Andre Soussan — Octombrie II

ANDRE SOUSSAN 


OCTOMBRIE _ 
i 


Ziarist  franco-danez, specializat în geopolitică şi 
viitorologie, André Soussan este, din 1980, adjunct al 
directorului prestigioasei reviste „Politique Internationale” 
şi şef al biroului din Paris al canalului de televiziune TV 2 
Danemark. Comentator avizat al vietii politice 
internationale, el s-a impus în cercurile de specialitate 
îndeosebi prin capacitatea de a prevedea situatiile critice 
care au tulburat în ultimii ani, în diverse colturi ale lumii, 
relatiile dintre tări şi popoare. 

Aceeaşi preocupare de a anticipa momente de răscruce 
ale istoriei zilelor noastre, de a proiecta o plauzibilă 
ipostază a viitorului defineşte şi scrierile sale de ficțiune, Le 
jour le plus court, primul său best-seller, apărut în 1988, şi 
Octobre II, ambele publicate de Editions Robert Laffont. 

Apărut în vitrinele librăriilor din Franța în luna mai 1990, 
Octobre II propunea cititorilor „scenariul“ unor evenimente 
declanşate din umbră de agenții CIA şi Mossad, evenimente 
care aveau să-şi afle punctul culminant în octombrie 1994, 
când, în urma unei lovituri de stat militare, comunismul 
avea să fie definitiv abolit în Uniunea Sovietică. 

Realitatea atât de zbuciumată a epocii pe care o 
străbatem avea să confirme, într-un timp relativ scurt, cele 
mai multe dintre previziunile lui André Soussan, dar şi să le 
depăşească în anumite privințe. Ceea ce nu ştirbeşte, însă, 
cu nimic interesul pe care îi poate suscita acest roman de 
ficțiune politica, în care firele narațiunii, construită cu mare 
abilitate, antrenează numeroase personaje investite cu o 
puternică personalitate, iar scenele de suspans se succed 
într-un ritm infernal, până la ultimul rând. 


ANDRE SOUSSAN 


Memoriei părinților mei. Lui Maurice, lui Christian. 
PRIMA PARTE 


Langley. Imobilul CIA, 

22 decembrie 1993 

Sala de proiecţie se lumină. Robert Nelson, directorul 
operaţiunilor secrete din cadrul CIA, un bărbat cam de 50 
de ani, cu ochii albaştri şi privirea dură, se îndreptă în 
tăcere către magnetoscop şi scoase caseta” video. Se 
apropie de Dahlia, care îşi strivea a zecea ţigară. 

— Intrebări? spuse cu o voce neutră. 

Dahlia îşi luă pachetul de Mariboro light, ezită un 
moment şi îl puse pe masă. 

— Piolr Karstov are frumuseţea unui caucazian, lăsă ea 
să-i scape, privind în gol. 

— Şi brutalitatea. Este un megaloman. Caseta video este 
cât se poate'de elocventă. Intrebări? repetă el. 

în faţa figurii gânditoare a Dahliei, aşteptă câteva 
secunde. 

— Foarte bine, făcu el, întinzându-i un plic mare. Pleci în 
seara asta. Totul se află aici. Biletele de avion, paşaportul, 
cărţile de credit, banii. Restul îl cunoşti pe dinafară. 

Dahlia se ridică, luă plicul pe care-i vâri în geantă şi se 


îndreptă spre uşă. 

— Eşti sigură că n-ai întrebări? mai spuse o dată, aproape 
rugător. 

r Totul este limpede ca apa unui izvor poluat. 

îi oferi surâsul ei cel mai frumos şi închise uşa. 

Paris, 23 decembrie 

De la Roissy, şoferul nu-şi coborâse aproape deloc ochii 
de pe oglinda retrovizoare. Nu o dată, Dahlia fu gata să 
urle, dar la ce bun... în câteva minute taxiul va intra în 
Pţiris. Zborul de la Washington o extenuase. Imposibil să 
doarmă sau să o intereseze filmele proiectate. După ce-l 
pusese la punct, cu răceală, pe obişnuitul cuceritor ce se 
afla lângă ea în cabina de clasa I, se gândisc tot timpul la 
obiectul misiunii sale. Cu toate că şansele de reuşită 

7 


păreau a fi destul de mici, era prea târziu să mai dea 
înapoi. Trebuia să meargă până la capăt şi să joace jocul pe 
care-l acceptase. La urma urmei, era o experienţă, o 
aventură formidabilă. 

Taxiul intră pe avenue de la Grande-Armee. Pe Dahlia o 
trecu un fior când descoperi Arcul de Triumf, strălucitor sub 
cerul albastru pal de decembrie. La Etoile, taxiul încercă să 
se angajeze pe avenue Victor Hugo, dar Dahlia îi ceru 
şoferului să coboare pe Champs-Elysées. 

— Mergeţi încet, vă rog. 

în acest '23 decembrie 1993, bulevardul părea a fi 
acelaşi, cu câteva detalii în plus, cu cel pe care-l parcursese 
în zilele Crăciunului din 1972. Avea abia 8 ani. De atunci, de 
câle ori revenea, resimțea aceeaşi plăcere ca şi cum, pe 
cea mai frumoasă arteră din lume, timpul se oprise parcă o 
dală pentru totdeauna. 

Deodată, avu chef să meargă, să se plimbe, să se piardă 
în acea mulţime matinală, anonimă şi nepăsăloare. Dar nu 
avea timp. Câteva minute mai târziu, taxiul se opri în faţa 


unui mic hotel de lux, „Victor Hugo“, rue Copernic. Dahlia îi 
dădu şoferului o bancnotă de 500 franci, spunându-i: 

— Păstrează restul şi altădată să priveşti înainte când 
conduci! 

Aruncă o privire rapidă în jur şi intră în hotel, urmată de 
şoferul care-i ducea cele două valize.’ 

Ajunsă în cameră, se repezi la oglindă şi-şi examină cu 
atenţie înfăţişarea. După operaţia estetică era obsedată de 
noua-i faţă. Se oprea în dreptul fiecărei oglinzi încercând 
parcă să se recunoască, să se convingă că în spatele 
acestei femei tinere de 28 de ani, cu părul scurt, negru, cu 
ochii albaştri închis înconjurați de gene lungi, negre, cu sâni 
provocatori, ea era de fapt cea pe care o privea. 

— Eşti splendidă! exclamase Nelson revăzând-o, o lună 
după operaţie. Păcat că... 

Desigur, Dahlia semăna mai degrabă acum cu o viitoare 
stea de cinema decât cu un obscur agent al Mossad-ului 
sau CIA, ceea ce era în realitate! 

Chirurgii agenţiei îi ridicaseră puţin nasul şi făcuseră să-i 
iasă în evidenţă pomeţii. Gura îi era mai puţin bosumflată şi 
ochii i se măriseră. Insistase să i se păstreze gropiţa din 
bărbie, 'cu toată opoziţia lui Nelson: 

— Este prea uşor de reţinut! 

— Dar ea îmi defineşte personalitatea, îi replicase. E 
atuul decisiv al şarmului meu. Bacă mi-o suprimaţi, nu mai 
exist! 

Nelson cedase. * 

8 


Dahlia scoase din poşetă o casetă video şi o introduse în 
magne- toscopul ce fusese instalat în apartament la 
cererea ei. Dorea să vadă pentru ultima oară imaginea 
bărbatului de care depindea reuşita sau eşecul misiunii 
sale. Apăsă pe butonul „play“ şi se lungi pe pat. Pelicula 
fusese înregistrată în Afganistan, cu loani în urmă, mai 


exact la 17 mai 1983. Serviciile tehnice ale CIA realizaseră 
un montaj demn de Hollywood. Câteva secunde mai lărziu, 
imaginile pe care le văzuse deja în compania lui Robert 
Nelson invadară micul ecran. 

Se zăreau două elicoptere Mi-24 apărând deasupra 
munţilor,  slăşiind noaptea înir-un zgomot de infern. 
Efectuară un viraj în unghi drept. Şi se stabilizară la 2 metri 
de sol. Oamenii săriră sub palele elicelor ce ridicau nori de 
praf şi fugiră să se adăpostească în spatele stâncilor. 
Elicopterele se ridicară din nou spre cerul negru şi 
dispărură în direcţia nord-est. Cei 30 de ostaşi din trupele 
cu destinaţie specială, renumiţii Spetnaz, în ţinută de 
camuflaj, cu automatele Kalasnikov dotate' cu amortizoare, 
formau un cerc în jurul şefului lor, îocotenent-coloncilul Piolr 
Karstov. Îngenuncheat în faţa unei hărţi, cu lanterna şi 
busola în mână, arăta spre cele două'maşini de teren, 
lăsate cu câteva minute în urmă de alte două elicoptere. 
Făcu un semn omului aşezat în faţa unuia dintre camioane 
şi acesta se apropie cu un pas suplu şi rapid. Faţa îi era 
protejată de un'turban închis la culoare care de-ab'ia lăsa 
să i'sc vadă privirea. Karstov, cu ochii pe hartă, începu să 
vorbească cu o voce gravă: 

— Ştiu că sânleţi nerăbdători să cunoaşteţi obiectivul 
misiunii noastre. Este simplu. Nouă generali şi ofiţeri 
superiori au fost capturați înir-o ambuscadă, acum două 
luni, de către bandiții afgani ai lui Jalloud. Toată lumea o 
ştie, în afară de poporul sovietic. li vorn elibera. 

Făcu o pauză şi aruncă o privire circulară asupra 
oamenilor săi. 

— Biroul Politic a refuzat categoric să negocieze 
eliberarea lor. Andropov a dat chiar ordin să fie consideraţi 
ca şi morţi... Vor fi sigur aşa peste câteva zile. Am holărât 
să nu mă supun ordinului. 

În penumbră, Karstov se uită la figurile oamenilor. 
Niciuna nu tresărise. 


— Îi vorn elibera chiar în noaptea asta. 

Observă câteva surâsuri. 

îndreptă lanterna spre hartă şi dădu imediat 
instrucţiunile. 

— Suntem aici, lângă Orgum. Ai noştri se află la 30 km de 
cealaltă parte a graniţei pakistaneze, în apropiere de 
Miriam Shah. Este exact ora 22 şi'7 minute. Potriviţi-vă 
ceasurile. Aii va fi ghidul nostru. Este agentul Serviciului de 
informaţii al armatei, infiltrat în rezistenţa afgană. Cunoaşte 
locurile unde sunt deţinuţi camarazii noştri. Camioanele se 
vor opri la cinci kilometri de tabăra duşmană. 

9 


Restul drumului îl vorn face în pas alergător. Operaţiunea 
trebuie să înceapă la O şi 15 minute şi să dureze cinci 
minute maximum. Va trebui să fim înapoi înainte de ora 2 şi 
30. Elicopterele vor fi aici. Pentru raţiuni evidente de 
securitate, nu ne vor aştepta, dar vor reveni din oră în oră, 
până în zori. După aceea ne vor considera dispăruţi... 

Se opri un moment şi apoi adăugă: 

— Tovarăşi, este operaţiunea cea mai riscantă pe care 
Armata Roşie a pregătit-o vreodată. Niciun şef al partidului 
sau al statu- lui-major nu este la curent. Nu avem deci 
dreptul să eşuăm. Noroc! 

Piotr Karstov dădu apoi ordin diferitelor grupe, explică 
planul de asalt şi-şi îmbarcă oamenii. 

Trei minute mai târziu, cele două vehicule, cu farurile 
vopsite în albastru, o porniră la drum. Noaptea era glacială. 
Strânşi unul într-altul, ostaşii păreau dăltuiţi în piatră. 

Dahlia ştia că toţi erau absolvenţi ai faimoasei şcoli de 
trupe aeropurtate de la Riâzan şi că formau elita armatei 
sovietice. Timp de patru ani, urmau o pregătire practică şi 
teoretică completă. Antrenaţi în arte marţiale, acţiuni de 
sabotaj, salturi de noapte deasupra mării, pe acoperişuri, în 
păduri, pe orice timp, cu sau fără echipament greu, erau 


dispersaţi în infanterie sau în trupele aeropurtate. Cei mai 
buni dintre ei se alăturau celor 40.000 de Spe/naz;, mândria 
Armatei Roşii şi coşmarul NATO-ului. Din toate armatele 
occidentale, numai Israelul poseda echivalentul şcolii de la 
Riazan: faimoasele comandouri de paraşulişti şi de Go/ai;s. 

Zece minute mai târziu, unul dintre vehicule se opri 
deodată. Imediat, oamenii săriră jos şi se împrăştiară pe 
teren. Şoferul, cu capul sub capotă, încerca să' localizeze 
pana. Karstov se îndreptă în goană spre el. 

— Ce se înlâmplă? 

— Nu înţeleg. Motorul s-a oprit dintr-o dată. Probabil 
aprinderea... Motoarele astea nu sunt bune de nimic! 
spuse, scuipând de necaz. 

— Lasă-l. Nu avem timp de reparat. Ne continuăm 
drumul cu celălalt. 

Cu un semn al mâinii îşi chemă oamenii. 

— Urcaţi-vă în celălalt camion. Nu avem de ales. 

Lovi cu piciorul în camionul în pană şi înjură printre dinţi: 
„Gavno!“ Un minut mai târziu, reluau drumul haotic şi 
abrupt. Karstov îşi privi ceasul: se încadrau încă în timp. 

După '45 de minute de cursă într-un teritoriu necunoscut, 
din care se putea trage în orice moment asupra lor, 
vehiculul ieşi din drum şi se opri într-o mică depresiune a 
terenului. Oamenii săriră jos şi se adunară în patru grupe. 
Karstov dădu ultimele ordine. 

10 


— În mai puţin de o oră, vorn fi la locul stabilit. Fiţi lară 
milă, băieţi. O lăcem pentru onoarea armatei. Nu vreau 
niciun prizonier. 

începură să fugă, fiecare grup la distanţă de zece metri 
de celălalt. Aii, în fruntea primului, părea să cunoască 
fiecare obstacol, fiecare piatră. Karstov, în urma lui, privea 
adesea la oamenii săi. Brusc, Aii ridică un braţ. Piotr îl imită 
şi toată lumea se aruncă cu fata la pământ. 


— La 6 sută de metri în faţă, frontiera, murmură el. 

Frontiera pakistaneză, pustie în acel loc, fu trecută fără 
greutate. Obscuritatea era totală. 

Putin după aceea, ajunseră în preajma taberei afgane. La 
două sute de metri de locul unde erau ascunşi, Karstov 
distingea în noapte focuri. Zărind o santinelă în avampost, 
se târî până la ea şi o sugrumă cu o furie ce-l surprinse şi 
pe el. Apoi, le făcu semn căpitanului Bukovski şi 
locotenenţilor'Korolenko şi Leonov să-şi înceapă înaintarea, 
unul spre est, 'ceilalţi doi spre vest. În cinci minute, afganii 
urmau să fie prinşi în cleşte. 

Karstov şi oamenii lui se apro'piară în formaţie de V, 
lăsând ca protecţie în spate şase Spetnazi. Cu binoclul cu 
infraroşii, reuşi să localizeze grota unde erau ţinuţi 
prizonierii. Doi afgani, înarmaţi până-n dinţi, făceau de 
gardă'la intrare. Se uită la ceas: 23 şi 53 minute. Peste 
şapte minute, cele două santinele vor fi înlocuite de una 
singură. Karstov, cu ochii pe ceas, ştia că afganii nu erau 
punctuali ca militarii. Gândul de a rămâne nemişcat în 
această poziţie, la câţiva metri numai de os ta teci, îl irita, 
dar se forţă să-şi păstreze calmul 

După' informaţiile lui Aii, ofiţerii Armatei Roşii erau păziţi 
de circa 50 de mujâhedini, repartizaţi în corturi 
mici.'Karstov reuşi să repereze 8 corturi, în care dormeau 
în mod normal trei oameni. Deci nu erau decât 24 de 
oameni. Chiar dacă ar fi fost câte patru în cort, numărul lor 
ajungea doar la 32. Unde erau ceilalţi? îl cuprinse o 
îndoială: Aii îl minţise, sau...? Un zgomot de paşi îi 
întrerupse gândurile. 

Un afgan se îndreptă spre grotă. Karstov îi făcu un semn 
cu piciorul vecinului. Acesta repetă gestul celui de-al doilea 
şi tot aşa. Toţi oamenii îşi ţinură respiraţia. 

Cei trei afgani vorbeau şi râdcau cu voce tare. Karstov 
profită pentru a se apropia la zece metri de grotă. Se uită 
din nou la ceas: 0 şi 12. În trei minute trebuia să treacă la 


asalt. Karstov, de data asta, îi făcu de două ori semn cu 
piciorul vecinului: cei şase trăgători de elită, înarmaţi cu 
automate cu amortizoare şi cu vizoare cu infraroşii erau 
gata. Santinelele nu păreau grăbite să se despartă. Piotr 
numără secundele. La O şi 15 lix lăcu un gest cu braţul. 
Gloanţele plecară simultan: cei trei'afgani se prăbuşiră 

11 


fără un zgomot. Atunci, Karstov dădu semnalul general. 
Fugi repede, urmat de trei oameni, spre grotă, în timp ce 
ceilalţi se năpusteau spre corturi. Câteva secunde mai 
târziu, se dezlănţui infernul. Cu pistolul, cu automatul 
Kalaşnikov, cu pumnalul, oamenii lui Karstov nu lăsau nicio 
şansă afganilor. Surpriza era loială. 

Când să intre în grotă, Karstov avu impresia că braţul 
drept i se desprinde de corp: un glonte îi străpunsese 
muşchiul. Se aruncă la pământ şi strigă din toate puterile: 

— Nu mişcaţi, tovarăşi, vă vorn scoate de aici! Mai ales, 
nu mişcaţi! 

Rămase la pământ câteva secunde pentru a observa ce 
se petrece în spatele lui. 

Unul din cei trei oameni ce-l urmaseră zăcea mort la 
câţiva metri de el, cu un glonte în mijlocul spatelui. Chemă 
ajutoare şi alţi doi oameni i se alăturară. Karstov se furişă în 
interiorul grotei. Cu lanterna lumină şi identifică repede 
prizonierii: slăbiţi, vlăguiţi, cu privirea înfricoşată, erau 
înlănţuiţi unii de alţii. Un Spetnaz, grăbindu-se spre Karstov, 
îi puse un'garou şi vru să-l panseze. 

— Nu avem timp să lâncezim aici! După, 'după... să-i 
eliberăm pe ceilalţi. 

Afară tragerile încetară deodată. Karstov ieşi şi descoperi 
un spectacol înfricoşător. Zeci de cadavre zăceau ici şi colo. 
Un om îi raportă rapid: 

— Treizeci şi unu afgani ucişi. Doi dintre băieţii noştri 
ucişi şi trei răniţi, din care doi grav. 


— Aleksânar a fost ucis în faţa grotei. L-ai numărat? 

— Da. Şi tu faci parte dintre răniţi. 

Dădu ordin ca nimeni să nu fie lăsat pe teren. Apoi, 
privind în jur, întrebă unde era Aii. 

— Dispărut, răspunse o voce. Nu a fost zărit în timpul 
operaţiunii. 

— Ticălosul! înjură Piotr. Haideţi, o luăm din loc fără el, 
atâta răm 

11 căută cu privirea pe cameraman. Vladimir era în 
spatele lui. 

— Ai filmat tot? 

Vladimir dădu din cap, mângâindu-şi cu mândrie 
Belacamul 

— Chiar când am fost atins? 

— Da, eram la doi metri de line. Totul este prins aici pe 
peliculă. 

— O.K., copii, plecăm. Nu ştiu cum vorn putea să regăsim 
drumul şi să urcăm toţi în camion. Dumnezeu să ne ajute! 

Piotr Karstov şi oamenii lui recunoscură pista, în noapte, 
fără prea multă greutate. Punctele de reper erau mai 
numeroase decât se aşteptaseră. Aici un copac, acolo o 
colină, un puț, carcasa unui elicopter... 

12 


Cei nouă oameni eliberaţi, răniții şi cei doi morţi le 
încetineau înaintarea. O oră mai târziu', treceau'frontiera 
fără necazuri. Camionul aştepta în acelaşi loc. Se năpustiră 
pe pistă în viteză. Cincizeci şi cinci de minute' mai târziu, 
Karstov opri convoiul în faţa camionului rămas în pană. 

— Mihail, aruncă-l în aer. Nu vreau ca aceşti fii de căţea 
să-l poată repara şi utiliza împotriva noastră. Sunt capabili 
să-l transforme în turbo în zece minute... 

O explozie sfâsie noaptea. Când plecară, ceasul lui Piotr 
indica 2 şi 10. 

Condu cu toată viteza! Nu mai avem decât 20 de 


minute... 

— Ştiu, dar nu pot merge mai repede. Camionul este 
supraîncărcat, este deja extraordinar că mergem cu viteza 
asta. 

Karstov fixă un moment obiectivul camerei, ce nu înceta 
să filmeze. Apoi îşi consultă ceasul. 

— Nu vorn ajunge la timp, bombăni. 

Era ora 2 şi 56 când ajunseră la punctul de plecare. 
Oamenii săriră din camion şi se împrăştiară pe teren. 
Karstov, impasibil, scruta orizontul. Liniştea era absolută. 
Trebuiau să aştepte. 

Se lungi. Un Spețnaz aprinse o ţigară Pali Mall şi "i-o 
întinse. 

— Ţine, o blondă! Bişniţă! râse. 

Un infirmier vru să-l' panseze, dar Karstov îl opri. 

— Ocupă-le mai bine de ceilalţi. Pot să aştept. 

Veniră şi ofiţerii eliberaţi. Aflaţi încă sub' efectul 
şocului,de-abia se ţineau pe picioare. 

— Tovarăşi, spuse, v-am eliberat împotriva ordinelor lui 
Andro- pov. Ca pe timpul lui Stalin, prizonierii sunt 
consideraţi încă trădători... Operaţiunea a reuşit. Sânteţi 
liberi şi în viaţă. Eu, cu puţină şansă, mă voi alege cu zece 
ani. Dar am'ţinut să filmez operaţiunea în numele armatei. 
Nu se ştie niciod'ală... 

— Cu comentariile astea, nu cu zece ani te vei pricopsi, 
ci-ţi vor smulge boaşele, îi spuse locotenentul Andrei 
Leonov. 

Karstov surâse. 

— Vorn suprima insultele la montaj, nu-i aşa'Vladimir? 

Cu o voce stinsă, unul dintre cei eliberaţi se prezentă: 

— General de blindate l'gor Vasilievici Ntcolaev. Din 
adâncul inimii, mulţumesc... 

Vru să spună mai mult, dar vocea i se frânse. Karstov se 
ridică şi-l îmbrăţişă. Imediat, ceilalţi îl imitară. Rapiditatea 
acţiunii împiedicase manifestarea sentimentelor. De-abia 


acum înțelegeau că erau liberi. 

— În mai puţin de 15 minute, elicopterul ar trebui... 

Karstov nu avu timp să-şi termine fraza. Un tunet de foc 
se dezlănţui deodată. Doi oameni fură seceraţi. Grenade 
explodară 

13 


la câţiva metri de Karstov. Toţi se aruncară îa pământ. În 
vacarmul produs de tirul armelor automate se auzeau 
strigăte, gemete. 

— Împrăşliaţi-vă, Dumnezeule!  împrăştiaţi-vă! urlă 
Karstov. Vin dinspre nord. 

Imposibil să se ridice. Erau ţintuiţi la pământ de rafale 
bine reglate. Spetnazii ripostară în dezordine, sufocaţi de 
tirul intens al celor ce-i atacaseră. 

Recunoşteau seriile ultrarapide ale armelor americane 
M16, pe care afganii le foloseau cu dexteritate. 

— Ticăloşii de yankei, înjură Piotr. 

O grenadă explodă în spatele său. Avu timp să vadă 
corpul siârtecat al unuia dintre oamenii pe care de-abia îi 
eliberase. Karstov reuşi să lanseze o rachetă luminoasă 
deasupra locului de unde se trăgea şi numără patru siluete. 
Fură imediat doborâte de trăgătorii de elită. _ 

Zumzetul elicopterelor acoperi deodată vacarmul. In 
sfârşit! Karstov îşi scoase lanterna, se târi în spatele unui 
arbust şi, uitâ'nd orice prudenţă, lansă câleva semnale 
luminoase, pentru â-şi indica poziţia exactă. Un glonţ îi 
atinse uşor fruntea, sângelc îl orbi. De data asta erau trei 
aparate. In afara'celor două Mi-24 - elicoptere de luptă - 
mai era un mare transportor de trupe, faimosul Mi-6/ Hook. 
Imediat un Mi-24 se întoarse către afgani şi trase o salvă de 
rachete. Pămânlul se cutremură sub impact şi un nor de 
fum se ridică spre cer. 

Mi-6/Hook reuşi să aterizeze şi oamenii se grăbiră, 
ducând pe umeri morţii şi răniții. 


Karstov”' îşi' îndemna camarazii: 

— Nu lăsaţi pe nimeni pe teren! 

Gloanţele începură să şuiere din nou în direcţia lor. Nu 
mai rămăseseră decât vreo zece pe sol, trăgând ca nebunii. 
Sub protecţia celor două Mi-24, care-şi aruncau arsenalul 
de bombe şi de rachete în direcţia afganilor, ultimii oameni 
fugiră spre aparat cu o viteză extraordinară. Un prizonier 
căzu, fulgerat de un glonţ ce-l lovise în cap. Căpitanul 
Bukovski se îndreptă spre el şi se’ prăbuşi la rândul său, 
chiar în momentul când voia să-l urce la bord. Karstov se 
aplecă asupra lui; un glonţ îi străpunsese ceafa. Ceru 
ajutor. Un om sări la pământ, se târî spre corpul 
prizonierului şi-l transportă la bord. Piotr îl luă pe Bukovski 
pe umăr şi se repezi în interiorul elicopterului, ridicat de 
Andrei Leonov. Mi-6 se înălţă în noapte şi zbură spre nord, 
urmat la distanţă de cele două Mi-24. 

Dahlia opri magnetoscopul, extrase caseta, o demontă şi 
scoase din ca filmul, pe care-l tăie în mii de bucățele. Le va 
arunca mai 

14 


târziu într-o cutie de gunoi. Revăzând caseta singură, îşi 
schimbase părerea despre Karstov. Nu, nu era bruta şi 
megalomanul descris de Nelson, ci exact contrariul: un 
mare soldat, un patriot. Ceea ce dădea o nouă faţă misiunii 
sale... 

Se dezbrăcă şi intră în baia luminată. Se contemplă din 
nou, goală, în oglindă”, înainte de a face un duş fierbinte.’ 
Zece minute mai târziu, era lungită în pat, în halat de baie, 
cu privirea pierdută, rememorându-şi  esenţialul din 
biografia ei: 

— Mă numesc Eva'Dumoulin, am 28 de ani, sunt 
franţuzoaică, născută la Frankfurt, din mamă germană şi. 
Tată francez. Tatăl meu era inginer la uzinele Mercedes. La 
6 ani, am plecat în Italia, unde am rămas cinci ani, apoi am 


fost dusă în Anglia, unde am trăit până la vârsta de 16 ani. 
După moartea părinţilor, într-un accident de avion, am 
plecat în Statele Unite, la Los' Angeles. Am urmat cursurile 
de limbă rusă şi economie politică la San Diego, unde am 
obţinut MBA în 1992. Reîntoarsă imediat după aceea în 
Europa, am fost angajată ca ziaristă stagiară la Herald 
Tribune. Şase luni mai târziu, ziarul Le soir de Bruxelles m-a 
angajat în serviciul ştiri externe, ţările din est. Articole 
semnate cu pseudonim. Călătorii în URSS şi în ţările 
Pactului de la Varşovia. Am fost numită şeful biroului de' la 
Moscova al APE (Agenţia de Presă Europeană) pe care au 
creat-o cei 12. Vorbesc franceza, germana, italiana, engleza 
şi rusa. 

Toate acestea erau în parte adevărate. În parte numai. 
Dahlia fusese abandonată la vârsta de o lună în faţa unui 
orfelinat de la marginea Hamburgului. Mama sa, o tânără 
germană de 19 ani, făcuse cunoştinţă cu un israelian, cu 
ocazia unei călătorii într-o insulă grecească. O lună mai 
târziu şi-a dat seama că este însărcinată. Îndrăgostită 
nebuneşte de israelianul cu douăzeci de ani mai în vârstă, 
hotărâse să păstreze copilul. Două luni înainte de a naşte, 
israelianul dispăruse, fără a mai da vreun semn de viaţă. 
Mama sa o abandonă. La numai trei luni după ce fusese 
găsită, Dahlia fu adoptată de un industriaş de origine 
evreiască, căsătorit cu o germană de religie protestantă. 
Când a împlinit vârsta majoratului, părinţii i-au dezvăluit 
adevărul şi i-au înmânat o scrisoare, pe care mama sa o 
lăsase lângă ea când o părăsise. Această scrisoare justifica 
abandonul în termeni confuzi. Doi ani mai târ- zâu, primi 
prin poştă fotografia unui bărbat... Avea cam 60 de ani, 
părul grizonat şi ochii albaştri. O vagă asemănare... 

Tatăl său? fotografia fusese trimisă din Rhodos. O pusese 
în dosarul ci „personal“. 

înainte de a se lansa în cariera de avocat, Dahlia se 
dusese la lerusalim, dorind să-şi completeze cunoştinţele 


istorice pentru 
15 


a înţelege mai bine rădăcinile celor doi taţi ai ei, ca şi 
cele ale ţării'pe care o considera a sa. 

în vârstă atunci de 22 ani, avea deja în buzunar cele 
două diplome de la San Diego. Testul pe care l-a dat la 
înscriere a ajuns din înlâmplare în mâinile directorului 
catedrei de istoric, vechi ofiţer superior al Mossad-ului, 
serviciile secrete israelicnc. În faţa formidabilului Q.I. Al 
Dahlici, nu putu să nu trimită o copie vechilor săi patroni... 

Dahlia n-a mai început niciodată studiile. În octombrie 
1990, două săptămâni după înscrierea la Facultatea de 
istorie a Universităţii din lerusalim, fu recrutată de Mossad. 

'trei ani mai târziu, era complet metamorfozată. Cei mai 
buni instructori ai serviciilor secrete israeliene o luaseră în 
primire şi, graţie unui antrenament pe câl de intens, pe atât 
de complet, făcuseră din ea un agent de înalt nivel. 

Timp de trei ani se sculă în fiecare zi la ora 5 dimineaţa. 
După o oră de gimnastică şi de înot, lua un copios mic 
dejun. Cursurile de dimineață cuprindeau învățarea 
intensivă a limbii ruse, a istorici şi civilizației sovietice, a 
ziaristicii, a psihologiei aplicate, ca şi studiul prezicerii şi al 
fenomenelor paranormale. După-amiaza era consacrată 
tehnicilor de spionaj, de securitate, de transmisii, artelor 
marțiale etc. După doi ani, a urmat stagii de supraviețuire: 
a fost lăsată singură să se descurce în deşertul Neguev, la 
Beirut, Bagdad sau Teheran. Niciodată nu i s-a vorbit de o 
misiune. 

Seara, când se regăsea singură şi epuizată în baraca 
taberei speciale nr.2 a Mossad-ului, ajungea să creadă că 
nicio misiune nu-i va fi încredinţată. Că îndura probabil 
toate astea pentru plăcerea câlorva detracaţi paranoici. 

în slărşit, într-o bună dimineaţă de mai, a fost condusă la 
o reşedinţă de lux, unde un necunoscut, care nu era altul 


decât generalul Aron, îi destăinui că misiunea sa va 
constitui cea mai mare operaţiune de pătrundere realizată 
vreodată în Est de către serviciile secrete occidentale. 

Timp de trei luni a fost instruită cu minuţiozitate în 
câteva tehnici specifice sexului ei. Şi, într-o zi, fu anunţată 
că va pleca la Washington pentru a-şi completa pregătirea. 
IVAossad-ul şi CIA pregătiseră operaţiunea împreună, în cel 
mai strict secret, fără chiar a informa guvernele respective. 

în acea zi avu excepţionalul privilegiu de a-l înlălni pe 
patronul Mossad-ului, cunoscut numai de patru sau cinci 
persoane. Inlăl- nirca avu loaânir-o căsuţă anonimă, într-o 
seară de vară, la periferia Haifei, unde i se explică, în fine, 
scopul misiunii. 

— Faţa lumii va fi definitiv schimbată, dacă-ţi vei duce la 
bun slărşit misiunea, îi spuse. Şi pentru ţara noastră” 
misiunea ta este 

.16 


o chestiune de supravieţuire. Cred că poţi reuşi. Eşti în 
stare. Trebuie să reuşeşti, trebuie! 

Vorbea cu o voce înceată şi calmă. 

— Misiunea ta nu este cunoscută decât de patru 
persoane: tu, Nelson, directorul operaţiunilor secrete de la 
CIA, pe care-l vei înlălni săptămâna viitoare, generalul Aron 
şi cu mine. Niciunul în plus. Trebuie să mărturisesc, spre 
marele' meu regret, că ideea îi aparţine lui Nelson. Dar noi 
furnizăm pasărea rară... fără de care ideea lui, oricât de 
genială ar fi, şi este într-adevăr, nu valorează nimic. 

în timp ce vorbea, n-o scăpa din ochi. Nici Dahlia pe el. 

— In caz de urgenţă sau pericol, vei suna la telefonul pe 
care ţi-l va da Nelson. Ordinele talc, oricare ar fi ele, chiar 
de a ucide, dacă este nevoie, vor fi executate. Evident, acei 
oameni nu cunosc obiectivul misiunii tale. 

Cuvântul a ucide îi produse un frison. Era pe calc să pună 
o scrie de întrebări referitoare la acest lucru, dar se abţinu. 


— Ai întrebări? îi spuse el. 

— Nu. 

— Foarte bine, este răspunsul pe care-l aşteptam. 

Se ridică şi se îndreptă spre el cu mâna întinsă. La rândul 
lui se îndreptă spre ca şi o îmbrăţişă ca un tată. 

— Dumnezeu să te ocrotească, Dahlia. Sha/orn. 


Moscova, 26 decembrie 

Piotr Karstov se uită la ceasul deşteptător: ora 3 
dimineaţa. Înjură printre dinţi şi ridică receptorul.” 

— Gorşkov. Veniţi imediat, vă aştept în biroul meu. 

Karstov sări din pat şi se duse la baie. Zece minute mai 
târziu, maşina sa Volvo demară şi se îndreptă cu toată 
viteza spre Kremlin. 

'Nu era pentru prima' dală când Preşedintele îl scula în 
plină noapte. De când fusese numit şeful „Consiliului 
naţional de securitate“, în mai 1991, şi „consilier special“ al 
Preşedintelui, un an mai târziu, avea rar ocazia să doarmă 
târziu dimineaţa. Din experienţă şi, de asemenea, din 
intuiţie ştia că se produsese sau era pe calc să se producă o 
nouă catastrofă. Se conta deci pe „pompier“, cum fusese 
numit de presa internaţională, pentru a stinge unul din 
nenumăratele incendii ce amenințau să izbucnească în 
Uniunea Sovietică. Ce drum parcursese din'Afganistan! 
Chiar în ziua eliberării ostaticilor fusese trimis la Moscova, 
judecat de un tribunal militar pentru nesupunere şi 
condamnat la 15 ani închisoare. 'ân cursul procesului 
fulger, avusese totuşi timp să-l califice pe Andropov drept 
„jalnic, mic birocrat, pervers şi mic Stalin“. Ceea ce-l 
costase izolarea şi, bineînţeles, darea afară din armată 
pentru „lezarea onoarci”. 

în ceea ce îi priveşte pe cei şapte ostatici eliberaţi, 
fuseseră scoşi la pensie cu anticipație şi trimişi în cele patru 
colţuri ale ţării, fără posibilitatea de â co'munica'cu cineva. 

Piotr trebui să aştepte trei ani pentru a fi amnistiat de 


Mihail Gorşkov. La 15 mai 1986, dimineaţa în zori, şeful de 
stat major în persoană veni în celulă. 

— Tovarăşe Karstov, o mare şi de neiertat nedreptate a 
fost comisă în ceea ce vă priveşte. Coşmarul a luat sirrşit. O 
eră nouă începe, ţara are nevoie de toţi eroii ei şi Dvs. 
Sânt'eţi unul dintre cei mai mari. 

Piotr se uită la el cu ironie şi se mulţumi doar să-l întrebe 
de soarta ostaticilor. 

18 


— Vor fi în curând aduşi şi ei la Moscova... 

— Atunci voi aştepta să fie şi ei aici. Nu înainte. 

— Aveţi cuvântiil meu de onoare... 

— N-am ce face cu cuvântul Dvs. De onoare. Dacă-mi 
aminfesc bine, făceaţi parte din juriul care m-a condamnat, 
nu? 

— Era o'altă epocă. Vă înţeleg amărăciunea, dar, de data 
asta, vă spun că suntem... 

— V-am spus ce aveam de spus. 

Două zile mai lărziu, Piotr ieşi din închisoare şi fu primit 
împreună cu cei şapte foşti comandanţi din Afganistan de 
noul lider al Kremlinului”. Piotr karstov fu decorat cu Ordinul 
Lenin şi cu Ordinul Victoriei, cea mai înaltă distincţie 
militară; totodată, fu numit general. Ceru şi obţinu să se 
facă funeralii oficiale şi să fie distinşi cu aceleaşi' ordine 
post-mortem ostaşii din trupele de comando'şi ostaticii 
morţi în cursul operaţiunii. Ceilalţi fură  reintegraţi 
în'funcţiile lor ṣi promovati.  * * 

Trei luni mai târziu, ' după un repaus binemeritat, 
Karstov se alătură statului major general; apoi, în aprilie 
1988, fu însărcinat să organizeze şi să coordoneze 
retragerea trupelor din Afganistan. Karstov considerase 
întotdeauna nu numai că acest război este absurd şi inutil, 
dar şi că, cu toate avantajele de care beneficia sistemul 
sovietic - război secret, opinie naţională şi internaţională 


indiferentă - Armata Roşie nu avea nicio şansă! să-l câşti'ge 
definitiv. În plus, Karstov, ş'i nu doar el, fusese' martorul 
degradării morale şi fizice a trupelor, acesta fiind de fapt 
singurul punct comun între Armata Roşie de ocupaţie şi 
americanii din Vietnam. Chiar pe plan strategic, el se 
opusese de câteva ori superiorilor săi. Argumenlul-cheie al 
statului major, conform căruia aviația sovietică ajunsese 
astfel la 400 km de Golf şi de puţurile de petrol, era ridicol 
din mai multe motive. Mai întâi, avioanele puteau să atingă 
Arabia Saudită direct de pe bazele din apropiere, fără să fie 
alimentate în zbor. Apoi, gândea că flota sovietică, datorită 
bazelor din Oceanul Indian şi Yemenul de nord, avea 
mijloacele, dacă era necesar, să facă să cedeze ţările din 
Golf în câteva ore. 

Circula zvonul că el, Karstov, era cel care-l convinsese pe 
Gorşkov să se retragă din această afacere periculoasă. Intr- 
o seară în care cina cu Gorşkov, Karstov i-ar fi spus în 
legătură cu Afganistanul: 

„Alternativa este cât se poate de clară: să rămânem, 
dacă avem mijloacele economice, politice şi militare, şi nici 
în acest caz nu vorn soluţiona problema afgană definitiv; ori 
să ne retragem şi, cel puţin, limităm pagubele şi ravagiile 
pe care drogul este pe caic să le producă în rândurile 
armatei noastre. Îmi e teamă că este deja prea târziu. 
Zecile de oameni care au luptat acolo nu mai 

19. 


sunt aceiaşi. Şi-au pierdut principialitatea lor marxistă, 
nu mai cred în armată. Toţi cei ce vă vor spune contrariul 
sunt fie imbecili, fie escroci. Vorn evita mai ales noi 
pierderi, care sunt din ce în ce mai greu de suportat de 
opinia noastră publică. În ceea ce priveşte avantajele 
politice ale unei astfel de retrageri, sunteţi singurul în 
măsură să le apreciaţi“. 

larăşi, conform zvonurilor, Tania Gorşkov îl susţinuse pe 


Kar- stov cu toată forţa... 

Piotr Karstov'era tipul caucazianului, reputat pentru 
frumuseţea, vitejia, felul cavaleresc şi sălbatic de a fi. Înalt 
de 1,87 în, cu un fizic de atlet, ochi verzi închis, părul blond, 
o meşă ascunzându-i privirea de oţel. Avea 44 de ani. La 
numai 27 fusese numit în fruntea faimoasei’ şcoli secrete 
pentru trupele aeropurtate de la Riazan... Se numărase, 
apoi, printre primii care au pus piciorul.pe pămânlul afgan 
cu trupele de elită, la 27 decembrie 1979. La 32 de ani, 
fusese numit locotenent-colonel. Cel mai lânăr din Armata 
Roşie. 

Maşina Volvo parcă în spaţiul rezervat personalităţilor din 
Biroul Politic. Mihail Gorşkov era în uşa biroului. 

— Este rău, foarte rău, îi spuse întinzându-i o mână 
obosită, pe care Karslov o strânse cu energie, ca pentru a-i 
da curaj. 

Dc-abia intrat în biroul lui Gorşkov, Karstov spuse: 

— Războiul sfânl? 

— Exact. Am primit un raport al KGB-ului: în 
următoarele zile, liderii musulmani din clandestinitate vor 
declanşa  Djihadul în tot Azerbaidjanul şi vor cerc 
independenţa. Doream să vă aflu părerea înainte de a reuni 
consiliul de criză. 

Vorbea repede, cu o voce sacadată. Karstov remarcă 
figura marcată de oboseală şi nelinişte. 

— Era de aşteptat, domnule Preşedinte. Cu toate 
manifestaţiile pe care le-am reprimat în sânge, cu sutele de 
morţi şi răniţi, cu concesiile-făcule pe jumătate, cu 
promisiunile nerespectate, această radicalizare a şefilor 
islamici era previzibilă. Trebuie acţionat imediat şi cu o 
mare fermitate. Chiar azi. Trebuie declarată starea de 
urgenţă şi interzis accesul presei în zonă. Să instaurăm încă 
o dată legea marţială şi să-i lichidăm pe toţi aceşti nebuni 
ai lui Allah. Ce face KGB-ul? De mult li se cere să-şi 
infiltreze oamenii. S-a reuşit destul de bine în Afganistan, 


de ce nu şi aici? 

Făcu o pauză şi adăugă, cu privirea absentă: 

— Trebuie umplute magazinele, foamea este întotdeauna 
un- prost sfătuitor. 

— Cel mai bine ar fi să vă duceţi la faţa locului chiar 
acum, pentru a evalua situaţia şi a-mi face un raport... 

20 


— Vroiam să vă fac şi eu această propunere, domnule 
Preşedinte. Din păcate, trebuie să mă duc diseară la 
Ambasada Israelului să-l înlălnesc pe ministrul lor al 
apărării. A cerut să mă în- lălncască. Dar voi pleca imediat 
după aceea. i 

— Foarte bine. Voi aştepta raportul Dvs. Inainte de a 
reuni consiliul de criză. 

Karstov îşi luă rămas bun. Când ajunse aproape de uşă, 
Preşedintele îl opri. Vocea îşi recăpătase toată vigoarea: 

— Generale, de data asta trebuie să mergi până la capăt. 
Trebuie să le distrugem coloana vertebrală. Cu războiul 
sfânt nu te joci, tragi în grămadă. 

— Sunt de aceeaşi părere, domnule Preşedinte. Dacă 
KGB-ul ar fi fost mai eficace, azi nu am fi ajuns aici. Spercă 
vor înceta să-mi pună bete în roate... 

— Ştiu, ştiu! Dar acum trebuie procedat repede. Nu mai 
am de ales. Este vorba de victoria sau de moartea Uniunii. 


Airbus-ul A 320, aparţinând companiei Air France, ăteriză 
pe pista noului aeroport Gorşk'ov. „Misiunea începe într- 
adevăr, gândea Da- hlia. Acum sunt Eva Dumoulin...“ Cu 
inima bătându-i mai repede ca de obicei, se prezentă la 
controlul paşapoartelor, care se dovedi mai rapid şi mai 
puţin amănunţit ca în trecut: două minute cel mult. Acelaşi 
lucru la' controlul bagajelor. Vameşul, un lânăr palid, după 
ce-i examină cu nonşalanţă paşaportul, îi ceru sărşi 


deschidă poşeta, îi aruncă o privire' scurtă şi îi ură bun 
venit la'Moscova. 

'ân hol, îşi văzu numele scris cu litere de tipar pe o mică 
pancartă pe care o ţinea un bărbat în vârstă. — 

— Bun venit în ţara peresiroicii, îi spuse. Mă numesc 
Hans, Hans Mahnfieldt. Pe mine mă veţi înlocui. Vă invidiez. 
Pentru profesia noastră, URSS este locul cel mai fascinant 
al acestui slărşit de secol. Dar o ştiţi deja, nu? Eva îi surâse 
îp semn de aprobare şi-l sărută pe amândoi obrajii, ca 
francezii. 

— Ca ruşii ar fi fost mai bine... îi spuse <$1 maliţios. 

Apucă cele două valize şi le duse spre parking.’ 

— Care sunt ultimele zvonuri la Moscova? întrebă Eva 
odată instalată într-o maşină Honda. 

— Agonia Uniunii! Libanizarea Azerbaidjanului, 
dezordinea, grevele, manifestaţiile, delincvenţa, 
magazinele mai goale ca niciodată, lipsă de cărbuni, de 
caiete de şcoală, inflaţie, şomaj... Harababură peste tot. 
Administraţia nu pricepe nimic. În urma celor do'uă 
tentative de asasinat, Gorşkov trăieşte practic izolat la 
Kremlin. Anul 1994 va fi decisiv pentru viitorul lui. Veţi avea 
poate şansa să asistați la demiterea lui. Opoziția din 
Comitetul Central se întăreşte; conservatorii, aliaţi cu neo- 
staliniştii şi naţionaliştii, îşi petrec vremea criticându-l fără 
ruşine. De aceea aş “fi vrut să mai rămân un an. 

— Dacă înţeleg bine, nimic nou. De când conduce ţara, 
fiecare an este unul decisiv. 

— Este adevărat, dar de data asta cred că... 

Eva schimbă subiectul: 

— Mergem la hotelul Meridian, nu-i aşa? 

22 


— Da, vi s-a rezervat un apartament la hotel. Vă veţi 
simţi foarte bine. Nu a fost uşor. Toate hotelurile sunt pline. 
Oamenii de afaceri occidentali, germani, americani, 


japonezi şi italieni, ocupă toate camerele. S-a făcut apel la 
direcţia generală de la Paris. După plecarea mea, peste 10 
zile, puteţi să'vă instalaţi în apartamentul pe care-l ocup. 
Este mic, dar bine situat. Locuiesc pe strada Donskaia, în 
casa unui diplomat sovietic în post la Berlin. 

Circulaţia era intensă şi le; a trebuit o oră şi jumătate 
pentru a ajunge în centrul Moscovei. În ultimii ani, traficul în 
marile oraşe sovietice se multiplicase de zece ori. O nouă 
clasă de întreprinzători, de mici comercianţi, de profesiuni 
liberale, dar şi de traficanţi de lot felul apăruse'cu o viteză 
ameţitoare. 

încurajați de Gorşkov, care se sprijinea pe’ ei, aceştia, 
„Noii bogătaşi“, transformaseră capitala sovietică cu totul. 
Restaurante, pizzerii, simigerii, cârnăţării, bistrouri şi 
discoteci se iveau ca ciupercile şi luminau marile artere 
moscovite cu neonul lor ţipător. Majoritatea acestor locuri 
erau lotuşi rezervate privilegiaţilor, adică posesorilor de 
devize forte, în special de dolari şi mărci. Contrastul dintre 
opulenţa unora şi mizeria crescândă a majorităţii indigna pe 
mulţi dintre'vechii comunişti, care-şi spuneau zilnic părerea 
în curierul cititorilor din Pravaa, /zvestici şi, în special, Ogo- 
niok. Dar mişcarea era irezistibilă şi tinerii sovietici, cu 
toate privaţiunile pe care trebuiau să le suporte, erau foarte 
bucuroşi. 

Ziarele foloseau cu o subtilitate făţarnică arta 
autocenz'urii. Trebuiau să găsească un echilibru rafinat 
între critică şi comentariul „obiectiv“ al informaţiei 
generale. 

Privilegiaţii şi, mai ales, „noii bogătaşi“, care călătoreau 
în străinătate fără prea multe greutăţi sau restricţii, erau 
din ce în ce mai numeroşi. Dar reversul acestor avantaje 
luase de-a lungul anilor o amploare îngrijorătoare: grevele, 
şomajul, majorarea preţurilor şi inflaţia continuau să 
ameninţe'bazele regimului. Totuşi, pericolul ccf mai mare 
pentru coeziunea sistemului şi a Uniunii îl reprezentau 


revoltele minorităţilor naţionale, religioase sau ecologiste şi 
instabilitatea ţărilor „frăţeşti“.' Mai rău încă, „tarele 
occidentale“ deveniseră lucru obişnuit: drogul, hold-up-ul, 
criminalitatea erau zilnic pe prima pagină a ziarelor. Şi, 
apoi, mai erau „afganii“... grija cea mai importantă a 
miliției, cu totul neprietenoasă în faţa acestor „noi bandiți“, 
cel mai' adesea înarmaţi. Veterani căliţi' într-un război 
teribil, dezamăgiţi de marxism, 'abandonaţi şi trataţi ca 
nişte câini la întoarcerea acasă, cu toate cele câtevâ măsuri 
luate în favoarea lor, semănau teroarea în toate marile 
oraşe ale Uniunii. Organizaţi în bande sau în „familii“, 
asemenea mafiei, nu se dădeau înapo'i de la omor în plină 
Zi, devalizau băncile sau transporturile de fonduri, agresau 
cetăţenii sovietici 
23 


„decadenţi“ sau turiştii... „Nu le poţi bucura de 
binefacerile democraţiei sau ale capitalismului fără să le 
suporţi inconvenientele“, proclama presa internaţională 
când evoca aceste probleme. Dar răul era mult mai profund 
decât şi-l puica imagina... 

Cameristul deschise uşa apartamentului 907. Eva intră şi 
se duse direct să inspecteze sala de baie. „Impecabilă“ îşi 
spuse, liniştită. Îi plăceau marile băi ale hotelurilor de lux. 
Dădu zece dolari bacşiş cameristului, care se înroşi de 
plăcere. Rămasă singură, examina conştiincios salonul şi 
camera. Îşi desfăcu Rolex-ul 2000 cu afişaj digital şi cu 
indicativ şi apăsă pe unul dintre cele trei butoane 
minuscule: se succedară cifre până la cea care declanşa 
una din multiplele funcțiuni ale acestei mici bijuterii a 
tehnologiei occidentale. „Ceasul“ detecta cel mai infim 
impuls electromagnetic. Cele ale aparatelor de ascultat, de 
exemplu, sau ale obiectivelor camerelor de luat vederi, 
disimulate în pereţi. Apoi, Eva se plimbă încet, atingând 
zidurile şi obiectele. Semnalul luminos al ceasului nu lăsa 


nicio îndoială: apartamentul era înţesat de microfoane... 

Eva surâsc şi câteva minute mai târziu intră în cada cu 
apă fierbinte, contemplându-se în marea oglindă pe care o 
avea în faţă. O jumătate de oră mai târziu, ieşea din cadă. 
Se îmbrăcă cu ceva călduros, luă invitaţia pusă la vedere 
pe masă lângă un magnific buchet de flori şi ieşi să se 
plimbe pe străzile Moscovei. 

„Domnişoara Eva Dimounlin!“ 

Majordomului îi fu greu să-i pronunţe numele, dar toate 
privirile se îndreptară spre ea. 

— Ah, în sfirşit, o femeie frumoasă! 

Ambasadorul Israelului îi sărută mâna apăsat. 

— Prevăd că veţi avea mult succes la Moscova. Dacă nu 
mă înşel, Dvs. Veţi conduce Agenţia de Presă Europeană. 
Felicitări şi urări de bun venit la Moscova.'Dacă vă pot ajuta 
cu ceva, nu ezitaţi. Spuneţi-mi Dov. Asta înseamnă „urs“ în 
ebraică, dar nu sunt... 

Eva îi mulţumi cu cel mai frumos zâmbet şi se îndreptă 
spre salonul foarte'luminat şi deja plin. 

O oră mai târziu, avea cu ce-şi umple un întreg carnet de 
adrese: înalţi funcţionari, diplomaţi, ziarişti; poşeta îi era 
plină de cărţi de vizită şi invitaţii la dineuri... 

— Generalul şi' doamna Karstov! 

Imediat se produse îmbulzeală. Ziariştii se precipitară 
spre Karstov, care le făcu semn să rămână deoparte. Il luă 
pe ministrul israelian al apărării de braţ şi-l duse înir-un colţ 
izolat, în timp ce ambasadorul se întreținea cu soţia lui. Eva 
se apropie de aceştia din urmă. 

24 


— Scuzaţi-mă că vă întrerup, spuse cu o voce caldă. 
Trebuie să plec. 

— Să plecaţi? Glumiţi! 

Ambasadorul se întoarse către doamna Karstov: 

— Dânsa este Eva, este franţuzoaică şi de-abia a sosit la 


Moscova. Pretinde că este ziaristă, dar cu sunt convins că 
ar trebui să facă film! Dacă nu cumva este o nouă Mala... 

Cele două femei îşi strânseră mâinile. 

— Îmi place mult Franţa, spuse soţia generalului. Este o 
ţară formidabilă, şi Parisul! Ah, Dumnezeule, Parisul! Sânleţi 
pariz'iană? 

— Da, răspunse Eva în rusă. Dar şi Moscova este un oraş 
irezistibil. Cred că o să mă simt foarte'bine aici. 

— Dar vorbiţi perfect limba noastră! Aş dori atât de mult 
s-o vorbesc şi cu pe a Dvs. Atât de bine. Spuneţi-mi Olga, 
vă rog, sunt convinsă că vorn deveni bune prietene. Veniţi 
cu mine. 

Şi o conduse la bufet. 

— Povestiţi-mi totul. Despre dumneavoastră, despre 
viaţa de la Paris. Sânleţi foarte frumoasă, ştiţi? 

— Mulţumesc, dar şi Dvs. Sunteţi foarte frumoasă. V-am 
văzut mai multe fotografii înir-o revistă germană, acum 
câteva luni. 

— Da, în Stern. Soţului meu nu-i prea place să mă afişez 
astfel. Eu însă ador aşa ceva, spuse cu o privire maliţioasă. 
Sunteţi căsătorită? _ 

— Nu, şi mă păzesc cu grijă. In meseria mea este mai 
bine să fii celibatar. 

— Ah, ce noroc, vă invidiez... 

— Generalul Karstov pare să fie totuşi un om de mare 
valoare. 

— Aşa se spune... Eu nu-l prea văd. Feste mereu plecat. 
Veniţi să vi-l prezint. 

Se aplecă la urechea Evei si-i spuse: 

— Nu este aşa de viril pe cât are aerul... 

Braţ la braţ se duseră la general, care discuta deoparte 
cu ministrul israelian. 

— Îmi permiteţi să vi-l răpesc pentru un minut pe soţul 
meu? 

Piotr Karstov se scuză faţă de israelian murmurând 


în'cngleză: 

— Imposibil, ea nu va înţelege niciodată... 

îi strinsc mâna Evei, în timp ce Olga i-o prezenta. 

— Încântat, domnişoară. Nu reuşesc niciodată să sărut 
mâna cum trebuie, mai ales femeilor ca Dvs. 

Eva se mulţumi să-i surâdă şi îi sirânse tare mâna. 
Observându-l pe furiş, remarcă trăsăturile de acum 
cunoscute pentru ea ale omului din caseta video şi din 
diferitele fotografii pe care le examinase la ierusalim şi la 
Langicy. Demn, puţin rigid. Numai figura, slăbită de 
oboseală, 'era puţin îmbătrânită. 

25 


k 

— Aveţi o soţie minunată, generale. Aveţi mult noroc! 

— Văd'că Olga v-a cucerit deja. Este o mare seducătoare. 
Să nu aveţi încredere! 

— Nu vreau să vă deranjez, cred că sunteţi foarte 
solicitat, spuse Eva. Sper să am plăcerea să vă revăd. 
Oricum, mă pregăteam să plec... 

— Rămâi cu mine, Eva, o rugă Olga. Piotr se întoarce în 
Azerbaidjan în seara asta, putem să cinăm împreună. 

Eva remarcă iritarea pe faţa lui Karslov. 

— Vă mulţumesc, sunt atât de obosită încât risc să 
adorm la masă. Prefer să mă întorc la hotel. 

— Înţeleg. Uite cartea mea de vizită, Eva. Să mă suni... 

Se strecură printre invitaţi, lăsându-i împreună. 

Eva vru să-şi ia rămas bun la rândul ei, dar Karstov îi făcu 
semn să rămână. De la început n-o pierduse din ochi, 
încercând să ghicească cine este această femeie şi pentru 
ce-i fusese încredinţată conducerea Agenţiei de Presă 
Europeană. De obicei, acest gen de post era ocupat de lipi 
confirmaţi, bătrâni aventurieri ai presei internaţionale, 
cunoscând bine ţara. Pentru Moscova, era în plus nevoie de 
cineva care cunoştea perfect organizarea partidului, 


compoziţia Biroului Politic, a Comitetului Central. Eva Du- 
moulin părea prea tânără. Numai dacă nu era cumva unul 
dintre  strălucitele produse formate de universităţile 
occidentale, unul din acele creiere redutabile, capabile de 
analizele cele mai fine. Numai dacă... 

— Care este specialitatea Dvs.? o întrebă deodată, cu o 
voce amabilă. 

— Economia şi, în special, ăceea a ţării Dvs. Se petrec 
alătea aici în acest domeniu, încât agenţia nu a avut de 
ales, spuse ea cu un surâs dezarmant. 

Karstov părea că apreciază răspunsul pe care i-l dăduse. 
Îi surise la rândul său. 

— Cât timp...? 

— Trei ani, conform contractului meu. Dar poate că va fi 
mai scurt. Totul depinde de oameni ca Dvs., fără îndoială. 

— Ah, da? 

— Nu este un secret pentru nimeni, generale, că sunteţi 
consilierul cel mai ascultat al Preşedintelui. Vi se spune 
„pompierul“, nu-i aşa? 

Sur'âse. 

— Începeţi un interviu? 

— Aţi fi gata să-mi acordaţi unul? în exclusivitate? 

— Nu vă pierdeţi timpul, domnişoară... 

26 

L 


— Dumoulin Eva. Dumoulin. Atunci, răspunsul este da? 
Ştiu că n-aţi mai acordat interviuri de doi ani. Poate puteţi 
să rupeţi acest jurământ de tăcere? 

— Nu am nevoie de ziarişti pentru a-mi face munca! 

— Din păcate, pentru mine... suspină Eva, surâzând din 
nou. Este timpul să plec. Dacă n-am reuşit să vă conving, 
înseamnă că şânt foarte obosită... Dar vă voi ataca din nou. 

îi întinse mâna. Karstov o luă cu mai multă duioşie decât 
ar fi vrut. Pielea fină a degetelor îl tulbură. Eva îl fixa cu o 


privire ce exprima în acelaşi timp şi regret şi ironie. 
Întoarse mâna generalului, ale cărei linii le privi cu un aer 
amuzat. Acesta rămase imperturbabil, dar inima începu să-i 
bală mai tare. 

— | Să nu regretaţi nimic, Eva. În ritmul în care se petrec 
lucrurile aici, este pos'ibil. Să-mi schimb părerile. În acest 
caz vă promit că veţi fi prima care veţi afla. 

O privi îndepărlându-se sub privirile invidioase ale 
colegilor occidentali. O impresie stranie puse stăpânire pe 
el. 

Afară era un frig polar, dar Eva dorea să meargă pe jos 
pentru a-şi regăsi calmul, aşa că se îndreptă spre pasajul 
pietonal din strada Donskaia. Nu-şi revenea! Piolr Karstov în 
carne şi oase! Mossad-ul nu se dădea înapoi de la nimic: să- 
| determine'să vină la Moscova pe ministruhsraelian al 
apărării special pentru a stabili contactul! Cu un surâs de 
mândrie pe buze, Eva se simţea într-o stare euforică. Aspiră 
o gură de aer îngheţat şi începu să meargă mai repede. In 
dreptul parcului Gorki, traversă Bulevardul Lenin şi trecu 
prin faţa muzeului de geologie şi paleontologie. 

Nu-i văzu pe cei patru bărbaţi ce se apropiau de ea. De- 
abia avu timp să observe pantofii de'sport ai „afganilor“, că 
simţi o puternică lovitură în cap. O durere fulgerătoare o 
orbi şi se prăbuşi, fără a avea timpul să înţeleagă ce se 
întâmplă şi, cu atât mai puţin, să acţioneze. 

'Când redeschise ochii, mai multe capete se învârteau 
deasupra ei. Auzea voci şi voia să se ridice, dar nu avea 
puterea să o facă. Se simţea moale, capul parcă-i 
explodase. O maşină frână brusc, făcând să scrâşnească 
pneurile, o portieră se izbi şi văzu un miliţian aplecându-se 
deasupra eL O întrebă ce se întâmplase. Eva îşi revenea 
încetul cu încetul. Îşi căută poşeta: dispăruse. Îşi trecu 
mâna în jurul gâtului şi simţi că îi lipseşte colierul de aur. 
Instinctiv, ridică mâna stângă. Ceasul dispăruse de 
asemenea. Descurajată, cu un efort enorm, se ridică 


clătinându-se. 

Miliţianul o ajută. Chemase o ambulanţă prin radio, ce 
trebuia să sosească" dintr-un moment înir-altul. Eva îl 
asigură că nu mai 

27 


era nevoie, că se simţea mai bine, că se putea duce 
singură. Vorbea evitând să-l privească pe miliţian în ochi. 
Dar acesta nu vroia să audă nimic. 

— Aţi fost atacată de „afgani“. Nu sunteţi singura, 
treizeci de agresiuni au avut loc în seara aceasta. Rămâneţi 
aici, ne vorn ocupa de Dvs. 

în disperare de cauză, Eva căută într-un buzunar 
disimulat în interiorul taiorului şi scoase o hârtie de 100 de 
dolari. Îl luă pe miliţian deoparte şi, strecurându-i bancnota 
în mână, îi spuse: 

— lată o sută de'dolari. Trebuie neapărat să plec. Sunt 
aşteptată acasă. Este aniversarea mea, spuse cu un mic 
surâs, în ciuda durerii ce-i sfredelea capul. Nu nti-aii furat 
nimic. Mai am banii. Am puţin de mers, locuiesc de cclalallă 
parte a parcului. 

Miliţianul luă bancnota, o băgă în buzunar, dar insistăjs-o 
conducă. Degeaba îi explică ca că nu era nevoie, degeaba. 
Începuse să devină bănuitor şi ea înţelese că trebuia să-l 
asculte. Îi deschise portiera şi Eva se 'instală'ân silă, având 
grijă să-şi acopere faţa. Inainte de a demara, miliţianul vru 
să se branşeze pe centrală, dar ea îl întrebă deodată dacă 
era liber: s-ar bucura dacă ar veni la aniversarea ei. Vizibil 
emoţionat, miliţianul porni maşina. Avea în jur de 30 de ani 
şi părea georgian. 

— Unde locuiţi? 

— Nu-mi amintesc numele străzii. Este lângă parcul 
Sokolniki. Dar cunosc locul. 

— Sokolniki? Dar este în cealaltă parte a oraşului! Şi este 
unul din cele mai periculoase locuri. Şi doreaţi să mergeţi 


pe jos? Aici este parcul Gorki. Probabil că le-aţi confundat. 
Sunteţi străină? Vorbiţi bine limba noastră. 

— £>înt profesoară de rusă la Paris. Am venit cu două 
clase de elevi pentru zece zile. Veniţi la aniversarea mea? 

— Nu pot, sunt de serviciu până la miezul nopţii. 

O privi cu un aer interesat. Lada rula către Piaţa Roşie. 
Înconjură Kremlinul şi se îndreptă spre Piaţa Revoluţiei. 

— Ce făceaţi pe stradă la ora asta? ' 

— leşisem de la un prieten. Vroiam să mă plimb puţin. 
Îmi place să merg pe jos. La Paris aşa fac întotdeauna. Apoi, 
deodată, nişte bărbaţi, patru cred, s-au repezit asupra mea. 
După aceea nu-mi mai amintesc de nimic. 

— Vroiau, probabil, şi să vă violeze. 

Se uită la ea şi ea surâse. 

— Patru, este puţin cam mult, nu? 

Râse din nou şi el avu un râs bizar. Maşina o luă la 
dreapta şi se angajă pe strada Cernâşevski. 

— Ajungem în cinci minute. Sunteţi căsătorită? 

28 


— Nu, prefer să rămân liberă. 

Privi înainte, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Simţea 
nerăbdarea ce-l cuprindea pe miliţian şi insistă: 

— Veniţi după serviciu. Voi fi singură... Ocup un întreg 
apar- lament. Eal unui prieten care lipseşte din oraş. Sau... 

îl mângâie cu un deget pe faţă. ¿1 se înroşi:' maşina 
ajunsese la capătul parcului Sokolniki. 

Eva îi propuse să găsească un loc liniştit şi pustiu. Vroia 
să-i mulţumească înainte de a se” întoarce acasă. 

Kliliţianul nu-şi revenea. Înconjură parcul şi opri maşina 
între doi arbori, în partea cea mai pustie. Apoi tăie 
contactul şi se în- loarsc spre Eva. În întuneric, nu văzu latul 
palmei mâinii stângi cu care ea îl lovi din toate puterile în 
mărul lui Adam. Fără să scoată un țipăt, se prăbuşi peste 
volan. Apoi, liniştită, îi prinse gâtul cu ambele mâini, se 


concentră şi-l strangulă. 

leşi din maşină şi aruncă o privire'ân jur. Noaptea era 
glacială. Ezită un moment şi deschise portbagajul. Găsi un 
bidon de benzină şi stropi cu eî motorul şi interiorul maşinii. 
Respiră adânc, se uită în jur şi dădu foc. 

Ajunsese deja pe strada Rusakovskaia când se auzi 
zgomotul unei explozii. Mergea repede şi ajunse în piaţa 
Komsomolskaia. Lăsă în urmă nişte gură-cască, ! trecu prin 
fața’ unei cafenele şi-şi continuă drumul spre piaţa 
Lermontovskaiâ. Ezită în faţa unei staţii de metrou şi se 
hotări să meargă mai departe pe jos. Avea nevoie de 
mişcare. „Dacă viaţa ta este în pericol, nu ezita nicio 
secundă“. Aceste cuvinte ale antrenorului de karate îi 
reveneau în memorie... Nu mai avea decât doi kilometri 
până la hotelul Meridian, situat la întretăierea străzilor 
Volhonka şi Frunze, la cinci minute de mers de Kremlin. 
Auzi urletul sirenelor şi văzu două maşini de pompieri şi o 
ambulanţă precedată de o maşină a miliției, care rula cu 
viteză, cu farurile aprinse, în direcţia parcului Sokolniki. 
Tremura şi transpira în acelaşi timp. În piaţa Dzer- jinskaia 
încetini pasul. Un bărbat cu o caschetă bordată cu bleu, 
epoleţi şi nasturi bleu fixaţi pe manta se apropie de ea. 
Recunoscu uniforma KGB-ului. Inima îi tresări. Frica o făcu 
să uite că se afla la câţiva zeci de metri de statul major al 
KGB-ului, instalat în Lubianka, piaţa Dzerjinskaia, la câteva 
străzi de Kremlin. Dar bărbatul trecu pe lângă ea fără să-i 
acorde vreo atenţie şi intră într-un imobil în stil gotic de 
şase etaje. Când văzu luminile Pieței Roşii, Eva se simţi în 
siguranţă. Era la capătul puterilor. li venea să vomite şi iuți 
pasul. Îşi imaginase totul în timpul antrenamentului, totul în 
afară de ceea ce se întâmplase: să ucidă cu sânge rece o 
fiinţă umană! O îndoială o cuprinse. li venea să fugă. 
Greaţa îi tăia respiraţia. 

29 


Gânduri confuze îi treceau prin cap. Ceasul ei, ceasul cel 
mai sofisticat, ultimul strigăt al spionajului american... Ce 
se va întâmplă cu el? îşi vor da seama de importanţa lui? 
Sigur că unii dintre curioşii ce se adunaseră o văzuseră 
ur'când în maşina miliţianului. Ar putea s-o recunoască? Era 
noapte şi-şi ascunsese faţa. Dar, înainte de a-şi reveni, câlă 
lume o privise? Se simţea foarte vinovată. Fusese 
avertizată: „Fără plimbări nocturne, Moscova a devenit un 
oraş periculos. Niciodată să nu rişti inutil...“ Poşeta nu avea 
nicio valoare. Se obişnuise să nu poarte în ea actele, banii 
şi cărţile de credit. 

în faţa hotelului îşi aranjă puţin părul şi se forţă să ia o 
atitudine dezinvoltă. Ceasul din hoi arăta 22’ şi 10. ¿lupă ce 
intră în cameră, fugi în baie să vomite. Rămase mult timp 
sub duş, sperând ca apa fierbinte să-i şteargă amintirea 
crimei... 

Pentru prima oară Eva evită oglinda. Pentru a nu întâlni 
ochii Dahliei? Se băgă sub pătură epuizată şi stinse lumina. 
Rămase trează mult timp şi nu-şi găsi somnul decât spre 
dimineaţă. 

Zvonurile despre iminenta secesiune a Azerbaidjanului 
continuau să fie comentate în presa internaţională. Aici, 
însă, nimeni nu îndrăznea să vorbească de independenţă, 
dar toată lumea ştia că este inevitabilă, chiar dacă preţul ci 
ar fi declanşarea unui război civil incontrolabil în toate 
provinciile Uniunii. Reforma unei mari descentralizări 
economice şi politice la scara Uniunii, propusă de 
Preşedinte, fusese categoric respinsă de şefii populaţiei 
islamice, care acționau în ilegalitate. Unul dintre'lideri, 
faimosul Ahmad Khan, promisese într-o întrevedere secretă 
cu un ziarist de la Newsweek „un război de o sută de ani 
ateilor de la Kremlin“. Şi adăugase: „Dacă palestinienii au 
reuşit să-şi obţină statul lor în faţa celei mai bune armate 
din lume, noi nu vorn avea nicio greutate să reuşim. Am 
servit în Armata Roşie. O cunoaştem din interior, cu sorţelc 


şi cu slăbiciunile ei ma'i ales. Copiii noştri sunt gata să 
moară pentru patrie. Ca tinerii palestinieni care a'u făcut să 
se retragă armata Israelului. Vorn merge până la capăt. 
Scrieţi. Şi de călăul Karslov nu ne este frică. Vă garantez că 
nu-şi va slărşi zilele în patul lui...” Ahmad Khan încheiase cu 
un avertisment teribil adresat cetăţenilor marilor oraşe 
sovietice: „Teroarea se va abate asupra voastră!” 

Chiar în ziua publicării acestei opinii în ziarul american, 
miliția  năvălise în localul ultramodern pe care 
corespondenţii săi îl ocupau la Moscova şi, cu o brutalitate 
neobişnuită, pusese mina pe arhive. Ziaristul care luase 
interviul lui Ahmad Khan, un oarecare Roger Kaplan, fusese 
destul de inteligent să plece în SUA, cu 

30 


două zile mai înainte. Ziariştii străini trebuiau de acum 
să-şi supună articolele cenzurii militare înaintea publicării, 
şi asta'până la noi ordine. 

Unii se întrebau dacă prezenţa unor ziarişti occidentali nu 
avea să fie din nou interzisă... Proteste se făceau auzite de 
peste tot şi toată presa internaţională acreditată la 
Moscova ameninţa cu greva. 

Eva se sculă. Dormise o oră sau doar câteva minute, nu 
ştia. Un teribil coşmar îi agitase somnul efemer: un miliţian, 
transformat în făclie vie, fugea după ea, însoţit de strigătele 
'isterice ale mulţimii. Ea cădea, se ridica, cădea din nou şi 
el se apropia din ce în ce mai mult, strigând cu o voce care 
răsuna în întreg oraşul: „Este o spioană, este o spioană!” 
Strigase în timpul somnului? întrebarea o îngheţă. 

Sub duş, încerdt să-şi revină. Misiunea ei dc-abia 
începea. Co* mandă micul dejun, se' îmbrăcă şi apăsă pe 
telecomanda televizorului. Nimeri canalul american CNN. 
Prezentatoarea  telejurnalului comenta interviul din 
Newsweek, apărut în ajun. Scăpase începutul, dar înțelese 
esențialul. Cineva bătea la uşă. Cameristul intră aducând 


un cărucior'bine garnisit. În afara unui mic dejun copios à 
l'américaine, cele patru ziare pe care le comandase: Wall 
Street Journal, Herald Tribune, Le Monde, Pravda. 

Frunzări rapid cotidianul sovietic, dar nu găsi nimic 
despre a- venlura sa din ajun. Nu avuseseră timp să publice 
informaţia, căci Pravda îşi încheia ediţia la ora 20. Nici 
radioul nu făcuse nicio aluzie. Era de mirare. ' ântoarse 
repede paginile celorlalte ziare şi le lăsă să cadă pe 
mochetă. Apoi îşi făcu planul zilei. Va trimite chiar azi o 
carte poştală Antonelle'i la Roma: îi va spune cât era de 
mulţumită de întâlnirea cu această „mare ţară”, un 
adevărat coup de foudre, şi aşa cum îi promisese îi va 
cumpăra faimosul ceas de mână al milițienilor sovietici la 
modă. Va semna Annette... 

Apoi va face să parvină un comunicat la AFP şi la AP 
pentru a revendica omorul, în numele organizaţiei lui 
Ahmad Khan, pre- cizând că acesta nu era decât un 
început. Trebuia, de asemenea, să se debaraseze de 
îmbrăcămintea pe care-o purtase în ajun şi în special de 
mantoul de blană, uşor de identificat. Işi va schimba câteva 
detalii în machiaj şi coafură pentru a evita să fie 
recunoscută, chiar dacă această eventualitate era greu de 
presupus. În întuneric, nimeni nu-i distinsese trăsăturile 
feţei. Eva se duse în faţa oglinzii. Ochii... întotdeauna, după 
un lung moment de concentrare, reuşea s-o vadă pe Dahlia 
timp de o secundă în ochi. Devenise un'fel de joc şi acum o 
necesitate. Dar Eva n-o regăsi pe Dahlia în dimineaţa 
aceea. Se simţi mizerabil, în adâncul sufletului ei, şi-şi plecă 
privirea. Respiră adânc şi ieşi trântind uşa. 

31 


30 decembrie 

Inspectorul Boris Pliuci intră în biroul îngust, eu 
zugrăveala decolorată, şi ca în fiecare zi îşi aruncă şapca pe 
cuier. Ca de fiecare dală rată lovitura şi înjură printre dinii, 


ducându-se să-şi ia o coastă de cafea. Băutura fierbinte nu 
avea nici gustul, nici mirosul cafelei. Se instală şi apăsă 
butonul interfonului, după ce-şi aruncase rapid ochii pe 
corespondenta de pe birou. Uşa se deschise şi adjunctul lui, 
un colos de 1,90 în, intră cu o ceaşcă de cafea în mână. 

— La ce oră este înmormântarea lui Sokol'ov? 

— La 11. 

îi întinse o hărlic. Pliuci o cili cu atenţie. Era de la 
„Pcirovka“, cartierul general al miliției, strada Petro'vka 38. 
Din lipsă de indicii, raportul conchidea'că a fost un atentat 
terorist şi preconiza măsuri de securitate urgente. Miliția va 
primi imediat noi materiale, veste anli-glonţ şi talkies- 
walkies. Miliţienii trebuiau de acum să patruleze în grupuri 
de patru şi aveau autorizaţia să oprească orice suspect. 
Descinderile în cartierele „afgane“ erau'programate pentru 
mâine. Alte instrucţiuni vor fi comunicate la momentul 
oportun. 

Boris Pliuci se'uită la adjunctul său. Nikilin descoperi 
şapca şefului pe jos şi surâse. Pliuci ridică din umeri şi-l 
concedie'cu o mişcare din cap. 

'După 30 de ani de serviciu, reputaţia inspectorului Boris 
Pliuci era bine stabilită. Era unul dintre cei mai buni 
specialişti în domeniul anchetelor criminalistice. La 57 de 
ani, cu părul “grizonat, cu ochii albaştri disimulaţi de 
sprâncene negre, groase, avea un fizic de bunic tânăr. 
Presa îl supranumise „Maigret-ul Moscovei“. O poreclă ce-l 
flata. 

în spate, colegii îl numeau „bătrânul Bond“, deoarece 
rata mereu aruncarea şepcii pe cuier. Pliuci ştia şi se 
amuza. Se cufundă din nou în raportul zilei: şase crime, 18 
furturi comise de indivizi înarmaţi, 53 agresiuni, majoritatea 
asupra turiştilor, 89 furturi de automo'bile, 2 incendii 
criminale fuseseră comise în sectorul său -1 Mai. În plus, au 
fost descoperiţi 7 morţi din pricina unor doze 

32 


prea mari de drog, în pivnițe sau locuri izolate. Suspină 
şi-l chemă prin interfon pe sergentul'ânsărcinat cu presa. 
Niciun răspuns. Formă atunci numărul ziarului Pravda şi 
ceru să vorbească cu redactorul rubricii criminalistice. | se 
răspunse că acesta este în călătorie în Suedia. 

— Atunci, cu adjunctul său. 

— Nu a sosit încă... 

— Atunci, dali-mi pe oricine din redacrie! 

Ridicase tonul. Tânăra telefonistă răspunse că încă nu 
venise nimeni, dar să încerce peste o oră. 

Puse receptorul în furcă furios. Soneria telefonului 
întrerupse brusc înjurăturile pe care începuse să le 
debiteze. Smulse receptorul 

— Inspectorul Pliuci? 

— Chiar el. Cine este la aparat? 

Auzi o respiraţie puternică şi o lungă tăcere. 

— Vă ascult, vorbiţi. 

Apăsă, din reflex, pe butonul magnetofonului. Se aştepta 
la un denunţ anonim. Comisariatul primea cam 30 pe zi. De 
obicei, centrala era cea care înregistra astfel de telefoane. 
Dar, adesea, „bunii comunişti” reuşeau să-l găsească 
personal, pentru a se plân- ge de un „speculiant“ sau de un 
„dealer”... 

— Vă ascult, repetă, cu răbdare. 

Auzi zgomote de circulaţie. Interlocutorul său telefona 
dintr-o, 'abină publică. Acesta se hotărî, în sfârşit, să 
vorbească: 

— Domnule inspector, ştiu că sunteţi.!. Că sunteţi un tip 
bine... Citesc ziarele... (Linişte). Nu sunt vinovat, nu ştiam... 
Nu, n-am... _ 

Pliuci începea să se enerveze. li venea să strige, dar îşi 
reţinu furia şi-l încurajă pe necunoscut... 

— Vă cred. Dar, vă rog, vorbiţi! Nu am prea mult timp. 

— lată, este vorba de un ceas... Vă jurită nu l-am furat... 


Pliuci explodă de furie. 

— Ascultă, tovarăşe.! Ceasul vi-l puteţi băga acolo unde 
mă gândese eu! 

închise cu violenţă şi lovi cu pumnul în masă. 

Nikitin deschise uşa'şi-i spuse că toată lumea era gata 
pentru şedinţa de la ora 10. 

— Ce imbecil! Bine, începeţi şedinţa, am să vin şi eu< 
Aştepta- ţi-mă, însă, înainte de a lua legătura cu Petrovka. 
Ei! Stai, b'ălrâne. Tu vei comunica astăzi raportul pentru 
ziarul Pravda... Pe mine domnii ăştia ziarişti mă obosesc... 

Soneria telefonului se auzi din nou. Luă receptorul, 
lăcând semn lui Nikitin s£ dispară. 

— Da, inspectorul Pliuci la aparat. 

33 


Recunoscu imediat aceleaşi zgomote de maşini, aceleaşi 
ezitări şi fu gata să închidă. 

— Vă ascult, spuse, totuşi, cu o voce ce se dorea calmă. 

— Eu sunt... Ceasul este un ceas de spion, inspectore. 

Boris dădu drumul magnetofonului. 

— Continuaţi, vă ascult. 

— L-am cumpărat acum două zile de la un lip, pe 
stradă... Nu ştiam... înţelegeţi, toată lumea face la fel... dar 
am observai că nu-i un ceas obişnuit... 

— Ascultaţi-m'ă bine. Dacă ceea ce spuneţi este 
adevărat, vă promit o recompensă. Veniţi imediat la mine 
cu ceasul. Vă aştept. 

— Nu! Nu vreau să mă vedeţi... Nu vreau dosar... Pot să 
vi-l las undeva, într-un plic. Spuneţi'-mi unde şi o fac... 

— Dragă tovarăşe, insistă inspectorul. Sâ'nleţi un bun 
cetăţean. Vă dau cuvântul meu de onoare că veţi fi 
recompensat. Veniţi, nu vă temeţi de nimic. Aveţi cuvântul 
meu. Vă aştept. 

Puse receptorul în furcă” întrerupând dialogul ce risca să 
se eternizeze. Apoi ieşi din birou şi se îndreptă cu paşi 


apăsaţi spre holul de primire. 

— Un om va sosi dintr-un moment într-altui. II conduceţi 
imediat în biroul meu. Să nu-i puneţi nicio întrebare. Şi fi ţi 
amabili cu el. Foarte amabili! 

Se îndepărtă, se opri, se întoarse şi strigă: 

— Este un ordin! 

Ajuns în birou, se îndreptă gânditor către fereastră. 
Viscolul se oprise, dar cerul era tot acoperit. Buletinul 
meteo promisese înseninări spre slărşitul dimineţii şi câteva 
zile cu soare. Nu credea însă o iotă. Ca şi cum ai putea 
avea încredere în specialiştii meteo! Văzu deodată un 
bărbat de statură potrivită pe trotuarul din faţă. Îşi bălea 
tălpile ca să nu îngheţe. Pliuci fu sigur că era vorba de 
interlocutorul său anonim. Omul telefonase probabil de la 
cabina telefonică ce se găsea la câteva sute de metri mai 
încolo. Ezita vizibil să pătrundă în comisariat. Pliuci se 
pregătea să dea ordin să fie adus, când necunoscutul 
traversă strada. Un minut mai târziu, un miliţian bătu la 
uşă. 

Bărbatul purta un' cojoc din blană de oaie, iar în priviri i 
se citea frica. 

inspectorul îl pofti să ia loc şi, fără a-l întreba, îi turnă 
cafea într-un pahar. 1-1 întinse cu un gest amabil, împinse 
spre el zahar- niţa şi-i propuse să se facă comod. Omul se 
ridică cu teamă şi-şi scoase cojocul. Pliuci îl observa cu 
discreţie. Imbrăcat cu un costum de croială străină, purta o 
cămaşă şi 'o cravată luxoase. Avea în jur de 40 de ani. Un 
inel gros, din aur, îi împodobea inelarul mâinii stângi. 
Inţelese că avea de-a face cu un bişniţar, cu unul 

34 

L 


ilin numeroşii traficanţi de devize care bântuiau străzile 
Moscovei, la orice oră' din zi şi din noapte. 
Omul ezită, apoi scoase ceasul din buzunar. II întinse fără 


vreun cuvânt, cu ochii în pământ. Pliuci îl cxamină. Obiectul 
nu avea, aparent, nimic anormal. 

— Ce are deosebit acest Rolex? 

— Am să vă arăt, domnule inspector. 

Omul îl luă şi-l puse pe masă. Apoi întoarse încet 
cadranul spre el. O minusculă lumină roşie se aprinse în 
dreptul cifrei 12 şi o succesiune de bip-bip-uri răsunară în 
birou. Parc-ar fi fost semnale Morse. Pliuci înţelese imediat. 
Această mică bijuterie nu putea aparţine decât unui străin, 
probabil un spion. Mai multe întrebări îi veniră atunci în 
minte. Afacerea ţinea în mod normal de KGB. Totuşi, ceva, 
o intuiţie probabil, îl împinse să se ocupe personal de 
cercetări. 

— Cine ţi-a vândut asta? întrebă el, tutuindu-l pe individ, 
pentru a-i da încredere. Recompensa o vei avea, am 
promis. 

— Nu-l cunosc. Nu l-am văzut niciodată. Ceasul l-am 
cumpărat în Piaţa Roşie. Se face mult trafic pe acolo... Mă 
duc din când în când... 

— Deslupă-ţi urechile şi ascultă-mă bine. Ţi-am făcut o 
promisiune. Am să mi-o ţin. Dacă te-ai fi dus la Pelrovka, te- 
ar fi cotonogit deja pentru a te face să vorbeşti. Apoi, te-ar 
fi desfigurat pentru a-ţi mulțumi.. Cu mine nu rişti nimic. 
Dar, în schimb, trebuie să mă ajuţi să-l găsesc pe omul care 
ţi-a vândut acest ceas. Probabil că vine des cu marfă în 
Piaţa Roşie’ nu-i aşa? Nu trebuie decât să mi-l arăţi de 
departe. Nu rişti nimic. Apoi, vei fi liber, îţi dau cuvântul 
meu. 

Omul înghiţi o gură de cafea. 

— Pot fuma? 

Fără să aştepte răspunsul, îşi scoase pachetul de ţigări şi 
vru să-i ofere una şi inspectorului, care refuză cu un gest 
sec. Xeest mic traficant începea să-l enerveze. Cu ce putea 
să se ocupe oare în mod oficial, în viaţa de fiecare zi? Timp 
de o secundă, Pliuci avu poftă să-i tragă una peste mutră. 


— De acord. Voi face ce-mi cereţi, răspunse omul. 
Adăugă apoi cu o voce înceată: Cât este recompensa? 

Inspectorul îl fixă drept în ochi, îndelung. Omului începu 
să-i fie frică şi se bâlbâi: 

— Nu cer nimic... Numai să-ini fie rambursat preţul... 

— Vei avea ceva. Hai, vino. Vorn face o mică plimbare 
prin Piaţa Roşie, spuse Boris Pliuci, ridicându-se de pe 
scaun. 


De abia peste trei zile ziarele Pravda şi /zvestia anunţară 
că o maşină de miliţie fusese pulverizată de-o explozie, 
împreună cu şoferul ei, un anume Sokolov, şi că un grup 
islamic revendicase atentatul. Ştirea nu avea decât'câteva 
rânduri. Era vizibil că nici autorităţile, nici redacţiile nu ştiau 
despre ce era vorba exact. Eva răsuflă uşurată: 
comunicatul transmis de ea fusese luat în serios. Ceasul o 
neliniştea mai mult. Se gândise să se ducă a doua zi să-l 
caute într-una din pieţele bântuite de hoţi, chiar în Piaţa 
Roşie, dar instinctul o oprise. Ar fi mai prudent să iasă cât 
mai puţin în cazul în care, improbabil, cineva ar recunoaşte- 
o. Refuzase numeroase invitaţii pe care le primise la dineuri 
în urma prezenţe; sale remarcabile la ambasada Israelului 
şi se mulţumise doar să dea o raită pe la agenţie pentru a 
se pune la curent cu munca. Avea în faţă trei săptămâni ca 
să organizeze noua viaţă, să ia contact cu oficialităţile 
sovietice şi să se mute în apartamentul în care locuise Hans 
Mahnfieldt. 

Fu convocată pe data de 29 decembrie, trei zile după 
sosire, la Ministerul Afacerilor Externe, pentru a da relaţii în 
legătură cu acreditarea. După trei ore de discuţii foarte 
aprinse, funcţionarul de la biroul de presă sfârşi prin a-i 
promite că va avea gala legitimaţia în ziua în care va intra 
în funcţie. 

în aceeaşi seară, luă masa la Olgă şi Piotr Karstov. i 

— Ce spuneţi de acest pateu de ficat?'o întrebă Olga. Il 


cumpăr de la restaurantul Maxim's din Moscova. 

— - Este aproape mai bun decât la Paris. 

Entuziasmul Evei nu era prefăcut. Pateul era excelent. Ca 
şi tot dineul à /a française pe care Olga îl pregătise în 
onoarea invitatei sale şi care fusese servit de două 
ordonanţe îmbrăcate cu veste albe. 

Apartamentul familiei Karstov era mare şi luxos, dar fără 
exces. Lustre de cristal luminau camerele mobilate'cu gust 
şi magnificele covoare persane. Eva era îmbrăcată cu un 
deux- pieces roşu, destui de decoltat. Un colier dublu de 
perie contrasta cu pieâea-i fină şi puţin mată. Totuşi, 
generalul rămânea impasibil şi nu pronunţase 

36 


nici măcar zece cuvinte în timpul mesei. Cu toate 
eforturile Evei, conversaţia celor două femei îl plictisea 
vizibil. Eva vorbi despre Paris, Statele Unite, modă, evitând 
cu grijă subiectele politice. Voia să-l determine să-şi uite 
pentru un timp preocupările şi, dându-i o imagine foarte 
feminină despre ea însăşi, să facă să crape acest bloc de 
granit care părea a fi Piotr Karstov. 

Erau acum în salon, confortabil instalaţi în fotolii de piele. 
Un foc puternic ardea în şemineul de marmură cu linii pure. 
Pe pereţi, tablouri de artişti contemporani. Eva recunoscu 
un Mitia Kantorov şi un Ovcinikov, ale căror opere erau 
cotate astăzi la Londra şi la New York la un nivel foarte 
ridicat. 

Subiectele tablourilor lor contrastau cu imensa pânză ce 
se afla pe peretele opus reprezentând bătălia de la 
Borodino. 

— După Dvs., generale, Kutuzov ar fi putut câşliga 
această bătălie? întrebă ea, arălând tabloul cu capul. 

Karstov, care tocmai turna în pahare coniac georgian, se 
opri surprins. Ezită câteva secunde şi răspunse: 

— Istoria nu poate fi refăcută. Şi dacă privesc adesea 


această pictură, o fac nu pentru a admira nu ştiu ce eroism, 
ci pentru a-mi aduce aminte că această gigantică bătălie a 
fost mai întâi o confuzie monstruoasă: 80.000 de morţi 
pentru nimic. 

— De ce? 

— Recitiţi-l pe Clausewitz. Napoleon pierduse, din punct 
de vedere obiectiv, de când pusese piciorul pe teritoriul 
nostru. 

Eva vru să răspundă, dar Karstov continuă: 

— Vă interesează Kijiegskunst, arta războiului? Este puţin 
obişnuit pentru o femeie, chiar ziaristă. 

— Există subiecte rezervate bărbaţilor? Este adevărat, 
mă pasionează istoria militară... Chiar dacă n-am pus mâna 
pe nicio armă în viaţa mea! 

Generalul Karstov surise. Eva continuă: 

— Există măceluri inutile? 

— Bineînţeles. Spuneţi-mi, este vorba din nou despre 
interviul pe care intenţionaţi să mi-l luaţi? 

Pufniră în 'râs şi-şi ridicară paharele, făcându-şi cu ochiul 
unul altuia. 

Mai târziu, Olga insistă ca generalul s-o conducă pe Eva, 
dar aceasta refuză. În faţa insistenţei Olgăi, Eva sfârşi prin 
a accepta ca şoferul să o ducă la hotel. 6 îmbrăţişă pe Olga, 
promiţându-i că mai vine. Karstov o însoţi până în stradă. În 
momentul despărțirii, îşi strânseră mâinile. Eva ezită un 
moment şi întoarse mâna generalului. li examină podul 
palmei câteva secunde la lumina felinarului. 

37 


— În plus, ghiciţi în palmă? Dacă mi-aduc aminte, v-aţi 
mai uitat o dată cu atenție la mâinilc mele, cu ocazia primei 
noastre Întâlniri... 

— Nu, nu chiar, dar vroiam să văd dacă ale Dvs. Evocă 
pentru mine imagini. 

— Vă jucaţi de-a chiromanţia? 


— Nu mă joc niciodată, generale, răspunse ea sec. Mai 
ales când am... intuiţii, dacă vreţi, în cazul cuiva pe care 
abia îl cunosc. 

Karslov păru să oscileze între scepticism şi fascinaţie. 

— Şi ce vedeţi, dacă nu sânl prea indiscret®? 

— Tin mare destin! 

îi lăsă mâna şi se îndreptă spre maşină. 


Eva deschise ochii. Era ora 7 dimineaţa, în acest 31 
decembrie. Acceptase să-şi petreacă revelionul cu echipa 
agenţiei. Adormise greu. Seara din 29 de la familia Karstov 
fusese o reuşită. Cu tot dezinteresul generalului manifestat 
la începutul serii, se uitase de mai multe ori la ea, la bustul 
ei. Apoi, când în stârşit reuşise să-i atragă atenţia asupra 
problemelor strategice, privirea nu i s-a mai dezlipit de a ei. 
A făcut bine că a refuzat s-o însoţească, ar fi fost prea 
rapid! Se ridică şi bău încet un pahar cu apă'ân faţa oglinzii. 

Se îmbrăcă în ţinută de jogging şi cobori în sala de 
gimnastică a hotelului. O oră mai târziu, îşi comanda un 
dejun copios. Dacă ar fi fost după ea, ar fi locuit la hotel pe 
toată perioada cât avea să rămână la Moscova. 

Pentru prima oară de la sosire, se hotări să se ducă să se 
plimbe prin oraş. Se îmbrăcă cu ceva. Călduros, îşi puse 
apoi noul mantou de blană' pe care-l cumpărase a doua 
zi'după crimă într-unul din magazinele de luji ale hotelului 
Hillon şi ieşi. 

Instinctiv, se îndreptă spre Piaţa Roşie. Pentru a regăsi 
ceasul? De-abia ajunsă în piaţă, un cuplu de turişti o rugară 
să-i fotografieze. Acceptă, 

Un lânăr o acostă şi-i propuse ruble pentru valută forte, 
de zece ori mai mult decât la cursul oficial. Eva se 
îndepărtă fără să-i răspundă şi o luă pe strada Razin, unde 
se afla agenţia, în- cereând să cumpere micile cadouri 
pentru acea scară. Spre ora 4, se întoarse la hotel epuizată. 
Străbătuse oraşul, vizitase două muzee, testase un număr 


de telefon pentru caz de urgenţă şi observase îndeaproape 
locul de pe Colinele Lenin unde putea'lăsa un mesaj cifrat. 
Petrecu o jumătate de oră în cadă şi se lungi goală pe pal... 

Tocmai terminase să se machieze, când cineva bătu 
discret la uşă. Totuşi, cartonul cu inscripţia „Nu deranjaţi“ 
era agăţat de clanţă. Se'apropie şi privi prin vizor. Inima îi 
bătu mai tare. 

38 


Eva deschise şi în fata ei apăru generalul Piotr Karslov, în 
civil, ni un mie buchet de trandafiri în mână. Nu-i lăsă timp 
să vorbească; 

— Am venit să vă urez un an bun. Poftim! 

Intră şi, prin semne, o făcu să înţeleagă că sunt 
microfoane. 

— Veniţi, vă invit să facem o mică pâimbarc. Timpul este 
superb, vă aştept în maşină. Este un Volvo albastru închis. 

îşi puse şapca pe care o ţinea în mână şi o pereche de 
ochelari de soare, apoi plecă. 

Era ora 18 şi Eva trebuia să se înlălnească cu colegii într- 
o oră. Puse florile înir-o vază, îmbrăcă noul mantou de 
blană şi cobori cu ascensorul. Inima îi bătca foarte tare. 
Karstov îşi asumase mari riscuri venind aici. 

Nicio privire bănuitoare nu o urmări când lăsă cheile la 
recepţie. leşi din hotel. 

Automobilul Volvo o aştepta câţiva zeci de metri mai 
departe. Se apropie cu un pas ezitant şi-l văzu pe Karstov la 
volan. Se urcă. 

— Sânleţi un gentleman ciudat, îi spuse tremurând. Şi ati 
venit fără şofer?! 

— "M-am gândit mult la Dvs. De la ultima noastră 
înlălnire. Eu... 

Eva îl întrerupse: 

— Sânteli un om căsătorit, generale. Şi soţia Dvs.? 

— Uitaţi-o pe soţia mea. Ştiu că v-a plăcut, răspunse 


pornind maşina. Dar şi Dvs., Eva, m-aţi cucerit. Şi 
întorcându-se spre ea: Sunteţi încântătoare. 

— Mulţumesc. Unde mergem, generale? Sper că nu este 
vorba de un kid'napping? 

Karstov izbucni în râs. În locul oricărui răspuns puse o 
casetă. Câteva secunde mai târziu, vocea lui Ray Charles 
răsuna în maşină. / cant stop lovingyou. 

— Este cântăreţul meu preferat, spuse Karstov. 

— Ştiu. 

O privi surprins. Ea surâse candid şi urmă: 

— Astă-noaptc am avut un vis. Exact ce se petrece acum. 

— Vorbiţi serios? Ah, uitasem, sunteţi şi prezicătoare! 
spuse su- râzând. Şi cum s-a terminat acest vis? ' 

— Nu cum credeţi. Ascultaţi-mă, generale, trebuie să mă 
duc la nişte prieteni să-mi petrec revelionul. V-aş fi 
recunoscătoare dacă ne-am întoarce la hotel. Pentru că 
sunt singură, nu trebuie să credeţi... Ar fi preferabil pentru 
amândoi, dacă v-aţi opri acum. 

Eva spusese toate acestea cu o voce tulburată, fără a-l 
privi. Dar Karslov continua să şofeze ca şi cum n-ar fi auzit 
nimic. Nu deschise gura, privind fix'drumul. La stopuri nu se 
oprea decât puţin, se strecura în circulaţie cu o uşurinţă 
uluitoare. Nicio ocazie să poată cobori din maşină. leşiră din 
oraş şi se îndreptară 

39 


spre Podolski, aflat la 30 de km spre sud de Moscova. 
Resemnată, Eva preferă să tacă. Karstov o privea din când 
în când amuzat. Traversară Podolski şi se îndreptară spre 
Kresli. După 20 de minute, Karstov o luă la dreapta şi se 
angajă pe un drum îngust, care şerpuia prin pădurea ninsă 
până la o dacea în faţa căreia se opri. 

Cobori primul. Fără să spună un cuvânt, se îndreptă spre 
uşă, o deschise, aprinse lumina. Se întoarse. Eva rămăsese 
în maşină, Karstov îi deschise portiera şi, tot fără a spune 


vreun cuvânt, îi făcu semn să coboare. O prinse de mijloc 
pentru a o face să intre în dacea. Camera era vastă şi bine 
încălzită. Pe pereţi se aflau săbii căzăceşti încrucişate, două 
puşti de vânătoare şi tapiserii cu desene geometrice. 
Mobilă din lemn pictat, o masă mare rustică, scaune şi 
bănci erau dispuse cu gust de-a lungul zidurilor. O sobă 
mare de fontă emailată trona într-un colţ al camerei. Eva, în 
picioare, se lăsă pătrunsă de atmosfera plăcută şi se 
destinse dintr-o dată. 

Karstov o prinse delicat de umeri şi o privi în ochi. 

— Nu ştiu ce se întâmplă cu mine, murmură cu o voce 
înceată. Nu sunt stăpân pe gesturile mele, înţelegeţi-mă. 
Doresc să petrec această noapte cu Dvs. Este pentru prima 
bară când fac aşa ceva... Am riscat, am venit fără gardă, 
nimeni nu ştie unde sunt. 

Părea sincer. Eva se desprinse din îmbrăţişare şi se duse 
la telefon. Formă un număr şi aşteptă, fără a-l pierde'din 
ochi. 

— Eva Dumoulin. Nu mă aşteplati. Nu pot veni. 

Puse receptorul în furcă. Faţa lui! Piotr Karstov se lumină 
dintr-o dată. Se duse spre ea şi o sărută tandru pe obraz. 

— Am un portbagaj plin cu lucruri delicioase. Mă duc să 
le aduc. 

Câteva minute mai lărziu, bucătăria se umplu de icre 
negre şi de Manciuria, pateu de ficat din import, somon, 
nisetru, vodcă' poloneză, şampanie, vin de Georgia, 
faimosul Tvichi, blinî. Era chiar şi un buchet de trandafiri. 
Molipsindu-se de entuziasmul generalului, Eva se puse pe 
treabă. Cinci minute mai lărziu, masa era aranjată. Karstov, 
îneântat ca un copil, înteţi focul în şemineu, destupă o 
sticlă de şampanie... Eva aprinse ea însăşi luminările şi 
anunţă: 

— Generalul este servit! 

— Spuneţi-mi Piotr, vă rog, şi-i sărută lung mâna. 

Eva surâse şi luă cupa de şampanie pe care el i-o 


întindea. 

— Sunteţi un'adevărat gentleman acum. Sper că veţi 
rămâne aşa toată seara. 

— Pentru frumuseţea Dvs., spuse ridicând paharul. 

Se aşezară la mas'ă. Piotr mânca cu poftă. Vorbea despre 
ei, despre războiul din Afganistan, despre ţara sa. Era cald, 
entuziast. 

40 


O făcu să râdă povestindu-i câteva glume despre 
birocraţia sovietică. 

Eva se lăsa cuprinsă de bucuria lui comunicativă. 
Descoperea un alt om, seducător, simpatic, mai frumos 
decât cel pe care-l văzuse pe caseta video. Deodată, grav, 
Piotr o întrebă ce-i văzuse în palmă seara trecută. Eva se 
aştepta la această întrebare. Surâse şi ceru să-i întindă 
mâna. El îi'ântinse dreapta. 

— Stânga. 

O examină îndelung, în linişte, şi închise ochii, ca şi cum 
astfel s-ar fi putut concentra mai bine. Când îi redeschise, 
pupilele erau dilatate. Fixându-l în ochi cu o jirivire fără 
expresie, începu să vorbească cu o voce monotonă. Îi 
povesti câteva dintre marile evenimente ale vieţii lui, 
despre fratele mai mare mort în mod tragic, despre mama 
să, o femeie deosebită, despre tatăl său, pe care el nu-l 
cunoscuse. 

Piotr, fascinatei sorbea cuvintele fără a îndrăzni s-o 
oprească. 

Eva ezită deodată, ca şi cum ar fi vrut să ascundă ceva 
grav. 

— Nu ştiu dacă... 

— Dacă? 

— Soţia Dvs. Nu vrea copii... dar cred că este sterilă. 
Asta-i, nu poate avea copii. 

Piotr n-o slăbea din ochi. Brusc, ea se prăbuşi pe scaun. 


— Asta-i lot, spuse cu o voce obosită. Sunt epuizată. 

închise ochii şi trase adânc aer în piept. Urmă un moment 
de linişte, pe care el nu îndrăzni să-l întrerupă. 

— De când aveţi acest dar? o întrebă, în sfârşit. Tot ceea 
ce aţi spus este adevărat. 

— L-am moştenit de la tata. Se spune că este ereditar. Şi 
bunicul îl avea, dar el'se pare că era un adevărat mediu. 
Am descoperit că şi eu îl am aproape din întâmplare. 
Câteodală ştiam ceea ce oamenii urmau să spună. Intr-o zi, 
aveam zece ani, am văzut un om ce se pregătea să 
traverseze strada. Era la Munchen. Am avut deodată ca un 
fel de viziune: o maşină îl strivea. Tocmai traversa şi eu am 
alergat să-l opresc. Prea târziu... A fost groaznic. M-am 
simţit mult timp vinovată. M-am hotărât să-i spun tatei. Mi- 
a spus că şi el avea astfel de viziuni, că eram, fără îndoială, 
o cxtra-lucidă. M-a liniştit şi, mai târziu, m-a învăţat cum să 
controlez această putere. Din fericire, căci altfel aş 
înnebuni! 

Piotr o cercetă cu atentie. 

— Cum se produce asta'/ Vreau să spun, în ce mod...? 

— Numai faţă de anumite persoane şi în anumite situaţii. 
Acum câteva zile, la Ambasadă, când v-am întâlnit, am avut 
brusc o viziune... dar n-am îndrăznit să v-o spun. 

— De ce? 

41 


— Pentru că m-aţi fi considerat nebună. Şi, apoi, nu era 
locul potrivit. 

— Ce-aţi văzut? j 

— Nu ştiu precis. O imagine vagă... Era prea multă lume, 
prea mult zgomot... Am văzut un mare destin, da. Un mare 
destin. 

— Dar nu îl am deja? 

— Ba da, dar veţi avansa încă, sânleţi chemat să jucaţi 


un rol şi mai mare, chiar dacă vreţi sau nu! 

— Puteţi să-mi spuneţi mai exact? 

— Nu, este o imagine’. Voi avea, desigur, altele... 

Piotr îi confirmă că fratele lui mai mare murise în cursul 
unui antrenament militar, că tatăl său dispăruse la puţin 
timp după naşterea sa, fără a lăsa nicio urmă, şi că mama 
sa îşi crescuse cei doi băieţi în spiritul dragostei faţă de 
patrie. Fusese mult timp femeie de serviciu într-o uzină din 
împrejurimile oraşului Kutaisi, în Georgia, şi se lipsise de 
toate pentru ca el să devină cineva, îi povesti, de 
asemenea, că soţia sa, Olga, refuzase întotdeauna ideea de 
a avea copii, că era fiica unui membru important al 
Comitetului Central, că n-o iubise cu adevărat, dar că a 
trebuit să se căsătorească cu ea aşa cum se practica în 
nomenclatură: un „erou“ al armatei nu putea să rămână 
celibatar. 

— Mai ştiu ceva, Piotr, murmură Eva. Se spune că sunteţi 
neîndurător, brutal, sângeros chiar. Eu ştiu, însă, că nu-i 
adevărat. Când v-am văzut, am ştiut imediat că cei ce cred 
astfel se înşală. 

Nu-l slăbi din ochi şi Piotr, emoţionat profund, îi luă mâna 
şi o sărută. O dorea. Eva o simţea. Dar nu sosise încă 
momentul, închise ochii şi spuse: 

— Aţi avut un accident în tinereţe? 

Şi fără a aştepta răspunsul, închizând ochii, îi povesti o 
scenă: 

— Aveaţi cinci sau şase ani, mama Dvs. Fugea la spital, 
plângeaţi, era sânge... Şi, arătându-i cu degetul pântecele, 
adăugă: acolo, cicatricea este undeva, acolo. A 

Piotr fu vizibil tulburat. Îşi aminti scena. Exact cea pe 
care o povestise Eva. Se ridică, îşi deschise cămaşa, lăsă 
puţin în jos pantalonii şi-i arătă cicatricea: 

— Apendicită. 

— Vă rog să mă scuzaţi, dar este ceva mai puternic decât 
mine, când mă apucă aşa subit, nu pot... 


Bău o înghiţitură de şampanie. Piotr o dorea cu pasiune, 
dar ceva îl împiedica s-o ia în braţe şi s-o arunce pe pat, aşa 
cum ar fi vrut de la începutul serii. Faţa pură şi expresivă a 
Evei, ochii strălucind de inteligenţă îl tulburau adânc. 
încerca să-şi imagineze corpul ei gol şi, pentru prima oară 
în viaţă, se simţea dezarmat 

42 


în faţa unei femei. Îi provoca un val de tandreţe şi de 
respect, pe care nu-l mai încercase. 

— Vreţi să ne întoarcem? întrebă Piotr, pentru a rupe 
vraja care-l cup'rinsese. 

Eva lăsă ochii în jos. 

— Da şi nu, răspunse. Da, pentru că nu-mi place această 
situaţie. Sunteţi căsătorit şi o cunosc pe soţia Dvs. Sunteţi 
un om important şi risc să fiu expulzată înainte cfiiar de a- 
mi fi scris primul articol... Şi nu... 

Rămase tăcută câteva secunde, apoi, ridicând ochii, îi 
fixă asupra lui. Străluceau. Piotr, subjugat, aştepta. 

— Nu, pentru că sunteţi un bărbat atrăgător. Foarte 
atrăgător, 

Eva îi surâse. Se ridicară în acelaşi timp şi Piotr o luă în 
braţe. 

Parfumul ei era irezistibil. O îmbrăţi'şă delicat, apoi 
pasiunea puse stăpânire pe el. Deodată, o luă în'braţe şi o 
duse spre pat... Se minuna descoperindu-i corpul superb, 
sinii rotunzi între care îşi ascunse faţa, coapsele de-o 
dulceaţă incomparabilă. Cu inima bătind, vru s-o posede, 
fără să mai aştepte. Dar ca îl reţinu. 

— Lăsă-mă să te iubesc, îi şopti'la ureche. 

începu să-l mângâie. Corpul îi era musculos. Mâinile ci îi 
pro- vocau senzaţii necunoscute. Gura sa îi atingea pielea, 
îndrăzneață şi fierbinte. Piotr credea că înnebuneşte, 
cufundat în acest joc erotic, ale căror reguli îi erau impuse 
de Eva. Avea impresia că descoperă plăcerea pentru prima 


oară... Nemaiputând rezista, o luă în braţe şi o răsturnă sub 
el. Ea închise ochii şi tresări când o posedă. 

— Eva, nu vei fi expulzată. Ştii de ce? Pentru că vei fi 
soţia mea. ’' ’ 


Cele trei maşini Lada ale brigăzii criminalistice de la 
comisariatul din Piaţa 1 Mai se îndreptau spre Kubina, 
situată la 40 de km spre est de Moscova. Inspectorul Boris 
Pliuti îşi consultă ceasul: ora 5 dimineaţa. l-au trebuit nouă 
zile pentru a-şi identifica omul. Împreună cu micul „mafiot“, 
cum îi spunea, colindase toate locurile pe unde funcţiona 
bursa neagră sub ochiul complice al miliției. În special 
marile pieţe ale oraşului, faimoasa ŢVetnaia, la 15 minute 
de mers pe jos, la Ceremuşenskaia, aproape de paradisul 
nomenclaturii, la sud-vest, pe strada Tişinsk, în apropierea 
staţiei de metrou Aeroport şi aproape de „ghetoul roz“, 
unde trăiau scriitorii oficiali, şi în alte două locuri 
frecventate numai de „mafioţi“ şi de „afgani“. Apoi, îşi 
filase cu discreţie omul şi sfârşise prin a afla unde locuieşte. 
La’ Kubina, maşinile se apropiară de un bloc confort Il, 
recent construit, şi se opriră în apropierea grădinii rămasă 
în paragină, pentru a bioca ieşirea. Pliuci cobori primul. 
Două minute mai lărziu, cei 8 milițieni pătrunseră în imobil 
şi urcară fără zgomot la etajul cinci. Sp'arseră uşa, la un 
simplu semn al şefului lor, şi pătrunseră înăuntru. 

„Afganul'“ era în pat cu o femeie. Schiţă gestul de a lua o 
armă de sub pernă, dar doi coloşi îl imobilizară! îi înjură, îi 
făcu nazişti, poliţişti împuţiţi, corupți. Pliuci urlă: 

— ” "tacă-ţi lâe'anca, fiu de căţea! Am să te bag la zdup 
pentru zece ani, dacă mai continui să'strigi. 

„Afganul“ se calmă imediat. 

— Ascullă-mă bine, urmă inspectorul. Ai vândut un ceas 
cuiva în Piaţa Roşie, acum exact două săptămâni. Vreau să 
ştiu cum ţi l-ai procurat. 

Scoase ceasul din buzunar şi i-l puse sub ochi. 


— Nu ştiu despre ce vorbiţi, ' nu l-am văzut niciodată. 

— Foarte bine. Pune-i cătuşele, îl luăm cu noi. Căutaţi 
peste tot şi nu uitaţi arma. Vă aştept afară. 

6 oră mai' târziu, „afganul“ era aşezat pe un scaun 
incomod, în biroul lui Boris Pliuci, cu-mâinile legate de 
scaun cu cătuşele. Continua să nege orice legătură cu 
povestea asta. Inspectorul îl 

44 


observa fără să spună nimic. Omul avea vreo 30 de ani. 
Bine făcut» avea o privire plină de ură şi de dispreţ. Un 
miliţian intră fără să bată la uşă şi-i întinse lui’ Pliuci o foaie 
de hârâie, iar acesta, după ce o citi, se întoarse către omul 
nostru. 

— Vorn încheia un lărg, spuse cu o voce blândă. Nu sunt 
obligat s-o fac. Cu tot ce s-a găsit la tine şi cu tot ce-am 
citit în cazierul lău judiciar, iei pe puţin zece ani. |n 
aşteptare, pot da instrucţiuni şi în cinci minute ma'ică-ta nu 
te va mai recunoaşte. Acum vreo zece zile, un miliţian a 
fost ucis în explozia unei maşni. Nimic nu mă împiedică să 
te bănuiesc. Şi, înir-un astfel de caz, este vorba de 
pedeapsa cu moartea. Toate astea le pot face, dacă mă 
obligi. 

Făcu o pauză. Omul părea că-şi bale joc de amenințările 
lui şi contempla camera cu un aer vizibil dezgustat. 

Pliuci reluă calm: 

— Târgul pe care ţi-l propun este simplu. Tu îmi spui tot, 
dar tot, în cele mai mici detalii, şi eu trec cu buretele peste 
păcatele tale. 

Omul izbucni deodată: ’ 

— Dar ce are ceasul ăsta de sunteţi aşa de înverşunat 
împotriva mea? Se fură zilnic de-alde asteal. De ce nu-i 
arestaţi pe copiii nomencilaluriştilor care se droghează toată 
ziua? 

— Ne priveşte pe noi. Hotărăşte-te. Ai exact cinci minute 


pentru a mărturisi lotul. După aceea vei regreta două 
lucruri: ziua în care te-ai născut şi oferta mea. 

Suspansul dură' trei minute. Apoi individul ceru o ţigară. 
Pliuci îi dădu una din pachetul de Mariboro pe care-l ţinea în 
sertar pentru ocazii de acest gen şi i-o aprinse. Se hotărî să- 
| dezlege şi-i oferi un pahar cu cafea. Privirea i se îmblânzi 
puţin. Lui Boris Pliuci nu-i plăcea violenţa. Apelase rareori la 
ea, dar atunci nu fusese prea mândru de el. Cu o voce 
răguşită, omul sfârşi prin a întreba: 

— Ce garanţii...? 

— Niciuna. Numai promisiunea mea. 

Celălalt îl privi trăgând nervos din ţigară. 

— Bine. Am trecut prin riscuri mai mari în Afganistan. Am 
fost rănit de trei ori. Sunt decorat cu mai multe medalii. 

Inspectorului îi venea să explodeze, dar nu spuse nimic. 

— Acest ceas nu l-am furat. Nu atac niciodată o femeie. 
Este vorba despre un prieten, un mic burghez de rahat... 

Pliuci tresărise imperceptibil, dar se mulţumi să întrebe 
cu o voce neutră: 

— O femeie? 

Omul povesti tot ce ştia. Nu, i-ar fi imposibil s-o 
recunoască. Era noapte, avea aerul unei turiste, era destul 
de înaltă, cam de talia lui, un metru şaptezeci şi opt, şi 
avea un mantou de blană 

45 


şi cizme foarte elegante. Avea părul scurt şi negru, dar 
nu era prea sigur de asta. Unul dintre prietenii lui a vrut s-o 
violeze. Dar nişte oameni au ieşit din parc şi ei au preferat 
s-o ia la goană. 

— l-'am luat ceasul ş'i colierul de aur. Avea o poşetă de 
catifea neagră, dar nu era mai nimic înăuntru, doar câteva 
lucruri femeieşti şi cărţi de vizită, aşa că am aruncat-o în 
Moscova. Colierul l-am vândut unui turist italian, iar ceasul 
unui traficant... Asta-i tot. 


Bău o gură de cafea şi ceru o altă ţigară. Apoi păru să-şi 
amintească de altceva. 

— De departe am văzut o maşină de miliţie oprindu-se 
lângă fată. M-am despărţit de amicii mei şi m-am întors să 
văd ce se întâmplă. V-am spus, eu nu atac niciodată o 
femeie şi mi-era teamă că au omorât-o. Tipul care a lovit-o 
a făcut Karatc. În Afganistan... 

Pliuci îi tăie vorba: 

— Ai să-mi povesteşti aventurile voastre altădată. De ce 
te-ai întors? Nu te-ai gândit’ c-ai putea fi recunoscui? 

— V-am spus. Mi-era teamă ca prietenul meu să n-o fi 
omorât. Aveam un fel de remuşcare. Atunci, am vrut să mă 
asigur. 

— Bine. Continuă. 

— M-am apropiat încet şi, când am ajuns, ea se urcase 
deja în maşina miliţianului. Chiar după plecarea lor a sosit o 
ambulanţă. Şoferul era 'turbat de furie... 

Inima lui Pliuci începu să bată mai repede. Conform 
raportului pe care-l citise, miliţianul Sokolov făcuse ultimul 
contact radio la ora 20 şi 37. Spusese: „Văd o grămadă de 
oameni în apropierea parcului Gorki. Mă duc să văd ce se 
întâmplă. Pare o agresiune“. Nu putea crede că exista o 
legătură între explozia maşinii - un atentat terorist după 
„Pelrovka“ şi după comentariile presei - şi furtul acestui 
ceas. Totuşi... 

— Cât era ceasul? Cât 'mai exact “posibil. 

— În jur de 9 seara. Între 8 şi 9. Îmi amintesc pentru că 
aveam întâlnire cu prietenii mei la ora 8, în faţa hotelului 
Saliut de pe Bulevardul Lenin. De acolo am luat-o spre 
parcul Gorki... să facem o plimbare... şi acolo... 

— Bine, acum ai să mă asculţi cu atenţie. Voi mai avea 
nevoie de tine. Şi pentru mai mult timp. Inutil să faci mutra 
asta. Ţi-am promis ceva, nu? îmi voi ţine promisiunea. Dar 
şi tu, la rândui tău, să-mi faci una. Trebuie să ştiu unde să 
te găsesc la orice oră, căci voi avea nevoie de mărturia ta. 


Îţi pot spune acum, este vorba de o afacere de cea mai 
mare importanţă pentru securitatea ţării. Dacă încerci să 
mă înşeli, te voi găsi şi voi fi fără milă. Îţi dai seama că nu 
glumesc. 

46 


îi notă numerele de telefon de la birou şi de acasă pe-o 
bucăţică de hârtie şi i-o întinse. 

'- Care-ţi este prenumele? 

— Aleksânar. 

— Aleksândr, sună-mă în fiecare zi, la orice oră vrei, ca 
să-mi spui unde eşti. Când afacerea va fi încheiată, vei fi 
liber. Până atunci, stai liniştit şi nu mai trambala arme cu 
tine! Du-te acum, eşti liber. 

Aleksândr se ridică, parcă ar fi fost hipnotizat, şi dispăru 
fără un cuvânt. 

Pliuci îl urmări cu privirea până la uşă şi se lăsă în fotoliu, 
ră- suflând uşurat. Fusese mai uşor decât crezuse. Afacerea 
îl intriga tot mai mult. Se sculă şi se duse' în biroul celuilalt 
adjunct, Simanski. 

— Mergi la urgentă şi cere să vorbeşti cu şoferul 
ambulanţei care s-a dus în parcui Gorki pe data de '26 
decembrie, între orele 20-21. Vorbeşte şi cu cel ce-a 
înregistrat apelul şi află numele celui ce-a anunţat 
incidentul. Şi adu-mi-i pe toţi aici, fără a-i nelinişti. Da, 
Simanski, niciun cuvânt nimănui. Este un ordin! Nu vreau 
ca tâmpiţii de la Petrovka să vină şi să-şi víre nasul în 
afacerile noastre!” 

Simanski îi făcu cu ochiul, râzând încetişor. Nu era pentru 
prima oară că şeful îi cerea să acţioneze lără a stârni 
vaduri. 

Boris Pliuci îşi datora, fără îndoială, reuşita profesională 
artei de a lăsa deoparte birocraţia poliţienească, ' până îşi 
termina anchetele. Şi nimeni nu prea avea ceva de spus, 
pentru că ele erau de cele mai multe ori încununate de 


succes. 

Pliuci reintră în birou şi închise uşa. Se aşeză şi apăsă pe 
butonul interfonului: 

— Nu vreau să fiu deranjat sub niciun motiv. 

Apoi, luă o ţigară din sertar şi o aprinse cu un gest 
aproape ceremonial. Era' prima ţigară pe 'care o fuma de la 
vârsta de 30 

de ani, şi trecuseră de atunci 27 de ani! 

7> 


Moscova, 15 ianuarie în ciuda frigului şi a zăpezii, în 
ciuda poleiului şi a troienelor acumulate în zilele 
precedente şi a rafalelor ce-o bâciuiau în continuare, 
capitala sovietică avea un aer de sărbătoare. Oamenii se 
revărsau parcă pe străzi. Moscoviţii, cei ce aveau valută, se 
înghesuiau în restaurantele organizate pe principii 
cooperatiste, în teatre, cinematografe sau în bistrouri 
franceze recent deschise. 

Eva traversă Piaţa Sverdlov şi trecu prin fața 
impozantului Bolşoi Teatr, construit în secolul 19, în stil 
neoclasic şi care fusese restaurat anul trecut. Se opri un 
moment să admire clădirea. Ştia, fără să fi filtrat încă 
vreodată, că era una dintre cele mai bune scene din lume. 
Evei îi plăcea acest loc, adevăratul centru al vieţii teatrale 
moscovite. Ea locuia în apropiere, la capătul străzii Cehov. 
De la fereastră putea să admire Piaţa Puşkin. Piaţa Roşie nu 
se afla decât la zece minute de mers pe' jos. 

De la faimoasa conferinţă asupra drepturilor omului, care 
avusese loc la Moscova în 1991, ziariştii străini obţinuseră 
în sfârşit „emanciparea“... Puteau locui unde vroiau, ca şi în 
ţările occidentale, şi nu în „ghetoul“ ce le era rezervat de 
decenii. 

Apartamentul pe care-l ocupa acum Eva era mic, dar 
reuşise să-l mobileze şi să-l decoreze după gustul ci. 
Greutatea de a găsi un apartament liber în capitala 


sovietică îi silise pe marea majoritate a reprezentanţilor 
presei străine să rămână în „ghetou“. Eva era considerată o 
privilegiată. Ceea ce era perfect adevărat. Cine ar fi putut 
bănui că generalul Piotr Karstov se afla de fapt la originea 
acestei şanse? 

După noaptea lor de dragoste, Piotr îi mărturisise că o 
iubea mai presus de orice. Că nu voia s-o mai părăsească şi 
că, în ciuda obstacolelor, dorea s-o ia de soţie. 

în zori, plecaseră îmbrăţişaţi, "fericiţi. Faţa lui Piotr îşi 
pierduse gravitatea. Părea iluminată, 'ca cea a unui om 
pierdut pe mare care descoperă o insulă. Se întorseseră la 
Moscova repede şi-şi luaseră rămas bun, îmbrăţişându-se 
îndelung, pe o stradă pustie, 


lângă hotelul Meridian. O săptămână mai târziu, un 
funcţionar de la Agenţia imobiliară de stat o convocă pe 
Eva pentru a-i înmâna cheile apartamentului ce-i fusese 
atribuit... 

Eva ocoli imensa coadă ce se formase în faţa lui Burger 
King - cel mai mare din Europa - în strada 25 Octombrie, la 
trei minute de Piaţa Roşie, şi se îndreptă spre staţia de 
metrou de pe Bulevardul Karl Marx, prin pasajul din Piaţa 
Revoluţiei. Se opri un moment în faţa Muzeului de Istorie, 
când văzu doi milițieni ieşind din ghereta lor şi îndreptându- 
se spre staţia de metrou. Se aşeză la coada din faţa 
muzeului. Inima îi bătea din ce în ce mai tare. Ochii nu i se 
dezlipeau de orologiu. Limbile lui indicau ora 16 şi 30. Un 
bişniţar se apropie de ea şi-i propuse ruble la bursa neagră. 
Refuză cu o mişcare a capului.” Individul se îndepărtă fără a 
insista, urmărit de privirile pline de ură ale oamenilor. O 
femeie mai în vârstă, obişnuita „atoate-ştiutoarc“, îl făcu 
bandit şi parazit. Tocmai vroia să-i spună ceva Evei, când 
se auzi explozia. Un zgomot teribil făcu să se zguduie 
pământul şi zidurile muzeului.. După o scurtă tăcere, ce 


păru că durează o veşnicie, se auziră urlete din staţia de 
metrou. Imediat, o mulţime de oameni, în cea mai mare 
dezordine, ieşiră din subteran. Se auzeau voci strigând că 
fusese un atentat, o bombă, terorism... Oamenii fugeau în 
toate părţile, într-o îngrămădeală de nedescris, şi zeci de 
curioşi se înghesuiau la gură metroului, împicdicându-i'pe 
ceilalţi să iasă. Când Eva auzi sirenele maşinilor de miliţie, 
îşi făcu loc şi se îndepărtă... începea să se lase noaptea. O 
luă pe strada Herzen la dreapta şi, după o scurtă privire în 
jur, puse trei scrisori într-o cutie poştală. Apoi îşi reluă 
mersul. Străbătu Bulevardul Tverskoi şi parcurse ultimii 800 
de metri cu un pas nonşalant. 

Eva obținuse o săptămână liberă, suplimentară, înaintea 
începerii lucrului. Nu-şi lua postul în primire decât la 1 
februarie. Trecuseră 15 zile de la noaptea petrecută cu 
Piotr. Avea să-l revadă peste câteva zile, pe 18 ianuarie. Va 
veni s-o caute sau va trimite un om de încredere, care o va 
conduce într-un loc secret. În ziua în care se mutase, o 
echipă venise şi-i instalase o a doua linie telefonică. La 
miezul nopţii, soneria noii linii sună pentru prima oară. Era 
Piotr.. 

— Vroiam să încerc telefonul roşu, spuse râzând. 

O asigură că era un număr sigur, se putea vorbi fără 
teamă, putea să-i spună chiar că-l iubeşte. În faţa tăcerii 
Evei, îi repetă că vroia să-i devină soţie. 

49 


\ 

' - Este imposibil, sfirşi ea prin a-i răspunde. Cu totul 
exclus. Cred c-ar trebui să nu ne'mai vedem. Nu-mi place 
această situaţie. Trebuie să fim rezonabili... 

Din prudenţă şi cu toate asigurările lui Piolr, evită să-i 
pronunţe numele. 

£>ar, în faţa insistențelor lui, acceptă să-l revadă pe 18. 
Va fi pentru ultima' oară... 


După mai multe surse, evenimente sângeroase se 
produseseră în Azerbaidjan, cu o săptămână în urmă. Presa 
străină avansase cifra de 3000 de morţi, copii în majoritate. 
În Armenia, greva generală, care începuse’ de Crăciun, 
dura încă. Şi aici cereau independenţa... 

Eva deschise frigiderul şi-şi luă un pahar cu lapte. Se 
întoarse în salon şi dădu drumul la televizor. Un spot 
publicitar lăuda automobilul Lada Coupe, la fel de 
performant ca Porsche... După un alt spot despre maşina 
de spălat Phillips, Eva închise sonorul şi aşteptă ştirile de 
la'orele 20. 

¿a 1 ianuarie, dimineaţa, întoarsă acasă, Eva făcuse un 
bilanţ meticulos al situaţiei. Nu era satisfăcută de uşurinţa 
cu care evoluaseră lucrurile. Auzea parcă vocea 
instructorilor din Mossad: „înainte, în timpul şi după fiecare 
act, şi fiecare situaţie, reflecteză, analizează faptele, unul 
câte unul, şi trece în revistă toate ipotezele, mai ales cele 
mai fanteziste. Ap'oi, acţionează în consecinţă...“ 

Falsa revendicare de către mişcările teroriste a primului 
„atentat“ îşi atinsese în aparenţă scopul. Niciodată nu 
fuseseră văzuţi alăţia milițieni pe străzile capitalei. Presa 
sovietică îi acuza pe liderii 'islamici şi vinovăția lor părea a 
fi sigură: nicio mişcare nu negase faptele ce li se puneau în 
spate. Nu trebuia să-i fie frică, dar pierderea ceasului 
continua să o obsedeze. 

Dintre toate ipotezele posibile o reţinuse pe cea care i se 
părea mai credibilă: agresorii îl vânduseră unui traficant. 
Acesta va sfirşi prin a-i descoperi „originalitatea“ şi, din 
spirit patriotic sau pentru orice altă rațiune, va spune 
miliției. Miliția va avertiza, natural, KGB-ul, care va începe o 
anchetă. Îi va'descoperi pe „afgani“, aceştia vor face o 
descriere aproximativă, dar destul de precisă în ceea ce 
priveşte unele lucruri: femeie, înaltă, elegantă, străină, mai 
degrabă tână'ră, mantou de blană... Eva îşi reproşa că s-a 
grăbit să cumpere un mantou de blană, a doua zi după 


„atentat“, la magazinul de lux al hotelului Hilton. Acţionase 
ca un amator. Tăiase vechiul mantou în bucățele, le pusese 
într-un sac de plastic şi-l aruncase în pubela din parcul 
Dzerjinski. Un beţiv putea să-l găsească... Miliţianul 
avertizase, desigur, comisariatul prin radio, înainte de a 
chema salvarea şi deci... indicase şi ora şi locul agresiunii. 
Mai mulți martori o  văzuseră ureând în maşina 
miliţianului... KGB-ul 
3»» 


50 


ar putea face o legătură între toate aceste trei elemente? 
Ar putea să găsească pe vreunul dintre martori? 

Pistele vor trebui falsificate... Va trebui să determine 
KGB-ul să renunţe să se angajeze pe acest drum.. 

La 2 'ianuarie, scrisese un mesaj cifrat, în care propunea 
un val de atentate, si-l depusese la locul indicat, pe Colinele 
Lenin. Două zile mai tfrziu, găsise un răspuns pozitiv, în 
cutia poştală dezafectată aflată lângă mănăstirea Novo 
Devicii, alături de cimitirul unde sunt înmormântați unii 
dintre membrii importanţi ai partidului. 

Căzută pe gânduri, era cât pe ce să scape începutul 
jurnalului televizat. Dădu din nou drumul la sonor. Figura 
comentatorului dispăru pentru a face loc imaginilor 
atentatului din metrou. Bilanţul provizoriu era dezastruos: 5 
morţi şi 17 răniţi, dintre care doi foarte grav. Figura 
comentatorului'reapăru pe ecran tocmai în momentul în 
care cineva îi întindea un telex. Ezită un moment şi citi 
textul cu o voce tremurătoare: „Un telefon anonim a 
revendicat atentatul în numele organizaţiei «Combatantii 
decadenţei»”. Eva apăsă pe bulonul de telecomandă. În 
aceeaşi clipă, sună telefonul. Era Bruno, de la agenţie. 

— Ai auzit? Se spune că Gorş'kov l-a chemat pe Karstov. 
De data asta se îngroaşă gluma! 

— Mă pregăteam să te sun şi eu. Telepatie! Am văzut. 


Este dramatic... 

— Am trimis un fax la Bruxelles cu ultimele precizări... 
Faimoşii „Combatanţi ai decandenţci”. Ce zici de asta? Să 
fie extrenâa dreaptă? 

— N-am nicio idee. Sper că vor pune mâna curând pe 
nebunii ăştia... Parcă am fi în Europa de acum 10 ani! 

Refuză invitaţia la masă, sub pretext că era puţin gripată, 
şi se hotări să se ducă să înoate în marea piscină a 
hotelului Hilton. Îşi luă sacul, se opri puţin în faţa oglinzii din 
sala de baie şi ieşi. 


Avionul militar ateriză pe micul aeroport de la Vnukovo, 
la 20 km de capitalii. Piotr cobori şi intră în Ceaika neagră 
care-l aştepta la scara avionului, cu motorul pornit. Şoferul 
demară imediat. Piotr formă numărul Evei la radiolelefon, 
dar nu obţinu niciun răspuns. Incercă de câteva ori, în 
zadar, şi renunţă furios. Treizeci de minute mai târziu, se 
afla în faţa unui Gorşkov îmbătrânit parcă de oboseală. 
După ce au analizat pe scurt situaţia, au luat parte la o 
şedinţă a cabinetului de criză, reunit de urgenţă. Reuniunea 
a fost furtunoasă de la început. Şeful statului major al 
armatei, mareşalul Tereşkov, rivalul bine cunoscut al lui 
Piotr Karstov, era cât pe’ ce să se ia la bălaie cu acesta. li 
reproşă arţăgos moderaţia, ezitările, lipsa de rezultate în 
Azerbaidjan. 

— De ce să nu tragem fără milă în aceşti şiiţi? De ce să 
nu dăm o lecţie bună iranienilor care îi aprovizionează cu 
arme? De ce nu pot “fi puşi cu botul pe labe aceşti armeni şi 
împiedicaţi să facă grevă? Ce speraţi? Un miracol? 
Exemplul ţărilor baltice nu vă ajunge? 

Truşenko, şeful KGB-ului, îl aprobă pe Tereşkov, dând din 
cap, ceea ce'-l irită pe Piotr. În faţa unor astfel de învinuiri 
se apără prost, mai prost ca de obicei. Ca majoritatea 
reuniunilor de acest gen, disputele, adesea virulente, se 
produceau între partizanii a ceea ce se numea public 


„revoluţia Gorşkov“ şi opozanţii acesteia. Aşa era jocul şi 
Piotr îi cunoştea regulile. Dar în seara asta se gândea prea 
mult la Eva pentru a-şi putea dovedi spiritul combativ. Mai 
simţea şi o oarecare ezitare din partea preşedintelui 
Gorşkov şi se gân'di un moment că rămăsese singurul care 
propovăduia o anume moderație. 

Hotărârea de a se duce o politică de foarte mare 
fermitate faţă de toate acţiunile subversive a fost totuşi 
luată în unanimitate, ca în zilele bune, la ora 2 dimineaţa. 

Piotr ridică mâna şi spuse răspicat: 

— Dacă am înțeles’ bine, vreţi şi mai mult sânge? Mai 
multă teroare? O întoarcere la stalinism? 

52 


Se lăsă o linişte ca de plumb. Izbucni în râs şi părăsi sala 
consiliului. 

Mai rămase o jumătate de oră tête à tête cu Gorşkov, 
care, adânc convins că hotărârea luată de reuniune era cea 
bună, încerca să-l convingă de acest lucru. Piotr îi spuse 
prudent că el era convins de contrariul, dar nu încercă 
măcar să-i aducă argumente în acest sens. Preferă să 
plece. Era ora 3 şi 10 când ciocăni la uşa Evei. Şoferul îl 
lăsase în colţul străzii şi'trebuia să revină să-l ia la ora 5 fix, 
din acelaşi loc. 

Eva îi deschise uşa şi se ghemui în braţele lui. 

— Ştiam că vei veni, te aşteptam. 

El'âi făcu o mică scenă ele gelozie; telefonase de mai 
multe ori, dar ca nu răspunsese... Unde fusese? îl obligă să 
se aşeze şi-i observă oboseala pe faţă. Numai atunci el 
surâse şi-i povesti despre eşecul pe care-l suferise. 

— Dragul meu, dacă nu te debarasezi repede de 
duşmani, ei vor Ji aceia care vor învinge şi asta mai repede 
decât crezi... 

îi mângâie obrazul şi-l îmbrăţişa. Era prima oară când 
venea la ca în uniformă. 


— Îţi stă mai bine decât în costum civil, îi spuse, când el 
îşi scoase'haina îmblănită. 

Apoi îi aduse nişte zacuscă din frigider şi o sticlă de 
vodcă poloneză. 

— Ai un prieten? Spune-mi adevărul, Eva, o întrebă el 
deodată. 

Eva izbucni în râs. 

— Piotr, te rog, fii serios. Mi-ai mai pus această întrebare 
şi ţi-am răspuns. Am avut un prieten, unul singur, dar a 
murit într-un accident de avion. 

Eva vorbise pe un ton ce lăsa să se întrevadă supărarea, 
pentru a-l face să înţeleagă că această insistenţă o deranja. 
Piotr bău un pahar de vodcă dintr-o dată şi-şi mai turnă 
unul. 

— Ţi-am spus data trecută, 'urmă ea, mai bine ne-am 
opri aici. Relaţia noastră este periculoasă... Sunt fericită cu 
dumneata, dar este mai bine să nu ne mai vedem. Nu mai 
sunt eu însămi din acea seară, Piotr... 

— Voi divorța. 

— Este ridicol. Nu pot fi soţia unui... nu, este imposibil. 
Îmi iubesc meseria, îmi iubesc ţara... Este cu totul exclus. 

— Te iubesc, Eva, murmură Piotr. Te iubesc cum n-am 
iubit niciodată o femeie. Niciodată n-am dorit, n-am 
admirat, n-am vrut o femeie. Te doresc! 

Eva simţi un fel de disperare în vocea lui. O linişte grea 
se instală între ei. Eva îşi ascunse capul în mâini. Când 
îşi'ridică faţa spre el, ochii îi erau'plini de lacrimi. 

53 


— Este imposibil, Piotr. Să rămânem prieteni, te rog. Te 
cunosc aşa de puţin... 

După o ezitare, reluă: 

— Ai intrat în viaţa mea prin efracţie. Şi nici dumneata nu 
poţi... pentru cariera dumitale... 

— Nu-mi fac griji pentru carieră! răspunse el. Nu pot urca 


mai sus. Ministru? Mi s-a propus de mai multe ori. Asta nu 
mă interesează! 

Eva îl contemplă, dând din cap în semn de dezaprobare. 

— Ba da, Piotr. Dar... 

Eva îşi şterse ochii. 

— Dar?! 

Eva nu răspunse. Continuă să dea din cap şi schimbă 
subiectul. 

— Fratele dumitale... Am visat ceva, recent.'Era brunet, 
cu ochii verzi, semăna cu mama ta, cred. Tu eşti blond, ca 
tatăl tău. 

— De ce îmi spui asta? 

— Pentru că moartea lui n-a fost un accident... Am văzut 
în vis... 

Faţa lui Piotr se împietri. Eva avu un moment impresia că 
se va prăbuşi. Dar, din privire, îi făcu semn să continue. 

— Totul se petrecea în biroul lui. Vedeam un bărbat plin 
de decoraţii, trăgând în el de la mică distanţă. Fratele tău 
se prăbuşea strigând. Era sânge peste tot. 

Piotr era livid. Işi turnă un al treilea pahar de vodcă cu un 
aer absent. Eva se prefăcu că se simte vinovată şi împinse 
spre el farfuria cu zacuscă. Se hotărî să-l tutuiască: 

— Mănâncă, nu trebuie să bei pe stomacul gol. 

Piotr rămase mut, cu faţa descompusă. Eva credea că 
segând eşte la fratele său. 

Nu-mi este foame, spuse, în sfârşit. 

Se ridică şi începu să măsoare în lung şi în lat salonul. 
Apoi se opri şi o privi în ochi. 

— Soţia mi-a mărturisit că este sterilă. Dar... de ce mi-ai 
vorbit de duşmanii mei adineaori? 

— = Centru că ai mulţi. Sunt geloşi, foarte geloşi pe tine. 

Piotr se aşeză lângă'ea. O ţinea'ân braţe, în timp ce Eva 
continua să vorbească: 

— Toată seara inima mi-a bătut foarte tare. Ştiam că vei 
veni. 


» 

* Am simţit o ostilitate în jurul tău. 

Se eliberă din braţele lui şi îi spuse grav: 

— Fii atent. Fii prudent, te rog! Inconjoară-te de oameni 
pe care poţi conta, de prieteni, de prieteni adevăraţi... Dacă 
aj... 
îi luă faţa în mâini şi-l sărută pe gură. 
54 


— Mă înnebuneşti, nu ştiu ce să mai gândesc. De când ai 
intrat în viaţa mea, simt diverse lucruri, visez, îmi este frică, 
o frică constantă... 

Se ridică şi, luându-l de mână, îl duse în dormitor. Piotr o 
dezbrăcă încet, dar, când fu goală, o posedă cu o violenţă 
ce-o făcu aproape să leşine. Nu auzi frazele incoerente pe 
care el le rostea, pierzându-se în îmbrăţişarea lui furioasă. 
Când îşi reveni, îi puse mâna pe gură pentru â-'l împiedica 
să vorbească şi îi murmură la ureche: 

— Piotr, tu ai în faţa ta un mare destin. Fii prudent! 


Inspectorul Boris Pliuci îşi îmbrăţişă soţia şi plecă, 
promiţându-i, ca în fiecare dimineaţă, că nu vă întârzia. Se 
urcă în Volga lui neagră, privilegiu rezervat exclusiv 
membrilor celor mai sus-puşi ai nomenclaturii, dar care lui îi 
fusese pusă la dispoziţie pentru „servicii aduse patriei“, şi 
demară. 

Era singura maşină de’ acest lip dotată cu un girofar. Il 
instalase numai pentru a se deosebi de clasa conducătoare, 
„vampirii“, cum îi numea în rarele sale momente de furie. 
Toţi milițienii Moscovei, care, instinctiv, întorceau capul la 
vederea Volgilor negre, îl salutau cu căldură. Invidioşii, 
geloşii, deşi numeroşi, evitau s-o arate şi asta pentru un 
motiv serios: prin integritatea sa, Boris Pliuci, inspector şef 
al Comisariatului 31, din sectorul 1 Mai al Moscovei, 


devenise o'legendă vie. Se ştia că nu-i place luxul şi că 
trăia modest înir-un apartament de două camere pe strada 
Piatniţkaia, la numărul 13, spre deosebire de unii colegi 
care erau amestecați în tot felul de afaceri. Boris nu se 
abătea de la principiile sale, aşa că refuzase la început 
Volga, dar se lăsase până la urmă convins de fiica sa şi în 
special de colegii de la comisariat: „Acceptaţi! Vorn fi şi 
noi'ân felul acesta recunoscuţi!“ 

'Ajunse în câteva minute în strada Petrovka nr. 38, în faţa 
unui imobil de 10 etaje, zugrăvit din nou în galben, culoarea 
să originală. | se propusese adesea un post important în 
„Centrul nervos al Capitalei“, cartierul general al miliției. 
Refuzase întotdeauna: „Sunt foarte bine acolo unde sânl“. 

Boris Pliuci nu prea aprecia aceste şedinţe săptămânale, 
unde erau convocați „patronii“ celor 149 de comisariate ale 
capitalei. | se părea întotdeauna că asistă la o şedinţă a 
Comitetului Central Urcă două câte două scările ce duceau 
ia sala de conferinţe, la etajul trei.. De data asta nu se 
mulţumiseră să facă „cosmetică“, cum se spunea în limbaj 
moscovit, să zugrăvească adică fațadele, fără a se atinge 
de mizeria din interior. Totul fusese recent modernizat şi cu 
noile mobile finlandeze, cu mocheta din lână nemţească şi 
lămpile din Italia, vasta sală de conferinţe nu era cu nimic 
mai prejos decât aceea a unei mari societăţi occidentale. 

56 


Pliuci se inslală la locul său obişnuit şi-şi salută vecinii. 
Atmosfera era apăsătoare şi figurile grave. Zvonurile 
despre participarea excepţională la şedinţă a ministrului de 
interne, Baranov, se confirmară în următoarele cinci 
minute. Când intră, încordat, cu sprânccnele încruntate, toţi 
participanţii se ridicară în tăcere. Neliniştea, mirarea se 
puteau citi în ochii tuturor. Baranov se urcă la tribună, 
urmat de comandantul forţelor de miliţie ale Moscovei, 


generalul Moiseev, şi imediat îşi începu discursul. Timp de 
două ore, oprindu-se doar pentru a lua o înghiţitură de apă 
şi a-şi şterge fruntea cu o batistă de mătase bleu, exprimă 
„profundele nelinişti ale Preşedintelui“ şi ceru în numele 
acestuia să se facă tot ce era posibil pentru a-i descoperi 
pe terorişti. Aduse mai multe precizări pentru a-şi susţine 
acuzaţiile: Moscova devenise unul din oraşele cele mai 
periculoase din lume. Presa străină era plină de reportaje 
alarmante, care-i îndepărtau pe turişti, deci şi devizele. 
Această situaţie nu mai putea dura. Kremlinul cerea 
rezultate. 

Pliuci asculta cu o singură ureche. Gândurile îi erau în 
altă parte. În trei zile făcuse progrese considerabile în 
ancheta sa. Tână- ra de la urgenţă care înregistrase apelul 
lui Sokolov îi confirmase ora şi locul. Obţinuse şi câteva 
informaţii privind victima: „O brunetă frumoasă, 'ânaltă, 
'sigur turistă sau diplomată...“ 

Şoferul ambulantei îl asigurase că femeia plecase cu 
Sokolov. Doi bărbaţi ce se aiâau la locul accidentului în 
momentul sosirii maşinii acestuia îi spuseseră râzând: „S-a 
dus cu ea, are noroc... Superbă străina... chiar dacă încerca 
să-şi acopere fata!“ 

Această ultimă remarcă îl intriga cei mai mult. De ce să 
te ascunzi, dacă nu pentru a rămâne anonim? 

Cine putea avea, la Moscova, acest reflex: o prostituată 
de lux? Fiica unui ofiţer superior al KGB-ului? Sau al unui 
membru influent al partidului? O străină, având o situaţie 
ilegală? Sau o spioană... 

„Dacă este o spioană şi dacă trebuie să rămână în 
capitală pentru un timp, sau îşi va schimba sau şi-a 
schimbat deja înfăţişarea.“ Acesta fu primul gând al lui 
Pliuci.'instinctiv, ca şi cum a'rfi fost vorba de o afacere 
curentă, trimise doi oameni pentru a face turul magazinelor 
de lux şi al coaforilor „şic“, ai capitalei. Fără să creadă însă 
prea mult în reuşită. Dar trebuia să înceapă de undeva. 


La 15 ianuarie, cu o zi înaintea „carnajului din metrou”, 
cum îşi titrase presa comentariul, unul din oamenii lui 
depislă la hotelul Hilton o vânzătoare care dăduse un 
mantou de blană „unei turiste înalte, brune, tip manechin“. 
a doua zi după moartea lui Sokolov. „Cumpărătoarea purta 
o şapcă, ochelari negri şi vorbea englezeşte. Părea grăbită 
şi a plătit în dolari. Avea cel'mult 20 sau 21 de ani. Da, 
vânzăto'area credea că o poate recunoaşte“... 

57 


Zgomotul unei uşi întrerupse gândurile lui Boris. Un tânăr 
miliţian intră, se îndreptă repede spre tribună şi depuse un 
telex în faţa ministrului. Acesta păli dintr-o dală. Apoi, îi fixă 
pe cei din saâă. Emoţia lui era vizibilă. 

— Doi milițieni au fost descoperiţi... asasinați, spuse cu o 
voce slabă. Au fost înjunghiaţi pe când patrulau pe'lângă 
Parcul Academiei... 

Se şterse pe frunte şi adăugă: 

— Crima este revendicată de Djihadul islamic... 

Urcându-se în maşină, Pliuci era chinuit de îndoială. Nu 
se gândise cu adevărat că o '. Spioană“ ar fi putut să-l 
asasineze pe Sokolov. Ceea ce îl neliniştea era numărul de 
coincidenţe ce păreau a fi legate de atentat.’ 

Asemeni colegilor săi, era convins că toate atentatele 
emanau de la o mişcare teroristă islamică. Nu vedea cum 
ar fi putut strangula o femeie tânără, de vârsta fiicei sale, 
de aproape 22 de ani, un miliţian, înainte de a da foc 
maşinii acestuia, cum ar fi reuşit să pună'o bombă în 
metrou şi să înjunghie alţi doi milițieni. Totuşi, această 
frumoasă şi tânără femeie cu ochelari fumurii, turistă sau 
diplomată, purta un ceas de spion, se urcase în maşina lui 
Sokolov, ascunzându-şi faţa, iar o oră mai lărziu fusese 
comisă o crimă. „Ar fi înţelept să lase această afacere KBG- 
ului“, se gândi, ieşind din maşină. Dar, odată ajuns în biroul 
său, îşi schimbă gându/'l. Ceva ce nu putea defini îl intriga 


în afacerea'asta. Spionaj? 

Se gândi să vorbească cu singurul prieten pe care-i avea 
în cadrul KGB-ului, unul din vechii săi adjuncţi, recrutat 
acum trei ani şi ajuns astăzi căpitan, şeful serviciului 
străinilor. II vedea din când în când şi avea pentru el multă 
stimă. Dar gândul că acesta i-ar putea rep'roşa - chiar cu 
afecţiune - că nu avertizase imediat KGB-ul, îl opri.' Pliuci 
era, de altfel, sigur că o va descoperi pe tânără femeie. 
Poate nu era decât o victimă? Poate că nu ştia că purta un 
ceas de spion. Şi dacă era cadoul unui agent ce-o 
manipula? Un tip din KGB? De ce nu? Boris Pliuci cunoştea 
mai bine ca oricine puterea tentaculară a Comitetului 
pentru Securitatea Statului şi omniprezenţa acestuia. În 
mod automat, scoase din sertar lista diferitelor ambasade 
străine la Moscova şi le căută pe cele ce se găseau în 
apropierea parcului Gorki. Chiar în spatele străzii Donskaia, 
în strada Şabolovka, se aflau două. Ambasada Republicii 
Democrate Palestina şi, două străzi mai departe, Ambasada 
Israelului. Asta îl făcu să râdă. La opt sute de metri de 
acolo, pe strada Dimitrova, de cealaltă parte a Pieței 
Oktiabrskaia, se găsea Ambasada Franţei. Necunoscuta 
mergea'spre piaţă, deci. 


dacă era diplomat, şansele ca ea să fi ieşit de la 
Ambasada Israelului erau mari... 

Dar ea putea tot aşa de bine să fi ieşit de la Ambasada 
Franţei, pentru a se duce să înlălnească pe cineva în parcul 
Gorki, şi să o ia apoi pe Bulevardul Lenin. Căută Ambasada 
S.U.A. Strada Ceaikovski era la patru kilometri de acolo... 
Aruncă lista pe birou şi înjură printre dinţi. „Nu, raţionament 
idiot, se gândi. Toţi diplomaţii sunt filaţi zi şi noapte. Ar fi 
fost văzută şi nu s-ar mai fi întâmplat nimic. Diplomaţii ştiu 
că sunt urmăriţi. Numai cei mai vicleni sau mai îndrăzneţi 
reuşesc să se descotorosească de KGB...“ Nu prea vedea, în 
aceste condiţii, cum o tânără de vârsta fiicei sale ar putea 


să facă pe spioana' în oraşul cel mai periculos din lume 
pentru agenţii străini. 

„După Pekin“, 'adăugă, cu amărăciune! 

Poate era doar secretară într-una din aceste ambasade? 
Asta nu schimba cu nimic datele problemei. Fetele erau nu 
numai urmărite, dar şi ţinta „seducătorilor“ din KGB. Putea 
fi o turistă, bineînţeles. Dar cum să mai ştii de „unde să o 
iei de când străinii intrau în URSS fără viză, conform 
acordurilor semnate în 1991? Dintre toţi oceidentalii, numai 
americanii trebuiau să posede viză. Simplă măsură de 
reciprocitate! 

înainte ar fi putut consulta dosarele, fişele de intrare, 
fotografiile pe care le-ar fi putut arăta lui Aleksandr sau 
vânzătoarei de la Hillon. Oricum, avea nevoie de un portret- 
robot al tinerei femei. Avea destule elemente pentru a cere 
specialistului de la Petrovka să facă câteva schiţe. Era 
curios să-i vadă faţa. 

O chemă el însuşi pe vânzătoarc şi o informă că va primi 
în cursul zilei vizita unui specialist. O rugă mult să-i dea 
informaţii cât mai precise cu putinţă şi-i mulţumi pentru 
colaborare. Îi va cere acelaşi lucru lui Aleksandr, când 
acesta îi va telefona, aşa cum făcea zilnic. Adjunctul său 
intră, fără să bată la uşă, şi-i întinse un telex. 

— Este vorba de revendicările pentru bomba de ieri din 
metrou. Nebunii lui Allah! Trei scrisori au fost trimise 
agenţiilor de presă străine. Conţinutul lor a fost confirmat 
de telefoane anonime, în dimineaţa asta. Era o voce de 
bărbat cu un accent puternic, poate un azerbaidjan... Două 
din agenţii au înregistrat apelul şi ni l-au comunicat; Boris, 
vrei sfatul meu? Bomba atomică! lată ce le trebuie câinilor 
astora! 

Inspectorul cili telexul şi-l puse pe masă. Ar putea fi o 
ziaristă, se gândi. De ce nu? Cu toată vârsta ei. Poate este 
mai în vârstă? 

— Visezi, patroane? întrebă Nikilin. 


Pliuci îşi ridică privirea şi spuse: 
59 


— Nu, mă gândeam la propunerea ta. Este excelentă. Ai 
dreptate. Da, o cred sincer... 

— Ce propune'rc? 

— Bomba, Nikitin. Bomba, ce dracul 

Ancheta KGB-ului în ceea ce o priveşte va începe sau a 
început deja. Lungită pe pat, Eva încerca să vadă cum vor 
evolua lucrurile. Paranoia de care suferă toţi agenţii o 
atinsese din plin. Dar un sentiment profund, o presimţire, îi 
dicta să plece, să părăsească Moscova cât mai repede; era' 
timpul să se metamorfozeze, să-şi schimbe culoarea 
părului... 

Se ridică şi-şi începu jumătatea de oră de exerciţii fizice, 
înainte de a face un duş fierbinte. Apoi, îşi pregăti un mic 
dejun „ă la russecafea, lapte, brânză de vaci, "iaurt, 
faimosul riajenka, după care era moartă, cârnaţi, pâine de 
secară. Mâncă în faţa oglinzii, ca în fiecare dimineaţă. 
Dahlia nu se obişnuise cu Evâ... 

Totuşi, trebuia. Oclată misiunea terminată, şi numai 
atunci, i se va face un „debrifing“ şi o nouă operaţie 
estetică. Fără speranţa sigură de a redeveni Dahlia... 

Putea, de asemenea, să rămână la Moscova şi să intre în 
pielea unui alt personaj. În cursul antrenamentului 
'ânvăţase să se deghizeze. Nimic nu era mai uşor. De ce nu 
o făcuse a doua zi, în loc să se ducă să-şi cumpere un nou 
mantou şi să se expună aşa cum o făcuse? „Deoarece am 
intrat în panică“, murmură printre dinţi. Şi-o repetase de 
nenumărate ori, dar acum era ceasul deciziilor. Ezită să-l 
cheme pe Piotr în Azerbaidjan: nu avea încredere în 
telefon... Ducându-se să caute un răspuns într-o „cutie 
poştală“, plasată lângă un arbore din Parcul Academiei, 
găsise un nou obiect, un detector de microfoane, sub forma 
unei bomboane. 


Acesta îi permitea să verifice dacă se aflau microfoane în 
cameră. Relua operaţia de fiecare dată când se întorcea 
acasă. Pentru a nu trezi bănuieli, nu-şi lua în schimb nicio 
măsură specială de precauţie. Nici fire de păr lipite de uşă 
sau între sertarele comodei, nici pudră invizibilă pe obiecte. 
Şi-şi lăsa apartamentul şi biroul într-o dezordine 
„organizată“ de ziaristă. In ceea ce priveşte telefonul 
normal, erau câteodată, este adevărat, „încercări“, 
controale. Şi asta cu toate promisiunile lui Gorşkov făcute 
străinilor... Dar nu şi la „telefonul său roşu“. 

Chemă agenţia pe linia normală şi-i informă că va pleca 
pentru câteva zile să viziteze Kievul, deoarece nu intra în 
post decât la sfirşitul lunii... 

— Profită! îi spuse Bruno. Evenimentele se precipită cu 
aceste atentate. Şi cheamă-mă din când în când, dacă ai 
nevoie de ceva. 

60 


f 

înfofolită în haina de blană, cu urechile acoperite de 
căciulă şi faţa ascunsă de ochelarii fumurii, Eva coborî 
scările cu o geantă pe umăr. Se urcă în automobilul său 
Honda, staționat în curtea imobilului, şi demară. O jumătate 
de oră mai târziu, se îndrepta spre Leningrad. Ceasul indica 
ora 10 şi 5 - 22 ianuarie. Respectând limita de viteză, ce se 
redusese de la 120 km/oră la 100 km/oră, ar ajunge în jurul 
orei 18. Eva nu dusese niciodată la Leningrad, dar cunoştea 
această ţară mai bine decât orice ghid. Luni de zile studiase 
hărţile cele mai recente şi vizionase numeroase filme 
consacrate marilor oraşe, realizate de serviciile americane 
nu numai de la sol, ci şi prin’ sateliții de observaţie. 
Studiase numele străzilor, una câte una, cartier cu cartier. 
Studiase moravurile, accentele, specialităţile culinare ale 
regiunilor, expresiile la modă... Ştia că Leningradul avea 
acum 7 milioane de locuitori, că suprafaţa sa era de 300 


km2. Că avea vreo 50 de muzee şi 22 de teatre, cu 4 mai 
multe decât în 1990. Ştia că oraşul «siluat' pe Neva 
rămânea un centru aristocratic, mândr'u de trecutul său 
tarist şi revoluţionar, mândru, de asemenea, de tradiţiile 
sale de savoir-vivre, de politeţe, de curtoazie. Veche 
capitală’ a lui Petru cel Mare, a Ecaterinei a Il-a cea Mare şi, 
bineînţeles, a lui Lenin, care, după unele zvonuri, de 
origine, probabil, antisemită, şi-ar fi schimbat v-ul cu un n, 
Levin devenind Lenin... 

Ştia, de asemenea, că vechiul Petersburg era un oraş al 
parcurilor, care ocupau cam o şesime din suprafaţa lui, că 
avea 400 de poduri, cupole aurite, colonade bleu şi albe, 
cancelarii de culoare zmeurie, lei, sfincşi, un fluviu 
fantastic, pe scurt, era unui, din oraşele cele mai frumoase 
din lume. Dar nu ştia încă unde va dormi în această 
noapte... 

Şi ce-i va spune lui Piotr? Desigur, telefonase, o va mai 
face, va fi gelos. Înainte de a părăsi Moscova, dintr-o cabină 
telefonică, chemă un număr pe care nu trebuia să-l utilizeze 
decât în caz de deplasare. Conform instrucţiunilor, se 
prefăcu c-a greşit numărul. „Caut un prieten care pleacă la 
Leningrad“. 

La Novgorod, la o oră de Leningrad, luă benzină şi era cât 
pe ce să-i telefoneze lui Piotr. Îşi reluă drumul sub privirile 
curioşilor, care-i admirau maşina. Ar f! preferat o maşină 
mai discretă decât acest lip sport, moştenit de la vechiul 
şef de birou. Se gândise chiar să închirieze 6 Lada, dar ar fi 
trebuit să completeze formulare, să lase urme: numărul 
cărţii de credit, al paşaportului, al permisului de conducere 
etc. Prea riscant. 

Ajunse la Leningrad spre ora 19 şi 30 şi găsi uşor o 
cameră mare, ce dădea spre golf, la hotelul Prâbaltiskaia, 
construit de suedezi în 1979, cu ocazia jocurilor olimpice. Îi 
mulţumi în gând lui Gorşkov, care îi dădea atâta libertate. 

61 


Dc-abia instalată, se simţi mai bine şi comandă o masă 
rece. Apoi făcu, cu plăcere, o baie'fierbinte. Vedea totul 
parcă mai clar şi se hotărî să nu-l cheme pe Piotr decât la 
întoarcere. 

Ar fi avut mai multă libertate, dacă, aşa cum se 
prevăzuse iniţial, ar fi venit la Moscova pentru a pregăti o 
teză despre cinematograful rus... Postul ei actual o 
expunea prea mult, chiar dacă noua libertate de acţiune a 
presei străine, limitată temporar datorită interviului din 
Newsweek, uşura lucrurile. Valul de atentate ce se abătuse 
asupra Moscovei va provoca, potrivit zvonurilor, o reacţie 
din partea autorităţilor, referitoare la presă în general. 
Moscova semăna cu un oraş 'asediat. Pe drum, fusese 
oprită de trei ori de barajele miliției, isc aştepta la 
dificultăţi, dar milițienii fuseseră foarte politicoşi şi o 
lăsaseră să treacă fără a-i pune întrebări incomode. | se 
recomandase doar să fie prudentă. 

leşind din baie, veni goală în faţa oglinzii. Eva îşi iubea 
corpul şi era mândră de el. Temperamental, era mai 
degrabă rezervată cu bărbaţii, cele câteva aventuri 
amoroase pe care le avusese nu-i prea lăsaseră impresii 
deosebite, încât crezuse un timp că era frigidă... Mai lărziu, 
în timpul antrenamentului, îşi descoperise corpul şi, mai 
ales, pe cel al bărbatului. Cu ajutorul'unor cursuri teoretice, 
al” unor studii ştiinţifice, ca şi al unor filme de un erotism 
clinic, învățase să satisfacă şi să înnebunească orice 
bărbat. Găsise echilibrul între inocenţă şi 'dorinţă, între 
slângăcie calculată şi curiozitate, între frică şi'descoperirea 
plăcerii. Ştia să suspine'şi să geamă când el era cuprins de 
plăcere, să-l copleşească cu şoapte amoroase, să-i spună 
că era minunat când era dur, sau invers, în funcţie de 
partener. lar ochii, ştia să-i închidă când el îi deschidea, să-i 
deschidă când el îi închidea, o secundă, pentru a lăsa 
îndoiala să planeze şi făcând să crească voluptatea... 


Prima oară când pusese „teoria“ în practică, cuceriseun 
agent al Mossad-ului, pe care nu-l mai văzuse apoi 
niciodată. Înlălnirca debutase într-un restaurant. Era un 
bărbat foarte frumos, blond, cu ochii albaştri, cu o meşă 
rebelă pe frunte, înalt, bine făcut. Avea să descopere mai 
târziu, când a văzut caseta video la Washington, că era 
aproape sosia lui Piotr. Petrecuseră noaptea împreună. A 
doua zi, înainte de a se despărţi, el rostise numai aceste 
cuvinte: „Spune da, şi ne căsătorim imediat.“ 

Când, pe 31 decembrie, auzise cam aceleaşi cuvinte din 
gura lui Piotr, surâsesc în întuneric. 


Dmitri Boldin era considerat cel mai bun specialist de la 
„Pctrov- ka“ în executarea portretelor-robot. In jur de 60 de 
ani, mic de statură, cu faţa rotundă şi bucălată, purta 
ochelari vechi, stil 1930. De mai multe ori, miliția reuşise să 
pună mâna pe asasini datorită schițelor sale. Inspectorul 
Boris Pliuci îl întâmpină pe Dmitri cu o călduroasă strângere 
de mână. Nerăbdător să vadă rezultatul, uită să-i ofere 
cafeaua tradiţională. 

— Să vedem miracolul. 

Boldin scoase un dosar din servietă şi i-l întinse. 

— Pot cel puţin să mă aşez? spuse ef, ştergându-şi 
fruntea. 

Pliuci se scuză şi-i servi'o ceaşcă de cafea. 

— Uite, este caldă. 

Scoase schiţele şi le examină. g 

— Nu a fost' uşor, comentă Boldin. lţi mărturisesc că nu 
sunt satisfăcut de munca mea. Mărturiile, ca de obicei, sunt 
contradictorii. Vagabondul tău spune că este brunetă şi 
vânzătoarea pretinde că este blondă. De fapt, niciunul nu i- 
a văzut culoarea părului. Nici nu se ştie dacă este lung sau 
scurt. Vânzătoarea susţine că purta o căciulă şi ochelari de 
soare. În ceea ce priveşte ochii, acelaşi lucru: rotunzi, mici, 
mari, verzi, albaştri, negri, nimic precis... 


Pliuci nu-şi ascunse decepţia. Portrelele-robot 
reprezentau trei figuri puţin diferite, care puteau fi ale unor 
manechine americane. Prima era blondă, cu ochi albaştri, 
părul în coadă de cal, faţa îngustă şi buze senzuale. Nasul 
mic şi drept. A doua era brunetă, cu părul lung, ochi verzi, 
nasul în'vânt, gropiţă în obraz. Gura era aceeaşi ca în 
primul portret. A treia, tot brunetă, cu ochi albaştri, pomeţi 
proeminenţi, figură îngustă, o gură mică şi o gropiţă în 
bărbie. Avea părui scurt. 

— De ce aceasta are o gropiţă în bărbie? 

Deoarece, după vânzătoarea ta, femeia avea o gropiţă, 
dar nu ştia prea bine unde. lar Dumnezeu pune de obicei 
gropiţele pe obraji. Văzând-o că ezită, i-am plasat una pe 
bărbie. 

Boldin bău din cafea şi spuse puţin jenat: 

63 


— Mi-au pus întrebări la „Petrovka“. Nu le-am zis despre 
ce este vorba... Dar am fost obligat să le spun că este 
pentru line... 

Inspectorul răspunse calm: 

— Nu am de dat socoteală la „Petrovka“. 

Imediat regretă cele spuse. Adăugă însă: 

— O simplă curiozitate din partea mea, în ceea ce 
priveşte o turistă. O mică afacere de trafic de devize, nimic 
grav, fii sigur. Cu privirea în gol, adăugă: într-adevăr, ai 
făcut o treabă bună, îţi mulţumesc 

La uşă, Boldin îi spuse: 

— Dacă pui mâna pe ea, cheamă-mă. Sunt curios s-o 
văd. Intuiţia mea înclină mai degrabă spre bruneta cu părul 
scurt... Cea cu gropita în bărbie. 

Pliuci nu avea prea mult timp de pierdut cu necunoscuta 
pe care o numea „spioana“. De mai multe ori a vrut să se 
resemneze şi să-i telefoneze prietenului său de la KGB. Din 
ziua şedinţei cu ministrul de interne alţi cinci milițieni 


fuseseră asasinați’. Bilanţul, azi, 22 ianuarie, era'de 8 
morţi. Paradoxal, această teroare fără precedent făcuse să 
scadă criminalitatea,  delincvenţa.  Brutalitatea  raziilor 
miliției în cartierele rău famate şi descinderile la „afgani“, 
speculanţi, drogaţi şi lot felul de derbedei de la periferia 
Moscovei, care impuneau legea în capitală, fuseseră de 
folos. Ultimele rapoarte zilnice relevau o scădere sensibilă a 
omorurilor. Cel din ajun nu menţiona decât unul, o crimă 
pasională în zona comisariatului lui Pliuci. Pe lângă cele 
zece furturi de radiocase- tofoanc şi atât de fireasca recoltă 
de beţivi, care nu erau decât 15, în locul obişnuiţilor 50. 
Bilanţurile celorlalte  comisariate erau asemănătoare, 
aproape identice. Niciodată, din 1988 încoace, cifrele nu 
fuseseră aşa scăzute. In schimb, frica lua proporiii şi 
opozanţii revoluţiei gorşkovienc profitau pentru a reclama 
oprirea imediată a ceea ce ci numeau „procesul de 
decadenţă“. O dezbatere de o violenţă nemaiauzită avea 
loc în presa sovietică şi câţiva combatanți, printre care se 
numărau şi şefii mişcării neonaziste „Pamial“, cereau nici 
mai mult nici mai puţin decât demisia preşedintelui Mihail 
Gorşkov. 

Din cauza lipsei de personal - toţi oamenii lui erau 
depăşiţi de evenimente - şi pentru mai multă discreţie, 
Pliuci îi ceru a doua zi lui Aleksandr să supravegheze zona 
din preajma ambasadelor Franţei şi Israelului şi să-i 
semnaleze orice persoană care ar aduce cu tânăra femeie 
care fusese agresată în acest perimetru. Luă din nou 
portreteâe-robot, le examină unul câte unul, apoi le arătă 
vânzătoarei. De trei zile aceasta făcea pe spioana în faţa a- 
genţiilor de presă, în special în jurul orelor de masă... 
Aleksandr, la rândul lui, îşi petrecea serile în faţa 
apartamentelor ziarişilor 

64 


străini. Pliuci, care-şi procurase o listă recentă conţinând 


numele, naţionalităţile, adresele, comunica zilnic „acoliţilor“ 
săi un nume sau o adresă profesională ce trebuiau 
„urmărite“. Pe lista lui de „urmăriri“ se mai aflau 
ambasadele SUA, Marii Britanii, Italiei, Canadei. În post- 
scriptum, adăugase şi Universitatea Lumumba, care primea 
străini... Acest joc începea să-l pasioneze. Nu voia să 
neglijeze nici cea mai mică posibilitate pe care o avea dea 
găsi urma vânatului. Altădată, era un simplu joc de copii... 
Dar lipsit de interes. Pentru simpla plăcere a hărţuielii, 
glasnost-ul oferea acum ceva mai bun... Era prima oară că 
urmărea o străină, iar dificultatea sarcinii îi ascuţise toate 
simţurile, aşa cum se în- lâmplă, probabil, cu un sportiv 
care se dopează. Nu putea conta decât pe el însuşi, pe 
creierul său şi pe cei doi amatori. Se simţea ca unul din 
acei’ inşi marginalizaţi pe care îi urmărise toată viaţa. Se 
suspecta chiar că iubea meseria de spion. O întrebare, 
lotuşi, îl trezea adesea în plină noapte: unde-l vor duce 
toate acestea? Nu ştia care va fi răspunsul, dar, cum 
imaginaţia lui nu avea limite, se g'ândise la toate 
posibilităţile, chiar la cele mai rele. 

Soneria telefonului îl făcu să tresară. Era Aleksandr, cu 
care-şi fixă o întâlnirc la cafeneaua Vâsoţkovo, la Teatrul 
Taganka, la ora 15. „Afurisit băiat“, gândi. Îi plăcea şi avea 
deja câteva proiecte de viitor pentru a-l aduce pe calea cea 
bună... Vânzătoarca sosi mai târziu, după întâlnirea cu 
Aleksandr. Era o blondă drăguță, întotdeauna îmbrăcată 
după ultima modă pariziană. Avea vreo 30 de ani şi 
inspectorul nu-şi făcea nicio iluzie asupra felului cum îşi 
petrecea ca serile... Nataşa - accsla-i era numele - ardea 
de nerăbdare să cunoască obiectul real al „misiunii“ sale. 
Dar Pliuci îi răspunse că era vorba de o afacere de stat 
despre care nu trebuia să vorbească sub niciun pretext. Îi 
arătă prima schiţă, cea a brunetei. Ea făcu un gest negativ 
cu capul. Fără a o scăpa din ochi, i le arătă pe celelalte 
două în acelaşi timp. 


— Ea este! strigă imediat, arătându-i blonda cu coada de 
cal. 

— Ce vă face să afirmaţi asta? 

— Nu ştiu, dar sunt sigură că este ca. 

— Şi cealaltă, cea cu gropiţa în bărbie? 

— Nu, nu este asta. 

Pliuci îi mulţumi. Putea să plece. Închise ochii şi încercă 
să şi-o imagineze pe spioana cu o coadă de cal. Nu prea 
mergea. Fără să ştie de ce, preferința lui se îndrepta, ca şi 
a lui Boldin, sau poate din cauza lui, către portretul tinerei 
cu gropiţa în bărbie. Dar probabil se înşela, deoarece 
Nataşa îl exclusese categoric. Cu toate astea, ca era aceea 
care insistase asupra acelui detaliu. Boris 

65 


Pliuci se simţi dintr-odată obosit. Se uită la ceas, ora 7 
seara. Se hotărî să se întoarcă acasă şi să uite de spioană. 
Avea o soţie în carne şi oase, nu un vis, mai puţin frumoasă 
decât cealaltă, bineînţeles, dar ea îl aştepta să meargă la 
cinema să vadă ultimul film al lui Robert Redford şi el nu 
avea dreptul să întârzie la această înlălnire. Mai mult, îl 
îneântau filmele polițiste americane. 


— Să nu-mi mai faci aşa ceva! 

Vocea lui era plină de'o furie reţinută. Eva deschisese 
uşa crezând că i se aduce micul dejun, pe care tocmai îl 
comandase. Avu un şoc, descoperindu-l în fala uşii, în civil, 
pe Piotr Karstov. Intră cu brutalitate şi închise uşa cu 
violentă. Işi stăpânea cu greu mânia. Fără a-i lăsa timp să 
protesteze, îi ceru să se îmbrace şi să-l urmeze. Zece 
minute mai lărziu, ea se urcă în maşina lui.'Piotr, cu faţa 
obosită, conducea repede. Mii de întrebări o asaltau pe Eva, 
dar nu îndrăznise să rupă liniştea care domnea în maşină. 
Cum o găsise? O îngrijorare adâncă' o cuprinse când îşi 
imagină că el ar fi putut să descopere ceva compromiţător. 


Trebuia să rămână în defensivă, ca o' vinovată, sau să 
treacă ia ofensivă şi să se revolte? După un timp, hotărî să-l 
încerce şi-i spuse calm: 

— Piotr, m-am hotărât să mă întorc în Franţa. Nu vreau 
această viată, această legătură imposibilă cu line. 

'Karstov nu spuse nimic. Maşina se îndrepta către insula 
Va- silievski, de cealaltă parte a oraşului. Traversă podul 
Dvorţovâi şi o luă pe cheiul Makarov. Douăzeci de minute 
mai lărziu, se opriră în faţa unei căsuțe amplasate discret, 
la marginea pădurii. Eva nu putu să nu glumească: 

— Ai pregătit acelaşi scenariu, Piotr? 

Fără un cuvânt, opri maşina şi dispăru în casă, lăsând 
uşa deschisă. Eva- suspină şi, resemnându-se, îl urmă. Piotr 
se instalase într-un vechi fotoliu din salon şi-o aştepta cu o 
privire inchizitorială. 

Eva îl fixă drept în ochi. Rămaseră liniştiţi, ca două 
animale. Sălbatice, gata să se arunce unul asupra altuia, el 
cu un aer furios, ea plină de neîncredere. Ea lăsă ochii în 
jos, când simţi că el este gata să cedeze. Nu trebuia ca el 
să-şi piardă demnitatea. Numai atunci Piotr se hotărî să 
vorbească. Cu o voce din ce în ce mai slabă, îi făcu mii de 
reproşuri. Era nebun de nelinişte: de ce plecase fără să-l 
anunţe? Nu'ânţelegea că o iubea? Răscolise cerul şi 
pămânlul pentru a o găsi, el aflându-se tocmai în 
Azerbaidjan, 

67 


şi avusese nevoie de multă imaginaţie pentru ca 
demersurile lui să nu atragă atenţia. Telefonase chiar la 
KGB pentru ă o regăsi: ar fi putut să fie asasinată, violată, 
desfigurată. Eva se cutremură. KGB-ul! îşi luă capul în 
mâini. „Idioală! Acum este sigur că KGB- ul mă cunoaşte“, 
se gândi. 

— Eva, îi spuse Piotr, n-am Să te las să pleci. Am nevoie 
de line. 


Vocea îi deveni mai blândă: 

— Vei veni cu mine în Azerbaidjan. Plecăm în după- 
amiaza asta. 

Eva îşi înălţă capul, stupefiată. El adăugă: 

— l-am cerut Olgăi să divorţăm. Nu a fost deloc 
surprinsă. Cred că a fost chiar uşurată... 

Eva izbucni. 6chii îi străluceau: 

— Eşti nebun, Piotr! Nu înţelegi nimic. Nimic. Hotărăşti să 
divorţezi, aşa, fără să ştii dacă te iubesc! Ce vrei? Să mă 
arunc la picioarele'tale, să mă las înăbuşită de line? Să nu 
mai exist? 

Surprins, Piotr o privea fără'să mişte. Ea continuă, în 
acelaşi ritm şi pe acelaşi ton: 

— Vrei să nu'mai exist, nu-i aşa? Şi munca mea, cariera 
mea? Şi, apoi, ce te face să crezi că vreau să mă mărit? Ce- 
mi propui tu ca viaţă? Cea pe care a avut-o Olga? Nu, 
mulţumesc. Nu am de gând să mă căsătoresc cu un erou 
sovietic! Nici să'-l înşel pentru... 

— Ce-ai spus, Eva? o întrerupse Piotr, cu o voce 
p'uternică. 

Eva îşi ascunse fala în palme. 

— Te ascult, Eva. Bacă vrei să-mi spui ceva, vorbeşte! 

— Ştiam... Ştiam că soţia ta... avea pe altcineva... bu am 
îndrăznit să ţi-o spun... 

O linişte adâncă se lăsă între ei. Murmurând, ca continuă: 

— Am avut un vis, în prima seară când am văzut-o... Are 
un amant, un bărbat foarte sus plasat în ierarhia partidului. 
N-am vrut să te amărăsc. 

Piotr se ridică şi se plimbă de-a lungul şi de-a latul 
salonului, încerca, fără îndoială, să-şi identifice rivalul. 

— Am văzut un civil, în costum elegant, ca un ministru, 
părul grizonat, cu ochelari în rame de aur, cam de 50 de- 
ani. Acest bărbat nu le iubeşte. Ştiu. Înir-o zi va dori să le 
omoare, aşa cum a fost omorât fratele tău... lată de ce 
vreau să plec de aici. De când te cunosc, viaţa mea este un 


infern. Am coşmaruri. Tot ceea ce te priveşte mi-a invadat 
existenţa. ^ Mă sufoc, Piotr. Şi, apoi, mi-e frică pentru tine, 
pentru mine. Îmi este foarte frică, deoarece... deoarece te 
iubesc, Piotr. 

Tăcu şi-l observă, cu ochii în lacrimi. Piotr simţi că-l 
invadează un val de bucurie, de mândrie. Tulburat de ceea 
ce-i spusese, se apropie şi-o mângâie pe păr. Vru s-o ia în 
braţe, dar ea se îndepărtă: 

— Nu, Piotr, trebuie să ne despărţim, trebuie. 

68 


— Nu te mai împotrivi, Eva. Ştii foarte bine că nu ne 
putem despărţi. Vei rămâne cu mine sau voi veni eu cu 
tine. Am nevoie de line. Sunt gata să-mi abandonez 
funcţiile” Oricum, nimic nu merge în ţara asta şi m-am 
săturat să lupt. Împotriva nebunilor lui Allah, a 
naţionaliştilor, a instabilității ţărilor frăţeşti, a reu- nificării 
Germaniei, a magazinelor goale' a celor ce vor să treacă 
ţara asta prin foc şi sabie. De când le-am întâlnit, nu mă 
gândesc decât la tine, la întâlnirea noastră viitoare. Nu poţi 
să-mi refuzi dragostea, este sinceră, profundă. 

— Piolr, te iubesc la fel... Dar nu pot accepta viaţa asta. 
Aici sunt o străină şi aşa voi rămâne toată viaţa. Dacă tu 
pierzi, eu sunt pierdută. Dacă’ tu câştigi, eu tot pierd... 

— Nu înţeleg. 

Eva ezită şi-i ceru un whisky sau ceva tare. Reveni cu 
câteva sticle şi pahare. Îi dădu un scotch şi se servi cu o 
vodcă. Eva, cu paharul în mână, avansă ca o somnambulă 
în spatele fotoliului şi vorbi cu o voce stranie, monotonă, ca 
şi cum s-ar fi concentrai: 

— Ţi-am spus că eşti sortit unui mare destin şi asta fără 
îndoială. Anul acesta este un an fast pentru tine şi pentru 
URSS. Anumiți indivizi complotează chiar în acest moment 
pentru a lua puterea şi instaura un regim neo-stalinist. Va fi 


sânge, mult sânge, şi război. Un război teribil, lung, total şi 
crud. Preşedintele  Gorşkov este inconştient, nebun, 
responsabil de dezordine, de dezastrul ce se abate asupra 
ţării. Este un oportunist periculos, care nu se gândeşte 
decât la rolul pe care-l va avea în Istorie. Va încerca să se 
ralieze cu rebelii, dar îl vor omori. Au mai încercat de două 
ori, după cum spune lumea. Dar a treia oară vor reuşi, 
dacă... dacă tu nu-i vei împiedica. 

îşi bău paharul dintr-o înghiţitură. Alcoolul îi arse 
stomacul gol. Inchise ochii un moment, fără a-şi ascunde 
durerea şi reluă: 

— Tu eşti singurul capabil să împied'ici reîntoarcerea la 
teroare, la război.'lată destinul tău, Piotr Karstov. 
Dumnezeu te-a ales pentru că eşti un om drept, cinstit, 
curajos. Ţi-ai riscat în trecut viaţa pentru a salva alte vieţi. 
Pe line, Piolr Karstov, Dumnezeu te-â ales pentru că aparţii 
rasei stăpânilor. 

Făcu câţiva paşi şi se 'lăsă să cadă pe o sofa. Piotr o 
ascultase fascinat. 

Rămase un moment fără a spune nimic, sub şocul 
vorbelor ei, abătut. Eva se ridică, capul i se învârtea puţin. 
Pregăti cafea şi ceva de mâncare. Piotr veni după ea, cu un 
aer absent. 

Cu o voce gravă, o rugă să vină cu el. Atunci, ea i se 
aruncă în braţe şi-l sirânse din toate puterile. 

— Dragostea mea, îi şopti la ureche. 

69 


în Il-ul 76-M al armatei care-i ducea de la Leningrad În 
Azerbaidjan, Eva se prefăcea că dormitează. Aşezată lângă 
general, îşi făcea în realitate bilanţul în patru întâlniri, din 
care prima la Ambasada Israelului, care nu durase decât 
cinci minute, Eva reuşise peste toate aşteptările. Piotr era 
transformat. Îl vrăjise. Totuşi, ceva nu corespundea 
portretului pe care i-l făcuseră psihologii de la CIA'şi din 


Mossad. După părerea lor, generalul Karstov era un 
megaloman  egpccntric, cu o imensă nevoie de 
recunoaştere-şi de glorie, care, de altfel, îl împinsese să 
elibereze ostaticii din Afganistan. Caseta video înregistrată 
în cursul operaţiunii era pentru ci dovada ambiţiei sale 
nemăsurate. 

Eva ar fi dat mult pentru a cunoaşte versiunea lui Piotr. 
Evident, nu putea face aluzie la această casetă. 
Cameramanul reuşise să o ascundă într-un loc sigur înainte 
de a fi arestat. După ce fusese eliberat, reîntors la Moscova, 
o vânduse unui diplomat american. Când Piotr ieşise din 
închisoare, la rândul lui, încercase zadarnic să-l găsească 
pe cameraman. Acesta dispăruse fără să lase urme. 
Ancheta pe lângă familie nu dăduse niciun rezultat. Trăsese 
concluzia că era vorba de un asasinat, fără să piardă 
speranţa de a pune mâna, într-o zi, pe document. 

Piotr era, de asemenea, prezentat ca un bărbat căruia îi 
plăceau femeile, posesiv, gelos şi egoist. Aici nu se 
înşelaseră psihologii. Avusese ocazia să se convingă, chiar 
dacă vedea altceva în acest om, care i se părea mult mai 
complex decât cel căruia i se examinaseră cele mai mici 
gusturi, cele mai infime motivații, sentimente sau dorinţe 
refulate. Gândindu-se la toate acestea, adormi de-a 
binelea. 

Avionul ateriză, la ora 18, pe un aeroport militar, aflat la 
15 km de Baku, capitala Azerbaidjanului. Eva studiase 
amănunţit această regiune explozivă, care, după agonia 
imperiului, punea în pericol însăşi coeziunea Uniunii 
Sovietice. Dar nu ştia ce-i rezerva viitorul apropiat. 
Obsedată de gândul că KGB-uf avea acum un dosar despre 
ea, nu îndrăznea să-l întrebe pe Piotr cum o găsise centrala. 
La ce bun? îşi imagină pentru a se linişti că telefonaseră la 
hotelurile din marile oraşe, la companiile aeriene sau la 
comisariate. Dar, sub protecţia lui Piotr, se considera acum 
în mâini bune... 


Pentru moment, acesta nu avea un plan precis. Vroia ca 
ea să rămână acolo până la 31 ianuarie, dată la care avea 
să se întoarcă la Moscova pentru a-şi începe munca, aşa 
cum se prevăzuse, la 1 februarie. Avea, deci, la dispoziţie 
patru zile de libertate. Era de nesperat, dacă te gândeai 
bine. Avea tot timpul să-şi studieze mai atent „subiectul“, 
să-şi dea seama exact de personalitatea lui 

70 


şi să descopere resorturile pe care ar fi putut să 
acţioneze, cu precizie, la momentul potrivit... 

Cortegiul de automobile demară. Cel al lui Piotr, blindat, 
pe care-l conducea el însuşi, rula în mijlocul celor şase 
maşini ale securităţii. Un impresionant dispozitiv militar era 
plasat de-a lungul drumului care ducea spre capitală: 
tancuri uşoare, vehicule de transport, automitralierc. 

— Este, într-adevăr, război? întrebă Eva, cu o voce 
temătoare. 

— Aşteaptă, încă n-ai văzut nimic! exclamă Piotr, râzând. 

Ea înţelese că el se afla în clementul său, că-i plăcea 
această atmosferă marţială. 

Zece minute mai lărziu, cortegiul ajunse în faţa unei vile 
albe din cartierul rezidenţial situai la periferia de sud a 
oraşului. Două vehicule blindate pe' şenile, un model pe 
care ea nu-l cunoştea, erau postate de fiecare parte a unui 
portal blindat, care se deschise la apropierea lor; nu se 
opriră însă, ci mai înaintară câteva sute de metri, într-un 
parc imens, înainte de a ajunge în faţa unei clădiri 
impunătoare. 

— Este „palatul“ unui şef al mafiei locale, spuse Piotr. 
Era, de asemenea, şi şeful partidului de aici, aşa că n-a fost 
uşor să-l prindem... Am rechiziţionat lotul! Este o adevărată 
fortăreață. În plus, vei fi păzită de cei mai buni ostaşi ai 
forţelor speciale. 

Un soldat se grăbi să le deschidă portiera şi se apropie 


de Piotr. Eva înregistra surpriza pe figura lui. Îi şopti câteva 
cuvinte lui Piotr, vizibil jenat de prezenţa acestei femei. 

Interiorul vilei era somptuos, deşi de un gust îndoielnic. 
Eva intră în salon şi se prăbuşi pe o sofa de stil oriental. 
Generalul dispăruse în biroul său, urmat de aghiotant. Il 
auzi dând mai multe telefoane şi instrucţiuni. După ce se 
servi cu un pahar cu apă, se gândi să umple un altul pe 
care să-l ducă iubitului ci. Aşezat la o masă mare plină de 
dosare, telefoane şi de hărţi, Piotr vorbea cu un ton sec şi 
dur. Pe pereţi, ea descoperi hărţi ale oraşului Baku şi ale 
regiunii, precum şi schema cantonamentelor trupelor 
marcate prin steguleţe roşii şi prin cifre. Era prima oară că-l 
vedea în acţiune şi el îi surâse ciudat când îi întinse paharul 
cu apă rece. 

— 'Am spus în picioare! strigă deodată. Să tragă în 
picioare, niciodată în cap, Dumnezeule! Numai în caz de 
legitimă apărare... 

Armata sovietică, aşa cum anunţase Herald Tribune, 
importase gloanţe de plastic din Israel. Piotr termină 
convorbirea, apoi formă un număr lung şi ceru să 
vorbească cu Gorşkov. Ea se prefăcu că vrea să-l lase 
singur, dar el o reţinu, prinzând-o de braţ. Aşteptă un 
moment frunzărind telexurile adunate pe birou. Dar cum 
aşteptarea se prelungea, luă un stilou şi sublinie câteva 
cuvinte, fraze. 

71 


înjură de câteva ori printre dinii, suspinând. Avea aerul 
că uitase de prezența Evei. 

— Domnul Preşedinte? Karstov. Ce? Nu, nu, nimic nou... 
încă una sau două săpl'ămâni, poate mai mult... Nu voi 
putea să revin înainte... Ştiu, ştiu, dar prezența mea este 
necesară aici, dacă vrem să evităm marele măcel... 

Puse receptorul în furcă, îşi chemă aghiotantul postat la 
intrare şi-i spuse câteva cuvinte la ureche. Apoi, se întoarse 


către Eva: 

— Am terminat! Putem merge! 

Eva îl privi mirată. 

— Două zile pe malul Mării Caspice. Tu şi eu, numai tu şi 
eu. Sunt multe lucruri pe care va trebui să mi le explici. 

în acelaşi moment, în micul apartament pe care îl ocupa 
în strada Piatniţkaia 13, familia Pliuci se pregătea să se 
aşeze la masă. Íl invitaseră pe căpitanul Osipov, şeful 
serviciului străinilor din KGB, cu soţia. Sub pretextul că nu 
se văzuseră de mult, Boris îi propusese vechiului său 
prieten această mică sărbătoare, atât era de nerăbdător să- 
i pună nişte întrebări care-l chinuiau de la începutul 
anchetei. Doamna Pliuci pregătise o so/ianka, supă de 
peşte, zacuscă, un excelent tabaka, o specialitate 
georgiană care-i reuşea de minune, şi un pui la grătar cu 
mujdei de usturoi. Vinurile erau lot din Georgia. Erau cele 
mai bune din ţară. Jinandali alb pentru antreuri şi 
Kinzmarauli roşu pentru pui.' Şi, bineînţeles, o bună vodcă 
poloneză. Ca deşert, pregătise o tartă'cu mere şi 
scorţişoară. 

Seara fusese destinsă: evitaseră cu grijă să vorbească 
despre teroarea islamică ce se abătuse peste capitală, 
preferind să evoce numeroase alte zvonuri care circulau în 
oraş. Tania Gorşkova ar fi acordat anumite privilegii unui 
celebru bijutier francez în schimbul unei colecţii de bijuterii, 
ministrul apărării ar avea o amantă unguroaică, Olga 
Karstov ar fi cerut divorţul, ar avea un amant... 

— Se spune că amantul este patronul tău. Este adevărat? 
îl întrebă Pliuci, pe care de obicei nu-l interesau astfel de 
zvonuri. 

— Aşa se spune, dar nu îndrăznesc să confirm... 

— Dacă generalul află de amant, se lasă cu sânge. Piotr 
Karstov nu este un naiv. Eu nu cred, totuşi, în povestea 
asta, spuse soţia lui Osipov. 

— Nici Karstov nu este un înger, îi replică soţul. Umblă 


zvonul că frecventează în acest moment o ziaristă străină, 
de-o frumuseţe fără seamăn. 

Povesti că, la ordinul discret al unui ofiţer superior al 
KGBului, prieten cu Karstov, serviciul său se lansase în 
căutarea unei 

72 


k 
anume Eva Dumoulin, sosită la Moscova la sfârşitul lui 
decembrie. O găsiseră până la urmă la Leningrad. 

— Ni s-a spus că este o prietenă intimă a Olgăi Karstov. 

— Unde lucrează? întrebă inspectorul cu un aer inocent. 

— Într-o agenţie de presă, Agenţia de Presă Europeană. 

— Poate este adevărat. Şi ce-ar 'fi rău în asta? protestă 
soţia lui Pliuci. Cu tot ce se petrece azi... şi apoi toii aceşti 
turişti ce sunt agresaţi, violaţi, ucişi! Mie îmi place mult 
Karstov. Este, fără îndoială, cel mai puţin corupt din bandă. 

— Cum arată femeia asta? Mică, mare, brună, blondă? 

Pliuci ezitase înainte de a pune această întrebare... 

— Brunetă, cred. l-am văzut dosarul la serviciul de presă 
al Ministerului Afacerilor Externe, este într-adevăr foarte 
frumoasă. Ar fi trebuit să fie manechin la Paris sau să facă 
un film cu James Bond... 

— Îţi aduci aminte când a sosit la Moscova? întrebă Pliuci, 
cu o voce’ ce se voia neutră. 

— Pe 26 sau 27 decembrie. Da, pe 26, sigur. 

— Ce are aşa de excepţional? îl întrebă soţia sa ofensată. 

— O faţă şi o siluetă magnifice, aşa cum le ai şi tu, draga 
mea, răspunse 6sipov râzând. Dar, în plus, are o gropiţă 
fermecătoare aici, în mijlocul bărbiei, ca actorul acela 
american... 

— Douglas, Kirk Douglas, îi prcciză Pliuci cu o voce 
cavernoasă. 

Şi adăugă: 

— Părinţii lui erau ruşi! 


» S 
S 


Căsuţa în care se instalaseră Eva şi Piotr era o adevărată 
minunăţie. Vopsită în alb, aşezată în mijlocul unei grădini şi 
ascunsă de un rând de pini, dădea spre mare. Interiorul era 
decorat cu mobile, ţesături şi obiecte locale. li plăcuse 
imediat acest cadru idilic şi se hotărâse să profite din plin 
de această „vacanţă“ neprevăzută, în prima zi, refuză 
categoric să răspundă la întrebările insistente ale lui Piotr 
şi-l luă pe plaja pustie. Işi petrecură ziua făcând lungi 
plimbări şi îmbrăţişându-se. Seara, Piotr pregăti masa. Eva, 
aşezată îotr-un fotoliu, îl observa amuzată. Avea aerul 
destins şi fericit. Se apropie, în sfârşit, şi anunţă: 

— Doamna Karstov'este servită! 

Eva îl atrase spre ea râzând şi-l îmbrăţişă cu putere. Se 
simţea topindu-se în faţa acestui bărbat care-şi recăpăta 
forţele datorită prezenţei ei şi, fără a-i lăsa timp să 
protesteze, îl dezbrăcă cu nerăbdare. Pentru prima oară ca 
se lăsă pradă simţurilor. Fu femeie, violentă, grăbită să se 
bucure de acest corp numai muşchi, pe ca- re-l conducea 
pe drumul plăcerii. Piotr, depăşit, pierdut, se minuna să 
vadă faţa iubitei sale luminată de plăcere. Nu bănuise că ea 
ar putea fi atât de pasionată, de exaltată. 

Mai târziu, aşezaţi la masă, devorară felurile, de-acum 
reci, pregătite cu atâta grijă. Râdcau după fiecare 
înghiţitură de vodcă şi se sărutau cu pasiune. 

— Mă opresc, suspină Eva, săturată. Dacă nu, mă voi 
îngrăşa şi n-ai să mă mai vrei! 

— Porumbiţo, îmi place să te văd mâneând. Asta 
dovedeşte că ai forţă, caracter, că eşti o adevărată femeie! 

îi surise cu o grimasă ce-i făcu pe amândoi să 
izbucnească în râs. 

— Eva, mă simt aşa de bine cu tine, spuse Piotr, cu o 
voce dintr-odată serioasă. Eşti o femeie formidabilă. Şi nici 


nu-ţi cunosc măcar vârsla. De fapt, îmi dau seama că nu 
ştiu nimic despre tine. Cum ai devenit ziaristă? De ce le-a 
interesat ţara noastră? 

74 


— O secundă, dragul meu. Pui prea multe întrebări în 
acelaşi timp. Să începem cu vârsta. 

— Douăzeci şi cinci? 

— Douăzeci şi opt! Şi tu 44, deci 16 ani mai mult decât 
mine. Este bine pentru un cuplu? Zece ani diferenţă este 
maximum, nu? 

Piotr vru să spună ceva, dar ea îi tăie vorba şi începu să-i 
povestească „viaţa“ ei. Limba rusă a învăţat-o la San Diego 
şi şi-a perfecţionat-o'ân cursul celor câtorva călătorii în 
URSS.  Descoperise'şi iubise Rusia citindu-i pe marii 
romancieri ai secolului al XIX-lea, apoi se pasionase pentru 
URSS-ul pe care Gorşkov, din 1985, încerca să-l scoată din 
vechiul făgaş. Devenise ziaristă datorită cunoaşterii limbii 
ruse, într-un moment în care presa occidentală, din 
cauzaperesiroicii, căuta specialişti. În 1992, publicase chiar 
un studiu, intitulat Gorşkov şi Marea Iluzie. 

— Nici acum nu crezi? 

— Niciun moment n-am crezut, îmi pare rău. 

Piotr îi făcu semn să continue. Eva bău o înghiţitură şi 
continuă: 

— Natura şi istoria umană nu pot fi schimbate. Când 
studiezi dictaturile, îţi dai seama că toate au sfirşit la fel. 
Scenariul nu se schimbă: un regim dictatorial se aşază la 
putere, masacrează mii de opozanți, instaurează teroarea. 
Intr-o zi, dictatorul, presat de evenimente, de rezistenţa 
celor ce i se opun, de eşecul politicii sale economice în 
special, este obligat să'facă concesii. Este, de qbicei, 
începutul sfirşitului. O dală procesul declanşat, nu mai 
poate să-l oprească. De ce? Simplu, deoarece oamenii 
obişnuiţi cu teroarea şi privaţiunile consideră ceea ce au 


cucerit senin de slăbiciune al puterii. Vor totul imediat, tot 
ceea ce îe-a lipsit atâla timp şi aceasta este începutul 
anarhiei, începutul sfirşitului! Clasic, uman”, banal. lată de 
ce, şi aceasta este teza studiului meu, nu cred în „revoluţia 
Gorşkov'“. De altfel, evenimentele confirmă banalitatea 
spuselor mele. 

Piotr o ascultă cu atenţie. Cu toate studiile sale strălucite 
la faimoasa şcoală de război de la Moscova, cu toată 
cunoaşterea problemelor strategice şi militare, îi lipsea 
această dimensiune intelectuală, această certitudine care 
emana din Eva. În închisoare, avusese timp să ingurgiteze 
zeci de cărţi de istorie şi economie, înţelesese atunci utopia 
sistemului sovietic pe care a început să-l urască cu toate 
forţele sale. Când Gorşkov a ajuns la putere, avusese o 
speranţă imensă, aceea de a-şi vedea ţara devenind o 
naţiune modernă, liberă, umană. Şi azi, încă, el avea 
încredere în Gorşkov, dar trebuia să recunoască, totuşi, că 
Eva avea dreptate. Atunci, îi puse întrebarea care-l 
preocupa atât de mult: 

75 

—M 


— Eva, la Leningrad ai spus un lucru: dacă eu pierd, tu 
eşti pierdută, iar dacă eu câştig, tu eşti, de asemenea, 
pierdută... Explică-mi. 

— Am vrut să te fac să înţelegi că, dacă devin solia ta, 
cu, o străină, franţuzoaică, nu vei fi credibil şi asta te va 
pierde... mai devreme sau mai târziu... 

Piotr, gândilor, o întrebă de ce-i spusese că el salvase 
vieţi... 

— Am avut o viziune în timp ce-ţi vorbeam. Sunt 
incapabilă să-ţi precizez când şi cum ai făcul-o, dar asta o 
văd pe chipul tău. Aminleşte-ţi, ţi-am mărturisit odată, la 
început, cum să-ţi spun... că erai atrăgător. Pentru că ceva 
în tine mă atrage ca un magnet... De când le-am întâlnit, 


ceea ce tu ai putea numi cel de-al şaselea simţ al meu s-a 
intensificat considerabil. Făcu o pauză şi reluă: 

— Voi pleca, Piotr, trebuie... 

Piotr rămase tăcut, cu faţa împietrită. Soneria telefonului 
zbâr- nâi. Nu se mişcă. După zece apeluri lungi, se aşternu 
liniştea. Eva îşi fixa paharul gol şi evita să-l privească în 
ochi. Piotr se ridică de la masă şi luă o ţigară din tunica 
pusă pe un scaun. O aprinse şi reveni să se aşeze cu un 
pahar de coniac în mână. 

— Micuța mea Eva, n-ai înţeles nimic. Eu am înţeles totul, 
tu nimic. 

Bău o înghiţitură de coniac şi trase un fum de ţigară. Eva 
simţi şi ea nevoia unei ţigări. Dar încetase să mai fumeze 
înainte de a veni la Moscova. Asta nu corespundea cu 
imaginea ei de femeie sportivă şi sănătoasă. 

— Ce n-am înţeles? 

Piotr păstră tăcerea. „La ce se gândeşte?“, se întrebă 
Eva. Partea lui slabă îi scăpa câteodată. Ştia că ruşii sunt 
imbatabili în aluzii, vorbe indirecte, gânduri ascunse. 
Decenii, secole de dictatură îi făcuseră maeştri în această 
materie. Toţi se puteau dedubla, după cum arată Pilniak, 
romancierul pe care-l descoperise în timpul 
antrenamentului. 

O cuprinse îndoiala. Ce ştia el de fapt? KGB-ul îl 
informase că o tânără femeie, semănând^ probabil, cu cea 
pe care el o căuta, pierduse un ceas sofisticat? Incercase să 
uite pentru moment de KGB. În zadar. Trebuia să acționeze, 
ar putea să fie obligată să abandoneze... Piotr puse jos 
tigara. 

— Dacă câştig, dar ce? spuse el, în sfârşit. 

întrebarea', pe care o aştepta şi de care se temea în 
acelaşi timp, o linişti. 

— Vei câştiga. Trebuie. Pentru a împiedica tirania, o nouă 
dictatură... 

— Este vag... 


76 


— Nu-mi cere mai mult. Îţi spun ceea ce simt foarte 
puternic în anumite momente... Nu cu sunt cea care 
vorbeşte. Nu-mi controlez viziunile. Ele sunt foarte confuze. 
Poate mă exprim rău. Dar un iucru este sigur. Nişte oameni, 
între care se numără şi principalii tăi rivali, şi ai mulţi, 
pregătesc acestă reîntoarcere'la dictatură. Şi tu, dacă nu 
faci nimic, vei fi prima lor victimă. Ştiu acum că'Dumnezcu 
m-a adus în calea ta pentru a te avertiza, pentru a-ţi da 
şansa să-ţi alegi calea... Sunt convinsă, în adâncul sufletului 
meu. Pentru asta trebuie să plec acum. 

Piotr îşi reluă ţigara şi se lăsă cu scaunul pe spate. 
Surâdea. 

— Mama a crezut întotdeauna în prezicătoare. Cred că 
eşti una dintre ele. Ai dovedit-o deja... Şi cred în ce spui. Nu 
ştiu 'de ce, dar cred, chiar dacă nu cred în'Dumnezeu, ca 
tine. 

— Ba da, ba da, crezi în Dumnezeu. Mai mult decât îţi dai 
seama. Eşti un Qm cu credinţă. Comportarea ta este a unui 
credincios. Când crezi în demnitatea umană, în aproapele 
tău, când dai dovadă de umanitate, atunci eşti un 
credincios. A crede în om şi a nu-l umili este esenţialul 
credinţei, restul nu este decât literatură! 

— Fie. Dar nu ai înţeles'totul. Nu numai că nu vei pleca, 
nu numai că vei deveni so'ţia mea curând, foarte curând... 

Se opri un moment, ' cu ochii în gol, şi murmură visător: 

— Dar vei fi şi mama copiilor mei... E) umnezeu a vrut 
aşa. 


Eva sosi la Agenţia de Presă Europeană la 1 februarie, 
dimineaţa. Cei patru colaboratori, două femei şi doi bărbaţi, 
o primiră cu sentimente diferite. Era cea mai tânără dintre 
ei, dar asta nu-i va pune probleme insurmontabile de 
autoritate. În schimb, faptul că era franţuzoaică nu era de 


natură să uşureze lucrurile. Bruno, italianul, avea un aer 
simpatic. Vreo 40 de ani, cu o burtă bombată, ochi mici, 
negri, fruntea cheloasă. Se gândi, privindu-l, că n-a făcut un 
minut de gimnastică în viaţa lui. Martine, belgiana, 32 de 
ani, la fel de înaltă ca Eva, cu păr lung, negru, şi ochi mari, 
negri, minunaţi, se ocupa în general de economie. Pia, 
daneza, o blondă fermecătoare, micuță, cu ochi căprui, 
avea în jur de 30 de ani şi se ocupa de cultură. Remarcă 
însă, în primul rând, răceala şi indiferența sfidătoare a 
englezului David. Când vru să-i strângă mâna, acesta o lăsă 
câteva secunde cu mâna întinsă, în timp ce citea un articol. 
36 de ani, bărbat frumos, îmbrăcat ca un bancher din City, 
dar avea unghiile murdare, ceea ce ea detesta la bărbaţi. 
Simti că va fi greu să se înţeleagă. 

Zece minute mai t'ârziu, îi convocă în biroul său. Se 
discutară toate subiectele fierbinţi, unul câte unul, înccpând 
cu atentatele. Bilanţul se ridica la 13 morţi, toţi milițieni, 
revendicaţi de aceleaşi grupuri. O bombă, plasată în 
parkingul aeroportului Şeremelievo, provocase în ajun 
pagube estimate la mai multe milioane de ruble, dar nu 
făcuse victime. Azerbaidjanul era alt subiect la ordinea zilei. 
De la începutul revoltei, cifra victimelor rămânea incertă. 
Se vorbea de 5 000 de morţi, cu toate că oficial Pravda nu 
anunţase decât 250. Ziariştii străini, cărora le era interzis 
să se ducă la fata locului, trebuiau să se mulţumească cu 
zvonurile neconirolabiâe transmise de opozanţii locali şi cu 
informaţiile Pravadei, sau ale agenţiei TASS... Bruno 
propunea un comentariu ceva mai lung despre liderul 
mişcării „Pamiat“, care tocmai fusese arestat, şi despre 
manifestările populare care începuseră. Eva acceptă şii-l 
însărcina pe David să scrie un articol despre cauzele 
succesului mişcărilor fasciste şi antisemite la ruşi. Acesta 
acceptă din vârful buzelor. În afara URSS-ului, Polonia trăia 
tot în haos. In ceea ce 

78 


îi priveşte pe germanii clin est, ei nu se gândeau decât la 
unificare, preciză Martine. 

Aşezată cu faţa la fereastră, Eva asculta, lua note, punea 
întrebări. Pentru a-şi marca autoritatea, interzisese de la. 
Început fumatul în biroul său. David, singurul fumător din 
agenţie, nu a prea apreciat decizia: se jucă nervos cu 
pachetul lui de Players până la sfârşitul şedinţei. Eva se 
prefăcu că nu-l observă. 

Cu toate eforturile ei, gândurilc i-o luau razna. Reîntoarsă 
în ajun cu avionul, îşi regăsise maşina, cum îi promisese 
Piotr, în curtea imobilului şi cheile în cutia poştală. Piotr o 
prevenise că nu o va putea chema la telefon înainte de 
reîntoarcerea lui la Moscova, peste trei sau patru zile. 
Aceasta îi lăsa timp să reflecteze. Intoarsă acasă, avusese 
impresia că cineva vizitase apartamentul în absenţa ei. 
Controlase rapid dacă nu ascunseseră microfoane, dar 
rezultatul fusese negativ. Sigură că KGB-ul făcea o anchetă 
în ceea ce o priveşte, îşi imagina că viitorul îi va rezerva 
câteva surprize şi că nici măcar protecţia unui general de 
talia lui Karstov nu-i va fi de vreun folos. Din contră, în 
această perioadă, când regimul se fisura peste tot, nimeni 
nu era la adăpost. Trebuia să se apere singură şi să dejoace 
capcanele pe care contraspionajul sovietic i le va întinde 
mai devreme sau mai târziu, fie pentru a o demasca, fie 
pentru a-l înlătura pe Karstov. Trebuia, deci, urgent, să ia 
măsuri. O privi atent pe Martine. Semănau destul de bine. 
Noaptea, nimeni nu ar fi putut să le deosebească siluetele... 

După şedinţă, consultă dosarul tinerei belgiene, apoi îi 
formă numărul de telefon pentru a o invita la masă. Martine 
acceptă imediat. 

Gândindu-se la ce avea de făcut, Eva aruncă o privire la 
ceasul cumpărat la Leningrad: 11 şi 45. Scoase din geantă 
o carte poştală cu Kremlinul şi-i scrise „prietenei“ sale Ulla, 


din Nisa. Era cea de-a zecea carte poştală de când era la 
Moscova, dar era prima dată când scria că „logodnicul este 
gelos şi vrea un copil“! 

Soneria telefonului se auzi în momentul în care timbra 
cartea poştală pentru a o pune la poştă. Era Olga, soţia lui 
Karstov. 

Dragă prietenă, ce mai faci? Te-am căutat de mai multe 
ori. Te-ai instalat bine? 

— Olga, ce surpriză! 

— Vino la mine discară. Soţul meu, generalul, lipseşte 
pentru moment... 

— Sunt dezolată, Olga, de-abia mi-am început munca şi 
nu am niciun moment liber. 

— Nu mă refuza, Eva, te rog. Trebuie să vorbim 
amândouă... despre Piotr, de exemplu. Mi-ar face mare 
plăcere să te revăd. 

79 


Eva simți inima  bătându-i mai tare. Tinea 
receptorul între cap şi umăr. De câteva minute 
observa pe fereastră o tânără blondă ce părea că se 
plimbă pe trotuarul din faţa agenţiei. Intrigată, se 
ridică şi o observă mai atent. 

După felul cum mergea în sus şi în jos, putea foarte bine 
să fie o prostituată sau o îndrăgostită âşteptându-şi iubitul. 
De la biroul său, situat la etajul trei, nu-i vedea prea bine 
profilul. 

— Eva, nu te mai aud. Alo? 

— Scuză-mă, mi s-a adus o scrisoare la semnat. g 

— Atunci, de acord pentru diseară, la mine, la ora 20. |ţi 
aduci aminte unde locuiesc, nu-i aşa? Pe diseară. 

încheie înainte de a-i lăsa fevei timp să răspundă. 
Aceasta puse jos receptorul, suspinând. Deodată, o trecu 
un fior rece: cu toată distanța o recunoscuse pe blonda ce- 
şi întorsese fața către agenție: vânzăloarea de la Hilton, 


unde cumpărase mantoul de blană. 

Cu mâinile tremurânde, Eva se prăbuşi pe fotoliu. Ce face 
aici acea fată, dacă nu venise pentru ca, Eva? Nu mai era 
nicio îndoială, KGB-ul îi regăsise urma. „Să nu-ți pierzi 
capul“, se gândi. Respiră adânc pentru a slăpâni spaima ce- 
o cuprindea. De ce o foloseau pe această vânzătoarc, dacă 
nu pentru a o recunoaşte? Asta însemna că nu dispuneau 
de elemente sigure şi că portre- lul-robot pe care i-l 
făcuseră era neconcludent. Câteva' minute mai târziu, 
Martine veni s-o caute pentru a merge la masă. 

— Unde mergem? întrebă Eva, zâmbind. 

— Mergem la Pierre, în strada Arbat. Sper că încă n-ai 
fost acolo. 

— Nu, este o idee foarte bună... Ai un mantou superb, 
Martine, spuse ridicându-se. Este exact ce mi-ar trebui. 

— Vrei să-l încerci? propuse belgiana. Nici al tău nu-i mai 
prejos. 

— Facem schimb atunci, ca să vedem cum îmi vine? 
Numai cât ieşim! 

' începură să râdă şi tocmai se pregăteau să iasă, când 
Eva se opri. 

— Oh! am uitat să dau un telefon foarte important. Du-te, 
te rog. Te ajung din urmă, în zece minute. Nu te 
deranjează, nu? Eşti adorabilă. 

'- Pot să te aştept... 

— Nu, nu, du-te, timpul este frumos. Te ajung din urmă 
înainte de a fi ajuns la restaurant. 

Martine dispăru. Eva se aşeză în faţa ferestrei. Două 
minute mai târziu, Martine ieşi din clădire. Fata'de la Hilton 
o văzu, recunoscu, fără îndoială, mantoul şi începu s-o 
urmărească. Fără a pierde un minut, Eva se precipită pe 
scări. Inainte de a ieşi, aruncă o privire în jur şi se îndreptă 
în aceeaşi direcţie. Martine mergea încet şi se oprea din 
când în când în faţa unul magazin. Tânăra o 

80 


imita cu stângăcie. „Nu este o profesionistă“, gândi Eva, 
care spera din toată inimă ca rusoaica să nu fie şi ea 
urmărită de un om al KGB-ului. În orice caz, i se confirmau 
temerile: o reperaseră şi era neîndoielnic că cei ce erau pe 
urmele ci anchetau cazul miliţianului omorât în seara de 26 
decembrie şi nu situația amantei unui general 
progorşkovian. Nu-i mai rămăsese decât să spere ca 
diferitele servicii să nu facă legătura între această afacere 
şi căutările întreprinse de Karslov când ea fugise stupid la 
Leningrad. O văzu pe Martine intrând în restaurant. 
Vânzătoarea ezită un moment, apoi se îndreptă către o 
cabină telefonică şi se aşeză în spatele unui om în vârstă, 
care aştepta şi el la coadă. La o sută de metri, Eva aştepta 
nemişcată. 6 văzu Vorbind cu însufleţire şi deduse că-şi 
prevenea superiorul sau „pe cel ce-o folosea“. Un minut 
mai târzi'u, ieşea din cabină şi intra în restaurant. Eva intră 
la rân- dul ci într-o'cabină telefonică şi formă numărul 
restaurantului, pe care Martine i-l notase pe o hârtie înainte 
de a pleca. Ceru să vorbească cu Martine Dumoulin şi o 
descrise cât se poate de exact. 

După câteva minute, în care percepu în receptor 
animația din restaurant, auzi vocea Martinei. 

— Alo, Martine? Eu sunt, Eva. Sunt dezolată. Nu voi putea 
să vin, a intervenit ceva în ultima clipă. Am să-ţi explic mai 
târziu. Nu te superi? 

— Nu-i grav, înţeleg... Dar ai cerut-o pe Martine 
Dumoulin? 

— Nu, am cerut-o pe Martine din partea lui Dumoulin, de 
ce? 

— Chelnerul a întrebat de Martine Dumoulin şi asta m-a 
intrigat. 

— Pe curând, Martine, le îmbrăţişez. 

închise, se duse pe trotuarul de vizavi şi se amestecă în 
mulţime. În jurul ei, moscoviţii mâncau sandvişuri, citeau, 


jucau şah, vorbeau sau se plimbau în mici grupuri. Turiştii 
se îngrămădeau în faţa casei de la numărul 9 din piaţă - 
cea în care locuise Dos- loievski - sau în faţa celei de la 
numărul 14, vechea locuinţă a lui Ceaikovski şi a lui 
Rubinslein. Se apropie de un grup de turişti italieni. Ghidul, 
un student, explica cu pasiune că piaţa Arbat văzuse 
trecând hoardele tătare ale lui Mehmed Khan în 1439, 
reîntoarcerea lui Ivan cel Groaznic după victoria de la 
Novgorod, retragerea armatelor invadatoare în 1812. 
Înfometată, Eva îşi cumpără de la un vânzător ambulant o 
pizza, fără a pierde din ochi restaurantul, şi se aşeză pe o 
bancă la vreo zece metri de biserica Sfântul Nicolae. Intre 
timp în faţa restaurantului „La Pierre“ începuse să se facă 
coadă. Un bărbat, îmbrăcat cu un pardesiu gri şi cu o 
căciulă mare, cu toate insultele ce i s-au adresat, intră în 
restaurant înaintea tuturor. Eva îşi ronţăia pizza şi rămase 
de pază o jumătate de oră care-i păru o'veşnicie. In slărşit, 
Martine ieşi din restaurant. Eva, cu toate simţurile în alertă, 
o observa, as- 
81 


cunzându-se pe cât putea. Căleva minute mai târziu, 
vânzătoarea de la Hilton ieşi la rândul ei, urmată de omul în 
pardesiu. Schimbară un semn discret şi fiecare o luă în altă 
direcţie. Eva ezită un moment şi se luă după bărbat, la o 
distanţă respectabilă. La capătul străzii Arbat, acesta 
traversă pasajul subteran care dădea pe bulevardul 
Suvorov. Mergea cu un pas rapid. leşi din pasaj şi trecu de 
casa ziariştilor, unde Maiakovski, Esenin'şi Aleksand'r Blok 
îşi tociseră fundul pantalonilor. Se opri în faţa casei unde 
locuise Gogol. Aici, la numărul 7, scrisese piesa Revizorul şi 
tot aici, într-un moment de depresiune, la 12 februarie 
1852, îşi arsese al doilea volum al romanului Suflete 
moarte, înainte de a muri. Eva ştia, fără s-o fi văzut 
vreodată, că o statuie a lui se afla în curte. Bărbatul se opri 


un moment, ca şi cum ar fi vrut să se întoarcă, înconjură un 
grup de turişti şi făcu câţiva paşi spre o Volgă neagră 
parcată în faţa casei cu numărul 13.'Girofârul montat pe 
maşină îi reţinu atenţia imediat şi o făcu să-şi noteze 
numărul vehiculului. 

Privi figura bărbatului în momentul în care maşina 
demara. Ar fi sărit într-un taxi. Dar cum să-i spui unui şofer 
moscovit: „Urmăreşte Volga aceea cu girofar!“ înjură 
printre dinţi şi se hotărî să se întoarcă pe jos la agenţie, ce 
se afla pe strada Razin, la doi kilometri de Arbat, de 
cealaltă parte a Pieţii Roşii. Mergând, simţi spaima 
cuprinzând-o. Gânduri alarmante 'o chinuiau. Urcă în fugă 
scara şi se duse rapid în biroul său. Apoi, îl chemă pe Bruno 
şi-i spuse că trebuie să se ducă la Ministerul Afacerilor 
Externe, pentru a-şi lua acreditarea. 

— Dar ai primit-o deja! 

— Au greşit ceva. Trebuie s-o modifice... 

— Vei avea timp să-ţi faci comentariul pentru ora 19? 

— Cred că nu. Poţi să-l scrii tu în locul meu, Bruno? Mi-ai 
face un mare serviciu. 

— Fără probleme, poţi să ai încredere. 

— Mulţumesc.  Pentru'oboseală te invit la masă 
săplămâna viitoare. De acord? 

Bruno îi făcu cu ochiul şi dispăru fluierând. 

Eva îşi îmbrăcă mantoul, se uită pe fereastră, ieşi şi luă 
primul taxi pe care-l zări. Şoferul aparţinea genului 
oamenilor tare vorbăreţi, dar era simpatic! Discutară 
despre iarna grea, despre atentatele care transformaseră 
oraşul într-o cazemată. Peste tot vedeai trupe MVD, 
patrulând în blindatele lor uşoare. 

Taxiul o lăsă la capătul străzii Kaliaicvski. Plăti, intră într- 
un imobil, apoi ieşi un minut mai târziu, când fu sigură că 
nimeni n-o urmărise şi că taxiul dispăruse. Se îndreptă 
atunci spre casa ei, de pe strada Cehov. 

82 


Trebuia să reflecteze înainte de a acţiona. Şi, în special, 
să se pregătească s-o revadă pe Olga în seara aceea. Ştia 
oare ceva despre legătura ei cu Piotr? Fără îndoială. Dacă 
patronul KGB-ului era într-adevăr amantul ei, cum 
pretindea Washingtonul, erau şanse să fi aflat că o „ziaristă 
occidentală“ petrecuse câteva zile în zona interzisă din 
Azerbaidjan, cu generalul Karstov. In acest caz, nu lăsase 
să-i scape ocazia de a-şi informa amanta... 

Ce-i va spune Olgăi? Piotr vorbise cu solia sa? îi jurase că 
nu. Ce vroia ca, de fapt? Angrenajul în care se lăsase 
prinsă, când îşi începuse atât de bine misiunea, i se părea 
dintr-odată imposibil de oprit. Işi reproşa că acţionase de 
două săptămâni încoace mai mult ca femeie decât ca 
agent. Gândurile i se învălmăşeau. Pierdea controlul asupra 
situaţiei. Totuşi, nu avea de ales. Trebuia să continue. 
Gândul că, în caz de eşec, ' ar fi trebuit să le dea 
superiorilor ei explicaţii o împiedica să abandoneze totul. 
Niciodată nu va putea să-i înfrunte, dar nici ci nu o vor 
putea judeca pentru această derută. Când amintirea a ceea 
ce îndurase - şi, în special, această transformare a 
personalităţii sale - îi reveni' în minte, regăsi un pic de 
curaj. Se opri în faţa oglinzii de la intrare, ca şi cum ar fi 
vrut să extragă forţe noi din acea Dahlia ce fusese cândva 
şi care trăia încă în cel 'mai intim colţ al sufletului său. 

Era ora când magazinele, chiar cele rezervate străinilor, 
închideau. Vânzătoarea ieşi din hotelul Hillon şi se îndreptă 
spre staţia Ka- lininskaia. Era îmbrăcată în bluc-jeans, 
adidaşi, un bluzon de piele dublată cu blană, cu o căciulă 
pe cap. Eva o urmări din depărtare. Cu fizicul ei de 
studentă, cu ochelari cu ramă de aur, era de nerecunoscut. 
Se instală în celălalt capăt al vagonului şi o observă cu 
coada ochiului. Zece minute mai târziu, vânzătoarea cobora 
la staţia Jugo-Zapadnaia. Pe culoarele de marmură luminate 
puternic, se îndrepta spre ieşire. 


Era ora 19 şi 20. D luă pe bulevard, apoi la dreapta, pe o 
străduţă întunecoasă. După câteva minute, pătrundea înir- 
un imobil. Rămasă afară, Eva urmărea ferestrele celor cinci 
etaje şi aştepta, rugându-se ca apartamentul fetei să dea 
spre stradă. Lumina se aprinse puţin după aceea tocmai la 
cel de-al cincilea etaj. Eva examină câteva secunde 
împrejurimile şi pătrunse la rândul său în imobil. Fără a 
aprinde lumina, luă ascensorul, urcă la etajul cinci. Se 
simţea ciudat de calmă. Ajunsă la etaj, ezită puţin în faţa 
celor trei uşi şi oplă pentru cea din dreapta, cea care logic 
trebuia să corespundă ferestrelor. Sună, cu un surâs afişat 
pe faţă. Uşa se deschiserşi în faţa ei apăru vânzătoarea, în 
halat. Cu o voce amabilă, 

83 


o întrebă, în limba rusă, dacă acesta era apartamentul lui 
Gheorghi 
Aâtjnatov. 

— Nu, nu stă aici... 

— Dar mi-a spus... Probabil că m-am înşelat. Vă rog să 
mă scu- zaţi. Aveţi cumva un telefon? Mi-aţi face un 
serviciu, dacă... 

— Bineînţeles, intraţi. 

— Vă mulţumesc foarte mult. Bărbaţii ăştia! 

Eva îi adresă un surâs complice. 

Vânzătoarea îi indică telefonul şi se scuză. Trebuia să 
facă un duş şi, să plece, avea o întâlnire. 

— Sunteţi rusoaică? Aveţi un mic accent, o întrebă 
îndreptân- dt re baie. 

una este rusoaică, tatăl meu polonez. 

Eva se instala în faţa telefonului, fără a ridica receptorul. 
Fata tocmai închidea uşa după ea. Aşteptă un moment 
până ce auzi zgomotul apei, apoi se îndreptă fără zgomot 
spre uşă, pe care o întredeschise încet. Rusoaica era cu 
spatele. Atunci, Eva se repezi şi trase brusc perdeaua. 


Speriată, fata nu avu timp să strige: o lovitură teribilă peste 
gât îi tăie respiraţia. Căzu fără zgomot. Eva închise 
robinetele cu un prosop pentru a nu lăsa amprente, apoi 
înconjură gâtul fetei cu amândouă mâinile şi sirânse cu 
toată forţa. 

Faţa vânzătoarei se făcu roşie, apoi se învineţi. 

Fără să simtă măcar un fior, Eva o lăsă să alunece în 
cadă, se asigură că inima încetase cu adevărat să-i bată şi 
ieşi din sala de baie. Răsturnă receptorul telefonului fără a-l 
atinge cu mâna, stinse lumina cu cotul şi ieşi fără zgomot. 

Reîntoarsă acasă, se schimbă, se machie puţin, apoi se 
duse la 
Olga Karstov, care o primi cu o evidentă căldură. 

— Dragă Eva, ce bucurie să te revăd! Scuză-mă că am 
fost atât de insistentă la telefon, dar vroiam neapărat să-ţi 
vorbesc. 

îi luă haina şi-i propuse o cupă de şampanie. Eva avea 
mai degrabă chef de un whisky, dar acceptă cu un surâs. 
încercă să-şi ascundă neliniştea şi jena cât mai bine şi nu 
prea ştia ce să spună. 

— Îmi place casa dumitalc, spuse cu o voce neutră. 

— Mulţumesc. Eu am decorat-o. 

Olga o privi cu discreţie, fără a şti de unde să înceapă. 

Eva se aştepta la ceea ce ar fi putut fi cel mai rău. Mâna 
dreaptă îi tremură un moment şi se grăbi să pună jos 
paharul. Olga o fixa drept în ochi. Eva era cât pe ce să-i 
lase în jos, dar preferă să o înfrunte. Olga fu cea care 
capitulă. 

— Eva, am aflat ceva şi as vrea să vorbim, s s 


1-SC Sp 
— Ma 
84 


Eva nu se mişcă. Îşi luă paharul, bău o înghiţitură şi 
aşteptă urmarea. 
— Soţul meu a cerut divorţul. De câtva timp nu mai este 


acelaşi. De aproape o lună nu l-am mai văzut. Telefonează 
rar şi găseşte mii de motive - de stat, bineînţeles - pentru a 
nu reveni la Moscova... Ştii, fără îndoială, că este în 
Azerbaidjan? 

Eva dădu afirmativ din cap. 

— Şi dumneata cred că mă eviţi, continuă Olga. Te-am 
chemat de mai multe ori, ţi-am lăsat mesaje... 

— Sunt depăşită de solicitări, nu trebuie să te superi. 
Lasă-mi timp să mă obişnuiesc. 

— Ţi-am telefonat pentru că am nevoie de ajutor. Eşti 
franţuzoaică, mă poţi înţelege... De fapt, nu am prietene. 
Toate sunt idi- oate. Pe dumneata te iubesc, nu ştiu de ce. 
Am încredere în dumneata. Nu atât divorţul mă frământă. 
La noi, divorţurile sunt tot atât de rapide ca şi căsătoriile. 
Se spune chiar că batem toate recordurile. Ai un prieten? 

Eva dădu negativ din cap. Şi-ar fi dat salariul pe un an 
pentru a înţelege jocul Olgăi. Trecură'la masă. Olga 
pregătise ceva foarte uşor. Eva avea stomacul gol, dar nu 
avea poftă de mâncare. Era prea încordată şi imaginea 
vânzătoarei prăbuşindu-se cu ochii mari deschişi nu-i ieşea 
din minte. Mâncă puţină zacuscă şi bău un pahar mare cu 
apă pentru a se calma. 

S-o întrebe pe Olga unde vroia să ajungă? Ardea de 
nerăbdare să-i pună această întrebare şi să termine. 

— De fapt, reluă rusoaica, nu-mi iubesc soţul. Când l-am 
văzut pentru prima oară, m-am îndrăgostit pe loc. Darnu şi 
el, cred. S-a căsătorit cu mine mai mult din convenienţe 
decât din dragoste. Când mi-am dat seama, am trăit o 
mare deceptie. Eram mai mult un bibelou decât o femeie. 
Atunci mi-am luat un amant... 

Eva surâsc. 

— Mă înţelegi, nu-i aşa? Se spune că toate franţuzoaicele 
au amanți. Este adevărat? 

— Nu! nu toate. Este un mit! răspunse Eva, cu un mic 
zâmbet. 


— Vorn divorta... prin bună înţelegere. Am holărâl. Este 
vorba numai de o formalitate... Dar aş fi vrut să fie fericit... 
Eu nu am reuşit şi nici el... El vrea copii, dar eu am oroare 
de aşa ceva. Scutecele, plânsetele noaptea, bolile, este o 
sclavie, nu-i aşa? Nu ai un prieten? De ce? 

— Aşa. Nu am găsit omul ideal, fără îndoială. 

— O frumuseţe ca dumneata? Totuşi, cred că eşti foarte 
curtată! 

— Rar de către bărbaţi care să mă atragă. 


85 

— Ce crezi despre soţul meu? Vreau să spun, cum îl 
găseşti? 

— Nu ştiu cum să-ţi spun... Este un bărbat frumos şi 
simpatic. 


De dala asta Eva îşi turnă un pahar de vodcă şi-l goli 
dântr-o înghiţitură. Mâna îi tremura puţin şi sticla îi alunecă 
din mână. Se scuză. 

— Şânt moartă de oboseală. Este timpul să mă duc să mă 
culc. 

— Înţeleg, 'spuse Olga, ridicându-se la rândul ei. 

Conducând-o la uşă, o luă de braţ ca pe o veche 
prietenă. 

— Pot să-ţi cer un serviciu? o întrebă, privind-o mereu. 
Un serviciu enorm.' Dacă vei refuza, nu am să mă supăr. 

Eva nu încercă să înţeleagă despre ce era voba. Nu avea 
forţa necesară şi se mulţumi s-o privească în ochi, fără să 
clipească.' 

— Când'ai venit a'ici, acum o lună, Piotr mi-a spus, după 
plecarea dumitalc, că te găsea fermecătoare... Nu a spus 
aşa ceva niciodată despre niciuna dintre prietenele mele! 
Dar, dumneata... Dumneata l-ai sedus într-adevăr. Nu ştiu 
ce i-ai spus înainte de a vă despărţi, dar cred c-ar fi 
bucuros' să le revadă. 

Eva’ ştia că sovieticii erau maeştri ai limbajului 


„diplomatic“, dar în faţa unei asemenea propuneri rămase 
stană de piatră. 

— Aş vrea... aş fi dorit ca... în sfârşit... mă înţelegi? 

Eva îşi ţinu respiraţia. Femeia asta era diabolică. 

— Îmi'ceri să mă culc cu soţul dumitalc. Nu-i aşa? 

— Nu, Eva, numai să-i fii camaradă, prietenă... 

— Ţi-aş fi făcut acest serviciu, dar aici sunt o străină, îi 
răspunse cu o voce indiferentă. Şi, sinceră să fiu, nu prea 
mă văd ieşind în lume cu un general sovietic, în situaţia 
mea. Nu ţin să-mi pierd slujba! 

— Amantul meu este un om important, n-o să ţi se 
întâmple nimic, voi vorbi cu el. Te rog, nu rişti nimic. 

— Este o nebunie, Olga! Nu pot face nimic pentru 
dumneata în acest sens. Sper, însă, să nu te superi. La 
revedere. 

închise uşa în urma ei. 

în stradă se lăsă cuprinsă de un râs nervos, care o eliberă 
de tensiunile acumulate. Situaţia era oricum grotescă. Nu 
mai putea duce această viaţă dementă. Şi-a supraapreciat 
forţele. Şi ei, acolo, în birourile lor confortabile! Luă primul 
taxi care trecu. 

Soneria telefonului o trezi din somnul fără vise în care 
căzuse. Era ora 2 dimineaţa. Recunoscu imediat vocea lui 
Piotr Karstov. O anunţa că se întoarce a doua zi. O întrebă 
unde cinase. 

— La’ line. Cu soţia ta, imagincază-ţi. 

— Totul s-a petrecut bine? Ce vroia'? 

— Nimic rău. Numai să-mi ceară un mic serviciu. 

— Ce fel? 

— Să devin amanta ta. 

Piotr izbucni în râs. 

86 


— Nu-i deloc de râs! se enervă Eva. Este machiavelică! 
— Şi ce i-ai răspuns? 


— ¿ă nici nu se pune problema, evident. 

— Eşti formidabilă. Te iubesc. De-abia aştept să te sirâng 
în braţe, hfaine, de acord? Ne vorn vedea, fără îndoială, la 
Conferinţa de presă a Preşedintelui. Voi fi şi eu acolo. 

— Ce conferinţă? 

— Va fi anunţată mâine dimineaţă. Dormi acum, 
porumbiţa mea. Închise. Puțin după aceea, Eva adormi din 
nou. 


închis în birou, inspectorul Boris Pliuci încerca să 
înţeleagă situaţia. Uciderea vânzătoarei prin strangulare îl 
consternase. Un sentiment de culpabilitate îl împiedicase să 
închidă ochii toată noaptea. Chiar el descoperise cadavrul 
în ajun. 

Avea întâlnire cu lânăra femeie, la ora 20, la cafeneaua 
Bura- tino, în strada Arbat, dar, înainte de a pleca, 
telefonase, parcă cuprins de o vagă îndoială. Nu se ştie 
niciodată cu astfel de femei. Telefonul suna ocupat. La 
cafenea încercase din nou, dar în zadar. O jumătate de oră 
mai lărziu, declanşând sirena şi girofarul maşinii sale, se 
repezise acasă la ea şi spărsese uşa apartamentului. 

Raportul provizoriu al medicului legis't, cu care rămăsese 
în sala de autopsie la Petrovka până la ora 3 dimineaţa, 
concludea că este vorba de o strangulare şi adăuga că 
autorul acesteia nu putea fi decât un bărbat. Fata murise în 
mai puţin de un minut, asasinul apăsase pe punctul cel mai 
slab al traheei, aşa cum ar fi făcut un specialist al artelor 
marţiale. Probabil că era deja moartă după lovitura pe care 
o primise peste mărul lui Adam, dată cu o rară violenţă. 
Moartea avusese îoc între orele 18 şi 20. Dar Pliuci nu 
găsise niciun indiciu, nicio amprentă. O treabă de 
profesionist, rapidă şi eficace. 

Niciodată în cursul carierei sale, în care elucidase crimele 
cele mai misterioase, nu se simţise atât de nedumerit. 

Cine putea fi asasinul? Un cunoscut gelos? Un maniac 


sexual? Dar, după părerea medicului legist, nu era nicio 
urmă de viol. Un veteran al Afganistanului? Aceştia erau 
singurii ce se pricepeau la karate, un sport interzis în URSS. 
„Afgan“ era sinonim cu trafic, devize, drog. Fata era oare 
amestecată în aşa ceva? Nu, prefera să-şi petreacă noaptea 
cu turiştii, asta era o treabă mai bine plătită şi nu era 
periculoasă... 

întrebările îl asaltau pe Pliuci. Nu avusese niciodată de a 
face cu un astfel de omor şi experienţa nu-i era de niciun 
ajutor. Incercă să reconstituie scena: victima părăseşte 
lucrul, este urmărită până acasă. Asasinul se urcă cu ea în 
ascensor, se preface că sună 


la una din celelalte două uşi, în timp ce ea o 
îniredeschide pe a ei. Se repede la ea, îi pune mâna pe 
gură sau o ameninţă cu un pistol. Apoi o omoară. Dar de 
ce? Şi de ce această punere în scenă? De ce fusese găsită 
goală sub duş? Nu prea ţinea. Vânză- toarea părea să nu 
aibă duşmani. Părea numai puţin frivolă. Nu erai omorât 
pentru aşa ceva, chiar în acest oraş de nebuni. Şi în niciun 
caz de un rus. Majoritatea asasinatelor din Moscova, şi 
Pliuci o ştia mai bine decât oricine, erau crime pasionale 
sau crime datorate'alcoolului, iar întotdeauna exista un 
indiciu, o urmă, o amprentă, sânge, martori care auziseră 
ceva, zăriseră o siluetă... Aici, nimic. Înainte de a se închide 
în birou dăduse instrucţiuni celor mai buni inspectori ai săi. 
Dar o făcuse fără convingere sau speranţă. Căci pentru el 
un lucru era sigur: moartea fetei avea o legătură secretă cu 
„afacerea“ lui. Şi era hotărât să o afle. De când prietenul 
său de la KGB îi vorbise despre acea Eva Dumoulin, 
începuse să culeagă informaţii despre ea. Din intuiţie sau 
din cauza gropiţei din bărbie. Data sosirii sale la Moscova 
corespundea cu data agresi'uniii şi a morţii lui Sokolov. 
Incercase să-i viziteze apartamentul, în lipsă, dar sistemul 
sofisticat de alarmă al uşii îl împiedicase. Ceruse să-i fie 


urmărit telefonul, dar i se răspunse că era deja! Vân- 
zătoarea făcuse de mai multe ori de „pază“ în faţa casei şi 
a biroului, dar ISră succes. În ziua crimei, ca recunoscuse, 
'ânsă, mantoul... 

în restaurant, verificaseră împreună eticheta mantoului la 
vestiar. Era cel pe care-l vânduse. O observase pe străină, 
dar aceasta nu avea gropiţă. Apelul chelnerului, înirebând 
de-o oarecare Martine Dumoulin, îl pusese în încurcătură. 
Vânzătoarea era sigură că era vorba de clienta sa, dar Pliuci 
se îndoia. Datorită prietenului său de la KGB, reuşise să 
consulte dosarul Evei Dumoulin. Martine nu era fata din 
fotografia aflată în dosar. Comisarul ieşise de la restaurant 
descumpănit şi, mai târziu, o sunase pe Nataşa, 
vânzătoarea, pentru a-i da întâlnirc la ora 20. 

Toată după-amiaza încercase să înţeleagă de ce 
vânzătoarea o confundase pe fata din restaurant cu Eva. 
Aceasta, după cum aflase, se întorsese în ajun. De unde? 
Mister. Părăsise hotelul din Leningrad la 26 ianuarie. Intre 
timp, nu-i dăduse de urmă. Dar cum îi descoperise adresa 
în dosar, nu neglijase acest noroc. Era cu Karstov? In 
Azerbaidjan? Teritoriu închis presei, întregii prese! în 
fiecare seară se ducea în strada Cehov să vadă dacă se 
întorsese. Pe dala de 31, văzuse lumină şi a doua zi o 
rugase pe Nataşa să se posteze în faţa biroului agenţiei la 
ora dejunului. Trebuia să-l prevină, dacă-şi recunoştea 
clienta. Spre ora 12 şi 30, Nataşa îl chemase, excitată. 
Feme'ia căreia îi vânduse mantoul intrase la res- 

89 


tauranlul Pierre, pe Arbat. O s-o urmărească şi-l va 
aştepta în interior. Pliuci nu avusese timp să-i ceară şi alte' 
precizări pentru că ea închisese imediat telefonul. Sărise în 
maşină şi se îndreptase spre locul indicai. 

De ce Eva îi împrumutase mantoul lui Martine, colega ei 
de la Agenţie? De ce aceasta a fost strigată Dumoulin? 


Reîntors la birou, Pliuci telefonase la restaurant şi reuşise 
să vorbească cu chelnerul care răspunsese la telefon. li 
jurase că fusese vocea unui bărbat. O voce gravă, vorbind 
destul de rău limba rusă, cu v~ accent german, era sigur. 

Pliuci era dezorientat. Această poveste îl depăşea.. Era 
cât pe ce să abandoneze. Pe măsură ce înainta, avea 
sentimentul că pătrunde într-o lume pe care n-o cunoştea şi 
care-l respingea. Dar această femeie, această poveste 
secretă cu Karstov, Piotr Karstov în persoană, îl fascina. 
Poate nu avea nicio legătură cu ceasul, îndoiala puse 
stăpânire pe el: nu era decât un amator, un novice, în 
materie de spionaj. De ce să persevereze, să se înfunde şi 
mai mult într-o lume despre care nu ştia nimic? La 
comisariat, se şoptea că Boris Pliuci lucra la o „afacere 
misterioasă“, iar la Petrovka începuseră să circule lot felul 
de zvonuri despre el. Nu prea îi păsa. 

O singură problemă îl preocupa: cele două coincidente... 
Sosirea acestei superbe creaturi la Moscova pe 26 
decembrie'şi moartea miliţianului Sokolov. Intoarcerea Evei 
Dumoulin de la Leningrad şi asasinarea vânzătoarei Nataşa. 

Dacă Eva Dumoulin era o spioană, remarcase cu uşurinţă 
manevrele Nalaşei. De la fereastra sa, probabil. Apoi, îi 
dăduse Mar- tinei mantoul său pentru a crea confuzie. 
Telefonul nu putea să însemne altceva... Şi apelase la un 
membru al reţelei pentru a o suprima pe vânzătoare. Dacă 
era o spioană, făcuse o pregătire fizică completă. După 
părerea medicului, asasinul era un expert în artele 
marţiale! Un bărbat însă. Nu o femeie... 

într-o anchetă normală ar fi interogat-o pe Martine, apoi 
i-ar fi cerut Evei să-i spună ce făcuse între orele 18 şi 20. 
Dar nu era o anchetă normală. Cu toate restricţiile ce 
urmaseră după publicarea interviului liderului Ahmad Khan 
în Newsweek, presa internaţională se bucura de privilegii 
până la limita imunităţii diplomatice. Şi cenzura militară 
impusă presei încetase două săptămâni mai târziu. Ar fi 


trebuit ca inspectorul Pliuci să aibă motive temeinice 
pentru ca să ceară la Petrovka autorizaţiile necesare unei 
anchete clasice. Nu dispunea de nicio dovadă şi, cu toate 
coincidenţele suspecte, nu ar obţine cale liberă din partea 
procurorului Moscovei. De altfel, orice afacere privind 
străinii ţinea de KGB. 

90 


Trebuia să spună tot ce ştia superiorilor săi, ar fi fost 
acuzat de neglijentă şi făcut responsabil de moartea 
Nataşei. El, faimosul inspector Pliuci, ar risca pensionarea, 
ieşirea pe uşa din dos, după 30 de ani de carieră 
excepţională. Era blocat şi condamnat să persevereze, 
singur, în acest labirint periculos. 

Pierduse martorul principal. Nu-i mai rămânea decât 
Aleksandr... îl sună şi-i dădu întâlnire în locul obişnuit, la 
cafeneaua Vâsoţkovo, în teatrul de la Taganka, la ora 15. 

Eva se trezi devreme, cu capul greu. Se îndreptă 
clătinându-se până la baie şi rămase mult timp sub duş. 
Când ieşi, mintea îi era mai clară. În timpul nopţii nu 
avusese niciun coşmar. Însemna, oare, că Dahlia intrase 
definitiv în pielea personajului pe care-l juca? Se uită în 
oglinda ce-i reflecta figura unei străine. Avu o strângere de 
inimă şi, pregălindu-şi o cafea tare, făcu rapid un bilanţ al 
situaţiei. Era contradictoriu. Îl avea pe Karstov în mână, dâr 
fusese reperată. Într-o zi sau alta va fi prinsă în cursă. Dacă 
nu va fi mai rapidă decât bărbatul care era pe urmele ci. În 
curând îl va identifica însă şi va fi în măsură să acţioneze în 
consecinţă. 

Bărbatul cu'Volga se interesa de ea. Va încerca să-i 
viziteze apartamentul. Singurul indiciu pe care-l va găsi: 
adidaşii care lăsaseră poate ceva urme pe parchetul 
apartamentului Nataşei. Avea trei perechi şi se hotări să se 
debaraseze de cea pe care o purtase în ajun. 

Terminându-şi cafeaua, se gândi la Piotr, care trebuia să 


se întoarcă la Moscova chiar în acea zi. Promisese să cineze 
cu Martine şi Pia şi nu-l va putea vedea decât pe la miezul 
nopţii. Discuţia avută cu Olga, cu toate că fusese jenantă 
pentru ea, o convinsese de dragostea pe care i-o purta de 
acum Piotr. Nu putea să rămână indiferentă şi simţea în 
adâncul sufletului ei mândria feminină de a fi reuşit să-l 
seducă pe acest bărbat considerat auster. In curând, va 
putea trece la stadiul superior... 

La birou, scrise un lung articol de analiză asupra 
economici sovietice, apoi urcă la etajul patru, să verifice 
instalaţia studioului de televiziune. Peste o lună, Agenţia 
Europeană de Presă va deschide un serviciu audiovizual. 
Eva'trebuia să se iniţieze în specificul reportajului televizat. 
Ca şefă de birou, va trebui să facă majoritatea 
comentariilor, să selecteze reportajele, să constituie echipe, 
să verifice montajele. Cum toate articolele erau scrise sau 
înregistrate în engleză, şi automat traduse în franceză, ea 
va trebui să le supervizeze înaintea trimiterii lor în vest: o 
muncă obositoare, ce-i va lăsa foarte puţin timp pentru a-şi 
îndeplini adevărata misiune. Dificultatea de a duce această 
viaţă dublă îi apăru clar 

91 


şi o sperie pentru o secundă. În caz că ea va absenta sau 
se va face un reportaj dublu, David Rosen, vechi ziarist de 
la BBC, o va înlocui. 

îşi reveni şi cobori în biroul ci. 

I3in când în când se uita pe fereastră. Expédié şedinţa de 
redacţie de la ora 10 în câteva minute; marele eveniment al 
zilei era conferinţa de presă extraordinară a lui Mihail 
Gorşkov, de la ora 15, şi hotărî să se ducă singură. 

Reciti pentru ultima oară copia articolului înainte de a-l 
trimite prin fax şi formă numărul Olgăi. 

— Bonjour, Olga, Eva la aparat. Mulţumesc pentru scara 
de ieri. Eşti liberă să dejunăm mâinc? 


— Eva! sunt îneântată să te aud. Ce surpriză! Mâine? 
Aveam o invitaţie, dar am s-o anulez. Unde ne întâlnim? 
Aşteaptă, lasă-mă să mă ocup eu, am să te sun mâine 
dimineaţă, sau a'stă-scară, acasă. Dă-mi numărul tău 
personal, nu-l am. 

Eva i-l dădu. 

— Mă duc la conferinţa de presă a lui Gorşkov în după- 
amiaza asta, sună-mă mai bine mâine dimineaţă la birou, 
bine? Te îmbrăţişez. 

Kisc receptorul în furcă, se ridică şi se duse la fereastră. 
David intră. Fără a se mişca, Eva spuse: 

— Ce timp infect! 

Apoi se întoarse. 

— Am holărât să merg şi cu la conferinţă! spuse englezul, 
cu o voce arogantă. 

Eva se îndreptă spre birou şi-l privi un moment. David se 
prefăcu că vrea să plece, dar Eva'strigă: 

— Domnule Rosen! 

Se duse să închidă uşa, apoi îi indică un scaun, cu un 
gest autoritar. Se aşeză fără a-l slăbi din ochi. David nu 
părea să înţeleagă şi o expresie de neîncredere i se întipări 
pe faţă. 

— Domnule Rosen, până la noi ordine eu conduc acest 
birou. Dacă asta te deranjează, îţi accept demisia pe loc. 
Dacă persişti în această atitudine idioată, te trimit acasă în 
cursul săptămânii. Este clar? 

David nu se mişcă. 

— Şi acum şterge'-o, spuse cu o voce glacială. Şi să nu 
mai intri fără să baţi la uşă. 

David se ridică fără să spună nimic şi dispăru. Eva nu 
regreta că-l pusese brutal la punct: era vorba de 
autoritatea ei şi cu atât mai bine dacă tot biroul o auzise. 
Ţipând. Ştia că niciun colaborator al agenţiei nu-l iubea pe 
acest lip. Şi, în plus, nu putea avea încredere în el. 
Instinctul i-o spunea, fără să ştie de ce. 


92 


Eliberată parcă după această descărcare a nervilor, se 
întrebă cum să-l identifice pe bărbatul cu Volga? O va 
urmări sau va pune pe cineva s-o urmărească? Evident, nu 
putea să-i ceară ajutor lui Piotr, nici contactului ei din 
Moscova, rezervat numai pentru cazurile de pericol extrem. 
Se hotărî să-i studieze comportamentul, pentru a-şi dă 
seama cărui serviciu aparţine - KGB, miliţie, GRU? Se hotărî 
să se plimbe, în loc să dejuneze: va vedea dacă este filată. 
Era ora 12 şi 10. Trecu prin biroul lui Bruno. 

— Mă voi'ântoarce după conferinţă, îi spuse. Voi scrie 
articolul la întoarcere. 

Afară, Eva se îndreptă spre Piaţa Roşie. După vreo 20 de 
minute de plimbare prin jurul Kremlinului, sigură că nu este 
urmărită, se îndreptă spre Arbat, observând toate Volgilc 
negre: niciuna nu era echipată cu un girofar. Intră într-un 
Medonald's şi dejună rapid. Tot nu era urmărită. Continuă 
să se plimbe. La ora 14, era din nou în faţa Kremlinului. 

Cu toate că trecea pentru prima oară dincolo de zidurile 
sale, îl cunoştea la perfecţie, deoarece îl studiase în toate 
amănuntele în perioada antrenamentului. Ar fi putut face 
chiar pe ghidul şi să-l citeze pe Lermontov, care declarase: 
„Kremlinul nu se poate descrie, nici zidurile dantelate, nici 
pasajele întunecoase, nici palatele fastuoase. Trebuie să 
simţi tot ce-ţi spun ele în inimă şi în imaginaţie“. Cunoştea, 
de asemenea, faimosul proverb rus: „Deasupra Moscovei 
se' află Kremlinul, deasupra Kremlinului nu este decât 
cerul“. 

Construit pe o pantă abruptă, stâncoasă, Kremlinul 
domina Moscova. Era inima Moscovei. Aceste construcţii 
diverse, realizate în epoci diferite, fără unitate 
arhitecturală, sâ'nt de o frumuseţe extraordinară. În spatele 
acestor ziduri pline de mistere, s-a desfăşurat istoria 
adesea violentă şi însângerală a Rusiei. În 1918, Kremlinul 


a devenit reşedinţa guvernului sovietic. 

De doi ani, joggers-u obţinuseră permisiunea să alerge în 
jurul Kremlinului. Eva profitase tic aceasta şi făcuse câleva 
ture. Fiecare reprezenta doi kilometri şi jumătate. 

Se amestecă în valul de ziarişti, aproape 400, care intrau 
prin Troiţkaia, situată la vest, de cealaltă parte a 
Mausoleului lui Lenin şi departe de turişti. Descoperi 
magnificul parc Aleksandr. La fiecare uşă, ziariştii' fură 
percheziţionaţi înainte de a intra în sala Sf. Gheorghe, cea 
mai fastuoasă'şi mâi vastă, în care se organizau de obicei 
recepţiile diplomatice. Ziariştii, nerăbdători şi surescitaţi, se 
instalară' într-un vacarm de neuescris. Zvonurile circulau 
de  colo-colo: Gorşkov va anunţa o nouă pauză în 
perestroika? Va interzice multipartitismul, care'nu făcea 
decât să crească anarhia? Va duce un război-fulger contra 
Iranului pentru a-i descuraja pe 

93 


azerbaidjeni? Va anunţa trimiterea de tancuri în Polonia, 
după anunţul oficial al noului guvern al acestei ţări că va 
părăsi Pactul de la Varşovia în următoarele 8 luni? Războiul 
civil mocnea de la tentativa ratată de a prelua puterea în 
1993 a staliniştilor; aceştia, obţinând doar 0,3% din voturi 
la alegerile din noiembrie, fuseseră definitiv respinşi. Va 
retrage cei 120 mii de soldaţi sovietici care mai erau în 
Germania de Est, aşa cum promisese anul trecut? Va 
accepta secesiunea republicilor musulmane, cum o făcuse, 
împotriva voinţei sale, cu republicile baltice în 1991? Eva 
reuşi să se aşeze în primul rând. Nu cunoştea pe nimeni, în 
afara câtorva persoane marcante. Bărbatul din dreapta ei 
se prezentă: Jan Ego- rov, redactor şef al ziarului Pravda. 
Allase că este un vechi prieten al lui Gorşko'v. Făcură 
schimb de cărţi de vizită. 

— Ah, sunteţi noua patroană a AiâP-ului? Bine-aţi venit la 
Mogcova. 


îi zâmbi fermecător. 

— Acum se trimit tinere frumuseți? Nu pot decât să mă 
bucur! 

Avea vreo 50 de ani şi o alură ele play-boy. 

Un sunet de clopotel împuşc liniştea. Membrii guvernului 
intrară în sală; două minute mai târziu. Mihail Gorşkov intră 
la rân- dul său, urmat de Piotr Karstov. Toată lumea se 
ridică. Piotr întâlni privirea Evei, dar rămase impasibil. 
Gorşkov se aşeză şi-i invită pe ziarişti să ia loc. Avea faţa 
trasă şi surâsul pe care-l arbora nu era decât de 
circumstanţă. 

Cu o voce gravă, făcu un scurt expozeu al situaţiei ţării, 
punând accentul pe reuşitele economice, care nu vor 
îniârziă să se facă simţite, apoi abordă problemele politice, 
pe care fiecare le aştepta. 

Asemenea colegilor săi, Eva îşi lua notițe. Scria fără 
să'ridice capul. Cuvintele lui Gorşkov se înscriau de la sine 
în paginile carnetului. 

„Vorn strivi terorismul. Toate măsurile sunt luate pentru 
a pune capăt acestui val criminal, care se abate asupra 
capitalei noastre. Cei ce sunt responsabili pentru aceste 
acte, manipulaţi de ţări străine, vor fi arestaţi şi chemaţi în 
faţa tribunalelor noastre. Spunem un nu hotărât 
indepedenţei Azerbaidjanului! Autonomia, în cadrul 
reformelor noastre asupra marii descentralizări în curs, este 
singura soluţie acceptabilă...“ 

Gorşkov vorbea ferm şi ameninţător. Se opri, bău puţină 
apă şi cu un gest al mâinii dădu cuvântul presei. 

Corespondentul canalului american CBS se ridică repede 
şi ceru precizări despre Polonia. 

— N-aţi spus nimic despre Polonia, este vorba de o 
simplă scăpare sau preferaţi ca tancurile Dvs. Să ne facă o 
surpriză? 

94 


— Mă tem că prietenii Dvs. De la CIA v-au informat 
greşit! răspunse Preşedintele. 

Sala izbucni în râs, dar americanul nu vroia să lase 
microfonul: 

— Sunt ziarist, nu agent CIA. La noi, în America, cele 
două funcţii sunt incompatibile. Altfel spus, domnule 
Preşedinte, nu-mi prea'vine să râd, când riscul de a vedea 
tancurile Dvs. Strivind oameni inocenți creşte din zi în zi. 
Este o întoarcere la dictatura Brejnev, la cea de'la 
Budapesta din 1956 sau la cea de la Praga din 1968! 

Gorşkov, furios din cauza comparaţiei, îl făcu ignorant şi 
arogant.’ 

— Cred şi sper că un astfel de ajutor nu va fi necesar. 
Politica noastră tinde tocmai să lase ţările să-şi gireze 
singure destinele. Dar avem acorduri de colaborare 
mutuală cu ţările frățeşti. Un adevărat război civil mocneşte 
în Polonia... Dacă noul guvern polonez, ales democratic şi 
pe care-l aprobăm cu totul, ne va cerc ajutorul pentru a 
pune capăt haosului, ne vorn respecta acordurile! 
Perestroika şi glasnost-ul sunt cu totul contrare anarhiei. 

O tăcere'apăsătoare se lăsă peste asistenţă. Eva ardea 
de nerăbdare să pună o întrebare, una singură: de ce mai 
rămâneţi în Germania de Est, când trei sferturi din soldaţii 
americani au părăsit Germania de Vest? Dar nu îndrăznea. 
Privirea lui Piotr Karstov o împiedică. Mai mult, conferinţa 
se desfăşura în direct, nu dorea să se facă remarcată atât 
de repede. 

Toată conferinţa de presă se învârli în jurul Poloniei. 
Terorismul trecu pe planul al doilea. Eva, ca şi majoritatea 
colegilor ci, înţelese că Piotr Karstov va fi însărcinat să 
conducă o eventuală acţiune a sovieticilor în Polonia. 
Prezenţa lui nu se putea explica altfel. Dar, ceea ce pentru 
Polonia reprezenta o dramă, pentru ca era un cadou căzut 
din cer: îi va uşura trecerea la „etapa superioară“. Către 
ora 17, Gorşkov încheie conferinţa. Eva îl privi încă o dată 


pe Piotr şi plecă.' 

Reîntoarsă la agenţie, redactă o telegramă şi se închise 
în birou pentru a scrie un articol de patru pagini consacrat 
evenimentului. 1-1 arătă lui Bruno, înainte de a-l expedia. 

— Este cel mai bun articol pe care l-am citit în ultimul 
timp despre ţara asta afurisită şi despre liderul ei preaiubit, 
o felicită el. 

Eva îi mulţumi cu un surâs. Apoi le chemă pe Martine şi 
pe Pia şi le dădu'ântâlnire la ea acasă, la ora 20. 

(5 oră mai târziu, era la Hilton şi-şi începea gimnastica. 
La un moment dat avu impresia că este spionată. În imensa 
oglindă 

95 


ce domina sala, remarcase printre curioşi un bărbat de 
vreo 30 de ani, care, stângaci, nu înceta s-o privească. Un 
alt bărbat, mai în vârstă, cu părul sur, se apropie deodată 
de el şi-i şopti ceva la ureche. Eva îl recunoscu imediat pe 
cel cu Volga neagră. Inima începu să-i bală mai repede, dar 
continua să-şi facă exerciţiile, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat 
nimic. Fusese deci urmărită lără să-şi dea seama, când 
ieşise de la agenţie... Cu coada ochiului îl văzu pe şoferul 
Volgăi depărtându-se şi' dispărând. Celălalt nu se miş- 
case. Antrenorul de gimnastică, un tânăr şi frumos 
moscovit, cu aer efeminat, mergea printre rânduri, dând 
sfaturi cu o voce caldă. Se apropie de Eva, se aplecă şi-i 
spuse la ureche: 

— Sânteţi o plăcere pentru ochi! 

Mulţumindu-i din priviri, Eva îşi încheie exerciţiile şi se 
îndreptă spre piscină. Îşi lăsă sacul la vedere şi 
plonjă.'Tână'rul care o urmărea dispăruse..'. 

Făcu o mie de metri în patru turc, fără pauză. Douăzeci 
de minute mai târziu era sub duş, fără a-şi pierde din ochi 
sacul. Când ieşi, tânărul era afară. Trecu prin faţa lui şi luă 
unul din taxiurile din faţa hotelului. Ajunse acasă pe la 19 şi 


30. Nicio Volgă nu o urmărise. Dacă nii încercau nimic 
împotriva ei, înseamnă că nu aveau destule clemente 
pentru a o aresta. Dacă nu cumva vroiau s-o forţeze să facă 
greşeli. Dar o urmăreau în legătură cu relaţia ei amoroasă 
cu Karslov, cu ceasul şi cu ceea ce însemna el de fapt, cu 
morţile pe care le provocase sau cu altceva? Se pierduse în 
asemenea presupuneri când sună Piotr. Convorbirea fu 
scurtă: va trece pe la ea fix la miezul nopţii. Apoi, scoase 
adidaşii din sac şi cu ajutorul unei lame şi al unei pile 
deformă puţin tălpile, le frecă de fundul băii, curăţă iotul, 
aruncă micile bucăţi de cauciuc în WE şi trase apa. Cineva 
sună la uşă. 

Martine intră. 

— Eşti fermecătoare, exclamă Eva. 

— Şi'tu eşti pur şi simplu superbă! Am rezervat o masă la 
Havana, pe Bulevardul Lenin. Se fnănâncă foarte bine, ai să 
vezi. Pia va veni mai târziu. 

Coborâră şi Eva îl remarcă pe tânărul rus de cealaltă 
parte a străzii, cum se' aştepta de altfel. Se prefăcea că 
încearcă să găsească o adresă. „încă un amator“, se gândi. 
BMW-ul Martinei era parcat lângă bloc. 

La capătul străzii Cehov, Martine o luă pe Bulevardul 
Tvers- koi. Era gata s-o oprească şi să-i ceară să se 
întoarcă, prctexlând că a uitat ceva. Dar nu făcu nimic. 
Avea chef să petreacă o seară normală. O inspiraţie subită 
o făcu s-o întrebe pe Martine: 

— Tu, care eşti aici de doi ani, ai remarcat multe Volgi 
negre cu girofar? 

96 


— Probabil că este maşina celui ce este supranumit 
Maigret-ul rus.. S-au scris articole despre el. Ştiu că are o 
astfel de maşină. De ce? 

— Nimic. Simplă curiozitate. Am remarcat ieri această 
maşină şi am crezut că nomenclatura a obţinut încă un 


privilegiu pentru a circula mai bine prin Moscova! 

Izbucniră în râs. 

— Şi care este numele acestui faimos “Maâgret“? întrebă 
Eva. Am putea să scriem despre el înir-una din zile... 

— Boris, i se spune inspectorul Boris. Este cunoscut aici 
aproape de toată lumea. Conduce comisariatul 1 Mai. Aş 
putea să fac cu reportajul. M-ar amuza să înlălnesc un 
adevărat poliţist rus! 

— Vorn mai discuta. 

Martine o întrebă ce se înlâmplasc cu David. 

— A mers prea departe. A trebuit să-l pun la punct. Asta-i 
lot. 

— Cred că a fost şocat. N-a mai scos o vorbă toată ziua. 
Bruno i-a arătat articolul tău. Nu a vrut să-l citească, dar 
sunt sigură că tot a lăcut-o pe ascuns. 

Eva râse. 

— Eu am găsit articolul formidabil! 

— Eşti drăguță. 

Ambianţa restaurantului era veselă şi fermecătoare. Pe o 
estradă, ciţiva instrumentişti cântau muzică afro-cubaneză, 
foarte ritmată, dar intrarea celor două femei nu trecu 
neobservată. Toate privirile se îndreptară către ele. Când 
chelnerul le invită să se aşeze la o masă în mijlocul sălii, 
Eva ceru o masă mai retrasă. Dorea un loc care să-i 
permită să observe intrarea, fără a fi văzută. Martine 
comandă specialitatea casei: creveţi la grătar şi pui cu sos 
cubanez. Eva luă un cocteil de creveţi şi un homar. 
Discutară despre conferinţa de presă şi despre Polonia. Era, 
oare, vorba despre o întoarcere la brejnevismul cel mai pur, 
aşa cum scrisese Eva? 

— Nu există nicio îndoială, o asigură ea cu privirea 
absentă. 

— Dar care va fi reacţia occidentalilor? 

Eva o privi intens. 

— Occidentalii? Dar occidentalii'nu există. Acest cuvânt 


nu spune nimic. Există americanii şi, ca accesorii, francezii 
şi englezii. Vor fi ceva proteste de formă. Asta-i tot. Europei 
nu-i pasă, americanii şi-au repatriat deja băieţii din 
Germania. NATO-ul agonizează, germanii sunt practic 
unificaţi, se construieşte o „casă comună“, cu noua axă 
Berlin-Moscova, ideologiile tradiţionale sunt moarte şi au 
lăsat loc exlremismelor, în special de dreapta. Priveşte 
07 


cum neonazismul şi stalinişlii progresează peste lot, în 
special aici, în Franţa şi în Germania... 

yy 

— Nu eşti puțin pesimistă? 

— Poate’. Vorn vedea în câteva săptămâni dacă mă înşel. 

Tocmai atunci intră în restaurant şi tânărul care o 
lot'urmărea în ultima vreme, însoţit de o fată, probabil 
străină. 

Fură aşezaţi câteva' mese mai departe. Un minut mai 
târziu, tânărul se ridică şi se îndreptă spre telefon. Reveni 
aproape imediat şi-şi reluă locul la masă. 

Eva'ânţelese că-şi anunţase superiorul. Maigret-ul rus? 
Avea de a face deci cu miliția şi nu cu KGB-ul. Fu aproape 
bucuroasă. Totul se explica: caracterul improvizat al 
urmăririlor, folosirea ne- profesioniştilor... Dar cum se 
ajunsese până la ea? Chiar dacă prezenţa necunoscutului o 
neliniştea, nu lăsă nimic să se vadă. Continuă conversaţia 
despre viaţa zilnică a Moscovei. Dar gândurile îi erau în altă 
parte. Inspectorul Boris era pe calc să-i scotocească 
apartamentul. Va îndrăzni el, oare, să se atingă de sistemul 
de alarmă supersofisticat? Va vedea când se va întoarce 
acasă. Lipise un fir de păr în josul uşii şi un altul pe sertarul 
biroului. IIl observă pe furiş pe tânărul rus şi se întrebă dacă 
nu era cumva unul dintre cei ce 'o atacaseră la sosire. Cei 
din cauza cărora se întâmplase totul... Probabil că 
acceptase să intre în joc datorită unui şantaj. Obligat să 


coopereze, o descrisese cât putuse pe Eva, dar portretul nu 
putea să fie decât incomplet. Inţelegea totul mai clar acum. 
Simţi cum o cuprinde neliniştea. 

Klartine o întrebă ce se întâmplă. 

— Mă doare puţin stomacul. Homarul nu a fost, probabil, 
prea proaspăt. Cred că 'este mai bine să plec. 

— Pia trebuie să sosească dintr-un moment într-altul. Ce 
să...? 

— Poţi să rămâi; voi lua un taxi, mă simt într-adevăr 
rău... 

— Nu, nici nu poate fi vorba. Am să-i telefonez Piei. 

Se ridică şi se duse la telefon. 

Eva făcu semn unui chelner, care sosi cu nota de plată. 
Plăti în dolari şi lăsă un pourboire frumos chelnerului, care 
insistă să-i aducă un'coniac. Eva refuză: 

— Mulţumesc, data viitoare. 

Plecări. Era ora 23 şi 30 şi Martine îi propuse s-o conducă. 
După un sfert de oră, BMW-ul se opri în faţa casei. Eva o 
îmbrăţişa şi aşteptă ca maşina să dispară după colţul străzii 
pentru a ieşi prudent să studieze împrejurimile. Dar rusul 
nu se arătă. Când ajunse în apartament, constată că firul de 
păr pus în josul uşii fusese mişcat din loc. De-abia o 
jumătate de centimetru. Cel âe la sertar nu fusese atins. 
„Nu a putut intra“, se gândi. Scoase „bomboana“ din 
buzunarul interior al pantalonilor şi trecu prin ciur 

98 


apartamentul şi toate obiectele. Nimic. Niciun microfon. 
Se dezbrăcă şi-şi puse cămaşa de noapte. 

Fix'la'miezul nopţii'se auziră trei lovituri în uşă. Eva 
deschise, iar Piotr Karstov intră în linişte. Era epuizat. Se 
lăsă să cadă pe o canapea, lără să-şi scoată pardesiul şi 
lără să pronunţe un singur cuvânt. Eva * îi respectă câteva 
minute tăcerea, apoi se hotărî să rupă liniştea: 

— Pleci în Polonia? întrebă ea, în şoaptă. 


îi confirmă cu o înclinare a capului. 

— Ai mâncat? 

Vocea Evei era blândă. Se apropie de el şi îi luă mâna. El 
o privi intens şi o luă în braţe. Rămaseră un lung moment 
strânşi unul lângă celălalt. Eva se desprinse încet. 

— Vrei să bei ceva? 

Dădu din cap afirmativ şi păru că se destinde dintr-odată. 

— Îţi aduci aminte ce mi-al spus acum câteva zile despre 
amantul Olgăi? o întrebă brusc. 

Eva îl privi surprinsă. 

— Nu, răspunse. Ti-am explicat că acţionez întotdeauna 
datorită inspiraţiei. După aceea uit. Din fericire pentru 
mine. 

— Ei bine, imaginează-ţi, micuța mea Eva adorată, că 
portretul schitat de tine este exact cel al lui Trusenko, cel 
mai mare duşman al meu, temutul şef al KGB-ului. 

Eva se ridică brusc şi se plimbă prin salon cu un aer grav. 

— Să plecăm în weck-cnd-ul ăsta undeva, vreau să fiu 
singură cu tine. 

— Weck-end-ul ăsta voi fi deja în Polonia, dragostea 
mea... lată un articol trăsnet pentru tine! 

Eva nu se mişcă. 


— Când pleci?” 
— Miercuri seara. Să nu spui nimic înainte de joi 
dimineaţa. 


— Nu te iubesc din interes profesional, Piotr! Aş putea să 
povestesc destule despre Azerbaidjan şi nu o fac. Ce-mi 
spui tu acum nu este un scoop, un arlicol-bomb'ă, oricum 
nu pentru mine. În după-amiaza asta, în articolul meu 
despre conferinţă, am scris exact acelaşi lucru. Am anunţat 
chiar că acest week-cnd va fi un „week-end negru“ pentru 
Polonia. 

— Nu te supăra, dragă Eva. Şi iartă-mă. Sunt epuizat. Am 
pe trecut ore îngrozitoare în şedinţa Biroului. Nu sunt de 
acord cu această intervenţie şi am încercat s-o împiedic pe 


toate căile. Dar trebuie să mă supun.. 

Eva i se desprinse din braţe şi începu din nou să se 
plimbe în lung şi-n lat prin cameră. 

— Rămân aici în noaptea asta, spuse Piotr. 

— Voi putea să vin să te văd în Polonia? 

99 


— Îmi citeşti gândurile. Vroiam să ţi-o propun mai 
târziu... 

Se apropie de ea şi o îmbrăţişa cu'violentă. Cu fala în 
părul ei, îi murmură: 

— Eva, nu mai pot trăi fără tine. Te iubesc şi... 

Eva îl îmbrăţişă pentru a-l face să tacă, dar el o luă în 
braţe şi o duse în dormitor. Ea îl dezbrăcă fără a-l pierde din 
ochi. Piotr era ca hipnotizat. Foarte repede vru s-o ia în 
braţe, dar ea îl respinse cu tandrete. 

— Piotr... Cred că sunt însărcinată... 

Qnd ajunse a doua zi, la ora 9, la agenţie, oricine putea 
observa că avea un aer fericit. Noaptea ei cu Piotr fusese 
tandră şi romantică. O părăsise cu o ultimă sărutare spre 
ora 6 dimineaţa şi ea nu observase nimic anormal când 
ieşise din casă. Se înţeleseseră să ia avionul de seară sau 
cel de-a doua zi dimineaţă pentru Varşovia şi să tragă la 
hotelul Mercur. Acolo, el o va'căuta câl va putea de repede. 

Prin telefon, Eva comandă un loc pentru zborul Moscova- 
Paris al Companiei Air France de la ora 12 şi 30, o chemă 
apoi pe Olga şi conveniră să amâne dejunul pentru când se 
va întoarce de la Paris, iar la sfârşit îl convocă pe David. 
După figura acestuia, îşi dădu seama că petrecuse o seară 
destul de „udată“. 

îl informă că fusese chemată de urgenţă, „confidenţial“, 
la Bruxelles. Trebuia să aibă grijă de agenţie în lipsa ei şi să 
primească echipa de televiziune ce va sosi mâiiie. Plecă la 
ora 9 şi 50, chiar înaintea şedinţei de redacţie; chemă un 


taxi. 

— Strada Dobrininskaia', numărul 7. 

Nimeni nu o urmărea. Dar de-abia cobori din maşină, la 
douăzeci de metri de Air France, când zări Volga neagră a 
lui Boris înconjurând piaţa şi îndreptându-se spre strada 
Piatniţkaia. Cum de-a reuşit să-i regăsească urma? Nicio 
îndoială nu era posibilă. Telefonul agenţiei era pus sub 
urmărire. Eva intră la Air France şi-şi plăti biletul cu cartea 
de credit American Express „Gold“. Era ora 10 şi 30. 
Trebuia să-şi recupereze maşina, în care îşi lăsase valiza şi 
o geantă, şi să fugă ia aeroport. De-abia avea timp. Se 
îndreptă spre Piaţa'Oktiabrskaia. Cât eva priviri discrete în 
jur o liniştiră. Luă un taxi din colţul pieţei şi zece minute 
mai târziu era în faţa casei. Intră în curte şi fu cât' pe ce să 
strige. Tânărul, cu capul sub capota unei maşini' se 
prefăcea că repară motorul. Se retrase fără să facă zgomot, 
cu inima bătându-i. Pe stradă fugi cât putu de repede spre 
Piaţa Puşkin. Trebuia să ia o hotărâre rapidă. Nu trebuia să 
greşească. Să ia un taxi şi să plece. Imposibil, fără bagaje. Il 
zări deodată pe tânăr venind în direcţia ei. Se fofilă 

100 


înir-un grup de turişti germani fără să-l piardă din ochi. 
Volga lui Boris stopă lingă'el. Schimbară câteva cuvinte. 
Tânărul se întoarse şi se opri din nou în faţa casei ei. Simţi 
cum o prinde furia şi pofta de-a ucide. Această manevră o 
enerva! Se îndreptă spre cabina telefonică, de cealaltă 
parte a pieţei, şi formă un număr: la al treilea apel închise. 
Refăcu numărul. La cel de-al patrulea apel îi răspunse o 
voce bărbătească. Ceru să, vorbească cu Igor. 

— „Aţi greşit numărul“, i se răspunse. 

Puse receptorul în furcă şi ieşi liniştită. Nu avea decât de 
aşteptat. 

Zece minute mai târziu, o maşină se opri în faţa casei... 


Un om în uniforma KGB, purtând ochelari de soare, scoase 
o hârtie din buzunar şi intră în imobil. Eva opri un taxi şi, 
într-un minut, * ajunse şi ea. Cobori. Il rugă pe şofer s-o 
aştepte şi intră în curte. Tânărul’ intră după ca. În acelaşi 
moment, omul' cu ochelari de soare ieşi din clădire şi, 
făcându-se că nu-l vede pe tânăr, o întrebă pe Eva dacă nu 
putea să-l ajute. Căuta un anume Zotov, care locuia aici. Îi 
întinse o hârtie. Tânărul se prefăcu că a greşit adresa şi ieşi 
repede. Eva schimbă hârtia cu o alta: „Metoda Muler, 
acum“. Fără’ a mai aştepta, îşi luă bagajele din maşină şi se 
urcă în taxi. 

Era pentru prima 'oară că Eva apela direct la' „contactul“ 
său. „Să n-o faci decât atunci când crezi că eşti în pericol“. 
In acest caz, parola era „Igor“. Era oare într-adevăr în 
pericol? De data asta instinctul său îi spunea că da... 

La ora 11 şi 45 ajunse la aeroportul Şeremetâcvo. Văzu 
maşina lui Boris, cu motorul mergând, slaţionând chiar în 
faţa intrării’. O cuprinse neliniştea. Îi spuse şoferului să 
oprească. Cc'făcea Boris? Fără îndoială aştepta un telefon 
în maşină. Intră în aeroport, îşi înregistră bagajele şi trecu 
de controlul paşapoartelor. Cinci minute mai târziu, era în 
avion. 

închise ochii şi suspină, aşezată confortabil în fotoliu. 
Vocea comandantului răsună după aceea în cabină: 

— Doamnelor şi domnilor, vorn avea o mică înlărziere. Un 
ultim control. Nimic important. „- 

Eva deschise ochii tocmai când Boris intra în avion. Îi 
închise imediat, paralizată pe scaun. Bătăile inimii o 
împiedicau să respire. Ce i-ar fi putut face? Să-i pretindă să- 
| urmeze? Va cere să vorbească cu Fiotr Karstov. Nu avea 
de ales... Să rămână calmă... Simţi umbra unui om în faţa 
ei şi o respiraţie sacadată. Probabil că „Mai- gret-ul rus“ 
fugise. Să deschidă ochii? Să se prefacă? Cum să se 
prefacă?... Se afla acolo, observând-o. Îl simţi din ce în ce 
mai aproape. Peste o clipă, îi va auzi vocea. Aşteptarea 


dură un moment, interminabil. II auzi înjurând printre dinţi. 
Apoi se înde- 
101 


părtă, dar ea ţinu ochii închişi până la decolare. Numai 
atunci Eva îşi dădu seama că tremura toată. 

9 

Inspectorul Boris Pliuci nu primise telefonul pe care-l 
aştepta în maşină. La ora 12 şi 15 se îndreptă în goană spre 
ghişeul de îmbarcare, unde, după o discuţie de cinci 
minute, i se refuză lista pasagerilor. Nu avea niciun 
mandat. „Ordinele sunt ordine“, îi răspunse tânăra 
funcţionară de la Air France. Fugise atunci spre avion, 
arătându-şi legitimaţia, ceruse să urce la bord pentru un 
ultim control. Personalul companiei nu putuse să-l 
împiedice. Până în ultima clipă, sperase să n-o găsească pe 
Eva Dumoulin în avion. Dar, când o văzu, îi veni să strige: 
„Unde este Aleksandr? L-ai ucis şi pe el? Cine eşti?“ 

Inspectorul Boris nu avea cum să obţină vreun răspuns. 
Şocat, cu nervii la pământ, neînţelegând deodată ce căuta 
în acest avion, în faţa acestei străine, crezu că înnebuneşte. 
Bătu în retragere. Nu putea face nimic contra acestei femei. 
Această afacere nu era pentru el. Avea deja un mort şi o 
dispariţie pe conştiinţă! 

Aleksandr fusese ucis? Era convins că da. Ca şi în cazul 
vân- zăloarei îşi imagină scena, dar se lovi de-o 
imposibilitate: cum ar fi putut o femeie de vârsta fetei sale 
să elimine un luptător format în trupele de comando din 
Afganistan? 

Mai multe scenarii îi trecură prin minte. În afara celui 
adevărat: când taxiul demară cu Eva, Aleksandr se îndrepta 
spre Piaţa Puşkin, de unde vroia să-i telefoneze lui Boris. 
Ofiţerul în uniformă îl opri şi-i ceru să-l ajute să găsească 
apartamentul pe care-l căuta. li răspunse să se ducă 
dracului. Omul scoase atunci o legitimaţie cu însemnul 


KGB-ului, pe numele colonelului Dimov. Cu un gest din cap 
îi ordonă să-l urmeze şi-i vâri un pistol cu amortizor între 
omoplaţi. Aleksandr, mai palid decât moartea, se supuse, 
dar în holul imobilului, dându-şi seama că era o cursă, se 
întoarse brusc încercând să-l lovească cu piciorul pe 
necunoscut. Omul eschivă, îi prinse piciorul în zbor şi-l 
proiectă cu tot corpul în perete. Apoi îl lovi violent cu tocul 
pistolului în ceafă. Aduse imediat maşina în curte, puse 
corpul pe scaunul din faţă şi demară. Cinci minute mai 
târziu, îşi gara maşina în parking'ul'hotelului Meridian. În 
penumbră, transportă corpul în portbagaj şi-i trase un 
glonte în cap. Până la căderea nopţii „afganul“ avea să fie 
transportat la periferia Moscovei şi tăiat' în bucățele. 
Membrele i-au fost îngropate în diverse locuri, iar capul şi 
corpul, o dală sfări- mate, au fost arse şi aruncate în marea 
groapă de gunoaie din nordul capitalei. 
102 


La Paris, Eva îi lelefonă de la aéroport lui Robert Nelson, 
directorul operaţiunilor secrete de la CIA. Ajunsă apoi la 
hotelul Victor Hugo, îf chemă pe patronul AEP de la 
Bruxelles. Îi explică, pe ocolite, raţiunile hotărârii sale de a 
se duce imediat în Polonia. El o felicită pentru articolul 
despre conferinţa lui Gorşkov, reluat de numeroase ziare 
europene, şi îi dădu acordul, iar ea îi promise că va trimite 
un articol „istoric“ în următoarele ore. Dar nu putea să-i 
spună mai multe la telefon. 

Liniştită, îşi petrecu după-amiaza plimbându-se prin 
parcul Tuileries şi pe' Champs-Elysées, apoi cină cu poftă în 
localul lui Joc Golde'nberg de pe rue des Rosiers. Un mod 
agreabil de a se pregăti pentru întrevederea furtunoasă cu 
Nelson... 

Spre miezul nopţii, sună telefonul. Robert Nelson o 
chema de pe aeroportul Kennedy. Va lua avionul peste o 
jumătate de oră şi va fi la Paris la ora 7 dimineaţa, ora 


locală. Trebuia să-l întâl- nească la ora 9, într-o vilă de la 
periferie, a cărei adresă i-o dădu. Eva se întoarse în faţa 
oglinzii. De când revenise la hotel, la ora 22, rămăsese în 
faţa ei, gânditoare. Abandonase orice speranţă de a o mai 
revedea pe Dahlia în adâncul ochilor. Imaginea pe care i-o 
înfăţişa oglinda era aceea a unei femei dure, fără scrupule, 
dresată pentru a ucide. Observându-se atent, făcu bilanţul 
celor 45 de zile petrecute la Moscova. Important era că-l 
fermecase pe Piotr Karstov şi că era pe cale de-a declanşa 
cea de-a doua fază a operaţiunii. Nu ştia încă până unde 
putea generalul să mai meargă pentru ea. Va avea în viitor 
mai multă putere? Avansarea sa la gradul de mareşal se va 
anunţa joi dimineaţă, cum îi confirmase în ajunul plecării. 

Prin acest gest, Gorşkov vrusese să arate tuturor 
încrederea absolută pe care o avea în Karstov, cât şi 
importanţa sarcinii ce-i va reveni acestuia în momentul în 
care va trebui să împiedice Polonia să părăsească Pactul de 
la Varşovia. 

înainte de a adormi, îi apăru pentru o clipă în memorie 
imaginea inspectorului Boris. Nu mai putea face acum nimic 
împo- 

103 


triva ci. Rămăsese fără niciun martor, fără vreo dovadă. 
Se va ocupa de el la întoarcere... Adormi cu această 
certitudine liniştitoare. 

A doua zi dimineaţa, la ora 8 şi 50, Eva intra cu Peugeot- 
ul său închiriat în curtea 'discretă a linei case drăgute, 
aşezată pe una din înălțimile de la UEtang-la-Ville. Găsise 
foarte uşor această mică localitate situată la mai puţin de 
20 km de Paris, între Saint- Nom-la-Breldehe şi Marly-le-Roi. 
Convinsă că nu a fost urmărită, urcă treptele peronului şi 
pătrunse în subsolul care se dovedi a fi bine apărat. 

Doi bărbaţi cu alură atletică o încadrară şi-o conduseră 
înir-o cameră protejată de o uşă masivă de metal. Aici, între 


patru pereţi goi şi albi, îl descoperi pe Robert Nelson, 
aşezat pe un scaun de birou, în faţa unei mese. Sub lumina 
crudă a 'două lămpi de neon, faţa îi părea şi mai trasă 
decât altădată. O privi înainlând, impasibil, fără vreo urmă 
de surâs şi îi indică un scaun de lemn de cealaltă parte a 
mesei. De-abia aşezată, izbucni mânios. Fără a o scăpa din 
ochi, îi enumeră greşelile, una câte una, erorile pe care le 
comisese, începând cu ceasul care i-a fost furat cu uşurinţă. 
Cum a putut să fie atât de stupidă? Din cauza ei a trebuit 
să-şi asume riscuri considerabile, lansându-şi cei mai buni 
oameni în acţiunea teroristă... Şi fuga ei la Leningrad, ce 
eroare! Asasinarea vânză- toarci, încă'o eroare! Trebuia să 
o facă să dispară! Ca Aleksandr! Fără urme! Eva îl asculta 
neclintită. Trebuia să lase să treacă furtuna! Nelson făcu o 
pauză şi trecu la complimente, cu o voce tot atât de suavă, 
pe cât fusese de' violentă mai înainte. Eva nici măcar nu 
clipi. 

Când sfârşi tot ceea ce avea să-i spună, îi ceru să-i 
povestească în cele mai mici amănunte relaţiile sale cu 
Karstov. Eva se supuse. 

Nelson o asculta fără a o întrerupe. Din când în când, bea 
câte o înghiţitură de apă minerală şi lua câteva notițe. Se 
făcuse ora 12 când'Eva sfârşi de povestit. 

— Foarte bine, să începem cu acest fiu de căţea de 
poliţist. Ne vorn ocupa de el. Voi da instrucţiuni chiar azi. 

— Nu, mai ales acum nu. Este un om foarte cunoscut şi 
KGB-ul se va amesteca în această afacere dacă el dispare. 
Vor'găsi portretul meu, fotografii de-ale mele, alte 
elemente pe care le ignorăm şi laţul se va strânge în jurul 
meu. Karstov va afla totul şi... dacă are vreo bănuială, totul 
s-a sfârşit... 

— Atunci? Ce propui? 

— Nimic. Să nu facem nimic pentru moment. Nu mai are 
dovezi. Practic, îi este imposibil să susţină vreo acuzaţie 
împotriva mea. Teoretic, sunt liniştită. Voi vedea la faţa 


locului' care sunt cele mai bune mijloace de'a-l neutraliza, 
dacă persistă, şi-ţi voi comunica. 
104 


— Dacă persistă sau nu, trebuie să ne debarasăm de el 
foarte repede. Să-l facem să dispară. Imi trebuie un 
răspuns, repede. Dacă nu, voi lua asupra mea această 
sarcină. Ai înţeles? 

Rolurile se inversaseră. La ultima lor întrevedere', Eva 
era cea care dominase conversaţia. Acum aproba din cap. 

— Să ne întoarcem deci la eroul nostru. Ce ai de gând să 
faci pentru cea de-a doua etapă? 

— Nu ştiu. 

— Trebuie să-l pui la curent, conform planurilor... 

— Este imposibil. Karstov este un patriot convins, unul 
adevărat. Nu va accepta niciodată ajutorul CIA. Este exact 
contrariul portretului desenat de serviciile tale... 

— Ba nu, este un megaloman „un oportunist... 

— Te înşeli, îl întrerupse Eva. Îţi repet că Piotr scapă cu 
totul interpretării psihologilor noştri. 

Nelson nu vru să audă nimic. Era aşa de sigur de 
judecata lui, că Eva se înfurie: 

— Tu te-ai culcat cu el, tu? Nu? Atunci respectă 
concluziile analizei mele. Ştiu despre ce vorbesc. Cunosc 
omul mai bine decât psihologii şi ordinatoarele talc din 
Langley. Nu va accepta niciodată să colaboreze cu CIA! Ar fi 
mai rău decât o trădare! Dar cu, eu îl ţin în mână, îl simt 
maturizându-se din zi în zi. Este convins că am darul 
prezicerii. Începe să creadă în destinul său naţional, ştiu, 
sunt sigură. Nu a spus încă nimic, dar a înţeles. 

— ÎI iubeşti? îi tăie Nelson vorba, cu o voce indiferentă. 

Eva rămase fără replică. Nu se aştepta la această 
întrebare. 

Nu mai avea niciun sentiment. Nici faţă de el, nici faţă de 


nimeni. O străină acţiona în locul ei, urmând un instinct nu 
de femeie, ci de agent secret. 

— Nu, bineînţeles. De ce această întrebare absurdă? 

— Parcă ai vrea să-l protejezi. După tine, Karstov este un 
înger, îţi aduc aminte că acest om are mâinile mânjite de 
sânge, de mult sânge. Nu-şi face niciun fel de scrupule. 
Este o brută, un primitiv, un rus. Un adevărat rus! Va 
accepta deci ajutorul nostru, sunt sigur! 

— Dacă eşti convins de asta, nu te baza pe mine. 
Renunţ... 

Eva aproape uriaşe. În picioare, revoltată, îl fixa pe 
Neison drept în ochi, regretând deja cele spuse. Crezu că 
vrea s-o pălmuiască şi luă poziţie de atac. 

— O.K., O.K.. Ca'lmează-te. Ai timp până la sfârşitul lui 
aprilie să mă poţi convinge! După aceea, dacă eşuezi, vorn 
urma planurile şi procedura mea. 

Surprins de atâta hotărârc din partea ei, Nelson vru să fie 
sigur: 

105 


— Dahlia, sunt dezolat. Ai făcut o treabă extraordinară 
într-un timp record. Ai toată încrederea mea. Dar, înțelege- 
mă, trebuie să fim siguri că vorn reuşi în acest octombrie 
1994! 

Eva avu o tresărire auzindu-l pronunţându-i adevăratul 
nume. Era pentru prima oară când cineva îi spunea astfel 
de un an încoace, din ziua când i se atribuise identitatea 
Evei Dumoulin. Privirea i se tulbură. 

— Scuză-mă, am vrut să spun Eva! 

Şurâse, dar ea rămase ca de piatră. 

îi dădu informaţii suplimentare despre Karstov. Eva îi 
propuse atunci un plan prin care aveau să-l convingă pe 
Karstov de talentul ei de prezicătoare. 

— Genial. Sper că-şr va atinge scopul, spuse el 
încruntându-şi fruntea. 


îi confirmă că URSS va interveni în Polonia cel mai târziu 
la sfârşitul săptămânii acesteia, sub comanda lui Karstov. 

— În cele din urmă, Eva, valul acesta terorist mai mult 
ne-a ajutat în planurile noastre, nu? 

Eva dădu din cap şi se pregăti să plece. 

— Avionul meu decolează la ora 15 şi 30. Trebuie să plec. 
Apoi îl întrebă: Tu rămâi? 

— Da... Eva? 

Se opri, cu mâna pe clanţă, şi-şi întoarse privirea spre el. 

— Mult noroc şi... ai grija de tine, O.K.? 

leşi fără un cuvânt, fără un zâmbet. 

Rămas singur, Nelson îşi aprinse o havană şi fixă tavanul 
alb. li spusese în mod intenţionat Dahlia. Ştia că acum Eva 
exista cu adevărat. 

Vreo zece mesaje o aşteptau pe Eva la recepţia hotelului 
Mercur din Varşovia. Era aproape ora 20 şi 20 când sosi şi 
ultimul mesaj fusese înregistrat la ora 20 şi 10. Se urcă în 
cameră, dar de-abia închise uşa că sună telefonul: 

— Doamnă Dumoulin, un telefon de la Moscova. 

— Eva, eu sunt. Sosesc în noaptea asta. Te voi suna 
înainte de ora unu. Să fii gata! 

Piotr închise. Eva rămase nehotărâtă un minut. Deci, 
sosea singur. Şi tancurile? Trebuia să fie gata pentru ce? 
Puse în sfirşit receptorul în furcă, făcu o baie şi hotărî să 
iasă din hotel pentru a lua pulsul oraşului. 

Aşezată pe bancheta din spate a unui taxi Lada, 
descoperi şiruri de camioane militare, automitralierele 
trupelor de elită ale armatei poloneze, care se aşezaseră în 
poziţie de-a lungul autostrăzii 

106 


şi la intersecțiile de la periferii. Văzu şi tancuri ultimul 
model  'T-80, dar în număr mic. Această imagine 
îngrijorătoare a unei armate pe picior de război, în noaptea 
friguroasă poloneză, îi a- minfi de ceea ce văzuse în 


Azerbaidjan, cu câteva săptămâni în urmă. Aceeaşi senzaţie 
a unei drame ce era pe punctul de a izbucni. 

Ziariştii străini fuseseră rugaţi să părăsească capitala 
poloneză cel mai târziu vineri dimineaţă, ;va trase 
concluzia că invazia sovietică se va declanşa în noap'lea de 
vineri spre sâmbălă. Se plimbă înfrigurată pe străzile 
aproape pustii, sub privirea nervoasă a militarilor postati în 
faţa edificiilor publice şi la marile intersecţii. Era sinistru, 
jresări, 'când o explozie puternică se auzi în depărtare, 
urmată de rafale de automate. Se hotări să se întoarcă. Era 
mai prudent. 

Cinci minute mai târziu, dormea dusă. 


Bătrâna insistase cu o energie ce-i dezarmase pe cei 
patru milițieni de la intrare. Nimic de făcut. Vroia să-l vadă 
pe inspectorul Boris şi pe nimeni altcineva. Va aştepta toată 
ziua, dacă va trebui. Era în concediu de boală? Bine, 'atunci 
va reveni mâinc! Unul dintre ei lelefonă acasă la Pliuci: 

— Scuzaţi-mă, şefule, dar o bătrână nebună insistă să vă 
vadă. Pretinde că are ceva important să vă povestească. O 
răpire sau aşa ceva. Dar nu vrea să vorbească decât cu 
Dvs. 

— Reţineţi-o, sosesc. 

Bătrâna nu era deloc nebună. Din contră. Era foarte 
lucidă şi perspicace pentru vârsta ei. De la fereastră, 
văzuse toată scena. În ajun, sosise pentru trei zile la fiica ei, 
care locuia la etajul V, într-un imobil ce dădea în curte, pe 
strada Cehov, la numărul 15. Boris ascultă cu atenţie. Ca 
toate bunicile sovietice, îşi ajuta adesea fiica să facă ordine 
în casă şi să aibă grijă de nepoţel'âi povesti tot, până în 
cele mai mici amănunte. O lânără intrase în curte şi un 
ofiţer KGB, care ieşea probabil din casă, o oprise. 
Schimbaseră ceva, poate o bucăţică 'de hârtie, apoi în 
curte a apărut un alt bărbat, care a ieşit imediat. Tânăra a 


deschis portbagajul unei maşini de marcă străină, â luat 
două valize, nu, o valiză şi o geantă mare, şi a ieşit. După 
un timp, cei doi bărbaţi au revenit în curte şi au intrat în 
imobil. | s-a părut a fi o manevră curioasă, cu atât mai mult 
cu cât, mai târziu, ofiţerul KGB - purta ochelari de soare - a 
plecat singur şi a revenit cu o maşină bej, pe care a garat-o 
în curte. L-a adus apoi pe lânăr, susţinându-l, ca şi cum 
acesta era leşinat sau rănit. Bătrâna se opri puţin şi se uită 
în jurul ei: 

— Comisariatul ăsta are nevoie de o mătură bună, spuse 
cu un ton de reproş. 

Apoi, continuă: 

— Ah, da, era ora 11 şi 20. Era ca într-un film. 

Recunoscu fără ezitare fotografia „afganului“ pe care i-o 
arătă 

Boris. 

108 


— El este, fără îndoială. Ştiţi, văd foarte bine. Întrebaţi-o 
şi pe fiica mea. 

— Bărbatul care era cu el? 

— Aveţi o fotografie a lui? Aş putea să-l recunosc dintr-o 
sută de persoa'ne. Chiar dacă purta ochelari negri de soare. 
In orice caz, avea nişte mustăţi foarte frumoase... 

— Nu aii notat, din întâmplare, numărul maşinii 
ofițerului? întrebă el. 

— Nu... de ce? Trebuia? 

Se strâmbă. * 

Boris suspină, dar nu se supără pe bătrână: mărturia ei 
era foarte importantă, aproape miraculoasă. Îi arătă o 
fotografie a Evei, pe care o făcuse el cu o săptămână în 
urmă... 

— Femeia pe care am văzut-o purta căciulă şi ochelari de 
soare. Dar, dacă o văd de aproape, aş putea s-o recunosc. 

— De ce nu m-aţi căutat imediat? 


— Pentru că trebuia să-mi duc nepoţelul în parc. Era liber 
ieri după-amiază. Atunci, am aşteptat până azi... Este grav? 

Boris o linişti şi-i mulţumi cu căldură. O conduse acasă. 
Era tocmai imobilul în care locuia şi Eva. În curte, bătrâna îi 
făcu o excelentă reconstituire a^scenei, demnă de cei mai 
buni specialişti. 

După-amiază, îi trimise un coş cu fructe, caviar şi vodcă, 
însoţite de un plic cu 200 de ruble, echivalentul unui salariu 
mediu în URSS, totul însoţit de un bilet în care o ruga să 
păstreze secretul. 

întors la comisariat, Boris putu să reflecteze în linişte. 
Ideea de a publica fotografia lui Aleksandr în presă, cu o 
ofertă de recompensă, îi trecu un moment prin minte, dar 
renunţă repede. Pentru asta avea nevoie de autorizaţia 
Pelrovkăi şi deci trebuia să dea explicaţii precise. 

O întrebare îl obseda: cine era în realitate Eva Dumoulin? 
O spioană? în acest caz, care era misiunea ei şi ce legătură 
avea ea cu unul dintre cei mai prestigioşi oameni din ţară? 
în ceea ce-l priveşte, nu avea nicio îndoială: un om din 
reţeaua ci - KGB sau nu - îl răpise pe Aleksandr, care va fi 
găsit mort, i'ntr-o zi sau alta. Dacă va mai fi găsit vreodată. 

Boris simţi cum îl cuprinde o mânie rece. Pentru prima 
oară în viaţa lui, cî, care-şi păstrase sângele rece în faţa 
crimelor celor mai atroce, el, care preferase întotdeauna 
dialogul în locul violenţei, care susţinuse abolirea pedepsei 
cu moartea, într-o dezbatere televizată rămasă celebră, 
avea subit sentimentul că trebuie să ucidă. 

— Doamfle, asta nu poate să rămână aşa! strigă el, 
lovind cu pumnul în masă. 

109 


De trei ori, în lunga lui carieră, trebuise să abandoneze 
cercetarea unor crime din ordinul KGB... De data asta se va 
bate până la capăt! 

Căută în carnet numărul de telefon aj redactorului de la 


rubrica de criminalistică a Pravaei şi formă numărul pe linia 
sa directă. 

— Inspectorul Pliuci la telefon. Ce-ai spune dacă ţi-aş 
propune să cinezi cu un bătrân vulpoi ca mine? 

— Când doreşti, inspectore! 

V 


— Coboară. O Ceaika neagră le aşteaptă şi te va aduce 
până aici. 

Piotr închise. Eva dormea când soneria telefonului o 
sculase brusc. Stătu puţin până să-şi dea seama că se afla 
la Varşovia, într-o cameră de hotel, aşteplând un telefon de 
la amantul ei. Inchise la rândul ei şi-şi dădu cu apă rece pe 
faţă. 

Ceaika aştepta, 'cti motorul mergând încet. Un sfert de 
oră mai lărziu, maşina se opri în faţa unei vile, la periferia 
de sud a oraşului. Era trecut de miezul nopţii. Piotr o 
aştepta în uniformă, pe peron, silueta lui înaltă desenându- 
se pe fundalul uşii deschise. Eva fugi în braţele lui. Piotr o 
strânse lângă el, respirându-i parfumul şi acoperindu-i faţa 
cu sărutări nebuneşti. Rămaseră un timp în întuneric. 

— Mă înăbuşi, spuse ea, râzând. 

Intrară în saâon şi se aşeză lângă ea pe o canapea 
somptuoasă din piele. Se îmbrăţişară cu pasiune, apoi, cum 
se aştepta, Piotr îi ceru explicaţii. De ce venise joi seara şi 
nu miercuri? 

— Am fost 'la Bruxelles, la ginecolog. 

— Şi? 

Se'uită la el înainte de a-i răspunde: 

— Pozitiv, dragul meu... 

Piotr o luă în braţe, cu o tandreţe sporită parcă. 

— Ne căsătorim, ¿va. Aici, în Polonia. Am obţinut divorţul. 
Acum sunt liber! Şi te iubesc, dacă ai şti cât te iubesc... 


Eva tăcea, cu faţa de nepătruns. 

— Eva, micuța mea Eva, o să-l păstrezi, nu-i aşa? 
Răspunde-mi. 

— Nu ştiu. Depinde de... 

Piotr o strânse şi mai tare. 

— Eva, vreau acest copil! 

Eva se desprinse brutal şi strigă: 

— Îmi faci rău, Piotr! 

Se calmă. Schimbă tonul. 

— Ştiu, toate astea nu sunt uşoare. Dar sunt aşa de 
fericit. 

111 


Fără un cuvânt, Eva îl duse în dormitor. Făcură dragoste 
cu o pasiune neobişnuită şi adormiră pe la ora 4 dimineaţa. 

Piotr se trezi'primul', la ora 6 dimineaţa. Acoperi corpul 
Evei cu sărutări furişe. Eva se sculă imediat şi căută 
bucătăria să pună de cafea. 

îl auzi cântând tare sub duş. Când intră în bucătărie, era 
impecabil în uniformă. 

— Piotr, care sunt planurile talc? Toţi ziariştii străini au 
părăsit capitala sau o vor face. Şi cu? Am spus biroului meu 
la Bruxelles... 

îi tăie vorba. 

— Mi-am schimbat planurile. Voi face chiar azi o 
declaraţie la televiziune că nu avem nicio intenţie de a 
interveni în Polonia. Că este vorba de o problemă internă 
ele. 

— Şi tancurilor talc, masate la frontieră, când le dai ordin 
să înainteze? 

Risc din toată inima. 

— Singura mea problemă este papa. După câte ştii, ela 
ameninţat că va veni la Varşovia, dacă Armata Roşie 
intervine. Nu ştiu cum să-l opresc. El singur este mai 
puternic şi mai ameninţător decât toate armatele lumii. 


— Va trebui să-i opreşti. Este important pentru prestigiul 
tău. 

— Uşor de zis... 

Eva'păru dintr-odală absentă. Privirea ei rămăsese fixată 
pe tabloul agăţat pe peretele din faţă. Piotr ştia că ea nu 
privea portretul lui Maiakovski, originar tot din Caucaz, şi de 
care el nu se despărţea niciodată. 

Ea începu să vorbească, cu o voce calmă. Expunerea 
dură a- proape trei minute. Piotr o ascultă într-o tăcere 
religioasă. 

— Eşti un geniu! Sper că va merge. 

— Nicio îndoială. Atunci, pe când? 

— In noaptea de duminică spre luni. Vei putea să-ţi scrii 
articolul luni dimineaţa. Astfel, vei puiea să-ţi justifici 
prezenţa... 

— Piotr, naivul meu Piotr. Eu voi avea un articol bombă”, 
de acord. Dar tu? Asta îţi va crea probleme. Nu, nu pot, nu 
vreau. Va trebui să plec. Fă în aşa fel încât să mă expulzeze 
duminică seara... 

— Ascultă-mă. Am luat ieri seara masa cu Gorşkov. Chiar 
după ceremonia în cursul căreia am fost numit mareşal. 

— Ei şi? 

— l-am spus lotul. Nu puteam face altfel. Câincle acela de 
Tru- şenko ar fi vorbit oricum! l-am luat-o înainte. 

Eva asculta, stupefiată şi vizibil iritată. 

— Eşti nebun! KGB-ul, 'Gorşkov, în curând tot pământul 
va fi la curent. Şi eu am să ajung şo'mer! 

112 


— Nu, nu trebuie să-ţi faei griji. M-a întrebat dacă este 
ceva serios sau numai o aventură, continuă Karstov, 
imperturbabil. l-am spus că este o aventură... Ştii, azi nu 
mai este tabu... 

Eva avea aerul disperat. 

— Mă pui într-o situaţie imposibilă. Şi, încă o dală, fără să 


mă consulţi. Domnul Mareşal a holărât singur! Despre viaţa 
mea! Despre' cariera mea! 

Se ridică şi-si apropie faţa de a lui. Era furioasă. 

— Mareşalc ÎCarslov, făcu ea cu o voce amenințătoare. 
Am şi eu un cuvânt de spus, dar nu va fi acelaşi cu al tău. 
Să ştii că nu sunt de acord cu felul tău de a vedea lucrurile. 

— De ce? întrebă el, îneântat. 

— Nu vreau să mă mărit! Mai ales cu un om care riscă să 
dispară dintr-un moment într-altul. Să rămân văduvă, cu un 
copil, lic el chiar al unui mareşal, închisă înir-un apartament 
de două camere în Caucaz, asemenea mamei talc. Nu-i 
pentru mine! 

Piotr izbucni în râs. Dar Eva continuă şi mai aprinsă: 

— Am să plec. Da, am să plec şi de data asta să nu 
încerci să mă opreşti, mareşalc! 

Piotr 'se ridică’ dintr-un salt, serios. 

— Eva, m-am gândit la ce mi-ai spus în ceea ce priveşte 
viitorul. Ştiu acum că ai dreptate. Vroiam să-ţi vorbesc astă 
noapte. Ştiu că temerile talc sunt îndreptăţite. Dar voi fi 
mai tare dacă suntem împreună, dragostea mea, dacă eşti 
alături de mine. Nu vei fi văduvă, Eva. Vei fi femeia cea mai 
fericită de pe pământ. Am nevoie de line, de dragostea la, 
de sfaturile tale, de protecţia la. 

O strângea în braţe mai tare ca niciodată, pronu'nţând 
aceste cuvinte cu o voce slabă. Eva, învinsă, i se cuibări la 
piept şi plânse în tăcere. 

După plecarea lui Piotr, Eva rămase singură în vilă. Un 
şofer îi adusese lucrurile de la hotel şi ultimele ziare 
occidentale pe care le putuse găsi. Dar nu putea să se 
concentreze. Inspectorul Boris îi ocupa toate gândurile. De 
ce-şi luase riscul să se deconspire în avion? Robert Nelson 
afirmase că „afganul“ era mort şi că agentul părăsise 
imediat ţara. Nu mai putea conta acum pe nimeni. Celelalte 
trei „contacte“ îşi terminaseră şi ele misiunea. „în caz de 
urgenţă?“ întrebase ca. Răspunsul căzuse glacial: „Eşti 


singură“. 

Se'plimbă câtva timp prin oraşul pustiu, în care toate 
jaluzelele erau trase, apoi făcu o oră de gimnastică. La 
prânz, Piotr o sună: o invita să urmărească la televiziune 
interviul pe care avea să-l dea la ora 20. Se va întoarce 
lărziu, fără îndoială... Frigiderul era plin. Mâncă puţin, scrise 
superiorului ei de la Bruxelles. Îi confirmă 

113 


că lotul mergea bine şi îl anunţă că în curând îi va trimite 
un articol senzaţional. Îi ceru să nu'âncerce să o 
contacteze. Branşă minifaxul portativ la telefon şi transmise 
scrisoarea. Piotr îi dăduse voie. 

Această seară vaji importantă, capitală. Totul se va juca 
aici în următoarele ore. Îşi privi ceasul. Era timpul să emită 
semnalul convenit. Formă numărul centralei hotelului Piaza 
şi ceru să fie transmis un mesaj la camera 15. „Rog a 
trimite flori la această adresă“. Şi dădu adresa vilei... 

La orâ 20, deschise televizorul. Jurnalul de actualități 
începu cu un interviu al mareşalului Piotr Karstov, care 
anunţă cu un calm remarcabil că URSS avea alte preocupări 
decât situaţia tulbure din Poloâtia, că nimic nu va putea 
opri marea revoluţie gorş- koviană şi că polonezii ar face 
bine dacă ar urma modelul sovieticilor... 

Piotr vorbea foarte convingător, alternând surâsul, 
gravitatea şi ameninţarea. Explică pe larg că „democraţia“ 
nu însemna haos, că  „liberafizarea“ nu însemna 
iresponsabilitate, că cei câţiva pseu-  dointelectuali 
decadenţi care urlau aici nu erau poporul polonez. Că, în 
sfârşit, URSS nu va interveni decât în situaţia în care 
guvernul legitim i-o va cerc în mod oficial. „Ce comedian“, 
murmură Eva, luându-şi notite. 

Dormea, când Piotr se întoarse, la ora 3 dimineaţa. Îi 
mângâie faţa ca să n-o trezească brusc. 

'- N-am putut să-ţi telefonez, îi şopti. Îmi pare rău... 


— Ai fost formidabil la televizor. Ştii cu cine semănai? Cu 
Sla- lin, Hruşciov, Brejnev şi Gorşkov laolaltă. 

Izbucniră în râs. 

— Vino să dormi, îi spuse, strângându-l în braţe. 

— Nu am timp. Plec peste două ore. 

— Tocmai de asta. Vino. 

Se dezbrăcă şi se lungi lângă ea. Imediat o luă în braţe 
cu dragoste, dorind acest corp cald şi suplu care vibra 
lângă'el. Ea îl opri: 

— Nu, micuțul meu mareşal. Trebuie să-ţi păstrezi 
forţele. Dormi, te voi trezi la ora 5. 

Ca un copil, îi mângâie pântecele şi adormi imediat. Eva 
aşteptă o jumătate de oră şi se sculă. Se duse prin întuneric 
până la fereastra salonului şi trase puţin perdeaua: maşina 
lui Piotr era a- colo, la dreapta, în fundul parcului. Câleva 
minute mai târziu, o siluetă se apropie de maşină. Se 
întoarse în pat în vârful picioarelor. Piotr dormea scrâşnind 
din dinţi. Aşteptă o oră, cu ochii deschişi în întuneric, apoi îl 
trezi cu tandrete: 

— Piotr, este ora... Mă duc să-ţi fac cafeaua. 

114 


Mormăi şi o căută cu mâinile. Dar ca era deja în 
bucătărie. Zece minute mai târziu sosi şi el, cu părul încă 
umed. Avea pe bărbie o picătură de sânge. 

— Te-ai ras prea repede, dragul meu, spuse 
îmbrătişându-i. 

îi servi o ceaşcă mare de cafea şi pâine de secară prăjită 
cu unt şi miere. 

— 'Eva, nu voi avea timp să-ţi vorbesc. Azi, totul va fi 
foarte complicat pentru mine. 

Bău o gură de cafea. 

— Nu vin la noapte... 

Eva îl linişti cu un gest: 

— Nu te scuza. M-am decis să mai rămân căleva zile. 


Imediat, Piotr o îmbrălişă cu pasiune. 

— Ce fericire! Şi micuțul? o întrebă, mângâindu-i 
pânteccic. Mişcă? 

— Nu are nici măcar trei săplămâni, îi spuse, punând 
mâna peste a lui. Ai răbdare. 

închise deodată ochii şi-i strânse cu putere braţul Faţa î 
se crispă, începu să tremure. Neliniştit, Piotr crezu că nu se 
simte bine. Vru s-o ducă în pat, dar ea urlă: 

— Piotr! Să nu ieşi! O să ţi se întâmple ceva. Te rog, 
rămâi! 

Se dădu cu un pas înapoi şi continuă să urle cu ochii 
închişi: 

— Te rog, nu pleca! Te ameninţă un pericol... 

Piotr încercă s-o calmeze: 

— Eva, viaţa mea, suntem în siguranţă. Nu există niciun 
risc. Nu se poate înlâmpla nimic. 

— ÎI văd! îl văd! strigă. Nu mă pot înşela. Rămâi! îţi spun 
să rămâi! Ascultă-mă... 

Tulburat, Piotr ezită un moment. Apoi se desprinse şi se 
îndreptă spre uşă. Vroia să fie sigur. Eva îl urmă agăţându-i- 
se de braţ pentru a-l opri, iar când el deschise uşa îl 
împinse cu forţă. Piotr căzu. Eva fugi afară şi imediat se 
prăbuşi cu un strigăt de durere. Un glonte tras cu o armă cu 
amortizor o atinsese în coapsă. Piotr fugi spre ea, strigând- 
o pe nume. Auzi un zgomot de motor îndepărlându-se, când 
se aplecă deasupra ei. O luă în braţe. Sângele curgea din 
abundență din piciorul drept, pe care glonţul îl străpunsese. 
Piotr îi făcu imediat un garou cu un şervet, dar mâinile îi 
tremurau şi faţa îi era asudată. 

— Eva, dragostea mea.'Viaţa nu-ţi mai este în pericol. 
Linişteş- te-te, chem o ambulanţă. 

Fugi la telefon şi dădu ordine, sirâgând. Lungită pe 
canapea, Eva se răsucea de durere. 

— Piotr, nu pleca, reuşi să mai să spună. 

115 


O privi mirat şi dispăru în baie. Reveni cu o mică cutie de 
prim-ajutor şi începu să-i curețe rana cu alcool. Eva tresări 
de durere şi-şi muşcă buzele pentru a nu striga. Privind-o 
cu admiraţie, îi făcu un nou garou şi apoi îi pansă piciorul. 

Nu vreau la spital. Toată lumea va alia, vei fi discreditat. 
Spune-le să mă îngrijească aici. 

Piotr, încă sub efectul şocului, părea că nu înţelege. 
Zgomote de motor îl treziră din toropeală şi ieşi. 

— Să nu le atingi de maşină! strigă'Eva. 

Piotr reveni imediat, urmat de un medic şi de doi 
infirmieri ruşi. Un ofiţer intră la rândul lui, cu sufletul la 
gură, şi îi spuse ceva lui Piotr, în timp ce medicul se ocupa 
de Eva. 

Purta galoane de căpitan pe epoleţi şi avea în jur de 30 
de ani. Surâzând, Piotr îi explică de ce trebuia să fie 
transportată de urgenţă la spital şi de ce nu putea rămâne 
aici. Vroia să protesteze, când o explozie puternică zgudui 
pereţii casei. Geamurile se spar- seră. Piotr se aruncă peste 
Eva pentru a o proteja. Câteva momente mai târziu, privind 
prin fereastra larg deschisă, îşi descoperi maşina în flăcări. 
Un soldat încercase să dezamorseze bomba conectată la 
motor, pe care ofiţerul o descoperise. Acum era mort, 
pulverizat... 

Zece miriute mai târziu, Eva era dusă la spitalul militar 
din Varşovia. Reuşise să-l împiedice pe Piotr, consternat de 
cele întâmplate, s-o însoţească şi îi recomandă cea mai 
mare prudenţă. 

— Am avortat? 

— Dar nu eraţi însărcinată! răspunse tânăra doctoriţă ce- 
o îngrijise. 

Eva era foarte abătută. Li povesti că, fiind sigură că era 
însărcinată, îi şi spusese soţului. Îşi şterse câteva lacrimi. 

— Puteţi scrie în raport că şocul a provocat un avort? Era 
aşa de fericit! 


— Dacă aţi fi fost însărcinată, aşa s-ar fi întâmplat! 

Pe la ora *3, Piotr reuşi să vină să o vadă pentru câteva 
minute. Eva fusese instalată într-un apartament rezervat 
ofiţerilor superiori. Piotr îşi întoarse faţa când Eva îi anunţă 
vestea proastă! O aflase deja! Medicul îl prevenise cu 
menajamente. Mai târziu, Piotr îi povesti că cele două 
santinele fuseseră găsite în tufişuri, cu corpurile ciuruite de 
gloanţe. Asasinii reuşiseră să treacă de cele trei baraje 
până la vilă. Era de neînțeles! 

— Din contră, este foarte cla'r, îi spusese Eva. Duşmanii 
tăi, Piotr! Numai duşmănii tăi sunt capabili de o astfel de 
lovitură. 

116 


— Vorn vedea asta mai târziu. Azi, Eva, tu mi-ai salvat 
viata. 

Dacii tu ai fi plecat, cu aş fi fost mort. Ai fi putut să mori în 
locul meu. Au tras patru gloanţe în direcţia ta. Este un 
adevărat miracol că mai eşti în viaţă. 

— Da, dar ţi-aii ucis copilul! strigă ca, înfundându-şi 
plânsetele în pernă. 

Vroia să părăsească spitalul, se simţea mai bine şi 
trebuia să-şi redacteze articolul. Piotr îi promise că o va lua 
de acolo discară, până când le va fi pregătită o nouă vilă, 
apoi plecă în mare grabă. 

Se lăsase noaptea, când i se spuse să fie gala. Părăsi 
spitalul ajutată de două infirmiere, care-i dădură o pereche 
de cârje. Şo- ferul Volgăi de culoare kaki îi surise forţat şi 
conduse cu toată viteza spre partea de nord a oraşului. 
Maşina se opri în faţa unei clădiri frumoase de la slărşitul 
secolului trecut, care-şi păstrase, ca prin minune, aerul 
distins de odinioară. Acum era înconjurată de un 
detaşament de  paraşulişii, care-i păzeau intrarea şi 
patrulau prin parc. Proiectoare erau instalate de o parte şi 
de alta a clădirii şi luminau ca ziua. Avu impresia că intră 


într-o” fortăreață. Încamera sa găsi un imens buchet de 
trandafiri roşii; îl admiră în adân- cul sufletului ei pe Karstov 
că găsise timp să se ocupe de acest detaliu. ^ - Piotr îi 
telefona o jumătate de oră mai târziu. li confirmă că putea 
să-şi scrie articolul: 

— Trimile-l la ora 3 dimineaţa, nu mai înainte. Nu voi veni 
în noaptea asta. Te iubesc! 

în telejurnalul de la ora 22, se evocă atentatul asupra 
mareşalului Karstov, dar fără a se face vreo aluzie la ea. 
Liniştită, închise televizorul, puse ceasul să sune la ora 2 şi 
30 şi se culcă, înghiţi două comprimate contra durerii şi 
abia avu timp să se în- trebe'cum reuşise omul din camera 
15'a hotelului Piaza - „un mare profesionist“, îi spusese 
Nelson - să treacă prin trei baraje, în uniformă de general? 
Cum scăpase? leşind în goană afară, se oprise doar cinci 
secunde, timp în care el trebuise să-i ochească şi să-i 
lovească piciorul. Şi dacă... Adormi imediat... 

Luptele de stradă continuau să facă ravagii la Varşovia. 
Nu se mai puteau număra morţii de o parte şi de alta. 
Intervenţia Armatei Roşii în Polonia, lâ cererea oficială a 
guvernului lega'l, dornic să pună capăt războiului civil, 
fusese declanşată la ora 3 dimineaţa, pe 27 februarie 1994. 
EVa îşi trimisese articolul la ora 2 şi 59 şi făcuse senzaţie în 
lumea întreagă. Protejată de Piotr, era singura ziaristă 
străină din Varşovia. În fiecare zi de la intervenţie, trimitea 
unul sau două articole semnale „APE“. Prin pre- 

117 


cizia lor, informaţiile şi comentariile îi mirau pe 
specialişti, fiind, bineînţeles, reluate de toată presa 
internaţională. APE păstra anonimatul corespondentei sale 
„pentru raţiuni de securitate“. În două săplămâni, Eva nu-l 
văzuse pe Piolr decât de trei sau patru ori. Întotdeauna 
noaptea, întotdeauna epuizat, la capătul puterilor. 

Rezistenţa poloneză era mai crâncenă decât prevăzuse. 


Sule de dezertori din Armata Roşie - musulmani majoritatea 
- şi din armata poloneză trecuseră' de partea opoziţiei cu 
lot calabalăcul. Statele Unite protestaseră de formă, dar 
respectaseră cererea oficială a guvernului polonez care 
apelase la Armata Roşie pentru a opri o eventuală lovitură 
de stat militară şi pentru a restabili ordinea... Miniştrii 
afacerilor externe ai CEE se reuniseră în şedinţă 
extraordinară, la Paris, la palatul Elysee, în cea de-a 13-a zi 
a intervenţiei sovietice. Comunicatul final cerea ca 
„Slalinişlii polonezi“ să înceteze imediat acţiunile teroriste 
împotriva democraţiei şi a URSS... Comunicatul aducea, de 
altfel, un omagiu lui Gorşkov.'ân termeni mai degrabă 
„ambigui“, pentru „ajutorul“ al cărui' singur scop era 
salvarea Poloniei de la haos. 

Directorul APE fu somat de forurile sale superioare să-şi 
retragă corespondentul de la Varşovia. De-abia avu timp 
să-i trimită un scurt mesaj Evci. Când îl primi, ea izbucni în 
râs, regretând totuşi că nu mai putea să scrie, atât de mult 
îi plăcea acest lucru, şi în'trebându-se ce va face ca să-şi 
umple zilele. 

Rana începea să se cicatrizeze.'ân aceeaşi seară, Piotr o 
chemă la telefon: vor petrece toată scara şi noaptea 
împreună. Sosi la ora 21. Nu mai părea acelaşi om din 
noaptea atentatului. O privea pe Eva ca pe o fiinţă 
superioară: în afara frumuseţii sale, a sensibilităţii, a 
inteligenţei, dăduse dovadă de-o demnitate şi de un curaj 
neobişnuite. Erau singurele virtuţi ce contau pentru el. 

îl sfătui să- facă o baie fierbinte şi-i turnă un pahar cu 
whisky, în timp ce savura băutura, Piotr îi mărturisi că 
intervenţia lor se transformase în dramă. Mai mult de o mie 
de soldaţi şi ofiţeri sovietici muriseră deja. Erau sute de 
răniţi, zeci de dezertori şi vreo 50 de tancuri distruse. De 
partea poloneză aceste cifre ar trebui să fie multiplicate cu 
patru. Ultima şedinţă a Biroului Politic la care asistase în 
ajun, la Moscova, era cât pe ce să se termine prost. Se 


cereau rezultate rapide, „cu orice preţ!“ Şi înaintea sosirii 
eventuale a papei! Piotr ieşi din baie mai destins. Trecură la 
masă, bucurându-se cu însufleţire, fericiţi să se regăsească 
faţă în faţă, departe de război. 

— În închisoare, am citit o carte extraordinară despre 
istoricul Flavius Josephus. A trăit între anii 37-100. Acest 
general şi aristocrat evreu a rezistat cât a putut romanilor. 
Dar a trebuit să se predea cu ocazia unei lupte disperate, în 
care îşi pierduse toţi 

118 


oamenii. A prezis apoi Imperiul lui Vespasian... Câleva 
luni mai târziu, profeția i se realiza... 

— Şi a scris o lucrare fantastică despre războaiele dintre 
evrei şi romani. Cea mai strălucitoare mărturie despre 
tragedia poporului său, în acea epocă hotărâloarc a istoriei 
evreieşti şi creştine. De ce îmi vorbeşti despre el? 

— Pentru că şi tu eşti un profet! Dar, în plus, tu ţi-ai riscat 
viaţa pentru a mă salva. Nu ştiu dacă el ar fi făcut-o pentru 
a o salva pe cea a lui Vespasian.’ 

— Mulţumesc de comparaţie! Sunt, deci, prizoniera ta? îl 
întrebă, râzând. De fapt, când ai fost în închisoare şi de ce? 

Piotr îi povesti atunci viaţa lui şi tot ceea ce'trăise în 
Afganistan cu zece ani în urmă. Eva revă'zu parcă aievea 
imaginile înregistrate pe caseta video. 

Deodată, se opri şi o privi cu un aer grav. 

— Eva, repetă-mi iot ce mi-ai spus de la început, de la 
prima noastră întâlnire. Explică-mi esenţa gândirii tale, a 
prezicerilor tale. 

Eva păru obosită şi nemulțumită. Bău un strop de vin 
negru ca să câştige puţin timp de gâ'ndire. Trebuia să fie 
prudentă, să nu comită nicio eroare. Avea poftă să fumeze. 

— Dă-mi o ţigară mai întâi. 

O aprinse ş'i înghiţi primul fum. Simţi că ameţeşte şi 
închise ochii. Faţa i se crispă' şi vorbi rapid. li repetă toate 


prezicerile: mare destin, război civil, război religios, sânge 
curgând, staliniştii revenind, moartea lui, dacă nu va 
acţiona... Numai el putea evita haosul, apocalipsul ţării 
sale. Piotr o asculta fascinat, aplecat spre ea, 
abandonându-se cu totul. Ea se opri epuizată şi-şi aprinse o 
nouă ţigară. 

— Ştii, partidul, adică ideologia, este singurul responsabil 
pentru toate nenorocirile ţării tale, pentru toate relele de 
care ea suferă: corupţie, subdezvoltare, milioane de morţi, 
nedreptăţi, imensa confuzie a căror victime sunteţi de 77 
de ani încoace. Fără el, Rusia ar fi putut deveni farul 
umanităţii, are mai multe bogății ale subsolului decât 
America, este superioară din punct de vedere spiritual, mai 
veche, dar a fost guvernată de bolnavi, de profitori şi de 
intelectuali orbi, de nebuni, de paranoici veniţi parcă dintr-o 
altă epocă. Poporul tău a cunoscut foametea, teroarea, 
sclavia, u- milinţa şi, azi, această mizerie va reveni din 
cauza conceptelor ideologice eronate, prelins îngropate. 

îl privi pe Piotr în adâncul ochilor. 

— Naţiunile, ca şi indivizii, au un destin. Destin nu 
înseamnă fatalism. Există posibilitatea să-l influenţezi. Un 
popor are întotdeauna posibilitatea de a alege. Dar trebuie 
ca cineva să-i insufle voinţa şi să-l ajute să se îndrepte pe 
drumul onoarei şi al dreptăţii. 

119 


îţi repet, Dumnezeu m-a adus în calea ta pentru a le 
ajuta să faci această alegere, pentru a te face să-ţi dai 
scama de rolul tău. Poţi, trebuie să alegi! Dacă faci o 
alegere proastă, adică dacă nu faci nimic, vei fi în curând 
lichidat! Dacă faci alegerea cea bună, îţi vei salva viaţa şi 
pe cea a poporului tău! 

Piolr înţelese, bupă un moment ce-i păru Evei o 
eternitate, îi spuse cu o voce strangulată parcă de emoție: 

— Vor mai fi morţi, inocenți masacrați... 


— Nu, numai câţivâ... Nici o'comparaţie cu Polonia, 
Azerbaidjanul, Georgia, Afganistanul, faimoasa revoluţie din 
Octombrie, Slalin etc. Morţii vor fi în majoritate călăii, cei 
vinovaţi de sângele ce curge din 1917, călăii ce ţi-au ucis 
fratele, tatăl, da, tatăl... Am visat, nu am timp să-ţi 
povestesc. 

Se ridică dintr-un salt, cu faţa palidă. 

— Explică-mi, Eva, este foarte grav ce spui. 

— Tatăl tău nu a dispărut, a fost dus într-un lagăr de 
concentrare. A murit acolo de foame şi de frig. Fă o 
anchetă. Vei vedea că-ţi spun adevărul. 

Aprinse o altă ţigară, cu mâinile tremurând. 

— Sunt aceiaşi călăi care au vrut să te omoare şi care, 
aşteptând acest moment, ti-au ucis copilul! 

Izbucni în plâns. Piolr rămase nemişcat, cu privirea în gol. 
Credea în vorbele ci şi avu dinir-odală revelaţia absurdităţii 
a cărui victimă fusese. 

— Şi când ai avut acest vis despre tatăl meu? Povesteşte- 
mi ce-ai văzut. 

Eva ştia că atinsese un punct sensibil. 

— Nu' mai ştiu, este poate o săptămână... ieşea de la 
muncă şi doi oameni în uniformă l-au luat cu ci. Apoi, era 
într-un lagăr, înconjurat de zăpadă. Presupun că era în 
Siberia. De ce? Nu ştiu nimic. Probabil că l-a insultat pe 
Slalin sau partidul, cineva l-a denunţat, pe scurt, ceva în 
genul ăsta... Era un om bun şi un liber cugetător. 

— Va trebui s-o cunoşti pe mama. Să-i povesteşti. A spus 
întotdeauna că s-a înlâmplăt ceva straniu. 

Eva aprobă din cap. Piotr rămase pe gânduri, 
descumpănit de această dezvăluire a unor fapte pe care le 
bănuia demult. Eva îl lăsă să mediteze. Rupse, în sfârşit, 
liniştea: 

— Acum, nu-ţi mai rămâne decât să-mi spui cum vezi tu 
lucrurile. Foarte concret, vreau să zic. Am şi eu, bineînţeles, 
o idee. 


Eva remarcase neliniştea ce făcea să-i tremure vocea. 

Aşa că vorbi ea timp'de zece minute. Expunerea îi era 
clară, iar id'cea genială în simplitatea ci. Piotr, uluit de 
atâta clarviziune şi de logica ei, nu putu să nu exclame: 

120 


— Nu cşii numai o fiinţă excepţională! Eşti şi o tacticiană 
extraordinară! Voi siârşi prin a crede că vii de pe altă 
planetă! în fiecare zi îmi spun că totul nu este decât un 
viS... 

Continuă apoi, pe un ton mai solemn: 

— Dumnezeu vrea, oare, şi să-mi. Fii soţie? 

— Eu o vreau! 

— Înainte sau după? 

— După. 

— Şi dacă dau greş? 

— Ffu vei da greş, nu ţi se va întâmpla nimic, sunt cu 
line. 

— Dar am nevoie să te ştiu lângă mine, la orice oră, în 
orice secundă! 

— Şi eu, Piotr. Dar asta nu ar favoriza planul nostru. Ai 
încredere în mine. 

— Cum să nu am încredere? Mi-ai salvat viata. 

— Vino. 

Eva se ridică şi-l luă de mână. 

— Este timpul să mergem la culcare. Numărătoarea 
inversă a începui! 


PARTEA A DOUA 


* 


New Jersey, 24 martie i 

— Nu ştiu dacă trebuie să te felicit. Imi imaginez că da. 
Robert Nelson îşi turnă un al doilea pahar cu whisky. 

— Planul lui? întrebă el fără să se întoarcă., 

— Nu mi l-a spus. Totuşi, nu puteam să i-l cer, minţi ea. 
Dar am certitudinea că dala coincide cu cea prevăzută de 
noi. 

— Şi ajutorul nostru? 

— Fjilă-l... îţi repet, este un patriot. De altfel, nu are 
nevoie de noi. Eu, în schimb, voi avea nevoie de ajutor. Din 
cauza lui Pliuci, pe care-l bănui că cloceşte ceva. Nu mă va 
lăsa în pace atât de uşor. 

— O să-l lichidăm! 

— Este prea riscant. Este o personalitate prea importantă 
şi 

KGB-ul va deschide o anchetă. Poţi bănui ce va urma... 
Am mai discutat. > * 

— Ce propui atunci? 

Eva îi prezentă planul ci. Esenţial era să se câşlige timp... 
Robert Nelson acceptă fără convingere. 

Apoi, mai discutară câleva puncte tactice, reexaminaţă 
minuţios toate detaliile acţiunii şi, o oră mai târziu, se 
despărţiră. 

Eva ieşi prima, liniştită. Nelson îi promisese, în sfârşil, un 
„contact“ în eventualitatea'unei urgenţe... Taxiul o aştepta 
pe una din străzile acestui cartier rezidenţial din New 
Jersey, înecat în verdeață. Trei sferturi de oră mai târziu 
cobora în colţul străzii 57, între Fifth şi Sixth Avenue. 
Avionul nu decola decât peste trei ore. Soarele' strălucea 
peste New York şi un miros de primăvară plutea în aer. Se 
plimbă fără vreo ţintă precisă. Pentru prima oară, de mult 
timp, se simţea fericită, liberă. 

Sosită la New York dimineaţa devreme, Eva trebuia să fie 


la Moscova a doua zi. În ajun, făcuse un salt pârlă la 
Bruxelles, unde patronul agenţiei o  felicitase. Eva îi 
povestise că fusese găzduită 

125 


în cel mai mare secret de un coleg polonez şi că adusese 
o colecţie de fotografii dramatice, între care una 
excepţională: un ofiţer rus trăgând de aproape într-un copil 
de 10 ani. Le făcuse dintr-un balcon şi atunci fusese rănită 
în coapsă... 

Directorul îi propusese să le publice într-un ziar 
american, pre- venind-o însă că risca să fie descoperită şi 
imediat expulzată. Era prea periculos. Aşa că mai bine va 
păstra aceste documente pentru mai lărziu. Acceptase. 
Credibilitatea ei faţă de directorul Agenţiei de Presă 
Europene crescuse rapid. Exact ce dorea... 

Presa internaţională se lansase în tot felul de speculaţii 
asupra identităţii corespondentului anonim care relatase 
cele mai teribile momente ale intervenţiei din Polonia. Unii 
sfârşiseră prin a atribui această ispravă unui zi'iarist 
polonez, care ar fi ales APE datorită legăturilor sale 
privilegiate cu agenţia; un ziar îi dăduse chiar numele. O 
săptămână mai târziu, corpul lui Zbigniew Mişnik, ziarist 
polonez independent, 36 de ani, fusese găsit într-un parc 
din Varşovia, groaznic torturat. 

La 25 martie, la ora 14 şi 10, ora locală, Eva cobori din 
Airbus- ul A 320, care tocmai aterizase pe aeroportul 
Şeremetievo. Nu remarcă nimic anormal la controlul 
paşapoartelor. Martine o aştepta, după cum conveniseră, şi 
se îmbrăţişară. In maşină îi dădu ultimele veşti de la birou 
şi din Moscova: David era din ce în ce mai arogant, iar 
echipa de' televiziune sosise deja. 

— Dar le ştii pe toate astea. Cum ţi-ai petrecut timpul? 

— Foarte prost. Accidentul m-a imobilizat trei săptămâni. 


Am profilat şi am citit. 

— Da, ' suntem la curent. Ai avut mult noroc! 

— El nu, era beat turlă! 

— Nu ai remarcat nimic când ai luat taxiul? 

— Nu, şi am aţipit imediat! 

Martine îi povesti că făcuse cunoştinţă cu un bărbat bine, 
un moscovit, profesor de istorie la universitate. Vroia să i-l 
prezinte. 

— De ce nu? Cum se întâlneşte un profesor de istorie? o 
întrebă surâzând. 

— Într-un bar de noapte. Simplu! 

O oră mai târziu, se opreau în faţa imobilului în care 
locuia Eva. 

— Voi trece pe la agenţie cam pe la ora 17, mulţumesc 
că m-ai aşteptat, spuse coborând. 

Îşi luă corespondenţa din cutie, câteva pliante publicitare 
şi o scrisoare. Apartamentul era intact, niciunul din semnele 
ei nu fusese mişcat din loc. Liniştită, se aşeză pe divan şi 
deschise plicul: conținea trei cărţi  poştalei'ilustrate 
'reprezenlând oraşele Varşovia, Leningrad şi Baku, în 
Azerbaidjan. După ştampilă, se vedea că 

126 


plicul fusese pus la poştă la Moscova. Textele scrise pe 
cele trei cărţi poştale erau identice: „Salutări de la şi data. 
Fiecare corespundea şederii ei în acele oraşe. Găsi, de 
asemenea, şi două fotografii! Una a tânărului şi cealaltă a 
vânzătoarei. Inima'âi bătu puternic. Se ridică brusc şi' făcu 
un control de microfoane. Rezultatul fu negativ. 

Mesajul era clar: Boris Pliuci ştia! încerca să înceapă un 
război al nervilor, obifgând-o să acţioneze, să comită o 
eroare, să se demaşte? Nu avea dovezi concrete, era 
evident, dar era destul de sigur de sine pentru a acţiona 
astfel. În această luptă anonimă ea nu avea decât un singur 
atu: el nu ştia că ca îl reperase şi că-i cunoştea figura. 


Această situaţie îi dădea un anumit avantaj. 

Se privi în oglindă: nimic din trăsăturile ei nu trăda 
neliniştea” surdă pe care o simţea în adâncul sufletului. 

O ploaie rece şi deasă cădea peste oraş. Eva luă un taxi 
şi se duse la Agenţia de Presă Europeană. Pe biroul ei găsi 
des'tule mesaje, printre care unul de la Jan Egorov, 
redactorul sef al ziarului Pravda. Trebuia să-l sune. Eva ştia 
că directorii ziarelor, şi cu atât mai mult cel al organului 
oficial al partidului, erau plătiţi şi de KGB, când nu făceau 
parte chiar din această instituţie. 6 chemă pe Martine şi-i 
spuse că se hotărâse ca ea să realizeze reportajul despre 
Boris Pliuci, cu echipa de televiziune. Bruxelles-ul îşi dăduse 
acordul. 

— Te ocupi tu de cele necesare? Pregăteşte un proiect în 
stilul „o săptămână cu Maigret-ul rus şi echipa lui“. Vreau 
un reportaj complet, cu luări de imagini în familie, la el 
acasă, la el la birou etc. O.K.? 

Martine era fericită. După plecarea ei, Eva se decise să 
vorbească cu Egorov. Sună şi se prezentă. Îi lăsase numărul 
telefonului său direct. 

— Bucuros să vă aud! Ştiţi, se vorbeşte mult despre Dvs. 
Şi aş vrea să vă revăd. Pot să vă invit într-o seară la 
restaurant? Între colegi, nu-i aşa? 

Eva. Era foarte atentă. Ce vroia oare? 

— De la ultima noastră întâlnire de la Kremlin, m-am 
gândit adesea la Dvs., dar aţi dispărut deodată şi, cum să 
vă spun... eram îngrijorat. 

— Sunt măgulită de invitaţia Dvs. Vă stau la dispoziţie. 
Totuşi, dacă nu v-ar deranja, aş prefera la prânz. Serile le 
consacru bărbatului vieţii mele... 

Egorov se scuză cu stângăcie şi acceptă imediat 
propunerea ei. Işi fixară întâlnirea pentru săptămână 
viitoare. După ce închise te- 

127 


lefonul, Eva se gândi la Boris. Ce joc începuse? Care-i va 
fi următoarea mişcare? Va pune un nou „recrut“ pe urmele 
ei? Va încerca să o asasineze? Să racoleze pe cineva de la 
birou? Şi de ce nu instalase un sistem de ascultare la ca? 
Fără îndoială, pentru că ar fi trebuit să ceară acest lucru 
unei echipe specializate, a MVD-ului. Or, era evident, 
prefera să păstreze această afacere pentru el. Dosarul ei 
era acum gol. Într-un proces clasic, n-ar putea dovedi nimic 
concret, dar pentru cât timp încă? Prin cine, cum, şi unde 
va încerca să ajungă până la ea? Prin Olga? Egorov? Va 
încerca să se apropie de Piolr Karstov? Putea să-şi 
imagineze scena: „Mareşal Karstov, vă rog să m-ascullali 
până l'a capăt. Datoria mea este să vă împărtăşesc o 
temere, o bănuială, în ceea ce priveşte 

o străină. Nimic sigur, concret, dar, ştiţi, anumite 

coincidenţe nu-i pot scăpa unui vechi poliţist ca mine...“ 

Cu metodele sale ridicole, acest poliţist risca să strice 
totul! Trebuia să acţioneze. 

Planul pe care Eva îl propusese lui Robert Nelson nu mai 
era potrivit. Trebuia să schimbe strategia. II subestimase pe 
Boris Pliuci şi era mai bine să renunţe să se facă un reportaj 
despre el. Puținele avantaje pe care le-ar avea nu ar fi pe 
măsura riscului la care s-ar expune. O chemă pe Martine şi-i 
spuse că va trebui să amânc proiectul. 

— Am vorbit din nou cu cei de la Bruxelles. Sunt alte 
priorităţi. Vorn vedea mai târziu. 

Şi dacă i-ar vorbi lui Piotr despre Pliuci? Ar fi suficient 
doar să-l informeze despre insistența cu care i se părea că 
o urmăreşte de la o vreme. Totul se va lămuri însă în zilele 
următoare. Poate chiar înaintea întoarcerii lui Piotr din 
Polonia. Hotărâseră acolo să fie în viitor cât mai discreţi cu 
putinţă, iar nefiniştile pe care 

1 le-ar putea împărtăşi s-ar potrivi cu această hotărâre 

comună... Îşi fixă ca obiectiv să găsească o soluţie 

problemei Pliuci în următoarele trei zile şi încercă să se 


apuce de treabă. Examină ultimele articole trimise de 
agenţie, în special pe „cele ale lui David. Nimic de spus. 
Erau excelente. David era unul dintre cei mai buni 
specialişti pentru URSS în post la Moscova. Articolele, 
comentariile sale erau juste, precise, întotdeauna 
informate. Fiecare cu- vânt era cântărit cu grijă şi 
înţelese de ce simţea o anumită jenă în faţa lui. David era 
un adevărat profesionist. Lui ar fi trebuit să-i revină 
postul pe care ca îl ocupa pentru a i se uşura misiunea, îl 
umilise inutil. Ea trebuia să facă primul pas pe drumul 
împăcării. Va avea nevoie de David mai târziu. 

128 


A doua zi dimineaţa, sosi prima la agenţie. Bruno era în 
concediu şi ea începu să pregătească şedinţa de redacţie 
prevăzută cu toată echipa de televiziune. Aşezată la birou, 
aruncă o privire asupra ştirilor sosite în cursul nopţii, când 
privirea îi fu atrasă de unul din titlurile din prima pagină a 
ziarului Pravda aşezat pe birou: „Adio, Eva!“ Luă repede 
ziarul şi-l despături. Fotografia lui Alek- sandr însoțea o 
„Scrisoare deschisă unei trecătoare“. O citi cu inima 
bătându-i tare. 

„Nu ştiu cine eşti şi nici de unde vii. Poate eşti căsătorită? 
Rusoaică, americancă sau franţuzoaică? Turistă, studentă, 
ziaristă, actriţă sau spioană? Nu ştiu nimic despre tine, dar 
te-am văzut într-o seară un moment. Erai frumoasă, divin 
de frumoasă. Te-am urmărit şi te-am agresat. Da, cu eram! 
în faţa parcului Gorki... Dar am avut remuşcări, n-am fost 
mândru de mine. Nu. In Afganistan am dat dovadă de curaj, 
am fost decorat cu toate medaliile. Atunci am început să te 
caut şi te-am regăsit. Te-am urmărit mai multe zile pentru 
a-ţi cere scuze, să-ţi sărut mâna, să încerc să mă 
răscumpăr, să devin păzitorul dumitale în acest oraş nebun! 
Dar nu am îndrăznit... Azi am luat hotărârea să mă 
răscumpăr şi să mă condamn eu însumi la moarte. Când 


această scrisoare va fi publicată - dacă ea va fi - voi fi deja 
mort, dispărut fără urmă. Îţi spun Eva, aşa, fiindcă este 
prenumele primei femei şi pentru că ţi se polriveş'le. Ne 
vorn revedea pe lumea cealaltă, sper. Dar, aşteplându-te, 
te voi urmări dc-aproape, de acolo de unde voi fi. Voi 
veghea asupra ta, zi şi noapte, până la sfârşit, oriunde vei 
fasa 

Profund tulburată, Eva de-abia citi nota prin care redacţia 
explica de ce considerase că era bine să publice această 
scrisoare stranie. Dădu ziarul deoparte. Intr-o secundă luă o 
hotărâre. David intră în acel moment cu carnetul în mână. 
Eva înaintă spre el cu mâna întinsă, cu surâsul pe buze, dar 
el se prefăcu că se uită pe fereastră. Cu nervii încordaţi, era 
cât pe ce să se repeadă la el şi să-l pălmuiască, dar reuşi să 
se abţină şi spuse: 

— Mulţumesc că ai girat atât de bine 'treburile în absenţa 
mea. [i-am citit toate articolele ieri seară. Bravo, eşti cel 
mai 'bun. 

David se întoarse şi o examină fără amabilitate. 
Complimentul Evei îl lăsa vizibil rece. Dădu doar din cap, 
ceea ce putea tot atât de bine să fie un semn de mulţumire 
sau de dispreţ. 

Eva îi întinse din noua mâna.'David i-o strânse fără 
convingere. Când ea îi propuse să dejuneze cu el, ezită un 
moment, acceptă, apoi ieşi fără un cuvânt. 

Zece minute mai târziu, făcu cunoştinţă cu echipa 
televiziunii. John, cameramanul, un lânăr american cu 
paşaport olandez, făcu o demonstraţie a talentelor lui de 
imitator. Într-o păsărească ce 

129 


semăna vag cu rusa, începu să-l imite pe Gorşkov. Era 
irezistibil şi, pentru prima oară de mult timp, Eva izbucni în 
râs. 

După şedinţă, se duse din nou în birou şi merse drept la 


fereastră. O'singură privire îi fusese de ajuns să recunoască 
silueta celui ce se plimba încolo şi încoace pe trotuar. Boris 
Pliuci... Nici măcar nu se ascundea! O trecu un fior. Când 
cobori la prânz cu David, dispăruse. Dar, la colţul străzii, îi 
recunoscu maşina. Era tot acolo, ascuns undeva. De-a’ ce 
se juca? Nu încercă să-l repereze, de frică să nu trebuiască 
să răspundă la eventuale întrebări ale lui David... Se 
îndreptară spre Arbal: dorea să ia masa la Pierre. Un vânt 
îngheţat de est sufla pe străzi şi se grăbiră, fără a schimba 
un cuvânt, să ajungă mai repede la adăpost. Eva ar fi vrut 
să se oprească de mai multe ori în faţa unei vitrine, dar 
renunţase. Aşezaţi în restaurant, David îşi apropie faţa de a 
ei şi murmură: '-Ştiu că ai fost în Polonia. Tu ai fost 
faimoasa corespondentă. Bravo! 

Eva se prefăcu că nu înţelege. De unde putea el să ştie? 
David surâsc pentru prima oară, mulţumit de efectul 
produs. Apoi, apiccându-se spre ea, adăugă: 

— Eram sigur! Accidentul tău, gogoşi! Apoi, ţi-am 
recunoscut stilul. 

Eva vru să răspundă, când deodată silueta lui Boris, în 
picioare, în uşă, îi tăie respiraţia. Se forţă să-i surâdă lui 
David. Chelnerul îl conduse pe inspector la o masă din 
spatele lor. Îl auzi aşezându-se greoi. Scaunele lor se aflau 
doar la zece centimetri. Îi auzi respiraţia, dar reuşi să-şi 
păstreze sângele rece. Aici nu putea să întreprindă nimic 
contra ei. David comandă două cupe de şampanie. 

— Pentru a-ţi sărbători isprăvile poloneze! îi spuse, 
surâzând cu toată gura. 

Eva, răspunzându-i tot cu un surâs, se aplecă la rândul ei 
şi-i spuse la ureche: 

— Eşti la ani-lumină departe de adevăr, dar accept 
şampania. 

Şi, fără a-i lăsa timp să reacționeze, îi spuse că se 
hotărâse să scrie mai puţin, doar un articol pe săptămână, 
pentru a se consacra mai mult contactelor politice, gestiunii 


agenţiei şi sectorului de televiziune. Îi propuse să-l 
numească, cât se poate de repede, redactor şef. David o 
asculta cu un amestec de bucurie şi scepticism, încercă'să 
rămână calm, când Eva adăugă: 

— Două mii o sulă treizeci şi opt de dolari în plus pe lună! 
Plus o maşină de serviciu! Plus  responsabilitatea 
redacțională! Dar cu un singur inconvenient, unul singur... 

Tăcu şi se uită la el cu un aer ironic. Chelnerul aduse 
şampania şi luă comanda. 


130 


Prezenţa apropiată a lui Boris Pliuci, în mod ciudat, o 
reconforta. Se comporta ca un amator, dezorientat şi 
solitar. Îi va răspunde mai târziu la provocări, cu un gest 
definitiv... 

— Rămâi adevăratul patron, nu-i aşa? spuse David, 
ridicând paharul. 

— Pentru promovarea la, pentru reuşita la, pentru 
înţelegerea noastră! 

Eva îl privi în adâncul ochilor şi bău puţină şampanie. 
David, tulburat de vestea pe care i-o dăduse şi de 
frumuseţea misterioasă a acestei femei, bău la rândul său, 
prefăcându-se d'estins. Cu paharul în mână şi cu o voce 
indiferentă, o întrebă de ce luase această holărâre? 

— Pentru că tu eşti cel mai bun, ţi-am spus-o. 

— Şi pentru mai ce? 

Eva surâse fără să răspundă şi privi în jurul ei. 
Restaurantul era plin până la refuz. În mai puţin de un an 
devenise unul din locurile cele mai căutate de elita politică 
sau financiară, cât şi de intelectualii bogaţi din Moscova. Pe 
pereţi erau expuse zeci de tablouri ale unor'pictori la modă, 
care-şi'plăteau astfel mesele. Patronul, Pierre, un francez 
de vreo 50 de ani, din sud, căsătorit cu o moscovită cu vreo 


20 de ani mai lânără decât el, îşi făcuse stagiul în câteva 
restaurante pariziene celebre, înainte de a'selansa în 
această aventură. Bărbat frumos, cu o mustață tătărască, 
trecea de la masă la masă pentru a-şi saluta invitaţii, 
oferind un aperitiv din partea casei, sărutând mâinile 
doamnelor. Se apropie de masa Evci şi a lui David, care-i 
adresă un semn amical cu capul, pentru a nu veni să 
deranjeze tete-ă-tete-ul. Pierre îi surâse complice şi se opri 
în faţa mesei lui Boris. Într-o rusă aproximativă, îl întrebă 
dacă totul era în regulă. 

Eva nu auzi răspunsul. Inspectorul se mulţumise probabil 
cu o înclinare a capului. Se scuză faţă de David’ şi se ridică 
să se ducă la toaletă. Dar nu intră. Discret, se ascunse în 
spatele unui panou. Avea presentimentul că David îl 
cunoştea pe Boris sau că acesta va încerca să ia contact cu 
el. Câteva secunde mai târziu, Boris se întoarse şi îi ceru un 
foc lui David. Evei i se strânse inima. Lansase ideca 
promovării lui David pentru a schimba subiectul şi pentru a 
evita să vorbească de Polonia. David întinse bricheta 
aprinsă rusului, dar nu schimbară niciun cuvânt. Numai un 
surâs. Avu timp să observe din nou figura rusului. Îşi arăta 
vârsta şi trăsăturile îi erau obosite. Avea ochi foarte 
albaştri, înfundaţi sub sprâcene negre, groase, nasul drept, 
părul cărunt şi încă abundent. Această faţă îi amintea 
confuz de cineva, dar de cine? După ce-şi aprinse ţigara, 
Boris se întoarse. Avea umeri largi şi spatele masiv. 
Revenind în sală, Eva observă că scaunul rusului era lipit de 
al 

131 


ci. Va trebui să-l roage să şi-l tragă. Va fi obligată să-l 
privească, să-i înlălncască privirea, să-i surâdă. Eva ezită un 
moment şi sfârşi prin a-si împinge scaunul cu putere, 
reuşind să evite privirea lui Boris. Încerca să păstreze 
avantajul, singurul avantaj ce-l avea asupra lui: el nu ştia că 


ea-l cunoaşte. De ce încerca Boris să se apropie de ca? Ce 
pregătea oare? îl contactase pe David în timpul cât ca 
fusese în Polonia, era sigură. Şi ce va face ca acum pentru 
a garanta promovarea lui David? Să-l convingă pe patronul 
ci de la Bruxelles nu era aşa de uşor pe cât lăsase să se 
înţeleagă. Refuză desertul pe care David dorea să-l 
comande şi ceru o cafea tare, grăbită să scape de prezenta 
apăsătoare a acestui poliţist necioplit, dar eficace. 

Piolr trebuia să se întoarcă din Polonia de pe o zi pe alta. 
De-abia aştepta să-l revadă, de-abia aştepta să-şi înceapă, 
în slărşit, misiunea pentru care venise. Când David ceni 
plata, se simţi u- şurată. 

Luându-şi mantoul, îl văzu pe Boris ridicându-se la rândul 
lui şi îndreplându-se spre vestiar. Pe stradă, simţi prezenţa 
lui în spate şi, când David vru să se oprească în faţa unui 
grup de muzicanți, grăbi pasul. La câţiva zeci de metri de 
agenţie, Boris rămase în urmă şi ea se simţi în fine 
eliberată. 

Se închise în birou şi ceru să nu fie deranjată. Telefonă 
imediat la Bruxelles. Directorul agenţiei lipsea pentru 
câteva zile. Pe drumul de întoarcere îi spusese lui David că 
numirea oficială se va face peste câteva săplămâni, dar, în 
aşteptare, putea deja să se gândească la noile sale 
responsabilităţi. Îi ceruse numai să nu spună nimănui 
despre conversaţia lor. 

Cum să se descotorosească de Pliuci? Elaborase un plan, 
dar Boris, prin conduita sa imprevizibilă, o împiedicase să-l 
pună în aplicare. Cărţile poştale şi fotografiile care o 
aşteptau în ziua revenirii ci în capitala sovietică, invitaţia la 
dejun primită din partea lui Egorov, publicarea acelei 
„Scrisori deschise unei trecătoare“ în ziarul lui Egorov, chiar 
aluziile lui David la articolele ci din Polonia, prezenţa 
insistentă a lui Boris pe urmele ci, toate acestea nu aveau 
alt scop decât s-o intimideze. 

leşind din restauram, David discutase din nou despre 


Polonia cu insistenţă. Exasperată, Eva aproape că strigase: 

— Ce le'face să spui o astfel de enormitate? 

— Ţi-ant recunoscut intr-adevăr stilul şi n-am crezut în 
povestea cu accidentul. 

Eva îşi deschise geanta şi-şi scoase paşaportul. 

— lată, dragă prietene. £) eschide-l şt caută viza de 
intrate şi de ieşire din Polonia! 

132 


David îl deschise impresionat şi-l răsfoi mergând. Nu găsi 
nimic şi i-l înapoic jenat. 

— Sunt dezolată că te decepţionez, nu sunt eroina pe 
care o crezi! — spuse sarcastic. 

— Ai putea avea două paşapoarte, de ce nu? 

— Şi de ce n-aş fi o spioană, dacă tot te gândeşti la aşa 
ceva? îi răspunse ea, surâzându-i. 

David îi mărturisi că primise o scrisoare anonimă în care 
se pretindea... 

— Un bolnav, îi răspunse prompt, înirerupându-l. Sunt 
mulţi în profesia noastră! 

Când Eva ieşi de la agenţie, pe la ora 19, Boris se plimba 
pe trotuar, singur. Eva merse încet, oprindu-se din când în 
când în faţa unei vitrine. Inspectorul o urmărea de la 
distanţă. Îşi dăduse oare seama că-l reperase? Pe strada 
Puşkin, intră într-un magazin i- talian şi-şi făcu câteva 
provizii, pe 'care le plăti în dolari. Boris rămase în colţul 
străzii când Eva intră în imobilul din strada Ce- hov, dar, 
când privi pe fereastra care dădea spre stradă, Boris 
dispăruse. Fugi în camera cealaltă şi privi pe fereastra care 
dădea spre curte. Avu timp să-i zărească silueta ce se 
strecura în imobilul din faţă. Nu vroia să abandoneze deloc. 
Rămase să observe şi aşteptă. Cinci minute mai târziu, o 
femeie bătrână ieşi din acel imobil şi se îndreptă spre cel în 
care locuia ea. Inima îi bălea foarte tare. Când auzi sunând 
la uşă, înţelese. Bătrâna fusese probabil martoră la ceva. La 


scena cu lânărul? Auzi bătăi la uşă. 

— Sunt o vecină a Dvs. 

— Aşteptaţi un moment. 

Fugi în ba'ie, îşi puse un halat, îşi înfăşură capul cu un 
prosop. Apoi deschise uşâ. 

— Bună ziua, felito. Ce frumoasă sânleţi! Locuiesc în 
imobilul din faţă şi am aflat că o străină locuieşte la noi. 
Vroiam să ştiu dacă nu aveţi nevoie de puţină gospodărie 
din când în când. 

— Sânteţi 'foarte amabilă, ' dar am un apartament mic... 

— Nu face nimic, credeam... Ştiţi, tinerii de azi au alătea 
de făcut, atunci m-am gândit că... 

Eva îi mulţumi cu un surâs şi închise uşa. 

Imaginea bătrânei strangulată cu mâinile'ci îi trecu prin 
minte, îşi scoase halatul şi prosopul şi cobori scările câte 
patru, punându-şi mantoul. Un minut mai târziu se afla în 
stradă. Nu era niciun taxi. Fugi spre agenţie, care se afla la 
vreo trei kilometri. Se opri cu sufletul la gură pe strada 
Razin, la vreo 50 de metri de biroul ci. În întuneric, îşi trase 
sufletul şi aşteptă ca portarul ce 

133 


stătea în fala intrării să se hotărască să se ducă să bea 
un păhărel în barul situat la câţiva metri de acolo. Pătrunse 
pe furiş în curtea imobilului. Automobilul Ni va 4x4, 
aparţinând agenţiei, era acolo. Scoase cheile din cutia de la 
bord şi porni încet, cu farurile stinse. 

Câteva minute mai târziu, parcă la vreo 10 metri de 
maşina lui Boris. Acesta sosi peste 10 minute şi demară 
imediat. Eva îl urmări. Străzile erau pustii şi circulaţia 
fluentă. Oamenii preferau să stea acasă din cauza 
atentatelor şi a bandelor de derbedei. Era ora 20 şi 30. 
Boris conducea cu prudenţă, dar nu părea să fi observat 
nimic suspect. Ca să evite să fie'reperată, Eva încerca să 
rămână la distanţă. Când Boris se opri în faţa unui imobil 


din strada Piatniţkaia, Eva îşi continuă drumul până în colţul 
străzii şi opri maşina în Piaţa Dobrâninskaia. leşi din maşină 
şi reveni fugind, la 'timp ca să-l vadă inirând într-un marc’ 
imobil, care nu mai fusese renovat probabil de la Revoluţia 
din Octombrie. Se apropie. Era numărul 13. Reveni la 
maşină. 

în Piaţa Dobrâninskaia o luă la dreap'la, merse spre Piaţa 
Ok- tiabriskaiă şi ajunse pe Bulevardul Lenin. Trebuia să 
acţioneze repede, dar nu putu să apese mai tare pe 
accelerator decât în afara oraşului. Cinci kilometri înaintea 
aeroportului Domodevedo, ieşi din'şosea şi se angajă pe un 
drum forestier acoperit de zăpadă. Parcă maşina în spatele 
unui sir de copaci, opri motorul şi coborî. O pătrunse un frig 
siberian. Tremurând, merse în direcţia lacului, cu o lopată 
pliantă în mână. Ajunsă în faţa unui brad solitar, plantat la o 
sută de metri de lacul îngheţat, îngenunche şi începu să 
spargă zăpada întărită cu vârful lopeţiii. Apoi, începu să 
sape pământul. 

După o oră de eforturi, simţi, în sfârşit, sub lopată un sac 
de piele învelit în plastic. Era transpirată şi nu-şi mai simţea 
mâinile îngheţate. Acoperi groapa cât putu de bine, bătători 
zăpada şi se întoarse la maşină. Cincizeci de minute mai 
târziu se oprea din nou la capătul străzii Piatniţkaia. Volga 
neagră a lui Boris nu mai era acolo. Încă o dată Eva fu 
tentată să vadă dacă nu o supraveghea cumva tocmai pe 
ea. Dar se răzgândi. După o jumătate de oră, Volga trecu 
prin faţa ei. Boris o gară în faţa imobilului. Deschise 
portiera din spate. O femeie cobori cu un copil în braţe. 
Intrară în imobil. Mii de întrebări o asaltau pe Eva. 
Comisese deja două asasinate cu mâinile ei şi comandase 
alte câteva. O voce interioară îi cerea să se oprească. Era 
oare vocea Dahliei? „Prea târziu“, murmură ea pentru a se 
convinge. Când lumina de la primul etaj se stinse, Eva 
deschise sacul. În interior, explozivele erau acoperite cu un 
strat gros de protecţie din polisliren, care le proteja de frig. 


Luă Semtex-ul în mână, îl puse la dreapta şi îi montă 
134 


detonatorul electric. Făcu aceste gesturi cu precizie şi 
indiferentă. Semtex-ul era lotuşi un exploziv redutabil, mult 
timp întrebuințat de terorişti în anii 80. Cel pe care i-l 
lăsaseră era de fabricaţie cehoslovacă. O bucală de 
mărimea unui pachet de ţigări ajungea să arunce în aer un 
avion. Işi scoase mantoul şi cobori din maşină. Era mai cald 
decât în afara oraşului, dar destul de rece ca să'lre- muri şi 
să atragi atenţia trecătorilor. Strada era slab luminată. Se 
uită în jur înainte de a se vâri sub maşina lui Piiuci. Privi 
ceasul. Ora 1 noaptea. Fără'să ezite, degetele apăsară pe 
butoanele detonatorului. O scrie de cifre apărură pe ecranul 
de cristale lichide. Reglă mecanismul. Indicatorul se opri la 
ora 1 şi 30. Vru să continue să învârtească până la cifra 8. 
Ora 8 dimineaţa, ora la care Boris, după informaţiile sale, 
părăsea casa. Dar ceva o împiedică, în sfârşit, cu un gest 
sigur, fixă Scmtex-ul sub motor. Deodată se auziră voci. 
Riscă să arunce o privire. Un cuplu se apropia. Se opriră la 
numărul 11. Bărbatul o îmbrăţişa îndelung pe tânăra 
femeie. Ea vroia să intre, dar el o reţinea. Urmă o discuţie. 
Bărbatul era străin. Eva recunoscu accentul italian. Îi 
reproşa că este o cochetă. Tânăra se apăra. Eva, prizonieră 
sub maşină, încercă un sentiment de panică. Scmtex-ul 
putea exploda dintr-un moment în altul. Precizia acestor 
maşinării îi surprinsese nu o dată pe cei ce le foloseau. Ştia. 
Bărbatul ridică vocea. Numai de n-ar alerta vecinii. Eva 
încercă să iasă prin cealaltă parte, dar farurile unei maşini 
care rula încet o împiedicară. Maşina se opri brusc în 
dreptul ei. Lumina unui girofar o tulbură. Cizme de miliţian 
bălcau acum pavajul la doi paşi de capul ci. O voce îi 
întrebă pe cei doi dacă totul era în regulă. Eva nu auzi 
răspunsul. O picătură de ulei îi căzu pe nas. Îşi stăpâni un 
strănut, punându-şi mâna la gură. Secundele continuară să 


defileze j>c ecranul detonatorului. Câle minute mai erau 
până la explozie? În sfârşit, cizmele se îndepărtară, dar 
maşina nu se mişcă. După un timp, ce i se păru 
interminabil, auzi maşina îndepărtându-se. Eva aşteptă 
câteva secunde şi ieşi, în sfârşit, din ascunzătoare, pe 
partea cealaltă a străzii. Strecurân- du-sc cu grijă, ajunse la 
maşina ci garată în colţul străzii. Cei doi nu se despărţiseră 
încă. Cum să le ceară să o şteargă? O maşină de miliţie - 
fără îndoială aceeaşi - trecu prin faţa ei şi cobori încet 
strada. Se opri din nou în fala cuplului. Era ora 1 şi 22. |n 
acea clipă, o explozie puternică zgudui tot cartierul. Eva 
demară în grabă. 

Câteva minute mai târziu, ajunse în faţa agenţiei. Cabina 
portarului era goală. Intră repede în curte, cu farurile, 
stinse. Gară maşina şi ieşi fără zgomot. 

135 


Taxiul o lăsă în coltul Pielii Puşkin. Merse pe jos 
kilometrul ce-o despărţea de casă. Gânduri confuze îi 
umblau prin cap. Fu gata să strige când văzu un miliţian în 
faţa imobilului ei. Se ascunse imediat după o maşină. Unde 
să se ducă? La Martine? Noroc că miliţianul se îndepărtă. 
Mergea probabil în sus şi în jos pentru a se'âncălzi. Eva 
hotări să rişte: cel mai bun alibi i-l oferea tot propria ei 
casă. Nimeni nu o'văzuse ieşind şi nimeni nu trebuia s-o 
vadă intrând. Înaintă prudent până în dreptul imobilului, 
ascunsă de maşinile parcate. Miliţianul se întorcea. Era 
foarte tânăr. O maşină a miliției se opri brusc în dreptul lui. 
Un alt miliţian cobori şi îi strâns'c mâna. Incepură să 
vorbească, mergând în s'cns opus. În curând, fură la 50 de 
metri de ea şi depăşiră imobilul. Acum sau niciodată era 
momentul! Dintr-o săritură, 'Eva traversă strada şi intră în 
imobil. Închise uşa fără zgomot şi urcă scările, patru câte 
patru, fără a se uita înapoi. 

Se prăbuşi pe divan şi închise ochii pentru a-şi reveni. 


Dar întrebările î se buluceau în minte. De ce Boris plasase 
un miliţian în faţa casei ci? Pentru a continua să o 
intimideze sau pentru a o proteja pe bătrână? Se dezbrăcă 
şi se grăbi la duş. Sub jetul de apă caldă gândea mai bine. 

De ce nu-l ucisese pe Boris? De ce mâna, degetele ei se 
opriseră la 1 şi 30 şi nu la 8? Vroia numai să-i dea un serios 
avertisment? Ucisese o 'dală în plus nişte nevinovaţi. 
Dezgustată de ea însăşi, ieşi de sub duş, evitând să se uite 
în oglindă. Imaginea cuplului o tortura. Fuseseră volatilizaţi 
de explozie. Işi spălă cizmele cu apă caldă şi îşi aruncă 
haineâe în maşina de'spălat. La capătul puterilor, se aruncă 
pe pat şi izbucni în plâns. Viaţa îi era un coşmar, 

'Telefonul sună pe linia specială. Întinse mâna şi-l 
debranşă ca să nu trebuiască să vorbească cu Piolr. Vroia 
să fie lăsată în pace. Pentru totdeauna... Somnul o cuprinse 
fără să-şi dea seama. 

Inspectorul Boris Pliuci era supus pentru prima oară în 
viaţă la un interogatoriu... Superiorul său direct de la 
Petrovka, colonelul Anatoli Zetkin, venise acasă la el 
imediat după ce-i fusese anunţat masacrul: patru morţi, 
dintre care doi milițieni, şapte maşini distruse, trei imobile 
grav avariate. Zeci de maşini de miliţie, cu gi- rofarurile 
învârtindu-se, ambulanţe, maşini d'c pompieri'umpleau 
strada Piatniţkaia. Colonelul, în uniforma îmbrăcată în 
grabă, trecuse cu paşi'mari pe lângă grămezile de moloz, 
pe lângă tărgile unde zăceau victimele acoperite cu 
cuverturi. Un sentiment ciudat, 

136 


tulbure, neobişnuit pentru un profesionist care văzuse 
atâtea, îl cuprinse când observă, în mijlocul străzii, resturile 
carbonizate ale faimoasei maşini Volga, aparţinându-i 
inspectorului. Boris Pliuci îl aştepta la intrare. Palid, cu 
figura gravă, vizibil şocat de ceea ce se întâmplase. 


îşi strânseră mâinile în tăcere. Boris Pliuci îi făcu semn 
să-l urmeze. Instalaţi în micul salon, inspectorul îşi dădu 
seama repede, după întrebările puse de Zetkin, că „surse 
anonime“, emanând probabil din comisariatul său, îi 
aduseseră la cunoştinţă „purtarea sa bizară“, existenţa 
unor „dosare confidenţiale'ân ceea ce priveşte mafia 
afgană“. Zetkin părea jenat să evoce această „atitudine“. 

— Nu sunt... Cum să spun... 

— Acuzaţii? Ascultaţi-mă, colonele, au încercat să mă 
omoare. De ce, nu ştiu. In ceea'ce priveşte felul în care-mi 
fac anchetele, îl cunoaşteţi. Nu vorbesc niciodată de nimic 
nimănui şi Dvs. Aţi aprobat 'ântotdeauna acest procedeu. 
Ştiţi, de asemenea, că succesele mele îmi aduc întotdeauna 
şi ceva invidii. Probabil că o mişcare teroristă va revendica 
atentatul în următoarele ore. 

'- Da, da, dar vreau să-mi daţi cuvântul Dvs. Că nu 
ascundeţi nimic. 

— VI-l dau, colonele, ştiţi bine că nu-mi place un astfel de 
joc. 

— Foarte bine. Vă cred. Faceţi-mi totuşi un raport 
complet a- supra acestui... atentat. Apoi o dare de seamă 
asupra afacerilor în curs. 

Când vru. Să plece, Boris îl rugă să-l lase şi pe el la 
comisariat. 

— La ora 3 şi 30 dimineaţa? Nu credeţi că exageraţi? 

— Şi raportul meu, colonele? 

Işi'âmbrăţişă soţia, îi spuse ceva la ureche şi ieşi. 

6 oră mavi'târziu, Boris Pliuci se închise în biroul său. Îi 
trezi din somn şi-l luă la întrebări pe primul miliţian ce 
fusese de gardă în faţa imobilului Evei. Acesta fu categoric.’ 
Nimeni nu ieşise din imobil, în afara unui cuplu, spre ora II 
seara. Paznicul de la a- genţie nu remarcase nici el vreo 
mişcare suspectă. Boris încercă să rezume situaţia. Două 
soluţii erau posibile. 

Prima, cea pe care presa o va reţine sigur: un atentat în 


plus, asemănător cu cele ce zdruncinaseră Moscova în 
valuri succesive. Dar, în acest caz, de ce tocmai persoana 
lui fusese vizată? Cea de-a doua era evidentă pentru el: Eva 
Dumoulin. Cărţile poştale, articolul din Pravda, bătrâna etc., 
toată această maşinaţie copilărească o împinsese să 
acţioneze. Era convins. Inspectorul nu era din cei ce 
credeau în coincidenţe. „în meseria noastră, nimic nu se 
datorează hazardului: două obuze nu cad niciodată în 
acelaşi loc“, îi plăcea lui să repete începătorilor. Aşteptând 
ca ea să se 
137 


manifeste, avea încă patru cadavre pe conştiinţă. 
Mersese prea departe. Nu înţelegea însă de ce bomba nu 
făcuse explozie când el se afla în maşină. Dacă nu cumva 
explozibilul fusese de vină. Sau a vrut, oare, să-l 
avertizeze? Dar nu acesta părea a fi genul ei: ea ucidea 
repede, şi bine. Ce motive avea să-l cruţe? Celebritatea lui? 
Boris se înfiora la gândul că Eva îl reperase. Avea toate 
motivele să se supere pe el însuşi că fusese imprudent, 
uşuratic... Amatorism! Totuşi, era sigur că Eva nu bănuise 
niciodată, nimic. Poate nu era „singură“, ci protejată de un 
agent care-i remarcase prezenţa. Reţinu această ipoteză. 
De ce atunci îl cruţase? 

„Cine este această femeie?“ se întrebă încă o dată Boris, 
mergând în lungul şi în latul biroului. Cine încearcă s-o 
protejeze şi de ce? Mareşalul Piolr Karstov? Pentru un 
adulter banal? Imposibil! Se înfioră. Şi dacă lucra pentru 
KGB? îşi pusese de o sută de ori întrebarea. Bălrâna nu 
afirmase oare că Aleksandr fusese văzut în compania unui 
ofiţer KGB? îşi turnă a patra cafea. Probabil că-şi băgase 
nasul într-o afacere ultra secretă. Un complot, un trafic de 
devize, de obiecte de artă... lpotezele i se învălmăşeau în 
creierul înfierbântat, fără a putea face o selecţie între ele. 
Cineva bătu de trei ori la uşă. 


— Am spus că nu'vreau să fiu deranjat! 

— Aşa este, răspunse plantonul inirând. Dar tot Dvs. Mi- 
aţi cerut să vă trezesc la ora 8, în caz că adormiţi. 

Boris privi ceasul şi-i mulţumi din cap. Chemă 
administraţia telefoanelor şi ceru să vorbească cu 
responsabilul serviciului „C“. Din fericire, acesta era deja la 
birou, cu toată ora matinală. Eva nu ieşise, dar putuse da 
câteva telefoane. Pliuci avea neapărat nevoie să cunoască 
numărul unor asemenea apeluri, dar mai ales numerele la 
care sunase... 

Doar KGB-ul avea acces la acest departament, dar 
prestigiul lui Boris înlătură un asemenea obstacol. Şeful 
serviciului „C“ îi promise că va încerca să-l ajute. O oră mai 
lărziu, îl chema: 

— Răspunsul este negativ! Nu a dat niciun telefon, 
inspectore. Dâr a. Putut telefona pe cealaltă linie. 

— Cealaltă linie? 

— Persoana are instalată şi o a doua linie telefonică, 
foarte confidențială, care nu depinde de serviciul nostru. 
Aci, inspectore, nu te pot ajuta. 

— Cine poate? 

— GRU. 

— GRU? 

— Da, serviciile de informaţii ale armatei. Aceste linii le 
aparţin. 

138 


— Mulţumesc, prietene, mulţumesc. În orice caz, nu este 
aşa de important... Treci să mă vezi într-o zi. Să bem un 
păhărel. * închise telefonul cu o mână tremurândă. O 
picătură de sudoare căzu pe foaia de hârtie de pe birou pe 
care tocmai o mâzgălise. Dintr-odală, si-o imagină pe 
bătrână moartă, strangulată. Se ridică brusc şi ieşi în fugă. 

% 


Moscova, 15 aprilie 

„Măcelarul  Varşoviei“. Toată presa internaţională îl 
califica astfel pe Piotr Karstov, mareşalul sovietic. Era 
acuzat că a manipulat guvernul de la Varşovia, făcându-l să 
creadă că armata poloneză vroia să pună mâna'pe putere 
pentru a pune stavilă anarhiei care domnea în tară. Apoi, că 
a profitat de acest lucru pentru a obţine din partea 
guvernului o cerere oficială de asistenţă, care făcea legală 
intervenţia sovietică. 

— Sunt sincer dezolat de noua voastră imagine în vest, 
spuse Gorşkov, îngândurat. 

— Şi cu, răspunse Mareşalul, dar esenţial este ca 
imaginea Dvs. Să nu fie atinsă... 

Gorşkov îi mulţumi din priviri. De la întoarcerea sa din 
Polonia, în ajun, o lună mai târziu decât fusese prevăzut, 
Karstov era convocat la Preşedinte pentru a treia oară. 
Polonia era încă sub controlul Armatei Roşii şi procesul de 
normalizare, pe care de-abia-l instaurase, dădea'roade. Din 
punct de vedere strict militar, operaţiunea „Perestroika“ 
era un succes: Karstov reuşise să împiedice armata 
poloneză să se lanseze în luptă, cu excepţia cî- lorva 
unităţi, repede înfrânte. Dezarmaţi, cantonaţi cu forţa în 
cazărmile lor, soldaţii polonezi erau condamnaţi la 
pasivitate, în timp ce sovieticii, cu ajutorul trupelor de elită 
ale securităţii, curăţau ţara de „pleava antidemocratică“. 
Spccialişii KGB-ului stabiliseră că armata poloneză nu era 
sigură şi că riscurile de a o vedea alăturându-se poporului 
în lupta sa contra „marelui frate“ erau inevitabile. O 
înfruntare între cele două armate ar fi avut consecinţe 
dezastruoase pentru Armata Roşie. Nimeni, la Moscova, nu 
vroia să-şi asume un asemenea risc. Planul propus de 
Karstov a fost respins prima oară de stalul major, apoi 
acceptat la ordinul Consiliului de Apărare prezidat de 
Gorşkov. Mareşalul Karstov reuşise, de asemenea, să-l 
împiedice pe papă să ajungă la Varşovia. Avionul acestuia 


fusese nevoit să aterizeze pe un aeroport militar, lângă 
frontiera ungară. După o oră de discuţii pasionate, Karstov, 
140 


în urma sfaturilor date de Eva, reuşise să-l determine pe 
papă să nu meargă mai departe. 

— Sfinţia Voastră, spusese Karstov, ţineţi în mâinilc 
dumneavoastră vieţile a zeci de mii de oameni. Puteţi 
deelanşa cel mai mare masacru ee se poate imagina. Dar 
puteţi şi să-l evitaţi. Este de ajuns să plecaţi. Mă añu aici la 
cererea guvernului polonez, pentru a pune capăt anarhiei 
din patria Dvs. 

— Şi inocenţii care vor muri, care mor deja? 

— Ne salvează pe toţi de dezastru.. Nu mor degeaba. 

Aducându-şi aminte de cele stabilite cu Eva, adăugase: 

— Dumnezeu m-a adus pentru a evita apocalipsul. Nu-mi 
staţi în cale. Dimpotrivă, binecuvântaţi-mă! 

Papa, tulburat, a cerul câteva' minute de gândirc. Piolr, 
neliniştit, a aşteptat o oră la scara avionului. De la reluarea 
relaţiilor diplomatice dintre Vatican şi URSS, dar mai ales de 
la vizita istorică a papei la Moscova în vara anului 1991, 
acesta reprezenta o ameninţare şi mai mare decât înainte. 

Când a urcat din nou în avion, în salonul privat al papei, 
Kar- slov îl găsise pe acesta straniu de calm. La picioarele 
lui se aña un lighean din aur, plin cu apă. Vocea gravă a 
papei îi răsunase în urechi: 

— Apropic-te, fiule, vreau să te binccuvânlez. 

Piolr ezitase. 

— Am fost deja botezat, minţise el. 

— Apropic-le, a reluat papa, cu o voce calmă... 

Karstov păstra încă secretul acelui moment excepţional. 

Gorşkov reluă ideca cu o voce obosită: 

— Esenţial este că am reuşit să evităm masacrul şi că am 
dat, sper, un avertisment serios celor ce visează să 
părăsească Pactul de la Varşovia. 


— . Da, domnule Preşedinte, şi sper că Polonia va fi mută 
cel puţin cinci ani. Dar... 

Dar? 

— Am venit să-mi dau demisia... 

— Nici nu se pune problema, răspunse Gorşkov. Sânteţi 
singurul pe care mă pot bizui. Uitaţi ce-aţi spus, vă ordon! 

— Domnule Preşedinte, 'de doi ani toate iniţiativele îmi 
sunt sabotate, sunt boicotat peste tot, au încercat chiar să 
mă omoare, aşa cum ştiţi. Pentru a deturna avionul papei, a 
trebuit să mă a- dresez celor de la GRU. KGB-ul nu era 
capabil nici măcar să ne ajute... sau mai degrabă n-au vrut 
s-o facă! 

— Ştiu, Piolr, ştiu, dar trebuie să aveţi răbdare... 

— Răbdarea mea are limite! 

141 


Karstov se uită prin cameră, ca şi când ar fi vrut să se 
asigure că sunt singuri. Ezită un moment şi spuse: 

— Voi rămâne, poate, dar cu o condiţie. 

Gorşkov, făcându-i semn cu capul, îi ordonă să; continue. 

— Numiţi-mă Ministrul Apărării şi membru al Biroului 
Politic. 

Gorşkov fu sincer surprins: 

— Dar v-am propus-o cel puţin de trei ori, dacă-mi 
amintesc bine. Aţi refuzat întotdeauna! 

„ — Este adevărat, domnule Preşedinte, sunt un soldat. 
Dar am înţeles că, pentru a stăpâni incenciliilc momentului 
şi pe cele de mfine, ajutorul Dvs. Nu mai este suficient. Am 
nevoie de o mai mare libertate de acţiune, de mai multă 
autoritate pe lângă armată şi KGB. 

— Nu este prea uşor. Cu imaginea pe care o aveţi acum 
s-ar putea spune că Stalin a revenit printre noi... 

Karstov primi lovitura în linişte. 

— Hotărârea mea este luată. 

— Lăsaţi-mi câteva zile. Am să văd ce e de făcut. 


— Plec pentru o săptămână, departe de toate. Mă găsiţi 
în Cau- caz, la mama, în caz că holărâţi ceva. 

Pentru prima oară de la începutul întrevederii, Gorşkov 
surâse, în aparenţă mai destins. Se ridică şi-l îmbrăţişă pe 
mareşal. 

— Nu credeţi, sper, că mă pot lipsi de dumneavoastră? 
spuse, conducându-l p'ână la uşă. Cum se simte Olga? 

— S-a terminat... 

— Oh! Şi... 

— S-a terminat, de asemenea. 

— Mă bucur, mareşale. Un om ca dumneavoastră nu-şi 
poate permite să aibă o legătură cu o străină. Poporul n-ar 
accepla-o niciodată. Mă gândeam chiar să vă vdrbesc în 
acest sens... 

După o pauză, reluă, cu un surâs maliţios pe buze: 

— Dar, dragă prietene, nu rămâneţi prea mult timp 
singur. Singurătatea este grea pentru moralul oricui. 

Piolr surâse la rândul său şi ieşi. 

» 


Piolr Karslov cina cu mama sa. Luase un avion militar 
până la Kutaisi, al doilea oraş al Georgiei, în Caucaz. De 
aici, o maşină l-a dus până la Tkibuli, un orăşel situat la 17 
km spre nord-est. 

Era prima oară, de mai bine ele un an, când o revedea. 
încercase de mai multe ori s-o convingă să se mute la 
Moscova, dar fără succes. Nu voia să-şi părăsească, nici 
măcar pentru o vreme, căsuţa de lemn, situată pe o colină, 
în care locuia de când se născuse. Piolr reuşise totuşi să-i 
instaleze telefon, apă caldă şi electricitate, toate acestea 
fiind un lux aici. La 77 de ani, Evghenia Karstova confirma, 
printr-un fizic încă puternic şi prinir-o mină sănătoasă, 
reputaţia de longevitate a caucazienilor. Nu mai muncea pe 
la alţii, dar îşi tăia singură lemnele, parcurgea 7 kilometri în 
fiecare zi până la faimoasa staţiune termală de la 


Tskalthubo, pentru a-şi vinde ouăle proaspete, puii şi 
legumele pe care mai ţinea încă să le cultive pe parcela de 
pământ proprietate personală. „Când vei avea copii, voi 
veni şi mă voi ocupa de ei, aşa cum trebuie“, îi spusesc. De 
nenumărate ori. 

— Ei, fiule, pe când? îl întrebă ea în această seară. 

— Am divorţat, spuse Karslov slânjenit, Olga nu vrea 
copii. 

Bâlrâna i se* uită îndelung în ochi, apoi exclamă, 
reţinându-şi cu greu lacrimile: 

— Ti-am spus de nenumărate ori să ici o fată de aici, o 
caucaziană. Sunt frumoase, sănătoase, credincioase. Voi 
muri, deci, fără să-mi cunosc nepoţii? 

— Nu, mamă. Vei avea. Am întâlnit o femeie minunată. 
Aş vrea s-o cunoşti. Cu ea voi avea copii. 

După tonul lui, Evghenia înţelese foarte repede că fiul ei, 
oricât de mare mareşal a ajuns, era într-adevăr îndrăgostit. 
Îl ascultă  vorbindu-i îndelung despre Eva, despre 
frumuseţea, despre forţa ci de caracter, despre meseria ei. 

Ea îl întrerupse brusc: 

— Sper să nu fie o rusoaică din Moscova. E de-a noastră? 

— Nu, este străină, e franţuzoaică... 

14.3 


— Ah, este o spioană! Toii străinii sunt spioni. Fii atent, 
băiatul meu... 

— Nu, mamă, râse el. Străinii nu sunt toii spioni. 

Nu părea convinsă. Piotr o întrebă, brusc, dacă nu 
cunoştea o prezicătoare în sat. 

— O prezicătoare? Credeam că... 

— Simplă curiozitate, răspunse Piotr, surâzând. 

— Fiule, tu îmi ascunzi ceva. O simt. Străina asta te-a 
vrăjit. 

— Mamă, te rog. Când o vei vedea, vei înţelege şi o vei 
iubi, sunt sigur. Ea îţi va dărui nepoţii... 


— Când? 

— În curând. 

— Adică, când în curând? 

— În octombrie, dacă totul este bine... 

— Este deja însărcinată... în două luni, da? 

— Da, asla-i, răspunse jenat. 

— Deci te-ai recăsătorit? 

— Nu, nu încă... Trebuie să mai rezolvăm ceva înainte. 

Rămase tăcută, cu ochii în gol. Piotr privi telefonul. Dorea 
s-o cheme pe Eva, să-i ceară să vină imediat. Dar se 
răzgândi. 

— Nu trebuie să te duci la prezicătoare, fiule, nu-i bine. 

— Credeam că şi tu te duci. 

— Poate, dar acum s-a sfârşit. Rabinul Aronski din Kulaisi, 
care era un bun prieten al tatălui tău - Dumnezeu să-l 
odihnească - mi-a spus într-o zi că religia lor le interzice cu 
stricteţe consultarea prezicătoarelor. 

— De ce? A 

— Numai Dumnezeu o ştie. In ceea ce te priveşte, nu 
trebuie să-ţi faci griji. Ai în faţă un mare destin. Am şliut-o 
întotdeauna... Poţi s-o crezi pe mama ta. Ştiu asta mai bine 
decât toate prezicătoarele Rusiei. 

Karstov, parcă liniştit de vorbele ei, se ridică şi-o sărută 
pe frunte. 

— Ai o fotografie a ci? 

— O fotografie? Bineînţeles! Cum de nu m-am gândit! 

Luă portofelul din vesta pusă pe palul de fier şi scoase o 
fotografie pe care o făcuse cu trei luni în urmă, la malul 
Mării Cas- pice. Eva, în costum de baie, ieşea din apă. 
Surâdca. l-o întinse. 

— Am fotografiat-o la mare, spuse, parcă scuzându-se. 

Mama lui examină fotografia fără un cuvânt, apoi i-o 
înapoie spunându-i simplu: 

— Este frumoasă. Prea frumoasă, fiule. Nu ai altă poză 
mai decentă? 


144 


— Nu, nu la mine. Mamă, crezi în Dumnezeu? o întrebă 
pe neaşteptate. 

— Desigur! Ruşii au început să piardă din ziua în care n- 
au mai vrut să ştie de Dumnezeu. Toată nenorocirea 
acestei frumoase ţări vine de aici. Şi tatăl tău - Dumnezeu 
să-l odihnească - credea în el. De aceea l-au ucis. 

— De ce nu mi-ai spus niciodată? 

— Îmi era frică. Şi nu voiam să sfârşeşti şi tu ca bietul tău 
frate. 

— De cine îţi era frică? 

Bătrâna se lupta ca amărăciunea să nu-i străbată în glas. 
Ochii şi-i ţinea fixaţi cu obstinaţie pe mâinile împreunate, ca 
şi cum ar fi refuzat să înfrunte privirea fiului său. 

— De tine! slărşi ea, murmurând, ridicându-şi spre el faţa 
de-abia brăzdată de riduri’. Îmi era frică să nu mă denunţi. 
Era specialitatea criminalilor care guvernau înainte. 

— Cum ai putut să-ţi imaginezi aşa ceva? 

— Eşti prea tânăr, fiule. Nu ştii de'ce erau capabili. Stalin 
mi-a omorât'jumătate din familie... pe cea a tatălui tău... 

O linişte de plumb se aşternuse peste odăiţă. 

— Mamă, trebuie să ştii, 'l-am întâlnit pe papă. 

— Papa? 

Piotr dădu din cap. Ea rămase mută, consternată, mult 
timp. 

— M-a botezat, spuse, în sfârşit. În secret. 

Ea se ridică şi-l îmbrăţişă din toate puterile, plângând. 
Piotr simţea lacrimile mamei pe' gât. Îi murmură la ureche: 

— Fiule, erai deja botezat. Tatăl tău şi cu mine am făcut- 
o pe ascuns, după obiceiurile noastre. Dumnezeu să te 
binecuvânteze. 


Eva află noutatea pe când se găsea cu Martine în 
încăperea te-' texurilor. Aceasta tocmai citea o telegramă a 


agenţiei TASS pe măsură ce se imprima. 

— O remaniere ministerială la Kremlin. „Măcelarul 
Varşoviei“ a fost numit ministru al apărării şi... 

Eva îi smulse telexul din mână”. 

— ... şi membru al Biroului Politic. 

îi înâpoie Martinci telexul iară a citi urmarea, încercând 
să surâdă. 

— Convoacă o şedinţă redacțională peste 10 minute, îi 
spuse ieşind. 

' în biroul ci se prăbuşi în fotoliu. De la „atentatul“ 
împotriva inspectorului Boris Pliuci, Eva dusese o viaţă 
relativ calmă. Boris nu se mai manifestase şi ca profilase de 
acest răgaz pentru a răsufla un pic. Avertismentul dăduse 
roade. Bătrâna dispăruse din imobilul de vizavi. A doua zi 
după atentat, spre ora 10 dimineaţa, asistase de la 
fereastră la „mutarea“ efectuată de Boris în persoană. Apoi 
nimic. Nici cărţi poştale anonime, nici filaj de amatori, nici 
presiune. Vid. Eva profilase şi fusese mai activă la agenţie, 
dar ştia că Pliuci aştepta prima ocazie ca să reiasă la 
suprafaţă. 

Presa sovietică se mulţumise să evoce atentatul, care se 
soldase cu patru morţi, fără a menţiona numele 
inspectorului. 

Mai mult ca sigur că Pliuci ceruse acest lucru. Puțin după 
explozia din strada Pialniţkaia, Eva dejunase cu redactorul 
şef al ziarului Pravda, Jan Egorov. Se întâlniseră în 
restaurantul foarte luxos al Casei ziariştilor, renovat în 
întregime în urmă cu doi ani, cu ocazia unui mare colocviu 
internaţional consacrat „rolului mijloacelor de propagandă 
în mase în perestroika“. 

Fără îndoială, un mijloc pentru preşedintele sovietic de a 
mulţumi tuturor celor care l-au sprijinit eficace în cucerirea 
dificilă â „opiniei publice“ sovietice... Aşezaţi în faţa unei 
mese somptuos aranjate, Egorov îi vorbise, cerându-i să nu 
spună nimănui, despre cel ce fusese vizat de atentat. Fără 


a-l numi. La insistenţele Evei, sfârşi prin a-i mărturisi că era 
vorba de faimosul inspector Pliuci, dar'că primise ordin - 
din partea ministrului de interne însuşi - 146 


să nu-l menţioneze în ziar. Moscoviţii nu ar fi acceptat, 
desigur, să se atenteze la viaţa poliţistului lo'r favorit, fără 
ca ei să reacționeze. Circulau în capitală zvonuri potrivit 
cărora inspectorul era pe cale să demaşte o reţea de 
traficanţi de devize. 

Populaţia ar fi tras concluzia că puterea ar fi comandat 
atentatul. Şi nu ar fi greşit, lăsă să se înţeleagă Egorov. 
După el, Pliuci făcea ao anchetă secretă. 

— Îl cunoaşteţi bine? îl întrerupse Eva, zâmbind. 

— Mai puţin bine decât îl cunoaşte responsabilul rubricii 
criminalistice, dar destul ca să pot vorbi despre el. l-am 
publicat adesea fotografia în coloanele ziarului nostru. 

— Ce gen de om este? 

— Cum să vă spun? Ascunde în realitate comori de fineţe 
şi de abilitate. Este un adevărat vânător: are răbdarea şi 
priceperea necesare. Cei pe care-i urmăreşte cad mai 
devreme sau mai târziu într-una din capcanele pe care nu 
încetează să le pună. Este un maniac al secretului, un 
solitar. De aceea a reuşit să pună mâna pe atâţia criminali 
şi să distrugă atâtea bande. Ştiţi, aici trebuie să ai o 
personalitate formidabilă, o extraordinară'forţă de caracter 
pentru a rezista aparatului birocratic al partidului sa'u al 
ministerelor. Pliuci este singurul care a reuşit să se impună 
în faţa lor şi să nu cedeze presiunilor lor... amicale, 

Schiţă apoi în linii mari cariera inspectorului. Pentru Eva, 
indicii utile. 

— Spuneti-mi, Jan, întrebă ea cu o voce suavă, ce gen de 
anchetă este pe cale să facă acest superpoliţist...? 

— Fără să am certitudinea, cred că este vorba de un 
trafic de devize, de droguri, în care sunt implicate mari 
personalităţi ale statului. Dar eu nu v-am spus nimic, nu-i 


aşa? Totul trebuie să rămână între noi. 

Eva surâse. 

— Aveţi cuvântul meu, se înţelege de la sine. Şi pentru 
asia au încercat să îl omoare? 

— Desigur... Pliuci a ajuns, fără îndoială, să fie supărător 
şi mafioţii din guvern au holărât să-l elimine. 

— Ce ţară! exclamă Eva, râzând. 

Egorov pufni în râs, la rândul său. 

— Vedeţi bine, ne occidentalizăm! 

Reîntorcându-se la agenţie, Eva se gândea la tot ce-i 
dezvăluise Egorov despre caracterul lui Pliuci. li înţelegea 
acum mai bine motivațiile, raţiunile pe care le avea de â nu 
da drumul jprăzii. Sentimentele ei erau împărţite între 
admiraţie şi regret. În altă 

147 


parte, în alte timpuri, ar fi putut să fie prieteni, să se 
stimeze... Liniştită şi neliniştită în acelaşi timp, era sigură 
că Pliuci acţionase singur de la început, din momentul în 
care aflase de ceasul furat. Era stilul lui. Se prinsese în 
propria-i capcană, dar tocmai asta o neliniştea: „Acest om 
are nevoie de mai multă glorie, înainte de a se alătura 
colegilor săi ieşiţi la pensie“. 

Şedinţa de redacţie începuse'când ca ajunse în sala de 
conferinţe. 

Martine îi arătă imediat un telex: 

„Uite, este vorba de faimosul inspector despre care 
vroiam să facem un reportaj. Şi-a dat demisia.” 

— Este o poveste rusească, pentru ruşi, spuse Eva, dând 
la o parte telexul. Nu-i pentru noi. 

David, care nu primise încă confirmarea promovării sale, 
fu însărcinat să redacteze un editorial despre remanierea 
ministerială. Se angajară într-o discuţie animată despre 
motivele reale ale acestei schimbări. 

— Demiterea celor trei miniştri din funcţiile lor 


disimulează esenţialul, adică numirea sângerosului Karstov 
la Ministerul Apărării, afirmă David cu o vehemenţă 
neaşteptată. Este o reîntoarcere în trecut. Trebuie să ne 
aşteptăm la şi mai rău în zilele ce urmează. 

Bruno apără imediat punctul de vedere opus. Părerea lui 
era că David se înşela asupra naturii reale a lui Karstov. 
Era, fără- îndoială, un dur, dar a evitat marele masacru în 
Polonia şi a pus capăt haosului care domnea în această 
tară... 

— Şi cei 4000-5000 de morţi din Polonia ce sunt? Un 
accident 

> 

rutier? urlă David. 

— Toată presa occidentală va face un comentariu mai 
mult sau mai puțin asemănător celui al lui David, i-o tăie 
Martine. La ce bun?’ 

Bruno răspunse imediat: 

— Toată presa internaţională se poale înşela, şi se înşală 
adesea, mai ales când reacţionează la cald, sub influenţa 
emoţiei. Rolul nostru nu este acela de a ne emoţiona, de a 
lua partea cuiva, sau de a face pe Casandrcle, ci de a 
informa cu cea mai mare obiectivitate posibilă. Articolele 
noastre angajează agenţia. Trebuie să rămână neutre. Nu 
sânlem nicio revistă, niciun jurnal politic. Atunci, să 
rămânem calmi. 

— Editorialul este semnat şi nu mă angajează decât pe 
mine, insistă David, cu o voce plină de aroganță. 

148 


Pia, daneza, desena ceva în mod ostentativ pe carnetul 
ei. Disputele veşnice dintre Bruno şi David o exasperau la 
culme. Privirile se întoarseră spre Eva.’ 

Ea îi luă apărarea lui David. 

— Mareşalul Karstov nu este poate „măcelarul“ prezentat 
ici şi colo. Dar concepţia pe care o avem despre fapte este 


adesea superioară faptelor înseşi. Să fim sau să încercăm 
să fim obiectivi. 

— Obiectivitatea este' o concepţie subiectivă, spuse 
Bruno. O ştiţi cu toţii. Miniştrii care răspund'de economic şi 
de perestroika, de locuinţe şi de tlesceniralizarc au fost 
înlocuiţi. Nu este o disimulare! A pretinde contrariul ţine de 
paranoia’! 

David roşi de furie. Eva, nerăbdătoare, se ridică pentru a 
încheia şedinţa şi concluzionă: 

— David va scrie editorialul cum crede de cuviinţă. Voi, 
ceilalţi, mulţumiţi-vă să aflaţi cât mai multe şi să 
redactaţi'telegramele în consecinţă. * * 

Când toţi ieşiră, David rămase în picioare lângă uşă. 

— Mulţumesc. Eşti un adevărat redactor şef... 

— Confirmarea la va intra în vigoare începând eu dala de 
1 iunie. Dacă totul merge bine. Mai sunt opoziții, după mine 
pur birocratice, dar îi voi scutura pe tehnocraţii care ne 
conduc cu ocazia viitoarei mele călătorii. 

— Când? 

— Probabil pe la sfârşitul lui mai. 


— Este foarte inteligentă. A avut o copilărie frământată. 
Mama ei a abandonat-o când era mică. A crescut într-o 
familie bine situată. Tatăl ei este foarte bogat. O, desigur, 
foarte bogat, dar... nu înţeleg bine... Sunt multe lucruri 
neclare în ea. 

Prezicătoarea din Kulaisi îşi mişcă de la dreapta la stânga 
capul, în mod vizibil tulburată. *Cu ochii' închişi, îşi plimbă 
degetele pe fotografia pe care i-o dăduse Evghenia 
'Karstov. 

— Am impresia că a stat în închisoare... O văd într-un fel 
de baracă, singură. O văd, de asemenea, fugind în deşert, 
cu un om înarmat, care o însoţeşte... îi este foarte cald. S- 
ar spune că o ameninţă. Nu, ea îl cunoaşte... Şi ea este 
înarmată. Ca şi cum ar fi două femei în ea, ca şi'cum-'ar 


ascunde ceva... Este o'femeie fră- mântată. O simt foarte 
puternic. Suferă mult. În ea este şi bine şi rău. Dar cine este 
această femeie? întrebă ea brusc, ridicându-şi ochii spre 
clienta sa. 

Fără a aştepta vreun răspuns, continuă: 

— O văd strângând de gât o altă femeie... Da, o sirânge 
de gât, femeia cade. Apă, este multă apă. O văd, vor s-o 
omoare. Cade... Sunt înir-adevăr două femei în ea, ascunde 
ceva... 

Mama lui Piotr o ascultase cu religiozitate pe bătrâna 
prezicătoare, fără a o întrerupe. Ultima oară o consultase 
cu ocazia căsătoriei fiului ei. Îşi aducea aminte cu precizie. 
Îi spusese: „nu va avea copii de la ea, soţia sa va pleca cu 
un altul. Va divorța, dar va face cunoştinţă cu un om foarte 
important; un om al lui Dumnezeu. Va întâlni, de 
asemenea, o femeie foarte frumoasă şi se vor îndrăgosti 
nebuneşte unul de altul...“ 

— Este însărcinată? întrebă Evghenia Karstov, cu o voce 
straniu de calmă. 

— Nu! Nu este însărcinată. Va fi măi târziu. Cu un om 
important. Îl iubeşte şi în acelaşi timp nu-l iubeşte. S-ar 
spune că... s-ar spune că în ea sunt două persoane, una 
care îl iubeşte şi una care o împiedică să-l iubească... 
Această femeie mă tulbură. Viaţa ei este foarte confuză... 
Este în ea bine, mult bine, dar nu pot vedea. 

O fixă din nou pe interlocutoarea sa. 

150 


— Nu am mai văzut ceva asemănător. Două persoane 
într-una singură, două persoane atât de deosebite una de 
alta. Ca şi cum ar li fost vrăjită, ca şi cum ar asculta de o 
fiinţă superioară, "parcă s-ar juca cu destinul ei. 

Mama lui Piotr Karslov puse trei hârlii de 10 ruble pe 
masă, îşi luă fotografia şi plecă fără să spună un cuvânt. 


I 

Primele măsuri ale gurvernului remaniat au fost pe larg 
comentate în presa sovietică, în timp ce presa 
internațională continua să iacă pe Casandra. Conferința de 
presă a noului ministru al apărării, mareşalul Karstov, la 
două săptâmâni după numire, a confirmat temerile 
observatorilor. 

— Vorn pune ordine la noi în casă. Mă voi ocupa 
personal! lansase mareşalul în faţa lumii întregi, cvitând cu 
grijă privirea Evei, aşezată în primul rând, alături de Jan 
Egorov. 

Nu se revăzuseră din Polonia, nu vorbiseră decât la 
telefon, ceea ce o lăsase pe Eva într-o stare de frustrare şi 
aşteptare. In ajunul conferinţei de presă, nemairezisiând, îl 
sunase: 

— O noapte, 'numai o noapte! 

— Ştii bine că nu-i momentul! răspunsese el sec. 

— Plec poimâine la Bruxelles. Voi rămânc acolo cei puţin 
zece zile. Am nevoie să te văd, înţelegi? 

— Odihneşte-le. Te voi suna la întoarcere, îţi promit. Mă 
simt bine. Noapte' bună. 

Frazele pe care le schimbau deveneau din ce în ce mai 
banale. Ca cele ale unui cuplu uzat de vreme. „Te simţi 
bine? Cum e vremea? Nu-ţi lipseşte nimic? Să mă chemi 
dacă'...“ 

Avea impresia că personajul pe care-l crease într-o 
oarecare măsură îi aluneca printre degete. Această 
metamorfoză subită o tulbura. Işi aduse aminte de unul din 
cursurile de psihologie, cel ce-o marcase cel mai. Mult: „în 
ziua în care nu vei mai avea influenţă asupra personajului 
tău, îţi vei fi îndeplinit misiunea“, încheiase profesorul. Îşi 
aducea aminte şi de discuţia pe care o avusese, cu două 
zile în urmă, cu un celebru autor de romane: „La început, 
creez întru totul personajul. Îi pun ceva din mine, puţin din 
ceea ce aş fi vrut să fiu, îi insuflu câleva din fantasmele 


mele, îi împrumut calităţi pe care le fur de la alţii, prieteni 
sau duşmani. Apoi, prinde viaţă. Incet, ca un copil ce învaţă 
să meargă. Este fragil, dar reuşeşte în curând să meargă 
fără sprijin. Apoi, începe să fugă, iar eu, cu toate că fug 
după el, nu-l mai pot prinde. Eu sunt cel ce cade, cel care-l 
roagă să revină. Pentru a mă răzbuna, 

152 


îi întind curse diabolice! Dar reuşeşte întotdeauna să le 
evite, în ultimul moment, cu zâmbetul pe buze, ca şi cum 
mi-ar face în necaz. Bineînţeles, aş putea să-l omor, dar 
atunci am înceta să existăm şi ei şi eu. Şi o ştie. Este forţa 
lui şi slăbiciunea mea. Această adevărată bătălie durează 
până'când îi'recunosc independenţa, îi respect 
personalitatea. Atunci revine şi mă antrenează tocmai în 
întâmplarea pe care vroiam s-o povestesc. O cunoaşte mai 
bine ca mine. Raportul de forţe se transformă în conivenţă, 
îl iubesc din nou, îl admir şi mai mult, mai ales dacă logica 
povestirii melc îmi cere să-l ucid la sfârşit!“ 

Eva îl ascultase pe Simonov cu pasiune, gândindu-se, 
fără să vrea, la Piotr şi la Boris, chiar dacă pe acesta din 
urmă nu-l crease ea. Între ci se stabilise un fel de 
complicitate. De acum, cei doi bărbaţi îi scăpau. Azi, când 
niciunul, nici altul nu mai dădeau semne de viaţă, era 
condamnată să le urmărească evoluţiile în presă. „Piotr 
Karstov a început un proces de reforme în sânul armatei... 
Boris Pliuci îşi scrie memoriile...“ 

Se vorbea deja despre cartea sa ca despre „best-seller“- 
ul deceniului. 

în ceea ce o priveşte, într-o seară, se întrebă dacă n-a 
scăpat cumva şi ea creatorilor ei? 

în ajunul plecării la Bruxelles, Eva părăsise agenţia mai 
devreme ca de obicei, apucată de o poftă subită de a 
respira puţin aer proaspăt. În zilele acestea de început de 
mai, în parcurile Moscovei domnea un calm care contrasta 


cu atmosfera apăsătoare în care ţara se înfunda pe zi ce 
trece, de la intervenţia Armatei Roşii în Polonia. Luă 
metroul şi cobori la staţia „Universitate“. Câteva minute 
mai târziu, se plimba pe aleile parcului din preajma 
Colinelor Lenin, unul din cele mai frumoase locuri din 
capitală. Trecu pe lângă bunici ce-şi plimbau nepoţeii, pe 
lângă cupluri îmbrăţişate, ce păreau străine de nebunia 
lumii, bătrâni aşezaţi pe bănci’ concentrați asupra 
partidelor lor de şah. Cu faţa ridicată spre soarele călduţ, 
care se juca prin frunzişul mestecenilor şi stejarilor, Eva îşi 
oxigena din plin plămânii. Se' simţea într-o stare euforică, 
gând'indu-se că va regăsi Europa de vest şi certitudinile 
sale. Nu remarcă un bătrân bărbos, cu o şapcă pe cap, care 
mergea la vreo sulă de metri în spatele ei. Mânca o 
îngheţată şi se oprea adesea, ca şi cum ar fi vrut s-o 
savureze mai bine. 

ku era prima oară că inspectorul Boris Pliuci o observa pe 
Eva de la distanţă. O săptămână după explozia maşinii, 
luase ho- tărârea să demisioneze. O viaţă dublă începea 
pentru el. Fiecare deghizare era pregătită cu grijă şi testată 
de mai multe ori înainte 

153 


de a o întrebuința. Adesea, Boris trecea prin fala soliei 
sale pe stradă, în staţia (ie autobuz, sau la ieşirea de la 
iocul'de muncă. Ea nu-l recunoştea niciodată, chiar când o 
întreba cât este ceasul. Sigur că nu va “fi recunoscut, o 
urmărea pe Eva zi de zi., într-o dimineaţă, avu surpriza s-o 
descopere la câţiva paşi de locuinţa sa, în momentul în 
care, el însuşi deghizat'ân femeie, ieşea din casă. Tânăra 
studentă cu părul blond şi lung, cu ochelarii rotunzi şi în 
blugi, nu putea fi decât ea. Era cât pe ce să izbucnească în 
râs, atât de comică i se păru situaţia. Dar se abţinu: avea în 
faţa sa dovada grăitoare că Eva ducea’ o viaţă secretă. Un 
sentiment de mândrie îl copleşi în acea zi. Ştia că' Eva va 


cădea curând în cursă. 

După anunţul demisiei lui, Eva revenise de câteva ori, în 
aceeaşi ţinută de studentă, schimbându-şi numai coafura, 
în timp ce el jucase deja roluri de bunic, poştaş, ' 
comisionar, mecanic, preot. Acum avea certitudinea că Eva 
era direct implicată în misterul ce continua să-i scape, dara 
cărui cheie era sigur că o va descoperi, în schimb, nu 
înţelegea de ce ea îl cruţase. 

Jocul îi era limitat. O ştia. Nu elaborase o strategie pe 
termen lung şi se mulțumea doar s-o urmărească. Noua lui 
viaţă îi plăcea, îi plăcea să evadeze din rutina în care se 
împotmolise. Fără să ştie, Eva Dumoulin dădea un nou sens 
vieţii sale. Datorită ei, trăia 6 aventură, una adevărată. Cea 
mai mare, cea mai exaltantă sfidare din viaţa lui de poliţist. 
Aici, sub arborii din parc, jubila interior de acca'stă libertate 
nouă, pe care şi-o oferise şi care-l ducea pe căi neexplorate 
de el încă niciodată. 


Bălrâna semăna cu o ţărancă georgiană. Stătea în 
picioare, în mijlocul curţii în care Eva tocmai intrase, şi o 
observa pe măsură ce înainta. Privirile li se încrucişară. 
Bălrâna o examină clin cap până-n picioare şi i se aşeză în 
faţă cu un aer hotărât. 

— Tu eşti Eva? Sunt mama lui "Piotr. Trebuie să-ţi 
vorbesc. 

Eva, surprinsă, se gândi că inspectorul Boris Pliuci nu 
putea să-i întindă o cursă atât de nebunească. Îi surise şi o 
invită s-o urmeze. Când vru s-o ajute să urce scările, 
bătrâna o respinse. 

în apartament, Eva îi propuse să ia loc şi să bea un ceai. 
Bătrâna continua s-o fixeze în tăcere, fără să răspundă. 

Stânjenită, Eva remarcă asemănarea privirii ei cu cea a 
fiului, în sfârşit, începu să vorbească. 

— Am venit din Caucaz să te văd. Fiul meu nu ştie că 
sunt la Moscova, la line. 


Şi fără legătură, adăugă: 

— L-ai minţit pe fiul meu, nu eşti însărcinată! 

— El v-a spus asta? se miră Eva, surâzând. Vă rog, 
doamnă Karslov, luaţi loc. Sunt fericită să vă văd. Piotr mi-a 
vorbit mult despre  dumneavoasiră.  Permileli-mi să 
pregătesc ceva cald. 

Se îndreptă spre bucătărie şi încălzi apa. Bălrâna o urmă 
fără a spune nimic. 

— Vă place...? 

— Nu-mi place nimic, o întrerupse ea. Şi nici pe line nu te 
iubesc. Am venit să-ţi spun să-mi laşi fiul în pace. Să nu-l 
mai cauţi! Eşti o vrăjitoare. L-ai vrăjii! 

Evei îi fu frică deodată. Sticla de lapte pe care o scosese 
din frigider îi căzu din mână şi se sparse. Işi ascunse capul 
între mâini şi încercă să plângă. Gemetele ci sfârşiră prin a 
o înduioşa pe bă- trână. 

— Nu am nimic cu tine, fetiţo, spuse cu o voce mai 
blândă. Dar trebuie să-mi laşi fiul în pace. Trebuie să le 
întorci la line. Ştiu cine eşti! 

Eva luă o cârpă şi şterse pe jos. Apoi pregăti ceaiul, puse 
două ceşti şi prăjiturele cu ciocolată pe o tavă înainte de a 
se întoarce 

155 

/ 


în salon. Bătrâna rămânea cu încăpățânare în picioare. 
Eva se hotărî, în sfârşit. 

— Doamnă Karstov, îl iubesc pe fiul dumneavoastră. Mai 
mult decât vă puteţi imagina şi de aceea voi pleca. El nu 
ştie încă... 

— Când? Ştiu cine eşti! Prezicătoarea mea le-a demascat, 
eşti o spioană străină! 

Eva se ridică brusc în picioare. Pentru moment vru s-o ia 
de gât, apoi izbucni în râs. 

— Poţi să râzi! Şi ia-li înapoi asta! îi spuse bătrâna 


furioasă, aruncând'u-i fotografia în faţă. 

Eva o ridică de jos şi, uilându-se mai atent, recunoscu 
locul unde fusese făcută. Totuşi, nu-şi amintea să-l fi văzut 
pe Piolr cu un aparat foto. Probabil că o fotografiase pe 
ascuns, cu un aparat miniaturizat, dar de ce? Puse 
fotografia pe masă, furioasă la culme. Dar reuşi să-şi 
păstreze sângele rece, bău o înghiţitură de ceai şi puse 
ceaşca jos, supărată. 

— Când pleci? 

— Mâine. 

— Pentru totdeauna, sper. 

Eva dădu din cap şi încercă s-o îmbuneze pentru ultima 
oară. Se întoarse şi începu să plângă. Căleva minute mai 
târziu, simţi o mână ce-i mângâia părul. 

— Sunt tristă, fetiţo. Dar nu-l am decât pe Piolr. Este tot 
ce am. Nu-ţi vreau râul... 

— Doamnă Karstov, am multe lucruri să vă spun, dar 
pentru asta trebuie să vă aşezaţi. Sunteţi obosită. Vă rog, 
aşezaţi-vă. Lângă mine. Aveţi încredere în. Mine. 

Spusese totul cu o voce blândă. Bătrâna ezită, apoi se 
aşeză. Eva împinse spre ea ceaşca de ceai şi farfuria cu 
prăjiturele. 

— Am să vă spun lucruri groaznice, începu Eva, după un 
moment de tăcere. Sunt fericită că aţi venit. Veţi putea să-i 
spuneţi lui Piolr să aibă grijă de el. Are'mulţi duşmani. Eu i- 
am salvai viaţa o dală, dar nu voi fi aici dala viitoare.- 

Eva se sculă în picioare, îşi ridică rochia pentru a-i arăta 
cicatricea de pe picior: 

— Glonţul îi era destinat lui. Fără mine l-aţi fi pierdut pe 
Piotr... 

Eva îi povesti totul cu amănunte. Bătrâna o asculta, cu 
ochii umeziţi. 

— Când voi pleca, Piotr vă va confirma tot ce v-am spus. 

— Dar prezicătoarea mea mi-a spus că n-ai fost niciodată 
însărcinată. Ea nu se poate înşela... 


— Orice prezicătoare se înşală când încearcă să vadă 
sufletul altei prezicătoare. Dar şi eu, câteodată, am viziuni 
şi Piotr o ştie. Eu i-am spus că soţia sa este sterilă, în timp 
ce ea îi spunea că 

156 


nu vrea copii. Eu i-am spus că în viaţa ei era alt bărbat... 
în sfârşit, eu sunt aceea care am simţit pericolul înainte de. 
A mă interpune între agresor şi el. Ca orice’ prezicătoare, 
sunt o femeie frământată. În mine sunt două fiinţe, cea 
care vă vorbeşte, care munceşte, care trăieşte ca toată 
lumea, şi cea care, pentru câteva momente, este în contact 
cu sufletele. 

Se opri puţin şi apoi continuă, cu un ton mai cald: 

— Este ca şi cum aş avea două spirite. Dacă cineva 
încearcă să vadă în mine, nu găseşte decât confuzii... 

Se opri din nou. 

— Nu ştiu ce v-a spus prezicătoarea dumneavoastră, dar 
s-a înşelat din motivele pe care vi le-am spus. 

Evghenia Karstov se apropie emoţionată şi îi atinse faţa. 

— Nu, nu s-a înşelat pe dc-a-ntregu'l, mi-a spus şi lucruri 
bune despre tine... 

— Doamnă Karstov, Dumnezeu m-a aşezat în calea fiului 
dumneavoastră pentru a-l ajuta. Am făcut-o. Dar acum 
trebuie să plec, să mă duc departe, foarte departe. Il iubesc 
pe fiul dumneavoastră” cum niciodată nu voi mai iubi 
vreun bărbat. Dar nu vreau să fiu soţia unui conducător 
sovietic, sunt o străină... v 

Totuşi, vorbeşti foarte bine limba noastră. Bătrâna o 
ţinea de mână de câlva timp. Nu pleca, fata mea, spuse cu 
o privire rugătoare. Am fost nedreaptă cu tine, îţi cer 
iertare. 

Eva o îmbrăţişă şi o sărută pe obraz. 

— Nu vă scuzaţi. V-aţi lăsat influenţată de prezicătoarea 


dumneavoastră. Nu trebuiesc consultate niciodată. Este 
strict interzis de religie. 

— Eşti evreică? 

— Nu, de ce? 

— Pentru că este interzis la evrei. Un rabin mi-a spus-o şi 
i-am repetat-o lui Piolr când a vrut să se ducă să-mi 
consulte prezicătoarea. 

Eva ştia că într-o zi sau alta Piotr va fi tentat să consulte 
una. Moscova era plină de prezicătoare şi conducătorii 
sovietici, fără excepţie, li se adresau adesea. 

— Este interzis de către toate religiile, îi spuse Eva. 
Dumnezeu se răzbună când încerci să-i ălli proiectele. 
Lăsaţi-mă să vă povestesc ceva. Pe când Isus trăia, un om 
pe care bogăţia îl făcuse arogant trăia înconjurat de cele 
mai bune prezicătoare din ţară. Nu făcea un pas, nu lua o 
hotărâre fără a le consulta. Înir-o zi, o prezicătoare pe care 
o izgonise îl opri pe drumul spre sinagogă. Ea îi ceru banii 
cu care îi era dator, dar el o respinse cu violenţă. Femeia 
căzu la pământ, se ridică şi strigă: „Imbecilule, mâinc este 
ultima ta zi. Dă-mi ce-mi datorezi, înainte de a-ţi da 
sufletul!“ 

157 


Omului i se făcu frică, se urcă pe măgar şi fugi. Fugi 
toată ziua şi ajunse în oraşul Nazaret, unde îşi petrecu 
noaptea. A doua zi, foarte devreme, plecă spre Tiberiada. 
Acolo, îl zări pe îngerul morţii. Speriat, fugi din nou. Seara, 
epuizat, ajunse în oraşul Sfad, dar îngerul morţii aştepta 
deja în faţa zidului şi-i spuse: „Când le-am văzut azi 
dimineaţă la Tiberiada, n-am ştiut ce să fac. Nu pe tine 
trebuia să te iau. Eu aveam întâlnire cu tine aici, la Sfad, 
acum!“ 

Bălrâna o asculta cu mare atenţie. 

— Dumnezeu l-a pedepsit, spuse ea, în slărşit. 

— Nu, prezicătoarele îl minţiseră. Alăla timp cât le plătea, 


nu-i spuneau decât ceea ce vroia să audă.. 

— Nu crezi deci în prezicătoare? Dar spui că eşti şi tu! 

— Nu din cele ce sunt plătite. 

— Deci, omul rău din povestirea ta trebuia să moară în 
acea zi? 

— Da, era scris. 

— Dumnezeu ar fi putut să-i grăbească sfirşitul pentru a-l 
pedepsi, adăugă bălrâna, vizibil pasională de subiect. 

Eva dădu din cap: 

— Poţi să închei un pact, să trişezi, dar nu scapi de 
destin. Ştiţi, mulţi oameni de stat se înconjoară de cele mai 
mari prezicătoare. Preşedintele Sadat, Indira Gandhi, şahul 
Iranului... Nimeni nu le-a prezis ziua morţii... 

— Nu pleca, fiica mea. 

Eva încercă un sentiment de mândrie. Reuşise să şteargă 
imaginea  spioanei din mintea Evgheniei Karstov. O 
cucerise, cum îi cucerise şi fiul. Bălrâna petrecu noaptea la 
ca şi a doua zi Eva o însoţi la gară. Plânse de bucurie când 
Eva îi promise să vină în curând s-o vadă în Caucaz. 

Washington, 15 mai Robert Nelson deschise uşa. 

— Felicitări, spuse Eva, mtrând în căsuţa din 
Georgetown, cartierul latin al Washingtonului. Am aliat de 
numirea ta din presa sovietică. Deci, domnule director al 
CIA? 

întrunirea dură două ore. Ca de obicei, dezacordurile 
erau numeroase. La siârşilul raportului Evei, Nelson declară: 

— Tot ce mi-âi spus dovedeşte că nu mai ai influenţă 
asupra lui Karstov! 

— Până la noi ordine este adevărat. Dar nu mă 
nelinişteşte. Mi- am făcut-o aliată pe mama lui şi trebuie s-o 
revăd la întoarcere. 

158 


— Mama lui. Mama lui. Nu sunt de acord, dar trebuie să-l 
ţin la curent pe Preşedintele Statelor Unite. 


— Vei vorbi cu Preşedintele în octombrie, cum s-a 
hotărât, şi nu înainte, îl întrerupse Eva. 

— Dragă Dahlia... E 

Eva sări în sus si-l luă de gât. Incercă să se libereze, dar 
Eva era mai puternică, figura americanului începuse să 
devină lividă, când Eva îi dădu drumul. Rămase lungit câtva 
timp, gâfâind. 

— Sunt dezolată, spuse, înlinzându-i cu pahar cu apă. Nu 
ştiu ce m-a apucat... 

Nelson încercă un zâmbet strâmb. 

— O.K., O.K., în regulă. Eu îmi cer scuze. Din cauza 
acestor blestemate de prenume. Să continuăm, spuse, 
umţilându-şi paharul cu apă minerală. 

— Ştiu că eşti nerăbdător să-i prezinţi Preşedintelui 
rezultate strălucite, dar nimic nu este încă sigur. *Nu vinde 
pielea ursului din pădure, înainte de a-l fi ucis. Ar fi prea 
stupid. 

Nelson aprobă dintr-o privire. Eva continuă: ă 

— Să discutăm mai bine despre numărul doi din KGB. In 
ce stadiu eşti? 

— Operaţiunea este declanşată. Va exploda în iulie sau 
august. 

— Prea târziu! O prevăzusem pentru începutul lui iunie. 
De ce amâni mereu termenele? 

— Serviciul nostru a întâmpinat o serie de dificultăţi, dar 
voi accelera mişcarea. 

Eva avea din nou avantaj asupra lui Nelson. Noul patron 
al CIA era vizibil impresionat. El o găsea schimbată. Era mai 
dură, foarte autoritară, mai sigură pe ca. De aceea, pentru 
a restabili echilibrul forţelor, spuse: 

— Ai comis o mare greşeală lăsându-l în viaţă pe 
inspectorul Pliuci. 

— Ştiu, răspunse ea sec, dar nu este periculos. Se joacă 
de-a spionii. Ştii la ce rezultate duce, de obicei, aşa ceva, 
nu? 


— L-ai subestimat! Cu toate astea, ai fost învățată că 
niciodată... 

— Nu trebuie să subestimezi un adversar, ştiu. Dar 
mijloacele îi sunt limitate. Acţionează solitar, fără ajutor, 
"fără dovezi. Mă voi ocupa de el la întoarcere. 

— Cum vei proceda? 

— Nu ştiu încă. 

— Prefer să trimit un specialist... 

— Nu, nu sunt de acord. Acest om îmi aparţine, îl cunosc 
ca şi cum l-aş fi creat eu. Imi aparţine! 


Moscova, 17 mai 

Piolr Karstov ridică paharul: 

— Pentru reuşita la! 

— Mulţumesc' răspunse  mareşalul Igor Vasilievici 
Nicolaev. Numit'ân acea dimineaţă şef ai Stalului Major al 
Armatei Roşii de către preşedintele Gorş'kov, se lăfăia 
acum în dacea lui Karstov. Înir-o oră, vechii prizonieri din 
Afganistan vor veni să sărbătorească evenimentul 
împreună. 

— Aştept mult de la line, Igor. Trebuie să restabileşti 
disciplina în armată, să întinereşti cadrele. Inconjoară-le de 
oameni tineri, competenţi, verificaţi. Îţi dau mână liberă. 

— Voi “fi la înălţime. Poţi să ai încredere. 

— Ştiu, dar acţionează cu calm. Nu trebuie ca presa să 
vorbească de eliberări brutale din funcţii, de reforme 
radicale. Şi, mai ales, să nu le încrezi în comisarii de partid, 
care, oficial, nu mai există dar care te vor supraveghea. Ei 
sâni cei mai periculoşi. Fă-ţi-i aliaţi, pentru a te putea 
debarasa mai uşor de ei mai târziu. Cunoşti proverbul: 
„Peştele de la cap se împule“. Atunci, începe cu capul. 
Caută printre prietenii noştri din Afganistan, vei găsi 
oamenii de care ai nevoie. 

Puțin după aceea, cei mai înalţi demnitari ai Armatei 


Roşii îşi reînlălneau prietenii şi începeau cu toţii o petrecere 
de pomină, ce dură până în zori. 

Debarcând la Moscova, Eva fu mirată când îl descoperi 
pe Jan E- gorov, redactorul şef al ziarului Pravda, care o 
aştepta la vamă, cu un buchet de trandafiri în mână. 

— Ce faceţi aici? 

— Nu ştiu'ce să mai fac pentru a vă seduce... 

Eva se' sili să surâdă. Nu avea încredere în Egorov şi cu 
atât mai puţin nu putea fi sensibilă la complimentele lui. 

— Dar cum aţi aliat...? 

160 


— Colaboratorii Dvs. Sunt prea vorbăreţi, spuse, 
co>iducând-o ' spre ieşire, cu bagajele ei în mână. 

Volga lui era garată la intrare. 

— Profitaţi de funcţie pentru a vă gara maşina acolo unde 
este interzis? îi aruncă ea perfid. 

— Este unul din marile privilegii de care mă bucur, deci 
profit. 

Şi apoi, nu vin zilnic s-o înlâmpin pe femeia visurilor 
mele. 

Pe autostrada ce duce la Moscova, îi dădu ultimele 
noutăţi despre situaţia politică din oraş. 

— Mă nelinişteşte întorsătura pe care o iau evenimentele. 
Mă tem de o întoarcere în timp. Cei ce au mizat mereu pe 
eşecul perestroicii vor avea poate dreptate. 

Eva cunoştea foarte bine acest tip de intelectual 
dezamăgit, aflat în serviciul KGB-ului şi al cărui rol era de a 
strecura informaţii false ziariştilor acreditaţi la Moscova. 

— £) în fericire, adăugă el, am’ semnat un contract de 
exclusivitate cu „Maigrct“-ul nostru. 

— Pliuci? 

— Chiar el. Va ţine o seric de conferinţe studenţilor 
pentru a le prezenta cazurile cele mai complexe şi mai 


confidenţiale din cariera sa. Ziarul meu şi-a asigurat 
exclusivitatea declaraţiilor sale. Am să dublez tirajul. Ar 
trebui să vă intereseze, în loc să fugiţi după miniştrii şi 
propagandiştii noştri care nu spun decât prostii! 

— De ce spusele unui poliţist ar'facc să se dubleze tirajul 
unui ziar? Este ridicol. În Occident... 

— Dar, draga mea, inspectorul Boris nu este un simplu 
poliţist. Este cel mai mare inspector de poliţie din aceşti 
ultimi ani, un adevărat Maigret! Şi are ce povesti! 

Egorov vorbea surescitat. Avea aerul sincer, dar asta n-o 
împiedica pe Eva să tremure în sinea ei. Ce ştia el de fapt? 
Nu credea în coincidenţe. Ce mesaj, ce pericol, ce capcană 
disimula această apropiere directă de Egorov. Probabil că-l 
cunoştea pe Pliuci pentru că îi publicase în ziarul lui 
Scrisoarea deschisă... O oră mai târziu, ajunşi în faţa casei 
ei, Egorov îi propuse să-i ducă sus bagajele. 

— Există cineva în viaţa mea, se scuză ea. Doar trecerea 
timpului ar putea să aducă o schimbare, Jan! 

îl sărută pe obraz şi cobori din maşină. 

— Şi când începe Maigret-ul vostru? îl întrebă ea, înainte 
de a închide portiera. 

— La 4 iunie. Vă interesează? Este rezervat numai pentru 
studenţii din anul patru, dar aş putea să vă fac rost deo 
legitimaţie, dacă doriţi. 

161 


— Cu tot ce se petrece acum la Moscova, mă îndoiesc că- 
mi pot permite acest lux. Dar am să mă mai gândesc, îi 
spuse, înainte de a dispărea pe uşa de la intrare. 

Nimeni nu-i „vizitase“ apartamentul. Toate capcanele 
erau intacte. Dar, încă o dală, avea impresia că cineva 
intrase în lipsa ci. Simplu reflex paranoic? Poate. Găsi o 
scrisoare de la doamna Karstov. O deschise imediat. Scrisul 
era silitor, ca cel al unui copil. Probabil că o dictase unui 
scrib din Kutaisi. 


îşi reînnoia invitaţia: îi vorbise de aceasta chiar şi fiului 
ei. >» > 

„Să nu-i spui că am fost la Moscova“, încheia bătrâna 
scrisoarea. 

Eva tocmai asculta ultimul cântec al lui Tracy Chapman, 
când sună telefonul liniei speciale. 

— Ai sosit? întrebă Piotr, cu o voce care i se păru rece. 

— Chiar acum. 

— Voi veni spre miezul nopţii. 

închise telefonul. 

Eva se învârti prin apartament, fără a-şi mărturisi 
nerăbdarea. Prefera să-şi pună neliniştea pe seama 
decalajului orar şi a lipsei de somn: nu dormise cu adevărat 
de 27 de ore. Cu zece zile în urmă, părăsise Washingtonul 
pentru Boston, luase un avion al companiei Alitalia pentru 
Roma, apoi unul al Sabenei pentru Bruxelles. Acest drum 
ocolitor, indispensabil pentru securitatea sa, o epuizase. 
Ajunsese la Moscova cu ultimul zbor al Air Franccului, 
descurajată. La ora 6 seara, se hotărî că era mai bine să 
încerce să doarmă. După un duş, debranşă cele două linii 
telefonice şi se întinse pe pat. 

Piotr fu cel ce-o trezi. Nu-l auzise intrând. 

— Cum ai intrat? se miră ea. 

— Cel mai simplu din lume. Cu această cheie. Ai uitat-o în 
broască. Să nu mai faci asta niciodată! 

O luă în braţe şi-o sărută pe gură. Ea-l îmbrăţişă cu toată 
forţa. 

— In slărşit, suspină ca. A fost atât de lung...” 

Fără a spune un cuvânt, Piotr se întinse lângă ea. O 
posedă cu un fel de disperare şi ea nu căută să afle ce era 
mai important, plăcerea ce-o resimțea sau dovada de 
dragoste pe care el i-o dădea... 

Când se liniştiră, se făcu pisicoasă. Dar Karstov, o simţea, 
era preocupat. Ardea de nerăbdare să întrebe cum 
funcţiona planul pe care şi-l propusese în Polonia, dar 


tăcerea lui o împiedica. Mai lărziu, îi vorbi de mama lui. 
162 


— Doreşte să le vadă şi i-am promis că te vei duce. Nu 
ştiu de ce, dar ai cucerit-o fără s-o cunoşti. Când te poţi 
duce? 

— Singură? 

— Da. 

— Dar... 

— Nu am un minut al meu, îţi dai seama, nicio secundă! 

— Nu mă pot duce singură! 

— Ţi-o cer! spuse el, cu o voce aproape rugătoare, 
luându-i capul între mâini. Înainte dq a pleca, îţi voi da 
numărul ei de telefon. Sun-o şi anunţă-i sosirea ta. Va veni 
să te aştepte la aeroport. Fă-o pentru mine. 

Se îmbrăcă în linişte şi o sărută pe gât. 

— Fă-o pentru noii l-am spus că eşti însărcinată în două 
luni. Mă bazez pe (inc să joci comedia. Ştiu că ai oroare de 
asta, dar... 

Eva îl opri cu un gest şnşi înfundă capul în pernă pentru a 
nu-l vedea piccând. 

A doua zi de dimineaţă, la agenţie, găsi pe birou 
scrisoarea prin care David Rosen eră confirmat în funcţia de 
redactor şef. Imediat convocă o şedinţă pentru a-şi informa 
colaboratorii. 'Le explică raţiunile acestei numiri, dar simţi 
din privirile reci ale lui Bruno, Martine şi Pia că o 
dezaprobau. Un mic discurs despre bunele rezultate ale 
agenţiei, felicitările adresate întregii echipe pe care le 
transmitea din 'partea directorului general şi motivele 
hotărârii luate de a pe consacra mai mult contactelor'la cel 
mai înalt nivel de-abia reuşiră să-i convingă. La sfârsit, îl luă 
pe David deoparte şi-i ceru să de'a dovadă de diplomaţie şi 
supleţe. Nu dorea un conflict între ziariştii săi. La Bruxelles, 
patronul APE-ului, pe care reuşise să-l convingă de temeiul 
propunerii sale, insistase a- supra acestui punct. 


Era sigură că, de-acum încolo, va fi mai liberă în mişcări 
pentru a se consacra ultimei faze, cea mai delicată, a 
operaţiunii pentru care fusese de fapt trimisă la Moscova. 


Moscova, 27 mai 

Piolr Karstov îşi conduse invitatul până la uşă. 

— Dragă prietene, aştept mult de la tine, sănu mă 
dezamăgeşti! 

— Cum să-l dezamăgeşti pe cel care ţi-a salvat viaţa cu 
preţul vieţii sale! 

"Piotr îi sirânse îndelung mâna. Se întoarse la birou şi 
apăsă pe butonul interfonului. Puțin mai târziu, directorul 
său de cabinet intră în marele birou cu lambriuri de mahon. 

— la-l! spuse Karstov, înlinzându-i un dosar. Este numirea 
generalului Victor Ivanovici Marcenko în postul de 
comandant şef al trupelor speciale. De acum este membru 
al stalului major. 

— Trebuie să anunţ presa? 

— Nu, nu încă. Ani să vă spun la timpul potrivit. 

Rămas singur, Piotr Karstov deschise un alt dosar. 
ltinerarul generalului Alcksandr Tervendovici Selenkov era 
fără pală. Timp de trei ani luptase în Afganistan cu grad de 
colonel într-o unitate de blindate, apoi trecuse în Serviciile 
de informaţii ale armatei. De mai multe ori reuşise să-şi 
infiltreze unul din agenţi în rezistenţa afgană şi informaţiile 
obţinute aduseseră enorme servicii Armatei Roşii. Paralel 
cu activitatea sa militară, obținuse prin corespondenţă o 
diplomă în drept, la Universitatea din Moscova. După 
eliberarea sa, Piotr Karstov îl sprijinise să fie avansat la 
gradul de general. Reintegrat, reuşise să revină în vechiul 
său corp de armată. In prezent, el era cel ce comanda 
armata de intervenţie în Polonia. Înainte de a închide 
dosarul, Piotr notă aceste cifre: 15.06. Apoi, uitându-se la 
ceas, căută un număr de telefon în a- gendă. 


— Doamna Slesarev? 

— Chiar ea...” 

— Mi-aţi fost recomandată de o prietenă. Aş dori să vă 
înlălnesc cât mai curând. 

— Pol să ştiu cu cine vorbesc?... 

164 


— Nu puneţi întrebări. Veniţi la mine diseară, la ora 10. 
Strada Danilovskaia 26. Ultimul etaj.’ 

— Am înţeles... ă 

— Contez pe discreţia Dvs. Inchise şi o chemă'pe Eva. 

— Chiar acum am intrat. 

— Voi trece pe la miezul nopţii, închise. 

La ora 22, cineva sună la uşa lui Karstov. Doamna 
Slesarev, una din prezicătoarele cele mai' renumite din 
Moscova, intră. Mică, îmbrăcată ţipător, avea în jur de 60 
de ani. Piolr fu frapat de verdele intens al ochilor, de 
privirea ei pătrunzătoare, ce-l făcu să se simtă oarecum 
intimidat. O ajută să-şi scoată pardesiul şi o invită în salon. 

— Ştiţi cine sâni? o întrebă. 

Se'ui'lă la el şi spuse. 

— Nu. Nu am televizor. Dar sunteţi cineva cunoscut. 
Foarte cunoscut. 

Piolr o invită să se aşeze şi îi oferi un pahar cu suc de 
fructe. Apoi scoase o fotografie din buzunarul interior al 
hainei. 

— lată pentru ce v-am invitat să veniţi. 

Figura Evci se contura pe fundalul mării. Imaginea era 
aproape identică cu cea din fotografia pe care o lăsase 
mamei sale. 

Prezicătoarea îşi plimbă degetele pe suprafața 
fotografiei, în- chizând ochii: 

— Această femeie este foarte inteligentă, extrem de 
inteligentă. Lucrează în domeniul scrisului. Da, scrie. Este 
foarte apreciată în munca ci. A fost însărcinată o dală... Dar 


copilul, un băiat, este mort... Va fi din nou însărcinată. Va 
avea patru copii... Dar ce văd aici? Este teribil. O văd 
căzând. Cineva o ameninţă. Trage asupra ei. Îl văd, este 
înalt, poartă uniformă, parcă ar fi un militar. Trage, dar nu 
pe ea vrea s-o ucidă, ci pe altul... Ea cade... Se simte 
prost... Este la spital, plânge... lubeşte un bărbat, îl iubeşte 
cu pasiune. Ea îl protejează tot timpul...' Se va căsători cu 
el... Este un om important... Dar are mulţi duşmani... Acest 
om va deveni puternic... Şi el o iubeşte, are greutăţi în 
acest moment, dar va reuşi în ceea ce va întreprinde... Va fi 
foarte fericit cu ea... Ea vorbeşte multe limbi, este 
complicată câteod'ată. Se crede tare, dar este foarte 
fragilă. Plânge mult... îşi ascunde sentimentele... Mulţi 
bărbaţi o doresc, dar ea este fidelă. Riscă să plece departe, 
într-o ţară îndepărtată, pentru o nouă muncă mai 
importantă... | se va propune în curând... 
165 


Piotr o privea înmărmurit. Vroia să-i pună mii de 
întrebări, dar nu-şi găsea cuvintele. Nu crezuse niciodată în 
preziceri; după el, astea erau poveşti pentru femei. De fapt, 
nu crezuse niciodată cu adevărat în vorbele puţin nebuneşti 
pe care i le spunea Eva. Până în ziua în care-i salvase viaţa, 
datorită harului său... şi acum*, această femeie renumită, 
această extra-lucidă, îi spunea lucruri atât de adevărate, 
vorbea de viitor cu atâta siguranţă, numai bazându-se pe o 
fotografie... Tulburat şi fericit în acelaşi timp, se ridică şi 
scoase portofelul ca să-i plătească. Dar ea îl opri cu un 
gest: 

— Nu, această femeie este o fericire a lui Dumnezeu. În 
ea este ceva sacru... Nu pot să accept bani, nu am 
dreptul... 

îi înapoic fotografia şi plecă imediat, lăsându-l şi mai 
descumpănit. 

Câteva minute mai lărziu, Piotr suna la uşa Evei. 


— Mi-ai spus că vii la miezul nopţii, este abia ora 11. 

Un lung moment o admiră în tăcere. Îi bănuia trupul gol, 
sub capotul de mătase. 

— De ce nu spui nimic? se miră ea. Pari bizar, Piotr. Ceva 
nu merge? 

Se apropie de ea, lăsă să-i cadă impermeabilul şi o 
îmbrăţişă cu pasiune. 

— Dumnezeule, cât te iubesc! murmură ascunzându-şi 
faţa în părul ei. 

— Şi eu... 

— Nu spune nimic. Lasă-mă să le admir. 

îi desfăcu cordonul capotului, îi dezgoli umerii. Apăru 
goală, în lumina palidă a unui lampadar. Sub privirea lui, 
simţi sânii în- tărindu-i-se şi pielea fremătând. 

— Vino. 

O luă deodată în braţe, o lungi pe pat şi se lăsă cu totul 
peste ca, pentru a-i simţi mai' bine trupul. Se dezbrăcă cu 
frenezie şi se apropie de ea aproape brutal. Eva se lăsă în 
voia pasiunii. 

— Dragostea mea, îmi vei dărui patru copii! O simt! O 
ştiu! 

Cuprinsă de plăcere, se arcui pentru a-l simţi mai bine 
explodând. O parte din ea, lotuşi, nu se putea împiedica să 
nu-şi imagineze în acelaşi timp strania întrevedere q 
doamnei Slesa'rev cu mareşalul Karstov... Stinse lumina şi 
surise în întuneric. 

Piotr nu plecă decât la trei dimineaţa. Eva reuşise să-l 
convingă că se va-duce s-o vadă pe mama lui, atunci când 
munca i-o va permite, şi pentru prima oară îi ceru o 
favoare: 

— Aş vrea un alt apartament, mai mare ca acesta. 

— Îl vei avea săplămâna viitoare! 

166 


— Spre Novokuznetkaia, dacă se poate. Este o stradă 
frumoasă!... a 

— ÎI vei avea. 

Peste o săptămână, Boris Pliuci avea să-şi înceapă 
conferințele la facultatea de criminologie din 
Moscovapravda, adoptând'ul- tiinele metode americane, 
anunța zilnic cât de importante vor fi relatările pe care 
inspectorul le'va face auditoriului său. Pentru a marca 
evenimentul, ziarul publică o fotografie a inspectorului, 
protejat de două gărzi de corp. „Protectorii săi vor rămâne 
în preajma sa chiar în timpul conferințelor.“ Simplă măsură 
de precauție, anunţa” ziarul în ajun, precizând că vor avea 
loc vreo 20 de conferințe a câte 50 de minute fiecare, una 
pe săptămână, până la mijlocul lui octombrie... Eva stinse 
lumina şi rămase cu ochii mari deschişi l'ixând umbrele de 
pe plafon. Deodată îi veni o idee... Reaprinse lumina şi se 
aşeză pe marginea palului. Ideea începea să prindă formă. 
Era riscant, foarte riscant. Dar avea de ales? 

Două zile mai lărziu, Eva vizita apartamentul de 160 de 
metri pătraţi al unui demnitar al regimului ce-şi aştepta 
ultimele clipe într-un spital rezervat membrilor 
nomenclaturii. Era situat pe strada Novokuzneţkaia, la nr. 7, 
paralelă cu strada Piatniţkaia, unde locuia Boris Pliuci. 

Acum se afla la un sfert de. Oră de mers de biroul său şi 
la trei minute de casa lui Boris Pliuci. Aici îl va întâlni de 
acum înainte pe Piotr. Celălalt apartament va rămâne 
reşedinţa sa oficială. 

Jan Egorov o chemase la întoarcere pentru a-i propune 
exclusivitatea relatării conferinţelor atât de aşteptate ale lui 
Pliuci. 

— . Afacerea noastră interesează presa străină, m-am 
gândit cu prioritate la Dvs. Ce spuneţi? 

— Cât? 

— Celui ce oferă mai mult, aşa cum se face de obicei. 
New York Times oferă 500.000 de dolari.’ 


— Atunci nu mai czitali. Semnaţi! 

i 

Spre ora 19 se îndrepta spre Piața Roşie cu un sac de 
sport pe umăr. Boris Pliuci era invizibil şi n-o mai urmărise 
de la întoarcerea de la Bruxelles. Se hotărî să-l uite. Era 
probabil prea ocupat cu pregătirea cursurilor. Instinctiv, se 
îndreptă spre agenţie, ca să verifice dacă n-o aştepta acolo. 
La colţul străzii Razin se opri puţin şi se întoarse spre Piaţa 
Roşie. Apoi o apucă spre strada Kuibăşev, paralelă cu cea a 
agenţiei, urcă spre Piaţa Revoluţiei 

167 


şi pătrunse într-un imobil cenuşiu. Două minute mai 
târziu, de nerecunoscut, îmbrăcată cu nişte blugi vechi şi cu 
un bluzon de piele, având o perucă, traversă strada 
Solianica. La colţul străzii Razin, lângă agenţie, încetini 
pasul. Numai luminile din biroul lui David, la etajul trei, mai 
ardeau încă. Un moment mai târziu se stinseră. David 
apăru peste câteva minute şi se îndepărtă repede, privind 
tot timpul în jurul lui. Această atitudine o tulbură şi, ca 
împinsă de un resort, începu să-l urmărească. La capătul 
străzii, în loc s-o ia la dreapta, aşa cum ar fi trebuit pentru a 
ajunge în strada Puşkin, unde locuia’ o luă la stânga şi trecu 
podul Moscovei în direcţia cheiului Maurice Thorez. 

Eva îl lăsă să ia avans pentru a nu fi reperată. Unde se 
ducea? Strada Pialniţkaia, unde locuia Boris, se afla doar la 
300 de metri... Imaginea lui David oferind un foc lui Boris în 
restaurantul „Citez Pierre“ îi reveni în minte. Ajuns la colţul 
străzii, se opri. Un automobil Lada se apropie încet şi se 
opri în dreptul său. Se urcă. Eva fugi repede şi se ascunse 
după copaci. Când Lada demară abia avu timp să zărească 
silueta lui Boris Pliuci la volan. Notă numărul de 
înmatriculare în timp ce maşina se îndrepta spic Piaţa 
Dobri- ninşkaia. 

în loc de teamă, fu cuprinsă de o furie feroce, de o 


surprinzătoare dorinţă de a ucide. Ar fi dat orice să-i poată 
urmări. Luă primul taxi şi îl opri cinci minute mai târziu, la 
două sute de metri de agenţie. Inima începu să-i bată mai 
tare când văzu lumină în propriul'ci birou. Se uită în jur şi 
recunoscu Lada bej. Paznicul nu era acolo. Pătrunse în curte 
şi se îndreptă direct spre maşina Niva a agenţiei. În 
momentul în care vroia să deschidă portiera auzi voci şi o 
recunoscu pe cea a lui David. Aruncându-se în interiorul 
maşinii, se întinse pe podea, în spate. Se apropiau paşi. 
David deschise brusc portiera şi se instală la volan. 
Deschise fereastra şi strânse mâna lui Boris. 

— M-'am înşelat. Nu are decât 18.000 km. Pe curând, 
inspectore! 

— Ai grijă, "prietene! 

David deschise cutia lorpedoului, luă cheile, şi porni 
motorul! Câteva minute mai târziu, maşina se opri. David 
cobori, închise portiera şi intră în casă. 

Eva rămase lungită câtva timp, încercând să evalueze 
faptele pe care le surprinsese. Toată atenţia îi era 
îndreptată spre, trădarea lui David. leşi prin portiera din 
spate şi se îndreptă spre Piaţa Puşkin, absentă. O maşină 
se opri. Era un taxi. Tânârul şofer lăsă în jos geamul şi o 
strigă: 

— Ei, frumuseţe, unde te duci? La iubit? 

168 


— La Lomonosov, răspunse Eva, după un moment de 
ezitare. 

— Eram sigur că eşti studentă. Urcă, le duc eu. Şi eu sunt 
student în drept, în anul patru. Şi tu?. 

Literatură- comparată. Anul trei.’ 

Eşti străină? Ai puţin accent, îi spuse întorcându-se spre 
ea. 

— Tata este rus şi mama poloneză. Te duci la 
conferințele faimosului inspector? 


— Pliuci? Nu, din nenorocire. Trebuie să lucrez. Bursa 
abia îmi permite să respir. M-am înscris, totuşi, pentru orice 
eventualitate. Ziarele au vorbit atâta despre această 
afacere, încât la Universitate nu ne gândim decât la asta. 
Ţi-e greu să crezi că ierarhia îl lasă să-şi dezvăluie 
secretele, dacă ele există într-adevăr. Dar, în sfârşit, va fi 
desigur interesant. Tata spune că este un tip formidabil. 

Eva se gândea în timp ce-l asculta pe tânăr. Boris, David, 
E- i'orov: menghina se strângca în jurul ei. Un sentiment de 
animal prins în capcană puse brusc slăpânire pe ea şi avu 
dorinţa să sară din maşină. 

— Vrei să câştigi bani? Mulţi bani? 

— Nu mă ating nici de droguri, nici de traficul de devize. 

— Opreşte, trebuie să-ţi vorbesc. 

Taxiul se opri la marginea trotuarului. Erau la câteva sute 
de metri de Universitate. 

— Atunci? 

Eva scotoci în geantă şi scoase 2000 de dolari în 
bancnote de o sută. 

— La-lc. Şi priveşte, îi spuse, arătându-i legitimaţia de 
presă. 

— Nu înţeleg, spuse el, băgând biletele în buzunar. 

Eva îi explică, pe scurt, că agenţia oferise 200.000 de 
dolari ziarului Pravila pentru a obţine exclusivitatea relatării 
conferinţelor lui Pliuci, dar că ziarui New York Times mărise 
licitaţia şi încheiase afacerea pentru suma de 500.000 
dolari. 

— Am citit undeva cifra de 200.000 dolari, spuse 
studentul vizibil ruşinat. 

— Vei urmări conferințele şi le vei înregistra pentru mine. 
De acord? îţi ofer 20.000 de dolari. 

— Sânieţi serioasă? 20.000 de dolari? 

Eva confirmă, dând din cap. 

— Totul pentru... , 

— Nu poţi înţelege. Asta-i Occidentul! Concurența! 


Câştigă cel mai şmecher. Pâiuci va dezvălui mai multe 
afaceri, din care una de trafic de devize, care va pune în 
încurcătură mai mulţi înalţi demnitari. O ştiu din sursă 
sigură. 

— Dar dacă este interzis să înregistrezi? Şi dacă mă 
prind? 

169 


— Nimeni n-o să te prindă. O să-ţi dau un magnetofon 
miniatural. Nu e niciun risc, crede-mă, niciunul. 

— Şi o să publicaţi toate “conferințele? 

— Asta-i problema mea? îţi dau toate garanţiile necesare. 

— Cum să refuzi? Dumnezeule, 20.000 de dolari! 

Eva îi explică ce avea de făcut. 

— Am impresia că trăiesc o adevărată poveste de 
spionaj. 

— Chiar este! De spionaj ziaristic! 

— Dar de ce nu-l faceţi singură? 

— Numai un singur corespondent de la New York Times 
va avea acces la conferinţe. 

— Dar de ce ;GB-ul îl lasă să o facă? Vreau să spun... 

— Plata unor poliţe, dragă prietene. Gorşkov va profita ca 
să facă să mai cadă câleva capete. Inţelegi acum? 

— Da, dar merită asta 500.000 ele dolari? 

— Nu, asta merită 20.000 de dolari! 

Izbucniră în râs. 

— Totul e limpede? 

— Ca apa Moscovei. 

— Atunci, condu-mă, adăugă ea, arălându-i adresa. 

— Dar nu mai mergeţi la Universitate? 

— Nu mai e cazul! Mă duceam să găsesc pasărea rară. 
Am gă- sil-o. 

— Isuse Cristoase! Ştiam că mă va salva într-o zi! 

— Cum te numeşti? 

— Moise. Şi Dvs.'? 


— Eva. 

— Parcă am fi în Biblie! 

Râseră din nou. Eva simţea simpatie pentru tânărul 
student. O lăsă la vreo zece metri de casă. Mai vorbiră încă 
vreo 10 minute. Ea îl sărută pe obraz. El roşi. 

— Nu uita, eu sunt cea care te va chema! 

Demară brusc. Eva îşi scoase ochelarii. Strada era pustie. 

Sub jetul fierbinte al duşului, Eva îşi aduna gândurile. 
Pliuci, fără îndoială, îi pregătea o nouă capcană. In Niva, de 
mai multe ori, ar fi putut să acţioneze. Planul ei era 
pregătit: să-l amenințe pe David că-i zboară creierii, să-l 
oblige să îndrepte maşina către un loc discret, să-l facă să 
mărturisească totul şi să se debaraseze de el. Dar era prea 
riscant. Dispariţia unui străin la Moscova ar provoca scandal 
în presa internaţională, ar pune puterea sovietică în 
încurcătură, KGB-ul ar fi obligat să deschidă o anchetă, să 
chestioneze personalul de la APE. Pliuci ar triumfa. Absurd. 
Trebuie 

170 


procedat cu dibăcie-pentru a descoperi ce unelteşte 
David cu el. In schimb, înlălnirea cu Moise fusese 
providenţială. Graţie lui, va afla totul despre conferințele lui 
Pliuci! Pentru prima dală se îndoia de capacitatea ei de 
judecată. 

„Intri în panică, Eva, îşi spuse ea în faţa oglinzii. Intri în 
panică şi o să arunci totul în aer!“ e * 

Soneria telefonului o făcu să tresară. Era Egorov. 

— Ce-aţi spune dacă v-aş invita să petreceţi o seară 
plăcută împreună cu nişte prieteni?! 

. — Sunt obosilă... 

— O scuză inacceptabilă pentru o persoană de vârsta 
Dvs! Este o scară de jazz, veţi vedea, va fi foarte amuzant. 
Trec să vă iau într-un sfert de oră. 

— Sânleti insuportabil, Jan, cedă ea cu o voce înceată. 


Egorov nu minţise. Era cea mai reuşită serată la care 
participase în ultimul timp.'O mică orchestră de jazz îşi 
sărbătorea întoarcerea din Statele Unite, unde avusese un 
mare succes. Toată lumea bună era aici, în acest local la 
modă. Şampanie, icre negre, vodcă, oamenii dansau, 
râdeau, îşi povesteau ultimele bancuri care circulau despre 
perestroika. Egorov era tot timpul lângă Eva şi nu înceta s-o 
prezinte, mândru să fie la braţul celei mai frumoase străine 
din Moscova. Eva râdea din inimă. Se simţea bine, destinsă, 
aproape fericită. Câteodată îl observa pe Egorov cu coada 
ochiului. Era mai degrabă un bărbat frumos. Cam la 50 de 
ani, cu părul scurt şi gri, ochii verzi, gene lungi, negre. Un 
bărbat se apropie de Eva cu o sticlă de vodcă în mână: 

— Atenţie, frumoaso, Jan a ruinat deja 5 femei! 

Egorov'âi spuse că-i gelos şi-l sărută pe gură, aşa cum 
fac ruşii. 

Băură pahare mari, pline cu alcool, râzând gălăgios. 

Către ora 2 dimineaţa, Eva îi ceru lui Jan s-o conducă 
acasă. 

— Asteaptaţi, serata abia a început! Dar în faţa 
insistenţei ei, a trebuit să se’ resemneze. Ea se urcă la 
volan: ’ 

— Am băut mai puţin... 

Căleva minute mai târziu, Egorov, pretextând o 
indispoziţie, îi ceru să oprească. Ea se conformă. El 
deschise portiera şi făcu câți- va paşi. Eva îl firmă. Elo luă 
în braţe şi încercă s-o sărute. 

— Işliam că minţiţi, spuse ea cu voce'tare, desprinzându- 
se. V-am mai spus că există cineva în viaţa mea. Un bărbat 
pe care-l iubesc din tot sufletul. Niciodată nu-i' voi fi 
necredincioasă. Niciodată! Se urcă din nou în maşină. 

— Hai, nu vă copilăriţi. Să rămânem prieteni! 

Egorov se aşeză şi nu mai scoase niciun cuvânt. 

171 


Boris Pliuri intră sub duş. Peste. Cinci zile va începe 
conferințele la facultate. Petrovka îşi manifestase de mai 
multe ori enervarea din cauza tapajului pe care presa, şi în 
special Pravaa, îl făcuse în jurul evenimentului. Câţiva 
dintre foştii lui colegi, geloşi, îşi declarau deschis mirarea, 
ba chiar disprețul, pentru astfel de metode capitaliste. 

Unul din foştii lui superiori de la Petrovka nu ezitase să 
declare ziarului /zvestia: „Nu avem secrete de dezvăluit, şi 
cu atât mai puţin pentru bani. Îl credeam pe Pliuri mai 
presus de asta. Dar banii, publicitatea l-au înnebunit. E 
păcat! Era cel mai bun, dar acum nu mai este!“ 

Boris îmbrăcă un halat şi” se duse în sufragerie, să-şi ia 
micul dejun. Soţia lui plecase deja. In biroul în care lucra, ca 
desenatoare tehnică, colegii ei, în special femeile, o 
făcuseră să simtă nemulţumirea lor. Soţul ei va primi sume 
astronomice, atunci de ce să mag lucreze? De ce să nu lase 
locul ci uneia mai tinere? 

încercase să vorbească cu Boris, în felul ei, prin aluzii, 
prin subînţelesuri. Dar, holărât, el nu mai era acelaşi. 

Cineva sună la uşă. Boris se uită la ceas: 8 dimineaţa. 
Ora poştaşului. Ca în fiecare zi, de mult timp, îi aduse zeci 
de scrisori de la admiratori sau de la anonimi. 

— > lală, o telegramă din străinătate. 

Telegrama venea din Franţa. Era lungă şi redactată în 
limba rusă. Era o invitaţie oficială din partea poliţiei 
pariziene. 

„Dragă confrate şi prietene, 

Am onoarea şi plăcerea să vă invit la adunarea noastră 
anuală, care va avea loc la 22 iunie, la Paris. Pentru prima 
dată ne-am hotărât să invităm un confrate străin să ia 
cuvântul în fala celor 


3000 de membri ai noştri. Alegerea noastră s-a oprit 
asupra dumneavoastră“. 
Urma programul detaliat prevăzut pentru întreg sejurul. 


În a- fără vizitelor oficiale obligatorii, el mai cuprindea un 
mic dejun eu preşedintele Republicii, înmânarea cheii 
oraşului Paris de către 

172 


primar şi o întrevedere cu ministrul de interne. În post- 
scriptum, directorul adăuga: 

„Un refuz din partea Dvs. Ar constitui o decepţie teribilă. 
Totul este pregătit pentru a vă primi aşa cum se cuvine. 
Ambasadorul nostru va lua contact cu Dvs. Chiar astăzi, 
pentru a vă remite invitaţia oficială.“ 

Boris surise. Să refuze? Imposibil. Această telegramă îi 
flata în cel mai mare grad. El, care evitase întotdeauna 
ceremoniile oficiale, care dispreţuise onorurile şi medaliile, 
era deodată entuziasmat de această perspectivă. Îşi 
imagină înlălnirca cu preşedintele francez, primirea cheii 
Parisului, turnul Eiffel. Se vedea hoinărind pe străzile 
Parisului, cu o pălărie pe cap, îmbrăcat cu un pardesiu ca 
Maigrct-ul lui Simenon, despre care citise mai multe cărţi. 
Boris Pliuci nu părăsise niciodată teritoriul sovietic. Totuşi, 
multe ocazii se prezentaseră în timpul acestor ultimi ani. 
Excursii organizate, majoritatea în ţările frăţeşti. Dar 
niciodată în oraşele pe care le visa: Paris, Roma, New York, 
Londra. 

Dar întrebările care îi trecuseră prin minte citind 
telegrama reveneau acum parcă în valuri. Această invitaţie 
ar avea vreo legătură cu Eva? Ea era franţuzoaică. Doreau 
să-l împiedice să vorbească? Nu se îndoia niciun moment. 
Işi turnă o nouă ceaşcă de cafea. Putea să plece 3 sau 4 
zile, maximum 6, şi să-şi reia conferințele. Se ridică şâ-şi 
consulte agenda: era suficient să arnâne o singură 
conferinţă. In minte îi încolţea ideea să accepte. 

O dată afacerea' Evei Dumoulin rezolvată, putea, în 
slărşit, să realizeze promisiunea făcută soţiei lui: s-o invite 
să viziteze marile capitale europene. 


Se ridică şi făcu paşi mari în micul apartament. Dar 
afacerea începuse oare' să se rezolve? Misterul rămânea 
întreg sau aproape, îi lipsea încă esenţialul: obiectivul 
urmărit de această femeie. Totuşi, dovezi sirânsesc cu 
zecile. Bătrâna vecină o recunoscuse în mod precis pe Eva. 
Portarul agenţiei îşi petrecea timpul bând la cafeneaua din 
colţ. Eva putuse foarte bine să iasă înaintea întoarcerii 
acestuia. Dispunea de mai mult de 30 de minute ca să se 
ducă la agenţie să ia Niva, să meargă să caute explozivul 
etc. Boris nu neglija nici ipoteza unui mijlocitor, a unui al 
doilea om, dar mai multe elemente îl conduseseră la 
concluzia că ea acţiona cel mai adesea singură. După 
vecina de la etajul 2, Eva îşi pusese în funcţiune maşina de 
spălat către ora 2 şi 30 dimineaţa, 'o oră după explozie. 
Către ora 10 dimineaţa, Pliuci trimisese pe'unul din 
specialiştii săi, care stabilise că Niva circulase cu câteva ore 
mai devreme. Or, după cei doi gardieni pe care-i plătise ca 
să-l informeze, cel de noapte, ca şi cel de zi, maşina nu se 
mişcase din loc de 3 zile. In slărşit, era şi bavid. Reuşise să 
şi-l apropie discret, promiţându-i 

173 


r 

câteva articole senzaţionale despre „seratele particulare“ 
ale mai multor înalţi demnitari al regimului. Englezul îi 
confirmase, fără să-şi dea seama, mai multe elemente 
asupra personalităţii Evei. „Stranie, secretă, machiavelică, 
misterioasă, aterizată la Moscova gratie pilei.“ 

bar ceea ce îl deruta pe Pliuci era descoperirea liniei 
speciale aparţinând GRU. 

Ştia că ea se întâlnea cu Piotr Karstov. lar'acesta fusese 
numit ministru al apărării şi membru în Biroul Politic. Aici se 
oprea raţionamentul lui. Aici începea misterul. Totuşi, ea 
nu-l întâlnise de mult timp, mai exact de la întoarcerea ei 
din Polonia. Era sigur. Mai erau ei în contact? Prin linia lor 


secretă? De ce venea ea din timp în timp să-i supravegheze 
casa? Nu era proba cea mai evidentă despre vinovăția ci? 
be ce nu-l omorâse? Această întrebare îl obseda şi mărea 
misterul. Din cauza ei se gândise să susţină conferințele. 

Publicitatea îl zdrobise, dar acesta era preţul ce trebuia 
plătit ca să-şi asigure protecţia. 

Formă numărul de'telefon al soţiei sale de la birou: 

— Dragă, ce-ai spune tu de un vbiaj la Paris? 

Mergeau în tăcere sub cerul fără nori. Un vânt uşor, din 
est, îi făcea să tremure. Piotr era în blugi şi tee-shirt. Eva 
purta prima ei rochie de vară. O întâlnise cu o zi înainte la 
mama lui, dar trebuia să plece din nou în aceeaşi seară. Se 
opriră în faţa unui mic lac aflat la marginea pădurii. 

— Aici făceam baie când eram puşti. 

— Ei bine, să ne oprim atunci aici, murmură Eva, lipindu- 
se de el. 

Se iubiră cu tandrete, la umbra stejarului bălrân de 300 
de ani. 

— Aşteaptă-mă, aşteaptă-mă, şopti ea, dacă juisăm în 
acelaşi moment va fi băiat...' 

— E adevărat ceea ce mi-ai spus? întrebă el ceva mai 
târziu. 

— Ce anume? 

— Cum să faci ca să ai un băiat? 

— Aşa este scris în Biblie, se parc. 

Piotr era destins. O strângca lângă el cu putere. 

— E greu, ştii, îi mărturisi deodată. Câteodată am chef să 
las totul baltă... 

— Nu mai ai de ales, Piotr. Eşti condamnat să avansezi. 
La cel mai mic pas înapoi, îţi pierzi viaţa. 

Piotr tăcea în timp ce’ Eva îi mângâia faţa. 

— Piotr, spune-mi că totul merge bine. Am nevoie de 
siguranţă. 

— Totul c bine, spuse el, sărutând-o tandru pe gât. 

174 


— Am avut de mai multe ori acelaşi vis. Şi în noaptea 
asta. Am văzut faţa duşmanului tău. Seamănă ca două 
picături de apă cu Truşenko. Nicio îndoială. Rareori am 
văzut pe cineva atât de clar. Nu mai aştepta, Piotr, este pe 
cale să-ţi întindă o cursă. El este acela care a comandat şi 
organizat atentatul contra ta în'Polo- nia. L-am văzut în 
visul meu! Cred, chiar, că face un joc dublu. Intâlneşte 
oameni, poate chiar străini, în ascuns, unelteşte ceva de 
mult timp, dar nu ştiu ce, nu reuşesc să văd. Nu văd decât 
ceea ce te priveşte pe tine... 

— Ştiu că şeful KGB-ului nu mă iubeşte. Este singurul 
care mi se opune în Biroul Politic. 

— Nu vreau să te neliniştesc, dar... 

— Ce anume? Vorbeşte!” 

După un moment de ezitare, ea îşi deschise geanta şi 
scoase o fotografie. 

— De ce? 

Piotr păru mai întâi jenat, apoi izbucni în râs. 

— Eu sunt autorul, mărturisi el, în sfârşit. Am făcut-o în 
Azerbaidjan, cu un aparat în miniatură. 

— De ce ai făcut-o pe ascuns? 

— Nu ştiu. Mă gândeam prosteşte că tu n-ai să vrei. De 
altfel, cred totuşi că ţi-am cerut-o. 

— Nu-mi amintesc. Dar nu sunt mulţumită de explicaţiile 
tale. Găsesc acest mod de a acţiona deplasat. 

— Lasă-mă să-ţi explic. Poveştile tale de prezicătoare m- 
au neliniştit. Sigur că acum nu se mai întâmplă aşa. Dar 
atunci, la început, nu înţelegeam nimic şi nu puteam lua în 
serios asemenea lucruri. Aşa se face că m-am gândit la 
fotografie. Doream s-o trimit mamei ca s-o arate unei 
prezicătoare. Apoi am avut remuşcări şi a urmat Polonia. 
Atunci m-am dezechilibrat complet. Am vrut să consult pe 
cineva la Moscova. Mama m-a povâţuit să n-o fac. Probabil 
că am uitat fotografia la ea şi tu ai găsit-o. Asta e adevărul. 


— Te cred, Piotr. 

îl sărută pe gură. 

— Am avut şansa unei promovări, un post foarte 
important, spuse ea, după o clipă de tăcere. Redactor şef la 
Bruxelles. Un post pe care îl obţii în mod obişnuit în ajunul 
pensionării... 

— L-ai acceptai? 

Ea se făcu că se gândeşte. Piotr se impacientă: 

— Vrei să-mi spui că-l doreşti? 

— Nu. Doresc copilul pe care tocmai l-am conceput 
împreună. 

175 


Moscova, 4 iunie 

Moise Herikin trecu prin faţa statuii lui Mihail Lomonosov, 
fondatorul universităţii din Moscova, tronând la intrarea 
dinspre bulevardul care îi purta numele. Cu inima bătând, 
traversă holul şi se îndreptă spre amfiteatru. Prezentă celor 
doi paznici care făceau de gardă la intrare legitimaţia lui de 
student şi invitaţia nominală, pe care o luase în ajun. Unul 
dintre ci cotrobăi în sacul pe care Moise îl purta pe umăr şi 
scoase din el un magnetofon. 

— Cred că este interz'is, remarcă paznicul, încruntând 
sprân- cenele. 

— Ştiam, lotuşi, că este permis. 

— Am primit "instrucţiuni stricte, interveni şi celălalt 
paznic. Trebuie să-l laşi aici. O să ţi-l iei la ieşire. 

Moise se conformă, oftân'd. Pe urmă se îndreptă spre 
amfiteatrul aproape gol şi se aşeză în primul rând. Mai erau 
trei ore până la începerea conferinţei. 

Discret, deschise sacul, desprinse fundul dublu, verifică 
dacă microfonul celuilalt magnetofon era la locul lui şi dacă 
banda era corect pusă. Inima îi bătea cu putere. Trebuia 
doar să apese pe un buton în. Momentul când Boris Pliuci 
va lua cuvântul. În ajun, se antrenase timp de o oră în 


tovărăşia Evei, care venise la el la căderea nopţii şi-i lăsase 
încă 2 000 de dolari. 

Cu o jumătate de oră înaintea sosirii lui Boris, sala era 
deja plină la refuz. O echipă de televiziune se pregătea să 
filmeze. 

Pravda nu exagerase. Studenţii, poate sute, se îmbulzeau 
în faţa intrării. Zeci de ziarişti sovietici şi străini fuseseră 
refuzati. Numai Pravda era autorizată să 
relateze'conferinţa. Fotoreporterii celorlalte ziare se 
mulţumiră să facă doar câtevâ fotografii. Jan Egorov trăia 
vizibil cea maijnare zi a carierei sale. Când sosi Boris Pliuci, 
păzit de două gărzi de corp, Egorov se repezi spre el şi-l 
trase spre fotografi, care îl mitraliară cu flash-urilc. 

Boris nu se simţea în largul său. De ce provocase, oare, 
tot acest circ? începu să se îndoiască de tot, de povestea 
lui, de Eva. 

176 


Intră în amfiteatru cu un pas şovăitor. Respirația îi era 
grăbită, inima îi bătea să se rupă. Dar studenţii îl aplaudară 
şi se sculară toţi în picioare, când el urcă încet la tribună. 
Subit' fu cuprins de un sentiment necunoscut, straniu. 
Mâinile îi erau umede, faţa încordată şi începu să transpire, 
surâzând cu slângăcâe. Cuvinteie pe care dorea să le 
pronunţe se încâlccau în mintea lui, parcă nu vroiau să-i 
iasă din gură. Boris, paralizat de trac, simţea că n-o să fie la 
înălţime. 

Auditoriul încetă deodată cu aplauzele şi o tăcere de 
plumb se lăsă peste sală. Boris simţi o frică groaznică. 
Refuzase întotdeauna discursurile şi îi admirase pe cei care 
erau capabili de aşa ceva: actorii, politicienii, ziariştii. 
Contemplă o clipă aceste sute de feţe îndreptate spre el, 
rugându-se ca Eva să nu fie acolo deghizată, să-l vadă în 


starea asta. Era convins că ea va veni, spera chiar din toate 
puterile” în sfârşit, reuşi să deschidă gura. Vocea îi era de 
nerecunoscut. Începu să vorbească mai repede ca de 
obicei, înghițind cuvintele, ca şi când i-ar fi fost teamă să 
nu le uite, ca şi când' nu avea decât câleva minute la 
dispoziţie. Introducerea nu era aceea pe care o repetase 
îndelung în faţa 'oglinzii. Atunci, fusese surprins de uşurinţa 
lui, soţia chiar îi făcuse complimente. Cu toate că acest 
gând îl'âncurajă' nu-şi mai aminti anecdota pe care o 
pregătise ca introducere, pentru a-i face pe studenţi să se 
simtă bine. 

— M-am gândit că ar fi mai degrabă potrivit pentru 
studenţi... vreau să spun din anul vostru, de nivelul 
vostru... 

Făcu o pauză şi bău o înghiţitură de apă. Se strădui să 
atenueze tremurai vocii, scrutând din când în când figurile 
feminine. 

— Peste câtva timp veţi fi în contact cu criminalitatea, 
gangsle- rismul, delincvenţa, moartea. Ştiu că aşteptaţi de 
la mine cazuri concrete. Am cu sutele.. 

Vocea îi devenea mai calmă, îşi găsea încetul cu încetul 
ritmul normal al respirației. 

— Da, sute. Ani văzut în cariera mea numeroase omoruri, 
fondate pe toate motivele pe care este capabilă să şi le 
imagineze fiinţa omenească. Să începem cu cel mai vechi: 
gelozia. Abel îl omoară pe Cain pentru că este gelos pe 
fratele lui. Am văzut, de asemenea, fraţi omorându-şi fraţii, 
taţi  ucigându-şi copiii, fii ucigându-şi tatăl. Fiinţa 
omenească'omoară, de* asemenea, pentru bani, d'in 
pasiune, din ură. Dar există şi crime aşa-zis gratuite, 
comise în general de bolnavii mintal. Âpoi sunt crimele... 
cum să spun... politice, care depind de stat, de securitatea 
ţării. Crime comandate, şi acestea sunt cele mai odioase, 
pentru'că asasinul le face cu răceală, fără pasiune, fără 
remuscări. Aceşti asasini sunt fiinţe manipulate, formate în 


mod speciai, dresate ca să ucidă! 
177 


Pliuci făcu o pauză. Mâinile nu-i mai tremurau. Se simţea 
extraordinar de bine. Maşina Pliuci era lansată la drum. 
Nimic n-o mai putea opri. 

— Dragi prieteni, n-o să vă propun acum cazuri 
tradiţionale, ci un caz deosebit. Este exact contrariul a ceea 
ce aşteptaţi, 'probabil, de la mine. Acest caz aparţine 
ultimei catego'rii, adică celei a crimelor executate la rece, 
comise întâmplător de o femeie, care a fost însărcinată cu o 
anumită misiune şi care arc ferma intenţie s-o ducă la bun 
sfârşit. L-am ales din mai multe motive, din care cel mai 
important este că el constituie o sfidare a imaginaţiei şi că 
n-aţi auzit niciodată vorbindu-se până acum de aşa ceva. 
Această anchetă vă invit s-o faceţi cu mine. Vă voi furniza 
elementele de care dispun şi împreună vorn reconstitui 
faplele. Trebuic să vă spun că-mi lipsesc unele informaţii 
necesare. Dar Dvs. Mă veţi ajuta să le găsesc! 

La aceste cuvinte sala aplaudă. Făcu o nouă pauză. Avea 
sentimentul exaltant că-şi „ţine“ publicul. 

— Există în cazul'pe care-l vorn examina împreună toate 
ingredientele despre care am putea vorbi: întâmplări 
neobişnuite, intrigi, coincidenţe, dublă personalitate, dublu 
rol, frumuseţe, sex, deghizări, crime şi mister. Mult mister! 

Boris se opri brusc. Sala asculta subjugată. 

— Nu ne lipseşte mobilul, ci natura misiunii acestei 
femei. Să nu mai pierdem timpul şi să începem. Eroina 
noastră este mai degrabă tânără. In jur de *25 ani. Foarte 
frumoasă, mai frumoasă decât eroinele filmelor de spionaj. 
Pentru comoditatea anchetei noastre, o vorn numi... Dalila. 
Da, exact, Dalila, ca în Samson şi Dalila. 

Ne trebuie, de asemenea, o dată, un început. Să 
admitem că afacerea Dalila începe la un 26 decembrie. 
Apoi, ca loc de desfăşurare, să alegem... Leningradul. 


— De ce nu Moscova? întrebă o studentă. 

— Bine, fie, Moscova! făcu Boris, cu surâsul pe buze. 
Deci, Dalila, 26 decembrie, Moscova. Către ora 8, în aceeaşi 
seară, Dalila se plimbă singură, pe lângă parcul Gorki. 
Brusc, nişte vagabonzi o atacă şi îi fură colierul de aur şi 
ceasul. Zece minute mai târziu, un poliţist soseşte la locul 
agresiunii, cheamă o ambulanţă prin radio. Dar, din motive 
pe care în acest stadiu al anchetei noastre le ignorăm, ea 
pleacă cu polițistul înaintea venirii ambulanţei. O oră mai 
târziu, maşina poliţistului este găsită carbonizată la celălalt 
capăt al oraşului, cu cadavrul acestuia în interior. Martorii 
au dificultăţi în privinţa descrierii eroinei noastre: era 
noapte. Dar unul din ci afirmă că Dalila îşi ascundea faţa... 
Două zjle mai tărziu, o rrfişcare islamistă cunoscută 
revendică” atentatul. Incepând de la 

178 


această dată, vă aduceţi aminte, un val de crime 
teroriste se întinde în ţară. În mod normal, asasinatul este 
pus deci pe seama terorismului şi dosarul este închis încă 
înainte de a se face autopsia victimei. 

Boris continuă să povestească cele înlâmplate până la 
sosirea traficantului în biroul său, cu ceasul furat. Câţiva 
studenţi, prinşi în joc, începură să sugereze soluţii. 

— Nu, nu, să nu încercaţi să trageţi încă concluzii. 
Afacerea Dalila nici măcar n-a început. Vă mulţumesc şi pe 
joia viitoare. 

Părăsi sala într-un ropot de aplauze care răsunară până 
la intrarea Universităţii. 

Eva opri magnetofonul şi se ridică. Era a doua oară că 
asculta caseta pe care Moisc i-o dăduse la o oră după 
sfirşitul primei conferinţe. Umblă cu paşi mari şi repezi prin 
salonul noului ei apartament. La început, şi-a dat seama de 
ezitările lui Pliuci în faţa auditoriului. Simţise chiar un 
sentiment de victorie şi de milă în'acelaşi timp. Dar abia îl 


auzise pronunţând numele Dalila, că totul se 'dăduse peste 
cap. Boris era cu mult mai inteligent decât îl crezuse ea, iar 
tactica sa era atât de redutabilă încât întreaga operaţiune 
era în pericol să eşueze. 

Cum să se debaraseze de el? Planul directorului de la CIA 
nu mai era potrivit. Să-l facă să vină la Paris şi să profite de 
sejurul lui ca să i se provoace uirstop cardiac? Prea târziu şi 
prea riscant... Dar ce să propună mai eficient? Ea insistase 
să nu fie atins „omul“ ei. „Este al meu“! spusese ca. Acum, 
ea îi aparţinea. Ea depindea de el. Machiavelismul lui’ Boris 
o înfuria şi o' fascina. Totul nu se putea încheia decât 
printr-o victorie, ceea ce însemna moartea unuia dintre ei. 
Urmărindu-se astfel, căutându-se, urându-se atât, se crease 
o legătură aproape telepatică, mai puternică chiar decât 
cea cu Piotr. Pe el îl controlase încă de la început. El 
reacţiona chiar mai bine decât fusese prevăzut. Dar Boris 
era imprevizibil. 

O lovise direct în inimă, făcând-o să retrăiască un trecut 
pe care se încăpăţânase să-l uite. De ce a numit-o Dalila? 
Asemănarea era prea tulburătoare ca să fie involuntară. Să- 
i fi descoperit el oare adevărata identitate, el, un poliţist? 
Era de conivenţă cu KGB-ul? O transpiraţie rece i se 
prelinse pe spate. 

Da, era o fiinţă rece, dresată să ucidă. Şi toate mijloacele 
erau bune pentru a-şi 'ândeplini misiunea. Figurile 
victimelor îi defilară prin minte şi un văl îi căzu parcă în faţa 
ochilor când îşi rememoră, fără voia ei, scena ultimei 
întrevederi cu Egorov, când' abia reuşise să-şi reprime 
dorinţa de a-l ucide. Se apropie de oglinda căreia îi 
întorsese spatele a'tâta vreme, din nevoia de a o regăsi pe 
Dahlia, 

179 


de a dovedi că era capabilă să plângă, să fie geloasă, 
tristă, mulţumită, fericită, ca orice femeie. Că poate iubi un 


bărbat pe care să şi-l aleagă singură. Ar fi vrut să-l 
convingă pe Boris că ea nu era Eva, că Eva nu era decât un 
coşmar... 

Oglinzile sunt însă fără milă. Aceasta îi înfălişă imaginea 
străinei care strigase de plăcere sub trupul lui Pio'lr. Işi 
apropie fala şi o lipi de suprafaţa rece. O greață 
neaşteptată o cotropi. Era Dahlia cea care dorea să vomite, 
pentru â o lepăda pe cealaltă, pe Eva. Se târî până la 
toaletă şi, într-un spasm înfiorător, crezu că-si dă sufletul. 

Í 

A doua zi, fotografia lui Boris Pliuci se găsea pe prima 
pagină în presa sovietică. Pravda relatase câteva lucruri 
fără să dezvăluie conţinutul afacerii Dalila. Ziarul îl lăuda pe 
inspector, care „a reuşit cu brio să captiveze atenţia 
studenţilor. Acest om este un povestitor înnăscut, un 
romancier de mare anvergură, un Dosto- ievski al timpurilor 
moderne”, scria cu entuziasm redactorul. 

Eva puse ziarul pe birou. Era ora 8 şi 30 dimineaţa. 
„Depresiunea” ei nu durase decât o noapte. Dimineaţa îşi 
revenise, graţie automalismelor dobândite în timpul 
antrenamentului. David intră, cu faţa surâzătoare, cu 
Pravela în mână. 

— Xi văzul? A avut mare succes inspectorul nostru. 

De mai multe ori, la şedinţele de redacţie, el propusese 
să facă un reportaj despre Boris Pliuci. Bruno se opusese ca 
de obicei, declarând că era mai bine să facă un articol 
despre şomajul care atingea 23% din populaţia activă sau 
despre li-psa bunurilor de consum. 

— Poţi să-ţi faci acum reportajul, dacă încă mai ţii, spuse 
Eva, cu o voce neutră. 

— Prea lărziu, plec pentru câteva zile. E aniversarea 
mamei. l-am promis că voi fi la Londra cu această ocazie. 
Sărbătoreşte 60 de ani. 

— Când pleci? 

— Mâine. Îţi încredinţez prăvălia! 


Eva luă masa cu Martine într-un mic local familial, care se 
deschisese cu două săptămâni mai înainte, aflat la cinci 
minute de mers pe jos de agenţie. Şi aici, dolarul era rege. 
Era singurul mijloc de a obţine o masă. Preţurile erau foarte 
ridicate, dar găseai aproape tot ce-ţi doreai. O piaţă neagră 
fantastică funcţiona între restaurante, hotelurile străine şi 
întreprinderile cooperatiste. 

— Şi profesorul tău de istorie? întrebă Eva. 

180 


— Este formidabil. Cred că-l iubesc. Vrea să se însoare, 
vrea copii, este nerăbdător, senzual, inteligent, pe scurt, îl 
iubesc! Şi aş vrea să ţi-l prezint. 

— Cu plăcere. Pro'pune-mi o dată, de preferinţă vinerea. 
Nu scriu vinerea seara. 

— Scrii o carte? 

— Da, şi tu eşti singura care ştii acest lucru. Dacă află 
cineva, vei fi singura vinovată! 

— Despre ce? Bănuiesc că... 

— Nu-li spun nimic, sunt superstiţioasă. Atunci, vinerea 
viitoare? 

Gustară specialitatea din acea zi a restaurantului, un 
şaşlâc bine asezonat, vorbiră despre politică, gimnastică, 
teatru şi, în special, despre David, pe care Martine îl 
detesta din ce în ce mai mult. 

Către ora 5 după-amiază, Eva pătrunse în biroul lui 
David, în timp ce el era la toaletă. Examina biletul de avion 
pus pe masă, îl puse la loc şi ieşi. 

Mihail Gorşkov aruncă o privire pe fotografii, apoi îşi 
scoase ochelarii. Avea aerul absent, dar crispat. Cum este 
posibil? Bogarski? Reluă fotografiile, îşi puse din nou 
ochelarii. Era gata să-i telefoneze lui Truşenko, şeful KGB- 
ului, să-i ceară explicaţii, dar, instinctiv, formă numărul lui 
Piotr Karstov. Directorul cabinetului acestuia îi răspunse că 
era în drum spre aeroport. Avionul cu care urma să plece în 


Polonia decola în mai puţin de o oră. Gorşkov însuşi îl 
chemă în maşină: 

— Karstov, vino imediat! 

Apoi îşi chemă directorul de cabinet: 

— Dă-mi situaţia călătoriilor în străinătate ale tovarăşului 
Bogarski. Fii discret. 

Douăzeci de minute mai lărziu, Karstov examina, la 
rândul lui, dosarul. 

— Cum l-aţi...? 

— L-am găsit pe birou, când am sosit azi dimineaţă. 
Cineva care doreşte să rămână anonim, bănuiesc. Dar cine? 
De ce? Nu ştiu nimic. 

— Aceste fotografii au fost făcute la Washington, 
constată Karstov. 

— Da, şi numărul doi al KGB-ului a fost acolo acum trei 
săptămâni. lată. 

îi întinse buletinul zilnic ultrasecret, pe care îl primeau 
toţi membrii Biroului Politic. Bogarski figura în misiune 
specială în locul lui Truşenko. Primise noutăţi de cea mai 
mare importanţă din partea rezidenţilor de la Washington şi 
de la Bonn şi trebuise 

181 


să-şi dea acordul pentru recrutarea unor agenţi de cel 
mai înalt nivel. 

Piotr îl asculta pe Preşedinte fără să scoală niciun cuvânt. 
Nu-i plăcuseră niciodată operaţiunile de spionaj. Prefera 
acţiunea. Totuşi, fotografiile vorbeau de la sine. Era, 
desigur, Bogarski cel pe care-l vedea transmițând discret 
un plic lui James Miller, directorul adjunct al CIA, în barul 
luxos al hotelului For Scasons din Washington. Cele şase 
fotografii erau mai mult sau mai puţin asemănătoare, cu 
diferenţa câtorva detalii. Pe patru dintre ele, el primea un 
plic, pe celelalte două, el era cel care dădea unul. 

— Imposibil să fie o capcană, spuse Gorşkov. Un 


Bogarski, cu cei 18 ani de serviciu în spatele lui, nu putea 
să fie prins în cursă ca un novice. 

— Este timpul ca serviciile noastre secrete să fie 
reformate, aruncă Piotr, cu o voce glacială. 

— Crezi... 

— Da, dar aceste fotografii sunt un semnal. Ar fi stupid 
să-l ignorăm. Mai târziu, vorn afla de la cine provin. Nu 
trebuie să transpire ceva. Dacă află presa, vorn fi 
discreditaţi. 

— Atunci, trebuie să-l întrebăm pe Truşenko. 

— Nu, mai ales pe el nu. Uitaţi aceste'fotografii, 
consideraţi că ele nici nu există. Prea multe întrebări rămân 
în suspensie. Un lucru este sigur: când numărul doi este 
dubios, înseamnă că şeful serviciului este un incapabil. Al 
nostru a devenit prea monden, prea vorbăreţ, ca şi colegul 
său american. A făcut burtă. 

Rămaseră'un moment gânditori. Apoi mareşalul reluă: 

— Lăsaţi-mă să mă gândesc. O să vă propun rin om 
tânăr, dinamic şi sigur. Sunt pe calc să reformez armata. 
Trebuie să se facă la fei cu KGB-ul. Este fundamental, vital, 
pentru supraviețuirea noastră! 

— Şi Bogarski? 

— Îi va veni rândul. Mai ales, trebuie să nu bănuiască 
nimic. 

— Îmi pare bine că am avut această discuţie. Era gata să- 
| chem pe Truşenko. Îţi voi urma sfaturile, Karstov. Şi de 
data asta... 

Cei doi bărbaţi se ridicară. Gorşkov strânse îndelung 
mâna prietenului său credincios, dar, la uşă” îl reţinu ca să-i 
ceară părerea despre Polojiia. 

— Totul c liniştit pentru moment. 

— Opinia internaţională protestează. Crezi... 

— Opinia internaţională nu mai contează acum. Au uitat 
de Polonia. 60.000 de soldaţi americani trebuie să se 
întoarcă în ţara lor într-o săptămână. Nu vor rămâne decât 


30.000 pe pământul vest- german. Conform acordurilor 
semnate, vor pleca la 20 decembrie, anul viilor. Europa va 
fi atunci la dispoziţia noastră. Capitaliştii 

182 


pompează din nou bani în Polonia. Dar ceea ce mă 
nelinişteşte este  libanizarea Azerbaidjanului. Şi acum 
această poveste! 

— Ka rstov? 

Gorşkov îl privi drept în ochi. 

— Domnule Preşedinte? 

— Eşti singurul ora în această ţară în care am toată 
încrederea. 

— Mulilţumesc. Sânteli singurul'om din ţara asta pe care 
doresc să-l servesc! 

— Karstov... 

Gorşkov părea să reflecteze. Apoi, îl luă cu sine în birou 
şi, fără un'cuvânt, îi făcu Semn să se aşeze pe canapeaua 
de piele neagră din faţa căminului. Karstov se supuse, 
intrigat. Preşedintele măsură parcă’ biroul cu mâinile 
încrucişate la spate. Ajuns în faţa bibliotecii, apucă un 
volum gros, legat în piele roşcată. Se întoarse şi îl aşeză în 
faţa lui Karstov. 

— Nu înţeleg... 

— Ba da, 'domnule Mareşal! strigă Gorşkov. Eşti un 
strategstră- lucit. Este mai mult decât suficient. Restul e 
scris în acest volum. 

— Dar armata? Am început... 

— Reforme importante, ştiu. Vei face acelaşi lucru la 
KGB, după cum mi-ai sugerat. Te bucuri de un prestigiu 
imens în rân- durilc armatei. Şi armata detestă KGB-ul, nu? 
Ei bine, o să-i împaci! Eşti singurul capabil să realizezi 
această ispravă! Mi-a venit în minte această soluţie pornind 
de la exemplul pe care ni l-au dat românii. Da, este timpul 
să fie împăcaţi. Este cea mai bună garanţie a noastră 


contra unei eventuale lovituri de stat! 

— Bomnule Preşedinte, nu cred... 

— Mareşal Karstov, eşti noul şef al KGB-ului! 

Făcu o 'pauză şi adăugă, cu privirea în gol: 

— Am fost protejatul lui Aniropov. Vei fi protejatul meu. 

Karstov răsfoi cartea ultraconfidenţială, trasă în 20 de 
exemplare numerotate, care relata istoria KGB-ului, 
funcţionarea lui internă, realizările şi eşecurile lui de la 
înfiinţare. 

Simţi deodată o ameţeală la ideea că era de’ acum încolo 
omul cel mai puternic din ţară. Prezicerile Evei erau pe cale 
să se realizeze? — 

— Cine va fi numit la conducerea armatei? reuşi el să 
întrebe, cu o voce înceată. 

— Dumneata însuţi. 

— Dar... 

— Ti-arn spus că vei împăca cei doi duşmani ereditari, 
nu? 

— f)ar... 

— Ştiu! Vei avea prea multă putere în mâinile tale. Dar 
de ce am a mă teme din partea ta, prietenul meu 
credincios şi loial? 

183 


Eva ieşi din piscină şi se duse să facă un duş. Se îmbrăcă 
repede, urcă la' barul de zi şi comandă o salată, un peşte la 
grătar şi p sticlă de apă minerală. Mâncă încet, privind 
înotătorii prin geam. Era 8 scara. Piotr îi lăsase un mesaj 
înregistrat de robotul noii linii speciale, pe care o instalase 
la două-zile după mutarea Evei: „Plec pentru 3 sau 4 zile. 
Totul merge bine“. Apelul fusese înregistrat la 19 şi 7, cinci 
minute înaintea sosirii ci. Într-un fel, acest lucru îi 
convenea: Piotr aştepta ca ea să-l anunţe că e însărcinată, 
şi nu avea curajul să-l mintă încă o dată. 

Un bărfeat de talie mijlocie, cu părul grizonat, intră, 


comandă o bere şii o bău chiar din sticlă. Purta un pantalon 
de vară bej şi o cămaşă verde. Eva îl observă discret. 
Aşteptă 5 minute şi se îndreptă către garderobă. 

Câteva minute mai târziu, simţi prezenţa omului în 
spatele ei. Washington-ul primise, deci mesajul ei, trimis 
devreme, chiar în dimineaţa aceea. În drum spre agenţie, 
formase dintr-o cabină publică numărul de urgenţă pe care- 
î cunoştea pe dinafară. „Alo? Maşina mea este în pană. 
Puteţi să-mi trimiteţi un mecanic, sunt lângă hotelul 
Hilton“. La celălalt capăt al firului' o voce protestase: „Vă 
înşelaţi, doamnă, vă repet“. Pe urmă se întrerupsese... îşi 
prezentă tichetul garderobierei, care se duse să-i caute 
geanta. Atunci, bărbatul se apropie şi luă stiloul pe care ea 
îl pusese pe tejghea. Apoi, întinse la rând'ul lui tichetul. Eva 
plecă. 

Afară, ezită, apoi se decise să se întoarcă acasă. Luând 
această hotărârc, juca totul pe o carte. Avea, de asemenea, 
nevoie să se odihnească, să asculte puţină muzică, poate 
să citească. Merse pe jos până acasă. 

Pia a fost prima care a aflat noutatea. Şedinţa redacţiei 
tocmai începuse, când telefonul-sună. Ea îl ridică, apoi 
obra'zul îi păli brusc. Lăsă receptorul şi exclamă: 

— Bruxelles... David '... a murit! 

Eva sări la telefon, strigând: 

— Eva Dumoulin. Ce? Cum, o criză cardiacă? La vârsta 
lui? Când? 

Puse apoi jos receptorul şi se aşeză. Colaboratorii ei erau 
şocaţi. 

— Nu mai ţinem şedinţa. Vă puteţi întoarce acasă. 
Agenţia este închisă până mâine. 

Plecă ultima. 


Portarul de noapte intră în inculta tea de litere a 
Universităţii Lo- monosov şi cobori direct la subsol. Se 
îndreptă către staţia de încălzire centrală, mergând de-a 


lungul conductelor. În faţa uşii, a- nincâ o privire în jurul lui, 
o deschise cu un şperaclu din oţel, intră fără niciun zgpmol 
şi închise uşor uşa metalică. 

Un minut mai târziu, ieşi. Pătrunse apoi într-un culoar 
lung din subsolul inferior. Sala de unde porneau toate firele 
instalaţiei electrice a facultăţii se găsea la celălalt capăt. 
Uşa nu era închisă. 

înăuntru, o pereche de studenţi făceau dragoste. Râseră, 
jenaţi. Surise la rândul lui, băgă mâna în buzunar şi scoase 
o armă cu amortizor... Cei doi tineri nu avură timp să 
înţeleagă că vor muri şi se prăbuşiră fără zgomot. Trei 
minute mai târziu, omul ieşi prin- tr-o uşă ce' dădea în 
grădina facultăţii. Se opri în faţa unui tufiş mare, în care se 
strecură, apiccându-se. Adevăratul paznic era tot acolo 
unde îl lăsase, aproape gol, mort prin strangulare. Işi 
scoase uniforma şi-şi îmbrăcă propriile lui haine, aşezate 
alături de corpul fără viață.’ 

Şapte minute mai târziu, ajunse în dreptul facultăţii de 
istorie. Totul părea normal. Aşteptă un moment, ascuns în 
spatele unui copac, şi-şi privi ceasul’: 1 şi 10 dimineaţa. Mai 
aşteptă cinci minute, cu privirea fixată alternativ pe ceasul 
lui şi spre intrarea facultăţii. 

Era'gata să plece, când un om îmbrăcat în uniforma de 
gardian apăru din umbră. Fluieră. Omul întoarse faţa în 
direcţia sa. A- mândoi se îndreptară către o Lada, parcată la 
câţiva zeci de metri. Maşina porni imediat. Un kilometru 
mai departe, se opri lângă biserica Sf. Troiță. 

Omul îmbrăcat în haine de gardian se dădu jos, iar 
maşina demară imediat. Făcu câţiva paşi, apoi se urcă într- 
o altă Lada adăpostită între doi copaci, care dispăru în 
noapte. 

Era exact ora 3 dimineaţa, când Preşedintele Gorşkov, cu 
faţa palidă, ajunse la locul exploziei. Cu o oră şi jumătate 
mai devreme, 

185 


Moscova fusese trezită de o explozie formidabilă, urmată 
de altele, mai puţin puternice. Pompierii se străduiau să 
stingă incendiul care se declanşase în subsolul facultăţii de 
litere. Numeroase echipe de televiziune sovietice şi străine 
se aflau, de asemenea, aici. Un ofiţer de miliţie se apropie 
şi îi întinse o notă Preşedintelui: şapte s'ludente fuseseră 
găsite, cu corpurile ciuruite de gloanţe, în toaletele 
facultăţii de istorie. Pe cadavrele lor se găsise câte'o foaie 
de hârtie pe care scria: „Trăiască partidul comunist! Jos cu 
democraţia şi cu intelectualii decadenţi!” 

în faţa camerelor de televiziune, vizibil şocat, 
Preşedintele promise să-i găsească şi să-i pedepsească pe 
criminali. Apoi plecă spre Kremlin. 

Oraşul avea să se scoale mai devreme în acea zi. De la 
ora şase dimineaţa, drumurile spre facultate fuseseră 
barate. Zgomotul claxoanelor amplificau impresia de panică 
generală. Televiziunea şi radioul transmiteau fără oprire 
informaţii, uneori contradictorii, asupra acestui atentat de 
necrezut. O atmosferă de război civil se abătuse asupra 
capitalei. Moscoviţii se precipitau în magazine ca să-şi facă 
provizii. Miliția, ajutată de armată, căuta cu disperare să-i 
calmeze. Se ajunsese'la insulte, apoi la lovituri de pumni. 

Eva se duse la locul exploziei cu echipa de televiziune a 
agenţiei. Făcu un prim reportaj la cald, ca majoritatea 
colegilor ci. In faţa camerei, cu dărâmălurile ca fundal, ca 
prezentă cu sobrietate drama. 

„Moscova este în stare de şoc! Nici chiar bomba din 
staţia de metrou de pe Bulevardul Marx de la 15 ianuarie, 
care a cauzat moartea a 5 persoane, nu a provocat o 
asemenea panică. Acest atentat barbar vine pe 
neaşteptate, în cel mai dificil moment pentru Preşedintele 
Gorşkov. Conservatorii nu puteau spera un pretext mai bun 
pentru a împiedica modernizarea ţării şi democratizarea ei. 
După informaţiile de care dispunem, autorii ar fi afiliaţi 


mişcării staliniste antidemocratice! Unii cred, însă, că ar 
putea să fie vorba de o mişcare de extremă dreaptă şi 
antisemită, Pamiat. Vă repet numărul victimelor, şapte în 
total, toţi împuşcaţi. Faptul că exploziile, în număr de cinci, 
au avut loc la'facultatea'de litere confirmă teza că s-ar 
putea să fie extrema dreaptă, contra intelectualilor. Toţi 
pompierii Moscovei sunt mobilizați. Nu se ştie dacă mai 
sunt victime sub dărâmăluri.“ 

Era gala să se întoarcă, dar se răzgândi. Îl văzuse venind, 
singur, fără pază. Se apropia de ea, dar ea nu-şi întoarse 
ochii de la cameră. Boris Pliuci venea în direcţia ei, drept 
spre ea. Mulţi ziarişti ar fi fost tulburaţi, dar ea nu. Faţa îi 
rămase nemişcată. O depăşi şi se opri în spatele ei, în afara 
câmpului camerei, 'ca şi cum i-a'r îi ascultat comentariul. 

186 


Ca să nu se lase cuprinsă de emoție, dădu instrucţiuni 
came- i amanului, care se îndreptă, cu camera pe umăr, în 
direcţia dă- i imăturilor. Trecu prin faţa lui Pliuci fără să-l 
vadă şi-şi continuă drumul spre maşină. Scoase telefonul 
portativ, formă un număr. Şi aşteptă un moment. Apoi îşi 
trecu geanta pe umăr şi improviză un reportaj radio în 
direct. Boris n-o slăbea din ochi. O urmărea de la distanţă, 
reuşind să fie cât mai aproape de ea, fixând-o cî- leodată 
astfel încât ea să nu-i poală evita privirea. Dorea s-o 
privească în ochi. Oricine ar fi remarcat această figură 
deformată de furie şi de ură. Dar Eva, concentrată asupra 
reportajului ei, atentă la fiecare detaliu al măcelului, 
rămânca imperturbabilă. De mai multe ori crezu că o s-o 
apostrofeze sau, mai rău, s-o atace. Straniu, nu-i era frică. 
Simţea mai degrabă un sentiment de securitate, de 
victorie. Işi redobândise superioritatea. Reportajul ei dură 
17 minute, timp în care reuşi să-l ignore. Se întoarse calmă 
la maşină şi, punând telefonul la loc, observă pantofii 
inspectorului, chiar în spatele ci. Pantofi maron cu crep, de 


fabricaţie sovietică. De dala asta nu mai putea să-l evite. 
Închise ochii o secundă, să se concentreze, şi se întoarse 
brusc. Figurile lor erau faţă în faţă. Ar fi putut să surâdă, să 
aibă aerul surprins, să-l întrebe ce doreşte, să facă pe 
idioata, pe nevinovata. Nu tăcu însă nimic. Boris se apropie 
şi mai mult, ca şi cârfd ar fi fost gata s-o înhaţe. Se fixau 
fără să clipească. Niciunul, nici altul nu voia să-şi plece 
primul ochii. În această luptă mută, aproape că puteau să-şi 
simtă ura, dorinţa de răzbunare care îi orbea. 

— Eva, Eva! strigă cameramanul care alerga spre ei. 

îi salvase, fără să ştie, de la capitulare. Boris se întoarse 
imediat şi dispăru în mulţime. 

La ora 15, în acest 11 iunie, Boris Pliuci trebuia să-şi ţină 
a doua conferinţă. Ea nu mai avu loc niciodată. 

Jurnalul televizat de la ora 20 a fost în întregime 
consacrat atentatului „cel mai criminal din ianuarie 
încoace“. Bilanţul era de 11 morţi, toţi asasinați cu gloanţe 
sau prin strangulare: doi gardieni şi 9 studenţi, din'care 8 
femei. Pagubele materiale se. Ridicau la zeci de milioane de 
ruble. Două aripi ale facultăţii fuseseră distruse de explozie 
şi incendiu. Toată ziua, mii de studenţi au manifestat în 
mod spontan în Piaţa Roşie strigând: „Jos ideologia! 
Trăiască democraţia!“ 

Boris Pliuci, aşezat în micul lui salon, privea fix ecranul. 
Reîntors acasă, sunase la Agenţia de Presă Europeană şi 
ceruse să vor- 

187 


bească cu David. | se răspunsese că nu va mai reveni. 
Mirat, el insistase: 

— Sunt un prieten... 

— David a murit, domnule, îi răspunse Pia. 

— Mort? Când? De ce anume? 

Aproape că urla. 

— De o criză cardiacă, la Londra, în maşina lui... 


Boris închise telefonul tremurând, cu răsuflarea tăiată. 
Explozia de la Universitate şi acum David... Privirea Evei Îl 
epuizase, îl golise de sânge. Îl urmărea încă. Îşi turnă un al 
treilea pahar de vodcă şi aprinse ultima ţigară din pachet, 
sub privirea neliniştită, dar resemnată a soţiei. Fără s-o fi 
spus, el se holărâse deja': nu se va mai duce la Paris. N- 
avca chef să moară de o criză cardiacă pe scaunul din 
spate al maşinii, fie ca şi oficială. 

Comentariile care atribuiau atentatul neo-staliniştilor sau 
organizaţiei Pamiat, partid de extremă dreaptă antisemita, 
păreau credibile. Nu pentru Boris. El avea ideca lui. Privirea 
Evei era dovada. 

Prezentatorul jurnalului începu deodată'să se bâlbâie: „Mi 
se aduce la cunoştinţă că au fost auzite împuşcături în Piaţa 
Roşie. Ar fi deja morţi şi mulţi răniţi. Corespondenţii noştri 
de acolo încearcă să ne contacteze... Vorn primi legătura 
pesl'c câleva momente. Până atunci repet informaţia...“ 

Fu întrerupt de telefonul de pe masă. 

Trei secunde mai tâfziu, corespondentul din piaţă apărea 
pe ecran, tulburat. 

„Un adevărat măcel are loc aici în Piaţa Roşie... Nimeni 
nu ştie încă cu precizie ce s-a întâmplat. Manifestarea 
pacifistă se pare că s-a transformat brusc într-o veritabilă 
răscoală, cu ciocniri foarte violente între studenţi şi miliţie. 
După căpitanul Valicv, gloanţele trase de arme cu amortizor 
au omorât zece milițieni. Militia â încercat să se apere. S-ar 
părea că e vorba de terorişti deghizați în studenţi sau de 
provocatori profesionişti, al căror scop ar fi să pună faţă în 
faţă studenţii cu forţele de ordine. Oricum, bilanţul 
provizoriu numără mai mulţi morţi de ambele părţi. Unii 
avansează cifra de o sută...“ 

Imaginile confirmau spusele ziaristului. Boris se sculă să 
închidă televizorul, când prezentatorul anunţă o importantă 
remaniere ministerială: „Ni se aduce la cunoştinţă că 
Mareşalul Karstov, Ministrul apărării, membru al Biroului 


Politic, a fost numit la conducerea KGB-ului. Va ocupa de 
aici înainte ambele funcţii. Gheor- ghi Truşenko a 
demisionat pe motive de sănătate.“ 

188 


Boris închise aparatul. Nu-i venea să creadă ceea ce 
creierul lui de poliţist îl făcuse să întrevadă. 

— O să mă culc, îi spuse el soţiei, cu o voce obosită. Se 
apropie şi o sărută pe frunte. 

— Ce crezi tu despre toate astea? întrebă ca, neliniştită. 

— Nimic. Doar că  voiajul nostru la Paris este 
compromis... 


Piaja Roşie, 22 iulie, ora 8 dimineața 

Ultimatumul avea să expire la orele 15. Armata 
înccrcuisc Universitatea Lomonosov şi Piaţa Roşie. Primise 
ordin să tragă asupra studenţilor la orele 15 precis, în cazul 
când nu vor fi evacuat locul. Se aduseseră întăriri din 
diferitele regiuni ale Uniunii Sovietice, în ajun, televiziunea 
difuzase imagini impresionante ale trupelor de tancuri, 
elicoptere, paraşutişti, ca şi ale trupelor de şoc luând 
poziţie în faţa Universităţii şi în Piaţa Roşie. Moscova eră în 
stare de aspdiu de la 1 iulie. 

în urma măcelului din 11 iunie scara, studenţii fugiseră 
într-o panică de nedescris. Dar, de a doua zi, intraseră în 
grevă şi se baricadaseră în interiorul Universităţii, refuzând 
să reia cursurile alăta vreme câl vinovaţii nu vor fi 
pedepsiţi. 

Timp de câteva zile’ o confuzie totală domnise în 
rândurilc lor: revendicările precise de la început 
degeneraseră în tot felul de pretenţii. Diferitele mişcări 
studenţeşti cercau de-a valma reforme ale sistemului 
universitar, abolirea privilegiilor, lupta contra corupţiei. 
Până în ultimele zile ale lui iunie, când lumea întreagă 


făcuse cunoştinţă cu Nadia Şaronski. Dintre toţi liderii 
studenţilor care încercaseră să preia conducerea mişcării, 
'doar ea reuşise să se impună. Nadia Şaronski era mică, 
roşcată, cu nişte ochi de un albastru strălucitor şi, în ciuda 
celor 23 de ani ai eî, deţinea deja două licenţe, una în 
sociologie, cealaltă în literatură comparată. 

Harul e'i făcuse din ea purtătoarea de cuvânt a întregii 
universităţi revoltate. 

„"'Vom continua să manifestăm până la abolirea totală şi 
definitivă a întregii ideologii comuniste, până la instaurarea 
unei adevărate democraţii şi la sfirşitul mizeriei care 
afectează majoritatea poporului nostru, până la 
independenţa republicilor şi sfirşitul dominaţiei dolarului şi 
a mărcii!“ 

Ea fusese prima’ care formulase aceste cerinţe ce-i 
făceau să tremure pe cei de la putere. Un comitet strategic, 
reprezentând cele 14 facultăţi ale Universităţii, fusese creat 
la iniţiativa ci. 

190 


Aleasă preşedinte cu majoritate dG voturi, ca lansase 
imediat un apel către toată ţara, în special muncitorilor, 
cerându-le să se u- nească cu ei. 

în aceeaşi seară, legea marţială fusese declarată din 
ordinul Ministrului Apărării şi şef al KGB-ului, Piotr Karslov... 
Dar amenințările Kremlinului nu reuşiseră să intimideze 
studenţii, a căror atitudine se radicaliza din zi'ân zi. 
Niciodată, chiar*în zilele cele mai sumbre ale peresiroicii, 
Kremlinul nu avusese de înfruntat o astfel de sfidare. 

Preşedintele Gorşkov traversa criza cea mai gravă din 
cariera sa. Nadia Şaronski nu scăpa niciun prilej să-i 
reamintească, în cursul numeroaselor intervenţii în faţa 
presei internaţionale, că ci manifestase simpatie pentru 
„primăvara studenţilor chinezi în 1989“. 


— Dialoghează mai întâi cu poporul tău, chiar dacă nu te- 
a ales, în loc să le gândeşii doar la ce trebuie să faci ca să 
le placi străinilor! proclama ca, cu înverşunare. 

Decizia de a pune capăt la ceea ce presa occidentală 
numise „vara Moscovei“ a fost luată în cursul unei reuniuni 
dramatice a Biroului Politic, la 18 iulie. „Probabil, reuniunea 
cea mai îngrozitoare de 50 de ani încoace...“, mărturisise 
Piotr Karslov, în aceeaşi seară, Evei. 

Noul şef al KGB-ului trebuise să impună, cu cea mai mare 
fer“ mitate, trimiterea acasă a reprezentanţilor presei 
internaţionale. 

— Dacă am putut rămânc alăla timp în Afghanistan, este 
sigur că asta s-a înlâmplat pentru că nu erau ziarişti acolo! 
Trebuie să se cârăbănească! Ei reprezintă 90% din 
problemă. 

— Pentru ca trupele talc să poală trage asupra copiilor 
noştri fără să fie deranjate? Asta doreşti? urlă, scos din fire, 
noul ministru al economiei şi al perestroicii. 

— Am înlărziat deja destul de mult, îi replică tăios 
Karslov. Am avut lotuşi exemplul chinez ca model. Trebuia 
să răspundem chiar de a doua zi, dar aţi refuzat! lată că 
sunt 6 săplămâni de când Moscova este paralizată, de când 
străinii care investesc încep să-şi facă bagajele, iar întreaga 
ţară este contaminată. Trebuie să terminăm. 

— N-ai răspuns întrebării mele. 

— Vor fi morţi, este inevitabil, admise Karstov. Ei sau noi! 

— Atunci, prefer să fiu cu ci! strigă ministrul economiei, 
ridicându-se în picioare. _ 

Karstov sări de pe scaun. Il apucă de mânecă şi-l trase 
spre el. 

191 


— N-o să le duci niciunde! Eşti membru al Biroului Politic. 
Datoria ta nu este să demisionezi când totul merge-rău. Ar 
fi prea uşor. Singurul care trebuie să-şi păstreze mâinile 


curate şi pe care trebuie să-l protejăm este Preşedintele. 
Nu tu! 

îl împinse pe scaun cu o violentă care îi împietri pe toţi 
participanţii. Ministrul se reaşeză, cu adevărat speriat, şi nu 
mai pronunţă niciun cuvânt până la slărşilul reuniunii. 

în aceeaşi noapte, reprezentanţii presei internaţionale au 
fost rugaţi să părăsească teritoriul sovietic până, cel mai 
lărziu, la 21 iulie, la prânz. 

Trei zile înaintea expirării ultimatumului, puţin înainte de 
miezul nopţii, Piolr se duse la Eva. Două minute mai târziu, 
ieşiră din imobilul de pe strada Novokuzncţkaia. Un beţiv 
apăru şi le ceru o monedă, chiar în momentul în care voiau 
să urce în maşina Volvo pe care Piolr o utiliza din când în 
când, pentru a trece neobservat. Eva vru să-şi deschidă 
geanta, dar Piolr o trase de braţ. 

— Vino, n-avem timp! 

Demară brusc, în timp ce beţivul urca strada clălinându- 
se. La capătul ei, se redresă, o luă la dreapta, traversă cu 
un pas nesigur Piaţa Dobrâninskaia, apoi o luă din nou la 
dreapta. Cobori strada Piatniţkaia şi, după ce inspeclă 
împrejurimile, intră la numărul 43. În întuneric, îşi scoase 
bereta, ochelarii şi intră într-un apartament... w 

— Tu eşti? întrebă o voce de femeie din dormitor. 

— Eu sunt, răspunse Boris Pliuci. 

Piolr Karslov nu scoase niciun cuvânt în timpul drumului 
spre cabană. Nervos, obosit, respira greu şi conducea prea 
repede. Eva simţi că o cuprinde spaima, când un baraj al 
armatei îi opri, la doi kilometri de Moscova. Karslov dăduse 
instrucţiuni stricte: nicio excepţie nu trebuie tolerată, orice 
maşină trebuie să fie controlată. Cobori geamul ca să-şi 
arate faţa soldatului care era cât pe ce să leşine când îl 
recunoscu. Figura avea să se repete de mai multe ori, cam 
la fiecare 5 kilometri, până când ajunseră la Podolsk. 

Maşina se angajă, în sfârşit, pe drumul ce ducea la 
cabană. Karstov opri motorul şi îi puse mâna pe pântece. 


— Încă nimic? întrebă el, cu o voce înceată. 

Eva scoase o hârtic din geantă. 

— lată, spuse ea. Sunt însărcinată, oficial, de trei zile. 
192 


îi smulse hârtia din mâini, aprinse lampa interioară şi citi. 
Rămase un moment cu ochii închişi şi mâinile crispate pe 
volan. Apoi o strânsc în braţe cu toată puterea. 

— Poate c-o să fie mai bine înăuntru, murmură ea. 

Făcură dragoste fără să piardă o clipă. Indelung, cu 
pasiune. Mai târziu, ghemuiţi sub plapumă, vorbiră. Eva 
mângâia o şuviţă rebelă din părul lui Piotr, care-şi pusese 
capul pe umărul ei', în'timp ce el îi spunea cum crede că se 
poate ieşi din impas. 

— Trebuie neapărat ca studenţii să capituleze. Altfel, va 
fi o baie de sânge. N-am de ales. Apoi, această situaţie 
compromite totul... 

— Ba nu. Din contră. E suficient să fie convinsă Nadia 
Şaronski. Dacă ai putut să-l convingi pe papă să nu mai 
aterizeze la Varşovia, poţi foarte bine s-o convingi şi pe fata 
asta să înceteze circul. Nu mijloacele îţi lipsesc acum, nu? 

— Am încercat lotul, spuse el, ridicându-se. 

— Trebuie să ne gândim. 

Ea adăugă, după un moment de tăcere: 

— Vrei să-ţi spun ce cred eu? 

— Explică-mi. 

— Planul pe care l-am elaborat în Polonia nu trebuie 
schimbat. Este bun şi perfect pus la punct. Sunt sigură. O 
să reuşească. Vara studenţilor este un dar al cerului, cu 
condiţia să deturnezi mişcarea, fără vărsare de sânge. 

Cuvintele ci avură deodată forţa evidenţei. 

— Te bucuri de un prestigiu imens în această ţară. Şi 
chiar dacă te-au supranumit „Măcelarul Varşoviei“, toată 
îumea recunoaşte acum că, graţie ţie, s-a evitat adevăratul 


măcel, atât în Polonia, cât şi în republicile meridionale ale 
Uniunii. Noua ta funcţie îţi oferă mijloacele unei noi victorii. 
Această fată îţi dă acum ocazia.!. 

— În ce mod? 

— Repetă după mine, spuse ea, cufundându-si privirea în 
a lui: „SPIEMA ISRAEL, ADONAI ELOHENOU ÂDONAI EHAD“. 

Karstov o privi la rândul lui fără să înţeleagă ceea ce îi 
spunea. 

— Poţi să-mi explici? 

— Este fraza cea mai sacră a evreilor. Ea înseamnă: 
„Ascultă pe Israel, singurul şi unicul Dumnezeu.“ 

— Tot nu înţeleg nimic. 

— Nadia este evreică. Papei i-ai spus că eşti botezat. 
Nadiei îi vei spune că eşti evreu! Eu mă duc să vorbesc cu 
ca mâine. 

Piotr nu se'putu stăpâni şi izbucni în râs. Eva crezu că n-o 
să se mai oprească niciodată. Odată calmat, cu ochii plini 
de lacrimi, îi explică motivul ilarităţii lui. 

193 


— Papei i-am spus că eram botezat, dar el m-a botezat 
totuşi., Mama mi-a spus, pe urmă, că n-am minţii; am fost 
într-adevăr botezat la vârsla de 2 luni. 

Făcu o pauză şi-risc din nou. 

— Tot n-ai înţeles? 

Eva dădu din cap. 

— Şi dacă ea îmi cere să-i arăt... ce mă fac? 

Eva fu cuprinsă, la rândul ei, de un râs de nepotolit. 

Pe neaşteptate, Karstov redeveni serios: 

— Eva, tu eşti evreică? 

— Nu, de ce'? 

— De unde cunoşti această rugăciune? 

— Nu este o rugăciune. Este fraza prin care se poate 
rezuma tot iudaismul. Oricare evreu, chiar cei mai agnostic, 
cunoaşte a- ccastă frază. Şi asta datorită unor motive 


temeinice! Se crede că este suficient ca pe patul de moarte 
să pronunţi această frază pentru a fi iertat de toate 
păcatele tale. O prietenă evreică de la facultate mi-a 
explicat toate astea într-o zi. L-am întrebat apoi pe un 
rabin, ca să fiu sigură că am înţeles corect. 

Karstov rămase pe gânduri. 

— Ziariştii străini trebuie, totuşi, să părăsească ţara 
înainte. De 21 iulie la prânz, nu pot să revin asupra acestei 
holărâri. Afară de line, bineînţeles! Ca în Polonia. 

— Nu, e prea riscant. Prefer să-mi urmez confrații. 

— Nici vorbă! Tu şi copilul meu rămâneţi aici! 

— Piolr, nimeni nu trebuie să bănuiască legătura noastră. 
Avem o înţelegere! Rişti să strici totul, dacă... 

— 'Sânt şeful celor mai importante servicii secrete ale 
planetei. Cine ar îndrăzni să mă spioneze, fără ştirea mea? 
Rămâi aici, până se va reveni la normal. 

Eva nu insistă. 

— O.K., mareşale. O să încerc s-o întâlnesc pe Nadia 
chiar mâi- ne. Apoi, ea îţi va solicita o întrevedere. Las-o să 
fiarbă câtva timp şi propune-i ziua de 22, la orele 10. 

Eva îi explică cum vedea înlălnirca lor. 

încă o dată Karstov fu impresionat de inteligenţa politică 
pe care o dovedea în împrejurări atât de îneâleite. Dar nu 
se putu împiedica să nu revină asupra punctului cel mai 
delicat. 

— Şi dacă îmi cere o dovadă a... iudaismului meu? 

— N-o va face. 

— Poţi fi sigură? 

— Este femeie. 

— Şi dacă e agnostică? 

— Va cunoaşte totuşi fraza. 

194 


— Şi dacă n-o cunoaşte? 
— Alunci va trebui s-o ameninţi.. 


— Îşi bale joc de amenințările noastre. Este o Pasionaria. 

— Bău, dacă nu-ş-i va mai revedea părinţii şi familia... 

— Vorbeşti serios? 

— Când este vorba de viaţa şi destinul tău, nu ezit nicio 
secundă. Karslov se înfioră. 

Boris Pliuci nu închisese ochii toată noaptea; Era ora 5 
dimineaţa, în acest 22 iulie, şi Eva Dumoulin încă nu venise 
acasă.  Ziariştii străini părăsiseră deja ţara. După 
informaţiile difuzate încă de ieri, nu mai rămăsese niciunul 
în capitala sovietică. Boris o zărise totuşi pe Eva, ieri seara, 
către ora 11. Plecase din nou cu maşina, o oră mai târziu, 
luând cu ca o geantă mare de voiaj. O reperase, de 
asemenea, pe dala de 19, în compania Nadiei Şaronski. 
Sosiseră în Niva agenţiei, la ora 10 seara. Eva o condusese 
apoi către ora 2 dimineaţa. Instalat înir-un apartament din 
blocul de pe cealaltă parte -a străzii, la o văduvă căreia îi 
spusese că supraveghea un traficant de devize, Boris 
putea, fără niciun risc, să controleze plecările şi sosirile 
Evci. Singura dată când riscase să se apropie de ea, 
deghizat ca un beţiv, fusese pe 18 scara. Vroia să fie sigur 
că cel care o vizitase de patru ori din ziua atentatului, pe 11 
iunie, este chiar mareşalul Karstov în persoană; riscul era 
enorm, dar şi-l asumase. Nu scosese nasul afară de vreo 
zece zile. Depresiunea lui începuse pe 11 iunie, atunci când 
în jurnalul de seară se anunţase ieşirea la pensie anticipată 
a patronului KGB-ului şi înlocuirea lui cu generalul Karstov. 
Dar când presa anunţă numirea generalului Dmilri Basov ca 
numărul doi al KGB-ului’ îşi reveni. Acest nume îi spunea 
ceva. Atunci se hotărî să se deghizeze din nou şi s-o 
urmărească pe Eva. Chiar în seara aceea, descoperi al 
doilea apartament, situat la cinci minute de locuinţa lui. 

îşi petrecea cel mai mult timp pitit în spatele 'unei 
ferestre din lată, înzestrat cu un binoclu cu infraroşii şi cu 
un aparat foto. Aşa făcuse cunoştinţă cu Moisc Henkin. 
Acesta, la volanul taxiului lui, se oprise într-o seară, către 


miezul nopţii, la 10 metri de imobilul Evei. Ea ieşise având 
aerul că-l cunoaşte bine pe şofer. Taxiul rămăsese pe loc 
câlva timp, cu motorul mergând, şi Boris făcuse câteva 
fotografii. 

A doua zi, inspectorul aflase deja identitatea şoferului. 
Bănuind ceva, consultase şi lista participanţilor la prima sa 
conferinţă: Moise Henkin figura'pe listă. intuiţia nu-l 
înşelase nici acum. Eva nu era străină de explozia de îa 
Universitate. Şi nu numai o simplă întâmplare putea explica 
întâlnirea ei nocturnă cu Moise Henkin. 

195 


îşi anulase conferințele, cu toată insistenta lui Jan Egorov. 
Pravda îi propusese să le lină chiar în propriul ei local, dar 
el refuzase sub pretextul că situaţia era prea dramatică; 
prefera să aştepte redeschiderea Universităţii. Aduse 
acelaşi argument şi la Ambasada Franţei pentru a-şi anula 
călătoria la Paris. 

îşi privi din nou ceasul: orâ 6. Eva nu se va mai întoarce. 
Probabil că se ascundea în cabana lui Karstov. Boris se 
hotărî să se întoarcă acasă. Îşi îmbrăcă veşmintele de preot 
ortodox şi închise uşa după el. Câteva minute mai târziu, îşi 
lua micul dejun împreună cu soţia. Era gata să adoarmă, 
când se'anunţă la radio o întâlnirc prevăzută pentru orele 
10 între Piotr Karstov şi Nadia Şaronski. Boris surâse şi soţia 
lui îl privi curioasă. 

— Sper că'ântr-'o zi îmi vei explica lotul! spuse ca 
obosită, pu- nându-si zahăr în cafea. - 

9 

Nadia Şaronski intră în sala unde o aştepta Piotr Karstov. 
Preferase s-o primească la Kremlin, mai degrabă decât în 
marele lui birou din strada Dzerjinski, sediul KGB-ului, ca să 
n-o sperie. Merse în întâmpinarea ei, cu un surâs atrăgător 
pe buze, şi îi strânse mâna cu putere. 

— Vă rog, domnişoară, luaţi loc. 


Nadia se aşeză şi' îl privi, fiotr i se adresă imediat: 

— Sunteţi o 'femeie strălucitoare, domnişoară, nu este un 
compliment neîntemeiat, credeţi-mă. Aţi arătat-o de mai 
multe ori. De aceea ne vorn înţelege perfect. Ascultaţi-mă. 
Destinul v-a ales să faceţi parte dintre reformatorii acestei 
ţări. Avem nevoie de oamenica dumneata. Da, ca 
dumneata! Nu'âncerc să vă câştig de partea mea, credeți- 
mă. Vă respect prea mult ca să încerc aşa ceva. Dar 
destinul v-a bătut prea repede la poartă. Nu-i deschideţi 
imediat! 

— Văd că vă plac metaforele, spuse lânăra pe un ton 
ironic. Vă urmăresc cu greu. 

— În mâinile Dvs., chiar dacă o vreţi sau nu, ţineţi viaţa 
sau moartea a mii de nevinovaţi. Destinul v-a vârât în 
această situaţie dramatică. Dar mai aveţi încă posibilitatea 
să refuzaţi moartea şi să alegeţi viaţa. 

— Şi bvs., "i-o întoarse ea. 

— Alegerea mea este şi mai teribilă, din nenorocire: fie 
accelerarea procesului de democratizare în curs, fie 
reîntoarcerea la stalinism. Dacă, pentru a evita întoarcerea 
la violenţă, la frică, la gulag, la antisemism, trebuie să 
sacrific o mie sau două mii de nevinovaţi, nu voi ezita nicio 
secundă. Miza este prea importantă. 

196 


— Alegerea mea nu este mai puţin dramatică decât a 
dumneavoastră! Studenţii cred în mine, am făcut 
promisiuni. Suntem gata să murim. Nu ne este frică. Cauza 
noastră este dreaptă. 

Piotr Karstov avu un moment de îndoială. Eva afirmase 
că a- cordul cu purtătorul de cuvânt al studenţilor se putea 
realiza. Nadia îşi schimbase părerea între timp? 

—"'Eu nu tăgăduiesc. Să facem apel la Vechiul 
Testament. Este scris undeva că între două soluţii dificile 


trebuie să alegem o a treia! 

— Încă o metaforă? Şi care este a treia soluţie? 

— Compromisul. 

— Adică? 

— Problema voastră este limpede. Nu vreţi să vă pierdeţi 
încrederea de care vă bucuraţi în rândurile studenţilor. Este 
omenesc, înţeleg. 

"Tânăra încercă să protesteze. 

— Lăsaţi-mă să termin. Eu nu vreau reîntoarcerea la 
teroare. Atunci, sunt gata să vă acord încă o oră de 
gândire. 

Scoase o biblie din sertar, o deschise şi o aşeză în faţa ei. 
Apoi îşi puse mâna stângă pe paginile scrise în ebraică şi 
spuse, acope- rindu-si capul cu mâna dreaptă: 

— Vă jur pe această carte sfânlă că principalele voastre 
revendicări vor fi îndeplinite înainte de ianuarie viitor. 

Nadia fu vizibil tulburată de acest gest neaşteptat. 
Rămase înmărmurită un moment. Apoi spuse, cu o voce 
înceată: 

— Nu înţeleg nimic din ce spuneţi. Cred că vreţi să mă 
manipulaţi. Îmi vorbiţi de destin şi de biblie ca să mă 
derulaţi. Şi acum vreţi să găsim o soluţie pentru diferendele 
noastre cu biblia deschisă? 

— Ştiu, este un fel caraghios de a proceda. Dar eu sunt 
credincios. Şi orice s-ar întâmpla sau orice vorn decide, v-aş 
ruga să n-o spuneţi nimănui. Ţara noastră are o prea 
puternică tradiţie de antisemitism, pentru a putea apărea 
ca atare. 

— Sânleţi evreu? 

— Da, bunicul meu era rabin. Bălrâna mea mamă mi-a 
povestit lotul acum 6 luni. A făcut un infarct şi, fiindu-i 
teamă că va muri, s-a hotărât să vorbească. Vă implor, 
păstraţi acest secret. Îl voi dezvălui, în mod oficial, când va 
veni momentul. 

— De ce îmi spuneţi toate astea? Pentru că sunt evreică? 


El aprobă din priviri. 

— Ce-mi poate dovedi că-mi spupeţi adevărul? întrebă 
ea, neîncrezătoare. 

— Pentru moment, doar câteva cuvinte. 

197 


Şi, fără să aştepte, închise ochii, puse mâna dreaptă pe 
carte, îşi acoperi capul cu mâna stângă şi pronunţă: 

— „SHEMA ISRAEL, ADORAI EL6HENOU ADONAI EHAD!“ 

Apoi închise cartea, o sărută cu respect şi o puse la loc. O 
lungă tăcere se instală între atotputernicul şef'al KGB-ului şi 
studentă. Piotr n-o scăpa niciun moment din ochi. Ea îşi 
cobori privirea. 

— Vă cred. Cred că sunteţi sincer... Dar nu ştiu dacă 
studenţii mă vor urma. Le-am făcut destule promisiuni. Mi-e 
teamă că n-o să mai putem da înapoi. 

— Şi eu vă cred. Faceţi cum este mai bine. Intraţi în 
istoric ca femeia care a evitat masacrul în loc să-l provoace. 
Si', nu uitaţi... Dacă masacrul va avea loc, el va fi reproşat 
într-o zi comunităţii evreieşti! V-aţi gândil la asta? Ştiţi că 
nomenclatura îi acuză deja pe evrei că s-ar afla în spatele 
acestei învrăjbiri? Acum pot să vă ajut, mai apoi va fi prea 
târziu. Şi cea care va plăti va fi în primul rând familia 
voastră. Ştiţi asta. 

Se ridică, tulburată. 

— Ce pot să le spun prietenilor mei? 

— Reuniţi-vă comitetul şi  convingeţi-i să înceteze 
ocuparea Universităţii şi a Pieţii Roşii. Să sfârşim cu 
această dramă. A durat destul. 

Tânăra se îndepărtă cu paşi nesiguri, după ce îndreptă o 
ultimă privire spre acest om straniu, care reuşise s-o 
întoarcă din drum prin ceea ce avea ea mai scump pe 
lume: identitatea sa şi familia. 


PARTEA A TREIA 


Odessa, 2 septembrie 

Boris Pliuri cunoştea Odessa pentru că venise de mai 
multe ori aici cu soţia lui, în cursul celor 30 de ani de 
căsătorie. Era frumos, şi se hotărî să se plimbe prin oraş, 
înainte de a se duce la întâlnire. Se îndreptă către scara 
devenită celebră prin filmul lui Eismsicin „Crucişătorul 
Protiomkin“ şi urcă încet cele 200 de trepte, grupate câte 
10.' Lungă de 142 în şi înaltă de 30, scara lega portul de 
oraş. 

Ajuns sus, abia trăgându-şi sufletul, se gândi la Eva. Ea ar 
fi urcat-o cu aceeaşi vigoare pe care o manifesta când 
înota... Admiră îndelung portul, vapoarele trase la chei şi 
cargourile ce se zăreau în depărtare, îndreptându-se spre 
larg. 

Sosit în ajun cu avionul, la orele 10 seara, înnoptase într- 
un mic hotel, la câteva sule de metri de cel mai mare 
bulevard al oraşului, Primorski Bulvar. Dimineaţa, devreme, 
începuse să colinde străzile, avid de soare şi aer marin. Era 
de-abia ora 10. Întâlnirea era fixată la ora 15. O întrebare îl 
chinuia. Cum să-şi abordeze interlocutorul? Trebuia să-i 
povestească totul de la A la Z sau să ocolească problema 
cu diplomaţie? Experienţa îi recomanda prudenţa. Fusese 
singur de la început şi simţea'ân mod nelămurit că trebuia 
să rămână singur până la slărşit. Dar care sfârşit? Nu-l 
bănuia încă! Nu-i lipsea decât un element din jocul lui, unul 
singur: Karstov. Ce anume era pe cale să comploteze cu 
Eva Du- moulin? în mod curios, ceea ce îl condusese pe 
această pistă fusese numirea generalului Basov ca numărul 
doi al KGB-ului. Acest nume îi spunea ceva. Găsise ceea ce 
căuta în arhivele Pravdei, o fotografie datând din 17 mai 
1985 şi arătându-l pe Piotr Karstov eliberat din închisoare, 
în compania celor şapte generali şi ofiţeri superiori pe care 
îi salvase în Afganistan, în cadrul unei operaţiuni de acum 
celebre. 


Cum de nu remarcase nimeni? Cinci dintre cei şapte 
oameni eliberaţi de Karstov în Afganistan fuseseră numiţi în 
posluri-cheie ale armatei şi acum în KGB! Mareşalul Igor 
Vasilievici Nikolaev era acum şef de stat-major. Generalul 
Aleksandr Selenkovici ler- 

201 


vendov se găsea în fruntea armatei terestre. Generalul 
Vădim Ko- niaievici Fedorov dirija blindatele, iar generalul 
Viktor Marcen- kovici Ivanov trupele de elită, faimoasele 
Spețnaz. Evident, conform tradiţiei, Gorskov acceptase 
numirea protejaţilor lui Karstov. 

Fostul şef al KtoB-ului fusese înlocuit şi scos la pensie 
fără alte explicaţii, deşi nu avea decât 57 de ani şi fusese 
multă vreme considerat ca unul din apropiații lui Gorskov. 
Karstov, era evident, îşi plasa oamenii săi la comanda 
armatei. Totul părea să-i reuşească, de altfel. Aşa cum 
prezisese Boris, studenţii capitulaseră l'a 22 iulie, ora 14 şi 
30. Gorskov le mulţumise chiar în aceeaşi scară înir-unul 
din cele mai mişcătoare discursuri ale carierei sale! 

Boris era convins că în spatele evenimentelor 
neobişnuite, ca şi al acestor rezultate la care s-a ajuns se 
afla Eva Dumoulin. Dar de ce l-ar fi ajutat ea, ulilizând 
mijloace atât de odioase, dacă nu pentru... putere? Dar 
Karstov însuşi ştia el ce se uneltea în spatele lui? Acest om, 
pe care îl admirase a'tâta, ştia cine era în realitate iubita 
lui? De ce orori era ea capabilă? Că'qi Eva se afla implicată, 
fără îndoială, într-o afacere de anvergură internaţională. 

De teamă, probabil, studentul Moise Henkin îi mărturisise 
tot. Mai repede chiar decât sperase Boris. Îl interogase în 
propriul lui taxi, la 25 iulie, trei zile după sfârşitul revoltei 
studenţilor. Ca să-i mulţumească pentru riscul pe care şi-l 
asumase, Eva îi dăduse în ajun 10.000 de dolari, deci 
14.000 în total! Pliuci îl sfătuise pe Moise să dispară-din 
circulaţie şi să păstreze secretul înlălnirii lor, mai ales dacă 


avea s-o revadă pe Eva Dumoulin şi dacă ţinea la viaţa lui. 
Henkin îi promisese că va pleca să-şi petreacă luna august 
la Odessa, în familie. Două zile mai ţărziu, corpul lui 
neînsufleţit $ fost găsit la volanul taxiului. In urma 
autopsiei, s-a stabilit că decesul survenisc în urma unei 
crize cardiace. Nu avea decât 23 de ani! 

Eva, era sigur, nu se afla la Moscova. O văzuse ureând în 
cursa Air France pentru Paris, câteva ore mai înainte ca el 
să fi vorbit cu Moise Henkin. Ea nu avea deci cum să 
bănuiască că urma să-l interogheze. O singură explicaţie: 
cineva îl urmărea pas cu pas, fără ca el să-şi dea seama. 
Exista, mai mult ca sigur, un al doilea individ. 

Cuprins de nelinişte, cercetă figurile turiştilor care se 
plimbau alături de el. Se ridică şi începu să coboare scările. 

Cincisprezece minute mai lărziu, se găsea pe terasa unei 
cafenele, aruncându-şi foarte des privirea asupra ceasului. 
Pe trotuarul din faţă, remarcă o siluetă care i se păru 
cunoscută. Unde îl în- lălnise oare pe acest bărbat? în 
avion? Pe Primorski Bulvar, în ajun, în această dimineaţă? în 
susul scării? Ceva straniu, nu ştia ce anume, îl intriga la 
acest necunoscut, care, ca din înlâmplăre, 

202 


'traversă strada şi veni să se aşeze la câţiva metri de el. 
Nu arăta aşa cum se crede că arată în general ucigașii de 
meserie. Nu semăna nici cu un turist, deşi se plimba cu un 
aparat foto alărnat de gât şi cu o geantă pe umăr. 

6oris se îndreptă către toaletă. Două minute mai târziu, 
ieşea prin uşa de serviciu care dădea pe aceeaşi stradă, 30 
de metri mai departe. 

Ascuns în spatele unei maşini, îl putu observa pe 
necunoscut în linişte. Chelnerul îi aducea' dejunul. Omul 
mâncă liniştit, urmărind femeile cu o privire insistentă. 
Douăzeci de minute mai târziu, era încă acolo, degustând o 


îngheţată enormă. Boris îşi puse neliniştea pe seama 
propriei lui paranoia şi se îndreptă spre hotel. 

Omul plăti imediat şi plecă la rândul'lui. Urcă într-o 
maşină Volvo staționată în faţa ieşirii de serviciu, prin care 
Pliuci părăsise cafeneaua' mai înainte. Fe'meia instalată la 
volan demară şi rulă încet în direcţia în care plecase Boris. 


Haifa, 2 septembrie 

Cocoţată pe muntele Cârmei, vila oferea o vedere 
splendidă asupra întregului oraş. Eva Dumoulin, aşezată pe 
terasă, bea un suc de fructe. Era prima dată când îi înlălnea 
împreună pe cei doi patroni ai serviciilor secrete israeliene 
şi americane. Israelianul sosi primul. Eva îi întinse mâna, 
dar el o şi interpelă: 

— Ai omorât doi evrei! 

— Nu l-am lichidat eu pe Moise Henkin, îţi dau cuvântul 
meu de onoare. Am. Avut chiar un şoc când am aflat, la 
întoarcerea mea de la Washington. 

Eva se aştepta la un reproş, dar nu-şi imaginase că 
atacul va fi aşa rapid. 

— Vorn reveni, spuse el cu răceală. Şi David Rosen? 

— Era o canalie! Intrase în legătură 'cu inspectorul Pliuci. 

— Era evreul! 

— Poale, dar îl ajuta pe Boris Pliuci. Nu aveam de ales. 

— Ţi s-a explicat că viaţa unui evreu, canalie sau nu, este 
sacră, nu? Âtn fi putut să-l recuperăm. Era suficient să ni-l 
semnalezi. L-am fi convocat la Londra pentru a-l pune la 
curent. Era uşor. În loc de asta, tu ai dat instrucţiuni celor 
de la CIA să-l lichideze. 

Eva nu răspunse. Era mai 'bine să aştepte să treacă 
furtuna. Israelianul atacă din nou, pe acelaşi ton: 

— Moise Henkin? 

— Îți repet că nu sunt eu de vină. N-aveam niciun motiv 
să-l omor. Şi totuşi, într-un fel îl minţea. Ea se hotărâse, de 
fapt, să-l suprime pe Moise după conferinţe. Ar fi ştiut prea 


multe. 

— Nu vrei să-mi spui că şi tu crezi în povestea cu criza 
cardiacă? 

— Nu înţeleg. S-au văzul şi cazuri când oameni tineri au 
murit în felul acesta. Dacă nu cumva Nelson... 

— Nu ştiu dacă spui adevărul. 

— Ti-o'jur. 

— Ei bine, vorn cere explicaţii prietenului nostru. N-o să 
mai înlărzie mult. 

204 


__ în aceeaşi clipă, cineva sună la uşă. Robert Nelson intră. 
Işi scoase ochelarii negri, cascheta şi mustăţile false. După 
numai cinci minute de discuţii aprinse, siârşi prin a 
mărturisi: el îi trimisese în URSS pe trei dintre cei ma'i buni 
agenţi ai săi, doi bărbaţi şi o femeie, ca să se ocupe de 
Boris Pliuci şi de legăturile acestuia. Americanul nu era de 
părere că un individ periculos ar fi trebuit să fie cruțat 
datorită religiei. Ştia, de asemenea, că Pliuci se găsea la 
acea oră la Odessa şi că avea înlălnire cu fostul şef al KGB- 
ului, Truşenko. 

— Va fi lichidat, dacă nu este deja. 

Eva îşi manifestă indignarea, dar Nelson se înfurie: 

— Povestea este ridicolă! A durat destul. Ţi-ai complicat 
acţiunile din cauza acestui poliţist de nimic. Spuneai: „Nu-l 
atingeţi pe acest om, este al meu!“. Şi acum, priveşte unde 
a ajuns omul tău! Şi vrei să-l las să-l întâlncască pe 
Truşenko? 

Eva făcu câţiva paşi spre balcon. 

— Regret că’ a trebuit să le dublez, Eva, dar nu puteam 
să-mi iau un astfel de risc doar cu câteva săptămâni înainte 
de sfârşitul operaţiunii noastre. 

Eva se întoarse, încordată. Nelson o dublase aproape în 
toate acţiunile. 

— Când a început asta, întrebă ea cu o voce rece. 


— Nu este lucrul cel mai important, interveni israclianul. 
să lăsăm orgoliul la o parte şi să revenim la fapte. 

Eva se reaşeză şi făcu'un raport precis asupra situaţiei. 
Cei doi bărbaţi o ascultară în tăcere, fără s-o întrerupă. 
Vorbi timp de 40 de minute, fără să bea o singură 
înghiţitură de apă. Când sfirşi, israelianul o felicită sub 
privirea aprobatoare a lui Nelson. 

— Îmi rămâne doar să avortez când totul va fi încheiat, 
adăugă ea. 

Amândoi bărbaţii o priviră cu aceeaşi mirare. 

— Ei da! Nu puteam să continui mult îimp să-l mint pe 
Karstov. Pe nedrept sau pe drept, am avut impresia că-mi 
scapă câteodală sau, mai rău, că era gata să abandoneze. 
Atunci am holărât să-l leg mai strâns de mine şi să joc 
ultima mea carte. 

O linişte grea se lăsă asupra salonului. Se auzea doar 
zgomotul iritant al instalaţiei de aer condiţionat. Sarcina 
Evci nu fusese prevăzută în operaţiune şi cei doi bărbaţi nu 
se simțeau vizibil prea bine în fata unei astfel de revelații 
neaşteptate. 

— Cât...? 

Eva nu-l lăsă pe israelit să-şi termine fraza. 

— Exact 48 de zile. 

Din nou tăcerea se aşternu între ei. Cei doi oameni se 
gândeau probabil la acelaşi lucru. Eva se gândea la Pliuci. O 
nelinişte in- 

205 


explicabilă îi chinuia stomacul de când Nelson îi anunţase 
moartea lui iminentă. Înţelese că nu şi-l putea imagina 
mort, doborât cu răceală de ucigaşii lui Nelson. 

— Cum v-aţi gândit să-l lichidaţi pe Boris? 

— Tot criză cardiacă, răspunse 'Nelson. 

Eva fu umilită. Boris merita o moarte mai nobilă, demnă 
de eroul care era. „Să moară fără să ştie de ce: cea mai 


grozavă insultă pentru acest om”, gândi ea. 

Israelianul se apropie de Eva, jenat. 

— După 3 luni, avortul... 

— N-am intenţia să intru în genul ăsta de dezbatere 
morală. Sunt un agent, utilizez toate mijloacele de care 
dispun pentru a-mi îndeplini misiunea. Când ea va fi 
încheiată, voi avorta chiar în aceeaşi zi. _ 

Zece minute mai târziu, Eva rămăsese singură. Işi privi 
ceasul, făcu un calcul rapid. Era ora 13 şi 50 la Odessa. leşi” 
şi închise cu grijă uşa după ea. Se urcă în Fordul pus la 
dispoziţia ei de la sosire şi'rulă'ân direcţia portului Haifa. 
Acolo, întâlni'drumul spre Tel- Âviv. Câleva minute mai 
târziu, după ce se asigură că nimeni n-o urmărea, se opri la 
autogara centrală, aflată aproape de intrarea pe 
autostradă. Parcă maşina şi alergă către telefoanele 
publice. 

Linia era ocupată. Înjură printre dinţi şi formă din nou 
numărul. O voce feminină răsună la celălalt'capăt al firului: 

— Doamna Pliuci? 

— Nu, fiica ei. Cine o caută? 

— Ascultaţi-mă. Vă chem din Georgia, trebuie să vorbesc 
cu inspectorul Pliuci. Este foarte urgent. Ştiu că este la 
Odessa. Vă implor, daţi-mi numărul lui de telefon.’ 

— Tatăl meu nu mai este la poliţie. De unde ştiţi că este 
la Odessa? 

— Mama Dvs. Mi-a spus. Vă rog, nu mai am mulţi banii 

— Aveţi cu ce să scrieţi? 

Eva îşi notă numărul pe o pagină smulsă din anuarul 
telefonic. 

— Am vorbit chiar acum cu el. Trebuie să fie încă la hotel. 

Eva închise şi formă imediat numărul din Odessa. 


Odessa, 2 septembrie, orele 14 
Boris Piulici îşi bea cafeaua după ce luase dejunul în sala 
de mese a hotelului, când patronul se apropie de el: 


— Domnule inspector, un apei pentru Dvs. 

Boris se ridică intrigat şi intră în cabina telefonică. Era 
neliniştit. Nu-i dăduse numărul de telefon al hotelului decât 
soliei 

„ S lui, care nu trebuia să cheme decât în caz de extremă 
urgenţă. Ridică receptorul. 

— Domnul Pliuci? 

Sunetul era prost. Paraziţii  deformau vocea 
interlocutorului său. 

— Chiar el, cine sunteţi?” 

— Anula ţi-vă înlălnirea. Viaţa vă este în primejdie; Doi 
bărbaţi sau un bărbat şi o femeie vă urmăresc. Au ordin să 
vă omoare. Fiţi prudent. Alo? Nu strângeţi mâna nimănui. 

'Convorbirea fu întrcruptă.'Boris agăţă receptorul cu o 
mână tremurândă. Simţi cum i se moaie picioarele. Un 
prieten din KGB îi vorbise într-o zi de o pudră invizibilă pe 
care o puneai pe mâini înainte de a-ţi întâlni victima. Apoi, 
îi rămâneau ucigaşului cinci minute ca să-şi aplice antidotul 
pe mâini. Câteva zile mai târziu, maximum şase, persoana 
atinsă murea de un stop cardiac. 

leşi din'cabină alb ca varul şi auzi ca în vis cum patronul 
îl întreba dacă totul era în ordine. li răspunse cu un gest al 
capului şi se întoarse la masă. Era vocea unui bărbat sau a 
unei femei? O capcană? Cine vroia să-i salveze viaţa? 
Maşinal se îndreptă spre cabină şi formă numărul lui 
Truşenko. Câteva minute mai târziu, vocea gravă a fostului 
şef al KGB-ului îi răsună în urechi. 

— S-a înlâmplat ceva' trebuie să mă întorc la Moscova, 
explică el. Sunt dezolat. Voi reveni altă dată, dacă sunteţi 
încă de acord. 

— Îmi pare rău. Eram bucuros să vă fiu de folos pentru 
cartea Dvs. Reveniţi cât de repede veţi putea, sunt la 
dispoziţia Dvs. 

. Boris închise. Mâinilc încă fi tremurau. N-avea chef să 
moară astfel. Dorea să trăiască, să trăiască şi să câştige! 


Se duse şi se postă discret în spatele uşii duble a sălii de 
unde putea să observe 
207 


tot ceea ce se întâmpla. Nu remarcă nimic anormal 
examinând rarii oaspeţi care întârziau la masă. Deodată, 
observă afară o femeie care se apropia de un Volvo gri 
metalizat, parcat pe trotuarul din faţă. Se inslală la volan şi 
demară. Mai văzuse acest Volvo. Puțin după aceea, omul pe 
ca're-l observase dimineaţa în cafenea intră în hotel. Inima 
lui Boris bătu cu putere. Omul nu mai era îmbrăcat cu 
aceleaşi haine, dar îl recunoscu după figură, care i se 
întipărise în memorie. If văzu îndreptându-se către recepţie 
şi îl auzi cerând o cameră pentru trei nopţi. 

— Simplă sau dublă? întrebă patronul. 

— Dublă. Soţia mea soseşte imediat. 

Boris ajunse’ la masă cu 'respiraţia tăiată. Se simţea 
prins în capcană. Vru să se ridice, dar îi fu teamă că 
picioarele îl vor trăda. Cu o voce care se voia neutră, rugă 
să fie chemat patronul: 

— Imi prelungesc sejurul cu cinci zile. Pot avea o 
cameră... 

— Mai mare? Desigur, inspectore. 

Boris se forţă să surâdă. Omul care intrase în hotel nu 
plecase încă de la recepţie şi completa fişa pentru poliţie. 

Boris remarcă partea stângă a 'hainei sale, umflată puţin. 
„Să nu sirângeţi mâna nimănui“, îl avertizase interlocutorul 
anonim, îl auzi pe bărbat vorbind în limba rusă. 

— Vă dau imediat noua Dvs. Cameră, îi promise patronul 
lui goris. 

— Nu, putem să aşteptăm până mâine. Urc să mă 
odihnesc puţin. Soarele oraşului m-ă obosit. 

Vocea îi 'redevenise normală. Reuşise să-şi revină şi să 
se concentreze. Trebuia să supravieţuiască. Femeia' pe 
care o remarcase afară intră şi ea în hotel. Se îndreptă spre 


bărbatul care o aştepta la recepţie şi-l sărută pe obraz. Se 
duseră apoi în cameră, în timp ce Boris'icşea din hotel pe 
ascuns. După cum presimţise, găsi maşina Volvo’ o maşină 
închiriată, garată în faţa intrări'i de serviciu. 

Uşa nu era închisă. Dublura cheilor se aila în cutia 
torpedoului. Demară brusc. 

După o oră de drum, Boris se opri la o staţie de benzină. 
Avu timp să dea un telefon patronului hotelului ca să se 
scuze că a plecat fără să-l anunţe. Îi va trimite suma prin 
mandat poştal. Patronul vru să-i spună'ceva, dar Boris 
închise. Puțin mai târziu, rula în direcţia Kievului, situat la 
aproximativ 500 km, şi de unde va lua primul avion spre 
Moscova. 

Ajunse la ora 10 seara. Ultimul avion pentru Moscova 
tocmai decolase. 

Abandonă maşina în parkingul subteran al aeroportului şi 
se întoarse în oraş cu autobuzul. O oră mai târziu, se culca 
înir-o cameră la hotelul Dnepr, fără a putea închide însă 
ochii. La ora 

208 


7, a doua zi, cu obrazul neras, plăti şi plecă la aeroport cu 
un taxi, ca să ia avionul de ora 8 spre Moscova. 

— Tu eşti sigură? 

— Da. Era o femeie, îi răspunse fiica lui. 

Boris Pliuci scoase o bandă pe care o introduse în 
magnetofon. Vocea Evci răsună în salon: 

— Nu ştiu, dar accentul îmi spune ceva... Poale, da, era 
acelaşi accent... 

Boris îşi petrecu ziua pe la administraţia telefoanelor şi, 
după ore de căutare, află că apelul provenise dintr-o cabină 
telefonică situată în Israel şi nu din Georgia. | se confirmă, 
de asemenea, că un alt apel, provenind de la aceeaşi 
cabină din Israel, fusese primit la ora 14 şi 30 la hotelul din 
Odessa. Boris nu înţelegea. Sub privirea speriată a fiicei 


sale, telefonă la Agenţia de Presă Europeană. 

— Daţi-mi-o, vă rog, pe Eva Dumoulin, ceru el, gala să 
închidă în cazul când i s-ar fi cerut să aibă răbdare. 

Pia îi spuse că Eva Dumoulin era în străinătate şi că nu se 
va întoarce decât la 6 septembrie. 

— Când a plecat? 

— La 1 septembrie. S-a dus la Bruxelles. Trebuie să-i 
transmit vreun mesaj? 

— Nu, o să revin eu. 

— Vă recunosc vocea, sunteţi Jan Egorov, nu-i aşa? 

— Da, de ce? 

— Dar aţi mai căutat-o azi dimineaţă! 

Boris închise telefonul. Aşadar, Egorov o cunoştea. 
Decise să nu întreprindă nimic, pentru moment. Trebuia 
mai întâi să înţe- leagă ce se întâmplă, dacă dorea să evite 
nebunia care îl pând'ca de la telefonul primit la Odessa. Eva 
Dumoulin. Nu putea fi decât ea. Avusese o sută de ocazii 
să-l omoare, dar, pentru un motiv care lui îi scăpa, 
renunţase. Teza unui al doilea om se confirma. 

Şi poate a unui al treilea. 

— „Anulaţi-vă întâlnirea!“ Cum de ştia ea că trebuia să-l 
întâl- nească pe Truşenko? Egorov fusese cel ce îi 
confirmase adresa şi numărul de telefon al ex-numărului 1 
al KGB-ului. Asta putea- să nu spună nimic. Truşenko avea, 
desigur, telefonul pus sub ob- servaţie. Şi ci, fără îndoială. 
Se ridică şi începu să caute febril microfoane în casa lui. 

Cuprins de o inspiraţie subită, se repezi la vechea 
comodă din salon şi deschise compartimentul secret, 
ascuns în fundul unui 

209 


sertar de sus: ceasul Evei se afla încă acolo. De mii de ori 
vrusese să-l” ascundă într-un cufăr. 

închise sertarul şi se prăbuşi pe sofa. Nu-şi dădu seama 
nici de plecarea fiicei lul. Intrebări'chinuitoare nu'-i dădeau 


pace: de ce Eva s-a dus în Israel? îşi aminti că vorbise cu 
Truşenko la telefon către ora 5 după-amiază, la 1 
septembrie, deci două ore după plecarea Evei. In 
consecinţă, Eva aflase de condamnarea lui la moarte în 
Israel. Dar de ce în Israel? Răspunsul îi veni ca un flash. 
Simti chiar că-l cuprinde un sentiment de mândric. Da, se 
gândisc deja la ambasada Israelului, la începutul anchetei 
lui. Primul lucru pe care-l făcuse, calculase distanţa dintre 
locul de agresiune şi ambasada cea mai apropiată. Găsise 
două: aceea a Israelului şi cea a Republicii Democrate a 
Palestinei. „Afganul“ său chiar supraveghease intrările şi 
ieşirile din ambasada Israelului. 

Fără îndoială. Era sigur acum'că există o legătură între 
cei din Israel şi Eva. Nu ştia încă unde îl va duce acest nou 
clement. Ideea că ar putea fi o s'pioană israelilă ce-l 
manipulează pe Karstov îi trecu prin cap. Dar în ce scop? 
Evreii puteau să părăsească MJURSS-ul fără multe dificultăţi, 
chiar dacă preferau America- în locul Pămânlului 
făgăduinţei. Ca să obţină ultimele secrete privind energia 
atomică? Şi dacă era aşa, de ce i-a salvat lui viaţa? Asta nu 
mergea. 

— Dar cine este femeia asta, Dumnezeule? strigă el 
brusc, obosit. Diavolul sau bunul Dumnezeu? 

Ce vroia de la el? Cuvântul „diavol“ îl făcu să se 
gândeaspă la prezicătoare. In lunga lui carieră fusese de 
multe ori obligat să recurgă la consultarea lor, mai ales 
când era vorba de dispariţia copiilor. De ce nu se gândise 
mai devreme? 

îşi petrecu noaptea într-o stare de buimăceală, aproape 
de nebunie, întrebându-se dacă nu cumva el fusese cel caic 
gripase mecanismul? Ce reprezenta el, micul poliţist din 
Moscova? Doar un fir de nisip... Până la urmă adormi, 
în'trebându-se încă o dată în ce sens putea acţiona Eva şi 
care era, de fapt, finalitaroa acestei afaceri. 


Paris, 4 septembrie în apartamentul pe care-l ocupa în 
hotelul Victor Hugo, Eva Du- moulin se pregătea să intre 
sub duş, când sună telefonul. Răspunse la aparatul din sala 
de baie. 

— Câinele a reuşit să l'ugă'. Să nu faci nimic ca să-l 
regăseşti. Ne vorn ocupa noi. Să nu-ţi fie frică. 

Telefonul se închise. Surise şi deschise robinetele. 
Trebuia să se reîntoarcă la Moscova? Reuşise deci. Chiar 
dacă nu înţelegea de ce îi salvase viata lui Boris Pl'iuci. O 
revanşă contra lui Nelson? 

Apa fierbinte îi curgea pe corp. ŞI-I privi'cu atenţie: se 
îngră- şase cu aproape un kilogram. Evita să-şi mângâie 
pântecele. De frică să nu se obişnuiască cu acest 
gest?'âmbrăcă un capot şi te- lefonă la Air France. Trei ore 
mai lărziu urca în Airbus-ul  320 pentru Moscova. 


Moscova, 5 septembrie 

Doamna Strasova a fost surprinsă să-l găsească pe Boris 
Pliuci în fala uşii de la intrare. Dorea s-o vadă de urgentă. 
Nu era decât ora 10 dimineaţa. Ea acceptă, fără 
bunăvoință. 

— Este vorba de dispariţia unui copil? Aveţi fotografia lui? 
El dădu din cap. Chiar'ân dimineaţa aceea, îi telefonase lui 

Nikitin, fostul lui adjunct de la comisariat care îi luase 
locul. Era prima dală că-l chema de când îşi dăduse 
demisia. 

— Nu-mi pune întrebări. Trimite-mi o maşină cu doi 
milițieni, îţi voi explica mai lărziu! 

Maşina sosise peste 5 minute. Boris ceru să fie dus pe 
strada Suşcevski la nr. 47, în nordul Moscovei. Pe drum, 
milițienii îi spuseră cât îl regretau la comisariat. 

— Şi ce altceva se mai spune? 

Se'lăsă o tăcere jenată. 

— C-arn înnebunit, aşa-i? 

— Da, şefule. 


— Ei bine, au dreptate! Mă interesează acum arta 
prezicerii. E fascinant şi mult mai amuzant decât anchetele, 
dar asta te în- nebuneşte. În sfârşit, un pic... 

Izbucnise în râs. Din când în când se întorcea discret, ca 
să nu atragă atenţia milițienilor. Nicio maşină nu-i urmărea. 
Cine era atât de nebun să urmărească o maşină de miliţie? 
Odată ajuns, le ceruse să-l aştepte jos. 

— Să vedem fotografia. Sper că nu este aşa grav? 

Boris i-o întinse fără niciun cuvânt. Cunoştea destul de 
bine  prezicătoarele şi n-avea intenţia s-o ajute, 
răspunzându-i la întrebări anodine. 

— Dar este o femeie, exclamă ea, decepţionată. Mi-aţi 
spus că este un copil. Ce vreţi să ştiţi exact? 

212 


Boris nu răspunse. Trebuia s-o oblige să caute, să se 
concentreze. Prezicătoarea dădu din umeri şi începu să 
pipăie fotografia. 

— Această femeie este însărcinată. 

Boris tresări. 

— Eşti sigură? întrebă el, înfuriindu-se pentru că 
întrerupsese involuntar tăcerea pe care şi-o impusese. 

— Cum vă văd. Este însărcinată în două luni, poate mai 
mult. O văd foarte bine. Este foarte inteligentă. Un 
adevărat creier. Ah! era în armată... 

— În armată? Cum vezi asta? 

— O văd purlând arme, trăgând, este foarte puternică, 
foarte îndemânalică, ştie să facă orice... Există două 
persoane în ea. Cea care doreşte copilul şi cea care nu-l 
vrea... E slăşiată... Suferă mult. Este ca şi cum cineva ar 
sugruma-o în permanentă.:. Un om va încerca s-o omoare 
în curând... O văd căzând, da, cade... 

— Cum este omul acela? 

Vocea lui Boris tremura de nerăbdare. 


— Foarte înalt, blond şi subţire, vorbeşte o limbă 
străină... El o duce spre un monument, sunt scări, trage 
asupra ci... dar îl văd şi pe el căzând... 

Boris se agila febril pe scaun. 

— Unde este ea în acest moment? întrebă el, în sfirşit. 

— Aici. Nu prea departe de aici, în orice caz. 

— O vezi supraviețuind? 

— Nu este sigur... Văd sânge... Mult. 

Ar fi putut să pună şi alte întrebări. Preferă să se ridice. 
Prezicătoarea părea epuizată. Boris puse pe masă o 
bancnotă de 50 de ruble şi plecă fără să spună nimic. 

O oră mai lărziu, Boris telefona la Agenţia de Presă 
Europeană şi cerea să vorbească cu Eva Dumoufin. Se 
prezentă ca un funcţionar al Ministerului de Interne. 

— Este important? întrebă Pia. 

— Da. 

— Tocmai a sosit din străinătate. Cred că acum este 
acasă. Vreţi să-i“transmit un mesaj? 

închise şi-l chemă imediat pe Egorov la Pravda. Acesta 
era plecat la o conferinţă de presă în oraş. li lăsă un mesaj, 
cerându-i să-l cheme îndată ce va putea. 

Egorov îl sună o oră mai târziu. 

— V-aţi răzgândil? 

213 


— Trebuie să vă văd. Este urgent. Puteţi veni la mine? 

— Este în legătură cu afacerea noastră?’ 

— Da. 

Jan Egorov sosi 20 de minute mai lărziu. Boris îi deschise 
uşa cu un surâs larg pe buze. 

— Intră, dragul meu. O cafea? Este caldă. 

Apoi îi anunţă reluarea conferinţelor pentru luna ianuarie. 

— Dar de ce 'să aşteptăm atâla timp? Deschiderea 
cursurilor are loc într-o săplămână. Sunt bombardat de 
scrisorile studenţilor. 


— Şi eu, răspunse Boris, destul de mândru. Dar nu sunt 
încă gata. De fapt, ştii că avem aceeaşi voce la telefon? 

îi povesti neînţelegerea survenită la agenţia unde lucra 
Eva Dumoulin. 

— Doream să-i vorbesc ca să capăt 0 informaţie despre 
Paris, explică el. 

— Da, o cunosc. Este atât de frumoasă că poate să te 
înnebunească. Zece ani în plus şi ar fi spioana ideală! Nu, 
nu este ceea ce credeţi... 

Surâse şi adăugă, visător: 

— Încă hu... 

Boris îi aruncă o privire Complice. 

— Vreţi s-o înlălniţi? Nimic mai uşor. De fapt îmi daţi o 
idee excelentă. Sunt aproape două luni de când mă evită. 
Sânteţi un pretext ideal. Nu va putea refuza. 

Căută numărul şi vru să telefoneze, dar Boris îl opri. 

— Plec peste câteva ore şi nu revin decât peste trei luni. 
Este inutil să. Incercaţi acum. 

— Unde plecati? 

— La Odessa. Vreau să mă consacru scrisului, dar pentru 
asta am nevoie de linişte. 

— Pot să anunţ ştirea în ziar? în acelaşi timp cu reluarea 
conferinţelor în ianuarie? 

Boris făcu un semn afirmativ cu capul. 

— Apropo, l-aţi întâlnit pe Truşenko? 

— Nu, în final âm găsit ceea ce căutam în romanele de 
spionaj! 

— Aţi făcut foarte bine. 

— De ce? întrebă el intrigat. 

— Are, desigur, telefonul sub urmărire şi reşedinţa 
supravegheată. N-ar fi fost bine pentru un om cu reputaţia 
Dvs. Să fiţi văzut în compania lui. Asta nu v-ar fi creat decât 
necazuri. Nu m-am gândit la asta când v-am dat numărul 
lui de telefon. 

— Ştiţi, cu şi politica... Dar ce s-a înlâmplat de fapt? Am 


citit în ziarul Dvs. Că si-a dat demisia... 
9 
214 


— Dragul meu Pliuci, călcodată vă admir naivitatea... ŞI 
plecându-se spre Boris adăugă: lată, vă ofer un mic secret. 
Truşenko era amantul fostei solii a lui Karstov. Chiar înainte 
ca mareşalul să se fi însurat cu ea! El o întâlnea în timp ce 
celălalt stingea incendiile ţării! 

— Este vorba de o răzbunare atunci? 

— Poate că da. 

— Şi această frumuseţe, care vă înnebuneşte, de ce vă 
evită? Sunteţi de fapt un bărbat bine. 

— Xre pe cineva, se pare. La Paris. Este genul fidel, sau, 
cel puţin, aşa pretinde, ştiţi, ca toate femeile care ştiu că 
într-o zi nu vor mai fi aşa! 

Boris îl conduse, liniştit. Se gândi să-l sfătuiască amical s- 
o evite la rândul său. Dar se reţinu: Egorov nu putea 
înţelege... 


6 septembrie 

Pioir Karstov intră în biroul lui, la al cincilea etaj al 
imobilului din strada Dzerjirtski, şi se îndreptă spre 
fereastră. Ploaia nu contenise toată noaptea. Privi cerul 
greu, apăsător. Una din primele decizii ale lui, ca şef al 
KGB-ului, fusese s-o pună pe Eva sub protecţie, 24 de ore 
din 24, afară de orele când el însuşi o întâlnea. Ceruse' săi 
se dea cei mai buni agenţi pentru supraveghere. Linia 
oficială a Evei fu pusă sub urmărire' „specială“. El luase 
această măsură la 19 iulie, a doua zi după ce Eva îi arătase 
certificatul medical ce confirma că este însărcinată. In ajun, 
citise un raport redactat de agenţi, care îl tulburase foarte 
mult. Redactorul şef de la Pravaa, Jan Egorov, nu înceta să-i 
telefoneze. După extrasele înregistrate, acesta o curta de-o 
manieră extrem de presantă. O frază îl scosese pe Karstov 


din fire. Egorov, făcând aluzie la o serală la care fuseseră 
împreună, îi spusese: „Recunoaşteţi că eraţi gata să cedaţi 
când v-am luat în braţe?“ 

Eva închisese telefonul. Ideea că'acest nenorocit a putut 
s-o atingă îl înnebunea. Şi gândul că Eva l-ar fi putut înşela 
îi mărea furia. La 29 iulie, fusese remarcat un tânăr, un 
student în drept, care conducea un taxi în orele lui libere, şi 
care o dusese acasă în seara aceea. Maşina staţionase mai 
mult în faţa casei şi două lucruri curioase atrăseseră atenţia 
oamenilor lui Karstov. Taxiul fusese oprit la aproximativ 15 
în de imobil şi ei vorbeau în zgomotul asurzitor al radioului, 
r. Şi când le era teamă să nu li se asculte- conversaă.L. 
Agenţii nu reuşiseră să înregistreze decât câteva cuvinte: 
„Zece mii dolari... mulţumesc... mâinc...“ Trei zile mai 
târziu, studentul, un anume Moisc ftenk'r, fusese găsit 
mort/Criză cardiacă... 

Karstov îşi scoase paltonul şi-l aruncă pe canapea. Nu 
vrusese să pună microfoane la ca, dar se răzgândise. Va 
cerc, de asemenea, o anchetă asupra studentului. 
Petrecuse o noapte albă, examinând toate ipotezele 
posibile. Cuvânlul „spioană“ îi veni în minte de mai multe 
ori. De ce n-o urmărise în străinătate? De fiecare dată 

216 


respinsese această posibilitate cu dezgust. Eva îi salvase 
viaţa, ea îi purta copilul! 

Istoria cu studentul era stranie, dar era sigur că Eva îi va 
furniza o explicaţie decentă. Poale că fusese trasă pe sfoară 
de un traficant de devize? Egorov era cel care-l enervase 
cel mai mult. Se decise să-l convoace imediat. 

Redactorul şef al ziarului Premia sosi o jumătate de oră 
mai lărziu şi intră s'urâzând în biroul lui, flatat că era primul 
ziarist care-l întâlneşte pe noul şef al KGB-ului. Dar Karstov 
îi ordonă să se aşeze, fără să-i întindă nici măcar mâna. 

îl observă în tăcere. Egorov se simţea prost. Se agita pe 


canapea şi părea incapabil să-şi ţină mâinile liniştite. Piolr 
se ridică încet şi se plimbă prin birou, fără să pronunţe un 
cuvânt, aruncându-i din timp în timp priviri pline de ură. 
Egorov, paralizat de frică, nu îndrăznea să rupă tăcerea. 
Piotr se întoarse brusc, se aşeză şi-l întrebă cu o voce 
puternică: 

— Ce vârstă aveţi? 

— 52 de ani. 

— Văd în dosarul Dvs. Că ati fost căsătorit de patru ori. 

Egorov aprobă din cap. Nu înţelegea unde vroia să 
ajungă mareşalul. Piolr continuă: 

' - Dvs. Le-aţi părăsii? 

— Nu văd într-adevăr ce... 

— Nu sânleţi obligat să-mi răspundeţi. 

— Eu sunt acela care le-am părăsit, dar... 

— Sunteţi un mare seducător, se spune. 

— Da, aşa se spune. 

Egorov 'âşi permise un surâs infatuat. 

— A refuzat vreodată o femeie să vă cedeze? 

— Niciodată, răspunse el mândru. 

— Gândiţi-vă bine. Există doar una, una singură, care v-a- 
rezistat, nu? 

Egorov se gândi la Eva Dumoulin. 

— Da, aveţi dreptate, mărturisi el. Există una, într- 
adevăr. Dar n-am renunţat încă... 

Se aşteptase la orice, numai să vorbească despre viaţa 
lui sentimentală cu omul cel mai puternic din ţară, nu. 

— Şi pot să vă cer să-mi spuneţi cine este această 
femeie? 

— Cea mai frumoasă femeie din'Moscova, ceea ce este 
mai degrabă în favoarea mea. 

Piolr îi făcu semn să continue. 

— O străină. O franţuzoaică. Este ziaristă. Cred că toţi 
bărbaţii visează s-o aibă. 

— Numele ei? 


217 


— Eva Dumoulin. Vreţi să v-o prezint? Va fi îneânlală să-l 
înlăl- nească pe şeful KGB-ului. În plus, îmi veţi face un 
serviciu. Sunt deja două îuni de când mă evită... 

Egorov se simţea acum bine. Aprinse chiar o ţigară, fără 
să ceară permisiunea’. 

— De ce? 

— Arc un prieten, un logodnic. Cred că trăieşte la Paris. O 
să cedeze într-o zi. Ştiţi, femeile... 

Piotr păstră tăcerea, imperturbabil. Obţinuse ceea ce 
dorise. Eva îi era credincioasă! îi fusese frică de clipa în 
care Egorov i-ar fi mărturisit că s-a culcat cu ca. Poate că l- 
ar fi strâns de gâl? Acest nimic îşi salvase pielea, pentru 
moment... 

— Bine, zise Piotr, în sfârşit. Nu era, vă daţi seama, 
scopul invitaţiei melc. Doream mai degrabă să vă vorbesc 
de presă în general. Am constatat, cu mare regret, că apar 
în continuare critici privitoare la guvern, cu loalc că eu am 
recomandat să-înceteze... 

Egorov vru să vorbească, dar Karstov îl opri cu un gest. 

— Vă cunosc problemele. Dar eu am reputaţia de a fi un 
om de mână forte şi nu un seducător ca dumneata. 
Problemele nere- zolvatc mă deprimă. Atunci, pentru a 
evita depresiunea, găsesc soluţii rapide şi eficace. 

Se ridică, arălându-i astfel că întâlnirea luase sfârşit. 
Egorov ple- 5 că sub această ameninţare voalată, complet 
descumpănit. Cinci mi- [nule mai târziu, Karstov îl chemă 
pe adjunctul directorului de la | direcţia a 7-a a KGB-ului. 
Colonelul Aleksandrov sosi imediat. 1 Având trei mii de 
agenţi de supraveghere a străinilor pe teritoriul * naţional, 
această direcţie dispunea de resurse limitate. Personalul 1 
- beneficiascră de o pregătire profesională superioară la 
Colegiul | de supraveghere din Leningrad - era echipat 


remarcabil: binocluri cu infraroşii, aparate foto cu obiectiv 
puternic, microfoane ulira- | sensibile, instalaţii radio 
miniaturizate şi camuflate în lot felul. | Maşinile de care’ 
dispuneau cei de la direcţia a 7-a semănau cu i o Volgă 
obişnuită, dar în realitate aveau un motor puternic-ca | al 
unei Ccaika şi portbagajul înţesat cu aparatură electronică. 
A- j ceastă direcţie era una dintre puţinele care întrebuinţau 
un număr j mare de femei. 

Piotr Karstov ordonă o supraveghere completă a Evei, de 
a- cclaşi nivel ca cele cerute pentru ambasade. Timp de 
două săp- lămâni, pentru început. 

— O spioană? _ 

— Nu, o afacere sentimentală, spuse el surâzând. Imi veţi 
raporta personal. Şi numai mic! Trebuie să vă precizez că 
este o afacere foarte confidențială? 

— Am înţeles. Asta-i lot? 

» 


218 


— Nu, am aflat că, cu toată eficacitatea voastră reală, 
unii agenţi străini reuşesc să scape, pentru un timp mai 
mult sau mai puţin îndelungat’ supravegherii. 

— Aşa este. De vină este glasnostul. Nu mai avem 
mâinile libere ca pe vremea lui Andropov. 

— O să le aveţi în curând. Mă ocup eu. 

— Acest lucru îl spunea şi predecesorul Dvs. Dar situaţia 
a continuat să se înrăutăţească, domnule mareşal. 

— El era el, iar eu sunt eu! strigă Karstov, fhcându-i semn 
să se retragă. 

în aceeaşi seară, venind acasă, Eva observă o Volga bej 
în colţul străzii. li recunoscu imediat apartenenţa după 
portbagajul lăsat din cauza greutăţii aparaturii de filaj. 
Intrând în aparatamentul său, efectuă imediat un control de 
microfoane. Fu pozitiv, cum se aştepta. Erau cel puţin zece. 
Agenţii direcţiei a 7-a nu-şi bătuseră capul! „Mă consideră o 


cretină“, gândi ea fără să se agite. Zece minute mai târziu, 
înota-în piscina de la Hilton, sub privirea discretă a unei 
blonde drăguţe. 

Era urmărită, fără îndoială. Se aştepta şi găsea acest 
lucru normal. Se mira chiar că Piotr nu o făcuse mai 
devreme. Dar de ce o supraveghea el acum, atât de 
aproape de ţel? Singura problemă se numea Boris Pliuci. 
Oamenii lui Nelson Vor sfârşi prin a-l descoperi şi atunci... 
Dimineaţa, ziarul Pravda anunţase că fostul inspector' 
pleacă pentru 3 luni la Odessa, unde avea de gând să-şi 
scrie memoriile. Nu crezuse un cuvânt. Cu noua 
supraveghere, ca avea tot interesul să-şi sporească 
precauţiile. Trebuia, totuşi, să dea un telefon ca să-l 
convingă pe Nelson să nu acţioneze. Cum să facă? Să scape 
de agenţi era dificil, dar posibil. Dar'alunci trezea bănuielile 
lui Piotr. Nu-'i rămânea decât să spere că oamenii lui 
Nelson îi reperaseră şi ei pe agenţii direcţiei a 7-a. De altfel, 
pentru ce îi ceruse Piotr, chiar în dimineaţa aceea, să se 
întoarcă în apartamentul său din strada Cehov, timp de 
două săplămâni? Timpul supravegherii ei? Probabil. 

— Sper că nu-mi ceri asta ca să aduci aici alte fentei? se 
răzvrătise ca, mai mult de formă. 

— Am nevoie de apartament pentru câteva înlălniri de 
care nu trebuie să ştie nimeni, îi răspunsese el. 

încerca încă să înţeleagă ce putuse să declanşeze 
bănuielile lui, când numele lui Ego'rov îi trecu prin minte. El 
era de vină. Ştia că telefonul „oficial“ era supravegheat şi 
Piotr surprinsese probabil propunerile intime pe care i le 
făcea câteodată Egorov. Surise. „Este gelos, gândi ea 
amuzată. lată adevăratul motiv!“ 

219 


Se întoarse în cameră şi vru să pună un disc, când sună 
telefonul. La celălalt capăt era Egorov. O invita la o serală. 
— Domnule Jan Egorov, redactor şef al unei zdrenţe 


numită Pravăa. De data asta o să mă asculla!li. Dacă 
continuaţi să mă hărţuiţi”, o să găsesc pe cineva să vă facă 
ferfeniţă faţa aia’ pe care o credeţi irezistibilă! 

Eva închise telefonul. 

Un minut mai târziu, telefonul sună din nou. 

— Îmi datoraţi o explicaţie, urlă Egorov. Şi scuze. Cer 
scuze. 

— Vreţi scuze? Atunci iâlă-le: să le ia dracu, imbecilule! 


8mseptembrie 

Eva nu reuşise încă să găsească un mijloc discret ca să-l 
avertizeze pe Nelson: Volga o urmărea pas cu pas. 

Indiscreţia agenţilor lui Karstov confirma teza geloziei. 
„Indivizii ăştia se plictisesc, probabil, sau consideră 
supravegherea mea ca o chiverniseală“, se gândea Eva. 
Boris Pliuri nu se manifestase încă în niciun fel. Dar ea nu-şi 
imagina nicio clipă că inspectorul ar fi abandonat partida. 
Doar dacă nu s-a speriat înir-adevăr la Odessa, ca să 
abandoneze lotul definitiv! 

Această ipoteză îi păru logică. Ea ştia că ucigaşii lui 
Nelson nu se vor da în lături de la nimic ca să-l găsească. 
Cele trei luni la Odessa: o capcană întinsă de Boris ca să-i 
îndepărteze momentan de Moscova. Dar asta putea 
însemna şi că el se ascundea în capitală, sub o deghizare 
oarecare, aşteplând momentul potrivit. 

La agenţie, îşi reluase, conform ordinului din Bruxelles, 
funcțiunile anterioare, aşteplând sosirea înlocuitorului lui 
David. leşi să dejuneze cu Pia şi' Martine. Merseră pe jos la 
Pierre, în Arba't. Patronul le primi cu jovialitatea lui 


obişnuită: 

— Ah, frumoasele mele doamne, intraţi, intraţi! Le însială 
la o masă şi chemă chelnerul, comandând din partea casei: 
Şampanie! 

în acea clipă, blonda de la piscină intră, acompaniată de 
un bărbat de vreo 30 de ani. Luară loc la o masă, chiar în 
faţă. „Ar trebui să-mi mulţumească din tot sufletul!“ gândi, 
ironic, Eva. Ridică paharul, cân'd acesta îi alunecă deodată 
din mână: Pliuri îşi făcea intrarea în restaurant. Chelnerul 
veni imediat şi şterse faţa de masă, în timp ce inspectorul 
se îndreptă spre bar.'Se aşeză pe un scaun înalt şi consultă 
liniştit meniul. 

Pia o scoase pe Eva din încurcătură, întrebând-o dacă 
succesorul lui David nu putea să fie o femeie. 

— Nu, la Bruxelles egalitatea între sexe n-a devenit încă 
o obsesie. 

Conversaţia se concentră îndată pe această numire. Boris 
nu se întoarse spre Eva. De ce venise? Ştia că ucigașii se 
aflau pe 

221 


urmele lui. Se descotorosise de ei? Sau, poate, îl 
aşteptau afară? Doar dacă nu încerca să-i transmită un 
mesaj... Evă acceptase să mănânce cu colegele ei, cu 
gândul să scape câteva minute pentru a-i telefona lui 
Nelson. Când blonda intrase în restaurant, înţelesese că 
lotul era ratat. 

Boris se ridică şi se îndreptă către toalete. Eva era gata 
să-l imite. Se abţinu. O pradă nu-. Şi urmează vânălorul. Cu 
toate acestea, instinctul o îndemna să se' ia după el: era 
sigură că şi el dorea să-i comunice ceva. Fără a mai ezita, 
se ridică şi se scuză. Se duse spre toalete; blonda se sculă 
imediat şi ea. Eva' se îndreptă atunci spre telefonul situat 
în faţa toaletelor. 

— Pot să obţin şi eu un fir cu oraşul? o întrebă pe 


îngrijitoarea aşezată la intrare.’ 

Formă propriul număr şi se prefăcu că vorbeşte cu 
cineva: 

— La piscină, la ora 7. Da, şi eu; nu, la 8 este prea târziu. 
Ciao! 

Se întoarse şi se aşeză. Blonda o imită. Boris Pliuci nu 
mai reveni... O jumătate de oră mai târziu, încă nu 
revenise. O frică puternică o cuprinse... Examină feţele 
clienţilor încă o dată. 

Şi se asigură că nimeni nu plecase. Barmanul, un italian 
cu părul pomădat, îl chemă pe patron şi indică cu bărbia 
locul unde fusese aşezat Pliuci, şoptindu-i ceva la ureche. 
Pierre, neliniştit, se îndreptă către toalete. leşi, vizibil furios, 
şi făcu un gest negativ în direcţia barmanului, ridicând 
umerii. 

Eva, nerăbdătoare să iasă, achită nota cu voie bună. 
Trecând prin faţa barului, remarcă nota neplălilă de Boris. 


10 septembrie 

Radioul anunţa dispariţia inspectorului Boris Pliuci. Eva 
sări din pat şi-l dădu mai tare. Era ora 7 dimineaţa. Cel ce 
comenta ştirea afirma că inspectorul suferea de câtva timp 
de o depresiune. Părăsise casa la 8 septembrie, în acelaşi 
timp cu soţia lui, către ora 8 dimineaţa. O întovărăşise până 
la staţia de metrou Paveleţkaia, unde se despărţiscră, el 
uimind să-şi petreacă ziua la Biblioteca Naţională. Cei doi 
conveniseră să mănânce împreună. Dar fostul inspector nu 
venise la înlălnire. La ora 2 dimineaţa, soţia lui dăduse 
alarma. 

„Au fost întreprinse imediat cercetări“, continua 
comentatorul. Soţia lui Pliuci spusese că „Boris trebuia să 
se ducă la Odessa pentru câtva timp, dar hotărâse să-şi 
amânc voiajul cu o săptămână. Nu, n-avea niciun motiv să 
se sinucidă, era puţin obosit, dar nu deprimat.“ Pierre, 
pentru a evita o publicitate neplăcută, nu spusese desigur 


nimic la miliţie. 

Eva intră ca o somnambulă în sala de baie. Boris 
dispărut, asta însemna că nu-l asasinaseră atunci, la 
restaurant. Doar dacă urmăritorii lui nu l-au obligat să iasă 
prin spate, înainte de a-l duce într-un parking subteran şi 
de a-l lichida după metoda Miil- îer, ca pe Alcksanar. 

Trebuia cu orice chip să se debaraseze de cei ce o 
supravegheau pentru a intra în contact cu Nelson. Situaţia 
devenea prea periculoasă. Cercetările urmau să se 
intensifice. 

O idee nebunească îi încolţi în minte. Introduse cheia în 
broasca uşii, în exterior, apoi răsturnă comoda şi intră în 
sala de baie. Rupse perdeaua duşului şi începu să strige, să 
geamă, ca şi când era pe cale să înfrunte un agresor: „Eşti 
nebun! Nu, te implor, sunt însărcinată... Sunt... Ah!“ Se 
trânti pe jos, se ridică, alergă cu zgomot prin apartament, 
reveni în sala de baie şi slărşi prin a trânti uşa cu putere, 
plângând 

223 


| 

în fine, făcu numărul lui Piotr la KGB. Cu’ toată ora 
matinală, spera că va fi acolo înaintea tuturor, ca de obicei. 
Răspunse. Era Karstov. 

— Vreau să mă duc la spital, strigă ca, mi-e frică! 

— Ce se întâmplă? 

El o auzi plângând şi deodată urlă: 

— Nu le mişca! Sosesc imediat. 

Intră câteva 'minute mai târziu, ca un uragan. O zări 
înghesuită într-un colt al salonului: o acoperi cu paltonul lui 
şi o ridică. Uşa se deschise’ şi un bărbat în pijama apăru: ¿i 

— A fost 'un accident? 

Nu-l recunoscuse pe mareşalul Karstov cu pălăria şi 
ochelarii lui negri. 

Piotr îi ordonă s-o şteargă şi o trase pe Eva pe scară. Toţi; 


locatarii imobilului se sculaseră şi discutau aprins. Afară, 
Piotr o instală pe Eva în Zilul lui blindat înainte de a face 
semn Volgăi bej, garată la capătul străzii, să-l urmeze. 

— Ce s-a întâmplat, Eva, răspunde-mi! 

Dar Eva se uita drept în faţa ei, cu obrajii uzi de lacrimi. 

— Cineva a intrat la tine. Ce a făcut? 

— Te urăsc, Piotr! Te urăsc! Eşti un monstru, un monstru! 
urlă ea, pe neaşteptate. 

Piotr simţi o durere teribilă sirângându-i pieptul şi vru să 
pună mâna pe pântecele ei. Ea îl respinse violent: 

— Nu mă atinge, nu mă mai atinge! Eşti un monstru, 
vreau - să plec de aici! 

Izbucni brusc în plâns. Intrase în joc. Strigă, rupse 
perdelele maşinii oficiale, lovi în geam şi umărul lui Karstov. 
Vru să deschidă portiera şi să se arunce afară, dar el o opri 
în ultimul moment, evitând un camion. Înnebunit, opri 
maşina, palid ca moartea.; 

— Te implor, Eva... 

încercă s-o strângă lângă el. Ea îl respinse violent: 

— Nu mă mai atinge, mă auzi? strigă ea. Vreau să merg 
la Ambasada Franţei. Vreau să mă întorc la mine! 

Nepulând s-o calmeze, Piotr porni din nou maşina. 

— Eva, linişteşte-le, te implor. Te duc la spitalul KGB-ului, 
vei fi în siguranţă. Ai o criză de nervi, totul o să se aranjeze, 
vei vedea, mica meâ Eva, viaţa mea! 

Vocea îi tremura şi toată faţa îi exprima îngrijorarea. 

— Lasă-mi braţul, îmi faci rau! —şnu vreau să merg la 
spital şi mai ales la KGB! Du-mă la mine. 

Părea calmă. Rulau pe calea Sretenka. Piotr întoarse 
maşina. Zece minute mai târziu, oprea Zilul negru în faţa 
apartamentului din strada Novokuzneţkaia. 

„224 


Medicul de la policlinica rezervată diplomaților sosi în 


cinci minute după ce Piotr le lelefonă. Clinica era situată la 
câteva sute de metri, pe strada Dobrâninski. Medicul o 
examină pe Eva sub privirea neliniştită a lui Piotr şi îi 
administra un calmant. După el, totul părea'normal, dar 
pacienta suferise probabil un şoc puternic şi avea nevoie de 
odihnă. Afirmă că nu exista urmă de viol, iar starea 
copilului era normală. Când medicul plecă, Karstov se 
prăbuşi pe pat alături de Eva, care dormea deja. Dădu 
câteva telefoane colaboratorilor săi apropiaţi ca să le spună 
că nu va putea fi acolo o bună parte din zi şi veghe asupra 
somnului ci, devorat de nelinişte. 

Eva deschise ochii spre prânz. Piotr îi întinse un pahar cu 
apă. 

— Bea puţin, îi spuse. 

îi ridică încet capul şi ca bău o înghiţitură, cu un aer 
mirat. 

— Ce s-a înlâmplal? ¿c faci aici? 

— Nimic grav, inimioara mea. Mai bea un pic. 

Piotr îi povesti ce se întâmplase: 

— Ai lăsat cheile în uşă. Nu este prima dată. Atunci, 
cineva a intrat la tine şi a încercat să te violeze. Tu te-ai 
zbătut şi el a fugit. 

Piotr, în timp ce ea dormea, ordonase o anchetă. 
Perechea însărcinată cu paza nu remarcase nimic anormal. 
Dar serviciul de ascultare înregistrase toată scena. 
Încercaseră să-i alerteze imediat pe cei din Volga, dar 
aceştia nu au răspuns decât după 10 minute. 

Perechea fu imediat dată afară. Vecinii auziseră strigăte 
spre 7 dimineaţa. Cel de dedesubt chiar credea că auzise 
paşi pe scară, ca şi cum cineva ar fi fugit. Eva îşi revenise în 
fire şI-i relatase şi ea cele întâmplalc: 

— Mi-aduc aminte. Eram sub duş, când un bărbat a smuls 
perdeaua. Purta un fular pe partea de'jos a feţei. Am strigat 
şi instinctiv i-am dat o lovitură de picior în partea de jos a 
stomacului. S-a împiedicat şi am profitat ca să mă salvez. 


M-a ajuns în salon şi i-am aruncat un scaun, cred, sau o 
masă mică, nu mai ştiu. 

Am continuat să urlu şi el a fugit... Apoi, nimic. 

— Ai putea să-l recunoşti? Acest om probabil te-a 
urmărit. Încearcă să-ţi aminteşti. N-aî remarcat faţa lui în 
zilele precedente, pe stradă, de exemplu, un tip straniu?’ 

— Nu. Dar de câteva zile, am observat o pereche, într-o 
maşină bej, care mă urmărea pas cu pas. Am vrut întâi să-ţi 
spun, dar mi-a fost frică să nu le neliniştesc. Ştiu că din 
timp în timp KGB- ul, în ciuda glasnostuiui, îi supraveghează 
pe ziarişti. Un coleg de la Pravda mi-a spus... 

— Cine? 

— Poftim? 

225 


— Cine este acest prieten, vreau să spun coleg? întrebă 
Piotr, cu o voce care se voia neutră. 

— Redactorul sef de la Pravda. Dar... 

— Ce? 

— Este un idiot... Ascultă, Piotr, trebuie să-ţi spun ceva. 

— Vorbeşte! 

— Egorov, ăsta este numele lui, mă urmăreşte de mult. 
Oh! nimic rău în asta, încearcă şi el, este normal. Dar, în 
ultimul timp, a devenit foarte insistent. Acum 2-3 zile l-am 
trimis la plimbare într-un fel nu prea amabil... Or, bărbatul 
de azi dimineaţă, nu ştiu, avca ceva care m-a surp pus. 
Ceasul lui. Era un Cartier! Acelaşi ca al lui Egorov! Când |- 
am lovit, el s-a împiedicat şi ceasul i-a căzut pe pământ. L- 
am văzul. Era un Cartier. Ceasul m-a salvat într-un fel, 
deoarece individul La luat de pe jos şi cu am profitat ca să 
ies din camera de baie. Ştiu că este o acuzaţie gravă, dar... 

— Eva, este într-adevăr o acuzaţie foarte gravă, spuse 
Karstov, zdruncinat. Dar îl voi găsi pe vinovat, pe cel 
adevărat. Cum ai reuşit” să-ţi dai scama că eşti urmărită? 

— Înlâi'am simţit o prezenţă în jurul meu. O prezenţă 


ostilă. Noaptea am avut un vis, un coşmar mai degrabă. O 
maşină neagră mă urmărea, vroia să mă zdrobească. 
Şoferul, o femeie, 'râdea tare, foarte tare... A doua zi, 
coborând, am văzut o maşină bej cu o pereche şi-am 
recunoscut-o pe femeia pe care o văzusem în vis. 

— Şi n-ai avut nicio viziune înaintea... tentativei de viol? 

Eva izbucni în râs. Ştia că el îi va pune această întrebare. 

— Tu crezi că eu văd totul? Nu. Din nenorocire, nu este 
aşa simplu. Rămase câteva momente pe gânduri. Nu, asta 
n-am văzut-o. Viaţa mea nu era în pericol, altfel l-aş 11 
simţit într-un fel sau altul. 

— Eva, ascultă ceea ce-ţi voi spune şi nu te supăra. 

Piotr îi explică atunci motivele care-l făcuseră s-o 
protejeze, îi vorbi apoi despre afacerea Moise Henkin. 

Ea îşi închipuise că şeful KGB-ului va afla într-o zi că îl 
cunoscuse. 

— Era o lovitură contra New York Times-ului, mărturisi 
ea. A- genţia noastră nu putea oferi o astfel de sumă; 
atunci, m-am ho- lărât să fac pespioana. Studentul a 
înregistrat pentru mine primul curs al inspectorului. 

— A murit, Eva. 

— Cine? întrebă ca. 

— Studentul. A fost găsit câteva zile mai târziu, mort, în 
maşina lui. 

— Imposibil! O agresiune? 

— Nu, a murit de o criză cardiacă. 

— Dar n-avea decât... 

226 


— 23 de ani, da. Şi în plus a dispărut şi inspectorul Pliuci. 
— Cum asta, a dispărut? Nu înţeleg nimic. 

— Nici eu. Am cerut o anchetă! Pare un mister. 

— A murit şi el? 

— Probabil. 


Eva simţi cum inima îi zvâcneşle.. 

— Dacă Mew York Times află că i-am dublat, sunt bună 
pentru pensie, spuse ea cu o voce slabă. 

Piotr o îmbrălişă. 

— N-avca teariră', mica! mea spioană, şeful KGB-uluieste 
aici să te protejeze. 

Anunţul morţii redactorului şef al ziarului Pmvda umplea 
prima pagină a jurnalelor de a doua zi, 11 septembrie. 
Fusese găsit mort în sala de baie, în ajun, către ora 6 seara, 
de către femeia de serviciu. Stop cardiac. Părăsise redacţia 
la orele 17 pentru a se duce la o întâlnire şi trebuia să 
revină o oră mai târziu. Secretara lui susţinea că se afla 
într-o formă excelentă. 

feva împături ziarul şi-l puse pe birou, când Martine intră 
brusc, cu un telex în mână, lividă: 

— S-a găsit corpul inspectorului Pliuci! 

îi întinse telexul. O durere teribilă o lovi pe Eva ca un bici. 
Simţea că nu-şi va putea opri mult timp lacrimile şi întoarse 
faţa. Martine se apropie, neliniştită. 

— Nu-i nimic, o asigură Eva, sunt îngrijorată din cauza 
bunicului meu. Am fost înştiinţată c-a fost spitalizat. Mă 
scuzi... 

Martine o îmbrăţişa pentru a o consola. Printre lacrimi, 
Eva reuşi să citească textul telexului agenţiei TASS. 
Inspectorul Pliuci se sinucisese cu un glonţ tras în gură şi 
cadavrul îi fusese găsit într-o pădure în afara Moscovei. 

Părăsind biroul seara, către ora 19, Eva se îndreptă 
instinctiv către florăria hotelului Meridian. Strada Piatnitkaia 
era în întregime blocată de milițieni, care controlau accesul. 
Împinsă de curiozitate, înaintă cu buchetul în mână şi arătă 
legitimaţia de presă. Miliţianul rămase insensibil şi îi 
interzise intrarea pe stradă. 

— Am fost o bună prietenă a inspectorului. 

— Îmi pare rău, dar nimeni nu trece, cu excepţia celor ce 
locuiesc pe această stradă. 


Eva îi strecură discret o bancnotă de 100 de ruble. 
Miliţianul o băgă în buzunar şi murmură: 
227 


— Nu rămâneţi prea muli! E în regulă, strigă el către 
ceilalţi milițieni postați mai departe. 

Eva înaintă către imobil. Curios, nu simţi niciun fel de 
teamă când se apropie de apartamentul situat la'primul 
etaj. Uşa era întredeschisă. O împinse şi intră. Soţia lui 
Boris Pliuci era aşezată pe un divan, cu fata ascunsă în 
palme. Câteva capete se întoarseră când apăru Eva. 
„familia, fără îndoială“ se gândi ea. Apoi căută cu privirea 
corpul lui Boris. Nu era în acea cameră. Salonul era strâmt, 
sobru, fără iux. Pe pereţi, două reproduceri ale unor destul 
de cunoscute tablouri: prima  'reprezenta Rondul 
prizonierilor de Vincent Van Gogh; cealaltă, mai mică, fixată 
deasupra unei comode vechi, înfăţişa un tablou al unui 
pictor romantic rus, Pavel Andreievici Fedo'tov: Anticamera 
comisarului de poliție. Se apropie de văduva inspectorului şi 
puse buchetul de flori pe, o măsuţă. Doamna Pliuci îşi ridică 
ochii şi îi întâlni pe ai Evei. Îi mulţumi din priviri acestei 
necunoscute.' Eva nu ştia ce să spună în faţa acestei femei 
doborâle de durere. leşi, cum intrase, în linişte. 

Mai târziu, singură, acasă, Eva analiză eu mintea limpede 
situaţia. Piotr îl lichidase pe Egorov. Boris, la rândul lui, 
fusese ucis de oamenii lui Nelson, dar se va reţine teza 
sinuciderii: jurnalul de seară de la televiziune făcuse aluzie 
la un „comportament bizar“. Piotr  suspendase 
supravegherea. Era din nou liberă. 

La 7 octombrie, peste trei săplămâni, misiunea ci lua 
sfârşit. Nimic n-o mai ameninţa în prezent. Se simţea, în 
fine, în siguranţă si-şi turnă un scotch mare, pe care-l bău 
dintr-o dală. Se gândi în “treacăt” la copilul pe care-l 
purta... Piotr îi prezisese că va fi un băiat. Îşi turnă un al 
doilea pahar şi adormi imediat cu pumnii strânşi. 


17 septembrie 

Şedinţa săptămânală, reunindu-i pe responsabilii celor 
zece direcţii generale ale KGB-ului, începuse în sala 
subterană a centrului.’ 

Piotr Karstov fusese primit de noii săi subordonați cu un 
a- numit scepticism. Venirea acestui militar cu trecut. De 
erou, prieten şi protejat al lui Gorşkov, care prefera, în locul 
sângelui, dialogul, şi care, graţie harului său, îl oprise pe 
papă, îi făcuse pe toţi să fie cu ochii'ân patru. Când 
Bogarski, numărul doi al KGBului, fusese arestat, neliniştea 
îi cuprinsese: fiecare îşi aştepta rân- dul cu teamă. 

Aşezat sub portretele lui Lenin şi Gorşkov, Piotr luă 
cuvântul cu o voce măsurată. 

— Am studiat cu grijă dosarul complet al acestei instituţii. 
De aceea, am să vă spun de la bun început că am decis să 
operez câteva reforme indispensabile funcţionării ci. Să 
începem cu tine, Smirnov. 

Fixă figura directorului celei de-a treia direcţii, 
responsabil cu siguranţa în sânul armatei, inclusiv în statul 
major al acesteia şi în GRU. Ofițerii acestei direcţii făceau 
dintotdeauna adevărate ravagii în unităţile Armatei Roşii. 
Acţionând împreună cu ofiţerii politici, aveau misiunea să 
cure'ţe armata de orice disidenţă şi să garanteze 
supunerea ei faţă de partid şi Comitetul Central. Aceştia 
erau oamenii care-l judecaseră pe Karstov înainte de a-l 
trimite la închisoare, după eliberarea oslatccilor din 
Afganistan. 

— Misiunea voastră este de acum încheiată, urmă 
Karstov. 

Faţa lui Smirnov deveni palidă. 

— Ne vorn concentra energiile asupra străinătăţii. 

îl privi pe generalul Timoşek, şeful primei direcţii, cea 
mai importantă din KGB. Era împărţită în trei sectoare 


distincte: S, care răspundea de agenţii KGB-ului în lumea 
întreagă; T, care răspundea de spionajul în domeniile 
ştiinţifice şi de înaltă tehnologie; în sfârşit, K, cunoscut mai 
ales sub numele de „Linia KR“, care se infiltra în serviciile 
secrete străine. 

229 


— Generale Timoşek, eşti un incapabil! strigă deodată 
Karstov: Rezultatele ultimilor ani nu sunt la înălţimea 
resurselor angajate. Americanii, în ciuda tuturor 
handicapurilor - şi slavă Domnului că au destule - 
acţionează aproape la fel de bine ca voi. 187 de sovietici au 
fost declaraţi persona non grai a în aceşti ultimi trei ani şi 
12 dintre cei mai buni oameni ai noştri au trecut în vest. 
Ştiu că trei dintre aceştia au fost infiltraţi, dar mi-e teamă 
că nu-i controlaţi atât de bine precum prclindeţi. Făcu o 
pauză. Cu toate acestea, am decis să vă mai dau o şansă. 

— Mulţumesc, mareşale Karstov, spuse Timoşek, cu o 
voce spartă. 

— Avem organizaţia cea mai importantă â planetei, 
mijloace nelimitate, dar subminate de o totală dezordine! 
Armata, pe care am onoarea s-o reprezint, nu va mai fi 
obiectul unei supravegheri, îşi va face meseria cu onoare, 
voi la fel. 

Se întoarse către generalul Zarkiş, şeful celei de a cincea 
direcţii, cunoscută sub numele de „Direcţia disidenţei“ sau 
a „ideologiei“, creată sub Andropov cu scopul de a urmări, 
de a intimida şi, în final, de a elimina nonconformiştii. 
Această direcţie era deseori dispreţuită de către ofiţerii 
KGB-ului, din cauza metodelor brutale pe care le 
întrebuința. Cu tot glasnostul, ca continua să supravegheze 
un mare număr de intelectuali şi politicieni. 

— Voi, spuse el, arălându-l pe Zarkiş cu mână, vă veţi 
intensifica cercetările, dar cu mai multă discreţie” şi fineţe. 
Mulţi politicieni conservatori sau de stânga ajung, datorită 


vouă, prea... cunoscuţi, în ultimul timp. 

Directorii cădeau parcă din nori. Fala lor exprima o 
confuzie totală. Dar Karstov continua ca şi cum nu s-ar fi 
înlâmplat nimic şi-l fixă pe generalul Simonov, şeful celei de 
a doua direcţii, care administra vastul aparat al represiunii 
interne. Simonov se ocupa şi de urmărirea străinilor, din ce 
în ce mai numeroşi, care locuiau în Uniunea Sovietică şi de 
contraspionaj. 

— Pregătiţi-vă să vă’ întăriţi activităţile. Vreau un plan 
precis şi detaliat, care să aibă în vedere procesul de 
democratizare în curs. Înainte de sfârşitul lunii! 

Bău o înghiţitură de apă şi observă figurile înspăimântate 
ale nomenclaturiştilor. O tăcere de plumb domnea în sală. 

— Trebuie să mai precizez că această reuniune este 
ultra-secrclă şi că nu voi tolera nicio indiscreţie scăpată 
presei sau Comitetului Central? 

Karstov se ridică şi merse spre uşă. O deschise şi, 
întorcându-se înainte de a ieşi, adăugă: 

v - Era să uit esenţialul! Sunteţi invitaţi la masă astă- 
seară în c/acea mea. Şi dumneata, tovarăşe Smirnov! 

7> 

230 


19 septembrie 

Eva Dumoulin era în înlărziere. Când ajunse la ambasada 
Israelului, recepţia în onoarea primului ministru israelian 
începuse deja. Majordomul îi strigă numele, stâlcindu-l 
exact cum făcuse şi prima dată. || identifică imediat pe cel 
cu care trebuia să ia legătura; cu o cupă de şampanie în 
mână, acesta făcea curte unei ziariste străine, de la agenţia 
americană UPI. Saloanele erau pline până la refuz. Se 
apropie de el, sirângând câteva mâini în trecere. Profitând 
de înghesuială, acesta îi strecură în mână o bucată de 
liârlie îndoită. În acelaşi moment, Olga’ Karslov sări de gâtul 
Evei. 


— Eram sigură că te voi găsi aici, draga mea! 

Eva surâse. Această coincidenţă îi displăcea. Mai avea în 
mână hârlia, dar o îmbrăţişă la rândul ei pe Olga. 

— N-am vrut să te deranjez. Ştiu că... spuse Olga, cu un 
surâs larg. 

— Şi eu sunt fericită că te revăd, răspunse Eva. 

— Feşti sigură? 

— De ce spui asta? 

— Oh, n-are nicio importanţă! Vino să bem un pahar. Nu 
te-ai îngrăşat un pic? 

— "Puțin, bucătăria rusească este delicioasă, dar fatală 
pentru siluetă. 

Eva era furioasă. Întorcându-se, reuşi să ascundă hârlia 
în buzunarul pantalonului. 

— Larlă-mă, te rog, trebuie să merg puţin să mă aranjez 
şi am să te ajung imediat din urmă, spuse ea. 

7 Vino repede, vreau să ţi-l prezint pe prietenul meu. 

îşi făcu drum prin mulţime şi o observă pe Olga de 
departe. Era în compania unui bărbat frumos, brun, abia de 
30 de ani, cu aerul foarte distins. Exact contrariul lui Piotr! 
Cine era? Un diplomat, un om al KGB-ului? 

Se hotări să plece cât mai repede posibil. Această femeie 
o făcea să se simtă prost şi îi era frică de o capcană. La 
toaletă 

231 


citi mesajul şi fu gata să” leşine: „Clinele nu a murit. 
Coşciugul gol.“ Eva rupse hârtiuţa. Impotriva tuturor 
regulilor de prudenţă, o aruncă în toaletă şi trase apa. 
Aşteptă o clipă, trase apa a doua oară şi ieşi. 

Plecă de Îa recepţie fără ca Olga să-şi dea seama. Acasă, 
căzu pe pat, extenuată, „imposibil, gândi ea.'Borisapliuci n- 
avea cum să organizeze toată această punere în scenă.“ îşi 
aduse aminte de figura desfigurată a soliei lui. Corpul nu 
era acolo, sigur, şi ea nu îndrăznise să întrebe unde se 


găsea. În cealaltă cameră, la morgă? Ar fi putut, de 
asemenea, să-l incinereze. 

„Câinele nu a murit“ însemna că oamenii lui Nelson nu-l 
omo- râseră. Rămânea varianta sinuciderii. Dar nu credea 
nici în această eventualitate. Rămâneau alte două ipoteze: 
comedie sau KGB. De ce KGB? Degeaba îşi chinui Eva 
creierul, niciun răspuns n-o satisfăcea. lar în privinţa 
comediei... în ce scop? Să-i îndepărteze pe ucigaşi? Dar cât 
timp credea el c-o să poată să reziste? Unde se ascundea? 

îşi rememoră încă o dată scurta ei vizită în apartamentul 
lui Boris. Nu erau-copii şi totuşi fiica sa avea unul. De altfel, 
nici aceasta nu era acolo. Îugura unui om, aşezat în colţul 
salonului, îi reveni subit în minte. Pe când ceilalţi s-au uitat 
lâ ca imediat, acesta nu ridicase capul. Un astfel de 
amănunt n-o frapase pentru moment. Părea bălrân şi sărac, 
cu ochelarii lui negri de orb. Fusese Boris Pliuci? Inspectorul 
putea să fie genial într-un mod atât de simplu? 

Deodată izbucni într-un râs nervos. Două sau trei zile mai 
devreme, ajutase un bălrân orb să traverseze o stradă şi 
chiar îi strecurase în buzunar o bancnotă de 50 de ruble... 

„Dacă tu ai fost, gândi ea, atunci jos pălăria! Dar nu uita, 
Boris, nu există decât un glonte în revolver!“ 


21 septembrie 

Piotr Karstov închise dosarul cu un aer satisfăcut. 
Ancheta care fusese întreprinsă în mare secret asupra Evei 
corespundea, cu excepţia câtorva mici detalii, propriei sale 
versiuni. După un moment de gândire, deschise din nou 
dosarul de carton albastru şi scoase cele şase pagini ale 
raportului. Le introduse una după alta în tăietorul de hârtie 
instalat în dreapta sa, dar păstră fotografiile Evei copil. Le 
privi liniştit. Era deja îneântătoare, chiar dacă nasul îi era 
puţin mai drept decât acum. Karstov le puse în seiful 
personal şi-şi aprinse o havană. Operaţiunea de 
dezinformare era în curs de realizare şi cu şanse de reuşită 


peste speranţele lui: presa internaţională nu-i mai prezenta 
acum ca pe „măcelarul Varşoviei“* ci ca pe „un moderat, 
un reformator de talent, uman, cosmopolit, vorbind 
engleza, urmând cursuri de franceză. Partizan 
necondiţionat al perestroicii şi al glasnostului, dansează 
tango, bea Jack Daniel's şi este pasionat de jazz“! Karstov 
era considerat chiar, aşa cum sugera un articol din 
Washington Post, „cea mai bună garanţie pentru succesul 
lui Gorskov şi al perestroicii“. 

Râsese împreună cu Preşedintele Sovietului Suprem, 
citind a- ceste aprecieri în cursul dejunului lor săptămânal. 

— Această operaţiune nu este decât un joc de copii, îi 
spusese Gorskov. Se făcea mai bine în timpul fostului meu 
protector, Andropov. Şi el a fost prezentat în termeni 
asemănători, obținându-se exact aceleaşi rezultate, dar în 
plin război rece! 

Piotr începuse să prindă gust pentru noua lui putere. De 
mai multe ori, s-a simţit îmbătat de glorie şi de respectul 
care i se arăta. Pentru armată devenise un mit viu şi îi 
plăcea acest lucru. Pentru nomenclatură, dimpotrivă, el 
simboliza oportunismul şi ră- mânea oaia neagră a neo- 
staliniştilor. In ziua de 6 octombrie, seara, trebuia să treacă 
la acţiune. Psihologic vorbind, el nu se simţea încă gata. 
Ceva îl oprea, în mod confuz. Eliminase, lotuşi, o mare 
parte din. Duşmanii lui, în special pe Truşenko. Atunci, de 
ce să 

233 


meargă mai departe? îşi puse jos ţigara şi privi cadranul 
ceasului de pe perete: ora 7 dimineaţa. 

Ridică receptorul şi formă numărul Evei. 

— In scara asta vorn fi împreună. Du-te la dace a, te voi 
urma şi eu în curând. Închise telefonul. 

Eva era deja sculată când primise telefonul lui Piotr. 
Aştepta a- ccastă scară de multă vreme, cu nerăbdare. De 


fiecare dată când îl întreba unde ajunsese cu planul pe 
care-l făcuseră în Polonia, el răspundea cu banalităţi: „Totul 
merge bine... lotul se derulează cum am prevăzut...“ 

Ziua trecu fără să-şi dea seama. La agenţie, remarcaseră 
silueta ei un pic împlinită: figura i se rotunjise, nu mai avea 
obrajii prelungi, care-i măreau frumuseţea, dar, în acelaşi 
timp, părea mai deschisă. Câteodată, simţea cum se mişcă 
copilul, asta o făcea furioasă. Se simţea umilită, 
handicapată. De mai multe ori fusese gata să meargă la 
doctor să întrerupă sarcina. Dar era prizoniera lui Piotr, 
prinsă în propria ci capcană, ostatică a Mossadului şi a CIA 

Singurul care, împotriva oricărei raţiuni, îi aducea o 
oarecare reconfortare era Boris. Nu-şi explica de ce. 

Piotr nu ajunse decât la orele 22. Se făcuse noapte de 
multă vreme şi Eva nu se ridică să-l înlâmpine. 

— Al mâncat, sper? întrebă el, vrând s-o îmbrăţişeze. 

Nu se gândea decât la fiul lui! 

Ea îl respinse. 

— Piotr, mă simt prost. Nu încetez să visez, să am 
coşmaruri, în special în ceea ce te priveşte pe line. 

Izbucni în plâns şi se apropie de el. 

— Ce fel de vise? întrebă el, liniştitor. 

Cu o voce slabă, spuse tot ce avea pe inimă: el nu-i mai 
lua viziunile în serios, oricum mai puţin ca înainte. Puterea i 
se suise la cap. Se credea invulnerabil. Ea, în acest timp, 
avea coşmaruri, temându-se că el va fi omorât dintr-o clipă 
în alia... 

încercă s-o calmeze: 

— Draga mea, nu sunt gata pentru 7 octombrie. 

Era gata să izbucnească” într-alăt se aştepta la această 
frază. Exact asta. Ceea ce însemna, nici mai mult nici mai 
puţin, decât eşecul misiunii sale. Un eşec răsunător. 

îl dădu la o parte şi se duse să se aşeze pe sofa, darelo 
urmă imediat. 

234 


— Trebuie să înţelegi, Eva mea dragă. Nu este un joc. Nu- 
ţi poţi imagina frica pe care o simt. Tu duci o viaţă liniştită, 
pe când eu... 

Eva îşi băgă capul într-o pernă şi plânse fără reţinere. 

— Nu sunt încă sigur de oamenii’ mei, îi explică el. Unul 
din ei mă poate trăda în ultimul moment... 

— Atunci, hotărăşte-le! îmi faci un copil, îi laşi să te 
omoare, şi eu? Rămân cu copilul? Ca mama ta, asta vrei? 
Âscultă-mă bine, Piolr. Nu voi aduce pe lume niciodată un 
orfan, mă auzi? 

Piolr deveni roşu de furie: crezu c-o s-o pălmuiască. Nu-i 
era frică şi îl sfidă, privindu-l cu insolenţă. El lovi masa cu 
pumnul şi începu să umble nervos. Tăcerea dură mai multe 
minute. Piolr capitulă primul. 

— Pe 7 noiembrie. Voi fi gala pentru 7, nu înainte. Am o 
altă idee... 

Se apropie, o îmbrăţişa şi-i murmură câteva cuvinte la 
ureche. Eva îl ascultă fără să-l întrerupă. Planul lui era 
genial! De ce oare Washington-ul şi Tel-Aviv-ul nu se 
gândiscră mai înainte? Trebuia să-i spună cât mai repede 
lui Nelson. Singura dificultate: ea va intra atunci în a patra 
lună de sarcină. Acest gând o tortura. Dar mai putea ea 
alege? Nu servea la nimic să grăbească lucrurile. Piolr ar 
merge drept la dezastru! Trebuia ca Nelson să accepte, 
orice s-ar înlâmpla. Ea îl ştia nerăbdător, periculos de 
nerăbdător! Ca să-l convingă, trebuia să-l înlălnească. Dar 
dacă Piolr o urmărea? 

Simţi copilul cum mişcă. Avu atunci un gest pe care nu și- 
| controlă. Luă mâna lui Piolr şi o puse pe pânlec. Era prima 
da'tă. Tulburat, îşi simţi atunci băiatul, fiul său, trăind... Fiul 
pe care decisese să-l numească Igor, ca pe tatăl său. 

Piotr Karstov, unul din oamenii cei mai puternici de pe 
planetă, nu-şi putu reţine emoția: plânse încet, ca şi cum ar 
fi fost el însuşi un copil. 


Luminile se stinseră exact la 1 şi 13 dimineaţa, după 
cifrele înscrise pe ceasul lui Boris Pliuci. Îşi opri puternicul 
captator orientat către casă şi decise să aştepte încă o oră. 
Aşezat pe o ramură groasă a unui arbore centenar, la doi 
metri numai de dacea, sosise cu trei ore înaintea 
franţuzoaicei. Dimineaţa, când Karstov îi telefonase Evei, el 
se găsea'la văduva cu care se împrietenise şi pe care şi-o 
făcuse complice. De ce să te refugiezi la sute de kilometri, 
când ai posibilitatea să fii la doi paşi de mister, de pradă? 
Doar trei persoane erau la curent cu falsa lui moarte: soţia, 
fata lui şi văduva. Dar despre aceasta doamna Pliuci nu ştia 
nimic. 

235 


Caterina era încânlătoare şi nu dorea ca soţia lui să aibă 
cea mai mică bănuială. Brunetă, ochi mari, negri, nas drept, 
gura senzuală, avea 44 de ani. Soţul ei, geomelru-şef al 
Moscovei, murise într-un accident de avion, ' cu şase ani în 
urmă. Intâmplarea făcuse ca numai după o oră de la 
plecarea soţului ei la aeroport, medicul specialist care o 
trata s-o anunţe că ultimele examene erau pozitive: putea, 
în sfârşil, să aibă un copil. Drama distrusese acest yis. 
Medic generalist’ ca încetase din acea zi să-şi exercite 
profesia ' şi trăia din pensia ce i se cuvenea după moartea 
soţului. Apariţia lui Pliuci, al cărui nume îi era binecunoscut, 
îi redase gustul de viaţă. Ea fusese cea care îi sugerase 
ideea de a simula moartea. Boris se folosise de această 
stratagemă ca de un colac de salvare. A doua zi, urmărind- 
o pe Eva la restaurant, îşi improvizase imediat dispariţia: 
trebuia să-l vadă pentru ultima oară. Acest lucru s-a 
dovedit mult mai simplu decât îşi închipuise. La Pierre, 
ieşise foarte uşor prin fereastra care dădea în curte. De aici, 
nu avusese decât să sară un gard pentru a se găsi în 
stradă. Zece minute mai târziu, se întorcea la Caterina. 
Eva, care, aşa cum remarcase, era urmărită de KGB, deci 


de amantul ei, nu va îndrăzni, se gândea el, să se ducă la 
toaletă să vadă dacă el mai era acolo. 

Caterina nu ştia nimic concret despre afacerea care-l 
preocupa pe inspector. Ea'âi procurase totuşi puternicul 
captator care îi permitea să asculte conversațiile de la o 
anumită distanţă. Deghizat ca un funcţionar de la poştă, el 
făcuse o mică gaură în zid, în dreptul ferestrei Evei, şi 
instalase acolo un  micro-emiţător minuscul. Din 
apartamentul Caterinei, situat la acelaşi nivel pe cealaltă 
parte a străzii, distingea cam jumătate din conversații. Tot 
Caterina îi procurase şi hainele cu care se deghizase, cel 
mai reuşit „rol“, după părerea lui, fiind cel al bălrânului orb. 
Astfel grimat, a putut s-o observe pe Eva în ziua falsei sale 
morţi şi, cu câleva zile înainte, s-o ţină chiar de mână mai 
mult de 30 de secunde! în sfârşit, remarcase, ascuns în 
spatele unui mormânt din cimitir, perechea de ucigaşi 
plătiţi ce-i fuseseră semnalaţi la Odessa, mai mult ca sigur 
de către Eva, ocupați să verifice sicriul lui, care era de fapt 
gol. 

Lui îi aparținuse însă ideea să se deghizeze în preot. 
Aproape că-şi reproşa că n-o făcuse mai devreme. La 
începutul străzii Piat- niţkaia se aflau o clopotniţă din 
secolul XVIII şi două biserici. Una, de la începutul secolului 
XVI, era închinată sfântului loan- Botezălorul, cealaltă, de la 
sfârşitul secolului XVIII, sfinţilor părinţi Mihai şi Teodora din 
Cernigov. Mai departe, la colţul străzii Klimentovski, se 
ridica, de asemenea, impozanta biserică Sf. Clement, care 
data din timpul domniei Ecaterinei a H-a. Care era 

236 


cca mai bună metodă de a se pierde în peisaj, dacă nu 
aceea de a se plimba îmbrăcat ca preot? 

Soţia lui nu ştia unde se ascunde. Dar, din când în când, 
primea ştiri la' locul ei de muncă: dacă telefonul suna de 
trei ori la rând, în trei reprize, asta însemna că totul merge 


bine. 

Luând din economiile unei vicii întregi, Boris îşi 
cumpărase o Lada-break de ocazie şi un scaun rulant, ca să 
simuleze perfect postura de handicapat... Caterina reuşise 
să-l angajeze ca grădinar la dacea primarului Moscovei, un 
vechi prieten al soţului ci, situată la un kilometru de cea a 
lui Karstov. 

Boris adormise pe ramura arborelui centenar. Fu trezit de 
ploaie, pe la ora 5 dimineaţa. În ciuda sacului lui de dormit, 
Asimţi cum îl pătrunsese umiditatea. Rămase nemişcat, 
încovoiat. Il durea spatele, şi ar fi dat orice pentru a fi la 
căldură, în patul lui. Îşi scoase din sacoşă termosul cu cafea 
şi bău o ceaşcă să se încălzească. Nu era momentul să 
renunţe.” 

La ora 5 şi 30 se aprinse o lumină în dacea, Piotr Karstov 
ieşi, se urcă în Zilul lui şi plecă. Un kilometru mai departe, o 
maşină a securităţii i se alătură: merseră în direcţia 
Moscovei. Boris murmură printre dinţi: „Numărul doi al ţării 
fără gardă de corp. A înnebunit!“ Eva' plecă la rândul ci 
către ora 6 şi Boris putu, în sfârşit, să se dea jos din 
ascunzătoare. Merse tre'murând până la gacea primarului, 
ud până la oase, şi se îndreptă direct spre garaj. 

Primarul ieşi în acelaşi moment, acompaniat de o tânără 
în- cânlătoarc. 

— Aşa devreme, domnule Popov? 

— Natura n-are noţiunea timpului, domnule primar, 
răspunse Boris pe un ton amabil şi sentenţios în acelaşi 
timp. 

— Dar eşti complet ud! O să te alegi cu un guturai. La 
vârsta dumitale trebuie să fii atent. 

Boris îmbătrânise, într-adevăr, de când îşi lăsase barba 
să crească. Cu ochelarii fără ramă, în hainele de grădinar, 
nu mai avea nevoie să se deghizeze. Devenise de 
nerecunoscut. 

— Am oasele lari, domnule primar! 


Patru ore mai târziu, Boris se întoarse la CaterinaA şi 
ascultă de mai multe ori banda înregistrată în seara din 
ajun. || auzi distinct pe Karstov pronunţând datele de 7 
octombrie, apoi de 7 noiembrie. Legătura era limpede. 7 
octombrie era ziua Constituţiei, iar 7 noiembrie aniversarea 
revoluţiei din Octombrie. Cu muâtă tenacitate şi cu toată 
proasta calitate a sunetului, reuşi să reconstituie esenţialul 
conversaţiei dintre mareşal şi Eva. Nu-i lipseau decât deta- 

237 


iiile. Fraza pe care o reascultase cel mai des şi care-i 
tulburase cel mai mult fusese pronunţată de franţuzoaică: 
„Nu voi aduce pe lume un orfan“. Observase că era 
însărcinată. Cu binoclul lui cu infraroşii, el putuse, fără voia 
lui, să-i observe silueta prin perdelele ferestrelor. 
Prezicătoarea îi spusese, iar acum avea confirmarea, că, de 
fapt, copilul era al unui om important, şi acesta nu putea fi 
decât Karstov. 

La 7 noiembrie, se desfăşura în fiecare an o defilare 
militară în Piaţa Roşie. Membrii Biroului Politic asistau în 
tribuna mausoleului lui Lenin. Desigur, din anul 1991 
defilarea era mai puţin grandioasă, dar rămânea destul de 
impresionantă. 

Boris închise ochii şi încercă să se concentreze. O 
succesiune de tablouri confuze îi trecu prin minte. Auzi o 
bătaie în uşă şi tresări. Caterina intră cu o farfurie aburindă. 

7 Comisare, supa te va încălzi. 

îi mulţumi cu o privire pierdută. Îngrijorată de înfăţişarea 
lui, se aşeză lângă el şi îi luă mâna. 

— Eşti bolnav, 'comisare. Ai febră. 

— Nu-i nimic. Am nevoie doar de puţin somn. 

Ea îi reţinu mâna între mâinilc ei şi'âl privi fix. Boris plecă 
ochii. De o'sută de ori, fusese gata să'abdice în faţa 
frumuseţii melancolice a acestei femei. De o sută de ori, 
alungase acest gând. O respecta prea mult. Totuşi, de 


multe ori îi zărise corpul atunci când ieşea din baie, cu un 
prosop sirâns în jurul taliei. La vederea sinilor ei, simţise că- 
| cuprinde dorinţa. Dar Caterina nu era femeia care să se 
culce cu cineva doar pentru plăcere. Era femeia unui singur 
om. Şi acel om era mort. 

Şi cf se voia un om cu o singură femeie. Şi a lui trăia încă, 
torturată de nelinişte, la 5 minute de aici. Caterina sfârşi 
prin a-i da drumul ntâinii şi Boris îi mulţumi în sinea lui. 
Îngitiţi supa. Epuizat şi încă înfrigurat, se sculă'şi se duse 
împleţicindu-'se până în camera lui. 


Bruxelles, 24 septembrie 

— Nu mai putem aştepta. Este imposibil. 

După cum se aştepta, Nelson era nebun de furie. 

Eva venise în ajun, după-amiaza. La agenţie invocase ca 
pretext boala gravă a bunicului ei, iar lui Piotr îi lăsase, 
simplu, o notă: „Trebuie să-l înlălnesc pe viitorul meu 
adjunct. Revin în 2 sau 3 zile. Nu te nelinişti.” 

De la aeroportul din Bruxelles, îl chemase pe Robert 
Nelson şi-i ceruse să vină de urgenţă. El îi propusese să ia 
primul avion spre Washington, dar ea refuzase şi îi ceruse 
să-l anunţe pe Claude, numele de cod al patronului Mossad- 
ului. 

Nelson nu veni decât a doua zi, la 10 dimineaţa, singur şi 
furios. 

— Şi Claude? întrebă Eva, atunci când intră în mica vilă 
izolată, de la Zoutc, pe coasia belgiană, pustie în această 
perioadă a anului. 

— Claude nu va veni, răspunse sec Nelson. Doamna 
apasă pe buton şi noi trebuie să venim la comandă? 
Mulţumeşte-te că sunt eu aici. Sper că este pentru a mă 
informa că totul se derulează conform planului? Şi, 
observând-o de sus în jos, îşi opri un moment privirea pe 
pântecele ci, adăugind: Te ascult'. 

O cuprinse din nou dorinţa aceea stranie de a ucide. 


Relaţiile ei cu Nelson continuau să se degradeze. Niciodată 
el nu-i va ierta faptul că a procedat aşa cum a crezut ca că 
era cazul să o facă. Şi chiar dacă acţiunea va reuşi, pentru 
Nelson aceasta nu va însemna decât o jumătate de victorie, 
întrucât Piotr rămânea sub controlul ei şi nu al CIA. Se 
aşeză şi vorbi cu o voce pe care încerca să şi-o 
slăpânească. li vorbi despre temerile şi reticenţele lui Kar- 
stov, apoi îi comunică noul său plan. Nelson o asculta, 
plimbându-se nervos. 

Când Eva termină, nu se mişcă şi rămase tăcut multă 
vreme. Apoi izbucni deodată, împroşeând-o cu reproşuri, cu 
o brutalitate nemaipomenită. De la început comisese 
greşeli grave! Nu, nu avea nicio putere asupra lui Karslov 
Şi, la 7 noiembrie, el va pretinde 

239 


din nou că. Nu este gata! Pliuci era încă viu şi pe 
deasupra de negăsit! O adevărată bombă cu întârziere. Era, 
într-adevăr, inconştientă. 

fiva se simţi deodată vlăguită, incompetentă. Dacă şeful 
Mos- sad-ului ar fi fost aici, el ar fi susţinut-o, fără îndoială. 
Căci ideea ei era mult mai bună decât cea a strategilor de 
la CIA. In mod obiectiv, Nelson ar fi trebuit să fie de acord. 
Dar Nelson nu era obiectiv. Era mult prea nerăbdător să-şi 
vadă planul realizat, ca şi cum ar fi vrut să intre în- istorie 
cu această lovitură strălucită, încoronare a unei întregi 
cariere. 

Nelson îi privi din nou pântecele. Eva îşi întoarse faţa. 
Spera de la început că el nu va ataca acest punct nevralgic. 

— La 7 noiembrie, bastardul va avea 4 luni? Ce garanţie 
avem noi că n-o să te îndrăgosteşti de Karstov, că n-o să 
vrei să păstrezi copilul? 

Eva se ridică şi se îndreptă liniştită către fereastră. Nu-şi 
păstră sângele rece decât cu un efort supraomenesc şi, 
după un lung moment de tăcere, se întoarse spre el. 


Fata lui Nelson nu exprima decât ura. 

— Aceasta nu-mi va pune nicio problemă. Menţin ceea ce 
am spus la Haifa. 

— Patru luni... Vei omori o fiinţă vie? 

— Exact! 

Ochii Evei străluceau de furie. Nelson înţelese că 
mersese prea departe şi schimbă subit tonul. 

— Ascullă-mă bine, Eva. Am mijloace să grăbesc lucrurile, 
să-l manipulez pe Karstov de la distanţă. Am făcut-o deja cu 
operaţiunea Bogarski. Continuă cu visele şi coşmarurile 
tale, eu voi folosi imediat o serie de acţiuni directe'. Am 
câteva idei... 

— Pot să ştiu care? 

— Nu, încă nu este totul pus la punct. 

— Dacă accelerezi lucrurile, rişti să-l duci pe Karstov 
direct la un dezastru şi pe mine o dată eu el. Ştiu că mă 
repet. 

Concentrat asupra gândurilor lui, Nelson nu o mai 
asculta. Eva tăcea. Atacând situaţia copilului, îi dăduse o 
adevărată lovitură de pumnal “în inimă.’ între Nelson şi ea, 
de-acum înainte, totul se siârşise. Îl va uri la infinit. Nimic, 
nici măcar reuşita misiunii ei, nu-i va putea împăca. O 
făcuse să înţeleagă că misiunea ei era practic terminată şi 
că, de acum, el singur va decide ce anume să întreprindă. 
Ea trebuia să se mai culce cu Piotr câtva timp şi să-l 
îmbrobodească cu poveştile ei de prezicătoare! El, geniul, 
va culege singur fructele victoriei, ale acestei misiuni care 
trebuia „să schimbe faţa lumii“. Ideea de-a se retrage îi 
trecu prin gând timp de o secundă. 

240 


— Trebuie să ştiu care sunt proiectele tale, ca să pot 
acţiona în consecinţa, spuse ca, cu o voce care o trăda. 

— Contează pe mine. Lucrurile nu sunt încă destul de 
clare, dar sunt sigur că vorn găsi cele mai bune soluţii. Vei 


fi informată pe canalul obişnuit. Cred că este timpul să ne 
despărţim. 

Se apropie şi îi întinse mâna. Eva închise ochii şi i-o 
strânse.- 

Plecă primul. Eva se prăbuşi în fotoliu şi rămase’ 
copleşită de gânduri mult timp înainte de a se hotărî să 
plece şi ca. 


26 septembrie 

Boris Pliuci nu fusese surprins văzând-o pe Eva plecând 
cu un sac de voiaj în mână. „Pleacă în Israel“, se gândi. 
Când ea reveni, două zile mai târziu, Boris surise. „Misiune 
rapidă“, îşi spuse.. Dar tot nu ştia ce se va întâmpla la 7 
noiembrie. Ceva extraordinar, fără îndoială, nu o simplă 
explozie... Fuseseră deja atâlca asasinate! Ultimul, a cărui 
victimă fusese Egorov, literalmente îl doborâsc. 

îşi aduse aminte deodată ce-i spusese prezicătoarea. Un 
bărbat înalt' blond şi subţire o va atrage pe Eva la capătul 
unei scări... şi o va împuşca. Va curge sânge... Acest om va 
acţiona la 7 noiembrie? 

Moartea Evci îl obseda şi îl împiedica să gândcască. Cu 
toate elementele de care dispunea, trei lucruri rămâncau 
neclarificale. De ce Eva îi salvase viaţa? Ce se va întâmpla 
la 7 noiembrie? De ce să fie şi ea eliminată? Şi o a patra 
întrebare se ivea inevitabil: cine dorea moartea ei? Mossad- 
ul? CIA? 

Ştia prea puţine lucruri despre Mossad, doar că era vorba 
de cele mai bune servicii secrete din lume şi că pentru ei 
viaţa oricărui evreu era sacră. Moartea lui David şi apoi cea 
a lui Moise îl făcuseră să se gândească că, dacă Mossad-ul 
lucra cu Eva, ei nu erau singuri. Şi CIA, desigur, juca un rol 
în afacere... 

Dacă'dorea ca toţi acei morţi nevinovaţi să nu fi murit 
degeaba şi ca sacrificiile la care el însuşi consimţ'ise să nu 
fie zadarnice, trebuia să acţioneze rapid... 


Gândurile'i se îndreptară din nou spre Eva. Exista un fel 
de fenomen de telepatie între ei. De exemplu, ştia că atunci 
când s-a spus că ela murit ea va veni în apartamentul lui 
cu un buchet de fipri în mână; de asemenea, că îl va ajuta 
să traverseze strada, atunci când s-a deghizat în orb. Se 
afla la câţiva metri de ea şi l-ar fi putut ajuta şi alte 
persoane. Dar Eva fusese aceea care-i luase braţul. 
Bancnota de 50 de ruble îl emoţionase: un astfel de gest nu 
era cel al unei spioane fără scrupule. Era misterioasă şi, 
mai mult ca sigur, cu o existenţă dublă, dar se afla probabil 
sub 

242 


controlul unor oameni fără milă, care ştiau să profite de 
partea ei obscură... Câleodală, avea impresia că simte 
temerile Evei. 

Calerina îl eliberă de aceste gânduri apăsătoare. Intră, 
fără să bată la uşă, cu o tavă în mână. De zece ori pe zi, un 
paliar cu apă, o ceaşcă cu cafea, o farfurie cu supă îi 
sciveau drept pretext. Se ocupa de el' ca de un copil. De 
câtva timp, Boris număra orele care aveau, inexorabil, să-i 
apropie fizic. Curând, nu va mai rezista acestei dorinţe pe 
care ea i-o provoca şi i-o înteţea cu bună ştiinţă. 

Eva îl salvă încă o dată: se întorcea acasă.’ 

— Vine, spuse ci, cu o voce strangulată. 

Se întoarse la postul lui de observaţie. De câteva zile, 
Eva. Nu se mai ducea la piscină. „Nu vrea să-şi arate 
pântecele“, se gândi. 

— Comisare? spuse Calerina cu o voce dulce. 

El se întoarse: 

— Da, fata mea. 

— Am să spun o prostie... Pot? 

— Bineînţeles, ştiu că această viaţă... 

— Comisare... 

Ea ezită şi rămase în picioare, cu ochii plecaţi. Boris Pliuci 


se aştepta la o declaraţie de dragoste. Inima îi bătea mai 
repede. 

— Comisare, nu eşti un pic îndrăgostit? 

— Ce-ţi trece prin'cap? Eşti ca fala mea, ştii bine! 

— Nu mă gândeam la mine, comisare, ci la' femeia din 
faţă. 

Calerina ieşi, închizând, fără zgomot, uşa în urma ei. 

* 


27 septembrie 

Reuniunea Biroului Politic se terminase. Ordinea de zi nu 
avusese decât un singur punct: Republica Democrată 
Germană. De luni de zile tara era paralizată de greve, de 
manifestații monstruoase, iar plecările către vest, care 
încetaseră în 1991, luau din nou proporţii de neacccptat. 
Lupla dintre neo-nazişti, uniți cu stalinişlii, şi democrați, 
partizani ai reunificării, era încrâncenală. De câteva 
săptămâni, puterea, depăşită, îşi închisese frontierele, 
violând acordurile semnate cu guvernul de la Bonn. Lupta 
amenința acum să se transforme într-un adevărat război 
civil. Sub presiunea explozivă a poporului şi ca să 
sfârşească cu acest haos, noul guvern, fără să consulte 
Moscova, promisese să părăsească Pactul de la Varşovia, la 
26 decembrie. Cu o singură condiție: anarhia să înceteze 
imediat. Ultimatumul guvernului lua sfârşit la 27 
septembrie dimineața. Potrivit ultimelor ştiri, oamenii 
reveniseră la lucru chiar în aceeaşi dimineaţă. Gorşkov îşi 
manifestase în mod oficial mânia, în termeni neobişnuiţi. La 
ultimul sondaj, mai mult de 97% dintre germanii din 
est'crau favorabili plecării trupelor sovietice şi ruperii 
alianţei militare eu Moscova. 

— Sper că nu vorn fi obligaţi să intervenim, spuse pe un 
ton ridicat Gorşkov, privindu-l pe karstov. 

Dar cel care luă cuvântul fu ministrul economiei, copilul 
teribil al Biroului Politic. 


— Consider că ar fi o greşeală monumentală şi, în tot 
cazul, sfârşitul perestroicii. Jocurile sunt făcute şi nu 
serveşte la nimic să împiedicăm o evoluţie pe care aţi 
declarişat-o şi aţi dorit-o Dvs. În plus, nu mai avem mijloace 
şi mă îndoiesc că soldaţii noştri, împotmoliţi în Azerbaidjan, 
vor'accepta să acţioneze. 

De data asta, Karstov era de acord cu el, dar se feri să 
exprime acelaşi punct de vedere. 

— Am încheiat înţelegeri, spuse el. Soldaţii americani nu 
vor mai fi acolo. Cei 30.000 staţionaţi încă în Germania de 
Vest trebuie să plece la 20 decembrie. Putem interveni sau 
ameninţa că 

244 


o vorn face şi întreaga lume ne va mulţumi. Dacă îi 
lăsăm, toate ţările vor părăsi Pactul de la Varşovia în 
minutul următor deciziei Germaniei de Est. Alianţa Atlantică 
este moartă. URSS-ul este acum prima putere militară pe 
continentul european: nu este, deci, cazul Să renunţăm la 
această carte câştigătoare. 

Gorşkov, tăcut până atunci, luă cuvântul: 

— Am anunţat în 1989 că toate trupele noastre se vor 
întoarce în ţară la sfârş'itul anului 1990. Mareşalul are 
dreptate. Singura putere care ne rămâne este armata. Dacă 
pierdem acest avantaj, Uniunea Sovietică va deveni 
inevitabil o putere de gradul doi. A- tâta timp cât nu ne 
vorn dezvolta economia, industriile şi tehnologiile, vorn fi 
condamnaţi să punem înainte puterea noastră militară. Nu 
avem de ales! ’ 

Făcu o pauză şi adăugă, tot calm: 

— Sper că Germania va înţelege. 

— Dacă intervenim, străinii vor înceta să investească, 
observă ministrul economiei. 

— Străinii nu ne-au părăsit atunci când a trebuit să 
punem capăt haosului polonez, răspunse  Gorşkov, 


ridicându-se... 

Conform obiceiului, Karslov'âl ajunse din urmă pe 
Gorşkov în biroul acestuia. 

Preşedintele îi ceru să elaboreze un plan de invazie, rapid 
şi eficace. 

— O să-l aveţi, domnule Preşedinte. 

— Care va fi 'reacţia americanilor? 

— Ca şi în cazul 'Poloniei, bănuiesc. Proteste, ameninţări 
cu embargoul ele. De formă, bineînţeles. Ei sunt prea 
ocupați cu războiul lor economic cu Japonia şi cu CEE. În 
ceea ce priveşte Europa, mă gândesc că reacţiile vor fi 
ambigue, ca de obicei. Dar, în fond, va fi o aprobare'sau, să 
spunem, o înţelegere... îmi voi consulta şi agenţii de acolo, 
chiar azi. 

Ezită o clipă'şi adăugă: 

— Cred, totuşi' c-ar fi mai bine să aşteptăm ca ultimii 
soldaţi americani să fi părăsit pământul german, înainte de 
a acționa...” 

Gorşkov îl întrerupse: 

— N-âm nicio obiecţie. Cu atât mai mult cu cât pleacă cu 
câteva zile înainte de referendum. Pe 20 decembrie, nu? 

— Da. Băieţii vor petrece Crăciunul în familie. 

— Câţi soldaţi avem în Germania? 

— Cu ultimeâe reduceri, avem 120.000. Este mai mult 
decât satisfăcător. 

Gorşkov se îndreaptă spre bar şi umplu două pahare cu 
scotch, îi dădu un pahar lui Karstov, într'ebându-l de ce îl 
minţise în legătură cu ziarista străină. 

245 


— Se pare că va avea chiar un copil cu line! Sau poate nu 
cu tine? 

Karstov îşi păstră sângele rece. Gorşkov îl spiona. Era 
evident şi ţinea neapărat să i-o arate. 

Aşa este, am revăzut-o, admise el, nu prea bucuros. Este 


însărcinată, este adevărat, dar cu mine. 

Gorşkov se instală în faţa biroului şi începu să se joace cu 
un creion. „Este oare la curent şi cu Egorov?“, se gândi 
Karstov, obosit, cu toate simţurile treze. 

Gorşkov rupse creionul şi întrebă cu o voce mieroasă: 

— Aştept explicaţii, mareşale. 

— Am pus să se 'facă o anchetă asupra ei. Este curată, 
pot să jur. Am hotărât, deci, să mă însor cu ea. 

Gorşkov rupse al doilea creion. 

— Piotr, ştiu c-ai fost nenorocit cu Olga. Nu era demnă de 
tine. În plus, le înşela... 

Karstov se' prefăcu că este surprins. 

— Da, şi între alţii şi cu predecesorul tău, credeam că eşti 
la curent! 

Sângele lui Karstov îngheţă. Îi răspunse: 

— Nu, nu am ştiut. Nu eram niciodată aici, după cum 
ştiţi. 

— Piotr, trebuie să încetezi s-o mai vezi pe această 
femeie! i 

Gorşkov se ridicase. li puse o mână pe umăr: 

— Numărul doi în stat nu-şi poate lua un asemenea risc... 

— Dar zeci de „demnitari“ inclusiv ministrul 
transporturilor, sunt însuraţi cu străine... protestă Karstov, 
iritat şi umilit. 

— Piotr, 'nu înţelegi. Eşti inteligent, curajos, un strateg 
strălucit şi credincios. Da, eşti plin de calităţi. Dar ai un 
defect, unul singur: naivitatea. 

Piotr nu spuse nimic. 

— Nu înţelegi că într-o zi vei sta aici, în locul meu, şi că 
numărul unu trebuie să aibă o soţie rusoaică? URSS-ul nu 
este o republică bananicră. Ţarii preferau străinele. Noi, noi 
trebuie să ne alegem soțiile dintre fiicele poporului. 

Lui Karstov îi trecu prin minte să demisioneze. 

— Ea poartă copilul meu, spuse cu o voce înceată. 

— Cere-i să avorteze şi termină cu ea! 


Karstov privi în vid, gânditor. 

— Bun. Daţi-mi câteva zile. 

— Ştiam că’ vei fi rezonabil. Este în interesul tău. Rezolvă 
a- ccastă afacere cât mai repede posibil. Avem priorităţi 
mai importante în sâptămânile care vor veni, după câte ştii. 
Poţi să pleci! 

Cu un gest prietenesc îi făcu semi) că întrevederea luase 
sfârşit. 

246 


Karstov trăi cca mai îngrozitoare zi din viaţa lui. Nu-şi 
putea imagina c-ar mai putea exista fără Eva. Un lucru era 
sigur. Gorşkov, pusese să fie supravegheat, deci, de către 
KGB. Să i se fi montat chiar lui microfoane? Dacă da, 
Gorşkov ştia de Egorov. Nu, nu regreta că l-a eliminat. 
Pentru Eva âr omori din nou, dacă ar fi nevoie. „Numărul 
unu nu se poate însura cu o străină.“ Prostii! Niciodată nu o 
va părăsi. Orice ar gândi acest cinic de Gorşkov. „Eva va fi 
soţia mea, ea este soţia mea, fără ea cu nu mai’ sunt nimic, 
încetez să exist“, murmurase pe scaunul din spate al Zilului 
care îl ducea la Ministerul Apărării. 


29 septehibrie 

Piolr Karslov aflase aproape clin întâmplare. Pe moment, 
se gândise să se ducă drept la Kremlin şi să-şi dea demisia. 
Târziu, în seara de 28, adjunctul său, generalul Dmitri 
Basov, intrase fără să bată la uşă în biroul lui: 

— Atunci'refacem figura din Polonia în Germania de Est? 

— Sper că nu. Polonia mi-a rămas în gât! 

— Nu-i vorn putea obliga pe nemti să rămână în Pactul 
de la Varşovia. Dar, ca şi în Polonia, va trebui suprimat 
primul ministru. Ce spune Preşedintele? 

Pentru moment, Piotr nu înţelese. Făcându-se că se 
gândeşte, el îşi rememoră motivele care au condus la 


intervenţia din Polonia. 

în urmă cu şapte luni, rezultatele alegerilor făcuseră ca 
partidul comunist să iasă din guvern. Cu 0,3% din voturi, nu 
avea nicio şansă să se mai impună. De atunci chiar, 
guvernul social-democrat polonez îşi anunţase intenţia să 
părăsească Pactul de la Varşovia, într-un interval de opt 
luni. URSS-ul reacţionase foarte drastic la această 
declaraţie şi în acelaşi timp începuseră primele asasinate. 
Oameni politici de lot felul, ziarişti, preoţi, membri influenţi 
ai Solidarităţii căzuseră sub  gloanţele  ucigaşilor 
profesionişti, niciodată identificaţi. Adăugându-se şi criza 
economică, ţara ajunsese în faţa războiului’ civil. Până aici 
Karstov vedea limpede. Pe urmă primul ministru fusese 
găsit torturat de moarte, într-o pădure din apropierea 
capitalei. A fost acuzată extrema dreaptă, teză acreditată 
de către ansamblul presei internaţionale. Apoi, KGB-ul, într- 
o formidabilă operaţiune de dezinformare, a lăsat să se 
creadă că armata poloneză fusese gata să preia puterea. 
Atunci Karstov nu-şi dăduse seama de toate acestea. Şi iată 
că Basov, în modul cel mai natural, îl anunţa că acum urma 
să se procedeze în acelaşi fel. KGB-ul se găsea, fără 
îndoială, în spatele unor proiecte sâri- geroase, pe care, 
totuşi, Karstov nu le aflase din dosarele sale confidenţiale. ÎI 
înşelaseră! Truşenko nu acţionase fără acordul lui Gorşkov. 
Era de neconceput Sau, atunci, Gorşkov îl înşelase de 

248 


la început până la sfârşit! Deci şi el nu era decât un om 
sângeros, camuflat în democrat! Karslov se simţea 
ridiculizat. Gorşkov avea dreptate să-i spună că era prea 
naiv. 

— Bine, poate că ai dreptate, îi spuse. Cum ai aflat? 

— Din întâmplare, în dimineaţa asta. Îţi mărturisesc că în 
primul moment am fost dezgustat. Dar cred că este singura 
soluţie ca să se salveze imperiul. 


— Din Întâmplare? Cum adică din întâmplare? 

— Studiind arhivele secrete ale lui Truşenko, aşa cum mi- 
ai cerut, am dat peste un document semnat de mâna lui 
Gorşkov şi care, teoretic, ar fi trebuit să ajungă la coş. 

— Poţi să mi-l arăţi? întrebă intrigat Karslov. 

— Nu'eşti la curent? Credeam că Preşedintele, prietenul 
tău... 

— Da, mi-a spus, dar vreau lotuşi să arunc o privire. 

Şurâsc sirâmb. 

în timp ce Basov se dusese să caute documentul, 
Karslov, nebun de furie, începu să se plimbe prin birou. 

Trei minute mai târziu, Basov intra ca un dement. Faţa îi 
era lividă, flutura o grămadă de hârtii tăiate în bucățele. 

— lată tot ce-a mai rămas! îl lăsasem pe biroul meu, nu 
mai înţeleg nimic. 

Linişleşic-le, spuse Piotr, el însuşi gata să facă o criză de 
nervi. 

Se lăsă tăcere între ei. Respirația greoaie a lui Basov îl 
împiedica pe Karslov să gândească. Se îndepărtă şi se opri 
în faţa ferestrei. Spusele Evei îi reveniră în minte: „Am 
coşmaruri, vor încerca să le omoare dintr-un moment în 
altul. Nu voi aduce pe lume un orfan!“ Simţi cum tot corpul 
îi este cuprins de răceală. Avea întotdeauna aceeaşi 
senzaţie, când îi era într-adevăr frică. 

Truşenko, desigur! Mai avea oameni în clădire. De ce 
acceptase Gorşkov să se despartă de Truşenko, când erau 
prieteni de 13 ani şi un secret diabolic îi unea pentru vecie? 

Se întoarse: 

— Dragă prietene, nu căuta să înţelegi şi uită ce-ai văzut. 
Este în interesul ţării. 

— Dar... 

— Este un ordin. 

Cu un gest îi făcu semn să tacă şi scrise câteva fraze pe 
o foaie de hârlie. Basov se apropie şi citi: „Treci pe la mine 
la miezul nopţii, singur. Ai încredere în mine“. 


La 30 septembrie, un articol din prima pagină a ziarului 
New York Times anunţa „botezul patronului KGB-ului de 
către papa în per- 

249 


soană“. Jurnalul relata întreaga poveste cu toate 
detaliile... în aceeaşi seară, Gorşkov îl convocă pe Piotr 
Karstov. 

Ce-i cu povestea asta? întrebă el, furios. 

— Dezinformare, fără îndoială, domnule Preşedinte. 

Eva îl sfătuise cu fermitate să nu-i spună luigorşkov. 
„într-o zi, asta s-ar putea întoarce împotriva ta“. 

— Nu-mi place deloc. Trebuie să-i găsim pe autorii 
acestei farse, cât mai repede posibil. Dacă intervine şi 
biserica, unde ajungem? îţi ordon să dezminţi zvonul chiar 
acum, cu cea mai mare fermitate! Eu am să-i telefonez 
papei şi-am să-i cer să facă acelaşi lucru! 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule Preşedinte, dar nu văd 
care este problema. Să lăsăm opinia mondială să creadă 
asemenea stupidităţi. Ceea ce nu ar face decât să ne 
servească. 

— l^u, vreau o dezminţire! Dacă Biserica ar fi de acord 
cu opinia ziarului Times, asta ar însemna o adevărată 
blasfemie. 

Gorşkov îşi ieşise din fire. Începu să strige şi să 
vorbească incoerent: 

— Se va spune despre mine că sunt un escroc... că toate 
mijloacele, inclusiv Dumnezeu, sunt bune ca să înşele 
lumea. Polonia se va ridica. Numărul doi în statul nostru 
botezat? Conservatorii, slalinişlii ne vor asasina! 

Piotr nu se gândise la asta. Numai Eva era la curent, în 
afara celor doi iezuiţi care îl asistaseră pe papă. Unul dintre 
ci trădase! Sau chiar sfânt'ul papă, el însuşi! Oricum se 
încerca să fie discreditat din nou. Cine, dacă nu chiar 
Gorşkov... Dar în ce scop? Ca şă-şi salveze pielea încă o 


dată? Eva avea dreptate, ca întotdeauna, îşi aduse aminte 
ceea ce îi spusese ea, noaptea trecută, după ce făcuseră 
dragoste: „Gorşkov îţi dă toate puterile, pentru ca să ţi le ia 
mai uşor. Cu o singură lovitură de secure. Are întotdeauna 
nevoie de tapi ispăşitori. Datorită lor se mai menţine. 
Rândul tău se apropie“. 

— Mă duc imediat să dau presei o dezminţire, anunţă 
Karstov, cu o voce calmă. 

în” momentul în care se ridică, Gorşkov se scuză: 

— Imi pare rău că m-am ambalat. Dar această afacere, 
care în condiţii normale ar fi fost efectiv o lovitură de geniu 
a dezinformării, 'mi se pare prost venită. Înainte de a 
dezminţi, ai face bine să-i contactezi pe oamenii noştri de la 
Vatican... 

Karstov se întoarse imediat la biroul său de la KGB. În 
maşină, vru să-i telefoneze Evei, daţ se răzgândi. Cel care: | 
spiona nu putea să fie decât şoferul, deşi îl alesese el însusi 
în ziua numirii sale. 

250 


Se holăr“să-l schimbe. Îşi va alege unul dintre cei ce 
făcuseră parte din comandourile din Afganistan. Piotr 
simţea cum se siringe laţul în jurul lui. 

în ajun, tânărul Berzin, care conducea ancheta în 
legătură cu moartea lui Moise, îi adusese un prim raport. 
Agenţii direcţiei a şaptea îl filaseră pe student chiar a doua 
zi după discuţia pe' care 
0 avusese cu Eva. Simplă măsură de siguranţă. Printre 
numeroşii clienţi ai lui Moise, îl găsiseră pe ex-inspect'orul 
Boris Pliuci. Şi el rămăsese un timp mai îndelungat în taxiul 
acestuia la oprire. Pentru moment, anchetatorii nu făcuseră 
legătura. Mama studentului, domiciliată la Odessa, 
povestise că o ziaristă străină îi oferise fiului ei o sumă 
considerabilă pentru ca să înregistreze conferințele unui 
inspector foarte cunoscut la Moscova. Fiul ei îi trimisese b 


scrisoare în care îi promitea un televisor şi un colier de aur 
pentru aniversarea zilei ei de naştere. Dispariţia lui Pliuci, 
apoi sinuciderea lui treziseră interesul'lui Berzin. Trei zile 
mai târziu, dăduse ordin să-i fie dezgropat coşciugul. Nu 
numai că era gol, dar alţii îl dezgropaseră deja mai înainte. 
Inspectorul era deci viu şi, foarte probabil, el îl asasinase pe 
Moise Henkin! De ce oare? Raportul povestea viaţa lui Pliuci 
în cele mai mici detalii. Tăietori de presă din Pravda 
anunțau conferințele în care acesta îşi propusese să 
dezvăluie  câleva'afaceri  confidenţiale. O copie â 
contractului semnat de Jan Egorov şi de Pliuci'dezvăluia 
importanţa conferinţelor: Pravaa îi oferea 50 de mii de 
ruble pentru exclusivitate. În raportul lui, anchetatorul 
insistase asupra caracterului judiciar al acestei afaceri 
misterioase şi propunea ca dosarul să fie încredinţai celor 
de la Petrovka. Karstov îşi aminti subit de un detaliu, a 
cărui importanţă Berzin nu o ses'izase: inspectorul Pliuci 
fusese văzut ultima oară într-un restaurant la modă de 
către agenţii care o urmăreau pe Eva; ei notaseră în post- 
scriptum: „Pensia foştilor inspectori trebuie să fie foarte 
mare: Boris Pliuci îşi ia şi el'masa aici!“ 

Karstov, prin reflex, ceruse KGB-ului să păstreze dosarul 
şi scrisese pe el apăsat: „Nu acţionaţi, aşteptaţi noi 
instrucţiuni“.' 

„în ce încurcătură se băgase Eva?“ se gân'dise, 
închizân'd dosarul. Înţelegea de ce, ca bună ziaristă, se 
interesase de această afacere, dar nu-i plăcea deloc 
coincidenţa care o adusese în acelaşi restaurant cu Pliuci. 
Desigur, Eva îi va da o explicaţie şi nu s'c va mai gândi la 
asta. 

Karstov îşi consultă agenda şi îi lelefonă lui Andrei 
Leonov. 

1 se răspunse că era în Polonia, cu trupele de ocupaţie. 
Ceru numărul de la Varşovia. O oră mai târziu, vocea 
prietenului său răsuna la capătul firului. 


— Fă-ţi bagajele. Te întorci imediat. Am aranjat totul. 
251 


Fostul locotenent din trupele speciale, care servise sub 
comanda locotenent-colonelului Karstov în Afganistan, era 
acum el însuşi comandant de unitate. Intră în biroul 
ministrului apărării la ora 5 fix. Era înalt, blond, şi o mică 
meşă îi acoperea fruntea. Karstov îl îmbrăţişă cu căldură.” 
Tânărul comandant era vizibil emoţionat. Piolr îi întinse o 
foaie de hârtie, făcându-i semn să tacă. Leonov o citi fără 
să spună un cuvânt şi faţa i se lumină. 

Apoi, Karstov îl conduse spre curtea ministerului, vorbind 
pe drum ca doi prieteni care se regăsesc după o lungă 
despărţire. După ce îşi aduseră aminte de timpurile bune, îi 
şopti: 

— Ai m'ână liberă. O să serbăm revederea la 5 
octombrie! Ai tot timpul! 

— Nu va fi uşor. Au rămas aproape toţi în armată, dar 
sunt răspândiţi în toate republicile. In afară de cameraman. 
A dispărut cu lotul.' Probabil l-au omorât! 

— Acţionează în cel mai mare secret. Nimeni nu trebuie 
să ştie. Şi, privi'ndu-l în ochi, adăugă: Consideră acest lucru 
ca o operaţiune de comando. 

Am visat întotdeauna să fim din nou împreună. Dar n-am 
îndrăznit niciodată să ţi-o spun! 

— Acum suntem. Nimic nu ne va mai despărţi de aici 
încolo. 

Eva se pregătea să cineze când auzi un zgomot uşor 
venind dinspre uşă. Cineva îi strecurase o scrisoare. O 
deschise imediat. 

„La ora 22, astă-scară, Andrei Leonov, un prieten, va veni 
să te caute. la-ţi câteva haine şi nu pune întrebări. Piotr.“ 

Eva privi ceasul. Era ora 20. Era pentru prima dată, în 
ultimele patru zile, că Piotr lua legătura cu că şi pentru 
prima dată când proceda în acest mod. Era, oare, datorită 


articolului din New York Times? O lovitură a lui Nelson, fără 
îndoială! Eva îşi imagină imediat reacţia Nadiei Saronski, 
când va afla că fusese înşelată de Karstov. Botezat pe 
ascuns, evreu în ascuns, dacă şi ea dezvăluia informaţiile 
pe care le deţinea, catastrofa ar fi fost asigurată. 

A doua zi, trebuia să-lântâlnească pe noul director 
general al Agenţiei de Presă Europene în persoană. Işi 
anunţase venirea în ajun, prin fax. Piotr îi cerea să-şi ia 
haine şi să nu pună întrebări. Hotărâsc să grăbească 
lucrurile? 

De cealaltă parte a străzii, Boris Pliuci urmărea lotul 
neliniştit. Observase un bărbat coborând dintr-o Ceaika 
neagră la câţiva metri de imobilul Evei. Bărbatul, în civil, 
intrase şi ieşise aproape imediat. Şi acum Eva se mişca 
grăbită prin salon. Boris înţelese că 

252 


ceva important se va petrece. Eva puse o geantă de voiaj 
pe sofa şi începu s-o umple. N-o văzuse niciodată aşa de 
nervoasă. 

Boris o găsi pe Caterina în bucătărie. 

— Trebuie să plec, spuse el. Se petrec lucruri stranii. 
Pregăteşte-mi, te rog, cafea şi biscuiţi. 

— O.K., comisarci 

— Imi iau şi sacul de dormit. 

— Vei sta ¿e veghe? 

— Probabil. lau şi scaunul rulant. 

Din comoda din sufragerie îşi luă revolverul, îl încarcă şi îl 
puse la centură, sub haină. Omul care intrase la Eva era 
înalt, blond şi puternic. Era, oare, cel pe care îl văzuse 
prezicătoarea? Ea spusese: „înalt, blond şi slab.“ Dar putea 
să se înşele! 

Câteva minute mai târziu, Caterina ieşea din imobil, 
'âmpingând un scaun cu rplile, de handicapat, spre Lada 
break, parcată la capătul străzii. Ajungând la maşină, Boris 


îi ceru să se oprească. 

— Astăzi îţi vei asuma anumite riscuri. 

Caterina îl privi, mirată. 

— Ţine, îi spuse el, încredinlându-i un microemiţător. 
Cineva va veni s-o caute pe vecina ta. Nu ştiu când. Te ve'i 
apropia de maşina lui şi vei lipi acest obiect pe portbagaj. 
Acum, întoarcc-te acasă şi aşteaptă semnalul meu. 

Pliuci fi dădu ta/kie-walkie-ul japonez, pe care Caterina îl 
cumpărase cu două zile mai înainte. 

La ora 22, Ceaika neagră, cu perdeaua lăsată, trecu prin 
faţa maşinii în care aştepta Boris şi-şi continuă drumul până 
la imobilul Evei. Pliuci o anunţă pe Caterina: 

— A venit, du-te repede! 

în acelaşi moment, disperat, Pliuci o văzu pe Eva ieşind 
din imobil şi intrând în maşina care demară imediat. 
Caterina nu avusese timp nici să traverseze strada! Boris 
demară la rândul lui, încetini în faţa Caterinci, îi strigă să se 
întoarcă acasă şi porni în urmărirea maşinii. 

Drumul ducea în afara oraşului. Boris încerca să rărnână 
la o distanţă bună, pentru a nu fi reperat. In faţa lui, şoferul 
Ceaikăi conducea fără să se preocupe de codul rutier. Şi el 
trebui să treacă peste două stopuri ca să nu-l piardă. 

Aţâţat de această cursă de urmărire, nu reuşea să-şi 
calmeze bătăile dezordonate ale inimii. Maşina rula din ce 
în ce'mai repede. În câteva minute fusese gata să provoace 
două accidente. Şoferul nu o luase spre dacea lui Karstov 
cum credea, ci în direcţia aeroportului Domodedovo, aflat 
în sud-eslul capitalei. Riscul de a fi reperat creştea pe 
măsură ce kilometrii se derulau. Deodată, Ceaika se opri în 
dreptul unui drum lateral. Pliuci nu avea de 

253 


ales... Probabil că fusese reperat. La doi kilometri de 
aeroport! înjură cu voce tare şi fu obligat să continue să 
ruleze drept înainte. Cu puţin noroc, îi va regăsi la aeroport. 


Dar, privind în oglinda retrovizoare, îşi dădu seama că 
maşina dispăruse în noapte... Nebun de furie, învârti violent 
volanul şi întoarse. Nu mai era nimeni. Cu moartea în suflet, 
renunţă şi se întoarse la Caterina. 

Eva se urcă în elicopterul militar care aştepta înir-un 
perimetru izolat al aeroportului Domodedovo, a cărui 
clădire sumbră era abia vizibila în noapte. Pilotul puse 
motoarele în mişcare şi decolă. Eva reperase Lada brcak la 
ieşirea din Moscova. Oprirea pe care o propusese nu era 
decât o verificare. Andrei Leonov, la sugestia ci, disimulase 
maşina pe o cărare împrejmuită de copaci. Două minute 
mai târziu, 'aşa cum prevăzuse, Lada rula încet în sens 
invers. Ascunsă după'un copac, Eva avusese timp să reţină 
doar primele patru cifre din cele şase ale numărului de 
înmatriculare. Le notase imediat pe dosul carnetului ei. 

Elicopterul ateriză pe un câmp ce i se păru imens. Eva se 
îndreptă imediat către clădirea din apropiere, ce avea doar 
câteva camere luminate la parter. Zări ostaşi din trupele 
speciale păzind obiectivul, înarmaţi până-n dinţi. Purta 
uniforma ofiţerilor superiori ai KGB-ului, uniformă pe care 
Andrei i-o dăduse în maşină, aşa că, în întuneric, nimeni nu 
putea bănui că era vorba de-o femeie. 

Piotr Karstov o aştepta înăuntru. Izbucni în râs la vederea 
ei şi o îmbrăţişă cu o putere neobişnuită. 

— O să 'locuieşti aici câteva zife, îi spuse. _ 

Eva vru să protesteze, dar o sirânse mai tare lângă el. li 
şopti la ureche: 

— A început numărătoarea inversă... 

— Trebuie să-ţi vorbesc, i-o tăie ea. 

— Am doar zece minute... Trebuie să mă întorc la 
Moscova, revin mâinc sau poâmâine. 

Eva dădu din cap. 

— Trebuie să-ţi vorbesc imediat. Este foarte important. 

Karstov acceptă să iasă împreună câteva minute. 
Merseră spre pădure, în spatele casei. La o distanţă destul 


de mare, Piotr îi explică grijile lui. 

— Am decis să trec la acţiune pe 7 octombrie. Până 
atunci, rămâi aici. 

Eva îl opri: 

— Gorşkov va afla. Am fost urmăriţi. 

— Eşti'sigură? 

254 


— Da, ne-au pierdut urma, dar asta nu schimbă nimic. 

— O Volgă a KGB-ului? Ca cea care... 

— Nu, era o Lada. 

Piolr se gândca la toate implicaţiile posibile. 

— Şi cu trebuie să mă întorc la Moscova, îşi susţinu Eva 
punctul de vedere. li povesti apoi ce întâlnirc importantă 
trebuia să aibă a doua zi şi adăugă: Inutil să atragem 
bănuielile. Voi trăi în mod normal până în momentul în care 
vei acţiona! Găseşte doar un loc unde să ne putem vedea 
fără niciun risc. 

— Ai dreptate. Voi aranja lotul chiar din seara asta. Acum 
pri- veşte-mă bine în ochi. Eşti sigură că mă iubeşti? 

— Din tot sufletul. 

— Eşti sigură că vrei să-mi dăruieşti acest copil? 

— Da. 

— Şi nu-mi ascunzi nimic în afacerea Moise? 

Ea' răspunse fără să ezite: 

— Ti-am spus lotul, de ce îmi pui din nou această 
întrebare? 

— Pentru că inspectorul Pliuci a fost văzut cu Moise, apoi, 
pentru ultima dată, într-un restaurant în care te aflai şi tu. 

Karstov îi destăinui toate detaliile cuprinse în dosarilil pe 
care i-l prezentaseră.; _ 

— Este o poveste de nebuni! protestă ca. |ţi jur că ţi-am 
spus lot adevărul. Ţi-o jur pe copilul tău, pe care-l port 
în'mine. 

'Piolr se îmblânzi. 


— Acum spune-mi ce vezi în visele tale. 

— O să meargă. O simt. 

Avu o senzaţie stranie. Simţi cum o cuprinde ameţeala, 
cum se înăbușe, ca şi când mâini invizibile ar fi încercat s-o 
sugrume. Imagini stranii îi treceau prin minte, fără să 
înţeleagă ce i se în- lâmplă. Lui Karstov îi fu frică. 

— Te simţi rău? Vino, să intrăm. 

Piotr grăâti pasul, susţinând-o. Îndată ce ajunseră în 
cameră, vru s-o culce, dar ca îl strânse în braţe cu toate 
forţele. 

— Piotr, murmură ea cu o voce înceată. La 7 no'iembrie. 
Nu acum! 

. — Dar... 

Ea Îl scutură brutal. 

— Nu acum, Piolr, ascultă-mă! 7 noiembrie e dala cea 
mai potrivită! 

— Eşti sigură? întrebă Karstov, cu privirea neliniştită. 

— Da! Am avut o viziune foarte puternică, foarte cişră. 
Nu este nicio îndoială. Văd vulturul noului drapel flulurând 
pe Kremlin. Da, asta e... îl văd, Piotr. ÎI văd... 

Eva se lăsă să cadă pevpat. 

255 


| 

Karstov fu cât pe ce să se prăbuşească şi el, clar se tinu 
bine. Îi dădu să bea ceva şi, când ea se calmă, o anunţă că 
p'leacă. 

O jumătate de oră mai târziu, Eva se întorcea la elicopter 
şi decola la rândul ci. 

împins atât de instinctul său, cât şi de ideea că nu poate 
accepta eşecul, Boris Pliuri, abia ajuns în fata imobilului în 
care locuia ¿a te rina, se întoarse la aeroportul 
bomodedovo. Oprit pe un drum de acces, cu toate luminile 
stinse, el recunoscu Ceaika neagră. Aceasta rula încet în 
direcţia pistei rezervată elicopterelor militare. Era ora 1 şi 


30 diminea'ţa. Asistă la aterizare şi distinse din depărtare 
silueta Evei. Semnalul regulat al emiţătorului pe care reuşi 
să-l lipească pe portbagajul maşinii în timp ce şoferul se 
ducea’ s-o întimpine se auzea normal. 

Pe drumul de întoarcere, simţi marca satisfacţie de a o fi 
regăsit pe Eva în viaţă, chiar dacă uniforma de la KGB pe 
care ea o purta îl pusese oarecum în încurcătură... 

Boris parcă la capătul străzii şi aşteptă ca luminile din 
apartamentul Evei să se stingă. O jumăta'te de oră mai 
târziu, apăru pe stradă, bălăbănindu-se ca un beţiv, şi intră, 
în sfârşit, la Caterina. În salon, îşi luă binoclul şi branşă 
captatorul de distanţă. Eva dormea. Se putea duce şi el' să 
se culce. N-o auzi intrând în cameră pe Caterina. Tresări 
când ca îl cuprinse cu ambele braţe. Lumina slabă a străzii, 
care intra pe fereastră, puneţi în evidenţă silueta corpului ei 
gol sub cămaşa de noapte. Tulburat, Pliuri nu putu face 
nicio mişcare. "i 

— Nu mai pot, comâsare, murmură ea. 

Se ridică şi ea se lipi strâns de el. Boris simţi că i se taie 
respiraţia. O durere surdă urca în el. li puse mâinile pe 
umeri şi le lăsă să coboare încet de-a lungul spatelui. Acest 
moment, de care se ferise atâla vreme, venise. Simţi trupul 
Caterinci tremurând lângă el şi gura ei, caldă şi dulce, 
căutind-o pe a lui. Ilmbătat de această sărutare, toată 
tensiunea acumulată de săptămâni se eliberă brusc şi nu 
mai rezistă când Caterina îl atrase spre dormitor. 


5 octombrie 

Erau toţi aici, participanţii încă în viata la operaţiunea 
legendară din 17 mai 1983. Karstov'ân persoană îi 
întâmpinâse. Toţi ocupau acum posturi mai mult sau mai 
puţin importante. Erau 2$ în total. Kaistov îi primi în dacca 
sa şi serbarea dură până în zori, cu cânicce şi râsetc. — 
înainte ca toţi să 'fie beţi, Piotr îi observase cu atenţie. Unii 
nu beneficiascră de promovarea pe care o meritau; îi luă” la 


o parte şi ie promise să repare această nedreptate. Nu se 
schimbaseră mult: rămăseseră războinici exemplari, 
devotați singurului şef pe care-l cunoşteau, mareşalul, cum 
îl numeau.’ Mai târziu, Piotr îi ceru şefului de stat-major, 
mareşalul Igor Vasilicvici Ni- kolaev, să-i mute la Moscova, 
înainte de 20 octombrie, şi pe cei caic nu erau încă aici. 

— Ce se va înlâmpla după 20? 

— După 20, începe adevăratul tău destin. Am numeroase 
proiecte pentru tine. Dar păstrează secretul, Igor, adăugă el 
grav, sirângându-l la piept. 

în timpul acestei nopţi de revedere, Piotr reuşi să repete 
aproape aceeaşi frază fiecăruia dintre invitaţii săi, fără ca 
vreunul să-şi dea seama de acest lucru. 

Se despărţiră după un ultim toast, prin care toţi îi jurară 
credinţă şi recunoştinţă. Karstov adormi legănat de imagini 
grandioase. 


Washington, 8 octombrie 

t 

Robert Nelson îi făcu semn vizitatorului său să se aşeze. 
Turnă whisky în două pahare şi se apropie de el, 
întinzându-i unul dintre pahare. 

— lată-l, spuse, arătându-i un plic mare, aşezai la vedere 
pe masă. 

Omul puse jos paharul şi luă plicul. Conţinea câteva 
fotografii şi câteva notițe. Le examină'ân linişte şi strecură 
totul în buzunarul interior al vestei. Bău o înghiţitură ele 
whisky şi întrebă: 

— Când? 

— La 8 noiembrie. Nu înainte. Atenţie, este un agent 
feroce. 

— Agentjdublu? 

— Da, şi protejat de KGB! Această misiune are cea mai 
mare importantă. Priveşte securitatea ţării noastre. Pentru 
asta v-am a- les. Veţi începe sa vă pregătiţi îndată ce veţi 


ieşi din această încăpere. Nimeni, nici chiar eu, nu vă poate 
da un contraordin, e clar? întrebări? 

Omul îşi încrucişa picioarele. Cula pantalonului lui bleu 
era impecabilă’ ca firul unei lame. Impasibil, scoase 
fotografiile şi le examină încă o dală. 

— Nu, răspunse el în sfârşit. 

Le puse la loc, îşi bău paharul şi se ridică. 

La uşă, se întoarse. Nelson avu sentimentul că ar vrea să 
spună ceva. 

— Da? făcu Nelson. 

Dar blondul se întoarse dirr nou, ieşi pe uşă şi o închise în 
urma lui. 


Moscova, 20 octombrie 

Revenită la ca acasă, la 1 octombrie, ora 2 dimineaţa, 
Eva plânsese în tăcere. Era încă tulburată: viziunea de care 
îi vorbise lui Piolr era autentică. Simţise deodată o durere 
atroce traversându-i craniul şi-l văzuse, într-adevăr, pe Piotr 
reuşind la 7 noiembrie. Era posibil să fi dobândil dintr-odată 
calităţi cu care se prefăcea de câteva luni că este 
înzestrată? Această 'idee i se părea de nesu- porlat. Nu 
doica să devină un clement incontrolabil al jocului pe care, 
în teorie, trebuia să-l dirijeze singură... 

A doua zi făcu o descoperire care o îngheţă de spaimă: 
vrând să reîncarce bricheta cu gaz, găsi din întâmplare, în 
interiorul capacului, un microreceplor cât un mini-purice. 
Nelson, fără îndoială. Deci, avea înregistrarea ultimei sale 
conversații cu Piotr. Un lucru, totuşi, îi scăpa. Cum se face 
că gadgetul pe care Nelson i-l dăduse cu ocazia ultimei lor 
întâlniri, un detector camuflat în tocul pantofului, nu 
semnalase microfonul disimulat în brichetă? îşi aduse 
aminte că îşi pusese bricheta şi pachetul de ţigări pe masa 
aflată în mijlocul camerei în care discutaseră la Zoute. Nel- 
son făcuse schimbul când ea se dusese la fereastră? Totul 
era posibil şi asta explica lotul... Mai târziu, pleeând de 


acasă, zări Lada care o urmărise pe drumul spre aeroport 
parcată la capătul străzii. Compară numărul cu cel pe care-l 
scrisese pe dosul agendei. Primele patru cifre erau 
indentice. Se opri brusc: crezuse până atunci că această 
maşină era a vecinei din faţă, care însoțea de obicei un 
handicapat. Dar, atunci, ce căuta maşina în spatele ei pe 
drum? Evei nu-i venea să creadă. Erau oamenii’ lui Nelson? 
Sau ICGB-ul? Şi dacă... îşi îndepărtă din gând numele lui 
Boris Pliuci. 

Chiar în aceeaşi seară, întorcându-se la miezul nopţii, 
după un dineu plicticos, la care fusese însoţită de noul 
director al agenţiei, care-şi permisese să-i facă o 
curte'indiscretă, observase că maşina nu mai era la colţul 
străzii. Nu o regăsi decât după două zile, 're- 

259 


vopsită în albastru, dar cu acelaşi număr. CIA sau KGB-ul 
n-ar fi făcut o greşeală aşa de grosolană. Se hotărî să 
verifice. 

La 4 octombrie, lâ ora 8 dimineaţa, comandă un taxi prin 
telefon.. Două minute mai târziu, femeia'din faţă ieşi cu 
handicapatul ci. Îl recunoscu pe Boris Pliuci, în ciuda 
deghizării. Boris era aici, la 10 metri de ea! 

Andrei o găsi seara, aşezată pe un scaun, cu faţa palidă. 
încercă de mai multe ori s-o facă să-şi revină. În zadar.’ 
După ce vorbi la telefon cu Karstov, o transportă la clinică a 
doua zi, la ora 7 dimineaţa, cu o ambulanţă specială. Pliuci 
observa zăpăcit scena de la fereastră. 

Buchetul de flori pe care i-l trimisese, ieri, prinir-un 
comisionar, fără să spună din partea cui venea, o tulburase 
mult: buchetul număra 13 trandafiri roşii, ca şi acela pe 
care ea îl lăsase în ziua „morţii“ lui. Erau deci chit. 

Eva ieşi la 13 octombrie din clinică, după o cură de somn 
prescrisă de medicul-. Şcf care o consultase cu toată 
atenţia. A doua zi, Andrei veni dimineaţa devreme s-o 


conducă într-o'vilă situată aproape de parcul Academici, pe 
drumul spre aeroportul internaţional Şeremelievo. 

De vreo trei zile, Pliuci remarcase un străin de lip nordic, 
care dădea târcoale imobilului Evei. Silueta lui corespundea 
descrierii făcute de prezicătoare. Il văzuse chiar o dală 
intrând în apartamentul Evei şi-l auzise înjurând în 
engleză... Boris încă nu ştia ce se va petrece la 7 
noiembrie, dar, ca s-o regăsească pe Eva Dumoulin, n-avea 
decât să-l urmărească pe necunoscut. 

Omul îşi lua mii de precauţiuni. Dar Boris avea un mare 
avantaj asupra 'lui. II cunoştea. 


30 octombrie 

ZIL-ul negru se opri în spaţiul rezervat membrilor Biroului 
Politic. Piotr Karstov cobori din maşină şi urcă scările. 

Gorşkov nu-i mai vorbise despre Eva. Afacerea botezului, 
în schimb, continua să constituie subiectul principal al 
presei internaţionale şi zvonurile se răspândeau în toată 
ţara, cu toate dezminţirile formale. Vaticanul prefera să 
păstreze o tăcere prudentă. 

Pentru a evita ca situaţia să se complice şi mai mult, 
Karstov, se mai întâlnise încă o dală cu Nadia Şaronski. 
Fostul purtător de cuvânl al „verii Moscovite“ îi promisese 
să păstreze secretul asupra pretinsei lui origini iudaice şi-şi 
ţinuse cuvântul până acum. 

Karstov intră în biroul lui Gorşkov şi înţelese, după 
creionul pe care acesta îl rupsese, că fusese convocat de 
şeful statului şi nu de prieten. „Semn rău“, îşi spuse 
Karstov. 

— Piotr, le înşeli asupra KGB-ului. 

— În ce sens? 

— Mi-e teamă că în toate sensurile. Ai făcut rău că ai 
suprimat direcţia a treia, fără să mă consulţi. Am dat, de 
altfel, instrucţiuni să se menţină supravegherea armatei. 

— Dar mi-aţi încredinţat sarcina să împac armata cu KGB- 


uL După exemplul românesc, toate ţările Pactului au făcut 
acelaşi lucru. Este o pierdere de energic considerabilă. 

— Tot sistemul necesită o pierdere de energic! Dar el ţine 
tocmai graţie acestui lucru din octombrie 1917. Sistemul 
nostru se bazează pe trei piloni: armata, partidul şi KGB-ul. 
Dacă unul dintre aceştia slăbeşte, cum este acum cazul 
partidului, nu este grav. Ceilalţi doi piloni sunt capabili să-l 
susţină. Dar dacă unul din cei trei se prăbuşeşte, întregul 
sistem se prăbuşeşte la rândul lui. O ştii bine, nu? 
Exemplele ţărilor frăţeşti au dovedit-o în mod tragic. 
Partidul, fie că este socialist sau social-democrat, nu 
trebuie 

261 


să dispară înainte de a se construi structurile 
democratice solide. Or, noi sântern încă departe de a fi 
ajuns în această situaţie. 

— Înţeleg, admise Karstov, sperând că-l va linişti. 

— Nu, nu înţelegi nimic! Acţionezi ca un manager 
american, care mizează pe'eficacitate. E stupid! Asta nu c 
valabil decât pentru economie şi industrie, după cum ne-au 
învăţat occidentalii!  Aşteptând instaurarea reală a 
democraţiei, cei trei piloni trebuie să'rămână intacţi. 
Armata trebuie să se simtă supravegheată. Partidul, deşi i- 
am schimbat eticheta, trebuie să fie sigur de credinţa şi de 
loialitatea ei! Altfel, cei pe care îi vorn trimite să 
restabilească ordinea în republicile noastre sau la aşa-zişii 
noştri aliaţi vor fi de slânga. Nu ne putem permite acest lux 
imbecil! 

— Voi pune imediat lucrurile în ordine, îi răspunse cu o 
voce calmă. 

— Dar asta nu este lot. Germania de Est... Situaţia se 
complică, se înveninează. În ultimul tău raport confirmi că 
ei vor părăsi Pactul. Vreau, deci, un plan pentru restabilirea 
situaţiei în două săptămâni. Un plan complet, cu o 


intervenţie aşa de rapidă încât prietenii noştri să nu poată 
replica. Nu mi-i vei arăta decât mie. Apoi, vorn vedea ce va 
decide şi Biroul Politic. 

— Am pregătit deja unul, spuse Karstov. Socoteam să vi-l 
prezint pe 5 sau 6 noiembrie. 

— Poţi să mi-l expui acum, în linii mari? 

— Trebuie să intervenim înaintea alegerilor, fără îndoială. 
Spre deosebire de situaţia din Polonia, economia germană 
funcţionează foarte bine, fiind 'inundată de capitaluri vest- 
germane. Prăvăliile sunt pline, oamenilor nu le lipseşte 
nimic. În Polonia, intervenisem într-o ţară aflată în plină 
derută'economică. Faptul c-am dus pâine în camioanele 
noastre ne-a uşurat acţiunile. În Germania, vorn intra în 
ţara unor aliaţi aliaţi în plină criză politică. Soldaţii noştri nu 
vor avea deci pretextul foamei. Trebuie să „organizăm“ o 
tentativă de luare a puterii de către un anumit grup, 
susţinut oficial de Germania de Vest. Dispun de oamenii 
care-mi sunt necesari. Vorn crea astfel un climat de 
tensiune internaţională, ceea ce ne va permite să justificăm 
manevrele de la frontiere şi să menţinem îndoiala asupra 
intenţiilor noastre. Vorn putea să-i înlocuim atunci uşor pe 
membrii  statului-major al armatei est-germane cu 
oameni'care ne sunt apropiaţi. Am întocmit deja o listă. 
Totul va începe prin a pune o bombă în maşina şefului 
statului de către un autentic spion al Germaniei de Vest. Va 
fi arestat şi va mărturisi chiar în aceeaşi zi. l-am promis 
chiar eu acestui agent suma de zece milioane de' dolari. 
Dar, pentru acest preţ, Germania de Vest va fi acuzată de 
ansamblul comunităţii internaţionale. O criză 

262 


gravă se va instaura în această ţară. Vorn putea, fără 
risc, să reluăm astfel controlul asupra Germaniei de Est. 

Gorşkov îl ascultase pe Karstov fără să-l întrerupă. Faţa îi 
strălucea de bucurie. 


— Eşti un geniu, Piotr. Şi adăugă: Ştiu că Germania de 
Est va fi, în ce'le din urmă, pierdută. Dar este' singura carte 
ce ne rămâne şi trebuie să o vindem foarte scump! 

Se aşeză în faţa ferestrei. Urmă o tăcere lungă. Karstov 
avea mâinile umede. Gorşkov se întoarse, în slărşit, spre el. 

— Ai rezolvat problema la personală? 

Mareşalul scoase un plic din buzunar şi i-l întinse. 
Gorşkov îl deschise în tăcere. Certificatul medical confirma 
că o anume Eva Dumoulin, de naţionalitate franceză, 
ziaristă de profesie, făcuse un avort pe 15 octombrie, la 
policlinica din strada Dobri- ninski nr. 3. 

— Sper că nu este un fals? exclamă Gorşkov, râzând. 

— A părăsit teritoriul sovietic la 15 octombrie. Această 
afacere este clasată, răspunse Karstov, cu o voce înceată. 

— Îmi pare, sincer, rău. Dar, într. —o zi, îmi vei mulţumi. 


2 noiembrie 

Boris Pliuci nu se mai îndoia: Eva Dumoulin era într- 
adevăr plecată din Moscova, oficial... La agenţie i se 
răspunsese  Caterinci că domnişoara Dumoulin fusese 
muta'tă la sediul central de la Bruxelles şi chiar el 
constatase că apartamentul din strada Celiov era deja 
ocupat de altcineva. Ministerul Afacerilor Externe 
confirmase reîntoarcerea ci la Bruxelles. 

Cu toată legătura lui cu Calerina, resimțea teribil lipsa 
soţiei. Dar prefera să nu se întoarcă acasă, ălăla timp câl 
ucigaşii erau încă pe urmele lui. Străinul de tip nordic 
pierduse vizibil urma Evci. Dar era încă aici, ameninţător. 
Pentru Boris era clar că individul avea misiunea s-o 
lichideze... 

Graţie micului emițător fixat pe Ceaika la aeroport, reuşi 
în cele din urmă să localizeze adresa unde se ascundea 
Eva. Aşteptase căleva zile până când, într-o dimineaţă, 
şoferul venise să ia câleva lucruri din imobilul din faţă. Boris 
nu făcu altceva decât să-l urmărească de la distanţă. Noul 


domiciliu al Evei era situat la doi kilometri vest de 
aeroportul internaţional Şeremetievo. Casa, de la începutul 
secolului, nu era aparent păzită. Dar Pliuci îşi dădu seama 
că şoferul n-o părăsea pe Eva niciun pas. Aşteptă noaptea 
pentru a se apropia cât mai mult posibil de casă şi se 
ascunse în interiorul unei magazii din fundul curţii. De aici 
putea observa ferestrele salonului şi ale bucătăriei. Îşi 
scoase captatorul şi-l orientă spre salon. Nu-i parvenea 
niciun zgomot. Rămase, îotuşi, în această poziţie, cu 
răbdarea pescarului. Deodată, către miezul nopţii, auzi 
vocea Evei. Cuvintele ei păreau de neînțeles: 

„Te revăd, Dahlia, mă urmăreşti de la început, te-am 
recunoscut. Ce vrei tu de la mine, Dahlia? Vrei copilul, ştiu, 
îl vrei... Dar nu-l vei avea, Dahlia... Eu ştiu că lu-l iubeşti, 
tu... dar copilul nu trebuie să se nască. Trebuie' s-o ştii, n- 
am de ales, nu poţi să mă înţelegi... şi eu nu pot să-ți 
explic, nu acum... Ştiu, de asemenea, că tu i-ai salvat viaţa 
lui Pliuci, vezi, ştiu totul. Mă spionezi, dar şi eu...“ 

264 


Brusc, izbucni în plâns. Boris Pliuci, tulburat, auzi un 
zgomot de apă care curge, apoi se instală din nou liniştea... 
înir-un târziu, se întoarse la Moscova. Acolo, toată noaptea 
reascultă banda, prea concentrat asupra semnificației 
frazelor pentru a mai avea timp să remarce avansurile 
Caterinci. 


6 noiembrie 

Karslov bău o înghiţitură de cafea. Era rece şi amară. 
Peste 3 ore trebuia să se ducă la Kremlin să participe îa o 
reuniune extraordinară a Biroului Politic, convocată la 
cererea lui. Urma să prezinte un plan pentru rezolvarea 
definitivă a problemei Germaniei de Est. În ajun, îi 
prezentase lui Gorşkov două planuri. Primul, acela a cărui 
aplicare o preconiza, îl incită pe patron. Al doilea, mai 


moderat, fusese pregătit într-o formă acceptabilă pentru 
Biroul Politic. De la 1 noiembrie, îl văzuse pe Gorşkov de 
vreo zece ori, în cel mai mare secret, pentru a pune la 
punct toate aspectele militare, diplomatice şi politice ale 
operaţiunii. 

în acest timp, pregătirile pentru comemorarea Revoluţiei 
din Octombrie se terminau în mare grabă. Ca şi când ar fi 
fost ultima. Totul era pregătit pentru cea mai mare defilare 
care se ţinuse vreodată. Conform sfaturilor mareşalului 
Karstov, Preşedintele acceptase să-şi manifeste clar 
autoritatea în faţa polonezilor, a germanilor şi â întregii 
Europe. Piaţa Roşie era interzisă publicului de la 2 
noiembrie şi zvonurile despre un discurs de cea mai mare 
importanţă ce va fi'pronunţat de Gorşkov se răspândea în 
capitală. Trebuia să-l pronunțe- de la înălţimea tribunei 
oficiale, deasupra mausoleului lui Lenin, în ziua de 7 
noiembrie, la ora 12, înconjurat de toţi membrii Biroului 
Politic şi în faţa celei mai puternice armate din lume. 

Aşleptând evenimentul, chiar bălrânii spuneau că nu-şi 
aduc aminte să fi văzul atâtea tancuri, blindate, elicoptere 
şi trupe pe străzile oraşului lor. La prânz, în acea zi, radioul 
îi sfătui pe moscoviți să se'ântoarcă devreme acasă. 
Cuvinte ca „furt“ şi „criminalitate“ lăsau să se înţeleagă că 
era mai bine să priveşti defilarea la televizor. În zilele de 3 
şi 4 noiembrie, miliția curăţase cartierele periculoase ale 
capitalei şi o atmosferă de frică cuprinsese puţin câte puţin 
oraşul. Cei mai grijulii se precipitaseră în prăvălii 'ca să se 
aprovizioneze cu alimente, gândindu-se la eventualitatea 
unor tulburări. 

266 


Biroul Politic trebuia să se întrunească seara, la ora 18, 
eu două ore înaintea recepţiei oficiale pe care Preşedintele 
o oferea corpului diplomatic în sala Sf. Ghcorghe. 

Karslov privi cadranul ceasului: 15 şi 30. Nu închisese 


ochii toată noaptea. Generalul Basov, tot aşa de palid ca şi 
el, intră fără să bată. Cu mâna, îi făcu semn că totul 
mergea bine şi ieşi imediat. În ajun, Karslov găsise timp s-o 
revadă pe Eva pentru prima dată după o lună. 
Inconjurându-se de toate precauţiunile imaginabile, se 
dusese la ca la 1 dimineaţa, fericit s-o regăsească aşa cum 
o dorea, calmă şi încrezătoare, p'ântccele se mărise şi îşi 
lipise obrazul de el. 

— Chiar dacă aş vrea, nu mai pot da înapoi, murmură el, 
ca şi când i-ar fi vorbit copilului. 

— Vei reuşi, îi răspunse ca simplu. 

Făcuseră dragoste în tăcere. Plecă peste două ore. 

Boris părea a fi într-o stare de şoc. Il văzuse pe Karslov 
venind în ajun şi branşase imediat microreceptorul. 
Calitatea sunetului era infectă. Dar putuse să distingă totuşi 
câteva cuvinte: „să dau înapoi... să reuşesc“... întors acasă 
după plecarea lui Piolr, adormise fără să vrea în fotoliul din 
salon, unde avu un vis ciudat. Revăzu toată scena defilării 
militare din 6 octombrie 1981... din Egipt. Ceremonia se 
soldase cu asasinarea preşedintelui Anwar Sadal, în tribuna 
prezidenţială! Se trezi transpirat, la ora 5 dimineaţa, ameţit 
şi tremurând. Nu văzuse aceste imagini decât o dală, la 
televizor. Dar, în visul lui, imaginile aveau o precizie puţin 
obişnuită, mai ales una, pe care era sigur că televiziunea 
nu o arătase: faţa preşedintelui egiptean mort! Aşezai în 
fotoliu, mii de întrebări fără răspuns, născute din acele 
imagini misterioase, i se în- vârteau în dezordine prin cap. 
Toată ziua rămase copleşit de nelinişte, fără să mănânce, 
fără să vorbească. Era ora 16 când înţelese că visul 
reprezenta, de fapt, un posibil răspuns la toate întrebările 
lui. 

Dar cum să-i avertizezi pe cei responsabili? L-ar lua drept 
nebun. Era exact ora 17, când Boris Pliuci se hotări să 
cheme Kremlinul. Aşteptarea îl irita. După cel de-al 
treisprezecelea apel, o voce obosită se făcu auzită: 


— Kremlinul, vă ascult. 

— Inspectorul Boris Pliuci, de la Comisariatul 1 Mai: 
Doresc să vorbesc cu Preşedintele Mihail Gorşkov. Este 
urgent, foarte urgent. 

— Aţi spus Pliuci, faimosul inspector? 

267 


— În persoană! Vă rog, grăbiţi-vă, este foarte important! 
Fiecare minut contează. 

— Dar am citit în ziar că... 

— O să vă explic asta altădată. Nu pierdeţi timpul, este 
preţios. 

— Sper că nu este o farsă? Sunt atâţia nebuni care. 
Telefonează, ştiţi doar... 

"Boris urlă din toate puterile, ameninţând-o pe centralistă 
cu toate calamităţile lumii. 

— Vă fac imediat legătura cu preşedinţia... 

Mihail Gorşkov ieşi din biroul său şi se îndreptă cu pas 
grăbii către sala de şedinţe aflată la subsolul aripii drepte a 
Kremlinului. Secretara sa particulară, o blondă cu ochi 
căprui, alergă după el, ţinându-şi rochia cu ambele mâini. 
Dar, la câţiva metri de Preşedinte, câ'nd să-l ajungă, se 
împiedică, îşi scrânli glezna şi căzu la pământ. Gorşkov se 
întoarse surprins. Adjutantul încercă să o pună pe picioare, 
în timp ce Preşedintele se îndrepta spre ea. Cu faţa 
schimonosită de durere, secretara reuşi să-i spună: 

' - Seuzaţi-mă, domnule Preşedinte... dar âm primit un 
apel pentru Dvs. Este urgent... inspectorul Boris Pliuci 
doreşte să vă vorbească... 

— Dar Tania, inspectorul a murit. 

— Tocmai, ' el pretinde că nu... EL. 

Gorşkov o privi, perplex. 

— Spune că este extrem de urgent, insistă tânăra. 

— Bine, îngrijeşte-te. Sper că nu este prea grav şi spune-i 
acestei fantome că îl voi chema peste o oră. 


Se întoarse şi, trei minute mai târziu, intră în sala de 
şedinţe. Cei 12 membri ai Biroului Politic erau deja acolo. 
Strânse mâna fiecăruia dintre ci şi se instală la locul lui, în 
capul mesei. Abia aşezat, declară, surâzând: 

— Tovarăşi, inspectorul Boris Pliuci este, se pare, în viaţă. 
A vorbit la telefon, chiar acum câteva minute, cu secretara 
mea, care, de emotie, s-a şi împiedicat când a alergat să-mi 
dea vestea... 

— Este vorba, mai mult ca sigur, de un dezechilibrat, 
domnule Preşedinte. Avem destui în acest moment, spuse 
Voronţov, cu cinismul lui obişnuit. 

— Să trecem, mai bine, la lucruri serioase. Sânlem cu 
toţii aici la cererea ministrului apărării şi director al KGB- 
ului, tovarăşul Karsiov.'Bănuiesc că aţi avut timp să studiaţi 
raportul care v-a fost remis în această după-amiază. 

îşi privi ostentativ ceasul, arătându-le în acest fel că 
reuniunea nu trebuie să dureze prea mult. 

268 


— Arc cineva observaţii sau sugestii de făcut? întrebă, 
cercctându-i pe toţi cu privirea. Ochii lui îi întâlniră pe cei ai 
ministrului economiei şi perestroicii. Haideţi, adăugă el. Am 
sentimentul că ceva nu vă dă pace, spuse ironic. 

Karslov, aşezat la dreapta Preşedintelui, părea o stană de 
piatră. Totuşi, telefonul lui Pliuci îi înzecise neliniştea. Simţi 
cum i se întoarce stomacul pe dos când ministrul economici 
se simţi dator să ia cuvântul, făcând un bilanţ al situaţiei 
din domeniul- de care răspundea. 

Gorşkov i-o tăie, însă, imediat. 

— Sânlem aici pentru a discuta raportul pe care îl aveii în 
fata ochilor! 

— Totul se leagă. Am deturnat 70% din ajutorul 
occidental destina” Poloniei. Graţie acestor bani am 
putut... 

în acel moment' uşa se deschise brusc. Doi generali şi 


şase soldaţi în ţinută de luptă intrară în sală, înarmaţi cu 
automate Kalaşnikov cu amortizoare, şi închiseră uşa după 
ei. 

— 'Ce înseamnă asta? urlă Gorşkov. 

Unul dintre generali întâlni privirea lui Karslov. Acesta îi 
făcu un semn afirmativ din cap. 

Maşina lui Boris Pliuci rula cu toată viteza în direcţia 
Kremlinului. Ceasul lui indica 18 şi 33. Văzând că nu este 
chemat de Preşedinte, aşa cum i se promisese, ceru să 
vorbească cu soţia acestuia. Trimis însă de la un serviciu la 
altul, de fiecare dată trebui să-i convingă pe interlocutorii 
săi că era inspectorul Boris Pliuci. În zadar. O chemă pentru 
a treia oară pe secretara lui Gorşkov, care îi reconfirmă că 
Preşedintele îi promisese că-l va chema imediat după 
şedinţa Biroului Politic. 

— Feiroul Politic, acum? 

— Este vorba de o reuniune extraordinară. 

Boris închisese brusc şi alergase spre maşină. Dar toate 
străzile care duceau la Piaţa Roşie erau închise. Şi niciun 
baraj al miliției, dublat cu armată, nu-l lăsă să treacă, cu 
toate rugăminţile lui. Nimeni nu-l recunoştea şi înţelese 
atunci cât de mult se schimbase fizic. Făcu stânga-mprejur, 
cu moartea în suflet. 

— Am fost căutat? o întrebă el pe Caterina, de îndată ce 
intră. 

— Nu, spuse ea, neliniştită, văzându-l cu sufletul la gură. 

Livid, rămase în picioare în faţa telefonului. La ora 20 şi 4 

minute înţelese că destinul fusese mai grăbit decât el, Se 
hotări să vadă ce mai este cu Eva. 

269 


Eva avu senzaţia că leşină atunci când auzi soneria 
telefonului. Era exact ora 20 şi 8 minute. Ridică receptorul 
cu o mină tremurândă. 

— Sunt eu. Eşti liberă. Totul merge bine. 


Vocea lui Piotr era calmă; începu să plângă. Andrei, care 
era în bucătărie, alergă spre ea. Ea îl strânse în braţe cu 
toate puterile. 

— S-a terminat, Andrei, putem pleca! exclamă ca. 

Telefonul sună din nou. Eva tresări. 

— Tot cu sunt. Pliuri n-a murit... Vroia să-i vorbească de 
urgenţă Preşedintelui. Nu părăsi casa şi rămâi cu Andrei. 

închise telefonul. 

Eva simţi deodată că o cuprinde o mânie feroce: „Fiu de 
căţea“, murmură că printre dinţi. Se întoarse spre Andrei. 

— Mă duci acasă. Plecăm imediat. 

— Sunteţi sigură? Mareşalul mi-a spus să nu părăsim 
acest loc. 

— E bine, tocmai i-am'vorbit. Hai, să nu pierdem vremea, 
îşi luă geanta de voiaj, îşi băgă în ea câteva lucruri. Se 
simţea deodată fericită, salvată. În maşină, îi ceru lui Andrei 
s-o conducă mai întâi la aeroport ca să cumpere nişte ziare. 

Zece minute mai lărziu, la ora 20 şi 40 minute, Ccaika se 
oprea la intrarea principală. Andrei vru s-o însoţească, dar 
Eva îi ordonă să rătnână. 

— Un minut doar. 

Se  îndreptă alergând către cabinele telefonice 
internaţionale. 

Washington, om 13 şi 42 

Roberl Nelson ridică receptorul la primul apel. 

— Alo, tată? sunt cu. Totul merge bine. Am reuşit la 
examenul de rusă. 20 din 20. Poţi să-i spui unchiului 
Claude. Trebuie să închid, nu mai am bani. Nu uita să-mi 
trimiţi un mandat. 

închise telefonul. 

Nelson rămase cu receptorul în mână: nu era dialogul 
prevăzut, dar înţelesese. Cu Eva totul era imprevizibil. 
Formă un număr de la Tel-Aviv. Vocea gravă a patronului 
Mossad-ului îi răsună în urechi. 

r Este bine, bătrâne, eleva ta a reuşit! 


închise, se ridică şi ieşi fără să mai'piardă un minut. 
Şoferul îl aştepta afară. 

— La Casa Albă! îi ordonă, cu un surâs pe buze. 

Eva se urcă în maşină, cu câteva ziare în mână. — Acum 
putem'să mergem, Andrei. Acasă! 

270 


în timp ce Ccaika demara, ea se prăbuşi pe canapea. Nu-i 
venea să creadă că toiul se terminase. Reuşise! Nebună de 
fericire şi incapabilă să gândească, amână pentru mai lărziu 
întrebările inevitabile pe care le suscita succesul operaţiei. 
Karstov de o parte şi... Pliuci de alta. Fără incidente, la ora 
21 şi 12 maşina parca în faţa imobilului. Dădu la o parte 
perdeaua ce acoperea geamul maşinii şi aruncă o privire 
către fereastra lui Boris. Salonul nu era luminat. Cobori şi 
intră în imobil, cu Andrei pe urmele ci. 

Casa Albă, 6 noiembrie, ora 14 

— Domnule Preşedinte, o lovitură de stat militară s-a 
produs la Moscova, anunţă Nelson cu o voce puternică, 
imediat ce intră în biroul oval. 

— Ce! Ce spui acolo? 

Nelson se aşeză în faţa Preşedintelui, încă emoţionat. Cu 
o voce aparent calmă, începu să-i povestească cum se' 
desfăşurase operaţiunea, lerindu-se să menţioneze rolul 
serviciilor lui.’ Abia terminase, că Preşedintele îl bombardă 
cu întrebări: 

— Şi Gbrşkov?' 

— În paradis! 

Preşedintele îşi încruntă sprâncenele. 

— Când ai aflat asta? 

— Dc-abia de o oră... Numărul doi al Mossad-ului a venit 
special să mă informeze... 

— De ce Mossad-ul a acţionat singur? N-are destule 
probleme în Orientul Mijlociu? Apoi, nu văd interesul... 


— Este evident, domnule Preşedinte. Mossad-ul speră că 
Piolr Karstov va expulza mânu militari toţi evreii din URSS 
în Israel. 300.000 au plecai deja. Dar au mai rămas încă 
peste două milioane de evrei sovietici şi majoritatea nu vor 
să părăsească ţara. Israelul are nevoie de sânge nou, mai 
ales de când că acceptat un stal palestinian pe teritoriile 
sale, sub presiunea internaţională. 

— Şi interesul nostru? 

— Şi acesta este evident, domnule Preşedinte. Marxismul 
a murit. Vorn asista în curând la renaşterea Rusiei. O Rusie 
liberă, capitalistă, dar fără vlagă, subdezvoltată, fără 
influenţă. O putere de rangul doi, în ciuda formidabilului 
său arsenal nuclear. O vorn putea face aliata noastră cea 
mai bună. 

Preşedintele îl întrerupse cu un gest: 

— Dar toate astea erau pe calc să se realizeze cu 
prietenul meu Mihail Gorşkov la conducere, Dumnezeule! 

271 


— Nu tocmai, domnule Preşedinte. Riscul ca staliniştii, 
ajutaţi de naționaliști, să repună mina pe putere era mare, 
permanent, iminent. Numai armata poate să pună capăt 
acestei diabolice ideologii. Ceea ce se şi întâmplâ. 

Făcu o mică pauză şi reluă pe acelaşi ton: 

— In afară de asta, trupele noastre vor li repatriate într-o 
lună. Nu vorn mai avea nicio influenţă în Etiropa. Avem, 
deci, tot interesul să ne aliem cu Rusia, s-o'facem 
dependentă de noi. Avem mijloacele. Va fi o contragreutate 
faţă de CEE şi Germania reu- nificată, care vor duce un 
război economic /ără milă contra noastră. 

— Ce fel de om este Karstov? 

— După Mossad, un tip bine. Va spune ce are de spus 
mâine, de la tribună, şi vor fi, desigur, surprize. 

— Ce-o să anunţe? 

— Octombrie Il. O a doua revoluţie. De dala aceasta, 


binevenită. 

Kremlin, ora 20 şi 30 

Karstov pătrunse în sala Sf. Gheorghe. Tot corpul 
diplomatic era acolo. Cu o oarecare rigiditate, se apropie de 
microfon şi ceru linişte. 

— Preşedintele Gorşkov se simte rău. Vă roagă să-l 
scuzaţi. Medicii cred pă mâine va'fi restabilit. Toţi membrii 
Biroului Politic sunt la căpălâiul lui. Vă propun să mai 
rămâneţi aici, în eventualitatea că va putea veni, totuşi, 
alături de dvs. Vă mulţumesc. 

Se întoarse şi ieşi. Imediat, şoaptele cuprinseră sala’. 

Când Boris Pliuci reveni la Caterina, la ora 22, avu 
surpriza să descopere doi oameni în ţinută de luptă şi cu 
arma la umăr aşezaţi în faţa intrării imobilului în Care locuia 
Eva. Parcă Lada câţivă metri'mai jos şi ridică ochii spre 
ferestrele luminate ale franţuzoaicei. Işi făcea reproşuri. In 
loc să fi făcut toţi aceşti kilometri degeaba', ar fi trebuit mai 
bine să rămâjlă la postul să'u de observaţie, de unde ar fi 
putut s-o vadă intrând. Nu era nicio îndoială'că soldaţii îi 
asigurau protecţia. Dar prezenţa ci neaşteptată dovedea că 
„evenimentul“ se petrecuse. Disperat, urcă lâ Caterina şi se 
prăbuşi în fotoliul din salon. Eşuase şi nici nu ştia în ce 
consta eşecul!.. 


7 noiembrie 

Era ora 10 fix când zece oameni în uniformă îşi făcură 
apariţia în tribuna oficială. Defilarea militară începu îndată, 
într-un vacarm de infern. 

Camerele de luat vederi ale televiziunilor din lumea 
întreagă începuseră să transmită, dar primele comentarii 
vădeau confuzia totală în care se aflau reprezentanţii presei 
internaţionale. Agenţia de Presă Europeană era şi ea 
prezentă; tânărul John întoarse camera înzestrată cu un 
puternic teleobiectiv către oamenii care stăteau ţepeni în 
tribună, în timp ce o voce din off spuse: 


— jiînteţi pe cale să asistați în direct la o a doua 
revoluţie, la un al doilea octombrie, un Octombrie Il. Militarii 
pe care îi vedeţi în tribună formează echipa de conducere a 
noului stat. Acest 7 noiembrie 1994 este o dată istorică. Ea 
semnifică nici mai mult nici mai puţin decât moartea 
definitivă a întregii ideologii comuniste. 

Fata Evei Dumoulin apăru în câmpul camerei. Radia. 

— T>a, este vorba de un al doilea octombrie şi de 
dispariţia partidului comunist. Noul Preşedinte, mareşalul 
Pi'otr Karstov, va pronunţa în curând un discurs în care va 
anunţa el însuşi, oficial, noua eră. După informaţiile 
noastre, va fi vorba de testamentul lui Mihail Gorşkov, mort 
în această noapte în urma unei crize cardiace. 

La patru metri de ea, corespondentul de la CBS News se 
opri brusc şi începu să se bâlbâie: 

— Scuzaţi-mă, dragi concetăţeni. Am aflat în acest 
moment... 

O privi pe Eva Dumoulin. 

— Ce? Ce spui, Eva? Eşti sigură de ce afirmi? 

Eva nu răspunse. Continua, concentrată asupra 
comentariului propriu. 

Zvonul circulă cu viteza luminii. Confraţii Evei, înnebuniţi, 
încercau să prindă informaţia şi, într-o panică'de nedescris, 
începură să repete în microfoane:' 

273 


„Gorşkov a murit. Se parc că a murit de o criză cardiacă 
în noaptea asta... Acest lucru rămâne să fie confirmat, dar, 
după informaţiile noastre... Nu, nu este în tribună, nu 
figurează printre oficiali...“ 

Niciodată, de la moartea preşedintelui John Kennedy, 
lumea nu asistase la o asemenea confuzie în rândurilc 
ziariştilor. 

Eva era asaltată de confrații ci, care voiau să ştie d'e 
unde avea aceste informaţii; unii ajunseră chiar să o 


amenințe... Zarva crescu până în momentul când Piotr 
Karstov se apropie de microfon: atunci, o tăcere de plumb 
se lăsă peste Piaţa Roşie. 

Eva îşi lipi ochiul de cameră, ca să-l vadă pe Karstov de 
aproape. Mareşalul avea ochii încercănaţi. Faţa îi era 
brăzdată şi ridurile erau mai vizibile decâl de obicei. Dar, de 
departe, silueta lui, cu fizicul de aventurier, figura lui 
frumoasă şi faimoasa lui meşă rebelă păreau a fi aceleaşi 
dintotdeauna. Îşi aranjă uniforma şi îşi drese glasul. Peste 
câteva secunde va ţine un discurs de însemnătate istorică. 
Momentul era solemn, dar lui Karstov nu-i era frică. 
Cunoştea textul pe dinafară. De săplămâni îl lot citea, fără 
a crede însă prea mult în el. 

La ora 6 dimineaţa, făcuse un ultim bilanţ al situaţiei cu 
generalii săi. Operaţiunea fusese condusă cu măiestrie, cu 
o uşurinţă deconcertantă. Toţi membrii Biroului Politic şi ai 
Comitetului Central erau deja împrăştiaţi în cele patru 
colţuri ale ţării, la loc sigur şi sub pază bună. Reprezentanţii 
corpului diplomatic aşteptaseră'ân zadar apariţia lui 
Gorşkov şi părăsiseră sala Sf. Gheorghe către miezul 
noptii.” 

— Dragi compatrioți, începu Karstov. Scumpul şi 
preaiubitul nostru preşedinte a murit azi dimineaţă, la ora 3 
şi 47, de o criză cardiacă. Conform ultimelor lui dorințe şi a 
testamentului său, declar solemn sfârsitul comunismului în 
ţâra noastră. 

Făcu o pauză, "tăcerea era grea. Continuă, cu o voce 
vibrantă: 

— URSS-ul a pierdut 77 de ani şi milioane dintre cei mai 
buni fii ai săi. Ţara a" suferit, în trupul şi în inima ei, cea mai 
mare teroare din propria sa istorie şi din "istoria umanităţii. 
Lipsită de drepturile cele mai elementare, 'a cunoscut 
foamea, mizeria, teama, umilinţa, denunţurile cele mai 
odioase. Generaţii întregi au fost sacrificate în numele 
partidului comunist, această utopie care ne-a guvernat şi 


tiranizat atâta timp. Gorşkov dorea să pună sfârşit acestui 
coşmar. Slalinişlii, profitorii nomenclaturii, fasciştii de toate 
soiurile au făcut totul ca să-l împiedice. Armata, pe care am 
onoarea să o reprezint aici, va veghea ca acel bun de care 
am fost atâta vreme frustraţi să vină mai repede: 
democraţia! Niciun popor din lume nu a'meritat mai mult ca 
al nostru'libertatea, egalitatea şi fraternitatea. Democraţia, 
adevărată, va fi instaurată 
274 


îndată ce vorn organiza structurile necesare. Până atunci, 
(ara va fi temporar condusă de autoritatea militară. 

Făcu o pauză şi se întoarse către tribuna unde se aflau 
diplomatic 

— În ceea ce vă priveşte pe voi, ţări ale estului european, 
declar solemn sfârşitul Pactului de la Varşovia! în momentul 
în care vă vorbesc, tuturor trupelor noastre le-a fost dat 
ordinul de a reveni în ţară în cel mai scurt timp. Aceasta 
este valabil şi pentru trupele noastre din anumite ţări care 
continuă să-şi oprime poporul în numele acestei ideologii 
diabolice, pe care o vorn înmormânta acum! 

Ambasadorii Vietnamului, Chinei, Cubei şi Nicaraguci 
părăsiră imediat tribuna diplomatică. 

— lar vouă, popoare ale republicilor noastre din sud, un 
referendum vă va permite, în curând, să decideţi în toată 
libertatea dacă doriţi să împărţiţi destinul marii Rusii sau să 
vi-l asumaţi singuri pc'-al vostru. 

Făcu o ultimă pauză şi, cu o voce gravă şi tremurătoare, 
care răsună în toată Piaţa Roşie, adăugă: 

— URSS a murit'. Trăiască Rusia eternă! 

Eva Dumoulin iraducea, cu o voce caldă, discursul lui 
Karstov. Deodată se întrerupse. O mină invizibilă cobora de 
pe stâlpul din spatele lui Karstov drapelul roşu cu secera şi 
ciocanul şi în locul lui se ridică un alt imens drapel roşu, pe 
care un vultur negru, cu două capete, întindea, aripile 


deasupra crucii tradiţionale a Rusiei eterne. O tăcere 
profundă se lăsă peste piaţă.'Apoi, ovaţii puternice se 
ridicară din rândurile armatei. Cât eva minute mai tâ'r- ziu, 
începu să plouă. 

înainte de a pleca, Eva ţinuse să aducă un omagiu 
agenţiei. Pentru a doua oară, în nouă luni, ea îi oferea un al 
doilea reportaj bombă, de însemnătate istorică. Graţie ei, 
Agenţia de Presă Europeană, în care nimeni nu credea 
acum doi ani, când fusese creată, câşligase respectul presei 
internaţionale. 

în ajun, la 11 seara, îiolr îi telefonase şi, în faţa 
insistențelor ei, o lăsase să-şi facă meseria pentru ultima 
oară.' Acum, mereu sub protecţie, discretă de data asta, ea 
reveni în vechiul său birou unde-şi redactă articolul. Ca să- 
şi ascundă sarcina, îmbrăcase o rochie bleu, minunată, de 
aceeaşi culoare cu ochii ei, şi un mantou de blană. Tot 
personalul agenţiei o primi cu căldură” iar înlocuitorul ci nici 
nu se gândi măcar că ar fi avut dreptul să-i interzică să 
scrie acest comentariu despre „evenimentele pe care chiar 
ea le transmisese, în direct, din Piaţa Roşie. 

275 


Ţoală ţara era la fel ea Moscova: puslâe şi tăcută. 
Populaţia respecta consemnul dat prin mass-media. 

Ceea ce Piotr Karslov nu spusese în scurta lui cuvântare, 
sovieticii înţelesescră fără greutate: legea marţială fusese 
declarată de faclo. Era suficient să-ţi scoţi nasul afară în 
stradă ea să-ţi dai seama de asta. Armata era pretutindeni 
şi blindatele patrulau pe fiecare bulevard, în fiecare cartier. 

Eva ajunse la maşina parcată în faţa agenţiei însoţită de 
vociferările câtorva din colegii săi de breaslă. Uliul din ei, 
un american de la NBC, o apucă violent de braţ şi o 
apostrofă în toate felurile. Ea se întoarse furioasă şi, fără 
să-i dea timp să înţeleagă ce se întâmplă, îl apucă brutal de 
gât. 


— Cere-mi iertare, cu voce tare, să audă toată lumea, 
dacă nu, strâng şi în zece secunde vei fi handicapat pe 
viaţă! 

Americanul încercă să scape, dar se înăbuşea'deja sub 
sirân- soarc. Toată lumea privea, năucă. Eva strânse mai 
tare. Faţa ziaristului se  congestionă. Un coleg al 
americanului sări în ajutorul acestuia. Eva îi dădu o lovitură 
de picior în partea de jos a pântecelui. Cât de voinic era, se 
învârli în loc şi căzu urlând. Celălalt sfârşi prin a capitula. 
Eva îi dădu drumul din strânsoare şi-l împinse cu un gest 
violent în portiera maşinii. Ziaristul căzu 'la. Pământ. 

— Acum o să-mi ceri iertare. Dacă nu, la trei te omor. 

— Îmi cer scuze... iartă-mă... murmură ziaristul cu o voce 
abia auzită. 

Satisfăcută, Eva se urcă în maşină şi demară sub privirile 
aiurite ale colegilor ei. În acest timp, ” Bor'is Pliuci, deghizat 
în preot, reuşise să ajungă în preajma agenţiei. O zărise la 
un moment dat, în timpul transmisiunii directe realizate de 
televiziunea sovietică, şi se grăbise spre Piaţa Roşie. 
Norocul ţinea cu el. Miliţienii îl îăsaseră să treacă fără să 
protesteze. Un'alt om o reperase şi el pe Eva. Era înalt, 
blond şi lăsase să-i scape ceaşca de cafea'din mină când o 
descoperise pe micul ecran. 


8 noiembrie 

Numeroşi ziarişti europeni reluară analiza pe care Eva 
Dumoulin o dezvoltase în'tr-un lung articol transmis în ajun 
de A.E.P.. Tot ceea ce se înlâmplase era cuprins în acest 
articol, cu excepţia expresiei „lovitură de stat militară“. 

Articolul Evei, reluat de Pravda, cu autorizaţia specială a 
noii cenzuri militare, instituită la 7 noiembrie, la ora 10, fu 
citit şi recitit de către Boris Pliuci. 

Sfârşitul partidului în sine i se părea a fi un lucru normal. 
El nu acceptase niciodată să se îiţscrie, cu toate presiunile 
constante ce se exercitaseră asupra lui. Nu-şi ascunsese, ia 


drept vorbind, disprețul pentru nomenclatură şi pentru 
ştabii mai mici din aparatul partidului. De mai multe ori, 
trebuise să renunţe la o anchetă pentru „motive de 
securitate naţională“. În majoritatea cazurilor, era vorba de 
un membru mai mult sau mai puţin influent al 
nomenclaturii sau de unul dintre apropiații acestuia 
implicat într-o afacere” cu droguri, în traficul de devize sau 
într-un asasinat păcătos. Înir-o zi, a fost direct ameninţat de 
un general din KGB. O prostituată fusese găsită moartă, cu 
un glonte în cap; reuşise să-l identifice pe vinovat: un ofiţer 
superior din KGB. A trebuit, desigur, să abandoneze. Astfel 
că, în subconştientul lui Boris, afacerea Eva Dumoulin 
ajunsese un fel de revanşă faţă de sistemul care-l înăbugşise 
îndelung. Evident, nu credea nicio secundă în criza cardiacă 
a lui Gorşkov şi înţelesese că această lovitură de stat 
militară, care nu îndrăznea să-şi spună pe nume, era în 
bună măsură opera străinătăţii. Ştia că Eva este o spioană 
de mare anvergură. O văzuse la lucru timp de câteva 
săplămâni. Chiar în ajun, pusese la pământ, sub ochii lui, 
doi bărbaţi în puterea vârstei, fără să fie aparent jenată de 
sarcină. 

Boris îi observase bine faţa în timpul incidentului: 
încordată, fără milă. Aceea a. Unei profesioniste de înalt 
nivel, a unei persoane pregătită să ucidă cu sânge rece. 

277 


Personajul Evei îl fascina mai mult ca oricând pe ex- 
inspector. Ar fi putut scrie o carte despre ea, aşa de bine o 
cunoştea. Ghicise itinerarul ci de necrezut. Recrutată de 
foarte lânără, graţie formidabilului bagaj intelectual şi 
frumuseţii sale, ca devenise acea maşină nemiloasă de a 
seduce’ şi a ucide’ pe care dorise s-o combată. Dar el, un 
biet poliţist din Moscova, nu era de talia ei. 

în revanşă, undeva în oraş, un om se pregătea s-o 


omoaredintr- un moment într-altul. Aşa'cum se omoară 
spionii care ştiu prea multe sau care, precum Eva', riscă, să 
nu-şi joace rolul până la capăt. Şefii ei, desigur, americanii, 
nu se încred'eau în această femeie care scăpa controlului 
lor. Fără să mai pună la socoteală faptul că întreaga istoric 
putea fi dezvăluită într-o zi. Un risc imposibil de asumat. 
Apoi, Eva nu era o stâncă: se dovedise vulnerabilă nu 
numai o dată, salvându-i lui viaţa, lui Boris Pliuci, apoi 
făcând o depresiune în faţa oglinzii... 

Era convins de justeţea analizei lui. Altă întrebare: cum 
ar acţiona Karslov, dacă ar afla că a fost manipulat? Şi cum 
va evolua când femeia vieţii lui îl va abandona? 

Eva nu ieşise toată ziua. Deşi ar fi trebuit să se întoarcă 
la el acasă şi să uite toată afacerea, Boris rămăsese totuşi 
postat în faţa ferestrei pentru a o vedea pentru ultima oară 
pe’ tânăra franţuzoaică, cea care îl zdrobise într-o luptă 
inegală.  Câştigase, desigur, dar rămânca ea însăşi 
ameninţată... Abia spre seară, la ora 8, avu certitudinea că 
n-a aşteptat în zadar. Zărise o Ladă roşie, care se oprise la 
10 metri de imobilul Evei. La volan, îl recunoscu pe blondul 
care o urmărea. 

Tocmai atunci, Eva ieşea cu însoţitorul ci din ultima 
vreme. Discutară câteva minute cu cei doi soldaţi care 
făceau de gardă în faţa intrării. Apoi îşi sirânscră mâinile şi 
bărbatul urcă în Ccaika cu oamenii lui. Eva se prefăcu că 
intră în imobil, dar ieşi numai- decât. Maşina dispăruse la 
colţul străzii. Se îndreptă spre Lada roşie a blondului şi urcă 
lângă şofer. Plecară în direcţia Pieţii Do- brâ'ninski. Pliuci 
se’ ridică repede. Fără să se mai deghizeze - acum nu mai 
era necesar - îşi luă revolverul din comodă şi ieşi în viteză. 
Smulse aproape uşa Ladei sale parcată la câţiva metri' de 
casă şi demară. 

Lada roşie o luă la dreapta, depăşi Piaţa Oktiabrski şi se 
angajă pe marele Bulevard Lenin. Boris încetini. Nu trebuia 
să-i urmărească aşa de aproape. Microemiţătorul pe care-l 


fixase cu discreţie pe'portbagajul Ladei cu zece' zile mai 
înainte funcţiona normal. De ce urcase, oare, în maşina 
acestui individ? O'făcuse să creadă că era purtătorul unui 
mesaj pentru ea...? 

278 


Lada depăşi muzeul de geologie şi paleontologie, apoi 
semnalizatorul din dreapta începu să clipească; se angaja 
pe şoseaua Vorobievskoe, către Colinele Lenin. Straniu, 
acest lucru îl linişti pe Boris. Îi fusese teamă că blondul va 
continua pe Bulevardul Lenin şi se va îndrepta spre 
aeroportul Vnukovo, la 30 de km de Moscova. Puțin după 
aceea, un baraj militar îi opri. Eva arătă un permis de liberă 
trecere şi unul dintre soldaţi, cu Kalaşnikovul pe umăr, o 
salută. Plecară imediat. Boris fu oprit la rândul lui. 
Întrerupse sunetul emiţătorului şi, cu un gest autoritar, 
întinse legitimaţia sa de inspector, pe care soldatul o 
examină minuţios. 

— Sunt în serviciu comandai, nu mă faceţi să pierd timp! 

Soldatul nu părea să ia în serios cererea lui şi-i spuse să 
aştepte. Trebuia să-i verifice identitatea. Boris nu avea de 
unde să ştie că însuşi mareşalul Karstov semnase ordinul 
de arestare a inspectorului Boris Piiuci, mort sau viu... 

Boris crezu că leşină văzând trei ofiţeri înaintând spre el, 
cu un aer ameninţător. Nu mai avea de ales.'Riscă şi 
demară cu toată viteza, rupând bariera. Imediat auzi tiruri 
de arme automate şi rulă în zig-zag pentru a evita 
gloanţele, cu piciorul pe accclerator. Simţi o durere 
îngrozitoare în braţul stâng. Sângelc începu să curgă din 
abundență. Apăsă pe butonul emiţătorului. Tăcere. Deci 
maşina se oprise. 

Rulă cu viteză sperând că va descoperi Lada care, 
probabil, nu se îndepărtase prea mult. Câteva secunde mai 
lărziu, o văzu în faţa debarcaderului de la poalele Colinelor 


Lenin, dar nimeni nu se mai afla în ea. Frână şi sări afară, 
lăsându-şi maşina de-a curmezişul trotuarului. Incepu să 
fugă, dar trebui să facă o pauză, pentru a-şi trage 
răsuflarea. Sângele continua să curgă. Suferea îngrozitor, 
dar reuşi să-şi facă un garou cu fularul. Parcul, slab luminat, 
era aproape gol. Numai câteva perechi inconştiente 
îndrăzniseră să se aventureze, în ciuda legii marţiale care 
se instaurase în ţară din ajun. 

Boris alerga oarecum la întâmplare, cu respiraţia 
sacadată. Îşi aduse aminte că prezicătoarea îi vorbise de o 
scară, aşa că o luă în direcţia Colinelor Lenin. Tremurând 
parcă din toate încheieturile, crezu că o să-l lase inima. 
Făcu un ultim efort şi înainlă către scara mare, clătinându- 
se. Îşi înălţă privirea şi începu ascensiunea. Niciodată n-o să 
reuşească să urce aceste 75 de trepte. In spatele lui, 
sirenele maşinilor armatei se apropiau. În câteva minute 
vor fi aici şi-l vor omori ca pe un câine... La treapta a zecea, 
se împiedică şi se rostogoli până jos, cu glezna scrânţită şi 
cu spatele paralizat parcă de durere... 

279 


— Colinele Lenin erau altădată numke „Colinele 
vrăbiilor“. Ştiţi că marcau limita oraşului înainte de 
revoluţie? 

Vocea Evei răsuna în noapte. Cu privirea pierdută în gol, 
îi povestea confratelui său de la CIA istoricul acestor locuri. 
Admirau luminile Moscovei. Ea reluă, cu o voce obosită: 

— Aici este locul unde s-a refugiat Ivan cel Groaznic în 
timpul incendiului care a distrus Moscova în 1547 şi de aici 
Napoleon a urmării derularea operaţiunilor înainte de' a 
intra în oraş, în 1812. De aici, de asemenea, “artileria 
bolşevică a bombardat Kremlinul în 1917. 

în timp ce Eva îşi continua discursul, omul se îndepărtă 
puţin în întuneric şi scoase un Colt cu amortizor ascuns 
în'buzunarul interior al paltonului. În acelaşi moment, Eva 


se întoarse. 

— Se petrec lucruri bizare aici, am impresia că armata se 
află prin împrejurimi. Dar... 

O voce îi strigă deodată să se arunce la pământ; în 
acelaşi moment se auzi o împuşcătură. Blondul căzu, lovit 
de un glonte în mijlocul pieptului. Reuşi, totuşi, să tragă 
spre agresorul lui, pe urmă se ridică şi trase două gloanţe în 
direcţia Evei, care fugea spre scară. Căzu la rândul ei. 
Blondul încercă şi el să fugă, dar un glonte îl lovi drept în 
frunte şi căzu golind'u-şi întreg încărcătorul. Boris se lări 
spre Eva şi se aplecă deasupra ei. Un glonte o lovise în 
pulpa stângă, un altul îi atinsese gâtul. Se priviră în tăcere. 
Un surâs apăru pe buzele rusului; Eva surâse, de 
asemenea, dar o durere îngrozitoare îi contractă pântccul. 
Era pe cale să-şi piardă copilul... 


10 noiembrie 

O mână o bătu pe obraz cu blândeţe. Deschise ochii şi-l 
descoperi pe Boris, care îi întindea un pahar cu lapte. 

7 Beli, aveţi nevoie. 

îi ridică atent capul şi o ajută să bea. 

— Unde sunt? 

— In siguranţă. 

Eva nu-i auzi răspunsul. Adormise imediat. Era prima 
dată când deschidea gura din noaptea de 8 noiembrie. De 
două zile vegeta într-o stare de semicomă. 

Dimineaţa, la ora 9, se trezi din nou şi începu să-şi 
recapete, puţin câte puţin, luciditatea. Pliuci rămase tot 
timpul lângă ea. O oră mai târziu, îi povesti ce se 
întâmplase. 

Făcuse apel la ultimele lui puteri ca să urce până în 
partea cea mai de sus a Colinelor Lenin. Ajunsese în 
momentul când blondul scotea revolverul. Trăsese primul, 
dar omul era zdravăn şi experimentat. l-au trebuit încă 
două gloanţe ca să-l trimită în infern. După ce luase cheile 


din buzunarul cadavrului, pusese  legitimaţia lui de 
inspector în locul lor, înainte de a arunca corpul în gol. 
Căderea deturnase atenţia soldaţilor, care se îndreptaseră 
spre locul de unde venise zgomotul. Boris profitase şi, 
luând-o pe Eva pe umeri, coborâse în cealaltă parte a 
scărilor. Reuşise să ajungă la maşina ucigaşului câteva 
minute mai târziu. Apoi, în timp ce parcul' era invadat de 
armată, ei rulau spre centrul oraşului. La primul baraj, mai 
mult din instinct, Eva întinsese permisul de liberă trecere. 
Ajungând acasă la Caterina, leşinaseră amândoi în acelaşi 
timp. 

Fosta doctoriţă se pusese imediat pe treabă. Curăţase 
rănile, exlrăsese gloanţele. 

A doua zi, 6oris îşi revenise. 

Caterina se apiccă'asupra Evei şi îi spuse cu o voce 
blândă: 

— Încă cinci minute şi v-aţi fi pierdut copilul. Din fericire, 
aveţi o constituţie excepţională. 

281 


Eva o asculta în tăcere. Boris ştia la ce se gândea ca: 
exact la acelaşi lucru se gândea şi el. 

— Şi acum? se întrebă ea. 

— Mulţumesc, răspunse Boris. 

Eva nu înţelegea. 

— Mulţumesc, repetă Boris. 

Se întoarse spre Caterina rugând-o parcă din priviri. 
leşind din cameră, ea închise uşor uşa în urma ei. 

Boris se aplecă asupra’ Evei. li luă mâna şi o mângâie cu 
un gest părintesc. 

— Îţi mulţumesc, spuse el pentru a treia oară. Datorită ţie 
am petrecut cele mai neliniştite, cele mai teribile, cele mai 
bune momente din viaţa mea. Am înfruntat cea mai mare 
provocare din cariera mea. M-am apropiat de femeia cea 
mai extraordinară pe care-i este dat unui om s-o înlălnescă. 


Da. Îţi mulţumesc, Eva. 

Eva vru să vorbească, dar el o împiedică: 

— Nu, nu spune nimic. Ai risca să distrugi acel puzzle care 
mi-a luat alăta timp ca să-l reconstitui. 

Se ridică şi scoase o cutiuţă din buzunarul hainei. l-o 
întinse Evei, care îl urmărise cu privirea. Cu stângăcie, 
pentru că el o îndemna să facă acest lucru, deschise cutia. 
Un surâs uşor i se desenă pe buze când îşi descoperi ceasul 
intact, aşezat pe catifeaua bleu. 

— Vită-te la mine,. Boris, spuse ea în cele din urmă. 

El îşi înălţă capul şi se priviră îndelung. Ochii lor 
exprimau  aceeaşi'confuzie, aceeaşi oboseală, aceeaşi 
epuizare. i 

Eva avu deodată o tresărire: tatăl ei, Adevăralui ei tată... 
Văzuse o fotografic de-a lui, o dată, o singură dală. Cât de 
mult îi semăna Boris! închise ochii. 

— Păstrează-l, Boris! Păstrează acest ceas. Nu-mi place. 
Ar fi... cum să-ţi spun... o amintire prea puţin plăcută, iar tu 
îl meriţi din plin.’ 

Boris surâsc. 

— Spune-mi, Dahlia... 

Ea se ridică deodată. Boris o privea cu insistenţă. Simţi 
cum un fior, ca o descărcare electrică îi străbate tot corpul. 

— Spune-mi, Dahlia, repetă el, ce intenţionezi să faci 
acum? Eva începu să respire tot mai adânc. Picături de 
transpiraţie îi apărură pe frunte, clar trăsăturile feţei i se 
destinseră, puţin cile puţin. Simţise o lovitură de picior în 
pântece. Inchise ochii şt spuse cu o voce slabă, care parcă 
venea din adâncul tenebrelor:" 

— Să fiu alături de soţul meu. Trebuie să fie teribil de 
neliniştit. 


Tiparul executat sub comanda nr. 20.232 
Regia Autonomă a Imprimeriilor 
Imprimeria Coresi 
Piaţa Presei Libere, 1, Bucureşti 
ROMÂNIA