase să-i 
spună și ei. „N-ai c-c-cum să înţelegi”, se bâlbâise el, cu gura 
aproape de paharul cu băutură, cu ochii ascunși de bucla rebelă 
de pe frunte. „Tot ce am făcut, am făcut datorită c-c- 
conștiinței”. Ar fi trebuit să știe în acel moment că totul era 
adevărat, Kim era spion sovietic, Al Treilea Bărbat, un trădător. 
Nu l-ar fi disprețuit. Dimpotrivă. L-ar fi iubit cu atât mai mult. 

A pus înapoi în geanta din paie creionul și agenda îmbrăcată 
în vinilin și și-a terminat de băut vinul. În cafenea nu mai era 
decât un client, un bărbat ca un spiriduș, cu păr ciufulit și o faţă 
care nu putea fi descrisă. Vremea era ideală, cald la soare, 
răcoare la umbra portocalilor. Era perioada din an care îi plăcea 
cel mai mult lui Charlotte în Zahara, scurta perioadă de climă 
temperată dintre frigul iernii și arșiţa verii. Era îmbrăcată cu un 
pulover de lână și pantaloni de doc cu o nesuferită bandă 
elastică în talie. Poate că cel mai rău lucru la îmbătrânire era 
burta pe care era silită s-o care toată ziua, la fel ca amintirile 
despre Kim. De abia își mai amintea trupul mlădios, suplu, pe 
care el îl devora în fiecare după-amiază, înainte să fugă acasă la 
Eleanor pentru cearta de seară. Îi iubise trupul, chiar și atunci 
când burta i se umflase. „Crezi că va fi b-bbăiat sau fată?” o 
întrebase, mângâind-o ușor. Nu că ar fi contat. După două 
săptămâni el dispăruse. 

Bărbatul cu păr ciufulit citea un ziar. Sărmanul mielușel, și-a 
zis Charlotte. E singur pe lume, la fel ca ea. A fost ispitită să 
înceapă o conversaţie, însă cei doi bărbaţi tocmai ieșeau din 
biserică în lumina orbitoare din piață. Au trecut în tăcere pe 
lângă masa ei și au pornit pe panta abruptă de pe Calle 
Machenga. 

La fel a făcut și Charlotte, după ce a achitat nota. Nu încerca 


VP - 186 


să-i urmărească pe cei doi bărbaţi; era, pur și simplu, cel mai 
scurt drum spre micul supermarket El Castillo. Înăuntru l-a văzut 
din nou pe unul dintre bărbaţi. Era cel căruia îi zicea 
Rosencrantz, cel mai înalt. Se uita la o cutie cu lapte, ca și cum 
ar fi căutat data de expirare. Pentru prima dată, Charlotte a 
simţit junghiul fricii. Poate că se înșelase. Poate că erau o echipă 
de răpire a SVR-ului, la urma urmei. S-a gândit că Rosencrantz 
aducea a rus, acum, că avusese ocazia să-l vadă de aproape. 

A aruncat repede câteva produse în coș și apoi i-a dat banii 
unei fete cu sâni mari, cu buricul descoperit și prea mult 
machiaj. „La loca” a șuierat fata cu dispreţ în timp ce Charlotte 
ieșea în stradă cu sacoșele de plastic. Și acolo aștepta 
Guildenstern. Rezemat de un portocal, zâmbind. 

— Bonjour, Madame Bettencourt. Tonul lui era plăcut. A făcut 
un pas prudent spre ea. Vă cer scuze că vă deranjez, dar mă 
întrebam dacă am putea vorbi ceva între patru ochi. 

Avea ochi albaștri, că ai lui Kim. 

— Să vorbim despre ce? a întrebat ea. 

— Chestiunea pe care vreau s-o discut cu dumneavoastră, a 
zis bărbatul, este foarte delicată. 

Charlotte a zâmbit amar. 

— Ultima oară când mi-a spus asta cineva... 

S-a uitat la bărbatul cu părul ciufulit, care cobora dealul spre 
ei. Nu-l bănuise. Presupunea că era cineva cu grad mai mare. 

Și-a îndreptat privirea spre cel căruia îi zicea Guildenstern, cel 
cu ochii albaștri că ai lui Kim. 

— Lucrezi pentru guvernul francez? a întrebat. 

— Sfinte Dumnezeule, nu! 

— Dar unde, atunci? 

— Lucrez la Ministerul de Externe britanic. 

— Așadar, ești spion. A aruncat o privire spre bărbatul cu păr 
ciufulit. Și el? 

— Mi-e asociat. 

— Nu pare britanic. 

— Nu este. 

— Și Rosencrantz? 

— Cine? 

— Of, las-o baltă. Și-a auzit resemnarea din voce. Se 
terminase, în sfârșit. Cum mama naibii m-aţi găsit? 

Intrebarea ei a părut să-l surprindă pe englez. 


VP - 187 


— E o poveste lungă, Madame Bettencourt. 

— Sunt sigură că este. Sacoșele începuseră să atârne greu. 
Am dat de vreun necaz? 

— N-aș crede. 

— Tot ce am făcut, am făcut datorită conștiinței. Se simţea 
tulburată. Era Kim cel care vorbea sau ea? Și cum rămâne cu...? 

Charlotte s-a oprit brusc. 

— Cu cine, Madame Bettencourt? 

Incă nu, și-a zis. E mai bine să aibă ceva de rezervă, pentru 
eventualitatea în care trebuie să-și răscumpere libertatea. N- 
avea încredere în bărbat și nici n-ar fi trebuit să aibă. Britanicii 
erau cei mai mari mincinoși lăsaţi de Dumnezeu pe pământ. 
Asta o știa sigur. 

Cel înalt și palid stătea acum lângă ea. l-a descleștat cu 
blândeţe mâinile de pe sacoșe, i le-a luat și le-a pus în 
portbagajul unui Renault berlină, după care s-a strecurat agil la 
volan. Bărbatul cu părul ciufulit se așezat în față; Charlotte și cel 
cu ochi albaștri, în spate. După ce mașina a pornit, s-a gândit la 
cărțile de pe raftul din alcov și la cutia victoriană de valori de 
sub birou. Ilnăuntru se afla un album cu tăieturi din ziare, atât de 
vechi, încât nu mai mirosea decât a praf. Prânzurile lungi cu 
băutură de la St. Georges și Normandie, picnicurile de pe 
dealuri, după amiezile din intimitatea apartamentului ei, când el 
lăsa garda jos. Mai erau și opt fotografii îngălbenite ale unui 
copil, ultima făcută în toamna lui 1984, pe Jesus Lane din 
Cambridge. 


47. 


ZAHARA - SEVILLA 


Mașina a trecut ca fulgerul pe lângă vila lui Charlotte, fără să 
încetinească. Curtea micuță din faţă era goală, însă i s-a părut 
că vede mișcare la una dintre ferestre. Șacali, și-a zis, adunând 
resturile de pe oase. Se întâmplase, în cele din urmă. Viaţa ei 
pășise șovăielnic peste marginea stâncii și se sfărâmase pe 
fundul văii. Participase de bunăvoie, e adevărat, dar în cele din 
urmă Kim fusese cel care o trăsese în jos. Charlotte nu era 


VP - 188 


prima; Kim lăsase multe epave umane în urma lui. S-a gândit 
din nou la cutia victoriană de valori de sub birou. Ei știau, și-a 
zis. Poate că nu totul, dar știau. 

— Unde mergem? a întrebat. 

— Nu departe, a răspuns englezul cu ochi albaștri. 

Chiar în acel moment, ceasul ei Seiko a scos un sunet 
strident. 

— Pastilele mele! a exclamat Charlotte. Nu pot să plec fără 
pastilele mele. Să mergem înapoi, vă rog. 

— Nu vă faceți griji, Madame Bettencourt. 

Bărbatul a scos din buzunarul hainei un flacon de 
medicamente. 

— Acestea? 

— Celelalte, vă rog. 

l-a dat al doilea flacon. Ea și-a scuturat în palmă o pastilă și a 
înghiţit-o fără apă, lucru care a părut să-l impresioneze. Vila nu 
se mai vedea. Charlotte s-a întrebat dacă avea s-o mai vadă 
vreodată. Trecuse mult timp de când se aventurase la distanţă 
mai mare decât putea merge înapoi pe jos. Când era mai 
tânără, călătorise de-a lungul și de-a latul Spaniei cu mașina - 
așa era viaţa pe care banii tovarășului Lavrov i-o oferiseră. Dar 
acum, că era bătrână și nu mai putea să conducă mașina, lumea 
i se micșorase. O, ar fi putut să călătorească cu autocarul, dar n- 
o ispitea, cu toți proletarii ăia transpiraţi cu sandvișurile lor cu 
usturoi și copii urlători. Charlotte era socialistă (ba chiar 
comunistă), însă devotamentul ei față de revoluţie nu se 
extindea la mijloacele de transport. 

Valea era înverzită de ploile din iarnă. Rosencrantz n-avea pe 
volan decât mâna stângă. Cu dreapta bătea nervos darabana pe 
consola dintre scaune. Îi distrăgea atenţia lui Charlotte. 

— Întotdeauna face asta? l-a întrebat pe englez, dar el s-a 
multumit să zâmbească. 

Se apropiau de bifurcația spre A375. Pe panoul care a fulgerat 
pe lângă geamul lui Charlotte scria SEVILLA. Rosencrantz a 
intrat brusc pe banda de ieșire fără să încetinească sau să-și 
dea osteneala să semnalizeze. La fel și mașina din faţa lor, a 
observat Charlotte, și cea care îi urma. 

— Cât mai este? a întrebat. 

— O oră și jumătate, a răspuns englezul. 

— Poate un pic mai puţin - Charlotte a ridicat o sprânceană 


VP - 189 


disprețuitoare spre Rosencrantz -, la cum conduce el. 

Englezul s-a uitat lung peste umăr. 

— Sunt tot în urma noastră? a întrebat Charlotte. 

— Cine? 

Charlotte s-a abținut să mai întrebe o dată. Pilula o făcea 
somnoroasă, la fel ca și urcușurile și coborâșurile line ale mașinii 
care gonea pe terenul vălurit, la fel ca soarele cald care-i 
mângâia un obraz. Și-a lăsat capul pe rezemătoare și a închis 
ochii. O parte din ea chiar aștepta cu nerăbdare. Nu mai fusese 
de mult la Sevilla. 

a 

S-a trezit și a dat cu ochii de La Giralda, minaretul devenit 
clopotniță al Catedralei din Sevilla, care se înălța peste Barrio de 
Santa Cruz, străvechiul cartier evreiesc al oraşului. Opriseră pe 
o stradă laterală îngustă, în fața unei cafenele americane. 
Charlotte s-a încruntat la firma verde cu alb pe care o vedeai 
pretutindeni. 

— Sunt peste tot, a zis englezul, observându-i reacția. 

— Nu și în Zahara. Avem o mentalitate de fortăreață din vârf 
de deal. 

Englezul a zâmbit de parcă îi era cunoscută o astfel de 
gândire. 

— Mă tem că nu putem merge mai departe cu mașina. Sunteţi 
în stare să faceți o mică plimbare pe jos? 

— În stare? 

Charlotte era tentată să-i spună că mergea pe jos aproape doi 
kilometri pe zi. De fapt, ar fi putut să-i spună numărul exact de 
paşi pe care-i făcea în fiecare zi, dar nu voia s-o creadă sărită de 
pe fix. 

— Da, e în ordine, a zis ea. Întotdeauna mi-a plăcut să mă 
plimb prin Sevilla. 

Bărbatul scund cu părul dezordonat stătea acum lângă 
portiera ei, cu solicitudinea unui băiat de serviciu de la hotel. 
Charlotte i-a acceptat mâna întinsă. Era solidă și uscată, ca și 
cum el și-ar fi petrecut mult timp săpând în pământ pârjolit de 
soare. 

— Și cumpărăturile mele? a întrebat ea. O să se strice dacă le 
lăsăm în portbagaj. 

Bărbatul scund s-a uitat la ea în tăcere. Era dintre cei care 
privesc, și-a zis ea, nu dintre cei care vorbesc. Englezul a ridicat 


VP - 190 


o mână spre La Giralda și a zis: 

— Pe aici, vă rog. 

Purtarea lui politicoasă începea s-o calce pe nervi aproape la 
fel de mult ca darabana prietenului lui. Toate zâmbetele și 
farmecul din lume nu puteau să ascundă faptul că o arestaseră. 
Dacă mai rostea o dată „vă rog”, și-a zis, avea să-i arate o 
mostră din legendara ei furie. Îl speriase chiar și pe Kim. 

Au mers pe câteva străduțe, prin inima cartierului, până când 
au ajuns, în cele din urmă, la un pasaj în stil maur. Dădea într-o 
curte cu arcade, umbrită și înmiresmată de parfumul 
portocalelor din Sevilla. Acolo aștepta un bărbat singur, 
contemplând apa care ţâșnea în fântâna arteziană. A ridicat 
privirea, tresărind, ca și cum ar fi fost surprins de sosirea ei, și a 
privit-o cu o curiozitate făţișă. Charlotte a făcut la fel, pentru că 
l-a recunoscut pe loc. Ochii îl trădau. Era israelianul care fusese 
acuzat de uciderea agentului secret rus la Viena. 

— Mă gândeam eu că ești tu, a zis ea, după un moment. 

El a zâmbit larg. 

— Am spus ceva amuzant? 

— Au fost aceleași cuvinte pe care Kim Philby le-a rostit când 
Nicholas Elliott s-a dus la Beirut să-l acuze că e spion. 

— Da, știu, a zis Charlotte. Kim mi-a povestit tot. 


48. 


SEVILLA 


Camera în care Gabriel a condus-o pe Charlotte Bettencourt 
era întunecoasă și lambrisată și avea multe tablouri de 
proveniență îndoielnică, înnegrite de timp și neglijență. Ediţii 
legate în piele ale unor cărţi importante stăteau pe rafturile 
groase de lemn, iar pe scrinul din secolul al XVII-lea era un 
orologiu din bronz aurit care arăta ora greșită. Un obiect părea 
oarecum nepotrivit, o cutie victoriană de valori, din lemn, cu 
lacul crăpat, așezată pe masa joasă din mijloc. 

Charlotte Bettencourt încă n-o observase; se uita în jur cu 
evidentă  dezaprobare. Sau, poate, și-a zis Gabriel, era 
familiaritate. Numele ei sugera o familie nobilă. La fel și ţinuta 


VP-191 


ei. Chiar și la vârstă înaintată, era foarte dreaptă, ca o 
dansatoare. În minte, i-a retușat fața ridată și pătată de soare ca 
să arate de vreo douăzeci și patru de ani, când se dusese la 
Beirut să se apuce de meseria de jurnalist. Acolo, din motive pe 
care Gabriel încă nu le putea înţelege, s-a dăruit cuiva de teapa 
lui Kim Philby. lubirea era o explicaţie posibilă pentru atracţie. 
Cealaltă era politica. Sau poate că a fost o combinaţie a celor 
două, ceea ce ar face-o, într-adevăr, un adversar formidabil. 

— Este a ta? a întrebat ea. 

— Poftim? 

— Casa asta. 

— Mă tem, a zis Gabriel, că sunt adesea silit să mă bazez pe 
bunătatea străinilor. 

— Avem asta în comun. 

Gabriel nu și-a putut opri un zâmbet. 

— Cine e proprietarul? a întrebat ea. 

— Prietenul unui prieten. 

— Evreu? 

Gabriel a ridicat indiferent din umeri. 

— E limpede că e bogat prietenul ăsta. 

— Nu așa de bogat cum a fost odată. 

— Ce păcat. 

A spus asta către orologiul din bronz aurit. Răsucindu-se, l-a 
cercetat cu atenţie pe Gabriel. 

— Ești mai scund decât mi-am închipuit. 

— Și dumneavoastră. 

— Sunt bătrână. 

— Avem și asta în comun. 

De data aceasta, Charlotte Bettencourt a fost cea care a 
zâmbit. Dar zâmbetul s-a șters repede când a observat, în cele 
din urmă, cutia străveche. 

— N-aveaţi dreptul să-mi intraţi în casă nepoftiţi și să-mi luaţi 
lucrurile. Dar, pe de altă parte, presupun că păcatele mele sunt 
mult mai mari. Și acum se pare că cineva e pe cale să 
plătească. 

Gabriel n-a răspuns, n-a îndrăznit. Charlotte Bettencourt se 
uita lung la Christopher Keller, care compara ora de pe ceasul 
său de la mână cu cea de pe orologiu. 

— Prietenul tău mi-a spus că e britanic, a zis ea. E adevărat? 

— Mă tem că da. 


VP - 192 


— Și care e interesul tău în această afacere? a vrut ea să știe. 
Cine te-a autorizat să fii aici? 

— În această chestiune, a zis Gabriel, pe un ton imparţial, 
serviciul de informaţii britanic și cel israelian lucrează împreună. 

— Kim s-ar răsuci în groapă. 

Din nou, Gabriel a ales ca răspuns tăcerea. Era mult mai 
folositor decât să-i spună lui Charlotte Bettencourt ce crede 
despre părerile lui Kim Philby în privinţa statului Israel. Ea se 
uita în continuare la Keller, cu o expresie oarecum uimită. 

— Prietenul tău n-a vrut să-mi spună cum aţi reușit să mă 
găsiţi. Poate că o vei face tu. 

Gabriel a hotărât că nu era nimic rău în asta, trecuse atât de 
mult timp de atunci. 

— V-am găsit numele într-un dosar vechi al MI6. 

— Din Beirut? 

— Da. 

— Kim m-a asigurat că nu știe nimeni de noi. 

— S-a înșelat și în această privinţă, a zis Gabriel cu răceală. 

— Cine a fost? Cine ne-a descoperit? 

— Numele lui era Arthur Seymour. 

Ea a zâmbit răutăcios. 

— Kim nu putea să-l sufere. 

— Sentimentul era reciproc. Gabriel avea senzaţia că discută 
cu un personaj dintr-o dioramă istorică. Arthur Seymour l-a 
bănuit de la început pe Philby că e spion sovietic. Superiorii lui 
din Londra credeau că aţi putea și dumneavoastră să fiți 
spioană. 

— N-am fost. Eram doar o tânără sentimentală, cu credințe 
puternice. Privirea i-a căzut pe cutia de lemn. Dar știi asta, nu? 
Ştii totul. 

— Nu totul, a recunoscut Gabriel. 

— Sunt în vreo primejdie juridică? a întrebat ea. 

— Sunteţi un cetăţean francez de vârstă înaintată care 
locuiește în Spania. 

— Au trecut niște bani dintr-o mână în alta. 

— Aproape întotdeauna trec. 

— Nu și în cazul lui Kim. O, el lua puţini bani, cât să 
supraviețuiască atunci când avea nevoie. Dar acţiunile sale erau 
motivate de credinţa în comunism. Am împărtășit acea credinţă. 
La fel ca mulți dintre coreligionarii tăi, domnule Allon. 


VP - 193 


— Am fost crescut cu acea credință. 

— Încă o mai ai? l-a iscodit ea. 

— Altă chestiune pentru altă dată. 

Ea se uita din nou la cutie. 

— Și cum rămâne cu... 

— Mă tem că nu vă pot oferi nicio garanţie, a zis Gabriel. 

— Va fi o arestare? Un proces? Alt scandal? 

— Asta e decizia șefului MI6, nu a mea. 

— Este fiul lui Arthur Seymour, nu-i așa? 

— Da, a zis Gabriel, surprins. Este. 

— Ca să vezi. L-am întâlnit o dată, știi. 

— Pe Arthur Seymour? 

— Nu. Pe fiul lui. Era la barul din Normandie. Kim se purta 
necuviincios, încercând să-l facă să bea un gin roz. Sunt sigură 
că nu-și amintește. Era doar un băieţaș și a trecut atâta timp de 
atunci. A zâmbit melancolic. Dar punem carul înaintea boilor. 
Poate că ar trebui să începem cu începutul, domnule Allon. O să 
te ajute să înţelegi mai bine ce s-a întâmplat. 

— Da, a încuviinţat Gabriel. Poate că ar trebui. 


49. 


SEVILLA 


Începutul, a spus ea, a fost într-un sătuc din apropiere de 
Nantes, pe Valea Loarei, în vestul Franţei. Familia Bettencourt 
era străveche, cu multe moșii și alte proprietăţi. Charlotte era 
destul de mare ca să-și amintească de soldaţii germani pe 
străzile satului și de căpitanul din Wehrmacht, bine-crescut, care 
fusese cazat în castelul familiei ei. Tatăl lui Charlotte i-a tratat 
cu respect pe ocupanţii germani - cu prea mult respect, după 
părerea unora din sat - și după război au fost zvonuri despre 
colaborare. Comuniștii erau foarte puternici în département. 
Copiii din clasa muncitoare o hărțuiau fără milă pe Charlotte, și 
o dată au încercat să-i taie părul. Poate că ar fi reușit, dacă nu 
era monseniorul Jean-Marc, care a intervenit în favoarea ei. 
După mulţi ani, o comisie istorică avea să-l acuze pe monsenior, 
care era prieten cu familia Bettencourt, că a fost și el 


VP - 194 


colaborator. 

În 1956 Charlotte s-a mutat la Paris ca să studieze literatura 
franceză la Sorbona. A fost o toamnă cu cutremure politice. La 
sfârșitul lui octombrie, trupele israeliene, britanice și franceze 
au încercat să preia controlul Canalului Suez de la Nasser al 
Egiptului. lar la începutul lui noiembrie, tancurile sovietice au 
intrat în Budapesta ca să strivească Revoluţia Ungară. Charlotte 
a fost de amândouă dăţile de partea Moscovei, pentru că era o 
comunistă ferventă. 

A absolvit Sorbona în 1960 și și-a petrecut un an și jumătate 
scriind recenzii și comentarii politice la o mică revistă literară. 
Plictisită, i-a cerut tatălui destui bani ca să se mute la Beirut și 
să devină corespondent străin. Tatăl se săturase de ideile 
politice ale lui Charlotte - în acel moment de-abia își mai 
vorbeau - și a fost mai mult decât bucuros să se 
descotorosească de ea. A ajuns în Liban în ianuarie 1962, a 
închiriat un apartament în apropiere de Universitatea Americană 
și a început să trimită articole la câteva publicaţii franceze de 
stânga, pe care nu primea aproape nimic. N-avea importanță; 
trăia din banii familiei. Totuși, tânjea să se remarce ca jurnalistă 
adevărată. Cerea adesea sfatul membrilor marii comunități a 
corespondenţilor străini, printre care și unuia care bea în barul 
hotelului Normandie. 

— Philby, a zis Gabriel. 

— Kim, a răspuns Charlotte. Pentru mine va fi întotdeauna 
Kim. 

Ședea pe marginea unui fotoliu tapițat cu brocart, cu mâinile 
frumos împreunate deasupra genunchilor și tălpile lipite de 
podea. Eli Lavon stătea în fotoliul de alături, privind în gol, ca un 
om care așteaptă pe un peron un tren ce are o mare întârziere. 
Mihail părea că se înfruntă din priviri cu un personaj dintr-unul 
dintre tablourile înnegrite, o copie proastă după El Greco. Keller, 
prefăcându-se indiferent, deschisese capacul din spatele 
orologiului din bronz aurit și își făcea de lucru cu mecanismul. 

— Eraţi îndrăgostită de el? a întrebat Gabriel, care se plimba 
agale prin cameră. 

— De Kim? Până peste urechi. 

— De ce? 

— Pentru că nu era tatăl meu, presupun. 

— Știaţi că era spion sovietic? 


VP-195 


— Nu vorbi prostii. Kim nu mi-ar fi încredințat niciodată acest 
secret. 

— Dar cu siguranţă trebuie să fi bănuit. 

— L-am întrebat o dată și apoi n-am mai făcut-o niciodată. 
Dar era limpede că suferea mult. Avea cele mai urâte coșmaruri 
după ce făcea dragoste cu mine. Și felul cum bea... nu mai 
văzusem niciodată așa ceva. 

— Când v-aţi dat seama că sunteţi însărcinată? 

— La începutul lui noiembrie. Am așteptat până la sfârșitul lui 
decembrie ca să-i spun. 

— Cum a reacționat? 

— Aproape că ne-a omorât pe amândoi. În acel moment era la 
volan, a explicat. O femeie nu trebuie niciodată să-i spună 
iubitului ei că e însărcinată când el conduce. Mai ales când 
iubitul e beat. 

— A fost furios? 

— S-a prefăcut că e. De fapt, cred că avea inima frântă. Ziceţi 
ce vreţi despre Kim, dar și-a adorat copiii. Probabil s-a gândit că 
n-o să-l vadă niciodată pe cel pe care îl purtam în pântec. 

Probabil, a remarcat Gabriel. 

— l-aţi cerut ceva? 

— Lui Kim Philby? Nu m-am ostenit. Era la pământ cu banii. 
Nu exista nicio posibilitate de sprijin sau de căsătorie. Am știut 
că, dacă nasc copilul, va trebui să am grijă singură de el. 

Ziua de naștere a lui Philby era de Anul Nou. Împlinea 
cincizeci și unu de ani. Charlotte sperase să petreacă cel puţin 
câteva minute cu Kim, dar a sunat-o să spună că nu poate să 
vină la ea. Căzuse în noaptea dinainte, de două ori, avea capul 
spart și ochii învinetţiţi. S-a folosit de înfățișarea îngrozitoare ca 
scuză ca să n-o vadă în următoarele două săptămâni. 
Adevăratul motiv al absenței lui era sosirea la Beirut a lui 
Nicholas Elliott. 

— Când l-aţi revăzut? 

— Pe 23. 

— Ziua în care a fugit din Beirut. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Kim a venit la mine la sfârșitul după-amiezii. Arăta mai rău 
ca oricând. Ploua cu găleata și era ud până la piele. A spus că nu 
poate să stea decât câteva minute. Trebuia să se întâlnească cu 
Eleanor la cină acasă la prim-secretarul ambasadei britanice. 


VP - 196 


Am încercat să fac dragoste cu el, dar m-a împins deoparte și a 
cerut de băut. Apoi mi-a spus că Nicholas l-a acuzat că e spion 
sovietic. 

— A tăgăduit? 

— Nu, a subliniat Charlotte. N-a tăgăduit. 

— Cât de multe v-a spus? 

— Mult mai multe decât ar fi trebuit. Și apoi mi-a datun plic. 

— Ce era în el? 

— Bani. 

— Pentru prunc? 

Ea a încuviinţat încet din cap. 

— A spus de unde îi are? 

— Nu. Dar, dacă ar fi să ghicesc, erau de la Petuhov, contactul 
lui din KGB la Beirut. Kim a plecat mai târziu în noaptea aceea la 
bordul unui cargou sovietic. Do/matova. Nu l-am mai văzut 
niciodată. 

— Niciodată? 

— Nu, domnule Allon. Niciodată. 

Când s-a aflat de dezertarea lui Philby, a continuat Charlotte, 
s-a gândit un moment să scrie un articol personal exclusiv. 

— Kim Philby pe care l-am iubit, genul acesta de aiureli. 

In loc de asta, a scris două articole în care nu se referea la 
relaţia lor personală și a așteptat să vină pe lume copilul lor. A 
născut într-un spital din Beirut, singură, la sfârșitul lunii aprilie 
1963. 

— Nu le-aţi spus celor din familie? 

— Nu atunci. 

— Ambasada franceză? 

— Au fost făcute declaraţiile cuvenite și s-a emis un pașaport. 

— A existat un certificat de naștere, presupun. 

— Desigur. 

— Și ce-aţi trecut la numele tatălui? 

— Philby, a răspuns ea pe un ton ușor sfidător. Harold Adrian 
Russell. 

— Și numele copilului? 

— Bettencourt, a răspuns ea evaziv. 

— Și prenumele? a insistat Gabriel. Numele de botez? 

Charlotte Bettencourt s-a uitat lung la cutia de lemn. 

— Ştii deja numele copilului, domnule Allon. Te rog, nu mă 
pune să săvârșesc încă un act de trădare. 


VP - 197 


Gabriel n-a făcut asta. Nici atunci, nici altă dată. 

— V-aţi întors în Franţa în 1965, a îndemnat-o să continue. 

— larna. 

— Unde v-aţi dus? 

Într-un sătuc din apropiere de Nantes, a spus ea, pe Valea 
Loarei din vestul Franței. 

— Părinții trebuie să fi fost surprinşi. 

— Asta e puțin spus. Tata m-a dat afară și mi-a spus să nu mă 
mai întorc. 

— Le-ați spus părinților numele tatălui copilului? 

— Dacă le-aș fi spus, a zis ea, n-aş fi făcut decât să 
înrăutăţesc lucrurile. 

— Aţi spus cuiva? 

— Nu. N-am spus nimănui. Niciodată. 

— Și certificatul de naștere? 

— L-am pierdut. 

— Cât de convenabil. 

— Da. 

— Ce s-a întâmplat în realitate cu el? _ 

Ea s-a uitat spre cutia de lemn, apoi și-a întors privirea. In 
curte, trei paznici stăteau ca niște statui în întunericul care se 
îngroșa. Eli Lavon încă aștepta trenul, însă Keller și Mihail se 
holbau fascinaţi la Charlotte Bettencourt. Orologiul se oprise de- 
a binelea. La fel, se părea, și inima lui Gabriel. 

— Unde v-aţi dus apoi? 

Înapoi la Paris, a răspuns ea, de această dată cu un copil în 
brațe. Au locuit într-o magherniţă din Cartierul Latin. Era tot ce 
își putea permite Charlotte acum, când tatăl nu-i mai dădea 
bani. Mama îi strecura câţiva franci ori de câte ori venea în 
vizită, dar tatăl nu recunoștea existența copilului. Se părea că 
nici Kim. Dar, cu fiecare an care trecea, copilul semăna tot mai 
mult cu el. Ochii foarte albaștri, bucla rebelă. Avea chiar și o 
ușoară bâlbâială, care a dispărut pe la opt ani. Charlotte a 
abandonat jurnalismul și s-a dedicat partidului și revoluţiei. 

Nu prea aveau bani, dar nu le trebuia mare lucru. Erau la 
Paris, și orașul cel minunat era al lor. Obișnuiau să joace 
împreună un joc prostesc, să numere pașii dintre locurile lor 
preferate. Câţi pași sunt de la Louvre până la Notre-Dame? Câţi 
pași sunt de la Arc de Triomphe până la Place de la Concorde? 
De la Tour Eiffel până la Les Invalides? 


VP - 198 


Erau optzeci și șapte de pași între magherniţa lor și curtea 
clădirii, a spus Charlotte, și alţi treizeci și opt până la ușa care 
dădea pe Rue Saint Jacques. Unde, într-o zi toridă de vară a 
anului 1974, când cei mai mulţi dintre parizieni fuseseră destul 
de înţelepţi ca să părăsească orașul, aștepta un bărbat. 

— În ce dată? a întrebat Gabriel. 

— August, a răspuns Charlotte. Era a doua zi după demisia lui 
Nixon. 

— Asta înseamnă zece. 

— Dacă zici tu. 

— Și numele bărbatului? 

— Cu ocazia aceea s-a prezentat ca fiind tovarășul Lavrov. 

— Şi cu alte ocazii? _ 

Sașa, a răspuns ea. Işi spunea Sașa. 


50. 


SEVILLA 


Era slab - slab ca din gulag, a zis Charlotte - și palid ca ceara. 
Câteva șuvițe de păr pleoștit, nespălat, îi erau lipite pe cap și 
avea fruntea lată, dându-i un aer de inteligenţă superioară. 
Ochii erau mici și tiviţi cu roșu, dinţii cenușii și zimțați. Avea o 
haină de tweed, prea groasă pentru căldura cumplită, și o 
cămașă care fusese cândva albă și arăta ca și cum a fost 
spălată de prea multe ori într-un lighean. Barba îi era neîngrijită. 

— Barba? 

— Avea una mică. 

A arătat cu degetul mare și arătătorul de la buza de sus până 
la bărbie. 

— Ca Lenin? a întrebat Gabriel. 

— Un Lenin mai tânăr. Lenin în exil. Lenin la Londra. 

— Și ce îl aducea la Paris? 

— A spus că are o scrisoare. 

— De la Philby? 

— N-a rostit numele. A spus că scrisoarea este de la un bărbat 
pe care l-am cunoscut la Beirut. Un jurnalist englez celebru. Ea a 
coborât vocea până la un registru masculin și a adăugat, cu un 


VP - 199 


puternic accent rusesc: „Am putea să vorbim într-un loc mai 
retras? Chestiunea pe care vreau să o discut are o natură foarte 
delicată”. l-am propus braseria de peste drum - vorbea din nou 
cu vocea normală -, dar mi-a spus că ar fi mai bine acasă la 
mine. l-am explicat că e o locuință modestă. A spus că știe deja 
asta. 

— Implicaţia fiind că vă urmărea de ceva vreme. 

— El e din lumea ta, nu dintr-a mea. 

— Și scrisoarea? 

Era bătută la mașină, ceea ce Kim nu făcea de obicei, și 
nesemnată. Chiar și așa, ea a știut că vorbele sunt ale lui. Işi 
cerea iertare că o amăgise la Beirut și spunea că dorește să reia 
relația. Ca parte a acestei reluări, dorea să-și vadă copilul. Din 
motive evidente, scria el, întâlnirea nu putea să aibă loc în 
Franța. 

— Voia să mergeţi la Moscova? 

— Nu eu. Doar copilul. 

— Și aţi fost de acord? 

— Da. 

— De ce? 

Ea n-a răspuns. 

— Pentru că încă erati îndrăgostită de el? a sugerat Gabriel. 

— De Kim? Atunci nu, nu mai eram. Dar iubeam încă ideea lui 
Kim. 

— Și ce idee era aceea? 

— Devotamentul faţă de revoluţie. A tăcut un pic, apoi a 
adăugat: Sacrificiul. 

— N-aţi pomenit trădarea. 

Ignorând remarca lui, i-a explicat că Sașa și copilul au plecat 
din Paris în seara aceea, cu un tren spre Germania. Au trecut în 
sectorul estic cu mașina, au mers până la Varșovia și apoi au 
zburat la Moscova, copilul cu un pașaport rus fals. Apartamentul 
lui Philby era în apropiere de Piaţa Pușkin, ascuns pe o alee 
îngustă din apropierea unei biserici vechi, între strada Tverskaia 
și lazurile Patriarhului. Locuia acolo cu Rufina, soţia lui rusoaică. 

— Cea de-a patra, a adăugat acru Charlotte Bettencourt. 

— Cât de mult timp...? 

— Trei zile. 

— Presupun că a mai fost o vizită. 

— De Crăciun, în același an. 


VP - 200 


— Din nou la Moscova? 

— Zece zile, a zis ea, încuviințând din cap. 

— Și apoi? 

— În vara următoare. O lună. 

— O lună e foarte mult timp. 

— Mi-a fost greu, recunosc. 

— Și după aceea? 

— Sașa a venit din nou la Paris să mă vadă. 

e 

S-au întâlnit pe o bancă din parc, așa cum Philby se întâlnise 
cu Otto cu patru decenii mai înainte. Banca nu era în Regent's 
Park, ci în Jardin des Tuileries. Sașa a spus că a primit ordin de 
la Centrala din Moscova să întreprindă o strădanie istorică în 
numele păcii internaţionale. Kim avea să-i fie partener în 
această stradanie. Era dorinţa lui Sașa, și a lui Kim, ca Charlotte 
să li se alăture. 

— Și care vă era rolul în această strădanie? 

— O scurtă căsătorie. Și un enorm sacrificiu. 

— Cine era norocosul mire? 

— Un englez dintr-o familie cu relaţii sus-puse, care credea și 
el în pace. 

— Prin asta vreți să spuneţi că era agent KGB. 

— Natura afilierii lui la Moscova nu mi-a fost precizată 
niciodată. Tatăl lui îl cunoscuse pe Kim la Cambridge. Era, nu 
încape vorbă, foarte radical și homosexual. Dar asta nu conta. 
Nu avea să fie o căsătorie reală. 

— Unde v-aţi căsătorit? 

— În Anglia. 

— La biserică? 

— Civil. 

— A participat și familia dumneavoastră? 

— Firește că nu. 

— Și cât a durat această uniune? 

— Doi ani. Cuplul nostru nu fusese ales în ceruri, domnule 
Allon. Fusese ales de Centrala din Moscova. 

— Ce a precipitat divorțul? 

— Adulterul. 

— Cât de potrivit. 

— Aparent. Am fost surprinsă în flagrant delict cu unul dintre 
cei mai buni prieteni ai soţului meu. De fapt, a fost scandal, nu 


VP - 201 


glumă. La fel și faptul că beam mult, ceea ce m-a făcut 
nepotrivită să fiu mamă. Pentru binele copilului, am acceptat să 
renunţ la custodie. 

A urmat o perioadă de înstrăinare lungă și dureroasă, astfel 
încât copilul să devină englez desăvârșit. Charlotte a rămas la 
Paris o vreme. Apoi, la ordinul Centralei din Moscova, s-a mutat 
într-un pueblo blanco’ din munţii Andaluziei, unde să n-o poată 
găsi nimeni. La început au fost scrisori, dar curând au încetat. 
Sașa a pretins că încetinesc tranziţia. 

Din când în când, Charlotte primea vești vagi, amabile, cum a 
fost cea care a venit în 1981, despre admiterea la o universitate 
britanică prestigioasă. Nu era precizată universitatea, dar 
Charlotte știa destule despre trecutul lui Kim ca să facă o 
presupunere rezonabilă. Fără știrea lui Sașa, s-a întors în Anglia 
în 1984 și a ajuns la Cambridge. Și acolo, pe Jesus Lane, a zărit 
copilul trădării, copilul lui Philby, mergând prin umbra aruncată 
de un zid înalt din cărămidă, cu o buclă rebelă acoperindu-i un 
ochi foarte albastru. Cu aparatul ei de fotografiat, Charlotte a 
făcut pe furiș o poză. 

— A fost ultima dată când... 

Vocea i s-a stins. 

— Și după Cambridge? a întrebat Gabriel. 

Charlotte a primit vestea că strădania a fost încununată de 
succes. Nu i s-a spus niciodată în care departament al serviciilor 
de informaţii britanice lucra, însă a presupus că era MI6. Kim, a 
zis ea, n-ar fi ales niciodată MI5, nu după felul în care îl 
urmăriseră atât de neobosit. 

— Și n-aţi avut niciun contact în toţi acești ani? 

— Din când în când primesc o scrisoare, câteva rânduri 
găunoase compuse, fără îndoială, la Centrala din Moscova. Nu 
conţin nicio informaţie despre munca ei sau despre viața 
personală, nimic ce aș putea folosi pentru a... 

— Găsi copilul pe care l-aţi abandonat? Remarca a rănit-o. Îmi 
pare rău, Madame Bettencourt, nu înțeleg cum... 

— Așa e, domnule Allon. Nu înţelegi. 

— Poate că reușiţi să-mi explicaţi. 

— Erau alte vremuri. Lumea era diferită. £; erau diferiți. 

— Cine? 

— Rușii. În ce ne privea, Moscova era centrul universului. Ei 


21 Sat alb (în limba spaniolă în original). 
VP - 202 


aveau să schimbe lumea, iar noi eram obligaţi să-i ajutăm. 

— Să ajutaţi KGB-ul? Erau monștri, a zis Gabriel. Încă sunt. 

Răspunsul fiind doar tăcere, Gabriel a întrebat când a primit 
ultima scrisoare. 

— Acum vreo două săptămâni. 

Gabriel și-a ascuns îngrijorarea. 

— Cum a ajuns la dumneavoastră? 

— Printr-un bădăran pe nume Karpov de la rezidentura din 
Madrid. M-a informat, de asemenea, că Centrala din Moscova ar 
vrea să petrec o vacanţă lungă în Rusia. 

— De ce acum? a întrebat Gabriel. 

— Ştii asta mai bine decât mine, domnule Allon. 

— Sunt surprins că nu au venit după dumneavoastră mai 
demult. 

— A făcut parte din aranjamentul iniţial cu Kim și Sașa. Nu 
doream să trăiesc în Uniunea Sovietică. 

— Poate că nu era chiar așa o utopie marxistă, la urma urmei. 

Charlotte Bettencourt a încasat dojana lui într-o tăcere 
pocăită. În jurul lor, Sevilla începea să se miște. În aer plutea 
muzică, iar din barurile și cafenelele dintr-o piaţă din apropiere 
venea clinchetul paharelor și tacâmurilor. Adierea serii se 
învârtejea prin curte. A adus în încăpere parfumul portocalelor 
și, brusc, sunetul râsului unei femei tinere. Charlotte 
Bettencourt a înclinat capul în așteptare, ascultând cum râsul se 
stingea. Apoi s-a uitat la cutia victoriană de pe masă. 

— A fost un cadou de la Kim, a zis după un moment. A găsit-o 
într-o prăvălioară din cartierul creștin din Beirut. E foarte 
potrivită, nu crezi? Numai Kim era în stare să-mi dea o cutie în 
care să-mi încui secretele. 

— Și pe ale lui, a zis Gabriel. A ridicat capacul și a scos un 
teanc de plicuri legate cu o panglică violetă decolorată. Scria 
mult, nu-i așa? 

— În primele săptămâni ale poveștii noastre de dragoste 
primeam uneori și câte două scrisori pe zi. 

Gabriel a băgat din nou mâna în cutie. De data asta a scoso 
singură foaie de hârtie, un certificat de naștere de la spitalul 
Saint George din Beirut, cel mai vechi din Liban, cu data 26 mai 
1963. A arătat numele de botez al copilului. 

— A fost schimbat vreodată? a întrebat. 

— Nu, a răspuns ea. Se nimerise să fie destul de englezesc. 


VP - 203 


— La fel ca al dumneavoastră. 

Gabriel a băgat iar mâna în cutia cu secretele lui Kim Philby. 
De această dată a scos un certificat de căsătorie britanic din 
aprilie 1977. 

— O nuntă primăvara. Trebuie să fi fost minunat. 

— A fost destul de restrânsă, de fapt. 

Gabriel a arătat numele de familie al mirelui. 

— Presupun că l-aţi luat și dumneavoastră, și copilul. 

— Pentru o vreme, a răspuns ea. Am redevenit Charlotte 
Bettencourt după divorț. 

— Dar nu... 

— Asta ar fi fost dăunător, a zis ea, tăindu-i vorba. La urma 
urmei, întregul rost al căsătoriei era să obțină un nume și un 
pedigri care să-i deschidă porțile unei universități de elită și ale 
Serviciului Secret de Informații. 

Gabriel a pus certificatul de căsătorie alături de certificatul de 
naștere și de scrisorile de dragoste ale lui Philby. Apoi a băgat 
ultima dată mâna în cutie și a scos un instantaneu Kodak datat 
octombrie 1984. Până și Gabriel putea să vadă asemănarea - cu 
Philby, incontestabil, dar și cu Charlotte Bettencourt. 

— Aţi făcut fotografia și apoi aţi plecat? a întrebat. N-ați 
vorbit? 

— Ce-aș fi putut să spun? 

— Aţi fi putut să-i cereţi iertare. Aţi fi putut să puneţi capăt. 

— De ce să fac așa ceva, după tot ce am sacrificat? Nu uita, 
Războiul Rece era în momentul cel mai critic. Reagan cowboy-ul 
era la Casa Albă. Americanii turnau cu nemiluita rachete 
nucleare în Europa de Vest. 

— Și pentru asta, a spus Gabriel cu răceală, eraţi pregătită să 
renunţțaţi la fiica dumneavoastră? 

— Nu era doar a mea, era și a lui Kim. Eu eram doar un 
militant de salon, dar nu și ea. Ea era adevărată. Avea trădarea 
în sânge. 

— La fel ca dumneavoastră, Madame Bettencourt. 

— Tot ce am făcut, a zis ea, am făcut datorită conștiinței. 

— E evident că nu aveţi așa ceva. Și nici Philby n-a avut. 

— Kim, a zis ea. Pentru mine va fi întotdeauna Kim. 

Se uita la fotografie. Nu cu durere, și-a zis Gabriel, ci cu 
mândrie. 

— De ce? a întrebat el. De ce aţi făcut-o? 


VP - 204 


— Există vreun răspuns pe care l-ai găsi mulțumitor? 

— Nu. 

— Atunci, domnule Allon, poate că ar trebui să-l lăsăm 
trecutului. 

— Da, a zis Gabriel. Poate că ar trebui. 


VP - 205 


PARTEA A TREIA 


PE MALUL FLUVIULUI 


51. 


SEVILLA - LONDRA 


A doua zi dimineaţă erau câteva curse aeriene între Sevilla și 
Londra, însă Gabriel și Christopher Keller au mers cu mașina la 
Lisabona, presupunând că Centrala din Moscova verifica listele 
de pasageri care plecau din Spania. Keller a plătit biletele cu un 
card de credit pe numele Peter Marlowe, numele său operativ 
din MI6. Nu i-a informat pe cei din Vauxhall Cross că urmează să 
revină pe teritoriul britanic, iar Gabriel nu și-a avertizat echipa 
de la Londra. Nu avea alt bagaj, în afară de servieta diplomat 
dată de Birou. In compartimentul secret erau ascunse trei lucruri 
luate din cutia de valori victoriană pe care Kim Philby i-o dăruise 
lui Charlotte Bettencourt când împlinise douăzeci și cinci de ani. 
Un certificat de naștere, un certificat de căsătorie și o fotografie 
făcută fără știrea subiectului pe Jesus Lane, în Cambridge. Pe 
BlackBerry-ul lui Gabriel erau fotografiile celorlalte obiecte. 
Scrisorile de dragoste stupide, carnetele cu însemnări, începutul 
unui volum de amintiri, multe fotografii intime ale lui Philby, 
făcute în apartamentul din Beirut al lui Charlotte Bettencourt. 
Madame Bettencourt era în casa din Sevilla, sub protecția 
Biroului. 

Avionul a aterizat pe Heathrow la zece și câteva minute. 
Gabriel și Keller au trecut pe la controlul pașapoartelor separat 
și s-au întâlnit în haosul de la terminalul Sosiri. După câteva 
secunde, BlackBerry-ul de la MI6 al lui Keller a semnalat 
primirea unui mesaj. 

— Ne-au descoperit. 

— De la cine e? 

— Nigel Whitcombe. Probabil că mi-a urmărit cardul de credit. 


VP - 206 


Se oferă să ne ducă în oraș. 

— Spune-i mulțumesc, dar nu. 

Keller s-a uitat încruntat la coada de la taxiuri. 

— Ce-ar fi rău în asta? 

— Depinde dacă rușii l-au urmărit sau nu pe Nigel de la 
Vauxhall Cross. 

— Uite-l. 

Keller a arătat cu capul spre Fordul cu cinci uși care aștepta în 
fața ușilor terminalului, semnalizând cu farurile. Gabriel l-a 
urmat fără tragere de inimă afară și s-a urcat pe bancheta din 
spate. Un moment mai târziu, goneau pe M40 spre centrul 
Londrei. Ochii lui Whitcombe i-au întâlnit pe ai lui Gabriel în 
oglinda retrovizoare. 

— Șeful mi-a zis să vă duc la casa conspirativă din Stockwell. 

— Nu mergem nicăieri aproape de ea. Du-mă mai bine pe 
Bayswater Road. 

— Nu-i cea mai sigură dintre casele conspirative. 

— Nici a voastră nu-i, a mormăit în barbă Gabriel. Norii erau 
joși și grei, și încă nu se luminase de-a binelea. Cât are de gând 
șeful tău să mă facă să aştept? 

— Până la prânz are ședință cu Comisia mixtă de 
supraveghere a activităţii serviciilor de informaţii. După aceea 
se duce în Downing Street pentru un prânz neoficial cu prim- 
ministrul. 

Gabriel a înjurat în șoaptă. 

— Să-i spun să anuleze prânzul? 

— Nu. E important să se ţină de programul normal. 

— Sună rău. 

— Chiar este, a zis Gabriel. Cum nu se poate mai rău. 

e 

Într-adevăr, casa conspirativă a Biroului de pe Bayswater 
Road nu mai era întru totul sigură. De fapt, Gabriel o folosise 
atât de des, încât Departamentul Administrativ o numea 
domiciliul lui londonez. Trecuseră șase luni de când stătuse 
ultima oară acolo. Se întâmplase în seara în care el și Keller se 
întorseseră la Londra după eliminarea lui Saladin în fortăreața 
acestuia din Maroc. Gabriel ajunsese la casa conspirativă și o 
găsise pe Chiara așteptându-l. Luaseră cina la miezul nopţii, el 
dormise câteva ore, iar dimineaţa, în dreptul barierei de 
securitate de pe Downing Street, el și Keller omorâseră un 


VP - 207 


terorist al ISIS înarmat cu un dispozitiv de dispersie radiologică, 
o bombă radioactivă. Impreună, salvaseră Marea Britanie de la o 
catastrofă. Acum îi aduceau una în prag. 

Departamentul Administrativ lăsase câteva alimente 
neperisabile în cămară și un Beretta de 9 mm în dulapul din 
dormitor. Gabriel a încălzit o conservă de minestrone, în timp ce 
Keller, de la fereastra camerei de zi, se uita la maşinile de pe 
stradă și la bărbatul, care arăta vag a rus, așezat pe o bancă din 
Hyde Park. Bărbatul a plecat de pe bancă la douăsprezece și 
jumătate și i-a luat locul o femeie. Keller a vârât în Beretta 
încărcătorul plin și a pus un glonţ pe ţeavă. La acest sunet, 
Gabriel și-a ițit capul în cameră și a ridicat o sprânceană, 
întrebător. 

— Poate că Nigel avea dreptate, a zis Keller. Poate că ar 
trebui să mergem la una dintre casele noastre conspirative. 

— MI6 n-are niciuna. Nu mai are. 

— Atunci să mergem altundeva. Locul ăsta îmi dă fiori. 

— De ce? 

— Ea, a zis Keller, arătând spre parc. 

Gabriel s-a dus la fereastră. 

— O cheamă Aviva. E dintre ai noștri. 

— Când ai contactat filiala voastră? 

— N-am contactat-o. Cei din bulevardul Regele Saul trebuie să 
le fi spus că vin în oraș. 

— Să sperăm că rușii nu trăgeau cu urechea. 

Peste douăzeci de minute, femeia a plecat de pe bancă și s-a 
întors bărbatul de dinainte. 

— El e Nir, a zis Gabriel. E principalul bodyguard al 
ambasadorului. 

Keller s-a uitat la ceas. Era aproape unu. 

— Cât durează prânzul pe care îl ia prim-ministrul cu șeful 
serviciului de informații? 

— Depinde de ce au în program. 

— Și dacă șeful informaţiilor îi mărturisește prim-ministrului 
că serviciul său a fost total penetrat de ruși? Keller a clătinat 
ușurel din cap. O să trebuiască să reconstruim MI6 din temelie. 
Asta o să fie scandalul care va pune capăt tuturor celorlalte 
scandaluri. 

Gabriel tăcea. 

— Crezi că o să-i supravieţuiască? a întrebat Keller. 


VP - 208 


— Graham? Presupun că depinde de felul în care se descurcă. 

— O arestare și un proces ar fi supărătoare. 

— Ce altă opţiune are? 

Keller n-a răspuns; se holba la telefon. 

— Graham a plecat din Downing Street. E pe drum. De fapt, a 
zis Keller, ridicând privirea de la telefon, uite-l că vine. 

Gabriel s-a uitat la limuzina Jaguar care se apropia. 

— A fost repede. 

— Trebuie să fi sărit peste budincă. 

Mașina s-a oprit la intrarea clădirii. Graham Seymour a 
coborât cu un aer sumbru. 

— Arată ca și cum s-ar duce la o înmormântare, a zis Keller. 

— Încă o înmormântare, a adăugat Gabriel. 

— Te-ai gândit cum să-i spui? 

— Nu-i nevoie să rostesc niciun cuvânt. 

Gabriel a deschis servieta diplomat și a scos din 
compartimentul secret trei lucruri. Un certificat de naștere, un 
certificat de căsătorie și o fotografie făcută fără știrea 
subiectului pe Jesus Lane din Cambridge. Era rău, și-a zis 
Gabriel. Cum nu se poate mai rău. 


52. 


BAYSWATER ROAD, LONDRA 


Certificatul de naștere era eliberat de spitalul Saint George 
din Beirut, pe 26 mai 1963. Scria pe el BETTENCOURT, 
CHARLOTTE, mamă, și PHILBY, HAROLD ADRIAN RUSSELL, tată. 
Copilul cântărea la naștere un pic mai puţin de 3,500 kilograme. 
l-au dat numele REBECCA. A luat numele de familie al mamei, 
nu al tatălui (pe atunci el era însurat cu altcineva), însă a luat alt 
nume de familie când BETTENCOURT, CHARLOTTE s-a măritat 
cu un anume MANNING, ROBERT, cununie civilă, la Londra, pe 2 
noiembrie 1976. O simplă verificare a registrelor de înscriere la 
Universitatea Cambridge a confirmat că o MANNING, REBECCA 
s-a înscris la Trinity College în toamna lui 1981. Și o verificare a 
registrelor de imigrare ale Marii Britanii a confirmat, de 
asemenea, că o BETTENCOURT, CHARLOTTE a intrat în ţară în 


VP - 209 


1984. În timpul scurtei sale șederi a fotografiat-o pe MANNING, 
REBECCA pe când mergea pe Jesus Lane, fotografie pe care i-a 
dat-o lui ALLON, GABRIEL într-o casă din Sevilla. Asta dovedind 
fără umbră de îndoială că șefa filialei MI6 din Washington era 
fiica nelegitimă a celui mai mare spion din istorie și mai longeviv 
agent de penetrare al rușilor. În jargonul meseriei, o cârtiţă. 

— In afară de cazul în care, a spus Gabriel, ai altă explicaţie. 

— Cum ar fi? 

— Că MI6 știa de ea de la început. Că ai deturnat-o și o 
folosești împotriva Centralei din Moscova. Că ea este cel mai 
mare agent dublu din istorie. 

— Măcar de-ar fi adevărat. 

Seymour se holba la fotografie, aproape nevenindu-i să 
creadă. 

— E ea? a întrebat Gabriel. 

— N-ai întâlnit-o niciodată în calitate profesională? 

— N-am avut plăcerea. 

— E ea, a zis Seymour după un moment. O versiune mai 
tânără, desigur, dar e fără îndoială Rebecca Manning. 

Era prima oară că îi rostea numele. 

— Ai bănuit vreodată...? 

— Că e spion rus? Că e fiica din flori a lui Kim Philby? 

Gabriel n-a zis nimic. 

— În astfel de momente se fac liste, a zis Seymour, cam ca 
atunci când bănuiești că te înșală nevasta. El să fie? Sau el? 

— Și cum e cu ea? a zis Gabriel, arătând cu capul spre 
fotografie. 

— Eu am fost cel care a făcut-o pe Rebecca şefa filialei 
noastre din Washington. Nu mai e nevoie să spun că n-aveam 
nicio îndoială în privinţa loialității ei. 

Keller se holba la Bayswater Road, ca și cum n-ar fi fost 
conștient că cei doi ași ai spionajului se înfruntau, așezați de-o 
parte și de alta a măsuţei de cafea din placaj. 

— Fără îndoială, a zis Gabriel, i-ai verificat amănunţit dosarul 
înainte să-i oferi postul. 

— Desigur. 

— Nimic negativ? 

— Dosarul ei de personal e curat ca lacrima. 

— Și cum e cu copilăria ei? S-a născut la Beirut și mama era 
cetățean francez care a dispărut din viaţa ei când era mică. 


VP - 210 


— Însă Robert Manning făcea parte din genul potrivit de 
familie. 

— De aceea l-a ales Philby, a remarcat Gabriel. 

— lar îndrumătorii ei de la Cambridge o apreciau foarte mult. 

— Philby i-a ales și pe ei. Știa cum să apese pe butoane ca să 
obţină pentru Rebecca o slujbă la MI6. O făcuse el însuși 
odinioară. Gabriel a ridicat certificatul de naștere. Cei care au 
verificat-o n-au observat niciodată că numele mamei ei apare în 
telegramele din Beirut trimise de tatăl tău? A citat din memoria 
sa prodigioasă: „Numele celeilalte femei este Charlotte 
Bettencourt. Am aflat de la o sursă de încredere că 
Mademoiselle Bettencourt este acum gravidă în șapte luni”. 

— Evident, a zis Seymour, cei care au verificat-o n-au făcut 
legătura. 

— O simplă analiză a sângelui ar fi de ajuns. 

— Eu n-am nevoie de nicio analiză a sângelui. Seymour s-a 
uitat la fotografia Rebeccăi Manning la Cambridge. Faţa ei este 
cea pe care am văzut-o la barul din Normandie când eram copil. 

— Apropo, mama ei își amintește de tine. 

— Zău? 

— Își amintește și de tatăl tău. 

Seymour a aruncat fotografia pe măsuţa pentru cafea. 

— Unde e ea acum? Tot la Sevilla? 

Gabriel a încuviinţat. 

— Am recomandat să stea acolo până o arestezi pe Rebecca. 
Dar în locul tău m-aș grăbi. Rușii ar putea observa că nu mai 
este în Zahara. 

— S-o arestez pe Rebecca Manning? a întrebat Seymour. Sub 
ce acuzaţie? Că e fiica nelegitimă a lui Kim Philby? 

— E o cârtiță a rușilor, Graham. Găseşte o scuză ca s-o aduci 
la Londra, ceva care să nu-i trezească bănuielile, și aresteaz-o în 
clipa în care coboară din avion pe Heathrow. 

— Rebecca a spionat vreodată cu adevărat pentru ruși? 

— Sigur că da. 

— Am nevoie de dovezi, a zis Seymour. Altfel, tot ce ameo 
poveste tristă despre un copil care a fost spălat pe creier de 
KGB ca să completeze munca tatălui trădător. 

— AȘ citi o astfel de poveste. 

— Din păcate, la fel ar face și o grămadă de alţi oameni. 
Seymour a tăcut o clipă, apoi a adăugat: Și reputaţia Serviciului 


VP - 211 


Secret de Informaţii ar fi distrusă. 

Intre ei s-a lăsat tăcerea. Gabriel a fost cel care a spart-o. 

— Pune-o sub supraveghere totală, Graham. Persoana, 
computerul, telefonul. Pune-i microfoane acasă și în birou. În 
cele din urmă, o să calce strâmb. 

— Uiţi cine e tatăl ei? 

— Eu am fost cel care și-a dat seama. 

— E un copil-minune, a zis Seymour. Philby n-a călcat 
niciodată strâmb, și n-o s-o facă nici ea. 

— Sunt sigur că tu și Christopher vă veţi gândi la ceva. 
Gabriel a lăsat certificatul de naștere să cadă peste fotografie. 
Trebuie să prind avionul și am acasă mai multe chestiuni 
presante de care trebuie să mă ocup. 

Seymour a izbutit să zâmbească. 

— Nu ești nici măcar un pic tentat? 

— Să ce? 

— Să isprăvești ce-ai început? 

— O să aştept filmul. Și apoi, am o presimţire urâtă despre 
cum o să iasă treaba. Gabriel s-a ridicat încet în picioare. Dacă 
nu te superi, trebuie să încui. Cei de la Administrativ vor 
strecura în dosarul meu o scrisoare răutăcioasă dacă te las aici. 

Seymour a rămas pe scaun. Se uita gânditor la ceas. 

— N-ai cum să mai prinzi acum zborul El Al de la trei și 
jumătate. Ce-ar fi să mai stai aici câteva minute și să-mi spui ce- 
ai face tu? 

— În ce privinţă? 

— S-o prinzi cu mâţa-n sac pe fiica lui Kim Philby. 

— Asta-i partea ușoară. Nu trebuie decât să prinzi un spion ca 
să prinzi un spion. 

— Cum? 

— Cu un Ford Explorer, a zis Gabriel. Pe Rue Saint-Denis din 
Montreal. 

Seymour a zâmbit. 

— Sunt numai ochi și urechi. Zi mai departe. 


53. 


STRADA NARKISS, IERUSALIM 


VP - 212 


Era aproape miezul nopţii când mașina cu escortă a lui 
Gabriel a ajuns pe strada Narkiss. O limuzină blindată era 
parcată în faţa clădirii lui, iar sus, în apartament, o lumină slabă 
ardea în bucătărie. Ari Shamron şedea singur la măsuţa de 
cafea. Era îmbrăcat, ca de obicei, cu o pereche de pantaloni de 
doc călcaţi, o cămașă de pânză albă cu nasturi și o geacă de 
piele cu o ruptură nereparată pe umărul stâng. Pe masă, în 
dreptul lui, se aflau un pachet nedesfăcut de ţigări turcești și 
vechea lui brichetă Zippo. Bastonul din lemn de măslin era 
rezemat de scaunul din faţa sa. 

— Ştie cineva că ești aici? a întrebat Gabriel. 

— Soţia ta știe. Copiii dormeau când am ajuns. Shamron l-a 
privit pe Gabriel prin ochelarii urâţi, cu rame de oţel. iți sună 
cunoscut? 

Gabriel a ignorat întrebarea. 

— De unde ai știut că mă întorc în noaptea asta? 

— Am o sursă la nivel înalt. Shamron s-a oprit, apoi a 
adăugat: O cârtiță. 

— Doar una? 

Shamron a zâmbit pe jumătate. 

— Sunt surprins că nu m-ai așteptat la Ben Gurion. 

— Nu voiam să fiu băgăreţ. 

— De când asta? 

Zâmbetul lui Shamron s-a lărgit, adâncind crăpăturile de pe 
faţa lui îmbătrânită. Trecuseră mulţi ani de când i se încheiase 
mandatul de șef, dar continua să se amestece în treburile 
Biroului de parcă ar fi fost moșia sa. N-avea astâmpăr la pensie 
și, la fel ca Kim Philby, era în mare măsură nefericit. Işi petrecea 
zilele reparând radiouri vechi în atelierul din casa lui ca o 
fortăreață din Tiberias, pe malul Mării Galileii. Serile i le rezerva 
lui Gabriel. 

— Cârtiţa mea îmi spune că ai călătorit mult în ultima vreme, 
a zis el. 

— Așa ţi-a spus el? 

— Nu face niciodată presupuneri despre genul unei cârtițe. 
Tonul lui Shamron era mustrător. Femeile pot să fie la fel de 
capabile ca bărbaţii de trădare. 

— O să am grijă să nu uit. Ce ţi-a mai spus cârtița? 

— Cârtiţa e îngrijorată că ceea ce a început ca o strădanie 
nobilă de a-ţi dovedi nevinovăția după dezastrul din Viena a 


VP - 213 


devenit un soi de obsesie. Cârtița crede că îţi neglijezi serviciul 
și familia într-un moment în care amândouă au nevoie disperată 
de tine. 

— Cârtiţa, a zis Gabriel, se înșală. 

— Accesul cârtiței, a ripostat Shamron, e nelimitat. 

— E prim-ministrul? 

Shamron s-a încruntat. 

— Poate că nu ascultai mai devreme, când am zis că acea 
cârtiţă e la nivel înalt. 

— Mai rămâne nevastă-mea, a zis Gabriel. Ceea ce ar explica 
de ce n-ai îndrăznit să-ţi aprinzi o ţigară. Tu și Chiara aţi stat la 
taclale pe îndelete în seara asta și, înainte să se ducă la culcare, 
ea te-a muștruluit în privința fumatului în casă. 

— Mă tem că nivelul tău de acces nu-ţi permite să afli 
identitatea reală a cârtiței. 

— Înţeleg. In acest caz, te rog să-i spui cârtiței că operaţiunea 
se apropie de sfârșit și în curând viaţa va reveni la normal, orice 
o fi însemnând asta în contextul familiei Allon. 

Gabriel a scos două pahare din bufet și a destupat o sticlă de 
vin roșu de pe Dealurile ludeei, asemănător cu Bordeaux-ul. 

— Aș prefera cafea, a zis Shamron încruntându-se. 

— Și eu aș prefera să fiu în pat, lângă nevastă. În loc de asta, 
o să beau un singur pahar cu tine și apoi o să te trimit bucuros 
în noapte. 

— Mă îndoiesc. 

Shamron a luat paharul cu o mână tremurătoare. Era plină de 
vene albastre și de pete de bătrâneţe și arăta ca și cum ar fi fost 
împrumutată de la un bărbat de două ori mai mare decât el. Era 
motivul pentru care fusese ales pentru operaţiunea Eichmann, 
faptul că avea mâinile uriașe și puternice. Chiar și acum, 
Shamron nu putea să iasă în public fără să se apropie de el 
supraviețuitori în vârstă care voiau, pur și simplu, să atingă 
mâinile care se încleștaseră în jurul gâtului acelui monstru. 

— E adevărat? a întrebat. 

— Că aș fi preferat să fiu cu soția mea, în loc să fiu cu tine? 

— Că vânarea cârtiței se apropie de sfârșit. 

— İn ce mă privește, deja s-a sfârșit. Prietenul meu Graham 
Seymour ar vrea să rămân pe aproape pentru ultimul act. 

— Te-aș sfătui, a subliniat Shamron, să alegi alt drum. 

Gabriel a zâmbit. 


VP - 214 


— Văd că ai privit interogatoriul lui Serghei Morozov. 

— Cu mare interes. Mi-a plăcut în special partea despre 
defectorul englez care a lucrat cu dublura lui Lenin la plantarea 
unei cârtiţe în inima serviciului britanic de informaţii. Shamron a 
coborât vocea. Presupun că nimic din toate astea nu-i adevărat. 

— De fapt, totul e adevărat. 

— Aţi reușit s-o găsiți? 

— Pe cealaltă femeie? 

Shamron a încuviințat din cap, iar Gabriel i-a răspuns în 
același fel. 

— Unde? 

— În dosarele tatălui lui Graham Seymour. A lucrat la Beirut la 
începutul anilor '60. 

— Imi amintesc, a zis Shamron. Trebuie să fi fost o lectură 
interesantă. 

— Mai ales partea despre tine. 

Shamron a întins mâna după o ţigară, dar s-a oprit. 

— Și copilul? 

Gabriel a rupt o bucată de hârtie din blocul de corespondenţă 
de pe blat și a scris numele Rebeccăi Manning și poziţia ei la 
MI6. 

Shamron a citit cu un aer grav. 

— E același post ca... 

— Da, a zis Gabriel. Exact același post. 

Shamron i-a înapoiat hârtia și a împins peste masă bricheta 
Zippo. 

— Poate că ar trebui s-o arzi. 

Gabriel s-a dus la chiuvetă și a aprins cu flacăra brichetei un 
colţ al hârtiei. 

— Și americanii? l-ai trecut și pe ei în scenariul tău? A, nu, a 
zis iute Shamron, răspunzând la propria întrebare, n-ar merge, 
nu-i așa? La urma urmei, americanii nu știu nimic din toate 
astea. 

Gabriel a deschis robinetul și a făcut cenușa să dispară pe 
scurgere. Apoi s-a așezat la loc și a împins bricheta peste masă. 

— Haide, Ari, fă-o. N-o să te pârăsc cârtiţei tale. 

Shamron a rupt celofanul de pe pachetul de ţigări. 

— Presupun că Graham vrea dovada că ea chiar spionează 
pentru ruși. 

— Pe drept cuvânt. 


VP - 215 


— Și are nevoie să desfășori tu operaţiunea, nu el, din cauză 
că nu poate avea încredere în nimeni din serviciul său. 

— Întrucâtva justificat, a zis Gabriel. 

— În afară de cazul în care mă înșel, și asta nu se întâmplă 
aproape niciodată, probabil că ai dat de înțeles că nu vrei să ai 
de-a face cu asta. Și apoi ai acceptat pe dată. 

— Și asta sună familiar. 

— De fapt, nu pot spune că te învinuiesc. Burgess, MacLean, 
Philby, Aldrich Ames... pălesc în comparaţie cu asta. 

— Nu de aceea o fac. 

— Sigur că nu. Doamne ferește să te bucuri vreodată de 
realizările tale. De ce să-ţi strici dosarul perfect? Shamron a scos 
o ţigară din pachet. Dar mă abat de la subiect. Erai pe cale să- 
mi spui de ce riști să-ţi pui în cap cel mai apropiat aliat al 
Israelului, desfășurând o operaţiune neautorizată la Washington. 

— Graham mi-a promis accesul deplin la interogatoriu după 
ce este arestată. 

— Nu zău? Shamron și-a pus ţigara între buze și a aprins-o cu 
bricheta Zippo. Știi, Gabriel, există un singur lucru mai rău decât 
să ai o spioană în serviciul tău de informaţii. 

— Care? 

— S-o prinzi. Shamron a închis bricheta cu un pocnet. Dar 
asta e partea ușoară. Nu trebuie decât să afli metoda ei de 
comunicare cu Centrala din Moscova și s-o determini să 
acţioneze. Prietenul tău Serghei Morozov ţi-a spus tot ce trebuie 
să știi. Aș fi bucuros să-ţi arăt partea relevantă din interogatoriu. 

— Am ascultat în acel moment. 

— Va trebui să te gândești la ceva ce să le spui americanilor, 
a continuat Shamron. Ceva care să explice prezenţa 
personalului tău. O întâlnire la filială ar trebui să fie de ajuns. Nu 
vor crede niciun cuvințel, firește, ceea ce înseamnă că va trebui 
să fii atent pe unde calci. 

— Am de gând să fiu. 

— Unde vei desfășura operaţiunea? 

— Chesapeake Street. 

— O rușine naţională. 

— Dar perfectă pentru nevoile mele. 

— Mi-aș dori să fiu acolo, a zis Shamron melancolic, însă n-aș 
face altceva decât să vă stau în drum. Asta sunt în ziua de azi, 
un obiect în jurul căruia lumea pășește cu grijă, de obicei 


VP - 216 


ferindu-și privirea. 

— La fel sunt și eu. 

S-a așternut o tăcere plăcută. Gabriel și-a băut vinul, în vreme 
ce Shamron a fumat mecanic ţigara până la capăt, de parcă s-ar 
fi temut că Gabriel nu-i va da voie să mai aprindă una. 

— Am avut ocazia să merg la Beirut destul de regulat la 
începutul anilor '60, a zis el, în cele din urmă. Era un bar micut 
după colţul vechii ambasade britanice. Jack's sau Joe's, nu-mi 
mai amintesc numele. MI6 îl considera un fel de club. Mă 
duceam pe acolo ca să ascult un pic ce au ei de gând să facă. Și 
pe cine am văzut într-o după-amiază bându-și minţile acolo? 

— Ai vorbit cu el? 

— Am fost ispitit, a zis Shamron, dar am stat, pur și simplu, la 
o masă din apropiere și m-am străduit să nu mă holbez. 

— Și ce gândeai? 

— Ca om care își iubea ţara și poporul, n-am putut în ruptul 
capului să înțeleg de ce a făcut el ceea ce a făcut. Dar, ca 
profesionist, l-am admirat enorm. Shamron a strivit încet ţigara. 
l-ai citit cartea? Cea pe care a scris-o la Moscova, după ce a 
dezertat? 

— De ce să mă ostenesc? Nu există niciun cuvânt sincer în ea. 

— Dar o parte din ea e fascinantă. Ştiai, de exemplu, că și-a 
îngropat aparatul de fotografiat sovietic și filmul undeva, în 
Maryland, după ce a aflat că Burgess și MacLean au fugit? N-au 
fost găsite niciodată. Se pare că n-a spus nimănui unde le-a 
ascuns. 

— De fapt, a zis Gabriel, a spus, la două persoane. 

— Zău? Cui? 

Gabriel a zâmbit și și-a umplut iar paharul. 

— Credeam că ai zis un singur pahar. 

— Am zis. Dar care-i graba? 

Bricheta lui Shamron s-a aprins. 

— Deci, unde sunt? 

— Ce? 

— Aparatul de fotografiat și filmul? 

Gabriel a zâmbit. 

— De ce nu-ţi întrebi cârtița? 


VP - 217 


54. 


RUE SAINT-DENIS, MONTREAL 


Trei evenimente petrecute la distanțe mari, aparent fără 
legătură între ele, au prevestit că acea căutare a cârtiţei rușilor 
intrase în faza finală și culminantă. Primul s-a petrecut în orașul 
Strasbourg, cel uneori francez și uneori german, în care 
autorităţile franceze i-au încredinţat unui reprezentant al 
guvernului rus niște rămășițe făcute scrum. Se presupunea că 
aparţineau unui consultant de afaceri rus din Frankfurt. Nu era 
așa. lar reprezentantul guvernului rus care le-a luat era, de fapt, 
agent al SVR. Cei care au fost martori la transfer au descris 
atmosfera ca remarcabil de îngheţată. Puţine lucruri legate de 
acest eveniment, care s-a petrecut pe pista bătută de ploaie a 
aeroportului din Strasbourg, sugerau că se va sfârși aici. 

Al doilea eveniment s-a produs mai târziu, în aceeași 
dimineaţă, în pueblo blanco din Zahara, în sudul Spaniei, unde o 
franţuzoaică în vârstă, căreia i se zicea /a loca sau la roja, o 
aluzie la simpatiile sale politice, s-a întors în vila sa după o 
scurtă vizită în Sevilla. 

În mod neobișnuit, nu era singură. Alte două persoane, o 
femeie de vreo treizeci și cinci de ani, care vorbea franceza, și 
un bărbat slab, care se poate să nu fi vorbit nicio limbă, s-au 
instalat în vilă. În plus, doi dintre asociaţii lor s-au cazat la un 
hotel aflat la o sută paisprezece pași, pe promenadă. La 
începutul după-amiezii, femeia a fost văzută ciorovăindu-se cu o 
vânzătoare de pe Calle San Juan. A prânzit sub portocali la Bar 
Mirador și apoi l-a vizitat pe părintele Diego la biserica Santa 
Marfa de la Mesa. Părintele Diego a binecuvântat-o - sau poate 
că a dezlegat-o de păcate - și apoi a lăsat-o să-și vadă de drum. 

Ultimul dintre cele trei evenimente s-a produs nu în vestul 
Europei, ci la Montréal, unde la ora locală 10.15, în timp ce 
bătrâna franţuzoaică schimba replici usturătoare cu casiera de 
la supermarketul El Castillo, Eli Lavon cobora dintr-un taxi pe 
Rue Saint-Dominigue. Apoi a parcurs pe jos câteva străzi, 
oprindu-se din când în când ca pentru a se orienta, până lao 
adresă de pe Rue Saint-Denis. Era o casă care fusese, la fel ca 
majoritatea din jur, împărţită în mai multe apartamente. Niște 


VP - 218 


trepte duceau de pe trotuar la apartamentul de la etajul întâi, 
pe care Departamentul Administrativ, forțându-și bugetul, îl 
obținuse prin subînchiriere pe o perioadă de trei luni. 

Ușa s-a deschis cu un scârțâit puternic, ca și cum ar fi fost 
rupt un sigiliu, și Lavon s-a strecurat înăuntru. S-a uitat mohorât 
în jur, la mobilele pătate și arse cu ţigara, după care a tras 
deoparte perdelele din voal și s-a uitat afară. La un unghi de 
circa patruzeci și cinci de grade, pe trotuarul de vizavi, era un 
petic de asfalt gol, unde, dacă zeii serviciilor de informaţii le 
zâmbeau, avea să apară curând un Ford Explorer gri-închis. 

Dacă zeii serviciilor de informaţii le zâmbeau... 

Lavon a lăsat perdelele să cadă la loc. Altă casă conspirativă, 
alt oraș, altă supraveghere. Cât de lungă va fi de data asta? 
Marea acţiune devenise marea așteptare. 

* 

Christopher Keller a sosit la amiază, Mihail Abramov cu câteva 
minute Înainte de unu. Căra o geantă de voiaj din poliester cu 
emblema unei mărci populare de echipament de schi. Înăuntru 
erau un aparat de fotografiat cu teleobiectiv cu vedere de 
noapte montat pe trepied, un microfon cu rază mare de acțiune 
comandat în fază, transmițătoare, două pistoale Jericho de 9 
mm şi două laptopuri ale Biroului cu legături securizate cu 
clădirea de pe bulevardul Regele Saul. Keller nu avea alt 
echipament operațional decât BlackBerry-ul de la MI6, pe care 
Gabriel îi interzisese în mod expres să-l folosească. Rebecca 
Manning lucrase la MI6 în perioada critică de tranziţie de la 
tehnologia analogă la cea digitală. Nu încape îndoială că le 
dăduse rușilor primul ei telefon mobil, ca să-l studieze, și pe 
fiecare de atunci încoace. În cele din urmă, MI6 va trebui să-și 
rescrie softurile. Totuși, deocamdată, pentru a păstra iluzia că 
totul era normal, agenţii MI6 de pe glob pălăvrăgeau și trimiteau 
mesaje pe telefoanele care fuseseră decodificate de ruși. Dar nu 
și Keller. Keller nu mai comunica deloc. 

Sarcina lui acum era să stea într-un apartament ieftin din 
Montréal împreună cu doi israelieni și să supravegheze câţiva 
metri de asfalt de pe Rue Saint-Denis. Presupuneau că și rușii 
făceau asta - poate că nu continuu, dar destul ca să știe dacă 
locul era sigur. Astfel, cei trei agenţi operativi veterani nu 
făceau decât să aștepte apariţia unui Ford Explorer gri-închis. Își 
supravegheau și noii vecini, pe lângă numeroșii pietoni care le 


VP - 219 


treceau pe sub fereastră. Cu ajutorul microfonului, ascultau 
frânturi de conversaţie, căutând discuţii între agenţi sau un 
accent rusesc. Cei care păreau că vin cu prea mare regularitate 
sau zăboveau prea mult erau fotografiaţi, iar fotografiile îi erau 
trimise lui Gabriel, pe bulevardul Regele Saul, ca să fie 
analizate. Niciuna n-a dat vreun rezultat pozitiv, ceea ce le-a 
oferit celor trei agenţi operativi foarte puţină consolare. 

Monitorizau și traficul, mai ales la orele mici, când devenea 
sporadic. În cea de-a patra noapte, aceeași berlină - o Honda 
Civic din 2016 cu plăcuţe de înmatriculare canadiene obișnuite - 
a apărut de trei ori între miezul nopţii și ora unu. De două ori a 
trecut de la stânga la dreapta, sau de la sud-est la nord-vest, 
însă a treia oară a venit din direcţia opusă și cu viteză mult mai 
mică. Mihail a făcut cu teleobiectivul o fotografie bună a 
șoferului și i-a trimis-o lui Gabriel, pe bulevardul Regele Saul. 
Gabriel, la rândul său, i-a trimis-o șefului filialei din Ottawa, care 
l-a identificat pe bărbatul de la volan ca mardeiaș al SVR-ului de 
la consulatul rus din Montréal. Locul predării informaţiilor era, 
fără umbră de îndoială, folosit. 

Așa cum se întâmplă adesea, operaţiunea de supraveghere a 
dezvăluit în mod neintenţionat vieţile secrete ale celor care nu 
aveau altă vină decât aceea că locuiau în apropierea țintei. Era 
chipeșul muzician de jazz care se distra cu o femeie măritată 
timp de o oră în fiecare după-amiază și apoi o expedia voios. Și 
era vecinul sihastru al muzicianului, care trăia cu lasagna 
încălzită la microunde și pornografie de pe internet. Și bărbatul 
de vreo treizeci de ani care își petrecea serile vizionând pe 
laptop clipuri cu decapitări. Mihail a intrat în apartamentul lui 
când era plecat de acasă și a descoperit teancuri de materiale 
de propagandă jihadiste, un print cu planul rudimentar de 
construire a unei bombe și steagul negru al ISIS atârnat pe 
peretele din dormitor. A mai găsit un pașaport tunisian, pe care 
l-a fotografiat și l-a trimis la sediu, pe bulevardul Regele Saul. 

Ceea ce l-a făcut pe Gabriel să se confrunte cu o dilemă 
operaţională. Era obligat să le spună canadienilor - și 
americanilor - de potenţială ameninţare de pe Rue Saint-Denis 
din Montreal. Dacă o făcea însă, urma să dezlănţuie un lanţ de 
evenimente care aveau, aproape sigur, să-i facă pe ruși să-și 
mute căsuţa poștală impersonală. Așa că a hotărât, călcându-și 
pe inimă, să păstreze informaţia pentru sine până în momentul 


VP - 220 


în care avea să le-o poată transmite aliaţilor fără pagube 
colaterale. Avea încredere că situaţia putea să fie ţinută sub 
control. Trei dintre cei mai experimentați agenţi operativi de 
contraterorism din lume locuiau într-o casă conspirativă, peste 
drum. 

Din fericire, supravegherea dublă nu avea să mai dureze 
mult, pentru că după trei nopţi Honda Civic a revenit. A trecut 
de casa conspirativă de la stânga la dreapta - de la sud-est la 
nord-vest - la 2.34, în timp ce Keller stătea singur de veghe în 
spatele perdelelor ponosite. A mai trecut o dată din aceeași 
direcţie la 2.47, când lui Keller i se alăturaseră și Eli Lavon și 
Mihail. A treia trecere a fost la 3.11, de la dreapta la stânga, 
ceea ce l-a adus pe șofer în raza teleobiectivului. Era același 
mardeiaș de la SVR de la consulatul rus din Montreal. 

Aveau să mai treacă două ore și jumătate până să-l vadă din 
nou. De această dată nu conducea automobilul Honda Civic, ci 
un Ford Explorer gri-închis, înmatriculat în Canada. A parcat pe o 
porţiune goală de lângă trotuar, a stins farurile și a oprit 
motorul. Prin obiectiv, Keller l-a văzut pe rus deschizând și 
închizând compartimentul de la bord. Apoi a coborât, a încuiat 
portiera cu telecomanda și a plecat - de la dreapta la stânga, de 
la nord-vest la sud-est, cu telefonul la ureche. Mihail l-a urmărit 
cu microfonul cu rază mare de acţiune. 

— Ce zice? a întrebat Keller. 

— Dacă taci, poate că o să aud. 

Keller a numărat rar până la cinci. 

— Ei bine? a întrebat. 

Mihail i-a răspuns în rusă. 

— Ce înseamnă? 

— Înseamnă, a zis Eli Lavon, că în curând plecăm cu toţii la 
Washington. 

Rusul a luat colțul și a dispărut. Mihail a trimis un mesaj pe 
bulevardul Regele Saul, declanșând o punere rapidă în mișcare 
a personalului și resurselor Biroului din punctele lor de sprijin 
spre Washington. Keller să uitat la una dintre ferestrele de 
vizavi, cea luminată slab de ecranul unui computer. 

— Există ceva de care ar trebui să ne ocupăm înainte să 
plecăm. 

— S-ar putea să nu fie o idee bună, a zis Lavon. 

— Poate, a zis Keller. Sau poate că e cea mai bună idee pe 


VP - 221 


care am avut-o de mult timp încoace. 


55. 


MONTREAL - WASHINGTON 


La opt și un sfert în acea dimineaţă, Eva Fernandes bea cafea 
în camera sa de la Sheraton, pe bulevardul René-Lévesque din 
centrul Montrealului. Ultima dată se cazase mai sus pe stradă, la 
Queen Elizabeth, pe care îl prefera, dar Sașa îi ordonase să-și 
schimbe rutina când își vizitează presupusa rudă bolnavă. De 
asemenea, să-și restrângă cheltuielile. Cafeaua comandată în 
cameră era o mică infracţiune. Sașa era din alte vremuri, 
vremuri de război și foamete și austeritate comunistă. Nu 
îngăduia ca ilegalii lui să trăiască pe picior mare - în afară, 
desigur, de cazul în care era nevoie pentru acoperire. Eva era 
convinsă că următoarea transmisiune de la Centrala din 
Moscova avea să conţină o mustrare pentru că e risipitoare. 

Făcuse duș, valiza era pregătită, hainele pentru acea zi erau 
așezate frumos pe pat. Telecomanda Fordului Explorer era în 
geantă. La fel și stick-ul. Pe el erau materialele pe care Eva le 
primise de la cârtița lui Sașa în timpul ultimei predări wireless a 
informaţiilor, cea care avusese loc pe M Street din Washington, 
la ora 7.36, într-o dimineaţă rece, dar însorită. 

La acel moment, Eva fusese în sala de yoga, pregătindu-se 
pentru lecţia de la ora 7.45. iar cârtița, peste drum, la Dean & 
Deluca, înconjurată de câteva dintre cursantele obișnuite ale 
Evei. Recunoscuse cârtița din alte predări wireless de informaţii 
și de la Brussels Midi, unde ea lua adesea cina, de obicei în 
compania unor diplomaţi britanici. De fapt, Eva chiar schimbase 
câteva vorbe cu ea o dată, despre o rezervare făcută pe numele 
altcuiva. Femeia era nonșalantă, sigură pe sine și, fără îndoială, 
inteligentă. Eva bănuia că era din filiala destul de mare a MI6 
din Washington, poate chiar șefa. Dacă femeia ar fi fost 
arestată, probabil că ar fi fost arestată și Eva. Ca agent ilegal, 
nu avea protecţie diplomatică. Putea să fie acuzată, judecată și 
condamnată la mulţi ani de închisoare. Ideea de a petrece 
câţiva ani închisă într-o celulă într-un loc precum Kentucky sau 


VP - 222 


Kansas n-o atrăgea deloc. Eva jurase cu mult timp înainte că n-o 
să îngăduie niciodată să se ajungă la asta. 

La ora nouă s-a îmbrăcat și a coborât în hol să plătească 
factura. Și-a lăsat valiza în urmă, la băiatul de serviciu, și a mers 
un pic pe bulevard, până la intrarea în La Ville Souterraine, 
uriașul labirint de centre comerciale, restaurante și săli de 
spectacol construit sub centrul Montrealului. Era un loc ideal 
pentru a face puţină „curăţenie”, adică să se asigure că nu era 
urmărită, mai ales într-o marți în zori, când era puţină lume. Eva 
a îndeplinit această sarcină cu sârguință, așa cum fusese 
antrenată, mai întâi de instructorii de la Institutul Drapelul Roșu 
și apoi de Sașa însuși. Delăsarea, o prevenise el, e cel mai mare 
dușman al unui agent ilegal, credinţa că el sau ea nu poate fi 
văzut de adversari. Eva era veriga cea mai importantă din lanţul 
care se întindea între cârtiță și Centrala din Moscova. Dacă 
făcea o singură greșeală, cârtița era pierdută și strădania lui 
Sașa s-ar fi făcut praf și pulbere. 

Având în minte acest lucru, Eva și-a petrecut următoarele 
două ore hoinărind prin arcadele din La Ville Souterraine - două 
ore, deoarece Sașa n-ar fi permis niciun minut mai puţin. 
Singura persoană care o urmărise a fost un bărbat de vreo 
cincizeci și cinci de ani. Nu era profesionist, ci pus pe agăţat. 
Unul dintre dezavantajele de a fi o agentă atrăgătoare era 
atenţia nedorită, privirile lungi și flămânde din partea unor 
bărbaţi dornici de sex. Uneori era greu să deosebești pofta 
trupească de examinarea îndreptăţită. Eva se retrăsese de patru 
ori din întâlnirile wireless cu cârtiţa, din cauză că doar crezuse 
că era urmărită. Sașa n-o dojenise. Dimpotrivă. li lăudase 
vigilența. 

La unsprezece și cinci minute, sigură că nu era 
supravegheată, Eva s-a întors pe bulevard și a făcut semn unui 
taxi. A dus-o până la biserica Notre-Dame-de-la-Defense, unde a 
petrecut cinci minute prefăcându-se că se roagă în tăcere, după 
care a pornit pe jos spre Rue Saint-Denis. Fordul Explorer era la 
locul obișnuit, parcat pe stradă în faţa numărului 6822. Eva a 
descuiat portierele cu telecomanda și s-a așezat la volan. 

Motorul a pornit imediat. Ea a demarat și a făcut o serie de 
viraje la dreapta, care ar fi dat de gol un vehicul aflat pe urmele 
ei. Neobservând nimic suspect, a parcat pe o porţiune pustie de 
pe Rue Saint-Andre și a pus stick-ul în compartimentul de la 


VP - 223 


bord. Apoi a coborât, a încuiat portierele și a plecat pe jos. N-a 
urmărit-o nimeni. 

A făcut semn altui taxi, de această dată pe Avenue 
Christophe-Colomb, și i-a spus șoferului s-o ducă la Sheraton să- 
și ia valiza. Același taxi a dus-o la aeroport. Ca rezident 
permanent în SUA, a trecut pe la controlul pașapoartelor 
americane și s-a dus la poarta de îmbarcare. Imbarcarea a 
început la timp, la unu și cincisprezece minute. Ca întotdeauna, 
Eva rezervase un loc în partea din faţă a cabinei, ca să poată 
cerceta pasagerii în timp ce treceau pe lângă ea. N-a văzut 
decât unul demn de interes, un bărbat înalt cu pielea foarte albă 
și ochi de un cenușiu-deschis, ca de lup. Era tare chipeș. Era, de 
asemenea, bănuia ea, rus. Sau poate fost rus, și-a zis, ca ea. 

Bărbatul înalt cu pielea albă ședea cu câteva rânduri în 
spatele Evei și nu l-a mai văzut până ce avionul a aterizat la 
Washington, când el a mers în spatele ei prin terminal. Kia ei era 
în parcarea pe termen scurt, unde o lăsase cu o zi în urmă. A 
traversat Potomacul spre Washington pe Key Bridge și a ajuns în 
Palisades, la Brussels Midi, la ora patru fix. Yvette fuma la bar; 
Ramon și Claudia așterneau mesele din sală. Telefonul a sunat 
în timp ce Eva își punea paltonul în cuier. 

— Brussels Midi. 

— AȘ vrea o masă de două persoane pentru seara aceasta, vă 
rog. 

Bărbat, arogant, accent englezesc. Eva prevedea necazuri. A 
fost ispitită să-i trântească telefonul în nas, dar n-a făcut-o. 

— Scuze, aţi spus masă de două persoane? 

— Da, a mormăit bărbatul, exasperat. 

Eva a hotărât să-l mai chinuiască un pic. 

— Și la ce oră sunteţi interesat să veniţi? 

— Sunt interesat, a pufnit el, de ora șapte. 

— Mă tem că nu se poate la șapte. Insă am o masă liberă la 
opt. 

— E o masă cu poziţie bună? 

— Nu avem decât mese cu poziţie bună, domnule. 

— O vreau. 

— Minunat. Cum vă numiţi, vă rog? 

* 

Familia Bartholomew - două persoane, ora opt - era o pată de 

culoare într-o seară de marți altminteri plictisitoare. Au ajuns cu 


VP - 224 


douăzeci de minute mai repede și, când au văzut câteva mese 
neocupate, s-au înfuriat. Domnul Bartholomew începuse să 
chelească, purta haină de tweed și își flutura braţele în timp ce 
turuia. Soţia lui era o femeie plină de rotunjimi, rubensiană, cu 
părul de culoarea gresiei. Tipul care mocnește, și-a zis Eva. l-a 
mutat de la masa rezervată lor - numărul patru - la masa 
norocoasă numărul treisprezece, cea la care era curent de la 
ventilaţia de deasupra. Deloc surprinzător, au cerut altă masă. 
Când Eva le-a propus masa de lângă ușa bucătăriei, domnul 
Bartholomew a explodat. 

— N-aveţi altceva? 

— Poate că aţi dori o masă afară. 

— Nu există niciuna. 

Eva a zâmbit. 

De acolo, în mod previzibil, lucrurile s-au înrăutățit. Vinul era 
prea cald, supa prea rece, scoicile, un sacrilegiu, cassoulet era o 
crimă împotriva gastronomiei. Totuși, seara s-a încheiat într-o 
notă pozitivă, când soţia domnului Bartholomew s-a apropiat de 
Eva ca să-și ceară scuze. 

— Mă tem că Simon a avut parte de mult stres la muncă. 

Vorbea engleza cu un accent pe care Eva nu știa de unde să-l 
ia. 

— Sunt Vanessa, a zis, întinzând mâna. Apoi, aproape ca o 
confesiune: Vanessa Bartholomew. 

— Eva Fernandes. 

— Te superi dacă te întreb de unde ești? 

— Din Brazilia. 

— Oh, a zis femeia, un pic surprinsă. N-aș fi ghicit. 

— Părinţii mei sunt născuţi în Europa. 

— Unde? 

— În Germania. 

— Și ai mei, a zis femeia. 

Restul serii s-a desfășurat fără niciun incident. Ultimii clienţi 
au plecat la zece și jumătate și Eva a încuiat ușile la unsprezece 
și câteva minute. O mașină s-a ţinut după ea pe drumul spre 
casă, pe MacArthur Boulevard, însă când a ajuns la bazinul de 
acumulare mașina dispăruse. A parcat la vreo sută de metri de 
micul bloc de locuinţe și a cercetat plăcuţele de înmatriculare în 
timp ce mergea spre ușă. Când a întins mâna ca să tasteze 
codul de acces, și-a dat seama că cineva stătea în spatele ei. S- 


VP - 225 


a răsucit și l-a văzut pe bărbatul din avion. Cel înalt, cu ochii ca 
de lup. Pielea lui palidă strălucea în întuneric. Eva a făcut un pas 
în spate, speriată. 

— Nu te teme, Eva, a zis el încet în rusă. N-o să-ţi fac niciun 
rău. 

Temându-se de o capcană, a răspuns în engleză: 

— Îmi pare rău, dar nu vorbesc... 

— Te rog, a întrerupt-o el. Nu-i sigur pentru noi să vorbim pe 
stradă. 

— Cine te-a trimis? Și vorbește în engleză, idiotule. 

— M-a trimis Sașa. 

Engleza lui era mai bună decât a ei, doar cu o umbră de 
accent. 

— Sașa? De ce să te trimită Sașa? 

— Pentru că ești în mare primejdie. 

Eva a șovăit o clipă înainte să tasteze codul. Bărbatul cu ochi 
ca de lup a deschis ușa și a urmat-o înăuntru. 

e 

În timp ce urca scările, Eva a băgat mâna în geantă să scoată 
cheile de la apartament și a simţit pe loc mâna puternică a 
bărbatului cuprinzându-i încheietura. 

— Ai la tine pistolul? a întrebat încet în rusă. 

Ea s-a oprit și i-a aruncat o privire furioasă înainte să-i aducă 
aminte că în aceeași zi, mai devreme, zburaseră amândoi cu un 
avion de pasageri între Canada și SUA. 

— Poate că l-ai avut în mașină, a sugerat el. 

— E sus. 

El i-a dat drumul încheieturii. Ea a scos cheile din geantă și le- 
a folosit ca să deschidă ușa apartamentului. Bărbatul a închis-o 
repede, a tras zăvorul și a pus lanţul de siguranţă. Când Eva a 
întins mâna spre comutator, el i-a oprit-o. Apoi s-a dus la 
fereastră și s-a uitat pe la marginea storului la MacArthur 
Boulevard. 

— Cine ești? a întrebat ea. 

— Mă cheamă Alex. 

— Alex? Cât de înșelător! E un miracol că niciunul dintre 
adversarii noștri n-a izbutit vreodată să-ţi străpungă acoperirea 
cu un nume ca ăsta. 

El a dat drumul storului și s-a întors spre ea. 

— Ziceai că ai un mesaj de la Sașa. 


VP - 226 


— Chiar am un mesaj, a răspuns el, dar nu e de la Sașa. 

Abia atunci a observat Eva pistolul din mâna lui dreaptă. Pe 
capătul ţevii era montat un amortizor. Nu era genul de armă pe 
care o poartă un agent operativ pentru protecţie. Era o armă 
pentru asasinat - pentru v/sșaia mera, pedeapsa capitală. Dar 
de ce hotărâse Centrala din Moscova s-o ucidă? Nu făcuse nimic 
rău. 

S-a tras încet înapoi, simţindu-și picioarele ca de gelatină. 

— Te rog, a implorat. Trebuie să fie o greșeală. Am făcut tot 
ce mi-a cerut Sașa. 

— Și acesta este motivul, a zis bărbatul pe nume Alex, pentru 
care sunt eu aici. 

Poate că era vreo vendetta în Centrala din Moscova, și-a zis. 
Poate că Sașa căzuse, în cele din urmă, în dizgrație. 

— Nu în faţă, l-a rugat. Nu vreau ca mama să... 

— Nu sunt aici ca să-ţi fac vreun rău, Eva. Am venit să-ți fac o 
ofertă generoasă. 

Ea a încetat să se retragă. 

— Ofertă? Ce fel de ofertă? 

— Una care te va împiedica să-ţi petreci următorii ani într-o 
închisoare americană. 

— Ești de la FBI? 

— Din fericire pentru tine, a zis el, nu sunt. 


56. 


FOXHALL, WASHINGTON 


Ea l-a atacat, și încă al naibii de iscusit. Era o mișcare învățată 
la Centrala din Moscova, cu multe lovituri de coate și de 
picioare, pumni îndesaţi și un genunchi care ţintea vintrele și 
care, dacă l-ar fi nimerit, ar fi putut să încheie înfruntarea în 
favoarea ei. Lui Mihail nu i-a rămas decât să riposteze. A făcut-o 
în mod expert, dar judicios, trudindu-se să nu vatăme faţa 
rusească fără cusur a Evei Fernandes. La sfârșitul meciului era 
călare pe șoldurile ei, ţintuindu-i mâinile pe podea. Spre lauda 
ei, Eva n-a arătat frică, doar mânie. N-a încercat să strige. 
llegalii, și-a zis Mihail, nu se apucă să-și cheme vecinii în ajutor. 


VP - 227 


— Nu-ţi face griji, a zis el, lingându-și sângele din colţul gurii. 
O să am grijă să-i spun lui Sașa că te-ai luptat bine. 

Apoi Mihail i-a explicat liniștit că blocul era înconjurat și, chiar 
dacă Eva reușea să iasă din apartament, ceea ce era 
improbabil, nu va ajunge departe. Moment în care pe câmpul de 
bătălie a fost declarat un armistițiu. Eva a scos din congelator o 
sticlă de votcă. Era rusească, singurul obiect rusesc din 
apartament, în afară de echipamentul de comunicaţii al SVR din 
ascunzătoare și pistolul său Makarov. Le-a scos și pe ele din 
ascunzătoarea de sub scândura dulapului din dormitor. 

A pus echipamentul pe masa din bucătărie. Pistolul i l-a 
predat lui Mihail. El i se adresa doar în rusă. Ea a explicat că era 
mai bine de un deceniu de când nu mai vorbise limba maternă. 
li fusese furată în clipa în care a intrat în programul agenţilor 
ilegali de la Institutul Drapelul Roșu. Știa deja un pic de 
portugheză când ajunsese acolo. Tatăl său fusese diplomat - 
întâi trimis de Uniunea Sovietică, apoi de Federaţia Rusă -, și ea 
trăise la Lisabona în copilărie. 

— Îți dai seama, a zis Mihail, că nu ai protecţie diplomatică. 

— Ni s-a vârât asta în cap din prima zi de pregătire. 

— Și ce ţi-au spus să faci dacă ești prinsă? 

— Să nu spun nimic și să aştept. 

— Ce? 

— Să facă un târg cei de la Centrala din Moscova. Ne-au 
promis că nu vom fi lăsaţi niciodată de izbeliște. 

— Eu nu m-aș baza pe asta. Nu când americanii o să afle că 
lucrai cu cel mai mare spion de la Războiul Rece încoace. 

— Rebecca Manning. 

— Îi știi numele? 

— L-am descoperit acum câteva luni. 

— Ce era pe stick-ul pe care l-ai lăsat în compartimentul de la 
bordul Fordului Explorer? 

— ÎI supravegheați? 

— Dintr-un apartament de vizavi. Am făcut un clip frumos. 

Ea și-a ciugulit, agitată, oja. Nu era decât un om, la urma 
urmei, și-a zis Mihail. 

— Am fost asigurată că acea căsuţă poștală nu e 
supravegheată. 

— Centrala din Moscova ţi-a promis și asta? 

Eva și-a golit paharul cu votcă și l-a umplut la loc imediat. Al 


VP - 228 


lui Mihail era neatins. 

— Nu bei? 

— Votca, a declarat el, e o boală rusească. 

— Sașa obișnuia să spună același lucru. 

Stăteau la masa din bucătărie. Intre ei erau sticla de votcă, 
paharele și echipamentul de comunicare SVR. în mijlocul mesei 
era un dispozitiv de mărimea unui roman de buzunar. Era din 
metal lustruit și părea solid. Pe o parte erau trei comutatoare, 
un led și două porturi USB. Nu existau îmbinări. Era construit 
astfel încât să nu fie deschis niciodată. 

Eva a dat pe gât alt pahar de votcă. 

— la-o mai încet, a zis Mihail. Am nevoie să fii cu mintea 
limpede. 

— Ce vrei să știi? 

— Totul. 

— Cum ar fi? 

— Cum îţi semnalează Rebecca atunci când vrea să predea 
materiale? 

— Lasă lumina aprinsă la capătul aleii. 

— Unde sunt locurile de predare? 

— În acest moment avem patru. 

— Care sunt planurile de rezervă? Care este limbajul corporal? 

— Mulțumită lui Sașa, îţi pot spune toate astea și când dorm. 
Chiar mai multe. 

Eva a întins iar mâna după votcă, dar Mihail a împins paharul 
deoparte. 

— Dacă știți cine este cârtiţa, a întrebat ea, de ce aveţi nevoie 
de mine? 

Mihail n-a răspuns. 

— Și dacă sunt de acord să colaborez? 

— Am crezut că am stabilit asta. 

— Fără închisoare? 

Mihail a scuturat capul. Fără închisoare. 

— Unde o să mă duc? 

— Inapoi în Rusia, presupun. 

— După ce v-am ajutat s-o prindeţi pe cârtiţa lui Sașa? O să 
mă interogheze câteva luni la Lefortovo și apoi... 

Și-a aranjat degetele în forma unui pistol și și-a dus arătătorul 
la ceafă. 

— Visșaia mera, a zis Mihail. 


VP - 229 


Ea a lăsat mâna jos și și-a recuperat paharul cu votcă. 

— Aş prefera să rămân aici, în America. 

— Mă tem că nu va fi posibil. 

— De ce nu? 

— Pentru că nu suntem americani. 

— Sunteţi britanici? 

— Unii dintre noi. 

— Atunci o să mă duc în Anglia. 

— Sau poate în Israel, a sugerat el. 

Ea a făcut o mutră acră. 

— Nu-i chiar așa de rău, știi. 

— Am auzit că sunt o mulțime de ruși acolo. 

— Din ce în ce mai mulţi pe zi ce trece, a zis Mihail. 

Lângă masă era o ferestruică. MacArthur Boulevard era liniștit 
și umed. Christopher Keller ședea într-o mașină parcată la 
marginea bazinului de acumulare, alături de doi tineri din corpul 
de pază al ambasadei. În altă mașină era un curier din filială, 
care aștepta ordinul lui Mihail să urce și să ia echipamentul de 
comunicare SVR al Evei. 

Ea își terminase votca și acum o bea pe a lui Mihail. 

— Am o lecţie mâine-dimineaţă. 

— Lecţie? 

l-a explicat. 

— La ce oră? 

— Zece fix. 

— Păstrează-mi un loc. 

Ea a rânjit. 

— Ai programată vreo predare de la Rebecca? 

— Tocmai m-am ocupat de ea. Probabil că nu va mai da niciun 
semn o săptămână sau două. 

— De fapt, a zis Mihail, vei primi un semn de la ea mult mai 
devreme decât crezi. 

— Când? 

— Mâine-seară, bănuiesc. 

— Și după ce preiau materialul? 

— Hocus-pocus, a zis Mihail. 

Eva a ridicat paharul. 

— În cinstea încă unei seri la Brussels Midi. N-o să-ţi vină să 
crezi ce clienţi am avut în seara asta. 

— Cei doi Bartholomew, la ora opt. 


VP - 230 


— De unde știi? 

Mihail a luat în mână dispozitivul din metal lustruit. 
— Poate că îmi arăţi cum funcţionează chestia asta. 
— De fapt, e ușor. 

Mihail a apăsat unul dintre comutatoare. 

— Așa? 

— Nu, idiotule. Așa. 


57. 


FOREST HILLS, WASHINGTON 


Forest Hills este o enclavă a bogătașilor, cu case în stil 
colonial, Tudor sau federal, aflată în capătul de nord-vest al 
Washingtonului, între Connecticut Avenue și Rock Creek. Totuși, 
casa de pe Chesapeake Street nu prea semăna cu vecinele sale 
impunătoare. O lespede cenușie postmodernistă, cocoţată pe 
propriul promontoriu plin de copaci cu coroană bogată, arătând 
mai degrabă a afet de tun decât a locuinţă. Zidul înalt de 
cărămidă și poarta formidabilă din fier nu făceau decât să-i 
sporească aerul belicos. 

Proprietarul acestei orori din cartier nu era altul decât statul 
Israel, iar ghinionistul ocupant era ambasadorul lui în SUA. 
Trimisul actual, un bărbat cu mulţi copii, renunţase la reședința 
oficială în favoarea unei case dintr-o bogată comunitate de 
jucători de golf din Maryland. Casa de pe Chesapeake Street, 
neocupată, căzuse în paragină, ceea ce o făcea cu totul potrivită 
pentru rolul de post de comandă pentru o echipă operaţională 
mare. Condiţiile grele, credea Gabriel, duc la coeziunea echipei. 

Indiferent dacă era avantaj sau dezavantaj, casa veche și 
dărăpănată nu avea etaj. La mijloc era o cameră de zi mare, cu 
bucătăria și sufrageria într-o parte și câteva dormitoare în 
partea cealaltă. Gabriel s-a instalat în biroul confortabil. Yossi și 
Rimona - cunoscuţi la Brussels Midi drept Simon și Vanessa 
Bartholomew - lucrau la o masă pliantă de partea cealaltă a ușii 
lui, alături de Eli Lavon și Yaakov Rossman. llan, geniul 
computerelor, avea o insulă personală în celălalt capăt al 
încăperii. Pereţii erau acoperiţi cu hărţi la scară mare ale 


VP - 231 


Washingtonului și suburbiilor învecinate. Exista chiar și o tablă 
albă pe rotile pentru uzul personal al lui Gabriel. Pe ea, cu 
scrisul lui elegant în ebraică, erau cuvintele celei de-a 
unsprezecea porunci a lui Shamron: „Nu te lăsa prins...” 

Gabriel acceptase propunerea lui Shamron, o ședință de 
rutină care să explice prezenţa echipei la Washington. Totuși, nu 
i-a informat direct pe americani despre „ședinţă”. In loc de asta, 
a făcut destule valuri prin apeluri telefonice și e-mailuri 
necodificate ca să le dea de știre că venea. NSA și Langley i-au 
recepționat transmisiunile. De fapt, Adrian Carter, care era de 
multă vreme directorul adjunct pentru operaţiuni al CIA, i-a 
trimis lui Gabriel un e-mail la câteva minute după ce a aterizat 
la Dulles ca să afle dacă avea timp să bea ceva împreună. 
Gabriel i-a spus lui Carter că o să încerce să-l strecoare în 
programul său încărcat, dar că nu-și face mari speranțe. 
Răspunsul ironic al lui Carter - „Cine-i norocoasa?” - aproape că 
l-a făcut pe Gabriel să urce la loc în avion. 

Casa de pe Chesapeake Street era ţinta supravegherii NSA ori 
de câte ori era prezent un ambasador, iar Gabriel și echipa sa 
au presupus că NSA trage acum cu urechea. Când erau în casă 
pălăvrăgeau de zor (în jargon, „vorbeau cu pereţii”), însă toate 
informaţiile critice pentru operaţiune și le dădeau prin semne cu 
mâinile, scriind pe tablă sau în conversații înăbușite purtate 
afară, în grădină. O astfel de conversaţie a avut loc la puţin timp 
după ora două, când a sosit la reședință un curier care a adus 
echipamentul de comunicaţii SVR al Evei Fernandes, împreună 
cu instrucțiunile de utilizare din partea lui Mihail. Gabriel i-a 
încredințat dispozitivul lui llan, care a reacţionat de parcă 
tocmai ar fi primit un exemplar vechi de o zi din Washington 
Post, nu bijuteria coroanei SVR-ului. 

La ora patru în acea dimineață, Ilan încă nu străpunsese 
formidabilul paravan al cifrării. Gabriel, care îl urmărea cu 
neliniștea unui părinte la un recital, a hotărât că și-ar folosi mai 
bine timpul cu câteva ore de odihnă. S-a întins pe canapeaua 
din birou și, legănat de sunetul crengilor care zgăriau zidurile, s- 
a cufundat într-un somn fără vise. S-a trezit cu faţa palidă a lui 
llan plutind deasupra lui. Ilan era echivalentul cibernetic al lui 
Mozart. Primul cod de computer, la cinci ani, prima piratare, la 
opt, prima operaţiune sub acoperire împotriva programului 
nuclear iranian, la douăzeci și unu. Lucrase cu americanii la un 


VP - 232 


virus cu nume de cod Olympic Games. Restul lumii cunoștea 
viermele drept Stuxnet. Ilan nu prea ieșea din casă. 

— E vreo problemă? a întrebat Gabriel. 

— Niciun fel de problemă, șefule. 

— Atunci de ce arăţi așa de îngrijorat? 

— Nu sunt. 

— Ai spart blestemăţia aia, da? 

— Vino să vezi. 

Gabriel s-a ridicat și l-a urmat pe Ilan la masa de lucru. Pe ea 
erau un laptop, un iPhone și dispozitivul SVR-ului. 

— Agenta rusă i-a spus lui Mihail că are o rază de acţiune de 
treizeci de metri. De fapt, e mai degrabă treizeci și cinci. L-am 
verificat. 

llan i-a înmânat lui Gabriel iPhone-ul, care afișa o listă de 
rețele disponibile. Una era identificată de douăsprezece 
caractere care n-aveau niciun sens: JDLCVHIDVODN. 

— Acesta este reţeaua Centralei din Moscova. 

— Poate s-o vadă orice dispozitiv? 

— În niciun caz. Și nu poţi intra fără parolă. Care are douăzeci 
și șapte de caractere și e solidă ca o stâncă. 

— Cum ai spart-o? 

— Ar fi imposibil de explicat. 

— Unui imbecil ca mine? 

— Lucrul important, a zis Ilan, este că putem adăuga în rețea 
orice dispozitiv dorim. 

A luat telefonul de la Gabriel. 

— O să mă duc afară. Tu uită-te pe laptop. 

Gabriel s-a supus. Câteva momente mai târziu, după ce Ilan 
avusese destul timp să se furișeze pe poarta de fier până la 
capătul aleii și să traverseze strada, pe ecran au apărut 
cuvintele: 


Dacă ea trimite un mesaj, am prins-o. 


Gabriel a șters mesajul și a apăsat pe câteva taste. Pe ecran a 
apărut un clip criptat - o căsuţă, cam cât o casă englezească 
tipică de la ţară, cu o faţadă aparte în stil Tudor deasupra 
verandei. La capătul cărării pietruite era un felinar de fier, și 
lângă felinar stătea o femeie. Gabriel s-a gândit la mesajul pe 
care l-a primit de la prietenul său Adrian Carter de la CIA. „Cine-i 


VP - 233 


norocoasa?” Dacă ai ști tu... 
58. 


TENTEYTOWN, WASHINGTON 


Pe când trecea pe lângă casa colonială mare de la colţul 
dintre Nebraska Avenue și Forty-Second Street, Rebecca se 
gândea la ziua când tatăl său îi dezvăluise planul pe care-l avea 
pentru ea. Era vară, și ea stătea în mica lui gacea de lângă 
Moscova. El și Rufina invitaseră la prânz câţiva prieteni. Era 
acolo luri Modin, vechiul său controlor de la KGB, precum și 
Sașa. Tatăl ei băuse mult vin georgian și votcă. Modin încercase 
să ţină pasul cu el, dar Sașa se abţinuse. 

— Votca, i-a spus Rebeccăi, nu pentru ultima oară, este un 
blestem rusesc. 

Spre sfârșitul după-amiezii s-au mutat pe veranda închisă, ca 
să scape de țânțari, Rebecca și tatăl său, Modin și Sașa. Chiar și 
acum, după patruzeci de ani, Rebecca își amintea scena cu 
claritate fotografică. Modin şedea în faţa ei, de cealaltă parte a 
mesei de lemn, iar Sașa era la stânga lui Modin. Rebecca ședea 
lângă tatăl său și își lăsase capul pe umărul lui. La fel ca toți 
copiii lui - și la fel ca mama ei -, îl adora. N-aveai cum să n-o 
faci. 

— Rebecca, d-d-draga mea, a zis el cu bâlbâială să adorabilă, 
trebuie să discutăm ceva. 

Până în clipa aceea, Rebecca crezuse că tatăl ei era un 
jurnalist care trăia într-o ţară ciudată, cenușie, departe de a ei. 
Dar în acea zi, de față cu luri Modin și Sașa, i-a spus adevărul. 
Era acel Kim Philby, asul spionajului care-și trădase patria, clasa 
și clubul. Nu acţionase din lăcomie, ci din credinţa într-un ideal, 
că muncitorii nu trebuie să fie folosiţi ca unelte, că trebuie să fie 
stăpânii mijloacelor de producţie, o frază pe care Rebecca încă 
n-o înțelegea. El nu avea decât un regret: fusese silit să 
dezerteze înainte să îndeplinească sarcina de a distruge 
capitalismul occidental și alianța NATO condusă de americani. 

— Însă tu, scumpa mea, tu o să duci treaba la bun sfârșit în 
locul meu. Pot să-ţi promit un singur lucru, că n-o să te 


VP - 234 


plictisești niciodată. 

Rebecca n-a avut nicio clipă posibilitatea să refuze viaţa pe 
care i-o alesese tatăl său, pur și simplu s-a întâmplat. Mama ei 
s-a măritat cu un englez pe nume Robert Manning, căsătoria s-a 
destrămat, iar mama ei s-a întors în Franţa, lăsând-o pe 
Rebecca în Anglia. Cu trecerea anilor, își amintea tot mai greu 
chipul mamei, dar n-a uitat niciodată jocul prostesc pe care îl 
jucau la Paris, când erau sărace lipite pământului. „Câţi pași...?” 

In fiecare vară, Rebecca făcea o călătorie clandestină în 
Uniunea Sovietică, pentru îndoctrinare politică și ca să-și vadă 
tatăl. Sașa avea întotdeauna extrem de mare grijă cu mișcările 
ei - un feribot până în Olanda, o schimbare a pașaportului în 
Germania, alta la Praga sau Budapesta, și apoi zborul cu 
Aeroflot până la Moscova. Era momentul ei preferat din an. 
lubea Rusia, chiar și Rusia cea mohorâtă din epoca lui Brejnev, 
și întotdeauna ura întoarcerea în Anglia, care în acea vreme nu 
era cu mult mai pricopsită. Treptat, accentul franțuzesc s-a 
estompat, și, când a ajuns la Trinity College, engleza ei era fără 
cusur. Totuși, la indicaţiile lui Sașa, n-a ascuns faptul că 
vorbește fluent franceza. In cele din urmă, acesta a fost motivul 
pentru care a angajat-o MI6. 

După aceea n-au mai fost călătorii în Uniunea Sovietică și 
niciun contact cu tatăl său, dar Sașa a vegheat tot timpul asupra 
ei, de departe. Primul său post peste hotare a fost la Bruxelles, 
și acolo a aflat, în mai 1988, că tatăl ei murise. Vestea morții lui 
a fost trimisă simultan la toate filialele MI6. După ce a citit 
telegrama, s-a încuiat într-o debara și a plâns. Un coleg a găsit-o 
acolo, un agent care fusese în clasa IONEC cu ea, la Fort 
Monkton. Numele lui era Alistair Hughes. 

— Ce mama naibii e cu tine? a întrebat-o. 

— Am o zi proastă, asta-i tot. 

— E acea perioadă din lună? 

— Cară-te dracului de aici, Alistair. 

— Ai auzit vestea? Ticălosul acela de Philby a murit. Mergem 
la cantină să bem ceva pentru asta. 

După trei ani, ţara căreia Kim Philby își dedicase viața a murit 
și ea. Lipsite brusc de inamicul tradiţional, serviciile de 
informaţii din Occident au căutat noi ţinte ca să-și justifice 
existența. Rebecca a folosit acei ani de nesiguranţă ca să 
trudească fără răgaz pentru a avansa în carieră. La propunerea 


VP - 235 


lui Sașa, a studiat limba arabă, ceea ce i-a permis să servească 
în prima linie a războiului global împotriva terorismului. Funcţia 
de șefă a filialei din Amman a fost un triumf și a dus la numirea 
la Washington. Acum era la un singur pas de trofeul suprem - 
trofeul pe care îl ratase tatăl ei. Nu se considera trădătoare. 
Singura patrie a Rebeccăi era Kim Philby, și numai lui îi era 
credincioasă. 

Alergarea din acea dimineaţă a dus-o până la Dupont Circle și 
înapoi. Revenind pe Warren Street, a trecut de două ori pe lângă 
locuința sa fără să intre. Ca de obicei, a mers cu mașina la 
ambasadă și a început ceea ce s-a dovedit a fi o zi neobișnuit de 
plictisitoare. A fost singurul motiv pentru care a acceptat să bea 
ceva cu Kyle Taylor la J. Gilbert's, un loc frecventat de agenții 
CIA din McLean. Taylor era șeful Centrului Antiterorism și unul 
dintre cei mai slobozi la gură agenţi din întregul Langley. 
Rebecca rareori pleca de la o întâlnire cu Taylor fără să fi aflat 
ceva ce n-ar fi trebuit. 

In seara aceea, Taylor a fost mai vorbăreţ ca oricând. Un 
pahar a devenit două, și era aproape opt când Rebecca a trecut 
Chain Bridge și s-a întors la Washington. A luat-o dinadins pe un 
drum ocolit până în Tenteytown și a parcat în faţa casei sale. 
Warren Street era pustie, dar în timp ce pășea pe aleea pietruită 
a avut senzaţia neplăcută că era supravegheată. S-a răsucit, dar 
n-a văzut nimic care să-i justifice teama, însă de îndată ce a 
pășit înăuntru, a descoperit dovezile incontestabile că în lipsa ei 
cineva intrase în casă. Erau paltonul Crombie?? aruncat neglijent 
pe spătarul unui fotoliu și bărbatul care ședea la capătul 
canapelei, pe întuneric. 

— Bună, Rebecca, a zis, liniștit, când ea a aprins o lampă. Nu 
te speria, nu-s decât eu. 


59. 


WARREN STREET, WASHINGTON 


Rebecca a umplut două pahare cu gheaţă și câteva degete de 


22 Cel mai emblematic palton în stil retro, cu căptușeală roșie și revere de catifea, 
produs exclusiv de firma britanică Crombie. 


VP - 236 


Johnnie Walker Black Label. În paharul său a pus un strop de apă 
Evian, dar băutura din celălalt a lăsat-o nediluată. Ultimul lucru 
de care avea nevoie era încă un pahar cu alcool, dar s-a bucurat 
de ocazia de a-și aduna gândurile. Era un noroc că n-avusese la 
ea pistolul; ar fi putut să-l împuște pe directorul general al 
Serviciului Secret de Informaţii. Pistolul era la etaj, în sertarul de 
sus al noptierei, un SIG Sauer de 9 mm. Americanii știau de 
pistol și erau de acord ca Rebecca să-l ţină în casă, pentru 
protecţie. Totuși, n-avea voie să-l aibă asupra ei în public. 

— Incepeam să cred că ai fugit din ţară, a strigat Graham 
Seymour din cealaltă cameră. 

— Kyle Taylor, a explicat Rebecca. 

— Cum era? 

— Guraliv. 

— A mai turnat pe cineva azi? 

Rebecca a zâmbit fără să vrea. Ştia că Taylor era un bărbat 
mânat de ambiția neostoită de a avansa în carieră. Se spunea 
despre el că și-ar turna propria mamă, dacă ar crede că asta l-ar 
ajuta să obţină un post la mult-râvnitul etaj șapte din Langley. 

Rebecca a adus cele două pahare în camera de zi și i-a dat 
unul lui Seymour. El a privit-o atent peste buza paharului cum își 
aprinde o ţigară L&B. Mâna îi tremura. 

— Ești bine? 

— O să fiu, în cele din urmă. Cum ai intrat? 

Seymour a ridicat o dublură a cheii de la intrare. Ea ţinea una 
la filială, în caz de urgenţă. 

— Mașina și șoferul tău? 

— După colț. 

Rebecca s-a mustrat în gând că nu a dat o tură pe străzile din 
jur înainte să se întoarcă acasă. A tras adânc din ţigară și a 
suflat spre tavan un vălătuc de fum. 

— Scuză-mă că nu ţi-am spus că vin în oraș, a zis Seymour. Și 
că am picat așa, pe nepusă masă. Dar voiam să discutăm ceva 
în afara filialei. 

— Aici nu-i sigur. 

Absurditatea propriilor vorbe aproape că a făcut-o să se înece. 
Nicio încăpere din lume nu era sigură, și-a zis, câtă vreme era 
ea înăuntru. 

Seymour i-a înmânat BlackBerry-ul său. 

— Fii bună și pune-l într-o cutie Faraday. Și pe al tău. 


VP - 237 


Cutiile Faraday blochează semnalele de intrare și de ieșire de 
la smartphone-uri, tablete și laptopuri. Rebecca avea 
întotdeauna una în geantă. A pus în ea BlackBerry-ul lui 
Seymour și propriul iPhone și a închis cutia în frigider. Când s-a 
întors în camera de zi, l-a găsit pe Seymour aprinzându-și o 
țigară din pachetul ei. 

— Sper că nu te superi, a zis el, dar mi-ar prinde bine una. 

— Sună ameninţător. 

— Mă tem că este. Mâine-dimineaţă, la ora unsprezece, mă 
întâlnesc cu Morris Payne la Langley. O să-i spun directorului 
Payne că guvernul meu are dovada definitivă că SVR se află în 
spatele uciderii lui Alistair Hughes la Berna. 

— Mi-ai spus că a fost un accident. 

— N-a fost. lată de ce mâine, la amiază, ministrul nostru de 
externe o să-i telefoneze ministrului de externe american, la 
Foggy Bottom, să-i transmită același mesaj. In plus, ministrul 
nostru de externe îi va spune omologului său american că Marea 
Britanie intenţionează să suspende toate relaţiile diplomatice cu 
Rusia. Prim-ministrul îi va da vestea președintelui la ora unu. 

— N-o să primească prea bine vestea. 

— Asta, a zis Seymour, e ultima dintre grijile noastre. 
Expulzările vor începe imediat. 

— Cât de siguri suntem de implicarea Rusiei în moartea lui 
Alistair? 

— Nu l-aș lăsa pe prim-ministru să ia o măsură atât de 
drastică fără informaţii incontestabile. 

— Care este sursa? 

— Am primit un sprijin esenţial din partea unuia dintre 
partenerii noștri. 

— Care? 

— Israelienii. 

— Allon? a zis Rebecca sceptică. Spune-mi, te rog, că nu 
facem acest pas pe baza cuvântului lui Gabriel Allon. 

— Ştie sigur. 

— De unde? 

— Nu te supăra, Rebecca, dar mă tem că... 

— Pot să văd dovezile înainte să ne întâlnim cu Morris? 

— Nu vii și tu la Langley. 

— Sunt H/Washington, Graham. Trebuie să fiu prezentă la 
acea întâlnire. 


VP - 238 


— Asta va fi între șefii cei mari. De la Langley merg direct la 
Dulles. Mi-ar plăcea să ne întâlnim acolo. 

— Rolul meu a fost redus la a flutura din mână spre avionul 
tău? 

— De fapt, a zis Seymour, o să fii în avion. 

Rebeccăi a început să i se zbată inima-n piept. 

— De ce? 

— Pentru că vreau să fii lângă mine la Londra când se 
dezlănțuie furtuna. O să-ţi ofere o experienţă inestimabilă de 
gestionare a unei crize. Coborând vocea, Seymour a adăugat: 
De asemenea, o să le dea grangurilor de la Whitehall șansa s-o 
întâlnească pe femeia care vreau să-mi urmeze la șefia 
Serviciului Secret de Informații. 

Rebecca a simţit că amuţește, de parcă ar fi pocnit-o ceva în 
cap. Patru decenii de comploturi și intrigi, și iată că ieșise exact 
așa cum plânuiseră Sașa și tatăl ei. 

„Insă tu, scumpa mea, tu o să duci treaba la bun sfârșit în 
locul meu...” 

— E vreo problemă? a întrebat Seymour. 

— Ce-ar putea să spună cineva într-un astfel de moment? 

— Este ceea ce vrei, nu-i așa, Rebecca? 

— Sigur că da. Insă va trebui să am o pălărie potrivită pentru 
asta. Ai fost un șef măreț, Graham. 

— Uiţi prăpădul făcut de ISIS la Londra, în West End, în timpul 
mandatului meu? 

— Cei de la MI5 trebuie să fie învinovăţiţi, nu tu. 

El i-a oferit un zâmbet un pic mustrător. 

— Sper să nu te superi dacă îţi mai dau câte un sfat, pe ici, pe 
Colo. 

— AȘ fi proastă să nu-l accept. 

— Nu-ţi pierde timpul cu războaiele vechi. Zilele în care MI5 și 
MI6 puteau acţiona ca adversari au apus de mult. O să înveţi 
foarte repede că ai nevoie ca Thames House să-ți păzească 
spatele. 

— Alte sfaturi? 

— Știu că nu împărtășești afecțiunea mea personală față de 
Gabriel Allon, dar ar fi înţelept să-l păstrezi în arsenalul tău. 
Peste câteva ore o să înceapă un nou război rece. Allon îi 
cunoaște pe ruși mai bine decât oricine din branșa noastră. Are 
cicatricele care o dovedesc. 


VP - 239 


Rebecca s-a dus în bucătărie și a luat BlackBerry-ul lui 
Seymour din cutia Faraday. Când s-a întors, el își îmbrăcase deja 
paltonul și aștepta în dreptul ușii. 

— La ce oră vrei să fiu la Dulles? l-a întrebat în timp ce-i 
întindea telefonul. 

— Nu mai târziu de amiază. Și planifică-ţi o ședere la Londra 
de cel puţin o săptămână. 

Și-a pus telefonul în buzunarul paltonului și a pornit pe aleea 
pietruită. 

— Graham! a strigat Rebecca de pe verandă. Seymour s-a 
oprit lângă felinarul de fier stins și s-a răsucit spre ea. 
Mulţumesc, a zis. 

El s-a încruntat, nedumerit. 

— Pentru ce? 

— Pentru că ai încredere în mine. 

— AȘ putea să spun același lucru, a răspuns Seymour și s-a 
pierdut în noapte. 

e 

Mașina era parcată pe Forty-Fifth Street. Seymour s-a așezat 
pe bancheta din spate. Printr-un gol dintre copaci vedea în 
depărtare casa Rebeccăi și felinarul stins de la capătul aleii. 

— Inapoi la reședința ambasadorului, domnule? 

Seymour rămânea peste noapte acolo. 

— De fapt, a zis, trebuie să dau mai întâi un telefon. Ai putea, 
te rog, să dai ocol de vreo două ori cvartalului? 

Şoferul a coborât din mașină. Seymour a început să formeze 
numărul lui Helen, dar s-a oprit; era trecut bine de miezul nopții 
la Londra și nu voia s-o trezească. Și apoi, se îndoia că Rebecca 
îl va face să aștepte mult. Nu după ce tocmai îi spusese de 
planul de a tăia legăturile cu Rusia. Ea avea puţin timp la 
dispoziție ca să-și avertizeze stăpânii de la Centrala din 
Moscova. 

BlackBerry-ul său a vibrat. Era un mesaj de la Nigel 
Whitcombe, din Londra, un mărunţiș ca să pară la Vauxhall 
Cross că totul era în regulă. Seymour a tastat un răspuns și a 
apăsat pe TRIMITE. Apoi s-a uitat prin golul dintre copaci spre 
casa Rebeccăi Manning. 

Felinarul de fier din capătul aleii răspândea o lumină vie. 

Seymour a format un număr și a ridicat la ureche telefonul. 

— Vezi ce văd eu? 


VP - 240 


— Văd, a răspuns o voce. 

— Fii cu ochii pe ea. 

— Fii fără grijă, n-o s-o scap din ochi. 

Seymour a închis și s-a uitat la lumină. Mâine, și-a spus, va fi 
o simplă formalitate, scrierea unui nume pe un document de 
trădare. Rebecca era cârtița, și cârtita era Rebecca. Era 
întruparea răzbunării lui Philby. Adevărul era scris pe chipul 
Rebeccăi. Era singurul lucru la ea pe care Philby nu reușise să-l 
șteargă. 

„Sunt Kim. Tu cine ești?” 

„Sunt Graham”, și-a zis. „Sunt cel care i-a dat ei fostul tău 
post. Sunt ultima ta victimă”. 


60. 


THE PALISADES, WASHINGTON 


Era ora 23.25 când Eva Fernandes a încuiat ușa din față a 
restaurantului Brussels Midi de pe MacArthur Boulevard. Avea 
mașina parcată la depărtare de câteva case, în fața unui mic 
oficiu poștal. A intrat, a pornit motorul și a demarat. Bărbatul pe 
care îl cunoștea ca Alex - cel înalt, palid, care vorbea rusește ca 
un nativ și care o urmărise toată ziua - stătea în picioare la 
colțul cu Dana Place, în fața unui restaurant afgan cu luminile 
stinse. Avea un rucsac atârnat pe umăr. S-a lăsat să cadă pe 
locul din faţă, de lângă Eva, și i-a făcut semn cu capul să 
conducă mai departe. 

— Cum a fost la muncă? a întrebat-o. 

— Mai bine decât aseară. 

— Vreun apel de la Centrala din Moscova? 

Ea și-a dat ochii peste cap. 

— Telefonul meu e la tine. 

El l-a scos din rucsac. 

— Ştii ce se va întâmpla dacă ceva merge prost mâine? 

— O să presupui că eu sunt de vină. 

— Și care o să fie rezultatul? 

Ea și-a pus vârful arătătorul în ceafă. 

— Asta e ceea ce ţi-ar face SVR, nu noi. A ridicat telefonul. 


VP - 241 


Chestia asta se oprește vreodată din piuit? 

— Sunt foarte populară. 

El a derulat notificările. 

— Cine-s toţi oamenii ăştia? 

— Prieteni, studenţi, iubiţi... A ridicat din umeri. Oameni 
obișnuiți. 

— Știe vreunul dintre ei că ești spion rus? Cum n-a primit 
niciun răspuns, a zis: Se pare că e o lumină aprinsă în fața unei 
case de pe Warren Street. Amintește-mi ce se întâmplă acum. 

— N-o luăm de la capăt. 

— Ba o luăm de la capăt. 

— Cineva din rezidentura trece cu mașina pe lângă casă în 
fiecare noapte la ora unsprezece. Dacă vede lumina arzând, 
anunţă Centrala din Moscova, și Centrala din Moscova mă 
anunţă pe mine. 

— Cum? 

Ea a expirat cu zgomot, iritată. 

— E-mail. En clair. Foarte neinteresant. 

— Mâine e joi. 

— l-auzi. 

— O joi cu număr impar, a subliniat Mihail. 

— Foarte bine. 

— Unde are loc depunerea materialului? 

— In joile cu număr impar este Starbucks de pe Wisconsin 
Avenue. 

— Care Starbucks de pe Wisconsin? Sunt mai multe. 

— Am repetat asta de o sută de ori. 

— Și o s-o repetăm până când mă conving că nu minţi. 

— Starbucks-ul de la nord de Georgetown. 

— Care este fereastra de transmisie? 

— De la opt la opt și un sfert. 

— Mi s-a părut că ai zis de la opt și un sfert la opt și jumătate. 

— N-am spus niciodată asta. 

— Unde trebuie să aștepți? 

— La mesele de la etaj. 

Ea a condus pe MacArthur Boulevard pe marginea bazinului 
de acumulare, care era luminat de o lună joasă. Era un loc liber 
în fața blocului ei. Bărbatul care își zicea Alex i-a spus să 
parcheze acolo. 

— De obicei, parchez departe ca să văd dacă blocul e 


VP - 242 


supravegheat. 

— Este supravegheat. 

El s-a întins peste consolă și a oprit motorul. 

— Dă-te jos. 

A mers în urma ei spre ușă, cu rucsacul atârnat pe un umăr, și 
a sărutat-o pe ceafă în timp ce ea tasta codul. 

— Dacă nu încetezi, a șuierat ea, o să-ţi rup căputa. Și apoi o 
să-ţi sparg nasul. 

— Crede-mă, Eva, e doar pentru vecinii tăi. 

— Vecinii mei cred că sunt o fată cumsecade, care n-ar aduce 
niciodată acasă pe cineva ca tine. 

Zăvorul s-a deschis cu un pocnet. Eva a mers în faţa lui până 
în apartament. S-a dus direct la congelator și la sticla de votcă. 
Bărbatul care își zicea Alex a scos din rucsac dispozitivul SVR- 
ului pentru comunicații securizate și l-a așezat pe masa din 
bucătărie. Lângă el a pus telefonul Evei. 

— Prietenii tăi au reușit să spargă paravanul codificării? 

— Destul de repede. 

l-a întins telefonul. 

— E vreunul dintre ele de la Centrala din Moscova? 

Eva a derulat cu o mână lista lungă de avertizări, ţinând în 
cealaltă paharul. 

— Asta, a zis. De la Eduardo Santos. En clair. Foarte 
neinteresant. 

— Trebuie să răspunzi? 

— Probabil se întreabă de ce n-am dat niciun semn. 

— Atunci poate că ar trebui să-l dai. 

Ea a tastat cu îndemânare cu degetul mare. 

— Să văd. 

— E în portugheză. 

— Mai este nevoie să-ți amintesc...? 

— Nu, nu este. 

Eva a apăsat pe TRIMITE și s-a așezat la masă. 

— Și acum? 

— O să-ţi termini băutura și o să prinzi câteva ore de somn. 
Eu o să rămân aici și o să mă uit pe fereastră. 

— lar? Asta ai făcut și noaptea trecută. 

— Termină-ţi băutura, Eva. 

Ea s-a supus. Și apoi și-a mai turnat în pahar. 

— Mă ajută să dorm, a explicat. 


VP - 243 


— Încearcă o cană cu ceai de mușetel. 

— Votca e mai bună. 

Ca și cum ar fi vrut să demonstreze, a băut jumătate de 
pahar. 

— Rusa ta e foarte bună. Presupun că n-ai învățat-o la un 
institut de limbi străine. 

— Am învăţat-o la Moscova. 

— Părinţii tăi erau membri de partid? 

— Dimpotrivă, de fapt. Și când ușa s-a deschis, în sfârșit, au 
plecat în Israel cât de repede au putut. 

— Ai acolo o iubită? 

— Una minunată. 

— Păcat. Ce face iubita ta? 

— E doctoriţă. 

— E adevărat? 

— În cea mai mare parte. 

— Voiam cândva să mă fac doctoriţă. S-a uitat la o mașină 
care trecea pe stradă. Ştii cumva ce o să mi se întâmple dacă 
ceva merge prost? 

— Știu exact ce o să se întâmple. 

— Poc, a zis ea și și-a mai turnat în pahar. 


61. 


CARTIERUL GENERAL AL SVR, IASENEVO 


În același moment, la cartierul general al SVR din lasenevo, 
un bărbat cunoscut doar sub numele de cod Sașa era și el treaz. 
Din cauza diferenţei de fus orar, trecuse cu câteva minute de 
ora opt dimineaţa. Însă, pentru că era Moscova și încă iarnă, 
cerul de dincolo de ferestrele cu flori de gheaţă din dacea 
particulară a lui Sașa încă nu se luminase. Insă el nu-și dădea 
seama de acest lucru, pentru că nu avea ochi decât pentru 
telegrama care fusese trimisă cu o oră înainte de la camera de 
cifrare din clădirea principală. 

Era o copie a unei telegrame urgente de la rezidentura din 
Washington - de fapt, chiar de la rezident - care spunea că mai 
târziu în acea dimineaţă cârtița lui Sașa intenţiona să trimită alt 


VP - 244 


calup de informații. fRezidentul o considera o veste 
încurajatoare, lucru nu prea surprinzător; omul se scălda în 
gloria pe care o reflecta cârtiţa, și steaua lui urca pe cer cu 
fiecare predare încununată de succes. Totuși, Sașa nu-i 
împărtășea entuziasmul. Îl îngrijora momentul ales; era prea 
curând. Cârtița putea să fi descoperit o informaţie vitală, care să 
necesite transmiterea imediată, dar astfel de situaţii erau rare. 

Sașa a pus telegrama pe biroul său, alături de raportul pe 
care îl primise în seara precedentă. Legiștii SVR făcuseră o 
analiză preliminară a trupului carbonizat care le fusese dat de 
autorităţile franceze la aeroportul din Strasbourg. Incă nu 
putuseră să determine dacă acel cadavru era sau nu al lui 
Serghei Morozov. Poate că era Morozov, au spus oamenii de 
știință, poate că nu. Lui Sașa, momentul în care se produsese 
accidentul de mașină i se părea cel puţin suspect. Ca agent SVR, 
și mai înainte KGB, Sașa nu credea în accidente. Și nici nu era 
convins că Serghei Morozov, bărbatul căruia îi încredințase 
unele dintre cele mai preţioase secrete ale sale, era cu adevărat 
mort. 

Dar să fi fost vreo legătură între „moartea” lui Serghei 
Morozov și telegrama de la Washington? Oare era vremea să 
aducă acasă cârtița din frig? 

Sașa aproape că a ordonat evacuarea ei după ce trădătorul 
Gribkov a abordat MI6 cu oferta de dezertare. Din fericire, 
britanicii au tărăgănat lucrurile, și Sașa a izbutit să aranjeze 
rechemarea la Moscova a lui Gribkov, ca să fie arestat, interogat 
și, în cele din urmă, v/sșaia mera. Executarea prizonierului s-a 
petrecut în beciurile închisorii Lefortovo, într-o cameră din 
capătul unui coridor întunecat. Sașa a fost cel care a tras glonțul 
fatal. A făcut-o fără strop de milă sau dezgust. Odinioară își 
făcuse partea sa de asasinate. 

Cu Gribkov mort și îngropat într-un mormânt anonim, Sașa se 
apucase să repare pagubele. Operaţiunea se desfășurase exact 
așa cum plănuise el, cu toate că făcuse un calcul greșit. Același 
calcul greșit pe care îl făcuseră și alții înaintea sa. 

Gabriel Allon... 

Era posibil să se sperie de umbre. Era o boală, și-a zis el, 
comună bătrânilor care rămân prea mult în joc. Mai bine de 
treizeci de ani - mai mult chiar decât tatăl ei -, cârtiţa operase 
nestingherită în cadrul MI6. Dirijată de mâna nevăzută a lui 


VP - 245 


Sașa, urcase constant treptele ierarhiei până ajunsese 
H Washington, o poziţie de forţă care îi permitea să penetreze și 
CIA, întocmai ca tatăl ei. 

Acum, în sfârșit, premiul cel mare era la un pas. La un pas și 
pentru Sașa. Dacă ea devenea directorul general al Serviciului 
Secret de Informaţii, putea de una singură să submineze Alianţa 
Atlantică, lăsând Rusia să-și urmeze liberă ambițiile în ţările 
baltice, în Europa de Est și în Orientul Mijlociu. Ar fi cea mai 
mare reușită din istoria serviciilor secrete de informaţii. Mai 
mare chiar decât a lui Kim Philby. 

Din acest motiv Sașa a ales o cale de mijloc. A scris de mână 
mesajul și a chemat un curier care să-l ducă din dacea sa în 
camera de cifrare. La zece și cincisprezece minute, ora 


Moscovei - două și cincisprezece minute la Washington -, 
curierul s-a întors cu o recipisă care confirma că mesajul fusese 
primit. 


Acum nu-i mai rămânea decât să aștepte. Peste șase ore avea 
să aibă răspunsul. A ridicat coperta unui dosar vechi. Era un 
raport scris de Philby în martie 1973, când reușise să reintre în 
grațiile Centralei din Moscova. Era vorba despre o tânără 
franțuzoaică pe care o cunoscuse la Beirut și despre un copil. 
Philby nu precizase în raport că acel copil era al său, însă 
implicaţia era limpede. „Înclin să cred că ea s-ar putea dovedi 
folositoare pentru noi”, a scris, „pentru că are trădarea în 
sânge”. 


62. 


FOREST HILLS, WASHINGTON 


Ținta bănuielilor lui Sașa aștepta și ea. Nu într-o dacea 
particulară, ci într-o casă părăginită din colţul de nord-vest al 
Washingtonului. Dată fiind ora târzie, bărbatul era întins pe 
canapeaua din birou. În ultimele două ore revăzuse planul de 
bătaie, căutând defectele, punctele slabe care ar face ca 
întregul edificiu să se năruie peste ei. Negăsind niciunul, în afară 
de îngrijorarea sâcâitoare în privinţa adevăratei loialităţi a Evei 
Fernandes, gândurile i s-au întors, așa cum făceau adesea în 


VP - 246 


astfel de momente, la o pădure de mesteceni aflată la vreo 
două sute de kilometri est de Moscova. 

E în zori, zăpada cade dintr-un cer de culoarea cenușii. El stă 
la marginea unei gropi, o rană în carnea Mamei Rusii. Chiara e 
lângă el, tremurând de frig și de spaimă. Mihail Abramov și un 
bărbat pe nume Grigori Bulganov sunt mai departe în rând. Și în 
fața lor, fluturând un pistol și zbierând ordine peste zbârnâitul 
elicopterelor care se apropie, e Ivan Harkov. 

„Bucură-te să-ţi vezi nevasta murind, Allon...” 

Ochii lui Gabriel se deschid brusc la amintirea primei 
împușcături. Acela a fost momentul, și-a zis, în care a început cu 
adevărat războiul său personal cu Kremlinul. Da, fuseseră 
încăierări de început, runde preliminare, însă în acea dimineaţă 
cumplită din Vladimirskaia Oblast au început în mod oficial 
ostilitățile. Atunci a înțeles Gabriel că noua Rusie avea să 
meargă pe calea celei vechi. Atunci războiul său rece împotriva 
Kremlinului a devenit fierbinte. 

De atunci, se înfruntaseră pe un câmp de bătălie secret, care 
se întindea din inima Rusiei până pe Brompton Road din Londra, 
pe țărmurile stâncoase din Cornwall, ba chiar și pe dealurile 
înverzite ale Irlandei de Nord. Acum războiul lor ajunsese la 
Washington. Peste câteva ore, când Rebecca Manning avea să-și 
predea raportul - un raport pe care Gabriel numai că nu i-l 
scrisese cu mâna lui -, avea să se termine. Totuși, în această 
dispută el învinsese deja. Demascase cârtița rușilor îngropată 
adânc în Serviciul Secret de Informații britanic. Era copilul 
nimănui altuia decât al lui Kim Philby. Gabriel nu mai avea 
nevoie decât de o ultimă dovadă, o ultimă trăsătură de penel, și 
capodopera sa avea să fie terminată. 

Acest gând, perspectiva ispititoare a victoriei supreme asupra 
celui mai necruţător dușman al său, era ceea ce l-a ţinut treaz 
pe Gabriel în acea ultimă noapte care parcă nu se mai sfârșea. 
La cinci și jumătate s-a ridicat de pe canapea, a făcut duș, s-a 
bărbierit cu grijă și s-a îmbrăcat. 

Blugi decoloraţi, un pulover de lână, o geacă de piele: 
uniforma unui șef al serviciu de informaţii și operaţiuni. 

A intrat în camera de zi. Acolo a găsit trei membri ai faimoasei 
sale echipe - Yaakov Rossman, Yossi Gavish și Rimona Stern - 
stând încordați la o masă pliantă. Nu vorbeau cu pereţii, doar 
între ei, cât se poate de încet. Fiecare se uita la câte un ecran 


VP - 247 


de laptop. Pe unul era o imagine statică a unei case mici, cam 
cât o casă englezească tipică de ţară, cu o faţadă aparte în stil 
Tudor deasupra verandei. O lumină ardea la capătul aleii 
pietruite și alta la fereastra unui dormitor de la etaj. 

Era ora 6.05. Cârtița se trezise. 


63. 


WARREN STREET, WASHINGTON 


Rebecca a trecut în revistă ziarele de la Londra pe iPhone în 
timp ce își bea cafeaua și fuma prima dintre cele două ţigări 
L&B de dimineață. Cumva, nu se scurseseră informaţii despre 
intenţia prim-ministrului Lancaster de a suspenda contactele 
diplomatice cu Kremlinul. Și nici nu exista vreo aluzie la criza 
iminentă în mesajele necifrate de pe BlackBerry-ul său de la 
MI6. Se părea că informaţia era bine păzită - prim-ministrul și 
consilierii săi superiori, ministrul de externe și Graham. Și 
Gabriel Allon, desigur. Pe Rebecca o alarma implicarea lui Allon 
în această chestiune. Pe moment, era destul de încrezătoare că 
nu fusese descoperită. Graham n-ar fi inclus-o în lista lui de 
distribuire dacă ar fi bănuit-o de trădare. 

Datorită Rebeccăi, veștile nu aveau să surprindă Centrala din 
Moscova și Kremlinul cu garda complet coborâtă. După plecarea 
lui Graham, a alcătuit un raport amănunţit despre planurile 
britanicilor și l-a încărcat pe iPhone, unde era ascuns sub o 
aplicaţie populară de mesagerie instantanee, inaccesibilă oricui 
în afara SVR-ului și sistemului său digital cu rază mică de 
comunicare între agenţi. Mesajul conţinea o formulă de cod de 
urgenţă care îl instruia pe agentul care se ocupa de ea - agenta 
ilegală atrăgătoare care acţiona sub acoperire braziliană - să 
trimită imediat materialul la rezidentura din Washington. Era 
riscant, dar necesar. Dacă agenta ilegală trimitea mesajul la 
Centrala din Moscova prin canalele obișnuite, ar ajunge acolo 
de-abia după câteva zile, mult prea târziu ca să mai folosească 
la ceva. 

Rebecca s-a uitat peste ziarele americane la a doua ceașcă de 
cafea și la șase și jumătate s-a dus la etaj să se spele și să se 


VP - 248 


îmbrace. În acea dimineaţă nu avea să alerge, nu când 
amândouă lumile sale erau în criză. După ce avea să predea 
informaţiile la Starbucks-ul de pe Wisconsin Avenue, avea de 
gând să treacă pe la birou. Dacă avea noroc, putea chiar să stea 
un pic de vorbă cu Graham înainte de întâlnirea lui cu Morris 
Payne, directorul CIA. Ar fi ultima șansă să-l convingă să o ia și 
pe ea la Langley. Rebecca voia să audă cu urechile sale cât de 
mult aflase MI6 de la Gabriel Allon. 

La șapte era îmbrăcată. Și-a pus telefoanele în geantă - 
iPhone-ul personal și BlackBerry-ul de la MI6 - și s-a dus să-și ia 
pașaportul. L-a găsit în sertarul de sus al noptierei, alături de 
SIG Sauer și un încărcător de rezervă cu gloanţe de 9 mm. Le-a 
luat automat pe toate trei și le-a pus în geantă. La parter a stins 
felinarul de la capătul aleii și a plecat. 


64. 


YUMA STREET, WASHINGTON 


Erau multe lucruri pe care Rebecca Manning nu le știa în acea 
dimineaţă, printre care faptul că locuinţa îi era supravegheată 
de o cameră video miniaturală ascunsă în parcul de vizavi și că 
în timpul nopţii un dispozitiv de urmărire îi fusese prins cu 
ventuză sub mașină: o Honda Civic albastru-cenușiu, cu plăcuţe 
cu numere diplomatice. 

Camera video a prins plecarea ei din casa de pe Wisconsin 
Street, iar emițătorul i-a înregistrat deplasarea spre vest prin 
Tenteytown. Yaakov Rossman i-a transmis informaţiile prin SMS- 
uri criptate lui Eli Lavon, care era tolănit pe scaunul pasagerului 
dintr-un Nissan închiriat, parcat pe Yuma Street. Christopher 
Keller era la volan. Cei doi urmăriseră unii dintre cei mai 
periculoși oameni din lume. O cârtiță a rușilor cu un dispozitiv 
de semnalizare prins de mașină nu prea părea demnă de 
talentele lor. 

— Tocmai a virat pe Massachusetts Avenue, a zis Lavon. 

— Încotro? 

— Tot spre vest. 

Keller a demarat și a pornit în aceeași direcţie pe Yuma. 


VP - 249 


Strada se intersecta cu Massachusetts Avenue în unghi de 
aproximativ patruzeci și cinci de grade. Keller a frânat la stop și 
a așteptat să treacă o mașină, o Honda Civic albastru-cenușiu, 
cu plăcuţe cu numere diplomatice, condusă de șefa filialei MI6 la 
Washington. 

Eli Lavon se uita la BlackBerry. 

— Merge în continuare spre vest pe Massachusetts Avenue. 

— Nu, zău. 

Keller a mai lăsat să treacă două mașini și apoi s-a luat după 
ea. 

— Fii atent, a zis Lavon. E bună. 

— Da, a raspuns Keller, liniștit. Dar eu sunt și mai bun. 


65. 


AMBASADA BRITANICĂ, WASHINGTON 


În seara precedentă, după ce s-a întors în complexul 
ambasadei britanice, Graham Seymour l-a informat pe șeful 
garajului că de dimineaţă va avea nevoie de o mașină cu șofer. 
Prima oprire, a spus, va fi la hotelul Four Seasons din 
Georgetown, pentru o întâlnire personală la micul dejun. De 
acolo avea să meargă la cartierul general al CIA, în Langley, și 
din Langley la aeroportul internaţional Dulles, aflat în apropiere, 
unde așteaptă avionul său închiriat. Totuși, încălcând protocolul, 
l-a informat pe șeful securităţii că va merge la întâlnirile stabilite 
pentru acea zi fără echipă de pază. 

Șeful securităţii a protestat, dar, în cele din urmă, s-a 
conformat dorințelor lui Seymour. Mașina aștepta, așa cum 
ceruse, la ora șapte fix, în faţa reședinței ambasadorului de pe 
Observatory Circle. După ce s-a urcat, Seymour i-a spus 
șoferului că itinerarul s-a schimbat puţin. De asemenea, l-a 
informat pe șofer că nu trebuie în niciun caz să-i spună asta 
șefului garajului sau șefului securităţii. 

— De fapt, l-a avertizat Seymour, dacă sufli o vorbuliţă despre 
asta, o să pun să te închidă în Turn sau să te biciuiască sau ceva 
la fel de groaznic. 

— Unde mergem în loc de Four Seasons? 


VP - 250 


Seymour i-a dat adresa, iar șoferul, care venise de curând la 
Washington, a pus-o pe GPS. Au luat-o pe Observatory Circle 
până pe Massachusetts Avenue, apoi spre nord pe Reno Road, 
prin Cleveland Park. Pe Brandywine Street au virat la dreapta. 
Pe Linnean Avenue, la stânga. 

— Ești sigur că ai introdus adresa corectă? a întrebat Seymour 
când mașina s-a oprit. 

— Cine locuiește aici? 

— Nu m-ai crede dacă ţi-aș spune. 

Seymour a coborât și s-a dus la poarta de fier, care s-a 
deschis când s-a apropiat. Câteva trepte l-au dus la ușa din faţă, 
unde aștepta o femeie cu părul de culoarea gresiei și cu șolduri 
de femeie care a născut. Seymour a recunoscut-o. Era Rimona 
Stern, șefa Departamentului Colectarea Informaţiilor din Birou. 

— Nu sta proţăpit acolo! s-a răstit ea. Vino înăuntru. 

Seymour a urmat-o în camera principală mare, unde Gabriel și 
cei doi agenţi de rang înalt - Yaakov Rossman și Yossi Gavish - 
ședeau în jurul unei mese pliante, uitându-se la laptopuri. Pe 
peretele din spatele lor era o pată mare de mucegai. Semăna un 
pic cu harta Groenlandei. 

— E cu adevărat locuința ambasadorului vostru? a întrebat 
Seymour. 

Insă Gabriel n-a răspuns; se uita la ecranul telefonului la 
mesajul pe care tocmai îl primise. Scria că Eva Fernandes și 
Mihail Abramov părăseau blocul de locuinţe de pe MacArthur 
Boulevard. Seymour și-a scos paltonul Crombie și, codindu-se, l- 
a pus pe spătarul unui scaun. Și-a scos din buzunar BlackBerry- 
ul de la MI6. A verificat ora. Era 7.12. 


66. 


BURLEITH, WASHINGTON 


Traficul era deja un coșmar, mai ales pe Rezervoir Road, care 
se întindea din Foxhall spre marginea de nord a Georgetown- 
ului. Era un traseu al navetiștilor care locuiau în suburbiile din 
Maryland, spre est dimineaţa, spre vest seara, îngreunat de 
prezenţa Centrului Medical al Universităţii Georgetown și, la 


VP - 251 


acea oră, de un răsărit de soare care te orbea. Eva Fernandes, 
șoferiță din Washington cu experiență, chiar dacă ilegală, 
cunoștea câteva scurtături. Purta hainele sale de dimineaţă 
obișnuite - colanţi, pantofi de sport Nike de culoare verde neon 
și o jachetă cu fermoar strânsă pe corp, tot verde neon. După 
două nopţi la rând nedormite, Mihail arăta ca iubitul ei cu 
probleme, cel care prefera băutura și drogurile, nu munca. 

— Și eu, care credeam că traficul din Moscova e un coșmar, a 
mormăit el. 

Eva a virat la stânga pe Thirty-Seventh Street și a luat-o spre 
nord prin Burleigh, un cartier cu căsuțe lipite una de alta, plin de 
studenţi și tineri angajaţi. Și de spioni ruși, și-a zis Mihail. Aldrich 
Ames făcea un semn cu creta pe o cutie poștală de pe T Street 
când voia să-i livreze omului său de legătură rus secretele din 
CIA. Acea cutie poștală se afla acum într-un muzeu din centrul 
orașului. Cea care a alunecat pe lângă geamul din dreptul lui 
Mihail era una nouă. 

— Amintește-mi ce se întâmplă după ce cobor eu din mașină, 
a zis el. 

Eva n-a protestat altfel decât printr-un oftat din rărunchi. 
Revăzuseră în amănunţime planul la masa din bucătăria ei. 
Acum, în ultimele minute până la predarea planificată, aveau să- 
| mai treacă o dată în revistă, indiferent dacă ea avea sau nu 
nevoie. 

— Conduc mai departe până la Starbucks, a recitat ea ca pe 
un text învăţat pe de rost. 

— Și ce se întâmplă dacă încerci să fugi? 

— FBI, a răspuns ea. Inchisoare. 

— Comandă /atte ca de obicei și du-l la o masă de sus. Nu 
privi în ochi pe niciunul dintre ceilalți clienţi. Și în niciun caz nu 
uita să deschizi dispozitivul de recepţie. Când Rebecca va 
transmite, raportul ei ne va fi trimis automat nouă. 

Eva a cotit pe Whitehaven Parkway. 

— Ce se întâmplă dacă se răzgândește? Ce se întâmplă dacă 
nu transmite? 

— Același lucru care se întâmplă dacă transmite. Așteaptă la 
etaj până-ţi dau eu un semn. Apoi du-te la mașină și pornește 
motorul. O să vin și eu. 

Și apoi... 

— Poc, a zis ea. 


VP - 252 


Eva a oprit la colțul cu Thirty-Fifth Street. Mihail a deschis 
portiera și a pus un picior pe rigolă. 

— Nu uita să deschizi dispozitivul de recepţie. Și, orice ar fi, 
nu pleca din cafenea până nu-ţi spun eu. 

— Ce se întâmplă dacă ea nu transmite? a întrebat din nou 
Eva. 

Mihail a coborât fără să răspundă și a închis portiera. Imediat 
Kia a demarat și a virat la dreapta pe Wisconsin Avenue. Până 
aici, totul e în ordine, și-a zis el și a pornit pe jos. 


67. 


WISCONSIN AVENUE, WASHINGTON 


Ca tablou al spionajului în stilul Războiului Rece, îi lipsea 
iconografia obișnuită. Nu erau ziduri sau puncte de control, nu 
erau turnuri de pază sau reflectoare, nu era un „pod al 
spionilor”. Era doar o cafenea foarte populară dintr-un lanţ, cu 
omniprezenta ei firmă verde cu alb. Era amplasată pe Wisconsin 
Avenue, la vest, și la capătul unui șir de prăvălioare - un cabinet 
veterinar, un salon de coafură, o croitorie, o cizmărie, un salon 
de tuns animalele de companie și unul dintre cele mai bune 
restaurante franţuzești din Washington. 

Doar cafeneaua avea propria parcare. Eva a zăbovit două 
minute lungi în mijlocul parcării, până s-a eliberat un spaţiu. 
Înăuntru, coada se întindea de la casă până aproape de ușă. N- 
avea importanţă; venise cu destul timp înainte. 

Ignorând instrucțiunile bărbatului care își zicea Alex, s-a uitat 
cu atenție în jur. Erau nouă persoane în fața sa - navetiști 
nervoși în drum spre clădirile de birouri din centru, doi clienţi 
obișnuiți din zonă, cu bluze de trening, și trei copii care purtau 
cravata în dungi a British International School, care se afla pe 
celălalt trotuar al Wisconsin Avenue. Alţi cinci sau șase clienți 
așteptau comanda la celălalt capăt al tejghelei în formă de L, iar 
alţi patru citeau Washington Post sau Politico la o masă comună. 
Niciunul nu-i părea Evei agent operativ din FBI, din serviciile de 
informaţii israeliene sau britanice, sau, și mai important, din 


23 Aluzie la filmul Bridge of Spies, regia Steven Spielberg, 2015. 
VP - 253 


rezidentura SVR. 

Mai erau locuri și în partea din spate a cafenelei, dincolo de 
vitrina cu prăjituri și sandvișuri care păreau din plastic. Mesele 
aveau toate locurile ocupate, în afară de două. La una ședea un 
bărbat de douăzeci și ceva de ani, cu o paloare de om care nu 
prea iese din casă. Purta un pulover cu emblema Georgetown 
University și se holba la ecranul unui laptop. Arăta ca un ahtiat 
de Wi-Fi tipic, și exact acesta era scopul. Eva credea că tocmai îl 
identificase pe IT-istul israelian care izbutise să spargă cifrul 
imposibil de spart al dispozitivului de recepţie de la SVR. 

Era 7.40 când a reușit, în sfârșit, să dea comanda. Barmanul 
cânta destul de bine „Let's Stay Together” al lui Al Green în timp 
ce îi prepara /atte mare cu o doză de cafea în plus, în care ea și- 
a pus zahăr din belșug înainte să se îndrepte spre mesele din 
spate. Puștiul cu pulover de la Georgetown a fost singurul 
bărbat care n-a ridicat privirea din ecran ca să se uite la Eva 
care trecea în colanti și în jacheta mulată, confirmându-i astfel 
că era, într-adevăr, IT-istul israelian. 

In stânga era scara spre sala de la etaj. Acolo nu se afla decât 
o persoană, un bărbat de vârstă mijlocie, în pantaloni de doc și 
pulover la baza gâtului, care scria cu îndârjire pe un bloc de 
corespondenţă galben. Ședea lângă balustrada care dădea spre 
partea din faţă a cafenelei. Eva s-a așezat în spate, aproape de 
o ușă care ducea la o terasă unde nu era nimeni. Comutatorul 
dispozitivului SVR n-a scos decât un ușor clic când l-a răsucit. Cu 
toate astea, bărbatul a ridicat privirea și s-a încruntat, după care 
și-a reluat lucrul. 

Eva și-a scos telefonul din geantă și s-a uitat cât e ceasul. Era 
7.46. Fereastra de transmisie se deschidea peste paisprezece 
minute. După cincisprezece minute se închidea din nou și, dacă 
totul mergea conform planului, cârtița lui Sașa avea să fie 
demascată. Eva nu se simţea deloc vinovată pentru faptele sale, 
îi era doar teamă - teamă de ceea ce avea să se întâmple dacă 
SVR reușea cumva să pună mâna pe ea și s-o ducă înapoi în 
Rusia. O încăpere fără ferestre la capătul unui coridor întunecat 
din închisoarea Lefortovo, un bărbat fără chip. 

Pooc... 

S-a uitat din nou la ceas. Era 7.49. „Grăbește-te. Te rog, 
grăbește-te”. 


VP - 254 


68. 


WISCONSIN AVENUE, WASHINGTON 


În partea opusă a Wisconsin Avenue și la vreo sută de metri 
spre nord era un magazin Safeway de lux, destinat clientelei 
sofisticate din Georgetown. Avea o parcare interioară la nivelul 
străzii și o a doua în exterior, în spatele magazinului, pe care o 
prefera Rebecca Manning. A condus mașina încet în sus pe 
rampă, uitându-se atent în oglinda retrovizoare. În timp ce 
efectua traseul de detectare a urmăritorilor se gândise de vreo 
două ori să nu predea informaţiile, temându-se că era urmărită 
de FBI. Acum considera că acele temeri nu erau întemeiate. 

Rebecca și-a lăsat mașina în colţul îndepărtat al parcării și, cu 
geanta pe umăr, s-a dus la intrarea din spate a magazinului. 
Coșurile erau lângă ascensorul care ducea la nivelul parcării. 
Rebecca a luat unul din stivă și s-a plimbat cu el prin magazin, 
de la legume și fructe la mâncarea preparată, în susul și în josul 
raioanelor lungi, până când s-a asigurat că n-o urmărea nimeni. 

A lăsat coșul la ieșirea fără casieri și s-a îndreptat spre scara 
lungă care dădea spre intrarea principală a magazinului, pe 
Wisconsin Avenue. Traficul orei de vârf se scurgea pe coasta 
dealului spre Georgetown. Rebecca a așteptat să se schimbe 
culoarea semaforului și a traversat. A luat-o spre sud și, în timp 
ce trecea pe lângă un restaurant turcesc cu luminile stinse, s-a 
hotărât să predea informaţiile. 

De la ușa restaurantului turcesc erau patruzeci și șapte de 
pași până la intrarea în Starbucks, lângă care stătea un bărbat 
în haine zdrenţuite și murdare. În condiţii normale, Rebecca i-ar 
fi dat bani, așa cum mama ei le dădea întotdeauna câteva 
centime cerșetorilor de pe străzile Parisului, cu toate că avea cu 
puțin mai mulţi decât ei. Dar în acea dimineaţă ea a trecut, 
simțindu-se vinovată, pe lângă bărbat și a intrat. 

Opt persoane stăteau la coadă la casă. Avocaţi lobbyiști cu 
expresii neliniștite, doi viitori agenţi secreţi de la British 
International School, un bărbat înalt cu un ten golit de sânge și 
cu ochii fără culoare, care arăta de parcă n-ar fi dormit de-o 
săptămână. Barmanul cânta „A Change ls Gonna Come”. 
Rebecca s-a uitat la ceas. Era 7.49. 


VP - 255 


Christopher Keller și Eli Lavon nu s-au ostenit s-o urmeze pe 
Rebecca Manning în parcarea de la Safeway. Au oprit pe Thirty- 
Four Street, în față la Hardy Middle School, o poziţie avantajoasă 
din care puteau să urmărească nemijlocit sosirea ei la 
Starbucks. Eli Lavon a trimis vestea la postul de comandă de pe 
Chesapeake Street - inutil, pentru că Gabriel și restul echipei o 
urmăreau pe Rebecca prin camera video a telefonului lui Ilan. 
Toţi, în afară de Graham Seymour, care ieșise în grădină ca să 
răspundă la un telefon primit din Vauxhall Cross. 

Era 7.45 când Seymour s-a întors în casă. Rebecca Manning 
comanda. Seymour asigura fondul sonor. 

— Cafea mare, fără lapte. Nimic de mâncare, mulțumesc. 

Când tânărul de la tejghea s-a întors cu spatele ca să ia 
cafeaua Rebeccăi din încălzitor, ea și-a introdus cardul în cititor, 
confirmându-și astfel prezenţa în acel loc în dimineaţa 
respectivă. 

— Aţi dori o copie a bonului? a zis în locul lui Gabriel. 

— Da, vă rog, a răspuns Seymour în numele Rebeccăi, și 
peste câteva secunde tânărul de la tejghea i-a înmânat o 
hârtiuţă, împreună cu cafeaua. 

Gabriel s-a uitat la ceasul digital din centrul mesei pliante: 
7:56:13... Fereastra de transmisie era aproape deschisă. 

— Ai văzut destul? a întrebat. 

— Nu, a zis Seymour, cu ochii la ecran. Las-o să se 
desfășoare. 


69. 


WISCONSIN AVENUE, WASHINGTON 


Era un scaun liber la masa comună. Era locul cel mai apropiat 
de ușă, așa că i-a oferit Rebeccăi o vedere nestingherită atât a 
străzii, cât și a locurilor din spatele cafenelei. Bărbatul care 
fusese în faţa ei la rând, cel cu piele și ochi de culoare deschisă, 
se așezase în fundul încăperii, cu spatele la Rebecca. La două 
mese distanță, un tânăr care arăta a student tasta de zor pe 
laptop, la fel ca alţi patru clienţi. Cele trei persoane așezate 


VP - 256 


împreună cu Rebecca la masa comună erau dinozauri digitali, 
care preferau să-și consume informaţiile în formă tipărită. Asta 
prefera și Rebecca. Într-adevăr, unele dintre cele mai fericite 
ceasuri din copilăria ei extraordinară le petrecuse în biblioteca 
din apartamentul tatălui său, la Moscova. În colecţia lui vastă 
erau cele patru mii de cărți moștenite de la colegul lui spion din 
Cambridge, Guy Burgess. Rebecca își mai amintea cum 
miroseau ameţitor a tutun. Își amintea că fumase primele ţigări 
citind cărţile lui Guy Burgess. Îi ardea buza după o ţigară. N-a 
cutezat, desigur. Era un delict mai grav decât trădarea. 

Rebecca a scos capacul paharului cu cafea și l-a pus pe masă, 
alături de iPhone. BlackBerry-ul de la MI6, care era încă în 
geantă, vibra la primirea unui mesaj. După toate probabilitățile, 
erau cei de la filială sau de la biroul Emisferei Occidentale din 
Vauxhall Cross. Sau, poate, și-a spus, Graham s-a răzgândit și o 
ia cu el la Langley. Probabil că pleacă acum din reședința 
ambasadorului. Rebecca presupunea că ar trebui să citească 
mesajul, ca să se asigure că nu era o urgenţă. Peste un minut, 
și-a zis. 

Prima sorbitură din cafea i-a pătruns în stomacul gol ca acidul 
din baterie. Barmanul cânta acum „What's Going On” al lui 
Marvin Gaye, iar bărbatul din cealaltă parte a mesei comune, 
poate că inspirat de versuri, bombănea către cel de alături 
despre cel mai recent scandal declanșat de președintele 
american pe reţelele sociale. Rebecca a aruncat o privire spre 
mesele din partea din spate și n-a surprins pe nimeni uitându-se 
la ea. A presupus că agentul ilegal era la etaj; îi vedea 
dispozitivul de recepţie în rețelele de pe iPhone. Dacă 
dispozitivul funcţiona cum trebuie, era invizibil pentru orice 
telefoane, tablete sau computere din jur. 

S-a uitat la ceas: 7.56... Incă o gură de cafea, încă un val 
coroziv în stomac. Cu un aer calm, a căutat printre iconurile de 
pe ecranul iPhone-ului până a ajuns la aplicaţia de mesagerie în 
care era ascunsă procedura SVR. Raportul era acolo, cifrat și 
invizibil. Până și iconul care îl trimitea era o minciună. Cu 
degetul mare zăbovind deasupra lui, s-a mai uitat o dată prin 
sală. Nu era nimic suspect, doar tremurul necontenit al 
BlackBerry-ului de la MI6. Până și bărbatul din cealaltă parte a 
mesei părea să se întrebe de ce nu răspunde. 

Acum era 7.57. Rebecca a pus pe masă iPhone-ul și a băgat 


VP - 257 


mâna în geantă. BlackBerry-ul era lângă SIG Sauer-ul de 9 mm. 
A scos cu grijă telefonul și a introdus parola lungă. Mesajul era 
de la Andrew Crawford, care o întreba când o să ajungă la filială. 

Rebecca a ignorat mesajul și la 7.58 a pus BlackBerry-ul 
înapoi în geantă. La două minute după ce se deschisese 
fereastra de transmisie, iPhone-ul a semnalat un nou mesaj. Era 
de la un număr din Londra pe care Rebecca nu l-a recunoscut, și 
avea un singur cuvânt. 

„Fugi...” 


70. 


WISCONSIN AVENUE, WASHINGTON 


„Fugi...” 

să fugă de ce anume? Să fugă de cine? Să fugă unde? 

Rebecca a examinat numărul de pe iPhone. Nu-i spunea 
nimic. Cea mai probabilă sursă a mesajului era Centrala din 
Moscova sau rezidentura din Washington. Sau, poate, și-a zis, 
era un soi de șmecherie. O amăgire. Doar un spion ar fugi. 

S-a încruntat la ecran pentru camerele video care, fără 
îndoială, o urmăreau și, apăsând pe un icon fals a transformat în 
praf digital raportul original. A dispărut, n-a existat niciodată. 
Apoi, apăsând pe al doilea icon fals, aplicaţia însăși a dispărut. 
Acum nu mai exista nicio dovadă a trădării pe telefon sau 
printre lucrurile sale, doar pistolul pe care îl vârâse în geantă 
înainte să iasă din casă. Brusc, s-a bucurat că îl avea la ea. 

„Fugi...” 

De câtă vreme știau? Și cât de mult știau? Ştiau doar că era o 
spioană a Centralei din Moscova? Sau știau și că a fost născută 
și crescută ca să fie spion, că era fiica lui Kim Philby și strădania 
de o viaţă a lui Sașa? S-a gândit la vizita neobișnuită a lui 
Graham acasă la ea, seara trecută, și la veștile alarmante că 
Downing Street intenţionează să taie contactele diplomatice cu 
Moscova. A fost o minciună, și-a zis, cu scopul de a o păcăli să 
intre în contact cu oamenii ei de legătură. Nu exista nicio 
intenţie de a rupe relaţiile cu Moscova și nicio întâlnire la 
Langley. Bănuia, totuși, că exista, într-adevăr, un avion care 


VP - 258 


aștepta la aeroportul internaţional Dulles - un avion care s-o 
ducă înapoi la Londra, unde ar fi în ghearele sistemului juridic 
britanic. 

„Fugi...” 

Încă nu, și-a zis. Nu fără un plan. Trebuia să reacționeze 
metodic, așa cum făcuse tatăl ei în 1951, când aflase că Guy 
Burgess și Donald MacLean fugiseră în Uniunea Sovietică, 
lăsându-l periculos de expus. Se dusese cu mașina în zona 
rurală din Maryland și îngropase aparatul miniatural de 
fotografiat dat de KGB și rolele de film. „Pe malul fluviului, lângă 
insula Swainson, la poalele unui sicomor gigantic...” însă mașina 
nu-i era de folos Rebeccăi. Cu siguranţă, i se pusese un 
dispozitiv de localizare. Asta ar explica de ce nu văzuse nicio 
echipă de urmăritori. 

Ca să evadeze - să fugă -, Rebecca avea nevoie de altă 
mașină și de acces la un telefon nespionat. Sașa o asigurase că, 
în caz de urgenţă, o va putea duce rapid la Moscova, în felul în 
care luri Modin îl scosese pe tatăl ei din Beirut. Rebecca primise 
un număr de telefon ca să sune la ambasada rusă și o parolă 
care avea să-i dea de înțeles persoanei care va răspunde că 
avea probleme. Cuvântul era „Vrej”. Era numele unui restaurant 
vechi din cartierul armenesc al Beirutului. 

Dar, mai întâi, trebuia să iasă din locul unde ar fi trebuit să 
predea informaţiile. Presupunea că unele dintre persoanele din 
jur erau agenţi britanici, americani sau chiar israelieni. Liniștită, 
și-a strecurat iPhone-ul în geantă, s-a ridicat și a lăsat să cadă 
paharul cu cafea în orificiul circular din zona condimentelor. Ușa 
care dădea pe Wisconsin Avenue era în dreapta, însă ea s-a 
răsucit spre stânga și s-a îndreptat spre partea din spate a 
cafenelei. Nimeni nu s-a uitat la ea. Nimeni n-a îndrăznit. 


71. 


CHESAPEAKE STREET, WASHINGTON 


La vreo cinci kilometri spre nord, la postul de comandă de pe 
Chesapeake Street, Gabriel privea din ce în ce mai îngrijorat 
cum Rebecca Manning trece prin imaginea camerei de pe 


VP - 259 


telefonul lui Ilan. 

— Ce s-a întâmplat? 

— N-a transmis raportul, a zis Graham Seymour. 

— Da, știu. Dar de ce n-a făcut-o? 

— Ceva trebuie s-o fi speriat. 

Gabriel s-a uitat la Yakov Rossman. 

— Unde e acum? 

Yaakov a tastat o căutare pe laptop. Mihail a răspuns în 
câteva secunde. Rebecca Manning era la toaletă. 

— Făcând ce? a întrebat Gabriel. 

— Folosește-ţi imaginaţia, șefule. 

— Asta fac. 

Au trecut treizeci de secunde fără ca ea să apară. 

— Am o presimţire rea, Graham. 

— Și ce vrei să facem? 

— Ai toate dovezile de care ai nevoie. 

— Asta-i discutabil, dar te ascult în continuare. 

— Spune-i că te-ai răzgândit în privinţa întâlnirii de la Langley. 
Spune-i că vrei ca ea să fie acolo, la urma urmei. Asta ar trebui 
să-i atragă atenţia. 

— Și apoi? 

— Spune-i că vă întâlniți la ambasadă. Gabriel s-a oprit, apoi a 
adăugat: Și apoi aresteaz-o, în clipa în care pune piciorul pe 
teritoriul britanic. 

Seymour a tastat mesajul pe BlackBerry și l-a trimis. După 
cincisprezece secunde, aparatul a semnalat un răspuns. 

— E pe drum. 


72. 


WISCONSIN AVENUE, WASHINGTON 


Dincolo de ușa închisă a toaletei unisex din cafenea, Rebecca 
a recitit mesajul lui Graham Seymour. „Schimbare de plan. 
Vreau să mă însoţești la Langley. Ne întâlnim în cel mai scurt 
timp la sediu...” Tonul pașnic nu putea să mascheze adevăratul 
sens al mesajului. Confirma cele mai mari temeri ale Rebeccăi. 
Fusese deconspirată și atrasă într-o capcană. 


VP - 260 


Zăvorul ușii a zdrăngănit sub o mână nerăbdătoare. 

— Un minut, vă rog, a zis Rebecca, cu o seninătate care ar fi 
făcut să crească inima trădătoare a tatălui ei. 

Faţa lui era cea care se reflecta în oglindă. „Pe an ce trece”, 
spunea mama ei, „semeni tot mai mult cu el. Aceiași ochi. 
Aceeași expresie disprețuitoare”. Rebecca n-a știut niciodată 
sigur dacă mama ei o spunea ca pe un compliment. 

A închis BlackBerry-ul și iPhone-ul în cutia Faraday din geantă 
și a rupt o filă din carnet. A scris pe ea câteva cuvinte cu litere 
chirilice. A tras apa la W.C. cu un zgomot tunător. A deschis 
robinetul chiuvetei câteva secunde, apoi a smuls două șervețele 
din dispozitivul de distribuire și le-a aruncat în coșul de gunoi. 

De dincolo de ușă se auzea zumzetul blând al cafenelei 
aglomerate. Rebecca a pus mâna stângă pe zăvor și dreapta în 
geantă, pe patul micului pistol SIG Sauer. Trăsese siguranța de 
îndată ce intrase în toaletă. În magazie erau zece gloanţe 
Parabellum de 9 mm, la fel ca în încărcătorul de rezervă. 

A deschis ușa și a ieșit cu graba unei femei importante din 
Washington care întârzia la serviciu. Se așteptase să fie cineva 
acolo, însă holul era gol. Puștiul în hanorac cu glugă de la 
Georgetown schimbase unghiul laptopului. Ecranul era ascuns 
privirii ei. 

S-a întors brusc spre dreapta și a urcat scările. În sala de sus 
a găsit două persoane, un bărbat de vârstă mijlocie, care scria 
pe un bloc de corespondenţă, și pe Eva Fernandes, agenta 
ilegală rusă. Cu jacheta ei verde neon, era greu să n-o remarci. 

Rebecca s-a așezat pe scaunul din faţa ei. Mâna dreaptă o 
avea încă în geantă, pe patul pistolului. Cu stânga i-a dat Evei 
Fernandes biletul. Agenta s-a prefăcut că nu înţelege. 

— Fă-o și gata, a șoptit Rebecca în rusă. 

Femeia a șovăit, apoi i-a înmânat telefonul. Rebecca l-a pus și 
pe acesta în cutia Faraday. 

— Unde ţi-e mașina? a întrebat în rusă. 

— N-am mașină. 

— Conduci o Kia Optima. E parcată afară. Rebecca și-a 
deschis geanta suficient de mult ca agenta să vadă pistolul. Să 
mergem. 


VP - 261 


73. 


WISCONSIN AVENUE, WASHINGTON 


Încălcând întreaga doctrină de teren, scrisă și nescrisă, rostită 
și nerostită a Biroului, Mihail Abramov și-a schimbat locul, 
mutându-se de pe scaunul orientat spre partea din spate a 
cafenelei pe unul orientat spre cea din față. Avea în ureche o 
cască miniaturală, în stânga, cea dinspre perete. Asta îi 
permitea să monitorizeze transmisia de pe telefonul Evei, care 
era piratat și funcționa ca emiţător. Cel puţin functionase ca 
emiţător până la ora 8.04, când Rebecca Manning, după ce a 
ieșit din toaletă, a luat-o pe neașteptate pe scări în sus. 

În ultimele secunde dinainte ca telefonul să amuţească, Mihail 
auzise o șoaptă. Poate că vorbele erau în rusă, dar nu putea fi 
sigur. Și nici nu putea afirma cu siguranţă cine le rostise. 
Indiferent de ce anume fusese spus, amândouă femeile se 
îndreptau acum spre ușă. Eva privea drept înainte, ca și cum ar 
fi mers spre un mormânt deschis. Rebecca Manning era cu un 
pas în urmă, cu mâna dreaptă în geanta sa elegantă. 

— Ce credeţi că are în geantă? a întrebat Mihail încet în timp 
ce agentele ruse treceau prin dreptul camerei video a lui llan. 

— Câteva telefoane mobile, a răspuns Gabriel, și un dispozitiv 
SVR de comunicare pe rază mică între agenți. 

— Are mai mult de atât. 

Mihail le-a văzut pe Eva și Rebecca ieșind și luând-o la stânga, 
spre parcare. 

— Poate că ar trebui să-ţi întrebi prietenul dacă șefa filialei 
sale din Washington are o armă neoficială. 

Gabriel a întrebat. Apoi i-a repetat lui Mihail răspunsul. Ca 
regulă generală, Rebecca Manning nu purta în public o armă, 
dar avea una acasă, pentru protecţie, cu acordul Ministerului de 
Externe și al CIA. 

— Ce tip? 

— SIG Sauer. 

— De 9, presupun? 

— Presupui corect. 

— Probabil mic. 

— Probabil, a încuviinţat Gabriel. 


VP - 262 


— Ceea ce înseamnă că are o capacitate de zece. 

— Plus zece de rezervă. 

— Presupun că Eli n-are o armă. 

— Ultima dată când Eli a avut o armă a fost în 1972. Mai avea 
puţin și mă omora, din greșeală. 

— Și Keller? 

— Graham n-ar permite. 

— Mai rămân eu. 

— Rămâi unde ești. 

— Scuze, șefule, a intervenit ceva pe linie. Nu te-am auzit. 

Mihail s-a ridicat și a trecut pe lângă masa lui Ilan, prin faţa 
camerei video. Afară, a luat-o la stânga și a pornit de-a 
curmezișul parcării. Eva era deja la volanul automobilului său 
Kia; Rebecca deschidea ușa pasagerului. Inainte să se așeze, s-a 
uitat la Mihail și ochii li s-au întâlnit. Mihail a întors primul 
privirea și și-a văzut de drum. 

Thirty-Fourth Street era cu sens unic, spre sud. Mihail a mers 
împotriva fluxului, prin spatele restaurantului turcesc, în timp ce 
Eva dădea cu spatele din locul de parcare și ieșea în stradă. 
Rebecca Manning se uita la el prin fereastra laterală, era sigur 
de asta. Îi simţea ochii sfredelindu-i spinarea ca gloanţele. ÎI 
provoca să se întoarcă, să se mai uite o dată. Dar n-a făcut-o. 

Nissanul era parcat lângă școală. Mihail s-a așezat pe 
banchetă, în spatele lui Keller. Gabriel striga la el prin radio de 
la postul de comandă. Eli Lavon, cel mai bun urmăritor din 
istoria Biroului, îl privea cu reproș de pe scaunul de lângă șofer. 

— Bună treabă, Mihail. A fost cu adevărat minunat. Nici vorbă 
ca ea să fi observat o mișcare lină ca asta. 

Lavon a rostit cuvintele în ebraică, sarcastic. Keller se uita de- 
a lungul lui Thirty-Fourth Street, după o Kia Optima care se 
micșora rapid. La intersecţia cu Rezervoir Road mașina a făcut 
la dreapta. Keller a așteptat ca un cârd de școlari să treacă 
strada. Apoi a apăsat pedala de acceleraţie până la podea. 


74. 
BURLEITH, WASHINGTON 


VP - 263 


— N-am voie să vorbesc cu tine, a zis Eva Fernandes. De fapt, 
n-am voie nici măcar să măuitla tine. 

— Se pare că eu am anulat aceste ordine, nu-i așa? 

Rebecca i-a spus Evei să vireze la dreapta pe Thirty-Sixth 
Street și din nou pe S Street. De ambele dătți, Nissanul le-a 
urmat. Era în urmă, la distanță de vreo șase mașini. Şoferul nu 
făcea niciun efort să se ascundă. 

— Fă din nou la dreapta, s-a răstit Rebecca, și câteva clipe 
mai târziu Eva a virat pe Thirty-Fifth Street, de această dată fără 
să se mai ostenească să oprească sau măcar să încetinească. 

Nissanul a făcut la fel. Tacticile lor grosolane de urmărire îi 
sugerau Rebeccăi că acţionează fără să aibă întăriri și, prin 
urmare, că nu sunt de la FBI. Avea să afle destul de curând. 

La colţul dintre Thirty-Fifth Street și Rezervoir Road era un 
semafor, unul dintre puţinele aflate în zona rezidenţială din 
Georgetown. Lumina s-a făcut din verde galbenă când s-au 
apropiat. Eva a apăsat până la podea pe acceleraţie și Kia a 
trecut ca fulgerul prin intersecţie când lumina trecea pe roșu. 
Claxoanele au răsunat când Nissanul le-a urmat. 

— Virează iar la dreapta, a zis Rebecca repede, arătând spre 
intrarea pe Windfield Lane. 

Era o stradă particulară mărginită de case asemănătoare din 
cărămidă netencuită, care îi amintea Rebeccăi de Hampstead 
din Londra. Nissanul era în urma lor. 

— Oprește aici! 

— Dar... 

— Fă ce-ţi spun! 

Eva a trântit piciorul pe frână. Rebecca a smuls SIG Sauer-ul 
din geantă și a sărit din mașină. A prins pistolul cu amândouă 
mâinile, formând cu brațele un triunghi, și s-a răsucit un pic într- 
o parte, ca să fie o ţintă mai puţin vizibilă, așa cum fusese 
antrenată în poligonul de la Fort Monkton. Nissanul continua să 
se apropie. Rebecca a pus cătarea deasupra capului șoferului și 
a tras până s-a golit încărcătorul. 

Nissanul s-a smucit brusc spre stânga și s-a ciocnit de botul 
unui SUV Lexus parcat. N-a coborât nimeni și n-a răspuns 
nimeni cu foc, dându-i astfel Rebeccăi satisfacția de a ști că 
bărbaţii nu erau de la FBI. Erau agenți secreți britanici și 
israelieni, care nu aveau jurisdicție să facă o arestare sau să 
folosească arme de foc, chiar dacă cineva trăgea în ei pe o 


VP - 264 


stradă liniștită din Georgetown. De fapt, Rebecca se îndoia că 
FBl-ul știa măcar că britanicii și israelienii desfășurau o 
operaţiune împotriva ei. În câteva minute, și-a zis, uitându-se la 
mașina bușită, vor ști. 

„Fugi...” 

Rebecca s-a lăsat să cadă pe locul pasagerului din Kia și i-a 
strigat Evei să pornească. După o clipă, goneau în sus pe Thirty- 
Seventh Street spre ambasada rusă. Pe când traversau T Street, 
Rebecca a aruncat pe geam cutia Faraday. l-a urmat dispozitivul 
de recepţie al SVR-ului. 

Rebecca a aruncat o privire peste umăr. Nu le urmărea 
nimeni. A ejectat încărcătorul gol și l-a vârât pe cel plin. Eva 
Fernandes a tresărit la acel sunet. Dirijată de Rebecca, a virat la 
stânga pe Tunlaw Road. 

— Unde mergem? a întrebat pe când treceau prin spatele 
complexului ambasadei ruse. 

— Trebuie să dau un telefon. 

— Și după aceea? 

Rebecca a zâmbit. 

— Mergem acasă. 

e 

În acelaşi moment, trei bărbați mergeau pe Thirty-Fifth Street 
spre fluviul Potomac. După îmbrăcăminte și înfățișare, nu erau 
locuitori tipici din Georgetown. Unul dintre ei părea să aibă mari 
dureri, și la o examinare mai atentă a mâinii lui drepte s-ar fi 
văzut sânge. Mâna însăși era nevătămată. Rana era la clavicula 
dreaptă, rezultatul unui glonț de 9 mm. 

Când au traversat O Street, genunchii omului s-au îndoit, însă 
ceilalți doi, un bărbat înalt și palid și unul mai scund, cu o față 
pe care n-o puteai ţine minte, l-au sprijinit să nu cadă. Pe dată a 
apărut o mașină, și cei doi bărbaţi nevătămaţi l-au ajutat pe cel 
de-al treilea să urce pe bancheta din spate. O vânzătoare de la 
florăria de acolo a fost singurul martor. Ea le-a spus mai târziu 
polițiștilor că expresia bărbatului palid era una dintre cele mai 
înspăimântătoare pe care le văzuse în viața ei. 

În acel moment, unităţi ale poliţiei metropolitane din 
Washington reacţionau la rapoartele despre focuri de armă trase 
pe Windfield Lane, care de obicei era liniștită. Mașina cu cei trei 
bărbaţi a pornit rapid prin Georgetown spre Connecticut 
Avenue. Acolo a luat-o spre nord și a ajuns la o casă în paragină 


VP - 265 


de pe Chesapeake Street. În casă erau doi dintre cei mai 
puternici agenţi secreți din lume. O lăsaseră să fugă. Și acum ea 
dispăruse. 


75. 


TENTEYTOWN, WASHINGTON 


Nu mai rămăseseră decât puţine cabine telefonice în partea 
de nord-vest a Washingtonului. Rebecca Manning, pentru 
momente ca acesta, memorase amplasarea celor mai multe 
dintre ele. Una era la benzinăria Shell de la colţul lui Wisconsin 
Avenue cu Ellicott Street. Din păcate, n-avea bani mărunți. Însă 
Eva avea întotdeauna ascuns în mașină un fișic de monede de 
douăzeci și cinci de cenți, pentru parcometre. l-a dat două 
monede Rebeccăi și s-a uitat cum merge la telefon și formează 
rapid un număr din memorie. Eva l-a recunoscut; i se dăduse 
același număr. Era din clădirea ambasadei ruse și trebuia să fie 
folosit doar în caz de extremă urgenţă. 

Pentru Rebecca Manning, numărul reprezenta un colac de 
salvare care avea s-o ducă în siguranţă înapoi la Moscova. 
Pentru Eva însă, reprezenta o ameninţare gravă. Rebecca avea 
să se bucure, fără îndoială, de primirea rezervată eroilor. Insă 
Eva avea să ajungă direct într-o cameră de interogatoriu unde o 
aștepta Sașa. li venea să pornească Kia și s-o lase acolo pe 
Rebecca. Se îndoia că ar ajunge departe. Din câte știa Eva, erau 
trei bărbaţi morţi într-o mașină pe o stradă rezidenţială din 
Georgetown. Pe lângă faptul că era agenta unui serviciu de 
informaţii străin, acum era un potenţial complice la crimă. Nu-i 
rămânea decât să meargă la Moscova cu Rebecca și să spere că 
va fi bine. 

Rebecca s-a întors în mașină și i-a spus Evei s-o ia spre nord 
pe Wisconsin Avenue. Apoi a deschis radioul și a trecut pe 
postul WTOP. „Avem în acest moment știri de ultimă oră despre 
incidentul cu împușcături din Georgetown...” A apăsat pe buton 
și radioul a amuţit. 

— Cât timp? a întrebat Eva. 

— Două ore. 


VP - 266 


— Vin ei să ne ia? 

Rebecca a scuturat din cap. 

— Vor să nu mai stăm pe stradă și să așteptăm până se 
deschide ascunzătoarea. 

Eva s-a simţit ușurată, dar n-a arătat. Cu cât stătea mai mult 
timp departe de mâinile celor din SVR, cu atât mai bine. 

— Unde e ascunzătoarea? 

— Nu mi-au spus. 

— De ce? 

— Vor să știe că locul e sigur înainte să ne trimită acolo. 

— Cum ne vor contacta? 

— Trebuie să-i sun din nou peste o oră. 

Evei nu-i plăcea asta. Dar cine era ea să pună la îndoială 
înțelepciunea Centralei din Moscova? 

Se apropiau de hotarul nevăzut dintre Districtul Columbia și 
Maryland. Două centre comerciale mari se înfruntau de pe 
părţile opuse ale bulevardului aglomerat. Rebecca a arătat spre 
complexul din dreapta. Intrarea parcării era lângă un restaurant 
dintr-un lanţ celebru pentru mărimea porțiilor și durata 
așteptării să se elibereze o masă. Eva a coborât rampa și a luat 
un bilet din aparat. Apoi, urmând instrucţiunile Rebeccăi, s-a dus 
până într-un colț pustiu și a intrat în marșarier pe locul de 
parcare. 

Și acolo au așteptat, în cea mai mare parte a timpului în 
tăcere, cu SIG Sauer-ul în poala Rebeccăi, următoarele treizeci 
de minute. Nu aveau telefoane care să le lege de lumea de sus, 
doar radioul mașinii. Recepţia era capricioasă, dar suficientă. 
Poliţia căuta o Kia Optima berlină, cu plăcuțe din Districtul 
Columbia, cu două femei în ea. Mai căuta și trei bărbaţi care 
abandonaseră pe Windfield Lane un Nissan ciuruit de gloanţe. 
După spusele martorilor, unul dintre bărbaţi părea să fi fost 
rănit. 

Volumul transmisiunii a crescut din cauza paraziţilor. Eva a 
dat sunetul mai încet. 

— Caută două femei într-o Kia. 

— Da, am auzit. 

— Trebuie să ne despărțim. 

— Ba rămânem împreună. Apoi Rebecca a adăugat cu regret: 
Nu pot face asta fără ajutorul tău. 

Rebecca a dat radioul mai tare și a ascultat cum un locuitor 


VP - 267 


din Georgetown își exprimă șocul provocat de împușcături. Însă 
Eva se uita la o dubă albă pentru mărfuri, fără însemne, cu 
plăcuţe de Maryland, care înainta spre ele prin lumina 
neuniformă din tavan. FBl-ului îi plac dubele fără însemne. La fel 
și SVR-ului. 

— Avem o problemă, a zis. 

— Nu-i decât o mașină cu marfă, a răspuns Rebecca. 

— Cei doi din față îţi par de la livrări? 

— De fapt, chiar sunt. 

Duba a parcat în spaţiul de alături și ușa din spate a glisat. 
Eva s-a uitat la faţa de rus de lângă geamul său, încercând cu 
disperare să-și ascundă frica. 

— Credeam că ne ducem noi cu mașina la ascunzătoare. 

— Schimbare de plan, a zis Rebecca. A venit ascunzătoarea la 
noi. 


76. 


FOREST HILLS, WASHINGTON 


Clavicula lui Christopher Keller fusese găurită dintr-o parte în 
cealaltă. Totuși, glonțul Parabellum de 9 mm lăsase în urmă os 
sfărâmat și vătămare masivă a țesuturilor. Din fericire, toate 
clădirile guvernului israelian, chiar și cele abandonate, aveau un 
stoc de materiale sanitare. Mihail, luptător veteran, a spălat 
rana cu antiseptic și a aplicat un bandaj protector. N-avea 
altceva pentru durere decât un flacon de ibuprofen. Keller a 
înghiţit opt tablete cu whisky din bar. 

Cu ajutorul lui Mihail s-a schimbat în haine curate și și-a pus 
braţul într-o eșarfă. Zborul înapoi la Londra promitea să fie lung 
și incomod, cu toate că, din fericire, Keller n-avea să zboare cu 
un avion de pasageri. Avionul închiriat pentru Graham Seymour 
aștepta la Dulles. Cei doi bărbaţi fuseseră văzuţi pentru ultima 
dată la postul de comandă la nouă și jumătate, pășind încet pe 
treptele abrupte, înșelătoare. Gabriel a apăsat el însuși pe 
butonul din interior care descuia poarta de fier. Și așa, marea 
acţiune a ajuns la un sfârșit rușinos. 

Ultimele minute au fost amare și neobișnuit de pline de 


VP - 268 


ranchiună. Mihail s-a înfruntat cu Gabriel și Gabriel cu vechiul 
său prieten și camarad Graham Seymour. L-a implorat pe 
Seymour să-i sune pe americani și să le ceară să izoleze 
Washingtonul. Şi când Seymour a refuzat, Gabriel a ameninţat 
că-i sună el pe americani. Ba chiar începuse să formeze numărul 
lui Adrian Carter de la cartierul general al CIA când Seymour i-a 
smuls din mână telefonul. 

— E scandalul meu, nu al vostru. Și dacă e să le spună cineva 
americanilor că am plantat-o în mijlocul lor pe fiica lui Kim 
Philby, acela o să fiu eu. 

Dar Seymour nu le-a spus americanilor în acea dimineaţă, iar 
Gabriel, cu toate că era foarte tentat, n-a făcut-o în locul lui. Și 
în decurs de câteva minute s-a năruit o relaţie de importanţă 
istorică. Mai mult de un deceniu, Gabriel și Graham munciseră 
împreună împotriva rușilor, iranienilor și mișcării jihadiste 
globale. Și în acest proces reușiseră să anihileze decenii de 
animozitate între serviciile lor, chiar între ţările lor. Toate astea 
se prefăcuseră în scrum. Dar, avea să spună mai târziu Eli 
Lavon, asta fusese de la început în planul lui Sașa, să bage 
zâzanie între Birou și MI6 și să rupă relaţia pe care o formaseră 
Gabriel și Graham Seymour. În privinţa asta, cel puţin, Sașa 
reușise. 

Yossi Gavish și Rimona Stern au fost următorii care au plecat. 
Unul dintre supraveghetori a recuperat camera video din parcul 
de pe Warren Street și apoi s-a dus la gară. Curând, l-au urmat 
ceilalţi supraveghetori, și la 9.45 nu mai rămăseseră la postul de 
comandă decât Gabriel, Mihail și Eli Lavon. Lângă trotuar 
staţiona o singură mașină. Oren, șeful bodyguarzilor lui Gabriel, 
stătea de pază în spatele porții, dar nimeni nu știa de cine îi 
păzeşte. 

În graba plecării, echipa lăsase casa vraiște, adică așa cum o 
găsiseră. Pe masa pliantă rămăsese un singur laptop. Gabriel 
privea înregistrarea cu Rebecca Manning la Starbucks când 
BlackBerry-ul său a vibrat la sosirea unui mesaj. Era de la Adrian 
Carter. 

„Ce mama naibii se întâmplă?” 

Cum nu mai avea nimic de pierdut, Gabriel a tastat un 
răspuns și l-a trimis. 

„Ai putea să-mi spui tu mie”. 

Peste zece secunde, Carter l-a sunat și a făcut exact asta. 


VP - 269 


Se părea că un anume Donald McManus, agent special 
veteran al FBI care lucra la sediul din Washington, se oprise să 
alimenteze mașina la benzinaria Shell de la colțul dintre 
Wisconsin Avenue și Ellicott Street pe la opt și douăzeci. Și 
McManus, fiind din fire vigilent și atent la ce se petrece înjur, a 
observat o femeie bine îmbrăcată care folosea telefonul public 
vechi și jegos al benzinăriei, lucru care i s-a părut ciudat. Știa 
din experienţă că singurele persoane care folosesc în zilele 
noastre telefoanele publice sunt imigranții ilegali, furnizorii de 
droguri și nevestele necredincioase. Femeia nu părea să intre în 
niciuna dintre aceste categorii, cu toate că pe McManus l-a izbit 
faptul că ea a ţinut mâna în geantă pe toată durata convorbirii. 
După ce a terminat, a urcat pe locul pasagerului dintr-o Kia 
Optima cu plăcuțe de înmatriculare din DC. McManus a luat 
numărul când mașina a virat pe Wisconsin și s-a îndreptat spre 
nord. Femeia de la volan era mai tânără decât femeia care 
folosise telefonul, și mai frumoasă, cu toate că părea cam 
speriată. 

In timp ce conducea pe Wisconsin, McManus a trecut de la 
CNN de pe satelit pe postul de radio WTOP și a auzit unul dintre 
primele buletine de știri ale postului despre împușcăturile care 
tocmai avuseseră loc în Georgetown. Lui McManus i s-a părut un 
caz banal de agresivitate în trafic și nu i-a dat atenţie. Dar când 
a ajuns în centru, poliţia dăduse publicităţii o descriere a 
vehiculului suspect. Kia Optima, plăcuţe din DC, cu două femei 
în ea. El a transmis poliţiei metropolitane numărul de 
înmatriculare pe care îl văzuse la benzinărie și, dacă tot se 
pornise, a verificat numărul în baza de date FBI. Mașina îi 
aparţinea Evei Fernandes, braziliancă deţinătoare de rezidenţă 
permanentă, lucru ciudat, pentru că lui McManus i se păruse 
est-europeană. 

Cam în același timp, o echipă de supraveghere a Diviziei 
Contrainformaţii a FBI a observat mai multe mașini plecând pe 
poarta din spate a ambasadei ruse, toate având în ele membri 
cunoscuți sau bănuiţi din rezidentura SVR. Echipa a avut 
impresia că rezidentului i-a picat în braţe o criză, observaţie pe 
care au împărtășit-o celor de la sediu. Agentul special McManus, 
care lucra la contraterorism, a auzit de mișcările personalului 
rus și i-a spus agentului de serviciu de la Contraterorism de 


VP - 270 


femeia pe care o văzuse folosind un telefon public. Agentul de 
serviciu l-a informat pe directorul adjunct, iar adjunctul, la 
rândul său, l-a informat pe însuși șeful diviziei. 

Și acolo, la ora 9.35, pe biroul imaculat al directorului, cele 
trei elemente - împușcăturile din Georgetown, exodul grăbit din 
ambasada rusă și cele două femei din Kia - s-au îmbinat, cu 
toate semnele unui dezastru în plină desfășurare. Când nu se 
uita nimeni, McManus a făcut o verificare rapidă a telefonului 
public și a descoperit că numărul la care sunase femeia era din 
ambasada rusă. Și astfel, dezastrul în plină desfășurare a 
devenit o criză internaţională deplină, care ameninţa să aprindă 
scânteia celui de-al Treilea Război Mondial. Sau așa i s-a părut 
agentului Donald McManus, care se nimerise, pur și simplu, să 
oprească mașina ca să alimenteze la benzinăria Shell de la 
colţul dintre Wisconsin Avenue și Ellicott Street pe la opt și 
douăzeci. 

In acel moment, șeful Diviziei Contrainformaţii a FBI și-a sunat 
omologul de la CIA ca să întrebe dacă Agenţia desfășoară o 
operaţiune de care FBI nu știe nimic. Omul de la CIA ajurat că 
nu, ceea ce, întâmplător, era adevărat, dar i s-a părut înțelept 
să-l întrebe pe Adrian Carter, care se pregătea pentru întâlnirea 
zilnică de la ora zece cu Morris Payne. Carter a făcut pe prostul, 
reacţia sa automată la întrebările stingheritoare ale colegilor, 
superiorilor și membrilor comisiilor de supraveghere ale 
Congresului. Apoi, din liniștea biroului său de la etajul șapte, i-a 
trimis un SMS vechiului său prieten Gabriel Allon, care tocmai se 
nimerise să fie în oraș. Textul era plin de duble sau chiar triple 
înțelesuri, iar Gabriel, care știa că Adrian Carter îl suspectează, 
i-a răspuns la fel. lată cum ajunseseră să vorbească la telefon la 
9.48, într-o dimineață de marţi altminteri normală din 
Washington. 

— Cine erau cei trei bărbaţi? a întrebat Carter după ce l-a 
informat pe Gabriel. 

— Care trei bărbaţi? 

— Cei trei bărbaţi, a zis Carter apăsat, asupra cărora s-au tras 
multe gloanţe pe Windfield Lane din Georgetown. 

— De unde să știu eu? 

— Se spune că unul dintre ei a fost rănit. 

— Sper că n-a fost grav. 

— Se pare că i-a luat o mașină de pe Thirty-Fifth. De atunci nu 


VP - 271 


i-a mai văzut nimeni. 

— Și cele două femei? a tatonat ușurel Gabriel. 

— Niciun semn nici de la ele. 

— Și au fost văzute ultima dată mergând spre nord pe 
Wisconsin Avenue? Ești sigur că spre nord? 

— Lasă naibii direcţia, s-a răstit Carter. Spune-mi cine sunt. 

— După spusele agentului FBI, a răspuns Gabriel, una dintre 
ele este o braziliancă pe nume Eva Fernandes. 

— Și cealaltă? 

— N-aș putea spune. 

— Ai vreo idee de ce a sunat de la un telefon public la un 
număr de la ambasada rusă? 

— Poate că ar trebui să-l întrebi pe unul dintre agenții ăia SVR 
care au fost văzuţi plecând în așa mare grabă din ambasadă. 

— FBI îi caută și pe ei. Orice ajutor de la tine, a zis Carter, ar 
rămâne strict confidenţial. Așadar, ce-ar fi s-o luăm de la 
început? Cine sunt cei trei bărbați? 

— Care trei bărbaţi? 

— Și femeile? 

— Scuze, Adrian, dar mă tem că nu te pot ajuta. 

Carter a dat drumul cu zgomot aerului din piept. 

— Când ai de gând să pleci din oraș? 

— In seara asta. 

— Vreo șansă s-o faci mai devreme? 

— Probabil nu. 

— Păcat, a zis Carter, și convorbirea s-a încheiat. 


77. 


CHESAPEAKE STREET, WASHINGTON 


Mihail Abramov și Eli Lavon au plecat de la postul de comandă 
la zece și cinci, în partea din spate a unei dube a ambasadei 
israeliene. Planul lor era să zboare de la Dulles la Toronto și de 
la Toronto la Ben Gurion. Mihail i-a lăsat Barak-ul 45 lui Gabriel, 
care s-a angajat să-l încuie în seiful filialei înainte să se ducă și 
el la aeroport. 

Rămas singur, s-a întors la computer și le-a privit din nou pe 


VP - 272 


cele două femei ieșind din Starbucks, Eva în faţă, Rebecca la un 
pas în spate, cu mâna încleștată pe SIG Sauer-ul de 9 mm 
ascuns în geantă. Gabriel știa acum că ea sunase la ambasada 
rusă de la o benzinărie Shell de pe Wisconsin Avenue înainte să 
pornească spre nord, spre suburbiile din Maryland. Și, foarte 
probabil, drept în braţele unei echipe de evacuare a SVR. 

Rapiditatea reacției rușilor sugera că rezidentura avea un plan 
de evadare bine pus la punct. Ceea ce însemna că șansele de a 
o găsi pe Rebecca erau aproape zero. SVR era un serviciu de 
informaţii foarte capabil și necruţător, succesorul puternicului 
KGB. Scoaterea ei pe furiș din SUA n-avea să fie o problemă. Ea 
avea să apară la Moscova, întocmai cum făcuse tatăl ei în 1963. 

În afară de cazul în care Gabriel izbutea cumva s-o oprească 
înainte să iasă din zona urbană a Washingtonului. Nu le putea 
cere americanilor ajutorul; îi făcuse o promisiune lui Graham 
Seymour și, dacă o încălca, acuzaţiile aveau să se abată asupra 
sa tot timpul cât rămânea șef. Nu, va trebui s-o găsească singur 
pe Rebecca Manning. Nu cu totul singur, și-a zis. O avea ca 
ajutor pe Charlotte Bettencourt. 

A dat înapoi înregistrarea și a privit-o iarăși pe Rebecca 
urmând-o pe Eva afară din cafenea. Erau paisprezece pași, a 
observat. Paisprezece pași de la scară până pe Wisconsin 
Avenue. Gabriel s-a întrebat dacă Rebecca, undeva în sinea ei, îi 
număra, sau dacă își mai amintea măcar jocul pe care îl juca la 
Paris cu mama ei. Gabriel se îndoia. Cu siguranţă, Philby și Sașa 
eliminaseră astfel de porniri contrarevoluţionare. 

Gabriel a văzut-o pe Rebecca ieșind de pe ecranul 
computerului său. Și apoi și-a amintit ceva ce îi spusese 
Charlotte Bettencourt în seara aceea, la Sevilla, foarte târziu, 
când erau singuri, pentru că niciunul dintre ei nu putea să 
doarmă. „Seamănă mai mult cu tatăl ei decât își dă seama”, a 
zis. „Se poartă exact la fel și nu știe de ce”. 

Charlotte Bettencourt i-a mai spus ceva lui Gabriel în seara 
aceea. Ceva ce în acel moment părea un fleac. Ceva ce nu știau 
decât doi oameni din întreaga lume. „Cine poate ști dacă mai 
este acolo”, a zis, în timp ce ochii i se închideau de oboseală. 
„Dar cine știe, dacă ai un pic de timp, poate că ai vrea să arunci 
o privire”. 

Da, și-a zis Gabriel. Poate că ar vrea, într-adevăr. 


VP - 273 


Era zece și cincisprezece minute când Gabriel a strecurat 
pistolul Barak de 45 mm la betelia blugilor și a coborât treptele 
abrupte. Oren a descuiat poarta de fier și a pornit spre mașina 
care aștepta, un Ford Fusion închiriat. Insă Gabriel i-a ordonat să 
rămână acolo. 

— Nu din nou, a zis Oren. 

— Mă tem că da. 

— Treizeci de minute, șefule. 

— Și niciun minut mai mult, a promis Gabriel. 

— Şi dacă întârzii? 

— Înseamnă că am fost răpit de o echipă rusească de 
evacuare și dus la Moscova ca să fiu judecat și închis. Nu și-a 
putut stăpâni un zâmbet. Nu mi-aș face mari speranţe să 
supraviețuiesc. 

— Eşti sigur că nu vrei un pic de companie? 

Fără să mai spună ceva, Gabriel s-a urcat în mașină. Câteva 
minute mai târziu gonea pe lângă casa colonială, mare și 
cafenie, de la colţul dintre Nebraska Avenue și Forty-Second 
Street. Cu ochii minţii vedea un bărbat disperat care se suia într- 
un automobil model foarte vechi, cu mâna încleștată pe o pungă 
de hârtie. Bărbatul era Kim Philby. Și în pungă erau aparatul de 
fotografiat miniatural al KGB-ului, câteva role de film și o 
mistrie. 


78. 


BETHESDA, MARYLAND 


Cei doi ruși din dubă se numeau Petrov și Zelenko. Petrov era 
din rezidentura din Washington, însă Zelenko venise subit din 
Manhattan noaptea precedentă, după ce Sașa deschisese 
ascunzătoarea. Amândoi agenţii acumulaseră multă experienţă 
în ţări anglofone înainte să fie trimiși în America, care era în 
continuare „principalul dușman” al SVR și, prin urmare, liga 
seniorilor. Zelenko era cel mai voinic dintre ei și avea centură 
neagră la trei discipline marţiale. Petrov era priceput la armele 
de foc. Niciunul din ei n-avea de gând să îngăduie să i se 
întâmple ceva încărcăturii lor preţioase. Faptul că livrau în 


VP - 274 


siguranţă la Moscova atât o cârtiţă, cât și o ilegală, avea să-i 
transforme în legende vii. Eșecul era de neconceput. Într- 
adevăr, căzuseră de acord că ar fi mai bine să moară în America 
decât să se întoarcă la lasenevo cu mâinile goale. 

Mașina era o dubă Chevrolet Express, proprietate a unei 
companii contractoare cu baza în Virginia, care, la rândul ei, era 
proprietatea unui agent al Centralei din Moscova, născut în 
Ucraina. Planul era să meargă spre sud pe l-95 spre Florence, 
Carolina de Sud, unde aveau să facă rost de un al doilea vehicul 
sigur pentru restul călătoriei până în sudul Floridei. Centrala din 
Moscova avea acces la numeroase proprietăţi conspirative în 
zona Miami, printre care depozitul din Hialeah unde aveau să-și 
petreacă următoarele șase zile - șase zile fiind durata necesară 
pentru ca Arhanghel, cargoul sub pavilion rusesc, să ajungă în 
Strâmtoarea Florida. Petrov, care fusese în marina rusă înainte 
să intre în SVR, avea să se ocupe de călătoria până la navă cuo 
barcă de pescuit sportiv de cincisprezece metri. 

Erau bine aprovizionaţi pentru călătorie și foarte bine 
înarmaţi. Petrov avea două arme - un Tokarev și un Makarov -, 
iar Rebecca Manning încă mai avea SIG Sauer-ul, care se afla pe 
podeaua dubei lângă un telefon pe care îl împrumutase de la 
Zelenko. Femeia stătea cu spatele rezemat de peretele din 
partea șoferului și cu picioarele întinse în faţă, îmbrăcată încă în 
costumul ei negru cu pantaloni și pardesiul Burberry. Eva stătea 
în aceeași poziţie, în partea opusă a dubei, dar un pic mai în 
spate. Vorbiseră puţin de când plecaseră din parcare. Rebecca i- 
a multumit Evei pentru priceperea și curajul ei și a promis că o 
s-o laude în faţa lui Sașa când ajungeau la Moscova. Eva n-a 
crezut nicio vorbă. 

__Cel mai scurt drum spre l-95 era în jos pe Wisconsin Avenue. 
Insă Rebecca i-a dat lui Petrov, care era la volan, altă rută. 

— Ar fi mai bine dacă am... 

— Eu sunt cea care hotărăște ce e mai bine, a zis Rebecca, 
tăindu-i vorba. 

Și Petrov n-a mai crâcnit, pentru că de multă vreme Rebecca 
primise cetăţenie rusă și era colonel în SVR, adică avea grad 
mai mare decât al lui. 

A virat pe Forty-Second Street și a continuat drumul prin 
Tenteytown. Eva a observat interesul deosebit al Rebeccăi față 
de casa colonială mare și cafenie care se înălța pe colțul 


VP - 275 


bulevardului Nebraska. Au trecut de Ministerul de Externe și de 
campusul American University. Apoi Petrov a luat-o la stânga pe 
Chain Bridge Road, care trece pe lângă Battery Kemble Park 
spre MacArthur Boulevard. Prin parbriz, Eva a zărit copertina 
restaurantului Brussels Midi, pe când se îndreptau spre vest, 
spre Maryland. 

— Acolo am lucrat. 

— Știu, a zis Rebecca pe un ton dispreţuitor. Erai chelneriţă. 

— Amfitrioană, a corectat-o Eva. 

— Tot aia. 

Rebecca a luat pistolul și l-a așezat pe coapsă. 

— Doar pentru că vom petrece următoarele două-trei 
săptămâni călătorind împreună nu înseamnă că o să avem 
discuţii îndelungate, de la suflet la suflet. Ţi-ai făcut treaba bine, 
și pentru asta îţi sunt recunoscătoare. Dar, în ce mă privește, 
ești o chelneriţă și nimic mai mult. 

Era, de asemenea, și-a zis Eva, cineva de care te puteai 
dispensa. Eva se holba afară prin parbriz, Rebecca se holba la 
ecranul telefonului. Urmărea înaintarea pe hartă. Se apropiau de 
bifurcația pentru Clara Barton Parkway, care mergea spre vest, 
calea spre șoseaua de centură și l-95, însă Rebecca i-a spus lui 
Petrov să meargă drept înainte. Era un mic centru comercial în 
satul Glen Echo. Spunea că vrea să cumpere câte ceva pentru 
drum. 

Petrov a dat din nou să se împotrivească, dar s-a abținut. A 
mers drept înainte, pe lângă un birt irlandez și parcul de 
distracţii din Glen Echo, până la intersecţia dintre MacArthur 
Boulevard și Goldsboro Road. Erau acolo o benzinărie Exxon, un 
magazin 7-Eleven, o farmacie, o curăţătorie chimică, un local cu 
pizza și sandvișuri și un magazin de bricolaj True Value. Spre 
surprinderea lui Petrov, Zelenko și a Evei Fernandes, Rebecca 
Manning a intrat în magazin. 

A făcut asta la ora 10.27, conform unei camere de 
supraveghere a magazinului, în timp ce un Ford Fusion trecea 
cu viteză mare pe lângă centrul comercial, spre vest. In el nu 
era decât șoferul, un bărbat la sfârșitul vârstei mijlocii, cu părul 
negru tuns scurt și tâmplele încărunţite. Avea un pistol de 
fabricaţie israeliană, un Barak de 45 mm, dar niciun bodyguard. 
FBI ȘI CIA nu știau unde era, și nu știa nici serviciul de informații 
pe care îl conducea el însuși. De fapt, în acel moment, era 


VP - 276 


complet singur. 
79. 


CABIN JOHN, MARYLAND 


Lângă Wilson Boulevard, la vest, se află istoricul pod Union 
Arch. Terminat în 1864 și construit din granit din Massachusetts 
și gresie din cariera Seneca din apropiere, face parte din 
Apeductul Washington, o conductă de nouăsprezece kilometri 
care aduce apă din Great Falls în capitală. Platforma podului are 
lăţimea unei singure benzi și există semafoare la ambele 
capete, ca să regleze traficul, ceea ce însemna că Gabriel a 
trebuit să suporte o așteptare de aproape patru minute până să 
i se permită să treacă. 

De cealaltă parte a podului erau un teren de atletism cu iarbă, 
un centru comunitar și o colonie frumoasă de căsuțe de lemn în 
mijlocul copacilor care-și etalau primele frunze primăvăratice. 
Gabriel a mers mai departe spre vest, trecând pe sub șoseaua 
de centură principală, până când un semafor i-a oprit din nou 
înaintarea. În cele din urmă, a virat la stânga și a luat-o în jos pe 
coasta lină a unui deal spre Clara Barton Parkway. 

Drumul era ceea ce britanicii numeau „dublu”, cu câte două 
benzi pe fiecare sens, despărțite de un spaţiu verde. Gabriel se 
afla pe banda spre est, îndreptându-se înapoi, spre Washington. 
Nu era o greșeală din partea sa; acum era mai aproape de 
fluviul Potomac și de istoricul Chesapeake & Ohio Canal, care se 
întindea pe 296 de kilometri din Georgetown până în 
Cumberland, în Maryland. Canalul avea șaptezeci și patru de 
ecluze, câteva dintre ele lângă Clara Barton Parkway, printre 
care Ecluza 10, unde era o mică parcare. În weekendurile 
obișnuite, locul putea să fie ticsit de mașinile excursioniștilor și 
celor veniţi la picnic, însă la ora 10.39 dintr-o dimineaţă de 
marţi, când restul Washingtonului se pregătea pentru altă zi de 
lupte politice, era pustiu. 

Gabriel a coborât din Ford și a traversat un pod de lemn vechi 
care se arcuia peste canal. O cărare, noroioasă de la ultimele 
ploi, ducea la un pâlc de arţari și plopi de pe malul fluviului. 


VP - 277 


Insula Swainson era aproape de mal, dincolo de un canal îngust 
cu apă întunecată care curgea repede. O barcă răsturnată din 
lemn, vopsită în culoarea verde a firmei care administra parcul, 
dormea sub un sicomor gigantic. 

De cealaltă parte a copacului, departe de eroziunea provocată 
de apa care curgea prin canal, erau trei pietre mari, un mic 
Stonehenge. Gabriel a împins-o pe una cu vârful bocancului și a 
constatat că era bine înfiptă în pământ. 

S-a întors la cărare și a așteptat. Fluviul îi curgea la picioare, 
parcul era în spatele său. N-au trecut nici cinci minute și a auzit 
un motor oprindu-se în parcare, urmat de sunetul a trei portiere 
care se deschid și se închid repede. Privind peste umăr, a văzut 
patru persoane, două femei și doi bărbaţi, care treceau podul de 
peste canal. Una dintre femei purta haine de birou; cealaltă 
purta echipament de sport viu colorat. Cel mai voinic dintre 
bărbaţi căra o cazma. E mai ușor să sapi un mormânt în acest 
fel, și-a zis Gabriel. 

S-a răsucit și s-a uitat la apa neagră. În buzunarul din dreapta 
al hainei sale de piele era BlackBerry-ul de la Birou. Nu-i era de 
niciun folos. Doar pistolul de la spate îl putea salva acum. Era un 
Barak de calibrul 45. Putea să doboare un bărbat. Dar, la nevoie, 
și-a zis, putea să doboare și o femeie. 


80. 


ȘOSEAUA DE CENTURĂ PRINCIPALĂ, VIRGINIA 


În drum spre aeroportul Dulles, Mihail Abramov a sunat la 
sediul de pe bulevardul Regele Saul și a informat Departamentul 
Operaţiuni că l-a lăsat pe șeful Biroului la postul de comandă din 
Chesapeake Street într-o dispoziție sumbră și imprevizibilă, cu 
numai un bodyguard care să-l apere. Departamentul l-a sunat 
imediat pe bodyguard, iar acesta a recunoscut că l-a lăsat pe șef 
să plece singur din postul de comandă, într-un Ford Focus 
închiriat. Unde se ducea? Bodyguardul nu știa. Avea la el 
BlackBerry-ul Biroului? Din câte știa bodyguardul, îl avea. Avea 
vreo armă? Din nou, bodyguardul nu era sigur, așa că 
Departamentul l-a sunat pe Mihail și i-a pus întrebarea. Da, a 


VP - 278 


confirmat Mihail, avea un pistol. De fapt, unul mare. 

Nu le-a trebuit mult celor de la Departamentul Operaţiuni să 
localizeze telefonul șefului, care se deplasa pe Nebraska 
Avenue. După câteva minute, telefonul s-a îndreptat spre ieșirea 
din oraș, pe MacArthur Boulevard. După ce a traversat șoseaua 
de centură, a făcut o schimbare ciudată a traseului și a pornit 
înapoi spre Washington pe un drum aproximativ paralel, al cărui 
nume nu le spunea nimic celor din Tel Aviv. Tehnicianului i se 
părea că șeful s-a rătăcit. Sau mai rău. A sunat de câteva ori la 
acel telefon. Nimeni n-a răspuns la apeluri. 

În acel moment, Uzi Navot, care fusese în mare parte doar 
spectator la evenimentele din cursul dimineţii, a intervenit. A 
sunat și el și, la fel ca tehnicianul, a fost ignorat. Atunci l-a sunat 
pe Mihail și l-a întrebat unde se află. Mihail a răspuns că el și Eli 
Lavon se apropie de Dulles. Riscau să piardă zborul spre 
Toronto. 

— Mă tem că va trebui să faceţi alte aranjamente, a zis Navot. 

— Unde e? a întrebat Mihail. 

— Ecluza 10. Pe malul fluviului. 


81. 


CABIN JOHN, MARYLAND 


Vorbeau rusește, încet și repezit. Gabriel, care nu înţelegea 
limbi slave, nu putea decât să se întrebe ce spuneau. Bănuia că 
încercau să-și dea seama cum să procedeze acum, că nu mai 
erau singuri. Vocea Rebeccăi Manning se deosebea ușor de cea 
a Evei; accentul ei era un ghiveci de britanic și francez. In vocea 
Evei, Gabriel detecta doar spaima. 

În cele din urmă, s-a răsucit încet, ca să arate că era conștient 
de prezenţa noilor veniți. A zâmbit prudent și a înclinat o dată 
din cap. Şi a calculat cât ar dura să pună pistolul în poziţia de 
tragere. „Cât îi ia unui muritor de rând să bată din palme...” 
Asta obișnuia să spună Ari Shamron. Insă acela era un Beretta 
22, nu Barak-ul greu. Și asta se întâmpla când Gabriel era tânăr. 

Niciunul dintre cei patru nu i-a răspuns la salut. Rebecca 
deschidea drumul în jos pe cărare, un pic caraghioasă în costum 


VP - 279 


cu pantaloni, pantofi cu toc și pardesiul care atârna într-o parte, 
din cauza unui obiect greu din buzunar. La un pas în spatele ei 
era Eva, iar în spatele Evei, cei doi bărbaţi. Amândoi arătau 
capabili de violență. Cel cu cazmaua era aliatul firesc al lui 
Gabriel; trebuia s-o lase din mână ca să scoată pistolul. Cel mai 
mic trebuia să fie rapid, iar Rebecca își demonstrase deja în 
Georgetown măiestria la mânuirea pistolului. Gabriel credea că 
nu avea decât o șansă mică să supraviețuiască următoarelor 
secunde. Sau poate că nu-l vor omori, la urma urmei. Poate că-l 
vor încărca în spatele dubei și îl vor duce la Moscova, ca să-l 
judece pentru crime împotriva Țarului și a camarazilor lui 
cleptomani de la Kremlin. 

„Cât îi ia unui muritor de rând să bată din palme...” 

Dar asta se întâmpla cu mult timp înainte, când era prinţul 
împușcăturilor, îngerul răzbunării. Mai bine să încline din cap și 
să plece de acolo, nădăjduind că nu l-au recunoscut. Mai bine să 
plece cu onoarea și trupul neatinse. Avea acasă nevastă și copii. 
Avea un serviciu de condus și o ţară de apărat. Și o avea pe fiica 
lui Kim Philby venind spre el pe o cărare dintre copaci. O găsise 
și o păcălise să se trădeze. Și acum ea venea drept în braţele 
lui. Nu, și-a zis, o să ducă treaba la bun sfârșit. O să plece de 
acolo cu Rebecca Manning și o s-o ducă la Londra cu avionul lui 
Graham Seymour. 

„Cât îi ia unui muritor de rând să bată din palme...” 

Pe tocurile sale înalte, Rebecca se poticnea în jos pe cărare. A 
alunecat, cât pe ce să cadă, și, după ce și-a recăpătat echilibrul, 
ochii ei i-au întâlnit pe ai lui Gabriel. 

— Nu-s îmbrăcată potrivit, a zis cu accentul ei împrumutat de 
la aristocrația britanică. Ar fi trebuit să-mi aduc cizmele de 
cauciuc. 

S-a împleticit și s-a oprit, fiica lui Kim Philby, strădania lui 
Sașa, la nici trei metri de locul unde stătea Gabriel. El a zâmbit 
și mai larg și a spus în franceză: 

— M-am gândit că tu trebuie să fii. 

Și-a mijit uimită ochii. 

— Poftim? a zis în engleză, însă Gabriel i-a răspuns în 
franceză, prima limbă pe care o vorbise Rebecca. 

Limba mamei ei. 

— E ceva ce tatăl tău i-a spus lui Nicholas Elliott la Beirut. Și 
ce mi-a spus mama ta în Spania, în seara în care am găsit-o. 


VP - 280 


Apropo, îţi transmite complimente. Îi pare rău că lucrurile au 
ieșit așa. 

Rebecca a șoptit ceva în rusă. Ceva ce Gabriel n-a înţeles. 
Ceva ce l-a făcut pe cel mai scund dintre bărbaţi să-și scoată 
pistolul. Gabriel a scos primul pistolul și l-a împușcat pe bărbat 
în față de două ori, așa cum fusese împușcat Konstantin Kirov la 
Viena. Cel mai voinic lăsase din mână cazmaua și se străduia să 
scoată pistolul din tocul de la șold. Gabriel l-a împușcat și pe el. 
De două ori. În inimă. 

Trecuseră mai puţin de trei secunde, dar în acel timp scurt 
Rebecca Manning reușise să-și scoată SIG Sauer-ul și s-o înșface 
de păr pe Eva. Acum erau singuri, doar ei trei, pe malul fluviului, 
aproape de insula Swainson, la poalele unui sicomor gigantic. 
Nu cu totul singuri, și-a zis Gabriel. În parcare, un bărbat cobora 
dintr-un automobil foarte vechi, cu mâna încleștată pe o pungă 
de hârtie... 


82. 


CABIN JOHN, MARYLAND 


— De unde știi de acest loc? 

— Mama ta mi-a spus și despre asta. 

— Ea a fost cea care m-a trădat? 

— Acum mult timp, a zis Gabriel. 

Se uita drept în ochii albaștri, sălbatici, ai Rebeccăi, de-a 
lungul ţevii fumegânde a Barak-ului. În liniștea copacilor, cele 
patru împușcături răsunaseră ca niște lovituri de tun, dar încă 
nu oprise nimeni mașina ca să vadă ce se întâmpla. Rebecca o 
ținea în continuare pe Eva de păr. O trăsese aproape de ea și-i 
ținea gura pistolului SIG Sauer înfiptă într-o parte a gâtului, sub 
maxilar. i 

— Haide, omoar-o, a zis Gabriel calm. Incă un agent SVR mort 
n-are nicio importanță pentru mine. Și asta o să-mi ofere o 
scuză ca să te omor și pe tine. 

Din fericire, a spus asta în franceză, o limbă pe care Eva n-o 
înțelegea. 

— Era agent SVR, a zis Rebecca. Acum ea ta. 


VP - 281 


— Dacă zici tu. 

— Lucra pentru tine când a intrat în cafenea. 

— Dacă e adevărat, de ce te-a ajutat să fugi? 

— Nu prea i-am dat de ales, Allon. 

Zâmbetul lui Gabriel era sincer. 

— Ești persoana cea mai apropiată de capetele încoronate pe 
care o avem în lumea noastră, Rebecca. Sunt măgulit că-mi știi 
numele. 

— Nu fi. 

— Ai ochii tatălui tău, a zis Gabriel, dar gura mamei tale. 

— Cum ai găsit-o? 

— De fapt, n-a fost greu. A fost singura greșeală a lui Sașa. Ar 
fi trebuit să o ducă de mult la Moscova. 

— Kim n-ar fi permis asta. 

— Așa îi spuneai? 

Ea n-a luat în seamă întrebarea. 

— Era recăsătorit cu Rufina, a explicat. Nu voia să-și distrugă 
iarăși viața personală, aducând o veche iubită să locuiască în 
vecini. 

— Așa că a lăsat-o pe dealurile din Andaluzia, a zis Gabriel cu 
dispreț. Singură pe lume. 

— Nu era așa de rău acolo. 

— Știai unde e? 

— Sigur că da. 

— Și n-ai încercat niciodată s-o vezi? 

— N-am putut. 

— Din cauză că nu ţi-a îngăduit Sașa? Sau din cauză că ar fi 
fost prea dureros? 

— Dureros pentru cine? 

— Pentru tine, firește. Era mama ta. 

— N-am pentru ea decât dispreţ. 

— Chiar așa? 

— A renunţat la mine destul de ușor, nu? Și n-a încercat 
niciodată să ia legătura cu mine sau să mă vadă. 

— De fapt, a făcut-o o dată. 

Ochii albaștri au strălucit, copilărește. 

— Când? 

— Când erai la Trinity College. Te-a fotografiat în timp ce 
mergeai pe Jesus Lane. Erai lângă zidul de cărămidă nevăruită. 

— Și a păstrat fotografia? 


VP - 282 


— Era tot ce avea. 

— Minţi! 

— Pot să ţi-o arăt, dacă vrei. Am și certificatul tău de naștere. 
Adevăratul tău certificat de naștere. Cel de la spitalul Saint 
George din Beirut, în care apare numele tatălui tău adevărat. 

— Niciodată nu mi-a plăcut numele Manning. Prefer de 
departe Philby. 

— El ţi-a făcut un lucru îngrozitor, Rebecca. N-avea dreptul să- 
ți fure viaţa și să te spele pe creier ca să lupţi în vechile lui 
războaie. 

— Nimeni n-a spălat pe creier pe nimeni. L-am adorat pe Kim. 
Tot ce am făcut a fost pentru el. 

— Și acum s-a sfârșit. Aruncă pistolul, a zis Gabriel, și lasă-mă 
să te duc acasă. 

— Moscova e casa mea, a declarat ea. Prin urmare, propun un 
târg. iți înapoiez agenta și tu îmi garantezi liberă trecere în 
Federația Rusă. 

— Imi pare rău, Rebecca, dar e un târg pe care nu-l pot 
accepta. 

— In cazul acesta, presupun că eu și agenta ta o să murim 
aici împreună. 

— Nu dacă te omor întâi pe tine. 

Ea i-a oferit un zâmbet amar, trufaș. Era zâmbetul lui Philby. 

— N-ai tu inima să omori o femeie, Allon. Altminteri, ai fi 
făcut-o deja. 

Era adevărat. Rebecca era mai înaltă cu câţiva centimetri 
decât Eva și stătea în spatele ei pe poteca abruptă. Creștetul ei 
era expus, glonţul putea să fie tras. Fluviul curgea lângă 
picioarele lui. Incet, cu pistolul aţintit, a urcat pe cărare, la 
liziera copacilor. Rebecca s-a răsucit după el, ţinând în 
continuare pistolul pe gâtul Evei. 

Ochii ei au fulgerat spre poalele sicomorului. 

— Sunt surprinsă că încă mai trăiește. 

— Copacii ăștia trăiesc cam două secole și jumătate. Probabil 
că era aici când britanicii au ars Casa Albă. 

— Am făcut tot ce am putut ca să îndeplinesc sarcina. Altă 
privire scurtă spre copac. Crezi că mai e acolo? Aparatul de 
fotografiat care a furat o mie de secrete americane? 

— De ce-ai venit după el? 

— Din motive sentimentale. Vezi tu, n-am nimic de-al lui. 


VP - 283 


Când a murit, Rufina și copiii lui adevărați și nepoţii au luat 
toate lucrurile lui. Dar copilul celeilalte femei... n-a căpătat 
absolut nimic. 

— Lasă jos pistolul, Rebecca, și o să săpăm împreună să-l 
scoatem. Și apoi ne ducem la Londra. 

— Îți poţi imagina scandalul? O să facă afacerea Al Treilea 
Bărbat să pară... A răsucit mai tare părul Evei. Poate că e mai 
bine ca povestea să se termine aici, pe malul fluviului, la poalele 
unui sicomor gigantic. 

Ezita, își pierdea credinţa. Părea, brusc, foarte obosită. Și 
furioasă, și-a spus Gabriel. Ajunsese să fie la fel ca restul 
femeilor lui Philby. 

— Câţi pași crezi că sunt? a întrebat-o. 

— Ce vrei să spui? 

— Până la mașina mea, a zis Gabriel. Câţi pași de la marginea 
apei până la mașina mea? 

— Ea ţi-a spus și despre asta? 

— Câţi pași de la Louvre la Notre-Dame? a întrebat Gabriel. 

— De la Arc de Triomphe la Place de la Concorde... 

— De la Tour Eiffel la Les Invalides... 

Ea n-a zis nimic. 

— Lasă jos pistolul, a zis Gabriel. S-a terminat. 

— Tu să lași jos pistolul, a zis Rebecca. Și o să fac la fel. 

Gabriel a lăsat în jos Barak-ul, aţintindu-l spre pământul ud. 
Rebecca ţinea în continuare SIG Sauer-ul la gâtul Evei. 

— De tot, a zis ea, iar Gabriel, după o scurtă șovăială, a lăsat 
pistolul să-i cadă din mână. 

— Prostule, a zis cu răceală Rebecca, și a aţintit pistolul spre 
pieptul lui. 


83. 


CABIN JOHN, MARYLAND 


A fost o mișcare învățată la Centrala din Moscova, și al naibii 
de bună. Călcâiul în căpută, un cot în plexul solar, un dos de 
palmă peste nas, totul cât ai clipi din ochi. Gabriel a apucat prea 
târziu pistolul și a încercat să-l smulgă din mâinile Rebeccăi. 


VP - 284 


Împușcătura a nimerit-o pe Eva în stil rusesc, în ceafă, iar tânăra 
s-a prăbușit pe pământul ud. 

Rebecca a mai tras două gloanţe aiurea, printre copaci, în 
timp ce Gabriel, cu mâna încă încleștată pe SIG Sauer, a împins- 
o în jos pe cărare. S-au prăbușit împreună în apele reci ale 
Potomacului. Pistolul era în apă. Ea s-a răsucit în strânsoarea lui 
Gabriel, în vreme ce patru mici torpile porneau spre insula 
Swainson. 

După socoteala lui Gabriel, mai rămăseseră în magazie trei 
gloanțe. Faţa Rebeccăi era sub apa întunecată, care curgea 
năvalnic. Ea avea ochii deschiși și striga la el furioasă, fără să 
încerce să-și tragă răsuflarea. Gabriel a împins-o mai adânc, în 
vreme ce încă două împușcături nimereau canalul. 

Mai rămăsese un singur glonţ. A ieșit din pistol când din 
plămânii Rebeccăi ieșea ultima răsuflare. Când o scotea din apă, 
Gabriel a auzit pași pe cărare. Innebunit, se aștepta să fie Philby 
care venea să-și salveze fiica, dar nu erau decât Mihail Abramov 
și Eli Lavon, care veniseră să-l salveze pe el. 

Rebecca, înecându-se cu apa din fluviu, a căzut în genunchi la 
poalele sicomorului. Gabriel a aruncat pistolul ei în canal și a 
pornit în sus pe cărare, spre mașină. De-abia mai târziu și-a dat 
seama că număra pașii. Erau o sută douăzeci și doi. 


VP - 285 


PARTEA A PATRA 


FEMEIA DIN ANDALUZIA 
84. 


CABIN JOHN, MARYLAND 


O femeie care făcea jogging a descoperit totul la ora 
unsprezece și un sfert. A sunat la 911 și operatoarea a sunat la 
Poliția Parcurilor din SUA, în jurisdicţia căreia se afla locul. 
Polițiștii au găsit trei cadavre, doi bărbaţi și o femeie tânără, toți 
cu răni de gloanţe. Bărbaţii erau în haine de stradă; femeia în 
haine de sport viu colorate. Fusese împușcată o singură dată, în 
ceafă, spre deosebire de bărbaţi, care fuseseră împușcați de 
câte două ori. În parcare nu erau vehicule și la o cercetare 
preliminară a locului faptei nu s-a găsit nimic care să-i identifice. 
Au fost găsite totuși două pistoale de fabricaţie rusească - un 
Tokarev și un Makarov - și, ciudat, o cazma marca True Value. 

Lama părea nouă, și pe coadă era o etichetă imaculată cu 
numele magazinului din care fusese cumpărată. Unul dintre 
polițiști l-a sunat pe director și l-a întrebat dacă au cumpărat de 
curând de la el o cazma doi bărbaţi sau o femeie în 
îmbrăcăminte de sport viu colorată. Nu, a spus directorul, dar îi 
vânduse una chiar în acea dimineaţă unei femei în costum cu 
pantaloni și cu un pardesiu cafeniu. 

— Cash sau cu cardul? 

— Cash. 

— O puteţi descrie? 

— Cincizeci și ceva, ochi foarte albaștri. Și accent, a adăugat 
directorul. 

— Rusesc cumva? 

— Englezesc. 

— Aveţi o înregistrare video? 

— Ce credeți? 


VP - 286 


Polițistul a ajuns de la locul faptei la magazinul de bricolaj în 
exact patru minute. Pe drum l-a sunat pe șeful de tură și i-a 
spus că are impresia că în acea dimineaţă se petrecuse ceva 
important pe malul fluviului - mai important chiar decât 
pierderea a trei vieţi - și că FBl-ul trebuie să fie implicat imediat. 
Șeful a fost de acord și a sunat la sediul FBI, unde lumea era 
deja pe picior de război. 

Primul agent FBI care a sosit la locul faptei nu era altul decât 
Donald McManus. La 11.50 a confirmat că femeia moartă era 
cea pe care o văzuse mai devreme la benzinăria Shell pe 
Wisconsin Avenue. lar la 12.10, după ce a văzut înregistrarea 
video de la magazinul de bricolaj, a confirmat că femeia care a 
cumpărat cazmaua este cea care a sunat la ambasada rusă de 
la telefonul public al benzinăriei. 

Dar cine era femeia? McManus a trimis repede o copie a 
înregistrării la sediul FBI ca să înceapă procesul de identificare. 
Insă șeful NSB?*, de cum a văzut înregistrarea, i-a spus lui 
McManus să nu se mai ostenească. Femeia era șefa filialei MI6 
la Washington. 

— Rebecca Manning? a întrebat Donald McManus, nevenindu-i 
să creadă. Ești sigur că e ea? 

— Am băut cafea cu ea săptămâna trecută. 

— l-ai spus vreun secret? 

Chiar și atunci, în primele momente ale scandalului care 
începea să se desfășoare, șeful NSB a știut că nu trebuie să 
răspundă. In schimb, l-a sunat pe director. lar directorul, în 
succesiune rapidă, i-a sunat pe procurorul-șef, pe directorul CIA, 
pe secretarul de stat și, în cele din urmă, a sunat și la Casa Albă. 
Protocolul impunea ca secretarul de stat să-l contacteze pe 
ambasadorul britanic, ceea ce acesta a și făcut la unu și 
jumătate. 

— Cred că e în drum spre aeroportul Dulles, a răspuns 
ambasadorul. Dacă vă grăbiţi, s-ar putea s-o prindeţi. 

e 

Avea să se constate că avionul Falcon închiriat a plecat de pe 
aeroportul internațional Dulles la unu și douăsprezece minute. 
La bord erau şase pasageri. Trei britanici, trei israelieni. Doar 
unul dintre ei era femeie. Cei de la Signature Flight Support, 


24 Serviciu din cadrul FBI, responsabil de protecția împotriva armelor de distrugere în 
masă, actelor de terorism și a operațiunilor de spionaj extern. 


VP - 287 


operatorul din aeroport, și-au amintit că ea părea un pic 
dezorientată și că avea parul ud. Purta un costum de trening și 
pantofi de sport noi, la fel și unul dintre bărbaţi, un israelian 
destul de scund cu tâmplele cărunte și ochi foarte verzi. În plus, 
unul dintre pasageri - numele de pe pașaportul britanic era 
Peter Marlowe - a ajuns cu braţul într-o eșarfă. Pe scurt, au spus 
cu toţii, arătau ca și cum ar fi trecut printr-o încercare grea. Ca 
să nu zicem mai mult. 

Când avionul a aterizat la Londra, oficialităţile din Washington 
erau în mare agitaţie. Totuși, în următoarele douăzeci și patru 
de ore furtuna a rămas confidențială, compartimentată și în 
mare parte limitată la domeniul serviciilor secrete. FBI n-a spus 
aproape nimic despre cele trei cadavre găsite pe malul fluviului, 
doar că părea să fie vorba despre un jaf care se sfârșise prost și 
că cele trei victime încă nu au fost identificate, ceea ce nu era 
chiar adevărat. 

Însă, în culise, investigația avansa în ritm rapid, și cu rezultate 
alarmante. Analiza balistică a stabilit că cei doi bărbaţi fuseseră 
uciși cu o armă de calibrul 45 - folosită de un ţintaș foarte 
iscusit - și că femeia cunoscută sub numele Eva Fernandes 
murise ca rezultat al unui singur glonţ de 9 mm tras de aproape. 
Analiștii din NSB din cadrul FBl-ului au examinat amănunțit 
dosarul prin care femeia solicita rezidența permanentă, istoricul 
călătoriilor ei și pretenţia dubioasă că ar fi de naţionalitate 
braziliană. În scurt timp, au tras concluzia că, după toate 
probabilitățile, fusese agentă ilegală a SVR-ului, Serviciul de 
Informații Externe al Rusiei. FBI a stabilit că cei doi bărbați 
lucraseră pentru aceeași instituţie, cu toate că amândoi aveau 
pașaport diplomatic rus. Unul se numea Vitali Petrov, celălalt, 
Stanislav Zelenko. Amândoi aveau ca acoperire posturi 
diplomatice de nivel inferior, Petrov la ambasada din 
Washington, Zelenko, la New York. 

Ceea ce făcea cu atât mai uluitoare tăcerea oficială a Rusiei. 
Ambasada din Washington nu a făcut cercetări legate de cei doi 
morți și nu a exprimat niciun protest. Nici NSA nu a detectat 
vreo creștere a fluxului de comunicații cifrate între ambasadă și 
Centrala din Moscova. Era evident că rușii ascundeau ceva. 
Ceva mai valoros decât o curieră braziliană ilegală și doi 
zdrahoni operativi. Ceva precum Rebecca Manning. 

Langley n-a imitat tăcerea Rusiei. De fapt, dacă rușii ar fi tras 


VP - 288 


cu urechea, ceea ce cu siguranţă făceau, ar fi putut să observe 
o creștere bruscă a convorbirilor telefonice securizate între 
etajul șapte din sediul CIA și Vauxhall Cross. Și dacă rușii ar fi 
reușit să străpungă nivelurile impenetrabile de criptare, fără 
îndoială că ar fi fost încântați de cele auzite. Pentru că în zilele 
de după fuga Rebeccăi Manning, relaţiile dintre CIA și MI6 au 
plonjat la o adâncime nemaivăzută din 1963, când un anume 
Kim Philby fugise din Beirut și aterizase la Moscova. 

Din nou, americanii au bătut cu pumnul în masă și au cerut 
explicaţii. De ce contactase Rebecca Manning ambasada rusă? 
Era spion rus? Dacă da, de cât timp? Cât de mult trădase? Era 
răspunzătoare pentru cele trei cadavre găsite pe malul 
Potomacului, lângă insula Swainson? Care era legătura cu 
israelienii? Și de ce, ia fiţi buni și spuneţi-ne, cumpărase ea o 
cazma de la magazinul de bricolaj True Value de la colţul dintre 
MacArthur Boulevard și Goldsboro Road? 

N-aveai cum să te ascunzi de ceea ce ieșise la iveală și, spre 
lauda lui Graham Seymour (cel puţin în ochii puţinilor săi 
suporteri din comunitatea serviciilor de informații americane), el 
nici n-a încercat s-o facă. A tulburat apele, e adevărat, dar 
niciodată nu le-a spus americanilor o minciună completă, pentru 
că, dacă ar fi făcut asta, căsătoria s-ar fi desfăcut pe loc. În 
principal, a tras de timp și i-a rugat pe cei de la Langley să nu 
dea publicităţii numele Rebeccăi Manning. Un scandal public, a 
zis el, n-ar face bine nimănui. Mai mult, i-ar oferi încă o victorie 
propagandei Țarului, care în ultima vreme a avut destule 
succese. Mai bine să evalueze pagubele în particular și să se 
axeze pe repararea relaţiei. 

— Nu există nicio relaţie, i-a spus Morris Payne, directorul CIA, 
lui Seymour la telefonul securizat, la patru zile după ce Rebecca 
s-a întors la Londra. Nu până când nu avem încredere că 
scurgerile au fost stopate și că serviciul vostru nu mai ia la bord 
apă rusească. 

— Aţi avut și voi probleme, și noi n-am ameninţat niciodată că 
suspendăm colaborarea. 

— Asta pentru că voi aveţi mai multă nevoie de noi decât noi 
de voi. 

— Cât de mult tact ai, Morris. Câtă diplomaţie. 

— Să-l ia dracu’ de tact! Unde naiba e ea, apropo? 

— Aș prefera să nu spun la acest telefon. 


VP - 289 


— De câtă vreme stau așa lucrurile? 

— Asta, a zis Seymour cu precizie avocăţească, este pentru 
noi o chestiune de mare interes. 

— Sunt ușurat să aud asta. Payne a înjurat în gura mare, cu 
năduf. Eu și Cathy am tratat-o ca pe un membru al familiei, 
Graham. Am primit-o la noi în casă. Și cum m-a răsplătit? Mi-a 
furat secretele și m-a înjunghiat pe la spate. Mă simt așa cum... 

— Cum, Morris? 

— Mă simt așa cum trebuie să se fi simţit James Angleton 
când bunul său prieten Kim Philby a fugit la Moscova. 

Și aici ar fi putut să se termine, cu rușii tăcuți și verii 
luptându-se între ei, dacă n-ar fi apărut un articol în Washington 
Post la exact o săptămână din ziua plecării precipitate a 
Rebeccăi Manning din America. Era opera unei jurnaliste care 
mai scrisese cu competenţă despre chestiuni legate de 
securitatea naţională și, ca de obicei, sursele ei erau camuflate 
cu grijă. Totuși, cea mai probabilă scursă a scurgerii de 
informaţii era FBI, care nu se împăcase cu ideea de a-i mătura 
sub preș pe Rebecca Manning și cei trei agenţi ruși morți. 

Scurgerea fusese selectivă. Chiar și așa, articolul a fost o 
bombă. Spunea că cele trei persoane care au fost găsite moarte 
pe malul Potomacului n-au fost victimele unui jaf, ci agenţi SVR. 
Două aveau acoperire diplomatică, una era o agentă ilegală care 
se dădea drept braziliancă. Încă nu se știa cum au fost omorâte 
și de ce, dar asigura că FBI investighează implicarea a cel puţin 
două servicii de informaţii străine. 

Articolul a avut o consecinţă importantă; însemna că Rusia nu 
mai putea să tacă. Kremlinul a reacţionat cu furie și a acuzat 
SUA de asasinat cu sânge rece, acuzaţie pe care administraţia a 
respins-o viguros și în mod repetat. În următoarele trei zile s-a 
creat un ciclu rapid de scurgeri de informaţii dintr-o parte și din 
cealaltă, până ce, în cele din urmă, totul a ajuns pe prima 
pagină din New York Times. Cel puţin, o parte din poveste. 
Experții de la televiziuni au declarat unanim că este cel mai grav 
caz de spionaj de la dezastrul Kim Philby încoace. Măcar cu asta, 
dacă nu cu altceva, o nimeriseră perfect. 

Incă erau multe întrebări fără răspuns în privința recrutării 
Rebeccăi Manning ca agent al rușilor. Erau, de asemenea, 
întrebări legate de rolul jucat de un anume Gabriel Allon, despre 
care se spunea că se aflase la bordul avionului care o dusese pe 


VP - 290 


furiș pe Rebecca Manning în Marea Britanie. De la Londra nu s-a 
auzit nimic. Nici de la Tel Aviv. 


85. 


TEL AVIV - IERUSALIM 


A fost văzut în aceeași zi sosind în biroul prim-ministrului la 
întâlnirea săptămânală a  capriciosului cabinet israelian, 
îmbrăcat într-un costum albastru elegant și cămașă albă și 
arătând ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Când un reporter i- 
a cerut un comentariu despre demascarea Rebeccăi Manning ca 
spioană a rușilor, a zâmbit și n-a declarat nimic. În cabinet, a 
făcut mici desene în carnet în timp ce miniștrii se ciorovăiau, 
întrebându-se totodată cum de reușea poporul israelian să 
prospere, în ciuda politicienilor lui groaznici. Când i-a venit 
rândul să vorbească, a prezentat cabinetului un raport despre 
un raid recent pe care îl desfășuraseră elemente din Birou și din 
IDF împotriva militanţilor islamici din peninsula Sinai, cu 
binecuvântarea tacită a noului Faraon. N-a pomenit faptul că 
operațiunea a avut loc în timp ce el zbura peste Atlantic, 
încercând să-i ia primul interogatoriu Rebeccăi Manning. 
Graham Seymour refuzase tăios. La Londra, se despărțiseră 
aproape fără să-și ia rămas-bun. 

Pe bulevardul Regele Saul, activitatea de apărare a ţării de 
nenumăratele ameninţări se desfășura ca de obicei, ca și cum 
nu s-ar fi întâmplat nimic. La ședința de luni dimineața cu 
personalul de conducere au fost obișnuitele răcnete în 
contradictoriu pentru resurse și priorităţi, însă numele Rebeccăi 
Manning n-a fost pomenit. Biroul avea alte treburi presante. 
Atacurile secrete din Sinai erau doar o fațetă a noii strategii a 
Israelului de a acţiona în strânsă legătură cu regimurile sunnite 
din Orientul Mijlociu împotriva inamicului lor comun, Republica 
Islamică lran. Retragerea americanilor din regiune crease un gol 
pe care îl umpleau rapid iranienii și rușii. Israelul acţiona ca un 
dig împotriva amenințării iraniene tot mai mari, iar Gabriel și 
Biroul erau vârful de lance. În plus, imprevizibilul președinte al 
Americii declarase că intenţionează să arunce la gunoi acordul 


VP - 291 


care ţinuse temporar în frâu ambițiile nucleare ale Iranului. 
Gabriel era convins că răspunsul iranienilor avea să fie 
accelerarea programului de înarmare, și tocmai punea în 
aplicare un nou program de strângere de informaţii și de 
sabotare, ca să-i oprească. 

De asemenea, se aștepta ca rușii să se răzbune pentru 
pierderea Rebeccăi Manning. Așa că n-a fost surprins, spre 
sfârșitul acelei săptămâni, de vestea că Werner Schwarz murise 
la Viena, căzând de la fereastra apartamentului său. Era aceeași 
fereastră pe care Werner o folosise ca să semnaleze Centralei 
din Moscova că voia o întâlnire. N-a fost găsit vreun bilet de 
sinucigaș, în schimb, Bundespolizei a găsit câteva sute de mii de 
euro ascunse într-un cont privat. Presa austriacă s-a întrebat 
dacă nu cumva această moarte era legată în vreun fel de 
asasinarea lui Konstantin Kirov. Ministrul de interne austriac se 
întreba același lucru. 

Pe plan intern, a trebuit să fie scrisă o istorie oficială a cazului 
și să se pregătească apărarea juridică, însă Gabriel a găsit toate 
scuzele posibile ca să nu dea ochi cu cei cărora trebuia să le 
raporteze și cu juriștii Biroului. Și anume, ei voiau să știe exact 
ce se întâmplase pe malul fluviului Potomac, în Maryland. Cine îi 
omorâse pe cei doi agenţi ruși, Petrov și Zelenko? Și cum fusese 
cu agenta ilegală care acceptase s-o prindă în capcană pe 
Rebecca Manning în schimbul azilului în Israel? Uzi Navot a 
încercat să-i descoasă pe Mihail și pe Eli Lavon, dar amândoi au 
răspuns cinstit că ajunseseră la faţa locului după ce cei trei ruși 
muriseră. Prin urmare, nu puteau spune sigur ce se întâmplase. 

— Și nu l-aţi întrebat pe el? 

— Am încercat, a zis Lavon. 

— Și Rebecca? 

— N-a suflat o vorbă. A fost unul dintre cele mai rele zboruri 
din viața mea, și am avut parte de multe rele. 

Se aflau în biroul cât o cutie de chibrituri al lui Lavon. Era plin 
cu cioburi de ceramică, monede și unelte antice. În timpul liber, 
Lavon era unul dintre cei mai importanţi arheologi din Israel. 

— Hai să presupunem, a zis Navot, că Gabriel a fost cel care i- 
a omorât pe cei doi mardeiași. 

— Să presupunem, a fost de acord Lavon. 

— Așadar, cum de a murit fata? Și de unde a știut Gabriel că 
Rebecca o să fie acolo? Și de ce, pentru numele lui Dumnezeu, 


VP - 292 


s-a oprit ea să cumpere o cazma? 

— De ce mă întrebi pe mine? 

— Ești arheolog. 

— Tot ce știu, a zis Lavon, e că șeful Biroului are noroc că e în 
viaţă. Dacă ai fi fost tu... 

— Mi-ar grava numele pe o placă de pe perete. 

Dacă exista cineva care să merite să aibă numele pe un 
perete, și-a zis Lavon, acesta era bărbatul care o găsise pe 
Rebecca Manning, dar el n-ar accepta onoruri. Singura lui 
răsplată era o seară petrecută din când în când acasă cu soția și 
copilașii, însă până și ei simțeau că ceva îl frământa. Într-o 
seară, târziu, Irene i-a pus o droaie de întrebări în timp ce el 
ședea pe marginea patului. Gabriel a minţit atât de prost, încât 
nici copila nu l-a crezut. 

— Stai cu mine, abba, i-a poruncit ea în amestecul ciudat de 
italiană și ebraică, atunci când Gabriel a dat să se plece. Apoi a 
adăugat: Te rog să nu mă părăsești niciodată. 

Gabriel a rămas în camera copiilor până când Irene a adormit 
profund. In bucătărie, și-a turnat un pahar de shiraz din Galileea 
și s-a așezat la măsuţa de cafea, privind mohorât știrile din 
Londra, în vreme ce Chiara pregătea cina. Pe ecran, Graham 
Seymour stătea pleoștit pe bancheta din spate a unei limuzine 
care pleca din Downing Street, unde se oferise să demisioneze 
din cauza scandalului care se abătuse asupra Serviciului Secret 
de Informaţii sub conducerea lui. Prim-ministrul Lancaster 
refuzase - cel puţin pe moment, potrivit unui asistent din 
Downing Street citat anonim. Se cerea obligatoria investigaţie 
parlamentară și, mai rău, o anchetă independentă de genul celei 
efectuate în privinţa informaţiilor defectuoase ale MI6 despre 
armele de distrugere în masă din lrak. Și cum rămânea cu 
Alistair Hughes? urla presa. Avea moartea lui în somnoroasa 
Bernă legătură cu trădarea Rebeccăi Manning? Era și el spion 
rus? Pândea din umbră un Al Treilea Bărbat? Pe scurt, era exact 
soiul de spectacol public pe care Seymour sperase să-l evite. 

— Cât timp poate păstra secretul? a întrebat Chiara. 

— Care? 

— Despre cine a fost tatăl Rebeccăi Manning. 

— Presupun că depinde de câți oameni din MI6 știu că ea își 
zice Rebecca Philby. 

Chiara a pus în faţa lui Gabriel un bol cu spaghetti al 


VP - 293 


pomodoro. El a presărat brânză rasă, dar a șovăit înainte să ia 
prima înghiţitură. 

— Trebuie să-ţi spun ceva, a zis în cele din urmă, despre ce s- 
a întâmplat în cea dimineaţă pe malul fluviului. 

— Cred că am o idee destul de bună. 

— Zău? 

— Te aflai undeva unde n-ar fi trebuit să te afli singur, fără 
întăriri sau bodyguarzi. Din fericire, ai avut destulă minte să-ți 
pui în buzunar un pistol când ai ieșit din casa conspirativă. 

— Unul mare, a zis Gabriel. 

— Patruzeci și cinci n-a fost niciodată calibrul tău preferat. 

— Prea mult zgomot, a zis Gabriel. Prea multă mizerie. 

— Agenta ilegală a fost omorâtă cu un pistol de 9 mm, a 
subliniat Chiara. 

— Eva, a zis Gabriel. Cel puţin, acesta era numele ei brazilian. 
Nu ne-a spus niciodată numele său adevărat. 

— Presupun că Rebecca a omorât-o. 

— Presupun că da. 

— De ce? 

Gabriel a șovăit, apoi a zis: 

— Pentru că n-am omorât-o eu mai întâi pe Rebecca. 

— N-ai putut? 

Nu, a zis Gabriel, n-a putut s-o facă. 

— Și acum te roade vinovăția pentru că femeia pe care aţi 
silit-o să facă ce i-aţi cerut e moartă. 

Gabriel n-a răspuns. 

— Dar mai e ceva care te frământă. Neauzind nicio replică, 
Chiara a continuat: Spune-mi, Gabriel, cât de aproape ai fost să 
fii omorât săptămâna trecută? 

— Mai aproape decât mi-aș fi dorit. 

— Cel puţin ești sincer. 

Chiara s-a uitat la televizor. BBC făcuse rost de o fotografie 
veche a Rebeccăi, făcută pe vremea când era la Trinity College. 
Semăna remarcabil de mult cu tatăl său. 

— Cât timp pot păstra ei secretul? a întrebat din nou Chiara. 

Pe ecranul televizorului, vechea fotografie a Rebeccăi 
Manning a dispărut. În locul ei era altă imagine cu Graham 
Seymour. 

— Ai făcut o greșeală, iubitule, a zis Chiara după o clipă. Dacă 
ai fi omorât-o când aveai ocazia, nimic din toate astea nu s-ar fi 


VP - 294 


întâmplat. 
e 

Târziu în acea noapte, în timp ce Chiara dormea dusă alături, 
Gabriel a stat cu un laptop în poală și cu căștile la urechi, 
urmărind iar și iar aceleași cincisprezece minute de filmare 
făcută cu un Samsung Galaxy. Incepea la 7.49, când o femeie în 
costum de birou și pardesiu cafeniu intra într-un Starbucks 
foarte frecventat la nord de Georgetown și se așeza la coada de 
la casă. In faţa ei erau opt persoane. Prin căști, Gabriel îl auzea 
pe barman cântând destul de bine „A Change Is Gonna Come”. 
Și-a amintit că Graham Seymour a ratat spectacolul. In acel 
moment era afară, în grădina neîngrijită a postului de comandă, 
vorbind la telefon cu Vauxhall Cross. 

Era 7.54 când femeia a făcut comanda, cafea mare, fără 
lapte, nimic de mâncare, și 7.56 când s-a așezat la o masă 
comună și a luat în mână iPhone-ul. A executat mai multe 
comenzi, toate cu degetul mare al mâinii drepte. Apoi, la 7.57, a 
pus iPhone-ul pe masă și a scos din geantă al doilea dispozitiv, 
un BlackBerry KEYone. Parola era lungă și solidă ca o stâncă, 
douăsprezece caractere, cu ambele degete mari. După ce a 
tastat-o, s-a uitat la ecran. Barmanul cânta „What's Going On”. 

Mother, mother... 

La 7.58 femeia a luat din nou iPhone-ul, s-a uitat la ecran, s-a 
uitat în jur. Cu nervozitate, și-a zis Gabriel, ceea ce nu-i stătea în 
fire. Apoi a apăsat repede de câteva ori pe ecranul iPhone-ului și 
l-a pus în geantă. S-a ridicat și a aruncat cafeaua în 
deschizătura din standul cu condimente. Ușa era în dreapta ei. 
Insă a luat-o spre stânga, spre partea din spate a cafenelei. 

Când s-a apropiat de Samsungul Galaxy, faţa ei era o mască 
lipsită de expresie. Gabriel a apăsat pe PAUZA și s-a uitat în 
ochii albaștri ai fiicei lui Kim Philby. Își pierduse curajul, cum 
sugerase Graham Seymour, sau fusese avertizată? Dacă da, de 
cine? 

Sașa era cel mai evident suspect. Era posibil să fi monitorizat 
de departe predarea informaţiilor, prin echipe aflate pe stradă 
sau în cafenea. Poate că a văzut ceva ce nu i-a plăcut, ceva ce l- 
a facut să-i ordone strădaniei sale de o viață să nu mai 
transmită și să fugă într-o ascunzătoare stabilită dinainte. Dar, 
dacă așa stăteau lucrurile, de ce Rebecca n-a ieșit din cafenea? 
Și de ce s-a aruncat în braţele Evei Fernandes, în loc de cele ale 


VP - 295 


echipei de evacuare a SVR? 

Pentru că nu era nicio echipă de evacuare, și-a zis Gabriel, 
amintindu-și exodul rapid din jurul orei 8.20 al agenţilor SVR 
cunoscuţi, pe ieșirea din spate a ambasadei ruse. Incă nu. | 

A setat ora pe înregistrarea video și a apăsat pe REDA. Era 
ora 7.56 la cafeneaua Starbucks foarte frecventată la nord de 
Georgetown. O femeie în costum de birou și pardesiu cafeniu se 
așază la o masă comună și execută câteva comenzi pe un 
iPhone. La 7.57 schimbă iPhone-ul cu un BlackBerry, dar la 7.58 
ia din nou iPhone-ul. , 

Gabriel a apăsat pe PAUZA. 

lat-o, şi-a zis. Ușoara tresărire a trupului, aproape 
imperceptibila lărgire a ochilor. Atunci s-a întâmplat, la 7:58:46, 
pe iPhone. | 

A apăsat pe REDA și a urmărit-o pe Rebecca Manning cum 
introduce mai multe comenzi în iPhone - comenzi care, fără 
îndoială, ștergeau raportul pentru Centrala din Moscova, 
împreună cu softul SVR. Gabriel și-a închipuit că ea a șters și 
mesajul care o avertizase să fugă. Poate că FBI l-a găsit, poate 
nu. Nu conta; nu i-ar dezvălui niciodată asta cuiva ca el. 
Britanicii erau veri. Veri de departe, dar veri, oricum. 

Gabriel a deschis motorul de căutare al laptopului și s-a uitat 
peste titlurile principale din ziarele londoneze. Fiecare era mai 
rău decât precedentul. „Dacă ai fi omorât-o când aveai ocazia, 
nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat...” Da, și-a zis, în timp 
ce stătea culcat lângă soția adormită, pe întuneric, asta ar 
explica totul. 


86. 


EATON SQUARE, LONDRA 


Gabriel a zburat la Londra după trei zile, cu un pașaport 
diplomatic israelian pe care era un nume fals. O escortă de la 
ambasadă l-a întâmpinat la aeroportul Heathrow, la fel și o 
echipă de supraveghere nu prea camuflată din divizia A4 a MI6. 
In drum spre centrul Londrei l-a sunat pe Graham Seymour și i-a 
cerut o întâlnire. Seymour a acceptat să-l întâlnească în seara 


VP - 296 


aceea la ora nouă acasă la el, în Eaton Square. Ora târzie sugera 
că cina nu e inclusă în ofertă, ca și primirea rece pe care i-a 
făcut-o Helen Seymour. 

— E sus, l-a anunţat sec. Cred că știi drumul. 

Când Gabriel a intrat în biroul de la etaj, Seymour examina 
conţinutul unui dosar secret cu dungi roșii. A făcut un semn în el 
cu un stilou Parker verde și l-a lăsat repede să cadă într-o 
servietă diplomat din oțel inoxidabil. Cine știe, poate că 
Seymour încuiase deja argintăria și porțelanurile. Nu s-a ridicat 
și nu i-a întins mâna. Nici n-a propus să se retragă în camera 
personală în care se putea vorbi în siguranţă. Gabriel a presupus 
că nu era necesar. MI6 nu mai avea secrete de pierdut. Rebecca 
Manning le dăduse pe toate rușilor. 

— Servește-te, a zis Seymour cu o privire indiferentă spre 
căruciorul cu băuturi. 

— Nu, mulțumesc, a răspuns Gabriel și, fără să fie invitat, s-a 
așezat. 

A urmat o tăcere de plumb. Dintr-odată, i-a părut rău că a 
bătut drumul până la Londra. Relaţia lor, se temea, nu mai 
putea fi reparată. Și-a amintit cu afecţiune de după-amiaza din 
Wormwood Cottage, când scormoniseră prin dosare vechi după 
numele amantei lui Kim Philby. Dacă Gabriel ar fi știut că se va 
ajunge la asta, i-ar fi șoptit la ureche lui Seymour numele lui 
Philby și s-ar fi spălat pe mâini de tot restul. 

— Fericit? a întrebat Seymour, în cele din urmă. 

— Copiii sunt bine și soţia mea pare să mă placă rezonabil de 
mult în acest moment. Gabriel a ridicat din umeri. Așa că, da, 
presupun că sunt cel mai fericit posibil. 

— Nu asta am vrut să zic. 

— Un bun prieten e pus la zid pentru ceva de care n-a fost 
vinovat. Mă îngrijorează situaţia lui. 

— Sună ca un text pe care l-am citit cândva pe o felicitare. 

— Zău, Graham, hai să nu facem asta. Noi doi am trecut prin 
prea multe împreună. 

— Și, din nou, tu ești eroul, iar eu sunt cel care trebuie să 
curețe mizeria. 

— Nu există eroi într-o asemenea situaţie. Toată lumea 
pierde. 

— In afară de ruși. Seymour s-a dus la cărucior și și-a turnat 
într-un pahar două degete de whisky. Apropo, Keller îţi 


VP - 297 


transmite complimente. 

— Cum se simte? 

— Din păcate, medicii zic că va supravieţui. Umblă cu un 
secret foarte important în cap. 

— Ceva îmi spune că secretul tău e în siguranță cu 
Christopher Keller. Cine mai știe? 

— Nimeni, în afară de prim-ministru. 

— În total, trei persoane din Guvernul Maiestăţii Sale, a 
subliniat Gabriel. 

— Patru, a zis Seymour, dacă îl incluzi pe Nigel Whitcombe, 
care știe destul de multe. 

— Și mai e Rebecca. 

Seymour n-a răspuns. 

— Vorbește? a întrebat Gabriel. 

— Ultimul om din lume cu care aș vrea să vorbesc, a zis 
Seymour, e Rebecca Manning. 

— Mi-ar plăcea să schimb două vorbe cu ea. 

— Ai avut deja ocazia. Seymour s-a uitat la Gabriel peste buza 
paharului. De unde ai știut că va fi acolo? 

— Presimţeam că o să vrea să ia ceva înainte să iasă din ţară. 
Ceva lăsat acolo de tatăl ei în 1951, după ce Guy Burgess și 
Donald MacLean au dezertat. 

— Aparatul de fotografiat și filmele? 

Gabriel a încuviinţat. 

— Asta ar explica cazmaua. Dar de unde ai știut unde sunt 
îngropate? 

— Am primit informaţii demne de încredere. 

— De la Charlotte Bettencourt? 

Gabriel n-a spus nimic. 

— Măcar de-ai fi luat cazmaua aia când ai plecat... 

Gabriel l-a îndemnat pe Seymour să explice. 

— Am fi putut s-o strecurăm pe Rebecca afară din Washington 
fără să afle americanii, a continuat Seymour. Caseta video de la 
magazinul de bricolaj a dat-o de gol. 

— Cum aţi fi explicat cei trei agenţi SVR morți? 

— Cu foarte mare grijă. 

— Și rechemarea subită a Rebeccăi la Londra? 

— O problemă de sănătate, a sugerat Seymour. Trimiterea în 
alt post. 

— O acoperire. 


VP - 298 


— Tu ai spus-o, a zis Seymour. Nu eu. 

Gabriel s-a prefăcut că se gândește. 

— Americanii și-ar fi dat seama. 

— Mulțumită ţie, nu vom ști niciodată. 

Gabriel a ignorat remarca. 

— De fapt, ar fi fost mult mai bine dacă Rebecca ar fi plecat 
din Washington cu rușii. A tăcut câteva clipe, apoi a adăugat: 
Adică ceea ce ai vrut tot timpul, nu-i așa, Graham? 

Seymour n-a spus nimic. 

— De aceea i-ai trimis un SMS pe iPhone cu două minute 
înainte să se deschidă intervalul de transmisie, avertizând-o să 
nu o facă. De aceea i-ai spus să fugă. 

— Eu? a întrebat Seymour. De ce să fi făcut așa ceva? 

— Din același motiv pentru care MI6 l-a lăsat pe Kim Philby să 
fugă în 1963. Mai bine să ai spionul la Moscova decât într-un 
tribunal britanic. 

Zâmbetul lui Seymour era condescendent. 

— Pari să fi înţeles totul. Dar nu tu ai fost cel care mi-a spus 
că șeful filialei din Viena este spion rus? 

— Poţi mai mult decât atât, Graham. 

Zâmbetul lui Seymour s-a stins. 

— Dacă ar trebui să ghicesc, a continuat Gabriel, ai trimis 
mesajul din grădină în timp ce se presupunea că răspunzi la acel 
apel urgent de la Vauxhall Cross. Sau poate că l-ai pus pe Nigel 
să-l trimită în locul tău, ca să nu lași nicio urmă. 

— Dacă i-a spus cineva Rebeccăi să fugă, a zis Seymour, 
acela a fost Sașa. 

— N-a fost Sașa, ai fost tu. 

S-a așternut din nou tăcerea. Prin urmare, așa se termină, și-a 
zis Gabriel. S-a ridicat în picioare. 

— În cazul în care te întrebai, a zis Seymour brusc, târgul a 
fost deja făcut. 

— Despre ce târg vorbești? 

— Târgul să o trimitem pe Rebecca la Moscova. 

— Jalnic, a mormăit Gabriel. 

— E cetăţean rus și colonel în SVR. Acolo este locul ei. 

— Repetă-ţi asta tot timpul, Graham. Poate că ai putea s-o 
crezi chiar și tu. 

Seymour n-a răspuns. 

— Cât de mult ai obţinut în schimbul ei? 


VP - 299 


— Toţi pe care i-am cerut. 

— Presupun că au intrat în joc și americanii. 

Gabriel a scuturat încet din cap. 

— Când o să vă învăţaţi minte, Graham? Câte alegeri mai 
trebuie să fure Țarul? Cât de mulţi opozanți politici trebuie să 
mai asasineze pe teritoriul vostru? Când o să-i ţineţi piept? Aveţi 
chiar așa mare nevoie de banii lui? Sunt singurul lucru care ţine 
pe linia de plutire orașul ăsta supraevaluat? 

— Pentru tine viaţa e doar în alb și negru, nu? 

— Doar când e vorba de fasciști. 

Gabriel s-a îndreptat spre ușă. 

— Târgul, a zis Seymour, e condiţionat de un lucru. 

Gabriel s-a oprit și s-a întors spre el. 

— Care anume? 

— Serghei Morozov. Voi îl aveţi, rușii îl vor. 

— Doar nu vorbești serios. 

Din expresia lui Seymour a reieșit că da. 

— Aş vrea să te pot ajuta, a zis Gabriel, dar Serghei Morozov e 
mort. iți amintești? Spune-i Rebeccăi că-mi pare rău, însă va 
trebui, pur și simplu, să-și petreacă restul vieţii aici, în Marea 
Britanie. 

— Ce-ar fi să-i spui tu însuţi? 

— Ce vrei să spui? 

— Ziceai că ai vrea să-i spui două vorbe. 

— Vreau. 

— După cum s-a dovedit, și ea ar vrea să-ţi spună două vorbe. 


87. 


HIGHLANDS, SCOȚIA 


Gabriel a petrecut noaptea în casa conspirativă de pe 
Bayswater Road și dimineaţa s-a îmbarcat într-un avion militar 
de transport la baza RAF Northolt, de la periferia Londrei. 
Escorta de la MI6 nu i-a dat niciun indiciu despre destinaţie, însă 
durata mare a zborului și configuraţia terenului au lăsat ca unică 
posibilitate extremitatea nordică a Scoției. Se părea că Rebecca 
Manning fusese exilată la marginea regatului. 


VP - 300 


În cele din urmă, Gabriel a zărit o întindere de nisip auriu, un 
orășel pe malul mării și două piste construite ca un X culcat într- 
o pătură de terenuri agricole. Era baza RAF Lossiemouth. O 
caravană de Range Roveruri aștepta pe pista de aterizare 
bătută de vânt. Au mers câţiva kilometri pe dealuri domoale 
acoperite de iarbă neagră și grozamă, până au ajuns la poarta 
unui conac izolat. Arăta a ceva ce MI6 împrumutase în timpul 
războiului și uitase, în mod convenabil, să înapoieze. 

In spatele gardului dublu, paznici în haine civile patrulau pe 
pajiști verzi întinse. Inăuntru, un bărbat nesuferit pe nume Burns 
l-a informat pe Gabriel despre chestiuni legate de securitate și 
de starea de spirit a prizonierei. 

— Semnează, a zis, punând un document sub nasul lui 
Gabriel. 

— Ce-i asta? 

— O declaraţie că nu vei discuta niciodată nimic din ce vezi 
sau auzi astăzi aici. 

— Sunt cetăţean al statului Israel. 

— N-are importanţă, găsim noi ceva. 

Incăperea în care a fost condus Gabriel, în cele din urmă, nu 
era chiar o temniţă, dar ar fi putut să fi fost cândva. Se ajungea 
la ea printr-o serie lungă și șerpuită de trepte de piatră care 
miroseau a umezeală și a rigole. Pe pereţii de piatră fusese 
întins un strat de ciment netezit. Zugrăveala era albă ca oasele 
- la fel de albă, și-a zis Gabriel, ca un pueblo blanco de pe 
dealurile din Andaluzia. Luminile de pe tavan ardeau cu 
intensitatea celor din sălile de operaţie și zumzăiau. Din colțurile 
tavanului priveau în jos camere video și doi paznici aflaţi în 
anticameră urmăreau printr-un geam reflexiv încasabil. 

Lângă gratiile celulei Rebeccăi fusese lăsat un scaun pentru 
Gabriel. Inăuntru erau un pat de campanie cu așternutul aranjat 
frumos și o măsuţă plină cu romane broșate vechi. Erau și 
câteva ziare; se pare că Rebecca urmărea progresul propriului 
caz. Purta o pereche de pantaloni largi din catifea reiată și un 
pulover de lână groasă. Părea mai mică decât atunci când o 
văzuse Gabriel ultima oară și foarte slabă, ca și cum ar fi 
început greva foamei ca să fie eliberată. Nu era machiată, iar 
părul îi era drept și pleoștit. Gabriel nu era sigur că ea merita 
toate astea. Philby, poate, dar nu copilul trădării. 

După o clipă de șovăială evidentă, Gabriel a acceptat fără 


VP - 301 


tragere de inimă mâna pe care ea a scos-o printre gratii. Palma 
ei era aspră și uscată. 

— la loc, te rog, a sugerat ea cu amabilitate, și Gabriel, tot 
șovăielnic, s-a așezat pe scaun. 

Un paznic i-a adus ceai. Era cu lapte și dulce. Cana era 
ucigător de grea. 

— Tu nu vrei nimic? a întrebat-o. 

— Nu mi se permite decât la orele de masă. Cu sau fără 
intenţie, abandonase accentul englezesc. Și aerul, și vorbirea îi 
erau foarte franțuzești. Mie mi se pare o regulă stupidă, dar asta 
este. 

— Dacă te deranjează... 

— Nu, te rog, a insistat ea. Trebuie să fi fost o călătorie lungă. 
Sau poate că nu, a adăugat. Ca să-ţi spun adevărul, habar n-am 
unde mă aflu. 

„Ca să-ţi spun adevărul...” 

Gabriel s-a întrebat dacă ea era măcar capabilă s-o facă sau 
dacă putea deosebi adevărul de minciună. 

Ea s-a așezat pe marginea patului de campanie, cu genunchii 
apropiaţi și tălpile lipite de podeaua de ciment. Purta mocasini 
de piele întoarsă, cu bordură de blană și fără șireturi. Nu exista 
în celulă niciun lucru pe care să-l poată folosi ca să-și facă rău. 
Lui Gabriel i se părea o precauţie inutilă. Rebecca Manning pe 
care o întâlnise pe malul Potomacului nu era genul sinucigaș. 

— Mă temeam că n-o să vii, a zis ea. 

— De ce? a întrebat Gabriel cu candoare. 

— Pentru că te-aș fi omorât în ziua aceea, dacă n-ar fi fost... 

— Îți admir sinceritatea, i-a tăiat vorba Gabriel. 

Absurditatea observaţiei a făcut-o să zâmbească. 

— Nu te deranjează? 

— Să mă întâlnesc cu cineva care a încercat cândva să mă 
omoare? 

— Da. 

— S-ar părea că-mi fac un obicei din asta. 

— Ai mulţi dușmani la Moscova, a subliniat ea. 

— Acum mai mulți ca oricând, bănuiesc. 

— Poate că o să fiu în stare să îndulcesc părerea SVR-ului 
despre tine când o să-mi ocup noul post la Centrala din 
Moscova. 

— N-o să aştept cu nerăbdare. 


VP - 302 


— N-o face. 

A zâmbit cu buzele strânse. Poate că Gabriel se înșelase în 
privinţa ei. Poate că locul ei chiar era într-o cușcă. 

— De fapt, a continuat ea, mă îndoiesc că voi avea mult de-a 
face cu Orientul Mijlociu. Biroul Marea Britanie este locul cel mai 
firesc pentru mine. 

— Cu atât mai mult guvernul tău n-ar trebui nici măcar să se 
gândească să predea o trădătoare ca tine. 

— Nu-i guvernul meu și nu sunt trădătoare. Sunt un agent de 
penetrare. Nu-i vina mea că britanicii au fost destul de 
nechibzuiţi ca să mă angajeze și să mă promoveze până la 
H/Washington. 

Prefăcându-se plictisit, Gabriel s-a uitat la ceasul de la mână. 

— Graham zicea că vrei să vorbești ceva cu mine. 

Ea s-a încruntat. 

— Mă dezamăgești, Monsieur Allon. Chiar nu există nimic ce 
ai vrea să mă întrebi? 

— Ce rost ar avea? N-ai face decât să minți. 

— Dar ar merita să încerci, nu? O dată, a zis, provocator... De 
două ori... 

— Heathcliff, a zis Gabriel. 

Ea și-a ţuguiat buzele. 

— Bietul Heathcliff. 

— Presupun că tu ai fost cea care l-a trădat. 

— Nu cu numele, desigur. Nu l-am știut. Insă Centrala din 
Moscova a folosit rapoartele mele ca să-l identifice. 

— Și adresa casei conspirative? 

— Asta a venit direct de la mine. 

— Cine ţi-a spus-o? 

— Cine crezi? 

— Dacă ar trebui să ghicesc, a zis Gabriel, a fost Alistair 
Hughes. 

Ea s-a întunecat la față. 

— De unde ai știut că merge la un doctor în Elveţia? 

— Tot el mi-a spus. Eram singura persoană de la MI6 în care 
avea încredere. 

— Mare greșeală. 

— A lui Alistair, nu a mea. 

— Aţi fost amanti? 

— Timp de nouă luni îngrozitoare, a zis ea, dându-și ochii 


VP - 303 


peste cap. La Bagdad. 

— Presupun că sentimentele lui Alistair erau altele. 

— Era tare îndrăgostit de mine. Tăntălăul chiar voia s-o 
părăsească pe Melinda. 

— Gusturile nu se discută. 

Ea n-a spus nimic. 

— Interesul tău romantic faţă de el era de natură 
profesională? 

— Desigur. 

— Centrala din Moscova a propus relaţia? 

— De fapt, a început la iniţiativa mea. 

— De ce? 

Ea s-a uitat lung, cu tâlc, la una dintre camerele video, ca și 
cum ar fi vrut să-i amintească lui Gabriel că discuţia lor e 
monitorizată. 

— În ziua în care a murit tata, a zis ea, eu și Alistair lucram la 
filiala Bruxelles. După cum îţi poţi închipui, eram foarte 
tulburată. Însă Alistair era... 

— Încântat de veste? 

— Ţopăia de bucurie. 

— Și nu l-ai iertat niciodată pentru asta? 

— Cum aș fi putut? 

— Trebuie să fi observat pilulele când te culcai cu el. 

— Era greu să nu le observi. La Bagdad, Alistair era dat cu 
totul peste cap. l-a fost și mai rău după ce-am rupt relaţia. 

— Dar aţi rămas prieteni? 

— Confidenţi, a propus ea. 

— Și când ai aflat că face călătorii secrete în Elveţia fără să le 
spună celor din Vauxhall Cross? 

— Am pus deoparte informaţia, ca s-o folosesc ca umbrelă 
într-o zi ploioasă. 

— Ploaia a început, a zis Gabriel, când VeeVee Gribkov a 
încercat să dezerteze, la New York. 

— Torenţial. 

— Așa că i-ai spus lui Sașa de Alistair, iar Sașa a organizat o 
operaţiune ca să pară că fostul tău amant era cârtiţa. 

— Problema era rezolvată. 

— Nu chiar, a zis Gabriel. Ştiai că au de gând să-l omoare? 

— Aici nu-i joacă de copii, Monsieur Allon. Ştii asta mai bine 
decât oricine. 


VP - 304 


Biroul Marea Britanie din Centrala din Moscova, și-a zis 
Gabriel, avea să fie curând pe mâini pricepute; femeia era mai 
necruțătoare decât ei. Gabriel avea încă o mie de întrebări, dar, 
dintr-odată, nu-și mai dorea decât să plece. Rebecca Manning a 
părut să-i simtă neastâmpărul. Și-a încrucișat și descrucișat 
picioarele și și-a trecut o palmă peste pantalonii din catifea 
reiată. 

— Mă întreb - îi revenise accentul britanic - dacă aș putea să 
te deranjez cu ceva. 

— Ai făcut-o deja. 

Ea s-a încruntat consternată. 

— Sarcasmul este, desigur, dreptul tău, dar, te rog, ascultă- 
mă. 

Cu o mică mișcare din cap, Gabriel a invitat-o să continue. 

— Mama... 

— Da? 

— Îi este bine? 

— Trăiește singură în munţii din Andaluzia de aproape 
patruzeci de ani. Cum crezi că-i este? 

— Cum stă cu sănătatea? 

— Probleme cu inima. 

— O afecţiune obișnuită la femeile care l-au cunoscut pe tata. 

— Şi la bărbați. 

— Se pare că ai creat o relaţie cu ea. 

— N-au prea fost lucruri plăcute în întâlnirea noastră. 

— Dar ţi-a spus de... 

— Da, a zis Gabriel, aruncând o privire spre una dintre 
camerele video. Mi-a spus. 

Rebecca își freca din nou palma de pantaloni. 

— M-m-mă întrebam, s-a bâlbâit, dacă ai putea să-i spui ceva 
din partea mea. 

— Am semnat acum câteva minute o hârtie în care declar, 
printre altele, că nu voi transmite nimănui de afară vreun mesaj 
de la tine. 

— Guvernul britanic n-are nicio putere asupra ta. Tu alegi ce 
faci. 

— Aleg să n-o fac. Și apoi, a zis Gabriel, ai SVR-ul care să-ţi 
ducă mesajul. 

— Mama nu-i poate suferi. 

— Pe bună dreptate. 


VP - 305 


Între ei s-a lăsat tăcerea. Se auzea doar zumzetul lămpilor. Pe 
Gabriel îl enerva. 

— Crezi, a zis Rebecca, în cele din urmă, că ea ar p-p-putea... 
după ce mă stabilesc la Moscova... 

— Va trebui s-o întrebi tu însăţi. 

— Te întreb pe tine. 

— N-a suferit destul? 

— Am suferit amândouă. 

Din cauza /ui, și-a zis Gabriel. 

S-a ridicat brusc. Rebecca l-a imitat. Din nou mâna ei a țâșnit 
printre gratii. Gabriel n-a băgat-o în seamă, a ciocănit cu un 
deget în geamul reflexiv și a așteptat ca paznicii să descuie ușa. 

— Ai făcut o greșeală la Washington, a zis Rebecca, 
retrăgându-și mâna. 

— Doar una? 

— Ar fi trebuit să mă omori când ai avut ocazia. 

— Soţia mea mi-a spus același lucru. 

— Numele ei este Chiara. Rebecca a zâmbit cu răceală în 
spatele gratiilor celulei. Transmite-i complimentele mele. 

e 

Era două și câteva minute când avionul a aterizat la baza RAF 
Northolt, de la periferia Londrei. Heathrow se afla la mai puţin 
de cinci kilometri spre sud, ceea ce însemna că Gabriel avea 
timp berechet să prindă zborul British Airways spre Tel Aviv de 
la ora 16.45. În mod excepțional, a acceptat un pahar de 
șampanie înainte să decoleze. Il câștigase pe deplin, și-a spus. 
Apoi s-a gândit la Rebecca Manning în cușca ei, la Alistair 
Hughes în sicriu, la Konstantin Kirov pe o stradă înzăpezită din 
Viena și i-a înapoiat stewardesei paharul neatins. Pe când 
avionul străbătea cu un sunet ca de tunet pista de decolare, 
ploaia pulsa pe hubloul din dreptul lui Gabriel ca sângele printr-o 
venă. Toţi pierd, și-a zis, în vreme ce vedea cum Anglia se 
scufundă sub el. Toţi, în afară de ruși. 


88. 
ZAHARA, SPANIA 


VP - 306 


Schimbul a avut loc șase săptămâni mai târziu, pe pista unui 
aeroport vechi, părăginit, din extremitatea estică a Poloniei. 
Erau acolo două avioane. Unul era un Suhoi al Aeroflotului; 
celălalt, un Airbus aparținând companiei British Airways. La ora 
douăsprezece fix, doisprezece bărbaţi, toţi agenţi preţioși ai 
serviciilor de informaţii britanice și americane, toţi slabi ca ieșiți 
din închisoare, au coborât unul după altul pe treptele Suhoiului. 
In timp ce traversau fericiţi pista spre Airbus au trecut pe lângă 
o femeie care mergea cu un aer grav în direcția opusă. Nu erau 
camere de filmat sau reporteri care să înregistreze evenimentul, 
doar doi ofițeri superiori din poliţia secretă poloneză, care au 
avut grijă ca toată lumea să respecte regulile jocului. Femeia a 
trecut pe lângă ei fără să spună nimic, privind în pământ, și a 
luat locul celor doisprezece bărbaţi la bordul Suhoiului. Avionul 
s-a pus în mișcare înainte să se închidă măcar ușa cabinei. La 
douăsprezece și cincisprezece minute a intrat în spaţiul aerian al 
Belarusului, în drum spre Moscova. 

Avea să mai treacă o săptămână până ce publicul a fost 
informat de schimb, și chiar și atunci i s-a spus foarte puţin. A 
fost asigurat că cei doisprezece bărbaţi oferiseră informaţii 
valoroase despre noua Rusie și, în consecință, meritau din 
belșug preţul plătit. In America a fost indignare în instituţiile 
obișnuite, însă reacţia la Londra a fost caracterizată de o 
resemnare cu buzele strânse. Da, era o pilulă amară, au 
recunoscut marii dregători din Whitehall, dar probabil că așa era 
mai bine. Singura rază de lumină a fost un articol din Telegraph 
care spunea că schimbul s-a efectuat în ciuda faptului că rușii 
doriseră doi prizonieri, nu doar unul. „Cel puţin cineva a avut 
coloana vertebrală destul de dreapta ca să le ţină piept”, a 
bombănit în seara aceea la Travellers Club un as al spionajului 
retras din activitate. „Ce bine ar fi fost să fim noi”. 

Rușii au mai așteptat o lună până să-și arate lumii trofeul. 
Asta în cadrul unei emisiuni de o oră la o reţea de televiziune 
controlată de Kremlin. A urmat o conferinţă de presă, prezidată 
de marele Țar însuși. Ea i-a proslăvit virtuțile, a lăudat revenirea 
Rusiei la importanţa globală sub conducerea lui și i-a insultat pe 
britanici și pe americani, ale căror secrete le furase cu voioșie. 
Singurul său regret, a spus ea, era că nu ajunsese directorul 
general al MI6, desăvârșindu-și astfel misiunea. 

— Te simţi bine în Rusia? a întrebat un membru respectat al 


VP - 307 


corpului de presă supus Kremlinului. 

— O, da, e absolut minunat, a răspuns ea. 

— Și ne poţi spune unde locuiești? 

— Nu, a răspuns Țarul cu asprime, în locul ei. Nu poate. 

(J 

Într-un pueblo blanco din Zahara, pe dealurile Andaluziei, 
evenimentele din Moscova au fost ocazia unei scurte sărbătoriri, 
cel puțin de către susținătorii extremei drepte anti-imigrare, 
anti-NATO. Kremlinul era din nou Mecca la care se închina un 
anumit tip de european. În secolul XX fusese lumina 
călăuzitoare a stângii. Acum, în mod pervers, extrema dreaptă 
era cea care urma linia Moscovei, brutele politice care rânjeau la 
Charlotte Bettencourt în fiecare după-amiază când trecea pe 
străzile din sat. Dacă ar fi știut adevărul, își zicea ea. Dacă... 

Deloc surprinzător, a urmărit cazul spioanei britanice cu mai 
mare atenţie decât cei mai mulţi din sat. Conferinţa de presă a 
Kremlinului a fost un spectacol, nu exista alt cuvânt - Rebecca 
așezată pe podium ca un specimen sub un clopot de sticlă, cu 
Țarul lângă ea, rânjind și umflându-se în pene cu ultimul său 
triumf asupra Occidentului. Și pe cine credea el că păcălește cu 
fața aia a lui scrobită și călcata? Adevăraţii fasciști, și-a zis 
Charlotte, nu foloseau Botox. În comparaţie cu el, Rebecca 
părea stoarsă de puteri. Charlotte a fost şocată cât de sfrijită 
arăta fiica ei. A fost șocată, de asemenea, să vadă cât de mult 
semăna cu Kim. Până și bâlbâială revenise. Era un miracol că nu 
observase nimeni. 

Dar la fel de repede cum a ieșit la suprafaţă, Rebecca a 
dispărut din ochii lumii. Musafirii israelieni ai lui Charlotte au 
plecat curând după aceea din Andaluzia. Insă, înainte să plece, 
au mai scormonit o ultimă dată prin vilă, căutând vreo urmă a 
Rebeccăi și a lui Kim printre lucrurile păstrate acolo. Au luat 
ultima dintre fotografiile din Beirut ale lui Charlotte și, în ciuda 
împotrivirii ei, singurul exemplar din manuscrisul Cealaltă 
femeie. Se părea că scurta ei carieră literară se încheiase 
înainte să înceapă. 

Era sfârșitul lui iunie, și satul era asaltat de turiști transpirați, 
toropiţi de soare. În singurătatea sa, Charlotte s-a retras din nou 
în vechea rutină, pentru că era tot ce-i mai rămăsese. Pentru că 
i se interzisese să-și termine memoriile, a hotărât să scrie 
povestea ca pe o ficțiune. A schimbat locul acţiunii de la Beirut 


VP - 308 


la Tanger. Charlotte a devenit Amelia, fiica sentimentală a unui 
administrator colonial francez colaboraţionist, iar pe Kim l-a 
numit Rowe, un diplomat britanic spilcuit, chiar dacă întrucâtva 
plictisit de viață, despre care Amelia descoperă că e spion rus. 
Dar cum să sfârșească povestea? Cu o femeie care stă singură 
într-o vilă izolată, așteptând un mesaj de la fiica pe care o 
abandonase? Cine ar crede așa o poveste? 

A ars manuscrisul spre sfârșitul lui octombrie, folosindu-l la 
ațâțarea primului foc din acea toamnă, și a scos autobiografia 
mincinoasă a lui Kim. El redusese șederea la Bagdad la cinci 
paragrafe vagi, nesincere. „Experiențele mele din Orientul 
Mijlociu din 1956 până în 1963 nu se lasă cu ușurință 
povestite...” Poate că nici ale ei, și-a zis. Apoi a ars și cartea lui 
Kim. 

În acea după-amiază a mers pe promenadă printr-un vânt 
leveche ametitor, numărându-și pașii cu glas tare, ceea ce era, 
cu siguranţă, un semn că, în cele din urmă, își pierdea minţile. A 
luat prânzul sub portocalii de la Bar Mirador. „Aţi văzut știrile din 
Palestina?” a întrebat ospătarul când i-a adus un pahar cu vin, 
dar ea n-avea chef de o polemică antisionistă. Ca s-o spunem 
pe-a dreaptă, își schimbase părerea despre israelieni. Kim, a 
hotărât ea, se înșelase în privinţa lor. Dar, dacă-i pe așa, Kim se 
înșelase în toate privinţele. 

În drum spre cafenea cumpărase un exemplar vechi de o zi 
din Le Monde, însă vântul făcea imposibilă lectura. Lăsând ziarul 
în jos, a observat un omuleţ cu ochelari care stătea la masa de 
alături. Arăta foarte diferit. Cu toate astea, Charlotte a știut pe 
dată că era el, prietenul lui Rosencrantz și Guildenstern, omul 
care o însoţise la Sevilla când își mărturisise păcatele secrete. 
Dar de ce revenise în Zahara? Și de ce acum? 

Neliniștită, Charlotte s-a gândit la posibilităţi în vreme ce 
mâncau un prânz modest și evitau asiduu să se uite unul la 
altul. Israelianul cel mărunt a terminat primul și, la plecare, a 
strecurat o felicitare pe masa lui Charlotte. O făcuse atât de 
discret, încât a trecut un moment până ce ea a observat-o, 
vârâtă cu grijă sub tavă, ca /eveche să n-o sufle de acolo. Pe 
partea din față, era inevitabila vedere a străzii cu case văruite în 
alb. Pe spate, erau câteva rânduri în franceză, cu un scris 
frumos. 

Charlotte și-a băut liniștită vinul și când a primit nota a lăsat 


VP - 309 


de două ori mai mulţi bani decât costa. Lumina din piață a orbit- 
o. Erau douăzeci și doi de pași până la ușa bisericii. 

— M-am gândit că trebuie să fii tu. 

El a zâmbit. Stătea în fața lumânărilor, privind în sus la statuia 
Fecioarei cu pruncul. Charlotte s-a uitat în jur. Nu mai era 
nimeni, în afară de doi bodyguarzi. 

— Văd că ţi-ai adus oamenii. 

— Oricât m-aș strădui, se pare că nu mă pot descotorosi de ei. 

— Probabil că-i mai bine așa. Rușii trebuie să fie supăraţi rău 
pe tine. 

— De obicei sunt. 

Ea a zâmbit, în ciuda nervozităţii. 

— Ai ceva de-a face cu hotărârea de a o trimite la Moscova? 

— De fapt, am făcut tot ce am putut ca s-o împiedic. 

— Ești răzbunător din fire? 

— Pragmatic, îmi place să cred. 

— Ce are de-a face pragmatismul cu toate astea? 

— E o femeie periculoasă. Occidentul o să ajungă să regrete 
hotărârea. 

— Mi-e greu să gândesc așa despre ea. Pentru mine va fi 
mereu fetiţa pe care o știam la Paris. 

— S-a schimbat mult. 

— Zău? N-aș băga mâna-n foc. S-a uitat la el. Chiar și în 
strălucirea roșie a lumânărilor, avea ochii șocant de verzi. Ai 
vorbit cu ea? 

— De fapt, de două ori. 

— M-a pomenit? 

— Desigur. 

Charlotte a simţit că inima începe să-i palpite. „Pilulele...” 
Avea nevoie de una dintre pilulele ei. 

— De ce n-a încercat să ia legătura cu mine? 

— Se temea. 

— De ce? 

— De felul în care îi vei răspunde. 

Ea a ridicat privirea spre statuie. 

— Dacă e cineva care trebuie să se teamă, Monsieur Allon, 
aceea sunt eu. Am renunţat la copilul meu și le-am permis lui 
Kim și Sașa s-o transforme în acea creatură pe care am văzut-o 
stând lângă Țar. 

— A fost cu mult timp în urmă. 


VP - 310 


— Pentru mine da, dar nu pentru Rebecca. Charlotte a 
traversat pronaosul spre altar. Ai petrecut mult timp în biserici 
catolice? l-a întrebat. 

— Mai mult decât v-aţi putea închipui. 

— Crezi în Dumnezeu, Monsieur Allon? 

— Uneori, a răspuns el. 

— Eu nu, a zis Charlotte, întorcându-i spatele, dar întotdeauna 
mi-au plăcut bisericile. Îmi place mai ales mirosul. Mirosul de 
tămâie și de lumânări și de ceară de albine. Miroase a... 

— A ce, Madame Bettencourt? 

Ea n-a îndrăznit să răspundă, nu după ceea ce făcuse. 

— Cât o să treacă până o să-mi dea un semn? a întrebat după 
un moment, însă când s-a întors a găsit biserica goală. 

lertare, și-a zis, pe când ieșea în piaţă. Miroase a iertare. 


VP - 311 


NOTA AUTORULUI 


Cealaltă femeie este o lucrare destinată divertismentului și 
trebuie să fie citită ca atare, nimic mai mult. Numele, 
personajele, locurile și incidentele descrise sunt produsul 
imaginației autorului sau au fost folosite în mod fictiv. Orice 
asemănare cu persoane reale, vii sau decedate, firme, companii, 
evenimente sau locuri nu este decât o coincidenţă. 

Sediul serviciului secret israelian nu mai este pe bulevardul 
Regele Saul din Tel Aviv. Am ales să păstrez acolo sediul 
serviciului fictiv, în mare măsură pentru că îmi place numele 
străzii mai mult decât adresa curentă. Așa cum am aflat cu toții 
din Cealaltă femeie, Gabriel Allon îmi împărtășește părerea. Nu 
mai este nevoie să spun că el și familia sa nu locuiesc în micul 
apartament din calcar de pe strada Narkiss din cartierul istoric 
Nachlaot din Ierusalim. 

Cei care călătoresc frecvent între Viena și Berna au observat, 
fără îndoială, că am modificat orarele avioanelor și trenurilor ca 
să se armonizeze cu cerințele intrigii mele. Cer scuze conducerii 
legendarului hotel Schweizerhof pentru că am desfășurat în hol 
o operațiune a serviciilor secrete, dar mă tem că nu s-a putut 
altfel. In pitorescul sătuc Munchenbuchsee, locul de naștere al 
lui Paul Klee, există o instituție medicală, dar nu se numește 
Privatklinik Schloss. 

Școala pentru agenţii-boboci a MI6 este, într-adevăr, la Fort 
Monkton, aproape de prima zonă de joc a Clubului de golf 
Gosport & Stokes Bay, cu toate că serviciul are și alte locuri de 
antrenament, mai izolate. Din câte știu, nu există o casă 
conspirativă lângă Dartmoor, numită Wormwood Cottage. Habar 
n-am unde își păstrează MI6 dosarele vechi, dar mă îndoiesc că 
într-un depozit din Slough, lângă aeroportul Heathrow. 

Cei care vizitează cartierul Palisades din Washington vor 
căuta degeaba pe MacArthur Boulevard un restaurant belgian 
numit Brussels Midi. Este un Starbucks pe Wisconsin Avenue din 
Burleigh, nu departe de ambasada rusă, dar nu mai există o 
cabină telefonică la benzinaria Shell de la colţul lui Ellicott 
Street. Ecluza 10 de pe Canalul Chesapeake & Ohio este 
descrisă fidel. Tot așa, din păcate, și reședința oficială a 


VP - 312 


ambasadorului Israelului în SUA. 

Harold Adrian Russell Philby, cunoscut mai bine drept Kim, a 
locuit, într-adevăr, în casa colonială mare și cafenie care încă 
mai este pe Nebraska Avenue din Tenteytown. Scurta biografie 
a lui Kim Philby care apare în capitolul 41 din Cealaltă femeie 
este corectă, în afară de ultimele două fraze. Philby nu s-ar fi 
putut întâlni cu un agent MI6 pe nume Arthur Seymour în ziua 
de după sosirea lui la Beirut, din cauză că Arthur Seymour, la fel 
ca fiul lui, Graham, nu există. Nici Charlotte Bettencourt și fiica 
sa, Rebecca Manning. Amândouă au fost create în întregime de 
mine și n-au fost inspirate de nimeni pe care să-l fi întâlnit cât 
am trecut în revistă viața și activitatea lui Kim Philby ca spion în 
slujba Moscovei. 

Este adevărat că Philby n-a dedicat decât cinci paragrafe 
timpului petrecut în Beirut în autobiografia sa care nu prezintă 
încredere, My Silent War. A fugit din oraș în ianuarie 1963, după 
ce a recunoscut în fața vechiului său prieten Nicholas Elliott că 
este spion sovietic. E improbabil să-i fi spus vreunei amante 
adevărul despre trecutul său înainte să se îmbarce pe 
Dolmatova. După părerea lui luri Modin, controlorul din KGB al 
lui Philby, nu le-a spus nici uneia dintre neveste și iubite 
adevărul despre munca lui secretă în slujba serviciilor de 
informaţii ruse. „N-am avut nicio problemă în această privinţă”, 
își amintește Modin în volumul său de amintiri, My Five 
Cambridge Frienas. 

La Moscova, Philby s-a însurat a patra oară și, după câţiva ani 
în care a fost neglijat, a dus bucuros la îndeplinire câteva 
proiecte ale KGB-ului. O mare parte din muncă a fost de analiză 
și de instruire, însă, după spusele lui Modin, o parte avea natură 
operaţională, cum ar fi „identificarea agenţilor din fotografiile 
care i se arătau”. Nu există vreo dovadă că a fost implicat în 
pregătirea unui agent de penetrare, a unei cârtițe. Dar nu există 
nici dovezi care să sugereze că n-a făcut-o. Din experienţa mea, 
e înţelept să citești amintirile spionilor cu un ochi părtinitor. 

In vara lui 2007, în vreme ce făceam munca de cercetare 
pentru romanul care avea să fie intitulat Moscow Rules, am 
vizitat muzeul privat al KGB-ului din vechiul sediu care se înalţă 
ameninţător în Piaţa Lubianka. Și acolo, într-o casetă de sticlă, 
am văzut un mic altar înălțat celor Cinci de la Cambridge - sau 
celor Cinci Magnifici, cum le spune KGB-ul. Au fost recrutati, 


VP - 313 


începând cu Philby, la numai șaisprezece ani de la nașterea 
Uniunii Sovietice, o epocă paranoică la Moscova, când Stalin și 
slugoii lui căutau să-și apere revoluţia care se nâștea, parțial 
prin război politic împotriva adversarilor lor din Occident. NKVD- 
ul, precursorul KGB-ului, își numea programul „măsuri active”. 
Ele mergeau de la campanii de dezinformare în mass-media 
occidentală până la violenţă și asasinate politice, iar scopul lor 
era să slăbească și, în cele din urmă, să distrugă Occidentul 
capitalist. 

Există paralele izbitoare între atunci și acum. Rusia sub 
Vladimir Putin este și revanșardă, și paranoică, o combinaţie 
periculoasă. Putin, slab în plan economic și demografic, își 
folosește puternicele servicii de informaţii și războinicii 
cibernetici pentru a-și spori forţa. Când Putin plantează seminţe 
de haos politic în vestul Europei și încearcă să perturbe și să 
discrediteze alegerile din America, folosește din plin vechiul 
manual al KGB-ului. la „măsuri active”. 

La fel ca țarii și președinții partidului dinaintea sa, Vladimir 
Putin folosește fără șovăire crima ca unealtă a guvernării. 
Mărturie stă cazul lui Serghei V. Skripal, fost ofiţer de informații 
din armata rusă și agent al MI6, care pe 4 martie 2018 a fost 
otrăvit în locuinţa sa din Salisbury, Anglia, cu un agent 
neurotoxic folosit în armata din epoca sovietică, numit Noviciok. 
Când a fost scrisă această carte, Skripal era în continuare în 
spital, în stare gravă. Fiica lui, lulia, în vârstă de treizeci și trei 
de ani, afectată și ea de toxină, a fost inconștientă timp de trei 
săptămâni. Alte patruzeci și opt de persoane au manifestat 
simptome, printre care și un poliţist care a fost internat la 
terapie intensivă. 

Atacul asupra lui Serghei Skripal s-a produs la doisprezece ani 
după ce Aleksandr Litvinenko, unul dintre cei care îl criticau pe 
Putin și care locuia în Londra, a fost ucis cu o cană de ceai în 
care a fost pus poloniu. În 2006, reacţia oficială a Marii Britanii 
la folosirea unei arme radioactive pe teritoriul său s-a limitat la o 
singură cerere de extrădare, de care Kremlinul nu s-a sinchisit. 
Insă după încercarea de a-l asasina pe Serghei Skripal, prim- 
ministrul Theresa May a expulzat douăzeci și trei de diplomaţi 
ruși. SUA, Canada și paisprezece membri ai Uniunii Europene iau 
urmat exemplul. În plus, SUA au supus unor sancţiuni 
economice șapte dintre cei mai bogați oameni din Rusia și 


VP - 314 


șaptesprezece membri de vârf ai guvernului, parţial pentru 
amestecul în alegerile prezidenţiale din 2016. Vladimir Putin, 
considerat de mulţi observatori cel mai bogat om din lume, nu 
era pe listă. 

Analiștii din domeniul securităţii estimează că două treimi din 
„diplomaţii” unei ambasade ruse tipice din vestul Europei sunt 
în realitate agenţi ai serviciilor secrete. Prin urmare, este puțin 
probabil ca o rundă modestă de riposte prompte să-l abată pe 
Putin de pe calea actuală. Putin și putinismul sunt în marș. 
Conducătorul cu mână de fier și „statul corporativ” - cu alte 
cuvinte, fascismul - sunt în mare vogă. Democraţia în stil 
occidental și instituţiile globale care au creat în Europa o 
perioadă de pace fără precedent sunt, brusc, demodate. 

„Tatonaţi cu baionetele”, sfătuia Lenin. „Dacă daţi de terci, 
împungeţi mai departe; dacă daţi de oțel, retrageţi-vă”. Până 
acum, Putin n-a dat decât de terci. In anii '30, când lumea era 
martoră la o asemănătoare înălțare simultană a regimurilor 
autoritariste și dictatoriale, a urmat un război catastrofal, lăsând 
în urmă peste șaizeci de milioane de morți. Inseamnă că ne 
luăm dorinţele drept realitate dacă presupunem că flirtul cu 
neofascismul din secolul XXI va continua fără conflict armat. 

să privim nu mai departe de Siria, unde coaliția dintre Rusia, 
Hezbollah, Gărzile Revoluţionare iraniene și milițiile șiite din Irak 
și Afganistan a sprijinit regimul lui Bashar al-Assad, cel mai bun 
prieten al Kremlinului din Orientul Mijlociu. Assad a folosit în 
mod repetat și flagrant arme chimice împotriva propriului popor, 
probabil cu binecuvântarea Moscovei, poate chiar cu ajutorul 
Moscovei. Până acum se estimează că patru sute de mii de 
oameni au pierit în războiul civil din Siria, și nu se întrevede 
sfârșitul conflictului. Putin tatonează cu baionetele. Numai oţelul 
îl va opri. 


VP - 315 


VP - 316