Gerard de Villiers — [SAS] Arme pentru terorism

"ARME PENTRU 
TERORISM 


GERARD DE VILLIERS 


Gerard de Villiers 


Arme pentru terorism sas 111 


În românește de Radu Caranfil și Corina Isopescu 


F 
o`t? 
& 


Tinerama 
/ 
TINERAMA, 2004 
Au nom d'Allah 


P 


| \ 


V.1.0 


Capitolul I 


„Nasser” vorbea cu o voce calmă și joasă, dar cu o anume 
insistență. Engleza lui meticuloasă, cu accent distins, 
permitea celor doi interlocutori să nu piardă nici cea mai 
mică nuanţă din ceea ce spunea. De o parte și de alta a 
mesei rotunde, instalate în centrul camerei, cei trei se 
observau cu un amestec de neîncredere și de complicitate. 
Nu era pentru prima oară când Nasser Ali Nașur îl întâlnea 
pe Brian Savage. Acesta din urmă mai avusese de a face cu 
libianul de câteva ori. Dar continua să ignore adevăratul lui 
nume. Ştia numai că ocupa un rang înalt în cadrul Serviciilor 
de Informaţii libiene. 

De altfel, hotelul Bab El Bahar, unde el și Kevin O'Connor 
locuiau la cererea lui Nasser, de când ajunseseră la Tripoli 
pe mare, plecând din Malta, era rechiziţionat în permanenţă 
de serviciile libiene pentru „invitaţii” lor. 

Libianul se opri din vorbit, își înălţă pe nas ochelarii cu 
sticle groase, unul din ticurile lui obișnuite, și spuse, cu 
privirea pe un micuţ dosar maroniu, așezat în faţa lui. 

— lată, cred că am prevăzut totul. Astăzi nu avem decât să 
așteptăm. Cred că sunteţi destul de bine organizaţi, ca să nu 
dureze prea mult, nu-i așa? 

Se adresa, evident, lui Brian Savage, dar privirea lui 
rămânea fixată cu încăpățânare asupra mesei. Nu-și privea 
niciodată interlocutorul în faţă. 

Acesta din urmă, foarte înalt, cu fața plată, cu un nas 
mititel și cu păr negru, frumos, avu un surâs sardonic. 

— Dumnezeu să v-audă... 

li era întotdeauna greu să-și ascundă antipatia pentru 
acest „Nasser”, îmbrăcat la patru ace. Cu pantofi italienești 
de lux și cu picior prea mic pentru înălțimea lui de un metru 
optzeci. Libianul nu fuma niciodată, adora să se dea mare și 
iubea whiskyul, ceea ce ar fi trebuit să-l facă simpatic în 
ochii lui Brian Savage. Cu toate astea, europeanul își reţinea 


cu greu nevoia profundă de a-i sări la gât și de a înhăţa cele 
câteva foi de hârtie pe care le conţinea dosarul de pe masă, 
știind, în același timp, că ar fi fost o copilărie: lista 
dactilografiată a celor cincizeci de nume nu era decât o 
fotocopie al cărei original se afla la loc sigur, într-unul din 
numeroasele seifuri ale Serviciilor libiene de informaţii. 
Pentru a-și îndepărta gândurile ucigașe, întrebă cu un ton 
neglijent: 

— Câte lăzi va presupune încărcătura. 

— În jur de cinci mii, răspunse imediat „Nasser”, cu un 
surâs ce-i scoase la iveală dinţii de un alb imaculat. 

Un adevărat beduin născut în deșert, îi trecu prin minte 
lui Savage; cu un sistem de gândire total diferit de al nostru. 
Viața omenească, cu excepţia celei a membrilor tribului său, 
n-are pentru el mai multă valoare decât viaţa berbecilor 
sacrificați pentru Aid El Kebir!. 

— E mult, remarcă Brian Savage. 

— Două sute de tone, concluziona libianul, dar prietenul 
nostru Kevin este obișnuit cu acest gen de încărcături. 

Al treilea bărbat, Kevin O'Connor, nu se clinti. Incă de la 
începutul acestei reuniuni, în care „Nasser” făcuse 
rezumatul operaţiunii la care aveau să participe cu toţii, nu 
deschisese deloc gura. Așezat în faţa ferestrei, privea 
valurile Mediteranei care, în acest început de februarie, 
semăna cu Atlanticul. Ochii lui erau două pete de un 
albastru profund pe faţa ridată, marcată de o viaţă petrecută 
în aer liber. Deși hotelul era încălzit, nu-și scosese nici 
măcar  pardesiul. Treizeci de ani de navigaţie îl 
transformaseră într-un taciturn, prea puţin înclinat să-și 
scoată la lumină stările de spirit. 

La cincizeci de ani trecuţi, avea multe în spate. Se născuse 
la Londonderry, în Irlanda de Nord, se îmbarcase pe un vas 
ca ofițer telegrafist, pe urmă devenise secund pe cargouri și 
petroliere. Sătul de munca asta monotonă, se instalase în 
cele din urmă într-o mică vilă din Newport, în statul New 


1 Sărbătoare musulmană 


York, câștigând bani din intermedierea unor vânzări pe piaţa 
vapoarelor de lux. 

Brian Savage se întoarse spre el, cerându-i încuviințarea. 

— Ce crezi despre asta, Kevin? 

— No major problem, strecură printre dinţi Kevin 
O'Connor. 

Începea să se sufoce, în camera asta închisă. Ce-i drept, 
pe masă exista o sticlă de Johnnie Walker, cu trei pahare, 
dar numai „Nasser” se atinsese de ea. Libianul își potrivi 
satisfăcut ochelarii pe nas, pe urmă se ridică și împinse 
surâzător dosarul maro spre Brian Savage. 

— E al dumneavoastră, spuse el. Dar, atenţie, nu trebuie 
să cadă, în mâini rele. Înăuntru e dinamită... 

„Ticălosul”, gândi Savage. Bineînţeles că era dinamită, 
altfel nu s-ar fi aflat aici, la Tripoli, după un voiaj atât de 
complicat. Părăsise Dublinul cu două zile în urmă, călătorind 
sub numele de Wilfred Reilly cu un avion Air Inter care făcea 
legătura cu Parisul. De acolo, la Viena cu Air France, 
amestecat în mijlocul turiștilor. Pe urmă. Roma și Malta. La 
rândul lui, Kevin O'Connor călătorise sub numele de 
Brenden Coyne, de la New York la Londra, unde i se dăduse 
pașaportul fals, pe urmă la Frankfurt și de acolo în Malta. 

— Mai aveţi o oră și jumătate până la plecarea vedetei 
anunţă „Nasser”. Ar fi mai bine să petreceti timpul ăsta aici, 
în hotel. Eu trebuie să merg la mine la birou, pe urmă voi 
veni să vă conduc. Pe curând. 

Brian Savage fusese odată la biroul lui „Nasser”, într-o 
clădire pătrată, puternic fortificată și așezată pe malul mării, 
la cincisprezece kilometri de Tripoli. Aprobă încet. „Nasser” 
era un profesionist bun, precis și organizat, i te puteai 
alătura cu încredere oriunde în lume. Savage avea o duzină 
de numere telefonice de legătură, unde putea lăsa un mesaj 
în aparenţă anodin, pe o bandă de magnetofon. Trebuia 
numai să evite pronunţarea cuvintelor-cheie, care declanșau 
sistemele de ascultare ale serviciilor americane sau 
englezești. „Nasser” îi răspundea pe aceleași căi. Sistemul 
funcţiona în felul acesta de ani buni. 


Libianul își mai potrivi o dată lentilele pe nas și părăsi 
încăperea închizând încetișor ușa în urma lui. Nici Brian 
Savage și nici Kevin O'Connor nu aveau chef să iasă afară. 
Tripoli era un oraș sinistru și exista mereu riscul de a fi 
reperaţi. Trebuia să găsească alte mijloace de omorât 
timpul. Savage avea în față dosarul maro. Lăsând deoparte 
inventarul a două sute de tone de arme pe care „Nasser” se 
oferea să le livreze, începu să studieze o listă de cincizeci de 
nume, al doilea document din dosar. Era pentru prima oară 
când făcea cunoștință cu el. La întâlnirile anterioare, 
„Nasser” se limitase la citirea câtorva nume, în așa fel încât 
să-i poată verifica autenticitatea. Acum avea în faţa lui 
întregul. Mai exact, cincizeci și două de nume. 

Așa cum spusese cu cinism libianul, era „dinamită”. 
Parcurse lista cu aviditate. Fiecare persoană citată avea 
parte de o adevărată fișă de identitate: nume, prenume, data 
nașterii, adresă, profesie, poreclă și, câteodată, un rezumat 
al activităţilor clandestine la care participase. Patruzeci și 
nouă de bărbaţi și trei femei. Brian Savage cunoștea 
personal o treime dintre ei! 

Toţi cei care figurau pe această listă aveau un punct 
comun. Erau militanţi IRA? din Northern Command și făceau 
parte cu toţii dintr-o Active Service Unit, altfel spus, un 
commando menit să lupte împotriva forţelor britanice. 
Niciunul dintre ei nu fusese reperat de englezi... Toţi locuiau 
în Irlanda și constituiau nucleul dur al puterii militare a IRA. 
După loviturile primite în ultimii ani de la serviciul Special al 
Scotland Yard-ului. De la MI5 și MI6*, IRA nu mai putea 
conta decât pe o mână de oameni antrenați special pentru 
misiuni violente. Aceștia.. 

Brian Savage închise dosarul maro. Ştia deja destul pentru 
ca să fie sigur că oferta lui „Nasser” nu era dintre cele care 
se refuză. 


2 Armata Republicană irlandeză. 
3 MI5, MI 6 - Servicii secrete britanice. 


Vedeta rapidă a marinei libiene străpungea valurile 
cenușii ale Mediteranei cu viteză de treizeci de noduri pe 
oră. În patru ore aveau să ajungă în Malta. Cădea noaptea. 
In interiorul cabinei de pilotaj, Brian Savage privea cum linia 
orizontului se estompează în întuneric. Cu mâna dreaptă 
strângea în interiorul buzunarului documentul oferit de 
„Nasser”, ca și cum ar fi vrut să nu i-l ia vântul. Libianul era 
așezat pe o banchetă strâmtă și părea să suporte cu greu 
tangajul. Paharul cu Johnnie Walker din faţa lui era neatins. 

Kevin O'Connor era afară, sprijinit de bastingajul 
babordului. Se simţea bine, era în universul lui. Nici măcar 
mirosul greu de ulei mineral nu izbutea să-l deranjeze. Era 
genul de vapor care îi era pe plac: rapid, manevrabil, 
puternic, abia ridicându-se deasupra apei. Dacă ar fi fost 
bogat, Kevin și-ar fi oferit un Magnum, unul adevărat, de 
2000 de cai-putere, care să zboare pe apă cu cincizeci de 
noduri. Dar nu era decât un modest ofițer din marina 
comercială, cu un bagaj tehnic nu prea mare și care 
rămânea devotat petrolierelor și cargourilor. Ca să scape din 
situația asta, accepta și misiuni mai puţin curate, cu mai 
multe riscuri. Ca aceasta care îl adusese la Tripoli. 

Câteva ore mai devreme, când discutase cu Brian despre 
veritabila natură a misiunii lui, responsabilul IRA îi spusese 
și preţul acestei colaborări: o sută de mii de lire! Suficient ca 
să-ţi poţi cumpăra un sloop mititel, cu care să faci curse 
charter în Caraibe. 

Un val de apă sărată îi sări în faţă, tulburându-i reveria. 
Se scutură și intră și el în cabină. „Nasser” îi întinse sticla cu 
Johnnie Walker. N 

— Asta o să vă încălzească! In douăzeci de minute 
ajungem în Malta. Rămânem acolo numai cât este necesar 
pentru debarcare. 

Kevin O'Connor bău o înghiţitură direct din sticlă și se 
așeză pe banchetă. Undeva spre dreapta începeau să se 
distingă niște lumini: Malta. Autorităţile din La Valetta 
vedeau trecând tot timpul ambarcaţiuni libiene care făceau 
naveta între insulă și Libia, mai ales de când fusese instituit 


embargoul aerian împotriva statului arab. Nu acordau nicio 
importanţă acestui trafic. Fără comerțul cu Libia, Malta ar fi 
fost asfixiată comercial. Libienii ajunseseră partenerii lor din 
vremea primului-ministru Mintoff, dar - de când fusese 
învins în alegeri - lucrurile mai evoluaseră puţin, și arabii 
erau în continuare prezenţi pretutindeni. 

Zgomotul motoarelor își diminuă intensitatea în momentul 
în care se opri brusc. În dreapta puteau vedea luminile de la 
Fort Saint-Elme, adăpostind vechiul spital al cruciaților. 
Ajunseră la destinaţie. Pilotul reduse viteza la cinci noduri, 
îndreptându-se spre culoarul rezervat navelor care se aflau 
în tranzit. Ca de obicei, doi angajaţi ai portului erau gata să 
ajute navele să acosteze. Când vedeta libiană se lipi de chei, 
ei prinseră parâmele aruncate de un marinar și le fixară 
zdravăn de doi stâlpi de fontă. Motoarele funcționau în 
continuare, deși vasul staţiona. Puntea vedetei se mișca 
puţin, paralel cu cheiul pustiu, dar se putea debarca ușor. 

„Nasser” îi întinse mâna lui Brian Savage. 

— Aştept undă verde din partea dumneavoastră. Puteţi 
considera că sunt în stare de acţiune șase ore după aceea. 
Sper că din partea dumneavoastră nu vor exista 
desincronizări. 

Savage remarcă nuanţa amenințătoare din glasul 
libianului. 

— Şi eu sper același lucru, răspunse el cu răceală. 

Apoi își întoarse privirea spre Kevin O'Connor. 

— Eu cobor primul. 

În momentul în care voia să sară pe chei, „Nasser” îi 
strigă: 

— Să nu uitaţi de câinele meu! 

— Nu, nu, îl liniști Savage. L-am comandat și Kevin o să vi- 
l aducă. 

Făcu un salt, iar silueta i se pierdu în obscuritate. Cei doi 
lucrători care îi ajutaseră la debarcare plecaseră să caute un 
adăpost și pe vremea asta nu riscau să fie băgaţi în seamă de 
cineva. Kevin și Brian se fereau să fie văzuţi împreună în 
Malta. Primul va locui la hotel Marina, nu departe de Hilton, 


în localitatea Sliema, undeva între La Valetta și Saint 
George. Cel de-al doilea, la Phoenicia, pe Merchant Street, 
în inima capitalei La Valetta. 

Kevin O'Connor se pregătea să facă la rândul lui saltul 
când „Nasser” îl apucă de braţ. 

— Veniţi cu mine, Kevin. Vreau să vă arăt ceva. 

Îl conduse în camera cu hărţi de pe dunetă și îi arătă 
coasta dimprejurul orașului Tripoli. 

— Trebuie să plecaţi de aici dimineaţa devreme ca să 
puteţi ajunge în largul coastelor noastre până la căderea 
nopții. Aruncaţi ancora la optsprezece mile nautice vest de 
intrarea în portul civil Tripoli și la trei sferturi de milă de 
coastă. Acolo voi vei să vă întâlnesc. Fiţi atenţi să nu greșiţi 
poziția pentru că veţi ajunge în atenţia radarelor libaneze. 
Aţi înţeles? 

— Înţeles. 

— Al right, my friend! Good bye! Şi gândiţi-vă la câinele 
meu! 

Îi întinse mâna și Kevin O'Connor i-o strânse în fugă după 
care sări pe chei și se îndepărtă fără să întoarcă privirea. 
„Nasser” strigă un ordin către căpitanul care se desprinse 
de țărm, către ieșirea din portul La Valetta. Vedeta începu să 
prindă viteză. Nici măcar nu apucase să intre în contact cu 
căpetenia... 

„Nasser” hotări să mai rămână pe punte ca să lupte cu 
răul de mare care îi dădea ghes din nou. Ura vapoarele. Din 
fericire, afacerea asta se apropia de sfârșit. Sfârșitul a șase 
luni de negocieri dificile și ultrasecrete. Pentru prima oară 
de când lucra în Mathaba primise ordine direct de la 
Conducător. Acesta îi promisese o răsplată pe măsura 
dificultății misiunii: postul lăsat vacant de trădarea lui 
Ibrahim  Khaliffa, director al Serviciilor de Informaţii 
Externe, cu toate avantajele aferente: vilă, Mercedes 500, 
cheltuieli nelimitate și, mai ales, putere... 

Asta merita câteva greţuri. Pe la ora unsprezece sună 
telefonul în camera de la hotelul Phoenicia unde încerca să 
adoarmă. La cină mâncase un excelent fileu udat cu o sticlă 


de Château La Gaffeliere, la restaurantul Gilieru, cel mai 
bun de pe insulă și singurul capabil să-l scape de veșnicul 
timpano, un fel de macaroane de consistenţa betonului 
armat, o specialitate malteză. Ridică imediat receptorul. 
Nimeni nu știa unde locuiește, cu excepţia lui Kevin 
O'Connor. Or el nu avea niciun motiv să-i dea telefon. 

— Alo? spuse el. 

— Brian? Eu sunt. 

— Văd. 

Era, totuși, vocea lui O'Connor. Cu o intonaţie 
neobișnuită, ca și ofițerul de marină, băuse sau nu se afla 
într-o stare normală. De altfel, ar fi trebuit să se întâmple 
ceva deosebit pentru ca Kevin să-l sune, în ciuda 
consemnelor de securitate. Comunicaţiile telefonice puteau 
fi ascultate de „urechile mari” americane, antenele de la 
Tunis. Americanii ar fi comunicat totul colegilor lor britanici. 
În loc să închidă, așa cum ar fi trebuit, Savage se forţă să 
întrebe cu o voce normală: 

— Te rog să nu pronunțţi niciun nume. Ce se întâmplă? Ai o 
problemă? Eşti la hotel? 

— Nu, sunt la o cabină publică. Cea pe care o folosim de 
obicei. 

Era o cabină de pe Ross Street, strada care urca spre 
Hilton. Amândoi cunoșteau numărul ei de telefon. Asta 
diminua riscurile. La hotelul Marina, unde locuia Kevin, 
trebuia să existe un operator, deci și riscul de a fi ascultați. 

— De ce m-ai chemat? repetă Brian Savage. 

După interminabile secunde de tăcere, Kevin O'Connor 
anunţă cu o voce ceva mai fermă: 

— Refuz slujba. î 

Savage nu se aștepta la asta. In timpul escapadei lor 
libiene, Kevin aproape că nu-și descleștase buzele, dar asta îi 
intra în obicei. Primul impuls al irlandezului fu acela de a 
exploda, pur și simplu, dar izbuti să se controleze și 
răspunse cu o voce în mod voit destinsă: 

— OK. Am văzut că nu erai în apele tale la întoarcere. Ai o 
problemă de rezolvat? 


— Nu, nu e asta, răspunse Kevin. Nu vreau, asta-i tot. 

— Oricum, ai la dispoziție câteva zile ca să te destinzi, 
remarcă fără să se supere Brian Savage. Știi bine că n-am 
nevoie de tine imediat. Odihnește-te, ai făcut deja o treabă 
minunată. Am fost mereu mulţumiţi de colaborarea ta. 
Mairead nu ne-a minţit. Ceea ce mai rămâne de făcut e o 
simplă promenadă... 

Încerca din toate puterile să se eschiveze de la adevărata 
problemă pe care o ghicea îndărătul brutalei schimbări a lui 
Kevin. Marinarul se enervă: 

— Don't bullshit me! izbucni el. Ceea ce mai rămâne de 
făcut e cel mai periculos și tu știi bine asta! 

Brian Savage înţelese că făcuse o gafă. 

— OK, e adevărat, recunoscu el. Dar nu e mai primejdios 
decât în alte dăţi. Și e mai puţin obositor. Vei avea un vapor 
mai mare. Firește, călătoria va fi de două ori mai lungă, însă 
întoarcerea... 

— Tocmai întoarcerea o refuz, îl întrerupse Kevin 
O'Connor. De ce nu mi-ai spus înainte de a veni aici? 

Savage nu răspunse imediat. A doua parte a operaţiunii nu 
ieșise la lumină decât în momentul în care apăruse în scenă 
și „Nasser”. Dar niciodată nu crezuse că asta reprezenta o 
problemă pentru lupul de mare. Încercă din nou să o ia pe 
ocolite: 

— Ştii bine ce o să-ţi aducă povestea asta, o sută de mii de 
lire. De zece ori mai mult decât de obicei. O groază de bani! 
Şi prea puţine riscuri pentru partea a doua a acţiunii. Ar 
trebui să avem un ghinion nenorocit ca să se ivească o 
problemă. 

— Când mi-a vorbit de un nou voiaj, insistă celălalt, 
credeam că e vorba despre un transport ca toate celelalte. 
De ce nu m-ai prevenit? 

— N-aveam dreptul. Se decisese la cel mai înalt nivel să 
nu ţi se spună natura acestei operaţii decât după ce totul e 
pus la punct. 

Pe Savage începeau să-l treacă sudori reci. Dacă această 
conversaţie era interceptată, putea să se declanșeze o 


catastrofă. 

Operația cu care fusese însărcinat era decisă de cea mai 
înaltă instanţă a IRA, Army Executive-ul; iar comandantul lui 
Army Council îl însărcinase să formeze o unitate specială cu 
oameni pe care să-i aleagă după gustul lui. Pe deasupra 
obișnuitelor recomandări de prudenţă, accentul fusese pus 
de data asta pe secretul absolut. Spre deosebire de alte 
operaţii, aceasta nu avea să fie niciodată revendicată și 
trebuia făcut totul pentru ca IRA să nu fie nici măcar 
bănuită. De asta depindea însăși imaginea ei. 

Nu era pentru prima oară când arabii le solicitau 
colaborarea. In 1988, un membru al lui Army Council se 
dusese la Teheran ca să încerce să-l elibereze pe Brian 
Keenan, un irlandez care fusese făcut ostatic la Beirut. IRA 
oferise atunci pașapoarte irlandeze pentru organizația 
Hezbollah. Dar asta nu fusese de ajuns. Arabii ceruseră 
colaborarea irlandezilor pentru a-și stabili baze operaţionale 
la Londra. După o analiză matură, IRA refuzase. Acum, 
dilema era în mare parte asemănătoare. 

— Nu e problema mea, continuă Kevin O'Connor. Și, în 
plus, n-am nici încredere în tipul ăsta. Imediat după ce 
obţine ceea ce vrea va încerca probabil să mă lichideze. 

— M-am gândit la asta, recunoscu Savage. N-ai decât să 
schimbi locul de întâlnire. Să-l fixezi într-unul sigur și 
neutru. 

Dar asta nu era suficient pentru ca celălalt să-și schimbe 
părerea. 

— Știu, dar - în orice caz - eu nu vreau să mă amestec în 
afacerea asta, repetă Kevin O'Connor. 

„Incăpăţânat cum numai irlandezii știu să fie”, gândi 
Savage. Se afla în fața unei probleme serioase. Kevin avea 
avantajul de a putea închide telefonul și de a se face 
nevăzut. 

— Nu vrei să ne întâlnim și să vorbim între patru ochi? 
propuse el. 

— Nu. 

Vocea lui Kevin era fermă și hotărâtă. Acest refuz crea o 


prăpastie între cei doi. Brian Savage se simţi întrucâtva 
eliberat. Îl simpatiza pe O'Connor. Chiar simțea pentru el un 
anumit respect. Era tot un irlandez, chiar dacă emigrase în 
America și devenise mercenar, unul de încredere dar, totuși, 
un mercenar. Un om care făcea servicii pentru câteva mii de 
lire. 

În ceea ce-l privea, Brian Savage nu trăia decât pentru 
IRA. 

Bunicul lui făcuse parte din „primul val”, între 1918 și 
1921. Fusese doborât de un protestant în faţa propriei 
soţii... Fiul lui, Sean, îi călcase pe urme. Fusese lichidat de 
alţi protestanți, în 1963. Brian, crescut în ură faţă de 
britanici și față de protestanți, lupta de la vârsta de 
șaisprezece ani pentru o lIrlandă liberă, independentă și 
celtică. 

Era unul din „bătrânii de la '69”, scăpat din epoca nebună 
1968-1970, când IRA arunca în aer întregul Belfast. 
Specialist în explozibili, el confecţionase zeci de bombe și 
doborâse o duzină de oameni, printre care și cinci militari 
britanici, în perioada când comanda Brigada Tyrone. În 1979 
pregătise și executase atentatul cu explozibili care îl costase 
viaţa pe lordul Mountbatten, de șaizeci și nouă de ani, erou 
militar englez care avea prostul obicei să-și petreacă 
vacanţele în Irlanda. Din precauţie, Brian Savage părăsise 
Irlanda de Nord pentru a se instala la Dublin, unde locuia pe 
o stradă liniștită, Westland Row, într-o casă micuță, cu o 
poartă vopsită în mov. Serviciile britanice de securitate nu-l 
identificaseră niciodată. IRA era o cauză sacră, care merita 
toate sacrificiile ei violente și care, în cele din urmă, va 
triumfa. Era mândru că face parte dintr-o elită redusă la 
numai câteva sute de activiști. Forța organizaţiei venea 
tocmai de la hotărârea membrilor ei și de la implicarea lor 
încă de la o vârstă fragedă. 

Se cunoșteau cu toţii de pe băncile școlii și se devotau cu 
trup și suflet Cauzei: eliberarea de sub dominaţia britanică a 
celor șase comitate din Irlanda de Nord. Ca să realizeze 
scopul războiului purtat de IRA, luptau de ani și ani, își 


asasinau inamicii și propriii trădători, oriunde s-ar fi aflat, 
puneau bombe și organizau ambuscade printre soldaţii 
englezi, loveau Marea Britanie în toate felurile. Atunci când 
cădeau prizonieri, suportau condamnări lungi fără să 
clacheze, ieșind la lumină la fel de fanatici, după zece ani de 
pușcărie. 

Prima misiune serioasă a lui Brian Savage a fost aceea de 
a vâna până la New York un trădător care denunţase doi 
membri IRA Serviciilor speciale ale Scotland Yard-ului. Avea, 
pe vremea aceea, douăzeci și trei de ani. Își descoperise 
omul din întâmplare, în timpul defilării de Sfântul Patrick, pe 
strada Cinci. Îl urmărise până la el acasă și îl doborâse cu 
două gloanţe în cap. 

De atunci, avusese mereu mâinile murdărite cu sânge. Dar 
întotdeauna era vorba despre „sânge pur”, cel al dușmanilor 
IRA. 

În momentul în care se pregătea să închidă, se decise să-i 
mai acorde o ultimă șansă lui Kevin O'Connor. Pentru că era 
irlandez și pentru că-i era simpatic și, mai ales, pentru că ar 
fi fost îngrozitor de greu să-i găsească un înlocuitor în așa de 
puţin timp. 

— Ascultă, Kevin, zise el cu un ton convingător, înțeleg că 
e vorba despre o misiune puţin diferită de cele pe care le-ai 
îndeplinit până acum pentru noi... Dar n-am de ales. 
Nenorociţii ăia ne-au silit. Au o listă, numele a cincizeci și 
doi din camarazii noștri, cu adrese cu tot... Ai văzut-o? 
„Nasser” m-a avertizat că, dacă nu facem ceea ce ne cer, va 
arunca această listă în curtea britanicilor. Asta va nimici 
jumătate din Active Service Unit, în Northern Command. Îţi 
dai seama? 

Kevin O'Connor își dădea seama. IRA nu dispunea de prea 
mulți oameni gata să ucidă sau să pună bombe. Armata ei 
era mai bogată în arginţi și în suporteri decât în soldați. 
Statul ei major, Army Council, cele două aripi ale ei, 
Northern Command pentru Irlanda de Nord și Southern 
Command, pentru Eire, Comandamentele ei care aveau în 
subordine brigăzi divizate în batalioane, până la faimoasele 


Active Service Unit, de trei sau patru membri fiecare, menite 
să acţioneze într-o zonă determinată, în fine, toată această 
piramidă atât de bine structurată pe hârtie se subţia în 
fiecare an din pricina lipsei de oameni. Fiecare luptător 
ajunsese să îndeplinească sarcinile a doi sau trei oameni. 

— Știu, recunoscu Kevin O'Connor, dar cum au pus mâna 
pe listă, acești bloody Arabs? 

— În 1984, Republica Irlanda ne-a forţat să ne închidem 
taberele de antrenament de acolo, zise Savage. A trebuit să 
căutăm în altă parte. Prietenii noștri arabi s-au oferit și noi 
am trimis acolo cei mai buni oameni. 

— Proastă socoteală aţi făcut atunci când aţi cedat în fața 
lor, remarcă O'Connor. După asta or să mai ceară altceva. 
Nu te poţi baza pe cuvântul lor 

— Poate, recunoscu Brian Savage. Dar n-am fi avut timpul 
să ne organizăm din nou și să ne punem la adăpost. Și, pe 
urmă, i-am prevenit. Dacă nu-și respectă înţelegerea, știm 
destule despre ei pentru ca să trecem la represalii. Dar 
astăzi avem absolută nevoie de materialul pe care trebuie să 
ni-l livreze... Nu am izbutit să obţinem până acum așa ceva: 
turnuri fără recul de 106 și rachete sol-aer SAM 7. Ca să 
doborâm elicopterele englezești Lynx. 

Tăcu, cu gâtul uscat. Spusese, într-adevăr, totul. Kevin 
O'Connor știa acum la fel de mult ca și el. Din nefericire, 
asta nu părea să-l miște. 

— Brian, răspunse el, sunt dezolat. Dar, crede-mă, nu 
vreau. Tu ai deja vaporul și echipajul, nu mai ai nevoie decât 
de un alt skipper. Pot să-ți dau două sau trei nume. Tipi 
siguri. 

— Nimeni nu e suficient de sigur pentru un job ca ăsta! 
Numai unul ca tine. Știi bine că avem încredere în tine din 
pricina lui Mairead. Şi, pe urmă, e nevoie de un tip care știe 
să-și ţină gura, nu de un marinar chefliu care aleargă pe 
urmă în primul bistrou ca să povestească ce a făcut. 

O'Connor oftă din rărunchi. 

— OK, OK, dar asta e problema ta. Eu unul nu vreau să am 
parte de așa ceva. Însă ai cuvântul meu că nu voi vorbi 


nimănui. 

— Te cred, zise Savage, dar nu sunt singur. Va trebui să-i 
conving de asta și pe prietenii mei. lar ei sunt tare 
neîncrezători. 

— Mairead știe ce sunt capabil să fac și ce n-aş face 
niciodată, pledă Kevin pentru propria cauză. 

— Mairead va fi dezamăgită, suspină cu oarece perfidie 
Brian Savage. 

— Sunt sigur că o să înţeleagă, spuse sec O'Connor. 

În forul lui lăuntric, Brian Savage fierbea. Dezertarea lui 
Kevin va ridica un munte de probleme... Trebuia să-l facă să 
se răzgândească. Așa că își împlini disperarea ca să întrebe 
pe un ton cât mai încrezător. 

— Kevin, cum poţi fi atât de inflexibil? E vorba despre un 
tip pe care nici măcar nu-l cunoști. În plus, e un „wog”?. 

Era ultimul argument posibil. Dar se sfărâmă și acesta de 
hotărârea lui Kevin. 

— Puțin îmi pasă, zise el. E vorba de un principiu. Sunt 
lucruri pe care nu le fac. 

— Bine, dar armele pe care le transporti, explozibilele, știi 
foarte bine la ce folosesc! 

— Nu e același lucru. 

Se reinstală tăcerea. Brian Savage nu mai vedea nicio cale 
de scăpare. Kevin O'Connor era dur ca granitul castelelor 
irlandeze. Creierul lui Savage făcea deja planuri, detașându- 
se de discuţia aproape terminată. Avea responsabilităţi și 
trebuia să și le asume. Oricare ar fi fost preţul. La celălalt 
capăt al firului, Kevin tuși încet și zise cu o voce mai 
prietenoasă: Fi 

— Sunt dezolat, Brian, pur și simplu dezolat, dar nu pot. In 
ceea ce privește banii, voi face socotelile și voi vira unde 
trebuie ceea ce datorez. Data viitoare, pentru o afacere 
normală, sunt gata de lucru... 

Savage simţea că era inutil să insiste. Devenise urgentă 
nevoia de a găsi o urmare evenimentelor. 


4 Wog: cuvânt peiorativ pentru a-i desemna pe arabi sau pe țigani. 


— Ce ai de gând să faci? 

— Să plec spre Newport Beach mâine și să încerc să 
găsesc o altă slujbă. Am nevoie de bani. 

— OK. Vrei să faci ceva pentru mine? 

— Sigur, dacă pot. 

— În cazul în care te răzgândești, aș putea să mă întâlnesc 
cu tine înainte să pleci. 

— N-o să mă răzgândesc. 

— Bine. Bine. Dar totuși... 

— Bine... Sună-mă la hotel, mâine dimineaţă. 

— Nu la hotel, în cabina în care te afli. O să te sun de 
undeva, tot de pe stradă. 

— All right. Sună-mă aici la ora zece. 

Inchise telefonul înainte ca Savage să-i poată spune „bună 
seara!” Acesta din urmă lăsă receptorul din mână și își 
aprinse o ţigară pe care o fumă până la capăt cu privirea 
pierdută în gol. Puțin câte puţin, nervozitatea i se risipea. 
Zarurile erau aruncate. Incercase posibilul. Refuzul lui Kevin 
O'Connor era grăuntele de nisip care făcea uneori să eșueze 
și operaţiunile cele mai organizate. Trebuia găsită o soluţie, 


dar nu trebuia asumat niciun risc inutil. 
* 


* * 


Brian Savage ieși din camera de la Phoenicia la zece 
minute după discuţia cu Kevin O'Connor, timp în care a mai 
dat un telefon mult mai scurt. Trecu prin faţa statuii hidoase 
a Reginei Victoria, dinaintea clădirii uriașe, o sută optzeci și 
trei de ani de ocupaţie britanică și o porni pe jos pe Republic 
Street. Strada era pustie. În timpul zilei era o învălmășeală 
de nedescris. La Valetta era un amestec de Napoli și San 
Francisco, un furnicar mărginit de imobile excesiv 
împodobite cu piatră cioplită de o culoare rozalie, cu tot felul 
de adăugiri și excrescenţe bizare. Străzile erau și ele vopsite 
precum niște piste pentru sporturile de iarnă sau se 
terminau brusc cu scări. Cavalerii Ordinului de Malta nu 
avuseseră timp, acum patru sute de ani și mai bine, să 
niveleze patrulaterul de o mie pe opt sute de metri pe care 


era construit La Valetta. Însă orașul avea câte o biserică 
pentru fiecare zi a anului... 

Brian Savage ieși din oraș prin poarta Saint-George, pe 
esplanada destinată odinioară tunurilor din fortăreață. 
Mașina pe care o închiriase se află în micul parking din City 
Gate, din fața Fântânii Tritonilor. Demară înspre ceea ce 
maltezii numeau foarte pompos Sliema Regional Road. La 
trei kilometri mai departe coti spre zona industrială de la 
Boulibal. Când intră, se opri în faţa lui Water-Pump Maltese- 
Libyan Corporation. Nu zări nicio lumină, dar de-abia bătu în 
poartă că se și deschise și pătrunse în interior. 

w 


* * 


Kevin O'Connor trebui să aștepte mai multe minute până 
să poată folosi cabina telefonică de pe Ross Street. Un 
maltez sporovăia de mama focului în limba lui de neînțeles, 
amestec de arabă, spaniolă, italiană și engleză. 

Trecu prin faţa lui un Karozzu” în care erau patru turiști 
ce se îndreptau spre mare. De-abia la zece și zece minute 
reuși în fine să pună mâna pe receptorul cald încă. Așteaptă 
apoi mai puţin de un minut până ce telefonul sună și îl ridică 
imediat. 

— Kevin? 

— Da. 

— Mi-era teamă că n-ai să poţi veni. 

Brian Savage păru dintr-odată ușurat. Asta îi încălzea 
sufletul lui Kevin O'Connor care-și spuse că în cele din urmă 
cei de la IRA aveau și ei inimă și-i înțelegeau scrupulele. 

— Uite, sunt aici, așa cum am promis, dar nu mi-am 
schimbat părerea. Plec. Via Paris cu Air Malta, apoi Paris- 
New York cu Air France. Nu este mai scump ca în altă parte 
și în plus se mănâncă mult mai bine. Avionul decolează la 
douăsprezece și jumătate. In ce privește povestea noastră, 
eu unul am și uitat totul. Sper că mă vei putea înlocui. 

— Şi eu sper. 


5 Trăsură. 


Lui Kevin O'Connor i se părea că vocea lui Savage era 
plină de dezgust și remarcă pe un ton jovial: 

— Nu pari să fii în apele tale în dimineaţa asta. Ai vreo 
problemă? 

— Nu. La revedere. 

— La revedere, răspunse Kevin, un pic surprins de 
muţenia celuilalt. Se așteptase ca reprezentantul IRA să 
încerce să-l convingă pentru ultima dată. 

În momentul în care îndepărta receptorul de ureche, 
aparatul din faţa lui explodă. Nu i-a fost frică, nici n-a avut 
timp. Placa frontală, din metal greu, îi sări în faţă, 
zdrobindu-i cutia craniană, în vreme ce schijele ei îi perforau 
pieptul. Suflul exploziei prefăcu în ţăndări toate geamurile 
cabinei și îl proiectă afară, unde rămase întins pe caldarâm, 
deja inconștient, cu corpul cuprins de mișcări spasmodice. 
Un automobilist își opri vehiculul și se repezi spre el. Kevin 
O'Connor avea faţa lividă, plină de bucăţi de oţel încins, care 
străluceau. Mâna dreaptă îi dispăruse. În câteva secunde, nu 


mai respira. 
* 


* * 


Brian Savage auzise explozia prin receptorul pe care îl 
ţinea, precaut, la câţiva centimetri de ureche. Agăţă 
telefonul la locul lui ca să nu mai audă șuieratul care ţâșnea 
acum din aparat. leși din cabină ca un robot, după ce băgase 
în buzunar radioemiţătorul care declanșase de la distanţă 
încărcătura de Semtex ascunsă în telefonul celuilalt. Trei 
sute de grame, suficient ca să arunci în aer un avion aflat în 
zbor. 

Se îndreptă spre Queen's Square, cu creierul gol. Luase 
decizia în ajun, după ce O'Connor îi închisese telefonul. Nu-l 
putea lăsa să se plimbe împreună cu secretul lui. 
Circumstanţele îl împiedicaseră să se adreseze lui Army 
Council așa că trebuise să hotărască totul singur. Orice 
imprudenţă din partea lui Kevin, chiar involuntară, ar fi 
putut avea consecinţe funeste. Water-Pump Maltese-Libyan 
Corporation era o infrastructură a serviciilor libiene, aflată 


în activitate douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. 
Găsise acolo Semtex, detonator și un microemiţător în banda 
de doi metri. Se dusese apoi să „meșterească” în cabina 
fatală, sub protecţia a doi libieni, înainte de a se întoarce la 
hotel. 

IRA făcuse un drum lung de la zilele în care militanţii ei 
erau nevoiţi să-și fabrice singuri explozibilii, cu clorat de 
potasiu și parafină, un amestec numit „paxo”. Semtexul avea 
o putere de zece ori mai mare, era la fel de maleabil ca 
plastilina și nu se temea nici de căldură și nici de umiditate. 
În acest caz, Savage folosise o tehnică pusă la cale de 
israelieni:  disimularea  explozibilului într-un telefon și 
declanșarea exploziei de la distanță în momentul în care 
persoana vizată răspundea la apel. 

Se întoarse brusc, auzind sunetul unei sirene. Un Rover 
albastru cu inscripţia Polizia pe flancuri devora, pur și 
simplu, Merchand Street. Nu simţea nimic în plus faţă de 
ziua când omorâse un trădător la New York. IRA n-avea 
închisori și numai morţii nu erau niciodată indiscreţi. Graţie 
acestei prudenţe sălbatice, organizaţia dejuca de ani și 
eforturile celor din serviciile speciale ale Scotland Yard-ului, 
și căutările armatei britanice. 

Acum nu mai rămânea decât să-l înlocuiască pe Kevin 
O'Connor. Pentru că numărătoarea inversă se declanșase, 
ireversibil. 


Capitolul II 


Taxiul, tapiţat cu desene ce reproduceau pagini din 
Evening Standard îl lăsă pe Malko în fața unei clădiri 
cenușii, cu șase etaje, care adăpostea Ambasada Statelor 
Unite la Londra. Era atât de impozantă, încât, față de 
celelalte clădiri din Grosevenor Square, părea o aeronavă 
coborâtă de pe altă planetă. 

Malko era bine dispus. Din moment ce nu ploua aproape 
deloc, se putea spune că vremea era de vis. Alexandra, 
logodnica sa, rămăsese la Paris pentru cumpărături și avea o 
singură consolare. Folosind cartea de credit American 
Express, ea câștiga niște kilometri gratuiţi pe liniile aeriene 
franceze, asta datorită acordului încheiat între cele două 
companii. 

Pe London City Airport, Malko ajunsese cu un ATR 4, 
proprietatea Air France. Rabla de taxi se îndepărtă cu un 
zgomot de mașină de cusut, atunci când el împingea ușa de 
sticlă a ambasadei. Înainte de a consulta lista vizitatorilor, 
pifanul din serviciul de pază, ţeapăn ca un soldat de plumb, 
îi examină pașaportul. 

— Domnul Williamson vă așteaptă la etajul patru. L-am 
anunţat deja. 

James Williamson, șeful biroului CIA din Londra, fusese 
numit în această funcţie de însuși Robert Gates, în urmă cu 
doi ani. Malko nu-l mai întâlnise până atunci. La ieșirea din 
ascensor îl întâmpină o tânără, care din cauza buzelor 
groase părea mereu bosumflată. Avea un aer timid și ochi 
frumoși albaștri, ascunși în spatele unor ochelari de miop. 
Paralizată de emotie, ea îl întrebă: 

— Alteța serenisimă prinţul Malko Linge? 

— Eu însumi, confirmă Malko, amuzat să audă 
pronunțându-i-se titlul în acest loc auster. Sunteţi secretara 
lui James Williamson? 

— Da, în sfârșit, s-ar putea spune și așa. Domnul 


Williamson își cere scuze și vă roagă să-l așteptați în biroul 
său. Are o întâlnire în oraș. Urmaţi-mă, vă rog. 

N-avea nimic împotrivă. Tânăra era îmbrăcată cu un 
pulover strâns pe gât, din cașmir, cât se poate de cuminte, și 
o fustă strâmtă până la glezne, care îi îngreuna mersul. 
Biroul șefului CIA din Londra părea a aparține unui consilier 
juridic de provincie.  Stucatură de acaju, canapele 
Chippendale, un masiv birou victorian și gravuri cu scene de 
vânătoare. Așezat între cele două ferestre ce dădeau spre 
Grosvenor Square, barul era bine garnisit. Secretara 
îndreptă spre Malko aceeași privire timidă. 

— Pot să vă ofer ceva? 

— Vodcă cu gheaţă. 

Fusta ei, atât de cuminte în aparenţă, era despicată în 
partea stângă, până la jumătatea coapsei. Puloverul fin de 
cașmir se mula perfect pe sânii ei obraznici și ascuţiţi. 
Aceste calități nu i se datorau câtuși de puţin sutienului. El 
lipsea cu desăvârșire. Cu aerul unei femei pioase, trezită 
dintr-odată în faţa Satanei, după ce îi întinse paharul, ea 
dispăru. Neavând de ales, Malko își omori timpul cu vodcă și 
Sunday Times. Rumoarea străzii era diminuată de ferestrele 
duble. Malko începuse să se plictisească când, Slavă 
Domnului, ușa se deschise. Dar nu pentru James Williamson, 
ci pentru secretara sa. 

— Domnul Williamson a telefonat din nou. Va mai lipsi o 
jumătate de oră. 

Avea impresia că-și va frânge mâinile. Era imaginea însăși 
a disperării. Încântătoare imagine, se gândi Malko, privind-o 
pătrunzător. Era prima dată când ea nu își pleca ochii, ci se 
uita la el de parcă ar fi văzut un extraterestru. Obrajii îi erau 
îmbujoraţi, gura întredeschisă. Malko înțelese imediat că 
așteptarea lui James Williamson ar putea deveni mult mai 
plăcută. 

— Cum te cheamă? o întrebă. 

Un licăr de surpriză trecu prin ochii ei albastru deschis. 

— Mandy Sutton, sir. 

I se recomandase, probabil, să fie foarte amabilă cu 


vizitatorii lui James Williamson. 

— Mandy, repetă Malko, gânditor și, în același timp, 
amuzat. 

Ce renghi al destinului! El mai cunoscuse tot aici, la 
Londra, o Mandy. Mandy Brown sau, așa cum i se mai 
spunea, Mandy Putoarea. Ajunsese datorită șoldurilor ei 
provocatoare una dintre minunăţiile aristocrației britanice. 
Cu zece ani în urmă, era amanta lui Siegel - „Rusnacul 
Louis” - omul Mafiei în Honolulu. Primul ei orgasm i se 
datora lui Malko, dar și celor trei milioane de dolari 
împrăștiați pe patul cu pricina, în hârtii de câte o sută. Ceva 
din toate astea se putea citi, probabil, în ochii săi aurii. În 
orice caz, fata îl întrebă pe un ton iritat: 

— Aveţi nevoie de ceva? 

Atunci când îi răspunse, Malko făcuse deja un pas spre ea, 
încercând să o cuprindă. 'Tonul era măsurat. 

— Da, de dumneata. 

Mandy Sutton nu s-a dat înapoi și nici nu a scos vreun 
cuvânt. Un iepure hipnotizat de o cobră n-ar fi arătat altfel. 
Probabil că ea nici nu auzise răspunsul lui. Pentru a-i 
înlănţui talia, Malko nu avea nevoie de un efort prea mare. 
Fără îndoială, fata nu s-ar fi opus. Stupoarea din privire 
ascundea ceva mult mai tulburător. Nici nu și-a dat seama 
când corpurile lor s-au atins. Privirile li s-au întâlnit. Apoi, 
gurile li se contopiră. Buzele lui Mandy, călduţe, cărnoase, 
tremurau ușor. Malko simţi imediat cum limba ei o căuta pe 
a sa. Rigid la început, corpul lui Mandy se destinse dintr- 
odată. Timida lor îmbrăţișare deveni de-a dreptul 
pasionantă. Fata pierduse orice urmă de timiditate. Îi 
înconjurase gâtul cu braţele și îl strângea gata-gata să-l 
asfixieze. Malko masa ușurel sfârcul întărit sub puloverul din 
cașmir negru. Geamătul fetei părea un strigăt de spaimă. 

Malko era extrem de excitat. Îmbrăţișarea lor primitivă se 
dovedea a nu fi altceva decât atracţia pur sexuală. Secretara 
lui James Williamson îl îmbrăţișă cu atâta violenţă, încât își 
pierdu ochelarii. Nu-i păsa câtuși de puţin că vor ajunge pe 
podea. Malko o împingea încetul cu încetul spre biroul de 


acaju. În căutarea unui echilibru, mâinile fetei părăsiră 
umerii lui Malko. Gura ei se îndepărtă, în sfârșit, de gura lui. 
Mandy respira cu greutate, privirea îi era ștearsă. Fără 
ochelari, ochii ei albaștri erau și mai frumoși. Malko îi zâmbi 
în tăcere. Mâinile lui masau ușor, prin puloverul de cașmir, 
sânii ascuţiţi și fermi. Într-un târziu, fata își recăpătă glasul. 

— Vă rog, sir, vă rog! Lăsaţi-mă să plec, spuse cu vocea 
tremurândă, spartă, schimbată. 

Protestul fetei era neconvingător. De fapt, i se oferea, într- 
o atitudine fără echivoc. Erau complet nebuni. Cineva i-ar fi 
putut surprinde și Malko se îndoia că șeful biroului CIA din 
Londra ar fi privit cu ochii buni distragerea secretarei sale 
de la activităţile obișnuite. Şi totuși, o pornire irezistibilă îl 
determina să nu întrerupă acest preludiu, pe cât de 
neobișnuit, pe atât de primejdios. Trăia, oricum, mult prea 
periculos pentru a nu profita de plăcerile pe care hazardul i 
le oferea pe un platou de argint. 

Mâna lui Malko pătrunse prin despicătura fustei lungi și 
pudice. Degetele lui îi atinseseră pielea și Mandy Sutton 
fremătă ca un armăsar pur sânge. Desfăcuse picioarele, atât 
cât îi permitea fusta lungă, întinzându-i mătasea pe coapsele 
lungi. Degetele lui Malko urcară până la chiloţii de nailon, 
uzi de emoție. Mandy Sutton tresări și îi prinse încheietura, 
pentru a-l împiedica să meargă mai departe. 

— Nu, sir, vă rog! 

Degetele lui Malko scotociră prin chiloţii de nailon, apoi îi 
îndepărtară, pentru a ajunge unde voia. Mandy fu scuturată 
de o descărcare electrică. Malko pusese în întregime 
stăpânire pe ea și degetele lui se zbăteau drăcește în zona ei 
cea mai sensibilă. Mandy respira greu, iar capul i se mișca 
ba la stânga, ba la dreapta. Malko îi văzu mâna dreaptă 
căutând printre obiectele de pe birou și așezându-se pe o 
claviatură. Apăsă un buton, se auzi sunetul sec al unui zăvor 
și un bec roșu se aprinse pe birou. Într-o clipă de luciditate, 
Mandy oprise accesul în biroul directorului. Gestul ei îl 
dezlănţui pe Malko. In ciuda fustei strâmte, reuși să 
coboare, de-a lungul picioarelor ei, micul triunghi de nailon 


menit să-i protejeze intimitatea. În clipa în care secretara lui 
James Williamson îl simţi pătrunzându-i printre coapse, își 
deschise picioarele în așa măsură încât fusta îi crăpă cel 
puţin cincisprezece centimetri. Malko profită de asta ca să 
investească și mai mult în breșa făcută. N-avea niciun chef 
de înflorituri. Pătrunse în ea dintr-o singură mișcare. Ce 
senzaţie! Mandy scoase un geamăt, se zvârcoli ca un șarpe, 
pe urmă se lăsă pe spate. Picioarele i se dezlipiră de podea, 
în vreme ce gambele i se apropiară. Ceea ce îi permise lui 
Malko să o pătrundă și mai adânc. Cu toate puterile lui se 
abţinea să nu explodeze imediat în această femeie pe care 
nu o cunoștea. Izbuti să se rețină suficient de mult pentru ca 
Mandy Sutton să ţipe scuturată de un orgasm scurt și 
violent, care îi declanșă și lui plăcerea. 

Se afla încă în pântecele ei, atunci când auzi o sonerie de 
cealaltă parte a ușii. Mandy Sutton începu să freamăte ca un 
fluture proaspăt prins în insectar, alungându-l pe Malko. Pe 
bâjbâite, degetele ei găsiră butonul care descuia. Îl apăsă, 
lumina roșie se stinse și zgomotul sec al zăvorului se auzi din 
nou. Ea se ridică, își puse ochelarii și chiloţii, înainte de a se 
îndrepta spre biroul său. Ridică receptorul și, după o scurtă 
tăcere, Malko o auzi spunând: 

— Sigur, sir, vizitatorul dumneavoastră vă așteaptă. 

După această scurtă conversaţie, Mandy Sutton se 
întoarse în biroul directorial, cu mers nesigur și privire 
ștearsă. 

— Va fi aici în cinci minute, îl anunţă. Oh. My God. A fost 
minunat! Mi-e așa rușine. 

Lui Malko nu îi era câtuși de puţin rușine. El se simţea în 
al nouălea cer. După ce se aranjă puţin, se așeză pe una 
dintre canapele. Mandy îi oferi cea de-a doua vodcă și o 
șterse în biroul ei, nu înainte de a-l anunţa pe un ton oficial: 

— Trebuie să plec, sir. Am foarte mult de lucru. 

James Williamson pătrunse în birou, dar machiajul ei era 
refăcut. 

Pe Malko îl surprinse apariţia tinerească a șefului biroului 
CIA din Londra. Ochii mari, albaștri și extrem de vioi, 


luminau un chip foarte adolescentin. Părul blond era tuns 
foarte îngrijit, îi strânse călduros mâna lui Malko. 

— Regret că v-am făcut să așteptați. Sper că nu v-aţi 
plictisit prea tare. Mandy s-a ocupat cum trebuie de 
dumneavoastră? 

— De fapt... 

— Este foarte timidă, explică șeful biroului CIA din 
Londra. De fapt, secretara mea a trebuit să se opereze, iar 
Mandy s-a oferit să o înlocuiască două săptămâni. Ea este 
fiica directorului Departamentului Informaţii de la Langley”. 
Își face studiile aici, la Londra. Slavă Domnului, nu este la 
curent cu tot ceea ce se întâmplă aici. Din fericire, Jane se 
întoarce mâine. : 

Malko nu regreta câtuși de puţin îmbolnăvirea lui Jane. li 
era însă destul de greu să se concentreze. 

— Deci, spuse el, încercând să scape de gândurile negre, 
ce se întâmplă în acest frumos oraș? 

Cu un râs sec, americanul scoase dintr-un sertar al 
biroului un pachet înfășurat în hârtie Kraft. Il puse pe 
măsuţa din faţa lui Malko. 

— Nu mare lucru, dar Langley a solicitat intervenţia 
dumneavoastră. Se pare că sunteţi specialist în probleme 
libiene. Ne-a căzut în cârcă o poveste bizară pe care vrem s- 
o clarificăm. 

— Vă ascult, zise Malko. 

— Ei bine, acum vreo douăsprezece zile, în La Valetta, 
capitala Maltei, într-o cabină telefonică, un bărbat a fost 
spulberat de o explozie. Explozibilul era ascuns în receptor 
și a fost declanșat de la distanţă de interlocutorul său. 

— Cine era acest bărbat? 

— Un american de origine irlandeză, Kevin O'Connor. 
Născut în 1938, în Irlanda de Sud, în comitatul Sligo. Ofiţer 
radiotelegrafist în Marină. Înainte de a încerca ceva pe cont 
propriu, ca intermediar la închirierea unui iaht și, eventual 
comandant al acestuia, a navigat vreme de douăzeci de ani 


€ Sediul central al CIA (Langley, Virginia). 


pe cargouri și petroliere. Locuia într-un mic apartament din 
Newport, statul New York, și nu lăsa deloc impresia că s-ar 
scălda în aur. 

— Ce făcea în Malta? 

— N-am descoperit încă. Ştim însă că plecase din New 
York cu patru zile înainte de această întâmplare și s-a oprit 
două zile la Londra. În Malta a sosit, deci, cu două zile 
înainte de moartea sa. După toate aparențele, trebuia să 
plece în aceeași zi. In hotelul în care a locuit, Marina, am 
găsit un bilet de avion pe ruta Malta-Roma-Paris-New York, 
pe numele Brenden Coyne. Prin urmare, avea asupra lui 
două pașapoarte, unul pe numele său real, altul irlandez, pe 
numele Coyne. Fals, bineînţeles. Autorităţile de la Dublin ne- 
au confirmat acest lucru. Pașaportul cu pricina făcea parte 
dintr-un lot furat acum trei ani. O'Connor a călătorit mult 
sub această falsă identitate: Suedia. Norvegia. Marea 
Britanie, insulele anglo-normande. 

James Williamson vorbea sacadat. Privirea îi era în 
continuă mișcare și avea mici ticuri. De pildă, întorcea brusc 
capul, dintr-o parte sau din alta. 

— Ştiţi pentru ce? întrebă Malko. 

— Nu încă. 

— Ştiţi atunci cine l-a ucis? 

— Nici asta. 

Prin faţa lui Malko trecu un înger care semăna cu Hercule 
Poirot. Nu înţelegea de ce CIA voia să-i încredinţeze cazul 
unui marinar asasinat. James Williamson anticipă întrebarea. 

— Știu că toată această întâmplare este la prima vedere 
banală, recunoscu el. Dar moartea acestui cetățean 
american a stârnit curiozitatea biroului nostru din Malta. 
Omologii maltezi au dibuit câteva chestiuni interesante. S-ar 
putea ca O'Connor să fi fost, în secret, și în Libia în timpul 
scurtului său sejur în Malta. În orice caz, într-una din cele 
două nopţi n-a dormit la hotel. Alertaţi de pașaportul fals, 
am cerut maltezilor să verifice lista persoanelor care urmau 
să părăsească insula în aceeași zi cu O'Connor. Ei au 
descoperit un al doilea pașaport fals, de asemenea irlandez, 


pe numele Wilfred Reilly. Purtătorul său a trecut prin Malta 
exact în aceleași zile ca și O'Connor. A locuit la hotelul 
Phoenicia din La Valetta. Avem semnalmentele lui. Brun, cu 
un aer vag asiatic, datorat feţei cam turtite. Am difuzat 
portretul robot tuturor birourilor noastre, dar asta n-a 
condus, deocamdată, la nimic. Se pare că există o legătură 
între acești doi bărbaţi, dar nu cunoaștem adevărata 
identitate a celui de-al doilea. Maltezii ne-au mai dat o 
informaţie prețioasă. În timpul sejurului acestor doi indivizi, 
autorităţile portului La Valetta au remarcat sosirile și 
plecările unei vedete a Marinei Militare Libiene. Or, acest 
vas a fost identificat. Este cel utilizat de agenţii libieni 
pentru deplasările lor. Mai este ceva. Centrala noastră de 
ascultare a convorbirilor telefonice din Tunis a interceptat o 
comunicare - asta chiar în timpul șederii lui O'Connor în 
Malta - între un bărbat care ar putea fi al doilea posesor de 
pașaport fals, și un altul, pe care îl cunoaștem bine: 
colonelul Nasser Ali Nashour. 

— Cine e? 

— Un ofițer al Mathabei”, care lucrează cu Moussa 
Koussa. Este specialist în lovituri de anvergură și a locuit la 
Londra, sub acoperire diplomatică, în 1989. Kadhafi îi 
încredinţează dosare delicate, care necesită abilitate și 
discreţie. Or, în timpul acestei convorbiri interceptate, el 
părea a stabili o întâlnire. Poate cu acest O'Connor și așa- 
zisul Wilfred Reilly. 

— Nu știți mai multe despre O'Connor? 

— Nimic. Nu figurează în băncile noastre de date. 
Aparent, un om fără istorie. 

— Care călătorea cu un pașaport fals și a fost ucis într-un 
mod sofisticat... 

— Încă nu v-am spus tot. Colonelul Nasser Ali Nashour s-a 
ocupat, în trecut, de livrările de arme către IRA. El este cel 
care a furnizat încărcătura Eksund-ului, un vas care făcuse 
escală în Malta și a fost mai apoi interceptat la vama 


7 Mathaba - Serviciile secrete libiene. 


franceză. Ca și alte vase care transportau arme vândute de 
libieni Armatei Republicane Irlandeze, de altfel. E normal să 
fie așa. Malta se află față de Tripoli la o distanţă de câteva 
ore pe mare, iar serviciile secrete libiene sunt bine 
implantate acolo. 

— Este, prin urmare, o afacere irlandezo-libiană, remarcă 
Malko. Asta nu vă privește direct. 

— Mai întâi, O'Connor era cetăţean american. Apoi. CIA se 
interesează de tot ceea ce privește Libia. Este un ordin de la 
Casa Albă. 

— De ce nu colaboraţi cu MI5 și MI6? 

James Williamson râse încă o dată sec. 

— Pentru că mă întreb dacă nu cumva ei sunt responsabili 
de moartea lui Kevin O'Connor. 

Un înger trecu din nou prin faţa lui Malko, de data aceasta 
îmbrăcat în drapelul englez, și o luă la goană oripilat. 

— Nu știam că au și ei kilerii lor, spuse Malko. 

— Este adevărat că, în general, verilor britanici le repugnă 
metodele violente. Dar cu IRA mai fac și ei câte o excepţie. 
Faptul că nu reușesc să-i vină de hac, îi înnebunește de-a 
dreptul. Mai ales acum, când IRA împrăștie explozii prin 
Londra. Nu-i de mirare că, în ultimul timp, au tratat 
chestiunea cu duritate. În Gibraltar, în '89, un comando al 
Forţelor speciale britanice, cu ajutorul unei femei, a atras 
într-o capcană trei membri IRA neînarmaţi și i-a împușcat pe 
la spate. Cu toate că Margaret Thatcher a declarat că a fost 
o eroare regretabilă, întâmplarea a făcut vâlvă în Irlanda de 
Nord. O unitate de informaţii a armatei a desemnat un 
căpitan să lichideze orice membru al Armatei republicane 
prins în acţiune. Este mult mai ieftin decât un proces. 

James Williamson își legăna capul cu încântare. 

— Mai știm - continuă el - că forțele britanice au 
colaborat cu tot felul de scursuri pentru executarea 
membrilor IRA refugiaţi în Irlanda de Sud, având în vedere 
că Irlanda de Sud refuzase cu obstinaţie extrădarea lor în 
Marea Britanie. Băieţii sperau că vor avea parte de zile 
fericite acolo. Numai că, atunci când soldaţii lor sunt 


împușcați ca iepurii în Irlanda de Nord, verii noștri se 
enervează și acționează în consecință. Deci, prefer să nu-i 
întreb cine l-a lichidat pe Kevin O'Connor și să încercăm să 
descoperim noi înșine. Dacă se va dovedi că ei sunt la fel de 
inocenți ca un miel abia născut, va fi timp suficient să-i 
punem pe urmele afacerii. 

Malko suspină resemnat. 

— Bine, zise el. Când pleacă următorul avion spre Malta? 

James Williamson scutură capul de parcă ar fi fost un 
câine care-și scutura blana. 

— Nu cred că este necesar să mergeţi până acolo. Kevin 
O'Connor a fost înmormântat, lucrurile lui, pe care oricum 
nu le-a reclamat nimeni, au fost trimise consulatului nostru. 
Camera sa de hotel a fost trecută prin cel mai fin pieptene. 

— Şi în Statele Unite? 

—  FBl-ul i-a cercetat apartamentul și continuă să 
exploreze toate pistele. 

— Atunci, ce mai rămâne de făcut? întrebă Malko. 

— Asta, spuse americanul, lăsând să cadă pe masă 
conţinutul sacului învelit în hârtie Kraft maronie. 

Luă mai întâi din pachet un cartonaș dreptunghiular de 
culoare portocalie și i-l întinse lui Malko. Era vorba despre 
un tichet menit să permită recuperarea fotografiei numărul 
486, făcută la Muzeul Doamnei Tussaud din Londra. Nu era 
nicio dată înscrisă pe carton. 

— Tichetul se găsea în buzunarul unui costum, pe fundul 
valizei lui Kevin O'Connor, explică James Williamson. 
Această fotografie trebuie recuperată. 

Malko simţi că se sufocă. 

— Să nu-mi spuneţi că m-aţi făcut să vin de la Viena până 
aici pentru a recupera această fotografie. Secretara 
dumneavoastră ar fi putut să facă treaba asta. 

— Nu vă enervaţi, îndreptă lucrurile americanul, nu 
suntem nebuni. În timp ce se găsea în Malta, O'Connor a dat 
două telefoane la Londra din hotelul său. Am descoperit 
numerele cu pricina. Unul corespundea unei societăţi 
panameze, care avea un repondeur, iar celălalt unei adrese 


din Kensington Court, cartierul rezidenţial din faţa Hyde 
Park-ului. Proprietarul se află în Africa de Sud. Și-a închiriat 
apartamentul. Credeam că O'Connor ar fi putut locui acolo, 
singur sau cu cineva. Acel cineva s-ar putea să fie chiar 
celălalt bărbat din Malta. Trebuie identificat locatarul 
clădirii cu numărul zece din Kensington Court. De așa ceva 
secretara mea n-ar fi capabilă. 

Lui Malko, deconectarea afișată de James Williamson nu-i 
inspira încredere. Modul în care Kevin O'Connor fusese 
asasinat determinase intervenţia unui mare serviciu de 
spionaj. Era, deci, o afacere importantă. Tot ceea ce privea 
Libia interesa Statele Unite în cel mai înalt grad. Și, dacă 
CIA descoperea amestecul murdar al britanicilor, asta ar 
putea constitui o excelentă monedă de schimb pentru mai 
târziu. Cu un aer detașat, James Williamson era pe cale de a- 
l pune pe Malko pe urmele unei afaceri putrede. Adevărul 
este că nu aduceai la Londra un agent de talia lui Malko 
pentru un simplu control de rutină. 

Americanul îl conduse până în biroul secretarei. Mandy 
Sutton dispăruse, lăsând mașina de scris descoperită. Malko 
nu avea altceva de făcut decât să tragă de primul fir al 
acestei anchete, cu speranţa că nu va descoperi o grenadă 
dezamorsată la capăt. 


Capitolul III 


În faţa muzeului doamnei Tussaud - una dintre atracțiile 
turistice cele mai vizitate ale Londrei - era coadă. Malko 
găsi cu ușurință standul Foto-Finish, situat la parter. Dădu 
tichetul și cinci lire, iar funcţionarul îi înmână un plic, pe 
care îl deschise abia la ieșire. Conţinea o singură fotografie, 
făcută cu blitzul: un bărbat și o femeie, de o parte și de alta 
a statuii de ceară a lui Arnold Schwartzenegger. Era 
îmbrăcat într-un trenci, avea vreo cincizeci de ani, ochi 
albaștri, părul în vânt și faţa brăzdată de riduri. Ea, micuță, 
slabă, cu părul tuns perie, purta un impermeabil verde crud. 
Bărbatul nu era nimeni altul decât Kevin O'Connor. Cine era 
însă micuța blondă? 

Malko luă un taxi și se îndreptă spre Kensington Court. Un 
labirint format din patru străzi liniștite, ce dădea în 
Kensington Road, marea arteră paralelă cu Kensington 
Gardens. Imobilele acestei zone rezidenţiale erau tipic 
britanice, iar numărul zece nu făcea notă discordantă. Pe 
sonerii apăreau doar numerele apartamentelor. Opt în total. 
Imposibil de știut căruia îi aparţinea numărul de telefon. În 
Kensington Road găsi un taxi, care îl conduse la Meridian, 
hotelul unde James Williamson îi reţinuse un apartament. 
Apoi, chemă agenţia cu pricina. Spuse că îl interesează 
apartamentul de închiriat de la numărul zece și că dorea să 
ia legătura cu cel care se ocupă de asta. Momit de un 
eventual comision, funcţionarul se arătă foarte îndatoritor și 
promise că va face tot ce îi stă în putinţă pentru a-l servi pe 
Malko. Pentru moment nu mai avea nimic de făcut. Formă 
așadar numărul lui Mandy Brown, căreia i se spunea cândva 
și Mandy târfa, acum ducesă de Ventnor, prin căsătoria ei cu 
ducele care purta același nume. Proprietar al unui castel cu 
două sute de camere din Kent, al câtorva zeci de mii de 
hectare și al unei cantităţi de acţiuni după care ar fi tânjit 
până și Rockefeller. Frumos ca un zeu și orfan. Dar, cum 


nimeni nu este perfect, era pederast ca o focă. O voce 
ceremonioasă răspunse imediat. 

— Reședința ducelui de Ventnor. Vă ascult. 

Malko își spuse numele și butlert-ul îi răspunse distant: 

— Mă voi duce să văd dacă doamna ducesă Pamela este 
acasă. 

Pamela? Când vocea lui Mandy Brown izbucni în receptor, 
Malko tocmai voia să închidă, crezând că este o greșeală. 

— Malko, curvă ce ești, de unde telefonezi? 

Oh, mereu aceeași încântătoare francheţe! 

— Sunt la Londra. Te cheamă Pamela acum? 

— Este al doilea prenume al meu. Mi se pare mai șic. Ești 
singur? 

— Da. 

— Bine, atunci vom cina împreună. Vino să mă iei la ora 
nouă. Voi rezerva eu locurile. Îţi dau adresa: 18. Belgravia 
Square. 

— Ce etaj? 

— Sunt singurul locatar, zise Mandy cu simplitate. Vei 
vedea, e drăguţ la mine... Hei, aştept. 

— Ce anume? 

— Ești sigur că nu vrei să mă pui pe urmele unei afaceri 
care pute? Nu sunt niciodată convinsă de bunele tale 
intenţii. 

Malko o asigură că nu poate fi vorba de nicio afacere 
murdară. Nu i-a fost prea ușor să o liniștească. După ce o 
sunase ultima dată, biata femeie se trezise vânată de irakieni 
la Viena. Mandy era însă mult prea dotată pentru 
supravieţuire, ca să nu profite de fiecare întâlnire cu Malko 
pentru a mai pune un ban la ciorap. De altfel, după 
aventurile de la Honolulu și primele trei milioane de dolari, 
câștigate cu sudoarea sublimelor sale fese, ea făcuse 
carieră. În cele din urmă pusese mâna pe lozul cel mare. 
Câţiva ani mai devreme, Malko o lăsase în braţele unui 
bătrân iemenit miliardar, care, din nefericire, își dăduse 


8 Majordom. 


obștescul sfârșit înainte de a reconstrui pentru ea templul 
reginei din Saaba. Acum locuia în cel mai șic cartier al 
Londrei, chiar în faţa palatului Buckingham. De când cu 
primul ei orgasm pe o saltea de dolari, Mandy Brown îi 
păstrase o afecţiune particulară lui Malko. Pentru liniștea sa, 
el nu se întrebase niciodată care era contribuţia lui la acel 
orgasm și care era contribuţia dolarilor. 

Se strecură sub duș. Mandy i-ar putea fi, într-adevăr, utilă, 
gândea el. Cunoștea pe toată lumea din Londra. 

Un butler cu chip de marmură luă cu un gest delicat 
paltonul din cașmir al lui Malko și anunţă cu voce bine 
timbrată: 

— Ducesa vă așteaptă în salon, sir. 

Holul în care pătrunse semăna, mai degrabă, cu o 
catedrală decât cu o cabană pentru iepuri. Ţi se apleca de 
atâta marmură. Lustra, demnă de O mie și una de nopți, 
lumina mobile preţioase, atât de numeroase, încât te-ai fi 
crezut într-un magazin specializat. Valoarea celui mai 
modest tablou reprezenta, cu siguranţă, salariul butler-ului 
pe mii de ani. 

— Malko! 

Tânăra americancă apăru în celălalt capăt al holului, cu 
gura pregătită pentru sărut. Părul negru îi cădea în cascade 
pe umeri, ochii îi erau subliniaţi cu dermatograful. Era 
îmbrăcată straniu: un bolerou din paiete aurite, suficient de 
decoltat pentru a dezvălui trei sferturi din pieptul ei bogat, 
care se oprea exact sub sâni. Intre bolero și fusta incredibil 
de strânsă pe șolduri, pielea rămânea descoperită. Mandy 
înainta cu mare greutate din cauza fustei lungi și strâmte. 

I se părea că se mai înălțase. Şi totuși, depășise cam de 
multișor vârsta la care ar fi putut să mai crească. Privindu-i 
picioarele, Malko înţelese: era cocoţată pe tocuri înalte de 
cincisprezece centimetri. După o penibilă traversare a 
holului, Mandy se aruncă în braţele lui Malko fără să se 
sinchisească de butler, care urmărea scena nemișcat ca o 
statuie. Limba ei îi pătrunse atât de posesiv în gură, încât el 
crezu că vrea să-i fure amigdalele. Frecându-se de el ca o 


căţea în călduri, Mandy îi șopti: 

— Nu te sinchisi de el, este pederast. 

Scumpa mea, nu se schimbase absolut deloc. 

Mandy se tot lipea de el, plină de încântare. 

— Nu-i așa că toaleta mea e superbă? li luă mâna și i-o 
puse pe coapsă, în așa fel încât el putea pipăi, sub mătase, 
jartierele șerpuitoare. 

Ea râse și îi spuse încetișor: 

— Ticălosule! Știu la ce te gândești. Dar trebuie să mai ai 
răbdare. Vreau să halim și să te prezint soțului meu, ducele. 

— Crezi că e necesar? întrebă Malko, prea puţin 
entuziasmat. 

Mandy îl trase după ea. 

— Neapărat, îi răspunse ea, pe un ton care nu admitea 
replică. Soţului meu îi place să știe cu cine ies. 

O urmă într-un salon cu structură din lemn, luminat de 
văpăile focului din șemineu. Soţul lui Mandy, în sacou, 
cravată cu dungi transversale în culorile clubului său și 
pantofi din lânică, citea Times cu o sticlă de Gaston de 
Langrage XO așezată pe măsuţa din fața lui. Ducele era un 
bărbat distins, cu trăsături regulate și frunte înaltă. Se ridică 
și se îndreptă spre Malko cu mâna întinsă. 

— Mandy mi-a vorbit mult despre dumneavoastră. 

— Încântat să vă cunosc. 

Strângerea sa de mână era învăluitoare ca aceea a unei 
femei, iar ochii săi verzi erau complet inexpresivi. 

— Nu veniţi să cinaţi cu noi? întrebă Malko fără nicio 
urmă de perfidie. 

— Nu, îmi pare rău, am alt program. Câţiva prieteni mă 
așteaptă la club pentru o partidă de whist. Rămâne pentru 
altă dată. Sper că ne veţi face plăcerea să luaţi masa cu noi, 
întruna din zilele următoare. 

— Bineînţeles, spuse Malko. 

Mandy trăgea deja de el. Abia ajunși în hol, ea pufni în 
râs: 

— Vorbește de club! Aiurea! Așteaptă un puștan cu o sculă 
enormă și o piele fină, fină de tot, care să i-o tragă 


nebunește. Are o cameră la etajul doi, plină cu tot felul de 
chestii de piele, lanţuri și alte accesorii. Este foarte dulce 
ducele meu. Îi place teribil să fie martirizat. 

Un splendid Rolls-Royce, Silver Phantom VI, de un verde 
smarald, era parcat în faţa intrării. Inalt ca un camion, cu 
ferestre negre, scânteietoare. Şoferul, la fel de tacticos ca și 
butler-ul, se ridică de la volan ca să le deschidă portiera. 

— Este ultimul cadou de la bătrânul Zag - îţi amintești? - 
miliardarul meu iemenit, explică Mandi. L-a comandat 
înainte să moară. N-a mai apucat să-l vadă, sărmanul. M-am 
distrat bine cu el, n-am de ce să mă plâng. 

Aproape că nici nu s-a aplecat când au intrat în mașină. 
Mandy se încolăci imediat în jurul lui Malko. Un geam opac 
îi despărțea de șofer. În spatele Rolls-ului era un adevărat 
palat: o consolă cu un mic televizor, un video Samsung, un 
strălucitor bar de cristal, o sticlă de Dom Perignon într-o 
frapieră, o blană de panteră pe podea. În vreme ce Rolls-ul 
pornea silențios, Mandy dădu drumul casetofonului cu vârful 
piciorului. 

— Vom merge la San Lorenzo. Este ultimul strigăt al 
modei, anunţă ea. Locul unde Lady Di își aduce puștii. Poate 
o vom vedea și pe ea. Şi apoi... 

Prin fața ochilor ei treceau valuri de spermă 

În vreme ce Phantom VI rula silențios spre West End, 
Mandy, zisă și Târfa, începu încălzirea lui Malko pentru 


momentul valurilor de spermă ce urmau să se reverse. 
* 


* * 


San Lorenzo, în Beauchamp Place, nu departe de Harrods, 
era zgomotos, inconfortabil și oferea o modestă bucătărie 
italienească. Un ciorchine de manechine  ciocolatii, 
îmbrăcate ţipător, aștepta la bar, alături de o creatură cu 
turban, de vârstă greu de precizat, demnă de un film din anii 
'20. Mandy, poate datorită titlului său, fusese condusă direct 
la mezanin, deasupra barului, de un chelner ieșit, mai 
degrabă, din filmul „Nașul”. 

De obicei, Mandy le devora, dar, de data aceasta, abia se 


atinse de spaghete. Oricum, păreau aduse direct dintr-o 
betonieră. Pe Malko, din tot ceea ce s-a servit, nu l-a 
interesat decât vinul. Un excelent Saint-Emilion din podgoria 
Tertre-Daugay. Era cu ochii pe bar. Văzu două femei ce 
tocmai intraseră, instalându-se acolo în așteptarea unei 
mese. Una dintre ele avea niște ochelari enormi, părul negru 
tapat, niște pantalonași multicolori și o vestă de un galben 
ţipător. Cealaltă, scundă, era înfășurată într-un impermeabil 
în aceeași nuanţă de verde ca și Rolls-ul lui Mandy. Cu părul 
ăsta tuns perie ai fi zis că e bărbat. În urechea stângă avea 
un cercel mare și rotund. Lui Malko nu-i venea să-și creadă 
ochilor. În fața lui, la bar, se afla necunoscuta fotografiată la 
Muzeul doamnei Tussaud. 


Capitolul IV 


O lovitură zdravănă în gleznă îl făcu pe Malko să tresară. 
Privirea i se încrucișă cu privirea furioasă a lui Mandy 
Brown. 

— Te interesează această târâtură? Ai chef de 
giumbușlucuri? Te las singur sau mai poţi aștepta? 

Doamne-Dumnezeule, ce maniere pentru o ducesă! Malko 
nu voia să o vadă dezlănţuindu-se. li prinse mâinile și îi 
aruncă cea mai dulce privire de care era el în stare. Norocul 
îi surâdea și ar fi fost păcat să rateze totul din cauza lui 
Mandy. Să găsești pe cineva într-un oraș cu zece milioane de 
locuitori însemna că l-ai apucat pe Dumnezeu de-un picior. 
Când îţi pică o asemenea pleașcă, merită să renunţi la o 
seară de amor cu Mandy. 

— Numai tu mă exciţi, îi răspunse el Tonul lui plin de 
răceală nu se potrivea deloc cu această înflăcărată 
declaraţie. Dar și această blondă mă interesează. Pentru a 
îndepărta orice neînțelegere, Malko scoase din buzunar 
fotografia de la muzeul Tussaud și i-o vâri lui Mandy sub 
ochi. 

— E Arnie! exclamă Mandy încântată. 

— Statuia lui de ceară, o corectă Malko. Dar, în stânga lui, 
vezi cine e? 

— Aș zice că această blondă, recunoscu Mandy. Ce-i cu 
fotografia asta? 

— lată motivul vizitei mele la Londra: bărbatul de alături a 
fost ucis acum câteva zile în Malta. Explozibil plasat într-un 
telefon. 

— Rahat! exclamă Mandy Brown. M-am săturat de killerii 
tăi. Şi eu, care credeam că veniseși să mi-o tragi... Vrei să 
mă amesteci în povestea asta dementă? 

— Pentru nimic în lume, o încredinţă Malko. Se prea poate 
ca fata să nu aibă nimic de-a face cu acest asasinat. Nu știu 
ce legătură există între aceste personaje din fotografie. S-ar 


putea să fie vorba de o simplă amiciţie. 

Blonda cu părul scurt și prietena ei erau tot la bar, cu 
paharele de Caipirinhas* în față. Mandy o privi cu un aer 
mirat. 

— Ciudat, am impresia că o cunosc... 

— Cum? 

Un noroc mai mare nici că se putea. Mandy spulberă 
repede speranţele lui Malko: 

— Probabil că am mai văzut-o pe aici. Ştii doar că nu am 
obiceiul să iau ceaiul cu pipițele. Hai să lăsăm totul baltă. 
Mi-e foame. 

Blonda părăsi barul împreună cu prietena ei, pentru a se 
instala la una din mesele eliberate și trecu pe la un metru 
distanţă în spatele lui Malko. Acesta din urmă o văzu pe 
Mandy zâmbind. 

— Mă cunoaște, fără îndoială. M-a salutat, îi șopti ea. 

Malko le urmări cu privirea pe cele două femei până când 
s-au așezat la trei mese depărtare de ei. Micuța blondă, în 
jur de patruzeci de ani, cu trăsături fine, dar aproape 
masculine. Degetele îi erau pline de inele scumpe. Avea o 
traistă pe umăr și era încălțată cu balerini. 

Mandy Brown rămase pe gânduri. 

— Nu reușesc să-mi amintesc unde am văzut-o și nici n-am 
chef să o întreb. Hai să mergem. 

Din cauza fustei strâmte, coborârea scării a fost extrem de 
dificilă, iar balansul șoldurilor ei un deliciu pentru meseni. 
Văzându-i, șoferul ţâșni din Phantom și le deschise portiera. 
Mandy nici nu se văzuse bine în mașină, când se și lipi de 
Malko. 

— N-ai decât să te gândești la blonda ta, zise ea, asta nu 
te împiedică să te culci cu mine. 

Malko îi adresă cel mai fermecător surâs al său. 

— Pot să-ţi cer ceva? 

— Tot ce vrei, gânguri ea. Vocea îi era plină de 
subînţelesuri. 


° Bucăţți de lămâie stoarse, gheaţă pisată și Cointreau. 


— Să nu plecăm imediat. 

Privirea lui Mandy Brown deveni și mai languroasă. 

— Ticălosule, murmură ea, ai chef să faci dragoste în fața 
trecătorilor. Ce-ar fi să mergem în fața palatului 
Buckingham? E și mai excitant. 

— Nu e vorba de asta, se văzu Malko obligat să 
recunoască. Vreau să o aștept pe fată și să verific ceva. 

Crezu că Mandy Brown îi va scoate ochii. Se repezi 
furioasă asupra lui, cu unghiile pregătite de atac. Malko 
simţi o înțepătură pe obrazul stâng. Slavă Domnului, reuși 
să-i prindă mâinile înainte ca ea să îl chiorască. Mandy făcea 
spume. Pe bune. 

— Crezi că am să aștept până când îţi rezolvi tu 
problemele? Mă duc să-ţi aduc strâmbătura. Însoţind 
cuvintele cu gestul, ea se aruncă asupra portierei, 
deschizând-o. Era într-adevăr capabilă să plece în căutarea 
necunoscutei blonde. Malko abia avu timp să o apuce de 
mijloc. Mandy Brown era la fel de instabilă și de periculoasă 
ca nitroglicerina. În încercarea ei de a scăpa din strânsoare, 
sânii îi ţâșniră din bolerou, chiar în faţa unui cuplu care 
ieșea din restaurant. Dar, pentru că suntem la Londra, 
bărbatul se mulțumi să arunce o privire admirativă spre 
Rolls-Royce. Malko reuși să o bage pe Mandy în mașină, așa 
ciufulită, cu pieptul dezgolit și furioasă cum era, și închise 
portiera. 

— lar m-ai tras în piept, zise ea. Niciodată nu vii aici 
pentru mine. 

— Îmi pare rău, o asigură el. Aș minţi dacă aș spune că-mi 
displace această întâlnire, dar am un job aici. Te sun mâine. 

Deschise portiera, sări și trânti ușa. Nu voia să rămână în 
faţa restaurantului, așa că se îndreptă spre Brompton Road. 
Dintr-odată începu să dea înapoi. Mandy se aruncă din 
mașină așa cum era, cu boleroul în jurul taliei. Lacrimile îi 
stricaseră machiajul. Fără să scoată un cuvânt, se aruncă în 
braţele lui Malko. Un șofer de taxi, aflat în apropiere, îi 
privea blazat. 

— Iartă-mă, spuse ea pozând în fetiță nevinovată. Te văd 


atât de rar. Întoarce-te și nu-ţi voi ieși din cuvânt. 

Se urcară din nou în Rolls. Mandy întreprinse tot ce se 
cuvenea pentru a-i fi iertată ieșirea. Îngenunche pe blana de 
panteră, îl dezbrăcă într-o clipită și începu să-i administreze 
o felaţie așa cum știa numai ea. Când rezultatul o satisfăcu, 
se ridică. Ochii îi erau umezi, sfârcurile i se întăriseră. 

— Te vreau, gemu ea. 

— Cu rochia asta... 

— Rahat! Cu un gest sigur își desfăcu fermoarul, își 
smulse fusta strâmtă și rămase numai în ciorapii negri, care 
urcau foarte sus pe coapse. Prin geamul despărțitor, Malko 
vedea ceafa șoferului. Slavă Domnului, acesta nu știa ce se 
întâmplă în spatele lui. Mandy se așeză din nou în genunchi, 
îl prinse pe Malko între sâni, masturbându-l încetișor între 
ei, completându-și din când în când mângâierea cu limba. Se 
întrerupse pentru a se întoarce spre băruleţ, de unde luă mai 
întâi un flacon plin cu un lichid de culoarea ambrei. Apoi, 
înainte de a-l servi pe Malko cu o vodcă, își turnă într-un 
pahar sferic o porţie zdravănă de Gaston de Lagrange XO. 

— Pentru revederea noastră! toastă ea. 

Puse o casetă și o muzică romantică învălui Rolls-ul. Din 
când în când se auzeau pași pe trotuar. Trecătorii își 
aruncau privirea pe sublimul Phantom VI. Un cuplu se opri 
câteva minute și îi cercetă toate încheieturile, fără a-și putea 
reține comentariile favorabile. Nu o putea vedea pe Mandy. 
Ingenuncheată ca o hetairă, aducându-i lui Malko ofranda 
unei guri la fel de arzătoare ca și craterul lui vulcan. 
Prezența acestor martori, parcă dintr-o altă lume, o excita 
teribil. 

Își trase sufletul, ca să-i poată răspunde: 

— De când am această mașină, visez să mi-o tragi în ea. 
Vino. 

Se urcă pe bancheta de piele, cu faţa lipită de geam. De 
partea cealaltă, cuplul cu pricina își continua comentariile. 
Lipit de Mandy, Malko pătrunse în ea dintr-odată, cât de 
adânc era posibil. Femeia scoase un fel de șuierat, ca un 
pneu care se dezumflă și se trase și mai tare în întâmpinarea 


lui. Cu palmele sprijinite pe geamul negru, ea gemea la 
fiecare mișcare a lui Malko. Ţinându-și mâinile încleștate de 
coapsele elastice, bărbatul se retrase aproape în întregime, 
pentru ca să se arunce apoi înainte cu toate forțele. Simţi 
mușchii intimi ai lui Mandy cum se strâng împrejurul lui, în 
timp ce coapsele i se ondulau cu o mișcare din ce în ce mai 
brutală. Femeia se prăbuși ca o păpușă stricată, cu faţa 
îngropată în pielea banchetei, continuând să-și anunţe 
orgasmul prin sunete sacadate, de parcă ar fi fost un motor 
cu autoaprindere. Printr-un efort de voinţă admirabil, Malko 
reuși să nu explodeze. Dimpotrivă, el se retrăgea, mereu la 
fel de strălucitor și, pentru a douăsprezecea oară de când 
începuse, aruncă o privire spre ieșirea lui San Lorenzo. 
Imbina utilul cu plăcutul. După calculele sale, necunoscuta 
blondă și prietena ei ar fi trebuit să treacă la desert. Nu era 
normal să renunţe la al său. Când își îndreptă sexul spre 
despicătura feselor ei, Mandy Brown fremătă și îl întrebă: 

— Ticălosule, ce vrei să-mi faci? 

De parcă n-ar fi știut... 

Malko își prelungi plăcerea tatonând sfincterul încă 
strâns. Era cel mai delicios moment. Punându-și mâinile pe 
șoldurile lui Mandy, începu să apese progresiv în centrul 
feselor deschise. La început avu impresia că nu va izbuti să 
pătrundă... Apoi, sfincterul se deschise, înghițindu-l în bună 
parte. 

Mandy scoase un horcăit scurt. 

— Mă doare, zise ea cu o voce de fetiță. 

Încă un efort și Malko își simţi sexul alunecându-i prin 
deschizătura strâmtă. N-a durat decât câteva fracțiuni de 
secundă, dar a fost divin. Când pântecele lui atinse fesele lui 
Mandy, era atât de excitat încât cu greu se opri să nu 
explodeze pe loc. Încremeni, cu sângele zvâcnindu-i în 
tâmple, se retrase aproape în întregime și reveni cu toate 
forţele. 

— Oprește-te, mă rupi în bucăţi... gemu Mandy cu o voce 
copleșită de plăcere. 

Era, fără doar și poate, cea mai delicioasă peșteră pe care 


Malko o explorase vreodată. Șalele îi ardeau, simţea cum 
vlaga îl părăsește. Fără să se mai poată reţine, el se 
scufundă din ce în ce mai repede în teaca strânsă în jurul lui, 
în vreme ce Mandy gemea din ce în ce mai răgușit. Silver 
Phantom-ul tremura din toate încheieturile. 

— Hai! Hai! striga Mandy cu o voce de nerecunoscut. 

Răcnetul de plăcere al bărbatului din momentul ejaculării 
și strigătul strident al femeii au trecut, cu siguranţă, dincolo 
de geamul despărțitor. 

Mandy alunecă încetișor pe banchetă. 

— My God! suspină ea. Din clipa în care ţi-am auzit vocea 
la telefon, numai la asta m-am gândit. Tu ești singurul tip cu 
care mă simt bine într-un asemenea moment. Și în multe 
altele. 

— Mulţumesc, răspunse Malko. 

Începu să se aranjeze. Recreaţia se terminase. 

Mână în mână, îmbrăcaţi, Malko și Mandy pândeau 
intrarea de la San Lorenzo, instalaţi pe canapeaua Rolls-ului. 
Mandy, cu un Cointreau, Malko cu o vodcă. Trecuse deja o 
jumătate de oră de când divertismentul lor luase sfârșit. 

— Ce dracu' fac strâmbăturile astea? mormăia Mandy 
Brown, odihnindu-și capul pe umărul lui Malko. Vreau să mă 
duc la culcare. 

— Iată-le! 

Părul blond al necunoscutei strălucea în lumina neoanelor. 
Cele două femei făcură câţiva pe jos, apoi se urcară într-un 
taxi prăpădit. Acesta trecu pe lângă Rolls care demară la 
rândul lui. Pe Brompton Road o luă la stânga, îndreptându-se 
spre vest. După o mie de metri, se opri în faţa hotelului 
Carlton Tower. Prietena blondei cobori și merse spre o 
străduţă plină de anticariate. Taxiul o luă spre nord, spre 
Exhibition Road. În Kensington Road viră la stânga, rulând 
de-a lungul parcului. 

— Spune-i șoferului să depășească taxiul, îi ceru Malko lui 
Mandy. _ 

Phantom-ul acceleră și depăși. In trecere, Malko o văzu pe 
blondă ghemuită într-un colţ al taxiului. Când Rolls-ul ajunse 


în Kensington Court, taxiul era încă departe. 

— Așteptaţi-mă la capătul străzii, ceru Malko înainte de a 
cobori. 

În acest cartier liniștit, un Silver Phantom bătea la ochi. 
Vehiculul dispărea pe străduţele lăturalnice, în vreme ce 
Malko se adăpostea sub un portic. 

Taxiul sosi două minute mai târziu și se opri în faţa 
numărului 10. Blonda în impermeabil verde cobori și intră în 
clădire. Malko așteptă puţin și apoi se apropie. La etajul doi 
se aprindea o lumină. Primul rezultat: acestei blonde 
necunoscute îi telefonase Kevin O'Connor din Malta. li era 
amantă, prietenă sau altceva? Descoperirea identităţii ei 
trebuia să fie etapa următoare. Până la urmă, pentru Malko, 
această seară fusese deosebit de fructuoasă. 

Când se întoarse la mașină o găsi pe Mandy moţăind. 

— M-ai dat gata, spuse ea cu voce șoptită. Te-aș necăji 
dacă aș depune armele? Mâine, la opt dimineaţa, am lecţie 
de golf... 

Mandy Brown jucând golf! Dumnezeule, nu credeam s-o 
aud și pe-asta. Când Phatom-ul se opri în faţa hotelului 
Meridian, Mandy dormea, dar se trezi imediat pentru a-și lua 


rămas bun. 
* 


* * 


Când telefonul sună, Malko tocmai se pregătea să admire 
acea dimineaţă însorită. Vocea distinsă a lui James 
Williamson întrebă cu delicioasă smerenie? 

— Puteţi trece pe aici în această dimineaţă? Aș avea ceva 
noutăți. 

— Şi eu, răspunse Malko. 

Se îmbrăcă repede și se aruncă într-un taxi cu destinaţia 
Grosvenor Square. Secretara care îl introduse în biroul 
șefului CIA din Londra avea o mustață stufoasă, părul 
cărunt, fruntea joasă și la fel de mult farmec ca un jgheab. 
Mandy Sutton dispăruse ca o Fata Morgana... 


James Williamson îl invită la early morning tea’. Malko îi 
povesti de întâlnirea din ajun de la San Lorenzo. 

— Bravo! încuviinţă americanul. Trebuie să aflăm mai 
multe despre această blondă, dar acum avem altceva mai 
important de făcut. 

— Ce anume? 

— Săpăturile FBl-ului în afacerea Kevin O'Connor au dus 
la descoperirea corespondenţei acestuia cu Irlanda de Sud. 
Corespondenta în sine nu este importantă, dar noi nu știam 
că el are și o locuinţă acolo. 

— Nu mi se pare ceva extraordinar în cazul unui irlandez. 

— Poate că aveţi dreptate, dar nu uitaţi că O'Connor nu 
părea să fi trăit în puf. Deci, trebuie văzut despre ce este 
vorba. Ar putea fi o simplă cutie de scrisori sau, poate, 
altceva mult mai interesant. 

— CIA are un birou la Dublin, nu-i așa? 

Râsul sec al lui James Williamson fu însoţit de câteva 
gesturi bruște. Pentru o clipă te-ai fi întrebat dacă nu cumva 
este atins de Parkinson. 

— Bineînţeles, spuse el, dar noi îi trimitem acolo pe cei 
mai slabi. Sau, dacă nu, atunci pe cei de origine irlandeză, 
care nu sunt potriviți pentru o asemenea afacere. lată de ce 
este preferabil să mergeţi dumneavoastră acolo... 

Nu avea niciun rost să mai discuti. 

— Adresa respectivă este din Dublin? 

— Nu, este în vestul Irlandei, în Connemara. O regiune 
superbă, pare-se, foarte sălbatică. Sunteţi norocos. 

Chiar dacă nu mânuia încă umorul britanic, James 
Williamson era familiarizat, cel puţin, cu umorul negru... 
Resemnat, Malko capitulă. 

— OK. Mă voi interesa de un avion. 

— Sunt câteva zboruri spre Dublin, spuse James 
Williamson, dar aș prefera să plecaţi cu o mașină. 

Pentru moment, Malko se întrebă dacă nu cumva o mână 
criminală a vărsat LSD în early morning tea-ul șefului CIA 


1 Ceaiul de dimineaţă. 


din Londra. 

— Între Marea Britanie și Irlanda, remarcă el politicos, se 
află Marea Irlandei. 

Drăgălașul râs sec: 

— Știu. Dar există și excelente feriboturi. De fapt, vă cer 
acest mic efort dintr-un motiv foarte precis. Urmaţi-mă, vă 
voi explica. 

leșiră din birou și luară ascensorul până la subsolul 
ambasadei. James Williamson îl conduse pe Malko într-o 
boxă, unde se afla un Ford Escort roșu, cu geamuri negre. 

— Pentru această minunăţie CIA a plătit 70 000 de dolari, 
anunţă el pe un ton șugubăţ. Este blindată, are un telefon 
care vă permite să sunaţi în orice colţișor din lumea asta și 
un Hi-Standard cu amortizor și suficientă muniţie, pe care îl 
găsiţi în cutia de la bord. Mașina este pe numele unei 
societăţi care face parte din infrastructura noastră. De la 
Londra veţi merge direct la Holyhead, de unde veţi lua 
feribotul. Biroul lui Dublin este prevenit și, în caz de nevoie, 
vă va acorda tot ajutorul. 

— Nu credeţi ar fi fost mai simplu să închiriez o mașină de 
acolo? Biroul din Dublin ar fi putut, la rândul său, să-mi dea 
o armă. 

— Această afacere a început cu o crimă căreia nu îi 
cunoaștem nici autorul și nici motivele. Nu am de unde să 
știu ce veţi descoperi la Connemara, răspunse James 
Williamson, dintr-odată al dracului de serios. 


Capitolul V 


Mirajul unei misiuni ușurele se îndepărtase. James 
Williamson deschise portiera Fordului, astfel încât Malko a 
putut constata cât de groase sunt geamurile... Escortul era 
un adevărat tanc... E drept, după acel somptuos Silver 
Phantom părea cam modest, dar CIA nu îl plătea pentru 
prostioare cu ducese de dată recentă într-o mașină de lux. 

— Cine se va ocupa de blonda din Kensington Court? 
întrebă el. Aveţi de gând să pasaţi informaţia britanicilor? 

— Prefer să mai aştept puţin, din motivele pe care deja vi 
le-am mărturisit, replică James Williamson. Dacă voi putea 
avansa în această direcţie, nu voi rata ocazia. Langley îmi 
trimite un tânăr specialist. Dacă nu se va putea face nimic, 
voi aștepta întoarcerea dumneavoastră. Șeful biroului din 
Dublin, Anthony Morgan, vă așteaptă, luaţi legătura cu el 
imediat cum ajungeţi. Între timp, el va încerca să localizeze 
refugiul lui Kevin O'Connor. Deocamdată, nu am decât 
numele unui sat... 

Din ce în ce mai bine. După ce luă permisul de conducere 
de la James Williamson, Malko se instală la volanul Fordului 
și părăsi ambasada printr-o poartă laterală. În cutia de bord 
găsi arma anunţată, un Hi-Standard, cu un singur glonţ pe 
țeavă. Destul de asemănătoare cu pistoletul său extraplat. O 
jumătate de oră mai târziu, avea bagajele deja strânse. Mai 
trebuia doar să o prevină pe Mandy. li răspunse o voce 
adormită: 

— N-am mai fost la golf. Vom mânca împreună cu soţul 
meu, îţi trimit Rolls-ul într-o oră. 

— Imposibil, răspunse Malko. Plec în Irlanda. 

— Cu scârba aia blondă? 

Devenise deja o obsesie pentru ea. 

— Nu, îi jură Malko. Sau, dacă vrei, cu tine. 

Scurtă tăcere. Mandy ezita. 

— Cu Phantom-ul ar fi drăguţ, spuse ea visătoare. Ne-am 


putea distra pe drum. Malko se și vedea ajuns la Connemara 
cu enormul Rolls verde. Nimic mai nimerit pentru o anchetă 
discretă. Ca și cum s-ar fi dus acolo cu o mașină de pompieri. 

— Dacă vii, o avertiză el, vei merge cu o mașină mult mai 
modestă. 

— Asta nu merge? scheună Mandy. Parcă n-ar fi de ajuns 
că în Irlanda găsești numai iarbă, oi și vapoare? Tu nu poţi 
să mergi în ţinuturi normale, cum ar fi California sau 
Caraibe? Ce vrei să faci acolo? 

— Am întâlnire cu un mort, replică Malko. Nu voi sta prea 
mult. Te sun când mă întorc. În rest, aș vrea să-ţi amintești 
unde ai întâlnit-o pe „scârba blondă”. 

— Să văd ce pot face, promise Mandy, ceva mai îmbunată. 


Ambasada americană din Dublin era ascunsă pe Elgon 
Road, o stradă liniștită, la numărul 42, în partea de vest a 
orașului. O vilă mărișoară, într-un parc, cu drapele instalate 
la intrare. Malko era încântat că pusese piciorul pe pământ 
solid, după o traversare în care fusese scuturat ca un prun. 
Marea Irlandei era dezlănţuită, iar rafalele de ploaie îl 
forțaseră să rămână în cabină. 

În comparaţie cu Londra, Dublinul părea un orășel de 
provincie, tăiat în două, de la est la vest de râul Liffay, care 
se vărsa în Marea Irlandei chiar în locul unde fusese 
amplasat portul. Prea puţine clădiri moderne, case frumoase 
în stil victorian și căsuțe din cărămidă roșie. Peste tot erau 
presărate pub!!-uri pictate în culori violente, uneori pline de 
poezie. Autobuze cu imperială, de un verde stins se târau ca 
melcii pe străzile strâmte. 

Malko urcă la cel de-al doilea etaj al ambasadei unde îl 
întâmpină un bărbat încă tânăr, cu o superbă barbă neagră. 

— Sunt Anthony Morgan, șeful biroului CIA. 

— Aţi reușit să completaţi adresa dată de FBI? 

— Nu, din nefericire. Am început s-o fac prin intermediul 
serviciului de telecomunicaţii, dar nu mi-a mers. 


11 Cârciumă. 


Americanul se apropie de harta din perete și își fixă 
indexul într-un punct din vestul extrem al Irlandei. 

— Aici, în fundul comitatului Connemara, este satul Carna, 
zise el. Nu găsești acolo decât iarbă, oi și câţiva turiști vara. 
Vântul este mereu puternic, plouă două zile din trei și nu 
poţi juca golf, asta ca să pună capac la toate. 

— Nu știți nimic mai mult? 

— Nu, și mi s-a cerut să nu iau legătura cu cei din 
Jandarmeria Irlandeză. De altfel, din moment ce este vorba 
de IRA, nici nu ne-ar privi cu ochi buni. În 1986, unul dintre 
predecesorii mei primise ordin de la Langley să ia legătura 
cu Army Council. Pe vremea aceea, Casa Albă cocheta cu 
proiectul unei Irlande unificate, membră a NATO. Evident, 
asta trebuia să treacă și pe la IRA. Proiectul a fost 
abandonat, verii britanici ne poartă pică și acum, iar 
irlandezii din sud și-au închipuit că vrem să-i manipulăm. 


Din cauza camioanelor care mergeau spre vest, la Athlone 
sau Galway, lui Malko îi trebuiră douăzeci de minute ca să 
găsească drumul naţional șase. După un ciot de autostradă, 
el se regăsi pe o șosea strâmtă, sub o ploaie torențială, 
înconjurat de tractoare și camioane. Cât vedeai cu ochii, 
numai iarbă. Din cauză că era nevoit să conducă pe stânga, 
trebuia să fie mai atent decât de obicei. Slavă Domnului, 
existau panouri pe semnalizare în două limbi: engleză și 
galică. Ce dracu’ căuta el în fundul acestui comitat, 
Connemara? 

Două  puștoaice  îngenuncheate pe bordura șoselei 
implorau automobiliștii să oprească, cu mâinile împreunate 
ca pentru rugăciune. În Irlanda, religia rămânea în drepturi 
chiar și când făceai autostopul. Atunci când un automobilist 
mișcat de această pioasă atitudine opri să le ia, Malko nu le 
depășise de multă vreme. 

După Galway, Malko se agăţă de volanul Escortului. Cinci 
sute de viraje în șaptezeci și cinci de kilometri! Pănglicuţa 
de asfalt era într-o stare atât de jalnică, încât aveai impresia 
că te lași purtat de un cal în galop. Șoseaua se încreţea pe 


aceste serpentine pline de vizuini și cocoașe pe care le 
puteai dovedi luând viraje strânse. 

La orizont, o landă pietroasă și cenușie. Turbă pictată cu 
grozamă și nenumărate oi, împestrițate la rândul lor cu 
marcaje roșii sau verzi pe mutrele lor satanice. Un vânt 
puternic și continuu culca la pământ vegetaţia pitică. Sate 
rare, căsuțe albe înghesuite unele într-altele, de parcă așa ar 
fi putut rezista mai bine vântului. Unele aveau ziduri mov, 
galbene sau roșii, în stilul barocului italian, care spărgeau 
cenușiul înconjurător. Încântătoarele acoperișuri de paie de 
odinioară au cedat locul celor mohorâte din ardezie. Nu era 
nimeni pe străzi. Aici nu-ţi mişti fundul decât ca să mergi la 
pub sau la biserică. 

Aceste locuri austere nu era înveselite, dacă s-ar putea 
spune așa, decât de nenumărate lăcușoare, adesea la fel de 
mari ca și acele Jochs din Scoţia. Era, într-adevăr, capătul 
lumii. 

Rafale de vânt de o violență nemaiîntâlnită sfârșiră prin a 
scutura Escortul, așa îngreunat de blindaj cum era și, 
totodată, insolit în acest peisaj bucolic și rural. 

Câteva coline modeste botezate munti, înecate în brumă, 
situate mai spre nord, înviorau un pic peisajul platoului 
neted ca palma: cei doisprezece ban, un fel de înălțimi pitice 
ale Parcului Naţional din Connemara. La fiecare bifurcaţie, 
Malko trebuia să verifice drumul. Semnalizarea era aici 
complet fantezistă, când în mile, când în kilometri, indicând 
într-un mod aproximativ cel mai apropiat sat. 

Malko încetini. În depărtare, chiar în faţa lui, se zărea 
coasta Atlanticului. Dacă ar fi să te iei după hartă, Carna se 
găsea la sud de șoseaua Galway-Clifdan și era cel mai vestic 
sat din Connemara. Un panou alb cu chenar negru îţi sărea 
în ochi: Carna, 3,5 mile. Săgeata îţi indica o șosea strâmtă, 
care șerpuia printre lacuri și landa pietroasă. Incă vreo 
treizeci de viraje și zări, în sfârșit, satul, întins de-a lungul 
șoselei și pigmentat cu inscripţii B & B. Bed and Breakfast, 
masă și cazare. Fiecare fermă din Connemara fusese 
transformată în motel. 


Carna era atât de mică, încât o traversai fără să îţi dai 
seama. Făcând cale întoarsă, Malko se opri în dreptul unui 
pub cu faţadă purpurie, Old și Castfel, și intră acolo. Sala 
era sumbră și, cu excepţia celor doi consumatori de la bar, 
goală. Un miros acru era atotstăpânitor. Nu se făcea prea 
des curăţenie aici. La început i-a fost destul de greu să-și 
dea seama dacă persoana din spatele tejghelei era bărbat 
sau femeie. Păr cărunt, tuns periuţă, umeri de hamal... Nu-i 
lipsea decât o crosă de baseball. 

— O bere. 

Treizeci de secunde mai târziu, avea în faţa lui o halbă de 
bere neagră și amară, iar barmaniţa își reluase conversaţia 
în galeză cu ceilalți doi clienţi. Malko se forță să înghită o 
treime din băutură, înainte de a i se adresa barmaniţei: 

— Caut pe un anume O'Connor, Kevin O'Connor. S-ar 
părea că locuiește la Carna. 

Femeia se scărpină în părul scurt și cărunt cu niște unghii 
murdare. Uitându-se la rezultat, ea răspunse: 

— O'Connor? Nu-l cunosc. 

— E vaporean, completă Malko. 

Barmaniţa se întoarse spre ușa bucătăriei și strigă: 

— Sean! 

Un roșcovan bărbos și zdravăn, ieșit parcă dintr-un pliant 
al oficiului de turism irlandez, apăru la suprafaţă cu 
mânecile cămășii suflecate peste braţele artistic tatuate. 
Ascultă explicaţiile lui Malko, concluzionând: 

— Nu există niciun Kevin O'Connor aici, la Carna. Îi 
cunosc pe toţi oamenii din sat. Vin cu toţii aici. Doar dacă... 

— Ce anume? 

— Voiam să spun că s-ar putea să nu bea... 

Totuși, nu putea crede că a fost cineva hărăzit cu un 
defect atât de reprobabil. Scutură capul neîncrezător și 
reluă: 

— Nu, mister! O'Connor este un nume irlandez, dar 
irlandez care să nu vină la pub din când în când nu există. 
Aţi fost greșit informat. Apropo, de ce îl căutaţi pe acest 
O'Connor? 


— Mi s-a spus că este un bun comandant de vas. Și, pentru 
că sunt în vacanţă pe aceste meleaguri, mă gândeam să-l 
întâlnesc. 

Proprietarul pub-ului supraveghea cu coada ochiului 
nivelul berii din halba lui Malko. Acesta din urmă se forță să 
o termine, ceea ce îl liniști pe interlocutorul său; n-avea de-a 
face cu un băutor de apă. 

— Mergeţi la Post Office, o jumătate de milă mai încolo, în 
direcţia lui Bug Wash și întrebaţi de Miss Lisbeth. Dacă 
există un O'Connor, ea va ști cu siguranţă. O voi anunţa eu 
că veniţi. 


Miss Lisbeth avea un fizic ingrat și amabilitatea unui 
gardian de pușcărie. Baricadată îndărătul grilajului, îl primi 
pe Malko mai degrabă cu răceală. 

— Nu există niciun O'Connor la Carna, spuse ea. E o 
eroare, fără îndoială. Există mulţi O'Connor în Irlanda, dar 
nu aici. Mergeţi să întrebaţi mai degrabă la Clifden, trăiesc 
oameni și acolo. 

Dezamăgit, Malko se întoarse în ploaie, luând direcţia 
Clifden unde va găsi, cel puţin, un restaurant. La ieșirea din 
Carna se opri să ia benzină. La noroc, întrebă și acolo despre 
O'Connor. Spre surprinderea lui, bătrânul pompist îi 
răspunse: 

— Ei, O'Connor vine pe aici din când în când, vara. Are un 
Austin vechi, mereu cu bateria pe ducă. 

— Ştiţi unde locuiește? 

— Da, pe drumul care duce spre uscătoria de somon, 
mergând spre golf. O casă mică, cu jaluzele albastre, pe 
dreapta. Trebuie să faceţi stânga-mprejur și s-o luaţi a doua 
la dreapta. Aveţi de mers o juma’ de milă. 

Cu plinul făcut, Malko mulţumi și găsi ușor drumul 
indicat. 

Casa cu obloane albastre se găsea la vreo doi kilometri de 
sat, complet izolată. Obloanele erau trase. 

Trecu mai întâi prin faţa ei fără să oprească și trebui să 
mai meargă ceva timp până să găsească un loc bun de 


întors. Vântul sufla în rafale și locul era cât se poate de 
sinistru. Întorcându-se, o luă pe un drum public și băgă de 
seamă o mașină acoperită de o prelată, parcată în spatele 
casei. Se opri, ieși din Escort și se îndreptă pe jos spre 
clădire. Aceasta era înconjurată de un teren de vreo mie de 
metri pătraţi, împrejmuit de un zid de piatră, înalt de un 
metru. Malko încercă să descuie poarta încuiată cu cheia, pe 
urmă sări fără dificultate gardul. Dădu ocol casei, fără să 
bage de seamă niciun semn de viaţă. Se apropie de mașină. 
Ridicând prelata află că era vorba despre un Austin bej, cea 
descrisă de pompist. În mod evident, nu mai fusese folosită 
de multișor. Era parcată în fața unei uși de lemn masiv. 

Mai dădu un ocol casei, examină ușa de la intrare, 
zăvorâtă și ea... După toate aparențele clădirea era 
nelocuită. Ar fi plecat, fără doar și poate, dar se întreba de 
ce îl minţise Lisbeth, femeia de la poștă. Ea nu putea să 
ignore prezenţa lui O'Connor. De ce să i-o ascundă? 

Vântul continua să sufle în rafale, umed și rece, iar nori 
grei se strângeau către vest. Locul era într-adevăr sinistru și 
perfect izolat. De ce venea pe aici Kevin O'Connor? Se 
întoarse în partea din spate a casei și încercă ușa de lemn. 
Nu părea prea solidă și nu i-ar fi stat bine să plece fără să 
arunce o privire în interior. 

Reveni la mașină și luă un levier. Se apropie de ușa de 
lemn și introduse instrumentul între toc și zidul de piatră 
care îl înconjura. Apăsă în serii succesive, se auziră câteva 
pocnituri, dar ușa nu cedă. Ploaia începuse și, în ciuda 
pardesiului, simţea cum îl pătrunde umezeala. Enervat, își 
luă elan și trimise un șut violent în mijlocul ușii, la înălţimea 
la care se afla zăvorul. Se auzi un pocnet violent, prin aer 
zburară câteva bucăţi de lemn și ușa se dădu la perete, 
dezvăluind o cameră sumbră. Făcu un pas în interior, 
căutând o sursă de lumină. Undeva, în faţa lui. Se auzi un 
zgomot de mobilă mișcată. Se opri brusc. 

— E cineva pe aici? întrebă el. 

Niciun răspuns. Înăuntru mirosea a umezeală și era la fel 
de frig ca afară. Deodată îi apăru în faţă o siluetă, o femeie 


înaltă, îmbrăcată cu o rochie lungă și cu un fular pe cap. 
Faţă îi era în penumbră și Malko nu putu s-o distingă, dar 
băgă de seamă, în schimb, marele Colt 45, automatic, care 
se afla în mâna ei dreaptă. Fără nicio ezitare femeia ridică 
arma, aducând gaura neagră a ţevii la câţiva centimetri de 
pieptul lui. 

— Bastard!?, strigă ea. Ca și cum i-ar fi dat o lovitură de 
bici. 

În secunda în care degetul ei strivea trăgaciul, Malko își 
simţi stomacul cum se ridică în coșul pieptului. Era la o clipă 
de eternitate. 


 Nemernicule. 


Capitolul VI 


Se auzi un pocnet ușor urmat de un strigăt furios. 
Cartușul percutat nu luase foc! Necunoscuta cu fular făcu un 
salt înapoi, încărcând din nou cu același gest și aruncând 
cartușul defect. Mai înainte ca Malko să se apropie de ea, 
reuși din nou să apese pe trăgaciul Coltului. 

Din nou fără niciun rezultat. 

Cu un gest de furie, mai trase iarăși înapoi de chiulasa 
automatului și, pentru a treia oară, ochi chiar în momentul în 
care Malko reușea în sfârșit să o prindă de încheietura 
mâinii. Degeaba. Nici al treilea cartuș nu luă foc! 

Malko avea impresia că trăiește o clipă ireală împreună cu 
femeia aceasta care voia să îl ucidă dintr-un motiv 
necunoscut și nu reușea. 

Cu pulsul ridicat la două sute, Malko simţi cu o ușurare 
nespusă patul armei de 45 în umăr. Clipa asta de coșmar 
începea să dureze niţel cam mult. Mai târziu avea să afle ce 
anume îl salvase. Aruncând arma, o luă la fugă în urmărirea 
necunoscutei. O găsi în camera din faţă, lungită în 
semiîntuneric. Era însă suficientă lumină cât să distingă 
pușca de vânătoare pe care o ascundea cu braţul stâng 
îndoit spre un sertar deschis și cartușele pe care le ţinea în 
mâna dreaptă. 

Nu avusese timp să le ascundă. Malko se năpusti asupra 
ei. Necunoscuta dădu drumul armei și, cu mâna dreaptă 
plină de cartușe, îi dădu un pumn în faţă cu puterea unui 
bărbat. 

Lovit drept în gură, Malko își simţi buza inferioară plină 
de sânge și se trase înapoi. În același timp, necunoscuta 
dezlănţuită se repezi spre el și îi dădu o lovitură puternică cu 
genunchiul sub centură. N 

Simţi că o durere ascuţită îl taie în două. Își reținu greața 
care îl cuprinse și câteva secunde rămase ca trăsnit, inert. 
Necunoscuta puse din nou mâna pe armă. Își dădu seama că 


nu are timp să o încarce și atunci o apucă de ţeavă lovind cu 
toată puterea în direcţia capului lui Malko... Acesta reuși să 
se ferească, iar patul puștii se izbi de tencuiala albă a 
zidului, spărgându-se în bucăţi. 

Dar adversara lui Malko nu se descurajă. Cu ţeava rămasă 
în mână încerca să-l străpungă pe Malko, așa cum ai 
străpunge cu o suliță. El însă reuși să apuce ţeava și nu îi 
mai dădu drumul. Privirile li se încrucișară. Citi în ochii 
necunoscutei o ură sălbatică, viscerală, amestecată cu 
spaimă. Se zbătea ca un animal încolţit care putea să ucidă 
ca să-și apere viaţa... Scotea printre dinţi înjurături șuierate 
în timp ce dădea întruna din picioare. Aproape la fel de 
înaltă ca și el, avea o forţă deosebită datorată - fără îndoială 
- unui antrenament fizic continuu. 

Se luptară câteva minute ţinând fiecare de câte un capăt 
al ţevii, învârtindu-se unul în jurul celuilalt. În sfârșit, dintr-o 
smucitură puternică, Malko reuși s-o facă să dea drumul 
ţevii duble pe care o azvârli în celălalt capăt al camerei. 
Gâfâind, femeia îl înfruntă cu mâinile de-a lungul trupului, 
cu privirea sălbatică, apoi îi vorbi pentru prima dată. 

— Hai! Omoară-mă, ticălos britanic! 

Avea vocea șuierătoare, încărcată de ură, dar, în același 
timp, tremura ca o frunză. Cu siguranţă se înșela în privința 
persoanei. 

— Ascultă! începu el. 

Nu avu însă timp să continue. Cu un salt de fiară, 
necunoscuta i se repezi la gât. li simţi cele zece degete 
strângându-se în jurul gâtului. Degetele mari îi căutau 
carotidele. Ca o ucigașă de profesie. Revenindu-și din 
surpriza provocată de capacitatea reacției fizice a tinerei 
femei, Malko se forță și smulse cu putere mâna dreaptă cu 
care îl tortura necunoscuta. li răsuci braţul la spate și o târî 
de-a lungul zidului până spre fotoliul vechi de răchită pe 
care o aruncă. 

Ziua începuse să pătrundă în bucătărie - o sală de mese 
spațioasă, cu zidurile albe și pardoseala întunecată. 

O privi pe necunoscută. În încăierare, fularul îi căzuse 


lăsând să i se vadă superbul păr roșcat care îi cădea în valuri 
pe umeri. Chipul triunghiular plin de pistrui era luminat de 
doi ochi mari verzi care îl fixau cu același amestec de ură și 
teamă. 

— De ce ai vrut să mă omori? o întrebă el. 

Necunoscuta nici nu clipi. 

— De ce ai încercat să pătrunzi în casa mea? 

— Căutam pe cineva. 

— Pe cine? 

— Pe Kevin O'Connor. 

Privirea necunoscutei se întunecă și mai mult. 

— Este mort, zise ea cu o urmă de plânset în glas. 

— Știu, zise Malko. 

Din nou chipul necunoscutei se schimonosi de furie. 

— Scârboșenie, vrei să termini treaba pentru ticăloșii ăștia 
de britanici! Hai, dă-i drumul! 

— Nu știu despre ce vorbeşti, o opri Malko, eu lucrez cu o 
organizație americană. Ești cumva rudă cu Kevin O'Connor? 

Ochii ei frumoși se umplură de lacrimi. 

— Era fratele meu. Ei l-au omorât... 

— Care „ei”? 

— Ştii foarte bine. Aceiași care te-au trimis aici să mă 
omori și pe mine. _ 

— Nu m-a trimis nimeni, protestă Malko. În orice caz, nu 
ca să te omor. Nici măcar nu știam de existenţa ta. 

— Atunci cum ai ajuns până aici? 

— FBl-ul a găsit în lucrurile fratelui tău, la Newport, 
corespondenţa care îi era adresată aici. 

Ea ridică o privire mirată. 

— Ești de la FBI? 

— Nu, doar lucrez cu americanii. 

— Ce fel de lucru? Să lichidezi oamenii incomozi? 

Dată fiind atitudinea surorii lui Kevin O'Connor, care - în 
mod vizibil - nu era o oaie albă, Malko se decise să meargă 
de-a dreptul la ţintă. 

— Lucrez pentru CIA, spuse el. Ne interesăm de fratele 
tău din două motive. Mai întâi deoarece călătorea cu un 


pașaport irlandez fals, atâta vreme cât el era american. Apoi 
pentru că ne gândeam că a ajuns în Malta ca să trateze 
livrarea de arme libiene către IRA. 

Observă în ochii verzi ai tinerei femei un interes sporit. 

— Cum se face că știți atâtea lucruri, remarcă ea, și nu 
știți totuși cine l-a ucis? 

— Da, mărturisi Malko. Știm numai că în Malta mai era un 
bărbat care călătorea tot cu pașaport fals, un anume Wilfred 
Reilly. 

— Şi în plus ucigașii de la serviciile speciale ale 
britanicilor, adăugă ea cu ironie mușcătoare. Cei care l-au 
lichidat pe Kevin. 

— Este puţin probabil, obiectă Malko. De ce ar fi acţionat 
aceștia atât de departe? 

— "Ticăloșii ăștia mi-au omorât trei prieteni în Gibraltar, 
spuse ea cu amărăciune. 

— Așadar fratele tău făcea parte din IRA. Și tu la fel? 

— Cum, nu știi cine sunt? 

— Nu. 

— Mairead O'Connor nu îţi spune nimic? Nu citeşti 
niciodată ziarele? 

— Nu. 

Ea schiţă un zâmbet sardonic înainte de a spune cu voce 
calmă. 

— Sunt sora mai mică a lui Kevin. Sunt în IRA de la 
șaisprezece ani. La douăzeci de ani am atacat o bancă în 
contul Organizaţiei și am omorât un poliţist... Cu arma asta 
care n-a mers ceva mai devreme. Mai târziu am fost arestată 
și am stat zece ani în pușcărie la Armagh. Mai multe luni de 
grevă a foamei. Am ieșit acum doi ani. A fost cumplit. 

Nu a mai spus nimic. Părea un manechin, așa cum stătea 
cu privirea ei fermecătoare și cu trupul zvelt. 

— Ai mai continuat după ce ai ieșit din închisoare? 

— M-am mutat, zise ea, am venit să locuiesc la Sligo, într- 
o siguranţă relativă. Învăţ galeza’, iar vara vin aici să fac pe 


'3 Limbă celtică vorbită în Irlanda. 


ghidul turistic. 

— Şi fratele tău făcea parte din IRA? 

— Nu, dar le-a făcut câteva servicii. Acum ce vrei? 

Își luase din nou blana de fiară, dar părea mai calmă. 

— Voiam să aflu cine l-a omorât pe fratele tău, zise el. 
Acum cred că mă voi întoarce la Londra. Trebuie să explorez 
alte piste. 

Mairead se încordă. 

— Ce piste? 

— Kevin O'Connor era, se pare, cu adevărat în Malta 
pentru o istorie cu trafic de arme între Libia și IRA. N-ar fi 
fost prima oară. Se prea poate să fi fost omorât fie de libieni, 
fie de serviciile britanice, așa cum ziceai, fie, dintr-un motiv 
necunoscut mie, chiar de propriii lui prieteni. 

— Englezii au fost, repetă cu încăpățânare Mairead. 

Se ridică și se îndreptă spre chiuvetă, unde își umplu un 
pahar cu apă. Gândind că ea s-a calmat, Malko trecu în 
cealaltă încăpere ca să recupereze Coltul care îi salvase 
viaţa. 

Când ea îl văzu întorcându-se cu arma, întinse mâna. 

— Dă-mi-o înapoi, te rog, este mascota mea. 

Fără să mai aștepte răspunsul, ea i-o luă ușor din mâini. 
Malko nu se alarmă în faţa acestui calm aparent. Mairead 
scoase cartușul care nu explodase și puse un altul în 
chiulasă, apăsă pe trăgaci îndreptând ţeava spre podea. 
Detunătura îl făcu pe Malko să tresară. În spaţiul acesta 
îngust era asurzitor. 

Mairead O'Connor scutură capul. 

— Unele cartușe sunt umede. Păstrez de multă vreme 
acest pistol. Atunci crezi cu adevărat că fratele meu a fost 
ucis de oamenii din IRA? 

— Este una din ipotezele de lucru. 

— Este fals! spuse sec Mairead fără să ridice tonul. Știu ce 
s-a întâmplat cu cel pe care voi îl numiţi Wilfred Reilly. A 
reperat la Malta o echipă de Pigs!î. Sunt cei care au 


14 Poreclă pentru polițiștii britanici: porci. 


interceptat telefonul de la care obișnuia să sune Kevin. Îl 
urmăreau, iar tu, tu vii să termini treaba! 

Vorbea ușor aplecată înainte, cu trăsăturile crispate și 
privirea fixă. Se trase ușor înapoi, întinse braţul fixând 
Colţul spre Malko. 

— Am să îţi dau o șansă. Mister Pig. Dacă este defect, 
cartușul din ţeavă, vei putea merge să te spânzuri în altă 
parte, dacă nu, o să-ți cauţi în cap nouă grame de plumb. 

Malko își dădu seama că fusese un prost crezând-o calmă. 
Era o criminală. Zece ani de pușcărie și cu moralul 
neschimbat. Schiţă un gest și văzu arătătorul cum i se 
încorda pe trăgaci. 

— Stop! 

Zgomotul unui claxon de afară îi făcu pe amândoi să 
tresară. Mairead își încruntă sprâncenele fără să-și schimbe 
poziția. Rămaseră câteva clipe înțepeniţi faţă în faţă. Se 
auziră pași și cineva bătu în ușă; apoi o voce de femeie care 
chema. 

— Mairead. 

— Nu mişca, zise ea. 

Dintr-un salt, fără să-l scape din ochi, ajunse la ușă, răsuci 
cheia în broască și întredeschise ușa. Malko zări rapid faţa 
de nevăstuică a lui Miss Lisbeth, poștăriţa. Ţinea în mână un 
pachet de scrisori. 

— Uite poșta, Mairead. Goodbye. 

Cu mâna stângă Mairead luă scrisorile, cu dreapta ţinând 
Colţul ferit de privirile vizitatoarei. 

— Thank you, Lisbeth, zise ea cu o voce suavă. Ne vedem 
în seara asta la Old Castle. 

Închise ușa din nou, azvârli corespondenţa pe jos și-i 
aruncă lui Malko un zâmbet ironic. 

— Îţi imaginai că este Garda? Aici ei nu se amestecă în 
treburile noastre. Ai mai câștigat cinci minute, asta-i tot. 

Cu toți mușchii încordaţi, Malko se hotărî să nu se joace 
de-a ruleta rusească. De la distanţa aceasta un glonţ de 45 
putea să producă multe stricăciuni. Se va năpusti asupra lui 
Mairead, punând totul în joc atunci când privirea ei se va 


îndrepta spre una din scrisorile risipite pe pardoseală. Un 
plic alb cu ştampila Hotel Phoenicia Malta. Timbrul era din 
Malta. 

— Priveşte, zise el, o scrisoare de la fratele tău. 

Mairead nu privi în jos. Era într-adevăr o profesionistă. 

— Dă-te înapoi și întoarce-te cu faţa la perete, îi porunci 
ea. 

Malko o ascultă. Atunci, doar cu vârful piciorului, trase 
spre ea plicul, se aplecă, îl luă și îl examină cu grijă. Malko 
auzi foșnetul hârtiei pe care ea o rupea și a scrisorii pe care 
o scoase din plic. Liniștea se prelungea, interminabilă. 
Deodată Malko auzi un zgomot nou. 

Hohote de plâns. 

Se întoarse cu grijă. Aplecată deasupra chiuvetei, Mairead 
plângea liniștită cu scrisoarea în mâna stângă și Colţul în 
mâna dreaptă care îi atârna de-a lungul trupului. 

— Ce se întâmplă? o întrebă el. 

Își trase nasul și, brusc, în ochii ei verzi apăru o licărire de 
ură. 

— Vrei să știi cine l-a ucis pe Kevin? zise ea. Ei bine, îţi voi 
spune. Şi ai să știi de ce. 


Capitolul VII 


Mairead flutură în direcţia lui Malko scrisoarea acoperită 
de un scris fin și regulat. 

— Ceea ce îmi scrie Kevin îţi dă dreptate... Nu englezii l- 
au omorât! Mi-e greu să o cred... A presimţit că va fi lichidat. 
Propriii lui prieteni! Ai mei. 

— Când a scris scrisoarea asta? _ 

— În ziua când a murit. (Vocea ei se sugrumă.) În camera 
lui. Trebuie că a lăsat-o portăresei și... 

Vocea i se sparse. Malko o lăsă să plângă câteva clipe 
înainte de a întreba: 

— De ce a sosit aici atât de târziu? 

— Îi pusese adresa mea de la Sligo. Au trimis-o apoi aici. 

I-au trebuit cincisprezece zile din Malta la Connemara. 
Malko se uită gânditor la această scrisoare de dincolo de 
mormânt care venea tocmai să-i salveze viaţa. 

— De ce ai venit aici? 

Ea împături cu grijă scrisoarea și, după ce puse Coltul pe 
chiuvetă, își șterse cu batista lacrimile. Malko o privea. Cu 
umerii ei laţi, pieptul plin și picioarele lungi, fără machiaj, 
avea un fel de frumuseţe sălbatică, animală. 

— Când am aflat de moartea lui Kevin, explică ea, m-am 
gândit că cei care îl lichidaseră mă vor ataca acum pe mine. 
Prietenii mei mi-au spus același lucru. La Sligo eram prea 
vulnerabilă și am venit să mă ascund aici pentru o vreme. 
Acum, că știu adevărul, nu mai are sens. Voi pleca din nou la 
Sligo. Aici am prea multe amintiri... 

Din nou era cât pe ce să plângă. 

— Cine ţi-a omorât fratele? întrebă Malko. 

— Un bărbat în care el avea cea mai mare încredere, zise 
ea, și chiar și eu... 

— Wilfred Reilly? sugeră Malko. 

Ea aprobă printr-un semn din cap. 

— De ce? 


— Deoarece Kevin a refuzat să facă o porcărie. 

— Care? 

— Nu-ţi pot spune, îmi voi rezolva eu însămi conturile. Nu 
sunt o tout. 

Își dădu seama că ar fi inutil să o bruscheze. 

— Poţi să mă lași la un taxi, la Clifden? întrebă ea. Mă 
întorc acasă la mine, la Sligo. 

Brusc, păru indiferentă la tot, trebuia doar să-și răzbune 
fratele. Își vârî Coltul ruginit într-o paporniţă, luă un sac de 
călătorie, încuie casa și îl urmă pe Malko. Timpul se stricase, 
dar Mairead nu părea să simtă ploaia care i se amesteca cu 
lacrimile. Se așeză fără un cuvânt lângă Malko rumegând 
trădarea căreia îi căzuse victimă fratele ei. Deodată întoarse 
capul spre el. 

— Sunt îngrozitor de tristă, zise ea. Am chef să beau. 
Orice fel de tărie. 

Satele prin care treceau erau pustii, toate Bed and 
Breakfast-urile erau închise. Că doar n-o să se arate acum cu 
Mairead într-un local public. Pe de altă parte, dacă ar reuși 
s-o facă să se „spovedească”, ar afla totul despre uciderea 
lui Kevin O'Connor. 

Deodată, ia o curbă, zări un panou care anunţa Ashford 
Castle. Hotel & Restaurant. După ce trecu de un grilaj 
negru, pătrunse într-un parc imens de o frumuseţe 
neobișnuită: copaci centenari, masive superb tăiate. Aleea 
coti descoperind un golf, apoi, - din spatele unei perdele de 
arbori, ca într-un decor de cinema, apăru Ashford Castle. 
Era un castel autentic din Evul Mediu, cu o faţadă de două 
sute de metri din blocuri de granit negru, mărginită de niște 
turnuri groase pătrate, cu metereze și ferestre încadrate de 
piatră. Mută de mirare, Mairead O'Connor contempla acest 
decor somptuos. 

— Putem să ne oprim aici, propuse Malko. Putem chiar să 
și dormim. 

Epuizată probabil de atâta emoție, ea nu obiectă. De abia 


15 Trădătoare. 


se oprise în spatele castelului că își făcură apariţia o 
grămadă de servitori care se grăbiră, certându-se, care să ia 
unica valiză a lui Malko și sacul lui Mairead. O gazdă de o 
vârstă canonică, cu un aer înțepat și distins, îl întrebă dacă 
are rezervare, apoi anunţă că mai erau câteva camere cu 
șase sute de lire! pe zi, că gentlemenii trebuiau să poarte 
cravată la cină și că aveau la dispoziţie terenul de golf... 

Interiorul era la înălţimea exteriorului: tablouri, tapiţerii și 
mobile vechi din belșug. Te-ai fi crezut acasă la soțul lui 
Mandy Brown. Lemnăria de culoare închisă era luminată de 
candelabre, iar camerele imense și culoarele interminabile 
te făceau să regreţi vremurile trecute. Toată clădirea putea 
să adăpostească o garnitură de vagoane TGV. Două camere 
mari erau despărțite de un imens sitting-room cu vedere 
spre golf. 

Mairead O'Connor se îndreptă fără o vorbă spre una 
dintre camere și dispăru. Malko aranjă mai întâi afacerile, 
după care bătu în ușa ei ca să-i propună să meargă să bea 
ceva. Niciun răspuns. Alarmat, intră: Mairead dormea, 
îmbrăcată, ghemuită în pat ca un trăgaci de pușcă. O 
scutură ușor, fără rezultat. 

Se înapoie în camera lui, se schimbă și formă numărul de 
telefon al secției CIA de la Dublin. Cu siguranţă că linia 
aceasta era ascultată, dar trebuia să-și semnaleze prezenţa. 
Îi răspunse chiar șeful secţiei și Malko îl anunţă că totul 
merge bine și că făcuse progrese. Se abţinu să numească 
hotelul Ashford Castle. 

Liniștit, cobori la bar și luă o vodcă și câteva tartine cu 
caviar. Se simţea ca la niște prieteni. Focul trosnea în vatră, 
fotoliile de piele roșie erau adânci ca niște morminte, iar 
lemnăria nu se mai cunoștea sub portretele strămoșilor. 
Chiar și barmanul părea din alt veac. 

Se bucura de fiece secundă. Dacă nu ar fi plouat, ar fi 
zăcut mort într-o căsuţă din Carna. Acum nu-i mai rămânea 
decât să-i smulgă lui Mairead O'Connor secretul. Ea știa 


16 Aproximativ o mie de dolari. 


răspunsurile la toate întrebările pe care și le punea CIA. Dar, 
când ai intrat în viață omorând la douăzeci de ani un poliţist, 


este cam greu să te lași manevrat. 
* 


* * 


După două ore de somn, Mairead O'Connor se simţi puţin 
mai bine. Pentru cină își aranjă puţin coafura și se machie 
ușor. Sânii grei îi întindeau pânza rochiei care, din 
nefericire, îi ascundea cu totul picioarele lungi. Privi, vizibil 
intimidată, luxoasa sală de mese luminată cu lustre din 
cristal, cu tablouri agăţate de pereţi și argintărie 
strălucitoare. 

— De ce m-ai adus aici? întrebă ea deodată. 

Malko surâse. 

— Nu a fost intenţionat, dar este plăcut, nu? 

— Trebuie să fie îngrozitor de scump, murmură ea. 

— Nicio problemă. Vreau să te destinzi. Contabilii de la 
CIA ar aprecia... 

— Să mă destind? Cum ai vrea să mă destind? 

Chelnerul aduse vinul de Cointreau pe care Malko îl 
comandase pentru ea și își înmuie buzele învârtind mai apoi 
paharul între degete și privind reflexele irizate din jurul 
celor trei cuburi de gheaţă. Apoi îl bău tot dintr-o sorbitură 
și mai ceru încă unul. 

Când li se aduse și somonul crud simţi cât de bine se 
amestecau cele două gusturi după cum descoperise șeful 
Alain Senderens, papă al gastronomiei. Mairead era la al 
patrulea pahar de Cointreau on ice!” și nu se simţea deloc 
ameţită de băutură. 

— Trebuie să fie groaznic să fii de la douăzeci de ani la 
pușcărie, zise Malko. 

Ea ridică din umeri. 

— Este groaznic la orice vârstă. E adevărat că a fost greu, 
dar nu regret nimic. Am cunoscut niște oameni 
nemaipomeniţi acolo, care veneau deja a patra sau a cincea 


17 Cu gheață. 


oară. 

— Oameni ai IRA? 

— Da, bineînţeles. Acei Pigs cred că ne descurajează, dar 
noi vom lupta mereu atâta vreme cât mai sunt irlandezi în 
Ulster. 

— De ce? 

Ochii ei de smarald scânteiară. 

— Pentru o Irlandă independentă, unită și gaelică, zise ea 
accentuând fiecare cuvânt. 

Nu mai vorbi apoi deloc până la desert. După vinul de 
Cointreau se delectară cu o sticlă de Saint-Emilion - de la 
Colina Daugay - pe care o sorbiră până la ultimă picătură. 
Mairead nu se clătina deloc, coborî dreaptă scările până la 
bar. Și din nou Cointreau și vodcă pentru Malko. Au băut 
fără să-și vorbească prea mult. El se întreba cum oare 
putuse o femeie de douăzeci de ani să se lipsească de 
dragoste în pușcărie. 

— Ai mai făcut dragoste în ultimii zece ani? o întrebă. 

— De ce îmi pui o astfel de întrebare? 

Tonul ei era brutal, dar nu șocat. 

— Pentru că trebuie să fi trecut mult timp. 

— Da, mărturisi ea cu regret. Sunt clipe când este foarte 
greu. Am avut o prietenă. Timp de trei ani. Mai mult pentru 
tandreţe decât pentru sex. A fost masacrată în Gibraltar de 
acei Pigs. Şi ea o luase de la capăt când a ieșit din 
închisoare. 

Avea ochii umezi în timp ce vorbea. Sub masca ei dură, 
Mairead părea extrem de fragilă. El o revedea pe tigresa 
care apăsa decisă pe trăgaciul Coltului ca să-l omoare. Era 
mai bine să fii de partea ei. Privirea i se întoarse spre 
tablourile de pe perete, apoi reveni asupra lui Malko. 

Își dădu pe gât vinul, își puse picior peste picior și spuse 
brusc: 

— M-am gândit mult în mașină, venind încoace. Dacă 
fratele meu mi-a scris scrisoarea cu atâtea amănunte 
înseamnă că aștepta ceva de la mine. Era un bărbat cu un 
instinct deosebit. 


— La urma urmei, scrisoarea o dovedește. Dar ce s-a 
întâmplat în Malta? 

— Este josnic ceea ce s-a întâmplat, a fost trădat de 
oamenii pe care eu îi recomandasem cu toată încrederea. Și 
pe mine aceiași oameni au vrut să mă facă să cred că nu ei 
au fost. Le este rușine. Kevin nu este un trădător și ei știau 
asta. Dacă ar fi trădat, eu cea dintâi l-aș fi condamnat și i-aș 
fi aprobat execuţia. Dar în Malta nu a făcut nimic rău. 
Ticăloșii ăștia se tem. 

Malko știa că IRA, ca toate organizaţiile secrete, era 
necruțătoare cu membrii ei șovăitori. Supravieţuirea și 
siguranța unui grup se plăteau cu acest preţ. De mulţi ani 
drumurile Irlandei de Nord erau presărate cu cadavre 
înţepenite, cu mâinile legate la spate și corpul ciuruit de 
gloanţe. În Malta se petrecuse ceva diferit. Și asta încă nu 
știa Malko. 

— În cazul ăsta de ce l-au omorât? întrebă Malko. 

Mairead trase adânc aer în piept și i se uită drept în ochi. 

— Nu vreau ca fratele meu să fi murit degeaba, zise ea. [ţi 
voi spune de ce l-au asasinat. 

Malko își tinu respiraţia. Pe obrajii tinerei femei curgeau 
lacrimi. O lăsă să se calmeze. Barmanul se îndreptă discret 
la celălalt capăt al tejghelei, închipuindu-și că este vorba 
despre o explicaţie între îndrăgostiţi. 

În sfârșit, Mairead O'Connor își șterse lacrimile, termină 
vinul din paharul în care cele trei cuburi de gheaţă se loveau 
unul de celălalt și lăsă paharul jos. Incepu cu o voce de bas 
monocordă: 

— Fac parte din IRA de când eram copil. Kevin însă era de 
părere întotdeauna că lupta noastră nu duce la nimic și că în 
numele unei dogme noi comitem crime de neiertat ca și cum 
am fi omorât oameni nevinovaţi. Dar când am fost în Armagh 
mi-a scris în fiecare săptămână. El a intervenit și m-a făcut 
să încetez greva foamei. Atunci mi-a salvat viaţa. 

Părea nefiresc să auzi vorbindu-se în acest decor 
somptuos de grevă a foamei, de morti, de revoluţie. Mairead, 
cu pletele ei roșii ca focul, te făcea să te gândești mai 


degrabă la plăcere decât la moarte. Continuă. 

— Când s-a săturat de navigat, Kevin a vrut să intre în 
comerțul cu vapoare, dar nu se pricepea... S-a refugiat 
atunci în Connemara, acum patru ani, fără niciun ban și 
neștiind ce să facă. Era vremea când IRA voia să importe 
arme din Libia. Le trebuia un vapor și mai ales un căpitan 
sigur. Eu m-am gândit la Kevin și i-am vorbit. A acceptat. În 
trei ani a făcut patru călătorii între Mediterana și Marea 
Irlandei aducând încărcături cu arme tot mai valoroase. Era 
periculos, dar câștiga bine. IRA îi dădea douăzeci de mii de 
lire de fiecare călătorie și îl lăsa să vândă vaporul folosit și 
să își ia comisionul. Între două călătorii își făcea vechea 
meserie. 

Prietenii mei aveau toată încrederea în el. Eu eram 
întrucâtva garanţia lui sau ostaticul, cum vrei. Dacă ar fi 
dispărut cu banii sau dacă ar fi trădat, ei ar fi pus mâna pe 
mine. Anul trecut, prin iulie, i s-a propus o nouă călătorie. 
Era vorba să cumpere un vapor ce conţinea două sute de 
tone de arme. 

— Două sute de tone, este enorm! 

— Da, zise ea, era cel mai mare transport de până atunci. 
Voiau un om sigur, cum era Kevin. Cel care se ocupa de 
operaţiune nu era responsabilul obișnuit cu logistica. Era 
acest „Wilfred Reilly”, unul din conducătorii IRA. Membru în 
Army Council. Înainte de asta, timp de cinci ani, fusese 
responsabil cu execuţia trădătorilor. Este unul dintre 
bărbaţii pe care britanicii nu au reușit niciodată să-l 
identifice. Un pilon al IRA... Cu banii pe care i-a primit, 
Kevin a cumpărat din Suedia un vapor care i s-a părut 
potrivit pentru misiunea lui și l-a transformat. 

— Ce nume avea vaporul acela? 

— Nu știu. Şi chiar dacă aș ști nu ţi-aș spune. Nu sunt o 
tout. În orice caz atunci i-a schimbat numele și 
suprastructura. Când a fost gata, Wilfred Reilly i-a cerut 
fratelui meu să vină cu el în Libia ca să stabilească detaliile 
transportului de arme. 

— Libienii sunt cei care furnizează arme? 


— Da, ca întotdeauna. Dar sunt bănuitori și cer să-l 
întâlnească pe comandantul vasului chiar dacă știu despre 
ce este vorba. 

— Unde trebuie să fie încărcate armele astea? 

— Altădată erau încărcate când în portul militar de la 
Tripoli, când în largul mării, între Malta și Tripoli. Malta este 
placa turnantă a întregii operaţiuni. Așadar, acum aproape 
trei săptămâni, Kevin a ajuns în Malta, plecând de la New 
York. 

— A trecut prin Londra? 

Ea îl privi surprinsă. 

— De unde știi? 

— Îţi voi spune mai târziu. 

— Da. Mi-a și telefonat din Londra. Din Malta trebuia să 
plece în Libia cu „Wilfred Reilly” cu un vapor libian închiriat. 
Și apoi de acolo mai departe. Asta știam eu înainte de a citi 
scrisoarea de la el. Numai că s-a mai întâmplat ceva în 
timpul călătoriei dus-întors în Libia. La Tripoli, „Wilfred 
Reilly” i-a dezvăluit faptul că acest transport nu va fi chiar la 
fel ca celelalte. Mergeau bineînţeles să ia cele două sute de 
tone de arme de la Tripoli, dar, după ce le-ar fi debarcat 
clandestin în Irlanda de Sud, s-ar fi întors iar în Libia. 

— Ca să mai încarce o dată? 

— Nu. Ca să predea libienilor un om răpit mai demult de 
oamenii din IRA la Londra. 

Povestea asta nu-l surprindea pe Malko decât în parte, 
pentru că libienii și iranienii procedaseră adeseori în felul 
acesta cu opozanțţii lor politici. Fie că îi asasinau, fie că îi 
răpeau ca să-i poată interoga apoi în voie. 

— Este un opozant important? o întrebă el. 

Mairead O'Connor dădu ușor din cap. 

— Nu, nu este un libian. 

— Atunci un iranian? Un palestinian? 

— Nu. Este un supus britanic. 

Malko își dădu seama că aflase despre o afacere extrem 
de importantă. 

— Ştii despre cine este vorba? 


— Da. Mi-a scris în scrisoare. Este Salman Rushdie. 


Capitolul VIII 


Preţ de câteva secunde Malko rămase mut. Ca multă 
lume, auzise și el vorbindu-se despre scriitorul britanic de 
origine indiană, autor al Versetelor Satanice. Cartea aceasta 
de ficţiune, care folosea versete din Coran și în care se arăta 
că profetul Mahomed nu disprețuise plăcerile trupești, 
declanșase furia ayatollahilor din Teheran și a altora din 
lumea islamică, fundamentaliști din toate ţările musulmane. 

De la apariţia Versetelor Satanice pe 26 septembrie 1988 
la Londra, se succedaseră numeroase reacţii violente. În 
India guvernul interzisese publicarea lor pentru a nu îi jigni 
pe cei o sută de milioane de indieni musulmani. În cursul 
lunii octombrie Pakistanul a făcut la fel, apoi cele patruzeci 
de ţări membre ale Organizaţiei Conferinţei Islamice dintre 
care Gabonul, Algeria și Nigeria. 

În ianuarie 1989, cincizeci de mii de musulmani din orașul 
Bradford, în apropierea Londrei, arseseră cartea lui Salman 
Rushdie și chipul acestuia. In februarie 1989 o mulţime de o 
sută de mii de persoane care protestau contra Versetelor 
Satanice declanșaseră o revoltă violentă la Islamabad, 
capitala Pakistanului, unde fusese incendiat Centrul Cultural 
American, și totul se soldase cu șase morți. 

În fine, pe 14 februarie, în ziua Sfântului Valentin, Imamul 
Khomeiny a publicat o fatwa, echivalentul în religia 
musulmană a unei bule papale, în care se spunea fără 
echivoc: 

„În numele lui Allah atotputernicul îi informez pe toţi 
musulmanii neînfricaţi din lume că autorul cărţii numite 
Versetele Satanice, concepută cu scopul de a face rău 
Islamului, Profetului și Coranului, este urmărit cu execuţia la 
moarte. Îi invit pe toţi musulmanii cu râvnă să-l execute 
imediat acolo unde îl află, ca astfel să fie cinstită hotărârea 
Islamului. Oricine va fi ucis pe timpul acestei misiuni va fi 
considerat un martir.” 


După aceea, Salman Rushdie a fost acuzat că este trădător 
al religiei musulmane, apostat și marionetă a imperialismului 
și sionismului. 

Imediat scriitorul a fost pus sub paza securităţii de la 
Special Branch a Scotland Yard-ului. A trebuit să-și 
părăsească și casa din nordul Londrei. 

Lucrul ăsta nu i-a calmat pe fundamentaliști. O lună mai 
târziu, chiar în Marea Britanie, secretarul generai al 
moscheilor orașului Bradford a jurat în public că el însuși îl 
va executa pe Salman Rushdie dacă i se va ivi ocazia. 

De atunci nu mai conteneau manifestările, proclamaţiile și 
amenințările de peste tot din lumea islamică și de oriunde 
erau câteva comunități musulmane. Unul după altul, șefii 
religioși ai Islamului declaraseră fatwa lui Khomeiny perfect 
legală și justificată. 

După ce mai întâi ţările europene și-au chemat 
ambasadorii de la Teheran, i-au lăsat apoi să-și ocupe, din 
nou, cu discreţie posturile. 

De patru ani Salman Rushdie trăia tot ascuns protejat de 
poliție, schimbând des domiciliul și nearătându-se practic 
nicăieri. Hăituit de fanatism. Toate presiunile asupra 
Teheranului au fost zadarnice. Fatwa care reprezenta voinţa 
lui Dumnezeu nu putea fi schimbată de nimeni. Libanezii 
Hezbollah îi propuseseră chiar lui Margaretei Thatcher să-l 
schimbe pe Salman Rushdie cu niște deţinuţi britanici care 
erau închiși în Liban. Ostaticii fuseseră eliberaţi, însă 
Salman Rushdie trebuia să se ascundă în continuare pentru 
a nu fi asasinat. 

Realitatea dovedise că amenințările fundamentaliștilor nu 
erau simple vorbe goale. Traducătorul japonez al Versetelor 
Satanice fusese omorât cu cuțitul, editorii cărţii din lumea 
întreagă primiseră ameninţări cu moartea, iar Teheranul 
amintea cu regularitate că sentinţa va fi executată. 

Afacerea Salman Rushdie devenise pentru iranieni o 
mașină de război împotriva Occidentului, un mijloc de a-i 
mobiliza pe islamiștii din toate colţurile lumii. Numele lui 
Rushdie era huiduit din Senegal până în Indonezia, imagini 


cu chipul lui erau arse în piața publică și amenințările la 
adresa lui continuu repetate. Cu abilitate, Iranul a făcut din 
această cauză un liant între fanaticii fundamentaliști, din 
Djakarta până la Nouakchott, înrolând sub banderola 
ayatollahilor mulţi capi ai religiei. In mod regulat, atunci 
când te așteptai mai puţin, Iranul reamintea de fatwa în 
numele lui Allah, repetând că Salman Rushdie era 
condamnat la moarte și că nimic și nimeni nu putea anula 
această condamnare. 

Fermitatea impunătoare a ţărilor occidentale nu a rezistat 
prea mult pulverizată de imperativele comerciale. O ţară ca 
Iranul care produce două milioane de barili de petrol pe zi 
chiar că nu poate fi rău tratată... Reveniţi la posturile lor, 
ambasadorii explicaseră totuși ayatollahilor că era foarte 
grav să condamni la moarte urbi et orbi un cetățean al unei 
alte țări doar pentru scrierile sale. Bineînţeles că aceștia din 
urmă îi luau în seamă ca pe papucii lor. 

În mod periodic Teheranul își arăta ura contra lui Salman 
Rushdie. Ultimul apel cunoscut prin presă data de mai puţin 
de o lună. Recompensa pentru asasinarea lui Rushdie se 
ridica la două milioane de dolari, iar autorului ei i se garanta 
un loc în paradisul martirilor lui Allah. Asta citise Malko în 
Wiener Kurier. 

Cunoscând perseverenţa iranienilor de a se răzbuna pe 
dușmanii lor - îi decimaseră pe partizanii Șahului refugiaţi în 
străinătate - soarta lui Salman Rushdie nu era deloc de 
invidiat... Fatwa dată de Khomeiny fusese ascultată de un 
miliard de musulmani. 

Această poveste din alt secol, apărută în bucolicul decor 
irlandez, avea ceva nebunesc și ireal. Ceva nu mergea. 

Malko scrută privirea plină de lacrimi a lui Mairead 
O'Connor. 

— Eşti sigură că este vorba de Rushdie? Libia nu s-a 
manifestat niciodată altfel decât verbal la adresa lui. Și în 
plus există un musulman care trebuie să execute sentința? 

— Sunt sigură. În scrisoarea lui, Kevin îmi indică termenii 
afacerii propuse de Libia. Un anume „Nasser”, ofiţer libian, 


a propus organizaţiei IRA să-l schimbe pe Salman Rushdie 
contra a două sute de tone de arme gratuite furnizate de 
ţara lui plus un câine lup. 

Malko se întreba dacă nu cumva Mairead nu își bătea joc 
de el. 

— Un câine lup? Ce legătură are asta cu Rushdie? 

— Niciuna. În scrisoare Kevin îmi explica despre ce era 
vorba: libianul ăsta, Nasser, este nebun după câini lupi care 
sunt imposibil de găsit în Libia. Și atunci l-a rugat să îi aducă 
unul când ar fi venit să ia armele. Drept cadou. Acum... 

Işi lăsă fraza neterminată. Avea din nou ochii plini de 
lacrimi. Malko așteptă puţin până să o întrebe iar. 

— Când trebuie să aibă loc acest transport de arme? 

— Nu știu și de altfel lucrul ăsta nu te privește. Ţi-am spus 
că nu sunt una care duce vorba de colo-colo... Dacă ţi-am 
vorbit despre afacerea Rushdie am făcut-o doar ca să răzbun 
moartea fratelui meu. Chiar și după ce ar fi refuzat - și în 
scrisoare îmi și explică de ce - nu ar fi vorbit niciodată ca să 
nu trădeze IRA. Ti-am povestit ţie pentru ca poliţia să îl 
protejeze pe Rushdie. Te rog un lucru. 

— Care? 

— Nu vreau ca IRA să sufere de pe urma acestei afaceri. 
Anunţă la Special Branch de posibila răpire a lui Salman 
Rushdie. Dar nu spune că IRA ar fi implicată. La urma urmei, 
libienii sau iranienii pot să se descurce și singuri... 

— Mai degrabă îl vor omori, spuse Malko. Dar îţi înţeleg 
bine punctul de vedere. Este adevărat, îmi faci un serviciu 
imens, nu te voi trăda deci. 

Mairead îl privi câteva lungi secunde pe Malko cu privirea 
ei aurie înecată în lacrimi. 

— Te cred, spuse ea în sfârșit. Iar eu voi contacta imediat 
câţiva prieteni din Army Council ca să îi rog să renunţe la 
răpirea aceasta. lar dacă nu vor renunţa și se va afla despre 
ei, atunci niciodată imaginea IRA nu va mai fi restabilită în 
ochii britanicilor... 

În aparenţă atitudinea lui Mairead era incoerentă. 
Denunta IRA dorind în același timp să o protejeze. 


Asemenea bătrânilor staliniști care își consacraseră viaţa 
comunismului și care, deși treziţi la realitate, rămăseseră 
întotdeauna fideli idealurilor tinereţii lor. Uciderea fratelui 
ei îi zdruncinase certitudini, dar nu-i smulsese din suflet 
toate convingerile. 

Era o nebunie: o mișcare cum era IRA, fanatică și catolică, 
papistă, cum îi spuneau protestanții, aliată cu fanaticii 
islamiști pentru a-i ajuta să îndeplinească o fatwa a lui 
Khomeiny! La drept vorbind, ideea colonelului Kadhafi nu 
era tâmpită. Fusese primul șef de guvern care proclamase 
această fatwa ca fiind justă. Se dorea în fruntea Islamului. 
Fie că iranienii, prudenti ca întotdeauna, trataseră pe ascuns 
cu el, fie că era vorba de propriul lor șef, dacă l-ar fi oferit cu 
mare pompă pe Salman Rushdie Iranului, atunci prestigiul 
lui în lumea musulmană ar fi fost imens. 

— De ce a acceptat IRA un astfel de contract? întrebă el. 
Ei au bani să cumpere arme, iar Libia este cu siguranţă gata 
să le vândă. 

— Asta mi-a explicat Kevin în scrisoarea lui, zise Mairead. 
IRA dansează după cum cântă libienii care au o listă cu 
membrii din Action Service Units. Oameni care s-au antrenat 
în Libia și despre care știu totul în amănunt. „Nasser” a 
ameninţat IRA că, dacă nu li-l dau pe Salman Rushdie, va 
comunica această listă britanicilor. Ar fi o grea lovitură 
pentru IRA. 

— Cine știe despre asta? 

— În afară de cei care sunt implicaţi în operaţiune, nimeni 
altcineva! Kevin spunea în scrisoare că sunt multe discuţii în 
interiorul lui Army Council care s-a pronunţat în final cu 
cinci voturi contra libienilor, apoi pentru a-l compromite pe 
John Major, protectorul oficial al lui Salman Rushdie. 

— N-a fost periculos să trimită o astfel de scrisoare? 

— Sligo este în Irlanda, iar aici poștașul este sigur. 

— De ce a refuzat Kevin să participe? 

Mairead O'Connor își lăsă privirile să alunece câteva 
secunde peste mobilele întunecate pentru a-și stăpâni 
emoția și răspunse cu o voce tremurândă. 


— Ca să transporte arme pentru IRA nu i se părea 
dezonorant. Era vorba despre o luptă politică. Chiar dacă 
victime cad uneori nevinovaţii... Însă răpirea este o crimă de 
drept comun, iar Kevin nu este un criminal. Asta i-a spus-o și 
lui „Wilfred Reilly”. Acesta din urmă a făcut tot posibilul ca 
fratele meu să revină asupra deciziei luate. Dar Kevin nu a 
cedat și celuilalt i s-a făcut frică. Omul ăsta este un ucigaș, 
este lipsit de conștiință. L-a sacrificat pe Kevin pentru un 
risc ce nu există... 

Se opri. 

— Ce vei face acum? 

— Am acces la conducătorii noștri. Sunt respectată, fac 
parte din organizaţie. Am plătit cu zece ani din viaţă ca să 
am dreptul să le spun ceea ce gândesc. Vreau să-l reabiliteze 
pe Kevin. Să-și recunoască greșeala, să nu gândească nimeni 
măcar că ela trădat. 

Îl uitase deja pe Salman Rushdie. Malko se abţinea să nu 
se repeadă la cel mai apropiat telefon. În fundul Irlandei, în 
acest castel din povești, tocmai obținuse o informatie- 
dinamită. Misiunea sa pașnică se îndreptă spre disputa 
dintre două organizații teroriste dintre cele mai periculoase 
din lume. Serviciile libiene, agenţi ai terorismului de stat și 
IRA, căreia britanicii nu-i veniseră de hac nici în treizeci de 
ani. 

Mairead îl smulse din gândurile lui. 

— Viaţa mea este în mâinile tale, zise ea simplu. Ti-am 
spus prea multe datorită lui Kevin. Dacă amintești 
britanicilor de IRA, vor afla prietenii mei și vor ști că de la 
mine a pornit și mă vor ucide în ciuda tuturor serviciilor pe 
care le-am adus cauzei. 

— Îmi voi ţine promisiunea, zise Malko, dar nu-l putem 
lăsa pe Salman Rushdie să fie răpit și infiltrat în Libia. Am să 
transmit pur și simplu mesajul britanicilor, spunându-le că 
există ameninţarea cu răpirea de către oameni din Orientul 
Mijlociu. Îi vor întări paza. 

Mairead își puse ultimele cuburi de gheaţă în paharul golit 
de vin. 


— În orice caz, zise ea, nu este sigur ca acest proiect să fie 
executat. După părerea lui Kevin, răpirea lui Salman 
Rushdie nu este încă programată. Ar fi trebuit să-l prevină 
din timp. Acum că nu mai există le trebuie un alt căpitan. Şi 
nu este ușor de găsit unul pentru genul ăsta de operaţiuni. 

— Dacă operaţiunea asta eșuează din pricina unei paze 
foarte bune, spuse Malko, prietenii tăi nu vor mai putea să te 
bănuiască. 

În afară de informaţia privindu-l pe Salman Rushdie, 
extraordinar de importantă, Mairead nu i-a mai spus mare 
lucru. Nu cunoștea numele vaporului care trebuia să 
transporte armele. Lucrurile astea Mairead nu i le va spune 
niciodată. În așteptare, el stătea ca pe jăratec. Uciderea lui 
Kevin O'Connor avusese loc cu mai mult de două săptămâni 
în urmă. Răpirea putea să se facă oricând. Se ridică. 

— Trebuie să telefonez, zise el. Înţelegi de ce.. Dacă 
Salman Rushdie a fost răpit în seara asta nu o să mi-o iert 
niciodată și nu mi se va ierta niciodată. 

Ea îi aruncă o privire lungă în care se citea un fel de 
suferinţă. 

— Amintește-ți de promisiune. 

Malko se îndreptă în grabă spre holul unde se afla cabina 
telefonică. Cu siguranţă că James Williamson își va pierde 
britanicul lui aer pseudo-flegmatic când va auzi ce o să-i 


spună. 
* 
* * 


Malko aştepta de aproape cinci minute cu telefonul în 
mână. Butler-ul, care-i răspunsese informându-l că „sir” 
James Williamson tocmai cina, trebuie să se fi enervat puțin 
pentru că îl trimisese să îl deranjeze. 

Șeful staţiei sosi în sfârșit cu o dispoziţie vizibil 
răutăcioasă. 

— Tocmai trebuie să cinez cu directoarea cea nouă a MI5, 
Stella Rimington, îi spuse el. Este de-a dreptul încântătoare. 
Are vocea lui Marilyn Monroe, ochii lui Stalin și trupul unei 
iepe. 


Cu siguranță că Marea Britanie se clătina. Pentru prima 
dată i se încredința unei femei acest post. Oxfordiștii care 
comandaseră întotdeauna acest serviciu important se 
răsuceau probabil în mormânt. 

— Ei bine, am să vă aduc o veste care vă va însufleţi cina, 
zise Malko. 

— Da? Ce anume? 

— Aș putea să vă rog, zise cu o voce suavă Malko, să vă 
scuzaţi pentru câteva minute și să mergeţi la o cabină 
telefonică ca să îmi telefonaţi la numărul pe care vi-l dau eu 
acum? Telefonul dumneavoastră este ascultat și vreau să 
aveţi întâietate asupra acestei informaţii. 

— Nu poate să aștepte până mâine dimineaţă? 

James Williamson, fermecat de Stella Rimington, se lăsa 
greu scos din casă. Malko începuse să se enerveze. 

— Poate să aștepte până mâine dimineaţă, zise el calm. 
Dar dacă în seara asta se va întâmpla ceva supărător va 
trebui să alegeţi un post la subsol în Langley sau în 
Mongolia Exterioară. Şi va fi poate un post nu prea nimerit 
pentru valoarea dumneavoastră. 

James Williamson nu prea aprecia umorul austriac. 

— Daţi-mi numărul acela și o să vă sun. Spuse el pe un ton 
sec, stăpânindu-și cu greu dorinţa de a-i închide cu furie 
telefonul. 

— După aceea, zise Malko pentru a-l calma, puteţi să 
cereţi orice Stellei Rimington. 

— Doamne apără-mă, suspină americanul, dă-mi odată 
numărul ăla blestemat. Ai reușit să mă faci curios. 

Malko așteptă aproape un sfert de oră până să audă din 
nou vocea lui James Williamson. 

— Hai, zise el, dă-i drumul. Sper că nu mi-ai stricat cina 
pentru o bagatelă. 

— O să judecaţi singur, zise Malko. Libienii plănuiesc o 
acţiune contra lui Salman Rushdie într-un viitor foarte 
apropiat. 

— Împotriva lui Salman Rushdie! 

Americanul era ca picat din nori. 


— Chiar așa, confirmă Malko. Trebuie să trateze în ascuns 
cu iranienii. Kevin O'Connor, cel care a fost omorât în Malta, 
știa mai multe despre asta. Din cauza aceasta l-au lichidat. 

— De unde ai aflat? 

— De la sora lui care locuia acolo unde m-aţi trimis. 
Libienii îi ceruseră lui O'Connor să-i ajute. El a refuzat. Le-a 
fost teamă că va vorbi și atunci l-au lichidat. 

— De ce i s-au adresat tocmai lui? 

— Îl cunoșteau deja. Mai lucrase pentru ei. I-a scris surorii 
lui o lungă scrisoare chiar înainte ca ei să îl elimine. 

— O ai? 

— Bineînţeles că nu, dar am citit-o. 

Liniște. James Williamson se scărpină în cap. 

— Şi această O'Connor poate să depună mărturie? 

— În afară de dumneavoastră nimeni nu trebuie să afle de 
existenţa ei. Asta face parte din târgul pe care l-am încheiat 
cu ea. Și încă ceva: chiar faimosul „Nasser” se ocupă de 
afacere. N-aveţi decât să-i serviţi asta doamnei Stella 
Rimington între cafea și Gaston de Lagrange XO. 

— E plictisitor. Nu pot să-i spun nimic precis... 

— Spuneţi-i că vă protejaţi sursele. Va înţelege. 

— Malko, îmi trebuie această scrisoare. Descurcă-te. Este 
o smoking gQun!s. 

— Voi încerca, promise Malko. Voi veni mâine la Londra. 

Liniștit, închise telefonul. Era rândul britanicilor să intre 
în joc. CIA nu intervenea în afacerea Salman Rushdie. El se 
gândea la blonda cu păr scurt fotografiată de Kevin 
O'Connor. Poate că Mairead o cunoștea. Degeaba își spunea 
că ancheta lui se terminase, afacerea asta Îl pasiona. 

Mairead nu mai era la bar. Fără îndoială că se dusese la 
culcare. Urcă, ciocăni la ușă zadarnic și rugă o cameristă să 
i-o deschidă. Tânăra irlandeză trebuie să fi adormit. 

Când intră în salon văzu un bileţel așezat la vedere pe 
masă. ÎI citi: 

„Mulţumesc pentru cină. Nu pot rămâne cu tine. Ti-am 


18 „Armă fumegândă ”, adică o dovadă absolută. 


luat mașina... Îţi voi telefona în noaptea asta sau mâine 
dimineaţă ca să-ţi spun unde am lăsat-o. Să nu îţi uiţi 
promisiunea. Mairead.” 


Capitolul IX 


Harry „Mad Dog”!* Flynn cânta cât îl ţinea gura sub duș 
The boys of the old brigade, un vechi cântec revoluţionar al 
IRA. Părea sosia lui King-Kong, cu fruntea redusă la o bandă 
îngustă de carne înghesuită între un păr negru abundent și 
niște sprâncene îmbinate. Era foarte mândru de cele o sută 
zece kilograme de mușchi. Născut în Shankill Road, într-un 
cartier catolic al Belfastului, crescut aspru printre alţi șapte 
copii, nu cunoștea altă carne decât cea de oaie moartă de 
bătrâneţe și un duș cald îi producea aceeași plăcere pe care 
altora le-o aducea șofatul la volanul unui Rolls-Royce. De- 
abia știa să scrie și să citească și își ghida existenţa conform 
unor convingeri bine ancorate: Irlanda ar fi cea mai 
frumoasă ţară din lume fără protestanți, Dumnezeu era 
irlandez, IRA era profetul lui, toţi britanicii erau niște pigs, 
iar Guiness neagră - cea mai bună bere din lume. 

Un zgomot ușor îl făcu să înlemnească. 

În viaţa de clandestin nu trebuia să-și asume niciun risc. 
La douăzeci de ani și-a schimbat haina de docher cu cea de 
clandestin IRA, în Falls Road, cartier catolic din Belfast. Asta 
se întâmpla prin 1969, în momentul marii ofensive a IRA. 
Când șefii lui au descoperit că Harry Flynn era în stare să 
folosească o mitralieră ușoară așa cum fac unii cu o pușcă de 
vânătoare, viitorul i-a fost trasat. Mergea în continuare cu 
religiozitate la slujbele de duminică, dar între timp făcea 
parte din Active Service Unit, ce avea drept misiune 
atacarea patrulelor britanice și omorârea cât mai multor 
studenţi. 

În foarte scurt timp a numărat șapte la activ și și-a 
descoperit o nouă vocaţie, aceea de ucigaș. 

Dăruit cu un surprinzător curaj fizic, trezea admiraţia 
pisicuţelor catolice din Shankill Road care, contrar tradiţiei 
irlandeze, nu așteptau să se îmbete criță ca să se dea la el... 


19 Câine nebun. 


Totuși Harry Flynn ar fi sfârșit la Long Kesh sau în vreun 
canal cu capul plin de gloanţe, dacă șefii lui nu ar fi avut o 
idee genială. 

Tocmai  descoperiseră un trădător printre ei și se 
pregăteau să îl execute. Brian Savage, care conducea 
Northern Command, a avut ideea să lege în jurul acestui 
trădător o centură cu batoane de dinamită și având asupra 
lui actele lui Harry Flynn... 

S-au găsit apoi, bineînţeles, atâtea bucățele cât să umpli o 
cutie de pantofi plus actele lui Harry Flynn. IRA nu mai avea 
decât să răspândească zvonul morţii lui accidentale în vreme 
ce el se pregătea să arunce în aer un „obiectiv” britanic. 
Organizaţia aranjase chiar și o mică ceremonie funebră în 
onoarea lui cu câţiva cunoscuţi și, printre ei, ziariști. 
Scotland Yard i-a scos numele din fișierele sale, iar IRA l-a 
reorientat cu acte false spre Marea Britanie unde fusese 
însărcinat să organizeze o reţea de oameni care să pună 
bombe la Londra. Army Council realizase în cele din urmă că 
IRA putea foarte bine să transforme Irlanda de Nord într-un 
câmp de mine, fapt de care britanicii își râdeau cu gura până 
la urechi. Pe de altă parte, orice bombă care exploda la 
Londra declanșa maximum de publicitate. 

Când Brian Savage își alcătuise propria lui Special Action 
Service Unit pentru operaţiunea Rushdie, se gândise normal 
la Harry „Mad Dog” Flynn. 

Acesta se întrerupse brusc din cântat. I se părea că aude o 
sonerie în depărtare. Opri dușul și auzi clar soneria 
sincopată a telefonului de la etajul superior. 

De câtă vreme o fi sunând? Un telefon la care nu ar fi 
răspuns ar fi însemnat câţiva ani de pușcărie... sau mai rău. 

Harry „Mad Dog” Flynn se năpusti afară din baie fără să 
mai ia prosopul și urcă în goană câte patru scări o dată până 
ajunse la parter. Telefonul, așezat pe un gheridon în 
sufragerie, suna încontinuu. Îl înhăţă și spuse un „allo” 
sonor. 

Drept răspuns cineva îi fredonă primele măsuri din 
Finnegan's Wake. 


— Eu sunt, Liz, zise. Poţi să vorbești. 

Măsurile de securitate ale IRA amestecau proceduri puţin 
cam naive cu precauțţiile cele mai sofisticate. Cercetă din 
ochi livingul ca să afle ceva cu care să se șteargă și auzi 
deschizându-se ușa ce dădea spre Vincent Terrasse, apoi un 
zgomot de tocuri. Era Sharon Dyle, proprietăreasa sa. Era o 
zdrahoană de vreo patruzeci de ani, văduva unui inginer 
petrolist care îi lăsase drept moștenire, în afara unei sume 
mici de bani, și această casă din nordul Londrei unde să 
petreacă week-end-urile și să vină în contact cu oameni 
tineri plini de viaţă... 

Blondă vopsită, dar o ticăloasă fără pereche, Sharon Dyle 
nu își potolea dorinţele sexuale cu partidele de bingo. Când 
era în pană de locatari, i se întâmpla deseori să își 
regăsească seara după actualităţile BBC-ului gesturile de 
fetiţă vicioasă. 

Sosirea lui Harry „Mad Dog” Flynn la nr. 10 Vincent 
Terrasse a adus o rază de soare în viaţa ei. Când i-a văzut 
silueta masivă în cadrul ușii de la intrare, a simţit cum i se 
înmoaie picioarele. Văzându-l, s-a gândit la schimbarea pe 
care el o aducea printre locatarii ei obișnuiți, studenți 
clorotici și palizi cu gust mai mult pentru băieţi decât pentru 
creaturi frumoase și înfloritoare ca ea. 

Harry se prezentase ca docher irlandez venit la Londra ca 
să caute de lucru bazându-se deocamdată doar pe 
economiile adunate de părinţi. Suspicioasă, Sharon Dyle își 
verifica mai întâi locatarii înainte de a le încredința cheia de 
la casă. Dar acum, subjugată, îl acceptase pe Harry imediat. 
Îi plăcea vorba lui domoală, politeţea extremă, chiar umilă și 
faptul că pleca dimineaţa, se întorcea devreme, mereu 
îngrijit. Harry Flynn era într-adevăr chiriașul ideal. Sharon 
nu ar fi îndrăznit niciodată să îl provoace direct. Se 
mulțumea să fie sexy, să poarte ciorapi de dantelă, fuste 
puţin prea scurte pentru vârsta ei și bluze străvezii care 
lăsau să-i fie admiraţi sânii grei încă acceptabili. 

În ziua când Harry Flynn o dusese în cămăruţa lui din 
basement ca să îi arate un album de fotografii cu Belfast, a 


găsit rezolvarea la o problemă care o frământa demult: 
TOTUL era proporționat la Harry Flynn. 

La început îl luase într-adevăr drept un docher și relaţiile 
între ei erau destul de distante. Apoi prin întâlnirile din 
living-room, irlandezul se dezvălui încetul cu încetul. 

Mai întâi îi descrise într-un mod apocaliptic lui Sharon 
Dyle urmările luptei armatei britanice în Ulster. 

Sedusă deja sexual, în sinea ei, Sharon Dyle îl aproba în 
toate. A început chiar să se intereseze de afacerea irlandeză. 
Harry Flynn i-a împrumutat cărți favorabile cauzei 
republicane, apoi pamflete și mai violente și în cele din urmă 
literatură clandestină difuzată de IRA. 

În această fază Harry Flynn a mărturisit că fusese militant 
în Sinn Fein, ramura politică și legală a IRA. Îndrăgostită, 
Sharon Dyle își dorea să participe și ea. 

În ziua când Harry a adus-o în camera lui și i-a pus mâna 
pe coapsă, aproape că era leșinată... In rest totul se 
petrecuse foarte rapid. Mâinile mari și neîndemânatice i-au 
smuls dantela și au lăsat-o doar în ciorapi. Pudică, ea s-a 
prefăcut că închide ochii când el și-a scos jeanșii prea 
neîncăpători pentru pofta indecentă. Foarte repede Harry a 
răsturnat-o pe spate și a dus-o în al șaptelea cer. Erau mai 
intimi ca niciodată atunci când vorbeau politică. Din timp în 
timp - nu prea des, după cum dorea Sharon Dyle - Harry 
accepta câte un afternoon tea. Era un cod între ei. Nu 
vorbeau și nici nu flirtau. Cu gesturi materne Sharon 
desfăcea cămașa lui Harry și începea să-i mângâie pieptul în 
timp ce se freca de el. 

Apoi îl trăgea spre cameră. Harry o dezbrăca repede în 
timp ce îi martiriza sânii făcând-o să scoată ţipete slabe. Ea 
desfăcea ceea ce o interesa, își lăsa fusta să cadă pe jos și 
rămânea doar în ciorapi și slip. Nu se oferea niciodată cu 
pântecele gol pentru că adora acea senzaţie a mâinilor aspre 
ale amantului ei care îi smulgeau și ultima fortăreață. 

Nu schimbau o vorbă, doar mormăieli de satisfacţie și 
câteva săruturi din vârful limbii. Când Harry Flynn își lăsa 
jeanșii pe glezne, Sharon se chircea în fața lui și îi dădea 


ofranda gurii ei. Dar se ridica repede și cu un surâs complice 
îl trăgea spre pat. El se întindea pe spate, gol-goluţ, iar ea îl 
mai excita încă cu gura și degetele în timp ce el se juca cu 
sexul ei deschis. Apoi Harry dădea semnalul a ceea ce urma. 
Se rostogolea deasupra ei, îi depărta coapsele și-o penetra 
dintr-odată cu sexul lui lung cât mai adânc. Ea se răsucea 
sub el, îl îmbrăţișa, îi mângâia pieptul profitând de fiecare 
împunsătură. 

Harry era un primitiv: când simţea că fata se retrăgea, o 
întorcea pe Sharon ca pe o clătită. Bine dresată ea se așeza 
în genunchi, prosternată ca un musulman în timpul 
rugăciunii. În poziţia aceasta Harry Flynn o poseda violent, 
sălbatic neluând în seamă gemetele ei de îndrăgostită, și se 
golea apoi sacadat cu un strigăt sălbatic. 

După ședințele astea vorbeau politică. 

Puțin câte puţin, Harry Flynn s-a deconspirat relatându-i 
aventurile din Irlanda de Nord din comitatul Armagh, luptele 
lui împotriva protestanților. Sharon Dyle îi sorbea cuvintele. 
Ea, care se resemnase să îmbătrânească încetișor între 
partidele de bingo și câteva prietene, acum regăsea 
adevărata viaţă, frisonul pe care ţi-l dă sexul și aventura. 

Rând pe rând Harry i-a mărturisit că se găsea la Londra ca 
să facă propagandă IRA și să adune fonduri pentru Cauză. 
Deodată Sharon i-a propus să nu mai plătească pentru 
chirie. El a refuzat spunând că nu ia bani decât de la 
bogaţi... Atunci ea l-a îndrăgit și mai mult. 

A trebuit să insiste de mai multe ori ca să o lase să 
transporte niște pachete cu manifeste pe care le lăsa lângă 
niște lăzi de gunoi, într-un loc stabilit dinainte. Se întorcea 
din expedițiile astea cu picioarele bâţâind, neștiind că în 
pachete nu erau decât ziare vechi și că era doar testată 
pentru a fi implicată... Când Sharon Dyle simţea sexul 
puternic al lui Harry străpungând-o, avea impresia că este în 
legătură cu toţi revoluționarii de pe Pământ. Era fascinată să 
se știe implicată în Istorie. De acum își petrecea timpul liber 
citind lucrări despre IRA. 

Pe scurt, Sharon Dyle plutea de fericire. Nu era decât o 


umbră pe tablou: imposibilitatea absolută de a vorbi 
prietenelor sale... 

Când Harry „Mad Dog” Flynn a anunţat-o că proiecta o 
operaţiune de „recuperare revoluţionară” pentru a face rost 
de bani, Sharon l-a rugat să o lase să participe. 

Irlandezul a mai lăsat-o să fiarbă câteva zile până să-i 
spună da din vârful buzelor. Sharon aproape că a leșinat de 
fericire ca și cum ar fi străpuns-o chiar atunci sexul 
amantului său. Harry a avut grijă să o asigure că nu exista 
niciun risc: ea aproape că regreta, se și vedea la tribunalul 
Old Bailey strigându-și în gura mare devotamentul pentru 
IRA. 

Puțin mai târziu, când amantul-chiriaș i-a explicat ce rol 
va avea, a fost decepţionată de modestia ei. Totuși tremura 
la vederea stricăciunilor cauzate de atentatele IRA la Londra 
și blestema pe cei care puneau bombe. Dar era capabilă de 
acel fel de dedublare a persoanei. Harry Flynn era un 
working class hero. Un cruciat al Irlandei gaelice și nu un 
asasin. Şi făcea așa de bine dragoste... 

* 


* * 


Văzându-l gol ca un vierme în mijlocul livingului, Sharon 
Dyle simţi că pântecele i se înfierbântă. Nu putea să-și 
dezlipească privirea de ceea ce atârna între picioarele lui. 
Cu un surâs întipărit pe faţă, ea făcu câţiva pași în direcţia 
lui. 

Harry „Mad Dog” Flynn avea însă gândul în altă parte. Cu 
receptorul lipit de ureche asculta atent. 

— Te aştept în galeria de artă din Upper Street, îi spunea 
cineva de la celălalt capăt al firului. Intr-o jumătate de oră. 

Închise. Atunci o văzu pe Sharon Dyle. Ea înainta cu o 
mână timidă îndreptată spre sexul care se odihnea de-a 
lungul coapsei. În clipa aceea el lăsă receptorul. 

Sharon Dyle tocmai se întorcea de la un restaurant indian 
unde degustase câteva feluri de Madras care-i puseseră 
sângele în circulaţie. La vederea acestui membru plăcut 
umflat de căldura apei dușului a uitat de orice ţinută. O 


jumătate de secol de educaţie riguroasă zbură în vânt. 

Cu vocea gâtuită, de-abia respirând, Sharon Dyle spuse: 

— Tocmai voiam să răspund, credeam că ești plecat. 

Harry nu răspunse copleșit de senzaţia neobișnuită a 
degetelor care îi trăgeau înapoi pielea sexului. În câteva 
secunde îl inundă un val de sânge care-l transformă într-o 
măciucă amenințătoare. Irlandezul era încă ud, dar Sharon 
Dyle nu părea să observe. Se felicita că își pusese o bluză 
neagră aproape transparentă, pe deasupra un colier cu perle 
și o fustă foarte scurtă care-i descoperea picioarele lungi cu 
ciorapi negri de nailon. 

Îngenunche ca și cum ar fi îngenuncheat la rugăciune, 
prinzând cu buzele ceea ce putea prinde. Tremura de 
excitare. N 

Harry tresări brusc și ea crezu că avea să juiseze. Işi 
întrerupse felaţia, se ridică și-și strivi gura de a irlandezului. 
El își închipui că o să-i smulgă limba din gât, într-atât de 
arzător îi era sărutul. Dându-și seama că îi puteau vedea 
trecătorii de pe Vincent Terrasse prin ferestrele fără 
perdele, ea se întrerupse șoptindu-i: 

— Hai în camera mea... 

O urmă. Camera, roz în întregime, cu perne, gravuri, 
bibelouri peste tot și un pat acoperit cu tafta, se deschidea 
spre o grădină minusculă. Sharon îl înlănţui din nou pe 
chiriașul său, se frecă de el pipăindu-i cu lăcomie trupul gol, 
încă umed. Membrul lipit de fusta ei degaja o căldură 
plăcută care o transforma în Niagara. 

Fără menajamente Harry o trânti pe văduvă pe pat, își vâri 
mâna între coapsele ei, prinse chilotul și i-l smulse. 

— Așteaptă! Așteaptă! îl ruga Sharon. It's so good. 

Fără să o asculte, Harry îi ridică fusta peste coapsele 
puţin cam groase, dezgolind fâșia de piele de deasupra 
ciorapului și triunghiul de blană neagră. 

Se lăsă mai întâi cu toată greutatea în genunchi pe patul 
care scârțâi, între pulpele văduvei, apoi se lăsă peste ea 
aproape sufocând-o cu cele o sută zece kilograme ale sale. 

— Please, wait! protestă Sharon Dyle. 


Dar nu mai apucă să spună altceva. Dintr-o smucitură din 
mijloc, Harry o pătrunse până în rărunchi, mirat și el că 
membrul său, cu un volum atât de impozant, poate să 
stăpânească dintr-o lovitură acest pântece primitor. 

— Aaaah! 

Atât a mai putut Sharon Dyle să spună. Avea impresia că 
se despică în două, dar era o senzaţie minunată. Harry făcu 
o pauză de câteva secunde, bine înfipt în teaca perfect 
încălzită. Sharon simţea în viscerele ei venele membrului 
enorm și plutea deja la bordul orgasmului. R 

Harry se scutură deasupra ei ca un câine ud. Își reluă 
mișcarea de du-te-vino, își vâri mâinile mari sub coapsele 
proprietăresei, le ridică, le împinse ca să îi ridice bazinul. În 
poziția aceasta se ridică din nou ca apoi să cadă iar cu toată 
greutatea. Plonjă în ea aproape pe verticală: arcuită în două, 
Sharon Dyle chițăia de fericire. 

— Oh yes. Carry on! Carry on! suspină ea. 

Harry nu se lăsă rugat și, după câteva minute, se înfipse 
iar printr-o mișcare teribilă din mijloc. Sharon avu impresia 
că o s-o străpungă până în gât. Fără să vrea, scoase un 
strigăt de parcă ar fi născut. 

Instinctiv, cu un reflex de clandestin, irlandezul îi astupă 
gura cu mâna lui mare. Ea nu se mai bucura, avea impresia 
că era violată. 

Liniștit, Harry „Mad Dog” Flynn se retrase din teaca ce îl 
strângea și se ridică. Cu privirea înecată, Sharon Dyle ar fi 
putut încă să mai profite de acest membru care stătea tot 
încordat. Dar chiriașul său se scuză cu un zâmbet. 

— Excuse me. I have an appointement. 

Sharon îi răspunse cu un surâs sătul și complice. Cu fusta 
ridicată pe șolduri, chiloţii pe mochetă, bluza de dantelă 
umezită și machiajul stricat semăna cu adevărat cu o victimă 


violată. Însă de multă vreme nu se mai simţise atât de bine. 
x 


* * 
Sharon Dyle auzi ușa de la intrare trântindu-se. Se întreba 
cu inima ticăind unde oare se ducea Harry Flynn. De când îi 


cunoștea cu adevărat activitatea, tremura mereu că nu o să-l 
mai vadă întorcându-se. Ca să-și mai potolească neliniștea se 


duse și își turnă o porţie zdravănă de Johnnie Walker. 
* 


* * 


După scurta îmbrățişare, Harry „Mad Dog” Flynn luă un 
pistol Taunus 9 mm dintr-o despărtitură. Îi puse un glonţ pe 
ţeavă, fixă siguranța și strecură arma între jeanși și piele. 
Experienţa îl învățase că o armă care nu era pregătită să 
tragă nu servea la nimic. 

leși din ascunzătoare, una dintre cele mai bune pe care a 
avut-o vreodată în Londra. Nimic nu este mai bun ca o 
femeie îndrăgostită care să te protejeze. 

Se depărtă cu pași mari de Vincent Terrasse, străduţa 
liniștită din cartierul Islington, în nordul Londrei și merse 
de-a lungul canalului Grand Union mărginit de cochete case 
din epoca victoriană. Calm absolut. Niciun magazin. La 
capătul străzii era inevitabila bodegă Prince of Wales unde 
de altfel nu călcase niciodată. 

Zece minute mai târziu ajunse în Upper Street, o stradă 
largă nord-sud ce coboară spre Holborn unde circulaţia este 
intensă. Harry „Mad Dog” Flynn avea ca regulă absolută 
mersul pe jos, pe cât posibil. In felul acesta trecea 
neobservat. Intră în galeria mică ce grupa aproximativ 
douăzeci de prăvălii cu antichităţi. Cele mai multe erau 
închise, așa că nu întâlni pe nimeni. Trebui să coboare la 
subsol unde dădu peste cea care îi telefonase. Liz Malone, o 
militantă sigură a IRA, mobilizată în aceeași Special Action 
Service Unit ca și el. 

Purta o pălărie, care îi ascundea părul blond tuns scurt și 
un impermeabil verde. Se îmbrăţișară scurt și îi zise: 

— Am informaţia. Este peste zece zile. Mi-am notat totul 
aici în cap. Tu ești gata? 

— Am nevoie de patruzeci și opt de ore, dar am tot 
materialul. 

Liz Malone îi aruncă o privire îngrijorată. 

— Ne bazăm pe tine. Nu vom mai avea o a doua ocazie. 


Harry „Mad Dog” Flynn se încruntă. 

— Nu mai aveţi încredere în mine? 

Ea dădu din cap. N 

— Nu spune prostii. Îţi cer numai să mai verifici totul încă 
o dată. Este o șansă nesperată, iar eu risc. Dacă ratez, nu o 
să mai servesc la mare lucru. 

— Spune-le că este OK și că pot să dea drumul la restul. 

Se despărțiră tot cu un sărut prietenesc, iar Harry Flynn 
mai rămase cinci minute ca să admire porțelanurile de 
Meissen înainte de a părăsi galeria. Acum, care pe care. 
Agenţii din Special Branch de la Scotland Yard știau că IRA 
avea mai multe baze secrete în estul și în nordul Londrei, 
dar nu aveau nicio informaţie sigură. De aceea, 
multiplicaseră numărul patrulelor în acest perimetru și 
urmăreau orice detaliu suspect și cea mai mică anomalie. Se 
bazau pe Neighbourhood Watch: denunţul cu ajutorul 
vecinilor. Din fericire, în Vincent Terrasse, Harry nu se 
vedea cu nimeni, iar Sharon închiria de peste cinci ani. O 
descoperise de altminteri din întâmplare, printr-un mic 
anunţ. 

La întoarcere merse tot pe jos, apoi sări într-un autobuz 
care cobora spre Roseberry Avenue, cobori la Cherkenwell 
Road, mai făcu o sută de metri înainte de a intra într-un 
parking mare unde se putea închiria pe timp de o lună. Urcă 
într-un ascensor lent care mirosea a cherosen și se opri la 
etajul patru. Văzu printre sutele de mașini o furgonetă 
Dodge maro amenajată pentru camping cu gemuleţele 
acoperite de perdeluţe. Pe părţi avea desenaţi doi lei enormi 
colorați. Tipul acesta de vehicul stricat era frecvent în Marea 
Britanie și nu mai atrăgea atenţia. 

Harry „Mad Dog” Flynn, după ce se asigură că nu era 
nimeni care să-l vadă, deschise ușa din spate și pătrunse în 
vehicul. Intră în cabină, dădu drumul la contact și aprinse 
lumina interioară înainte de a da înapoi. 

Mașina avea un ţăcănit insesizabil. Harry „Mad Dog” 
Flynn dădu la o parte câteva cartoane și descoperi o ladă 
lungă de lemn închisă cu un lacăt cu cheia în el. 


Își puse mănușile, îl deschise și începu să-i examineze 
conţinutul. Mai întâi o mitralieră sovietică Dușka de calibru 
12,7 și „50” americane cu două cutii de încărcare. Înlocuise 
muniția sovietică cu gloanţe anti-blindaj de același calibru 
„Barret Light Fifty”. Cu ce altceva să faci bucățele un 
vehicul blindat, ușor ca acelea pe care le foloseau englezii în 
Irlanda de Nord. Lui Harry „Mad Dog” Flynn îi plăcuseră 
întotdeauna mitralierele. Cu câţiva ani în urmă, în Ulster 
atacase de câteva ori la rând militarii cu o M60 americană, 
mitralieră ușoară și eficace. 

Inspectă mitraliera Dușka venită din Libia cu transportul 
precedent. Se asigură că era în stare perfectă de 
funcționare. O așeză pe podea și verifică cum funcţionează 
cele două AK 47 cu patul puștii despicat. Armele de asalt 
sovietice reprezentau o forță de temut în oraș și puteau fi 
ascunse cu ușurință în orice autoturism. 

Mai erau înfășurate în cârpe două pistolete Taurus 
echipate cu amortizoare mari, negre și cilindrice. Niște arme 
impresionante care îţi permit să lichidezi pe oricine din 
mulțime chiar ochindu-l dintr-o mașină... 

Pe fundul cutiei erau mai multe plăci Semtex și 
detonatoare din care să confecționezi mașini infernale în 
câteva minute. Mai erau și două veste antiglont cumpărate 
din Statele Unite, model FBI. Le procuraseră niște polițiști 
irlandezi devotați cauzei IRA pentru că nu se găseau de 
vânzare în comerț. 

După ce și-a inspectat arsenalul. Harry „Mad Dog” Flynn 
puse totul la loc. Furgoneta era un depozit perfect de arme. 
Chiar dacă, prin minune, ar fi fost descoperit n-ar fi ajutat pe 
nimeni: vehiculul fusese cumpărat pe numele unui mort și cu 
o adresă fantezistă. Armele venite din Libia nu aveau urme. 
De altminteri, nimeni nu inspecta niciodată parkingul acesta 
închis. Existau alte zeci de ascunzători ale IRA, fiecare știută 
doar de două persoane. Poliţia nu le descoperise până 
acum... 

Harry „Mad Dog” Flynn răsuci cheia în contact ca să se 
asigure că furgoneta funcţiona bine, opri butonul bateriilor 


ca să evite orice problemă și închise mașina. Acum nu îi mai 
rămânea decât să-și pregătească acţiunea ca pe o operaţiune 
militară pentru ca totul să meargă bine. IRA o lua 
întotdeauna cu un pas înaintea Scotland Yard-ului. De data 
asta, avea să-i coste scump pe britanici. 


Capitolul X 


Lungit în întuneric, Malko nu reușea să adoarmă pentru 
că în minte îi veneau numai gânduri negre. Informaţiile 
furnizate de Mairead O'Connor erau bineînţeles preţioase, 
însă foarte incomplete. Nu știa numele vasului, locul de 
debarcare și mai ales datele operaţiunii. lar în ceea ce 
privea răpirea propriu-zisă nu știa mai nimic. Singurul 
element de care dispunea era blonda cu părul scurt, dar nu 
reieșea de nicăieri că și ea ar fi amestecată în plan. 

La ora unsprezece și jumătate sună telefonul. 
Recepţionerul de la Ashford Castle îl anunţă: 

— Outside call, sir... 

Numai Mairead O'Connor știa că este aici... 

— Tu ești Mairead? întrebă el. 

— Da. 

— Unde ești? N 

— Nu are importanţă. Îţi las mașina la Galway. 

— Puțin îmi pasă de mașină... De ce ai plecat? 

După o tăcere prelungită tânăra spuse cu o voce plictisită: 

— Am reflectat. Nu sunt turnătoare, nu pot să colaborez 
cu tine. Mi se zbârlește pielea la gândul ăsta. Ti-am spus 
suficiente lucruri ca să poţi opri operaţiunea asta oribilă. 

— Sper și eu, zise Malko. Dar tu ce ai să faci? 

— Vreau să i se facă dreptate lui Kevin. Mă voi duce la 
Armagh chiar mâine. Trebuie ca ei să mă asculte. 

— Nu o vor face, îi prezise Malko, și îţi vei pune viaţa în 
primejdie. 

— Putin îmi pasă. 

Și-a dat seama că este încăpăţânată și hotărâtă să meargă 
până la capăt. 

— În seara asta sunt prea obosită, trebuie să mă odihnesc. 

Era cât pe ce să închidă. Trebuia cu orice preţ să păstreze 
legătura. 

— Vreau neapărat să ne mai întâlnim, insistă el. Mai lasă- 


mi o portiță de intrare. 

Mairead O'Connor ezită mult până să răspundă: 

— De acord. Iată un număr din Dublin, 876 9834. Poţi lăsa 
acolo mesaje. Eu am să telefonez din când în când, dar nu ne 
putem revedea. Mașina ta este în faţa bistroului Arms of the 
lads, la intrarea în Galway pe strada N7. Cheile sunt ascunse 
în partea din faţă a bordului. 

Închise telefonul, Malko nu mai avea altceva de făcut 
decât să plece cât mai repede la Dublin. 

x 


* * 


Strada N6 era nesfârșită. Ambele benzi erau blocate de 
camioane. Malko și-a găsit mașina după două ore la locul 
indicat de Mairead și mai avea încă mai bine de o sută de 
kilometri până la Dublin. 

Micșoră viteza și se opri să sune la numărul pe care i-l 
dăduse Mairead O'Connor. li răspunse o voce de bărbat. 

— Irish watch. Good morning. 

— Aș dori să las un mesaj pentru Mairead O'Connor, zise 
el. 

— Nu știu când o voi vedea, zise, după o scurtă ezitare, 
necunoscutul. Dar spuneţi totuși. 

Malko își spuse numele și dădu numărul de telefon de la 
Meridian din Londra cât și pe cel de la castelul lui din 
Liezen; îi mai spuse că o întâlnise pe Mairead în Connemara. 
La ea acasă. Apoi porni iar la drum. Nu mai avea ce să facă 


în Irlanda. 
x 


* * 


Printre arborii din Grosvenor Square. Malko zări cu 
ușurare clădirea impozantă a ambasadei americane. 

Întoarcerea la Londra îl epuizase. Feribotul era un vas 
vechi fără cel mai mic confort și mâncarea de la restaurantul 
lui ar fi rămas de rușine chiar și în fața unui câmp de 
concentrare. În afară de pâine și ouă nimic nu era 
comestibil. 

Apăsă pe butonul „bip” al mașinii Escort și dispozitivul de 


deschidere începu să meargă. Un grilaj greu și negru începu 
să se deschidă cu încetineală și vârfurile grapei intrară în 
pământ. Supravegheat cu camere de televiziune, Malko se 
afundă în parkingul uriaș unde fu întâmpinat de doi militari 
suspicioși și bine înarmaţi. După ce le-a arătat foaia de 
liberă trecere, l-au escortat până în biroul lui James 
Williamson. Șeful staţiei, tras la patru ace ca de obicei, l-a 
întâmpinat cu căldură. 

— Prietena noastră Stella Rimington n-a putut să doarmă 
toată noaptea! îl anunţă el triumfal. In prima clipă era cât pe 
ce să verse ceaiul pe ea. Asta înseamnă că totul este foarte 
adevărat de vreme ce ea m-a crezut! Răpirea lui Salman 
Rushdie de către libieni seamănă cu o știre proastă din Daily 
Mirror. 

— Povestea asta este în întregime adevărată, afirmă 
Malko. Nu am putut să vă spun totul la telefon și sunt 
elemente pe care Verii2 nu trebuie să le cunoască cu niciun 
preț. 

În cele din urmă s-a hotărât să-i spună adevărul lui James 
Williamson. Era mult prea grav și americanul era destul de 
gelos pe Veri ca să nu aibă chef să-l trădeze. Șeful staţiei 
asculta cu atenţie povestea peregrinărilor sale irlandeze și îi 
spuse: 

— Este o poveste nemaipomenită. Kadhafi ar putea trage 
din asta un beneficiu moral imens în lumea musulmană... 
Pentru moment, trebuie neapărat să aflăm cine este blonda 
din Kensington Court și dacă este cumva amestecată în 
afacere. 

— Doar cu mijloacele noastre nu va fi prea ușor, remarcă 
Malko. Acum, când știm că omorul din Malta nu este opera 
Verilor, de ce nu le-am vorbi despre fata asta? Este vorba de 
urmarea anchetei noastre și n-ar fi rău ca și Scotland Yard-ul 
să se intereseze de ea. Dacă nu este amestecată, cu atât mai 
bine. În caz contrar, va fi o precauţie suplimentară împotriva 
acţiunii IRA. 


2 Englezii. 


James Williamson nu era prea convins. 

— Mda, am putea aștepta patruzeci și opt de ore. Dacă nu 
veţi găsi nimic le vom spune totul. 

În mod clar voia să rezolve afacerea fără amestecul 
Verilor și nu lua în seamă cu seriozitate riscurile la care era 
expus Salman Rushdie. Toate Serviciile de Informaţii sunt 
niște monștri îngheţați... 

— Am puţine șanse, mărturisi Malko. Poate doar dacă voi 
sta la pândă douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru... 

Agenţia imobiliară nu lăsase niciun mesaj pentru el. 

— Nu vă cer chiar atât, îl asigură James Williamson. 
Pentru moment am să vă conduc la MI6. Sir Peter Clarke, 
director al desck Middle-Fast, ţine neapărat să vă cunoască. 
Ideea că MI5 i-a luat-o înainte cu un proiect de răpire a lui 
Salman Rushdie îl îmbolnăvea. 

MI6 supraveghea amenințările exterioare, acţionând 
dincolo de frontiere, pe când MI5 juca același rol ca și DST 
în Franţa, - Cele două servicii rivale se detestau, bineînţeles, 
cu cordialitate. Vizita aceasta îi întări convingerile lui Malko. 
Cu cât vor fi mai multe servicii britanice în alertă, cu atât 
Salman Rushdie va risca mai puţin. 

Se urcară în liftul care ducea la garaj. Buick-ul negru al 
comandantului staţiei strălucea ca un pantof lustruit, iar 
șoferul împopoţonat cu o mustață roșcată semăna mai mult a 
britanic decât a american. 

— MI6 s-a mutat, comentă James Williamson. Sunt acum 
pe malul Tamisei, lângă Vauxhall Bridge. 

MI6 se ascundea în spatele unei străduţe liniștite de-a 
lungul parcului Saint-James, într-o încântătoare căsuţă 
victoriană, la numărul 21 Queen Ann's Gate, în spate cu o 
clădire enormă care ocupa un bloc întreg din Broadway, de 
la 54 la 60. 

Buick-ul merse de-a lungul lui Hyde Park, trecu prin faţa 
palatului Buckingham și cobori spre Tamisa. Trecură apoi pe 
lângă Westminster și Turnul Londrei și intrară pe Vauxhall 
Bridge. Pe celălalt mal, la stânga podului se înălța un 
ansamblu arhitectural futurist. 


Blocurile, albe sau ocru de la șase la cincisprezece etaje, 
presărate cu deschideri în reflexe verzui, semănau cu un joc 
de construcţii asamblat de un puști oligofren. Când se 
apropiară, zăriră zeci de camere de supraveghere plantate 
cam peste tot. Pietonii treceau peste o pasarelă pe Vauxhall 
Bridge fără să fie striviţi și intrau direct la etajele inferioare 
ale MI6. Chiar în faţă, de partea cealaltă cu Prince Albert 
Embankment, se găsea o staţie de metro... Trebuie să fi fost 
un traumatism faptul că se afla în acest imobil ieșit ca dintr- 
un film de Mad Max. Britanicii erau cu adevărat 
deconcertaţi. Nici un alt serviciu nu s-ar fi gândit să 
construiască un astfel de monstru atât de puţin discret. 

Buick-ul coti la stânga și se opri în faţa intrării, încă 
neterminată și împânzită de schele, care dădea în Prince 


Albert Embankment. 
x 


* * 


Pe un panou de lângă ascensor, în holul clădirii serviciului 
MI6 era afișată o inscripţie sibilină: Black Order. 

— Este gradul de alertă al poliţiei, îi explică James 
Williamson lui Malko. Variază în funcţie de riscurile 
atentatului IRA. Când trec Red Order asta înseamnă că sunt 
avertizaţi că un atentat este iminent: asta nu schimbă mare 
lucru pentru că nu află decât în ultima clipă - și uneori și 
mai târziu - unde se va produce. Dar pot face unele baraje și 
pot evacua anumite zone de risc. Cu trucul ăsta nou nu pot 
să dea alarma și să ridice podul mobil. 

Viața la Londra era tot timpul deranjată de alerte de 
atacuri cu bombă, adevărate sau false, comunicate telefonic 
de Scotland Yard. Cum de regulă erau bombe adevărate, nu 
puteau să fie ignorate, ceea ce dezorganiza viaţa economică. 
Tocmai asta și urmărea IRA. 

O secretară slăbănoagă, cu pielea de culoarea vinului de 
Cheddar, le deschise la etajul 7 o ușă capitonată în piele 
verde și îi introduse în biroul lui sir Peter Clarke. Acesta 
înaintă cu mâna întinsă ca o caricatură de Major Thomson: 
cu mustaţa lustruită, în furculiță, ochii de un albastru de 


porțelan, contrastând cu fața atinsă de cuperoză și cu o 
expresie fals naivă; o sacrosanctă cravată Eton și o alură 
fizică de elegant. 

Purta un costum de flanel de o eleganţă ușor șifonată care 
lăsa să i se observe roșul cardinal al șosetelor, iar pantofii 
Churchs cu tălpi groase păreau niște bocanci. Avea o 
înălţime de peste unu nouăzeci. După ce îi strânse mâna lui 
Malko, îi trimise un croșeu prietenesc lui James Williamson 
în timp ce îi făcea cu ochiul lui Malko. 

— Îmi place mult James. Încerc să fac din el un truly 
British gentleman, dar nu este ușor. Continuă să se exprime 
în dialectul lui de dincolo de Atlantic, iar azi și-a uitat 
umbrela! Un gentleman fără umbrelă nu este un gentleman, 
nu-i așa? 

James Williamson zâmbi forţat, prea puţin doritor să 
devină un autentic gentleman englez. 

— Puteţi încerca cu prietenul nostru Linge, îi sugeră el. 

Sir Peter Clarke se umflă în pene. 

— Dar Linge este deja gentleman! S-a născut pe continent 
și știu totul despre el. 

Ti-l închipuiai la Epson Derby cu melon gri și jiletcă 
încurajându-și calul favorit cu înjurături voit scandaloase cu 
scopul de a le șoca pe doamne. Când se așeză într-un fotoliu 
de piele galbenă uzată, jiletca și betelia pantalonilor 
căpătară forma unor colaci de salvare suprapuse. Era la 
adăpost de foamete... 

— Vă mulţumim pentru preţioasa informaţie pe care ne-aţi 
comunicat-o în legătură cu Salman Rushdie. Spuse 
adresându-se lui Malko. MI5 ne-a transmis-o și imediat am 
făcut ceea ce era necesar. 

— Aţi găsit deja ceva? întrebă Malko surprins de o 
asemenea rapiditate. 

Clarke își scutură obrajii lui grași acoperiţi de cuperoză. 

— Vai, nu, dar noi suntem o insulă, după cum bine știți... 
Frontierele noastre sunt relativ ușor de apărat. Păstrăm în 
ordinatoare o listă cu toţi cei potenţial periculoși care trăiesc 
în străinătate. MI5 și-a întărit paza aeroporturilor și a 


porturilor. Noi, cei de aici, am alertat toate staţiile din ţările 
interesate și din Orientul Mijlociu pentru a supraveghea 
teroriștii reperaţi. Dacă dispar înseamnă că se pune ceva la 
cale. Avem surse de informare foarte bune, adăugă el. 
Datorită lor am interceptat trei comandouri provenind din 
Iran și din Orientul Mijlociu, care tocmai comiseseră 
atentate la Londra. 

Malko simţi că păleşte. Dacă britanicii se mulțumeau să 
pareze o ameninţare exterioară contra lui Salman Rushdie 
era o catastrofă! 

— Aveţi și grupuri de activiști musulmani în Marea 
Britanie, remarcă el. Aceștia nu au nevoie să treacă frontiera 

Celălalt izbucni într-un râs cu hohote. 

— Of course not! În fiecare grup de trei activiști există cel 
puţin un informator din Special Branch a Scotland Yard-ului! 

Incântat de gluma lui, se lăsă pe spate ca să râdă în voie 
făcând să se miște masa de grăsime a pântecelui său 
rubicond. Malko îl căută din priviri pe James Williamson. 
Acesta era ocupat cu contemplarea marinelor care ornau 
pereţii. 

— Cine se ocupă de protecţia apropiată a lui Salman 
Rushdie? întrebă el. 

— Special Branch. Au fost avertizaţi de MI5 bineînţeles. 
Le-am transmis chiar și eu o notă. (Scoase un suspin de 
plictiseală.) Afacerea asta Rushdie ne costă o groază de 
bani! Într-un anume sens, n-ar fi chiar o catastrofă dacă i s- 
ar întâmpla ceva băiatului ăsta... 

James Williamson îl dezaprobă cu fineţe, în timp ce sir 
Peter Clarke continua pe un ton glumeţ: 

— Dear James, când Mr. Rushdie a plecat în Statele Unite 
acum un an, James Baker a refuzat să-i acorde protecţie 
explicând că nu era decât autor al unei cărți. Shocking, nu? 

— Absolut! făcu americanul. 

Sir Peter Clarke înălță capul. 

— Ştiţi, uneori îmi pun întrebări. Tipul ăsta știa ce face... 
Este un musulman și știa că ayatollahii nu se vor cățăra pe 
ziduri ca să citească Versetele Satanice. Oare nu este puţin 


responsabil de ceea ce i se întâmplă? 

— Nu găsiţi că este șocant ca un stat străin să condamne 
la moarte un cetăţean al unei alte naţiuni? întrebă Malko. 

Britanicul îl aprobă imediat. 

— Of course! Tocmai de aceea îl protejăm. Pentru că este 
vorba despre un atentat la onoarea Marii Britanii. Dar mai 
știm că toţi fundamentaliștii sunt niște sălbatici. Rushdie ar 
fi trebuit să accepte să dispară, să-și refacă faţa și să meargă 
să trăiască sub alt nume. Noi suntem gata să îl ajutăm. 
Acum, când ne-am recuperat ostaticii, imaginaţi-vă că 
iranienii sau pakistanezii sau nu mai știu ce bloody moslem 
răpesc un cetăţean britanic ca să îl schimbe cu Salman 
Rushdie... Ce ne facem atunci? 

Trecu un înger fluturând drapelul verde al Islamului și 
apoi dispăru. Şir Peter Clarke îi privea fix pe vizitatorii săi cu 
un aer amuzat. În mod evident nu era îndrăgostit nebunește 
de Salman Rushdie - Malko știa că în repetate rânduri 
guvernul britanic era cât pe ce să întrerupă protecţia de 
care se bucura autorul. 

Indian de origine și musulman, acesta nu era prea 
simpatizat de publicul britanic. 

Sună telefonul și bărbatul solid se deplasă cu greu ca să 
răspundă. Câteva monosilabe după care închise și veni spre 
vizitatorii săi cu mâna întinsă. 

— Fiţi liniștit și ţineţi-mă la curent dacă veţi avea 
informaţii suplimentare. În ceea ce ne privește, vom face tot 
ce ne stă în puteri. 

James Williamson și Malko se îndreptară spre ascensor. 
Malko spuse: 

— Nu este prea tulburat că vor să îl omoare pe Rushdie. 

Americanul ridică o sprânceană. 

— Verii sunt cam împărţiţi în ce privește acest subiect. 
Unii cred că ar trebui întărită poziţia vizavi de Teheran și să 
li se facă cunoscut iranienilor că, dacă i se întâmplă ceva lui 
Rushdie, vor plăti foarte scump. Alţii că este vorba de o 
afacere particulară între Rushdie și Iran și că ar fi bine să fie 
lăsaţi să se descurce singuri. Atunci când încă nu se 


întorseseră ultimii ostatici britanici se temeau ca nu cumva 
Hezbollah să le ceară un schimb contra lui Rushdie. Asta ar 
fi pus guvernul într-o situaţie imposibilă. Nu uita că însuși 
arhiepiscopul de Canterbury a luat poziţie împotriva 
Versetelor Satanice. Dacă s-ar fi amintit, bineînţeles, de IRA 
ar fi fost mult mai excitaţi. 

— Nu îţi trădezi sursele, zise Malko. Au fost preveniţi. 
Măsurile de întărire a securităţii sunt valabile atât pentru un 
commando IRA cât și pentru alţii. 

— Aveţi dreptate, recunoscu James Williamson în timp ce 
urca în Buick. Ne-am făcut datoria. Rămâneţi la Londra până 
la sfârșitul săptămânii ca să daţi de urma acestei blonde. 
Apoi vă puteţi întoarce la dragul vostru castel din Austria. 

Pe Picadilly, Buick-ul se opri în faţa lui Meridien ca să îl 
lase pe Malko. Înainte de a cobori îi spuse lui James 
Williamson: 

— Încercaţi să fiţi un adevărat gentleman! Sir Peter vă va 
fi cu siguranţă recunoscător... 

— Bullshit! răspunse americanul. Prefer silueta mea decât 
pe a lui. 

Malko ajunse în camera lui și chemă iar agenţia imobiliară 
care îl informă că proprietarii din Kensington Court 10 erau 
de negăsit. N-avea decât să reia legătura cu bulănoasa de 
Mandy Brown, care era singurul lui fir ca să ajungă la 
blonda din Kensington Court. Telefonul ei era ocupat. Rugă 
la hotel să-i formeze din nou numărul și fugi să facă o baie. 
Când tocmai se cufunda în apă, pe sub ușă i se strecură un 
bileţel. Îl deschise: Mandy îl aștepta la ora zece la clubul 
Annabel's și „avea o surpriză pentru el”. 

Clubul Annabel's din Berckley Square era de mulţi ani 
discoteca cea mai șic din Londra. Se completa de minune cu 
un restaurant și o sală de jocuri. Malko mai petrecuse acolo 
seri foarte plăcute. 


Care putea fi surpriza? 
* 


* * 
Annabel's se asemăna cu o staţie de metro la ora șase 


seara. Zeci de cupluri așteptau o masă la restaurant, 
împrăștiați între cele două baruri și un mic salon plin de 
fum. Restaurantul era plin ochi. Annabel's era locul cel mai 
bun în care să petreci o seară alături de o femeie frumoasă. 
Lui Malko nu i-a trebuit mult pentru a o repera pe Mandy 
Brown. Era cocoţată pe un taburet, cu spatele la bar, într-o 
ținută care ar fi făcut un ayatollah să sară pe pereţi. O bluză 
de catifea mulată pe trup care-i descoperea trei sferturi din 
sânii rotunzi și o jupă strâmtă din plastic negru care-i scotea 
în relief fesele într-un mod indecent. Era încadrată de doi 
tineri „Blacks” foarte eleganti, în smoking și care tocmai se 
pregăteau să deguste o sticlă de Moet vechi: 

— Hello! 

Mandy alunecă de pe taburetul ei și veni în sufletul lui 
Malko încruntându-se ca o ventuză bine dresată. 

— Sunt foarte mulțumită că te văd, gânguri ea. 

Sânii ei minunaţi nu se înmuiaseră. Putea să îi apuce cu 
amândouă mâinile. Mandy îi șopti la ureche: 

— Vino să te prezint prietenilor mei, Nich și Fela. 

Malko era cât pe ce să cadă pe spate. 

— Ce! Ești cu ei? 

— Indeed! zise ea, foarte lady like. Soţul meu este cel care 
mi i-a prezentat. Sunt nigerieni. Al dracului de beti. Gemeni, 
n-ai mai văzut? 

— Nu, am văzut că sunt negri. 

— Ei hai. Nu face pe gelosul, se pisici ea. 

— Gelos, dar pentru ce? 

Ea îl luă de mână și îl trase spre ringul de dans în josul 
meselor din restaurant. De abia ajunși, ea se lipi de el ca în 
vremurile bune și îi spuse pe un ton misterios: 

— Prietena mea Lady Shepard mi i-a recomandat. Se pare 
că sunt montați ca niște măgari. Doar că nu se despart 
niciodată. Așa că îi iau pe amândoi! Au închiriat un etaj 
întreg la Dorchester... 

— Eşti nebună? 

— Este o fantasmă, protestă Mandy; toate fantasmele sunt 
respectabile, așa mi-ai spus odată. Şi apoi, poţi veni să 


privești. 

— Eşti complet degenerată! zise Malko sincer înfuriat, te 
las cu menajeria ta. 

— Nu fi rău, îl rugă Mandy, sunt băieţi foarte bine crescuţi 
și foarte sofisticaţi. Joacă chiar și golf. Îţi dai seama: gemeni! 
Niciodată nu am făcut-o cu niște gemeni! Şi în plus negri... 
Lady Shepard i-a încercat, mi-a spus că este nemaipomenit. 

Saliva deja, Mandy-Ticăloasa... Malko se desprinse de ea 
și se depărtă fără să se mai întoarcă. Asta era surpriza... Ei, 
bravo... 

Strigătul lui Mandy îl ajunse când urca scara ce ducea 
spre bar. 

— Știu cine este blonda din Kensington Court! 


Capitolul XI 


Malko se întoarse spre Mandy Brown, oprită în mijlocul 
ringului de dans, sexy și înduioșătoare în același timp. 

— Spui asta doar ca să rămân? 

— Nu. Zise ea cu o voce de fetiță. Mi-am amintit unde am 
văzut-o. La o întâlnire caritabilă unde fusesem invitată 
împreună cu soțul meu: Chapter XIX. Era una dintre 
organizatoare. 

— Ce este aceea „Chapter XIX”? 

Văzându-l calmat, Mandy profită ca să-l înlănţuie într-un 
dans pe loc. 

— O chestie pentru drepturile omului. Blonda a ţinut un 
discurs despre deținuții IRA torturați în închisorile 
englezeşti. Iar cea care era cu ea voia să mă facă să semnez 
o petiție adresată nu mai știu cui, în favoarea lui Salman 
Rushdie. 

Malko a uitat de gemenii africani. 

— Salman Rushdie? Ești sigură? 

— Păi da, de ce? 

— Pentru că este foarte important. 

Nu mai auzea muzica, simţea doar rotunjimile pulpelor lui 
Mandy lipite de el. Pe de o parte, blonda din Kensington 
Court îl cunoștea pe Kevin O'Connor însărcinat cu răpirea 
lui Salman Rushdie. Pe de altă parte, tot ea milita pentru 
apărarea lui Rushdie. Ar fi fost o coincidenţă extraordinară 
ca fata asta să nu fie amestecată în răpirea scriitorului. 

— Tot mai ești supărat? întrebă Mandy. 

— Nu. Nu, răspunse distrat Malko. 

— Vrei să te ajut să o găsești pe blonda asta? 

— Nu, rămâi cu armăsarii tăi negri, eu o să mă descurc 
singur. 

Îi luă mâna și îi sărută vârful degetelor. 

— Rămâne pe una din zilele acestea. Mulţumesc pentru 
informaţie. 


Mandy se agăţă de el ca o înecată, zdrobindu-l cu sânii ei 
grei, presându-și pubisul fără vreo ambiguitate și își vâri un 
picior între ale lui: 

— Nu pleca. Cu atât mai rău, nu o să-mi satisfac fantasma. 

— Ştii doar că ești liberă. 

Mandy îi strecură în ureche o limbă poznașă și îi șopti: 

— Dacă vrei, poţi să îi înlocuiești. Voi găsi alţi gemeni într- 
o zi. Și-apoi ţoapa de Lady Shepard este o mincinoasă. În 
realitate sunt nuli, nu se mai excită. 

Schimbase tactica... Mandy se opri din dans și îl luă pe 
Malko de mână. 

— Hai să ne strecurăm pe sus, propuse ea. Le voi spune că 
merg să joc la cazino. La etajul unu. Așteaptă-mă la ruletă. 

Se despărţiră la parter, iar Malko urcă la Clermont Club 
care ocupa tot etajul unu. O crupieră în rochie lungă, cu un 
surâs comercial obosit, îi oferi un loc la o masă de ruletă și o 
alta un pahar cu Dom Perignon. Malko scoase un pachet de 
bancnote de douăzeci de lire din buzunar și miză patruzeci 
de lire pe numărul 29. Mica bilă își începu cursa 
nebunească, sări peste alte numere și se opri pe 29! Malko 
scoase un sunet de bucurie. S-a gândit să o aștepte zece 
minute pe Mandy Brown. Dacă nu venea, nu era totul 
pierdut. Crupiera împinse spre el o grămadă de jetoane. O 
mie patru sute patruzeci de lire. Să își cumpere când va 
trece iar prin Paris o masă superbă joasă pe care o zărise la 
Claude Dalle reprezentând o femeie din bronz 
îngenuncheată care ţine o dală de sticlă. În timp ce își aduna 
jetoanele, simţi cum doi sâni plini se striveau de spatele său 
și auzi vocea amuzată a lui Mandy Brown care îi murmura în 
ureche: 

— Vei putea să îmi oferi caviar... Să ne grăbim, am 
impresia că se îndoiesc de ceva. 

Coborâră din Clermont pe scara exterioară. Mandy Brown 
pufnea în râs ca o fetiţă. Pe trotuarul din Berckley Square, îi 
făcu semne energice șoferul Rolls-ului său garat cu zece 
metri mai departe. Mașina impunătoare decolă maiestuos 
lângă trotuar. 


Odată urcată, ea se înfășură iute în jurul lui Malko. 

— Acum trebuie să mă faci să uit de cei doi „negri”! 

— Unde ai telefon în mașina asta? 

— Acolo. 

Ridică o placă de acaju. Malko apucă aparatul și formă 
numărul personal al lui James Williamson. 

— James, anunţă el când îl auzi răspunzând pe american, 
am noutăţi. Pot să trec pe la tine cinci minute? 

Surprins, comandantul staţiei îi dădu adresa și Malko 
închise telefonul. Spuse șoferului să o ia spre The Boltons, 
aproape de Old Brompton Road. Mandy Brown nu mai 
îndrăznea să zică nimic. După zece minute ajunseră. The 
Boltons era o piaţetă liniștită, rotundă. Acolo își plimba 
Williamson câinele. Când mașina Phantom VI cu geamuri 
negre se opri în dreptul lui, tresări, și căscă niște ochi mari 
când îl văzu pe Malko coborând... 

— Sper că nu este Company cea care plătește asta, zise el 
cu o urmă de invidie în glas. 

— Nu, răspunse Malko, am câţiva prieteni bogaţi. Prin 
portiera întredeschisă americanul zări un picior lung strâns 
în ciorap negru, apoi sânii lui Mandy Brown care se ofereau 
din velurul bluzei negre. Trebui să se stăpânească. 

— Vrei să spui prietene, îl corectă el. 

— Un adevărat gentleman britanic s-ar fi prefăcut că vede 
un bărbat, zise Malko cu perfidie. Două lucruri. Mai întâi 
blonda din Kensington Court lucrează cu o organizaţie 
umanitară care se ocupă de Salman Rushdie. 

— My God! exclamă comandantul staţiei CIA. Ai 
identificat-o? 

— Nu, nu, dar urmează și asta, preciză Malko. În orice 
caz, trebuie preveniți imediat omologii noștri de implicarea 
IRA într-un atentat împotriva lui Salman Rushdie. Putem să o 
facem acum fără să o amestecăm pe Mairead O'Connor. 
Vreau să încerc să aflu mai mult despre această blondă. 

— Chiar mâine dimineaţă îl sun pe Sir Peter Clarke, 
promise americanul. Dar dacă aș putea să le spun și numele 
ei ar fi foarte bine. 


Malko simţi din nou că șeful staţiei vrea să păstreze 
afacerea pentru CIA cât mai mult timp posibil. 

— Mă voi strădui, promise Malko. 

Se urcă din nou în Rolls, lăsându-l pe James Williamson 
cam năucit. Era pentru prima dată când un comandant de 
misiune îl vedea într-un Rolls Royce cu o creatură 


somptuoasă în interior. Hotărât lucru, lumea se schimba... 
x 


* * 


— Mergem acasă ieşind de pe The Boltons, anunță Mandy 
Brown. Am caviar pentru trei persoane. Sper că o să mă faci 
să-i uit pe gemeni... 

— Soţul tău nu este acasă? 

— Nu, a plecat în Kent să-și inspecteze crescătoria de 
pisicuțe. O să se întoarcă sleit... 

Când se opriră în fața hotelului privat de pe Belgravia 
Square, Mandy Brown îl adusese deja pe Malko în situația 
unui cimpanzeu În rut. Nici nu mai putea fi vorba de caviar. 
Il târî pe o grămadă de perne dintr-o cămăruță îmbrăcată 
toată în lemn, creație Claude Dalle, după ideea ei, în fața 
unui televizor Samsung pe care îl oprise. Trebuie că își 
pregătise scena, pentru că deodată pe ecran apăru un enorm 
sex excitat, apoi o gură de femeie care încerca să îl înghită. 
Inainte de a face la fel, Mandy îi șopti lui Malko: 

— Asta era ca să îi pun în formă pe gemeni... 

In onoarea lui, își eliberă sânii din bluza strâmtă. Pe ecran 
erau acum doi bărbaţi, iar creatura feminină stătea la 
dispoziţia lor. Malko avu chef să o maltrateze puţin pe 
Mandy ca să o pedepsească de trădările ei și ca să îi 
demonstreze că, dacă voia senzaţii tari, nu avea nevoie de 
doi gemeni negri ca antracitul. 

Când o culcă pe burtă cu brutalitate, cu faţa spre ecran, 
ea scoase un strigăt de surpriză care se transformă în urlet. 
Malko încerca să-i forțeze intrarea de sub rinichi căzând 
deasupra ei cu toată greutatea. [intuită peste perne, 
sfâșiată, aplatizată, Mandy se zvârcolea, mai întâi de furie, 
apoi, deodată, se liniști. 


— Este extra! zise ea. Am impresia că sunt violată de un 
negru. 

În aceeași poziţie nu pierdea nicio secvenţă din ceea ce se 
petrecea pe ecran. Malko se delecta. Când făcea dragoste cu 
Mandy era mereu ca o sărbătoare. Ei îi plăcea oricum, dar 
mai ales să o sodomizeze. A posedat-o astfel mult timp ca 
apoi să explodeze în măruntaiele ei primitoare... 

Imediat ce se eliberă, Mandy se ridică și dispăru. După 
zece minute, apăru cu un platou în mână pe care era un bol 
enorm de cristal plin cu boabe mari de Beluga - Rolls-ul 
caviarurilor -, cu o sticlă de Dom Perignon, una de 
Stolichnaya și un teanc de documente. 

— La lucru, anunţă ea. Uite ce am găsit! 

Îi întinse hârtiile. Malko se uită rapid peste ele și 
descoperi ce era Chapter XIX: Internaţional Center against 
Censorship. Un fel de Amnesty Internaţional care denunța 
peste tot abaterile de la drepturile omului. Mai era și o 
adresă din sudul Londrei, Borough High Street numărul 90, 
S.E. 1. Lăsă tot din mână și luă tartina pe care era așezat un 
munte de caviar. Excelent întăritor. 

Își spuse că Mandy ar fi intermediarul ideal pentru a afla 
foarte repede mai multe lucruri despre necunoscuta din 
Kensington Court. 

— Te vei duce mâine dimineaţă la birourile acestei 
organizaţii și le vei spune un basm cu zâne: că vrei să o 
revezi neapărat pe această blondă, că te interesează 
Irlanda... 

Mandy își termină caviarul și cobori privirea. Era clar că 
Salman Rushdie nu făcea parte din gândurile ei. Lumina 
perversă din ochii ei își spori intensitatea. 

— Mai vreau încă! suspină ea. 

Abătut, Malko se gândea tot la Salman Rushdie. Deodată, 
Mandy ieși din cameră și nu mai apăru decât peste zece 
minute. Cu privirea întunecată, umedă de perversitate, 
îmbrăcată într-o  rochie-viespe roșie mulată pe trup, 
machiată din nou, cu părul ridicat în coc și o poșetă mare în 
mână. O goli peste perne făcând să cadă o mulţime de 


bancnote de zece lire! 

— Asta este tot ce era în ladă, zise simplu. Voiam să văd 
dacă o să meargă ca în Honolulu... 

Îl înlănţui pe Malko frecându-se ușor de el cu tot corpul, 
apoi îl trase spre patul cu bani. Când simţi cum sexul lui 
Malko o pătrunde ușor, își încordă trupul ca un arc și apucă 
în mâini banii, îi mototoli și imediat corpul începu să îi 
tremure convulsiv în timp ce îl cuprindea în braţe pe Malko. 

— Oh, my God! suspină ea. Intotdeauna e bine. După ce se 
odihni înainte de a-l părăsi, Mandy dori cu orice preţ să-l 
facă pe Malko să viziteze primul etaj, etajul „ei”. 

— Când am venit prima dată, era plin de praf, îi spuse ea. 
M-au apucat dracii. L-am pus pe arhitectul meu, Claude 
Dalle, să refacă totul. Acum este extra. 

Trecură prin două camere: o orgie de mobile somptuoase 
din mesteacăn alb, dulapuri susţinute de coloane din porfir, 


canapele Art Deco și piele albă. Mandy era încântată... 
k 


* * 


Aşezat pe vine pe puntea lui Sundowner, Nasser Ali 
Nashour mângâia întruna superbul câine-lup de șase luni 
căruia îi vorbea ca un îndrăgostit. Imediat ce nava 
Sundowner acostase la cheiul nr. 3 din portul militar Tripoli 
alături de un vapor DCA al marinei libiene, a sărit imediat pe 
puntea vasului și l-a întrebat cu nerăbdare pe noul căpitan, 
Jack Hopkins. 

— Mi-aţi adus cumva câinele? 

— Mda, îl am, i-a răspuns căpitanul. Am pierdut mai multe 
ore la sosirea în Malta din cauza animalului ăstuia. A trebuit 
să îl certifice un veterinar că are toate vaccinurile făcute. 
Este în cabina mea, mort de frică. 

Colonelul libian s-a dus chiar el în cabină să vadă puiul de 
câine-lup comandat de Brian Savage. Visul vieţii sale. 
Nefericitul animal era într-o stare de plâns după o călătorie 
în buncărul unui avion Lufthansa de la Frankfurt în Malta, 
via Roma, apoi formalităţile din Malta și în fine călătoria pe 
mare până la Tripoli. Sundowner plecase la ora zece 


dimineaţa din La Valetta ca să ajungă să ancoreze la locul de 
întâlnire: douăsprezece fregate la vest de intrarea în portul 
civil Tripoli, la trei sferturi de milă de coastă, la orele 
optsprezece. Hopkins trimisese un semnal luminos în morse 
după cum era stabilit: STOCKHOLM. 

O oră mai târziu venea o navetă a marinei libiene să îl 
remorcheze, după ce în prealabil se asigură asupra 
identităţii căpitanului și a celor patru membri ai echipajului. 
Așteptaseră mai bine de două ore să se însereze înainte de a 
intra în portul militar. „Nasser” îi întâmpinase. 

II cunoscuse pe Hopkins la Roma. Acum opt zile. Noul 
căpitan fusese adus de Brian Savage care a reușit să 
găsească în timp record un om care să îl înlocuiască pe 
Kevin O'Connor. Mereu mai mult decât prudenţi, libienii 
aprobaseră eliminarea acestuia din urmă. Cei patru membri 
ai echipajului, toți din IRA, veniseră în Malta separat. 
Sundowner fusese ancorat în portul de agrement de la 
Tax'biex în largul La Valettei de mai bine de o lună; îl 
adusese un prim echipaj „neutru”. Nava-cabotier pe care o 
cumpărase anul trecut Kevin O'Connor la Kalmas, în Suedia, 
era de nerecunoscut. 

Era înmatriculată în Panama sub noul nume; îi fuseseră 
modificate suprastructurile și instalată o macara de încărcat 
în partea din faţă. li fuseseră schimbate și motoarele pentru 
a-i mări viteza la 15 noduri. 

Colonelul libian îi privi pe soldaţii care urmau să se ocupe 
cu descărcarea. 

O parte era descărcată cu macaraua, alte câteva lăzi pe 
spatele oamenilor, peste pasarelă. „Nasser” își consultă 
ceasul. Erau aproape cinci mii de cutii și niciodată nu s-a 
încărcat totul într-o singură noapte... Pe chei staţionau două 
camioane cu remorci, venite de la un depozit militar. Era o 
vreme splendidă, chiar puţină briză. 

— La ora șase dimineaţa, îi zise lui Hopkins, vom 
întrerupe încărcarea și vă veţi întoarce la locul vostru de 
ancorare unde vă veţi petrece restul zilei. Veţi încheia 
operaţiunea noaptea viitoare. 


El nu avea acum decât un gând: să rămână singur cu 
câinele lui. Strânse mâna marinarilor și pe a lui Hopkins și 


se întoarse pe chei. 
* 


* * 


Cu o listă în mână, Hopkins verifica încărcătura de pe 
Sundowner. Era ora cinci și jumătate dimineaţa și ultimul 
camion acoperit încărcat de cutii cu obuze pentru 
aruncătoare de mină de 83 de mm se îndepărta deja. După a 
doua noapte de încărcat, Sundowner era gata să pornească 
pe mare. Hopkins începu să își verifice lista: 

— 200 de lăzi cu 5 AK4; 7 de provenienţă românească. 

— 10 mitraliere grele sovietice Dușka calibrul 12,7 NATO: 

— 10 lansatoare-rachetă RPG7 cu 120 rachete: 

— 1 milion cartușe; 

— 450 grenade defensive: 

— 1000 obuze aruncătoare de mină 82 mm: 

— 2.5 tone de Semtex; 

— 20 rachete sol-aer SAM 7 de origine sovietică; 

— 10 tunuri de 106 fără recul, cu 200 obuze; 

— Câteva lăzi de pistolete automate Taunus cu muniţia 
respectivă. 

Nu mai putea sta pe punte din pricina marinarilor grăbiţi 
să șteargă orice urmă de armă libiană de deasupra lăzilor. În 
jurul vasului, plutea un praf lemnos de la care strănutau toţi. 
A trebuit ca încărcarea să fie terminată cu mâna pentru că 
macaraua rămăsese în pană. 

Colonelul Nasser Ali Nashour își privi ceasul și spuse: 

— Cel târziu într-o jumătate de oră trebuie să plecați. 

— Așa vom face, îl asigură Hopkins: 

Ultimii soldaţi coborau în fugă pasarela, iar marinarii 
începură să dezlege cu nerăbdare parâmele. Descărcară în 
grabă două cutii cu Johnnie Walker destinate lui „Nasser” pe 
care le uitaseră pe punte. Vasul OCA, care protejase 
încărcarea navei cu arme, se depărta. „Nasser” strânse 
îndelung mâna lui Hopkins. 

— Veţi ajunge cam într-o lună? 


— Dacă totul decurge bine. Dar uneori în golful Corogne 
se strică vremea. 

Cu aceste 200 de tone de arme nu avea niciun chef de 
timp urât. Sundowner era greu de manevrat. 

— Vedeta vă va însoţi până la limita apelor teritoriale, zise 
„Nasser”, și good luck. Sper să nu vă fi reperat nimeni. La 
întoarcere, când veţi fi la distanţă de o oră de apele 
teritoriale, să îmi transmiteţi cuvântul cod SHIP OF THE 
DESERT pe frecvenţa 3683 KHZ. 

— Will do! zise laconic Hopkins. 

Puntea începu să freamăte. Motoarele se puseră în mers. 

— Perfect, zise „Nasser”. Nu veţi rămâne decât timpul 
necesar transbordării. Apoi va fi mai bine să o ștergeţi spre 
Africa, să navigaţi puţin pe coastă ca să vă mai destindeţi. 

Ultimele parâme erau dezlegate. „Nasser” sări de pe vas 
și privi Sundowner care se depărta în umbra portului militar 
din Tripoli urmat de o vedetă a marinei libiene. Căpitanul 
habar nu avea că, în timp ce el rămăsese pe țărm, oamenii- 
broască ai marinei libiene puseseră încărcături explozive 
magnetice telecomandate pe carcasa navei sale... 

Când se va întoarce, după ce îl va livra pe Salman Rushdie 
libienilor, Sundowner va fi distrus de un comando al Forţelor 
speciale libiene cu scopul de a elimina orice martor care ar 
putea deranja. Trebuia ca Salman Rushdie să dispară la 
Londra și să apară din nou la Tripoli. Pentru ca după asta 
colonelul Kadhafi să-l poată oferi cu tot fastul iranienilor. 

Colonelul „Nasser” se urcă în Mercedes-ul lui după ce nu 
mai văzu luminile celor două vase care se pierdeau în 
noapte. Pentru toţi membrii serviciilor libiene, era vorba 
despre o livrare de arme către IRA, așa cum mai fuseseră 
multe înainte. Doar el singur și irlandezii erau la curent cu 
adevărata natură a operaţiei. 

Se grăbi spre cazarma pe care Kadhafi și-o alesese drept 
domiciliu ca să-l anunţe că se pusese în mișcare ultima fază 
a operaţiunii. Peste o lună, Inch Allah, stăpânul Libiei, va fi 
omul cel mai popular al lumii musulmane, singurul care a 
putut să îndeplinească fatwa dată de ayatollahul Khomeiny. 


Capitolul XII 


Rolls-Royce-ul cu geamuri negre se opri în fața numărului 
90 pe Borough High Street, la o casă cu trei etaje și fațada 
îngustă care nu prea inspira încredere. La parter se afla un 
butic închis vopsit într-un albastru strident și care era sediul 
asociaţiei Chapter XIX. 

— Haide, zise Malko lui Mandy Brown, du-te și joacă-ţi 
bine rolul de patroană. Îmi trebuie neapărat numele acestei 
blonde. 

— Plec, murmură Mandy Brown, intimidată. 

Își schimbase ţinuta sulfuroasă din ajun cu un taior Chanel 
care îi ascundea pieptul opulent, își făcuse un machiaj 
discret și își luase o geantă Hermes tocită. Perfectă. Şoferul 
îi deschise portiera de la Phantom VI și se îndreptă spre 
soneria ușii albastre. Malko o văzu spunând câteva cuvinte 
în interfon și poarta se deschise. Nu se ghicea prezenţa lui 
Malko în Rolls datorită geamurilor negre. 

După o jumătate de oră Mandy reapăru. Se trânti pe 
bancheta de piele cu un suspin de ușurare. 

— Ce m-ai pus să fac? Sper că acei spooks ai tăi nu o să 
mă sfâșie încă. Cum îţi dau o mână de ajutor, sunt o groază 
de alte mutre care vor să mă omoare. 

— Ce ai aflat? 

— Se numește Elisabeth Malone. Este irlandeză și 
lucrează juma’ de normă în chestia asta. În restul timpului 
este decoratoare free-lance. 

— Sper că te-ai descurcat? 

Mandy se uită la el chiorâș. 

— Drept cine mă iei! l-am zis că asta era nemaipomenit, că 
aveam o mulţime de chestii de redecorat. Am văzut două 
femei cumsecade, simpatice. Îl adoră pe Salman Rushdie și 
fac destul tam-tam pentru el. Petiţii, reuniuni, articole. A 
telefonat el chiar când eu eram acolo! Apoi a mai venit o 
femeie cumsecade să o caute pe cea cu care vorbeam eu. 


Mandy Brown era foarte excitată. 

— Asta-i tot ce ai aflat? 

— Da, mărturisi ea cu un glas jalnic. Aveau un aer 
bănuitor acele mârţoage bătrâne. Le-am strecurat odată cu 
numărul meu de telefon și un cec de 1 000 lire pentru 
nevoile lor și lucrul ăsta le-a mai îmblânzit. Mi-au spus că îi 
vor transmite lui Elisabeth Malone numele și adresa mea și 
că va lua legătura cu mine. 

În mod evident, șefii de la Article XIX nu o luaseră pe 
Mandy Brown în serios, dar cel puţin acum Malko știa 
numele misterioasei blonde și avea confirmarea legăturilor 
ei cu Salman Rushdie. Nu mai avea de făcut decât să 
transmită aceste informaţii britanicilor. 

Rolls-ul urca acum spre centrul Londrei. 

— Unde mergem? întrebă Mandy Brown. 

— Lasă-mă pe Grosvenor Square, o rugă Malko. 

— Ce fac dacă telefonează Elisabeth Malone? 

— O chemi la tine acasă. Încerci să afli cât mai multe 
despre ea. Dacă, de exemplu, l-a întâlnit pe Salman Rushdie. 

— OK, OK, făcu Mandy. Sper că nu este lesbiană. 

Malko se despărţi de Mandy pe Grosvenor Square. Cinci 
minute mai târziu era în fața lui James Williamson căruia îi 
comunica ultimele descoperiri: 

— Chem imediat Scotland Yard-ul, zise americanul. Avem 
un corespondent special la Special Branch. Şi îl previn și pe 
sir Peter Clarke ca să nu sufere. Este mai onorabil așa. Le 
aducem povestea pe tavă. Să se descurce singuri. Ai făcut un 
splendid job! 

Malko așteptă să sune în timp ce sorbea dintr-o cafea 
americană infectă. James Williamson îl asigură: 

— Vor verifica dacă fata asta este în fișierul lor „IRA” și 
dacă a fost în contact cu Salman Rushdie. Ne va suna el 
după asta. Este drăguță și poate că-l interesează să-și mai 
umple singurătatea. 

— Trăiește singur? 

— Este divorţat de o americancă. De atunci se pare că a 
mai avut vreo două aventuri, dar știi că britanicii sunt foarte 


discreţi în probleme de genul ăsta: nu cred că îi este prea 
ușor. À propos, nu mai ai vești de la Mairead O'Connor? 

— Niciuna și mă tem că nu am s-o mai văd... 

— Ar trebui să dăm de urma vaporului cumpărat de fratele 
ei. Și chiar dacă afacerea Rushdie este dezamorsată, mai 
rămâne traficul de arme din Libia. Dacă l-am putea prinde 
pe acest colonel Nasser... 

Îi întrerupse soneria telefonului. James Williamson 
răspunse, ascultă și închise. 

— Elisabeth Malone este necunoscută ca activistă IRA de 
Scotland Yard sau de MI5. Este catalogată, dimpotrivă, drept 
militantă pentru drepturile omului, iar legăturile ei cu 
Article XIX sunt oficiale. O organizaţie foarte idealistă 
cunoscută pentru simpatia de stânga și ideile sale mai 
degrabă radicale. 

Văd peste tot genocide. Două dintre militantele 
organizaţiei au fost expulzate din Algeria pentru că reproșau 
autorităţilor algeriene torturile suferite de membrii FIS 
arestaţi. Nu văd mai departe de lungul nasului. Când oficialii 
algerieni le-au explicat că FIS este o organizaţie teroristă 
care încerca să ia puterea pentru a instaura o dictatură de 
cea mai joasă speţă, ele au răspuns că asta nu era problema 
lor. 

Din fericire Article XIX nu deținea monopolul 
încăpățânării. Malko revedea articolele ditirambice 
consacrate Khmerilor Roşii, în 1974, de către „stânga 
caviar”. 

— Şi Salman Rushdie? 

— Scotland Yard este afirmativ: ea nu l-a întâlnit niciodată 
și nici nu a cerut să o facă. 

— Mijloacele ei de existență? 

— Decoratoare. Este destul de cunoscută la magazinele de 
decorațiuni și obține chiar comenzi de la oameni cam snobi. 
Se pare că Vogue-Deco vorbeşte despre ea. 

Malko începea să se alerteze. La urma urmei, Elisabeth 
Malone putea să fie doar o prietenă a lui Kevin O'Connor. 
Totuși, în meseria lui, niciodată nu existau coincidente: 


faptul că în același timp gravita în jurul lui Salman Rushdie 
și că era și în legătură cu un om care lucra pentru IRA nu 
putea fi pus pe seama întâmplării. Cât despre fișele Scotland 
Yard-ului, sute de membri ai IRA le scăpau printre degete. 

— În orice caz, concluzionă James Williamson, Scotland 
Yard o va pune imediat sub supraveghere discretă și îi va 
asculta telefonul. À propos, am vorbit în dimineaţa asta cu 
sir Peter Clarke. El crede că vor trece mai multe săptămâni 
până îl vor înlocui pe Kevin O'Connor. Asta plus timpul cât 
un vapor face din Europa până în Libia și invers, ne lasă un 
răgaz. 

— FBI nu a descoperit nimic în lucrurile lui Kevin 
O'Connor care să ne ajute să identificăm vaporul? 

— Acum jupoaie documentele. Știm că a fost de mai multe 
ori în Suedia unde se găsesc multe vapoare de vânzare. 
Staţia noastră din Stockholm lucrează cu poliția suedeză, 
dar nu este deloc ușor. Vor trebui vizitate, unul câte unul, 
toate șantierele navale sau, altminteri, să aibă mult noroc. 
Ești liber acum să pleci. 

— Numai puţin, protestă Malko. Am rugat-o pe Mandy 
Brown să intre în contact cu Elisabeth Malone. Dacă îi spun 
să renunţe va intra în panică. 


— OK, în cazul ăsta mai rămâi încă două zile. 
se 


* * 


Elisabeth Malone aştepta într-o cabină telefonică de pe 
Fleet Street. Era ora întâlnirii sale săptămânale cu șeful de 
la Special Action Service Unit referitor la afacerea Rushdie, 
Brian Savage. Nu știa unde să îl găsească pe acesta din 
urmă și cabina aceasta era singură legătură cu Organizația. 

Nu dădea niciodată telefoane de la ea de acasă din 
Kensington Court. În felul ăsta a reușit să scape atenţiei 
diferitelor servicii ale poliției britanice care se ocupa de IRA. 

Părăsise demult Irlanda de Nord şi nu fusese încă 
reperată. Totuși, după ce un comando protestant îi omorâse 
părinţii la Belfast se angajase activ în Organizaţie. Poliţia 
britanică habar nu avea că bruneta picantă, care pescuise 


doi soldaţi prostănaci dintr-un bar din Londonderry ca să îi 
ducă într-un apartament unde i-au omorât doi tipi din IRA, 
nu era alta decât Elisabeth Malone, împopoţonată cu o 
perucă. 

După terminarea operaţiunii Rushdie, ea nu s-ar fi mișcat 
din locul ei. Nu exista nicio dovadă că ar fi avut vreo 
legătură cu vinovațţii. Poziţia ei socială era un atu fantastic 
pentru IRA. Fără să fie bănuită, cu un statut social stabil, cu 
numeroase relaţii, ea putea servi de paravan în multe 
afaceri. 

Telefonul sună și ea răspunse. Dădu un cuvânt de cod, 
primi și ea unul și își făcu raportul. 

Era simplu: R.A.S. Rolul ei se încheiase când îl întâlnise pe 
Harry „Mad Dog” Flynn și îi transmisese lui Brian Savage 
informaţiile pe care tocmai le adunase. Dacă apărea 
Scotland Yard-ul, se va descurca. Viaţa ei era curată chiar și 
în plan financiar și nu se atingea de cele 10 lire săptămânale 
atribuite drept „soldă” membrilor IRA în operaţiune într-o 
Action Service Unit 

În orice caz, își câștiga bine viaţa și activităţile ei în slujba 
apărării drepturilor omului erau perfect transparente. Iar în 
ceea ce privește trecutul ei, dacă polițaii englezi ar fi 
descoperit, nu avea nicio vină că părinţii îi fuseseră asasinați 
de protestanți... Puteau chiar să îi percheziţioneze și 
apartamentul din Kensington Court... 

Cu toate astea, simţea că Brian Savage este îngrijorat. 

— Dacă poliţia se apropie prea mult, dispari, o sfătui el. 

Ea își spuse că lui îi era teamă ca nu cumva să vorbească 
dacă va fi prea dur interogată. Nu trebuia să îl mai vadă pe 
Harry „Mad Dog” Flynn. Dar cu toate astea evident că știa 
multe lucruri. 

— Foarte bine, zise ea. _ 

La IRA nu se discutau niciodată ordinele șefului. Închise 
telefonul și o luă pe jos pe Fleet Street niţel cam 
dezorientată. Se  obișnuise cu viața ei „legală” iar 
perspectiva de a plonja din nou în ilegalitate îi provoca 
deodată teamă. 


Întoarsă acasă găsi un mesaj de la Article XIX care îi 
spunea să o caute pe ducesa de Ventnor. Formă mai întâi 
numărul asociaţiei ca să afle mai multe detalii. Află că 
ducesa de Ventnor trecuse pe la birou și lăsase un cec de 1 
000 de lire și cu un interes în plus față de cauza irlandeză 
dorea să o folosească drept decoratoare. Elisabeth Malone 
formă numărul ducesei care îi aduse aminte cum se 
cunoscuseră mai înainte de a se întâlni recent la San 
Lorenzo. 

— Ah, da, își aminti Elisabeth, eram invitată de șefa 
redacţiei de la Beautiful Homes. 

Și-o imagina acum pe interlocutoarea ei: o brunetă 
provocatoare, cu pieptul amplu, care în seara aceea trebuia 
să fi fost cu amantul ei. 

— Aș putea să trec mâine pe la ora patru, propuse ea. 

— Perfect, zise Mandy, este chiar ora ceaiului. 

* 


* * 


— Am aranjat, mă întâlnesc cu Elisabeth Malone, sări în 
sus de bucurie Mandy. 

Malko o puse să îi repete toată convorbirea avută în detalii 
și zise drept concluzie: 

— Pune accentul pe decorație, ești mai în largul tău. 
Spune-i că i-ai cerut unui prieten pasionat de arta mobilei să 
vină și el ca să schimbaţi idei. 

— Ăsta ești tu? 

— Bineînţeles. 

Era îmbucurător să te întâlnești înaintea Scotland Yard- 
ului cu Elisabeth Malone, foarte probabil membră a IRA. 

— Mă inviţi la cină? întrebă foarte timid Mandy. 

— Cu plăcere, zise el. Dar fără cele două sălbăticiuni ale 


tale. 
* 


* * 
Harry „Mad Dog” Flynn se strecură într-unul din 
separeurile din fundul barului Hampstead & Highgate 
Conservative Association. Permanenţa aceasta a Partidului 


Conservator se afla la parterul unei case albe cu trei etaje, 
foarte după moda victoriană cu un peron și două superbe 
coloane albe. 

În toate serile era aceeași ambianţă relaxantă. Pe 
lungimea sa, barul dispărea după o mulţime de indivizi 
șleampeţi, ilari, care își vorbeau urlând. Aproape toţi 
irlandezii, care nu se considerau mai mult laburiști decât 
conservatori, preferau barul din College Crescent, o străduţă 
curbă și îngustă din cartierul Hampstead. Vacarmul din jur 
permitea discuţii discrete fără să atragă atenţia. Și care oare 
dintre membrii IRA ar fi fost căutaţi aici în această 
permanenţă de oameni devotați lui John Major? 

Un băiat solid, cu nasul ca o trompetă și bărbia adusă, 
veni și se așeză în separeu. 

— Merge, Jerry? 

— All right, all right, mormăi Jerry Mac Cann, înainte de a- 
i comanda chelneriței o Guiness neagră. 

Vechi șofer de categorie grea la Belfast, pasionat de 
mecanică, se alăturase organizaţiei IRA după ce patronul 
său, protestant, îl concediase. De atunci fura mașini pentru 
IRA. Era mai degrabă slab datorită ocalelor de bere pe care 
le înghiţise și chelit prea devreme: ochii lui albaștri nu 
reușeau să-i dea un aer inteligent. Oficial, lucra ca mecanic 
într-un mic service Mercedes, puţin mai sus de College 
Crescent. 

— Unde-i Moss? întrebă Harry. 

— Termină o hodoroagă. 

Moss Cooney era prietenul lui Jerry. Locuiau amândoi într- 
un apartament minuscul de deasupra garajului. Moss, 
mecanic la Armagh, intrase în IRA la 17 ani. Era specializat 
în ambuscade împotriva patrulelor britanice. Mic și îndesat, 
îl admira pe Harry ca pe un zeu. Foarte credincios, niciodată 
nu scăpa slujba de duminică nici pentru un regat. 

— Ai verificat mașina? îl întrebă Harry urlând ca să 
acopere vacarmul. 

— Da. Merge fără probleme. 

Moss Cooney și Jerry Mac Cann formau împreună cu 


Harry „Mad Dog” Flynn o Action Service Unit de temut care 
opera în Londra de luni de zile. Misiunea lor consta în a 
abandona pachete explozibile în locuri publice sau să 
conducă mașini capcană în locuri stabilite. Nu se lăsaseră 
prinși niciodată. 

Mercedes-ul la care făcea Harry aluzie fusese furat acum 
cincisprezece zile și îi schimbaseră numărul cu altul fals de 
la un alt Mercedes asemănător ca să scape unui control de 
rutină. O aduseseră în stare de funcţionare, povestindu-i 
patronului lor că era a unui prieten. 

— Bine, aprobă Harry „Mad Dog” Flynn. Cealaltă este pe 
poziţie la locul stabilit. Cheile sunt în faţă, la bord, în stânga. 

Aceea era o Sierra închiriată de Elisabeth Malone la 
aeroportul Heathrow. Era garată într-un loc liniștit și nu 
fusese folosită până acum. 

— Uite cum vom proceda, anunţă Harry. Ne vom întâlni în 
garaj, lângă furgon... 

Își continuară conversaţia, strigând uneori ca să acopere 
hărmălaia. Nimeni nu îi băga în seamă. În sală erau peste 
douăzeci de irlandezi de toate culorile, obișnuiți ai casei. 

O oră mai târziu, Harry și Jerry se ridicară. Făcuseră un 
antrenament militar în Libia și știau să folosească armele 
obișnuite. Omorârea unui om îi lăsa cu totul indiferenți din 
moment ce era în slujba Cauzei. La fel de ușor le era să 
plaseze o bombă într-un magazin plin de lume... 

Cât despre Salman Rushdie, le păsa atât cât de-o 
înghiţitură de Guiness. Un britanic de origine indiană și pe 
deasupra musulman era pe treapta cea mai de jos a 
mamiferelor în ochii acestor catolici mândri care îl rugau pe 
Dumnezeu înaintea fiecărui atentat, convinși că Domnul era 
de partea lor. 

Când părăsiră barul de permanenţă al Partidului 
Conservator, totul era pus la punct. Începea numărătoarea 


inversă. 
x 


* * 
Sundowner fugea spre nord cu paisprezece noduri după 


un răstimp cu vreme urâtă care îl făcuse să își reducă viteza 
la zece noduri. Ar fi avut o zi întârziere până în Marea 
Irlandei. După ce au trecut de strâmtoarea Gibraltar, 
căpitanul său, Jack Hopkins, se simţi mult mai liniștit. Ar fi 
putut cu siguranţă să fie reperaţi de sateliții americani în 
poziţie staţionară deasupra Libiei, dar în cazul ăsta ar fi fost 
inspectaţi în Gibraltar. Nu îi urmărea nicio navă suspectă și 
nici chiar vreun avion nu le trecea pe deasupra. 

În apele internaţionale nu mai riscau mare lucru. Pericolul 
se apropia iar, odată intraţi în Marea Irlandei. Dar pe mări 
erau mii de vapoare ca ale lui. Trecea drept transportator de 
fructe uscate și de bumbac cu destinaţia Liverpool. 
Bineînţeles că nu trebuia ca încărcătura să fie inspectată 
prea în amănunt 

Profitând de soare, doi dintre membrii echipajului se 
bronzau lungiţi pe lăzile cu SAM 7 și își treceau din mână în 
mână o sticlă de Johnnie Walker. Era frumoasă viaţa și se și 
gândeau la călătoria de întoarcere. 

În caz că s-ar ivi neplăceri, era simplu: înainte de a fi 
inspectată, ar fi aruncat peste bord încărcătura de plumb. 
Marea era calmă și începură să viseze la ceea ce vor face cu 
banii câștigați din treaba asta urâtă. Ceilalţi membri ai 
echipajului nu vor lua decât o primă modestă din partea 
Organizaţiei. Vor ajuta la transbordarea armelor livrate în 
Irlanda de Nord prin filiere complicate, dar sigure. IRA se 
pregătea demult de o revoltă generală sau, cel puţin, de o 
acţiune de anvergură împotriva blestemaţilor de britanici. 
De aceea armele libiene erau bine venite. Vor mai găsi și 
altele prin ascunzătorile răspândite peste tot. Doar câţiva 


responsabili ai IRA cunoșteau locurile. 
* 


* * 


Brian Savage se uita la televizor în casa lui din Frankfurt. 
Nu voia să se întoarcă în Irlanda de Sud înainte de finalul 
primei părți a operațiunii. Acolo unde se afla era cât de cât 
în siguranță și dispunea de mijloace de legătură cu IRA și cu 
„Nasser”. Se întreba uneori dacă făcuse bine cedând 


șantajului libienilor. Cu siguranţă că două sute tone de arme, 
a căror listă o întocmise chiar el, era ceva foarte important. 
Dar mai aveau deja și la nevoie ar fi procurat din Rusia, din 
Iugoslavia sau din Liban. 

Lista care atârnase în favoarea șantierului libian era mult 
mai importantă. Or el nu avea drept garanţie decât cuvântul 
lui „Nasser”. lar cuvântul unui arab nu avea prea mare 
valoare... 

Și dacă peste șase luni „Nasser” îi va cere altceva după 
Salman Rushdie? Îl știa pe colonelul Kadhafi destul de nebun 
ca să ceară orice. Liderul libian nu avea nicio simpatie 
deosebită pentru IRA. Voia numai să-i sâcâie pe englezi și el 
să iasă în evidenţă în lumea arabă... 

Brian Savage își turmă un pahar de whisky irlandez. 
Această operaţiune era una dintre cele mai complexe pe 
care le organizase vreodată. Existau riscuri, putea eșua și 
putea pune în joc viaţa câtorva dintre cei mai buni oameni ai 
lui. Dacă eșua nu i se va ierta niciodată. Înainte de a-l părăsi 
pe „Nasser”, îl prevenise pe libian că orice tentativă de 
șantaj ulterior va fi considerată de IRA ca o declaraţie de 
război la care irlandezii vor răspunde cu cruzime trecând la 
lichidarea sistematică a membrilor identificaţi ca făcând 
parte din serviciile libiene în străinătate. Între timp, ar putea 
să-i pună la adăpost pe cei de pe listă. 

Își consultă ceasul: ora unsprezece seara. Orele ce urmau 
aveau să treacă foarte greu. În mai puţin de douăsprezece 
ore, partea cea mai delicată a operaţiunii va fi terminată. 

Reușită sau ratată. 


Capitolul XIII 


Harry „Mad Dog” Flynn nu mai dormea de la ora cinci 
dimineaţa, dar când Sharon Dyle bătu la ușa lui îi răspunse 
cu un mormăit. Văduva anunţă cu o voce puţin cam ridicată: 

— Early morning tea! 

După ce puse platoul pe un gheridon, se apropie zâmbind 
de pat. Impecabil machiată, purta o cămașă fără sutien și o 
fustă plisată, iar pe picioare ciorapi foarte bine întinși. Ea 
aștepta surâzătoare, în picioare, lângă pat. Nu era momentul 
să-i spui ceva supărător. Totuși Harry nici nu se gândea la 
așa ceva. Fără să se ridice din pat, întinse mâna și atinse 
pulpele lui Sharon Dyle. Urcă apoi alunecând pe mătasea 
ciorapului, simţi pielea coapsei și continuă. Când degetele 
lui mângâiară pântecele fără apărare, Sharon Dyle se 
încolăci. 

— Naughty boy! se sclifosi ea fără să încerce să scape din 
ceea ce, de altfel, programase. 

Cu un gest îndrăzneţ, Harry „Mad Dog” Flyn îi vâri trei 
degete în sex. Apăsându-și degetul mare pe pubisul ei. Se 
folosi de el ca de un croșeu improvizat ca să o atragă pe pat 
așa cum tragi o pisică. Sharon scoase un strigăt scurt, de 
durere și de surpriză. Schimbase tactica. Cu mâna stângă, 
Harry azvârli cuvertura descoperindu-și trupul gol și sexul 
semiexcitat. O linse pe văduvă între coapse, o prinse de 
ceafă și îi propti fața sub pântecele lui. Orgoliul o obliga pe 
Sharon să protesteze, dar subjugată îi înghiţi cu blândeţe 
membrul. 

Intre timp Harry își reluă mângâierea lui brutală și ea i se 
supunea. În câteva minute se întări cum trebuie, se 
desprinse, o strivi pe văduvă sub greutatea lui și o străpunse 
până spre stomac! 

Sharon Dyle scoase un geamăt de satisfacție și de durere. 
Din câteva mișcări de mijloc, Harry își satisfăcu plăcerea 
fără să ţină seama și de a partenerei sale. Dar poate că era 


mai bine să o lase așa flămândă. De altfel, ea nu protestă 
când el se ridică și încă în erecţie se îndreptă spre baie. 
Demnă, cu inima încă bătându-i, ea se ridică și urcă să se 
aranjeze. Sosise ZIUA. 

Era gata, machiată din nou, impecabilă, în timp ce Harry 
urca din basement cu un sac de pânză în mână. Şi ea 
pregătise un coș mare cu legume, cutii cu Corn Flakes și un 
ziar îndoit. Când simţi greutatea sacului, avu impresia că o 
să juiseze iar. Îl așeză cu grijă la fundul coșului ei și pândi o 
aprobare din partea amantului. Acesta era foarte calm. li 
spuse: 

— Îţi amintești ce ai de făcut? 

— Da, da. 

— Eşti în continuare hotărâtă să ne ajuţi? 

— Da. 

l-a susținut privirea fără să clipească. Era cea mai 
frumoasă zi din viaţa ei. Harry „Mad Dog” Flyn îi explicase 
că aveau să jefuiască seiful unui dentist indian care aduna 
bani pentru sikhși. Deci, cu alte cuvinte, își fura clienţii. 
Banii vor fi necesari ca să îi întreţină pe camarazi în 
închisoare... O acţiune bună, unde nu se va trage niciun foc, 
dar trebuia prevăzut totul. 

Harry „Mad Dog” își consultă ceasul. 

— Poţi să pleci. Ia un taxi din Upper Street, dar nu te 
grăbi, nu are rost să ajungi prea devreme. 

Sharon Dyle aprobă din cap. Era prea emoţionată ca să 
vorbească. Își luă paporniţa și ieși din Vincent Terrasse. 
Străduţa era total liniștită. 

Duminica veneau pescari și se instalau pe malurile 
canalului Grand Union. Sharon Dyle merse până la capătul 
canalului apoi o luă pe Duncan Street și ieși în Upper Street. 
Acolo, un șir de taxiuri așteptau lângă autobuz. Se urcă într- 
unul. 

— Highbury Park nr. 76, zise ea șoferului. 

Era de mers cam o milă jumătate. Privea distrată pe 
fereastră cum se perindau casele victoriene nu prea 
proaspăt zugrăvite, nenumăratele buticuri, anticariatele. Era 


unul dintre cartierele fermecătoare și în același timp 
populare din nordul Londrei care număra mulţi imigranți 
pakistanezi și indieni. 

Sosiţi la destinaţie, șoferul întoarse taxiul. 

— Pe stânga sau pe dreapta? 

— Pe dreapta. 

Taxiul coti ușor și se opri la numărul 76. Taxiurile din 
Londra virau ca nimeni altele. Highbury Street era largă și 
în pantă. Peste douăsprezece case victoriene cu două etaje 
se întindeau pe mai bine de o sută de metri, lipite una de 
alta. 

La parterul fiecăreia, se deschidea câte o prăvălie: una de 
modă, un coafor, un restaurant indian. Cel de pe colţul cu 
Northolm Road se afla în reparaţii și intrarea era acoperită 
de o prelată mare albastră. Sharon Dyle se îndreptă spre un 
parter vopsit în alb de lângă restaurantul indian Rodala. 
Numele dentistului era scris cu litere negre alături de 
diplomele sale. Câteva plante verzi rahitice încercau în zadar 
să mai înveselească decorul. Se apropie, zări la stânga o 
tejghea și un rând de scaune goale în spatele ușii. O împinse 
și se declanșă o sonerie. Imediat ce intră, din cabinet ieși o 
infirmieră îmbrăcată în alb. 

— Am programare la 10,30, îi explică Sharon. Mrs. Dyle 
mă numesc, am telefonat alaltăieri. Am venit puţin mai 
devreme pentru că tocmai eram prin cartier. 

— Perfect, zise infirmiera. Luaţi loc. Domnul doctor se va 
ocupa de dumneavoastră imediat ce va putea. Mai sunt încă 
doi clienţi înaintea dumneavoastră. 

— Nu face nimic, aștept, spuse Sharon Dyle și începu să 
citească ziarul. 


Nu mai fusese nicicând atât de mândră de ea. 
* 


* * 


_ Jaguarul albastru aștepta parcat într-o stație de autobuz. 
În afara unei discrete antene de radio, nimic nu îl deosebea 
de celelalte vehicule. Şoferul în canadiană maro citea 
Evening Standard. In locul acesta liniștit al West-End-ului, 


mișunau multe mașini Jaguar, de aceea nimeni nu o lua în 
seamă pe cea albastră. Deodată radioul începu să 
scrâșnească. 

— Principal is on his way”, anunţă o voce neutră. 

Şoferul apucă microfonul și apăsă pedala pentru a 
răspunde. 

— All right. All clear. O.F.D.? 

Peste câteva clipe apărură trei bărbaţi pe trotuarul din 
faţa unuia din imobilele mici de pe Fremantle Court. Cel 
dintâi, solid, cu ochelari, îmbrăcat într-un costum prost croit, 
ținea în mână un walkie-talkie. 

Era membru al Diplomat Protection Group din Special 
Branch în Scotland Yard, mai cunoscut sub numele de 
D.P.G.” Bărbatul care îl însoțea purta și el ochelari, avea 
părul ciufulit, purta un hanorac și bascheţi. Cobori în grabă 
scările și urcă în Jaguarul a cărui portieră fusese lăsată 
deschisă de cel dinaintea lui. 

În ultimii patru ani, Salman Rushdie nu se deplasa decât 
în felul acesta. Cu heavies” după el, în mașină blindată și 
schimbând des locuinţele. Dar nu îl suna nimeni doar dacă 
cerea el neapărat. El îi chema pe fiul său, pe prieteni și pe 
cei care îl sprijineau. 

Nu mai conducea o mașină, niciodată nu era singur în 
diferitele apartamente uneori luxoase, uneori sordide care îi 
serveau drept ascunzătoare. La trei zile, unul din heavies se 
ducea la cumpărături, cumpăra mai ales hrană congelată. 
Bunurile lui lumești se rezumau la un Nintendo, un ordinator 
Apple pentru lucru și o bicicletă de gimnastică pe care nu 
avea curajul să se suie prea des. 

Îngerii lui păzitori nu îl scăpau din ochi. Erau des 
schimbaţi, nu vorbeau niciodată, păreau cvasitransparenţi. 
Nu beau și nu mâncau atâta timp cât erau on duty. Niște 
automate care nu vorbeau decât în onomatopee, bolborosind 


* Principalul este pe drum. 

22 Only fuckers drivers. 

23 Doorsteps - Pavements and Gutter. 
24 Gorile. 


în walkie-talkie. Scriitorul nu mergea niciodată într-un 
magazin de teama de a nu-i ieși în cale un musulman fanatic. 
Cu atât mai puţin la un cinema sau la un restaurant, decât în 
cazuri excepţionale. Atunci când era într-un apartament, 
perdelele erau trase ca să nu fie zărit din exterior. 

O viaţă de câine. 

Când și cel de al treilea poliţist se așeză lângă șofer, 
Jaguarul demară cu viteza pe care i-o permitea greutatea 
blindajului său... Un adevărat seif ambulant. Într-o zi, din 
neatenţie, mașina se găsea în Regent Street chiar la ora 
când se terminase slujba la moschee. Salman Rushdie își 
ascunse fața după un Independent cu inima cât un purice. În 
dimineaţa aceasta privea cu aviditate trecătorii, animația de 
pe străzi, vitrinele, autobuzele verzi. În timp ce Jaguarul 
urca spre Hyde Park, înspre nord. În această direcţie 
circulaţia devenea greoaie. 

— E totul în ordine în dimineaţa aceasta, Mr. Rushdie? îl 
întrebă politicos șoferul. 

— Perfect, răspunse Salman Rushdie. Thank you. 

Invăţase să-i aprecieze pe oamenii aceștia care îl apărau 
neobosiţi zi și noapte. Un rol ingrat. 

Acum urcau pe Highbury Drive, o stradă strâmtă și 
întortocheată. Şoferul începu să înjure printre dinţi. Un 
Morris se târa în spatele autobuzului și îi împiedica să 
depășească. 

— JULF”... murmură el. 

In sfârșit, cea de la volan, o femeie, se dădu la o parte și 
Jaguarul depăși. Zece minute mai târziu, ajungea la capătul 
străzii la intersecţia cu Highbury Park. Strada era pustie. 
Jaguarul se întoarse puţin și opri în faţa unei școli din 
cărămidă roșie și parcă în faţa prăvăliei albe a dentistului. 
De-a lungul trotuarului era oprit un Mercedes gri cu una 
dintre roţi imobilizate într-un. Clamp% galben. 

Şoferul rânji. 


25 Jump up, little fucker! 
2 Papuc, sabot. 


— Acești Black Rats” au prins iar pe cineva. Asta face 
patru sute de lire. 

Poliţia îi hăituia cumplit pe cei care parcau greșit și 
puneau cu generozitate „papucii galbeni” în locurile cele mai 
neașteptate. Cel de lângă șofer cobori și intră în prăvălia 
dentistului. Salman Rushdie insistase să vină să își 
îngrijească o măsea de minte la acest medic la care venise 
de ani de zile, de pe vremea când ducea o viaţă normală. 
Casa lui, care era acum de vânzare, se afla la o jumătate de 
milă de aici. 

În timp ce așteptau, trecu prin faţa lor cu prestanţă O 
patrulă de doi polițiști călări în vestoane galbene. In 
cartierele acestea animate, pline de străini, aveau o 
impresionantă putere de a face pe cineva să-și schimbe 
părerea... 

Walkie-talkie bâzâi. 

— Bring in the Principal, all clear, se auzi o voce. 

Polițistul de lângă Salman Rushdie deschise portiera și 
cobori pe trotuar după ce mai întâi se descheie la vestă, deși 
nu văzuse pe nimeni care să-i atragă atenţia. Cei trei bărbaţi 
erau înarmaţi, antrenați și aveau ordin să tragă dacă Salman 
Rushdie era în pericol. „The Principal” era numele lui 
codificat. 

— Go ahead, sir, zise polițistul. 

Salman Rushdie sări sprinten pe caldarâm și făcu trei pași 
câţi mai erau până în cabinet. De-abia intrat, urmat de 
îngerul lui păzitor, că imediat șoferul începu să dezlege 
cuvinte încrucișate din Independent. 

În interior nu mai era decât o pacientă care citea. Ușa se 
deschise și dentistul îl conduse pe clientul care nici măcar 
nu-l cunoștea pe Salman Rushdie. 

Scriitorul intră în cabinet în timp ce cei doi polițai se 
așezaseră lângă o doamnă. Înainte de a veni, verificaseră 
împreună cu dentistul dacă imobilul nu avea cumva două 
ieșiri. Stătea înăuntru de mai bine de o jumătate de oră. O 


27 Poliţişti care se ocupă de parcări. 


măsea de minte nu este o treabă prea ușoară. 
x 


* * 


Cei doi polițiști din Special Branch tresăriră când văzură 
ușa deschizându-se. Nu trebuia totuși să li se pară nimic 
suspect, l-ar fi prevenit colegul lor rămas în Jaguar. Ori 
aparatele walkie-talkie bâzâiau liniștit. În sală pătrunseră 
doi bărbaţi întâmpinați de infirmiera cu care schimbară 
câteva cuvinte. 

— Luaţi loc, domnilor, le spuse ea. Mai este și această 
doamnă înaintea dumneavoastră... 

Inainte de a lua loc, unul dintre polițiști se îndreptă cu 
cartea de vizită a Scotland Yard-ului în mână și spuse 
politicos: 

— Scuzaţi-ne, trebuie să vă percheziționăm... Nothing 
personal. Supraveghem o personalitate. 

Cei doi bărbaţi nu protestară și se lăsară percheziţionaţi, 
apoi se așezară din nou. Din cabinet nu se auzea niciun 
zgomot și unul dintre polițiști se întreba dacă nu cumva 
Salman Rushdie nu suferea cumva un martiriu. Avea oroare 
de dentişti. Trebuia cu adevărat să duci o viață de mizerie 


pentru ca o vizită la dentist să ţi se pară o sărbătoare... 
x 


* * 


Cu coada ochiului, șoferul Jaguarului văzu un colos în 
jachetă de piele ce se apropia de Mercedes-ul garat în faţa 
lui și care, zărind papucul-piedică, izbucni în înjurături... 

— Mother fuckers! urlă el. O să mă mai coste drăcia asta 
vreo sută de lire scârboase! 

Se apropie de șoferul Jaguarului. Acesta lăsă jos geamul. 

— l-ați văzut pe blestemaţii ăia? 

— NO, Sir, răspunse șoferul reţinându-și un zâmbet. 

Proprietarul Mercedes-ului se îndepărtă bombănind, dădu 
ocol mașinii sale. Mai dădu un picior în pneu și deschise 
portbagajul. Cotrobăi înăuntru câteva minute apoi se 
întoarse spre Jaguar. Polițistul își reluase cuvintele 
încrucișate liniștit, la adăpostul mașinii lui blindate. Nici 


măcar nu văzu arma uriașă pe care colosul o fixase spre 
încheietura braţului lui stâng. Era o mitralieră grea Dușka, 
fără trepied. 

Vizând parbrizul Jaguarului, apăsă pe trăgaci și se auzi un 
tir cu rafale. Detunăturile răsunară în stradă de parcă erau 
tunete. Toate proiectilele trecură prin parbriz. Jaguar-ul 
tremura sub impactul loviturilor, parbrizul se volatiliză. 
Polițistul muri pe loc, atins de ploaia de gloanţe, cincizeci în 
cap și în gât. 

Pe Highbury Park se lăsă iar liniștea. 

k 


* * 


Cei doi polițiști de la Special Branch, așezați în 
antecamera  dentistului, săriră ca arşi, când auziră 
detunăturile. Se năpusti pe ușă, cu armele Browning în 
mâini. Cu noduri în stomac și pulsul ridicat, nu văzură mai 
întâi decât parbrizul distrus al Jaguarului și pe colegul lor 
mort la volan, cu capul zdrobit. În afară de un autobuz care 
sosea din josul străzii, nu se mai vedea nici o altă mașină. 
Apoi portbagajul deschis al Mercedes-ului le atrase atenţia și 
făcură un pas în direcţia lui. 

De abia ajunseseră polițiștii pe trotuar, că cei doi bărbaţi 
din sala de așteptare se și repeziră la paporniţa din care 
scoaseră sacul lui Harry „Mad Dog” Flynn. Dădură la iveală 
din el două pistoale automate prelungite cu amortizoare. Nu 
le tremurau niciun pic mâinile când ieșiră după polițiștii care 
îi percheziționaseră. Deschiseră foc asupra lor. A fost mai 
puţin spectaculos decât atacul Jaguarului. Atinși de mai 
multe proiectile, cei doi membri ai Special Branch-ului se 
prăbușiră trăsniți pe trotuar. Harry „Mad Dog” Flynn, 
ascuns după Mercedes, se ridică. În câteva secunde scoase 
papucul de pe roata Mercedes-ului cu cheia pe care o avea la 
el. Il azvârli în portbagajul deschis împreună cu Dușka și se 
năpusti în cabinetul dentistului urmat de cei doi complici ai 
săi. Acum era momentul cel mai periculos. Singura parte din 
operaţiune pe care nu putuseră să o programeze în 
întregime. 


Ar fi putut să apară o mașină a poliţiei și ar fi văzut 
corpurile lungite pe trotuar, Jaguarul cu parbrizul distrus. 
Vecinii trebuie să fi telefonat deja la 999. Aveau doar puţin 
timp. 

x 
* * 


Sharon Dyle nu mai înţelegea nimic. Îi văzuse cu ochii ei 
pe cei doi bărbaţi trăgând în polițiști! Nu era ceea ce i se 
spusese ei. Se ridică și îl văzu pe chiriașul său năvălind în 
sala de așteptare. Trecu prin fața ei. Voi să îl tragă de 
mânecă. 

— Harry... întrebă ea cu o voce tremurând. What's... 

Dar nu apucă să termine. Harry „Mad Dog” Flynn își 
scoase un pistol de la centură și o ţinti drept în frunte. Jerry 
Mac Cann și Moss Cooney pătrunseseră deja în cabinetul 
dentistului unde era tratat Salman Rushdie. 'Terorizată, 
infirmiera se furișase într-un colț al camerei. Moss Cooney îl 
smulse pe Salman Rushdie din fotoliul dentistului. In timp ce 
Jerry Mac Cann îl ameţea cu o lovitură de crosă. Harry „Mad 
Dog” Flynn își îndreptă pistolul spre doctor. 

— Don't move! 

Acesta încremenise. Harry „Mad Dog” Flynn se apropie de 
el și cu grijă îi trase un glonţ în cap. Când se prăbuși, îl 
termină cu un alt glonţ în ureche. Infirmiera nu apucă să 
ajungă la ușă. Se prăbuși trăsnită de un glonţ în spate și apoi 
altul în ureche. Harry „Mad Dog” Flynn părea atins de boala 
lui Parkinson. Era agitat, avea ticuri, sărea pe loc, avea 
privirea rătăcită. Își privea complicii care tocmai vârau 
corpul nemișcat al lui Salman Rushdie într-o husă de plastic 
neagră și îi înjura. 

— Hurry up, hurry up. 

Ieşi primul din cameră. Grupuri mici de gură-cască ieșeau 
din prăvăliile vecine, însă erau prea înspăimântați ca să 
intervină. Deschise portbagajul Mercedes-ului și luă de acolo 
un Kalașnikov cu patul frânt pe care îl puse alături de el pe 
banchetă. Inima îi bătea să îi spargă pieptul. Fuseseră 
masacrate șase persoane, dar îi era teamă mai ales pentru 


el. Deodată, se auzi răsunând sirena unei mașini de poliţie 
care urca pe Hight Street, apropiindu-se. Harry „Mad Dog” 
Flynn începu să apese pe volan ca un nebun urlând numai 
obscenități. 

— Fucking bastards! 

În clipa aceea apărură și cei doi complici ai lui cărând 
husa neagră pe care o azvârliră la spatele Mercedes-ului. În 
clipa când Harry Flynn tocmai demara, le apăru în faţă, cu 
sirena urlând, un Vauxhall albastru și alb al Poliţiei 
Metropolitane care coti ca să se întâlnească cu Jaguarul. 

Din cele două portavoce fixate pe acoperiș se auzi un 
avertisment. 

— Drop your guns! Get out of this car!’ 

Harry „Mad Dog” Flynn sări pe trotuar. Protejat de 
caroseria Mercedes-ului și cu Kalașnikovul pe umăr, începu 
să tragă fără ezitare asupra mașinii de poliție care tocmai 
întorcea. Își goli tot încărcătorul din pușca de asalt. Urla de 
bucurie, blestema râzând proiectilele care  spărgeau 
geamurile și se înfigeau în trupurile celor doi polițiști. Ceata 
de gură-cască se ascunse terorizată în prăvălii. 

Vauxhall-ul plecă în zigzag și se ciocni cu un autobuz, 
rămânând înfipt în caroseria lui, în timp ce acesta urca pe 
Highbury Park. Imediat Harry „Mad Dog” Flynn își aruncă 
arma goală pe bancheta Mercedes-ului și demară în trombă 
spre Northholm Road. O străduţă liniștită care cobora spre 
estul Londrei. Se continua până spre Clissold Park. Acolo, 
într-o fundătură liniștită, lângă o staţie de metro, se găsea 
Sierra închiriată de Elisabeth Malone. Sări din Mercedes și 
recuperă cheile din ascunzătoarea parbrizului. Jerry Mac 
Cann deschidea deja portbagajul cu ajutorul lui Moss 
Cooney. Azvârliră fără menajamente husa neagră și armele 
în cealaltă mașină, apoi își scoaseră mănușile și coborâră în 
stația de metro. 

Harry „Mad Dog” Flynn plecă la rândul său conducând 
încet și cu precauţiuni. Poliţia căuta un Mercedes gri cu trei 


28 Aruncaţi armele! Ieșiţi din mașină! 


bărbaţi la bord și nu o Sierra albă cu un singur pasager. 
Făcu mai bine de douăzeci de minute până la parkingul unde 
se afla furgoneta pestriță. Parcă în apropierea ei și deschise 
ușile din spate. Nu i se păru prea ușor să tragă trupul lui 
Salman Rushdie din portbagajul Sierrei. Când reuși, urcă în 
furgonetă, închise ușile din spate și deschise husa. Complicii 
lui îi puseseră lui Salman Rushdie cătușe la mâini. Le 
verifică. Îi mai puse altele la încheieturile picioarelor și îi lipi 
un adeziv mare lat peste gură și peste ochi. 

Incă ametit, scriitorul nu reacţionă. Gemea doar din 
pricina rănii de la cap. Cu niște funii, Harry „Mad Dog” 
Flynn îl imobiliză de podea în spatele unor cartoane. Puteai 
să îl zărești doar dacă intrai în furgonetă. Apoi transportă și 
armele, le verifică una câte una, și o încărcă pe cea pe care o 
folosise. 

In IRA era o tradiţie: erau păstrate întotdeauna armele, 
chiar și cele care reprezentau un pericol, așa cum erau 
acestea care omorâseră polițiștii. 

Asta data din vremea când IRA avea puţine arme și când 
erau foarte preţioase. 

Când termină, Harry „Mad Dog” Flynn ieși din furgonetă, 
închise ușile și urcă din nou în Sierra după ce mai întâi 
verifică să nu fi uitat nimic compromițător. Se simţea extrem 
de calm în ciuda măcelului pe care tocmai îl provocase. 
Trecură douăzeci de minute, după care auzi zgomotul 
ascensorului. Jerry Mac Cann cobori din lift și se îndreptă 
spre Harry „Mad Dog” Flynn care îi întinse cheile de la 
furgonetă. Mac Cann urcă în ea ca să păzească prizonierul. 

— Pe mâine. 

Harry „Mad Dog” Flynn se depărtă la volanul Sierrei pe 
care o abandonă la trei mile mai departe, într-un loc stabilit. 
Apoi o luă pe jos. Se scursese puţin timp din viaţa lui. Nu se 
va mai întoarce niciodată în Vincent Terrasse. Poliţiştii 
trebuie să fi ajuns deja acolo, chiar dacă nu o bănuiau încă 
pe Sharon Dyle. 

Dar vor ajunge repede, prin vecini, să urce până la el, fără 
prea multe elemente prin care să îl identifice. Pentru câteva 


zile avea altă ascunzătoare. Ce era mai greu se făcuse. Se 
opri să telefoneze de la o cabină șefului său, căruia voia să-i 
dea vestea cea bună. 


Capitolul XIV 


Într-un colţ al biroului era un televizor Samsung aprins, 
dar fără sonor. Știrile erau transmise în surdină de radio. Cu 
privirea fixă, cu o ţigară aprinsă ce i se consuma în vârful 
degetelor, James Williamson părea că meditează, afundat în 
fotoliul uriaș din dosul biroului. 

Il salută pe Malko cu un gest al mâinii și îl anunţă direct: 

— L-au prins pe Salman Rushdie! 

Malko crezu că nu aude bine. Nu putea să fie adevărat 
după toate avertismentele date britanicilor! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el înainte de a se așeza. 

— O capcană adevărată! explică șeful staţiei C.I.A. Salman 
Rushdie se hotărâse să meargă în dimineaţă asta la dentistul 
lui ca să își scoată o măsea de minte. Nimeni nu știa, în afară 
de dentist care jurase să păstreze tăcerea, de polițiști și de 
Salman Rushdie. A fost o ambuscadă. Trei oameni înarmați. 
Aveau chiar și o mitralieră! I-au omorât pe cei trei paznici, 
garda de corp a lui Rushdie, apoi pe dentist, pe infirmieră și 
pe o pacientă care aștepta în sală. Așa că nu există niciun 
martor! L-au luat pe Salman Rushdie cu un Mercedes furat, 
care a fost găsit la două mile mai departe. 

Năucit, Malko se gândea la dezvăluirile pe care i le făcuse 
Mairead O'Connor... 

— Au mai fost împușcați încă doi polițiști în mașina lor, 
chemaţi de vecinii speriaţi. Unul e mort, celălalt într-o stare 
foarte gravă. 

— Poliția pune această răpire în seama IRA? 

— Nu am aflat deocamdată nimic. Martorii au fost foarte 
șocați ca să poată da semnalmente sigure despre răpitori. 
Ne-au spus despre trei bărbaţi, doi de înălţime mijlocie și 
unul foarte solid. Nici un alt semn particular. Nimic mai mult 
până acum. 

— V-aţi văzut cu omologii dumneavoastră? 

— Da. Sir Peter Clarke jură pe toţi zeii că a făcut tot ce 


era necesar. Stella Rimington este deznădăjduită. A pus în 
mișcare maximum de servicii: operaţiunea „Rolling Black” 
cu treizeci de posturi de control la ieșirile din Londra. 

— Este genul de măsuri care nu servesc practic la nimic, 
remarcă Malko. Au rămas cu siguranţă la Londra într-o 
primă fază. 

— Ar trebui să mă sune. Ziarele de seară nu vor vorbi 
decât despre asta. Televiziunea face deja flash-uri la fiecare 
sfert de oră. E o adevărată harababură la ieșirile din 
Londra... 

Il întrerupse soneria telefonului. Când răspunse mai avea 
încă aerul răvășit. 

— Era Sir Peter Clarke. Spumegă de furie. Tocmai a vorbit 
cu superintendentul de la Special Branch, cu Desmond 
Taylor. In ciuda avertismentelor date de MI6 și MI5 nu s-a 
făcut nimic. 

— Adică? 

— Oamenii însărcinaţi cu protecţia lui Salman Rushdie n- 
au primit nicio instrucţiune în plus și cota alertei a rămas 
aceeași, Black order, când ar fi trebuit să treacă la stadiul 
superior, Red order. Aceasta este o nouă variantă a cazului 
Lord Mountbatten... 

Scotland Yard-ul primise în 1979 mai multe informaţii care 
avertizau asupra faptului că Lordul Mountbatten era în hit- 
list a IRA. Or acesta își petrecea în fiecare an vacanţa în 
Irlanda de sud, nu departe de frontiera cu Ulster. În acea 
vară, Scotland Yard-ul nu a mai luat nicio măsură 
suplimentară. Rezultatul: Shadow V, iahtul Lordului 
Mountbatten, a sărit în aer de la încărcătura explozivă pusă 
de IRA, omorându-l împreună cu alţi membri ai familiei sale. 

— În ceea ce îl privește pe Salman Rushdie, zise 
americanul, Scotland Yard-ul nu a mai primit niciun indiciu, 
așa că nu au vrut să ţină seama de informaţiile date de MI5 
și MIG: se detestă prea mult! 

Trecu un înger și zbură în direcția Mecca. 

Malko se simţea cuprins de plictiseală amestecată cu 
dezgust. Aceeași poveste în toate ţările. Niciodată Serviciile 


nu colaborau în totalitate. Geloși unii pe ceilalţi, le ușurau 
munca adversarilor lor. Dacă Scotland Yard-ul ar fi făcut tot 
posibilul, probabil că răpirea ar fi fost împiedicată. 

Punctul cel mai important al istoriei povestite de Mairead 
O'Connor tocmai se verifica. IRA îl răpise pe Salman Rushdie 
pentru socotelile libienilor. Dacă britanicii nu reușeau să îl 
găsească repede pe scriitor, oamenii din IRA puteau să îl 
strecoare afară din Marea Britanie. Din acel moment, nu se 
mai putea face nimic pentru el. Va fi probabil predat 
libienilor pe un vas, în afara apelor teritoriale, apoi, de 
acolo, prin aceeași metodă, iranienilor. Făcându-și socoteala 
asta, Malko se simţea frustrat și furios. La ce bun să riști 
atât? 

— Şi Elisabeth Malone? întrebă el. Au pus mâna pe ea? 

— Nu încă. A plecat de-acasă dis-de-dimineaţă. Au pus să 
supravegheze piaţa, în faţă la Kensington Court. 

— Se întâlnește cu Mandy astăzi la ora patru, îl anunţă 
Malko. Au aranjat asta de ieri, dar m-ar mira să vină la 
întâlnire. Or, dacă vine, înseamnă că nu este amestecată în 
această răpire. Am să mă duc la Mandy, cum i-am promis, 
dar după asta, gata, încetez orice activitate. Anglia nu este 
decât o insulă, nu-i așa? Prietenii noștri britanici au cinstita 
șansă de a-l recupera pe Salman Rushdie înainte de a se 
bălăngăni la capătul unei funii în Teheran. 

James Williamson își strivi ţigara într-o scrumieră și îl 
privi pe Malko de parcă îi spusese o obscenitate. 

— My dear Malko, glumești! spuse el cu un ton lipsit de 
cea mai slabă urmă de umor. În orele următoare vreau să-mi 
ridic în cap unităţile MI5, MI6 și Scotland Yard-ul. Or tu ești 
cel care a condus această anchetă. Și ești singurul care o 
poate continua. 

— Scotland Yard-ul are tot ce îi trebuie referitor la 
Elisabeth Malone, obiectă Malko. 

— Şi Mairead O'Connor? Ea știa, dar credea că nu se va 
face răpirea asta. Poate că acum va accepta să colaboreze! 

— Mă îndoiesc, zise Malko, dar pot încerca să iau legătura 
cu ea. Am un număr de telefon. Dar mai sigur ar fi să mă 


întorc la Dublin. 

— Şi în iad, dacă asta folosește! zise șeful stației. Onoarea 
Company-ei este în joc. Dacă le-o luăm înainte cu afacerea 
asta, ne vor mânca din palmă multă vreme și vor fi mai puţin 
aroganti. 

— Nu credeți că ar putea să-l găsească pe Salman 
Rushdie? 

— Scotland Yard-ul nu a găsit până acum nici o singură 
ascunzătoare a IRA la Londra. Răpitorii vor aștepta ca 
lucrurile să se liniștească și apoi îl vor scoate ușurel din ţară 
într-o săptămână sau două. Nu putem scotoci în toate 
mașinile care pleacă din capitală. După... 

Își lăsă fraza în suspans. 

— Mai este și Elisabeth Malone. 

— Chiar dacă este amestecată în răpire, nu este sigur că 
știe desfășurarea pe mai departe a operaţiunii și nici locul 
unde s-a refugiat comando-ul cu Salman Rushdie. IRA este 
extrem de compartimentată. 

— Cum a aflat totuși de această vizită la dentist și prin 
cine? remarcă Malko. Informaţia asta este capitală. Fără 
locul și ora știute, IRA nu ar fi putut să dea lovitura. Probabil 
că este o altă persoană implicată. g 

— Îi vei explica toate astea lui Desmond Taylor. Îl aştept 
să vină. Trebuie punctat ceea ce știm deja. Dacă luăm drept 
bază povestirea lui Mairead O'Connor, IRA va trebui să 
primească un vapor plin cu arme, care la întoarcere să-l ia 
pe Salman Rushdie. Urmarea operaţiunilor ar trebui să se 
deruleze în Irlanda de Sud. Acolo s-au făcut toate livrările de 
arme. În Ulster, supravegherea britanică este foarte eficace. 

— Exact, zise Malko, dar ne lipsesc cele trei informaţii 
fundamentale: numele vasului, data la care trebuie 
descărcată încărcătura și schimbată cu Salman Rushdie și 
locul unde se va întâmpla asta. Pot de altminteri să descarce 
într-un loc și în alt loc să-l predea pe Rushdie. La nevoie 
chiar într-un port britanic. Pentru IRA asta este cât se poate 
de simplu. Fără o informaţie sigură, poliţia nu va găsi nimic. 

Îl întrerupse bâzâitul interfonului. Vocea secretarei 


anunţă: 
— A sosit domnul Desmond Taylor. 
— li spunem tot? întrebă Malko. 
— Da. Mai puţin despre Mairead O'Connor. 
k 


XX 


Desmond Taylor era blond, blondul spicului de grâu 
specific englezilor, cu câteva fire cenușii și obrajii mâncaţi 
de o cuperoză vorace. Nu prea avea aerul unui băutor de 
apă... James Williamson făcu prezentările. Superintendentul 
părea nervos și stresat. Se trânti într-un fotoliu în faţa 
americanului. 

— Ceva nou? întrebă acesta din urmă. 

— Nu mare lucru, mărturisi britanicul. Şoferul Jaguarului 
blindat a fost ucis cu proiectile speciale care au străpuns 
blindajul. IRA a mai folosit din astea. Este posibil ca 
persoana care își aștepta rândul la dentist să le fi fost 
complice. De câteva luni ţinea în gazdă un bărbat cu 
semnalmente care ar corespunde unuia dintre atacatori. 
Afacerea fusese foarte bine pregătită. Poartă ștampila 
organizației IRA. Răpitorii au acţionat cu o sălbăticie 
glacială, fără să le dea nicio șansă nefericiţilor de polițiști. 
Dar nu înţelegem de ce IRA trebuia să-l fi răpit pe Salman 
Rushdie... 

Malko și Williamson schimbară priviri pline de înţeles. Era 
clar că Desmond Taylor nu făcea încă legătura între 
avertismentele trimise de MI5 și MI6 și răpire. Puteau să își 
mai lase interlocutorul să fiarbă puţin. 

— Nicio urmă de Salman Rushdie? 

— Niciuna. În momentul ăsta sunt câteva interpelări în 
Camera Comunelor. Toată presa o să se dezlănţuie. Și nu 
avem ce să le spunem! Că erau două mașini. Am găsit-o pe 
prima, un Mercedes furat și acum întrebăm prin vecini de 
cel mai mic amănunt al celei de a doua. Și asta trebuie să fi 
fost abandonată. Vom spune la televizor tot ce știm în 
speranţa că ne vor ajuta și cetăţenii. 

Părea complet descurajat. Cum ajunsese celebrul Scotland 


Yard... 

Malko întrebă cu viclenie: 

— Aveţi idee cum a aflat acest comando de deplasările lui 
Salman Rushdie? 

— Nu încă. De ce? 

— Nu v-a menţionat nimeni numele Elisabethei Malone? 

Polițistul își încruntă sprâncenele. 

— Ba da. E bănuită ca făcând parte din IRA și că ar fi 
amestecată în povestea asta. 

Hotărât lucru, informaţia circula prost. 

— Elisabeth Malone, explică Malko, este în contact cu o 
asociaţie care se ocupă mult de Salman Rushdie, numită 
Article XIX. Este posibil să fi avut cunoștință de această 
întâlnire cu dentistul prin intermediul ei. 

Desmond Taylor avu o tresărire. 

— Nu m-a prevenit nimeni, scrâșni el. Știu doar că suntem 
în căutarea acestei Malone. De cum vom pune mâna pe ea... 

— Eu știu unde va fi astăzi la orele șaisprezece, preciză 
Malko. În fine, unde se presupune că s-ar găsi. 

Îi făcu politistului britanic un scurt rezumat al intrigii pe 
care o ţesuse cu ajutorul lui Mandy Brown. Desmond Taylor 
își scoase un carnet și își luă notițe, încordat ca o arbaletă. 
Uitase de situația umilitoare de a fi informat de CIA și nu de 
serviciile britanice. Ca să-i mai pună puţină sare pe răni, 
James Williamson îi spuse suav: 

— Suntem de un timp la curent cu această afacere. l-am 
prevenit acum câteva zile pe cei de la MI5 și MI6 de un 
posibil atentat asupra lui Rushdie, dar în aparenţă, acest 
avertisment nu a fost luat în serios. În orice caz, nu suficient. 

Desmond Taylor ridică ochii spre american. Cu privirea 
pierdută, cu maxilarul ascuns, părea că i-a dispărut și 
cuperoza din obraji. 

— Am văzut nota asta, mărturisi el cu o voce plină de 
umilință. Dar asemenea avertismente sunt tot timpul cu 
zecile. Ar fi trebuit o informaţie precisă, detaliată. 

Malko se hotări să îi vâre capul la apă. Așa numai, fără 
răutate, doar ca să o răzbune pe Jeanne d'Arc. 


— Evident, zise el, dacă aţi fi știut unde și când va acţiona 
IRA să îl răpească pe Salman Rushdie, lucrurile s-ar fi 
simplificat. 

Desmond Taylor deschise gura, o închise din nou, se făcu 
puţin mai roșu la faţă, își contemplă încălţările obosite și 
sfârși prin a schiţa un surâs forțat. 

— Indeed!” răspunse el cu un aer înțepat. 

— Cred că ar trebui să dăm o raită pe la Article XIX, 
sugeră Malko. Dacă, bineînţeles, nu vă deranjează. Noi nu 
avem în ţara dumneavoastră putere de poliție, însă în ceea 
ce o privește pe Elisabeth Malone și această răpire, ar trebui 
să ne înţelegem bine pentru această după-amiază, nu-i așa? 

Întremat puţin la ideea de a relua iniţiativa, Desmond 
Taylor sări în sus. 


— Sunt la dispoziția dumneavoastră. 
* 


XX 


Elisabeth Malone ţâșni din stația de metrou London 
Bridge și o luă pe St. Thomas Street și apoi pe Borough High 
Street. Nu mai avea decât câteva sute de metri până să 
ajungă la imobilul care adăpostea Article XIX. Mai avea cam 
treizeci de metri, când un Rover vișiniu se opri în faţa porţii 
albastre. Coborâră din mașină doi bărbaţi, iar al treilea, 
șoferul, rămase la volan. Cei doi bărbaţi sunară și năvăliră în 
imobil. Ea avusese timp să îi examineze. Unul mai robust, 
prost îmbrăcat celălalt, solid, blond, avea alura unui străin. 
Alertată, irlandeza încetini și examină Rover-ul. Mașina avea 
cam prea multe antene ca să fie lucru curat. Era cu 
siguranță vorba de o mașină demodată de la MI5 sau de la 
Scotland Yard... Calmă, își continuă drumul, fără să se uite 
înapoi și o sută de metri mai încolo făcu semn unui taxi. 

Era inutil să meargă să se azvârle în gura lupului... 

Prevedea că responsabilii de la Article XIX erau deja 
interogaţi, dar nu era nimic alarmant. Nu aveau nicio dovadă 
palpabilă împotriva ei; doar cu bănuieli nu o puteau acuza. 


29 Chiar așa! 


— Kensington Court 10, zise ea șoferului. 

Bătăile inimii i se liniștiră când taxiul traversă London 
Bridge. Elisabeth Malone trecea în revistă capcanele care i- 
ar fi putut fi întinse. Din fericire, transportarea lui Salman 
Rushdie până la locul ambarcării nu o privea. 

Ajuns la colț cu Kensington Road, taxiul semnaliză la 
stânga. 

— Lasă-mă acolo, zise Elisabeth Malone. 

Plăti, cobori, făcu câţiva pași și rămase nemișcată. Puțin 
mai sus, pe stradă staţiona o camionetă roșie de la Royal 
Mail. Inima începu să îi bată tot mai repede Era unul dintre 
adăposturile favorite ale celor de la Special Branch. 
Stăpânindu-și panica, făcu cale întoarsă. 

În zadar își repetase mental de-a lungul anilor un incident 
asemănător, acum inima tot îi bătea să se spargă și de-abia 
se abţinea să nu o ia la fugă. Creierul îi fierbea. Normal ar fi 
trebuit să-și continue liniștită drumul. Ar fi fost interpelată și 
dusă la Special Branch. Toți membrii IRA era posibil să 
păţească asta. Dar chiar dacă nu aveau nimic sigur 
împotriva ei, asta însemna sfârșitul vieţii ei normale. De 
acum încolo va fi în permanenţă supravegheată. Îi va fi 
interceptată corespondenţa, telefonul va fi ascultat, 
vizitatorii ei anchetați. Așa că acum trebuia să plonjeze în 
clandestinitate, să se întoarcă în Irlanda de Sud, „paradisul” 
agenţilor IRA deconspiraţi. 

Să încerce să-și facă altă viaţă acolo. Aici, la Londra, toţi îi 
vor întoarce spatele: clienţii ei, voluntarii de la Article XIX, 
acei dintre prietenii ei care nu bănuiau nimic... Ajunse în 
Kensington High Street și intră într-o cabină telefonică. 
Formă numărul unei mesagerii, îl dădu pe cel al cabinei în 
care se afla și așteptă. După douăzeci de minute telefonul 
sună. Explică ce se întâmplase și anunţă că va închide. 

— Așteaptă încă puţin, mai gândește-te, i se răspunse. Ar 
putea fi falsă. 

Inchise și plecă pe jos ca să-și mai limpezească gândurile. 
Atinsese deja linia invizibilă care separa lumea normală de 
clandestinitate. Instinctul îi spunea că nu este vorba de o 


alarmă falsă. 
x 


XX 


Înghesuită într-un birou minuscul între un fotocopiator și 
un morman de dosare, responsabila dosarului lui Salman 
Rushdie era imaginea vie a dezolării. 

— Nu pot să cred, repeta ea, chiar ieri am vorbit cu el. 
Este oribil, absolut dezgustător. My God, unde oare o fi 
acum? 

Ridică spre Desmond Taylor o privire plină de disperare. 
Acesta arbora aerul unui cioclu ajuns la sfârșitul unei zile 
deosebit de fructuoase. 

— Vom face tot posibilul, promise el. 

Smiorcăita îi conduse apoi într-un birou mai spaţios, cel al 
directoarei, și ea la fel de răvășită. Superintendentul Taylor 
îl prezentase pe Malko drept un colaborator și cele două 
femei nu îi acordară nicio atenţie. După ce lacrimile se 
uscară, începu interogatoriul condus de Malko. 

— Aţi luat legătura cu domnul Rushdie în orele sau zilele 
ce au precedat răpirii sale? întrebă el. 

— Bineînţeles! afirmă imediat directoarea. Ne telefona de 
mai multe ori pe zi. Ne ocupam mult de el. Tocmai 
pregăteam o reuniune la Adunarea Europeană de la 
Strasbourg. Ne gândeam ca o acţiune energică diplomatică 
să le arate iranienilor că trebuie să își schimbe atitudinea, să 
abandoneze acest proiect oribil. 

Malko se abținu să spună că cea mai bună acţiune 
diplomatică era pe bază de bombe nucleare. 

— Aveţi numărul domnului Rushdie? întrebă el. 

Ea avu un surâs forțat. 

— Numerele, vreţi să spuneţi, pentru că și le schimba tot 
timpul. El era cel care suna pentru că dorea să aprobe taxele 
pe care noi le publicam în favoarea sa. Dar uneori, dacă nu 
eram aici, își lăsa numărul de telefon. 

— Înţeleg, zise Malko. 

— Mai aveţi și altă colaboratoare, întrebă el. 

— Nu, o secretară și câteva benevole care vin să ne ajute 


în acţiuni specifice. 

— De exemplu? 

— De câtva timp avem ca asistentă o tânără care se ocupă 
mult de violarea drepturilor omului în Ulster. Noi ne ocupăm 
de toată lumea, nu-i așa? 

— Cum se numește? 

— Elisabeth Malone. Este foarte devotată. Irlandeză, 
bineînţeles, care lucrează ca decoratoare. Acesta este biroul 
ei. 

Arătă spre un mic birou plin de hârtii și broșuri. 

— Unde este acum? întrebă Malko. 

— Nu vine tot timpul. Are și meseria ei. Dar o pot chema 
dacă doriţi. Deși nu are nicio legătură cu Salman Rushdie. 
Nu l-a văzut niciodată. 

— Acum asta nu este o urgenţă. Să ne întoarcem la el. 
Ştiaţi că în dimineaţa aceasta trebuia să meargă la dentist? 

Directoarea făcu ochii mari. 

— Bineînţeles! Sporovăiam despre orice. Pentru el asta 
era o zi mare. Urma să iasă din casă... 

Avea o candoare dezarmantă. Malko îi trimise surâsul lui 
cel mai calm. 

— Vă mai amintiţi când v-a vorbit domnul Rushdie despre 
vizita la dentist? 

Ea își încruntă sprâncenele. 

— Staţi puţin... Da, cam acum o săptămână. Am vorbit 
puţin... L-am întrebat chiar de ce mergea la dentistul acesta 
necunoscut în loc să meargă într-un spital mare și modern... 

— Eraţi singură când aţi purtat această discuţie? 

— Eh. Da... nu. Cred că era aici și Elisabeth Malone. Ca în 
fiecare dimineaţă... Dar... 

Se înroși la faţă. 

— Doar nu vă gândiţi că... că eu aș... 

— Nu dumneavoastră, o corectă imediat Malko. Dar 
suntem aproape siguri că Elisabeth Malone face parte din 
IRA și că datorită acestei informaţii legate de ieșirea lui 
Salman Rushdie a putut fi răpit. Or este singura, și 
dumneavoastră desigur, care aţi știut. 


Directoarea părea ca lovită de trăsnet. 

— IRA! Dar de ce l-ar răpi IRA pe Salman Rushdie? 

— Este o poveste lungă, zise Malko. Spuneţi-ne tot ce știți 
despre Elisabeth Malone. 

Cu capul în mâini, organizatoarea de la Article XIX încerca 
să-și adune gândurile. 

— Ne-a fost recomandată de Chapter-ul nostru de la 
Belfast, deși ea locuiește la Londra de multă vreme. Asta a 
fost acum patru luni. Am găsit-o foarte simpatică, muncea 
foarte bine. Dumnezeule, este oribil! Ce o să i se întâmple 
domnului Rushdie? Ce am putea face? 

— Mai întâi să nu o alertaţi pe Miss Malone, spuse Malko. 
Dacă va veni, vă purtaţi ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 
De restul ne ocupăm noi. 

Frustrat, Desmond Taylor interveni: 

— Începând de acum, vă vom supraveghea, zise el. Nu vă 
temeţi de nimic; sunaţi la acest număr de telefon pentru 
orice vi se pare anormal. 

li lăsară un număr de telefon la care i se răspundea 
douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru și se 
despărțiră. Malko era mai degrabă mulţumit că aflase 
răspuns la întrebarea pe care și-o pusese. 

— Femeile astea nu știu niciodată să ascundă ceea ce 
tocmai au aflat, zise el. Dacă Elisabeth Malone mai apare pe 
aici, cel mai bun lucru ar fi să o arestăm imediat. 

Aceasta era recomandarea superintendentului de la 
Scotland Yard. Telefonă din mașină și așteptară ca o altă 
mașină de duzină a Special Branch-ului să sosească în acel 
loc. Britanicii își luau măsuri de precauţie. Din păcate cam 
târziu. 

În drum spre ambasada americană, Malko îi comunică lui 
Desmond Taylor adresa lui Mandy. 

— Supravegherea să fie discretă, recomandă el. Elisabeth 
Malone trebuie că este mai precaută în clipele astea. Este 
posibil să vină la acest rendez-vous în ciuda celor petrecute, 
dacă se simte destul de sigură pe sine. 

— Veţi merge și dumneavoastră? întrebă Desmond Taylor. 


— Bineînţeles. Aș vrea să acţionez fără să se simtă. În 
orice caz așteptați puţin până să o arestaţi. Nu doresc să o 
amestec pe prietena mea Mandy în povestea asta. IRA ar 
putea să se răzbune pe ea. 

— De acord, promise superintendentul. Ne vom mulțumi 
doar să o urmărim. Poate că se va întoarce acasă la ea. 

— Asta ar fi cea mai bună soluţie, zise Malko înainte de a 


cobori din Rover. 
* 


XX 


Elisabeth Malone ajunse în gara Charing Cross și deschise 
unul dintre compartimentele închiriate à la longue ale 
fișetului automatic. Scoase un pachet de mărimea unei cutii 
de pantofi și merse la toaletă. 

Acolo, deschise și scoase din el un pistol automat Taurus 9 
mm cu încărcător de schimb. Verifică și văzu că mai are un 
glonţ și își vâri arma în carâmbul cizmei acoperită de fusta 
lungă. 

Primul gest al polițiștilor britanici când arestau o suspectă 
era să îi smulgă geanta... Şi nu să o percheziţioneze pe corp 
Elisabeth Malone făcu o piruetă, mulțumită că pistolul era 
complet invizibil... 

De câteva ore se gândise mult. La plecare, era pregătită 
să stea câteva săptămâni în închisoare. Numai că exista 
mașina Sierra. Mijlocul de legătură dintre răpirea lui Salman 
Rushdie și ea. Scotland Yard-ul nu o va lăsa să-i scape. Era o 
poveste prea gravă pentru ca Elisabeth Malone să nu-și 
închipuie că ei vor pune totul la bătaie. 

Complicitate la răpire... risca mulţi ani de închisoare. Era 
ceva prin care nu voia să treacă. Chiar dacă se întâmpla să 
omoare un polițist ca să scape din mâinile lor. 

Avea intenţia de a părăsi Londra chiar în acea zi și să se 
întoarcă în Irlanda de Sud pe drumuri ocolite. Cu o perucă, 
cu înfățișarea puţin schimbată, va reuși să treacă. 

Începu să meargă spre Belgravia Street. Ezită mai întâi, 
dar apoi hotări să meargă la întâlnire. După părerea 
responsabilei de la Article XIX, nebuna miliardară era 


extrem de generoasă. Dacă îi va putea stoarce câteva mii de 


lire o să îi prindă foarte bine. 
* 


XX 


— Malko! Ce drăguţ din partea ta că ai venit. Vreau să ţi-o 
prezint pe noua mea decoratoare. Vino. 

Mandy Brown era perfectă în rolul de lady, deși vorbea 
cam tare, așa cum văzuse în foiletoanele televizate. O rochie 
neagră strâmtă îi scotea în relief formele, era discret 
machiată, și purta pe fiecare deget câteva sute de carate de 
briliante. Elisabeth Malone stătea pe un colţar de canapea 
roșie, cu o geantă mare lângă ea și îmbrăcată cu o rochie 
lungă Laura Ashley. Malko fu izbit de expresia ochilor ei 
limpezi, aspri și reci ca ai unei sălbăticiuni. 

Pisicindu-se, Mandy Brown făcu prezentările. Ea îi spuse 
că tânăra irlandeză se ocupa de opere de binefacere dar și 
de decorație și că ea voia să își refacă salonul ăsta oribil. li 
turnă apoi lui Malko un pahar de Château La Gaffeliere 82 
dintr-o sticlă din care se băuse destul. Din colţul ei, 
Elisabeth Malone asculta cu un zâmbet întipărit pe chipul 
triunghiular. 

Malko observă o tensiune pe care Mandy nu o percepea. 
Oare irlandeza se îndoia de ceva? Se știa probabil hăituită și 
el o simţea pregătită pentru orice, pe viaţă și pe moarte. 

— V-am zărit într-o seară la San Lorenzo, zise el. Când 
cinam cu Mandy, nu-i așa? 

— Se poate, răspunse Elisabeth Malone cu o voce 
inexpresivă. Merg acolo uneori. 

Nu la San Lorenzo îl văzuse ea pe acest bărbat, ci acum 
câteva ore. La nr. 90 pe Borough Street, când ieșea dintr-o 
mașină a poliţiei! 

Când l-a văzut pe Malko intrând în cameră, Elisabeth 
Malone a crezut că o să i se oprească inima. Într-o clipă a 
înțeles apelul neobișnuit al acestei ducese trăsnite care 
brusc se interesa de nenorocirile irlandezilor. li întinsese o 
capcană! 

Singura cale de a ieși din încurcătură era să-i suprime pe 


cei doi martori și să dispară. Cu o mișcare naturală își așeză 
mâna dreaptă de-a lungul piciorului și simţi atingerea 
protectoare a pistolului. Mai avea un glonţ și trăgaciul era 
ridicat. N-avea decât să apese. Îi reveni înaintea ochilor 
imaginea celor doi soldaţi britanici pe care îi atrăsese într-o 
cursă la Belfast. De data asta era singură, nu mai erau alţi 
ucigași care să termine treaba. 

Respiră profund ca să-și poată stăpâni bătăile inimii. 

In câteva ore devenise o criminală. 


Capitolul XV 


Elisabeth Malone, încordată ca un arc, încerca să-și 
păstreze sângele rece. Simţea mai multă ură pentru această 
rich bitch“ acoperită de diamante decât pentru bărbatul 
care venise și ura asta îi dădea curaj. Îi adresă lui Mandy un 
zâmbet crispat în timp ce aceasta îi expunea problemele ei 
cu decorația. Ea își repeta întruna că ăștia doi vor fi în 
curând pe altă lume și încerca să-și înghită spaima ca să 
poată gândi cum să facă să scape cu faţa curată. 

Se putea ca bărbatul să fie înarmat. Trebuia să îl ucidă pe 
el mai întâi. Mai erau și alte persoane în casă. 

Glasul strident ai lui Mandy o smulse din gândurile ei 
dezordonate. 

— Liz, vino să îmi vezi camera de sus. Aș vrea să vezi ce 
îmi place mai mult. 

Elisabeth Malone se sculă ca un automat. Mandy îi ușura 
situaţia. Într-un dormitor sunt perne. Asta o va ajuta să 
amortizeze zgomotul pistolului Taurus și apoi să coboare și 
să-și termine treaba. Pe faţă afișă un zâmbet aproape cald 
după care se ridică. 

— O foarte bună idee! zise ea. 

Cele două femei traversară holul și începură să urce scara 
monumentală. 

Imediat ce ieșiră, Malko se năpusti la geanta lăsată de 
Elisabeth Malone pe canapea și începu să o scotocească, 
asigurându-se că nu conţinea nicio armă. Amintirea 
criminalei din Tunis“! îi revenea în minte. Nu trebuia să ai 
încredere nici în femeile, nici în bărbaţii din IRA. Răsuflă 
ușurat: oamenii de la Scotland Yard erau cu siguranţă 
împrăștiați pe afară. Nu va fi o bătălie cruntă. Elisabeth 
Malone, singura care putea să le furnizeze informaţii cu 
privire la răpirea lui Salman Rushdie, nu prezenta interes 


3 Târfă bogată. 
31 SAS nr. 108 - „Lovitură de stat la Tripoli”. 


decât vie. 
xk 


xX xX 


Mandy stătea în admirație în fața patului ei Charles X în 
marchetărie creat special pentru ea de arhitectul Claude 
Dalle. Acesta îi transformase camera victoriană într-un decor 
hollywoodian. De câte ori o vizitau prietenele ei arăboaice, 
voiau să Îi cumpere totul. 

— E nostim, nu-i așa? zise ea lui Elisabeth Malone. 

Nu-i venea să creadă că această micuță blondă nervoasă 
poate să fie monstrul descris de Malko. In materie de 
politică nu era prea tare. Elisabeth Malone privea decorul cu 
un aer absent gândindu-se la toți prietenii săi, care zăceau în 
închisorile britanice. Se agăţă de gândul ăsta pentru ca să se 
decidă. Perspectiva unei vieţi sfârșite în pușcăriile englezești 
o îngheţa. Trebuia să o lichideze pe idioata asta și apoi să 
coboare să-i omoare prietenul. 

— Ai văzut seiful? zise Mandy. Este bine ascuns, nu-i așa? 

Îi arătă cu un zâmbet inocent un panou lăcuit care glisa în 
perete. 

— Vă încap multe lucruri în el? întrebă Elisabeth Malone 
cu un ton detașat. 

— Daa! O grămadă. Întotdeauna mi-e teamă să nu duc 
lipsă de ceva și apoi nu îmi plac cecurile... 

Elisabeth Malone o privi fix, într-un fel straniu, încât 
Mandy își dădu seama că Malko avea dreptate. În Honolulu 
trăise multă vreme printre vagabonzi, așa că își dădu seama 
de brusca schimbare de atitudine a tinerei femei. In clipa 
aceea, Elisabeth Malone se aplecă de parcă s-ar fi scărpinat, 
își ridică fusta și se îndreptă cu pistolul în mână. 

— Deschide dulapul, zise ea sec. Repede! Mandy privi spre 
pistol, apoi spre irlandeză. Nu avea chef să-și dea banii. 
Chiar dacă avea mulţi. 

— Du-te dracu'! zise ea. 

Elisabeth Malone nu se tulbură cu una cu două. 

— Ai chef să șchiopătezi toată viaţa? Iti dau zece secunde 
înainte să-ţi trag un glonţ în genunchi... 


De data asta. Mandy nu mai ezită decât câteva secunde. 

Nu avea de gând să se lase schilodită pentru zece mii de 
lire sterline. Deschise panoul lăcuit, făcu combinaţia seifului 
și deschise ușa ridicându-se. 

— Servește-te, ticăloaso! 

În clipa când Elisabeth Malone se apleca spre seif, Mandy 
închise brusc ușa și urlă ca o sirenă. 

— Malko! Malko! Îmi șterpelește lovelele! 

Elisabeth Malone se întoarse dintr-un salt și trase la 
întâmplare. Glonţul izbi într-o balustradă înainte de a ricoșa 
într-un tablou vechi. 

Elisabeth Malone ezită și hotări să golească mai întâi 
seiful, îndesă cu înfrigurare bancnotele într-o geantă 
Harrod's și apoi se precipită cu pistolul în mână. Chiar dacă 
Mandy chema poliția, avea timp destul să îi omoare pe 
amândoi până să apară polițiștii. 

x 


xX xX 


Auzind împușcătura Malko sări și se repezi spre hol. O 
prinse pe Mandy în brate. 

— Este înarmată, tâmpita! scheună ea. Uite-o! 

Elisabeth Malone apăru în capătul scărilor. Trase în 
direcţia lui Malko. Rată. Intră împreună cu Mandy într-o 
cameră ca să scape din raza ei de tragere. Erau departe de 
ușa de la intrare. Malko nu avea armă. Irlandeza putea să-i 
urmărească și să îi omoare. 

— Nu ai arme pe aici? întrebă el. 

Mandy se opri brusc. 

— Ba da. În biroul soţului meu. Puști. 

Îl conduse de-a lungul mai multor camere și deschise un 
birou care avea un perete întreg de arme protejate de geam. 
Malko sparse geamul, puse mâna pe o Harrington pentru 
vânătoare de elefanţi. Un Magnum 444. Dar vai. Era goală. 

— Grăbește-te! îl rugă Mandy. 

Deschise un dulap în perete unde găsi o cutie cu cartușe 
de calibrul dorit. În câteva secunde, puse în încărcător trei 
cartușe. Acum nu mai avea decât să o găsească pe Elisabeth 


Malone. 

Elisabeth Malone, aplecată peste balustrada care domina 
holul, ciulea urechile. Spaţiosul imobil era complet tăcut. 
Brusc intră în panică. Cobori scările câte patru deodată, 
traversă holul în fugă și deschise ușa cu pistolul în mâna 
dreaptă și geanta cu bani în stânga. 

x 


xX xX 


Mandy și Malko ajunseră în hol în clipa când de afară se 
auziră zgomote de împușcături. Malko deschise ușa dinspre 
Belgravia Square. Mai întâi nu văzu decât mașini care 
blocau toată piața. Două Vauxhall albe și albastre ale poliţiei 
și mai multe mașini obișnuite. 

Elisabeth Malone zăcea în josul peronului din fața 
imobilului, strângând încă în mâna dreaptă pistolul. Din 
geanta Harrod's a lui Mandy ieșeau câteva bancnote. Malko 
ajunse lângă ea în același timp cu superintendentul Taylor. 

— Am auzit împușcături în interior și ne-am strâns 
efectivele. Cum ne-a văzut a început să tragă. Noi am 
ripostat. 

Malko o privi pe tânăra femeie lungită pe o parte, ușor 
ghemuită. Fusese atinsă de mai multe proiectile, dintre care 
unul sub pometul stâng care trebuie să-i fi fost fatal. Ca toţi 
morții, părea calmă, destinsă. Mandy îl ajunse din urmă și 
discret începu să-și adune cele zece mii de lire sterline. 

Malko oscila între tristeţe și deceptie. Singura pistă care 
ar fi dus la găsirea lui Salman Rushdie zăcea pe trotuar. 
Şoferul lui Mandy apăru pe trotuar ca scos din minţi. 

— Vom face o percheziţie la ea acasă, îi spuse Desmond 
Taylor lui Malko. Ne vom reîntâlni în seara asta la ora șase 
în Grosvenor Square. Vom stabili ce vom face. 

Malko intră în casă împreună cu Mandy Brown care se 
posomorâse. Îl privi cu răutate. 

— Încă o dată era să o păţesc din cauza ta! Nu o să ne mai 
vedem niciodată în condiţii normale. M-am săturat, nu vreau 
să te mai aud nici la telefon... 

— Sunt sincer dezolat, zise Malko, nu mi-am închipuit că 


Elisabeth Malone poate fi atât de periculoasă. 

— A propos, întrebă ea, de ce îl urăsc atâta ayatollahii pe 
Salman Rushdie? Le-a furat ceva bănet? 

— Nu, o corectă Malko. A scris într-un roman că profetului 
Mahomet îi plăceau femeile. 

— Ei și? i-o tăie Mandy care fusese la o școală catolică. Nu 
avea voie? Om era și el. Nu-i așa? Și apoi asta poate fi luată 
ca o fantezie a lui Rushdie... 

— Faptul ăsta nu a fost dovedit istoric, obiectă Malko, însă 
musulmanilor integriști nu le-a convenit, așa că s-au folosit 
de IRA ca să îl răpească pe Rushdie și să-l execute în Iran. 

— Iran sucks” scrâșni Mandy. Ar trebui să le vomiţi 
bombe atomice în gură la toţi scrântiţii ăștia. Ca să se 
termine stocul. 

Malko își zise că uneori Mandy Brown avea niște viziuni 
geo-politice lipsite de orice urmă de bun-simt. 

Se mai agăța de o mică speranţă. Poate că poliţia britanică 
o să găsească ceva interesant acasă la Elisabeth Malone. 

x 


xX xX 


Superintendentul Desmond Taylor arboră o mină distrusă. 
Va fi supus unor presiuni politice demente! Ziarele britanice 
de seară se dezlănțuiau asupra afacerii Rushdie acuzând 
Scotland Yard-ul de neglijență. Şi încă nu ştiau tot! Unii 
comentatori de televiziune mergeau până la a insinua că 
poliția britanică era foarte mulțumită că a scăpat de 
incomodul scriitor... 

Câţiva deputați laburiști îl interpelaseră pe John Major 
întrebându-l ce avea de gând să facă pentru a-l găsi pe 
Rushdie teafăr. Ambasadorul Iranului fusese convocat la 
Foreign Office, unde declarase că este vorba despre o 
provocare și că ţara sa nu era amestecată în dispariţia 
scriitorului. La ieșirea de pe Downing Street, primul- 
ministru a fost nevoit să înfrunte o masă de manifestanți cu 
drepturile omului care îl cereau pe Salman Rushdie... 


3 Căcăânari iranieni. 


Neștiind la ce să se aștepte, ţările musulmane aveau reacții 
temperate. Cel mai mare cotidian pakistanez spunea că este 
o provocare, precizând că fatwa dată de Khomeiny cerea ca 
Rushdie să fie ucis și nu răpit... 

După răpire, baraje improvizate opreau mașinile care 
ieșeau din Londra, crezând într-un miracol. Numai 
Independent se întreba cine oare îl răpise pe Salman 
Rushdie, menţionând că putea fi vorba de mercenari care 
acționau în interesul Iranului. Dar nimeni nu pomenea de 
IRA. Cei de la Article XIX primiseră ordine de la poliţie să nu 
vorbească despre Elisabeth Malone. 

— Nu am găsit nimic la Elisabeth Malone, anunţă Taylor, 
doar câteva numere de telefon care corespund unor cabine 
telefonice. Ar trebui organizată o pază la fiecare dintre ele, 
ceea ce practic este imposibil. 

— Aţi trecut în revistă toate numerele chemate de la 
aceste cabine? întrebă Malko. 

— Nu încă. Dar asta poate lua săptămâni întregi. Ar trebui 
făcut un program informatic. 

— Nu avem nicio pistă de la informatorii dumneavoastră? 

— Niciuna, mărturisi superintendentul. Sperăm că a văzut 
careva ceva neobișnuit și să ne semnaleze acest fapt. Am 
arestat deja o echipă de bombagii ai IRA, în acest mod. Am 
promis chiar zece mii de lire pentru o informaţie precisă. 

Malko simţi că nici chiar el nu putea să creadă ce spune. 
Nu acţionezi împotriva unei operaţiuni deja înfăptuite cu 
atâta grijă bazându-te doar pe hazard. Era o tâmpenie. 
Salman Rushdie fusese răpit, iar nu peste mult timp cei care- 
l răpiseră vor îndeplini cea de a doua parte a contractului lor 
și îl vor scoate din Marea Britanie... 

Era exasperant, dar chiar când trăia, Elisabeth Malone îi 
ajutase oare? Superintendentul Taylor trebuie să se fi gândit 
la același lucru deoarece suspină. 

— Nici nu îndrăznesc să mă gândesc la ziua când Salman 
Rushdie va trebui să apară în fața unui tribunal religios 
iranian... Eu, care nu mai am decât un an și jumătate până la 
pensie... 


— Aţi putea să ameninţaţi preventiv Iranul, îi sugeră 
James Williamson. 

Britanicul surâse dezamăgit. 

— Pentru moment nu avem nicio dovadă. Dacă această 
catastrofă se va materializa, vom rupe relaţiile diplomatice. 
Dar tot nu îl vom preda pe Salman Rushdie! Iranienilor puţin 
le pasă, ei își continuă treaba. Chiar aici, am primit niște 
telefoane de la persoane importante care mi-au spus pe 
ocolite că, în cele din urmă, nici nu era prea grav ca 
problema Salman Rushdie să fie rezolvată. Avem doar de 
depășit un moment neplăcut. 

— Și pentru Salman Rushdie la fel, numai că pentru el va 
fi ultimul. 

Cei trei bărbaţi se priviră resemnaţi, iar britanicul îi 
adresă lui Malko un zâmbet dezolat. 

— Oricum, vă mulțumesc. Aţi făcut o anchetă splendidă. 
Dacă noi am fi fost mai vigilenţi, am fi putut împiedica 
această operaţiune. O pregăteau de mai bine de trei luni. 

Au acţionat la fix. Au introdus un complice la Article XIX, 
sperând că vor obţine o informaţie prețioasă. Membrii de la 
Article XIX nu sunt implicaţi deloc în asta. 

Işi luă rămas bun de la James Williamson și de la Malko și 
ieși cu umerii încovoiați. 

— Stau prost Verii, remarcă șeful secţiei CIA, imediat ce 
englezul ieși. Mă întreb dacă inerția aceasta a Special 
Branch-ului nu a fost dictată prin ordin politic. Nu sunt chiar 
atât de cretini precum pretind. Mulţi oameni din rândul 
conservatorilor sunt încântați că au scăpat de Salman 
Rushdie. Bineînţeles că asta o să mai facă ceva valuri câteva 
zile, dar actualitatea se schimbă rapid... 

— Tot ce este posibil, recunoscu Malko. 

Un înger deghizat în Perfidul Albion trecu prin încăpere, 
înfășurat în mantia Union Jack. 

James Williamson se scutură și își reveni. 

— Bun, acum trebuie să vedem ce putem face noi. 

— Să reluăm legătura cu Mairead O'Connor, sugeră 
Malko. Sau să apelăm la serviciile unui informator. 


— Nu telefona de aici, îl sfătui James Williamson. Trebuie 
să am cel puţin o jumătate de duzină de „bretele” pe linie. 
Verii bănuiesc că noi știm mai multe decât ei. Îţi dai seama 
ce s-ar întâmpla dacă noi vom fi cei care îl vom aduce înapoi 
pe Salman Rushdie? 

— Don't get carried away”... îl sfătui Malko. 

Mairead O'Connor aflase acum despre răpirea lui Rushdie. 
Dacă ar fi vrut să-i mai dea de veste lui Malko, ar fi făcut-o 
până acum. Oricum, își luă rămas bun de la James 


Williamson și se întoarse la hotel ca să telefoneze. 
x 


* * 


Malko privea ecranul Samsung-ului unde se transmiteau 
știrile de la CNN. Răpirea lui Salman Rushdie era cap de 
listă în toate ziarele din lume și la fiecare jumătate de oră 
CNN repeta telespectatorilor săi ce se mai întâmplase. 

BBC nu mai vorbea practic decât despre asta. În zilele 
următoare erau programate mai multe manifestații în 
favoarea scriitorului răpit. Scotland Yard-ul difuză un 
„număr verde” la care putea primi de la anonimi informaţii 
privitoare la arestarea răpitorului. Evening Standard tocmai 
scosese o ediţie specială în care înfiera incapacitatea 
poliţiei. 

Era prăpăd! 

Mairead O'Connor nu răspunse la chemarea presantă a lui 
Malko. Cel care îi răspunsese fusese un necunoscut care îi 
precizase că nu știa când va lua legătura cu tânăra femeie. 


Nu mai avea altceva de făcut decât să se roage. 
* 


* * 


Moss Cooney înfuleca niște corned-beef direct din cutie cu 
o lingură ruginită, așezat pe o ladă în fundul furgonetei lui 
Harry „Mad Dog” Flynn. Din când în când privea pe unul 
dintre hublouri ca să se asigure că afară totul era în regulă. 
Parkingul era folosit pentru staţionări pe durată lungă, așa 


3 Nu vă ambalați. 


că nu era mai nimeni acolo. El, împreună cu Jerry Mac Cann 
și Harry Flynn, se schimbă la fiecare opt ore pentru ca în 
permanenţă să fie cineva cu Salman Rushdie. 

Scriitorul era întins pe jos, în furgonetă, cu mâinile și 
picioarele în cătușe și cu o bandă lată adezivă pe ochi și alta 
pe gură. De două ori pe zi, temnicerii îi descopereau gura ca 
să îi dea să mănânce și să bea. Conserve și apă. Prima dată a 
vrut să vorbească și să întrebe unde se află și drept răspuns 
Harry i-a îndesat ţeava pistolului în gât ameninţându-l că îi 
va zbura creierii. 

Tot de două ori pe zi era ridicat, i se scoteau cătușele de la 
mâini și era lăsat să se ușureze într-o găleată igienică în 
partea din față a furgonetei. Cu gleznele legate și căluș la 
gură, nu reprezenta un pericol. Temnicerul de serviciu avea 
ordine să-i tragă un glonţ în cap la cea mai mică încercare 
de fugă. Aceeași înţelegere era valabilă și dacă apărea 
poliția. După uciderea polițiștilor, cei trei bărbaţi nu voiau 
să-și agraveze situaţia. Pedeapsa cu moartea fusese 
suprimată în Marea Britanie. 

După ce își termină cutia cu corned-beef, Moss Cooney 
aruncă o privire indiferentă spre prizonier. Acesta era băgat 
tot în husa neagră care îi slujea și drept sac de dormit, iar 
prin deschizătura de deasupra putea respira. 

Irlandezul râgâi, își aprinse o ţigară și se cufundă în 
lectura ultimului număr din Gallery. Mai avea trei ore până 
să fie schimbat. Nu știa când vor pleca din acest parking. 


Începuse să se cam sature. 
x 


* * 


Malko privea pe fereastra camerei sale turnul de pe 
Westminster care se vedea de departe. Trecuse o 
săptămână. Fusese la un dineu delicios stropit cu Château 
La Gaffeliere 1976 în compania lui Mandy Brown, dar acum 
inactivitatea începea să îl apese... 

Mairead O'Connor nu dăduse niciun semn de viață, în 
ciuda celor patru mesaje pe care i le lăsase la Dublin 

Salman Rushdie continua să fie pe prima pagină a 


ziarelor, deși nu se mai întâmplase nimic deosebit. Din 
pricina mutismului Scotland Yard-ului, nu se știa nici măcar 
cine îl răpise. Elisabeth Malone fusese îngropată discret de 
familie în comitatul Armagh, în Irlanda. 

CIA obținuse o confirmare indirectă despre implicarea 
libienilor. Serviciile ungurești semnalaseră o întâlnire 
recentă a colonelului Nasser Ali Nashour cu ayatollahul 
Sainei, unul din responsabilii serviciilor iraniene, la 
Budapesta. 

FBl-ul își continua ancheta în Suedia, urechile americane 
îndreptate spre Libia erau și mai vigilente ca niciodată, dar 
nimic nu ieșea din toate astea. 

Bineînţeles, controalele la ieșirile din Londra se opriseră. 
Nu mai fuseseră menținute decât în aeroporturi și în porturi. 
Presa arabă se dezlănţuise, acuzându-l pe Salman Rushdie 
că și-a organizat propria dispariţie cu complicitatea Scotland 
Yardului, în scopul de a scăpa de furia musulmanilor... 

Acum două zile, superintendentul Desmond Taylor îl 
invitase pe Malko la masă la Clubul său. Foarte politicos (își 
revenise din emoţii), îl informase că ancheta stabilise că unul 
dintre membrii comando-ului locuise la Sharon Dyle, pe 
Vincent Terrasse la nr. 10. Din nefericire, nu a putut fi 
identificat pentru că dispăruse, iar ea nu mai putea să îl 
denunte. Încă un impas. 

Pe scurt, afacerea Rushdie era un subiect mort. 

Malko trebuia să se întâlnească la Westbury cu James 
Williamson să ia masa împreună. Avea de gând să-l anunţe 
pe american de hotărârea lui de a părăsi Londra. 

Taxiul îl lăsă în Oxford Street. In clipa când cobora din 
taxi, îl lovi un enorm câine-lup dus de un boy de hotel care 
era târât de forţa acestui animal ce cântărea cam jumătate 
din greutatea celui care îl plimba... Băiatul nici nu avu timp 
să-și ceară scuze pentru că animalul îl trase după el. 

Malko privi „cuplul” ce se îndepărta și căzu pe gânduri. 
Când intră la Westbury, își uită toată proasta dispoziţie. 
James Williamson îl aștepta degustând un excelent Saint- 
Emilion, un Tertre-Daugay 85. Americanul împrumutase de 


la britanici gustul lor pentru bordeaux. Observând expresia 
radioasă a lui Malko, îl întrebă. 

— Ai câștigat la loto? 

Malko se așeză. 

— Nu, dar am o idee care ne va permite poate să aflăm 
numele vasului care transportă arme pentru IRA. Şi de 
asemenea când trebuie să sosească în Irlanda. 


Capitolul XVI 


James Williamson îl privi pe Malko cu un scepticism 
aproape agresiv. 

— Ai văzut toate astea într-un glob de cristal? 

— Nu, răspunse Malko. Mi-am amintit de un detaliu 
menţionat de Mairead O'Connor. În scrisoarea lui, fratele ei 
îi spunea că „Nasser” ceruse un ciobănesc german care 
trebuia să-i fie adus în clipa când vaporul IRA va veni să 
încarce armele. 

— Da, și? 

— Şi atunci plec de la ipoteza că trebuie să verific. Poate 
să fie falsă, dar din moment ce tot știm de ea... Ştim că 
Malta este o placă turnantă a traficului cu arme provenind 
din Libia. Am putea să ne gândim că vaporul care trebuia să 
aducă în Irlanda cele două sute tone de arme face escală în 
Malta ca și celelalte dinaintea lui, ca Fksund, de exemplu. 
Mai mult, logic ar fi ca IRA să fi lăsat acest vapor în Malta 
așteptând să aibă loc răpirea lui Salman Rushdie. Vaporul 
poziționat în Malta odată cu ziua acţiunii cunoscute 
împotriva lui Salman Rushdie, nu are de făcut decât 
cincisprezece zile până la Tripoli de unde să încarce armele. 

— Nu este chiar o tâmpenie, recunoscu James Williamson, 
dar ar putea aștepta și în Malaga, la Tanger, în Gibraltar, 
într-un port tunisian sau în Sicilia. 

— Este mult prea departe. Iar Malta închide ochii asupra 
multor traficuri ce îi privesc pe libieni. Continui: odată răpit 
Salman Rushdie, cu siguranţă că IRA are de gând să termine 
cât mai repede operaţiunea. Asta facilitează lucrurile. IRA 
nu a putut afla de vizita la dentist decât cu șase zile mai 
înainte, atunci când Rushdie a telefonat la Article XIX. 

— Şi ce legătură are asta cu câinele? 

— Acum ajung acolo. Există două ipoteze: una bună și alta 
proastă. Câinele ar fi putut fi adus pe acest vapor cu mult 
timp înainte. În cazul acesta nu mai este nimic de făcut. 


Dimpotrivă, este foarte posibil ca noul răpitor, cel care l-a 
înlocuit pe Kevin O'Connor, să îl fi luat cu el atunci când a 
venit să ia vaporul din Malta. 

— Să admitem. Şi după asta? 

— Aţi mai încercat să intraţi într-o ţară cu un animal? 
Autorităţile sanitare cer certificate. Presupun că în Malta se 
întâmpla la fel. Nu trebuie să imporţi haite de ciobănești 
germani, mai ales în perioada care ne interesează. Așadar, 
dacă veţi cere stațiunii din La Valetta să ancheteze 
autorităţile veterinare ale insulei vom avea șansa să aflăm 
urma acestui câine. Și a proprietarului său. Este un punct de 
plecare. 

— O demonstraţie strălucită, spuse James Williamson. Cu 
condiţia ca blestematul ăsta de vapor să fi trecut prin Malta. 
Este un Jlongshot... 

— Vi-l acord dumneavoastră, zise Malko, dar mai aveţi 
vreun alt mijloc? 

— My God, nu! Dejunăm și vom trimite fax în Malta. 

Malko îi adresă un zâmbet fermecător, dar ferm: 

— Trimitem fax în Malta și apoi dejunăm. 

x 


* * 


Trecuseră douăzeci și patru de ore. Malko își rodea 
unghiile. Cu fiecare minut care trecea descurajarea îi 
sporea. Frumoasa alcătuire a spiritului său părea tracasată 
de cruda realitate. Era logic ca acest vapor să se oprească în 
Malta, dar dacă ciobănescul german era la bord deja, nu va 
mai fi declarat. 

Malko nu mai putea să se uite la televizor și nici să mai 
asculte apelurile telefonice vădit obscene ale lui Mandy 
Brown. 

Chiar atunci sună telefonul. Așteptă puţin înainte de a 
răspunde. Mandy Brown? James Williamson? Mairead 
O'Connor? 

Ridică receptorul și trebui imediat să-și depărteze 
aparatul de ureche. Cu siguranţă că James Williamson nu va 
deveni niciodată un autentic gentleman britanic. Cuvintele i 


se încurcau în gură și se bâlbâia. 

— Vino repede, pentru Dumnezeu, zise el. Vino. Am primit 
răspunsul. 

Închise cu teama că i-a spus lui Malko prea mult, iar 
acesta se repezi spre ieșire. Dacă răspunsul din Malta ar fi 
fost negativ, șeful secţiei CIA nu ar mai fi fost în starea 
aceea. 

— Am găsit veterinarul, îi spuse James Williamson, înainte 
chiar ca Malko să fi închis ușa biroului său. Un anume Zamit. 
Însărcinat de serviciul de sănătate maltez să elibereze 
certificate pentru animalele care sosesc în insulă. A fost 
după un ciobănesc german provenind de la Frankfurt, zborul 
7645 Lufthansa, pe 4 martie. i 

Malko de abia se putea abține. In mod cert șeful secţiei 
CIA ardea de nerăbdare să se caţăre pe pereţi de bucurie. 

— Altceva ce mai știți? întrebă Malko cuprins și el de 
bucurie. 

— Da. Câinele era însoţit de un anume Jack Hopkins, 
supus britanic. Tocmai am primit răspuns de la Foreign 
Office. Pașaportul era fals. 

— Ce s-a întâmplat cu Jack Hopkins? 

James Williamson se bosumflă. 

— A părăsit Malta, zise el. La bordul unui cabotier de 300 
tone înmatriculat în Panama, Sundowner. Vaporul acesta era 
pe chei în portul de distracţie din Tax'biex, în faţă cu La 
Valetta. A plecat pe mare pe 5 martie pe la zece dimineaţa. 
Oficial în direcţia Nigeria. Câinele era la bord. 

Malko își savura triumful. Nu putu să nu își toarne un 
pahar de vodcă de la barul șefului său. Aflase dintr-odată 
numele șefului. Aflase dintr-odată numele vaporului care 
urma să livreze arme și să îl ia pe Salman Rushdie cât și data 
plecării din Malta. Pornind de la aceste elemente putea să 
calculeze cu aproximaţie data sosirii în apele irlandeze. 

— Sunt necesare cam zece ore de navigat pentru a ajunge 
de la Tripoli în Malta, zise el. La asta se mai adaugă două 
zile cu  încărcatul.  Tripoli-Irlanda, asta face cam 
cincisprezece zile. A plecat pe 5. Suntem în 18. În mod 


normal ar trebui să fie în apropierea Irlandei în două, trei 
zile avem răgazul să aflăm unde se află. După asta nimic nu-l 
va mai putea face pe Salman Rushdie să dispară. 

James Williamson căzuse pe gânduri. 

— Ar trebui avertizaţi Verii ca să supravegheze coastele 
Irlandei de Sud cu patrule și cu avioane: nu va fi greu de 
găsit vaporul Sundowner. 

— Bineînţeles, recunoscu Malko, dar vor merge peste tot 
ca să intercepteze armele. lar dacă vor inspecta Sundowner 
înainte ca Salman Rushdie să fie la bord, atunci nu îl vom 
mai găsi niciodată. 

James Williamson surâse; era de acord pentru că nu era 
dispus să scoată din foc castanele cu mâna lui în folosul 
Verilor. 

— Avem răgazul acesta! Ce sugerezi, deci? 

— Plec la Dublin, trecând prin Paris! Nu ţin să trag după 
mine o haită de „Joes”* ai MI6. Dacă Verii vor vedea că plec 
spre Irlanda se vor îndoi că merg doar ca să joc golf. 

— Dar ce vrei să faci într-adevăr? Mairead O'Connor ţi-a 
scăpat. 

— Cine știe? Poate reușesc să o găsesc. Am totuși un 
număr de telefon. Și apoi ceea ce va urma se va petrece în 
Irlanda de Sud, cel puţin cu vaporul. 

— Good luck, zise James Williamson. Să nu mă contactezi 
direct. Utilizează sistemul de protecţie al staţiunii din 
Dublin. În ceea ce mă privește, am să fiu la cea a NATO. 
Dacă vom putea repera Sundowner datorită unei patrule 


aeriene, va fi nemaipomenit. 
* 


x * 


Malko tocmai își făcea valiza când sună telefonul. Trebuia 
să fie portarul de la hotel care îl anunța că i-a sosit taxiul. 
Făcuse ostentativ o rezervare la Air France acum o oră. 
Avusese de ales între Heathrow și London City chiar din 
mijlocul Londrei datorită noului tunel. 


3% Agenti. 


— Malko? 

Un val de adrenalină i se scurse prin vene. Era Mairead 
O'Connor. Nu-i venea să-și creadă urechilor. 

— Eşti la Londra? întrebă el. 

— Nu. La Dublin. Ştiu că m-ai căutat de mai multe ori. 

— Nu mi-ai răspuns niciodată. 

— Aveam motivele mele. Acum s-au schimbat. Dar prefer 
să nu vorbesc despre asta la telefon. 

— Asta pică foarte bine, zise Malko prinzând ocazia. 
Tocmai plecam la Dublin. Ajung în seara asta. Unde aș putea 
să te văd? 

— Voi fi începând cu ora nouă într-un bar, Mac Grath, colţ 
cu North Wall Quay și Castleforbes Road. Îl vei observa 


pentru că are o faţadă verde. 
* 


x * 


O mulțime zgomotoasă ieşea de la Horse-shoe, barul 
hotelului Shelburn și se îndrepta spre recepţie și salonul de 
ceai. Bărbaţi și femei care păreau să sărbătorească la 
nesfârșit recunoașterea independenţei Irlandei de Sud 
semnată în 1922 în acest loc istoric. Singura schimbare 
notabilă începând cu acea dată era că acum erau și femeile 
acceptate în baruri. 

Malko, sosit de două ore de la Paris, prin Air Inter, se 
strecură în mulţime până în dreptul autoturismului Sierra 
parcat în fața hotelului. Londra-Paris-Dublin, spera că cei de 
la Special Branch nu îl urmăriseră. Nu mai avusese timp să 
treacă nici pe la ambasadă să își ia o armă. lar Sierra pe 
care o închinase de la Hertz în condiţii care ar fi încântat pe 
contabilii CIA, mulţumită acordurilor Hertz-Air France, nu îi 
oferea aceeași protecţie ca și Escort-ul blindat al CIA. Dar 
timpul trecea și nu mai avusese timp să mai facă traseul cu 
feribotul. 

După ce ocoli College Park, cobori spre cheiurile din 
Liffley. Pe lângă râul care traversează Dublin-ul de la est la 
vest și se întoarse spre stânga, în Custom House Quay, 
strecurându-se spre vest. Cartierul era de-a dreptul sinistru, 


cheiul plin de antrepozite, de uzine abandonate și de clădiri 
părăsite. Zona portuară se termina puţin mai departe. Parcă 
era un oraș bombardat. Nicio pistă. Nu puteai să nu observi 
barul Mac Grath care punea singura pată de culoare în acest 
univers arid. Fațada verde strălucitoare era luminată de 
proiectoare ceea ce o făcea și mai stridentă. Malko își parcă 
în faţă Sierra. Era locul ideal pentru o ambuscadă. Traversă 
și intră în bar. 

O magmă zgomotoasă se aglutinase în jurul barului, tipi 
de genul docher sau manufacturieri. Urlau cât îi ţinea gura, 
trânteau halbele de bere să le spargă acoperind melodiile 
vechi irlandeze scoase de un juke-box. Fumul era atât de 
gros că de-abia puteai să vezi prin el. Malko trebui să 
traverseze în diagonală ca să examineze cele aproape zece 
separeuri așezate în spatele cârciumii. Într-unul, un cuplu 
flirta fără jenă, încolăciţi unul de celălalt ca niște șerpi. 

În cel de alături era Mairead O'Connor cu un pahar gol în 
faţă. Părul ei lung și roșcat era dat pe spate descoperindu-i 
fruntea înaltă, ochii verzi conturaţi cu negru și gura mare 
care lucea în penumbră. Ca și prima dată, Malko își dădu 
seama că este frumoasă. Se așeză în faţa ei, cu spatele spre 
sală. Când ea se îndreptă puţin, putu să îi observe pieptul 
plin de sub cașmirul negru. Avea un zâmbet puţin 
melancolic... 

— Nu credeam că am să te revăd. 

— Nici eu, zise Malko. 

Mairead părea că nu este la primul pahar pentru că 
privirea îi era ușor tulbure și avea obrajii roșii. In spatele lor 
apăru un barman care, în ciuda alurii bărbătești, avea părul 
lung negru, umerii laţi reliefaţi de un pulover albastru și 
bine strâns în jeanși negri vârâţi în niște cizme de cowboy cu 
bot metalic. Azvârli câteva cuvinte în gaelică lui Mairead, iar 
spre Malko o privire dispreţuitoare și după treizeci de 
secunde veni cu două măsuri de Guiness care păreau 
vomitate de o sepie pe care aproape că le aruncă pe masă. 

— Nu pare prea amabilă, zise Malko. 

— Oh, așa este Sheila. Este sora unui membru al IRA care 


este închis într-o închisoare din Dublin pentru omor. Ea este 
din Londonderry, dar a venit să lucreze aici pentru ca să-l 
vadă din când în când. 

— Sunt oameni ai IRA pe aici? 

— Unii, iar toţi ceilalţi clienţi sunt simpatizanți. 

— De ce ai venit tocmai aici? 

— Pentru că aici nu sunt niciodată blue-noses”. 

Dintr-o sorbitură își bău jumătate din bere. Malko o 
studia. Părea agitată, nu era în apele ei. 

— Ai să-mi spui ceva nou? îl întrebă ea. 

— Ai citit ziarele? 

— Sigur. Nu credeam că îl vor înlocui pe Kevin atât de 
repede, zise ea. Am fost surprinsă. 

— Ştii cine sunt membrii comandoului care l-a răpit pe 
Salman Rushdie? 

— Nu. 

— Poate că mai este timp să se facă ceva, sugeră Malko. 

— Ce anume? 

— Am putut obţine niște informaţii. Am aflat numele 
vaporului și data când a plecat din Malta. 

Ea se aplecă în faţă. 

— Glumești! 

— Este Sundowner. 

Văzându-i expresia chipului schimbată, știu că a nimerit în 
plin. Pupilele lui Mairead se micșorară. 

— Cum ai aflat? 

— Prin raţionament, zise Malko, dar îmi lipsește 
informaţia capitală: unde va fi descărcat acest cabotier peste 
câteva zile? 

Un fel de rictus îi trase lui Mairead gura spre stânga. 

— Chiar dacă aș ști nu ţi-aș spune. Și în orice caz nu mai 
am acces la nicio informaţie. 

— De ce? 

Ea își termină berea și înainte să îi răspundă mai comandă 
încă una. 


55 Poliţişti. 


— Îţi spusesem de intenţia mea de a protesta pe lângă 
Army Council pentru omorârea fratelui meu. Am obţinut o 
întrunire aproape excepţională a majorităţii membrilor și le- 
am expus ceea ce știam cerând reabilitarea postumă a lui 
Kevin. Le-am explicat că fusese asasinat degeaba. Au 
dezbătut apoi mai multe zile, după care m-am întâlnit cu 
responsabilul, știi care, „Wilfred Reilly”. Am primit alaltăieri 
răspunsul lor: mi-au respins cererea. Ca să fie acoperit, omul 
acesta i-a convins că Kevin era gata să trădeze. S-au folosit 
împotriva lui de scrisoarea pe care mi-o scrisese. Și, în plus, 
mi-au dat de înţeles că și eu reprezentam un pericol pentru 
că știam totul! Ai avut dreptate când m-ai avertizat... 

Malko simţea că se chinuie. Vorbea încet, ţinea degetele 
încrucișate a rugăciune și avea o privire întunecată. Repede, 
mai adăugă: 

— Dacă mi-ar fi dat dreptate nu ţi-aș mai fi dat niciodată 
vreun semn de viață. Așteptam răspunsul lor. 

— Şi acum ce ai să faci? 

Ea înalţă capul. 

— Îl voi ucide pe „Wilfred Reilly”. Știu unde să îl găsesc. 
S-a reîntors la Dublin. Vreau să îl răzbun pe Kevin. 

Spusese asta fără ostentaţie. Faptul că „Wilfred Reilly”, 
responsabil al operaţiunii, revenise, îi confirma ipoteza: 
Sundowner trebuia să sosească. Totuși Mairead nu va fi ușor 
de manevrat. 

Malko știa asta. Nu era pentru prima dată că membrii IRA 
se omorau între ei. După seria de atentate din 1970 fuseseră 
eliminaţi toţi psihopaţii nebuni după pistoale și cei mai mulţi 
din Dublin. 

— Uite. Trebuie să te părăsesc acum. 

— De ce ai acceptat să mă vezi? 

Mairead se tulbură ușor. 

— Oh, mi-este greu să spun. Mi-ai fost simpatic. Voiam să 
vorbesc că cineva despre fratele meu. Nu prea am avut cu 
cine. Nu vreau să mă urmărești. Rămâi puţin aici, eu voi 
pleca prima. 

Mai înainte să aibă timp să protesteze, ea se și strecurase 


din separeu și traversa sala. Purta o fustă scurtă, colanţi 
negri și cizme. Și din spate era la fel de apetisantă ca și din 


faţă. Frustrat, Malko încercă să guste berea. Era groaznică. 
x 


* * 


Barmanul Sheila luă din cui o haină de piele, își luă de sub 
casă bastonul de crichet și îi salută cu un gest bucuros pe 
obișnuiţii barului. Un roșcovan bărbos și jovial o înlocui și se 
puse imediat pe treabă. Ea ieși pe ușa de alături și plecă 
spre centru pe jos, mergând repede. 

După douăzeci de metri o ajunse din urmă pe Mairead 
O'Connor care mergea în aceeași direcţie. Aceasta se 
întoarse și o recunoscu. 

— Trebuie să îţi vorbesc, zise Sheila. 

Mairead O'Connor se opri. 

— Ce vrei? 

— Cine este tipul ăsta? 

— Nu te privește! zise Mairead furioasă. 

Sheila o fixă, plină de dispreţ. 

— Nu e cumva un blue-nose? Se spun o groază de lucruri 
despre tine. 

Palma fu atât de rapidă încât Sheila nu apucă să se 
ferească. Nebună de furie, răspunse violent și o trânti pe 
Mairead la pământ, la intrarea într-o fundătură întunecată, 
între două antrepozite abandonate. Geanta tinerei femei 
alunecă de pe umăr. 

— Ticăloaso! Te învăţ eu minte! zise Sheila. 

O prinse pe Mairead de pletele roșcate și o târî câţiva 
metri spre intrarea în fundătură. Apoi, dându-i drumul, 
apucă băţul de crichet și începu să o lovească cu toată forța 
pe Mairead în cap. 

În cei zece ani de închisoare aceasta din urmă avusese de- 
a face cu zeci de tratamente feroce. Se chirci instinctiv, iar 
băţul o lovi în umărul stâng, făcând-o să scoată un urlet de 
durere. Dar era deja în patru labe cât pe ce să se ridice. Cu o 
lovitură precisă de picior, Sheila îi strivi mâna dreaptă. Apoi 
cu băţul ridicat deasupra capului se întoarse iar spre 


Mairead. Încă o dată aceasta reuși să pareze loviturile 
trăgându-se înapoi. 

Dar Sheila, cu forța câtorva răsuciri, impresionante, o 
împinse spre zidul din fund. Cu o lovitură violentă de picior o 
făcu din nou pe Mairead să urle, lovită în plin în tibie. Sheila 
se  dezlănţuise și își manevra bâta cu o precizie 
înspăimântătoare. Era suficientă o singură lovitură în cap ca 
să o termine. 

Mairead, cu respiraţia tăiată, cu piciorul și gamba care 
refuzau să o mai ajute, se sprijini de un container alb 
părăsit. De data asta, bâta o ocoli la un milimetru izbindu-se 
cu zgomot sonor de metalul containerului. Următoarea 


lovitură va reuși. Avea impresia deja că i s-a spart ţeasta. 
* 


* * 


Malko lăsă cinci lire pe tejghea și ieși de la Mac Grath. 

După ce Mairead îl abandonase nu îi mai rămânea decât o 
soluţie și nu cea mai bună pentru Salman Rushdie: să-i 
prevină pe britanici. Vor ajunge cu siguranţă să inspecteze 
nava Sundowner imediat ce vor intra în marea Irlandei. Dar 
atunci nu prea mai erau șanse să-l găsească viu pe Salman 
Rushdie. 

Urca spre centru, încet, fără viteză, la volanul Sierrei când 
farurile lui luminară un obiect pe jos la intrarea într-o 
fundătură. O geantă mare de femeie, asemănătoare celei a 
lui Mairead O'Connor. 

Malko opri și cobori din Sierra când auzi un urlet în 
capătul fundăturii! Se năpusti asupra celor două siluete. O 
voce îl opri. 

— My purse! Take the gun inside!% 

Era vocea lui Mairead! 

Malko se întoarse, luă poșeta și căută în ea. 

Ştia că va găsi o armă înainte chiar de a pune mâna pe un 
Colt 45 ruginit cu încărcătorul suplimentar lipit cu scotch 
de-a lungul patului puștii. Cu pistolul în mână se îndreptă 


3 Geanta mea! Ia pistolul din ea! 


spre capătul fundăturii. 

Văzându-l pe Malko, barmaniţa se îndreptă spre el. Tinea 
bâta de crichet la orizontală și o răsucea deasupra capului 
încercând să îl lovească, pentru ca apoi să fugă. 

Malko ezită să tragă. Fata îi azvârli cu brutalitate în cap 
bâta de crichet și o luă la fugă spre Custom House Quay. 
Înainte de a dispărea, ea urlă câteva cuvinte în gaelică spre 
Mairead. 

Aceasta îl ajunse pe Malko. Era într-o stare jalnică, cu 
chipul murdar de noroi și de sânge, care curgea dintr-o rană 
de sub plete, cu mâinile umflate, un umăr mai sus decât 
celălalt și își târa piciorul stâng. Se prăbuși în Sierra cu 
capul în mâini și începu să plângă. 

— Ticăloșii! Ticăloșii! spuse ea încet. M-au condamnat la 
moarte pentru trădare! Ca și pe fratele meu. 

— De unde știi? 

— Mi-a strigat-o Sheila înainte să fugă. 

Malko conducea de-a lungul cheiurilor pustii. 

— Unde vrei să mergi? 

— Nu știu. Nu mă pot întoarce la prietenii mei. Mă vor 
căuta și acolo. 

— Vino la Shelburn. 

— Cum așa! 

— Am să spun că ai avut un accident, că te-a lovit o 
mașină. 

Recepţionerul îi aruncă lui Mairead o privire intrigată în 
timp ce Malko lua cheia și îi lăsă o bancnotă de zece lire. 
Tânăra femeie de-abia se ţinea pe picioare, își mușca buzele 
ca să nu urle. În cameră se prăbuși pe pat, iar Malko îi 
studie rănile. Avea o plagă enormă la cap, un hematom 
deschis pe tibie, un deget strivit, plus umărul stâng care își 
dublase volumul. Probabil o fractură a claviculei. 

— Trebuie un medic, spuse el. 

— Nu, sări Mairead. O să fac o baie. În timpul ăsta mergi 
la o farmacie. Mai înainte ajută-mă să mă dezbrac. Nu-mi pot 
mișca brațul. 

Malko se execută și scoase puloverul peste capul femeii. 


Pieptul plin îi era acoperit de un sutien alb care scotea mai 
mult în evidenţă petele de roșeaţă. Avea pântecele plat și 
picioare lungi. Corpul îi era plin de vânătăi. O ajută să își 
scoată fusta, apoi ea se târî spre baie. 

* 


* * 


Mairead pusese zăvorul și veni să îi deschidă. Înfășurată 
într-un halat de prosop, și cu pletele ude semăna cu o sirenă. 
Malko observă imediat minibarul deschis, două sticle mici de 
Cointreau goale și un Browning așezat pe noptieră. 

— Ești mai bine? 

— Da, zise ea luând pachetul de la farmacie. Mă doare, 
dar merge. Mi-e teamă să nu am clavicula dreaptă zdrobită. 
Dar cu capul stau mai bine... 

— Ce vrei să spui? 

Mairead O'Connor întoarse spre el o privire scânteind și 
plină de febra furiei. 

— Pentru că nebunii ăștia cred că i-am trădat, chiar am s-o 
fac cu adevărat. Oricum mă vor ucide. Așa că te voi ajuta să 
găsești locul unde se află Sundowner și unde va debarca 
încărcătura de arme. Asta vrei, nu-i așa? 


Capitolul XVII 


Lui Malko nu-i venea să-și creadă urechilor. În sfârșit, era 
tocmai ceea ce voia să știe pentru a păstra o șansă de a-l 
salva pe Salman Rushdie. 

— Cum? întrebă el. 

— Știu un skipper care a transportat de două ori arme 
pentru IRA, o dată de la Beirut, altă dată din Libia. Cele 
două călătorii s-au terminat în același loc, pe coasta de Esta 
Irlandei de Sud. Cred că și de data asta vor folosi același 
loc... 

Asta i se părea cam nesigur lui Malko. IRA își va asuma 
oare acest risc? 

— Nu crezi că vor schimba locul? 

— Nu. Au o logistică terestră, au oameni care îi ajută să 
ascundă armele după ce acestea au fost distribuite. Asta nu 
pot să schimbe. Și apoi sunt foarte conservatori... 

— Dar de ce coasta de Est? Marea Irlandei este mult mai 
supravegheată decât Atlanticul. În Connemara nu există 
nimeni, am văzut niște plaje superbe. 

— Marea este mai aspră acolo și în orice caz IRA nu are 
niciun fel de bază acolo. Debarcările s-au făcut întotdeauna 
pe coasta de Est. IRA chiar a furnizat skipper-ului despre 
care îţi vorbesc o casetă video cu locul unde ar trebui să 
debarce. Chiar dacă nu știu numele acestui loc, aș putea 
reuși să recuperez această casetă inventând ceva. 

De data asta ipoteza devenea serioasă. Malko se îndoia 
încă de sinceritatea lui Mairead O'Connor. Prea bruscă era 
schimbarea. 

— Ştii ce riști dacă mă ajuti... 

Mairead își învârtea gânditoare cuburile de gheaţă din 
paharul golit de Cointreau. 

— Oricum, zise ea, m-au condamnat la moarte. Pe 
nedrept! Nu poţi înţelege ceea ce simt. Mi-am dat zece ani 
din viaţă pentru Organizaţie. Acum, când sunt nevinovată, 


vor să mă urmărească și să mă ucidă. Dar le-o voi plăti! 
Chiar dacă nu reușesc să-l ucid pe „Willfred Reilly”. Vreau să 
împiedic această operaţiune nedemnă de noi. Ei nu gândesc. 
Sunt oameni grosolani care ascultă orbește de ordinele pe 
care le primesc. Sunt capabili de cel mai mare devotament 
ca și de cea mai cumplită cruzime, fără să ţină seama de 
multe lucruri! În ochii lor, eu sunt femeia care trebuie ucisă. 
În ceea ce îl privește pe Salman Rushdie, nu vor ști 
niciodată... 

— Te condamni singură acţionând în felul acesta, îi spuse 
Malko, emoţionat și tulburat de hotărârea tinerei femei. 

Ea îl privi disperată. 

— Dar sunt abandonată, moartă! zise ea cu o voce 
inexpresivă. Sigur că aș putea să fug din ţară, să mă ascund 
în Statele Unite, să încerc să uit, dar o să stau tot timpul cu 
frica în sân. IRA este foarte răzbunătoare. Cel care a trădat 
știe că nu are scăpare. Special Branch cumpărase pe unul 
din șoferii unui membru important al Army Council. Au aflat 
asta. Un comando l-a dus pe vinovat la ţară și l-au bătut de 
viu în cuie într-un copac, cuiele erau cuie de dulgher! 

Mai vorbiră și băură încă timp de o oră. Mairead se 
ameţise, amestecând atâtea băuturi aflate în bar și acum 
limba i se împleticea. Privirea îi era tulbure iar gesturile 
nesigure. Așa, anesteziată de alcool, părea că nu mai suferă. 

În clipa aceea, Malko își dădu seama că în cameră nu era 
decât un singur pat mare... Lui Mairead nu părea să-i pese. 
Se ridică și, cu o grimasă de durere, îi spuse: 

— Ajută-mă să-mi scot halatul. În spatele ei Malko prinse 
gulerul halatului pe care ea și-l desfăcuse și i-l scoase cu 
multă grijă de pe umeri. Spatele îi era plin de vânătăi, iar 
când halatul căzu pe jos, Malko observă că, după baie, 
Mairead nu-și pusese nici sutienul și nici chilotul. Avea un 
spate lung, cabrat, două fese mici care-i subliniau 
rotunjimile pline, dar alungite. Nu avu timp să o admire prea 
mult, pentru că Mairead se întoarse încet cu faţa spre el. 
Avea multe urme roșiatice iar tufișul de sub pântecele 
semăna cu cărbunii aprinși. 


Surâse ușor. Privirea i se plimba și, cu încetinitorul, se 
lăsă cu tot trupul spre Malko, strivindu-i plăcut buzele sub 
ale sale. Scoase un mic strigăt când el o mângâie ușor peste 
umărul umflat și învineţit. 

Apoi își desprinse buzele și spuse cu o voce de 
nerecunoscut: 

— Fuck me hard!” 

Mairead O'Connor adeverea proverbul conform căruia 
irlandezele nu cedează decât bete criţă. In faţa acestui dar 
mut, a acestei senzualități amorţite, Malko simţi cum 
dinspre mijloc îl cuprinde o erecţie formidabilă. Cu multă 
grijă o culcă pe Mairead pe spate. Ea începuse iar să îl 
sărute și îi simţi coapsele musculoase cum se deschid sub 
greutatea lui. Vârfurile sânilor îi erau tari ca marmura. El se 
dezbrăcă repede și dintr-odată se strecură în ea. Mairead 
gemu, își puse braţul sănătos pe spatele lui și îl sărută cu 
furie. Făcură dragoste încet, în timp ce ea, cu picioarele 
strânse, se ondula încet sub el și îl strângea să îl sufoce. Ea 
fu cea care începu să se miște rapid sub el, declanșându-i lui 
Malko plăcerea pe care ea o primi cu un tremur din tot 
corpul, cu ochii închiși. 

Când Malko se desprinse de ea și i se strânse alături, 
Mairead rămase în aceeași poziție. O observă că se mângâia 
pe pântece cu mișcări imperceptibile ale degetelor. Nu dură 
mult timp. Malko văzu cum ridică bazinul, respiră adânc, 
apoi cade, liniștită. Întoarse spre el capul și îi spuse cu un 
zâmbet îndepărtat: 

— A fost foarte bine, dar de când am fost în închisoare nu 
mai știu să juisez decât în felul ăsta. 

Peste treizeci de secunde era adormită. Malko rămase cu 
ochii deschiși în întuneric. Dacă Mairead nu se înșela, avea 
atunci o șansă să-i reușească misiunea. Dar foarte repede 
IRA va afla de prezenţa lui la Dublin și va face totul ca să îl 


elimine. 
x 


37 Străpunge-mă! 


* * 


Harry „Mad Dog” Flynn lăsă vântul să-i lovească chipul. 
Sprijinit de bastingajul feribotului care lega Wilmington de 
Dublin, se destindea în sfârșit pe teritoriu irlandez. Perioada 
care urmase răpirii lui Salman Rushdie fusese stresantă. 
Aflase din mass-media despre moartea Elizabethei Malone 
fără să știe cum fusese reperată de Scotland Yard. Nu se 
menţiona nimic nici despre IRA în legătură cu răpirea, dar 
asta trebuia să fie un șiretlic de-al poliției. Moss Cooney, 
Jerry Mac Cann și el, Harry, se înlocuiseră unul pe celălalt în 
furgoneta în care era ascuns Salman Rushdie, pândind cel 
mai mic semn anormal și întrebându-se în fiecare zi dacă nu 
va apărea poliţia. 

Scriitorul, căruia îi administrau doze masive de calmante, 
era într-o stare de comă. De două ori pe zi continuau să îl 
hrănească și-l duceau să-și facă nevoile. Apoi îl puneau din 
nou în „linţoliul” lui. În fiecare zi, Harry „Mad Dog” Flynn 
suna la numărul de la mesagerie, așteptând semnalul de 
plecare. O nouă tensiune în perspectivă. Jobul lui consta în 
a-l duce pe scriitorul răpit la un membru al IRA care locuia 
în Arklow, în sudul Dublinului, și de a veghea la finalizarea 
operaţiei. 

În sfârșit, mesajul sosise și porni la drum, ușurat, în ciuda 
riscurilor pe care le comporta această călătorie. Din fericire, 
în media nu se mai vorbea despre Salman Rushdie, iar 
poliţia trebuie să-și mai fi slăbit supravegherea. Harry „Mad 
Dog” Flynn adusese armele în furgoneta care se pierduse în 
valul de mașini care ieșeau din Londra. 

Se îmbarcase fără probleme pe feribotul pe care 
controalele erau punctuale. Harry așteptase chiar ca un 
simpatizant al IRA să fie de serviciu ca să se îmbarce. Acum 
zărea chiar luminile din Dublin. Nu simțea absolut nimic, 
niciun sentiment pentru omul pe care îl răpise. Nici ură, nici 
milă. În ochii lui nu era decât un obiect de valoare, nimic 
mai mult. El și cei doi complici ai săi îl tratau fără brutalităţi 
inutile, abținându-se de la orice contact cu el. Decupase cu 
grijă toate articolele referitoare la răpire, pentru amintirile 


sale. Încă o dată își bătuse joc de Scotland Yard. Privea 
luminile Dublinului în ceaţă. Intr-o zi nu va avea decât o 
singură lIrlandă, iar el și camarazii lui vor fi cinstiți pentru 


lupta lor. 
* 


* * 


Trei zile! După calculele lui Malko, nu mai rămâneau 
decât trei zile cel puţin înainte de sosirea în largul coastei 
Irlandei a vasului Sundowner. Timpul trecea cu o viteză 
fulgerătoare. Mairead ieși din baie în slip și în sutien. 
Umărul îi era umflat și vânăt și șchiopăta. Totuși reușise să 
se machieze bine cât de cât și își legase părul într-o coadă. 

— Voi încerca să-l întâlnesc pe Jimmy Toland, spuse ea. 

— Ce îi vei spune? 

— Mai întâi să-i fixez întâlnire. Ştie că aparţin 
Organizaţiei, sper să nu-mi pună întrebări. După aceea, mai 
vedem. 

Formă un număr de telefon și începu să vorbească în 
gaelică. Conversaţia dură destul de mult. Malko ar fi dat o 
aripă a castelului din Liezen doar ca să înţeleagă gaelica... 
Când Mairead închise, era radioasă. 

— Mă va suna la numărul meu - cel pe care ţi l-am dat și 
ţie - ca să fixeze unde ne întâlnim. Trebuie să se deplaseze 
încoace, pentru că nu locuiește în Dublin. 

— Superb! zise Malko. Acum avem două lucruri de făcut. 
Mai întâi, îți cumperi niște haine, apoi eu trebuie să trec pe 
la ambasada americană. 

— Te voi aștepta aici, propuse Mairead, nu mă simt prea 


bine. 
K 


* * 


Brian Savage de-abia debarcase la Frankfurt, via Paris, că 
și telefonă la Londra la numărul de la mesagerie care-i 
folosea ca să comunice cu Sundowner. Avea un mesaj foarte 
scurt. Ship of the desert întârzia două zile din cauza vremii 
nefavorabile. 

Nu era o veste prea proastă. Se grăbise mai ales să afle 


vești de la Harry „Mad Dog” Flynn aflat pe drum între 
Londra și Dublin. Tremura de fiecare dată când asculta 
radioul. Sună la ușa lui cineva și merse să-și lipească ochiul 
de vizor. Deschise. Era un om sigur, șeful de la Active 
Service Unit pentru protecţie, Paddy Mac Neil. Acesta părea 
îngrijorat. 

— Avem o problemă serioasă, zise el. Mairead O'Connor 
știe că o urmărim și i-am pierdut urma. 

Îi povesti altercaţia cu barmaniţa și tot ceea ce urmase. Ca 
și prezenţa unui străin care venise la întâlnirea de la bar. 
Dintr-odată, surâsul sardonic al lui Brian Savage se șterse. 

— Trebuie să o găsim, cu orice preţ. Verificaţi toate 
punctele. 

— Și apoi? 

— Nut her!58 

În câteva zile. Sundowner sosea, așa că nu era momentul 
să riște. Paddy Mac Neil plecă așa cum venise. Cunoștea 
Dublinul ca pe propriile-i buzunare și ar fi descoperit-o pe 
Mairead și dacă s-ar fi ascuns în infern. Brian Savage dorea, 
de când fusese informat despre condamnarea pronunţată de 
Army Council la adresa tinerei femei, să fie executată cât 
mai repede posibil. 

Nu avea încredere într-o astfel de femeie. 


38 Omorâţi-o. 


Capitolul XVIII 


Jack Hopkins, căpitanul de pe Sundowner, privea oceanul 
liniștit, în cele din urmă. Credea că n-o să mai treacă 
niciodată de Golful Leului. O vreme îngrozitoare l-a 
determinat să reducă viteza la nouă noduri și ar fi trebuit să 
se refugieze în portul Corogne. Ceea ce ar fi fost o 
catastrofă, se prăjea dacă o făcea. 

Câteva cutii stivuite pe chei dispăruseră în timpul furtunii, 
dar asta nu era prea grav. 

Cobori iar în cabina lui și începu să-și refacă ultimele 
calcule. După ce traversează Countown vor ajunge în trei 
zile. Acolo, vor avea puţin de așteptat până la căderea serii 
când va avea loc întâlnirea finală. Descărcarea va dura poate 
vreo două nopţi. Asta depindea de oamenii și de mijloacele 
puse la dispoziţie. Apoi, după ce va schimba echipajul, 
pentru că cei patru irlandezi ai IRA care erau cu el se 
simțeau epuizați după optsprezece zile de traversare, va 
porni din nou în ultima lui călătorie spre Tripoli. De data 
asta fără un risc major. După asta nu îi mai rămânea decât 
să-și cheltuiască cele o sută de mii de lire sterline. 

Formă un mesaj radio pe care îl transmise curând cu 
destinaţia serviciul de mesagerii londonez prin intermediul 
căruia comunica. li preciza, ca în fiecare zi, poziţia unde se 
afla. Ultima parte a călătoriei era cea mai periculoasă din 
pricina patrulelor de la Royal Navy și mai ales a avioanelor 
de la Royal Air Force Dar fără vreo informaţie sigură nu 
aveau niciun motiv să se intereseze de acest cabotier 
provenind din Nigeria și care transporta ananas și lemne cu 


destinaţia Liverpool. 
* 


* * 
De zece minute bune Malko vorbea pe linia protejată a 


ambasadei cu James Williamson, la Londra. Îi dădea din nou 
speranțe. La Londra, afacerea Rushdie continua să tulbure 


lumea politică. Omologii americanului mărturiseau că numai 
printr-un miracol l-ar mai putea găsi cineva pe Salman 
Rushdie viu. 

— Printre altele, adăugă șeful secţiei CIA, FBl-ul a găsit 
șantierul naval suedez de unde a fost cumpărat Sundowner. 
Atunci se numea Sparrow. A fost cumpărat printr-un 
intermediar al unei bănci din Jersey, pe numele lui Kevin 
O'Connor. Asta vine să confirme raționamentul tău. După 
asta, îi pierdem urma. 

— Sper că-l vom regăsi aici, zise Malko. 

— Mă pui într-o situaţie imposibilă, suspină James 
Williamson. Dacă vreodată Verii vor afla că noi cunoaștem 
coordonatele unui cabotier care se pregătește să livreze 
două sute tone de arme către IRA, vor urla în așa hal cum 
nici nu vreau să îmi închipui. lar mie îmi place Londra mult. 
Istoria ta cu plaja pe care ei o folosesc la orice acţiune îmi 
apare la antipozii măsurilor de securitate cele mai 
elementare. 

— Pentru că vă aflaţi la Londra, de aceea, explică Malko. 
Aici, în Irlanda de Sud, IRA face ce vrea ea, datorită miilor 
de simpatizanți din rândul populaţiei și a complicităţii pasive 
a autorităţilor politice. Gândiţi-vă numai cum le refuză 
britanicilor extrădările. Așadar, dacă au un loc bun, cu 
ajutorul complicilor din jur, atunci îl folosesc din nou. Nu 
pare să fie o metodă prea rea. Au loc multe debarcări de 
arme în Irlanda de Sud în favoarea IRA și niciodată nu a fost 
interceptat nici măcar un cartuș. Dacă planul meu 
funcţionează, îl vom recupera și pe Salman Rushdie, și 
armele. 

— Să te audă Cel de Sus, zise James Williamson. Dar 
pentru asta ai patruzeci și opt de ore, după care voi divulga 
totul Verilor dacă nu vii cu lucruri precise. 

După ce închise telefonul, Malko luă pistolul Beretta 92 cu 
două încărcătoare pe care i-l pregătise șeful secției. Nu era o 
măsură de precauţie inutilă, deși Dublinul părea atât de 
liniștit cu autobuzele sale verzi imperiale ce se grăbeau încet 
spre străzile strâmte și cu atmosfera sa de orășel de 


provincie adormit. 

Nu îl îngrijorau prea mult temerile lui James Williamson: 
la Langley, conducătorii CIA trebuie să fi sărit în sus de 
bucurie la ideea că vor da o lecţie orgolioșilor Veri, care 
pretindeau că ei au inventat informaţia. Arrogant Pricks... 


cum spuneau ei. 
* 


* * 


Mairead O'Connor vorbea la telefon când Malko se 
întoarse la Shelburn. Umărul îi dădea dureri îngrozitoare, 
dar tot refuza să meargă la spital. leșise cu Malko ca să își 
cumpere câte ceva de toaletă și de îmbrăcat. Avea migrene 
îngrozitoare, gamba i se umflase și era învineţită toată, iar 
mâna se deformase. Imediat ce închise telefonul îi aruncă lui 
Malko o privire triumfătoare. 

— M-a sunat Jimmy Toland. Avem întâlnire mâine la 
Dundalk. Îmi va confirma locul și ora mâine de dimineaţă. I- 
am dat numărul de aici. 

— Unde este Dundalk? 

— Este un orășel de pe coastă, la nord de Dublin, chiar 
înainte de frontieră, la două ore de mers. 

— Astăzi nu poate? 

— Nu. Și nu pot să-l zoresc. 

Mai rămânea puţin timp înainte de sosirea presupusă a 
vasului Sundowner, dacă Malko nu se înșelase în calculele 
sale. Cel puţin cabotierul să fi înaintat doar cu trei noduri cel 
mult pe oră și să nu fi ajuns să descarce deja. Pe Malko îl 
treceau sudori reci. CIA era alături de el 100% în caz de 
succes, dar dacă ar fi fost nevoit să mărturisească Verilor, cu 
părere de rău, că CIA participase la rearmarea IRA, James 
Williamson nu va suporta de unul singur rușinea asta. 

Mairead se strâmb de durere. 

— Nu vrei să te vadă un medic? întrebă Malko. 

Ea își scutură pletele roșcate. 

— Nu, doar după ce se va termina totul. 

Tânăra irlandeză era foarte înverșunată să se răzbune 
pentru serviciile pe care le adusese Organizaţiei IRA. 


x 
x x 


Matthew O’Connel închise receptorul cu mâna 
tremurândă. În clipa aceea, țeava pistolului fixată în ceafa sa 
se depărtă putin. Încet, stomacul îi reveni la locul lui. Privea 
pe fereastra atelierului său de reparat ceasuri circulația de 
pe Armand Quay, ca pentru a-și dovedi că nu trăia un 
coșmar. 

Necunoscutul care îl ameninţa cu pistolul intrase ca un 
client oarecare. Imediat însă încuiase ușa și îl ameninţă pe 
Matthew O'Connel că dacă striga îi va trage un glonţ în 
genunchi. Așa, ca pentru început. 

Astea erau metodele IRA... 

După care musafirul lui a cerut vești despre Mairead 
O'Connor, verișoara sa. Trădase și acum IRA o căuta. 
Terorizat, ceasornicarul fusese nevoit să accepte învoiala. 
Trimisul IRA știa că Mairead se folosea de el ca intermediar 
prin telefon. O făcea de când lucra în Organizaţie. El 
rămânea acolo să intercepteze toate apelurile de la Mairead 
sau destinate ei... 

După două ore sunase Jimmy Toland și lăsase un mesaj; 
după câteva minute a sunat chiar Mairead. Omul de la IRA 
notase cu scrupulozitate toate informaţiile. Acum Matthew 
O'Connel nici nu mai îndrăznea să îl privească. Aștepta în 
orice clipă ca acela să îi tragă un glonţ în cap. 

Celălalt îl asigură: 

— N-ai de ce să te temi, dacă-ţi ţii gura. Nu m-ai văzut, nu 
spui nimic. Dacă mai vin mesaje, le notezi pentru mine. Voi 
reveni în seara asta. Dacă nu, ai de ales o hood. 

Hood era o glugă neagră ce se punea pe capul trădătorilor 
înainte de a fi împușcați. Bărbatul își puse pistolul la 
cingătoare, își încheie pe deasupra puloverul, își așeză șapca 
pe cap și plecă închizând ușor ușa în urma lui. De-abia se 
depărtase, că Matthew O'Connel întinse mâna spre telefon. 
O iubea mult pe Mairead O'Connor. 

Ezită câteva lungi minute și se rezemă apoi de tejghea. 
Mâinile lui tremurânde nu mai reușeau să găsească 


șuruburile minuscule. Un văl îi trecu prin faţa ochilor. Își 


dădu seama că plânge. 
* 


* * 


Lungită pe pat, Mairead, cu ochii închiși, avea febră. 
Malko o privea. Decisese să nu iasă din hotel ca să evite 
orice întâlnire. Și oricum nu avea nimic de făcut înainte de 
întâlnirea cu Jimmy Toland. 

Ea întoarse capul spre Malko și îi surâse. 

— Am impresia că-mi trăiesc ultimele clipe plăcute din 
viața mea, zise ea încetișor. 

— De ce? 

— Nu vei fi mereu în preajma mea ca să mă aperi. Trebuie 
să ies, să văd oameni. Ei mă pândesc. 

— Company nu o să te lase fără protecţie, dacă afacerea 
asta reușește. 

Ea nu răspunse, dar îl trase pe Malko spre ea. 

— Mângâie-mă peste tot, îi zise ea. 

El începu să o mângâie peste tot trupul, iar Mairead se 
ondula sub degetele lui. Ştia ce îi place și își vâri mâna pe 
sub halatul de prosop și continuă să o mângâie. Mai întâi ea 
se încordă, apoi închise ochii. Malko o făcu să simtă plăcerea 
într-un timp record. Era cu siguranţă metoda sa preferată. 
Puțin mai târziu ea îl cuprinse cu buzele, cu pricepere și fără 


grabă ea îi smulse o plăcere atât de violentă încât strigă. 
x 


* * 


Jimmy Toland împinse, ca în fiecare zi, ușa de la Snooker 
cu fațada verde violent și se duse la partida lui de biliard. 
Clientela obișnuită era la fel de zgomotoasă ca de obicei și 
se îndreptă spre biliard salutând pe toată lumea, apoi se 
îndreptă spre scară și urcă la primul etaj unde se afla barul. 

Aici nu erau decât vreo șase bărbaţi. Barmanul Brennan, 
un adevărat butoi cu picioare, secondat de un bărbat cu o 
faţă ascuţită, foarte brunet, cu ochi apropiaţi și de culoare 
închisă. Jimmy Toland nu-l mai văzuse niciodată pe acesta. 
Ajunse la tejghea și îl salută pe Brennan. 


— Hello! Ca de obicei, da? 

Brennan îi făcu cu ochiul. 

— Eşti sigur că astăzi n-ai băut cam prea mult, Jimmy? 

— N-are importanţă, zise cu indignare Jimmy Toland. Şi- 
apoi niciodată nu bei destul. 

— Pune-ţi mâinile aici să văd dacă tremuri. 

Râzând, Jimmy Toland își așeză mâinile pe tejghea. 
Barmanul cel nou se apropie. 

Inainte ca marinarul să aibă timp să își mai tragă mâinile, 
acesta apucă un ciob de sticlă și lovi cu el din toate puterile 
mâna dreaptă a lui Jimmy Toland! 

Acesta scoase un urlet înfiorător, voi să se dea înapoi, dar 
se opri. Mâna lui dreaptă era practic fixată în tejghea și 
sângele începuse să șiroiască din rană. 

Innebunit de durere, privi în jurul lui prin ceața lacrimilor. 
Toate feţele erau încruntate. Își dădu seama că toţi cei de 
acolo aparţineau IRA! 

Calm, barmanul cel gras cobori scara barului și o fixă cu 
un cordon de care era prinsă o inscripţie pe care scria: 
Private party. No trespassing. 

Când reveni la bar, unul dintre „clienţi” tocmai era pe cale 
să-i înfigă lui Jimmy Toland între coaste vârful unui pumnal. 
Acesta din urmă urla cu mâna fixată tot de tejghea. Brennan 
se duse spre juke-box și puse o baladă irlandeză. Bărbatul 
care ținea pumnalul se aplecă spre urechea lui Jimmy și urlă, 
ca să acopere zgomotul muzicii: 


— Îmi vei spune când să mă opresc. 
k 


* * 


Malko îi întinse lui Mairead telefonul. 

— Este pentru tine. 

Avu timp să audă hărmălaia discuţiilor pe un fond muzical. 
Mairead schimbă câteva cuvinte în gaelică cu cel care-i 
telefonase și închise. 

— Avem întâlnire mâine, la prânz, spuse ea. La Dundalk, 
în faţa cinematografului Adelphi. Jimmy ne aduce caseta. 

* 


* * 


Jimmy Toland puse receptorul în telefonul de pe tejgheaua 
barului cu mâna stângă. Se forțase din răsputeri ca să spună 
câteva cuvinte pe un ton normal. Durerea din mână îi era 
atroce și la fel de dureros simţea și vârful cuţitului înfipt în 
spate. 

— Please, ia-mi asta, se rugă el. 

Cu brutalitate, tipul brunet și slab îi smulse vârful de 
sticlă din tejghea și îi eliberă mâna. Sângele șiroia. 
Barmanul îi azvârli un prosop ca să își înfășoare mâna rănită 
și imediat îl înconjurară patru zdrahoni. 

— Hai, mergem acasă. 

Jucătorii de biliard nu observară nimic deosebit când 
aceștia trecură prin sală. Jimmy știa că cei patru l-ar fi 
omorât pe loc dacă ar fi încercat să atragă atenţia asupra lui. 


Și-apoi, nimeni nu s-ar fi amestecat... 
x 


* * 


Brian Savage îl îmbrăţișă îndelung pe Harry „Mad Dog” 
Flynn care îl depășea cu un cap și părea încă și mai uriaș în 
încăperea cu tavanul jos. 

— Totul merge bine? întrebă Savage. 

Harry se lăsă cu toată greutatea într-un fotoliu. 

— Yeah! Sunt la Arklow, la Dennis. 

— Şi celălalt? 

— E O.K. L-am pus la rece, în pivniţă. 

— No problem, zise Harry „Mad Dog” Flynn. 

De câteva ore, Brian Savage avea de dezlegat o situaţie 
dificilă. Prezenţa alături de Mairead O'Connor a unui 
necunoscut care semăna mai mult cu un „Joe” de la MI6 
decât cu un îndrăgostit. Asta însemna că adversarii lor 
mirosiseră ceva. 

Soluţia înțeleaptă era să fi anulat totul, însă era imposibil. 
Fiecare oră suplimentară de navigat reprezenta pentru 
Sundowner un risc în plus și partea cea mai secretă a 
operaţiunii nu putea fi amânată. Brian Savage nu avea decât 
acest vapor pentru a-l scoate pe Salman Rushdie și pentru a- 


și îndeplini angajamentul faţă de „Nasser”. În plus, IRA avea 
absolută nevoie de SAM 7 și de puștile 106 fără recul pentru 
a putea organiza adevărate operaţiuni de război împotriva 
elicopterelor, blindatelor și cazărmilor armatei de ocupaţie 
britanică în Ulster. Nici nu putea fi vorba ca planul prevăzut 
să nu se mai aplice. Trebuia numai „cumpărat” un răgaz 


chiar cu un preţ mare. 
w 


* * 


Malko și Mairead sosiră la Dundalk în vederea întâlnirii cu 
o jumătate de oră mai devreme. De la Dublin şoseaua 
mergea de-a lungul coastei. Nimic suspect nu le atrăsese 
atenția, doar un motociclist care părea să-i urmărească, 
după care dispăru. Coborî pe Clan Brassil Street, strada 
principală care se înfunda într-un restaurant în întregime 
vopsit în albastru, Queen's. Mairead se informă, iar el 
întoarse la dreapta. La o sută de metri mai departe zări o 
piaţetă cu un complex învechit compus dintr-un cinema și un 
restaurant chiar în faţa oficiului de turism. Restaurantul cu 
storuri în dungi roz părea închis. Un afiș indica că era 
„Adelphi movie theater”. În faţă se afla Hotel Imperial și 
barul lui superb. Rockwell, de la parter. Ca și celelalte orașe 
din Irlanda de Sud, Dundalk respira o plictiseală profundă și 
o burniţă fină uda trotuarele. 

Malko parcă în fața restaurantului Adelphi și privi în jurul 
lui. 

— Este bine aici? întrebă el. 

— Da, zise Mairead. Va veni cu siguranţă pe jos. Noi am 
ajuns devreme. 

Prudent, Malko se hotări să cerceteze împrejurimile. După 
ce își vâri Beretta 92 în centura pantalonilor, acoperită de 
vestă, deschise portiera. 

— Așteaptă-mă acolo, îi spuse el lui Mairead O'Connor. 

Traversă și pătrunse în Rockwell's Pub. Interioarele erau 
bogate, lămpi mari Tiffany luminau tejgheaua lungă, la 
capătul căreia trei consumatori priveau meciul de fotbal la 
televizorul suspendat. Nu mai era nimeni altcineva, nici 


chiar în sufrageria hotelului. leși din nou, merse pe lângă 
Oficiul de turism și pe lângă restaurantul închis. Liniștea nu 
era neobișnuită. Era tocmai ora de dinaintea dejunului. 

Reveni la Mairead O'Connor care fuma cu nervozitate. 
Așteptară în liniște. Văzură trecând două mașini ale Gărzii. 

— Crezi că o să vină? întrebă Malko consultându-și ceasul. 

— Cu siguranţă, zise Mairead. 

— A întârziat. 

Mai trecură zece minute, după care Malko văzu venind 
dinspre centru un Rover cenușiu care mergea foarte încet cu 
un singur om la bord. Făcu un ocol ca și cum ar fi căutat loc 
de parcare și în sfârșit se opri nu departe de ei. Şoferul, un 
colos, cobori. Traversă fără să se grăbească și intră în Hotel 
Imperial. 

Se scurseră cinci minute. Malko se simţi straniu de 
neliniștit, ca o pisică sălbatică înainte de furtună. Ora 
întâlnirii trecuse demult și în jurul lor piaţa era goală. 
Liniștea asta prelungită îl făcu să tresară deodată. Brutal îi 
veni în minte o imagine; acum douăzeci de ani în Belfast... 
leși repede din mașină și se apropie de Rover-ul cenușiu 
parcat alături. 

Avu impresia că stomacul îi va strivi plămânii. Se întoarse, 
prinse privirea lui Mairead prin parbriz. 

— Ieși! urlă el 

Ea nu îl auzi însă - îi văzu mișcarea buzelor și expresia 
chipului Malko ajunse lângă ea în momentul când cu greu, 
din cauza piciorului, încerca să iasă din Sierra. O apucă de 
mâna sănătoasă și o trase afară. 

— Repede! Să plecăm de aici! 

Privi în jurul lui, ezită să traverseze, apoi zări zidul înalt 
care înconjura parkingul învecinându-se cu Oficiul de turism. 
Având impresia că retrăiește o scenă recentă din viaţa lui, se 
ruga cerului să ajungă la timp. 


Capitolul XIX 


Malko trebui să o împingă pe Mairead O'Connor cu 
violență ca aceasta să se lase în jos în spatele unui zid de 
ciment. Ea se sprijini în mâini și Malko ateriză alături de ea 
cu fața la pământ. Nu apucară să schimbe nicio vorbă. O 
explozie nebunească făcu zidul să tremure, după care îi 
învălui un aer fumegând și un nor cenușiu. Avură impresia 
că au plonjat deodată într-o liniște minerală. Explozia îi 
asurzise pur și simplu. Presiunea aerului din timpane îi făcu 
pentru moment să nu mai audă nimic. 

Ridicându-se cel dintâi, Malko zări o coloană de fum negru 
cum se înălța de pe trotuarul din faţa lui Adelphi. Părea că 
nu mai era viață în Dundalk. Liniştea mormântală se 
prelungi câteva secunde, după care fu întreruptă de strigăte, 
de apeluri, de claxoane. 

Malko o ajută pe Mairead să se ridice. Se săltară cu 
gesturi automate contemplând un spectacol de apocalips. 
Fațada de la Rockwell's Pub nu mai exista, fusese distrusă 
de explozie. Interiorul ardea încă și câţiva oameni încercau 
să scape din incendiu. O femeie ieși din ruine strigând, cu 
spatele în flăcări. Toate vitrinele din jur erau sparte și strada 
era plină de cioburi. 

Rover-ui cenușiu nu mai exista, iar Sierra lui Malko, 
sfărâmată, fusese proiectată de cealaltă parte. Ardea. Mai 
departe ardeau și alte mașini. Peste tot zăceau răniţi. 
Oamenii păreau șocați. O femeie ce stătea pe jos începu să 
urle. Nepoţica ei, lungită lângă ea pe jos, o ţinea de mână, 
dar nu mai avea jumătate din faţă. Mairead O'Connor trebui 
să se sprijine de zid ca să nu cadă. 

Malko simţea groază și furie. Atentatul acesta însemna că 
IRA ajunsese până la ei și că Jimmy Toland fusese întors din 
drum sau și mai rău. 

Se auzeau venind spre locul exploziei mașinile poliţiei cu 
claxoane și sirene. Malko o trase pe Mairead O'Connor spre 


Clan Brassil Street. Tânăra femeie era șocată. 

— My God! bâlbâi ea. Sunt niște monștri! Ai văzut fetița? 
Dar cum ai putut ghici? 

— Antena radio a Rover-ului. Mașina era nouă, iar antena 
veche și ruginită. Explozia a fost declanșată prin radio 
datorită acestei antene. 

— Dar omul care conducea Rover-ul? A intrat în bar, nu-i 
așa?... | 

— Trebuie că a trecut prin hotel și a ieșit pe altă ieșire. A 
propos, știi unde locuiește Jimmy Toland? 

— Da, nu prea departe de aici, în satul Killcary. Este 
aproape de frontieră. Vrei să mergem? 

— Nu prea avem șanse să-l găsim acolo, zise Malko, dar 
trebuie să aflăm ce s-a întâmplat. Să luăm un taxi. 

Găsiră unul în faţă la Oueen's. 

— Ce s-a întâmplat? îi întrebă imediat șoferul privindu-i 
fix. 

— O mașină capcană, cred, zise Mairead. 

Bărbatul dădu din cap. 

— Bloody war... 

La ieșirea nordică din Dundalk, o cotiră la stânga, pe un 
drumeag de pădure foarte accidentat. Ca să câștige timp, 
șoferul propuse să o scurteze prin Ulster. Trecură frontiera 
invizibilă, dintre cele două Irlande. Niciun control, niciun 
post de frontieră și nicio poliţie. Se strecurară pe un drum 
îngust presărat cu mici ferme. Deodată, un zgomot de motor 
îi făcu să ridice privirile. La liziera pădurii stătea un Lynx 
mare al armatei britanice pentru a supraveghea această 
zonă accidentată și presărată cu simpatizanți ai IRA. La 
dreapta lor, Malko zări în vârful unui deal o tabără instalată, 
înconjurată de sârmă, de proiectoare și de antene lungi. În 
jur erau și împrejmuiri electrificate. O sută de metri mai 
departe era un check-point electronic, echipat cu mai multe 
camere și garduri de fier escamotate pentru a obliga 
vehiculele suspecte să oprească. Un grup de soldaţi în ţinută 
de campanie, înarmaţi până în dinţi, ajutaţi, de două blindate 
ușoare Saxon filtrau circulaţia oprind unele mașini. 


Mairead O'Connor se chircise ca o stridie. În trecere 
aruncă o privire plină de ură soldaţilor înfofoliți în vestele lor 
antiglonț. Pe unul dintre blindate era scris un număr de 
telefon pentru denunțurile anonime. Era mizeria de război. 
Traversau comitatul Armagh unde soldaţii britanici trăgeau 
ca după iepuri. 

Zece minute mai târziu ajunseră în Irlanda de Sud și 
intrară în Killcary. Un sat de trei sute de suflete, cu o 
biserică de granit cenușiu ceva mai înaltă decât biserica Sf. 
Petru din Roma. În Irlanda nimeni nu se zgârcea când era 
vorba de Dumnezeu... 

Mairead O'Connor îl îndrumă pe șoferul taxiului spre o 
fundătură, în centrul satului. 

— Acolo este, în fund. 

— Să mergem, sugeră Malko. Poate ne așteaptă. 

Casa lui Jimmy Toland, ultima pe dreapta, semăna cu o 
casă de păpuși. Două ferestre, o ușă de lemn, un acoperiș în 
pantă și o antenă de televizor. Malko împinse ușa de lemn ce 
se deschise, descoperind un interior sumbru. Imediat îi izbi 
nările un miros fad. 

Mirosul morţii. 

Cu pistolul Beretta 92 în mâna dreaptă, începu să 
exploreze casa. Jimmy Toland era într-un salonaș care se 
deschidea spre o grădină microscopică. Frânghia cu care 
fusese sugrumat era tot în jurul gâtului. Îi fixa cu niște ochi 
ieșiţi din orbite pe o faţă umflată și vânătă. Mairead 
O'Connor îl strânse pe Malko de braţ. 

— My God! Nu i-au închis nici măcar ochii. 

— Haide să plecăm de aici, zise Mairead. Nu avem de ce 
sta. Malko urcase deja scărița strâmtă care ducea la primul 
etaj. Intrase în camera mortului, aranjată impecabil. Tocmai 
voia să iasă când privirea îi fu atrasă de un dulap cu ușa 
întredeschisă plin de casete video. În interiorul ușii era 
prinsă în pioneze lista cu casete, caligrafiată cu grijă, cu 
numerele corespunzătoare rafturilor. 

Raftul nr. 20 era gol. La acest număr corespundea un 
nume de pe listă: Six Fathoms Bank. Era singura care lipsea, 


cea care fusese distrusă. Caseta cu plaja unde urmau să fie 
descărcate armele. 

Cobori și îi spuse lui Mairead ce aflase. 

— Asta îmi amintește de un nume mai vechi, zise ea. O 
denumire tradițională. Deodată faţa i se lumină. Il cunosc pe 
patronul unui trailer, la Howth, lângă Dublin. Poate că el va 
ști cui corespunde asta. 

Era într-adevăr ultima șansă... 

leșiră, părăsind cadavrul lui Jimmy Toland fără să-i fi 
închis ochii. Era de altfel înţepenit. 

— Poţi să ne duci până la Dublin? îl întrebă Malko pe 
taximetrist. 

— Dublin! Dar asta o să vă coste cam o sută cincizeci de 
lire. 

— De acord. Mașina noastră a fost distrusă în explozie și 


trebuie să ne întoarcem repede înapoi. 
* 


* * 


Mută, Mairead O'Connor privea în gol. Urechile lui Malko 
încă mai țiuiau de zgomotele exploziei. De fiecare dată când 
scăpa de la moarte, se simţea deprimat, dar și cu un chef 
nebun de viață. Fără experienţa lui în mașini-capcană, acum 
ar fi fost morţi amândoi. Încărcătura de explozibil trebuie să 
fi avut cel puţin cincizeci de kilograme. IRA nu făcea 
lucrurile pe jumătate... 

Legănată de mersul mașinii, Mairead adormise. Malko nu 
o trezi decât la intrarea în Dublin. Şoferul se întoarse și 
întrebă: 

— Unde mergeţi, sir? 

— Pe Elgon Road 42, zise Malko. 

— Nu mergem la Shelburn? întrebă Mairead surprinsă. 

— Nu. Ei vor verifica cu siguranţă dacă ne-am întors acolo, 
în genul acesta de atentate nu știi niciodată imediat cine 
este mortul. Există și alte victime. Putem să ne bazăm pe 
confuzie. E timpul să încercăm să-l salvăm pe Salman 
Rushdie. 

Taxiul se opri în faţa casei alăturate ambasadei 


americane. 

Șeful secţiei CIA nu reuși să-și mascheze surpriza 
văzându-l pe Malko coborând din mașină împreună cu 
Mairead. Era deja la curent cu atentatul de la Dundalk. 
Bilanţul era opt morţi și aproape treizeci de răniţi. IRA era 
bineînţeles bănuită, dar mai degrabă se credea că este vorba 
despre o explozie accidentală a unei mașini capcană 
„pregătită” în Sud și care era în trecere prin Ulster. În fine, 
Dundalk nu prezenta niciun interes pentru IRA. Antony 
Morgan asculta fascinat explicaţiile lui Malko. 

— Veniţi să vă instalaţi la noi. Este loc destul. 

— Mai înainte trebuie să mergem la Howth, explică Malko: 
vrem să încercăm să descifrăm inscripţia pe care am găsit-o 
la Jimmy Toland. 

— Luaţi mașina de serviciu a adjunctului meu. El este 
plecat în vacanţă. 

Un sfert de oră mai târziu erau în drum spre Howth. 
Mairead își stăpânea cu greu un tremur nervos. Umărul o 
durea din ce în ce mai tare. După douăzeci de minute 
ajunseră la Howth, un pic port încântător de pescuit 
înconjurat de faleze și de reședințe somptuoase, la vest de 
Dublin. Mairead îl conduse până la cheiul cu trailere unde 
erau ancorate aproape zece vapoare. Se opri în faţa lui Arkin 
Castle, o corabie de peste treizeci de metri, în stare destul 
de proastă. 

Urcă cu greu pe punte, dispăru în interior și reveni 
însoţită de un roșcovan îndesat într-un pulover negru. 

— Veniţi înăuntru, zise el. 

Treizeci de secunde mai târziu erau așezați la masă în faţa 
unei sticle de „Irish Power”. Mairead nu pierdu prea mult 
timp ca să întrebe de Six Fathoms Bank. Interlocutorul ei nu 
arătă la început decât o surpriză totală. Merse și se uită pe o 
hartă, dar nu găsi nimic. 

— Așteptaţi, zise el, mă duc să-l întreb pe patronul vecin, 
este mai bătrân ca mine și cunoaște coasta ca pe buzunarul 
lui. 

Așteptară cam un sfert de oră până ce auziră bocancii 


pescarului tropăind pe scară. Venea jubilând. 

— Ştie! zise el. Este bancul de nisip din faţă de la Clogga 
Beach. Are șase metri adâncime și e mult pește acolo. Ăsta 
este vechiul nume. 

— Unde este Clogga Beach? 

Marinarul luă o hartă a coastei de est a Irlandei și puse 
degetul pe un punct, puţin mai la sud de orașul Arklow. 

— Acolo este Clogga Beach. În realitate sunt două plaje 
despărțite de un promontoriu stâncos. Vara este multă lume 
acolo. 

Malko nu mai avea stare. Chiar și mort, Jimmy Toland îi 
ajutase. Erau șanse mari ca Clogga Beach să fie locul pe 
care îl căutau. Se despărţiră de patronul lui Arkin Castle și 
se întoarseră la Dublin. Era târziu și Malko se mulţumi să 
lase treburile pe a doua zi. 

— Arklow se află în comitatul Wicklow, remarcă Mairead. 
Sunt mulţi simpatizanți IRA pe acolo. 

El aprobă. Dacă găsise plaja unde urmau să fie debarcate 
armele, era posibil ca tot aici să fie îmbarcat pentru Libia și 
Salman Rushdie. Dacă asta i se confirma, era o victorie 
formidabilă... 

În timp ce conducea, Malko își spunea că, la urma urmei, 
el era singurul care se preocupa de soarta lui Salman 
Rushdie. Britanicii îl preferau în schimbul unei încărcături 
preţioase, iar CIA voia doar să-i umilească pe Veri... 

Mairead aproape adormise, epuizată, când ajunseră la 
casa lui Antony Morgan, în Ailesbury Road. Americanul le 
pregătise o masă rece de care Mairead de-abia se atinse, 
mulțumindu-se doar cu un Cointreau on ice. 

Șeful staţiunii CIA le ţinu companie degustând cu o 
plăcere evidentă coniacul Gaston de Lagrange XO. Părea la 
fel de șocat ca și ei, deși nu-și riscase deloc viaţa. 

— Ceea ce i-au făcut lui Jimmy este dezgustător, suspină 
Mairead. Într-o bună zi o să-mi vină și mie rândul. 

Spunea asta fără revoltă. Suna ca o constatare. 

Malko aprobă, cu gândul aiurea. Ar trebui să mai rămână 
două zile înainte de sosirea responsabilă a vaporului 


Sundowner. 
* 


* * 


Între Dublin și Arklow drumul mergea de-a lungul coastei 
din ce în ce mai înguste. Era o vreme splendidă. Fața trasă a 
lui Mairead dovedea cât de mult suferea, dar nu se plângea 
niciodată. 

Trecuseră prin Wicklow, un târgușor destul de răsărit, și 
se apropiau de Arklow. Trecură peste un pod pe deasupra 
unui râu, cotiră la dreapta, în inima satului, apoi la stânga și 
continuară spre sud. Imediat după aglomeratie, drumul se 
depărta de malul Mării. Malko era cât pe ce să nu observe 
un mic indicator negru și alb pe care era scris: CLOGGA 
BEACH. 1,5 km. Se hurducară mai bine de un kilometru pe 
un drum îngust până la o răspântie. La stânga, un drum 
neasfaltat ducea spre Clogga Beach. 

După zece minute. Malko se opri pe o platformă măturată 
de un vânt violent care bătea peste Marea Irlandei. Coborâră 
din mașină și găsiră niște scări ce duceau spre plajă. Plaja 
era împărţită în două părţi absolut pustii. Cea dinspre nord, 
mai mare, adâncă de 30 de metri, se termina într-o potecă 
largă pe unde putea trece un automobil. Drumul de-a lungul 
coastei era la o distanță de aproximativ trei kilometri. În 
afara câtorva ferme și a unui hotel în construcţie, nu era 
altceva decât câmp. 

De-o parte și de alta a plajelor erau niște faleze abrupte. 
Sub cea dinspre nord era un trailler-park, folosit probabil 
vara pentru turiști. Portul Arklow, la două mile spre nord, 
de-abia se vedea. Marea Irlandei era de un calm neobișnuit, 
ai fi zis că este un lac... 

Locul era ideal pentru debarcarea clandestină a armelor, 
la o oră și jumătate de drum de Dublin. 

— Să ne întoarcem la Arklow, sugeră Mairead. E mai bine 
să nu stăm pe aici. Am putea fi reperațţi. Sunt cu siguranţă 
pe aici simpatizanți ai IRA printre fermierii din împrejurimi. 

Malko mai aruncă o ultimă privire spre Clogga Beach și se 
urcară în mașină. 


x 
x x 


Arklow nu avea decât două străzi în formă de T, destul de 
populate. Buticuri, barurile obişnuite şi nelipsita biserică 
masivă. Malko urcă încet pe Main Street, întoarse la dreapta 
la capătul T-ului spre o stradă care urca. Un indicator de 
staționare Îl invita să parcheze pe un teren aproape gol cu 
un chioșc cu muzică, chiar deasupra râului, la limita de nord 
a târgului. 

În timp ce ieșea din Metro, observă un minibus 
împopoţonat cu capete de leu pictate, într-o stare jalnică. 
Avea perdeluţe la ferestre și pneurile moi ca ale unei jucării 
de copil. Numărul era britanic, singura de acest fel printre 
celelalte mașini de acolo... Ușile din spate se bălăngăneau 
prost închise. O rază de soare făcu să strălucească un obiect 
pe jos, chiar lângă ţeava de eșapament. O bucată de metal 
cu contururile distruse, pe care o luă de pe jos. Il surprinse 
greutatea. 

— Să mergem să dejunăm, zise Mairead. 

Plecară spre Riverwalk Café, o clădire modestă unde li se 
servi un „Irish stew”, oaie moartă de bătrâneţe. Malko 
încerca să pună la cale un plan. Chiar dacă Clogga Beach 
era plaja, mai avea o grămadă de probleme de rezolvat. Nu 
va înfrunta IRA de unul singur, însă dacă îi vor pune pe 
britanici la curent, va pierde conducerea operaţiunii... 

— Ce ai găsit pe jos? îl întrebă Mairead. 

Îi arătă bucata de metal pe care ea o examină cu atenţie. 

— Este din argint, zise ea. Parcă ar fi o hartă. 

Nu-i amintea de nicio ţară cunoscută. Dar erau sute pe tot 
globul. 

Brusc, Malko revăzu o frază dintr-o documentaţie pe care 
o citise în legătură cu Salman Rushdie. 

— Să ne întoarcem repede la Dublin, zise el. Trebuie să 
merg într-o librărie mare. 

Peste o oră și jumătate, intra în librăria de pe Kilroy Street 
și se duse spre raionul cu atlase. Deschise unul la pagina 
dorită și scoase din buzunar obiectul. Nu mai aveau niciun 


dubiu: ceea ce găsise lângă camionetă era o hartă a Indiei, a 
Pakistanului și a Bangladesh-ului atunci când nu erau decât 
o singură țară, atașată Coroanei britanice. 

Un obiect pe care, conform rapoartelor, îl purta mereu 
asupra lui Salman Rushdie, născut la Bombay. 


Capitolul XX 


Malko ieși bucuros din librărie. În sfârșit, descoperirea lui 
era confirmarea tangibilă a ipotezei sale. După ce reușise să 
descopere numele cabotierului care transporta armele, apoi 
data plecării lui din Malta și locul posibil al sosirii, știa 
acum, mulțumită obiectului găsit în parkingul din Arklow, că 
Salman Rushdie era de puţină vreme prin apropiere. Dar 
unde? Când va fi oare dus pe Sundowner? Dacă Malko se 
înșelase în calculele lui, însemna că armele erau deja pe 
pământ irlandez, iar Salman Rushdie în drum spre Libia. În 
orice caz trebuia să acţioneze. În timp ce mergeau spre 
ambasada americană, îi explică în mașină lui Mairead 
semnificaţia obiectului găsit. Trei minute mai târziu vorbea 
la telefon de un apel pe care-l făcuse șeful staţiunii de la 
Londra. 

— Tocmai am vorbit cu Sir Peter Clark, zise el. Sărim 
acum amândoi într-un avion special. În maximum trei ore 


vom fi acolo. 
* 


* * 


Safe-room-ul ambasadei era amenajată ca sală de 
conferințe. Antony Morgan, șeful secţiei de la Dublin, făcea 
de serviciu pentru a evita indiscreţiile. Mairead fusese adusă 
în faţa reuniunii de Malko, pe baza cunoștințelor ei despre 
IRA. Ceea ce în mod evident nu-i prea era pe plac lui Sir 
Peter Clark. După expunerea faptelor, Malko deschise 
dezbaterea. 

— Scopul nostru este simplu, zise el. Să îl recuperăm pe 
Salman Rushdie între momentul în care va fi adus de la locul 
unde este deţinut și până ajunge la Clogga Beach. Așadar, 
după ce vor fi descărcate armele, pentru că mă gândesc că 
pe el îl vor urca la bord în ultimul moment. Va trebui să 
avem pregătită o forță importantă de intervenţie, pentru că 
riscăm să ne găsim faţă în faţă cu mai mult de zece membri 


ai IRA. 

Sir Peter Clarke ridică mâna. 

— Când trebuie să sosească vaporul? 

— Dacă pronosticul meu este exact ar putea sosi chiar 
mâine. Descărcarea se face noaptea. Așadar ar trebui ca în 
zori să intervenim. 

Mairead O'Connor îi aruncă un zâmbet ironic. 

— Sir, sunt cea mai în cunoștință de cauză să vă spun că 
Garda, mai ales în regiunea aceasta, are mulţi simpatizanți 
IRA. Ar fi imprudent ca aceștia să afle ceva. 

— În acest caz, zise Sir Peter Clarke ursuz, nu văd decât o 
singură soluţie. Să reperăm cu patrulele aeriene vasul 
Sundowner. Cea mai înţeleaptă soluţie este să îl inspectăm 
înainte de a atinge coasta. 

Malko îi aruncă o privire furibundă. 

— Sir, este soluţia cea mai clară și mai perfectă prin care 
îl condamnaţi la moarte pe Salman Rushdie. Despre el nu 
știm deocamdată nici unde se află. Chiar dacă scotocim 
fiecare casă din Arklow - și legal nu văd cum am putea-o 
face - cei care l-au răpit tot vor avea de zece ori timpul să-l 
omoare. Bineînţeles că va fi posibil să i se facă funeralii 
naţionale. 

Dintr-o dată, Sir Peter Clarke se îmbujoră și Malko se 
întreba dacă nu cumva se va sparge ca un balon umflat. 

— Atunci ce sugerezi? șuieră el în pragul apoplexiei. 

Malko îl lăsă până ce reveni la culoarea normală, apoi îi 
spuse pe un ton conciliant. 

— Mai întâi, vă înţeleg foarte bine grija ca aceste două 
sute de tone de arme să nu cadă în mâinile IRA. Este 
suficient pentru asta să se stabilească un cordon sanitar 
apropiat și cât mai discret în jurul locului Clogga Beach. 
După ce îl vom recupera pe Salman Rushdie veţi putea 
interveni. La nevoie, cu sprijin din partea Gărzii. 

— Cine va stabili totul? 

Șeful de la MI6 nu admitea să fie înfruntat. Malko, și Sir 
Peter Clarke știau bine că uneori li se întâmpla acelor „Joes” 
de la a 14-a Intelligence Unit să execute membri ai IRA 


refugiaţi în Irlanda de Sud... James Williamson sări în 
ajutorul lui Malko. 

— Cred că aceasta este singura soluţie. Avem douăzeci și 
patru de ore pentru a ne organiza. Bineînţeles că, atunci 
când totul se va termina, vom dispărea și doar administraţia 
dumneavoastră va fi acoperită de succes. 

Asta era cu adevărat umor britanic. 

Sir Peter Clarke scoase un suspin lung și lăsă să-i scape: 

— Foarte bine. Dar să vă apere Dumnezeu dacă armele 


vor dispărea aiurea. 
x 


* * 


Mairead O'Connor, cu umărul pansat și piciorul sprijinit 
pe o pernă, părea că nu își revenise încă după întrunire. Nu 
a vrut să se miște toată ziua din reședința lui Antony 
Morgan. Condamnată la zece ani pentru omorârea unui 
polițist, colabora acum cu cei mai mari dușmani ai IRA: MI6. 

— Nu este altă cale de a-l salva pe Salman Rushdie, zise 
Malko. 

— Nu pentru el fac eu asta, zise Mairead. Ci pentru ca să-l 
răzbun pe Kevin. 

Ușa se deschise și Antony Morgan intră cu un sac mare de 
pânză neagră. Îl deschise și-i desfășură conţinutul pe pat. 

— Iată două walkies-talkies Motorola, zise el. Se aud la 5 
km și au un sistem de codaj integrat. Binoclul ăsta de noapte 
bate până la optzeci de metri. Şi iată cel mai util lucru: o 
armă de asalt FAL cu lunetă în infraroșu care bate până la 
șase sute de metri. Are peste zece încărcătoare, dar sper că 
nu aveţi nevoie. 

Malko își privea echipamentul. Ceruse să fie chiar el cât 
mai aproape posibil de plajă și să dea personal ordinul de 
desfășurare a comando-ului care va fi ascuns de-a lungul 
rutei Arklow-Gorey și în zona nelocuită Arklow și Clogga. 

— Au sosit toţi? întrebă el. 

— Da. Repartizaţi în diferite hoteluri împreună cu 
materialul. Vor interveni pe serii mici spre ora zece seara. 

Britanicii trecuseră frontiera în civil, în grupuri mici, în 


mașini uneori neînmatriculate, spre Irlanda de Sud. Antony 
Morgan îl privi pe Malko cu un surâs. 

— Mai am o veste bună. A fost reperat, în larg spre Cork, 
la o sută de mile marine de aici, un vapor ce se îndreaptă 
spre nord și care ar putea fi Sundowner. 

Inima lui Malko începu să bată repede. 

— Cine a reușit „asta”? 

— O vedetă de la MI6 deghizată în trailer. Nu s-au 
apropiat prea mult. 

Până în ultima secundă, Malko se temea de o intervenţie 
prea sângeroasă a britanicilor. Ca să-l liniștească, Antony 
Morgan îi spuse: 

— Ai două walkie-talkies în caz că unul se strică. Sunt 
puse pe canalul 4. Interlocutorul tău este căpitanul Andrew. 
Code name BLUEBERRY. Te va asculta tot timpul și îţi va 
transmite ordinele. 

— Perfect, zise Malko. Cine mă duce acolo? 

— Eu. Te las la o jumătate de milă înainte de drumul ce 
duce spre Clogga Beach. Prietenii noștri de la IRA pot să fie 
și ei pe poziţii. Pe mine mă găsești pe canalul 2. 

leși din nou și îi lăsă pe Malko și pe Mairead în tête-à-tête. 

— Sunt nerăbdătoare să se termine totul, zise tânăra 
femeie. 

— Să nu te simţi vinovată, îi spuse Malko. Dacă nu te-aș fi 
întâlnit, ar fi trebuit să merg pe filieră. 

Se apropie de ea. Mairead îl înlănţui cu braţele pe după 
gât și îl sărută: 

— M-am gândit la tine în noaptea asta. Take care. 

x 
* * 


Mașina lui Antony Morgan se opri câteva secunde la limita 
comitatului Wicklow pe refugiul străzii, după care plecă iar. 
Malko sărise din ea și se îndepărtă în penumbră cu sacul 
negru în mână. Bătea un vânt puternic de îndoia tufișurile. 
În afară de arma FAL, își mai luase și Beretta 92 prinsă la 
talie, sub betelie, cu un glonţ pe ţeavă. Ferindu-se de poteci, 
o tăie peste câmp cu multe precauţiuni. Înainte de a ajunge 


la un spaţiu deschis, inspectă cu grijă terenul cu binoclul. 

Peste patruzeci de minute ajunse la malul unei faleze de 
deasupra Mării Irlandei luminată în depărtare de câteva 
luminițe de la niște pescadoare. Poate că printre ele era și 
Sundowner. 

Îi trebuiră câteva minute ca să repereze locul unde se afla. 
Se găsea puțin spre sudul promontoriului care despărțea 
cele două plaje de la Clogga. Ajunse lângă un loc cu multă 
vegetaţie de pe plaja dinspre nord și se instală acolo cu arma 
FAL la îndemână lângă el. Nimic și nimeni la orizont. 

Foarte repede, în ciuda hainei lui îmblănite, simți că 
îngheață. La fiecare zece minute inspecta cu binoclul marea 
și plaja. _ 

Nimic. Marea murea încet pe nisipul plajei pustii. In zare, 
spre nord, scânteiau luminile unei ferme, probabil. Era ca o 
vânătoare cu pândă. Măcar dacă ar fi în apropierea 
vânatului... 

Orele se scurgeau cu o încetineală îngrozitoare. Frigul îl 
împiedica să doarmă și făcea eforturi să nu aţipească. Il 
măcina teama de a se fi înșelat. Și dacă Sundowner va 
acosta în altă parte? Cu siguranţă că IRA nu dispunea de un 
singur loc de debarcare... 

La ora patru dimineaţa, necăjit, îngheţat, anchilozat se 
hotări să deschidă aparatul. Lui Antony Morgan nu îi 
trebuiră decât câteva secunde ca să-i răspundă pe canalul 2 
și Malko porni la drum. Morgan îl luă din același loc după 
treizeci de minute. Înainte de a-și părăsi postul de 
observaţie, chemase Blueberry și ordonă demontarea. 

— Vom reîncepe mâine seară, suspină Malko. Până la 
urmă o să sosească blestematul ăsta de Sundowner. 

Când ajunseră la Dublin, tocmai se crăpa de ziuă. Era șase 
dimineaţa... Mairead O'Connor nu dormea. După ce Malko 
făcu un duș ca să se încălzească, se aruncă în braţele lui, îl 
acoperi de sărutări și îi trezi dorinţe. 

— Mi-a fost toată noaptea teamă, zise ea. Am visat că 
nimeriseși într-o ambuscadă. 

Gura ei se desprinse de a lui, cobori și se opri peste tot pe 


unde putea să aducă senzaţii de plăcere, până spre mijlocul 
trupului. Îl sorbi cu o tandreţe senzuală care îl făcu să uite 
de noaptea albă pe care o petrecuse. Mai târziu, când dori să 
o pătrundă, ea se agăţă de prada ei și, cu o grijă iubitoare, îl 
făcu să se golească în gura ei. Liniștit, Malko se gândea că, 
la prima lor întâlnire, nu și-ar fi imaginat-o niciodată pe 
Mairead ca pe o vestală. 


După episodul acesta, orele serii se scurseră încet. 
* 


* * 


— Merg cu tine. 

Mairead O'Connor se pregătise fără să spună nimic: un 
pulover negru gros, un pantalon de aceeași culoare, un fular 
pentru care tunsese probabil trei oi și niște încălțări. Fără 
arme, Malko își spuse că ar fi fost mai bine să nu îl anunţe 
pe Sir Peter Clarke despre prezenţa fetei. Își privi ceasul: 
ora opt. Era timpul să plece. Antony Morgan îi aștepta. 
Dispozitivul Blueberry era pe poziţie ca și în ajun. Nu era 
nicio veste despre Sundowner. 

„Trailerul” unităţii MI6 nu a mai vrut să verifice 
informaţia din ajun pentru a nu risca să alerteze IRA. În ceea 
ce îl privește pe Sir Peter, el se ruga ca nu cumva serviciile 
de securitate ale Irlandei de Sud să observe prezenţa 
oamenilor săi. 

Drumul decurse în liniște ca și traversarea landului pustiu. 
Mairead nu suporta să se uite pe fereastră. Malko se 
reinstală în același loc. Alături de el Mairead scruta marea. 
Timpul se scurgea la fel de monoton ca și ieri. Curând, 
amândoi simţiră cum îi pătrunde frigul. 

Erau aproape amorţiţi când, spre miezul nopţii, îi 
surprinse un zgomot neobișnuit. Malko își dădu imediat 
seama că este vorba despre pufăitul sacadat ai unui motor 
de tractor. 

Zgomotul venea dinspre nord și se apropia de țărm. 
Scrută iar marea cu binoclul, dar nu văzu nimic. Zgomotul 
sacadat al tractorului creștea. Bizar... Nici măcar în Irlanda, 
ţăranii nu lucrau pe timpul nopţii. 


Din nou scrută marea, dar fără rezultat. Deodată Mairead 
îl lovi cu cotul și îi arătă o umbră la nivelul apei, la două sute 
de metri distanţă de ei. Își așeză binoclul și simţi că 
presiunea arterială i-a crescut. O formă mare și neagră se 
ridica cu greu pe apă și se apropia venind dinspre larg. Se 
îndreptară spre extremitatea de nord de la Clogga Beach. 
Motorul se auzea acum mai încet. 

Malko își așeză binoclul de o parte pentru a putea folosi 
luneta puștii care bătea mult mai departe și distinse două 
siluete și mai multe lăzi mari. 

Ceea ce plutea ajunse pe nisipul plajei și coborâră cam 
șase-șapte oameni ce înaintau în întuneric. Bălăcindu-se prin 
apă se repeziră la lăzile pe care le duceau și le traseră după 
ei. Imediat pluta care-i adusese făcu calea întoarsă spre larg. 

Cu nerăbdare, Malko inspecta marea cu luneta sa cu 
infraroșu și distinse în cele din urmă, la aproape o jumătate 
de milă de coastă, conturul unui vapor staționat cu toate 
luminile stinse. De el se desprinse o ambarcatiune mult mai 
mică care se îndreptă spre mal. Când se apropie, Malko 
deosebi o șalupă de vreo zece metri încărcată ochi cu lăzi. 

Avea chef să strige de bucurie. După atâtea prilejuri de 
falsă bucurie, acum asista tocmai la debarcarea de pe 
Sundowner. Își îndreptă binoclul spre extremitatea plajei și 
deosebi un fel de remorcă în care oameni ai IRA încărcau 
lăzile. 

Puțin câte puţin, descoperi dispozitivul inamic. Pe plajă se 
aflau doi bărbaţi înarmaţi cu puști de asalt și care 
supravegheau descărcarea. În afara „hamalilor”, mai era și 
șoferul tractorului și cu siguranţă și alți membri ai IRA pe 
poziţie de apărare, puţin mai sus... 

— Ei sunt! șopti Malko strângându-i lui Mairead mâna 
foarte tare. 

Malko se abţinea să nu chiuie de bucurie. Acum trebuia 
să-l recupereze pe Salman Rushdie dintr-o singură bucată. 
Mai bine de o oră observă manejul: cele două ambarcaţiuni 
făceau naveta între Sundowner și plajă, se grăbeau ca 
nebunii și fugeau între resac și remorcă. În timp ce urca 


faleza, tractorul bârâiau mult mai încet în timp ce trăgea 
remorca plină cu lăzi. Strada era la trei kilometri, așa că 
nimeni nu putea să îl audă. 

— Ce facem? întrebă Mairead O'Connor. 

— Nimic, zise Malko. Trebuie să așteptăm ca ei să 
termine. Vom avea puţin timp pentru a acţiona. 

Își continuă supraveghea concentrându-se asupra bacului 
și a șalupei în vreme ce se îndreptau spre Sundowner. 

Nu cărau nimic ce ar fi putut semăna cu un corp omenesc. 
Orele treceau, monotone. Tractorul făcea câte un tur la 
fiecare jumătate de oră... La ora cinci și jumătate dimineaţa, 
cele două ambarcaţiuni sosiră în același timp. Oamenii de pe 
plajă ţinură un sfat în șoaptă și apoi plecară. Puțin mai târziu 
se auzi iar bâzâitul tractorului și cei doi bărbaţi înarmaţi se 
repliară. 

Se făcu linişte. Malko  numărase șaptesprezece 
transporturi. O cantitate enormă de arme. Nerăbdător, își 
fixă binoclul pe Sundowner. Cabotierul tocmai era pe 
punctul de a se îndepărta! IRA nu îl predase pe Salman 
Rushdie. Și dacă îl vor recupera oare în altă parte?... 


Capitolul XXI 


Malko privea cu ciudă spre orizontul care se lumina. 
Sundowner nu mai era decât un punct pe Marea Irlandei. 
Apoi, după cum se asigurase cabotierul, nu putuse să-și 
descarce toată încărcătura. Ca și cum i-ar fi citit gândurile. 
Mairead spuse: 

— Va reveni. Niciodată nu au avut timp să debarce totul 
într-o singură noapte. 

— Se prea poate, suspină Malko. 

Ca și în ajun, trimise lui Antony Morgan și la Blueberry 
mesajele, după care porni iar la drum peste câmpiile pustii. 
Nu putea să-i mai ţină pe loc pe britanici. Sir Peter Clarke ar 
mai fi avut oare răbdare când poate armele luau deja drumul 
nordului? Malko nu putea să-i ascundă faptul că Sundowner 


apăruse conform previziunii. Discuţiile se anunțau a fi dure. 
* 


* * 


Cu un chip impenetrabil, Sir Peter Clarke asculta 
pledoaria lui Malko care apărea acum asemenea unei pilule 
greu de înghiţit. Deși oamenii de la Intelligence Unit nr. 14 
își continuau supravegherea discretă, totuși șeful de la MI6 
se temea ca IRA să nu înceapă imediat transferul. El era 
pentru o intervenţie imediată, acum când armele încă mai 
erau aproape de Clogga Beach. 

Malko i se opunea. Mai erau destule arme nedescărcate 
pe vas și... Salman Rushdie. James Williamson propuse un 
teren de înțelegere. 

— Trebuie să ne asigurăm mai întâi dacă Sundowner mai 
este în zonă, sugeră el. Dacă a plecat, nu văd niciun 
inconvenient să nu intervenim. Dacă nu, trebuie ca Sir Peter 
Clarke să ne acorde încă douăzeci și patru de ore. 

Tensiunea ajunsese la maximum. Cei doi responsabili, 
englezul și americanul, își puneau în joc capetele în fața 
administraţiilor lor. 


— Şi cum să fim siguri de asta? întrebă Malko. 

— Sundowner merge cu maximum cincisprezece noduri, 
zise James Williamson. A plecat de la Clogga Beach pe la 
șase dimineaţa. Până la prânz nu putea să parcurgă mai mult 
de o sută de mile nautice. Putem să-l reperăm ușor cu 
ajutorul unui elicopter. Dacă este în apropierea coastei, cu 
siguranţă că nu a ajuns în vreun port. 

— Puteţi să faceţi rost de un aparat civil? întrebă Malko. 

— Da. Cu un binoclu tare cu care să urmărim coasta îl vom 
repera oriunde ar fi. Sunteţi de acord, Sir Peter Clarke? 


— Să încercăm, cedă cu ifose britanicul. 
* 


x ë * 


Elicopterul Bell roşu cu alb zbura la aproximativ o sută de 
picioare deasupra solului, mergând de-a lungul coastei. 
Decolaseră de la Dublin spre ora zece cu direcția Cork și 
survolaseră masivul muntos care ocupa o parte a 
Comitatului Wicklow. De la Cork se înălțaseră mai mult. 
Datorită binoclului oferit de Intelligence Unit nr. 14, puteau 
scruta marea până la o depărtare de cincisprezece km. 

Marea Irlandei era pustie, pescarii se întorseseră de cu 
zori. Nu văzuseră decât trei cargouri mult mai mari decât 
vasul pe care Îl căutau și câteva bărci la mai puţin de o milă 
de coastă. Malko și Antohy Morgan scrutau orizontul cât mai 
departe. Oare Sundowner era atât de rapid ca să depășească 
punctul de sud al Irlandei și să ajungă deja în Atlantic? 

— A plecat! mormăi Clarke. 

Malko nu răspunse. Se făcuse negru. Tocmai trecuseră de 
Wexford de cel mult douăzeci de minute și ajunseseră pe 
înălțimea de la Clogga Beach. Deodată tresări: tocmai apăru 
un vapor în raza binoclului. Nu avea nicio dâră în urma lui: 
stătea pe loc. 

— Ce este asta? zise el arătându-i pilotului ceea ce 
descoperise. 

Irlandezul nu ezită. 

— Vaporul-far de la Arklow. 

Entuziasmul lui Malko scăzu. Dar continuă să examineze 


marea și descoperi, între vaporul-far și coastă, un alt vapor 
ancorat și de mărimea acestui Sundowner. Li întinse binoclul 
lui Sir Peter Clarke. 

— Iată-l! 

Britanicul îl privi îndelung și zise: 

— De unde poti fi sigur că este chiar el? 

În sinea lui, Malko spumega. L-ar fi aruncat cu mare 
plăcere peste bord. 

— Am putea să ne ducem pe punte ca să verificăm, zise el. 
Dar sunt sigur că este vorba de Sundowner. Așteaptă să se 
întoarcă la Clogga Beach ca să-și termine descărcarea. Două 
sute de tone de arme sunt imposibil de descărcat într-o 
singură noapte... 

— Şi eu cred tot așa, zise James Williamson. 

— Bine, zise morocănos șeful de la MI6. Sper că nu mă 
faceţi să comit cea mai mare greșeală a vieţii mele. 

* 


x ë * 


Noaptea aceasta era mult mai întunecată decât cea 
dinainte, cu nori grei din care curgeau șiroaie de apă la 
intervale regulate. Pentru a treia oară, Malko își reluă postul 
de observatie. Asta pentru ultima oară, pentru că Sir Peter 
Clarke nu va mai accepta încă o amânare. 

Malko şi Mairead erau acolo doar de zece minute când, 
din întuneric, își și făcu apariția prima șalupă încărcată cu 
vârf. Lui Malko nu îi fu prea greu să repereze vasul 
Sundowner. Mult mai aproape de coastă, pregătit să 
pornească motoarele. Câteva minute mai târziu, apăru pe 
plajă și tractorul și transbordarea armelor începu să se facă 
la fel ca în ajun. Orele trecură în același ritm monoton. 
Oamenii de la IRA alergau pe plajă cu lăzile grele. Malko își 
privi ceasul cu sufletul strâns, în cel mult o oră se lumină de 
ziuă. 

se 
XX 


Harry „Mad Dog” Flynn termină de încărcat cele șase lăzi 
cu arme SAM 7 într-un minibus parcat sub unul dintre 


hangarele fermei lui Tom Ross. Erau ascunse lăzi peste tot, 
în bălegar, în fân și chiar în staule. Le vor lăsa acolo cât mai 
puţin timp posibil, dar chiar cu riscul că ar fi putut fi 
reperate nu era posibil să transporte un asemenea stoc 
important pe drumul Ulsterului. 

Doar armele SAM 7 aveau prioritate. Cu misilele sol-aer 
vor putea în sfârșit să doboare elicopterele Lynx ale armatei 
britanice. Frica va fi atunci în tabăra cealaltă... Harry „Mad 
Dog” Flynn privea cutiile lungi aproape cu tandreţe. Voia să 
fie cel dintâi care să le folosească, chiar dacă ar fi trebuit să 
se infiltreze în Ulster. 

Zgomotul tractorului îl aduse la realitate. Din umbră ieși o 
siluetă. 

— Ar fi trebuit să pleci! îi zise Brian Savage. 

Acesta supraveghea toată operaţiunea. Voia să se asigure. 
După mașina capcană de la Dundalk, nu se mai întâmplase 
nimic. Habar n-avea, dacă Mairead O'Connor și bărbatul 
care o însoțea mai trăiau. În orice caz, Jimmy Toland fusese 
ucis şi caseta distrusă. În mai puţin de o oră, întreaga 
operaţiune STOCKHOLM se încheia. Intoarcerea vasului 
Sundowner în Libia era partea cea mai ușoară. Harry „Mad 
Dog” Flynn se urcă în mașinăria sa, în care mai erau două 
AK 47 românești, luate din stocul de pe Sundowner, cu 
încărcătorul tras. La întâmplare. 

Harry porni motorul și se îndepărtă zgâlțâindu-se pe 
poteca ce ducea la fermă. Fără să-și mai aprindă farurile, 
apăruse la intersecţia cu strada Arklow-Gorey. Se opri, 
verifică dacă este liber drumul și apoi porni. 

* 


x ë * 


Căpitanul Andrew zări prin binoclul cu infraroșu furgoneta 
care apăru pe drumul ce ducea spre Clogga Beach. Cu 
siguranță era un transport de arme al IRA... Il chemă 
imediat pe Sir Peter Clarke pe canalul 1. Şeful lui se găsea la 
intrarea în Arklow, în parkingul unui concesionar Mercedes. 
Căpitanul îl puse la curent și îi ceru ordine. Sir Peter Clarke 
nu ezită decât câteva secunde. În sfârșit, avea ocazia să își ia 


revanșa. 
— Interceptaţi-le, ordonă el pe un ton ce nu mai avea 
replică. 
x 
XX 


Când apăru Harry „Mad Dog” Flynn, o lumină tare de 
proiector de cealaltă parte a drumului îl orbi și o voce prin 
megafon sparse liniștea. 

— Opriţi mașina și coborâţi cu mâinile sus! 

— Fucking bastards! urlă Harry „Mad Dog” Flynn din toți 
plămânii. 

Apăsă tare pe accelerator și-și lăsă capul în jos. Furgoneta 
sărea pe asfalt. In aceeași clipă, se porni o rafală de automat 
care făcea să vibreze tabla. Irlandezul simţi că-i alunecă 
volanul și furgoneta începu să o ia în zigzag, apoi pe o parte. 
Proiectilele îi spărseseră două pneuri. În ciuda eforturilor 
sale, Harry „Mad Dog” Flynn nu reuși să o menţină pe drum. 
Injură ca un birjar și se azvârli în șanț după care se răsturnă 
și mașina. 

— Get out! urlă el la Moss Cooney. 

leșiră amândoi-prin portiera stângă și intrară în lumina 
proiectorului. Vocea din megafon le spuse: 

— Ridicaţi mâinile. Lăsaţi armele! 

Harry „Mad Dog” Flynn se opri, dar nu ridică mâinile. 
Gândurile i se învălmășeau în cap. Dacă se preda, nu va mai 
ieși niciodată din închisoare. Ridică pușca Kalașnikov la 
orizontală și deschise focul înspre direcţia proiectorului: 

— Go to hell! 

Alături de el deschise focul și Moss Cooney. Proiectorul se 
stinse, dar lui Harry i se părea că îl pălesc în piept lovituri 
cumplite de pumni. Avea impresia că proiectorul se 
aprinsese și se clătina de la stânga la dreapta. Nu mai simţi 
pământul sub picioare și își spuse că poate alunecase. 

Nu-și mai simţea Kalașnikovul tremurându-i în mână, deși 
zgomotul împușcăturilor continua. Apoi se opri și Harry 


„Mad Dog” Flynn nu mai simţi nimic. 
x 


x ë * 


Zgomotul împușcăturilor îl îngheţă pe Malko. 

— My God, ce se întâmplă? tresări Mairead O'Connor. 

— Nimic bun, zise Malko. 

Apăsă pe butonul de la walkie-talkie și chemă: 

— Blueberry! Blueberry! Mă auziţi? 

— Afirmativ, se auzi vocea căpitanului Andrew. 

— Ce se întâmplă? 

— Un vehicul suspect a încercat să iasă din zonă. L-am 
interceptat și ocupantii lui au deschis focul. 

— Dar eu trebuia să dau ordinul de acțiune! protestă 
Malko, roşu de furie. 

— Sorry, sir, îi răspunse calm căpitanul Andrew, am avut 
acceptul autorității. 

Oamenii de pe plajă, care tocmai se pregăteau să descarce 
șalupele, se opriră brusc. 

Paznicii armați de după stânci dispăruseră. 

Vocea căpitanului Andrew sparse urechile lui Malko. 

— Sir, ne îndreptăm spre Clogga Beach. Rămâneţi unde vă 
aflaţi. Nu vă expuneţi. 

Motorul tractorului, prea mult solicitat, se opri înainte de 
a porni din nou. În șalupa care se îndepărta de mal în viteză 
se urcaseră doi bărbaţi și dispărură împreună în întuneric. 
Dinspre plajă pocniră rafale izolate, apoi mai dese, urmate 
de scurte explozii surde. Motorul tractorului începu să 
tușească. 

Malko era înspăimântat: tocmai de asta îi fusese teamă. 
Din nou auzi vocea căpitanului Andrew. 

— Înaintăm, însă întâmpinăm o rezistenţă puternică. Sunt 
ascunși în clădirile unei ferme, la o jumătate de milă distanță 
de plajă. O rafală de mitralieră îi tăie vorba. IRA se apăra cu 
înverșunare. Malko aruncă o privire spre plaja pustie. Unde 
era Salman Rushdie? 

Se ridică. 

— Să plecăm de aici, îi zise el lui Mairead. 

Sundowner putea să o șteargă în cea mai mare viteză că 
tot nu ar fi putut să ajungă prea departe. Dar lui Malko puţin 


îi păsa: Salman Rushdie nu era la bord. Alergă spre fermă și 
ocoliră trailer-park-ul. Mergeau pe mijlocul drumului ca să 
nu fie confundați cu membri ai IRA. 

Tirul puștilor scăzuse în intensitate. Malko simţea o 
puternică amărăciune. Cu siguranţă că Salman Rushdie era 
pe undeva, nu departe de acolo, cu un glonţ în cap, în timp 
ce Sir Peter Clarke triumfa pentru că obținuse ceea ce îl 


interesa: armele. 
x 


x ë * 


Se crăpa de ziuă. În jurul fermei era o activitate febrilă 
susținută de oamenii de la Intelligence Unit nr. 14 cărora li 
se alăturaseră și polițiști în uniformă ai Gărzii. 

Pe jos erau așezați șapte membri ai IRA cu mâinile la 
spate în cătușe. 

IRA avusese patru morți, dintre care erau Harry „Mad 
Dog” Flynn și Moss Cooney, iar Intelligence Unit nr. 14 unul 
singur. Înspectat de un elicopter al Gărzii vasul Sundowner 
se îndreptă spre Dublin. Poliţiștii găsiseră aproape cinci tone 
de arme la bord, dar nici urmă de Salman Rushdie. 
Căpitanul pretindea că nu știe nimic de existenţa lui. 

O mașină a Gărzii se opri într-un nor de praf în mijlocul 
curţii. De Malko se apropie un poliţist. 

— Am scotocit toate fermele din jur, fără rezultat. 

Malko nu îi răspunse, îl sugruma furia. Bineînţeles că Sir 
Peter Clarke se ferise să se arate și-l delegase în locul lui pe 
căpitanul Andrew. Acela, provocat de Antony Morgan, îi 
interogase sumar pe prizonieri. Când li s-a spus de Salman 
Rushdie, păreau ca picaţi din cer. Aparţineau toţi 
organizaţiei IRA. Unii veniseră din Ulster ca să ia arme, și 
asta era tot. 

În mod clar erau băieţi simpli și nu minţeau. 

— L-aţi interogat și pe proprietarul fermei? 

— Da, confirmă căpitanul Andrew. Este unul dintre 
simpatizanți. Și-a închiriat ferma pentru această operaţiune. 
Dar nu știe nimic despre Salman Rushdie. 

Malko nu se calmase. Misiunea lui eșuase. Oamenii prinși 


acolo nu erau decât mâna a doua și habar n-aveau de târgul 
încheiat între IRA și Libia. 

Cu faţa acoperită, Mairead se uita la prizonieri. Se apropie 
de ei și schimbă câteva cuvinte cu Tom, proprietarul fermei. 
Malko îl văzu pe acesta puţin stânjenit. Tânăra femeie se 
întoarse la el. 

— Brian Savage a fost aici, zise ea. 

— Cine este? 

— Cel pe care îl știau sub numele de „Wilfred Reilly”. 
Bărbatul care l-a ucis pe Kevin. 

Malko începu din nou să spere. Dacă cel care a organizat 
răpirea lui Rushdie mai era încă pe acolo, poate că scriitorul 
nu fusese dus în altă parte. Dar unde era? 

Cei mai mulţi polițiști părăseau ferma cu prizonierii 
capturați, dar lăsând stocul de arme în pază sigură. Nu mai 
era nimic de făcut. 

Descumpănit, Antony Morgan se apropie: 

— Să ne întoarcem la Dublin, sugeră el. Să mai consultăm 
harta. 

Prost dispus, Malko urcă în mașina lui urmat de Mairead. 
Brian Savage scăpase de oamenii de la Intelligence Unit. 14. 
Cu sau fără Salman Rushdie. 

— Ştii unde l-am putea găsi pe Brian Savage? o întrebă el 
pe Mairead. 

— Cred că știu unde se ascunde, dar... 

— Să mergem într-acolo. 

Se hurducăiră până la micul rond unde începea șoseaua 
asfaltată care ducea spre trailer-park. 

Antony Morgan era cât pe ce să întoarcă la dreapta, când 
Malko îl opri. 

— Stop! 

— Ce se întâmplă? 

— Dă înapoi. Intră în trailer-park. 

Americanul îl ascultă. Malko cobori și se uită peste tot cu 
de-amănuntul. Între două trailers din cală se afla un furgon 
alb de la „Telecom”-ul irlandez. Părea ciudată prezenţa 
aceasta în parcul pustiu. 


Trailers-urile nu erau folosite decât pe vreme bună, vara. 
Malko își scoase Beretta 92 de la brâu, o armă și înaintă 
spre cele două trailers între care era parcată furgoneta. Era 
închisă cu cheia. Nimeni înăuntru. Cu inima zvâcnindu-i, se 
apropie de trailer-ul din stânga. Apăsă pe ușă și o deschise 
fără greutate. O împinse brusc, cu pistolul gata pregătit. 

Imediat văzu bărbatul întins pe jos. Nu i se vedea decât 
faţa, slăbită, nerasă, fără ochelari. O bandă lată adezivă îi 
acoperea gura și alta ochii. Restul corpului îi era acoperit de 
un fel de husă neagră. i 

Nu mai încăpea îndoială. Il găsise pe Salman Rushdie! 

Malko nu putea să-și desprindă privirea de la scriitor, nu-i 
venea să-și creadă ochilor. Se aplecă și dezlipi cu grijă 
banda adezivă care îi acoperea gura. Atunci buzele i se 
mișcară: era viu. 

Un zgomot de metal îl făcu să se întoarcă. Prin ușa din 
spate a furgonetei albe ieși un bărbat înalt, foarte brunet, cu 
o faţă plată și un rictus viclean, care sări jos. Nu îl văzuse pe 
Malko. Acesta îi spuse scurt: 

— Stop! 

Bărbatul se opri, se întoarse încet și văzu îndreptată spre 
el Beretta 92. Ca într-un film cu încetinitorul, își scoase 
mâna din buzunarul drept și o lăsă să cadă pe lângă corp. 

— Eşti Brian Savage? îl întrebă Malko. Alias Wilfred 
Reilly? 

Irlandezul îi răspunse printr-o ușoară înclinare a capului: 

— Pune-ţi amândouă mâinile pe cap, îi ordonă Malko. 

Un scurt zgomot metalic venind dinspre locul unde își 
parcase mașina îl făcu să întoarcă brusc capul. Apucă să o 
vadă pe Mairead O'Connor. Dreaptă ca o statuie, cu braţul 
drept întins înainte și strângând în mână vechiul ei Colt 
ruginit. 

— Mairead, nu! 

Împuşcătura se confundă cu îndemnul lui Malko. Pe vârful 
nasului lui Brian Savage apăru o pată roșie. Capul i se smuci 
înapoi de parcă primise un pumn, iar din ceafa străpunsă îi 
țâșni un jet de sânge, apoi căzu ca trăsnit. 


Brațul lui Mairead căzu, degetele ei dădură drumul 
pistolului și trăsăturile i se destinseră de parcă era ceară 
care se topea la soare. Chipul ei nu mai reflecta decât o 
imensă oboseală. Malko se îndreptă spre ea și ea i se aruncă, 
plângând, la piept. O strânse cu toată puterea: fără vendeta 
ei, nu l-ar fi găsit niciodată pe Salman Rushdie.