Ken Follett — Codul „Rebecca”

CODUL 
REBECCA” 


KEN FOLLETT 


CODUL „REBECCA” 


Original: The Key to Rebecca (1980) 


Traducere din limba engleză de: 
MONICA-LAURA CIBOTARIU 
prin LINGUA TRADOM 


virtual-project.eu 


VP - 


2 


„Spionul nostru din Cairo este 
cel mai mare erou dintre toţi”. 


Erwin Rommel, 

septembrie 1942 

(Citat din Bodyguard of Lies, 
de Anthony Cave Brown) 


VP-3 


PARTEA ÎNTÂI 


TOBRUK 
Capitolul 1 


Ultima cămilă s-a prăbușit la amiază. 

Era un mascul alb, de cinci ani, pe care-l cumpărase din Gialo; 
cel mai tânăr și mai puternic dintre cele trei animale, dar și cel 
mai blând. Îi plăcea acel animal cu mersul legănat și asemuirea 
lui cu „o corabie a deșertului”. 

Urcau pe versantul ferit de vânt al unei dune de nisip, omul și 
cămila, pășind nesiguri pe nisipul instabil, și când ajunseră în 
vârf se opriră. Priviră înainte, însă nu văzură altceva decât o altă 
dună de nisip ce trebuia urcată și după ea, încă o mie, și parcă 
la gândul acesta animalul fu cuprins de deznădejde. Picioarele 
din faţă ale cămilei se îndoiră, apoi o lăsară și cele din spate și 
rămase în vârful colinei ca un monument, cuprinzând cu privirea 
deșertul pustiu, cu indiferența unui muribund. 

Bărbatul trase de funia legată de botul cămilei. Capul îi zvâcni 
înainte, gâtul i se întinse, dar nu reuși să se ridice. Bărbatul se 
duse în spatele ei și o lovi tare cu piciorul, de trei sau de patru 
ori. În cele din urmă, scoase un cuţit de beduin foarte ascuţit, cu 
lamă curbă și vârf subţire, pe care-l înfipse în crupa cămilei. 
Sângele ţâșni, însă cămila nici măcar nu privi în jur. 

înțelese ce se întâmplase. Până și țesuturile mamiferului 
erbivor înfometat încetaseră să mai funcţioneze, la fel ca o 
mașină rămasă fără combustibil. Văzuse cămile prăbușindu-se 
astfel la marginea unei oaze, vlăguite de foame și lipsite de 
energie, în mijlocul frunzișului dătător de viață pe care 
ajunseseră să-l ignore. 

Mai erau două trucuri pe care le-ar fi putut încerca. Primul ar 
fi fost să-i toarne apă în nări până când cămila se îneca, iar al 
doilea, să aprindă un foc sub picioarele ei din spate. Dar nu 
putea să risipească nici apa și nici lemnele de foc. Niciuna din 
metode n-ar fi avut o șansă prea mare de reușită. 

VP-4 


Oricum, era timpul să se oprească. Soarele dogorea din înaltul 
cerului. Începea lunga vară sahariană, când în miezul zilei 
temperatura atingea peste 43 de grade Celsius la umbră. 

Fără a despovăra camila, bărbatul desfăcu unul dintre saci și 
din el își scoase cortul. Din reflex, privi din nou în jur; nu se 
zărea niciun pic de umbră și niciun adăpost - peste tot era la fel 
de cald. Își montă cortul alături de cămila muribundă, chiar în 
vârful dunei de nisip. 

Se așeză cu picioarele încrucișate în ușa cortului, pentru a-și 
face ceai. Nivelă nisipul din faţa lui, aranjă în formă de piramidă 
câteva crenguţe uscate, atât de preţioase, și aprinse focul. Când 
apa din ibric dădu în clocot, pregăti ceaiul în stilul nomazilor: 
turnă ceaiul, adăugă zahărul, apoi goli ceașca înapoi în ibric, 
pentru a lăsa ceaiul la infuzat, și repetă operaţiunea de mai 
multe ori. Infuzia obţinută, foarte concentrată și destul de dulce, 
era cea mai revigorantă băutură din lume. 

Mestecă niște curmale și-și privi cămila muribundă, așteptând 
ca soarele să apună. Calmul lui era rezultatul unei îndelungate 
experienţe. Străbătuse cale lungă prin acel deșert, peste o mie 
șase sute de kilometri. Cu două luni în urmă plecase din EI 
Agelat, de pe coasta mediterană a Libiei, și călătorise spre sud o 
distanţă de opt sute de kilometri, prin Jaloo și districtul Kufra (Al 
Kufrah), până în inima pustie a Saharei. Acolo o luase spre est și 
trecuse frontiera în Egipt, neobservat de grăniceri. Traversase 
porțiunea stâncoasă a deșertului vestic și se întorsese, luând-o 
spre nord în apropiere de oaza Kharga, iar în acel moment nu 
era departe de destinaţia lui. Cunoștea deșertul, însă se și 
temea de vasta întindere aridă - toţi oamenii inteligenţi se 
temeau de acea pustietate, până și nomazii care-și petreceau 
acolo întreaga viață. 

Dar el nu lăsa niciodată să-l cuprindă teama, să-l copleșească 
și să-l macine psihic. Catastrofe se întâmplau întotdeauna: erori 
de orientare care te făceau să te abaţi din drum cu câţiva 
kilometri, ratând o fântână; sticlele din care se scurgea apa sau 
sparte; cămile aparent sănătoase, care însă se îmbolnăveau 
după câteva zile de la plecare. Tot ce puteai face era să spui 
Inshallah - Cu voia lui Allah! 

În cele din urmă, soarele începu să coboare spre vest. Se uită 
la încărcătura de pe cămilă, întrebându-se cât putea să care el. 
Erau trei geamantane micuţe de tip european, două grele și 


VP-5 


unul ușor, toate importante. Mai avea un mic rucsac cu haine, 
un sextant, hărţile, mâncarea și sticla cu apă. Și așa era prea 
mult; trebuia să renunțe la cort, la setul de ceai, vasul pentru 
gătit, la calendar și șa. 

Făcu din cele trei geamantane o singură încărcătură, 
deasupra căreia puse îmbrăcămintea, alimentele și sextantul, 
legându-le pe toate cu o fâșie din pânză, prin care-și putea 
strecura braţele pentru a căra bagajul în spate, ca pe un rucsac. 
Își trecu pe după gât burduful din piele de capră, în care-și ţinea 
apa, lăsându-l să-i atârne în față. 

Era o încărcătură grea. 

Cu trei luni în urmă ar fi putut s-o care o zi întreagă, iar în 
acea zi, spre seară, chiar să joace tenis, fiindcă era un bărbat 
puternic, însă deșertul îl vlăguise. Pielea îi era umflată și plină 
de răni și slăbise aproape paisprezece kilograme. Fără cămilă nu 
putea ajunge prea departe. 

Ținând busola într-o mână, porni la drum. 

Urma întocmai busola, indiferent unde l-ar fi dus aceasta, 
rezistând tentaţiei de a ocoli dunele de nisip, pentru că se 
orienta doar estimând ultimii kilometri parcurși, iar o eroare cât 
de mică ar fi însemnat să se abată din drum cu câteva sute de 
metri ce-i puteau fi fatali. Mergea încet, cu pași mari. Mintea îi 
era golită de speranţe sau temeri, el concentrându-se doar 
asupra busolei și nisipului. Vlăguit și cu dureri în tot trupul, 
punea un picior în faţa celuilalt cu gesturi automate, fără să 
gândească și, prin urmare, fără efort. 

Ziua se răcorea treptat, anunțând înserarea. Burduful cu apă 
atârnat de gât devenea din ce în ce mai ușor pe măsură ce-i 
consuma conţinutul. Refuza să se gândească la câtă apă îi mai 
rămăsese: obișnuia să bea câte șase căni pe zi, calculase și știa 
că nu mai avea rezerve pentru încă o zi. Un stol de păsări 
gălăgioase îi trecu pe deasupra capului. Privi în sus, cu mâna 
pavăză la ochi, și văzu că erau găinușe Liechtenstein sau 
găinușe de pustiu, păsări ale deșertului, asemănătoare 
porumbeilor bruni, care veneau în stoluri să bea apă în fiecare 
dimineaţă și seară. Se îndreptau în aceeași direcţie ca și el, ceea 
ce însemna că era pe calea cea bună; știind că ele puteau zbura 
optzeci de kilometri până la o sursă de apă, apariţia lor îl 
încuraja prea puţin. 


VP-6 


Norii se îngrămădeau la orizont pe măsură ce deșertul se 
răcorea. În spatele lui, soarele cobora tot mai jos, 
transformându-se într-o uriașă minge galbenă. Nu peste mult 
timp, pe un cer purpuriu se ivi o Lună albă. 

Se gândi să se oprească. Nimeni nu putea merge pe jos o 
noapte întreagă. Însă n-avea nici cort, nici pături și nici orez sau 
ceai. Și era sigur că izvorul era undeva în apropiere; după 
estimările lui ar fi trebuit să ajungă deja acolo. F 

Continuă să meargă. Calmul îl părăsea treptat. Işi folosise 
rezistența și experiența în lupta împotriva deșertului nemilos, 
dar începea să creadă că deșertul avea să câștige. Se gândi 
iarăși la cămila pe care o abandonase și la felul în care se 
așezase ea pe culmea dunei de nisip, epuizată, așteptând 
moartea. „N-am de gând să aștept moartea, chibzui el; când va 
deveni inevitabilă, o voi întâmpina fără șovăială. Agonia și setea 
care te aduc în pragul delirului nu sunt pentru mine - ar fi o lipsă 
de demnitate. Eu am cuțitul”. 

La gândul acesta îl cuprinse disperarea și în acel moment nu- 
și mai putu reprima frica. Luna începu să coboare, dar peisajul 
era luminat de stele. O văzu ca într-un vis pe mama lui în 
depărtare și o auzi vorbindu-i: „Să nu spui că nu te-am 
avertizat!” 

Auzi un tren pufăind în ritmul bătăilor inimii lui. Păși pe o 
mulțime de pietricele care se rostogoliră ca niște șoareci ce 
fugeau mâncând pământul. Simţi miros de miel fript. Reuși să 
urce pe un dâmb de nisip și zări în apropiere strălucirea 
roșiatică a focului deasupra căruia fusese friptă carnea și, lângă 
foc, un băieţel care rodea niște oase. In jurul focului erau niște 
corturi, iar câteva cămile, cu picioarele priponite cu sfoară, 
pășteau scaieţii răzleţi din jur. Ceva mai departe era izvorul. 
Înaintă către acel miraj. Oamenii din vis se uitară la el, surprinși. 
Un bărbat înalt se ridică în picioare și vorbi. Călătorul trase de 
shamaghi!, ridicând puţin pânza ca să-și arate faţa. 

Bărbatul cel înalt făcu un pas înainte, șocat, și zise: 

— Vere! 

Călătorul înțelese că nu era nicio iluzie. Surâse și se prăbuși. 


1 Beduinii au capul acoperit cu shamagh, susținut de un cordon dublu, împletit, numit 
agal. Femeile poartă pe cap tarha, iar faţa le este acoperită cu văluri numite burka. 
(n.red.). 


VP -7 


Când se trezi, crezu pentru o clipă că era iar copil și că toată 
viața lui de adult nu fusese decât un vis. 

Cineva îi atinse umărul, spunându-i în limba deșertului: 
„Trezește-te, Ahmed!” De ani de zile nu-i mai zisese nimeni 
Ahmed. Conștientiză că era învelit cu o pătură aspră și că stătea 
întins pe nisipul rece, purtând un shamagh. Îşi deschise ochii și 
văzu minunatul răsărit de soare ca un curcubeu lung și drept pe 
fundalul orizontului întunecat. Vântul înghețat al dimineții îl izbi 
în față. În clipa aceea retrăi confuzia și neliniștea de pe vremea 
când avea cincisprezece ani. 

Se simţise pierdut când se trezise prima dată în deșert. Își 
spusese: „Tata e mort”, și apoi: „Am un nou tată”. Fragmente 
din surele Coranului îi veniseră atunci în minte, amestecate cu 
bucăţi din Sahada, Crezul musulman, pe care mama lui îl 
învățase în secret în limba germană. Își aminti durerea acută și 
încă vie a circumciziei din adolescență, însoţită de uralele și 
salvele de pușcă ale bărbaţilor care-l felicitau pentru că, în 
sfârșit, devenise unul de-al lor, un adevărat bărbat. Urmase apoi 
lunga călătorie cu trenul, pe durata căreia se întrebase cum 
erau verii lui din deșert, și dacă aveau să-i disprețuiască pielea 
palidă și comportamentul citadin. leșise grăbit din gară și-i 
văzuse pe cei doi arabi stând lângă cămilele lor în praful din 
curtea gării, înfășuraţi în veșmintele tradiționale care-i 
acopereau din cap până-n picioare, excepţie făcând shamagh-ul, 
ce le lăsa la vedere ochii întunecaţi, de nepătruns. 

Cei doi îl luaseră la izvor. Fusese groaznic: niciunul nu-i 
vorbise, ci i se adresaseră doar prin gesturi. La căderea serii 
înţelesese că oamenii aceia n-aveau toaletă și se simţise extrem 
de stânjenit. Intr-un sfârșit, fusese obligat să întrebe. Urmase un 
moment de tăcere și apoi izbucniseră cu toţii în râs. Închipuindu- 
și că nu putea vorbi limba lor, încercaseră cu toţii să comunice 
cu el prin semne. Așadar, el folosise un cuvânt din limbajul 
bebelușilor pentru a întreba despre toaletă, ceea ce făcea ca 
situaţia să fie și mai amuzantă. Cineva îl îndemnase să se ducă 
puţin mai departe, dincolo de corturile dispuse în cerc, și să se 
așeze pe vine în nisip. După asta nu se mai simţise atât de 
îngrozit, fiindcă, deși erau oameni aspri, nu erau lipsiţi de 
blândețe. 

Toate acestea îi trecuseră prin minte în timp ce privea primul 
lui răsărit de soare în deșert, revenindu-i în memorie după 


VP-8 


douăzeci de ani, la fel de vii și de dureroase ca amintirile 
neplăcute din ziua anterioară, odată cu acele cuvinte: „Trezește- 
te, Ahmed!” 

Se ridică brusc în șezut și imaginile trecutului se risipiră iute, 
ca și norii dimineţii. Traversase deșertul fiind într-o misiune de 
importanţă vitală. Găsise izvorul, iar asta nu fusese o 
halucinație; verii lui erau acolo, așa cum fuseseră întotdeauna în 
acea perioadă a anului. Se prăbușise din cauza epuizării. Ei îl 
înfășuraseră în pături și-l lăsaseră să doarmă lângă foc. Se simţi 
deodată cuprins de panică gândindu-se la preţioasa lui 
încărcătură - o mai avea, oare, când ajunsese acolo? Pe urmă, 
zări bagajele, puse unul peste altul la picioarele lui. 

Ismael stătea pe vine alături de el. Intotdeauna fusese așa: 
odinioară, pe tot parcursul unui an pe care cei doi băieți îl 
petrecuseră împreună în deșert, Ismael se trezea întotdeauna 
primul, în fiecare dimineaţă. 

— Vere, avem necazuri mari. 

Ahmed încuviinţă. 

— E război. 

Ismael scoase un mic bol ornat cu pietre preţioase, care 
conţinea apă. Ahmed își cufundă degetele în apă și-și spălă 
ochii. Ismael se îndepărtă. Ahmed se ridică în picioare. 

Una dintre femei, tăcută și supusă, îi oferi ceai. Ahmed îl luă 
fără să-i mulțumească și-l bău repede. Mâncă niște orez fiert, 
rece, în timp ce în jurul lui se desfășura fără grabă activitatea 
obișnuită a taberei. Se părea că ramura aceea a familiei era încă 
destul de înstărită, având câţiva servitori, mulţi copii și peste 
douăzeci de cămile. Oile din apropiere erau numai o parte din 
turmă - celelalte pășteau, probabil, la câţiva kilometri distanţă. 
Poate că mai aveau și alte cămile. Acestea rătăceau noaptea în 
căutare de frunziș din care să se înfrupte și, cu toate că aveau 
picioarele legate, ajungeau destul de departe, până se pierdeau 
din vedere. Probabil că băieţii le adunau în acel moment, așa 
cum făcuseră cândva el și Ismael. Animalele n-aveau nume, dar 
Ismael le știa pe toate, așa cum le știa și poveștile. 

— Acesta e masculul pe care tata i l-a dat fratelui său, Abdel, 
în acel an în care au murit multe femei, însă animalul a început 
să șchiopăteze, așa că tata i-a dăruit fratelui său alt mascul și l- 
a luat pe acesta înapoi, dar el încă șchiopătează, vezi? 


VP-9 


Ahmed ajunsese să cunoască foarte bine cămilele, însă n- 
avusese niciodată atitudinea unui nomad faţă de acele animale; 
cu o zi în urmă, își aminti el, nu aprinsese focul sub cămila 
muribundă. Ismael l-ar fi aprins. 

După ce își termină micul dejun, Ahmed se duse la bagajul lui. 
Geamantanele nu erau încuiate. Îl deschise pe cel de deasupra, 
un geamantan micuț din piele; și când privi butoanele și 
cadranele transmiţătorului radio din valiza dreptunghiulară, o 
imagine neașteptată i se ivi în fața ochilor, ca un cadru de film: 
agitația frenetică din Berlin, o stradă străjuită de copaci, Admiral 
von Tirpitz Ufer StraBe, o clădire cu patru niveluri, un labirint de 
coridoare și scări, o recepţie cu două secretare, un cabinet, 
sumar mobilat cu un birou, o canapea, un fișet pentru dosare și 
un pat îngust, iar pe perete, o pictură japoneză ce reprezenta un 
demon rânjind răutăcios și o fotografie cu autograful lui Franco; 
și dincolo de acest cabinet, pe balconul cu vedere spre canalul 
Landwehr, doi Teckeli lângă un amiral ce albise înainte de 
vreme, care spunea: 

— Rommel vrea să trimit un agent la Cairo. 

In geamantan mai era și o carte, un roman în limba engleză. 
Ahmed citi îngândurat primul rând: „Azi-noapte am visat că m- 
am întors la Manderley”. O foaie de hârtie împăturită căzu dintre 
paginile cărţii. Ahmed o ridică grijuliu și o puse la loc. Închise 
cartea, o vâri înapoi în geamantan și-l închise. 

— A fost o călătorie lungă? îl întrebă Ismael, care stătea lângă 
el. 

Ahmed consimțţi. 

— Vin de la El Agelat, din Libia. 

Aceste nume nu-i spuneau nimic vărului său. 

— Vin de la mare! 

— De la mare! 

— Da. 

— Singur? 

— Aveam câteva cămile când am pornit la drum. 

Ismael era uluit: nici măcar nomazii nu făceau călătorii atât de 
lungi, iar el nu văzuse niciodată marea. 

— Dar de ce? îl iscodi el. 

— Are legătură cu acest război. 


VP - 10 


— O bandă de europeni care se luptă cu o altă bandă de 
europeni pentru a decide cine să se stabilească în Cairo - ce 
importanţă are asta pentru fiii deșertului? 

— Poporul mamei mele este în război, preciză Ahmed. 

— Un bărbat trebuie să-și urmeze tatăl. 

— Și dacă are doi taţi? 

Ismael ridică din umeri. Înţelegea dilema. 

Ahmed apucă geamantanul închis. 

— Vrei să mi-l păstrezi? 

— Da, consimţi Ismael luând geamantanul. Cine câștigă 
războiul? 

— Poporul mamei mele. Sunt la fel ca nomazii - mândri, cruzi 
și puternici. Vor guverna întreaga lume. 

— Ahmed, ai crezut întotdeauna în leul deșertului, zise 
zâmbind Ismael. 

Ahmed își amintea: învățase la școală că pe vremuri, demult, 
trăiseră lei în deșert și că era posibil să mai fi rămas câţiva, care 
se ascundeau în munți și se hrăneau cu căprioare, vulpi și oi 
sălbatice. Ismael refuza să-l creadă. Disputa păruse teribil de 
importantă pentru ei și aproape că se certaseră. 

— Tot mai cred în leul deșertului, spuse zâmbind la rândul lui 
Ahmed. 

Cei doi veri se priviră. Trecuseră cinci ani de la ultima lor 
întâlnire. Lumea se schimbase. Ahmed se gândi la ce i-ar fi 
putut povesti: întâlnirea crucială de la Beirut din 1938, călătoria 
la Berlin, fata cu gâtul tăiat din Istanbul... Nimic din toate astea 
n-ar fi însemnat mare lucru pentru vărul lui, care gândea, 
probabil, la fel despre evenimentele din ultimii cinci ani ai vieţii 
lui. De când fuseseră împreună în pelerinaj la Mecca, în copilăria 
lor, prinseseră mare drag unul de altul, însă n-avuseseră 
niciodată despre ce să vorbească. 

După o clipă, Ismael se îndepărtă, ducând geamantanul în 
cortul lui. Ahmed aduse puţină apă într-un bol. Deschise un alt 
bagaj și scoase o bucăţică de săpun, un pămătuf, o oglindă și un 
brici. Fixă oglinda în nisip, o ajustă și începu să-și desfacă 
acoperământul shamagh. 

Imaginea propriului chip reflectat în oglindă îl șocă. Fruntea 
înaltă, de obicei curată, era acoperită cu răni. Ochii îi erau plini 
de mâhnire și ridaţi la colțuri. Barba neagră îi crescuse deasă și 
încâlcită pe obrajii cu pomeți înalţi, iar pielea de pe nasul mare, 


VP -11 


coroiat, era roșie și crăpată. Își dezlipi buzele pline de bășici și 
văzu că dinţii frumoși și regulaţi îi erau pătaţi și murdari. 

Folosi săpunul și pămătuful pentru a-și acoperi obrajii cu 
spumă și începu să se radă. 

Treptat, vechiul lui chip ieși la iveală. Era mai degrabă energic 
decât chipeș și, de obicei, avea o expresie care - recunoștea el 
în momentele în care era ceva mai relaxat - era ușor perversă; 
doar că în acea clipă era, pur și simplu, răvășit. Adusese cu el, 
sute de kilometri prin deșert, un flacon cu loţiune parfumată, 
păstrată special pentru acel moment, dar n-o utiliză, știind că 
usturimea ar fi fost insuportabilă. O dărui unei fetițe care-l 
privise curioasă, iar aceasta o luă la fugă, încântată de un 
asemenea trofeu. _ 

Duse sacul în cortul lui Ismael și alungă femeile de acolo. Işi 
scoase veșmintele de deșert și îmbrăcă o cămașă albă 
englezească și un costum maroniu în carouri. Își puse o cravată 
în dungi și niște șosete gri. Când încercă să se încalțe cu 
pantofii, văzu că picioarele i se umflaseră: ar fi fost o adevărată 
agonie să încerce să le vâre forțat în încălțămintea nouă din 
piele tare. Oricum, costumul european nu se potrivea cu 
sandalele improvizate din cauciuc pe care le purta în deșert. În 
cele din urmă, despică pantofii cu cuțitul lui încovoiat și-i încălţă 
fără să-și mai lege șireturile. 

Voia mai mult: o baie fierbinte, să se tundă, o cremă calmantă 
pentru bășici și răni, o cămașă din mătase, o brățară din aur, o 
sticlă rece cu șampanie și o femeie tandră și blândă. Pentru 
toate acestea, trebuia să mai aștepte. 

Când ieși din cort, nomazii îl priviră de parcă ar fi fost un 
străin. Își luă pălăria și cântări în mână cele două geamantane 
care-i mai rămăseseră - unul greu, celălalt ușor. Ismael veni cu 
un burduf din piele de capră plin cu apă. Cei doi veri se 
îmbrăţișară. 

Ahmed scoase un portofel din buzunarul sacoului, ca să-și 
verifice actele. Uitându-se la cartea de identitate, constată că 
era din nou Alexander Wolff, de 34 de ani, care locuia într-o casă 
numită Villa les Oliviers, lângă suburbia Garden City, din Cairo, 
om de afaceri, rasa - european. 

Își puse pălăria, ridică geamantanele și, în răcoarea diminetii, 
începu să străbată ultimii câţiva kilometri de deșert până în 
oraș. 


VP - 12 


Marele și străvechiul drum al caravanelor, pe care Wolff îl 
urmase din oază în oază prin pustietatea vastului deșert, trecea 
printr-o trecătoare a unui lanţ muntos și, în cele din urmă, se 
unea cu o șosea nouă, modernă. Acel drum era ca o linie trasată 
pe hartă de Dumnezeu, fiindcă într-o parte avea dealurile 
galbene, nisipoase și aride, iar în cealaltă parte, câmpurile 
luxuriante de bumbac delimitate în parcele pătrate de șanțuri de 
irigare. 

Țăranii, aplecaţi deasupra recoltelor, purtau ga/abiyya - 
tradiţionalele cămăși lungi și dungate din bumbac, în locul 
veșmintelor incomode, însă protectoare ale nomazilor. Înaintând 
spre nord pe acel drum, inspirând aerul răcoros și umed al 
Nilului aflat în apropiere și observând semnele tot mai evidente 
ale civilizaţiei urbane, Wolff începu să se simtă din nou om. 
Țăranii nu mai erau atât de mulți împrăștiați pe câmpii. In 
sfârșit, auzi motorul unui automobil și înțelese că era în 
siguranţă. 

După zgomot, vehiculul se apropia de el venind dinspre orașul 
Assiut. La o curbă, mașina deveni vizibilă, iar el recunoscu un 
jeep militar. Când se apropie și mai mult, văzu uniformele 
armatei britanice, pe care le purtau cei din mașină, și înţelese 
că lăsase în urmă un pericol doar pentru a înfrunta un altul. 

Își impuse să rămână calm. 

„Am tot dreptul să fiu aici, reflectă el. M-am născut în 
Alexandria. Sunt de naţionalitate egipteană. Deţin o casă în 
Cairo. Actele mele sunt autentice. Sunt un om bogat, un 
european și spion german în spatele liniilor inamice...” 

Jeepul se opri, scrâșnind, într-un nor de praf. Unul dintre 
bărbaţi sări jos. Avea câte trei trese pe epoleţii uniformei - un 
căpitan. Părea teribil de tânăr și mergea șchiopătând. 

— De unde naiba vii? întrebă căpitanul. 

Wolff își puse jos valizele și făcu semn cu degetul mare peste 
umăr, în spate. 

— Mașina mea s-a stricat pe drumul din deșert. 

Căpitanul încuviinţă, acceptând imediat explicaţia: nu i-ar fi 
trecut nimănui prin minte că un european ar fi putut ajunge 
acolo pe jos tocmai din Libia. 

— Vă rog să-mi prezentaţi actele dumneavoastră. 


VP - 13 


Wolff i le întinse. Căpitanul le examină, apoi își ridică privirea. 
Wolff se gândi: „A fost o scurgere de informaţii de la Berlin și 
toţi ofițerii din Egipt mă caută; ori s-a schimbat procedura de 
tipărire a documentelor de identitate de când am fost ultima 
dată aici, și poate că ale mele sunt expirate, ori...” 

— Se pare că totul e în regulă, domnule Wolff. Cât aţi mers pe 
jos? 

Wolff își dădu seama că înfățișarea lui răvășită i-ar fi putut 
atrage o oarecare simpatie, atât de folositoare pentru el, din 
partea unui alt european. 

— De ieri după-amiază, răspunse el cu o slăbiciune care nu 
era în întregime simulată. M-am rătăcit, ce-i drept. 

— Aţi stat acolo toată noaptea? întrebă căpitanul și privi mai 
atent fața lui Wolff. Dumnezeule! Cred că da. Mai bine aţi merge 
cu noi, zise ofițerul, apoi se întoarse spre jeep. Caporal, ia 
valizele domnului. 

Wolff deschise gura ca să protesteze, dar o închise brusc. Un 
om care mersese pe jos o noapte întreagă ar fi fost foarte fericit 
să-i ia cineva bagajele. Dacă s-ar fi împotrivit, nu numai că și-ar 
fi compromis povestea, însă ar fi atras atenţia asupra valizelor 
lui. În timp ce caporalul punea bagajele în spatele jeepului, Wolff 
conștientiză cu groază că nici nu se sinchisise să le încuie. „Cum 
am putut fi atât de idiot?”, se întrebă el. Știa răspunsul. Incă se 
comporta ca un om al deșertului, unde aveai noroc dacă 
întâlneai alți oameni o dată la o săptămână, și ultimul lucru pe 
care ar fi vrut aceștia să ţi-l fure era un transmiţător radio care 
trebuia conectat la o priză electrică. 

Simţurile îi erau alerte la toate eventualele primejdii: urmărea 
mișcarea soarelui, adulmeca aerul căutând apa, măsura 
distanţele pe care le parcurgea și scruta orizontul, căutând 
parcă un copac singuratic la umbra căruia să se odihnească în 
arșița din timpul zilei. Trebuia să uite toate acele lucruri și să se 
gândească, în schimb, la polițiști, documente, întrebări la care 
era greu de răspuns și la minciuni. 

Decise să fie mai atent și se urcă în jeep. 

Căpitanul i se alătură și-i spuse șoferului: 

— Înapoi în oraș! 

Wolff se hotărî să-și menţină povestea. Când jeepul întoarse 
pe drumul plin de praf, el întrebă: 

— Aveţi niște apă? 


VP - 14 


— Desigur. 

Căpitanul întinse mâna sub scaunul pe care stătea și scoase o 
ploscă din tablă îmbrăcată în pâslă, ca o sticlă plată cu whiskey. 
Deșurubă dopul și-i întinse plosca lui Wolff. 

Alex bău apa cu lăcomie, înghițind cel puţin jumătate de litru. 

— Mulţumesc, zise el și o înapoie căpitanului. 

— Eraţi însetat, nu glumă. Deloc surprinzător. Ah, că veni 
vorba, sunt căpitanul Newman, zise ofițerul și-i întinse mâna. 

Wolff i-o strânse, privindu-l mai atent. Era tânăr - la vreo 
douăzeci și ceva de ani, bănuia el - și avea un ten proaspăt, o 
buclă nostimă pe frunte și un zâmbet binevoitor, însă în 
înfățișarea lui se întrezărea acea maturitate timpurie pe care o 
dobândesc soldaţii pe câmpul de luptă. 

— Aţi luat parte la vreo acţiune? 

— La câteva, răspunse căpitanul Newman și-și atinse 
genunchiul, pe urmă adăugă: M-am ales cu rana asta la picior în 
Cirenaica, de aceea m-au trimis în orășelul ăsta uitat de lume, 
spuse zâmbind tânărul. Sincer vorbind, nu pot afirma că ard de 
nerăbdare să mă întorc în deșert, dar mi-ar plăcea să fac ceva 
mai folositor decât să păzesc prăvăliile aflate la sute de 
kilometri în spatele frontului. Singura luptă pe care o văd aici 
este cea dintre creștinii și musulmanii din oraș. De unde aveți 
acest accent? 

Intrebarea inopinată, fără nicio legătură cu ceea ce se 
petrecuse înainte, îl luă pe Wolff prin surprindere. Fără îndoială, 
asta și urmărise, își zise el. Căpitanul Newman era un tânăr ager 
și isteţ. Din fericire, Wolff era pregătit cu un răspuns. 

— Părinţii mei erau buri care au venit în Egipt. Am crescut 
vorbind afrikaans? și arabă, spuse el, apoi ezită, cuprins de 
nervozitate pentru că exagerase, arătându-se prea dornic să 
dea explicații. Numele Wolff este olandez la origine și am fost 
botezat Alex, după orașul în care m-am născut. 

Newman părea interesat și binevoitor. 

— Ce vă aduce aici? 

Wolff se pregătise și pentru asta. 

— Niște oameni de afaceri care locuiesc în mai multe orașe 
din Egiptul de Sus, răspunse el zâmbind. Imi place să-i vizitez pe 
neașteptate. 


2 Dialect al limbii olandeze, vorbit mai ales în Africa de Sud. (n.red.). 
VP-15 


Intrau în Assiut. După standardele egiptene, era un oraș 
mare, cu fabrici, spitale, o universitate musulmană, o mănăstire 
renumită și aproximativ șaizeci de mii de locuitori. Wolff era pe 
punctul de a-l ruga să-l lase la gară, când Newman îl salvă de la 
această greșeală. 

— Aveţi nevoie de un atelier de reparaţii auto, zise căpitanul. 
O să vă ducem la garajul lui Nasif; are o camionetă de tractare. 

— Multumesc, răspunse Wolff făcând un efort, pe urmă înghiţi 
în sec. 

Incă nu gândea destul de bine sau destul de repede. „Aș vrea 
să mă pot aduna, chibzui el. Deșertul ăsta blestemat mi-a redus 
agerimea”. Se uită la ceas. Avea timp să joace puţin teatru la 
atelierul de reparaţii auto și după aceea să prindă trenul care 
pleca zilnic spre Cairo. Se gândi cum ar fi fost mai bine să 
procedeze. Trebuia să intre în acel garaj, fiindcă Newman era 
atent la orice mișcare a lui. Apoi soldaţii aveau să plece cu 
mașina mai departe. Wolff ar fi trebuit ulterior să se intereseze 
de anumite piese de schimb pentru mașina lui sau ceva de 
genul ăsta, după aceea să plece de acolo și să ajungă la gară. 

Cu puţin noroc, Nasif și Newman nu vor schimba niciodată 
impresii despre Alex Wolff. 

Jeepul străbătea străzile înguste și aglomerate. Priveliștea 
familiară a unui oraș egiptean îl încânta pe Wolff: 
îmbrăcămintea din bumbac în culori vii, femeile care-și purtau 
boccelele pe cap, polițiștii autoritari, personajele dubioase cu 
ochelari de soare, micile prăvălii împrăștiate pe străzile 
desfundate, tarabele, mașinile uzate și măgarii care cărau 
poveri prea mari pentru ei. 

Se opriră în faţa câtorva construcţii joase din chirpici. Drumul 
era pe jumătate blocat de un camion antic și un Fiat părăginit. 
Un băieţel meșterea de zor cu o cheie fixă la un bloc motor, 
așezat pe pământ, în faţa intrării. 

— Mă tem că va trebui să vă las aici, zise Newman. Datoria 
mă cheamă. 

Wolff îi strânse mâna. 

— Aţi fost foarte amabil. 

— Nu-mi face deloc plăcere să vă abandonez așa. Aţi trecut 
printr-o încercare grea, continuă Newman și se încruntă, dar 
imediat faţa i se lumină din nou. lată ce vă propun... îl voi lăsa 
pe caporalul Cox să vă ajute. 


VP - 16 


— E un gest frumos, însă, sincer... 

Newman nu-l asculta. 

— Dă jos bagajele omului, Cox, și fii atent! Vreau să ai grijă de 
el... și nu-l lăsa pe mâna tuciuriilor ăștia, ai înţeles? 

— Da, domnule. 

Wolff icni în sinea lui. Avea să întârzie și mai mult până când 
va reuși să scape de caporal. Amabilitatea căpitanului Newman 
începea să devină agasantă... putea fi ceva intenţionat? 

Wolff și Cox coborâră, iar jeepul plecă mai departe. Alex intră 
în atelierul lui Nasif și caporalul îl urmă, cărând valizele. 

Nasif era un tânăr zâmbitor, îmbrăcat cu o ga/abiyya murdară, 
și lucra la bateria unei mașini la lumina unei lămpi cu petrol. 

— Vreţi să închiriaţi o mașină frumoasă? li se adresă el în 
limba engleză. Fratele meu are un Bentley... 

Wolff îl întrerupse într-o arabă egipteană colocvială: 

— Mașina mea s-a stricat. Am auzit că ai o camionetă de 
tractare. 

— Da. Putem merge chiar acum după ea. Unde e mașina? 

— Pe drumul din deșert, la vreo optzeci de kilometri de aici. 
Este un Ford. Dar noi nu vom veni cu tine. 

Wolff își scoase portofelul și-i întinse lui Nasif o bancnotă de o 
liră sterlină. 

— Când te vei întoarce, mă găsești la Grand Hotel, lângă 
gară. 

Nasif înhăţă imediat banii. 

— Prea bine! Plec imediat! 

Wolff consimţi cu o mișcare scurtă din cap și se întoarse. În 
timp ce ieșea din atelier urmat de Cox, se gândi la implicaţiile 
scurtei lui conversații cu Nasif. Mecanicul avea să se ducă în 
deșert cu vehiculul lui de tractare, căutându-i mașina. In cele 
din urmă, se va întoarce la Grand Hotel pentru a-l anunţa că nu 
reușise s-o găsească. Nasif ar fi aflat, într-un final, că Wolff 
plecase și, deși ar fi fost mulţumit că fusese plătit destul de bine 
pentru ziua pierdută, asta nu l-ar fi împiedicat să povestească în 
stânga și-n dreapta întâmplarea cu Fordul care dispăruse, la fel 
ca și șoferul acestuia. După toate probabilitățile, toate aceste 
lucruri vor ajunge la urechea căpitanului Newman, mai devreme 
sau mai târziu. Poate că n-ar ști ce să creadă la început, însă ar 
simți, cu siguranţă, că la mijloc era un mister ce trebuia 
investigat. 


VP - 17 


Wolff se întristă de-a binelea când înțelese că era posibil ca 
planul lui de a se strecura neobservat în Egipt să fi eșuat. 

Trebuia doar să încerce să îndrepte lucrurile. Se uită la ceas. 
Mai avea timp să prindă trenul. Putea să scape de Cox în holul 
hotelului, apoi să mănânce și să bea ceva înainte de a ajunge la 
gară. 

Cox era un bărbat scund și brunet. Vorbea cu un soi de accent 
britanic regional pe care Wolff nu-l putea identifica. Părea să 
aibă aceeași vârstă cu Alex și, din moment ce ajunsese doar 
caporal, probabil că nu era prea inteligent. Urmându-l pe Wolff 
prin Midan El-Mahatta, el întrebă: 

— Cunoașteţi acest oraș, domnule? 

— Am mai fost aici, răspunse Wolff. 

Intrară în hotel. Având douăzeci și șase de camere, acesta era 
cel mai mare dintre cele două hoteluri din oraș. Wolff se întoarse 
spre Cox și zise: 

— Mulţumesc, caporale. Cred că te poţi întoarce la treburile 
dumitale. 

— Nu e nicio grabă, domnule, zise Cox bine dispus. O să vă 
duc bagajele sus. 

— Sunt sigur că au hamali aici... 

— N-aș avea încredere în ei, domnule, dacă aș fi în locul 
dumneavoastră. 

Situaţia începea să semene cu un coșmar sau cu o farsă, în 
care niște oameni bine intenţionaţi îl împingeau spre un 
comportament din ce în ce mai lipsit de sens, drept consecinţă a 
unei minciuni neînsemnate. Se întrebă din nou dacă putea fi 
ceva întâmplător și-i trecu prin minte o ipoteză îngrozitoare și 
absurdă: poate că ei știau totul și, pur și simplu, se jucau cu el. 

Alungă acest gând din minte și i se adresă lui Cox cu toată 
bunăvoința de care era în stare: 

— Ei bine, mulțumesc. 

Se întoarse spre pupitrul recepției și ceru o cameră. Se uită la 
ceas. Mai avea cincisprezece minute. Completă repede 
formularul, trecând pe el o adresă fictivă din Cairo: exista șansa 
ca Newman să fi uitat adevărata adresă de pe actul lui de 
identitate, iar Wolff nu voia să lase în urmă nicio informaţie care 
să i-o dezvăluie. 

Un hamal nubian îi conduse până sus, în cameră. La ușă, 
Wolff îi oferi acestuia un bacșiș. Cox puse valizele pe pat. 


VP-18 


Wolff își scoase portmoneul - poate că și Cox aștepta un 
bacșiș. 

— Ei bine, caporale, începu el, mi-ai fost foarte util... 

— Lăsaţi-mă să vă despachetez lucrurile, domnule, zise Cox. 
Căpitanul a spus să nu las nimic pe seama tuciuriilor. 

— Nu, mulţumesc, refuză cu fermitate Wolff. Vreau să mă 
întind chiar acum. 

— Mergeţi și vă întindeţi, domnule, insistă generos Cox. N-o 
să-mi ia mai mult de... 

— N-o deschide! 

Cox ridicase deja capacul valizei. Wolff își vâri mâna în 
buzunarul interior al sacoului, chibzuind: „La naiba, omule! 
Acum ce să fac? Ar fi trebuit s-o încui? Oare pot să fac asta fără 
zgomot?” 

Caporalul se zgâia la teancurile ordonate de bancnote noi 
britanice care umpleau valijoara. 

— Ce bine aprovizionat sunteți! exclamă el. 

În timp ce pășea spre caporalul Cox, lui Wolff îi trecu prin 
minte că gradatul nu văzuse, probabil, în viaţa lui atâţia bani. 

— Ce vreţi să faceţi cu toți acești... 

Wolff își scoase cuțitul de beduin cu lama încovoiată. Tăișul 
sclipi în mână atunci când privirea lui o întâlni pe a caporalului. 
Cox clipi și deschise gura să ţipe, dar în același moment lama 
tăioasă se înfipse adânc în carnea moale a gâtului. Țipătul lui de 
groază fu înăbușit de gâlgâitul sângelui și bărbatul muri. 

Wolff nu simţea nimic, doar dezamăgire. 


Capitolul 2 


Era luna mai și bătea hamsinul, un vânt uscat și fierbinte, cu 
nisip, asemănător cu siroco, ce aducea praf dinspre sud. Stând 
sub duș, William Vandam se gândi deprimat că sub picăturile 
răcoroase de apă era singurul moment în care avea să se simtă 
revigorat. Inchise robinetul și se uscă rapid. Il durea tot trupul. 
Cu o zi înainte jucase crichet, prima dată după mulţi ani. 

Cartierul General de Contrainformaţii formase o echipă care 
să joace cu doctorii de la spitalul de campanie - spionii 
împotriva șarlatanilor, glumeau ei -, iar Vandam, care era 


VP-19 


mijlocaș la deschidere, avusese mult de furcă atunci când 
medicii loveau mingea servită de cei de la serviciile secrete. 
Trebuia să admită că nu era într-o formă bună. Ginul îi slăbise 
puterile, iar ţigările îi încetiniseră viteza, având în plus prea 
multe griji pentru a acorda partidei toată atenţia cuvenită. 

Aprinse o ţigară, tuși și începu să se radă. Fuma întotdeauna 
în timp ce se bărbierea. Era singura modalitate de a înlătura 
plictiseala inevitabilei îndatoriri zilnice. Cu cincisprezece ani în 
urmă jurase că avea să-și lase barbă imediat ce ieșea din 
armată, însă era încă în armată. 

Se îmbrăcă în uniforma zilnică: niște sandale grele, șosete, 
cămașă de camuflaj și pantaloni scurți kaki cu clape care puteau 
fi lăsate în jos și prinse cu nasturi sub genunchi pentru a-l apăra 
de țânțari. Nimeni nu folosea clapele, iar ofițerii mai tineri le 
tăiau de obicei, deoarece arătau atât de ridicol. 

Pe podea, lângă pat, era o sticlă goală de gin. Vandam se uită 
la ea, dezgustat: era prima dată când luase blestemata aceea 
de sticlă cu el în pat. O ridică, îi puse dopul și o aruncă la coșul 
de gunoi. Apoi cobori. 

Gaafar era în bucătărie, pregătind ceaiul. Servitorul lui 
Vandam făcea parte din populaţia autohtonă a Egiptului, coptă - 
chel și cu un mers târșâit, având pretenţii de majordom englez. 
Nu va ajunge niciodată așa ceva, dar avea ceva demnitate și era 
un om cinstit. În plus, Vandam considera că tocmai acele calităţi 
erau greu de găsit la servitorii domestici egipteni. 

— Billy e sus? întrebă Vandam. 

— Da, domnule. Trebuie să coboare imediat. 

Vandam încuviinţă. Pe plită bolborosea un mic vas cu apă. 
Vandam puse un ou la fiert pentru vreo trei minute. Tăie două 
felii dintr-o pâine englezească și le prăji. Le unse cu unt, le tăie 
bucățele, apoi scoase oul din apă și-l decoji. 

— Bună dimineața, tată, îl salută Billy intrând în bucătărie. 

Vandam îi zâmbi fiului său în vârstă de zece ani. 

— 'Neaţa! Micul dejun e gata. 

Băiatul începu să mănânce. Vandam se așeză în faţa lui cu o 
ceașcă de ceai în mână, privindu-l. În ultima perioadă, Billy 
părea destul de obosit dimineaţa. Pe vremuri, la micul dejun, 
băiatul era foarte vioi. Oare nu putea să doarmă? Sau, pur și 
simplu, metabolismul lui începea să semene din ce în ce mai 


VP - 20 


mult cu al unui adult? Poate doar stătea treaz până târziu, citind 
povestiri polițiste sub cearșaf la lumina unei lanterne. 

Oamenii spuneau că Billy era leit tatăl lui, dar Vandam nu 
reușea să găsească vreo asemănare între ei. Cu toate acestea, 
recunoștea trăsăturile mamei lui Billy: ochii cenușii, pielea 
delicată și expresia ușor disprețuitoare care-i apărea pe chip 
atunci când cineva îl deranja. 

Vandam pregătea întotdeauna micul dejun pentru fiul lui. 
Desigur, servitorul era capabil să aibă grijă de băiat, și de cele 
mai multe ori o făcea, însă lui Vandam îi plăcea să îndeplinească 
el ritualul matinal. Adesea, acesta era singurul moment al zilei 
în care era împreună cu Billy. Nu-și vorbeau prea mult - Billy 
mânca și Vandam fuma -, dar asta nu prea conta: important era 
că stăteau împreună câtva timp la începutul fiecărei zile. 

După micul dejun, Billy se spălă pe dinţi, în vreme ce Gaafar 
scoase motocicleta lui Vandam. Billy reveni având pe cap șapca 
de școlar, iar Vandam își puse și el șapca de la uniformă. Se 
salutară, așa cum făceau în fiecare zi. 

— Bine, domnule, să mergem să câștigăm războiul! zise Billy. 

Apoi plecară. 

e 

Biroul maiorului Vandam era la Gray Pillars, unul dintre 
grupurile de clădiri înconjurate cu un gard din sârmă ghimpată, 
care alcătuiau Marele Cartier General (MCG) din Orientul 
Mijlociu. Un raport al unui incident îl aștepta pe birou când 
ajunse. Se așeză, își aprinse o ţigară și începu să citească. 

Raportul fusese trimis din Assiut, aflat la patru sute optzeci de 
kilometri spre sud, iar la început Vandam nu înțelese pentru ce 
documentul fusese repartizat Serviciului de Contrainformaţii. O 
patrulă luase cu mașina un european care făcea autostopul. 
Acesta omorâse apoi un caporal cu un cuţit. Cadavrul fusese 
descoperit cu o noapte în urmă, la scurt timp după ce fusese 
semnalată absența caporalului, dar la câteva ore după deces. 
Un bărbat care corespundea descrierii europeanului cumpărase 
din gară un bilet de tren pentru Cairo, însă până la găsirea 
cadavrului trenul ajunsese deja în capitala egipteană și ucigașul 
dispăruse în oraș. 

Nu era menţionat niciun indiciu referitor la motivul crimei. 

Poliţia egipteană și Poliţia militară britanică începuseră deja 
cercetările la Assiut, iar colegii lor din Cairo, ca și Vandam, de 


VP-21 


altfel, aveau să afle detaliile în acea dimineaţă. Ce motiv exista 
pentru ca Serviciul de Contrainformaţii să fie implicat în acel 
caz? 

Vandam se încruntă și revizui totul în gând. „Un european 
este «cules» din deșert. El spune că mașina i s-a stricat. Se duce 
și-și ia o cameră la hotel. Pleacă de acolo câteva minute mai 
târziu și prinde un tren. Mașina lui nu este găsită. Cadavrul unui 
soldat este descoperit în aceeași noapte în camera de hotel”. 

De ce? 

Vandam puse mâna pe telefon și sună la Assiut. Centralistul 
de la tabăra militară avu nevoie de ceva timp pentru a-l găsi pe 
căpitanul Newman, însă, în cele din urmă, îl descoperi la 
depozitul de muniții și-l aduse la telefon. 

— Cazul acesta de omor prin înjunghiere arată foarte mult a 
acoperire compromisă, zise Vandam. 

— Asta mi-a trecut și mie prin minte, domnule, spuse 
Newman. 

Lui Vandam i se păru tânăr după voce. 

— De aceea am trimis raportul la Serviciul de 
Contrainformaţii, adăugă căpitanul. 

— Bine gândit. Spune-mi, ce impresie ţi-a făcut acel bărbat? 

— Era un tip solid... 

— Am primit descrierea pe care ai făcut-o: înalt, peste 1,85 m, 
vreo optzeci de kilograme, păr și ochi de culoare închisă, dar 
asta nu-mi spune cum era, de fapt. 

— Ințeleg. Ei bine, sincer să fiu, la început n-am fost deloc 
suspicios în privinţa lui. Arăta jalnic, ceea ce se potrivea cu 
povestea că i s-ar fi stricat mașina pe drumul din deșert, însă 
părea un cetăţean corect: un alb îmbrăcat decent, care vorbea 
bine, cu un ușor accent despre care spunea că ar fi olandez sau 
afrikaans. Actele îi erau în regulă. Sunt convins că erau 
autentice. 

— Dar...? 

— Mi-a spus că ar avea niște afaceri în Egiptul de Sus. 

— Destul de plauzibil. 

— Da, însă nu mi s-a părut a fi genul de om care să-și 
irosească viaţa investind în câteva prăvălii, făbricuțe și ferme 
unde e cultivat bumbac. Era mai degrabă genul cosmopolit și 
sigur pe el: dacă ar avea bani de investit, ar lucra mai degrabă 
cu un agent de bursă londonez sau cu o bancă elveţiană. Pur și 


VP - 22 


simplu, nu părea un tip care-și pierdea vremea cu mărunțișuri... 
E ceva foarte vag, domnule, dar înţelegeţi ce vreau să spun? 

— Desigur. 

„Newman pare un flăcău inteligent, reflectă Vandam. Ce 
caută acolo, în Assiut?” 

— Și apoi, mi-a trecut prin minte că, pur și simplu, apăruse 
acolo în deșert și că n-aveam de unde să știu de unde venea, de 
fapt..., continuă căpitanul. Așa că i-am spus bietului Cox să 
rămână cu el, pe motiv că voia să-l ajute, ca să fim siguri că nu 
va dispărea înainte să-i verificăm povestea. Desigur, ar fi trebuit 
să-l arestez, însă sincer să fiu, domnule, atunci n-aveam decât o 
vagă bănuială... 

— Nu cred că te poate învinui cineva, căpitane, replică 
Vandam. E foarte bine că ţi-ai amintit numele și adresa din acte. 
Alex Wolff, Villa les Oliviers, Garden City, nu-i așa? 

— Da, domnule. 

— Foarte bine, vreau să mă ţii la curent cu evoluţia lucrurilor, 
bine? 

— Da, domnule. 

Vandam închise telefonul. Suspiciunile lui Newman coincideau 
cu ceea ce-i spunea propriul instinct în privinţa crimei. Decise să 
discute cu superiorul lui. Părăsi biroul, luând cu el raportul 
asupra incidentului. Marele Cartier General era condus de un 
general de brigadă purtând titlul de Director al Serviciilor 
Secrete Militare, DSSM. Acesta avea doi adjuncţi: DASSM(O) - 
pentru operaţiuni - și DASSM(I) - pentru contrainformaţii. Cei doi 
adjuncţi erau colonei. Șeful lui Vandam, locotenent-colonelul 
Bogge, urma imediat după DASSM(I). Bogge răspundea de 
securitatea personalului și cea mai mare parte a timpului și-o 
petrecea administrând rețeaua de cenzură. 

Principala preocupare a lui Vandam era scurgerea de 
informaţii în privinţa securităţii, prin alte mijloace decât 
scrisorile. El și oamenii lui aveau câteva sute de agenţi în Cairo 
și Alexandria. In aproape toate cluburile și barurile era câte un 
chelner care figura pe statul lui de plată și avea câte un 
informator printre servitorii celor mai importanţi politicieni arabi. 
Valetul regelui Farouk | în persoană lucra pentru Vandam, la fel 
și cel mai bogat hoţ din Cairo. Il interesa cine vorbea prea mult 
și cine asculta; iar dintre cei care ascultau, principala lui ţintă 


VP - 23 


erau naționaliștii arabi. Cu toate acestea, era posibil ca bărbatul 
misterios din Assiut să reprezinte un alt tip de ameninţare. 

Pe vreme de război, cariera lui Vandam se distinsese până 
atunci printr-un spectaculos succes și un teribil eșec. Fiascoul 
avusese loc în Turcia. Rashid Ali fugise acolo din Irak. Nemţii 
voiau să-l scoată din țara faraonilor și să-l utilizeze pentru 
propagandă, britanicii voiau să-l ţină departe de luminile 
rampei, iar turcii, prudenţi și neutri, nu voiau să supere pe 
nimeni. Vandam trebuia să se asigure că Ali avea să rămână la 
Istanbul, numai că Ali schimbase hainele cu un agent german și 
fugise din ţară chiar sub nasul lui Vandam. Câteva zile mai 
târziu, ţinea discursuri propagandistice pentru Orientul Mijlociu 
la postul de radio nazist. 

Într-un fel, Vandam îşi răscumpărase greșeala în Cairo. Cei de 
la Londra îi spuseseră că aveau motive să creadă că tocmai 
acolo exista o importantă scurgere de informaţii și, după trei 
luni de investigaţii minuţioase, Vandam descoperise că un 
diplomat american de prim rang raporta către Washington 
folosind un cod nesigur. Codul fusese schimbat și scurgerea de 
informaţii încetase, iar Vandam fusese promovat la gradul de 
maior. 

Dacă ar fi fost civil sau chiar soldat în timp de pace, ar fi fost 
mândru de triumful lui și s-ar fi împăcat cu înfrângerea sa, 
spunând: „Uneori câștigi, alteori pierzi”. Însă, în timp de război, 
greșelile unui ofițer ucid oameni. Afacerea Rashid Ali avusese 
urmări tragice: un agent fusese ucis, o femeie, și Vandam nu-și 
putea ierta acest lucru. 

Ciocăni la ușa locotenent-colonelului Bogge și intră. Reggie 
Bogge era un bărbat scund și solid, la vreo cincizeci de ani, cu o 
uniformă imaculată și părul negru, uns cu briantină. Tușea 
nervos ca să-și dreagă glasul atunci când nu știa exact ce să 
spună, lucru ce se întâmpla destul de des. Stătea în spatele unui 
uriaș birou curbat - mai mare decât cel al Directorului Serviciilor 
Secrete Militare, DSSM - și scotocea într-un compartiment 
interior. Mereu doritor mai degrabă să stea de vorbă decât să 
lucreze, îi făcu semn lui Vandam să ia loc. Ridică o minge de 
crichet colorată în roșu aprins și începu s-o arunce dintr-o mână 
în alta. 

— Ai făcut un joc bun ieri, zise el. 


VP - 24 


— Nici dumneavoastră nu v-aţi descurcat prea rău, spuse 
Vandam. 

Era adevărat: Bogge fusese singurul aruncător bun din echipa 
Serviciului de Contrainformaţii și, datorită mingilor lui cu efect, a 
lovit de patru ori portita din spatele batsmanului, obţinând 
patruzeci și două de puncte. 

— Dar câştigăm războiul? întrebă Vandam. 

— Mă tem că am din nou vești al naibii de proaste. 

Raportul de dimineaţă n-avusese loc încă, însă Bogge afla 
întotdeauna noutăţile înainte de raport, din spusele celorlalți. 

— Ne așteptăm ca Rommel să atace frontal Linia Gazala. Ar fi 
trebuit să ne dăm seama: „Vulpea deșertului” nu luptă cinstit. A 
încercuit flancul nostru sudic, a ocupat cartierul general al 
Diviziei 7 Blindate și l-a capturat pe generalul Messervy. 

Ascultând această poveste deprimant de familiară, Vandam 
se simţi brusc obosit. 

— Ce măcel! exclamă el. 

— Din fericire, n-a reușit să ajungă până la coastă, așa încât 
diviziile de pe Linia Gazala n-au fost izolate. Și totuși... 

— Totuși când o să-l oprim? 

— Nu va ajunge prea departe. 

Era o remarcă stupidă: Bogge, pur și simplu, nu voia să se 
implice când era vorba despre criticarea generalilor. 

— Ce ai acolo? întrebă el. 

Vandam îi întinse raportul de incident. 

— Propun să mă ocup chiar eu de asta. 

Bogge citi hârtia și ridică privirea, cu faţa lipsită de expresie. 

— Nu văd de ce. 

— Pare un caz de acoperire compromisă. 

— Cum? 

— Crima n-are niciun motiv aparent, așa că trebuie să facem 
speculaţii, îi explică Vandam. lată o posibilitate: autostopistul nu 
era cine pretindea a fi, iar caporalul a descoperit acest lucru și 
atunci autostopistul l-a omorât. 

— Nu era cine pretindea a fi... Vrei să spui că era spion? 
întrebă Bogge râzând. Și cum crezi că a ajuns la Assiut - cu 
parașuta? Sau a mers pe jos? 

„Aceasta este problema când trebuie să-i explici ceva lui 
Bogge, chibzui Vandam: el trebuie să ridiculizeze ideea, drept 
scuză că nu s-a gândit el însuși la ea”. 


VP -25 


— Nu e imposibil ca un avion mic să se strecoare neobservat. 
Și nu e imposibil nici să traversezi deșertul. 

Bogge aruncă raportul în aer, peste tăblia mare a biroului său. 

— Puțin probabil, după părerea mea, zise el. Nu-ţi pierde 
timpul cu asta! 

— Foarte bine, domnule. 

Vandam ridică raportul de pe podea, înăbușindu-și mânia și 
frustrarea. Discuţiile cu Bogge se transformau întotdeauna în 
întreceri la care trebuia să marchezi puncte și lucrul cel mai 
inteligent pe care puteai să-l faci era să nu participi la joc. 

— Le voi cere celor de la poliţie să ne ţină la curent cu 
progresele făcute - copiile după rapoarte și așa mai departe, 
doar ca să le punem la dosar. 

— Da. 

Bogge n-avea niciodată vreo obiecţie când era vorba să i se 
trimită cópii pentru dosar; așa putea să-și bage nasul peste tot 
fără să aibă nicio răspundere. 

— Ascultă, ce-ar fi să organizăm niște antrenamente de 
crichet? Am văzut ieri că aveau bâte și porţi noi. Mi-ar plăcea să 
aducem echipa în formă și să mai facem niște partide. 

— E o idee bună. 

— Vezi dacă poţi organiza ceva, vrei? 

— Da, domnule, zise Vandam, apoi ieși din birou. 

Întorcându-se la biroul lui se întrebă ce era în neregulă cu 
administraţia armatei britanice care putea promova la gradul de 
locotenent-colonel un cap sec ca Reggie Bogge. Tatăl lui 
Vandam, care fusese caporal în Primul Război Mondial, obișnuia 
să spună că soldaţii britanici erau „lei conduși de măgari”, iar 
Vandam se gândi că era foarte adevărat... Oricum, Bogge nu era 
doar idiot. Uneori lua decizii greșite pentru că nu era suficient 
de inteligent să ia decizii corecte; dar Vandam avea impresia că 
de cele mai multe ori Bogge lua decizii greșite pentru că juca un 
alt joc, încercând să arate cât de valoros era sau cât de 
superior, cam așa ceva. Vandam nu știa care era adevărul. 

O femeie în halat alb de spital îl salută și el se întoarse și-i 
răspunse distrat la salut. 

— Maiorul Vandam, dacă nu mă înșel, spuse femeia. 

Se opri și se uită la ea. Femeia asistase la meciul de crichet. 
Își aminti numele ei. 

— Doamna doctor Abuthnot. Bună dimineața. 


VP - 26 


Era o femeie înaltă și sobră, cam de aceeași vârstă cu el. Își 
aminti că era chirurg - lucru foarte neobișnuit pentru o femeie, 
chiar și în timp de război - și că avea gradul de căpitan. 

— Ai muncit din greu ieri, zise ea. 

— Și azi trag ponoasele, adăugă zâmbind Vandam. Totuși mi- 
a făcut plăcere. 

— Și mie, rosti doctorita cu o voce gravă, fermă, părând 
foarte sigură pe ea. Te vom vedea vineri? 

— Unde? 

— La recepţia de la Uniune. 

— A! 

Uniunea anglo-egipteană, un club pentru europenii plictisiţi, 
încerca uneori să-și justifice denumirea organizând recepții 
pentru oaspeții egipteni. 

— Mi-ar plăcea să vin. La ce oră? 

— La cinci, la ceai. 

Vandam era interesat din punct de vedere profesional: era o 
ocazie la care egiptenii puteau auzi bârfe de serviciu și acestea 
includeau uneori informații utile pentru dușman. 

— Voi veni. 

— Grozav. Ne vedem acolo, spuse ea, și plecă. 

— Abia aștept, zise Vandam în timp ce ea se îndepărta. 

O privi și se întrebă ce purta pe sub uniforma de spital. Era 
cochetă, elegantă și sigură pe ea; îi amintea de soţia lui. 

Intră în biroul său. Nu intenţiona să organizeze un 
antrenament de crichet și nici să dea uitării crima de la Assiut. 
Bogge n-avea decât să se ducă naibii. Vandam voia să se apuce 
de treabă. 

Mai întâi, vorbi din nou cu căpitanul Newman și-i spuse să se 
asigure că semnalmentele lui Wolff erau trimise peste tot. Apoi 
sună la poliția egipteană și ceru să fie verificate hotelurile și 
pensiunile din Cairo, chiar în acea zi. li contactă pe cei de la 
Serviciul de Securitate, o unitate a Forțelor de Apărare a 
Canalului Suez, și le ceru să înteţească verificările actelor de 
identitate, câteva zile. Solicită o atenţie sporită celor de la 
Trezoreria britanică pentru a identifica eventualele bancnote 
false. Instrui serviciile de interceptare să fie pe fază și să 
depisteze urgent un nou transmiţător radio local. 

Se gândi în treacăt cât de util ar fi fost dacă savanții ar fi 
dezlegat problema localizării unui transmițător radio prin 


VP - 27 


monitorizarea emisiei. În cele din urmă, dădu instrucţiuni unui 
sergent din subordine să viziteze toate magazinele de radiouri 
din Egiptul de Jos - nu erau prea multe - și să le ceară să 
raporteze orice vânzare de piese sau echipamente care puteau 
fi folosite pentru construirea sau repararea unui transmiţător. 
Apoi se duse la Villa les Oliviers. 

e 

Denumirea casei provenea de la o mică grădină publică de pe 
cealaltă parte a străzii, unde câțiva măslini înfloriseră, 
împrăștiind petale albe ca o pulbere pe iarba uscată și cafenie. 
Reședința avea un zid înalt cu o poartă masivă din lemn 
sculptat. Folosindu-se de ornamente pentru a escalada poarta, 
Vandam sări într-o curte spațioasă. În jurul lui, zidurile - albe pe 
vremuri - erau în acel moment murdare și crăpate, cu ferestrele 
acoperite de obloane scorojite. Ajunse în mijlocul curții și privi 
fântâna din piatră. O șopârlă de un verde aprins ţâșni peste 
bazinul secat. 

Casa părea nelocuită de cel puţin un an. 

Vandam deschise un oblon, sparse un ochi de geam și întinse 
mâna prin el pentru a deschide fereastra, apoi sări peste pervaz 
în casă. Nu arăta ca o locuinţă de european, își spuse el în timp 
ce traversa încăperile întunecate și răcoroase. Lipseau gravurile 
de vânătoare de pe pereţi, șirurile ordonate de romane cu 
coperte lucioase de Agatha Christie sau Dennis Wheatley, 
costumele de la magazinele Maples sau Harrods. În schimb, 
locuinţa era decorată cu perne mari și măsuţe joase, covorașe 
tesute manual și tapiserii pe pereţi. 

La etaj descoperi o ușă încuiată. Nu-i luă decât trei sau patru 
minute ca s-o deschidă, lovind-o cu piciorul. În spatele ei se 
găsea un birou. Camera era curată și ordonată, cu câteva piese 
de mobilier luxos: o canapea joasă și lată, acoperită cu catifea, o 
măsuță de cafea sculptată manual, trei lămpi antice asortate, o 
piele de urs pe podea, un birou minunat încrustat și un scaun 
tapiţat cu piele. 

Pe birou era un telefon, un prespapier cu sugativă albă fără 
nicio pată de cerneală, un toc cu mâner din fildeș și o călimară 
goală. In sertarul biroului, găsi rapoarte despre companii din 
Elveţia, Germania și Statele Unite. Un serviciu de cafea, din 
aramă, stătea plin de praf pe măsuţă. Pe un raft din spatele 
biroului se vedeau cărți în mai multe limbi: romane franțuzești 


VP - 28 


din secolul al XIX-lea, o versiune rezumată a unui Dicţionar 
Oxford (Shorter Oxford Dictionnary), un volum din ceea ce părea 
a fi poezie arabă, cu ilustraţii erotice, și Biblia în limba germană. 

Nu găsi niciun document personal. 

Nicio scrisoare. 

Nici măcar o singură fotografie în toată casa. 

Se așeză pe scaunul moale de piele din spatele biroului și 
privi camera de jur-împrejur. Era odaia unui intelectual 
cosmopolit, un bărbat care, pe de o parte, era atent, precis și 
ordonat, și, pe de altă parte, sensibil și senzual. Vandam se 
simțea intrigat. Un nume de european, o locuinţă de arab. O 
broșură despre investiţiile în afaceri cu mașini și echipamente, o 
carte de versuri arabe. Un vas antic de cafea și un telefon 
modern. Un tezaur de informaţii despre un personaj, însă nici 
măcar un indiciu care să ajute la găsirea omului. 

Camera fusese curățată cu grijă. 

Ar fi trebuit să existe măcar o declaraţie bancară, câteva 
facturi de la negustori, un certificat de naștere și un testament, 
scrisori de la vreo iubită și fotografii ale părinţilor sau copiilor. 
Omul adunase toate acele lucruri și le făcuse apoi dispărute, 
fără să lase vreo urmă a identităţii lui, de parcă știa că într-o zi 
cineva va veni să-l caute. 

— Alex Wolff, cine ești? întrebă Vandam cu voce tare. 

Se ridică de pe scaun și ieși din birou. Traversă casa și curtea 
încinsă și plină de praf. Escaladă din nou poarta și sări în stradă. 
Peste drum, un arab într-o ga/abiyya cu dungi verzi stătea 
turcește pe pământ la umbra măslinilor și se uita la Vandam 
fără curiozitate. William nu simţi nevoia să-i explice că 
pătrunsese în casă din motive oficiale: uniforma unui ofițer 
britanic era o dovadă suficientă de autoritate în acel oraș. Se 
gândi la celelalte surse de unde putea obţine informaţii despre 
proprietarul casei: cum ar fi registrele municipale; negustorii 
locali care făcuseră, probabil, livrări acolo pe când casa era 
ocupată, chiar și vecinii. Avea de gând să numească doi oameni 
din subordine ca să se ocupe de asta, iar lui Bogge urma să-i 
„toarne” o poveste ca să-i acopere. Acţionă pedala de pornire a 
motocicletei. Motorul mugi înfundat, apoi Vandam se urcă în șa 
și demară. 


VP - 29 


Capitolul 3 


Cuprins de mânie și de disperare, Wolff stătea pe o bancă în 
faţa casei lui și-l privea pe ofiţerul britanic îndepărtându-se. Își 
aminti cum fusese reședința pe vremea când era copil, plină de 
zgomotul conversaţiilor, de râsete și de viață. Acolo, lângă 
masiva poartă sculptată, fusese întotdeauna un paznic, un uriaș 
din sud, cu pielea neagră, care stătea pe pământ, insensibil la 
arșiţă. In fiecare dimineaţă, în curte, un bărbat sfânt, bătrân și 
aproape orb, recita un capitol din Coran. 

La umbra boltei răcoroase care înconjura casa pe trei laturi, 
bărbaţii familiei ședeau pe canapele joase, fumându-și 
narghilelele, în timp ce băieţii care-i serveau aduceau cafeaua în 
vase cu gâtul lung. Un alt paznic negru stătea la ușa haremului, 
în spatele căreia mai multe femei se plictiseau. Zilele erau lungi 
și călduroase, familia era bogată, iar copiii erau rasfăţați. 

Ofiţerul britanic cu pantaloni scurţi și motocicletă, chip 
arogant și ochi iscoditori, ascunși în umbra chipiului, pătrunsese 
în casă, violând într-un fel copilăria lui Wolff. Își dorea să fi zărit 
fața bărbatului, pentru că i-ar fi plăcut ca într-o zi să-l omoare. 
Se gândise la acel loc pe tot parcursul călătoriei lui. În Berlin, la 
Tripoli sau în El Agelat, când se simţise chinuit și epuizat din 
cauza traversării deșertului, sau atunci când îi fusese frică, 
fugind în grabă din Assiut, vila reprezentase pentru el un 
paradis sigur, un loc unde să se odihnească, să se spele și să se 
întremeze la capătul voiajului. Abia așteptase să stea întins în 
cadă, să-și bea liniștit cafeaua în curte și să aducă femei acasă, 
în patul cel mare. 

Și iată că trebuia să plece și să se ţină departe de locul acela. 
Rămase în faţa casei toată dimineața, plimbându-se pe stradă 
sau stând sub măslini, în eventualitatea că Newman și-ar fi 
amintit adresa și ar fi trimis pe cineva să cerceteze vila; deja își 
cumpărase de la un suk, adică bazar, o ga/abiyya, știind că, 
dacă ar fi venit cineva în inspecţie, ar fi căutat un european, nu 
un arab. 

Işi dădu seama că făcuse o greșeală prezentând actele 
originale. Regreta că n-avusese încredere în actele false ale 


VP - 30 


Abwehr?-ului. Întâlnindu-se și lucrând împreună cu alţi spioni, 
auzise poveşti îngrozitoare despre greșeli grosolane în 
documentele contrafăcute de cei de la Serviciul de Informații 
german: imitații de mântuială, hârtie de calitate inferioară, chiar 
și scrierea greșită a unor cuvinte englezești uzuale. La școala de 
spionaj, unde fusese trimis pentru cursul de criptare a 
transmisiunilor radio, circula zvonul că orice poliţist din Anglia 
știa că o anumită serie de cifre de pe o cartelă pentru rații îl 
indica pe posesor drept spion german. 

Wolff evaluase alternativele și preferă s-o aleagă pe cea care 
părea cea mai puţin riscantă. Greșise și n-avea unde să se ducă. 

Se ridică în picioare, își luă valizele și porni la drum. 

Se gândi la familia lui. Mama și tatăl lui vitreg erau morți, dar 
avea trei fraţi și o soră, vitregi, în Cairo. Le-ar fi fost greu să-l 
ascundă. Ar fi fost interogaţi de îndată ce britanicii ar fi 
descoperit identitatea proprietarului vilei, ceea ce putea să se 
întâmple chiar în ziua aceea; și dacă ei ar fi fost în stare să 
mintă de dragul lui, servitorii ar fi vorbit, cu siguranţă. În plus, 
nici în ei nu putea avea deplină încredere, pentru că atunci când 
murise tatăl lui vitreg, Alex, fiind cel mai mare dintre copii, 
primise casa, precum și o parte din avere, deși era european și 
fiu adoptiv, nu natural. Fuseseră câteva situaţii neplăcute și mai 
multe întâlniri cu avocații. 

Alex rămăsese ferm și ceilalți nu-l iertaseră niciodată cu 
adevărat. Se gândi să meargă la hotelul Shepheard's, un edificiu 
victorian de proporţii, cu săli maure. Din păcate, și poliţia se va 
gândi la asta, fără îndoială: cei de la hotel aveau deja 
semnalmentele ucigașului de la Assiut. Celelalte hoteluri 
importante urmau să le primească și ele în scurt timp. Mai 
rămâneau pensiunile. Dacă erau sau nu avertizate, depindea de 
cât de conștiincioasă voia poliţia să fie. Din moment ce erau 
implicaţi și britanicii, poliţia se putea simţi obligată să fie foarte 
meticuloasă. Cu toate acestea, administratorii micilor case de 
oaspeți erau adesea prea ocupați ca să dea prea multă atenţie 
polițiștilor insistenți. 

Părăsi Garden City și se îndreptă spre centrul orașului. 
Străzile erau și mai aglomerate și gălăgioase decât atunci când 
plecase din Cairo. Erau nenumărate uniforme - nu numai 


3 Serviciu de informaţii și contrainformaţii al armatei, care funcționa pe lângă Marele 
Stat Major german (1919-1944). (în germană, „apărare”) (n.red.). 


VP - 31 


britanice, ci și australiene, neozeelandeze, poloneze, iugoslave, 
palestiniene, indiene și grecești. Fetele egiptene, suple și 
îndrăznețe, cu rochii din bumbac și bijuterii grele, concurau cu 
succes cu femeile europene, cu fețele roșii și lipsite de expresie. 
Wolff avea impresia că, dintre femeile vârstnice, tot mai puţine 
erau cele care purtau tradiționala îmbrăcăminte neagră cu văl. 

Bărbaţii se salutau în același mod exuberant: își legănau 
braţul drept în faţă înainte de a-și uni zgomotos palmele, 
strângându-și mâinile cel puţin un minut sau două în timp ce-l 
apucau pe celălalt de umăr cu mâna stângă, vorbind precipitat. 
Cerșetorii și negustorii ambulanți acționau în forță, profitând de 
afluxul de europeni naivi. Îmbrăcat în ga/abiyya, Wolff părea un 
localnic, însă străinii erau asaltaţi de infirmi, femei cu copii mici 
năpădiți de muște, băieți lustragii și bărbați care vindeau de 
toate - de la lame de ras second hand până la stilouri uriașe 
care, garantat, trebuiau umplute cu cerneală doar o dată la șase 
luni. 

Traficul era și mai infernal. Tramvaiele infecte abia se târâiau 
pe șine, fiind mai aglomerate ca oricând; pasagerii se agățau 
cum puteau de uși, erau înghesuiți ca sardelele în interior, se 
îngrămădeau în aceeași cabină cu vatmanul ori stăteau cu 
picioarele încrucișate pe acoperiș. 

Autobuzele și taxiurile nu erau nici ele mai grozave: părea să 
fie mare lipsă de piese pentru vehicule, pentru că foarte multe 
dintre automobile aveau  parbrizele sparte, cauciucurile 
dezumflate, iar motoarele lor scoteau fum. In plus, le lipseau 
farurile sau ștergătoarele de parbriz. Wolff zări două taxiuri - un 
Morris vechi și un Packard și mai vechi - care, în cele din urmă, 
se stricaseră și erau trase de măgari. Singurele mașini decente 
erau monstruoasele limuzine americane aparţinând cine știe 
cărui pașă bogat sau acele rare Austin-uri englezești de dinainte 
de război. Pe lângă vehiculele motorizate, într-o concurenţă 
acerbă cu acestea, se găseau docarele trase de cai, căruțele cu 
catâri ale țăranilor, precum și cămile și capre care, deși le era 
interzis accesul în centrul orașului, legea statului egiptean nu 
părea să fie respectată. 

Și zgomotul... Wolff uitase zgomotul. 

Vatmanii sunau neîncetat din clopoțel. În traficul aglomerat, 
șoferii claxonau întruna, chiar și fără vreun motiv anume. Ca să 
nu se lase mai prejos, cei care conduceau căruțe și cămile ţipau 


VP - 32 


cât îi ţinea gura. Multe magazine și toate cafenelele își delectau 
clienţii cu muzică arabă, care se auzea din difuzoarele unor 
radiouri ieftine date la maximum. Vânzătorii ambulanți își 
lăudau încontinuu marfa, cu voce tare, iar trecătorii îi alungau. 
Câinii lătrau și ulii se roteau deasupra ţipând la răstimpuri. Din 
când în când tot acel vacarm era acoperit de vuietul unui avion. 

„Acesta e orașul meu, chibzui Wolff, ei nu mă pot prinde aici”. 

Existau aproximativ douăsprezece pensiuni cunoscute pentru 
turiștii de diferite naţionalităţi: elveţieni, austrieci, germani, 
danezi și francezi. Se gândi la ele, dar respinse ideea, 
considerându-le prea cunoscute. In cele din urmă, își aduse 
aminte de o casă cu camere de închiriat la prețuri ieftine, 
administrată de călugărițele din Bulaq, cartierul portuar. Acolo 
trăgeau mai ales marinarii care veneau pe Nil în ambarcaţiuni 
cu aburi și feluci încărcate cu bumbac, cărbune, hârtie și piatră. 
Wolff ar fi stat liniștit în acea pensiune, sigur că nu putea fi jefuit 
sau ucis, și nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să-l caute în acel 
loc. 

Pe măsură ce se îndepărta de cartierul hotelurilor, străzile nu 
mai erau chiar atât de aglomerate, însă nici pustii nu erau. Nu 
putea să vadă fluviul propriu-zis, dar din când în când zărea 
printre clădirile înghesuite pânza înaltă și triunghiulară a unei 
feluci. Casa cu camere de închiriat era o clădire mare și 
degradată, care aparținuse cândva unui pașă. Deasupra arcadei 
de la intrare atârna un crucifix din bronz. O călugăriţă îmbrăcată 
în negru uda un mic strat de flori în fața clădirii. Dincolo de 
intrarea boltită, Wolff văzu un hol pustiu și răcoros. În acea zi 
umblase pe jos câţiva kilometri buni, cărând valizele grele. Abia 
aștepta să se odihnească. 

Doi polițiști egipteni ieșiră din vilă. Wolff observă imediat 
curelele late din piele, obișnuiţii ochelari de soare și părul tuns 
militărește. Inima începu să-i bată nebunește. Se întoarse cu 
spatele la polițiști și i se adresă în franceză călugăriţei din 
grădină: 

— Bună ziua, soră. 

Ea se îndreptă de mijloc, oprindu-se din udat, și-i zâmbi. 

— Bună ziua. 

Era șocant de tânără. 

— Căutaţi o cameră? 

— Nu, nu o cameră. Doar binecuvântarea. 


VP - 33 


Cei doi polițiști se apropiară și Wolff se încordă, pregătindu-și 
răspunsurile în caz că ei l-ar fi luat la întrebări și gândindu-se în 
ce direcţie s-o apuce dacă trebuia s-o ia la fugă; însă ei trecură 
mai departe, certându-se pe tema unor curse de cai. 

— Domnul să vă binecuvânteze! zise călugăriţa. 

Wolff îi mulțumi și plecă mai departe. Era mai rău decât își 
imaginase. Poliţiştii căutau peste tot. Picioarele îi erau pline de 
bășici și braţele îl dureau de la căratul bagajelor. Era dezamăgit 
și puţin indignat, pentru că - lucru știut - în acel oraș totul era 
imprevizibil. Și totuși, se părea că autorităţile organizau o 
operațiune numai pentru el. Se întoarse și porni din nou spre 
centrul orașului. Începea să aibă același sentiment ca în deșert - 
de parcă ar fi mers fără oprire, fără să ajungă nicăieri. 

La o oarecare distanţă zări o siluetă înaltă, familiară: Hussein 
Fahmy, un vechi coleg de școală. Pe moment, Wolff rămase ca 
paralizat. Hussein l-ar fi luat, cu siguranţă, la el acasă, probabil 
că putea să aibă încredere în el, dar avea o soție și trei copii. Și 
nu le-ar fi putut spune că unchiul Ahmed venise să stea la ei, 
asta era secret și nu trebuiau să-i pronunţe numele nici măcar în 
faţa prietenilor... De fapt, cum putea să-i explice lui Hussein că 
era spion? Fahmy privi în direcţia lui Wolff, dar acesta se 
întoarse rapid și traversă strada, ţâșnind prin spatele unui 
tramvai. Odată ajuns pe trotuarul opus, porni iute pe o alee fără 
să privească în urmă. Nu, nu-i putea cere adăpost vechiului 
coleg de școală. 

Din alee dădu într-o altă stradă și conștientiză că era în 
apropierea Școlii germane. Se întrebă dacă mai era deschisă: 
mulţi oameni de naţionalitate germană din Cairo se aflau în 
internatul acelei școli. Porni deci spre școală, însă zări în fața 
clădirii o patrulă de la Serviciul de Securitate care controla 
actele. Se întoarse rapid și o luă pe drumul pe care venise. 
Trebuia să evite străzile. 

Se simţea ca un șobolan într-un labirint - pe oriunde o lua, era 
blocat. Zări un taxi, un Ford mare și vechi, de sub capota căruia 
ieșeau aburi încinși. Îi făcu semn șoferului să oprească și sări 
înăuntru. Indică o adresă și mașina ţâșni înainte în viteza a treia 
- aparent, singura viteză care funcţiona. Pe drum opriră de două 
ori, pentru ca șoferul să ridice capacul radiatorului care fierbea, 
iar Wolff se ghemui pe bancheta din spate, încercând să-și 
ascundă faţa. 


VP - 34 


Taxiul îl duse în cartierul din Vechiul Cairo (Coptic), 
străvechea zonă creștină a orașului. Plăti cursa și cobori pe 
treptele de la intrare. Îi dădu câţiva piaștri bătrânei care ţinea 
uriașa cheie din lemn și intră. Era o insulă de liniște și întuneric 
în marea agitată a orașului Cairo. Wolff îi străbătu pasajele 
înguste, auzind vag incantaţiile ce răzbăteau din bisericile 
străvechi. Trecu pe lângă școală și sinagogă, pe urmă pe lângă 
beciul în care se presupunea că Maria l-ar fi ascuns pe copilul 
lisus. Într-un sfârșit, intră în cea mai mică dintre cele cinci 
biserici. 

Tocmai începea slujba. Lângă o strană, își lăsă jos preţioasele 
valize. Se înclină în faţa icoanelor de pe pereți, apoi se apropie 
de altar. Îngenunche și-i sărută mâna preotului, după aceea se 
întoarse la strană și se așeză pe locul lui. Corul începu să cânte 
un pasaj din Biblie, în arabă. Acolo avea să fie în siguranţă până 
la căderea întunericului. Apoi va trebui să-și încerce ultima 
șansă. 


7 


Cha-Cha era un club de noapte în aer liber, într-o grădină de 
lângă fluviu. Era ticsit, ca de obicei. Wolff aşteptă la coadă 
alături de ofiţeri britanici și prietenele lor, în timp ce, pe fiecare 
centimetru de spaţiu liber, chelnerii aranjau mese suplimentare. 
Pe scenă, un comic spunea: „Aşteptaţi până când Rommel va 
ajunge la Shepheard's - asta o să-l reţină”. 

În cele din urmă, Wolff primi o masă și o sticlă cu șampanie. 
Seara era călduroasă și reflectoarele scenei făceau aerul și mai 
încins. Publicul era gălăgios - oamenii erau însetaţi și se servea 
numai șampanie, așa că se îmbătau repede. Incepură să strige, 
chemând-o pe scenă pe vedeta spectacolului, Sonia el-Aram. 

Mai întâi ascultară o grecoaică supraponderală cântând Te voi 
vedea în visele mele și N-am pe nimeni (ceea ce-i făcu să râdă). 
Pe urmă fu anunţată Sonia. Aceasta întârzia totuși să apară. Pe 
măsură ce minutele treceau, publicul devenea tot mai zgomotos 
și mai nerăbdător. În sfârșit, când ajunse la limita răbdării, gata 
să se revolte, se auzi un răpăit de tobe, luminile de pe scenă se 
stinseră și se așternu liniștea. 

Reflectoarele se aprinseră și Sonia stătea nemișcată în 
mijlocul scenei, cu braţele întinse spre cer. Purta niște șalvari 
diafani și o bluză cu paiete, cu spatele gol, iar trupul îi era dat cu 


VP - 35 


pudră albă. Se auzi muzica - tobe și un fluier - și ea începu să se 
miște. 

Wolff sorbea din șampanie și privea, zâmbind. Încă era cea 
mai bună dansatoare. 

Femeia își unduia încet șoldurile, bătând în podea mai întâi cu 
un picior, apoi cu celălalt. Brațele începură să-i tremure, pe 
urmă îi zvâcniră umerii și sânii i se legănară; faimosul ei buric se 
roti hipnotic. Ritmul se înteţi. Ea închise ochii. Fiecare părticică a 
trupului ei părea că se mișca independent. Wolff simţea - așa 
cum i se întâmpla întotdeauna și așa cum i se întâmpla fiecărui 
bărbat din public - că era singur cu ea și că dansul ei era numai 
pentru el, și că asista nu doar la un spectacol, la o frântură din 
magia showbiz-ului, ci că zvârcolirile ei senzuale erau obsesive, 
că le făcea fiindcă n-avea încotro, purtată spre o frenezie 
sexuală de voluptatea propriului trup. 

Publicul era încordat, tăcut, transpirat, hipnotizat. Femeia se 
mișca din ce în ce mai repede, de parcă ar fi fost în extaz. 
Muzica atinse punctul culminant cu un bubuit. În clipa de liniște 
care urmă, Sonia scoase un țipăt scurt și strident, apoi se lăsă 
pe spate, cu picioarele îndoite sub ea și genunchii depărtaţi, 
până când atinse cu capul scândurile scenei. Rămase nemișcată 
o clipă, pe urmă luminile se stinseră. Publicul se ridică în 
picioare într-un ropot de aplauze. 

Când se făcu din nou lumină, ea nu mai era acolo. 

Sonia nu acorda niciodată bisuri. 

Wolff se ridică de la locul lui. Îi dădu unui chelner o liră 
sterlină - salariul pe trei luni pentru mai toți egiptenii -, ca să-l 
conducă în culise. Chelnerul îi arătă ușa de la cabina Soniei, apoi 
plecă. 

Wolff bătu la ușă. 

— Cine e? 

Wolff intră. 

Ea stătea pe un taburet, într-un halat din mătase, și se 
demachia. Îl văzu în oglindă și se răsuci pentru a-l privi în faţă. 

— Bună, Sonia. 

Se holbă la el. După un timp destul de lung, ea spuse: 

— Ticălosule! 


Sonia nu se schimbase. 


VP - 36 


Era o femeie atrăgătoare. Avea un păr lung, negru și lucios, 
niște ochi căprui, mari și ușor proeminenţi, cu gene lungi și 
dese; pomeţi înalţi care-i dădeau feţei o formă plăcută; un nas 
arcuit, ușor arogant, și o gură cărnoasă, cu dinți albi și frumoși. 
Trupul îi era numai curbe apetisante, însă fiind cu câţiva 
centimetri mai înaltă decât majoritatea femeilor, nu părea 
plinuţă. 

Ochii îi scânteiau de mânie. 

— Ce cauţi aici? Unde ai plecat? Ce s-a întâmplat cu faţa ta? 

Wolff lăsă valizele jos și se așeză pe canapea. Ridică privirea 
spre ea. Sonia stătea cu mâinile în șolduri, cu bărbia înainte și 
sânii zărindu-i-se prin mătasea verde. 

— Eşti frumoasă, încercă el s-o îmbuneze. 

— leși afară! 

O studie atent. O cunoștea prea bine: făcea parte din trecutul 
lui, ca un vechi prieten care-ţi rămâne alături, în ciuda greșelilor 
sale, doar pentru că a fost mereu acolo. Se întrebă ce i se 
întâmplase Soniei în anii în care el lipsise din Cairo. Se măritase, 
își cumpărase o casă, se îndrăgostise, își schimbase impresarul, 
avea un copil? Se gândise mult în acea după-amiază în biserica 
răcoroasă și întunecată, întrebându-se cum ar fi trebuit s-o 
abordeze; dar n-ajunsese la nicio concluzie, deoarece nu era 
sigur cum avea să se poarte cu el. Incă nu era sigur. Părea 
furioasă și dispreţuitoare, însă putea fi doar o impresie de-a lui. 
Era mai bine să fie fermecător și plin de umor sau agresiv și 
neobrăzat, ori neajutorat și plin de umilință? 

— Am nevoie de ajutor, rosti el calm. 

Expresia ei nu se schimbă. 

— Sunt urmărit de britanici, continuă el. Îmi supraveghează 
casa și toate hotelurile au primit semnalmentele mele. N-am 
unde să dorm. Vreau să mă mut la tine. 

— Du-te naibii! șuieră ea. 

— Lasă-mă să-ţi spun de ce te-am părăsit. 

— După doi ani, nicio scuză nu mai poate fi acceptată. 

— Dă-mi doar un minut să-ţi explic. De dragul a... tot ce a fost 
între noi. 

— Nu-ţi datorez nimic, zise ea privindu-l încruntată, apoi 
deschise ușa. 


VP - 37 


El se gândi că avea să-l dea afară. Îi observă chipul când își 
întoarse privirea spre el, ţinând ușa deschisă. Pe urmă, ea 
scoase capul pe ușă și strigă: 

— Să-mi aducă cineva ceva de băut! 

Wolff se relaxă puţin. Sonia închise ușa. 

— Un minut, îi zise ea. 

— Ai de gând să stai în picioare ca un gardian care-și păzeşte 
prizonierul? Nu sunt periculos, o asigură el zâmbind. 

— Oh, cred că ești, replică ea, după aceea se răsuci pe scaun 
și continuă să se demachieze. 

El ezită. Cealaltă problemă care-l frământase în acea lungă 
după-amiază petrecută în biserica din cartierul copt era cum să-i 
explice de ce o părăsise fără să-și ia rămas-bun și de ce nu 
luase deloc legătura cu ea de atunci. Nimic altceva în afară de 
adevăr n-ar fi sunat convingător. Deși nu-i placea să-și 
împărtășească secretul, trebuia să i-l dezvăluie, pentru că era 
disperat și ea era singura lui speranţă. 

— Îți amintești că am fost la Beirut în 1938? 

— Nu. 

— i-am adus atunci o brățară din jad de acolo. 

Ochii ei îi întâlniră pe-ai lui în oglindă. 

— N-o mai am. 

El știa că minţea. 

— Am fost acolo să mă întâlnesc cu un ofițer din armata 
germană pe nume Heinz. Mi-a cerut să lucrez pentru Germania 
în războiul care se apropia. Am fost de acord. 

Se întoarse de la oglindă, cu fața spre el. Wolff citi în ochii ei 
ceva ce semăna cu speranța. 

— Mi-au spus să mă întorc în Cairo și să aştept vești de la ei, 
continuă Wolff. În urmă cu doi ani am primit vești. Voiau să plec 
la Berlin. M-am dus. Am făcut un curs de instruire, apoi am 
lucrat în Balcani și în Levant. În februarie am revenit la Berlin ca 
să primesc instrucţiuni pentru o nouă misiune. M-au trimis aici... 

— Ce tot spui acolo? întrebă ea neîncrezătoare. Eşti spion? 

— Da. 

— Nu te cred. , 

— Uite, spuse el, ridică un geamantan și-l deschise. Asta e un 
transmițător radio, cu care pot să-i trimit mesaje lui Rommel, o 
lămuri Wolff, pe urmă îl închise și-l deschise pe celălalt. Astea 
sunt finanţele mele. 


VP - 38 


Ea privi uimită teancurile ordonate de bancnote. 

— Dumnezeule! E o avere! 

Cineva bătu în ușă. Wolff închise valiza. Intră un chelner, care 
aduse o sticlă cu șampanie într-o frapieră plină cu gheaţă. 
Văzându-l pe Wolff, acesta întrebă: 

— Să mai aduc un pahar? 

— Nu, răspunse Sonia nerăbdătoare. Pleacă! 

Chelnerul se retrase. Wolff scoase dopul, umplu paharul, i-l 

întinse Soniei, apoi luă o înghiţitură zdravănă direct din sticlă. 
_ — Ascultă! adăugă el. Armata noastră câștigă lupta în deșert. 
li putem ajuta. Vor să afle informaţii despre englezi - număr de 
oameni, diviziile, numele comandanților, calitatea armelor și a 
echipamentelor și, dacă este posibil, planurile de luptă. Noi 
suntem chiar aici, în Cairo; putem descoperi aceste lucruri. 
După aceea, când germanii vor învinge, vom fi eroi. 

— Noi? 

— Da, mă poţi ajuta. Și primul lucru pe care-l poţi face e să-mi 
asiguri o locuinţă. Îi urăști pe britanici, nu? Nu vrei să-i vezi 
aruncaţi afară de aici? 

— Aș face-o pentru oricine în afară de tine. 

Sonia își termină șampania și-și umplu din nou paharul. 

Wolff i-l luă din mână și-l bău. 

— Sonia, dacă ţi-aș fi trimis o ilustrată din Berlin, englezii te-ar 
fi băgat la închisoare. Nu trebuie să fii supărată, acum când îmi 
cunoşti motivele. Putem retrăi vechile vremuri, zise el 
coborându-și vocea. Vom avea mâncare de calitate și cea mai 
bună șampanie, haine noi, petreceri frumoase și o mașină 
americană. Vom merge la Berlin, ţi-ai dorit întotdeauna să 
dansezi la Berlin, vei fi o stea acolo. Germania e o novă naţiune 
- vom conduce lumea, iar tu poţi fi o prințesă. Noi... 

Se opri. Sonia nu părea convinsă. Era timpul ca Wolff să-și 
joace ultima carte. 

— Ce mai face Fawzi? 

Sonia își cobori privirea. 

— A plecat, căţeaua! 

Wolff lăsă jos paharul, pe urmă își puse amândouă mâinile pe 
gâtul Soniei. Ea ridică privirea spre el, nemișcată. Fixându-i 
degetele mari sub bărbie, o sili să se ridice. 

— Voi găsi o altă Fawzi pentru noi, rosti el încetișor. 


VP - 39 


Văzu că ochii ei se umeziră brusc. Mâinile lui se mișcară pe 
deasupra  halatului din mătase,  coborându-i pe trup, 
frământându-i șoldurile. 

— Sunt singurul care înțelege de ce ai nevoie. 

Îi apucă buza între dinţi și mușcă până simţi gustul sângelui. 

Sonia închise ochii. 

— Te urăsc, gemu ea. 

e 

În răcoarea nopţii, Wolff străbătea drumul de edec de pe 
malul Nilului, spre ambarcaţiune. Rănile de pe faţă îi dispăruseră 
și se mai întremase după călătoria prin deșert. Purta un costum 
alb, nou-nout, și căra două pungi pline cu alimentele preferate. 
Cartierul mărginaș al insulei Zamalek era tăcut și cufundat în 
liniște. Zgomotul infernal din centrul orașului Cairo se auzea vag 
peste întinderea lată de apă. Valurile fluviului, calm și mocirlos, 
loveau clipocind carenele vaselor aliniate de-a lungul malului. 
Bărcile, de toate formele și dimensiunile, viu colorate, echipate 
și luxoase, ofereau o imagine frumoasă în lumina amurgului. 

Ambarcaţiunea locuibilă a Soniei era mai mică și mai bine 
utilată în comparaţie cu celelalte. O scândură făcea legătura 
între drumul de acces și puntea superioară, descoperită și 
expusă brizei, dar protejată de soare de o copertină cu dungi 
albe și verzi. Wolff se urcă la bord și cobori scara din interior. 
Ambarcaţiunea era ticsită cu piese de mobilier: scaune, 
canapele, mese, dulăpioare pline cu bibelouri. La prora era o 
bucătărie mică. Draperii din catifea maronie, care atârnau din 
tavan până în podea, despărţeau spaţiul în două, separând 
dormitorul. Dincolo de acesta, la pupa, era o toaletă. Sonia 
stătea pe o pernă dându-și cu ojă unghiile de la picioare. „E 
fantastic cât de neîngrijită poate să arate”, reflectă Wolff. 
Femeia purta o rochie murdară din bumbac, era trasă la faţă și 
nepieptănată. Într-o jumătate de oră, înainte de a pleca la clubul 
Cha-Cha, avea să arate ca în vis. Alex puse pungile pe o masă și 
începu să despacheteze. 

— Șampanie franţuzească... marmeladă englezească... ouă 
de prepeliță... cârnaţi nemţești... somon scoţian... 

Uimită, Sonia își ridică privirea. 

— Nimeni nu poate găsi așa ceva, suntem în război. 

— În Qulali este un mic băcan grec care-și amintește de 
clienţii buni, spuse Wolff zâmbind. 


VP - 40 


— E de încredere? 

— Nu știe unde locuiesc. Și în afară de asta, prăvălia lui e 
singurul loc din Africa de Nord unde găsești caviar. 

Ea traversă încăperea și căută într-o pungă. 

— Caviar! 

Scoase capacul borcanului și începu să mănânce cu degetele. 

— N-am mai mâncat caviar de când... 

— De când am plecat eu, o întrerupse Wolff, apoi puse o sticlă 
de șampanie în răcitor. Dacă aștepți câteva minute, o să bei și 
șampanie rece. 

— Nu pot aștepta. 

— De fapt, nu poți niciodată să aștepți. 

Alex scoase un ziar în limba engleză dintr-o pungă și începu 
să-l citească. Era o publicaţie lamentabilă, plină de comunicate 
de presă, cu știri cenzurate mai abitir decât emisiunile de la BBC 
pe care le asculta toată lumea, cele locale fiind chiar și mai 
proaste - era ilegal să fie tipărite cuvântările politicienilor 
egipteni din opoziţie. 

— Încă nimic referitor la mine, spuse Wolff. 

Îi povestise Soniei despre evenimentele din Assiut. 

— Sunt întotdeauna în urmă cu știrile, zise ea cu gura plină de 
caviar. 

— Nu-i asta. Dacă relatează despre crimă, sunt obligaţi să 
menţioneze și motivele. Sau, dacă nu le vor preciza, oamenii vor 
încerca să ghicească. Englezii nu vor ca oamenii să bănuiască 
faptul că germanii au spioni în Egipt. Nu dă bine deloc. 

Ea se duse în dormitor să se schimbe. 

— Asta înseamnă că nu te mai caută? îl întrebă Sonia de după 
draperie. 

— Nu. L-am întâlnit pe Abdullah la suk. Zicea că poliţia 
egipteană nu e prea interesată, însă un oarecare maior Vandam 
face presiuni, zise Wolff și puse jos ziarul, încruntat. 

Ar fi vrut să știe dacă Vandam era ofiţerul care pătrunsese în 
Villa les Oliviers. Ar fi dorit să se fi uitat mai îndeaproape la 
bărbatul acela, dar de pe partea cealaltă a străzii faţa ofițerului, 
umbrită de chipiu, părea doar o pată întunecată. 

— De unde știe Abdullah toate astea? 

— Nu știu, răspunse Wolff ridicând din umeri. Este hoţ, aude 
tot felul de lucruri. 


VP - 41 


Alex se duse la frigider și scoase sticla. Nu era destul de rece, 
însă îi era sete. Turnă în două pahare. Sonia ieși, îmbrăcată. Așa 
cum anticipase el, era total transformată: coafură perfectă, faţă 
luminoasă, machiată superb. Purta o rochie vaporoasă de 
culoarea cireșelor și pantofi asortaţi. Câteva minute mai târziu 
se auziră pași pe scândura de acces și pe urmă cineva ciocăni în 
bocaport. Sosise taxiul Soniei. Ea își goli paharul și plecă. Nu-și 
luară la revedere. 

Wolff se duse la dulapul în care-și ţinea transmiţătorul radio. 
Scoase romanul englezesc și coala de hârtie pe care era scris 
codul cifrului. Studie codul. In ziua aceea era 28 mai. Trebuia să 
adune la 42 - anul în care se aflau - cifra 28 și obținea numărul 
paginii din roman pe care trebuia s-o folosească pentru 
codificarea mesajului. Luna mai era a cincea din an, prin 
urmare, fiecare a cincea literă din pagină trebuia eliminată. 

Se hotărî să transmită mesajul: AM AJUNS. VERIFICARE. 
CONFIRMAȚI. 

Pornind de la primul rând al paginii 70, căută litera A. Era a 
zecea, dacă elimina fiecare a cincea literă. În codul lui va fi, prin 
urmare, reprezentată a zecea literă din alfabet, J. Apoi avea 
nevoie de M. În carte, a treia literă după A era un M. Așadar, 
litera A din cuvântul AM AJUNS avea să fie reprezentată de a 
treia literă din alfabet, C. Pentru literele rare, precum X, se 
foloseau metode speciale. 

Acel tip de cod era o variantă a unui algoritm de criptare OTP 
(One Time Pad”), de fapt, singurul tip de cod care, atât teoretic, 
cât și practic, nu putea fi descifrat. Pentru decodificarea 
mesajului, cel care asculta trebuia să aibă atât cartea, cât și 
cheia codului. 

După ce termină de codificat mesajul, se uită la ceas. Trebuia 
să-l transmită la miezul nopţii. Mai avea câteva ore. Își mai turnă 
un pahar de șampanie și se hotărî să termine caviarul. Găsi o 
lingură și luă borcanul. Era gol. Sonia îl mâncase tot. 

e 

Pista de aterizare era o fâșie de deșert curățată în grabă de 
bolovani și mărăciniș. Rommel privea în jos la solul maroniu. 
Fieseler Fi 156 Storch, un avion ușor, folosit de comandanții 
germani pentru scurte călătorii în zona frontului, cobora lin. 


4 Cifru patentat în 1917 de Vernam (mai poartă denumirea de Cifrul Vernam) (n.red.). 
VP - 42 


Roţile trenului de aterizare atinseră pista cu un zgomot înfundat. 
Avionul se opri și Rommel sări jos. 

Mai întâi îl izbi arșiţa, pe urmă praful. Sus, în văzduh, fusese 
destul de răcoare; în acel moment se simţea de parcă intrase 
într-un cuptor. Începu de îndată să transpire. Imediat ce trase 
aer în piept, un strat subţire de nisip i se lipi de buze și de vârful 
limbii. O muscă i se așeză pe nasul mare și o alungă. Generalul- 
maior Friedrich von Mellenthin, ofițerul lui Rommel din Serviciul 
de Informaţii, alergă spre el prin nisip, stârnind nori de praf cu 
cizmele înalte. Părea agitat. 

— Kesselring e aici, spuse el. 

— Auch, das noch, zise Rommel. Asta e tot ce-mi lipsea. 
Kesselring, zâmbitorul feldmareșal, reprezenta tot ce ura mai 
mult Rommel în forțele armate germane. Era ofițer de Stat 
Major, iar Rommel ura Statul Major; era unul dintre fondatorii 
Luftwaffe, Armata aeriană germană, care-l dezamăgise pe 
Rommel de nenumărate ori în războiul deșertului; în plus, era un 
snob. Unul dintre comentariile lui acide ajunsese până la 
urechile lui Rommel. Plângându-se că Rommel era grosolan cu 
ofițerii din subordine, Kesselring afirmase: „Ar putea avea sens 
să vorbești cu el despre asta, dacă n-ar fi un wurttembergez”. 
Wurttemberg era landul din sud-vestul Germaniei unde se 
născuse Rommel și acea remarcă rezuma prejudecata împotriva 
căreia „Vulpea deșertului” luptase de-a lungul întregii lui 
cariere. 

Păși prin nisip până la mașina comandamentului, urmat de 
von Mellenthin. 

— Generalul Cruewell a fost capturat, spuse von Mellenthin. A 
trebuit să-i cer lui Kesselring să-l preia. Și-a pierdut toată după- 
amiaza încercând să afle unde sunteți. 

— Din ce în ce mai rău, rosti Rommel cu amărăciune. 

Intrară în partea din spate a vehiculului, un camion uriaș. 
Umbra era bine-venită. Kesselring era aplecat deasupra unei 
hărţi, alungând muștele cu mâna stângă, în timp ce cu dreapta 
trasa o linie. Își ridică privirea și zâmbi. 

— Dragul meu Rommel, slavă Domnului că te-ai întors! zise el 
cu amabilitate. 

Rommel își scoase chipiul. 

— Am purtat o bătălie, mormăi el. 

— Am aflat. Ce s-a întâmplat? 


VP - 43 


Rommel arătă spre hartă. 

— Asta e Linia Gazala. 

Era o înlănțuire de tranșee și poziţii fortificate de artilerie, 
legate prin câmpuri minate care se întindeau de la coastă până 
în Gazala prin partea de sud, prin deșert, pe o distanţă de 
optzeci de kilometri. 

— Am executat o manevră de învăluire pe la capătul sudic al 
liniei și i-am lovit din spate. 

— Bună idee. Ce n-a mers? 

— Am rămas în pană de benzină și muniţie, răspunse Rommel 
și se așeză greoi, simțindu-se dintr-odată foarte obosit. Din nou, 
adăugă el. 

In calitate de comandant-șef (în sud), Kesselring răspundea 
de aprovizionarea lui Rommel, dar feldmareșalul părea să nu 
observe critica sugerată. 

O ordonanţă intră aducând niște căni cu ceai pe o tavă. 
Rommel sorbi din cana lui. În ceai era nisip. 

— În această după-amiază am trecut prin neobișnuita 
experienţă de a-mi asuma rolul unuia dintre comandanții aflați 
în subordinea dumneavoastră, continuă Kesselring pe un ton 
indiferent. 

Rommel mârâi. Urma, cu siguranţă, o aluzie sarcastică, era 
sigur de asta. Nu voia să-l înfrunte pe Kesselring, ci să se 
gândească la confruntarea armată. 

— Mi-a fost extrem de greu, pentru că nu pot face nimic fără 
aprobarea cartierului general - un cartier general care nu emite 
niciun ordin și nu poate fi contactat, preciză Kesselring. 

— Eram în mijlocul luptei, dând ordine la fața locului. 

— Cu toate acestea, aţi fi putut păstra legătura. 

— Așa luptă britanicii, izbucni Rommel. Generalii stau la 
câţiva kilometri în spatele liniei, păstrând legătura. Însă eu 
câștig. Dacă aș fi fost aprovizionat, acum aș fi în Cairo. 

— Nu vă veți duce la Cairo, rosti tăios Kesselring, ci la Tobruk. 
Veţi sta acolo până când voi ocupa Malta. Acestea sunt ordinele 
Fuhrerului. 

— Desigur. 

Rommel n-avea de gând să redeschidă discuţia; nu încă. 
Tobruk era obiectivul prioritar. Odată cucerit acel port fortificat, 
convoaiele din Europa - deși insuficiente - puteau veni direct pe 


VP - 44 


linia frontului, evitând îndelungata călătorie prin deșert, care ar 
fi necesitat atât de mult combustibil. 

— Și ca să ajungem la Tobruk, trebuie să străpungem Linia 
Gazala, adăugă Rommel. 

— Care e pasul următor? 

— Am de gând să mă retrag și să mă regrupez. 

Rommel îl văzu pe Kesselring ridicând din sprâncene: 
feldmareșalul știa cât de mult ura „Vulpea deșertului” să se 
retragă. 

— Și ce va face inamicul? 

Kesselring îi adresase întrebarea lui von Mellenthin, care, ca 
ofițer al Serviciului de Informaţii, răspundea de evaluarea 
detaliată a poziţiei dușmanului. 

— Ne vor urmări, dar nu imediat, răspunse von Mellenthin. 
Întârzie întotdeauna să profite de un avantaj, din fericire pentru 
noi. Însă mai devreme sau mai târziu vor încerca o breșă. 

— Problema este când și unde, interveni Rommel. 

— Într-adevăr, fu de acord von Mellenthin, care păru să ezite, 
pe urmă adăugă: în expunerea sumară de azi e ceva ce v-ar 
putea interesa. Spionul a raportat. 

— Spionul? se încruntă Rommel. Oh, el! 

În acel moment, își aminti. Zburase la oaza din Jaloo, în inima 
deșertului libian, ca să-i dea instrucțiuni finale acelui om înainte 
ca spionul, care se numea Wolff, să pornească în călătoria lui 
maraton. Rommel fusese impresionat de curajul lui, dar era 
pesimist în privinţa șanselor acestuia. 

— De unde transmitea? 

— Din Cairo. 

— A ajuns deci acolo. Dacă e în stare de așa ceva, e în stare 
de orice. Poate că va reuși să afle când va avea loc breșa. 

— Dumnezeule, doar nu vă bazaţi pe spioni acum! exclamă 
deodată Kesselring. 

— Nu mă bazez pe nimeni! spuse Rommel. Sunt singurul pe 
care se bazează totul. 

— Bine, consimţi Kesselring, care era, ca întotdeauna, 
imperturbabil. Informaţiile secrete nu sunt niciodată de mare 
folos, după cum știți; iar informaţiile venite de la spioni sunt cele 
mai nesigure. 

— De acord, zise Rommel mai calm. Însă am senzaţia că 
lucrurile ar putea sta altfel în acest caz. 


VP - 45 


— Mă îndoiesc, se arătă sceptic Kesselring. 
Capitolul 4 


Elene Fontana își privi în oglindă chipul și reflectă: „Am 
douăzeci și trei de ani. Probabil că încep să mă urâțesc”. 

Se apropie mai mult de oglindă și se examină cu atenţie. 
Tenul îi era perfect. Ochii căprui și rotunzi erau la fel de limpezi 
ca un lac de munte. Nu se zărea niciun rid. Avea o faţă de copil, 
cu trăsături delicate, inocente. Era ca un colecționar de artă 
care-și verifica piesa cea mai valoroasă: se gândea la propria 
față ca la un bun a/ ei, nu ca la ea însăși. Zâmbi și chipul din 
oglindă îi zâmbi și el. Era un zâmbet vag, intim, ușor răutăcios: 
ea știa că putea face un bărbat să transpire abundent de 
emoție. 

Ridică biletul și-l citi din nou. 


Joi 

Draga mea Elene, 

Mă tem că totul s-a terminat. Soția mea a aflat. Ne- 
am împăcat, dar a trebuit să-i promit că nu te voi mai 
vedea niciodată. Desigur, poti să stai în apartament, 
însă nu mai pot plăti chiria. Imi pare atât de rău că s-a 
întâmplat așa, deși presupun că știam amândoi că nu 
va dura o veșnicie. 

Mult noroc. 

Al tău, 
Claud 


„Pur și simplu”, chibzui ea. 

Rupse biletul și odată cu el și sentimentele lui ieftine. 

Claud era un om de afaceri gras, jumătate francez, jumătate 
grec, care deţinea trei restaurante în Cairo și unul în Alexandria. 
Era cultivat, vesel și bun, dar când fusese nevoit să rupă 
legătura, puţin îi păsase de Elene. 

Era al treilea în șase ani. 

Primul fusese Charles, agentul de bursă. Elene avea 
șaptesprezece ani pe atunci. Fără un sfant și fără o slujbă, îi era 


VP - 46 


frică să revină acasă. Charles o instalase în apartament și o 
vizita în fiecare seară de marți. II dăduse afară după ce o oferise 
fratelui său ca pe un platou cu fructe de mare. Apoi fusese 
Johnnie, cel mai drăguţ dintre cei trei, care ar fi vrut să divorțeze 
de soția lui și să se însoare cu Elene. Ea refuzase. Și iată că 
plecase și Claud. 

Știuse de la bun început că era o legătură fără viitor. Relaţiile 
se sfârșiseră atât din vina ei, cât și din vina lor. Motivele 
evidente - fratele lui Charles, cererea în căsătorie a lui Johnnie, 
soția lui Claud - erau doar scuze sau, poate, o înlănțuire de 
evenimente  preconizând un final. Motivul real era mereu 
același: Elene era nefericită. 

Se gândea la perspectiva unei noi legături. Știa cum va fi 
aceasta. Câtăva vreme va trăi din mica sumă depusă într-un 
cont la banca Barclays, de pe strada Qasr Al-Nil - reușea 
întotdeauna să pună ceva deoparte atunci când avea un bărbat. 
Apoi va constata că suma din cont scădea încet și, în cele din 
urmă, s-ar angaja într-o trupă de dans, azvârlindu-și în sus 
picioarele și scuturându-și fundul în cine știe ce bar de noapte 
timp de câteva zile. Pe urmă... 

Se uită în oglindă și, gânditoare, își imagină cum ar arăta cel 
de-al patrulea amant. Poate că va fi un italian, cu ochi 
scânteietori și păr lucios, cu manichiura perfectă. Era posibil să-l 
întâlnească la barul hotelului Metropolitan, unde se adunau 
reporterii la un pahar. 

El i-ar vorbi, după aceea i-ar oferi ceva de băut. Ea i-ar zâmbi 
și el ar fi cucerit. Ar putea stabili să se întâlnească la cină, a 
doua zi. Ea ar arăta uluitor intrând în restaurant la brațul lui. 
Toate capetele s-ar întoarce spre ei, iar el s-ar simţi mândru. Ar 
avea mai multe întâlniri. El i-ar oferi cadouri. l-ar face o 
propunere, apoi alta: a treia ar fi încununată de succes. Evident, 
ea ar dori o partidă de dragoste cu el - intimitate, atingeri, 
mângâieri - în urma căreia să-l facă să se simtă ca un rege. Ar 
părăsi-o în zori, dar s-ar întoarce în aceeași seară. Nu s-ar mai 
duce la restaurante împreună - „e prea riscant”, ar spune el -, 
însă ar petrece tot mai mult timp în apartament și bărbatul i-ar 
achita chiria și notele de plată. Elene ar fi avut atunci tot ce-și 
dorea: un cămin, bani și afecțiune. Și totuși, și-ar pune întrebări, 
neștiind de ce era atât de nefericită. Ar trece prin chinurile 


VP - 47 


iadului dacă el ar întârzia o jumătate de oră. S-ar supăra cumplit 
la simpla menționare a soţiei lui. 

Ar începe să se plângă că nu-i mai făcea cadouri, dar le-ar 
accepta cu nonșalanţă dacă le-ar primi. Bărbatul ar fi iritat, însă 
n-ar fi în stare s-o părăsească, deoarece ar aștepta cu 
nerăbdare sărutările ei date în silă, ar fi lacom după trupul 
perfect al ei; iar ea ar continua să-l facă să se simtă ca un rege 
în pat. Ar considera conversaţia lui plictisitoare; i-ar cere mai 
multă pasiune decât putea el să-i ofere, apoi ar urma certurile. 
Intr-un final, ar veni criza. Soţia lui ar deveni suspicioasă, copilul 
i s-ar îmbolnăvi sau el ar trebui să plece într-o călătorie de 
afaceri pentru șase luni, ori ar rămâne fără bani. Și Elene ar fi 
din nou așa cum era în acel moment în fața oglinzii: 
dezorientată, singură, compromisă - și cu un an mai bătrână. 

Deschise mari ochii și-și zări din nou chipul în oglindă. Faţa ei 
era cauza tuturor acelor probleme. Din pricina acelui chip ducea 
o viaţă lipsită de sens. Dacă ar fi fost urâtă, ar fi tânjit mereu 
după o astfel de viaţă, dar nu i-ar descoperi niciodată 
deșertăciunea. 

„Tu mă duci pe calea pierzaniei, medită ea; tu m-ai amăgit, tu 
ai pretins că aș fi altcineva. Nu ești chipul meu, ești doar o 
mască. Ar trebui să încetezi să-mi conduci viaţa. Nu sunt o 
frumuseţe din lumea bună a orașului Cairo, ci o fată din 
mahalalele Alexandriei. 

Nu sunt o femeie independentă din punct de vedere material, 
sunt aproape o prostituată. Nu sunt egipteancă, sunt evreică. 

Numele meu nu este Elene Fontana, ci Abigail Asnani. 

Și vreau să merg acasă”. 

e 

Tânărul din spatele recepției de la Agenția Evreiască din Cairo 
purta pe cap tradiționala tichie yarmul/ke. Cu excepţia unei 
bărbi micuţe, obrajii îi erau netezi. Îi ceru numele și adresa. 
Uitând ce hotărâre luase în fața oglinzii, ea preciză că se numea 
Elene Fontana. 

Tânărul părea tulburat. Era obișnuită cu asta: mai toţi bărbații 
se fâstâceau când le zâmbea. 

— Aţi vrea... adică v-ar deranja să-mi spuneți de ce vreţi să 
mergeţi în Palestina? 


> Acoperământ ușor rotunjit pentru cap, purtat de bărbaţii evrei. (n.tr.). 
VP - 48 


— Sunt evreică, rosti ea scurt, gândindu-se că nu-i putea 
explica băiatului acela viaţa ei. Toţi ai mei sunt morți. Imi 
irosesc viaţa. 

Prima parte nu era adevărată, ci doar a doua. 

— Și cu ce vă veţi ocupa în Palestina? 

Nu se gândise la asta. 

— Cu orice va fi nevoie. 

— Cele mai multe locuri de muncă sunt în agricultură. 

— Foarte bine, îi zise ea zâmbind blând. 

— Nu vreau să vă jignesc, însă nu arătaţi ca o muncitoare la 
fermă. 

— Dacă n-aș vrea să-mi schimb viaţa, n-aș avea de ce să 
merg în Palestina. 

— Da, zise tânărul jucându-se cu stiloul. Ce meserie aveţi 
acum? 

— Cânt, și când n-am unde cânta, dansez, iar când n-am unde 
dansa, servesc la mese. 

Era mai mult sau mai puţin adevărat. Le făcuse pe toate la un 
moment dat, deși dansul era singurul pe care-l practicase cu 
succes, și nici la asta nu strălucea. 

— V-am spus, îmi risipesc viaţa. Pentru ce toate aceste 
întrebări? Palestina acceptă numai absolvenţi de colegiu acum? 

— Nici vorbă, răspunse el. Insă e foarte greu de ajuns acolo. 
Englezii au impus o cotă și toate locurile sunt ocupate de 
refugiaţi, care se retrag din calea naziștilor. 

— De ce nu mi-aţi zis de la început? întrebă ea furioasă. 

— Din două motive. Unul, pentru că putem introduce oameni 
acolo în mod ilegal. lar celălalt... durează ceva mai mult timp să 
vă explic care e situaţia cu celălalt. Vreţi să așteptați un minut? 
Trebuie să telefonez cuiva. 

Era încă furioasă pe el, deoarece îi pusese atâtea întrebări 
înainte de a-i spune că nu mai erau locuri. 

— Nu prea cred că are rost să aştept. 

— Are, vă promit. E foarte important. Doar un minut sau două. 

— Foarte bine. 

Tânărul se duse într-o încăpere din spate ca să telefoneze. 
Elene aștepta nerăbdătoare. Ziua devenea tot mai fierbinte și 
încăperea era prost ventilată. Se simţea destul de stupid. Venise 
acolo din impuls, fără să se gândească bine la emigrare. Prea 
multe dintre deciziile ei erau luate în acel fel. Ar fi trebuit să-și 


VP - 49 


închipuie că-i vor pune tot felul de întrebări; ar fi avut timp să-și 
pregătească răspunsurile. Ar fi putut veni îmbrăcată ceva mai 
modest, și nu atât de elegant. 

Tânărul se întoarse. 

— E atât de cald, zise el. Nu vreţi să mergem pe cealaltă 
parte a străzii ca să bem ceva rece? 

Deci ăsta era jocul, își spuse ea. Se hotărî să-l pună la locul 
lui. Îl cântări din priviri, apoi răspunse: 

— Nu. Eşti prea tânăr pentru mine. 

El părea teribil de stânjenit. 

— Oh, vă rog, nu mă înțelegeţi greșit. Vreau doar să vă 
întâlniți cu cineva. 

Se întreba dacă să-l creadă sau nu. N-avea nimic de pierdut, 
și oricum, îi era sete. 

— În regulă. 

El îi deschise ușa. Traversară strada și evitară căruțele 
șubrede şi taxiurile rablagite, simțind din plin dogoarea 
insuportabilă a soarelui. Se strecurară pe sub o copertină în 
dungi și pătrunseră în răcoarea plăcută a unei cafenele. Tânărul 
comandă limonadă; Elene ceru gin tonic. 

— Puteţi să introduceţi ilegal oameni acolo? întrebă ea. 

— Uneori. 

El bău jumătate din limonadă dintr-o singură înghiţitură. 

— Facem asta în două situaţii. Una ar fi cea în care o 
persoană este persecutată. De aceea v-am pus unele întrebări. 

— Nu sunt persecutată. 

— Cea de-a doua situaţie este cea în care persoana a făcut 
ceva important pentru cauză. 

— Vreţi să sugeraţi că trebuie să-mi câștig dreptul de a merge 
în Palestina? 

— S-ar putea ca într-o zi toţi evreii să aibă dreptul să 
emigreze acolo. Dar atât timp cât sunt stabilite niște cote, 
trebuie să existe și niște criterii. 

Era tentată să întrebe: „Cu cine trebuie să mă culc?” Însă îl 
judecase o dată greșit în legătură cu asta. În orice caz, 
presupuse că el intenţiona s-o folosească în vreun fel. 

— Ce trebuie să fac? întrebă ea. 

— N-am cum să închei o înţelegere cu dumneavoastră, clătină 
el din cap. Evreii egipteni nu pot pătrunde în Palestina, cu 


VP - 50 


excepţia cazurilor speciale, iar dumneavoastră nu sunteţi un caz 
special. Asta-i tot, în această privință. 

— Ce încercaţi să-mi spuneţi, atunci? 

— Nu puteţi merge în Palestina, totuși puteți lupta pentru 
cauză. 

— Mai exact, la ce v-aţi gândit? 

— Primul lucru pe care-l avem de făcut este să-i învingem pe 
naziști. 

— Bine, o să fac tot ce pot! zise ea râzând. 

El n-o băgă în seamă. 

— Nu-i iubim prea mult pe englezi, dar orice dușman al 
Germaniei este prietenul nostru, așa că deocamdată - doar 
pentru o anumită perioadă de timp - lucrăm cu MI66. Cred că-i 
puteţi ajuta. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Cum? 

Pe masă se așternu o umbră și tânărul ridică privirea. 

— Ah, spuse el, apoi se uită iar la Elene. Vreau să vi-l prezint 
pe prietenul meu, maiorul William Vandam. 

e 

Era un bărbat înalt și solid. Cu umerii laţi și picioarele 
puternice era posibil să fi fost atlet pe vremuri, deși în prezent, 
estimă Elene, se apropia de patruzeci de ani și nu dădea semne 
de îmbătrânire. Avea o față rotundă, plăcută, și un păr castaniu 
sârmos care ar fi putut deveni ondulat dacă ar fi fost lăsat să 
depășească lungimea regulamentară. li strânse mâna lui Elene, 
se așeză picior peste picior, aprinse o ţigară și comandă gin. 

Avea o expresie severă, de parcă ar fi considerat că viaţa era 
o afacere foarte serioasă și nu permitea nimănui să facă pe 
nebunul. Elene își spuse că reprezenta clasicul englez glacial. 

— Ce noutăţi ai? întrebă tânărul de la Agenţia Evreiască. 

— Linia Gazala rezistă, doar că situaţia de acolo devine 
îngrijorătoare. 

Glasul lui Vandam era o surpriză. Ofițerii englezi vorbeau, de 
obicei, tărăgănat, așa cum obișnuiau cei din clasa superioară, 
acest lucru ajungând să sugereze aroganță egiptenilor de rând. 
Vandam vorbea clar, însă nu răstit, rotunjind vocalele și 
graseind ușor; lui Elene i se păru că bărbatul avea și un ușor 


6 Serviciul Secret de Informaţii (SIS) britanic, cunoscut sub numele MI6 (Informaţii 
Militare, secțiunea 6). (n.red.). 


VP -51 


accent provincial, deși nu-și putea aminti cum de știa acest 
lucru. Se hotărî să-l întrebe. 

— De unde sunteţi, domnule maior? 

— Din Dorset. De ce întrebaţi? 

— Eram nelămurită în legătură cu accentul dumneavoastră. 

— E din sud-vestul Angliei. Aveţi spirit de observaţie. 
Credeam că n-am niciun fel de accent. 

— E aproape insesizabil. 

El își aprinse încă o ţigară. Ea îi privi mâinile. Erau lungi și 
subţiri, destul de nepotrivite cu restul trupului; unghiile îi erau 
îngrijite, iar pielea era albă, exceptând petele cafenii de pe 
degetele cu care-și ținea ţigara. Tânărul își luă la revedere. 

— ÎI las pe maiorul Vandam să vă explice totul. Sper că veţi 
lucra cu el; e foarte important. 

Vandam îi strânse mâna tânărului și-i mulţumi, iar acesta 
plecă. 

— Povestiţi-mi despre dumneavoastră, i se adresă el lui Elene. 

— Nu, zise ea. Mai bine mi-aţi povesti despre dumneavoastră. 

El ridică o sprânceană, ușor surprins și chiar amuzat, fără să 
afișeze nicio urmă din sobrietatea lui obișnuită. 

— În regulă, spuse el după o clipă. Cairo este plin de ofițeri și 
indivizi care cunosc o mulţime de secrete. Ei ne știu punctele 
tari, deficienţele și cunosc planurile noastre. Dușmanul vrea să 
afle toate aceste secrete. Putem fi siguri că în orice clipă nemţii 
au oameni în Cairo care încearcă să obţină informaţii. Treaba 
mea este să-i împiedic. 

— Atât de simplu? 

— E simplu, dar deloc ușor, rosti el îngândurat. 

Elene observă că bărbatul lua în serios tot ce spunea ea. Se 
gândi că asta se datora lipsei lui de umor, și totuși, îi plăcea 
acest lucru; în general, conversaţia ei era pentru bărbaţi un fel 
de muzică de fundal într-un bar cu cocktailuri, un zgomot destul 
de plăcut, însă în mare parte lipsit de sens. 

— E rândul dumneavoastră, îi spuse el. 

Dintr-odată, ea simţi nevoia să-i dezvăluie adevărul. 

— Sunt o cântăreaţă de doi bani și o dansatoare mediocră, 
dar uneori găsesc câte un bărbat bogat care să-mi achite notele 
de plată. 

El nu spuse nimic, însă părea destul de surprins. 

— Asta vă șochează? întrebă Elene. 


VP - 52 


— N-ar trebui să mă șocheze? 

Ea privi în altă parte. Ştia la ce se gândea el. Până atunci o 
tratase politicos, ca și cum ar fi fost o femeie respectabilă, una 
din aceeași clasă socială. lar în acel moment el își dădea seama 
că greșise. Reacţia lui era absolut previzibilă, totuși ea simţea 
un gust amar. 

— Oare nu asta fac cele mai multe femei când se mărită? 
Găsesc un bărbat care să le plătească facturile, explică ea. 

— Da, rosti el grav. 

Se uită la el. Simţea nevoia să fie răutăcioasă, așa că adăugă: 

— Doar că eu le întorc spatele ceva mai repede decât o 
gospodină obișnuită. ă 

Vandam izbucni în râs. Părea un alt bărbat. Işi lăsă capul pe 
spate, mâinile și picioarele i se întinseră în lături și toată 
încordarea din trup i se risipi. Când se opri din râs se simţi 
relaxat, doar pentru o clipă. Se priviră zâmbind. Momentul trecu 
și el își încrucișă din nou picioarele. Urmă o clipă de tăcere. 
Elene se simţea ca o școlăriță care chicotise în timpul lecţiei. 
Vandam afișa iar acel aer serios. 

— Problema mea este obţinerea de informaţii, continuă el. 
Nimeni nu-i spune nimic unui englez. Aici interveniţi 
dumneavoastră. Deoarece sunteți egipteancă, auziţi acele bârfe 
și zvonuri care n-ajung la mine niciodată. Și fiindcă sunteți 
evreică, mi le veţi transmite. Așa sper. 

— Ce fel de bârfe? 

— Mă interesează oricine manifestă curiozitate faţă de armata 
britanică. 

Se opri. Părea să se întrebe cât de mult putea să spună. 

— İn mod special... în momentul de față caut un bărbat pe 
nume Alex Wolff. A locuit în Cairo mai demult și s-a întors 
recent. Este posibil să caute o nouă reședință și are, probabil, o 
mulțime de bani. Fără îndoială că pune întrebări referitoare la 
forțele britanice. 

Elene ridică din umeri. 

— După toată această prelegere, mă așteptam să mi se ceară 
ceva mult mai dramatic. 

— Ca de exemplu? 

— Nu știu. Să dansez cu Rommel și să-i caut prin buzunare. 

Vandam râse din nou. 

„Aș putea să mă îndrăgostesc de acest râs”, reflectă Elene. 


VP-53 


— Ei bine, deși vi se pare un lucru neînsemnat, o veți face? 

— Nu știu. 

„Dar ştiu acum, medită ea. Încerc, pur și simplu, să 
prelungesc întrevederea, pentru că mă distrez grozav”. 

Vandam se aplecă spre ea. 

— Am nevoie de oameni ca dumneavoastră, domnișoară 
Fontana. 

Numele ei suna stupid atunci când era pronunţat atât de 
politicos. 

— Aveţi spirit de observaţie, o acoperire perfectă și, evident, 
sunteți inteligentă. Vă rog să mă scuzaţi că sunt atât de direct... 

— Nu vă cereţi scuze, îmi face plăcere. Continuaţi. 

— Aproape toţi oamenii mei nu prezintă prea mare încredere. 
Fac asta pentru bani, în timp ce dumneavoastră aveți un motiv 
mai bun... 

— O clipă, îl întrerupse ea. Și eu vreau bani. Cu cât mă veți 
plăti? 

— Depinde de informaţiile pe care le veţi aduce. 

— Care-i suma minimă? 

— Nimic. 

— E ceva mai puţin decât speram. 

— Cât doriţi? 

— Aţi putea fi un gentleman,  plătindu-mi chiria 
apartamentului. 

Își mușcă buzele. Suna atât de vulgar. Parcă era o târfă 
tocmindu-se. 

— Cât e chiria? 

— Șaptezeci și cinci de lire sterline pe lună. 

Vandam ridică din sprâncene. 

— Unde locuiţi? Într-un palat? 

— Preţurile au crescut. N-aţi auzit? Toţi acești ofiţeri englezi 
care caută cu disperare locuințe... 

— Touché!’ exclamă el, se încruntă, apoi adăugă: Va trebui să 
fiţi teribil de utilă ca să justificaţi șaptezeci și cinci de lire 
sterline pe lună. 

— De ce nu faceţi o încercare? sugeră Elene, ridicând din 
umeri. 

— Vă pricepeți să negociaţi, spuse zâmbind maiorul. Foarte 
bine, aveţi o lună de probă. 


7 Punct ochit, punct lovit! (în franceză în orig.) (n.red.). 
VP - 54 


Elene încercă să n-arate triumfătoare. 

— Cum iau legătura cu dumneavoastră? 

— Îmi veți trimite un mesaj, răspunse el, pe urmă scoase un 
creion și o bucată de hârtie din buzunarul cămășii și începu să 
scrie. Vă dau adresa și numărul meu de telefon, de la cartierul 
general și de acasă. De cum voi primi mesajul, vă voi vizita unde 
locuiți. 

— Foarte bine, zise Elene și luă hârtia cu adresa, întrebându- 
se ce avea să creadă maiorul despre apartamentul ei. Și dacă 
sunteți văzut? 

— Are vreo importanţă? 

— Aș putea fi întrebată cine sunteţi. 

— În acest caz, cred că ar fi mai bine să nu ziceţi adevărul. 

— Voi spune că sunteţi amantul meu, rosti ea zâmbind. 

El privi în altă parte. 

— Foarte bine. 

— Totuși ar fi mai bine să vă jucaţi rolul, adăugă ea cu o 
expresie impenetrabilă. Trebuie să veniţi cu brațele încărcate de 
flori și cutii cu ciocolată. 

— Nu știu... 

— Englezii nu dăruiesc amantelor lor flori și ciocolată? 

O privi fără să clipească. Ea observă că avea ochii cenușii. 

— Nu știu, răspunse el calm. N-am avut niciodată o amantă. 

Elene chibzui: „Am avut dreptate”. 

— Atunci, aveţi multe de-nvăţat. 

— Sunt sigur de asta. Mai doriţi un pahar? 

„Și acum sunt trimisă la plimbare, se gândi ea. Ești prea mult 
pentru mine, domnule maior. Ai o anumită rigoare, un 
autocontrol deosebit şi-ţi place să răspunzi de toate; ești mult 
prea sigur. M-aș putea ocupa de tine, să-ţi înving vanitatea, să-ţi 
arăt că poţi fi și tu vulnerabil”. 

— Nu, mulțumesc. Trebuie să plec. 

El se ridică în picioare și-și luă rămas-bun: 

— Aștept cu nerăbdare vești de la dumneavoastră. 

Ea îi strânse mâna și plecă. Avea sentimentul că n-o urmărea 
cu privirea în timp ce se îndepărta. 

e 

Vandam își puse un costum pentru recepţia de la Uniunea 
Anglo-Egipteană. Nu s-ar fi dus niciodată la Uniune pe vremea 
când trăia soţia lui, fiindcă ea considera că reuniunile acelea 


VP-55 


erau pentru „clasa de jos”. El îi sugerase să folosească o altă 
sintagmă, de exemplu „oameni de rând”, ca să nu pară o 
snoabă provincială. Dar ea recunoscuse că era o snoabă 
provincială și-l rugase să nu se mai umfle atâta în pene cu 
educaţia lui aleasă. 

Vandam o iubise atunci și o iubea și în prezent. 

Tatăl ei era un om destul de bogat care devenise diplomat 
pentru că n-avusese altceva mai bun de făcut. Nu fusese 
încântat de posibilitatea ca fiica lui să se mărite cu fiul unui 
poștaș. Și nu se liniștise prea mult nici după ce aflase că 
Vandam urmase o școală de stat neînsemnată (cu bursă) și 
Universitatea din Londra, și că era considerat unul dintre cei mai 
promiţători ofițeri de armată din seria lui. Însă fiica lui era fermă 
în această privință, așa cum era în toate celelalte, iar în cele din 
urmă tatăl acceptase acea căsătorie cu bunăvoință. Lucru destul 
de ciudat, taţii celor doi se împăcaseră foarte bine - în unica 
ocazie în care se întâlniseră. Din păcate, mamele se urau, 
așadar, nu mai urmaseră alte întruniri de familie. 

Nimic din toate astea nu contau prea mult pentru Vandam; 
nici faptul că soţia lui era iute la mânie, că se comporta tiranic și 
că n-avea un suflet generos. Angela era grațioasă, demnă și 
frumoasă. Pentru el, ea era prototipul feminităţii, așa că se 
considera un bărbat norocos. 

Contrastul cu Elene Fontana era izbitor. Maiorul merse la 
Uniune cu motocicleta, un model BSA 350, foarte practică în 
Cairo. O putea folosi tot anul, deoarece vremea era aproape 
întotdeauna destul de frumoasă. Cu ea se putea strecura prin 
ambuteiajele care făceau mașinile și taxiurile să aștepte vreme 
îndelungată. 

Mai mult, motocicleta era destul de rapidă și-i provoca niște 
fiori tainici, făcându-l să se simtă din nou ca în adolescență, 
când râvnise la asemenea vehicule pe două roţi, dar nu-și 
putuse cumpăra unul. 

Angela o disprețuise - ca și Uniunea, motocicleta era ceva 
caracteristic unui „om din clasa de jos” -, însă în această 
privinţă Vandam o înfruntase hotărât. 

Când parcă la Uniune, afară se mai răcorise. Trecând pe lângă 
club, privi printr-o fereastră și văzu o partidă de biliard în plină 
desfășurare. Rezistă tentaţiei și merse mai departe pe gazon. 
Acceptă un pahar cu Cyprus sherry și se amestecă în mulţime 


VP - 56 


încuviințând cu o mișcare din cap. Mai mult, zâmbi și schimbă 
amabilităţi cu cei pe care-i cunoștea. Se servea ceai pentru 
oaspeții musulmani, deși nu apăruseră prea mulţi dintre aceștia. 

Vandam gustă vinul fortifiat produs din struguri albi în zona 
orașului Jerez de la Frontera, din Andalucia, în sud-vestul 
Spaniei, și se întrebă dacă barmanul putea fi învăţat să prepare 
un Martini. 

Privi spre cealaltă parte a peluzei, unde era Clubul Ofiţerilor 
Egipteni, dorindu-și să tragă cu urechea la conversaţia de acolo. 
Cineva îi pronunţă numele, iar când se întoarse o zări pe 
doctoriță. Din nou, trebui să se gândească pentru a-și aminti 
numele ei. 

— Doamnă doctor Abuthnot. 

— Am putea fi mai puţin formali aici, spuse ea. Mă numesc 
Joan. 

— William. Soţul tău e aici? 

— Nu sunt căsătorită. 

— Scuză-mă. 

O văzu în acel moment într-o altă lumină. Era singură, iar el 
era văduv, și fuseseră observați vorbind în public de trei ori într- 
o săptămână: probabil că întreaga colonie britanică din Cairo îi 
considera, practic, logodiți. 

— Practici chirurgia? întrebă el. 

— În vremurile astea, nu fac decât să cos și să cârpesc 
oameni, însă înainte de război am fost, într-adevăr, chirurg, 
răspunse ea zâmbind. 

— Cum ai reușit? Nu e deloc ușor pentru o femeie. 

— M-am luptat cu disperare, zise ea continuând să 
zâmbească, dar Vandam percepu o ușoară urmă de sarcasm. Mi 
s-a spus că și tu ești destul de nonconformist. 

Maiorul nu se considera deloc nonconformist. 

— Cum așa? întrebă el surprins. 

— Îți crești singur copilul. 

— N-am de ales. Dacă aș fi vrut să-l trimit înapoi în Anglia, n- 
aș fi avut posibilitatea; nu poţi obţine un permis dacă nu ești 
invalid sau general. 

— Insă n-ai vrut să faci asta. 

— Nu. 

— Asta am vrut să spun. 


VP - 57 


— E fiul meu. Nu vreau să-l crească altcineva. Și nici el nu 
vrea. 

— Înţeleg. Doar că unii taţi ar considera acest lucru... lipsit de 
bărbăție. 

Se uită la ea ridicând o sprânceană și, spre surprinderea lui, 
Joan roși. 

— Cred că ai dreptate, presupun, zise el. Nu m-am gândit 
niciodată în acest fel. 

— Mi-e rușine de mine însămi, mi-am băgat nasul unde nu 
trebuia. Mai vrei ceva de băut? 

Vandam se uită în pahar. 

— Cred că va trebui să mă duc înăuntru să caut o băutură 
adevărată. 

— Îți urez noroc. 

Ea îi zâmbi și se îndepărtă. Vandam traversă peluza către 
clădirea clubului. Era o femeie atrăgătoare, curajoasă și 
inteligentă, și-i transmisese foarte clar că voia să-l cunoască mai 
bine. „De ce naiba îmi este atât de indiferentă? se întrebă el. 
Toţi oamenii ăștia se gândesc că suntem o pereche potrivită... și 
au dreptate”. 

Intră și vorbi cu barmanul. 

— Gin. Gheaţă. O măslină. Și câteva picături de vermut foarte 
sec. 

Când primi paharul cu Martini, constată că era destul de bun 
și mai ceru încă două. Se gândi iar la femeia aceea pe nume 
Elene. Erau o mie la fel ca ea în Cairo - grecoaice, evreice, 
siriene, palestiniene și egiptence. Erau dansatoare atât cât să 
atragă atenţia unui roué plin de bani. Probabil că mai toate 
visau să se mărite și să fie instalate într-o vilă din Alexandria, 
Paris sau din Surrey, pentru ca, în cele din urmă, să fie 
dezamăgite. 

Toate aveau chipuri măslinii și delicate, trupuri mlădioase, 
picioare zvelte și sâni obraznici, dar Vandam era tentat să 
creadă că Elene era diferită. 

Zâmbetul ei era devastator. Ideea ca ea să meargă în 
Palestina pentru a munci la o fermă era, la prima vedere, 
ridicolă, însă fusese doar o încercare, iar când văzuse că n-avea 
încotro, acceptase să lucreze pentru Vandam. Pe de altă parte, 


8 Libertin (n.red.). 
VP - 58 


să povestească ce auzea vorbindu-se pe stradă era un mod de a 
câștiga banii ușor, la fel ca o femeie întreţinută. 

Probabil că era la fel ca toate celelalte dansatoare. Oricum, 
Vandam nu era interesat de acel tip de femei. 

Paharele cu Martini începeau să-și facă efectul și el se temea 
că n-ar fi reușit să fie destul de politicos cu doamnele când 
acestea aveau să intre acolo, așa că-și plăti consumaţția și ieși. 

Se duse la cartierul general pentru a afla ultimele știri. Părea 
că ziua se încheiase cu o remiză după pierderi grele suferite de 
fiecare parte, ce-i drept, ceva mai mult de partea britanică. 

„E al naibii de demoralizant, reflectă Vandam, am avut o bază 
sigură, aprovizionare satisfăcătoare, arme superioare și un 
efectiv mai mare, am plănuit totul cu grijă și am luptat cu 
prudență, și, la naiba, noi n-am câștigat niciodată nimic”. 

Plecă spre casă. 

Gaafar pregătise miel cu orez. Vandam mai bău ceva la cină. 
Billy vorbea cu el în timp ce mânca. In ziua aceea, lecţia la 
geografie fusese despre cultivarea grâului în Canada. Lui 
Vandam i-ar fi plăcut ca băiatul să înveţe la școală despre ţara 
în care trăia. 

După ce Billy se duse la culcare, Vandam rămase singur în 
salon, fumând și gândindu-se la Joan Abuthnot, Alex Wolff și la 
Erwin Rommel. Toţi îl amenințau - fiecare în mod diferit. Când 
afară se lăsă noaptea, încăperea parcă-l strângea ca într-un 
clește și-l cuprinse o senzaţie acută de claustrofobie. Își umplu 
portțigaretul și ieși din casă. 

Orașul era tot atât de viu ca la oricare altă oră a zilei. Pe 
străzi se aflau mulţi soldaţi, unii dintre ei foarte beţi. Erau 
oameni duri care văzuseră luptele din deșert și înduraseră 
nisipul și căldura, bombardamentele și obuzele, și considerau 
adesea că tuciuriii erau mai puţin recunoscători decât ar fi 
trebuit. Când un negustor dădea mai puţini bani rest ori 
proprietarul unui restaurant încărca nota de plată, sau când un 
barman refuza să-i servească pe beţivi, soldaţii își aminteau că- 
și văzuseră prietenii azvârliţi în aer în apărarea Egiptului și 
începeau să se bată, să spargă ferestrele și să distrugă totul în 
jur. Vandam înţelegea de ce nu erau recunoscători egiptenii: nu 
prea le păsa dacă erau oprimaţi de englezi sau de germani. Și 
totuși, nu-i era milă de negustorii din Cairo, care făceau o 
adevărată avere pe seama războiului. 


VP - 59 


Mergea agale, cu ţigara în mână, și se bucura de aerul 
răcoros al nopţii, privind mărfurile prăvălioarelor încă deschise. 
Oricum, refuză să cumpere o cămașă din bumbac, confecționată 
pe loc în timp ce așteptai, o poșetă din piele pentru o doamnă 
sau un exemplar la mâna a doua dintr-o revistă numită Saucy 
Snips. Îl amuză un vânzător ambulant, care ţinea în mâna 
stângă niște fotografii vulgare, iar în dreapta, mai multe 
crucifixe. Văzu câţiva soldaţi care râdeau în hohote la vederea a 
doi polițiști egipteni ce patrulau pe stradă ţinându-se de mână. 
Intră într-un bar. În afara cluburilor britanice era mai înțelept să 
evite ginul, așa că-și comandă zibiba, băutura din anason care 
devenea tulbure în combinaţie cu apa. La ora zece barul se 
închise, conform înţelegerii mutuale dintre guvernul Wafd 
musulman și comandantul ursuz al Poliţiei militare. Vederea lui 
Vandam era ușor înceţoșată la plecare. 

Se îndreptă spre Orașul Vechi. Trecând pe lângă un panou pe 
care scria INTERZIS TRUPELOR, intră în Birka*. Pe străzile și 
aleile înguste, femeile stăteau pe trepte sau se aplecau peste 
pervazul ferestrelor, fumând și așteptându-și clienţii în timp ce 
vorbeau cu cei din Poliţia militară. Unele îl abordară în engleză, 
franceză sau italiană, oferindu-și trupurile. Pătrunse pe o mică 
alee, traversă o curte pustie și apoi intră printr-un loc nemarcat. 
Urcă scările și bătu la o ușă de la primul etaj. li deschise o 
egipteancă de vârstă mijlocie. Îi plăti cinci lire sterline și intră. 

Într-o încăpere spațioasă, luminată difuz și mobilată cu un lux 
demodat, se așeză pe o canapea și-și descheie gulerul cămășii. 
O tânără în șalvari îi dădu narghileaua. Trase de câteva ori 
adânc în plămâni fumul de haşiş. În scurt timp fu cuprins de un 
sentiment plăcut de letargie. Se lăsă pe spate, sprijinindu-se în 
coate, și privi în jur. În întunecimea încăperii mai erau patru 
bărbaţi. Doi dintre ei erau pașă - arabi bogaţi, proprietari de 
terenuri. Ei stăteau împreună pe o canapea și vorbeau încet 
vrute și nevrute. Al treilea, deja somnolent după hașiș, părea 
englez și probabil că era ofițer, la fel ca Vandam. Cel de-al 
patrulea vorbea într-un colț cu una dintre fete. Vandam auzi 
frânturi de conversaţie și înţelese că bărbatul voia s-o ducă pe 
fată acasă la el și discutau preţul. li părea vag cunoscut, dar 
Vandam, fiind beat și drogat, nu-și putea aminti cine era insul. 


? Strada Ciot Bey era mai cunoscută sub numele de Birka, iar în această zonă era un 
cartier roșu, unde prostituția luase amploare. (n.red.). 


VP - 60 


Una dintre fete veni și-l luă pe maior de mână. Îl conduse într- 
un alcov și trase perdeaua. Își scoase bluza. Avea sâni micuţi, 
măslinii. Vandam o mângâie pe obraz. La lumina lumânărilor, 
trăsăturile feţei tinerei se schimbau constant, părând mai întâi 
bătrână, apoi foarte tânără, când rapace, când foarte iubitoare. 
La un moment dat arăta exact ca Joan Abuthnot. Însă, în cele 
din urmă, când o pătrunse, arăta ca Elene. 


Capitolul 5 


Alex Wolff purta ga/abiyya și fes. Stătea la vreo treizeci de 
metri de poarta sediului Marelui Stat Major - cartierul general al 
armatei britanice - și vindea evantaie din hârtie care se rupeau 
după două minute de întrebuințare. 

Forfota încetase. Nu-i mai văzuse pe britanici efectuând vreo 
verificare inopinată a actelor de identitate în ultima săptămână. 
Acel individ, Vandam, nu putea să facă presiuni la nesfârșit. 
Wolff se dusese la sediul Statului Major de îndată ce se simţise 
în siguranță. Faptul că ajunsese la Cairo fusese un adevărat 
triumf; dar nu-i folosea la nimic dacă nu putea să exploateze 
acea reușită pentru a obţine informaţiile pe care le voia Rommel 
- şi cât mai repede. Își aminti scurta lui întrevedere cu 
feldmareșalul la Jaloo. „Vulpea deșertului” n-arăta deloc a vulpe. 
Era un bărbat micuţț și energic, cu chip de ţăran agresiv: nas 
mare, gură cu colțurile căzute, gropiţă în bărbie, o cicatrice pe 
obrazul stâng și un păr tuns atât de scurt, încât nu se zărea 
deloc de sub cozorocul chipiului. 

„Efective, denumirea diviziilor, pe câmpul de luptă și în 
rezervă, stadiul instruirii. Număr de tancuri, pe câmpul de luptă 
și în rezervă, situaţia reparațiilor. Aprovizionarea cu muniţie, 
alimente și combustibil. Personalitatea și atitudinea ofițerilor 
superiori. Intenţii strategice și tactice. Am auzit că ești bun, 
Wolff. Ar bine să fie adevărat”, îi spuse feldmareșalul. 

Era mai ușor de zis decât de făcut. 

Wolff putea strânge destule informaţii doar plimbându-se prin 
oraș, observând uniformele soldaţilor în permisie și ascultând 
ce-și spuneau. Așa ar fi putut afla ce trupe erau într-un loc sau 
altul și când aveau să se întoarcă. Uneori vreun sergent putea 


VP - 61 


menţiona date statistice referitoare la morți și răniți sau la 
efectul devastator al tunurilor de calibru 88 de milimetri, 
antiaeriene, pe care nemţii le fixaseră pe tancuri. Auzise un 
mecanic al armatei plângându-se că treizeci și nouă dintre cele 
cincizeci de tancuri noi care sosiseră cu o zi în urmă aveau 
nevoie de reparaţii serioase înainte de a fi date în refolosinţă. 
Toate acestea erau informaţii utile care puteau fi trimise la 
Berlin, unde analiștii Serviciului de Informaţii și Contrainformații 
al armatei le-ar fi pus cap la cap, completându-le cu alte 
frânturi, pentru a alcătui un tablou de ansamblu asupra situaţiei. 
Insă nu asta era ceea ce voia Rommel. 

Undeva în interiorul sediului Marelui Stat Major erau 
documente care menţionau ceva de genul: „După repaus și 
reparaţii, Divizia A, cu 100 de tancuri și rezerve complete de 
muniţie, va pleca mâine din Cairo pentru a se alătura Diviziei B 
la oaza C în vederea contraatacului care va avea loc la vest de D 
sâmbăta viitoare, în zori”. 

Astfel de hârtii voia Wolff. 

De aceea vindea evantaie în faţa Statului Major. 

Pentru stabilirea cartierului lor general, englezii 
rechiziţionaseră mai multe dintre casele mari - cele mai multe 
aparţinând câte unui pașă - din suburbia Garden City (Wolff era 
recunoscător că Villa les Oliviers scăpase selecţiei britanicilor). 

Clădirile confiscate erau înconjurate cu câte un gard din 
sârmă ghimpată. Cei în uniformă treceau rapid de poartă, dar 
civilii erau opriţi și chestionaţi meticulos în timp ce santinelele 
telefonau pentru a le verifica legitimațţiile. 

Mai erau și alte cartiere generale în alte clădiri din oraș - 
hotelul Semiramis devenise sediul așa-numitelor Trupe Britanice 
din Egipt, de exemplu -, însă acesta era Cartierul General al 
Marelui Stat Major pentru Orientul Mijlociu, acolo era centrul de 
putere. Wolff participase la nenumărate cursuri de instruire la 
școala de spionaj a Abwehr-ului învățând cum să recunoască 
uniformele, semnele de identificare a regimentelor și chipurile 
sutelor de ofițeri britanici superiori. Acolo, în faţa sediului 
Marelui Stat Major, câteva dimineţi la rând observase sosind 
mașinile mari ale ofițerilor superiori. Pândise și văzuse pe 
fereastră colonei, generali, amirali, șefi de escadron și chiar pe 
comandantul-șef, sir Claude Auchinleck în persoană. Toţi arătau 
destul de ciudat și rămăsese puţin nedumerit, până când 


VP - 62 


înţelesese că fotografiile pe care și le întipărise în minte erau în 
alb-negru, iar în acel moment îi vedea pentru prima dată așa 
cum arătau în realitate. 

Membrii Statului Major erau transportaţi cu mașina, dar 
aghiotanţii lor mergeau pe jos. În fiecare dimineaţă, căpitanii și 
maiorii soseau pe jos, fiecare având o servietă. Aproape de 
prânz, după obișnuita informare de dimineaţă, presupunea 
Wolff, unii dintre ei plecau, de asemenea, cu servietele în mână. 

În fiecare zi, Wolff îl urmărea pe unul dintre aghiotanţi. Cei 
mai mulți dintre aceștia lucrau la sediul Marelui Stat Major și 
documentele lor secrete erau încuiate în birou la sfârșitul zilei. 
Acești câţiva oameni trebuiau să fie la sediu pentru raportul de 
dimineaţă, însă birourile lor se aflau în alte zone ale orașului, 
așa că erau nevoiţi să-și poarte hârtiile cu informări între un 
birou și celălalt. Unul dintre ei se ducea la Semiramis. Doi 
mergeau la cazarma de pe Qasr Al-NII. Un al patrulea intra într-o 
clădire nemarcată de lângă Shari Suleiman Pașa. 

Wolff voia să obţină actele din acele serviete. 

În acea zi avea să facă o încercare. 

Așteptând în arșița insuportabilă ca aghiotanţii să iasă, se 
gândi la noaptea care trecuse și, sub mustaţa crescută de 
curând, colţurile gurii i se ridicară într-un zâmbet. li promisese 
Soniei că va găsi o altă Fawzi. Noaptea trecută se dusese pe 
strada Birka și agăţase o fată de la stabilimentul lui Madame 
Fahmy. Nu era o Fawzi - fata aceea fusese extrem de înflăcărată 
-, dar pe moment era o înlocuitoare destul de bună. Se 
bucuraseră de ea pe rând, apoi împreună, iar după aceea 
încercaseră jocurile acelea ciudate și excitante ale Soniei... 
Fusese o noapte lungă. 

Când aghiotanţii ieșiră, Wolff îi urmă pe drumul spre cazarmă. 
Un minut mai târziu, Abdullah ieși dintr-o cafenea și-și potrivi 
pasul după al lui. 

— Cei doi ofițeri? întrebă Abdullah. 

— Da, consimţi Wolff. 

Abdullah era un bărbat gras, cu un dinte din oțel. Era unul din 
cei mai bogaţi oameni din Cairo, însă, spre deosebire de 
majoritatea arabilor bogaţi, nu-i imita pe europeni. Purta 
sandale, o haină murdară și fes. Părul slinos i se ondula în jurul 
urechilor, iar unghiile îi erau negre. Averea nu i se trăgea nici de 


VP - 63 


la pământ, ca în cazul unui pașă, și nici din comerţ, ca în cazul 
grecilor. Averea lui provenea din infracţiuni. 

Abdullah era hoţ. 

Lui Wolff îi plăcea. Era viclean, necinstit, crud, generos și 
întotdeauna râdea: pentru Wolff, acel om întruchipa viciile și 
virtuțile străvechi ale Orientului Mijlociu. De treizeci de ani, 
armata lui de copii și nepoți, nepoate și veri de gradul al doilea 
jefuia casele și scotocea buzunarele din Cairo. El își întindea 
tentaculele pretutindeni: vindea hașiș angro, avea influenţă 
asupra politicienilor și deţinea jumătate din casele din Birka, 
inclusiv pe cea a lui Madame Fahmy. Locuia într-o cocioabă 
mare și dărăpănată din Orașul Vechi, împreună cu cele patru 
neveste ale lui. 

Îi urmară pe cei doi ofițeri până în centrul modern al orașului. 

— Vrei numai o servietă sau pe amândouă? întrebă Abdullah. 

Wolff se gândi. Una ar fi părut un furt întâmplător; dacă le 
furau pe amândouă, ar fi părut un furt organizat. 

— Una, răspunse el. 

— Care? 

— N-are importanţă. 

Când descoperise că Villa les Oliviers nu mai era sigură, Wolff 
se gândise să-i ceară ajutor lui Abdullah. Dar se hotărâse să n-o 
facă. Desigur, Abdullah îl putea ascunde pe Wolff undeva - 
probabil într-un bordel - câtăva vreme. Însă, de îndată ce l-ar fi 
ascuns pe Wolff, ar fi început negocierile ca să-l vândă 
englezilor. Pentru Abdullah, lumea era împărțită în două: familia 
lui și restul lumii. Era extrem de loial familiei și avea deplină 
încredere în membrii ei; era în stare să înșele pe oricine 
altcineva și se aștepta ca și ceilalţi să încerce să-l înșele. Orice 
afacere era încheiată pe baza unor suspiciuni reciproce. Wolff 
descoperi că asta funcţiona surprinzător de bine. 

Ajunseră la un colț aglomerat de stradă. Cei doi ofițeri 
traversară artera, strecurându-se printre mașini. Wolff era gata 
să-i urmeze, când Abdullah îi puse o mână pe braţ, oprindu-l. 

— O vom face aici. 

Wolff privi în jur, observând clădirile, trotuarul, intersecția și 
vânzătorii ambulanți. Zâmbi ușor și încuviinţă. 

— E perfect, zise el. 


A doua zi se puseră pe treabă. 


VP - 64 


Abdullah alesese, într-adevăr, locul perfect pentru jaf - 
intersecţia dintre o stradă laterală aglomerată și un drum 
principal. Pe colț era o cafenea cu mesele afară, astfel că 
trotuarul era ocupat pe jumătate din lăţimea lui. In fața 
cafenelei, pe partea drumului principal, se afla o staţie de 
autobuz. Ideea de a sta la coadă în așteptarea autobuzului nu 
fusese agreată niciodată în Cairo, în ciuda celor șaizeci de ani de 
dominație britanică, așa că oamenii din staţie se îngrămădeau, 
pur și simplu, pe trotuarul deja aglomerat. Pe strada laterală, 
trotuarul era ceva mai liber, pentru că, deși erau și acolo mese, 
nu exista staţie de autobuz. Abdullah observase acest mic 
neajuns și-l remediase, punând doi acrobaţi să dea un mic 
spectacol pe strada mai liberă. 

Wolff stătea așezat la o masă de pe colţ, de unde putea 
supraveghea atât drumul principal, cât și strada laterală, 
făcându-și griji pentru ce ar fi putut să se întâmple. 

Era posibil ca ofițerii să nu se întoarcă la cazarmă în ziua 
aceea și să n-aibă servietele la ei. 

Puteau să se îndrepte în altă direcţie. 

Poliţia putea să sosească prea repede, arestându-i pe toți cei 
prezenţi la faţa locului. 

Băiatul care juca rolul hoțului putea fi înhățat de ofițeri și 
interogat. La fel și Wolff. 

Era posibil ca Abdullah să decidă că-și putea câștiga banii cu 
mai puţină bătaie de cap contactându-l, pur și simplu, pe 
maiorul Vandam și spunându-i că-l putea aresta pe Alex Wolff la 
Cafe Nasif în ziua aceea, la ora prânzului. 

Lui Wolff îi era frică de închisoare. Și nu doar frică, îi era 
groază de-a binelea. Numai gândindu-se la asta, îl năpădi o 
transpiraţie rece sub soarele fierbinte al amiezii. Ar fi putut trăi 
fără mâncare bună, vin și fete dacă ar fi avut drept consolare 
imensitatea sălbatică a deșertului și ar fi putut renunţa la 
libertatea deșertului pentru a trăi într-un oraș aglomerat dacă ar 
fi avut drept consolare luxul urban, dar nu le putea pierde pe 
amândouă. Nu spusese niciodată cuiva despre asta: era 
coșmarul lui secret. Ideea de a trăi într-o celulă mică și austeră 
printre scursorile pământului (toţi bărbaţi), consumând mâncare 
oribilă și fără să mai vadă cerul albastru, Nilul nesfârșit sau 
câmpiile vaste... Se simţea cuprins de panică atunci când se 


VP - 65 


gândea la asta. Alungă din minte acest gând. N-avea să i se 
întâmple așa ceva. 

La ora 11:45, Abdullah cel șleampăt și neglijent trecu agale pe 
lângă cafenea. Faţa îi era lipsită de expresie, însă ochii lui mici și 
negri supravegheau totul de  jur-împrejur,  verificând 
aranjamentele. Traversă și dispăru din decor. 

La 12:05, Wolff zări două chipie militare în marea de capete 
undeva la distanță. Stătea încordat pe marginea scaunului. 
Ofițerii ajunseră mai aproape. Aveau servietele cu ei. De 
cealaltă parte a străzii se auzi pornind motorul unei mașini 
parcate. 

Un autobuz opri în staţie, iar Wolff reflectă: „Nu e posibil ca 
Abdullah să fi aranjat asta: e un noroc neașteptat, un bonus”. 

Ofițerii erau la vreo cinci metri de Wolff. 

Pe neașteptate, mașina de pe cealaltă parte a străzii se puse 
în mișcare. Era un Packard mare și negru, cu motor puternic și 
suspensii americane moi. Mașina venea de pe cealaltă parte a 
străzii ca un elefant ameninţător, cu motorul mugind în viteza 
întâia, și șoferul nu părea să bage în seamă traficul de pe 
drumul principal, îndreptându-se spre strada laterală și 
claxonând fără oprire. Când ajunse la colț, la numai câţiva 
centimetri de locul în care ședea Wolff, se izbi de partea din faţă 
a unui taxi, un Fiat foarte vechi. 

Cei doi ofițeri se opriră lângă masa lui Wolff, atenţi la cele 
două mașini tamponate. 

Şoferul taxiului, un tânăr arab cu fes și cămașă occidentală, 
sări afară din autovehicul. 

Un tânăr grec în costum din mohair cobori din Packard. 

Arabul strigă la grec, făcându-l ticălos. 

Grecul îi zise arabului că era un fund de cămilă răpciugoasă! 

Arabul îl pălmui pe grec, iar grecul îi trase un pumn în nas 
arabului. 

Oamenii care coborau din autobuz, la fel și cei care 
intenționau să urce în el, se apropiară. 

După colț, acrobatul care stătea urcat pe capul colegului său 
se întoarse pentru a privi lupta, dar își pierdu echilibrul și se 
prăbuși peste trecători. 

Un băieţel țâșni pe lângă masa lui Wolff. Acesta se ridică în 
picioare, întinse mâna spre băieţel și strigă cât putea de tare: 

— Stai, hoțul! 


VP - 66 


Băiatul dispăru. Wolff se duse după fugar. Patru persoane 
care stăteau lângă Wolff săriră în ajutorul lui, încercând să pună 
mâna pe băiat. Alergând, copilul se strecură printre cei doi 
ofițeri care asistau la bătaia de pe șosea. Wolff și cei care 
săriseră să-l ajute se izbiră de cei doi ofiţeri, trântindu-i la 
pământ. Mai multe persoane începură să strige: „Hoţul, opriți- 
|!”, deși cei mai mulţi oameni n-aveau idee cine era, de fapt, 
hoțul. Unii dintre nou-veniţi credeau că trebuia să fie vorba 
despre unul dintre șoferii care se băteau în drum. 

Mulțimea din staţia de autobuz, publicul acrobatului și 
majoritatea celor aflați la mesele de pe trotuar îi încolţiră pe cei 
doi șoferi, atacându-l când pe unul, când pe celălalt - arabii 
presupunând că grecul era vinovatul, iar toţi ceilalţi închipuindu- 
și că era arabul. Mai mulţi bărbaţi cu bastoane - deoarece 
aproape toţi oamenii purtau bastoane - începură să se împingă 
în mulţime, lovind la întâmplare capetele celor din preajmă, însă 
încercarea de a potoli încăierarea se dovedi absolut inutilă. 
Cineva ridică un scaun de la cafenea și-l aruncă în mulţime. 

Din fericire, scaunul nu lovi pe nimeni și trecu prin parbrizul 
Packardului. 

Oricum, chelnerii, cei de la bucătărie și proprietarul cafenelei 
țâșniră afară și începură să atace pe oricine se clătina, 
împiedica sau se așeza pe piesele lor de mobilier. 

Fiecare urla la fiecare în cinci limbi. Şoferii mașinilor în trecere 
se opreau pentru a privi încăierarea, circulaţia era blocată pe 
trei direcții de mers și fiecare mașină claxona. Un câine scăpă 
din lesă și începu să muște oamenii de picioare, cuprins de furie. 
Toată lumea din autobuz coborî. Mulțimea gălăgioasă creștea cu 
fiecare secundă. Şoferii care se opriseră să se distreze regretau 
în acel moment alegerea făcută, fiindcă mașinile lor rămăseseră 
blocate în învălmășeala produsă de confruntare (pentru că toți 
ceilalți se opriseră, la rândul lor), văzându-se nevoiţi să blocheze 
portierele și să-și ridice geamurile în timp ce bărbaţi, copii, 
arabi, greci, sirieni, evrei, australieni și scoțieni săreau pe 
mașinile lor, se băteau pe capote, cădeau peste pragurile 
vehiculelor și sângerau, mânjindu-le vopseaua. 

Cineva căzu prin vitrina croitoriei de lângă cafenea și o capră 
speriată intră în goană în magazinul de suvenire de pe cealaltă 
parte a cafenelei, răsturnând toate măsuţele încărcate cu 
porțtelanuri, ceramică și vase din sticlă. O maimuţă apăru din 


VP - 67 


senin - călărise, probabil, pe capră, după un soi de reprezentaţie 
stradală - și începu să sară sprintenă peste capetele mulţimii 
din stradă, apoi dispăru în direcția Alexandriei. Un cal se eliberă 
din hamuri și o luă la fugă de-a lungul străzii, printre șirurile de 
mașini. De la o fereastră de deasupra cafenelei, o femeie 
răsturnă o găleată cu apă murdară peste grămada de oameni. 
Nimeni nu observă. 

În sfârșit, la faţa locului sosi poliţia. 

Când oamenii auziră fluierele polițiștilor, ghionturile, 
îmbrâncelile și insultele care cauzaseră atâtea confruntări 
personale încetară brusc. 

Toţi încercau să scape înainte de a începe arestările. 
Mulțimea se împrăștie rapid. Wolff, care fusese implicat de la 
început în jaf, se ridică și se duse pe cealaltă parte a drumului, 
ca să privească deznodământul. 

Între timp, șase oameni fură încătușaţi și totul se sfârși. 
Nimeni nu se mai bătea, cu excepţia unei bătrâne în negru și a 
unui cerșetor cu un singur picior, care încă se împingeau fără 
vlagă în șanț. Proprietarul cafenelei, croitorul și patronul 
magazinului de suvenire își frângeau mâinile și învinovăţeau 
poliţia că nu venise mai repede, pe când își dublau și triplau în 
minte pagubele, gândindu-se la sumele pe care le-ar fi putut 
obține din asigurări. 

Şoferul autobuzului își fracturase braţul și avea doar tăieturi și 
vânătăi. 

Se înregistrase un singur deces: capra fusese mușcată de 
câine și, în consecinţă, fuseseră nevoiţi s-o sacrifice. Când 
polițiștii încercară să miște din loc cele două mașini ciocnite, 
descoperiră că, pe durata luptei, copiii străzii ridicaseră cu cricul 
părțile din spate ale ambelor vehicule și le furaseră cauciucurile. 
De asemenea, dispăruseră și toate becurile din autobuz. 

La fel și una dintre servietele armatei britanice. 

(J 

Alex Wolff era foarte multumit în timp ce străbătea grăbit 
aleile Vechiului Cairo. Cu o săptămână în urmă, misiunea de a 
pune mâna pe secretele de la Statul Major părea aproape 
imposibilă. Însă în acel moment părea că reușise. Ideea de a-l 
pune pe Abdullah să orchestreze o încăierare fusese strălucită. 

Se întreba ce putea fi în servietă. Casa lui Abdullah arăta la fel 
ca toate celelalte cocioabe dărăpănate. Fațada ei crăpată și 


VP - 68 


scorojită era prevăzută din loc în loc, asimetric, cu ferestre mici 
cu forme neregulate. Intrarea era un portal mic și arcuit, fără 
ușă, dincolo de care se zărea un coridor întunecat. Wolff se 
aplecă și intră pe sub arcadă. Străbătu coridorul și urcă o scară 
în spirală, cu trepte din piatră. Ajuns în capul scărilor, dădu la o 
parte o draperie și intră în sufrageria lui Abdullah. 

Incăperea era la fel ca stăpânul ei - murdară, bogată și plină 
de obiecte scumpe. Trei copii mici și un cățeluș se fugăreau în 
jurul sofalelor luxoase și al meselor sculptate. 

Intr-un alcov de lângă fereastră, o femeie bătrână lucra la o 
tapiserie. O altă femeie se strecură afară atunci când Wolff 
intră: acolo nu existau reguli stricte de separare în funcţie de 
sex, conform legilor musulmane, așa cum se întâmplase în casa 
în care copilărise Wolff. 

În mijlocul încăperii, pe o pernă brodată de pe podea, stătea 
cu picioarele încrucișate Abdullah, ţinând în poală un bebeluș. 

Ridică privirea spre Wolff și zâmbi larg. 

— Prietene, ce succes am avut! 

Wolff se așeză pe podea în faţa lui. 

— A fost minunat, zise el. Ești un adevărat magician. 

— Ce încăierare! Și autobuzul care a sosit exact la momentul 
oportun, și maimuța care fugea... 

Wolff privi mai atent la ce făcea Abdullah. Pe podea, alături de 
el, era un morman de portofele, poşete, gentuţe și ceasuri. In 
timp ce vorbea, Abdullah ridică un portofel din piele frumos 
lucrat și scoase din el un teanc de bancnote egiptene, câteva 
timbre poștale și un mic creion din aur, pe care le ascunse 
undeva sub veșmânt. Puse apoi portofelul pe podea, ridică o 
poșetă și începu să scotocească înăuntru. 

Wolff pricepu de unde proveneau toate. 

— Pungaș bătrân ce ești! Ţi-ai trimis băieţii în mulţime ca să 
fure din buzunarele oamenilor. 

Abdullah rânji, arătându-și dintele din oțel. 

— După atâta bătaie de cap, să fur numai o servietă... 

— Minunat! 

— Desigur. 

Wolff se relaxă. Abdullah nu se grăbea să scoată la iveală 
servieta. 

— De ce nu mi-o dai? 

— Imediat, spuse Abdullah. 


VP - 69 


Dar tot nu făcu nimic. 

— Urma să-mi mai plătești cincizeci de lire sterline la predare, 
adăugă el după o clipă. 

Wolff numără bancnotele și acestea dispărură sub veșmintele 
murdare ale hoțului. Abdullah se aplecă în faţă, ţinând bebelușul 
la piept cu un braț, în timp ce întinse cealaltă mână sub perna 
pe care stătea. Trase afară servieta. 

Wolff o luă și o examină. Încuietoarea fusese spartă. Se 
simţea iritat, fără îndoială, și duplicitatea avea o limită. Se 
străduia să fie calm când vorbi: 

— Ai deschis-o deja. 

Abdullah ridică din umeri. 

— Maaleesh, zise el. 

Era un cuvânt convenţional și ambiguu, care însemna atât 
„Îmi pare rău”, cât și „Și ce dacă?” 

Wolff oftă. Trăise prea mult timp în Europa; uitase cum se 
făceau lucrurile acasă. 

Deschise servieta. Înăuntru era un teanc de zece sau 
douăsprezece coli de hârtie dactilografiate în rânduri strânse, în 
limba engleză. Când începu să citească, cineva puse o ceșcuţă 
de cafea lângă el. Aruncă o privire și văzu o fată tânără și 
frumoasă. 

— Fiica ta? îl întrebă el pe Abdullah. 

Abdullah râse. 

— Soţia mea. 

Wolff se mai uită o dată la fată. Părea să aibă vreo 
paisprezece ani. Își îndreptă din nou atenţia asupra hârtiilor. O 
citi pe prima, pe urmă răsfoi restul foilor din ce în ce mai uimit. 

Puse foile jos. 

— Măi să fie! șopti el, apoi începu să râdă. 

Abdullah furase un set complet din meniurile popotei pentru 
luna iunie. 

(J 

— Am emis o notă prin care le reamintesc ofițerilor că n-au 
voie să poarte prin oraş documentele Marelui Stat Major decât în 
circumstanţe excepționale, îi spuse Vandam colonelului Bogge. 

Ofițerul stătea în spatele biroului său uriaș, lustruind cu 
batista mingea roșie de crichet. 

— Bună idee. Ține-i pe băieţi în alertă! 


VP - 70 


— Unul dintre informatorii mei, continuă Vandam, fata cea 
nouă despre care v-am vorbit... 

— Târfa. 

— Da. 

Vandam rezistă impulsului de a-i spune lui Bogge că „târfa” 
nu era tocmai cuvântul potrivit pentru Elene. 

— Ea a auzit zvonul că încăierarea a fost pusă la cale de 
Abdullah. 

— Cine-i ăsta? 

— E regele hoţilor egipteni și se întâmplă să fie și unul dintre 
informatorii mei, deși vinderea informațiilor este cea mai 
nesemnificativă dintre numeroasele lui afaceri. 

— Și în ce scop a fost organizată această încăierare? 

— Pentru furt. 

— Înţeleg, rosti Bogge ezitant. 

— S-au furat mai multe lucruri, însă trebuie să luăm în 
considerare ipoteza că principalul obiect de interes al acţiunii a 
fost servieta. 

— O conspirație! spuse amuzat Bogge, cu o notă de 
scepticism. Dar de ce ar vrea acest Abdullah meniurile de la 
cantina noastră? 

— N-avea de unde să știe ce conţinea servieta. Poate a crezut 
că înăuntru erau documente secrete. 

— Repet întrebarea, zise Bogge cu aerul unui tată care-și 
instruia cu răbdare fiul. La ce i-ar trebui lui Abdullah niște 
documente secrete? 

— Poate că a fost plătit să facă asta. 

— De către cine? 

— Alex Wolff. 

— Cine? 

— Cuţitarul de la Assiut. 

— Oh, nu, domnule maior, credeam că am terminat cu 
povestea asta. 

Telefonul lui Bogge începu să sune, iar el ridică receptorul. 
Vandam profită de ocazie ca să se calmeze. Adevărul, chibzui 
Vandam, era că Bogge n-avea, probabil, niciun pic de încredere 
în el însuși, în propria judecată și, lipsindu-i încrederea de a lua 
decizii, simula bărbăţia și curajul, făcând remarci deștepte 
pentru a-și oferi iluzia că era totuși inteligent. Cu siguranţă, 
Bogge n-avea idee dacă furtul servietei era sau nu semnificativ. 


VP -71 


Ar fi putut asculta ce avea de spus Vandam, pentru a lua apoi 
o hotărâre, dar îi era teamă de asta. Nu se putea angaja într-o 
discuţie fructuoasă cu un subordonat, deoarece și-ar fi cheltuit 
toată energia intelectuală căutând modalităţi să-l atragă în 
capcana unei contradicții sau să-l prindă cu o greșeală, ori să-și 
exprime disprețul asupra ideilor lui: și până să termine de 
conturat iluzia propriei superiorităţi, decizia fusese deja luată, 
de bine, de rău, și mai mult sau mai puţin accidental, în focul 
schimbului de replici. 

— Desigur, domnule, spuse Bogge. Mă voi ocupa imediat de 
această problemă. 

Vandam se întreba cum se descurca Bogge cu superiorii. 
Colonelul închise telefonul și ceru lămuriri: 

— Așa, deci. Unde am rămas? 

— Ucigașul din Assiut este încă liber. Poate fi semnificativ 
faptul că, la atât de scurt timp după sosirea lui în Cairo, este 
furată servieta unui ofițer de la Marele Stat Major. 

— Servieta conţinând meniurile pentru cantină. 

„Ne întoarcem de unde am plecat”, se gândi Vandam. 

Cu toată amabilitatea de care era în stare, el insistă: 

— Noi, cei de la Serviciul de Contrainformaţii, nu credem în 
coincidenţe, nu-i așa? 

— Nu-mi ţine mie prelegeri, băieţaș. Chiar dacă ai avea 
dreptate - și sunt sigur că n-ai -, ce altceva am putea face decât 
să emitem nota pe care ai trimis-o? 

— Ei bine, am vorbit cu Abdullah. Neagă că l-ar cunoaște pe 
Alex Wolff, însă cred că minte. 

— Dacă e hoț, de ce nu pui poliţia egipteană pe urmele lui? 

„Și ce rost ar avea?”, se întrebă în gând Vandam. 

— Ei știu totul despre el. Nu-l pot aresta, fiindcă sunt prea 
mulți ofițerii superiori care fac o mulţime de bani din mita 
oferită de el. Il putem reţine totuși pentru a-l interoga, să-l 
facem să transpire un pic. E lipsit de loialitate, va schimba 
tabăra fără să clipească... 

— Serviciul de Contrainformaţii al Marelui Stat Major nu 
„reţine” oamenii și nu-i face să transpire, domnule maior. 

— Insă Serviciul de Securitate sau chiar Poliţia militară pot să 
facă asta. 

Bogge zâmbi. 


VP- 72 


— Dacă m-aș duce la Serviciul de Securitate cu povestea unui 
hoț arab care fură meniurile de la cantină, aș fi dat afară din 
birou în hohote de râs. 

— Dar... 

— Am discutat destul pe această temă, domnule maior - prea 
mult, de fapt. 

— Pentru numele lui Dumnezeu... 

Bogge ridică glasul. 

— Nu cred că încăierarea a fost orchestrată, nu cred că 
Abdullah a intenţionat să fure servieta și nu cred că Wolff este 
spionul naziștilor. E clar? 

— Uitaţi, nu vreau decât... 

— E clan? 

— Da, domnule. 

— Bine. Poţi să pleci. 

Vandam ieși din birou. 


Capitolul 6 


Sunt un băieţel. Tata mi-a spus câţi ani am, însă am uitat. ÎI 
voi întreba din nou data viitoare când va veni acasă. Tatăl meu 
e soldat. Locul unde se duce el este numit Sudan. Acest Sudan 
este foarte departe. 

Merg la școală. Învăţ Coranul, o carte sfântă. De asemenea, 
învăţ să scriu și să citesc. Să citesc e ușor, dar îmi este greu să 
scriu fără să greșesc. Uneori culeg bumbac sau duc animalele la 
adăpat. 

Mama și bunica au grijă de mine. Bunica e faimoasă. Practic, 
toți oamenii din lume vin s-o vadă atunci când sunt bolnavi. Ea 
le dă medicamente făcute din ierburi. 

Mie îmi dă melasă. Îmi place amestecată cu lapte covăsit. 
Stau întins deasupra cuptorului din bucătărie și ea îmi spune 
povești. Povestea mea preferată este balada lui Zahran, eroul 
din Denshway. Când mi-o povestește, îmi zice mereu că 
Denshway e în apropiere. Probabil că îmbătrânește și începe să 
uite, pentru că Denshway este foarte departe. Am mers odată 
acolo împreună cu Abdel, iar drumul ne-a luat o dimineaţă 
întreagă. 


VP-73 


Denshway e locul în care englezii împușcau porumbei și la un 
moment dat unul dintre gloanţele lor a dat foc unui hambar. Toţi 
bărbații din sat au venit în fugă să vadă cine declanșase 
incendiul. Unul dintre soldaţi s-a speriat când i-a văzut pe toţi 
bărbaţii voinici din sat alergând spre el, așa că a tras în ei. A 
urmat o luptă între soldaţi și săteni. Nimeni n-a câștigat lupta, 
dar soldatul care trăsese asupra hambarului a fost ucis. În scurt 
timp au venit mai mulți soldaţi și i-au arestat pe toţi bărbaţii din 
sat. 

Soldaţii au făcut din lemn un obiect pe care-l numeau 
spânzurătoare. Nu știu ce este o spânzurătoare, însă este 
folosită la spânzuratul oamenilor. N-am idee ce se întâmplă cu 
oamenii atunci când sunt spânzurați. Câţiva săteni au fost 
spânzurați, iar ceilalţi au fost biciuiţi. Știu ce este biciuirea. Este 
lucrul cel mai rău de pe lume, chiar mai rău decât să fii 
spânzurat, bănuiesc. 

Zahran a fost spânzurat primul, deoarece el a luptat cel mai 
înverșunat împotriva soldaţilor. S-a dus la spânzurătoare cu 
capul sus, mândru că-l omorâse pe omul care dăduse foc 
hambarului. 

Mi-aș dori să fiu Zahran. 

N-am văzut niciodată un soldat britanic, dar știu că-i urăsc pe 
toţi. 

Numele meu e Muhammad Anwar Al-Sadat și voi deveni un 
erou. 

e 

Sadat își mângâia mustaţa cu degetele. Era foarte încântat de 
mustata lui. Avea doar douăzeci și doi de ani și, în uniforma de 
căpitan, părea un soldat oarecare: mustaţa îl făcea să pară mai 
bătrân. Avea nevoie de întreaga autoritate, pentru că lucrul pe 
care intenţiona să-l propună era - ca de obicei - destul de 
ridicol. La acele mici întruniri își dădea toată silința să vorbească 
și să acționeze de parcă toate acele capete înfierbântate din 
încăpere aveau, într-adevăr, să-i alunge pe englezi din Egipt în 
orice moment. 

Își îngroșă intenţionat vocea când începu să vorbească: 

— Am sperat cu toţii că Rommel îi va înfrânge pe englezi în 
deșert, eliberând astfel ţara noastră. 


VP - 74 


Privi de jur-împrejurul încăperii; era un truc eficient, atât la 
întrunirile restrânse, cât și la cele mai mari, toți cei prezenţi 
crezând că Sadat i se adresa fiecăruia în parte. 

— Avem acum niște vești foarte proaste. Hitler a acceptat să 
dea Egiptul italienilor. 

Sadat exagera: aceea nu era o știre, ci un zvon. Mulţi dintre 
cei prezenţi știau că era un zvon. Oricum, melodrama era la 
ordinea zilei, așa că răspunseră cu murmure furioase. 

— Propun ca Frăția Musulmană! să negocieze un tratat cu 
Germania, în baza căruia vom organiza o răscoală împotriva 
englezilor la Cairo, iar nemţii vor garanta independența și 
suveranitatea Egiptului după înfrângerea britanicilor, continuă 
Sadat. 

În timp ce vorbea, ridicolul situaţiei îl surprinse din nou: iată-l, 
un băiat simplu abia plecat de la ţară, vorbind câtorva subalterni 
nemulțumiți despre negocierile cu Reich-ul german. 

Și totuși, cine altcineva să reprezinte poporul egiptean? 
Englezii erau învingătorii, Parlamentul era o marionetă, iar 
regele, un străin. 

Mai era un motiv pentru acea propunere, unul ce n-avea să fie 
discutat acolo și pe care Sadat l-a admis abia la miezul nopții: 
Gamal Abdel Nasser fusese expediat în Sudan cu unitatea pe 
care o conducea, iar absenţa lui îi oferea lui Sadat șansa de a 
câștiga poziţia de lider al mișcării rebele. 

Işi alungă din minte acel gând, deoarece era josnic. Trebuia 
să-i convingă pe ceilalţi să fie de acord cu propunerea, apoi să 
aprobe mijloacele prin care să fie dusă la bun sfârșit. 

Kemel fu primul care vorbi: 

— Dar germanii ne vor lua în serios? întrebă el. 

Sadat consimţi, de parcă și el ar fi crezut că tocmai acela era 
un aspect important. De fapt, el și Kemel se puseseră de acord 
dinainte să pună acea întrebare, fiindcă era o diversiune. 
Adevărata întrebare era dacă se puteau încrede în germani, 
despre care nu se știa dacă aveau să respecte vreo înţelegere 
încheiată cu un grup neoficial de rebeli. Sadat nu voia ca la 


10 Mișcare transnaţională islamistă înființată în 1928 în Egipt, care avea și o aripă 
militară ce a participat la lupta împotriva britanicilor prin asasinate și explozii de 
bombe. După ce Egiptul a devenit independent în 1952, ca urmare a unei lovituri de 
stat conduse de un grup de ofițeri care se numeau „Ofițerii Liberi”, unul dintre ofiţerii 
care ţineau legătura cu Frăția a devenit președinte al Egiptului, Anwar Al-Sadat. 
(n.red.). 


VP -75 


întrunire să se discute acel lucru. Era puţin probabil ca nemţii 
să-și respecte partea din înțelegere; însă dacă egiptenii s-ar fi 
ridicat împotriva englezilor, fiind apoi trădaţi de germani, ar fi 
înțeles că nimic nu era mai important ca independenţa - și 
poate că l-ar fi ales drept lider pe omul care organizase revolta. 

Niște realități politice atât de dure nu erau pentru astfel de 
întruniri: erau prea sofisticate, prea greu de anticipat. Kemel, 
poliţist, detectiv în Cairo, un bărbat viclean și precaut, pe care 
activitatea desfășurată în poliţie îl făcuse, probabil, cinic, era 
singura persoană cu care Sadat putea vorbi despre tactică. 

Ceilalţi începură să discute dacă planul avea șanse de reușită. 
Sadat nu interveni. „Lasă-i să vorbească! reflectă el. Asta e, de 
fapt, ceea ce le place să facă”. Și totuși, când trebuiau să 
acţioneze, îl dezamăgeau. 

În timpul discuţiei celorlalţi, Sadat își aminti de revoluţia 
eșuată din vara anterioară. Incepuse cu șeicul universității- 
moschee Al-Azhar, care spusese: „Noi n-avem nicio legătură cu 
războiul”. Pe urmă, Parlamentul egiptean, într-o rară dovadă de 
independenţă, adoptase tactica: „Să salvăm Egiptul de năpasta 
războiului”. 

Până atunci, armata egipteană luptase în deșert umăr la umăr 
cu armata britanică, dar în acel moment britanicii le ordonaseră 
egiptenilor să lase jos armele și să se retragă. Egiptenii erau 
bucuroși să se retragă, însă nu voiau să renunţe la arme. Sadat 
vedea în asta o ocazie trimisă de Providența divină pentru a 
ațâța conflictul. El și mai mulți tineri ofițeri refuzaseră să predea 
armele și plănuiseră să mărșăluiască spre Cairo. Spre marea 
dezamăgire a lui Sadat, britanicii dăduseră imediat înapoi, 
permițându-le să-și păstreze armele. Sadat încerca în continuare 
să aprindă scânteia rebeliunii, transformând-o într-o flacără a 
revoluţiei, dar englezii i-au dejucat în cele din urmă planul, 
cedând. Marșul spre Cairo a fost un fiasco: unitatea lui Sadat a 
ajuns la punctul stabilit, acolo unde urmau să primească întăriri, 
însă nimeni altcineva nu și-a mai făcut apariţia. Şi-au spălat 
vehiculele, s-au așezat, au așteptat acolo o vreme, apoi s-au 
întors la tabără. 

La șase luni după această întâmplare, Sadat a mai suferit un 
eșec, din cauza vulgarului și rotofeiului rege turc al Egiptului. 
Britanicii i-au dat un ultimatum regelui Farouk: ori își instruia 
prim-ministrul să formeze un nou guvern pro-britanic, ori abdica. 


VP - 76 


Regele a cedat presiunilor, l-a convocat pe Pașa Mostafa El- 
Nahas și i-a poruncit să formeze un nou guvern. Sadat nu era 
regalist, ci un oportunist: el a anunţat că lucrul acesta era o 
încălcare a suveranităţii Egiptului, iar tinerii ofițeri s-au dus la 
Palat pentru a-l saluta pe rege în semn de protest. Sadat a 
încercat din nou să împingă revolta mai departe. Planul lui era 
să înconjoare Palatul sub pretextul apărării regelui. Din nou, ela 
fost singurul dispus să continue acţiunea. 

În ambele ocazii fusese dezamăgit. Și gata să abandoneze 
cauza rebelilor - egiptenii n-aveau decât să se ducă dracului pe 
calea pe care și-o aleseseră, își spusese el, cuprins de cea mai 
neagră disperare. Totuși acele momente au trecut, deoarece el 
știa că lupta pentru o cauză dreaptă și mai știa și că era destul 
de deștept s-o servească bine. 

— Însă n-avem niciun mijloc să-i contactăm pe germani. 

Cel care vorbea era Imam, unul dintre piloţi. Sadat era 
încântat că discutau deja cum s-o facă, și nu dacă s-o facă. 

Ei bine, Kemel avea răspunsul la acea întrebare. 

— Am putea trimite mesajul cu avionul. 

— Da! 

Imam era tânăr și înflăcărat. 

— Unul dintre noi ar putea pretinde că pleacă într-un zbor de 
rutină și pe urmă s-ar putea abate de la traseu, aterizând în 
spatele liniilor germane. 

— La întoarcere, el ar trebui să dea socoteală pentru 
abatere..., opină unul dintre piloţii mai în vârstă. 

— S-ar putea să nu se mai întoarcă deloc, zise Imam, expresia 
lui devenind îndurerată la fel de repede precum devenise 
însufleţită. 

— Sau s-ar putea întoarce cu Rommel, rosti calm Sadat. 

Ochii lui Imam se aprinseră din nou și Sadat înțelese că 
tânărul pilot se și vedea mărșăluind alături de Rommel spre 
Cairo, în fruntea unei armate de eliberare. Sadat decise ca 
Imam să ducă mesajul. 

— Să ne punem de acord cum va suna mesajul, propuse în 
mod democratic Sadat. 

Nimeni nu observă însă că o astfel de decizie clară nu era 
necesară deocamdată, pentru că nu stabiliseră încă dacă aveau 
sau nu să trimită un mesaj. 


VP - 77 


— Cred că trebuie să ţinem cont de patru aspecte. Unu: 
suntem niște egipteni onești care avem o organizaţie în cadrul 
armatei. Doi: ca și voi, luptăm împotriva englezilor. Trei: avem 
posibilitatea să recrutăm o armată de rebeli care să lupte de 
partea voastră. Patru: vom organiza o revoltă împotriva 
englezilor la Cairo, dacă, în schimb, ne garantaţi independenţa 
și suveranitatea Egiptului după înfrângerea englezilor. 

Sadat făcu o pauză. Incruntându-se, adăugă: 

— Mă gândesc că ar trebui să le oferim o dovadă a bunei 
noastre credinţe. 

Nimeni nu mai spuse nimic. Kemel avea soluţia și la ipoteza 
aceea, dar ar fi fost mai bine dacă răspunsul ar fi venit din 
partea unuia dintre ceilalţi. 

Imam se ridică la înălțimea situaţiei și preciză: 

— Odată cu mesajul am putea trimite și niște informaţii 
militare utile. 

Kemel se prefăcea în acel moment că era împotriva acelei 
idei. 

— Ce fel de informaţii putem obține noi? Nu-mi pot imagina... 

— Fotografii aeriene ale poziţiilor britanice. 

— Cum ar fi posibil așa ceva? 

— Le putem face într-un zbor de rutină, cu un aparat obișnuit. 

Kemel părea neîncrezător. 

— Și cum va fi developat filmul? 

— Nu e nevoie de așa ceva, rosti însufleţit Imam. Putem 
trimite doar filmul. 

— Numai un film? 

— Câte vrem. 

— Cred că Imam are dreptate, interveni Sadat. 

Discutau din nou aspectele practice ale unei idei în loc să 
analizeze riscurile ei. Mai rămânea un singur obstacol de care 
trebuiau să treacă. Sadat știa dintr-o experienţă amară că 
rebelii din jurul lui erau teribil de curajoși până când sosea 
momentul în care trebuiau să scoată de-a binelea capul afară 
din nisip. 

— Mai rămâne doar o problemă: care dintre noi va pilota 
avionul, spuse el. 

Vorbind, se uită de jur-împrejurul încăperii și privirea i se opri 
în cele din urmă asupra lui Imam. 

După o clipă de ezitare, Imam se ridică în picioare. 


VP - 78 


Ochii lui Sadat fulgerară triumfător. 
e 

Trei zile mai târziu, Kemel parcurse pe jos cei aproximativ 
cinci kilometri din centrul orașului Cairo până în suburbia în care 
locuia Sadat. Ca detectiv inspector, Kemel avea la dispoziţie o 
mașină oficială oricând ar fi dorit, însă rareori folosea vreuna 
pentru a merge la întrunirile rebelilor, din motive de securitate. 
După toate probabilitățile, colegii lui din poliţie simpatizau cu 
Frăția Musulmană; oricum, el nu se grăbea să-i pună la 
încercare. 

Kemel era cu cincisprezece ani mai în vârstă decât Sadat, și 
totuși, atitudinea lui față de bărbatul mai tânăr semăna cu 
veneraţia faţă de un erou. Împărtășea cinismul lui Sadat și 
viziunea lui realistă asupra pârghiilor puterii politice, dar Sadat 
avea ceva în plus: un idealism arzător care-i dădea o energie 
fără limite și o speranţă nemăsurată. 

Kemel se întreba cum să-i comunice vestea. 

Mesajul către Rommel fusese dactilografiat, semnat de către 
Sadat și de toţi ceilalţi conducători ai aripii armate, cu excepţia 
lui Nasser, absent de la întrunire, apoi fusese sigilat într-un plic 
mare și maroniu. Fotografiile aeriene ale poziţiilor britanice 
fuseseră făcute. Imam decolase cu un avion de vânătoare 
britanic Gloster Gladiator (sau Gloster SS.37), iar Baghdadi îl 
urmase într-un al doilea avion. Cei doi aterizaseră în deșert 
pentru a-l lua pe Kemel, care-i dăduse plicul maroniu lui Imam și 
se urcase apoi în avionul lui Baghdadi. Fața lui Imam era 
luminată de un soi de idealism tineresc. 

„Cum să-i spun lui Sadat?”, se frământa Kemel. 

Era prima dată când Kemel zbura cu avionul. Deșertul, atât de 
anost la nivelul solului, devenise un nesfârșit mozaic de forme și 
modele: petice de pietriș și de vegetaţie și dealuri vulcanice 
care păreau sculptate. 

— O să-ţi fie frig, zise Baghdadi. 

Kemel crezu că el glumea - deșertul era fierbinte ca un cuptor 
-, dar pe măsură ce micuțul avion se ridica tot mai sus, 
temperatura scădea constant și curând începu să dârdâie de frig 
în cămașa subţire din bumbac. 

După un timp, ambele avioane întoarseră spre est, iar 
Baghdadi transmise prin staţie la bază că Imam se abătuse de la 
traseu și că nu răspundea la apelurile radio. După cum se 


VP - 79 


așteptau, cei de la bază îi spuseră lui Baghdadi să-l urmeze pe 
Imam. Această mică înscenare era necesară pentru ca 
Baghdadi, care trebuia să se întoarcă, să nu fie bănuit. 

Trecură în zbor deasupra unei tabere a armatei. Kemel zări 
tancuri, camioane, tunuri de câmp și jeepuri. Câţiva soldaţi îi 
salutau, fluturându-și mâinile: trebuie să fie englezi, își zise 
Kemel. Ambele avioane se ridicară mai sus. Chiar în faţă văzură 
semnele unei bătălii: nori mari de praf, explozii și focuri de 
armă. Întoarseră, pentru a ocoli prin partea de sud câmpul de 
luptă. 

Kemel se gândi: „Am zburat deasupra unei baze britanice, 
apoi deasupra unui câmp de luptă - ar trebui să ajungem lao 
bază germană”. 

În faţă, avionul lui Imam pierdea din altitudine. În loc să-l 
urmeze, Baghdadi se ridică ceva mai mult - Kemel avu impresia 
că Gladiatorul era aproape de plafonul lui de zbor - și pe urmă 
își schimbă direcţia, îndreptându-se spre sud. 

Privind prin hublou spre dreapta, Kemel văzu și el ce văzuseră 
piloţii: o mică tabără și o fâșie de pământ marcată ca pistă de 
aterizare. 

Apropiindu-se de casa lui Sadat, Kemel își aminti cât de fericit 
se simţise acolo sus, pe cer, deasupra deșertului, când 
înțelesese că erau în spatele liniilor germane, iar tratatul 
aproape că era în mâinile lui Rommel. 

Bătu în ușă. Tot nu știa cum să-i spună lui Sadat. 

Era o casă de familie obișnuită, ceva mai sărăcăcioasă decât 
casa lui Kemel. Sadat veni într-o clipă la ușă, purtând o 
galabiyya și fumând pipă. Se uită la Kemel și spuse imediat: 

— A ieșit rău. 

— Da. 

Kemel intră. Se duseră în mica încăpere pe care Sadat o 
folosea drept cameră de lucru. Înăuntru era un birou, un raft cu 
cărţi și câteva perne pe podeaua goală. Pe birou, deasupra unui 
teanc de hârtii, era un pistol militar. 

Se așezară. 

— Am găsit o tabără germană cu o pistă de aterizare, zise 
Kemel. Imam a coborât. Apoi germanii au început să tragă 
asupra avionului său. Era un avion englezesc, știi - nu ne-am 
gândit niciodată la asta. 


VP - 80 


— Dar fără îndoială că-și puteau da seama că nu le era ostil. 
N-a tras, n-a lansat bombe... : 

— A continuat să coboare, adăugă Kemel. Işi balansa aripile și 
cred că a încercat să-i contacteze prin radio; oricum, ei au 
continuat să tragă. Coada avionului a fost lovită. 

— La naiba! 

— Părea să piardă altitudine foarte rapid. Nemţii au încetat 
focul. A reușit totuși să aterizeze pe roți. Avionul sălta pe pistă. 
Nu cred că Imam îl mai ţinea sub control. Sunt sigur că nu putea 
încetini. A ieșit de pe suprafața dură a pistei și a intrat într-un 
petic de nisip; aripa portantă a izbit pământul și s-a rupt; botul 
avionului a brăzdat nisipul, înfigându-se într-o dună, pe urmă 
fuzelajul a căzut peste aripa ruptă. 

Sadat se zgâia la Kemel, alb ca varul și aproape nemișcat, 
ținându-și în mână pipa care i se răcise. Kemel își aminti cum 
zăcea epava avionului în nisip, în timp ce o mașină de pompieri 
germană și o ambulanţă goneau pe pistă în direcţia avionului 
prăbușit, urmate de zece sau cincisprezece soldaţi. N-avea să 
uite niciodată cum, ca un boboc ce-și desfăcea petalele, burta 
avionului explodase brusc, trimițând spre cer o vâlvătaie în 
tente roșii și galbene. 

— A explodat, îi spuse el lui Sadat. 

— Și Imam? 

— E imposibil să fi supravieţuit unei asemenea explozii. 

— Trebuie să încercăm din nou, zise Sadat. Trebuie să găsim 
o altă cale pentru a trimite un mesaj. 

Kemel îl privi nedumerit și înțelese că tonul lui aspru era doar 
de fațadă. Sadat încercă să-și aprindă pipa, însă mâna în care 
ținea chibritul îi tremura prea tare. Kemel se uită mai bine și 
observă că Sadat avea lacrimi în ochi. 

— Bietul băiat! șopti Sadat. 


Capitolul 7 


Wolff se afla din nou în punctul de plecare: știa unde se 
găseau secretele, dar nu putea ajunge la ele. 

Ar fi putut fura încă o servietă așa cum o luase pe prima, însă 
pentru englezi era posibil ca furtul să semene cu o conspirație. 


VP - 81 


Se putea gândi la o altă modalitate de a sustrage o servietă, dar 
până și acest lucru putea duce la o întărire a securității. In afară 
de asta, o servietă subtilizată într-o zi nu era suficient pentru ce 
urmărea el: trebuia să aibă acces permanent la documentele 
secrete, fără ca nimic să-l împiedice. 

De aceea rădea părul pubian al Soniei. 

Părul ei era negru și gros și creștea foarte repede. Deoarece 
și-l rădea regulat, ea putea să poarte șalvarii transparenţi fără 
obișnuiţii bikini, cu paiete, care se puneau pe deasupra. Plusul 
de libertate fizică, precum și zvonul persistent și adevărat că nu 
purta nimic pe sub pantaloni reușiseră să facă din ea cea mai 
importantă dansatoare din buric a momentului. 

Wolff înmuie pămătuful în bol și începu să-i acopere pielea cu 
spumă. 

Ea stătea întinsă pe pat, cu spatele sprijinit de un teanc de 
perne, privindu-l suspicioasă. Nu se prea dădea în vânt după 
asta, ultima lui perversiune. Se gândea că n-avea cum să-i 
placă. 

Dar Wolff știa mai bine. 

Știa cum funcţiona mintea ei și îi cunoștea trupul mai bine 
decât ea însăși. El voia ceva de la ea. 

O mângâie cu pămătuful moale și spuse: 

— M-am gândit la o altă modalitate de a ajunge la acele 
serviete. 

— Și anume? ` 

Nu-i răspunse imediat. Puse pămătuful jos și luă briciul. li 
încercă tăișul cu degetul mare și apoi o privi. Ea se uita la el 
îngrozită, însă și fascinată în același timp. Wolff se aplecă spre 
ea, îi mai îndepărtă puţin picioarele, îi puse briciul pe piele și-l 
trase în sus cu o mișcare ușoară, grijulie. 

— Am de gând să mă împrietenesc cu un ofiţer britanic, 
preciză el. 

Ea nu-i răspunse prea multe, îl asculta numai pe jumătate. El 
șterse briciul de un prosop. Cu un deget de la mâna stângă 
atinse ușor porţiunea rasă, trăgând în jos ca să întindă pielea, 
pe urmă apropie briciul. 

— Apoi am să-l aduc pe ofiţer aici, continuă el. 

— Oh, nu! exclamă Sonia. 

O atinse cu lama briciului și răzui delicat în sus. 

Ea începu să respire mai greu. 


VP - 82 


Șterse briciul și o atinse din nou o dată, de două ori, de trei 
ori. 

— Am să fac în așa fel încât să-și aducă și servieta. 

Işi puse degetul pe cel mai sensibil punct al ei și rase părul 
din jur. Ea închise ochii. 

Wolff turnă niște apă fierbinte dintr-un ibric într-un bol aflat 
lângă el, pe podea. Inmuie o bucată de flanel în apă și o stoarse. 

— După aceea voi căuta în servietă, în timp ce ofițerul va fi cu 
tine în pat. 

Apăsă bucata de flanel fierbinte pe pielea rasă. 

Ea scoase un țipăt strident, ca un animal încolțit. 

— Ah, Dumnezeule! 

Wolff își lăsă halatul de baie să-i cadă și rămase gol lângă pat. 
Luă o sticlă cu ulei calmant pentru piele, turnă puţin în palma 
dreaptă și îngenunche lângă Sonia, apoi îi masă pubisul. 

— Nu voi face asta, zise ea, începând să se zvârcolească. 

El mai turnă puţin ulei, masând-o în toate pliurile și cutele. Cu 
mâna stângă o ţinea de gât, ţintuind-o pe pat. 

— O vei face. 

Degetele lui abile scormoneau și apăsau, devenind mai puţin 
blânde. 

— Nu, se opuse ea. 

— Ba da, zise el. 

Ea își scutura capul dintr-o parte în alta. Trupul îi zvăcnea, 
neajutorat sub puterea plăcerii intense. Incepu să tremure și, în 
cele din urmă, scoase niște sunete guturale: 

— Ah! Ah! Ah! Ah! Ah! Ah! 

Pe urmă ea se relaxă. 

Dar Wolff n-avea de gând să se oprească. Continuă să-i 
maseze pielea netedă, fără păr, în timp ce cu mâna stângă îi 
ciupea sfârcurile maronii. Fără să-i poată rezista, ea începu să 
se miște din nou. 

Deschise ochii și văzu că și el era excitat. 

— Ticălosule, pătrunde-mă! zise ea. 

El rânji. Senzaţia puterii era ca un drog. Se întinse deasupra ei 
și ezită, gata s-o penetreze. 

— Repede! spuse ea. 

— O vei face? 

— Repede! 

Trupul lui se lipi de al ei, apoi se opri din nou. 


VP - 83 


— O vei face? 

— Da! Te implor! 

— Aaah! exclamă Wolff ușurat, pe urmă o pătrunse mai 
adânc. 

(J 

Desigur, ea încercă după aceea să revină asupra promisiunii. 

— O promisiune de acest fel nu contează, spuse ea. 

Wolff ieși din baie înfășurat într-un prosop mare. O privi. 
Stătea întinsă pe pat, goală încă, mâncând bomboane de 
ciocolată dintr-o cutie. Erau momente în care aproape că ținea 
la ea. 

— O promisiune rămâne o promisiune, zise el. 

— Tu ai promis că vei găsi o altă Fawzi pentru noi. 

Era bosumflată. Întotdeauna era așa după ce făcea dragoste. 

— Am adus-o pe fata aceea de la Madame Fahmy, spuse 
Wolff. 

— Ea nu era ca Fawzi. Fawzi nu cerea zece lire de fiecare dată 
și nu pleca acasă dimineața. 

— Bine. O să mai caut. 

— Nu mi-ai promis că vei căuta, ai promis că vei găsi. 

Wolff se duse în cealaltă cameră și scoase din frigider o sticlă 
de șampanie. Luă două pahare și se întoarse cu ele în dormitor. 

— Vrei niște șampanie? 

— Nu, răspunse ea. Da. 

Turnă și-i întinse un pahar. Ea bău puţin și mai luă o ciocolată. 

— Pentru ofițerul britanic necunoscut care este pe cale să 
aibă cea mai frumoasă surpriză din viaţa lui, toastă Wolff. 

— N-am să mă culc cu un englez, spuse Sonia. Aștia miros 
urât și au pielea ca niște melci. li urăsc. 

— Și tocmai de aceea o vei face - fiindcă îi urăști. Imaginează- 
ți numai: în timp ce ţi-o trage și se gândește cât e de norocos, 
eu îi voi citi documentele secrete. 

Wolff începu să se îmbrace. Își puse o cămașă făcută de 
comandă la unul dintre micile ateliere de croitorie din Orașul 
Vechi - o cămașă de uniformă britanică, având trese de căpitan 
pe umeri. 

— Ce ai pe tine? întrebă Sonia. 

— O uniformă de ofiţer britanic. Doar știi că ei nu stau de 
vorbă cu străinii. 

— Ai de gând să pretinzi că ești englez? 


VP - 84 


— Sud-african, cred. 

— Și dacă te dai de gol? 

— Probabil că voi fi împușcat ca spion, zise el. 

Ea se uită în altă parte. 

— Dacă găsesc unul care poate fi convins, o să-l duc la Cha- 
Cha. 

Întinse mâna în interiorul cămășii și scoase cuțitul din teaca 
de sub braţ. Se apropie de Sonia și-i atinse umărul gol cu vârful 
lamei. 

— Dacă mă lași baltă, îţi tai buzele. 

Ea îl privi în față. Nu spuse nimic, însă în ochi i se citea frica. 

Wolff ieși pe ușă. 

e 

Hotelul Shepheard's era aglomerat. Întotdeauna era așa. 

Wolff plăti taxiul, își croi drum prin grămada de dragomani și 
vânzători ambulanți, urcă scările și intră în holul hotelului. Era 
ticsit de oameni: negustori levantini care ţineau zgomotoase 
întruniri de afaceri, europeni care se îmbulzeau la oficiul poștal 
și la bănci, tinere egiptence în veșminte ieftine și ofiţeri britanici 
- hotelul le era interzis gradelor inferioare. 

Se strecură printre două statui impunătoare din bronz și 
pătrunse în salon. O mică orchestră interpreta o melodie 
nedefinită în timp ce mai mulţi oameni, majoritatea europeni de 
această dată, strigau necontenit după chelneri. Trecând printre 
canapele și mese cu tăblii din marmură, se îndreptă spre barul 
din celălalt capăt al sălii. 

Era mai multă liniște. Femeile n-aveau acces în zonă, fiind 
locul potrivit pentru cei care beau zdravăn. Dar și cel unde ar fi 
venit un ofiţer singuratic. 

Se așeză la bar. Era pe punctul de a comanda șampanie, când 
își aminti de deghizarea lui și comandă whiskey și apă. Işi 
alesese cu grijă hainele. Pantofii cafenii și foarte lustruiţi erau 
modelul celor purtaţi de ofiţeri, șosetele kaki erau modelul 
obișnuit, pantalonii scurţi și foarte largi, de culoare cafenie, 
aveau o dungă perfectă, cămașa de camuflaj, cu tresele de 
căpitan, era purtată peste pantaloni, și nu vârâtă în ei, iar 
chipiul plat era ușor înclinat. 

Era puţin îngrijorat în legătură cu accentul. Avea pregătită o 
poveste - aceeași pe care i-o spusese căpitanului Newman, la 
Assiut, cum că fusese crescut în Africa de Sud, în zona unde se 


VP - 85 


vorbea limba olandeză. Și dacă ofițerul pe care-l aborda era un 
sud-african? Wolff nu putea distinge accentele britanice atât de 
bine ca să recunoască un sud-african. 

Oricum, mai neliniștit era în privinţa cunoștințelor lui despre 
armată. Căuta un ofiţer de la Cartierul General și Wolff trebuia 
să pretindă că era de la Trupele Britanice din Egipt!! - un 
dispozitiv militar separat și independent. 

Din păcate, nu știa mare lucru despre asta. Nu era prea sigur 
ce făceau cei din BTE acolo și cum erau organizate, deci nu 
putea menţiona nici măcar un singur nume de ofițer. Își închipui 
o conversaţie: 

— Ce mai face bătrânul Buffy Jenkins? 

— Bătrânul Buffy? Nu prea-l văd pe la departamentul meu. 

— Nu prea-l vezi? Dar el e cel care dirijează totul! Vorbim 
despre același BTE? 

Sau: 

— Și ce spui despre Simon Frobisher? 

— Oh, Simon e același pe care-l știi. 

— Stai puţin! Cineva mi-a zis că s-a întors acasă. Da, sunt 
sigur că da... Cum de nu știi? 

Apoi acuzaţiile, intervenţia Poliției militare, confruntarea și, în 
cele din urmă, arestarea. 

__ Inchisoarea era singurul lucru care-l înspăimânta cu adevărat. 
Işi alungă din minte acest gând și mai comandă un whiskey. Un 
colonel transpirat intră și se așeză la bar lângă Wolff. 

— Ezma! strigă el la barman. 

Asta însemna „Ascultă!”, însă toţi englezii credeau că 
însemna „chelner”. Colonelul se uită la Wolff. 

Alex consimţi politicos cu o mișcare din cap și spuse: 

— Sir. 

— Scoate-ţi chipiul când stai la bar, căpitane, tună colonelul. 
Unde ţi-e capul? 

Wolff se conformă, blestemându-se în gând pentru neglijență. 
Colonelul comandă bere. Alex privi în altă parte. 

La bar erau cincisprezece sau douăzeci de ofiţeri, dar nu-l 
recunoscu pe niciunul. Căuta pe oricare dintre cei opt aghiotanţi 
care plecau de la Cartierul General în fiecare zi la amiază cu 
servietele lor. Le memorase fețele și-i putea recunoaște pe loc. 


11 BTE - British Troops în Egypt (în orig.) (n.red.). 
VP - 86 


Fusese deja la hotelul Metropolitan și la Turf Club fără succes 
și avea de gând ca după o jumătate de oră la Shepheard's să 
încerce la Clubul ofițerilor, la Clubul Sportiv Gezira și chiar la 
Uniunea anglo-egipteană. Dacă avea să dea greș în seara 
aceea, urma să încerce din nou a doua zi: era sigur că mai 
devreme sau mai târziu îl va întâlni pe unul dintre ei. 

Apoi totul va depinde de îndemânarea lui. 

Planul său avea mari șanse de succes. Uniforma îl făcea să 
pară unul de-al lor, un camarad demn de încredere. La fel ca 
mai toţi soldaţii, probabil că ofiţerii de acolo se simțeau singuri 
într-o ţară străină și erau dornici de sex. Desigur, Sonia era o 
adevărată tentaţie și un ofiţer britanic obișnuit nu era destul de 
versat ca să reziste trucurilor unei seducătoare orientale. 

Și oricum, dacă se dovedea a fi atât de ghinionist încât să 
abordeze un aghiotant destul de deștept ca să reziste tentaţiei, 
putea să renunţe la el și să caute altul. 

Insă el spera să nu treacă prea mult timp. 

De fapt, nu trecură decât cinci minute. Maiorul care intră era 
un bărbat micuţ, foarte slab și cu vreo zece ani mai în vârstă 
decât Wolff. Pe obrajii lui se vedeau acele vinișoare roșii 
caracteristice unui băutor înrăit. Avea niște ochi albaștri 
bulbucaţi și un păr rar și lins, de culoarea nisipului. 

Bărbatul pleca în fiecare zi de la Cartierul General și se ducea 
la o clădire nemarcată din Shari Suleiman Pașa cu o servietă în 
mână. 

Wolff se simţea tulburat. 

Maiorul veni la bar, își scoase chipiul și comandă: 

— Ezma! Scotch. Fără gheaţă. II vreau cât mai repede. 

Se întoarse către Wolff. 

— Urâtă vreme, rosti el pe un ton de conversație. 

— Nu e mereu așa, domnule? răspunse Wolff. 

— La naiba, așa e. Sunt Smith, de la Cartierul General. 

— Îmi pare bine, domnule, zise Wolff. 

Știa că, din moment ce Smith se ducea în fiecare zi de la 
Cartierul General la altă clădire, nu se putea spune că maiorul 
lucra la Cartierul General; și se întrebă în treacăt de ce ar fi 
minţit bărbatul în această privinţă. Alungă pentru o clipă acest 
gând și adăugă: 

— Sunt Slavenburg, de la BTE. 

— Strașnic. Încă un rând? 


VP - 87 


Să intre în vorbă cu un ofiţer se dovedea a fi chiar mai ușor 
decât se așteptase. 

— Sunteţi foarte amabil, domnule. 

— Las-o mai moale cu domnule! Fără chestii dintr-astea la 
bar! 

— Desigur. 

Incă o neglijență. 

— Ce să fie? 

— Whiskey cu apă, vă rog. 

— Dacă aș fi în locul dumitale, n-aş lua apă. Se spune că 
provine direct din Nil. 

— Probabil că m-am obișnuit deja, spuse zâmbind Wolff. 

— N-ai dureri de burtă? Probabil că ești singurul alb din Egipt 
care nu suferă de așa ceva. 

— M-am născut în Africa și am locuit în Cairo zece ani. 

Wolff încerca să imite stilul abreviat de exprimare al lui Smith. 
„Ar fi trebuit să mă fac actor”, chibzui el. 

— Cum? Africa? Mi s-a părut, într-adevăr, că ai un accent 
ciudat. 

— Tată olandez, mamă englezoaică. Am avut o fermă în Africa 
de Sud. 

Smith părea preocupat. 

— Trebuie să fie greu pentru tatăl dumitale, cu friţii ăştia 
mișunând prin toată Olanda. 

Wolff nu se gândise la asta. 

— A murit când eram copil. 

— Foarte trist. 

Smith își goli paharul. 

— Încă un rând? îi propuse Wolff. 

— Mulţumesc. 

Wolff mai comandă de băut. Smith îi oferi o ţigară, Wolff 
refuză. 

Smith se plânse de mâncarea proastă, de barurile care 
rămâneau fără băutură, de chiria apartamentului și de 
grosolănia chelnerilor arabi. Wolff era tentat să-i explice că 
mâncarea era proastă pentru că Smith insista să consume 
mâncare englezească în locul celei egiptene, că băutura era 
puţină din cauza războiului european, că rata chiriilor crescuse 
foarte mult din cauza miilor de străini ca Smith care invadaseră 
orașul și că, de fapt, chelnerii arabi erau grosolani fiindcă el era 


VP - 88 


prea leneș sau prea arogant ca să învețe câteva expresii uzuale 
în limba lor. 

Însă în loc să-i explice toate astea își mușcă limba și dădu din 
cap în semn de înţelegere. In toiul expunerii acelei liste de 
nemulțumiri, Wolff privi peste umărul lui Smith și văzu intrând în 
bar șase polițiști militari. 

Smith observă că Wolff se schimbase la faţă și-l întrebă: 

— Ce e? Ai văzut o stafie? 

În patrula Poliţiei militare era un poliţist aparținând armatei 
terestre, unul din marină, cu pantaloni albi, un australian, un 
neozeelandez, un sud-african și un gurkha? cu turban. Wolff 
simţi o dorinţă nebună să fugă. Ce aveau să-l întrebe? Și ce va 
răspunde? 

Smith se uită în jur, îi zări pe polițiștii militari și explică: 

— Obișnuita patrulă de noapte - în căutare de ofițeri beţi și 
spioni germani. E un bar pentru ofițeri, nu ne vor deranja. Ce s-a 
întâmplat, ai încălcat cumva regulamentul? 

— Nu, nu, răspunse Wolff improvizând în grabă. Tipul de la 
marină seamănă leit cu un băiat pe care l-am cunoscut și care a 
fost omorât la Halfaya. 

Wolff nu-i scăpa din ochi pe cei din patrulă. Păreau foarte 
preocupaţi cu căștile lor din oţel și pistoalele puse în tocuri. 
Oare aveau să-i ceară actele? 

Smith uitase de ei. El adăugă: 

— Cât despre servitori... Afurisiţi oameni! Sunt al naibii de 
sigur că al meu a pus apă în gin. Dar o să-l descopăr până la 
urmă. Am umplut o sticlă goală de gin cu zibi - știi, licoarea aia 
care se tulbură când adaugi apă. O să aștept până va încerca 
să-l dilueze. Va trebui să cumpere o sticlă întreagă, pretinzând 
că nu s-a întâmplat nimic. Ha, ha! O să-i fie învățătură de minte. 

Ofiţerul responsabil de patrulă se apropie de masa unde 
stăteau colonelul și Wolff. 

— Totul e în ordine, domnule? îl întrebă polițistul pe Smith. 

— Nimic până acum, răspunse colonelul. 

— Ce-i cu dumneata? îl întrebă Smith pe Wolff. Adică meriţi să 
porți tresele alea, nu? 

— Desigur, răspunse Wolff. 


12 Gurkha e un locuitor al Nepalului. Membrii gurkha s-au distins de-a lungul istoriei 
prin fapte de arme luptând în rândurile armatei Indiei Britanice, Regatului Unit și celei 
nepaleze. (n.red.). 


VP - 89 


O picătură de sudoare îi căzu în ochi și o șterse rapid. 

— N-am vrut să te jignesc, se scuză Smith. Insă, știi, cum 
Shepheard's este interzis gradelor inferioare, subalternii 
obișnuiesc destul de des să-și prindă câteva trese pe cămașă 
doar ca să intre aici. 

Wolff reuși să se adune. 

— Staţi puţin, domnule, dacă vreţi să verificați... 

— Nu, nu, nu, rosti repede Smith. 

— Asemănarea a fost un șoc pentru mine. 

— Desigur, înţeleg. Haide să mai luăm un rând. Ezma! 

Polițistul militar care vorbise cu colonelul cerceta cu privirea 
încăperea de jur-împrejur. Banda de pe braţ îl identifica drept 
adjunctul comandantului Poliţiei militare. Privirea lui se opri 
asupra lui Wolff. 

Alex se întreba dacă bărbatul își amintea cumva descrierea 
ucigașului de la Assiut. Era sigur că nu, deoarece își lăsase 
mustață. Făcu un efort să înfrunte privirea ofițerului, apoi se uită 
indiferent în altă parte. Își luă paharul în mână, fiind sigur că 
omul încă îl analiza. 

Pe urmă se auzi bocănitul cizmelor pe pardoseală și patrula 
ieși. Wolff se stăpâni cu greu să nu răsufle ușurat. Ridică paharul 
cu o mână sigură și zise: 

— Noroc! 

Băură. 

— Cunoști acest loc, spuse Smith. Ce altceva poate să facă 
seara un tip decât să bea la Shepheard's? 

Wolff se prefăcu preocupat de întrebare. 

— Ai văzut până acum o dansatoare din buric? 

Smith pufni dezgustat. 

— O singură dată. O arăboaică grasă care-și clătina șoldurile. 

— Aha! Atunci ar trebui să vezi un adevărată. 

— Ar trebui? 

— Adevăratul dans din buric e cel mai erotic lucru pe care l- 
am văzut vreodată. 

O licărire ciudată se ivi în ochii lui Smith. 

— Chiar așa? 

„Maior Smith, ești exact omul pe care-l căutam”, se gândi 
Wolff. 

— Sonia e cea mai bună. Trebuie să-i vezi numărul. 

Smith încuviinţă. 


VP - 90 


— Probabil că am s-o fac. 

— De fapt, și eu mă gândeam să merg la clubul Cha-Cha. Ai 
vrea să mă însoțești? 

— Haide să mai bem un pahar înainte de asta! propuse Smith. 

Privindu-l pe maior cum dădea băutura pe gât, Wolff își spuse 
că ofițerul era, cel puţin aparent, ușor de corupt. Părea plictisit, 
influenţabil și alcoolic. Presupunând că era un heterosexual 
normal, Sonia putea să-l seducă foarte ușor. („La naiba! reflecta 
el, ea ar trebui să-și joace bine rolul.”) Apoi ei ar putea să 
descopere dacă bărbatul avea în servietă ceva mai folositor 
decât meniurile. În cele din urmă, ei puteau găsi o modalitate de 
a scoate de la el toate secretele. Erau prea mulți de „poate” și 
prea puţin timp. 

Trebuia să acţioneze pas cu pas, iar prima mișcare era să 
pună stăpânire pe Smith. 

Își terminară băuturile și plecară la Cha-Cha. Nu găsiră niciun 
taxi, așa că luară o gharry - o trăsurică deschisă, trasă de un 
cal. Birjarul își biciuia nemilos mârțoaga. 

— Flăcăul ăsta se poartă cam dur cu animalul, spuse Smith. 

— Ai dreptate, replică Wolff, gândindu-se: „Ar trebui să vezi 
ce le facem cămilelor”. 

În club era aglomerat și zăpușeală, ca de fiecare dată. Wolff 
se văzu nevoit să mituiască un chelner pentru a obţine o masă. 
Numărul Soniei începu imediat ce se așezară. Smith o privea pe 
Sonia în timp ce Wolff îl privea pe el. În câteva minute, maiorul 
începu să vorbească vrute și nevrute. 

— E bună, nu-i așa? îl iscodi Wolff. 

— Fantastică, răspunse Smith, fără să se uite împrejur. 

— De fapt, o cunosc oarecum, zise Wolff. Să-i cer să ni se 
alăture după ce-și termină numărul? 

De această dată Smith se uită în jur. 

— Dumnezeule mare! exclamă el. Ai putea să faci asta? 

e 

Ritmul se acceleră. Sonia privi peste capetele celor care se 
înghesuiau în club. Sute de bărbaţi își delectau privirile hulpave 
cu trupul său magnific. Îşi închise ochii. i 

Mișcările veneau automat și erotismul preluă controlul. In 
imaginație văzu nenumăratele chipuri pofticioase care se zgâiau 
la ea. Își simți sânii clătinându-se și buricul i se roti, în timp ce 
șoldurile i se unduiau ritmic, zvâcnind ca și cum altcineva ar fi 


VP-91 


făcut-o să se miște așa, de parcă toți bărbaţii înfometați din 
public i-ar fi manipulat trupul. Se mișca din ce în ce mai repede. 

Nu era niciun artificiu în dansul ei, niciunul - dansa doar 
pentru ea însăși. Nici măcar nu mai urma muzica - în acel 
moment muzica urma mișcările ei. Valurile de emoție o 
copleșeau. Își stăpâni surescitarea, dansând, până când 
conștientiză că era în pragul extazului. Era sigură că n-avea 
decât să se azvârle în aer și ar fi zburat. Ezită o clipă. Işi desfăcu 
brațele. Punctul culminant fu marcat de un bubuit de tobe. 
Scoase un țipăt de frustrare și se lăsă pe spate, cu picioarele 
îndoite sub ea, cu coapsele desfăcute către public, până când 
atinse cu capul podeaua scenei. Apoi lumina se stinse. 

Intotdeauna se întâmpla așa. 

In furtuna aplauzelor, Sonia se ridică și traversă scena 
întunecată către culise. Se duse repede în cabina ei, cu capul 
plecat, fără să privească pe nimeni. N-avea nevoie de cuvintele 
și nici de zâmbetele lor. Ei nu înțelegeau. Nimeni nu știa cum se 
simțea ea, prin ce trecea în fiecare noapte când dansa. 

Işi scoase pantofii, șalvarii vaporoși și corsajul cu paiete și-și 
puse un halat din mătase. Se așeză în faţa oglinzii să se 
demachieze. Făcea imediat acest lucru, pentru că machiajul 
dăuna pielii. Trebuia să aibă grijă de trupul său. Faţa și gâtul 
aveau din nou aspectul acela neplăcut, de surplus de grăsime, 
observă ea. Nu trebuia să mai mănânce ciocolată. Trecuse deja 
cu mult de vârsta la care femeile încep să se îngrașe. Vârsta ei 
era un alt secret pe care publicul nu trebuie să-l descopere 
niciodată. Se apropia de vârsta la care murise tatăl ei. 

Tatăl... 

Fusese un bărbat solid și arogant, ale cărui realizări nu se 
ridicaseră niciodată la înălţimea speranţelor lui. Sonia și părinţii 
ei dormiseră împreună în patul îngust și tare al unui apartament 
din Cairo. Niciodată nu se mai simţise atât de bine și în 
siguranţă ca în acele zile. Se lipea de spatele lat al tatălui ei. Işi 
amintea mirosul lui atât de familiar. Apoi, când ea ar fi trebuit 
de mult să doarmă, simţea un alt miros care o excita foarte 
mult, aproape inexplicabil. Întinși unul lângă altul, mama și tatăl 
începeau să se miște în întuneric, iar Sonia se mișca odată cu ei. 
De câteva ori mama ei și-a dat seama ce se întâmpla. Atunci, 
tatăl ei a bătut-o. 


VP - 92 


Pe urmă, a treia oară, au pus-o să doarmă pe podea. Îi auzea, 
dar nu mai împărțea plăcerea cu ei: asta i se părea atât de crud. 
O învinovăţea pe mama ei. Tatăl voia să împărtășească plăcerea 
cu fiica, era sigură de asta - el știuse tot timpul ce făcea ea. 
Întinsă pe podea înfrigurată, exclusă, ascultând, Sonia încercase 
din răsputeri să li se alăture de la distanţă, însă asta nu 
funcţiona. Nimic nu a mai funcţionat de atunci, până la sosirea 
lui Alex Wolff... 

Nu-i vorbise niciodată lui Wolff despre acel pat îngust din 
apartament, dar el a înţeles cumva despre ce era vorba. Din 
instinct, Wolff avea un adevărat talent în a identifica nevoile 
intime de care oamenii nu erau niciodată conștienți. El și fata 
aceea, Fawzi, recreaseră pentru Sonia scena din copilărie, și 
funcţionase. 

Wolff nu făcuse asta din bunăvoință, ea știa. Făcea asemenea 
lucruri ca să se folosească de oameni. Și iată că Alex voia s-o 
manipuleze pentru a-i spiona pe englezi. Ea ar fi făcut aproape 
orice ca să-i alunge pe englezi - orice, însă nu să se culce cu 
ei... 

Se auzi un ciocănit în ușa cabinei. 

— Intră! strigă ea. 

Unul dintre chelneri pătrunse în încăpere aducându-i un bilet. 
Încuviinţând cu o mișcare din cap, ea îi făcu semn să plece și 
desfăcu bucata de hârtie. Mesajul era simplu: „Masa 41. Alex”. 

Mototoli hârtia și o aruncă pe podea. Deci găsise un ofițer. Se 
mişcase repede. Instinctul lui pentru slăbiciunile omenești 
funcţiona din nou. 

ÎI înţelegea foarte bine pentru că era la fel ca el. Și ea se 
folosea de oameni - deși într-un mod mai puţin inteligent decât 
o făcea el. Îl manipula chiar și pe el. El avea stil, bun gust, 
prieteni din lumea bună și bani, iar într-o bună zi o va duce la 
Berlin. Una era să fii o stea în Egipt și cu totul altceva în Europa. 
Voia să danseze pentru bătrânii generali aristocrați și pentru 
tineri chipeși din Storm Troopers, voia să seducă bărbați 
puternici și frumoase fete albe, voia să fie regina cabaretului în 
cel mai decadent oraș din lume. Wolff urma să fie pașaportul ei. 
Da, se folosea de el. 

„Probabil că e neobișnuit, reflectă ea, ca doi oameni să fie 
atât de apropiaţi și totuși să se iubească atât de puţin”. 

El ar fi fost în stare să-i taie buzele. 


VP - 93 


Se cutremură, încercă să-și alunge acele gânduri și începu să 
se îmbrace. Işi puse o rochie albă de seară, cu mâneci largi și 
decolteu adânc, a cărui linie îi lăsa la iveală sânii, în timp ce 
fusta îi subția șoldurile. Incălță niște sandale albe, cu toc înalt. 
La încheietura ambelor mâini își puse o brățară grea din aur, iar 
la gât un lanţ din aur cu un pandantiv în formă de lacrimă care 
se odihnea confortabil între sâni. Englezului îi va plăcea. Aveau 
aceleași gusturi vulgare. 

Își aruncă o ultimă privire în oglindă, părăsi cabina și intră în 
club. În jurul ei se făcu liniște. Oamenii tăceau când trecea pe 
lângă ei, apoi începeau să vorbească despre ea după ce se 
îndepărta. Avea senzaţia că-i invita la un viol în masă. Pe scenă 
era altceva: era despărțită de ei printr-un perete invizibil. Acolo, 
jos, ei o puteau atinge. Și toți voiau să o facă. De fapt, nu 
îndrăzneau niciodată să facă asta, dar pericolul îi dădea fiori. 

Ajunse la masa 41 și amândoi bărbaţii se ridicară în picioare. 

— Sonia, draga mea, ai fost minunată, ca întotdeauna, o 
întâmpină Wolff. 

Ea primi complimentul înclinând din cap. 

— Permite-mi să ţi-l prezint pe maiorul Smith. 

Sonia îi strânse mâna. Era un bărbat slab, cu o bărbie mică, 
mustață blondă și mâini urâte, scheletice. O privea ca pe un 
desert extravagant care tocmai îi fusese pus în față. 

— Încântat, absolut încântat, zise Smith. 

Se așezară. Wolff turnă șampania. 

— Dansul a fost splendid, domnișoară, pur și simplu splendid. 
Foarte... artistic, o lăudă Smith. 

— Mulţumesc. 

El întinse brațul peste masă și-i mângâie mâna. 

— Sunteţi foarte atrăgătoare. 

„lar tu ești un prost”, se gândi ea. Prinse o privire de 
avertisment din partea lui Wolff: el știa ce era în mintea ei. 

— Sunteţi foarte amabil, domnule maior, spuse ea. 

Wolff era nervos, ea își dădea seama de asta. Nu era sigur 
dacă Sonia avea să facă ce voia el. In fond, ea nu luase încă o 
decizie. 

— L-am cunoscut pe bătrânul tată al Soniei, se adresă Wolff 
lui Smith. 

Era o minciună, iar Sonia știa de ce o spusese. Voia să-i aducă 
aminte. 


VP - 94 


Tatăl ei fusese un hoț de ocazie. Când avea de lucru, lucra, 
însă când n-avea de lucru, fura. Într-o zi încercase să smulgă 
poșeta unei europence în Shari al-Kubra. Cei care o însoțeau îl 
înșfăcaseră pe tatăl Soniei și, în învălmășeala creată, femeia 
fusese lovită și căzuse, luxându-și încheietura mâinii. Deoarece 
atacase o persoană importantă, tatăl Soniei fusese biciuit pentru 
ofensa adusă și murise în urma acelui supliciu. 

Desigur, biciuirea n-ar fi trebuit să-l ucidă. Probabil că inima 
lui era slabă. Englezului care aplica legea nu-i păsa. Omul 
comisese delictul, își primise pedeapsa meritată și acea 
pedeapsă îl omorâse: un „wog”!* mai puţin. Sonia, care avea 
doisprezece ani pe vremea aceea, fusese distrusă. De atunci îi 
urase pe englezi cu toată fiinţa. 

Ideea lui Hitler era bună, dar ţinta era greșită, credea ea. Nu 
evreii erau de vină pentru slăbiciunea rasială care infecta 
lumea, ci britanicii. În Egipt, evreii erau, mai mult sau mai puţin, 
ca toţi ceilalți oameni: unii bogaţi, alţii săraci, unii buni, alţii răi. 
Însă englezii erau cu toţii la fel de aroganţi, lacomi și depravaţi. 
Râdea cu amărăciune de mărinimia cu care englezii încercau să 
apere Polonia de opresiunea germană, în timp ce ei înșiși 
continuau să asuprească Egiptul. 

Și totuși, din anumite motive, germanii luptau împotriva 
englezilor și asta era suficient ca Sonia să fie de partea 
germanilor. Voia ca Hitler să învingă, să umilească și să ruineze 
Marea Britanie. 

Avea să facă orice-i stătea în putinţă ca să-i ajute. 

Chiar să seducă un englez. 

Se aplecă în față. 

— Domnule maior Smith, zise ea, sunteţi un bărbat foarte 
atrăgător. 

Wolff se relaxă vizibil. Smith era perplex. Ochii lui păreau gata 
să-i iasă din orbite. 

— Dumnezeule mare! exclamă el. Chiar credeţi asta? 

— Da, așa cred, domnule maior. 

— Ştii, aș vrea să-mi spui Sandy. 

Wolff se ridică. 

— Mă tem că trebuie să vă părăsesc. Sonia, pot să te conduc 
până acasă? 


13 Persoană de culoare (peiorativ) (n.red.). 
VP - 95 


— Cred că poţi lăsa asta în seama mea, căpitane, interveni 
Smith. 

— Da, domnule. 

— Asta dacă Sonia... 

Sonia își flutură genele. 

— Desigur, Sandy. 

— Îmi pare rău că stric petrecerea, dar mâine o să mă trezesc 
devreme, se scuză Wolff. 

— E-n regulă, îi spuse Smith. Poţi pleca liniștit. 

După ce Wolff își luă rămas-bun, un chelner aduse cina: 
friptură și cartofi, mâncare europeană. Sonia ciuguli din ea și 
Smith povesti despre succesele lui în echipa de crichet a școlii. 
Se părea că nu mai făcuse nimic spectaculos de atunci. Era 
foarte plictisitor. 

Sonia își amintea mereu biciuirea. 

El bău pe tot parcursul cinei. Când se ridicară să plece, el se 
clătina puţin. 

Ea îi oferi braţul - mai mult pentru beneficiul lui decât al ei. 
Merseră pe jos până la ambarcaţiune prin aerul răcoros al nopţii. 
Smith ridică privirea spre cer și spuse: 

— Acele stele... frumoase. 

Vorbea destul de împleticit. 

Se opriră lângă ambarcaţiunea locuibilă. 

— Arată drăguţ, spuse Smith. 

— E o locuinţă destul de plăcută, zise Sonia. Vrei să intri s-o 
vezi? 

— Mi-ar plăcea. 

Îl conduse peste pasarelă, străbătură puntea și apoi coborâră 
scările. 

Cu ochii mari, Smith privi în jur. 

— Trebuie să recunosc că interiorul e foarte luxos. 

— Vrei să bei ceva? 

— Foarte mult. 

Soniei îi displăcea felul în care el repeta tot timpul „foarte”. 
Nu-l putea pronunţa pe „r” și spunea „foate”. 

— Șampanie sau ceva mai tare? îl întrebă ea. 

— Un strop de whiskey ar fi perfect. 

— la loc! 

Îi întinse paharul și se așeză aproape de el. El îi atinse umărul, 
o sărută pe obraz și o apucă brutal de sân. Ea se cutremură. El 


VP - 96 


luă tremurul ei drept un semn de pasiune, așa că strânse mai 
tare. Il trase peste ea. Bărbatul era foarte stângaci: coatele și 
genunchii lui o tot înţepau. Începu să bâjbâie pe sub fusta ei. 

— Vai, Sandy, ești atât de puternic! zise ea. 

Sonia se uită peste umărul bărbatului și zări faţa lui Wolff. El 
era pe punte, în genunchi, și-i privea prin tambuchi, râzând pe 
înfundate. 


Capitolul 8 


William Vandam începea să creadă cu disperare că n-avea să- 
| prindă niciodată pe Alex Wolff. Trecuseră aproape trei 
săptămâni de la crima din Assiut, iar Vandam nu se apropiase 
câtuși de puţin de vânat. Pe măsură ce timpul trecea, urma se 
răcea tot mai mult. Aproape că-și dorea să mai fie furată o 
servietă, în așa fel încât să înţeleagă măcar ce urmărea Wolff. 

Știa că devenea obsedat de acel om. Se trezea pe la trei 
dimineaţa, când trecea efectul băuturii, și-și făcea griji până în 
zori. Ceea ce-l neliniștea era stilu/ lui Wolff: modul în care se 
furișase în Egipt, rapiditatea cu care fusese ucis caporalul Cox, 
ușurința cu care Wolff dispăruse în oraș. Vandam recapitulase 
de mai multe ori acele lucruri, întrebându-se mereu de ce acel 
caz i se părea atât de fascinant. 

Nu făcuse vreun progres, însă strânsese niște informaţii, care- 
i sporiseră obsesia - și nu așa cum hrana îi este necesară 
omului, satisfăcându-l, ci așa cum combustibilul alimentează 
focul, făcându-l să se aprindă mai tare. Villa les Oliviers era 
proprietatea unui anume Ahmed Rahmha. Familia Rahmha era o 
bogată familie egipteană. Ahmed moștenise casa de la tatăl lui, 
Gamal Rahmha, un avocat. Unul dintre locotenenţii lui Vandam 
descoperise în arhive înregistrarea căsătoriei dintre Gamal 
Rahmha și o oarecare Eva Wolff, văduva lui Hans Wolff, amândoi 
de naţionalitate germană, și apoi actele de adopţie prin care 
copilul lui Hans și al Evei, Alex, devenise fiul legitim al lui Gamal 
Rahmha... 

Ceea ce însemna că Ahmed Rahmha era german, iar asta 
explica de ce obținuse acte egiptene legale pe numele Alex 
Wolff. 


VP - 97 


De asemenea, în registru mai era un testament care-i acorda 
lui Ahmed, sau Alex, o parte din averea lui Gamal, plus casa. 
Întrevederile cu toţi supraviețuitorii din familia Rahmha nu 
duseseră nicăieri. Ahmed dispăruse cu doi ani în urmă și nimeni 
nu mai auzise nimic de el de atunci. Cel care discutase cu ei 
rămăsese cu impresia că nimeni nu ducea lipsa fiului adoptiv al 
familiei. Vandam era convins că, atunci când dispăruse, Ahmed 
plecase în Germania. Mai exista o ramură a familiei Rahmha, dar 
erau nomazi, și nimeni nu știa unde puteau fi găsiţi. Fără 
îndoială, se gândea Vandam, ei îl ajutaseră cumva pe Wolff când 
acesta intrase din nou în Egipt. Vandam înţelegea în acel 
moment acest lucru. Wolff n-ar fi putut intra în ţară prin 
Alexandria. În port măsurile de securitate erau severe: intrarea 
lui ar fi fost observată, ar fi fost cercetat, iar mai devreme sau 
mai târziu investigaţiile ar fi scos la iveală antecedentele lui 
germane, și, ca urmare, ar fi fost reținut. Venind dinspre sud, 
sperase să treacă neobservat și să-și reia fostul statut de 
egiptean născut și crescut în Egipt. Fusese un adevărat noroc 
pentru englezi că Wolff dăduse de necaz la Assiut. 

Vandam avea impresia că asta fusese ultima situaţie în care 
avuseseră noroc. Stătea în biroul lui, fumând ţigară după ţigară, 
și-și făcea griji din cauza lui Wolff. 

Individul nu era un amărăt colecţionar de zvonuri și de bârfe. 
El nu se mulțumea, ca alţi agenţi, să trimită rapoarte bazate pe 
numărul de soldați zăriţi pe stradă și pe lipsa de piese de 
schimb pentru motoare. Furtul servietei dovedea că vâna 
informaţii de cel mai înalt nivel și că era capabil să conceapă 
planuri ingenioase ca să pună mâna pe ele. Dacă rămânea 
destul timp în libertate, avea să reușească într-un sfârșit. 

Vandam măsura agitat încăperea - de la cuier la birou, în jurul 
biroului ca să se uite pe fereastră, ocolea apoi celălalt capăt al 
biroului și revenea iar la cuier. 

Probabil că spionul avea și el problemele lui. Trebuia să 
satisfacă într-un fel curiozitatea vecinilor, dând explicaţii despre 
propria persoană, să-și ascundă undeva transmiţțătorul radio, să 
se deplaseze prin oraș și să găsească informatori. Era posibil să 
rămână fără bani sau să i se strice radioul, informatorii lui l-ar fi 
putut trăda sau cineva i-ar fi putut descoperi întâmplător 
secretul. Într-un fel sau altul, urmele spionului trebuiau să apară 
undeva. 


VP - 98 


Cu cât se dovedea mai inteligent, cu atât acestea aveau să fie 
descoperite mai greu. 

Vandam era convins că Abdullah, hoţul, era în cârdășie cu 
Wolff. După ce Bogge refuzase să-l aresteze pe Abdullah, 
Vandam oferise o importantă sumă de bani pentru informații 
referitoare la locul în care se afla Wolff. Abdullah pretindea în 
continuare că nu știa nimic despre cineva pe nume Wolff, dar 
flacăra lăcomiei îi licărise în ochi. Era posibil ca Abdullah să nu 
știe unde putea fi găsit Wolff - acesta era, fără îndoială, destul 
de precaut ca să se ferească de un om atât de necinstit -, însă 
probabil că putea afla. Vandam îi explicase limpede că oferta 
era încă valabilă. De asemenea, era posibil ca, având 
informaţia, Abdullah să se ducă la Wolff și să-i spună despre 
oferta lui Vandam, ca să-l convingă să liciteze mai mult. 

Vandam măsura încăperea dintr-un capăt în celălalt. 

Ceva în legătură cu stilul. Modul în care se furișase în ţară, 
crima cu cuțitul, dispariţia și... Mai era ceva pe lângă toate 
astea. Ceva ce Vandam știa, ceva ce citise în vreun raport sau 
aflase la o ședință informativă. Wolff putea fi chiar cineva pe 
care Vandam îl cunoscuse cu mult timp în urmă, dar pe care nu 
și-l putea aminti. Stilul. 

Telefonul începu să sune. 

Ridică receptorul și răspunse: 

— Maiorul Vandam. 

— Alo, aici maiorul Calder de la serviciul financiar. 

Vandam se încordă. 

— Da? 

— În urmă cu câteva săptămâni ne-aţi trimis o notă, ca să 
urmărim apariţia unor lire false. Ei bine, am găsit câteva. 

Asta era - asta era urma. 

— Bine, spuse Vandam. 

— Oricum, sunt destul de multe, continuă Calder. 

— Trebuie să le văd cât mai curând posibil, zise Vandam. 

— Am trimis un băiat - trebuie să ajungă acolo curând. 

— Ştiţi cine le-a pus în circulație? 

— De fapt, a fost mai mult decât un singur lot, însă am 
obţinut câteva nume pentru dumneavoastră. 

— Minunat! Vă sun după ce vad bancnotele. Aţi spus Calder? 

— Da, confirmă bărbatul și-i dădu numărul lui de telefon. 
Atunci, vorbim mai târziu. 


VP - 99 


Vandam închise. Lire sterline false - se potrivea: asta putea fi 
breșa. Banii englezilor nu mai erau moneda oficială în Egipt. 
Oficial, Egiptul era considerat o ţară suverană. Cu toate acestea, 
lirele sterline puteau fi oricând schimbate cu bani egipteni la 
Trezoreria britanică. În consecinţă, cei care făceau multe afaceri 
cu străinii acceptau, de obicei, să fie plătiţi în lire sterline. 

Vandam deschise ușa și strigă tare pe coridor: 

— Jakes! 

— Da domnule, îi răspunse Jakes, strigând la fel de tare. 

— Adu-mi dosarul cu bancnotele false. 

— Da, domnule. 

Vandam intră în biroul alăturat și vorbi cu secretarul lui: 

— Aştept un pachet de la serviciul financiar. Adu-mi-l de 
îndată ce sosește, te rog. 

— Da, domnule. 

Vandam se întoarse în biroul lui. Jakes apăru o clipă mai 
târziu, aducând un dosar. Jakes, cel mai în vârstă din echipa lui 
Vandam, era un tânăr energic și demn de încredere, care 
îndeplinea ordinele cu sfinţenie - atât timp cât dădeau rezultate 
-, de multe ori optând să facă totul din proprie iniţiativă. Era 
chiar mai înalt decât Vandam, slab și brunet, cu o privire 
oarecum Sinistră. Relaţiile lui cu Vandam nu erau din cale afară 
de formale. Jakes era foarte scrupulos în privinţa salutului și a 
formulelor de adresare, dar problemele de serviciu le discutau 
de la egal la egal, și folosea destul de frecvent un limbaj 
licenţios. Își făcuse multe relaţii și, cu siguranţă, avea să 
avanseze în grad, ajungând mult mai departe decât Vandam. 

Maiorul aprinse lampa de birou și spuse: 

— Bine, acum arată-mi fotografia unei bancnote falsificate de 
naziști. 

Jakes lăsă dosarul pe birou și-l răsfoi. Extrase un teanc de 
fotografii lucioase și le împrăștie pe birou. Fiecare reprezenta 
faţa și reversul unei bancnote, ceva mai mari decât dimensiunile 
lor reale. Jakes le sortă. 

— Bancnote de cinci, zece și douăzeci de lire sterline. 

Nişte săgeți negre indicau pe fotografii erorile prin care 
puteau fi identificate falsurile. Sursa informaţiilor erau 
bancnotele contrafăcute care fuseseră luate de la spionii 
germani capturați în Anglia. 


VP - 100 


— Ar fi trebuit să fie mai prudenţi în loc să le dea spionilor 
bani falși, opină Jakes. 

Vandam îi răspunse fără să-și desprindă privirea de pe 
fotografii: 

— Spionajul e o afacere costisitoare și o mare parte din bani 
se irosește. De ce să cumpere valută britanică din Elveţia când o 
pot fabrica singuri? Un spion are acte false și poate la fel de bine 
să aibă și bani falși. In plus, dacă banii falși intră în circulaţie, au 
și un ușor efect negativ asupra economiei britanice. Duc la 
inflaţie, la fel ca atunci când guvernul imprimă bani ca să-și 
acopere datoriile. 

— Totuși, ai zice că de-acum ar fi trebuit să-și dea seama că o 
să-i umflăm pe făptași. 

— Ei bine, când îi vom prinde, vom avea grijă ca nemţii să nu 
afle că i-am prins. 

— Oricum, sper că spionii noștri nu folosesc mărci germane 
false. 

— N-aș crede. Ştii, noi luam Serviciul de Contrainformaţii mai 
în serios decât ei. Aș vrea să pot afirma același lucru și despre 
tactica de luptă cu tancurile. 

Secretarul lui Vandam bătu în ușă, apoi intră. Era un caporal 
de douăzeci de ani, care purta ochelari. 

— Pachetul de la serviciul financiar, domnule. 

— Bravo! exclamă Vandam. 

— Dacă vreţi să semnaţi borderoul, domnule. 

Vandam semnă de primire și rupse plicul. Conţinea câteva 
bancnote de o sută de lire. 

— Să fiu al naibii! izbucni Jakes. 

— Mi-au spus că sunt multe, zise Vandam. Adu-ne câte o lupă, 
caporale. 

— Da, domnule. 

Vandam puse o bancnotă din plic alături de una dintre 
fotografii și încercă să identifice erorile. 

N-avea nevoie de lupă. 

— Privește, Jakes! 

Jakes se uită. 

Bancnota prezenta aceeași eroare ca și cea din fotografie. 

— Asta e, domnule, spuse Jakes. 

— Bani nemţești, fabricaţi în Germania, zise Vandam. Acum 
suntem pe urmele lui. 


VP - 101 


Locotenent-colonelul Reggie Bogge știa că maiorul Vandam 
era un tânăr deștept, cu o șiretenie întâlnită uneori la cei din 
clasa muncitoare, însă maiorul nu era deloc pe placul lui Bogge. 

In seara aceea, Bogge juca biliard cu generalul de brigadă 
Povey, Director al Serviciilor Secrete Militare, la Gezira Sporting 
Club. Generalul era șiret și nu-l simpatiza prea mult pe Bogge. 

Insă Reggie considera că se putea descurca lesne cu el. jucau 
pe un șiling punctul și generalul începu. 

In timpul jocului, Bogge spuse: 

— Sper că nu vă deranjează să vorbim despre problemele de 
serviciu la club, domnule. 

— Câtuși de puţin. 

— Asta doar pentru că se pare că nu pot pleca de la birou în 
timpul zilei. 

— Despre ce este vorba? îi scurtă generalul pledoaria. 

Bogge băgă în coș o bilă roșie și o centră pe cea roz. 

— Sunt sigur că în Cairo acţionează un spion foarte bun. 

Rată bila roz. Generalul se aplecă deasupra mesei. 

— Continuă. 

Bogge privi spatele lat al generalului. Era nevoie de puţină 
delicateţe. Fără îndoială că șeful SSM era responsabil de 
succesul departamentului său, deoarece numai un departament 
bine condus înregistra succese - toată lumea știa acest lucru; și 
totuși, era necesar să fie subtil pentru a capta atenţia. 

— Vă amintiţi că un caporal a fost asasinat la Assiut cu câteva 
săptămâni în urmă? începu Reggie. 

— Vag. 

— Am avut o bănuială și de atunci am urmat această pistă. 
Săptămâna trecută a fost furată servieta unui aghiotant de la 
Statul Major într-o încăierare stradală. Nimic remarcabil, 
desigur, dar am pus totul cap la cap. 

Generalul băgă în coș bila albă. 

— La naiba! exclamă el. E rândul dumitale. 

— Am cerut celor de la Trezorerie să caute bani englezești 
falși. Și ce credeţi? Surpriză! Au găsit. Le-am cerut băieţilor mei 
să examineze bancnotele. S-a dovedit că au fost fabricate în 
Germania. 

— Aha! 


VP - 102 


Bogge băgă în coș bila roșie, una albastră, apoi o altă bilă 
roșie și o rată din nou pe cea roz. 

— Cred că m-ai lăsat mult în urmă, zise generalul, scrutând 
atent masa de biliard. Este vreo șansă să dai de individul ăsta 
luând urma banilor? 

— Există o posibilitate. Lucrăm deja la asta. 

— Vrei să-mi dai tacul acela? 

— Desigur. 

Generalul îl fixă pe postav și se pregăti să lovească. 

— S-a sugerat că am putea da instrucţiuni celor de la 
Trezorerie ca să accepte în continuare bancnotele false, pentru 
că există posibilitatea de a obţine noi indicii, adăugă Bogge. 

Sugestia îi aparținuse lui Vandam și Bogge o respinsese. 
Vandam protestase - un lucru care începea să devină obositor 
de familiar - și Bogge fusese nevoit să-l pună la punct. Dar era 
ceva imprevizibil, iar dacă lucrurile ar fi luat o întorsătură 
proastă, Bogge voia să spună că-și consultase superiorii. 
Generalul se îndreptă de mijloc și se gândi, apoi replică: 

— Asta depinde de câţi bani sunt în joc, nu-i așa? 

— Mai multe sute de lire sterline până acum. 

— O mulţime de bani. 

— Cred că nu e neapărat necesar să acceptăm în continuare 
banii falși, domnule. 

— Perfect. 

Generalul băgă în coș ultima bilă roșie și începu să le atace pe 
cele colorate. Bogge marcă scorul. Generalul conducea, însă 
Bogge obținuse lucrul pentru care venise. 

— Pe cine ai numit să se ocupe de chestia asta cu spionul? 
întrebă generalul. 

— Ei bine, mă ocup chiar eu, de fapt... 

— Da, dar pe care dintre maiorii dumitale îl folosești? 

— Pe Vandam. 

— A, pe Vandam. Nu e băiat rău. 

Lui Bogge nu-i plăcea întorsătura pe care o luase conversaţia. 
Generalul nu înţelegea că trebuia să fii foarte atent cu cei de 
teapa lui Vandam - le dădeai un deget și-ți înhăţau toată mâna. 
Armata promova acești oameni în funcții mai presus de statutul 
lor! Coșmarul lui Bogge era să se trezească primind ordine de la 
un fiu de poștaș cu accent de Dorset. 


VP - 103 


— Vandam a cam prins o slăbiciune pentru localnici, din 
păcate, însă după cum spuneaţi, e destul de perseverent când 
trebuie să muncească din greu pentru a îndeplini o misiune. 

— Da, consimţi generalul pe când se delecta cu o lovitură 
reușită, introducând în coș una după alta bilele colorate. 
Amândoi am urmat aceeași școală. El a absolvit cu douăzeci de 
ani mai târziu decât mine, desigur. 

Bogge zâmbi. 

— Dar el a fost bursier totuși, nu-i așa, domnule? 

— Da, răspunse generalul. Ca și mine. 

Și introduse în coș bila neagră. 

— Se pare că aţi câștigat, domnule, zise Bogge. 

e 

Directorul clubului Cha-Cha spuse că mai mult de jumătate 
dintre clienţii lui își achitau notele de plată în lire sterline, că nu 
era posibil să stabilească cine și în ce monedă să plătească și, 
chiar dacă ar fi putut, nu cunoștea decât numele câtorva clienţi 
obișnuiți ai clubului. 

Casierul-șef de la hotelul Shepheard's zise ceva similar. La fel 
și doi șoferi de taxi, proprietarii a două baruri pentru soldaţi și 
Madame Fahmy, patroana bordelului. Vandam se aștepta cam la 
aceeași poveste și din partea următorului de pe lista lui, un 
negustor pe nume Mikis Aristopoulos. Acesta schimbase o sumă 
importantă de lire sterline, în cea mai mare parte false, și 
Vandam credea că prăvălia lui trebuia să fie de mărime 
considerabilă, dar constată că nu era așa. Aristopoulos avea o 
băcănie mică. Mirosea a mirodenii și cafea, însă pe rafturi nu era 
mare lucru. Aristopoulos era un grec scund, de vreo douăzeci și 
cinci de ani, cu un zâmbet larg care-i scotea în evidență dinţii 
albi. Purta un șort în dungi peste pantalonii din stambă și 
cămașa albă. 

— Bună dimineaţa, domnule. Cu ce pot să vă ajut? întrebă el. 

— Se pare că n-ai mare lucru de vânzare aici, spuse Vandam. 

Aristopoulos zâmbi. 

— Dacă doriţi ceva special, s-ar putea să am în magazie. Aţi 
mai cumpărat de aici, domnule? 

Descoperise sistemul: delicatesele rare în încăperea din 
spate, numai pentru clienţii obișnuiți. Asta însemna că grecul își 
cunoștea, probabil, clientela. De asemenea, banii falși pe care-i 


VP - 104 


schimbase reprezenta, poate, o comandă mare, pe care și-ar fi 
amintit-o. 

— Nu mă aflu aici ca să cumpăr. În urmă cu două zile ai dus 
suma de o sută patruzeci și șapte de lire la Trezoreria britanică 
și ai schimbat-o în bani egipteni. 

Aristopoulos se încruntă. Părea încurcat. 

— Da... 

— De fapt, o sută douăzeci și șapte de lire erau bani falși, 
contrafăcuţi, nu erau buni. 

Aristopoulos zâmbi, își desfăcu larg braţele și ridică din umeri. 

— Îmi pare rău pentru casier. lau banii de la englezi și-i dau 
înapoi englezilor... Ce pot face? 

— Poţi merge la închisoare pentru că ai pus în circulaţie bani 
falși. 

Aristopoulos încetă să mai zâmbească. 

— Vă rog! Asta nu e corect. De unde era să știu? 

— Ai primit cumva acești bani de la o singură persoană? 

— Nu știu... 

— Gândește-te! rosti tăios Vandam. Ţi-a plătit cineva o sută 
douăzeci și șapte de lire? 

— A... da! Da! răspunse Aristopoulos, care păru brusc 
stânjenit. Un client foarte respectabil. O sută douăzeci și șase de 
lire și zece șilingi. 

— Numele lui? 

Vandam își ţinu respiraţia. 

— Domnul Wolff... 

— Aha! 

— Sunt șocat. Domnul Wolff este un client fidel, pe care-l 
cunosc de mulţi ani, și n-am avut niciodată probleme cu banii 
încasați de la el, niciodată. 

— Ascultă, i-ai livrat marfa la domiciliu? 

— Nu. 

— La naiba! 

— Ne-am oferit să i-o livrăm acasă, ca de obicei, dar de 
această dată domnul Wolff... 

— De regulă o livraţi acasă la domnul Wolff? 

— Da, însă de data asta... 

— Care e adresa? 

— Staţi să văd. Villa les Oliviers, Garden City. 


VP - 105 


Frustrat, Vandam izbi cu pumnul în tejghea. Aristopoulos 
părea puţin înfricoșat. 

— Și totuși, n-ai mai livrat marfă acolo în ultimul timp, adăugă 
Vandam. 

— Nu de când s-a întors domnul Wolff. Domnule, îmi pare 
foarte rău că banii aceia falși au trecut prin mâinile mele 
nevinovate. Este posibil să putem aranja ceva...? 

— Poate, rosti îngândurat Vandam. 

— Să bem o cafea împreună. 

Vandam încuviinţă. Aristopoulos îl conduse în camera din 
spate. Acolo rafturile erau pline cu sticle și cutii de conserve, 
cele mai multe de import. Vandam observă caviar rusesc, 
conserve cu șuncă americane și gem englezesc. Aristopoulos 
turnă în niște ceșcuțe o cafea tare. Zâmbea din nou. 

— Aceste mici neajunsuri pot fi rezolvate întotdeauna între 
prieteni, spuse Aristopoulos. 

Băură cafeaua. 

— Poate că, în semn de prietenie, v-aș putea oferi ceva din 
prăvălia mea. Am un mic stoc de vin franțuzesc... 

— Nu, nu... 

— De obicei, pot face rost de whisky scoţian atunci când toţi 
ceilalți din Cairo au rămas fără... 

— Nu mă interesează acest tip de aranjament, spuse 
nerăbdător Vandam. 

— Oh! exclamă Aristopoulos. 

Devenise convins că Vandam aștepta mită. 

— Vreau să-l găsesc pe Wolff, continuă Vandam. Trebuie să 
aflu unde locuiește acum. Spuneai că e un client fidel? Ce fel de 
marfă cumpără? 

— Multă șampanie. Și caviar. Cafea, destul de multă. Băuturi 
străine. Alune sărate, cârnaţi cu usturoi, caise în coniac... 

— Hm! 

Vandam absorbea lacom acele informaţii neînsemnate. 

Ce fel de spion își cheltuia fondurile pe delicatese de import? 
Răspunsul: unul care nu era foarte serios. Insă Wolff era serios. 
Era o chestiune de stil. 

— Mă întreb cât de repede ar urma să revină? întrebă 
Vandam. 

— Imediat ce rămâne fără șampanie. 

— În regulă. Când vine, trebuie să aflu unde locuiește. 


VP - 106 


— Dar, domnule, dacă refuză iarăși livrarea la domiciliu...? 

— La asta m-am gândit până acum. |ţi voi da un asistent. 

Lui Aristopoulos nu-i plăcea deloc ideea. 

— Vreau să vă ajut, domnule, însă afacerea mea este 
particulară... 

— N-ai de ales. Ori mă ajuţi, ori mergi la închisoare. 

— Dar cum să lucreze un ofițer englez aici, în prăvălia mea? 

— A, nu va fi un ofițer englez. 

„Ar bate la ochi și probabil că l-ar alunga imediat pe Wolff”, 
reflectă Vandam. Zâmbi. 

— Cred că știu persoana ideală pentru treaba asta. 

În seara aceea după cină, Vandam se duse la apartamentul lui 
Elene cu un buchet uriaș de flori și simțindu-se ca un idiot. 

Ea locuia într-o casă frumoasă și spațioasă cu apartamente de 
închiriat, în apropiere de Piaţa Operei. Un portar nubian îl 
îndrumă pe Vandam la etajul doi. El urcă pe scara din marmură 
în spirală din centrul clădirii și bătu la ușa apartamentului nr. 3A. 

Ea nu-l aștepta, iar lui îi trecu dintr-odată prin minte că era 
posibil ca ea să fie cu un bărbat. 

Așteptă nerăbdător pe coridor, întrebându-se cum arăta Elene 
în propria casă. Era prima dată când venea acolo. Poate că 
ieșise. Cu siguranţă, era foarte ocupată seara... 

Ușa se deschise. 

Purta o rochie largă, galbenă, din bumbac, foarte simplă, dar 
destul de subțire ca să se vadă prin ea. Culoarea contrasta 
foarte plăcut cu pielea ei ușor măslinie. Pentru o clipă îl privi 
uimită, apoi îl recunoscu și-i oferi zâmbetul ei poznaș. 

— Ei, bună! spuse ea. 

— Bună seara. 

Ea făcu un pas înainte și-l sărută pe obraz. 

— Intră! 

El se conformă și ea închise ușa. 

— Nu mă așteptam la sărut. 

— Face parte din reprezentaţie. Dă-mi voie să te scap de 
deghizare. 

Îi dădu florile. Avea impresia că era tachinat. 

— Așteaptă puţin acolo până pun florile în apă. 

El merse în direcția indicată și intră în camera de zi. Privi de 
jur-împrejur. Încăperea era confortabilă și degaja un aer de 
senzualitate. 


VP - 107 


Decorată în roz și auriu, camera era mobilată cu fotolii adânci 
și moi și cu o masă din stejar deschisă la culoare. Era o cameră 
pe colț, cu ferestre pe două laturi, iar în acel moment soarele în 
amurg lumina interiorul, făcând ca totul să sclipească vag. Pe 
podea era un covor gros și pufos, cafeniu, care părea a fi o 
blană de urs. Vandam se aplecă și o atinse: era autentică. Brusc, 
și-o imagină pe Elene stând goală pe blana de urs și 
zvârcolindu-se. Clipi de câteva ori și privi în altă parte. Pe fotoliul 
de lângă el era o carte pe care probabil că ea o citea atunci 
când bătuse el la ușă. O ridică și se așeză în fotoliu. Locul încă 
păstra căldura trupului ei. 

Cartea se numea Stamboul Train - Expresul de Stambul, de 
Graham Greene. Părea să fie un roman de capă și spadă. Pe 
peretele din fața lui era un tablou destul de modern, 
reprezentând un bal de societate: toate doamnele erau în rochii 
superbe de seară și toți bărbaţii erau goi. Se duse și se așeză pe 
canapeaua de sub tablou, în așa fel încât să nu fie nevoit să-l 
privească. Îl considera straniu. Ea veni cu florile puse într-o vază 
și mirosul de glicină invadă încăperea. 

— Vrei ceva de băut? 

— Poţi să-mi prepari un Martini? 

— Da. Poţi fuma dacă vrei. 

— Mulţumesc. 

Știa să fie ospitalieră, se gândi Vandam. Probabil că era 
nevoită să fie așa, având în vedere modul în care-și câștiga 
existența. Scoase ţigările. 

— Îmi era teamă că ești plecată. 

— Nu și în seara asta. 

Era ceva ciudat în glasul ei, însă Vandam nu-și dădea seama 
ce anume. O privi cum prepara cocktailul în shaker. Intenţia lui 
fusese să ducă întrevederea la un nivel profesionist, dar nu era 
în stare să facă asta, pentru că ea era cea care preluase 
iniţiativa. Se simţea ca un iubit clandestin. 

— Îți plac cărţile de acest gen? întrebă el făcându-i semn spre 
roman. 

— În ultimul timp am citit mai mult thrillere. 

— De ce? 

— Ca să descopăr cum se comportă, de obicei, un spion. 

— N-aș fi crezut că... 

Văzu că ea zâmbea iarăși și înțelese că era din nou tachinat. 


VP - 108 


— Nu știu niciodată când vorbești serios. 

— Foarte rar. 

Îi întinse paharul și se așeză în celălalt capăt al canapelei. Se 
uită la el peste marginea paharului. 

— Pentru spionaj! 

El sorbi din Martini. Era perfect. La fel ca ea. Lumina blândă a 
soarelui îi făcea pielea să pară poleită cu aur. Braţele și 
picioarele ei erau fine, delicate. Maiorul chibzui că în pat ea era, 
probabil, la fel ca și în afara lui: relaxată, amuzantă și dispusă la 
tot felul de jocuri erotice. Ei, drăcie! Avusese același efect 
asupra lui data trecută, iar el se refugiase în droguri și alcool - 
lucru pe care-l făcea foarte rar -, pe urmă sfârșise într-un bordel 
infect. 

— La ce te gândești? întrebă ea. 

— La spionaj. 

Ea râse: părea să știe că el minţea. 

— Probabil că-ţi place foarte mult. 

„Cum de reușește să aibă acest efect asupra mea? Mă prinde 
mereu cu garda jos, luându-mă prin surprindere cu tachinările și 
remarcile ei spirituale, cu fața aceea inocentă și picioarele lungi 
și măslinii”, reflectă Vandam. 

— Prinderea spionilor poate fi o activitate foarte 
satisfăcătoare, dar nu-mi place, spuse el. 

— Ce se întâmplă când îi prinzi? 

— Sunt spânzurați, de obicei. 

— Ah! 

Reușise și el s-o ia prin surprindere de această dată. Ea se 
cutremură. 

— In general, cei care pierd mor în vreme de război. 

— De aceea nu-ţi place treaba asta, fiindcă sunt spânzurați? 

— Nu. Nu-mi place pentru că nu-i prind întotdeauna. 

— Eşti mândru că ai o inimă atât de împietrită? 

— Nu cred că am o inimă împietrită. Încercăm să omorâm mai 
mulți de-ai lor decât omoară ei dintre ai noștri. 

„Cum de am ajuns acum să mă apăr?”, se întrebă el în gând. 

Elene se ridică să-i mai toarne un pahar. El o privi în timp ce 
traversa încăperea. Se mișca plină de graţie - ca o pisică; nu, ca 
o pisicuţă. li privi spatele când se opri să ia shakerul pentru 
cocktailuri și se întrebă ce avea pe sub rochia galbenă. îi 
observă mâinile când îi turnă băutura: erau subțiri și puternice. 


VP - 109 


Ea nu-și mai turnă încă un Martini. El se întreba din ce mediu 
provenea. 

— Părinţii tăi sunt în viaţă? o iscodi el. 

— Nu, răspunse ea brusc. 

— Îmi pare rău, zise el, știind că ea minţea. 

— De ce m-ai întrebat asta? 

— Din pură curiozitate. Te rog să mă ierți. 

Ea se aplecă și-i atinse ușor brațul, trecându-și vârfurile 
degetelor pe pielea lui, o mângâiere delicată ca o briză. 

— Te scuzi prea mult. 

Privi în altă parte, ezitând, și apoi, părând să cedeze unui 
impuls, începu să-i povestească viaţa ei. Fusese fiica mai mare 
într-o familie cu cinci copii, ajunsă la disperare din cauza 
sărăciei. Părinţii ei erau oameni cultivați și iubitori. 

— Tata m-a învățat engleza, iar mama m-a învăţat să port 
îmbrăcăminte curată. Tata era croitor și, fiind ultraortodox, se 
înstrăinase de restul comunităţii evreiești din Alexandria, după o 
dispută doctrinală cu sacrificatorul ritualic. 

Pe când Elene avea cincisprezece ani, tatăl ei a început să 
orbească. Nu mai putea lucra, dar nici nu voia să ceară sau să 
accepte ajutorul evreilor din Alexandria „care se lepădau de 
credinţă”. Elene se angajase menajeră într-o familie de englezi 
și trimitea familiei tot ceea ce câștiga. Mai departe, povestea ei 
era ușor de intuit, Vandam știa prea bine, una care se repetase 
mereu în ultimii o sută de ani în casele celor din aristocrația 
britanică: ea se îndrăgostise de fiul stăpânului, iar el o sedusese. 

Într-un fel, avusese noroc că fuseseră descoperiţi înainte de a 
rămâne însărcinată. Fiul fusese trimis la universitate, iar lui 
Elene i se dăduse salariul și fusese concediată. li fusese groază 
să revină acasă și să-i mărturisească tatălui ei că o concediaseră 
pentru preacurvie - și, pe deasupra, cu un bărbat care nu era 
evreu. Trăise din ultimul salariu primit, continuând să trimită 
săptămânal acasă aceeași sumă până când rămăsese fără bani. 
Apoi un afacerist libidinos pe care-l cunoscuse în acea casă o 
instalase într-un apartament și astfel viaţa ei luase o nouă 
întorsătură când pătrunse în lumea femeilor întreţinute și a 
prostituţiei. La scurt timp după aceea, tatăl ei a aflat cum trăia 
și și-a convins familia să urmeze ritualul shiva pentru ea. 

— Ce înseamnă shiva? 

— Doliu. 


VP - 110 


De atunci nu mai auzise nimic de ei, cu excepţia unui mesaj 
de la o prietenă care o înștiinţase că mama ei murise. 

— Îl urăști pe tatăl tău? 

Ea ridică din umeri. 

— Cred că până la urmă m-am descurcat destul de bine. 

Își întinse braţele, arătând apartamentul. 

— Dar ești fericită? 

Ea se uită la el. De două ori păru gata să vorbească, însă în 
cele din urmă nu mai spuse nimic. Privi în altă parte. Vandam 
înţelegea de ce: regreta că cedase acelui impuls care o făcuse 
să-i spună povestea vieţii ei. Elene schimbă subiectul. 

— Ce te aduce aici în seara asta, domnule maior? 

Vandam își adună gândurile. Fusese atât de interesat de ea - 
privindu-i mâinile și ochii în timp ce vorbea despre trecut -, încât 
pentru o vreme uitase scopul vizitei lui. 

— Îl caut în continuare pe Alex Wolff. Nu l-am găsit, dar am 
dat de băcanul lui. 

— Cum ai reușit? 

Decise să nu-i spună. Era mai bine ca nimeni în afară de cei 
de la Serviciul de Contrainformaţii să nu știe că spionii germani 
erau trădaţi de banii lor falși. 

— E o poveste lungă. Important este că vreau să infiltrez pe 
cineva de încredere în prăvălie, în caz că se întoarce. 

— Pe mine. 

— Așa mă gândeam. 

— Înseamnă că, atunci când va intra în prăvălie, îl lovesc în 
cap cu un sac de zahăr și voi păzi trupul omului inconștient până 
ce apari dumneata. 

Vandam râse. 

— Cred că ai fi în stare. Parcă te și văd sărind peste tejghea. 

Conștientiză cât de relaxat se simţea și decise să se adune 
înainte să se facă de râs. 

— Serios vorbind, ce am de făcut? 

— Serios vorbind, trebuie să descoperi unde locuiește. 

— Și cum să fac asta? 

— Nu sunt sigur, zise Vandam ezitând. Mă gândeam că ai 
putea să te împrietenești cu el. Ești o femeie foarte atrăgătoare, 
îmi închipui că va fi ușor pentru dumneata. 

— Ce înţelegi prin „să mă împrietenesc”? 

— E la latitudinea dumitale. Important e să-i afli adresa. 


VP - 111 


— Înţeleg. 

Dintr-odată, dispoziţia ei se schimbă, iar vocea îi deveni 
tăioasă. Asta îl uimi pe Vandam: era prea rapidă pentru el și n-o 
putea urmări. Oare o femeie ca Elene n-avea să se simtă 
ofensată de sugestia lui? 

— De ce nu pui unul dintre soldaţii dumitale să-l urmărească 
până acasă? 

— Poate am s-o fac în cele din urmă, dacă nu vei reuși să-i 
câștigi încrederea. Necazul e că s-ar putea să-și dea seama că a 
fost urmărit și să scape de „codiță”, apoi n-ar mai reveni 
niciodată la băcănie și noi ne-am pierde avantajul. Insă dacă-l 
vei putea convinge, să zicem, să te invite la el acasă la cină, noi 
am obţine informaţia de care avem nevoie fără să ne implicăm 
direct. Desigur, s-ar putea să nu meargă. Ambele alternative 
sunt riscante. Dar prefer abordarea mai subtilă. 

— Înţeleg. 

Sigur că înțelegea, își spuse Vandam, totul era limpede ca 
lumina zilei. Ce naiba se întâmpla cu ea? Era o femeie ciudată: 
ba era foarte încântată de sine, ba furioasă pe ea însăși. 

Pentru prima dată îi trecu prin minte că ea putea să-l refuze. 

— O să mă ajuţi? întrebă el nervos. 

Elene se ridică și-i umplu iar paharul, însă de această dată își 
luă și ea unul. Părea foarte încordată, dar era evident că nu voia 
să-i spună de ce. Femeile aflate în acea dispoziţie îl iritaseră 
întotdeauna pe Vandam. Ar fi fost al naibii de încurcată treaba 
dacă ea refuza să colaboreze. 

— Presupun că nu e ceva mai rău decât ceea ce am făcut 
toată viaţa, zise ea în cele din urmă. 

— Așa m-am gândit și eu, rosti ușurat Vandam. 

Ea îi aruncă o privire foarte sumbră. 

— Începi de mâine, îi spuse el. 

Vandam îi dădu un bilet pe care era notată adresa prăvăliei. 
Ea îl luă fără să se uite la el. 

— Prăvălia îi aparţine lui Mikis Aristopoulos, adăugă el. 

— Cât crezi că va dura toată treaba asta? 

— Nu știu, răspunse el și se ridică. O să iau legătura cu 
dumneata la fiecare câteva zile, ca să fiu sigur că totul e în 
ordine, dar să mă contactezi de îndată ce-și face apariţia, da? 

— Da. 

Vandam își aminti ceva. 


VP - 112 


— Apropo, băcanul crede că îl urmărim pe Wolff pentru 
falsificare de bani. Nu-i spune nimic de spionaj. 

— N-o să-i spun. 

Schimbarea ei de dispoziţie era clară. Nu se mai bucurau unul 
de prezenţa celuilalt. 

— Te las cu thrillerele dumitale. 

Elene se ridică. 

— Te conduc. 

Merseră până la ușă. Când Vandam ieși, chiriașul din 
apartamentul alăturat se apropia de ei pe coridor. In 
subconștient, Vandam se gândise la acel moment toată seara și 
făcu exact ceea ce fusese hotărât să nu facă. O apucă pe Elene 
de braţ, se aplecă și o sărută pe gură. 

Buzele ei îi răspunseră imediat. El se retrase. Vecinul trecu pe 
lângă ei. Vandam se uită la Elene. Vecinul descuie ușa, intră în 
apartament și închise ușa în urma lui. Vandam eliberă braţul lui 
Elene. 

— Ești un bun actor, zise ea. 

— Da, răspunse el. La revedere! 

Se întoarse și porni cu pași repezi pe coridor. Ar fi trebuit să 
fie încântat de prestaţia lui în seara aceea, însă se simţea de 
parcă ar fi făcut ceva destul de rușinos. 

Auzi ușa apartamentului ei trântindu-se în timp ce se 
îndepărta. Elene se sprijini de ușa închisă și-l blestemă în gând 
pe William Vandam. 

Intrase în viața ei plin de acea curtoazie specific britanică și-i 
ceruse să facă un nou tip de activitate care să-i ajute să câștige 
războiul, dar până la urmă se dovedise că trebuia să fie din nou 
târfă. 

Chiar crezuse că el avea să-i schimbe viaţa. Sperase să spună 
adio afaceriștilor bogaţi, legăturilor trecătoare, dansului sau 
servitului pe la mese, pentru că avea, în sfârșit, o slujbă 
valoroasă, ceva în care să creadă, ceva ce conta. Și iată că se 
dovedea că era, de fapt, același vechi joc. 

Trăise șapte ani pe seama chipului și a trupului ei, iar în acel 
moment voia să se oprească. Intră în camera de zi să-și toarne 
ceva de băut. Paharul lui era încă pe masă, pe jumătate gol. Il 
duse la buze. Băutura era caldă și amăruie. 

La început nu-i plăcuse Vandam: părea un bărbat sever, 
solemn, plictisitor. Apoi își schimbase părerea despre el. Când 


VP-113 


crezuse pentru prima dată că dincolo de aspectul exterior rigid 
putea fi un bărbat cu totul diferit? Își aminti: atunci când 
începuse să râdă. Râsul acela o intriga. 

Râsese din nou așa în seara aceea, când ea îi spusese că-l va 
lovi pe Wolff în cap cu un sac de zahăr. Exista o sursă bogată de 
veselie undeva în adâncul fiinţei lui, iar când i se dădea frâu, 
hohotul de râs izbucnea și, pentru o clipă, punea stăpânire pe 
întreaga lui personalitate. Bănuia că era un bărbat cu mare 
poftă de viaţă, pe care și-o controla cu prea multă fermitate. 
Asta o îndemna pe Elene să-i intre pe sub piele, ca să fie el 
însuși. Tocmai de aceea îl tachina și încerca să-l facă să râdă din 
nou. 

De aceea îl sărutase și ea. 

Se simţise ciudat de fericită să-l aibă în casa ei, să-l vadă pe 
canapea, fumând și discutând. Chiar se gândise cât de plăcut ar 
fi fost să se culce cu acest bărbat puternic și inocent, să-i arate 
lucruri la care nici nu visase vreodată. De ce-l plăcea? Poate 
pentru că o trata ca pe o persoană, nu ca pe o fetișcană 
prostuţă. Ştia că el n-avea să-i mângâie niciodată fundul 
spunându-i: „Nu-ţi mai bate căpșorul tău drăgălaș...” 

Și stricase totul. De ce era atât de deranjată de chestia asta 
cu Wolff? Incă o scenă de seducţie nesinceră n-avea să-i facă 
niciun rău. Vandam zisese acest lucru, mai mult sau mai puțin. 
Și afirmând asta, dovedise că o considera o târfă. De aceea era 
atât de furioasă. Ea își dorea ca el s-o stimeze, dar când îi 
ceruse să lege o „prietenie” cu Wolff, înțelesese că nu va 
dobândi niciodată respect din partea lui. Oricum, toată acea 
situaţie era o nebunie: relația între o femeie ca ea și un ofițer 
englez era predestinată să se termine ca toate relaţiile lui Elene 
- manipulare pe de-o parte, dependenţă pe de alta și o lipsă de 
respect de ambele părți. Vandam o va considera întotdeauna o 
târfă. Pentru o clipă crezuse că el putea fi altfel decât toţi 
ceilalți, însă se înșelase. 

Și se gândise: „Oare de ce mă deranjează asta atât de mult?” 

e 

Vandam stătea în întuneric la fereastra dormitorului, în toiul 
nopții, fumând și privind Nilul scăldat în lumina Lunii, când o 
amintire din copilărie îi răsări în minte. 

Are unsprezece ani, e inocent sub aspect sexual, un copil din 
punct de vedere fizic. E în casa din cărămidă cenușie, cu terasă, 


VP - 114 


unde a locuit întotdeauna. Reședința are o baie cu apă încălzită 
de cărbunii aprinși din bucătăria de dedesubt. | s-a spus că 
familia lui e foarte norocoasă și că nu trebuie să se laude cu 
asta; într-adevăr, când merge la noua lui școală elegantă din 
Bournemouth, trebuie să pretindă că e absolut normal să ai o 
baie și apă caldă la robinet. Baia are și un closet. El intră acolo 
acum să urineze. Mama e înăuntru și-i face baie surorii lui, care 
are șapte ani, însă nu le deranjează dacă intră să facă pipi, a 
mai făcut asta și înainte, iar cealaltă toaletă e departe, tocmai în 
grădină, și trebuie să meargă prin frig până acolo. Dara uitat că 
face baie și verișoara lui. Ea are opt ani. Sora lui e așezată în 
cadă. Verișoara e în picioare, gata să iasă. Mama ţine un prosop. 
El se uită la verișoara lui. E goală, desigur. 

E prima dată când vede goală o altă fată în afară de sora lui. 
Verișoara lui e plinuţă, iar pielea ei e roșie de la apa fierbinte. 
Este cea mai încântătoare priveliște pe care a văzut-o vreodată. 
El stă în pragul ușii băii, privind-o cu interes și sinceră admiraţie 
pe verișoara lui. 

Nu vede mâna care-l pălmuiește pe neașteptate. Palma mare 
a mamei lui pare să vină de nicăieri. Îi lovește obrazul cu un 
zgomot răsunător. Mama știe să lovească. Doare al naibii, însă 
șocul e chiar mai rău decât durerea. Cel mai rău e totuși că 
sentimentul acela cald care-l năpădise se făcuse țăndări, la fel 
ca geamul unei ferestre. 

— leşi afară! ţipă mama lui, iar el pleacă, îndurerat și umilit. 

Vandam își aminti toate aceste lucruri în timp ce stătea 
singur, contemplând noaptea egipteană și întrebându-se, așa 
cum se întrebase și atunci: „De ce a făcut ea asta?” 


Capitolul 9 


La acea oră matinală, pardoseala din gresie a moscheii era 
rece sub tălpile goale ale lui Alex Wolff. Cei câţiva credincioși 
care se rugau acolo se pierdeau în vastitatea sălii cu coloane. 
Era liniște, un sentiment de pace și o lumină cenușie palidă. O 
rază de soare pătrunse printr-o fantă îngustă a zidului și în acel 
moment muezinul începu să strige: 


VP - 115 


Allahu Akbar! Allahu Akbar! Allahu Akbar! Allahu Akbarn!!* 

Wolff se întoarse cu faţa spre Mecca. 

Purta un veșmânt lung și turban, iar în mână ţinea niște 
sandale arăbești simple. Niciodată nu era sigur de ce făcea asta. 
Era un credincios adevărat numai în aparenţă. Fusese circumcis 
conform doctrinei islamice și mersese în pelerinaj la Mecca, dar 
obișnuia să bea alcool și să mănânce carne de porc, nu plătea 
taxa zakati”, nu respecta postul Ramadanului și nu se ruga zilnic 
- în niciun caz nu s-ar fi rugat de cinci ori pe zi, ca un bun 
musulman. Însă din când în când simţea nevoia să se cufunde, 
doar pentru câteva minute, în acel ritual familiar și mecanic 
impus de religia tatălui său vitreg. Pe atunci, așa cum făcuse și 
în acea dimineaţă, se trezea cât mai era încă întuneric, se 
îmbrăca în straiele tradiţionale și străbătea străzile reci și tăcute 
ale orașului până la moscheea pe care o frecventa tatăl lui, pe 
urmă efectua spălarea rituală în curtea din faţă și intra în 
moschee la timp pentru primele rugăciuni ale zilei. 

Își atinse urechile, apoi își împreună mâinile în faţă, cu palma 
stângă în cea dreaptă. Făcu o plecăciune, după aceea 
îngenunche. Atingând podeaua cu fruntea la momentul cuvenit, 
începu să recite prima sură din Coran, Al-Fatiha”*: 

1. În numele lui Allah Cel Milostiv, Îndurător [Ar-Rahman, Ar- 
Rahim], 

„ Laudă lui Allah, al lumilor Stăpânitor, 

. Cel Milostiv, Îndurător, 

„ În Ziua de Apoi Stăpânul Cârmuitor, 

. Numai pe Tine Te adorăm, numai la Tine cerem ajutor, 

. Pe drumul drept Tu fii-ne Călăuzitor, 

. Drumul celor cu care fost-ai Tu dăruitor, nu al celor pe care 
Tu Te-ai mâniat, nici al rătăciţilor. 

Se uită peste umărul drept, pe urmă peste cel stâng, pentru 
a-i saluta pe cei doi îngeri care înregistrau faptele lui, pe cele 
bune și pe cele rele. Când privi peste umărul stâng, îl zări pe 
Abdullah. Hoţul zâmbi larg, fără a-și întrerupe rugăciunea, 
arătându-și dintele din metal. Wolff se ridică și ieși. Afară se opri 


NRBRURUN 


14 Allah e mare! (în Ib. Arabă în orig.) (n.red.). 
15 Numită și sadaga, este un fel de danie rituală în islam sau taxă pe avere. (n.red.). 
16 Deschizătoarea Cărţii, sura cu care începe Rugăciunea (namaz). Este numită și 
Mama Cărții, așa cum afirmă majoritatea învățaţilor. (n.red.). 

VP - 116 


ca să-și încalțe sandalele și Abdullah veni după el cu mersul lui 
șleampăt. Își strânseră mâinile. 

— Eşti un credincios devotat, ca și mine, zise Abdullah. Ştiam 
că mai devreme sau mai târziu vei veni la moscheea tatălui tău. 

— Mă căutai? 

— Mulţi te caută. 

Se îndepărtară împreună de moschee. 

— Știind că ești un adevărat credincios, nu te-am trădat 
englezilor, nici chiar pentru o sumă atât de mare, zise Abdullah. 
Așa că i-am spus maiorului Vandam că nu cunosc pe nimeni cu 
numele de Alex Wolff sau Ahmed Rahmha. 

Wolff se opri brusc. Deci continuau să-l vâneze. Și tocmai 
când începuse să se simtă în siguranţă - mult prea curând. Il luă 
de braţ pe Abdullah și-l conduse într-o cafenea arăbească. Se 
așezară. 

— Îmi știe numele arab, spuse Wolff. 

— Ştie totul despre tine - cu excepţia locului în care te poate 
găsi. 

Wolff era îngrijorat, dar și foarte curios. 

— Cum e maiorul ăsta? întrebă el. 

Abdullah ridică din umeri. 

— Un englez. Fără subtilitate. Fără maniere. Cu pantaloni 
scurți kaki și fața ca o tomată. 

— Sunt sigur că poţi să-mi dai mai multe detalii. 

Abdullah încuviinţă. 

— Omul ăsta e răbdător și hotărât. Dacă aș fi în locul tău, mi- 
ar fi frică de el. 

Lui Wolff j se făcu deodată frică. 

— Ce a făcut? întrebă el. 

— A descoperit totul despre familia ta. A vorbit cu toţi frații 
tăi. Ei au spus că nu știau nimic despre tine. 

Proprietarul cafenelei le aduse câte o porțţie cu piure de fasole 
fava și o lipie. Wolff rupse din lipie și o înmuie în piureul de 
fasole. Muștele începură să se adune în jurul castroanelor. 
Niciunul din bărbaţi nu le băgă în seamă. 

Abdullah vorbi cu gura plină: 

— Vandam oferă o sută de lire pentru adresa ta. Ha! De parcă 
noi l-am trăda pe unul de-al nostru pentru bani. 

Wolff înghiţi. 

— De parcă ai ști adresa mea. 


VP - 117 


Abdullah ridică din umeri. 

— Ar fi o nimica toată s-o aflu. 

— Știu, zise Wolff. Așa că o să ţi-o spun, ca semn al încrederii 
în prietenia noastră. Locuiesc la hotelul Shepheard's. 

Abdullah părea jignit. 

— Prietene, știu că nu e adevărat. E primul loc unde ar căuta 
englezii... 

— M-ai înțeles greșit, zâmbi Wolff. Nu sunt oaspete acolo. 
Lucrez la bucătărie, spăl vasele, iar la sfârșitul zilei mă culc pe 
pardoseală împreună cu vreo șase angajaţi și dorm acolo. 

— Câtă șiretenie! spuse Abdullah rânjind, părând amuzat de 
idee și încântat să deţină o astfel de informaţie. Te ascunzi chiar 
sub nasul lor! 

— Știu că vei păstra secretul. Și ca semn al recunoștinței 
pentru prietenia ta, sper să accepţi de la mine un dar de o sută 
de lire. 

— Dar nu e nevoie... 

— Insist. 

Abdullah oftă și cedă fără prea multă tragere de inimă. 

— Foarte bine. 

— Îţi voi trimite banii acasă. 

Abdullah își șterse castronul gol cu ultima bucăţică de pâine. 

— Trebuie să te las acum, spuse el. Permite-mi să plătesc eu 
micul dejun. 

— Mulţumesc. 

— Ah! Însă am venit fără bani. Mii de scuze... 

— Nu-i nimic. A/allah! - Allah să te călăuzească! 

Abdullah răspunse cum se obișnuia: 

— Allahyisallimak! - Allah să te aibă în pază! 

Pe urmă ieși. 

Wolff comandă o cafea și se gândi la Abdullah. Hoţul l-ar fi 
trădat pentru mai puţin de o sută de lire, era sigur de asta. Ceea 
ce-l împiedicase s-o facă până atunci era faptul că nu știa 
adresa lui Wolff. Se străduia s-o afle - de aceea venise la 
moschee. El va verifica povestea cu bucătăria hotelului 
Shepheard's. Nu putea fi prea ușor, pentru că, desigur, nimeni 
n-ar fi recunoscut că angajaţii dormeau pe pardoseala bucătăriei 
- de fapt, nici Wolff nu era sigur că era adevărat așa ceva -, dar 
trebuia să admită că mai devreme sau mai târziu Abdullah va 
descoperi minciuna. Povestea nu era altceva decât o tactică de 


VP - 118 


amânare, la fel ca mita. Oricum, dacă Abdullah va descoperi în 
cele din urmă că Wolff locuia pe ambarcaţiunea Soniei, probabil 
că-i va cere lui Wolff mai mulţi bani în loc să se ducă la Vandam. 

Situaţia era sub control - pentru moment. Wolff lăsă banii pe 
masă și plecă. Orașul se trezise la viață. Pe străzi traficul era 
deja infernal, trotuarele erau pline de vânzători ambulanți și de 
cerșetori, aerul fiind îmbibat cu mirosuri plăcute și neplăcute. Își 
croi drum spre oficiul poștal central pentru a da un telefon. Sună 
la Marele Cartier General și-l ceru pe maiorul Smith. 

— Sunt șaptesprezece persoane cu acest nume, îi spuse 
operatorul. Nu-i știți prenumele? 

— Sandy. 

— Deci maiorul Alexander Smith. Nu e aici pentru moment. 
Să-i transmit vreun mesaj? 

Wolff știa că maiorul nu era la Cartierul General - era prea 
devreme. 

— Mesajul este: „Azi la ora douăsprezece la Zamalek”. Vă rog 
să-l semnaţi: „S”. Aţi notat? 

— Da, însă vă rog să-mi spuneţi numele dumneavoastră 
com... 

Wolff închise. Plecă de la poștă și se duse la Zamalek. 

De când Sonia reușise să-l seducă pe Smith, maiorul îi 
trimisese câteva buchete de trandafiri, o cutie cu bomboane de 
ciocolată, o scrisoare de dragoste și două mesaje livrate prin 
curier, care-i cereau o nouă întâlnire. Wolff îi interzisese să-i 
răspundă. Smith începuse să se întrebe dacă avea s-o mai vadă 
vreodată. Wolff era absolut sigur că Sonia era prima femeie 
frumoasă cu care se culcase maiorul. După câteva zile de 
suspans, maiorul ar fi făcut orice ca s-o revadă și ar fi acceptat 
disperat o întâlnire cu prima ocazie. 

In drum spre casă, Wolff cumpără un ziar - era plin cu 
porcăriile obișnuite. Când ajunse la ambarcaţiune, Sonia încă 
dormea. Ca s-o trezească, aruncă în ea ziarul făcut sul. Ea gemu 
și se întoarse pe partea cealaltă. 

O lăsă și trecu dincolo de draperii, în camera de zi. În celălalt 
capăt, la prova bărcii, era amenajată o mică bucătărie. În 
interior era un dulap destul de mare pentru mături și alte 
obiecte necesare curățeniei. II deschise. Putea intra în el dacă-și 
îndoia genunchii și-și lăsa capul în jos. Zăvorul dulapului putea fi 
închis numai din afară. Căută prin sertarele din bucătărie și găsi 


VP - 119 


un cuţit cu lama pliabilă. Își spuse că ar putea să tragă zăvorul și 
din interiorul dulapului, fixând lama cuțitului în crăpătura ușii și 
apăsându-l ușor pe capătul axului cu arc. Intră în dulap, închise 
ușa și încercă. Mergea. 

Și totuși, nu putea vedea nimic prin tocul ușii. Luă un cui și un 
fier de călcat și bătu cuiul în ușa subţire din lemn la nivelul 
ochilor. Folosi o furculiță pentru a lărgi gaura. Intră din nou în 
dulap și închise ușa. Se uită prin gaură. Văzu draperiile dându-se 
la o parte și pe Sonia intrând în bucătărie. Privi în jur, surprinsă 
că Wolff nu era înăuntru. Ridică din umeri, apoi își săltă cămașa 
de noapte și se scărpină pe burtă. Wolff abia se abţinea să nu 
izbucnească în râs. Ea luă un ibric și deschise robinetul. Wolff 
introduse lama cuţitului în crăpătura ușii și acţionă zăvorul. 
Deschise ușa dulapului, ieși și zise: 

— Bună dimineaţa. 

Sonia scoase un țipăt. 

Wolff râse. 

Ea aruncă ibricul spre el, dar Wolff se feri. 

— E o ascunzătoare bună, nu-i așa? 

— M-ai speriat, afurisitule! zise ea. 

El ridică ibricul și i-l întinse. 

— Fă cafeaua! 

Apoi puse cuțitul în dulap, închise ușa și se așeză pe un 
scaun. 

— De ce-ţi trebuie o ascunzătoare? 

— Ca să mă uit la tine și la maiorul Smith. E tare nostim - 
arată ca un porumbel îndrăgostit. 

— Când vine? 

— Azi la ora douăsprezece. 

— Oh, nu. De ce atât de devreme? 

— Ascultă. Dacă are ceva valoros în servieta aia, atunci, cu 
siguranţă, n-are voie să umble de colo-colo prin oraș cu ea în 
mână. Trebuie s-o ducă direct la birou și s-o încuie în seif. Să nu- 
i dăm timp s-o facă - totul ar fi inutil dacă nu-și aduce servieta 
aici. Ceea ce urmărim este ca el să vină aici în grabă, direct de 
la Cartierul General. De fapt, dacă vine târziu și fără servietă, o 
să încuiem ușa și ne vom preface că nu ești acasă - atunci va ști 
că data viitoare va trebui să sosească mai repede. 

— Ai plănuit totul, nu-i așa? 

Wolff râse. 


VP - 120 


— Ai face mai bine să te pregătești. Vreau să arăţi 
nemaipomenit, să fii irezistibilă. 

— Întotdeauna sunt irezistibilă. 

Sonia se întoarse în dormitor. 

— Spală-te pe cap! strigă el în urma ei. 

Nu primi niciun răspuns. 

Se uită la ceas. Timpul zbura. Verifică interiorul ambarcaţiunii 
și înlătură urmele șederii lui: pantofii, briciul, periuța de dinţi, 
fesul. 

Sonia urcă pe punte îmbrăcată într-un halat, ca să-și usuce 
părul la soare. Wolff pregăti cafeaua și-i duse și ei o ceașcă. El 
își bău cafeaua, pe urmă își spălă ceașca și o puse deoparte. 
Scoase o sticlă de șampanie, o băgă într-o frapieră cu gheaţă și 
o duse lângă pat, împreună cu două pahare. Se gândi să 
schimbe cearșafurile, dar decise s-o facă după vizita lui Smith. 
Sonia cobori de pe punte. Se parfumă pe coapse și între sâni. 
Wolff aruncă o ultimă privire de jur-împrejur. Totul era pregătit. 
Se așeză pe canapea lângă un hublou, ca să supravegheze 
drumul de edec. 

Maiorul Smith apăru cu numai câteva minute după ora 
douăsprezece. Se grăbea, temându-se parcă să nu fi întârziat. 
Purta cămașa de uniformă, pantaloni scurţi kaki, șosete și 
sandale, însă își scosese chipiul de ofițer. Transpira abundent 
din cauza soarelui amiezii. 

Avea servieta la el. 

Wolff rânji satisfăcut. 

— lată-l că vine! strigă Wolff. Ești gata? 

— Nu. 

Ea încerca să-l sperie. Trebuia să fie gata. Wolff intră în dulap, 
închise ușa și-și lipi ochiul de gaură. Auzi pașii lui Smith pe 
pasarelă, apoi pe punte. 

— Hello? strigă maiorul. 

Sonia nu-i răspunse. 

Privind prin gaură, Wolff îl văzu pe Smith coborând scările și 
pătrunzând în interiorul ambarcaţiunii. 

— E cineva aici? 

Smith se uită spre draperiile care separau încăperea de 
dormitor. Glasul îi era plin de speranţă. 

— Sonia? 


VP - 121 


Draperiile se ridicară. Sonia era acolo, ţinând draperiile. Își 
ridicase părul într-o piramidă complicată, așa cum se aranja 
pentru spectacol. Purta șalvarii diafani din voal, dar de la o 
distanţă atât de mică formele trupului i se deslușeau perfect 
prin material. De la talie în sus era goală, cu excepţia unui colier 
pe care-l avea în jurul gâtului. Sânii cafenii erau plini și rotunzi. 
Își colorase sfârcurile cu ruj. 

Wolff se gândi: „Ce fată deșteaptă!” 

Maiorul Smith se holba prostește la ea. Era, pur și simplu, 
înnebunit. 

— Oh, iubita mea! Oh, Doamne! Oh, sufletul meu! reuși el să 
îngaime. 

Wolff abia se abţinea să râdă. g 

Smith lăsă servieta să-i cadă pe jos și se repezi la ea. In timp 
ce o îmbrăţișa, ea făcu un pas înapoi și trase draperiile. 

Wolff deschise ușa dulapului și ieși. 

Servieta zăcea pe podea, în fața draperiei care separa 
dormitorul de cealaltă încăpere. Îngenunche, ridicându-și 
galabiyya, şi întoarse servieta. Încercă încuietorile. Servieta era 
încuiată. 

— Lieber Gott! șopti Wolff. 

Se uită în jur. Avea nevoie de un ac, o agrafă de prins hârtii 
sau un ac de cusut, ceva cu care să deschidă încuietorile. 
Mergând în vârful picioarelor, se duse în bucătărie și trase cu 
grijă un sertar. O țepușă pentru frigărui - prea groasă; un fir 
dintr-o perie de sârmă - prea subţire; un cuţit pentru legume - 
prea lat... Într-o farfurioară de lângă chiuvetă găsi una dintre 
clamele de păr ale Soniei. 

Reveni la servietă și introduse capătul clamei în orificiul unei 
încuietori. O răsuci și o întoarse cu iscusință, întâmpină 
rezistenţa unui arc și apăsa mai tare. 

Clama se rupse. Wolff blestemă în șoaptă. Din reflex, se uită 
la ceasul de mână. Ultima dată Smith o regulase pe Sonia în 
aproximativ cinci minute de când venise. 

„Ar fi trebuit să-i spun Soniei să tragă de timp”, chibzui Wolff. 
Luă cuțitul cu lama pliabilă pe care-l folosise pentru a deschide 
ușa dulapului din interior. Îl strecură ușor în una din încuietorile 
servietei. Când apăsă, cuțitul se îndoi. 


17 Bunule Dumnezeu! (în Ib. germană în orig.) (n.red.). 
VP - 122 


Ar fi putut sparge încuietorile în câteva secunde, însă nu voia, 
pentru că Smith și-ar fi dat seama că servieta îi fusese deschisă. 
Nu se temea de Smith, dar nu voia ca maiorul să afle motivul 
real pentru care fusese sedus; dacă în servietă era material 
valoros, Wolff voia s-o deschidă normal. 

lar dacă nu reușea să deschidă servieta, Smith s-ar fi dovedit 
inutil. 

Ce s-ar întâmpla dacă el ar sparge încuietorile? Smith ar 
termina cu Sonia, și-ar trage pantalonii scurți pe el și ar vedea 
că servieta fusese deschisă. Ar acuza-o pe Sonia. 
Ambarcaţiunea ar fi, probabil, aruncată în aer dacă Wolff nu l-ar 
omori pe Smith. Și care ar fi consecinţele uciderii lui Smith? Încă 
un militar britanic ucis, de această dată la Cairo. Ar urma o 
vânătoare teribilă. Ar fi englezii în stare să facă legătura între 
crimă și Wolff? Oare Smith spusese cuiva ceva despre Sonia? 
Cine îi văzuse împreună la clubul Cha-Cha? Investigaţiile 
englezilor ar descoperi ambarcaţiunea? 

Ar fi fost riscant, însă mai rău ar fi fost ca Wolff să rămână 
fără o sursă de informaţii, întorcându-se din nou de unde 
plecase. 

In tot acest timp, ai lui duceau un război în deșert și aveau 
nevoie de informații. 

Stătea tăcut în mijlocul camerei de zi, frământându-și mintea. 
Se gândise la ceva care-i oferea un răspuns satisfăcător, dar în 
acel moment îi scăpa. De cealaltă partea a draperiei, Smith 
gemea și mormăia. Wolff se întrebă dacă maiorul își scosese 
deja pantalonii scurți... 

In acest caz, probabil că avea cheia de la servietă în buzunar. 
Aruncă o privire printre draperii. Smith și Sonia erau întinși pe 
pat. Ea stătea pe spate, cu ochii închiși. El era lângă ea, proptit 
într-un cot, mângâind-o. Ea își arcuia spatele de parcă i-ar fi 
plăcut. In timp ce Wolff îi privea, Smith se rostogoli peste ea și-și 
îngropă faţa între sânii ei. 

Smith încă avea pantalonii scurți pe el. Wolff își strecură capul 
printre draperii și-și flutură brațul, încercând să atragă atenţia 
Soniei. 

„Vită-te la mine, femeie!”, spuse el în gând. Capul lui Smith 
se mișca de la un sân la altul. Sonia deschise ochii, privi în 
creștetul lui Smith, îi mângâie părul dat cu briantină și întâlni 
privirea lui Wolff. El îi spuse încet: „Scoate-i pantalonii!” 


VP - 123 


Ea se încruntă, fără să înțeleagă. Wolff păși printre draperii și 
o îndemnă prin semne să-i scoată pantalonii lui Smith. Faţa 
Soniei se lumină când, în sfârșit, înţelese despre ce era vorba. 

Wolff trecu înapoi de cealaltă parte a draperiilor și le trase 
încet, lăsând doar o mică deschizătură prin care să privească. 

Văzu mâinile Soniei coborând spre pantalonii lui Smith și 
începând să se lupte cu nasturii de la șliț. Smith gemu. Sonia își 
dădu ochii peste cap, dispreţuitoare față de bărbatul naiv și 
pasiunea lui pentru ea. 

Wolff se gândi: „Sper să-i treacă prin minte să arunce 
pantalonii în direcția asta”. 

După un minut, Smith deveni nerăbdător din cauza 
bâjbâielilor ei, așa că se ridică și-și scoase singur pantalonii. Îi 
aruncă la capătul patului și se întoarse la Sonia. Capătul patului 
era la aproximativ un metru și jumătate de draperie. Wolff se 
așeză încet pe podea, apoi se întinse pe burtă. Se strecură ușor 
printre draperii și începu să se târască încet pe podea, ca pieile 
roșii, nativii nord-americani. Îl auzi pe Smith spunând: „Doamne, 
ești atât de frumoasă!” 

Ajunse la pantaloni. li întoarse grijuliu cu o mână, până când 
găsi un buzunar. Își vârî mâna și pipăi, căutând cheia. Buzunarul 
era gol. Dinspre pat se auzi mișcare. Smith murmură ceva. 

— Nu, stai nemișcat, zise Sonia. 

„Bravo, fetiță”, reflectă Wolff. Găsi și celălalt buzunar. Pipăi. 
Și acela era gol. 

_ Poate că mai erau și alte buzunare. Wolff deveni nerăbdător. 
Incepu să pipăie pantalonii, căutând ceva dur, metalic. Nu găsi 
nimic. Ridică pantalonii... 

Sub ei era o legătură cu chei. Răsuflă ușurat. Cheile 
alunecaseră, probabil, din buzunar când Smith își aruncase 
pantalonii pe podea. Luă cheile și pantalonii și începu să se 
târască înapoi, de cealaltă parte a draperiilor. Pe urmă auzi pași 
pe punte. 

— Dumnezeule mare, ce-i asta? întrebă Smith îngrijorat. 

— Sst! îl linişti Sonia. E doar poștașul. Spune-mi dacă-ți 
place... 

— Oh, da! 

Wolff își scoase capul prin mica deschizătură a draperiilor și 
privi în sus. Poștașul punea o scrisoare pe prima treaptă a 


VP - 124 


scărilor, lângă tambuchi. Spre groaza lui Wolff, poștașul îl zări și 
strigă: 

— Sabah El Kheir! - Bună dimineaţa! 

Wolff își duse degetul la buze, făcându-i semn să tacă, apoi își 
culcă obrazul pe palmă, mimând somnul și arătând cu degetul 
spre dormitor. 

— lertaţi-mă! șopti poștașul. 

Wolff îi făcu semn să plece. Din dormitor nu se auzea nimic. 
Să fi devenit Smith suspicios auzind salutul poștașului? Probabil 
că nu, decise Wolff, un poștaș putea foarte bine să strige „Bună 
dimineaţa” chiar dacă nu vedea pe nimeni, deoarece tambuchiul 
deschis arăta că era cineva acasă. Zgomotele celor doi care 
făceau dragoste în încăperea alăturată se auziră din nou, iar 
Wolff respiră mult mai ușurat. Căută printre chei, o găsi pe cea 
mai mică și o încercă în una din încuietorile servietei. 

Se potrivea. ; 

Deschise și cealaltă încuietoare. Inăuntru era un teanc de 
hârtii într-un dosar din carton. Wolff se rugă în gând: „Să nu mai 
fie meniuri, te rog!” 

Deschise dosarul și se uită la coala de hârtie de deasupra. 

Citi: 


OPERAȚIUNEA ABERDEEN 


1. Forțele aliate vor iniția un contraatac de 
anvergură în zorii zilei de 5 iunie. 
2. Atacul va avea loc în două etape... 


Wolff ridică privirea din hârtii. 

— Dumnezeule! exclamă el. Asta e! 

Ascultă. Zgomotele din dormitor se întețiseră. Auzi scârțâind 
arcurile patului și avu impresia că până și barca se legăna ușor. 
Nu mai avea prea mult timp. 

Raportul deţinut de Smith era detaliat. Wolff nu știa cu 
exactitate cum funcţiona lanţul de comandă al englezilor, dar 
bănuia că toate confruntările armate erau plănuite în detaliu de 
către generalul Ritchie, de la sediul Cartierului General din 
deșert și ulterior trimise Marelui Cartier General din Cairo, 
pentru a fi aprobate de Auchinleck. Planurile pentru luptele mai 
importante erau, probabil, discutate la informările din fiecare 


VP-125 


dimineaţă - la care, evident, Smith lua parte într-o anumită 
calitate. 

Wolff se întrebă din nou ce departament era adăpostit în 
clădirea nemarcată din Shari Suleiman Pașa în care Smith se 
întorcea în fiecare după-amiază, apoi își alungă din minte acest 
gând. Trebuia să-și noteze totul. 

Incepu să caute în jur o hârtie și un creion, spunându-și: „Ar fi 
trebuit s-o fac din timp”. 

Găsi un carneţel și un creion roșu într-un sertar. Se așeză 
lângă servietă și citi mai departe. Principalele forțe Aliate erau 
împresurate într-o zonă numită Cauldron. Contraatacul din 5 
iunie avea rolul de a crea o breșă. Urma să înceapă în zori, la 
5:20, cu un bombardament asupra culmii Aslagh, de pe flancul 
estic al lui Rommel, efectuat de patru regimente de artilerie. 
Artileria trebuia să asigure sprijin printr-un foc precis, pregătind 
de atac avangarda pentru trupele de infanterie ale Brigăzii 10 
Indiene. Odată ce italienii ar fi reușit să spargă linia la culmea 
Aslagh, tancurile Brigăzii 22 Blindate ar fi putut năvăli prin breșa 
creată și să captureze Sidi Muftah, pe când Brigada 9 Indiană ar 
fi venit din urmă, consolidând poziţia. 

Între timp, Brigada Tancuri 32 a Armatei, sprijinită de 
infanterie, ar fi atacat flancul nordic al lui Rommel la culmea 
Sidra. Când ajunse la sfârșitul raportului, Wolff conștientiză că, 
deși fusese absorbit de lectură, auzise totuși sunetul scos de 
maiorul Smith, care atinsese orgasmul. Pe urmă, patul scârțâi și 
o pereche de tălpi atinse podeaua. 

Wolff se încordă. 

— Scumpule, toarnă niște șampanie, spuse Sonia. 

— Doar o clipă... 

— Vreau acum. 

— Mă simt destul de ridicol fără pantaloni, draga mea. 

Wolff chibzui: „Sper să nu observe lipsa cheilor”. 

— Imi placi așa, dezbrăcat, zise Sonia. Bea un pahar cu mine 
înainte să te îmbraci. 

— Dorinţa ta e poruncă pentru mine. 

Wolff se relaxă. Se comportă ca o târfă, dar face ce vreau eu! 

Se uită repede peste restul documentelor, hotărât să nu se 
lase prins tocmai în acel moment: Smith era o achiziție 
minunată și ar fi fost o tragedie să ucidă gâsca după primul ou 
de aur. Notă că atacul avea să implice patru sute de tancuri, trei 


VP - 126 


sute treizeci pe flancul de est și numai șaptezeci în nord; că 
generalii Messervy și Briggs își vor stabili un cartier general 
comun; și că Auchinleck solicita - destul de pretenţios, în 
aparenţă - o cercetare preliminară serioasă și o strânsă 
colaborare între infanterie și tancuri. 

În timp ce scria auzi pocnetul unui dop. Își linse buzele, 
reflectând: „Mi-ar prinde bine un păhărel”. Se întrebă cât timp îi 
trebuia lui Smith ca să bea un pahar cu șampanie. Decise să nu 
riște. 

Puse hârtiile înapoi în dosar și-l vâri în servietă. O închise și o 
încuie cu cheia. Puse legătura de chei într-unul din buzunarele 
pantalonilor. Se ridică și trase cu ochiul printre draperii. Smith 
stătea pe pat în chiloţii de armată, cu un pahar într-o mână și o 
țigară în cealaltă. Părea foarte mulțumit. Probabil că ţigările 
fuseseră în buzunarul cămășii; ar fi fost extrem de neplăcut 
dacă le-ar fi avut în pantalonii scurți. 

Pentru o clipă, Wolff nimeri în câmpul vizual al lui Smith. Își 
retrase faţa din mica deschizătură dintre draperii și aşteptă. O 
auzi pe Sonia spunând: 

— Mai toarnă-mi unul, te rog. 

Se uită iar printre draperii. Smith luă paharul Soniei și se 
întoarse spre sticlă, stând cu spatele la Wolff. Alex împinse 
pantalonii printre draperii și-i așeză pe podea. Sonia îl văzu și 
ridică din sprâncene în semn de avertisment. Wolff își retrase 
braţul. Smith îi întinse Soniei paharul. 

Wolff intră în dulap, închise ușa și se așeză comod jos. Se 
întreba cât va trebui să aștepte până când va pleca Smith. Nu-i 
păsa: jubila. Găsise o mină de aur. După o jumătate de oră îl 
văzu prin deschizătură pe Smith venind în camera de zi, din nou 
îmbrăcat. Wolff se simţea deja amorțit. Sonia îl urmă pe Smith, 
întrebându-l: 

— Trebuie să pleci așa repede? 

— Mă tem că da. E o oră foarte nepotrivită pentru mine, știi? 
răspunse bărbatul ezitând. Ca să fiu sincer, n-ar trebui să merg 
peste tot cu servieta asta după mine. Mi-a fost al naibii de greu 
să vin aici la prânz. Ştii, de la Cartierul General trebuie să mă 
duc direct la biroul meu. Ei bine, azi n-am făcut așa: îmi era 
îngrozitor de teamă că te voi pierde dacă veneam mai târziu. 
Le-am spus celor de la birou că iau prânzul la Cartierul General, 
iar celor de la Cartierul General că mănânc la birou. În orice caz, 


VP - 127 


data viitoare mă voi duce la birou, voi lăsa acolo servieta și apoi 
voi veni aici - dacă-ţi convine și ţie, păpușica mea. 

„Pentru Dumnezeu, Sonia, spune ceva!”, își spuse Wolff în 
gând. 

— Vai, Sandy, problema este că menajera vine în fiecare 
după-amiază pentru curăţenie - n-am fi singuri, spuse Sonia. 

Smith se încruntă. 

— La naiba! Ei bine, va trebui să ne întâlnim seara. 

— Însă trebuie să lucrez. Și după ce-mi fac numărul trebuie să 
stau la club și să vorbesc cu clienţii. Și n-aș putea sta la masa ta 
în fiecare seară: lumea ar începe să bârfească. 

In dulap era foarte cald și înăbușitor. Wolff transpira din 
abundență. 

— N-ai putea să-i spui menajerei să nu vină? întrebă Smith. 

— Dar, scumpule, nu pot face singură curăţenie aici, n-aș ști 
cum. 

Wolff o văzu zâmbind, pe urmă luând mâna lui Smith și 
punând-o între picioarele ei. 

— Te rog, Sandy, spune că vei veni la prânz! 

Era peste puterile lui Smith. 

— Bineînţeles că voi veni, iubito, o asigură el. 

Se sărutară și, în sfârșit, Smith plecă. Wolff ascultă pașii 
traversând puntea și coborând pe pasarela de acces, apoi ieși 
din dulap. Sonia îl urmări cu un licăr maliţios în privire în timp ce 
el își dezmorțea membrele ţepene. 

— Te doare? îl întrebă ea pe un ton batjocoritor. 

— A meritat, spuse Wolff. Ai fost minunată. 

— Ai obţinut ce-ţi doreai? 

— Mai mult decât am visat. 

Wolff tăie niște pâine și cârnaţi pentru prânz, iar Sonia se 
duse să facă o baie. După prânz luă romanul englezesc și cheia 
codului și-și schiţă mesajul către Rommel. Sonia merse la 
hipodrom cu mai mulți prieteni egipteni. Wolff îi dădu cincizeci 
de lire ca să parieze. 

Seara ea se duse la clubul Cha-Cha. Wolff rămase acasă, bău 
whiskey și citi poeme arăbești. Când se apropie miezul noptii, 
pregăti transmiţătorul radio. 

La ora 24 fix tastă indicativul lui de apel: Sfinx. Peste câteva 
secunde, postul de ascultare din deșert al lui Rommel, sau 
Compania Horch, răspunse. Wolff trimise o serie de „V'-uri 


VP - 128 


pentru a le permite să-i recepţioneze perfect semnalul, apoi îi 
întrebă cât de puternic era acesta. În mijlocul propoziției făcu o 
greșeală și trimise o serie de „E”-uri - pentru eroare - înainte de 
a începe din nou. Ei i-au răspuns că semnalul avea intensitate 
maximă și transmiseră „C” - pentru „continuă”. El transmise un 
„KA” pentru a indica începutul mesajului; pe urmă, codificat, 
comunică: „Operaţiunea Aberdeen...” _ 

La sfârșit adăugă „MT” pentru „Mesaj Terminat” și | pentru 
„Încheiat”. Ei răspunseră: „Mesajul tău a fost primit și înţeles”. 

Wolff puse în valiza dreptunghiulară transmiţătorul radio, 
cartea și cheia codului, după aceea își mai turnă ceva de băut. 
Una peste alta, își spuse el, se descurcase incredibil de bine. 


Capitolul 10 


Transmiterea de informaţii de către spion era doar unul dintre 
subiectele celor aproximativ treizeci de rapoarte aflate pe biroul 
lui Friedrich von Mellenthin, ofiţerul de contrainformaţii al lui 
Rommel, la ora șapte, în dimineața zilei de 4 iunie. Erau mai 
multe rapoarte de la unităţi de ascultare: cei de la infanterie 
fuseseră auziţi vorbind cu cei de la blindate au clair!, cartierele 
generale de pe front emiseseră instrucțiuni folosind coduri cu un 
vocabular criptografic simplu ce fuseseră descifrate în timpul 
nopții, plus alte comunicări radio ale inamicului, care, deși 
indescifrabile, ofereau indicii asupra intenţiilor inamicului prin 
simpla lor localizare. 

Pe lângă identificările radio mai erau și rapoartele ofițerilor de 
contrainformaţii de pe front, care obțineau indicii pe baza 
armelor capturate, a uniformelor inamicilor morți, 
interogatoriilor prizonierilor sau doar prin simpla observare a 
deșertului, pentru a-i vedea pe cei cu care luptau. La acestea se 
adăugau și recunoașterea aeriană, un raport de situaţie de la un 
expert în ordine de luptă și un rezumat - aproape inutil - al 
evaluării curente făcute la Berlin în privinţa intenţiilor și puterii 
Aliaților. 

Ca toți ofițerii de contrainformaţii de pe câmpul de luptă, von 
Mellenthin dispreţuia rapoartele spionilor. Bazate pe zvonuri 


18 Deschis (în franceză în original) (n.tr.). 
VP - 129 


diplomatice, povești din presă sau simple presupuneri, acestea 
erau eronate cam în aceeași măsură în care erau și corecte, 
ceea ce le făcea, practic, inutile. 

Totuși acea transmisie a spionului, trebuia să recunoască, 
părea diferită. 

Un agent secret obișnuit ar fi raportat: „Brigăzii 9 Indiene i s-a 
comunicat că va participa la o bătălie importantă în curând” 
sau: „Aliaţii plănuiesc o breșă în Cauldron la începutul lunii 
iunie” sau: „Se zvonește că Auchinleck va fi înlocuit din postul 
de comandant-șef”. 

Însă acel raport nu conţinea nimic imprecis. 

Spionul, al cărui indicativ de apel era „Sfinx”, își începea 
mesajul cu „Operaţiunea Aberdeen”. El menţiona data atacului, 
brigăzile implicate și rolurile lor specifice, locurile unde aveau să 
intervină și detalii despre gândirea tactică a celor care 
alcătuiseră planul. 

Von Mellenthin nu era convins, dar era interesat. În timp ce 
termometrul din cortul lui indica peste 38°C, își începu obișnuita 
rundă a discuţiilor matinale. 

Prin intermediul telefonului de pe teren și - ceva mai rar - al 
radioului, vorbi personal cu ofițerii de contrainformaţii de la 
divizii, cu ofițerul de legătură de la Luftwaffe pentru 
recunoaștere aeriană, cu omul de legătură de la Compania 
Horch și cu câţiva dintre cei mai buni ofițeri de contrainformaţii 
de la brigăzi. Le pomeni tuturor de Brigăzile 9 și 10 indiene, de 
Brigada 22 Blindate și de Brigada Tancuri 32 a Armatei. Le 
atrase atenţia tuturor să le verifice. De asemenea, le spuse să 
fie atenţi la orice pregătiri de luptă în zonele din care, conform 
spionului, putea veni riposta. Totodată, ei trebuiau să-i identifice 
pe observatorii inamicului: dacă spionul avea dreptate, urma să 
aibă loc o intensificare a activităţilor de cercetare aeriană a 
poziţiilor pe care Aliaţii plănuiau să le atace, mai exact culmile 
Aslagh, Sidra și Sidi Muftah. 

Era posibil ca poziţiile respective să fie bombardate intens, în 
scopul de a le slăbi rezistența, deși asta ar fi fost o adevărată 
deconspirare a locurilor în care Aliaţii își aveau artileria. Sau 
putea să aibă loc o diminuare a bombardamentelor, un bluff, și 
acesta ar fi fost, de asemenea, un semn. Totodată, acele 
convorbiri permiteau ofiţerilor de contrainformaţii din teren să-și 
actualizeze rapoartele din timpul nopţii. 


VP - 130 


Când terminară, von Mellenthin își întocmi propriul raport 
către Rommel, pe care-l duse la postul mobil de comandă. El 
discută raportul cu șeful Statului Major, care-l prezentă apoi lui 
Rommel. Discuţia de dimineaţă fu scurtă, pentru că Rommel 
luase deciziile importante și dăduse ordinele pentru ziua aceea 
încă din seara precedentă. 

În afară de asta, lui Rommel nu-i plăcea să stea degeaba 
dimineaţa: el voia acţiune. Străbătea deșertul, inspectând 
poziţiile de pe front, cu mașina comandamentului sau la bordul 
avionului Fieseler Fi 156 Storch: dădea noi ordine, glumea cu 
oamenii și-și asuma comanda ambuscadelor. Și totuși, deși se 
expunea permanent focului inamic, nu fusese rănit din 1914. 

În acea zi, von Mellenthin îl însoțea, profitând de ocazie 
pentru a-și face o părere despre situaţia de pe linia frontului și 
în scopul de a evalua personal ofiţerii de contrainformaţii care-i 
trimiteau materialul brut: unii erau excesiv de precauţi, omiţând 
toate datele neconfirmate, alţii exagerau, ca să obţină provizii 
suplimentare și întăriri necesare unităţilor lor. 

La începutul serii, când, în sfârșit, termometrul indica o 
scadere a temperaturii, urmară alte rapoarte și convorbiri. Von 
Mellenthin examină cu mare atenţie puzderia de detalii, în 
căutare de informaţii referitoare la contraatactul anticipat de 
Sfinx. 

Divizia italiană de blindate Ariete - care ocupa culmea Aslagh 
- raporta o creștere a activităţii aeriene a inamicului. Von 
Mellenthin îi întrebă dacă era vorba despre bombardamente sau 
zboruri de recunoaștere, iar ei îi răspunseră că erau zboruri de 
recunoaștere: bombardamentele încetaseră, practic. Luftwaffe 
raporta activitate în „ţara nimănui”, care putea sau nu să fie o 
avangardă marcând un punct de întâlnire. 

Era și o intercepţie trunchiată a unui mesaj radio într-un cifru 
cu un vocabular criptografic mai simplu, în care brigada nu-știu- 
care indiană cerea lămuriri urgente privind (ordinele, bănui el) 
de dimineaţă ale nu-știu-cui, cu referire specială la timpul 
prevăzut pentru bombardamentul artileriei nu-știu-cui. Von 
Mellenthin știa că în tactica britanică bombardamentul artileriei 
preceda, în general, un atac. 

Dovezile începeau să se adune. 

Von Mellenthin își verifică atent carnețelul, căutând informaţii 
despre Brigada Tancuri 32 a Armatei. Constată că brigada în 


VP - 131 


cauză fusese de curând mutată la Rigel Ridge!" - o poziţie logică 
pentru a ataca Sidra Ridge. Sarcina unui ofițer de 
contrainformaţii era una imposibilă: să prezică mișcările 
inamicului pe baza unor informaţii inadecvate. Examină 
semnalele, își folosi intuiţia și se hotărî să riște. 

Von Mellenthin merse pe mâna Sfinxului. 

La ora 18:30 își duse raportul la postul de comandă mobil. 

Rommel era acolo, împreună cu șeful Statului Major, colonelul 
Bayerlein, și cu mareșalul Kesselring, în jurul unei mese mari de 
campanie și uitându-se la harta operaţiunilor. Un locotenent 
stătea mai într-o parte, pregătit să ia notițe. 

Rommel își scosese chipiul, iar capul său enorm și chel părea 
prea mare pentru trupul lui mic. Arăta slab și obosit. Von 
Mellenthin știa că „Vulpea deșertului” avea probleme cu 
stomacul și că nu putea mânca zile întregi. Faţa lui, de obicei 
rotundă, se subţiase, iar urechile îi erau mai proeminente ca 
oricând. Dar ochii negri și înguști îi străluceau de entuziasm și 
de speranţa victoriei. Von Mellenthin bătu din călcâie și-și 
prezentă în mod oficial raportul, apoi își explică pe hartă 
concluziile. După ce termină, Kesselring întrebă: 

— Și spuneţi că toate astea se bazează pe raportul unui 
spion? 

— Nu, domnule feldmareșal, răspunse ferm von Mellenthin. 
Sunt indicii care confirmă acest raport. 

— Se pot găsi indicii care să confirme orice, adăugă 
Kesselring. 

Cu coada ochiului, von Mellenthin văzu că Rommel era gata 
să izbucnească. 

— Doar nu putem să plănuim luptele bazându-ne pe 
informaţiile unui biet spion din Cairo, continuă Kesselring. 

— Inclin să dau crezare acestui raport, spuse Rommel. 

Von Mellenthin se uită atent la cei doi bărbaţi. Erau într-un 
straniu raport de putere - ciudat pentru armată, unde ierarhiile 
erau în mod normal atât de bine definite. Kesselring era șef al 
comandamentului din Sud și-l depășea în grad pe Rommel, însă 
„Vulpea deșertului”, printr-un capriciu al lui Hitler, nu primea 
ordinele de la el. 

Amândoi aveau protectori la Berlin - Kesselring, omul aviaţiei 
militare, Luftwaffe, era favoritul lui Göring, iar Rommel putea 


19 Culme, înălţime, creastă (n.red.). 
VP - 132 


conta pe sprijinul lui Goebbels. Kesselring era popular printre 
italieni, în timp ce Rommel îi insulta întotdeauna. În ultimă 
instanţă, Kesselring era mai puternic, pentru că, fiind 
feldmareșal, avea acces direct la Hitler, pe când Rommel trebuia 
să-l abordeze prin intermediul lui Jodl; dar aceasta era o carte 
pe care Kesselring nu-și putea permite s-o joace prea des. 
Așadar, cei doi se certau și, deși Rommel avea ultimul cuvânt 
acolo, în deșert, în Europa - von Mellenthin o știa prea bine - 
Kesselring făcea tot felul de manevre ca să se descotorosească 
de el. 

Rommel se întoarse spre hartă. 

— Să fim deci pregătiţi pentru un atac pe două flancuri. În 
primul rând, să luăm în considerare flancul mai slab apărat, cel 
nordic. Sidra Ridge e ocupată de Divizia 21 Panzer cu tunuri 
antitanc. Aici, în calea englezilor, este un câmp minat. Panzerele 
îi vor ademeni pe englezi în câmpul minat și-i vor distruge cu 
tunurile antitanc. Dacă spionul are dreptate și englezii folosesc 
numai șaptezeci de tancuri în acest asalt, Divizia 21 Panzer ar 
termina repede cu ei și ar fi liberă pentru altă acțiune mai târziu, 
în aceeași zi. 

Arătătorul lui gros cobori mai jos pe hartă. 

— Acum să luăm în considerare al doilea flanc, cel estic, pe 
care se va da atacul principal. Aici este armata italiană. Atacul 
urmează să fie condus de o brigadă indiană. După cum îi cunosc 
pe indieni și știindu-i și pe italienii noștri, presupun că atacul va 
reuși. De aceea ordon o ripostă puternică. Unu: italienii vor 
contraataca dinspre vest. Doi: Panzerele, după ce vor respinge 
cel de-al doilea atac de pe Sidra Ridge, se vor întoarce și-i vor 
ataca pe indieni dinspre nord. Trei: în această noapte, geniștii 
noștri vor curăța un culoar din câmpul minat de la Bir el-Harmat, 
astfel încât Divizia 15 Panzer să înainteze spre sud, să treacă 
prin acest culoar și să-i atace pe englezi din spate. 

Ascultând și privind, von Mellenthin încuviința, fiind de acord 
cu cele spuse. Era un plan tipic pentru Rommel, incluzând 
schimbarea rapidă a forțelor pentru a maximiza efectul, o 
mișcare de învăluire și apariția surprinzătoare a unei divizii 
puternice acolo unde era cel mai puţin așteptată, în spatele 
inamicului. Dacă planul funcţiona, brigăzile Aliate care efectuau 
atacul ar fi fost încercuite, izolate și nimicite. 

Dacă totul va decurge conform planului. 


VP - 133 


Dacă spionul avea dreptate. 

— Cred că aţi putea face o mare greșeală, i se adresă 
Kesselring lui Rommel. 

— E dreptul dumneavoastră, îi răspunse calm Rommel. 

Von Mellenthin nu era calm. Dacă lucrurile se derulau prost, la 
Berlin s-ar fi aflat repede despre încrederea nejustificată a lui 
Rommel în informaţiile incorecte, iar von Mellenthin ar fi fost 
învinuit că le furnizase. Atitudinea lui Rommel faţă de 
subordonații care-l dezamăgeau era feroce. Rommel se uită la 
locotenentul care lua notițe și spuse: 

— Acestea sunt deci ordinele pentru mâine, apoi privi 
disprețuitor spre Kesselring. 

Von Mellenthin își vâri mâinile în buzunare și-i ţinu pumnii. 

e 

Șaisprezece zile mai târziu, von Mellenthin și Rommel priveau 
soarele răsărind deasupra Tobrukului. Stăteau împreună pe 
povârniș, la nord-est de El Adem, așteptând ca bătălia să 
înceapă. Rommel purta ochelarii de protecție pe care-i luase de 
la O'Connor - generalul ce fusese capturat -, acei ochelari care 
deveniseră un fel de semn distinctiv pentru el. Era în mare 
formă: ochii îi străluceau plini de viață și de încredere. Aproape 
că i se puteau citi gândurile în timp ce scruta peisajul, calculând 
cum ar fi putut decurge confruntarea. 

— Spionul a avut dreptate, spuse von Mellenthin. 

Rommel zâmbi. 

— Tocmai la asta mă gândeam. 

Contraatacul forțelor Aliate din 5 iunie se petrecuse exact așa 
cum anticipaseră, iar defensiva lui Rommel funcţionase atât de 
bine, încât se transformase într-un contra-contraatac. Trei dintre 
cele patru brigăzi aliate implicate în luptă fuseseră nimicite și 
patru regimente de artilerie, capturate. Rommel își folosise 
necruţător acest avantaj. În 14 iunie fusese străpunsă Linia 
Gazala, iar în acea zi, 20 iunie, urmau să asedieze garnizoana 
de coastă, de importanță vitală, din Tobruk. 

Von Mellenthin se cutremură de frig. Era uimitor cât putea fi 
de rece deșertul la ora 5 dimineața. 

Privi cerul. 

Atacul începu la ora 5:25. 

Un zgomot ca un tunet îndepărtat se transformă într-un 
muget asurzitor la apropierea bombardierelor Stuka. Prima 


VP - 134 


formație survolă zona, cobori în picaj spre poziţiile britanice și-și 
lansă bombele. Un nor uriaș de praf și fum se ridică în văzduh. 
În acel moment, întreaga artilerie a lui Rommel deschise focul 
cu un răpăit simultan, asurzitor. Un alt val de bombardiere Stuka 
trecu pe deasupra, apoi un altul: erau sute. 

— Fantastic! Kesselring a făcut o treabă grozavă, zise von 
Mellenthin. 

Era cea mai neinspirată observaţie posibilă. 

— Kesselring n-are niciun merit: astăzi noi dirijăm avioanele, 
se răsti Rommel. 

Chiar și așa, reflectă von Mellenthin, Luftwaffe dădea un 
spectacol reușit. Dar nu dădu glas gândurilor. Tobruk era o 
fortăreață concentrică. Garnizoana se găsea în interiorul unui 
oraș, iar orașul se afla în centrul unei zone mai extinse deţinute 
de britanici, îngrădită cu sârmă pe un perimetru de cincizeci și 
șase de kilometri, și dotată cu puncte de rezistenţă. Nemţii 
trebuiau să treacă mai întâi de gardurile din sârmă, apoi să 
pătrundă în oraș și abia după aceea să cucerească garnizoana. 

Un nor de fum portocaliu se înălță în mijlocul câmpului de 
luptă. 

— E un semnal de la geniștii noștri, care cer artileriei să 
prelungească raza de acţiune a tunurilor, preciză von 
Mellenthin. 

Rommel încuviinţă. 

— Bine. Facem progrese. 

Von Mellenthin fu brusc cuprins de optimism. Tobruk era o 
captură pe cinste: petrol, dinamită, corturi, camioane - oricum, 
mai mult de jumătate din mijloacele de transport ale lui Rommel 
erau vehicule capturate de la britanici - și alimente. Von 
Mellenthin zâmbi și adăugă: 

— Peşte proaspăt la cină? 

Rommel înţelese la ce se gândea. 

— Ficat, spuse el. Cartofi prăjiţi. Pâine proaspătă. 

— Un pat adevărat, pernă cu puf. 

— Intr-o casă cu pereţi din piatră, care să ţină departe căldura 
și insectele. 

Sosi un curier cu o comunicare. Von Mellenthin o luă și o citi. 
Când vorbi, încercă să nu-și trădeze emoția: 


VP - 135 


— Au tăiat sârma la punctul de rezistenţă șaizeci și nouă. 
Grupul Menny a lansat un atac cu infanteria corpului 
expediționar Afrika Korps. 

— Asta e, spuse Rommel. Am deschis o breșă. Să mergem. 

e 

Era ora 10:30 dimineața când locotenent-colonelul Reggie 
Bogge își vâri capul pe ușa biroului lui Vandam și anunță: 

— Tobruk e sub asediu. 

Părea lipsit de sens să mai facă ceva. Vandam continuă să 
lucreze mecanic: citi rapoartele informatorilor, analiză cazul 
unui locotenent leneș care avea dreptul la promovare, dar n-o 
merita, și încercă să găsească o nouă abordare a cazului Alex 
Wolff, însă totul părea inutil, lipsit de importanţă. Știrile deveniră 
tot mai deprimante pe parcursul zilei. Nemţii trecuseră de sârma 
împrejmuitoare și de tranșeele antitanc, traversaseră câmpul 
minat din interior și ajunseseră la King's Cross, o intersecţie 
strategică de drumuri. 

Vandam plecă spre casă la ora 7 ca să cineze cu Billy. Nu-i 
putea spune băiatului despre Tobruk; deocamdată, știrea nu 
trebuia făcută publică. In timp ce-și mâncau cotletele de miel, 
Billy povestea că profesorul lui de engleză, un tânăr bolnav de 
plămâni care nu se putuse înrola în armată, vorbea neîncetat 
despre cât de mult i-ar fi plăcut să se ducă în deșert și să le 
tragă o chelfăneală naziștilor. 

— Și totuși, nu-l cred, spuse Billy. Tu îl crezi? 

— Bănuiesc că spune adevărul, zise Vandam. Se simte 
vinovat. 

Billy era la vârsta contrazicerii. 

— Vinovat? Nu se poate simţi vinovat - nu e vina lui. 

— Se poate simţi vinovat, în subconștient. 

— Și care-i diferența? 

„Singur m-am băgat în asta”, reflectă Vandam. Se gândi o 
clipă, apoi răspunse: 

— Dacă faci ceva rău și știi că e rău, însă regreţi că ai făcut 
acel lucru și știi de ce regreţi, asta înseamnă vină conștientă. 
Domnul Simkisson n-a făcut niciun rău, totuși se simte stânjenit, 
fără a ști din ce cauză. Asta e vina subconștientă. El se simte 
mai bine dacă vorbește despre dorinţa lui de a lupta. 

— Aha! spuse Billy. 


VP - 136 


Vandam nu știa dacă băiatul înţelesese sau nu. Billy se duse 
la culcare cu o carte nouă. Zicea că era o „tec”, adică o poveste 
cu detectivi. Se numea Death on the Nile - Moarte pe Nil, de 
Agatha Christie. 

Vandam se întoarse la Marele Cartier General. Veștile erau la 
fel de proaste. Divizia 21 Panzer intrase în orașul Tobruk și 
trăgea de pe chei în câteva vapoare britanice care încercau, cu 
întârziere, să scape în largul mării. Mai multe vase fuseseră 
scufundate. Vandam se gândi la oamenii care construiau un vas, 
la tonele de oţel prețios folosite la asamblarea lui, la instruirea 
marinarilor, la transformarea echipajului într-o echipă. Și iată că 
în acel moment oamenii aceia erau morţi, vasul scufundat, 
efortul irosit. 

Își petrecu noaptea la popota ofițerilor, așteptând vești. Bău 
tot timpul și fumă atât de mult, încât se alese cu o durere de 
cap. Buletinele soseau periodic de la Centrul de Comandă. In 
timpul nopţii, Ritchie, în calitate de comandant al Armatei a 8-a, 
hotărî să abandoneze frontiera și să se retragă la Mersa Matruh. 
Se spunea că, atunci când auzise această știre, Auchinleck, 
comandantul-șef, a ieșit din încăpere negru de supărare. 

Aproape de ivirea zorilor, Vandam se trezi gândindu-se la 
părinţii lui. Unele porturi de pe coasta sudică a Angliei suferiseră 
la fel de mult ca Londra din cauza bombardamentelor, dar ei 
locuiau ceva mai departe de coastă, într-un sat din comitatul 
Dorset. Tatăl lui era diriginte la un mic oficiu de cartare. 
Vandam se uită la ceas: în Anglia era, probabil, patru dimineaţa, 
bătrânul își punea clipsurile pentru bicicletă, se suia pe ea și se 
ducea la lucru pe întuneric. La șaizeci de ani, el avea constituţia 
unui adolescent de la ţară. Mama lui Vandam, foarte 
bisericoasă, interzicea fumatul, băutura și orice comportament 
libertin, un termen pe care ea îl folosea pentru a acuza orice fel 
de activitate - de la competiţiile de darts până la ascultarea 
radioului. Regimul părea să i se potrivească soţului ei, însă ea 
era mereu suferindă. 

În cele din urmă, băutura, oboseala și plictiseala îl făcură pe 
Vandam să aţipească. Visă că era în garnizoana din Tobruk 
împreună cu Billy, Elene și mama lui. Alerga de jur-împrejur 
pentru a închide toate ferestrele. Afară, nemţii - care se 
transformaseră în pompieri - sprijineau scări de ziduri și se 
urcau pe ele. Dintr-odată, mama lui Vandam se opri din 


VP - 137 


număratul bancnotelor ei false, deschise o fereastră și strigă 
arătând cu degetul arătător spre Elene: „The Scarlet Woman”%. 
Rommel intră pe fereastră, purtând o cască de pompier, și 
îndreptă un furtun spre Billy. Forţa jetului îl împinse peste un 
parapet și băiatul căzu în mare. Vandam știa că era vina lui, dar 
nu-și dădea seama unde greșise. Începu să plângă în hohote. Se 
trezi. 

Răsuflă ușurat când conștientiză că, de fapt, nu plângea cu 
adevărat. Visul îi lăsă un sentiment copleșitor de disperare. Işi 
aprinse o ţigară. Avea un gust oribil. 

Răsări soarele. Vandam făcu înconjurul popotei și stinse 
luminile doar ca să facă ceva. Un bucătar care pregătise micul 
dejun veni cu un ibric cu cafea. In timp ce Vandam își bea 
cafeaua, intră un căpitan cu un alt buletin informativ. Rămase în 
picioare în mijlocul popotei, așteptând să se facă liniște. 

— Generalul Klopper i-a predat lui Rommel garnizoana Tobruk 
în zorii acestei zile, anunţă el. 

Vandam părăsi popota și străbătu pe jos străzile orașului, 
îndreptându-se spre casa lui din apropierea Nilului. Se simţea 
neputincios și inutil, stând acolo, în Cairo, ca să prindă spioni, în 
timp ce, în deșert, ţara lui pierdea războiul. Îi trecu prin minte că 
Alex Wolff putea avea o legătură cu recentele serii de victorii ale 
lui Rommel; însă alungă acest gând, considerându-l prea 
exagerat. 

Era atât de deprimat, încât se întrebă dacă exista posibilitatea 
ca lucrurile să meargă și mai rău de atât și înţelese că, desigur, 
exista acea posibilitate. 

Când ajunse acasă, se duse să se culce. 


20 Titlul unei drame în cinci acte din 1916. (n.red.). 
VP - 138 


PARTEA A DOUA 


MERSA MATRUH 
Capitolul 11 


Grecului îi plăcea să pipăie. Lui Elene nu-i plăceau bărbaţii 
care făceau astfel de gesturi. N-avea nimic împotriva dorinţei 
directe, exprimate fățiș, era chiar încântată într-un fel de așa 
ceva. |n schimb, detesta pipăielile pe furiș, vinovate și 
neașteptate. 

După două ore petrecute în prăvălie, Mikis Aristopoulos îi 
devenise foarte antipatic. După două săptămâni era în stare să-l 
sugrume. 

Îi plăceau însă mirosul mirodeniilor și șirurile de cutii din 
carton sau metal, viu colorate, de pe rafturile din magazia 
prăvăliei. Munca era ușoară și timpul trecea destul de repede. 
Clienţii erau uimiţi de rapiditatea cu care ea le calcula notele de 
plată. Din când în când cumpăra câte o delicatesă mai ciudată, 
de import, și o lua acasă ca s-o încerce: un borcănel cu pastă de 
ficat, un baton de ciocolată Hershey, o sticlă de Bovril, o cutie 
de fasole prăjită. 

Pentru ea era ceva nou să facă o muncă obișnuită și 
plictisitoare de opt ore pe zi. 

Insă patronul era un ticălos. Profita de orice ocazie ca să-i 
atingă braţul, umărul sau șoldurile. De fiecare dată când trecea 
pe lângă ea după tejghea sau în camera din spate, se freca de 
sânii sau de fundul ei. La început crezuse că era o întâmplare, 
deoarece bărbatul nu părea un fustangiu: avea douăzeci și ceva 
de ani, un zâmbet larg care-i dezvăluia dinţii albi și arăta bine. 
Probabil că luase tăcerea ei drept încuviinţare. Trebuia să-l pună 
la punct. 

___N-avea nevoie de așa ceva. Oricum, emoţiile ei erau confuze. 
II plăcea și-l ura în același timp pe Vandam, care la început îi 
vorbea ca unui egal, pentru ca apoi s-o trateze ca pe o târfă. 
Trebuia să-l seducă pe Alex Wolff, pe care nu-l întâlnise 

VP - 139 


Ap 


niciodată, și era pipăită de Mikis Aristopoulos, pentru care nu 
simţea altceva decât dispreţ. 

„Toţi se folosesc de mine, se gândi ea. Este povestea vieții 
mele”. 

Se întreba cum arăta Wolff. Lui Vandam îi venea ușor să-i 
spună să lege o prietenie cu el, de parcă ar fi existat un buton 
pe care să-l apese pentru a deveni pe loc irezistibilă. In realitate, 
depindea foarte mult de bărbaţi. Unii o placeau imediat. Cu alţii 
trebuia să se străduiască pentru a-i seduce. lar câteodată era 
imposibil. O parte din ea spera ca lucrul acesta să fie imposibil și 
în cazul lui Wolff. Cealaltă parte din ea își amintea că Alex era 
un spion al nemților, iar Rommel se apropia cu fiecare zi ce 
trecea. Și dacă naziștii ajungeau vreodată la Cairo... 

Aristopoulos aduse o cutie cu paste făinoase din camera din 
spate. Elene se uită la ceas: mai era puţin și se făcea ora de 
plecare. Grecul lăsă jos cutia și o deschise. In timp ce se 
întorcea, trecând pe lângă ea, își strecură mâinile pe sub braţele 
ei și-i atinse sânii. Ea se feri. Auzi pe cineva intrând în prăvălie. 

„O să-i dau grecului ăstuia o lecţie”, reflectă ea. 

Pe când acesta intra în camera din spate, ea strigă după el în 
arabă: 

— Dacă mă mai atingi o dată, o să-ţi tai jucăria! 

Clientul care tocmai intrase izbucni în râs. Ea se întoarse și se 
uită la el. Era european, dar probabil că înţelegea arabă, își zise 
ea. 

— Bună ziua, îl salută Elene. 

El se uită spre camera din spate și strigă: 

— Ce ai făcut, Aristopoulos, țap nerușinat ce ești? 

Capul lui Mikis se iți de după ușă. 

— Bună ziua, domnule. Ea e nepoata mea, Elene. 

Pe chip i se citea stânjeneala și încă ceva ce Elene nu putea 
descifra. El dispăru din nou în magazie. 

— Nepoata! spuse clientul, privind-o pe Elene. Frumoasă 
poveste! 

Era un bărbat solid, de vreo treizeci de ani, cu părul negru, 
pielea măslinie și ochii negri. Avea un nas mare, coroiat, care 
putea fi atât al unui arab, cât și al unui aristocrat european. 
Buzele îi erau subţiri și când zâmbea i se vedeau dinţii mici și 
egali - ca de pisică, își spuse Elene. Cunoștea semnele bogăției, 
care erau evidente la acel client: cămașă din mătase, ceas din 


VP - 140 


aur, pantaloni din bumbac făcuţi la comandă, curea din piele de 
crocodil, pantofi lucraţi manual și mirosul discret al unei colonii 
bărbătești. 

— Cu ce vă pot servi? întrebă Elene. 

El o privi de parcă ar fi cântărit în minte mai multe variante de 
răspuns, apoi zise: 

— Să începem cu niște marmeladă englezească. 

— Imediat. 

Marmelada era în camera din spate. Ea se duse acolo ca să 
aducă borcanul. 

— Ele! șuieră Aristopoulos. 

— Ce vrei să spui? întrebă ea pe un ton indiferent. 

Era încă furioasă pe el. 

— Tipul cu banii falși, domnul Wolff, el e! 

— Dumnezeule! 

Pentru o clipă uitase de ce se afla acolo. Panica lui 
Aristopoulos o contamină și pe ea, iar mintea i se goli. 

— Ce să-i spun? Ce trebuie să fac? 

— Nu știu, dă-i marmelada, nu știu... 

— Da, marmelada, desigur... 

Luă un borcan de marmeladă Cooper's Oxford de pe un raft și 
se întoarse în prăvălie. Se sili să-i zâmbească lui Wolff în timp ce 
punea borcanul pe tejghea. 

— Mai doriţi altceva? 

— Nouă sute de grame de cafea neagră, fin măcinată. 

Wolff o urmări cu privirea pe când îi cântărea cafeaua și o 
măcina. Dintr-odată, i se făcu frică de el. Nu era ca Johnnie, 
Charles sau Claud, bărbaţii care o întreţinuseră. Aceștia fuseseră 
blânzi, prietenoși, păcătoși și docili. Wolff părea ferm și foarte 
sigur pe el: greu de amăgit și imposibil de convins, credea ea. 

— Altceva? 

— O cutie cu șuncă. 

Elene se mișca de colo-colo prin prăvălie, găsea ce voia el și 
punea mărfurile pe tejghea. Privirea lui o urmărea peste tot. 

„Trebuie să-i vorbesc, chibzui Elene. Nu pot s-o ţin întruna cu 
altceva? Trebuie să mă împrietenesc cu el”. 

— Altceva? întrebă ea. 

— O jumătate de ladă cu șampanie. 

Cutia din carton care conţinea șase sticle pline era foarte 
grea. O trase din camera din spate. 


VP - 141 


— Probabil că vreţi să vă livrăm marfa la domiciliu, spuse ea, 
încercând să pară cât mai indiferentă. 

Răsufla cam greu din cauza efortului făcut pentru a trage 
cutia după ea și spera ca asta să-i mascheze nervozitatea. 

Wolff parcă privea prin ea cu ochii lui negri. 

— Să mi-o livraţi la domiciliu? Nu, mulțumesc. 

Ea se uită la cutia grea. 

— Sper că locuiţi aproape. 

— Destul de aproape. 

— Probabil că sunteţi foarte puternic. 

— Destul de puternic. 

— Avem un comisionar de încredere... 

— Fără livrare, rosti el cu fermitate. 

— Cum doriţi, încuviinţă ea. 

Nu prea se așteptase să meargă, totuși era dezamăgită. 

— Mai doriţi altceva? 

— Cred că asta-i tot. 

Elene începu să facă socoteala. 

— Probabil că lui Aristopoulos îi merge bine dacă și-a angajat 
un ajutor, adăugă Wolff. 

— N-aţi spune asta dacă ați ști cu cât mă plătește. 

— Nu-ţi place slujba asta? 

Elene îl privi în față. 

— AŞ face orice ca să scap de aici. 

— Și ce ai în minte? 

Bărbatul era ager la minte. 

Ea ridică din umeri și se întoarse la adunare. 

— Treisprezece lire, zece șilingi și patru pence, spuse ea în 
cele din urmă. 

— De unde știi că plătesc în lire sterline? 

Gândea, într-adevăr, foarte repede. Elene se temea că se 
trădase. Simţi că începea să roșească. Avu o inspiraţie de 
moment și întrebă: 

— Sunteți ofițer britanic, nu-i așa? 

El râse în hohote auzind întrebarea. Scoase un teanc de 
bancnote și-i întinse paisprezece lire sterline. Ea îi dădu restul în 
monede egiptene și se gândi: „Ce mai pot face? Ce mai pot 
spune?” 

Începu să-i împacheteze cumpărăturile într-o pungă din hârtie 
cafenie. 


VP - 142 


— Daţi o petrecere? Îmi plac grozav petrecerile, zise ea. 

— Ce te face să întrebi? 

— Șampania. 

— A! Ei bine, viaţa este o adevărată petrecere. 

„Am dat greș. Probabil că n-o să se mai întoarcă în 
următoarele săptămâni sau, poate, niciodată: l-am văzut, i-am 
vorbit și acum trebuie să-l las să plece și să se facă nevăzut în 
oraș”, medită ea. 

Ar fi trebuit să se simtă ușurată, însă în loc de asta avea 
senzația că eșuase lamentabil. 

EI își puse cutia cu sticle de șampanie pe umărul stâng și luă 
punga din hârtie cafenie în mâna dreaptă. 

— La revedere, spuse el. 

— La revedere. 

La ușă se întoarse. 

— Haide să ne întâlnim la restaurantul Oasis, miercuri, la 
șapte și jumătate seara. 

— Bine! fu ea de acord, jubilând. 

Dar el plecă fără să mai spună ceva. 

e 

Le trebui o dimineaţă întreagă ca să ajungă la Hill of Jesus. 
Jakes stătea în faţă, lângă șofer, iar Vandam și Bogge, în spate, 
Vandam se bucura din plin. O companie australiană cucerise 
dealul în timpul nopţii și capturase - aproape intact - un post 
german de ascultare radio. Era prima veste bună pe care o 
auzea după mai multe luni. 

Jakes se întoarse și strigă, încercând să acopere zgomotul 
motorului: 

— Se pare că australienii au atacat doar în șosete, ca să-i ia 
prin surprindere. Cei mai mulţi italieni au fost luaţi prizonieri în 
pijamale. 

Vandam auzise aceeași poveste. 

— Cu toate acestea, germanii nu dormeau, spuse el. A fosto 
luptă înverșunată. 

O luară pe șoseaua spre Alexandria, apoi pe drumul de coastă 
spre El Alamein, unde virară pe un drum din deșert, marcat cu 
butoaie. Aproape tot traficul era pe direcţia opusă. Se retrăgeau. 
Nimeni nu știa ce se întâmpla, de fapt. Opriră la un depozit 
temporar de aprovizionare, ca să facă plinul cu benzină, și 


VP - 143 


Bogge trebui să insiste la ofițerul care răspundea de acesta 
pentru a obţine o informație. 

Șoferul lor ceru indicaţii, ca să ajungă pe drumul care o lua 
spre deal. 

— Drumul „Sticla”, rosti scurt ofiţerul. 

Drumurile create de și pentru armată erau numite Sticla, 
Cizma, Luna, Steaua, simboluri inscripţionate pe butoaiele și 
canistrele goale amplasate de-a lungul drumurilor. In timpul 
nopţii, în butoaie erau puse luminiţe care să facă vizibile 
simbolurile. 

— Ce se întâmplă aici? îl întrebă Bogge pe ofiţer. Se pare că 
toţi se întorc spre est. 

— Nimeni nu-mi spune nimic, răspunse ofițerul. 

Primiră o ceașcă de ceai și un sandviș cu carne de vită de la 
un camion NAAFI”. La plecare străbătură un câmp de luptă, 
presărat cu tancuri fumegânde și distruse, unde un detașament 
special aduna cadavrele. 

Butoaiele dispăruseră, dar șoferul le descoperi din nou în 
celălalt capăt al câmpiei cu pietriș. La amiază găsiră dealul. Nu 
departe de locul acela se desfășura o bătălie: auzeau tunurile și 
vedeau norii de praf ridicându-se spre vest. Vandam 
conștientiză că niciodată nu mai fusese atât de aproape de o 
confruntare armată. Impresia generală era de mizerie, panică și 
confuzie. Se prezentară la postul de comandă mobil, apoi fură 
îndrumați spre camioanele de transmisiuni radio capturate de la 
nemți. 

Cei de la Serviciul de Contrainformaţii se puseseră deja pe 
treabă. Prizonierii erau interogaţi într-un cort mic, pe rând, pe 
când ceilalți așteptau în soarele arzător. Experții în tehnica de 
luptă a inamicului cercetau armele și vehiculele, notând seriile 
de fabricaţie. Specialiștii în descifrarea lungimilor de undă și a 
codurilor erau și ei acolo. Mica echipă a lui Bogge trebuia să 
investigheze cât de mult aflaseră nemţii despre următoarele 
mișcări ale Aliaților. 

Fiecare luă în primire câte un camion. Ca mai toţi de la 
Serviciul de Contrainformaţii, Vandam știa o brumă de germană. 
Cunoștea vreo două sute de cuvinte, cele mai multe fiind 


21 Navy, Army and Air Force Institutes, organizaţie creată de guvernul britanic în 1921 
pentru a asigura transportul proviziilor necesare bazelor militare terestre și cantinelor 
din marină. (n.red.). 


VP - 144 


termeni militari și, deși nu făcea distincţia între o scrisoare de 
dragoste și o listă de la spălătorie, citea destul de bine ordinele 
și rapoartele militare. 

Trebuia examinat un material cuprinzător: postul capturat era 
o achiziţie importantă pentru Serviciul de Contrainformaţii. Cea 
mai mare parte a materialului trebuia pusă în cutii, transportată 
la Cairo și verificată în detaliu de o echipă complexă. Sarcina lor 
din ziua aceea era să facă o inspecţie preliminară. 

Vehiculul lui Vandam era un adevărat dezastru. Nemţii 
începuseră să distrugă hârtiile când își dăduseră seama că 
bătălia era pierdută. Cutiile fuseseră golite și izbucnise chiar și 
un mic incendiu, însă distrugerea hârtiilor fusese împiedicată. Pe 
capacul unei cutii erau urme de sânge: cineva murise apărându- 
și secretele. 

Vandam se apucă de treabă. Desigur, nemţii ar fi încercat să 
distrugă mai întâi documentele importante, așa că începu cu 
vraful pe jumătate ars. Erau o mulţime de semnale radio ale 
Aliaților - interceptate și, în unele cazuri, decodate. Cele mai 
multe erau de rutină - de fapt, aproape toate erau de rutină -, 
dar pe măsură ce lucra, Vandam înţelese că intercepţiile radio 
ale Serviciului de Informaţii german conţineau incredibil de 
multe informaţii utile. Erau mai buni decât își închipuise maiorul, 
iar securitatea transmisiilor radio ale Aliaților era foarte ușor de 
penetrat. 

La fundul teancului pe jumătate ars era un roman în limba 
engleză. Vandam se încruntă. Îl deschise și citi primul rând: 
„Azi-noapte am visat că m-am întors la Manderley”. Cartea se 
numea Rebecca și era scrisă de Daphne du Maurier. Titlul îi era 
vag cunoscut. Vandam se gândi că poate soția lui o citise. Părea 
să fie despre o tânără femeie care locuia într-un conac 
englezesc. 

Vandam se scărpină în cap. Era - ca să nu spună mai mult - o 
lectură ciudată pentru cei din Afrika Korps. 

Și de ce era în limba engleză? Poate că era luată de la un 
soldat englez capturat, însă Vandam nu credea asta: din 
experienţa lui, soldaţii citeau cărți pornografice, povești cu 
detectivi neînduplecațţi și Biblia. Nu știa de ce, dar nu și-i putea 
imagina pe Șobolanii Deșertului interesaţi de problemele 
stăpânei de la Manderley. 


VP - 145 


Nu, cartea se afla acolo cu un scop. Însă ce scop? Nu se putea 
gândi decât la o singură posibilitate: era baza unui cod. 

O carte de coduri era o variaţie a cheii de unică folosință”, de 
fapt, configuraţiile iniţiale utilizate pentru scrierea mesajului. O 
cheie de unică folosinţă avea litere și cifre tipărite la întâmplare 
în grupuri de câte cinci caractere. Erau făcute doar două 
exemplare din fiecare cheie de unică folosință: unul pentru cel 
care trimitea semnalele și celălalt pentru cel care le primea. 
Fiecare cheie era întrebuințată pentru un singur mesaj, apoi 
foaia pe care era notat era ruptă și distrusă. Întrucât fiecare 
foaie era utilizată o singură dată, codul nu putea fi descifrat. Un 
astfel de cod întrebuința paginile unei cărți tipărite identic, 
excepție făcând faptul că paginile nu trebuiau neapărat distruse 
după folosire. 

Cartea oferea un mare avantaj faţă de o cheie de unică 
folosinţă. O astfel de cheie era utilizată doar în scopul codificării, 
în timp ce o carte părea absolut inofensivă. Pe câmpul de luptă, 
acest lucru n-avea importanţă, dar pentru un agent infiltrat în 
spatele liniilor inamice era esențial. 

Asta ar fi putut explica și de ce romanul era în limba engleză. 
Soldaţii germani și-ar fi trimis mesaje unul altuia în limba 
germană, însă un spion în teritoriul britanic trebuia să aibă o 
carte în limba engleză. 

Vandam cercetă mai atent cartea. Preţul fusese scris cu 
creionul pe coperta din spate, pe urmă șters cu radiera. Asta 
putea însemna că romanul fusese cumpărat la mâna a doua. Il 
ridică în lumină, încercând să distingă urma lăsată de vârful 
creionului pe hârtie. Descifră numărul 50, urmat de câteva 
litere. Era eic? Putea fi erc sau esc. Era esc, înțelese el - 
cincizeci de escudos. Cartea fusese cumpărată din Portugalia, o 
țară neutră, având atât ambasadă germană, cât și britanică, și 
era un adevărat stup de spioni. Imediat ce avea să ajungă la 
Cairo urma să trimită un mesaj reprezentantului Serviciului 
Secret de Informaţii din Lisabona. 

Ei ar fi putut verifica librăriile cu cărţi în limba engleză din 
Portugalia - nu puteau fi prea multe - încercând să afle de unde 
fusese cumpărată cartea și, dacă era posibil, de către cine. 
Trebuia să fi fost cumpărate cel puţin două exemplare, iar un 


22 Cheia de unică folosință (one time pad) a fost inventată în 1917 de Major J. 
Maubergue și Gilbert Vernon. (n.red.). 


VP - 146 


librar și-ar fi amintit o asemenea tranzacţie. Dar cea mai 
interesantă întrebare era: unde se găsea celălalt exemplar? 
Vandam era foarte sigur că se afla în Cairo și bănuia și de cine 
era folosit. Decise că era mai bine să-i arate locotenent- 
colonelului Bogge ce descoperise. 

Luă cartea și ieși din mașină. Bogge venea după el. Vandam îl 
privi uimit. Era alb ca varul și furios până în pragul isteriei. 
Străbătea cu pași mari nisipul fin, ţinând în mână o foaie de 
hârtie. 

„Ce naiba l-a apucat?”, se întrebă Vandam. 

— De fapt, ce naiba faci tu toată ziua? ţipă la el Bogge. 

Vandam nu spuse nimic. Bogge îi întinse foaia de hârtie. 
Vandam se uită la ea. Era un semnal radio codificat, mesajul 
decodificat fiind scris între rândurile codului. Era datat „3 iunie, 
miezul nopţii”. Emiţătorul folosea indicativul de apel „Sfinx”. 
Mesajul avea titlul OPERAȚIUNEA ABERDEEN. 

Vandam rămase trăsnit. Operaţiunea Aberdeen avusese loc în 
5 iunie și germanii primiseră o informaţie despre ea cu două zile 
mai devreme 

— Dumnezeule mare, e un dezastru! exclamă Vandam. 

— Desigur că e un dezastru, pe toţi dracii! zbieră Bogge. Asta 
înseamnă că Rommel primește detaliile complete ale atacurilor 
noastre înainte ca ele să înceapă, la naiba! 

Vandam citi și restul mesajului. „Detalii complete” erau 
cuvintele potrivite. Mesajul indica  brigăzile implicate, 
planificarea în timp a diverselor etape ale atacului și strategia 
generală. 

— Nu e de mirare că Rommel câștigă, mormăi Vandam. 

— Ei drăcie, nu glumi cu așa ceva! scrâșni Bogge. 

Jakes își făcu apariţia lângă Vandam, însoţit de un colonel din 
brigada australiană care cucerise dealul, și-i spuse lui Vandam: 

— Scuzaţi-mă, domnule... 

— Nu acum, Jakes, replică scurt Vandam. 

— Stai aici, Jakes! contramandă Bogge. Asta te privește și pe 
dumneata. 

Vandam îi întinse lui Jakes foaia de hârtie. Se simţea de parcă 
cineva îl lovise în moalele capului. Informaţia era foarte exactă 
și provenea clar de la Marele Cartier General. 

— Ei drăcia dracului! rosti încet Jakes. 


VP - 147 


— Probabil că primesc informaţiile asta de la un ofiţer englez, 
vă dați seama, nu? întrebă Bogge. 

— Da, răspunse Vandam. 

— Cum adică da? Treaba dumitale este să te ocupi de 
securitatea personalului - asta-i răspunderea dumitale, la naiba! 

— Imi dau seama de asta, domnule. 

— li dai seama și de faptul că o scurgere de informaţii de o 
asemenea amploare va trebui raportată comandantului-șef? 

Colonelul australian care nu putea estima proporțiile 
catastrofei era stânjenit să vadă un ofițer făcut cu ou și cu oțet 
în public. 

— Să lăsăm învinuirile pentru mai târziu, Bogge, interveni el. 
Mă îndoiesc că vina este a cuiva anume. În primul rând, trebuie 
să descoperi cât de mare este prejudiciul și să înaintezi un 
raport preliminar superiorilor. 

Era clar că Bogge nu-și vărsase încă tot focul, însă 
australianul îl depășea în grad. Își înăbuși furia cu un vizibil efort 
și spuse: 

— Bine, continuă atunci, Vandam. 

Bogge se îndepărtă călcând apăsat, iar colonelul plecă în 
cealaltă direcţie. Vandam se așeză pe scara mașinii. Își aprinse 
o ţigară și constată că-i tremurau mâinile. Știrea i se părea din 
ce în ce mai proastă pe măsură ce o analiza mai bine. Alex Wolff 
nu numai că pătrunsese în Cairo, scăpând din plasa lui, dar 
dobândise și accesul la secrete de cel mai înalt nivel. 

„Cine e acest om?”, se tot întreba Vandam. În numai câteva 
zile acesta își alesese ţinta, își stabilise terenul de lucru și apoi 
reușise să mituiască, să șantajeze sau să corupă ţinta folosindu- 
se de tot felul de tertipuri. 

Cine era ţinta? Cine îi dădea lui Wolff informaţiile? De fapt, 
sute de oameni dețineau acele informaţii: generalii, aghiotanţii 
lor, secretarii care băteau la mașină mesajele scrise, cei care 
codificau mesajele radio, ofițerii care transmiteau mesajele 
verbale, toți membrii Serviciului de  Contrainformaţii, toţi 
oamenii de legătură între diversele servicii... 

Vandam presupunea că, într-un fel sau altul, Wolff găsise 
printre acele sute de oameni unul dispus să-și trădeze ţara 
pentru bani, din convingeri politice ori sub presiunea șantajului. 
Desigur, era posibil ca Wolff să n-aibă nimic comun cu acea 
situaţie, însă lui Vandam nu-i prea venea să creadă, fiindcă un 


VP - 148 


trădător avea nevoie de un canal de comunicare cu inamicul, iar 
Wolff avea un asemenea canal și era greu de crezut că puteau 
exista doi ca Wolff în Cairo. 

Jakes stătea în picioare lângă maior, cu o expresie confuză. 

— Informația nu numai că a ajuns la urechile inamicului, dar 
Rommel o și folosește, spuse Vandam. Dacă îţi amintești lupta 
din data de 5 iunie... 

— Da, îmi amintesc, confirmă Jakes. A fost un masacru. 

„Și asta numai din vina mea”, chibzui Vandam. Bogge 
avusese dreptate în acea privință: treaba lui Vandam era să 
împiedice scurgerea de informaţii secrete, iar când secretele 
erau dezvăluite, Vandam purta toată răspunderea. 

Un singur om nu putea câștiga războiul, însă războiul putea fi 
pierdut din cauza unui singur om. Vandam nu voia ca el să fie 
acel om. 

— În regulă, Jakes, ai auzit ce-a zis Bogge. Să continuăm. 

Jakes pocni din degete. 

— Am uitat pentru ce venisem: sunteţi chemat la telefon. V- 
au sunat de la Marele Cartier General. Se pare că în biroul 
dumneavoastră este o egipteancă insistentă care vrea să vă 
vorbească și refuză să plece. Spune că are un mesaj urgent și că 
nu este dispusă să accepte un „nu” drept răspuns. 

„Elene, se gândi Vandam. Poate că a stabilit contactul cu 
Wolff. Mai mult ca sigur: din ce alt motiv să fi fost atât de 
disperată să mă caute?” 

Alergă la postul de comandă mobil, iar Jakes abia reuși să se 
țină după el. Maiorul care răspundea de comunicaţii îi întinse 
receptorul. 

— Termină repede, Vandam! Avem nevoie de telefon. 

Înghiţise destule abuzuri pentru o zi. Smulse telefonul și se 
proţăpi în faţa maiorului. 

— ÎI voi folosi atât cât am nevoie, rosti el răspicat, pe urmă se 
întoarse cu spatele la maior și vorbi în receptor: Alo! 

— William? 

— Elene! 

Voia să-i spună cât de plăcut era să-i audă glasul, dar în loc 
de asta întrebă: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ela venit la prăvălie... 

— Deci l-ai văzut! Ai obținut adresa lui? 


VP - 149 


— Nu, însă am întâlnire cu el. 

— Bine lucrat! 

Vandam era copleșit de o încântare sălbatică: avea să-l prindă 
pe ticălos. 

— Unde și când? 

— Mâine-seară, la șapte și jumătate, la restaurantul Oasis. 

Vandam luă un creion și o bucată de hărtie. 

— Restaurantul Oasis, șapte și jumătate, repetă el. Voi fi 
acolo. 

— Bine. 

— Elene... 

— Da? _ 

— Nu-ţi pot spune cât îţi sunt de recunoscător. ți mulțumesc. 

— Pe mâine. 

— La revedere. 

Vandam lăsă jos receptorul. 

Bogge era în spatele lui, împreună cu maiorul care răspundea 
de comunicații. 

— Ce dracu' ai în minte de folosești telefonul de campanie ca 
să-ți dai întâlnire cu prietenele tale nenorocite? șuieră Bogge. 

Vandam îi zâmbi cu o expresie de încântare. 

— Nu era o prietenă, ci o informatoare, răspunse el. A stabilit 
contactul cu spionul. Mă aștept să-l arestez mâine-seară. 


Capitolul 12 


Wolff o privea pe Sonia mâncând. Ficatul era în sânge, rozaliu 
și moale, întocmai cum îi plăcea ei. Mânca lacomă, ca de obicei. 
Wolff se gândi cât de mult semănau. Erau competenţi, 
profesioniști și munca lor era încununată de succes. Amândoi 
erau marcați de niște evenimente din copilărie: moartea tatălui 
ei, a doua căsătorie a mamei lui, care intrase astfel într-o familie 
arabă. Niciunul din ei nu se aflase în pragul căsătoriei, pentru că 
se iubeau prea mult pe ei înșiși ca să mai poată iubi o altă 
persoană. Ceea ce-i unea nu era iubirea, nici măcar afecțiunea, 
ci dorinţa carnală. Pentru amândoi, lucrul cel mai important în 
viaţă era satisfacerea poftelor. Știau amândoi că-și asumau un 
mic, dar inutil risc, mâncând într-un restaurant, însă simțeau că 


VP - 150 


trebuiau să-și asume acel risc, deoarece viaţa nu prea merita 
trăită fără mâncare bună. 

Ea își termină ficatul și chelnerul aduse îngheţată la desert. 
Ea era întotdeauna foarte flămândă după reprezentaţia de la 
clubul Cha-Cha. Nu era nimic surprinzător: consuma foarte 
multă energie în numărul ei. Dar când, în cele din urmă, s-ar 
lăsa de dans, avea să se îngrașe. Wolff și-o imagină peste 
douăzeci de ani: supraponderală și cu un piept imens, cu un păr 
aspru și cărunt, mergând șleampătă din cauza platfusului și 
rămânând fără suflare după urcatul scărilor. 

— De ce zâmbești? întrebă Sonia. 

— Mi te închipuiam bătrână, purtând o rochie neagră fără 
formă și un văl. 

— N-o să fiu așa. Voi ajunge foarte bogată și voi trăi într-un 
palat, înconjurată de fete și bărbaţi tineri, toţi goi, dornici să-mi 
satisfacă imediat cel mai mic capriciu. Însă tu cum te imaginezi? 

Wolff zâmbi. 

— Cred că voi fi ambasadorul lui Hitler în Egipt și voi purta o 
uniformă SS la moschee. 

— Va trebui să-ți scoţi cizmele. 

— Te voi putea vizita la palatul tău? 

— Da, chiar te rog - îmbrăcat în uniformă. 

— Va trebui să-mi scot cizmele în prezenţa ta? 

— Nu. Vei putea să-ţi scoţi totul, în afară de cizme. 

Wolff râse. Sonia era într-o dispoziţie bună, lucru, de altfel, 
rar. El făcu semn chelnerului și ceru cafea, lichior și nota de 
plată. 

— Am o veste bună, adăugă Alex. Am păstrat-o pentru la 
urmă. Cred că am găsit o altă Fawzi. 

Rămase brusc nemișcată, privindu-l intens. 

— Cine e? întrebă ea încet. 

— leri am fost la băcănie. Aristopoulos și-a adus nepoata să 
lucreze cu el. 

— O vânzătoare! 

— E o adevărată frumuseţe. Are un chip fermecător și 
inocent, dar și un zâmbet ușor viclean. 

— Câţi ani are? 

— Greu de precizat. Vreo douăzeci, cred. Are un trup atât de 
feciorelnic! 

Sonia își trecu limba peste buze. 


VP - 151 


— Și crezi că va...? 

— Așa cred. Arde de nerăbdare să plece de la Aristopoulos și, 
practic, mi s-a aruncat în braţe. 

— Când o vei întâlni? 

— lau cina cu ea mâine-seară. 

— O aduci acasă? 

— Poate. Trebuie mai întâi să văd ce-i cu ea. E atât de 
perfectă, nu vreau să stric totul luând-o prea repede... 

— Adică vrei s-o ai tu primul. 

— Dacă e nevoie. 

— Crezi că e virgină? 

— E posibil. 

— Dacă e... 

— Atunci, o păstrez pentru tine. Ai fost foarte drăguță cu 
maiorul Smith și meriţi un premiu. 

Wolff se lăsă pe spate și o studie. Faţa Soniei era o mască a 
lăcomiei sexuale în timp ce anticipa coruperea unei ființe 
frumoase și nevinovate. Wolff sorbi din coniac. O căldură 
plăcută i se răspândi în stomac. Se simţea bine: îmbuibat cu 
mâncare și vinars, având o misiune care decurgea remarcabil de 
bine și o nouă aventură sexuală la orizont. Sosi nota, iar el o 
achită cu bancnote englezești. 

e 

Era un restaurant micuţ, însă prosper. Îl conducea Ibrahim și 
fratele lui se ocupa de bucătărie. Invăţaseră cum să-și dezvolte 
afacerea într-un hotel franțuzesc din Tunisia, ţara lor natală, și 
după moartea tatălui lor ei vânduseră oile și veniseră la Cairo 
să-și caute norocul. Filosofia lui Ibrahim era simplă: nu 
cunoșteau decât bucătăria franco-arabă, așa că asta era tot ce 
ofereau. Poate că ar fi reușit să atraga mai mulţi clienţi dacă 
meniul din vitrină ar fi inclus spaghete Bolognese, friptură de 
vită și budincă Yorkshire, dar acei clienţi n-ar fi revenit și, 
oricum, Ibrahim avea și el mândria lui. 

Formula funcţiona. Aveau un trai bun și câștigau mai mulți 
bani decât văzuse vreodată tatăl lor. Războiul înviorase și mai 
mult afacerea. Însă bogăţia nu-l făcuse pe Ibrahim neglijent. 

In urmă cu două zile băuse o cafea cu un prieten care era 
casier la hotelul Metropolitan. Prietenul îi spusese cum 
Trezoreria britanică refuzase să-i schimbe patru bancnote 


VP - 152 


englezești care fuseseră plătite la barul hotelului. După spusele 
englezilor, bancnotele erau false. 

Totuși cea mai mare nedreptate era faptul că englezii 
confiscaseră banii. 

Dar lui Ibrahim n-avea să i se întâmple așa ceva. Cam 
jumătate dintre clienţii lui erau britanici și mulţi achitau notele 
de plată cu lire sterline. De când auzise vestea verifica atent 
fiecare liră sterlină înainte s-o pună în sertar. Prietenul de la 
Metropolitan îi mai zisese cum să recunoască bancnotele false. 

Era tipic pentru englezi. Ei nu făcuseră o declaraţie publică 
pentru a-i ajuta pe oamenii de afaceri din Cairo să evite să fie 
înșelați. Pur și simplu, stăteau la pândă și confiscau banii 
contrafăcuţi. Oamenii de afaceri din Cairo erau obișnuiți cu acel 
fel de tratament și strângeau rândurile. Asta dădea roade bune. 

Când Ibrahim primi bancnotele false de la europeanul înalt 
care cina cu faimoasa dansatoare din buric, rămase destul de 
încurcat, neștiind ce putea să facă în continuare. Bancnotele 
foșneau, erau toate noi și prezentau erori identice. Ibrahim le 
cercetă de două ori comparându-le cu o bancnotă bună din 
sertar: nu încăpea nicio îndoială. Ar fi trebuit, poate, să-i explice 
discret clientului despre ce era vorba? Omul se putea simţi 
ofensat sau măcar putea pretinde acest lucru. Și ar fi plecat, 
probabil, fără să plătească. 

Nota lui de plată era una serioasă - comandase cele mai 
scumpe feluri de mâncare, plus vin din import - și Ibrahim nu 
voia să riște o asemenea pagubă. 

Avea să cheme poliţia, hotărî el. Ei l-ar fi împiedicat pe client 
să fugă și l-ar fi ajutat pe Ibrahim să-l convingă să plătească, să 
lase un cec sau măcar un bilet la ordin. 

Dar care poliţie? Poliţia egipteană ar fi spus probabil că nu era 
competenţa ei, le-ar fi trebuit o oră să ajungă acolo și apoi ar fi 
cerut mită. Clientul era, probabil, englez - de ce ar fi avut lire 
sterline dacă n-ar fi fost englez? - și, probabil, ofițer, iar banii pe 
care-i falsificase erau bancnote englezești. Ibrahim decise să 
cheme Poliţia militară. 

Se apropie de masa lor aducând sticla de coniac. Le zâmbi. 

— Monsieur, madame, sper că v-a plăcut cina. 

— A fost excelentă, spuse bărbatul. 

Vorbea ca un ofițer britanic. 

Ibrahim se întoarse spre femeie. 


VP - 153 


— Este o onoare s-o servesc pe cea mai mare dansatoare din 
lume. 

Ea încuviință cu un gest regesc. 

— Sper că veţi accepta un pahar de coniac, cu complimente 
din partea casei, adăugă Ibrahim. 

— Foarte amabil, zise bărbatul. 

Ibrahim le turnă mai mult coniac și se îndepărtă înclinându-se. 
Așa aveau să mai rămână puţin, reflectă el. leși pe ușa din spate 
și se duse la un vecin care avea telefon. 

e 

„Dacă aș avea un restaurant, aș oferi asemenea atentții”, 
chibzui Wolff. Cele două pahare de coniac îl costau foarte puțin 
pe patronul localului, comparativ cu nota de plată a lui Wolff, 
însă gestul era foarte eficient, făcându-l pe client să se simtă 
dorit. Wolff cochetase de multe ori cu ideea de a deschide un 
restaurant, dar era un vis amăgitor: știa că asta presupunea 
prea multă muncă. Și Soniei îi făcuse plăcere acea atenție 
specială. Ea strălucea de-a dreptul sub influența combinată a 
complimentelor și băuturii. Avea să sforăie ca un porc la noapte, 
în pat. 

Patronul dispăruse preț de câteva minute, apoi se întoarse. 
Wolff îl văzu cu coada ochiului șoptindu-i ceva unui chelner. 
Bănuia că vorbeau despre Sonia. 

Alex simţi o înţepătură de gelozie. În Cairo existau locuri în 
care, datorită costumului său bun și bacșișurilor grase, era 
cunoscut după nume și primit ca un rege, însă se gândise că ar 
fi fost mai înțelept să nu meargă în locuri unde putea fi 
recunoscut - nu atât timp cât englezii îl vânau. În acel moment 
se întreba dacă-și putea permite să-și mai slăbească puţin 
vigilența. 

Sonia căscă. Era timpul s-o ducă la culcare. Wolff făcu semn 
unui chelner și spuse: 

— Te rog, adu șalul doamnei! 

Omul plecă, se opri să-i spună ceva patronului, pe urmă își 
continuă drumul spre garderobă. Un clopotel de alarmă sună 
vag undeva departe, în subconștientul lui Wolff. 

incepu să se joace cu o lingură așteptând șalul Soniei. 
Aceasta mai mâncă un pateu. Patronul străbătu restaurantul, 
ieși pe ușa principală și apoi intră iar. Se apropie de masa lor și 
întrebă: 


VP - 154 


— Să vă chem un taxi? 

Wolff se uită la Sonia. 

— Nu m-ar deranja, răspunse ea. 

— Mi-ar face bine o gură de aer, spuse Wolff. Să mergem 
puţin pe jos și oprim unul pe drum. 

— Bine, consimți ea. 

Wolff îl privi pe patron. 

— Nu e nevoie de taxi. 

— Foarte bine, domnule. 

Chelnerul aduse șalul Soniei. Patronul continua să se uite spre 
ușă. Wolff auzi încă un clopoțel de alarmă în subconștient, mai 
tare de această dată. 

— E vreo problemă? îl întrebă el pe patron. 

Omul părea foarte tulburat. 

— Trebuie să vă menţionez o problemă extrem de delicată, 
domnule. 

Wolff era din ce în ce mai iritat. 

— Ei bine, omule, despre ce este vorba? Vrem să plecăm 
acasă. 

Se auzi un vehicul oprind zgomotos în faţa restaurantului. 

Wolff îl apucă pe patron de reverele hainei. 

— Ce se petrece aici? 

— Banii cu care v-aţi achitat nota, domnule, nu sunt buni. 

— Nu primeşti lire sterline? Atunci, de ce n-ai... 

— Nu e vorba despre asta, domnule. Banii sunt falși. 

Ușa restaurantului fu izbită de perete și trei polițiști militari 
pășiră înăuntru. Wolff se holbă la ei cu gura căscată. Totul se 
întâmpla atât de repede, încât nu-și putea veni în fire... Poliția 
militară. Bani falși. Brusc, i se făcu frică. Putea fi închis. Imbecilii 
ăia de la Berlin îi dăduseră bani falși. Era o situaţie atât de 
stupidă. Voia să-l apuce pe Canaris de gât și să strângă... 

Clătină din cap. Nu era momentul să se înfurie. Trebuia să 
rămână calm și să încerce să scape din acel coșmar... 

Poliţiștii militari se apropiară de masă. Doi erau englezi, iar al 
treilea era australian. Purtau bocanci grei și căști din oţel, și 
fiecare avea câte un pistol mic în tocul de la centură. Unul dintre 
englezi întrebă: 

— Asta-i individul? 

— O clipă, spuse Wolff și rămase uluit cât de calm și politicos 
îi suna glasul. Patronul tocmai mi-a zis că banii mei nu sunt 


VP - 155 


buni. Nu cred asta, dar sunt gata să-i fac pe plac. Sunt convins 
că putem ajunge la o înţelegere care să-l satisfacă, adăugă el, 
apoi îi aruncă patronului o privire încărcată de reproș, și i se 
adresă tâios: Chiar nu era necesar să chemaţi poliţia. 

— Utilizarea banilor falși e un delict, interveni polițistul militar 
superior în grad. 

— Dacă e făcută cu bună știință, spuse Wolff. Este un delict să 
fie puși în circulaţie bani falși cu bună știință. 

Ascultându-și glasul calm și convingător, încrederea lui Wolff 
crescu. 

— lată ce propun. Am la mine carnetul de cecuri și niște bani 
egipteni. Voi scrie un cec ca să acopăr nota de plată, iar pentru 
bacșiș voi folosi banii egipteni. Mâine voi duce la Trezorerie 
banii care se presupun a fi falși, pentru a fi examinaţi. Dacă 
sunt, într-adevăr, falși, îi voi preda. 

Wolff le zâmbi celor din jur. 

— Imi imaginez că asta ar trebui să mulțumească pe toată 
lumea, adăugă el. 

— Aș prefera să plătiţi totul în numerar, domnule, opină 
proprietarul. 

Wolff ar fi vrut să-i tragă un pumn în față. 

— S-ar putea să am eu destui bani egipteni, zise Sonia. 

„Slavă Domnului!”, se gândi Wolff. Sonia își deschise poșeta. 

— Indiferent de situaţie, domnule, va trebui să mă urmaţi, 
spuse polițistul militar mai mare în grad. 

Inima lui Wolff îngheţă din nou. 

— De ce? 

— Va trebui să vă punem câteva întrebări. 

— Perfect, sunt de acord. N-ar fi mai bine să veniţi la mine 
acasă mâine-dimineaţă? Locuiesc... 

— Va trebui să veniţi cu mine. Așa am primit ordin. 

— De la cine? 

— De la comandantul adjunct al Poliţiei militare. 

— Foarte bine, atunci, consimţi Wolff. 

Se ridică în picioare. Simţea cum frica îi pompa vertiginos 
adrenalină prin vene. 

— Oricum, dumneata și comandantul veţi avea mari probleme 
mâine-dimineaţă. 

Apoi apucă masa și o aruncă spre poliţist. Plănuise și 
calculase mișcarea în numai câteva secunde. Era o măsuţă 


VP - 156 


rotundă din lemn masiv. Marginea ei îl lovi pe poliţist la baza 
nasului, iar când acesta căzu pe spate, masa ateriză peste el. 

Masa și polițistul erau în stânga lui Wolff. În dreapta lui se afla 
patronul restaurantului. Sonia era în faţa lui, încă așezată pe 
scaun, iar ceilalţi doi polițiști erau de-o parte și de alta a Soniei, 
ceva mai în spate. 

Wolff îl înhăţă pe patron și-l împinse peste polițiști. Apoi sări la 
polițistul australian și-i trase un pumn în faţă. Spera să treacă pe 
lângă amândoi și să fugă. Nu reuși. Poliţiştii militari erau 
selectați în funcţie de statura, forţa și brutalitatea lor, și deci 
erau obișnuiți să aibă de-a face cu soldaţi căliți în deșert și care 
se încăierau des la beție. Australianul primi lovitura, se clătină și 
făcu un pas înapoi, însă nu căzu. Wolff îi trase un șut în 
genunchi și-l lovi din nou cu pumnul în plină figură, pe urmă 
celălalt polițist englez îl împinse pe patron la o parte și-l lovi pe 
Wolff cu piciorul, făcându-l să se prăbușească. 

Alex ateriză cu toată greutatea. Pieptul și obrazul i se izbiră 
de pardoseală. Faţa îl ustura. Se simţi ameţit pentru o clipă și 
văzu stele verzi. Fu din nou lovit, dintr-o parte. Durerea îl făcu 
să tresară convulsiv și se rostogoli. Polițistul sări pe el, lovindu-l 
în cap. Wolff se încordă, încercând să-l dea pe individ la o parte. 
Altcineva se așeză pe picioarele lui Wolf, care zări în spatele 
poliţistului englez ce stătea pe pieptul lui chipul Soniei, 
schimonosit de furie. Îi trecu prin minte că ea își amintea, 
probabil, de o altă bătaie administrată de către soldaţii englezi. 

Pe urmă văzu cum înălța în aer scaunul pe care stătuse până 
atunci. Polițistul de pe pieptul lui Wolff o zări, se întoarse, privi 
în sus și ridică braţul ca să se ferească de lovitură. Ea aruncă 
scaunul greu cu toată puterea. Un colţ al scaunului îl lovi pe 
poliţist peste gură și acesta scoase un țipăt de durere și de 
furie, în timp ce sângele îi ţâșnea din buză. Australianul lăsă 
libere picioarele lui Wolff și o înșfăcă pe Sonia din spate, 
imobilizându-i braţele. Wolff se încordă și-l împinse într-o parte 
pe englezul rănit, după aceea sări în picioare. Băgă mâna în 
interiorul cămășii și scoase cuțitul. Australianul o azvârli pe 
Sonia într-o parte, înaintă un pas, zări cuțitul și se opri. El și 
Wolff se priviră o clipă. Wolff urmări privirea celuilalt 
îndreptându-se când într-o parte, când în cealaltă, spre 
partenerii săi care zăceau pe podea. Mâna australianului se 
îndreptă spre tocul pistolului. 


VP - 157 


Alex se întoarse și se năpusti spre ușă. Un ochi i se învineţise: 
nu putea vedea bine. Ușa era închisă. Incercă să apuce clanţa, 
dar nu reuși. Îi venea să urle. Izbuti, într-un final, și deschise larg 
ușa, izbind-o cu zgomot de perete. Răsună o împușcătură. 

(J 

Vandam conducea motocicleta pe străzi cu o viteză nebună. 
Scosese masca de camuflaj de pe farul motocicletei - la urma 
urmei, nimeni nu lua în serios camuflajul în Cairo - și gonea cu 
degetul mare pe claxon. Străzile erau încă destul de 
aglomerate, cu taxiuri, trăsurici, camioane militare, măgari și 
cămile. Trotuarele erau pline de oameni, iar magazinele puternic 
luminate de becuri electrice, lămpi cu petrol și lumânări 
răspândeau o aură strălucitoare. Străbătea nepăsător traficul, 
ignorând claxoanele indignate ale şoferilor maşinilor, pumnii 
ridicați ai birjarilor și fluierul unui polițist egiptean. 

Comandantul adjunct al Poliției militare îl sunase acasă. 

— Ei, Vandam, nu tu ai aruncat bomba cu banii ăia falși? 
Tocmai am primit un telefon de la un restaurant, unde un 
european încearcă să achite nota de plată cu... 

— Unde? 

Adjunctul îi dăduse adresa și Vandam ieșise într-un suflet din 
casă. Virase după un colţ, punând călcâiul pe drumul plin de 
praf pentru a susţine tracţiunea. Îi trecuse prin minte că, fiind 
puși în circulaţie atâţia bani falși, o parte din aceștia ajunsese și 
pe mâinile altor europeni, iar omul de la restaurant putea foarte 
bine să fie o victimă nevinovată. Spera să nu fie așa. Voia cu 
disperare să pună mâna pe Wolff, dar acesta se dovedise mai 
inteligent decât el și-l umilise. Mai mult, având acces la secrete 
și legătură directă cu Rommel, ameninţa să provoace căderea 
Egiptului, însă nu era numai asta. 

Vandam era mistuit de curiozitate în privinţa lui Wolff. Voia 
să-l vadă și să-l atingă pe acel om, să afle cum se mișca și cum 
vorbea. Era inteligent sau doar norocos? Curajos sau nebun? 
Hotărât sau încăpățânat? Avea un chip frumos și un zâmbet cald 
sau ochi rotunzi și un rânjet insinuant? Va lupta sau se va preda 
în liniște? Vandam voia să știe. Și, mai presus de orice, voia să-l 
ia de gât și să-l târască la închisoare, să-l lege cu lanţuri de zid, 
să încuie ușa și să arunce cheia. 

Viră brusc pentru a evita o groapă, apoi acceleră și ţâșni pe o 
stradă liniștită. Adresa era ceva mai departe de centrul orașului, 


VP - 158 


către Orașul Vechi: cunoștea strada, dar nu și restaurantul. Mai 
viră de două ori și aproape lovi un bătrân care călărea un asin, 
în timp ce nevasta lui mergea pe jos în urma lui. Găsi strada pe 
care o căuta. 

Era îngustă și întunecată, cu clădiri înalte pe ambele părți. La 
parter erau fațadele câtorva magazine și ușile unor case. Opri 
alături de doi puști care se jucau în șanț și întrebă de numele 
restaurantului. Îi arătară un loc undeva în josul străzii. Porni într- 
acolo, oprindu-se din când în când ca să se uite după vreo 
fereastră luminată. Era cam pe la jumătatea străzii când auzi un 
poc!, zgomotul înăbușit al unui pistol, precum și cel de sticlă 
spartă. Își întoarse brusc capul în direcţia zgomotului. Lumina de 
la o fereastră spartă poleia cioburile de sticlă împrăștiate peste 
tot. Și în timp ce privea, un bărbat înalt ieși în goană pe ușă. 

Probabil că era Wolff. 

Alerga în direcţie opusă. Vandam se simţi năpădit de o furie 
aprigă. Acceleră și porni zgomotos după omul care fugea. Când 
trecu pe lângă restaurant, un poliţist militar ieși afară și trase 
trei focuri de armă. Fugarul nu încetinea deloc. 

Vandam îl prinse în raza farului. Alerga voinicește, brațele și 
picioarele lui mișcându-se ritmic. Când lumina se fixă asupra lui, 
bărbatul privi peste umăr fără să încetinească și Vandam zări un 
nas acvilin, o bărbie puternică și o mustață deasupra unei guri 
deschise larg: fugarul gâfâia. L-ar fi putut împușca, însă ofiţerii 
de la Marele Cartier General nu purtau armă. Motocicleta 
câștigă viteză. Când distanţa dintre ei se micșoră, Wolff coti pe 
neașteptate după un colţ de stradă. Vandam frână și derapă cu 
roata din spate, pe urmă aplecă motocicleta în direcţie opusă, 
ca să-și păstreze echilibrul. Se opri, apoi ţâșni iar pe urmele 
fugarului. Văzu spatele lui Wolff dispărând pe o alee îngustă. 

Fără să încetinească, Vandam viră și intră pe alee. Nici 
țipenie. | se întoarse stomacul pe dos. Conul alb al farului nu 
lumina nimic. Crezu că se va prăbuși într-o groapă. Scoase 
involuntar un strigăt de frică. Roata din spate lovi ceva. Roata 
din faţă cobori mai jos, și mai jos, după aceea se lovi de ceva. 
Farul lumină un șir de trepte. Motocicleta săltă, apoi ateriză iar. 
Vandam încerca disperat să menţină roata din faţă dreaptă. 
Motocicleta cobori treptele zdruncinându-l și, cu fiecare hop, 
maiorul era din ce în ce mai sigur că avea să piardă controlul, 
prăbușindu-se. Îl văzu pe Wolff la capătul scărilor, încă alergând. 


VP - 159 


Vandam ajunse și el la capătul scărilor. Se simţea incredibil de 
norocos. Îl zări pe Wolff luând-o după un alt colţ și-l urmă. Se 
aflau într-un labirint de alei. 

Wolff urcă iute câteva trepte. 

Lui Vandam nu-i venea să creadă. N-avea de ales. Acceleră, 
îndreptându-se direct către trepte. Înainte de a lovi prima 
treaptă ridică ghidonul cu toată forţa. Motocicleta atinse 
treptele, sări ca o sălbăticiune și încercă să-l arunce din șa. 
Strânse cu putere ghidonul. Motocicleta țâșni nebunește, urcând 
treptele. Vandam se luptă să-și păstreze echilibrul. Ajunse sus. 

Se trezi într-un pasaj lung, mărginit de ziduri înalte și albe. 
Wolff era tot în fața lui, alergând. Vandam se gândi că l-ar fi 
putut prinde înainte să ajungă la capătul pasajului. Țâșni înainte. 
Wolff privi în spate, alergă mai departe și se uită iarăși în urmă. 
Pasul lui era șovăielnic, Vandam sesiză acest lucru. Nu mai 
alerga ritmic: mâinile îi fluturau pe lângă corp și părea la capătul 
puterilor. Zărindu-i chipul, Vandam conștientiză că fugarul era 
crispat de efort. 

Wolff încercă să mărească pasul, dar nu mai avea vlagă. 
Vandam îl ajunse, îl depăși puţin, pe urmă frână brusc și răsuci 
ghidonul. Roata din spate derapă și cea din faţă lovi zidul. 
Vandam sări jos, iar motocicleta căzu pe pământ. Maiorul 
ateriză în picioare, cu fața la Wolff. Farul spart arunca o rază 
subţire de lumină în bezna pasajului. N-avea niciun rost ca Wolff 
să se întoarcă și să fugă în cealaltă direcție, deoarece Vandam 
era odihnit și putea să-l prindă cu ușurință. Fără să se oprească 
din alergat, Wolff sări peste motocicletă, trupul lui străpungând 
dâra luminoasă a farului ca un cuţit care trece fulgerător printr-o 
flacără, și se repezi la Vandam. Acesta, încă nesigur pe picioare, 
se împiedică și căzu pe spate. Wolff se clătină și mai făcu un pas 
înainte. Vandam întinse orbește mâinile în întuneric, găsi glezna 
lui Wolff, apucă și smuci. Wolff se prăbuși la pământ. 

Farul spart lumina vag restul aleii. Motorul motocicletei se 
oprise și, în liniștea din jur, Vandam putea auzi respiraţia lui 
Wolff, precipitată și răgușită. Îi simţea și mirosul: un iz de 
băutură, transpiraţie și frică. Însă nu-i putea vedea faţa. 

Pentru o fracțiune de secundă, amândoi rămaseră întinși pe 
pământ, unul epuizat, iar celălalt, perplex. Apoi săriră amândoi 
în picioare. Vandam se repezi la Wolff și începură să se bată. 


VP - 160 


Wolff era puternic. Vandam încercă să-i imobilizeze brațele, 
dar nu reuși să-l ţină. Brusc, îi dădu drumul și-i trase un pumn 
într-un loc moale. 

— Aaah! strigă Wolff. 

Vandam lovi din nou, de această dată ţintindu-i faţa; însă 
Wolff se feri și pumnul nimeri în gol. Pe neașteptate, în mâna 
fugarului apăru ceva ce licări în lumina difuză. „Un cuţit!”, își 
zise Vandam. Lama sclipi, îndreptându-se către gâtul lui. Din 
reflex, sări în spate. Duse mâna la faţă. Simţi o durere ascuţită 
în lungul obrazului și un șuvoi de sânge fierbinte. Dintr-odată, 
durerea deveni insuportabilă. Apăsă pe rană și degetele lui 
atinseră ceva tare. Conștientiză că-și simțea propriii dinţi și că 
lama cuţitului îi tăiase foarte adânc obrazul. Simţi cum pământul 
îi fuge de sub picioare și-l auzi pe Wolff alergând, după aceea 
totul se întunecă. 


Capitolul 13 


Wolff scoase o batistă din buzunarul pantalonilor și șterse 
sângele de pe lama cuțitului. O examină în lumina obscură și o 
mai șterse o dată. Pășea grăbit, lustruind viguros oţelul subțire. 
Se opri, întrebându-se: „Ce fac? E deja curat”. Aruncă batista și 
puse la loc cuțitul în teaca de la subsuoară. leşi din alee în 
stradă, se orientă și o apucă spre Orașul Vechi. 

Işi imagină o celulă de închisoare, lungă de doi metri și lată de 
un metru, iar jumătate din ea era ocupată de pat. Sub acesta se 
afla oala de noapte. Pereţii erau dintr-o piatră netedă și cenușie. 
Un bec mic atârna de un fir din tavan. La unul dintre capetele 
celulei era o ușă. In celălalt capăt era o ferestruică pătrată, chiar 
deasupra nivelului ochilor: prin ea se vedea cerul de un albastru 
viu. Își închipui că se trezea dimineaţa și vedea toate astea, 
amintindu-și că era acolo de un an și că trebuia să mai stea încă 
nouă ani. Folosea oala de noapte, apoi se spăla pe mâini în 
ligheanul de tablă din colț. N-avea săpun. O farfurie cu terci rece 
de ovăz îi era împinsă prin deschizătura din ușă. Apuca lingura 
și lua o gură de terci, dar îi era imposibil să înghită, pentru că 
plângea. 


VP - 161 


Își scutură capul ca să alunge acele viziuni de coșmar. Se 
gândi: „Am scăpat, nu? Am scăpat”. 

Conștientiză că oamenii de pe stradă îl priveau insistent când 
treceau pe lângă el. Zări o oglindă în vitrina unui magazin și se 
examină în ea. Avea părul vâlvoi, o parte a feţei era umflată și 
vânătă, mâneca îi atârna ruptă, iar pe guler se vedeau pete de 
sânge. Încă gâfâia din cauza efortului alergării și a luptei. „Par 
periculos”, reflectă el. Merse mai departe și coti după primul 
colț, ca să ajungă pe un drum lăturalnic și să evite străzile 
importante. 

Imbecilii ăia de la Berlin îi dăduseră bani falși. Nu era de 
mirare că fuseseră atât de generoși: chiar ei îi tipăreau. Era un 
lucru atât de stupid, încât se întrebă dacă putea exista ceva mai 
stupid decât asta. Abwehr-ul era condus de militari, nu de 
NSDAP (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei - Partidul 
Muncitoresc German); șeful spionajului militar german, Canaris, 
nu era chiar cel mai fidel susţinător al lui Hitler. 

„Când mă voi întoarce la Berlin o să fac o curăţenie 
exemplară...” 

Cum îi luaseră urma acolo, în Cairo? Cheltuise repede mulți 
bani. Bancnotele false intraseră în circulaţie. Băncile 
detectaseră bancnotele contrafăcute - nu, nu băncile, 
Trezoreria. În orice caz, cineva începuse să refuze banii și zvonul 
se răspândise în întreg orașul. Patronul restaurantului observase 
că banii lui Wolff erau falși și chemase Poliţia militară. Wolff rânji 
maliţios când își aminti cât de flatat fusese de paharul în plus de 
coniac oferit de patron, de fapt, doar un șiretlic ca să-l ţină pe 
loc până la sosirea Poliţiei militare. 

Se gândi la omul de pe motocicletă. Trebuia să fie un ticălos 
foarte hotărât ca să călărească motocicleta pe aleile acelea 
înguste, apoi în sus și-n jos pe trepte. Bănuia că bărbatul n- 
avusese asupra lui nicio armă: dacă ar fi avut, ar fi folosit-o, fără 
îndoială. Nu purta nici cască metalică, ceea ce însemna că nu 
făcea parte din Poliţia militară. Poate cineva de la Serviciul de 
Contrainformaţii? Să fi fost chiar maiorul Vandam? 

Wolff spera să fie așa. 

„L-am tăiat pe individ, reflectă el. Foarte rău, probabil. Mă 
întreb unde. La faţă? Sper să fi fost Vandam”. 

Reveni cu gândul la problema urgentă. O aveau pe Sonia. Ea 
urma să le spună că nu-l cunoștea decât întâmplător pe Wolff - 


VP - 162 


avea să inventeze o poveste despre cum o abordase la clubul 
Cha-Cha. Nu puteau s-o ţină sub arest prea mult timp, pentru că 
era o stea, o celebritate, un soi de eroină printre egipteni și 
reținerea ei ar fi provocat multe neplăceri. Așa că o vor elibera 
foarte curând. Cu toate acestea, ea trebuia să le dea adresa, 
ceea ce însemna că Wolff nu se putea întoarce la ambarcaţiune, 
nu încă. Dar era epuizat, plin de vânătăi și ciufulit, trebuia să se 
spele și să se odihnească undeva câteva ore. 

„Am mai fost în situaţia asta - rătăcind prin oraș, obosit și 
hăituit, fără să am unde să mă duc”, își spuse el. 

De data asta trebuia să apeleze din nou la Abdullah. Se 
îndreptă spre Orașul Vechi, știind tot timpul în adâncul sufletului 
că Abdullah era singura lui cale de scăpare, până când se trezi 
la numai câţiva pași de casa hoţului. Se strecură pe sub portal, 
parcurse culoarul scurt și întunecat și urcă scările din piatră, în 
spirală, până la ușa lui Abdullah. A 

Acesta stătea pe podea împreună cu un alt bărbat. Intre ei se 
afla o narghilea, iar aerul era îmbibat de mirosul hașișului. 
Abdullah își înălță privirea spre Wolff și zâmbi alene, somnoros. 

— lată-l pe prietenul meu, Ahmed, numit și Alex. Fii bine- 
venit, Ahmed-Alex! îl întâmpină el în arabă. 

Wolff se așeză pe podea alături de ei și-i salută tot în arabă. 

— Fratele meu, Yasef, aici de față, continuă Abdullah, ar vrea 
să-ți spună o ghicitoare, ceva ce ne-a pus în încurcătură și pe el, 
și pe mine în ultimele ore, încă de când am început să tragem 
din narghilea, și pentru că veni vorba... 

Abdullah îi întinse pipa și Wolff trase din ea cu nesaț. 

— Ahmed-Alex, prieten al fratelui meu, fii bine-venit! îi ură 
Yasef. De ce ne numesc englezii „wogs”? 

Yasef și Abdullah pufniră în râs. Wolff înţelese că fumaseră, 
probabil, hașiș toată seara. Trase din nou din narghilea și apoi i- 
o dădu lui Yasef. Era un preparat puternic. Abdullah avea 
întotdeauna marfă de cea mai bună calitate. 

— Se întâmplă să știu răspunsul, zise Wolff. Lucrătorilor 
egipteni de la Canalul Suez li s-au dat niște cămăși speciale, 
care să arate că aveau dreptul să se afle pe o proprietate 
britanică. Lucrau în slujba guvernului, așa că pe spatele 
cămășilor erau imprimate literele W.O0.G.S.% 

Yasef și Abdullah pufniră din nou în râs. 


23 W.0.G.S. - Working on Govemment Service (Lucrători în slujba guvernului) (n.tr.). 
VP - 163 


— Prietenul meu, Ahmed-Alex, e deștept. Este tot atât de 
deștept ca un arab, sau aproape, pentru că este pe jumătate 
arab. Este singurul european care s-a dovedit mai viclean decât 
mine, Abdullah. 

— Cred că nu este adevărat, zise Wolff, imitând stilul lor de a 
vorbi. N-aș încerca niciodată să-l întrec în viclenie pe prietenul 
meu, Abdullah. Cine-l poate înșela pe diavol în persoană? 

Yasef zâmbi și dădu aprobator de câteva ori din cap, apreciind 
acele cuvinte înțelepte. 

— Ascultă, fratele meu, ce-ţi voi spune, continuă Abdullah, 
apoi se încruntă, adunându-și gândurile moleșite de droguri. 
Ahmed-Alex mi-a cerut să fur ceva pentru el. În acest fel, eu mă 
alegeam cu riscul, iar el cu răsplata. Desigur, nu m-a păcălit atât 
de ușor. Am furat obiectul - era o servietă - și, firește, 
intenţionam să-mi opresc conţinutul pentru mine, din moment 
ce hoţul are dreptul să-și însușească bunurile provenite din 
delict, după legea lui Allah. În consecinţă, aș fi putut să-l înșel, 
nu-i așa? 

— Într-adevăr, confirmă Yasef, deși nu-mi amintesc pasajul 
din Coran în care se spune că hoţul are dreptul să-și însușească 
bunurile provenite din delict. Cu toate acestea... 

— Poate că nu, spuse Abdullah. Dar despre ce vorbeam? 

Wolff, care nu-și pierduse încă luciditatea, îi răspunse: 

— M-ai fi putut înșela pentru că ai deschis servieta. 

— Chiar așa! Însă stai puţin. În servietă nu era nimic de 
valoare, așa că Ahmed-Alex m-a păcălit pe mine. Dar așteaptă! 
l-am cerut să-mi plătească pentru serviciul făcut, de aceea eu 
m-am ales cu o sută de lire sterline, iar el nu s-a ales cu nimic. 

Yasef se încruntă. 

— Atunci, înseamnă că ai profitat de pe urma lui. 

— Nu, clătină dezamăgit din cap Abdullah. M-a plătit cu 
bancnote false. 

Yasef se uită fix la Abdullah. Abdullah îl privi ţintă pe Yasef. 
Izbucniră amândoi în râs. Se băteau reciproc pe umeri, tropăiau 
cu picioarele pe podea și se tăvăleau pe perne, râzând cu 
lacrimi. Wolff se strădui să zâmbească. Era exact genul de 
poveste amuzantă care-i încânta pe afaceriștii arabi, cu acea 
înlănţuire de  înșelăciuni reciproce. Abdullah avea s-o 
povestească mulţi ani la rând. Însă lui Wolff îi provoca fiori. Deci 
și Abdullah știa de banii falsificaţi. Oare câţi mai știau? Wolff 


VP - 164 


avea senzaţia că hăitașii formaseră un cerc în jurul lui și, pe 
oriunde ar fi încercat să scape, unul dintre ei îi ţinea calea, iar 
cercul devenea tot mai strâns cu fiecare zi. 

Abdullah păru să observe pentru prima dată înfățișarea lui 
Wolff. Deveni brusc foarte preocupat. 

— Ce ţi s-a întâmplat? Ai fost jefuit? 

Luă un clopotel din argint și sună. Imediat, din camera 
alăturată apăru o femeie pe jumătate adormită. 

— Adu niște apă fierbinte, îi ceru Abdullah. Spală rănile 
prietenului meu. Dă-i cămașa mea europeană. Adu un pieptene. 
Și cafea! Repede! 

Intr-o casă europeană, Wolff ar fi dezaprobat faptul că femeia 
fusese trezită după miezul nopţii pentru a-l servi, dar în Egipt un 
asemenea protest ar fi însemnat o lipsă de curtoazie. Femeile 
existau ca să-i slujească pe bărbați și n-ar fi fost nici surprinse și 
nici deranjate de cererile pretenţioase ale lui Abdullah. 

— Englezii au încercat să mă aresteze și am fost obligat să 
mă bat cu ei înainte de a fugi, îi explică Wolff. Din păcate, cred 
că ei știu unde locuiesc și asta e o problemă. 

— Ah! 

Abdullah trase din narghilea și o trecu mai departe. Wolff 
începu să simtă efectele hașișului: era relaxat, gândea lent, se 
simţea ușor somnoros. Timpul părea să se scurgă mai greu. 
Două dintre soțiile lui Abdullah începură să-și facă de lucru în 
jurul lui, spălându-i faţa și pieptănându-i părul. | se părea cu 
adevărat foarte relaxant. 

Abdullah păru să moţăie o clipă, apoi deschise ochii și zise: 

— Trebuie să rămâi aici. Casa mea îţi aparține. O să te ascund 
de englezi. 

— Ești un prieten adevărat, zise Wolff. 

„Este ciudat”, se gândi Wolff. Plănuise să-i ofere bani lui 
Abdullah, ca să-l ascundă. Pe urmă se dovedise că Abdullah știa 
că banii erau falși și Wolff se întreba ce altceva putea să facă. Și 
iată că Abdullah avea să-l ascundă pe degeaba. Un adevărat 
prieten! Ciudat era deci faptul că Abdullah nu era un bun 
prieten. Nu existau prieteni adevăraţi în lumea lui Abdullah: era 
familia, pentru care ar fi făcut orice, și restul, pentru care n-ar fi 
făcut nimic. „Cum de am câștigat tocmai eu acest tratament 
special?”, se întrebă Wolff somnoros. 


VP - 165 


Clopotțelul de alarmă din subconștientul lui sună din nou. Se 
strădui să se concentreze: nu era prea ușor după hașiș. „la-o pe 
îndelete, își spuse el. Abdullah îmi cere să rămân aici. De ce? 
Fiindcă sunt în primejdie. Și îi sunt prieten. Și deoarece m-am 
dovedit mai viclean decât el”. 

Deoarece m-am dovedit mai viclean decât el - răsună ultima 
frază ca un ecou. 

Povestea asta nu era încheiată. Abdullah avea să mai adauge 
o tentativă de înșelăciune la întregul lanț de trădări. Cum? 
Trădându-l pe Wolff englezilor. Asta era. De îndată ce Wolff ar fi 
adormit, Abdullah avea să trimită un mesaj maiorului Vandam. 
Wolff ar fi fost ridicat. Britanicii i-ar fi plătit lui Abdullah pentru 
informaţie și în toată povestea aceea hoţul s-ar fi ales cu laudele 
în cele din urmă. 

„La naiba!” 

O soție aduse o cămașă albă europeană. Wolff se ridică și-și 
scoase cămașa ruptă și pătată de sânge. Soţia își feri ochii de la 
pieptul lui gol. 

— N-are încă nevoie de ea, zise Abdullah. Poţi să i-o dai 
dimineață. 

Wolff luă cămașa de la femeie și o puse pe el. 

— Poate că nu ţi se pare demn să dormi în casa unui arab, 
dragul meu prieten Ahmed. 

— Englezii au un proverb: „Cine mănâncă supă cu diavolul la 
cină trebuie să folosească o lingură lungă”, replică Wolff. 

Abdullah rânji, arătându-și dintele din metal. Înţelese că Wolff 
îi ghicise planul. 

— Aproape arab, spuse el. 

— La revedere, prieteni, zise Wolff. 

— Pe curând, adăugă Abdullah. 

Wolff ieși în aerul rece al nopţii, întrebându-se unde să se 
ducă. 

(J 

La spital, după ce o soră amorți jumătate din fața lui Vandam 

injectându-i un anestezic local, doamna doctor Abuthnot îi cusu 


obrazul cu degetele ei lungi, sensibile. Îi puse pe faţă un 
pansament, pe care-l fixă cu o fașă lungă, înfășurată în jurul 
capului. 


— Probabil că arăt ca unul care suferă din cauza dinţilor, 
spuse el. 


VP - 166 


Ea afișa o expresie gravă. Îi lipsea simţul umorului. 

— Nu vei mai fi la fel de glumeţ după ce va trece efectul 
anesteziei. Faţa o să te doară foarte tare. O să-ţi dau un 
calmant. 

— Nu, mulțumesc. 

— Nu trebuie să faci pe durul, maiorule. O să-ţi pară rău. 

Vandam se uită la ea, așa cum era în halatul alb de spital și 
pantofii fără toc, și se întrebă cum de i se păruse atrăgătoare. 
Era destul de plăcută, chiar drăguță, însă în același timp părea 
rece, superioară și distantă. Nu ca... 

Nu ca Elene. 

— Un calmant mă va adormi. 

— Și va fi perfect. Dacă vei dormi, putem fi siguri că suturile 
vor rămâne intacte câteva ore. 

— Mi-ar plăcea să dorm, dar am de făcut ceva important, care 
nu suportă amânare. 

— Nu poți /ucra. Nici măcar n-ar trebui să circuli. Trebuie să 
vorbești cât mai puţin. Ești slăbit pentru că ai pierdut mult 
sânge, iar o rană ca asta e o traumă fizică, precum și mentală: 
în câteva ore vei avea impresia că te pierzi, că aluneci, vei avea 
greață și ameteli, te vei simţi epuizat și confuz. 

— O să mă simt și mai rău dacă nemţii cuceresc Cairo. 

Vandam se ridică. 

Doamna doctor Abuthnot părea contrariată. Vandam se gândi 
cât de bine i se potrivea ei să fie în situaţia de a le spune 
oamenilor ce să facă. Nu era sigură cum ar fi trebuit să 
reacționeze când avea de-a face cu o nesupunere evidentă. 

— Eşti un băiat prostuț. 

— Desigur. Pot mânca? 

— Nu. Bea niște glucoză dizolvată în apă caldă. 

„AŞ putea încerca s-o dizolv în gin cald”, își spuse el în gând. 

Maiorul îi strânse mâna. Era rece și uscată. 

Jakes aștepta în faţa spitalului, lângă mașină. 

— Ştiam că n-o să vă poată ţine prea mult aici, domnule, zise 
el. Să vă duc totuși acasă? 

— Nu. 

Ceasul lui Vandam se oprise. 

— Cât e ceasul? 

— Două și cinci. 

— Presupun că Wolff nu cina singur. 


VP - 167 


— Nu, domnule. Persoana care-l însoțea este sub arest la 
MCG. 

— Du-mă acolo! 

— Dacă sunteţi sigur că... 

— Da, sunt sigur. 

Mașina porni. 

— l-ai înștiințat pe superiori? întrebă Vandam. 

— Despre evenimentele din seara asta? Nu, domnule. 

— Bine. Mâine nu va fi târziu s-o facem. 

Vandam nu spuse ceea ce știau amândoi: că membrii 
departamentului, aflaţi oricum într-un con de umbră pentru că-l 
lăsaseră pe Wolff să adune informații, aveau să cadă în dizgrație 
dacă-l lăsau să le scape printre degete. 

— Presupun că Wolff lua masa cu o femeie, adăugă Vandam. 

— Și ce femeie, dacă pot spune așa, domnule. O adevărată 
delicatesă. Pe nume Sonia. 

— Dansatoarea? 

— Nimeni alta. 

Işi continuară în tăcere drumul cu mașina. Wolff era dat naibii, 
își spuse Vandam, dacă-și permitea să iasă la restaurant cu cea 
mai cunoscută dansatoare din Egipt între două furturi de secrete 
militare britanice. Ei bine, n-avea să mai fie la fel de sigur pe el 
de acum încolo. Era ghinionist, într-un fel: fiind avertizat după 
acel incident că englezii erau pe urmele lui, avea să fie mult mai 
atent. Nu trebuiau să-l sperie. 

Ajunseră la Marele Cartier General și coborâră din mașină. 

— Ce-aţi făcut cu fata de când a fost arestată? întrebă 
Vandam. 

— l-am aplicat tratamentul „fără tratament”, răspunse Jakes. 
O celulă goală, fără mâncare sau apă și fără întrebări. 

— Bine. 

Totuși era păcat că i se dăduse timp să-și adune gândurile. 
Vandam știa de la interogatoriile prizonierilor de război că 
rezultatele cele mai bune se obțineau imediat după capturare, 
când prizonierul încă se temea să nu fie omorât. Mai târziu, 
după ce era purtat de colo-colo și i se dădea să mănânce și să 
bea, începea să se gândească la el însuși ca la un prizonier, și 
nu ca la un soldat, amintindu-și că avea noi drepturi și îndatoriri, 
iar atunci reușea și mai bine să-și ţină gura. Vandam ar fi trebuit 
s-o interogheze pe Sonia imediat după încăierarea din 


VP - 168 


restaurant. Cum asta nu fusese posibil, cel mai bun lucru ar fi 
fost ca ea să fie izolată și să nu primească nicio informaţie până 
la sosirea lui. 

Jakes porni înainte pe coridor, spre camera de interogatoriu. 
Vandam se uită pe vizorul celulei. Era o încăpere pătrată, fără 
ferestre, dar puternic iluminată artificial. În interior se vedeau o 
masă, două scaune cu spătar și o scrumieră. Intr-o parte a 
celulei era o nișă fără ușă, cu un closet. Sonia stătea pe un 
scaun, cu faţa spre ușă. Jakes avea dreptate, își spuse Vandam: 
era o delicatesă. Cu toate acestea, nu era deloc drăguță. Părea 
un soi de amazoană, cu trupul puternic și voluptuos, și cu 
trăsăturile acelea bine conturate și armonioase. Femeile tinere 
din Egipt aveau, în general, o graţie deosebită, fiind zvelte și 
având niște picioare lungi, de căprioară. Sonia era mai degrabă 
ca 0... Vandam se încruntă, căutând în minte cuvântul potrivit, 
apoi găsi răspunsul: ca o tigroaică. 

Purta o rochie lungă, de un galben strălucitor, care i se părea 
țipătoare - la clubul Cha-Cha fiind însă perfect à /a mode. O privi 
preț de un minut sau două. Stătea nemișcată, fără să se agite, 
fără să arunce priviri neliniștite în jurul celulei goale, fără să 
fumeze sau să-și roadă unghiile. 

„Va fi o nucă foarte greu de spart”, chibzui Vandam. Apoi 
expresia frumosului ei chip se schimbă: femeia se ridică în 
picioare și începu să măsoare încăperea. Vandam se gândi: „Nu 
pare chiar atât de puternică totuși”. 

Deschise ușa și intră. Se așeză la masă fără să scoată vreun 
cuvânt. Ea rămase în picioare, ceea ce era un dezavantaj 
psihologic pentru o femeie. _ 

„Am marcat primul punct”, reflectă Vandam. || auzi pe Jakes 
intrând în spatele lui și închizând ușa. Își ridică privirea spre 
Sonia. 

— Stai jos! 

Ea rămase în picioare, zgâindu-se la el, și un zâmbet i se 
întinse încet pe toată faţa. Făcu semn spre bandajele care 
acopereau obrazul lui Vandam. 

— El ţi-a facut asta? 

Al doilea punct era în favoarea ei. 

— Stai jos! 

— Mulţumesc. 

Ea se așeză. 


VP - 169 


— Cine este „el”? 

— Alex Wolff, bărbatul pe care a; încercat să-l învingi în seara 
asta. 

— Și cine e Alex Wolff? 

— Un client bogat de la clubul Cha-Cha. 

— De cât timp îl cunoști? 

Ea se uită la ceas. 

— De cinci ore. 

— Ce relaţii ai cu el? 

— Am ieșit împreună, răspunse ea ridicând din umeri. 

— Cum v-aţi cunoscut? 

— Ca de obicei. După ce mi-am încheiat numărul, un chelner 
mi-a adus un mesaj prin care eram invitată să iau loc la masa 
domnului Wolff. 

— Care anume? 

— Care masă? 

— Care chelner 

— Nu-mi amintesc. 

— Continuă! 

— Domnul Wolff mi-a oferit un pahar cu șampanie și m-a 
invitat la cină. Am acceptat, am mers la un restaurant, iar restul 
îl știți. 

— Obișnuiești să te duci la mesele clienţilor după ce-ţi termini 
numărul? 

— Da, e un obicei. 

— Obișnuiești să iei cina cu ei? 

— Uneori. 

— De ce ai acceptat de această dată? 

— Domnul Wolff mi s-a părut a fi un bărbat deosebit. 

Se uită din nou la bandajul lui Vandam și rânji. 

— Și chiar este un bărbat deosebit. 

— Care e numele dumitale complet? 

— Sonia el-Aram. 

— Adresa? 

— Jihan, Zamalek. E o ambarcaţiune locuibilă. 

— Vârsta? 

— Ce lipsă de curtoazie! 

— Vârsta? 

— Refuz să răspund. 

— Eşti pe un teren periculos... 


VP - 170 


— Nu, dumneata ești pe un teren periculos. 

Deodată, Sonia își lăsă sentimentele să răbufnească, luându-l 
prin surprindere pe Vandam, el conștientizând că în tot acel 
timp Sonia își înăbușise furia. II ameninţă cu degetul. 

— Cel puţin zece oameni i-au văzut pe bătăușii dumitale în 
uniformă arestându-mă la restaurant. Până mâine la prânz, 
jumătate din Cairo va afla că englezii au trimis-o pe Sonia la 
închisoare. Dacă mâine-seară n-apar la clubul Cha-Cha, va 
izbucni o răscoală. Poporul meu va incendia orașul. Va trebui să 
aduceţi trupe din deșert pentru a face faţă situaţiei. Și dacă ies 
de aici cu o singură vânătaie sau zgârietură, le-o voi arăta 
tuturor mâine când voi urca pe scenă, iar rezultatul va fi același. 
Nu, domnule, nu eu sunt pe un teren periculos. 

Pe tot parcursul tiradei, Vandam o privi lipsit expresie, pe 
urmă vorbi ca și cum Sonia nu-i spusese nimic extraordinar. 
Trebuia să ignore cele zise de ea, deoarece Sonia avea dreptate, 
iar el nu putea nega. 

— Să recapitulăm, rosti el răbdător. Susţii că l-ai întâlnit pe 
Wolff la Cha-Cha... 

— Nu, îl întrerupse ea. N-am de gând să recapitulez. Voi 
coopera cu dumneata și voi răspunde la întrebări, dar nu permit 
să fiu interogată. 

Ea se ridică în picioare, își întoarse scaunul și se așeză cu 
spatele la Vandam. Acesta se uită o clipă la ceafa ei. Il 
manevrase, într-adevăr, cu iscusinţă. Era furios pe el însuși că 
permisese să se întâmple așa ceva, însă acea furie era 
amestecată cu o tainică admiraţie pentru ea și modul în care 
făcuse asta. Se ridică brusc și părăsi încăperea. Jakes îl urmă. 

Afară, pe coridor, Jakes îl întrebă: 

— Ce părere aveţi? 

— Va trebui să-i dăm drumul. i 

Jakes se duse să dea instrucțiunile de rigoare. In timp ce 
aştepta, Vandam se gândea la Sonia. Se întreba de unde avea 
acea femeie atâta putere ca să-l înfrunte. Indiferent dacă 
povestea ei era adevărată sau falsă, ar fi trebuit să se simtă 
înfricoșată, confuză, intimidată și foarte docilă. Era adevărat că 
faima îi asigura o oarecare protecţie, dar atunci când îl 
ameninţase cu faima ei, ar fi trebuit să fie nesigură, impetuoasă 
și ușor disperată, pentru că o celulă izolată înfricoșa în mod 
normal pe oricine - în special pe cei faimoși, deoarece 


VP - 171 


excluderea bruscă din lumea lor strălucitoare i-ar fi făcut să se 
întrebe mai mult ca de obicei dacă lumea aceea strălucitoare 
putea fi reală. 

Ce-i dădea atâta putere? Recapitulă în gând conversaţia. 
Întrebarea la care reacționase cu furie fusese cea referitoare la 
vârstă. Evident, talentul ei deosebit o făcuse să ignore vârsta la 
care se retrăgeau, de obicei, dansatoarele de duzină, așa că 
trăia, probabil, cu frica trecerii anilor. Acest lucru nu-i oferea 
maiorului niciun indiciu. În rest, fusese calmă, lipsită de expresie 
și neutră, exceptând momentul în care zâmbise la vederea rănii 
lui. Apoi, la sfârșit, explodase, dar chiar și atunci își folosise 
furia, nu se lăsase controlată de ea. Își aminti faţa ei atunci când 
fusese cuprinsă de furie împotriva lui. Ce văzuse pe acel chip? 
Nu era furie. Nici frică. 

Apoi înțelese. Fusese ură. 

Îl ura. Însă Vandam nu însemna nimic pentru ea; nu era decât 
un ofițer britanic. Deci îi ura pe englezi. Și această ură îi dădea 
putere. Brusc, se simţi copleșit de oboseală. Se așeză greoi pe o 
bancă de pe coridor. Cu ce putea e/ să-și alimenteze puterea? 
Era ușor să fii puternic dacă erai nebun, iar în ura Soniei fusese 
un dram de nebunie. El n-avea o asemenea nechibzuinţă. Calm, 
raţional, cântări ce era în joc. Și-i imagină pe naziști mărșăluind 
prin Cairo, Gestapoul pe străzi, evreii egipteni mânaţi în lagărele 
de concentrare, propaganda fascistă de la radio... 

Oamenii ca Sonia se uitau cum era Egiptul sub stăpânirea 
britanică și aveau impresia că naziștii sosiseră deja. Nu era 
adevărat, dar dacă cineva ar fi încercat pentru o clipă să-i vadă 
pe britanici prin ochii Soniei, asta ar fi avut o oarecare 
verosimilitate. Naziștii spuneau că evreii erau inferiori, 
subumani, iar britanicii susțineau că negrii erau ca niște copii; în 
Germania nu exista libertatea presei, însă nu exista nici în Egipt, 
iar englezii aveau, ca și nemții, poliţia lor politică. Inainte de 
război, la popota ofiţerilor, Vandam auzise uneori laude 
referitoare la politica lui Hitler: ei îl detestau, dar nu pentru că 
era fascist, ci fiindcă fusese caporal în armată și simplu zugrav 
în viaţa civilă. Existau brute pretutindeni și uneori ajungeau la 
putere, iar atunci trebuia să lupţi cu ele. 

Era o filosofie mai raţională decât a Soniei, dar deloc 
constructivă. 


VP - 172 


Anestezicul cu care fusese injectat începea să-și piardă 
efectul. Simţea o durere acută și bine definită de-a curmezișul 
obrazului, ca o arsură. Își dădu seama că-l durea și capul. Spera 
ca Jakes să întârzie mai mult timp cu pregătirile pentru 
eliberarea Soniei, în așa fel încât să mai stea puţin pe bancă. 

Se gândi la Billy. Nu voia ca băiatul să ia micul dejun fără el. 

„Poate că o să rămân treaz până dimineaţă, îl duc la școală și 
apoi revin acasă și mă culc”, se gândi Vandam. Cum ar fi fost 
viața lui Billy sub stăpânirea fascistă? El l-ar fi învăţat să-i 
disprețuiască pe arabi. Actualii lui profesori nu erau cine știe ce 
admiratori ai culturii africane, însă cel puţin Vandam putea 
încerca să-l facă pe fiul lui să înțeleagă că oamenii care erau 
diferiți nu erau neapărat și proști. Ce s-ar fi întâmplat la o școală 
nazistă când ar fi ridicat mâna să întrebe: „Mă scuzaţi, domnule, 
dar de ce spune tata că un englez prost nu este mai deștept 
decât un arab prost?” 

Se gândi apoi la Elene. Era o femeie întreţinută, însă cel puţin 
își putea alege amanţii, iar dacă nu-i convenea ce voiau aceștia 
să facă în pat, îi putea alunga oricând. În bordelul unui lagăr de 
concentrare n-ar fi avut această posibilitate... Se cutremură. 

„Da. Nu suntem tocmai admirabili, mai ales în coloniile 
noastre, dar naziștii sunt mai răi, indiferent dacă egiptenii știu 
sau nu acest lucru. Merită să lupţi. Decența înregistrează 
progrese mici în Anglia, însă în Germania face un uriaș pas 
înapoi. Dacă te gândești la cei pe care-i iubești, totul devine mai 
limpede. Alimentează-ţi puterea cu asta. Rămâi treaz încă puţin. 
Ridică-te!” 

Se ridică. 

Jakes se întoarse. 

— E anglofobă, spuse Vandam. 

— Mă scuzaţi, domnule? 

— Sonia. li urăște pe englezi. Nu cred că Wolff a fost un 
partener întâmplător. Să mergem. 

leșiră împreună din clădire. Afară era încă întuneric. 

— Domnule, sunteți foarte obosit... 

— Da. Sunt foarte obosit. Dar încă gândesc limpede, Jakes. 
Du-mă la sediul central al poliţiei. 

— Da, domnule. 

Plecară cu mașina. Vandam îi întinse lui Jakes portțigaretul și 
bricheta, iar acesta conduse cu o singură mână în timp ce-i 


VP - 173 


aprindea o ţigară șefului său. Vandam avea probleme cu ţigara: 
putea s-o ţină între buze, însă nu putea trage din ea suficient de 
tare ca să și-o aprindă. Jakes îi întinse ţigara aprinsă. „Ar fi bun 
și un Martini la ţigara asta”, se gândi Vandam. 

Jakes opri mașina în faţa sediului central al poliţiei. 

— Vrem să vorbim cu șeful detectivilor sau cum i-or fi 
spunând ei aici, zise Vandam. 

— Nu cred că este aici la ora asta... 

— Atunci, fă rost de adresa lui. O să-l trezim. 

Jakes intră în clădire. Vandam privea afară pe geam. Se iveau 
zorii. Stelele păliseră, iar cerul era mai mult cenușiu decât 
negru. Se zăreau câţiva oameni. Văzu un om care conducea doi 
măgari încărcaţi cu legume. Probabil că se ducea la piaţă. 
Muezinii nu chemaseră încă musulmanii la prima rugăciune a 
zilei. 

Jakes se întoarse. 

— Gezira, spuse el în timp ce pornea. 

Vandam se gândi la Jakes. Cineva îi spusese că Jakes avea un 
teribil simţ al umorului. Maiorul îl găsise întotdeauna plăcut și 
vesel, dar nu remarcase niciodată vreo dovadă de umor autentic 
la Jakes. „Sunt chiar atât de tiran, încât oamenilor mei le este 
teamă să facă o glumă în prezenţa mea? se întrebă Vandam. 
Nimeni nu mă face să râd”. 

Cu excepţia lui Elene. 

— Jakes, nu mi-ai spus niciodată glume. 

— Poftim? 

— Se spune că ai un teribil simţ al umorului, însă nu-mi spui 
niciodată glume. 

— Nu, domnule. 

— Vrei să fii o clipă sincer și să-mi explici de ce? 

Urmă o pauză, apoi Jakes răspunse: 

— Persoana dumneavoastră nu încurajează o asemenea 
familiaritate, domnule. 

Vandam încuviinţă. De unde să știe ei cât de mult îi plăcea să- 
și azvârle capul pe spate și să izbucnească în hohote de râs? 

— Ai spus-o cu mult tact, Jakes. Subiectul e închis. 

„Afacerea Wolff mă consumă, chibzui el. Mă întreb dacă am 
fost vreodată bun în ceea ce fac și dacă sunt bun la ceva, de 
fapt. Și mă doare obrazul”. 


VP - 174 


Traversară podul spre insulă. Din cenușiu-închis, cerul deveni 
trandafiriu. 

— Aș vrea să vă mărturisesc, domnule, dacă-mi permiteți, că 
sunteți pe departe cel mai bun ofiţer superior pe care l-am avut. 

— Ah! exclamă Vandam luat prin surprindere. Dumnezeule! Ei 
bine, îți mulțumesc, Jakes. Multumesc. 

— N-aveţi pentru ce, domnule. Am ajuns. 

Opri mașina în fața unei căsuțe frumoase, cu un singur nivel și 
o grădină bine întreținută. Vandam bănuia că șeful detectivilor 
se descurca destul de bine din mitele primite, dar nu extrem de 
bine. Poate că era un om prudent: un semn bun. 

Străbătură poteca și bătură la ușă. După câteva minute, la o 
fereastră se ivi un cap și cineva li se adresă în arabă. Jakes 
adoptă tonul său de sergent-major: 

— Serviciul de Contrainformaţii al Armatei! Deschide afurisita 
aia de ușă! 

Un minut mai târziu, un arab micuţ apăru în prag, continuând 
să-și încheie cureaua pantalonilor. 

— Despre ce este vorba? întrebă el în engleză. 

Vandam preluă controlul. 

— E o urgenţă. Ne lași să intrăm? 

— Desigur. 

Detectivul le făcu loc și ei pătrunseră în casă. Îi conduse într- 
un Mic living. 

— Ce s-a întâmplat? 

Părea speriat, iar Vandam își spuse: „Cine n-ar fi? Să ţi se 
bată la ușă în toiul nopţii...” 

— N-ai de ce să intri în panică, însă vrem să organizezi o 
supraveghere și avem nevoie de asta imediat, îl înștiință 
Vandam. 

— Desigur. Vă rog să luaţi loc. 

Detectivul găsi un carnet și un creion. 

— Cine trebuie supravegheat? 

— Sonia el-Aram. 

— Dansatoarea? 

— Da. Vreau să-i supraveghezi casa douăzeci și patru de ore 
din douăzeci și patru. Locuiește pe o ambarcaţiune numită Jihan, 
în Zamalek. 

În timp ce detectivul își nota detaliile, Vandam își dorea să nu 
fi fost nevoit să folosească poliţia egipteană pentru o astfel de 


VP-175 


misiune. La urma urmei, n-avea de ales: într-o ţară africană era 
imposibil să întrebuințezi pentru supraveghere oameni cu pielea 
albă, vorbitori de limba engleză, care ar fi bătut la ochi. 

— Și care e natura delictului? întrebă detectivul. 

„N-o să-ţi spun ție asta”, se gândi Vandam. Apoi îi răspunse: 

— Bănuim că este complicea cuiva care pune în circulaţie lire 
sterline false. 

— Deci vreţi să știți cine vine și cine pleacă, dacă au bagaje 
asupra lor, dacă au loc întruniri la bord... 

— Da. Și ne interesează în mod deosebit un bărbat: Alex 
Wolff, suspectul principal în cazul omorului prin înjunghiere de la 
Assiut; ar trebui să ai deja descrierea lui. 

— Bineînţeles. Rapoarte zilnice? 

— Da, doar că vreau să aflu imediat dacă Wolff este zărit. În 
timpul zilei ne poţi căuta pe mine sau pe căpitanul Jakes la 
Marele Cartier General. Dă-i numerele noastre de telefon de 
acasă, Jakes. 

— Cunosc ambarcaţiunile acestea locuite, spuse detectivul. 
Drumul de edec este foarte popular pentru plimbările nocturne, 
cred eu, mai ales pentru îndrăgostiţi. 

— Așa este, confirmă Jakes. 

Vandam ridică o sprânceană privindu-l pe Jakes. 

— Poate că e un loc bun pentru un cerșetor care stă pe asfalt, 
continuă detectivul. Nimeni nu vede vreodată un cerșetor. 
Noaptea... ei bine, sunt tufișuri. Și acestea sunt un loc ideal 
pentru îndrăgostiţi. 

— Așa este, Jakes? întrebă Vandam. 

— N-am de unde să știu, domnule. 

Jakes înţelese că era tachinat și zâmbi. Îi întinse detectivului o 
bucată de hârtie pe care scrisese numerele de telefon. Un 
băiețel îmbrăcat în pijama intră în cameră, frecându-se la ochi. 
Avea cam cinci, șase ani. Privi somnoros de jur-împrejur, apoi se 
duse la detectiv. 

— Fiul meu, rosti mândru detectivul. 

— Cred că e vremea să plecăm, spuse Vandam. Sau poate 
vrei să te lăsăm în oraș? 

— Nu, mulțumesc. Am mașină și aș vrea să-mi pun haina, 
cravata și să mă pieptăn. 

— Foarte bine, dar grăbește-te! 


VP - 176 


Vandam se ridică în picioare. Brusc, vederea i se înceţoșă. 
Pleoapele parcă i se închideau involuntar, deși știa că ochii lui 
erau deschişi. Își pierdu echilibrul. Însă Jakes era lângă el și-l 
apucă de braţ. 

— Vă simţiţi bine, domnule? 

Treptat, vederea i se limpezi. 

— Mă simt mai bine acum. 

— V-aţi ales cu o rană tare urâtă, observă compătimitor 
detectivul. 

Se duseră la ușă. 

— Domnilor, fiţi siguri că mă voi ocupa personal de această 
supraveghere. N-o să ajungă nici măcar un șoarece la bordul 
acelei ambarcaţiuni fără știrea dumneavoastră. 

Incă îl ţinea strâns lângă el pe băieţel, pe care-l mută apoi în 
stânga, sprijinindu-l de șoldul său, ca să-i întindă mâna lui 
Vandam. 

— La revedere! rosti el strângându-i mâna. Apropo, sunt 
maiorul Vandam. 

Detectivul făcu o mică plecăciune. 

— Superintendent  Kemel, la dispoziția dumneavoastră, 
domnule. 


Capitolul 14 


Sonia medita. Când revenise acasă în zori, aproape că se 
așteptase ca Wolff să fie la bord, dar găsise locul rece și gol. Nu 
era prea sigură ce simţea. La început, când o arestaseră, nu 
încercase decât o furie imensă împotriva lui Wolff, care fugise și 
o lăsase la mila criminalilor britanici. Fiind singură, femeie și un 
fel de complice în misiunea de spionaj a lui Wolff, era îngrozită 
de ce i-ar fi putut face englezii. Credea că Wolff ar fi trebuit să 
rămână și să aibă grijă de ea. Apoi conștientizase că lucrul ăsta 
n-ar fi fost înţelept. Abandonând-o, înlăturase eventualele 
suspiciuni ale englezilor în legătură cu ea. Deși era greu de 
acceptat, părea cea mai bună soluţie. Stând singură în cămăruţa 
goală de la Marele Cartier General, mânia ei se îndreptase de la 
Wolff asupra englezilor. 


VP - 177 


Îi sfidase, iar ei dăduseră înapoi. Pe moment nu fusese sigură 
că bărbatul care o interogase era maiorul Vandam, însă mai 
târziu, când fusese eliberată, funcţionarul îi pomenise numele. 
Confirmarea presupunerilor ei o încântase. Zâmbi din nou 
amintindu-și bandajul grotesc de pe faţa lui Vandam. Probabil că 
Wolff îi tăiase obrazul cu cuțitul. Ar fi trebuit să-l omoare. Dar 
oricum, ce noapte, ce noapte minunată! 

Se întreba unde era Wolff în acel moment. Probabil că stătea 
ascuns undeva în oraș, ca să-și piardă urma. Avea să iasă la 
suprafață când zona de coastă va fi din nou sigură. Ea nu putea 
face nimic. l-ar fi plăcut să-l aibă acolo, să se bucure împreună 
de triumf. Işi puse cămașa de noapte. Ştia că ar fi trebuit să 
meargă la culcare, însă nu-i era somn. Poate că i-ar fi prins bine 
o băutură. Găsi o sticlă de whiskey scoţian, își turnă puţin într- 
un pahar și adăugă apă. Pe când îl gusta, auzi pași pe pasarela 
care făcea legătura cu puntea ambarcaţiunii. Fără să se 
gândească, strigă: 

— Ahmed...? 

Işi dădu seama că nu era el. Era prea ușurel și iute. Stătea la 
piciorul scării, îmbrăcată în cămașa de noapte, cu paharul în 
mână. Trapa tambuchiului era ridicată și un chip de arab se ivi 
în deschizătură, privind în jos. 

— Sonia? 

— Da... 

— Cred că așteptai pe altcineva. 

Bărbatul cobori scara. Sonia se uita la el, gândindu-se: „Și 
acum ce urmează?” 

Arabul rămase în picioare în faţa ei. Era un individ mărunţel, 
cu un chip frumos și mișcări agile, precise. Purta haine de 
european: pantaloni de culoare închisă, pantofi negri lustruiți și 
o cămașă albă cu mânecă scurtă. 

— Sunt superintendentul detectiv Kemel. Onorat să te cunosc. 

El îi întinse mâna. 

Sonia se întoarse, merse spre canapea și se așeză. Credea că 
terminase cu poliţia. lată că și egiptenii voiau să intre în acţiune. 
Probabil că totul se va sfârși cu o mită, se încurajă ea. Sorbi din 
băutură, privindu-l gânditoare pe Kemel. În cele din urmă, îl 
întrebă: 

— Ce vrei? 

Kemel se așeză neinvitat. 


VP - 178 


— Mă interesează prietenul tău, Alex Wolff. 

— Nu e prietenul meu. 

Kemel ignoră această remarcă. 

— Englezii mi-au spus două lucruri despre domnul Wolff: unu, 
că a înjunghiat un soldat la Assiut, și doi, că a încercat să pună 
în circulaţie bancnote englezești false într-un restaurant din 
Cairo. Povestea e deja destul de ciudată. Ce căuta la Assiut? De 
ce l-a omorât pe soldat? Și de unde a obţinut banii falși? 

— Nu știu nimic despre omul ăsta, răspunse Sonia, sperând ca 
Alex să revină acasă tocmai atunci. 

— Eu știu totuși. Am alte informaţii, pe care englezii s-ar 
putea sau nu să le aibă. Știu cine este Alex Wolff. Tatăl lui vitreg 
a fost avocat aici, în Cairo. Mama lui era nemţoaică. Mai știu și 
faptul că Wolff este un naţionalist, că a fost amantul tău și că tu 
ești, de asemenea, naționalistă. 

Sonia îngheţă. Rămase nemișcată, cu băutura neatinsă, 
privindu-l pe vicleanul detectiv care-i înșiruia dovezile adunate 
împotriva ei. Nu spuse nimic. 

— De unde a luat banii falși? continuă Kemel. Nu din Egipt. Nu 
cred să existe în Egipt vreun tipograf capabil să facă așa ceva, și 
dacă ar fi, cred că ar imprima bani egipteni. Prin urmare, banii 
au venit din Europa. Wolff, cunoscut și ca Ahmed Rahmha, a 
dispărut discret în urmă cu câţiva ani. Unde s-a dus? În Europa? 
S-a întors via Assiut. De ce? Voia să se furișeze în ţară 
neobservat? Poate că s-a asociat cu o bandă de falsificatori 
englezi și s-a întors cu partea lui de profit, dar nu cred, pentru 
că nu este nici sărac și nici criminal. Așadar, e un mister. 

„Ştie, își spuse Sonia, Dumnezeule mare, omul ăsta știe”. 

— Englezii mi-au cerut să supraveghez această locuință 
plutitoare și să le spun cine vine și cine pleacă de aici. Ei speră 
ca Wolff să vină aici, ca să-l aresteze și să afle răspunsurile. 
Numai dacă nu rezolv eu enigma mai întâi. 

Barca avea să fie pusă sub supraveghere. El n-ar mai fi putut 
să se întoarcă în veci acolo. „Insă de ce, se întrebă în gând 
Sonia, de ce-mi spune Kemel toate astea?” 

— Cheia, cred eu, o reprezintă originea lui Wolff, el este în 
același timp german și egiptean. 

Kemel se ridică și traversă încăperea ca să se așeze lângă 
Sonia. O privi drept în faţă. 


VP - 179 


— Cred că luptă în acest război. Cred că luptă pentru 
Germania și pentru Egipt. Cred că banii falși provin din 
Germania și că Wolff e spion. 

„Dar nu știi unde să-l găsești. De aceea ești aici”, reflectă 
Sonia. 

Kemel o fixă cu privirea. Ea se uită într-o parte, temându-se 
că detectivul i-ar putea citi gândurile. 

— Dacă este spion, îl pot prinde. Sau îl pot salva, adăugă 
Kemel. 

Sonia întoarse capul spre el și-l privi uimită. 

— Ce înseamnă asta? 

— Vreau să-l întâlnesc. În secret. 

— De ce? 

Kemel schiță un zâmbet viclean, de cunoscător. 

— Sonia, nu ești singura care dorește ca Egiptul să fie liber. 
Suntem mulţi. Vrem să-i vedem pe englezi învinși și nu ne prea 
pasă cine-i va birui. Vrem să colaborăm cu nemţii. Vrem să luăm 
legătura cu ei. Vrem să vorbim cu Rommel. 

— Și crezi că Ahmed vă poate ajuta? 

— Dacă este spion, trebuie să aibă un mijloc prin care să 
transmită mesaje nemților. 

Sonia era confuză. Gândurile i se învălmășeau în minte. Din 
acuzator, Kemel devenise un aliat al conspiratorilor - dacă nu 
cumva era o cursă. Nu știa dacă putea să aibă încredere în el 
sau nu. N-avea suficient timp ca să se gândească la asta. Nu 
știa ce să spună, așa că nu zise nimic. 

— Îmi poţi aranja o întâlnire? insistă Kemel cu blândețe. 

Ea nu putea să ia o asemenea decizie sub presiunea 
momentului. 

— Nu, răspunse ea. 

— Amintește-ți că barca e supravegheată. Rapoartele îmi vor 
fi predate mie înainte de a fi trimise maiorului Vandam. Dacă 
există vreo șansă - doar una - de a aranja o întâlnire, voi putea 
să am grijă, în schimb, ca rapoartele care vor ajunge la Vandam 
să fie redactate cu grijă, în așa fel încât să nu conţină nimic... 
jenant. 

Sonia uitase de supraveghere. La întoarcerea lui Wolff, pentru 
că el avea să revină mai devreme sau mai târziu, cei puși să 
supravegheze barca ar fi raportat, iar Vandam ar fi aflat, în cazul 


VP - 180 


în care Kemel n-ar fi avut grijă să ascundă acest lucru. Asta 
schimba totul. Ea n-avea de ales. 

— Îţi voi aranja o întâlnire, zise ea. 

— Bine. Sună la sediul central al poliţiei și lasă un mesaj în 
care menţionezi că Sirhan vrea să mă vadă. Când voi primi 
mesajul, te voi contacta pentru a stabili data și ora. 

— Foarte bine. 

Kemel se duse până la scară, apoi se întoarse. 

— Dacă tot sunt aici... 

Scoase un portofel din buzunarul pantalonilor și luă din el o 
fotografie mică. l-o întinse Soniei. Era o fotografie de-a ei. 

— Vrei să-mi dai un autograf pentru soţia mea? E o mare 
admiratoare de-a ta, îi ceru el, pe urmă îi întinse un stilou, 
adăugând: O cheamă Hesther. 

Sonia scrise: „Pentru Hesther, cu cele mai bune urări, Sonia”. 

Îi întinse fotografia, chibzuind: „E incredibil!” 

— Mulţumesc foarte mult. Va fi încântată. 

„Incredibil!” 

— Te voi anunţa cât de curând voi putea, spuse Sonia. 

— Mulţumesc. 

Kemel îi întinse mâna. De această dată, Sonia i-o strânse. 
Kemel urcă scările și plecă, închizând trapa în urma lui. _ 

Sonia se relaxă. Simţea că se descurcase bine într-un fel. Incă 
nu era absolut convinsă de sinceritatea lui Kemel, însă dacă era 
o capcană, ea n-o putea sesiza. 

Se simţea obosită. Termină whiskey-ul din pahar, apoi trecu 
de cealaltă parte a draperiilor, în dormitor. Era tot în cămașa de 
noapte și-i era foarte frig. Se duse la pat și trase cuverturile. 
Auzi un ciocănit vag. Inima i se opri o clipă. Se răsuci ca să 
privească spre hubloul din celălalt capăt al bărcii, cel care dădea 
spre râu. În spatele geamului era... un bărbat. 

Scoase un țipăt. 

Chipul dispăru. Își dădu seama că fusese Wolff. 

Urcă repede scările și ieși pe punte. Uitându-se peste bord, îl 
văzu în apă. Părea să fie gol. El se căţțără pe carena 
ambarcaţiunii, ţinându-se de hublouri. Ea se aplecă, îl apucă de 
braţ și-l trase pe punte. Wolff rămase o clipă acolo în patru labe, 
cercetând malul râului dintr-o parte în alta ca un șoarece de apă 
speriat, pe urmă o zbughi prin trapă. Ea îl urmă. 


VP - 181 


Rămase în picioare pe covor, ud leoarcă și tremurând ca 
varga. Era gol pușcă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Pregătește-mi baia, răspunse el. 

Sonia trecu prin dormitor în baie. Acolo era o cadă micuță, 
conectată la un boiler pentru apă caldă. Deschise robinetul și 
aruncă un pumn de cristale parfumate în apă. Wolff intră în cadă 
încă tremurând 

— Ce s-a întâmplat? întrebă din nou Sonia. 

El încercă să-și stăpânească tremurul. 

— N-am vrut să risc venind pe drumul de edec, așa că mi-am 
scos hainele pe celălalt mal și am înotat până aici. M-am uitat 
înăuntru și l-am văzut pe bărbatul ăla cu tine - presupun că era 
un alt poliţist. 

— Da. 

— Așa că a trebuit să aştept în apă până a plecat. 

Ea izbucni în râs. 

— Bietul de tine! 

— Nu e deloc amuzant. Dumnezeule, mi-e frig! Blestematul de 
Abwehr mi-a dat bani falși. Cineva o să fie strâns de gât pentru 
asta când mă voi întoarce în Germania. 

— Dar de ce au făcut asta? 

— Nu știu dacă este vorba de incompetență sau de lipsă de 
loialitate. Canaris a fost întotdeauna destul de indiferent față de 
Hitler. Închide apa, te rog! 

Începu să-și spele mâlul de pe picioare. 

— Va trebui să foloseşti banii tăi, zise ea. 

— Nu pot ajunge la ei. Poţi să fii sigură că băncile au 
instrucțiuni să cheme poliția de îndată ce o să-mi fac apariţia. Aș 
putea plăti cheltuielile ocazionale cu cecuri, însă chiar și așa ar 
putea să-mi dea de urmă. Aș putea vinde o parte din acţiuni și 
dividende sau chiar vila, dar, din nou, banii ar trebui să-mi 
parvină printr-o bancă... 

„Așadar, va trebui să folosești banii mei, își spuse Sonia. 
Oricum, n-o să mi-i ceri, ci, pur și simplu, îi vei lua”. 

Lăsă gândul pentru mai târziu, ca să-l poată analiza mai bine. 

— Detectivul acela va pune barca sub supraveghere - în urma 
instrucţiunilor lui Vandam. 

Wolff rânji. 

— Deci era Vandam. 


VP - 182 


— Tu l-ai rănit cu cuțitul? 

— Da, însă nu eram sigur unde am nimerit. Era întuneric. 

— La faţă. Are un bandaj uriaș. 

— AȘ fi vrut să-l văd, zise Wolff râzând zgomotos, apoi deveni 
serios și întrebă: Te-a interogat? 

— Da. 

— Ce i-ai spus? 

— Că abia te-am cunoscut. 

— Bravo! 

O privi mândru și ea înțelese că era mulțumit, deși puţin 
surprins că ea nu-și pierduse capul. 

— Te-a crezut? întrebă el. 

— Probabil că nu, din moment ce a ordonat această 
supraveghere. 

Wolff se încruntă. 

— Va fi neplăcut. Nu pot să înot de fiecare dată când vreau să 
vin acasă... 

— Nu-ţi face griji! spuse Sonia. Am aranjat eu asta. 

— Ai aranjat tu? 

Nu era chiar așa, Sonia știa acest lucru, dar suna bine. 

— Detectivul e unul de-ai noștri, îi explică ea. 

— Un naţionalist? 

— Da. Vrea să folosească radio transmiţătorul tău. 

— De unde știe că am un radio transmiţator? 

Din tonul lui Wolff răzbătea o notă amenințătoare. 

— Nu știe, răspunse calmă Sonia. Din ceea ce a aflat de la 
englezi, deduce că ești spion; și presupune că un spion are un 
mijloc de comunicare cu nemţii. Naţionaliștii vor să-i trimită un 
mesaj lui Rommel. 

Wolff clătină din cap. 

— Nu m-aș implica în așa ceva. 

Sonia n-avea de gând să-i permită să refuze o înțelegere 
încheiată de ea. 

— Trebuie să te implici, rosti ea cu fermitate. 

— Bănuiesc că da, spuse el obosit. 

Sonia avea un ciudat sentiment de putere, ca și cum ar fi 
preluat controlul. | se părea palpitant. 

— Se apropie din ce în ce mai mult, adăugă Wolff. Nu mai 
vreau și alte surprize precum aceea de noaptea trecută. Aș vrea 
să părăsesc ambarcaţiunea, însă nu știu unde să mă duc. 


VP - 183 


Abdullah știe că banii mei nu sunt buni de nimic, ar fi gata să 
mă predea englezilor. La naiba! 

— Vei fi în siguranţă aici, atât timp cât vei colabora cu 
detectivul. 

— N-am de ales. 

Ea se așeză pe marginea căzii, uitându-se la trupul lui gol. El 
părea... nu învins, ci oarecum încolţit. Chipul lui era încordat, iar 
în glas avea o ușoară urmă de panică. Presupuse că Wolff se 
întreba pentru prima dată dacă putea rezista până la sosirea lui 
Rommel. Și, tot pentru prima dată, el depindea de ea. Avea 
nevoie de banii și de casa ei. Cu o noapte în urmă ajunsese să 
depindă de tăcerea ei la interogatoriu și - în acel moment 
credea și el acest lucru - fusese salvat de înţelegerea ei cu 
detectivul naţionalist. Într-un fel, Alex începea să cadă tot mai 
mult sub mrejele ei. Acest gând o intriga. O excita chiar. 

— Mă întreb dacă ar trebui să mă duc la întâlnirea cu fata 
aceea, Elene, în seara asta, spuse Wolff. 

— De ce nu? N-are nimic de-a face cu englezii. Ai agăţat-o 
într-o prăvălie! 

— Poate. Pur și simplu, am senzaţia că ar fi mai bine să mă 
dau la fund. Nu știu. 

— Nu, rosti neînduplecată Sonia. O vreau. 

O privi cu ochii mijiţi. Sonia se întrebă dacă Wolff cântărea în 
minte ce avea el de făcut sau se gândea la voinţa ei tot mai 
fermă de a învinge orice obstacol. 

— Bine, spuse el în cele din urmă. Va trebui doar să-mi iau 
niște precauții. 

Cedase. Își încercase farmecul asupra lui și câștigase. Asta o 
făcu să se înfioare. Se cutremură. 

— Încă îmi este frig, spuse Wolff. Mai pune niște apă caldă. 

— Nu. 

Fără să-și scoată cămașa de noapte, Sonia intră în cadă. Se 
așeză cu faţa la el, călare pe picioarele lui și cu genunchii lipiţi 
de pereţii căzii înguste. Își ridică poalele ude ale cămășii de 
noapte până la nivelul taliei. 

— Devorează-mă, îi ceru ea. 

El se conformă. 

e 

Vandam era foarte bine dispus la restaurantul Oasis, sorbind 

dintr-un Martini rece, cu Jakes alături. Dormise toată ziua și se 


VP - 184 


trezise destul de năuc, dar gata să-și ia revanșa. Se dusese la 
spital, unde doamna doctor Abuthnot îi spusese că era nebun că 
se ridicase din pat și umbla de colo-colo, și totuși, era un nebun 
norocos, pentru că rana i se vindeca. 

Îi schimbase pansamentul cu unul mai mic și plat, care nu 
trebuia fixat cu un metru de bandaj înfășurat în jurul capului. 
Era șapte și un sfert și în câteva minute avea să-l prindă pe Alex 
Wolff. 

Vandam și Jakes erau în spatele restaurantului, într-un loc din 
care vedeau întreaga incintă. Mesele cele mai apropiate de 
intrare erau ocupate de doi sergenţi vânjoși care mâncau pui 
fript, plătit, bineînţeles, de Serviciul de Contrainformaţii. Afară, 
într-o mașină nemarcată și parcată pe cealaltă parte a străzii, 
stăteau doi polițiști militari îmbrăcați civil, cu pistoalele în 
buzunarele sacourilor. Capcana era pregătită: nu lipsea decât 
momeala. Elene trebuia să apară dintr-o clipă-n alta. 

În dimineaţa aceea, la micul dejun, Billy fusese șocat văzând 
bandajul tatălui său. Vandam îi ceruse băiatului să jure că avea 
să păstreze secretul, apoi îi spusese adevărul: 

— M-am luptat cu un spion german. Avea un cuțit. El a fugit, 
însă cred că aș putea să-l prind în seara asta. 

Era o încălcare a măsurilor de siguranță, dar, la naiba, băiatul 
trebuia să afle de ce fusese rănit tatăl lui. După ce aflase 
povestea, Billy nu se mai simţea neliniștit, ci emoţionat. Gaafar 
era profund impresionat și avea tendinţa să se miște încet și să 
vorbească în șoaptă, de parcă în familie ar fi avut loc un deces. 

Cât despre Jakes, Vandam constată că intimitatea spontană 
din noaptea trecută nu lăsase nicio urmă. Reveniseră la relaţia 
lor formală: Jakes primea ordine, îi spunea domnule și nu-și 
exprima opiniile fără a fi întrebat. Era foarte bine așa, își zise 
Vandam; așa cum mergeau lucrurile, formau o echipă bună, ce 
rost ar fi avut să facă schimbări? p 

Se uită la ceas. Era șapte și jumătate. Mai aprinse o țigară. In 
orice clipă Alex Wolff putea intra pe ușă. Vandam era sigur că |- 
ar fi recunoscut - un european înalt, cu nas acvilin, păr castaniu 
și ochi căprui, un bărbat puternic și agil -, dar n-avea de gând să 
facă vreo mișcare înainte de a apărea Elene și de a se așeza 
lângă Wolff. Atunci, Vandam și Jakes urmau să acţioneze. 

Dacă Wolff ar fi încercat să fugă, cei doi sergenţi ar fi blocat 
ușa, iar dacă Alex ar fi reușit să treacă și de sergenți - ceea ce 


VP - 185 


era puţin probabil -, polițiștii militari de afară aveau ordin să-l 
împuște. 

Șapte și treizeci și cinci de minute. Vandam abia aștepta să-l 
interogheze pe Wolff. Ce mai înfruntare a voinţelor avea să fie! 
Însă Vandam trebuia să câștige, pentru că dispunea de toate 
avantajele. Se gândea să-l studieze pe Wolff, să-i găsească 
punctele slabe și apoi să exercite presiune asupra lui până când 
prizonierul va ceda. 

Șapte și treizeci și nouă de minute. Wolff întârzia. Desigur, era 
posibil să nu vină deloc. Doamne ferește! Vandam se cutremură 
când își aminti cu câtă trufie îi spusese lui Bogge: „Mă aștept să- 
| arestez în această seară”. 

Vandam se întreba dacă după spaima din noaptea trecută 
Wolff hotărâse să se dea la fund pentru un timp. Intr-un fel, 
Vandam spera ca tactica de a se ascunde pentru a scăpa de 
urmărire nu era stilul lui Wolff. 

La șapte și patruzeci de minute ușa restaurantului se deschise 
și Elene intră. Vandam îl auzi pe Jakes fluierând încetișor. Tânăra 
arăta uluitor. Purta o rochie din mătase crem. Croiala simplă 
atrăgea atenţia asupra siluetei ei zvelte, iar culoarea și textura îi 
scoteau în evidență pielea fină și bronzată. Vandam simţi brusc 
dorinţa s-o mângâie. 

Evident, Elene începu să-l caute cu privirea pe Wolff în incinta 
restaurantului, dar fără să-l găsească. Privirea ei o întâlni pe a 
lui Vandam, însă trecu mai departe fără să ezite. Șeful de sală 
se apropie și ea îi spuse ceva. Elo invită la o masă pentru două 
persoane din apropierea ușii. 

Vandam prinse privirea unuia dintre sergenţi și înclină ușor 
capul în direcţia lui Elene. Sergentul făcu un semn imperceptibil 
de încuviinţare și-și verifică ceasul. 

Unde era Wolff? Vandam își aprinse o ţigară și începu să-și 
facă griji. Bănuise că Wolff, fiind un gentleman, avea să 
sosească puţin mai devreme, Elene fiind cea care ar fi trebuit să 
întârzie. Conform acestui scenariu, arestarea ar fi avut loc în 
momentul în care ea s-ar fi așezat la masă. „Merge rău, reflectă 
el, merge al naibii de rău”. 

Un chelner îi aduse ceva de băut lui Elene. Era șapte și 
patruzeci și cinci de minute. Ea privi în direcţia lui Vandam și 
ridică ușor, discret, din umeri. Ușa restaurantului se deschise. 
Vandam îngheţă cu ţigara la jumătatea drumului spre buze, pe 


VP - 186 


urmă se relaxă: era doar un băieţel. Mai mult, ușurarea avea 
două tăișuri: fu și dezamăgit că nu se ivise încă Alex. 

Băiatul îi întinse chelnerului o bucată de hârtie, apoi ieși. 
Vandam se hotărî să mai comande un rând. Il văzu pe chelner 
îndreptându-se spre masa lui Elene și întinzându-i bucata de 
hârtie. Vandam se încruntă. Despre ce era vorba? O scuză a lui 
Wolff, anunțând că nu putea veni la întâlnire? Pe fața lui Elene 
apăru o expresie de ușoară uimire. Ea se uită spre Vandam și, 
din nou, ridică discret din umeri. Vandam se întreba dacă n-ar fi 
fost mai bine să se ducă la ea și s-o întrebe despre ce era vorba, 
dar asta ar fi deconspirat ambuscada. Dacă Wolff intra în timp 
ce el vorbea cu Elene? Alex putea să se întoarcă din ușă și să 
fugă, apoi ar fi trebuit să scape doar de polițiștii militari, adică 
de doi oameni în loc de șase. Vandam îi zise în șoaptă lui Jakes: 

— Așteaptă! 

Elene își luă poșeta de pe scaunul de lângă ea și se ridică. Se 
mai uită o dată la Vandam, pe urmă se întoarse. Vandam crezu 
că se duce la toaletă. Însă ea se îndreptă spre ușa de la intrare 
și o deschise. Vandam și Jakes săriră în picioare în aceeași clipă. 
Unul din sergenţi se ridică pe jumătate, uitându-se la Vandam, 
care-i făcu semn să se așeze: n-avea sens s-o aresteze pe Elene. 
Vandam și Jakes străbătură în grabă restaurantul, mergând spre 
ușă. Când trecură pe lângă sergențţi, Vandam le zise: 

— Urmaţi-mă! 

leșiră în stradă. Vandam privi de jur-împrejur. Lângă zid era 
un cerșetor orb care ţinea în mână o farfurie crăpată, cu câţiva 
piaștri în ea. Trei soldați îmbrăcaţi în uniformă se poticneau pe 
trotuar, beţi, ţinându-se pe după umeri în timp ce cântau un 
cântec vulgar. Câţiva egipteni tocmai se întâlniseră în faţa 
restaurantului și-și strângeau viguros mâinile. Un vânzător 
ambulant îi oferi lui Vandam niște lame de ras ieftine. La câţiva 
metri mai încolo, Elene se urca într-un taxi. 

Vandam o luă la fugă. Portiera taxiului se trânti și mașina 
demară. De cealaltă parte a străzii, mașina Poliţiei militare ţâșni 
cu un muget înainte și se izbi de un autobuz. Vandam ajunse din 
urmă taxiul și sări pe capotă. Mașina se răsuci pe neașteptate. 
Vandam nu se mai putu ţine, căzu și se rostogoli pe șosea. 

Se ridică în picioare. Faţa îi ardea de durere: rana îi sângera 
din nou și simţea ceva lipicios pe sub bandaj. Jakes și cei doi 


VP - 187 


sergenţi veniră lângă el. Peste drum, polițiștii militari se certau 
cu șoferul autobuzului. Taxiul dispăruse. 


Capitolul 15 


Elene era îngrozită. Totul ieșise rău. Wolff ar fi trebuit să fie 
arestat în restaurant, și iată-l acolo, împreună cu ea în taxi, 
rânjindu-i sălbatic. Stătea nemișcată, cu mintea golită de orice 
gând. 

— Cine era? întrebă Wolff, încă rânjind. 

Elene nu mai putea gândi. Se uită la Wolff, apoi iarăși într-o 
parte, pe urmă rosti contrariată: 

— Ce-ai spus?! 

— Bărbatul care a fugit după noi. A sărit pe capotă. Nu l-am 
văzut bine, dar cred că era un european. Cine era? 

Elene încercă să-și potolească frica. „Era William Vandam și 
trebuia să te aresteze”, îi răspunse ea în gând. Trebuia să 
inventeze o poveste. De ce ar fi urmărit-o cineva afară din 
restaurant și ar fi încercat să se urce în taxiul ei? 

— El... nu-l cunosc. Era în restaurant. 

Dintr-odată îi veni o idee. 

— M-a deranjat. Eram singură. Tu ești de vină, ai întârziat. 

— Imi pare rău, rosti el repede. 

Elene se simţi mai încrezătoare după ce Wolff îi înghiţi atât de 
ușor povestea. 

— Și ce căutăm în taxi? întrebă ea. Ce înseamnă toate astea? 
De ce nu luăm cina? 

Ea sesiză o notă plângăcioasă în propria voce și se blestemă 
în gând pentru asta. 

— Am avut o idee minunată, spuse Wolff zâmbind din nou, iar 
Elene își stăpâni un fior. Mergem la un picnic. În portbagaj e un 
COȘ. 

Nu știa dacă să-l creadă sau nu. Pentru ce altceva ar fi recurs 
la trucul acela de la restaurant, trimițând un puști cu mesajul 
„Vino afară. A.W.”, dacă n-ar fi bănuit o capcană? Ce intenţiona 
să facă? S-o ducă în deșert și s-o înjunghie? Simţi brusc tentaţia 
să sară din mașina care rula cu viteză. Inchise ochii și se sili să 
gândească logic, cu calm. Dacă el bănuise o capcană, de ce mai 


VP - 188 


venise? Nu, trebuia să fie vorba despre ceva mai complicat. El 
părea s-o fi crezut în privinţa bărbatului de pe capotă, însă nu 
putea fi sigură ce ascundea zâmbetul său. 

— Unde mergem? întrebă ea. 

— La câţiva kilometri în afara orașului, într-un loc retras de pe 
malul râului, unde putem privi apusul soarelui. Va fi o seară 
grozavă. 

— Nu vreau să merg acolo. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— Abia dacă te cunosc. 

— Nu fi prostuță! Şoferul va fi cu noi tot timpul și, în plus, sunt 
un gentleman. 

— Ar trebui să cobor. 

— Te rog, nu. 

O atinse ușor pe braţ. 

— Am niște somon afumat, un pui rece și o sticlă cu 
șampanie. Sunt sătul de restaurante. 

Elene se gândi. Îl putea părăsi în acel moment și ar fi fost în 
siguranţă: nu l-ar mai fi văzut niciodată. Asta și voia, să scape 
de acel bărbat pentru totdeauna. Își spuse: „Numai că eu sunt 
singura speranţă a lui Vandam. Ce-mi pasă de Vandam? Voi fi 
fericită să nu-l mai văd niciodată și să mă întorc la vechea și 
liniștita mea viaţă...” 

Vechea viaţă... 

Conștientiză că îi păsa de Vandam; cel puţin atât cât să-i 
displacă gândul de a-l lăsa baltă. Trebuia să rămână cu Wolff, 
să-i câștige încrederea, să-l facă să-i mai dea o întâlnire, să 
încerce să afle unde locuia. 

— Să mergem în locul de care ai pomenit, zise ea deodată. 

El ridică din sprâncene și opină: 

— Ce schimbare bruscă de atitudine! 

Elene înțelese că făcuse o greșeală. 

— Sunt confuză. M-ai luat prin surprindere. De ce nu m-ai 
întrebat mai întâi dacă sunt de acord? 

— Ideea asta mi-a venit abia în urmă cu o oră. Nu mi-am 
închipuit că te-ar putea speria. 

Elene înțelese că, fără intenţie, își juca rolul de fată năucită. 
Decise să nu întindă prea tare coarda. 

— Foarte bine, spuse ea încercând să se relaxeze. 

Wolff o studia. 


VP - 189 


— Nu ești chiar atât de vulnerabilă pe cât pari, nu? 

— Nu știu. 

— Îmi amintesc ce i-ai zis lui Aristopoulos în prima zi când te- 
am văzut la prăvălie. 

Elene retrăi scena: îl ameninţase pe Mikis că avea să-i taie 
„jucăria” dacă o mai atingea o dată. Ar fi trebuit să roșească, 
însă nu putea s-o facă la comandă. 

— Eram atât de furioasă, adăugă ea. 

Wolff chicoti. 

— Așa mi s-a părut și mie. Încearcă să ţii minte că nu sunt 
Aristopoulos. 

Ea îi zâmbi timid. 

— În regulă. 

El își îndreptă atenţia către șofer. leșiseră din oraș și Wolff 
începu să-i dea indicaţii. Elene se întreba unde găsise taxiul: 
după standardele egiptene, acesta era luxos, un automobil 
american, cu banchete mari și moi, foarte spaţios și confortabil, 
care părea să aibă doar câţiva ani vechime. 

Trecură prin câteva sate, apoi virară pe un drum desfundat. 
Mașina parcurse drumul cu serpentine ce urca până pe culmea 
unui deal și ieși pe un mic platou abrupt. Fluviul era chiar sub ei 
și pe malul îndepărtat Elene zări mozaicul plăcut al câmpiilor 
cultivate, care se întindeau până departe, întâlnind linia bine 
delimitată, colorată în brun-roșcat, a marginii deșertului. 

— Nu e un loc încântător? întrebă Wolff. 

Elene fu nevoită să-i dea dreptate. Un stol de lăstuni care se 
ridica de pe malul îndepărtat al fluviului o făcu să-și înalțe 
privirea și observă că norii înserării erau deja conturaţi cu 
trandafiriu. O fetiţă se îndepărta de fluviu având pe cap un 
urcior uriaș. În susul fluviului plutea o felucă singuratică, purtată 
de briză. 

Şoferul cobori și se îndepărtă vreo patruzeci, cincizeci de 
metri. Se așeză, întorcându-se ostentativ cu spatele la ei, își 
aprinse o ţigară și despături un ziar. Wolff scoase un coș de 
picnic din portbagaj și-l așeză jos, în mașină, între ei. In timp ce 
Wolff despacheta mâncarea, Elene îl întrebă: 

— Cum ai descoperit acest loc? 

— Mama m-a adus aici pe când eram copil, îi răspunse el și-i 
întinse un pahar cu vin. După ce tata a murit, mama s-a măritat 
cu un egiptean. Din când în când se simţea sufocată de regulile 


VP - 190 


unei familii musulmane și mă aducea într-o trăsurică în acest 
loc, unde-mi povestea despre... Europa și așa mai departe. 

— Îţi plăcea? 

El ezită. 

— Mama avea un talent aparte în a strica astfel de lucruri. 
Întrerupea mereu distracţia. Obișnuia să spună: „Ești atât de 
egoist, leit taică-tău”. La vârsta aceea preferam familia mea 
arabă. Fraţii mei vitregi erau răi și nimeni nu încerca să-i 
controleze. Obișnuiam să furăm portocale din grădinile altora, 
aruncam cu pietre în cai ca să-i facem s-o ia la fugă, înţepam 
anvelopele bicicletelor... Numai mamei mele îi păsa de asta, dar 
tot ce putea face era să ne avertizeze că, în cele din urmă, o să 
fim pedepsiţi. Mereu zicea asta: „Într-o bună zi o să fiţi prinşi, 
Alex!” 

„Mama ta avea dreptate, reflectă Elene. Într-o bună zi, cineva 
o să te prindă, Alex”. 

Elene începea să se relaxeze. Se întrebă dacă Wolff avea 
asupra lui cuțitul pe care-l folosise la Assiut, iar asta o făcu să se 
încordeze din nou. Situaţia era atât de normală - un bărbat 
fermecător care invitase o fată la picnic pe malul fluviului -, 
încât își dădu seama că uitase pentru o clipă ce voia de la el. 

— Unde locuiești acum? întrebă ea. 

— Casa mea a fost... rechiziţionată de englezi. Locuiesc la 
niște prieteni. 

Alex îi oferi o felie de somon afumat pe o farfurie din porțelan, 
apoi tăie o lămâie în două, cu un cuţit de bucătărie. Elene Îi 
urmărea mâinile îndemânatice. Începu să se întrebe ce voia e/ 
de la ea de se străduia atât de mult să-i fie pe plac. 

e 

Vandam se simțea distrus. ÎI durea fața, iar mândria lui era la 
fel de rănită. Marea arestare fusese un fiasco. Greșise din punct 
de vedere profesional, fusese păcălit de Alex Wolff și o pusese 
pe Elene într-o mare primejdie. 

Era acasă, cu obrazul proaspăt bandajat și bea gin, ca să-și 
mai calmeze durerea. Wolff îi scăpase al naibii de ușor. Vandam 
era sigur că spionul nu știuse nimic de ambuscadă - altfel nu s- 
ar fi arătat deloc. Nu, el, pur și simplu, își luase măsuri de 
precauţie. Și acestea îi reușiseră de minune. Aveau o descriere 
exactă a taxiului. Fusese o mașină care ieșea în evidenţă, destul 
de nouă, iar Jakes văzuse numărul de pe plăcuţța de 


VP-191 


înmatriculare. Toţi polițiștii și polițiștii militari din oraș căutau 
acel taxi, având ordin să-l oprească și să-i aresteze pe toți 
pasagerii. Vandam era convins că aveau să-l găsească la un 
moment dat, însă prea târziu. Cu toate acestea, stătea lângă 
telefon. Ce făcea Elene în clipa aceea? Poate că se afla într-un 
restaurant, la o cină la lumina lumânărilor, sorbind dintr-un 
pahar de vin și râzând la glumele lui Wolff. 

Vandam și-o imagina în rochia crem, ridicând paharul cu 
zâmbetul ei special, maliţios - acel zâmbet care-ţi promitea tot 
ce voiai. Se uită la ceas. Poate că terminaseră deja cina. Ce 
aveau să facă după aceea? Cei mai mulți clienți obișnuiau să 
meargă să privească piramidele în lumina Lunii: cerul întunecat, 
stelele, întinderea infinită a deșertului și faţetele clare, 
triunghiulare, ale mormintelor faraonilor. Zona aceea trebuia să 
fie pustie, excepţie făcând doar o altă pereche de îndrăgostiţi. 

Poate aveau să urce mai multe niveluri, el sărind înainte, apoi 
întinzând mâna spre ea, ca s-o ajute; dar în scurt timp ea se va 
simţi epuizată, rochia și părul ei fiind puţin în dezordine. Ea ar fi 
spus, probabil, că pantofii cu care era încălțată nu erau potriviţi 
pentru ascensiuni, așa că s-ar fi așezat amândoi pe pietrele 
uriașe, calde încă după o zi cu soare, respirând aerul blând al 
nopţii și privind stelele. Întorcându-se la mașină, ea ar fi început 
să tremure de frig în rochia de seară fără mâneci, iar el i-ar fi 
putut înconjura umerii cu braţul, ca s-o încălzească. Avea s-o 
sărute în taxi? Nu, era prea experimentat pentru așa ceva. Va 
face acest pas într-o manieră mai sofisticată. 

l-ar fi sugerat să meargă acasă la el sau i-ar fi propus să se 
ducă la ea? Vandam nu știa la ce să se aștepte. Dacă se duceau 
la Alex, Elene ar fi raportat în dimineaţa următoare și Vandam l- 
ar fi putut aresta pe Wolff chiar la locuinţa prietenilor în care se 
mutase - așa cum sustinuse, când îl întrebase Elene -, unde 
avea transmiţătorul radio, cartea cu coduri și, poate, chiar 
răspunsurile la mesajele sale. Din punct de vedere profesional, 
ar fi fost mai bine, însă asta ar fi însemnat, de asemenea, că 
Elene trebuia să petreacă o noapte cu Wolff, iar acest gând îl 
înfuria pe Vandam. În schimb, dacă mergeau acasă la ea, unde 
se afla Jakes împreună cu alţi zece oameni și trei mașini, Wolff 
ar fi fost înhăţat înainte să aibă vreo șansă să... 

Vandam se ridică și începu să măsoare încăperea. Luă într-o 
doară cartea Rebecca, romanul pe care, credea el, Wolff îl 


VP - 192 


folosea ca bază pentru cod. Citi primul rând: „Noaptea trecută 
am visat că m-am întors la Manderley”. Puse cartea jos, pe urmă 
o deschise din nou și continuă să citească. Povestea unei fete 
vulnerabile și terorizate era o oportunitate bine-venită ca să uite 
de propriile griji. Când înţelese că fata avea să se mărite cu 
fermecătorul și mai vârstnicul văduv, și că, de fapt, acea 
căsnicie era întunecată de prezența fantomatică a primei soţii a 
bărbatului, închise cartea și o lăsă iarăși jos. Ce diferenţă de 
vârstă era între el și Elene? Cât timp va mai fi bântuit de 
Angela? Fusese și ea perfectă, dar Elene era tânără, impulsivă și 
avea nevoie să fie salvată de viaţa pe care o ducea. Aceste 
gânduri îl iritară, deoarece n-avea de gând să se însoare cu 
Elene. Își aprinse o ţigară. De ce trecea timpul atât de încet? De 
ce nu suna telefonul? Cum putuse să-l lase pe Wolff să-i scape 
printre degete de două ori în ultimele două zile? Unde era 
Elene? 

Unde era Elene? 

Mai trimisese o dată o femeie în ghearele primejdiei. Se 
întâmplase după celălalt mare fiasco al lui, atunci când Rashid 
Ali fugise din Turcia chiar de sub nasul lui. Vandam trimisese o 
agentă să-l agaţe pe spionul german, omul care schimbase 
hainele cu Ali și care-i dăduse posibilitatea să scape. Sperase să 
mai salveze ceva din acea înfrângere, aflând totul despre acel 
individ. Dar a doua zi femeia fusese găsită moartă într-un pat de 
hotel. Asemănarea cazurilor era înfiorătoare. 

N-avea niciun sens să stea în casă. Nu putea să doarmă și n- 
avea altceva de făcut. Decise să li se alăture lui Jakes și 
celorlalți, în ciuda ordinelor doamnei doctor Abuthnot. Işi puse 
haina și chipiul, apoi ieși afară și scoase motocicleta din garaj. 

e 

Elene și Wolff stăteau unul lângă altul, aproape de marginea 
falezei, privind luminile îndepărtate ale orașului Cairo și 
pâlpâirile focurilor din apropiere aprinse de ţărani în satele 
întunecoase. Elene își imagina un ţăran - truditor, năpăstuit de 
soartă și superstiţios - cum așternea o saltea din paie pe 
podeaua de pământ bătătorit, se învelea cu o pătură aspră și-și 
găsea consolarea în braţele nevestei. Elene lăsase sărăcia în 
urmă - spera ea că pentru totdeauna -, însă uneori i se părea că 
mai lăsase și altceva în urma ei odată cu sărăcia, ceva fără de 
care nu putea trăi. Când era copil, în Alexandria, oamenii 


VP - 193 


obișnuiau să pună pe pereţii din pământ roșu amprente albastre 
de forma unei palme, pentru a alunga diavolul. Elene nu credea 
în eficacitatea acelor amprente, dar, în ciuda șobolanilor, a 
țipetelor din fiecare noapte ale cămătarului care-și bătea 
ambele neveste, a căpușelor care-i năpădiseră pe toți, a morții 
timpurii a atâtor bebeluși, credea că exista ceva acolo care 
alunga diavolul. 

Căutase acel ceva atunci când adusese acasă bărbaţi, când 
se culcase cu ei, acceptându-le cadourile, mângâierile și banii, 
însă nu-l găsise niciodată. Nu mai voia să facă asta. Pierduse 
prea mult timp căutând dragostea în locuri greșite. Și, mai ales, 
nu voia s-o facă pentru Alex Wolff. Işi spusese de mai multe ori: 
„De ce să n-o mai faci doar de această dată?” Acesta era 
raționamentul lui Vandam. Insă de fiecare dată când se gândea 
să facă dragoste cu Wolff revedea acel vis pe care-l visa cu ochii 
deschiși, cel care o urmărise obsedant în ultimele săptămâni: 
visul de a-l seduce pe William Vandam. Ştia și cum s-ar fi 
comportat Vandam. El ar fi privit-o cu nevinovată mirare, ar fi 
atins-o încântat, cu ochii larg deschiși; gândindu-se la asta, se 
simţi o clipă cuprinsă de dorinţă. Ştia și cum ar fi fost Wolff. 
Experimentat, egoist, îndemânatic și cu sânge rece. 

Fără vreun cuvânt, se întoarse cu spatele și se duse la 
mașină. Bănui că Wolff avea să-i facă avansuri. Terminaseră 
masa, goliseră sticla de șampanie și termosul cu cafea, 
devoraseră puiul și strugurii. În acel moment, el își aștepta, 
probabil, răsplata cuvenită. De pe bancheta din spate a 
automobilului, ea îl privi. Wolff mai rămase o clipă pe marginea 
falezei, apoi se îndreptă spre ea, chemându-l pe șofer. Avea 
acea graţie încrezătoare pe care înălţimea se pare că o dă 
adesea bărbaţilor. Era un bărbat atrăgător, mult mai fermecător 
decât oricare dintre amanţii lui Elene, dar se temea de el și frica 
ei nu provenea numai din informaţiile pe care le avea despre el, 
din povestea, secretele și cuțitul lui, ci și dintr-o înțelegere 
intuitivă a naturii sale: într-un fel știa că șarmul lui nu era 
spontan, ci manipulativ, și că era amabil doar pentru că voia s-o 
folosească. 

Insă fusese folosită destul. Wolff se urcă în mașină alături de 
ea. 

— Ţi-a plăcut picnicul? 

Ea se strădui să pară încântată. 


VP - 194 


— Da, a fost foarte agreabil. Îţi mulţumesc. 

Mașina porni. Avea de gând s-o invite la el sau s-o ducă la 
apartamentul ei, cerându-i un ultim pahar? Trebuia să găsească 
o modalitate încurajatoare de a-l refuza. Deodată totul i se păru 
ridicol: se comporta ca o fecioară speriată. Işi spuse în gând: 
„Ce fac - mă păstrez pentru Domnul Perfect?” 

Tăcuse prea mult timp. Trebuia să fie spirituală și atrăgătoare. 
Trebuia să-i vorbească. 

— Ai auzit noutăţile despre război? întrebă ea, dar 
conștientiză brusc că nu era subiectul de conversaţie cel mai 
plăcut. 

— Nemţii continuă să câștige, răspunse el. Desigur. 

— De ce „desigur”? 

El îi zâmbi condescendent. 

— Lumea e împărțită în stăpâni și sclavi, Elene, zise Wolff de 
parcă explica niște lucruri foarte simple unui școlar. Englezii au 
fost prea mult timp stăpâni, iar acum va fi rândul altcuiva. 

— Și egiptenii - sunt stăpâni sau sclavi? 

Elene știa că ar fi trebuit să tacă, pentru că pășea pe o 
pojghiţă de gheaţă, însă vanitatea lui o înfuriase. 

— Beduinii sunt stăpâni, răspunse el. Dar egipteanul de rând 
este un sclav înnăscut. 

„Crede fiecare cuvânt pe care-l spune”, chibzui Elene și se 
înfioră. Ajunseră la marginea orașului. Era trecut de miezul 
nopții și suburbiile erau tăcute, însă centrul orașului încă 
zumzăia. 

— Unde locuiești? întrebă Wolff. 

Îi spuse. Deci mergeau la ea. 

— Trebuie să mai facem asta o dată, să mai ieșim într-o 
seară, propuse el. 

— Mi-ar face plăcere. 

Ajunseră la Sharia Abbas, unde el îi ceru șoferului să 
oprească. Elene se întreba ce avea să se întâmple în continuare. 
Wolff se întoarse spre ea și spuse: 

— Îţi mulţumesc pentru această seară minunată. Ne revedem 
curând. 

Cobori din mașină. Ea îl privi uluită. El se aplecă la geamul 
șoferului, îi dădu omului niște bani și-i indică adresa lui Elene. 
Şoferul încuviinţă. Wolff bătu în capota mașinii și șoferul 


VP-195 


demară. Elene privi înapoi și-l văzu pe Wolff făcându-i cu mâna. 
Când mașina ajunse la colțul străzii, Wolff porni către fluviu. 

„Ce să înțeleg din asta?”, se întrebă ea. 

Niciun fel de avansuri, nicio invitaţie acasă la el sau un ultim 
pahar, nici măcar un sărut de noapte bună - ce joc era acela? 
Făcea pe inabordabilul? În timp ce taxiul o ducea acasă, analiza 
confuză toată povestea. Poate că asta era tehnica lui Wolff, să 
încerce să intrige o femeie. Poate că era doar un excentric. 
Oricare ar fi fost motivul, era foarte recunoscătoare. Se lăsă pe 
spate, relaxându-se. Nu era obligată să aleagă între a-l înfrunta 
și a face dragoste cu el. Slavă Domnului! 

Taxiul opri în faţa clădirii unde locuia ea. Pe neașteptate, de 
nicăieri, trei mașini se opriră în jurul lor. Una frână chiar în fața 
taxiului, una aproape de tot în spatele lui și una paralel cu 
taxiul. Din întuneric apărură niște oameni. Portierele taxiului se 
deschiseră brusc și patru arme se iviră, îndreptate spre cei din 
interior. Elene ţipă. Apoi un bărbat apăru lângă mașină și Elene 
îl recunoscu pe Vandam. 

— A plecat? întrebă maiorul. 

Elene conștientiză ce se întâmpla. 

— Credeam c-ai să mă împuști, spuse ea. 

— Unde l-ai lăsat? 

— Sharia Abbas. 

— Când? 

— În urmă cu cinci sau zece minute. Pot să cobor? 

El îi întinse mâna s-o ajute și ea păși pe trotuar. 

— Îmi pare rău că te-am speriat, se scuză el. 

— Asta se cheamă să trântești ușa grajdului după ce a fugit 
calul. 

— Exact. 

Părea iremediabil învins. 

Simţi un val de afecţiune pentru el. Îi atinse braţul. 

— Nici nu-ţi imaginezi cât sunt de fericită să te văd. 

El o privi într-un mod ciudat, ca și cum nu era sigur dacă 
putea s-o creadă. 

— De ce nu-ţi trimiţi oamenii acasă, ca să vii apoi să vorbim? 

El ezită. 

— Bine. 

Se întoarse spre unul dintre oamenii lui, un căpitan. 


VP - 196 


— Jakes, vreau să-l interoghezi pe șoferul taxiului. Vezi ce poţi 
scoate de la el. Lasă oamenii să plece. Ne vedem la MCG peste 
aproximativ o oră. 

— Foarte bine, domnule. 

Elene îl conduse înăuntru. | se păru atât de plăcut să intre în 
propriul apartament, să se trântească pe sofa și să-și scoată 
pantofii. Calvarul luase sfârșit. Wolff plecase și Vandam era 
acolo. 

— Servește-te cu ceva de băut! zise ea. 

— Nu, mulțumesc. 

— Ce n-a mers, de fapt? 

Vandam se așeză în faţa ei și-și scoase pachetul cu țigări. 

— Ne aşteptam să cadă în capcană fără să-și dea seama, dar 
a fost suspicios și precaut și l-am pierdut. Cum au decurs 
lucrurile? 

Elene își sprijini capul de speteaza sofalei, închise ochii și-i 
povesti în câteva cuvinte despre picnic. Omise intenţionat 
gândurile ei despre posibilitatea de a face dragoste cu Wolff și 
nu-i spuse lui Vandam că Wolff abia dacă o atinsese în seara 
aceea. Vorbea repede: voia să uite, să nu-și mai aducă aminte. 
După ce termină de povestit, ea îl rugă: 

— Pregătește-mi ceva de băut, chiar dacă tu nu vrei. 

Vandam se îndreptă spre bufet. Elene își dădea seama că era 
furios. Se uită la bandajul de pe faţa lui. Îl văzuse în restaurant 
și în urmă cu câteva minute, când sosise, însă în acel moment 
avea timp să se întrebe ce era. 

— Ce ai pățit la față? 

— Aproape că l-am prins pe Wolff aseară. 

— Vai, nu se poate! 

Deci el dăduse greș de două ori în douăzeci și patru de ore: 
nu era de mirare că arăta învins. Voia să-l consoleze, să-l 
cuprindă cu braţele, să-i pună capul în poala ei și să-i mângâie 
părul; dorinţa era aproape ca o durere. Se hotărî - spontan, așa 
cum lua mereu o decizie - să se culce cu el în seara aceea. 

EI îi întinse băutura. Până la urmă își pregătise și el una. Când 
Vandam se aplecă să-i ofere paharul, ea îi atinse bărbia cu 
degetele, întorcându-i capul în așa fel încât să-i vadă obrazul. El 
o lăsă să se uite doar o clipă, apoi întoarse capul. Nu-l mai 
văzuse atât de încordat înainte. Traversă camera și se așeză cu 
fața la ea, ţinându-se drept pe marginea scaunului. Părea 


VP - 197 


cuprins de o emoție puternică, asemenea furiei, pe care și-o 
stăpânea, probabil, cu greu, dar când îl privi, în ochii lui nu văzu 
furie, ci durere. 

— Ce impresie ţi-a făcut Wolff? 

Nu era sigură la ce se referea el. 

— Fermecător. Inteligent. Periculos. 

— Cum arată? 

— Mâini curate, cămașă din mătase, o mustață care nu i se 
potrivește. Ce vrei să afli, de fapt? 

El clătină iritat din cap. 

— Nimic. Totul. 

Vandam își mai aprinse o ţigară. 

Elene nu putea să-i pătrundă în suflet în acea stare de spirit a 
lui. Își dorea să vină să se așeze lângă ea și să-i spună că era 
frumoasă, curajoasă și că se descurcase bine, însă știa că n- 
avea niciun rost să-i ceară așa ceva. Cu toate acestea, întrebă: 

— Cum m-am descurcat? 

— Nu știu, răspunse el. Ce ai făcut? 

— Ştii ce am făcut. 

— Da. Îţi sunt foarte recunoscător. 

El zâmbi și Elene înțelese că zâmbetul era fals. Ce se întâmpla 
cu el? Era ceva familiar în furia lui, ceva ce ea ar fi putut 
recunoaște de îndată ce ar fi înţeles cu exactitate despre ce era 
vorba. Nu era numai sentimentul lui că dăduse greș. Era vorba 
de atitudinea lui faţă de ea, de felul în care-i vorbea, stând 
departe de ea, și mai ales de felul în care o privea. Expresia lui 
era una de... dezgust. 

— A spus că o să te mai caute? 

— Da. 

— Sper s-o facă. 

Vandam își sprijini bărbia în palmă. Faţa îi era încordată. 
Fuioare de fum se înălțau alene din ţigară. 

— Dumnezeule, sper s-o facă... 

— A zis și că „Trebuie să mai facem asta o dată” sau ceva de 
genul ăsta, îi preciză Elene. 

— Înţeleg. Deci „Trebuie să mai facem asta o dată”? 

— Cam așa ceva. 

— La ce crezi că se gândea, mai exact? 

Ea ridică din umeri. 


VP - 198 


— La un alt picnic, la o altă întâlnire - pe toți dracii, William, 
ce te-a apucat? 

— Sunt doar curios. 

Fața lui se schimonosi într-un zâmbet răutăcios, un soi de 
rânjet pe care nu-l mai văzuse înainte. 

— Aș vrea să știu ce aţi făcut, în afară de faptul că ați mâncat 
și aţi băut, pe bancheta din spate a taxiului acela încăpător și pe 
malul fluviului, știi tu, în tot acel timp petrecut împreună, în 
întuneric, ca un bărbat și o femeie... 

— Taci! 

Elene închise ochii. În acel moment înţelese. Fără să deschidă 
ochii, rosti sec: 

— Mă duc la culcare. Poţi pleca și singur. 

După câteva secunde, ușa de la intrare se închise cu zgomot. 
Elene se duse la fereastră și privi jos, în stradă. Îl văzu ieșind din 
clădire și urcându-se pe motocicletă. Porni motorul, ţâșni 
mugind pe șosea cu viteză și luă curba de parcă ar fi participat 
la un raliu. Era foarte obosită și puţin tristă că, până la urmă, 
trebuia să-și petreacă noaptea singură, dar nu se simţea 
nefericită, deoarece îi înțelesese furia, iar acest lucru îi dădea 
speranţă. Când Vandam dispăru, ea surâse, rostind în șoaptă: 

— William Vandam, cred că ești gelos. 


Capitolul 16 


Până la cea de-a treia vizită a maiorului Smith la locuința 
plutitoare, Wolff și Sonia intraseră într-o rutină perfectă. Wolff se 
ascundea în dulap când se apropia ora la care sosea maiorul. 
Sonia îl întâmpina în living având în mână un pahar, gata 
pregătit pentru el. Îl făcea să se așeze acolo, asigurându-se ca 
servieta să fie pusă jos înainte să se ducă în dormitor. După un 
minut, două începea să-l sărute. Din acel moment putea să facă 
ce voia cu el, fiindcă era mistuit de dorinţă. Inventa ceva pentru 
ca el să-și scoată pantalonii scurți și la scurt timp după aceea îl 
ducea în dormitor. 

Pentru Wolff, era limpede că maiorului nu i se mai întâmplase 
niciodată ceva asemănător: era sclavul Soniei atât timp cât 
aceasta îi îngăduia să facă dragoste cu ea. Wolff se simțea 


VP - 199 


recunoscător: lucrurile n-ar fi fost la fel de simple cu un bărbat 
mai ferm. 

De îndată ce Wolff auzea patul scârțâind, ieșea din dulap. Lua 
cheia din buzunarul pantalonilor scurţi și deschidea servieta. 
Carnetul și creionul erau lângă el, pregătite. Cea de-a doua 
vizită a lui Smith fusese dezamăgitoare, făcându-l pe Wolff să se 
întrebe dacă nu cumva maiorul avea acces doar întâmplător la 
planurile de luptă. Totuși de această dată descoperi din nou o 
mină de aur. Generalul sir Claude Auchinleck, comandantul-șef 
din Orientul Mijlociu, preluase controlul direct asupra Armatei a 
8-a de la generalul Neil Ritchie. De-ar fi fost numai atât și tot ar 
fi fost o veste bine primită de Rommel, pentru că indica panica 
Aliaților. De asemenea, asta i-ar fi fost de folos lui Wolff, 
deoarece însemna că luptele erau plănuite la Cairo, și nu în 
deșert, iar în acest caz, șansele ca Smith să obţină cópii ale 
acelor planuri creșteau substanţial. 

Aliaţii se retrăseseră pe o nouă linie defensivă în satul Mersa 
Matruh, de pe coastă, și cel mai important document din 
servieta lui Smith era un rezumat al noilor dispoziţii. Linia se 
întindea spre sud în deșert până la un povârniș numit Sidi 
Hamza. Corpul al 10-lea era la Matruh, apoi urma un câmp 
înţesat cu mine, lung de douăzeci și patru de kilometri, și un alt 
câmp după acesta, minat doar din loc în loc, pe o lungime de 
șaisprezece kilometri, după care urma povârnișul și după aceea, 
la sud, Corpul 13. Atent și la zgomotele care veneau din 
dormitor, Wolff estimă noua poziţie. Totul era destul de limpede: 
linia Aliaților era puternică la ambele capete și slab apărată în 
centru. 

După părerea Aliaților, mișcarea cea mai probabilă a lui 
Rommel era o lovitură în jurul extremei sudice a liniei, o 
manevră de învăluire tipică pentru „Vulpea deșertului”, 
favorizată și de capturarea la Tobruk a unei cantităţi de 
aproximativ 500 de tone de combustibil. Un astfel de avans ar fi 
fost respins de Corpul 13, care consta din puternica Divizie 1 
Blindate și din Divizia 2 neozeelandeză, aceasta din urmă - după 
cum se menţiona, folositor, în rezumat - abia sosită din Siria. 
Oricum, înarmat cu informaţiile lui Wolff, Rommel putea, în 
schimb, să atace fragilul centru al liniei și să-și reverse forțele 
prin breșă ca un șuvoi care sparge un baraj în punctul cel mai 
puţin rezistent. 


VP - 200 


Wolff zâmbi în sinea lui. Simţea că juca un rol important în 
lupta pentru dominaţia germană în Africa de Nord: acest lucru i 
se părea nemaipomenit. 

În dormitor se auzi pocnetul unui dop. 

Smith îl surprindea întotdeauna pe Wolff prin rapiditatea cu 
care făcea dragoste. Pocnetul dopului de la sticla de șampanie 
era semnalul că totul se terminase, iar Wolff avea la dispoziţie 
câteva minute în care să facă ordine, înainte ca Smith să vină 
să-și ia pantalonii. Aranjă documentele la loc în servietă, o 
încuie și vâri cheia în buzunarul pantalonilor scurți. După aceea 
nu se mai întoarse în dulap - o dată îi fusese de-ajuns. 

Își puse pantofii în buzunarele pantalonilor și urcă scara în 
vârful picioarelor, fără să facă zgomot, numai în șosete. 
Traversă puntea și cobori pe pasarelă către drumul de edec. 
Apoi se încălţă și plecă să ia prânzul. 

e 

Kemel îi strânse politicos mâna, spunând: 

— Sper că rana se vindecă repede, domnule maior. 

— la loc! zise Vandam. Nenorocitul ăsta de bandaj mă 
deranjează mai mult decât rana. Ce ai aflat? 

Kemel se așeză picior peste picior, aranjându-și pantalonii 
negri din bumbac, călcați la dungă. 

— M-am gândit să aduc personal raportul supravegherii, deși 
mă tem că nu e nimic interesant în el. 

Vandam luă plicul și-l deschise. Conţinea o singură coală de 
hârtie bătută la mașină. Începu să citească. Sonia venise acasă 
- probabil de la clubul Cha-Cha - la ora unsprezece în noaptea 
anterioară. Fusese singură. Își făcuse apariţia din nou cam pe la 
zece în dimineața următoare și fusese zărită pe punte într-un 
halat. Poștașul venise la unu. Sonia ieșise la patru și se întorsese 
la șase, cărând o pungă pe care era scris numele unuia dintre 
cele mai scumpe magazine cu rochii din Cairo. La acea oră 
supraveghetorul fusese înlocuit de schimbul de noapte. Cu o zi 
în urmă, Vandam primise prin curier un raport similar de la 
Kemel, cu informaţii despre primele douăsprezece ore ale 
supravegherii. Prin urmare, timp de două zile, comportamentul 
Soniei fusese unul obișnuit și nimeni n-o vizitase la casa ei 
plutitoare. 

Vandam era foarte dezamăgit. 


VP - 201 


— Oamenii pe care-i folosesc sunt de încredere şi-mi 
raportează direct, zise Kemel. 

Vandam mârâi, apoi se strădui să fie politicos. 

— Da, sunt convins. Îţi mulţumesc că ai venit. 

Kemel se ridică. 

— N-a fost niciun deranj. La revedere, spuse el, și ieși. 

Vandam rămase pe gânduri. Mai citi o dată raportul lui Kemel, 
ca și cum ar fi putut găsi niște indicii printre rânduri. Dacă Sonia 
avea legături cu Wolff - și Vandam continua să creadă că da, 
într-o oarecare măsură - era evident că astea nu erau foarte 
strânse. Dacă se întâlnea cu cineva, probabil că întâlnirile aveau 
loc în altă parte, și nu pe locuinţa plutitoare. Se duse la ușă și 
strigă: 

— Jakes! 

— Domnule! 

— De acum încolo vreau să-ți petreci serile la clubul Cha-Cha. 
Supravegheaz-o pe Sonia și vezi cu cine stă de vorbă după 
spectacol. De asemenea, mituiește un chelner, ca să-ţi spună 
dacă se duce cineva la cabina ei. 

— Foarte bine, domnule. 

Vandam încuviinţă cu o mișcare din cap în semn că Jakes 
putea să plece, apoi adăugă zâmbind: 

— Ai permisiunea să te distrezi. 

Zâmbetul a fost o greșeală: fața îl durea. Măcar nu mai 
încerca să trăiască doar cu glucoză dizolvată în apă caldă. 
Gaafar îi dădea piure de cartofi și sos de carne, pe care le 
înghiţea fără să mestece, cu ajutorul lingurii. Trăia doar cu asta 
și cu gin. Doamna doctor Abuthnot îi reproșase că bea și fuma 
prea mult, iar el îi promisese să renunțe - după război. Insă în 
sinea lui își spunea: „După ce-l prind pe Wolff”. 

Dacă Sonia n-avea să-l conducă la Wolff, numai Elene putea s- 
o facă. Îi era rușine de ieșirea pe care o avusese în 
apartamentul ei. Era furios pe propriul eșec și gândul la Elene 
stând împreună cu Wolff îl scosese din minţi. Comportamentul 
lui nu putea fi considerat decât o criză de furie. Elene era o fată 
încântătoare care-și risca pielea ca să-l ajute, iar politețea era 
minimul pe care i-l datora. 

Wolff intenţiona să se mai vadă cu Elene. Vandam spera s-o 
contacteze curând. Încă se simţea în mod irațional furios când 
se gândea la cei doi împreună, dar după ce ideea de a 


VP - 202 


supraveghea locuința plutitoare se dovedise neproductivă, 
Elene rămăsese singura lui speranţă. Stătea la birou și aștepta 
să sune telefonul, îngrozit de lucrul pe care și-l dorea cel mai 
mult. 

e 

După-amiaza târziu, Elene se duse la cumpărături. 
Apartamentul începuse să-i dea o senzație de claustrofobie 
după ce-l măsurase mai toată ziua, incapabilă să se concentreze 
la ceva, când disperată, când fericită, așa că îmbrăcă o rochie 
veselă în dungi și ieși afară, la lumina soarelui. 

Îi plăcea piaţa de fructe și legume. Era un loc plin de viaţă, 
mai ales la sfârșitul zilei, când negustorii încercau să scape de 
ultimele produse. Se opri să cumpere roșii. Omul care o servea 
alese o roșie ușor lovită și o aruncă teatral, înainte să umple o 
pungă din hârtie cu tomate. Elene râse, fiindcă știa că roșia 
lovită avea să fie recuperată imediat după plecarea ei și pusă la 
loc, cât mai la vedere, în așa fel încât întreaga reprezentaţie să 
poată fi jucată din nou cu următorul client. Se tocmi puţin, însă 
vânzătorul își dădu seama că nu-i stătea mintea la asta și, în 
cele din urmă, plăti prețul cerut iniţial de acesta. 

Cumpără și ouă, pentru că se hotărâse să facă o omletă la 
cină. Era plăcut să care un coș cu alimente, mai multe decât 
putea mânca ea la o masă: asta o făcea să se simtă în 
siguranţă. Nu putea uita zilele în care n-avusese nimic de 
mâncare. A 

Părăsi piaţa și se duse să se uite la vitrinele cu rochii. Işi 
cumpăra din impuls multe haine; știa exact ce-i plăcea, iar dacă 
plănuia să se ducă să-și cumpere ceva special, nu găsea 
niciodată. Voia ca într-o bună zi să aibă propria croitoreasă. 

„Mă întreb dacă William Vandam și-ar putea permite asta 
pentru soția lui”, reflectă ea. Când se gândea la Vandam se 
simţea fericită - asta până când își amintea de Wolff. Știa că, 
dacă voia, putea scăpa, pur și simplu refuzând să-l vadă pe 
Wolff, să stabilească o întâlnire cu el, să-i răspundă la mesaj. 

Nu era obligată să joace un rol de momeală într-o capcană 
întinsă unui ucigaș care folosea cuțitul. Tot revenea la această 
idee, făcându-și griji ca pentru un dinte pe cale să cadă: „Nu 
sunt obligată”. 

Își pierdu brusc interesul pentru rochii și se îndreptă spre 
casă. Își dorea să facă omletă pentru doi, dar trebuia să fie 


VP - 203 


recunoscătoare și că o va mânca singură. Era de neuitat golul 
din stomac atunci când te duceai la culcare fără să cinezi și să 
te trezești în dimineața următoare fără să te aștepți la vreun 
mic dejun. La vârsta de zece ani, se întrebase în secret cât timp 
puteau să reziste oamenii până să moară de foame. Era sigură 
că Vandam n-avusese asemenea griji în copilărie. Când trecu de 
colțul străzii, aproape de intrarea în blocul ei, auzi o voce 
strigând-o: 

— Abigail! 

Încremeni, șocată. Era glasul unui strigoi. Nu îndrăzni să se 
uite către cine o strigase. Vocea se auzi din nou. 

— Abigail! 

Se sili să se întoarcă. Din umbră se desprinse o siluetă: un 
evreu bătrân și zdrenţăros, cu o barbă încâlcită și picioare 
scheletice, purtând niște sandale din cauciuc. 

— Tată! 

Bătrânul stătea în faţa ei și o privea, parcă temându-se s-o 
atingă. 

— La fel de frumoasă, dar nu săracă..., spuse el. 

Ea făcu un pas înainte și-l sărută pe obraz, apoi se îndepărtă 
iarăși. Nu știa ce să spună. 

— Bunicul tău, tatăl meu, a murit, zise el. 

Ea îl luă de braţ și-l conduse sus, pe scări. Totul i se părea 
ireal, irațional, ca un vis. 

— Ar trebui să mănânci ceva, spuse ea când ajunseră în 
apartament și-l duse în bucătărie. 

Elene puse o tigaie să se încingă și începu să bată ouăle. Cu 
spatele la tatăl ei, întrebă: 

— Cum m-ai găsit? 

— Am știut întotdeauna unde ești, răspunse el. Prietena ta, 
Esme, îi scrie tatălui ei, cu care mă mai întâlnesc uneori. 

Esme era mai degrabă o cunoștință decât o prietenă, însă 
Elene o întâlnea cam la două-trei luni. Niciodată nu lăsase să se 
înțeleagă că scria acasă. 

— Nu voiam să-mi ceri să revin acasă, adăugă Elene. 

— Și ce puteam să-ţi spun? „Vino acasă, e de datoria ta să 
flămânzești alături de familie”. Nu. Dar știam unde te aflai. 

Ea tăie feliuțe de roșii și le adăugă în omletă. 

— Puteai să-mi spui că e mai bine să flămânzești decât să 
trăieşti imoral. 


VP - 204 


— Da. Aș fi putut să-ţi zic asta. Și aș fi greșit? 

Ea se întoarse să se uite la el. Glaucomul din cauza căruia își 
pierduse vederea la ochiul stâng cu ani în urmă se extinsese și 
la dreptul. Tatăl ei avea cincizeci și cinci de ani, calculă ea, însă 
arăta ca de șaptezeci. 

— Da, ai fi greșit, spuse ea. E întotdeauna mai bine să trăieşti. 

— Poate că da. 

Probabil că surpriza i se citi clar pe faţă, deoarece el îi explică: 

— Nu mai sunt la fel de sigur cum eram înainte de aceste 
lucruri. îmbătrânesc. 

Elene împărţi omleta în două și o puse pe două farfurii. Nu 
uită să așeze pâine pe masă. Tatăl ei se spălă pe mâini, apoi 
binecuvântă pâinea. 

— Fii binecuvântat Tu, Doamne Dumnezeul nostru, Stăpân al 
Universului... E 

Elene constată cu uimire că rugăciunea n-o mai enerva. In 
cele mai negre momente ale vieţii ei singuratice se înfuriase, 
blestemându-și tatăl și religia lui pentru ceea ce ajunsese să 
facă. Încercase să cultive o atitudine de indiferenţă, poate de 
dispreţ, dar nu prea reușise. În acel moment, privindu-l cum se 
ruga, chibzui: „Şi ce pot să fac când acest om pe care-l urăsc îmi 
apare în prag? Îl sărut pe obraz, îl aduc înăuntru și-l așez la 
masă”. 

Începură să mănânce. Tatăl ei era tare flămând și înfulecă 
mâncarea. Elene se întreba de ce venise. Doar ca s-o anunţe 
despre moartea bunicului ei? Nu. Asta era, probabil, o parte din 
scopul vizitei lui. Precis mai era ceva. 

Ea întrebă de surorile ei. După moartea mamei lor, toate 
patru rupseseră, într-un fel sau altul, legătura cu tatăl lor. Două 
plecaseră în America, una se măritase cu fiul celui mai mare 
dușman al tatălui lor, iar cea mai tânără, Naomi, alesese cea 
mai sigură evadare: murise. Îi trecu prin minte că tatăl ei era 
distrus. 

O întrebă cum o mai ducea. Elene decise să-i spună adevărul. 

— Englezii încearcă să prindă un bărbat, un neamţ despre 
care ei bănuiesc că este spion. Trebuie să mă împrietenesc cu 
el... sunt momeala. Insă... cred că nu-i mai pot ajuta. 

Tatăl ei se opri din mâncat. 

— Ți-e frică? 

Ea încuviință. 


VP - 205 


— E un om foarte periculos. A înjunghiat un soldat. Noaptea 
trecută... trebuia să mă întâlnesc cu el la un restaurant, iar 
englezii urmau să-l aresteze acolo, dar ceva n-a funcţionat și am 
fost nevoită să petrec întreaga seară cu el. Mi-a fost atât de 
frică! Apoi, când totul s-a terminat, englezul... 

Elene se opri și inspiră adânc, pe urmă adăugă: 

— Oricum, nu cred că-i mai pot ajuta. 

Tatăl ei continuă să mănânce. 

— Îl iubești pe englezul acela? 

— Nu este evreu, rosti ea pe un ton provocator. 

— Am renunţat să mai judec pe cineva. 

Elene nu putea înţelege. Nu mai rămăsese nimic din bărbatul 
de altă dată? Își terminară masa și Elene se duse să-i 
pregătească un ceai. 

— Nemţii se apropie, zise el. Va fi foarte rău pentru evrei. O 
să plec. 

Ea se încruntă. 

— Și unde ai de gând să pleci? 

— La lerusalim. 

— Cum vei ajunge acolo? Trenurile sunt pline, a fost impusă o 
cotă pentru evrei... 

— Mă duc pe jos. 

ÎI privi uimită. Nu-i venea să creadă că vorbea serios, însă știa 
că nici nu putea glumi cu asemenea lucruri. 

— Pe jos? 

El zâmbi. 

— S-a mai întâmplat înainte. 

Înţelese că vorbea serios și se înfurie pe el. 

— Din câte îmi amintesc, Moise n-a reușit să ajungă unde 
voia. 

— Poate că voi reuși să găsesc pe cineva pe drum care să mă 
ducă până acolo. 

— E o nebunie! 

— Oare n-am fost mereu puţin nebun? 

— Ba da! strigă ea și, brusc, furia îi dispăru. Da, ai fost mereu 
puţin nebun și știu foarte bine că n-are rost să te fac să te 
răzgândești. 

— O să mă rog la Dumnezeu să te aibă în pază. Vei avea o 
șansă aici - ești tânără, frumoasă și poate că nu vor afla că ești 
evreică. Însă eu, un bătrân inutil care mormăie rugăciuni 


VP - 206 


evreiești... pe mine m-ar trimite într-un lagăr, unde aș muri, cu 
siguranţă. Întotdeauna e mai bine să trăiești. Tu ai spus-o. 

încercă să-l convingă să rămână cu ea, măcar o noapte, dar el 
refuză. 

Îi dădu un pulover, un fular și toţi banii pe care-i avea în casă, 
spunându-i că ar fi putut scoate mai mulţi bani de la bancă 
pentru a-i cumpăra un palton gros dacă ar mai fi așteptat o zi, 
însă el se grăbea. Ea plânse și-și șterse ochii, apoi izbucni din 
nou în plâns. 

Când plecă, privi pe fereastră și-l văzu mergând pe stradă - 
un bătrân care pleca din Egipt în sălbăticie, urmând pașii 
Copiilor lui Israel. Rămăsese totuși ceva din vechiul bărbat: 
credinţa lui nu mai era la fel de puternică, totuși încă avea o 
voinţă de fier. Când tatăl ei se pierdu în mulţime, plecă de la 
fereastră. Gândindu-se la curajul lui, înţelese că nu putea să-l 
lase baltă pe Vandam. 

e 

— Fata asta mă intrigă, spuse Wolff. Nu pot să-mi dau seama 
ce-i în mintea ei. 

Stătea pe marginea patului, privind-o pe Sonia cum se 
îmbrăca. 

— Pare cam agitată. Când i-am spus că mergem la un picnic a 
reacționat ciudat, de parcă i s-ar fi făcut frică, și a zis că abia 
dacă mă cunoștea, ca și cum ar fi avut nevoie de o însotitoare. 

— Fiind vorba de tine, chiar avea nevoie de însoţitoare. 

— Și totuși, poate fi foarte dezinvoltă și directă. 

— Tu doar adu-mi-o aici. O să-mi dau eu seama ce-i cu ea. 

— Ceva mă neliniștește, rosti Wolff încruntat, gândind cu glas 
tare. Cineva a încercat să sară în taxiul nostru. 

— Un cerșetor? 

— Nu, era un european. 

— Un cerșetor european. 

Sonia încetă să-și mai perie părul, ca să-l privească pe Wolff 
în oglindă. 

— Orașul ăsta e plin de nebuni, știi doar. Ascultă, dacă ai 
îndoieli, e de ajuns să ţi-o imaginezi zvârcolindu-se pe patul ăla, 
între noi doi. 

Wolff rânji. Era o imagine atrăgătoare, însă nu irezistibilă: era 
fantezia Soniei, nu a lui. Instinctul îi spunea să stea ascuns 


VP - 207 


pentru moment și să nu-și dea întâlniri cu nimeni. Dar Sonia va 
insista - și mai avea nevoie de ea. 

— Și când să-l contactez pe Kemel? întrebă Sonia. De acum 
trebuie că știe că locuiești aici. 

Wolff oftă. Altă întâlnire, alte pretenţii de la el, alt pericol - și, 
de asemenea, încă o persoană de a cărei protecţie avea nevoie. 

— Cheamă-l în seara asta de la club. Nu ard de nerăbdare să-l 
întâlnesc, însă trebuie să-i câștigăm bunăvoința și să-l păstrăm 
de partea noastră. 

— Bine. 

Sonia era gata, iar taxiul o aștepta. 

— Stabilește o întâlnire cu Elene, zise ea și plecă. 

N-o mai putea controla pe Sonia ca altă dată, conștientiză 
Wolff. Zidurile pe care le înalţi ca să te protejeze te fac prizonier, 
în același timp. Își putea permite s-o înfrunte? Dacă ar fi existat 
un pericol clar și iminent, da. Dar n-avea decât o vagă 
nervozitate, o pornire instinctuală de a rămâne ascuns. lar Sonia 
putea fi destul de nebună ca să-l trădeze dacă se înfuria de-a 
binelea. Era obligat să aleagă pericolul mai mic. 

Se ridică de pe pat, găsi o bucată de hârtie și un creion și se 
așeză să-i scrie lui Elene un bilet. 


Capitolul 17 


Mesajul sosi a doua zi după ce tatăl lui Elene plecă la 
lerusalim. Un băiețel veni la ușă cu un plic. Elene îi dădu un 
bacșiș și citi scrisoarea. Era scurtă: 


Dragă Elene, haide să ne întâlnim la restaurantul 
Oasis, la ora opt, joia viitoare. Sunt nerăbaător să te 
văd. Cu afecțiune, Alex Wolff. 


Spre deosebire de felul în care vorbea, scrisul lui avea o 
anume rigiditate care părea germană, însă era posibil ca asta să 
fie doar o impresie de-a ei. Joi - adică peste două zile. Nu știa 
dacă trebuia să fie încântată sau speriată. Primul ei gând fu să-i 
telefoneze lui Vandam, apoi ezită. 


VP - 208 


Devenise foarte curioasă în privinţa lui Vandam. Știa atât de 
puţin despre el! Ce făcea atunci când nu prindea spioni? Asculta 
muzică, vâna rațe, colecționa timbre? Era interesat de poezie, 
arhitectură sau carpete antice? Cum arăta casa lui? Cu cine 
locuia? Ce culoare avea pijamaua lui? 

Voia să uite de cearta lor și să vadă unde locuia. Avea deci un 
pretext ca să-l contacteze, dar în loc să-i dea telefon intenţiona 
să meargă acasă la el. Decise să-și schimbe rochia, pe urmă se 
gândi să facă mai întâi o baie, după aceea își spuse că ar trebui 
să se spele și pe cap. Stând în cadă, se întrebă ce rochie ar fi 
mai potrivit să îmbrace. Recapitulă ocaziile în care-l văzuse pe 
Vandam și încercă să-și amintească ce purtase ea de fiecare 
dată. N-o văzuse niciodată cu rochia roz pal, bufantă la umeri și 
închisă cu nasturi în față, până jos: aceea era foarte drăguță. 

Se parfumă puţin, apoi își puse lenjeria din mătase pe care i-o 
dăruise Johnnie - cea care o făcea întotdeauna să se simtă atât 
de feminină. Părul scurt era deja uscat, așa că se așeză în faţa 
oglinzii să se pieptene. Buclele negre și delicate străluceau după 
spălat. „Sunt răpitoare”, reflectă ea zâmbindu-și seducător în 
oglindă. 

Părăsi apartamentul luând cu ea biletul pe care-l primise de la 
Wolff. Vandam era, cu siguranţă, interesat să vadă scrisul 
acestuia. Îl interesa orice detaliu legat de Wolff, poate fiindcă nu 
se întâlniseră niciodată faţă în faţă, doar în întuneric sau de la 
distanţă. Scrisul era foarte ordonat și citeț, aproape ca scrisul 
unui artist: Vandam avea să tragă unele concluzii din asta. 

Se îndreptă spre Garden City. Era șapte și Vandam lucra până 
târziu, prin urmare avea destul timp. Soarele era încă puternic, 
iar ei îi plăcea să-i simtă căldura pe braţe și pe picioare în timp 
ce mergea. Câţiva soldaţi fluierară după ea. Fiind atât de bine 
dispusă, Elene le zâmbi, așa că merseră după ea vreo câteva 
străzi înainte să se răzgândească și să intre într-un bar. 

Se simţea veselă și fără griji. Ce idee bună - să meargă la el 
acasă! Era mult mai bine decât să stea singură în apartament. 
Fusese prea mult timp singură. Pentru bărbații ei, ea existase 
numai atunci când avuseseră timp s-o viziteze, iar ea își însușise 
atitudinile lor: atunci când nu erau acolo, n-avea nimic de făcut, 
niciun rol de jucat. Și iată că terminase cu toate aceste lucruri. 
Îndreptându-se spre locuinţa lui Vandam, ca să-l viziteze 


VP - 209 


neinvitată, simţea că era ea însăși, și nu o persoană din visul 
altcuiva. Și aproape că era gâtuită de emoție. 

Găsi ușor casa. Era o mică vilă în stil colonial francez, cu 
multe coloane și ferestre înalte, zidurile din piatră albă 
reflectând soarele serii cu o strălucire stranie. Străbătu aleea 
scurtă din faţă, sună și așteptă în umbra porticului. 

Un egiptean bătrân și chel veni la ușă. 

— Bună seara, doamnă, spuse el, vorbind ca un majordom 
englez. 

— Aș vrea să-l văd pe maiorul Vandam. Mă numesc Elene 
Fontana. 

— Domnul maior încă nu s-a întors acasă, doamnă. 

Servitorul ezita. 

— L-aș putea aștepta? 

— Desigur, doamnă. 

Servitorul se retrase într-o parte, făcându-i loc să intre. Elene 
păși peste prag. Privi în jur cu nerăbdare și emoție. Se găsea 
într-un hol răcoros, cu tavan înalt, pardosit cu dale. Înainte să 
poată observa totul, servitorul îi zise: 

— Pe aici, doamnă. 

O conduse în salon. 

— Numele meu este Gaafar, se prezentă el. Vă rog să mă 
chemați dacă doriţi ceva. 

— Mulţumesc, Gaafar. 

Servitorul ieși. Elene era încântată că se afla în casa lui 
Vandam și că putea s-o admire în voie. Salonul avea un cămin 
mare, din marmură, și multe piese de mobilier tipic englezești, 
dar ceva îi spunea că nu părea mobilat de el. Totul era curat și 
ordonat, ca și cum n-ar fi locuit nimeni acolo. Ce spunea asta 
despre caracterul lui? Probabil nimic. 

Ușa se deschise și în salon intră un băiat. Acesta era foarte 
chipeș, cu un păr castaniu, buclat, și cu o piele fină de 
preadolescent. Părea să aibă vreo zece ani. | se părea vag 
cunoscut. 

— Bună, sunt Billy Vandam, o salută băiatul. 

Elene rămase cu privirea la el, îngrozită. Un fiu... Vandam 
avea un fiu! 

Întelese în acel moment de ce băiatul i se părea cunoscut: 
semăna cu tatăl lui. De ce nu-i trecuse niciodată prin minte că 
Vandam putea fi însurat? Un bărbat ca el - fermecător, blând, 


VP - 210 


chipeș, inteligent - era puţin probabil să se apropie de patruzeci 
de ani fără să fie luat de o femeie. Ce nebună fusese să-și 
închipuie că putea fi prima care-l dorea! Se simţea atât de 
ridicol, încât roși. Strânse mâna lui Billy. 

— Îmi pare bine. Sunt Elene Fontana. 

— Nu știm niciodată la ce oră vine tata acasă. Sper că nu va 
trebui să așteptați prea mult. 

Ea încă nu-și venise în fire. 

— Nu-ţi face probleme, nu mă deranjează, n-are nici cea mai 
mică importanţă... 

— Vreţi să vă servesc cu o băutură sau altceva? 

Era foarte politicos, ca și tatăl lui, de un formalism care era 
într-un fel dezarmant. 

— Nu, mulțumesc. 

— Ei bine, trebuie să iau cina. Îmi pare rău că vă las singură. 

— Nu, nu... 

— Dacă aveţi nevoie de ceva, chemaţi-l pe Gaafar. 

— Mulţumesc. 

Băiatul ieși, iar Elene se așeză șovăielnică. Era dezorientată, 
de parcă ar fi descoperit în propria casă ușa unei camere de a 
cărei existență nu știa nimic. Pe polita din marmură a căminului 
observă o fotografie și se ridică s-o privească. Era imaginea unei 
femei frumoase de vreo douăzeci de ani - o tânără distantă, cu 
înfățișare aristocratică și surâs trufaș. Admiră rochia pe care o 
purta femeia - era dintr-o mătase vaporoasă, cu falduri care-i 
îmbrăcau elegant silueta zveltă. Pieptănătura și machiajul erau 
perfecte. Ochii i se păreau foarte cunoscuți, fiind senini și 
pătrunzători, de culoare deschisă. Elene conștientiză că ochii lui 
Billy erau așa. Așadar, aceasta era mama lui Billy - soţia lui 
Vandam. Femeia părea, desigur, soţia potrivită pentru maiorul 
Vandam - o frumusețe clasic englezească, afișând un aer de 
superioritate. 

Elene se simţea ca o proastă. Femei ca ea stăteau la coadă ca 
să se mărite cu bărbaţi ca Vandam. De parcă el le-ar fi respins 
pe toate doar ca să cedeze în faţa unei curtezane egiptence! 
Recapitulă în gând lucrurile care o despărțeau de Vandam: el 
era respectabil, iar ea își pierduse reputația; el era englez și ea 
egipteancă; el era creștin - probabil iar ea era evreică; el avea o 
educaţie aleasă, iar ea crescuse în mahalalele Alexandriei; el 
avea aproape patruzeci de ani, iar ea, douăzeci și trei. 


VP - 211 


Lista era lungă. 

In ramă, în spatele fotografiei, era o pagină ruptă dintr-o 
revistă. Hârtia era veche și îngălbenită. Pe pagina revistei se 
afla aceeași fotografie. Văzu că revista se numea The Tatler. 
Auzise de ea: era foarte citită de soțiile coloneilor din Cairo, 
deoarece relata toate evenimentele banale din societatea 
londoneză - petreceri, baluri, dineuri de caritate, inaugurări de 
galerii și activităţile Casei Regale. Fotografia doamnei Vandam 
ocupa aproape în întregime pagina, iar un paragraf de dedesubt 
anunţa că Angela, fiica lui sir Peter și a lui lady Beresford, era 
logodită și urma să se căsătorească în curând cu locotenentul 
William Vandam, fiul domnului și doamnei John Vandam din 
Gately, Dorset. Impături fotografia decupată din revistă și o 
puse la loc. 

Tabloul de familie era complet. Un ofițer britanic atrăgător, o 
soţie englezoaică, distantă și sigură pe ea, un fiu inteligent și 
încântător, o casă frumoasă, bani, clasă socială și fericire. Restul 
era un vis. 

Se plimbă prin cameră întrebându-se dacă nu-i mai rezerva și 
alte surprize. Desigur, încăperea fusese mobilată de doamna 
Vandam, cu un gust perfect, lipsit de sensibilitate. Imprimeul 
perdelelor era în ton cu nuanţa discretă a tapițeriei și cu tapetul 
elegant în dungi. Se întrebă cum arăta dormitorul celor doi soți. 
Bănuia că trebuia să fie tot auster și decorat cu bun-gust. 
Probabil că predomina acel ton vernil numit eau de Nil, deși nu 
semăna deloc cu apele mâloase ale Nilului. Aveau paturi 
separate? Așa spera ea. N-avea să afle niciodată. 

Lipită de un perete era o pianină. Oare cine cânta la ea? Poate 
că doamna Vandam se așeza acolo uneori, seara, înălțând în aer 
acorduri de Chopin, pe când Vandam stătea în fotoliu, privind-o 
afectuos. Sau poate că Vandam se acompania singur în timp ce- 
i cânta ei balade romantice cu o voce puternică de tenor. Poate 
că Billy avea un profesor și exersa gamele cu un deget în fiecare 
după-amiază, odată revenit acasă de la școală. Se uită prin 
teancul de partituri așezate pe scaunul de la pian. Avusese 
dreptate în privinţa lui Chopin: toate valsurile se aflau într-un 
caiet. 

Luă o carte de pe pian și o deschise. Citi primul rând: 
„Noaptea trecută am visat că m-am întors la Manderley”. 
Inceputul o intriga și se întrebă dacă Vandam citea acea carte. 


VP - 212 


Poate că o putea cere de la el cu împrumut: ar fi fost plăcut să 
aibă ceva care-i aparținea lui. Pe de altă parte, avea senzaţia că 
nu era mare cititor de ficţiune. Nu voia să împrumute cartea de 
la soția lui. 

Billy intră în încăpere. Elene puse brusc cartea la loc, 
simțindu-se în mod irațional vinovată, ca și cum ar fi iscodit. 
Billy observă gestul ei. 

— Cartea aceea nu e bună. E despre o fată prostuţă care se 
teme de menajera soțului ei. N-are deloc acţiune, preciză el. 

Elene se așeză, iar Billy luă loc în fața ei. Evident, el avea de 
gând să-i ţină companie. Era leit tatăl său, cu excepţia acelor 
ochi verzi și senini. 

— Deci ai citit-o? 

— Rebecca? Da. Însă nu prea mi-a plăcut. Totuși obișnuiesc să 
termin toate cărțile care-mi cad în mână. 

— Ce-ti place să citeşti? 

— Cel mai mult îmi plac poveștile cu detectivi. Am citit toate 
cărţile de Agatha Christie și Dorothy L. Sayers. Dar mai mult îmi 
plac cele americane - S.S. Van Dine” și Raymond Thornton 
Chandler. 

— Adevărat? Și mie îmi plac povestirile cu detectivi - le citesc 
tot timpul. 

— Oh! Și ce carte favorită aveţi? 

Elene se gândi. 

— Cu Maigret. 

— N-am auzit de el. Care-i numele autorului? 

— Georges Joseph Christian Simenon. Scrie în franceză, însă 
unele dintre cărțile lui au fost traduse în engleză. Acţiunea se 
petrece la Paris în multe dintre romanele sale. Sunt foarte... 
complexe. 

— Îmi împrumutaţi și mie una dintre cărţi? E atât de greu să 
faci rost de cărți noi. Le-am citit pe toate pe care le avem în 
casă și pe cele de la biblioteca școlii. Mai fac schimb cu prietenii, 
însă ei preferă povești despre copii și aventurile lor de vacanţă. 

— În regulă. Haide să facem schimb. Ce-mi poţi împrumuta? 
Nu cred să fi citit vreo carte americană. 

— Vă împrumut un Chandler. Știţi, subiectele autorilor 
americani sunt asemănătoare cu ceea ce se întâmplă în viaţă. 
M-am săturat de poveștile despre casele englezești de la ţară și 


24 Pseudonim pentru Willard Huntington Wright. (n.red.). 
VP - 213 


despre oameni care probabil că n-ar putea omori nici măcar o 
muscă. 

Era ciudat, chibzui Elene, că un băiat pentru care casa 
englezească de la ţară putea fi o părticică din viaţa cotidiană 
considera subiectele din cărţile americane cu detectivi 
particulari „asemănătoare cu ceea ce se întâmplă în viaţă”. 
Ezită, apoi întrebă: 

— Mama ta citește povești cu detectivi? 

— Mama a murit anul trecut în Creta, răspunse repede Billy. 

— Vai! 

Elene își astupă gura cu mâna. Simţea cum sângele i se 
scurgea din obraji. Deci Vandam nu era căsătorit! 

O clipă mai târziu îi fu rușine că tocmai acesta fusese primul 
ei gând și compasiunea pentru copil cel de-al doilea. 

— Billy, ce îngrozitor pentru tine! Îmi pare atât de rău. 

Moartea reală intervenise brusc în conversaţia lor indiferentă 
despre poveștile cu crime, iar Elene se simţea stânjenită. 

— Nu-i nimic, spuse Billy. Vedeţi, ăsta e războiul. 

Semăna din nou cu tatăl lui. Pe moment, vorbind despre cărți, 
fusese plin de un entuziasm copilăresc, dar iată că-și pusese 
masca și aceasta reprezenta o versiune mai mică a măștii pe 
care o purta tatăl lui: curtoazie, formalism, atitudinea atentă a 
gazdei. „Vedeţi, ăsta e războiul” - băiatul auzise pe altcineva 
spunând asta și adoptase expresia, folosind-o ca pe propria 
apărare. Se întrebă dacă preferința lui pentru crime 
„asemănătoare cu ceea ce se întâmplă în viaţă”, atât de diferite 
de omorurile neverosimile din casele de la țară, data de când îi 
murise mama. In acel moment, Billy se uita de jur-împrejur 
căutând ceva - inspiraţie, poate. Peste o clipă avea să-i ofere o 
țigară, whiskey, ceai. Era destul de dificil să știi ce să-i zici unui 
adult care suferise o pierdere grea: cu Billy se simţea complet 
neajutorată. Decise să vorbească despre altceva. 

— Cum tatăl tău lucrează la MCG, probabil că afli mai multe 
noutăţi despre război decât noi ceilalţi, rosti ea cu stângăcie. 

— Cred că da, însă, de obicei, nu le înțeleg prea bine. Când 
vine acasă prost dispus știu că am mai pierdut o bătălie. 

Billy începu să-și roadă o unghie, apoi își îndesă mâinile în 
buzunarele pantalonilor scurți. 

— Aș vrea să fi fost mai mare. 

— Chiar vrei să lupți? 


VP - 214 


O privi cu furie, de parcă ar fi crezut că-și bătea joc de el. 

— Nu sunt unul dintre puștii ăia care-și închipuie că totul e 
numai distracție, ca în filmele cu cowboy. 

— Sunt sigură că nu, murmură ea. 

— Doar că mi-e teamă că nemţii vor câștiga. 

Elene reflectă: „Oh, Billy, dacă ai avea cu zece ani mai mult, 
m-aș îndrăgosti și de tine”. 

— Poate că n-ar fi chiar atât de rău, adăugă ea. Nu sunt 
monștri. 

EI îi aruncă o privire sceptică: ea ar fi trebuit să știe că n-avea 
sens să-l consoleze așa. 

— Ei o să ne facă exact ceea ce le-am făcut noi egiptenilor 
timp de cincizeci de ani. 

Era încă o frază de-a tatălui său, era sigură de asta. 

— Dar ar însemna că totul a fost zadarnic, conchise el. 

Începu din nou să-și roadă unghia, însă de această dată nu se 
mai opri. Elene se întreba ce anume fusese zadarnic: moartea 
mamei lui? Efortul lui personal de a fi curajos? Cei doi ani de 
cumpănă ai războiului din deșert? Civilizaţia europeană? 

— Ei bine, încă nu s-a întâmplat asta, zise ea încet. 

Billy privi ceasul de pe poliţa șemineului. 

— La ora nouă trebuie să mă duc la culcare. 

Dintr-odată era din nou copil. 

— Atunci, cred că e mai bine să te duci. 

— Da. 

Băiatul se ridică. 

— Pot să vin să-ţi spun noapte bună peste câteva minute? 

— Dacă doriţi. 

Billy ieși. 

„Ce fel de viaţă au ei în casa asta?”, se întrebă Elene. 

Bărbatul, băiatul și bătrânul servitor locuiau acolo împreună, 
fiecare cu grijile lui. Existau, oare, râsete, blândeţe și afecțiune? 
Aveau timp să joace ceva, să cânte și să meargă la picnicuri? În 
comparaţie cu copilăria ei, Billy era mult mai privilegiat. Cu 
toate acestea, ea se temea că era un mediu îngrozitor de matur 
pentru un copil. Înţelepciunea lui de tânăr-adult era 
fermecătoare, dar părea un copil care nu prea avea parte de 
distracţie. Se simţea copleșită de compasiune pentru el - un 
copil fără mamă într-o ţară străină, asediată de armate 
invadatoare. 


VP - 215 


leşi din salon și urcă scarile. Păreau să fie trei sau patru 
dormitoare la etaj, iar o scară îngustă ducea la un nivel superior 
- acolo unde dormea, probabil, Gaafar. Una dintre ușile 
dormitoarelor era deschisă și intră. 

Nu semăna prea mult cu dormitorul unui băiețel. Elene nu știa 
multe despre băieţi - avusese patru surori însă se aștepta să 
vadă machete de avioane, jocuri de puzzle, un trenuleț, 
echipamente de sport și, poate, un ursuleț vechi și neglijat. Nu 
s-ar fi mirat să zărească haine aruncate pe podea, un set pentru 
construcţii pe pat și o pereche de ghete murdare de fotbal pe 
suprafața lustruită a unui birou. Și totuși, camera părea 
dormitorul unui adult. Hainele erau împăturite cu grijă pe un 
scaun, tăblia comodei era curată, cărțile de școală erau stivuite 
ordonat pe birou și singura jucărie la vedere era macheta din 
carton a unui tanc. Billy era în pat, cu pijamaua în dungi închisă 
până la gât, iar lângă el, pe pătură, se afla o carte. 

— Îmi place camera ta, minţi Elene. 

— E plăcută. 

— Ce citești? 

— The Greek Coffin Mystery - Misterul sicriului grecesc, de 
Ellery Queen. 

Ea se așeză pe marginea patului. 

— Să nu stai prea mult treaz. 

— Trebuie să sting lumina la nouă și jumătate. 

Se aplecă pe neașteptate și-l sărută pe obraz. În acea clipă, 
se deschise ușa și intră Vandam. 

e 

Ceea ce-l șocase era familiaritatea scenei: în pat, băiatul cu 
cartea, la lumina veiozei de pe noptieră, și femeia care se 
apleca să-l sărute în timp ce-i spunea noapte bună. Vandam 
stătea și contempla uimit întreaga scenă, simțindu-se ca un om 
care știa că visa, dar nu se putea trezi. 

— Bună, William, zise Elene ridicându-se. 

— Bună, Elene. 

— Noapte bună, Billy. 

— Noapte bună, domnişoară Fontana! 

Trecu pe lângă Vandam și ieși din cameră. Vandam se așeză 
pe marginea patului, în adâncitura lăsată de trupul femeii pe 
pătură. 

— Te-ai ocupat așa cum trebuie de oaspetele nostru? 


VP - 216 


— Da. 

— Bravo ţie! 

— Îmi place de ea - citește povești cu detectivi. O să facem 
schimb de cărți. 

— Asta-i grozav. Ţi-ai făcut temele? 

— Da... vocabularul francez. 

— Vrei să te verific? 

— E-n regulă, m-a verificat Gaafar. Ştii, e atât de drăguță, nu-i 
așa? 

— Da. Lucrează la ceva pentru mine - e vorba despre ceva 
secret, așa că... 

— Buzele îmi sunt pecetluite. 

Vandam zâmbi. 

— Așa te vreau. 

Billy cobori vocea. 

— Ea e, știi tu, agent secret? 

Vandam îi puse un deget pe buze. 

— Pereţii au urechi. 

Băiatul părea suspicios. 

— Mă păcălești. 

Vandam clătină ferm din cap, fără să spună nimic. 

— Of, Doamne! exclamă Billy. 

Vandam se ridică. 

— Lumina se stinge la nouă și jumătate. 

— Am înţeles. Noapte bună! 

— Noapte bună, Billy! 

Vandam ieși. În timp ce închidea ușa, îi trecu prin minte că 
sărutul de noapte bună al lui Elene îl făcuse pe Billy să se simtă 
mult mai bine decât discuţia ca de la bărbat la bărbat cu tatăl 
lui. O găsi pe Elene în salon, preparând Martini. Simţea că ar fi 
trebuit să-i displacă faptul că ea se simţea ca la ea acasă în 
locuinţa lui, însă era prea obosit ca să adopte o asemenea 
atitudine. Se afundă recunoscător într-un fotoliu și acceptă 
băutura. 

— O zi plină? întrebă Elene. 

Toată secția lui Vandam din cadrul MCG se ocupase de noile 
proceduri de securitate pentru transmisiunile radio, care 
fuseseră introduse în urma capturării unităţii germane de 
ascultare de la Hill of Jesus, dar Vandam nu intenţiona să-i 


VP - 217 


spună acest lucru. De asemenea, el simţea că Elene interpreta 
rolul de stăpână a casei, deși n-avea dreptul să facă asta. 

— Ce te-a făcut să vii aici? întrebă el. 

— Am întâlnire cu Wolff. 

— Minunat! exclamă Vandam și uită imediat de grijile mai 
mărunte. Când? 

— Joi. 

Elene îi întinse o bucată de hârtie. 

Vandam studie mesajul. Era o invitaţie categorică, scrisă citeţ 
și elegant. 

— Cum a ajuns la tine acest bilet? 

— Un băiat mi l-a adus la ușă într-un plic. 

— L-ai întrebat ceva pe băiat? Unde a primit mesajul și cine i 
l-a dat, lucruri de genul ăsta? 

Elene era descurajată. 

— Nu m-am gândit nicio clipă la așa ceva. 

— Nu mai contează. Oricum, probabil că Wolff și-a luat 
precauţii: băiatul n-ar fi aflat nimic interesant dacă ar fi deschis 
plicul. 

— Ce vom face? întrebă Elene. 

— Același lucru pe care l-am făcut și data trecută, doar că mai 
bine. 

Vandam încerca să pară mai încrezător decât se simţea. Ar fi 
trebuit să fie simplu. Individul își dă întâlnire cu o fată, așa că te 
duci la locul întâlnirii și-l arestezi pe bărbat când își face 
apariţia. Însă Wolff era imprevizibil. Nu va scăpa din nou folosind 
trucul cu taxiul: Vandam avea de gând să încercuiască 
restaurantul cu vreo treizeci de oameni și mai multe mașini, să 
blocheze drumurile și așa mai departe. Dar Wolff putea să 
încerce un alt truc. Vandam nu-și putea închipui care - și tocmai 
asta era problema. De parcă i-ar fi citit gândurile, Elene îi zise: 

— Nu vreau să mai petrec încă o seară cu el. 

— De ce? 

— Mă sperie. 

Vandam se simțea vinovat - amintește-ți de Istanbul -, însă își 
înăbuși compasiunea. 

— Dar nu ţi-a făcut niciun rău data trecută. 

— N-a încercat să mă seducă, așa că n-a trebuit să-l refuz. 
Însă o va face și mă tem că nu va accepta să-i spun „nu”. 


VP - 218 


— Ne-am învăţat lecţia, rosti Vandam cu o falsă convingere. 
De data asta nu vor mai fi greșeli. 

În sinea lui era surprins de hotărârea ei de a nu face dragoste 
cu Wolff. El considerase că asemenea lucruri nu contau prea 
mult pentru ea. O judecase greșit deci. Văzând-o în această 
nouă lumină, se simţea extrem de vesel. Decise că trebuia să fie 
cinstit cu ea. 

— Trebuie să reformulez, zise el. Voi face tot ce-mi stă în 
putință să mă asigur că de data asta nu vor fi greșeli. 

Gaafar intră. 

— Cina e servită, domnule, anunţă servitorul. 

Vandam zâmbi: Gaafar juca rolul majordomului englez în 
cinstea companiei feminine a maiorului. 

— Ai mâncat? o întrebă Vandam pe Elene. 

— Nu. 

— Ce avem la cină, Gaafar? 

— Pentru dumneavoastră, domnule, supă de carne, omletă și 
iaurt. Dar mi-am permis să fac un cotlet la grătar pentru 
domnișoara Fontana. 

— Întotdeauna mănânci așa? îl întrebă Elene pe Vandam. 

— Nu, e din cauza obrazului. Nu pot mesteca. 

El se ridică. În timp ce se îndreptau spre sufragerie, Elene îl 
întrebă: 

— Încă te doare? 

— Numai când râd. E adevărat - nu pot întinde mușchii 
obrazului. M-am obișnuit să zâmbesc doar cu o jumătate de față. 

Se așezară, iar Gaafar le servi supa. 

— Îmi place foarte mult fiul tău, zise Elene. 

— Și mie, replică Vandam. 

— E maturizat înainte de vreme. 

— Și crezi că asta e rău? 

Ea ridică din umeri. 

— Cine știe? 

— A trecut prin câteva încercări care ar trebui să le fie 
rezervate adulţilor. 

— Da, consimți Elene ezitând. Când a murit soția ta? 

— În 28 mai 1941, seara. 

— Billy mi-a spus că s-a întâmplat în Creta. 

— Da. Lucra la criptanaliză pentru Forţele Aeriene. Era pe un 
post temporar în Creta când nemţii au invadat insula. Ziua de 28 


VP - 219 


mai a fost cea în care englezii au înţeles că au pierdut bătălia și 
au decis să plece. Se pare că a fost lovită de un obuz rătăcit și 
ucisă pe loc. Desigur, noi încercam atunci să scoatem de acolo 
oameni în viaţă, nu cadavre, așa că... Nu există niciun mormânt, 
înţelegi? Niciun monument funerar. N-a mai rămas nimic. 

— Încă o iubești? întrebă ea încet. 

— Cred că o voi iubi întotdeauna. Probabil că așa se întâmplă 
cu cei pe care-i iubești cu adevărat. Nu este nicio diferenţă dacă 
pleacă sau mor. Chiar dacă mă voi recăsători vreodată, tot o voi 
iubi pe Angela. 

— Aţi fost foarte fericiţi, nu-i așa? 

— Noi... 

Ezită, pentru că nu voia să răspundă, apoi conștientiză că 
însăși ezitarea lui era un răspuns. 

— Căsătoria noastră n-a avut nimic idilic în ea. Eu eram ce/ 
devotat... Angela era îndrăgostită de mine. 

— Crezi că te vei recăsători? 

— Ei bine, englezii din Cairo îmi tot împing în faţă câpii ale 
Angelei, zise el eschivându-se și ridicând din umeri. 

Nu știa răspunsul la întrebare. Elene păru să înțeleagă, pentru 
că tăcu și începu să mănânce desertul. 

După aceea, Gaafar le aduse cafeaua în salon. Era momentul 
în care Vandam obișnuia să atace serios sticla, însă în seara 
aceea nu voia să bea. Il trimise pe Gaafar la culcare, iar ei 
rămaseră în salon să-și bea cafeaua. Vandam fumă o ţigară. 

Simţea nevoia să asculte muzică. Odinioară iubise muzica, 
deși mai târziu aceasta ieșise din viaţa lui. In acel moment, când 
aerul blând al nopţii pătrundea pe fereastra deschisă, iar fumul 
țigării se ridica încolăcindu-se, el voia să audă note clare, 
încântătoare, armonii delicate și ritmuri subtile. Se duse la pian 
și se uită la partituri. Elene îl privea în tăcere. Incepu să cânte 
Für Elise, o bagatelă pentru pian, în La minor, WoO 59%, 
compusă de Ludwig van Beethoven. Primele note se înălţară cu 
acea simplitate caracteristică muzicianului german, apoi urmă 
ezitarea și, după aceea, acordurile unduitoare. Indemânarea îi 
reveni instantaneu, de parcă nu s-ar fi oprit niciodată din cântat. 
Mâinile lui știau singure ce să facă, într-un mod pe care el îl 
simţise mereu ca fiind miraculos. Când termină de cântat 


25 Werk ohne opuszahl - Lucrare fără Opus (germ.); nr. 59 a fost atribuit de Georg 
Kinsky, în anul 1955. (n.red.). 


VP - 220 


melodia, reveni la Elene, se așeză lângă ea și o sărută pe obraz. 
Faţa ei era scăldată în lacrimi. 

— William, te iubesc din tot sufletul. 

e 

Ei vorbeau în șoaptă. 

— Îmi plac urechile tale, spuse ea. 

— Nimeni nu mi le-a mai lins până acum, zise el. 

Ea chicoti. 

— Îţi place? 

— Da, da, oftează el. Pot să...? 

— Desfă nasturii - aici - așa - aah! 

— O să sting lumina. 

— Nu, vreau să te văd... 

— E de ajuns lumina Lunii. 

Clic. 

— Uite, vezi? 

— Vino înapoi, repede... 

— Sunt aici. 

— Sărută-mă din nou, William. 

Un timp nu și-au mai vorbit. Apoi dialogul s-a reluat: 

— Pot scoate asta? întrebă el. 

— Stai să te ajut... așa. 

— Ah! Ah, sunt atât de frumoși. 

— Mă bucur că-ţi plac... te rog, vrei să apeşi mai tare... suge 
puţin... aah, Doamne... 

Și puţin mai târziu ea a continuat: 

— Lasă-mă să-ţi simt pieptul. Nasturi afurisiţi - ţi-am sfâșiat 
cămașa... 

— Dă-o naibii! 

— Ah, știam că va fi așa... Privește! 

— Ce? 

— Pielea noastră în lumina Lunii - tu ești atât de palid, iar eu 
aproape neagră, uite... 

— Da. 

— Atinge-mă! Mângâie-mă! Strânge și ciupește, explorează, 
vreau să-ţi simt mâinile pe tot trupul... 

— Da. 

— ... peste tot, mâinile tale, acolo, da, mai ales acolo, ah, tu 
știi, tu știi exact unde, ah! 

— Ești atât de catifelată înăuntru. 


VP - 221 


— E un vis. 

— Nu, e real. 

— Nu vreau să mă mai trezesc. 

— Atât de catifelată... 

— Și penisul tău e atât de tare... Pot să-l sărut? 

— Da, te rog... Ah... Cât e de plăcut! 

— William? 

— Da? 

— Acum, William? 

— Oh, da. 

— ... Scoate-ţi pantalonii. 

— Așteaptă! 

— Repede. 

— Da. 

— De când îmi doream asta... 

Ea gâfâia și el scotea un soi de oftat. Și apoi, mai multe 
minute la rând, nu se mai auzea decât respiraţia lor, până când, 
în cele din urmă, el a început să ţipe cât îl ţine gura, iar ea îi 
acoperea strigătele cu sărutări, și după aceea a simţit și ea la fel 
și și-a întors faţa, a deschis gura și a ţipat în pernă. El nefiind 
obișnuit cu asta, credea că era ceva în neregulă și a spus: 

— E totul bine, e bine, e bine... 

In final, ea a rămas nemișcată și a zăcut un timp cu ochii 
închiși, transpirând, până când respiraţia ei a revenit la normal, 
apoi și-a ridicat privirea spre el și zis: 

— Deci așa trebuie să fie! 

El a râs și ea l-a privit nedumerită, așa că el i-a explicat: 

— Exact la asta mă gândeam și eu. 

Pe urmă au râs amândoi și el a adăugat: 

— Am făcut o mulţime de lucruri după... știi tu, după aceea... 
dar nu cred să fi râs vreodată. 

— Mă bucur atât de mult. Ah, William, mă bucur atât de mult! 


Capitolul 18 


Rommel simţea mirosul mării. În Tobruk, praful, muștele și 
căldura erau la fel de nesuferite ca în deșert, însă totul devenea 
suportabil datorită acelui miros de umezeală sărată adus de 


VP - 222 


briză. Von  Mellenthin intră în vehiculul de comandă, 
prezentându-și raportul. 

— Bună seara, domnule feldmareșal. 

Rommel zâmbi. Fusese promovat după victoria de la Tobruk, 
dar încă nu se obișnuise cu noul grad. 

— Ceva nou? 

— Un semnal de la spionul din Cairo. Spune că Linia Mersa 
Matruh este slab apărată în centru. 

Rommel luă raportul și începu să se uite peste el. Zâmbi când 
citi că Aliaţii anticipaseră că avea să încerce o învăluire a 
capătului sudic al liniei; se părea că începeau să-i înțeleagă 
strategia. 

— Deci minele de pe câmpul minat sunt mai puţine în acest 
punct... însă acolo linia e apărată de două coloane. Ce eo 
coloană? 

— E un termen nou folosit de ei. După declaraţia unuia dintre 
prizonierii de război, o coloană e un grup de brigadă care a fost 
atacat de două ori de tancurile Panzer. 

— O forţă slabă deci. 

— Da. 

Rommel bătu cu degetul arătător în raport. 

— Dacă raportul e corect, putem străpunge Linia Mersa 
Matruh de cum ajungem acolo. 

— Voi face tot posibilul ca să verific raportul spionului într-o zi 
sau două, desigur, spuse von Mellenthin, dar data trecută a avut 
dreptate. 

Portiera vehiculului se deschise brusc și intră Kesselring. 
Rommel era surprins. 

— Domnule feldmareșal! Credeam că eraţi în Sicilia. 

— Am fost, spuse Kesselring scuturându-și praful de pe 
cizmele lucrate de comandă. Am venit în grabă să te văd. La 
dracu', Rommel, asta trebuie să se termine odată. Ordinele tale 
sunt foarte clare: trebuia să înaintezi până la Tobruk, nu mai 
departe. 

Rommel se lăsă pe spate în scaunul din pânză. Sperase să 
evite acea discuţie cu Kesselring. 

— Împrejurările s-au schimbat, zise el. 

— Dar ordinele dumitale inițiale au fost confirmate de 
Comandamentul suprem italian, adăugă Kesselring. Și care a 


VP - 223 


fost reacţia dumitale? Ai refuzat „sfatul” și l-ai invitat pe Bastico 
să ia masa cu dumneata la Cairo. 

Nimic nu-l înfuria pe Rommel mai mult decât să primească 
ordine de la italieni. 

— Italienii n-au făcut nimic în acest război, rosti el furios. 

— N-are importanţă. Sprijinul dumitale aerian și pe mare e 
necesar pentru atacul asupra Maltei. După ce luăm Malta, 
comunicațiile dumitale vor fi sigure pentru a înainta spre Egipt. 

— N-aţi învăţat nimic! zise Rommel făcând un efort să 
coboare vocea. In timp ce noi săpăm, va săpa și inamicul. N-am 
ajuns până aici jucând vechiul joc: înaintează, consolidează, 
înaintează iarăși. Când ei atacă, eu mă feresc, când ei apără o 
poziție, eu ocolesc poziția, când ei se retrag, eu îi urmăresc. 
Acum ei fug, deci acum e momentul să luăm Egiptul. 

Kesselring își păstră calmul. 

— Am o copie a telegramei dumitale către Mussolini. 

Scoase o bucată de hârtie din buzunar și citi: „Starea și 
moralul trupelor, proviziile suplimentare provenind din captura 
depozitelor de muniții și actuala slăbiciune a inamicului ne 
permit să-l urmărim până în centrul zonei egiptene”. 

Împături hârtia și se întoarse spre von Mellenthin. 

— Câte tancuri germane și câți oameni avem? 

Rommel își înăbuși dorinţa de a-i spune lui von Mellenthin să 
nu răspundă: știa că Friedrich era vulnerabil. 

— Șaizeci de tancuri, domnule feldmareșal, și două mii cinci 
sute de oameni. 

— Şi italienii? 

— Șase mii de oameni și paisprezece tancuri. 

Kesselring se întoarse spre Rommel. 

— Și dumneata ai de gând să cucerești Egiptul cu un total de 
șaptezeci și patru de tancuri? Von Mellenthin, care este numărul 
estimat al soldaţilor inamici? 

— Forţele Aliate sunt aproximativ de trei ori mai numeroase 
ca ale noastre, însă... 

— Poftim! exclamă Kesselring. 

— ... noi suntem foarte bine aprovizionaţi cu alimente, haine, 
vehicule blindate și combustibil, iar moralul oamenilor este 
ridicat, continuă von Mellenthin. 

— Von Mellenthin, du-te la vehiculul de comunicaţii și vezi ce 
vești au venit, îi ceru Rommel. 


VP - 224 


General-maiorul se încruntă, dar Rommel nu-i dădu explicaţii, 
așa că ieși. 

— Aliaţii se regrupează la Mersa Matruh, preciză Rommel. Se 
așteaptă să-i învăluim pe la capătul sudic al liniei lor. Insă noi 
vom lovi în centru, unde e punctul lor cel mai slab apărat... 

— De unde știi toate astea? îl întrerupse Kesselring. 

— Sunt estimările Serviciul nostru de Informaţii... 

— Pe ce se bazează aceste estimări? 

— În primul rând, pe raportul unui spion... 

— Dumnezeule! 

Pentru prima dată, Kesselring ridică tonul. 

— N-ai tancuri, însă ai un spion! 

— A avut dreptate data trecută. 

Von Mellenthin se întoarse. 

— Oricum, n-are importanţă, adăugă Kesselring. Sunt aici să 
confirm ordinele Fuhrerului: nu vei mai înainta. 

Rommel zâmbi. 

— Am trimis un mesager la Fuhrer. 

— Dumneata...? 

— Acum sunt feldmareșal și am acces direct la Hitler. 

— Desigur. 

— Cred că von Mellenthin ar putea avea răspunsul Fuhrerului. 

— Da, confirmă von Mellenthin și citi de pe o foaie de hârtie: 
„O singură dată în viaţă zâmbește zeiţa victoriei. Înainte spre 
Cairo. Adolf Hitler”. 

Se lăsă tăcere. 

Kesselring ieși. 


Capitolul 19 


Când ajunse la birou, Vandam află că, în seara anterioară, 
Rommel avansase, ajungând la o sută de kilometri de 
Alexandria. 

„Vulpea deșertului” părea de neoprit. Linia Mersa Matruh se 
rupsese în două ca un băț de chibrit. In sud, Corpul al 13-lea se 
repliase în panică, iar în nord, fortăreaţa Mersa Matruh 
capitulase. 


VP - 225 


Aliaţii se retrăseseră din nou, dar aceasta avea să se întâmple 
pentru ultima dată. Noua linie de apărare se întindea pe o 
distanță de vreo cincizeci de kilometri între mare și Depresiunea 
Qattara, pe unde nu se putea trece, iar dacă linia aceea se 
prăbușea, nu mai exista nicio apărare și Egiptul ar fi căzut în 
mâinile lui Rommel. 

Știrea nu era suficientă pentru a înăbuși exaltarea lui 
Vandam. Trecuseră mai mult de douăzeci și patru de ore de 
când se trezise în zori pe canapeaua din salonul său, cu Elene în 
braţe. De atunci fusese copleșit de un soi de încântare 
adolescentină. Își tot amintea cele mai mici detalii: cât de mici și 
de întunecate erau sfârcurile ei, gustul pielii, unghiile ascuţite 
înfigându-se în coapsele lui. La birou se comportase destul de 
neobișnuit, știa asta. Îi înapoiase dactilografei o scrisoare, 
spunându-i: „Sunt șapte greșeli în scrisoarea asta, ar fi mai bine 
s-o refaci”, apoi îi zâmbise. Fata era să cadă de pe scaun. Se 
gândi la Elene și reflectă: „De ce nu? La naiba, de ce nu?” Și n- 
avu nevoie de răspuns. 

Mai devreme primise vizita unui ofiţer de la Unitatea Specială 
de Legătură?. Oricine de la MCG care se pricepea să tragă cu 
urechea știa de acum că SLU avea o sursă specială și 
ultrasecretă de informaţii. Părerile erau diferite în privinţa 
calităţii informaţiilor, iar evaluările erau întotdeauna dificile, 
deoarece nu specificau niciodată sursa. Brown, care avea grad 
de căpitan, însă care nu era tocmai militar, se aplecă peste 
marginea mesei și întrebă cu pipa în gură: 

— Ai fost cumva evacuat, Vandam? 

Acei flăcăi trăiau într-o lume a lor și n-avea niciun sens să le 
spună că un căpitan trebuia să se adreseze unui maior cu 
„domnule”. 

— Poftim? Evacuat? De ce? se miră Vandam. 

— Ai noștri pleacă la Ierusalim. La fel și toţi cei care știu prea 
multe. Îndepărtează oamenii ca să nu cadă în mâinile 
inamicului, înţelegi? 

— Oficialii de rang înalt încep deci să se agite. 

De fapt, era logic: Rommel putea străbate cu trupele o sută 
de kilometri într-o singură zi. 

— Vor fi revolte la gară, știi... Jumătate din Cairo încearcă să 
plece și cealaltă jumătate se pregătește pentru eliberare. Ha! 


26 Special Liaison Unit - SLU (n.red.). 
VP - 226 


— Să nu le spui multora că urmează să pleci... 

— Nu, nu, nu. De fapt, am ceva pentru dumneata. Știm cu 
toţii că Rommel are un spion la Cairo. 

— De unde știți? 

— Ştirea vine de la Londra, bătrâne. Oricum, și aici citez, 
individul a fost identificat drept „eroul afacerii Rashid Ali”. Îţi 
spune ceva? 

Vandam rămase ca trăsnit. 

— Da! răspunse el. 

— Ei bine, asta e. 

Brown se îndepărtă de marginea mesei. 

— O clipă. Asta-i tot? 

— Mă tem că da. 

— Și care este sursa, decodificarea unui mesaj sau raportul 
unui spion? 

— E suficient să-ţi spun că sursa e de încredere. 

— Intotdeauna ziceți așa. 

— Da. Ei bine, s-ar putea să nu ne mai vedem un timp. Mult 
noroc! 

— Mulţumesc, mormăi îngândurat Vandam. 

— Cu bine! 

Brown ieși pufăind din pipă. Eroul afacerii Rashid Ali. Nu-i 
venea să creadă că Wolff putea fi omul care-l păcălise la 
Istanbul. Și totuși avea sens: Vandam își amintea senzaţia 
ciudată pe care i-o trezise st;/u/ lui Wolff, de parcă i-ar fi fost 
cunoscut. Fata pe care Vandam o trimisese să-l agaţe pe 
bărbatul cel misterios fusese ucisă. Cineva îi tăiase gâtul. Și iată 
că Vandam o trimitea pe Elene la același bărbat. 

Un caporal intră în birou aducând un ordin. Vandam îl citi. Nu-i 
venea să creadă. Toate departamentele trebuiau să extragă din 
dosarele lor documentele care puteau fi periculoase în mâinile 
dușmanului, ca să le ardă. Aproape întreg conţinutul unui dosar 
al unui departament de informaţii putea fi periculos în mâinile 
dușmanului. „La naiba, putem foarte bine să ardem toate 
dosarele”, chibzui Vandam. Și cum ar fi putut funcţiona 
departamentele după aceea? Evident, oficialii de rang înalt 
credeau că departamentele își vor sista activitatea foarte mult 
timp. Desigur, era o măsură de precauţie, dar una foarte 
drastică: ei n-ar fi distrus rezultatele acumulate după ani întregi 


VP - 227 


de muncă dacă n-ar fi crezut cu adevărat că exista o șansă 
foarte mare ca nemţii să cucerească Egiptul. 

„Totul se năruie, își spuse Vandam, totul se destramă”. Era de 
neconceput. Maiorul își dedicase trei ani din viață apărării 
Egiptului. Mii de oameni muriseră în deșert. „După toate astea, 
e posibil să pierdem? Să renunţăm, să ne întoarcem și s-o luăm 
la fugă? Nici nu suport să mă gândesc la așa ceva”. 

II chemă pe Jakes în birou și-l privi în timp ce citea ordinul. 
Jakes încuviinţă, de parcă s-ar fi așteptat la așa ceva. 

— O decizie destul de drastică, nu crezi? îl întrebă Vandam. 

— E mai degrabă ceea ce s-a întâmplat în deșert, domnule, 
răspunse Jakes. Construim uriașe depozite provizorii de muniții 
cu niște costuri enorme, apoi, pe măsură ce ne retragem, le 
aruncăm în aer, ca să nu cadă în mâna inamicului. 

Vandam consimţi. 

— În regulă, mai bine te-ai ocupa de asta. Încearcă s-o lași un 
pic mai moale, de dragul atmosferei generale... Ştii, oficialii 
încing spiritele fără să fie nevoie. 

— Da, domnule. O să facem focul în curtea din spate, bine? 

— Da. Caută o ladă veche de gunoi și fă-i niște găuri la fund. 
Asigură-te că materialul arde complet. 

— Și dosarele dumneavoastră, domnule? 

— O să le răsfoiesc chiar acum. 

— Foarte bine, domnule. 

Jakes ieși. Vandam deschise sertarul cu documente și începu 
să le sorteze. in ultimii trei ani își tot spusese de nenumărate 
ori: „Nu trebuie să ţin minte asta, pot oricând să verific în 
dosar”. Erau nume și adrese, rapoarte de securitate referitoare 
la unele persoane, detalii despre coduri, sisteme de comunicare 
a ordinelor, note despre cazuri și un mic dosar cu însemnări 
despre Alex Wolff. Jakes aduse o cutie mare din carton pe care 
scria „Ceai Lipton” și Vandam începu să îndese în ea o mulţime 
de documente, gândindu-se: „Așa este când pierzi”. 

Cutia era pe jumătate plină, când caporalul lui Vandam 
deschise ușa și anunţă: 

— Maiorul Smith vrea să vă vadă, domnule. 

— Spune-i să intre. 

Vandam nu cunoștea niciun maior Smith. Acesta era un 
bărbat scund și subţire, la vreo patruzeci de ani, cu niște ochi 


VP - 228 


albaștri bulbucați și cu un aer plin de satisfacţie, de parcă ar fi 
fost foarte încântat de el însuși. Îi strânse mâna și se prezentă: 

— Sandy Smith, SIS. 

— Ce pot face pentru Serviciul Secret de Informații? 

— Sunt un fel de om de legătură între SIS și MCG, îi explică 
Smith. Aţi făcut o anchetă în legătură cu o carte intitulată 
Rebecca... 

— Da. 

— Răspunsul a sosit la noi. 

Smith scoase o foaie de hârtie cu antet. 

Vandam citi mesajul. Șeful SIS din Portugalia dăduse curs 
cererii privind ancheta asupra cărții Rebecca, trimițându-l pe 
unul dintre oamenii săi să viziteze toate librăriile din ţară care 
vindeau cărţi în limba engleză. În zona staţiunii estivale Estoril, 
acesta dăduse peste un librar care-și amintise că-i vânduse unei 
femei tot stocul - adică șase exemplare ale cărţii Rebecca. După 
mai multe investigații, femeia se dovedise a fi soția unui atașat 
german la Lisabona. 

— Asta îmi confirmă o bănuială. Mulţumesc că v-aţi deranjat 
să-mi aduceți răspunsul. 

— Nu e niciun deranj. Oricum sunt aici în fiecare dimineaţă. 
Mă bucur că v-am putut ajuta. 

Maiorul ieși. Vandam reflectă asupra acelei știri, continuând 
să lucreze. Era o singură explicaţie plauzibilă pentru faptul că 
respectiva carte ajunsese de la Estoril în Sahara. Fără îndoială, 
era baza unui cod - și Alex Wolff era cel care folosea codul, asta 
dacă nu existau cumva doi spioni germani la fel de eficienţi care 
să acționeze în Cairo. 

Mai devreme sau mai târziu, informaţia se putea dovedi utilă. 
Era păcat că odată cu cartea și mesajul decodat nu fusese 
capturată și cheia codului. Acest gând îi aminti cât de important 
era să-și ardă documentele secrete și decise să fie nemilos în 
privinţa celor pe care le distrugea. Pe urmă își aminti de 
dosarele cu salariile și promovarea subordonaților și hotărî să le 
ardă și pe acelea, din moment ce echipele de interogare 
inamice puteau obţine din ele informații preţioase. 

Cutia din carton era plină. O ridică pe umar și ieși afară. Jakes 
făcuse focul într-un rezervor metalic pentru apă, plin de rugină, 
proptit pe niște cărămizi. Un caporal alimenta focul cu hârtii. 
Vandam aruncă jos cutia și privi un timp vâlvătaia. li amintea de 


VP - 229 


Noaptea lui Guy Fawkes din Anglia, care se sărbătorea cu jocuri 
de artificii, cartofi copţi și efigia aprinsă a unui trădător din 
secolul al XVII-lea. Resturile de hârtie carbonizată se înălţară, 
purtate de o coloană de aer fierbinte. Vandam se îndepărtă. 

Voia să se gândească, prin urmare decise să se plimbe. Părăsi 
sediul MCG și o luă spre centrul orașului. Obrazul îl durea. Se 
gândi că ar fi trebuit să se bucure de durere, fiindcă era un 
semn de vindecare. Își lăsase barbă ca să acopere rana, doar și 
ca să nu atragă atenţia asupra lui atunci când avea să înlăture 
pansamentul. În fiecare zi se bucura că nu trebuia să se mai 
radă dimineaţa. 

Gândul îi zbură la Elene și și-o aminti cum stătea cu spatele 
arcuit, cu sânii goi strălucind de sudoare. Rămăsese șocat de 
ceea ce se întâmplase după ce o sărutase - șocat, însă exaltat. 
Fusese o noapte plină de senzaţii pe care nu le mai trăise până 
atunci: era prima dată când făcea dragoste în altă parte decât 
într-un pat, prima dată când vedea o femeie ajungând la orgasm 
la fel ca un bărbat, prima dată când actul sexual era o dorinţă 
reciprocă, și nu impunerea propriei lui dorinţe unei femei mai 
mult sau mai puţin interesate. 

Era, fără îndoială, un dezastru că el și Elene se îndrăgostiseră 
atât de furtunos. Părinţii lui, prietenii și cei din armată ar fi fost 
de-a dreptul înspăimântați de ideea căsătoriei lui cu o wog. 
Mama lui s-ar fi simţit obligată să explice de ce evreii greșeau 
atât de mult respingându-l pe lisus. Vandam decise să nu-și facă 
griji în legătură cu acele lucruri. El și Elene puteau să moară 
peste câteva zile. „Ne vom bucura de soare și vom trăi clipa. La 
naiba cu viitorul!” reflectă el. 

Gândul la fata care fusese găsită cu gâtul tăiat în Istanbul - 
aparent victimă a lui Wolff - nu-i dădea pace. 

Era îngrozit de perspectiva că joi, dacă lucrurile nu mergeau 
bine, Elene putea să se trezească din nou singură cu Wolff. 

Privind în jur, conștientiză că pe străzi era o atmosferă de 
sărbătoare. Trecu pe lângă un salon de coafură și observă că 
era arhiplin, mai multe femei așteptând la rând. Magazinele de 
confecţii erau aglomerate. O femeie ieși dintr-o băcănie cu un 
coș plin de conserve și Vandam văzu coada întinzându-se pe 
trotuar. Un anunţ din vitrina magazinului alăturat anunţa printr- 
un mesaj abia lizibil: „Ne pare rău, nu mai avem farduri”. 


VP - 230 


înţelese că egiptenii se pregăteau să fie eliberaţi și că așteptau 
cu nerăbdare asta. 

Nu putea scăpa de senzaţia aceea de sfârșit iminent. Până și 
cerul părea întunecat. Ridică privirea: într-adevăr, cerul era 
întunecat. Peste oraș se înălțau niște fuioare de ceaţă cenușie, 
încărcate cu particule. Își dădu seama că era fum amestecat cu 
resturi carbonizate de hârtie arsă. Peste tot în Cairo britanicii își 
ardeau documentele, iar fumul negru acoperise soarele. 

Se simţi dintr-odată furios pe el însuși și pe armatele aliate 
pentru că se pregăteau atât de liniștite de înfrângere. Unde era 
spiritul de luptă al Marii Britanii? Ce se întâmplase cu acel spirit 
faimos de încăpățânare, inteligenţă și curaj care caracteriza 
această naţiune? „lar tu, se întreba Vandam, ce ai de gând să 
faci acum?” 

Se întoarse și se îndreptă din nou spre Garden City, unde, în 
vilele rechiziționate, era sediul MCG. Văzu în minte harta Liniei 
El Alamein, zona în care Aliaţii urmau să-și stabilească ultima 
poziţie. Aceasta era linia pe care Rommel n-avea cum s-o 
încercuiască, pentru că la capătul ei sudic se afla vasta 
Depresiune Qattara. Așadar, Rommel trebuia să străpungă linia. 

Pe unde intenţiona să încerce o breșă? Dacă venea din 
capătul nordic, trebuia să aleagă între a se îndrepta direct spre 
Alexandria și a ocoli, ca să atace forţele Aliaților din spate. Dacă 
venea dinspre capătul sudic, trebuia să se îndrepte fie spre 
Cairo, fie să ocolească și să distrugă restul forţelor Aliate. 

Imediat în spatele liniei se afla culmea Alam Halfa, despre 
care Vandam știa că era puternic fortificată. Cu siguranță, 
pentru Aliați ar fi fost mai bine dacă Rommel ar fi făcut 
învăluirea după străpungerea liniei, deoarece și-ar fi risipit 
forțele atacând Alam Halfa. 

Mai trebuia luat în considerare un aspect. Accesul dinspre sud 
la culmea Alam Halfa se făcea printr-o zonă cu nisipuri 
mișcătoare. Era puţin probabil ca Rommel să știe despre acele 
nisipuri mișcătoare, fiindcă nu mai ajunsese niciodată atât de 
departe spre est și doar Aliaţii deţineau hărţi bune ale 
deșertului. 

„Așadar, chibzui Vandam, sarcina mea este să-l împiedic pe 
Alex Wolff să-i transmită lui Rommel că Alam Halfa este bine 
apărată și că nu poate fi atacată dinspre sud”. 

Era un plan care-i dădea bătăi de cap. 


VP - 231 


Vandam ajunse fără să vrea la Villa les Oliviers, casa lui Wolff. 
Rămase sub măslini, în părculețul din faţa vilei, și privi un timp 
clădirea ca și cum zidurile i-ar fi putut spune unde era Wolff. Se 
gândi într-o doară: „Ce bine ar fi ca Wolff să facă o greșeală și 
să-l încurajeze pe Rommel să atace Alam Halfa dinspre sud!” 

Și apoi îi veni ideea. 

„Să presupunem că-l prind pe Wolff. Să admitem că pun, de 
asemenea, mâna pe radio transmiţătorul lui și că reușesc chiar 
să găsesc cheia codului. Atunci, aș putea lua locul lui Wolff, l-aș 
contacta pe Rommel prin radio și i-aș transmite să atace Alam 
Halfa dinspre sud”. 

Ideea îi înflori repede în minte și începu să jubileze. Până în 
acel moment Rommel era convins, și pe drept cuvânt, că 
informaţiile lui Wolff erau corecte. „Să zicem că Wolff îi 
transmite printr-un mesaj că Linia El Alamein e slab apărată la 
capătul sudic, că Alam Halfa e accesibilă dinspre sud și poate fi 
străpunsă. Tentaţia ar fi prea mare ca Rommel să reziste. El ar 
străpunge linia la capătul sudic și apoi ar lua-o spre nord, 
așteptându-se să cucerească Alam Halfa fără prea multă bătaie 
de cap. Pe urmă ar ajunge la nisipurile mișcătoare. În timp ce s- 
ar chinui să le străbată, artileria noastră i-ar decima forțele. 
Când ar ajunge la Alam Halfa ar constata că este bine apărată. 
In acest punct, noi am aduce mai multe forțe de pe linia 
frontului și am strivi inamicul ca un spărgător de nuci”. 

Dacă ambuscada ar fi avut succes, nu numai că ar fi putut 
salva Egiptul, dar ar fi anihilat și Afrika Korps. 

Își spuse: „Trebuie să prezint această idee superiorilor”. 

Nu va fi deloc ușor. Situaţia lui nu era tocmai roz - de fapt, 
reputația lui profesională era distrusă din cauza lui Alex Wolff. 
Insă, cu siguranță, aveau să-și dea seama de avantajele acelei 
idei. 

Se ridică de pe bancă și porni spre birou. Dintr-odată, viitorul i 
se părea diferit. Poate că cizmele nemţești n-aveau să răsune 
pe pardoselile moscheilor. Poate că tezaurele Muzeului Egiptean 
nu urmau a fi expediate la Berlin. 

Poate că Billy nu trebuia să intre în rândurile Hitlerjugend - 
Tineretului Hitlerist. Poate că Elene n-avea să ajungă la Dachau. 

„Am putea fi cu toţii salvaţi, reflectă el. Dacă-l prind pe Wolff”. 


VP - 232 


PARTEA A TREIA 


ALAM HALFA 
Capitolul 20 


„Într-o bună zi, își spuse Vandam, o să-i trag un pumn în nas 
lui Bogge”. 

În ziua aceea, locotenent-colonelul Bogge era într-una din cele 
mai proaste dispoziţii: nehotărât, sarcastic și susceptibil. Avea o 
tuse nervoasă de care se folosea atunci când îi era teamă să 
vorbească, iar în acel moment tușea fără să se prefacă. De 
asemenea, nu-și găsea locul: aranja teancurile de documente de 
pe birou, își încrucișa și-și depărta picioarele sau își lustruia 
mingile uzate de crichet. 

Vandam stătea tăcut și nemișcat, așteptând ca Reggie să-și 
verse furia asupra lui. 

— Ascultă, Vandam, strategia trebuie lăsată pe seama lui 
Auchinleck. Treaba ta este securitatea personalului - și nu mi se 
pare că te descurci prea bine. 

— Nici Auchinleck, replică Vandam. 

Bogge se prefăcu că n-auzise. Luă memoriul lui Vandam. 
Maiorul schițase planul de inducere în eroare a nemților și-l 
înaintase formal lui Bogge, păstrând o copie pentru generalul de 
brigadă. 

— În primul rând, are multe lacune, zise Bogge. 

Vandam nu răspunse. 

— Multe lacune, adăugă Bogge tușind. Planul presupune ca 
bătrânul Rommel să fie lăsat să străpungă linia, nu-i așa? 

— Poate că planul ar putea depinde de pătrunderea lui 
Rommel, răspunse Vandam. 

— Da. Acum înţelegi? La asta mă refeream și eu. Dacă 
întocmești un plan plin de lacune ca ăsta, dat fiind faptul că 
reputaţia ta este distrusă în momentul de faţă, o să ajungi de 
râsul întregului Cairo. Așadar, tuși iar Bogge, vrei să-l încurajezi 


VP - 233 


pe Rommel să atace linia în punctul ei cel mai slab - oferindu-i o 
șansă și mai mare s-o străpungă! Vezi? 

— Da. Unele puncte ale liniei sunt mai slab apărate decât 
altele și, din moment ce Rommel are avantajul recunoașterii 
aeriene, există posibilitatea ca el să le cunoască. 

— Și vrei să transformi o posibilitate în certitudine? 

— Da, pentru reușita ambuscadei ulterioare. 

— Dacă nu mă înșel, intenţia noastră este ca bătrânul 
Rommel să atace partea cea mai puternică a liniei, în așa fel 
încât să n-o străpungă: 

— Dar dacă-l vom respinge, el se va regrupa și va lovi din 
nou. În schimb, dacă-l prindem în capcană, în cele din urmă l-am 
putea distruge. 

— Nu, nu, nu. Riscant. Riscant. Asta e ultima noastră linie 
defensivă, băiete, zise Bogge râzând. După asta, între el și Cairo 
nu mai rămâne decât un mic canal. Se pare că nu înţelegi... 

— Ba pricep foarte bine, domnule. Lăsaţi-mă să vă explic 
altfel. Unu: dacă Rommel străpunge linia, trebuie ademenit spre 
Alam Halfa de falsa perspectivă a unei victorii ușoare. Doi: e 
preferabil să atace Alam Halfa dinspre sud, din cauza nisipurilor 
mișcătoare. Trei: trebuie ori să așteptăm să vedem în ce capăt 
al liniei atacă, asumându-ne riscul că va ataca prin nord, ori să-l 
încurajăm să se îndrepte spre sud, asumându-ne riscul că-și 
mărește șansele de a străpunge linia de la bun început. 

— Ei, și acum, că am reformulat, spuse Bogge, planul începe 
să aibă mai mult sens. Ascultă: va trebui să mi-l lași o vreme. 
Când voi avea o clipă liberă o să-l examinez pe îndelete, ca să-l 
îmbunătăţesc. Apoi poate că-l vom prezenta superiorilor. 

„Înţeleg, medită Vandam: scopul real al acestui exerciţiu este 
ca planul să devină al lui Bogge. Ei bine, ce dracu'? Dacă Bogge 
are chef să-și bată capul pentru moment cu jocuri politice, îi 
urez noroc. Important e să câștigăm, nu să mi se recunoască 
meritele.” 

— Foarte bine, domnule, zise Vandam. Dacă-mi permiteţi, aș 
sublinia factorul timp... Dacă planul va fi aplicat, trebuie să 
acţionăm cât mai repede. 

— Cred că sunt cel mai potrivit să judec urgenţa lui, domnule 
maior, nu ești de acord cu mine? 

— Da, domnule. 


VP - 234 


— Și, la urma urmei, totul depinde de prinderea afurisitului de 
spion - un lucru la care n-ai prea avut succes până acum, nu-i 
așa? 

— Da, domnule. 

— Îmi asum conducerea operaţiunii din seara asta, ca să fiu 
sigur că nu vor mai fi confuzii. Comunică-mi propunerile 
dumitale în după-amiaza asta și le vom verifica împreună. 

Se auzi un ciocănit în ușă și generalul de brigadă intră în 
birou. Vandam și Bogge se ridicară în picioare. 

— Bună dimineaţa, domnule, îl salută Bogge. 

— Pe loc repaus, domnilor, spuse generalul. Te căutam, 
Vandam. 

— Tocmai analizam o idee de-a noastră pentru un plan de 
inducere în eroare a inami..., interveni Bogge. 

— Știu, îl întrerupse generalul de brigadă. Am văzut 
memoriul. 

— A, Vandam v-a trimis o copie, spuse Bogge. 

Vandam nu se uita la Bogge, însă știa că locotenent-colonelul 
era furios pe el. 

— Da, într-adevăr, confirmă generalul, pe urmă se întoarse 
spre Vandam: Dumneata trebuie să prinzi spioni, domnule 
maior, nu să dai generalilor sfaturi privind strategia. Poate dacă 
ai pierde mai puţin timp spunându-ne cum să câștigăm războiul, 
ai fi un ofiţer de informaţii mai bun. 

Vandam simţi un puternic sentiment de tristeţe. 

— Tocmai ziceam..., interveni iar Bogge. 

Generalul de brigadă îl întrerupse din nou. 

— Oricum, Vandam, din moment ce tot ai făcut acest plan 
atât de grozav, vreau să vii cu mine să-l prezentăm lui 
Auchinleck. Te poţi lipsi de el, Bogge, nu-i așa? 

— Desigur, domnule, răspunse Bogge printre dinţi. 

— În regulă, Vandam. Consfătuirea trebuie să înceapă. Să 
mergem. 

Vandam îl urmă pe generalul de brigadă și închise foarte încet 
ușa biroului lui Bogge. 

e 

În ziua în care Wolff urma să se întâlnească din nou cu Elene, 
maiorul Smith veni la locuința plutitoare la ora prânzului. 
Informația pe care o aducea cu el era cea mai valoroasă de 
până atunci. 


VP - 235 


Wolff și Sonia parcurseră etapele obișnuite. Wolff se simțea ca 
un actor într-o comedie de Moliere, care trebuia să se ascundă 
noapte de noapte în același șifonier de pe scenă. Urmând 
scenariul, Sonia și Smith începură giugiulelile pe canapea și se 
mutară în dormitor. Când Wolff ieși din dulap, draperiile erau 
trase, iar pe podea se găseau servieta, pantofii și pantalonii 
scurţi ai lui Smith. Dintr-un buzunar al acestora ieșea inelul de 
care erau prinse cheile. Wolff deschise servieta și începu să 
citească. 

Din nou, Smith venise la ambarcaţiune direct de la conferința 
matinală de la MCG, la care Auchinleck și oamenii lui 
discutaseră strategia Aliaților și hotărâseră ce să facă în 
continuare. După ce citi câteva minute, Wolff conștientiză că 
planul pe care-l ţinea în mână era desfășurarea completă a 
ultimei linii de apărare a Aliaților de la El Alamein. 

Linia consta din artilerie pe înălțimi, tancuri la nivelul solului și 
câmpuri minate peste tot. Culmea Alam Halfa, aflată la opt 
kilometri în spatele centrului liniei, era și ea bine fortificată. 
Wolff observă că extremitatea sudică a liniei era mai slab 
apărată - atât din punct de vedere al trupelor, cât și al minelor. 

Servieta lui Smith mai conţinea și un document cu poziţiile 
inamice. Experții Serviciului de Contrainformaţii al Aliaților 
credeau că Rommel ar fi încercat să străpungă linia prin capătul 
sudic, dar observă că nu era exclus nici capătul nordic. 

Sub toate acestea, cineva scrisese cu creionul - probabil 
Smith - o observaţie pe care Wolff o găsi mai interesantă decât 
tot restul materialului: „Maiorul Vandam propune un plan de 
inducere în eroare a inamicului. Rommel trebuie încurajat să 
străpungă linia prin capătul sudic și să fie atras către Alam Halfa 
pentru a fi prins în nisipurile mișcătoare și apoi zdrobit. Plan 
acceptat de Auk”. 

„Auk”. Era vorba despre Auchinleck, cu siguranță. Ce 
descoperire! Wolff pusese mâna nu doar pe detaliile liniei de 
apărare a Aliaților, însă știa și ce anticipau aceștia în cazul 
tacticii lui Rommel. În plus, aflase despre planul lor de inducere 
în eroare. lar acest plan era chiar al lui Vandam! 

Aceea urma să fie cea mai mare lovitură de spionaj a 
secolului. Wolff în persoană era cel care avea să asigure victoria 
lui Rommel în Africa de Nord. 


VP - 236 


„Ei ar trebui să mă proclame Rege al Egiptului pentru asta”, 
își spuse el zâmbind. Când ridică privirea, îl văzu pe Smith în 
picioare, între draperii, holbându-se la el. 

— Cine naiba ești? urlă Smith. 

Furios, Wolff înţelese că nu fusese deloc atent la zgomotele 
care veneau din dormitor. Ceva nu mersese cum trebuia, 
scenariul nu fusese urmat, nu se mai auzise pocnetul dopului de 
la sticla cu șampanie. Fusese complet absorbit de evaluările 
strategice. Lista fără sfârșit cu nume de divizii și brigăzi, 
numărul de oameni și tancuri, cantităţile de combustibil și 
rezerve, culmile, depresiunile și nisipurile mişcătoare îi 
monopolizaseră atenţia, estompând zgomotele din preajmă. Fu 
cuprins de o frică îngrozitoare că putea fi prins chiar în 
momentul triumfului. 

— La naiba, aia-i servieta mea! zise Smith și făcu un pas în 
faţă. 

Wolff întinse mâna, îl apucă pe Smith de laba piciorului și 
trase cu putere într-o parte. Maiorul se împiedică și căzu pe 
podea cu o bufnitură. 

Sonia ţipă. 

Wolff și Smith săriră amândoi în picioare. Smith era un bărbat 
scund și slab, cu zece ani mai în vârstă decât Wolff și deloc în 
formă. El făcu un pas înapoi, înfricoșat. Se lovi de un raft, privi 
într-o parte, zări o fructieră din cristal, o apucă și o aruncă în 
direcția lui Wolff. 

Fructiera, care nu-și atinse ţinta, căzu în chiuveta din 
bucătărie și se sparse cu zgomot. „Zgomotul, chibzui Wolff. 
Dacă mai face zgomot, oamenii vor veni să vadă ce se 
întâmplă”. Se îndreptă spre Smith. 

Acesta, cu spatele lipit de perete, strigă din nou: 

— Ajutor! 

Wolff îl lovi scurt în bărbie, iar Smith se prelinse pe perete și 
căzu inconștient pe podea. Sonia ieși și se holbă la el. 

Wolff își frecă încheieturile degetelor. 

— E prima dată când fac asta, zise el. 

— Ce anume? 

— E prima dată când lovesc pe cineva în bărbie și-l trimit la 
podea. Credeam că numai boxerii pot face așa ceva. 

— Lasă asta, ce facem cu el? 

— Nu știu. 


VP - 237 


Wolff cântări în minte toate posibilităţile. Să-l omoare pe 
Smith ar fi fost periculos, deoarece moartea unui ofițer, precum 
și dispariţia servietei lui ar fi provocat un mare scandal în tot 
orașul. Mai era și problema că nu știa cum să procedeze cu 
cadavrul maiorului. Și fiind mort, Smith n-ar mai fi adus acolo 
niciun fel de secrete, asta era evident. Smith gemu și se mișcă. 

Alex se întrebă dacă n-ar fi fost mai bine să-l lase să plece. La 
urma urmei, dacă Smith ar fi dezvăluit ce se întâmpla pe 
ambarcaţiunea locuibilă, ar fi riscat să fie implicat, 
incriminându-se. Nu numai că și-ar fi ruinat cariera, dar probabil 
că ar fi fost aruncat în închisoare. Nu părea omul care să se 
sacrifice pentru o cauză nobilă. 

Deci riscul era prea mare. Să lase liber un ofiţer britanic care 
deținea toate secretele lui Wolff... Imposibil! 

Smith deschise ochii. 

— Tu... Eşti Slavenburg..., bâigui el, apoi se uită la Sonia, pe 
urmă din nou la Wolff. Tu mi-ai prezentat-o... la clubul Cha- 
Cha... totul a fost plănuit... 

— Taci din gură! rosti Wolff cu blândeţe. 

Să-l omoare sau să-i dea drumul: ce alte opţiuni mai erau? 
Doar una: să-l ţină acolo, legat și cu căluș în gură, până când 
Rommel ajungea la Cairo. 

— Sunteţi niște nenorociţi de spioni, șuieră Smith, alb ca 
varul. 

— Și tu care credeai că eram nebună după trupul tău jegos, 
spuse răutăcioasă Sonia. 

— Da, zise Smith, revenindu-și treptat în simţiri. Trebuia să-mi 
dau seama că nu pot avea încredere într-o cățea wog. 

Sonia făcu un pas înainte și-l lovi peste faţă cu piciorul. 

— Încetează! o opri Wolff. Trebuie să ne gândim ce să facem 
cu el. Avem vreo funie cu care să-l legăm? 

Sonia se gândi câteva clipe. 

— Sus, pe punte, în dulăpiorul din celălalt capăt al bărcii. 

Wolff scoase dintr-un sertar al dulapului din bucătărie bucata 
grea din metal pe care o folosise să-și ascută cuțitul. l-o întinse 
Soniei. 

— Dacă face vreo mișcare, lovește-l cu asta, o sfătui el. 

Nu credea că Smith avea de gând să facă vreo mișcare. 

Wolff tocmai se pregătea să urce scara, când se auziră pași 
pe pasarelă. 


VP - 238 


— Poștașul! zise Sonia. 

Wolff îngenunche în fața lui Smith și-și scoase cuțitul. 

— Deschide gura! 

Smith începu să spună ceva, iar Wolff îi strecură cuțitul între 
dinţi. 

— Așa, dacă te mişti sau vorbeşti, îţi tai limba, îl ameninţă 
Wolff. 

Smith rămase nemișcat, uitându-se la Alex cu o privire 
îngrozită. 

Wolff înţelese că Sonia era goală pușcă. 

— Pune ceva pe tine, repede! 

Sonia trase un cearșaf de pe pat și se înfășură în el în timp ce 
se îndrepta spre piciorul scării. Trapa tambuchiului se deschise. 
Wolff știa că el și Smith puteau fi văzuţi prin deschiderea trapei. 
Sonia lăsă cearșaful să-i alunece puţin pe trup pe când întindea 
mâna pentru a lua scrisoarea de la poștaș. 

— Bună dimineaţa! zise poștașul. 

Ochii lui erau lipiţi de sânii Soniei, pe jumătate expuși. 

Ea mai urcă o treaptă către el, în așa fel încât poștașul fu 
nevoit să se retragă puţin, și lăsă cearșaful să alunece și mai 
mult. 

— Mulţumesc, îi spuse ea zâmbind prostește, după aceea 
întinse mâna și închise trapa. 

Wolff răsuflă ușurat. Se auziră pașii poștașului care traversa 
puntea și cobora pe pasarela din scânduri. 

— Dă-mi cearșaful! 

Ea i-l întinse și rămase din nou goală. 

Wolff scoase cuțitul din gura lui Smith și tăie o bucată de vreo 
jumătate de metru din cearșaf. Făcu un ghemotoc și-l îndesă în 
gura lui Smith. Maiorul nu opuse rezistenţă. Wolff își puse cuțitul 
în teaca de sub braţ. Se ridică. Smith închise ochii. Părea lipsit 
de vlagă, învins. 

Sonia ridică bucata din metal și rămase în picioare, pregătită 
să-l lovească pe Smith. Wolff urcă scara și ieși pe punte. 
Dulăpiorul de care pomenise Sonia era sub cele câteva trepte de 
la prova. Îl deschise. Înăuntru era un colac de frânghie subţire. 
Probabil că fusese întrebuințată ca să lege barca înainte ca 
ambarcaţiunea să devină locuinţă. Scoase frânghia. Era 
rezistentă, deși nu prea groasă: ideală pentru a lega mâinile și 


VP - 239 


picioarele cuiva. Auzi dedesubt ţipătul Soniei, urmat de un 
tropăit de picioare pe trepte. 

Scăpă frânghia și se întoarse brusc. Având pe el numai 
chiloţii, Smith apăru în deschizătura trapei, alergând. Nu era 
chiar atât de epuizat pe cât părea. Reușise să scape într-un 
moment de neatenţie a Soniei. Wolff țâșni peste punte, spre 
pasarelă, ca să-i iasă în față. 

Smith se întoarse, alergă spre celălalt capăt al bărcii și sări în 
apă. 

— La naiba! exclamă Wolff. 

Se uită repede de jur-împrejur. Nu se vedea nimeni pe punțile 
celorlalte ambarcaţiuni - era ora siestei. Drumul de edec era 
pustiu, cu excepţia „cerșetorului” - Kemel trebuia să se ocupe 
de el - și la o oarecare distanţă se zărea un bărbat 
îndepărtându-se. Pe râu se vedeau câteva feluci, la vreo patru 
sute de metri distanţă, iar dincolo de ele era un vas cu aburi, 
care se deplasa încet. Wolff alergă la parapetul bărcii. Smith ieși 
la suprafaţă, ca să respire. Se șterse la ochi și privi în jur, 
încercând să-și revină. Se mișca greoi, lovind agitat apa cu 
braţele. Incepu să înoate, neîndemânatic, îndepărtându-se de 
barcă. Wolff făcu câţiva pași înapoi și-și luă avânt, apoi plonjă în 
fluviu. Ateriză, mai întâi cu picioarele, pe capul maiorului. 
Câteva secunde totul fu teribil de confuz. Wolff se scufundă într- 
o încâlceală de mâini și picioare - ale lui și ale lui Smith - și se 
chinui să ajungă la suprafaţă, împingându-l în același timp pe 
Smith la fund. 

Când nu-și mai putu reţine respiraţia se îndepărtă de Smith și 
ieși la suprafaţă. Trase adânc aer în piept și se șterse la ochi. 
Smith apăru în faţa lui, tușind și scuipând apă. Wolff îl apucă de 
cap și-l trase spre el, încercând să-l scufunde. Smith se zbătea 
ca un pește. Wolff îl prinse de gât și-l împinse în jos. Pe urmă se 
scufundă și el, iar după o clipă apăru din nou la suprafaţă. Smith 
era încă sub apă, continuând să se zbată. 

„Cât timp îi trebuie unui om ca să se înece?”, se întrebă în 
gând Wolff. Smith se smuci și reuși să se elibereze. Capul îi ieși 
de sub apă, iar în acel moment își umplu lacom plămânii cu aer. 
Wolff încercă să-l pocnească. Lovitura își atinse ţinta, însă nu se 
dovedi destul de puternică. Smith tușea și scuipa între accesele 
de sufocare. Chiar și Wolff înghiţise apă. El întinse iarăși mâinile 
după Smith. De această dată ajunse în spatele maiorului și-și 


VP - 240 


încolăci o mână în jurul gâtului acestuia, iar pe cealaltă o folosi 
ca să-i împingă capul în jos. 

„La naiba, sper să nu ne vadă cineva!”, reflectă el. 

Smith se scufundă. În acel moment era cu faţa în jos în apă. 
Wolff îl apăsa cu genunchii în spate, în timp ce-i ţinea strâns 
capul. Smith continuă să se agite sub apă: se smucea, se 
opintea, își flutura braţele, dădea din picioare și încerca să-și 
răsucească trupul. Wolff îl strânse și mai tare, ţinându-l sub apă. 

„Îneacă-te, ticălosule, îneacă-te odată!” 

Simţi că Smith deschisese gura și înțelese, în sfârșit, că 
bărbatul înghiţea apă, străduindu-se să respire. Convulsiile lui 
deveniră și mai frenetice. Wolff simțea că nu putea să-l mai ţină. 
Zbătându-se, Smith îl trase pe Wolff sub apă. Alex închise strâns 
ochii și-și ţinu respiraţia. Se părea că puterile lui Smith slăbeau. 
Plămânii maiorului ar fi trebuit să fie pe jumătate plini cu apă, își 
spuse Wolff. După câteva secunde, Wolff însuși începu să simtă 
nevoia de aer. 

Mișcările lui Smith deveniră lipsite de vlagă. Slăbind 
strânsoarea, Wolff se ridică la suprafaţa apei, după aer. Smith 
deveni greu ca o piatră de moară. Wolff înotă spre ambarcaţiune 
folosindu-și doar picioarele, trăgându-l pe Smith după el. Capul 
maiorului se ivi deasupra apei, dar ofițerul nu dădea niciun 
semn de viaţă. Wolff ajunse până la partea laterală a bărcii. 
Îmbrăcată într-un halat, Sonia era pe punte și privea peste bord. 

— Ne-a văzut cineva? o întrebă Wolff. 

— Nu cred. E mort? 

— Da. 

„Și acum ce naiba să fac?”, se întrebă Wolff în gând. 

Îl ţinea pe Smith lipit de carena bărcii. „Dacă-i dau drumul, o 
să plutească, reflectă el. Cadavrul va fi găsit prin apropiere și 
vor fi cercetate toate casele din zonă, însă nu pot căra un 
cadavru prin jumătate de Cairo, ca să scap de el”. 

Pe neașteptate, Smith țâșni la suprafaţă și scuipă apă. 

— Dumnezeule mare, e viu! exclamă Wolff. 

ÎI împinse iarăși pe Smith sub apă. N-avea rost, dura prea 
mult. Îi dădu drumul, îşi scoase cuțitul și se scufundă. Smith era 
sub apă, mișcându-se neputincios. Wolff mânuia cuțitul cu 
dificultate. Îl înfipse sălbatic. Apa îl stânjenea. Smith se 
zvârcolea. Apa înspumată deveni trandafirie. În cele din urmă, 


VP - 241 


Wolff reuși să-l apuce pe Smith de păr și să-i ţină capul 
nemișcat, ca să-i taie gâtul. 

În sfârșit, era mort. 

Îi dădu drumul lui Smith și-și puse cuțitul în teacă. 

Apa din jurul lui deveni vâscoasă și roșie. „Inot în sânge”, își 
spuse el și se simţi brusc copleșit de dezgust. Cadavrul se 
îndepărta, plutind. Îl trase înapoi. Își dădu seama, prea târziu de 
altfel, că un maior înecat era dovada faptului că omul își găsise 
sfârșitul în fluviu, însă un maior cu gâtul tăiat ar fi trezit, cu 
siguranţă, suspiciuni, fiind victima unei crime. Trebuia să 
ascundă cadavrul. Ridică privirea. 

— Sonia! 

— Mi-e rău. 

— N-avem timp de asta, trebuie să scufundăm cadavrul. 

— Vai, Dumnezeule, apa e roșie de sânge! 

— Ascultă-mă! 

Voia să strige la ea, s-o trezească din starea aceea, dar 
trebuia să vorbească încet. 

— Adu-mi... adu-mi funia aia. Haide! 

Sonia dispăru o clipă și apoi reveni cu funia. Părea 
neajutorată. Wolff decise: trebuia să-i spună exact ce avea de 
făcut. 

— Așa, acum ia servieta lui Smith și pune ceva greu în ea. 

— Ceva greu... însă ce? 

— Ce avem greu? Ce e greu? Cărţile sunt grele, nu, s-ar putea 
să nu fie suficient... știu, sticle. Sticle pline - sticle cu șampanie. 
Umple servieta cu sticle cu șampanie. 

— De ce? 

— Încetează să mă tot întrebi, fă doar ce-ţi spun! 

Ea plecă din nou. Prin hublou o văzu cum cobora scara și se 
ducea în living. Se mișca foarte lent, ca o somnambulă. 

„Grăbește-te, cățea grasă ce ești, grăbește-te!” 

Ea privi ameţită în jur. Mișcându-se la fel de încet, ridică 
servieta de pe podea. O duse în bucătărie și pe urmă deschise 
frigiderul. Privi înăuntru de parcă ar fi vrut să decidă ce să 
mănânce la cină. 

„Haide odată!” 

Sonia scoase o sticlă cu șampanie. Rămase cu sticla într-o 
mână și cu servieta în cealaltă, încruntându-se, ca și cum nu-și 
putea aminti ce trebuia să facă în continuare cu ele. In cele din 


VP - 242 


urmă, expresia i se însenină și puse sticla în servietă. Mai 
scoase o sticlă din frigider. Wolff își zise în gând: „Potrivește-le 
în sens invers, idioato, ca să-ţi încapă mai multe”. 

Ea puse a doua sticlă în servietă, o privi, după aceea o scoase 
și o puse invers. 

„Minunat!” chibzui Wolff. Sonia reuși să pună în servietă patru 
sticle. Închise frigiderul și privi în jur, căutând încă un obiect 
care să facă servieta mai grea. Luă bucata din metal folosită la 
ascutitul cuţitelor și un prespapier din sticlă. Le puse și pe 
acestea în servietă și o închise. Apoi urcă pe punte. 

— Ce fac mai departe? întrebă ea. 

— Leagă capătul funiei de mânerul servietei. 

Sonia începea să-și revină din confuzie. Degetele i se mișcau 
mai repede. 

— Leag-o foarte strâns, zise Wolff. 

— Bine. 

— E cineva prin preajmă? 

Ea se uită în stânga și în dreapta. 

— Nu. 

— Grăbește-te! 

Sonia termină de înnodat. 

— Aruncă-mi funia! 

Ea aruncă celălalt capăt al funiei, iar el îl prinse. Efortul de a 
se menţine la suprafața apei, ţinând în același timp cadavrul 
maiorului, îl epuizase. Fu nevoit să-i dea drumul lui Smith pentru 
o clipă, fiindcă avea nevoie de ambele mâini pentru a ţine funia, 
ceea ce însemna că trebuia să bată cu furie apa ca să se 
menţină la suprafaţă. Trecu funia pe sub braţele mortului și o 
fixă. O înfășură de două ori în jurul trunchiului acestuia, pe urmă 
făcu un nod. 

În acest răstimp se scufundă de câteva ori, iar o dată înghiţi o 
cantitate dezgustătoare de apă însângerată. 

Măcar își terminase treaba. 

— Testează nodul pe care l-ai făcut! îi zise el Soniei. 

— E strâns. 

— Aruncă servieta în apă, cât mai departe! 

Ea aruncă servieta peste bord. Aceasta ateriză cu un plescăit 
la câţiva metri distanţă de locuinţa plutitoare - era prea grea ca 
s-o poată arunca mai departe - și pe urmă se duse la fund. 
Bucata de funie dintre Smith și servietă se întinse încet, după 


VP - 243 


aceea cadavrul se scufundă. Wolff privi suprafaţa apei. Nodurile 
nu se desfăcuseră. Lovi cu picioarele sub apă, acolo unde se 
scufundase cadavrul: nu atingea nimic. Cadavrul se scufundase 
în adâncuri. 

— Liebe Gott, ce mizerie! murmură Wolff. 

Se urcă pe punte. Privind din nou în jos, constată că nuanţa 
roșiatică dispărea rapid de la suprafaţa apei. 

— Bună dimineaţa! auziră o voce. 

Wolff și Sonia se întoarseră spre drumul de edec. 

— Bună dimineaţa, răspunse Sonia. 

„O vecină”, îi șopti ea lui Wolff. Vecina era o metisă de vârstă 
mijlocie, care ţinea un coș pentru cumpărături. 

— Am auzit apa plescăind, s-a întâmplat ceva? întrebă ea. 

— Aăă... nu, răspunse Sonia. Mi-a căzut căţelușul în apă, iar 
domnul Robinson a trebuit să-l salveze. 

— Ce galant! spuse femeia. Nu știam că aveaţi un câine. 

— E pui, l-am primit cadou. 

— Ce rasă? 

Lui Wolff îi venea să strige: „Pleacă odată, babă neghioabă ce 
ești!” 

— Pudel, răspunse Sonia. 

— Mi-ar plăcea să-l văd. 

— Poate mâine, l-am încuiat drept pedeapsă. 

— Bietul de el! 

— Ar fi mai bine să-mi schimb hainele ude, zise Wolff. 

— Pe mâine, îi spuse Sonia vecinei. 

— Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnule Robinson, replică 
vecina. 

Wolff și Sonia coborâră. 

Sonia se trânti pe canapea și închise ochii, ușurată. Wolff își 
scoase hainele ude. 

— E cel mai oribil lucru care mi s-a întâmplat vreodată, spuse 
Sonia. 

— O să supraviețuiești, zise Wolff. 

— Măcar era englez. 

— Da. Ar trebui să sari în sus de bucurie. 

— O voi face după ce mi se mai potolește stomacul. 

Wolff intră în baie și deschise robinetele de la cadă. Când se 
întoarse, Sonia îl întrebă: 

— Barem a meritat? 


VP - 244 


— Da. 

Wolff îi făcu semn către documentele militare aflate încă pe 
podea, acolo unde le lăsase când fusese surprins de Smith. 

— Materialul ăsta e aur curat, cel mai preţios din tot ce ne-a 
adus până acum. Cu informaţiile astea, Rommel poate câștiga 
războiul. 

— Când trimiţi mesajul? 

— Azi, la miezul nopții. 

— În seara asta o vei aduce pe Elene aici. 

Wolff o privi surprins. 

— Cum te poţi gândi la asta după ce tocmai am omorât un om 
și i-am scufundat cadavrul? 

Ea îl privi cu dispreț. 

— N-am idee, știu doar că asta mă face să mă simt foarte 
sexy. 

— Dumnezeule! 

— O vei aduce acasă în seara asta. Îmi ești dator. 

Wolff șovăi. 

— Va trebui să folosesc transmiţătorul radio cât timp va fi aici. 

— O voi ţine eu ocupată cât vei trimite tu mesajul. 

— Nu știu... 

— La naiba, Alex, îmi datorezi asta! 

— În regulă, atunci. 

— Mulţumesc. 

Wolff se duse în baie. „Sonia este incredibilă. Duce 
destrăbălarea pe noi culmi de perversitate”. Se afundă în apa 
fierbinte. 

— Dar acum Smith n-o să-ţi mai aducă niciun secret, strigă 
Sonia din dormitor. 

— Nu cred că vom mai avea nevoie de așa ceva după bătălia 
următoare, îi răspunse Wolff. Smith și-a îndeplinit misiunea. 

Luă săpunul și începu să se spele, înlăturând urmele de 
sânge. 


Capitolul 21 


Vandam ajunse la apartamentul lui Elene cu o oră înainte ca 
ea să se ducă la întâlnirea cu Alex Wolff. 


VP - 245 


Îi deschise ușa. Era îmbrăcată într-o rochie neagră de genul 
celor purtate la cocktailuri, încălțată cu niște pantofi negri cu 
tocuri înalte și avea ciorapi din mătase. La gât își pusese un lanţ 
fin din aur. Se fardase și părul îi strălucea superb. Il așteptase 
pe Vandam. 

El zâmbi la vederea acelui chip familiar și atât de fermecător. 

— Bună! 

— Intră! îl invită ea. 

Elene îl conduse în living. 

— la loc! 

El încercă s-o sărute, însă ea se eschivă. 

Vandam se așeză pe canapea. 

— Voiam să-ţi spun detaliile pentru seara asta. 

— În regulă, zise Elene și se așeză pe un scaun în faţa lui. Vrei 
ceva de băut? 

— Desigur. 

— Servește-te! 

El o privi uimit. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nimic. la-ţi ceva de băut și apoi instruiește-mă! 

Vandam se încruntă. 

— Ce înseamnă asta? 

— Nimic. Avem de lucru în seara asta, așa că haide să ne 
apucăm de treabă. 

Vandam se ridică și veni mai aproape, îngenunchind în faţa 
scaunului ei. 

— Elene, ce înseamnă asta? 

Îl privi încruntată. Părea gata să izbucnească în plâns. 

— Unde ai fost în ultimele două zile? îl întrebă ea cu reproș. 

El se uită în altă parte, îngândurat. 

— La lucru. 

— Și unde îţi închipui că am fost eu? 

— Aici, presupun. 

— Exact! i 

Vandam nu înţelegea ce voia să spună. li trecu prin minte că 
se îndrăgostise de o femeie pe care n-o cunoștea mai deloc. 

— Eu am lucrat, iar tu ai stat aici. De aceea ești supărată pe 
mine? 

— Da! strigă ea. 


VP - 246 


— Liniștește-te! zise Vandam. Nu înțeleg de ce ești atât de 
supărată și vreau să-mi explici. 

— Nu! 

— Atunci, nu știu ce să spun. 

Vandam se așeză pe podea, cu spatele la ea, și-și aprinse o 
țigară. Chiar nu înţelegea ce o supărase, dar în atitudinea lui se 
vedea o anumită hotărâre: era gata să se supună, să-și ceară 
scuze pentru orice ar fi făcut și să caute să-și repare greșeala, 
însă nu era dispus să se joace de-a ghicitul. 

Rămaseră tăcuţi preț de un minut, fără să se privească. 

Elene își suflă nasul. Vandam n-o vedea, dar înțelese că 
plângea. 

— La naiba, ai fi putut să-mi trimiţi un bilet sau măcar un 
buchet de flori! 

— Un bilet? Ce rost ar fi avut? Știai că urma să ne vedem în 
seara asta. 

— Ah, desigur. 

— Flori? La ce-ţi trebuie flori? Nu mai este nevoie să jucăm 
scena aceea. 

— Așa crezi? 

— Ce vrei să spun? 

— Ascultă! Am făcut dragoste în urmă cu două nopți, în caz că 
ai uitat... 

— Nu fi prostuţă...! 

— M-ai condus acasă și la despărţire m-ai sărutat. Apoi... 
nimic. 

El trase din ţigară. 

— În caz că ai uitat, un anume Erwin Rommel bate la porţile 
orașului cu câteva mii de naziști după el, iar eu sunt unul dintre 
cei care încearcă să-l ţină afară. 

— Cinci minute, atât ţi-ar fi trebuit ca să-mi trimiţi un bilet. 

— Pentru ce? 

— Da, într-adevăr, pentru ce? Sunt o femeie ușoară, nu-i așa? 
Mă ofer unui bărbat așa cum beau apă, nu? După o oră am și 
uitat - asta crezi despre mine? Fiindcă așa mi se pare! La naiba 
cu tine, William Vandam! Mă faci să mă simt îngrozitor de 
ieftină. 

Pentru el, discuția n-avea mai mult sens decât la început, însă 
în acel moment sesiză tristeţea din glasul ei. Se întoarse spre 
ea. 


VP - 247 


— Ești cel mai minunat lucru care mi s-a întâmplat după atâta 
vreme, poate cel mai minunat din viaţa mea. Te rog, iartă-mă că 
m-am comportat ca un prost. 

Vandam o luă de mână. 

Ea se uita spre fereastră și-și mușca buzele, încercând să-și 
stăpânească plânsul. 

— Da, ca un prost, rosti ea coborându-și privirea spre el și 
atingându-i părul. Ești un prost, un prost nenorocit! șopti 
mângâindu-l pe cap. 

Lacrimile îi șiroiau pe obraji. 

— Sunt atâtea lucruri pe care trebuie să le aflu despre tine, 
adăugă el. 

— Și eu despre tine. 

El privi în altă parte, gândind cu voce tare: 

— Oamenii detestă calmul și indiferența mea - întotdeauna a 
fost așa. Dar cei care lucrează cu mine îmi apreciază sângele- 
rece. Ei știu că atunci când sunt cuprinși de panică și simt că nu 
fac faţă unei situaţii, pot veni la mine să-mi zică despre dilema 
lor; iar dacă văd o ieșire, le spun care este cea mai bună soluţie, 
cea mai puţin periculoasă; și pentru că le vorbesc pe un ton 
calm, văd care este dilema și nu intru în panică, ei pleacă 
liniștiți și încrezători și fac ceea ce trebuie să facă. De fapt, nu 
fac altceva decât să clarific problema și să nu mă las 
înspăimântat de ea; însă asta este exact ce le trebuie. Și 
totuși... exact aceeași atitudine îi înfurie adesea pe alţii - pe 
superiorii și pe prietenii mei, pe Angela, pe tine... niciodată n-am 
înțeles de ce. 

— Fiindcă și tu ar trebui să intri în panică uneori, prostuțule, 
rosti ea cu blândeţe. Uneori ar trebui să arăţi că ţi-e teamă, că 
ești obsedat sau înnebunit de ceva. Este ceva omenesc, o 
dovadă că-ți pasă. Dacă tu ești atât de calm tot timpul, noi, 
ceilalți, am putea crede că nu-ţi pasă de nimic. 

— Ei bine, oamenii ar trebui să vadă dincolo de această 
aparenţă. lubitele ar trebui să facă asta. La fel prietenii și șefii, 
dacă sunt niște oameni adevăraţi. 

Spuse asta cu toată sinceritatea, dar în sinea lui știa că 
faimosul său calm ascundea, într-adevăr, o urmă de asprime, de 
răceală. 

— Și dacă nu reușesc să vadă...? întrebă Elene, care se oprise 
din plâns. 


VP - 248 


— Ar trebui să fiu altfel din cauza asta? Nu. 

Vandam voia să fie cinstit cu ea. Ar fi putut să-i spună o 
minciună, ca s-o facă fericită: „Da, ai dreptate. Voi încerca să 
mă schimb”. Însă ce rost avea? 

Dacă nu putea fi e/ însuși alături de ea, atunci totul era inutil - 
ar fi manipulat-o așa cum o făcuseră toţi bărbaţii, așa cum făcea 
și el cu cei pe care nu-i iubea. Prin urmare, îi dezvălui adevărul: 

— Vezi, tocmai așa ies învingător în acest joc... jocul vieţii, ca 
să spun așa. 

li zâmbi strâmb, apoi adăugă: _ 

— Sunt detașat. Privesc totul de la distanţă. /mi pasă, dar 
refuz să fac lucruri lipsite de sens, gesturi simbolice, crize inutile 
de furie. Ne iubim sau nu, asta contează în fond, pentru că toate 
florile din lume n-ar schimba nimic. Însă activitatea mea de 
astăzi ar putea influența viaţa sau moartea noastră. M-am 
gândit la tine, toată ziua de fapt: dar de fiecare dată gândurile 
mi se îndreptau spre lucruri mai importante. Lucrez eficient, îmi 
stabilesc priorităţi și nu-mi fac griji pentru tine atunci când știu 
că ești bine. Crezi că te vei putea obișnui cu asta? 

Elene îi zâmbi înlăcrimată. 

— Voi încerca. 

Și în sinea lui, Vandam se întreba: „Oare pentru cât timp? O 
vreau pe această femeie pentru totdeauna? Și dacă n-o vreau?” 

Alungă acest gând. Nu era prioritar pentru moment. 

— Ceea ce vreau să spun la urma urmei este: uită de 
întâlnirea din seara asta, nu e nevoie să te mai duci. Ne vom 
descurca fără tine. Însă nu pot s-o spun. Avem nevoie de tine și 
e foarte important. 

— În regulă, înţeleg. 

— Dar înainte de toate, te pot săruta în semn de salut? 

— Da, te rog. 

Îngenunchind lângă scaunul ei, îi cuprinse faţa cu mâna lui 
mare și o sărută pe buze. Gura ei era moale și ușor umedă. El 
savură senzația și gustul ei. Niciodată nu mai simţise așa ceva, 
de parcă ar fi fost în stare s-o sărute toată noaptea, fără să 
obosească. 

Într-un sfârșit, Elene se retrase, răsuflă adânc și spuse: 

— Uau... încep să cred că vorbești foarte serios. 

— Poţi fi sigură. 

Elene râse. 


VP - 249 


— Când ai zis asta, ai fost pentru o clipă acel maior Vandam 
pe care-l știam înainte să te cunosc. 

— lar tu ai spus „uau” cu tonul provocator al femeii care m-a 
încântat de prima dată. 

— Aştept instrucţiunile, domnule maior. 

— Trebuie să mă retrag la o distanţă considerabilă, ca să nu 
mai fiu tentat să te sărut. ` 

— Stai acolo, picior peste picior. In orice caz, ce ai făcut 
astăzi? 

Vandam traversă camera spre dulapul cu băuturi și găsi ginul. 

— Un maior de la Serviciul de Contrainformațţii a dispărut - cu 
tot cu o servietă plină cu documente secrete. 

— Wolff e implicat? 

— Tot ce e posibil. S-a dovedit că maiorul respectiv pleca la 
ora prânzului de câteva ori pe săptămână și nimeni n-avea idee 
unde se ducea. Am o presimţire că mergea să se vadă cu Wolff. 

— Atunci, de ce să dispară? 

Vandam ridică din umeri. 

— Ceva n-a mers cum ar fi trebuit. 

— Ce avea astăzi în servietă? 

Vandam se întrebă cât să-i spună. 

— O prezentare completă a apărării noastre. Și credem că ar 
putea schimba rezultatul următoarei bătălii. 

Smith fusese, de asemenea, în posesia planului de inducere în 
eroare propus de Vandam, dar Vandam nu-i pomeni nimic lui 
Elene despre asta: avea deplină încredere în ea, însă, în același 
timp, era precaut. 

— Așadar, ar fi mai bine să-l prindem pe Wolff în seara asta, 
conchise el. 

— Insă ar putea fi deja prea târziu! 

— Nu. Cu ceva vreme în urmă am găsit un mesaj decriptat și 
programat să fie transmis de Wolff la miezul nopţii. Spionii au o 
oră stabilită pentru raport, în general aceeași, în fiecare zi. La 
alte ore, șefii lor nu sunt pe recepţie - cel puţin, nu pe lungimea 
de undă adecvată -, deci, chiar dacă ei transmit, nimeni nu 
primește mesajul. Prin urmare, cred că Wolff va transmite 
această informaţie la miezul nopţii, asta dacă nu-l prind eu 
înainte. 


VP - 250 


Vandam ezită, apoi se răzgândi în privința securităţii 
informaţiilor și decise că Elene ar fi trebuit să cunoască 
importanţa deplină a misiunii ei. 

— Mai e ceva, adăugă el. Alex folosește un cod bazat pe o 
carte intitulată Rebecca. Am un exemplar al romanului. Dacă aș 
putea descoperi cheia codului... 

— Ce înseamnă asta? 

— Doar o bucată de hârtie care-i indică modul de folosire a 
cărţii pentru a-și codifica mesajele. 

— Continuă. 

— Dacă aș găsi cheia pentru codul Rebecca, aș putea să mă 
dau drept Wolff, ca să-i transmit prin radio informaţii false lui 
Rommel. Aș putea schimba complet situația - chiar să salvez 
Egiptul. Dar pentru asta îmi trebuie cheia codului. 

— În regulă. Care e planul pentru astă-seară? 

— Același ca și data trecută, doar că trebuie să fim și mai 
atenţi acum. Voi fi în restaurant cu Jakes, amândoi înarmaţi cu 
pistoale. 

— Ai un pistol? întrebă ea făcând ochii mari. 

— Acum nu-l am. Jakes o să mi-l aducă la restaurant. Oricum, 
acolo vor mai fi doi oameni, iar afară, pe trotuar, alţi șase, 
făcând tot posibilul să n-atragă atenţia. Vor mai fi și mașini civile 
pregătite să blocheze toate ieșirile din stradă la semnalul unui 
fluier. Indiferent ce va face Wolff în seara asta, dacă vrea să te 
vadă, va fi prins. 

Se auzi un ciocănit în ușa apartamentului. 

— Ce-i asta? întrebă Vandam. 

— Ușa... 

— Da, știu, aștepți pe cineva? Sau ceva? 

— Nu, bineînțeles că nu, la ora asta ar trebui să plec. 

Vandam se încruntă. Clopotele de alarmă din subconștientul 
lui începură să sune. 

— Nu-mi place asta. Nu răspunde. 

— Bine, zise Elene, apoi se răzgândi: trebuie să răspund. 
Poate că e tatăl meu. Sau cineva cu vești de la el. 

— Bine, răspunde. 

Elene ieși din cameră. Vandam rămase pe loc, ascultând. Se 
auzi din nou ciocănitul, pe urmă ea deschise ușa. 

Vandam o auzi exclamând: 

— Alex! 


VP - 251 


— Dumnezeule! șopti Vandam. 

— Ești gata deja. Încântător! exclamă Wolff. 

Era o voce gravă și sigură, vorbind limba engleză într-un stil 
tărăgănat, cu un accent abia sesizabil și greu de identificat. 

— Desigur..., spuse Elene. 

— Știu. Pot să intru? 

Vandam sări peste spătarul canapelei și se întinse pe podea, 
în spatele acesteia. 

— Bineînţeles..., zise Elene. 

Glasul lui Wolff se auzi mai aproape: 

— Draga mea, arăţi minunat în seara asta. 

„Ticălos rafinat”, își spuse în gând Vandam. 

Ușa de la intrare se închise cu zgomot. 

— Pe aici? întrebă Wolff. 

— Ăăă... da... 

Vandam îi auzi intrând în cameră. 

— Ce apartament drăguţ! Probabil că Mikis Aristopoulos te 
plătește bine. 

— Oh, nu lucrez acolo permanent. E doar o rudă îndepărtată 
și-l mai ajut din când în când, fiind din familie. 

— Am înţeles că e unchiul tău. 

— Mda... unchi de-al doilea, văr de-al doilea, ceva de genul 
ăsta. Îmi spune nepoată pentru că e mai simplu. 

— Înţeleg. Astea sunt pentru tine. 

— Vai, mi-ai adus flori. Mulţumesc. 

Vandam chibzui: „La naiba cu florile!” 

— Pot să mă așez? întrebă Wolff. 

— Bineînţeles. 

Vandam simţi canapeaua mișcându-se atunci când Wolff se 
lăsă cu toată greutatea pe ea. Alex era un bărbat solid. Vandam 
își aminti cum se luptase cu el pe alee, de cuțitul acestuia, și 
duse mâna la rana de pe obraz. „Ce pot să fac?” 

Putea sări pe Wolff în acel moment. Spionul era acolo, practic, 
în mâinile lui! Aveau cam aceeași greutate și statură. Dar Alex 
putea fi înarmat. Wolff avusese la el cuțitul în seara în care 
cinase cu Sonia, probabil îl lua cu el peste tot și-l avea și în clipa 
aia. 

Dacă s-ar fi luptat, Alex ar fi ieșit învingător, fiindcă avea 
avantajul cuţitului. Se mai întâmplase și înainte, pe alee. 
Vandam își atinse din nou obrazul. 


VP - 252 


„De ce n-am adus pistolul cu mine?”, se mustră el în gând. 

Dacă s-ar fi luptat și Wolff ar fi câștigat, ce s-ar fi întâmplat 
după aceea? Văzându-l pe Vandam în apartamentul lui Elene, 
Wolff și-ar fi dat seama că fata încercase să-i întindă o capcană. 
Ce i-ar fi făcut? În Istanbul, într-o situaţie similară, îi tăiase gâtul 
acelei fete. 

Vandam clipi de câteva ori, încercând să îndepărteze 
imaginea acelea îngrozitoare. 

— Văd că ai băut ceva înainte să sosesc eu, spuse Wolff. Pot 
să-ţi ţin companie? 

— Desigur, zise din nou Elene. Ce ai vrea să bei? 

— Ce-i ăsta? întrebă Wolff mirosind băutura. Oh, un pic de gin 
ar fi foarte plăcut. 

„Este paharul meu, medită Vandam. Slavă Domnului că n-a 
vrut și Elene ceva de băut, două pahare ne-ar fi dat de gol”. Auzi 
clinchetul cuburilor de gheaţă. 

— Noroc! spuse Wolff. 

— Noroc! 

— Nu pare să-ţi placă. 

— S-a topit gheaţa. 

Vandam știa de ce Elene se strâmbase când sorbise din 
băutură: el băuse gin sec. 

„Se descurcă atât de bine”, reflectă Vandam. Oare ce credea 
Elene că plănuia el să facă? Până atunci, probabil că ea ghicise 
unde se ascundea și avea să încerce cu disperare să nu se uite 
în direcţia aceea. 

Biata Elene! Din nou primise mai mult decât se învoise să 
facă. 

Vandam spera ca ea să rămână pasivă, să aleagă calea cea 
mai ușoară și să aibă încredere în el. Mai plănuia, oare, Wolff să 
meargă la restaurantul Oasis? Poate că da. „Numai de-aș putea 
fi sigur de asta, se gândi Vandam. Aș lăsa totul pe seama lui 
Jakes”. 

— Pari agitată, Elene. Ti-am încurcat planurile venind aici? 
Dacă vrei să te duci să termini ce mai aveai de făcut, să te 
pregătești sau altceva - nu că ai arăta altfel decât perfect acum 
-, poţi să mă lași aici cu sticla de gin. 

— Nu, nu... Ei bine, am stabilit să ne întâlnim la restaurant... 

— Și iată-mă, schimbând totul în ultima clipă, din nou. Sincer 
vorbind, sunt sătul de restaurante, deși acestea sunt, ca să 


VP - 253 


spunem așa, locul convenţional de întâlnire, deci aranjez să iau 
cina cu diverse persoane, iar la ora stabilită nu pot să mai ajung 
acolo și mă gândesc la altă soluție. 

„Așadar, nu se mai duc la Oasis, își spuse Vandam. Drace!” 

— Ce vrei să facem? întrebă Elene. 

— Îmi permiţi să-ţi fac din nou o surpriză? 

„Fă-l să-ţi spună!”, se gândi Vandam. 

— În regulă, zise Elene. 

Vandam gemu în sinea lui. Dacă Wolff ar fi spus unde se 
duceau, Vandam putea lua legătura cu Jakes și întreaga 
ambuscadă s-ar fi mutat în locul cel nou. Elene nu gândea la 
rece. Era de înţeles: după voce părea de-a dreptul îngrozită. 

— Mergem? întrebă Wolff. 

— Bine. 

Canapeaua scârțâi când Wolff se ridică. 

„M-aș putea repezi la el chiar acum, chibzui Vandam. Dar ar fi 
prea riscant”. 

li auzi părăsind camera. Mai rămase o clipă acolo unde era. ÎI 
auzi pe Wolff, în hol, spunând: 

— După tine. 

Apoi ușa de la intrare se închise cu zgomot. 

Vandam se ridică. Trebuia să-i urmărească și, cu prima 
ocazie, să sune la MCG și să-l contacteze pe Jakes. Elene n-avea 
telefon - nu erau mulţi care să aibă așa ceva în Cairo. Chiar 
dacă ar fi avut, nu era timp. Se duse la ușa de la intrare și 
ascultă. N-auzi nimic. O deschise puțin: plecaseră. leşi, închise 
ușa și străbătu grăbit coridorul, pe urmă cobori scările. 

Când ieși din clădire îi zări pe cealaltă parte a drumului. Wolff 
ținea larg deschisă portiera unei mașini, ca să urce Elene. Nu 
era un taxi: probabil că Wolff închiriase, împrumutase sau furase 
o mașină pentru seara aceea. Inchise portiera după Elene, ocoli 
mașina și se așeză la volan. Elene se uită pe geam și întâlni 
privirea lui Vandam. Se uită fix la el. El își întoarse capul în altă 
parte, de teamă să nu facă vreun gest în eventualitatea că Wolff 
s-ar fi uitat într-acolo. 

Vandam se duse la motocicletă și porni motorul. Mașina lui 
Wolff se îndepărtă, iar Vandam se luă după ea. În oraș, traficul 
era încă aglomerat. Vandam reuși să păstreze distanţa între el și 
Wolff, fără a risca să-l piardă. Se înserase, însă puţine 
automobile aveau farurile aprinse. 


VP - 254 


Maiorul se întreba care era destinaţia lui Wolff. Cu siguranţă, 
aveau să oprească undeva, doar dacă bărbatul nu intenţiona să 
călătorească o noapte întreagă. Măcar de s-ar fi oprit într-un loc 
în care să fie și un telefon... 

Se îndreptau spre ieșirea din oraș, către Giza. Wolff aprinse 
farurile. Vandam n-aprinse luminile motocicletei: nu voia ca 
Wolff să observe că era urmărit. Avea să fie o călătorie de 
coșmar. Chiar și la lumina zilei, în oraș, să mergi cu motocicleta 
era ceva de speriat: șoselele erau presărate cu dâmburi, gropi și 
pete de ulei înșelătoare, iar Vandam descoperi că trebuia să fie 
atent atât la șosea, cât și la trafic. Drumul în deșert era și mai 
rău, iar în acel moment trebuia să conducă fără lumini și să fie 
atent și la mașina din faţă. De trei sau patru ori fu la un pas să 
cadă de pe motocicletă. li era frig. Deoarece nu anticipase acea 
călătorie, îmbrăcase doar cămașa cu mânecă scurtă a 
uniformei. Și la viteza aceea, vântul pătrundea nemilos prin 
materialul subţire. Cât de departe plănuia Wolff să ajungă? 

Piramidele se profilau undeva în față. 

„Acolo nu pot găsi niciun telefon”, reflectă Vandam. 

Mașina lui Wolff încetini. Picnicul urma să aibă loc lângă 
piramide. Vandam opri motocicleta pe marginea drumului, 
înainte ca Wolff să aibă timp să iasă din mașină, Vandam își 
scoase motocicleta de pe șosea și o lăsă pe nisip. Deșertul nu 
era neted, așa cum părea de la distanţă, și găsi o movilă 
stâncoasă în spatele căreia culcă motocicleta. 

Se lungi apoi pe nisip și se uită spre automobil. 

Nu se întâmpla nimic. 

Mașina stătea pe loc, cu motorul oprit, și în interior era 
întuneric. Ce făceau acolo? Fu cuprins de gelozie. „Nu trebuie să 
fii idiot, reflectă el, ei mănâncă, atâta tot”. Elene îi povestise 
despre ultimul picnic: somon afumat, pui rece, șampanie. Nu 
poţi săruta o fată cu gura plină de pește. Totuși degetele lor se 
puteau atinge dacă el i-ar fi oferit paharul cu vin... 

„Nu te mai gândi!”, se admonestă el în sinea lui. 

Decise să riște și să fumeze. Se mută în spatele movilei ca să- 
și aprindă ţigara, pe care o ascunse în căușul palmei - așa cum 
făceau soldaţii pentru a-i acoperi capătul aprins -, apoi se 
întoarse din nou la postul de observaţie. 

După ce fumă cinci ţigări, portiera mașinii se deschise. 


VP - 255 


Norii se împrăștiaseră și apăruse Luna. Peisajul era colorat în 
albastru-închis și argintiu și contururile piramidelor se înălțau 
întunecate din nisipul sclipitor. Două siluete negre coborâră din 
mașină și se îndreptară spre cel mai apropiat dintre mormintele 
antice. Vandam observă că Elene mergea cu brațele încrucișate 
pe piept, de parcă i-ar fi fost frig. Sau poate pentru că nu voia să 
accepte mâna celui care o însoțea. Wolff își puse ușor braţul în 
jurul umerilor ei și ea nu se împotrivi. 

Se opriră la baza monumentului, stând de vorbă. Wolff îi arăta 
ceva în partea de sus, iar Elene părea să clatine din cap. 
Vandam bănuia că ea refuza să urce. Cei doi se plimbară în jurul 
bazei și dispărură în spatele piramidei. Vandam așteptă ca ei să 
apară pe cealaltă parte. Cei doi nu se grăbeau. Oare ce făceau 
acolo, în spate? Impulsul de a se duce să vadă cu ochii lui era 
aproape irezistibil. 

S-ar fi putut urca în mașină. Ideea de a o sabota i se părea 
tentantă - ar fi putut să dea o fugă înapoi în oraș cu motocicleta 
și să se întoarcă împreună cu echipa lui. Dar Wolff n-ar mai fi 
fost acolo la întoarcerea lui Vandam și era imposibil să cercetezi 
deșertul noaptea; până dimineaţa Wolff ar fi putut ajunge la o 
distanţă considerabilă. 

Era aproape insuportabil să privească și să aștepte fără să 
facă nimic, însă Vandam știa că așa era cel mai bine. In cele din 
urmă, Wolff și Elene apărură iar în câmpul lui vizual. El își ținea 
încă braţul pe după umerii ei. Se întoarseră la mașină și 
rămaseră în picioare, lângă portieră. Wolff îi zise ceva și se 
aplecă s-o sărute. 

Vandam se ridică în picioare. 

Elene îi întinse lui Wolff obrazul, pe urmă se întoarse, evitând 
îmbrățișarea lui, și se urcă în mașină. 

Vandam se întinse din nou pe nisip. Liniștea mormântală a 
deșertului fu întreruptă de huruitul mașinii lui Wolff. Vandam 
urmări automobilul care descrise un cerc larg, pentru a întoarce, 
și pătrunse pe șosea. Farurile vehiculului se aprinseră și cobori 
involuntar capul, deși era foarte bine ascuns. Mașina trecu pe 
lângă el, îndreptându-se spre Cairo. 

Vandam sări în picioare, își împinse motocicleta până la șosea 
și acționă pedala. Motorul nu pornea. Vandam înjură: îi era 
groază să nu fi intrat nisip în carburator. Incercă din nou și de 


VP - 256 


această dată motorul porni. Se urcă pe motocicletă și demară 
pe urmele mașinii. 

Datorită luminii Lunii, vedea mai ușor gropile și dâămburile de 
pe șosea, însă și el devenea din ce în ce mai expus. Rămase 
mult în urma mașinii lui Wolff, știind că Alex nu putea să se ducă 
decât la Cairo. Se întreba care erau planurile lui Wolff. Avea de 
gând s-o ducă pe Elene acasă? Dacă era așa, unde urma să 
plece el după aceea? Era posibil să-l conducă pe Vandam la 
bârlogul lui. 

„Aș vrea să am acum pistolul acela”, își spuse Vandam în 
gând. 

Oare Wolff intenţiona s-o ducă pe Elene la e/ acasă? Acesta 
trebuia să locuiască undeva, trebuia să aibă un pat într-o 
cameră dintr-o clădire a orașului. Vandam era sigur că Wolff 
voia s-o seducă pe Elene. Wolff fusese foarte răbdător și se 
purtase cu ea ca un gentleman, dar Vandam știa că, în realitate, 
era un bărbat căruia îi plăcea să obţină repede ce voia. Seducţia 
putea fi cel mai neînsemnat dintre pericolele care o pândeau pe 
Elene. 

„Ce n-aș da să am un telefon!”, chibzui Vandam. 

Ajunseră la periferia orașului și Vandam fu nevoit să se 
apropie de mașină, dar, din fericire, traficul era încă destul de 
aglomerat. Se gândi să oprească și să lase un mesaj unui poliţist 
sau unui ofițer, însă Wolff conducea repede și, oricum, ce putea 
să transmită maiorul? Vandam încă nu știa unde se ducea Wolff. 

Incepu să bănuiască răspunsul când traversară podul spre 
Zamalek. Acolo era ambarcaţiunea la bordul căreia locuia 
dansatoarea, Sonia. Cu siguranţă, era imposibil ca Wolff să 
locuiască pe barcă, pentru că locul acela era supravegheat de 
zile întregi. Dar poate că nu voia s-o ducă pe Elene la adevărata 
lui locuinţă și de aceea se mutase pe ambarcaţiunea locuibilă. 

Wolff parcă mașina pe o stradă și cobori. Vandam își sprijini 
motocicleta de un zid și legă repede roata din faţă cu un lanț, 
pentru a preveni un eventual furt - era posibil să mai aibă 
nevoie de ea în seara aceea. li urmă pe Wolff și pe Elene pe 
stradă, până la drumul de edec. Din spatele unui tufiș îi privi 
mergând puţin pe potecă. Se întreba ce credea Elene. Se 
așteptase cumva să fie salvată înainte de a ajunge acolo? Avea 
încredere că Vandam încă era pe urmele ei? Sau își pierduse 
orice speranță? 


VP - 257 


Se opriră lângă una dintre ambarcaţiuni - Vandam observă cu 
atenție care anume - și Wolff o ajută pe Elene să traverseze 
pasarela. 

„Oare lui Wolff nu i-a trecut prin minte că barca ar putea fi 
supravegheată? se întrebă Vandam. Evident, nu”. 

Wolff o urmă pe Elene pe puntea vasului, apoi deschise trapa 
tambuchiului. Dispărură amândoi dedesubt. 

„Și acum ce fac?”, își spuse Vandam. Era, cu siguranţă, cea 
mai bună ocazie pe care o avea ca să caute ajutor. Wolff 
intenţiona, probabil, să petreacă ceva timp pe barcă. Insă dacă 
nu era așa? Dacă, în timp ce Vandam alerga la un telefon, ceva 
nu mergea bine și Elene insista să fie dusă acasă, Wolff își 
schimba planurile sau se hotărau să meargă la un bar de 
noapte? 

„Încă îl pot pierde pe ticălos”, se gândi Vandam. 

Trebuia să fie un poliţist pe acolo, pe undeva. 

— Hei! șopti el ca un sufleor la teatru. E cineva aici? Poliţia? 
Sunt maiorul Vandam. Ei, unde sun... 

Din spatele unui copac apăru o siluetă întunecată. O voce de 
arab îi răspunse: 

— Da? 

— Salut. Sunt maiorul Vandam. Ești ofițerul de poliţie care 
supraveghează ambarcaţiunea? 

— Da, domnule. 

— În regulă. Ascultă. Omul pe care-l urmărim este acum pe 
barcă. Ai o armă? 

— Nu, domnule. 

— Pe toţi dracii! 

Vandam luă în calcul posibilitatea ca el și arabul să destindă 
pe barcă pe cont propriu și decise că nu era bine să facă asta: 
nu putea avea încredere în arab, care probabil că n-ar fi luptat 
cu prea mult entuziasm, iar în acel spaţiu închis, cuțitul lui Wolff 
putea face ravagii. 

— În regulă. Vreau să te duci la cel mai apropiat telefon, să 
suni la MCG și să transmiţi un mesaj căpitanului Jakes sau 
colonelului Bogge, specificând că e o situaţie de maximă 
importanță: trebuie să vină aici de urgență, cu întăriri, și să 
destindă în forță la bordul locuinţei plutitoare. E clar? 

— Căpitanul Jakes sau colonelul Bogge de la MCG trebuie să 
facă imediat o descindere la locuinţa plutitoare. Da, domnule. 


VP - 258 


— Foarte bine. Grăbește-te! 

Arabul plecă alergând. Vandam găsi un loc în care rămânea 
ascuns vederii, dar de unde putea să supravegheze 
ambarcaţiunea și drumul de edec. După câteva minute, pe 
potecă se ivi silueta unei femei. | se părea cunoscută. Ea se urcă 
la bordul vasului și Vandam își dădu seama că era Sonia. 

Se simţea ușurat: măcar Wolff n-o putea molesta pe Elene cât 
timp mai era o femeie pe barcă. 

Se așeză, decis să aștepte. 


Capitolul 22 


Arabul era îngrijorat. „Du-te la cel mai apropiat telefon”, îi 
spusese englezul. Ei bine, erau, într-adevăr, telefoane în câteva 
case din apropiere, însă acestea erau ocupate de europeni. Și ei 
n-ar fi fost prea amabili cu un egiptean - chiar dacă era vorba 
de un poliţist - care le bătea la ușă la ora unsprezece noaptea, 
cerându-le permisiunea de a le folosi telefonul. 

Mai mult ca sigur că aveau să-l refuze, cu înjurături și vorbe 
grele: ar fi fost o experiență umilitoare pentru el. Nu era în 
uniformă și nici măcar nu purta ţinuta civilă obișnuită: pantaloni 
negri și cămașă albă, ci era îmbrăcat ca un felah”. Nu l-ar fi 
crezut nici măcar că era poliţist. 

Din câte știa, nu existau telefoane publice în Zamalek. Nu-i 
mai rămânea decât o singură opţiune: să telefoneze de la postul 
de poliţie. Se îndreptă în acea direcție, continuând să alerge. 

De asemenea, își făcea griji că trebuia să sune la MCG. Era o 
regulă nescrisă pentru oficialii egipteni din Cairo, ca nimeni, 
niciodată, să nu-i contacteze de bunăvoie pe britanici. Asta 
însemna întotdeauna necazuri. Operatorul telefonic de la MCG 
ar fi refuzat să-i facă legătura sau ar fi amânat transmiterea 
mesajului până a doua zi dimineaţă - fiind în stare să nege că l- 
ar fi primit - sau i-ar fi spus să revină mai târziu. Și dacă ceva 
ieșea prost, el ar fi tras ponoasele. De fapt, de unde putea să 
știe că individul de pe drumul de edec era cine pretindea a fi? 
Doar n-avea de unde să-l cunoască pe maiorul Vandam. În plus, 
oricine s-ar fi putut îmbrăca în uniformă de maior. Dacă era o 


27 Țăran, muncitor agricol din Orientului Apropiat și din nordul Africii. (n.red.). 
VP - 259 


farsă? Unii ofiţeri englezi se distrau grozav făcându-le farse 
egiptenilor bine intenţionaţi. 

Pentru asemenea situaţii avea un răspuns standard: să 
paseze răspunderea. Și oricum, în astfel de cazuri i se spusese 
da r că trebuia să-i raporteze numai superiorului său și nimănui 
altcuiva. Decise să se ducă la sediu și de acolo să-l sune acasă 
pe superintendentul Kemel. 

Acesta avea să-i spună ce trebuia să facă. 

e 

Elene cobori scara și studie neliniștită interiorul ambarcațiunii. 
Se așteptase ca decorul să fie sumar și nautic. In realitate, era 
luxos, ba chiar opulent. Covoare groase, canapele joase, două 
măsuțte elegante de cafea și niște draperii somptuoase din 
catifea, care atârnau din tavan până în podea, despărțind acea 
zonă de cealaltă jumătate a bărcii, care ţinea loc, probabil, de 
dormitor. În partea opusă draperiilor, la pupa, era o bucătărie 
mică, modernă. 

— E ata? îl întrebă ea pe Wolff. 

— Ea unei prietene, răspunse el. la loc! 

Elene avea senzaţia că era prinsă în capcană. Unde naiba era 
William Vandam? De mai multe ori în timpul serii i se păruse că 
în spatele automobilului era o motocicletă, dar nu putuse să se 
uite mai bine, de frică să nu-i trezească suspiciuni lui Wolff. In 
fiecare clipă se așteptase ca soldaţii să înconjoare automobilul, 
să-l aresteze pe Wolff și s-o elibereze, iar pe măsură ce timpul 
trecea, începuse să se întrebe dacă nu era totul un vis și dacă 
William Vandam exista cu adevărat. Wolff se duse la frigider și 
scoase o sticlă cu șampanie. Luă două pahare, desfăcu folia 
argintie de pe gâtul sticlei și sârma, apoi scoase dopul cu un 
pocnet și turnă șampanie în cele două pahare. 

„Însă unde naiba era William?” îi era groază de Wolff. Avusese 
numeroase relaţii cu bărbaţi, unele ocazionale, dar de fiecare 
dată bărbaţii respectivi i se păruseră demni de încredere, fiind 
sigură că aveau să fie drăguţi cu ea, sau, dacă nu drăguţi, 
măcar atenţi. Îi era teamă că dacă-l lăsa pe Wolff s-o pipăie, 
acesta va inventa noi jocuri de seducţie. Pielea ei era sensibilă, 
foarte fină, atât de ușor de rănit, atât de vulnerabilă când stătea 
întinsă pe spate cu picioarele depărtate... 

Ar fi fost o adevărată bucurie să fie în acea situaţie cu cineva 
care s-o iubească și să fie la fel de blând posedându-i trupul, 


VP - 260 


însă cu Wolff, care intenţiona doar s-o folosească pentru propria 
plăcere... Se cutremură. 

— Ti-e frig? o întrebă Wolff întinzându-i un pahar. 

— Nu, nu tremuram... 

— În sănătatea ta, toastă el ridicând paharul. 

Gura ei era uscată. Sorbi din băutura rece, apoi luă o 
înghiţitură zdravănă. Șampania o făcu să se simtă ceva mai 
bine. 

Wolff se așeză lângă ea pe canapea și se întoarse s-o 
privească. 

— Ce seară nemaipomenită! Îmi place atât de mult compania 
ta. Ești o femeie fascinantă. 

„lată că începe”, reflectă ea. 

Wolff îi puse mâna pe genunchi. 

Ea încremeni. 

— Ești enigmatică. Atrăgătoare, destul de rezervată, foarte 
frumoasă, uneori naivă, alteori foarte experimentată... O să-mi 
spui ceva despre tine în cele din urmă? 

— Așa cred. 

Ea nu-l privea. El își plimbă vârful degetului pe faţa ei; îi 
atinse fruntea, nasul, buzele, bărbia. 

— De ce ieși cu mine? 

La ce se referea? Era posibil să bănuiască, oare, ce făcea ea 
în realitate? Sau era doar următoarea lui mișcare din acel joc al 
seducţiei? 

— Ești un bărbat foarte atrăgător, răspunse ea uitându-se la 
el. 

— Mă bucur că asta e părerea ta. 

Wolff îi puse din nou mâna pe genunchi și se aplecă s-o 
sărute. Ea îi oferi obrazul, așa cum mai făcuse o dată în seara 
aceea. Buzele lui îi atinseră ușor pielea, pe urmă o întrebă în 
șoaptă: 

— De ce îţi este frică de mine? 

Sus, pe puntea vasului, se auzi un zgomot - niște pași ușori și 
grăbiţi - și trapa tambuchiului se deschise. 

„William!”, se gândi Elene. 

Apăru un pantof cu toc înalt și apoi un picior. Femeia cobori 
scara, închizând trapa de deasupra ei, și intră în încăpere. Elene 
îi văzu chipul și o recunoscu pe Sonia, dansatoarea din buric. 

„Ce se petrece, pentru Dumnezeu?!”, se întrebă ea în gând. 


VP - 261 


— În regulă, sergent, zise Kemel la telefon. Ai făcut exact ce 
trebuia contactându-mă. O să mă ocup chiar eu de acest caz; de 
fapt, ești liber. 

— Mulţumesc, domnule, spuse sergentul. Noapte bună! 

— Noapte bună! 

Kemel închise telefonul. Era o catastrofă. Britanicii îl 
urmăriseră pe Alex Wolff la ambarcaţiune și Vandam încerca să 
facă o descindere. Consecințele puteau fi duble. În primul rând, 
planul celor din Frăția Musulmană de a folosi radio 
transmițătorul nemților s-ar fi spulberat și atunci n-ar mai fi 
existat nicio posibilitate de negociere cu Reich-ul înainte ca 
Rommel să cucerească Egiptul. In al doilea rând, odată ce 
britanicii ar fi descoperit că barca era un cuib de spioni, și-ar fi 
dat repede seama că, de fapt, Kemel ascunsese adevărul, 
protejându-i pe spioni. Kemel regreta că nu-i forțase mâna 
Soniei, obligând-o să-i aranjeze o întâlnire cu Wolff peste câteva 
ore, și nu peste câteva zile, dar era prea târziu pentru regrete. 
Ce putea să facă? 

Se întoarse în dormitor și se îmbrăcă repede. Din pat, soţia lui 
îl întrebă încetișor: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am treabă, șopti el. 

— Ah, nu, spuse ea întorcându-se cu spatele. 

Kemel descuie sertarul biroului și-și luă pistolul, pe care-l puse 
în buzunarul de la haină, apoi își sărută soţia și ieși grăbit din 
casă. Se urcă în mașină și porni motorul. Rămase un minut pe 
gânduri. Trebuia să-l consulte pe Sadat în această privință, însă 
asta i-ar fi luat ceva vreme. În tot acest timp, Vandam putea să- 
și piardă răbdarea așteptând lângă ambarcaţiune și să ia o 
decizie pripită. Mai întâi, trebuia să se ocupe de Vandam, și asta 
cât mai repede, pe urmă se putea duce acasă la Sadat. 

Porni cu mașina spre Zamalek. Avea nevoie de timp ca să se 
gândească - pe îndelete și cât mai liniștit -, dar tocmai timpul îi 
lipsea. Trebuia să-l omoare pe Vandam? Nu ucisese niciodată un 
om și nu știa dacă era capabil de așa ceva. Trecuseră ani de zile 
de când nu mai lovise pe cineva. Și cum avea să-și ascundă 
implicarea în toată acea chestiune? Puteau trece zile întregi 
până când nemţii ar fi ajuns la Cairo. De fapt, era posibil ca ei să 
fie respinși. Atunci, s-ar fi făcut cercetări cu privire la ce se 


VP - 262 


întâmplase pe drumul de edec în acea seară și, mai devreme 
sau mai târziu, Kemel ar fi fost învinuit. Probabil că ar fi fost 
împușcat. 

— Curaj! își spuse el cu glas tare, amintindu-și felul în care 
avionul furat, pilotat de Imam, luase foc când se prăbușise în 
deșert. 

Parcă mașina în apropierea drumului de edec. Scoase din 
portbagaj o frânghie, o îndesă în buzunarul hainei și luă pistolul 
în mâna dreaptă. 

Apucă pistolul de țeavă, gata să lovească. De când nu-l mai 
folosise? De șase ani, își răspunse tot el, fără a mai lua în calcul 
exerciţiile ocazionale de tragere. 

Ajunse pe malul fluviului. Privi Nilul argintiu, formele 
întunecate ale bărcilor, drumul de edec abia vizibil și tufișurile 
cufundate în beznă. Vandam trebuia să fie pe undeva prin 
tufișuri. Kemel înainta, pășind încet. 

e 

Vandam își privi ceasul la lumina capătului aprins al ţigării. 
Era unsprezece și jumătate. Evident, ceva nu era în regulă. Ori 
polițistul arab transmisese un mesaj eronat, ori cei de la MCG nu 
reușiseră să-l găsească pe Jakes sau poate că Bogge încurcase 
lucrurile. Vandam nu putea risca să-l lase pe Wolff să transmită 
prin radio informaţiile pe care le deținea. Nu-i rămânea nimic 
altceva de făcut decât să urce la bord și să riște totul. 

Stinse ţigara, apoi auzi pași undeva prin tufișuri. 

— Cine e? șuieră el. Jakes? 

O siluetă întunecată se ivi și-i spuse în șoaptă: 

— Eu sunt. 

Vandam nu recunoscu vocea șoptită și nici nu văzu chipul 
bărbatului. 

— Cine? 

Silueta se apropie de el și ridică un braţ. 

— „Cine...”, vru să întrebe Vandam, pe urmă conștientiză că 
brațul cobora fulgerător pentru a lovi. 

Sări într-o parte și ceva îl izbi în tâmplă, ricoșând în umăr. 
Scoase un strigăt de durere și brațul drept îi amorţi instantaneu. 
Brațul necunoscutului se ridică din nou. Vandam făcu un pas 
înainte, întinzând neîndemânatic mâna stângă ca să-și apuce 
agresorul. Silueta se retrase și lovi din nou, iar de această dată 


VP - 263 


obiectul îl izbi pe Vandam chiar în creștet. Urmă un moment de 
durere intensă, apoi Vandam își pierdu cunoștința. 
e 

Kemel puse arma în buzunar și îngenunche lângă Vandam, al 
cărui trup era întins cu fața în jos. Mai întâi, atinse pieptul 
maiorului inconștient și respiră ușurat când îi simţi bătăile inimii. 
Îl descălţă rapid de sandale și-i scoase șosetele, pe care le făcu 
ghemotoc și i le îndesă în gură. Asta îl împiedica să strige. După 
aceea îl rostogoli pe pământ și-i legă mâinile la spate cu 
frânghia. Cu celălalt capăt al frânghiei îi legă gleznele. In cele 
din urmă, legă frânghia de un copac. 

Vandam avea să-și revină în câteva minute, însă i-ar fi fost 
imposibil să se miște. Și nici nu putea să strige. Avea să rămână 
acolo până când cineva se împiedica de el. Cât de curând se 
putea întâmpla acest lucru? În mod normal, ar fi trebuit să fie 
oameni prin acele tufișuri, tineri împreună cu iubitele lor și 
soldaţi cu prietenele, dar în noaptea aceea fusese în zonă un 
întreg „du-te-vino” și asta îi alungase. Exista posibilitatea ca 
vreun cuplu întârziat să-l vadă sau să-l audă gemând... Kemel 
trebuia să-și asume acel risc, pentru că n-avea niciun sens să 
mai rămână acolo făcându-și griji. 

Decise să arunce repede o privire ambarcaţiunii. Străbătu cu 
pași ușori drumul de edec până la Jihan. Inăuntru era lumină, 
însă hublourile erau acoperite cu perdeluţe. Era tentat să urce la 
bord, dar voia să se sfătuiască mai întâi cu Sadat, fiindcă nu era 
sigur ce trebuia să facă. 

Se întoarse la mașină. 

e 

— Alex mi-a spus totul despre tine, Elene, zise Sonia zâmbind. 

Elene îi zâmbi și ea. Aceasta era prietena lui Wolff, proprietara 
ambarcațiunii? Wolff locuia împreună cu ea? Oare el n-o aștepta 
să se întoarcă atât de devreme? De ce nu era niciunul din ei 
supărat, uimit sau stânjenit? Doar ca să spună ceva, Elene o 
întrebă: 

— Vii de la clubul Cha-Cha? 

— Da. 

— Și cum a fost? 

— Ca întotdeauna - istovitor, palpitant, senzațional. 


VP - 264 


Evident, Sonia nu era o femeie modestă. Wolff îi oferi Soniei 
un pahar cu șampanie. Ea îl luă fără să-l privească pe Wolff și-i 
spuse lui Elene: 

— Așadar, lucrezi în prăvălia lui Miki? 

— Nu, nu lucrez acolo, răspunse Elene, gândindu-se: „Chiar te 
interesează asta?” L-am ajutat câteva zile, atâta tot. Suntem 
rude. 

— Deci ești grecoaică? 

— Da. 

Conversaţia îi dădea încredere lui Elene. Frica ei începea să 
dispară. Orice s-ar fi întâmplat, era puţin probabil ca Wolff s-o 
violeze amenințând-o cu cuțitul în fața uneia dintre cele mai 
cunoscute femei din Egipt. Sonia îi oferea un moment de 
respiro, cel puţin. William era hotărât să-l captureze pe Wolff 
înainte de miezul nopții... 

Miezul nopţii! 

Aproape că uitase. La miezul nopţii, Wolff trebuia să 
contacteze inamicul prin radio pentru a-i transmite detaliile 
privind linia de apărare. Însă unde era radio transmiţătorul? Era 
acolo, pe barcă? Dacă se afla în altă parte, Wolff ar fi trebuit să 
plece în scurt timp. Dar dacă radioul era acolo, Wolff avea să 
transmită mesajul de faţă cu ea și Sonia? Ce era în mintea lui? 

Wolff se așeză lângă Elene. Se simţea vag ameninţată stând 
între cei doi. 

— Ce bărbat norocos sunt, spuse Wolff, să fiu în compania 
celor mai frumoase femei din Cairo. 

Elene privea drept în față, neștiind ce să spună. 

— Nu-i așa că-i frumoasă, Sonia? întrebă Wolff. 

— Ah, da. 

Sonia atinse obrazul lui Elene, apoi o apucă de bărbie și-i 
întoarse capul spre ea. 

— Mă găsești frumoasă, Elene? 

— Desigur. 

Elene se încruntă. Situaţia devenea ciudată. Aproape ca și 
cum... 

— Mă bucur atât de mult, zise Sonia și-i puse mâna pe 
genunchi. 

Și atunci, Elene înțelese. 

Totul se potrivea: răbdarea lui Wolff, curtoazia lui prefăcută, 
locuinţa plutitoare, apariţia neașteptată a Soniei... Elene 


VP - 265 


conștientiză că nu era deloc în siguranţă. Frica față de Wolff 
reveni, și mai intensă decât înainte. Cei doi voiau s-o folosească 
și ea n-avea de ales - trebuia să se întindă acolo, mută și docilă, 
în vreme ce ei puteau face cu ea tot ceea ce doreau, Wolff 
ținând cuțitul într-o mână... 

„Încetează! N-o să-mi fie frică. Pot suporta să fiu molestată de 
doi nebuni depravaţi. Sunt mult mai multe în joc în momentul 
ăsta. Uită de micuțul și preţiosul tău trup. Gândește-te la radio 
transmiţător și la cum să-l împiedici pe Wolff să-l întrebuinţeze”. 

Acel sex în trei putea fi transformat în avantaj. 

Se uită pe furiș la ceas. Mai era un sfert de oră până la miezul 
nopţii. Prea târziu ca să se mai bazeze pe William. Ea era 
singura care putea să-l oprească pe Wolff. Și știa și cum. 

Sonia și Wolff schimbară o privire, ca un soi de semnal. 
Ținând fiecare mâna pe una din coapsele lui Elene, se aplecară 
unul spre celălalt și se sărutară chiar în faţa ei. 

Elene îi privi. Era un sărut lung, lasciv. „Ce se așteaptă să 
fac?”, se întrebă ea în gând. 

Cei doi se desprinseră unul de celălalt și apoi Wolff o sărută 
pe Elene în același fel. Elene nu se opuse. Pe urmă simţi mâna 
Soniei pe bărbie. Sonia o întoarse cu faţa spre ea și o sărută pe 
buze. 

Elene închise ochii, reflectând: „Asta n-o să mă rănească, n-o 
să-mi provoace durere”. 

Nu-i provoca durere, însă i se părea ciudat să fie sărutată pe 
buze cu atâta tandreţe de o femeie. 

„Trebuie să preiau cumva controlul”, chibzui Elene. 

Sonia își descheie bluza. Avea sâni mari, măslinii. Wolff se 
aplecă și prinse între buze unul din sfârcurile Soniei. Elene simţi 
că Sonia îi împingea capul în jos. Înţelese că trebuia să urmeze 
exemplul lui Wolff, așa că se conformă. Sonia scoase un 
geamăt. 

Totul era pentru plăcerea Soniei: evident, era fantezia acelei 
femei, una dintre excentricităţile ei; ea era cea care gâfâia și 
gemea, nu Wolff. Elene se temea că dintr-o clipă în alta Wolff 
avea să se ridice și să plece la radioul său. În timp ce, cu mișcări 
mecanice, făcea dragoste cu Sonia, căuta în minte modalităţile 
prin care ar fi putut să-l scoată din minţi pe Wolff, stârnindu-i 
dorinţa. 


VP - 266 


Dar întreaga scenă era atât de stupidă și semăna atât de mult 
cu o farsă, încât ideile care-i veneau în minte păreau, pur și 
simplu, ridicole. 

„Trebuie să-l ţin pe Wolff departe de radio transmiţător. Care 
e cheia acestei povești? Ce vor ei, de fapt?” 

Işi întoarse fața de la Sonia și-l sărută pe Wolff. El o mușcă 
încet de buze. li găsi mâna, o luă și i-o puse între coapsele ei. El 
respiră adânc și Elene medită: „Măcar e interesat”. 

Sonia încercă să-i despartă. 

Wolff se uită la Sonia, apoi o lovi cu putere peste faţă. 

Elene icni, surprinsă de acea reacţie bruscă. „Asta este cheia? 
Trebuie să fie un joc știut numai de ei doi, asta trebuie să fie”. 
Wolff își îndreptă din nou atenţia spre Elene. Sonia încercă din 
nou să se strecoare între ei. 

De această dată Elene îi trase o palmă. 

Sonia scoase un sunet gutural. 

„Am reușit, am ghicit despre ce joc este vorba, eu deţin 
controlul”, își spuse Elene. 

Il văzu pe Wolff uitându-se la ceas. 

Brusc, Elene se ridică în picioare. Amândoi căscară larg ochii 
la ea. Işi înălță brațele, apoi, foarte încet, își scoase rochia, o 
aruncă într-o parte și rămase doar în lenjeria neagră și ciorapi. 
Se atinse ușor, plimbându-și mâinile între coapse și peste sâni. 
Văzu că Wolff se schimbase la faţă. Nu mai avea acea expresie 
degajată de perfectă stăpânire de sine: în acel moment o privea 
cu ochii mari de dorință. Era încordat, hipnotizat. Wolff își trecu 
limba peste buze. Elene ridică piciorul stâng, puse un pantof cu 
toc înalt între sânii Soniei și o împinse pe spate. Pe urmă trase 
capul lui Wolff spre abdomenul ei. 

Sonia începu să sărute piciorul lui Elene. Wolff scoase un 
sunet gutural - ceva între geamăt și suspin - și-și îngropă faţa 
între coapsele lui Elene. 

Elene se uită la ceas. 

Era miezul nopţii. 


VP - 267 


Capitolul 23 


Goală, Elene stătea întinsă pe pat, cu faţa în sus, încremenită, 
rigidă, cu mușchii încordaţi și privirea pironită în tavanul alb. În 
dreapta ei, cu faţa în jos, cu mâinile și picioarele întinse peste 
cearșaf, Sonia dormea adânc, sforăind. Mâna ei dreaptă se 
odihnea inertă pe șoldul lui Elene. Wolff era în stânga ei. Stătea 
întins pe-o parte, cu faţa la ea, mângâindu-i trupul, somnoros. 

„Ei bine, n-am murit din asta”, își spuse Elene. 

Jocul se rezuma la respingerea și acceptarea Soniei. Cu cât 
Wolff și Elene o respingeau și o bruscau mai mult, cu atât ea 
devenea mai pasională. Într-un sfârșit, Wolff o respinsese pe 
Elene și făcuse dragoste cu Sonia. Era un scenariu pe care, 
evident, Wolff și Sonia îl știau bine: îl mai jucaseră și înainte. 

Deși lui Elene îi oferise prea puţină plăcere, acel joc n-o 
făcuse să se simtă umilită sau dezgustată. Doar că avea 
senzația că fusese trădată - chiar de ea însăși. Era ca și cum ai 
fi amanetat o bijuterie oferită de un iubit sau ca și cum ţi-ai fi 
tăiat părul lung ca să-l vinzi pentru bani, ori ca și cum ai fi trimis 
un copil să muncească într-o fabrică. Abuzase de ea însăși. 
Lucrul cel mai rău era că sexul în trei reprezenta apogeul logic 
al vieții ei de până atunci: în cei opt ani de când plecase de 
acasă fusese pe panta alunecoasă cu o singură destinaţie: 
prostituţia, iar în acel moment simţea că ajunsese acolo. 

Mângâierile încetară. Elene aruncă o privire spre chipul lui 
Wolff. Acesta ţinea ochii închiși. Adormise. 

Elene se întreba ce se întâmplase cu Vandam. Poate că 
maiorul pierduse din vedere automobilul lui Wolff în Cairo. Poate 
că avusese un accident de circulaţie. Oricare ar fi fost motivul, 
Vandam nu mai veghea asupra ei. Ea era pe cont propriu. 

Reușise să-l facă pe Wolff să uite de mesajul către Rommel pe 
care trebuia să-l trimită la miezul nopții. Și totuși, ce-l mai putea 
opri să-și trimită mesajul în altă noapte? Elene trebuia să ajungă 
la MCG și să-i spună lui Jakes unde îl putea găsi pe Wolff. 
Trebuia să se retragă pe furiș imediat, să-l găsească pe Jakes și 
să-l convingă să-și trezească toată echipa... 

Ar fi durat prea mult. Wolff se putea trezi, ar fi descoperit 
absenţa ei și ar fi dispărut din nou. Să fi fost radio transmiţătorul 


VP - 268 


lui acolo, la bordul ambarcațiunii, sau în altă parte? Asta putea 
schimba totul. 

Își aminti ceva ce-i zisese Vandam cu o seară în urmă - să fi 
trecut doar câteva ore de atunci? „Dacă aș găsi cheia pentru 
codul Rebecca, aș putea să mă dau drept Wolff, ca să-i transmit 
prin radio informaţii false... Aș putea schimba complet 
situaţia...” 

„Poate reușesc să descopăr cheia”, se frământa Elene. 

El spusese că era o foaie de hârtie în care era explicat modul 
de folosire a cărţii pentru codificarea mesajelor. Elene 
conștientiză că avea șansa de a găsi aparatul de radio și cheia 
codului. Trebuia să caute în interiorul ambarcaţiunii. 

Nu se mișcă. Frica pusese din nou stăpânire pe ea. Dacă Wolff 
ar fi descoperit-o căutând... Își aminti teoria lui despre natura 
omenească: oamenii erau împărţiţi în stăpâni și sclavi. Viaţa 
unui Sclav n-avea nicio valoare. 

„Nu, reflectă ea, voi pleca de aici dimineaţă, așa cum e 
normal, și apoi le voi spune britanicilor unde îl pot găsi pe Wolff, 
iar ei vor face o descindere și...” 

Dar dacă Wolff avea să plece până la venirea lor? Dacă radio 
transmiţătorul nu era acolo? 

Atunci, totul fusese zadarnic. Respirația lui Wolff era lentă și 
regulată. Dormea adânc. Elene întinse mâna, luă ușor brațul 
inert al Soniei de pe coapsa ei și-l așeză pe cearșaf. Sonia nu 
făcu nicio mișcare. În acel moment niciunul din ei n-o mai 
atingea pe Elene. Era o mare ușurare. 

Încet, se ridică în capul oaselor. Schimbarea centrului de 
greutate pe saltea îi deranjă pe ceilalţi doi. Sonia mormăi, ridică 
puţin capul, îl întoarse în cealaltă parte și începu să sforăie din 
nou. Wolff se rostogoli pe spate fără să deschidă ochii. 

Cu mișcări prudente, înfiorându-se la orice mișcare a saltelei, 
Elene se răsuci în așa fel încât ajunse să stea în patru labe, cu 
fața spre capătul patului. Încordată, începu să se târască: 
genunchiul drept, mâna stângă, genunchiul stâng, mâna 
dreaptă. Privi cele două chipuri adormite. Piciorul patului părea 
la kilometri distanţă. Era o liniște de îi ţiuiau urechile. Însăși 
locuinţa plutitoare se legăna dintr-o parte în alta pe valurile 
provocate de trecerea unei barje. Elene sări repede din pat, 
profitând de tangaj. Rămase în picioare, ţintuită locului, uitându- 


VP - 269 


se la ceilalți doi, până când barca încetă să se mai miște. Ei 
dormeau în continuare. 

Unde ar fi trebuit să înceapă să caute? Decise să procedeze 
metodic, pornind din faţă spre partea din spate. La prova 
ambarcaţiunii era baia. Înţelese că oricum trebuia să ajungă 
acolo. Traversă dormitorul în vârful picioarelor și intră în baia 
strâmtă. 

Privi în jur în timp ce stătea pe closet. Unde putea fi ascuns 
un radio transmiţător? N-avea de unde să știe cam cât era de 
mare: cât o valiză? Cât o servietă? Acolo nu erau decât o 
chiuvetă, o cadă mică și un dulap montat pe perete. Se ridică și 
deschise dulapul.  Conţinea accesorii pentru  bărbierit, 
medicamente și un sul de pansament. 

Radio transmiţătorul nu era în baie. 

N-avea curaj să caute în dormitor în timp ce ei dormeau, nu 
încă. Traversă dormitorul și trecu în living printre draperii. Privi 
repede de jur-împrejur. Simţea nevoia să se grăbească și-și 
impuse să fie calmă și prudentă. Începu cu latura dinspre 
tribord. Acolo era o canapea. Bătu ușurel cu degetele în cadrul 
acesteia: părea gol. Radio transmițătorul putea fi dedesubt. 
Încercă să ridice canapeaua, însă nu reuși. Cercetându-i 
marginile, constată că era prinsă de podea. Șuruburile erau bine 
strânse. Radio transmiţătorul nu putea fi acolo. Lângă canapea 
era un dulap înalt. Îl deschise cu grijă, dar ușa dulapului scârţâi 
și Elene îngheţă. Auzi un mormăit în dormitor. Se aștepta ca 
Wolff să țâșnească printre draperii și s-o prindă asupra faptului. 
Nu se întâmplă nimic. 

Se uită în dulap. Văzu o mătură, câteva pămătufuri pentru 
șters praful, obiecte folosite la curățenie și o lanternă. Nici urmă 
de radio transmiţător. Închise ușa. Din nou un scârţâit. 

Se duse în bucătărie. Acolo trebui să deschidă șase dulapuri 
mai mici. Conţineau biscuiţi, conserve, tigăi, pahare, pungi cu 
cafea, orez, ceai și prosoape. Sub chiuvetă era o găleată de 
gunoi. Verifică frigiderul. Înăuntru era o sticlă cu șampanie. Văzu 
mai multe sertare. Să fi fost radio transmiţătorul destul de mic 
cât să încapă într-un sertar? Deschise unul. Clinchetul 
tacâmurilor îi provocă fiori pe șira spinării. Nici urmă de radio 
transmiţător. Trase un alt sertar: o colecție semnificativă de 
sticluțe cu condimente și arome, de la esenţă de vanilie la pudră 


VP - 270 


de curry - cuiva îi plăcea să gătească. Un alt sertar: cuțite de 
bucătărie. 

Lângă bucătărie se afla un birou mic cu tăblie rabatabilă. Sub 
birou era o mică valiză. Elene o ridică. Era grea. O deschise. 
Acolo era radio transmiţătorul. 

Inima începu să-i bată mai repede. 

Era o valiză obișnuită, simplă, cu două încuietori, mâner din 
piele și colţuri metalice. Radio transmiţătorul se potrivea exact 
în interiorul acesteia, ca și cum ar fi fost proiectat special, între 
capacul valizei și partea de sus a transmiţătorului era un mic 
spaţiu, unde se afla o carte. Copertele broșate fuseseră scoase 
în așa fel încât cartea să încapă în compartimentul din interiorul 
capacului. O luă și o deschise. Citi: „Noaptea trecută am visat că 
m-am întors la Manderley”. Era Rebecca. 

Răsfoi paginile. La mijloc era ceva între file. Lăsă cartea să se 
deschidă și o foaie de hârtie căzu pe podea. Se aplecă s-o ridice. 
Era o listă cu cifre și date, însoţite de câteva cuvinte în 
germană: cu siguranţă, cheia codului. 

Tinea în mână o informaţie codificată de care Vandam avea 
nevoie pentru a schimba soarta războiului. 

Dintr-odată, se simţi copleșită de o asemenea răspundere. 

„Fără acest cod, își spuse ea, Wolff nu mai poate să-i trimită 
niciun mesaj lui Rommel, iar dacă-i va transmite mesaje în 
limbaj obișnuit, nemţii vor pune la îndoială autenticitatea lor, 
îngrijoraţi că Aliaţii le-au interceptat... Fără asta, Wolff e inutil. 
Cu acest cod, Vandam poate câștiga războiul”. 

Trebuia să fugă imediat, cu tot cu cheia codului. 

Işi aminti că era complet goală și constată că rochia era pe 
canapea, șifonată și mototolită. Traversă barca, lăsă jos cartea 
și cheia codului, își luă rochia și o trase pe cap. 

Patul scârțâi. Din spatele draperiilor se auzi un zgomot 
inconfundabil - cineva se dădea jos din pat; cineva solid. Era el, 
cu siguranţă. Elene rămase nemișcată, pur și simplu, paralizată. 
Il auzi pe Wolff pășind spre draperii, apoi îndepărtându-se, pe 
urmă ușa de la baie. _ 

Nu mai avea timp să-și tragă chiloţii. Iși luă poșeta, pantofii și 
cartea - cu cheia codului înăuntru. Il auzi pe Wolff ieșind din 
baie. Se duse la scară și începu s-o urce grăbită, înfiorându-se 
de fiecare dată când muchiile treptelor înguste din lemn îi 
răneau tălpile desculțe. Privind în jos, îl văzu pe Wolff ivindu-se 


VP - 271 


printre draperii și ridicând uluit ochii spre ea, apoi uitându-se la 
valiza deschisă de pe podea. Elene își întoarse privirea de la el 
spre trapa tambuchiului. 

Aceasta era fixată pe interior cu două zăvoare. Le trase iute 
pe amândouă. Cu coada ochiului îl zări pe Wolff repezindu-se 
spre scară. Împinse trapa și reuși să ajungă pe punte. În timp ce 
se ridica în picioare, îl văzu pe Wolff urcând grăbit scara. Se 
aplecă iute și ridică trapa grea din lemn. Când mâna dreaptă a 
lui Wolff apucă rama tambuchiului, Elene îi trânti trapa peste 
degete cu toată puterea. După aceea străbătu în fugă puntea și 
cobori pe pasarela din lemn, de fapt doar o scândură care făcea 
legătura între punte și malul fluviului. Se opri, ridică scândura de 
un capăt și o aruncă în apă. 

Wolff urcă pe punte cu chipul schimonosit de durere și furie. 

Elene intră în panică văzându-l cum străbătea puntea în fugă. 
„E dezbrăcat, nu mă poate urmări!”, reflectă ea. Wolff își luă 
avânt și sări peste parapet. 

„Nu va reuși”. 

Wolff ateriză chiar pe marginea malului, străduindu-se să-și 
menţină echilibrul. Cu un curaj nebănuit, Elene alergă spre el și, 
profitând de faptul că Alex nu-și recăpătase echilibrul, îl împinse 
în apă. 

Se întoarse și o luă la fugă pe drumul de edec. Când ajunse la 
capătul de jos al potecii care dădea în stradă, se opri și se uită 
înapoi. Inima îi bătea să-i spargă pieptul și respira greu. 

Se simţi în culmea fericirii văzându-l gol pușcă pe Wolff, cu 
apa șiroindu-i pe trup, cățărându-se pe malul noroios. Se lumina 
de ziuă; el n-o putea urmări prea departe așa dezbrăcat. Se 
întoarse către stradă, o luă la fugă și se izbi de cineva. 

Nişte brațe puternice o imobilizară. Se luptă cu disperare, 
reuși să se elibereze și fu din nou prinsă. Se prăbuși învinsă, 
chibzuind: „Ce păcat, după atâta zbatere!” 

Fu prinsă de braţe și silită să meargă spre locuinţa plutitoare. 
ÎI zări pe Wolff venind spre ea. Începu din nou să se zbată, iar 
bărbatul care o ţinea îi puse un braţ în jurul gâtului. Elene 
deschise gura să ţipe după ajutor, dar înainte să scoată un 
sunet, bărbatul îi vâri degetele pe gât, provocându-i greață. 
Când ajunse în fața ei, Wolff îl întrebă pe cel care o imobilizase: 

— Cine ești? 

— Sunt Kemel. Dumneata trebuie să fii Wolff. 


VP - 272 


— Slavă Domnului că erai aici! 

— Ai încurcat-o, Wolff, zise Kemel. 

— Mai bine ai urca la bord... Ei, drăcie, a aruncat blestemata 
aia de scândură. 

Wolff privi în jos spre fluviu și zări scândura plutind lângă 
ambarcaţiune. 

— Nu mă pot uda mai mult de atât, spuse el. 

Intră în apă, apucă scândura, o aruncă pe mal și se căţără 
după ea. O ridică și o puse între mal și ambarcațţiune. 

— Pe aici, zise el. 

Kemel o împinse pe Elene pe scândură, pe puntea bărcii și în 
jos pe scară. 

— Pune-o acolo, îi spuse Wolff lui Kemel, indicându-i 
canapeaua. 

Kemel o împinse pe Elene spre canapea, fără a fi însă prea 
brutal, și o obligă să se așeze. Wolff dispăru printre draperii și 
reveni o clipă mai târziu cu un prosop mare. Incepu să se 
șteargă. Nu părea deloc jenat de goliciunea lui. 

Elene constată surprinsă că numitul Kemel era un bărbat 
destul de scund. După felul în care o înșfăcase, își imaginase că 
bărbatul era solid și înalt, la fel ca Wolff. Kemel era un arab 
frumos, cu pielea măslinie. Stânjenit, acesta evita să privească 
trupul gol al lui Wolff. 

Alex își înfășură prosopul în jurul taliei și se așeză. Își examină 
mâna. 

— Era să-mi rupă degetele, spuse el, și se uită la Elene cu un 
amestec de furie și amuzament. 

— Unde e Sonia? întrebă Kemel. 

— În pat, răspunse Wolff, făcând semn cu capul spre draperii. 
E în stare să doarmă și în toiul unui cutremur, mai ales după o 
noapte de desfrâu. 

Elene observă că modul acesta de a vorbi îl făcea pe Kemel să 
se simtă prost. Poate chiar își pierduse răbdarea văzând 
frivolitatea lui Wolff. 

— Ai încurcat-o, repetă arabul. 

— Știu, consimţi Wolff. Presupun că ea lucrează pentru 
Vandam. 

— Nu știu nimic despre asta. În toiul nopţii am primit un 
telefon de la omul pe care l-am pus să supravegheze drumul de 


VP - 273 


edec. Vandam venise aici și l-a trimis pe omul meu să aducă 
ajutoare. 

Wolff era șocat. 

— Am fost atât de aproape! spuse el, părând îngrijorat. Unde 
e Vandam acum? 

— E încă afară. L-am izbit în cap și l-am legat. 

Elena se întristă. Vandam era în tufișurile de afară, rănit și 
neputincios - și nimeni altcineva nu știa unde era ea. In cele din 
urmă, tot efortul lor fusese în van. 

Wolff încuviință. 

— Vandam a urmărit-o până aici. Asta înseamnă că sunt doi 
care știu despre locul acesta. Dacă rămân aici, va trebui să-i 
omor pe amândoi. 

Elene se cutremură: el vorbea cu atâta ușurință despre 
uciderea unor oameni. 

Stăpâni și sclavi, își aminti ea. 

— Nu e cea mai bună soluţie, fu de părere Kemel. Dacă îl ucizi 
pe Vandam, s-ar putea să-mi fie imputată această crimă, în cele 
din urmă. Tu poţi pleca oricând, dar eu trebuie să trăiesc în 
acest oraș. 

Se opri și-l privi pe Wolff cu ochii mijiţi. 

— lar dacă m-ai omori, tot ar mai rămâne omul care mi-a 
telefonat în toiul nopții. 

— Așadar..., pufni furios Wolff și se încruntă. N-am de ales. 
Trebuie să plec. Fir-ar să fie! 

Kemel consimţi cu o mișcare din cap. 

— Dacă dispari, cred că te pot acoperi. Însă vreau ceva de la 
tine. Amintește-ți motivul pentru care te-am ajutat. 

— Vrei să vorbești cu Rommel. 

— Da. 

— Voi trimite un mesaj noaptea următoare... Vreau să spun, 
la noapte. La naiba, abia dacă am închis un ochi! Spune-mi ce 
vrei să transmiţi și... 

— Nu e bine, îl întrerupse Kemel. Vrem să transmitem mesajul 
noi înșine. Vrem radio transmiţătorul tău. 

Wolff se încruntă din nou. Elene conștientiză că arabul era un 
rebel naţionalist, care coopera sau încerca să coopereze cu 
nemții. 

— Am putea să transmitem noi mesajul tău..., adăugă Kemel. 


VP - 274 


— Nu e nevoie, spuse Wolff, care părea că luase o decizie. Mai 
am un radio. 

— Ne-am înţeles, atunci. 

— Uite radioul! 

Wolff făcu semn spre valiza deschisă, care stătea încă pe 
podea acolo unde o lăsase Elene. 

— Este deja reglat pe lungimea de undă corectă. N-aveţi 
altceva de făcut decât să transmiteţi la miezul nopţii, în fiecare 
noapte. 

Kemel se duse la radio și-l examină. Elene se întreba de ce 
Wolff nu pomenise nimic de codul Rebecca. Lui Wolff nu-i păsa 
dacă detectivul Kemel ajungea sau nu la Rommel, deduse ea; 
iar dacă i-ar fi dat codul, ar fi riscat, deoarece Kemel l-ar fi putut 
da mai departe altcuiva. Wolff juca din nou la sigur. 

— Unde locuiește Vandam? întrebă Alex. 

Kemel îi indică adresa. 

„Acum ce mai urmărește?”, se întrebă în gând Elene. 

— Presupun că e căsătorit, zise Wolff. 

— Nu. 

— Burlac. Fir-ar să fie! 

— Nu e burlac, preciză Kemel, continuând să privească radio 
transmiţătorul. E văduv. Soţia lui a fost ucisă anul trecut, în 
Creta. 

— Are copii? 

— Da. Un băieţel pe nume Billy, din câte am auzit. De ce? 

Wolff ridică din umeri. 

— Sunt interesat și chiar obsedat de omul care a fost cât pe 
ce să mă prindă. 

Elene era convinsă că minţea. 

Kemel închise valiza, aparent satisfăcut. 

— Vrei să stai cu ochii pe ea o clipă? îl întrebă Wolff. 

— Desigur. 

Wolff se îndepărtă, pe urmă se întoarse. Observase că Elene 
încă ţinea în mână cartea Rebecca. intinse mâna spre ea și i-o 
luă. Dispăru în spatele draperiilor. 

Elene reflectă: „Dacă-i spun lui Kemel despre cod, poate că-l 
va obliga pe Wolff să i-l dea și poate că Vandam îl va lua apoi de 
la Wolff. Și totuși, ce se va întâmpla cu mine?” 

— Ce..., se adresă Kemel femeii. 


VP - 275 


Se întrerupse brusc atunci când Wolff reveni, aducându-și 
hainele. Acesta începu să se îmbrace. 

— Ai vreun indicativ de apel atunci când transmiti? îl întrebă 
Kemel. 

— Sfinx, răspunse scurt Wolff. 

— Un cod? 

— Fără cod. 

— Ce era în cartea aceea? 

Wolff părea furios. 

— Un cod, spuse el. Dar nu ţi-l pot da. 

— Avem nevoie de el. 

— Nu ţi-l pot da, repetă Wolff. Va trebui să riști și să emiţi în 
limbaj obișnuit. 

Kemel încuviință. Pe neașteptate, cuțitul apăru în mâna lui 
Wolff. 

— N-avem ce discuta, zise Alex. Ştiu că ai un pistol în 
buzunar. Tine minte, dacă tragi, va trebui să le dai explicații 
britanicilor. Cred că ar fi mai bine să pleci. 

Kemel se întoarse fără să vorbească, urcă scara și ieși prin 
trapă. Elene îi auzi pașii pe punte. Wolff se duse la hublou și-l 
urmări îndepărtându-se pe drumul de edec. 

Lăsă deoparte cuțitul și-și încheie nasturii de la cămașă peste 
teacă. Işi încălţă pantofii și strânse bine șireturile. Aduse cartea 
din camera alăturată, scoase din ea foaia de hârtie pe care era 
cheia codului, o mototoli și o puse într-o scrumieră mare din 
sticlă, apoi luă o cutie de chibrituri din sertarul din bucătărie și 
dădu foc hârtiei. 

„Probabil că are o altă cheie pentru celălalt radio 
transmiţător”, își spuse Elene. 

După ce se asigură că hârtia arsese complet, se uită la carte, 
ca și cum ar fi vrut s-o ardă și pe aceasta, pe urmă deschise un 
hublou și o aruncă în fluviu. Scoase o valiză mică dintr-un dulap 
și începu să-și împacheteze câteva lucruri. 

— Unde pleci? întrebă Elene. 

— Vei afla, pentru că vii cu mine. 

— Asta nu. 

Ce avea să facă Wolff cu ea? O prinsese înșelându-l - se 
gândise, oare, la o pedeapsă pe măsură? Se simţea epuizată și 
îngrozită. Nimic din ceea ce făcuse nu ieșise bine. La început, se 
temuse doar de faptul că putea s-o oblige să întrețină relaţii 


VP - 276 


sexuale cu el, însă în acel moment avea motive mult mai mari 
să se teamă. Se gândi să încerce iarăși să fugă - aproape că 
reușise ultima dată, dar nu mai avea energie. 

Wolff continua să-și împacheteze lucrurile. Elene văzu câteva 
din propriile haine pe podea și-și aminti că nu se îmbrăcase cum 
trebuia. Erau acolo chiloţii, ciorapii și sutienul. Decise să și le 
pună. Își trase rochia peste cap. Se aplecă să-și ia lenjeria. Când 
se ridică, Wolff o îmbrăţișă. O sărută aspru pe gură. Nu părea 
să-i pese că Elene nu-i răspundea deloc. Își strecură mâna între 
picioarele ei și-i înfipse un deget în vagin. Pe urmă îl scoase și i-l 
vâri în anus. Ea se încordă. El i-l împinse mai adânc, iar ea icni 
de durere. 

Wolff o privi pătrunzător. 

— Ştii, cred că te-aș lua cu mine chiar dacă nu mi-ai fi de 
niciun folos. 

Umilită, Elene închise ochii. El îi întoarse brusc spatele și 
continuă să-și facă bagajul. 

Ea își puse lenjeria. Când fu gata, Wolff aruncă o ultimă privire 
în jur și spuse: 

— Să mergem! 

Elene îl urmă pe punte, întrebându-se ce avea de gând cu 
Sonia. Ca și cum i-ar fi ghicit gândurile, Wolff zise: 

— Nu-mi place deloc să tulbur somnul de frumuseţe al Soniei. 
Mișcă! adăugă el rânjind. 

Merseră pe drumul de edec. „De ce o părăsește pe Sonia?”, 
se întrebă Elene în gând. Nu putea înţelege de ce, însă știa că 
era din cauza cruzimii sale. Wolff era un om complet lipsit de 
scrupule, decise ea, iar acel gând o făcu să se cutremure, 
pentru că era în puterea lui. Se întrebă dacă l-ar fi putut ucide. 

Wolff își căra valiza în mâna stângă, iar cu dreapta o apucă de 
braţ pe Elene. Cotiră spre potecă, merseră până în stradă și 
ajunseră la automobilul lui. Deschise portiera de pe partea 
șoferului și o obligă să urce pe deasupra schimbătorului de 
viteze pe locul de alături. Wolff se așeză la volan și porni 
mașina. Era un miracol că mai era întreagă după ce fusese 
lăsată pe șosea toată noaptea; în mod normal, tot ce putea fi 
dezasamblat ar fi fost furat, inclusiv roţile. 

„Are noroc cu carul”, chibzui Elene. 

Mașina demară. Elene se întreba unde mergeau. Oricare ar fi 
fost destinaţia lor, ea știa că în locul acela era cel de-al doilea 


VP - 277 


radio transmiţător al lui Wolff, împreună cu un alt exemplar din 
Rebecca și altă cheie a codului. 

„Când vom ajunge acolo, va trebui să încerc din nou”, reflectă 
ea obosită. In acel moment totul depindea de ea. Wolff părăsise 
ambarcaţiunea, așa că Vandam nu mai putea face nimic, chiar 
dacă l-ar fi dezlegat cineva. Elene trebuia să încerce de una 
singură să-l împiedice pe Wolff să-l contacteze pe Rommel și, 
dacă era posibil, să fure cheia codului. Ideea era ridicolă și 
extrem de riscantă. Tot ceea ce-și dorea, de fapt, era să scape 
de acel bărbat periculos și malefic, să revină acasă, să uite de 
spioni, coduri și război și să se simtă din nou în siguranţă. 

Gândul îi zbură la tatăl ei, care mergea pe jos spre lerusalim, 
și înţelese că trebuia să încerce. Wolff opri mașina. Elene 
recunoscu imediat locul în care se aflau. 

— E casa lui Vandam! zise ea. 

— Întocmai. 

Se uită la Wolff, încercând să descifreze expresia de pe fața 
lui. 

— Dar Vandam nu este acasă, continuă ea. 

— Nu, zise Wolff rânjind sumbru. Însă Billy este. 


Capitolul 24 


Anwar Al-Sadat era încântat de radio transmiţător. 

— E un model Hallicrafter/Sky Chalenger, îl lămuri el pe 
Kemel. American. 

Îl conectă la priză pentru a-l testa și declară că era foarte 
performant. 

Kemel îi explică lui Al-Sadat că trebuia să emită la miezul 
nopţii pe lungimea de undă pe care era reglat transmiţătorul și 
că indicativul de apel era „Sfinx”. Îi spuse că Wolff refuzase să-i 
dea codul și că trebuiau să-și asume riscul de a transmite 
mesajul în limbaj normal. 

Ascunseră radio transmiţătorul în cuptorul din bucătăria 
căsuței. Kemel părăsi locuinţa lui Sadat și se întoarse cu mașina 
de la Kubri Al Qubbah la Zamalek. Pe drum se gândi ce 
acoperire putea să găsească pentru rolul său în evenimentele 
din noaptea aceea. Povestea lui trebuia să corespundă cu cea a 


VP - 278 


sergentului pe care Vandam îl trimisese după ajutor, așa că ar fi 
trebuit să recunoască faptul că primise acel telefon. Poate că 
trebuia să spună că, înainte de a-i alerta pe britanici, se dusese 
la ambarcaţiune ca să investigheze, în caz că „maiorul Vandam” 
era un impostor. Și apoi? Îl căutase pe drumul de edec și prin 
tufișuri și pe urmă fusese și el lovit în cap. Partea proastă era că 
n-ar fi putut pretinde că rămăsese inconștient atâtea ore. 
Așadar, trebuia să spună că fusese legat și că abia reușise să se 
elibereze. După aceea el și Vandam se urcaseră la bordul 
locuinţei plutitoare și o găsiseră goală. 

Părea verosimil. 

Parcă mașina și cobori precaut pe drumul de edec. Privind 
printre arbuști, încercă să-și amintească unde îl lăsase pe 
Vandam. Se afundă în tufișuri cam la vreo patruzeci de metri de 
acel loc. Se întinse pe pământ și se rostogoli ca să-și 
murdărească hainele, apoi își înfipse degetele în solul nisipos. Işi 
mânji faţa cu nisip, pe urmă își trecu degetele prin păr. După ce 
își frecă încheieturile mâinilor ca să pară julite, plecă în căutarea 
lui Vandam. 

Îl găsi exact acolo unde îl lăsase. Era legat zdravăn, iar 
călușul era și el la locul lui. Vandam se uită la Kemel cu ochii 
mari de uimire. 

— Dumnezeule, v-au atacat și pe dumneavoastră! exclamă 
Kemel. 

Se aplecă, îi scoase călușul și începu să-l dezlege. 

— Sergentul m-a contactat, îi explică el. Am venit aici să vă 
caut și nu-mi mai amintesc decât că m-am trezit legat, cu un 
căluș în gură și cu o durere groaznică de cap. Asta s-a întâmplat 
cu câteva ore în urmă. Abia acum am reușit să mă dezleg. 

Vandam nu zise nimic. 

Kemel aruncă frânghia. Vandam se ridică în picioare, 
înțepenit. 

— Cum vă simţiţi? întrebă Kemel. 

— Sunt bine. 

— Să urcăm la bordul locuinţei plutitoare și să vedem ce 
găsim, zise Kemel și se întoarse cu spatele. 

e 

Imediat ce Kemel se întoarse, Vandam făcu un pas în față și-l 
lovi cu toată forța cu cantul palmei peste ceafă. Lovitura l-ar fi 
putut ucide pe Kemel, însă lui Vandam nu-i păsa. Cu un căluș în 


VP - 279 


gură și legat, el nu fusese în stare să vadă drumul de edec, dar 
auzise: „Sunt Kemel. Dumneata trebuie să fii Wolff”. Așa 
înțelesese că fusese trădat de Kemel. Evident, detectivul nu se 
gândise la acea posibilitate. De când auzise acele cuvinte, 
Vandam clocotise de furie și toată frustrarea lui reținută atât 
timp izbucnise pe neașteptate, culminând cu acea lovitură. 

Kemel se prăbușise și zăcea nemișcat. Vandam îl întoarse, îi 
scotoci prin buzunare și găsi pistolul. Folosi frânghia cu care 
fusese imobilizat ca să-i lege lui Kemel mâinile la spate. Apoi îl 
pălmui peste faţă până ce acesta își reveni. 

— Ridică-te! îi zise Vandam. 

Kemel părea perplex și cuprins de frică. 

— Ce faci? întrebă el. 

Vandam îl lovi cu piciorul. 

— Ridică-te! 

Kemel se ridică anevoie în picioare. 

— Întoarce-te! 

Detectivul se conformă. Vandam îl apucă de guler cu mâna 
stângă, ţinând pistolul în dreapta. 

— Mișcă! 

Merseră la ambarcaţiune. Vandam îl împinse în faţă, urcând 
pe pasarelă și apoi pe punte. 

— Deschide trapa! 

Kemel își vâri vârful pantofului în mânerul trapei și o ridică. 

— Coboară! 

Cu mâinile legate la spate, Kemel cobori cu dificultate scara. 
Vandam se aplecă să privească înăuntru. Nu era nimeni acolo. 
Coborî repede scara. Împingându-l pe Kemel într-o parte, trase 
draperiile. 

O văzu pe Sonia dormind în pat. 

— Intră aici! îi ordonă el lui Kemel. 

Detectivul intră și rămase în picioare lângă capul patului. 

— Trezește-o! 

Kemel o atinse pe Sonia cu piciorul și o rostogoli, dar ea nu se 
trezi. Vandam văzu că era goală. Se aplecă și o apucă de nas. 
Ea deschise ochii și se ridică imediat în capul oaselor, 
morocănoasă. Îl recunoscu pe Kemel, după aceea îl văzu pe 
Vandam cu arma în mână. 

— Ce se petrece aici? întrebă ea. 

Apoi ea și Vandam întrebară simultan: 


VP - 280 


— Unde e Wolff? 

Vandam era foarte sigur că Sonia nu se prefăcea. Era foarte 
limpede în acel moment că Wolff fusese avertizat de Kemel și că 
plecase fără s-o mai trezească pe Sonia. Probabil că o luase pe 
Elene cu el, deși Vandam nu-și imagina de ce. 

Maiorul puse ţeava pistolului chiar sub sânul stâng al Soniei. 
Pe urmă i se adresă lui Kemel: 

— ţi voi pune o întrebare. Dacă nu răspunzi corect, o omor. Ai 
înțeles? 

Kemel încuviinţă încordat. 

— A trimis Wolff vreun mesaj radio noaptea trecută la ora 
douăsprezece? 

— Nu! strigă Sonia. Nu, n-a trimis, n-a trimis! 

— Ce s-a petrecut aici? întrebă Vandam, fiindu-i groază de 
răspuns. 

— Am mers la culcare. 

— Cine? 

— Wolff, Elene și cu mine. 

— Împreună? 

— Da. 

Deci asta era. Și Vandam crezuse că Elene era în siguranță, 
fiindcă mai era o femeie în preajmă! Asta explica interesul 
continuu al lui Wolff pentru Elene: o voiau pentru un sex în trei. 
Lui Vandam i se făcu greață, dar nu pentru ce făcuseră ei, ci 
pentru că el o obligase pe Elene să participe la așa ceva. 

Alungă acel gând. Oare Sonia spunea adevărul? Wolff nu mai 
apucase să-i transmită mesajul lui Rommel noaptea trecută? 
Vandam n-avea idee cum putea să verifice asta. Putea doar să 
spere că era adevărat. 

— Îmbracă-te! îi ceru el Soniei. 

Ea cobori din pat și-și puse în grabă o rochie. Ținându-i pe 
amândoi sub ameninţarea armei, Vandam se duse la prova 
bărcii și privi prin mica deschidere a ușii. Observă o baie 
strâmtă, cu două hublouri mici. 

— Intraţi amândoi aici! 

Kemel și Sonia se conformară tăcuţi. Vandam închise ușa 
după ei și începu să percheziționeze ambarcaţiunea. Deschise 
toate dulapurile și sertarele, aruncând conţinutul acestora pe 
podea. Smulse cearșafurile de pe pat. Cu un cuţit de bucătărie 
ascuţit sfâșie salteaua și tapiţeria canapelei. Cercetă toate 


VP - 281 


hârtiile de pe birou. Găsi o scrumieră mare din sticlă plină cu 
resturi de hârtie carbonizată și căută în ea, însă hârtia era arsă 
complet. Goli frigiderul. Urcă pe punte și goli lădiţele și 
compartimentele de depozitare. Verifică peste tot în jurul 
carenei, căutând vreo frânghie care să atârne în apă. 

După o jumătate de oră era convins că la bordul 
ambarcaţiunii nu se afla niciun radio transmiţător, niciun 
exemplar din Rebecca și nici cheia codului. 

li scoase pe cei doi prizonieri din baie. Intr-una din lăzile de pe 
punte găsi o sfoară. Legă mâinile Soniei, apoi îi legă pe Kemel și 
pe Sonia unul de celălalt. li obligă să coboare de pe barcă, 
ducându-i pe drumul de edec până când ajunseră în stradă. 
Merseră spre pod, unde opri un taxi. li așeză pe Sonia și pe 
Kemel în spate, ţinând arma îndreptată asupra lor, iar el se urcă 
în faţă, lângă șoferul arab cu ochii mari de spaimă. 

— La MCG, îi spuse el șoferului. 

Cei doi prizonieri aveau să fie interogaţi, deși, în realitate, nu 
erau decât două întrebări de pus: Unde era Wolff? Și unde era 
Elene? 

e 

Stând în automobil, Wolff o apucă pe Elene de încheietura 
mâinii. Ea încercă să se smucească, dar strânsoarea lui era 
foarte puternică. Wolff scoase cuțitul și-i plimbă ușor lama pe 
dosul mâinii ei. Tăișul era foarte ascuţit. Elene își privi îngrozită 
mâna. La început, vârful lamei îi lăsă pe piele doar o dâră 
subţire, ca o urmă de creion. Apoi sângele ţâșni din tăietură, 
însoțit de o durere acută. Elene icni. 

— Să stai aproape de mine și să nu spui nimic, o avertiză 
Wolff. 

Deodată, Elene se simți cuprinsă de ură. ÎI privi pătrunzător. 

— Altfel o să mă spinteci? îl întrebă ea cu dispret. 

— Nu, îi răspunse el. Altfel o să-l spintec pe Billy. 

Îi eliberă încheietura și cobori din mașină. Elene rămase 
nemișcată. Se simţea neputincioasă. Ce putea să facă împotriva 
acelui bărbat puternic și nemilos? Scoase din poșetă o batistă, 
pe care și-o înfășură în jurul mâinii însângerate. 

Nervos, Wolff veni pe partea ei și deschise portiera. O apucă 
de braţ și o obligă să coboare din mașină. Apoi, continuând s-o 
țină ferm, traversară șoseaua până la casa lui Vandam. 


VP - 282 


Străbătură aleea scurtă, iar Wolff sună la ușă. Elene își aminti 
de ultima dată când stătuse în acel portic, așteptând să i se 
deschidă ușa. Parcă trecuseră ani de atunci, dar erau numai 
câteva zile. Atunci aflase că Vandam fusese căsătorit și că soţia 
lui murise, pe urmă făcuse dragoste cu Vandam, iar el nu-i 
trimisese flori - cum putuse ea să facă atâta caz de asta? - și-l 
găsiseră pe Wolff, și... 

Ușa se deschise. Elene îl recunoscu pe Gaafar. Servitorul o 
recunoscu și el. 

— Bună dimineaţa, domnișoară Fontana. 

— Bună, Gaafar, zise ea. 

— Bună dimineaţa, Gaafar. Sunt căpitanul Alexander. Domnul 
maior m-a rugat să trec pe aici. Ne dai voie să intrăm, te rog? 

— Desigur, domnule. 

Gaafar le făcu loc să intre. Continuând să ţină strâns brațul lui 
Elene, Wolff intră în casă. Servitorul închise ușa. Elene își 
amintea acel hol cu dale. 

— Sper că domnul maior e bine..., spuse Gaafar. 

— Da, e bine, confirmă Wolff. Insă nu poate veni acasă în 
această dimineaţă, așa că m-a rugat pe mine să trec pe aici, să- 
ți spun că e bine și să-l duc pe Billy cu mașina la școală. 

Elene se cutremură de spaimă. Era îngrozitor - Wolff voia să-l 
răpească pe Billy. Ar fi trebuit să ghicească de îndată ce Wolff 
menţionase numele băiatului, însă era de neconceput. Ea nu 
trebuia să permită așa ceva! Ce putea să facă? Voia să strige: 
„Nu, Gaafar, el minte, ia-l pe Billy și plecați de aici, fugiţi, fugiți!” 
Dar Wolff avea cuțitul și Gaafar era bătrân, așa că Wolff l-ar fi 
luat oricum pe Billy. 

Gaafar părea să ezite. 

— În regulă, Gaafar, grăbește-te! îl zori Wolff. N-avem toată 
ziua la dispoziţie. 

— Da, domnule, spuse Gaafar reacţionând din reflex, ca un 
servitor egiptean care asculta supus un european autoritar. Billy 
tocmai își termină micul dejun. Vă rog să așteptați aici o clipă. 

Gaafar le deschise ușa salonului. Wolff o îmbrânci pe Elene în 
salon și, în sfârșit, îi eliberă braţul din strânsoare. Elene se uită 
la tapiţerie, la tapet, la șemineul placat cu marmură și la 
fotografiile din Tatler ale Angelei Vandam: acele lucruri aveau 
aspectul straniu al unor obiecte familiare pe care le mai văzuse 
într-un coșmar. Angela ar fi știut ce să facă, reflectă tristă Elene. 


VP - 283 


„Nu fi ridicol!”, ar fi spus ea, apoi, ridicând cu trufie un braţ, i-ar 
fi cerut lui Wolff să iasă din casa ei. Elene clătină din cap pentru 
a alunga acea iluzie: Angela ar fi fost la fel de neputincioasă ca 
și ea. 

Wolff se așeză la birou. Deschise un sertar, scoase un carnet 
și un creion și începu să scrie. Elene se întrebă ce ar fi putut 
face Gaafar în situaţia acea. Era posibil să sune la MCG pentru a 
se consulta cu tatăl lui Billy? Elene știa că egiptenilor nu le 
plăcea să telefoneze la MCG - lui Gaafar i-ar fi fost greu să 
treacă de operatorii de la centrala telefonică și de secretari. Privi 
în jur și constată că telefonul era chiar în camera aceea, așa că, 
dacă Gaafar ar fi încercat să telefoneze, oricum Wolff l-ar fi 
împiedicat. 

— De ce m-ai adus aici? strigă ea. 

Frica și frustrarea făceau ca glasul ei să răsune strident. 

Wolff își ridică privirea de la ceea ce scria. 

— Ca să-l fac pe băiat să tacă. Avem de parcurs un drum 
lung. 

— Lasă-l pe Billy aici! se rugă ea de el. E doar un copil. 

— Copilul lui Vandam, spuse Wolff zâmbind viclean. 

— N-ai nevoie de el. 

— S-ar putea ca Vandam să ghicească unde mă duc, zise 
Wolff. Vreau să fiu sigur că nu vine după mine. 

— Chiar crezi că va sta acasă dacă-i vei lua fiul? 

Wolff părea să cântărească spusele ei. 

— Așa sper, răspunse el în cele din urmă. Și oricum, ce am de 
pierdut? Dacă nu-l iau pe băiat, sunt sigur că Vandam va veni 
după mine. 

Elene făcea eforturi să nu izbucnească în lacrimi. 

— N-ai pic de mil? 

— Mila este o emoție decadentă, spuse Wolff cu o sclipire în 
ochi. Scepticismul privind moralitatea este decisiv. Sfârșitul 
interpretării morale a lumii, care nu mai respectă nicio regulă... 

Wolff părea să citeze pe cineva. 

— Nu cred că faci asta ca să-l constrângi pe Vandam să stea 
acasă, spuse Elene, ci, pur și simplu, din răutate, deoarece îl 
urăști. Te gândești la suferința pe care i-o vei provoca și-ţi face 
placere. Ești un om crud, nedrept și detestabil. 

— Poate că ai dreptate. 

— Eşti bolnav. 


VP - 284 


— Destul! 

Wolf se înroși ușor, însă reuși să se calmeze cu un mic efort. 

— Taci cât timp scriu! 

Elene se strădui să se concentreze. Plecau într-o călătorie 
lungă. Wolff se temea că Vandam îi va urmări. El îi spusese lui 
Kemel că mai avea un emiţător radio. Era posibil ca Vandam să 
ghicească încotro se îndreptau. La capătul călătoriei, cu 
siguranţă, era acel radio transmiţător de rezervă, cu un 
exemplar din Rebecca și cheia codului. Ea trebuia să-l ajute 
cumva pe Vandam să-i urmărească, în așa fel încât el să-i 
salveze și, în același timp, să obţină cheia codului. 

„Dacă Vandam ar putea ghici destinaţia, chibzui Elene, atunci 
pot și eu să fac asta. Unde ar putea păstra Wolff un radio 
transmiţător de rezervă? Ne așteaptă o călătorie lungă. Poate că 
l-a ascuns undeva înainte de a ajunge la Cairo. Ar putea fi 
undeva în deșert sau între locul acesta și Assiut. Poate că...” 

Billy intră în salon. 

— Bună, îi spuse el lui Elene. Mi-ai adus cartea aceea? 

Ea nu știa despre ce carte vorbea Billy. 

— Cartea? 

Se uită la el, gândindu-se că era doar un copil, în ciuda 
manierelor lui de adult. Era îmbrăcat cu niște pantaloni scurți 
din flanel gri și o cămașă albă, iar pe pielea fină a antebraţului 
gol nu era niciun fir de păr. Purta o cravată de elev și ţinea în 
mână un ghiozdan. 

— Ai uitat, zise el cu aerul că fusese trădat. Trebuia să-mi 
împrumuți o povestire cu detectivi de Simenon. 

— Am uitat. Îmi pare rău. 

— Mi-o aduci data viitoare când vii? 

— Desigur. 

În tot acest timp, Wolff îl privea fix pe Billy, ca un avar care se 
uită încântat la comorile din scrinul său. Se ridică în picioare. 

— Bună, Billy, rosti el zâmbitor. Sunt căpitanul Alexander. 

Billy îi strânse mâna. 

— Încântat de cunoștință, domnule. 

— Tatăl tău m-a rugat să-ţi spun că este foarte ocupat. 

— El vine întotdeauna acasă pentru micul dejun, spuse Billy. 

— Nu și astăzi. E foarte ocupat cu bătrânul Rommel, înţelegi? 

— S-a bătut iarăşi? 

Wolff ezită. 


VP - 285 


— De fapt, da, dare bine. S-a ales doar cu un cucui. 

Elene observă că Billy părea mai curând mândru decât 
îngrijorat. Gaafar intră în salon și i se adresă lui Wolff: 

— Sunteţi sigur, domnule, că domnul maior v-a spus să-l 
duceţi pe băiat la școală? 

„Este suspicios”, se gândi Elene. 

— Desigur, răspunse Wolff. S-a întâmplat ceva? 

— Nu, însă răspund de Billy și nu vă cunoaștem, de fapt... 

— Dar o cunoașteți pe domnișoara Fontana, îl întrerupse 
Wolff. Era cu mine când domnul maior Vandam m-a rugat să fac 
asta, nu-i așa, Elene? 

Wolff o privi fix și-și atinse ușor teaca de sub brațul stâng, 
unde avea cuțitul. 

— Da, confirmă Elene pe un ton jalnic. 

— În fond, ai perfectă dreptate să fii prudent, Gaafar. Poate ar 
trebui să suni la MCG și să vorbești personal cu domnul maior. 

Îi făcu semn din cap spre telefon. 

„Nu, Gaafar, nu, reflectă Elene, te va ucide înainte să apuci să 
formezi numărul”. 

Gaafar ezită, apoi spuse: 

— Sunt sigur că nu va fi necesar, domnule. Cum ați afirmat și 
dumneavoastră, o cunoaștem pe domnișoara Fontana. 

„E numai vina mea”, medită Elene. 

Gaafar plecă. Wolff i se adresă scurt lui Elene în arabă: 

— Ține-l pe băiat ocupat încă o clipă. 

Pe urmă continuă să scrie. 

Elene privi o clipă ghiozdanul lui Billy și-i veni o idee. 

— Arată-mi manualele tale de la școală, zise ea. 

Billy o privi de parcă s-ar fi îndoit de sănătatea ei mintală. 

— Haide! insistă ea. 

Ghiozdanul era deschis și din el ieșea un atlas. Elene întinse 
mâna și-l scoase. 

— Ce ai la geografie? 

— Fiordurile norvegiene. 

Elene văzu că Wolff terminase de scris și punea coala de 
hârtie într-un plic. El își trecu limba peste marginea plicului, îl 
lipi și apoi îl puse în buzunar. 

— Haide să căutăm Norvegia, spuse Elene. 

Ea răsfoi paginile atlasului. Wolff ridică receptorul și formă un 
număr. Se uită la Elene, pe urmă afară, pe fereastră. 


VP - 286 


Elene găsi harta Egiptului. 

— Însă asta e..., începu Billy. 

Cu o mișcare rapidă, Elene îi puse degetul pe buze. El tăcu și 
o privi încruntat. Elene își spuse: „Te rog, dragul meu băieţel, 
taci din gură și lasă asta în seama mea”. 

— Scandinavia, da, dar Norvegia este în Scandinavia, uite. 

Ea își desfăcu batista care-i acoperea rana de la mână. Billy 
se holbă la tăietură. Elene își deschise rana cu unghia, făcând-o 
să sângereze din nou. Billy se făcu alb ca varul. Băiatul se 
pregătea să spună ceva, așa că Elene îi atinse iar buzele și 
clătină din cap cu o privire rugătoare. 

Elene era sigură că Wolff avea de gând să meargă la Assiut. 
Asta era cel mai probabil, ţinând cont că Wolff își exprimase 
îngrijorarea cu privire la faptul că Vandam îi putea ghici 
destinaţia. În timp ce se gândea la toate astea, îl auzi pe Wolff 
vorbind la telefon: 

— Alo? La ce oră pleacă trenul spre Assiut? 

„Am avut dreptate”, își zise ea. Își înmuie degetul în sângele 
din rană. Din trei linii desenă cu sânge, pe harta Egiptului, o 
săgeată cu vârful îndreptat spre Assiut, la aproximativ cinci sute 
de kilometri sud de Cairo. Închise atlasul. Folosi batista pentru a 
mânji cu sânge coperta acestuia, apoi strecură atlasul sub ea. 

Wolff continua să vorbească la telefon: 

— Da... și la ce oră sosește? 

— Însă de ce sunt fiorduri în Norvegia, și nu în Egipt? întrebă 
Elene. 

Billy părea mut de uimire. Se holba la mâna ei. Trebuia să-l 
facă să-și revină înainte s-o dea de gol. 

— la ascultă, ai citit povestirea aceea de Agatha Christie 
intitulată Enigma atlasului pătat cu sânge? îl întrebă ea. 

— Nu, nu este nicio... 

— E foarte ingenios modul în care detectivul reușește să 
deducă totul din ace/ singur indiciu. 

Billy o privi încruntat, dar în loc de încruntarea aceea 
provocată de uimire, băiatul avea expresia cuiva care era pe 
cale să înţeleagă despre ce era vorba. Wolff lăsă jos receptorul 
și se ridică. 

— Să mergem, Billy, zise el. Nu trebuie să întârzii la școală. Se 
duse la ușă și o deschise. Billy își luă ghiozdanul și ieși. 


VP - 287 


Elene se ridică, temându-se că Wolff putea să zărească 
atlasul. 

— Haide, spuse el nerăbdător. 

Elene ieși pe ușă și Wolff o urmă. Billy era deja pe verandă. Pe 
o măsuţă ovală din hol era un mic teanc de scrisori. Elene îl 
văzu pe Wolff lăsând plicul său deasupra celorlalte scrisori. 
leșiră pe ușa din faţă. 

— Ştii să conduci? o întrebă Wolff pe Elene. 

— Da, răspunse Elene. 

Apoi se blestemă: gândea atât de încet - ar fi trebuit să 
răspundă „nu”. 

— Voi doi urcați în față, le zise Wolff, apoi el se urcă în spate. 
Când puse mașina în mișcare, Elene îl văzu pe Wolff aplecându- 
se în față. 

— ÎI vezi? întrebă el. 

Elene privi în jos. Wolff îi arăta lui Billy cuțitul. 

— Da, răspunse Billy cu o voce nesigură. 

— Dacă ne faci probleme, îţi tai capul, adăugă Wolff. 

Billy începu să plângă. 


Capitolul 25 


— Drepţi! strigă Jakes cu tonul lui de sergent-major. 

Kemel se conformă. În camera de interogatoriu era doar o 
masă. Vandam intră după Jakes, ducând un scaun într-o mână și 
o ceașcă de ceai în cealaltă. Se așeză. 

— Unde e Alex Wolff? întrebă Vandam. 

— Nu știu, răspunse Kemel, relaxându-se puțin. 

— Drepţi! strigă Jakes. 

Kemel își reluă poziţia de drepţi. Vandam sorbi din ceai. Asta 
făcea parte din scenariu, fiind un mod de a sugera că avea tot 
timpul din lume și că nu era preocupat de ceva anume, spre 
deosebire de prizonier, care se confrunta cu probleme mari. 

— Noaptea trecută ai primit un telefon de la polițistul care 
supraveghea ambarcaţiunea Jihan, spuse el. 

— Răspunde-i domnului maior! strigă Jakes. 

— Da, zise Kemel. 

— Ce ţi-a spus? 


VP - 288 


— A zis că maiorul Vandam l-a întâlnit pe drumul de edec și l- 
a trimis să ceară ajutor. 

— Domnule! îl atenţionă Jakes. „Să ceară ajutor, domnule!” 

— Să ceară ajutor, domnule. 

— Și ce ai făcut? întrebă Vandam. 

— M-am dus personal pe drumul edec ca să cercetez, 
domnule. 

— Și după aceea? 

— Am fost lovit în cap și m-am prăbușit, inconștient. Când mi- 
am revenit, aveam mâinile și picioarele legate. Mi-au trebuit 
câteva ore să mă eliberez. Pe urmă l-am dezlegat pe domnul 
maior Vandam, după care el m-a atacat. 

Jakes se apropie de Kemel. 

— Ești un mic wog nenorocit și mincinos, asta ești. 

Kemel făcu un pas în spate. 

— Un pas în faţă! strigă Jakes. Nu-i așa că ești un mic wog 
mincinos? 

Kemel nu răspunse. 

— Ascultă, Kemel, interveni Vandam. După cum stau lucrurile, 
vei fi împușcat pentru spionaj. Dacă ne spui tot ce știi, poţi 
scăpa doar cu o condamnare la închisoare. Fii înţelegător. Deci 
ai venit pe drumul de edec și m-ai lovit, nu-i așa? 

— Nu, domnule. 

Vandam oftă. Kemel inventase povestea aceea și se agăța cu 
încăpățânare de ea. Chiar dacă știa sau putea bănui unde fugise 
Wolff, nu l-ar fi dat de gol atât timp cât pretindea că era 
nevinovat. 

— Cu ce e implicată soția ta în toată povestea asta? întrebă 
Vandam. 

Kemel nu spuse nimic, însă părea speriat. 

— Dacă nu-mi răspunzi la întrebări, va trebui s-o întreb pe ea. 

Buzele lui Kemel erau atât de strânse, încât păreau o linie 
groasă. Vandam se ridică în picioare. 

— În regulă, Jakes, adu-o pe soţia lui aici sub acuzaţia de 
spionaj. 

— Un exemplu tipic de justiţie britanică, zise Kemel. 

Vandam îl privi. 

— Unde este Wolff? 

— Nu știu. 


VP - 289 


Vandam ieși din încăpere. Îl aşteptă pe Jakes în faţa ușii. Când 
căpitanul ieși, Vandam îi spuse: 

— E poliţist, cunoaște metodele noastre. O să cedeze, dar nu 
astăzi. 

Și Vandam trebuia să-l găsească pe Wolff chiar în ziua aceea. 

— Vreţi s-o arestez pe nevastă-sa? 

— Nu încă. Poate mai târziu. 

Însă unde era Elene? Merseră câţiva metri până la altă celulă. 

— Aici e totul pregătit? 

— Da. 

— În regulă. 

Deschise ușa și intră. Încăperea nu era la fel de goală. Sonia 
ședea pe un scaun tare, îmbrăcată într-o rochie cenușie 
grosolană, de închisoare. Lângă ea stătea în picioare o femeie 
ofițer, care l-ar fi speriat și pe Vandam dacă i-ar fi fost prizonier. 
Femeia era scundă și solidă, cu un chip dur, masculin, și cu 
părul cărunt, tuns scurt. Într-un colț al încăperii era un pat 
îngust, iar în colţul opus, un lighean cu apă rece. 

— Ridică-te în picioare! i se adresă femeia ofițer prizonierei. 

Vandam și Jakes se așezară pe scaune. 

— Stai jos, Sonia! spuse Vandam. 

Femeia ofiţer o forţă pe Sonia să se așeze pe scaun. 

Vandam o studie pe Sonia câteva clipe. O mai interogase o 
dată înainte și ea se dovedise mai tare decât el. De data 
aceasta nu va mai fi la fel: era în joc siguranţa lui Elene, iar 
Vandam nu mai avea de ce să se poarte „cu mănuși”. 

— Unde este Alex Wolff? 

— Nu știu. 

— Unde e Elene Fontana? 

— Nu știu. 

— Wolff e spion german și l-ai ajutat. 

— E ridicol. 

— Ai dat de necaz. 

Ea nu spuse nimic. Vandam îi privi cu atenţie fața. Era 
mândră, încrezătoare, neînfricată. Maiorul se întreba ce se 
întâmplase, de fapt, în dimineaţa aceea la bordul ambarcaţiunii. 
Desigur, Wolff plecase fără s-o avertizeze. Oare nu se simţea 
trădată? 

— Wolff te-a trădat, continuă Vandam. Kemel, detectivul, l-a 
avertizat pe Wolff de primejdie, dar Wolff te-a lăsat dormind și a 


VP - 290 


plecat cu o altă femeie. Ai de gând să-l mai aperi după toate 
astea? 

Ea nu zise nimic. 

— Wolff își ţinea radio transmiţătorul pe barca ta. l-a transmis 
mesaje lui Rommel la miezul nopţii. Ştiai toate astea, așadar, 
ești complicea unui spion. Vei fi împușcată pentru spionaj. 

— Întreg orașul Cairo se va răscula. Nu veţi îndrăzni! 

— Așa crezi? Ce ne mai pasă dacă orașul se mai răscoală? 
Nemţii sunt la porțile lui - să înăbușe ei revolta. 

— Să nu îndrăznești să mă atingi. 

— Unde s-a dus Wolff? 

— Nu știu. 

— N-ai nicio bănuială? 

— Nu. 

— Nu ne ajuţi deloc, Sonia. În ceea ce te privește, asta va 
înrăutăţi lucrurile. 

— Nu te poți atinge de mine. 

— Cred că ar fi mai bine să-ţi dovedesc că pot. 

Vandam îi făcu un semn din cap femeii ofițer. Aceasta o 
imobiliză pe Sonia, iar Jakes o legă de scaun. Ea se împotrivi o 
clipă, însă era inutil. Se uită la Vandam și, pentru prima oară, în 
ochii ei se putea distinge o urmă de teamă. 

— Ce aveți de gând, ticăloșilor? 

Femeia ofițer scoase din geantă o foarfecă uriașă. Ridică o 
șuviță din părul lung și des al Soniei și o tăie. 

— Nu poţi face asta! ţipă Sonia. 

Femeia tăie repede părul Soniei. Pe măsură ce buclele grele 
cădeau, femeia le punea în poala dansatoarei. Disperată, Sonia 
urla, blestemându-l pe Vandam, pe Jakes și pe toţi englezii într- 
un limbaj pe care maiorul nu-l mai auzise vreodată la o femeie. 
Femeia ofiţer luă o foarfecă mai mică și tăie părul Soniei foarte 
aproape de scalp. 

Țipetele se potoliră, iar Sonia izbucni în lacrimi. Când înţelese 
că putea fi auzit, Vandam zise: 

— După cum vezi, nu ne mai pasă prea mult de legalitate, 
justiţie sau de opinia publică egipteană. Suntem cu spatele la 
zid. S-ar putea ca în curând să fim uciși cu toţii. Suntem 
disperaţi. 

Femeia luă un săpun și un pămătuf de bărbierit și acoperi cu 
spumă creștetul Soniei, pe urmă începu să-i radă scalpul. 


VP - 291 


— Wolff primea informaţiile de la cineva de la MCG, adăugă 
Vandam. De la cine? 

— Ești un diavol, șuieră Sonia. 

In cele din urmă, femeia ofițer scoase din geantă o oglindă și 
o ţinu în faţa Soniei. Iniţial, Sonia nu se uită în oglindă, dar după 
o clipă cedă. Icni în clipa în care-și zări în oglindă capul complet 
chel. 

— Nu, spuse ea. Nu sunt eu. 

Izbucni în lacrimi. Dispăruse toată ura din atitudinea ei; era 
complet demoralizată. 

— De la cine primea Wolff informațiile? 

— De la maiorul Smith, răspunse Sonia. 

Vandam scoase un oftat de ușurare. Sonia cedase. Slavă 
Domnului! 

— Prenumele? 

— Sandy. Sandy Smith. 

Vandam îi aruncă o privire lui Jakes. Sonia pomenise numele 
maiorului de la MI6 care dispăruse - se întâmplase exact lucrul 
de care se temeau. 

— Cum obținea informațiile? 

— Sandy venea la bordul ambarcaţiunii în pauza de prânz, ca 
să mă vadă. In timp ce noi eram în pat, Alex îi cotrobăia în 
servietă. 

„Cât de simplu! Chibzui Vandam. Sunt epuizat.” 

Smith era omul de legătură între Serviciul Secret de Informații 
(SIS) - cunoscut și sub denumirea MI6 - și MCG, iar în această 
calitate avea acces la toate planurile strategice, fiindcă MI6 
trebuia să știe ce făcea armata, în așa fel încât să le spună 
spionilor să-i ce informaţii să obțină. De la conferinţa matinală a 
MCG, Smith se dusese direct la locuinţa plutitoare cu o servietă 
burdușită cu documente secrete. Vandam aflase deja că Smith 
le spunea celor de la MCG că lua prânzul la sediul MI6, iar 
superiorilor de la MI6 că mânca de prânz la MCG, deci nimeni nu 
știa că făcea sex cu o dansatoare. Vandam bănuise că Wolff 
mituia sau șantaja pe cineva; nici nu-i trecuse prin minte că 
putea obține informaţiile de la cineva care nici măcar n-avea 
idee că era folosit. 

— Unde e Smith acum? 

— L-a surprins pe Alex scotocindu-i prin servietă. Alex l-a ucis. 

— Unde e cadavrul? 


VP - 292 


— În fluviu, lângă barcă. 

Vandam îi făcu semn lui Jakes și acesta ieși. 

— Povestește-mi despre Kemel. 

Ea era nerăbdătoare să spună tot ce știa. După ce ea cedase, 
era în stare de orice ca să-i facă să fie îngăduitori cu ea. 

— A venit și mi-a zis că i-aţi cerut să supravegheze locuinţa 
plutitoare. A spus că avea de gând să cenzureze raportul de 
supraveghere dacă aranjam o întâlnire între Alex și Sadat. 

— Între Alex și cine? 

— Anwar Al-Sadat. E căpitan în armată. 

— De ce voia omul acesta să-l întâlnească pe Wolff? 

— Pentru ca Frăția Musulmană să-i trimită un mesaj lui 
Rommel. 

Vandam reflectă: „Sunt o serie de elemente la care nu m-am 
gândit niciodată”. 

— Unde locuiește Sadat? 

— În Kubri Al Qubbah. 

— Adresa? 

— N-o știu. 

— Du-te și află adresa exactă a căpitanului Anwar Al-Sadat! îi 
spuse Vandam femeii ofițer. 

— Da, domnule. 

Faţa femeii se destinse într-un zâmbet larg, incredibil de 
plăcut. Ea ieși din celulă. 

— Wolff își ţinea radio transmiţătorul pe barca ta. 

— Da. 

— Folosea un cod pentru mesajele lui. 

— Da, avea un roman englezesc pe care-l utiliza ca să-și 
codifice mesajul. 

— Rebecca. 

— Da. 

— Și avea o cheie pentru cod. 

— O cheie? 

— O coală de hârtie pe care-și notase ce pagini din carte să 
întrebuinţeze. 

Sonia încuviinţă încet cu o mișcare din cap. 

— Da, cred că avea. 

— Radioul, cartea și cheia codului au dispărut. Știi unde? 

— Nu, răspunse ea, părând înspăimântată. Sincer, nu știu, vă 
spun adevărul... 


VP - 293 


— E în regulă, te cred. Știi unde s-ar fi putut duce Wolff? 

— Are o casă... Villa les Oliviers. 

— Bună idee. Altă sugestie? 

— Abdullah. Poate s-a dus la Abdullah. 

— Da. Mai există vreo posibilitate? 

— Verii lui din deșert. 

— Și unde ar putea fi găsiţi acești veri? 

— Nimeni nu știe. Sunt nomazi. 

— E posibil ca Wolff să le cunoască traseul? 

— Presupun că da. 

Vandam o privi îndelung. Nu era actriţă: nu putea născoci 
toate astea. Era complet distrusă și nu numai că era dispusă, ba 
chiar era nerăbdare să-și trădeze prietenii și să-și dezvăluie 
toate secretele. Ea spunea adevărul. 

— Ne mai vedem, zise Vandam și ieși. 

Femeia ofiţer îi întinse o bucăţică de hârtie pe care era scrisă 
adresa lui Sadat, apoi intră în celulă. Vandam se duse grăbit la 
sala de întruniri. Jakes îl aștepta. 

— Marina ne împrumută câţiva scafandri, îl înștiință Jakes. Vor 
fi aici în câteva minute. 

— Bine, zise Vandam și-și aprinse o ţigară. Vreau să faci o 
descindere la locuința lui Abdullah. Eu mă duc să-l arestez pe 
individul ăsta, Sadat. Trimite o mică echipă la Villa les Oliviers, 
pentru orice eventualitate, deși nu cred să găsească pe cineva 
acolo. Au fost cu toţii instruiți? 

Jakes încuviinţă ferm. 

— Ei știu ce căutăm: un transmiţător radio, un exemplar din 
romanul Rebecca și un set de instrucţiuni pentru codificare. 

Vandam se uită în jur și observă pentru prima dată că în 
încăpere erau și polițiști egipteni. 

— De ce ne-am ales și cu afurisiţii ăștia de arabi în echipă? 
întrebă el furios. 

— Protocolul, domnule, răspunse formal Jakes. A fost ideea 
locotenent-colonelului Bogge. 

Vandam își înghiţi o replică acidă. 

— După ce termini cu Abdullah, ne întâlnim la locuința 
plutitoare. 

— Da, domnule. 

Vandam își stinse ţigara și o strivi apoi cu pantoful. 

— Să mergem. 


VP - 294 


leșiră din clădire, întâmpinați de soarele dimineții. Cel puţin 
douăsprezece jeepuri așteptau înșiruite, cu motoarele pornite. 
Jakes îi instrui scurt pe sergenţii echipelor care trebuiau să 
efectueze raziile, pe urmă îi făcu un semn din cap lui Vandam. 
Membrii echipelor se urcară în jeepuri și plecară. 

Sadat locuia într-o suburbie, la vreo cinci kilometri de Cairo, 
înspre Heliopolis. Casa lui era o locuinţă obișnuită de familie, 
amplasată într-o mică grădină. Patru jeepuri frânară brusc în 
fața reședinței și soldaţii o înconjurară imediat, începând să 
cerceteze grădina. Vandam bătu cu pumnul în ușa de la intrare. 
Un câine lătra asurzitor. Vandam bătu din nou. Ușa se deschise. 

— Căpitanul Anwar Al-Sadat? 

— Da. 

Sadat era un tânăr slăbuț și sobru, de înălțime mijlocie. Părul 
lui castaniu și ondulat începuse deja să se rărească. Purta 
uniforma de căpitan și fesul, ca și cum ar fi fost gata de plecare. 

— Ești arestat, spuse Vandam și se repezi în casă pe lângă el, 
pe când un alt tânăr apăru în canatul unei uși. El cine e? 

— Fratele meu, Tal'at, răspunse Sadat. 

Vandam se uită la Sadat. Arabul era calm și demn, dar încerca 
să ascundă o oarecare încordare. „Îi este frică, reflectă Vandam. 
Însă nu-i este frică de mine și nici de închisoare; îi este frică de 
altceva”. 

Ce înțelegere făcuse Kemel cu Wolff în dimineaţa aceea? 
Rebelii aveau nevoie de Wolff ca să-i ajute să-l contacteze pe 
Rommel. Să-l fi ascuns ei pe Wolff pe undeva? 

— Care e camera dumitale, căpitane? 

Sadat îi arătă. Vandam intră în cameră. Era un dormitor 
simplu, cu o saltea pe podea și o ga/abiyya atârnată într-un 
cârlig. Vandam făcu semn spre doi soldaţi britanici și un poliţist 
egiptean și le spuse: 

— Voi, daţi-i drumul! 

Aceștia începură să percheziționeze camera. 

— Ce înseamnă asta? întrebă încet Sadat. 

— Îl cunoști pe Alex Wolff, zise Vandam. 

— Nu. 

— Își mai spune și Ahmed Rahmha, dar e european. 

— N-am auzit niciodată de el. 

Evident, Sadat avea o personalitate puternică, nefiind genul 
care să cedeze și să mărturisească totul doar pentru că doi 


VP - 295 


soldaţi mătăhăloși și un poliţist egiptean se apucaseră să-i 
răscolească locuinţa. Vandam arătă spre cealaltă parte a 
holului. 

— Ce-i cu camera aceea? 

— E camera mea de lucru... 

Vandam se duse la ușă. 

— Însă acolo sunt femeile familiei, trebuie să-mi daţi voie să 
le previn... 

— Ele știu că suntem aici. Deschide ușa! 

Vandam îl lăsă pe Sadat să intre primul în încăpere. Nu era 
nicio femeie înăuntru, dar o ușă care dădea în spate era 
deschisă ca și cum cineva tocmai ieșise pe acolo. Era în regulă: 
grădina era plină de soldaţi și nimeni nu putea să scape. 
Vandam văzu pe birou un pistol militar peste niște coli de hârtie 
scrise în arabă. Se duse la raftul pentru cărți și examină 
volumele: Rebecca nu era acolo. 

Din altă parte a casei se auzi un strigăt: 

— Domnule maior Vandam! 

Vandam se duse în încăperea de unde răzbătuse strigătul: era 
bucătăria. Un sergent al Poliţiei militare stătea lângă cuptor, în 
timp ce câinele casei lătra furios la una din cizmele acestuia. 
Ușa cuptorului era deschisă. Sergentul scoase o valiză în care 
era ascuns un radio transmiţător. Vandam se uită la Sadat, care 
venise după el în bucătărie. Faţa arabului era schimonosită de 
amărăciune și dezamăgire. Deci acela era târgul pe care-l 
făcuseră: ei îl preveniseră pe Wolff și, în schimb, primiseră radio 
transmiţătorul său. Să fi însemnat asta că Wolff mai avea un 
radio? Sau Wolff aranjase să vină acolo, acasă la Sadat, ca să 
transmită mesajul? 

— Bine lucrat! Du-l pe căpitanul Sadat la MCG, îi spuse 
Vandam sergentului. 

— Protestez, zise Sadat. Legea prevede că ofiţerii din armata 
egipteană nu pot fi reţinuţi decât la popota ofițerilor și trebuie 
păziți de un alt ofiţer. 

Polițistul egiptean mai mare în grad era în apropiere. 

— Așa este, confirmă acesta. 

Din nou, Vandam îl blestemă în gând pe Bogge fiindcă-i 
implicase pe egipteni în acel caz. 

— Legea mai stipulează și că spionii trebuie împușcați, îi zise 
el lui Sadat. 


VP - 296 


Se întoarse către sergent și adăugă: 

— Trimite-l pe șoferul meu. Termină de percheziţionat casa. 
Apoi ocupă-te de formalităţi pentru ca Sadat să fie acuzat de 
spionaj. 

Se uită din nou la Sadat. Amărăciunea și dezamăgirea 
dispăruseră de pe faţa acestuia, fiind înlocuite de o expresie 
precaută. „Se gândește cum să profite cât mai mult de această 
situaţie, reflectă Vandam, se pregătește să joace rolul de martir. 
Se adaptează foarte repede - ar trebui să fie politician”. 

Vandam ieși din casă și se duse la jeep. Câteva clipe mai 
târziu, șoferul veni alergând și sări pe locul de lângă el. 

— La Zamalek, îi ordonă Vandam. 

— Da, domnule. 

Şoferul porni motorul și jeepul se puse în mișcare. Când 
ajunseră la ambarcaţiune, scafandrii își terminaseră treaba și 
stăteau pe drumul de edec, scoțându-și costumele. Doi soldaţi 
trăgeau afară din Nil un om înecat. Scafandrii legaseră niște 
frânghii de cadavrul pe care-l găsiseră pe fundul apei și apoi îl 
aduseseră la mal. Jakes veni lângă Vandam. 

— Uitaţi-vă la asta, domnule! 

Jakes îi întinse o carte îmbibată cu apă. Copertele îi fuseseră 
rupte. Vandam o analiză: era Rebecca. Radio transmiţătorul 
ajunsese la Sadat, iar cartea pentru codificarea mesajului 
poposise în fluviu. Vandam își aminti de scrumiera plină ochi cu 
hârtie carbonizată pe care o găsise în locuinţa plutitoare: arsese 
Wolff cheia codului? De ce se debarasase de radio, carte și cheie 
când avea de transmis un mesaj vital lui Rommel? Concluzia era 
evidentă: mai avea un radio transmiţător de rezervă, o carte și o 
cheie a codului ascunse pe undeva. Soldaţii scoaseră cadavrul 
pe mal și pe urmă se îndepărtară. Vandam se opri lângă 
cadavru. Avea gâtul tăiat. O servietă era legată de o funie 
înfășurată pe trunchiul cadavrului. Se aplecă și o deschise 
prudent. Era plină cu sticle de șampanie. 

— Dumnezeule! exclamă Jakes. 

— Oribil, nu? spuse Vandam. l-a tăiat gâtul și apoi l-a 
scufundat în fluviu, atârnând de el o servietă plină cu sticle de 
șampanie, ca să-l tragă la fund. 

— Ce ticălos! 

— Și al naibii de rapid cu acel cuţit. 


VP - 297 


Vandam își atinse obrazul; pansamentul fusese scos, iar barba 
crescută de câteva zile ascundea rana. „Dar nu Elene, nu cu 
acest cuțit, te rog, Doamne!” 

— Inţeleg că nu l-ai găsit. 

— N-am găsit nimic. L-am umflat pe Abdullah, însă n-am găsit 
nimic la el acasă. Și în drum m-am oprit și la Villa les Oliviers - 
aceeași poveste. 

— Ca și acasă la căpitanul Sadat. 

Vandam se simţi dintr-odată vlăguit. Se părea că Wolff îl 
păcălise de fiecare dată. Îi trecu prin minte că poate, pur și 
simplu, nu era destul de isteţ ca să-l prindă pe acel spion viclean 
și evaziv. 

— Poate că am pierdut, spuse el. 

Vandam își frecă obrajii. Nu dormise de douăzeci și patru de 
ore. Se întreba ce căuta acolo, lângă cadavrul hidos al maiorului 
Sandy Smith. Nu mai avea ce să afle de la el. 

— Cred că am să merg acasă să dorm o oră, zise Vandam. 

Jakes părea surprins. 

— Poate că odihna mă va ajuta să gândesc mai limpede. 
După-amiază vom interoga din nou toţi prizonierii. 

— Foarte bine, domnule. 

Vandam se întoarse la mașină. Traversând podul dintre 
Zamalek și continent, își aminti că Sonia mai menţionase o 
variantă: verii nomazi ai lui Wolff. Privi bărcile de pe fluviul lat și 
liniștit. Curentul le purta în aval, iar vântul le dirija spre amonte. 
Tocmai de aceea egiptenii și-au îmbunătăţit navigația de-a 
lungul timpului. Luntrașii foloseau și în prezent pânza 
triunghiulară unică, un design care fusese perfecționat... Cu cât 
timp în urmă? Mii de ani, poate. În ţara acea erau atâtea lucruri 
care se făceau la fel ca în urmă cu câteva mii de ani. 

Închise ochii și-l văzu pe Wolff într-o felucă, navigând în susul 
fluviului și manevrând pânza triunghiulară cu o mână, în timp ce 
cu cealaltă transmitea prin radio mesaje către Rommel. Mașina 
se opri pe neașteptate și deschise ochii, conștientizând că visa 
cu ochii deschişi sau că aţipise. De ce ar fi navigat Wolff pe 
fluviu? Să-și găsească verii nomazi. Dar cine i-ar fi putut spune 
unde erau aceștia? Wolff i-ar fi putut găsi doar dacă verii urmau 
anual un traseu anume în peregrinările lor. 

Jeepul opri în faţa casei lui Vandam. El cobori. 


VP - 298 


— Vreau să mă aștepți, îi spuse el șoferului. Ar fi mai bine să 
intri. 

Vandam pătrunse primul în casă, îndrumându-l apoi pe șofer 
spre bucătărie. 

— Servitorul meu, Gaafar, o să-ţi dea ceva să mănânci atât 
timp cât nu-l tratezi ca pe un wog, adăugă el. 

— Mulţumesc foarte mult, domnule. 

Pe măsuta din hol era un mic teanc de scrisori. Plicul de 
deasupra n-avea niciun timbru și-i era adresat lui Vandam cu un 
scris vag familiar. In colțul din stânga, sus, era scris „urgent”. 
Vandam îl luă. 

Trebuia să facă mai mult, înţelese el. Wolff se putea îndrepta 
foarte bine spre sud. Trebuiau blocate drumurile în toate orașele 
importante de pe traseu. Și în fiecare gară trebuia să fie cineva 
care să-l caute pe Wolff. Și chiar pe fluviu... Trebuia să existe o 
posibilitate să controleze râul, în eventualitatea că Wolff 
plecase, într-adevăr, cu o barcă, așa cum își imaginase. Îi era 
greu să se concentreze. 

„Am putea să înfiinţăm puncte de control pe fluviu la fel ca pe 
șosele, de ce nu?”, își zise el. 

Însă toate acestea n-ar fi servit la nimic dacă Wolff se 
ascunsese, pur și simplu, în Cairo. Și dacă se ascundea în 
cimitire? Numeroși musulmani își îngropau morţii în căsuțe 
mortuare, iar în Cairo erau acri întregi cu astfel de construcții 
goale: i-ar fi trebui o mie de oameni ca să le cerceteze pe toate. 

„Poate că ar trebui totuși s-o fac”, chibzui el. Dar era posibil 
ca Wolff să se fi dus spre nord, spre Alexandria, ori spre est sau 
spre vest, în deșert... Intră în salon, uitându-se după ceva cu 
care să deschidă scrisoarea. Căutarea trebuia restrânsă cumva. 
Vandam nu dispunea de mii de oameni - aceștia erau cu toţii în 
deșert și luptau. Trebuia să decidă care era cea mai bună 
soluţie. 

Își aminti unde începuse totul: în Assiut. Poate că ar fi trebuit 
să-l contacteze pe căpitanul Newman în Assiut. Se părea că pe 
acolo venise Wolff din deșert, deci poate că voia să plece tot pe 
acolo. Poate că verii lui erau în zona aceea. Privi nehotărât spre 
telefon. Unde naiba era deschizătorul de scrisori?! Se duse spre 
ușă și strigă: 

— Gaafar! 


VP - 299 


Reveni în încăpere și zări atlasul lui Billy pe un scaun. Părea 
murdar. Băiatul îl scăpase, probabil, într-o băltoacă. Îl ridică. Era 
lipicios. Își dădu seama că atlasul era mânjit de sânge. Avea 
senzaţia că trăia un coșmar. Ce se petrecea? Nu găsea 
deschizătorul pentru scrisori, atlasul era pătat cu sânge, nomazii 
de la Assiut... 

Gaafar intră în salon. 

— Ce-i cu atlasul ăsta murdar? 

Gaafar îl privi nedumerit. 

— Imi pare rău, domnule. Nu știu. Ei s-au uitat în atlas în timp 
ce era aici căpitanul Alexander... 

— Care ei? Cine e căpitanul Alexander? 

— Ofiţerul pe care l-aţi trimis să-l ducă pe Billy la școală, 
domnule. Numele lui era... 

— Stai puţin, îl întrerupse el și o teamă îngrozitoare îi limpezi 
mintea într-o clipă. Un ofiţer britanic a venit aici în dimineața 
asta și l-a luat pe Billy? 

— Da, domnule, l-a luat la școală. A spus că l-ați trimis 
dumneavoastră... 

— Gaafar, n-am trimis pe nimeni. 

Faţa măslinie a servitorului deveni cenușie. 

— Te-ai asigurat că nu era vorba de vreun impostor? 

— Dar, domnule, domnișoara Fontana era cu el, așa că totul 
părea în ordine. 

— Ah, Dumnezeule! 

Se uită la plicul pe care-l ţinea în mână. În acel moment știa 
de ce scrisul i se păruse cunoscut: era același scris de pe biletul 
pe care Wolff i-l trimisese lui Elene. Rupse repede plicul. 
lnăuntru era un mesaj scris de aceeași mână: 


Stimate maior Vandam, 

Billy este cu mine. Elene are grijă de el. Va fi în 
siguranță atât timp cât voi fi și eu în siguranță. Te 
sfătuiesc să rămâi unde ești și să nu încerci nimic. Nu 
ne războim cu copiii și nu vreau să-i fac vreun rău 
băiatului. Cu toate acestea, viața unui singur copil nu 
este nimic în comparatie cu viitorul națiunilor mele: 
Egiptul și Germania, așa că poti fi sigur că, dacă va fi 
necesar pentru a-mi îndeplini scopul, îl voi ucide pe 
Billy. 


VP - 300 


Al dumitale, sincer, 
Alex Wolff 


Era o scrisoare de la un nebun: formulele de politețe, engleza 
corectă, cu punct și virgulă, încercarea de a justifica răpirea 
unui copil nevinovat... Vandam știa că Wolff era nebun de legat. 

lar Billy era ostaticul acestuia. 

Maiorul îi întinse biletul lui Gaafar, care-și puse ochelarii cu o 
mână tremurândă. Wolff o luase pe Elene cu el când părăsise 
ambarcaţiunea. Nu fusese greu s-o oblige să-l ajute: tot ce avea 
de făcut era să-l amenințe pe Billy și ea i s-ar fi supus. Insă care 
era, de fapt, sensul răpirii? Şi încotro plecaseră? Și ce era cu 
sângele acela? 

Gaafar plângea fără nicio reţinere. 

— Cine era rănit? Cine sângera? 

— N-a fost niciun act de violenţă. Cred că domnișoara Fontana 
se tăiase la mână. 

Și mânjise cu sânge atlasul lui Billy, lăsându-l pe scaun. Era 
un semn, un soi de mesaj. Vandam luă atlasul și-l deschise. 
Văzu imediat harta Egiptului cu o săgeată roșie desenată 
grosolan. Săgeata indica orașul Assiut. 

Ridică receptorul și formă numărul MCG. Când centralistul îi 
răspunse, maiorul închise. Își spuse în gând: „Dacă raportez 
răpirea, ce se va întâmpla? Bogge va ordona unui pluton de 
infanterie ușoară să-l aresteze pe Wolff la Assiut. Ar urma o 
luptă. Wolff va înțelege că a pierdut și că va fi împușcat sub 
acuzaţia de spionaj, fără a mai pune la socoteală răpirea și 
crimele - și ce va face atunci?” 

„E nebun, reflectă Vandam. Îmi va ucide fiul”. 

Era paralizat de frică. Bineînţeles că asta și urmărea Wolff: 
tocmai de aceea îl luase pe Billy, ca să-l facă pe Vandam să se 
simtă neputincios. Acesta era scopul răpirii. 

Dacă Vandam ar fi implicat armata, ar fi avut loc schimburi de 
focuri. Wolff l-ar fi putut ucide pe Billy într-o criză de nebunie. 
Prin urmare, exista o singură soluţie: Vandam trebuia să se ducă 
după ei de unul singur. 

— Adu-mi două sticle cu apă, îi spuse el lui Gaafar. 

Servitorul ieși. Vandam se duse în hol și-și puse ochelarii de 
motociclist, pe urmă găsi o eșarfă pe care și-o înfășură în jurul 
gurii și al gâtului. 


VP - 301 


Gaafar veni din bucătărie cu sticlele cu apă. Vandam ieși din 
casă și se duse la motocicletă. Puse sticlele în coș și încălecă. 
Apăsă pedala de pornire și tură motorul. Rezervorul era plin. 
Gaafar stătea lângă el, plângând în continuare. Vandam atinse 
umărul bătrânului. 

— O să-i aduc înapoi, zise el. 

Scoase motocicleta în stradă și porni spre sud. 


Capitolul 26 


Dumnezeule, gara este un adevărat haos! „Bănuiesc că toată 
lumea vrea să plece din Cairo în caz că va fi bombardat”. În 
trenurile către Palestina nu mai sunt locuri la clasa | - nici măcar 
în picioare. Soţiile și copiii englezilor fug ca șobolanii. Din 
fericire, trenurile spre sud sunt mai puţin solicitate. La casele de 
bilete încă se pretinde că nu mai sunt locuri, însă funcţionarii 
spun asta întotdeauna: cu câţiva piaștri obţii întotdeauna un loc 
sau trei. Îmi este teamă să nu-i pierd pe Elene și pe băiat pe 
peron, printre sutele de ţărani desculți, în veșminte murdare, 
care cară lăzi legate cu sfoară și coșuri cu pui, sau stau pe peron 
și-și mănâncă micul dejun. O mamă grasă, îmbrăcată în negru, 
oferă ouă fierte, pâiniţe și turte de orez soțului și fiilor, verilor și 
fiicelor, ginerilor și nurorilor. Ce idee grozavă, să-l ţin pe băiat 
de mână - dacă-l ţin lângă mine, Elene ne va urma. Ce idee 
grozavă! Am idei grozave, sunt deștept, mai deștept decât 
Vandam. N-ai decât să crăpi de necaz, maior Vandam, am pus 
mâna pe fiul tău! 

Cineva trage o capră după el. Ce idee, să iei o capră într-o 
călătorie cu trenul. N-am fost niciodată nevoit să călătoresc la 
clasa a treia cu ţăranii și caprele lor. Ce slujbă, să cureți vagonul 
de clasa a Ill-a la sfârșitul călătoriei! Mă întreb cine o face, vreun 
biet sărăntoc, cineva de altă naţionalitate sau de altă rasă, 
sclavi înnăscuţi; slavă Domnului că avem locuri la clasa |, 
călătoresc de o viaţă la clasa |, urăsc murdăria! Dumnezeule, ce 
murdară e gara asta! Vânzători ambulanți pe peron: cu ţigări, 
ziare; un om care poartă pe cap un coș uriaș cu pâine. Îmi plac 
femeile care poartă coșuri pe cap. Par atât de graţioase și 
mândre; te fac să-ţi dorești să le ai acolo, pe loc, stând în 


VP - 302 


picioare. Ador femeile cărora le place să facă dragoste; îmi plac 
cele care-și pierd minţile când sunt în extaz, cele care ţipă, 
Gesundheit!?% lat-o pe Elene cum stă acolo, lângă băiat, atât de 
speriată, atât de frumoasă... Vreau s-o am din nou, în curând. 
Nu-mi pasă de Sonia, vreau să fac sex cu Elene chiar acum, aici, 
în tren, în fața acestor oameni, s-o umilesc, iar fiul lui Vandam 
să ne privească îngrozit, ha, ha! 

lată și suburbiile cu case din chirpici care se sprijină una de 
alta, cu vaci și oi pe străzile înguste și pline de praf; întotdeauna 
m-am întrebat ce mănâncă oile astea grase de oraș, unde pasc? 
În căsuţele întunecate de lângă calea ferată nu există toalete. 
Femeile din fața caselor curăţă legume, șezând cu picioarele 
încrucișate în ţărână. Pisici. Pisicile sunt atât de graţioase. 
Pisicile europene sunt altfel, mai leneșe și mult mai grase; nu 
este de mirare că aici pisicile sunt sacre, sunt atât de frumoase; 
un pisoi aduce noroc. Englezilor le plac câinii. Dezgustătoare 
animale, câinii: murdari, lipsiți de demnitate, slugarnici; 
adulmecă și sunt plini de bale. Pisica e superioară și știe acest 
lucru. E atât de important să fii superior. Ești fie stăpân, fie 
sclav. Îmi ţin capul sus, ca o pisică; mă strecor ignorând gloata, 
interesat doar de sarcina mea misterioasă, folosind oamenii așa 
cum o pisică își întrebuinţează stăpânul, fără să mulțumească și 
fără să accepte afecţiune, luând ceea ce i se oferă ca pe un 
drept, ca pe un dar. 

Sunt un stăpân, un nazist, un beduin din Egipt, un lider 
înnăscut. Câte ore durează călătoria până la Assiut, opt, zece? 
Trebuie să mă mișc rapid. Să-l găsesc pe Ismael. El trebuie să 
fie la fântână sau undeva în apropierea acesteia. Să iau radio 
transmițătorul. Să transmit mesajul la miezul nopţii. Apărarea 
britanică în întregime, ce lovitură! O să-mi ofere medalii. 
Germanii cucerind Cairo. Grozav, o să facem noi ordine în acest 
loc. Ce combinaţie, nemți și egipteni, eficienţă în timpul zilei și 
senzualitate noaptea, tehnologie teutonă și sălbăticie beduină, 
Beethoven și haşiş. Dacă reușesc să supraviețuiesc și să ajung 
la Assiut, voi lua legătura cu Rommel, apoi „Vulpea deșertului” 
va traversa ultimul pod, va distruge ultima linie de apărare, se 
va năpusti spre Cairo și-i va învinge pe britanici. Ce victorie va 
fi! Dacă voi reuși. Ce triumf! Ce triumf! 


28 Sănătate! (în germană în original) (n.red.). 
VP - 303 


N-o să-mi fie rău, n-o să-mi fie rău, n-o să-mi fie rău. Asta 
spune trenul în locul meu, legănându-se pe șine. Sunt prea mare 
ca să mai vomit în tren, mi se întâmpla asta când aveam opt 
ani. Tata m-a dus în Alexandria, mi-a cumpărat bomboane, 
portocale și limonadă; am mâncat prea mult, nu trebuie să mă 
gândesc la asta, îmi face rău să mă gândesc la asta. Tata a spus 
că n-am fost eu de vină, că era vina lui, dar mi-a fost 
întotdeauna rău în tren, chiar dacă nu mâncam. Azi Elene a 
cumpărat ciocolată, însă eu i-am zis „Nu, mulţumesc”: sunt 
destul de mare ca să refuz ciocolata; copiii nu spun niciodată 
„nu” când li se dă ciocolată, iată, pot să văd piramidele, una, 
două, și cu cea mică fac trei; aceea trebuie să fie Giza. Unde 
mergem? El trebuia să mă ducă la școală. Apoi a scos cuțitul. E 
curbat. O să-mi taie capul, oare unde e tăticul meu? 

Ar trebui să fiu la școală, avem geografia, prima oră, un test 
despre fiordurile norvegiene, le-am învăţat pe toate noaptea 
trecută; nu trebuia să-mi bat capul, am pierdut testul. „Asta 
numești tu hartă, Higgins? Seamănă mai curând cu desenul 
urechii tale, băiete!” Râd cu toţii. „Smythe nu știe să scrie 
corect Moskenstraumen?. Scrie-l de cincizeci de ori, băiete!” 
Fiecare se bucură că nu e Smythe. Bătrânul Johnstone deschide 
manualul. „Urmează tundra arctică”. Aș vrea să fiu la școală. Aș 
vrea ca Elene să-mi cuprindă umerii cu braţul. Aș vrea ca 
bărbatul acesta să nu se mai uite la mine, să nu mă mai fixeze 
așa cu privirea, atât de încântat de el însuși. Oare este nebun? 
Unde e tata? Dacă nu mă gândesc la cuţit, va fi ca și cum nu l-aș 
fi văzut. Nu trebuie să mă gândesc la cuţit. Dacă mă concentrez 
și-mi impun să nu mă gândesc la cuţit, de fapt, e ca și cum m-aș 
gândi la cuţit. E imposibil să-ți impui să nu te gândești la ceva. 
Cum ar putea cineva să facă asta? Întâmplător. Gânduri 
întâmplătoare. Toate gândurile sunt întâmplătoare. lată, am 
reușit să nu mă mai gândesc la cuţit preţ de o secundă. Dacă 
zăresc un poliţist, o să fug la el și o să strig: „Salvează-mă, 
salvează-mă!” O să fiu atât de rapid, încât e/n-o să mă poată 
opri. Pot alerga ca vântul, sunt iute. S-ar putea să văd un ofiţer. 
S-ar putea să văd un general. Voi striga: „Bună dimineaţa, 
domnule general!” 


29 Curent marin, unul dintre cele mai puternice din lume, care se formează în 
arhipelagul norvegian Lofoten. (n.red.). 


VP - 304 


El mă va privi mirat și va zice: „Ei, tinere, ești un băiat pe 
cinste!” „Mă scuzaţi, domnule, îi voi spune eu, sunt fiul 
maiorului Vandam și omul acesta mă duce departe, și tata nu 
știe, îmi pare rău că vă deranjez, dar am nevoie de ajutor”. 
„Cum?!”, se va arăta mirat generalul, pe urmă se va adresa 
omului: „Ascultă, domnule, nu poţi să faci asta fiului unui ofițer 
britanic! Fără glume de-astea, știi! Șterge-o imediat, auzi? Cine 
naiba te crezi? Și nu-i nevoie să-mi fluturi briceagul ăla prin fața 
ochilor, am un pistol!” „Ești un băiat curajos, Billy”. Sunt un 
băiat curajos. In fiecare zi, oamenii sunt uciși în deșert. Acasă 
cad bombe. Vapoarele din Oceanul Atlantic sunt scufundate de 
submarine, oamenii se îneacă în apa rece ca gheața. Tipii din 
RAF* sunt doborâți deasupra Franței. Toţi sunt viteji. Capul sus! 
Blestemat să fie acest război! Așa spun toţi: „Blestemat să fie 
acest război!” Apoi se urcă în carlingă, se avântă în raidul 
aerian, atacă următoarea dună de nisip, torpilează submarinele, 
scriu scrisori acasă. Credeam că era ceva palpitant, însă acum 
știu cum e. Nu e palpitant deloc. Te face să te simţi groaznic. 

a 

Billy e atât de palid. Arată rău. Încearcă să fie curajos. N-ar fi 
indicat, ar trebui mai degrabă să se comporte ca un copil, să 
tipe, să plângă, să aibă accese de isterie. Wolff n-ar fi știut cum 
să se descurce cu aşa ceva; dar el nu va face asta, desigur, 
fiindcă a fost învățat să fie tare, să-și înfrângă lacrimile, să nu 
plângă, să se stăpânească. Știe cum s-ar comporta tatăl lui, iar 
băieții nu fac altceva decât să-și copieze taţii. lată Egiptul. Un 
canal paralel cu calea ferată. Un crâng de curmali. Un bărbat 
care stă ghemuit pe un câmp, cu ga/abiyya suflecată deasupra 
izmenelor albe, îngrijește culturile. 

Un asin paște - pare mult mai sănătos decât bietele 
specimene pe care le vezi trăgând căruțele în oraș; trei femei 
stau lângă canal și spală rufe, izbindu-le de pietre ca să le 
curețe; un bărbat călare pe un cal, galopând - trebuie să fie un 
efendi de prin partea locului, pentru că numai ţăranii cei mai 
bogaţi au cai; în depărtare, peisajul rural, verde și luxuriant se 
termină brusc într-un șir de dealuri nisipoase, de culoare 
cafenie. De fapt, Egiptul n-are decât cincizeci de kilometri 
lăţime: restul teritoriului e deșert. Ce să fac? Fiorul acesta de 
gheață pe care-l simt în piept ori de câte ori mă uit la Wolff. 


30 Royal Air Force - Forțele aeriene ale Regatului Unit (n.red.). 
VP - 305 


Felul în care-l privește pe Billy. Sclipirea din ochii lui. Neliniștea 
lui; cum se uită pe fereastră, apoi prin vagon, pe urmă la Billy, la 
mine și din nou la Billy, în permanenţă cu acea sclipire în ochi, 
cu acea expresie triumfătoare. 

Ar trebui să-l liniștesc pe Billy. Aș vrea să știu mai multe 
despre băieţi, am avut patru surori. Ce mamă vitregă 
nepricepută aș fi pentru Billy! Aș vrea să-l ating, să-l cuprind cu 
brațul, să-i strâng mâna sau chiar să-l îmbrăţișez, însă nu sunt 
sigură că vrea asta. S-ar putea chiar să-l facă să se simtă mai 
rău. Poate că l-aș putea distrage cu un joc. Ce idee ridicolă! 
Poate că nu e totuși chiar atât de ridicolă. lată ghiozdanul lui. 
lată și o carte cu exerciţii. Billy mă privește curios. Ce joc să-i 
propun? „X și 0”. Patru linii - două orizontale și două verticale. 
Încep cu un X în mijloc. Felul în care se uită la mine, cum ia 
creionul, îmi vine să cred că dă curs acestei idei nebunești, ca 
să mă liniștească! Face un 0 în colţ. Wolff smulge cartea, se uită 
la ea, ridică din umeri și i-o dă înapoi. Continuăm: eu pun un X și 
Billy un 0. Va fi remiză. Data viitoare ar trebui să-l las să câștige. 

Pot juca fără să gândesc, nu-i mare lucru. Wolff are un radio 
transmiţător de rezervă la Assiut. Poate că ar trebui să rămân cu 
el, ca să-l împiedic să-l folosească. O speranţă! Trebuie să-l ajut 
pe Billy să fugă, pe urmă să iau legătura cu Vandam și să-i spun 
unde sunt. Sper ca Vandam să vadă atlasul. Poate că l-a văzut 
servitorul și a sunat la MCG. Sau poate că atlasul o să zacă toată 
ziua pe scaun, neobservat. Poate că Vandam nu se duce azi 
acasă. Trebuie să-l protejez pe Billy de Wolff, să-l îndepărtez de 
cuțitul acela. Billy face un X în centrul unui nou tabel. Eu fac un 
O, apoi scriu repede: „Trebuie să fugim! Fii pregătit!” 

Billy face încă un X, după aceea scrie: „OK”. Urmează 0-ul 
meu, X-ul lui Billy și „Când?” O-ul meu și „Gara următoare”. Al 
treilea X al lui Billy încheie linia. El taie linia completată cu X şi- 
mi zâmbește entuziasmat. A câștigat. Trenul încetinește. 

e 

Vandam știa că trenul continua să aibă avans față de el. Se 
oprise în gara din Giza, în apropierea piramidelor, ca să întrebe 
de cât timp trecuse trenul, apoi pusese aceeași întrebare în alte 
trei gări. Pe urmă, după ce călătorise o oră, nu mai avea nevoie 
să se oprească și să întrebe, fiindcă șoseaua și calea ferată 
mergeau paralel, de-o parte și de alta a canalului, și ar fi zărit 
trenul cu ușurință dacă l-ar fi ajuns din urmă. 


VP - 306 


De fiecare dată când se oprise luase o înghiţitură de apă. Cu 
chipiul, ochelarii și eșarfa care-i acoperea gâtul și gura era 
protejat de praful nemilos, dar arșița soarelui era insuportabilă 
și-i era permanent sete. In cele din urmă, conștientiză că avea o 
febră ușoară. Se gândi că răcise, probabil, cu o noapte în urmă, 
când zăcuse ore întregi pe pământ, lângă fluviu. Își simţea 
respiraţia fierbinte în gât, iar mușchii spatelui îl dureau. 

Trebuia să se concentreze asupra șoselei, singura care 
străbătea în lungime Egiptul, de la Cairo la Aswan, și, în 
consecinţă, era în mare parte pavată. În ultimele luni armata 
făcuse niște reparaţii, însă tot trebuia să fie atent la denivelări și 
la gropi. Din fericire, drumul era drept ca o săgeată, așa că 
putea vedea până departe dacă apăreau cirezi de vite, căruțe, 
șiruri de cămile sau turme de oi. Conducea foarte repede, 
încetinind numai în sate și orașe, unde în orice moment un copil 
se putea aventura în mijlocul drumului. N-avea să omoare un 
copil ca să salveze un alt copil, chiar dacă era vorba de propriul 
fiu. 

Nu depășise decât două mașini - un Rolls Royce masiv și un 
Ford uzat. Rolls-ul era condus de un șofer în uniformă, pe 
bancheta din spate a mașinii fiind un cuplu englez în vârstă, iar 
în Fordul cel vechi erau vreo zece arabi. Vandam era foarte 
sigur că Wolff călătorea cu trenul. 

Deodată auzi un șuierat îndepărtat. Privind în partea stângă, 
zări la aproape trei kilometri în faţă un fuior de fum alb care se 
ridica, fără îndoială, de la o locomotivă cu aburi. „Billy! Elene!”, 
se gândi el. Acceleră. 

In mod paradoxal, fumul locomotivei îl făcu să se gândească 
la Anglia: pante blânde, nesfârșite pajiști verzi, un turn pătrat de 
biserică ițindu-se peste vârfurile unui pâlc de stejari, o cale 
ferată care străbate o vale și o locomotivă ce dispare pufăind 
undeva în depărtare. Preţ de o clipă își imagină că se afla în 
acea vale din Anglia, respirând aerul umed al dimineţii, apoi 
viziunea se spulberă și văzu din nou cerul african, albastru ca 
oţelul, câmpurile de orez, palmierii și stâncile brune din 
depărtare. 

Trenul avea să ajungă într-un oraș. Vandam nu mai știa 
numele locurilor: cunoștințele lui de geografie nu erau atât de 
bune și cam pierduse evidenţa kilometrilor parcurși. Era un oraș 


VP - 307 


mic. Probabil că avea trei sau patru clădiri din cărămidă și o 
piață. 

Trenul va ajunge acolo înaintea lui. Își făcuse anumite planuri, 
știa ce avea de făcut: dar îi trebuia timp; îi era imposibil să dea 
buzna în gară și să sară în tren fără să se pregătească înainte. 
Ajunse în oraș și încetini imediat. Strada era blocată de o mică 
turmă de oi. Din pragul unei uși îl privea un bătrân care trăgea 
din narghilea; un european pe o motocicletă era o priveliște 
rară. Un asin legat de un copac forăi la apropierea motocicletei. 
Un bivol care bea apă dintr-o găleată nici măcar nu ridică 
privirea. Doi copii în zdrenţe începură să alerge pe lângă 
motocicletă, ţinând niște ghidoane imaginare și făcând: „Brrrm, 
brrrm” în încercarea de a imita zgomotul motorului. Vandam 
zări gara. Din piaţă nu putea vedea peronul, care era acoperit 
de clădirea extrem de lungă și joasă a gării, însă putea observa 
pe oricine ieșea. Avea să aștepte afară până la plecarea 
trenului, în eventualitatea că Wolff ar fi coborât la un moment 
dat; și dacă Alex n-ar fi coborât, avea să plece mai departe, ca 
să ajungă la timp la gara următoare. Opri motorul. 

e 

Trenul trecu încet peste un pasaj de nivel. Elene zări feţele 
răbdătoare ale oamenilor din spatele barierei, așteptând 
ridicarea acesteia ca să traverseze calea ferată: un bărbat gras 
pe un măgar, un băieţel care trăgea după el o cămilă, o șaretă 
la care era înhămat un cal, un grup de bătrâne tăcute. Cămila se 
așeză pe pământ și băiatul începu s-o izbească peste bot cu un 
băț, apoi scena ieși din câmpul ei vizual. Peste o clipă, trenul 
urma să intre în gară. Curajul o părăsi. „Nu de data asta, își 
spuse ea. N-am avut timp să schiţez un plan. O să mă gândesc 
la ceva până în gara următoare”. Dar îi spusese lui Billy că 
aveau să fugă în acea gară. Dacă nu făcea nimic, băiatul n-ar 
mai fi avut încredere în ea. Trebuia să se întâmple în acel 
moment. 

Incercă să încropească un plan. Care era prioritatea ei? Să-l 
scape pe Billy de Wolff. Acela era singurul lucru care conta. Să-i 
dea lui Billy o șansă să fugă și ulterior să-l împiedice pe Wolff să- 
| urmărească. Dintr-odată își aminti o întâmplare din copilărie, o 
bătaie pe o stradă murdară din mahalalele Alexandriei: un băiat 
solid și agresiv care o lovea și un altul intervenind și luptându-se 
cu bătăușul. Băiatul mai mic striga la ea: „Fugi! Fugi!”, în timp 


VP - 308 


ce ea stătea și privea încăierarea, îngrozită și în același timp 
fascinată. Nu-și putea aminti cum se terminase confruntarea. 

Privi în jur. „Gândește-te repede!” Erau într-un vagon deschis, 
cu cincisprezece sau douăzeci de șiruri de bănci. Ea și Billy 
stăteau unul lângă altul, cu fața spre direcţia de mers. Wolff era 
în faţa lor. Lângă el era un loc gol. În spatele lui era ușa de 
acces pe peron. Ceilalţi pasageri erau un amestec de europeni și 
egipteni bogați, îmbrăcaţi cu toţii în haine occidentale. Tuturor 
le era cald, erau obosiţi și nervoși. Mulţi călători adormiseră. 
Șeful de tren servea un grup de ofiţeri din armata egipteană cu 
pahare cu ceai în capătul opus al vagonului. 

Ea zări pe fereastră o mică moschee, apoi clădirea unui 
tribunal franțuzesc și, în sfârșit, gara. Câţiva copaci crescuseră 
în solul nisipos de lângă peronul din beton al gării. Un bătrân 
stătea cu picioarele încrucișate sub un copac și fuma o ţigară. 
Șase soldaţi arabi, care păreau niște băieţanari, se înghesuiau 
pe o bancă mică. O femeie însărcinată ducea un copil în braţe. 
Trenul se opri. 

„Nu încă, reflectă Elene; nu încă”. Momentul potrivit ca să 
încerce ceva era cel în care trenul trebuia să se pună în mișcare 
- asta i-ar fi dat lui Wolff mai puţin timp ca să-i prindă. Stătea 
încremenită, deși era nerăbdătoare. Pe peron era un ceas cu 
cifre romane. Se oprise la cinci fără cinci. La fereastră veni un 
bărbat care vindea sucuri de fructe, însă Wolff îl alungă. 

Un preot în veșminte copte urcă în tren și ocupă locul de 
lângă Wolff, întrebând politicos: 

— Vous permettez, m'sieur’! 

Wolff îi zâmbi fermecător și-i răspunse: 

— Je vous en prie.*? 

— Când șuieră locomotiva, fugi la ușă și sari din tren, îi șopti 
Elene lui Billy. 

Inima începu să-i bată mai repede: acesta era planul. 

Billy nu spuse nimic. 

— Ce-a fost asta? întrebă Wolff. 

Elene se uită în altă parte. Locomotiva șuieră. 

Billy o privi pe Elene, ezitând. Wolff se încruntă. Elene se 
aruncă asupra lui Wolff, cu mâinile întinse spre faţa lui. Se lăsă 
pradă furiei și urii faţă de el, pentru toate umilinţele, neliniștea 


31 Îmi permiteți, domnule? (în franceză, în original) (n.tr.). 
32 vă rog (în franceză, în original) (n.tr.). 


VP - 309 


și durerea pe care i le provocase. El își ridică braţele ca să se 
apere, dar acel gest n-o opri pe Elene. Era uluită de propria 
forţă. Îi zgârie faţa cu unghiile și văzu cum îi ţâșnește sângele. 
Preotul scoase un strigăt de surprindere. 

Pe deasupra banchetei lui Wolff, Elene îl văzu pe Billy 
alergând spre ușa vagonului și chinuindu-se s-o deschidă. Elene 
se prăbuși peste Wolff, cu faţa lipită de fruntea lui. Se ridică din 
nou și încercă să-i bage unghiile în ochi. 

Într-un sfârșit, Wolff își reveni din stupoare și scoase un 
strigăt de furie. Reuși să se ridice de pe scaun și o împinse pe 
Elene în spate. Ea se agăţă de el și-l prinse de cămașă cu 
ambele mâini. Pe urmă, Wolff o lovi cu pumnul în maxilar. Elene 
nu știuse că o lovitură de pumn putea să doară atât de rău. 

Pentru o clipă nu mai văzu nimic în faţa ochilor. Dădu drumul 
cămășii lui Wolff și căzu la loc pe banchetă. Vederea îi reveni și-l 
zări pe Wolff îndreptându-se către ușă. Se ridică în picioare. 

Billy reușise să deschidă larg ușa. Il văzu sărind pe peron. 
Wolff ţâșni după el. Elene alergă la ușă. Billy alerga ca vântul. 
Wolff îl urmărea. Cei câţiva egipteni din preajmă se uitau 
nedumeriţi la acea scenă, fără să facă nimic. Elene cobori din 
tren și începu să alerge după Wolff. Trenul se puse în mișcare. 
Wolff goni mai tare. 

— Fugi, Billy, fugi! strigă Elene. 

Billy aruncă o privire în urmă. Era aproape de ieșire. Un 
controlor de bilete îmbrăcat în haină de ploaie stătea la ieșire, 
privind cu gura căscată. Elene își spuse: „Ei nu-l vor lăsa să iasă, 
n-are bilet”. Nu mai conta, înțelese ea, deoarece trenul plecase 
și Wolff trebuia să se întoarcă în vagon. El se uită spre tren, dar 
nu încetini pasul. Elene înţelese că Wolff nu putea să-l prindă pe 
Billy și se gândi: „Am reușit!” Apoi Billy căzu. Alunecase pe ceva 
- pe o frunză sau pe nisip. Își pierdu complet echilibrul și zbură 
prin aer, pe urmă căzu, izbindu-se de pământ. Intr-o fracțiune de 
secundă, Wolff fu lângă băiat și se aplecă să-l ridice. Elene îi 
ajunse și sări în spinarea lui Wolff. Acesta se împletici și-l scăpă 
pe Billy. Elene se agăţță de Wolff. Trenul înainta încet. Wolff 
îndepărtă braţele lui Elene și se eliberă din strânsoarea ei, după 
aceea o aruncă la pământ. 

O clipă ea zăcu nemișcată. Ridicând privirea, văzu că Wolff îl 
pusese pe Billy pe umăr. Băiatul ţipa și-l lovea furios cu pumnii 
în spate, însă fără vreun efect. Wolff alergă câţiva pași pe lângă 


VP - 310 


trenul în mișcare, apoi sări în vagon printr-o ușă deschisă. Elene 
își dorea să rămână în acea gară și să nu-l mai vadă niciodată 
pe Wolff, dar nu-l putea părăsi pe Billy. Se strădui să se ridice în 
picioare. 

Alergă pe lângă tren, împiedicându-se. Cineva îi întinse o 
mână. O apucă și sări. Era în vagon. Dăduse greș într-un mod 
lamentabil. Era din nou în același punct din care plecase. Se 
simţea copleșită de durere. Il urmă pe Wolff înapoi prin vagoane 
până la locurile lor. Nu se uita la chipurile celor pe lângă care 
trecea. Il văzu pe Wolff aplicându-i lui Billy o lovitură zdravănă la 
fund și trântindu-l pe locul lui. Băiatul plângea pe înfundate. 
Wolff se întoarse către Elene. 

— Eşti o fată proastă și nebună, îi spuse el tare, ca să audă și 
ceilalți pasageri. 

O înhăță de braţ și o trase mai aproape de el. O lovi peste față 
cu dosul palmei, pe urmă din nou, iar și iar. Faţa o durea, însă 
Elene n-avea destulă energie ca să se opună. Într-un sfârșit, 
preotul se ridică în picioare, îl bătu pe Wolff pe umăr și-i spuse 
ceva. 

Wolff îi dădu drumul femeii și se așeză. Ea privi de jur- 
împrejur. Se holbau cu toţii la ea. Nimeni n-ar fi ajutat-o, 
deoarece era egipteancă, iar în Egipt femeile, ca și cămilele, mai 
trebuiau bătute uneori. Când întâlnea privirile celorlalţi pasageri, 
aceștia se uitau în altă parte, stânjeniţi. Unii se apucau să-și 
răsfoiască ziarele și cărţile ori contemplau priveliștea de pe 
fereastră. Nimeni nu-i vorbea. 

Se prăbuși pe locul ei. O furie inutilă și neputincioasă îi 
clocotea în suflet. Aproape că reușiseră să scape. Îl cuprinse pe 
copil cu braţul și-l trase mai aproape de ea. Începu să-i mângâie 
părul. După un timp, Billy adormi. 


Capitolul 27 


Vandam auzi trenul pufăind, punându-se în mișcare. Trenul 
acceleră și ieși din gară. Mai luă o înghiţitură de apă, golind 
sticla. O puse la loc în coș. Trase adânc din ţigară și aruncă 
mucul. Cu excepţia câtorva ţărani, nu coborâse nimeni din tren. 
Vandam porni motorul și plecă. 


VP - 311 


În câteva minute ieși din orășel și reveni la șoseaua îngustă și 
dreaptă de lângă canal. In scurt timp lăsă trenul în urmă. Era 
amiază: razele soarelui erau atât de fierbinţi, încât păreau 
flăcări. Avea senzația că, dacă și-ar fi întins braţul, arșița s-ar fi 
lipit de el ca un lichid vâscos. Șoseaua din fața lui părea o 
întindere sclipitoare și nesfârșită. Vandam își spuse: „Dacă m-aș 
îndrepta direct spre canal, ce răcoroasă și revigorantă ar fi 
apa!” 

Pe parcursul călătoriei luase o hotărâre. Plecase din Cairo 
gândindu-se doar să-l salveze pe Billy, dar la un moment dat 
înţelese că asta nu era singura lui datorie. Era încă război. 

Maiorul era aproape sigur că Wolff fusese prea ocupat în 
cursul nopţii trecute pentru a folosi radio transmiţătorul. În 
dimineaţa aceea renunţase la radio, aruncase cartea în fluviu și 
arsese cheia codului. După toate probabilitățile, el mai avea un 
radio, un exemplar din Rebecca și altă cheie pentru cod, iar 
acestea erau ascunse la Assiut. Pentru ca planurile de inducere 
în eroare elaborate de Vandam să fie implementate, avea 
nevoie de radio și de cheie - iar asta însemna că trebuia să-l 
lase pe Wolff să ajungă la Assiut și să recupereze radioul de 
rezervă. 

Probabil că fusese o decizie chinuitoare, însă, oricum, Vandam 
o luase cu sânge rece. Intr-adevăr, trebuia să-i salveze pe Billy 
și Elene, dar după ce Wolff își recupera radioul de rezervă. Avea 
să fie greu pentru băiat, al naibii de greu, însă ce fusese mai rău 
- răpirea - aparţinea deja trecutului. Și să trăiască sub 
guvernarea nazistă, știindu-și tatăl într-un lagăr de concentrare, 
ar fi fost la fel de greu. 

Odată ce luase acea hotărâre și-și făcuse curaj, Vandam 
trebuia să se asigure că Wolff era în tren. Și încercând să 
găsească o soluţie ca să verifice asta, se gândi cum să 
acţioneze în scopul de a face lucrurile ceva mai ușoare pentru 
Billy și Elene. Când ajunse în orașul următor, constată că sosise 
acolo cu cel puţin cincisprezece minute înaintea trenului. Acel 
loc era asemănător cu orașul precedent: aceleași animale, 
aceleași străzi prăfuite, aceiași oameni care abia se mișcau, 
același grup de clădiri din cărămidă. Secţia de poliţie era într-o 
piaţetă centrală, în faţa gării, flancată de o moschee enormă și 
de o biserică mică. Vandam trase în faţa secţiei și claxonă de 
câteva ori, insistent. 


VP - 312 


Doi polițiști arabi ieșiră din clădire: un bărbat cărunt într-o 
uniformă albă, cu pistol la centură, și un băiat de optsprezece 
sau douăzeci de ani, neînarmat. Bărbatul mai în vârstă își 
încheia nasturii cămășii. Vandam cobori de pe motocicletă și 
zbieră: 

— Atenţie, drepţi! 

Cei doi bărbaţi luară poziţia de drepţi și salutară. Vandam le 
răspunse la salut, apoi îi strânse mâna celui mai în vârstă. 

— Urmăresc un criminal periculos și am nevoie de ajutorul 
vostru, rosti el pe un ton grav. 

Ochii bărbatului sclipiră. 

— Să mergem înăuntru. 

Vandam se îndreptă primul spre ușă. Simţea că trebuia să fie 
autoritar și să impună respect. Nu era câtuși de puţin sigur de 
statutul lui acolo, iar dacă polițiștii ar fi refuzat să colaboreze, nu 
prea avea ce să facă. Pătrunse în clădire. Prin ușa deschisă a 
unei camere văzu o masă și un telefon. Intră și polițiștii îl 
urmară. Vandam îi spuse celui mai în vârstă: 

— Sună la Cartierul General britanic din Cairo. 

Îi dădu numărul și bărbatul ridică receptorul. Vandam se 
întoarse către polițistul cel tânăr. 

— Ai văzut motocicleta? 

— Da, da, încuviință acesta. 

— Poţi s-o conduci? 

Tânărul se înfioră de plăcere la acel gând. 

— Conduc foarte bine. 

— Du-te afară și încearc-o! 

Polițistul tânăr se uită nesigur spre superiorul lui, care striga 
în receptor. 

— Haide, du-te! îl îndemnă Vandam. 

Tânărul ieși. Polițistul mai în vârstă îi întinse lui Vandam 
receptorul. 

— Aveţi legătura cu MCG. 

— Fă-mi repede legătura cu căpitanul Jakes! îi ceru Vandam 
operatorului. 

Pe urmă așteptă. Vocea lui Jakes se auzi pe fir după un minut 
sau două. 

— Alo, da? 

— Aici Vandam. Sunt în sud, pentru că am o bănuială. 


VP - 313 


— E mare panică aici de când superiorii au aflat ce s-a 
întâmplat noaptea trecută, pe generalul de brigadă l-au apucat 
pandaliile, iar Bogge se învârte de colo-colo fără niciun folos. 
Unde naiba sunteţi, domnule? 

— Nu contează unde mă aflu. N-o să rămân mult timp aici și 
deocamdată trebuie să acţionez singur. Pentru a asigura 
sprijinul maxim al corpului polițienesc local - vorbea astfel 
pentru ca polițistul să nu-l înțeleagă -, vreau să-ți faci numărul 
cu unchiul olandez. Ești gata? 

— Da, domnule. 

Vandam îi întinse telefonul poliţistului cărunt și făcu un pas în 
spate. Bănuia ce-i spunea Jakes acestuia. Fără să-și dea seama, 
polițistul stătea din ce în ce mai ţeapăn, îndreptându-și umerii, 
în timp ce Jakes îl instruia în termeni foarte clari să facă tot ceea 
ce-i cerea Vandam și cât mai repede. 

— Da, domnule, zise polițistul de câteva ori, apoi adăugă în 
final: Vă rog să fiţi convins, stimate domn, că vom face tot ce ne 
stă în putere... 

Se opri brusc. Vandam bănuia că Jakes închisese telefonul. 
Polițistul aruncă o privire spre Vandam și rosti: „La revedere”, 
deși nu-l mai asculta nimeni la celălalt capăt al firului. 

Vandam se duse la fereastră și privi afară. Tânărul poliţist se 
tot învârtea cu motocicleta în jurul piaţetei, claxonând și turând 
excesiv motorul. O mică mulţime se adunase să-l privească și o 
ceată de copii alerga în urma motocicletei. Tânărul rânjea cu 
gura până la urechi. „Se va descurca”, își zise Vandam. 

— Ascultă, spuse el. Mă urc în trenul spre Assiut, care va opri 
aici peste câteva minute. Voi cobori în gara următoare. Vreau ca 
băiatul să vină cu motocicleta și să ne întâlnim acolo. Ai înţeles? 

— Da, domnule, zise polițistul. Deci trenul va opri aici? 

— Nu oprește de fiecare dată? 

— Trenul spre Assiut nu oprește aici, de obicei. 

— Atunci, du-te la gară și spune-le să-l oprească! 

— Da, domnule! 

Polițistul ieși în fugă. Vandam îl urmări străbătând piaţeta. 
Trenul încă nu se auzea. Mai avea timp pentru un telefon. Ridică 
receptorul și-i ceru operatorului să-i facă legătura cu baza 
militară din Assiut. Ar fi fost un miracol dacă legătura telefonică 
ar fi funcţionat corect de două ori la rând. Funcţionă. Cei de la 
Assiut răspunseră și Vandam îl ceru pe căpitanul Newman. 


VP - 314 


Așteptă mult până când îl găsiră. În cele din urmă, căpitanul 
veni la telefon. 

— Aici Vandam. Cred că sunt pe urmele individului cu cuțitul 
pe care-l căutați. 

— E grozav, domnule! Vă pot fi de folos? 

— Da, ascultă. Trebuie să fim foarte discreţi. Din mai multe 
motive pe care o să ţi le explic mai târziu, acţionez pe cont 
propriu și, dacă m-aș duce după Wolff cu un pluton întreg de 
oameni înarmaţi, ar fi mai mult decât inutil. 

— Înţeleg. Ce vreţi să fac? 

— Sosesc la Assiut în câteva ore. Am nevoie de un taxi, deo 
galabiyya largă și de un băieţel. Mă vei aștepta acolo cu toate 
astea? 

— Desigur, nicio problemă. Veniţi pe șosea? 

— Ne întâlnim la intrarea în oraș, ești de acord? 

— Bine. 

Vandam auzi în depărtare trenul. 

— Trebuie să plec. 

— Vă aștept. 

Vandam închise. Puse o bancnotă de cinci lire sterline pe 
masă, lângă telefon: un mic bacșiș nu strica niciodată. leși în 
piaţetă. Dinspre nord se zărea fumul locomotivei. Polițistul mai 
tânăr veni la el pe motocicletă. 

— Mă urc în tren, îi spuse Vandam. Mergi cu motocicleta până 
la gara următoare și așteaptă-mă acolo. Bine? 

— Bine, bine! 

Tânărul era încântat. 

Vandam scoase o bancnotă de o liră sterlină și o rupse în 
două. Ochii poliţistului se făcură mari de uimire. Vandam îi 
întinse o jumătate. 

— Primești cealaltă jumătate când ne întâlnim. 

— În regulă! 

Trenul mai avea puţin și intra gară. Vandam străbătu în fugă 
piaţeta. Polițistul mai în vârstă îi veni în întâmpinare. 

— Șeful de gară va opri trenul. 

Vandam îi strânse mâna. 

— Mulţumesc. Care e numele dumitale? 

— Sergent Nesbah. 

— Le voi pomeni de dumneata la Cairo. La revedere! 


VP - 315 


Vandam se duse grăbit în gară. Alergă spre sud de-a lungul 
peronului, departe de tren, în așa fel încât să se urce în primul 
vagon din faţă fără ca vreun pasager să-l vadă pe fereastră. 
Trenul intră în gară învăluit în fum. Şeful de gară veni pe peron, 
aproape de locul în care stătea Vandam. Când trenul opri, șeful 
de gară vorbi cu mecanicul de locomotivă și cu fochistul. Maiorul 
le dădu la toţi câte un bacșiș și se urcă într-un vagon de clasa a 
III-a. Cu siguranţă, Wolff călătorea la clasa |. 

Începu să-și croiască drum peste oameni care stăteau pe jos 
lângă cutiile, coșurile și animalele lor. Observă că pe dușumea 
erau mai ales femei și copii: băncile din lemn erau ocupate de 
bărbaţi, care fumau și beau bere. Căldura și mirosul din 
vagoane erau insuportabile. Unele femei găteau pe plite 
improvizate: fără îndoială că era periculos! Vandam aproape 
călcă peste un copilaș care se târa pe dușumeaua murdară. 
Avea senzaţia că, dacă nu l-ar fi evitat pe copil în ultima clipă, ar 
fi fost linșat. Trecu prin trei vagoane de clasa a Ill-a, apoi ajunse 
la ușa unui vagon de clasa l, unde un paznic stătea pe un 
scăunel din lemn și sorbea ceai dintr-un pahar. Paznicul se 
ridică. 

— Doriţi ceai, domnule general? 

— Nu, mulțumesc. 

Vandam fu nevoit să strige ca să acopere zgomotul infernal al 
roților pe șine. 

— Trebuie să verific documentele tuturor pasagerilor de la 
clasa |. 

— Totu-i în ordine, e foarte bine, zise paznicul, încercând să-i 
fie de folos. 

— Câte vagoane de clasa | sunt? 

— Totu-i în ordine... 

Vandam se aplecă și strigă în urechea omului: 

— Câte vagoane de clasa | sunt? 

Paznicul ridică două degete. Vandam încuviinţă și-și îndreptă 
umerii. Se uită spre ușă. Dintr-odată, nu mai era sigur că avea 
puterea să meargă mai departe. Işi spuse că Wolff nu-l văzuse 
niciodată foarte clar - se luptaseră în întuneric, pe alee însă nu 
putea fi absolut sigur. Tăietura de pe obraz l-ar fi putut da de 
gol, dar în acel moment era complet acoperită de barbă. 
Oricum, trebuia să încerce totuși să-și ascundă acea parte a 
obrazului. Billy constituia adevărata problemă. Vandam trebuia 


VP - 316 


să-l avertizeze cumva să stea liniștit și sa pretindă că nu-și 
recunoștea tatăl. N-avea cum să planifice totul, asta era 
problema. Trebuia, pur și simplu, să intre acolo și să gândească 
din mers. 

Respiră adânc și deschise ușa. Intră, aruncă o privire rapidă și 
nervoasă spre primele locuri și nu recunoscu pe nimeni. Când 
închise ușa, se întoarse cu spatele spre interiorul vagonului, 
apoi se întoarse din nou cu faţa și privirea lui trecu repede peste 
rândurile de bănci: nici urmă de Billy. Se adresă pasagerilor din 
apropierea lui: 

— Actele, vă rog, domnilor. 

— Ce înseamnă asta, domnule maior? îl întrebă un ofițer din 
armata egipteană, un colonel. 

— Un control de rutină, domnule, răspunse Vandam. 

Înaintă încet pe intervalul dintre bănci, verificând 
documentele călătorilor. Până ajunse la jumătatea vagonului 
studiase destul de bine pasagerii ca să fie sigur că Wolff, Elene 
și Billy nu erau acolo. Simţea că trebuia să termine așa-zisa 
verificare a actelor înainte de a trece în celălalt vagon. Începea 
să se întrebe dacă nu cumva intuiţia lui greșise. Poate că nici nu 
erau în tren; poate că nu se îndreptau spre Assiut; poate că 
indiciul din atlas fusese un șiretlic... 

Ajunse la capătul vagonului și străbătu micul spaţiu dintre 
vagoane. 

„Dacă Wolff este în tren, îl voi vedea, își spuse el. Dacă Billy e 
aici... dacă Billy e aici...” 

Deschise ușa. Îl zări imediat pe Billy. Simţi un fior dureros, ca 
o rană deschisă. Băiatul dormea pe locul lui, cu picioarele abia 
atingând dușumeaua. Trupul îi alunecase într-o parte și părul 
răvășit îi acoperea fruntea. Tinea gura deschisă și fălcile i se 
mișcau ușor. Vandam știa, pentru că mai văzuse și înainte acel 
gest, că Billy scrâșnea din dinţi prin somn. Femeia care-și ținea 
braţul în jurul umerilor lui Billy și pe al cărei piept își odihnea el 
capul era Elene. Vandam avu un sentiment bulversant de déjà- 
vu: imaginea îi amintea de noaptea în care o văzuse pe Elene 
sărutându-l pe Billy înainte de culcare... 

Elene ridică ochii. Întâlni privirea lui Vandam. El văzu cum faţa 
ei începea să-și schimbe expresia: ochii i se făcură mari, gura i 
se deschise pentru un strigăt de surpriză. Deoarece se aștepta 
la așa ceva, Vandam puse iute un deget la buze, îndemnând-o 


VP - 317 


să păstreze tăcerea. Ea înțelese imediat și cobori ochii, însă 
Wolff îi observase privirea și întoarse imediat capul ca să vadă 
ce anume zărise ea. 

Ei se aflau în stânga lui Vandam, deci Wolff putea să-i vadă 
rana de pe obraz pe care i-o făcuse cu cuțitul. Vandam se răsuci 
în așa fel încât spatele lui să fie spre interiorul vagonului, pe 
urmă se adresă celor de pe locurile aflate pe partea opusă lui 
Wolff: 

— Actele dumneavoastră, vă rog. 

Nu se gândise că Billy putea să doarmă. Fusese pregătit să-i 
facă și băiatului un semn rapid, așa cum procedase cu Elene, și 
sperase ca Billy să fi reacţionat destul de repede ca să-și 
ascundă surpriza, la fel ca Elene. Dar în acel moment situaţia 
era alta. Dacă Billy s-ar fi trezit din somn și l-ar fi zărit pe tatăl 
lui stând acolo, probabil că l-ar fi dat de gol înainte să aibă timp 
să-și adune gândurile. Vandam se întoarse spre Wolff și-i spuse: 

— Actele, vă rog. 

Era prima dată când își întâlnea dușmanul faţă în faţă. Wolff 
era un ticălos chipeș. Faţa lui mare avea trăsături bine 
conturate: frunte lată, nas acvilin, dinţi albi și regulaţi, bărbie 
pătrată. Numai în jurul ochilor și la colțurile gurii se puteau 
distinge urme fine de slăbiciune, de automulțumire, de 
depravare. Wolff îi întinse documentele și privi plictisit pe 
fereastră. Actele îl identificau drept Alex Wolff, de la Villa les 
Oliviers, Garden City. Bărbatul avea un tupeu remarcabil. 

— Unde mergeţi, domnule? 

— La Assiut. 

— Cu afaceri? 

— În vizită la rude. 

Vocea lui era puternică și gravă, iar Vandam nici n-ar fi 
remarcat accentul dacă n-ar fi fost foarte atent. 

— Sunteţi împreună? 

— Acesta e fiul meu și ea e bona lui, răspunse Wolff. Vandam 
luă actele lui Elene și se uită la ele. Voia să-l apuce pe Wolff de 
gât și să-l zgâlţăie până i-ar fi rupt oasele. „«Acesta e fiul meu și 
ea e bona lui.» Ticălosule!” 

Îi înapoie actele lui Elene. 

— Nu e nevoie să-l treziţi pe copil, spuse el. 

Vandam se uită la preotul care stătea lângă Wolff și luă actele 
pe care i le întindea acesta. 


VP - 318 


— Despre ce este vorba, domnule maior? întrebă Wolff. 

Vandam îl privi din nou și observă că avea o zgârietură 
proaspătă pe bărbie, una prelungă: probabil că Elene i se 
împotrivise cu înverșunare. 

— Măsuri de siguranţă, domnule, răspunse Vandam. 

— Şi eu merg tot la Assiut, zise preotul. 

— Inţeleg, spuse Vandam. La mănăstire? 

— Exact. Așadar, aţi auzit despre mănăstire? 

— E locul unde a stat Sfânta Familie după ce a petrecut un 
timp în deșert. 

— Exact. Aţi fost acolo? 

— Nu încă, poate că am să reușesc de această dată. 

— Sper, spuse preotul. 

Vandam îi înapoie actele. 

— Mulţumesc. 

Merse cu spatele de-a lungul culoarului, trecând la următorul 
rând de banchete, și continuă să verifice actele. Când ridică 
ochii, întâlni privirea lui Wolff aţintită asupra lui: se uita la el 
lipsit de expresie. Vandam se întrebă dacă nu făcuse vreun gest 
care să-i trezească suspiciuni. Când ridică din nou privirea, Wolff 
se uita pe fereastră. 

„Ce crede Elene? Probabil că se întreabă ce am de gând, 
chibzui Vandam. Poate că mi-a ghicit intenţiile. Oricum, trebuie 
să-i fie greu să stea impasibilă și să mă vadă trecând mai 
departe, fără vreun cuvânt. Măcar știe acum că nu este 
singură”. 

Oare la ce se gândea Wolff? Poate că era neliniștit sau jubila, 
ori îi era frică sau era nerăbdător... „Nu, nimic din toate astea”, 
conștientiză Vandam. Wolff era plictisit. 

Ajunse la capătul vagonului și examină și ultimele documente. 
Tocmai le înapoia, gata să se retragă pe culoarul dintre 
banchete, când auzi un țipăt care-i străpunse inima: 

— ESTE TATĂL MEU! 

Ridică privirea. Billy alerga pe culoar către el, împleticindu-se, 
clătinându-se, lovindu-se de bănci, cu braţele întinse. 

„Dumnezeule!” 

În spatele lui Billy, Vandam îi zări pe Elene și pe Wolff 
ridicându-se în picioare și privind: Wolff concentrat, Elene 
înspăimântată.  Vandam deschise ușa din spatele lui, 
prefăcându-se că nu-l observase pe Billy, și ieși. Băiatul veni 


VP - 319 


într-un suflet în urma lui. Vandam trânti ușa. Îl luă pe Billy în 
braţe. 

— E în regulă, spuse Vandam. Totul e în regulă. 

Wolff avea să vină să cerceteze ce se petrecea acolo. 

— Ei m-au luat de acasă! îi explică Billy. Am lipsit de la 
geografie și mi-a fost tare, tare frică! 

— Acum totul e în regulă. 

Vandam simțea că nu-l putea părăsi pe Billy. Trebuia să-l 
salveze pe copil și să-l ucidă pe Wolff, trebuia să abandoneze 
planul de inducere în eroare și cheia codului... Nu, trebuia s-o 
facă, trebuia să-și ducă planul la îndeplinire... Işi reprimă 
instinctele. 

— Ascultă, zise maiorul. Sunt aici și veghez asupra ta, dar 
trebuie să-l prind pe omul acela și nu vreau ca el să afle cine 
sunt. E spionul german pe care-l urmăresc, înţelegi? 

— Da, da... 

— Ascultă. Poţi pretinde că te-ai înșelat? Poţi să te prefaci că 
nu sunt tatăl tău? Poţi să te întorci la el? 

Billy îl privea cu gura căscată. Nu spuse nimic, 
lui fiinţă părea să strige „Nu, nu, nu!” 

— Asta e o poveste reală cu detectivi, Billy, iar noi doi facem 
parte din ea. Trebuie să te întorci la omul acela și să pretinzi că 
ai greșit, dar ţine minte, voi fi prin preajmă și împreună îl vom 
prinde pe spion. E bine, ce zici? E bine? 

Billy nu spuse nimic. Ușa se deschise și apăru Wolff. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Alex. 

Vandam afișă o expresie indiferentă și se strădui să 
zâmbească. 

— Se pare că s-a trezit dintr-un vis și m-a confundat cu tatăl 
lui. Avem cam aceeași statură, eu și dumneavoastră... Aţi 
afirmat că sunteţi tatăl lui, nu? 

Wolff se uită spre Billy. 

— Ce nonsens! se răsti el. Întoarce-te imediat la locul tău! 

Billy nu se mișcă. 

Vandam puse o mână pe umărul lui Billy. 

— Haide, tinere, să mergem să câștigăm războiul! 

Vechea lozincă își făcu efectul. Billy zâmbi curajos. 

— Îmi pare rău, domnule. Cred că am visat. 

Billy se întoarse în vagon. Wolff se duse după el și Vandam îi 
urmă. În timp ce mergeau pe culoar trenul încetini. Vandam 


A 


nsă întreaga 


VP - 320 


înţelese că se apropiau deja de gara următoare, unde îl aștepta 
tânărul cu motocicleta. Billy ajunse la locul lui și se așeză. Elene 
îl privea pătrunzător pe Vandam, fără să înțeleagă. Billy îi atinse 
brațul și-i spuse: 

— Nu-i nimic, am confundat pe cineva, probabil că am visat. 

Ea se uită la Billy, apoi la Vandam și o lumină ciudată i se ivi 
în privire: părea pe punctul de a izbucni în lacrimi. 

Vandam nu putea să treacă mai departe. Voia să se așeze, să 
vorbească, să facă orice ca să prelungească timpul pe care-l 
petrecea cu ei. Pe fereastra trenului văzu un alt orășel plin de 
praf. Vandam își reprimă tentaţia și se opri în ușa vagonului. 

— Călătorie plăcută! îi ură el lui Billy. 

— Mulţumesc, domnule. 

Trenul intră în gară și se opri. Vandam cobori și merse un 
timp pe peron. Se adăposti la umbra unei copertine și așteptă. 
Nu mai cobori nimeni din tren, dar două sau trei persoane se 
urcară în vagoanele de clasa a III-a. Se auzi un fluier și trenul se 
puse în mișcare. Privirea lui Vandam era fixată asupra ferestrei 
pe care putea să-l zărească pe Billy. Când fereastra trecu prin 
dreptul lui, văzu chipul lui Billy. Băiatul ridică mâna într-un gest 
scurt de salut. Vandam îi răspunse, pe urmă chipul copilului 
dispăru. 

Vandam conștientiză că tremura ca varga. Urmări trenul cu 
privirea până în depărtare. Când nu-l mai zări, părăsi gara. Afară 
îl așteptau motocicleta și tânărul poliţist. Acesta stătea călare 
pe vehiculul cu două roţi și explica tainele acestuia unui mic 
grup de admiratori. Vandam îi dădu cealaltă jumătate a 
bancnotei. Tânărul îl salută. 

Vandam acţionă pedala, urcă pe motocicletă și porni. Nu știa 
cum avea să ajungă polițistul acasă și nici nu-i păsa. leși din 
oraș pe șosea, îndreptându-se spre sud. Soarele trecuse de 
zenit, însă arșiţa era la fel de cumplită. 

În scurt timp, depăși trenul. După calculele lui, urma să 
ajungă la Assiut cu treizeci sau patruzeci de minute înaintea 
acestuia. Căpitanul Newman avea să-l întâmpine acolo. În linii 
mari, Vandam știa ce să facă după aceea, dar detaliile trebuiau 
improvizate pe parcurs. 

Se îndepărtă de trenul care-i ducea pe Billy și Elene, singurii 
oameni pe care-i iubea. Işi zise din nou că făcuse ceea ce 
trebuia, că luase decizia cea mai bună pentru toţi, cea mai bună 


VP - 321 


pentru Billy; î 
crud, crud!” 


nsă în subconștient o voce îi repeta: „Ești crud, 


Capitolul 28 


Trenul intră în gară și opri. Elene zări o pancartă pe care scria 
în arabă și engleză „Assiut”. Ințelese cu surprindere că 
ajunseseră. 

Simţise o ușurare enormă când văzuse în tren chipul blând și 
îngrijorat al lui Vandam. Pentru o clipă se simţise bucuroasă. 
Coșmarul luase sfârșit. Urmărise sceneta lui cu actele, 
așteptându-se ca dintr-un moment în altul să scoată un pistol, 
să-și dezvăluie identitatea sau să-l atace pe Wolff. Treptat, ea 
înţelesese că n-avea să fie atât de simplu. Fusese uluită și 
oarecum îngrozită de sângele-rece cu care Vandam își trimisese 
fiul înapoi la Wolff, iar curajul lui Billy părea incredibil. Moralul îi 
scăzuse și mai mult când îl văzuse pe Vandam pe peron 
făcându-i din mână fiului său, în timp ce trenul se îndepărta. Ce 
joc era acela? 

Desigur, îi stăruia încă în minte codul Rebecca. Avea, 
probabil, un plan pentru salvarea ei și a lui Billy, urmărind în 
același timp să obţină cheia codului. Ea ar fi vrut să știe cum. 
Din fericire, Billy nu părea tulburat de asemenea gânduri. Tatăl 
lui avea situaţia sub control și poate că băiatului nici nu-i trecea 
prin minte că planurile tatălui său puteau da greș. Se înviorase, 
era interesat de zona rurală parcursă de tren și chiar îl întrebase 
pe Wolff de unde avea cuțitul. Elene își dorea să aibă și ea la fel 
de multă încredere în William Vandam. 

Și Wolff era bine dispus. Incidentul cu Billy îl speriase și-l 
privise pe Vandam cu ostilitate și îngrijorare, dar se liniștise 
când acesta coborâse din tren. După acel incident starea lui de 
spirit oscilase între plictiseală și încordare, iar ulterior, sosind la 
Assiut, starea lui de nervozitate devenise predominantă. În 
ultimele douăzeci și patru de ore intervenise o anumită 
schimbare în comportamentul lui Wolff, își spuse Elene. Când îl 
întâlnise prima dată, acesta i se păruse un bărbat foarte 
agreabil și echilibrat. Chipul lui trăda destul de rar altă emoție 


VP - 322 


spontană în afară de o vagă aroganță, expresia lui fusese, în 
general, calmă, apatică. 

Și iată că toate acestea dispăruseră. Wolff era agitat, privea 
neliniștit în jur și la fiecare câteva secunde colțurile gurii i se 
ridicau aproape imperceptibil, de parcă ar fi fost gata să 
zâmbească sau să facă o grimasă provocată de propriile 
gânduri. Controlul care părea cândva că făcea parte din natura 
lui se dovedea a fi o fațadă plină de crăpături. Elene bănuia că 
lucrul acesta se datora faptului că înfruntarea lui cu Vandam, 
începută ca un joc letal, se transformase într-o bătălie pe viaţă 
și pe moarte. Era ciudat că Wolff, cel mai nemilos dintre ei, 
devenea din ce în ce mai disperat, în timp ce Vandam dovedea 
tot mai multă stăpânire de sine și sânge rece. 

„La naiba, numai să n-aibă prea mult sânge rece”, reflectă 
Elene. 

Wolff se ridică și-și luă valiza de pe rastelul pentru bagaje. 
Elene și Billy se pregătiră să coboare în urma lui pe peron. 
Orașul era mai mare și mai animat decât celelalte prin care 
trecuseră, iar gara era mai aglomerată. Coborâră din tren, 
îmbrânciți de oamenii care voiau să urce în vagon. Wolff, cu un 
cap mai înalt decât aproape toţi pasagerii, privi în jur căutând 
ieșirea. O zări și începu să-și croiască drum prin mulţime. Pe 
neașteptate, un băieţel murdar și desculț, într-o ga/abiyya cu 
dungi verzi, înhăță valiza lui Wolff, strigând: 

— Fac rost de taxi! Fac rost de taxi! 

Wolff n-avea de gând să dea drumul valizei, însă nici băiatul 
nu se lăsa mai prejos. Wolff ridică din umeri, amuzat de ridicolul 
situaţiei, și se lăsă tras de băiat către ieșire. 

Prezentară biletele și ieșiră în piaţetă. După-amiaza era pe 
sfârșite, dar acolo, în sud, soarele încă dogorea. Piaţeta era 
mărginită de clădiri destul de înalte, una dintre acestea 
numindu-se Grand Hotel. În faţa gării era un șir de șarete trase 
de cai. Elene privi în jur, așteptându-se parcă să dea peste un 
detașament de soldaţi pregătit să-l aresteze pe Wolff. Nu era 
nici urmă de Vandam. Wolff îi spuse băieţelului arab: 

— Taxi cu motor, vreau un taxi cu motor. 

Un vechi Morris era parcat la câţiva metri în spatele șaretelor 
cu cai. Băiatul îi conduse la mașină. 

— Urcă-te în faţă! îi spuse Wolff lui Elene. 


VP - 323 


Îi dădu băiatului o monedă și se urcă în spate, împreună cu 
Billy. Şoferul purta ochelari cu lentile negre și avea capul 
înfășurat într-o eșarfă, ca să se ferească de soare. 

— Spre sud, către mănăstire, îi spuse Wolff șoferului în limba 
arabă. 

— OK, zise șoferul. 

Elene își simţi inima zvâcnindu-i în piept. Cunoștea acea voce. 
Se uită atentă la șofer. Era Vandam. 

(J 

Vandam se îndepărtă de gară, spunându-și: „Până aici, toate 
bune - exceptând limba arabă”. Nici nu-i trecuse prin minte că 
Wolff avea să-i vorbească șoferului în limba arabă. Nu cunoștea 
prea bine limba, însă era capabil să indice - și deci să înţeleagă 
- direcţiile de mers. Putea răspunde monosilabic ori mormâăind 
sau chiar în engleză, pentru că arabii care știau puţină engleză 
erau întotdeauna nerăbdători s-o întrebuințeze, chiar și atunci 
când un european le vorbea în arabă. Avea să se descurce atât 
timp cât Wolff nu dorea să converseze despre vreme și recolte. 
Căpitanul Newman se ocupase de tot ceea ce-i ceruse Vandam, 
inclusiv de păstrarea discreţiei. El îi împrumutase maiorului 
până și propriul revolver, un Enfield de calibru .380, cu șase 
gloanţe, care se afla în acel moment în buzunarul pantalonilor 
lui Vandam, sub ga/abiyya luată cu împrumut. 

În timp ce aștepta trenul, Vandam studiase harta orașului 
Assiut și a împrejurimilor acestuia, pe care i-o dăduse Newman, 
așa că avea idee cum să găsească șoseaua care ieșea din oraș 
spre sud. Conduse prin suk, claxonând insistent, așa cum 
obișnuiau egiptenii, și evitând roţile mari din lemn ale căruțelor 
și oile din drum. Din clădirile de pe marginile drumului se 
revărsau în stradă prăvălii, cafenele și ateliere. Drumul nepavat 
era acoperit cu praf, gunoaie și balegă. Privind în oglinda 
retrovizoare, Vandam observă patru sau cinci copii urcați pe 
bara de protecţie din spate a mașinii. 

Wolff spuse ceva, dar de această dată Vandam nu înţelese 
nimic. Tăcu, prefăcându-se că n-auzise cuvintele lui. Wolff 
repetă ceea ce-i spusese. Vandam prinse cuvântul „benzină”. 
Wolff îi indică un garaj. Vandam bătu cu degetul în indicatorul 
de la bordul mașinii care arăta că avea rezervorul plin. 

— Kifaya, zise el. Destul. 

Din fericire, Wolff se mulțumi cu acel răspuns. 


VP - 324 


Prefăcându-se că-și potrivea oglinda, Vandam îl privi pe Billy, 
întrebându-se dacă băiatul își recunoscuse tatăl. Billy se uita fix 
la ceafa lui Vandam cu o expresie de încântare. Și el îl 
recunoscuse. 

„Nu mă da de gol, pentru Dumnezeu!”, spuse Vandam în 
gând. Lăsară orașul în urmă și se îndreptară spre sud pe un 
drum care străbătea deșertul. În stânga lor erau pajiști irigate și 
pâlcuri de copaci, iar în dreapta, pereţii stâncilor din granit, 
colorați în bej de stratul de nisip care-i acoperea. În mașină era 
o atmosferă ciudată. Vandam simţea încordarea lui Elene, 
euforia lui Billy și nerăbdarea lui Wolff. El însuși era foarte 
nervos. Cât din toate astea ajungeau până la Wolff? Spionul nu 
trebuia decât să se uite cu atenţie la șofer ca să-și dea seama 
că era bărbatul care-i verificase actele în tren. Vandam spera ca 
Wolff să fie preocupat de radio transmiţător. 

— Ruh alyaminaKk, spuse Wolff. 

Vandam știa că asta însemna „la-o la dreapta”. Drept înainte 
zări o curbă care părea să ducă direct la stânci. Încetini și viră, 
apoi constată că se îndreptau spre o trecătoare care șerpuia 
printre coline. 

Vandam era surprins. Conform hărţii lui Newman, drept 
înainte, pe șoseaua care ducea spre sud, erau câteva sate și 
faimoasa mănăstire, dar dincolo de acele dealuri nu era nimic 
altceva decât Deșertul Vestic. Dacă Wolff își îngropase radio 
transmiţătorul în nisip, n-avea cum să-l mai găsească vreodată. 
Sigur știa și el asta? Vandam spera că da, deoarece dacă 
planurile lui Wolff aveau să dea greș, la fel urma să se întâmple 
și cu planurile lui. 

Șoseaua începea să urce și bătrânul vehicul făcea mari 
eforturi ca să înfrunte panta. Vandam schimbă viteza o dată, 
apoi din nou. Mașina ajunse pe culme în viteza a doua. Vandam 
privi afară peste ceea ce părea a fi un deșert nesfârșit. Ce bine 
ar fi fost să aibă un jeep! Se întreba cât de departe avea de 
gând să meargă Wolff. Ar fi fost mai bine să se întoarcă la Assiut 
înainte de căderea nopții. Nu putea să-i pună întrebări lui Wolff, 
de teamă să nu se dea de gol că nu știa limba arabă. Șoseaua 
se îngustă. Vandam conducea prin deșert cât putea de repede, 
așteptând instrucțiuni de la Wolff. Drept înainte, soarele aluneca 
sub linia orizontului. După o oră, trecură pe lângă o mică turmă 
de oi care pășteau niște ciulini rari și uscați, păzite de un bărbat 


VP - 325 


și un băiat. Wolff înălță capul și privi în jur. Curând după aceea, 
drumul intersectă o albie secată. Vandam lăsă precaut mașina 
să ruleze în jos, pe malul râului secat. 

— Ruh ashshimalaKk! spuse Wolff. 

Vandam viră la stânga. Drumul era pietros. Fu uimit să vadă 
grupuri de oameni, corturi și animale în valea aceea. Parcă era o 
comunitate secretă. După un kilometru și jumătate gasiră și 
explicaţia: o fântână a cărei gură era marcată de un mic zid 
circular din cărămizi din lut. Patru trunchiuri de copac cioplite 
grosolan se înclinau deasupra puţului, susținând un mecanism 
rudimentar de rulare. Patru sau cinci bărbaţi scoteau întruna 
apă, golind găleţile în patru jgheaburi lungi, dispuse radial în 
jurul fântânii. Cămile și femei se îngrămădeau în jurul 
jgheaburilor. Vandam trase lângă fântână. 

— Andak! spuse Wolff. Oprește! 

Vandam se conformă. Oamenii deșertului nu păreau curioși, 
deși probabil că vedeau destul de rar un vehicul motorizat. 
Poate că vieţile lor aspre nu le lăsau timp pentru cercetarea 
ciudățeniilor, reflectă Vandam. Wolff puse câteva întrebări într-o 
arabă rapidă unuia dintre bărbaţi. Urmă un scurt schimb de 
replici. Bărbatul îi arătă ceva în faţă. Wolff îi spuse lui Vandam: 

— Dughri! Porneşte! E 

Vandam demară și merseră mai departe. In cele din urmă, 
ajunseră la o tabără mare, iar Wolff îi ceru lui Vandam să 
oprească. În tabără erau câteva corturi, amplasate foarte 
aproape unul de altul, niște oi închise într-un ţarc, mai multe 
cămile priponite și două focuri pentru gătit. Cu o mișcare rapidă 
și neașteptată, Wolff întinse braţul până în faţă, opri motorul și 
scoase cheia. Cobori din mașină fără să scoată un cuvânt. 

e 

Ismael stătea lângă foc și pregătea ceaiul. Ridică privirea și 
rosti: „Pacea fie cu tine!” pe un ton foarte normal, de parcă 
Wolff ar fi venit din cortul alăturat. 

— lar tu să fii sănătos. Mila și binecuvântarea lui Allah fie cu 
tine! răspunse Wolff. 

— Eşti bine, sănătos? 

— Allah să te binecuvânteze, sunt bine. /nshallah. 

Wolff se așeză pe vine în nisip. Ismael îi întinse o cană. 

— Poftim. 

— Allah să-ţi dea și mai mult noroc, zise Wolff. 


VP - 326 


— Și ţie la fel. 

Wolff bău ceaiul. Era fierbinte, dulce și foarte tare. Își aminti 
cum îl fortificase această băutură în timpul traversării 
deșertului... să fi trecut numai două luni de atunci? După ce 
Wolff termină de băut, Ismael își ridică mâna la cap și spuse: 

— Să-ţi fie de bine! 

— Allah să te răsplătească! 

Odată formalităţile terminate, Ismael întrebă: 

— Și prietenii tăi? 

Făcu un semn din cap spre taxiul parcat în mijlocul taberei, 
atât de nepotrivit printre corturi și cămile. 

— Nu sunt prietenii mei, preciză Wolff. 

Ismael încuviință. Nu era curios. Cu toate întrebările lor 
politicoase referitoare la sănătate, nomazilor nu le păsa, de fapt, 
ce făceau orășenii: viețile lor erau atât de diferite, încât nu erau 
de înţeles pentru aceștia. 

— Mai ai cutia mea? întrebă Wolff. 

— Da. 

„Ismael ar spune «da» chiar dacă n-ar mai avea-o”, chibzui 
Wolff; așa obișnuiau arabii. Ismael nu catadicsi să se ridice ca să 
aducă valiza. El nu putea să se grăbească. „Repede” însemna 
pentru el „în următoarele zile”, iar „imediat” semnifica, probabil, 
„mâine”. 

— Trebuie să mă întorc tot astăzi în oraș, spuse Wolff. 

— Dar o să dormi în cortul meu. 

— Regret, nu. 

— Atunci, o să iei masa cu noi. 

— Regret încă o dată. Soarele este deja pe cale să apună și 
trebuie să ajung în oraș înainte să se întunece. 

Ismael clătină trist din cap, cu privirea cuiva care se confrunta 
cu o problemă fără sorţi de izbândă. 

— Ai venit să-ţi iei cutia. 

— Da. Te rog să mi-o aduci, vere. 

Ismael vorbi cu un om care stătea în spatele lui, iar acesta 
vorbi la rândul lui cu un bărbat mai tânăr, care-i spuse unui copil 
să aducă valiza. Ismael îi oferi lui Wolff o ţigară. Alex o luă din 
politeţe. Ismael aprinse ţigările cu o crenguţă de lângă foc. Wolff 
se întrebă de unde provenea ţigara. Copilul aduse valiza și i-o 
întinse lui Ismael. Acesta făcu semn spre Wolff. 


VP - 327 


Alex luă valiza și o deschise. Se simți ușurat când privi radio 
transmiţătorul, cartea și cheia codului. Optimismul îi dispăruse 
în timpul îndelungatei și obositoarei călătorii cu trenul, însă în 
acel moment îi reveni și se simţi copleșit de sentimentul puterii 
și al victoriei iminente. Era din nou sigur că avea să câștige 
războiul. Închise capacul valizei. Mâinile îi tremurau. 

Ismael îl privea cu ochii mijiţi. 

— Cutia asta e foarte importantă pentru tine. 

— E importantă pentru întreaga lume. 

— Soarele răsare și apune. Uneori plouă. Trăim, apoi murim, 
filosofă Ismael, ridicând din umeri. 

„Nu va înţelege niciodată, reflectă Wolff, dar alţii vor 
înțelege”. Se ridică în picioare. 

— Îţi mulțumesc, vere. 

— Mergi în pace! 

— Allah să te aibă în pază! 

Wolff se întoarse și porni spre taxi. 

e 

Elene îl văzu pe Wolff îndepărtându-se de foc, cu o valiză în 
mână. 

— Se întoarce, zise ea. Ce facem acum? 

— O să vrea să se întoarcă la Assiut, răspunse Vandam fără s- 
o privească. Radio transmiţătoarele asta n-au baterii, deci 
trebuie conectate la o priză. El trebuie să ajungă undeva unde 
este curent electric, iar asta înseamnă că va merge la Assiut. 

— Pot veni în față? întrebă Billy. 

— Nu, îi răspunse Vandam. Liniște! Nu mai durează mult. 

— Mi-e frică de el. 

— Și mie. 

Elene se înfioră. Wolff se urcă în mașină. 

— La Assiut, spuse el. 

Vandam întinse palma, iar Wolff îi dădu cheia. Vandam porni 
mașina și o întoarse. Merseră de-a lungul albiei secate, trecură 
pe lângă fântână și virară pe șosea. Elene se gândea la valiza pe 
care Wolff o ţinea pe genunchi. Conţinea radio transmiţțătorul, 
cartea și cheia codului Rebecca. | se părea absurd faptul că 
atâtea lucruri depindeau de cel care deţinea valiza aceea, că 
trebuia să-și riște viaţa pentru ea și că Vandam îl pusese în 
primejdie pe fiul lui tot pentru ea. Se simțea foarte obosită. 
Soarele coborâse sub linia orizontului și până și cele mai mici 


VP - 328 


obiecte - bolovani, tufișuri, smocuri de iarbă - aruncau umbre 
lungi. Norii înserării se adunau deasupra dealurilor din fața lor. 

— Condu mai repede! rosti Wolff în arabă. Se întunecă. 

Vandam păru să înțeleagă, pentru că mări viteza. Mașina 
sălta și se legăna pe drumul desfundat. După câteva minute, 
Billy spuse: 

— Îmi este rău. 

Elene se răsuci pe banchetă ca să se uite la el. Era palid, 
încordat și stătea ţeapăn. 

— Condu mai încet! îi zise ea lui Vandam, apoi repetă în 
arabă, de parcă tocmai își amintise că el nu știa englezește. 
Vandam încetini o clipă, însă Wolff îi spuse: 

— Condu mai repede! 

Apoi i se adresă lui Elene: 

— Nu-i da atenţie copilului. 

Vandam acceleră. 

Elene se uită iarăși la Billy. Era alb ca varul și părea gata să 
izbucnească în lacrimi. 

— Ticălosule! îi spuse ea lui Wolff. 

— Oprește mașina! zise Billy. 

Wolff îl ignoră, iar Vandam fu nevoit să simuleze că nu 
înţelegea limba engleză. Trecură peste un dâmb de pe șosea. 
Având viteză, mașina se înălță câţiva centimetri în aer și pe 
urmă ateriză cu o bufnitură. 

— Tată, oprește mașina! Tată! strigă Billy. 

O fracțiune de secundă, Wolff rămase perplex. Ochii i se 
îndreptară spre Vandam, apoi spre Billy și din nou spre Vandam. 
Ea citi în privirea lui mai întâi confuzie, după aceea uimire și în 
cele din urmă teamă. Înţelese că Wolff își amintise de incidentul 
din tren, de băieţelul arab de la gară și de eșarfa care acoperea 
chipul șoferului. Conștientiză că Alex știa, că înțelese totul dintr- 
odată. 

Vandam frână și mașina se opri în scrâșnet de roţi, aruncând 
pasagerii în faţă. Wolff își recăpătă echilibrul. Cu o mișcare 
rapidă, îl cuprinse pe Billy cu braţul drept și-l trase lângă el. 
Elene îl văzu ducându-și mâna sub cămașă și scoțând cuțitul. 

Vandam privi în jur. În același timp, văzu Elene, el își duse 
mâna sub ga/abiyya cu care era îmbrăcat și încremeni când 
întoarse capul spre bancheta din spate. Elene se întoarse și ea. 


VP - 329 


Wolff ţinea cuțitul la doi centimetri de pielea fină de pe gâtul lui 
Billy. Băiatul avea ochii mari de spaimă. Vandam părea perplex. 

Colţurile gurii lui Wolff se ridicară într-un zâmbet de om 
nebun. 

— La naiba! exclamă el. Aproape că m-ai prins. 

ÎI priveau cu toţii în tăcere. 

— Scoate tâmpenia aia de pe cap, îi spuse el lui Vandam. 

Maiorul își desfăcu eșarfa care-i acoperea capul. 

— Lasă-mă să ghicesc, adăugă Wolff, părând să savureze 
momentul: maiorul Vandam. Ce bine că l-am luat pe fiul tău 
drept asigurare! 

— S-a sfârșit, Wolff, spuse Vandam. Jumătate din armata 
britanică e pe urmele tale. Ori mă lași să te iau viu de aici, ori îi 
lași pe ei să te ucidă. 

— Nu cred că spui adevărul, zise Wolff. N-ai fi luat armata cu 
tine ca să-ți cauţi fiul. Ti-ar fi fost teamă să nu împuște pe cine 
nu trebuie acei cowboy. Cred că superiorii tăi nici măcar nu știu 
unde te afli. 

Elene era convinsă că Wolff avea dreptate și se simți 
deznădăjduită. Habar n-avea ce intenţiona Wolff să facă, dar era 
sigură că Vandam pierduse bătălia. Se uită la Vandam și citi 
înfrângerea din ochii lui. 

— Sub gal/abiyya, maiorul Vandam poartă niște pantaloni kaki, 
spuse Wolff. Într-un buzunar al pantalonilor sau poate la centură 
o să găsești o armă. la-o! 

Elene își strecură mâna prin deschizătura laterală a 
tradiționalei cămăși lungi a lui Vandam și în buzunar îi găsi 
revolverul. Se întrebă în gând: „Cum de știa Wolff?” și apoi: „A 
ghicit”. Ea scoase arma. 

Elene se uită la Wolff. El nu putea să ia arma din mâna ei fără 
să-i dea drumul lui Billy, iar dacă îi dădea drumul lui Billy, chiar 
și pentru o clipă, Vandam avea să încerce ceva. 

Însă Wolff se gândise la asta. 

— Trage de partea din spate a revolverului în așa fel încât 
țeava să se rabateze în faţă. Fii atentă să nu apeși pe trăgaci din 
greșeală! 

Elene întoarse revolverul pe toate părţile. 

— Bănuiesc că vei găsi un opritor pe cilindru, îi zise Wolff. 

Elene găsi opritorul și desfăcu arma. 

— Scoate cartușele și aruncă-le pe geam! 


VP - 330 


Ea se conformă. 

— Pune arma pe podeaua mașinii! 

Elene puse jos revolverul. Wolff părea ușurat. Din nou, singura 
armă era cuțitul lui. Wolff i se adresă lui Vandam: 

— Coboară din mașină! 

Vandam nu se mișcă. 

— Coboară! repetă Wolff. 

Cu o mișcare bruscă și precisă, el înţepă lobul urechii lui Billy 
cu cuțitul. Un strop de sânge se ivi la suprafaţa pielii. 

Vandam cobori din mașină. 

— Treci pe locul șoferului! îi spuse Wolff lui Elene. 

Ea trecu peste schimbătorul de viteze. Vandam lăsase 
deschisă portiera mașinii. 

— Închide portiera! zise Wolff. 

Elene se conformă. Vandam stătea lângă mașină, privind 
înăuntru. 

— Porneşte! spuse Wolff. 

Elene puse schimbătorul de viteză în poziţie neutră și răsuci 
cheia în contact. Motorul „tuși” o dată și se opri. Ea spera să nu 
pornească. Răsuci din nou cheia. Mașina nu porni nici de 
această dată. 

— Apasă ambreiajul când răsucești cheia, o sfătui Wolff. 

Ea făcu întocmai. Motorul icni și începu să duduie. 

— Porneşte! spuse Wolff. 

Mașina se puse în mișcare. 

— Mai repede! 

Ea acceleră. Uitându-se în oglindă, îl văzu pe Wolff punând 
cuțitul la loc și dându-i drumul lui Billy. În urmă, la vreo cincizeci 
de metri distanţă, Vandam stătea nemișcat în mijlocul drumului 
din deșert, silueta lui profilându-se întunecată pe fundalul 
asfinţitului. 

— N-are niciun pic de apă! spuse Elene. 

— Nu, replică Wolff. 

Și atunci, Billy își ieși din minţi. Elene îl auzi urlând: 

— Nu-l poţi lăsa în urmă! 

Ea se întoarse, fără să mai fie atentă la drum. Billy sărise la 
Wolff ca o pisică sălbatică turbată, izbindu-l cu pumnii, 
zgâriindu-l și reușind chiar să-l lovească și cu picioarele, în timp 
ce tipa incoerent. Chipul lui devenise o mască a furiei 
copilărești, iar trupul lui mic se zbătea convulsiv ca într-o criză 


VP - 331 


de isterie. Wolff, care se relaxase deja, crezând că momentul de 
criză trecuse, fu incapabil pe moment să se împotrivească. In 
acel spaţiu închis, cu Billy atât de aproape de el, nu putea aplica 
o lovitură decisivă, așa că ridică braţele ca să se apere, reușind 
doar să-l împingă pe băiat. A 

Elene se uită din nou la drum. In timp ce întorsese capul în 
spate, mașina părăsise drumul, iar roata stângă din față se 
afundase în nisipul de lângă drum. Ea încercă din răsputeri să 
rotească volanul, dar în van. Apăsă pedala de frână și partea din 
spate a mașinii începu să derapeze. Era prea târziu când zări 
șanțul adânc care traversa șoseaua imediat în faţă. Incă 
derapând, mașina lovi marginea șanțului cu partea laterală. 
Impactul îi zdruncină trupul. Autovehiculul făcu un salt în aer. În 
acea clipă, Elene fu aruncată în sus de pe locul ei și, când căzu 
înapoi pe scaun, călcă fără să vrea pedala de acceleraţie. 
Mașina ţâșni în faţă și derapă iar. Cu coada ochiului văzu că 
Wolff și Billy erau îngrămădiţi în spate, luptându-se în 
continuare. 

Automobilul părăsi drumul și intră pe nisipul moale. Viteza se 
reduse brusc, iar Elene se izbi cu fruntea de volan. Mașina se 
înclină periculos într-o parte, gata să se răstoarne. Elene avu 
senzaţia că deșertul fugise brusc de sub roţile autovehiculului și 
înţelese că, de fapt, mașina începuse să se rostogolească. Se 
gândi că avea să continue așa la nesfârșit. Căzu într-o parte și 
se prinse de volan și de schimbătorul de viteze. Automobilul nu 
se răsturnă cu roţile în sus, ci rămase pe o parte, ca o monedă 
căzută pe muchie în nisip. Schimbătorul de viteze se desprinse 
și-i rămase în mână. 

Se izbi de portieră, lovindu-se din nou la cap. Mașina nu se 
mai mișca. 

Se ridică în patru labe, încă ţinând în mână schimbătorul de 
viteze rupt, și se uită în partea din spate a mașinii. Wolff căzuse 
peste Billy. In timp ce-i privea, Wolff începu să miște. Ea sperase 
să fie mort. 

Elene stătea cu un genunchi pe portieră și cu celălalt pe 
fereastră. În dreapta ei se înălța vertical plafonul mașinii. În 
stânga era bancheta. Privea prin deschiderea dintre spătarul 
banchetei și plafon. Wolff se ridică în picioare. Billy părea 
inconștient. Elene se simţea dezorientată și amețită, stând în 
genunchi pe fereastra laterală a mașinii. Așezat pe portiera din 


VP - 332 


spate, de pe partea stângă, Wolff se lăsă cu toată greutatea pe 
podeaua mașinii. Autovehiculul se balansă. Mai facu o dată 
mișcarea. Mașina începu să se clatine mai tare. La cea de-a treia 
încercare, autovehiculul se răsturnă și căzu pe cele patru roți. 
Elene era ameţită. Îl văzu pe Wolff deschizând portiera și ieșind 
din mașină. El rămase afară, se ghemui și scoase cuțitul. Elene îl 
zări pe Vandam apropiindu-se. 

Ea îngenunche pe banchetă, privind. Nu putea face nicio 
mișcare până când nu-i dispărea amețeala. Văzu că Vandam se 
ghemuise și el ca Wolff, gata să sară, cu mâinile ridicate ca să 
se apere. Era roșu la faţă și gâfâia: alergase după mașină. Wolff 
și Vandam începură să se miște în cerc, studiindu-și mișcările. 
Wolff șchiopăta ușor. Soarele era un uriaș glob portocaliu în 
spatele lor. 

Vandam înaintă, apoi ezită, prudent. Wolff sfâșie aerul cu 
cuțitul, dar fu surprins de ezitarea lui Vandam și lovitura își rată 
ținta. Pumnul lui Vandam ţâșni spre Wolff. Acesta sări înapoi. 
Elene observă că nasul lui Wolff sângera. 

Erau iarăși față în faţă, ca boxerii în ring. Vandam sări din nou 
înainte. De această dată, Wolff se feri, retrăgându-se în spate. 
Vandam lovi, însă nu reuși să-l atingă pe Wolff. Acesta împunse 
cu cuțitul. Elene văzu lama cuţitului sfâșiind pantalonii lui 
Vandam și mânjită de sânge. Wolff împunse din nou cu cuțitul, 
dar Vandam se feri. O pată întunecată apăru pe pantalonii lui. 
Elene se uită la Billy. Băiatul zăcea inert pe podeaua 
automobilului, cu ochii închiși. Trecu peste banchetă în spatele 
mașinii, îl ridică și-l așeză pe locul lui. Nu-și putea da seama 
dacă era mort sau trăia. Îi atinse faţa. Billy nu reacţiona. 

— Billy, strigă ea. Vai, Billy! 

Se uită din nou afară. Vandam era într-un genunchi. Braţul 
stâng îi atârna inert și era plin de sânge. și ridicase braţul drept 
într-un gest de apărare. Wolff se apropie de el. 

Elene sări jos din mașină. Avea încă în mână schimbătorul de 
viteze rupt. Îl văzu pe Wolff ducându-și mâna în spate, gata să-l 
înjunghie încă o dată pe Vandam. În timp ce Wolff era cu spatele 
la ea, Elene se repezi spre el, poticnindu-se în nisip. Wolff 
încercă să-l lovească pe Vandam. Acesta sări într-o parte, 
evitând lovitura. Elene ridică schimbătorul de viteze în aer și-l 
izbi cu toată puterea pe Wolff în ceafă. O clipă acesta rămase 
nemișcat. 


VP - 333 


— Ah, Dumnezeule! exclamă Elene. 

Pe urmă îl mai lovi o dată. ÎI lovi și a treia oară. Wolff se 
prăbuși. Apoi Elene aruncă schimbătorul de viteze și îngenunche 
lângă Vandam. 

— Bine lucrat! spuse slăbit acesta. 

— Poţi să te ridici? 

El puse o mână pe umărul ei și făcu un efort să se ridice în 
picioare. 

— Nu-i chiar atât de rău pe cât pare, zise el. 

— Lasă-mă să văd! 

— O clipă. Ajută-mă mai întâi cu asta! 

Folosindu-se de braţul sănătos, Vandam apucă piciorul lui 
Wolff și-l trase spre mașină. Elene ridică brațul bărbatului 
inconștient și-l trase după ea. Când Wolff fu întins lângă mașină, 
Vandam apucă brațul inert al acestuia și-i așeză mâna cu palma 
în jos pe scara vehiculului. După aceea călcă cu putere pe cotul 
lui Wolff. Braţul lui Wolff se rupse. Elene se albi la faţă. 

— Asta ca să fim siguri că nu ne dă de furcă atunci când își 
revine, îi explică Vandam. 

Apoi se aplecă peste bancheta din spate și puse o mână pe 
pieptul lui Billy. 

— Trăiește. Slavă Domnului! 

Billy deschise ochii. 

— S-a terminat, îl liniști Vandam. 

Billy închise ochii. Vandam se urcă pe locul din faţă, la volan. 

— Unde e schimbătorul de viteze? 

— S-a rupt. Cu el l-am lovit. 

Vandam răsuci cheia în contact. Motorul hurui. 

— Bine. Este încă în viteză. 

Apăsă ambreiajul și întoarse cheia din nou. Motorul porni. 
Vandam luă ușor piciorul de pe ambreiaj și mașina se puse în 
mișcare, pe urmă întrerupse contactul. 

— Ne mișcăm, spuse el. Ce noroc! 

— Ce facem cu Wolff? 

— O să-l punem în portbagaj. 

Vandam se uită din nou la Billy. Băiatul era conștient și avea 
ochii larg deschiși. 

— Cum te simţi, fiule? 

— Îmi pare rău, răspunse Billy, nu mi-am putut stăpâni 
greața. 


VP - 334 


Vandam se uită la Elene. 
— Va trebui să conduci tu. 
Ochii lui erau plini de lacrimi. 


Capitolul 29 


Se auzi un vuiet neașteptat și înspăimântător pe cer. Rommel 
ridică privirea și văzu bombardierele britanice zburând la mică 
altitudine din direcţia celei mai apropiate linii de dealuri. Soldații 
le spuneau bombardiere „Party Rally”, pentru că zburau în 
formații perfecte la paradele aeriene de la Nürnberg de dinainte 
de război. 

— Adăpostiţi-vă! strigă Rommel. 

Apoi alergă spre un șanț și se aruncă în el. 

Zgomotul era atât de puternic, încât semăna cu cel al unui 
taifun. Rommel zăcea cu ochii închiși. Il durea stomacul. li 
trimiseseră un doctor din Germania, însă Rommel știa că 
singurul medicament de care avea nevoie era victoria. Slăbise 
foarte mult: uniforma atârna largă pe el, iar cămășile păreau 
prea mari. Părul i se rărise și albise pe alocuri. Era 1 septembrie 
și totul funcționase teribil de prost. Ceea ce păruse a fi punctul 
vulnerabil al liniei defensive a Aliaților semăna tot mai mult cu o 
ambuscadă. Câmpurile erau minate foarte des acolo unde ar fi 
trebuit să fie minate mai rar, în locurile unde traficul urma să fie 
mai greu aveau de traversat nisipuri mișcătoare, iar culmea 
Alam Halfa, care ar fi trebuit să fie cucerită cu ușurință, era 
puternic apărată. Strategia lui Rommel era greșită; informaţiile 
fuseseră eronate; spionul greșise. 

Bombardierele trecură pe deasupra. Rommel se târî afară din 
șanț. Aghiotanţii și ofiţerii săi ieșiră din adăpost și se strânseră 
din nou în jurul lui. Își scoase ochelarii de teren și privi în zare, 
peste întinderea deșertului. Zeci de vehicule stăteau nemișcate 
în nisip, multe dintre ele claxonând cu furie. „Dacă inamicul ar 
ataca, reflectă Rommel, am putea să ne luptăm cu el”. Dar 
Aliaţii stăteau într-un loc, bine adăpostiţi, și doborau pe rând 
tancurile Panzer, ca pe niște pești într-un butoi. Asta nu era 
bine. Unităţile lui din avangardă se aflau la douăzeci și cinci de 
kilometri de Alexandria, însă erau blocate. „Douăzeci și cinci de 


VP - 335 


kilometri, își spuse el. Încă douăzeci și cinci de kilometri și 
Egiptul ar fi fost al meu”. Se uită la ofițerii din jurul lui. Ca de 
obicei, expresiile lor reflectau expresia lui, iar el citi pe chipurile 
lor ceea ce vedeau și ei pe chipul lui. 

Înfrângerea. 

e 

El știa că era un coșmar, însă nu se putea trezi. Celula avea 
vreo doi metri lungime și vreun metru lăţime, iar jumătate din 
ea era ocupată de un pat. Sub pat era o oală de noapte. Pereţii 
erau din piatră netedă, cenușie. De tavan atârna un bec mic, 
suspendat de un cablu. La unul dintre capetele celulei era o ușă. 
La celălalt capăt era o ferestruică pătrată, situată ceva mai sus 
de nivelul ochilor: prin ea zarea cerul de un albastru intens. Işi 
spuse în vis: „Mă voi trezi curând și atunci totul va fi bine. Mă 
voi trezi și voi găsi o femeie frumoasă întinsă lângă mine pe un 
cearșaf din mătase, iar eu îi voi atinge sânii”. Și în timp ce se 
gândea la toate astea fu copleșit de o dorinţă intensă: „lar ea se 
va trezi, mă va săruta și vom bea șampanie...” Nu putea totuși 
să viseze așa ceva, iar visul cu celula de închisoare reveni. 
Undeva în apropiere se auzea răpăitul unei tobe mari. Afară, 
soldații mărșăluiau în ritm. Bubuitul tobei era îngrozitor, 
îngrozitor, bum-bum, bum-bum, tam-tam, și soldaţii, și zidurile 
cenușii, apropiate, ale celulei și acel petic tulburător de cer 
albastru, iar el era atât de înspăimântat, atât de îngrozit, încât 
se strădui să deschidă ochii. Se trezi. 

Privi în jur, fără să înțeleagă. Era treaz de-a binelea, nu 
încăpea nicio îndoială, visul se terminase; însă se afla tot într-o 
celulă de închisoare. Era lungă de doi metri și lată de un metru, 
iar jumătate din celulă era ocupată de pat. Se aplecă și se uită 
sub el. Văzu o oală de noapte. Se ridică drept în picioare. Apoi, 
calm și tăcut, se izbi cu capul de zid, o dată, de două ori... 

e 

Ierusalim, 24 septembrie 1942 

Dragă Elene, 

Azi m-am dus la Zidul de Vest care se mai numește 
și Zidul Plângerii. Am stat în fata lui împreună cu mulți 
alti evrei și m-am rugat. Am scris un kvitlach** și l-am 
pus într-o crăpătură din zid. Fie ca Domnul să-mi 
împlinească ruga. Ierusalimul este cel mai frumos loc 


33 Gânduri scrise de credincioși evrei pe bucățele de hârtie. (n.red.). 
VP - 336 


din lume. Desigur, n-o duc bine. Dorm pe o saltea, pe 
dușumeaua unei cămăruțe, împreună cu alti cinci 
bărbați. Uneori mai găsesc ceva de lucru - mătur într- 
un atelier în care unul dintre colegii mei de cameră, un 
tânăr, cară lemne pentru tâmplari. Sunt foarte sărac, 
cum am fost întotdeauna, dar acum sunt sărac în 
lerusalim şi asta e mai bine decât să fiu bogat în Egipt. 
Am străbătut deșertul într-un camion militar 
britanic. Soldații m-au întrebat ce aș fi făcut dacă nu 
mă luau cu ei, iar când le-am răspuns că aș fi mers pe 
jos, cred că m-au crezut nebun, însă ăsta e cel mai 
sănătos lucru pe care l-am făcut vreodată. Trebuie să- 
ți mărturisesc că sunt pe moarte. Boala mea este 
incurabilă, chiar dacă mi-as putea permite un doctor, 
și mi-au mai rămas doar câteva săptămâni, poate 
două luni. Să nu fii tristă. N-am fost niciodată mai 
fericit ca în clipa de față, când iţi scriu rândurile 
acestea. Ar trebui să-ți spun ce am scris în kvitlach. L- 
am rugat pe Dumnezeu să-i dea fericire fiicei mele, 
Elene. Cred că-mi va asculta ruga. 
Rămâi cu bine, 
Tatăl tău 
e 
Șunca afumată era tăiată subţire ca hârtia și răsucită în 
rulouri apetisante. Chiflele proaspete erau făcute în casă. 
Borcanul conţinea salată de cartofi pregătită cu maioneză 
adevărată și ceapă tăiată mărunt. Mai era și o sticlă cu vin, o 
alta cu apă carbogazoasă și o pungă cu portocale. Și, evident, 
un pachet cu ţigări, dintre cele care-i plăceau lui. Elene începu 
să împacheteze mâncarea în coșul pentru picnic. Tocmai 
închisese capacul, când auzi pe cineva bătând la ușă. Işi scoase 
șorțul înainte să deschidă. Vandam intră, închise ușa după el și 
o sărută. O luă în braţe și o strânse dureros de tare. Întotdeauna 
făcea așa și întotdeauna o durea, dar niciodată nu se plângea, 
pentru că fuseseră la un pas să se piardă unul pe celălalt, iar în 
acel moment, când erau împreună, erau nespus de 
recunoscători. Intrară în bucătărie. Vandam ridică puţin coșul și 
întrebă: 
— Dumnezeule, ce-ai pus înăuntru? Bijuteriile Coroanei? 
— Ce vești ai? îl iscodi Elene. 


VP - 337 


El știa că se referea la veștile despre războiul din deșert. 

— Forţele Axei sunt în plină retragere, citez. 

Elene își spuse că era foarte relaxat în acele zile. Până și felul 
lui de a vorbi era altul. Îi apăruseră câteva fire albe și râdea din 
orice. 

— Cred că ești unul dintre acei bărbaţi care arată din ce în ce 
mai bine pe măsură ce îmbătrânesc, adăugă ea. 

— Așteaptă până când o să-mi cadă dinţii. 

Plecară. Cerul era ciudat de negru. 

— Ah! exclamă Elene surprinsă când ieși în stradă. 

— Azi e sfârșitul lumii, spuse Vandam. 

— N-am mai văzut niciodată cerul atât de întunecat. 

Se urcară pe motocicletă și porniră spre școala lui Billy. Cerul 
deveni și mai întunecat. Primii stropi de ploaie căzură în timp ce 
treceau prin faţa hotelului Shepheard's. Elene văzu un egiptean 
acoperindu-și fesul cu o batistă. Stropii de ploaie erau enormi și 
pătrundeau prin țesătura rochiei până la piele. Vandam întoarse 
motocicleta și parcă în faţa hotelului. În timp ce coborau de pe 
motocicletă, norii se revărsară peste oraș. Rămaseră sub 
marchiza hotelului, privind furtuna. Cantitatea de apă era 
incredibilă. În numai câteva minute, șanțurile și trotuarele erau 
inundate, apa revărsându-se pe străzi. In fața hotelului, pe 
partea opusă a străzii, negustorii înfruntau cu greu șuvoaiele de 
apă și se căzneau să închidă obloanele prăvăliilor. Mașinile nu 
mai puteau înainta și se opreau, prinse de viitură. 

— Nu există un colector principal în acest oraș, remarcă 
Vandam. Apa n-are unde să se scurgă în altă parte decât în Nil. 
Uite! 

Strada se transformase într-un râu. 

— Și motocicleta? 

— La naiba! O va lua apa, răspunse Vandam. Va trebui s-o 
aduc aici. 

Vandam ezită, apoi ţâșni pe trotuar, apucă motocicleta de 
ghidon și o împinse prin apă până la scara hotelului. Când reveni 
la adăpost, hainele îi erau ude leoarcă, iar părul i se lipise de 
cap. Elene râse de el. Ploaia continuă multă vreme. 

— Dar Billy? întrebă Elene. 

— Îi vor ţine pe copii la școală până când stă ploaia. 


VP - 338 


În cele din urmă, intrară în hotel ca să bea ceva. Vandam 
comandă sherry: renunţase la gin și pretindea că nu-i simțea 
lipsa. 

În sfârșit, furtuna încetă și ieșiră din nou afară; însă fură 
nevoiţi să mai aștepte puţin ca apa să se retragă. Intr-un final, 
pe cer se ivi soarele. Şoferii încercau să-și pornească mașinile. 
Motocicleta nu era prea udă și porni de la prima pedală. Soarele 
răzbătu învingător printre nori și drumurile deveniră din ce în ce 
mai animate în timp ce mergeau spre școală. Billy îi aștepta 
afară. 

— Ce furtună! rosti el emoţionat. 

Billy se urcă pe motocicletă, între Elene și Vandam. 

leșiră în deșert. Ținându-se bine, cu ochii pe jumătate închiși, 
Elene nu văzu miracolul până când Vandam nu opri motocicleta. 
Toţi trei coborâră și priviră în jur, muţi de uimire. 

Deșertul era acoperit cu un covor de flori. 

— Ploaia, evident, zise Vandam. Și totuși... 

Milioane de insecte zburătoare apăruseră de nicăieri. Fluturi și 
albine treceau frenetic din floare în floare, bucurându-se de 
acea recoltă neașteptată. 

— Probabil că semințele erau în nisip și așteptau, spuse Billy. 

— Da, zise Vandam. Semințele au fost acolo ani la rând, 
așteptând să se întâmple asta. 

Florile erau parcă în miniatură, însă foarte viu colorate. Billy 
se îndepărtă câţiva pași de drum și se aplecă să cerceteze una 
de aproape. Vandam o cuprinse pe Elene și o sărută. Ceea ce 
începu ca un sărut fugitiv pe obraz se transformă într-un sărut 
prelung și pasional. 

Într-un târziu, ea se desprinse de el, râzând. 

— ÎI vei face pe Billy să se simtă prost, zise ea. 

— Va trebui să se obișnuiască, îi replică Vandam. 

Elene se opri din râs. 

— Adevărat? întrebă ea. Chiar va trebui? 

Vandam zâmbi și o sărută din nou. 


VP - 339 


virtual-project.eu 


>, 
Y 


VP - 340