Colin Forbes — Fuhrerul si damnatii

2 COLIN 
FORBES 


FUHRERUI 
SI DAMNATII 


COLIN FORBES 
FUHRERUL ŞI DAMNAŢII 


„Bomba cu ceas care urma să-l ucidă pe Adolf Hitler, 
Fuhrerul şi comandantul suprem al forţelor armate 
germane, a fost asamblată, cu multă grijă, la Smolensk...” 


În 1943 Hitler era în culmea gloriei. Mâna lui dreaptă era 
Martin Bormann. Obsesia lui era războiul împotriva puterii de 
la Răsărit, imperiul sovietic condus de Stalin. După 13 martie 
1943, s-a produs o schimbare drastică în comportamentul şi 
personalitatea Fuhrerului. 13 martie 1943 a fost data 
atentatului asupra avionului personal al Fuhrerului. 

Dacă Hitler a fost ucis în acea zi fatală, cine a fost bărbatul 
găsit, doi ani mai târziu, în buncărul din Berlin? Cum a reuşit 
Martin Bormann să-i împiedice pe generalii antinazişti să pună 
mâna pe putere? Cine a fost Ciocănitoarea - spionul sovietic 
din conducerea maşinii de război naziste? 


„Avionul apăru din nou în câmpul vizual, acum cu mult 
mai jos şi nu mai departe de un kilometru de pistă. 
Cobora rapid când dispăru din nou în norii joşi. Stând 
acolo, Bormann văzu un fulger orbitor care împrăştie 
ceața. Ba chiar întrezări, pentru o secundă, aparatul ce 
se sfărâma în aer, urmat de zgomotul surd al unei 
explozii. Apoi ceața îi învălui din nou şi liniştea se 
reinstală în pădure. Tăcere.” 


CUPRINS 
Partea I: 
Omul-Oglindă: Der Führer / 7 


Partea a II-a: 
Grupul Lucy: Roessler / 61 


Partea a III-a: 
Cazanul: Der Kessel / 200 


Partea a IV-a: 
Ciocănitoarea: Der Specht / 358 


Epilog / 365 


Partea I 
Omul-oglindă: Der Fiihrer 


Capitolul 1 

13 martie 1943. Bomba cu ceas, destinată să îl ucidă pe Adolf 
Hitler, Fuhrerul şi comandantul suprem al Forţelor Armate 
Germane, era asamblată cu mare grijă la Smolensk. 

Ingrozitoarea iarnă rusească persista. Temperatura era cu 
mult sub zero grade, când Hitler discuta cu feldmareşalul von 
Kluge despre următoarea ofensivă planificată împotriva 
Armatei Roşii. Imbrăcat în mantaua sa militară şi cu şapca 
înaltă, împodobită cu un vultur auriu ce ţinea zvastica în 
gheare, Hilter se afla într-o dispoziţie optimistă şi agresivă. 

— O să-i zdrobim pe ruşi, atacând mai devreme decât se 
aşteaptă, îi spuse el lui von Kluge şi ofiţerilor din personalul 
său. O să-i anihilăm dintr-o singură lovitură, pentru că o să-i 
depăşim ca număr de oameni, de tancuri, de armament... 

— Mein Führer, interveni von Kluge cu respect, simt că este 
de datoria mea să arăt că, pentru moment, trupele lui Stalin ne 
depăşesc numeric... 

— Pentru moment. 

Hitler făcu o pauză şi îmbrăţişă cu privirea clădirea de beton 
pe jumătate dărâmată în care se ţinea conferinţa şi se 
îndepărtă semeţ pentru a privi afară printr-o fereastră cu 
geamul spart, doar pe jumătate acoperit cu o bucată de pânză. 


Pânza flutura în vântul ce şuiera în tăcerea de scurtă durată. 
Era un gest dramatic tipic, scamatoria unui mare actor - acela 
de a-şi ţine spectatorii în suspans, înainte de a-şi face 
senzaţionalul său anunţ. 

Privind afară pe fereastră, Hitler urmărea şirul nesfârşit de 
prizonieri sovietici ce se târa prin zăpadă, păzit de soldaţii 
Wehrmachtului. Iadul alb al Rusiei dispărea în depărtare, 
ascuns de ninsoare. Dincolo de şirul de prizonieri se ridica o 
altă clădire pe jumătate ruinată, al cărei acoperiş aproape se 
prăbuşise. Chiar şi extraordinara intuiţie a lui Hitler nu îl 
prevenise de ceea ce se întâmpla înăuntrul ruinei acesteia. 

Se răsuci pe călcâie, se întoarse la masă şi lovi cu pumnul 
strâns în harta frontului de est desfăşurată pe suprafaţa 
acesteia. Vocea i se ridică până deveni un țipăt de nebun. 

— Pentru moment, repetă el. Ceea ce nu ştii şi am să-ţi spun 
este că, în curând, vei avea la dispoziţie alte patruzeci de divizii 
- inclusiv trei divizii Panzer! Să nu-mi spui acum că nu poţi 
şterge Armata Roşie de pe faţa pământului în două luni! 

Amorţit de frig, căci, în ciuda lămpilor cu petrol puse în jurul 
mesei, clădirea avea un iz neplăcut de vapori de gaz, von Kluge, 
ca şi ceilalţi din personalul său, fură reduşi la tăcere. 
Feldmareşalul de infanterie fu primul care îşi reveni. Cu 
prudenţă, el întrebă: 

— Mein Fiihrer, pot întreba de unde vin aceste divizii, aceste 
întăriri masive? 

— Din vest, bineînţeles! strigă Hitler. Voi da acest ordin de 
îndată ce mă voi întoarce la cartierul meu general. Cu trupele 
şi tancurile astea vom fi în Moscova în luna mai! O dată ce 
Moscova va cădea - centrul reţelei sovietice de căi ferate - s-a 
terminat cu Stalin! 

— Dar vestul va rămâne fără apărare, insistă von Kluge. O să 
fie larg deschis debarcării anglo-americane... 

— Ai memoria scurtă, dragul meu von Kluge, îl repezi Hitler. 
Am desfăşurat, cu succes, aceeaşi strategie, atunci când am 
cucerit Polonia în 1939. Atunci, frontierele de vest ale 
Reichului erau fără apărare. Pe vremea aceea, armatele 
britanice şi franceze erau pe continent. Au atacat cumva? Nu! 
Totul s-a petrecut aşa cum prevăzusem. 

— Dar când Churchill va afla despre retragere... 

Hitler se ambală în mod deliberat, pentru a intra într-o stare 


de dispreţ şi furie. 

— Crezi cumva că am ignorat acest fapt? Avem deja pregătite 
tabere fictive şi tancuri false! Atunci când avioanele de 
recunoaştere ale inamicului vor fotografia Franţa şi Belgia, vor 
aduce dovezi că cele patruzeci de divizii încă sunt acolo! O să 
fie o lovitură militară de maestru! şi, o dată ce va cădea 
Moscova, va fi nevoie numai de o mână de trupe, pentru a 
lichida la grămadă rămăşiţele forţelor lui Stalin. Vei avea la 
dispoziţie toată vara, ca să faci asta pe îndelete. Apoi, o sută 
douăzeci de divizii vor fi mutate înapoi în vest, pentru a-i 
înfrunta pe domnul Churchill şi pe stăpânii săi americani. Aş 
putea să-ţi încredinţez ţie comanda, von Kluge, spuse el, ca din 
întâmplare. 


Singur în cealaltă clădire de beton, la care se uitase Hitler, 
generalul Henning von Tresckow, ofiţerul principal al forţelor 
armate conduse de von Kluge, tocmai terminase de asamblat 
bomba şi fixă mecanismul cu ceas. Complicele său, locotenentul 
Schlabrendorff, stătea neliniştit de pază la uşă. Cu mult mai 
tânăr decât generalul, foarte nervos şi pe jumătate îngheţat, el 
se gândea la tot ceea ce ar putea merge prost în privinţa 
complotului. 

— Cum putem fi siguri când se urcă în avion? întrebă el. Asta 
influenţează stabilirea orei la care să fixaţi ceasul. Bomba 
trebuie să explodeze în timp ce sunt în aer... altfel, s-a terminat 
cu noi... 

— Calmează-te, îl potoli von Tresckow, fără să îşi ridice ochii 
de la mecanismul de care tocmai se ocupa. De îndată ce se 
termină conferinţa, Fuhrerul se întoarce în Vizuina Lupului, în 
Prusia Orientală, ceea ce înseamnă un zbor de opt sute de 
kilometri. Aceasta înseamnă că avem o mare marjă de timp 
pentru a potrivi explozia... 

— ... dacă nu se hotărăşte să rămână peste noapte. 

— N-o să facă asta. Nu-i place să lipsească niciun moment 
mai mult decât este necesar de la baza sa de control. Nu are 
încredere în nimeni - niciodată n-a avut. 

Tresckow socotea că de aici provenea simţul unic al lui Hitler 
de autoconservare. Dar, de data aceasta, nu avea voie să dea 
greş; la Berlin, anumiţi generali de abia aşteptau vestea morţii 
Fuhrerului, pentru a prelua puterea. Mulţumit că bomba cu 


ceas era gata, generalul luă două sticle de coniac, le puse pe 
masă, băgă bomba într-un ambalaj deschis şi îngrămădi sticlele 
deasupra. Apoi, fără a ezita, ieşi din clădire, urmat de ajutorul 
său, îndreptându-se spre locul de aterizare, unde stătea 
Condor-ul care aştepta să-l ducă pe Hitler înapoi în Germania. 

În timp ce se apropia de aparat, Otto Reiter, un ofiţer SS, îl 
opri şi vru să ştie despre ce era vorba. Generalul von Tresckow 
stătea ţeapăn, cu o alură rece şi arogantă, uitându-se la SS- 
istul cu faţa albă şi pomeţi proeminenţi. După câteva secunde, 
ochii lui Reiter îşi pierdură privirea fixă şi îngheţată, privind 
pachetul pe care i-l întindea generalul. 

— Un mic dar pentru un prieten de la Vizuina Lupului, pe 
care tocmai voiam să-l pun la bordul avionului. Deci, să trec 
prin tine sau te dai naibii la o parte din drum? De altminteri, 
pot să-l întreb chiar pe Führer, explicându-i că ţi-ai depăşit 
atribuţiile şi că o perioadă petrecută pe front ar putea să te 
înveţe ce e disciplina. 

Reiter, a cărui minte era pe jumătate paralizată de frig, se 
înfioră la auzul amenințării şi se dădu la o parte. Urcându-se în 
Condor, von Tresckow trecu printre scaunele speciale ce 
fuseseră amenajate înăuntru, aruncă o privire printr-un hublou 
îngheţat, ca să vadă silueta lui Reiter, angajat într-o 
conversaţie cu Schlabrendorff, şi înghesui pachetul sub unul 
dintre scaune. Îndreptându-şi şapca, părăsi avionul, strănutând 
violent în timp ce trecea pe lângă Reiter, şi se întoarse la 
reşedinţa sa, la scurtă distanţă de clădirea unde se ţinea 
conferinţa. 

Generalul ar fi trebuit, în mod normal, să participe la 
conferinţă, dar invocase în ultimul moment, faţă de şeful lui, 
von Kluge, un atac de gripă, şi acum - departe de aghiotantul 
său - atitudinea sa aparent calmă se schimbă. Cufundându-se 
în salteaua patului său din lemn, fu cuprins de nelinişte. Atâtea 
lucruri merg rău, iar capul său era acum cu adevărat pus la 
mezat. 

Oare porcul acela de ofiţer SS, Reiter, se va hotări să urce în 
avion, pentru o verificare în ultimul moment? Păruse mulţumit 
de ceea ce văzuse în fugă - gâturile celor două sticle de coniac 
ce ieşeau din pachet. Oare îşi va schimba Fuhrerul orarul - aşa 
cum făcuse de atâtea ori în trecut? Omul acela părea să aibă un 
nefiresc instinct al primejdiei. Până acum, supravieţuise unui 


număr de şase atentate la viaţa sa. Exista chiar un zvon, pe 
care îl auzise şi von Tresckow o dată, că ar avea o dublură - 
cineva care ar putea trece drept însuşi Hitler, după înfăţişare. 
Era chiar Adolf Hitler cel care ţinea un discurs în acest moment 
personalului lui von Kluge? 

„Fir-ar să fie, parcă nu eram chiar aşa plin de îndoieli de 
obicei”, îşi spuse. Probabil că frigul acesta rusesc blestemat îşi 
croise drum şi amorţise orice urmă de gândire logică. Privi în 
sus, uşa se deschise şi apăru Schlabrendorff. 

— Tocmai pleacă! E pe punctul de a se urca în avion! 

— Ce ţi-am zis?! 

Generalul se ridică şi îşi apăsă palma de geamul rece ca 
gheaţa al ferestrei. Şi camera lui era plină de mirosul neplăcut 
al vaporilor de la încălzitoarele cu petrol. Nu era sigur ce 
urăşte mai mult: mirosul îngrozitor care te ţinea în viaţă sau 
frigul înspăimântător, care te făcea să gândeşti cu greutate şi 
să te mişti cu efort. Îşi ţinu mâna lipită cu hotărâre de geamul 
îngheţat, până când putură vedea, prin conturul amprentei 
palmei lui, siluetă neclară a Fuhrer-ului. 

— Înţelegi, von Kluge, repetă Hitler, o lovitură uriaşă cu 
tancuri şi oameni comasaţi. Cu forţa aceea imensă sub 
comanda ta - o forţă mai mare decât oricare comandată de 
vreun general în războiul ăsta - o să mergi din ce în ce mai 
departe! Nu te opreşti până ajungi la Moscova! Duşmanul nu 
are nicio şansă să-şi revină din şocul iniţial! Nu lua prizonieri... 
Ochii lui hipnotici se fixară asupra lui von Kluge. Ca şi în 
Franţa în 1940, ţine pas cu momentul - treci peste porcii ăia! 
Mergi înainte până vei avea în faţa vizoarelor artileriei cupolele 
de la catedrala Sf. Vasile! 

— Am înţeles, mein Fiihrer! Cu noile forţe pe care le veţi 
trimite, aşa se va face... 

Zăbovind în frigul îngrozitor, pentru a da un exemplu Hitler îl 
apucă pe von Kluge de braţ şi îşi îmblânzi vocea. 

— Eşti pe cale de a face istorie, prietene. O sută de ani de 
acum încolo, istoricii încă vor mai scrie despre Cea de-a Două 
Bătălie a Moscovei, care l-a distrus în sfârşit pe Stalin şi a 
eradicat plaga comunistă de pe faţa globului pământesc! 

Se întoarse; în spatele lui, von Kluge, unul dintre ce mai 
inteligenţi şi mai experimentați comandanţi ai lui Hitler, simţi o 
senzaţie de exaltare înăuntrul său. Puterea unică a lui Hitler de 


a însufleţi oamenii acţiona din nou. El salută, în timp ce 
Fuhrerul se îndrepta încet spre Condor-ul care îl aştepta. 

Garda SS bine înarmată a lui Reiter era gata de plecare, 
aşezată pe două rânduri, în timp ce Hitler mergea foarte încet 
printre ei, uitându-se atent la fiecare chip. Frigul nu părea să îl 
afecteze în vreun fel; demult, fiind sărac în tinereţea sa 
petrecută la Viena învățase să nu ia în seamă fenomenele 
naturii, să îşi adune toată puterea voinţei sale unice, pentru a 
rezista oricărui impediment. Deodată se opri la picioarele scării 
ce urca în avion. Ceva nu era în regulă. 

Cel de-al şaselea simţ intuitiv al său îi spunea că ceva nu era 
în regulă. Ce putea fi? în timp ce zăpada cădea încet, se uită în 
jur căutând un indiciu. Ofiţerul secund al lui von Kluge, 
generalul von Tresckow, lipsise de la consiliul de război. Era 
ceva legat de un atac de gripă. De ce îi venise oare gândul 
acesta în minte? Rămase nemişcat, indiferent la vântul 
pătrunzător ce venea dinspre est, îngheţându-i faţa. Şirul dublu 
de membri ai gărzii SS stătea la fel de nemişcat, cu braţul 
drept ridicat în salutul hitlerist. In depărtare, Fuihrerul putea 
auzi un sunet precum tunetul în surdină, bubuitul tunurilor de 
pe front, purtat de către vânt până la Smolensk. 

În cartierul său general, generalul von Tresckow urmărea 
scena prin forma dezgheţată a amprentei palmei sale, care se 
înceţoşa rapid. Nu îndrăznea să îşi aşeze din nou palma acolo; 
mişcarea putea fi zărită - chiar de către Führer căruia părea că 
nimic nu îi scapă. 

— Ezită... bănuieşte ceva... 

În încordarea momentului, Schlabrendorff se pomeni şoptind 
cu teamă. Simţea cum i se înmoaie genunchii şi înjură în sinea 
lui. Oare cum de putuseră face ceva atât de nebunesc? 

— Da, îl aprobă mohorât von Tresckow, îi funcţionează 
blestematul acela de al şaselea simţ. E nefiresc... 

Deja se vedea pe sine stând în picioare în faţa unui pluton de 
execuţie; drept, deposedat de toate medaliile sale; ordinul era 
dat; şirul de guri de foc era îndreptat spre el; comanda scurtă. 
„Foc!” Apoi uitarea. Cu un efort al voinţei, demn de însuşi 
Fuhrerul, îşi menţinu o atitudine exterioară de calm şi aşteptă. 


Hitler încă nu se urcase la bordul avionului. Braţele întinse 
ale gărzii SS erau aproape îngheţate, într-o postură rigidă. 


Feldmareşalul de infanterie von Kluge şi personalul său stăteau 
la câţiva metri distanţă în poziţie de drepţi. Von Kluge încă mai 
avea o senzaţie de exaltare. Inainte de sosirea lui Hitler, fusese 
deprimat; cu cât ucideai mai mulţi ruşi, cu atât apăreau mai 
mulţi. Fusese un coşmar. 

Acum răsucea în minte noul plan. Pe măsură ce se gândea 
mai mult la el, cu atât era mai sigur că va merge. Aşa se 
întâmplase în Polonia, iar în Rusia va reuşi la fel. Dar, de data 
aceasta, victoria va fi colosală, cutremurătoare. Întreaga 
Armată Roşie va fi anihilată dintr-o singură lovitură. Numai un 
om cu puterile hipnotice ale lui Hitler l-ar fi putut face pe un 
comandant atât de calculat ca von Kluge să se răzgândească în 
decursul unei întâlniri scurte. 

Deodată, Hitler îşi ridică propriul braţ, iar strigătul Heil 
Hitler răsună în campamentul mohorât, acoperit de zăpadă, 
alcătuit din clădiri în ruine. Fără un cuvânt, Fuhrer-ul se răsuci 
pe călcâie, urcă treptele spre avion şi dispăru înăuntru. Uşa fu 
închisă, în timp ce pilotul pornea motoarele, scara fu retrasă, 
iar aparatul începu să se mişte cu smucituri peste pista 
proaspăt curățată. 

Înăuntrul avionului, Hitler îşi scoase şapca şi haina, i le dădu 
unui ajutor care le scutură de zăpadă, şi parcurse rapid 
coridorul. Alese scaunul din faţa celui sub care plasase von 
Tresckow bomba cu ceas şi ceru să-i fie adusă servieta. Simţea 
nevoia ca ceva să îi ocupe mintea; detesta călătoria cu avionul, 
la fel de mult cum îi plăcea să conducă o maşină în mare viteză. 

Expresia severă pe care o adoptase în faţa gărzii SS dispăru. 
În ciuda faptului că nu îi plăceau avioanele, chipul i se relaxă 
într-un zâmbet, zâmbetul care încântase - şi dezarmase - atâţia 
conducători occidentali, în timp ce scotea din servietă o hartă 
împăturită a Franţei şi a Ţărilor de Jos, ce arăta amplasarea 
taberelor fictive, avionul decolă. 

Von Kluge şi personalul său stăteau nemişcaţi în frig, 
urmărind aparatul care dispărea printre norii joşi, ducând cel 
mai mare geniu militar şi politic de la Napoleon şi Iulius Caesar 
încoace. Metodele lui erau nefaste, dar nici predecesorii săi nu 
fuseseră nişte sfinţi. Iar el nu beneficiase de avantajele lor, în 
privinţa educaţiei şi pregătirii profesionale. 

Se ridicase din mocirlă, având ca singure arme puterea sa 
extraordinară de a convinge, o voinţă suverană şi credinţa în 


propriul destin. Reuşise totul singur: scosese o naţiune de 
optzeci de milioane de oameni din prăpăstiile degradării şi 
disperării, pentru a deveni puterea cea mai mare şi mai temută 
din lume. 

Dar şi cei doi bărbaţi ascunşi urmăreau ceața uşoară lăsată 
de avionul care dispărea pe cer. Von Tresckow şi 
Schlabrendorff se îndepărtară de la ferestră, iar cel de-al doilea 
îşi şterse broboanele de sudoare de pe frunte. Până şi von 
Tresckow, care avea o voinţă de fier, se aşeză pe un scaun. 

— Am făcut-o! spuse Schlabrendorff, jubilând. 

— Mai trebuie însă să explodeze bomba, îi reaminti 
superiorul său. Se trezi din sentimentul de moleşeală care era 
reacţia la încordarea prin care trecuseră. Şi trebuie să trimit 
mesajul la Berlin pentru a-l avertiza pe Olbricht... 

Părăsindu-şi locuinţa, străbătu cu repeziciune zăpada până la 
clădirea de transmisiuni, care găzduia linia directă spre Berlin. 
Înăuntru, îi spuse operatorului să îl lase singur. 

— Trimit un mesaj extrem de confidenţial, zise el scurt. 

Aşteptând până când celălalt închise uşa, făcu legătura cu 
Berlinul şi ceru să vorbească imediat cu generalul Olbricht, 
comandantul şef al apărării locale care comanda trupele din 
capitală. 

— Von Tresckow la telefon, îl informă generalul, când 
Olbricht răspunse. Cadoul pe care ţi l-am promis a fost 
expediat... 

Întrerupse legătura imediat după ce rostise cuvintele cheie; 
în zilele acestea, nu ştiai niciodată când blestematul acela de 
Gestapo urmăreşte convorbirile. Acum totul era gata; de îndată 
ce veştile despre moartea lui Hitler ajungeau la Berlin, Olbricht 
se va pune în mişcare folosind trupele sale de garnizoană 
pentru a pune mâna pe toate punctele de control majore din 
Berlin - Ministerul de Război, staţiile de radio, Ministerul 
Propagandei şi Culturii etc. 

Von Tresckow ieşi afară din clădirea de transmisiuni şi 
aruncă o privire scurtă în direcţia în care avionul lui Hitler 
dispăruse, în lungul său zbor spre Vizuina Lupului, din Prusia 
Orientală. Totul atârna acum de un singur lucru. Explozia 
bombei. 


Capitolul 2 


13 martie 1943. La aeroportul situat la câţiva kilometri de 
Wolfsschanze - Vizuina Lupului, cartierul general secret al lui 
Hitler din Prusia Orientală - Martin Bormann, conducătorul 
cancelariei Partidului, stătea afară, lângă turnul de control, 
aşteptând sosirea avionului stăpânului său. 

Lângă el se afla Alois Vogel, comandantul gărzii de securitate 
SS. Vogel, un bărbat înalt, cu o faţă îngustă şi o gură cu buzele 
strânse, era înfăşurat în uniforma sa cu fulgerele SS-ului la 
guler. Vogel se uită nerăbdător la ceasul său, tropăind cu 
picioarele îngheţate şi bătătorind zăpada cu urme de roţi. Îşi 
folosi degetul înmănuşat ca să îndepărteze pojghiţa de gheaţă 
care se formase pe învelişul de sticlă. 

— Trebuie să apară în curând... remarcă el. Aş vrea să se 
ridice ceața asta blestemată... 

— E normal să fie aşa, replică Bormann calm, iar pilotul 
Fuhrerului este un expert. 

Într-adevăr, era normal. Vreme de jumătate de an, această 
parte întunecată a Germaniei era învăluită într-o ceaţă albă şi 
acoperită de zăpadă. Era o atmosferă stranie, tăcută. Ceaţa se 
rostogolea în vârtejuri, ca aceea de pe mare, rărindu-se din 
când în când pentru a descoperi siluetele neclare ale soldaţilor 
din punctele de pază ale nesfârşitei păduri de pin. Spre 
deosebire de ofiţerul SS, Bormann stătea nemişcat, întotdeauna 
răbdător, cu mâinile strânse la spate. 

Bormann, una dintre cele mai enigmatice figuri ale istoriei 
recente, era un bărbat scund, masiv, cu un chip slav. Avea un 
nas bine conturat, un cap ca acela al unei cârtiţe şi rareori 
arăta vreo emoție. Era imposibil să ştii vreodată la ce se 
gândea: la suprafaţă, părea a fi nimic mai mult decât secretarul 
fidel al lui Hitler, cel care transmitea ordinele Fuhrerului şi se 
asigura că ele sunt executate pe loc. Însă, pentru observatorii 
mai subtili, personalitatea aceasta cameleonică avea ceva 
sinistru. „Este umbra lui Hitler”, observase unul dintre 
generali. „lar umbra este mai întunecată decât cel care o 
aruncă”. 

— Iată că vine, spuse Vogel. 

Se îndepărtă de Bormann şi dădu câteva ordine celor 
douăzeci de SS-işti înarmaţi care alcătuiau garda personală a 


Fuhrerului. Bormann îşi întoarse uşor capul. Vogel avea 
dreptate: sunetul motoarelor unui avion care se apropia 
rupsese tăcerea ceţii ce se rostogolea. Incă nimic mai mult 
decât un huruit îndepărtat, sunetul devenea din ce în ce mai 
puternic. Bormann intră în clădire şi reveni cu un câine 
alsacian pe care îl ţinea de lanţ. După zborul îndelungat de la 
Smolensk, Fuhrerul va fi încântat să îl vadă pe Blondi, câinele 
pe care îl găsise Bormann însuşi, pentru a-l consola pe Hitler 
după înfrângerea de la Stalingrad. 

Prin acţiuni pline de grijă ca acestea îşi consolidase Bormann 
poziţia, în calitate de secretar personal al lui Hitler - omul care 
transmitea tuturor cea mai mare parte a ordinelor lui Hitler. 
Bormann îşi schimbase până şi orele de somn, pentru a le pune 
de acord cu cele ale Fiihrerului. În acest fel, el nu lipsea 
niciodată de lângă Hitler la Vizuina Lupului. Faptul că Goering, 
Himmler şi alte căpetenii naziste îl urau nu îl deranja câtuşi de 
puţin. Ambiţia lui Bormann era să fie exact ceea ce era, umbra 
lui Hitler la Vizuina Lupului, întotdeauna prezent când se luau 
hotărârile. 

— Se pregăteşte să aterizeze, anunţă Vogel. Să informez 
cartierul general? 

— Nu. Lasă asta în seama mea. 

Bormann rămase acolo unde se afla, cercetând cerul înnorat 
pentru a repera avionul care era foarte aproape. Din fericire, 
ceața se destrămă rapid, în timp ce sus bătea un vânt uşor, 
descoperind pista pe care urma să aterizeze aparatul. 

Din nou, norocul lui Hitler, îşi spuse Bormann confuz. Toată 
ziua, aerodromul fusese acoperit de ceaţă, iar acum sarcina 
pilotului de a ateriza în siguranţă avea să fie foarte uşoară. Ca 
şi cum ar fi simţit sosirea stăpânului său, alsacianul trăgea de 
lesă. „Stai liniştit!” îl repezi Bormann, ai cărui ochi reci căutau 
avionul. 

La bordul Condorul-ui, Adolf Hitler îşi îmbrăcase mantaua 
militară şi şapca înaltă. Expresia feţei era severă şi arogantă, 
chipul unui cuceritor al lumii gata să fie salutat de garda SS ce- 
l aştepta. Şi totuşi, cu numai jumătate de oră în urmă, el îşi 
făcuse micul grup de ajutoare să râdă isteric, în timp ce 
mergea în pas de paradă pe coridor, imitându-l pe primul 
ministru Chamberlain, atunci când acesta îl vizitase la 
conferinţa antebelică de la Munchen. Se uită pe fereastră afară, 


pentru a vedea pământul. 

Nimeni din avion nu ar fi putut ghici că era un pachet de 
nervi în acest moment. Ura aterizarea la fel de mult ca şi 
decolarea. N-o să mai zbor niciodată, îşi promise el. Dar ştia că, 
dacă va trebui să o facă, atunci o va face din nou. Ochii săi 
albaştri sclipiră. Zărise pinii ca într-o străfulgerare. 

Pe aerodromul de dedesubt, Bormann văzuse avionul 
coborând. Apăru şi apoi dispăru din nou, în vreme ce pilotul 
întorcea, pentru coborârea finală. Uitându-se în jur, la 
aerodromul pe care Vogel îşi adunase trupele, gata pentru 
sosirea Fuhrerului, Bormann resimțea atmosfera obişnuită de 
încordare şi nelinişte care însoțea întotdeauna aceste ocazii. 

Oare ce veşti aducea Hitler de pe frontul de est? Cu doar 
câteva minute înainte de a pleca de acolo, Hitler îl luase 
deoparte pe conducătorul Cancelariei sale şi făcuse aluzii la 
planurile sale - ceea ce era foarte neobişnuit. Regula de 
nestrămutat a lui Hitler era să păstreze pentru sine toate 
deciziile strategice majore, până în momentul în care le anunţa. 

— Bormann, i se destăinuise el, suntem în ajunul unei 
manevre masive ce va înclina întreaga balanţă a războiului în 
favoarea noastră - o manevră foarte îndrăzneață, demnă de 
Napoleon sau de Frederick cel Mare... 

— Voi aştepta cu nerăbdare întoarcerea dumneavoastră, 
replicase Bormann. 

Avionul apăru din nou în câmpul vizual, acum cu mult mai jos 
şi nu mai departe de un kilometru de pistă. Cobora rapid când 
dispăru din nou în norii joşi. Stând acolo, Bormann văzu un 
fulger orbitor care împrăştie ceața. El chiar întrezări, pentru o 
secundă, aparatul care se sfărâma în aer, urmat de zgomotul 
surd al unei explozii. Apoi ceața îi învălui din nou şi liniştea se 
reinstală în pădure. Tăcere. 

Impietrit, el rămase pe loc timp de câteva secunde, dar lupul 
alsacian se mişcă. Cu un urlet adânc, plin de jale, făcu o 
săritură înainte, alergând în direcţia exploziei. Fuga câinelui îl 
determină pe Bormann să intre în acţiune. Îi strigă lui Vogel: 

— Trimite doi oameni la turnul de control! Închide toate 
comunicațiile! Înconjoară aerodromul cu trupe! Nimeni nu are 
voie să intre sau să iasă! Apoi vino cu mine. 

Vogel reacţionă instantaneu, dând ordinele înainte de a 
alerga să i se alăture lui Bormann, care se grăbea spre locul 


unde se afla un Kuibelwagen. Ciudatul vehicul - cu roţi în faţă şi 
şenile în spate - era destinat să învingă terenurile dificile. 
Bormann se afla deja la volan, când sosi Vogel, avertizându-l: 

— Se poate ca cei de la cartierul general să fi auzit explozia... 

Bormann se gândi un moment, încetinind motorul, în timp ce 
Vogel se aşeză pe scaunul din dreapta. 

— Kempner! îl strigă el pe locţiitorul lui Vogel. 

Îl cercetă pe ofiţerul SS care stătea drepţi în faţa sa. Niciun 
semn de panică. Bormann luă încă o decizie rapidă. 

— Kempner, du-te înapoi la cartierul general şi informează-i 
că avionul Fuhrerul a întârziat din cauza vremii proaste... că a 
aterizat pe un alt aerodrom. Spune-le şi că a anulat conferinţa 
de mâine de la prânz. Şi dacă cineva pomeneşte că a auzit o 
explozie, zi-i că a fost o vulpe care a trecut peste o mină. 

Era o explicaţie foarte plauzibilă. Vizuina era înconjurată de 
câmpuri de mine, din cauza cărora fuseseră multe alarme false, 
pricinuite de vulpile care le detonaseră. Lăsându-l pe Kempner, 
care alerga spre o maşină, Bormann puse Kubelwagen-ul în 
mişcare, făcându-le semn câtorva SS-işti să se urce înăuntru. 

Curând, conducea pe un drum tăiat prin pădurea de pini, iar 
aerodromul dispăru din raza vizuală în timp ce ceața se 
învârtejea sinistru printre copaci. Nu avea prea mult de mers. 
Deodată, ajunseră într-o poiană în care trunchiurile pinilor 
arătau ca nişte cioturi părăsite în unghiuri ciudate, ca nişte 
membre mutilate. În timp ce oprea vehiculul, remarcară 
priveliştea înfiorătoare. 

Bucăţi de avion erau împrăştiate pretutindeni. Trebuie să fi 
fost foarte aproape de vârfurile copacilor, când avusese loc 
explozia, iar suflul acesteia se îndreptase în jos. Fragmente de 
trupuri erau prinse între ramurile copacilor. Totul arăta ca un 
abator în care îşi făcuse de lucru un nebun cu un satâr. Miasma 
de petrol şi carne arsă răzbătea prin ceaţă. Blondi, câinele 
alsacian, adulmeca prin acest osuar. Bormann şi Vogel 
coborâră din maşină, urmaţi de SS-işti. 

— N-ar fi putut supravieţui, spuse Bormann încet. 

— Ce facem în continuare? întrebă Vogel. 

— Stai puţin, să mă gândesc... 

Bormann se ridicase la rangul de mână dreaptă a lui Hitler 
tocmai prin puterea sa de a planifica şi de a administra totul cu 
meticulozitate. Fuhrerul detesta munca plicticoasă de rutină şi 


ajunsese să se bazeze pe adjunctul liniştit şi scund care se 
ocupa de toate detaliile. El obişnuia să dea un ordin, iar 
Bormann îl prelucra - până într-atâta încât putea transmite 
orice instrucţiune, încheind-o prin cuvintele pe care nimeni nu 
îndrăznea să le pună la îndoială: „Din ordinul Fuhrerului!”. 

În acest moment, el ţinea în mâinile sale soarta Germaniei şi 
se comporta ca atare. Cum stătea în zăpadă, cu ceața care se 
învârtejea printre pinii ce-i înconjurau, urmărind masacrul, cu 
miasma morţii în nări, mintea sa lucra foarte repede. 

— Vogel, înconjoară toată suprafaţa. Impuşcă pe oricine vrea 
să se apropie. Adu camioane şi curăţă mizeria asta. Să nu-ți 
scape nimic! Fiecare rămăşiţă de trupuri, bucăţile de avion, 
toate acestea vor fi suite în camion, pentru a fi duse într-un loc 
îndepărtat. Adună mizeria şi arde-o... apoi îngroap-o... 

Fu întrerupt de sunetul scos de cineva care vomită. Un SS-ist 
apăru împleticindu-se prin ceaţă, atât de zguduit, încât uită să 
îl salute pe Bormann. Vorbea cu greutate. 

— Ce este? îl repezi Bormann. Controlează-te! 

— Karl tocmai a găsit capul pilotului în casca sa... numai 
capul... N 

— Primul obiect de pus în camion... li spuse Bormann lui 
Vogel cu brutalitate. 

— Şi încă ceva, se bâlbâi SS-istul. 

Le arătă ce ascundea la spate. Era o servietă cu cea ce mai 
rămăsese dintr-o mână încleştată strâns pe mâner. 

— Este a Fuhrerului... 

— Fără a da niciun semn de greață, Bormann luă servieta, 
ţinând-o din ambele părţi, înainte de a o deschide cu cuțitul. 
Mâna căzu pe pământ, încă ţinând mânerul care se rupsese. 

Bormann examină conţinutul servietei scorojite. Da, era a 
Fuhrerului; recunoscu hărţile Europei Occidentale pe care le 
pusese cu mâna lui în ea înainte de plecarea lui Hitler la 
Smolensk. Îi dădu înapoi servieta lui Vogel. 

— Puneti asta împreună cu restul rămăşiţelor în camioane. 

Făcu un semn către macabrul obiect de pe pământ. 

— Asta merge cu celelalte rămăşiţe... 

Vogel era îngrozit. 

— Dar, desigur, trebuie să aibă o înmormântare decentă... 
oficială. 

Bormann se uită mohorât la Vogel. 


— Crezi că un om ca Fuhrerul nu a prevăzut această 
întâmplare... că putea fi asasinat într-o zi? Chiar crezi că nu a 
lăsat un plan pentru împrejurări neprevăzute, tocmai ca cea în 
care suntem acum? 

— Scuzele mele... se bâlbâi Vogel. 

— Scuzele dumitale nu sunt acceptate... Încă, îi spuse 
Bormann cu răceală. Întregul dumitale viitor depinde de felul în 
care o să-mi îndeplineşti instrucţiunile. Din ordinul Fuhrerului, 
adăugă el. 

— Voi începe imediat... 

— După ce veţi goli camioanele, iar conţinutul lor va fi ars, 
continuă Bormann, veţi duce camioanele spre cel mai apropiat 
lac şi le veţi scufunda acolo. 

— O să mai rămână asta, arătă Vogel spre cioturile rupte de 
copaci, pinii carbonizaţi, cu ramurile ce atârnau ca nişte mâini 
şi picioare fără vlagă, în ceața instabilă. 

— Adu o mină şi detoneaz-o aici. Aceasta va explica 
sfărâmăturile. 

Intorcându-i spatele SS-istului, Bormann se urcă la volanul 
Kubelwagen-ului şi plecă de la locul masacrului. 

Incă era 13 martie 1943. Adolf Hitler era mort - cu mai mult 
de doi ani înainte de sfârşitul războiului. 


Capitolul 3 


Martin Bormann se afla în centrul vital al aparatului de mare 
putere, care controla mişcarea milioanelor de oameni înarmaţi, 
vastele flote aeriene şi coloane de tancuri şi tunuri - una dintre 
cele mai mari maşini de război asamblate de-a lungul istoriei. 

Stătea în interiorul unei Lagebaracke, o clădire de lemn cu 
un singur etaj, în care se afla încăperea în care Hitler îşi ţinea 
conferințele militare de două ori pe zi, la prânz şi la miezul 
nopţii; sistemul de telefoane care transmitea ordinele 
Fuhrerului prin uriaşul său imperiu; o garderobă, o sală de baie 
şi un vestibul. 

Lagebaracke era aşezată în inima Inelului A de Siguranţă, 
bine delimitat şi protejat de trei garduri cu sârmă ghimpată, 
separate şi de un câmp de mine. Trupe SS de elită patrulau 
prin zonă, iar trecerea prin cele trei puncte de control era strict 


verificată cu ajutorul permiselor speciale date de şeful 
securităţii, Himmler. 

Bormann stătea singur, cu telefonul pe masă, gândindu-se cu 
grijă înainte de a lua în mână receptorul şi de a da ordinele de 
care atârna soarta Germaniei. Până acum, măsurile sale de 
precauţie ascunseseră catastrofa. Kempner, aghiotantul lui 
Vogel, venise mai devreme şi răspândise povestea că avionul 
Fuhrerului, întârziat din cauza vremii proaste, aterizase pe un 
alt aerodrom. 

Întorcându-se la Vizuina Lupului, Bormann se întâlnise cu 
generalul-colonel Alfred Jodl, şeful operaţiunilor Fuhrerului. 
Jodl dăduse o mână de ajutor, oferind propria sa explicaţie 
despre întârziere. 

— Presupun că asta este încă una dintre schimbările sale 
bruşte de orar... pentru a împiedica orice tentativă de asasinat? 

— E posibil, răspunsese Bormann. 

— lar următoarea conferinţă cu Fuhrerul va fi mâine la 
prânz? 

— Aceasta este intenţia în momentul de faţă, fu de acord 
Bormann cu prudenţă. 

Acum, singur în Lagebaracke, meticulosul Bormann studie 
lista de nume pe care o scrisese pe un carneţel de note. 
Sincronizarea era cel mai important lucru, dacă voia să-i 
reuşească lovitura - sincronizarea şi succesiunea evenimentelor 
care trebuia îmbinate unele cu altele. Studie lista de nume din 
nou: 


Comandant, Berghof 
Kuby 

Reiter, SS, Smolensk 
Schulz, SS, Berlin 

Vogel, SS, Vizuina Lupului 


O dată luată hotărârea, apucă receptorul şi ceru să i se facă 
imediat legătura cu comandantul de la Berghof, locul de 
retragere din munţi al lui Hitler, în Berchtesgaden. Acolo 
fusese cândva graniţa dintre Austria şi Germania, înainte ca 
Anschluss-ul să fi încorporat Austria în mai cuprinzătorul Reich 
german. Discuţia dintre el şi comandant fu concisă şi la obiect. 

— Deci ai înţeles perfect instrucţiunile? Kuby trebuie să fie 


adus aici mâine cu un Condor - trebuie să fie un Condor - iar 
însemnele de pe avion trebuie să fie exact aşa cum am 
specificat. Acum, dă-mi-l pe însuşi Kuby. 

Instrucţiunile sale pentru Heinz Kuby fură la fel de scurte şi 
limpezi. 

— Te voi întâmpina personal la aerodrom şi îţi voi da 
personal instrucţiunile înainte de a merge la Vizuina Lupului. 
Ştii exact ce ai de făcut? 

— În mintea mea nu există nicio îndoială, răspunse vocea 
familiară. Soarta Germaniei este în mâinile mele... 

— Nu exagera, interveni Bormann cu răceală. Totul depinde 
de instrucţiunile pe care ţi le voi da când vei sosi aici pe 
aerodrom. 

Puse jos telefonul. În ciuda mustrărilor, Bormann se simţea 
uşurat, dându-şi seama imediat că, pentru prima dată, el însuşi 
era convins că ar putea merge. Doamne Dumnezeule, trebuia 
să meargă, căci altfel va fi mort în câteva zile. Următorul apel 
fu către omul cu adevărat primejdios, Otto Reiter, comandantul 
gărzii SS de la Smolensk. Decise că metoda cea mai bună era 
să-l lase pe Reiter să vorbească cât mai mult. Îl bifă pe listă pe 
comandantul de la Berghof şi pe Kuby, în timp ce aşteptă 
legătura cu Smolensk-ul. 

— Aici Bormann, anunţă el când Reiter veni la telefon. Sun 
din ordinul Fuhrerului. Dumneata aveai în grijă garda care 
supraveghea avionul său în timp ce el discuta cu mareşalul de 
infanterie von Kluge? 

— Da, Reichsleiter. Eu personal am supervizat toate 
verificările, în timp ce aparatul se afla la sol. 

În vocea lui Reiter se simţea o uşoară mândrie, foarte 
aproape de aroganță. Bormann zâmbi uşor; era evident că 
idiotul ăsta spera într-o avansare sau chiar o decoratie. 

— S-a întâmplat ceva neobişnuit în timp ce avionul aştepta? 
S-a apropiat cineva de el sau s-a urcat la bord? 

— Reichtsleiter, este ceva în neregulă? 

Aroganta fusese înlocuită de nelinişte. 

— Da... nu mi-ai răspuns la întrebare. 

Cuvintele veneau repede de-a lungul firului, în timp ce Reiter 
explica. 

— Nu mă pot gândi la nimic neobişnuit. Vă asigur că au fost 
luate cele mai ferme precauţiuni. Când generalul von Tresckow 


a dus un pachet la bord, l-am verificat personal. Pot să vă spun 
că n-a fost mulţumit. Dar îmi cunosc datoria, Reichsleiter. Acest 
pachet conţinea două sticle de coniac. Am observat până şi 
marca, continuă el. 

Era Courvoisier. Nimeni altcineva nu s-a urcat la bord până 
când Fuhrerul însuşi a părăsit Smolensk-ul. 

— Evident că aceasta n-are nimic de-a face cu von 
Tresckow... interveni Bormann calm. Se pare că lipseşte o 
hartă din servieta Fuhrerului - dar acum sunt sigur că o s-o 
găsim aici. 

— Ceea ce v-am spus poate fi confirmat de locotenentul von 
Schlabrendorff care vine la Vizuina Lupului via Berlin - el este 
aghiotantul lui von Tresckow... 

Bormann îngheţă. Hotări că vizita lui Schlabrendorff trebuie 
amânată până după venirea avionului de la aerodromul din 
Salzburg. Ceea ce se întâmplă mai târziu fu că aghiotantul lui 
von Tresckow fu împiedicat să se apropie de navă şi, pentru a-şi 
acoperi eşecul, se întoarse la Berlin şi raportă şefului său că 
îndepărtase bomba neexplodată, demontând-o în tren şi 
aruncând bucăţile pe fereastră. Bormann încheie convorbirea 
cu Reiter. 

— Nu e nevoie de nicio confirmare. Dă-mi-l pe feldmareşalul 
von Kluge imediat. 

Când von Kluge sosi la aparat, Bormann îi transmise că, aşa 
cum observa de fiecare dată cel mai mic detaliu, Fuhrerul 
observase că Otto Reiter se comportase ineficient cât timp 
fusese la Smolensk. 

— Te rog să aranjezi să fie trimis pe front, să se alăture 
astăzi unei divizii SS. Din ordinul Fuhrerului! 

Von Kluge, nedumerit şi uşor iritat că Hitler se putea deranja 
cu asemenea mici detalii, nu fu în întregime surprins. 
Fiihrerului părea să nu-i scape nimic. Îndeplini pe dată 
instrucţiunea. Reiter nu ajunse niciodată pe front. Pe drumul 
spre acesta, un proiectil cu bătaie lungă explodă la câţiva metri 
de vehiculul în care călătorea, iar el muri pe loc. Atunci când 
veştile acestea ajunseră la Bormann, el bifă numele lui Reiter 
de pe listă. 

Următorul telefon fu cel la Rainer Schulz, comandantul unei 
grupe SS speciale, de execuţie, încartiruite atunci în Berlin. Din 
nou, conversaţia fu scurtă, dar, de data aceasta, Bormann vorbi 


cel mai mult. 

— Ai mai fost aici o dată, Schulz... am fost la o plimbare în 
Kubelwagen, aşa că ştii locul... lacul care este cu puţin mai 
mare decât un iaz... stai ascuns până scufundă camioanele... 

— A ucide douăzeci de oameni, se aventură Schulz cu 
prudenţă, pare a fi o măsură extremă... 

— Unul dintre ei, deja ţi-am spus, este spion. Din moment ce 
nu putem detecta cine, trebuie să-i înlăturăm pe toţi. Gândeşte- 
te: omul acesta, oricine este el, are acces la Vizuina Lupului. 
Nu e nevoie să mai spun că nu te vei apropia, împreună cu 
oamenii tăi, de Inelul A de Siguranţă. De îndată ce ţi-ai 
îndeplinit treaba, te vei întoarce la Berlin, după ce vei fi jurat 
să păstrezi secretul. Din ordinul Fuhrerului! 

— Heil Hitler, Reichsleiter... 

— Şi încă ceva. Am mai descoperit un alt membru al reţelei 
clandestine - nici mai mult, nici mai puţin decât comandantul 
de la Berghof. De îndată ce te vei întoarce la Berlin, vei zbura 
la Berchtesgaden şi te vei ocupa de el. Trebuie să faci să arate 
ca un accident. Inţeles? 

— Voi începe imediat pregătirile, Reichsleiter... 


În timpul nopţii de 13 spre 14 martie, Alois Vogel, 
comandantul gărzii SS de la Vizuina Lupului, îşi conduse fără 
milă oamenii în frigul aspru, pentru a îndepărta orice urmă a 
prăbuşirii avionului. Cu ajutorul puternicelor faruri mobile de 
pe camioane, zona fu curățată de orice urmă a epavei avionului 
şi ale înfiorătoarelor rămăşiţe de trupuri. 

Vogel însuşi, a cărui maximă era perfecțiunea, găsi coada 
avionului cocoţată într-un unghi nefiresc, între două ramuri ale 
unui pin uriaş. Aproape intactă, printr-un miracol, ea fu 
adăugată sfărâmăturilor umane îngrămădite în trei camioane. 
Era aproape dimineaţă, înainte ca el să fie mulţumit că 
îndepărtaseră orice urmă a dezastrului. 

— Acum aşezaţi mina şi detonaţi-o! ordonă el unuia dintre 
oamenii săi, în timp ce cele trei camioane se îndepărtară, la o 
distanţă sigură, pe unul dintre drumurile care duceau prin 
pădure spre lac. 

Mina fu îngropată adânc, pentru a amortiza zgomotul 
exploziei. Forţa exploziei izbi şi umplu de cicatrice încă vreo 
câţiva copaci, dar acum există o explicaţie pentru distrugere, 


dacă cineva se aventura prin partea aceasta a codrilor. 
— Spre lac! strigă el, sărind la bordul ultimului camion. 


Pe la ora patru, în dimineaţa zilei de 14 martie, Vogel şi cei 
douăzeci de oameni ai săi îşi îndepliniseră prima parte a 
sarcinii. Conţinutul celor trei camioane - rămăşiţele Condor- 
ului şi ale pasagerilor săi - fuseseră descărcate cu lopata la 
marginea lacului mlăştinos, se turnase benzină peste ele şi li se 
dăduse foc, iar rămăşiţele uscate fuseseră încărcate din nou 
într-unul din camioane. 

— Acum, tot ce avem de făcut este să scufundăm camioanele, 
le spuse Vogel oamenilor săi extenuaţi. Cu cât terminăm mai 
repede, cu atât mai repede ne putem întoarce la păturile 
noastre calde... 

şoferul primului camion mări turaţia motorului, oprindu-se să 
se asigure că uşa de pe partea sa era larg deschisă. In lumina 
reflectoarelor, văzu ceața ridicându-se din apele reci ale lacului 
noroios care era cu puţin mai mult decât o mlaştină acoperită 
de gheaţă - gheaţă subţire, sub care se afla un amestec de 
noroi şi apă. Nu era o sarcină de care să fie încântat: trebuia să 
conducă înainte camionul, la o anumită viteză, iar apoi să sară 
afară în ultimul moment. Câţiva dintre camarazii săi stăteau la 
marginea lacului, aşteptând să-l ajute. Răsuflând adânc, el dădu 
drumul frânei şi luă viteză. 

În râvna sa de a îndeplini sarcina aşa cum trebuie, căci Vogel 
era un om care se aştepta ca totul să fie făcut nu mai puţin 
decât perfect, sări aproape prea târziu. Camionul hurui pe 
lângă el, în timp ce el ateriză şi îşi simţi picioarele cufundându- 
i-se în mâl chiar dincolo de gheaţa care se spărgea şi ceda ca 
sticla. Doi oameni îl apucară de braţe şi îl scoaseră la 
suprafaţă, cu cizmele acoperite de noroi. De la o distanţă 
sigură, Vogel urmări camionul care mergea înainte, apoi 
luminile de sus dispărură, urmate de luminile din spate. 
Vehiculul se opri, dispărând din vedere, sub suprafaţa lacului. 

— Haideţi, grăbiţi-vă! 

Îi făcu semn celui de-al doilea camion să înainteze, iar acesta 
se cufundă în lac la câţiva metri de primul. Şoferul, care văzuse 
ce era să i se întâmple conducătorului primului camion, sări 
mai devreme. Apoi, cel de-al treilea camion fu condus în 
mlaştină. Acum, singura dovadă a ceea ce tocmai avusese loc 


era gheaţa spartă, însă era atât de frig, încât o pojghiţă subţire 
începu să se formeze aproape imediat. Vogel îşi adună oamenii 
în jurul lui. 

— Cred că avem nevoie de un pic de întăritor lichid, anunţă 
el, şi scoase o sticlă de votcă pe care i-o dăduse Bormann mai 
devreme. Stăteau adunaţi împreună, trecându-şi sticla unul 
altuia, când fulgerul unor lumini orbitoare poposi asupra lor. 


Mai devreme, Rainer Schulz, comandantul grupei speciale de 
execuţie formate din zece oameni, întors recent de pe frontul 
rusesc, îşi adusese oamenii pe aerodromul de lângă Vizuina 
Lupului într-un avion de transport. Înăuntrul aparatului, 
oamenii săi se înghesuiseră împreună, pentru a se încălzi, nu 
departe de cele cinci motociclete cu ataş pe care le încărcaseră 
la bord în Berlin. 

Controlorului de zbor al aerodromului i se spusese de către 
Bormann, personal, să îi întâmpine pe nou sosiţii care trebuiau 
să aterizeze la primele ore ale dimineţii. I se transmise 
semnalul de cod special pe care trebuia să-l folosească pilotul 
care se apropia de aerodrom: Dragon. Conotaţiile macabre ale 
cuvântului îi scăpau cu totul controlorului. 

— Vin să ia locul actualei gărzi de securitate, explicase 
Bormann. Oamenii devin neglijenţi după o perioadă în care au 
îndeplinit aceleaşi sarcini. Nu trebuie să-ţi spun cât de 
important este ca echipa de securitate să fie mereu în stare de 
alarmă... Din ordinul Fuhrerului! încheiase el. 

Din ordinul Fiihrerului! Aceste trei cuvinte, repetate cu o 
monotonie aproape mecanică, îi dădeau lui Bormann imensa 
putere de a comanda în numele lui Hitler. Această putere 
ajunsese la nivelul la care nimeni din întreaga Germanie nu 
visa să pună sub semnul întrebării un asemenea ordin. 

La trei şi jumătate dimineaţa, ajutat de luminile de aterizare 
aprinse pentru scurt timp, transportorul ateriză şi se opri pe 
pistă. Totul mergea ca pe roate; Rainer Schulz era un 
organizator meticulos. Aşezat acum în ataşul primei 
motociclete, cu un pistol-mitralieră Schmeisser pe genunchi, el 
aştepta ca rampa să fie coborâtă, înainte de a da ordinul. 

— Daţi-i drumul! O să vă conduc eu... 

Cavalcada de motociclete cu ataş, condusă de Schulz, părăsi 
avionul, ale cărui elice încă se mai învârteau, şi se îndreptă 


spre porţile de ieşire, care erau deja deschise, Întorcând la 
dreapta, departe de Vizuina Lupului, cavalcada se afundă pe o 
cărare ce ducea în pădure. 

În spatele lui Schulz, ceilalţi opt oameni ai săi erau de 
asemenea pe motociclete, iar fiecare om din ataş era înarmat 
cu un pistol-mitralieră şi câteva încărcătoare de schimb. 
Luminile motocicletei lui Schulz străluceau pe cărarea pustie, 
descoperind o palisadă de pini şi ceața mişcătoare. 

Mergeau cu viteză constantă, ghidaţi de către conducătorul 
lor care avea o memorie topografică uluitoare. Era nevoie să 
meargă doar o dată pe un drum, iar acesta rămânea gravat 
pentru totdeauna în memoria sa. Ca o măsură de precauţie, el 
îsi adusese o hartă detaliată a zonei, dar nu se uită nici măcar o 
dată la ea, în timp ce conducea şirul pe cărarea plină de gropi 
îngheţate din pădure, având ca singură călăuză raza farului 
motocicletei sale. 

— Stop! Coborâţi! De aici o luăm pe jos... 

Schulz luă din nou conducerea, ţinându-şi lejer mitraliera. 
Toate luminile motocicletelor şi ale ataşurilor fuseseră stinse. 
Avea atârnată de gât o pereche de ochelari de noapte, dar 
excelenta sa vedere în întuneric îl ducea pe cărarea lată fără 
ajutorul lor. În timp ce înainta în tăcere, simţea în nări mirosul 
ceţii rătăcitoare, amestecat cu cel al frunzişului umed al 
pinilor. 

În spatele său, aşa cum ordonase anterior, şase dintre 
oamenii săi - trei perechi - îşi împingeau motocicletele, în timp 
ce ataşurile se împleticeau pe făgaşurile îngheţate. Armele 
încărcate se aflau în ataşuri. Singurul sunet ce se auzea în 
strania pădure înfăşurată în ceaţă era scârţâitul întâmplător al 
unei roţi care rupea gheaţa dintr-o groapă. Înfăşurat în 
mantaua de piele, împotriva frigului, Schulz se opri. 

— Duceţi motocicletele astea de pe cărare pe iarbă, ordonă 
el. Vreau să nu faceţi mai mult zgomot decât o turmă de 
şoareci. 

O dată dat ordinul acesta, el o luă înaintea restului trupei cu 
unul din oamenii săi. Se apropiau de lac. La o cotitură a cărării, 
el se opri şi îşi ridică ochelarii de noapte. Lacul era vizibil, cu 
aburi ceţoşi care se ridicau de pe suprafaţa sa. În acel moment, 
unul dintre oamenii lui Alois Vogel frecă un chibrit de cutie, 
pentru a-şi aprinde ţigara, stomacul lui încă savurând căldura 


votcăi pe care tocmai o înghiţise. Echipa lui Vogel tocmai 
trimisese cel de-al treilea camion în uitare sub gheaţa lacului, 
în apă. 

— Foarte convenabil, comentă Schulz pe şoptite către 
subordonatul său. Sunt cu toţii adunaţi mănunchi. Aşezaţi 
motocicletele în poziţie şi aşteptaţi ordinul meu. 

Cele trei motociclete şi ataşuri fură conduse manual de către 
oameni la o oarecare distanţă, căci farurile lor trebuia să-i 
lumineze pe Vogel şi oamenii săi din diferite unghiuri. Schulz 
se sprijini cu spatele de şaua uneia dintre ele, eliberă piedica 
pistolului-mitralieră şi îl pregăti pentru tragere. 

— Toată lumea este gata, îi raportă subordonatul său. 

— Daţi-i drumul, ordonă Schulz. 

Sincronizarea fu perfectă. Luminile se aprinseră, iar razele 
lor poposiră asupra țintelor, orbindu-le. Tăcerea pădurii fu 
cutremurată scurt de ucigaşul foc încrucişat al pistoalelor- 
mitralieră. 

Vogel şi oamenii săi fură omorâţi, şi încă atât de repede, 
încât nici măcar unul dintre ei nu avu timp să pună mâna pe 
armă. În lumina strălucitoare a farurilor, se prăbuşiră ca nişte 
bețe de chibrit în poziţii groteşti, deseori unul peste celălalt. În 
mai puţin de un minut, totul se terminase. Schulz puse un nou 
încărcător în arma sa şi păşi încet înainte, în timp ce mohorâţii 
săi ochi cenuşii căutau vreun semn de viaţă. 

Crezu că văzuse un om răsucindu-se şi goli jumătate din 
încărcător în grămada în vârful căreia era acesta. Nu avea nicio 
reacţie anume faţă de ceea ce se întâmplase, niciun gând 
referitor la care dintre trupuri putea fi spionul de care vorbise 
Bormann. Era doar un ordin de executat, o misiune pe care 
echipa sa SS o îndeplinise de nenumărate ori împotriva 
trupelor sovietice de gherilă, pe frontul rusesc. 

— Treceţi la următoarea fază, spuse el aghiotantului său. 

Aşteptă până când oamenii săi dezbrăcară cadavrele SS- 
iştilor, acestea zăcând goale pe zăpadă, cu uniformele şi 
conţinutul buzunarelor aşezate într-un morman separat. Schulz 
însuşi aduse o canistră plină cu benzină, o turnă peste grămadă 
şi îi dădu foc. 

La lumina incendiului, văzu cum oamenii săi îşi îndeplineau 
în mod sistematic sarcina. O pereche de oameni apuca de mâini 
şi de glezne pe unul dintre SS-iştii morţi, legăna trupul înainte 


şi înapoi, apoi îl azvârlea cât mai departe posibil în lac. 
Trupurile dispăreau sub gheaţa proaspăt formată, urmând cele 
trei camioane pe care ei înşişi le încredinţaseră apelor 
întunecate. 

Schulz urmări macabra scenă cu un chip inexpresiv. 
Cunoştea lacurile Mazuriene. Trupurile se vor cufunda adânc în 
mlaştină, unde vor rămâne îngheţate până la primăvară. Chiar 
şi atunci, nu vor ieşi la suprafaţă. Niciodată nu era într-adevăr 
cald în Prusia Orientală. Îngropate în mâl, ele vor rămâne acolo 
până se vor descompune. 

— Acum uniformele şi restul... 

Doi oameni cu lopeţi îngrămădiră cu grijă rămăşiţele încă 
roşii ale focului pe care îl aprinsese Schulz şi le aruncară într- 
una din zonele lacului, unde gheaţa se spărsese din cauza unui 
trup care trecuse prin ea. Urmă un şuierat, o scurtă izbucnire 
de aburi. Numai atunci când fu mulţumit că înlăturaseră orice 
urmă, dădu Schulz următorul ordin. 

— Înapoi pe aerodromul Vizuinei Lupului - înapoi la Berlin. 
Şi grăbiţi-vă, am o întâlnire... 

În mintea sa, Schulz adăugă pentru sine cuvintele: „... cu 
comandantul de la Berghof, la Berchtesgaden”. 


14 martie 1943. Cu aproape opt ore mai târziu, Reichsleiterul 
Bormann aştepta din nou la aerodromul care deservea Vizuina 
Lupului, urmărind aterizarea unui Condor pe pistă. Ca şi 
înainte, aştepta singur, cu excepţia noii echipe de gărzi SS care 
venise cu avionul mai devreme de la Munchen. 

Aşa cum îi pomenise şi general-colonelul Jodl, Fihrerul a fost 
prevenit că un spion fusese infiltrat în echipa SS anterioară, 
ceea ce ar putea explica anumite evenimente misterioase. Prin 
urmare, întreaga gardă de corp a fost transportată pe frontul 
rusesc şi înlocuită cu un grup de oameni noi. 

Anumite evenimente misterioase. Jodl nu simţea nevoia să 
întrebe care e înţelesul acestei expresii. De câtva timp, înaltul 
Comandament rusesc părea să aibă informaţii prevenitoare 
despre iminentele atacuri germane - ca şi cum cineva de la 
Vizuina Lupului transmitea planurile Fuhrerului lui Stalin, de 
îndată ce cel dintâi lua hotărârile. 

— Destul de drastic, fusese comentariul lui Jodl. Să trimiţi tot 
grupul din cauza unui singur om... 


— Era singura modalitate. Din ordinul Fuhrerului, intonase 
Bormann. 

Noul Condor se opri între luminile de aterizare care fură 
stinse imediat. Bormann păşi în întuneric în timp ce uşa 
avionului fu deschisă, scara fu coborâtă, iar unicul pasager 
cobori pe ea cu un pas sprinten. 

Schimbând câteva cuvinte cu pasagerul, Bormann îl conduse 
la un Mercedes cu şase locuri, tablou de bord şi faruri 
minunate, care aştepta. Bormann deschise uşa din spate, salută 
şi urmă pasagerul înăuntru. Trânti uşa, apoi nu se mai pierdu 
timpul. Motorul mergea şi, în momentul în care cei doi bărbaţi 
se aşezară, şoferul dădu drumul frânei şi se îndepărtă de 
aerodrom, în direcţia Vizuinei Lupului. Mercedes-ul era 
precedat de o escortă motorizată a noii echipe SS, în timp ceo 
altă escortă păzea spatele. Bormann îi dădu noului venit o hartă 
pe care era însemnată cărarea pe care se putea umbla printre 
câmpurile de mine din pădure. 

— Pentru atunci când vei simţi nevoia de puţină mişcare... 

În timpul drumului, Bormann vorbi lejer cu pasagerul care 
doar dădea din cap şi se uita înainte. Această lipsă de reacţie îl 
surprinse pe Bormann; pentru prima dată, acesta simţi că 
evenimentele nu luau cursul plănuit de el. Un geam de sticlă îi 
despărţea de şofer, care nu putea auzi nici măcar un cuvânt din 
conversaţia lor. Maşina trecu prin punctul de control numărul 
unu şi apoi prin cel de-al doilea, oprindu-se în faţa Inelului A de 
Securitate. 


Înăuntrul acelei Lagebaracke, personalul militar al lui Hitler 
aştepta, concentrându-se asupra unei hărţi la scară largă a 
Rusiei, desfăşurate pe masă. Un sentiment de tensiune 
cuprinse încăperea mare, ceea ce era normal în asemenea 
ocazii. Jodl era enervat din cauză că luminile erau slabe şi 
pâlpâiau frecvent, deşi cunoştea motivul. Bormann îi explicase 
mai devreme ce se întâmplase. 

— A fost o întrerupere a energiei electrice, probabil o 
greşeală tehnică, deşi se cercetează şi posibilitatea sabotajului. 
Dar pentru conferinţa militară va trebui să ne bazăm pe 
generatorul suplimentar. 

Jodl era ocupat să comenteze dispunerea forţelor germane pe 
frontul de est cu feldmareşalul Wilhelm Keitel, un om cu un 


chip sever a cărui expresie imobilă ascundea faptul că era un 
soldat profesionist fidel vechii şcoli. Cu alte cuvinte, asemenea 
multor generali de ambele părţi - cu excepţia lui Guderian, 
Montgomery şi Mcarthur - nu-i trecuse prin minte niciun gând 
original în viaţa sa. El făcea, pur şi simplu, ceea ce îi spunea 
Hitler. 

— Vine... 

Keitel fusese primul care auzise maşina oprind afară. Toată 
conversaţia  încetă. Toţi ochii se întoarseră spre uşă. 
Sentimentul de încordare se accentua. Oare în ce dispoziţie o 
fi? se întrebau toţi cu nervozitate. Era atât de imprevizibil - şi 
numai Jodl, care era mai inteligent, bănuia că acesta era felul 
în care şeful lor îi descumpănea. Uşa se deschise. 

Adolf Hitler, Fuhrerul şi comandantul şef al Forţelor Armate 
Germane, intră în cameră. Purta mantaua militară acoperită cu 
fulgi de zăpadă adunaţi în timpul parcurgerii scurtei distanţe 
de la maşină la clădire, precum şi şapca înaltă împodobită cu 
vulturul german cu zvastica în gheare. 

Se opri în prag, cu un chip întunecat, aruncând o privire 
adunării, în timp ce Bormann îl ajută să-şi scoată mantaua şi 
şapca. Faimoasa şuviţă de păr îi căzu pe frunte, iar ochii săi 
uşor ieşiţi din orbite priviră fix la Keitel. „Hristoase”, se gândi 
feldmareşalul, „e într-o dispoziţie proastă”. 

Hitler păşi către capul mesei şi adoptă o atitudine 
caracteristică, împreunându-şi mâinile la spate, stând în umbră 
şi uitându-se la harta de pe masă. Timp de un minut, el nu 
vorbi, iar Bormann rămase impasibil,  ascunzându-şi 
nervozitatea pronunţată. Tăcerea fu spartă brusc. 

— Dati-mi un raport integral asupra situaţiei prezente... cu 
toate detaliile. 

Lătrase ordinul, cu accentul său care încă mai avea urme ale 
originii sale austriece pe care nu îl înlăturase niciodată din 
vorbirea sa. Ascultă în tăcere, în timp ce vorbea Jodl, cu o 
expresie încă întunecată, deşi, în lumina slabă, trupul său era 
doar puţin mai mult decât o siluetă nemişcată. Când generalul 
termină expunerea, chipul familiar se uită de jur împrejurul 
camerei. Tonul său era muşcător. 

— Zborul de întoarcere de la Smolensk a fost obositor. Toată 
lumea va fi aici pentru conferinţa de mâine la prânz. Voi anunţa 
atunci detaliile noii ofensive care va fi lansată împotriva 


9 SA 


Armatei Roşii fără întindere... 

În timp ce el păşea afară din cameră, Bormann se pregăti să 
îl urmeze la cartierul său general, dar Hitler îl îndepărtă. 
Bormann păstră o figură imperturbabilă, dar, în sinea sa, era 
uimit şi deranjat. 

Pentru a explica fenomenul care avusese loc la Vizuina 
Lupului la 14 martie 1943, este nevoie să ne întoarcem cu 
patru zile înapoi... apoi cu cinci ani, în zilele de glorie ale 
anului 1938. 


Capitolul 4 


10 martie 1943. În afara Berghofului, cocoţat pe vârful 
Obersalzburgului, pe vechea linie de frontieră a Germaniei şi 
Austriei, zăpada se aşezase într-un strat gros, temperatura era 
scăzută, iar o tăcere îngrozitoare, aproape ca un sunet, plutea 
deasupra munţilor pustii. 

Într-o cameră mare de la Berghof, locul de retragere 
personal al lui Hitler, nu era prea multă linişte. În camera cu 
multe oglinzi imense avea loc o scenă de coşmar. Oglinzile erau 
aşezate în unghiuri diferite, încât bărbatul care repeta un rol 
putea aprecia în întregime efectul pe care îl avea. 

Înfăşurat într-o manta militară, exact ca aceea a lui Hitler, 
Heinz Kuby ţinea un discurs, singurul spectator fiind el însuşi. 
Ţipând cât îl ţinea vocea, mărind volumul acesteia, el făcea 
gesturi violente. Mâna sa dreaptă era îndreptată înainte într-o 
mişcare energică. O şuviţă de păr întunecat îi cădea peste 
frunte. 

— Nu-l voi mai tolera pe porcul acela nenorocit, Beneş! 
strigă el. Îi crucifică pe germani în Sudetenland. Eu o să-l 
crucific pe el...! 

Mustăcioara i se zburlise de atât venin, în timp ce îşi ridica 
ambii pumni într-o postură amenințătoare. Şi, pe măsură ce îşi 
intra în rol, Kuby studia cu atenţie pe cei şapte Hitler reflectaţi 
în imaginile din oglinzi. Observa profilul drept, pe cel stâng, 
mişcarea umerilor la planul din spate. 

În sala de cinema de la subsolul Berghofului, petrecuse ore 
lungi studiind filmele cu Fuhrerul ţinând discursuri şi 
îndeplinind funcţii oficiale - filme puse la dispoziţie de Martin 


Bormann. 

De profesiune actor, el observase fiecare tic al lui Hitler - 
până la ciudata răsucire întâmplătoare a umărului drept, 
urmată de o uşoară smucitură a celui stâng. Existau doi Adolf 
Hitler pe care îi observase. Omul modest, retras, care zâmbea 
timid şi afişa un mare farmec şi preocupare pentru ceilalţi. Şi 
incredibilul demon energic, pe care îl imita acum, când 
hipnotiza mii de auditori. 

Kuby petrecuse ceasuri la fel de lungi ascultând 
înregistrările cu vocea Fuhrerului, punându-le iarăşi şi iarăşi, 
pentru a se obişnui cu fiecare intonaţie a vorbirii. Privind în 
straniul inel de oglinzi, îşi ridică mâna dreaptă şi capul în 
acelaşi timp - un gest binecunoscut când Fuhrerul ajungea la 
punctul culminant al discursului său. 

Imaginile se roteau, iar vocea urca până la un țipăt de nebun. 
Coşmarul ajungea la culme. „Beneş este un asasin nenorocit! 
Este cufundat până la genunchi în sângele fraţilor noştri 
germani şi... , 

O a doua imagine apăru în oglinzi, imaginea unei fete 
atrăgătoare cu părul auriu. Multele reflectări puneau în 
evidenţă faptul că, deşi era atrăgătoare, nu era dotată cu prea 
multă minte. Închisă la Berghof în timp ce Fiihrerul se afla la 
Vizuina Lupului, ea se plictisea, se plictisea... se plictisea! 

Îi plăcea să danseze, dar nu citea nimic mai solicitant din 
punct de vedere intelectual decât revistele de modă. Acum, ea 
flutură mâna în timp ce Kuby se încruntă şi îşi întrerupse 
discursul. Ştiind că întreruperile îl deranjau - căci cei doi 
oameni erau foarte asemănători şi în privinţa caracterului, nu 
numai a uimitoarei duplicări a înfăţişării - ea tuşi. 

— Heinz, ajunge. Haide la culcare... 

— Mein Führer! o corectă el. De câte ori trebuie să-ţi spun... 

— Mein Führer, începu ea cu supunere, să mergem la 
culcare... 

Ameţit, apucă automat mâna care i se întinse, şi ea îl 
conduse afară din camera oglinzilor. Eva Braun era o fată 
căreia îi plăcea atenţia persoanelor de sex bărbătesc, iar 
Fuhrerul oferea prea rar această atenţie. Şi era ceva extrem de 
erotic în a te urca în pat cu geamănul Fuhrerului. Pe lângă 
toate acestea, Kuby era un amant mai viguros. 


Un aghiotant de la Berghof îi spusese lui Martin Bormann 
despre Heinz Kuby în octombrie 1938, câteva luni după ce 
Germania se unise cu Austria. Intenția iniţială a lui Bormann, 
când auzise despre Kuby, fusese să-l aresteze sub o acuzaţie 
fictivă, ca acesta să dispară pentru totdeauna într-un lagăr de 
concentrare. 

— Acest Heinz Kuby, îl informase aghiotantul pe Bormann, 
are un spectacol la un mic club privat din Salzburg, Îl imită pe 
Fuhrer - face glume pe seama lui... 

— În Salzburg! 

Bormann fu şi mai scandalizat de impertinenţa acelei 
creaturi, care îl insulta pe Führer chiar la uşa acestuia. El fu 
dus de către aghiotant la acel club chiar în aceeaşi seară, pe 
străzile dosnice ale Oraşului Vechi. 

Scenetele precedente erau şarade care reaminteau zilele 
sălbatice ale Berlinului de dinainte de anii '30. Exista până şi o 
fată înaltă, cu picioare zvelte, ce purta ciorapi de mătase lungi 
şi negri, cam ca Marlene Dietrich. Bormann urmări cum ea îşi 
întindea piciorul în toată lungimea. 

— Dezgustător! murmură el către aghiotant, nedezlipindu-şi 
ochii de la mişcările sugestive ale piciorului. 

Aghiotantul păstră o figură inexpresivă. La Berghof se ştia 
foarte bine că nicio secretară nu era la adăpost de avansurile 
lui Martin Bormann, care, de altfel, îşi ţinea soţia permanent 
însărcinată. 

Dar nimic din ceea ce zisese aghiotantul nu îl pregătise pe 
Bormann pentru Heinz Kuby. 

— Asemănarea este incredibilă, şopti el. Am crezut că ai spus 
că face glume pe seama Fuhrerului... 

— Păi, a face aşa ceva pe o scenă... 

Aghiotantul rămase fără cuvinte. La fel ca şi Bormann, se 
uita fix la Kuby care îşi continua reprezentaţia. Observă tăcerea 
jenată care coborâse asupra puţinilor spectatori, aşezaţi 
inconfortabil la mesele puse aproape una de cealaltă, 

Hainz Kuby nu îl parodia pe Führer. El îl întruchipa! pe 
conducătorul german, dând o reprezentaţie atât de aproape de 
realitate, încât era aproape nefiresc. Dacă nu ar fi ştiut, dacă 
împrejurările nu ar fi fost atât de nepotrivite, Bormann ar fi fost 
convins că îl privea pe Führer însuşi. Rămase foarte gânditor, 
în timp ce Kuby îşi ducea sceneta până la capăt. 


— Vom merge în culise şi-l vom vedea imediat, anunţă el. 

— O să-l arestăm, bineînţeles. Acuzaţia o să fie... 

— Poate îţi vei aduce aminte că eu sunt cel care dă ordinele, 
îl repezi Bormann. 

Întâlnirea dintre el şi Kuby într-o cameră înghesuită, cu puţin 
mai mare decât două cabine de telefon, mirosind a pudră de 
obraz, a urină şi a fard, fu scurtă. El se născuse în Linz, destul 
de aproape de locul unde se născuse Hitler - ceea ce explica 
accentul austriac atât de nefiresc de asemănător cu cel al 
Fuhrerului. 

— Vreun fel de rude? vru să afle Bormann. 

— Nu, domnule... răspunse Kuby speriat, recunoscând pe cel 
ce-l vizita, deşi acesta nu-şi dăduse osteneala să se prezinte. 
Ambii mei părinţi au murit într-un accident de maşină când eu 
aveam... 

— Ce vârstă ai? 

— Patruzeci şi şapte de ani... 

Din ce în ce mai uluitor. Kuby era cu numai doi ani mai tânăr 
decât Fuhrerul. Administratorul clubului deschise uşa subţire 
de placaj şi se uită înăuntru, privindu-l pe Bormann de parcă 
nu-i venea să creadă. 

— S-a întâmplat ceva? Putem anula oricând numărul lui 
Kuby... 

— Deja l-am anulat, îi zise nazistul cel scund şi gras. Şi dacă 
ţii la viaţa ta, nu m-ai văzut niciodată. Heinz Kuby vine cu noi. 
Acum, dă-te la o parte din drumul meu... 

— O să se întoarcă? întrebă administratorul. Trebuie să 
pregătim programul pentru săptămâna viitoare... 

— N-o să-l mai vezi niciodată. 


O săptămână mai târziu, când Hitler sosi la Berghof de la 
Berlin, Bormann, secretarul său, avu grijă să aleagă momentul 
potrivit pentru a deschise subiectul. Era zece seara. Fuhrerul 
îşi terminase cina constând în spaghetti şi ceai de coji de mere 
şi tocmai se aşeza în faţa unui foc mare strălucitor de buşteni. 
Bormann începu într-o doară. 

— Sunt mereu în căutare de noi metode de a vă proteja de 
atacul vreunui nebun... 

— Foarte lăudabil, fu Hitler de acord cu amabilitate, uitându- 
se la flăcările jucăuşe. 


Părea să găsească o oarecare plăcere în distrugerea 
trunchiurilor masive. 

— Am găsit pe cineva în Salzburg alaltăieri, cineva care ar 
putea oferi o nouă formă de protecţie. Pot să-l chem înăuntru? 

— Bineînţeles, dragul meu Bormann... 

Cu un gest dramatic, el deschise uşa şi îl introduse pe Heinz 
Kuby care purta un costum de-al Fuhrerului - mai devreme, 
Bormann fusese uluit să vadă că i se potrivea perfect - cu o 
bandă pe un braţ pe care se afla zvastica. Hitler se ridică încet 
în picioare, uitându-se la apariţia aceea, cu un chip fără 
expresie. 

— Ce este asta întrebă el, după ce se uită fix la celălalt vreme 
de un minut întreg. 

— Dublura dumneavoastră, Mein Fiihrer... Continuă grăbit, 
simțind că ceva foarte important nu mergea bine. În ocaziile în 
care trebuie să vă expuneţi acolo unde s-ar putea să existe vreo 
primejdie, v-am putea înlocui... N 

Bormann nu ajunse mai departe. Incă privindu-l pe Kuby, ca 
şi cum acesta ar fi suferit de o boală dezgustătoare, Hitler îşi 
pronunţă verdictul. 

— Îndepărtează lucrul ăsta de-aici. Să nu-l] mai văd vreodată. 
Ai auzit? 

Ultimele cuvinte fură rostite într-un țipăt. Bormann îl duse 
repede pe înspăimântatul Kuby într-o altă cameră şi, la fel de 
repede, se întoarse ca să încerce să repare răul făcut. Când 
intră în cameră, Hitler se plimba de colo-colo într-o poziţie 
caracteristică, cu mâinile strânse la spate. Nu îi dădu lui 
Bormann ocazia să vorbească primul. 

— Unde ai găsit ciudăţenia asta hidoasă? Sper că nu l-a mai 
văzut nimeni! Slavă Domnului. Trebuie să scapi de el. Crezi că 
vreau ca cineva la fel ca mine să se plimbe pe aici? De îndată 
ce va veni generalul von Brauchtisch, o să vadă lucrul ăla şi o 
să-l confunde cu mine! 

— Cu toţii avem vreo dublură pe undeva, mein Führer... 

— Eu sunt unic! 

Zece minute mai târziu, Bormann avu o idee grozavă. Era 
sigur că ideea va fi pe placul minţii perfide a Fuhrerului. 

— Există un avantaj dacă îl ţinem undeva, ascuns - dacă vreţi 
să pară că sunteţi într-un loc, în timp ce, în secret, sunteţi într- 
altul, Kuby ar fi fost de folos în timpul crizei Rohm... 


— Bormann, ai dreptate! 

Hitler, care savura şmecheriile, era încântat. Avea doar o 
remarcă de făcut - în ce loc dosnic va fi ţinută „marioneta”? 

— Păi, aici, la Berghof, răspunse încrezător Bormann. O să-i 
rezerv un apartament şi voi garanta personal că nu-l va părăsi 
când dumneavoastră sau cineva din lumea de afară este aici. 

— În orice caz, insist că el nu trebuie să părăsească 
Berchtesgaden. 

— Şi asta voi garanta. Singura problemă este aghiotantul 
care l-a găsit. Sugerez să-l trimitem la un post insignifiant într- 
o ambasadă din Orientul îndepărtat... 

— Excelent! Poate rămâne acolo pentru totdeauna... până 
când i se face pielea galbenă! 

Bormann oftă uşurat în sinea sa. Criza trecuse. Fuhrerul 
chiar renunţase la a-l denumi pe Kuby lucru pentru a-i spune el. 
Şi-ar fi dorit să nu-l fi avut niciodată pe actorul ăsta blestemat 
prin preajmă, dar acum, că Hitler fusese de acord, Kuby trebuia 
păstrat în „dulapul dosnic”. 

În octombrie 1938, Bormann nu ar fi putut prevedea pentru 
nimic în lume proporţiile cutremurătoare ale episodului minor 
care fusese deja uitat în timp ce Hitler, aşezat din nou în faţa 
focului de buşteni, o întâmpină pe Eva Braun care intră în 
cameră, începând unul dintre nesfârşitele sale monologuri pe 
tema tinereţii sale în trecutele zile de restrişte. 


Capitolul 5 


12 martie 1943. Pilotul avionului britanic Mosquito, îmbrăcat 
cu uniforma germană a unui colonel SS, zbura peste 
Obersalzberg. Deodată, văzu apărând chiar în faţa lui vârful 
zimţuit al unui munte acoperit de zăpadă, urcă şi trecu doar cu 
puţin peste un metru de vârf. 

Cronometrarea lungului zbor al locotenent-colonelului de 
aviaţie lan Lindsay fusese perfectă. Zorii îşi răspândeau acum 
lumina stranie peste piscurile ca nişte santinele ce păzeau 
refugiul Fuhrerului din Berghof. Întoarse avionul din lemn, 
pentru a încetini viteza, într-un cerc larg, căutând un punct de 
aterizare convenabil. 

Era înghesuit în cabina mică, cu paraşuta agăţată la spate, 


ceea ce îi îngreuna mişcările. Apoi îşi zări obiectivul jos, în 
depărtare. Erau acoperişurile înzăpezite de la Berghof. Se 
distingeau limpede urmele unui vehicul care urcase de curând 
pe drumul şerpuitor spre refugiu. 

Lindsay decolase din Malta în primele ore ale dimineţii, după 
ce fusese adus pe insulă de la Alger într-un aparat Dakota. 
Cursul zborului său îl condusese pe deasupra centrului Mării 
Adriatice, peste o mică suprafaţă a Italiei de nord, de unde o 
luase la nord-vest peste Alpi. 

Până în ultimul moment planase îndoiala asupra permisiunii 
de a-şi îndeplini misiunea. Discuţiile se purtaseră la nivel înalt, 
până la generalul Alexander, care ceruse să-l vadă personal pe 
Linsday la Cartierul General al Forţelor Aliate din Alger. În vila 
sa, generalul răspunsese degajat la salutul lui Lindsay şi îl 
invitase să stea jos. 

— Ce-i cu toată agitația asta, că vrei să zbori să te întâlneşti 
cu Hitler? întrebă el cu amabilitate. 

— Câţi oameni ştiu într-adevăr despre această misiune? vru 
să afle locotenent-colonelul de aviaţie. Doi din Londra şi se 
presupunea că cel de aici, care a venit cu mine ca să aranjeze 
legătura, era numărul limită... 

— Şi acum mă vezi pe mine că bolborosesc despre asta...? 

Alexander se trase de mustaţa sa îngrijită, cu o expresie 
amuzată. Auzise că lan Lindsay se afla în vârful ierarhiei în 
ceea ce priveşte insubordonarea şi era clar că acesta nu părea 
intimidat de un simplu comandant suprem al Forţelor Aliate. 
Alexander simţea că îi place acest lucru, în timp ce îl studia pe 
bărbatul de cealaltă parte a mesei demontabile. 

În vârstă de douăzeci şi şase de ani, Lindsay avea un păr 
blond, des, un nas ca acela al împăraţilor romani de pe monede, 
un maxilar puternic şi o gură fermă. Inalt de un metru şi 
şaptezeci şi cinci, dădea impresia de forţă de caracter. Expresia 
lui era mobilă, ca aceea a unui actor. De fapt, făcuse câteva 
turnee cu o companie de teatru înainte de război. 

— Ceea ce mă îngrijorează este flecăreala, replică Lindsay. 
Domnule, adăugă el ca un gând ce-i venise după aceea. 

— Şi eu am grijile mele, rosti tărăgănat Alexander, lăsându- 
se pe spate în scaun. Să păstrez pacea între Eisenhower şi 
Monty. Să planific atacul final asupra nemților în Tunisia de 
Nord. Lucruri de genul acesta. lar Telford, ofiţerul dumitale de 


legătură, mi-a încredinţat în secret propriile dumitale planuri. 
L-am obligat s-o facă... fără informaţii, nu există nici 
cooperare... 

— Desigur, aţi avut o înştiinţare de undeva? i-o întoarse 
Lindsay. 

Oare generalul ăsta, cu aerul lui lipsit de griji, era de vreun 
folos? 

— Citeşte dumneata însuţi, Lindsay... Alexander împinse o 
bucată de hârtie pe masă. Imi place să ştiu tot ce se petrece 
sub comanda mea. N 

Lindsay îşi revizui părerea. În ochii şi vocea generalului se 
putea ghici ironia muşcătoare, în timp ce stătea şi aştepta ca 
vizitatoul său să digere semnalul decodificat. 

Vă rugăm să îi acordaţi toate înlesnirile locotenent- 
colonetutui de aviaţie Lindsay, care este angajat în activități 
speciale în spatele frontului. Brooke. 

— Convenabil de bine camuflată exprimare... cred c-o să fii 
de acord cu mine, sugeră Alexander pe un ton ironic. Şi, în 
afară de mine, nimeni altcineva din Africa nici măcar nu ştie că 
eşti aici. Noroc în misiunea dumitale sinucigaşă. Un fel de Hess 
inversat, nu-i aşa? 


Manevrând avionul Mosquito în cercuri ascendente, 
deasupra Obersalzburgului, Lindsay îşi reaminti conversaţia cu 
Alexander, în timp ce încerca să vadă prin ochelarii de 
protecţie dacă există vreo primejdie. Un avion german de luptă 
trimis în recunoaştere? Alt vârf dintr-acelea blestemate care 
apăreau de nicăieri în norii răzleţi de ceaţă? şi, deasupra 
tuturor, îngrozitorul curent descendent, care ar fi putut atrage 
un aparat în abis înainte că pilotul să-şi dea seama ce se 
întâmplă. 

Decise că îşi epuizase deja raţia de noroc în aer şi era timpul 
să părăsească împrejurimile confortabile ale cabinei sale. 
Răsuflă adânc şi se ejectă. O dată expus elementelor dure ale 
văzduhului îngheţat, întrezări pentru o secundă lumea 
acoperită de zăpadă de dedesubt. 

Părea să coboare cu o încetineală extraordinară, să plutească 
în spaţiu - ceea ce ei îl avertizaseră că era semn de primejdie. 
Putea să-şi piardă cunoştinţa în câteva secunde. Apucă strâns 
de inelul paraşutei şi trase puternic. Nu se întâmplă nimic. 


Continua să rătăcească în neant. Îl avertizaseră şi despre asta, 
dar senzaţia nu era mai puţin înspăimântătoare. 

Se uită în sus şi un nor apăru de nicăieri. Doamne! începea o 
furtună... Curelele paraşutei îl smuciră de umeri. „Norul” era 
umbrela uriaşă a paraşutei sale deschise, iar el era conştient de 
revenirea sentimentului datoriei... al controlului. Se uită în jos 
şi văzu Berghof-ul în depărtare. 

Lindsay simţi curentul care îl ducea direct înspre faţada 
verticală de stâncă a peretelui muntelui. Trase de cureaua din 
stânga, ţinând-o bine, iar acum cobora în diagonală pe o rută 
care trebuia să-l lase aproape de Berghof. Apoi văzu ceva 
despre care uitase - carcasa Mosguito-ului său abandonat. 

Cu nimic mai încet decât o săgeată, se îndrepta spre alt 
munte. Subconştient îi simţi izbitura - ultima sa legătură cu o 
lume pe care poate n-o va mai vedea niciodată. Un fulger 
puternic când explodă rezervorul de carburant, o izbitură 
înfundată în depărtare care putea fi doar în imaginaţia lui, apoi 
un şuvoi de fragmente care pluteau în vale. 

Fu înghițit de tăcerea stranie, o lipsă de zgomot 
caracteristică pustietăţii muntelui cuprins de iarnă. Niciodată 
nu se mai simţise atât de singur. 

Lindsay se concentră să îndrepte paraşuta departe de 
prăpăstiile perfide care mărgineau muntele la nord şi la sud. Se 
întreba dacă Fuhrerul era la Berghof. Spera din tot sufletul să 
fie şi, dacă era, să îşi aducă aminte de întâlnirea de dinainte de 
război din Cancelaria din Berlin. Lui Hitler îi plăcuse în mod 
deosebit tânărul englez care vorbea fluent germana şi 
simpatiza ţelurile naziste. Timp de peste patru ore discutaseră 
doar ei doi. 

Pământul tare, acoperit de zăpadă al văii era foarte aproape 
acum - iar el urma să aterizeze lângă drumul curbat care 
mergea în sus, spre Berghof. Ce spusese generalul Alexander? 
Un Hess inversat. 

În ziua de sâmbătă, 10 mai 1941, Rudolf Hess, 
reprezentantul Fuhrerului, zburase pe cont propriu în Anglia, 
ca să-l întâlnească pe ducele de Hamilton pentru o „misiune de 
pace” în Britania. Pe 12 martie 1943, lan Lindsay, nepotul 
ducelui de Dunkeith şi membru al Frăției Anglo-Germane de 
dinainte de război, zbura în Bavaria, pentru o „misiune de 
pace”. 


Un Hess inversat? 


Capitolul 6 


— Du-mă la Berghof! Imediat! Heil Hitler! ordonă Lindsay. 

Braţul său drept schiţă salutul nazist, în vreme ce îl privea cu 
aroganță pe ofiţerul SS care coborâse din camionul militar 
alunecând pe drumul de la Berghof. Alţi patru SS-işti înarmaţi 
cu mitraliere apăruseră din spatele vehiculului şi se uitau 
curioşi la paraşuta nemţească pe care o umfla vântul, pe panta 
de dedesubt. 

Lindsay observă mulţumit că îl depăşea în grad pe ofiţerul 
care îi întoarse automat salutul, dând semne de ezitare. Contau 
numai primele treizeci de secunde, atunci când apăreai pe 
scenă - englezul învățase aceasta din experienţa sa 
actoricească de dinainte de război, şi învățase încă şi mai multe 
lucruri. Îşi continuă ofensiva verbală. 

— De ce naiba stai aşa? Am îngheţat? Du-mă la Berghof, am 
spus... 

— De ce nu aţi aterizat pe aerodrom? întrebă ofiţerul SS. 

Era un om zvelt, cu o faţă îngustă cu buze pline, mult mai 
potrivite pentru o fată. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! se înfurie Lindsay. Crezi că 
mi-a făcut plăcere să mă paraşutez pe o vreme ca asta? Mi s-a 
blocat motorul, bineînţeles, tâmpitule... 

Intrebarea îi spunea un lucru datorită căruia se simţea 
uşurat. Ei nu observaseră Mosquito-ul decât după ce explodase 
în bucăţi lovindu-se de peretele muntelui. În curând, o echipă 
se va duce în zona aceea îndepărtată şi va identifica aparatul, 
dar, până atunci, spera să se apuce serios de celelalte probleme 
- să treacă prin sistemul de securitate ca să-l vadă pe Fuhrer, 
de exemplu. Spera din tot sufletul că acesta se afla la Berghof. 
Aşteptă întrebarea finală şi aceasta veni. 

— Numele meu este Kranz, continuă ofiţerul. Nu am primit 
nicio înştiinţare să vă aşteptăm. Vă pot întreba cine sunteţi şi 
care este scopul vizitei dumneavoastră? 

— O să te trezeşti pe frontul rusesc dacă mă laşi în 
continuare să aştept în frigul ăsta nenorocit, îl ameninţă 
Lindsay. A fost trimis un mesaj care să-l informeze pe 


comandant de sosirea mea... 

— De la Wolfsschanze? întrebă precaut Kranz. 

— Bineînţeles! Iar n-a mers sistemul ăla blestemat? Referitor 
la identitatea mea, asta mă priveşte personal. Scopul vizitei 
mele este strict secret şi nu-mi propun să îl discut în faţa 
oamenilor dumitale, care, din întâmplare, mă deranjează că se 
holbează la mine... 

Kranz reacţionă imediat, ordonând oamenilor săi să intre din 
nou în maşină, iar Lindsay ştiu că a câştigat prima rundă. 
Idiotul nici măcar nu ceruse hârtii de identificare - pe care 
Lindsay le-ar fi putut arăta, dacă îi erau cerute. Dar era 
important să-l domini din primul moment, la fel cum captivezi 
spectatorii când intri pe scenă, iar a-i arăta hârtiile ar fi fost o 
concesie. 

— Puteţi sta cu mine în faţă, lângă şofer, sugeră Kranz. 

Trebuia să coboare dealul, parcurgând o anumită distanţă, 
înainte de a putea ajunge într-un punct unde puteau întoarce şi 
îndrepta camionul pe lunga pantă care ducea la Berghof. În 
timp ce ştergătoarele se mişcau înainte şi înapoi, pentru a 
curăța pojghiţa de gheaţă care se forma continuu pe parbriz, 
Lindsay privea drept înainte, fără să se uite la Kranz. Era 
intrigat. 

Wolfsschanze. Vizuina Lupului sau Fortul Lupului. Nu auzise 
niciodată de locul acesta şi era sigur că nu auzise nimeni din 
înaltul Comandament al Forţelor Aliate sau din serviciile 
secrete. Localizarea cartierului general secret al Fuhrerului, 
centrul vital al operaţiunilor militare, era un secret pe care nu-l 
pătrunsese nimeni. 

Ajunseră la un punct de control de lângă Berghof, iar bariera 
fu ridicată pe măsură ce se apropia camionul. Impuţita aia de 
securitate. Oare de ce, se întrebă Lindsay, se presupunea 
întotdeauna că duşmanii erau supraoameni şi numai proprii tăi 
oameni erau deficienţi mintali? îşi scoase mănuşile şi-şi suflă în 
mâini. 

Cu coada ochiului îl văzu pe Kranz privind inelul de pe cel 
de-al patrulea deget al mâinii sale drepte, inelul gravat cu 
zvastica. Părea momentul psihologic potrivit pentru a-l 
determina pe Kranz să ia o hotărâre nouă, care va întârzia 
descoperirea identităţii sale. 

— Când ajungem acolo, dă-mi o cameră decentă unde să mă 


pot curăța şi pregăti pentru întâlnirea cu Fuhrerul. Şi am 
nevoie de un seif pentru hârtiile secrete... 

— Dar Fuhrerul este la Wolfsschanze, replică Kranz. 

Lindsay înjură în sinea sa, simțind răsucirea capului lui Kranz 
şi nota de suspiciune din vocea lui. Prima gafă, o remarcă 
inevitabilă, imprudentă care l-ar putea da de gol. Răspunse 
instantaneu, încă uitându-se înainte, mârâindu-şi replica. 

— Kranz! Securitatea... avem un şofer cu noi, dacă ţi-a 
scăpat cumva acest amănunt... 

— Nu înţeleg... 

Suspiciunea ceda locul uimirii, iar Lindsay îşi exploată 
avantajul. Îşi coborî vocea, fără vreo privire spre Kranz, cu o 
expresie mohorâtă. 

— Este așteptat, şopti el. Ştii bine că nu anunţă niciodată 
dinainte ce mişcări intenţionează să facă, pentru a împiedica 
orice tentativă de asasinat. Într-adevăr, Kranz, cu greu m-aş 
hazarda să-i apreciez reacţia, dacă i-aş raporta această 
conversaţie... 

— Veţi avea cooperarea mea deplină... 

Lindsay era neînduplecat. 

— Te afli între ciocan şi nicovală! Te paşte Rusia sau o 
avansare. Nu uita de camera aceea privată pe care am cerut-o. 
Niciun cuvânt comandantului despre sosirea mea. Şi aş prefera 
să nu mai aud niciun cuvânt de la dumneata până mă odihnesc. 

Puteau vedea celebrul vitraliu imens de dincolo de terasă, ce 
impresionase atâţia vizitatori antebelici ai Berghofului. Era 
acoperit de condens, ceea ce îi plăcea lui Lindsay. Inăuntru îl 
puteau aştepta primejdii îngrozitoare - dar va fi şi cald slavă 
Domnului. Era îngheţat până în măduva oaselor, obosit din 
cauza zborului, nedormit şi, recunoscu el pentru sine, cu nervii 
întinşi la maximum din cauza situaţiei pe care o înfruntase de 
când aterizase pe teritoriul inamic. 


Lindsay deschise fără zgomot uşa care dădea din camera sa 
înăuntrul Berghofului, după ce verificase cadrul acesteia. 
Niciun sistem de alarmă care să avertizeze că uşa fusese 
deschisă. Se uită afară, pe un coridor pustiu. Niciun paznic. 
Reuşise ca, prin puterea personalităţii sale, să-l înspăimânte pe 
Kranz, astfel încât acesta să îi accepte prezenţa. 

Era uşor de ghicit cât va dura starea aceasta de lucruri, iar el 


avea nevoie să exploreze amplasamentul locului înainte de 
descoperirea inevitabilă a identităţii sale adevărate. Închizând 
uşa după sine, se strecură silențios pe parchetul lustruit. La 
capătul coridorului, o scară ducea spre etajul superior. Se opri. 

Tot locul acesta părea părăsit - nici pe departe cu ceea ce 
anticipase el. Apoi auzi sunetul slab al unei voci, o voce 
familiară. Cobori câte o treaptă pe scara acoperită de un covor. 
În holul de jos, o uşă masivă de lemn era aproape închisă. 
Vocea venea dinăuntrul camerei. 

Pe măsură ce se apropia pe hol, glasul devenea din ce în ce 
mai clar. Lindsay se opri nedumerit din nou. Kranz îi spusese 
cu destulă convingere că Fuhrerul era la Weolfsschanze, iar 
englezul era sigur că spusese adevărul. Atunci ce - cine - se 
afla în spatele uşii aceleia? 

Coridorul era la fel de pustiu, iar uşa aceea grea era deschisă 
doar câteva degete - ca şi cum cineva uitase s-o închidă cum 
trebuie. Recunoscu vocea acum - era un singur om în lumea 
aceasta care declama şi tuna în germană astfel. 

Cu precauţie, puse mâna pe clanţă şi o deschise foarte încet 
încă câţiva centrimetri. Îngheţă, stupefiat de spectacolul 
dinăuntru. Un set de oglinzi mari cât un stat de om erau 
aranjate într-un cerc larg. În centrul acestuia, Adolf Hitler 
stătea în picioare, gesticulând, cu şuviţa de păr care îi cădea pe 
frunte în timp ce îşi exersa discursul, privind în oglinzi. 

Lindsay urmări, fascinat, apoi un rid de îndoială apăru pe 
fruntea sa lată. Memoria sa vizuală în privinţa oamenilor era 
enciclopedică, minunat şlefuită de experienţa sa ca actor. 
Exista ceva îngrozitor şi în acelaşi timp ireal în privinţa celor 
şase Hitler pe care îi putea vedea din diferite unghiuri. 

Neîndrăznind să rişte o a doua mişcare a uşii, o lăsă în 
punctul în care o deschisese şi, mişcându-se foarte uşor, se 
strecură înapoi pe scară. Fata apăru când el tocmai reintra în 
camera sa. 


— Eu sunt Eva Braun. lar tu cine ai putea fi? 

Fata îşi aranjă părul blond şi îl studie deschis pe Lindsay. Lui 
îi trecu prin minte că ea flirta puţin. li reuşise încă o şmecherie 
de la teatru - se răsucise pe călcâie în pragul uşii sale, ca şi 
cum ar fi ieşit de acolo, mai degrabă decât să intre din nou. Nu 
e prea inteligentă, o analiză el, dar are o anumită isteţime 


nativă în ceea ce priveşte bărbaţii. 

— Sunt un magician, spuse el cu umor. Tocmai am zburat 
aici, ca să-l văd pe Fuhrer... 

— E plecat în locul ăla îngrozitor, Vizuina Lupului. Vino şi 
ţine-mi companie. Ea îl conduse jos, pe coridorul care mergea 
în direcţie opusă scărilor, într-o cameră mobilată confortabil, 
vorbind tot timpul. 

— Mă plictisesc aşa de tare aici când el este la Rastenburg - 
ia loc pe canapeaua asta, lângă mine. Tocmai am făcut nişte 
cafea - e cafea naturală... 

Rastenburg? Asta era în Prusia Orientală. Oare găsise 
localizarea cartierului general secret al lui Hitler? şi se mai 
întâmplă ceva ciudat. Poate Kranz nu ştia de prezenţa 
Fuhrerului la Berghof, dar Eva Braun, despre care se zvonea că 
ar fi amanta acestuia, ar fi trebuit să ştie. Deci cine era omul 
care se învârtea jos, înconjurat de oglinzi? Lindsay se simţi 
confuz, în timp ce Eva aduse două ceşti, le puse pe o masă 
joasă şi i se alătură pe canapea. 

— Nu te-am mai văzut înainte, magicianule, remarcă ea, 
încântată de acest joc. 

El simţise intuitiv că această abordare destul de puerilă ar 
atrage-o. Era o fată căreia îi plăcea să se amuze mereu. 

— Oare globul tău de cristal ţi-a spus că Fuhrerul va veni aici 
în curând? 

Lindsay nu mai apucă să răspundă. Uşa se deschise larg şi fu 
dată de perete. Camera fu năpădită de SS-işti înarmaţi cu 
pistoale-mitralieră Schmeisser. Şapte oameni conduşi de un 
colonel în uniformă militară obişnuită. Kranz rămase în pragul 
uşii. 

— Scuzaţi-ne, Fräulein, spuse cu deferenţă colonelul, cred că 
acest om este suspect. Îşi schimbă tonul când i se adresă lui 
Lindsay. 

— Cine eşti dumneata şi de unde ai venit? Eu sunt Muller, 
comandantul de la Berghof. Nu am primit niciun mesaj despre 
dumneata... 

Muller era un om mult mai primejdios decât Kranz. Lindsay 
se ridică încet şi îl studie din cap până în picioare pe neamţul 
drept, cu chip sever. Răspunse pe un ton liniştit, aproape 
detaşat. 

— Nu cred că vei rămâne comandant prea multă vreme... mă 


aflu aici cu o misiune specială care îl priveşte pe Führer şi pe 
nimeni altcineva... 

Muller făcu trei paşi repezi înainte, îl apucă pe Lindsay de 
gulerul uniformei SS şi o desfăcu, rupând-o. Uniforma RAF de 
dedesubt ieşi la iveală. Comandantul îşi puse mâinile în şolduri. 

— Ştiam eu că e ceva în neregulă cu dumneata... Cred că o 
perioadă petrecută în celule se va dovedi profitabilă... 

— Nu cred că şi pentru dumneata, de îndată ce va sosi 
Fuhrerul... 

Infuriat de această insolenţă, un SS-ist ridică pistolul- 
mitralieră şi îi împinse patul înainte, lovindu-l pe Lindsay în 
falcă. Englezul căzu pe spate şi lovi peretele, alunecând în 
poziţie şezândă, în timp ce Eva fugi din cameră. Îşi şterse 
sângele de pe gură. În ultima secundă se eschivase, iar patul 
armei nu îi atinsese falca decât destul de uşor. 

— Sper ca rana să fie încă vizibilă când mă va vedea 
Fuhrerul, comentă el. 

O scânteie de nesiguranţă trecu prin ochii lui Muller. Reacţia 
calmă a prizonierului său îl puse pe gânduri. În spatele 
comandantului, Kranz făcu câţiva paşi la întâmplare prin 
cameră, vorbind ezitant. 

— În camera lui există un seif. Eu i-am dat cheia... vorbea 
despre nişte hârtii secrete... 

— Sunt locotenent-colonelul de aviaţie lan Lindsay, zise 
repede englezul. Nepotul ducelui de Dunkeith. Il cunosc pe 
Fuhrer de dinainte de război. Documentele astea sunt numai 
pentru el - am furat un avion şi am venit cu el aici din Alger. 
Crezi cumva că am vrut să mă sinucid? Am fost membru al 
Frăției Anglo-Germane. Asta este tot ce-o să vă spun până îl văd 
pe Führer. Dacă pui preţ pe slujba dumitale uşoară şi bine 
plătită de aici, ar fi bine să trimiţi un mesaj la Vizuina Lupului, 
informându-i de sosirea mea. Între timp, mă voi întoarce în 
camera mea... 

Fu escortat înapoi şi, în cameră, Muller urmări cum îl 
percheziţionau. Nu găsiră nimic interesant, cu excepţia cheii de 
la seiful din perete şi a hârtiilor sale de identitate RAF. Muller 
privi hârtiile, le dădu înapoi proprietarului lor şi ţinu cheia în 
echilibru pe palmă, ca şi cum încerca să ia o hotărâre. 
Imbrăcându-se din nou, Lindsay începu să-l întărâte pe Miller 
să ia o decizie. 


— Haide, fă-o! Deschide seiful! Deschide pachetul dinăuntru, 
ca să vezi ce conţine. De îndată ce Fuhrerul îşi va da seama că 
i-ai văzut conţinutul, nu va mai trece mult şi te vei afla în faţa 
plutonului de execuţie... 

Lindsay mizase pe presupunerea sa despre caracterul lui 
Muller. Un bătrân cal de război căruia i se dă iarbă, apatic şi 
lipsit de imaginaţie, servind cât mai avea timp, aşteptând 
pensionarea din armată. SS-istul care îl lovise mai devreme îşi 
ridică pistolul-mitralieră. Muller lătră un ordin. 

— Klaus! Eu dau ordinele aici! Deja ai atacat prizonierul o 
dată fără permisiunea mea... 

Lindsay ştiu că era un joc pe care îl câştigase. Müller se 
disocia deja de acţiunea impetuoasă a lui Klaus şi, până când 
sosea Hitler, ultimul lucru pe care l-ar fi făcut era să deschidă 
seiful. Puse cheia în buzunar, iar Lindsay vorbi din nou. 

— Dacă păstrezi cheia, eu va trebui să rămân aici, în 
cameră... 

— Doamne, dar de ce? | 

— Din cauza ta, tâmpitule! Asta-i singurul mod în care mă 
pot asigura că numai Fuhrerul şi nimeni altcineva nu va vedea 
conţinutul pachetului... spunându-i că am fost aici tot timpul! şi 
asta înseamnă că am nevoie să-mi fie trimisă mâncarea aici - 
trei mese gătite pe zi. Imi iau micul dejun la... 

Muller era învins. După ce Lindsay termină de vorbit, 
comandantul şi trupa sa părăsiră încăperea. Englezul auzi cum 
cineva încuia uşa pe dinafară. Işi şterse palmele transpirate de 
pantaloni. Juca acum un zar pe care avusese grijă să nu îl 
scoată la lumină în timpul confruntării. 

Comandantul avea să fie îngrijorat de prezenţa lui şi va fi 
foarte nerăbdător să treacă asupra Vizuinii Lupului întreaga 
responsabilitate a ceea ce se va întreprinde în continuare. O 
dată ce înştiinţarea despre sosirea sa va ajunge la Rastenburg, 
Fuhrerul va fi curios în privinţa acestui curs ciudat al 
evenimentelor. lar Lindsay miza totul pe cunoscuta memorie 
fabuloasă a lui Hitler - pe faptul că îşi va reaminti întâlnirea de 
la Berlin cu tânărul englez pro-nazist înainte de război. 

În vreme ce şedea pe scaun şi simţea cum îl cuprind valurile 
de oboseală - reacţia - începu să se neliniştească pentru 
altceva. Şederea sa la A.F.H.Q.— Cartierul General al Forţelor 
Aliate din Zona Centrală a Mediteranei - fusese scurtă, iar 


generalul Alexander părea discreţia întruchipată. 

Dar exista o misiune rusă de legătură cu A.F.H.Q. Şi, 
indiferent ce catastrofă putea să îi aştepte, era vital ca ruşii să 
nu prindă nici măcar o şoaptă despre existenţa sa, ca să nu mai 
vorbim despre scopul misiunii sale. 


Comandantul Muller reflectă asupra deciziei dacă să 
informeze sau nu Vizuina Lupului despre enigmaticul vizitator 
al Berghofului. Deci era aproape prânzul în ziua de 13 martie, 
când telefonă personal la Cartierul General din Prusia 
Orientală şi ceru să vorbească cu Fuhrerul. Ca de obicei, 
Bormann intercepta convorbirea şi insistă ca Muller să îi 
vorbească lui. 

— Crezi că acest englez ar fi putut zbura până aici ca să-l 
vadă pe Führer într-o misiune de pace? întrebă Bormann după 
câteva minute. 

— Nu pot fi sigur de nimic, Reichtsleiter, se acoperi repede 
Muller. Am crezut că ar trebui să fiţi la curent cu prezenţa lui... 

— Bine! O decizie bună, Müller, aceea de a mă informa. Imi 
place să ştiu tot ce se întâmplă, ca să-l pot ţine pe Fuhrer însuşi 
la curent când chestiunea merită atenţia sa. Continuă să-l ţii pe 
Lindsay sub supraveghere strictă. Heil Hitler! 

În biroul de transmisiuni de la Vizuina Lupului, Bormann 
puse la loc receptorul şi luă o decizie rapidă. Fuhrerul făcea o 
vizită pe frontul condus de feldmareşalul von Kluge, la 
Smolensk. Trebuia trimis un mesaj care să-l înştiinţeze despre 
englez. 

Bormann compuse el însuşi mesajul. Acest eveniment 
extraordinar putea avea posibilităţi incalculabile. Nepotul 
ducelui de Dunkeith! Putea aduce cu sine propuneri de pace... 
dacă ar întârzia să raporteze aterizarea lui Lindsay, Fuhrerul 
nu l-ar ierta niciodată. 

După ce trimise mesajul la Smolensk, Bormann îi spuse 
veştile cele noi lui Jodl, care i le comunică imediat lui Keitel. In 
câteva ore, Wolfsschanze zumzăia de zvonuri, iar acesta era 
principalul subiect de conversaţie. 

Reacţia lui Hitler veni aproape imediat. Era concisă şi la 
obiect. Era limpede că-şi amintea întâlnirea sa antebelică cu 
englezul şi ştia exact cine era acesta. 

Faceţi imediat toate aranjamentele, astfel încât locotenent- 


colonelul de aviaţie Lindsay să zboare direct la Wolfsschanze în 
după-amiaza aceasta. Voi discuta cu el la câteva ore după 
întoarcerea mea. 

Fuhrerul se afla deja în avion, întorcându-se de la Smolensk. 


Capitolul 7 


13 martie 1943. În cea mai mare parte a anului 1943, Secţia 
V (contraspionajul) a S.I.S.-ului ocupa două case de ţară - Prae 
Wood şi Glenalmond - de lângă St. Albans. Tim Whelby, în 
vârstă de douăzeci şi nouă de ani, era încartiruit la Prae Wood. 

Whelby părea mereu mai în vârstă decât anii săi, fiind un om 
liniştit, în general popular printre colegii săi. Ei găseau 
compania lui relaxantă, ceea ce îi încuraja pe cei încordaţi să 
discute cu el, în special serile, după câteva pahare de băutură 
la cârciuma din sat. Îmbrăcămintea sa era la fel de modestă ca 
şi felul său de a fi - pulovere şi o veche haină de tweed cu 
petice în coate. Fuma o pipă, ceea ce părea să adauge ceva la 
reputaţia sa de om pe care te puteai baza. 

În seara de treisprezece, tocmai părăsea conacul, 
îndreptându-se spre cârciumă, când un Morris Minor opri în 
parcare cu un puternic scrâşnet de frâne. În spatele volanului 
se afla Maurice Telford, un om de vreo patruzeci de ani, cu o 
faţă îngustă. Whelby se apropie de vehicul şi văzu, la lumina 
slabă a tabloului de bord, că Telford arăta extrem de obosit. 
Remarcase şi scrâşnetul frânelor. În mod obişnuit, Telford era 
un şofer de prima mână. 

— Te-ai întors din excursie, bătrâne? întrebă Whelby. Nu te- 
am mai văzut pe aici de vreo câteva zile... 

— Poţi s-o mai spui o dată! Sunt al naibii de... 

— Vii cu mine să bem ceva aici? O să-ţi facă bine înainte să te 
culci. 

— Asta-i tot ce-mi doresc, să mă urc în pat. 

Telford ezită. Era foarte încordat după zborul lung de 
întoarcere din Alger. Tim Whelby aşteptă cu răbdare, cu pipa în 
colţul gurii. Niciodată nu forța nota. 

— Da, cred că mi-ar folosi un pahar de ceva... şi nişte 
mâncare... Nici n-ai crede când am mâncat ultima dată... 

— Bravo. Whelby se aşeză comod pe scaunul din faţă. Cred 


că mi-ar folosi şi mie ceva companie... 

Telford rămase cu impresia că îi făcea o favoare lui Whelby 
acceptând să îl însoţească. Cei doi bărbaţi nu mai discutară 
nimic până când Whelby intră primul în barul pustiu Stag's 
Head şi făcu semn spre un loc dintr-un colţ prevăzut cu grinzi 
de stejar. 

— lau eu băutura... locul din colţ pare confortabil. 

Telford se aşeză pe banchetă. Ridică privirea când Whelby 
puse un pahar în faţa lui. 

— Ce-i asta? întrebă el. 

— Un scotch dublu - n-are niciun sens să facem lucrurile pe 
jumătate. Şi mănâncă sandvişurile astea - nu aveau decât cu 
brânză. Pentru fără alte excursii în străinătate. Noroc! 

— Cine-a spus că am fost în străinătate? întrebă Telford şi 
apoi înghiţi jumătate din conţinutul paharului. 

— Cineva, nu-mi aduc aminte cine. Are vreo importanţă? 

— Presupun că nu. Tremurând de oboseală, Telford bău 
restul de scotch. Căldura lui îl relaxă. Tot drumul până în Africa 
de Nord într-un nenorocit de bombardier Liberator îngheţat, 
fără scaune, nimic în afara podelei şi a unui sac de dormit. Sunt 
plin de vânătăi. Şi totul ca să-l dădăcesc pe nebunul ăla de 
locotenent-colonel de aviaţie, lan Linsday, care e acum pe drum 
să-l întâlnească pe Führer, la dracu. 

— Sună un pic cam stupid... nu putea să ajungă şi singur 
acolo? 

Comportarea lui Whelby era degajată, ca şi cum ar fi dus o 
conversaţie politicoasă, îl chemă pe barman şi mai comandă un 
rând de băuturi. Telford protestă. 

— E rândul meu, acum... 

— Atunci o să plăteşti tu, bătrâne. Amândoi o să sfârşim prin 
a ne îmbăta... ce naiba am putea face altceva în nenorocitul 
ăsta de capăt de lume? 

— Nu eram chiar escorta lui, explică Telford. Cei de la 
Cartierul General al Forţelor Aliate aveau un raport secret pe 
care îl voiau înmânat personal. Când m-am întors în seara asta, 
am trecut mai devreme prin Ryder Street, înainte de a ajunge 
aici. Eram acoperirea lui Lindsay - doi oameni care aterizează 
la Alger atrag mai puţin atenţia decât unul singur... 

Sorbi cu prudenţă din scotch-ul său, înghițind mai cu grijă. 
Whelby se ridică să îşi dezbrace pardesiul, îşi scoase pipa şi 


începu să-i sugă capătul fără a o aprinde. Stătură tăcuţi vreme 
de câteva minute, absorbind căldura de la focul de buşteni. 
Telford îşi înghiţise sandvişurile pe nemestecate. După ce 
mâncase şi băuse la căldură, aproape că adormise. 

— Cred că glu-glu-glumeşti, spuse Whelby ca din întâmplare. 
Despre tipul ăsta de la RAF care a zburat ca să-l vadă pe Hit- 
Hit-Hitler. 

Avea nefericitul obicei de a se bâlbâi. Aşa frânt cum era din 
cauza alcoolului şi a oboselii, Telford îşi aduse aminte că 
oamenii cu acest defect de vorbire se bâlbâiau deseori în 
momentele de tensiune. Faptul părea important... 
semnificativ... Câteva secunde mai târziu, nu-şi putea aduce 
aminte ce fapt era - sau putea fi - important. Apoi îşi aduse 
aminte ce spusese Whelby şi se simţi indignat. Vorbi cu mare 
grijă. 

— Locotenent-colonelul de aviaţie lan Lindsay de la RAF a 
zburat la Malta cu scopul expres de a-şi continua drumul singur 
în Germania pentru a-l vedea pe Führer. Şi nu mă întreba de ce 
- pentru că nu ştiu! 

— Oricum, eşti al naibii de fericit că te-ai întors acasă, aşa că 
hai să mai luăm un rând pentru drum. Fac cinste. Câte un 
scotch dublu pentru fiecare... 

Telford aşteptă ca barmanul să aducă băuturile şi să se 
îndepărteze. Trecuse printr-unul din acele momente scurte şi 
rare de luciditate care pot apărea prin ceața alcoolului. Tocmai 
intrau nişte oameni în bar, aşa că îşi cobori vocea. Whelby îşi 
lăsă în jos capul, ca să prindă ce spunea celălalt. 

— N-ar fi trebuit într-adevăr să-ţi spun aşa ceva, Tim. Am 
încredere în tine, dar e de-ajuns un singur cuvânt şi sunt dat 
afară... poate chiar mai rău... 

— Actul secretelor oficiale, bătrâne, mărtusiri Whelby cu o 
lipsă de tact care îl făcu pe Telford să tresară. Amândoi l-am 
semnat, continuă Whelby, aşa că suntem legaţi cu aceleaşi 
lanţuri. Niciunul din noi nu-şi aminteşte, şi nimeni nu ne va 
pune ştreangul de gât... 

— Suntem groaznici, nu-i aşa? Să mergem acasă... 

Whelby se duse până la bar să plătească în timp ce Telford 
merse cu grijă până la uşă şi de acolo la maşina parcată afară. 
Proprietarul observă că Whelby părea uimitor de treaz - 
numărase exact banii. 


Două zile mai târziu, Tim Whelby se duse într-o vizită de 
patruzeci şi opt de ore pe Ryder Street în Londra, pentru a 
discuta cu şeful său problema unui agent de peste ocean pe 
care îl suspecta că le trimitea informaţii nesemnificative pentru 
a-şi justifica existenţa. La ora zece noaptea, se plimba singur pe 
Jermyn Street. 

Avantajul acestei străzi era că se întindea dreaptă de la un 
capăt la altul. Din această cauză, era greu să urmăreşti un om 
pe ascuns, mai ales la zece noaptea în timp de război, când 
sunt puţini oameni prin preajmă. Mai devreme, Whelby dăduse 
un telefon scurt dintr-o cabină din staţia de metrou Piccadily. 

Se opri ca să îşi aprindă pipa, prefăcându-se că se uită la 
vitrina unui magazin, în timp ce-şi verifică spatele. Strada 
aflată în umbră era pustie. 

lşi termină plimbarea, oprindu-se lângă un gang ce ducea 
spre alt magazin. Cu o mişcare laterală rapidă, intră înăuntru. 
Intr-un anumit moment, se afla pe stradă; în următorul, 
dispăruse. Josef Savitsky, un om scund, bine făcut, ce purta un 
pardesiu închis la culoare şi o pălărie moale, vorbi primul. 

— Aceste întâlniri urgente sunt primejdioase. Sper într- 
adevăr că ceea ce ai adus merită riscul... 

— Calmează-te. Sau ai încredere în mine, sau n-ai... 

— Ei bine, mă aflu aici... 

— Atunci ascultă! Purtarea în mod normal rezervată a lui 
Whelby se schimbase. Stătea mai drept, cu un aer autoritar în 
timp ce vorbea crispat şi fără niciun fel de bâlbâială. Pe 10 
martie, locotenent-colonelul de aviaţie Ian Lindsay a fost dus cu 
avionul la Cartierul General al Forţelor Aliate din Alger. De 
acolo, a zburat singur în Germania, ca să-l întâlnească pe 
Fuhrer... 

— Eşti sigur? 

In vocea omului scund şi gras, care vorbea engleza cu 
accent, răsună o notă de uimire. Whelby deveni şi mai sever. 

— Nu am obiceiul să dau rapoarte despre care nu sunt sigur. 
Şi nu mă întreba care-i sursa... este cât se poate de demnă de 
încredere... 

— Este o misiune de pace, nu-i aşa? mai degrabă afirmă 
decât întrebă bărbatul scund, cu faţa buhăită. 

— Nu juca trucurile astea cu mine. Tonul lui Whelby deveni 


şi mai aspru, în timp ce-şi verifică secundarul fosforescent al 
ceasului. Nu am nici cea mai mică idee despre motivul pentru 
care a fost trimis Lindsay. Mai bine ai adăuga la raportul tău că 
este nepotul ducelui de Dunkeith. Ducele a fost unul dintre 
capii Frăției Anglo-Germane înainte de război. Timpul a expirat. 
Am plecat... 

Inainte ca Savitsky să apuce să răpundă, Whelby se 
strecurase afară, încheindu-şi plimbarea pe stradă, cu ambele 
mâini înfundate în buzunarele de la pardesiu. La intersecţia 
următoare, coti pe Duke of York Street şi intră repede în St. 
James's Square. Dacă cineva îl urmărea, acum era grăbit să-i 
afle destinaţia - Ryder Street. Whelby ocolea un întreg cartier. 

Josef Savitsky rămase destul de nemişcat în umbra profundă 
a uşii. Aranjamentul era să îi dea lui Whelby cinci minute 
avans, înainte de a ieşi în stradă. Când se scurse intervalul de 
timp, începu o plimbare maraton - o plimbare care îl conduse 
prin multe spaţii deschise, unde nu l-ar fi putut urmări nimeni, 
fără a fi văzut. Se făcuse miezul nopţii înainte ca el să ajungă 
înapoi la Ambasada Sovietică. 


Rusul - a cărui poziţie oficială era aceea de ataşat comercial 
- se duse direct în biroul său unde încuie uşa, aprinse veioza 
camuflată de pe birou, apoi scoase cartea de coduri de unică 
folosinţă dintr-un seif din perete. Transpira în timp ce compuse 
mesajul, deşi în martie, la ora aceea a nopţii, biroul era 
îngheţat. 

Mulţumit de rezultat - trebuia să fie corect, dată fiind 
destinaţia sa - se apucă să codifice mesajul scurt. Apoi îl duse 
personal funcţionarului de serviciu de la subsol. Aşteptă chiar 
până când acesta fuse transmis. Savitsky era un om grijuliu. 
Mesajul său era adresat „Cazacului” - numele de cod al lui 
Stalin. 


Capitolul 8 


— Locotenent-colonel de aviaţie Lindsay, trebuie să plecaţi 
imediat cu avionul la Wolfsschanze pentru a-l întâlni pe Führer. 
Heil Hitler! 

Comandantul Muller al detaşamentului de securitate de la 


Berghof îşi întinse mâna schiţând salutul nazist, în vreme ce 
stătea în faţa englezului, în camera care i se încredinţase 
acestuia peste noapte. Felul de-a fi al comandantului se 
schimbase radical de la atitudinea dominatoare a primei sale 
întâlniri cu cel ce sosise pe neaşteptate. Acum, era o atitudine 
respectuoasă. 

— Pot să zbor singur acolo, răspunse Lindsay, cu îndrăzneala 
sa tipică. Daţi-mi un plan de zbor. Se ridică şi întoarse salutul. 
Heil Hitler! 

— Unul dintre piloţii personali ai Fuhrerului, Bauer, tocmai a 
sosit pe pistă. Vă va conduce el acolo. Este o onoare... 

— Într-adevăr. Lindsay, care tocmai terminase de mâncat, 
privi o fată îmbrăcată în infirmieră care intrase în cameră şi 
aştepta instrucţiuni Avea un păr închis la culoare şi era 
atrăgătoare. Este a mea, ca şi pilotul, Muller? 

Comandantul râse răguşit. Lindsay atinsese exact coarda 
care să-i placă comandantului, care dădu din cap. 

— Ea va avea grijă de rana dumneavoastră de pe faţă. Vă rog 
să luaţi loc, ca să se poată ocupa de dumneavoastră între 
timp... Scoase o sticluţă din buzunar şi deşuruba dopul. O gură 
de şnaps? E foarte dificil să-l obţii zilele astea în Germania... 

— Mulţumesc... 

Lindsay se aşeză într-un fotoliu de piele şi luă o înghiţitură 
generoasă din sticluţă - atât de generoasă, încât prinse o 
scânteie de alarmă pe faţa lui Muller. Englezul era foarte 
amuzat, ţinând bine sticluţa în timp ce fata îngenunche lângă 
braţul scaunului său, scoțând cu blândeţe plasturele lipicios 
care fusese aplicat pe maxilarul său mai devreme. Folosind o 
bucată de tifon înmuiată într-un lichid dezinfectant, ea înlătură 
cu îndemânare coaja urâtă care se formase peste rană. Nu 
trebuia să existe niciun fel de urme ale unui tratament neplăcut 
atunci când îl întâlnea pe Führer. De acum înainte, el trebuia 
tratat ca o persoană foarte importantă - până când va avea loc 
confruntarea de la Wolfsschanze. 


Lindsay recunoscu avionul de transport Junkers 52, când 
Mercedes-ul în care era condus sosi pe pistă. Era un aparat de 
nădejde, care putea ajunge în Prusia Orientală în câteva ore - 
chiar dacă trebuia să parcurgă întreaga suprafaţă a Celui de-al 
Treilea Reich înainte de a ajunge la destinaţie. 


Când deschise uşa şi puse un picior pe scara acoperită cu o 
crustă de gheaţă, simţi greutatea plicului sigilat pe care Muller 
îi permisese să îl ia din seiful din perete. E adevărat că un 
expert în dezamorsarea bombelor testase pachetul - Muller îşi 
cunoştea, fără îndoială, meseria - dar conţinutul efectiv 
rămânea secret. 

— Bauer? Eu sunt lan Lindsay. După cum ştiţi, cred că n-am 
de ce să mă îngrijorez în privinţa zborului ăstuia... 

Lindsay întinse mâna bărbatului cu cască de pilot care îi 
ieşise înainte din aparatul său. Pasul îi era ferm, iar faţa i se 
încreţi într-un zâmbet plăcut, în vreme ce îşi strânseră mâinile. 
Englezul ştia exact ce se petrecea în mintea pilotului. „Incă un 
blestemat de om atotputernic...” Probabil i se spusese că 
pasagerul său era un comandant de aviaţie care îl depăşea în 
mod considerabil în grad. Dar, dincolo de toate acestea, 
neluând la socoteală diferenţa de grad - există o camaraderie 
între aviatori, indiferent de națiunea pe care o reprezintă. 

Bauer fu plăcut surprins de purtarea prietenoasă a lui 
Lindsay. Observă, de asemenea, că Lindsay se oprise să-i 
mulţumească şoferului că îl adusese cu bine pe aerodrom. 
Comandantul Muller îşi ceruse scuze că nu-l însoțea pe englez. 

— Trebuie să fac singur fiecare lucru, explicase el la Berghof. 
Trebuie să stau aici în caz că ticălosul ăla, Bormann... Se opri 
şi-i făcu lui Lindsay cu ochiul. Sper că n-ai auzit, nu-i aşa? 

— De fapt, nu. Ce spuneaţi? 

— Călătorie plăcută... 


Aşezându-se pe scaunul pasagerului din Junkers-ul 52, 
Lindsay îi puse o întrebare lui Bauer, sperând să-l prindă într-o 
dispoziţie relaxată. Arătă spre urmele proaspete ale roţilor unui 
avion în zăpadă, făcute de un aparat foarte greu. 

— A mai decolat cineva astăzi? 

— Foarte în secret. Bauer arăta plin de resentimente. SS-ul 
m-a înghesuit într-o baracă, dar nu înainte să fi văzut Condor-ul 
aterizând. Era un pic straniu. 

— Straniu? 

— Arăta exact ca avionul Fuhrerului. Aceleaşi însemne - o 
copie a Condorului pe care îl foloseşte întotdeauna. Şi apoi, mai 
era convoiul acela de maşini de la Berghof care a sosit în 
acelaşi timp. 


— Era ceva ciudat şi cu ele...? 

Prin completa sa lipsă de infatuare, Lindsay stabilise deja o 
relaţie excelentă cu amabilul Bauer. 

— N-am putut vedea cine era în vreuna dintre ele, continuă 
să trăncănească pilotul, trăgând ultimele fumuri din ţigară. 
Aveau toate perdelele trase. Ciudat este că Fuhrerul se află la 
Vizuina Lupului în acest moment. 

— Sper că da, replică Lindsay, atent să nu sondeze mai 
departe. Se presupune că mă aflu pe drum pentru a mă întâlni 
cu el. 

— Atunci mai bine am porni-o... 

Bauer strivi ţigara sub tocul cizmei şi, în câteva minute, 
aparatul se afla în aer. Câştigă repede înălţime pe un curs spre 
nord-est. Când Lindsay se uită înapoi prin ochelarii de 
protecţie, Obersalzburg-ul dispăruse. 


— Comandant Müller! Trebuie să  întârzii plecarea 
locotenent-colonelului de aviație Lindsay până când vei fi 
anuntat. 

Bormann lătră ordinul la telefon din biroul de transmisiuni de 
la Vizuina Lupului. Răspunsul lui Müller veni înapoi cu o 
îngrozitoare claritate. 

— Reichsleiter, mi-e teamă că a decolat acum o jumătate de 
oră, conform ordinului dumneavoastră precedent.. 

— Cheamă-l înapoi, pentru numele lui Dumnezeu. Trimite un 
mesaj radio pilotului... 

— Nu pot, îl anunță Müller. Turnul de control de la aerodrom 
a pierdut contactul radio cu pilotul. E o furtună la nord de 
Salzburg - iar munţii nu sunt de vreun ajutor... 

— Îmi spui cumva că nu poţi contacta avionul înainte ca 
acesta să aterizeze la Vizuina Lupului? vru să afle Bormann. 

— Da, e destul de posibil! îi răspunse Muller printre dinţi cu 
o oarecare satisfacţie. 

— În orice caz, spuse Bormann mai calm, fă-mi legătura cu 
colonelul SS Jaeger. Pe linia confidențială... 

Aşteptă, cu mintea într-un vârtej. Nu dormise de douăzeci şi 
patru de ore, Fuhrerul era mort, ucis pe drumul de înapoiere de 
la Smolensk. Echipa locală SS curăţase toate urmele 
catastrofei, iar cea de-a doua echipă de la Berlin, plutonul de 
execuţie de sub comanda lui Rainer Schulz, sosise şi lichidase 


echipă locală când aceasta îşi încheiase înfiorătoarea sarcină. 

Bormann fusese atât de absorbit de rezolvarea detaliilor, 
încât extraordinara sosire a locotenent-colonelului de aviaţie 
Lindsay îi ieşise din minte până în acel moment. lar cel de-al 
doilea „Fuhrer”, Heinz Kuby, trebuia să aterizeze la Vizuina 
Lupului în curând. O să hotărască mai târziu cum să procedeze 
cu englezul nedorit. Prioritatea de moment era să rezolve 
problema lui Muller, singurul om de la Berghof care cunoştea 
existenţa lui Kuby. O voce încrezătoare se auzi pe fir. 

— Colonelul Jaeger la telefon. Doreaţi ceva? 

Nicio menționare respectuoasă a titlului lui Bormann de 
Reichsleiter. La Vizuina Lupului, Bormann îşi strânse buzele 
pungă: îi displăcea intens Jaeger şi independenţa acestuia. Va 
trebui să se ocupe de ticălosul ăsta. 

— Eşti sigur că linia nu este interceptată? vru să afle 
Bormann. 

— Dacă nu cumva Gestapo-ul o ascultă. 

Vocea lui Jaeger suna ca şi cum nu-i păsa prea mult dacă 
lucrurile stăteau într-un fel sau altul. 

— Colonele Jaeger! Eşti comandantul unităţii speciale Waffen 
SS însărcinate cu securitatea la Berghof... 

— Nu sunt expert în transmisiuni... Jaeger părea deosebit de 
plictisit. Cât despre faptul că am sub control securitatea de 
aici, asta e o glumă. Există o zonă întreagă a Berghofului, 
sigilată, ca eu să n-o pot vedea... 

— Să nu intrăm în detaliile acestea, spuse repede Bormann, 
devenind mai conciliant. Te sun să te avertizez de sosirea 
iminentă cu avionul de la Berlin a locotenentului SS Rainer 
Schulz. Am aranjat ca Schulz să vină direct la barăcile 
dumitale. Sub niciun motiv nu îl înştiinţa pe comandant de 
venirea sa. 

— Dacă spuneţi aşa... 

Jaeger puse receptorul la loc şi înjură. Omul acesta înalt, 
bine construit, de vreo patruzeci de ani, cu o purtare degajată, 
cu sprâncene groase şi închise la culoare, cu mustaţa tăiată 
scurt şi un maxilar ferm, îşi ura însărcinarea actuală. Veteran 
al campaniilor celor mai importante de până acum, Hitler îl 
plăcuse şi îl alesese în mod special ca să-i comande garda 
personală. 

Waffen SS căpătă mai târziu o proastă reputaţie din cauza 


faptului că era considerată în bloc cu celelalte organizaţii SS - 
mai puţin respectabile. De fapt, era un corp onorabil de elită, 
comparabil cu orice regiment de gardă din armata engleză. 
Puterea sa era strict destinată lui Hitler şi Reichului - nu lui 
Himmler. Structura sa era neobişnuit de democratică, fiind 
foarte puţine diferenţe între ofiţeri şi cei de alte grade. Jaeger, 
dorindu-şi mult un serviciu mai activ, era un ofiţer Waffen SS 
tipic. 


— Schulz, de ce ai venit aici? întrebă Muller. 

În vocea lui era o notă de exasperare. 

Comandantul se afla pe scaunul din dreapta şoferului, în 
Mercedes-ul pe care îl conducea Schulz pe drumul şerpuitor 
care ducea spre faimosul Cuib al Vulturilor de pe vârful 
Kehlstein. Această ispravă unică a inginerilor, construită 
înainte de război sub îndrumarea lui Martin Bormann la preţul 
de treizeci de milioane de mărci nu fusese, ca o ironie a sorții, 
folosită de Hitler de ani de zile. El se plictisise de casa sa din 
cer şi se plânsese de rău de înălţime. Spre acest tărâm straniu 
şi pustiu se îndreptau cei doi oameni din maşină. 

— Avem o problemă... Schulz cel palid, cu faţa osoasă, făcu o 
pauză, în vreme ce luă o altă cotitură periculoasă. Vorbi rar, ca 
şi cum a înşira cuvinte era înrudit cu a jongla cu bucăţi de 
fulmicoton. Este o problemă atât de delicată, încât trebuie să 
fim siguri că nimeni nu va auzi conversaţia noastră. Din ordinul 
Fuhrerului, a zis Reichsleiterul... _ 

Muller nu se simţea în largul lui şi recăzu în tăcere. În felul 
lui caracteristic, colonelul Jaeger ignorase ordinele lui 
Bormann şi îi telefonase comandantului, prevenindu-i că Schulz 
se afla în drum dinspre barăci spre Berghof. 

— ... e un tip de vizitator foarte binevenit. O blestemată de 
mască a morţii pe două picioare... 

La capătul drumului acoperit de gheaţă spre Kehlstein, 
lăsară maşina la poalele muntelui. Continuară să meargă pe jos 
prin pasajul subteran care fusese construit cu explozibile până 
în vârf. Muller se surprindea pe sine din ce în ce mai nervos. 

Păstrând tăcerea, cei doi bărbaţi intrară în liftul căptuşit cu 
aramă, iar Schulz apăsă pe buton, privind drept înainte. Liftul 
îşi începu urcuşul de o sută douăzeci de metri prin tunelul 
vertical săpat în stânca solidă. Muller îşi lărgi gulerul cu 


degetul. Liftul se opri, iar uşile se deschiseră. 

— Unde sunt paznicii? întrebă Muller ascuţit. E bine că am 
urcat aici... se lasă pe tânjală. Vor trebui luate măsuri 
disciplinare... 

Schulz nu răspunse. O luă înainte, printr-o galerie cu stâlpi 
romani, de-a lungul unei săli circulare imense acoperite în 
întregime cu sticlă, iar apoi pe o terasă descoperită. Suprafaţa 
acesteia era acoperită cu zăpadă deasupra căreia era o pojghiţă 
înşelătoare de gheaţă. Muller observă că Schulz mergea cu 
picior sigur spre zidul care mărginea terasa, un zid înalt până 
la coapsele unui bărbat de o înălţime medie. Omul acesta nu 
avea nervi. 

Încă întors cu spatele la comandant, Schulz îşi puse ambele 
mâini înmănuşate pe zidul acoperit de o crustă de gheaţă şi se 
uită înainte, la panorama incredibilă a munţilor. Kehlstein-ul 
cobora în jos vertical vreo sută douăzeci de metri. Muller i se 
alătură, având grijă să nu se uite în jos. Suferea de rău de 
înălţime. 

— Ei bine, spuse el printre dinţi, hotărât să pună capăt 
aiurelii ăsteia, dacă tot m-ai târât tot drumul ăsta, ar fi bine să 
merite... 

— Dar merită... toarse Schulz. Pentru prima dată, îl privi pe 
Muller. De fapt, am localizat un trădător chiar în interiorul 
Berghofului... 

Muller fu împietrit. Prin minte îi alergau numai gânduri 
înspăimântătoare. El era responsabil cu întreaga securitate. O 
să urmeze o anchetă oficială. Se uită în jos şi se înfioră - nu ştia 
sigur dacă la vederea abisului sau la auzul veştilor pe care 
tocmai le primise. Îşi puse ambele mâini pe zid, ca să îşi 
menţină echilibrul. 

— Cine este trădătorul? întrebă el, ca într-o doară. 

— Trădătorul eşti chiar dumneata... 

Schulz se mişcă în timp ce vorbea. Mâna sa dreaptă apucă 
partea din spate a cingătorii mantalei lui Muller. Mâna stângă 
îl lovi puternic pe comandant sub şapcă şi mai sus de guler, 
atingând un centru nervos. SS-istul îşi folosi toată puterea 
pentru a-l ridica pe Muller sus şi în faţă. Picioarele victimei se 
târâră pe gheaţă, mărind inerția. 

Comandantul se apucă de marginea zidului, dar nu găsi un 
punct de sprijin. Se cufundă în spaţiu ca un înotător ce 


părăseşte trambulina de pe marginea unei piscine. Strigătul 
său veni înapoi, prin aerul limpede de munte. Schulz văzu cum 
silueta ce cădea devine din ce în ce mai mică, pe măsură ce 
cobora cei o sută douăzeci de metri. Apoi se întoarse tăcerea 
grea a muntelui. 

Schulz cobori cu liftul, merse încet prin pasaj şi se îndreptă 
spre maşina care-l aştepta, fără a se apropia de trupul zdrobit. 
Observă, ca pe o chestiune interesantă, cum comandantul 
atinsese pământul la o distanţă surprinzătoare de poalele 
Kehlsteinului. Porni motorul şi conduse înapoi spre Berghof, 
pentru a raporta „accidentul”. 


— Mare ghinion, comentă Bormann ca replică la telefonul lui 
Schulz, care îl înştiinţa de accident. Te vei întoarce imediat la 
Berlin. Informează-l pe colonelul Jaeger că urmează să preia 
postul de comandant temporar la Berghof. Din ordinul 
Fuhrerului! 

Bormann puse receptorul la loc şi îşi luă agenda, deschizând- 
o la pagina la care scrisese lista de probleme ce trebuia 
rezolvate. Tăie cu stiloul două cuvinte, bifând altă sarcină 
îndeplinită cu succes: Comandant, Berghof. 

Când Rainer Schulz ajunse înapoi la Berlin, îşi găsi ordinul 
de plecare aşteptându-l. Fusese trimis pe frontul de la 
Leningrad. Trei zile mai târziu, fu ucis de o rachetă trasă de 
apărătorii ruşi. 


Junkers-ul 52 avea de parcurs aproximativ o mie de kilometri 
de la aerodromul din Berghof până la Rastenburg, în Prusia 
Orientală. Cursul de zbor al lui Bauer presupunea survolarea 
Cehoslovaciei, apoi a Poloniei, şi, în ultima bucată de drum, 
intrarea în Prusia Orientală. Cei doi bărbaţi discutară despre 
cum se pilotează un Junkers, iar între ei nu exista nici cel mai 
mic semn de încordare. Lucrau în acelaşi domeniu. Aviația. 

În timpul orelor târzii ale dimineţii de 14 martie, avionul se 
apropie de Vizuina Lupului. Din scaunul copilotului, Lindsay 
încercă să-şi aducă creierul amortit de frig într-un fel de stare 
de alertă pentru momentul confruntării cu Fuhrerul. Treceau 
peste un deşert, o câmpie nesfârşită de zăpadă. Deasupra, se 
desluşea un alt deşert - un plafon jos de nori deşi, de un 
cenuşiu murdar, care ameninţa cu zăpadă în continuare. 


Mintea lui Lindsay se întoarse la discuţia din Ryder Street, 
unde începuse planul său nebunesc, pe care se angajase să-l 
pună în aplicare. 

Colonelul Dick Browne, care îi dădea instrucţiunile, nu era 
preferatul său. Işi aduse aminte că se gândise la aceasta în 
vreme ce stătea de partea cealaltă a biroului, iar Browne 
continua să vorbească, cu glasul său subţire. 

— Dacă ajungi în Germania... 

— Când ajung în Germania, îl corectă Lindsay. 

— Când, spuse Browne şovăitor, ca şi cum acesta ar fi fost un 
rezultat foarte improbabil. Prima dumitale sarcină va fi să 
localizezi cartierul general al Fuhrerului. Din moment ce se ştia 
că atitudinea dumitale de dinainte de război era pro-nazistă şi, 
mai presus de toate, că i-ai făcut personal o vizită lui Hitler - s- 
ar putea să ai parte de o primire călduroasă... Întinse mâna, 
oferindu-i pachetul de ţigări. Ia o ţigară, Lindsay. 

Făcu astfel încât această frază să sune ca şi cum îndeplinea 
ultima dorinţă a unui condamnat. Lindsay luă ţigara şi folosi 
bricheta nemţească cu care începea să se obişnuiască. Nu 
spuse nimic, aşa că Browne, care spera într-o reacţie, fu obligat 
să continue. 

— Când ajungi la cartierul general secret al Fuhrerului, cea 
de-a doua sarcină a dumitale va fi să descoperi dacă Hitler 
însuşi este cel care conduce operaţiunile militare... sau dacă 
vreun feldmareşal este adevăratul creier. Dacă este aşa, care 
este identitatea acestui om? 

— Ceva din frazeologia asta sună ca şi cum ar fi un ordin 
venit de sus, observă Lindsay. 

— Originea directivei este strict secretă. O dată ce ai obţinut 
informaţia aceasta - cred că cea de-a doua este cea pe care o 
căutăm, de fapt - te vei întoarce prin liniile aliate, prin orice 
mijloace posibile, şi ne vei raporta că te-ai întors prin 
intermediul comandantului şef local. Noi o să te aducem acasă 
cu avionul... 

— Un fleac. 

— Într-adevăr, Lindsay, sper că n-o să tratezi misiunea asta 
într-un mod neserios... 

— Pentru numele lui lisus, Browne, te aştepţi să stau aici şi 
să tremur ca un nenorocit de ciocan perforator? 

— Gradul meu este de colonel... 


— Iar al meu este de locotenent-colonel de aviaţie... 

— Ceea ce se va dovedi de ajutor, spuse Browne repede, 
schimbând tactica, dându-şi seama că tipul ăsta de la RAF 
putea face o plângere mai sus decât putea privi el. Te vor 
verifica, te vor pune la microscop. Documentele de luptă ale 
Forţelor Aliate pe care le vei lua cu dumneata îţi pot susţine 
acoperirea... 

— Sunt false, presupun? întrebă Lindsay când văzu pachetul 
pe care Browne îl scosese dintr-un sertar. Nemţii trebuie să 
aibă măcar nişte informaţii despre trupele generalului 
Alexander. 

— Lasă-mă să-ţi descriu complet situaţia. El e un tip de 
treabă, spuse colonelul cu infatuare. Documentele astea... şi 
puse o mână grijulie pe pachet, conţin ordinul de luptă actual al 
lui Alexander în Tunisia. Vei fi cât se poate de în siguranţă. 

— Mă linişteşti grozav, răspunse Lindsay. Povestea că sunt în 
siguranţă acolo unde mă duc. Şi n-ar fi nici frumos faţă de 
Alexander - să zbor pe teritoriul inamic cu pachetul acela în 
buzunarul de la pantaloni. 

Browne arăta şi mai infatuat, dacă acest lucru era posibil. 

— Aceasta este frumuseţea întregului plan. Se lăsă pe spate 
în scaun şi îşi ciufuli părul rărit cu palma mâinii sale uscăţive. 
Dacă verifică la cartierul general german din Tunis, vor primi 
confirmarea că acesta era ordinul nostru de luptă când ai 
plecat în Germania. De îndată ce te vei pierde în minunăţia 
aceea albastră, Alex va schimba amplasarea trupelor. Cu un pic 
de noroc, friţii vor ataca pe baza a ceea ce se află în pachet... şi 
vor suferi o mare înfrângere... 

— Deci Alexander... 

— Este foarte mulţumit să coopereze cu noi. Aşa am primit 
planurile lui. Destul de frumos lucrat, nu-i aşa? 

— Aşa s-ar părea. 

— Să recapitulăm, încheie Browne. Află unde s-a ascuns 
Adolf, verifică dacă el este cel care conduce spectacolul şi, dacă 
nu, comandantul său preferat. De asemenea, povestea cu 
misiunea de pace. Apoi foloseşte-te de reţeaua subterană care 
va aştepta şi şterge-o în Elveţia. 

— Un fleac, repetă sec Lindsay. 


Englezul reveni brusc în prezent simțind cum aparatul îşi 


schimba unghiul de zbor într-o coborâre lentă. Se pregăteau să 
aterizeze la Rangsdorf, aerodromul cel mai apropiat de Vizuina 
Lupului. Unde naiba era? se întrebă, privind în jos. Dedesubt se 
afla o pădure deasă de pini, cu ramurile acoperite de zăpadă, 
întrezărindu-se în spatele unui lac de ceaţă alb; nicăieri nu se 
vedea vreo urmă de locuinţă omenească. Vocea lui Bauer se 
auzi în căşti. 

— Încă cinci minute şi suntem jos. 

— Nu chiar în zona asta, cred... răspunse Lindsay cu o 
nuanţă de umor negru, ţinând microfonul căştii aproape de 
gură. 

Auzi chicotitul amuzat al pilotului, urmat de răspunsul lui. 

— Radioul merge - nu-i niciunul dintre blestemaţii de Alpi 
Bavarezi pe-aic. I Am luat legătura cu pista şi avem 
permisiunea să aterizăm. Fii atent! 

Câmpul de aterizare apăru deodată într-o dumbravă largă 
care părea deposedată de clădiri, ceea ce îl izbi pe Lindsay ca 
fiind ciudat. Unde naiba era turnul de control? Fu o aterizare 
frumoasă - priceperea profesională a lui Lindsay dădu nota 
zece din zece. Roţile de aterizare atinseră pământul, iar ei 
alunecară de-a lungul pistei. 

Clădirile deveniră vizbile numai de la nivelul solului. 
Acoperişurile lor erau camuflate prin plase întreţesute cu 
plante agăţătoare. Pe câteva acoperişuri chiar creşteau plante. 
Nu era de mirare că nimeni nu reperase până acum Vizuina 
Lupului din aer. Lindsay cobori imediat ce avionul opri - se 
simţea lipit de scaun, îngrozit. Primele emoţii. 

Îi mulţumit lui Bauer, strângându-i mâna ferm şi sincer, 
felicitându-l pentru performanţă. Neamţul avu un gest de 
minimalizare, dar Lindsay îşi dădu seama că era mulţumit. 

— Ne mai vedem pe-aici, zâmbi Bauer. Ce spui de o excursie 
pe frontul rusesc la un moment dat? 

— La un moment dat... 

Lindsay îşi îndreptă atenţia spre Mercedes-ul mare care 
oprise aproape paralel cu avionul. Un om înalt, bine făcut, în 
uniformă îl salută, întinzând braţul drept. 

— Locotenent-colonelul de aviație Lindsay? Eu sunt 
Guensche, aghiotantul Fuhrerului Am instrucţiuni să vă 
escortez imediat pentru a-l întâlni pe Fuhrer care tocmai a sosit 
de pe frontul de est. Heil Hitler! 


ştirea sosirii sale i-o luase înainte, îşi dădu Lindsay imediat 
seama. Observă că, peste tot în jurul pistei camuflate, oamenii 
se opriseră din lucru pentru a-l privi. Un ofiţer Luftwaffe care 
verifica un Condor - avionul care zburase cu Fuhrerul de pe 
frontul de est? Copia aparatului despre care Bauer spusese că 
părăsise mai devreme pista de la Berghof? Un mecanic ce ţinea 
o cârpă în mână se opri, de asemenea, pentru a se uita la el, iar 
înăuntrul turnului cineva folosea un binoclu pentru a se uita la 
el. Era vedeta zilei! 

— Mulţumesc, Guensche. Sper că nu te deranjează dacă 
merg în faţă. Dacă stau singur în spate mă simt ca un rege! 

— Desigur, domnule comandor. 

Guensche închise uşa din spate, pe care o deschisese, şi îl 
conduse spre scaunul pasagerului din faţă. 

— Ştiţi, continuă el, de fiecare dată când Fuhrerul este 
condus undeva, şi el insistă să stea lângă şofer. Este într- 
adevăr un om al poporului. Ca şi dumneavoastră, domnule, 
dacă mă pot exprima astfel... 

Lindsay gândi că era mai bine decât se aşteptase, îşi făcea 
prieteni în stânga şi-n dreapta, o metodă pe care un anumit 
colonel Dick Browne din Ryder Street, Londra, ar fi găsit-o greu 
de imitat. Aghiotantul conduse cu îndemânare pe cărările 
dintre pinii întunecaţi, în timp ce continuă să vorbească, 
oferind informaţii interesante. 

— În acest moment, e multă activitate, plecări şi veniri, 
alarme şi deplasări... 

— Sper că nimic serios? întrebă Lindsay. 

— Nu, la urma urmelor! Mă gândeam la ziua de ieri... a fost o 
explozie puternică. Ca o bombă. Apoi ne-am dat seama că era 
ceva obişnuit - o vulpe care detonase o mină. Deşi trebuie să fi 
fost mai multe, care au detonat două sau trei mine - explozia a 
fost foarte puternică. Domnule comandor, nu trebuie să vă 
plimbaţi pe aici fără o călăuză. Vizuina Lupului este bine păzită 
de câmpuri de mine. lată că vine primul punct de control. Nu 
vă îngrijoraţi - mai sunt două până ajungem la Vizuina 
Lupului... 

Ian Lindsay nu era îngrijorat. Era de-a dreptul încremenit de 
spaimă. 


Capitolul 9 


Aghiotantul Guensche îl escortă pe Lindsay prin cele trei 
puncte de control. Înainte de a se urca în Mercedes, englezul 
îşi scosese jacheta de pilot şi acum purta uniforma RAF. Fu 
intrigat că nu vedea niciun semn de ostilitate de la diferiţii 
paznici care se uitau la el curioşi. De asemenea, observă că 
Guensche chiar, care trebuia să le fi fost bine cunoscut tuturor, 
trebuia să-şi arate permisul de trecere pe care se afla fotografia 
sa. 

— Securitatea este foarte bună, comentă el, în timp ce 
neamţul opri motorul după cea de-a treia verificare. 

— Până şi Keitel şi Jodl trebuie să-şi arate permisele speciale 
înainte să li se dea voie să treacă, îl zise Guensche. Singura 
excepţie este Fuhrerul însuşi... 

Drumul de la aerodrom fusese deprimant - pretutindeni se 
închisese în jurul lor pădurea de pini din care picura umezeala, 
indicând o creştere a temperaturii. Şuvoaiele de ceaţă 
rătăcitoare care alunecau printre copaci ca o armată de 
fantome se adăugau la atmosfera de pustietate opresivă. Acum, 
când ajunseseră la Vizuina Lupului, Lindsay era şi mai surprins 
de împrejurimile primitive. 

Dincolo de gardul de sârmă de care trecuseră se afla un 
talmeş-balmeş de clădiri cu un singur etaj, care lăsau impresia 
că fuseseră azvârlite acolo peste noapte. li aduceau aminte lui 
Lindsay de o tabără militară în tranzit. Părea că cea mai mare 
atenţie fusese acordată camuflajului 

Ca şi la aerodromul de la Rangsdorf, acoperişurile erau 
acoperite cu îndemânare de un camuflaj format din plasă peste 
care creşteau plante agăţătoare. Pereţii erau vopsiți în maro şi 
galben. Guensche se întoarse şi îi arătă o clădire de care se 
apropiau. 

— Lagebaracke... toate conferințele militare sunt ţinute fie 
aici, fie în buncărul Fuhrerului. Clădirea de acolo aparţine 
feldmareşalului Keitel, iar aceea este a lui Jodl. Cea a lui Martin 
Bormann este în afara incintei. Că vorbeam de lup... 

Un bărbat scund, supraponderal, în uniformă nazistă ieşise în 
uşă şi stătea respectuos într-o parte. Un alt bărbat apăru, 
îmbrăcat, de asemenea, în uniformă. Lindsay nu-şi putu 
împiedica o scurtă contractare a muşchilor, ca apoi să se 


forţeze să se relaxeze. Bărbatul cel scund ocupă o poziţie lângă 
stăpânul său, iar Lindsay fu surprins să vadă că Bormann de- 
abia îi ajungea lui Hitler până la umăr. 

Bormann îl văzuse pe Lindsay şi îi spuse ceva Fuhrerului, 
arătându-i-l pe englez, pe măsură ce cei doi se apropiau de 
Guensche şi de însoţitorul acestuia. li spune cine sunt, ceea ce 
este ciudat, se gândi Lindsay. Apoi, ca şi aghiotantul, îşi ridică 
braţul drept şi îl tinu nemişcat. Salutul său coincise cu cel al lui 
Guensche. 

— Heil Hitler! 

Fuhrerul răspunse la salut cu o expresie severă. Apoi 
expresia trecu printr-o transformare remarcabilă. Lindsay, cu 
experienţa sa în calitate de actor, era în mod special bine 
pregătit să aprecieze fenomenul. 

Personalitatea neînduplecată se topi în timp ce Hitler întinse 
mâna şi o strânse pe cea a lui Lindsay. Zâmbetul său era 
deschis, fără nicio urmă de afectare sau condescendenţă, iar el 
vorbi, ca şi cum s-ar fi adresat unui vechi prieten la care ţinea 
în mod deosebit. 

— Bine ai venit la modestul meu cartier general, locotenent- 
colonele. Aştept cu nerăbdare să stăm mai mult de vorbă 
împreună. Înainte de război, ai fost unul dintre puţinii englezi 
care au înţeles într-adevăr ce încercam să fac. Mă scuzi, te rog, 
dar am avut o perioadă mai obositoare şi trebuie să mă 
odihnesc... 

Apoi se îndepărtă, iar alţi doi bărbaţi, amândoi în uniformă 
militară, îşi urmară conducătorul afară din Lagebaracke. 
Guensche de-abia îşi dezlipi buzele. 

— Primul este feldmareşalul Keitel. Un om foarte normal. Cel 
din spatele lui este general-colonelul Alfred Jodl. 

Keitel era înalt, masiv, îşi ţinea capul sus şi avea o mustață 
mică. Se opri pentru puţin timp, purtându-se arogant şi 
dominator. Guensche înţepenise în poziţie de drepţi. 

— Dumneata eşti dezertorul englez de la Berghof. Vei 
rămâne la dispoziţia noastră, până când Fuhrerul îţi va acorda 
o scurtă întâlnire. 

De îndată ce îşi comunică diktat-ul, Keitel se îndepărtă. 
General-colonelul Jodl era un bărbat foarte diferit. Purta şapca 
aşezată într-un unghi elegant, iar în ochii săi se afla o expresie 
ironică, la graniţa cu amuzamentul, în timp ce se opri şi îl 


studie pe Lindsay. Omul acesta cu o faţă îngustă, bine 
bărbierită, avea un fel de-a fi distant, dar politicos. 

— Cine crezi că va câştiga războiul acesta? 

— Numai Dumnezeu ştie, în stadiul actual... 

— Atunci aş fi vrut să-l fi adus pe Dumnezeu cu dumneata, 
astfel încât să-l fi putut consulta, comentă Jodl. Înclină capul 
spre Guensche. Conferinţa de astăzi a fost foarte plată. Oricum, 
generatorul ne joacă feste. Era atât de întuneric acolo, încât ai 
fi zis că-i noapte. Se întoarse din nou spre Lindsay, pe care îl 
luă din nou prin surprindere. E ceva interesant în pachetul 
acela pe care-l ţii în braţe, de parcă ar conţine bijuteriile 
Coroanei Britanice? 

— Ordinul de luptă al Aliaților de pe frontul din nordul 
Africii. 

— Vino să mă vezi peste două ore! Nu te-a mai întrebat 
nimeni despre el? Nici măcar Fuhrerul? Curios, rareori îi scapă 
vreun lucru. Chiar ar fi trebuit să-l aduci pe Dumnezeu cu 
dumneata... 

Mintea lui Lindsay era un vârtej de impresii concurente. 
Avea în minte tabloul însufleţit al scurtei sale întâlniri cu Hitler. 
Reamintindu-şi lunga întâlnire de dinainte de război, avu un 
sentiment foarte straniu - ca şi cum Fuhrerul îşi exagera 
personalitatea anterioară... 

Jodl se îndepărtă cu o expresie de dezgust cinic. Lindsay se 
întoarse să verifice care era locuinţa sa, în timp ce vorbea 
Guensche. 

— El trebuia să fie cel care să observe pachetul... cu excepţia 
faptului că şi eu m-aş fi aşteptat ca Fuhrerul să fi pus primul 
aceeaşi întrebare. Ah, iată că vine cineva mai pe gustul 
dumitale, cred. 

O fată zveltă, cu părul închis la culoare şi o siluetă superbă 
ieşise pe uşa de la Lagebaracke şi se îndrepta încet spre ei, ca 
şi cum şi-ar fi luat un răgaz ca să-l cerceteze pe Lindsay. Îşi 
balansă braţul drept. Sub cel stâng strângea un caiet. 

— Christa Lundt, secretara cea mai bună a Fuhrerului, şopti 
Guensche. Întreba de dumneata. Cred c-ai intrigat-o. Oftă. Eşti 
foarte norocos. 


şedeau faţă în faţă la o masă din cantină, şi Christa Lundt îl 
descumpăni imediat pe lan Lindsay. Sorbi din cafea şi puse o 


întrebare: 

— Sunteţi într-adevăr pro-nazist, domnule comandor? 

Puse întrebarea într-o engleză excelentă. Până în acest 
moment coversaţia se purtase în germană. Când îi fusese 
prezentat de către însoţitorul său, Guensche, Lindsay fusese 
surprins când ea sugerase s-o însoţească în cantina în care 
stăteau acum singuri, în afara chelnerului din spatele barului, 
care însă era prea departe pentru a-i putea auzi. 

— Am fost membru al Frăției Anglo-Germane înainte de 
război, replică el şi lăsă mingea la ea în teren, în timp ce 
continuă să bea din cafeaua proastă. 

O studie, observând nasul puternic, bărbia fermă şi ochii 
mari, albaştri, ce clipeau rar. Un clopoțel de alarmă suna 
undeva în mintea sa. Toate scuturile sale erau ridicate, deşi 
nimic din purtarea sa degajată nu arăta faptul că era la pândă. 

— Dar asta era înainte de război, precum ai zis, continuă ea 
în limba sa maternă. A curs multă apă pe râuri de atunci... 

— Şi unde ai învăţat să vorbeşti engleză atât de bine, dacă 
pot întreba? vru el să afle. 

— Deci, mi-ai evitat întrebarea. Zâmbi, un zâmbet relaxat, că 
strălucirea caldă a unui foc. Aveam optsprezece ani când am 
petrecut ceva timp cu o familie drăguță din Guildford, 
Middlesex... 

— Guildford e în Surrey, spuse el repede. 

— Deci, chiar eşti englez, nu un neamţ care se dă drept 
englez. 

— De ce naiba aş face aşa ceva? 

Ea zâmbi din nou. El îşi spuse să fie prudent. Zâmbetul ei 
putea face praf un bărbat. Ea avea până şi un răspuns plauzibil 
pentru ultima sa întrebare. 

— Pentru că germana dumitale este foarte bună şi, dacă nu 
mă crezi groaznic de nepoliticoasă, arăţi foarte teuton cu părul 
dumitale blond... 

— Un demn membru al rasei stăpânitoare? 

El exersa ceea ce fusese antrenat să facă: să ducă o 
conversaţie cu o parte a creierului său, în timp ce cealaltă 
acţiona independent, pe o frecvenţă diferită; făptura aceasta 
talentată şi atrăgătoare îi aplica o grilă, îl supunea unui 
interogatoriu. Oare Bormann o determinase? Asta nu prea 
mergea - nu prea ştia de ce. Se simţea extrem de intrigat. 


— Un demn membru al Frăției Anglo-Germane, replică ea, cu 
ochii în ai lui. E ceva ciudat cu dumneata, comandorule, la fel 
de ciudat ca lucrurile petrecute înainte ca dumneata să 
aterizezi la acest capăt de lume. 

— Ce fel de lucruri ciudate? 

El părea neinteresat, doar purtând o conversaţie, dar avea 
senzaţia inconfortabilă că nu o păcălise pe Christa Lundt. Avea 
mâini mici, frumos făcute. Fiecare mişcare a ei era graţioasă. 
Îşi cobori mai mult vocea dulce şi alinătoare, deşi bărbatul din 
spatele tejghelei se îndepărtase şi citea un ziar. 

— În primul rând, a avut loc o explozie foarte puternică ieri, 
chiar înainte ca Fuhrerul să sosească din Rusia. Ni s-a spus că 
nişte vulpi intraseră în câmpul de mine. Asta se mai întâmplase 
şi înainte, dar explozia de ieri a fost foarte puternică, iar mie - 
eu am un auz bun - mi s-a părut că vine de deasupra pădurii. 
Aşa cum s-a dovedit, avionul Fuhrerului a întârziat. 

— Nu pare să fie prea mult... răspunse Lindsay. 

— A fost multă agitaţie prin zonă în după-amiaza aceea. Sunt 
sigură că am auzit cum se deplasau vehicule prin pădure. 
Astăzi vine Fuhrerul pentru obişnuita sa conferinţă de la prânz 
şi apoi o scurtează. A fost ceva în neregulă cu generatorul - 
luminile au slăbit şi aşa au rămas. Cu cerul acoperit de nori, de- 
abia ne puteam vedea unul pe celălalt în Lagebaracke. 

— Deci, energia electrică a luat-o razna. Dar e război, dacă 
nu cumva ai uitat... 

— Nu sunt chiar proastă, domnule comandor! 

— Sunt un tip neformalist. Spune-mi lan. Pot să-ţi spun 
Christa? 

— În regulă, Ian, dar numai când suntem singuri. Altfel, voi fi 
Frăulein Lundt. Martin Bormann a încercat să mă bage în patul 
lui de nenumărate ori... a reuşit asta cu cele mai multe 
secretare. Nu vor să-l supere - este cel mai periculos om de la 
Vizuina Lupului. Are sub control toată administraţia - inclusiv 
furnizarea energiei electrice. 

— Este singurul care ştie despre generator? 

— Păi... nu. Şi Keitel, şi Jodl se pricep la tehnică şi îşi bagă 
nasul peste tot.Ca cei mai mulţi dintre noi, se plictisesc de 
moarte în gaura asta de iad. Ochii ei se uitară drept la el. Mai 
avem şi febra spionilor! Führerul este convins că se află un 
agent sovietic aici, la Vizuina Lupului. Faţa îi deveni 


inexpresivă. Tocmai a sosit Bormann. Se îndreaptă spre tine. 
Am plecat... 


Lindsay stătea întins în pat, cu mâinile încrucişate sub cap, 
uitându-se în sus, la acoperişul bine consolidat, fără a-l vedea. 
Bormann îi arătase unde era cazat, o baracă mică în incintă, 
înăuntrul perimetrului doi, unde Keitel şi Jodl îşi aveau 
locuinţele personale... niciuna nu arăta mai luxoasă decât locul 
primitiv repartizat englezului. 

Fu uimit de întreaga aşezare, care îi aducea aminte intens de 
descrierile lagărelor de prizonieri pe care le citise. Dar îşi mai 
amintea şi fiecare cuvânt din conversaţia cu Christa Lundt. 
Oare putea avea încredere măcar într-un cuvânt din ceea ce 
spusese ea? 

Mai întâi, era explozia aceea misterioasă care, conform 
Christei, avusese loc deasupra. Apoi povestea despre cum se 
diminuase curentul electric la conferinţa militară era ciudată. 
În al treilea rând, era ceva ireal în scurta sa întâlnire cu Hitler. 
Îşi aminti povestea Christei despre un agent sovietic din 
interiorul  Vizuinei Lupului. Asta chiar distrugea toată 
credibilitatea ei. 


Silueta bine înfofolită trecu prin punctul de control cel mai 
îndepărtat şi dispăru în pădurea cuprinsă de ceaţă. Păşea cu o 
uşurinţă aproape feminină, de-abia făcând zgomot pe zăpada 
tare. 

În depărtare se auzi un sunet ca o împuşcătură de carabină. 
Silueta ireală nici măcar nu se opri. O ramură învelită în gheaţă 
căzuse dintr-un copac. Era o întâmplare frecventă. Silueta se 
mişcă încrezătoare pe cărare, printre câmpurile de mine. La o 
jumătate de kilometru de punctul de control, se opri în 
interiorul unui cerc de copaci şi se aplecă la pământ. 

Emiţătorul radio era ascuns în ceea ce arăta ca vizuina unui 
animal, o grămadă de buşteni - mulţi buşteni - pe jumătate 
acoperiţi cu arbori tineri. Scoţând un caiet dintr-un buzunar, 
silueta dădu la pagina cu mesajul deja codificat. 

Degete sensibile începură să bată semnalul, după ce mai 
întâi extinseseră antena telescopică a aparatului de mare 
putere. Nimic nu era făcut în grabă. O dată ce fu trimis 
mesajul, buştenii fură repuşi la loc. O mână se ridică şi scutură 


o ramură peste „ascunzătoare”, provocând o cădere proaspătă 
de zăpadă menită să ascundă toate semnele de răscolire a 
locului. 

Silueta înfofolită îşi începu apoi întoarcerea lentă către 
punctul de control, fără a se grăbi. O parte din personalul de la 
Vizuina Lupului avea obiceiul să facă plimbări dincolo de 
perimetru - orice, pentru a scăpa pentru scurt timp de 
atmosfera claustrofobică ce umplea cartierul general. 

O jumătate de oră mai târziu, lan Lindsay îşi puse o manta 
militară împrumutată de Guensche şi îşi părăsi baracă, pentru 
a-şi dezmorţi picioarele. Ceaţa - era aproape întuneric - 
invadase Vizuina Lupului iar fuioare de un cenuşiu murdar i se 
răsuceau prin faţă. Fără niciun avertisment, o siluetă înfofolită 
apăru în faţa lui. 

Feldmareşalul Keitel îşi ridică bastonul cu un gest obosit şi 
merse prin incintă, până la locuinţa sa. Nu schimbaseră niciun 
cuvânt. Era genul de seară în care nimănui nu-i plăcea lumea 
aceasta. 


Partea a Il-a 
Grupul Lucy: Roessler 


Capitolul 10 


Lucerna, Elveţia. Era o noapte rece în vechiul oraş elveţian. 
Puţini oameni mergeau pe străzile acoperite de zăpadă, în 
tăcerea întunecată. Închis în apartamentul său de la ultimul 
etaj al unei clădiri vechi, Rudolf Roessler îşi scoase căştile de 
pe urechi şi se uită la caietul pe care se afla semnalul codificat 
pe care tocmai îl primise din Germania. Stătea pe jumătate în 
interiorul unui dulap în faţa unui lambriu coborât care 
ascundea puternicul său emiţător. 

Acest om de vârstă mijlocie, pe lângă care ai fi trecut pe 
stradă de o sută de ori fără să-ţi dai seama că ai trecut pe lângă 
cineva, se uită prin ochelarii cu lentile groase la mesajul pe 
care urma să-l retransmită în curând la Moscova. Chiar şi în 
forma codificată în care se afla mesajul - elveţienii descifraseră 
de mult codul - ştiu că avea în faţa ochilor ordinul de luptă al 


armatei germane de pe frontul de est. 

Misterul, a cărui soluţie Roessler n-ar fi ghicit-o niciodată, 
era identitatea Ciocănitoarei, agentul plasat atât de aproape de 
vârful ierarhiei naziste, încât putea trimite regulat ordinul 
german de luptă. Roessler nu încetase niciodată să se întrebe 
care era incredibila sa sursă. _ 

Roessler însuşi era un om misterios. În primul rând, era 
german. Înainte de 1933, fusese editor de piese de teatru în 
Berlin şi redactor-şef al unui ziar antinazist. In timpul acelor 
zile uitate de Dumnezeu, în care capitala Germaniei era inima 
Europei, îşi crease legături care, ani mai târziu, conduseseră la 
întemeierea celei mai pline de succes reţele de spioni din Cel 
de-al Doilea Război Mondial. Grupul Lucy. 

— Anna, mi-ar face bine o cană de cafea fierbinte înainte de a 
retransmite mesajul către Moscova... 

Se întoarse în scaunul său rotativ, iar soţia sa zâmbi şi dădu 
din cap, întinzând mâna către recipientul de cafea. Era o 
femeie atrăgătoare de vreo patruzeci de ani, cu păr închis la 
culoare, subţire, vioaie şi extrem de eficientă. Vorbi în timp ce 
se aplecă peste aragaz... 

— Lucrezi prea mult, ştii asta. Toată munca pe care o facem 
trebuie să te supună unei încordări uriaşe... 

— Anna, am putea foarte bine să facem istorie. Am putea 
schimba întregul curs al războiului - numai dacă ne-ar asculta 
cei de la Moscova, Doamne! 

— Fie ne ascultă, fie nu, replică Anna. Tu nu poţi face decât 
ce este mai bine. Vino şi aşază-te la masă, în timp ce-ţi bei 
cafeaua, îl certă ea. Viaţa-i destul de complicată şi aşa... 

Era într-adevăr complicată. În 1933, Roessler fugise în 
Elveţia, cu un pas înainte de a fi arestat când venise Hitler la 
putere. Pe măsură ce se apropia războiul de ei, făcu un târg cu 
Nachrichten-Dienst, Serviciul Militar de Informaţii Elveţian. In 
schimbul permisiunii de a fi lăsat să îşi folosească emițătorul, el 
furniza elveţienilor mesaje de la vechile sale legături din Berlin. 

Unul dintre aceşti oameni îl contactase pe Roessler chiar 
înainte ca acesta să părăsească Germania. Roessler nu a 
cunoscut niciodată identitatea legăturii sale, deşi era aproape 
sigur că avea de-a face cu un comunist. 

— O să fie război, spusese omul acela. Atunci când va începe, 
vei primi mesaje de la Ciocănitoare. Este plasată aşa de sus, 


încât nici nu ţi-ar veni să crezi. Prin graniţa elveţiană se va 
trece un emiţător puternic pentru dumneata. O să am grijă să ţi 
se dea toate codurile şi datele tehnice prin transmisiuni radio. 
Iar numele elveţianului care te va iniţia în folosirea acestuia... 

În 1943, Roessler cel blând, care, cu un deceniu înainte, 
anticipa o viaţă petrecută în calitate de editor de piese de 
teatru, se văzu controlând cea mai importantă reţea de spioni a 
lumii. Contactul său iniţial din Berlin îi mai dăduse o 
instrucţiune. 

— Ai nevoie de un nume de cod pentru a-ţi proteja identitatea 
reală. Am decis să te numim Lucy... 

În biroul său din interiorul Kremlinului, Stalin, stând în 
picioare lângă biroul său, ţinea în mână un mesaj decodat. Alţi 
doi bărbaţi stăteau în faţa lui, păstrând o tăcere respectuoasă. 

Unul dintre ei era Lavrenti Beria, un bărbat cu un chip palid 
ce purta pince-nez, conducătorul NKVD-ului, Ministerul 
Securităţii Statului, care avea să devină ulterior KGB. Celălalt 
vizitator era generalul Jukov, un bărbat cu umeri laţi şi cu un 
trup mare, musculos. Stalin îi înmână mai întâi lui Beria 
mesajul, se retrase în spatele biroului, se lăsă pe spate în scaun 
şi îşi aprinse pipa curbată. De sub sprâncenele sale stufoase, 
ochii săi gălbui îl urmăreau pe Beria, în timp ce vorbea cu 
accent georgian. 

— Ăsta-i încă un mesaj primit de la Lucy. 

— Cine este Lucy asta? întrebă Jukov, cu o uşoară nerăbdare. 

— Asta nu te priveşte. Mesajul provine de la Ciocănitoare, un 
contact important din interiorul Germaniei hitleriste. Pot oare 
presupune, generale... făcu o pauză, ca şi cum gradul era o 
chestiune temporară,... Jukov că trimiţi în mod regulat patrule 
pe câmpul de bătălie? 

Jukov deveni rigid. Întrebarea era aproape o insultă. Se forţă 
să îşi ascundă indignarea - să răspundă că şi cum ar fi fost cea 
mai naturală dintre întrebări. 

— Generalissime, consider de datoria mea de a mă asigura că 
există atât patrule de noapte, cât şi patrule de zi. Li se spune că 
nu trebuie să se întoarcă până nu aduc prizonieri pentru a fi 
interogaţi... 

— Atunci spune-mi, zise Stalin cu vocea sa mieroasă, crezi că 
mesajul care conţine ordinul de luptă al nemților este demn de 
încredere? 


Aşteptară. Beria, cu buzele pungă, care învățase să nu 
vorbească niciodată înainte să-i fie pusă o întrebare directă de 
către Stalin, îi întinse mesajul lui Jukov. Era ceva sinistru în 
rigiditatea şefului NKVD-ului. Jukov vorbi, privindu-l pe Stalin. 

— Conform ultimelor informaţii pe care le am, acest mesaj, în 
ceea ce priveşte raioanele înaintate, este corect. 

— Dar nemţii ar fi putut planta un ecran subţire de unităţi în 
aceste raioane înaintate, pentru a corespunde mesajului, zise 
Stalin. 

Jukov oftă. Ura conferințele acestea militare insidioase şi 
convocările la Kremlin. Dar avu grijă să-şi înăbuşe oftatul. Era 
atât de tipic pentru Stalin - nu avea încredere în nimeni! se 
întrebă dacă exista aceeaşi atmosferă de intrigă şi la cartierul 
general al lui Hitler, oriunde s-ar afla acesta. Refuză să cedeze 
complet. 

— Aşa este, fu el de acord. Dar mesajele anterioare ale 
Ciocănitorii s-au dovedit uimitor de precise, de parcă fuseseră 
trimise de cineva din anturajul imediat al Fuhrerului. Ca soldat, 
capeţi un al şaselea simţ în privinţa lucrurilor ăstora... 

— Vom mai aştepta puţin să vedem mai multe mesaje ca 
acesta înainte de a întreprinde vreo operaţiune pe baza lor. 

Stalin îşi cobori ochii şi îşi scutură pipa într-o scrumieră 
mare de pe birou. Tutunul aprins din globul de cristal lucea 
roşietic în camera iluminată slab. Energia electrică încă era 
raţionalizată la Moscova. Generalul Jukov îşi dădu seama că nu 
mai era nevoie de el. 

De îndată ce rămase singur cu şeful poliţiei sale secrete, 
Stalin scoase un al doilea mesaj şi i-l înmână. Nu îl privi pe 
Beria în timp ce comentă. 

— Mesajul a venit de la Londra. Un ofiţer al forţelor aeriene 
engleze, Lindsay, a zburat din Africa de Nord ca să-l vadă pe 
Hitler. Bănuiesc că Churchill recurge din nou la vechile sale 
trucuri. 

— Vă referiţi la faptul că ar negocia o pace separată cu 
Germania? sugeră Beria cu prudenţă după ce cercetă mesajul. 

— N-am spus aşa ceva, nu-i aşa? Vom aştepta să vedem ce 
curs iau evenimentele. 

Era una dintre expresiile favorite ale lui Stalin, exprimând o 
atitudine pe care o adopta întotdeauna până vedea de unde 
sărea iepurele. Folosise aceleaşi cuvinte când, în iunie 1941, la 


Kremlin sosiseră, din toate părţile, avertismente ce prevedeau 
un atac german iminent. 

— Şi dacă se dovedeşte că este adevărat? se aventură Beria 
să întrebe. 

— Atunci s-ar putea să fim forţaţi să luăm măsuri drastice, 
nu-i aşa? 


Cu două ore mai devreme, în Lucerna, Rudolf Roessler 
terminase de transmis mesajul către Moscova, lăsase în jos 
capacul transmiţătorului şi închisese uşa dulapului în care era 
depozitat singurul său motiv pentru a exista. 

Chiar când fusese instalată pentru prima dată antena 
puternică, el se comportase cu prudenţă. Un tehnician civil 
elveţian îi întinsese firul de-a lungul camerei, deasupra 
lambriurilor. Roessler avea deja pregătită o explicaţie care să 
nu bată la ochi. 

— Vreau să prind bine emisiunile de dincolo de mare ale 
BBC-ului britanic, răspunsese el. 

Soţia sa, Anna, îl aştepta în pragul uşii. Auzise zgomotul 
familiar al închiderii dulapului. 

— O să stau trează să-l aştept pe curierul lui Masson, sugeră 
ea. Urcă-te în pat şi încearcă să dormi. Am făcut o copie a 
mesajului. Este în plicul ăsta. Am sunat la vila Stutz în timp ce 
tu transmiteai. 

— Ce m-aş face fără tine? se întrebă Roessler. 

— Ai muri de foame! 

— Ce război nebunesc, continuă Roessler. Eu sunt neamt. 
Primesc mesaje de la rezistenţa antinazistă. Le trimit la 
Moscova. Mă asigur că spionajul elveţian are o copie a acestor 
mesaje, conform acordului nostru prin care ei ne permit să 
folosim emițătorul în ţara lor. E nebunesc, nu-i aşa? 

— Dacă spui tu... 

— Primesc mesaje de la cineva de sus, cineva pe care sunt 
sigur că nu l-am cunoscut niciodată, dar care trebuie să-şi 
asume un risc îngrozitor. Apoi le transmit de la Ciocănitoarea 
asta necunoscută la Cazacul la fel de necunoscut. Oare mă 
ascultă cineva? Ruşii nu înving... 

— O să ştim când ascultă Moscova, îi zise Anna. 

— Dar cum, te întreb? 

— Când - dacă - Armata Roşie va începe să înainteze în 


Europa. Acum, pentru ultima dată, Rudolf Roessler, treci în 
pat! 


Capitolul 11 


Heinz Kuby, dublura Fuhrerului, îl convocase pe Martin 
Bormann la locuinţa sa după ce se odihnise. Îşi primi vizitatorul 
îmbrăcat în uniforma de război a lui Hitler - pantaloni închişi la 
culoare şi o haină în stil militar. Când Bormann intră şi închise 
uşa, Kuby se plimba de colo până colo, cu mâinile strânse la 
spate. 

Bormannn îşi studie creaţia cu grijă şi fu uimit. Simţea că se 
afla în prezenţa adevăratului Führer. Remarca de deschidere a 
actorului ce juca un singur rol fu una tipică pentru Hitler, prea 
tipică pentru gustul lui Bormann, care aşteptase ocazia de a-l 
„instrui” pe Kuby. 

— Prima şedinţă a mers bine, Bormann. Cu siguranţă mi-ai 
înţeles tactica. Am spus foarte puţin şi i-am pus pe ceilalţi să 
raporteze situaţia militară actuală de pe frontul de est. La 
viitoarea întâlnire, o să încep să dau ordine. 

— Asta ar fi foarte primejdios... protestă Bormann. Privi 
nervos prin camera simplu mobilată. Cred că suntem singuri... 

— Desigur! Crezi că n-am luat nicio precauţie înainte de a te 
fi convocat aici? 

Convocat. Bormann deveni rigid la această expresie. Crezuse 
că Kuby se va baza mult pe el pentru sfaturi în orice domeniu. 
În schimb, bărbatul care era acum Adolf Hitler i se adresa deja 
cu aerul unei autorităţi supreme. Hitler continuă să vorbească. 

— Ideea principală este că trebuie să prind în detaliu 
dispozitivele militare din acest domeniu... apoi pot exercita 
controlul suprem... 

— Controlul suprem? zise Bormann stupefiat. Nu dispui de 
cunoştinţele necesare pentru a conduce operaţiuni ce implică 
milioane de oameni... 

— Mai întrerupe-mă o dată şi vei părăsi camera aceasta, îl 
ameninţă Hitler. Cât am stat la Berghof, mi-am petrecut tot 
timpul pregătindu-mă pentru chiar acest moment. Începu să 
dea din mâini, cu gesturi largi, pentru a-şi puncta cuvintele. I- 
am studiat pe Clausewitz, pe von Moltke... toată literatura 


militară pe care am găsit-o în bibliotecă, am absorbit toate 
cărţile pe care le-a citit predecesorul meu, pentru a le putea 
apoi reda. Bormann, uiţi că am o excelentă memorie pentru 
fapte... 

— Şi dacă nu te voi sprijini? 

— Mein Führer! şuieră năluca. Aşa mi te vei adresa în public, 
precum şi în particular. Crezi că mă poţi denunța? Dumneata, 
care-ai fost responsabil pentru aducerea mea la Vizuina 
Lupului? Cât timp crezi că vei dura dumneata? Răspunde-mi! 

— Dar n-ar putea vedea cineva schimbarea de identitate? 
sugeră Bormann. Keitel? Jodl? Am trecut cu succes primul hop, 
pentru că m-am ocupat eu de generator, aşa că a fost imposibil 
să fii văzut clar în camera de conferinţe. Apoi sunt cei care ne 
vizitează - Goebbels, Goering... 

— Eşti un prost, Bormann! 

Hitler se aşeză într-un fotoliu, cu braţele încrucişate, cu 
şuviţa de păr căzându-i pe frunte în timp ce îl privea pe celălalt. 

— Generalii care se opun politicii mele de-abia aşteaptă 
ocazia să mă înlocuiască, ca şi cei care m-au sprijinit, inclusiv 
Keitel şi Jodl. Poziţiile lor - şi poate viaţa lor - depind de 
continuarea existenţei mele. A ta cu siguranţă depinde. Ca şi 
viaţa celor care, aşa cum te-ai exprimat dumneata, ne vizitează 
aici. Deci, dacă cineva bănuieşte ceva, va avea grijă să-şi ţină 
gura bine închisă! 

— Sunt sigur că aveţi dreptate, Mein Führer, adăugă 
Bormann. 

— Eşti într-adevăr un prost, continuă Hitler gânditor, 
atrăgându-i atenţia lui Bormann cu ochii săi ieşiţi din orbite. 
Întregul nostru succes a fost bazat pe propagandă... care, la 
rândul ei, s-a bazat pe conceptul meu original al Minciunii celei 
Mari! Am spus-o, şi-am dovedit-o, de nenumărate ori! Oamenii 
pot pune sub semnul întrebării o minciună mică. Dar o 
minciună enormă îi înspăimântă atât de tare, încât încep să 
creadă că trebuie să fie adevărată. Vezi cum funcţionează în 
sens invers? 

— Poate îmi veţi explica dumneavoastră. 

Bormann încă se afla în picioare, iar Fuhrerul nu-i sugerase 
să stea jos. Mintea sa era într-un vârtej, într-o ceaţă hipnotică, 
în timp ce Führerul continuă să-l preseze. 

— Marea Minciună. Cine şi-ar putea închipui vreodată că un 


om care arată ca Fuhrerul, acţionează ca Fuhrerul şi vorbeşte 
ca Fuhrerul poate fi altcineva decât Führerul? 

Hitler sări deodată în picioare, într-o explozie de energie 
caracteristică, şi începu din nou să măsoare camera. Tonul său 
aspru se îmblânzi, iar el deveni amabilitatea întruchipată. 

— Desigur, mein Führer! întotdeauna! 

Bormann cel scund şi gras se surprinse înţepenind în poziţie 
de drepţi. Schiţă salutul nazist. Hitler se opri din mers şi îl 
apucă cu afecţiune de braţ. Zâmbi din nou, iar în ochii săi 
proeminenţi se afla o peliculă de umezeală. 

— Pot menţiona problema câinelui? sugeră Bormann. 

— Nu există nicio problemă. M-am împrietenit cu Blondi în 
timpul vizitelor lui la Berghof. Are încredere în mine, căci am o 
afinitate pentru câini. 

— Singura problemă rămasă, începu Bormann ezitând, pare a 
fi insolubilă... dacă veţi mai vizita Berghof-ul din nou. Mă refer 
la Eva Braun... 

— Doamna este o problemă cu care nu trebuie să-ţi baţi 
capul, îl asigură Hitler, cu o sclipire de umor în ochi. Şi voi 
vizita, desigur, Berghof-ul. Luând în consideraţie faptul că viaţa 
mea a fost închisă atâţia ani acolo, acela este locul unde mă 
simt cel mai mult ca acasă. Făcu o pauză. Mă bucur că ai 
deschis discuţia despre asta, Bormann. Până se vor obişnui 
oamenii cu mine, o schimbare de peisaj îi va descumpăni. Prin 
urmare, cât mai curând, vom merge cu toţii la Berghof, am 
nevoie de odihnă după lunile de muncă asiduă de la Vizuina 
Lupului. Cred că asta-i tot, deocamdată... 


Bormann se întoarse tulburat la propria sa locuinţă păşind 
încet prin zăpadă. Ultimele câteva zile fuseseră cele mai pline 
din viaţa sa. Luase hotărâre după hotărâre, cu mintea prea 
ocupată de momentul de faţă, pentru a mai privi în viitor. 

În mod confuz, presupusese că Heinz Kuby va fi ca ceara în 
mâinile sale, putând fi modelat în forma pe care o dorea el. 
Acum, „robotul” pe care îl crease dobândea o viaţă şi o voinţă 
proprie - şi nu putea face nimic în privinţa aceasta. 

De la izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial, Adolf 
Hitler demonstrase că era un geniu militar, comparabil cu 
Cezar, Frederick cel Mare şi Wellington. Intr-o serie de situaţii 
de criză, el îşi dovedise intuiţia extraordinară. 


Aprilie 1940. Hitler fusese cel care aprobase şi susţinuse cu 
entuziasm îndrăzneaţa invazie a Danemarcei şi Norvegiei. În 
timp ce generalii săi îşi frângeau mâinile şi preziceau dezastre, 
Hitler ordonase ca planurile concepute de amiralul Raeder să 
fie puse în aplicare. 

Norvegia! O mie şase sute de kilometri de mare deschisă şi 
de linie de coastă de la vârful sudic al Capului Nord, cu marina 
britanică în apropiere, la Scapa Flow. Nebunie! Hitler 
îndepărtase cu dispreţ toate obiecțiile, înainte! Invadează-i, 
generale Falkenhorst! Planul reuşise. 

Franţa! Hitler fusese cel care îşi pusese toată autoritatea în 
spatele unei operaţiuni nebuneşti a unui general - fantasticul 
drum cu tancuri al lui Guderian prin drumurile „de netrecut” 
ale Ardenilor, năvălind în ţinutul deschis de dincolo de munţi, 
trecând ca fulgerul peste podurile de peste Meuse, la Sedan. 
Inainte, spre Canalul Mânecii, în timp ce personalul său format 
din generali tremura din toate încheieturile şi repeta 
prezicerile de dezastru! 

Asta a fost, până când britanicii au fost împinşi peste apă, 
până la fortăreaţa lor din insulă, iar Franţa a căzut în câteva 
săptămâni. Asemenea succese strălucitoare intimidau înaltul 
Comandament, ceea ce îi permisese lui Hitler să îşi numească 
acolo propriii oameni devotați, pe Keitel şi Jodl, la vârful 
structurii de comandă. 

Toate acestea trecură prin mintea lui Bormann în timp ce, cu 
o faţă întunecată, se plimbă singur în acea după-amiază 
fatidică, sub cerul mohorât de martie 1943. Oare ce le rezervă 
viitorul? Iată ce îl obseda. 


Planurile dispozitivelor de luptă ale Forţelor Aliate în Africa 
de Nord erau desfăşurate pe biroul generalului colonel Alfred 
Jodl. Li fuseseră trimise cu două ore mai devreme, la cerere, de 
către lan Lindsay. Acum, englezul şedea pe un scaun, 
aşteptând şi întrebându-se, în timp ce se lupta să-şi ascundă 
încordarea interioară. 

Jodl avusese timp să ia legătura cu comandamentul german 
din Tunis, ale cărui forţe le înfruntau pe cele ale generalului 
Alexander. Care va fi verdictul? Englezul devenise conştient de 
faptul că exista ceva prefăcut în expresia şi felul de-a fi al lui 
Alfred Jodl. Era nevoie de o minte agilă pentru a supravieţui 


stării de conflict interior din Vizuina Lupului. 

— Am comunicat conţinutul acestor planuri la Tunis. Am 
primit apoi reacţia lor referitoare la ceea ce dumneata pretinzi 
că este ordinul de luptă al Forţelor Aliate... 

Jodl făcu o pauză, lovind încetişor cu un creion în masă. Un 
bec electric fără abajur arunca o lumină crudă peste 
documentele militare. Era seara devreme, dar afară era un 
întuneric deplin, în care ceața acoperea luminile. Jodl se juca 
cu el, iar Lindsay simţea aceasta, având grijă să reziste 
tentaţiei copleşitoare de a spune ceva, orice, de a rupe tăcerea 
grea. 

— Intr-un fel, aceste documente sunt un indiciu de bona 
fides, nu-i aşa? întrebă Jodl, în cele din urmă. 

Lindsay ridică din umeri cu desăvârşită indiferenţă. 

— Asta vor decide alţii. Eu doar aştept întâlnirea cu 
Fuhrerul... 

— S-ar putea să ai de aşteptat mult timp, spuse neamţul 
tăios. 

Stomacul lui Lindsay se întoarse pe dos. Doamne, era ceva în 
neregulă cu blestematele de documente. Vru să-şi scoată 
pachetul de ţigări din buzunar. Rezistă din nou tentaţiei, în 
timp ce Jodl aştepta - era sigur de aceasta - cel mai mic semn 
de nervozitate, 

Creionul continuă să bată tactul. Lindsay ar fi vrut să i-l 
smulgă lui Jodl din mâini şi să-l rupă în două. In schimb, se lăsă 
pe spate în scaun şi îşi împreună degajat mâinile pe genunchi. 

— S-ar putea să ai mult de aşteptat, repetă Jodl. Vezi, se 
întâmplă să ştiu că Fuhrerul are o listă de întâlniri lungă cât 
braţul tău. 

Lindsay dădu din cap, fără vreo expresie anume, ascunzându- 
şi şocul uşurării. Comportarea lui Jodl, felul în care alegea 
cuvintele îl convinseseră că era cât pe-aci să fie arestat şi 
interogat. 

— Tunisul, spuse Jodl deodată, încă uitându-se fix la Lindsay, 
îmi spune că toate datele prezente în privinţa dispozitivelor 
aliate de pe frontul african coincid cu documentele pe care ni 
le-ai adus... 

Pentru a doua oară, englezul se forţă să îşi ascundă 
uşurarea. Omul acesta era într-adevăr un ticălos perfid; era 
convins că Jodl îl punea la încercare. Urmări cum neamţul 


aranjează documentele în ordine, le pune din nou în plicul gros 
şi împinge pachetul de-a lungul biroului 

— Paşaportul dumitale pentru Vizuina Lupului. Păstrează-l 
bine. 

Expresia sa era ironică, şi chiar când părăsi baracă, Lindsay 
nu fu sigur că câştigase încrederea sau, cel puţin, neutralitatea 
acestui om. O personalitate enigmatică, acest general-colonel 
Alfred Jodl. 

Închise uşa în urma lui şi se opri. Peste barăci năvălea ceața 
groasă, rece ca gheaţa, trecându-i prin manta şi ajungându-i 
până la oase. Liniştea sumbră - ba nu, deplina absenţă a 
sunetelor - îl îngrijora. 

Apoi îşi dădu seama că nu atmosfera îl alarmase. Un pantof 
sau o cizmă scârţâi aproape de el. Stând liniştit în pătura 
groasă, cenuşie, de vapori, ştiu că nu este singur. O mână îl 
apucă de braţ. 

— Nu scoate un sunet! 

Era vocea slabă, calmă a Christei Lundt; el deja ghicise cine 
este după micimea mâinii care îi cuprinsese braţul. 

— Vreau să vorbesc cu tine, continuă ea, dar nu trebuie să 
fim văzuţi. Ştii că eşti urmărit? Dar să nu discutăm despre asta 
acum - concentrează-te doar să nu faci zgomot. Mergem la 
locuinţa mea. 

Încă ţinându-l de braţ, ea îl conduse prin cazarmă. Lindsay 
era tulburat de felul în care ea se mişca prin ceaţă, ca un 
spectru. Numai un profesionist se putea mişca aşa de uşor. 
Cine era Christa Lundt? 

— Am ajuns. Aşteaptă să deschid uşa... 

Ascultă şi privi în jur. Nu se distinse niciun sunet în timp ce 
ea băgă cheia în broască, o întoarse şi apoi o scoase. Probabil 
unsese broasca de curând de mergea aşa de silențios. Il 
împinse uşor în întunericul dinăuntru şi îl rugă să stea 
nemişcat. 

Uşa fu închisă din nou cu mare îndemânare, încuiată, iar 
luminile fură aprinse. Stăteau pe un holişor îngust. Pe podeaua 
goală de scândură, nu se află niciun covor. Il conduse într-o 
cameră, aprinzând o altă lumină, apoi se duse imediat să 
verifice draperiile trase peste ferestre. 

— Cafea? 

— Poate mai târziu, mulţumesc. El se aşeză într-un fotoliu pe 


care i-l indică ea cu o mişcare graţioasă a mâinii Spuneai ceva 
despre faptul că aş fi urmărit... 

— Martin Bormann. Probabil că el este. A repartizat un SS-ist 
să te urmărească şi să raporteze toate mişcările. L-am întâlnit 
pe tipul ăsta care te scăpase din vedere. Părea amuzată când se 
aşeză aproape de el, îşi încrucişă picioarele frumos şi folosi 
ambele mâini pentru a-şi elibera părul strălucitor. Era în 
panică. l-am spus că sunt sigură că te-ai dus să-l vezi pe Keitel. 
Aşa că acum îngheaţă în faţa cabanei respectatului feldmareşal. 
Cu un pic de noroc, o să stea acolo toată noaptea... 

— Dar de ce să fi fost Bormann cel care a pus să mă 
urmărească? 

— Pentru că el bănuieşte pe toată lumea. Zâmbi ironic. 
Uneori cred că se bănuieşte şi pe el însuşi. Crede că eşti un 
spion... este furios fiindcă Fuhrerul a fost de acord să te vadă. 

Se dusese la bucătărie. Pusese apă la fiert pe un aragaz 
pentru cafea. În timp ce vorbea, se întoarse spre Lindsay, ca 
pentru a-i urmări reacţia. El dirijă conversaţia departe de 
persoana lui. 

— Asta pare a fi cu siguranţă un caz de mânie a spionilor, 
observă Lindsay. Mi-aduc aminte c-ai zis că se află un spion 
sovietic la Vizuina Lupului. 

— Am spus că Fiihrerul este convins că un agent sovietic a 
trecut prin sistemul de securitate, îl corectă ea. Cineva foarte 
de sus... 

— Aşa e pe timp de război. 

Englezul introduse o nuanţă de îndoială în afirmaţia sa, ceea 
ce provocă o reacţie. Ea începu să strecoare cafeaua, în timp ce 
răspundea. 

— Are temeiuri pentru a crede aşa ceva. De fiecare dată când 
Wehrmacht-ul lansează o ofensivă, ruşii au trupele pregătite 
pentru a o contracara. E curios că nu lansează ei înşişi 
ofensive. Dacă ne cunoşteau ordinele de luptă, ai crede că ne 
puteau lua prin surprindere. Poftim... e cafea adevărată, nu 
surogatul ăla pe care l-am băut la cantină... 

— Cine cunoaşte exact ordinul de luptă? 

Ea se aşeză pe braţul fotoliului şi sorbi din cafea, ca şi când 
nu auzise întrebarea. Oare el mersese prea departe? Fata îl 
intrigă şi era iritat că n-o putea evalua. Explicaţia cea mai 
evidentă era că avea instrucţiuni să afle tot ceea ce putea 


despre el şi să-i raporteze lui... Bormann? Fuhrerului însuşi? Ea 
îl surprinse din nou, răspunzându-i. 

— Numai foarte puţini oameni cunosc ordinele zilnice de 
luptă. Fuhrerul însuşi, desigur, din moment ce el ia toate 
hotărârile importante de operaţiuni. Feldmareşalul Keitel este 
altul. Martin Bormann este prezent la fiecare conferinţă. lar 
apoi este general-colonelul Alfred Jodl... Ultimul păru să fie 
menţionat cu întârziere. Cam asta este. 

— Atunci lista de suspecți este un trio. Bormann, Keitel şi 
Jodl. Lindsay îşi sprijini capul de spătarul fotoliului şi păru să se 
relaxeze pe deplin în timp ce-şi întinse picioarele şi-şi încrucişă 
gleznele. Cafeaua asta-i foarte bună. 

— Iar trioul tău este ridicol. Toţi sunt aşa de sus plasati, încât 
sunt deasupra oricărei bănuieli... 

— Cei mai buni spioni din istorie au fost întotdeauna aşa de 
sus, încât puteau avea acces la informaţii într-adevăr vitale şi 
erau, aşa cum spui tu, deasupra oricărei bănuieli. In vechiul 
imperiu austro-ungar, şeful contraspionajului, colonelul Raedl, 
a fost prins, în cele din urmă, trecând secrete în partea cealaltă 
cu ajutorul trenului. 

— De ce ai venit în Germania, lan? 

— Îmi place să călătoresc. Începusem să am sentimentul că 
sunt încarcerat în Britania... 

— Oh, ai zburat direct din Britania în Africa şi apoi la 
Berghof? 

El nu răspunse la întrebare. Începuse să se răzgândească în 
privința fapului că Christa era o unealtă trimisă să afle tot ce 
putea şi să raporteze descoperirile sale lui Bormann sau 
altcuiva. Simţi că ea se afla într-o dispoziţie nervoasă, iritabilă, 
că era profund preocupată de propria ei siguranță. 

Christa Lundt participa la toate şedinţele militare. Christa 
Lundi înregistra toate instrucțiunile Führerului... aşa spusese 
mai devreme la cantină. Ea era persoana ideală care putea da 
răspunsul la cea de-a doua întrebare care-l adusese în 
Germania. El decise să rişte. 

— E un lucru care mă intrigă, începu el. Este într-adevăr 
Führerul geniul militar drept care se dă? Sau e vreun general 
strălucitor care conduce armatele? Keitel? Jodl? 

— Cred că glumeşti. Tonul ei era plin de dispreţ. Am crezut 
că ai depistat deja că cei doi sunt sateliții ascultători ai lui 


Hitler. Fuhrerul singur deţine comanda. Pe tot timpul 
războiului, el a luat toate deciziile cruciale care ne-au adus 
atâtea victorii. El este propriul său spirit călăuzitor. 

— Îl admiri? sugeră el. 

— Cu toţii îl admirăm. Şi nu numai pentru geniul său. Este 
foarte grijuliu, în special cu femeile. Poate fi foarte blând şi 
înţelegător. Şi este fascinant să urmăreşti felul în care îşi 
manipulează generalii, toţi fiind oameni foarte educati, în timp 
ce el s-a ridicat de jos... 

Stând cu spatele sprijinit de spătarul scaunului, Lindsay îi 
mai puse o întrebare. 

— De ce eşti aşa nervoasă? Nu nega asta. Te-ai strecurat ca o 
fantomă pe drumul de la locuinţa lui Jodl până aici. M-ai dus de 
nas că era de dragul meu, dar era de dragul tău. Nu erai 
speriată că m-ar putea depista cineva pe mine, ci că te-ar putea 
depista pe tine! De ce? 

Ea se ridică şi începu să se plimbe încet prin cameră, 
împletindu-şi degetele, masându-le neobosit. Dădea impresia 
unei femei care se luptă să ia o decizie importantă. Se opri în 
faţa lui Lindsay şi se uită în jos la el, printre gene. 

— Bormann are de gând să mă facă ţapul lui ispăşitor. Ştiu 
asta! Fuhrerul îi dă înainte cu povestea despre trădătorul 
ascuns la Vizuina Lupului... Bormann îi oferă întotdeauna ceea 
ce Fuhrerul doreşte... aşa a ajuns unde este acum. O să mă 
denunțe ca spion sovietic. E doar o problemă de timp. Am 
nevoie de o cale de evadare de aici. 

— Ştii ceva? Lindsay adoptă chiar tactica ei de a vorbi foarte 
încet. Eşti bună... eşti într-adevăr foarte bună. Recunosc asta... 

— Ce naiba vrei să spui? . 

Faţa ei era albă de furie. Îşi strânse mâna pumn şi el simţi că 
e pe punctul de a se repezi asupra lui. Rămase tăcut şi 
nemişcat. Ea nu putu suporta tăcerea. 

— Am spus: Ce naiba vrei să zici? 

— Povestea aceea cu Bormann că te va face să fi ţapul 
ispăşitor e un munte de prostii. Ar avea nevoie de dovezi. Şi tu 
ştii asta. Dar cea de-a doua parte mă intrigă... partea despre 
calea de evadare de care simţi c-o să ai nevoie. Şi curând. De 
ce? 


Christa Lundt cedase nervos. Şedea pe canapea, tremurând. 


Era o privelişte emoţionantă, patetică. Stătea foarte dreaptă, 
privind fix înainte, ca o persoană hipnotizată. Tot corpul îi 
tremura ca acela al unei persoane bolnave de friguri îşi 
strângea puternic mâinile în poală, cu încheieturile albe şi fără 
sânge. Vreme de un minut, nu rosti niciun sunet. 

La celălalt capăt al canapelei, Lindsay stătea fără să 
reacționeze, cu un chip lipsit de expresie. O privea cu atenţie. 
Parcă îl auzea pe colonelul Browne avertizându-l, în 
îndepărtata Ryder Street. 

— Se poate ca totul să meargă prost. Poate n-o să ajungi 
niciodată la Fuhrer. Apoi vei fi supus fiecărui truc, ca la carte, 
iar cartea asta-i foarte groasă. Tortura nu poate fi exclusă. Dar 
pot fi şi mai subtili. Pot folosi o femeie ca să-ți submineze 
apărarea... 

Încă privind fix înainte, ea îşi strânse mâinile, ca şi cum se 
lupta să-şi recapete controlul. O lacrimă îi apăru în colţul 
ochiului drept şi i se rostogoli pe obraz. El aşteptă ca ea să 
scoată o batistă, dar ea îşi deschise buzele tremurătoare, le 
închise şi apoi cuvintele veniră printre dinţii încleştaţi. 

— Bormann, Jodl, Keitel... toţi ştiu că sunt bănuiţi. Dar eu fac 
stenogramele alea blestemate ale Führerului pentru directivele 
sale militare. Eu sunt menită să devin ţapul ispăşitor. Trebuie 
să ies din locul ăsta, pentru numele lui Dumnezeu... 

— Dar de ce mă consulţi pe mine? 

Vocea îi era coborâtă, nu mai mult decât o şoaptă. Atât de 
coborâtă, încât el trebui să pună un braţ pe spătarul canapelei 
şi să se încline spre ea, ca să audă următoarele ei cuvinte. 

— Pentru că sunt convinsă că ai venit aici ca să afli ceva. 
După ce vei afla, vei pleca. O, da, vei evada de aici. Simt că eşti 
tipul ăsta de om... 

Pentru prima dată de la izbucnirea crizei, ea se uită la el. 
Rostise calm ultima propoziţie. Febra fricii - dacă asta fusese - 
trecuse la fel de repede cum apăruse. Scoase o batistă de 
undeva - el era prea preocupat s-o cerceteze ca să observe de 
unde - şi îşi şterse faţa. În acel moment, cineva bătu uşor în uşa 
exterioară. 


— Sunt maiorul Gustav Hartmann de la Abwehr. Pot intra? 
Afară este inuman de frig... 
Lindsay îngheţă. Întregul şir de evenimente fusese o punere 


în scenă. Mai întâi, Christa Lundt îl aşteptase în faţa cabanei lui 
Jodl pentru a-l atrage în locuinţa ei. Apoi încercase să-i întindă 
o capcană, să-l dezechilibreze, creând o atmosferă extremă, 
emoţională. El nu reacţionase. Acum sosise Abwehr-ul. 

Lindsay era sigur că cineva încerca disperat să-l discrediteze 
chiar înainte de a apuca să discute cu Fuhrerul. Problema la 
care avea nevoie de un răspuns era cea a identităţii regizorului 
seriei de evenimente prin care trecea. Bormann, Keitel sau 
Jodl? 

Hartmann era un bărbat solid. Avea peste un metru optzeci, 
era bine clădit şi purta o mantă militară cu eghileţi albi. 
Mergea pe patruzeci de ani şi avea un cap de o formă 
frumoasă, o mustață tăiată scurt, trăsături bine conturate şi 
ochi mereu atenţi. Îşi scoase şapca încă aşteptând în prag. În 
jurul lui plutea mireasma ceţii, amestecată cu cea a pinilor 
umezi. 

— Doriţi să mă vedeţi, domnule maior? întrebă Christa. 

— Am o misiune de rutină... să vă interoghez musafirul... 

— Aveţi documentele necesare? şi de unde aţi ştiut că se află 
aici? 

Ea dădea o reprezentaţie convingătoare că nu-l mai întâlnise 
pe Hartmann înainte. Omul Abwehrului scoase un dosar şi i-l 
arătă în timp ce-l cerceta pe englez. Ea îi restitui dosarul după 
ce îl verifică. 

— Mai bine aţi intra înăuntru. Cred că înţelegeţi că măsurile 
de siguranţă sunt foarte stricte la Vizuina Lupului? 

— Am aflat asta de când am venit aici cu avionul de la Berlin. 
În vocea neamţului se simţea o nuanţă ironică. Am fost 
informat că englezul avea o întâlnire cu general-colonelul Jodl... 

— Ne-aţi urmărit până aici şi aţi aşteptat, spuse fata cu 
perspicacitate. 

— Părea lipsit de politeţe să vă deranjez imediat, răspunse 
Hartmann calm. Am fost până la cantină şi apoi m-am întors... 

Hartmann îşi descheia mantaua când Lindsay decise că-i 
ajunsese. Sceneta asta dintre Lundt şi Hartmann, cu fata care 
se prefăcea că ofiţerul de la Abwehr era un străin, trebuia 
demascată. Se ridică. 

— Îţi poţi păstra haina, Hartmann. Nimeni nu mă va interoga 
până nu-l voi vedea pe Führer. Şi, mai întâi, cine naiba ţi-a dat 
autoritatea de a-mi pune întrebări? 


— Nu am permisiunea de a dezvălui identitatea superiorului 
meu, spuse neamţul ţeapăn, dar nu-şi mai scoase mantaua. 

— Atunci, nici eu nu sunt liber să-ţi spun ceva. Dacă insişti, 
mă voi duce direct la comandant şi mă voi plânge... 

Comportamentul lui Lindsay era repezit, aproape arogant. 
Stătea drept şi părea foarte sigur pe sine, în timp ce aştepta să 
vadă dacă îi reuşise cacealmaua. Dacă era prins în mrejele 
eşaloanelor inferioare, exista marea primejdie de a nu mai 
putea ajunge vreodată la Führer. 

— Interogatoriul trebuie să fie pur voluntar, spuse liniştit 
Hartmann, cercetându-l încă pe englez cu ochii săi întunecaţi. 
Deci... 

Îşi încheie din nou mantaua. Christa închisese uşa exterioară, 
iar Hartmann îşi luă şapca în mână în vreme ce se apropie de 
cei doi, spunând, pe un ton confidenţial: 

— Este în interesul locotenent-colonelului de aviaţie Lindsay 
- ar putea fi vorba chiar de siguranţa sa - ca niciunul din 
dumneavoastră să nu rostească vreun cuvânt despre vizita mea. 
Se înclină spre Christa, îşi puse şapca şi continuă: Repet, 
prezenţa mea aici trebuie să rămână un secret între noi. Dacă 
vă va confrunta cineva cu faptul că v-am vizitat, pur şi simplu, 
negati că ştiţi ceva despre asta... 

— Nu înţeleg, începu Christa. 

— Asta este şi intenţia mea. Noapte bună. 

Lindsay aşteptă până ce Christa închise din nou uşa şi 
rămaseră singuri. Ea se sprijini cu spatele de uşă, încruntându- 
se. 

— Face parte din Secţia a Treia a Abwehrului - 
contraspionaj. Îmi dă fiori. 

— Credeam că nu l-ai mai văzut înainte, i-o întoarse Lindsay. 
Cum de ştiai la ce secţie este ataşat? 

— l-am examinat hârtiile, prostule! îşi încrucişa braţele şi se 
îndreptă încet spre ibricul de cafea. Sunt peste tot în jurul 
nostru, comandorule... şi închid cercul... 


Capitolul 12 


— Cine naiba eşti dumneata? 
— Maiorul Hartmann. Abwehr... 


Întrebarea fusese pusă pe un ton arogant, superior. 
Răspunsul lui Hartmann fusese aspru. Părăsind locuinţa 
domnişoarei Lundt, el mersese prin cazarma acoperită de ceaţă 
şi tocmai trecea pe sub un reflector ce-şi aruncă lumină asupra 
lui, când fu oprit. 

Feldmareşalul Keitel îşi apucă şi mai puternic bastonul, în 
timp ce chemă un paznic din apropiere să i se alăture. Soldatul 
în uniformă apăru alergând, ţinând cu ambele mâini puşca gata 
de tragere. Lumina puternică era atenuată de vaporii cenușii ce 
se învârtejeau, iar cei trei se găsiră unul în faţa celuilalt, 
soldatul privindu-l pe mareşal, ca şi cum aştepta instrucţiuni. 

— Porţi armă? întrebă Keitel. 

— Numai un Luger de nouă milimetri, replică Hartmann. Şi, 
înainte să mă întrebi, da, arma este complet încărcată. Ce rost 
ar avea un pistol gol, nu sunteţi de acord? 

Keitel aproape rămase fără glas din cauza furiei. Nefiind mai 
mult decât purtătorul de cuvânt al Fuhrerului - „păpuşa de 
lemn de esenţă tare a ventrilocului”, cum comentase un general 
obosit de luptă, după o vizită la Rastenburg - el compensa acest 
fapt, terorizându-i pe toţi cei cu un grad sau cu o putere 
inferioară. 

— Dezarmează-l! ordonă Keitel. 

Mişcarea lui Hartmann fu asemănătoare scamatoriei unui 
magician. În întunericul nopţii de dincolo de lumina slabă, ea 
păru aproape miraculoasă. Înainte că soldatul să fi început să 
reacționeze, Luger-ul apăru în mâna lui Hartmann. Era 
îndreptat direct spre pieptul soldatului. 

— Aruncă puşca! 

În incinta liniştită, se auzi zdrăngănitul armei care părăsi 
degetele nervoase ale soldatului şi căzu pe pământ. În vocea lui 
Hartmann se simţise un îndemn mohorât, care îl făcuse să 
acţioneze din reflex. Uluit, Keitel încercă de câteva ori să 
scoată un sunet, înainte de a reuşi să vorbească coerent. 

— Îţi dai seama cui te adresezi? 

— Nu. Urmă o pauză. În ceața asta nenorocită, cum ar putea 
cineva să facă aşa ceva? M-am identificat. Vă rog să răspundeţi 
la fel de politicos, înainte ca eu să las în jos pistolul acesta. Ar 
putea fi o cacealma, căci cel mai vechi truc din lume este să-ţi 
asumi un ton poruncitor. lar eu am venit aici pentru că locul 
acesta este împânzit de trădători... 


— Feldmareşalul Keitel! Eu sunt Keitel... 

— Arătaţi ca oricare altul în lumina asta mizerabilă. Dacă 
vreţi să discutăm, vă sugerez să-i daţi liber soldatului acestuia 
care, din întâmplare, nu-şi mânuieşte arma prea impresionant... 
Aici, securitatea pare o chestie cam neglijentă... 

— Poţi pleca! se răsti Keitel la paznic. Nu-ţi uita arma... nu 
că ti-ar fi de vreun folos lucrul ăla blestemat. Se întoarse spre 
ofiţerul de la Abwehr. Te rog să mă însoţeşti până la baracă. 
Vreau să discut cu dumneata... 

Mergând încet în spatele lui Keitel, Hartmann zâmbi în 
barbă, scoțând pipa, după ce pusese Luger-ul la loc în toc. 
Strânse pipa foarte uzată între dinţi, fără a o aprinde. 

— Fumatul este interzis aici! 

Keitel dădu ordinul acesta când se aflară în interiorul 
biroului său şi, întorcându-se, văzu pipa lui Hartmann. Ofiţerul 
din Abwehr o păstră în gură, şi îşi scoase şapca, în timp ce 
vorbea. 

— Nu prea o aprind. Atmosfera pură de aici va rămâne 
nepoluată, dar mă ajută să mă concentrez. Cu siguranţă, e greu 
să obiectaţi la acest lucru. 

Era o afirmaţie, nu o întrebare. Omul Abwehrului îl 
recunoscuse pe Keitel din primele câteva secunde ale întâlnirii 
lor în incintă, dar el îşi petrecea cea mai mare parte din viaţă 
folosindu-şi puterea considerabilă de psiholog, pentru a trezi 
respectul, oricât de fără dragă inimă, pentru situaţia sa. Keitel 
era bătăușul şcolii, capul răutăţilor, care mergea mână în mână 
cu directorul şi făcea un iad din viaţa celorlalţi elevi. O, 
Doamne, întâlnise tipul acesta de om de nenumărate ori 
înainte. Ideea era să-i descumpăneşti imediat. 

— Cu a cui autoritate ţi-a fost permis să intri în zona de 
securitate? lătră Keitel. 

După ce îşi scoase şapca şi mantaua, se aşeză în spatele unei 
mese de lucru imense. Scaunul era mare, făcut pentru a 
cuprinde dimensiunile sale, iar el şedea drept. Trecuse peste 
politeţea de a-i sugera lui Hartmann să stea jos. Ofiţerul de la 
Abwehr se opri, pentru a da afirmației sale un maximum de 
efect şocant. 

— Din ordinul Fiihrerului. Îşi scoase pipa din gură şi o 
examină, apoi o puse la loc, în poziţia sa anterioară, înainte de 
a continua. Există zvonuri serioase, prea serioase pentru a mai 


fi ignorate, că un spion sovietic operează în interiorul Vizuinii 
Lupului. Treaba mea este să-l identific. Scoase o bucată de 
hârtie împăturită din portofel şi o puse pe birou. Acesta este 
ordinul meu de deplasare... Urmă din nou o pauză enigmatică. 
Îmi conferă puteri depline de a interoga pe oricine, indiferent 
de rang... 

Expresia feţei lui Keitel se schimbă, ca şi cum ar fi fost 
coborât un oblon, în timp ce verifică ordinul. Hartmann era 
intrigat. Oare era Keitel într-adevăr automatul obsedat, aşa 
cum avea reputaţia? Sau zarva făcută ascundea ceva foarte 
diferit? Ceva mai periculos? 

— Pot sta jos? Sunteţi amabil. Vă mulţumesc... 

Hartmann îşi agăţă şapca şi mantaua în cuierul din perete, 
lângă cele ale lui Keitel, şi se aşeză pe scaunul din faţa 
feldmareşalului, privindu-l pe acesta peste masa de lucru lată. 
Keitel nu răspunsese. Reîmpături documentul încet şi îl împinse 
pe suprafaţa mesei, privindu-l fix pe Hartmann. Atmosfera din 
baracă se schimbase uşor. Hartmann simţea încordarea, 
stânjeneala. 

— Documentul îţi conferă atribuţii plenipotenţiare, observă 
Keitel încet. 7 

— Corect, răspunse Hartmann cu jovialitate. Işi încrucişă 
picioarele şi se lăsă pe spate în scaun, ca o întruchipare a 
relaxării. Dreptul de a interoga, puteri restrânse de a aresta. 
Puteţi considera că acționez în numele Führerului.. 

Abwehr-ul... Nimeni nu-i plăcea, pentru că toți se temeau de 
ei. Nu era limpede unde începea şi unde se sfârşea autoritatea 
lor. Acesta era stilul amiralului Canaris, comandantul lor, se 
gândi Keitel. Asta dădea vulpii acesteia bătrâne un timp de 
manevră infinit. Decise să-l testeze pe omul de la Abwehr, 
comportându-se acum forțat şi amabil 

— Desigur, este de la sine înţeles că puterea dumitale nu se 
întinde până la  eşaloanele superioare ale înaltului 
Comandament. General-colonelul Jodl, de exemplu... 

— Sau dumneavoastră? interveni Hartmann plin de 
bunăvoință. 

— Păi, sigur că da... 

— Poate ar fi bine să citiţi din nou ordinul de deplasare, 
sugeră jovial Hartmann. „Indiferent de rang”... Oare nu este 
inclusă şi această precizare? Fără îndoială, a fost inserată la 


dorinţa expresă a Fuhrerului, din moment ce el însuşi a semnat 
ordinul. 

Gura lui Keitel se strânse. Maiorul de la Abwehr observă că 
acestuia i-ar fi plăcut să explodeze, căci se ţinea în frâu cu un 
suprem efort al voinţei. Feldmareşalul aruncă din nou o privire 
asupra documentului care încă se afla pe masa sa de lucru, dar 
nu făcu nicio mişcare ca să îl recitească. Trecu brusc la alt 
subiect. 

— Trebuie neapărat să ţii pipa aia nenorocită în gură când mi 
te adresezi? 

— Precum am spus, mă ajută să mă concentrez. Cu toţii avem 
nevoie de ceva pentru aceasta. Observ că această discuţie este 
oarecum un stres pentru dumneavoastră, căci, de când v-aţi 
aşezat, v-aţi făcut mereu de lucru cu bastonul acela... 

Keitel încetă să se mai uite la mâinile sale, dar nu şi să ţină 
mai strâns bastonul pe care îl învârtea pe suprafaţa biroului 
său. Hartmann aşteptă amuzat. Keitel ezita între a împinge 
bastonul deoparte - ceea ce ar fi fost un fel de concesie făcută 
ticălosului ăstuia de la Abwehr - şi a continua ca mai înainte. 
Asemenea incidente neînsemnate erau marfa de fiecare zi din 
stocul lui Hartmann, care excela în metode de interogare. 

— Te consider insolent, răspunse Keitel, în cele din urmă. 

— Şi alţii au considerat la fel. Trebuie să fie ceva în purtarea 
mea sau în munca pe care o fac... 

Hartmann scoase un caiet şi un creion, înclină caietul într-un 
anumit unghi, astfel încât Keitel să nu vadă ce scrie, plin de 
respect şi zel. Felul în care acţiona dădea impresia că nu există 
nicio îndoială că mareşalul va coopera. Puse întrebările într-o 
succesiune rapidă, ascunzând ceea ce nu ştia - era tehnica 
normală pentru a menţine un martor în stare de confuzie. 

— Fuhrerul ia el însuşi toate deciziile militare, la conferințele 
ce au loc de două ori pe zi. Apoi dumneavoastră aveţi grijă ca 
ele să fie duse la îndeplinire? 

— Desigur. General-colonelul Alfred Jodl, de asemenea... 

— Care, de asemenea, este la curent cu toate hotărârile? 

— Da, aşa este... 

Keitel se opri şi îşi aşeză vârful bastonului sub maxilar. 

Hartmann aşteptă, ghicind că urmă ceva important. Keitel nu 
era păpuşa de lemn de a cărei reputaţie se bucura, căci era 
capabil de eschive verbale. Ceea ce Hartmann găsea că era 


interesant. 

— Ar trebui să ştiţi că mai este cineva prezent întotdeauna - 
întotdeauna - la conferințele acestea militare. Martin 
Bormann... 

— Dar el a acţionat ani de zile în calitate de secretar al 
Fuhrerului, interveni Hartmann, ca şi când nu ar fi văzut nimic 
semnificativ în acest comentariu. 

În timp ce vorbea, creionul ofițerului de la Abwehr părea că 
notează. Keitel ar fi tresărit uimit dacă ar fi putut vedea liniile 
trasate de creion, care nu erau nimic mai mult decât schiţe 
caricaturale ale lui însuşi. Hartmann era binecuvântat cu 
amintirea integrală a oricărei discuţii la care participă. 

— Deci, continuă Hartmann, sunteţi dumneavoastră, Jodl şi 
Bormann - cei trei oameni care cunosc întotdeauna ordinul de 
luptă al Wehrmachtului din prezent - şi din viitorul apropiat? 

— Nu ai inclus-o pe secretară, observă Keitel cu o voce 
distantă. 

Încă o dată, Hartmann avu puternică senzaţie că se închid 
nişte obloane, acoperind adevăratele gânduri ale lui Keitel. Era 
o reacţie la care nu se aşteptase. Ştia exact asupra cui îi 
îndrepta Keitel atenţia. 

— Pe care secretară? întrebă el. 

— Folosesc cuvântul secretară într-un sens diferit; mă refer 
la Christa Lundt, care notează personal ordinele Fuhrerului... 

— Cam ce vârstă are Fräulein Lundt? întrebă Hartmann. 

— Vreo douăzeci, presupun. Keitel arăta iritat şi nedumerit. 
Ce importanţă are vârsta ei? 

— Este prea tânără! 

Ofiţerul de la Abwehr îşi închise caietul după ce făcu o 
mişcare, ca şi cum ar fi tăiat un nume. De fapt, tăiase o schiţă a 
lui Keitel împodobit cu un monoclu. Puse deoparte caietul şi îşi 
scoase din nou pipa. 

— Nu înţeleg raţionamentul dumitale, protestă Keitel. Ce-are 
de-a face vârsta cu identificarea unui ipotetic spion sovietic. 

— Nu avem nicio dovadă a existenţei lui... sau a ei... 

— Puneţi la îndoială convingerea de nestrămutat a 
Fuhrerului - eu folosesc chiar cuvintele sale - că există un 
spion sovietic care trimite Armatei Roşii detalii ale ordinului 
nostru de luptă? 

Hartmann nu ar fi putut fi mai bine inspirat, în timp ce se 


fâţâia, ca şi cum s-ar fi pregătit să plece. N-ar fi putut spune 
nimic mai nimerit care să-l facă pe Keitel să se apere - sugestia 
că punea sub semnul întrebării judecata Fuhrerului. Hartmann 
îşi ţinea pipa stinsă în mână şi îşi mişca degetele în jurul ei, în 
timp ce îşi privea victima. 

— Nu am spus nimic care ar putea fi interpretat ca 
însemnând ceea ce ai sugerat atât de defăimător... protestă 
Keitel. 

— Cuvintele sunt lucruri ciudate, domnule feldmareşal, în 
special când sunt raportate la a doua mână unei a treia 
persoane. Ar trebui să ştiu asta, căci sunt un om a cărui 
profesie este să ia interogatorii. Oare nu Richelieu a spus: dați- 
mi şase rânduri scrise de orice om şi o să-l spânzur? 

— Parcă o vizai pe Fräulein Lundt, îl repezi Keitel. 

— Nu, cu tot respectul, dumneavoastră aţi pomenit-o primul. 
Iar în privinţa vârstei ei, organizaţia mea este convinsă că un 
spion sovietic care a pătruns atât de adânc trebuie să fie cu 
mult mai în vârstă - cineva implantat de spionajul sovietic cu 
ani în urmă, în speranţa că într-o zi va ajunge la înălţimi 
ameţitoare. Suferiţi de rău de înălţime, domnule feldamreşal? 

— Desigur că nu, iar această discuţie... 

— Este pe sfârşite, îl informă Hartmann, ridicându-se şi 
luându-şi şapca şi haina din cuierul din perete. Bineînţeles, îl 
voi informa la timpul potrivit pe Fuhrer despre întâlnirea 
noastră. Vă pot ura noapte bună? 

Era nota perfectă pentru a-şi lua rămas bun, se gândi 
Hartmann în timp ce ieşi în frigul umed de afară şi închise uşa 
în urma sa. Keitel îşi va aminti cât se poate de limpede ultima 
remarcă enigmatică a omului de la Abwehr, o frază calculată să 
pună pe gânduri orice om cu o conştiinţă vinovată. 


— Mein Führer, spuse Bormann, predecesorul 
dumneavoastră a aranjat ca un ofițer de la Abwehr să fie adus 
din afară, pentru a verifica securitatea de aici. Ofiţerul a sosit, 
maiorul Hartmann. Acum se învârte prin tabără... 

— Securitatea de aici are nevoie de verificări? vru să afle 
Hitler. 

— Sugerez să se dispună ca acest Hartmann să zboare înapoi 
direct la Berlin, spuse Bormann. Ar putea fi primejdios pentru 
dumneavoastră - este cel mai inteligent agent al Abwehrului... 


Era ora unu dimineaţa, iar cel de-al doilea Hitler se plimba 
semeţ de colo până colo în camera sa, ascultând fără a comenta 
- o metodă favorită de-a Fuhrerului, până când musafirul său 
nu mai avea ce spune. Apoi îşi desfăşura propriile sale puncte 
de vedere într-un monolog fără oprire. 

— Au existat zvonuri despre un agent sovietic care s-a 
infiltrat la Vizuina Lupului, continuă Bormann. Predecesorul 
dumneavoastră simţea intuitiv că ceva nu era în regulă... 

— Deci sugerezi să-l trimitem pe acest Hartmann înapoi de 
îndată ce soseşte? Mai sugerezi şi să-l predau pe englez, 
Lindsay, Gestapoului? Să anulez două decizii majore pe care le- 
a luat Fuhrerul cu câteva ore înainte de aterizarea mea, creând 
în acest fel terenul pentru bârfe şi zvonuri când ne luptăm să 
facem ca totul să pară normal? 

Bormann fu îngrozit şi uimit. Îngrozit de propria sa lipsă de 
prevedere. Uimit de reacţia lui Heinz Kuby, care ar fi putut fi 
rezultatul aceluiaşi proces mental urmat şi de Fuhrerul care 
murise de curând, în timpul exploziei avionului ce venea de la 
Smolensk. Kuby continuă să se plimbe, construindu-şi 
monologul. 

— Vom face exact contrariul a ceea ce sugerezi dumneata. 
Lindsay va rămâne aici şi va fi tratat cu toată consideraţia 
cuvenită, până când sunt gata să discut cu el. Inainte de 
aceasta, dacă e posibil, mâine seară, înainte de a-mi face 
somnul, vreau să-l văd pe Hartmann. Între timp, el îşi va 
continua investigaţiile... 

— Fuhrerul l-a înarmat cu un document care îi conferă 
atribuţii plenipotenţiare. Poate interoga pe oricine - chiar şi pe 
oameni precum Jodl.. 

— Cu-atât mai bine! Trebuie să-l îndemn să-şi desfăşoare 
interogatoriile pe larg şi cu cea mai mare hotărâre! Nu vezi, 
Bormann, aceasta este încă o distragere a atenţiei care îi va 
ţine pe oameni ocupați până mă vor accepta pentru totdeauna! 
Fără argumente de prisos! Am vorbit. Din ordinul Fuhrerului! 

— Mă voi ocupa de aceasta îndată... 

— Bormann, dacă are atribuţii plenipotenţiare... O jumătate 
de zâmbet apăru pe chipul lui Hitler, cu o nuanţă maliţioasă, în 
timp ce îl privi pe bărbatul scund şi grăsuţ - o expresie care îl 
făcu pe Bormann să tresară, deoarece era caracteristică pentru 
Fuhrer într-o anumită dispoziţie în care nimeni nu era ferit de a 


deveni victima lui... Atunci, continuă Hitler, dacă este atât de 
pregătit te poate interoga şi pe dumneata... 

— Ca depozitar al secretelor dumneavoastră, voi rezista... 

— Documentul te exclude deci în mod expres de la 
investigaţiile sale de securitate? 

— Păi, nu... 

— Să sperăm că nu va sfârşi prin a te aresta! 

Bormann se supuse, stupefiat de felul în care Hitler exploata 
orice împrejurare posibilă, pentru a ascunde propria sa 
impostură. 


Capitolul 13 


Localizează cartierul general secret al Fihrerulul... 

Identifică cine conduce maşina militară germană... 

Acesta era „scenariul” dat de către colonelul Browne de la 
SIS lui Lindsay, înainte ca acesta să părăsească adăpostul din 
Ryder Street, Londra. Lindsay se descoperi folosind cuvântul 
„scenariu” în sinea sa, deoarece întreaga atmosferă de la 
Vizuina Lupului era atât de teatrală... toate personajele 
principale păreau că joacă un rol. 

La două săptămâni după ce sosise, avea răspunsuri 
categorice la cele două întrebări ale căror răspunsuri Londra 
era nerăbdătoare să le cunoască. Vizuina Lupului era ascunsă 
în îngrozitoarele păduri de pin ale Prusiei Orientale unde ceața 
părea că nu se ridică niciodată, transformând ziua în noapte. 

Din conversaţia sa cu Guensche, aghiotantul Fuhrerului, de 
la misterioasa Christa Lundt, din remarcile lui Martin Bormann 
şi din propriile sale observaţii ale atitudinii supuse ale lui Keitel 
şi Jodl - din toate aceste indicii, englezul ştia acum că Hitler lua 
el însuşi fiecare hotărâre majoră. 

— Când vei fi obţinut această informaţie, îi adusese Browne 
la cunoştinţă afabil, îndreaptă-te spre Munchen şi contactează-l 
pe agentul nostru. Du-te în faţă catedralei Frauenkirche la ora 
unsprezece fix în dimineaţa unei zile de luni. Îţi vei aprinde o 
ţigară şi o vei pune în gură cu mâna stângă. După câteva 
fumuri, o arunci şi o striveşti pe caldarâm cu piciorul stâng. 
Agentul îşi va anunţa prezenţa lui - sau a ei - spunându-şi 
numele, Paco. Dumneata vei răspunde „Când eram la Roma”. 


Apoi te vei afla sub controlul lui Paco, cel care te va trece peste 
frontiera cu Elveţia. 

— Şi, presupunând că acolo voi fi luat în primire de către 
Gestapo? întrebase Lindsay. 

Browne îşi făcuse de lucru cu nişte obiecte de pe biroul său 
înainte de a răspunde. Era o situaţie pe care nu o ignorase, dar 
el prefera să prezinte subiectele neplăcute într-un limbaj 
voalat. Nu fusese niciodată „pe teren”. 

— Posibilitatea aceasta a fost luată în consideraţie, zise el, 
fără a-l privi pe Lindsay. 

Browne era conştient de faptul că, oricât de mult ar dura 
războiul, el personal nu va fi trimis niciodată „la atac”, nu va fi 
paraşutat niciodată în spatele liniilor inamice şi probabil că nu 
va avea vreodată ocazia de a-şi sfârşi viaţa în urma unei torturi 
încete şi îngrozitoare într-o celulă mizerabilă a Gestapoului. Iar 
aceasta era perspectiva pe care o avea de înfruntat bărbatul 
care stătea în faţa sa. Îşi limpezi vocea şi continuă: 

— Dacă se ajunge la asta, iar dumneata vei fi dezvăluit 
existenţa agentului nostru, Paco, ei te pot duce la Frauenkirche 
pentru a menţine întâlnirea. Pur şi simplu, vei aprinde ţigara cu 
mâna dreaptă. În fond, o foloseşti cel mai des. O să tragi câteva 
fumuri şi apoi o vei strivi sub piciorul drept. Folosirea mâinii şi 
piciorului drept îl va pune pe Paco în alertă. Agentul nostru va 
rămâne sub acoperire... 

— Destul de inteligent. Lindsay îşi întinse automat mâna spre 
o ţigară şi şi-o puse în gură cu mâna dreaptă. Deodată deveni 
conştient de ceea ce făcea, se opri din aprinsul ţigării şi se uită 
la Browne. Colonelul privea fix ţigara, ca şi cum ar fi fost 
hipnotizat. Lindsay continuă, aprinzându-şi-o: Paco este bărbat 
sau femeie? 

— Mai bine să nu deţii această informaţie, spuse Browne 
scurt. 


Stând întins pe patul său, în baraca ce-i fusese repartizată la 
Vizuina Lupului, Lindsay îşi aminti cu claritate expresia 
împietrită a lui Browne în timpul incidentului cu ţigara. 

Doamne, ce simplu şi direct păruse totul în împrejurimile 
cochete din Ryder Street! Lindsay urma să zboare - aşa cum şi 
făcuse - spre zona Berghofului şi să se lanseze cu paraşuta. Cu 
îndemânare şi noroc, el avea să obţină informaţia de care era 


nevoie la cel mai înalt nivel - Downing Street, bănuia el - şi să 
evadeze spre Munchen. 

Petrecuse ore întregi studiind hărţile de cale ferată şi 
planurile străzilor înainte de a pleca. Exista un drum de fier 
direct de la Salzburg, aproape de Berchtesgaden, spre 
Munchen, un drum care, în vremuri obişnuite, lua ceva mai 
mult de o oră. Avea în cap întregul plan al Minchen-ului. După 
ce sosea acolo, urma să se ducă la întâlnirea cu Paco cât mai 
devreme posibil. Apoi, prin intermediul reţelei subterane, în 
Elveţia... 

Acum, se afla la peste o mie de kilometri nord-est de 
Munchen, pierdut în mohorâta ţară a nimănui din Prusia 
Orientală. N-avea nici cea mai mică idee despre cum naiba 
avea să ajungă la Munchen, la Paco, în Elveţia. Iar după o 
aşteptare de paisprezece zile, care îi tociseră nervii, trebuia să- 
l întâlnească pe Führer. Încă mai avea în minte Ryder Street, 
când uşa se deschise fără zgomot, iar Christa Lundt alunecă 
înăuntru, închise uşa şi se sprijini de ea, cu pieptul ei bine făcut 
tresăltând. 

— Ce mai e în neregulă acum? 

Sări din pat în câteva secunde, privind-o cu atenţie, în timp 
ce se îndreptă spre ea. Chipul Christei era lipsit de sânge, dar, 
când vorbi, vocea îi era coborâtă şi ţinută sub control. 

— De ce spui acum, de parcă aş fi nevropată? 

— Treci la subiect... 

— Ca şi cum tu - noi - n-am fi avut destule probleme cu omul 
acela de la Abwehr, Hartmann, care adulmecă pe aici şi pune 
întrebări fără sfârşit. Ştii că e aici de două săptămâni... 

— Treci la subiect, repetă el. 

— A sosit cineva de la Gestapo. Întreabă despre tine... 

Toate gândurile despre Ryder Street i se şterseră din minte. 


Pe timp de război, cursul marilor evenimente atârnă deseori 
de cel mai neînsemnat incident. În aceeaşi noapte, colonelul 
Browne fu la un pas de a fi ucis. 

Era ora nouă seara. Era luna martie, dar încă se întuneca 
devreme. Browne se întorcea la biroul său din Ryder Street şi, 
pentru a ajunge la destinaţie, trebuia să traverseze Piccadilly, o 
răspântie largă. Fusese dificil să îşi croiască drum prin Dover 
Street. O ceaţă groasă, aproape impenetrabilă, venea dinspre 


fluviu. 

Îşi putea vedea mâna în faţa ochilor, dar era un contur 
înceţoşat. Pe piele i se depunea umezeala, iar aerul umed era 
îngheţat. Nu părea să mai fie nimeni prin preajmă. Era multă 
linişte, căci deşii vapori cenuşii amortizau orice sunet. Browne 
se deplasa cu greutate, pipăindu-şi drumul Era al naibii de uşor 
să te rătăceşti de pe trotuar şi să te trezeşti în mijlocul străzii, 
fără să-şi dai seama. 

Nu existau lumini pe stradă. Camuflajul era deplin. Chiar 
dacă o perdea trasă prost ar mai fi lăsat să treacă o rază de 
lumină de la o fereastră, ceața ar fi acoperit-o. Deveni conştient 
de scârţâitul pantofilor săi umezi, un sunet uşor, înăbuşit. Apoi 
îşi dădu seama că aceştia nu erau câtuşi de puţini uzi. 
Zgomotul era tăcut de o altă pereche de pantofi... 

În spatele său. Nu intra în panică! În mod instinctiv, mâna 
atinse buzunarul de la piept al hainei, sub balonzaid. N-ar 
trebui să aibă la el hârtiile pe care le luase de la întâlnire. Dar 
voia să le studieze din nou în propriul său birou, liniştit. 

Îşi dori să-l fi rugat pe Tim Whelby, asistentul său de la Prae 
Wood, să-l însoţească la un pahar de băutură. Whelby se 
dovedea a fi o adevărată comoară. Liniştit şi atent, el înghiţea 
un munte de muncă. Deseori, în timp ce se afla pe Ryder 
Street, stătea ore întregi la birou, plecând cu mult după ce alţii 
se duseseră acasă... 

Browne se opri deodată şi ascultă cu atenţie. Zgomotul 
înfundat al paşilor îndepărtați din spatele lui încetase. Era doar 
închipuirea lui. Ai naibii nervi! Îmbătrânea şi devenea exagerat 
de prudent. Îşi îndreptă spatele şi continuă să meargă. Unde 
naiba era Piccadilly? 

Paşii, care călcau în ritmul alor săi, încetaseră. Acum era 
sigur. Browne îşi dorea să fi avut la el revolverul de calibru 38. 
l-ar fi fost de mare folos arma care zăcea încuiată în sertarul 
acela nenorocit... 

Văzu o formă ca aceea a unui monstru în ceaţă şi, prea 
târziu, auzi huruitul încet al unui motor. Se izbi de partea 
laterală a autobuzului cu etaj ce se târa, lovindu-şi capul de 
masa acestuia. Lumea i se învârti în faţa ochilor. Căzu pe spate, 
îşi prinse piciorul în ceva ridicat, îşi recăpătă echilibrul şi se 
aplecă înainte, căutând un sprijin cu mâinile. 

Era sigur că avea sânge pe frunte. Nimic nu părea să fie 


unde ar fi trebuit. Gândul că avea o contuzie îi trecu fulgerător 
prin minte, dar apoi se împiedică. Doamne! Mergea de-a 
dreptul prin Piccadilly şi nu-şi dăduse seama. O mână apărută 
de undeva îi apucă strâns braţul drept. 

— Vă simţiţi bine? Tocmai aţi intrat într-un autobuz... 

Vocea exprima preocupare veritabilă - era vocea lui Tim 
Whelby. 

— Crezi că ar trebui să beau ceva? se întrebă colonelul 
Browne cu voce tare. 

— Un coniac nu poate face rău, răspunse Whelby, cu vocea 
sa plăcută. 

şedeau într-un colţ la The Red Lion, o cârciumă chiar lângă 
Jermyn Street. Whelby îşi condusese şeful înapoi în Ryder 
Street, unde colonelul, în ciuda faptului că se simţea 
zdruncinat, încuiase imediat în seif hârtiile pe care le ducea. 
Whelby fusese cel care îi sugerase să parcurgă pe jos scurta 
distanţă până la cârciuma. 

Browne îşi sorbea coniacul şi privea în jur, pentru a verifica 
cine altcineva se afla de faţă. Era un loc de modă veche, cu o 
tejghea bine curățată şi un barman la capătul ei cel mai 
îndepărtat, lustruind nişte pahare, în afara perimetrului în care 
putea auzi ceva. Un soldat american stătea în apropierea 
barmanului, conversând absorbit cu o fată care arăta ca o 
femeie de stradă de înaltă clasă. A 

Lichidul tare îl încălzea şi îi liniştea nervii încordaţi. Il durea 
capul, care avea câteva vânătăi acolo unde se lovise de 
autobuz. Browne încerca să ajungă la o hotărâre dificilă. Lângă 
el, Whelby simţea acest lucru, păstrând tăcerea în timp ce îşi 
bea scotch-ul. Prezenţa lui era relaxantă, se gândea Browne. 
Aleseseră un tip potrivit pentru Prae Wood. Whelby avea în 
subordine operaţiunile de contraspionaj din Spania şi 
Portugalia. Bea destul de mult, dar la fel făceau toţi cei 
condamnaţi la St. Albans. 

— Aş fi putut fi ucis acolo, observă Browne. Vorbirea sa era 
uşor împiedicată. lar ceva ce am în cap, ceva ce nu e scris 
nicăieri, ar fi pierit o dată cu mine... 

— N-o să se mai repete, îl asigură Whelby. Nu păru interesat 
de aluzia lui Browne la un secret aflat în capul său. Mă duc să- 
mi iau ceva. Aşteptaţi-mă aici şi beţi-vă liniştit coniacul... 

În ciuda durerii de cap, mintea lui Browne era încă în alertă. 


Orice bănuială că Whelby încerca să îl îmbete fu înlăturată de 
ceea ce tocmai spusese acesta. Oricum, acesta îi întărea 
sentimentul de încredere în asistentul său. 

— Noroc! Whelby se întoarse cu un alt scotch mare. Să mă 
anunţaţi când vreţi să mergeţi acasă... 

— Îmi place aici. Poţi gândi fără să fii deranjat de un telefon 
din Downing Street. 

Mai sorbi din coniac şi simţi că se afla într-o dispoziţie şi mai 
favorabilă în privinţa lui Whelby. Un tip de încredere, care 
putea păstra un secret, fără să-l ia gura pe dinainte în vreun 
club, ca să-l audă toată Londra. Browne se săturase de lucruri 
de soiul acesta. Vorba neatentă poate costa vieți. Se răsuci şi îl 
privi pe Whelby în faţă, care întoarse aprecierea cu un zâmbet 
sfios. 

— Cred că eşti cu noi de destulă vreme, reflectă Browne. 

— Depinde de felul cum mă descurc cu treaba mea... 

— Depinde de mine. Cred că faci tot ce poţi împotriva 
nemților, acolo, în ograda lui Franco, nu-i aşa? Ai petrecut ceva 
timp în Spania înainte de război, mi se pare... 

— E, vremuri trecute, replică Whelby, fără a mai adăuga 
nimic. 

Browne îşi termină coniacul şi îşi îndreptă spatele. Se 
hotărâse. Era o mare greşeală să nu împărtăşească operaţiunea 
Cuibul Vulturului cu nimeni. Rotindu-şi paharul gol, spuse: 

— Am trimis un tip pe nume Lindsay să-l întâlnească pe 
Führer. Făcu o pauză. Nu avea sens să intre în detalii despre 
felul în care Lindsay îşi croise drum în interiorul Celui de-al 
Treilea Reich. Important este că a trebuit să-i asigurăm lui 
Lindsay o cale de salvare când îşi va fi încheiat misiunea. 
Trebuie să ajungă la München - punctul de întâlnire e catedrala 
aceea mare şi urâtă, cu două cupole în formă de ceapă... 

— Frauenkirche, murmură Whelby, privind prin încăpere. 
Soldatul american tocmai pleca împreună cu fata. 

— Ai vizitat Germania? întrebă Browne. 

— Pentru scurt timp, răspunse Whelby şi apoi recăzu în 
tăcere, fără a-şi privi însoţitorul. 

— Da, la Frauenkirche. Când ai fost în Germania? 

Browne era mai mult ca oricând în stare de alertă, de la 
întâlnirea sa aproape fatală cu autobuzul. Era pe punctul de a 
scormoni trecutul lui Whelby, care simţi cum dispoziţia de 


exaltare a lui Browne se îndepărtase. Trebuia să spună ceva. 

— Am fost membru al Frăției Anglo-Germane înainte de 
război. Le ţineam socotelile naziştilor. E totul scris în dosar... 

— Da, într-adevăr. Browne simţi că a întins prea mult coarda. 
Mai bine să scape de greutate să-i arate lui Whelby că îl 
considera unul dintre ai săi. Avem un agent, Paco, un nume 
destul de absurd. Se va întâlni cu Lindsay la ora unsprezece - o 
să-l aştepte acolo în fiecare luni. O să-l treacă graniţa în 
Elveţia. Ar trebui să mai ştie cineva în afară de mine - în caz că 
mă mai întâlnesc cu un autobuz! 

Browne se opri aici, încheind cu o glumă care îl făcu pe 
Whelby să zâmbească din nou. Curând după aceasta, plecară 
din cârciumă. Browne refuză să fie ajutat, deşi se împiedicase 
pe trepte, la plecare. Mintal, se simţea uşurat: Lindsay avea 
acum pe cineva care să-l sprijine. Fizic, se simţea îngrozitor, îi 
crăpa capul de durere. Tot ce-şi dorea era să se arunce în pat. 


Patru zile mai târziu, în interiorul Kremlinului, Beria fu din 
nou convocat în biroul lui Stalin. Generalissimul cu mustaţa 
îndreptată în jos, nas coroiat şi ochi neobosiţi îi înmână şefului 
NKVD-ului mesajul decodificat adresat Cazacului de la 
Ambasada Sovietică din Londra. 

— Precum am spus întotdeauna, britanicii tatonează terenul 
ca să încheie o pace separată cu Hitler. Acest comandor de 
aviaţie, lan Lindsay, este emisarul lui Churchill. 

— Am putea pune să fie ucis, fu sugestia imediată a lui Beria. 

Pentru el, aceasta era soluţia cotidiană pentru orice 
problemă - lichidarea persoanei care crea situaţii dificile. Stalin 
îşi clătină capul hirsut şi rânji cu maliozitate. 

— Nu încă! Sunt eu oare singurul om din Uniunea Sovietică 
ce vede ceva mai mult decât o singură mutare înainte în joc? La 
momentul potrivit, pot folosi misiunea lui Lindsay pentru a-l 
şantaja pe Churchill. lar acum avem o alternativă. Observi că 
mesajul indică o posibilă cale de salvare pentru Lindsay via 
Munchen? 

— Deci? îşi încurajă Beria stăpânul. 

— Dacă va fi nevoie, putem aranja ca nemţii să-l ucidă pentru 
noi! 


Capitolul 14 


Karl Gruber de la Gestapo era scund, durduliu, palid - ca un 
om care rareori se bucură de aer proaspăt, petrecându-şi mare 
parte a vieţii închis în birou. În timp ce mergea de-a lungul 
barăcilor spre locuinţa lui Bormann, Gruber purta haina de 
piele închisă regulamentar şi pălăria moale trasă peste fruntea 
largă. 

De după draperia unei ferestre, Bormann îl privea fără niciun 
entuziasm cum se apropie. Oricine era legat în vreun fel de 
Himmler era duşmanul lui. În plus, simţea o imensă antipatie 
faţă de acest nou intrus, din cauza înfăţişării acestuia. Cu 
mâinile înfundate în buzunarele hainei de piele, Gruber îşi 
plimbă ochii de şopârlă peste incintă, înregistrând date pentru 
raportul său. 

Localizarea diferitelor clădiri din interiorul cantonamentului 
îi era familiară - studiase şi memorase din timp o hartă a 
amplasamentului locului, încă dinainte de a părăsi Prinz 
Albrechtstrasse din Berlin. Ajungând în faţa uşii, fu luat prin 
surprindere când aceasta se deschise brusc şi Martin Bormann 
apăru în prag. 

— Da? întrebă Bormann. 

— Gestapo. Karl Gruber la dispoziţia dumneavoastră... 

— Intră! închide uşa după dumneata! 

Bormann îl conduse în biroul său, trecu în spatele mesei, se 
aşeză şi îi indică un scaun cu spătarul tare, ales tocmai pentru 
că era foarte incomod. Gruber se aşeză cu grijă, de parcă n-ar fi 
fost sigur dacă scaunul îi va suporta greutatea. Ochii lui mici se 
plimbară de la stânga la dreapta, observând mobila, în timp ce 
scoase un dosar cu o foaie înăuntru. Un om atent, Gruber... 
atent să observe toate formalităţile din acest loc sacru. 

— Actele mele de identitate, Reichsleiter, spuse el cu o voce 
răguşită. Documentul celălalt este împuternicirea mea de a 
verifica toate aspectele legate de securitate la Vizuina 
Lupului... 

— Pot să citesc şi singur, interveni Bormann. Va trebui să ai 
grijă să nu-mi stai în drum... 

Se opri plin de răutate, reţinând informaţia care l-ar fi 
descumpănit pe ofiţerul Gestapoului. Gruber căzu în capeană. 

— Voi acţiona cu discreţie, îl asigură Gruber. Mă aflu aici, 


desigur, din ordinul Fuhrerului... 

— Dumnezeule, dar ştiu asta! Eu însumi am expediat către 
Berlin ordinul care te-a adus aici. Bormann îl privi fix pe 
Gruber care tocmai încheiase inspectarea rapidă a camerei, 
activitate ce nu-i scăpase nici celui vizat. Bormann aruncă foile 
înapoi pe birou şi lansă bomba: 

— Abwehr-ul a ajuns aici primul. Maiorul Hartmann şi-a 
petrecut deja ceva timp verificând aceeaşi problemă - 
securitatea... 

— Abwehr-ul...! 

— Da. Asta am spus. Ai probleme cu auzul? 

Bormann privi satisfăcut consternarea de pe faţa aceea 
grasă, de porc, dar satisfacția îi fu umbrită de nelinişte. Când 
se prăbuşise avionul de la Smolensk, se găsise într-o situaţie 
imposibilă. Până atunci, el trăsese sforile, şi cu un succes 
considerabil. Problema apăruse înainte de urcarea Fuhrerului 
la bordul avionului său pentru a pleca în Rusia. 

Intuitiv, Hitler simţise prezenţa unui trădător în interiorul 
Vizuinei Lupului. li scăpa însă sursa acestei trădări. 

— Bormann, spusese el la ora unu noaptea, după încheierea 
unei conferinţe militare, există un spion sovietic care operează 
pe la spatele meu... ştiu că este aici. Trebuie să lansăm imediat 
o întreagă serie de verificări de securitate. 

— Să întărim perimetrul de apărare? sugerase Bormann. 

Nu mersese mai departe. 

— E aici tot timpul! tunase Hitler. Este unul dintre noi - 
vreun porc care trimite Armatei Roşii noile dispoziţii de îndată 
ce eu dau instrucţiuni! Sper că mă înţelegi! Trebuie găsit - 
porcul dracului - găsit şi legat. Nimeni nu va fi exclus de la 
cercetări. Nimeni! 

— Am înţeles, răspunsese Bormann, care, de fapt, nu 
înţelesese deloc. 

Fusese însă lămurit rapid. 

— Găseşte-l pe cel mai bun ofiţer al Abwehrului din întreg 
Reich-ul. Acela cu cel mai bun dosar. Scrie un document - pe 
care o să-l semnez - prin care i se dau puteri depline ca să-l 
localizeze pe trădător. Nimeni... nimeni nu va fi imun în faţa 
acestei anchete! Poate să-l interogheze şi pe Keitel dacă vrea! 

Hitler dăduse cu pumnul în masă. Apoi se întorsese să-l 
privească pe adjunctul său, brusc relaxându-se şi zâmbind. 


Bormann răspunsese repede. 

— Se va face, Mein Führer... 

— Chiar şi tu, dragă Bormann, trebuie să permiţi să fii 
investigat, dacă este necesar. Un favoritism afişat poate să-ţi 
atragă disgraţia celorlalţi... 

— Am înţeles! 

— N-am terminat! Starea de spirit a lui Hitler se schimbase 
din nou. Apoi vei cere Berlinului să trimită un ofiţer Gestapo 
dintre cei mai buni, ca să-şi desfăşoare propriile investigaţii în 
acelaşi timp... şi cu aceleaşi puteri nelimitate... 

Abwehr-ul şi Gestapo-ul erau duşmani de moarte. Cei doi 
reprezentanţi ai celor două organizaţii diferite aveau să se 
întreacă cu sălbăticie care să fie primul în a identifica vreun 
spion sovietic. O strategie tipică a lui Hitler de a exploata 
organizaţii şi persoane rivale, pentru a-şi atinge scopurile. 

În timp ce Bormann aştepta reacţia lui Gruber la întrebarea 
sa insultătoare, îşi aminti propria sa dilemă din momentul în 
care avionul de la Smolensk explodase şi întreaga soartă a 
regimului nazist se afla în mâinile sale. Ar fi trebuit, ca printre 
alte decizii majore ale sale, să trimită mesaje Berlinului pentru 
a anula investigaţiile? 

Până la urmă nu făcuse nimic. Ultimul lucru pe care îl dorea 
era ca în capitală să apară bănuieli că ceva nu mergea bine la 
Vizuina Lupului. lar Bormann cel obişnuit cu conspiraţiile 
înţelesese că ar putea fi un avantaj să determine întregul 
cartier general să se agite. Investigatorii vor distrage suficient 
atenţia pentru a împiedica pe oricine să studieze prea de 
aproape pe înlocuitorul Fuhrerului. Un om îngrijorat pentru 
propria sa situaţie nu mai are timp pentru a gândi liber. 

— Aş fi preferat, răspunse Karl Gruber prudent, să fi ştiut de 
implicarea Abwehrului înainte să vin... 

— Chiar crezi că Fuhrerul dă doi bani pe preferinţele 
dumitale? pufni Bormann. Când ţi-ai încheiat observaţiile, îmi 
raportezi direct mie, nu Berlinului. Acum poţi pleca! 

Gruber primi ordinul cu uşurare. Căldura crescuse mult în 
interiorul barăcii şi transpirase din belşug. Ca să arate 
respectul necesar, îşi scosese pălăria, dar încă stătea îmbrăcat 
în haina grea de piele. Simţea centura strânsă în jurul burţii 
sale mari şi se gândea că şi-ar putea mirosi şosetele leoarcă de 
transpiraţie. 


Stând drepţi, dădu salutul nazist, îşi recuperă pălăria şi ieşi 
în răcoarea umedă a cazarmei. 


— Herr Gruber, credeţi-mă, îmi este imposibil să vă las să 
intraţi în incinta biroului de transmisiuni. Am şi eu dispoziţiile 
mele... 

Ofiţerul SS care-i bară drumul lui Gruber era politicos, dar 
ferm. Mai era şi înalt, şi privea în jos spre scundul şi 
voluminosul funcționar al Gestapoului într-o manieră 
dominatoare. Faţa palidă a lui Gruber se colorase, iar el însuşi 
era într-o stare de furie rece. 

— Am propria autoritate aici. Dă-te la o parte înainte să te 
arestez... 

— Am fost informat de înalta autoritate a puterilor dumitale, 
replică ofiţerul SS cu trufie. În ele nu este inclus şi accesul în 
biroul de transmisiuni. Cât despre arestarea mea, tare mi-e 
teamă că situaţia este tocmai pe dos. Dacă mai faci un pas, voi 
fi eu nevoit să te arestez... 

Ofiţerul SS aruncă o privire peste capul acestuia, şi Gruber 
se răsuci, ca să poată urma direcţia privirii sale. Uşa barăcii pe 
care tocmai o părăsise era deschisă. În cadrul ei se afla silueta 
compactă a lui Martin Bormann. Era doar o iluzie sau Gruber 
desluşi într-adevăr un zâmbet sarcastic pe faţa 
Reichsleiterului? 

Se îndepărtă plin de mânie. Îmi vei raporta direct mie, nu 
Berlinului. Aşa spusese Bormann, şi se comportase ca atare, ca 
să-l convingă pe Gruber că era izolat înăuntrul Vizuinii Lupului. 
Cineva va plăti pentru umilirea lui. 

Mental, trecu repede în revistă lista numerelor adunate în 
carnetul său, înainte de a părăsi Berlinul - lista personalului 
din acest întunecat ţinut mlăştinos. Christa Lundt, secretara 
Fuhrerului. Da, de aici va începe. O să-i arate el ei... 

— Ah, Karl Gruber. Bun venit la sediul Atotputernicului. 

Omul Gestapoului se întoarse cu o expresie întunecată. Deşi 
pământul era acoperit cu zăpadă întărită, nu auzise pe nimeni 
venind, iar acest fapt îl deranja. Starea de spirit nu i se 
îmbunătăţi deloc când văzu cine i se adresase. 

— Hartmann! Pot să te întreb de câtă vreme îţi târâi 
picioarele pe aici? 

— De destulă vreme încât să am un avans considerabil, Karl. 


Ofiţerul Abwehrului îl privea în timp ce se oprise să-şi aprindă 
pipa. Pari nefericit. Nu ţi-au dat voie la teleimprimator, nu-i 
aşa? 

— Ceva în neregulă pluteşte în aer, nu ţi se pare? sugeră 
Gruber, schimbând tactica şi încercând să-şi descoasă 
adversarul. 

— E ceața care persistă în pădure, răspunse Hartmann cu 
amabilitate. Asta creează o atmosferă deprimantă şi te face să- 
ţi închipui că se apropie sfârşitul lumii. 

— Crezi că suntem pe cale să pierdem războiul? interveni 
Gruber cu viclenie. 

Doar o singură frază din partea lui Hartmann care să 
sugereze înfrângerea şi-l va avea la mână. 

— Dumneata ai zis-o, nu eu. 

— De fapt, noi doi ar trebui să cooperăm, să ne combinăm 
forţele... şi să ne împărţim succesul când vom termina 
misiunea. 

Gruber schimba din nou tactica, sperând să stoarcă vreo 
informaţie pe care Hartmann ar fi putut-o obţine, deoarece 
sosise mai devreme. Pentru că Hartmann era cel mai capabil 
din ei doi. Gruber, care nu era prost, era chiar prea conştient 
de calibrul acestui om tăcut, cu ochii cenușii 

— Cred că trebuie să lucrăm independent, spuse Hartmann, 
aparent cu părere de rău. Curat ghinion cu oamenii de la 
transmisiuni. 

Se întoarse pe călcâie şi se îndepărtă. Remarca finală îl lăsă 
pe Gruber într-o stare de furie devastatoare - ceea ce fusese de 
fapt intenţia celuilalt. Un om furios comite erori tactice. Cu 
mâna pe uşa de la cantină, Hartmann mai aruncă o privire 
peste umăr. Ofiţerul Gestapoului tocmai intra în cabana 
Christei Lundt. 


— Unde dracu” te trezeşti... Doamne! Mă doare! Încetează... 

Christa Lundt, îmbrăcată doar într-un halat de casă descheiat 
în faţă, se uita speriată la Gruber care îi răsucea braţul cu 
răutate. O aruncase pe o sofa, după ce năvălise înăuntrul 
colibei fără să bată la uşă. Fata era pe punctul de a face duş şi 
se răstise la el din momentul în care intrase. 

— Adresează-te superiorilor cu respect, i-o tăie Gruber iritat 
în timp ce îi mai răsuci o dată braţul la spate. Tu eşti vaca 


nelipsită de la toate conferințele militare ale Fuhrerului, nu-i 
aşa? Răspunde! 

— Da, rosti ea cu respiraţia tăiată. 

Până acum totul părea normal, dar acum moluscă aceea 
grasă, cu ochii şireţi şi lascivi îşi lipea privirile de despicătura 
halatului ei. Fata se simţi umilită. Sânii i se înălţau în timp ce 
tresălta de durere, iar ochii aceea mici continuă să se uite fix la 
ei, cu adânc interes. 

— Deci, reluă Gruber, ţinând-o în continuare în starea 
neajutorată în care se afla, ce faci cu carnetul de notițe după ce 
ai dactilografiat semnalele şi le-ai înmânat pentru codificare şi 
transmisie...? 

— Îl păstrez încuiat într-un sertar... 

— Ce sertar? şi unde ţii cheia? Poate altcineva să-ţi citească 
notiţele...? 

— Nu ştiu... 

— Cred că ai luat-o pe o cale greşită. 

Vocea venea din spatele lui Gruber. Acesta se răsuci, eliberă 
braţul Christei în timp ce mâna-i butucănoasă se mişcă spre 
arma de la subsuoară. Mâna i se opri brusc la jumătatea 
drumului. Hartmann stătea în faţa lui, cu pipa strânsă între 
dinţi şi cu mantaua descheiată. 

— Aşa-i mai bine, remarcă omul Abwehrului cu calm. Aş fi 
băgat un glonţ în tine înainte ca degetul tău să atingă mânerul 
pistolului 

— Ameninţi un ofiţer al Gestapoului? 

— Credeam că tu mă ameninţi pe mine, continuă celălalt cu 
acelaşi ton calm. În plus, am şi un martor... Hartmann se 
întoarse spre Christa Lundt care-şi încrucişase braţele 
închizându-şi halatul şi masându-şi braţul plin de vânătăi. După 
cum bine ştii, aveam o întâlnire, Fräulein... Ochii săi îi 
transmiteau un mesaj. Mai întâi, poate vrei să te retragi ca să 
te îmbraci... 

Aşteptă până când fata părăsi camera, închizând uşa 
dormitorului. Apoi, blândeţea atitudinii sale se schimbă. Făcu 
un pas spre ofiţerul Gestapoului, adoptând un ton jos şi aspru. 

— Animal scârbos şi stupid... 

— Cum ai intrat? şi ce-i toată aiureala cu întâlnirea pe care 
aţi fi avut-o? croncăni Gruber. 

Uşa exterioară ce dădea spre baracament era închisă. 


Hartmann deschisese uşa, se strecurase înăuntru şi o închisese 
la loc, fără cel mai mic zgomot. Gruber era livid din cauza 
intervenţiei celuilalt, izbit de incredibila capacitate a lui 
Hartmann de a se mişca precum o fantomă. 

— Prima întrebare - am intrat pe unde ai intrat şi tu. A doua 
- Fräulein Lundt şi cu mine stabilisem o întâlnire ca să-mi pot 
începe interogatoriul. Metodele dumitale sunt de-a dreptul 
idioate - ai speriat-o în aşa hal, încât e foarte probabil ca 
răspunsurile sale să fie confuze. Bătutul oamenilor cu bastonul 
de cauciuc o fi singura ta metodă obişnuită - dar aici n-o să-ţi 
meargă tot aşa. 

— Îi voi raporta Reichsleiterului că m-ai împiedicat să-mi fac 
datoria. 

— Presupunând că şi eu îi voi raporta tentativa ta de viol... 

— O acuzaţie la care voi subscrie cu siguranţă, anunţă 
Christa din uşa dormitorului. Se îmbrăcase în grabă cu o bluză 
şi o fustă şi tocmai îşi termină de pieptănat părul lung şi negru. 
L-aţi prins asupra faptului, nu-i aşa, domnule maior Hartmann? 
Fuhrerul e foarte atent cu personalul său, deci care ar trebui să 
fie urmarea? 

Hartmann poseda o admirabilă capacitate de sincronizare. 
Ştia exact când trebuie să nu mai adauge nimic şi când simpla 
tăcere e suficientă pentru a face nervii cuiva să cedeze. 
Expresia lui Gruber putea sluji drept exemplificare a variatelor 
emoţii omeneşti. Privirea lui trecea de la omul Abwehrului la 
fată, care îl privea cu capul înclinat şi cu o privire 
dispreţuitoare, apoi iar la Hartmann. A 

— Dar e ridicol, o ştiţi amândoi, mugi el. Incercam doar să-i 
bag niţel minţile-n cap... 

— Asta când era aproape goală, doar cu un halat pe ea? 
Acum un minut am auzit-o închizând apa la duş - pe care, 
evident, era pe punctul de a-l face când dumneata ai dat buzna 
peste ea. Am găsit-o ţintuită pe o sofa, cu tine aplecat peste 
ea... Hartmann ridică din umeri. Pentru moment, voi înregistra 
evenimentele la care am fost martor, îi voi cere domnişoarei să 
semneze ca martor şi voi păstra raportul la dosar. Am fost 
îndeajuns de clar? 

Gruber îşi ridică pălăria de pe masă, unde o aruncase când 
intrase în cabană. Hartmann observă că avea mâna umedă şi 
broboane de sudoare pe frunte. Părăsi încăperea fără niciun alt 


cuvânt, închizând uşa fără zgomot. Christa se apropie, 
traversând camera. 

— Vă sunt într-adevăr datoare, domnule maior. A vă mulţumi 
este doar foarte puţin în comparaţie cu primejdia de la care m- 
aţi salvat. E o brută libidinoasă. 

— Fără mulţumiri, te rog... Hartmann ridică o mână 
înmănuşată în care ţinea pipa, pe care o scosese curtenitor 
imediat după plecarea lui Gruber. Dar este adevărat că trebuie 
să-ţi pun câteva întrebări. Te simţi în stare de aşa ceva? Dacă-ţi 
consolează cu ceva demnitatea rănită, am să încep cu 
întrebările referitoare la persoana ta, apoi voi continua cu 
ceilalţi... inclusiv Bormann, Keitel şi Jodl... 

— Vă voi spune orice doriţi să aflaţi. Acum e momentul foarte 
bun. Dar, mai întâi, ce ziceţi de nişte cafea? 

— S-ar potrivi de minune... 

Hartmann îşi scoase mantaua şi şapca, în timp ce ea prepara 
cafeaua. Un om mai puţin inteligent decât Hartmann ar fi 
refuzat cafeaua şi ar fi început interogatoriul pe loc - înainte ca 
Lundt să apuce să-şi revină. Hartmann prefera ca oamenii să se 
simtă în largul lor, iar planul îi mersese mult mai bine decât 
sperase. Vă sunt într-adevăr datoare... 

Mai devreme, în baracament, Hartmann manipulase 
conversaţia cu Gruber,  exploatându-i bine cunoscutul 
temperament agresiv. Omul Abwehrului o văzuse pe Christa 
Lundt intrând în cabana sa, precum şi pe Gruber trăgând cu 
ochiul în acea direcţie, şi ghicise că ea era probabil prima ţintă 
a omului de la Gestapo. 

Era în firea lucrurilor pentru un om ca Gruber să-i terorizeze 
pe toţi cei pe care îi considera inferiori, în special femeile. Aşa 
cum sperase Hartmann, ofiţerul Gestapoului mersese drept 
spre baraca Christei Lundt, într-o stare de furie sălbatică, 
provocată de ultima remarcă a lui Hartmann. Lucrurile 
merseseră chiar mai departe decât anticipase omul 
Abwehrului, datorită purei coincidenţe ce făcea ca Christa să fi 
fost pe punctul de a face duş. Deocamdată, îl avea pe Gruber la 
mână. 

Dar, ceea ce era şi mai important, îşi atrăsese simpatia şi 
cooperarea Christei. Din punctul lui de vedere, lucrurile n-ar fi 
putut ieşi mai bine. 

— Cafeaua e pe gustul dumneavoastră? întrebă Christa 


câteva minute mai târziu. 

— Este excelentă! Cred că voi face o cerere să te transfere la 
biroul meu din Berlin. Slujba ta va fi să pregăteşti cafeaua. 

Ca să-i arate câtă încredere avea în el, fata se aşeză pe sofa, 
alături de el. Hartmann îşi scoase carnetul şi un creion. Acestea 
erau instrumentele profesiei ei, aşa că nu aveau de ce să o 
înhibe. 

— Foarte eficient, domnule maior, spuse ea cu ironie. 

— Prima întrebare? Eşti gata? 

Făcu o pauză şi zâmbi, apoi îşi aprinse pipa, după ce căpătă 
aprobarea ei. Ochii săi amabili o priviră şi mai atent în timp ce- 
şi lansă săgeata: 

— Care este impresia ta despre acest Lindsay, locotenet- 
colonelul de aviaţie, care pretinde că a zburat la Berghof numai 
ca să-l întâlnească pe Führer? 

Ceea ce notă el nu fu răspunsul dat de ea, ci privirea 
precaută ce apăru în ochii ei până atunci prietenoşi. 


— Jodl, de când s-a întors Fuhrerul de la Smolensk, situaţia 
de aici a devenit insuportabilă! Insuportabilă! Mă auzi? 

Feldmareşaul Keitel se învârtea cu paşi mari prin biroul 
colegului său, incapabil să stea liniştit. Jodl, cu faţa lui de 
vulpe, observase că ceva nu era în regulă din momentul în care 
Keitel intrase ca o vijelie în locuinţa sa, fără să se fi anunţat. | 

În primul rând, faţa feldmareşalului era roşie de enervare. În 
al doilea rând, continua să-şi învârtească bastonul în mâini, iar 
apoi îşi aruncă cu un gest violent şapca pe o masă. 

Jodl, care avea un temperament mai calm, îşi alegea 
cuvintele cu grijă, privindu-şi vizitatorul cu atenţie. Trebuia să 
presupui întotdeauna că orice cuvânt rosteşti, chiar 
confidenţial, va fi repetat de Keitel în faţa Fuhrerului, dacă 
aceasta se potrivea cu planurile sale. 

— Şi ai detectat cauza? întrebă el. 

— Dar nu ţi-e clar? Avem doi intruşi insuportabili care-şi 
bagă nasul în orice se întâmplă... 

— Te referi la Hartmann de la Abwehr şi Gruber de la 
Gestapo? 

Să pui întotdeauna întrebări; să nu afirmi niciodată nimic; să 
nu-ţi exprimi niciodată părerea. Aceasta era o lecţie pe care 
Jodl o învățase de mult timp. 


— Dar la cine altcineva? izbucni Keitel. Ticălosul ăla 
înfumurat, Hartmann, m-a supus unui interogatoriu. Pe mine! 
şeful Oberkommandoului! 

Înfumurat? Jodl îşi reprimă un zâmbet. Hartmann - o simţise 
deja - era de departe cel mai inteligent şi cel mai periculos 
dintre cei doi investigatori. In mod limpede, acesta adoptase ca 
strategie exploatarea punctului slab al lui Keitel - vanitatea şi 
conştiinţa rangului său. 

— Şi ai protestat? întrebă Jodl, încă prudent. 

Nu puteai fi niciodată sigur în privinţa lui Keitel. Uneori îl 
supecta pe feldmareşal de simularea unei atitudini arogante şi 
a unei inteligenţe limitate. 

— Cum aş fi putut să protestez? urlă Keitel. Autoritatea lui 
provine direct de la Führer. Bănuiesc că următorul o să fie 
Gruber. Molusca aia grasă! 

— Oamenii ăştia nu au prea des ocazia să-i pună pe jar pe cei 
cu un grad mult mai mare, remarcă Jodl cu viclenie. O vor face 
cât mai bine, îşi vor prezenta rapoartele şi vor pleca. N-o să 
mai auzim de ei din nou. 

— Şi toată aiureala asta cu spionul sovietic din interiorul 
Vizuinii Lupului... 

— Fuhrerul e într-adevăr neliniştit... 

— Dar nu m-am referit la Fuhrer! 

Keitel îşi recuperă şapca, îşi apucă bastonul mai bine, îi 
aruncă lui Jodl o privire cruntă şi ieşi, trântind uşa. 

Chipul lui Jodl rămăsese lipsit de expresie când Keitel se 
referise la spionul sovietic. Acum, se aşeză încet, bătând în 
masă cu degetele mâinii drepte, ca şi când ar fi transmis un 
semnal Morse. 

Ceea ce spusese Keitel era adevărat. Atmosfera era 
tensionată înăuntrul graniţelor claustrofobe ale Vizuinii 
Lupului. În plus, era şi aşa destul de rău să trăieşti în climatul 
acesta nesănătos - în apropiere, în pădurile dese de prin 
împrejurimi, se aflau atât mlaştini, cât şi lacuri. Ceaţa 
insuportabilă, înşelătoare, alunecoasă ce se strecură printre 
copaci era de-a dreptul deprimantă. Şi, pe deasupra, îi mai 
apucase şi febra spionilor! 

Încă de la sosirea lui Hartmann şi Gruber, Jodl remarcase 
schimbarea din relaţiile personale. Neîncrederea plutea în aer, 
ca ceața cenuşie dusă de vânt. Conversaţiile deveniseră forţate 


şi nesigure. Jodl era convins că Hartmann - cel mai inteligent 
dintre cei doi - crea deliberat această stare de spirit, pentru a-l 
pune pe spion sub o presiune insuportabilă... 

Insuportabilă? Era ciudat cum i se ivise cuvântul acesta în 
minte. Era acelaşi cuvânt pe care Keitel îl folosise de două ori 
de la venirea sa, vorbind cu emfază despre interogatoriile lui 
Hartmann. Jodl se uită la ceas. Era ora conferinţei de prânz. 

Se ridică, îşi puse şapca, îşi îndreptă haina şi se privi într-o 
oglindă de perete. Şapca era potrivită la unghiul obişnuit, 
căutat. Incerca întotdeauna să dea aceeaşi impresie - Fuhrerul 
detesta schimbările de conduită la ceilalţi. Iar astăzi, după cum 
bănuia Jodl, vor vedea o nouă amplasare a trupelor pe frontul 
de est. 


Era seara zilei în care Keitel îl vizitase pe Jodl. În adâncurile 
pădurii de pin, în mijlocul ceţei ce se rotea în vârtejuri, o 
siluetă sta ghemuită peste „ascunzătoare”. 

Buştenii care ascundeau intrarea fuseseră daţi la o parte, 
dând la iveală emițătorul de mare putere. Cu ajutorul unei 
lanterne mascate, căci se lăsase o noapte fără lună, degetele 
expertului încheiară de transmis mesajul. 

Care fusese precedat de cuvântul „Wagner”. Acesta indica 
faptul că mesajul privea dispozitivele armatelor. „Olga” ar fi 
însemnat că mesajul privea mişcările forţelor aeriene. 

Silueta ghemuită, care părea cu puţin mai mult decât o 
fantomă în noaptea acoperită de ceaţă, cercetă cadranul 
luminat al ceasului şi aşteptă. Rareori venea un mesaj din 
direcţia opusă, plecând din Elveţia şi îndreptat spre Prusia 
Orientală. Dar, dacă există vreunul, trebuia să fie transmis din 
Lucerna în următoarele două minute. Trecură cele o sută 
douăzeci de secunde - o pauză ce părea interminabilă. O mână 
tocmai căuta butonul de închidere... când aparatul începu să 
vorbească... 

RAHS. Semnalul de apel de la Lucy. Într-adevăr, era un 
mesaj în acea nopate. Vâri lanterna sub braţ; un creion şi un 
carneţel erau la îndemână pentru a primi seriile de puncte şi 
linii codificate. Mesajul fu foarte scurt. 

Operatorul închise aparatul, aşeză buştenii, se ridică, prinse 
o ramură şi scutură zăpadă ca să acopere orice urmă. 

După ce parcurse o anumită distanţă pe potecă, cu gheaţa 


trosnind sub picioarele sale, operatorul se opri din nou lângă 

un trunchi gros de copac, căută înăuntrul unei scorburi şi 

scoase o carte de coduri protejată de o învelitoare 

impermeabilă. Ghemuindu-se, îşi folosi lanterna pentru a 

decodifica mesajul, reaşeză cartea de coduri în ascunzătoarea 

sa şi se pierdu în ceaţă. Mesajul era o condamnare la moarte. 
Lichidează-l pe englez... 


În apartamentul său din îndepărtata Lucernă, Rudolf 
Roessler clipea nedumerit, stând în faţa dulapului ce ascundea 
emițătorul. Avusese impresia că era ceva neclar, închise clapa, 
ascunse aparatul şi se întoarse în scaun, când auzi pe cineva în 
spatele lui. 

— A, tu erai, Anna... 

— Dar la cine te aşteptai? întrebă femeia înaltă şi sprintenă, 
cu un zâmbet liniştitor. Uite nişte cafea. Ţi s-au aburit ochelarii. 
Ia dă-mi-i... 

El se ridică, închise dulapul, ţinând în mână o foaie hârtie în 
timp ce o urmă în salon. Incă buimac, se aşeză la o masă 
acoperită cu pânză şi îşi sorbi cafeaua, în timp ce Anna îi 
ştergea energic ochelarii. 

— Mă tot minunez de informaţia pe care a trimis-o 
Ciocănitoarea. Oare cine o fi? se întrebă el. 

— E mult mai bine să nu-i cunoaştem niciodată identitatea... 
şi, din fericire, nici n-o vom cunoaşte vreodată. Uite-ţi 
ochelarii... şi de ce ai transpirat tot? Noaptea e rece. 

— Moscova mi-a trimis un mesaj pentru Ciocănitoare. L-am 
transmis după ce am primit ultimele informaţii despre mişcările 
armatei germane - pe care i le-am retransmis apoi Cazacului. 
Mesajul  Cazacului către  Ciocănitoare era într-un cod 
necunoscut, aşa că n-am nici cea mai mică idee despre ce am 
transmis... 

Anna se încruntă. Această nouă desfăşurare a evenimentelor 
o îngrijora, dar încerca să nu o arate: 

— Este prima oară când se întâmplă să primim un semnal de 
la Moscova. Credeam că toate transmisiile vor fi în direcţie 
opusă, de la Ciocănitoare către Moscova... 

— Măsurile de rigoare le-am luat când am fost la Berlin, îi 
aminti Roessler. Ne-am pus de acord asupra semnalelor de apel 
şi a tot ce mai trebuia. Dar asta încalcă înţelegerea noastră cu 


Serviciul Secret Militar elveţian. Le-am dat de înţeles că va fi 
vorba de un schimb de informaţii într-o singură direcţie, aşa că 
ce ne facem cu noul mesaj? S-ar putea ca elveţienilor să nu le 
placă... 

— Vrei să înţeleg că sugerezi să nu trecem mesajul Cazacului 
Biroului Ha? 

— Tu ce-ai face? întrebă el, afişând nesiguranţă. 

— Las-o baltă, hotărî ea. Nu le spune nimic celor de la Biroul 
Ha... 

— Ce m-aş fi făcut eu fără tine, Anna? 

— Te-ai fi frământat cât e ziua de lungă. 

— Unde te duci? 

— Să le telefonez celor de la Biroul Ha şi să le cer să trimită 
un curier pentru mesajul de la Ciocănitoare. Ea făcu un gest de 
concediere înainte de a ridica receptorul, îţi sugerez să dispari 
când apare curierul. Du-te să-ţi faci somnul frumuseţii! 


Ninsoarea cădea peste zidurile Kremlinului. La ora două 
dimineaţa, în interiorul vechii citadele era o tăcere deplină. 
Lavrenti Beria îşi ştergea preocupat pince-nez-ul, în timp ce 
aştepta să se deschidă uşa din capătul camerei sumbre. Lângă 
el se foia iritat generalul Jukov, în uniforma sa strălucitoare. 

— Bună seara, domnilor. Sau ar trebui să vă spun bună 
dimineaţa? E trecut de miezul nopţii şi o nouă zi plină de 
evenimente ne stă înainte. Ar fi bine să n-o risipim... 

Cel care vorbise, Stalin, ieşi din umbră. Era un obicei al 
generalissimului, observase Beria, să apară pe neaşteptate în 
faţa oamenilor. Micul georgian, cu mâna stângă uscată şi ochii 
vicleni, ţinea în mâna dreaptă o altă blestemată de hârtie. 
Vreun mesaj de la Ciocănitoare, îşi închipui Beria. Ura reţelele 
pe care nu le putea controla. 

— Părerea dumitale asupra conţinutului, generale, ceru 
Stalin. Este vorba din nou despre pretinsul ordin german de 
luptă... 

Beria îşi păstră un chip lipsit de orice expresie, clipind în 
spatele pince-nezului. Îl lăsă pe Jukov să fie ţinta. Stalin era 
într-una dintre cele mai periculoase stări de spirit. Vorbea 
blând, adoptând tactica pisicii cu şoarecele. Jukov citi mesajul 
şi-şi spuse ca întotdeauna părerea: 

— Agentul ăsta ştie despre ce vorbeşte. Detaliile 


amplasamentului dispozitivelor germane coincid perfect cu 
imaginea mea despre întregul front. E probabil ca celelalte 
informaţii capitale despre rezerve să fie la fel de exacte. Pe 
baza acestor date, propun un atac înaintea dezgheţului - îi vom 
lua prin suprindere... 

— Garantezi o mare victorie? întrebă Stalin trăgându-se de 
mustață, în timp ce îl privea dintr-o parte pe generalul sovietic. 

— În război nu există garanţii... 

— Atunci vom mai aştepta puţin, până vom fi siguri de 
Ciocănitoare, siguri că nu este manipulat... 

— M-ar ajuta dacă aş şti cine dracu' mai e şi Ciocănitoarea 
asta, izbucni Jukov. Oare câţi ani o să ne ia până vom fi 
siguri...? 

Beria îşi ţinu respiraţia. Era foarte atent să nu se uite la 
niciunul. În următoarele şaizeci de secunde, Stalin putea foarte 
bine să ordone arestarea lui Jukov. Urmă o pauză apăsătoare, 
punctată de ticăitul rar al unei masive pendule vechi de două 
sute de ani, sprijinită de un perete. 

— Îţi sugerez să te întorci la cartierul general, replică Stalin 
într-un târziu, fără nicio emotie în glas. Şi să nu porniţi niciun 
atac încă. Doar măsurile defensive, aşa cum am fost de acord. 

Aşteptă până când Jukov părăsi camera, apoi îl invită pe şeful 
poliţiei sale să se aşeze lângă el, la masa alăturată, Aşezându- 
se, îşi scoase pipa, şi-o aprinse foarte încet şi, în tot acest timp, 
ochii săi îl studiară pe Beria care-şi strânsese mâinile umede în 
poală, ferindu-le vederii... 

— Într-o zi, Beria, va trebui să terminăm cu generalii ăştia. 
Între timp, avem nevoie de ei... ca să câştigăm războiul. 
Măreşte supravegherea lui Jukov... 


În Londra, pe Ryder Street, colonelul Browne se prefăcea că 
gândeşte cu voce tare, pentru a observa reacţiile însoţitorului 
său. Whelby se ocupa cu încuiatul unor dosare, înainte de a se 
aventura afară, în noapte. 

— Există oameni care se întreabă dacă n-ar trebui să căutăm 
o cale de înţelegere cu nemţii... Browne făcu o pauză. Apropo, 
n-ai primit niciun fel de încurajare în sensul ăsta din partea 
cealaltă, de când te-ai întors de la Madrid? 

— Niciun fel, minţi Whelby prompt. 

— Era doar o curiozitate, renunţă Browne salutând scurt din 


cap, când Whelby îi ură noapte bună cu aerul că se grăbeşte. 

Întâmplarea făcea ca Whelby să aibă stabilită o întâlnire cu 
Savitsky chiar în seara aceea. Unui agent îi place să aibă mereu 
ceva de raportat. Whelby transformă remarca întâmplătoare a 
lui Browne într-o decizie a politicii britanice. 

— S-ar părea că Lindsay este un emisar de pace din partea 
lui Churchill, spuse el în timpul scurtei întâlniri. Browne mi-a 
testat reacţia în faţa acestei idei cu mai puţin de două ore în 
urmă... 

Întorcându-se la Ambasada Sovietică, Savitski codifică din 
nou, personal, mesajul către Cazac şi îl duse în camera 
cifrurilor de la subsolul clădirii din Kensington Palace Gardens. 
Trei ore mai târziu, mesajul decodificat era citit de Stalin, care 
îl „consultă” pe Beria pentru a doua oară în noaptea aceea. 

— În cartierul general al lui Hitler situaţia devine confuză, 
comentă Stalin, în timp ce omul său de încredere citea mesajul. 

— Confuză? întrebă Beria. N 

— Confuză,  accentuă Stalin. [Ín acelaşi loc avem 
Ciocănitoarea, care se poate dovedi a fi cel mai important 
agent al nostru din război; apoi îl avem pe englezul ăsta, un alt 
spion antrenat. Cred că e pro-nazist. Presupunând că va depista 
Ciocănitoarea cu experienţa lui, atunci acest lucru ar trebui 
prevenit cu orice preţ. 

— Sunt de acord, rosti Beria semeţ. Soluţia este evidentă... 

— Îi trimitem Ciocănitoarei un semnal... 

Aşa fusese trimis mesajul către Ciocănitoare, via Lucy. 

Lichidează-l pe englez. Are luni o întâlnire cu agentul Aliat la 
Frauenkirche... 


Capitolul 15 


— Asta e nebunie curată! L-am implorat pe Führer să mă lase 
să trimit gărzi care să-l escorteze cu discreţie de la distanţă. Cu 
toate astea, a insistat să facă plimbarea asta prin pădure singur 
cu englezul! 

Martin Bormann nu-şi putea găsi liniştea, mişcându-se de 
colo-colo prin locuinţa Christei Lundt. Aceasta şedea ţeapănă 
pe scaunul de lângă uşa spre baracament. Dacă Reichsleiter-ul 
ar fi încercat să-i propună o relaţie amoroasă, aceasta ar fi 


putut fi o posibilă cale de salvare. Bormann îşi continuă tirada: 

— Singura protecţie a Fuhrerului e câinele său, Blondi... 
Transpirând din abundență, se opri şi-şi întinse mâinile în lături 
într-un gest de neputinţă. Ce crezi că s-o fi petrecând acum în 
pădure? 

— Probabil că Fuhrerul tocmai îşi ţine monologul, iar 
locotenet-colonelul de aviaţie îl ascultă. Nimic alarmant, sunt 
sigură... 

Cu un sfert de oră mai devreme, fata asistase la o scenă 
extraordinară. Lindsay şedea pe canapea şi discutau despre 
atmosfera care devenea din ce în ce mai tensionată pe măsură 
ce Hartmann şi Gruber îşi urmau investigaţiile lor separate. 

Uşa se deschisese brusc şi Fuhrerul apăruse în cadrul ei, 
nemişcat, ţinându-şi câinele în lesă. Purta haina militară de 
protocol şi şapcă. Se uitase fix la ei, în timp ce Lindsay şi 
Christa se ridicaseră în picioare. Incepuse brusc să vorbească. 

— Ia-ţi haina, comandorule. Trebuie să stăm de vorbă. Vom 
merge în pădure unde nu ne poate auzi nimeni... 

Buimăcit, Lindsay îşi pusese şi el haina şi căciula de blană de 
tip rusesc primită de la Guensche, care părea a-l fi luat pe 
englez sub aripa sa ocrotitoare. Il urmase pe Führer de-a 
lungul baracamentului şi la primul punct de control. 

Acum trecuseră prin toate trei punctele de control. Se 
plimbau unul lângă altul de-a lungul potecii largi, printre 
câmpurile minate, în adâncurile pădurii de pin acoperite de 
nea. Frigul era tăios, umed şi pătrunzător. Tăcerea profundă a 
acestor pustietăţi stranii se închise în jurul lor, în timp ce 
Fuhrerul vorbi: 

— Spui că există o facțiune doritoare de pace în Londra, dar 
că nu-l pot înlătura încă pe Churchill. Oare Londra a înnebunit? 
Ce-o să se întâmple dacă marea mea misiune în est eşuează? 
Hoardele comuniste vor da buzna în întreaga Europă. Marea 
Britanie şi America se vor confrunta cu un inamic neîndurător, 
al cărui unic scop va fi acela de a-i distruge. Nu vor mai avea 
niciodată pace. Chiar dacă sovieticii vor fi constrânşi să 
accepte pentru câţiva ani, o împărţire a Europei, tot nu se vor 
elibera niciodată de spaimă, spaima că, mai devreme sau mai 
târziu, barbarii comunişti asiatici vor deveni atât de puternici, 
încât îi vor copleşi. Iar atunci, un nou veac întunecat va cobori 
asupra Europei. America va fi izolată. Va fi numai o chestiune 


de timp până ce plaga comunistă va năvăli spre est, în China şi 
Japonia. Doar eu stau între Vest şi barbari... 

— Sunt anumiţi oameni în posturi importante din Londra şi 
Washington care văd toate astea, replică Lindsay, întorcând 
capul ca să prindă fiecare insesizabilă schimbare de cuvinte 
care se rostogolea ca un torent. 

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, de ce nu 
acţionează...? 

— Pentru că, interveni Lindsay cu fermitate, nu au încă 
puterea. O mare victorie germană în est ar ajuta... 

— Se apropie! îţi spun că se apropie! Vocea lui Hitler se 
ridicase şi nu mai fu acoperită nici chiar de ceața dusă de vânt. 
Aşteaptă să vină vara!!! Vara lui '43 va schimba cursul istoriei. 
Vocea şi comportamentul i se schimbară brusc. Acum vorbea 
liniştit, amabil: Ducele de Dunkeith, unchiul tău, te-a trimis la 
mine ca emisar al acestei facţiuni ce doreşte pacea? Am ştiut-o 
intuitiv îndată ce am aflat de sosirea ta... 

Hitler răspunsese singur la propria-i întrebare. Lindsay 
învăţa repede. Să te oferi voluntar cât mai puţin posibil. Liderul 
german avea propriile sale idei şi nu cerea decât confirmarea 
lor. Până acum, Lindsay îl găsea admirabil de bine informat. 
Trăgând de lesă, ca să controleze câinele, Fuhrerul continuă: 

— Am propuneri de pace precise, pe care să le prezinţi lui 
Churchill şi celorlalţi prieteni ai tăi. În schimbul încetării 
oricăror ostilităţi între noi, îmi voi retrage toate trupele din 
Franţa, Belgia, Olanda... toată partea ocupată a Europei de 
Vest. Apoi să mă lăsaţi să termin cu Stalin şi cu ideologia lui 
hidoasă. Americanii nu vor putea opera fără ajutorul britanic şi 
fără să utilizeze ca bază insulele voastre. 

— Chiar Churchill ar putea fi interesat de asemenea 
propuneri, răspunse englezul. El însuşi a început să se 
îngrijoreze, întrebându-se cât de departe poate pătrunde 
Armata Roşie în Europa. 

— Propunerile trebuie să fie elaborate până la cel mai mic 
detaliu. Asta o voi lăsa în seama lui Ribbentrop. E timpul să 
facă şi el ceva ca să-şi câştige existenţa, comentă Hitler 
sardonic. Ce păcat că lordul Halifax a fost trimis la Washington 
ca ambasador, medită Hitler. Era unul dintre conducătorii 
facțiunii pentru pace, nu-i aşa? 

— Şi dacă te gândeşti, replică Lindsay prudent, că atunci 


când Chamberlain a fost obligat să demisioneze, a oferit mai 
întâi funcţia de prim-ministru aceluiaşi Halifax. Ar fi fost alta 
situaţia dacă ar fi trebuit să vă înţelegeţi cu el, după 
Dunkerque... 

— Britania şi Germania şi-ar fi unit mâinile ca parteneri egali 
în cruciada împotriva bolşevismului. Moscova n-ar mai exista 
acum. Singurul meu motiv de a ataca Franţa a fost încercarea 
de a-mi asigura spatele, înaintea marii campanii împotriva lui 
Stalin. Şi s-ar părea că nimeni nu a înţeles de ce am acţionat 
aşa... 

Hitler rămase tăcut în faţa acestui gând. Continuară să 
meargă în tăcere câteva minute. În unele locuri poteca era 
acoperită cu un strat gros de muşchi şi bureţi pe care îi 
simțeau sub picior, ca şi când ar fi mers pe marginea unei 
mlaştini. Mirosul de pin jilav, încărcat de umezeală, le umplea 
nările. 

Erau pe punctul de a se întoarce în garnizoană. Hitler 
începuse să vorbească din nou când se auzi o împuşcătură. 
Lindsay văzu glontele înfigându-se într-un trunchi de copac, 
puţin la dreapta potecii. Zăpada de pe copac se scutură. Hitler 
se afla la stânga lui. Englezul vorbi în grabă: 

— Führer, vă rog să vă întoarceţi la Vizuina Lupului cât 
puteţi de repede. Eu voi încerca să localizez asasinul... 

— Al dracului porc laş! Ăştia nu sunt în stare nici măcar să 
tragă cum trebuie... 

Hitler se întoarse pe călcâie şi porni pe drumul pe care 
veniseră, cu umerii ridicaţi ca o marionetă, fără să schimbe 
pasul. Lindsay aşteptă cinci minute după ce silueta Fuhrerului 
dispăru, ascultând nemişcat. Hitler credea că supravieţuise 
unui nou atentat împotriva lui. Lindsay ştia mai bine. Glonţul îi 
fusese destinat lui. Se trăsese în mod clar pe lângă 
conducătorul german. 

Ajungând înapoi la primul post de control, fu arestat. „Pentru 
complicitate la încercarea de asasinare a Fuhrer-ului”... 


Christa Lundt se apropie de baraca unde era închis Lindsay. 
Un gardian SS cu un pistol-mitralieră se postă în faţa uşii, în 
timp ce ea se apropia cu o tavă pe care se aflau vase acoperite. 

— Nu este permis accesul. Herr Gruber... 

Se uită fix la SS-ist, într-un mod rece şi dispreţuitor. Când 


vorbi, vocea îi era ascuţită şi tăioasă: 

— I-am adus prânzul. Din ordinul Fuhrerului! Sau vrei să te 
trezeşti pe frontul de est? Ai cinci secunde să te dai la o parte 
din drum... 

Gardianul ezită. Nehotărârea se citea pe toată faţa lui. 
Christa începu să se întoarcă din drum. SS-istul se dădu repede 
la o parte, atât de zguduit de aluzia ei la Rusia, încât uită să 
verifice conţinutul tăvii. Ea îi sugeră prin gesturi că ar trebui 
să-i deschidă uşa. N 

— Ai maniere de porc, comentă ea. Inchide naibii uşa aia din 
spatele meu... 

Lindsay era lungit pe o canapea, citind ziarul. Când o văzu, 
se grăbi să curețe o masă ca să poată aşeza tava pe ea. Fata se 
aşeză şi vorbi cu voce scăzută: 

— Apucă-te să mănânci câtă vreme e încă fierbinte. Şi acum, 
explică-mi ce-i cu toată prostia asta, cum că tu ai fi încercat să-l 
ucizi pe Fuhrer? 

— Ticălosul ăla de la Gestapo, zise Lindsay, ridicând vasul 
care acoperea mâncarea. Friptură şi cartofi. Era mort de 
foame. Mânca şi vorbea printre îmbucături. Gruber pretinde că 
a percheziţionat camera mea în timp ce eram în pădure. A scos 
un set de fotocopii al ultimelor directive militare, spunând că 
le-a găsit ascunse sub salteaua de aici, din dormitor. Ce să-ţi 
spun, genială ascunzătoare! 

— Ultimele directive? Păi pot contesta aşa ceva. Ai fi avut 
nevoie de accesul la un copiator... 

— Stai că asta nu e tot. Friptura e excelentă, zise Lindsay şi 
îşi îndesă cu furculiţa o bucată mai mare în gură. Să mănânci 
de câte ori ai ocazia. Asta era regula numărul unu din manualul 
de antrenament de pe Ryder Street. Gruber pretinde, continuă 
el, că eu l-am atras pe Fuhrer într-o capcană, un atentat... 

— Fuhrerul se cam îndoieşte de asta, interveni Christa. 
Gruber ar fi vrut să te facă să zbori tocmai la sediul său din 
Berlin. Fuhrerul a zis „Nu”. Nu i-a permis lui Gruber decât să 
te consemneze în baraca ta până când incidentul va fi 
investigat. 

— Asta este ceva. Lindsay se şterse la gură cu şerveţelul pe 
care i-l adusese şi se uită la ea. Ar fi mai bine să ştii şi că 
Gruber încearcă să ne bage pe amândoi în aceeaşi oală. A 
trimis un mesaj la Berlin prin teleimprimator şi a cerut dosarul 


tău complet. 

— O, Doamne! _ 

Sângele pierise din obraji Christei. Işi strânse degetele 
subţiri de la o mână în jurul încheieturii celeilalte, ca şi când ar 
fi închis cătuşe invizibile. Lindsay, încă prudent, o privi în timp 
ce turnă cafea dintr-un vas de metal. Când vorbi, tonul lui 
încerca să pară degajat: 

— Există ceva incriminator în acel dosar? 

— Gruber îl poate face să fie. Dintr-o dată, fata îşi recăpăta 
stăpânirea de sine. Sunt înregistraţi acolo oameni pe care i-am 
cunoscut în trecut, oameni care au căzut în disgrație de când 
am fost investigată ultima oară. In special fostul meu logodnic, 
Kurt. A fost executat pe frontul de est. Nimeni nu ştie însă că 
am fost logodiţi, ci doar că mi-a fost prieten apropiat. 

— Sunt trecuţi acolo şi presupuşi membri ai rezistenţei? 
Kurt, de exemplu? 

Fata încuviinţă din cap. Calmul ei era aproape enervant. 

— Acum ştii de ce s-ar putea să am nevoie de o cale de 
scăpare de aici. N-am mai fost investigată de mult timp. 

— Situaţia de aici e cam complicată, remarcă Lindsay. Dar 
situaţiile complicate pot fi exploatate. Spune-mi, ce ştii despre 
Gustav Hartmann? E ceva ciudat la omul Abwehrului. Ni-l 
putem face aliat, convingându-l să-l neutralizeze pe Gruber - 
Gestapo-ul detestă Abwehr-ul, iar sentimentul e reciproc. Pe de 
altă parte, Hartmann este mult mai deştept... 

— Totuşi, nu prea văd cum o să-l faci pe Hartmann să ne 
ajute. Fata părea iritată, frustrată. Christa Lundt fie era una 
dintre cele mai mari actriţe din lume, fie spunea adevărul. 
Oricum, continuă ea îngrijorată, nici tu nu te afli într-o situaţie 
mai bună... 

— Cum ar spune Führerul într-o situaţie dificilă, ar cam fi 
timpul să ne vină şi puţin noroc în ajutor... 


Fata se reîntoarse în mai puţin de o oră, închizând uşa cu 
grijă, apoi se uită în jurul camerei şi, după ce aruncă o privire 
scurtă celorlalte uşi închise, puse o întrebare mai mult cu 
mâinile. 

— Suntem singuri, îi spuse Lindsay. 

— În cazul ăsta, am să-ţi aduc nişte veşti minunate. 
Renunţând la prudenţă, se repezi înainte şi se aşeză aproape de 


el pe canapea. Luându-i mâinile amândouă, îşi apropie chipul 
de al lui. Fuhrerul tocmai a luat una dintre deciziile lui 
fulgerătoare. Toată lumea, chiar şi Bormann, a fost uluită. 
Procedează astfel tocmai pentru a-i descumpăni chiar pe cei 
care-i sunt apropiaţi, precum şi din motive de securitate. lan, 
trebuie să plecăm imediat cu toţii la Obersalzberg! Hitler îşi 
mută temporar cartierul general la Berghof! 

— Ce înseamnă imediat? întrebă Lindsay. 

— În două ore! Există o cale ferată pe aproape... 

— Am văzut-o... 

— Trenul e deja aici. O, lan, nu-i aşa că e minunat! lar tu vei 
veni cu noi. Führerul te priveşte ca pe o posibilă legătură cu 
facțiunea de pace din Anglia. Puțin noroc, de asta ziceai că 
avem nevoie! 

Cum stăteau împreună pe canapea, relaţia dintre ei se 
schimbă brusc. Formidabila uşurare pe care le-o aducea 
perspectiva plecării din Vizuina Lupului îi eliberă de inhibiţii. 
Lindsay făcu un efort de a se concentra asupra problemelor 
practice. 

— Când va sosi dosarul tău de la Berlin? 

— Mâine cel mai devreme. Fata care se ocupă de registre e o 
prietenă de-a mea. Va amâna trimiterea aici cât de mult va fi 
posibil... 

— Când poate ajunge dosarul la Berghof cel mai devreme? 

— La cinci zile după ce părăsim Vizuina Lupului. lar Gruber 
vine cu noi. 

Entuziasmul îi dispăru din voce. Era, până la urmă, doar o 
scurtă grațiere, reflectă Lindsay. Era acum pe jumătate convins 
că Christa era sinceră - o legătură cu facțiunea antinazistă. 

— Ar fi mai bine să nu te îngrijorezi - mai mult de atât nu 
îndrăzni s-o încurajeze. 

Ea îi ţinea încă mâinile. Se aplecă uşor în faţă şi buzele ei îi 
atinseră buzele, delicat la început. Apoi braţele îl înconjurară şi 
îşi apăsă buzele flămânde peste ale lui, cu sânii bine dezvoltați 
atingându-i pieptul. Încet, cu o putere surprinzătoare, se aplecă 
pe spate peste canapea, trăgându-l după ea. Tempo-ul 
îmbrăţişării deveni alert. Cu mâna stângă dibui butonii de la 
bluza ei şi-i deschise cu abilitate. „Da, da, da!” şoptea ea cu 
răsuflarea tăiată. Continuă să se agaţe de el cu disperare, de 
pară el ar fi fost singurul care o putea feri de pericole. Lindsay 


se opri brusc. 

— În orice moment poate să dea cineva peste noi... 

După plecarea ei, deschise cartuşul de ţigări pe care ea i-l 
dăduse ca dar de plecare. Se gândi la o mie de lucruri în timp 
ce-şi aprinse una, încercând să-şi ordoneze ideile. 

La Berghof... cu trenul. Asta însemna că destinaţia lor finală 
era probabil Salzburg, iar de acolo cu coloana de motociclete 
până la adăpostul din munţi. Salzburg! Pe linia principală spre 
Munchen... 

Miinchen! Întâlnirea stabilită cu misteriosul Paco, cel care 
avea puterea de a-l scoate peste frontieră în Elveţia. Tot ce 
avea de făcut era să exploateze rivalitatea dintre Gestapo şi 
Abwehr, pentru a-i ţine pe amândoi sub control. Ce naiba, era 
mai degrabă un joc de copii! Gândurile lui Lindsay se tulburară 
în timp ce-şi împacheta lucrurile în valiza pe care i-o adusese 
Christa. 

Cel puţin, aflase răspunsul la cele două întrebări care îi 
preocupau pe cei de pe Ryder Street. Dar ceea ce îl izbise 
fusese recenta lui plimbare prin pădurea de pin. Avea impresia 
copleşitoare că Fuhrerul juca un rol, rolul de Fuhrer. 

La suprafaţă Hitler era Hitler, omul cu care discutase pe 
îndelete în Berlin, înainte de izbucnirea războiului Dar fiecare 
mişcare a mâinii, modul în care mergea, schimbările de 
expresie - toate erau oarecum exagerate, ca la un actor care 
joacă un rol. Lindsay încerca să treacă peste şocul provocat de 
acest gând şi să-l accepte. Era convins că se aflase în prezenţa 
unei dubluri a unui doppelganger... 

Încă pe jumătate cufundat în gânduri, închise cu zgomot 
încuietorile valizei. Când auzi o bătaie în uşă, aproape sări în 
sus. 

— Cine e? strigă el. 

— Hartmann... 

— Puteţi intra... 

Vocea şi manierele lui Lindsay erau arogante şi sigure, cu 
totul altfel decât ar fi trebuit să fie cele ale unui prizonier 
suspectat de Dumnezeu ştie ce. Neamţul cu ochii cenuşii intră, 
închise uşa şi se uită la valiză. 

— V-aţi pregătit pentru o călătorie lungă după câte văd... 

— Dar habar n-am cât de lungă! şi aş vrea să ştiu, pentru 
numele lui Dumnezeu, pe ce drum o vom lua ca să ajungem din 


mlaştinile Prusiei Orientale până în Alpii Bavariei? 

— Asta e o informaţie secretă. Eu aş vrea să aflu de cea 
trebuit să faceţi o asemenea călătorie aventuroasă până aici. 
Nimeni nu ştie prea bine, sunt convins. Totuşi... 

— Dar asta nu e informaţie secretă, replică Lindsay în timp 
ce omul Abwehrului se lăsă pe canapea. Am venit numai pentru 
a stabili o legătură între Führer şi anume elemente influente 
din Marea Britanie, care îşi dau seama că Rusia este adevăratul 
lor duşman... 

Neamţul îşi încrucişa picioarele, îşi scoase pipa şi o aprinse, 
îndesând tutunul cu degetul arătător. Ochii săi nu se dezlipeau 
de pe chipul englezului, în timp ce se gândea ce să răspundă. 
Lindsay simţi că se află în faţa unuia dintre cei mai 
experimentați anchetatori din tot Reich-ul. 

— Şi care ar fi aceste elemente influente despre care 
vorbeşti? întrebă el în cele din urmă. 

— Asta într-adevăr este informaţie secretă. Întrebaţi-l pe 
Fuhrer... 

Păstrează răspunsurile scurte, nu intra în amănunte şi, mai 
presus de toate, nu te lăsa prins în capcana de a conversa liber 
cu Hartmann. La suprafaţă, neamţul părea un om de treabă, 
mai degrabă un funcţionar civil inteligent decât membrul uneia 
dintre cele mai dubioase organizaţii din Germania hitleristă. 

— lar aiureala asta că pasă-mi-te ai fi implicat într-un 
atentat... 

Hartmann făcu o pauză, pentru a-i da timp englezului să 
adauge vreun comentariu. Lindsay rămase tăcut, aprinzându-şi 
încă o ţigară din pachetul procurat de Christa. 

— S-ar părea că eşti în termeni buni cu Christa Lundt, 
remarcă Hartmann, schimbând subiectul fără niciun 
avertisment. 

— Presupun că îi trezesc curiozitatea pentru că sunt englez... 

— S-a ataşat foarte mult de dumneata de când ai venit. Am 
aflat că era foarte retrasă înainte. 

— Aşa o fi, dacă spuneţi dumneavoastră. 

Hartmann se ridică şi zâmbi: 

— O cam scăldăm amândoi. Am din ce în ce mai mult 
impresia că ai fost antrenat ca să rezişti oricărei forme de 
interogatoriu. 

— Dumneata n-ai fi precaut dacă ai avea oameni ca Gruber 


adulmecând prin preajmă? replică prompt Lindsay. Asta nu 
înseamnă că vă pun pe picior de egalitate cu Gestapo-ul... 

Era rândul englezului de a studia reacţiile celuilalt. 
Hartmann, care tocmai îşi scutura pipa într-o scrumieră, se opri 
şi se uită la Lindsay pe sub sprâncenele-i stufoase. Un fel de 
mesaj trecu de la unul la celălalt, ceva insondabil. 

— Vom mai vorbi la Berghof, spuse Hartmann, strângându-şi 
centura hainei de ploaie. L-ai cunoscut pe Führer înainte de 
război? 

— Ne-am întâlnit în Berlin... 

— Ca observator din afară, n-ai simţit nimic deosebit în 
atmosfera de la Vizuina Lupului? 

— Ba da, de când aţi sosit dumneavoastră şi Gruber... 

— O atmosferă de neîncredere generală, nu-i aşa? Oameni 
uitându-se suspicios la cei pe care îi cunoşteau de ani de zile, 
ca şi când trădarea ar pândi garnizoana de undeva de sus? 

— Ar trebui să ştiţi mai multe decât mine în această 
privinţă... 

— Oare! 

Pe punctul de plecare, Hartmann se întoarse, cu mâna pe 
clanţa uşii. Chipul îi deveni aspru, stătea foarte drept şi se uita 
la Lindsay, în timp ce vorbi repede: 

— Oare! repetă el. Comandorule, nu eşti prost. Sunt aici 
pentru prima oară în viaţa mea. Dumneata te afli aici de mai 
bine de două săptămâni! Fuhrerul posedă ceea ce noi numim în 
Germania al şaselea simţ - capacitatea de a simţi când ceva nu 
e în regulă, înainte de a descoperi sursa acestui sentiment 
incomod. La fel şi eu, o spun cu toată modestia, sunt acreditat 
ca având ceva din această însuşire. Să fie vorba într-adevăr de 
posibila prezenţă a unui spion sovietic? Sau o fi altceva ceea ce 
simt, fără să-mi pot da seama ce descopăr? Avionul tău te-a 
purtat întâi la Berghof, înainte de a veni aici. Ce ai observat 
acolo? Ajută-mă, comandorule. Pot fi un aliat folositor... 

— N-am nici cea mai vagă idee despre ce vorbiţi, replică 
Lindsay fără ezitare. 

— Foarte bine! Dar te avertizez... vom mai sta de vorbă... 


Trenul Fuhrerului, numit în mod curios Amerika, mergea cu 
viteză mare. O rafală de vânt îngheţat, dinspre vreo uşă sau 
fereastră deschisă, străbătea coridorul, în timp ce Lindsay 


privea în lungul lui zărind vag o siluetă zveltă la capătul 
vagonului. Începu să alerge. Silueta îi semăna Christei. 

Se aflau undeva în munţi, la multe ore distanţă de 
Rastenburg, în Prusia Orientală. Era aproape miezul nopţii. Din 
cauza camuflajului, coridorul era slab luminat de lămpi albastre 
ce aruncau din tavan  licăriri  fantomatice. Toate 
compartimentele pe lângă care trecuse aveau transperantele 
trase. Pasagerii dormeau. 

Lindsay nu putuse să doarmă şi astfel observase silueta 
familiară a unei fete trecând pe lângă geamul său, pe coridor. 
Deschisese şi închisese uşa la loc fără zgomot. Fata părea că se 
furişează, ceea ce îi trezise curiozitatea. Acum era de-a dreptul 
alarmat. 

Frigul îi biciuia faţa. Aerul îngheţat mirosea a zăpadă. Bănuia 
că tocmai traversau Cehoslovacia, poate chiar munţii Tatra. 
Coridorul era pustiu, cu excepţia siluetei. lar ușa de la capătul 
culoarului era deschisă... 

Christa Lundt stătea în cadrul uşii, cu o mână pe o bară, cu 
cealaltă ţinând uşa deschisă. Era atât de absorbită privind în 
întuneric, încât nu-l văzu venind. Când observă cât de nesigur 
stătea agăţată acolo, Lindsay se sperie. 

Ajunse lângă ea. Fata îl văzu şi făcu un pas în gol. El îi 
înşfăcă braţul, o trase înapoi şi o târi spre latura opusă a 
vagonului. Întinzând braţul, apucă uşa masivă, o trase înăuntru 
şi o închise. Prinsă între toaletă şi capătul vagonului, fata 
încercă acum să deschidă uşa opusă, apăsându-i clanţa. El o 
prinse din nou, brutal şi cu ambele mâini. 

— Christa! Nu fi nebună? Sau vrei să te sinucizi...? 

— lan! Fata tremura uşurată. Credeam că e Hartmann. 
Trebuie să fug din tren înainte ca Gruber să primească detaliile 
acelui dosar din Berlin. Sunt gărzi în toate gările. Doar când 
trenul e între staţii aş putea scăpa... 

— Intră aici... Deschise uşa toaletei. Gărzile patrulează pe 
coridoare din timp în timp. Nu prea e loc, dar trebuie să 
încăpem cumva. 

Dedesubtul lor, roţile grele clănţăneau într-un ritm monoton, 
hipnotic. O aşeză pe capacul închis şi la licărul luminii albastre, 
scutură fulgii de zăpadă de pe haina şi căciula ei. 

Fata purta cizme de piele, înalte până la genunchi, o haină de 
blană şi o căciulă de blană în stil rusesc. Căldura caloriferelor 


din compartimentul alăturat pătrunsese şi în toaletă, iar zăpada 
pe care el o scuturase pe podea începuse deja să se topească. 

— Acum, zise el, spune-mi ce aveai de gând să faci, de fapt. 
Bănuiesc că era o tentativă de sinucidere, din moment ce trenul 
gonea cu o asemenea viteză... 

— Se mişca foarte încet când am ajuns eu în dreptul uşii şi 
am deschis-o, spuse ea cu amărăciune. Apoi, brusc, a luat 
viteză. Când ai apărut tu, eram sigură că e Hartmann, aşa că 
am decis să mă arunc, pentru că, oricum, aş fi ajuns curând tot 
acolo... 

Lindsay studie structura delicată a chipului ei, înclinarea 
sfidătoare a capului în timp ce se uita în sus spre el. Asta era 
fata cu care făcuse dragoste. lar ceea ce spunea era confirmat 
de fapte pe care acum şi le amintea. 

Trenul mergea într-adevăr foarte încet în momentul în care 
ea trecuse pe lângă geamul lui, probabil urcând un povârniş 
abrupt. Se sculase, deschisese uşa compartimentului, când pe 
neaşteptate îşi mărise viteza. Trenul ajunsese în vârful 
povârnişului, iar şinele începuseră să coboare panta. Ea păru 
că-i citeşte gândurile în timp ce continua să-l privească. 

— Tocmai deschisesem uşa când al naibii tren a început să ia 
viteză. Dacă aş fi sărit imediat, poate m-aş fi descurcat - sunt 
destul de bine făcută... 

— Am avut ocazia să mă conving, nu demult, interveni el. 

— Acum vorbeam serios, i-o tăie ea. Dar ştii cum e - nu eşti 
prea sigur, aşa că eziţi. Cel puţin, eu am ezitat, între timp 
trenul prinsese viteză mare. Speram că va încetini din nou. 
Suntem aproape de graniţa cu Austria, şi cum limba mea e 
germana... 

— Ştii că eşti de-a dreptul nebună? Afară temperatura 
trebuie să fie sub zero. Ai face mai bine să aştepţi până 
ajungem la Berghof. Cât timp crezi că mai ai până când Gruber 
va pune labele lui unsuroase pe dosarul tău? 

— În trei zile minimum... dacă vor grăbi lucrurile. 

— Atunci trebuie să fim deja pe drum în mai puţin de trei 
zile... zise Lindsay de parcă s-ar fi rugat. 

O privea ca un om de ştiinţă ce studiază un obiect la 
microscop. O făcuse, se dăduse de gol în faţa ei. Dacă era o 
şansă din o sută să se fi înşelat, şi ea să-l fi dus de nas pentru a- 
l] da pe mâinile lui Gruber, atunci avea o singură cale de 


scăpare: s-o sugrume şi să-i arunce cadavrul din tren, în timp 
ce acesta mergea prin colţul acela izolat al Europei. 

Lindsay simţea că-i transpiraseră palmele. I-ar fi alunecat pe 
gâtul zvelt, atrăgător, dacă ar fi încercat s-o sugrume. Va trebui 
s-o lovească cu capul de conducta de apă ce trecea chiar prin 
spatele locului în care stătea ea. Doamne, Dumnezeule... 

— Vrei să spui că am avut dreptate în privinţa ta tot timpul? 
Poţi să-mi faci rost de un... 

Lacrimi de uşurare, de uimire, de epuizare nervoasă? 
Lindsay n-avea nici cea mai mică idee, dar ochii ei se 
umpluseră de lacrimi, apoi strânse din dinţi în timp ce căută 
ceva pe sub haină, găsi o batistă şi se şterse. In continuare ar fi 
putut fi doar un rol... 

— De ce trebuie neapărat să găseşti o cale de a ieşi din ţară? 
întrebă el aspru. Am nevoie să aflu adevărul. Nu te mai juca cu 
cuvintele. Tot adevărul... 

— M-ar putea asocia cu mişcarea antinazistă. Kurt era 
suspect, aşa că l-au trimis în Rusia. Dar nimeni nu ştia. 

Vorbea pe nerăsuflate cu fraze scurte, aparent încă sub stare 
de şoc, urmărindu-l îndeaproape. Era extraordinar, reflectă 
Lindsay, felul în care femeile, deşi copleşite de emoţii 
puternice, mai pot încă, probabil cu o altă parte a minţii lor, să 
verifice efectul pe care îl au asupra unui bărbat. Indoindu-se 
din nou de sinceritatea ei, o probă în continuare. 

— Spui că aparţii mişcării subversive antinaziste... 

— M-am alăturat lor după moartea lui Kurt. Nu prea am făcut 
mare lucru până acum. 

— Ce-ai făcut, de fapt? Ce mişcare subversivă? Cea 
comunistă? 

Ea tresări speriată. 

— Doamne, nu! E vorba de oamenii generalului Beck... 
militarii. Din când în când, Beck reuşeşte să trimită unul dintre 
oamenii lui la Vizuina Lupului. Întotdeauna cer detalii despre 
sistemul de securitate... 

— Ai putea fi un spion sovietic, lovi el din nou. 

— Doamne! Tu eşti nazist. O să mă predai... 

— Taci un minut şi lasă-mă să mă gândesc. Nimeni n-o să te 
predea nimănui. 

Lindsay era confruntat cu cea mai dificilă decizie a vieţii sale. 
Ar putea avea încredere în ea. l-ar putea fi foarte folositoare, 


ajutându-l să scape din Germania. Dar doi fugari ar dubla 
pericolele. O dată ce s-ar angaja în aşa ceva, s-ar simţi 
responsabil pentru ea. Nu ar mai exista cale de întoarcere. 

lar Lindsay era un singuratic. Se sfia instinctiv să împartă 
situaţii delicate cu vreun bărbat sau cu vreo femeie. Nu poţi şti 
cum naiba reacţionează în momente de criză, şi vor fi momente 
de criză, poate implicând crime, îşi reaminti el cu îndârjire. 

— Cunoşti drumul pe calea ferată de la Salzburg? 

Incă precaut, formulă întrebarea cu prudenţă. Ea aprobă din 
cap. 

— Spre Viena? îl ştiu bine, spuse. Şi celălalt drum înapoi la 
Munchen. Am locuit acolo înainte de război. O dată ajunşi la 
Berghof nu va mai fi scăpare... 

— Am putea fura un mijloc de transport, sugeră el. 

— Nu merge, sunt prea multe posturi de control. Ar şti 
drumul pe care am luat-o îndată ce se va da alarma, şi se va da 
înainte de a reuşi să scăpăm. Va fi de ajuns un telefon la un 
punct de control prin care n-am trecut încă... 

— Atunci trebuie să fie Salzburg? 

— Trebuie. E ultima noastră şansă. 


Capitolul 16 


O mână durdulie şterse geamul îngheţat, făcând un cerc prin 
care se vedea o imagine a munţilor austrieci învecinaţi. 
Frământându-se agitat într-un fotoliu al vagonului-restaurant 
din trenul Fuhrerului, Martin Bormann se uita la privelişte fără 
să o vadă. Ritmul roţilor începuse să scadă: se apropiau de 
Salzburg. 

— Vreau să te ocupi personal de îndeplinirea acestui ordin, i 
se adresă Bormann celui care stătea în partea opusă a mesei. 

— Dorinţa dumneavoastră este pentru mine poruncă, 
răspunse Gruber. 

Cu Bormann îţi puteai permite să sari peste cal cu 
linguşelile. Nicio afişare exagerată a respectului nu era prea 
mare. Niciun om, observase Gruber, nu era mai conştient de 
poziţia pe care o deţinea decât Reichsleiter-ul. Erau singuri în 
luxosul vagon-restaurant. Fotoliile turnante aveau nasturi pe 
spătar şi erau îmbrăcate în piele. Reichsleiter-ul era aproape 


înghiţit de fotoliul său. Creştetul capului său rotund nu ajungea 
până la marginea de sus a acestuia. Văzut din spate, scaunul 
părea gol. Bormann îşi lăsă mintea să colinde. 

În curând vor fi în interiorul Berghofului unde izolarea era 
mult mai mare decât în zona ceţoasă de la Vizuina Lupului. 
Căsătorit, cu nouă copii, Bormann nu se mai culcase cu o fată 
de câteva săptămâni bune. Şi-o dorea pe aroganta, distanta 
Christa Lundt. Nu-şi putea scoate fata din minte. La Berghof... 

— Sunt îngrijorat din cauza acestui afurisit comandor englez, 
îi spuse el ofițerului de la Gestapo. Iar Fuhrerul e în continuare 
convins că există un spion sovietic printre cei din anturajul său, 
storcându-ne informaţii vitale. 

— Dar eu îmi continuu investigaţiile... protestă Gruber. 

Bormann îi închise gura cu un gest nerăbdător. 

— Te voi socoti personal responsabil cu problema securităţii 
la Salzburg, când vom părăsi trenul şi ne vom îndrepta spre 
coloana de maşini care ne vor duce la Berchtesgaden. Vei 
prelua comanda, inclusiv pe cea a detaşamentului SS. Se 
aplecă înainte şi se uită fix la Gruber peste lampa mică, cu 
abajur roz, de pe masa pregătită pentru micul dejun. Vei fi cu 
ochii pe oricine încearcă să părăsească trenul, fără să se 
alăture convoiului de maşini. 

— Cu întreg detaşamentul SS sub controlul meu, vă asigur, 
Reichsleiter, că nu va scăpa nimeni... 

— Ascultă-mă! N-am terminat, îl repezi Bormann. Vreau să 
aranjezi în aşa fel, încât SS-işti să coboare din tren chiar în 
momentul în care se opreşte. Foarte discret! Trebuie să-şi 
ascundă prezenţa. În felul acesta vom prinde în capcană pe 
oricine încearcă să scape. Ai înţeles? 

— Bineînţeles, spuse Gruber, ridicându-se nesigur. Cu 
permisiunea dumneavoastră, aş vrea să încep pregătirile 
imediat. 

— Comandantului SS i-au fost date deja toate instrucţiunile... 

Bormann îl concedie pe Gruber cu un gest scurt, continuând 
să privească pe geam. Era obosit şi, în mod normal, ar fi trebuit 
să doarmă la acea oră. Fuhrerul obişnuia să-l ţină de vorbă în 
compartimentul său, înainte de a se retrage, un obicei pe care 
Bormann se deprinsese să-l copieze. 

Câteva minute mai târziu, maiorul Hartmann apăru în 
vagonul-restaurant purtând o servietă mică. 


— Cei de la SS fac unele manevre. Mi-ar fi de mare folos 
dacă aş şti ce se întâmplă, observă Hartmann cu amabilitate în 
timp ce decojea un ou fiert tare. 

Vagonul începea să se umple de pasagerii care veniseră să-şi 
ia micul dejun. Jodl făcu o glumă cu ofiţerul Abwehrului când 
trecu pe lângă masa lor. Fu urmat de Keitel, care trecu pe 
lângă ei cu gâtul ţeapăn, fără să arunce vreo privire la stânga 
sau la dreapta. 

— Te rog să vorbeşti mai încet, răspunse Bormann, iritat, 
răsucindu-se în scaun. Masa din spate nu era ocupată, ca şi 
cele dimprejur. Automat, toată lumea se ferise de orice 
vecinătate cu Bormann. 

— Nu ne poate auzi nimeni, remarcă Hartmann. Nu sunt 
prost, şi era mai mult decât evident că Gruber conducea un 
exerciţiu secret. Din fericire, nu era nimeni prin preajmă care 
să fie martorul mascaradei sale. 

— Mascarada, replică Bormann sarcastic, implică o 
operațiune pe care eu i-am ordonat s-o conducă. Gara de la 
Salzburg e asigurată. 

Trenul nu se mai mişca, iar Hartmann folosi un şervețel 
pentru a şterge o porțiune din pojghița opacă de pe geam. 
Privirea îi întâlni un peron pustiu. Nu făcu niciun comentariu, 
dar absenţa oricărui membru al personalului gării dădea un aer 
nefiresc locului. 

— Din ordinul Führerului? întrebă Hartmann solemn. 

— Din ordinul meu. Führerul încă doarme. Vom lua toți micul 
dejun, nu ne grăbim. Oricum, înseamnă că-l vom scula pe 
Führer devreme, dar, cel puţin, va dormi ceva. Ceea ce nu pot 
spune că am făcut eu... 

— Mâncati, o să vă calmeze. 

Hartmann se uita în farfurie când vorbi, aşa că, aparent, nu 
văzu expresia furioasă de pe chipul lui Bormann. Ofiţerul ăsta 
al Abwehrului era un tip ciudat, mult prea independent pentru 
a fi pe gustul lui Bormann. Ce păcat că avea în buzunar foaia 
semnată de Hitler, care-i dădea aceleaşi puteri nelimitate ca şi 
lui Gruber. 

Bormann turnă cafea din cană cu mâna stângă şi aruncă în 
acelaşi timp o privire la ceas. Într-o oră vor începe să 
părăsească trenul. Capcana va fi întinsă. 


Lindsay, care împărţise compartimentul cu Hartmann, avu 
grijă să rămână cu ochii închişi când neamţul ieşi pe coridor 
pentru a merge să-şi ia micul dejun. Roţile continuară să ţăcăne 
ritmic în capul său, chiar după ce trenul se oprise. Ghici că 
ajunseseră la Salzburg. Ferestrele erau aburite şi umede, aşa 
că era imposibil să vadă afară. 

Îl lăsase pe Hartmann să plece de unul singur, deoarece voia 
să fie singur la micul dejun, dacă era posibil, pentru a nu-i fi 
distrasă atenţia de vreo conversaţie. Simţea o contracție a 
muşchilor stomacului, o senzaţie de panică. În curând, el şi 
Christa îşi vor pune în aplicare tentativa de evadare. 

Îi venea să şteargă cu mâneca o parte din fereastră, dar asta 
ar fi atras atenţia asupra lui, dacă s-ar fi întâmplat ca vreun 
gardian să se afle pe peron. Sosirea trenului Fuhrerului la 
destinaţie ar fi trebuit să fie însoţită de o supraveghere atentă 
şi de raportarea celui mai mic incident. 

Îşi luă mica valiză din plasă şi ieşi pe coridor, îndreptându-se 
în partea în care o luase şi Hartmann. Era ciudat de pustiu şi 
liniştit totul. Niciun semn de activitate dinspre gară, iar 
compartimentele pe lângă care trecea erau goale. 

Trecu încet prin mai multe vagoane şi avu impresia că se 
plimbă printr-un tren-fantomă. Intrând într-un nou vagon, îl 
întâmpină un miros de pâine proaspăt prăjită. Era bucătăria 
trenului. În faţa lui, printr-o uşă deschisă din capătul 
bucătăriei, un bărbat îmbrăcat în alb apăru cu o tavă încărcată 
şi dispăru în grabă. 

Lindsay se opri în faţa uşii şi privi înăuntru. Bucătăria era 
goală. Observă într-un sertar deschis un rând de cuțite ascuţite 
aşezate în ordine. Alese unul puternic, cu lama lată, îşi ridică o 
manşetă de la pantalon şi-l ascunse în şoseta de lână. 
Reluându-şi hoinăreala pe coridor, auzi zvonul confuz al multor 
voci. Îi era imposibil să distingă fraze limpezi. Împinse o uşă 
capitonată şi se trezi într-un vagon-restaurant atât de luxos, 
încât îi amintea de ilustratele cu Orient-Express-ul antebelic. 
Christa Lundt şedea singură la o masă din capătul cel mai 
îndepărtat al vagonului. 

Purtând o pereche de ochelari, fata avea coli de hârtie 
răspândite pe toată masa. Îşi ridică scurt capul la intrarea lui, 
apoi continuă să mănânce cu o mână, în timp ce cu cealaltă 


mâzgăli ceva în grabă. Avertismentul era limpede. Nu veni 
lângă mine... 

— A, Comandorule, ar trebui să te grăbeşti, dacă nu ţi-ai 
propus să posteşti astăzi. Fuhrerul este pe punctul de a părăsi 
trenul. lar atunci când pleacă el, plecăm şi noi... 

Lindsay îl identifică pe cel care vorbise, după tonul ironic: 
Hartmann. Neamţul îl invită cu un gest să se aşeze pe locul 
liber din faţa lui. Englezul luă rapid o hotărâre. În momente 
critice nu trebuie să dai amănuntelor prea multă importanţă. 
Partea proastă era că se afla la o distanţă de mai bine de 
jumătate de vagon de Christa. Se aşeză. 

— Scaunul e cald. Aţi avut deja companie, remarcă el. 

— Pentru un aviator fără experienţă în serviciul secret aveţi 
un remarcabil simţ al observaţiei, comentă Hartmann cordial, 
în timp ce se concentra asupra oului. Se uită în sus, cu ochii săi 
cenuşii închişi pe jumătate. Vă puteţi considera onorat, cel care 
mi-a ţinut companie cu puţin timp în urmă a fost Reichsleiter-ul 
Bormann. 

Din nou Lindsay fu avertizat că acest neamt era deosebit de 
inteligent. Cu prima remarcă, îl pusese la încercare. Cu a doua, 
îşi exprimase o ironie subtilă la adresa întregului regim nazist. 
De a cui parte se afla, de fapt, maiorul Gustav Hartmann? 

— Trebuie să fi fost o plăcere pentru dumneavoastră, spuse 
Lindsay. 

— Este o persoană foarte populară. Bănuiesc că datorită 
şarmului său personal. A, uite şi micul dejun al dumneavoastră. 
Mâncaţi, nu mai e prea mult timp până părăsim trenul. 

Lindsay mâncă cu poftă, păstrându-şi un chip lipsit de 
expresie, în timp ce mintea îi umbla razna. În sinea sa blestema 
invitaţia omului de la Abwehr de a-i ţine companie. Neamţul îşi 
terminase micul dejun şi stătea relaxat în fotoliul său. Işi 
aprinse pipa şi pufăi tăcut, privind în jurul lui, în timp ce 
călătorii îşi ridicau bagajele din plasă şi se îndreptau spre 
ieşirea din spatele englezului. 

Lindsay nu-şi putea imagina cum va putea scăpa de el. A 
doua problemă era că stătea cu spatele la Christa, aşa că nu 
putea să vadă ce făcea ea. Acum, când se apropia momentul 
crucial, era chinuit de panică. Îşi ridică ceaşca de cafea, cu o 
mână sigură. 

Se uită ca din întâmplare peste umăr în momentul în care 


Jodl se întinse după o servietă burduşită şi se îndepărtă pe 
intervalul central. La capătul cel mai îndepărtat, Christa încă 
stătea la masa ei, dar hârtiile ei nu mai erau răspândite pe 
suprafaţa mesei. Cele mai multe erau îndesate în propria ei 
servietă, în timp ce ea mai lucra la un dosar. 

Se uită în sus în momentul când el se întoarse, îşi prinse 
bărbia în palmă şi-şi puse degetul arătător peste gură. Pentru o 
fracțiune de secundă îi prinse privirea, apoi se uită în jos la 
dosar. Era gata de plecare. 

— Fuhrerul s-a dus probabil la Mercedes-ul său. De asta a 
plecat Bormann dintr-o dată. Chiar crede că, dacă nu se află 
lângă Fuhrer la fiecare trezire, altcineva ar putea să câştige 
puţină influenţă. Plecaţi şi dumneavoastră acum? 

— Mă duc s-o salut pe Christa Lundt. Când am ajuns la 
Vizuina Lupului a fost foarte amabilă cu mine... 

— Sigur... 

Hartmann se ridică pe jumătate, se înclină, apoi îşi reluă 
locul. Lindsay se simţi grozav de uşurat. Dar fusese o scuză 
foarte şubredă. Ce era mai problematic, când aveai de-a face cu 
un expert, era că trebuia să-ţi foloseşti toată energia pentru a-ţi 
păstra calmul aparent. Vagonul era gol, cu excepţia Christei 
care strecură foaia în servietă, închise încuietoarea cu zgomot 
şi-i zâmbi cu căldură. 

— Bună dimineaţa, domnule comandor. Nu cred că am să te 
iert curând pentru că n-ai venit să iei masa cu mine... 

Vorbise îndeajuns de tare, încât cuvintele să ajungă până la 
Hartmann, flirtând pe faţă, astfel ca omul Abwehrului să 
observe. O întorsese din condei mai bine decât el, se gândi 
Lindsay mâhnit. O ajută să-şi pună haina de blană. Ea nu 
întârzie prea mult cu aranjatul căciulii de blană în stil rusesc, 
mai zâmbi o dată înspre el şi porni spre ieşire. 


— Când coborâm pe peron urmează-mă, îl avertiză Christa, 
oprindu-se pe coridorul gol. Nu ezita. Increderea e totul. 

Era uimit. O compară în minte cu fata pe care o găsise cu o 
noapte mai devreme agăţată de uşa deschisă, fata aceea care 
tremura de spaimă în braţele sale. Erau pe punctul de a se 
angaja într-o cursă plină de primejdii, iar ea era la fel de calmă 
ca o fată care se pregăteşte să iasă seara cu prietenul ei. Ea 
era cea care îi dădea lui curaj. 


Trecură pe lângă mai multe uşi deschise spre peronul pustiu, 
pe care Christa nu îl luă în seamă. Nici picior de om. Ceva 
începu să se agite undeva în fundul minţii lui Lindsay, ceva 
tulburător, profund neliniştitor. 

Ea mergea repede înaintea lui. Observă că dungile ciorapilor 
ei erau perfect drepte. Ce observaţie, într-un moment ca 
acesta! Oare ce-l frământa? Omisese ceva. Cel mai greu era să 
depisteze ce anume. Continuară să meargă. 

Ca într-o casă golită de mobilă, nu exista nimic mai înfiorător 
decât un tren lung, ajuns la ultima lui destinatie. 
Compartimentele pustii erau pline cu ziare şi reviste 
abandonate. Scrumierele erau pline cu mucuri de ţigară. 
Singurul sunet care se auzea era tactul constant al paşilor 
Christei. 

Ajunseră la capătul unui alt vagon. Christa aruncă o privire 
prin uşa deschisă şi se opri. Se întoarse şi se uită la Lindsay 
care privea la peronul liniştit. Mâna ei stângă îl prinse de braţ 
şi-l strânse. Vocea îi era calmă. 

— Asta e. Uşa aceea deschisă care conduce în afara gării, pe 
acolo ieşim. Mergem fără oprire şi fără semne de nervozitate. 
Eşti gata? 

— Sunt gata, răspunse Lindsay. 


După ce fuseseră închişi atâtea ore în tren, peronul părea 
îngrozitor de expus. Lindsay simţi aerul proaspăt, un curent 
uşor coborând de pe vârfurile înzăpezite. 

Contrastul cu aerul stătut din tren, îmbâcsit de fum, aproape 
îl ameţi. Avea o senzaţie de euforie. Uşa se căsca în faţa lor. 

Christa se opri puţin, privind la stânga. Lindsay privi în 
aceeaşi direcţie şi văzu printr-o poartă deschisă caroseria 
maşinilor care aşteptau dincolo de gară. Era ieşirea principală. 
Niciun fel de pază. Trase aer în piept. Christa făcu doi paşi 
înainte. 

— Permiteţi-mi să vă însoțesc până la maşina voastră... 

De nicăieri apăru o mână care prinse cotul Christei şi o 
întoarse în direcţia ieşirii principale. Lindsay îngheţă. Ţinea 
servieta în mâna stângă, având dreapta liberă să apuce cuțitul 
ascuns în şosetă. Mâna care o ghidă pe Christa îi aparţinea lui 
Hartmann. Cu mişcările lui ca de pisică, părea că s-ar fi 
materializat brusc. 


Zâmbi înspre englez şi se uită la el intens, adresându-i o 
chemare din priviri. Lindsay aprobă din cap şi trio-ul înaintă de- 
a lungul peronului spre ieşirea principală. Niciun fel de pază. 
Aceasta fusese omisiunea ciudată pe care englezul o 
înregistrase în subconştient. Dacă ar fi fost în apele lui, ar fi 
reperat mai devreme semnalul ce avertiza asupra pericolului. 
Acesta, reflectă el cu amărăciune, era preţul plătit pentru că 
lăsase pe altcineva să gândească în locul lui. 

Dincolo de ieşirea principală, un şofer în livrea deschise uşa 
din spate a unui Mercedes cenuşiu. Hartmann îl invită pe 
Lindsay s-o urmeze pe Christa înăuntru, uşa fu închisă şi 
ofiţerul Abwehrului trecu pe locul din faţă. Lângă Lindsay, 
Christa se uita fix, drept înainte, strângând servieta în braţe 
atât de tare, încât încheieturile degetelor se albiseră din cauza 
încleştării. 

Lindsay aşteptă până ce şoferul dădu drumul la motor şi 
porni maşina, înainte de a arunca o privire scurtă în urmă, prin 
geamul din spate. De jur împrejurul exteriorului gării era 
aşezat un şir de gardieni SS, cu spatele la zid, fiecare înarmat 
cu un pistol-mitralieră. Doi dintre ei flancau ieşirea spre care se 
îndrepta Christa când apăruse Hartmann. 


Capitolul 17 


Era o zi de luni în Salzburg, când Führerul părăsi gara cu un 
convoi de maşini şi se îndreptă spre Berghof. Aerul era 
proaspăt şi înviorător, iar ninsoarea se oprise. 

În aceeaşi luni, în Munchen ningea, zăpada acoperind cele 
două imense cupole de la Frauenkirche cu o mantie albă. 

La unsprezece dimineaţa fix, un măturător de stradă se târa 
prin faţa imensei catedrale, trăgându-şi cu greu un picior după 
el, în timp ce împingea înaintea lui o ladă de gunoi de metal, 
fixată pe nişte roţi. 

Lada de gunoi se clătina, pentru că anvelopele de cauciuc pe 
care le purtase la origine fuseseră de mult uzate şi pentru că 
până şi cauciucul artificial se afla la mare preţ, din cauza 
blocadei la care era supus Cel de-al Treilea Reich. Acum 
trebuia împinsă peste pavajul neregulat doar pe ce mai 
rămăsese din roţile de metal ruginit. 


Când ceasul bătu de ora unsprezece, bătrânul măturător se 
opri să se odihnească, în timp ce zăpada continua să cadă cu 
fulgi moi. In partea opusă a pieţei, sus, într-o mansardă, 
agentul numit Paco supraveghea faţada catedralei cu un 
binoclu. 

Timp de câteva secunde, lentilele se opriră pe măturător, şi 
privitorul ascuns fu satisfăcut de faptul că cel ce părea doar un 
biet olog era poziţionat perfect. Lentilele îşi continuară 
mişcarea, zăbovind sistematic asupra puţinilor oameni care se 
grăbeau, ţinând capul în jos, prin faţa catedralei Frauenkirche. 

Paco căuta orice urmă de activitate suspectă, orice trecător 
care ar fi putut fi de la Gestapo. Bărbaţi şi femei, erau cu toţii 
prea bătrâni. Germania devenise un spaţiu al oamenilor foarte 
bătrâni sau foarte tineri. Floarea bărbaţilor naţiunii lupta pe 
frontul de est, în Africa sau staţiona cu trupele în vest. 

Paco mai căuta şi un om care să aprindă o ţigară cu mâna 
stângă, să tragă câteva fumuri şi apoi s-o stingă sub piciorul 
stâng. Pe la ora unsprezece şi zece minute era clar că nu era 
ziua de luni care trebuia. Paco părăsi platforma de 
supraveghere din mansardă. Măturătorul îşi reluă mersul 
târşâit pe o stradă laterală. Lada pe care o împingea era plină 
de resturi doar pe jumătate. Bombe fumigene şi grenade erau 
ascunse sub stratul de gunoi. 


Era luni în Londra, când Tim Whelby şedea la o masă în holul 
de la Regent Place Hotel, chiar lângă Piccadilly. Stătea ascuns 
după un exemplar din Daily Mail pe care îl ţinea deschis la o 
pagină dublă. 

Din locul de unde şedea, putea vedea uşa turnantă de la 
intrare, o poziţie ideală pentru a observa pe oricine intră 
înăuntru. La ora nouă seara, holul se umplu de oameni ce 
treceau pe la biroul recepţiei. Majoritatea erau în uniformă, un 
amestec de trupe Aliate incluzându-i pe omniprezenţii 
americani, mulţi dintre ei cu prietenele lor englezoaice. 

Aparent relaxat, incomodat de o jachetă sport veche, Whelby 
era cu nervii întinşi la maximum. Omul său de legătură, 
Savitsky, întârzia. Îşi privi ceasul. În trei minute se va ridica şi 
va pleca. Atunci când formase numărul de telefon obişnuit, 
rusul îi păruse agitat, ca şi când ar fi apărut o problemă 
urgentă, ceea ce nu-i stătea în fire. 


Îşi aruncase deliberat haina mototolită pe un scaun de la 
masa vecină, care nu era ocupată, pentru a-i descuraja pe 
eventualii doritori de a se aşeza. Ca de fiecare dată, locul 
întâlnirii fusese altul. Nu se întâlneau niciodată în acelaşi loc 
de două ori. Nici la aceeaşi oră. 

Ceea ce făcea din Regent Place un loc ideal, era amestecul 
de vizitatori la acea oră. Dacă cineva cunoscut l-ar fi văzut, ar fi 
putut să-şi închipuie că-şi petrecea, pur şi simplu, o jumătate 
de oră lenevind la căldură. Stătea cu ochii pe intrare, când o 
mână îi atinse haina de pe scaun şi spuse cu un ton respectuos: 

— E ocupată masa aceasta? întrebă Savitsky. 

— Nu, îmi cer scuze... 

Whelby se încruntă în timp ce mută haina pe spătarul unui 
scaun de la propria sa masă. Se aşeză din nou să-şi citească 
ziarul. La masa de alături, Savitsky alese scaunul cel mai 
aproape de Whelby, desfăşură un exemplar din Evening 
Standard şi, după exemplul englezului, îl deschise larg. 

De unde dracu' apăruse rusul? se întrebă Whelby. Spera să 
nu se fi ascuns în toaletă, deoarece poliţia şi personalul 
hotelului controlau zona aceea, pentru a depista activităţile 
nedorite. Savitsky părea că-i citeşte gândurile. 

— Scuze pentru întârziere. Eram în restaurant şi a trebuit să 
aştept o veşnicie după nota de plată... 

Whelby mormăi aprobator, fără să-şi întoarcă deloc capul. 
Savitsky nu era prost. Vorbea engleza cu accent, dar hotelul 
era plin de polonezi, francezi, chiar câţiva danezi Nimeni n-ar fi 
găsit ceva ciudat la vorbirea rusului 

— Oamenii mei sunt îngrijoraţi din cauza englezului vostru, 
locotenent-colonelul RAF. Ai vreo ştire? 

— Nimic până acum, murmură Whelby abia mişcându-şi 
buzele. 

— Am primit un mesaj de sus, care ne-a informat că acest 
Lindsay şi-a petrecut ultimele două săptămâni cu Fuhrerul. 
Acum, tocmai a ajuns la Berchtesgaden... 

Whelby întoarse pagina ziarului, întinse o mână după halba 
de bere şi-i goli conţinutul. Savitsky îl zguduise. Cum dracu” au 
putut afla că Lindsay era la Berghof? Se şterse la gură cu o 
batistă şi vorbi din spatele ei... 

— Şi ce are a face asta cu mine? 

— Geografia ne ridică probleme. Cel mai apropiat teritoriu 


prieten de Berchtesgaden e Elveţia. Când va fugi, credem că se 
va îndrepta spre Elveţia, iar de acolo spre Spania. Peninsula 
iberică este în responsabilitatea ta... 

— Şi ce trebuie să fac eu? 

— Asigură-te că nu va ajunge niciodată viu în Anglia... 

Savitsky se uită la ceas şi se ridică în grabă, ca şi când şi-ar fi 
dat brusc seama că e în întârziere, îşi puse haina şi se 
îndepărtă rapid. Whelby îl privi cum dispare prin uşa turnantă 
şi se uită la propriul său ceas. Trebuia să-i dea rusului trei 
minute să dispară din zonă, apoi putea pleca şi el. 

Nimic de pe faţa lui netedă sau din privirile lente nu trăda în 
vreun fel şocul pe care îl primise. Asta depăşea cu totul orice 
înţelegere pe care o avuseseră. Asigură-te că nu va ajunge 
niciodată viu în Anglia... 


Mijloacele de comunicaţie moderne - şi interceptarea lor au 
schimbat cursul marilor războaie. Tot ele au hotărât chiar şi 
ultimele evenimente. Succesul definitiv al sistemului Ultra, 
operând dintr-o casă de ţară din Bletchley, Anglia, le permisese 
Aliaților să tragă cu urechea la mesajele naziştiior. 

În Primul Război Mondial, cei care l-au convins mai mult 
decât oricine pe preşedintele Wilson să aducă America în 
război împotriva Germaniei, au fost acei oameni care, spărgând 
codul, descifraseră telegrama lui Zimmermann. Expediată de 
ministrul de externe german de pe Wilhelmstrasse către 
ambasadorul lor din Mexico City, telegrama demonstra că 
Germania plănuia să folosească Mexicul ca bază de atac 
împotriva puternicului vecin de la nord. 

Cel mai neobişnuit factor ce a influenţat victoria Aliaților în 
al Doilea Război Mondial a fost veriga numită Lucy. Cu o 
noapte înainte ca Amerika, trenul Fuhrerului, să părăsească 
baza de la Vizuina Lupului pentru a pleca spre Bavaria, 
Ciocănitoarea expedie un mesaj spre Lucerna, de la emițătorul 
ascuns. 

Redactat într-un cod necunoscut, acesta fu unul dintre 
semnalele care îl neliniştiră pe Roessler. Primise mesajul ca pe 
o serie incomprehensibilă de linii şi puncte. 

— Încă o transmisie pentru Cazac în codul acela ciudat, îi 
spuse el Annei. Cel puţin, acum îl vom trece Biroului Ha. Mi se 
pare sau miroase a tocană? Deşi nu prea mi-e foame... 


— Ai să stai liniştit la masă şi ai să mănânci ce m-am chinuit 
să pregătesc. Dacă ai fi fost de capul tău, ai fi trăit cu cafea şi 
fără pic de somn... 

— Am retransmis Cazacului mesajul... 

— Cred şi eu! Acum stai şi mănâncă! 

Încurcătura apăru în dimineaţa următoare, când un general 
de brigadă al Serviciului Secret elveţian veni personal. Până şi 
Anna fu uimită când răspunse insistentei chemări a soneriei şi 
îl găsi pe treptele casei. 

— Poftiţi înăuntru, domnule general Masson, spuse ea, ca şi 
când vizita lui ar fi fost cel mai natural lucru din lume. Aţi 
primit ultimul mesaj? 

— Da, doamnă. Ceva nu merge deloc cum trebuie... 

— Ce se întâmplă Anna, cine e? 

Roessler, cu umerii aduşi înainte de la poziţia lui aplecată 
peste emiţător, lucrând la el şi întreţinându-l de atâtea luni 
nesfârşite, intră în salon şi-şi aşeză ochelarii pe după urechile 
mari. Clipea des plin de uimire. 

— Domnul general Masson... 

Ofiţerul Serviciului Secret elveţian era un om înalt, cam de 
patruzeci de ani. În locul uniformei obişnuite şi a şepcii ascuţite 
purta haine civile. Proaspăt ras, cu o expresie solemnă, se uită 
fix la Roessler, apoi se aşeză în fotoliul uzat indicat de Anna. 

— Aţi primit ultimul semnal? Mesagerul dumneavoastră l-a 
luat, îl asigură Roessler. 

— Prietenul vostru din Germania iar a schimbat codul, îl 
informă Masson. Profesioniştii noştri n-au reuşit să-l 
descifreze... 

— Asta mi-aţi mai spus-o... Roessler făcu un gest neajutorat. 
Nici eu n-am nici cea mai mică idee despre ce vor să însemne 
semnalele acelea... 

— Trebuie să cunosc imediat identitatea contactului vostru 
cu vârful ierarhiei naziste. Acum! 

Masson, în mod obişnuit culmea curtoaziei, era rece şi 
distant în voce şi comportament. Privindu-l, Anna avu impresia 
că încerca să-i intimideze. Interveni, pe un ton înţepat: 

— După tot ce am făcut, nu putem fi bruscaţi în felul acesta. 
Spuneţi-ne ce vă îngrijorează sau lăsaţi-ne în pace... 

Masson ridică din umeri şi se întinse să-şi ia pălăria. 

— Vreau identitatea prietenului vostru din Germania, repetă 


el. Am simţit pericolul... 

— Pericol pentru cine? izbucni Anna. lar Rudolf nu-l cunoaşte 
pe cel care informează decât sub numele de Ciocănitoarea - 
Der Specht! Vă mai întreb o dată... ce v-a îngrijorat la ultima 
transmisie? 

— Încercarea noastră de a sparge codul n-a fost cu totul un 
eşec, îi spuse Masson şi se ridică să plece. Există o referire la 
Elveţia... 


La începutul lui aprilie 1943, întreaga lume părea că 
aşteaptă, aşteaptă fără să o ştie. Războiul ce implica milioane 
de oameni putea încă să încline în orice parte. Victoria era încă 
în mâinile Celui de-al Treilea Reich. O singură lovitură 
împotriva Armatei Roşii ar fi putut distruge comunismul. Avea 
să fie lansat atacul decisiv? 

În Londra, Tim Whelby, care până acum se bălăcise doar în 
trădări, era tulburat şi nehotărât. Instrucţiunea dată de 
Savitsky îl confrunta pentru prima oară cu perspectiva violenţei 
personale. Pe scurt, cu crima. Aştepta următorul contact. 

În Bavaria, la Berghof, Martin Bormann aştepta, cu cea mai 
adâncă nelinişte, să vadă dacă protejatul său va putea pecetlui 
cu succes cea mai mare substituire de persoană din istorie. 
Dacă reuşea, regimul nazist avea să rămână în picioare. Dacă 
nu, generalii aveau să lanseze o lovitură militară sub 
conducerea generalului Beck. 

La Berghof, încă un om aştepta... aştepta ocazia de a fugi. 
lan Lindsay se simţea în continuare încurcat de relaţia lui cu 
Christa Lundt şi încă nu rezolvase problema modului în care 
doi oameni pot evada din instituţia cea mai bine păzită din 
întreaga Germanie nazistă. 

În vechiul oraş München, agentul colonelului Browne, Paco, 
aştepta şi el... aştepta următoarea zi de luni. Va ajunge oare 
englezul în capitala Bavariei la timp pentru întâlnirea stabilită? 
Fiecare şapte zile din nou amânate sporeau pericolul. Dar Paco 
aştepta răbdător. 

În Moscova, fiul unui cizmar georgian aştepta de asemenea... 
aştepta în timp ce încerca să se hotărască dacă ar trebui să 
aibă încredere în ceea ce raporta Ciocănitoarea şi dacă ar 
trebui să-şi bazeze deciziile militare pe fluxul de mesaje ce 
veneau constant prin intermediul Lucernei. 


— Sosirea englezului cu Hitler la Berghof este cea mai mare 
nelinişte a mea, îi mărturisi Stalin lui Beria, când se aflau 
amândoi singuri în biroul său din Kremlin. E mare păcat că 
prima încercare de a-l ucide a dat greş... 

— Am înţeles din rapoartele anterioare ale Ciocănitoarei că 
acest Lindsay nu-l reprezintă oficial pe Churchill, răspunse 
Beria prudent. 

Stalin se uită dispreţuitor la şeful poliţiei sale secrete, pufăi 
din pipă şi apoi o lăsă într-o scrumieră. Stătea sprijinit pe spate 
în scaunul său şi-şi prinse amândouă mâinile înainte de a vorbi: 

— Dacă Hitler găseşte o cale de a-şi aduce pe frontul nostru 
cele patruzeci de divizii care păzesc acum frontul de vest, 
suntem terminati! înţelegi, Beria? Terminaţi, repetă el cu 
amărăciune. Şi acum aud că englezul e în viaţă şi sănătos, şi că 
a călătorit cu Hitler la Berghof. E limpede că a câştigat 
încrederea Fuhrerului. Poate chiar în momentul ăsta negociază 
termenii unei păci separate. Orice s-ar întâmpla, trebuie ucis 
înainte de a se întoarce în Anglia. Ucis! Ţie îţi încredinţez 
sarcina de a te ocupa de soarta lui... 

şi Stalin era... În aşteptare... 


Capitolul 18 


Trecuseră cinci zile de când ajunsese Führer-ul la Berghof. 
Era sâmbătă, ceea ce însemna, se gândi Lindsay mohorât, că 
vor urma duminică şi luni. Şi încă nu avea vreun plan de 
evadare pentru a reuşi să fie prezent la întrunirea cu Paco. 
Evadarea era vitală. Trebuia să ajungă urgent la Londra. Ce 
armă ar fi pentru Churchill, dacă ar putea anunţa în toată 
lumea că a fost instalat un pseudo-Hitler... 

— Acestea vor fi camerele în care vei locui, îi spusese 
Bormann brusc, când ajunseseră la Berghof. Fihrerul a fost de 
acord să fii supus unor interogatorii susţinute... 

Cu această notă încurajatoare, Reichsleiter-ul îl părăsise. 
Prima surpriză fu să vadă locul care îi fusese repartizat. Acesta 
cuprindea camera largă din capătul scărilor, unde Lindsay 
fusese martorul unei scene de coşmar la prima lui vizită aici. 

În această cameră văzuse, printr-o uşă pe jumătate deschisă, 
imaginea Fuhrerului pregătindu-şi un discurs, un Fuhrer 


înconjurat de un cerc de oglinzi, tunând cu vocea la 
intensitatea cea mai înaltă pe care o putea atinge, studiind 
efectul mişcărilor sale, în timp ce gesticula violent. Toate 
oglinzile dispăruseră. 

Îndată ce rămăsese singur, Lindsay examinase cu atenţie 
parchetul bine lustruit. Oglinzile fuseseră înalte şi grele, cu 
rame mobile. Suporturile pe care se sprijineau ar fi trebuit să fi 
lăsat urme pe parchetul de lemn. Nu găsi nimic. Cineva se 
străduise să şteargă orice urmă. 

Simţea un miros înţepător de lemn proaspăt lustruit. 
Suprafaţa şipcilor de lemn strălucea. Bănuia că parchetul 
fusese mai întâi demontat. Deschise un sertar din partea de jos 
a unui dulap masiv. Conţinea cărţi de Clausewitz, von Moltke şi 
Schlieffen, toate autorităţile militare clasice. Multe dintre ele 
aveau colţurile paginilor îndoite, pasaje subliniate. Găsi un 
calendar pe 1943, nefolosit. Instinctiv, îl băgă în buzunar. 

Christa Lundt venise să-l vadă curând după ce-şi 
despachetase puţinele lucruri. Intrase fără să bată, închisese 
uşa şi-şi dusese un deget la gură, ca să-l oprească s-o salute. 
Apoi îşi petrecuse un sfert de oră controlând apartamentul. 

— Nu sunt microfoane, rosti ea în cele din urmă. Deci, putem 
sta de vorbă. 

— Bineînţeles că tu ai mai fost la Berghof până acum, nu-i 
aşa? Mi-am imaginat. Ai intrat vreodată în partea asta? 

— Niciodată! Era păzită cu stricteţe, separată de restul 
Berghofului. Accesul era permis doar sub controlul personal al 
comandantului anterior, cel care s-a sinucis... 

— S-a sinucis? Cu cât timp în urmă a fost asta, Christa? 

— Acum vreo două săptămâni. Trebuie să fi fost imediat după 
ce ai zburat tu spre Vizuina Lupului. Vorbesc de comandantul 
Muller... 

— Muller! Lindsay se învârtea prin cameră, încruntat. L-am 
cunoscut pe Muller când am fost aici data trecută... omul acela 
nu s-ar fi sinucis niciodată. Ce dracu’ se întâmplă aici? Se opri 
din mers în faţa Christei. Cum s-a sinucis? 

— Păi... Christa ezită, şi englezul aşteptă în tăcere. Primul 
raport a fost că a avut un accident. A căzut de la o înălţime de o 
sută douăzeci de metri, de pe platforma exterioară de la 
Kehlstein. Acolo e Cuibul Vulturului, fortăreaţa pe care 
Fuhrerul a construit-o pe vârful muntelui. Se ajunge acolo cu 


un lift care urcă în interiorul stâncii... 

— Continuă, o grăbi Lindsay când văzu că se opreşte. 

— S-a presupus despre comandantul Müller că a alunecat pe 
gheaţă, când a urcat acolo de unul singur... 

— Ce-ar fi căutat acolo într-o asemenea perioadă a anului? 

— N-am auzit niciodată să se fi dus înainte de asta. După 
aceea am auzit zvonul că povestea cu accidentul ar fi urmărit 
să acopere faptul că s-a sinucis... 

— Cine a fost numit în locul lui? şi apropo, cine a făcut 
numirea succesorului? 

— Colonelul Jaeger, cel care avea în subordine 
detaşamentului SS de aici, a fost numit în locul lui. Expresia 
fetei se îmblânzi. Colonelul este un soldat dur, profesionist, dar, 
în afară de asta, e un om cumsecade. Cât despre cel care l-a 
numit pe Jaeger, cel care a mânuit întreaga afacere, a fost 
Martin Bormann însuşi. 

— De unde ştii asta? 

— Nu cumva sunt pe banca acuzațiilor? Sau mă interoghezi? 
îl mustră Christa sarcastică. 

Se aşeză jos pe un scaun cu spătar tare, îşi încrucişă 
picioarele şi începu să-şi examineze unghiile. Lindsay îşi trase 
un scaun asemănător, îl întoarse invers, îl încălecă şi-şi sprijini 
braţele de spătar, aşa încât să stea faţă în faţă. Ea juca teatru, 
încercând să privească oriunde altundeva, numai la el nu, cu 
bărbia împinsă înainte. 

— Există o reţea de intrigi, poate crime, pe care încerc să le 
leg, spuse el calm. Aşa că te întreb încă o dată: De unde ştii? 

— Ştiu, pentru că eu am transmis mesajul lui Bormann către 
Berghof, confirmând nenorocita de numire temporară a lui 
Jaeger drept comandant, izbucni ea. 

— Şi ordinul acela era, pur şi simplu, al lui Bormann? Nu din 
ordinul Fuhrerului... 

— Ba da! rosti ea printre dinţi. El însuşi adăugase cuvintele 
„Din ordinul Fuhrerului”. La momentul respectiv, Hitler era 
încă pe drumul de întoarcere de pe frontul rusesc. Asta a fost 
atunci când avionul a întârziat şi a aterizat pe un alt aerodrom. 
Ce altceva ai mai dori să afli, domnule comandor? 

— Mă întreb dacă mai deţii vreo altă informaţie care să 
merite, replică Lindsay cu un ton de o nonşalanţă calculată, ca 
s-o scoată din sărite. 


— Cu excepţia faptului că se întâmplă ceva foarte ciudat cu 
Fuhrerul de când s-a întors din Rusia, nu mai am altele! Dacă 
ţi-aş spune că e un pur instinct feminin, ai râde de mine... 

Lindsay îşi scoase un pachet de ţigări şi îşi aprinse una, 
privind-o în acest timp pe Christa. Îşi amână răspunsul până 
când trase câteva fumuri adânci. Faţa ei era roşie de furie. 

— Nu, comentă el în cele din urmă, n-aş râde. Eşti secretara 
lui principală, eşti inteligentă, pur şi simplu, iau la cunoştinţă 
un fapt. Aşa că iau reacţiile tale foarte în serios, şi se întâmplă 
ca ele să coincidă cu lucruri pe care le-am trăit eu şi pe care nu 
pot să le leg... Îşi alese următoarele cuvinte cu cea mai mare 
grijă. Mă întreb dacă suntem cumva martorii uneia dintre cele 
mai mari şarlatanii secrete din istorie... 

Ochii ei îi aruncară un avertisment. Se afla într-o poziţie din 
care putea să vadă uşa de la intrare, pe care el n-o vedea, stând 
cu spatele. Lindsay continuă să-şi fumeze ţigara. Nu auzise 
când se deschisese uşa, dar auzise când se închisese. 

— S-ar părea că vă găsesc mereu împreună. E plăcut, în 
vreme de război, să găseşti o fată nemţoaică legând o prietenie 
strânsă cu un englez... 

Vocea familiară era a maiorului Gustav Hartmann de la 
Abwehr. 

— Cred că tocmai spuneai ceva de genul: una dintre cele mai 
mari şarlatanii secrete din istorie, comentă Hartmann. N-ai 
vrea să mă luminezi şi pe mine ce înseamnă fraza asta extrem 
de intrigantă? 

Christa părăsise camera, iar Lindsay rămase singur cu 
Hartmann, care se aşezase şi-şi aprinsese pipa. Îl privea pe 
englez în timp ce pufăia norişori de fum albăstrui ce formară un 
văl între cei doi bărbaţi. 

— E un interogatoriu oficial? întrebă Lindsay. 

— Spune-i mai degrabă o discuţie între doi indivizi pe care, 
întâmplător, războiul i-a adus laolaltă pentru scurt timp. 

— Era vorba despre spionul sovietic pe care îl căutaţi, 
răspunse englezul şi se opri, forțându-l pe neamţ să-i mai 
acorde câteva clipe de gândire. 

— Nu prea văd legătura între cele două idei... 

— Dacă un spion sovietic a pătruns în anturajul Fuhrerului, 
cu siguranţă asta ar fi cea mai mare şarlatanie secretă din 
istorie, răspunse Lindsay. 


Hartmann îşi îndesă pipa şi se uită fix la englez. Pentru o 
clipă, Lindsay întrezări un alt om în spatele aerului obişnuit de 
amabilitate indiferentă a celui care interoghează, un vânător 
fără scrupule ce nu renunţă niciodată. Era o observaţie pe care 
şi-o va aminti mai târziu. 

— Ştii ceva? zise neamţul gânditor, eşti mult mai deştept 
decât şi-a închipuit cineva vreodată. Poate cu excepţia 
Fuhrerului. Are un instinct aproape feminin când e vorba de 
oameni. De ce ai venit în Germania, domnule comandor? 

— Dar ştiţi asta... pentru a încerca să aranjez un fel de 
înţelegere între Marea Britanic şi al Treilea Reich. Adevăratul 
pericol e Rusia... 

— Deci, interveni Hartmann, iar ne învârtim în cerc. Nu văd 
de ce să mai abuzez de timpul dumitale - sau de al meu... 

Se ridică cu o expresie aspră şi resemnată. Părăsi camera 
fără un alt cuvânt, închizând uşa fără zgomot... 

Omul Abwehrului se mişca precum o pisică. Lindsay îşi 
aminti apariţia lui neaşteptată pe peronul gării din Salzburg, şi 
cum păruse de a-i fi scăpat pe el şi pe Christa de pericolul 
ieşirii prin poarta păzită de SS-işti. Sau nu fusese aşa? Nu 
puteai să fii sigur niciodată, când era vorba de Hartmann. 

Lindsay, tulburat de ceva ce nu putea numi, părăsi şi el 
camera. Afară, gardianul SS postat de Jaeger îl privi cum se 
plimbă pe coridor, până la fereastra din capăt. Cât timp va 
rămâne în raza lui vizuală, gardianul îl va lăsa în pace. 

De pe fereastră, se uită drept spre locul pe unde se intra în 
Berghof. Putea simţi ochii gardianului aţintiţi în ceafă sa. Işi 
aprinse o ţigară. Cineva ştersese condensul de pe marea 
fereastră. Întregul loc era întreţinut cu grijă. Privind în jos, la 
pământul acoperit cu zăpadă, îngheţă dintr-o dată cu ţigara la 
jumătatea drumului spre gură. Acum ştia cum puteau evada din 
Berghof. 


— Am un plan de a-l testa pe englez, încerc să-l atrag într-o 
cursă, îl informă colonelul Jaeger pe Gruber. 

— Ai primit aprobarea de a-ţi pune planul în aplicare? întrebă 
omul Gestapoului. x 

Cei doi erau singuri pe platforma deschisă de la Kehlstein. In 
ciuda hainei de piele şi a fularului răsucit în jurul gâtului său 
gros, voluminosul ofiter de la Gestapo era îngheţat până în 


măduva oaselor de vântul glacial ce suflă spre vale dinspre 
munţii din apropiere. 

Jaeger, îmbrăcat în uniformă completă, cu şapca trasă peste 
fruntea înaltă, părea imun la temperatură. De sub cozoroc, 
nasul acvilin şi gura fermă exprimau hotărâre. Un adevărat 
chip de comandant, cu o voce tăioasă şi fermă, colonelul emana 
încredere în sine. 

— Chiar Martin Bormann a fost de acord neoficial să pun 
planul în acţiune... 

— Neoficial? 

Era o întrebare capcană în spatele cuvântului. Jaeger făcu un 
gest nervos. Singurul motiv pentru care se confesă amărâtului 
ăstuia era nevoia de a-l îndepărta, de a-l împiedica să-şi bage 
nasul şi să strice totul într-un moment critic. 

— Mi-a dat asentimentul verbal. Din moment ce vine de la 
Reichsleiter, îmi este de ajuns. Crezi că sunt obişnuit să 
primesc toate ordinele în scris? 

Pe cele de la Bormann, da, aşa credeam, se gândi Gruber, 
dar se abţinu să comenteze. Ofiţerul de la Gestapo îşi croise 
drumul până la poziţia lui actuală asigurându-se întotdeauna că 
orice acţiune pe care o îndeplinea primea asentimentul 
necontestat al superiorilor, de preferinţă în prezenţa unor 
martori. 

Gruber decise acum că ar trebui să adopte o politică prin 
care să-l încurajeze pe Jaeger în ceea ce îşi propusese, făcându- 
şi două socoteli. Dacă planul reuşeşte, să fie văzut ca rezultatul 
eforturilor unite ale lui Gruber şi Jaeger. Dacă planul eşuează, 
el trebuie să se poată pune într-o poziţie de neimplicare, să 
scape de orice responsabilitate pentru ceea ce atunci va numi 
„un act nebunesc”... 

— Cât de curând îţi propui să aplici planul? întrebă el. 

— Mâine... duminică, răspunse Jaeger prompt. 

— Şi detaliile? 

Gruber ar fi dat orice ca să-şi continue conversaţia la 
adăpostul camerelor luxos mobilate ale Kehlsteinului, din 
spatele lui. Dar aici, afară, cocoţaţi în frigiderul ăsta de la 
înălţime, nu era niciun pericol de a fi auziţi de cineva. 
Înfundându-şi mâinile înmănuşate în buzunarele hainei, Gruber 
se străduia să stea liniştit, fără să tremure. Jaeger dispreţuia 
orice formă de slăbiciune. Acesta începu să vorbească plin de 


entuziasm: 

— Gărzile ce păzesc pe din afară locuinţa comandorului vor fi 
îndepărtate. Nu va părea atât de straniu, având în vedere că va 
fi duminică, iar Lindsay va crede că sistemul nostru de 
securitate e slab. Am auzit că iese des să se plimbe pe coridor... 

— Da, da! Colonele, pot să te rog să fii concis? Am îndatoriri 
de îndeplinit care nu pot aştepta prea mult... 

Gruber era îngheţat bocnă. Începuse să-l suspecteze pe 
Jaeger că îl supune în mod deliberat unei probe de rezistenţă la 
frig. Şi avea dreptate. Jaeger îşi continuă explicaţiile la fel de 
tacticos: 

— Casa scărilor continuă până în holul de la intrare. O 
maşină goală va fi lăsată acolo, în aşa fel încât s-o vadă de la 
fereastra coridorului de la etajul său. Toate gărzile vor fi 
înlăturate de pe partea aceea a Berghofului... 

— Continuă... 

— Doamne, dar nu pricepi? Dacă aşteaptă o ocazie de a 
evada, va profita de ea, va lua maşina şi va pleca. Bănuiesc că 
s-ar putea să fie însoţit de Fräulein Lundt. 

N-ai observat cât timp îşi petrec împreună? Gărzile mele au 
primit ordine clare... 

— Deci, vor lua maşina, după teoria dumitale. Până unde vor 
ajunge? 

— Detaşamentul ce păzeşte primul post de control pe 
şoseaua spre Salzburg va fi îndepărtat... 

— Şi dacă vor scăpa de-a binelea? Dar nu, trebuie să treacă 
peste încă două puncte de control... 

— Toate gărzile vor fi înlăturate de la al doilea post de 
control şi de la al treilea. Şoseaua spre Salzburg va fi liberă! 

— Doamne, Dumnezeule, omule, eşti nebun? zise Gruber cu 
răsuflarea tăiată. 

Jaeger zâmbi, uitându-se în jos la măruntul său însoțitor. 
Faţa lui Gruber se învineţise de frig. Colonelul se distra grozav. 
Continuă să vorbească: 

— Cu diferenţa că ultimele două posturi vor fi întărite 
puternic cu trupe ascunse. Arătă spre balustrada joasă ce-i 
separa de cei o sută douăzeci de metri de abis de dedesubt. 
Asta e locul unde se spune că s-a sinucis comandantul Muller, 
nu-i aşa? întrebă el. 

— A fost un accident, zise Gruber, zăpăcit de întorsătura 


neaşteptată a conversaţiei. 

— Romanii obişnuiau să arunce oameni de pe Stânca 
Tarpeiană... 

— Ce vrei să spui cu asta? întrebă Gruber tăios. 

— Mă întrebam numai. Să ne întoarcem la lift... 

Fără să aştepte vreun răspuns, Jaeger deschise drumul. 

Pusese capăt discuţiei, lăsându-l pe omul Gestapoului într-o 
stare de nelinişte puternică. Intr-un fel, metoda lui nu se 
deosebea prea mult de cea a lui Hartmann: căuta să-şi 
descumpănească adversarul. 


Zorii zilei de duminică debutară cu ameninţarea unei ninsori 
puternice. Cerul era înnorat, acoperind vârfurile munţilor, iar 
panorama ce se desfăşura de la fereastra coridorului de la 
etajul ocupat de Lindsay era dramatică şi amenințătoare. 

Primul lucru pe care englezul îl observase, după ce se 
sculase şi se bărbierise rapid, era absenţa obişnuitului gardian 
din faţa uşii. De obicei, aceştia asigurau o pază de câte opt ore. 
Era oare posibil ca datorită zilei de duminică unii dintre 
gardieni să fie scutiţi de la post? Cobori încet scările până la 
intrarea principală. 

Aceeaşi linişte nefirească îl întâmpină. Niciun gardian. Merse 
până în pragul uşii cu canaturi duble, imense, şi se uită după 
vreun posibil sistem de alarmă. Asta era o altă amintire a 
programului intensiv de pe Ryder Street. Un electrician 
londonez din East End îl pusese la încercare: 

— Uită-te după fire ascunse, camarade. Dacă nu sunt fire, nu 
sunt nici sisteme de alarmă. Dacă ai de-a face cu SS-ul, ţine 
minte că ăştia se bazează pe forţa brută, deci nu sunt capabili 
să gândească mai departe de un om cu o armă. Abwehr-ul? 
Aştia stăpânesc câteva trucuri şi asta-i tot. Au tradiţie, ceea ce 
înseamnă că se bazează pe răbdare. Şi, în sfârşit, vechii noştri 
prieteni de la Gestapo. Aştia folosesc orice, chiar şi sisteme de 
alarmă... 

Dar Gestapo-ul nu avea la Berghof controlul permanent 
asupra securităţii. Lindsay apucă de clanţa canatului din partea 
dreaptă şi o apăsă. Împinse încet uşa masivă, care se deschise 
fără zgomot datorită balamalelor bine unse. În orice moment se 
putea trezi cu ţeava unui pistol-mitralieră sub nas. 

Nimic... 


Lindsay aruncă o privire afară, iar frigul intră înăuntru şi îl 
izbi, biciuindu-i faţa. Nu se afla nimeni la vedere, în orice parte 
s-ar fi uitat. Probabil că se bazau pe punctele de control de pe 
drumul spre Salzburg. Tocmai închisese uşa când auzi un 
zgomot surd în spatele lui. Ce prostie făcuse să-şi închipuie că 
intrarea principală n-ar fi păzită! 

Se întoarse, mulţumit că cel puţin se afla încă înăuntru 
clădirii, bătându-şi mintea să găsească un pretext pentru a-şi 
explica prezenţa acolo. Christa Lundt stătea şi se uita la el din 
pragul unei uşi. Purta pantaloni de ski şi o haină de ploaie din 
piele. Îşi duse un deget la gură pentru a-l avertiza să rămină 
tăcut. ÎI invită printr-un gest să o urmeze. 

Închizând uşa, se sprijini cu spatele de ea şi răsuflă uşurată, 
în timp ce Lindsay făcea ocolul anticamerei largi, cercetând-o, 
pentru că nu mai intrase acolo până atunci. Nu existau alte uşi, 
nici şeminee deschise care ar fi putut ascunde microfoane. 
Când se întoarse, Christa era în aceeaşi poziţie, dar având ceva 
în priviri care îl tulbură. 

— Cred că ne putem încerca norocul astăzi, spuse ea. Afară e 
o maşină. Bănuiesc că ai văzut-o de la fereastra coridorului de 
sus. 

— Nu, n-am văzut-o. Abia de câteva minute am coborât... 

Nedumerit, Lindsay se duse la fereastră şi privi afară. Un 
Mercedes mare, verde, plin de zăpadă pe bord, era parcat pe o 
latură a ferestrei. Automobilul era gol şi avea parbrizul acoperit 
de gheaţă. 

În timp ce studia maşina, Christa se apropie. O cuprinse cu 
braţele şi se cuibări lângă el. Îşi aminti modul afectuos în care 
îl privise când era lângă uşă şi se simţi şi mai tulburat. Oare se 
ataşase prea tare de el? 

Se blestemă pentru slăbiciunea de care dăduse dovadă în 
actul pasional pe care îl avuseseră la Vizuina Lupului. Pentru el 
nu fusese decât o reacţie nestăpânită la tensiunea extremă sub 
care trăise acolo. Oare pentru ea fusese mai mult? 

— Ce noroc că ne-am trezit amândoi atât de devreme, 
murmură ea. Nici nu e nevoie să pornim motorul ca să riscăm 
să fim auziţi de cineva când plecăm. Nu vezi! îl trase de mânecă 
nerăbdătoare. Roţile din faţă sunt suite exact pe muchia 
drumului, de unde începe panta. O băgăm în viteză, lăsăm 
frâna de mână, o împingem şi sărim înăuntru. Impulsul ăsta va 


ajunge pentru a ne duce un kilometru în josul dealului, până va 
trebui să porneşti motorul... 

— N-am văzut maşina de la fereastra coridorului de sus, 
pentru că e parcată în afara vederii. Dacă ar fi fost puţin mai la 
dreapta, aş fi putut s-o văd, aşa că s-ar putea să nu fie chiar pe 
vârful pârtiei... 

— Ce tot vrei, de fapt, pentru numele lui Dumnezeu? ştiu că 
există un risc îngrozitor, dar... 

— Mă întreb când o fi fost parcată aici, medită el. 

— Asta pot să-ţi spun eu. Acum nici zece minute. Doi gardieni 
SS au împins-o din garaj până aici, prin spate, apoi au plecat... 
presupun că spre cazărmile lor. 

El se uită în jos la ea. 

— Aş vrea să pricep exact ce s-a întâmplat. Zici că gardienii 
au împins Mercedes-ul? De ce atâta risipă de energie fără rost? 
Nu puteau s-o conducă până aici şi s-o parcheze? 

— Probabil că l-ar fi trezit pe Führer, deşteptule! Doar ştii că 
se culcă cu totul aiurea la trei noaptea şi că nu se scoală înainte 
de unsprezece dimineaţa. Apartamentele lui sunt în partea 
asta, chiar deasupra locului unde ei ar fi trebuit să conducă 
maşina... 

— Dar nu e niciunul prin preajmă. Nici urmă de gardieni. E 
ceva obişnuit la ora asta şi în partea asta a Berghofului? 

— De unde vrei să ştiu? De obicei, nu mă scol atât de 
devreme. În plus, eu stau în altă parte a Berghofului, cu 
excepţia momentului în care vin sau plec. 

Lindsay era într-o dilemă. Putea simţi căldura corpului ei lipit 
de al lui. O plăcea, dar asta era tot, iar purtarea ei îl neliniştea. 
Explicaţia ei asupra motivului pentru care maşina fusese 
împinsă era plauzibilă. Tot personalul fusese instruit să evite 
cauzarea celui mai mic disconfort sau neplăcere Fuhrerului. 

— Se potrivesc toate destul de bine, comentă el. Maşina 
aceea parcă aşteaptă s-o luăm şi să plecăm... 

— Am adus cu mine o valiză mică. Ar fi bine să-ţi împachetezi 
repede lucrurile, ca să putem pleca înainte să apară cineva. 

Simţea nerăbdarea crescând în ea, probabil, se gândi el, din 
cauza încordării nervoase. Voia s-o facă mai repede. 

Cel puţin, nu era genul de femeie care ezită tocmai la 
momentul crucial. 

— Mă întreb câtă benzină e în rezervor, rosti el meditativ, în 


timp ce se hotăra dacă, până la urmă, ea nu avea dreptate. 

— Doamne! N-ai decât să te duci să vezi! 

— Tu stai aici, o avertiză el. Sub nicio formă să nu părăseşti 
camera până nu mă întorc. Unde ţi-e valiza? în spatele 
dulapului? Las-o acolo pentru moment. Dacă sunt prins şi te 
găsesc aici, să spui că nu puteai dormi şi că ai ieşit să te plimbi. 

Holul de la intrare, pavat cu marmură, era în continuare 
pustiu şi ciudat de tăcut, când Lindsay îl străbătu pentru a 
ajunge la intrare. Oprindu-se în faţa uşii masive, ascultă cu 
urechea lipită de unul din canaturi. Aşteptă trei minute după 
limba mică a ceasului său. Dacă era cineva prin preajmă, 
păzind uşa, nu putea rămâne nemişcat în tot acest timp. 

O răsuflare, un scârţâit de pantof provocat de un picior 
înţepenit, trebuia să existe vreun sunet imperceptibil, care să-l 
trădeze. În cele din urmă, Lindsay se convinse că era singur. 
Deschise uşa şi păşi în zăpadă. 

Suprafaţa era solidă, întărită, iar el înaintă cu paşi mari spre 
o latură a Mercedesului. Oare pe cine aştepta maşina? Se opri 
cu mâna pe mânerul uşii din faţă. Privi brusc spre etajele 
clădirii din spatele maşinii, căutând vreo urmă de mişcare 
grăbită, o umbră retrăgându-se din faţa ferestrei, tremurul unei 
draperii. 

Nimic. 

Era nefiresc. Oare erau pe punctul de a da lovitura? Se mai 
întâmplă, în special pe timp de război. Atunci nu trebuie să 
pierzi un minut. Trebuia să acționeze, aşa că probabil Christa 
avea dreptate. Trase de uşa maşinii şi aceasta, fiind descuiată, 
se deschise. Descuiată! Ciudat sistem de securitate mai 
foloseau prin regiunile astea împădurite. 

Strecurându-se înăuntru, cercetă indicatorul de benzină. 
Rezervorul era plin. Exista chiar şi un teanc de hărţi rutiere pe 
locul din faţă. Iar pe locul din spate se afla un pistol-mitralieră 
Schmeisser cu încărcătorul plin de gloanţe. Inchise uşa fără să 
atingă ceva. 

Înainte de a se întoarce în clădire, şterse urmele paşilor săi 
izolaţi, lăsând intacte urmele vagi ale celor doi SS-işti care 
împinseseră maşina până acolo. Christa avusese dreptate. Cea 
mai uşoară împingere, cu frâna lăsată şi cu maneta cutiei de 
viteze în punctul mort, va propulsa Mercedes-ul pe drumul ce 
cobora în pantă, până în locul în care cotea pe după munte şi 


dispărea în depărtare. 

Se întoarse spre uşa de intrare, cu mâinile îngheţate. Auzi un 
sunet în timp ce-şi sprijini piciorul de uşă, ca să-şi şteargă 
zăpada de pe ghete cu o batistă. Un sunet vag şi scrâşnit, ca 
scârţâitul şenilelor unui tanc care se apropie cu încetineală. 

Apucă clanţa uşii şi privi peste umăr. În depărtare, de-a 
curmezişul văii, o trâmbă albă indica locul de unde plăci imense 
de zăpadă alunecaseră. Se apropia primăvara. Intră înăuntru. 
Christa îl aştepta, pregătită pentru curajoasa lor aventură. 


Colonelul Jaeger stătea îndărătul unei ferestre deschise a 
unei barăci, cu binoclul la ochi. Lentilele erau fixate în punctul 
unde şoseaua ce coboară de la Berghof face o curbă 
periculoasă, înainte de a dispărea în spatele peretelui muntelui. 

În spatele lui stătea aghiotantul său, Alfred Schmidt, un om 
înalt şi slab, cu o înfăţişare intelectuală, purtând ochelari fără 
rame. Schmidt îşi mişca picioarele nerăbdător, bătând cu 
călcâiul în podea. Cu un gest nervos, Jaeger cobori binoclul şi-l 
lăsă să atârne de şnurul din jurul gâtului. 

— Ei bine, Schmidt, ce mai e? întrebă el. 

— Mi-e teamă că englezul nici măcar n-o să vadă maşina. 
Dacă am fi mutat-o cu câţiva metri mai încolo, ar fi privit drept 
spre ea, de la fereastra aceea de pe coridor... 

— Ceea ce ar fi fost mult prea al dracului de evident, replică 
Jaeger aspru. 

— Dacă e nerăbdător să evadeze, va apuca prima ocazie ce-i 
pică în mână... 

— Nu tu ai stat de vorbă cu el, ci eu! i-o tăie Jaeger. Dacă faci 
treaba asta prea evidentă, va mirosi capcana. Întotdeauna este 
o greşeală să-ţi subestimezi adversarul. 

— Oricum, dacă muşcă momeală, nu va ajunge prea departe, 
observă Schmidt. 

Privi afară pe fereastră, unde un şir de câte doi motociclişti, 
întăriţi ceva mai încolo de două rânduri de motociclete cu ataş, 
aşteptau înarmaţi, în poziţie de luptă. SS-iştii din ataş îşi ţineau 
pistoalele-mitralieră pregătite. 

— Dacă, explodă Jaeger. Te vaiţi ca o babă... 

— Cred în continuare că ar fi trebuit să ne aflăm într-o 
poziţie de la care să putem observa ce se petrece la Berghof, 
insistă Schmidt. Am fi putut plasa un om într-una din camerele 


de sus, ca să supravegheze ieşirea... 

— Pentru a ne atinge ţinta, totul depinde de convingerea lui 
că nu e observat. Când maşina atinge curba de colo, pornim. 
Acum, taci şi lasă-mă să mă concentrez, pentru numele lui 
Dumnezeu! 


Capitolul 19 


— Luăm maşina! Plecăm în cinci minute... 

Înăuntrul anticamerei largi, Lindsay şi Christa erau în 
mijlocul unei discuţii aprinse. Englezul nu replică nimic la ceea 
ce ea tocmai spusese, ca să-l oblige să ia o decizie. Pledase şi îl 
mustrase alternativ. Acum îl apucă de reverul cămăşii cu 
amândouă mâinile, se ridică pe vârfuri, astfel încât feţele lor să 
fie la acelaşi nivel, şi trase zdravăn de el în timp ce continuă să 
vorbească: 

— Ascultă-mă! Ai văzut pe cineva cât timp ai fost afară? 

— Nu... 

— Dar te-ai uitat să vezi dacă supraveghează cineva maşina? 

— Da, dar... 

— Fără „dar”, pentru numele lui Dumnezeu! Dosarul acela 
după care a trimis Gruber la Berlin poate ajunge aici în orice 
moment de acum încolo. Vrei să mă vezi sfârşind într-un lagăr 
de concentrare? 

Cu blândeţe, îi apucă amândouă încheieturile mâinilor şi se 
eliberă de strânsGarea ei. Continuând să o ţină, o împinse într- 
un scaun, făcându-i semn să stea liniştită. 

— Totul e prea uşor şi prea convenabil, spuse. Nimeni 
înăuntru, nimeni afară. 

— Dar e duminică! 

E al dracului de tentant, se gândi Lindsay. Momentul era 
potrivit. Dacă scăpa astăzi, mâine ar fi fost luni, ziua de contact 
cu Paco. lar cu puţin noroc, Christa care cunoştea 
împrejurimile, l-ar fi putut scoate spre Munchen de la Salzburg. 
Incepu să gândească cu voce tare: 

— Din cauză că l-am cunoscut pe Jaeger, pot avea o idee 
despre ce îi poate pielea. Dacă ne-ar fi pregătit o capeană, ar fi 
făcut-o în genul ăsta... 

— Cel puţin, ar fi parcat maşina de unde s-o poţi vedea de pe 


fereastra coridorului de sus. Spuneai că nu puteai s-o vezi... 

— Nu puteam... 

— Păi, vezi!.. 

— Dacă aş fi fost în locul lui Jaeger, insistă Lindsay, n-aş fi 
făcut-o atât de vizibil. Şi n-aş fi pus nici santinelele care să 
supravegheze de unde ar fi putut fi văzute. Aş fi stat undeva în 
spate şi aş fi aşteptat... 

— Să aştepţi, să aştepţi! Doar la asta te poţi gândi! 

— Îmi amintesc de momentul în care l-am întâlnit pe Hitler 
înainte de război. Am avut o conversaţie foarte lungă. Mi-a spus 
că, în orice moment de criză, întotdeauna aşteaptă să se 
desfăşoare evenimentele, până când ceva îi dă un semn despre 
direcţia în care ar trebui s-o ia. Ei bine, eu semăn puţin cu 
Hitler... 

— Doar că-ţi lipseşte puterea lui de decizie, ripostă ea cu 
amărăciune. 

— Am observat că există un camion mare al curăţătoriei, care 
vine în fiecare zi să colecteze rufăria murdară şi să livreze alta 
curată. Gardienii s-au obişnuit cu ea. l-am privit de pe fereastra 
coridorului meu. Ceea ce nu ştiu este dacă vine şi duminica. 

— De unde vrei să ştiu eu? întrebă ea îmbufnată. Slujba mea 
mă ţine în partea cealaltă a Berghofului. De ce-ţi pierzi timpul 
cu camionul ăsta? 

— Soseşte în fiecare zi cu o promptitudine teutonă demnă de 
invidiat, la aceeaşi oră, unsprezece fix dimineaţa. Lindsay se 
plimba încet înainte şi înapoi, în timp ce Christa se mişca 
nervoasă pe scaun. Nu vine decât un singur om cu camionul 
acela, niciun gardian, doar şoferul, un om mic şi gras în 
salopetă, care îngrămădeşte înăuntrul clădirii sacii mari cu 
rufărie curată, apoi o pune pe cea murdară în saci albi, îi suie 
în spatele maşinii, trage în jos uşa de la spate şi porneşte. 
Camionul are pe o latură numele unei firme din Salzburg, iar 
noi la Salzburg vrem să ajungem... 

— Şi de acolo unde ne ducem? întrebă ea. 

— Vom vedea... Era hotărât să nu dezvăluie destinaţia lor 
până în ultimul moment. Camionul curăţătoriei ar putea fi un 
mijloc de transport spre libertate, continuă el. Când uşa din 
spate e deschisă, pot să văd înăuntru de pe fereastră. E mult 
loc fără încărcătură, unde ne-am putea ascunde. lar părerea 
mea e că punctele de control sunt atât de obişnuite cu 


camionul, încât nu-l mai verifică, atât timp cât aici nu s-a dat 
alarma. Unde ar trebui să fii la ora unsprezece în dimineaţa 
asta? şi mi-am mai amintit ceva, ai vreo idee cât de mult poate 
să-i ia camionului să ajungă la Salzburg, presupunând că nu 
mai e chemat în altă parte? 

Am văzut camionul plecând, zise Christa gânditoare. 
Conduce ca un dement, grăbindu-se să scape de slujbă, 
presupun. Cred că ar trebui să ajungă la Salzburg cam la o oră 
după ce a plecat de aici. Cât despre locul în care trebuie să mă 
aflu eu, am noroc că sunt liberă astăzi. Traudl e cel care va 
întocmi stenograma conferinţei de la prânz în locul meu. 

— Deci, unde te-ai găsi în mod normal? 

— Citind, odihnindu-mă sau spălând şi călcând lucruri în 
camera mea. Nu trece nimeni pe la mine de obicei. Se uită în 
sus la el, cu o expresie mai liniştită. Dar pe tine te-ar putea 
descoperi repede. 

— S-ar putea să am noroc. Gruber m-a interogat ieri, şi a 
plecat dezgustat de-a binelea. S-ar putea să mă lase în pace 
astăzi. E duminică, deci îmi aduc micul dejun la opt, vin să ia 
tava după o jumătate de oră, iar prânzul e abia la unu şi 
jumătate... 

— Deci... Christa fu absorbită de detalii. Camionul ajunge 
într-o oră, ceea ce înseamnă că ajungem la Salzburg pe la 
douăsprezece. M-am uitat la programul trenurilor spre Viena şi 
spre Minchen, dacă tot ai fost atât de secretos în ceea ce 
priveşte destinaţia noastră. Sper să ai încredere în mine într-o 
Zi: 
În vocea ei se strecură o notă nostalgică, nu de reproş. Din 
nou, Lindsay începu să se teamă de sentimentele ei faţă de el. 

— Trebuie să protejez viaţa unor persoane, făcu el scurt. 

— Înţeleg. Ajungem în Salzburg în jur de prânz. Programul 
va fi foarte strâns, în orice parte am lua-o. Există un expres 
spre Viena la douăsprezece şi un sfert şi unul spre München la 
douăsprezece şi jumătate. Dacă o vom lua spre Munchen, s-ar 
putea să reuşim să scăpăm puţin înainte de a se observa că am 
dispărut. Expresul ajunge la unu şi jumătate, deci exact în 
momentul în care îţi aduc prânzul aici. La Viena ajungem în mai 
bine de trei ore... 

— Va trebui să ne încercăm norocul, spuse el liniştit. Există o 
mulţime de semne de întrebare. Dacă va opri camionul pe 


undeva pe lângă gară e doar una dintre ele... 

— Şi dacă a fost chemat şi duminică este alta, îi aminti ea. 
Ne întâlnim aici mai târziu? 

— Da, cât de repede putem, în jur de unsprezece fără un 
sfert. 

— Eu sunt în continuare de părere că trebuie să furăm 
maşina aceea, zise ea, ridicându-se şi mergând la fereastră. 
Măcar ştim că e la îndemână. 

Veni lângă ea şi-i strânse braţele încrezător. 

— Camionul spălătoriei e şansa noastră. M-am hotărât. 

— În regulă. Se întoarse, se uită la el şi scoase un pistol 
Luger de 9 mm din buzunarul jachetei. Am luat asta dintr-un 
loc de unde nu va fi observată lipsa lui câteva zile bune. Am o 
cartuşieră de rezervă. O să ţi-l dau chiar înainte de a pleca... se 
opri, ezitând. 

— Christa, ce e? 

— Ian, trebuie să-mi promiţi ceva. Dacă vom fi pe punctul de 
a fi prinşi, împuşcă-mă, te rog. Apoi ar fi bine să foloseşti 
următorul glonţ pentru tine... Se întoarse cu spatele, vocea îi 
tremura. Dacă trebuie să murim... aş vrea s-o facem 
împreună... 

Se simţi ca dracu. Nu ştia ce să facă, ce să zică. Se simţea cu 
totul neajutorat. Întinse mâinile spre ea, cum stătea cu spatele 
la el, dar apoi le lăsă să cadă. Ceea ce simţea ea pentru el era 
mai grav decât îşi închipuise. lar el nu-i putea împărtăşi 
sentimentele. 

— Aşteaptă să vedem mai întâi dacă acest camion vine 
duminică, zise el aspru şi părăsi camera. 


— Du-te şi bagă dracului maşina aceea în garaj, se răsti 
colonelul Jaeger. 

Era zece dimineaţa şi ningea des, încât partea cea mai 
îndepărtată a văii şi munţii din spate păreau acoperiţi de o 
perdea albă. Jaeger înţepenise stând atâta timp în aceeaşi 
poziţie, într-atât de concentrat privise la punctul unde şoseaua 
cotea. N 

— Am putea să mai aşteptăm puţin... Incepu Schmidt. 

Nu fuse cea mai potrivită remarcă. Jaeger se întoarse spre 
subalternul său şi explodă: 

— Eşti debil mintal? Acum câteva ore mă criticai că n-am 


parcat nenorocitul ăla de Mercedes lângă treptele din faţă, iar 
acum propui să înţepenim aici o veşnicie! Oamenii ăia de afară, 
din batalionul de motociclişti sunt îngheţaţi tun. Du-te şi fă 
dracului ce ţi-am spus... 

Schmidt se grăbi să iasă din baracă şi să dea ordine trupelor 
care stăteau călare pe motociclete, lovindu-şi mănuşile ca să-şi 
activeze circulaţia din mâinile îngheţate. După ce expedie o 
echipă care să execute ordinul, se întoarse nervos la locul unde 
colonelul SS umbla de sus în jos, oprindu-se să-şi încălzească 
mâinile în faţa unei sobe demodate, cu lemne. 

— Am transmis ordinul să ducă maşina la loc, spuse el 
gâfâind. 

— Bormann va fi de-a dreptul încântat de succesul enorm al 
întregii acţiuni, comentă Jaeger plin de draci. 

— A fost ideea lu? întrebă Schmidt în timp ce-şi ştergea cu o 
batistă de mătase ochelarii aburiţi în timpul scurtei expediţii de 
afară. 

Temperatura scădea rapid. 

— Acum, dacă n-a mers, va deveni ideea mea, doar îl cunosc 
pe Bormann. Întotdeauna îşi pronunţă ordinele cu jumătate de 
gură. lar asta n-a fost nici din ordinul Fiuhrerului... 

Il întrerupse sunetul motorului Mercedesului pe care soldaţii 
îl duceau înapoi la garaj. Era totuşi spre lauda maşinii că 
afurisitul de motor mai pornise după ce stătuse ore întregi 
afară în asemenea condiţii. 

— Oamenii aceia primiseră ordin să împingă maşina, explodă 
el. 

— Am să-l pedepsesc pe sergent... 

— Lasă, nu te mai osteni! Ce mai contează? Toată operaţia a 
fost un bluf. Mă duc să iau ceva de mâncare. 

— Colonele, începu Schmidt plin de tact, cele trei posturi de 
control sunt încă în plină alertă. Să le telefonez să se calmeze? 

Din faţa uşii cantinei, Jaeger se opri, în timp ce reflecta la 
sugestia lui. Fulgii începeau să se aşeze pe fereastră, 
ascunzând priveliştea. Perspectiva urma să fie înfiorătoare. 

— Bună idee, îi răspunse. Oamenii ţinuţi fără rost în alertă îşi 
ies din fire. Spune-le să se relaxeze. Apoi vino să mă însoţeşti la 
micul dejun. Am nevoie de cineva cu care să stau de vorbă, ca 
să am putere să le ţin piept după aceea! oftă. Duminica! 
Niciodată n-am putut-o suferi... Încă de când eram puşti... 


Lindsay auzi sunetul uşor al unui motor care porneşte, îl auzi 
pentru că lăsase uşa camerei sale întredeschisă, după ce 
veniseră, ca de obicei, să-i ia tava pe care primise micul dejun. 
Lăsând uşa deschisă, putea fi avertizat în momentul în care 
vreun gardian ar fi fost postat afară. Până acum nu apăruse 
niciunul. N-avea de unde să ştie că, în afară de faptul că 
îndepărtase gărzile obişnuite, pentru a-l atrage în cursă, Jaeger 
trimisese un contingent puternic în afara Berghofului, ca să 
întărească posturile de control şi să-şi procure un grup de 
rezervă pentru trupele de şoc concentrate într-o tabără din 
apropierea Salzburgului. _ 

Lindsay se mai uită o dată la ceas. Era zece fix. Incă trei 
sferturi de oră înainte de a se întâlni cu Christa în anticamertă. 
Împinse uşa mai mult şi aruncă o privire pe coridorul pustiu. 
Mergând în vârful picioarelor, ajunse la fereastră şi privi în jos. 
Mercedes-ul apăruse la vedere. 

Acum vehiculul era pornit ca să i se încălzească motorul. Doi 
SS-işti curăţau gheaţa de pe parbriz, oprindu-se din când în 
când ca să topească cu mânuşile o altă bucată de geam. Şoferul 
nevăzut porni ştergătoarele care merseră mai întâi cu 
intermitente, apoi intrară într-un ritm constant. 

Lindsay stătea retras din faţa ferestrei, privind din spatele 
unei draperii cum cei doi SS-işti se urcară în spate. Maşina făcu 
un semicerc, derapând puternic, apoi dispăru din vedere, 
îndreptându-se în direcţia barăcilor. Lindsay aşteptă în 
continuare, dar nu mai observă alt semn al vreunei activităţi. 

La zece jumătate controlă coridorul, scările şi holul de 
intrare. După ce se convinse că nu era nimeni, se strecură în 
jos cu valiza în mână şi intră în anticameră. Christa se învârtea 
neliniştită, încertind să-şi stăpânească senzaţia de panică 
crescândă. 

Lindsay o privi în timp ce ascunse valiza în spatele unui 
dulap imens cu sertare ce nu era lipit cu totul de perete. Ar fi 
fost mult mai bine dacă ar fi fost de unul singur, se gândi, dar 
nu putea s-o părăsească acum. Sfaturile pe care i le dăduse 
colonelul Browne pe Ryder Street îi tot veneau în minte. 

„Dacă va trebui să fugi, să nu fii tentat să te asociezi cu 
cineva, asta măreşte de zece ori pericolul de a fi capturat. 
Statisticile arată...” 


Să le ia dracu de statistici. Trebuia s-o scoată pe Christa 
peste graniţă, în Elveţia. Apoi putea s-o părăsească, după ce îi 
va fi băgat în cap să rămână deoparte tot restul războiului. Era 
vorbitoare de limbă germană, aşa că se putea amesteca foarte 
bine cu populaţia de acolo. 

— Maşina a dispărut. Au luat-o, remarcă Christa pe un ton 
iritat. Bănuiesc că vei spune că asta dovedeşte că era o 
capcană întinsă pentru noi... 

— Chiar nu ştiu. E posibil ca cineva să fi vrut s-o folosească, 
iar vremea rea să-l fi făcut să se răzgândească... 

— Spui asta doar ca să-mi dai mie satisfacţie... 

Din trei paşi lungi străbătu camera şi o prinse cu amândouă 
mâinile. Vorbi cu un ton scăzut şi brutal, privind-o dur: 

— Acum ascultă! în mai puţin de jumătate de oră ieşim pe 
uşa aceea, dacă mai vine până la urmă camionul. Trebuie să ne 
ferim de şofer, ne ascundem în spatele camionului, iar din acel 
moment nu mai avem cale de întoarcere. 

li dădu drumul şi-şi suflecă pantalonii cu mâna dreaptă, dând 
la iveală cuțitul pe care îl furase din bucătăria trenului 
Fuhrerului. 

— S-ar putea să fie nevoie să-l ucid pe şofer, continuă el. La 
un moment dat, vom ajunge la crimă, aşa că, fata mea, dacă nu 
te stăpâneşti al dracului de repede, vei deveni o povară. 

— M-am stăpânit la Salzburg când trebuia să coborâm din 
tren, spuse ea calmă. Ghinionul a fost că a intervenit Hartmann 
şi ne-a oprit. Am să mă stăpânesc şi acum, o dată ce vom porni. 
lan, n-am să-ţi fac probleme. Aşteptarea e cea care mă 
înnebuneşte... 

— Compătimim împreună. 

li dădu drumul, regretându-şi izbucnirea. Bineînţeles că avea 
dreptate. Până acum se putuse baza pe ea. Întotdeauna de asta 
trebuie să ţii seama, de experienţele anterioare, nu de ceea ce 
zic oamenii. 

— Rămâi cu mine aici? întrebă ea. 

— Da. 

— Nu eşti obligat să rămâi. Pot aştepta şi de una singură. 
Dacă intră cineva la tine în cameră, ar fi mai bine să fii acolo, 
fiindcă dacă mă controlează pe mine şi găsesc pistolul... 

— Oricum e riscant, îi spuse el pe un ton de afaceri, ca şi 
când ea n-ar fi contat deloc. Am reuşit să ajung până aici fără 


să mă vadă nimeni. Uşa mea e închisă. Dacă vor posta un 
gardian, vor crede că sunt înăuntru. Întotdeauna au făcut aşa. 
Dar, dacă sunt înăuntru, atunci va trebui să trec peste el ca să 
pot ajunge aici din nou. Nu există soluţii ideale pentru genul 
ăsta de situaţii. Aşa că n-ai altceva mai bun de făcut decât să 
continui să te mişti în sus şi-n jos, îi zâmbi el. 


La unsprezece fără un sfert îi ceru să-i dea pistolul şi 
încărcătorul de rezervă. Il ascunse în jachetă, sub centură. 
Aşteptară în continuare şi niciunul nu părea capabil să 
găsească ceva de spus. 

Nu s-ar putea spune clar care din ei se uita la ceas mai des. 
Minutele se târau. Era unsprezece fără zece. Afară continua să 
ningă, dar mai încet. Lindsay se ruga să nu se oprească. 
Vremea rea, plus faptul că era duminică, erau cei doi factori 
care i-ar fi putut ţine pe ceilalţi înăuntru îndeajuns de multă 
vreme. Se uitară amândoi la ceas în aceeaşi clipă. Ochii li se 
întâlniră. Fra unsprezece fără un minut. 

Timpul e relativ, spunea cineva, dar, orice ar putea să 
însemne asta şi oricine ar fi spus-o, un lucru e cert: niciodată 
şaizeci de secunde nu trecură cu mai mare greutate. Niciunul 
nu se mişcă. Amândoi stăteau la ceva depărtare de fereastră, 
cu ochii pe intrare. Unsprezece fix. 

Lindsay stătea cu capul aplecat într-o parte, aşteptând 
primul sunet de motor al camionului. Era o tăcere de plumb. 
Afară, începuse să ningă şi mai tare, cu fulgi mari ce făceau 
piruete prin aer. Unsprezece şi un minut... 

— Nu vine... Incepu Christa. 

Lindsay îi făcu semn să tacă, ascultând atent. Christa nu 
putea sta într-un loc. Îşi încleşta şi descleşta mâinile delicate. 
Englezul rămăsese cu totul nemişcat, cu gura strânsă de 
concentrare. Continua să aştepte. Un adevărat iad. Îşi puneau 
nervii la încercare. 

Ridică o mână, ca s-o facă să stea liniştită. Un zgomot 
îndepărtat de motor se apropia cu repeziciune. „Conduce ca un 
nebun”, spusese Christa cu o zi în urmă. Cam aşa şi era. li făcu 
semn să rămână pe loc, iar el se duse la fereastră, uitându-se 
furiş, pe după marginea unei draperii. 

O formă se desluşi în ninsoare, străbătu vălul pal de fulgi, 
făcu o răsucire de o sută optzeci de grade derapând violent, 


astfel încât capota maşinii să fie deja orientată pe drumul de 
întoarcere spre Salzburg. Lindsay putea privi drept spre partea 
din spate a vehiculului, care avea o uşă ce trebuia trasă în sus. 
Camionul venea şi duminica. 


Printr-o fantă de câţiva centimetri în deschizătura uşii 
anticamerei, Lindsay se uită în hol. Şoferul purta o haină albă, 
salopetă şi o şapcă. Deschisese unul din canaturile uşii şi se 
clătina sub greutatea uriaşilor saci albi pe care îi căra pe 
umeri. Dispăru printr-o uşă din capătul celălalt al holului. 

— Uşa din spate a camionului e deschisă larg, îl anunţă 
Christa care veghea la fereastră. 

— Atunci, să pornim! 

Îşi ţineau amândoi valizele. Lindsay deschise uşa larg şi o 
trecu pe Christa înainte. Închise cu atenţie uşa în spatele lui. 
Christa dispăruse deja afară. Nu aveau de unde să ştie cât de 
repede se putea întoarce şoferul. Lindsay alergă fără zgomot pe 
pavajul de marmură murdărit de zăpadă de pe bocancii 
şoferului şi o urmă pe Christa. 

Era mai puţin frig decât se aşteptase, ninsoarea se oprea, 
fulgii erau mai mici şi mai rari. Ea îi urmase instrucţiunile, de 
abia se vedeau locurile pe unde călcase în zăpadă, mergând pe 
vârfuri. Mergând pe călcâie, făcu paşi mari. Nu era indicat să 
rămână urme prea vizibile, pe care şoferul să le poată observa. 

Se urcă în camion şi vocea ei îl chemă în şoaptă: 

— Aici, în spate... 

Fata se căţărase peste mormanul de saci cu rufe, până în 
fundul camionului, chiar în spatele cabinei şoferului. Nu o 
putea vedea în semiîntunericul dinăuntru, aşa că asta îl 
încurajă. Cu puţin noroc, puteau trece neobservaţi de şofer, 
doar dacă nu avea de căutat vreun sac în apropierea cabinei. 

Lindsay se îngropă sub saci, iar ea se ghemui lângă el. Se 
aşezase pe valiză, dar orice mişcare putea fi periculoasă. 
Căutând sub jachetă, scoase pistolul. Buzele ei îi şoptiră chiar 
în urechea stângă: 

— Ce faci cu pistolul? Doar nu vrei să-l împuşti... 

— Doar dacă ne descoperă. Apoi mă sui la volan şi plecăm... 

— Să sperăm că nu... 

Se exprimase eufemistic. Să sperăm că nu. Doamne! Să-l 
împuşte pe şofer de acum ar fi fost ultima soluţie. Mai târziu, n- 


ar fi avut scrupule, dar în interiorul Berghofului asta ar fi 
declanşat o mulţime de pericole. 

Cineva ar putea auzi împuşcătura. Va trebui să ascundă 
adevărul. În plus, cum vor trece de punctele de control cu 
Lindsay la volan? Christa împietri lângă el. Şoferul se întorcea 
după un nou transport. Il auziră lovindu-şi bocancii de camion, 
ca să-şi scuture zăpada, înfundaţi sub grămada de rufărie, îl 
auziră răscolind prin preajmă, şi părea că este foarte aproape. 
Lindsay spera din toată inima că, dacă va veni spre ei, să 
reuşească să-l doboare mai degrabă cu patul pistolului decât să 
tragă un foc. A 

Buf. Dăduse drumul jos unei noi încărcături. li auziră 
scârţâitul bocancilor pe zăpadă. Cu noroc, urmele picioarelor 
lor în zăpadă aveau să dispară. Nervii lui Lindsay zbârnâiau. 
Livrarea părea să dureze o veşnicie. Fiecare secundă de 
întârziere în acest loc mărea pericolul de a i se observa lipsa. 

şoferul mai făcu trei drumuri în interiorul clădirii. Acum se 
întorcea de fiecare dată aducând sacii cu lenjerie murdară pe 
care îi punea la întâmplare în spatele camionului. A treia oară, 
Lindsay văzu ceva ce-i făcu să îngheţe. 

şoferul se apropia de camion. Printr-un spaţiu deschis dintre 
saci, Lindsay văzu cizma stângă a Christei expusă în plină 
vedere. Un sac care acoperea piciorul ei alunecase într-o parte. 
Şoferul trebuia să fie orb ca să nu vadă cizma. Era momentul 
de criză. Apucă strâns mânerul pistolului. 


— Doamne! Ce vreme nenorocită... 

şoferul vorbea cu sine însuşi în timp ce se căţăra în camion. 
Fiind un om metodic, se suise să se asigure că rufăria murdară 
era pusă în fundul camionului. Oprindu-se în picioare, aruncă o 
privire în interiorul camionului, ţinând balotul cu rufe murdare 
în braţe în timp ce-şi trăgea răsuflarea. 

— Ai terminat, Hans? Vremea ţi se pare potrivită pentru felul 
în care conduci? Ticălosuie, ar trebui să nu-ți dea voie pe 
autostradă... 

Intorcându-l din drum, un gardian SS apăruse de undeva şi-l 
tachina pe şofer, care se oprise cu balotul în braţe. Se uită 
peste umăr şi se răsti la gardian. 

— Gunther, degeaba faci pe grozavul, că tot o să fiu în 
Salzburg înainte de prânz. Nu vii cu mine în cabină? 


— Pe vremea asta? Cu un ţicnit ca tine? Ăla de la postul de 
control ar trebui să te oblige să încetineşti, dacă nu vor să te 
vadă răsturnat cu fundul în sus... 

Lindsay îşi tinu respiraţia. Cizma Christei era în continuare 
afară şi nu îndrăznea să-i spună. lar când şoferul va observa, va 
striga gardianul... 

Balotul zbură prin aer şi ateriză pe piciorul ei, acoperindu-l 
complet. Buf! şoferul sări jos din camion. Urmă un zăngănit 
puternic. Întuneric. Inchisese uşa. 


Aplecat peste volanul maşinii în cabina sa, Hans aprinse 
farurile de ceaţă, porni motorul. Lăsă frâna de mână şi intră în 
viteză. Demară şi apăsă pe accelerator. Camionul începu să 
coboare panta. 

Sub maldărul de saci, Christa se agăţă de Lindsay şi se ţinu 
de el în timp ce maşina începu să se sucească dintr-o parte în 
alta. Vehiculul prinse viteză. Sacii amortizau loviturile, dar sub 
ei puteau simţi roţile alunecând. Lindsay ghici că se apropiau 
de curba periculoasă. Se aştepta ca Hans să reducă viteza. 

Hans acceleră. Işi curăţase o zonă din parbriz, dar era încă 
parţial aburit. Luminile galbene, sinistre, ale farurilor de ceaţă 
indicau curbă care se apropia. Îşi păstră piciorul pe acceleraţie. 

Lindsay o ţinea pe Christa strâns. Simţea roţile din spate 
scăpând de sub control. Hans lăsă camionul să derapeze. Nu 
puse niciun fel de frână. 'Ţinu doar volanul ferm, lăsând maşina 
să alunece până când vehiculul încetini, apoi apăsă uşor 
acceleraţia. Trecuse de curba periculoasă. 

Apăsă piciorul mai mult şi se îndreptă spre primul post de 
control. 


În fundul camionului, Christa se agăţă de Lindsay. Englezul 
avea broboane de sudoare pe frunte. Christa oftă adânc. 

— O să ne omoare, zise ea. 

— Roţile din spate derapează, spuse el cu vocea întretăiată. 
S-a descurcat perfect. Am să-ţi spun încotro ne îndreptăm: spre 
Munchen. 

— Atunci vom lua al doilea expres, cel care pleacă la 
douăsprezece şi jumătate din Salzburg. Dacă-l prindem, 
ajungem la Munchen la unu şi jumătate, ora la care îţi aduc 
mâncarea la Berghof. Vor da alarma aproape în momentul în 


care intrăm în Munchen. Bormann reacţionează repede... va 
pune toată Bavaria pe urmele noastre. 3 

— Aşteaptă să ajungem întâi la Salzburg, sugeră Lindsay. În 
plus, vom avea de aşteptat aproape douăzeci şi trei de ore în 
Munchen până când voi putea intra în legătură cu omul nostru. 
Unde dracu o să ne ascundem, nu ştiu... 

— Eu ştiu! Kurt avea o mică mansardă care ar putea fi încă 
disponibilă... 

— Cam în ce zonă? întrebă el ca din întâmplare. Pe lângă 
Feldhermhalle, sau pe lângă Frauenkirche? 

— Foarte aproape de Frauenkirche. Pe o mică alee. Nu e 
prea mult loc, dar mătuşă-sa îi urăşte pe nazişti. l-au trimis 
soţul într-un lagăr de muncă. Este unul dintre motive pentru 
care Kurt a ales locul acela... Se întrerupse. Doamne, ne oprim! 
E primul punct de control. 


Înăuntrul cabinei sale, Hans înjură când văzu bariera ce-i 
bloca drumul, ca la punctul de frontieră. Idioţii dracului! N-au 
altă treabă mai bună de făcut pe vremea asta. Şi părea că erau 
mai multe gărzi ca de obicei. 

Frână, dar lăsă motorul să meargă, ca o aluzie directă. Cu un 
fel de uşurare, îl recunoscu pe ofiţerul SS care se apropia în 
timp ce el cobora geamul. Hans nu se dădea jos din cabina lui 
în timpul serviciului pentru niciun fel de afurisit de soldat. 

— Încerci să dobori un record, Hans? îl întrebă SS-istul cu 
chip slab. Te-am văzut coborând muntele, ai să sfârşeşti cu 
gâtul rupt. 

— Am să întârzii la masă. Ce-i vânzoleala asta? De ce atâta 
circ? 

— Controlăm toate vehiculele. Un exerciţiu. Am primit ordine 
de la Berghof astă noapte... 

— Faceţi-vă treaba mai repede... şi ridicaţi odată blestemata 
aia de barieră! 

— Intotdeauna eşti grozav de politicos, Hans! 

Fiecare cuvânt al discuţiei putea fi auzit limpede înăuntrul 
camionului. Lindsay apucă din nou pistolul. Vor fi descoperiţi, 
dacă vor controla camionul. Oare o să fie în stare să apese cu 
sânge rece gura pistolului de tâmpla Christei şi să tragă? Nu 
mai ucisese niciodată vreo femeie până atunci... 

Se auzi un scrâşnet când cineva ridică uşa din spate. 


Temperatura scăzu încă şi mai mult când aerul de afară năvăli 
înăuntru. Christa îi prinse mâna cu pistolul, o ridică încet şi-şi 
lipi vârful ţevii de o parte a capului. El nu trase încă primul 
glonte. Oare vor folosi baionete pentru a străpunge vraful de 
saci? 

Un scârţâit, însoţit de o respiraţie... cineva se urcase în 
camion. Lindsay îşi simţi umedă palma în care ţinea pistolul. 
Christa zăcea inertă. Oare ce i-o fi trecând prin cap în 
momentul acesta? Lindsay nu se simţise niciodată mai 
neajutorat, o senzaţie pe care n-o putea suferi. 

Zgomotul de paşi veni mai aproape. Afară se auzeau mai 
multe voci. Putea simţi tensiunea din corpul Christei. Sărmana 
copilă era împietrită de spaimă. Sunetele se succedau cu 
rapiditate. Geamătul huruit al unui vehicul pe şenile de alături. 
Scrâşnetul acum familiar al uşii din spate care fu închisă. 

— Şterge-o, Hans, du-te să-ţi iei prânzul... 

Schimbă viteza, lăsă frâna. Camionul se mişca. 

— Hans, treci direct prin celelalte două puncte de control. 

Erau pe drumul spre libertate. 


Capitolul 20 


La Berghof, Fuhrerul se trezi la aceeaşi oră târzie, 
unsprezece, cam în momentul în care Lindsay şi Christa scăpau 
din Berghof. După programul său obişnuit, se culcase la trei 
dimineaţa. 

Dormitorul său, care era legat printr-o cameră de toaletă cu 
cel al Evei Braun, era mobilat după o modă spartană. Singurul 
ornament de pe pereţi era o pictură în ulei reprezentând-o pe 
mama sa, o copie după o fotografie veche. 

Unul dintre cei mai puternici oameni din lume se bărbieri şi 
se îmbrăcă singur, fără ajutorul valetului său, Krause. Toaleta 
sa era la fel de simplă ca şi micul său dejun târziu. Purta 
pantaloni şi tunica maro cu banderolă, cu zvastica roşie pe 
braţ. 

Micul dejun, întotdeauna acelaşi, consta din două ceşti de 
lapte şi până-n zece bucățele de zwieback, un fel de pesmet 
nemtesc. Consumă de asemenea mai multe bucăţi de ciocolată 
nu prea dulce care, era convins, îi dădea energie. 


Mâncă singur, în picioare, frunzărind ultimele rapoarte ale 
DBN-lui, agenţia de presă germană. Termină cu micul dejun în 
cinci minute şi fu gata să-şi înceapă ziua. Deschise conferinţa 
militară de prânz, la care participau Bormann, Keitel, Jodl şi 
alte cadre de vârf, cu o remarcă neobişnuită: 

— Am senzaţia ciudată că se întâmplă ceva îngrijorător. 

— Ce-ar putea fi, mein Führer? se alintă Bormann. 

— Dacă aş şti, ţi-aş spune! Acum haideţi să-i dăm drumul... 

Adoptă o poziţie caracteristică în timp ce-l ascultă pe Jodl 
care schiţă în linii mari situaţia prezentă de pe frontul de est, 
stând cu amândouă mâinile prinse peste abdomen. Nu spuse 
nimic, doar aprobă din cap din când în când. Tăcerea lui avu ca 
efect crearea unei atmosfere tensionate. 

La un moment dat, părăsi masa discuţiilor, peste care era 
întinsă o hartă la scară mare a Rusiei Sovietice. Se opri să 
arunce o privire pe fereastră, apoi se întoarse la masă. Privirea 
lui se îndreptase în direcţia Salzburgului. 


Pe Bormann îl apucă furia când auzi ştirea. Conferinţa 
militară se sfârşi brusc în momentul în care Hitler se încruntă 
la generalii săi şi părăsi camera fără un cuvânt. Era unu şi 
jumătate. Pentru că era duminică, bucătarul îi pregătise masa 
lui Lindsay cu câteva minute mai devreme, grăbindu-se să 
plece pentru câteva ore. Tava fusese trimisă în camera 
englezului la unu şi douăzeci şi cinci. 

— Dumnezeule mare, Jaeger! clocoti Bormann. Ce fel de 
securitate ai tu în grijă. Pregăteşti o capcană pentru Lindsay, 
planul eşuează, iar mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, evadează... 

— Am fost stânjenit... colonelul se ridică în picioare... de 
faptul că detaşamentul meu de gărzi era dispersat pe o distanţă 
mare, pentru a întinde capcana. O capcană care la origine a 
fost o idee sugerată de dumneavoastră... 

Bormann, al cărui cap ajungea abia la nivelul pieptului lui 
Jaeger, se opri în mijlocul peroraţiei, îşi dădea seama că dăduse 
de bucluc când simţea pământul afundându-se sub picioarele 
sale. Dacă Fuhrerul lansa o investigaţie, hiena asta SS-istă va 
împărţi cu el vina pentru acest dezastru. 

— Cum a reuşit să fugă? întrebă. 

— Pot să spun ceva? interveni Schmidt, care stătea la doi 
paşi în spatele şefului său. 


Bormann se uită la ofiţerul slab care purta ochelari fără 
rame. li displăceau ochelarii fără rame, pentru că îi aminteau 
întotdeauna de cel mai crunt duşman al său: Himmler. Dar 
Schmidt avea o minte analitică. Cei doi făceau o pereche de 
temut: Schmidt furniza intelectul, iar Jaeger acţiona. Dădu din 
cap, ceea ce însemna că-i permite să vorbească. 

— S-ar putea să fie, cu tot regretul, alte veşti proaste, îl 
informă Schmidt. S-ar părea că Fräulein Christa Lundt, despre 
care se ştie că îl frecventa pe englez, lipseşte de asemenea... 

— Au evadat amândoi! 

— Cred, continuă Schmidt, că nu puteau folosi decât o 
singură cale de evadare. Camionul curăţătoriei care trece zilnic 
la unsprezece dimineaţa. Ora pare a se potrivi... 

— Dar punctele de control! se năpusti Bormann. 

— Starea de alertă a fost anulată după eşecul planului nostru 
cu Mercedes-ul, interveni Jaeger. 

Bormann luă aminte la cuvântul nostru şi se potoli dintr-o 
dată. Schmidt găsi momentul potrivit să facă o sugestie. Jaeger 
i-ar fi fost recunoscător dacă ar fi putut devia furia lui 
Bormann. 

— Şoferul camionului poate şti mai multe. Să-l chem la 
telefon? 

Lui Schmidt nu-i luă mai mult de câteva minute să dea de 
urma lui Hans la el acasă. li trecu receptorul Reichsleiterului, 
care avu grijă să nu-l alarmeze pe Hans. 

— Ce spui? O uniformă de ofiţer SS care lipseşte... depozitul 
tău e aproape de calea ferată... o pereche a fost văzută 
îndreptându-se spre gară... un ofiţer SS şi o fată... expresul de 
Munchen... aşteaptă puţin... Se uită la Schmidt. Un mers al 
trenurilor, repede. Un tren spre München pe la douăsprezece şi 
jumătate. 

Mai schimbă câteva cuvinte cu şoferul înainte de a întrerupe 
convorbirea. 

Meticulosul Schmidt găsise deja un mers al trenurilor şi îi 
răsfoia paginile. Găsi ceea ce căuta, în timp ce Bormann îi dădu 
instrucţiuni lui Jaeger: 

— Fă-mi legătura cu şeful SS din Munchen. Vreau să vorbesc 
cu el. O uniformă de ofiţer SS trimisă la curăţat a dispărut din 
camion. Ei bine, Schmidt? 

— Dacă au reuşit să se suie în expres, şi bănuiesc că fata, 


Lundt, s-a descurcat pentru amândoi, atunci au plecat din 
Salzburg la douăsprezece şi jumătate şi ajung în Munchen la 
ora unu şi jumătate... 

Bormann aruncă o privire la ceasul din perete. 

— Unu şi treizeci şi nouă de minute. Să sperăm că va avea 
întârziere, se mai întâmplă în ultima vreme. 

Jaeger ţinea receptorul şi i-l întinse lui Bormann în timp ce 
vorbi: 

— Şeful SS din Munchen este pe fir. Se numeşte Mayr... 

— Bormann la telefon. Mayr? Doi evadați de la Berghof... un 
englez şi o nemţoaică... descrierile... bănuim că se află în 
expresul de douăsprezece şi jumătate care pleacă din Salzburg 
şi ajunge în München cam pe la ora asta. Bărbatul s-ar putea să 
poarte uniforma SS... Înconjoară gară... 


— Trenul va avea întârziere, comentă Christa. Din cauză că a 
fost ţinut la Rosenheim... 

Lindsay împrumută oglinda ei de mână ca să-şi cerceteze 
înfăţişarea. Purta unifoma SS pe care Christa o văzuse ieşind 
dintr-un sac de rufe în camion. Avea o pată pe mâneca stângă, 
în rest era impecabilă. I se potrivea mai bine decât se aştepta, 
îi era doar puţin strimtă la guler. Îşi aranjă şapca, în aşa fel 
încât să-i ascundă partea de sus a feţei, şi privi în jurul 
vagonului de poştă în care călătoriseră de la Salzburg. Ceasul 
arăta ora unu şi patruzeci de minute. Întârziaseră zece minute. 

Încetinind, trenul începu să hurducăie peste macazuri. Se 
uită la Christa care stătea aproape de uşă, cu valiza în mâna. 
Se înţeleseseră să coboare din vagon imediat ce se opreşte. 
Ceva mai devreme folosise cuțitul ca să forţeze din afară 
lacătul uşii să se deschidă. Când fu pe punctul de a renunţa, 
simţi lacătul cum cedează, apoi se deschise cu un clinchet 
metalic. 

— Acum intrăm în gară, zise Christa calmă. Zgomotul ăsta 
care se aude e un sistem de macazuri spre care converg 
şinele... 

— Du-te în capătul celălalt al vagonului, îi ordonă Lindsay. 

— Cunosc gara asta, e enormă, protestă ea. 

— Fă dracului ce ţi s-a spus. 

Se încruntă, dar se supuse instrucţiunilor lui. Lindsay se 
aşeză de-o parte a uşii, cu cuțitul în mâna dreaptă şi cu valiza 


în mâna stângă. Fusese uşor să se strecoare în vagonul poştei 
la Salzburg. Munchen-ul putea fi mai periculos. 


Maiorul Hugo Bruckner de la SS aştepta pe peron în timp ce 
expresul de Salzburg intră în gară. Un tip solid, de înălţime 
medie, Bruckner îşi lua îndatoririle foarte în serios. Avea o 
antipatie particulară faţă de dezertorii din armată, probabil 
pentru că servise o perioadă îndelungată pe frontul rusesc. 
Ăştia călătoresc cu trenurile, iar ascunzătoarea lor favorită e 
vagonul de poştă pe care tocmai îl văzu apropiindu-se. 

Vagoanele de pasageri trecură pe lângă el cu uşile deja 
deschise, iar militari şi civili se pregăteau să se dea jos şi să se 
alăture mulţimii care se îmbulzea pe peron. Se crispă când 
privirea pătrunzătoare îi căzu pe lacătul forţat al vagonului de 
poştă. Se părea că va avea ocazia să mai strângă nişte carne de 
tun pentru frontul de est, fiindcă asta era destinaţia inevitabilă 
a dezertorilor prinşi asupra faptului. 

Trenul se opri. Bruckner stătea pe o porţiune izolată a 
peronului şi observă că uşa era deschisă câţiva centimetri, 
îndeajuns pentru ca cineva ascuns înăuntru să poată strecura o 
privire afară. Întunericul din vagonul de poştă îl împiedica să 
zărească ceva înăuntru, dar lui nu-i era frică de nişte nenorociţi 
de dezertori, aşa că se urcă în el. 

Vagonul era gol. Se uită în dreapta şi dădu de Lindsay, aflat 
la o distanţă de mai puţin de trei paşi de el. Uniforma SS îl 
îngheţă pentru moment, pentru că ultima persoană pe care se 
aştepta s-o întâlnească era un ofiţer SS... 

Lindsay fulgeră mâna în aer, apoi o cobori, punându-şi toată 
forţa într-o lovitură sălbatică. Lama cuţitului se strecură pe 
lângă osul pieptului şi pătrunse până la plăsele. Lindsay dădu 
drumul mânerului, iar Bruckner se clătină câţiva paşi, cu un 
icnet de surpriză. 

Christa, cu mâna la gură, îl privea pe Bruckner care căzu pe 
spate, cu cuțitul ieşindu-i afară din piept, ca o decorație. O pată 
roşietică apăru şi se răspândi pe întreaga uniformă. Lindsay îi 
puse un braţ în jurul gâtului, ferindu-se de sânge, îl târi 
înăuntrul vagonului şi îl aruncă în locul în care se ascunseseră 
ei până atunci. 

Îngrămădi saci de scrisori deasupra neamţului mort cu o 
grabă furioasă. Christa se strecurase afară şi coborâse pe 


peron. Îşi apucă în grabă valiză şi o urmă. Când o ajunse din 
urmă, văzu că era albă la faţă. 

— Cred că mi se face rău... 

— Reacţiile vin întotdeauna mai târziu. Stăpâneşte-te! Te 
lăudai că ştii gara, aşa că fă-ţi treaba şi scoate-ne de aici... 

Violentul său asalt verbal îşi făcu efectul. Se uită la el şi-şi 
reveni, apoi grăbi pasul. 

— Uită-te la cărucioarele de poştă care vin spre noi. Se 
îndreaptă spre vagonul poştal... 

Il omorâse pe neamt dintr-un gest reflex, făcuse ceva ce se 
aştepta că va trebui să facă mai devreme sau mai târziu. Şirul 
de cărucioare de poştă ce străbătea peronul spre ei era ceva ce 
nu prevăzuse. Nu vor reuşi să scape din gară înainte de a fi 
găsit corpul... 

Christa aproape că începuse să alerge, făcând paşi mari, şi 
aproape că ajunseră la capătul peronului. Nu erau controlori la 
barieră, pentru că în Germania biletele erau controlate în tren, 
în timpul mersului. Se uită în spate. Şirul de cărucioare, trase 
de un om, împinse de altul, aproape că ajunsese la vagonul de 
poştă. Trecură de barieră. Fură prinşi imediat în mulţimea care 
forfotea şi se afundară în ea, printre oamenii care treceau în 
toate direcţiile. Christa îl luă de braţ şi-l conduse spre o ieşire. 
La vederea uniformei SS, ceilalţi trecători le făceau loc, ceea ce 
le uşura trecerea, dar atrăgea atenţia asupra lor. 

— Cât de departe e apartamentul logodnicului tău? 

— Nu prea departe. Cinci minute cu tramvaiul... 

— Dacă se va da vreo alarmă, vor căuta doi oameni, o fată şi 
un bărbat. Trebuie să ne separăm... 

— În regulă... 

Nu comentă şi continuă să meargă, deschizându-şi poşeta şi 
dându-i instrucţiuni: 

— Ne urcăm în acelaşi tramvai. Eu urc prima, ca să vezi ce 
trebuie să faci. Uite o monedă de care vei avea nevoie pentru 
taxă. Te urci prin faţă, cobori prin spate. Caută-ţi un loc în 
spatele meu. 

Il uimea din nou. Era atât de incredibil de rece în momentele 
de maximă tensiune, continuând să se gândească la cel mai mic 
detaliu. Nu avusese decât scurta scăpare de după uciderea 
ofițerului SS. Dar cui nu i-ar fi venit să vomite la vederea 
macabră a neamţului căzând pe spate, cu cuțitul înfipt în 


mijlocul pieptului...? 

— Acum o iau înainte, îl avertiză. O, Doamne, uită-te, vin SS- 
işti! Să nu mă pierzi... 

SS-iştii apăreau într-adevăr în forţă. Răspunzând prompt şi 
eficient la apelul lui Bormann, şeful SS, Mayr, îşi desfăşura 
trupele în jurul gării principale. 

— Împânziţi locul, ordonase el. Întindeţi un cordon în jurul 
întregii zone! Controlaţi toate actele, cu atenţie sporită la 
personalul SS care se află deja acolo. Căutăm un ofiţer cu o 
fată. Reichsleiter-ul însuşi a spus că trebuie capturați... 

Procedând sistematic, primul transport al unui camion 
împrăştie trupele în jurul ieşirii principale, chiar în momentul 
în care Christa urmată de Lindsay, trecu printr-o ieşire 
lăturalnică. 

Fata se îndreptă spre un tramvai în care tocmai se urcau 
ultimii călători. Urcă, îşi cumpără bilet şi înaintă pe intervalul 
aglomerat. Nu era niciun loc liber, aşa că stătu în picioare. 

Lindsay fu ultimul călător care se urcă în tramvai. După ce 
luă biletul, îşi făcu loc spre a găsi o poziţie în spatele Christei. 
Un şchiop care stătea cu piciorul întins pe interval se uită la 
noul venit cu subînţeles şi se ridică cu greu, oferindu-i locul. 

Englezul aproape că îi ceru să se aşeze la loc, apoi îşi aminti 
de uniforma pe care o purta. Se aşeză şi rămase cu privirea în 
gol, drept înainte. Uitându-se peste umăr, Christa răsuflă 
uşurată. Uşile se închiseră, un clopoțel anunţă plecarea şi 
tramvaiul se puse în mişcare. 

Se întorcea prin faţa gării ca să o ia pe bulevardul principal 
când, prin geamul din spate, Christa văzu un SS-ist postându-se 
în faţa următorului tramvai, pentru a-l împiedica să pornească. 
Alte camioane cu SS-işti pe lângă tramvai în direcţie inversă, cu 
sirenele vuind, în timp ce şoferii lor forţau traficul de pe banda 
aceea să se înghesuie în bordură. 

Trei motociclete cu ataş pline de SS-işti, veniţi să îngroaşe 
rândurile, trecură cu zgomot, îndreptându-se spre gară. Oare n- 
ar fi mai bine să coboare la următoarea staţie înainte de a-i 
trece prin minte celui care conducea trupele să mai trimită 
câteva motociclete care să le urmărească tramvaiul? se întrebă 
Christa. 

Nu îşi dăduse seama până acum cât de tacticos pare că se 
mişcă un tramvai. Se forţă să-şi păstreze o expresie indiferentă, 


pentru că observase un bărbat în uniformă militară care o 
privea. Acesta se ridică. 

— Luaţi loc, Fräulein. Păreţi obosită. Aţi avut o călătorie 
lungă? 

— Mulţumesc, îi aruncă ea un zâmbet, dar cobor la staţia 
următoare... 

Scurtă conversaţie era cu totul nedorită, putea fi chiar 
periculoasă. Sergentul neamt care părea că o plăcuse, se vedea 
în ochii lui, îşi va aminti de ea cu siguranţă, dacă va fi întrebat 
mai târziu. Chiar mai rău, îşi va aminti staţia la care coborâse. 

Tramvaiul se opri. Îşi luă valiză şi trecu pe lângă sergent, 
fără să arunce vreo privire în direcţia lui. Lindsay aşteptă până 
ea cobori scările, se ridică brusc şi o urmă. Era în spatele ei pe 
trotuarul plin de lume când se uită în urmă. Tramvaiul cu care 
călătoriseră era înconjurat de motociclişti ai armatei. Un ofiţer 
SS tocmai urca în tramvai, cu intenţia clară de a-i chestiona pe 
toţi dinăuntru. 


Stările de spirit ale  Fuhrerului erau întotdeauna 
imprevizibile. Primi vestea că cei doi scăpaseră din tren la 
Munchen cu un calm surprinzător, chiar cu indiferenţă. Dându- 
şi jos ochelarii, cu care nu accepta niciodată să fie fotografiat, 
lăsă deoparte foile pe care le studia şi ascultă în timp ce 
Bormann perora în continuare: 

— Mayr nu s-a mişcat îndeajuns de repede. Telefonul pe care 
l-a dat din gara de la Munchen a arătat clar asta. L-au ucis pe 
ofiţerul Bruckner, al cărui corp a fost găsit în vagon, şi au şters- 
e 

— Dezertorii din armată călătoresc deseori în vagonul poştei, 
observă Hitler. 

— Mayr a raportat că un tramvai care tocmai părăsise staţia 
a fost oprit de patrule de motociclişti. Martori dinăuntru au 
furnizat descrierea a doi pasageri care tocmai coborâseră, un 
bărbat în uniformă de ofiţer SS şi o fată a cărei descriere se 
potriveşte exact cu înfăţişarea Christei Lundt... 

— Nu mai spune... 

Hitler, aşezat pe o canapea, îi privea pe Jaeger şi Schmidt, în 
timp ce se juca cu ochelarii pe care îi ţinea în poală. Keitel şi 
Jodl, care se întorseseră să lămurească un punct al conferinţei 
de prânz, erau şi ei prezenţi. Până acum păstraseră o tăcere 


discretă. 

— Tu ce crezi, Keitel? întrebă Fuhrerul dintr-o dată. 

— Nu vor ajunge prea departe... 

— Mayr a organizat un control al întregului oraş... izbucni 
Bormann. Sunt de acord cu feldmareşalul... 

— Asta din cauză că niciunul dintre voi n-are habar despre ce 
vorbeşte, interveni Jaeger fără menajamente. Mayr are de 
îndeplinit o sarcină covârşitoare... 

— Până la urmă, comentă Fuhrerul, folosind o frază care 
exprima atitudinea lui obişnuită şi care însuma secretul 
ascensiunii sale rapide, trebuie să existe o soluţie la toate... 


O oră mai târziu, Mayr se întorcea spre cazărmile sale din 
Munchen, când fu chemat la acea ciudată convorbire 
telefonică. Ridică receptorul şi se prezentă. Era din nou 
Berghof-ul. 

— Bormann la telefon! Am primit o informaţie că Lindsay are 
stabilită o întâlnire cu un agent aliat la Frauenkirche... 

Vocea suna schimbată în mod straniu. Mayr se gândi că 
aducea doar vag cu vocea Reichsleiterului. Cu toate astea, nu 
era o persoană căreia să-ţi permiţi să-i pui identitatea la 
îndoială. Vocea continuă: 

— Agentul aşteaptă la ora unsprezece în fiecare zi de luni. Să 
dai dispoziţiile corespunzătoare şi sub niciun motiv să nu 
menţionezi cuiva convorbirea pe care am avut-o. Din ordinul 
Fuhrerului! 

Încă nelămurit, Mayr puse jos receptorul. A doua zi era luni. 
Îl va aştepta pe acest agent Aliat la Frauenkirche. 


Capitolul 21 


— Tocmai la timp, zise Christa. Am ajuns şi suntem destul de 
departe de stradă. 

— Vor căuta în întreaga zonă, avertiză Lindsay. Controlul 
tramvaiului aceluia a fost doar începutul... 

Intrară pe o alee strâmtă, străjuită de ziduri vechi, iar 
singurul semn ce amintea că era ziuă era fâşia îngustă de cer 
de deasupra capetelor lor. Mirosea puternic a pisică, iar 
pavajul de sub picioarele lor era murdar. Casele păreau cam 


dărăpănate. Fata scoase o cheie din geantă, o băgă în broască 
unei uşi solide de lemn decorată cu ţinte de fier, ce părea a fi 
nouă, apoi se opri înainte de a o deschide. 

— Kurt a venit aici înainte de plecare şi de câte ori trebuia să 
fugă. Mătugşa lui, Helga, locuieşte aici. Aşa cum ţi-am spus, i-au 
trimis soţul într-un lagăr de muncă, îi urăşte pe nazişti. 
Uniforma ta o s-o sperie. Aşteaptă pe palierul de la etajul al 
treilea până mă duc să vorbesc cu ea. 

Era atât de întuneric înăuntru, încât Lindsay nu putu vedea 
nimic după ce ea închise uşa din afară. Işi pipăi drumul până la 
scara îngustă, prinzându-se cu mâna de o balustradă 
alunecoasă. Numără etajele, apoi aşteptă la al treilea, în timp 
ce Christa se urcă în continuare până la etajul al patrulea. 
Simţi un miros de mucegai. Locul arăta de parcă ar fi fost de 
nelocuit. Oare mătuşa lui Kurt era singurul locatar? Deasupra 
lui văzu lumina strecurându-se pe undeva şi auzi o uşă 
deschizându-se. 

Cineva discuta în şoaptă, ceea ce se potrivea cu atmosfera 
locului. 

Îl izbi cu miros înţepător de urină, venind dinspre o uşă de pe 
palierul său. Aruncă o privire înăuntru şi văzu, prin lumina 
difuză a unui geam mânjit, o toaletă care nu mai fusese spălată 
de multă vreme. 

— Ian! Vino sus. 

Era vocea Christei. Urcă repede cu mâna alunecându-i pe o 
balustradă recent lustruită. Sus, o femeie între două vârste, cu 
trăsături puternice, stătea în spatele Christei. Fără să dea 
atenţie uniformei, se încruntă examinându-i chipul. 

— Are ceva acte? întrebă ea. 

— Ai? repetă Christa. Ea e mătuşa Helga. E foarte 
prevăzătoare... 

— Aşa trebuie să fii în timpurile astea, interveni femeia cu 
îndârjire. Se zvoneşte că există o organizaţie secretă care trece 
pe furiş în Elveţia aviatori Aliați. Gestapo-ul foloseşte propriii 
lui agenţi deghizați în americani sau englezi, ca să încerce să 
se infiltreze în organizaţie... 

— Am actele de identitate de la RAF, începu Lindsay. 

— Dar cum se face că nu ţi le-au luat? întrebă femeia cu faţa 
suptă în timp ce luă documentul din mâna lui Lindsay şi-l 
cercetă cu grijă, comparând fotografia cu posesorul actelor. 


Doar Christa îmi spunea că ai fost închis de ei... 

— Mi le-au luat... Lindsay prinse privirea prevenitoare a 
Christei. Nu trebuia să-i dezvăluie decât minimum de 
informaţii. Un om de la Gestapo, continuă el, numit Gruber, mi 
le-a ţinut două zile... fără îndoială că a făcut copii pentru 
dosarele sale... 

— I le-au dat înapoi din cauza unor ordine primite de sus, 
făcu Christa repede. E locotenent-colonel de aviaţie, şi cred că 
sperau să obţină de la el informaţii de valoare... 

— Ia-le! Helga îşi folosise şorţul ca să şteargă amprentele de 
pe acte şi i le întinse, ţinându-le tot prin şorţ. Pofteşte înăuntru. 
Ţin neapărat să-mi dai uniforma aia s-o ard. 

— O să miroasă groaznic, observă Lindsay, încercând să facă 
o glumă, dar Helga rămase severă şi distantă. 

— În ziua de azi ardem orice, numai ca să facem puţină 
căldură, aşa că ne-am obişnuit cu mirosuri groaznice. 

Inchise şi încuie uşa apartamentului, apoi se îndreptă spre 
sobă, ridică un vătrai de fier cu care aţâţă focul ce ardea 
înăbuşit. Părea că făcuse asta doar ca să aibă o armă la 
îndemână. Întrebarea următoare îi confirmă bănuiala: 

— De unde ai făcut rost de uniforma SS? 

— Mătuşă Helga, protestă Christa, eu i-am procurat-o, nu 
contează cum. Trebuie să ai încredere în el. Am fost în Anglia şi 
l-am testat prima oară când ne-am întâlnit. Arată-i 
ascunzătoarea. 

— Cea pe care şi-a făcut-o Kurt şi pe care n-a mai apucat s-o 
folosească? spuse ea cu amărăciune. Bine, dar o să-ţi cer 
uniforma s-o ard bucată cu bucată... 

Uniforma părea s-o obsedeze. Lindsay îşi închipui că era mai 
tânără decât o arăta chipul ridat. Doar Dumnezeu o fi ştiind 
prin câte trecuse. 

— De data asta vom fi avertizaţi dacă va fi vreun pericol 
urgent. Un prieten de-al meu de la ţară mi-a făcut o uşă nouă 
pe alee, destul de rezistentă încât să nu poată fi dărâmată nici 
cu lovituri de tun. Acum, dacă vor veni, va trebui să sune la uşă 
şi să aştepte să cobor. Când au venit după Kurt, au spart, pur şi 
simplu, uşa... 

În ascunzătoare se ajungea printr-o trapă din tavan, ingenios 
camuflată de încrucişarea a două grinzi. Helga aduse o scară 
dublă din bucătărie, o aşeză într-un anumit loc şi se urcă pe ea, 


cu un cuţit cu lamă subţire în mână. 

— Trebuie să bagi vârful cuţitului în crăpătura asta a grinzii, 
explică ea. Apoi împingi în el, cam cum faci atunci când eşti cu 
o femeie. Lindsay aruncă o privire spre Christa care se uita fix 
într-un punct al camerei şi se înroşise. Vârful cuţitului, continuă 
Helga, împinge într-o bară de oţel, pe care Kurt a ataşat-o 
trapei. O împingi în sus. Aşa! 

O secţiune pătrată din tavanul aparent continuu se căscă, 
lăsând la vedere o gaură întunecată. Helga lăsă trapa la loc şi 
cobori scara. li luă înapoi în bucătărie, mormăind o invitaţie: 

— Dacă vă e foame, pot să vă ofer nişte lichid incolor şi fără 
gust care se cheamă supă. Cel puţin, e caldă. 

— Ai fost acceptat! şopti Christa. 

La trei fix, cu o oră după sosirea lor în apartamentul 
impecabil al Helgăi, un detaşament de poliţie sună la uşă cu 
gândul de a percheziţiona întreaga clădire. 


Limba clopotului masiv în formă de cupă, agăţat deasupra 
uşii apartamentului, lovea non-stop pereţii clopotului, ca un 
pistol automat. Christa tocmai îşi sorbea ultima gură din 
cafeaua diluată, când sări de la masă: 

— Ce dracu a fost asta? 

— Soneria uşii de la intrare din alee, zise Helga laconic. 

Deschise o fereastră şi se aplecă mult peste pervaz, ca să 
depăşească limita frontonului ieşit în faţadă, şi să poată privi 
jos în alee, de-a lungul zidului perpendicular. Făcând semne cu 
mâna, strigă ceva ce Lindsay, care se ridicase şi el în picioare, 
nu reuşi să înţeleagă. Retrăgându-şi capul, cobori în bucătărie 
şi se întoarse lângă ei din câţiva paşi. 

— S-ar părea că întreaga poliţie a Munchenului s-a strâns 
aici jos. Stai în mansardă până bat de trei ori în trapă cu coada 
de la mătură. Să nu-ţi uiţi pachetul de ţigări, mister Lindsay... 

Luă cuțitul pe care i-l întinse Helga şi urcă scările. Reuşi să 
desfacă sistemul primitiv de deschidere din prima încercare şi 
se întinse să ia valiza pe care o ţinea Christa. Helga strânse de 
pe masă ceştile şi farfuriile, lăsând doar vasul pe care îl folosise 
ea. 

Clopotul începu să sune din nou. Lindsay urcă sus valiza 
Christei, în timp ce fata strânse mucurile de ţigară şi le 
înfăşură într-un ziar pe care îl îndesă în buzunarul hainei. 


— Şapca mea, îi strigă Lindsay. 

Christa şi-o înfundă pe cap şi urcă scara, prinzând mâna pe 
care Lindsay o întinsese ca s-o tragă în mansardă. Helga se 
întoarse, luă scara, apoi reapăru cu un baston cu mâner 
noduros. Începu să şchiopăteze îndreptându-se spre uşă, 
uitându-se la cele două capete ce priveau în jos din gura trapei. 

— Reumatismul, făcu ea sec. Îmi ia o veşnicie să cobor 
scările alea... 

Era limpede că Helga căpătase simţul umorului de când 
sosiseră ei. Lindsay închise capacul şi pipăi după zăvor. Il trase 
şi aşteptă. Capacul trapei era făcut din acelaşi lemn plin de 
noduri ca şi restul tavanului. Bietul Kurt reuşise să-l mascheze 
cu dibăcie. Christa aprinse o lampă mică pe care o adusese din 
bucătărie. 

Mansarda avea un aer de Disneyland, cu cele două ape ale 
acoperişului coborând în pante ascuţite, în loc de pereţi 
Podeaua era aşezată peste grinzile tavanului de dedesubt. Două 
ferestre minuscule din cele două frontoane ale acoperişului 
fuseseră mascate cu două draperii groase care nu lăsau să 
pătrundă înăuntru lumina zilei. Existau chiar şi doi saci de 
dormit, iar Christa se întinsese pe unul 

— Aşază-te pe celălalt sac de dormit, îl avertiză ea. Scârţâie 
podeaua... 

— Cunoşti bine locul ăsta? 

— Da, dădu ea din cap cu o expresie nostalgică. 

Lindsay îşi închipui că probabil petrecuse ceva timp cu Kurt 
în lumea asta micuță şi ascunsă. Se întinse pe sacul de dormit, 
în preajma trapei, când se auziră voci dedesubtul lor, voci ce 
puteau fi auzite cu o surprinzătoare claritate. Sosise poliţia. 

În camera de dedesubt, Helga îl certă pe sergentul de poliţie 
Berg, un om de cincizeci şi opt de ani, cu un stomac amplu şi o 
mustață atârnându-i în jos. Avea doi oameni cu el, cărora le 
spuse să înceapă percheziţia. 

— Nu poate omul nici măcar să-şi termine prânzul 
sărăcăcios, că veniţi voi să-i tulburaţi liniştea, mormăi Helga, 
sprijinindu-se în baston. Trebuie să existe vreo lege împotriva 
lucrului ăstuia... 

— Noi suntem legea, îi reaminti Berg cu amabilitate. 

— Atunci trebuie să existe o lege împotriva legii! 

— Căutăm un bărbat şi o femeie, îi explică Berg împăciuitor. 


Bărbatul poartă uniformă SS... 

— Să ştii că aş primi un SS-ist în casa mea! l-aş da de 
mâncare, l-aş face să se simtă ca acasă! Al dracului ce l-aş mai 
primi... 

— Ei, Helga, îmi fac doar datoria. 

— Atunci spune-le să umble cu atenţie în bucătărie, îi aud 
deranjând vasele. 

Acela fu momentul în care ciotul de lemn căzu din capacul 
trapei în camera de dedesubt. Lindsay îşi lipise urechea de 
trapă ca să audă mai clar şi se îngrozi. Auzi distinct pocnetul pe 
care îl făcu ciotul lovindu-se de podea de dedesubt, în mijlocul 
unei pauze din conversaţia celor doi. Auzi reacţia lui Berg. 

— Ce-a fost asta? 


Englezul văzu mâna Christei crispându-se, înainte de a stinge 
lampa. Fără a atinge lemnul podelei, Lindsay privi în jos cu un 
ochi prin gaură făcută de ciotul care căzuse. Putea vedea bine 
camera. 

Berg stătea în faţa ferestrei, cu spatele la Helga, când căzuse 
ciotul. Helga oftă şi-şi mută bastonul doi paşi mai încolo, 
acoperind ciotul cu capătul lui. Berg se întoarse şi o privi cu 
suspiciune. Acum nu mai avea niciun zâmbet pe faţă. Devenise 
un poliţist oficial. 

— Soba, fireşte! hârşâi ea. Uneori, continuă cu un sarcasm 
muşcător, îmi păstrez o bucată de lemn, pe care oricât ţi-ar 
părea de ciudat o ard acolo! Sau există o lege şi împotriva 
acestui lumi? 

Prin gaura din tavan, Lindsay privea şi-şi ţinea respiraţia. 
Ciotul de lemn ara mai mare decât capătul bastonului. Berg nu 
trebuia decât să se uite în jos... Următoarea mişcare va fi să 
privească în sus. Şi cum polițistul nu purta ochelari, avea, 
probabil, o privire excelentă. 

Helga, ursuză şi cu gura strânsă, susţinu privirea lui Berg, 
apoi continuă să vorbească într-un mod agresiv: 

— Nu te-ai uitat încă în dulapul ăla mare. Poate îl am pe SS- 
istul tău înăuntru, printre puţinele mele lucruri. E o grămadă 
de loc, deşteptule! 

Berg era atât de plictisit, încât se îndreptă spre dulap şi-i 
deschise ambele uşi. Helga se aplecă repede, ridică ciotul şi se 
îndreptă şchiopătând spre sobă. Folosi o mână ca să aţâţe focul 


cu vătraiul, iar cu cealaltă mână aruncă ciotul înăuntru. Berg 
închise uşile dulapului şi se întoarse. 

— Helga, nici mie nu-mi place chestia asta mai mult decât 
tie. Omul care poartă uniforma SS e un britanic... 

— Ştiu! Are nas coroiat şi o cicatrice pe obrazul drept. 

— L-ai văzut! 

— Berg, aici ai zbârcit-o, nebun bătrân! cârâi ea, gesticulând 
cu bastonul, ameninţându-l în batjocură. Ar cam fi timpul să te 
scoată la pensie! 

Se uită urât la cei doi poliţişti care apăruseră din dormitor şi 
din bucătărie, îşi clătinară amândoi capetele. Arătând spre uşă, 
Helga mârâi la ei: 

— Ştiţi drumul, nu-i aşa, sau aţi uitat cum se iese din 
apartamentul ăsta atât de luxos? 

Berg le făcu semn să iasă, închise uşa şi veni înapoi. Se 
oprise exact sub gaura din trapă. Nu trebuia decât să privească 
în sus... Lindsay se încordă. Oare ştia de existenţa mansardei? 

Berg căută în buzunarul hainei şi scoase o cutie rotundă pe 
care i-o întinse Helgăi: 

— Fratele meu a venit în permisie din Tunisia acum o 
săptămână. Au capturat un camion englezesc care-şi pierduse 
drumul prin munţi şi care era plin până la refuz de cafea 
englezească. Lyons. Ţine, pentru deranjul pe care ţi l-am 
cauzat... 

— Mituire! şi piaţa neagră! Mâna ca o gheară a Helgăi se 
întinse şi apucă cutia. Eşti un ticălos Berg, dar ştii ceva? Prima 
ceaşcă de cafea am să o beau în sănătatea ta. 

— Acum plec, dar ca să te feresc de alte necazuri, îţi las actul 
ăsta care confirmă percheziţionarea clădirii. Scoase o foaie de 
hârtie, o întinse pe masă, puse data şi semnă, apoi i-o dădu. 
Dacă vin SS-işti, flutură-le asta sub nas. Este semnat atât de 
mine, cât şi de şeful poliţiei din Munchen. 

— Te conduc jos. Nu protesta! Vreau să mă conving singură 
că uşa de la stradă e încuiată şi zăvorâtă. Habar n-ai ce 
specimene îşi găsesc drumul noaptea pe alee. 

— Ba crede-mă că am, rosti Berg vehement. 

Uşa se închise şi apartamentul rămase dintr-o dată nefiresc 
de tăcut. În mansardă, Christa răsuflă uşurată şi îşi întinse 
picioarele înţepenite. Rămăsese în aceeaşi poziţie chircită tot 
timpul cât durase proba aceea de rezistenţă a nervilor. 


— Când s-a desprins ciotul de lemn, eram cât pe-aci să ţip, 
spuse ea. 

— Cum ţi-ai dat seama? 

Întinse mâna şi arătă în sus. Lindsay văzu deasupra să o 
licărire de lumină pe acoperişul în pantă, lumină ce pătrundea 
din camera de jos prin gaura lăsată de ciot. El îi povesti ceea ce 
văzuse. 

— Face pe fata bătrână iritabilă, remarcă el. Acum s-a dus să 
se asigure că au să părăsească zona. Până se întoarce, vreau 
să-ţi spun câteva lucruri pe care trebuie să le ştii, dacă mi se 
întâmplă ceva înainte de a ajunge la întâlnirea de mâine. La ora 
unsprezece fix, în faţa catedralei Frauenkirche... 

Îi explică fiecare detaliu al modului în care trebuia să ia 
legătura cu agentul Paco. Ea se cuibări lângă el, în întuneric, 
ascultând cu atenţie. Apoi continuă cu altceva: 

— Dacă ajungi doar tu în Elveţia, cu Paco... 

— Vom ajunge amândoi sau nu vom ajunge deloc, zise ea 
încrâncenată... 

— E război! Pentru numele lui Dumnezeu, ascultă, 
Comandanții Aliați vor să cunoască localizarea exactă a 
cartierelor militare secrete ale lui Hitler. Asta poţi să le spui 
mai bine decât mine. Al doilea lucru pe care vor să-l ştie este 
cine controlează maşina de război germană. Ei bine, este 
Fuhrerul însuşi sau... se opri, întrebându-se dacă ar trebui să 
continue sau nu. 

— Mai e ceva, nu-i aşa? zise ea calmă. Despre Führer... 

— Continuă... 

— Chiar de când s-a întors din călătoria aceea pe frontul de 
est, pare schimbat. Nu cred să fi observat, pentru că sunt prea 
speriaţi de prezenţa lui, inclusiv Keitel şi Jodl. Iar el, de când s- 
a întors, fie ascultă şi nu zice nimic, fie ţipă la ei. Apoi, e ceva 
în neregulă cu mersul lui. Mai sunt şi alte lucruri, mărunte, pe 
care doar o femeie le poate observa. E straniu, mă simţeam de 
parcă aş fi fost în prezenţa fratelui său geamăn, doar că n-a 
avut niciunul... 

— N-a avut, ai folosit trecutul. Impresia ta trebuie să fie 
foarte puternică. Am observat că nu l-ai menţionat şi pe 
Bormann când te-ai referit la Keitel şi Jodl... 

— Dar şi Bormann s-a purtat ciudat de când s-a întors 
Fuhrerul. De fiecare dată când mă uitam la Fuhrer în timpul 


unei conferinţe militare, încercând să descopăr ce părea altfel 
la el, îl prindeam pe Bormann stând cu ochii pe mine, ca o 
pisică la pândă, ca şi când ar fi încercat să-şi dea seama de 
ceva. 

— Ceva despre Fuhrer? 

— Ceva despre mine, adică să-şi dea seama dacă am observat 
sau nu înlocuirea... 

— Înlocuirea! Christa, ai pus degetul pe rană. Au găsit un fals 
Fuhrer, mai bine zis, Bormann l-a găsit. Sunt sigur. Când am 
fost prima oară la Berghof, am fost martorul unei scene de 
coşmar... 

Îi povesti despre bărbatul gesticulând şi strigând cât îl ţinea 
vocea în camera înconjurată de oglinzi. Degetele ei îi strângeau 
braţul, în timp ce el vorbea. La un moment dat se plezni cu 
palma peste obraz de uimire, dar acum stătea nemişcată. 

— Când a fost asta? întrebă ea în cele din urmă. Ţi-am spus, 
partea aceea a Berghofului era întotdeauna ţinută închisă de 
comandantul Muller... 

— Când am văzut imaginea perfectă a lui Adolf Hitler făcând 
piruete în mijlocul oglinzilor, la Berghof, Fuhrerul era la mile 
depărtare, la Smolensk... 

— Sunt ab? Cum e posibil, lan? 

— Nu ştiu. Tot ceea ce ştiu este simplul fapt. Iar ceea ce spui 
tu confirmă ipoteza că acel Hitler, care s-a urcat în avion la 
Smolensk, nu a fost acelaşi cu cel care a coborât din el, când s- 
a întors avionul... 

— Să fie un complot? se întrebă ea cu voce tare. 

— Oamenii întotdeauna văd comploturi, conspirații, acolo 
unde adevărul e mult mai simplu. la gândeşte-te, cine e liantul 
întregului edificiu al regimului nazist, împiedicându-i pe 
generali să lanseze o lovitură de stat militară? 

— Fuhrerul... 

— Deci, orice s-ar întâmpla, trebuie să existe un Führer. 
Bormann, Goebbels, Goering, Ribbentrop şi toţi ceilalţi - ca să 
nu mai vorbim de Keitel, Jodl şi întregul aparat SS sau Gestapo 
- existenţa tuturor acestora depinde de continuitatea existenţei 
Fuhrerului! 

— Asta înseamnă... 

— Lasă-mă să termin. Dacă vreunul dintre aceşti oameni din 
vârful ierarhiei ar bănui că s-a făcut o înlocuire, ar îndrăzni 


oare măcar s-o spună? Ar merge mai departe, păstrând 
înşelăciunea pentru ei... 

— Dar generalii care sunt împotriva lui Hitler? Guderian, 
spre exemplu... 

— Dar cât de des îl vizitează pe Fuhrer oamenii aceştia, mai 
ales acum când s-a închis tocmai la Vizuina Lupului, făcând 
doar scurte călătorii la Berghof. 

— Foarte rar. Ei se aşteaptă să-l vadă pe Führer... zise 
Christa încet. 

— Aşa că nu le va trece niciodată prin cap ideea că o dublură 
s-ar putea să-i fi luat locul, mai ales dacă dublura e îndeajuns 
de convingătoare. lar după cele ce am văzut în perioada primei 
mele şederi la Berghof, s-ar părea că necunoscutul ăsta a avut 
foarte mult timp să-şi perfecţioneze rolul. 

— Mai e Eva Braun, îi aminti Christa. E cea mai în măsură să 
descopere impostura... 

— Şi cât de sigură ar fi poziţia ei fără Fuhrer? Dacă tot veni 
vorba, ce fel de persoană e? 

— E atrăgătoare, dar n-are nimic în cap. Cea mai mare parte 
a timpului şi-o petrece la Berghof, machiindu-se şi gândindu-se 
mai mult la lucruri decât la orice altceva. E vanitoasă, se 
plânge că Fuhrerul nu-i dă prea multă atenţie... 

— Aşa că dublura era pe aproape ca s-o consoleze în timpul 
lungilor absenţe ale acestuia. Poate au şi avut vreo relaţie, 
sugeră Lindsay. Şi ce s-ar alege de ea fără Fuhrer? repetă el. 

— Ar ajunge în mizerie. Tonul Christei nu admitea 
contrazicere. Soţiile celorlalţi nazişti, Ribbentrop, Goebbels şi 
aşa mai departe, n-o pot suferi. Dumnezeule, încep să cred că 
ai dreptate. Asta explică şi de ce a închis comandantul Muller 
zona aceea a Berghoftului... 

— Şi de ce a trebuit să aibă un „accident” chiar în perioada 
în care Bormann a făcut substituirea. Sunt convins că Muller a 
fost omorât, nu era genul care să se sinucidă sau să cadă peste 
parapetul de la Kehlstein. Nu spuneai că s-a auzit o explozie 
puternică în momentul în care avionul Fuhrerului trebuia să se 
întoarcă de la Smolensk? 

— A fost o explozie ca a unei bombe... 

— Probabil s-a prăbuşit avionul, presupuse Lindsay. Cine s-a 
dus pe aerodrom să întâmpine avionul? 

— Martin Bormann. 


— Umbra cenuşie. Întotdeauna alături de stăpânul său şi 
manipulând o putere imensă „Din ordinul Fuhrerului”. Numai 
cineva cu o asemenea putere putea face şmecheria. 

— Crezi că prăbuşirea avionului a fost un accident? întrebă 
Christa. 

— Cum era vremea? 

— Groaznică. Era ceaţă de nu puteai să vezi la trei degete în 
faţă. Au spus că avionul fusese deturnat spre un alt aerodrom. 

— Eu sunt aviator. Am văzut ce ceaţă e la Vizuina Lupului. Să 
încerci să aterizezi în asemenea condiţii ar fi aproape 
sinucidere... 

— Fuhrerul era mereu nerăbdător. Probabil a intervenit 
peste pilot, supervizându-l. 

— Îţi dai seama ce înseamnă asta dacă avem dreptate? 
Bormann va trimite o hoardă întreagă de oameni după noi, cu 
ordinul de a ne împuşca pe loc. Ştim prea multe ca să trăim. 


Capitolul 22 


Era ziua de luni crucială - ziua întâlnirii cu Paco. Cu o noapte 
înainte, Christa şi Lindsay dormiseră în sacii de dormit din 
mansardă, ca s-o protejeze pe Helga în cazul în care ar fi venit 
SS-ul. 

— E o zi înnorată, vino să vezi, zise Christa. 

Trase într-o parte draperia ce masca minuscula fereastră a 
frontonului care încorona clădirea. Dincolo de acoperişurile din 
apropiere se ridicau două cupole uriaşe, odată acoperite cu 
bronz, dar acum înverzite de rugină. Christa arătă înspre ele. 

— Acolo e Frauenkirche. 

— Destul de aproape. Din câte am văzut pe harta pe care am 
studiat-o la Londra, există un spaţiu liber în faţa ei. Pe la ora 
unsprezece vor fi mulţi oameni prin preajmă? 

— Gospodine mergând din magazin în magazin în căutarea 
unui loc în care s-a adus ceva. În momentul în care apare un 
transport, toată lumea se năpusteşte. Mergem împreună de 
data asta? Vei fi îmbrăcat în civil... 

— Da. 

Nu era tocmai cel mai bun lucru, pentru că vor fi probabil 
patrule căutând un bărbat şi o fată, dar simţise că avea nevoie 


de încrederea pe care i-ar fi dat-o prezenţa lui în plus, nu avea 
nicio idee despre modul în care aranjase Paco să-i salveze. 
Dacă îi va lua cu un vehicul, probabil că trebuia ca ei să se urce 
fără să piardă o secundă. 

Pe la ora zece şi jumătate, mâncaseră micul dejun sărăcăcios 
pe care li-l oferise Helga, dar pe care îl suplinise generos prin 
cele două ceşti mari de cafea Lyons, din cea pe care i-o dăduse 
sergentul Berg. 

— N-ai pierdut deloc timpul, observă Lindsay. 

Sculată dis-de-dimineaţă, Helga întinsese uniforma SS pe o 
masă şi, folosind o foarfecă de croitorie o tăiase în bucăţi mici, 
bune de pus pe foc. Scosese nasturii metalici şi îi ascunsese 
într-o pungă mică. 

— Ăştia vor ajunge printr-un canal de scurgere la trei 
kilometri de aici, anunţă ea. 

Un scaun vechi de lemn era aşezat lângă sobă, cu un ciocan 
mare pe el. Helga arătă înspre el. 

— Am să-l fac bucăţi, lemnul va ajuta lucrurile să ardă. Tava 
cu cenuşa fierbinte o vărs într-o altă pungă, pe care o arunc 
într-o ladă de gunoi, iarăşi la o bună distanţă de apartamentul 
meu. 

Îi făcu rost lui Lindsay de o pereche de pantaloni uzaţi, de o 
jachetă şi de o haină pe care le probă repede. Pantalonii i se 
potriveau, dar jacheta era strâmtă şi scurtă la mâneci. 

— Nu contează, zise Helga. În Germania purtăm astăzi orice 
lucru pe care punem mâna. Problema va fi cu faţa ta... 

— Ce are faţa mea? 

— Eşti prea tânăr, chipul unui posibil dezertor. Apucă 
bastonul pe care folosise ca să-l păcălească pe Berg. la asta şi 
şchioapătă, prefă-te că ai fost grav rănit, incapabil să-ţi 
continui serviciul militar, eliberat din armată. Bănuiesc că aşa e 
şi în Anglia... străzile sunt pline de schilozi care se târăsc. 

Lindsay avu grijă să n-o dezamăgească. Britanicii nu făcuseră 
cunoştinţă cu barbara maşină sovietică de fărâmiţat oameni 
cum era cazul Wehrmachtului german, nu trebuise să lupte cu 
cazacii care, când trupele germane ridicaseră mâinile pentru a 
se preda, călărind cu sabia scoasă printre rânduri, le tăiaseră 
mâinile de la încheieturi. 

Se privi într-o oglindă şi fu uimit de transformare. Părul 
blond îl ajuta, îi dădea un aer teuton. Băgă pistolul sub centură 


şi-şi lăsă jacheta deschisă, ca să poată ajunge repede la el, apoi 
închise doar un nasture al hainei. 

— Astea au fost lucrurile lui Kurt? întrebă el calm. 

— Da. Berg ştia că era aici, dar zisese ce dracu, războiul e 
oricum nebunesc. Oare un englez l-ar uri pe un neamţ 
oarecare, dacă s-ar întâlni? Sau invers? Stătea dreaptă şi se 
uita la el. Tu eşti englez, mă urăşti? 

— Doamne fereşte, după tot ce aţi făcut... 

— Mai bine aţi pleca, fiindcă altfel o să întârziaţi la întâlnire, 
spuse sever, oprindu-l pe englez în mijlocul frazei. 

Christa o îmbrăţişă şi, ridicându-şi valiza, fugi din 
apartament cu ochii în lacrimi. Lindsay îşi ridică şi el valiza, şi 
se uită la Helga care ridicase ciocanul şi-l vântura prin aer, 
făcându-i semn să se mişte odată. O auzi încuind apartamentul 
în timp ce-şi pipăia drumul, coborând afurisita de scară. 

— ... O să întârziaţi la întâlnire. 

Bătrâna era isteaţă. Îi concediase ca şi când i-ar fi trimis la o 
întâlnire de afaceri oarecare, închipuindu-şi prin ce tensiune ar 
fi trebuit să treacă, plecând spre acel nesigur punct de 
întâlnire. 


Sus în mansarda ce dădea spre catedrală, Paco reglă lentilele 
binoclului şi-l plimbă uşor pe Neuhauser-Kaufigerstrasse, 
insistând asupra spaţiului deschis din faţa marii catedrale. Un 
măturător de stradă stătea lângă intrare, mânuind o mătură 
zbârlită, tocită aproape până la mâner. Lângă el se afla o 
obişnuită ladă de gunoi pe roţi. În timp ce curăța caldarâmul, 
îşi târa piciorul stâng. 

Paco se uită la ceas. Era unsprezece fără cinci. Dacă agentul 
englez venea astăzi, trebuia să apară în următoarele cinci 
minute. Până acum nu observase vreo activitate suspectă în 
zonă, numai o mână de gospodine obosite, trecând pe drumul 
lor spre următorul magazin. Unele dintre ele se putea să se fi 
sculat de la şase ca să înceapă devreme. 

Coborând scara în spirală ce ducea la punctul de observaţie, 
Paco se grăbi să ajungă la parter. Imbrăcat într-o haină de 
astrahan şi cu o căciulă rusească de acelaşi tip trasă bine peste 
urechi, Paco părea o persoană bine făcută, care dădea impresia 
că avea ceva avere. 

Dintr-un dulap secret de la parter, agentul scoase o cutie de 


vioară. Înăuntru se afla un pistol-mitralieră Schmeisser încărcat 
de gloanţe până la refuz. 


Christa mergea înainte printr-un labirint de străduţe pavate. 
Privind în sus, Lindsay zări din întâmplare cele două cupole 
verzi, ceea ce îi spunea cât de aproape se aflau de destinaţia 
lor. Problema care-l rodea de câtva timp era cum dracu avea de 
gând Paco să-i scoată teferi de acolo? 

— Opreşte-te! Intră sub o arcadă! 

Intrând pe o altă străduţă îngustă, Christa îşi strigă 
avertismentul şi se repezi chiar ea să se lipească cu spatele de 
o poartă dintr-un intrând. Lindsay se supuse, îşi ţinu valiza cu 
mâna stângă, iar cu dreapta pătrunse sub jachetă ca să apuce 
pistolul. Aruncă o privire de-a lungul aleii, spre stradă din 
capăt. 

Un camion militar camuflat aluneca încet de-a lungul străzii 
de la capătul aleii. Văzu chiar puştile ieşind din partea din 
spate, probabil ţinute de trupele ce se aflau în spatele 
camionului. Se uită la ceas: zece şi cincizeci şi opt! Doamne 
erau în întârziere. Va aştepta oare Paco sau măcar va veni? 

— E în ordine, strigă Christa. 

— De unde ai ştiut? o întrebă după ce o ajunse din urmă. 

— Cu timpul înveţi să recunoşti sunetul unui camion al 
armatei, sper doar că nu au de gând să se desfăşoare în faţa 
catedralei. 

— Probabil că sunt multe detaşamente militare care umblă 
tot timpul pe aici, răspunse el încrezător. Cât de aproape 
suntem? 

— Dincolo de strada aceea, în josul aleii perpendiculare... şi 
am ajuns. 

— În cazul acesta preiau eu conducerea. Dacă avem 
probleme, dacă numai unul din noi poate să plece cu Paco, tu 
eşti cea care te duci... 

— Nu, nu pot să te las... 

— Nu-mi face probleme acum, proastă afurisită ce eşti! 

O lăsă în spate, dar nu înainte de a prinde expresia rănită de 
pe chipul ei, ca reacţie la modul în care îi răspunsese. Nu-i 
vorbise niciodată până atunci în felul acesta. leşi din alee, 
aruncând o privire în ambele părţi. Un şir de oameni se 
întindea în faţa unui magazin. Alţii se grăbeau să li se alăture. 


Nu era poliţie. Nu erau trupe. Traversă strada şi o luă pe alee. 
In spatele lui, zgomotul paşilor Christei se înteţi, încercând să-l 
ajungă. Se opri în mijlocul aleii şi se întoarse spre ea. O 
îmbrăţişă scurt, ţinându-şi în continuare valiza într-o mână. 

— Iartă-mă, spuse el repede, dar cineva trebuie să ajungă la 
Londra cu informaţia. E vital. 

— Înţeleg, Ian. 

Faţa ei se lumină, uşurată. Zâmbi curajoasă, iar el o sărută 
scurtă. Fata îşi muşcă buzele ca să-şi ţină lacrimile. 

— N-am să-ţi fiu o povară, promit... 

— Povară! Doamne sfinte, dar n-aş fi ajuns niciodată până 
aici fără tine. Acum, haide, trebuie să ne mişcăm. Cât a bătut 
ceasul? 

— Unsprezece. Frauenkirche e la capătul aleii. 

Fremătau de emoție. Nervii le erau încordaţi la maximum din 
cauza spaimei. Era momentul decisiv, se gândi Lindsay, 
înaintând grăbit pe aleea umbrită, cu Christa pe urmele lui. Ce 
bine ar fi fost dacă fata nu s-ar fi îndrăgostit de el. 

Se treziră într-un spaţiu deschis. Fu un şoc vizual. După ce se 
furişaseră ca iepurii printr-o mulţime de vizuine înguste, spaţiul 
deschis îi speria. Se simțeau atât de expuşi. Lindsay se opri, cu 
Christa în spatele lui, pentru a cerceta cu privirea în jur. 

Vastul edificiu al catedralei se ridica deasupra lor, la 
dreapta. Un Volkswagen, căruia i se ataşase o invenţie ciudată 
deasupra, un rezervor de combustibil sintetic, trecea încet pe 
lângă el, cu motorul păcănind. Ceva mai departe, un şofer în 
livrea deschidea portiera din spate a unui Mercedes verde, 
pentru a face loc să intre unei siluete masive purtând haină şi 
căciulă de astrahan. 

Lângă Frauenkirche, o furgonetă de marfă stătea parcată 
lângă bordură, iar şoferul îşi băgase tot capul sub capota 
maşinii. Defecţiunea părea că-l depăşeşte, aşa că stătu acolo 
mult timp. Un măturător curăța prin apropiere lespezile cu o 
mătură zbârlită, trăgându-şi un picior. Lindsay merse până în 
faţa catedralei, îşi băgă în gură cu mâna stângă o ţigară pe 
jumătate consumată, o aprinse, trase câteva fumuri şi o stinse 
sub piciorul stâng. 


Cerul era înnorat. O perdea de nori cenuşii acoperea 
Munchen-ul. Atmosfera era apăsătoare, accentuând încordarea 


nervoasă a celor doi. Începuse să cadă o burniţă măruntă, rece, 
desfăşurând un văl alb peste oraş. Lindsay se întrebă cât timp 
va trebui să aştepte aşa, trezind suspiciunea prin poziţia sa 
nemişcată. 

Mercedes-ul verde înaintă, îndreptându-se spre ei cu viteză. 
Lindsay îl văzu apropiindu-se, nu părea probabil... 

— Actele! Actele dumneavoastră! 

— Fii atent, Ian! strigă Christa cu disperare în glas. În 
spatele tău! 

Ticăloşii se ascunseseră înăuntrul bisericii. Erau doi SS-işti. 
Primul, un individ înalt, întindea mâna sigur pe sine după acte. 
Al doilea, scund şi durduliu, ţinea la subsuoară un pistol- 
mitralieră. 

Lindsay se răsuci, aruncă o ochire rapidă celor doi bărbaţi, 
apoi atenţia îi fu atrasă de mişcarea de dincolo de catedrală. 
Şoferul îşi scosese capul de sub capota furgonetei, iar din 
spatele ei răsăriră oameni în uniformă cenuşie, înarmaţi cu 
puşti. 

In ce parte s-o ia? 

Urmă un scrâşnet de cauciucuri care derapează, un scârţâit 
de frână pusă brusc. Mercedes-ul verde alunecă pe marginea 
bordurii, aproape de ei. Silueta din spate deschise larg portiera 
maşinii. 

Măturătorul îşi pierduse şchiopătatul, aruncase mătura şi 
acum răscolea prin lada de gunoi. Se ridică brusc, ţinând ceva 
în ambele mâini. Lindsay recunoscu câteva grenade de mână. 
Zburară prin aer, aterizând în faţa soldaţilor în cenuşiu ce 
coborâseră din furgonetă. Detonară cu bufnituri surde. 

Soldaţii făcură acrobaţii ciudate prin aer, sărind înainte ca 
marionetele pe sfoară, azvârlind puştile, prăbuşindu-se pe 
spate. Măturătorul îşi aruncă al treilea proiectil. Ateriză 
aproape în acelaşi loc, şi un nor de vapori negri se răspândi şi 
acoperi furgoneta şi soldaţii răniţi. Era o bombă fumigenă... 

O mână se întinse din spatele Mercedesului şi-i prinse 
încheietura. O voce îi strigă un ordin. Era în engleză. 

— Urcă o dată, prostule! Vrei să murim cu toţii... 

— Fata mai întâi... 

Lindsay se întoarse s-o apuce pe Christa şi s-o arunce în 
maşină cu capul înainte dacă era necesar, dar ea nu era atât de 
aproape, încât s-o poată prinde. O privelişte înfiorătoare îi izbi 


privirea. Urlă ca un animal rănit. 

Scăpase valiza. Silueta îmbrăcată în astrahan, care îi dăduse 
ordinul tăios, îi ţinea încă mâna stângă, cu o strânsoare de fier. 
Cu mâna dreaptă, scoase pistolul şi tinti. Era îngrozit. 

SS-istul - porcul cel mic şi gras - îl ţintea cu ţeava pistolului- 
mitralieră, gata să-l doboare. Dar Christa stătea în drum - 
mascându-i deliberat linia de ochire în Lindsay. O, Doamne, 
Dumnezeule! 

SS-istul apăsă pe trăgaci şi goli în ea jumătate din încărcător. 
Fata se prăbuşi înainte, cu mâinile pe stomac. Sângele inundă 
pavajul. Îndărătul corpului ei apăru SS-istul cel gras. Lindsay îl 
împuşcă în cap de două ori, ţintind drept, cu mâna sigură ca o 
stâncă. 

Trase şi a treia oară, dar mâna care îi strângea încheietura îl 
smuci în acelaşi moment şi glonţul devie în gol. Nu mai conta. 
SS-istul căzuse lângă victimă sa. 

— Dacă nu te urci în maşină, te împuşc cu mâna mea, şuieră 
în engleză vocea. E moartă, nu vezi... 

Se urcă în maşină, trânti uşa, devenind conştient de celelalte 
lucruri care se întâmplaseră. Măturătorul îi ridicase valiza, se 
urcase pe locul din faţă şi închise uşa. Maşina porni. 

Lindsay se răsuci şi privi pe geamul din spate. Mai prinse 
doar o ultimă imagine: corpul zdrobit al Christei zăcând pe 
caldarâm. Speră să fi murit imediat. Picioarele ei zvelte erau 
desfăcute într-un unghi ciudat. 

— Mi-a salvat viaţa, spuse. 

Nimeni nu păru interesat. Motorul puternic al Mercedesului 
îi purta pe străzile Munchenului cu o viteză nebunească. 
Individul îmbrăcat în astrahan de lângă el avea un pistol- 
mitralieră în braţe, iar la picioarele lui se afla o cutie de vioară 
care ascunsese probabil arma. 

Lindsay simţi că nu-i mai păsa dacă scăpau sau nu. Nu se 
putea opri să se gândească la modul în care Christa se 
transformase în scut uman, ca să-l apere pe el. Iar el, cu câteva 
minute mai devreme, o făcuse proastă afurisită. Maşina 
încetini, intrând pe o stradă pustie, apoi o făcu la stânga într-o 
înfundătură. 

Simţi o mână pe braţ. Se uită în jos şi îşi dădu seama că încă 
strângea în mână Luger-ul. Uitase cu totul de lucrul acela 
blestemat, arma procurată de Christa. Tonul însoţitorului său 


era îngrijorat: 

— Piedica de siguranţă e încă ridicată... 

— Bine, bine! 

Puse piedică şi se uită în faţă. Erau la capătul drumului 
înfundat. Acum observă un garaj deschis. Maşina se strecură 
înăuntru şi se opri. Şoferul sări jos şi închise uşile garajului. 
Nimeni nu rosti vreun cuvânt în timp ce acesta urcă pe un 
planşeu de beton şi o lumină se răspândi de sus. Mirosea a 
petrol. 

Individul cu haină şi căciulă de astrahan se învârti în jurul 
maşinii şi se uită la Lindsay. Era de aceeaşi înălţime cu el, iar 
vocea îi fuse tăioasă când puse o întrebare: 

— Misiunea era să te ridicăm pe tine. Cine era fata? 

— O secretară nemţoaică a lui Hitler. Fără ajutorul ei n-aş fi 
reuşit să ajung până aia, ca să mă puteţi ridica voi. 

— C'est la guerre... 

Individul îşi scoase căciula de astrahan, dând la iveală un păr 
des, blond, un nas şi o bărbie bine proporţionale, pe o faţă cu o 
osatură puternică şi ochi verzi. Lindsay se trezi în faţa unei 
fete. Avea în jur de douăzeci şi şapte de ani, se ţinea dreaptă şi 
era extrem de atrăgătoare. 

— Sunt Paco, zise ea. Acum, tot ce avem de făcut este să 
trecem înapoi în tabăra Aliată. Simplu? Da sau nu? 


Capitolul 23 


— Am stabilit un cartier general de luptă! Avem ca obiectiv 
prinderea celor doi fugari! Eu însumi voi prelua comanda... 

Bormann era îmbrăcat în uniforma obişnuită, cu pantalonii 
băgaţi în cizmele înalte şi cu faţa pătrată înroşită de furie. Se 
opri în mijlocul frazei când Fuhrerul făcu un gest de 
dezaprobare. 

— Serios, Bormann, comentă Fuhrerul cu blândeţe şi 
oarecum amuzat, nu ne luptăm cu Jukov şi diviziile sale 
sovietice. Cel puţin, nu acum. E vorba doar de doi oameni. 

Se crease o harababură generală şi Reichsleiter-ul era cauza. 
Ceea ce trebuia să fie o conferinţă militară fusese deviată de 
intervenţia lui Bormann, care ridicase problema lui Lindsay şi 
invitase persoanele implicate să participe la discuţie. Opt 


oameni erau strânşi în sala imensă de la Berghof, cea cu vitralii 
faimoase. 

Keitel şi Jodl şedeau unul lângă altul pe sofa, nici măcar 
ostenindu-se să-şi ascundă plictiseala. Ceilalţi patru erau 
colonelul Jaeger cu aghiotantul său, Schmidt, reprezentantul 
Gestapoului, Gruber, şi Gustav Hartmann de la Abwehr. 

— Am înţeles, mein Führer, se grăbi Bormann să fie de 
acord. 

Se sprijini pe spate de scaunul său şi-şi încrucişă picioarele 
scurte şi grase când tocmai sună telefonul. Bormann se năpusti 
pur şi simplu şi duse receptorul la ureche. 

— Da, Mayr, aici e Bormann. L-ai prins? 

Urmă o pauză în care ascultă ce spunea Mayr, iar Hartmann, 
privindu-i expresia, fu convins că ştie ce s-a întâmplat. Murea 
să-şi aprindă pipa, dar în prezenţa lui Hitler nu era permis 
fumatul. În continuare, chipul lui Bormann putea fi citit cu 
uşurinţă, ca o carte... 

— Mayr, e imposibil, protestă Bormann. Nu ţi-am dat un 
telefon despre nicio întâlnire a lui Lindsay cu un agent Aliat. Ce 
se întâmplă aici? De ce n-ai verificat telefonul pe care l-ai 
primit? Aşteaptă o clipă... 

Astupă cu o mână receptorul şi se uită încruntat la ceilalţi 

— Cineva de aici, de la Berghof, s-a dat drept persoana mea 
când a vorbit cu Mayr. 

Privirea sa întârzie asupra lui Keitel şi Jodl. Keitel, cu bărbia 
sprijinită în vârful bastonului, privea în gol, ca şi când Bormann 
nici n-ar fi existat. Jodl îşi încrucişă braţele şi-l privi pe 
Bormann cu o expresie sumbră. Atmosfera era tensionată. 
Bormann continuă convorbirea: 

— Ascultă, Mayr, explodă el. Spui că cineva care pretindea 
că sunt eu ţi-a spus de întâlnirea asta, că ai acţionat în 
consecinţă şi că Lindsay a apărut, aşa că probabil acum e în 
mâna ta... În regulă, continuă... 

Celelalte persoane din cameră tăceau. Fuhrerul îşi cercetă 
unghiile cu o expresie plictisită. Hartmann îşi păstra un chip 
calm, distrându-se pe seama incidentului. 

— Dimineaţa asta, zici... Bormann părea că se îndoieşte de 
spusele lui. Aşteaptă o clipă, repetă el, apoi se uită la ceilalţi. A 
avut loc un masacru în faţa catedralei Frauenkirche, au fost 
ucişi soldaţi. 


— Dă-mi receptorul! fl repezi Hitler. 

Atitudinea sa pasivă se transformă într-una din 
neprevăzutele sale schimbări ale stării de spirit. Stătea foarte 
drept, cu telefonul la ureche. 

— Aici e Fuhrerul. Durează prea mult. Spune-mi în câteva 
cuvinte ce s-a întâmplat... 

Hitler ascultă atent, din când în când punctând ceea ce i se 
spunea cu un „da” sau „nu”. Asta era o altă legendă 
neîntemeiată cu privire la Führer, cugetă Hartmann, în timp ce 
se întinse după pipă şi şi-o puse în gură, fără s-o aprindă. 
Legenda că Hitler nu e capabil să asculte pe cineva vorbind. 
Când era interesat de un subiect, Fuhrerul ştia să asculte cu 
cea mai mare atenţie din lume. 

— Fă tot ce poţi, Mayr, îi spuse Fuhrerul în cele din urmă. 
Desfăşoară o reţea de bariere, aşa cum ai sugerat. Englezul nu 
trebuie să părăsească Germania. Aş prefera să-l prindeţi viu. 
Raportează regulat lui Bormann, pe măsură ce înaintezi. Fă tot 
ce poţi, Mayr. 

Inchise telefonul şi începu să umble agitat încoace şi încolo 
în camera largă, cu mâinile la spate. Trecură câteva minute 
până începu să vorbească: 

— A avut loc un accident teribil. Christa Lundt, secretara 
mea favorită, a fost împuşcată mortal. 

— De englez, Lindsay... se repezi Bormann. 

— Nu! Hitler se uită la el cu dispreţ. Ţi-aş rămâne 
recunoscător, dacă ai tăcea din gură până termin de vorbit. Dar 
poate eşti curios să auzi că cel care a împuşcat-o pe Christa a 
fost un membru al SS-ului... 

Hartmann se uită la Jaeger şi văzu, pur şi simplu, cum îi 
fugea sângele din obraz la auzul veştilor. Fuhrerul folosea 
evenimentul pentru a-i scoate din sărite pe aproape toţi cei de 
faţă. Se opri în faţa lui Gruber care se grăbi să se ridice în 
picioare. 

— Stai jos! îl repezi Hitler. După câte se pare, pe baza 
informaţiilor primite, azi-dimineaţă la Munchen a fost pregătită 
o capcană. Gestapo-ul lipsea cu desăvârşire. S-ar părea că 
habar n-are nici măcar de ceea ce întâmplă în Munchen... 

Se întoarse pe călcâie şi se uită la Hartmann. Ofiţerul 
Abwehrului se uită în spate cu pipa neaprinsă între dinţi. 
Atitudinea Fuhrerului se schimbă din nou, surprinzător de 


brusc, adresându-i-se lui Hartmann cu calm: 

— Abwehr-ul avea cunoştinţă de aşa ceva, în legătură cu o 
întâlnire în centrul Muinchenului? 

— N-am auzit niciun cuvânt, mein Fiihrer. Altfel, aţi fi fost 
primul care aţi fi aflat... 

Ceea ce nu era la drept vorbind şi neapărat adevărat, dar 
ocazia de a acumula un punct înaintea Gestapoului era prea 
importantă pentru a fi ignorată. Îl privi pe Führer, care dădea 
din cap, ca şi când ar fi spus că asta era exact ceea ce se 
aştepta. Hitler făcu un gest de concediere. 

— Bormann, descurcă-te cum poţi. Las toată această poveste 
nefericită în mâinile tale. Asigură-te că s-au trimis flori şi 
condoleanţe din partea mea rudelor Christei. Merg să mă 
odihnesc în camera mea. 

După ce Keitel şi Jodl îl urmară pe Hitler şi părăsiră camera, 
o ceartă la scară înaltă se iscă între cele două organizaţii ce 
luptau pentru supremație în încercarea de a-l dobori pe englez. 
Gestapo şi SS, Gruber şi Jaeger, se confruntau puternic, în timp 
ce Hartmann stătea şi asculta. 

Era o metodă specifică lui Bormann, învățată de la Führer, să 
facă să intre în competiţie două grupări puternice, una 
împotriva celeilalte. Bormann încălcă regulile de bază, 
telefonându-i lui Mayr pentru a-i transmite noi ordine. 

— Mayr, englezul, locotenent-colonelul de aviaţie Lindsay, 
este un spion şi trebuie împuşcat imediat ce este văzut. Ai 
înţeles? Din ordinul Fuhrerului! 

Trânti telefonul, iar Hartmann aproape că se aşteptă să-l 
vadă dând salutul nazist. Avu una din rarele lui intervenţii: 

— Reichsleiter, ordinul acesta a fost greşit. Hitler însuşi i-a 
spus lui Mayr: „Aş prefera să fie prins viu”. 

— Asta a fost mai devreme, se repezi Bormann. Mai târziu, 
când a devenit conştient de ceea ce se întâmplase, mi-a spus să 
mă descurc cum cred de cuviinţă. Dumneata, de asemenea, vei 
fi implicat. Dumneata l-ai interogat pe Lindsay, deci îl cunoşti. 
De acum încolo îţi vei dedica toate orele zilei localizării acestui 
spion englez. Îl vei urmări dacă e nevoie până la capătul 
pământului... 

— În acest caz, am nevoie de o grămadă de bani, zise 
Hartmann repede. 

— Fonduri nelimitate îţi vor fi puse la dispoziţie. Gruber, ce 


măsuri propui să luăm? 

— Închideţi întregul München. Toate ieşirile trebuie blocate. 

— Asta nu ajunge, îl întrerupse Jaeger, desfăşurând o hartă a 
Bavariei şi indicând pe ea cu degetul. Încotro e mai probabil că 
se va îndrepta Lindsay? Aceasta este cheia întregii operaţiuni şi 
cred că ştiu răspunsul. 

— Ei bine? întrebă Bormann. 

— Spre Elveţia! Trebuie să împânzim cu trupe aria dintre 
Munchen şi graniţa elveţiană. Toate trenurile ce merg în acea 
zonă trebuie să fie dotate cu echipe speciale de inspecţie în 
haine civile. Asta cere concentrarea forţelor noastre. Blocarea 
drumurilor trebuie organizată pe toate rutele ce duc la 
frontiera elveţiană. Toate aerodromurile trebuie păzite de 
gărzi, discret, din moment ce e vorba de o serie de capcane. 

— De ce să ne mai batem capul şi cu aerodromurile? întrebă 
Gruber. 

Jaeger îl privi cu dispreţ. 

— Ai uitat că Lindsay e comandant de aviație şi că la început 
a zburat de la Berghof la Vizuina Lupului într-un Junkers 52? 
Probabil că şi-a petrecut mult timp observând cum se pilotează 
avionul... 

— Am înţeles ce vrei să zici, mormăi Gruber şi se domoli. 

Stând în linişte şi pufăind din pipă, Hartmann trebui să 
recunoască energia şi abilitatea organizatorică a colonelului 
SS. Un inegalabil comisar în criminalistică pe timp de pace, 
Hartmann punea mult preţ pe dovezi. Puse o întrebare: 

— Îţi bazezi toate acţiunile pe logica faptului că Lindsay se va 
îndrepta spre Elveţia? 

— Păi, nu e firesc? se întoarse Jaeger la el agresiv. M-am pus 
pe mine în locul adversarului, aşa cum fac întotdeauna pe front. 
Ai vreun comentariu? 

— Prefer să ascult cum îţi plănuieşti acţiunile cu 
meticulozitate, răspunse Hartmann ambiguu. 

— În orice caz, interveni Bormann, dumneata eşti genul care 
lucrează exclusiv pe cont propriu, Hartmann. 

Noi ne bazăm pe contactul pe care îl vei lua, via Berlin, cu 
agenţii Abwehrului din Elveţia. Orice informaţie vei obţine o vei 
trece colonelului Jaeger. 

— Spune-mi precis, Bormann, ce s-a întâmplat azi-dimineaţă 
în Munchen? Ai folosit cuvântul „masacru”. 


— Mayr a ratat misiunea. Cât despre ce s-a întâmplat... 

Hartmann ascultă cu atenţie în timp ce Bormann repetă în 
amănunt convorbirea avută cu Mayr. Colonelul Jaeger făcuse 
deja legătura cu Miunchen-ul, dându-i lui Mayr o serie de ordine 
rapide. Hartmann se încruntă când Bormann îşi încheie 
relatarea, lucru care îl irită pe Reichsleiter. 

— Ce mai e, Hartmann? 

— E îngrijorător. Salvarea englezului a fost plănuită excelent, 
ca o operaţiune. Măturătorul care aruncă grenade şi bombe 
fumigene în trupele noastre... aici e o mână de maestru. 

— Poţi să spui asta! i-o tăie Bormann. Mai mulţi oameni de-ai 
noştri au fost ucişi. 

— Mai mult, continuă Hartmann, nu avem nicio descriere a 
grupului celor trei care l-au înhăţat pe Lindsay din capcana atât 
de bine aranjată de noi. Şeful părea a fi omul care purta căciulă 
şi haină de astrahan. Nu avem nicio descriere. Apoi erau 
măturătorul şi şoferul în livrea, care conducea Mercedes-ul - 
din nou nicio descriere. Cum dracu au făcut rost de un 
Mercedes? 

— Bineînţeles că l-au furat! interveni Gruber care se simţea 
ignorat. 

— Posibil, Gruber, aprobă Hartmann amabil. Acum, te întreb 
altceva. Gestapo-ul cheltuieşte sume fabuloase şi are nu ştiu 
câţi angajaţi, aşa că trebuie să ştii, spune-mi ce informaţii aveţi 
despre un grup de acţiune secretă care operează în aria 
Munchenului? 

Acum, că devenise centrul atenţiei, Gruber părea a fi 
incomodat. Bormann se uita lung la el. Jaeger tocmai încheiase 
convorbirea cu Mayr şi stătea de asemenea şi se uita. 

— Sunt atâtea zvonuri pe care trebuie să le verificăm. E 
război... Începu el să divagheze. N 

— Gruber! Vocea lui Bormann sună sarcastic. Iți puteam 
spune şi eu că e război. Toţi lucrăm stânjeniţi de acest 
handicap, dar, totuşi, ne facem datoria. 

— Vreau să zic, un grup specific, Gruber, insistă puțin 
Hartmann. Pot fi sabotori, şi atunci probabil ați descoperit 
explozive. Pot fi spioni, şi atunci probabil secția voastră de 
transmisiuni a descoperit emisii radio neautorizate. Pot fi 
subversivi, şi atunci probabil ați găsit propragandă antinazistă. 
Ei bine? 


Chiar şi Bormann simţea admiraţie şi invidie pentru modul în 
care ofiţerul Abwehrului îl încolţise pe Gruber. Gruber trase 
puternic aer în piept, având palmele umede de transpiraţie, 
apoi replică: 

— Nu am aflat de existenţa unui asemenea grup, şuieră el. În 
mod evident, aceşti asasini au venit în oraş de undeva din 
afară, l-au salvat pe englez şi au plecat... 

— în mod evident! tună Jaeger. Cum ar fi putut să ştie sigur 
când va putea Lindsay să scape. Doar era în Germania de ceva 
vreme şi în cea mai mare parte a timpului a stat la Vizuina 
Lupului! E limpede că aceşti oameni l-au aşteptat în München 
până au reuşit să scape, iar Gestapo-ul nici n-a avut idee de 
existenţa lor! Incompetenţă inadmisibilă! 

— Am să-i raportez acest limbaj Reichsleiterului Himmler, 
izbucni Gruber. Remarca dumneavoastră sună a trădare... 

— Aşa deci! Jaeger făcu un gest dispreţuitor. În timp ce 
dumneata şi Himmler veţi discuta prieteneşte, eu îmi voi dedica 
toată energia capturării nu numai a englezului, ci şi a celor trei 
spioni subversivi care şi-au făcut de cap sub nasul vostru! 

Doar Hartmann observă aerul de satisfacţie îngâmfată de pe 
faţa lui Bormann. Dezbină şi neutralizează puterea tuturor 
posibililor rivali. Stătea nemişcat în timp ce Gruber şi Jaeger se 
uitau lung unul la altul, iar Bormann interveni, cu un ton de 
data asta rezonabil şi domolit: 

— Sunt de acord că planul colonelului Jaeger de închidere a 
graniţei cu Elveţia sună rezonabil. Pe de altă parte, sunt sigur 
că Gestapo-ul, cu toate resursele pe care le are la îndemână, îşi 
poate aduce o contribuţie majoră. Întâlnirea se suspendă. 

Cei trei bărbaţi părăsiră camera, lăsându-l pe Hartmann 
singur. Acesta se ridică şi se aplecă peste harta la scară mare 
pe care Jaeger o întinsese pe masă. Fiind un om singuratic, 
Hartmann căpătase obiceiul de a murmura cu voce tare ceea ce 
avea în minte şi voia să-şi clarifice. 

„Lindsay şi însoțitorii săi ar trebui să-şi dea seama că ultimul 
lucru la care s-ar aştepta cineva ar fi ca ei să se întoarcă la 
Salzburg. Doar Lindsay abia a părăsit Salzburg-ul... Depinde de 
cât de inteligenţi sunt...” 

Işi folosi coada pipei ca să traseze pe hartă ruta de la 
Munchen la Salzburg şi de acolo mai departe. Următoarea 
destinaţie era Viena. 


— Acum, locotenent-colonele Lindsay, te poţi considera în 
siguranţă, din moment ce corespunzi descrierii care ne-a fost 
dată, îi spuse Paco. Schimbaseră, de asemenea, parola pe care 
le-o dăduse Browne în Londra. 

— Şi ce s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi corespuns? întrebă 
Lindsay. 

— Te-aş fi strangulat. Face mai puţină gălăgie şi economisesc 
gloanţele. 

Cel care dădu această replică moralizatoare era omul care 
trecuse drept şofer. Paco, cea care părea să conducă grupul, se 
întoarse spre el. 

— Să nu te mai prind a doua oară că vorbeşti în felul acesta 
cu oaspetele nostru. Este o persoană foarte importantă, nepotul 
unui duce englez... 

Trecuse o jumătate de oră de când Lindsay fusese aruncat în 
Mercedes şi purtat prin Munchen cu o viteză nebună, 
plimbarea încheindu-se într-un garaj. O uşă ascunsă într-un 
dulap, în fundul garajului, ducea la o scară care cobora într-un 
subsol, o cameră lungă cu câte două paturi suprapuse, lipite de 
doi pereţi opuşi. 

O dată închisă uşa secretă, care era făcută dintr-o placă de 
oţel căptuşită cu lemn, astfel încât să nu sune a gol, dacă era 
ciocănită din interiorul garajului, Paco făcu prezentările: 

— El e Bora, spuse ea arătând spre „şoferul” cu chipul aspru. 
Vorbeşte bine engleza. Dă mâna cu el, Bora... 

Era la fel de înalt ca Lindsay, de vreo treizeci de ani, cu 
privirea neprietenoasă, aşa că englezul îl antipatiză pe loc. Din 
fericire, se pregătise să-şi ţină mâna ţeapănă, pentru că Bora îl 
strânse puternic, ca şi când s-ar fi luptat cu el. 

— Ai grijă cum te porţi, Bora, spuse Paco calm, te-am văzut... 

— Bora este numele unui vânt uscat şi puternic care bate în 
Adriatica, observă Lindsay. 

— Ei bine, acum îţi poţi da seama de ce i-am dat acest nume 
de cod. 

Se întoarse spre celălalt bărbat, care avea probabil în jur de 
patruzeci de ani, cu chipul ars de soare şi cu o licărire amuzată 
în ochii şireţi. 

— El e Milic. Şi el vorbeşte engleza, dar nu te aştepta la 
perfecţiune. 


— Milic e încântat să-l cunoască pe englez... fata pe care au 
împuşcat-o naziştii era o prietenă apropiată? 

— Vrea să te întrebe, interveni Paco în maniera ei deschisă, 
dacă erai sau nu îndrăgostit de ea. Erai? 

— Nu, răspunse Lindsay scurt. 

— Dar cred că ea era îndrăgostită de tine, continuă Paco. 

O voce blândă, provocatoare, care contrasta în mod ciudat cu 
înfăţişarea ei, cu modul în care îşi ţinea umerii foarte ţepeni. 
Privirile ei domoale, îngrijorate, îl cercetară. 

— A fost o tragedie, răspunse Lindsay. 

— Deseori se întâmplă ca unul să iubească, iar celălalt să fie 
iubit. Cred că scriitorul vostru, Somerset Maugham, a spus 
ceva de genul acesta, zise ea, apoi schimbă brusc subiectul. 
Acum am să-ţi povestesc câte ceva despre mine. 

Paco, acesta era numele de cod, avea douăzeci şi şapte de 
ani. Mama ei fusese englezoaică, iar tatăl sârb, profesor de 
limbi la Universitatea din Belgrad. Învăţase la Godolphin, un 
pension englez, îşi continuase studiile în Elveţia, apoi se 
întorsese în Iugoslavia. Vorbea fluent engleza, germană şi 
sârbo-croata. 

— Când Hitler a bombardat Belgrad-ul, amândoi părinţii mei 
au fost ucişi. Într-o singură noapte am devenit orfană. Nu 
trebuie să mă compătimeşti, Lindsay, aşa s-a întâmplat şi cu 
foarte mulţi englezi. M-am alăturat partizanilor. În Iugoslavia e 
aproape ceva obişnuit ca o femeie să poarte arme, ca un 
bărbat. Germana pe care o ştiu îmi foloseşte, îmi permite să pot 
opera pe teritoriul Celui de-al Treilea Reich. 

— Probabil că te afli în contact cu Londra, sugeră Lindsay. 

— Există o limită a ceea ce trebuie să ştii, zise Paco brusc. 
Dar câteva informaţii despre oamenii de care depinde acum 
viaţa ta, şi a căror viaţă poate depinde de tine în momentele 
critice, ne pot ajuta să devenim o echipă. Ştii, comandorule, 
trebuie să-ţi atrag atenţia că nu eşti decât un novice în jocul 
ăsta periculos... 

— Dar am scăpat de la Berghof, se răsti Lindsay. 

— E adevărat. Ochii ei verzi îl cercetară. Ăsta e un semn 
promiţător pentru viitor, zise, apoi vocea îi deveni din nou 
severă. E rândul lui Bora. A ucis o mulţime de nemți şi nu are 
încredere în niciunul. Soţia lui a fost ucisă în bombardamentul 
din aceeaşi noapte în care au fost omorâţi şi părinţii mei. Dar 


cred că şi-a găsit vocaţia de luptător. N-ai să mă crezi, însă 
înainte de război a fost tâmplar, făcea scaune de lux... 

— Crezi că e amuzant, Paco? zise Bora pe un ton agresiv, în 
timp ce curăța puşca. 

— Cred că e doar ciudat. Acum îţi foloseşti mâinile 
îndemânatice la crearea unor complicate sisteme explozive. 
Odată creai, acum distrugi... 

— E război. 

Fata nu fu deloc tulburată de atitudinea lui Bora. În timp ce 
ea îşi aprinse o ţigară, Lindsay fu uimit de seninătatea ce nu 
părea s-o părăsească niciodată. Îşi scutură părul blond, privind 
spre cel de-al treilea membru al grupului. 

— Acum e rândul lui Milic... Tonul îi deveni mai afectuos. A 
fost spărgător de piatră şi lucra în cariere. Habar n-are ce s-a 
ales de soţia şi cei trei copii ai săi. Erau în vacanţă la Zagreb 
când a izbucnit războiul. E foarte stăpân pe el. Mă urmăreşti? 

— Cred că da, răspunse Lindsay, fără să se uite la Bora. 

— Deci, continuă Paco, din acest moment trebuie să ne 
grăbim să ieşim din Germania înainte ca eficientul aparat nazist 
să aibă timp să se organizeze. Până la noapte trebuie să 
plecăm. 

— E foarte repede, comentă Lindsay. 

— Sper să fie îndeajuns de repede. Tu poţi să rămâi aici. 
Milic şi cu mine trebuie să mergem să vedem ce se întâmplă 
prin oraş, înainte de a te însoţi până în locul în care vei fi în 
siguranţă... 

— Şi unde voi fi în siguranţă, dacă mi se permite să întreb? 

— În Elveţia. 


Colonelul Jaeger stătea cu mâinile în şold, supraveghind tot 
ce se întâmplă în interiorul gării principale din Munchen. Bătea 
un vânt rece, măturând foile de hârtie şi aruncându-le pe şinele 
de tren, îngheţând până la oase pe cei prezenţi. Jaeger era 
îmbrăcat cu haina sa militară căptuşită cu blană. Schmidt, 
aghiotantul său care abia sosise, îşi lovea mâinile cu mănuşi 
una de alta. 

— Toate punctele de graniţă cu Elveţia au fost baricadate şi 
înarmate, îl informă Schmidt pe şeful său. Asta duce la o criză 
disperată de oameni, ca de obicei, dar suntem siguri că nu vor 
scăpa peste graniţă pe şosea. 


— Şi nici cu trenul, afirmă Jaeger. Toate trenurile spre 
Elveţia au câte o echipă specială de control. Au primit 
descrierea englezului şi ordinul de a cerceta actele tuturor 
pasagerilor, fără a ţine cont dacă vor corespunde sau nu 
descrierilor. Poate ne pică în plasă şi vreun alt peşte 
interesant... 

Se opri, iar Schmidt îi urmări privirea. O fată cu părul blond, 
având până în treizeci de ani, tocmai se oprise lângă una dintre 
patrulele lui Jaeger. Purta o haină de piele scumpă şi o 
fermecătoare căciuliţă de blană aşezată pe vârful capului. Privi 
în jur, ochii i se întâlniră cu cei ai lui Jaeger, apoi îşi continuă 
conversaţia cu cei doi soldaţi. 

— E frumoasă, zise Jaeger apreciativ. Poate are nevoie de 
puţin ajutor. 

Plecă de lângă Schmidt, care zâmbi ironic. Colonelul era 
cunoscut pentru slăbiciunea pe care o avea faţă de femeile 
frumoase. Când îl văzură pe Jaeger apropiindu-se, soldaţii luară 
poziţie de drepţi şi salutară. 

— E vreo problemă? întrebă Jaeger îndatoritor. 

— Oamenii aceştia nu-mi dau pace... Paco se întoarse spre 
Jaeger şi-l privi lung. Sunt baroana Werther, nepoata 
generalului Speidel... 

— Lăsaţi-mă pe mine să rezolv problema... Jaeger îi concedie 
pe oamenii săi cu un gest scurt, întorcându-le salutul, fără să-şi 
dezlipească ochii de la Paco. Caută un spion englez, îi scuză el, 
aşa că uneori manifestă un zel excesiv. 

— Vi se pare că arăt a spion, domnule colonel? întrebă Paco. 

— Bineînţeles că nu, doamnă baroană, se înclină Jaeger. 

Fata avusese într-adevăr un efect instantaneu asupra lui, iar 
Jaeger se credea un cunoscător al sexului frumos. Bineînţeles, 
toată propaganda ariană era o vorbărie goală, dar scepticul 
colonel, continuând să se uite la chipul din faţa lui, începu să se 
întrebe dacă nu era o fărâmă de adevăr în ea. 

— Din moment ce aveţi rude în armată, sugeră el, poate veţi 
accepta să luaţi masa de prânz cu mine, ca să-mi pot exprima în 
mod practic regretul pentru neplăcerea pe care aţi suferit-o. 
Am o masă rezervată permanent la „Cele Patru Anotimpuri”... 

Aştepta, oarecum surprins de promptitudinea cu care 
acţionase, şi chiar mai surprins când îşi dădu seama că îi 
aştepta răspunsul cu sufletul la gură. Fata se uită la el sigură 


pe ea, analizând între timp propunerea. Jaeger era sigur că era 
o respingere. 

— Acesta este motivul adevărat, domnule colonel, pentru a 
vă exprima regretele? 

Îl ţinea în tensiune. Era aproape ridicol, dar dorea cu 
disperare să ajungă s-o cunoască mai bine, iar ea îl 
descumpănise cu totul prin ultima întrebare. 

— Va fi o onoare pentru mine, răspunse el sincer, să am 
plăcerea de a fi însoţit de dumneavoastră la „Cele Patru 
Anotimpuri”. Pur şi simplu, pentru prânz, vă dau cuvântul meu 
de ofiţer... 

— Şi de gentleman? zâmbi ea ca să încheie cu joaca de-a 
şoarecele cu pisica. Aş fi foarte încântată să vă însoțesc, pentru 
prânz... spuse ea calmă. 


— Alfred, făcu Jaeger prezentările, doamna este baroana 
Werther, nepoata generalului Speidel. Îţi încredinţez comanda 
operaţiunii în timp ce noi vom lua prânzul la „Cele Patru 
Anotimpuri”. Succes la vânat! 

Paco dădu din cap ca răspuns la reverenţa lui Schmidt, 
întâlnind scurt privirea din spatele ochelarilor fără rame ai 
aghiotantului lui Jaeger. Ceva din înfăţişarea lui o neliniştea. 

Colonelul era tipul de temperament optimist, sangvin, un om 
care îndrăgea viaţa şi care emana un fel de căldură, un bărbat 
pe care o femeie îl putea înţelege, chiar dacă uneori se putea 
dovedi o pacoste. Simţea că „Alfred” era cu totul altfel. 

— Cine era bărbatul pe care mi l-aţi prezentat? îl întrebă pe 
Jaeger, în timp ce acesta o conducea spre maşina lui, care îl 
aştepta. 

— Aghiotantul meu, Schmidt, răspunse Jaeger în grabă. Un 
tip de treabă, dar nu prea e genul dumneavoastră. Înainte de 
război a fost poliţist. Acum, în câteva minute, vom ajunge să ne 
cunoaştem mai bine în ambianța confortabilă de la „Cele Patru 
Anotimpuri”... 

În capul lui Paco, alarma continua să sune. 


Era adevărat faptul că pe timp de pace, Schmidt lucrase în 
poliţie. Înzestrat cu un al şaselea simţ, pe care Fihrerul l-ar fi 
apreciat, şi cu o minte ascuţită, căpitanul Schmidt fusese şeful 
poliţiei din Dusseldorf. 


Când a izbucnit războiul, pe 1 septembrie 1939, în mod 
evident a fost propus pentru Gestapo. Schmidt, un om cu o 
largă cunoaştere a poliţiei secrete internaţionale şi a 
organizaţiilor de securitate, era conştient că fiecare stat avea 
nevoie să fie apărat de specialişti de acest fel. Ştia că şi Anglia 
are Serviciul Secret, America are FBl-ul, şi aşa mai departe. 

Dar Gestapo-ul îşi crease deja o anumită reputaţie care, ca s- 
o spunem drept, lui Schmidt i se părea suspectă. Pentru a evita 
să fie cooptat de Gestapo, s-a înscris voluntar la SS. Chiar după 
atâţia ani de război, instinctul lui de poliţist nu-l părăsise. 

Dintr-un anumit motiv, nimeni nu controlase actele baroanei. 
Observase că nu arătase nimic soldaţilor până în momentul 
intervenţiei lui Jaeger. Observase şi privirea aruncată de fată în 
direcţia şefului său. Era clar că cel pe care îl respecta şi 
admira, colonelul, prânzea alături de o fată căreia nu-i putea 
acorda niciun credit. 

Schmidt se afla într-o dilemă. Ca să poată verifica identitatea 
partenerei de masă a lui Jaeger, trebuia să folosească un 
telefon de „siguranţă”, ceea ce însemna să se îndrepte spre 
cazărmile SS-iştilor şi să părăsească postul din gară pe care i-l 
încredinţase colonelul. 

Era oricum o goană fără rost, dar, ca şi Paco, ex-şeful poliţiei 
avea un al şaselea simţ care îl avertiză că ceva nu e în regulă. 
Estimă că Jaeger, având o atât de plăcută companie, se va 
întoarce abia peste vreo două ore. Se hotărî dintr-o dată. 

— Klaus! strigă el. Preia comanda operaţiunilor de aici... mă 
întorc mai târziu... 

Se îndreptă spre cazarmă şi urcă în fugă scările ce duceau la 
biroul său. Liniile telefonice erau ocupate, aşa că îi luă 
douăzeci de minute să facă legătura cu cartierul general al 
Gestapoului din Berlin. Ceru legătura cu şeful Gestapoului, 
Heinrich Muller. 

— E ora prânzului, îi răspunse o voce plictisită. E plecat. Cine 
îl caută? 

— Aghiotantul colonelului SS Jaeger, din Munchen. Cu cine 
vorbesc? E o chestiune urgentă... 

— Brandt. Am preluat controlul aici, temporar. Nu, toată 
lumea a ieşit... v-am spus, e ora prânzului... 

— Atunci va trebui să te ocupi personal de chestia asta. Poţi 
verifica dosarele generale? Perfect. Trebuie să aflu dacă există 


o anume baroană Werther, nepoata generalului Speidel. Cât va 
dura? Nu poţi spune? Dumnezeule mare! 

Aranjă cu Brandt să-i trimită răspunsul secretarei sale, 
închise telefonul şi-şi instrui secretara: 

— Dactilografiază răspunsul pe care îl va trimite prostănacul 
ăsta, Brandt. Să ai un curier prin preajmă pe care să-l trimiţi cu 
răspunsul într-un plic sigilat. Spune-i să gonească la gara 
principală şi să mi-l înmâneze mie. 

Se întoarse cu maşina în grabă şi se simţi foarte uşurat când 
Klaus îi raportă că nu se întâmplase nimic în absenţa lui. Acum 
nu mai avea altceva de făcut decât să aştepte răspunsul. Dacă 
ceva nu era în regulă, îi putea telefona lui Jaeger direct la „Cele 
Patru Anotimpuri”. 


Capitolul 24 


Era ora patru după-amiaza când curierul trimis de secretară 
veni dinspre cazărmile SS şi-şi opri motocicleta în faţa gării din 
Munchen, aducând un plic sigilat pentru căpitanul Alfred 
Schmidt. Întrucât Jaeger nu se întorsese încă, aghiotantul său 
trase concluzia că probabil se distrează grozav în compania 
baroanei. 

„Dobitocul!” 

Schmidt îl înjură în gând pe motocidistul care se apropia în 
viteză, făcând motocicleta să alunece atât de aproape de 
bordură, încât era cât pe ce să fie aruncat peste ghidon şi să 
ajungă pe lumea cealaltă şi toată bravada asta stupidă din 
cauză că îl priveau nişte trupe de SS-işti. 

— Dacă te mai prind că te porţi aşa vreodată, îţi iau tresele, 
sergent! 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule... 

Curierul îi întinse plicul. Încercă să se scuze, explicând că 
nu-i ţinuseră frânele, dar ceva din privirea lui Schmidt îl 
avertiză să închidă gura. Luând plicul, Schmidt privind peste 
umărul sergentului, se înăspri dintr-o dată şi-i spuse repede: 

— Asta e tot, sergent! întoarce-te imediat la cazarmă! 

Un Mercedes tocmai sosise şi Jaeger cobora din el. Părea a fi 
într-o stare de spirit foarte bună, pentru că se opri în faţa 
trupelor SS şi spuse ceva care îi făcu pe aceştia să râdă. Jaeger 


era un ofiţer foarte popular printre soldaţi. Schmidt, dornic să 
citească mesajul şi să-l ascundă în cazul în care nu era nimic 
alarmant, deschise nerăbdător plicul şi scoase o foaie de hârtie. 

Îşi asumase un risc serios. Niciun ofiţer mai în vârstă, nici 
chiar unul atât de prietenos ca Jaeger, n-ar fi acceptat ca un 
tinerel să-şi bage nasul în aventurile lui personale. Auzi un alt 
hohot de râs, de data asta al lui Jaeger însuşi, în timp ce-şi 
aruncă repede privirile pe mesajul dactilografiat de secretară 
sa, după informaţiile primite de la Brandt. 


Veştile erau alarmante din două direcţii. Milic se întorsese 
primul în ascunzătoarea de la subsol. Purta o salopetă de 
măturător şi o şapcă veche. Părea foarte preocupat în timp ce- 
şi scoase şapca, îl salută pe englez şi-şi trecu mâna prin claia 
de păr cărunt. 

— Ei bine? întrebă Bora. 

— Elveţia e o capcană, vorbi Milic în engleza lui îngrijită, ca 
să înţeleagă şi Lindsay. Dacă o luăm într-acolo, vom avea 
ocazia să vizităm închisorile Gestapoului... 

— De ce? întrebă Bora nerăbdător. Dă-ne detalii... 

— Am mers cu bicicleta pe trei drumuri ce duc în sud... 
fiecare era blocat de o barieră cu multe trupe care păzeau, 
cereau actele, dădeau telefoane... 

— Atunci gara, se repezi Bora. Îl scoatem de aici cu trenul... 

— Ba n-o să-l scoţi cu niciun tren, îşi clătină Milic capul. Am 
fost la gară şi am urmărit trenurile care pleacă spre Elveţia. Se 
află în trenurile astea nişte persoane în civil care controlează 
actele... 

Se opri din povestit, deoarece Paco intră şi închise uşa 
secretă. Îşi scoase căciula de blană şi o aruncă pe o ladă. 
Privind înspre Lindsay, îşi aranjă părul blond cu mâna. Nu se 
putea citi nimic pe chipul ei. 

— Avem o problemă, spuse ea liniştită. Drumul spre Elveţia e 
blocat. Au închis graniţa. Orice încercare de a ne strecura pe 
acolo se poate sfârşi cu un dezastru. Făcu o pauză. Tocmai am 
luat prânzul cu colonelul Jaeger de la SS... 

— Ce-ai făcut? 

Bora sări de pe ladă pe care stătea, holbându-se la ea ca la o 
nebună. Ochii îi alunecară repede spre uşă, apoi din nou la fată. 

— Ai fi putut fi urmărită. Mai bine am pleca imediat, dacă nu 


e deja prea târziu... 

— Bora... Fata îşi puse mâinile pe umerii sârbului şi se uită în 
ochii lui. Crezi că sunt o amatoare? Bineînţeles că n-am fost 
urmărită. Mi-am luat toate precauţiile obişnuite, deşi nu era 
cazul. Acum stai jos şi ascultă! 

Se întoarse spre Lindsay şi scoase un plic mare pe care i-l 
băgă sub nas. El luă plicul, scoase documentele şi le citi. 
Fiecare din ele purta emblema cu vulturul german cu zvastica 
şi semnătura lui Egon Jaeger, colonel SS. 

— Dumnezeule, dar astea sunt foi de tranzit pentru Viena. De 
ce Viena? 

— Acum, taci şi ascultă! Am obţinut actele de la acest colonel 
Jaeger pentru mine şi servitorii mei, care călătoresc împreună 
cu mine... 

— Cum ai reuşit? întrebă Lindsay. 

— În orice caz, nu culcându-mă cu el, cum s-ar părea că eşti 
înclinat să crezi. Te-ar fi liniştit dacă aş fi făcut asta? 

Lindsay nu răspunse imediat. Nu era sigur cum ar fi trebuit 
să reacționeze şi era conştient că ochii verzi ai fetei îl urmăreau 
cu un aer amuzat. Îşi strânse buzele şi evită subiectul. 

— Dar actele astea sunt pentru o călătorie cu trenul... 

— Nu înţelegi! îl apostrofă ea, parcă iritată de lipsa lui de 
agerime. Tu ai călătorit de curând cu trenul de la Salzburg la 
Munchen. Drumul spre Viena, de la Munchen, trece prin 
Salzburg. La gară am observat că nu este controlat şi expresul 
de Viena. Naziştilor nu le va trece prin cap niciodată că ai 
putea îndrăzni să te întorci pe acelaşi drum pe care ai venit... 

Unul dintre documente e pentru un anumit Franz Weber, 
şofer... 

Tu vei fi Weber. Aş vrea să probezi uniforma pe care o purta 
Bora când te-am înhăţat din faţa catedralei Frauenkirche. Sunt 
convinsă că ţi se potriveşte... ai aproape aceeaşi statură şi 
constituţie ca şi el. In plus, vorbeşti excelent germana. Ştii să 
conduci? Trebuie să conduci maşina până la gară, continuă 
Paco pe un ton confidential. 

— Da. Ce maşină trebuie să conduc? întrebă Lindsay. 

— Mercedes-ul, bineînţeles. Nu avem alta şi, în plus, o 
baroană trebuie să aibă clasă. Munchen-ul e plin de Mercedes- 
uri verzi ale cadrelor militare. Sunt convinsă că nimeni n-a stat 
să înregistreze numărul maşinii în panica pe care am creat-o... 


— Dar Bora şi Milic? 

— Vin cu noi în spatele maşinii. Bora e servitorul meu. Pe 
Milic îl lăsăm pe o stradă lăturalnică pe lângă gară. Se va 
descurca singur... 

— Iar tu drept cine te dai? 

— Baroana Werther, bineînţeles! Voi sta lângă tine în maşină 
ca să-ţi pot arăta drumul spre gară... 

— Şi dacă se vor apuca să verifice identitatea acestei 
baroane fictive? 

— Dar chiar există! Am cunoscut-o în Elveţia, la terminarea 
studiilor, înainte de război. Mai ai întrebări? 

— Dacă se gândeşte cineva să-ţi verifice înfăţişarea? 

— Asta ar fi rău. Uite, Lindsay, noi folosim actele astea de 
tranzit ca s-o ştergem de aici. Nimeni n-o să ştie unde ne-am 
dus... 

— Şi încotro ne îndreptăm după ce ajungem la Viena? 

— Aşteaptă să ajungem mai întâi acolo şi ai să vezi... 

Pentru a doua oară Paco părea rezervată cu informaţiile pe 
care i le dădea lui Lindsay. Acesta se revoltă pentru prima oară. 

— Nu-mi place ce spui. Am câteva informaţii vitale de 
transmis urgent oamenilor mei... 

— Tie nu-ţi place? Bora sări în picioare, cu un chip mânios. 
Nu eşti pentru noi decât o povară primejdioasă. N-ai experienţă 
în operaţiunile secrete... şi noi trebuie să ne riscăm viaţa având 
grijă de tine... 

— Încetează! îi spuse Paco. 

Apucă braţul lui Lindsay şi-l trase într-un colţ al subsolului, 
unde se aşeză pe o ladă şi-l trase lângă ea, vorbind cu voce 
joasă: 

— Oamenii pe care îi reprezint au o înţelegere cu britanicii... 
primim o mulţime de arme şi muniții, în schimbul scoaterii 
agenţilor englezi afară din Germania. Te rog să fii mai 
cooperant... Bora are dreptate, dar are ieşiri imprevizibile. 
Drumul spre Elveţia înseamnă sinucidere. Va trebui să mergem 
la Viena, iar de acolo... 

— Bine, e în regulă, dar când trebuie să plecăm sau şi asta e 
informaţie secretă? 

— Lindsay... Îşi puse o mână pe braţul lui. Nu e cazul să fii 
cinic cu mine. Vom lua trenul de opt seara din Munchen care 
ajunge la unsprezece în Viena. E un expres... 


— Slavă Domnului. Să plecăm mai repede. Stau în hruba asta 
doar de câteva ore, dar simt deja că se prăbuşeşte tavanul 
peste mine. 

— Acum gândeşti ca Bora, şi asta e bine, spuse ea, apoi făcu 
o pauză. Dacă vom fi în pericol şi trebuie să ne despărţim, să te 
duci cu Milic. N-o să te abandoneze, fiindcă te place... 

— Bora m-ar abandona? 

— Să nu ne gândim la lucruri rele... 

Ceea ce însemna, se gândi Lindsay, că, fără să recunoască, 
Paco era de acord cu el că cel mai mare pericol ar fi să-i 
verifice cineva înfăţişarea, înainte de a reuşi să scape cu toţii 
din Cel de-al Treilea Reich. 


Era ora patru după-amiază când Paco se întoarse la subsol şi 
începu conversaţia cu Lindsay. 

Era ora patru după-amiază când curierul îi aduse lui Schmidt 
mesajul în gara din München. Citi cuvintele dactilografiate şi 
împături hârtia, ascunzând-o în buzunar, în timp ce Jaeger se 
îndepărta de soldaţii cu care glumise cu o secundă înainte, 
îndreptându-se spre el. 

Baroana Werther, nepoata  generatului Speidel, e 
moştenitoarea unei averi importante. Tatăl ei e prieten apropiat 
al mareşalului Goering. Brandt. 

Schmidt se simţi uşurat când citi conţinutul mesajului, dar 
undeva în adâncul minţii simţea că omisese ceva. Se adună ca 
să-l salute pe Jaeger, care arăta ca un om care luase un prânz 
pe cinste. Îşi puse o mână pe umărul lui Schmidt. 

— E totul în regulă? Bine. Trebuie să tragi tare ca să fii 
avansat din nou. Nici nu-ţi poţi închipui câte posturi disponibile 
de ofiţer superior se pot ivi... 

li făcu cu ochiul şi privi în jur, satisfăcut şi plin de bună 
dispoziţie. Schmidt testă terenul cu grijă: 

— Însoţitoarea dumneavoastră a fost... interesantă, cred? 

— Interesantă! făcu Jaeger cu tonul scăzut. Îţi spun, prietene, 
are ceva femeia asta care te înnebuneşte. Sunt în al nouălea 
cer... 

— O să vă mai întâlniți? 

— Bineînţeles! în cel mult o săptămână. Toate fac pe 
inabordabilele la început, cel puţin, toate cele care merită să fie 
cucerite! 


— Locuieşte în Munchen? 

— Chiar nu ştiu... Jaeger privea doi oameni ai săi care 
sâcâiau o bătrână şi strigă la ei. Hei, voi de acolo! Aveţi 
răbdare până îşi găseşte actele. E destul de în vârstă, încât să 
vă fie mamă, bunică. Batalionul de muncă duce lipsă de 
oameni, aşa că aveţi grijă cum vă purtaţi... Se întoarse spre 
Schmidt. Ce spuneai? 

— Întrebam doar unde locuieşte baroană... 

— N-am atins subiectul ăsta, zise el cu o privire 
ştrengărească în ochii albaştri. Am avut alte subiecte de 
discuţie care ne-au absorbit atenţia. Mi-a promis că mă sună la 
cazarmă într-o săptămână... i-am dat numărul meu privat... 

Jaeger, stând cu mâinile în şolduri, începu să murmure 
pentru el melodia Lili Marlene. E prins rău, se gândi Schmidt. 
Foarte rar avea ocazia să-şi vadă şeful într-o asemenea stare de 
euforie. Fata părea că îl hipnotizase. 

— Schmidt, spuse colonelul dintr-o dată, tu ai luat prânzul? 
Cred că nu. Du-te. Rămân eu să controlez situaţia aici... 

Aghiotantul se îndepărtă şi se urcă la volanul maşinii. 
Conduse încet până la cazarmă, cu mintea aiurea. Colonelul 
visa şi el la Lisa, baroana, care-i spusese că-şi vizitează unchiul 
în Viena, dar că va sta acolo doar două sau trei zile. 

— Într-adevăr e mai mult o obligaţie, remarcă ea. Mă voi 
întoarce imediat ce voi începe să mă plictisesc, ceea ce se va 
întâmpla foarte curând. 

Îşi aminti expresia ochilor ei, privirile aruncate peste 
marginea paharului cu vin. Fusese bucuros să-i procure foile de 
tranzit, ca s-o scutească de neplăcerile unor interogatorii 
plictisitoare. Iar scena la care tocmai fusese martor, cu cei doi 
neciopliţi care necăjeau o biată bătrână, îl făcu să fie şi mai 
fericit că-i făcuse rost de acte. 

Schmidt, trecând maşina pe pilot automat, îşi aminti 
cuvintele mesajului primit de la sediul Gestapoului de pe Prinz 
Albrechstrasse din Berlin. Mesajul confirma existenţa unei 
baroane Werther, confirma faptul că era o moştenitoare bogată 
şi că era nepoata generalului Speidel. Işi aminti, în schimb, 
ceea ce nu confirma, deoarece uitase să ceară informaţia 
respectivă. 


Schmidt alergă până în biroul lui şi îi spuse secretarei să facă 


din nou legătura cu Brandt. În timp ce aştepta aşezat la birou, 
îşi dădu seama că se joacă nervos cu creionul şi că secretara îl 
priveşte. Se prefăcu atunci că citeşte un raport. Spre 
surprinderea lui, legătura se făcu repede. 

— Schmidt din Munchen te caută din nou. Am primit mesajul 
tău, Brandt, îţi mulţumesc foarte mult. Imi cer scuze, dar am 
omis să-ţi cer încă un detaliu minor o descriere precisă a 
baroanei Werther. Şi asta e o problemă urgentă. Am nevoie de 
răspuns cel târziu până la ora şapte seara... 


Capitolul 25 


În gara din Miinchen, şeful SS, Mayr, privea la trio-ul care se 
pregătea să călătorească spre Viena. Se întâmplase să stea 
chiar lângă bariera la care ajunseseră aceştia. Observă 
îmbrăcămintea scumpă a fetei, calitatea la fel de bună a 
bagajelor cărate de şoferul în livrea şi de servitorul care 
şchiopăta, fără îndoială ca urmare a unei răni primite în război. 
Tocmai îşi deschisese gura să zică ceva, când Paco îi zâmbi şi 
scoase un teanc de hârtii din poşetă. 

— Eşti SS-ist, după câte văd, remarcă ea, aşa că probabil îl 
cunoşti pe amicul meu, colonelul Jaeger... 

Îi dăduse cuvântului amic o asemenea inflexiune, încât, la 
auzul numelui, atitudinea lui Mayr se schimbă. Fiind un bărbat 
amabil, în jur de patruzeci de ani, Mayr salută din cap şi-şi 
scoase şapca, turtind-o sub braţ. 

— Bineînţeles că îl cunosc! Datoria mea e să verific toate 
actele pasagerilor, aşa că vă rog să scuzaţi această neplăcere. 

— Uită-te la ceas! zise Paco tăios. Dacă pierd expresul de 
Viena din cauza dumitale, va fi mai mult decât o neplăcere. Am 
documente de tranzit semnate de colonelul Jaeger, pentru mine 
şi servitorii mei. Te rog să te grăbeşti... 

Mayr aruncă o privire la ceas, văzu semnătura lui Jaeger pe 
acte şi se grăbi să o invite cu un gest să treacă pe peron. 

— Călătorie plăcută, îi ură Mayr. 

Lindsay era atent să nu-l privească pe neamt, în timp ce târa 
bagajele pe lângă el, urmându-i pe Bora şi Paco. 

Fata trecu grăbită pe lângă vagoane, până găsi un 
compartiment gol. Deschise uşa şi urcă, lăsându-i pe însoțitorii 


ei să o urmeze, în timp ce ea aruncă o privire pe coridor. Era 
pustiu. 

— Te-ai descurcat strălucit, remarcă Lindsay, după ce aşeză 
bagajele în plasă. 

Expresul tocmai pleca din staţie. Admiraţia lui era sinceră: 
reuşise să găsească exact proporţia corectă de aroganță, 
siguranţă de sine şi şiretlic feminin. 

— Am trecut de primul obstacol, răspunse ea şi-şi scoase 
căciula de blană, trecându-şi mâinile prin părul blond. 

— Bagajele astea superbe, paltonul lui Bora, de unde ai făcut 
rost de toate astea? întrebă Lindsay. 

— Nu e treaba ta, se repezi Bora. 

— Nu fi arţăgos, îl certă Paco blând. E o întrebare rezonabilă. 
Am pătruns într-o vilă din afara Miunchenului, spuse ea, 
uitându-se la Lindsay, şi am furat totul. Nimic nu 
impresionează mai mult tagma ofiţerilor decât impresia de 
opulenţă, ceea ce înseamnă putere. N 

— Ce facem cu biletele? întrebă Lindsay dintr-o dată. In 
Germania le controlează în tren. 

Paco îşi deschise geanta şi scoase trei bilete de clasa întâi pe 
care i le dădu lui Lindsay. 

— Şoferul duce lucruri din astea de obicei, iar tu vorbeşti 
germana. Să ştii, Lindsay, că ai învăţat repede să te gândeşti la 
detalii. Le-am cumpărat azi-dimineaţă, când am văzut în gară 
că trenurile spre Elveţia erau controlate. 

— Dar sunt bilete dus-întors, până la Viena şi înapoi... 

— În felul ăsta, replică Paco, dacă Jaeger verifică ce i-am 
spus înainte să coborâm din tren, va crede că mă întorc, aşa 
cum i-am promis. Singurul episod nefericit a fost exact lucrul 
pe care doream să-l evit - să fiu nevoită să folosesc numele lui 
Jaeger în faţa ofițerului SS. Vor putea găsi trenul în care 
călătorim. 

— Ce mai contează? zise Bora pe un ton indiferent, în trei ore 
suntem la Viena. 

Lindsay se uită de-a lungul coridorului. Un măturător în 
salopetă şi cu şapcă de feroviar strângea gunoiul cu un făraş şi 
o mătură. Era Milic. li făcu cu ochiul lui Lindsay şi se îndreptă 
spre partea din faţă a trenului. 

— Da, faptul că am folosit numele lui Jaeger s-ar putea să 
conteze, îi spuse Paco lui Bora. Ştii, continuă ea, când ne aflam 


încă la subsol, Lindsay a evocat imaginea sumbră a ceea ce s-ar 
putea întâmpla dacă cineva îmi verifică înfăţişarea...? 

Expresul prindea viteză, roţile ţăcăneau într-un ritm hipnotic. 
Lindsay nu zicea nimic. Trei ore până la Viena... 


În biroul său, Schmidt aţipise în scaun, cu capul pe braţe. 
Resturile cinei se aflau pe o tavă. In clădirea vastă era o tăcere 
deplină. Sunetul strident al telefonului îl făcu să sară în 
picioare. Se uită la ceas. Doamne! Era unsprezece fără un sfert. 

— Schmidt la telefon... 

Nu mai continuă. Era Brandt care începuse să vorbească 
foarte repede, cu vocea unui om care şi-a făcut datoria. 

— Am obţinut descrierea baroanei. A fost o problemă 
delicată. Am dat drept motiv pentru cererea informaţiei o 
chestiune de identitate incertă. Numele dumneavoastră nu a 
fost menţionat... 

Schmidt îşi schimbă părerea despre Brandt. Omul de la 
Gestapo dovedise o discreţie la care nu se aşteptase. Se simţea 
uşurat: Jaeger nu va afla de această chestiune. Stătu cu un 
creion pregătit deasupra unui carnet. 

— Mulţumesc, apreciez gestul. S-o lăsăm aşa în continuare. 
Acum spune... 

— Un metru cincizeci înălţime, brunetă, destul de durdulie. 
Are douăzeci şi nouă de ani. Poartă ochelari, are privirea la fel 
de slabă ca un liliac. Asta te ajută la ceva? 

Schmidt încercă să-şi stăpânească tonul alarmat. 

— Da, sunt extrem de folositoare. Îţi rămân îndatorat şi-mi 
cer scuze că te-am ţinut să lucrezi atât de târziu. 

— Nu-i nimic, voi avea o scuză ca să mă întorc acasă târziu, 
fiindcă am de făcut un mic ocol în drum, încheie Brandt 
sarcastic. 

Schmidt închise receptorul şi i se făcu rău. Alt subaltern în 
locul său ar fi folosit informaţia primită pentru a-l şantaja pe 
superiorul său, ca să-şi uşureze drumul spre propria-i avansare. 
Gândul acesta nici nu-i trecu prin minte. Se întoarse în scaun 
când auzi uşa deschizându-se. Jaeger aruncă o privire înăuntru, 
iar în spatele lui se afla Mayr. 

— Avem ceva de vorbit despre baroana Werther, îi spuse 
Schmidt criptic. Aş vrea să vorbim între patru ochi... 

Jaeger îi spuse ceva lui Mayr, intră în cameră şi închise uşa. 


Plin de euforie, îşi scoase mănuşile şi le aruncă pe birou, 
împreună cu şapca. Răsuci spre el un scaun turnant de lemn 
masiv, se sui călare pe el şi-şi sprijini coatele de spătar. 

— Pari îngrijorat, Schmidt. Niciodată să nu-ţi faci griji. 
Problemele au bunul obicei de a se rezolva singure. Niciodată 
să nu agiţi lucrurile fără să fie necesar. Asta e una dintre 
maximele favorite ale lui Hitler. 

— Aici se află descrierea baroanei Werther... 

Jaeger citi cuvintele de pe hârtia pe care Schmidt o rupsese 
din carnetul său. Majoritatea bărbaţilor şi-ar fi pierdut timpul 
întrebând despre sursa informaţiei, despre motivul care l-a 
făcut pe Schmidt să se implice în chestiunea respectivă. Jaeger 
îi înapoie, pur şi simplu, hârtia. 

— Am fost tras pe sfoară, Schmidt. Şi în ce fel! Oricine ar fi, 
fata asta e superbă. l-am dat acte de tranzit pentru ea şi pentru 
aşa-zişii ei servitori! 

— Există copii în dosare? întrebă repede Schmidt. Tranzit 
unde? 

— Nu există copii, camarade. Tranzit cu trenul de la 
Munchen la Viena. 

Se opri, deoarece se deschise uşa. Mayr intră în cameră. 
Omul acesta înalt şi slab părea încurcat. 

— Scuzaţi-mă, dar am stat să mă gmdesc şi mi s-a părut că v- 
am auzit făcând o referire la baroana Werther. 

— Da, răspunse Jaeger repede şi aşteptă să continue. 

— Am văzut-o urcându-se în expresul de Viena în seara asta, 
cu anturajul ei. Mi-a arătat actele semnate de dumneavoastră. 
Arată bine blonda aceea... 

— Cine făcea parte din anturaj? întrebă Jaeger ca din 
întâmplare. 

— Un şofer în livrea. Nu pot să-l descriu. Avea o şapcă trasă 
pe frunte şi era încărcat de bagaje. Apoi mai era încă un 
bărbat, arăta ca acei servitori veniţi de la ţară ca să facă avere. 
Şchiopăta, aşa că am presupus că a fost rănit în război. E ceva 
important? 

— Simplă curiozitate, răspunse Jaeger prompt. Mai era şi un 
al treilea bărbat? 

— Categoric nu... 

— În ce tren şi la ce oră i-ai văzut? întrebă Schmidt. 

— Un tren care pleacă la ora opt din Munchen. E vreo 


problemă? 

— Nu, datorită lucrurilor pe care le-am aflat de la tine, 
oricum, răspunse Jaeger. 

— Atunci mă duc să mă culc. Ne vedem mâine dimineaţă. 

Schmidt străbătuse camera şi luase un mers al trenurilor de 
pe un raft, când Mayr închise uşa în urma lui. Il răsfoi repede, 
căutând cu degetul de-a lungul unor serii de cifre. Degetul i se 
opri. Se uită la ceas. Era zece şi cincizeci şi unu. 

— E încă pe drum... Schmidt îşi stăpâni cu greu uşurarea. 
Ajunge în nouă minute, la unsprezece fix. Pe cine cunoaştem...? 

— În Viena? Pe Anton Kahr, şeful SS. Un vechi camarad de-al 
meu, am luptat împreună pe frontul rusesc. 

Schmidt căută într-o listă de numere secrete, ridică 
receptorul şi ceru o convorbire de cea mai mare urgenţă. 
Rămase cu receptorul la ureche, în timp ce operatorul contactă 
Viena. Jaeger, la fel de stăpân pe el ca în ajunul unei bătălii, 
gândi cu voce tare: 

— Mayr va fi obligat să păstreze tăcerea când îi voi cere asta. 
L-a văzut urcându-se în tren. Lucrul ciudat este că ar trebui să 
mai fie încă un om, erau trei când l-au ridicat pe Lindsay din 
faţă de la Frauenkirche... 

— E Kahr la telefon... spuse Schmidt şi-i întinse receptorul 
şefului său. Privi la ceas în timp ce Jaeger vorbea repede şi 
concis. Era încă doar zece şi cincizeci şi patru, când terminară 
convorbirea. 

— Mai sunt şase minute până la sosirea expresului, spuse 
Schmidt. 

— Iar când va ajunge, Kahr şi oamenii săi vor aştepta ascunşi 
pe peron. I-am pregătit baroanei o mică surpriză... 


Capitolul 26 


Coborâră pe peronul de la Westbahnhof, amestecându-se cu 
ceilalţi pasageri. Paco îi arătă lui Lindsay magazia de bagaje de 
mână şi se aşeză undeva de unde îl putea urmări. Bora se 
dovedise iarăşi dificil când expresul se apropiase de gară. 

— Lindsay, spusese Paco, vei lăsa geamantanele la bagajele 
de mână. Aştepţi să-ţi dea chitanţa; poftim banii de care ai 
nevoie. N-o să ne mai întoarcem ca să le luăm... 


— Atunci de ce nu le lăsăm aici? întrebă Bora iritat. 

— Pentru că le va găsi foarte repede vreun îngrijitor sau 
vreun paznic. Dacă le lăsăm la bagaje, nu vor fi descoperite 
câteva zile. Pasul următor este să ajungem la Graz, capitala 
provinciei austriece Styria. De acolo mergem spre sud şi 
trecem graniţa în Iugoslavia pe la Spiefeld-Strass. Există câţiva 
agenţi Aliați împreună cu trupele de gherilă... 

Lindsay trebui să-şi reprime nevoia irezistibilă de a pleca 
atunci când funcţionarul austriac îi luă bagajele, dar se forţă să 
aştepte. Funcţionarului îi trebui o veşnicie până să facă 
chitanţa pe care o schimbă în cele din urmă pentru bani. 

Peronul iluminat sumbru de nişte felinare conice era pustiu 
în momentul în care el părăsi magazia de bagaje. Lindsay se 
simţea teribil de expus. Când ajunse lângă Paco, aceasta fuma 
o ţigară. 

— Unde sunt ceilalţi? o întrebă. 

— Vor lua un alt taxi. În felul acesta, dacă ne controlează 
cineva, vom trece drept două grupuri separate - doi bărbaţi şi 
un bărbat cu o fată. Nu ceea ce vor căuta ei... 

— Te îngrijorează ceva, sugeră el. 

leşiseră din gară într-un uriaş spaţiu deschis; era foarte puţin 
trafic, în cea mai mare parte vehicule militare. Paco se 
îndepărtă repede de gară, iar ei merseră o bună bucată de 
drum înainte ca ea să oprească un taxi. 

— Trenul a ajuns cu un sfert de oră mai devreme, spuse ea. A 
ajuns la zece şi patruzeci şi cinci... 


Consiliul de război, după cum îl numise Bormann, se ţinu la 
Berghof la ora douăsprezece şi un sfert în dimineaţa 
următoare. Fusese o grabă infernală: Jaeger, Schmidt şi Mayr 
zburaseră de la Munchen la aerodromul din Salzburg. 
Hartmann luă, de asemenea, parte la conferinţă. 

Îi aşteptaseră maşini care să îi scoată din oraş şi să-i ducă 
sus, în munţi, pe drumuri îngheţate, înşelătoare. Întâlnirea se 
ţinuse, în salonul uriaş, cu giganticele vitralii. Fuhrerul 
personal prezidase întâlnirea. Spre surpriza şi uşurarea lui 
Jaeger, Hitler primise calm veştile, vorbind liniştit. 

— Deci l-aţi lăsat pe englez să vă scape printre degete. 
Întotdeauna am spus că englezii sunt puternici şi periculoşi. 
Este mare păcat că nu văd încă lucrurile rezonabil şi că nu se 


aliază cu noi... 

— Sunt în întregime responsabil pentru acest dezastru, 
începuse Jaeger, iar destăinuirea sa fu exploatată imediat de 
către Bormann. 

— În acest caz, va trebui să suporţi pedeapsa... 

— Bormann! Te rog! Hitler ridică o mână împăciuitoare. La 
ora aceea, Hitler era cel mai în formă dintre cei prezenţi, doar 
îi stătea în obicei să nu se ducă la culcare înainte de ora trei 
dimineaţa. Contabilizarea vinei fiecăruia nu ne va duce nicăieri, 
continuă el. Trebuie să acţionăm, să ne hotărâm cum vom da de 
urma lui Lindsay şi cum îl vom aduce înapoi, aici. 

Dezastru era cuvântul. Datorită sosirii întâmplătoare a 
expresului cu cincisprezece minute mai devreme, comandantul 
SS din Viena, pe nume Kahr, găsise gara goală. Nicio urmă a 
fugarilor. Oamenii lui scotociseră pretutindeni. Inclusiv în 
magazia de bagaje. 

—E un lucru interesant, se aventură Hartmann, dar 
Bormann atacă din nou orbește. 

— Această chestiune nu mai priveşte Abwehr-ul... 

— Bormann, te rog! repetă Fuhrerul, demonstrând o răbdare 
exemplară. Aş vrea să aud ce are de spus maiorul Hartmann... 

— După câte se pare, conform lui Mayr, când grupul a 
părăsit Munchen-ul, avea două valize foarte scumpe, începu 
Hartmann. Aceste valize au fost găsite între timp în magazia de 
bagaje a gării din Viena. Descrierea şoferului în livrea, care le-a 
manevrat, coincide cu cea a şoferului pe care l-a văzut Mayr în 
gara din München. Valizele conţin garderoba scumpă a unei 
femei... 

— Doar nu crezi că se vor mai întoarce după valize? întrebă 
Fuhrer-ul. 

— Exact, aprobă Hartmann. Le-au abandonat. Asta ne spune 
ceva... sunt convins că grupul e condus de fata care s-a dat 
drept baroana Werther cu atâta stăpânire de sine... 

— O fată! Dumnezeule mare! 

Bormann era dispreţuitor. Era, de asemenea, iritat că 
Hartmann era în centrul atenţiei, iar Hitler îl asculta 
preocupat. Fu dojenit din nou. 

— Bormann, taci din gură! Au existat cazuri într-adevăr 
remarcabile în Occident, când englezii au trimis agenţi femei 
care au luat legătura cu mişcarea de rezistenţă a francezilor. 


Femeile acestea şi-au demonstrat curajul şi iniţiativele 
îndrăzneţe. Continuă, te rog, Hartmann... 

— Problema este ce vor face în continuare, unde se vor 
duce... 

— Viena este un labirint, remarcă Hitler. Ştiu prea bine, din 
zilele mizere ale tinereţii mele petrecute acolo. 

S-ar putea ascunde, dacă ştiu bine oraşul, iar noi nu-i vom 
găsi nici în ani de zile. 

— Dacă aceasta este intenţia lor, continuă Hartmann, ceea ce 
bănuiesc că nu este cazul. Se înflăcără şi fu atât de absorbit, 
încât scoase pipa şi o folosi pentru a gesticula cu ea, subliniind 
punctele mai importante. Să presupunem că fata este 
conducătorul... În mod sigur are capacitatea de a o face. Simt 
că are un plan pentru fiecare etapă... nu se aruncă orbeşte 
oriunde. După cum a făcut până acum - trebuie să judeci 
întotdeauna oamenii în funcţie de asta - ea va avea un plan 
bine stabilit pentru a ajunge la următoarea lor destinaţie. Tot 
ce trebuie să facem este să ne dăm seama unde este aceasta... 
şi să ajungem acolo primii. 

Se lăsă pe spate şi aproape că îşi aprinse pipa. O puse 
repede înapoi în buzunar. 

— Ce spui dumneata pare aşa de simplu şi direct... zise 
Bormann. 

— Trebuie luată o hotărâre! Hitler sări în picioare, 
manifestând una dintre izbucnirile sale bruşte de energie, şi 
începu să se plimbe de colo-colo, cu mâinile strânse la spate. 
Gruber este deja în drum spre Viena cu un coleg ofiţer care a 
venit cu avionul de la Berlin. Jaeger şi Schmidt vor pleca şi ei, 
formând cea de-a doua echipă. Maiorul Hartmann se va 
îndrepta, de asemenea, spre Viena... 

— Toţi oamenii aceştia ca să-l prindă pe englez? 

Bormann era îngrozit. Reichsleiter-ul, întotdeauna sigur de 
cum va proceda, era complet zăpăcit de întorsătura pe care o 
luaseră evenimentele. Fuhrerul nici măcar nu auzi intervenţia 
lui scurtă, deoarece vorbea vioi, ridicându-şi vocea. 

— In felul acesta, vor fi trei forţe independente pe urmele lor 
Gestapo-ul, SS-ul şi Abwehr-ul. Dacă una dintre ele nu va putea 
depista acest grup subversiv, am putea la fel de bine să 
închidem prăvălia şi să tragem obloanele! Bormann, dumneata 
le vei furniza toate fondurile, înlesnirile şi armele de care au 


nevoie. Stai treaz toată noaptea, dacă este nevoie! 

Se opri din mers, îşi încrucişă braţele şi se uită fix la grupul 
de bărbaţi care îl ascultă în tăcere. Nu era momentul ca 
Fuhrerul să fie întrerupt. 

— Mă aştept să fiţi cu toţii la Viena înaintea zorilor, iar apoi 
veţi avea toată ziua la dispoziţie pentru a cerceta oraşul. Şi 
aduceţi-vă aminte, domnilor, Gruber se află deja acolo... cu un 
pas înaintea voastră... 


Cu braţele încrucişate şi o expresie severă, Hitler aşteptă ca 
oamenii săi să iasă din cameră. O dată ce rămase singur cu 
Bormann, dispoziţia sa se schimbă dramatic. Aruncându-se într- 
un scaun, îşi desfăcu braţele şi începu să se scuture de râs. 

— Bormann, le-ai văzut mutrele? E ca o întrecere... cine îl va 
prinde primul pe englez? Nimic nu înfierbântă bărbaţii mai bine 
decât competiţia. Şi ştii cine prezic eu că-şi va atinge ţinta 
înaintea celorlalţi? 

— Gruber. 

— Desigur că nu! Ideea îl făcu pe Hitler să râdă din nou în 
hohote. Hartmann, spuse el întretăiat, când îşi reveni. Tipul 
acela inteligent de la Abwehr ştie nişte lucruri... le-a dat 
celorlalţi până şi un indiciu pe care ei nu l-au prins... Purtarea 
sa se schimbă din nou. Chipul îi deveni rigid iar vocea aspră, în 
timp ce se ridică drept. Tu de ce mai eşti aici? Te aşteaptă jos, 
Bormann! Le întârzii plecarea urgentă... 

Bormann, scund şi gras, un omuleţ ridicol încălţat în cizme, 
alunecă grăbit pe podeaua lustruită şi se opri în uşă. 

— Mein Führer, de ce aţi spus că Hartmann le-a dat un 
indiciu? 

— Valizele pe care le-au lăsat în urmă! Valizele pline de 
haine scumpe de femeie! Acum, fuga! 

Ascultă tropăitul ce se pierdea al cizmelor lui Bormann pe 
scara în spirală şi apoi se aşeză relaxat în scaun, cu un zâmbet 
larg pe faţă. Vorbi calm, ca să-i încerce auzul. 

— Eva, acum poţi să intri, nebunatică mică... Au plecat cu 
toţii. Iarăşi ai tras cu urechea, nu-i aşa? 


Era ora două dimineaţa când Condor-ul care îi transporta pe 
Hartmann, Jaeger şi Schmidt ateriză la aerodromul de lângă 
Viena. li aştepta o maşină care să-i ducă în capitala austriacă. 


Bormann era un om ciudat, dar duşmanii săi - adică aproape 
toată lumea, cu excepţia Fuhrerului - recunoşteau că era un 
organizator minunat. 

Schmidt se aşeză pe scaunul din faţă, lângă şofer, iar Jaeger 
şi ofiţerul de la Abwehr ocupară locurile din spate, în timpul 
lungului drum până în oraş, Hartmann rămase cufundat în 
gânduri. Tăcerea îl irita pe colonelul SS, care se exterioriza mai 
uşor. 

— Cum ai de gând să te apuci de sarcina asta aproape 
imposibilă? întrebă el. 

— Unde veţi merge mai întâi? contracară Hartmann. 

— La cartierul general SS, pentru o discuţie cu Kahr. Eşti 
binevenit să asişti la întâlnire. 

— Oare aţi considera o nepoliteţe din partea mea dacă vă cer 
să mă lăsaţi la Westbahnhof? sugeră Hartmann, îmi închipui că 
bagajele pe care le-au abandonat încă se mai află acolo. 

— Presupun că da. Ce vă poate spune acest lucru? 

— Nu voi şti până când nu le voi vedea, nu-i aşa? replică 
Hartmann. 

— Eşti un ticălos discret, comentă Jaeger amabil. 

— Dar, dacă mă pot exprima astfel, adăugă Schmidt, 
întorcându-se în scaun, unul inteligent, de asemenea... 

Schmidt simţea o oarecare camaraderie faţă de fostul avocat. 
Metodele acestuia nu se deosebeau cu mult de cele folosite de 
Schmidt în calitatea sa de şef al poliţiei, în acele zile 
îndepărtate, de la Dusseldorf. Totul părea că se petrecuse cu 
secole în urmă. 

Hartmann cobori din maşină lângă gară. Era exact două şi 
jumătate dimineaţa. Se duse direct la magazia de bagaje, 
scoțând din portofel un document pe care îl obținuse de la 
Bormann. Acesta îi conferea puterea de a interoga pe oricine, 
indiferent de rang. Din ordinul Fuhrerului. 

— Tocmai am terminat schimbul de noapte, îi spuse paznicul 
de la magazia de bagaje morocănos. 

— Aceasta este împuternicirea mea, îi spuse Hartmann rece. 
Dumneata eşti cel care a primit bagajul sechestrat de către SS? 

Da, el era. Da, putea face o descriere a călătorului care 
depusese bagajul. Hartmann trăgea din pipă şi asculta în tăcere 
cum supraveghetorul descria şoferul. Nu era o identificare 
sigură, dar el simţea că Lindsay se afla cu siguranţă în acea 


uniformă. Ceru să vadă bagajele. 

Hartmann petrecu ceva timp cotrobăind prin conţinutul lor, 
având grijă să pună înapoi lucrurile aşa cum le găsise. El era un 
om ordonat de felul său. Ambele valize conţineau garderoba 
completă de călătorie a unei femei. Hainele erau elegante şi 
foarte scumpe. Se opri în timp ce degetele sale agile atinseră o 
haină de astrahan şi o căciulă asortată. 

O haină şi o căciulă de astrahan... Raportul detaliat al 
grupului de salvare, din faţa catedralei Frauenkirche 
menţionase un bărbat îmbrăcat în exact această ţinută, 
„bărbatul” de pe canapeaua din spate a Mercedesului, cel care 
îl trăsese pe Lindsay înăuntru. Cu excepţia faptului că nu 
fusese un bărbat, ci o femeie... 

— Aţi găsit unele indicii, domnule maior? 

Hartmann privi peste umăr şi îl văzu pe Schmidt care stătea 
în spatele său. Ofiţerul SS zâmbi şi făcu un gest prietenesc în 
timp ce vorbea. 

— Jaeger m-a trimis să văd cum stau lucrurile. Nu mi-a fost 
prea greu să vin... sunt la fel de curios ca şi el... 

— Baroana Werther - întruchiparea ei - a fost la masacrul de 
la Frauenkirche. Acestea sunt haina şi căciula pe care le 
purta... fără îndoială că avea căciula bine trasă pe frunte. Prin 
urmare, nimeni nu şi-a dat seama că era o femeie. Acum şi-a 
abandonat toată garderoba. Ce-ţi sugerează asta dumitale, 
Schmidt? 

— Că n-o va mai folosi... 

— Du-ţi gândul la concluzia lui logică, îl împinse Hartmann. 

— M-am blocat... 

— O să-l găsim pe englez nu concentrându-ne asupra lui... 
trebuie să ghicim ce va face baroana, cum o voi numi. Un 
adversar demn, presupun. Schmidt! Ea îşi va schimba tactica, 
se va muta pe un plan diferit Până acum, a călătorit ca o 
aristocrată. Poate va trece în cealaltă extremă - la nivelul unei 
ţărănci. 

— Ca să ne încurce? Deci avem o descriere greşită... 

— Parţial, da, aprobă Hartmann. Ochii îi sclipiră, aducându-i 
aminte lui Schmidt de un câine de vânătoare care a luat urma. 
Dar acest fapt poate indica destinaţia ei generală... poate ea 
trebuie să ia o înfăţişare nouă, din cauza locului unde se află. 
Nu simţi aici o sugestie? 


— Doamne! Nu. 

— Avertizează paznicii tuturor autogărilor şi căpitanii tuturor 
vaselor care trec pe Dunăre să caute un grup de ţărani... trei 
bărbaţi şi o fată. Şi cred că mai există o gară aici... 

— Südbahnhof. Trenurile spre Graz... Apoi Iugoslavia... 

— Supraveghează gara aceea. 

Schmidt se uită la ceasul uriaş atârnat de o sârmă. Era două 
şi patruzeci şi cinci dimineaţa. 


În cartierul Südbahnhof, totul era dărâmat, abandonat sau, în 
cel mai bun caz, doar părăginit, atund când se putea distinge 
ceva prin ceața persistentă care rămânea deasupra zonei ca o 
plagă. Epave triste de clădiri, ca nişte uriaşi dinţi cariaţi, se 
conturau în ceața murdară. Totul îi amintea lui Lindsay de o 
ţară a nimănui, abandonată demult de soldaţii osteniţi de luptă. 

Paco şi Lindsay călătoriseră într-un taxi înclinat într-o parte, 
pe care monstruosul rezervor sintetic ataşat de el îl făcea să 
pară distorsionat. Ea plăti taxiul într-un loc ce arăta ca un 
pustiu plin de moloz şi aşteptă până când acesta dispăru în 
ceața cenușie. 

— Mergem pe jos restul drumului, spuse ea vioaie. Dacă 
şoferul taxiului este descoperit şi întrebat, el nu-i poate 
conduce la noi... 

— Să-i conducă unde? Lindsay era mirat că ea ştia încotro s-o 
ia. Locurile astea nu se potrivesc deloc cu imaginea mea despre 
Viena lui Strauss... 

— Este unul dintre cartierele sărace, spuse ea, continuând să 
meargă. E posibil că Hitler să-l fi cunoscut bine în tineretea sa. 
Poți vedea cum are efectul de a-l îndemna pe un om să 
pornească în lumea largă... 

Păşeau de-a lungul unei zone neacoperite, pline de moloz, 
când apărură doi tineri din ceață. Erau îmbrăcați neglijent, nu 
purtau nimic pe cap şi aveau o privire urâtă. Unul dintre ei 
ducea o bucată dintr-o ţeavă de fier. Acesta o balansă ca să îl 
lovească pe Lindsay în cap nimicitor. A 

Cu mâna stângă, englezul o opri pe Paco. Îşi ridică piciorul 
drept şi îl lovi pe atacator între picioare cu toată puterea. 
Tânărul ţipă, scăpă arma şi căzu la pământ, gemând înfiorător. 
Celălalt dispăru. Ridicându-şi din nou piciorul, Lindsay îl puse 
pe umărul celui culcat la pământ şi împinse puternic. Tânărul 


căzu pe spate şi se întinse peste un morman de pietre şi cioburi 
de sticlă. Din cap îi curgea sânge. 

— Mişcă-te! spuse Lindsay printre dinţi. Şi lasă chestia aia... 

Chestia aia era un cuţit cu lamă scurtă pe care îl scosese 
Paco... Lindsay nu ştia prea sigur de unde. Se grăbiră în 
continuare în noapte, vorbind. 

— Dacă ai fi băgat cuțitul în unul din ei, poliţia ar fi început 
să mişune pe aici. Ne putem lipsi de asta... 

— Ştiu. In felul acesta... 

— Şi scapă de cuțitul ăla... 

— Nu mă aşteptam să... 

Paco se opri la mijlocul propoziției. Trebuie să fie foarte 
mirată, se gândi Lindsay. El ştia că ea se oprise din a spune: 
„Nu mă aşteptam să te descurci cu tipii aceia doi...” 

— Înveţi repede, Lindsay. Ea îşi trecu braţul pe după al lui. O 
urmă din Paco cea obişnuită se întoarse, iar ea zâmbi maliţios. 
Poate chiar o să supravieţuieşti. Cred că n-ar trebui să poţi 
identifica locul în care o să stăm la noapte. 

Nu prea erau şanse, aproape că-i răspunse Lindsay. 
Zugrăveala clădirii cu trei etaje de care se apropiau se cojea de 
pe pereţii maronii-gălbui. Reuşi să distingă cuvântul „Gasthof” 
în vârtejurile de ceaţă, dar ceea ce urmase cândva după acesta 
se scorojise demult. 

Era o mahala. Draperii rupte, cu margini zdrenţuite, atârnau 
în unghiuri ciudate la ferestre. În apropiere, auzi zgomotul 
înfundat al unei locomotive care trăgea vagoane de marfă. Erau 
atât de aproape de Südbahnhof? apoi intrară într-un hol 
întunecos, iar el închise uşa deformată. O contradicţie 
interesantă... balamalele erau bine unse şi nu scoteau niciun 
sunet. 

Paco urcă până la o tejghea simplă de lemn, în spatele căreia 
aştepta un bătrân diform într-o salopetă verde zdrenţuită. Locul 
degaja un miros umed de mucegai amestecat cu urină stătută. 
Oare trebuia să petreacă multe ceasuri în gaura aceasta de 
iad? 

— Mă cunoşti, sunt Paco, spuse ea cu o voce joasă şi sigură 
de sine. Aştept doi bărbaţi... 

— Ce te-a reţinut? 

Bora apăru ca de nicăieri, la jumătatea unei scări dărpănate. 
Lângă el stătea Milic, zâmbind cu căldură. Bora alergă sprinten 


peste restul treptelor fără a face vreun zgomot. Se opri jos, 
privindu-l lung pe Lindsay. Englezului deja îi ajunsese sârbul 
arogant, aşa că îi întoarse privirea. Bora se întoarse spre Paco. 

— Au fost nişte tulburări prin zonă recent... 

— Nu mai face atâta pe nebunul! 

Bărbatul de la ghişeul improvizat de la recepţie fusese cel 
care mârâise cuvintele. Din purtarea sa se putea deduce că îl 
plăcea pe Bora la fel de mult ca şi Lindsay. Se întoarse spre 
Paco, ignorându-l pe sârb. 

— Poliţia a trecut deja pe-aici. S-au uitat în registru. Apoi au 
plecat. Nu se vor mai întoarce. Caută un ucigaş... 

— Un ucigaş? întrebă încet Paco. 

— Doi tineri în civil, probabil dezertori din armată. Au atacat 
doi soldaţi şi i-au jefuit. l-au atacat cu nişte ţevi de fier. Unul 
dintre soldaţi a fost omorât, celălalt este în spital. Au descrieri 
bune de la cel care a supravieţuit. A fost destulă agitaţie pe 
aici, vă asigur. 

— Unde sunt valizele pe care le-am lăsat? îl întrerupse Paco 
brusc. 

— În camera şaptesprezece. Prietenii dumitale au luat deja 
una. Pe ei i-am cazat în camera douăzeci. Voi doi o să 
împărţiţi...? 

Întrebarea se pierdu în spaţiu, în timp ce recepţionerul se 
uită peste umărul lui Paco la Lindsay care rămase tăcut. Nu era 
nimic dubios în ochii omului - doar o întrebare directă. 

— Da, o să-mpărţim, zise Paco. 

— Banii înainte... 

— Ştiu! Plata include şi să fim avertizaţi dacă se întoarce 
poliţia, pentru a putea scăpa. lar uşa din faţă este încă 
deschisă... 

— Nu va mai fi! Ridicând o bucată de tejghea, recepţionerul 
se duse la uşă, introduse o cheie mare în broască, o întoarse şi 
începu apoi să tragă nişte zăvoare. Lindsay numără patru. 
Bătrânul se uită la el şi îi făcu cu ochiul. E nevoie de un tun ca 
să spargă uşa asta. Este lemn de tisă solid... 

Paco numără cu voce tare un teanc mare de bancnote. Luând 
o cheie, ea îi făcu semn lui Lindsay s-o urmeze. Bora şi Milic le- 
o luaseră înainte pe scări. Aşteptă până ce rămaseră singuri la 
capătul unui coridor lung înainte de a vorbi. 

— Bora, o să luăm trenul de patru şi treizeci dimineaţa, de la 


Südbahnhof la Graz, aşa că dormiţi cât mai puteţi. Niciun fel de 
probleme pe drum? 

— Ne-a lăsat baltă maşina... motorul din resturi de metal a 
explodat. Am mers pe jos vreo trei kilometri. Soldatul ăsta ucis 
mă îngrijorează. Până dimineaţă, zona asta va fi plină de 
nemți... 

— Aşa că prindem primul tren. Du-te să te culci, Bora. 

Lindsay o urmă pe Paco pe un coridor îngust, pardosit cu 
scândură, până la camera şaptesprezece. Era mai mare decât 
se aşteptase... printre geamurile fără perdele se strecura o 
lumină difuză. Traversă camera şi se uită afară. Priveliştea nu 
era prea vastă: un zid masiv în faţă, precum şi firul unei alei 
dedesubt. Trase perdelele cu grijă, iar Paco aprinse lumina, un 
bec electric de vreo patruzeci de waţi. 

Paco se aşeză pe marginea patului mare. 

— Mulţumesc pentru c-ai tăcut în privinţa celor doi ticăloşi 
pe care i-am întâlnit... ei trebuie să fi fost cei care l-au ucis pe 
soldatul acela. Recepţionerul ar fi fost alarmat. Iar Bora s-ar fi 
enervat... 

— I-ai dat recepţionerului destui bani. Am fost uimit de asta. 
Putem avea încredere în el? 

— Preţul tăcerii. Putem avea încredere în banii noştri. 
Ciudat, nu-i aşa, am fi putut locui la hotelul Sacher cu suma 
asta... 

— De ce n-am făcut-o? Locul ăsta e mizerabil... 

— Lindsay, iar te-ai oprit din învăţat. Dacă, prin vreun 
capriciu al destinului, ne-au prins urma până la Viena, atunci 
vor verifica în primul rând hotelurile cele mai bune... locurile în 
care ar sta baroana Werther. Ca să nu mai vorbim de problema 
trecerii în registru. lar aici suntem la o azvârlitură de băț 
depărtare de Südbahnhof. Sunt obosită moartă... dă-mi valiza 
de pe dulapul acela mare... 

Mobila era simplă - primitivă ar fi fost un cuvânt mai bun. Un 
şifonier mare cu o uşă care nu se închidea bine, o oglindă 
spartă. Patul mare a cărui căpătâi avea lacul cojit. Un lavoar 
crăpat care degaja un miros ciudat, dacă te apropiai prea mult. 
Puse valiza pe pat şi se aşeză şi el, cu valiza între ei. 

— De acum înainte suntem ţărani, spuse ea. Ne schimbăm în 
haine noi înainte de a ne culca... atunci, dacă va trebui s-o 
ştergem repede pe scara de incendiu, vom fi gata îmbrăcaţi. 


Este la capătul coridorului... 

Frânt de oboseală, Lindsay se schimbă în costumul pe care îl 
alesese Paco pentru el - o cămaşă groasă cu gulerul uzat, o 
pereche de pantaloni verzi de in, care fuseseră cârpiţi de 
nenumărate ori, şi o haină ponosită. 

Paco fu mai rapidă şi, în momentul în care el se schimbase, 
ea se afla deja sub pătură şi adormise imediat. El se urcă 
ostenit în pat, pe partea cealaltă, grijuliu să nu o deranjeze, şi 
se întinse. Inchizându-şi ochii, alunecă în binecuvântata uitare. 


Era ora trei dimineaţa. La cartierul general SS din Viena toţi 
bărbaţii aşezaţi în jurul unei mese de abia îşi puteau ţine ochii 
deschişi, cu excepţia unuia singur. Gustav Hartmann părea 
neobosit şi în stare de a continua fără pic de somn. 

Gruber mai rezista încă. Lângă el era aşezat noul său coleg, 
Willy Maisel, un bărbat de vreo treizeci de ani, cu o faţă îngustă 
şi o claie de păr închis la culoare, care avea o reputaţie 
considerabilă de om perspicace. 

— Englezul ăsta şi agenţii subversivi au ucis un soldat 
german aproape de Südbahnhof! Se ambală singur devenind 
foarte agitat. Aceasta este a doua oară când au ucis... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, îl întrerupse colonelul 
Jaeger, nu mai fi atât de teatral. Cel puţin, nu la ora asta. 

De lângă el, Schmidt îşi ridică ochii spre cer şi aruncă un 
creion pe masă. În tăcerea de scurtă durată, se auzi un zgomot 
ca acela al unei împuşcături de pistol. 

— Indiciile conduc în altă direcţie, se aventură Willy Maisel. 
Avem descrieri precise ale celor doi atacatori, amândoi tineri 
care mie îmi par dezertori. N-are chiar nimic de-a face cu 
locotenent-colonelu de aviaţie Lindsay şi prietenii săi.! 

— Mulţumesc pentru sprijin, spuse Gruber nervos. Cel puţin, 
eu am întreprins ceva anume, ceea ce bănuiesc că este mai 
mult decât ar putea pretinde altcineva... 

— O, şi ce anume ai întreprins? întrebă Hartmann jovial. 

— Agenţii Gestapoului şi reţeaua lor de informatori plătiţi 
verifică în acest moment hotelurile bune din oraş. Acestei 
pseudo-baroane îi place să trăiască bine, ticăloasa naibii... 

— Bravo, spuse Hartmann, fără să i se mişte un muşchi pe 
faţă. Sunt sigur că a-ţi bloca forţele într-o astfel de misiune se 
va dovedi extrem de profitabil. 


— Declar şedinţa închisă. Jaeger se ridică şi îşi împinse 
scaunul în spate cu un gest violent al piciorului încălţat în 
cizmă. Vreau să dorm puţin. O s-o luăm de la capăt mâine 
dimineaţă... 

Schmidt se duse la Hartmann, privind în spate, la masa la 
care Gruber şi Maisel îşi apropiaseră capetele unul de celălalt. 
Ofiţerul SS aşteptă până când ieşiră pe coridor, înainte de a-şi 
pune întrebarea. 

— Credeţi că Gruber ştie despre ce vorbeşte... obsesia asta 
cu Sudbahnhof? 

— Maisel este cel inteligent, replică Hartmann criptic. El 
oferă creierul, iar Gruber, forţa brută. O echipă Gestapo 
perfect echilibrată. Ar trebui să ajungă departe! 

— Ceea ce înseamnă că îmi ocoliţi întrebarea, remarcă 
Schmidt fără să fie maliţios, în timp ce continuau să meargă pe 
coridor. 

— Sudbahnhof-ul este o zonă muncitorească... unul dintre 
cartierele cu adevărat sărace. Noapte bună... 

Schmidt urmări cum omul Abwehrului dispăru în josul unui 
şir de trepte prost luminate. Bănuia că Hartmann îi dăduse un 
indiciu... dar era prea obosit pentru a-l descoperi. 


— Trezeşte-te, Lindsay, leneşule. Ai dormit ore întregi! 

Capul lui Lindsay se învârtea. Işi deschise ochii când Paco îi 
scutură din nou umărul. Se simţea ca şi cum de abia adormise. 
Oare nu se va opri niciodată - va trebui împins înainte şi 
înainte, şi înainte? Doamne, spera să poată ajunge cu toţii în 
Elveţia. 

— Cât este ceasul? întrebă el, ridicându-se în capul oaselor şi 
dându-şi cu greu picioarele jos. 

— Patru. Trenul pleacă peste o jumătate de oră. Mănâncă 
ceva. Am adus micul dejun sus. 

Micul dejun consta dintr-o felie de pâine neagră care avea 
gust de rumeguş şi de cărbune. Un recipient ciobit conţinea un 
lichid pe care nu-l putu identifica. Stând în faţa măsuţei, o privi 
pe Paco. 

Ea purta o basma veche, legată sub bărbie, ascunzându-i 
părul blond. O haină grea în stil bolero şi o cămaşă ieftină care 
ieşea afară îi completau nouă înfăţişare. O făceau să arate mai 
durdulie. 


El termină pâinea şi înghiţi restul lichidului. Vechea valiză 
jerpelită se afla pe podea. Arătă spre ea. 

— O luăm cu noi? 

— Da, o s-o duci tu. Ne schimbăm din nou hainele când 
ajungem la adăpostul din Graz. Laşi în seama mea tot ce este 
nevoie să spui la gară. Am luat deja biletele. Eşti gata? 

— Nu! Hai să pornim... 

Luă şapca de muncitor, din pânză, şi şi-o trase peste frunte. 
Hainele îi dădeau o senzaţie ciudată, nu numai pentru că 
dormise în ele. Materialul era ţeapăn şi greoi. Tocmai luase de 
jos valiza, când se văzu în oglinda spartă a şifonierului. 

— Nu m-am mai ras... 

— Vreau să ai barbă, deşteptule! Eşti ţăran... Unii nu se pot 
gândi nici la cele mai simple lucruri... 

— Of, nu mă mai pisa, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Asta-i mai bine, zise ea. Te vreau în stare de alertă. leşim 
pe scara de incendiu. Recepţionerul spune că e un poliţist care 
supraveghează ieşirea din faţă... 

Scara de incendiu era o vechitură ruginită care atârna precar 
de o parte a spatelui clădirii. Ea ducea în aleea de jos pe care o 
zărise Lindsay de la fereastra dormitorului, atunci când 
sosiseră. 

— Nu-mi place cum arată... 

— Dă-i drumul! îi şuieră ea. 

Una dintre treptele metalice cedă sub greutatea sa, apoi 
totul deveni stabil. Bora şi Milic îl aşteptau pe alee. Lindsay 
observă cum Bora ducea, de asemenea, o valiză veche. 
Amândoi bărbaţii erau îmbrăcaţi în haine ţărăneşti. Paco trecu 
printre ei, iar Lindsay o urmă pe alee, la loc deschis. 

Fum. În atmosfera de dinaintea zorilor, întregul cartier părea 
acoperit de fum. Erau rămăşiţele ceţii de peste noapte. Trecură 
pe lângă siluetele unor locuinţe sărăcăcioase, apoi văzu pentru 
prima dată clădirea mohorâtă care era Südbahnhof. Arăta mai 
mult a închisoare decât a gară. 

Siluete aplecate se îndreptau ca nişte fantome spre clădire. 
O urmă pe Paco în sala unde se aflau casele de bilete în care 
alte siluete, înghesuite în frigul de aici, stăteau la coadă în faţa 
caselor de bilete. leşiră pe uşă, până la peron. Acolo aştepta un 
tren, cu vagoanele pe care se aflau inscripţii ce arătau 
destinaţia: Graz. În acest moment el îl văzu pe Gruber, omul 


Gestapoului de la Berghof. 


— Fă cum îţi spun şi nu te împotrivi... 

Lindsay o apucă pe Paco de braţ şi o ţinu strâns. Ea fu 
obligată să se oprească, iar el ştia că este furioasă. Nu-i păsa. 
Gruber! Deodată, intră în stare de alertă. Uită de gustul 
mizerabil al micului dejun. Se uită în ambele părţi, pe peronul 
aglomerat. 

— Ce naiba crezi că faci? şopti ea. 

— Stai liniştită un minut! 

El continuă să o ţină de braţ, obligând-o să facă după voia lui. 
Doi tineri care mergeau în direcţia lor se opriră brusc. Erau cei 
doi care îl atacaseră cu ţeava de fier. Lindsay, care simţea că 
Gruber era foarte aproape, la stânga lui, se uită lung la ei. 

Primul care îl văzu, cel care fugise, îi spuse ceva însoţitorului 
său, care îi întoarse privirea lui Lindsay. Se răsuciră pe călcâie. 
Începură să alerge, doborând în graba lor o bătrână. Se iscă o 
învălmăşeală. 

— Halt! Era vocea aspră a lui Gruber. Am spus să vă opriţi... 
sau tragem! 

Gruber se năpusti drept pe lângă Lindsay, cu un Luger în 
mâna dreaptă, urmat de doi oameni care aveau de asemenea 
pistoale. Cei trei se opriră şi îşi îndreptară armele spre ţintă. 
Lindsay numără şase împuşcături. Unul dintre cei doi tineri se 
opri, ridică braţele ca un alergător care învinge şi se prăbuşi cu 
faţa înainte pe peron. Cel de-al doilea ţipă, se opri, îşi apucă 
piciorul stâng şi căzu într-un genunchi. 

— Haideţi! Acum! 

Lindsay o urcă pe Paco în tren, se uită în urmă, îi văzu pe 
Milic şi pe Bora aproape, în spate şi o împinse pe Paco pe 
coridor. Ea găsi un compartiment gol şi se aşeză repede pe un 
loc din colţul de lângă coridor. El închise uşa, în timp ce Bora şi 
Milic se îndreptară spre un alt compartiment. 

— Ăsta era Gruber de la Gestapo, zise Lindsay încet, ridicând 
valiza în plasa de bagaje. M-a interogat înainte de a evada de la 
Berghof... Nu avea niciun sens să-i povestească lui Paco despre 
existenţa şi localizarea Vizuinii Lupului. Cei doi ticăloşi au 
crezut că vreau să îi desconspir. M-au văzut pe mine, l-au văzut 
şi pe Gruber, pe care scria Gestapo cât se poate de clar. Au 
intrat în panică, aşa cum am şi sperat. O diversiune perfectă 


pentru noi. Ai vreun comentariu de făcut? 

El se aşeză, iar ea îşi dădu capul pe spate şi îl cercetă. Sânii 
îi tresăltau în timp ce încerca să îşi recapete suflul. Zâmbi. 

— Ai învăţat repede, nu-i aşa, Lindsay? 


Veştile că Gruber împuşcase pe unul din cei care îl uciseseră 
pe soldat şi îl ţinea pe celălalt prizonier se răspândiră imediat 
în toată Viena. Gruber avu grijă ca triumful să fie larg 
mediatizat. Acest fapt plasa Gestapo-ul cu o treaptă mai sus 
decât SS-ul şi Abwehr-ul. Ceea ce nu prevăzuse Gruber era că, 
în decurs de douăzeci şi patru de ore, veştile îl vor aduce pe 
Hartmann la cartierul general al Gestapoului, unde urma să fie 
interogat dezertorul care supravieţuise. 

Hartmann nu avu niciun fel de greutăţi în a-l convinge pe 
ofiţerul de serviciu să îi lase acces liber la prizonier. Pur şi 
simplu, îi flutură pe sub nas hârtiile de la Bormann. In acel 
moment, Gruber se afla în biroul său, încercând să prindă 
legătura cu Berghof-ul. 

— Sunt maiorul Hartmann, îl anunţă ofiţerul de la Abwehr pe 
dezertorul care stătea pe pat într-o celulă, cu piciorul bandajat. 
lti dai seama de situaţia în care te afli? Vei fi judecat şi 
condamnat pe baza mărturiei soldatului care a supravieţuit 
atacului tău brutal... 

— Gerd l-a omorât... protestă tânărul. 

— Dacă vrei să te ajut, îl întrerupse Hartmann, trebuie să îmi 
povesteşti ce s-a întâmplat la Sudbahnhof. Nu înţeleg de ce aţi 
intrat în panică. Nu vă văzuse nimeni... 

— Bărbatul şi fata ne reperaseră... 

Tânărul se opri, ca şi cum ar fi spus prea mult. Hartmann se 
aplecă înainte, ridicând un deget ameninţător. 

— Nu am prea mult timp la dispoziţie. Sunt de la Abwehr. De 
îndată ce plec, vei rămâne singur... cu Gestapo-ul. Ce bărbat şi 
ce fată? 

— Cu o noapte înainte, i-am oprit lângă Südbahnhof. E ciudat 
că erau îmbrăcaţi atât de diferit, încât poate că nu i-aş fi 
recunoscut niciodată la gară... dar bărbatul acela se tot uita la 
mine... 

Hartmann scoase de la el întreaga poveste în zece minute. 
Tânărul îi văzuse pe cei doi urcându-se în trenul spre Graz. 
Hartmann se ridică şi chemă paznicul, părăsind celula şi 


cartierul general al Gestapoului. Fără prea mare tragere de 
inimă, hotări că ar fi mai bine să raporteze lui Bormann ce 
descoperise, înainte de a se îndrepta spre Graz. 


Capitolul 27 


Biroul Ha, secţia Serviciului Secret elveţian care se ocupa de 
Lucy, era cazat la Villa Stutz, la opt kilometri şi jumătate de 
suburbia în care îşi avea locuinţa familia Roessler. 

Această clădire cu trei etaje şi faţadă cu stucaturi era situată 
departe de drumul principal, într-un loc de pe un promontoriu 
singuratic ce intra în lacul Lucerna. Din afară, arăta ca 
reşedinţa unui elveţian bogat. Niciun fel de soldaţi în uniformă 
nu fuseseră văzuţi vreodată prin apropiere; porţile sale duble 
de fier forjat erau păzite de oameni în haine civile. 

La Villa Stutz îl convocă Roger Masson pe Roessler, pentru a 
discuta în cabinetul său, la miezul nopţii. Ora târzie fusese 
aleasă deliberat. Ea îi dădea lui Roessler posibilitatea de a face 
drumul până la cartierul general al Biroului fără a fi văzut. La 
ora aceea, după cum ştia Masson, Elveţia roia de agenţi 
germani care trecuseră graniţa. 

Masson stătea ţeapăn în spatele mesei de lucru, în timp ce în 
cameră fu introdusă silueta aplecată a lui Roessler. Numai 
acest fapt îl făcu pe Roessler să fie nervos, căci o asemenea 
atitudine nu era în firea lui Masson, care îl saluta de obicei într- 
un mod foarte prietenos. Elveţianul îşi lansă atacul de îndată ce 
Roessler fu aşezat în faţa sa. 

— Eşti german. Aranjamentul nostru a fost ca dumneata să-ţi 
foloseşti emițătorul cu condiţia limpede de a-mi fi trimisă copia 
fiecărui mesaj de la Ciocănitoare... 

— N-am avut ce mesaje să trimit... 

— Te aştepţi să cred că Ciocănitoarea n-a mai transmis nimic 
de câteva săptămâni? Atunci s-a prăbuşit sistemul? Crezi că 
Ciocănitoarea a fost prinsă de către Gestapo? Toate acestea 
sunt nişte presupuneri foarte nesatisfăcătoare. S-a apropiat 
cumva de dumneata un american pe nume Allen Dulles? 

— N-am auzit niciodată de o asemenea persoană, protestă 
Roessler. 

Masson se lăsă pe spate în scaun. Afirmația lui Roessler 


părea făcută cu convingere. Dar agentul american care trecuse 
în Elveţia via Vichy, Franţa, se dovedea o pacoste nenorocită. 
Călătorea de colo-colo deschis, nefăcând nicio încercare de a se 
ascunde. Pur şi simplu, făcea reclamă prezenţei sale. Nemţii 
ştiau deja că se află în Elveţia. Cu toate aceste gânduri în 
minte, Masson îşi urmărea vizitatorul care se agita neobosit în 
scaun, privind prin cameră. Draperii până în podea acopereau 
geamurile, iar tăcerea părea şi mai mare, în timp ce, afară, 
ceața rătăcea peste lac. 

— Chiar mă intrigă golul acesta subit din fluviul de informaţii 
al Ciocănitorii, zise brusc Masson. 

— Credeţi că nu mă intrigă şi pe mine? Se apropie timpul 
pentru campania de vară de pe frontul rusesc, aşa că Moscova 
trebuie că aşteaptă cu lăcomie detaliile ordinului de luptă al 
Wehrmachtului. Hitler i-ar putea distruge, cu uriaşele forţe pe 
care le ţine sub control... 

— Ştiu. Bine, mai vedem noi. Acum poţi pleca... 

Masson rămase singur la masa de lucru vreme de o oră 
întreagă, după ce plecă Roessler. Dacă Hitler câştiga bătălia pe 
frontul de est, următorul său obiectiv putea fi invadarea 
Elveţiei. Mai era şi menţionarea aceea misterioasă a Elveţiei 
din mesajul pe care spărgătorii de coduri încă nu reuşiseră să-l 
dezlege. Dacă era vreodată descoperită, activitatea lui Lucy 
constituia o uriaşă provocare pentru nazişti. Masson, pur şi 
simplu, nu se putea hotări dacă să îl lase pe Roessler să 
continue. 

La sfârşitul lunii aprilie a anului 1943, mesajele Ciocănitorii 
fură reluate. Masson nu avea cum să ştie că acest eveniment 
coincidea cu deplasarea Fuhrerului şi a anturajului său înapoi 
la Vizuina lupului, cu trenul Amerika. Printre cei care se 
întorceau cu el, în tren, se aflau Reichsleiter-ul Martin 
Bormann; ţeapănul feldmareşal Wilhelm Keitel; şi amabilul, dar 
vicleanul general Jodl. 


Amerika scotea aburi tot mai aproape de Vizuina Lupului, 
când Bormann intră în vagonul restaurant. Hitler se afla la o 
masă cu Jodl şi Keitel şi tocmai îşi începuse prânzul modest, 
constând într-un castron de supă de ţelină. 

— Mein Führer, anunţă Bormann în timp ce se aşeză pe 
scaunul liber, avem veşti despre fugarul englez, Lindsay... 


— L-au prins? Sper că este viu... 

— Păi... nu, încă nu. Dar Hartmann a raportat că se 
îndreaptă spre Iugoslavia. E pe urma lor... 

— A, Hartmann! Hitler se amuza pe socoteala lui Bormann. 
Mi-aduc aminte că la Berghof doreai să încredinţezi această 
misiune numai Gestapoului şi SS-ului. Oare nu eu am insistat ca 
Hartmann să se alăture căutării? 

— A fost numai decizia dumneavoastră, mein Führer, 
confirmând încă o dată judecata dumneavoastră infailibilă, îl 
aprobă Bormann cu slugărnicie. 

Jodl aproape se înecă cu bucăţica deosebit de suculentă de 
friptură cu care se delecta. Umilinţa Reichsleiterului mai că îl 
făcu să verse. Jodl era unul dintre puţinii capabili să-l înfrunte 
pe Hitler. Înainte de război avusese loc o întâmplare celebră 
când se angajase într-o ceartă cu ţipete cu Fuhrerul, 
contrazicându-l în faţă. 

— Nu ştiu cum de poţi să-ţi bagi în stomac carnea aceea 
remarcă Hitler. Un regim vegetarian... Se opri singur şi 
continuă să îi pună întrebări lui Bormann. Deci Lindsay şi 
însoțitorii săi nu s-au îndreptat spre Elveţia, aşa cum erai 
dumneata sigur c-o vor face. Bagajele scumpe abandonate la 
Westbahnhof ar fi trebuit să te avertizeze, Bormann. Ei adoptau 
un rol diferit. Incotro crede Hartmann că se îndreaptă acum? 

— Spre unul dintre agenţii britanici paraşutaţi pentru a lua 
legătura cu forţele de gherilă iugoslave... 

— Care anume? întrebă Jodl. 

— N-a mai dat nicio altă informaţie, cu excepţia faptului că 
se află pe urmele lor, replică Bormann. 

Keitel păstră tăcerea, aparent absorbit de prânzul său şi de 
priveliştea ce se zărea pe fereastră. Urma una dintre primele 
zile calde de primăvară. 

— Iugoslavia? repetă Hitler gânditor. Oare îşi dau seama ce-i 
aşteaptă acolo? Vor intra prin porţile iadului... 


Pe la două şi jumătate în dimineaţa următoare, Amerika 
trăsese demult în mica haltă de lângă Vizuina Lupului. Hitler şi 
anturajul său se aflau din nou la locuinţele lor obişnuite din 
interiorul Inelului A de Securitate. Cu o singură excepţie. 

O siluetă neclară îşi croi drum prin întunericul pădurii dese 
de pin, până când ajunse la un morman de buşteni. Mâini 


îndemânatice îndepărtară cei câţiva buşteni care ascundeau 
emițătorul. Mesajul codificat pe care îl bătu avea două părţi. 
Prima transmitea ordinul de luptă german hotărât de Fuhrer la 
conferinţa sa de la miezul nopţii. 

Cea de-a doua parte, într-un cod special, raporta veştile lui 
Hartmann, în privinţa localizării actuale şi posibilei destinaţii a 
locotenent-colonelului de aviaţie Lindsay. O dată ce se încheie 
transmisia, mâinile puseră la loc buştenii de camuflaj şi 
închiseră mica lanternă ascunsă. Ciocănitoarea îşi reluase 
legătura cu Lucy. 


Când intri în Kremlin, intri într-un oraş aflat în interiorul 
altui oraş, ca una din acele păpuşi ruseşti de lemn pictat 
manual care se deschide pentru a dezvălui o replică mai mică a 
păpuşii originale. Treci printr-o curte vastă, înconjurată de case 
medievale, iar marile uşi de la intrare se închid în spatele tău, 
izolându-te de lumea exterioară. Este ca şi cum ai călători 
înapoi în timp câteva secole. 

La ora cinci în acea dimineaţă de 1 mai, Lavrenti Beria şedea 
prost dispus în partea din spate a limuzinei negre - singura 
culoare pe care o cunoşteau fabricanţii sovietici de maşini de 
lux. Nefiind atent la oraşul interior, el încercă să ghicească ce 
fel de urgenţă îl determinase pe Stalin să îl convoace la ora 
aceasta inumană. Beria începuse să resimtă lipsa somnului. 

Imbrăcat complet în uniforma sa simplă şi proaspăt bărbierit, 
generalissimul îl aştepta pe şeful NKVD-ului în biroul său din 
clădirea cea nouă. Rămase în picioare şi îi făcu semn lui Beria 
să se aşeze. Aceasta compensa statura mică a georgianului şi îi 
punea vizitatorul într-o stare de dezavantaj psihologic. 

— Englezul, locotenent-colonelul de aviaţie Lindsay! Glasul 
lui Stalin era muşcător, iar purtarea veninoasă. Se plimbă timp 
de câteva secunde prin cameră, iar Beria îngheţă. Rareori îl 
văzuse pe Stalin aşa de agitat. Evadează în Iugoslavia... Folosi 
cuvântul evadează pe un ton de sarcasm nimicitor. Beria, 
dumneata chiar crezi că e posibil ca cineva să evadeze de la 
Berchtesgaden fără complicitatea Fuhrerului? 

— Aţi depistat o conspirație? sugeră Beria prudent şi apoi 
aşteptă. 

Era obişnuit cu faptul că Stalin îl folosea ca pe o placă de 
rezonanţă a propriilor sale gânduri, mai ales dacă era apăsat de 


o mare încordare. Atmosfera era încărcată şi se simţea acel 
amestec de mirosuri pe care occidentalii îl asociază în mod 
obişnuit cu Rusia - sudoare umană, săpun sovietic respingător 
şi dezinfectant. 

— Am primit un alt mesaj, care spune nu numai că englezul 
se îndreaptă spre Iugoslavia, ci şi că - ascultă cu atenţie, 
tovarăşe - va încerca să ia legăura cu spionii paraşutaţi în ţara 
aceea de către aşa-zişii aliaţi. Vezi următoarea desfăşurare a 
evenimentelor, nu-i aşa? 

— Poate mă veţi lumina dumneavoastră...? zise Beria. 

— E un truc capitalist! Chipul lui Stalin se înroşi deodată, 
când sângele îi coloră pielea. Lindsay este emisarul de pace al 
lui Churchill! A stabilit cu Hitler nişte termeni pe care îi va 
transmite la Londra. Hitler merge foarte departe pentru a 
ascunde asta de mine - punându-l pe Lindsay să se întoarcă pe 
un drum ocolit. Işi ascunde adevăratele scopuri până şi de 
asociaţii săi cei mai apropiaţi. Îţi poţi închipui atmosfera de 
intrigi şi de neîncredere care predomină la cartierul general al 
lui Hitler... fiecare îşi adună toate forţele împotriva celorlalţi? 

Beria îşi putea închipui chiar prea bine, dar avu grijă să nu o 
spună. Sintagma descria perfect situaţia de la Kremlin. 

— Poate că problema nu este insolubilă... se aventură el. 

— Deja am dat ordine să se aibă grijă pentru totdeauna de 
comandorul nostru de aviaţie, îl anunţă Stalin. 


Pe doi mai ploua la Londra, ceea ce nu era o surpriză prea 
mare, o burniţă constantă care te putea uda până la piele în 
cinci minute dacă erai afară. Tim Whelby era afară. 

Purta o haină de ploaie obişnuită, maro-gălbuie, şi se 
prefăcea că citeşte un ziar în împrejurimile mohorâte ale gării 
Charing Cross. Era rece şi îl trecură fiori în timp ce îşi verifică 
ceasul. Ora zece fix. Încă trei minute şi se va întoarce în 
apartamentul său. 

— A sosit un mesaj urgent de la Cazac... 

Cuvintele fură rostite în şoaptă. Savitsky apăruse de nicăieri. 
Stătea la un pas depărtare de Whelby şi îşi scutura apa de pe 
umbrelă asupra englezului. Se întoarse şi îşi ceru scuze cu o 
voce normală. 

— Nicio problemă. Oricum, eram ud până la piele, replică 
Whelby pe un ton sarcastic. Işi cobori vocea. Dă-i drumul, 


patrula de poliţie e pe-aici... 

— Comandorul nostru se îndreaptă spre Iugoslavia. Am 
înţeles că se aşteaptă să intre în contact cu unul dintre agenţii 
Aliați de acolo... 

— Este pe cont propriu? Whelby nu-şi putu stăpâni surpriza. 
Până acum, făcuse din bucățele un tablou aproape complet al 
lui Lindsay. Ştia sigur că tipul de la RAF vorbea germana 
fluent, dar nimeni nu pomenise şi sârbo-croata. Toată povestea 
părea foarte improbabilă. Eşti sigur în privinţa informaţiei 
ăsteia? întrebă el. 

— Toate informaţiile mele sunt corecte, spuse rusul destul de 
iritat. Şi nu, nu este singur. S-a lipit de un grup de agenţi Aliați. 
Ei l-au scos din Germania. 

— Şi ce aştepţi de la mine? întrebă Whelby tăios. Zona mea 
este Peninsula Iberică. El trebuia să iasă prin Elveţia şi apoi 
prin Spania. Poate atunci aş fi putut face ceva. 

— Nu trebuie să ajungă viu la colonelul Browne. Chiar dacă 
va trebui să îl interceptezi personal. Ordinul vine de sus. Am 
plecat... 

— Aş face-o dacă aş fi în locul dumitale, replică Whelby cu o 
urmă de amărăciune. Dumnezeule, oare îşi imaginau că el era 
un asasin antrenat? 


Locotenent-colonelul de aviaţie Lindsay, izolat în sudul 
Austriei, nu avea nici cea mai mică idee despre câte grupuri 
diferite de duşmani strângeau cercul în jurul lui. Din partea 
germană erau colonelul Jaeger şi aghiotantul său, Schmidt; de 
la Gestapo, Gruber şi colegul său ceva mai inteligent, Willy 
Maisel; şi maiorul Hartmann de la Abwehr. 

Stalin era ţinut constant la curent cu mişcările englezului. 
Făcea în continuare tot ce putea pentru a determina lichidarea 
comandorului de aviaţie. 

În sfârşit, mai era locul în care avea cea mai mare încredere 
- Londra, un adăpost în care Lindsay încerca disperat să 
ajungă. Aici, Tim Whelby îl aştepta, având ordine să se asigure 
că acesta nu va supravieţui ca să-şi dea raportul despre vizita 
făcută Fuhrerului. 

In acest stadiu, toate personajele principale ale Marelui Joc 
trăiau într-o stare de nelinişte cronică. Stalin era obsedat de 
gândul că Aliaţii încheie o pace separată cu nemţii. Roger 


Masson avea coşmaruri, deoarece nu putea scăpa de teama că 
Hitler va invada Elveţia, dacă afla de activitatea lui Roessler. 
Roessler era îngrijorat, fiindcă părea că pierduse încrederea 
protectorilor săi elveţieni. 

Cheia acestei întregi nesiguranţe era că, în mai 1943, nemţii 
încă mai aveau posibilitatea de a câştiga războiul. Aveau 
resursele, oamenii - şi generalii - pentru a distruge Rusia 
Sovietică. 

La Londra, Tim Whelby era mult prea conştient de situaţia 
militară. Ultima sa întâlnire cu Josef Savitsky îl zdruncinase 
zdravăn. Deşi avusese mai devreme o întâlnire foarte scurtă cu 
Lindsay, nu prea îl remarcase. Se aflau acolo alţi oameni, care i 
se păreau mult mai importanţi ca să fie observați şi cultivați 

— În timpul unei călătorii recente la Madrid, îi spuse el ca 
din întâmplare colonelului Browne la scurt timp după întâlnirea 
de la Charing Cross, mi s-a povestit despre un zvon că noi am 
explora posibilitatea unei păci separate cu Hitler, dacă termenii 
ne convin... 

— Într-adevăr? Browne nu părea prea atent, aşa cum stătea 
aplecat deasupra hârtiilor de pe birou. Cine ţi-a spus asta? 

— Doar un informator pe care prefer să nu-l numesc. l-am 
spus că totul era doar o mare prostie. Cum au apărut zvonurile 
astea? 

— Cam cum apar toate zvonurile, presupun... 

— Acelaşi informator mi-a spus, zise Whelby, inventând 
povestea pe măsură ce vorbea, că Lindsay a fost trimis la Hitler 
într-o misiune de pace, iar acum negociază un tratat cu el... 

— Într-adevăr? 

Tonul colonelului Browne exprimă cea mai pură neîncredere 
în ceea ce i se spunea, în timp ce se întinse după un alt 
document. 

Whelby lăsă baltă subiectul. Ar fi fost periculos să mai 
insiste. Problema era că nu putuse încă obţine încrederea 
colonelului Browne, pentru a deschide tema rolului real al lui 
Lindsay. 


Atunci când Paco şi Lindsay, urmaţi de Bora şi Milic, 
ajunseră în vechiul oraş Graz ei nu mai zăboviră. Ajunseră după 
căderea nopţii. Amestecându-se în mulţimea grăbită a celorlalţi 
pasageri, ieşiră fără niciun incident din gară. 


— Niciun semn de verificări ale securităţii sau ale poliţiei, 
comentă Lindsay. 

— Acesta este un loc retras, departe de război, replică Paco, 
în timp ce continuară să meargă pe jos. Nu există taxiuri aici, 
iar ultimul autobuz a plecat acum o oră. Poţi merge trei 
kilometri, doar ai stat jos o zi întreagă! 

— E o atmosferă diferită aici. El se uită în urmă şi văzu cum 
Bora îl urmă pe Milic. Luna făcea să lucească puternic pietrele 
de pavaj, tocite de paşii care le călcaseră timp de secole. Pare a 
fi o ţară pe timp de pace, ca Elveţia... 

— Nu deveni prea liric, îl avertiză ea. Ne ascundem aici vreo 
trei săptămâni, în caz că păzesc frontiera din cauza noastră. 
Apoi trecem în lugoslavia pe la postul de graniţă de la 
Spielfeld-Strass, iar asta s-ar putea să nu fie câtuşi de puţin o 
distracţie... 

— Mergem cu toţii? 

— Eu şi cu tine. Ne schimbăm în costume sârbeşti. Bora şi 
Milic vor crea o diversiune, ca să ne ajute să trecem... 

— Ar trebui să-i ajut... începu el. 

— Ar trebui să faci aşa cum ţi se spune! Acesta-i teritoriul 
meu. Eşti un pachet pe care trebuie să-l predau uneia dintre 
misiunile militare Aliate... 

În timpul certei, Paco îşi păstrase calmă vocea catifelată, ca 
şi cum purta o conversaţie normală. Se uită cu coada ochiului 
la el, care privea drept înainte. 

— Ne-ai salvat la Südbahnhof, când m-ai împins în tren. 
Facem o echipă bună, Lindsay. II apucă de braţul liber. Suntem 
cu toţii extenuaţi, aşa că trebuie să fim atenţi. Tocmai am 
trecut pe lângă doi poliţişti austrieci în uniformă. 

— Nici măcar nu i-am văzut. 

— Fiindcă eram prea ocupați să ne certăm ca un cuplu 
obişnuit. Am văzut cum unul zâmbea şi îi spunea ceva 
celuilalt... 

— Fiinţă perfidă ce eşti! 

— Frumos din partea ta că mă apreciezi... 

Ea îi strânse braţul şi începu să meargă mai repede. El se 
uită la ea... provocase cearta deliberat, ca să treacă cu bine pe 
lângă poliţişti. Agerimea şi inventivitatea ei nu încetau să-l 
uimească. Aceasta era motivul pentru care supravieţuise atât 
de mult grupul lui Paco, se gândi el. 


— Ce făceai înainte de război, întrebă el. Nu ştiu prea multe 
despre tine... 

— Am lucrat pentru o agenţie de publicitate din Belgrad. 
Eram ceea ce la Londra se numeşte director executiv. Pentru a 
supravieţui în slujba aceea, trebuia să fii foarte convingătoare, 
cu toată lumea... 

— Te-ai alăturat partizanilor după cele întâmplate la 
Belgrad? 

— M-am alăturat ticăloşilor acelora de cetnici, care 
sprijineau monarhia, ceea ce îmi plăcea. Asta până am 
descoperit că ei colaborau cu nemţii. M-am dus la partizani 
pentru că ei într-adevăr luptau împotriva nemților. E foarte 
simplu... 

Îşi petrecură perioada de aşteptare într-o casă veche ce 
dădea spre râul Mur, din centrul Graz-ului. Acolo locuia un 
cuplu de bătrâni. Conform instrucţiunilor lui Paco, Lindsay nu 
schimbă nicio vorbă cu ei. Dormi într-un dormitor micuţ, cu o 
fereastră de la care se putea vedea un ciudat turn cu ceas, 
peste râu, cocoţat la jumătate unui deal abrupt ce pornea din 
malul opus. 

Dormi prost, întorcându-se mereu de pe o parte pe cealaltă 
în patul necunoscut, în aerul rece ce venea în cameră prin 
fereastra pe care o deschisese pentru a auzi dacă venea poliţia 
noaptea. În ziua în care plecară de acolo, el se întrebă dacă 
lipsa de somn fusese o presimţire. Trecerea frontierei pe la 
Spielfeld-Strass era o treabă dificilă. 


Partea a III-a 


Cazanul: Der Kessel 


Capitolul 28 


Timp de patruzeci de ani, Spielfeld-Strass nu se schimbase. 
Şi astăzi este la fel ca în 1943, când Paco şi însoțitorii ei sosiră 
într-un tren cu şase vagoane, tras de o veche locomotivă cu 
aburi. Este mai degrabă o haltă decât o gară de graniţă. 


În timp ce Lindsay cobora, urmând-o pe Paco, văzu un alt 
tren care aştepta într-o parte. Plăcuţele pe care scria destinaţia 
purtau inscripţia WIEN SUDBHF. Traversară şinele acoperite 
de brumă de dimineaţă şi intrară în mica gară prin uşa pe care 
scria Ausgang. Nimeni nu venise să le controleze biletele 
cumpărate la Graz. 

Paco mergea fără să pară că se grăbeşte. Coborâră câteva 
trepte de beton şi se pomeniră sub cerul liber. Gara se afla 
cocoţată pe o parte a unui deluşor. Merseră de-a lungul unei 
pante scurte până în Spielfeld, o mână de case, o staţie de 
poliţie, o clădire cu două etaje, cu un fronton de cărămidă, şi o 
fereastră de dormitor ca un porumbar. La intrare se aflau 
scrise cuvintele Gendarmerie şi Postenkommando. 

Totul era foarte neaşteptat. Lindsay îşi mută valiza în mâna 
stângă şi o prinse din urmă pe Paco. 

— Nici urmă de trupe sau paznici... 

— Aşteaptă să ajungem la graniţă. Nu e departe. 

— Ce s-a întâmplat cu Bora şi Milic? 

— Intrebări şi iar întrebări! lar ai început. Au plecat pe un 
drum diferit, pentru a face o diversiune, dacă dăm de necazuri 
la punctul de trecere... _ 

Lindsay nu spuse nimic. Îşi reamintea cum intrase în 
bucătăria casei din Graz. Milic tocmai împacheta nişte 
echipament într-o sacoşă... „echipamentul” includea grenade 
de mână şi ceea ce arăta ca nişte bombe fumigene. Era de 
presupus că-şi luase accesoriile de călătorie dintr-un depozit 
secret de arme din interiorul casei. Nu întrebase nimic atunci. 

— Nu te opri! îl avertiză Paco. Continuă să mergi şi nu băga 
în seamă duba poliţiei. _ 

Secţia de poliţie se afla la capătul unei pieţe pustii. În partea 
cea mai îndepărtată, se afla un castan uriaş, uscat, cu ramuri 
goale, pe care erau cocoţate rânduri de vrăbii. Dincolo de 
copac, se ridica un vechi han cu ziduri şterse, în culori palide. 
Gasthof Schenk. 

Era o linişte incredibilă. Ceilalţi călători păreau s-o fi luat în 
direcţia opusă, ceea ce-i făcea pe Lindsay să se simtă prea 
evident şi nervos din cauza secţiei de poliţie. Găini maronii 
ţopăiau pe pietrele de pavaj, dând din crestele roşii. Păsările 
ciripeau fericite. Singurul sunet rămas era pocnetul mingilor de 
biliard ce se auzea pe o fereastră deschisă de la Gasthof. Era 


unsprezece dimineaţa, cerul era ca o mare de nori cenuşii 
plutitori şi mirosea a ploaia ce urma să vină. 

Doi poliţişti în uniforme stăteau în cabina dubei poliţiei 
parcată sub castan. Pe măsură ce mergeau pe lângă vehiculul 
care avea pe capotă cuvântul Polizei scris cu alb, Lindsay era 
conştient că două perechi de ochi îl studiau. Cei doi bărbaţi în 
uniformă nu se mişcară când trecură pe lângă ei. Aşteptă să 
audă scrâşnetul metalic al mânerului ce era întors pentru a 
deschide uşa. 

Paco aşteptă până ce începură să coboare un drum de ţară, 
înainte de a vorbi. În spatele lor se auzi un zgomot uşor, iar 
Lindsay aproape că sări în sus. Erau nişte păsări care zburau. 

— Nu s-ar cobori să vorbească unora ca noi, remarcă ea, cu 
un accent german perfect. Uită-te cum suntem îmbrăcaţi! 

Se schimbaseră în haine diferite la casa din Graz. Acum, 
Paco purta o haină ţărănească, o fustă în stil sârbesc şi o basma 
puternic colorată, înfăşurată strâns în jurul capului, 
ascunzându-i din nou părul blond. 

Lindsay era îmbrăcat asemănător, în echivalentul masculin al 
hainelor ei, iar la sugestia lui Paco tot nu se bărbierise, aşa că 
avea o barbă mare. Trecură pe lângă o movilă înaltă şi verde, 
continuând să meargă pe drumul pustiu de ţară, singurul sunet 
era şuieratul îndepărtat al unui tren, urmat de scârţâitul 
vagoanelor trecute de pe o linie e alta. 

— Milic şi Bora s-ar putea să fie nevoiţi să şteargă de pe faţa 
pământului postul de frontieră, dacă suntem opriţi, remarcă ea 
ca din întâmplare. În caz că avem probleme, lasă o distanţă cât 
mai mare între tine şi paznici. Am ajuns... 


Actele de violenţă sunt şocante nu atât prin pierderile pe 
care le cauzează, cât prin imprevizibilul lor. Dând colţul uliţei 
de ţară, se găsiră în faţa postului de frontieră, în faţa 
războiului. 

Trupe germane păzeau postul de trecere, oameni înfăşuraţi 
în uniformele cenuşii ale infanteriei, mişcându-se fără oprire 
încoace şi încolo, pentru a alunga frigul dimineţii. Se opreau ca 
să-şi lovească picioarele încălţate în cizme de pământul tare ca 
fierul, acoperit de o crustă de gheaţă din cauza gerului. Işi 
loveau mâinile înmănuşate de umeri, pentru a pune sângele în 
mişcare. În timpul coborârii lor de la gară, temperatura scăzuse 


cu zece grade. 

Liniile de cale ferată reapăruseră, ducând spre sud, în 
Balcani, spre câmpul de luptă. Un vagon de marfă stătea pe o 
linie secundară, iar câţiva oameni îl încărcau cu lăzi de lemn 
dintr-un camion al armatei. Lindsay înţepeni, dar braţul lui 
Paco, ce se ţinea de al lui, îl ţinu în mişcare. 

Lăzile aveau o formă dreptunghiulară, erau făcute din lemn 
şi însemnate cu litere frânte. Muniţii ale armatei. 

Vagonul era aproape plin. Santinele cu pistoale-mitralieră 
pregătite patrulau în ambele părţi ale camionului. 

— Am sosit într-un moment prost, murmură Lindsay. 

— Un moment bun, îi răspunse Paco. Atenţia lor este ocupată 
cu vagonul acela. 

Lindsay se uită în sus la movilele cu iarbă din jurul văii, în 
vârful cărora se aflau pâlcuri de copaci. Încerca să îşi închipuie 
unde s-ar fi aşezat, dacă ar fi fost în locul lui Milic şi Bora. Nu 
era nici urmă de cei doi bărbaţi. Paco scoase nişte hârtii 
soioase şi se aşezară la o coadă de numai şase ţărani care 
aşteptau să treacă în Iugoslavia. 

Cele două bătrâne chiar din faţa lor pălăvrăgeau într-o limbă 
ciudată, cu sunete cântate şi sâsâite. Lindsay nu mai auzise 
niciodată oameni vorbind astfel. Urmărindu-i expresia, Paco îi 
şoplti: 

— E sârbo-croată. Ar fi bine să te obişnuieşti cu ea, o s-o auzi 
de multe ori... 

Lindsay se gândi că era ciudată încrederea ei calmă că vor 
ajunge în Ţara Făgăduinţei, Iugoslavia. Postul de frontieră era 
o baracă mică de lemn foarte asemănătoare cu cele în care îşi 
amintea că se adăposteau paznicii de noapte în Anglia înainte 
de război. Toate hârtiile erau examinate minuţios de către un 
tânăr căpitan. 

— Fii atent, o avertiză el pe Paco, cei tineri sunt cei mai răi.. 

— Nu şi pentru mine! 

Era într-adevăr incredibilă. Nervii lui Lindsay erau întinşi la 
maximum. Apoi observă de ce un om atât de tânăr ocupa o 
poziţie aşa de inactivă. Mâneca sa dreaptă atârna precum o 
perdea drapată: avea numai un braţ. li remarcă gura strânsă şi 
expresia amară. Paco se putea înşela cu acest bărbat. 

Coada se mişca încet înainte. In spatele barăcii, poate la o 
sută de metri mai încolo, se afla o uriaşă grămadă de buşteni 


aranjată ca un cuib. Unii dintre buşteni formau un foc care 
trosnea aproape de baracă. Căpitanul îi făcu semn unui bărbat 
să treacă graniţa. Să fii în siguranţă consta, pur şi simplu, în 
permisiunea de a continua să mergi pe un drum de ţară... pe 
pământul iugoslav. 

Acum, nu mai erau de verificat decât cele două femei bătrâne 
din faţa lor, înainte de a le veni rândul. Lindsay nu se simţise 
niciodată aşa neajutorat... nicio experienţă de la Vizuina 
Lupului, de la Berghof sau în timp ce-şi petreceau noaptea la 
Gasthof-ul dărăpănat din apropiere de Sudbahnhof, nu fusese 
atât de neplăcută ca aceasta. Se simţea îngrozitor de expus... 

— Cred că mătuşa arăta surprinzător de bine, dacă ne 
gândim cât de bolnavă a fost. Nu eşti de acord? întrebă Paco, 
vorbind germana cu o voce calmă. 

Îl prinse pe Lindsay nepregătit. El tocmai studia terenul de 
dincolo de punctul de frontieră. Işi dădu seama că ea făcea 
conversaţie pentru a fi auziţi de ofiţerul care verifica hârtiile. 

— După părerea mea, a fost o pierdere de timp să venim aici, 
răspunse Lindsay. 

Celor două bătrâne din faţa lor le fură înmânate 
documentele, iar neamţul o studie pe Paco, înainte de a-i lua 
hârtiile. Ea îi zâmbi, dar el nu păru interesat, adică exact la ce 
se aştepta Lindsay. 

— Hârtiile acestea nu sunt în regulă, spuse el, după ce le 
aruncă numai o privire. 


În vârful movilei celei mai apropiate de frontieră se aflau trei 
bărbaţi. Doi dintre ei erau în viaţă. Cel de-al treilea era mort. 
Mitraliorul neamţ care îşi păzea poziţia cheie ghemuit în 
spatele armei sale nu apucase să-l audă pe Milic care se târa 
printre copaci. Primul avertisment că nu era singur fu când 
Milic băgă cutitul în el. 

Arta de gherilă britanică, aşa cum era ea predată în taberele 
de antrenament britanice, era o treabă de amator în 
comparaţie cu îndemânarea sârbului. Acum, Bora era cel care 
stătea ghemuit în spatele mitralierei urcate pe un trepied. 

Lângă el, Milic stătea pe iarba rece, cu un binoclu de câmp 
îndreptat asupra lui Lindsay şi Paco, în timp ce aceştia aşteptau 
să le fie examinate hârtiile. Lângă Milic se aflau, în şiruri 
ordonate, grenadele de mână pe care le scosese din săculeţul 


de pânză pe care îl dusese în spate. Un rând paralel de bombe 
fumigene se afla în spatele grenadelor. 

— Cred că au necazuri acolo jos, observă Milic. 

— Ce-i în neregulă? se repezi Bora. Pot trece fără probleme. 
Ai încredere în Paco... 

— Ea tocmai a dat semnalul, replică Milic calm. 

Prin lentilele binoclului, văzuse limpede cum Paco ridică o 
mână spre basmaua care îi acoperea capul. Era avertismentul 
convenit. Suntem în primejdie... 


— Ştampila specială introdusă de curând lipseşte de pe 
ambele documente, o anunţă pe Paco căpitanul de la postul de 
frontieră. 

— Dar, domnule căpitan, aceste hârtii au fost ştampilate ieri 
în Graz... 

— Vrei să spui c-au fost falsificate în Graz ieri! 

Paco îşi ridică mâna dreaptă, ca şi cum şi-ar fi îndreptat 
basmaua. Continuă să vorbească, reţinând atenţia căpitanului, 
în timp ce scoase încă un set de hârtii. Purtarea ei deveni şi mai 
sigură de sine, cu o nuanţă de aroganță. 

— Suntem în misiune. Nu aţi fost informaţi? Ar fi trebuit să 
trecem fără să fim întrebaţi. Aceste hârtii, aşa cum veţi vedea, 
sunt semnate de colonelul SS Jaeger de la Berghof... 

Lindsay privi din nou de jur împrejurul văii, supraveghind 
movilele din jur, în timp ce căpitanul, ai cărui ochi sesizaseră 
imediat vulturul de aur ce ţinea zvastica în gheare aflat la 
începutul fiecărui document, începu să cerceteze ordinele de 
tranzit. 

O siluetă scundă cu umeri laţi apăru pe creasta movilei celei 
mai apropiate de punctul de frontieră. Mâna sa dreaptă ţinea 
ceva care fu aruncat, descriind un arc de cerc. Obiectul ateriză 
aproape de un grup de soldaţi şi explodă. 

Zguduitura surdă a unei explozii dobori soldaţii ca pe un 
rând de popice. O a doua grenadă ateriză. Lindsay strânse 
mâna pumn şi îl lovi pe căpitan drept în mijlocul pieptului. 
Acesta se prăbuşi pe spate, în baracă. Apucând-o pe Paco de 
braţ, o împinse înainte, apoi începură să alerge. 

— Grămada de buşteni! strigă el. Liniştitul post de frontieră 
se însufleţise brusc, iar soldaţii alergau încoace şi încolo ca 
nişte furnici speriate. Trebuie să ne ascundem în spatele ei... 


atenţie la vagonul cu muniţie! 

O împinse jos cu tot corpul în timp ce gloanţele unei 
mitraliere se îndreptau spre ei, rupând bucățele de lemn din 
vârful grămezii. Uitându-se după un colţ, văzu următoarea 
grenadă descriind un arc şi căzând în interiorul tintei ei - 
vagonul cu muniţie... 

Lumea se destrămă cu un urlet cutremurător. Pământul de 
sub picioarele lor, pământul acela acoperit de brumă, tare ca 
piatra, tremura ca şi cum ar fi fost scuturat de un cutremur. 
Lindsay stătea deasupra lui Paco, apărând-o de ploaia de 
sfărâmături. 

Mai riscă încă o privire după colţ. Vagonul dispăruse. 
Dispăruse şi o porţiune de şine. La fel şi nemţii care 
patrulaseră de-a lungul vagonului. Spre creasta movilei, de 
unde îşi aruncase Milic grenadele, începură să înainteze 
oameni cu puşti, cu mari distanţe între ei. Acum, ghemuit în 
afara vederii, acesta aruncă bombe fumigene pe pantă. 

Acestea explodară chiar în faţa rândului din faţă al trupelor, 
iar un zid de ceaţă se ridică între ei şi vârful movilei, întins cât 
era de lung în spatele mitralierei nemţeşti, Bora privea prin 
vizor. Primul neamt apăru prin fum. Aşteptă. Apărură mai mulţi 
soldaţi. 

Lindsay verifică grijuliu situaţia din interiorul văii. Încă 
domnea confuzia. Se strigau ordine îndepărtate. Baraca 
postului de frontieră dispăruse, de asemenea, atunci când 
explodase vagonul cu muniții. 

— Să mergem, îi spuse lui Paco. Nimeni nu supraveghează 
drumul spre Iugoslavia. Cum rămâne cu Milic şi Bora? 

— O să aibă singuri grijă de ei. Aşa era aranjamentul. Or să 
ni se alăture mai târziu... N 

— Urmează-mă. O să alerg. In zigzag - asta te face o ţintă 
mai greu de nimerit. Ține-te departe de mine... 

Mai aruncă o privire şi începu să alerge. Paco îl urmă, 
ţinându-se la marginea drumului. Lindsay alerga pe centrul 
acestuia, mişcându-se dintr-o parte într-alta. Un soldat ce se 
afla în flancul din extrema dreaptă a rândului de trupe ce se 
mişca pe movilă îi reperă. 

Se opri, întorcându-se în timp ce îşi ridică puşca la nivelul 
umărului. Îl ţinti pe englez cu grijă, încercând să anticipeze 
următorul loc în care se va afla acesta. Ţinti cu puţin în faţa lui 


Lindsay. Apăsă uşor pe trăgaci. Era un trăgător de elită, ceea 
ce explica de ce îi flanca pe ceilalţi. 

Bora îşi răsuci butoiaşul pistolului. Îl îndreptă asupra omului 
care îl ţintea pe Lindsay şi apăsă pe trăgaci. Păstră degetul pe 
trăgaci, măturând cu şirul de gloanţe al armei prin şirul de 
nemți care se urcau. Omul din flancul drept era mort. Ţăcănitul 
constant al mitralierei continuă, apoi încetă. 

Erau răspândiţi de-a lungul pantei joase - fiecare om care, cu 
un minut înainte, înainta spre creastă. În vale era un masacru, 
dar niciun semn de viaţă. Un fum negru se ridica încet dintr-un 
mare crater, unde se aflase vagonul cu muniții. Camionul care 
adusese cutiile cu muniţie dispăruse. Liniştea - o linişte a 
groazei - cobori peste Spielfeld-Strass. 


— Incidentul poartă semnătura limpede a grupului pe care-l 
căutăm, remarcă Hartmann, în timp ce îşi stingea pipa. 

Junkers-ul 52 care îi transportase pe cei doi bărbaţi de la 
Viena la Graz începuse să coboare. Lângă ofiţerul de la Abwehr 
şedea Willy Maisel. Hartmann pieptănase de săptămâni 
districtul Graz, fără succes, căutându-i pe fugari, după care se 
întorsese în capitala austriacă. Evenimentele îi confirmaseră 
raţionamentele. Înainte de a urca la bordul Junkers-ului, îl 
sunase pe Bormann. Îl auzise pe acesta repetând ceea ce 
spusese el însuşi, iar în fundal erau vocile lui Jodl şi Keitel. 
Securitatea Reichsleiterului era o farsă. 

— Semnătura? întrebă nedumerit Maisel. 

— Acel modus operandi al lor - au repetat spectacolul din 
faţă de la Frauenkirche din Munchen. Raportul de la Graz 
despre atacul de la Spielfield-Strass pomenea despre grenade 
şi bombe fumigene. Aceleaşi metode ca la Munchen... 

— Înţeleg, replică Maisel. Atunci crezi că... 

— Eu nu cred, dragul meu Maisel, eu ştiu! Lindsay şi escorta 
lui au trecut graniţa în Iugoslavia pe la Spielfield-Strasse în 
această dimineaţă. Am încercat să-l previn pe Bormann... 
Elveţia putea să nu fie răspunsul corect... 

— Deci acum o să intrăm noi înşine în Iugoslavia - în cazan, 
aşa cum îl numeşte Wehrmacht-ul, comentă Maisel fără 
entuziasm. 

— O descriere excelentă - te poţi trezi opărit înainte de a şti 
ce s-a întâmplat, răspunse Hartmann cu veselie. Eu trebuie să 


merg în Iugoslavia. Dumneata eşti un om liber, Maisel... 

— Trebuie să-mi fac datoria, spuse ofiţerul de la Gestapo cu 
indiferenţă. 

Roţile avionului avură un recul când atinseră pământul, 
rotindu-se de-a lungul pistei. O clădire purta inscripţia Graz 
Flughafen. Hartmann era în taină amuzat de agitația lui Maisel. 
La Viena, omul de la Gestapo se suise în avion în ultimul 
moment, fiind trimis, după cum Hartmann era perfect 
conştient, de către Gruber, pentru a supraveghea cercetările. 

Hartmann preferase întotdeauna să opereze pe cont propriu. 
Făcuse deja planuri să-l piardă pe Maisel cu prima ocazie. Când 
debarcară din avion, iar Maisel se pregătea să meargă în 
direcţia clădirii de pe aerodrom, Hartmann dădu drumul 
servietei şi îşi întinse mâinile. 

— Am de gând să fac puţină mişcare... 

— Am nevoie de nişte cafea. Sunt zdrobit, replică Maisel şi îşi 
continuă drumul. 

Hartmann aşteptă până ce acesta dispăru, apoi îşi luă geanta 
şi merse repede spre micul Fiesler-Storch parcat lângă pistă, în 
care se afla un pilot ce fuma. Acesta îşi stinse iute ţigara când îl 
văzu pe Hartmann apropiindu-se. 

— Gustav Hartmann, se prezentă neamţul degajat. Am sunat 
de la Viena pentru un avion care să mă ducă până la Spielfeld- 
Strass... 

— La dispoziţia dumneavoastră, domnule maior. Erhard 
Noske. Vă pot lua servieta? 

— Are combustibil? Este gata să decoleze imediat? 

— Bineînţeles, domnule! Ordinele dumneavoastră au fost 
explicite... 

Cinci minute mai târziu, Willy Maisel, cu o ceaşcă de cafea în 
mână, privea pe fereastră în timp ce un avion micuţ decolă, luă 
înălţime şi se îndreptă spre sud-est. Înghiţind restul cafelei, 
care avea gust de cafea adevărată - ţăranii ăştia din sălbăticie 
ştiau să aibă grijă de ei înşişi - alergă spre turnul de control. 

— Avionul care tocmai a decolat... Cine era la bord? Care 
este destinaţia sa? 

— Toate zborurile sunt supuse celei mai stricte securităţi. 
Cine ai putea fi dumneata? întrebă austriacul în vârstă. 

— Aş putea fi de la Gestapo... Maisel îşi scoase actul de 
identitate. Sunt de la Gestapo. Vrei să te mai întreb o dată în 


cuvinte de o singură silabă? 

— Pasagerul este maiorul Gustav Hartmann de la Abwehr. 
Zboară spre terenul cel mai apropiat de Spielfeld-Strass... 

— Pui de căţea! 

— Vă cer scuze... Am răspuns la întrebările dumneavoastră... 

— Nu dumneata. Cel puţin, nu cred asta, răspunse sec 
Maisel. 

Aerodromul se materializă ca din pălăria unui scamator. Tot 
drumul de la Graz zburaseră prin nori grei, cenuşii şi umezi, 
asemănători celei mai dense ceţe de pe sol. Hartmann, căruia 
nu-i plăcea să zboare, îşi petrecuse cea mai mare parte din 
timp încercând să-şi readucă în memorie că nu există niciun 
munte pe drumul dintre Graz şi graniţă. Cădeau ca o piatră. 

Aerodromul, cu nimic mai mare decât o pistă de aterizare 
acoperită de iarbă, se întindea sub roţile avionului. Ajunseră jos 
înainte ca Hartmann să fi avut timp să se obişnuiască cu faptul 
că aterizau. La sol îi aştepta un Mercedes în care se aflau doi 
bărbaţi pe scaunele din faţă. 

— Foarte eficient, Noske, comentă Hartmann, în timp ce ieşi 
din avion şi îşi luă geanta de la pilot. Mă aşteaptă maşina pe 
care am comandat-o. Are şi şofer, după cum văd. Celălalt este 
un paznic? 

— N-am nici cea mai mică idee cine sunt oamenii aceia, 
replică Noske. 

— Nu ai? înţeleg, răspunse Hartmann mohorât şi îşi aprinse 
pipa pe îndelete. 

Merse încet la Mercedes-ul cu uşile deschise, oprindu-se ca 
să facă pipa să ardă cum trebuie. Un vânt rece bătea peste 
câmpia tare, plină de gropi. Lasă-i să aştepte naibii ca el să 
vină. Era colonelul Jaeger - cu Schmidt lângă el - care îl salută 
afabil pe Hartmann. 

— Sări în scaunul din spate! Te voi conduce eu la Spielfeld- 
Strass. Aceasta este destinaţia dumitale, desigur. 

— Desigur... Hartmann se aşeză confortabil, ca şi cum se 
aşteptase ca cei doi SS-işti să îl aştepte. Continuă conversaţia, 
în timp ce Jaeger conducea maşina peste pământul cu gropi, la 
şoseaua din apropiere. De când are SS-ul obiceiul să-mi asculte 
convorbirile telefonice? Am folosit un telefon la cartierul vostru 
general ca să-l evit pe Gruber... 

— Este un fel de compliment, replică Jaeger. Reputația 


dumitale de a rezolva ceea ce e de nerezolvat s-a extins la scară 
naţională. 

— Ştiţi ceva? comentă omul de la Abwehr. Dacă vom cheltui 
atâta energie, spionându-ne unii pe alţii, atunci Aliaţii şi Rusia 
vor fi câştigat acest război înainte ca noi să ne dăm seama ce se 
întâmplă. 

— Bănuieşti că Lindsay a trecut dincolo pe la Spielfeld- 
Strass? 

— Cineva a făcut-o, răspunse Hartmann, fără să se implice 
direct. 

— Tocmai am sosit de acolo... Tonul lui Jaeger se schimbă, 
iar o nuanţă mohorâtă îi apăru în voce. S-a petrecut o treabă 
îngrozitoare acolo... 

— La ce vă aşteptaţi? Cineva aruncă un chibrit într-un vagon 
cu muniții. 

— Nu era un chibrit, ci o grenadă. Jaeger mârâi, iar ochii săi 
îi întâlniră pe cei ai lui Hartmann în oglinda retrovizoare. În 
acel masacru au murit soldaţi din SS... 

— O mulţime de oameni au murit când Goering a bombardat 
Belgradul... 

Jaeger fu atât de furios, încât apăsă pe frână şi se răsuci în 
scaun. 

— De a cui parte eşti dumneata, oricum? A lui Tito? 

— Eram avocat înainte să fi început baia asta de sânge pe 
care o numiţi război, spuse Hartmann cu blândeţe. Treaba mea 
privea uneori apărarea, alteori acuzarea. În felul acesta, ajungi 
să vezi punctul de vedere al celorlalţi. O s-ajungem azi la 
Spielfeld-Strass? 

Jaeger dădu drumul frânei şi începu să meargă din nou cu 
viteză pe drumul şerpuitor de ţară. Chipul îi era întunecat. 
Explodă de furie. Evita cu grijă să întâlnească pentru a doua 
oară ochii lui Hartmann în oglindă. Ofiţerul Abwehr îşi fuma 
placid pipa. 

Deodată, Schmidt se răsuci şi aruncă pasagerului o privire 
scurtă, cu o umbră de zâmbet pe faţă. Hartmann ştia la ce se 
gândea acesta. Ticălos nenorocit... 

Schmidt era cel care trebuia supravegheat, reflectă 
Hartmann. Acesta fusese şef de poliţie înainte de război, iar 
mintea sa era acordată să analizeze raţional. Hartmann îl 
provocase deliberat pe Jaeger, ca să se poată distanţa de 


colonelul SS, iar Schmidt îi înţelesese tactica. 

Jaeger rămase tăcut pe tot parcursul drumului. Trecu de 
gară şi opri în faţa văii în care se aflase postul de frontieră 
Spielfield-Strass. 


Peisajul era dramatic. Catastrofa avusese loc la unsprezece şi 
jumătate dimineaţa. Acum era trei după-amiază. O macara 
gigantică urcată pe o platformă dădea încet înapoi spre Graz, 
trasă de o locomotivă cu aburi. Geniştii, care îşi terminaseră 
munca, stăteau şi beau bere. 

Fuseseră montate şine noi, care refăceau legătura dintre 
Austria şi linia ferată ce continua spre sud, spre Zagreb, în 
Iugoslavia. Hartmann cobori din maşină şi îl descumpăni din 
nou pe Jaeger cu remarca sa de început. 

— Cu o asemenea organizare, încă ar trebui să câştigăm 
războiul. 

— Este esenţial să se menţină liniile de comunicaţie, 
răspunse Jaeger morocănos. Pe drumul acesta se transportă 
toate proviziile pentru cele douăzeci de divizii angajate în lupta 
împotriva forţelor de gherilă. Douăzeci de divizii! îţi poţi 
imagina ce-am putea face cu ele, dacă le-am transfera pe 
frontul rusesc? 

— Poate ar fi trebuit ca Fuhrerul să ocolească mai degrabă 
Iugoslavia decât să treacă prin ea, sugeră Hartmann. 

— Şi să-i lase pe Aliați să lanseze un atac în flancul nostru? 

— Pot face încă asta în Spania. Cei neutri valorează cât 
greutatea lor în aur. Ei nu blochează trupe nepreţuite. Spune- 
mi, a supravieţuit cineva? 

O schelă mare de lemn acoperită de pânză fusese ridicată pe 
marginea văii, iar Hartmann observase că un felcer intrase în 
cort. Jaeger făcu un semn către acesta. 

— Un căpitan pe nume Brunner a fost unicul supravieţuitor. 
E extraordinar faptul că se pare că era într-o baracă şubredă de 
lemn când a izbucnit iadul de aici. Baraca a dispărut, pur şi 
simplu, dar el a scăpat cu ceva mai mult decât un şoc. Aşa mi- 
au spus la telefon. 

— Cred că o să stau de vorbă cu el... 

Hartmann se îndreptă spre cort. Jaeger îl însoţi, urmat de 
Schmidt. Omul Abwehrului se opri şi îşi scoase pipa. Purtarea 
lui fu destul de tranşantă. 


— Singur, voiam să spun. Oare este inteligent să mă duc la 
omul acela în stare de şoc împreună cu un căpitan SS şi cu un 
colonel SS? S-ar putea simţi copleşit... poate chiar bănui că îl 
interogăm înainte de a-l aresta. Cu siguranţă că Bormann va 
încerca să facă pe cineva responsabil pentru înfrângere. Cine 
este desemnat pentru acest rol? Singurul supravieţuitor. 

— În regulă. Acordul lui Jaeger fu silit. O să-l vedem mai 
târziu. I se trezi simţul umorului. Desigur, dacă nu ne vei aduce 
dumneata un raport detaliat al fiecărui cuvânt spus de Brunner. 
Fiecare cuvânt! 

— Desigur! 

Tonul lui Hartmann exprima uimirea că Jaeger şi-ar fi putut 
imagina că era posibil să fie altfel. Pe drumul spre spitalul de 
campanie improvizat, el se asigură că avea la el un pachet de 
ţigări. În trecut, ele făcuseră minuni la interogatorii. Felcerul 
ieşi în faţa intrării. 

— Pacientul dumneavoastră poate fuma dacă vrea? Pot să-i 
pun doar câteva întrebări? 

Felcerul, un bărbat cu umeri largi, de vreo cincizeci de ani, 
se uită fix la el. Arăta de parcă tocmai încerca să se obişnuiască 
cu o experienţă unică. 

— De obicei, ei nu întreabă, ci dau buzna înăuntru, indiferent 
care e răspunsul. Da, poate fuma, de fapt, jinduieşte după o 
țigară. Şocul trece rapid. Cred că-i veţi face bine... 

Brunner stătea pe o targă aşezată între două lăzi, cu un 
morman de perne puse una peste alta să-l ţină în capul oaselor. 
Îl privi ostenit pe noul venit, în timp ce Hartmann împingea cu 
mâna o ladă pentru a-şi face rost de un loc. Dacă adopti poziţia 
şezând, subiectul interogatoriului se va calma. 

Mâna rănită a căpitanului era bandajată, astfel încât 
Hartmann aprinse o ţigară şi o puse între buzele lui 

Brunner. Ochii acestuia încă aveau o privire rătăcită. Dădu 
din cap în semn de mulţumire pentru ţigară. 

— Sunt de la Abwehr... 

Schimbarea stării de spirit fu aproape comică. Bărbatul de pe 
targă se lăsă uşurat pe perne. 

— Mă aşteptam la Gestapo. 

— Ei bine, e ziua dumitale norocoasă, dacă nu iei asta în 
seamă... Hartmann făcu un semn spre bandaj. Ai supravieţuit. 
Aruncă o privire la mâneca stângă atârnândă, în care nu se afla 


un braţ. Frontul de est? Aşa credeam şi eu. Iar aici se pare că 
te-ai simţit încrezător că îţi făceai datoria către Reich, că te 
puteai bucura de o viaţă liniştită, până se termină războiul ăsta 
blestemat. 

Poate din cauza pregătirii de avocat, deşi era mai probabil să 
fie intuiţia sa înnăscută pentru psihologie, Hartmann avea 
darul de a spune lucrul potrivit. Văzu cum ochii lui Brunner se 
luminează şi rezerva dispare. 

— Aveţi mare dreptate, fu Brunner de acord, cu pasiune. Şi 
apoi, ca din cer, în dimineaţa aceasta lumea explodează. Ştiţi 
că sunt singurul supravieţuitor? Aveam prieteni în unitatea 
asta. Dacă aş fi fost în Rusia... Dar în punctul ăsta de pe hartă 
de care n-a auzit nimeni... şi totul a fost din cauza târfei ăleia, 
sunt sigur... 

— Povesteşte-mi despre... târfa aceea, îl îndemnă Hartmann. 

Brunner povesti totul ca un şuvoi, toate evenimentele de 
dinaintea momentului în care lumea explodase. Hartmann 
asculta fără a-l întrerupe, oferindu-i o altă ţigară pe care 
Brunner şi-o aprinse singur. Descrierea celor doi, ale căror 
hârtii le verificase Brunner câteva momente înainte de 
dezastru, îl făcură pe Hartmann să fie nesigur. 

— Ce culoare avea părul fetei? întrebă el ca din întâmplare. 

— Nu ştiu. Il acoperise cu una din basmalele pe care le 
poartă ţărăncile. 

— Vorbea fluent germana? 

— La fel de bine cum o vorbim şi noi... 

Descrierea făcută bărbatului care o însoțea fu şi mai vagă. 
Hartmann era destul de sigur că acesta putea fi Lindsay, dar nu 
există nicio certitudine. Nu, Brunner nu văzuse niciun semn al 
luptătorilor de gherilă care atacaseră postul. 

— E pentru prima dată că au venit aşa departe în nord, 
continuă el, gândind cu voce tare. Nu înţeleg de ce... probabil 
că vagonul cu muniţie era obiectivul lor. 

— Se ştia că vagonul urma să fie încărcat azi? 

— Doamne, nu! Nici n-aţi crede ce bine sunt păzite lucrurile 
astfea. Primul indiciu pe care-l primim este când apare vagonul 
şi camionul din care îl încărcă... 

— Deci nu exista niciun mod prin care luptătorii din gherilă 
să fi ştiut dinainte că vagonul va fi aici astăzi? 

— Dacă mă gândesc mai bine, nu. 


— Unde te trimit superiorii tăi? întrebă Hartmann, ridicându- 
se şi pregătindu-se de plecare. 

— Am permisie de convalescenţă. Trebuia să plec de câteva 
luni. Colonelul din Graz este un tip de treabă. E departe. 
Flensburg. Ştiţi unde este? 

— La graniţa cu Danemarca... Hartmann zâmbi cu subînţeles. 
Ceea ce era graniţa cu Danemarca înainte de 1940. Când vei 
ajunge acasă, cere-i comandantului local să te lase la vatră. Ţi- 
ai făcut datoria pentru patria mumă. Noroc, Brunner... 

Din pură întâmplare, Hartmann îl întâlni pe felcer în afara 
cortului. Acesta se grăbea şi avea fruntea încruntată. Ţinea o 
bucată de hârtie în mână. 

— Te îngrijorează ceva? întrebă Hartmann. 

— Pacientul, căpitanul Brunner, trebuie ţinut aici. Tocmai 
aranjam să fie mutat la Graz... 

— De ce întârzierea aceasta? 

— Un ofiţer Gestapo, Gruber, e pe drum dinspre Viena, 
pentru a-l interoga. E aşteptat să vină în vreo trei ore... 

Hartmann reacţionă instantaneu. 

— Il veţi muta pe Brunner cu avionul la Graz imediat! Să 
aveţi un aparat în aşteptare care să-l ducă la Flensburg, în 
Schleswig-Holstein via Frankfurt... 

— Dar cum rămâne cu Gruber? 

— Instrucţiunile pe care ţi le-am dat sunt din ordinul 
Fuhrerului... Hartmann scoase autorizaţia care îi dădea puteri 
depline, semnată de Bormann. Citeşte asta. Îţi cunoaşte cineva 
numele? 

— Nu. Eram în mare grabă. Am venit aici direct de la Graz. 

— Intoarce-te acolo cu Brunner şi vezi să plece în siguranţă 
cu transportul pentru Flensburg. Este pacientul dumitale. Iar 
asta, n-ai primit-o niciodată... Hartmann luă din mâinile 
sanitarului mesajul trimis de Gruber, îl făcu ghem şi îl băgă în 
buzunar. Nu-ţi pot spune motivul pentru care evacuarea lui 
Brunner este urgentă, pentru că ajunge până sus, la însuşi 
Fuhrerul. Ai înţeles? 

— Da, voi face imediat aşa cum spuneţi. 

Felcerul îi înapoie cu grijă documentul lui Bormann, pe care 
îl citise, iar Hartmann îl puse înapoi în portofelul său şi se 
întoarse pe jos la gară, pentru a întreba când pleca următorul 
tren spre Zagreb. Părăsise postul de frontieră fără a fi observat 


de Jaeger şi Schmidt, care şedeau pe pământ, sprijiniți cu 
spatele de Mercedes, în timp ce-şi mâncau rațiile militare 
obţinute de la genişti. 


— Trenul spre Zagreb pleacă în cinci minute, îi spuse lui 
Hartmann şeful de gară de la Spielfeld-Strass. Se va relua 
circulaţia normală acum că s-au reparat şinele. 

În mica haltă adormită domnea o atmosferă de primă linie a 
frontului. Trupe SS înarmate cu pistoale-mitralieră stăteau în 
cabină împreună cu mecanicul şi fochistul locomotivei. Un om 
cu o mitralieră grea era cocoţat pe magazia de cărbuni. În 
vagonul din spate, cel de poştă, era ascuns un pluton... un chip 
ce purta cască putu fi zărit pentru o clipă, trântind uşa, pentru 
a o închide. 

Hartmann alese un compartiment gol de clasa a treia, cu 
locuri inconfortabile de lemn, pentru a face ca prezenţa sa să 
fie mai puţin observabilă. În cinci minute, trenul începu să se 
deplaseze spre sud. Se ţinu în umbră în timp ce părăseau 
treptat valea pe şinele proaspăt montate. 

Mercedes-ul dispăruse. Probabil că Jaeger, ieşit din minţi de 
furie din cauza festei care i se jucase, îl căuta deja. Dispăruse şi 
spitalul de campanie ridicat temporar. Felcerul îl scosese pe 
Brunner din Spielfeld-Strass. 

În sfârşit, singur! îşi aprinse pipa şi se sprijini cu spatele de 
spătarul tare. Mai târziu, va trebui să facă rost de ceva 
mâncare, dar Hartmann putea rezista perioade lungi fără 
hrană. La gară, băuse două sticle de apă minerală de la micuța 
cantină militară. Rosti cuvintele cu voce tare: 

— Da, am făcut tot ce am putut mai bine. 

— Sunt sigur că acesta este un bine foarte mare, domnule 
maior... 

Hartmann îşi întoarse foarte încet capul şi se uită în sus la 
bărbatul care privea în jos la el cu un zâmbet satisfăcut. Willy 
Maisel, funcţionarul Gestapo pe care îl lăsase în urmă la Graz 
Flughafen, arăta la fel de mulţumit ca şi Hartmann cu un minut 
înainte. 


Capitolul 29 


— O să fie un tren pentru Zagreb la Maribor, îi şopti Paco lui 
Lindsay. 

— Unde naiba este Maribor? întrebă el. 

— Este prima staţie după Spielfeld-Strass. Bineînţeles că azi 
nu o să fie niciun tren de la Graz, având în vedere că linia este 
distrusă. _ 

Erau cocoţaţi în spatele unei căruţe trase de doi cai. In faţa 
lor era o stivă de buşteni proaspăt tăiaţi, iar în spatele 
ţăranului care ţinea hăţurile stăteau Bora şi Milic. După oprirea 
de la graniţă, îi ajunseseră din urmă pe Paco şi Lindsay, 
grăbindu-se pe un drum de ţară. 

În după-amiaza aceea, căruţa ieşise de pe un drum cu şleauri 
în timp ce ei îşi târau cu greu picioarele pe şosea. Paco, care 
vorbea sârbo-croata, îl convinsese pe căruţaş să îi ia cu el. 
Povestea ei fusese bine ticluită. 

— Eram în trenul către Zagreb când locomotiva s-a stricat la 
Spielfeld-Strass. Ar fi fost câteva ore bune până o reparau şi noi 
avem o întâlnire la care trebuie să ajungem cu orice preţ. 

O întâlnire. Rostise cuvintele într-un anume fel, încât 
bătrânul fermier, cărunt şi cu mustață, zăbovise asupră-i cu 
privirile pentru câteva momente. Apoi, fără un singur cuvânt, le 
făcuse semn să se urce. 

— Despre ce e vorba? întrebă Lindsay după ce se urcară. 

— Crede că trebuie să ne întâlnim cu un grup de partizani. E 
patriot, ca majoritatea ţăranilor cărora le-a fost furată recolta 
de către germani. În rest, nu vrea să ştie niciun alt amănunt... 

Căruţa se deplasa surprinzător de repede, trasă de cei doi cai 
puternici, care se opinteau de-a lungul drumului pustiu. Nu era 
nici urmă de nemți sau de puncte de control. Lindsay era încă 
neliniştit şi nu putea să îşi dea seama de ce. 

— Nu există pericolul să treacă vreun tren de Spielfeld- 
Strass? insistă el. 

— Totdeauna îţi faci la fel de multe griji şi pui la îndoială 
totul? întrebă Paco. Ai văzut cu ochii tăi cum arăta linia când 
am fugit de acolo. 

— Cred că ai dreptate, spuse nu prea convins Lindsay. Iar în 
ceea ce priveşte grijile pe care mi le fac, ai dreptate... cu o 
singură excepţie, când sunt într-un avion de vânătoare. 

— Mi-am închipuit eu... 

— Eşti atât de preocupată - priveşti în toate direcţiile, mai 


ales în spatele tău. Privi către ea. Şi apoi, nu poţi să te gândeşti 
la altcineva decât la tine... 

— Şi ce vrea să însemne asta? întrebă ea, uitându-se drept 
înainte. 

— Doar o remarcă spusă fără să mă gândesc... 

— Eşti un om hazliu, Lindsay. Cu toate acestea, te voi lăsa 
din mâini când vom ajunge la una dintre misiunile militare 
Aliate. 

Lindsay remarcă cu amărăciune că în vocea ei era un fel de 
uşurare. În timp ce căruţa scârţâia şi se clătina de-a lungul 
drumului, se tot loveau unul de altul Simţea căldura trupului şi 
fermitatea contururilor ei, în ciuda hainei groase pe care o 
purta. 

Din când în când ea îi arunca câte o privire studiindu-l, dar el 
privea în gol, drept în faţă. Bora, care avea un pistol-mitralieră 
ascuns într-un sac multicolor, stătea cocoţat pe stiva de lemne 
şi privea neabătut la drum. Țăranul nu vorbea deloc călătorilor 
săi. Şedea obidit în faţă cu hăţurile în mână. Timpul trecea ca 
prin vis în legănarea monotonă a căruţei. 

— Intrăm în Maribor, murmură Paco. Aici mă veți lăsa pe 
mine să port orice conversaţie. De acum încolo trebuie să 
vorbim numai sârbo-croată. Voi veţi fi surdomuţi. Era o urmă 
de umor în vocea ei. Faceţi un efort şi amuţiţi... 

Fermierul îi lăsă în faţa unei gări micuţe, iar ei se despărţiră 
din nou. Lindsay o însoţi pe Paco în timp ce Bora şi Milic 
rămaseră împreună. Primul şoc avu loc când Paco întrebă 
despre primul tren către Zagreb. Vorbi cu un bătrân aspru, 
funcţionar la căile ferate, căruia nu-i dădeai o zi sub şaptezeci 
de ani. Lindsay auzi aceleaşi sunete şuierate pe care le auzise 
pentru prima oară la postul de frontieră Spielfeld-Strass, pe 
când aşteptau în spatele celor două femei. 

Mulţumindu-i, Paco îi dădu mâna lui Lindsay şi-l călăuzi 
înspre peron unde se aflau ţărani cu baloturi mari, aşteptând. 
Avu grijă să nu vorbească până ce nu fură singuri, aproape de 
sfârşitul peronului. 

— De ce sunt atât de mulţi oameni bătrâni? întrebă el. Asta 
am remarcat încă din primul moment când am intrat în Maribor 
- nici urmă de tineret. În Germania e de înţeles, dar aici.. 

— Pentru acelaşi motiv, răspunse ea scurt. Tinerii sunt în 
munți., cu partizanii sau cu cetnicii. La naiba, Lindsay, aveai 


dreptate. Trebuie să ne hotărâm ce facem... 

— Problema e... 

— E incredibil - bătrânul mi-a confirmat. Trenul către Zagreb 
vine la timp - şi vine dinspre Spielfeld-Strass! 

— Să nu subestimezi niciodată un duşman. Ar fi bine să 
pierdem trenul ăsta şi să îl luăm pe următorul... 

— Care este cândva mâine. E posibil! Dar este şi un cartier 
general german în oraşul ăsta. E mic, nu cunosc pe nimeni - şi 
este teritoriu croat. Dacă aşteptăm aici, putem fi prinşi de un 
control de rutină. Care este problema dacă luăm trenul ăsta? 

— Paco, nu ştim cine poate fi în el. Pe cine vor trimite după 
noi, pentru că poţi fi sigură că au trimis pe cineva să-mi dea de 
urmă. Colonelul Jaeger? Gruber? Hartmann? Ghiceşte tu care 
dintre ei... 

— Sper că nu e Jaeger. Sunt sigură că m-ar recunoaşte - 
chiar şi în hainele astea. Am petrecut împreună câteva ore la 
„Cele Patru Anotimpuri” în Munchen, când am sustras 
documentele acelea de tranzit de la el... 

— Nu mi-ai spus niciodată cum ai reuşit asta... 

— Iar începem. Ţi-am mai spus o dată. Nu a trebuit să mă 
culc cu el... la asta te-ai gândit, nu-i aşa? Iar Jaeger este un 
soldat de meserie, un om de onoare a cărui singură grijă este 
datoria sa... cel puţin, asta a fost impresia mea. Dar pasiunea 
lui sunt femeile. Ce importanţă are pentru tine? 

— Deci eşti pregătită să rişti şi să luăm trenul ăsta dinspre 
Spielfeld-Strass? 

— Când alternativa este să rămânem în Maribor, da! şi nu va 
fi nicio persoană periculoasă în trenul ăsta. Ne-am mişcat mult 
prea repede pentru ei. 


La Londra, Tim Whelby se întâlni cu Savitsky într-o crâşmă 
aglomerată din Tottenham Court Road. Când intră la ora nouă 
fix, fu surprins să îl găsească pe rus aşezat într-un colţ 
singuratic, cu o jumătate de halbă de bere în faţa sa. Era 
pentru prima oară când omul său de legătură ajungea mai 
devreme la întâlnire. 

Whelby comandă un scotch dublu de la bar şi se îndreptă 
spre el făcându-şi loc printre mese. Se opri înainte să se aşeze 
pe scaunul liber unde Savitsky îşi pusese pălăria ca să ţină 
locul ocupat. 


— Vă deranjează dacă mă aşez aici? Este plin în seara asta. 

— Vă rog. 

Whelby înghiţi jumătate din scotch şi observă că rusul îl 
privea critic. La naiba cu mesagerul ăsta pedant. Mai dădu pe 
gât nişte scotch şi puse paharul pe masă. 

— Lindsay a trecut graniţa în Iugoslavia. 

— Nemţii nu se descurcă prea bine, nu-i aşa? Când s-a 
întâmplat asta? 

— Ieri de dimineaţă. 

Whelby fu şocat. Puse mâna ca din întâmplare pe pahar, dar 
intenţionat îl ţinu fără să bea din el. Era foarte important să nu 
arate niciun semn de agitaţie în faţa lui Savitsky. Whelby nu 
avea niciun dubiu că rapoarte regulate, evaluând capacitatea şi 
abilităţile lui ca agent sovietic, erau expediate către Moscova. 

Dar cum naiba a ajuns informaţia asta atât de rapid la 
ambasada din Kensington Palace Gardens? Probabil au un 
sistem extraordinar de comunicaţii, care părea să fi fost iniţiat 
chiar din interiorul Germaniei. 

— Şi încotro crezi că se îndreaptă? întrebă Whelby. 

— E evident - către una dintre misiunile militare Aliate ce 
lucrează împreună cu trupele de gherilă. Ar putea să fie luat cu 
avionul în orice moment. Mult mai repede decât am anticipat 
noi vreodată. Trebuie să îl opreşti cu orice preţ să raporteze la 
Londra... 

— Mulţumesc pentru sfat, spuse Whelby laconic. 

— Poftim? Ce înseamnă asta? 

— Mi-ai mai spus despre asta şi înainte... de necesitatea de a- 
l opri. Un motiv ar fi de ajutor... 

— Ţi-ai primit instrucţiunile. Cauza din spatele lor nu este 
treaba ta. În mod sigur, concetăţenii tăi au primit mesaje de la 
Lindsay despre ultimele evenimente... 

— Dacă au primit, nu mi le spun mie. 

— Trebuie să faci cercetări... În mod discret, ai înţeles? 

— Asta mă linişteşte, spuse Whelby încet. ţi aminteşti, sper, 
că zona mea este Spania şi Portugalia. Dacă te uiţi pe o hartă, 
când te întorci la ambasadă, o să observi că e la o anume 
distanţă de Iugoslavia. 

— O faci să sune atât de complicat, dar când vei rezolva 
problema, asta te va face să pari mult mai inteligent. 

— Ai dreptate, spuse Whelby. Ai pus punctul pe „I”. 


Era mult după apusul soarelui când felinarele mascate ale 
locomotivei ce trăgeau trenul dinspre Spielfeld-Strass se 
apropiară de platforma gării din Maribor. Hartmann, sub 
motivul de a lua o gură de aer, îl lăsă pe Maisel în 
compartiment, în timp ce el se duse pe coridor, deschise o 
fereastră şi străpunse cu privirea întunericul. 

Pipa - emblema sa - era în buzunar. Pe cap purta o şapcă 
veche cu cozoroc din pânză, nu cu mult diferită de acelea pe 
case le poartă muncitorii de vârstă mijlocie din Iugoslavia. Nici 
prietenii cei mai apropiaţi nu l-ar fi recunoscut pe maiorul 
Gustav Hartmann de la Abwehr, doar poate privindu-l 
îndeaproape. 

Avea o excelentă vedere noaptea şi se adaptă rapid, 
întunericului în timp ce locomotiva intra încet în staţie. Era o 
mulţime de lume aşteptând să se urce în tren. Hartmann îşi 
aminti în cele mai mici amănunte descrierile obţinute atunci 
când îl descususe pe Brunner, căpitanul rănit. Era vorba despre 
femeia şi bărbatul pe care acesta îi prinsese cu hârtiile în 
neregulă chiar înainte ca „lumea să sară în aer”. 

Din colţul cel mai întunecat al peronului, departe de locul 
unde trebuia să oprească locomotiva, Paco şi Lindsay se uitau 
temători la trenul care venea. Ceva mai devreme în acea 
dimineaţă riscaseră să iasă din gară ca să mănânce ceva într-o 
cafenea mică dintr-o stradă  lăturalnică... nota fusese 
exorbitantă, căci proprietarul folosea carne de pe piaţa neagră. 

— O să dorm tot drumul către Zagreb, spuse Paco. Nu-i aşa 
că-mi dai umărul tău drept pernă? 

— O să facem cu schimbul, pufni Lindsay. Unul din noi 
trebuie să fie treaz în caz de pericol. 

— Ştiu! ştiu! E o întreagă divizie blindată în tren a cărei 
singură sarcină este să ne găsească pe noi. Se opri după 
izbucnirea aceasta atât de neobişnuită pentru ea. Imi pare 
foarte rău, sunt foarte obosită. Răspunderea... Evident că ai 
dreptate! O să facem cu rândul. Oh, Doamne, Lindsay - ai 
dreptate! 

Văzură locomotiva alunecând pe şine prin faţa lor - trupele 
înarmate dinăuntru şi vagonul cu cărbuni pe care era aşezată o 
mitralieră. Ceea ce nu văzură însă era cum îi fixa cu privirea un 
bărbat purtând un balonzaid şi o şapcă cu cozoroc de pânză. 


Colonelul Browne lucra târziu în biroul său din Ryder Street 
când Whelby se întoarse sub pretextul de a lua nişte documente 
pe care le uitase. Devenise un obicei pentru Browne să se pună 
la zi cu munca de birou atunci când toată lumea părăsise deja 
clădirea. În timpul zilei era din ce în ce mai ocupat cu 
conferinţe inutile pe măsură ce importanţa războiului creştea. 
Browne îi acuză pe americani că nu pot comunica decât verbal. 
Puse jos stiloul şi începu să-şi întindă articulațiile anchilozate. 

— Ia un loc. Ceva de băut? 

— Tocmai am luat ceva într-o cârciumă din Tottenham Court 
Road. Am stat de vorbă cu un ofiţer de aviaţie Lindsay... sper 
că nu este nicio legătură cu comandantul de aviaţie care a 
dispărut la Berchtesgaden? 

— Mă îndoiesc. Lindsay este unic. 

— Vreo veste de la el de când şi-a luat zborul? 

Plictisit, Browne ezită, iar lui Whelby nu îi scăpă scurta 
pauză. 

— Niciun cuvinţel, răspunse scurt colonelul. Vom afla la 
timpul potrivit... 

— Îngrijorătoare aşteptarea asta, îşi dădu Whelby cu 
părerea. 

— Nu mai mult decât celelalte probleme. 

Whelby era derutat. Ştia că recent fusese schimbată 
structura de comandă din zona Mediteraneană. În Algeria, 
cartierul general al Forţelor Aliate aflat sub conducerea lui 
Eisenhower şi Alexander controla operaţiunile din Africa de 
Nord, incluzând şi Armata a Opta a lui Monty care era acum 
implicată în stadiile finale ale Campaniei Tunisiene. Dar forţele 
subversive din Balcani, care includeau Grecia şi Iugoslavia, 
erau îndrumate de Comandamentul Orientului Mijlociu care 
avea cartierul general la Cairo. Whelby nu îşi dădea seama cum 
să aducă vorba despre Cairo în conversaţie, deoarece, teoretic, 
el nu trebuia să ştie unde se afla Lindsay în momentul acesta. 
Va trebui să mai aştepte, evenimentele vor decide. 

— Te frământă ceva? întrebă Browne. 

— Da, aş vrea să mă duc la culcare. Noapte bună, domnule. 


Bormann vorbise la Vizuina Lupului despre posibila evadare 
a lui Lindsay în Iugoslavia. Informaţia ajunsese la el prin două 


surse. Când Hartmann reuşise, pe moment, să scape de Willy 
Maisel, pe aeroportul din Graz, ofiţerul de la Gestapo îi 
telefonase imediat lui Gruber la Viena. 

— Ticălosul ăla viclean de Hartmann mi-a scăpat din mână! 
Zboară de unul singur către Spielfeld-Strass, într-un avion 
Fiesler-Storch pe care şi-l comandase ca să cerceteze 
incidentul. Crede că Lindsay a trecut graniţa astăzi. 

— Ce incident? întrebă Gruber scurt. Ce dovezi are ca să îşi 
susţină teoria asta trăsnită? 

Gruber îl cunoştea pe Martin Bormann şi ştia cât de precaut 
acţiona  Reichsleiter-ul. Îi trebuia dovezi solide ca să 
demonstreze ceea ce putea fi la fel de bine un zvon. Dumnezeu 
ştie câte zvonuri false existau despre englez. 

lar Bormann cerea întotdeauna dovezi, fiindcă ştia cum 
gândeşte Fiihrerul. Îl auzise pe Hitler de atâtea ori strigând la 
generalii săi care îi prezentau informaţii false ca apoi să-i 
trimită în faţa instanţei. 

— A fost un atac al gherilei, explică Maisel şi apoi îi spuse 
toată povestea. Hartmann a făcut imediat legătura cu 
Frauenkirche... grenade şi bombe fumigene... aceeaşi tactică... 

Lui Gruber îi fu îndeajuns ca să îşi dea seama că ar fi 
periculos să nu trimită acest raport mai departe către 
Bormann. În definitiv, putea să sublinieze că el doar transmitea 
informaţia care provenea de la Willy Maisel. Iar în cazul unor 
reacţii violente, spre Maisel se va îndrepta degetul. Telefonă de 
îndată lui Bormann, care îl ascultă în tăcere. Gruber ştia că 
Reichsleiter-ul privea din toate unghiurile ca să-şi dea seama 
cum îi poate afecta poziţia. 

— Voi transmite mai departe mesajul tău către Fuhrer, spuse 
Bormann, având grijă să nu dezvăluie că ştia totul direct de la 
Hartmann. Evident că incidentul de la Spielfeld-Strass nu este 
îndeajuns de convingător. 

— Informaţia vine de la Maisel, se încordă Gruber, care îşi 
bazează povestea pe o conversaţie cu o altă sursă - maiorul 
Gustav Hartmann. 

— Ah, de la Abwehr! Cine mai are încredere în cuibul ăla de 
trădători! 

Se părea însă că Fuhrerul avea încredere. Când Bormann îi 
raportă ştirile, Hitler comandă o hartă la scară mare a sudului 
Europei, pe care el însuşi o întinse pe marea masă din sala de 


conferinţe. Degetul său trasă o rută de la München la Viena via 
Salzburg. 

— Pare să aibă sens toată povestea asta, se pronunţă el. 
Bormann ai blocat toate drumurile de la Munchen către 
Elveţia? Adevărat? 

— Era singurul drum de scăpare. 

— Iar grupul care face eforturi să îl strecoare pe Lindsay 
trebuie să fie profesionist... 

— Nu avem nicio dovadă... obiectă Bormann. 

— Ai uitat ce s-a întâmplat la Frauenkirche? explodă Hitler. 
Numai nişte profesionişti ar fi putut să ducă asta la bun sfârşit! 
Au făcut de râs trupele care de fapt îi aşteptau pe ei! Ce se 
întâmplă după asta? Hartmann caută bagajele pe care le-au 
abandonat un Westbahnhof din Viena... care seamănă cu cele 
descrise ca fiind ale aşa-zisei baroane Werther şi aşa-zisului ei 
şofer când Mayr i-a văzut suindu-se în expresul de München. 
Eşti de acord, Jodl? 

Ceilalţi doi bărbaţi din încăpere, general-colonelul Alfred Jodl 
şi feldmareşalul Wilhelm Keitel ascultaseră până acum în 
tăcere. Jodl încuviinţă din cap. 

— Aşa se pare, mein Führer, răspunse el cu precauţie. 

— Mai departe, continuă Hitler agitat, avem incidentul din 
dimineaţa următoare, din Südbahnhof. Mai târziu, la 
interogatoriu, unul din cei doi ucigaşi ai soldatului german 
povesteşte cum a văzut o femeie şi un bărbat urcându-se în 
trenul de Graz. Şi încotro duce această linie de la Graz? La 
Spielfeld-Strass, unde este un incident de departe mult mai 
serios. De acord, Keitel? 

— Este logic, mein Fuhrer. 

— Hartmann ne trimite acum concluzia sa, că el recunoaşte 
aceeaşi „semnătură” - bine ales cuvântul ăsta - în grenadele şi 
bombele fumigene din atacul de la frontieră ca la cele folosite 
la Frauenkirche. 

Hitler îşi puse mâinile pe hartă, rigid, şi-şi roti privirea peste 
cei trei bărbaţi care îl ascultau într-o tăcere mormântală. 
Expresia feţei lui era cinică. 

— Am cinci milioane de bolşevici care mi se opun pe frontul 
de est. Trebuie să dau în fiecare zi ordine cum să fie distrusă 
hoarda asta de barbari. Pe deasupra, mai trebuie să fac pe 
detectivul, ca să arăt cum Lindsay încearcă să scape, ca şi 


singurul om care are destulă minte! Hartmann! Domnilor, 
şedinţa se suspendă. 

Vocea lui era plină de dispreţ în timp ce ieşi afară din cameră 
pe coridorul spre lumea exterioară. 


Pe o cale de comunicaţie la fel de complicată vestea posibilei 
evadări a lui Lindsay ajunse la Londra. La numai câteva ore 
după conferința lui Hitler, Rudolf Roessler primi în 
apartamentul său din Lucerna un mesaj codificat din partea 
Ciocănitorii pe care îl retransmise pe loc Cazacului la Moscova, 
unde Stalin îl convocă încă o dată pe Beria. In tăcere, îi înmână 
şefului poliţiei secrete mesajul cu privire la Lindsay. Era tactica 
lui de a arăta bărbatului cu faţă palidă şi cu monoclu mesajele 
venite de la Lucy. Dacă s-ar fi întâmplat ceva, Stalin ar fi dat 
întreaga vină pe umerii lui Beria, şi astfel Lucy ar fi devenit 
operaţiunea Beria. 

— Credeţi că Lindsay încearcă să contacteze unul dintre 
centrele de spionaj Aliate? sugeră Beria. 

— Desigur. O posibilă concluzie, remarcă Stalin cu acreală. 
Când va veni timpul, vor trimite un avion special să-l ia şi să-l 
transporte în Algeria, şi de acolo mai departe la Londra. Nu ne 
putem baza că-l va lichida Tito, şi atunci ce este de făcut? 

— Agentul nostru din Londra va trebui să aibă grijă ca 
Lindsay să nu mai ajungă niciodată la şeful său. 

— Bine. Stalin retrase mesajul din mâinile neputincioase ale 
lui Beria. Când ieşi, trimite-mi ofiţerul pentru codificări. 

În camera întunecată, luminată numai de lampa de pe birou, 
Stalin se aşeză şi compuse mesajul, alegând frazele cu foarte 
mare atenţie. Când ofiţerul veni, el rămase aplecat peste birou 
de parcă nimeni nu ar fi intrat. Ofiţerul, care stătea ţeapăn în 
poziţia de drepţi, nu văzu decât o mână ce ieşi din conul de 
lumină, întinzându-i o foaie de hârtie. 

— Trimite asta imediat lui Savitsky la Ambasada din Londra. 

şirul evenimentelor explică de ce la Londra, agentul sovietic 
Savitsky îl surprinsese pe Tim Whelby ajungând mai devreme la 
cârciuma din Tottenham Court. Pentru prima oară în cariera sa, 
Savitsky primea un mesaj de la Cazac cu menţiunea Urgent. El 
era bucuros că, din pură întâmplare, fusese aranjată chiar în 
seara aceea o întâlnire de rutină. Cele aranjate în cazuri de 
urgenţă erau foarte periculoase. Iar acum, în ceea ce îl privea 


pe Savitsky, mingea se afla, slavă Domnului, în terenul lui Tim 
Whelby. La Washington, Londra, Vizuina Lupului, Viena şi 
Moscova, viaţa era asemănătoare. Dacă ai în mână o grenadă 
cu siguranţa scoasă, o pasezi cât mai repede în alte mâini. 


În timp ce trenul de la Spielfeld-Strass intra în gara din 
Maribor, Hartmann se întoarse în compartiment, unde îl găsi 
pe Willy Maisel în timp ce încerca să dea jos geamantanul din 
plasă. Omul Gestapoului îşi încheiase până şi ultimul nasture de 
la veston, pentru a se proteja de frigul nopţii. 

— Nu plecaţi, sper? întrebă Hartmann pe tonul potrivit 
pentru a părea interesat. 

— Trebuie să ţin legătura cu Gruber despre cursul 
evenimentelor, care, după cum se vede, sunt liniştite pentru 
moment. Trebuie că stă ca pe ace, aşteptând să-i raporteze lui 
Bormann... 

— Eu cred că voi rămâne în trenul ăsta până la Zagreb, spuse 
ca din întâmplare Hartmann în timp ce îşi aprindea pipa. 

— Fă cum crezi. După mine, este o pierdere de timp. 

Hartmann aşteptă până la plecarea lui Maisel, apoi se 
întoarse pe coridor şi deschise din nou fereastra. 

Străpunse peronul cu privirile şi-i surprinse pe Lindsay şi pe 
Paco urcându-se într-un vagon de lângă locomotivă. 


Trenul tocmai pleca din Maribor şi se îndrepta către sud, 
când Willy Maisel ajunse la cartierul general. Fluturându-şi 
insigna, intră şi încercă să-i telefoneze lui Gruber la Viena. Fu 
informat de operatoare că, din motive de securitate, toate 
telefoanele trebuia să treacă mai întâi pe la cartierul general 
din Graz. Îşi spuse numele şi aşteptă în timp ce se gândea că 
este mort de foame. O aromă de mâncare pătrunse în camera în 
care stătea. Era total nepregătit pentru ce avea să urmeze. 

— Willy Maisel este la telefon? întrebă o voce gravă. 

— Tocmai aştept să mi se facă legătura. 

— Colonelul Jaeger la telefon. Maisel, ce cauţi în Maribor? 

— Am coborât din trenul care trece prin Spielfeld-Strass. 
Eram cu maiorul Hartmann de la Abwehr... 

— Dă-mi-l, te rog. 

— Am spus că eram cu el. Asta era acum o oră. El a rămas în 
tren. 


— "Ţi-a spus şi de ce a făcut aşa? încotro se îndreaptă? Vreun 
indiciu despre englezul Lindsay? 

Întrebările erau împroşcate de parcă Jaeger ar fi dat comenzi 
înaintea unui atac. Maisel blestemă „norocul” ce îl pusese în 
legătură cu acest ofiţer SS. Nu avea nicio informaţie, aşa că ce 
se mai putea întâmpla, dacă îi spunea acest lucru? 

— Hartmann s-a hotărât să meargă până la Zagreb. Nu am 
nicio idee de ce, părea o decizie fără rost. Nicio urmă de 
Lindsay. 

— Rămâi la aparat! 

Jaeger acoperi receptorul şi se întoarse către Schmidt care 
se afla lângă el. li explică acestuia pe scurt conţinutul 
convorbirii. 

— Să vedem ce poţi scoate tu de la el, sugeră el. 

— Schmidt la aparat. Pot să te rog să fii cât mai exact cu 
derularea evenimentelor? Ce anume a făcut Hartmann, cu 
exactitate? _ 

— Nimic! Maisel era mirat şi destul de iritat. În timp ce 
trenul intra în Maribor, a ieşit pe coridor şi s-a uitat pe 
fereastră. A spus că voia să ia o gură de aer proaspăt. 

— Pe ce parte a trenului s-a uitat? Pe cea cu peronul? 

— Da... 

Maisel începu să se întrebe dacă nu cumva îi scăpase lui 
ceva, dar nu putu să-şi dea seama ce naiba ar fi putut să fie. De 
ce dracu nu-l lăsau în pace să telefoneze la Viena? 

— Acum te rog gândeşte-te cu atenţie, continuă Schmidt. 
Înainte să iasă pe coridor şi să se uite pe fereastră, ţi-a spus 
cumva că avea de gând să rămână în tren? 

— Nu. Doar după ce s-a întors. Am fost surprins... 

— Mulţumesc, Maisel. Vorbeşte acum cu operatoarea, care 
îţi va face legătura mai departe cu Viena, acum că eşti 
identificat. Toate convorbirile sunt monitorizate de când cu 
masacrul de la Spielfeld-Strass... 

— Câţi au fost ucişi...? 

— Iată operatoarea... la revedere Maisel... 

Schmidt puse receptorul în furcă şi se uită la colonel. 

Acesta tocmai luase o gură de coniac din sticluţa sa de la 
şold şi îi oferi şi aghiotantului său care refuză, dând din cap în 
semn de negatie. Jaeger înşurubă capacul înainte de a vorbi. 

— L-ai băgat în ceaţă, sper? Ai reuşit să scoţi ceva de la el? 


— O să-l preocupe felul abrupt în care am întrerupt 
conversaţia... asta o să-l oprească să se gândească prea mult la 
ce încercam eu să aflu. Imi pare bine să spun că părea epuizat. 

— Asta este genul de antiteză care îmi place, comentă Jaeger 
cu satisfacţie. Epuizat! Acum... 

— Este interesant. Hartmann s-a uitat pe fereastră de pe 
coridor în timp ce trenul se apropia de peronul gării din 
Maribor. Numai după asta a anunţat că îşi continuă călătoria 
până la Zagreb. Cred că a observat pe cineva pe peron care 
aştepta să se urce în tren... 

— S-ar putea să ai dreptate. Bestia asta ticăloasă a fost 
întotdeauna un singuratic. Cu trenul îi ia şase ore bune să 
ajungă la Zagreb. De ce să nu-i încurcăm iţele secretosului 
nostru prieten Gustav Hartmann? 

— Să zburăm direct la Zagreb şi să-l aşteptăm chiar în gară, 
la sosirea trenului, sugeră Schmidt. 

— Eşti un cititor de gânduri, spuse Jaeger cu jovialitate. Ce 
te mai reţine? Aranjează totul, şi plecăm de îndată la Zagreb. 


Capitolul 30 


Heljec, comandantul unui grup de partizani ce opera la nord 
de Zagreb, alesese o strâmtoare numită Zidani Most pentru a 
ataca trenul. Inalt de un metru nouăzeci, Heljec avea un păr 
brunet şi des, ochi negri, pomeţi înalţi şi un nas proeminent. 

În vârstă de treizeci de ani, Heljec fusese pe timp de pace 
inginer constructor. Viaţa îi era acum dedicată distrugerii. 
Stătea la intrarea în văgăună, uitându-se în jos către locţiitorul 
său Vlatko Jovanovid. În mâna dreaptă, Heljec avea un pistol- 
mitralieră german de tip Schmeisser. 

— Cât e ceasul, Vlatko? întrebă el. 

— Aproape trei dimineaţa. Trenul trebuie să sosească dintr- 
un moment într-altul. Oamenii sunt pe poziţii şi ştiu ce au de 
făcut... 

— Trebuie să lichideze gardienii de pe locomotivă şi 
mitraliorul. După care urmează să atace prin spate trupele din 
vagonul secret de poştă. Niciun prizonier, nu ne putem 
permite. 

— Totul este aranjat, îl reasigură Vlatko. Nu trebuie să-ţi faci 


griji. 

— În ziua în care nu-mi voi mai face griji, acest detaşament 
nu va mai exista... 

Heljec avea o voce răguşită - fuma optzeci de ţigări pe zi, 
Nici nu se putea imagina un contrast mai mare între înfăţişarea 
şi comportamentul celor doi. Heljec se adaptase perfect 
condiţiilor de război. Oamenii săi îi admirau prestanţa şi 
robusteţea. Ar fi putut străbate ţara fără să-i pese de trupele 
germane, parcurgând cincizeci de kilometri pe zi. 

Vlatko Jovanovici, cizmar de profesie, era mic şi îndesat. La 
cincizeci de ani, era îngrozit de război şi distrugere, un om 
simpatic şi liniştit, care îşi dăduse seama că singura alternativă 
este să lupte. Era un om calm şi grijuliu - cel mai bun cizmar 
din Belgrad timp de douăzeci şi cinci de ani - şi completa 
perfect vigoarea sălbatică a lui Heljec. 

— Ai făcut treabă bună la Maribor, spuse Heljec. 

Făcuse remarca mecanic, în timp ce privea curba pe care o 
făceau şinele în fundul defileului, pe unde urma să urce trenul 
o porţiune înclinată, deci mergând încet. 

— A fost o operaţiune de rutină. 

— Dar drumul înapoi a fost periculos. 

Era o afirmaţie dintre cele pe care le făcea Heljec. Aştepta 
minuni de vitejie de la oamenii săi, dar niciodată nu uita să le 
mulţumească după aceea. Jovanovici dădu din cap şi se trase de 
vârful mustăţii. 

— Repet, a fost o chestiune de rapiditate. 

Întreaga operaţiune de atacare a trenului era o încercare 
aprobată personal de către Tito. Ei se aflau adânc în detestata 
ţară a cetnicilor. Planul era să îi provoace pe nemți să maseze 
întăriri în această regiune a Iugoslaviei, care la acel moment 
era supravegheată puţin, şi aceasta de către cetnici. 

Un succes de anvergură la nord de Zagreb ar trimite o undă 
de şoc comandanților germani ce s-ar fi putut propaga chiar 
până la Berlin. Heljec îşi dădea prea bine seama despre ce era 
în joc, şi cel mai mult aştepta momentul să-i dea inamicului o 
lovitură sub centură. Merita osteneala. 

— Sunt sigur că avem destui oameni pentru treaba asta, 
remarcă Heljec. 

— Patruzeci de oameni, confirmă Vlatko. Toți aşezaţi în 
poziţii strategice. Şi pe deasupra, avem o clară superioritate 


numerică. Ăsta era secretul războiului, spunea odinioară 
Napoleon. Comasează-ţi forţele - chiar şi inferioare numeric - 
în punctul unde îi sunt superioare adversarului. După aceea 
loveşti cât poţi mai tare. 

— Ai dreptate, fireşte, aprobă Heljec. Eu caut întotdeauna 
elementul surpriză. 

— Astfel, la Maribor am găsit informaţia necesară pentru 
planificarea operaţiunii de acum. 

Fără să o spună cu voce tare, Vlatko se gândi că situaţia de 
pe peronul din Maribor fusese specială. Oamenii de pe peron îi 
facilitaseră accesul, iar el se amestecase printre ei, observând 
cu atenţie trenul ce tocmai intră în gară. Un om meticulos, 
Vlatko numărase vagoanele. Erau opt, inclusiv vagonul de poştă 
de la coadă. 

Nemţii, care ştiau că în zonă mişună spionii, acţionaseră cu 
mare grijă pentru a nu se trăda. Niciunul dintre soldaţii SS 
ascunşi în interiorul vagonului de poştă nu avusese voie să iasă 
afară ca să-şi dezmorţească mădularele înţepenite. Vlatko, care 
odinioară produsese încălţăminte pentru case regale, era 
neobişnuit de perspicace. lar ceva era în neregulă. 

Intrigat de faptul că nu se descărca niciun colet de poştă, el 
se strecură pe lângă un perete şi observă totul. Răbdarea îi fu 
răsplătită când ofiţerul din vagon deschise uşa glisantă numai 
câţiva centimetri pentru a privi afară. 

La lumina unei lămpi din afara vagonului, Vlatko putu 
observa umbră fugară a uniformelor germane, chiar înainte ca 
uşa să se închidă la loc. 

— Cât mai e până pleacă? întrebă el un impiegat. 

— Mai durează cel puţin o jumătate de oră. Poate chiar mai 
mult. Locomotiva trebuie alimentată cu apă. 

— Asta înseamnă că mai am timp să beau ceva la bar? 

— Bea ceva şi pentru mine. 

Strecurându-se afară din gară, Vlatko se urcă pe bicicleta 
ascunsă pe o alee şi merse la o fermă din afara oraşului. Acolo 
se opri şi trimise un mesaj scurt lui Heljec cu ajutorul unui 
emiţător ascuns. 

Treaba la fermă o dată terminată, renunţă la bicicletă, şi îşi 
continuă drumul pe o motocicletă străveche, alergând în noapte 
pe drumuri lăturalnice. Ajunse înainte de sosirea trenului la 
grupul lui Heljec care aştepta deasupra defileului. 


Chiar şi în acest stadiu al războiului, sistemul de comunicaţii 
al partizanilor era uimitor de bine organizat. Germania atacase 
Iugoslavia în aprilie 1941, iar doi ani mai târziu trupele de 
gherilă aveau o întreagă reţea de curieri care străbăteau ţara 
pe bicicletă sau motocicletă, în plus, foloseau numeroase staţii 
radio numai pentru semnalele cele mai urgente, astfel că 
supraveghetorii de transmisiuni ai armatei germane nu 
interceptaseră nici măcar un singur mesaj al partizanilor. După 
cum remarcase mai devreme Vlatko, era o simplă chestiune de 
rutină. 

— Am păstrat să-ţi spun direct una dintre veştile cele mai 
supărătoare, spuse cu o şovăială în voce. 

— Ce este? se răsti Heljec, doar ştii că vreau să aflu imediat 
orice veste. 

— În legătură cu asta nu prea putem face mare lucru. 

— Hai, spune-o, pentru numele lui Dumnezeu! 

— De pe peronul din Maribor, am văzut-o pe Paco suindu-se 
în tren. Cred că era şi un bărbat cu ea. 

— În trenul pe care îl aşteptăm noi? lar el crezi că era 
englezul pentru care trebuie să primim armele? 

— Posibil. Nu puteam să risc să-i avertizez... 

— Asta e clar! Trebuie să-şi încerce şi ei norocul... Era acum 
rândul lui Heljec să şovăie, o reacţie neobişnuită la el. In ce 
vagon s-a urcat? întrebă el. 

— Într-unul periculos... În vagonul imediat după locomotivă 
şi după vagonul cu cărbuni unde este instalată mitralieră. 

Heljec rămase tăcut şi posomorât. Paco era cel mai bun 
curier pe care îl cunoscuse în viaţa lui. Ar fi putut să pătrundă 
în zone unde oricine altcineva s-ar fi înfiorat numai la gândul de 
a merge acolo. Pentru Dumnezeu, tocmai intrase şi ieşise cu un 
grup din chiar Cel de-al Treilea Reich. 

— E născută sub o stea norocoasă, spuse el. 

— Te amăgeşti singur... 

— La naiba, şi toată operaţia era pusă la punct! 

Heljec izbucni într-o criză de frustrare. De ce îi spunea 
Vlatko toate astea tocmai acum, în ultimul moment? Ar fi fost 
mai bine să nu ştie nimic până la terminarea întregii operaţiuni. 
Mai bine pentru mine, se gândi el. Heljec încerca întotdeauna 
să fie cinstit cu sine însuşi. 

— Du-te jos şi spune oamenilor care se ocupă de locomotivă 


să folosească grenadele numai dacă este neapărat nevoie şi să 
se bazeze pe mitraliere. 
— Prea târziu. Vine trenul... 


Paco avea locul din colţ, departe de coridor şi cu faţa către 
locomotivă. Avea ochii închişi, iar capul i se odihnea pe umărul 
lui Lindsay, în timp ce trenul se târa pe o pantă cu înclinaţie 
mare. El găsea că asta era o senzaţie de-a dreptul plăcută. 

Era de altfel singura lui alinare. Compartimentul era înţesat 
de ţărani umăr lângă umăr, cei mai mulţi dintre ei dormind. Loc 
pentru picioare nu aveau: o grămadă încurcată de picioare 
umplea tot locul. Lui Lindsay îi trecu prin minte gândul că, în 
caz de pericol, se aflau într-un loc bun, chiar lângă uşă. 

Se uită la ceas, ridicându-şi uşor manşeta, să nu o deranjeze. 
Trei şi zece. Ar fi trebuit să o trezească de la trei. Stabiliseră un 
fel de cart, astfel încât unul din ei să fi întotdeauna treaz. Se 
hotări să o lase să doarmă mai departe. 

— Trişezi, ticălos mic ce eşti, murmură ea. Am văzut cât era 
ceasul... 

— Culcă-te la loc, sunt încă destul de treaz. 

— Eşti un mincinos, dar unul drăguţ. Îşi înfrână un căscat. 
Unde suntem? De ce mergem atât de încet? 

— Din câte îmi pot da seama, ne aflăm într-un fel de defileu. 

— Următoarea staţie este Zidani Most, apoi Zagreb... 

— Dacă zici tu... 

— Lindsay, s-ar putea să-ţi accept propunerea de a mai trage 
un pui de somn. Ştii ceva? Ai o influenţă corupătoare. Dar cred 
că îmi place să fiu coruptă. Vocea îi era aşa de scăzută, încât 
nimeni nu ar fi putut să o audă rostindu-i numele. Îşi închise 
ochii, dar îi redeschise imediat, când îl simţi cum se încordează. 
Ce este? 

— Nu înţeleg. Am văzut pe cineva pe şine, afară. 


Prima fază a atacului începu când unul dintre oamenii lui 
Heljec sări pe scările vagonului alăturat celui de poştă. Luă o 
grenadă de la centură, îi scoase cuiul, o aşeză la cuplajul dintre 
vagoane şi sări. În spaţiul strâmt dintre vagoane, grenada 
explodă cu un zgomot surd. Cuplajul se rupse, şi vagonul de 
poştă începu să alunece înapoi pe pantă. Aproape de capătul 
trenului, un alt om semnaliză de două ori scurt, pentru a-i 


înştiinţa pe cei din partea opusă locomotivei şi a vagonului de 
cărbuni. 

Comandantul soldaţilor SS dinăuntrul vagonului de poştă 
reacţionă în singurul mod posibil, deschizând uşa ca să vadă ce 
se întâmplă. Tirul mai multor pistoale-mitralieră se concentra 
asupra deschizăturii, şi în acelaşi moment cinci grenade 
aterizară în interior. Explozii zguduiră vagonul, care se deplasa 
deja cu viteză. Roţile din spate se izbiră de trunchiul imens de 
copac prăbuşit peste şine, trecură pe jumătate peste obstacol, 
ca apoi vagonul să părăsească şinele, răsturnându-se pe o 
parte.  Vagonul izbucni în flăcări. Nu apăru niciun 
supravieţuitor. 

Fulgerul lanternei declanşa a doua parte a atacului, în partea 
din faţă a trenului. Soldatul german din spatele mitralierei 
vedea numai forme vagi mişcându-se în întuneric. Apăsă pe 
trăgaci, neştiind că o grenadă căzuse pe grămada de cărbuni la 
numai câţiva centimetri de el. 

Mitralieră începu să ţăcăne. Grenada explodă cu o bubuitură 
puternică. De ambele părţi ale locomotivei, siluete negre se 
urcaseră pe trepte. Pumnalele erau mânuite cu o eficacitate 
sălbatică, şi nici unuia dintre soldaţii germani din cabină nu îi 
scăpă o singură împuşcătură. Atacul nu durase mai mult de o 
sută de secunde. 

— leşim... 

Lindsay apucă cele două valize, în timp ce Paco dădu uşa de 
perete. Ea îi smulse bagajul din mână şi căzu prin uşa deschisă, 
lovindu-şi piciorul de treptele vagonului. Nu era cel mai potrivit 
moment ca să-şi sucească glezna. Se afla deja lângă şină când 
Lindsay sări şi i se alătură. 

Confuzie, haos. Oameni strigând, răsturnându-se unii pe alţii 
în panică, pentru a cobori din tren. Uşi trântite de perete. 
Femei ţipând. Momentele de groază abia începuseră. 

— Trebuie să ne îndepărtăm de tren... zise Lindsay. 

— E o ambuscadă a partizanilor... ţipă Paco. 

— În sus pe peretele văioagei ăsteia nenorocite! răcni 
Lindsay. 

Lindsay îi apucă mâna şi o trase în sus către ceea ce părea 
un munte acoperit cu bolovani. Brusc, o rază de lumină izbucni 
dintr-un vagon de la jumătatea trenului. li ajuta să-şi găsească 
drumul printre bolovanii uriaşi, din ce în ce mai sus. Un grup 


de partizani fu prins în fasciculul luminos. Un lătrat de pistoale- 
mitralieră declanşă o canonadă - din interiorul trenului. 

— Nemţii sunt printre pasageri, şuieră Paco. 

Rafala din tren seceră partizanii luminaţi de puternicul 
fascicul de lumină. Ca prin vis, Lindsay văzu bărbaţi 
prăbuşindu-se în poziţii groteşti, rostogolindu-se pe pantă până 
în locul unde stătuseră ei mai înainte. 

— Continuă să urci! strigă Lindsay, trăgând-o în sus atunci 
când ea ezită în faţa monstruosului spectacol. 

Riposta veni, neîndurătoare şi teribilă. Grenadele explodau 
pe lângă reflector, multe dintre ele în mijlocul pasagerilor 
surprinşi pe porțiunile de jos. Printre bubuiturile grenadelor şi 
tirul pistoalelor-mitralieră, se auzeau strigătele pasagerilor 
îngroziţi sau răniţi. 

Fără să ţină cont de civili, atacul partizanilor se concentra ca 
şi înainte asupra lichidării nemților. Era o baie de sânge. Un şir 
de pasageri greşiră drumul, folosind în continuare porţiunea 
luminată. Lindsay văzu mai multe grenade străbătând raza de 
lumină şi aterizând în mijlocul lor. 

— Trageţi în reflector, cretinilor! mârâi el în direcţia 
nevăzuţilor atacanţi. 

— Trebuie să-i omoare pe nemți! şurieră Paco. 

Deodată se făcu linişte - ca şi cum un comandant nevăzut ar 
fi ordonat încetarea focului. Urmară trei focuri de carabină. În 
tăcerea apăsătoare, Lindsay auzi zgomotul cioburilor. Lumina 
mai pâlpâi de câteva ori şi se stinse. 

— Slavă Domnului! Lindsay era consternat. Asta numiţi voi 
război? Crezi că s-ar putea să fie cetnicii? 

Făcură o pauză la trei sferturi distanţă de vârf, picioarele 
extenuate nemaiputând să facă un singur pas. Curios, îşi mai 
cărau încă bagajele. Lindsay se oprise întrucât erau protejaţi de 
un fel de semicerc făcut din bolovani. 

— Nu, spuse Paco. Sunt partizani. Cetnicii s-au aliat cu 
nemţii. 

— Dar asta-i, pur şi simplu, masacru. Ai văzut ţăranii aceia? 
Unei femei i-au retezat întreaga mână. 

— Aşa trebuie luptat. 

— Şi după ce războiul se va fi sfârşit, vom auzi despre vitejii 
partizani din munţi în timp ce masacre ca acestea vor fi trecute 
sub tăcere... Dacă aşa e în Balcani, eu mă lepăd de ei. 


— Măgarule! 

Cu mâna liberă îi trase o palmă peste obraz. Oarecum 
intenţionat, el îi întoarse palmă la rându-i, lovind-o usturător. 

— Asta e vorba de care înţelegeţi voi, femeile din Balcani 
Acum, hai să urcăm până la capăt... Reacţia ei fu neaşteptată. 
Se aştepta la un atac vehement din partea ei, dar în loc de 
aceasta, ea îl urmă fără să scoată un cuvânt. Din fundul 
nevăzut al văioagei răsunau din când în când împuşcături 
răzlețe. Partizanii care îi lichidează pe nemţii răniţi, se gândi 
Lindsay. Deodată, e detunătură de carabină se auzi în 
apropiere. I se răspunse imediat cu o grenadă care căzu la 
numai câţiva paşi în faţa lui Lindsay. Explodă cu puterea unei 
bombe. Lindsay căzu la pământ. Uitare. 


— Are o contuzie... 

Glasul cel ciudat vorbea engleza foarte îngrijit, ca o persoană 
care vorbea rar în această limbă, dar o cunoştea bine. Forma sa 
era destul de estompată, dar Lindsay începu să o distingă din 
ce în ce mai clar... un bărbat se apleca peste el. Deodată, totul 
deveni foarte limpede. 

Lindsay zăcea pe pământ, sprijinit de un bolovan, iar între 
spatele său şi acesta se afla o pătură îndoită, care îl proteja de 
duritatea pietrei. Apoi o văzu pe Paco ghemuită lângă el, 
cercetându-l îndeaproape. 

— Lindsay, spuse ea încet, înţelegi ce spun? Bine. Acesta este 
doctorul Macek, un doctor adevărat... 

— Vrea să spună, interveni doctorul Macek pe un ton amuzat, 
că se presupune că îmi cunosc profesia pe care o practicam pe 
timp de pace. Vei avea nevoie de foarte multă odihnă... 

Era un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu păr închis la 
culoare, o mustață îngrijită, în stil militar, cu ochi aproape 
hipnotici. Ca şi ceilalţi bărbaţi pe care Lindsay îi putea vedea la 
lumina unui felinar care sâsâia aşezat pe pământ, Macek purta 
un amestec de haine ţărăneşti şi militare. In ciuda talmeş- 
balmeşului vestimentar, Macek încă mai păstra o înfăţişare 
curată care le lipsea compatrioţilor săi... 

— Încă un neamţ? Atunci o să-l executăm şi pe el... 

Vocea care vorbea sârbo-croata, pe care Lindsay nu o 
înţelegea, era puternică şi dominatoare. În spatele lui Macek 
stătea în picioare o siluetă ce părea gigantică în lumina lămpii, 


un gigant cu păr negru des, care ţinea în mâna dreaptă un 
pistol. 

Spre oroarea sa, Lindsay zări doi partizani care împingeau 
înainte o siluetă familiară lui, un prizonier care îşi păstra ţinuta 
dreaptă, în ciuda faptului că avea mâinile legate la spate şi 
părea epuizat. Maiorul Gustav Hartmann. Avea sânge pe 
frunte. Gestul uriaşului cu pistol fu elocvent 

— Pentru Dumnezeu, opriţi-l! Este maiorul Hartmann de la 
Abwehr, îi spuse el lui Paco. Mai avea încă suflu, în ciuda 
faptului că simţea că îşi va pierde cunoştinţa în orice moment. 
Îl pot convinge să ne ofere informaţii preţioase... 

— Heljec! Lasă-l în pace! Paco sări imediat în picioare şi îl 
privi pe conducătorul partizanilor, care se răsuci pentru a o 
privi în faţă. Vorbesc serios! continuă ea. Este de la Abwehr... 

— Este neamţ... 

— Heljec... În lumina lămpii apăru un bărbat scund, cu un 
chip rotund. Era Vlatko Jovanovici. Paco şi-a câştigat dreptul de 
a pleda pentru acest prizonier... 

— Eu conduc acest grup! Heljec îşi ridică din nou pistolul. Nu 
ai niciun drept. Nici Paco. Fu am toate drepturile... 

— Atunci vom rezolva această dispută în modul obişnuit... 

Vlatko scoase un cuţit, o armă curbată cu o lamă lungă. 
Lindsay se luptă să rămână conştient, uimit de curajul 
omuleţului. Paco se înfurie cumplit, păşind înainte până ce 
aproape îl călcă pe picioare pe uriaş, uitându-se în sus la el. 

— Un om contează! Eu am omorât foarte mulţi nemti azi... pe 
tine te interesează numai cum să câştigi faimă în faţa lui Tito. 
Cum de îndrăzneşti să spui că nu am niciun drept? Cine a 
condus un grup drept în mijlocul Celui de-al Treilea Reich 
pentru a-l salva pe englez? Cine a petrecut ceasuri întregi 
cinând cu un colonel SS în mijlocul Minchenului, pentru a face 
rost de hârtii de tranzit? 

Ea îi râse în faţă. Apoi se uită de jur împrejul grupului de 
partizani fascinaţi, care făcuseră un cerc să vadă rezultatul 
disputei. 

— Acesta este un bărbat foarte curajos care vă conduce... 
când se află pe pământul de acasă, continuă ea. Credeţi c-ar 
îndrăzni să-şi pună vreunul dintre picioarele astea prea mari în 
Germania? _ 

— Nu vorbesc nemţeşte... Incepu Heljec. 


— Nici eu, dar am fost în Germania. 

Milic, care venise cu trenul împreună cu Bora, vorbea calm 
încă, dar mustăţile îi tremurau. Ducea un pistol mitralieră, iar 
teava era îndreptată direct spre Heljec. 

— Vei vorbi mai respectuos cu Paco, continuă Milic. Abwehr- 
ul nu este la fel ca Gestapo-ul... aşa cum partizanii nu sunt la 
fel ca cetnicii. Vrei să te porţi ca un cetnic, Heljec? Eu nu voi 
permite aşa ceva. 

— Vrei să preiei conducerea grupului, Milic? 

— Numai dacă insişti să omori prizonieri care îl pot ajuta pe 
Tito să-şi elaboreze viitoarea strategie... 

În timpul acestui schimb de cuvinte tensionat, Hartmann 
rămăsese în picioare, cu mâinile încă legate şi o expresie goală. 
Il privi pe Lindsay, ca şi cum ar fi încercat să-i comunice un 
mesaj. 

Urmă o lungă tăcere după ce Milic făcuse declaraţia sa 
finală. Din strâmtoarea de dedesubt se auzeau oamenii care 
gemeau de durere lângă şinele de cale ferată. Mirosul de 
explozibil plutea în văzduh. Heljec îşi vâri pistolul înapoi în 
cingătoare. 

— Trebuie să ne mişcăm repede, hotări el, înainte de a ne 
ajunge trupele nemţeşti motorizate. Neamţul poate merge, aşa 
că poate veni cu noi. Tito ne va spune care este soarta lui. 
Faceţi o targă, să-l duceţi pe englez. Vocea îi deveni tăioasă. Ce 
naiba s-a întâmplat cu voi toţi? Am spus că trebuie s-o luăm din 
loc... 

Paco îi întoarse spatele fără un cuvânt şi îngenunche lângă 
Lindsay. li puse o mână grijulie pe umăr. 

— Doctorul spune că ai o contuzie. Vei fi dus pe targă. Nu! 
Niciun fel de împotrivire! Eşti o marfă prețioasă... un englez în 
schimbul multor puşti. Ăsta era aranjamentul... 

Lindsay deschise gura, pentru a vorbi, şi recăzu în hăul 
negru al inconştienţei. 


— A făcut febră glandulară. Vezi ambele părţi ale gâtului... 
umflăturile? şi temperatura... 

Lindsay fu uimit să audă glasul care vorbea engleza cu 
acuratețe, înşirând cuvintele extrem de grijuliu. Era un 
spectacol la care asistase deja, o piesă de teatru în care mai 
apăruse înainte... 


Deschise ochii şi văzu tulbure. Deasupra lui se aplecau două 
siluete. Un bărbat şi o femeie. Contururile deveniră ceva mai 
clare. Deodată, totul deveni limpede. Clipi. Fir-ar să fie! Ocupa 
aceeaşi poziţie, sprijinit de ceva, stând pe pământ, sub cerul 
liber. 

— Cum te simţi? întrebă Paco. 

— Ca naiba... ca naiba... Nu te îngrijora, mă voi simţi şi mai 
Tău... i 

— A, comentă doctorul Macek, simțul umorului... Imi plăceau 
foarte mult în engleză... nişte formulări foarte îndemânatice. 
Am dreptate? 

— Da, spuse Lindsay. Unde naiba suntem? Cât de departe de 
strâmtoarea aceea îngrozitoare? 

— La mulți kilometri depărtare, replică Paco. Asta era acum 
patru săptămâni. Ai avut... 

— Patru săptămâni! 

Lindsay se simţi deodată dezorientat şi alarmat. Oare 
înnebunise? Unde dispăruse timpul? Nu-şi mai putea aduce 
aminte nimic de la ambuscada asupra trenului şi de înfruntarea 
următoare dintre Paco şi Heljec. Heljec! îşi aducea aminte 
numele ticălosului. Asta îi aducea un pic de încredere. Paco îi 
luă mâna dreaptă în ale ei şi începu să vorbească cu glasul ei 
catifelat, încet... 

— Ai avut o contuzie. O bucată dintr-o grenadă te-a lovit în 
frunte. Bărbaţii au lucrat cu schimbul ca să te transporte pe o 
targă improvizată. Din când în când ai insistat că poţi să mergi 
şi singur... 

— Iar acum, spuse doctorul Macek vesel, pacientul meu, care 
aproape se vindecase după contuzie, a contractat febra 
glandulară. Aşa că ţi s-au umflat amigdalele şi trebuie să te 
odihneşti... 

— Pe naiba, nu mai vreau! 

Lindsay se luptă să se ridice în picioare, clătinându-se în 
timp ce privea în jur. Paco îi puse un baston în mână. ELîl 
apucă automat şi, spre surprinderea sa, îi era familiar. 

— Milic ţi l-a făcut, spuse ea. Ai parcurs o mare distanţă cu 
cele trei picioare ale tale. Acum trebuie să asculţi de doctorul 
Macek... În vocea ei apăru o oarecare tachinare... care a fost 
pregătit la colegiul St. Thomas, aşa că vei avea încredere în 
el... 


O panoramă mohorâtă şi dramatică i se înfăţişă înaintea 
ochilor, în timp ce şchiopăta printre stâncile abrupte. Se aflau 
sus, pe un mic platou înconjurat de rămăşiţele unei vechi 
fortărețe, atât de dărâmate, încât putea fi cu greu distinsă de 
adunătura de bolovani uriaşi deasupra cărora fusese odată 
ridicată. 

Era pe la jumătatea dimineţii, bănuia el, o zi limpede şi rece 
în care zimţii ca de fierăstrău ai munţilor din depărtare arătau 
ca şi cum ar fi fost tăiaţi din metal pe fundalul unui cer fără 
nor. O vreme minunată pentru pilotaj. 

Ceva îl deranja pe Lindsay, o stânjeneală care i se înfipse 
undeva în amintire. Paco şi Macek îl sprijiniseră de un bolovan, 
sub un pâlc de copaci mici. Alţi copaci acopereau platoul de 
dedesubtul fortăreței care îşi pierduse demult orice fel de 
acoperiş. Se pomeni îndreptându-se spre adăpostul dintre 
copaci, lăsându-i pe ceilalţi doi în urmă şi şchiopătând cu 
ajutorul bastonului într-un trap rapid spre fortăreaţa în care 
simţea instinctiv că se afla Heljec. 

— Aşteaptă-ne! strigă Paco. Doamne, se mişcă precum un cal 
de curse... 

Apoi Lindsay îl auzi din nou şi se opri brusc sub frunzişul des 
al unor copaci. Motorul înfundat al unui avion de vânătoare. Il 
auzea de când devenise din nou conştient, dar fusese distras de 
remarca lui Macek, de faptul că simţea că în general nu ştia 
unde se află. Ei îl prinseră din urmă, iar el îi avertiză. 

— Staţi ascunşi, să nu vă vadă avionul acela... 

— Este un Storch nemtesc, spuse Paco cu o răbdare uşor 
iritată. Am învăţat să trăiesc cu sunetul ăsta... 

— Dar te-ai învăţat să şi mori cu el? 


Violenţa întrebării, izbucnirea sa bruscă de energie, ca şi 
ritmul incredibil în care se deplasa în sus spre fortăreață, îi 
reduseră pe Paco şi pe Macek, temporar, la tăcere. Spre marea 
uşurare a lui Lindsay. Putea asculta, cu urechea formată a unui 
pilot. 

Stătea în picioare, cu capul înclinat într-o parte. Avionul 
zbura foarte încet. Aproape la cea mai mică viteză posibilă. 
Dacă s-ar fi deplasat mai încet, s-ar fi oprit motorul. Aşa cum 
credea, acesta descria un cerc în jurul perimetrului platoului. 

Punându-şi amândouă mâinile pe baston, pentru a-şi asigura 


echilibrul, se uită în sus prin frunziş, sucindu-şi gâtul ca să 
găsească vreun loc liber prin care să zărească avionul. Apoi îl 
văzu. Aparatul tremura din toate încheieturile. Capul pilotului, 
cu gâtul întins ca şi al lui, dar uitându-se în jos prin ochelari. 

— De ce te agiţi? întrebă Paco. Nemţii zboară mereu spre 
Iugoslavia. 

— Când tocmai mă trezeam, am auzit un avion exact ca 
acesta? 

— Da, a fost un avion... 

— Şi de câte ori a zburat un aparat nemţesc deasupra zonei 
ăsteia azi? Gândeşte-te, pentru numele lui Dumnezeu... 

— Bine, dar... Începu Paco să protesteze. 

— De şase ori, cred, interveni Macek. Acesta este al 
şaselea... 

— Şi este numai unsprezece dimineaţa... 

Lindsay se uită la ceas. 

— L-am tot întors pentru tine, spuse Paco printre dinţi. 

— De şase ori. Înţeleg... Avionul ăsta era atât de jos, încât 
ştia care îi era ţinta. Auzi cum se îndepărtează? 

— Ţi-am spus că... Începu Paco din nou. 

— Heljec trebuie prevenit că este iminent un bombardament, 
poate chiar lansarea unor paraşutişti. Trebuie să evacuăm 
imediat zona. Lindsay vorbea concis şi cu hotărâre. Câţi oameni 
aveţi acolo? 

— Treizeci... Întregul detaşament, replică Paco. Ascultă, 
Lindsay. Nu are niciun sens să provoci panică... 

— Nu! Tu să mă asculţi! Poate că Heljec este expert în a 
organiza ambuscade asupra trenurilor sau a omori nemți - 
inclusiv prizonieri, dacă poate - în a sacrifica binele civililor 
pentru mai marea glorie a comunismului. Dar mare parte dintre 
bieţii ticăloşi care au fost lăsaţi acolo, în strâmtoare, or să cam 
uite ce e acela paradisul comunist. Heljec poate fi expert în 
lucrurile astea, dar când, fir-ar să fie, vine vorba despre 
avioane, mai bine s-ar duce înapoi la şcoală. Cunosc semnele de 
avertizare. Am văzut o mulţime când mi-am târât picioarele pe 
la Dunkerque, după ce mi s-a prăbuşit avionul. Unde-i Heljec? 

— În interiorul fortăreței. 

Macek fu acela care îi spuse. Sunetul avionului de observaţie 
se pierduse, devenind ca cel al unei albine îndepărtate într-o zi 
de vară. Lindsay o apucă pe Paco de braţ, strânse bine bastonul 


în mână şi o împinse în sus pe panta spre intrarea în fort. În 
ciuda slăbiciunii sale fizice, primejdia îngrozitoare îi pompa 
adrenalina într-un ritm nebunesc. 

Se opri la vederea priveliştii din interiorul fortului. Heljec şi 
Jovanovici erau ghemuiţi deasupra unei hărţi desfăşurate peste 
o piatră mare. Pe pământ, lângă un zid dărâmat, zăcea 
Hartmann. O parte din maxilarul acestuia era învineţit de o 
lovitură recentă. Zâmbi ironic la vederea englezului 

Lindsay se adresă omului de la Abwehr în germană, fără a-l 
lua în seamă pe Hejlec, care se răsucise şi se uita la el. 

— Cum ai căpătat vânătaia asta, Hartmann? 

— Am încercat s-o previn pe bruta asta stupidă că a trecut 
pe-aici un avion de observaţie şi ceea ce urmează... 

— Ştiu. Lasă asta în seama mea. Se întoarse spre Paco, 
ignorându-l încă pe Heljec, care dădea semne de enervare 
crescândă. Îşi îndreptă bastonul spre sârb. Paco, ai spus odată 
că deseori este greu să-i lămureşti pe oameni de lucrurile cele 
mai simple... o remarcă pe care nu am apreciat-o îndeajuns în 
momentul acela. Acum, spune-i brutei acesteia stupide ce-i 
aşteaptă dacă nu dă alarma imediat şi nu evacuează zona. 
Spune-i că sunt pilot şi mă pricep la treburile aviaţiei. Spune-i 
că e cât pe ce să fie nimicit! 

Paco începu să vorbească repede. La un moment dat, bătu cu 
piciorul în pământ. Fiind nervos din cauza lipsei de timp, 
Lindsay se plimba în sus şi în jos sprijinit în baston. Jovanovici 
se alătură conversaţiei încinse. 

— Mai spune-mi o dată motivele tale, repede. Cu convingere. 
Heljec te va urmări. _ 

El repetă ce mai spusese. Unul. Doi. Trei. In sfârşit, se 
întoarse spre uriaş şi îşi ridică bastonul ca pe o armă. 

— Spune-i că, dacă nu acţionează repede, o să-i bag minţile 
în cap cu bastonul ăsta, strigă el cât de tare putu. 

Ea spuse numai câteva cuvinte, dar Jovanovici o întrerupse şi 
arătă spre întăritori, strângând harta în timp ce termină de 
vorbit. Heljec alergă spre ieşire şi dispăru din câmpul vizual. 

— Amenințarea ta c-o să-l ataci l-a convins. Vom evacua zona 
imediat... 

În timp ce ieşeau din fort, Lindsay fu uimit de apariţia bruscă 
a partizanilor de peste tot. Păreau să iasă din pământ, din 
ascunzători invizibile. El o urmă pe Paco până la marginea 


platoului, unde terenul cădea într-o serie de gropi abrupte. Ea 
se opri să îl ajute, dar el o îndepărtă. 

— Doar arată-mi drumul. O să ţin ritmul. Doamne, uite-l pe 
Bora. Diavolul are grijă de acoliţii lui. 

Coborârea era abruptă, iar Lindsay pe jumătate umbla, pe 
jumătate se împiedica în josul unor trepte naturale formate din 
ieşituri în stâncă în peretele muntelui. Reuşi să-şi menţină 
echilibrul, în timp ce Paco se uita în urmă, iar el îi făcea semn 
să continue, fiind sigur că nu mai aveau decât puţin timp să 
fugă de pe platou. 

Îşi aduse aminte de valiza sa. Mai sus, îl văzu pe Bora 
cărând-o, iar în spatele lui, pe Milic, care ducea o alta. Cea a lui 
Paco, presupuse el. În timp ce continua coborârea diabolică, îşi 
aduse aminte de Hartmann şi privi în urmă. Neamţul era la 
câţiva metri în spate, urmat de Milic care ducea un pistol- 
mitralieră. Atunci, urechile sale experimentate prinseră pentru 
prima dată sunetul îndepărtat al flotei de avioane ce sosea. 


Partizanii alunecau în jos de pe platou pe o serie de viroage 
şi defilee adânci. În unele dintre ele spumega apa pe timp de 
iarnă, după cum îşi dădu seama Lindsay, văzând pietricelele. 

Acum era suficient de aproape de strâmtoarea şerpuită spre 
care se îndreptau, pentru a vedea umbrele întunecate de pe 
panta din faţă - gurile unor peşteri. Acesta urma să fie refugiul 
şi adăpostul lor când începea bombardamentul. Dacă ajungeau 
acolo la timp. 

Paco se opri brusc atunci când Milic strigă la ea. Hartmann 
era foarte aproape în spatele lui Lindsay, care încă menținea 
ritmul nebunesc, împiedicându-se pe panta îngrozitoare, 
recăpătându-şi echilibrul iar şi iar, cu ajutorul bastonului. 

— Spune-i neamţului că, dacă încearcă să facă semne 
avioanelor, o să-l împuşe pe loc, avertizase Milic. 

— Pentru Dumnezeu, el este unul dintre cei care a încercat 
să-l avertizeze pe Heljec că sosesc avioanele. Tonul ei era 
muşcător. Întoarce-te la cizmăreala ta, dacă asta-i tot ce poţi 
face mai bun! şi taci din gură. Nu prea mai avem timp... 

Ea îi repetă lui Lindsay esenţa schimbului de cuvinte şi apoi, 
agilă ca o capră, îşi continuă drumul. Nu prea mai avem timp. 
Lindsay se gândi că avea dreptate. Aproape ajunseseră jos, dar 
zgomotul avioanelor ce veneau devenise deja un huruit 


ameninţător. 

Strâmtoarea era albia unui râu. Apa verde spumega şi sărea 
peste pietre, dar îi scăzuse nivelul din timpul iernii. 

Paco se opri, îl apucă pe Lindsay de braţ şi îl ajută să treacă 
din bolovan în bolovan. Era în mod confuz conştient că, la 
dreapta şi la stânga, partizanii fugeau şi dispăreau înăuntrul 
peşterilor. Se concentră să privească în jos, atent unde punea 
piciorul. Apoi ajunseră pe partea cealaltă. 

Incă ţinându-l de braţ, Paco îl împinse pe o pantă scurtă, 
presărată cu pietre care alunecau şi se loveau unele de altele. 
Apăru gura unei peşteri, înaltă de aproape doi metri şi 
jumătate, iar ea îl împinse repede înăuntru. Când păşiră în 
întuneric, simţiră cum scade brusc temperatura. 

Paco respira adânc, iar pieptul îi tresălta din cauza efortului. 
Văzu cum el o urmărea şi se uită în altă parte, în timp ce apăru 
Hartamnn, cu Milic care îi călca în mod literal pe urme. 

— Luaţi-l pe entuziastul ăsta din spatele meu, zise Hartmann 
sec şi se aşeză pe unul dintre bolovanii uriaşi care umpleau 
interiorul peşterii. 

Bunul simţ le spunea să se retragă departe, în adâncul 
peşterii. Curiozitatea - aceeaşi curiozitate care îi scosese pe 
londonezi pe străzi în 1940, uitându-se în sus, la bombardierele 
germane - îi aduse şi pe ei la gura peşterii, să vadă ce se 
întâmplă. Lindsay asistă imediat la un incendiu înfiorător. 

Un partizan aflat în strâmtoare se ghemui în spatele unui 
bolovan masiv şi îşi îndreptă puşca spre cer. Hejlec apăru în 
spatele lui, îşi scoase pistolul şi îl împuşcă mortal. Sârbul 
alunecă de-a lungul râului şi dispăru în interiorul altei peşteri. 

— Porc ucigaş! protestă Lindsay. 

— Heljec a dat ordine precise, spuse Paco liniştită. Nu 
trebuie să se tragă în avioane, pentru a ne deconspira poziţia. 

Ea tocmai terminase de vorbit, când Lindsay auzi un zgomot 
care îl făcu să se întoarcă în Franţa anilor 1940. Huruitul 
strident al motorului unui avion. Privi prudent afară. Un al 
doilea avion îl urmă pe primul deasupra platoului din vârf, unde 
se ridica semeaţă fortăreaţa dărâmată în care se află cartierul 
general al lui Heljec. 

Doar un punct negru aflat la înălţime, avionul se întoarse pe 
o parte şi plonjă vertical, cu o viteză amenințătoare. Un şir de 
bombe din primul aparat acoperi platoul. Urletul bombelor ce 


explodau reverberă în strâmtoarea de jos. O ploaie de frânturi 
de stâncă zbură în aer. Un zid al fortăreței se prăbuşi şi se 
răspândi în jos prin văioage, împrăştiindu-se în mii de 
fragmente. 

— Doamne! spuse Lindsay. Avioane Stukas... bombardiere în 
picaj. Dacă am fi fost acolo sus acum... 

Armada aeriană - cerul părea plin de avioane - bombardă 
sistematic platoul după un plan, de la un capăt la celălalt. Apoi 
comandantul de escadrilă schimbă tactica. 

— Au reperat peşterile! strigă Lindsay. Daţi-vă în spate... 

O siluetă ghemuită intră alergând în peştera lor. Era doctorul 
Macek. Îl privi pe Lindsay şi păru uimit. La îndemnul lui Paco, 
el li se alătură în adâncul peşterii, în spatele unui meterez de 
pietre. Un şir de bombe îşi lăsă încărcătura mortală de-a lungul 
strâmtorii, iar una explodă aproape de intrarea în peştera lor. 
Bucăţi de piatră cu margini ascuţite, ca nişte şrapnele, 
pătrunseră zburând în peşteră, lovindu-se de meterez. 

Ghemuit la pământ, cu Paco la dreapta şi Macek la stângă, 
Lindsay simţi cum începe să se resimtă după toate aceste 
eforturi. Mâinile şi picioarele îi tremurau nestăpânit. Macek 
puse o mână blândă pe fruntea lui Lindsay şi se încruntă spre 
Paco. 

— Bine, spuse printre dinţi Lindsay, care îi văzuse expresia şi 
nu avea încredere în doctori, ce este? 

— Te-a extenuat coborâşul de pe muntele acela. i-am spus 
că ai febră. Am mai spus şi că aveai nevoie de odihnă, multă 
odihnă... 

— Aşa că m-ar fi cărat ei jos, spuse Lindsay sarcastic. Crezi c- 
am fi reuşit să ajungem...? 

Ultima sa amintire fu aceea că, din spatele lui Macek, îl 
urmărea Hartmann din priviri... totul punctat de o întreagă 
salvă de bombe care umpleau strâmtoarea cu zgomotul lor 
infernal, în timp ce praful se ridica spre peşteră. Apoi, o, 
Doamne, căzu din nou în uitare. 


Capitolul 31 


Kursk! lulie 1943... 
Un oraş din Rusia, la sud de Moscova, de care auziseră foarte 


puţini oameni. Aici, în vara lui 1943, urma să fie decisă soarta 
Celui de-al Doilea Război Mondial. 

Aici, o gigantică zonă ocupată de ruşi, izbitor de 
asemănătoare cu un deget, pătrundea în frontul german. 
Armata Roşie umplea oraşul cu diviziile de elită, gata de atac. 

Această zonă era primejdios de aglomerată. Se aflau acolo 
uriaşele tancuri 1-34, ultimele tunuri ruseşti autopropulsate, 
infanteria cu cea mai mare experienţă în luptă, precum şi 
diviziile blindate. Nu mai puţin de un milion de soldaţi ruşi 
adunaţi în acest perimetru limitat aşteptau ordinul de înaintare. 
Iar Stalin ezita. 


La Vizuina Lupului, nu era nici urmă de ezitare. Fuhrerul se 
hotărâse, iar cel mai capabil comandant al său, feldmareşalul 
Von Kluge, sprijinea pe deplin planul acestuia: să atace primii, 
să taie baza degetului şi să închidă imensa capcană care, în 
câteva zile, va încercui un milion de ruşi. 

— Atunci, drumul către Moscova va fi deschis, continuă von 
Kluge la întâlnirea de la prânz a Fuhrerului de pe 1 iulie. Stalin 
nu va mai avea cu ce să ne taie calea. O dată ce cucerim 
Moscova, centrul sistemului de căi ferate bolşevic, Rusia va fi 
ştearsă de pe faţa pământului. 

— Vom lansa ofensiva pe 5 iulie, fu Hitler de acord. Apoi, de 
îndată ce Rusia va fi distrusă, vom transfera o sută douăzeci de 
divizii în Franţa şi Belgia. Orice încercare a anglo-americanilor 
de a debarca va sfârşi cu o catastrofă. Domnilor, Operațiunea 
Citadela a început. Am hotărât. 

Se uită în jurul mesei, la Martin Bormann, Keitel şi Jodl, care 
îşi dădură acordul prin înclinarea capului. Citadela era Kursk. 
O dată ce va cădea, porţile Moscovei le vor fi larg deschise. 

Hitler dizolvă adunarea şi îi spuse lui Bormann să-l 
însoţească la locuinţa sa. leşi afară din Lagebaracke, traversă 
incinta, şi intră în propria sa baracă simplă. O dată înăuntru, 
Fuhrerul îşi aruncă şapca pe o masă şi îi spuse împuternicitului 
său să închidă uşa, în timp ce se aşeză comod într-un fotoliu. 

— Bormann, acum trebuie să fii de acord că toţi mă acceptă 
pentru ceea ce sunt. Citadela este cea mai mare operaţiune pe 
care a lansat-o Germania de la începutul războiului. i 

— Mein Führer, începu Bormann, am doar o nelinişte. Incă 
nu avem veşti despre uciderea sau capturarea locotenent- 


colonelului de aviaţie Ian Lindsay. 

— Cui îi mai pasă de el? Cum m-ar putea afecta pe mine? 

Bormann observă că celălalt spusese pe mine, nu pe noi. De 
la schimbarea de identitate din luna martie anterioară, 
Bormann, care se aşteptase să îl manipuleze pe Heinz Kuby ca 
pe păpuşa unui ventriloc, se descoperise retrogradând din rolul 
său de sub Fuhrerul adevărat. Şi ştia că nu exista niciun singur 
lucru pe lumea aceasta pe care îl putea face în această privinţă, 
fără a se autodistruge. 

— Am studiat cu atenţie dosarul lui Lindsay, insistă Bormann. 
Demult, a fost actor, fiind obişnuit să studieze ticurile... şi a 
fost foarte aproape de dubioasa Christa Lundt. Înainte de a fugi 
împreună, am surprins-o cum vă urmărea cu atenţie. Cred că a 
detectat ceva în neregulă. 

— Deci, ce propui? exclamă Hitler cu nerăbdare. 

— Ca acel colonel SS, Jaeger, să fie trimis înapoi în Balcani, 
în speranţa că va da de urma lui Lindsay. 

— Jaeger va prelua comanda unităţii sale, pentru Citadelă, 
spuse Fuhrerul cu bruscheţe. Avem nevoie de fiecare om cu 
experienţă pe care putem pune mâna, pentru a ieşi din 
încurcătură. Atât timp cât spionul acela rus despre care 
susţinea Hartmann că se află aici nu trimite ruşilor detalii 
despre Citadelă. Totul depinde de elementul surpriză... 


În acea seară de 1 iulie, în Vizuina Lupului cea înconjurată 
de pini, atmosfera era încordată. Urma încă una dintre nopţile 
mohorâte, umede, iar totul atârna de Operaţiunea Citadela. 

Trei dintre oamenii de seamă trecură separat prin punctele 
de control. Niciunul dintre ei nu dorea compania vreunuia 
dintre colegii săi. Jodl îl considera pe Keitel un măgar pompos 
care fusese promovat deasupra nivelului capacităţii sale. 
Martin Bormann avea un atribut universal. Era detestat de 
oricine, cu excepţia Fuhrerului. Şi a câinelui lui Hitler, Blondi. 

Keitel considera că Jodl este un individ dubios, un om cu care 
nu puteai fi niciodată în termeni intimi. Cu siguranţă, un ofiţer 
pe care ar fi înţelept să îl ţii la distanţă. Şi astfel, cei trei 
oameni merseră fiecare pe drumul său, căutând o scurtă 
relaxare din claustrofobia de la Vizuina Lupului, înainte de 
conferinţa de la miezul nopţii. 

Era deja întuneric, la ora unsprezece şi un sfert, în climatul 


acesta nordic, când mâini  îndemânatice  deschiseră 
ascunzătoarea din grămada de buşteni ce ascundea puternicul 
emiţător din pădure. Mesajul bătut la lumina unei lanterne de 
buzunar era neobişnuit de lung. Operatorul puse buştenii la loc 
şi se întoarse la timp pentru a lua parte la conferinţa 
Fuhrerului. 


— Anna, sunt extenuat, exclamă Rudolf Roessler, închizând 
trapa din dulap care ascundea propriul său emiţător. Simt că e 
iminent să se petreacă ceva important. 

— Şi cum de ştii asta? întrebă Anna, înmânându-i o cană de 
cafea pe care soţul ei o bău cu lăcomie. 

— Am primit cel mai lung mesaj de la Ciocănitoare, în codul 
obişnuit. L-am retransmis imediat la Moscova. Bănuiesc că este 
ordinul de luptă al unei operaţiuni foarte importante... 

— Păi, ai făcut tot ce-ai putut, spuse Anna cu vioiciune, deci 
nu avem decât de aşteptat. 

Roessler se răsuci în scaunul său şi se uită fix la ea, cu un 
chip marcat de oboseală. 

— Din ce s-a întâmplat până acum, ştim că Stalin nu foloseşte 
în întregime informaţiile pe care le trimit. Oare va ajunge 
vreodată să aibă încredere în mine? 


— Kursk! Poate fi o capcană uriaşă, menită să ne distrugă... 

În întunericul micului birou de la Kremlin, în primele ore ale 
dimineţii, Stalin vorbea într-o atmosferă încordată. Doi alţi 
bărbaţi stăteau unul lângă celălalt, ascultând. Agresivul 
general Jukov. Şi mai  liniştitul, intelectualul mareşal 
Vasilievski, şeful personalului. 

Stalin ţinea în mână lungul mesaj al Ciocănitorii, pe care 
tocmai îl primise de la Lucy. Stalin nu mai primise niciodată de 
la această sursă un ordin de luptă al armatei germane atât de 
detaliat. Uriaşa cantitate de material pe care o adunase 
Wehrmacht-ul era înspăimântătoare. Dacă era adevărată. 
Generalissimul citi încet mesajul din nou, repetând cu voce tare 
câteva dintre detalii. 

— Tancuri Tiger şi Panzer... tunuri Ferdinand... Generalul 
Model va ataca dinspre nord... Generalul Hoth dinspre sud... 
Floarea generalilor germani.. O mare parte a diviziilor de elită. 
E o putere colosală. Dacă este adevărat, ne putem face 


propriile noastre dispozitive şi-i putem distruge. 

— Aş putea întreba, începu Vasilievski ca din întâmplare, 
care este reputaţia grupului acestuia de spionaj Lucy- 
Ciocănitoarea de până acum? 

— Informaţia s-a dovedit întotdeauna corectă. 

— Deci poate fi din nou corectă. La un moment dat, va trebui 
să ne luăm soarta în mână şi să mizăm totul pe faptul că Lucy 
are dreptate... 

— Jukov? 

Stalin, care stătea şi el în picioare în penumbra biroului său 
luminat doar de o veioză cu abajur, se uită dintr-o parte la 
general. Vasilievski oftă în sinea sa. Stalin îşi desfăşura vechile 
trucuri - îi împingea pe ceilalţi să exprime păreri care puteau fi 
folosite împotriva lor, în caz de catastrofă. 

Necazul era că Stalin nu se îndepărtase niciodată de originile 
sale georgiene. Neîncrezător şi perfid prin însăşi natura sa, el 
vedea trădarea pretutindeni, iar Lucy putea fi mâna lui Hitler, 
atrăgând Armata Roşie într-o capcană gigantică din care nu va 
mai putea ieşi niciodată. 

Jukov nu ezită. Singurul general capabil să îl contrazică pe 
Stalin în faţă vorbi cu vehemenţă. 

— Ciocănitoarea ne spune că ziua Z este 5 iulie... peste trei 
zile. Ne mai spune şi că ora H a atacului este cincisprezece... o 
oră foarte neobişnuită pentru lansarea unei ofensive germane, 
deci pare adevărat. Doresc să mă întorc imediat la Cartierul 
General pentru a da dispoziţii pe baza faptului că Ciocănitoarea 
spune adevărul. 

— Ţi-ai asuma întreaga responsabilitate a unei asemenea 
decizii? 

— Da, generalissime! 

— Trebuie să discutăm problema mai  îndreaproape. 
Pregătiţi-vă pentru o noapte lungă, replică Stalin. 


La ora două şi jumătate, în după-amiaza zilei de 5 iulie, 
vechea rană de la picior a colonelului Jaeger începu să-i joace 
feste. Cocoţat în turela unui enorm tanc Panzer, el tocmai 
comanda unei părţi a unei divizii din Armata a 4-a a generalului 
Model, care trebuia să dea o lovitură fulgerătoare la sud, la 
baza „degetului” rusesc, pentru a face joncţiunea cu Armata a 
9-a a generalului Hoth, ce înainta dinspre sud. Cele două 


armate urmau să amputeze degetul dintre ele, încercuind un 
milion de trupe inamice. 

Era o după-amiază fierbinte şi posomorâtă când Jaeger îşi 
verifică ceasul şi urmări nesfârşitele şiruri de tancuri pregătite 
pentru luptă. Rana de la picior îi dădea întotdeauna de furcă 
înainte de pornirea unei mari ofensive. Uitându-se spre tancul 
cel mai apropiat, îl văzu pe Schmidt ştergându-şi sudoarea de 
pe frunte. 

— Într-o jumătate de oră o să fie într-adevăr cald! strigă el, 
jovial. Păstrează-ţi sudoarea pentru atunci! 

Se auziră râsete de la turelele tancurilor din apropiere. 
Jaeger era un comandant care avea talentul de a risipi cu o 
glumă încordarea aproape de nesuportat. 

— Domnule colonel! strigă Schmidt ca răspuns. Porii 
dumneavoastră sunt diferiţi de ai noştri. Când va sosi timpul o 
să transpiraţi bere! 

Urmă un alt hohot de râs. Jaeger, nimic altceva decât un 
ofiţer ţeapăn de tip prusac, era întotdeauna gata să schimbe 
câteva vorbe de duh cu oamenii săi, indiferent de ce grad. La 
ora cincisprezece fix îi dădu şoferului ordinul prin microfonul 
ataşat la gât. 

— Înainte! şi să nu vă opriţi până nu vedeţi albul ochilor 
generalului Hoth! 

Monştrii imenşi începură să se rostogolească spre sud, pe 
şenilele lor masive. Se auzea zgomotul artileriei grele care 
deschidea un baraj de foc neîncetat. Stepele nesfârşite, 
obositoare ale Rusiei se desfăşurau înaintea lor, în timp ce 
tancul lui Jaeger mergea primul, în faţa marii armate pe şenile. 
Neluând în seamă exploziile minelor, care începuseră să 
deschidă cratere în pământul albit de soare, Jaeger îşi îndreptă 
tancul drept înainte. Spre sud, mereu spre sud, până când se 
vor uni cu Hoth, iar capcana se va închide în spatele Armatei 
Roşii izolate în interiorul uriaşei zone. 


În acea zi umedă de 5 iulie, feldmareşalul von Kluge avea sub 
comanda sa peste o jumătate de milion de soldaţi germani. Aici 
intrau şi câteva divizii Panzer echipate cu monstruoasele 
tancuri Tiger şi Panzer, nenumărate tunuri, toate sprijinite de 
infanteria motorizată. Era cea mai mare forţă aruncată 
vreodată împotriva unui singur obiectiv. Citadela. 


Ora H, la care se începea, trei după-amiaza, ar fi luat cu 
siguranţă prin surprindere duşmanul care era obişnuit cu 
atacurile din zori. Se anticipa că înainte ca Jukov să priceapă ce 
se întâmpla, se va trezi înconjurat. 

şi, pe deasupra, Armata a 2-a, care includea cinci divizii 
Panzer şi două de infanterie, ataca vârful „degetului”, ca 
diversiune ce urma să îndepărteze trupele sovietice de 
principala zonă de bătălie. 


Mai devreme decât se aştepta, colonelul Jaeger se surprinse 
uitându-se la două tancuri sovietice 1-34 care înaintau spre el, 
la aproximativ o sută de metri unul de celălalt. Reacţia unui 
comandant mediocru ar fi fost să încetinească, să aştepte până 
îl prindeau din urmă întăririle. Jaeger nu era un comandant 
mediocru. 

— Măriţi viteza! strigă el. 

Aşa cum prevăzuse, tunul uriaş ca un stup de telegraf, se 
mişcă pentru a-l ţinti. Mişcarea era prea înceată, deoarece 
ultima reacţie la care se aşteptau era ca Panzer-ul să continue 
acelaşi traseu cu o viteză mai mare: un traseu care va aduce în 
mod sigur tancul german între cele două T-34 sovietice, cu 
cincizeci de metri liberi în fiecare parte. 

Tunurile ruseşti începură să se mişte mai repede, pentru a-şi 
aduce în poziţie ţevile care să îl ţintească de aproape pe Jaeger. 
Colonelul se sincroniza cu grijă. Chiar înainte ca ţevile 
tunurilor să îşi fi încheiat mişcarea, vorbi din nou în microfon. 

— Păstraţi cursul. Şi daţi-mi tot ce puteţi. Inainte cu toată 
forţa! 

Tancul se rostogoli înainte, luând deodată viteza maximă. 
Tunurile de pe T-34 se mişcau puţin cam prea încet. Jaeger se 
afla la jumătatea distanţei dintre ele, când comandanții 
sovietici îşi dădură seama că nebunul acesta avea de gând să 
înainteze dincolo de ei. 

Ei ordonară tanchiştiior să poziţioneze ţevile la un unghi de 
nouăzeci de grade. Tunurile începură să se rotească. Jaeger 
continua să înainteze. Comandanții sovietici dădură simultan 
ordinul. 

— Foc! 

Cu o secundă înainte, Jaeger trecuse dincolo de ei. Tunurile 
celor două T-34 se aflau unul în faţa celuilalt. Proiectilele 


trecură unul pe lângă celălalt la jumătatea zborului şi 
explodară.  Uitându-se înapoi, Jaeger văzu cum ardeau 
tancurile, cu flăcări care ţâşneau din turele. Până acum nu 
trăsese nici măcar un singur foc. 

— Continuaţi să înaintați pe aceeaşi traiectorie... 

Mai devreme văzuse cum se apropiau cele două tancuri, unul 
în spatele celuilalt, înainte de a se despărţi pentru a evita să 
devină o singură ţintă. Jaeger putea vedea clar urmele şenilelor 
lor şi îşi conduse tancul pe acelaşi drum. 

Câmpuri de mine! Veşnica spaimă principală a comandanților 
de tancuri. Ţinându-se pe urma traseului celor două 1-34 
arzânde, Jaeger ştia că era la adăpost de ele. Înţelepciunea 
judecății sale fu confirmată un minut mai târziu, când auzi o 
serie de explozii. 

La stânga şi la dreapta sa, trei Panzer-e erau scoase din 
funcţiune sau distruse. Unuia dintre ele îi sărise şenila de pe 
şasiu şi acum stătea nemişcat pe câmpul de bătălie. Incă două 
ardeau acolo unde întâlniseră mine. Jaeger transmise celor 
rămaşi din escadronul său: 

— Luaţi-o pe urmele mele. Exact. Drum deschis printre 
câmpurile de mine. 

De îndată ce îşi transmise instrucţiunile către operatorul său, 
Jaeger începu să se îngrijoreze. În mod instinctiv, incidentul din 
care scăpaseră cu viaţă îi spunea că se întâmplase ceva ciudat. 
Câmpuri de mine... 


Într-o singură noapte, ruşii îngropaseră nu mai puţin de 
patruzeci de mii de mine - fiecare dintre ele în stare să 
dezmembreze un tanc Panzer sau Tiger. 

Îngropaseră aceste arme mortale în fiecare sector în care 
ştiau că vor veni diviziile Panzer. La primele ore ale dimineţii 
de 2 iulie, la Kremlin, Stalin se decisese, în sfârşit, să aibă 
încredere în mesajele Ciocănitorii. O dată ce le fusese dată 
lumina verde, generalii sovietici îşi reorganizaseră întregul 
sistem de apărare din vârful de atac al Kursk-ului, 
transformându-l în cea mai mare capcană militară mortală din 
istorie. 

Nemţii încă se băteau puternic. Avioane Stukas zburând la 
mică altitudine, echipate cu tunuri, alunecau peste câmpul de 
luptă, ştergând de pe faţa pământului un mare număr de 


tancuri T-34. Pe o mare suprafaţă aveau loc mari dueluri feroce 
între tancuri, dar Hitler pierduse elementul supriză. 

Nu este chiar atât de greu să câştigi o bătălie, dacă ştii 
dinainte exact care sunt planurile inamicului. Cei doi bărbaţi 
care au câştigat într-adevăr bătălia crucială de la Kursk au 
absentat de pe câmpul de bătălie. Ciocănitoarea se afla la 
Vizuina Lupului, în Prusia Orientală. Rudolf Roessler, bărbatul 
de vârstă mijlocie, îmbrăcat modest, era la Lucerna. 

Chiar şi aşa, ruşilor nu le fu deloc uşor. Lupta continuă de pe 
5 iulie până pe 22 iulie, în timp ce zona deveni un cavou. 
Pierderile de ambele părţi fură enorme. Personalul medical din 
partea germană descria spitalele de campanie ca pe nişte 
abatoare. 

În timpul lungilor zile şi nopţi, zgomotul fusese asurzitor, 
artileria continuă să arunce proiectile, tancurile să tragă, iar 
bombele să cadă. Pământul fu pângărit, transformat într-un 
pustiu presărat cu rămăşiţe sfărâmate de avioane, tancuri şi 
oameni. 

Colonelul Jaeger supravieţui holocaustului... şi îl salvă pe 
Schmidt. Două tancuri explodaseră sub colonel, şi se afla în 
turela celui de-al treilea, în mijlocul haosului şi confuziei 
ameţitoare, când îl văzu pe Schmidt sărind peste marginea 
turelei sale, lovit de glonţul unui trăgător de elită. 

— Opriţi! ordonă el. 

Coborând pe pământul răscolit, el începu să alerge, în timp 
ce tancul lui Schmidt dădu peste o mină şi explodă. O mare 
parte a şenilei ieşi în afară şi se lovi de pământ. Schmidt, întins 
pe burtă, se uită în sus. 

— Fugi de-aici, şefule! Or să vină medicii după mine... 

— Taci din gură şi stai liniştit! 

Jaeger îl ridică pe Schmidt în braţe şi îl duse la propriul său 
tanc. Ajunsese şi el acolo, când simţi o lovitură în picior. O 
ignoră, ridicându-l pe Schmidt, în timp ce operatorul de 
transmisiuni se întindea să-l prindă pe bărbatul rănit. 

— Domnule colonel, piciorul dumneavoastră! strigă 
operatorul, ca să se facă auzit pe deasupra tunetului ce 
amorţea până şi mintea, fără a se opri vreodată. 

— Du-l pe Schmidt înăuntru! Eu pot să mă urc şi singur. E un 
ordin... 

Sângele îi trecuse prin pantalon, acoperind partea de sus a 


piciorului care începea să doară. Se auzi un pocnet în caroseria 
tancului. Din nou blestematul acela de ţintaş de elită! 
Scrâşnind din dinţi, Jaeger se urcă rapid pe turelă, intră şi 
închise capacul. 


— Există un spion nenorocit la Vizuina Lupului, iar eu am de 
gând să-l descopăr pe ticălos când ajung acolo! 

O săptămână mai târziu, Jaeger vorbea cu Schmidt, care se 
afla în patul de spital de alături. Folosind numele Fihrerului, 
colonelul SS reuşise să obţină transportarea amândurora într- 
un spital din Munchen. Avea un scop anume, când alesese locul 
acesta pentru convalescenţă. 

— De ce sunteţi aşa sigur acum? îl întrebă Schmidt. 

— Kursk! 

— Da, am pierdut bătălia, dar asta nu-nseamnă că am pierdut 
războiul... 

— Vechiul meu prieten, spuse Jaeger grav, mă tem că exact 
asta înseamnă. La Kursk istoria avea să încline un talger sau 
altul al balanței... asta nu-i o expresie originală. Ar fi trebuit să 
învingem, dar bolşevicii ne cunoşteau deja ordinul de luptă. Mi- 
am impus punctul de vedere în faţa anturajului felămareşalului 
von Kluge. A fost de acord cu mine. Fuhrerul avea dreptate... 
există un spion sovietic la nivelul cel mai înalt, la Vizuina 
Lupului. 

— Ei bine, nu puteţi face nimic în această privinţă, observă 
Schmidt. 

Ocupau o rezervă mică pentru două persoane, amândoi în 
convalescenţă de pe urma rănilor. Jaeger fusese împuşcat în 
coapsa stângă, iar glonţul se înfipsese doar la câţiva centimetri 
de locul în care fusese împuşcat în timpul ultimelor stadii ale 
campaniei din Franţa în 1940. 

Doctorul sugerase ca el să fie trecut în rezervă pe motiv de 
invaliditate când se vindeca în întregime. Era extenuat de 
prestațiile sale în atât de multe campanii. Reacţia lui Jaeger 
aproape îl transformase pe doctor în pacient. Apucându-şi 
bastonul de lângă el, colonelul aruncase la o parte aşternuturile 
şi îşi pusese piciorul sănătos pe podea. 

— Poate eşti un doctor bun, dar eşti un psiholog al naibii de 
prost! urlase el. Am o treabă anume de făcut... şi, pe 
Dumnezeu, o s-o fac! 


Flutură ameninţător bastonul. Trăgându-şi din pat piciorul 
drept bandajat, se ridică, sprijinindu-se în baston, în timp ce 
şchiopăta ameninţător înainte. Doctorul se dădu înapoi înaintea 
lui, până când peretele îi opri retragerea. 

— Domnule colonel, ar trebui să fiţi în pat... 

— Ar trebui să fiu în Cazan, căutând o urmă a celui care m-a 
adus aici, care a lăsat atâtea mii de camarazi de-ai mei să zacă 
morţi printre muştele şi praful din Kursk. Am doar o 
instrucţiune pentru dumneata, doctore: pune-mă pe picioare 
cât mai repede posibil. 

— Pot face asta numai dacă vă odihniţi, dacă staţi în pat... 

Chipul doctorului îşi pierduse culoarea normală în faţa lui 
Jaeger, întruchipare a ferocităţii. Ţinându-se cu o mână de 
capătul patului lui Schmidt, Jaeger îşi ridică bastonul cu 
cealaltă, pentru a-şi sublinia porunca. 

— De acord, cu o condiţie. Ceva mai mult exerciţiu în fiecare 
zi, ca să pot fi eliberat cât mai devreme posibil. E război sau 
poate nu ştiai... 

— Aceeaşi rugăminte mi se aplică şi mie, interveni Schmidt. 
Va trebui să mă eliberaţi în aceeaşi zi cu domnul colonel... 

— E posibil, fu doctorul de acord cu precauţie. Rana dumitale 
de la piept se vindecă repede. Ai avut noroc că glonţul a trecut 
prin piept, fără a atinge niciunul dintre organele vitale... 

Se opri la mijlocul frazei, când o soră medicală, intră şi se 
uită în jur uimită. Nu era o femeie prea atrăgătoare, destul de 
arogantă, iar în prima zi a primirii sale acolo, Jaeger trebuise 
să-i vorbească sever. 

— Ţinem o conferinţă importantă, o informă el, cu chip 
impasibil. Niciun fel de întreruperi pentru tratament 
deocamdată. 

— Aveţi un vizitator, domnule colonel. Un domn Maisel. 
Spune că-l aşteptaţi. 

— Şi spune adevărul, aşa că introdu-l imediat, te rog... 

— E totul în regulă, domnule doctor? întrebă ea. 

— Nu se simte prea bine în dimineaţa aceasta, replică Jaeger 
în modul cel mai jovial. Poţi vedea că şi-a pierdut culoarea 
obişnuită. Îi prescriu odihnă, probabil şi o scurtă perioadă la 
pat. 


— Este adevărat că aţi dorit să mă vedeţi, domnule colonel? 


întrebă Willy Maisel. 

Funcţionarul de la Gestapo, cu faţa îngustă şi şuviţa de păr 
închis la culoare, era îmbrăcat într-un costum albastru bine 
croit, iar privirea-i şireată se mişca înainte şi înapoi între 
Jaeger şi Schmidt. Nu se referi la starea lor de sănătate. 

— Unde naiba este englezul acela, locotenent-colonelul de 
aviaţie Ian Lindsay, în acest moment? scrâşni Jaeger. 


Willy Maisel şedea pe un scaun tras aproape de patul 
colonelului, bând dintr-un lichid pe care cei de la spital îl 
numeau plini de optimism „cafea”. Jaeger scosese de la el 
motivul purtării sale distante de la început. Gruber. 

şeful Gestapoului, încă încartiruit la Viena, era înnebunit de 
un şuvoi constant de telefoane de la Martin Bormann din 
Vizuina Lupului. Fără să ţină seama de orarul obişnuit al unei 
persoane, aceste telefoane de la Reichsleiter îi cădeau pe cap la 
orice oră. Una dintre orele favorite era trei dimineaţa, iar 
Gruber se simţea ca unul dintre cei pe care-i aresta şi-i băga în 
celule în care somnul le era interzis în mod deliberat. 

— Este extenuant, explică Maisel. A înjurat ca un nebun când 
a auzit că vreţi să mă vedeţi. Era înspăimântat că aş putea să 
vă dau nişte informaţii... 

— De ce? 

Jaeger era intrigat. Se întâmpla ceva foarte ciudat. Maisel, 
care era un om perspicace, părea uşurat că se afla de partea 
comandantului Gestapoului şi recunoscător că vorbea cu cineva 
din lumea de afară. 

— Pentru că, presupun, Bormann îşi varsă tot veninul asupra 
lui, pregătindu-se să facă din el potenţialul său ţap ispăşitor... 

— 'Ţap ispăşitor pentru ce? 

— Incapacitatea tuturor de a-l depista pe englez, pe Lindsay. 
Uneori Bormann pare îngrozit de ideea că Lindsay poate ajunge 
la Londra. La fel şi Jodl, şi Keitel. Amândoi l-au sunat pe Gruber 
la ore diferite în privinţa aceluiaşi subiect, ceea ce eu cred că 
este ciudat. 

— Ai vreo idee de ce? întrebă Jaeger. 

— Cred că Fuhrerul vrea să-l vadă din nou pe Lindsay. După 
Kursk, bănuiesc. Se tot zvoneşte că Hitler vrea cu disperare să 
ajungă la o înţelegere cu Churchill. 

— Deci, cu cât sunt mai mulţi oameni pe urmele lui Lindsay, 


cu atât sunt mai mari şansele de a-l localiza? interveni Schmidt. 

Jaeger zâmbi pentru sine. În aparenta sa nevinovăție, 
Schmidt întinsese o capcană, iar Maisel se prinsese în ea. 
Drumul era acum pavat ca Jaeger şi Schmidt să se alăture celor 
care îl căutau pe fugar. 

— Da, presupun că se poate spune şi aşa, fu Maisel de acord. 

— Când şi unde a fost exact văzut ultima dată Lindsay? 

— Nicăieri, de fapt... din noaptea în care am vorbit cu 
dumneavoastră de la Maribor. Dar oamenii noştri din spionajul 
din Balcani raportează în continuare nişte zvonuri. Fata cea 
blondă şi Lindsay călătoresc cu un grup de partizani, probabil 
acelaşi care a atacat trenul înainte ca acesta să ajungă la 
Zagreb. Şi, la fel de ciudat, auzim că maiorul Hartmann de la 
Abwehr este în viaţă şi este cu ei. Totuşi, ştim că a fost în 
acelaşi tren... 

— Hartmann! Jaeger se ridică în capul oaselor, foarte drept. 
Ticălosul ăla inteligent a supravieţuit. Aveţi vreo descriere mai 
detaliată a fetei blonde? 

— Doar că are vreo douăzeci şi ceva de ani, este foarte 
atrăgătoare şi se zvoneşte că i se spune Paco. Evident, un nume 
de cod. De asemenea, are mare autoritate în faţa 
conducătorului grupului. Am mai auzit şi că o misiune militară 
aliată a aterizat cu un avion în Iugoslavia, venind probabil din 
Tunisia, se presupune. Nimic nu este prea clar în Balcani... 

După ce Willy Maisel părăsise rezervă, Jaeger fuse tăcut 
câtăva vreme. Obişnuit cu stările de spirit ale şefului său, 
Schmidt avu grijă să nu zică nimic. Apoi Jaeger păru să se 
hotărască. Aruncând la o parte aşternutul, se întinse după 
baston, se dădu uşor din pat şi începu plimbarea zilnică încoace 
şi încolo. 

— Englezii s-au luptat bine la Dunkerque. Ţi-aduci aminte de 
zidul pe care nu-l puteam străpunge, Schmidt? Fuhrerul are 
dreptate... ar trebui să ne aliem cu ei. N-ar fi trebuit niciodată. 
Să-l lase pe debilul ăla mintal gras, Goering, să bombardeze 
Londra. Dacă ruşii înving, ei vor ameninţa întreaga lume 
occidentală vreme de generaţii... 

— E o tragedie, îl aprobă Schmidt, dar ce putem face? 

— Lindsay este cheia. Dumneata şi cu mine trebuie să-l 
găsim. Va fi o cursă contra cronometru. Dacă nu acţionăm 
repede, misiunea aceea militară Aliată îl va scoate de acolo cu 


avionul. Poate o să-i facem mat, dacă se cunosc locurile pe 
unde se află misiunea. Asta-i prima noastră treabă... 

Vorbea pentru sine, gândind cu voce tare în timp ce se forţa 
să-şi ţină trupul drept, mergând încet prin rezervă şi 
descurcându-se cât putea mai mult fără baston. 

— Cum o să facem mat misiunea? întrebă Schmidt. 

— O să-l sun pe Bormann şi o să obţin sprijinul Fuhrerului. 
Apoi o să trimitem instrucţiuni comandantului Luftwaffe local, 
să concentreze toate avioanele pe care le are în zona în care 
operează misiunea Aliată. li bombardăm până se duc naibii, 
apoi îi fugărim, astfel încât Lindsay să nu poată lua legătura cu 
ei înainte de a ajunge noi acolo. 

— Nu înţeleg de ce este Lindsay cheia... 

— Am fost foarte izbit de inteligenţa lui. Uită-te cum a evadat 
de la Berghof cu Christa Lundt în camionul acela de spălătorie, 
cum nu a muşcat momeala cu Mercedes-ul pe care îl lăsasem 
pentru el în dimineaţa aceea. Chiar că ne-a dus de nas, 
diavolul. Cred că a aflat o mulţime de lucruri în timpul celor 
două săptămâni petrecute la Vizuina Lupului. Poate chiar a 
detectat identitatea spionului sovietic cu ajutorul lui Lundt. Şi, 
pe Dumnezeu, vreau să bag eu însumi un glonţ în el. 

— E cu bătaie lungă ce vrem noi să facem, reflectă Schmidt. 

— Toată viaţa mea am făcut asta... lucruri cu bătaie lungă... 


Capitolul 32 


Generalul de brigadă Fitzroy Maclean era probabil unul 
dintre personajele cele mai îndrăzneţe şi pitoreşti din Cel de-al 
Doilea Război Mondial, un bărbat pe care colonelul Jaeger l-ar 
fi apreciat, cu siguranţă. El sosi în Balcani în timp ce neamţul 
era în convalescenţă la spitalul din Munchen. 

Maclean sări literalmente în Cazan, cu o paraşută, aterizând 
noaptea în Bosnia cu restul echipei sale, ghidat de focurile 
aprinse de partizani. Scopul său era de a-l contacta pe Tito, 
ceea ce şi făcu, dar, la scurtă vreme după sosirea sa, se găsi 
hărțuit fără milă de către nemți. 

Era mitraliat din aer. Era bombardat. Grupul căruia i se 
alăturase trebuia să se mişte rapid şi constant, deseori scăpând 
la un milimetru de marile forţe motorizate germane. Trebui să-i 


mulţumească colonelului Jaeger pentru această primire 
încurajatoare. 


Aproape la o oră după ce Willy Maisel părăsea rezerva de 
spital, colonelul vorbea la telefon cu Martin Bormann, la 
Vizuina Lupului. Nu îşi căuta prea mult cuvintele. 

— Mă aştept să părăsesc spitalul în câteva săptămâni. Plec 
după comandorul de aviaţie Lindsay. 

— O idee excelentă, colonele, îl aprobă Bormann onctuos. Pot 
să vă promit sprijinul meu deplin şi fără rezerve, pentru a-l 
vâna pe englezul acesta, viu sau mort, toarse Reichsleiter-ul. O 
să vă trimit o împuternicire semnată... 

— Aş vrea să am numărul de telefon al comandantului 
Luftwaffe din Iugoslavia şi sprijinul dumneavoastră, ca să-i pot 
da ordine pentru a lua anumite măsuri... 

— Se va face imediat. 

Urmă o pauză la celălalt capăt al liniei telefonice, voci care 
vorbeau repede, apoi vorbi însuşi Fuhrerul. 

— Colonele Jaeger! Doresc să vii aici cu avionul, când vei 
dori, pentru a-ţi conferi o decorație pentru performanţele 
excepţionale în bătălia de la Kursk. Dacă generalii ar fi avut 
măcar jumătate din hotărârea şi curajul dumitale, am fi obţinut 
o victorie cutremurătoare. În privinţa lui Lindsay, el va trebui 
adus viu şi nevătămat. Rezultatul întregului război poate 
depinde de succesul dumitale în această sarcină pe care o pun 
personal pe umerii dumitale. 

— Voi face tot ce-mi va sta în putere, mein Fiihrer, replică 
Jaeger sec. 

Telefonul îi fu înmânat înapoi lui Bormann, care găsise deja 
numărul de care avea nevoie Jaeger şi promise să-l sune pe 
comandantul Luftwaffe. Măcar porcul acesta era eficient, 
recunoscu Jaeger pentru sine. 

Terminând conversaţia, Jaeger puse receptorul în furcă. 
Stând pe marginea patului, Schmidt aşteptă veştile pe care 
colonelul i le dădu cu un zâmbet cinic. 

— N-avem de ce să ne îngrijorăm... Bormann ne-a acordat 
sprijinul său deplin şi fără rezerve... 

— Cum ne putem preda Aliaților imediat? 

— Şi mie mi-a trecut prin cap acelaşi gând. De fapt, se 
întâmplă ceva foarte ciudat la Vizuina Lupului. Înainte de a veni 


Fuhrerul la telefon, am auzit voci care se certau şi sunt sigur că 
i-am recunoscut pe Keitel şi Jodl, ca şi pe Bormann. De ce sunt 
toţi aşa de interesaţi de Lindsay? 

— Vă gândiţi la spionul sovietic? 

— Da. Purtarea lui Jaeger deveni jovial-ironică, în timp ce se 
plimba şchiopătând prin rezervă. O, şi mai e o chestiune pe 
care ar fi interesant s-o auzi, Schmidt. Hitler vrea ca noi să îl 
aducem pe Lindsay, citez, viu şi nevătămat, încheiat citatul... 

— Din Balcani? Iisuse Hristoase! 

— Nu, ar putea fi mai uşor. Comandorul de aviaţie Lindsay 
este probabil musafir al partizanilor în acest moment sau poate 
chiar mort. Contez pe zvonurile acelea de care Maisel spunea 
că ar fi adevărate. Cred c-ar trebui să pun să îmi fie examinat 
capul... şi mă mai deranjează ceva... 

— Anume...? 

— Un alt zvon despre o anumită doamnă blondă cu o 
autoritate puternică într-un grup de partizani şi care seamănă 
remarcabil de mult cu fosta baroneasă Werther cu care speram 
odată să mă culc. Zâmbi perfid. Singurul pat în care m-a băgat 
blonda asta este cel al unui spital... 

— Mă tot întreb unde este Gustav Hartmann, speculă 
Schmidt. 

— Da, adevărat. Să-l găsim pe Hartmann şi îl vom găsi şi pe 
comandorul de aviaţie Lindsay. E greu să-l ucizi pe Hartmann... 


Timp de peste trei luni, fuseseră bombardaţi dintr-o 
ascunzătoare într-alta. Englezul şi neamţul stăteau unul lângă 
celălalt pe o ieşitură în stâncă ce forma un scaun natural pe 
culmea unui deal conic. Soarele îi privea în jos la prânz, dintr- 
un arzător cer albastru. La câţiva metri mai încolo, o fisură 
abruptă în stâncă alcătuia o tranşee îngustă în cazul în care - 
din nou în cazul în care - avioanele cu cruci de fier pe fuzelaj ar 
fi apărut de niciunde. Neamţul se săturase de eforturile 
războinice ale compatrioţilor săi aproape la fel de mult ca şi 
englezul. 

— Oare ce crezi că fac acum? murmură Hartmann. 

Dedesubtul lor, partizanii, sub comanda biciuitoare a lui 
Heljec, ridicau bolovani imenşi cu ajutorul pârghiilor de fier, 
înălţându-le până la marginea prăpastiei de deasupra firului de 
drum de jos. 


— O altă ambuscadă... pentru o altă coloană nemţească... 
pentru încă o altă zi de muncă în care se ucide, presupun. 

— Te aştepţi să ieşi viu de-aici? întrebă Hartmann, scoțând o 
punguţă de piele uzată, extrăgând tutun cu degetele din ea, 
punându-l în vatra pipei şi îndesând ceea ce rezultase cu un 
deget arătător cu pete maro. 

— Dar dumneata? şi cum naiba eşti mereu aprovizionat cu 
tutun? 

— Îl cumpăr de la partizanii care l-au luat, la rândul lor, de la 
soldaţii germani pe care i-au ucis. 

Văzu expresia lui Lindsay. Îşi aprinse pipa şi trase din ea 
vreme de câteva minute. Apoi vorbi din nou, pe un ton 
intenţionat degajat. 

— Prietene, aceştia sunt Balcanii. Cred că încă nu-ți dai 
seama unde ne aflăm. De secole, croații îi ucid pe sârbi. Şi 
viceversa. Bulgarii îi urăsc pe greci şi, din nou, viceversa. 
Hitler n-ar fi trebuit niciodată să se bage în partea asta a lumii. 
E un loc unde ucizi sau eşti ucis. Iar în privinţa primei dumitale 
întrebări, sper să supraviețuiesc. Fumatul pipei mă ajută să 
gândesc limpede. Ce ţi s-a părut straniu la Führer când ai fost 
la Vizuina Lupului? 

— L-am văzut la Berlin înainte de război. L-am interesat, 
deoarece aveam legături cu aristocrația britanică. Am fost şi 
actor pe vremuri, aşa că observ ticurile oamenilor, lucruri 
mărunte, care trec neobservate de ceilalţi. 

— Înţeleg. Te rog să continui 

— Când l-am întâlnit pe Hitler prima dată la Vizuina Lupului, 
arăta ca şi cum ar fi fost acelaşi, dar eu simţeam că nu era. 
Christa credea, de asemenea, că s-a întâmplat ceva ciudat când 
a fost plecat în călătoria aceea în Rusia. lar Bormann o 
urmărea mereu cu atenţie după întoarcerea lui Hitler... 

— Ce anume încerci să spui, de fapt? insistă Hartmann cu 
blândeţe. 

— Pur şi simplu că a avut loc o schimbare... 

— Adică spui că, de fapt, Hitler care s-a întors cu întârziere 
de la Smolensk nu era acelaşi cu cel care a plecat într-acolo? 

Problema era pusă deschis. Lindsay făcu un gest neajutorat 
cu mâinile. 

— Spun că l-au înlocuit cu un substitut... 


Hartmann îi luase englezului un fel de interogatoriu, căutând 
o fisură în teoria acestuia. Lindsay considera că experienţa era 
binevenită, deoarece testa validitatea unui eveniment pe care 
el însuşi îl pusese sub semnul întrebării de nenumărate ori. li 
povesti omului de la Abwehr despre scena de coşmar la care 
fusese martor când ajunsese la Berghof. 

— În vremea aceea adevăratul Fiihrer vizita frontul de est, 
comentă Hartmann. 

— Ti-am spus datele... 

— Dar cum rămâne cu Eva Braun? Pe ea n-ar fi putut-o păcăli 
niciodată... 

— Nu cred c-a fost nevoie, explică Lindsay. Mai târziu, am 
prins o secvenţă a acestui om care îşi ţinea braţul în jurul taliei 
ei, în timp ce intrau în dormitorul în care locuieşte ea la 
Berghof... 

— Era încurcată cu dublura? Da, asta i-ar sta în caracter, 
spuse Hartmann. Este atrăgătoare, dar mărginită şi frivolă. 

— Şi, desigur, toată poziția ei se sprijinea pe existența 
Führerului. Dacă dispărea el din scenă... 

— La revedere, Eva Braun. Nu e prea populară, mai ales 
printre nevestele naziştilor de frunte. Hartmann începea să fie 
convins. Asta ar mai explica ceva, sugeră el. 

— Ce anume? 

Hartmann se sprijini cu spatele de stâncă. Trăgând din pipă, 
se uită în jur, ca să se asigure că nu se află niciun partizan prin 
preajmă. 

— Înfrângerea de la Kursk. Hitler încă mai controlează 
strategia militară. A dovedit că este un geniu în primii ani ai 
războiului. La atacul asupra Poloniei, generalii erau nervoşi. 
Hitler a fost forţa conducătoare. Campania năucitoare de 
cucerire a Danemarcei şi Norvegiei Din nou, a fost decizia lui 
Hitler să lanseze atacul sub comanda lui Falkenhorst... şi din 
nou generalii au tremurat prezicând un dezastru! Franţa în 
1940 - Hitler a sprijinit planul îndrăzneţ elaborat de Manstein 
şi l-a pus la conducere pe Guderian. Personalul militar aproape 
că a făcut o depresiune nervoasă. Va fi o catastrofă! în schimb, 
a fost o victorie deplină... 

— A greşit la Stalingrad, îi aminti Lindsay. 

— Un mit! Jodl mi-a spus că Hitler era sigur că Stalin comasa 
armate în spatele Donului, dar contraspionajul nostru, grupul 


Gehlen, a insistat ca orice atac să se desfăşoare la Smolensk, la 
sute de kilometri depărtare, spre nord. Generalul a fost de 
acord. Imediat Hitler a fost de acord şi i-a lăsat să înainteze. 
Dar cum îţi explici faptul că dublura aflată acum la Vizuina 
Lupului este în stare să se descurce cu mersul războiului? 
întrebă Hartmann. 

— Când am fost adus înapoi cu trenul la Berghof pentru a 
doua oară, mi-a fost încredinţată aceeaşi cameră în care îl 
urmărisem mai devreme pe omul cu oglinzile. Curăţaseră locul, 
dar le scăpase un sertar de jos, dintr-un şifonier. Înăuntrul 
acestuia am găsit o întreagă colecţie de opere militare - 
Clausewitz, von Moltke şi alţii... 

— Sunt chiar cărţile despre care ştiu că le-a studiat Fuhrerul, 
confirmă Hartmann. Acest nou Hitler probabil că şi-a studiat 
rolul sub toate aspectele, poate chiar vreme de ani de zile. 
Evident că asta cuprindea şi manualele militare pe care le-a 
citit adevăratul Hitler. Dar îi lipseşte intuiţia predecesorului 
său - iar războiul îi este dăruit lui Stalin pe o tavă de argint... 

— Deci crezi că am dreptate? 

— Da... şi dintr-un alt motiv. Hitler nu-şi mai foloseşte vechile 
sale puteri de a ţine discursuri în public - talentul care l-a 
ridicat la cele mai mari înălţimi. O omisiune ciudată până îţi dai 
seama că asta e o îndeletnicire pe care pseudo-Fuhrerul n-ar 
îndrăzni s-o adopte, deoarece ar da greş. Asta-i cheia. Uite că 
vine Paco... 


— Vreţi să vedeţi cât de hotărâți suntem să ne luptăm cu 
nemţii? întrebă Paco. Veniţi cu mine, amândoi... 

Îi conduse de pe stâncă pe panta dealului, spre locul în care 
partizanii tocmai terminau construirea meterezului de bolovani 
de la marginea prăpastiei. 

— Nu este ideea mea, le spuse ea. Heljec a insistat asupra 
acestei... demonstraţii... 

— Demonstraţie? întrebă Lindsay. 

— A voinţei partizanilor de a lupta. M-am certat cu el, dar a 
insitat. Deci veţi vedea... 

Heljec stătea cu un grup de oameni ai săi în spatele 
bolovanilor, iar brâul său era împodobit cu grenade care 
atârnau de o curea, o metodă obişnuită a partizanilor pe care 
Lindsay o găsea foarte periculoasă. Erau cu toţii acolo. Milic cel 


amabil, cu faţa rotundă, care îi zâmbea lui Lindsay. Mohorâtul 
Bora, care întoarse privirea când se apropiară cei trei. Doctorul 
Macek, a cărui expresie era oricum, numai fericită nu, iar 
Lindsay se întrebă de ce. Locţiitorul lui Heljec, Vlatko 
Jovanovici care făcu un gest de resemnare spre Paco, pe la 
spatele lui Heljec. Ce naiba se întâmplă? 

Doar Heljec părea încântat. Îi împinse înainte şi îi aşeză între 
doi bolovani uriaşi de unde puteau privi în josul prăpastiei 
verticale, în abis. Îşi puse chiar un braţ în jurul umerilor 
englezului şi îi spuse ceva lui Paco. 

— Vrea să priviţi drumul, traduse Paco. Se apropie, adăugă 
ea. 
În depărtare, un şir de siluete micuţe mărşăluia constant de- 
a lungul firului şerpuitor al unui drum. Pe măsură ce se apropia 
coloana, începând să treacă pe sub ei, Heljec îi înmână lui 
Lindsay un binoclu şi vorbi din nou. Lui Hartmann i se dădu 
propriul său binoclu. 

— Vrea să studiezi coloana, spuse Paco scurt. 

Mirat, Lindsay îşi focaliză binoclul. Prin lentilele gemene, fu 
uimit să vadă că întreaga coloană era alcătuită din femei, 
aproximativ între douăzeci şi patruzeci de ani, înarmate cu 
orice armă imaginabilă. 

La brâurile lor atârnau inevitabilele grenade, ca nişte 
podoabe hidoase. După curelele lor erau vârâte pistoale. 

Cuţite în teci de piele se aflau de-o parte şi de alta. Multe 
cărau puşti, iar câteva, pistoale-mitralieră. 

Purtau şapca partizanilor, cu o pată roşie despre care 
Lindsay presupunea că era steaua comunistă în cinci colţuri. 
Exista ceva straniu la coloana aceea nesfârşită care mărşăluia 
înainte, fără remuşcări. Nici măcar o singură femeie nu ridică 
privirea spre zidul de stâncă abrupt ce se ridica deasupra lor, 
deşi Lindsay era sigur că ştiau că le urmăreşte un grup de 
compatrioți. 

— Cine sunt? întrebă el, lăsându-şi în jos binoclul. 

— Brigada Amazoanelor, răspunse Paco fără nicio intonaţie. 

Heljec începu să vorbească aprins, iar Paco se întoarse să-l 
înfrunte, cu ochii arzând, răspunzându-i cu o voce şi o purtare 
reci ca gheaţa. Expresia lui Heljec deveni urâtă în timp ce Paco 
îşi clătina capul. El îşi ridică pistolul şi îl îndreptă spre Lindsay. 
Pentru a înţelege şi Hartmann, Paco vorbi în germană, 


întorcându-i spatele conducătorului partizanilor. 

— Heljec doreşte să vă spun amândurora următoarele. 
Brigada Amazoanelor este alcătuită din supraviețuitorii unui 
mic oraş care a fost atacat de o companie germană. Toți 
bărbaţii lor au fost omorâţi în luptă. Ele au alcătuit aşa-numita 
Brigadă a Amazoanelor, pregătită de partizani, şi au pornit să 
vâneze compania care le-a atacat oraşul. Cred că înţelegeţi 
amândoi că vă spun această poveste numai la îndemnul lui 
Heljec? 

— Continuă, sugeră Lindsay. 

— Au crezut că i-au găsit pe nemţii pe care îi căutau prinşi în 
capcana unui defileu. Nemţii erau înconjurați, nu mai 
mâncaseră de zile întregi şi erau epuizați. S-au predat... 

— Continuă, zise Lindsay liniştit. 

— După ce nemţii s-au predat, femeile de acolo de jos l-au 
castrat pe fiecare cu cuţitele lor. O să vă spun eu partea 
următoare, pe care Heljec nu o ştie. Găsiseră altă companie de 
nemti. Oamenii erau nevinovaţi. Acum Heljec face paradă cu 
toate femeile astea pentru a vă arăta cum tot poporul său, 
femeile ca şi bărbaţii, luptă împotriva duşmanului. Uneori îmi 
doresc să nu mă fi alăturat niciodată oamenilor ăstora. 

Expresia chipului lui Hartmann era întunecată. Heljec îşi 
ridică pistolul şi îi lipi ţeava de frunte. Li spuse ceva lui Paco. 

— Vrea să te uiţi din nou prin binoclu la femeile acelea, îi 
spuse Paco. Spune că, dacă nu faci aşa, va apăsa pe trăgaci. 

— Spune-i porcului ăstuia ucigaş s-o facă... 

Hartmann aruncă binoclul la picioarele conducătorului 
partizanilor şi îşi încrucişă braţele. Lindsay văzu cum Heljec 
apăsa uşor pe trăgaci. Paco izbucni într-un şuvoi de sârbo- 
croată. Englezul n-o văzuse niciodată arătând aşa 
dispreţuitoare. Heljec apăsă pe trăgaci. 

Urmă un declic. 

Nu era niciun glonţ pe ţeavă. Hartmann rămase foarte 
liniştit. Chipul îi era lipsit de orice urmă de sânge. Heljec luă 
arma şi vorbi din nou. 

— Spune că eşti un om foarte curajos, traduse Paco. 

— Spune-i că nu-i pot întoarce complimentul, replică 
Hartmann. 

Neamţul îşi băgă ambele mâini în buzunarele hainei şi se 
îndepărtă. Paco şi Lindsay îl urmară sus pe deal, la stâncile 


unde stătuseră mai devreme. Hartmann se aşeză şi îl privi pe 
Lindsay. 

— Ştii de ce mi-am ascuns mânile? Tremurau nestăpânit. Era 
să mă fac de râs acolo... 

— Trebuie să fugim dintre ticăloşii ăştia cât de repede 
putem, spuse Lindsay furios. 

Incidentul cu Heljec părea să fi făurit o punte între neamţ şi 
englez. Iar Paco nu făcu nicio încercare de a obiecta la ceea ce 
tocmai se spusese. Evadare... 


Capitolul 33 


Îl aduseră pe sergentul Len Reader în tabăra de partizani 
după ce întunericul se lăsă ca o mantie neagră. Ar fi mai 
aproape de adevăr să spunem că sergentul Reader îi adusese 
pe cei trei partizani care îl găsiseră, conduşi de Milic. 

Imbrăcat în uniforma de sergent al armatei britanice, Reader 
mergea în faţa grupului ca şi cum el era conducătorul. În vârstă 
de douăzeci şi şapte de ani, înalt cam de un metru şi şaptezeci, 
el avea un nas coroiat, ochi iscoditori, era bine bărbierit şi 
degaja un aer de încredere în sine. 

— Cine este responsabil de gloata asta nenorocită? întrebă 
el. 

— Sunteţi englez! 

Lindsay se ridică, ţinând în mână castronul de mâncare pe 
care o consuma fără prea mare entuziasm, stupefiat de apariţia 
noului sosit. Reader nu arătă o surpriză asemănătoare. I se 
adresă compatriotului său, ca şi cum a-l întâlni era cel mai 
natural lucru din lume. 

— Născut şi educat la Londra. Sergentul Len Reader, Corpul 
Regal de Transmisiuni. Sudor de meserie, aşa că au spus că e 
natural să mă facă operator de transmisiuni. O, sunt destul de 
nesupus, de asemenea. Se întâmplă cumva să fiţi comandorul 
de aviaţie Lindsay? 

— Da. 

— Să trăiţi! Reader schiţă cel mai impresionant salut pe care 
îl văzuse. Înţelege engleza vreunul dintre aiuriţii ăştia care stau 
jurul nostru? 

— Numai o fată blondă numită Paco, dar ea e altundeva 


acum... 

— Deci pot vorbi şi numai dumneavoastră puteţi înţelege... 

Reader ţinea o puşcă automată într-o mână, iar Lindsay 
începea să înţeleagă cum reuşise să rămână în posesia ei. De 
cingătoarea sa atârnau buzunare pentru muniţie care păreau să 
fi fost îndesate până la refuz. O raniţă îi completa 
echipamentul. 

— Da, sergent. lar acesta ar fi un bun moment pentru a 
discuta... 

— Trebuia să mă alătur generalului de brigadă... Fitzroy 
Maclean, aşa îl cheamă - care a sărit cu primul grup din avion. 
Eu eram cu echipa din cel de-al doilea. Am sărit bine, apoi 
nenorocita aia de paraşută s-a îndepărtat de restul lor. Aşa că 
m-am aflat pe cont propriu. Amuzant, dar containerul meu cu 
emițătorul a aterizat brusc şi aproape că mi-a scos creierii. 

— Acest general de brigadă Maclean... Îmi poţi spune ce face 
prin părţile astea ale lumii? 

— Să presupunem că vă pot spune dumneavoastră... 
deoarece o parte din sarcină era să vă ducem înapoi de unde 
aţi venit... Reader îşi cobori vocea. În Tunisia. Principala treabă 
a lui Maclean este să-l contacteze pe şeful partizanilor de aici, 
dar mai bine să nu-i pomenim numele, cu toţi ochii ăştia curioşi 
de pe-aici. Deci m-am trezit rătăcind pe-aici vreme de zile, 
urmărindu-i pe friţi şi pe unii dintre localnici care par să se 
înţeleagă bine cu inamicul. O treabă drăguță, dacă mă 
întrebaţi... 

— Cetnici, murmură Lindsay, localnici care colaborează cu 
cine nu trebuie... 

— Am fost preveniţi în privinţa lor. Am avut o conferinţă - 
aprecierea situaţiei, aşa cum o numesc ăia cu nasul pe sus de la 
spionaj. Sloveni, croaţi, sârbi şi Dumnezeu mai ştie ce au pe- 
aici. Locul ăsta e o adevărată amestecătură. Cei care m-au găsit 
n-au pus mâna pe emiţător, adăugă Reader cu o oarecare 
uşurare. 

— Ce s-a întâmplat cu el? Asta poate fi vital... 

— L-am îngropat, ce să fac? Chiar înainte să ajungă la el. Vă 
pot duce acolo chiar acum, nu e nici la o jumătate de kilometru 
distanţă. Mai bine ne-am ţine gura în privinţa asta, nu-i aşa? 

— Da, sergent, chiar ar trebui să-mi ţin gura. S-ar putea să te 
rog să trimiţi un mesaj acasă când vom putea. Cum ai reuşit să 


păstrezi puşca aceea? Mă aşteptam ca Milic să ţi-o confişte pe 
loc. 

— Dacă vorbiţi despre grăsanul ăla, nici n-a încercat. Nu 
puteam înţelege nimic din ce-ndruga, dar m-am asigurat că mă- 
nţelege el pe mine. 

— Şi cum ai reuşit, sergent? 

— Am îndreptat gura puştii spre burta lui, am armat puşca şi 
i-am spus că, dacă nu-şi ţine mâinile alea blestemate deoparte, 
o să capete jumătate de magazie la micul dejun... 

— Şi îmi închipui că, fără a înţelege boabă de engleză, Milic a 
priceput mesajul? 

— Sigur că da! Sergentul Reader se uită în jur, la chipurile 
care îi priveau fix. Ciudată adunătură, nu-i aşa? Niciun fel de 
disciplină. Aş putea să-i aduc în formă cât ai zice peşte... 

— Cred că ai face-o, sergent. Lindsay îşi cobori vocea. Vreau 
să-ţi aduc aminte de ceva, în caz că mi se întâmplă ceva. În 
buzunarul drept de la haină mea se află un carneţel negru legat 
în piele pe care l-am şterpelit de la Berghof. L-am folosit ca pe 
un jurnal, am notat tot ce-am observat de când am aterizat în 
Germania. Inclusiv identitatea celui care cred că e spionul 
sovietic de la cartierul general al lui Hitler. Carnetul acesta 
trebuie să ajungă la colonelul Browne, în Ryder Street, 
Londra... 

— N-o să vi se-ntâmple nimic cât timp sunt eu aici, spuse 
Reader vesel, aşa c-o să-l înmânaţi personal. 

— Dar dacă se întâmplă, insistă Lindsay, ia-l dumneata şi ai 
grijă să ajungă la Londra. 

— Domnule comandor, sugeră Reader, haideţi să ne 
îndepărtăm încet de-aici şi să discutăm un pic... 


Capitolul 34 


Lindsay şi Reader se urcară pe o stâncă izolată, iar sergentul 
se uită în jur pe vârful dealului înainte de a pune o întrebare şi 
de a-l şoca pe însoţitorul său. 

— Ai vreo hârtie de identitate care să dovedească cine eşti, 
camarade? lar puşca asta nu e îndreptată spre stomacul tău 
doar pentru a mă distra şi eu un pic. 

— Ce naiba... 


— Ne putem descurca şi fără indignarea asta, domnule 
comandor... Îl întrerupse Reader cu o voce în care se simţea o 
ameninţare calmă. Am fost în fundăturile astea destul de mult 
timp ca să n-am încredere nici în propria mea bunică, dacă nu 
are hârtii. Dumneata ai? 

— Poftim, spuse Lindsay obosit, scoţându-şi livretul militar 
de la RAF. De obicei, nu abuzez de grad, dar... 

— Atunci n-o face nici acum. Cel care are puşca întrece în 
grad pe toţi ceilalţi. Asta-i alt lucru pe care l-am învăţat acolo, 
în Grecia. Aceeaşi situaţie a naibii Numai că acolo îşi spun şi 
ELAS. Unii-s comuniştii, iar ceilalţi monarhişti, şi de ambele 
părţi sunt mai preocupaţi să-şi taie unii altora gâtul decât să se 
bată cu friţii. Balcanii sunt în întregime aceeaşi casă de 
nebuni.. 

În timp ce continua să vorbească, Reader examina cu mare 
grijă hârtiile de identitate ale lui Lindsay, încercând până şi 
grosimea lor şi pipăind materialul cu degetul mare şi cel 
arătător. 

— Verifici dacă nu-s false? întrebă Lindsay sarcastic. 

Replica lui Reader îl ului din nou şi îl cercetă pe sergentul 
care părea flegmatic în exterior, ca şi cum nu-l mai văzuse 
niciodată înainte. 

— Exact asta verific. Băieţii de la Gestapo au o întreagă 
aparatură de tipărit la numărul 9, pe Prinz Albrechtstrasse, 
Berlin. Muncesc ca nişte castori, zi şi noapte, fabricând hârtii 
false. Unele dintre ele sunt ca să-şi infiltreze propriii oameni în 
reţeaua de evadare clandestină pentru aviatorii de la RAF, prin 
Bruxelles până la graniţa spaniolă. Ştii ceva, bătrâne? Ai trecut 
testul. Norocul tău. Dacă nu l-ai fi trecut, aş fi fost obligat să 
bag un glonţ în tine după căderea nopţii... 

Lindsay îşi repuse hârtiile de identitate în buzunar, încerca 
să se adapteze schimbării radicale de accent în vocea lui 
Reader din ultimele patru fraze ale acestuia. In contrast cu 
accentul cockney de mai devreme, ele fuseseră rostite de un 
om cu o educaţie înaltă. 

— Şi, din întâmplare, continuă Reader cu un zâmbet glacial, 
nu sunt depăşit aşa de mult în grad de dumneata. Sunt maior... 
În Serviciul Secret al armatei... 

— Ştiam eu că e ceva dubios cu dumneata, replică Lindsay 
liniştit. Scuză-mă, dar spectacolul dumitale a fost un pic 


deplasat. Eu am fost actor de profesie acum vreun mileniu... 

— Credeam că am fost destul de bun... Reader părea uşor 
descumpănit. Unde am greşit? 

— Obişnuitele greşeli pe care ţi le impun cei de la RADA. 
Exagerarea gesturilor, accentului şi aşa mai departe. Secretul 
este economia - a obţine maximum de efect cu minimum de 
efort. Arta de a nu face nimic te poate duce departe... 

— Scopul mascaradei acesteia era să-i păcălesc pe cei din 
bandă. Ceea ce am reuşit. Ce adunătură îngrozitoare sunt! 
Arată ca nişte măcelari, cu siguranţă. Cel puţin, unii dintre ei. 
Ar fi fost pierduţi fără războiul ăsta... 

— Trebuie să ne amintim că acesta este leagănul războiului 
pe parcursul celei mai mari părţi a istoriei. De ce rolul de 
acoperire? Maior! 

Plecaseră de pe stâncă şi se plimbau încet pe culmea 
dealului. Milic şi oamenii săi îi urmăreau nesiguri de la 
distanţă. Un fum ca cel al unui gaz otrăvitor se ridică de pe o 
pantă din apropiere şi aduse o miasmă de carne arsă. Reader 
îşi încreţi nasul lung, curios. 

— Toţi Balcanii ăştia put. Literalmente. Rolul meu de 
acoperire? Destul de mult din situaţia de aici a ajuns la Londra, 
ca să ne putem face o idee de ansamblu. Nimeni nu are 
încredere în nimeni. Străinii - noii sosiți - sunt automat 
suspecți. E ca într-unul din satele noastre englezeşti. Dacă stai 
douăzeci de ani în locul acela, poate îţi vor acorda încredere. 
Doar poate! Îţi poţi imagina reacţia lui Tito dacă auzea că a 
sosit aici Serviciul Secret al armatei? Din câte-am spicuit, el 
este cel mai nevropat dintre toţi... 

Lui Lindsay îi plăcea, oarecum, am spicuit. Reader nu-şi 
putea ţine mâinile liniştite în timp ce mergeau. Degetele i se 
plimbau în sus şi în jos pe ţeava puştii, ca şi cum de-abia 
aştepta s-o folosească. Probabil că îi lipsea umbrela sa Dunhill 
strâns înfăşurată. Dacă nu cumva... Lindsay continua să îl 
testeze, în maniera sa degajată. 

— Îţi poţi da osteneala să-mi spui ce cauţi aici? De ce-ai 
retrogradat până la gradul de sergent? 

— Din nou acoperirea. Credeam că sergent va suna destul de 
bine. Imi dă un aer de autoritate faţă de localnici, dar un ofiţer 
- nu! Banda comuniştiior o să fie foarte intrigată dacă le 
aterizează un ofiţer în poală. Dumnezeu ştie că deja ai aflat asta 


până acum... 

— Nu chiar. Tocmai aveai de gând să-mi spui ce te-a adus în 
paradisul ăsta de pe faţa pământului. 

— Oare? în tonul lui Reader se strecură o nuanţă de ironie. 
Sigur, dumneata m-ai întrebat. Uite, asta este. Ce ţi-am spus 
mai devreme, cu accentul cockney, erau poveşti. Sunt doar un 
însoțitor - scoate-l pe comandorul de aviaţie Lindsay afară din 
Balcani, Reader - aşa mi-au spus ei... 

— Şi cine or fi ei? 

— Drăguţă exprimare. Unsul Domnului. Colonelul Browne. 
Nimeni altcineva.. 

— Încă mai fumează trabucurile alea aiurite? 

— Da, când poate face rost de ele. Îţi trimite salutările sale. 
Crede că vei aprecia asta aici. 

— Deci nu eşti deloc operator radio? continuă Lindsay 
întunecat. Nu avem nicio legătură cu lumea de afară? 

— Scuzele mele. Ironia se transformase într-o uşoară 
indignare. Înainte de a fi mutat la Serviciul Secret, am fost la 
transmisiuni. Am ajuns printre primii, pentru că transmiteam în 
mare viteză. 

— Deci există un emiţător îngropat undeva? 

— Poţi să şi pariezi pe asta. Reader se opri, apoi continuă pe 
un ton sardonic. Dacă stau să mă gândesc, amice, ce faci 
dumneata este să-ţi pui în joc viaţa pentru cutia aceea cu sârme 
şi circuite. Trebuie să te scoatem de aici. Avem nevoie doar de 
un mesaj radio transmis în secret. O să aterizăm în Africa, pe 
un aerodrom pentru avioane Dakota. Insuşi avionul Dakota ne 
va transporta. Un fleac, nu-i aşa? 

— Maiorule, tocmai mi-am dat seama de ceva, gândi Lindsay 
cu voce tare. Ai făcut aşa mare tapaj cu hârtiile mele de 
identitate. Dar eu încă nu le-am văzut pe-ale dumitale... 

— Credeam că n-o să mă întrebi niciodată. 

Mai devreme, Paco reapăruse în depărtare, schimbând 
câteva vorbe cu Milic, în timp ce îşi reluă plimbarea de una 
singură la vreo o sută de metri de cei doi englezi. Lindsay 
examină livretul militar pe care i-l înmână Reader. Dădu la o 
parte coperta tare, maro şi verifică paginile, ridicând privirea 
de câteva ori. 

— Fata aceea blondă, Paco, murmură el, vorbeşte mai bine 
englezeşte decât dumneata. De fapt, este pe jumătate 


englezoaică - dinspre partea mamei. Cred că trebuia să ştii 
asta înainte s-o întâlneşti. Securitatea. Ea face parte dintre 
partizani... 

Reader luă înapoi livretul pe care i-l întinse Lindsay şi îl făcu 
să dispară, cu o răsucire a mâinii, undeva în interiorul 
uniformei sale. Când îi dădu înapoi învelitoarea maro, Lindsay 
se descoperi amintindu-şi ceva ce spusese mai devreme însuşi 
Reader. 

Băieţii de la Gestapo au o întreagă aparatură de tipărit la 
numărul 9, pe Prinz Albrechtstrasse... muncesc ca nişte 
castori... fabrică hârtii false... 

— Comandorule, comentă deodată Reader, aş spune că eşti 
îndrăgostit până peste cap de fata aceea. Aşa este? 

— Despre ce naiba vorbeşti? îl repezi Lindsay. 

— Motivul numărul unu: felul în care i-ai rostit numele. 
Motivul numărul doi: în timp ce vorbeai, nu ţi-ai luat ochii de la 
ea de când a apărut. Îi urmăreşti fiecare mişcare, ca pe aceea a 
unei zeițe. Motivul numărul trei: expresia dumitale de când am 
început să vorbesc despre ea - pe faţa dumitale scrie vezi-ți de 
treaba dumitale... 

— De ce nu faci chiar aşa, sergent! i-o întoarse Lindsay. 

— Acesta ar putea fi momentul potrivit să scăpăm de gloata 
asta de ţărani, sugeră Reader, fără a fi câtuşi de puţin 
deconcertat de reacţia însoţitorului său. Sunt grupaţi la ceva 
distanţă de unde suntem noi acum. Fă câte un pas o dată. Ne 
îndreptăm spre locul în care am îngropat emițătorul... 

— Pot să arunc o privire la puşca aceea a dumitale? 

Întrebarea fu atât de neaşteptată, încât Reader îi dădu arma 
aproape reflex. Lindsay făcu câţiva paşi înapoi, strângând arma 
ferm în mâini, în timp ce îndeplinea o acţiune simplă. 

— Ai grijă! în vocea lui Reader era o notă de veritabilă 
alarmă. Tocmai ai dat drumul la piedică, şi puşca e-ncărcată cu 
adevărat. 

— Ştiu. Şi tocmai te ţintesc pe dumneata. Colonelul Browne 
este un fumător înrăit de ţigări. N-a atins un trabuc în viaţa lui. 

— Speram ca naiba c-o să te prinzi de asta... 

— Într-adevăr, sergent? Pot întreba de ce? 

— Aşa cum ţi-am spus mai devreme, camarade. Reader căzu 
din nou în îngrozitorul său accent cockney. Cu colţul ochiului, 
Lindsay văzu că Paco se apropia. 


Reader era iute ca argintul viu, putea garanta asta. Continuă 
explicaţia: Ni s-a spus să fim al naibii de atenţi în gaura asta. 
Nimeni nu este ceea ce susţine, până nu a fost verificat de trei 
ori, aşa că nu mai face presupunerile astea drăgălaşe. 
Colonelul însuşi s-a gândit la trabucele alea, ca o întrebare 
capcană. Puteai fi oricine... continuă Reader... considerând că 
misiunea Aliată este ţinta friţilor încă de la început. Trebuia să 
fiu sigur. Fără supărare... 

Se întrerupse când sosi Paco, îşi scoase şapca într-un gest 
deliberat de politeţe şi o privi cu un interes sfidător, în timp ce 
ea stătea în picioare, întorcându-i privirea. 

— Şi pe cine avem aici, comandorule? Când mi-ai spus că te 
îndrepţi spre Balcani, amice, nu m-am aşteptat s-o-ntâlnesc pe 
regina din Saba... am dreptate? Trebuie să am... 

— Acesta, îl prezentă Lindsay lui Paco, este sergentul Len 
Reader care, după cum ai aflat deja, are obiceiul să vorbească 
pe şleau... şi cu greu se stăpâneşte. Reader, ţi-o prezint pe 
Paco. 

— Toată plăcerea este a mea. 

Îşi strânseră mâinile. Ochii somnoroşi ai lui Paco îl studiară 
pe Reader, iar acesta deveni ciudat de neliniştit sub privirea ei 
scrutătoare. 

— Îmi pot recupera mâna? sugeră Paco. Nu am decât două... 

— Mii de scuze, doamnă. N-am vrut să te supăr, dar pe-aici 
un bărbat se cam dă peste cap când apare cineva ca dumneata. 
Şi când mai vorbiţi engleza regelui... Pălăvrăgeala asta 
cântătoare pe care o tot aud de când am venit... 

— Când ai venit, sergent Reader? întrebă Paco. 

— Este în regulă, spuse Lindsay. I-am verificat identitatea. 

— Dar tot aş vrea să ştiu când a ajuns, unde şi cum? 

Era pentru prima dată când Lindsay îşi dădu seama că 
îndatoririle lui Paco erau de a acţiona ca ofiţer de informaţii 
pentru grupul de partizani. Ironia situaţiei îl intriga - ea nu 
avea idee de faptul că interoga un om care, la rândul său, era, 
fără îndoială, bine antrenat în meşteşugul sofisticat al 
interogatoriilor. _ 

— Când... acum câteva zile. Unde... Îţi poate spune Mickey, 
eu n-am nici cea mai mică idee. Cum... cu paraşuta, atârnând 
de sfori peste gaura neagră de la Calcutta. Mai doriţi să ştiţi 
ceva, doamnă Preafrumoasă? Grupa de sânge? Vă pot arăta 


semnul meu din naştere, dacă nu sunteţi timidă. 

— Mickey? 

— Cred că se referă la Milic, care l-a adus aici, explică 
Lindsay. 

Paco nu îl luă în seamă, în timp ce continua să-l studieze pe 
Reader, care îi întorcea privirea cu ceea ce Lindsay era sigur că 
el ar fi numit „insolenţă mută”. Lindsay simţi cum creşte 
ostilitatea între ei. 

— Milic, spuse Paco cu o hotărâre liniştită, îmi spune că te-a 
găsit dând târcoale pe-aici în toiul nopţii. Niciun semn al 
vreunei paraşute. 

— Păi am îngropat-o sub nişte pietre, nu-i aşa? Crezi c-aş fi 
lăsat-o să zacă pe acolo, ca s-o găsească friţii? Mai ştiu şi că o 
întreagă blestemată de divizie Panzer este pe urmele mele. 
Primul lucru pe care-l faci când călcâiele îţi ating teritoriul 
inamic este s-ascunzi paraşuta. 

— Ştiu... 

— Atunci de ce mai întrebi, pentru numele lui lisus? se 
înfurie Reader. Venim să vă ajutăm să ieşiţi de-aici şi dumneata 
încerci să mă pui în boxa acuzaților. De ce ai făcut asta? De ce 
n-ai făcut aia? O să-i placi tare mult şefului meu... 

— Şi cine este şeful dumitale? întrebă Paco senină. 

— Generalul de brigadă Fitzroy Maclean... Reader îşi apropie 
chipul de cel al lui Paco. Şi să-ţi mai spun ceva. A trecut prin 
mai multe chestii decât ai fost tu la mese pretenţioase. Am 
început să luptăm împotriva lui Hitler în 1939. Ai venit la 
petrecerea asta cam târziu, nu-i aşa? 

— Cred că este suficient, sergent, interveni Lindsay. 

— Păi, ia-ţi iubita din spatele meu sau o să mă cam enervez. 
Şi cred că ei nu i-ar plăcea. 

Luându-şi puşca de la Lindsay, Reader se îndepărtă în pas de 
marş constant: un-doi, un-doi. Paco aşteptă până când el nu-i 
mai putu auzi înainte de a vorbi. 

— Lindsay, nu am încredere în omul ăsta... 

— Doar pentru că nu ai reuşit să te înţelegi cu el? A făcut un 
drum lung ca să... 

— E manevra clasică a unui suspect supus interogatoriului, 
insistă ea. Alege un subiect de ceartă şi rupe firul când 
întrebările devin periculoase... 

— Încă nu s-a acordat la atmosfera de aici. A picat ca de 


nicăieri doar acum câteva zile... 

— Eşti sigur? Milic l-a găsit rătăcind pe-aici. Nimeni nu l-a 
văzut coborând cu paraşuta. E foarte sensibil în privinţa ei. Şi 
de ce m-a numit iubita ta? 


Întrebarea azvârlită brusc în timpul conversaţiei îl prinse pe 
Lindsay pe nepregătite. Paco stătea foarte aproape de el. Era 
chinuitor de conştient de apropierea ei fizică. Emoţiile peste 
care trăsese un oblon se revărsară, iar oblonul fu împins foarte 
departe. Să-l ia naiba pe Reader cu remarcile lui neglijente. 

Stătu foarte liniştit, fără a o privi. Ea aştepta în tăcere. Ştia 
că ea îl urmărea la fel de îndeaproape ca şi pe Reader cu puţin 
timp mai înainte. Îşi scoase unul dintre puţinele pachete de 
ţigări care îi mai rămăseseră, îşi puse palma împotriva direcţiei 
vântului care sufla şi îşi aprinse o ţigară. 

— Pot să iau şi eu una? întrebă Paco liniştită. 

— Poftim, ia-o pe asta... 

l-ar fi plăcut să i-o pună el între buze, dar se abţinu până şi 
de la acest neînsemnat gest intim. În schimb, i-o întinse. Fu 
mulţumit să vadă că nu îi tremura mâna. Era cu adevărat ca în 
iad. Paco trase câteva fumuri scurte şi rapide, apoi deschise 
cutia Pandorei. 

— Lindsay, îmi placi. Se opri. Îmi placi mult. Dar asta-i tot. 
Îmi pare rău... 

— Sentimentul este reciproc... 

Nu ştia cum de reuşise să scoată cuvintele astea. Era 
îngrijorat că vorbele sale sunaseră forţat, nenatural. Ştia că 
Paco era foarte perspicace. Numai Dumnezeu ştia că făcuse tot 
ce putuse ca să-şi ascundă adevăratele sentimente. Dacă ea 
continua astfel, se va trăda cu siguranţă. 

— Încă eşti foarte preocupat să nu mă priveşti... 

— Îl urmăresc pe Reader cum se-nvârte pe-aici. Ai spus că n- 
ai încredere în el. 

— Acum tu schimbi subiectul. Care este următoarea 
mişcare... să găseşti un pretext de ceartă cu mine? 

El se răsuci violent pe călcâie şi se uită drept la ea. 

— Atunci ce vrei să spun? 

— Haide să ne plimbăm. Vreau să discut cu tine. 

Îl prinse de braţ şi el simţi uşoara apăsare a sânului ei drept. 
Mergeau la pas când ea vorbi. 


— Nu ştii prea multe despre mine. Apropo, nu este vorba 
despre nimeni altcineva. Războiul pare să-mi fi îngheţat 
sentimentele. Am văzut atât de multe orori, încât am devenit 
aproape imună. Asta mă îngrijorează chiar mai mult decât îţi 
poţi închipui, Lindsay. Ştiu ce simţi... Imi doresc să simt şi eu la 
fel. Dar nu este aşa. Iar o scurtă tăvălire prin fân după lăsarea 
întunericului n-o să ne mulţumească pe niciunul. Am crezut că, 
dacă pun problema deschis, asta o să te-ajute. Am greşit, văd 
asta acum. Războiul nu este cea mai amuzantă dintre 
activităţile omeneşti. 

Ea dădu drumul braţului, se aplecă să-şi stingă ţigara pe o 
piatră şi apoi puse chiştocul în buzunar. Glasul ei se schimbă, 
devenind prozaic. 

— Prima regulă a supravieţuirii partizanilor. Să nu laşi urme 
pe care să le găsească inamicul. 

Se îndepărtă încet, cu un pas încet şi hotărât. Soarele ieşi din 
ori, punând în evidenţă strălucirea părului ei blond neted. Nu 
arătase niciodată mai atrăgătoare. 


Lindsay se opri la marginea abisului. Stânca se prăbuşea la o 
mie de picioare în jos, până la o grămadă de bolovani de 
dedesubt. Nu păreau mai mari ca nişte pietricele. 

Trebuia să-şi pună în ordine priorităţile. Purta în cap şi în 
jurnal informaţii nepreţuite pe care trebuia să le aducă la 
cunoştinţă Londrei. Puteau afecta chiar rezultatul războiului. 
Obiectivul său principal era să se întoarcă pe teritoriul Aliat. 

Găsea prea puţină consolare în aceasta. Se simţea umilit. 
Paco ştia. Îşi dădu seama acum că ceea ce îl susţinuse fusese 
presupusa ei necunoaştere a sentimentelor lui. Se simţea ca o 
epavă, din punct de vedere sentimental. De câte ori îşi 
imaginase că face dragoste cu ea în cel mai mic detaliu erotic... 
reacţia ei era la fel de pasionată. 

— Putem s-o ştergem acum, comandorule. Am găsit o văioagă 
ascunsă care duce în vale... 

Era sergentul Reader. Bineînţeles. 


Capitolul 35 


— Colonelul acesta care comandă coloana ar trebui 


împuşcat, comentă Jaeger furios către Schmidt. Iugoslavia nu 
este Franţa, nu este nici măcar Rusia. Pentru a înţelege acest 
teatru al războiului, trebuie să te întorci la Wellington şi la 
războiul din peninsulă - gherilele spaniole. O să ne ducă direct 
într-o ambuscadă. 

— Cel puţin, l-aţi convins să aşeze mortierele la coada 
coloanei, replică Schmidt. 

— Numai când am fluturat ordinul semnat de Führer, mârâi 
Jaeger. Uită-te la terenul ăsta şi la felul în care el şi-a înghesuit 
totul într-ul loc. Ar trebui să fim răsfiraţi în secţiuni bine 
separate... 

Se aflau la sud de Zagreb, iar întunericul începea să coboare 
din toate părţile, ca un nor sinistru. Coloana înarmată, ce 
includea tancuri, tunuri şi infanterie motorizată, intra într-un 
defileu îngust şi şerpuitor. De ambele părţi se ridicau înălţimi 
abrupte. Jaeger se încruntă şi ridică binoclul atârnat de gât 
spre un meterez de bolovani uriaşi care erau răspândiţi pe 
marginea prăpastiei din partea dreaptă. 

Călătoreau în calitate de pasageri într-o camionetă, ultimul 
vehicul din coloana îngustă. Chiar în faţa lor se târau două 
camioane acoperite cu prelate de pânză care duceau 
mortierele. Nu se auzea niciun zgomot, cu excepţia torsului 
motoarelor de mică putere, iar Jaeger şedea ţeapăn ca o 
statuie, cercetând prin lentilele gemene meterezul de bolovani 
cocoţat deasupra lor. 

— E ceva ciudat cu pietrele astea blestemate, îi zise el lui 
Schmidt. Uite, aruncă şi tu o privire. 

— Ce anume să caut? întrebă Schmidt, uitându-se printre 
lentile. 

— Cea mai mică urmă de mişcare acolo sus. E o ciudăţenie 
geologică, şirul acela de bolovani. Sunt prea mulţi. Sunt aşezaţi 
la distanţe prea egale. Sunt cu toţii cocoţaţi chiar pe margine. 
Prostul acela de Schrenk ar fi trebuit să trimită o patrulă acolo 
sus, înainte de a intra în defileu. Conform hărţii ăsteia, defileul 
are peste patru kilometri lungime. Nu-mi place... 

Se ataşaseră de coloană pentru că acesta era singurul mod 
de a intra adânc în Iugoslavia. Jaeger spera să existe prizonieri 
partizani, oameni pe care să îi poată întreba în privinţa locului 
în care se afla Lindsay şi fata pe care ajunsese să o numească 
baroană. 


Coloana lui Schrenk îşi asumase o misiune de pedepsire. 
Căuta fantomatica Brigadă a Amazoanelor. Un informator le 
spusese că aceasta trecuse pe drumul acesta câteva ore mai 
devreme. Jaeger devenise nepopular prin faptul că era sceptic, 
aproape dispreţuitor. 

— Informatorul acesta, întrebase el... este un localnic? 

— Un sârb, replicase Schrenk. Lacom de aur. Până acum s-a 
dovedit de încredere. 

— Deci este demn de încredere pentru totdeauna? 

Schrenk izbucnise furios, iar cei doi colonei nu se mai 
întâlniseră din nou de când coloana pornise la drum câteva ore 
mai devreme. La anumite intervale, un curier mersese înapoi 
de-a lungul coloanei pe motocicleta sa aducând „dovezi” că se 
aflau pe urma cea bună. O pereche jerpelită de pantaloni de 
damă, o şapcă partizană împodobită cu insignă cu stea roşie şi 
cu un mic pămătuf de păr. 

— Foarte convingător, fusese singurul comentariu al lui 
Jaeger. 


— Tot mai cred că este momentul potrivit s-o ştergem, îi 
repetă Reader lui Lindsay. O să fie întuneric imediat, nu 
păzeşte nimeni trecerea aceea ascunsă pe care am găsit-o. 

Lindsay privi cu grijă în jur vârful dealului. Aparent, Reader 
avea dreptate. Întunericul se lăsa repede, aşa cum se întâmplă 
în partea aceasta a lumii. Partizanii erau angajaţi într-o intensă 
activitate, sub conducerea lui Heljec, adunându-se în spatele 
meterezului de bolovani. 

Erau înarmaţi cu prăjini groase de lemn pe care se pare că se 
pregăteau să le folosească drept pârghii. Capetele prăjinilor 
erau înfundate sub şirul de bolovani cocoţaţi pe marginea 
prăpastiei, aproape de strâmtoarea prin care mărşăluise mai 
devreme Brigada Amazoanelor. 

— Ei bine? spuse Reader printre dinţi, cu nerăbdare, o luăm 
la fugă sau nu te poţi dezlipi de Paco aceea? 

— Nu sunt chiar atât de pus pe sinucidere. Nu eşti obişnuit 
cu ţăranii ăştia, aşa cum îi numeşti, sergent. Se pot ascunde 
într-o crăpătură în pământ, se pot face una cu un morman de 
pietre. Ei sunt peste tot, dar nu-i poţi vedea, până când este 
prea târziu. 

— Cred că, de fapt, e vorba de Paco... 


— Crezi ce vrei, replică Lindsay liniştit, refuzând să se lase 
provocat. Heljec ştie cu siguranţă despre aşa-numita dumitale 
văioagă. Primul avertisment pe care-l vei primi că am dreptate 
va fi un cuţit între omplați... 

— Fă cum vrei... oricum, am pierdut ocazia. Avem musafiri. 

Prin lumina roşiatică ce devenea din ce în ce mai de 
nepătruns, Lindsay o văzu pe Paco apropiindu-se. Era însoţită 
de Milic, care ducea un pistol-mitralieră nemţesc pregătit. 

— Heljec insistă ca amândoi să veniţi să priviţi. În glasul ei se 
simţea o notă de dezaprobare. Oare sergentul Reader ar putea 
să-i înmâneze puşca automată lui Milic, deocamdată, vă rog? 
Heljec i-a ordonat să confişte arma indiferent de ce mijloace va 
folosi. Fă-i plăcerea, pentru Dumnezeu... de dragul meu... 

— Dă-i puşca, spuse Lindsay, ridicându-se. 

— O să-i dau o rafală... 

— Nu fi un prost mai mare decât trebuie. Uită-te în spatele 
nostru. Te-am prevenit despre oamenii care răsar din pământ... 

— Doamne Atotputernice! 

Un zid format din vreo duzină de partizani stătea calm, la 
abia câţiva paşi în spatele lor. Purtau o colecţie variată de 
arme, toate îndreptate spre Reader. Armele erau chiar mai 
elocvente decât tăcerea lor. Cu o înjurătură, Reader îi înmână 
arma lui Milic. 

— Acum veniţi cu noi foarte liniştiţi. Heljec doreşte ca 
amândoi să asistați la o demonstraţie de luptă a partizanilor... 

Paco o luă înainte, iar Lindsay în urma ei, înspre locul în care 
se afla grosul partizanilor, ghemuiţi în spatele zidului 
improvizat de bolovani. Numai când ajunseră mai aproape, 
Lindsay îl văzu pe Hartmann. Era cât pe ce s-o întrebe pe Paco 
ce se întâmplase cu neamţul. 

Hartmann stătea cât de drept putea, întorcându-şi capul 
pentru a-l privi pe Lindsay. Mâinile îi erau legate la spate. Ochii 
săi părură din nou a încerca să-i transmită englezului un mesaj. 

— Este oare necesar să fie legat? spuse Lindsay printre dinţi. 

— Vorbeşte încet, şopti ea. Astea au fost ordinele exprese ale 
lui Heljec. O coloană blindată de nemți se apropie de 
strâmtoarea de dedesubt. Acesta este motivul pentru care a 
trecut pe-acolo Brigada Amazoanelor aşa de vizibil mai 
devreme. E o capcană, iar nemţii cad în ea. Uită-te în jos... dar 
nu de prea aproape! îl avertiză ea. 


Zgomotul înfundat al mai multor motoare de putere mică 
urca din adâncimile strâmtorii. Uitându-se peste margine, 
Lindsay văzu capătul din faţă al coloanei ca de jucărie croindu- 
şi drumul prin defileul şerpuitor. Era destulă lumină pentru a 
vedea că aceasta era o expediţie în forţă. i 

Maşini blindate şi motociclişti precedau convoiul. In spate 
veneau tancurile, bară la bară, cu gurile de foc întoarse într-o 
parte sau alta, ridicate cât de mult se putea. 

Chiar şi pentru ochiul necunoscător al lui Lindsay, această 
cavalcadă puternică părea inutilă, deoarece ei n-ar fi putut 
ridica niciodată gurile tunurilor nici măcar cu aproximaţie în 
unghiul necesar pentru a bombarda înălțimile pe care îşi 
plasase Heljec oamenii. 

Acum înţelese tot efortul depus pentru a ridica bolovanii 
până pe margine, motivul pentru care partizanii vârâseră 
prăjinile groase ca  trunchiurile copacilor sub pietre, 
manevrându-le ca pe nişte pârghii uriaşe, câte doi sau trei 
oameni la una. 

Fără îndoială că cel care îi comanda pe nemți îşi asumase un 
risc - deoarece era o tradiţie militară deja înrădăcinată ca 
Wehrmacht-ul să nu se deplaseze niciodată prin partea aceasta 
a lumii. Acesta spera să treacă neobservat sub protecţia nopţii 
şi să ajungă până la câmpia deschisă de dincolo de trecătoare, 
pe care Lindsay o văzuse mai devreme întinzându-se spre sud. 

Era o nebunie din punct de vedere militar. Ar fi un masacru. 
Obligat de Heljec să privească masacrarea compatrioţilor săi, 
Hartmann stătea aproape de Lindsay acum, cu Paco între ei. 
Ofiţerul de la Abwehr se aplecă în faţă, pentru a privi mai bine 
în abis. Apoi făcu un pas furişat înainte, iar Paco îşi puse tocul 
cizmei pe piciorul lui. 

— Vrei să mori mai devreme, nebunule? îi şopti ea. 

— Ce s-a întâmplat? murmură Lindsay. _ 

— Neamţul ăsta este un om curajos. Încerca să lovească o 
piatră şi s-o trimită peste margine. Asta ar fi cauzat o cădere de 
pietriş, prevenind coloana de jos. Dar ei sunt, fără îndoială, 
condamnaţi... 

În vocea ei nu era nici urmă de bucurie sau triumf, ci numai 
o nesfârşită oboseală la gândul catastrofei iminente şi a vărsării 
de sânge. 

Nefăcând niciun zgomot, ca o pisică, Heljec alergă de-a 


lungul şirului de oameni care ţineau prăjinile. La fel de uşor, el 
atinse umărul fiecărui conducător de echipă în timp ce trecea. 
Le dădea semnalul să lanseze atacul. 


În afara strâmtorii rămăsese numai un camion cu infanterie, 
două în care se aflau mortierele şi camioneta care încheia 
convoiul. Într-un minut, li s-ar fi alăturat tovarăşilor lor în 
interiorul defileului. 

Jaeger îşi recuperase binoclul de la Schmidt şi se uita în sus 
ca un om obsedat, apăsându-l tare peste ochi. Şenilele măcinau 
pământul în faţa lor. Pentru o secundă, Jaeger crezu că 
oboseala îi afecta vederea. 

Un bolovan gigantic se clătina. Se legăna înainte şi înapoi. 
Apoi întregul meterez începu să tremure, ca şi cum se scutura 
sub vibraţiile crescânde ale unui cutremur. Pe linia orizontului 
apăru o gaură, încă abia vizibilă. Gigantul o pornise la vale... 

Lovi o stâncă, ricoşă cu toată greutatea sa imensă de-a 
curmezişul strâmtorii, pentru a se izbi de panta opusă, săltă 
înapoi în aer şi apoi căzu vertical. Ateriză drept peste vârful 
unei turele deschise de dedesubt. Comandantul fu făcut zob, în 
timp ce bolovanul turti turela şi făcu şasiul armonică. 

Grămada de metal zdrobit opri întreaga coloană din spate. 
Mulţi alţi bolovani izbiră jos, căzând cu o viteză îngrozitoare şi 
aterizând peste camioanele pline de oameni. 

Incepură ţipetele. Erau ţipete de durere, bocete care răsunau 
iar şi iar, şi iar. Noaptea se umplu de strigătele oamenilor 
mutilati, terorizaţi, zăpăciţi. Cel mai rău era bocetul... 

— Stop! Opriţi camionul ăla nenorocit! 

Jaeger reacţionă instantaneu. Sărind din camionetă, alergă 
spre camionul din faţă ce purta mortierele, sări în cabină şi 
zbieră la şoferul speriat, care apăsă pe frâne şi aproape îl 
aruncă pe Jaeger la pământ. i 

Încă un om îşi păstrase capul limpede. În mod ciudat, era 
curierul de pe motocicletă care îi adusese mai devreme lui 
Jaeger „dovezi” de la Schrenk, în privinţa trecerii recente a 
Brigăzii Amazoanelor. În nerăbdarea sa de a ajunge la Jaeger, 
el încălcă un ordin strict, care l-ar fi supus curţii marţiale 
instantaneu. Conduse motocicleta cu farul aprins la maximum. 
Ridicându-se în camioneta ce stătea pe loc, cu pistolul- 
mitralieră pregătit, Schmidt privea la farul ce se apropia, 


răsucindu-se cu îndemânare dintr-o parte în alta printre 
pietrele răspândite peste pantele line. Ce mesaj mai aducea? 

— Domnule colonel Jaeger... curierul îşi oprise maşinăria şi 
gâfâa, încercând să-şi recapete răsuflarea. Acum sunteţi 
ofiţerul care comandă... Colonelul Schrenk este mort... 

— Trage-ţi răsuflarea, omule... 

— Sunt bine, domnule... 

— Transmite instrucţiunile astea ca pe un ordin direct care 
trebuie respectat de orice ofiţer din coloană. Abandonaţi toate 
vehiculele. Tancurile... totul. Luaţi numai armele portabile. 
Înţeles? 

— Da, domnule... 

— Soldaţii care au supravieţuit să ocupe poziţii pe panta de 
est... de est. Înţeles? 

— Da, să trăiţi... 

— O să pun ca fiecare om care nu-mi ascultă ordinul să fie 
împuşcat. În niciun caz să nu deschisă focul asupra 
duşmanului. Repetă, te rog, instrucţiunile mele... 

Puteau auzi cum cad bolovanii din depărtare, un scrâşnet de 
piatră ce se freacă de metal. Focuri împrăştiate. Jaeger stătu 
calm şi răbdător, în timp ce curierul repetă ordinele aproape 
cuvânt cu cuvânt. 

— Dă-i drumul, spuse Jaeger. Şi noroc... 

— Nu înţeleg, începu Schmidt, sărind jos, lângă colonel, în 
timp ce motociclistul se îndepărtă, cu farul aprins. 

— Nici duşmanul, replică Jaeger cu asprime. Acum, haide să 
organizăm mica noastră surpriză drăguță pentru porcii ăia de 
sus. 

Ordonă echipelor de la mortiere să coboare din camion cu tot 
echipamentul lor. Trebuia să se răspândească, apoi să ocupe o 
poziţie pe panta de est, opusă înălțimilor pe care se aflau 
amplasați partizanii. Încă şchiopătând uşor, el urmă echipele 
mortierelor, mişcându-se cu o agilitate uimitoare pe terenul 
accidentat. 

— Niciun foc până nu ordon eu... ţintiţi numai în spatele 
zidului de bolovani de acolo... nu vă grăbiţi... 

Acesta este Jaeger pe care l-am cunoscut dintotdeauna, 
gândi Schmidt, urmându-şi şeful. Este hotărât, stăpânit şi nu 
poate fi grăbit nici dacă se deschid băierile iadului. 

lar băierile iadului se deschiseseră. Din cauza prostiei lui 


Schrenk, elementul surpriză fusese deplin. Bolovanii continuară 
să se rostogolească în jos, scoțând un sunet de piatră ce se 
izbeşte de metal atunci când loveau vehiculele. Iar acum, de 
sus, erau aruncate grenade, ca o ploaie explozivă. Se auzi şi 
şuieratul ucigător al unui şrapnel. 

Dar la comanda lui Jaeger, ceea ce aproape că devenise o 
coloană dezorganizată, răspândindu-se într-un haos al terorii, 
îşi ocupa acum poziţiile stabilite. Acesta aşteptă până când 
fiecare mortier fu amplasat satisfăcător, apoi dădu ordinul. 

— Trageti o lovitură de reglaj! 


Pe vârful dealului, Paco împrumutase un binoclu de noapte 
de la Milic. Ea îl focalizase asupra conturului vag al coloanei 
germane. Bărbaţii asudau, împingând prăjinile, pentru a ridica 
mai mulţi bolovani peste margine. Hartmann, ale cărui mâini 
erau încă legate, stătea lângă ea. Paznicii săi îl abandonaseră, 
ocupati să arunce grenade în gaura neagră. 

Ea era flancată, de cealaltă parte, de Lindsay, care se uită în 
jur şi-l văzu pe Reader aproape, în spate, cu un chip ciudat de 
inexpresiv. În timp ce Paco continua să privească prin ochelari, 
întunericul fu risipit de lumina albastră a lunii. În aer apăru 
prima bombă de mortiere, de iluminare trasă de germani. Paco 
se uită consternată prin lentilele gemene. 

— Doamne, cel de la capătul defileului seamănă cu Jaeger... 

— E doar închipuirea ta, îi replică Lindsay. 

— Cred c-ar trebui să ne dăm mai în spate... 

Hartamnn era cel care i se adresase lui Lindsay. Făcu un 
gest cu capul spre vârful dealului care era la o depărtare destul 
de mare de marginea prăpastiei. 

— Hartmann vrea s-o ştergem de-aici, îi spuse Lindsay lui 
Paco. Cred că s-ar putea să aibă un motiv al naibii de bun 
pentru... 

— L-am auzit. 

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, fă ceva. 

— Am văzut mai mult decât suficient pentru o singură 
noapte. 

Paco îl luă cu fermitate pe Hartmann de un braţ şi îl ajută să 
se mişte în pas alergător uşor în susul pantei dealului. Lindsay 
o urma, iar Reader forma ariergardă. Nu fussese făcută nicio 
încercare de a-i reţine. Partizanii erau preocupaţi în totalitate 


de ceea ce se întâmpla dedesubtul lor. Heljec părea într-o 
dispoziţie euforică, îndemnându-şi oamenii să continue. 

Strălucitoarea lumină albastră a bombei de iluminare încă 
mai lumina noaptea, când ateriză prima bombă de mortier, de 
reglaj al mortierelor. Lovi una dintre stâncile mari. 

— Acum să vedeţi ce-o să se-ntâmple, spuse Hartmann, 
continuând să alerge, în timp ce Paco îl ajuta să-şi menţină 
echilibrul. În special dacă acolo jos se află Jaeger... 


Pentru un moment, păruse că totul se reducea la masacrarea 
nemților prinşi în strâmtoare, un proces lent de anihilare a lor. 
Apoi ateriză prima bombă. Echipei lui Jaeger îi luă câteva 
secunde să adapteze unghiurile traiectoriei la o cotă mai 
ridicată. 

La început, Heljec, un luptător veteran, rămăsese perplex, în 
ciuda bucuriei sale. Îşi exprimă uimirea faţă de Milic. 

— Niciun fel de opoziţie. E ciudat... 

— l-am prins pe nepregătite... 

— Dar nici măcar un foc... nicio împuşcătură. Ce-a fost asta? 

Asta era lovitura de reglaj a lui Jaeger. Printr-un adevărat 
miracol, oamenii cei mai apropiaţi de explozie scăpară fără 
nicio zgârietură. Forţa exploziei se răspândi înapoi de-a lungul 
strâmtorii. Flacăra sfârâi şi se topi. 

Întreaga activitate de-a lungul prăpastiei încetă temporar, în 
timp ce partizanii se obişnuiau cu întunericul neaşteptat care îi 
învăluise. Apoi se făcu simţit răspunsul lui Jaeger. 

De dedesubt, colonelul SS auzi, dar nu putu vedea, izbitura 
înfundată a bombelor ce explodau în depărtare. Estimă că 
acestea căzuseră la aproximativ o sută de metri dincolo de 
metereze. Estimarea sa era corectă. Partizanii uimiţi intrară în 
barajul din care speraseră să scape. 

Pe vârful dealului, Paco se uită înapoi şi văzu cum cădeau 
oamenii lui Heljec, aruncându-şi armele în timp ce plonjau pe 
pământul tare. Era o zonă ideală pentru mortiere: vârful 
dealului era acoperit cu pietre pe jumătate îngropate, care 
măreau de o sută de ori puterea ucigătoare a bombelor. 
Explozia instantanee dădea loc unui suflu maxim. Şrapnele ca 
nişte lame de cuţit îi tăiau în bucăţi, izbucnind cu o rapiditate 
înfiorătoare. 

Hartmann fu cel care dădu glas avertismentului. 


— Nu ne mişcăm suficient de repede... O să folosească un 
baraj nenorocit... 

— Prostul ăsta nenorocit! spuse Paco printre dinţi. Stai o 
secundă... 

Scoţând un cuţit de la cingătoare, tăie frânghia care lega 
încheieturile neamţului Ceva căzu greu aproape de Lindsay. 
Era silueta rotundă, falstaffiană a lui Milic, cu ceafa sfărâmată. 
Încă mai ţinea strâns puşca automată. Reader se aplecă, luă 
arma din mâinile fără viaţă, precum şi magaziile de rezervă ce 
ieşeau din buzunare. 

— Grăbiţi-vă, pentru numele lui Dumnezeu! strigă Hartmann 
peste umăr. 

Începură să alerge. Hartmann părea să fi preluat de la Paco 
conducerea grupului. Prin mintea lui Lindsay fulgeră ironia 
situaţiei - un ofiţer al Abwehrului care îi conducea spre o zonă 
mai puţin periculoasă, departe de un atac dezlănţuit de un alt 
german, în strâmtoarea de dedesubt. 

În acel moment, Jaeger dădu un ordin echipelor de mortiere 
pe care le împărţise în două grupe. Se deplasau în sărituri lungi 
în susul pantei mai joase, astfel încât o grupă care aştepta era 
întotdeauna cu o sută de metri mai sus decât cealaltă, cu 
mortierele pregătite pentru a arunca bombele la o distanţă mai 
mare. 

— Grupa a doua! Deschide focul! 

Echipa de foc introduse bombele pe ţevile late, sinistre... 
răspândindu-se pe o distanţă de peste o jumătate de kilometru. 
În ce-l privea pe Jaeger, totul se făcea pe ghicite. Aşa şi trebuia, 
din moment ce nu putea vedea ce naiba se întâmplă pe vârful 
dealului. Fu încurajat de faptul că peste marginea ce părea 
pustie nu mai erau împinşi bolovanii care mai rămăseseră. 

Ar fi fost şi mai plin de curaj, dacă ar fi fost în stare să vadă 
vârful dealului. Cinci minute mai devreme, Heljec ridicase 
mâna dreaptă, iar distrugerea întregii coloane păruse 
inevitabilă. Acum, pe vârful dealului era un haos, un adevărat 
iad în timp ce partizanii dezorganizaţi şi buimăciţi alergară în 
următorul baraj. 

— Dacă tâmpiţii ăştia ar avea vreun pic de minte, ar alerga 
înapoi spre prăpastie, îi şopti Reader lui Lindsay în timp ce 
alergă lângă el. 

— Trebuie să ajungem la marginea dealului şi apoi în jos pe 


cealaltă parte, strigă Hartmann. Orice bombă care va ajunge 
atât de departe va cădea în cealaltă strâmtoare... 

Paco alerga paralel cu neamţul, grijulie să nu se împiedice. 
Poate nu ar mai avea niciodată timp să se ridice din nou. Auzi 
şuieratul plin de ură şi răpăitul şrapnelului din apropiere... un 
obiect destul de mare ca să decapiteze un bărbat... sau o 
femeie. Focul de baraj era îngrozitor de aproape, părea că le 
atinge călcâiele. Era prea târziu... 

Hartmann o apucă pe Paco de braţ, încetinindu-i fuga. 
Ajunseseră pe partea cea mai îndepărtată a dealului, care se 
îndrepta în jos spre o altă strâmtoare. El văzu o văioagă îngustă 
şi abruptă care cobora de-a lungul albiei secate a unui râu. O 
trase după el, iar picioarele îi alunecară pe suprafaţa plină de 
pietriş. Albia secată a râului şerpuia în zig-zag printre bolovani. 

Ajunseră la o stâncă înaltă care ieşea mult în afară, oferind 
un adăpost natural. Gâfâind, Hartmann se opri, îi dădu drumul 
lui Paco şi se uită înapoi în sus. Lindsay era foartea aproape, în 
spatele lor. Reader îl urma la mică distanţă, fluturând puşca şi 
împiedicându-se de pământul denivelat. 

— Să ne recăpătăm răsuflarea aici, spuse Hartmann. Suntem 
în afara razei bombelor de la mortiere. Stai jos pe piatra 
aceea... 

Paco tremura. El se aşeză pe o altă piatră, scoase o batistă şi 
îşi şterse fruntea de sudoare. Tăcut şi retras, Lindsay se 
cocoţase pe o altă piatră, în timp ce Reader se sprijini de 
peretele din spate. 

— Într-un minut va trebui să ne mişcăm de-aici şi cât mai 
repede, le zise Hartmann. Există vreo cale de a ajunge în 
strâmtoarea asta plecând din cealaltă? o întrebă pe Paco. 

— Da. Dealul este ca un romb, explică ea, separat de restul 
ţării prin drumuri. Acolo unde au intrat nemţii este un drum ca 
o furculiţă... 

— Deci, din locul unde l-ai văzut tu, Jaeger poate da înapoi, 
ca să o ia pe celălalt drum, şi poate ajunge la strâmtoarea de 
jos, pe care noi trebuie s-o traversăm ca să scăpăm? 

— Ai dreptate, rosti Paco, cercetându-l pe Hartmann. Cu 
excepţia faptului că nu-mi vine să cred că Jaeger ne-a ajuns din 
urmă şi că nemţii se vor gândi la o asemenea manevră. Trebuie 
să fie o zăpăceală generală acolo. 

— Dacă este chiar Jaeger, el se va gândi şi va veni, spuse 


Hartmann cu fermitate. 

Lindsay era într-o stare de semişoc. Să te afli închis în cabina 
unui Spitfire era un lucru. Dar aceasta era prima lui luare de 
contact cu adevărata stare de război de la sol. În mod ilogic, îşi 
blestemă propria încetineală, displăcându-i profund faptul că 
Hartmann fusese cel care o salvase pe Paco. 

Intinzând automat mâna după o ţigară, atinse conturul tare 
al jurnalului din buzunar. Asta era tot ceea ce conta. 

Trebuia să ducă informaţia la Londra. Era un gând reflex, gol 
de conţinut. Privind-o pe Paco în acel moment, simţi că nu îi 
prea păsa de ce se va întâmpla în continuare. 

Partizanii care  supravieţuiseră ajunseseră la marginea 
dealului şi fugeau în strâmtoarea de dedesubt, în josul altor 
văioage. În pauzele dintre izbiturile constante ale mortierelor, 
ca o tobă a morţii, Hartmann auzea cum în ambele părţi 
alunecau picioare şi pietre. Se ridică. 

— Trebuie să ne mişcăm de-aici, înainte să ne prindă în 
capcană... 

Era straniu, se gândi Lindsay. Hartmann părea să fi luat în 
mod destul de firesc comanda micului grup. Chiar şi Paco îi 
acceptă conducerea. lar bietul Milic era mort, cu capul 
sfărâmat. Milic care, deşi nu ştia un cuvânt în germană, 
călătorise ca parte a echipei de salvare a lui Paco tot drumul de 
la Munchen. O mână îl apucă de umăr şi îl scutură brutal. 

— Ai intrat cumva într-o blestemată de transă? Ceilalţi au 
ajuns deja la jumătatea drumului spre strâmtoare... 

Reader, desigur. Intotdeauna Reader. 


— Îţi încredinţez dumitale comanda, Schmidt, ordonă Jaeger, 
stând în picioare în partea din spate a camionetei şi cercetând 
o hartă a locurilor acelora cu ajutorul unei lanterne camuflate. 
Cam la un kilometru de noi există o bifurcare. Îţi aduci aminte? 
Noi am luat-o pe drumul din dreapta. Conform hărţii, cel din 
stângă ocoleşte partea cealaltă a muntelui acestuia. O să întind 
o capcană întregului grup de partizani... 

— Oare veţi ajunge acolo la timp? 

— Tocmai de aceea am adunat forţele astea mobile... 

Jaeger reuşise de două ori ceea ce părea imposibil. 

Mai întâi, reuşise ca, folosind cu viclenie mortierele, să 
transforme potenţiala distrugere a coloanei într-un dezastru 


pentru partizani. Apoi reuşise să adune forţa mobilă - 
camioneta înarmată cu o mitralieră montată pe un trepied care 
se rotea şi echipă formată din cinci motociclete cu ataş, fiecare 
ataş având un om înarmat cu o mitralieră şi cu grenade. 

Camioneta era plină până la refuz cu infanterişti de 
asemenea înarmaţi cu pistoale-mitralieră şi grenade. Jaeger era 
convins că ceea ce urma avea să fie luptă apropiată, poate 
chiar corp la corp. În timp ce ultimul grup de două motociclete 
cu ataş o luă înapoi spre răscruce, el îi dădu lui Schmidt 
ultimele instrucţiuni. 

— Scoate oamenii din capcana mortală în care n-ar fi trebuit 
conduşi niciodată. Lasă baltă mijloacele de transport şi 
abandonează tancurile. Salvează oamenii! Aceştia trebuie să se 
deplaseze, mult  răsfiraţi, spre câmpia de dedesubt. 
Regrupează-i, iar eu mă voi alătura dumitale când voi putea. 

— Noroc, domnule comandant! 

— Norocul n-are nimic de-a face cu treaba asta, strigă Jaeger 
în timp ce camioneta se întoarse la o sută optzeci de grade, 
pentru a se deplasa înapoi spre răscruce. E vorba de puterea 
gurilor de foc, de mobilitatea lor şi de faptul că trebuie să 
ajungem acolo... 

Inainte de a ajunge cu faţa în direcţia drumului pe care 
apucau, Schmidt deja lovea pedala motocicletei împrumutate, 
gata pentru rapida călătorie de-a lungul coloanei, ca să 
transmită ordinul. Evacuarea! 


Se întâmplă ceva foarte ciudat. În momentul acela, lui 
Lindsay i se păru absurd, chiar neinteligibil. Se rostogoliseră 
după Hartmann până la poalele potecii întortocheate. Drumul 
de-a lungul strâmtorii era doar cu puţin mai mult decât o 
cărare presărată cu pietre. Lindsay bănuia că, iarna, aceasta 
era un torent puternic. 

Traversaseră drumul ca ariergardă. Partizanii cei mai 
experimentați se aflau deja de partea cealaltă, răspândindu-se 
pe o altă pantă abruptă. Auzeau motocicletele cu ataş venind, 
huruind puternic şi cu farurile strălucind. 

Paco aşteptă până ajunseră la câteva sute de metri deasupra 
drumului. Se aflau la o ieşitură în stâncă, la gura unei peşteri 
camuflate, când ea scoase un pistol Luger din haină şi îl 
îndreptă spre Hartmann. 


— Dacă încerci cumva să le semnalezi compatrioţilor 
dumitale unde suntem, o să te împuşc... 

— Împuşcă-mă! 

Hartmann începu să se zguduie de râs. Lindsay crezu că 
nervii ofițerului Abwehr cedaseră, că încordarea se dovedise 
prea mare. Neamţul întinse o mână după pistol, devenind 
deodată sever. 

— Cine crezi că v-a scos de pe vârful dealului aceluia? Cine 
şi-a dat seama ce va urma? Cine tocmai, tocmai, te-a salvat pe 
dumneata din bombardament? Dă-mi pistolul ăla imediat. N 

Apucă pistolul, trăgându-l cu blândeţe din mâna lui Paco. Il 
apucă de pat şi, cu o mişcare rapidă, aşeză capătul ţevii pe 
craniul lui Reader. 

— Dă-i puşca aceea lui Lindsay. Ai trei secunde, iar eu am 
început deja să număr... doi... 

Reader predă puşca. Cei doi oameni se priviră unul pe 
celălalt. Hartmann arătă spre adâncitura peşterii. Reader dădu 
din umeri şi intră în întuneric. Hartmann făcu din nou un gest, 
de data aceasta spre Lindsay. 

— Du-te după el. Nu-l scăpa din ochi. Ai puşca... 

— De ce? întrebă Paco. 

— Poate pentru că duşmanul său este acolo, jos. Iar noi vom 
supravieţui numai dacă ne ascundem. Acolo sunt mai mult 
decât motociclişti... 

Pentru prima dată de când începuseră urcuşul brutal, 
dureros, Paco auzi un alt sunet, un sunet sinistru ce se apropia 
răsunând peste huruitul rătăcitor al motocicletelor ce veneau. 
Puterea şi măcinatul şenilelor ce huruiau. Un tanc? O 
camionetă? 

Exista ceva macabru, aproape comic în felul în care mergeau 
motocicletele. Ele se tot mişcau înainte şi înapoi, ca nişte 
furnici nebune, nefiind niciodată mai mult de o secundă în 
acelaşi loc. Parcurgeau o distanţă scurtă, scârţâiau din roţi, 
alunecau, apoi o luau înapoi pe drumul pe care tocmai veniseră. 
Apoi repetau aceleaşi mişcări. În tot timpul acesta, se apropia 
de ei sunetul şenilelor ce huruiau. 

— Înapoi de la margine, comandă Hartmann. 

O apucă de antebraţ şi o trase mai aproape de gura peşterii, 
în timp ce vorbea. Exact la timp. Soldaţii din ataşuri începură 
să curețe pantele mai joase cu un baraj de foc de pistoale- 


mitralieră. Reperaseră partizanii care fugeau pe porțiunile mai 
înalte. 

Un om ţipă, exact aşa cum ţipaseră nemţii în cealaltă 
strâmtoare. Lui Lindsay îi trecu prin minte gândul sumbru că 
sunaseră la fel. Un trup, braţe şi picioare răsucite căzură prin 
aer, prin faţa peşterii, aterizând câteva sute de metri mai jos. 

Răpăitul pistoalelor-mitralieră continua. Se trăgea răzleţ de-a 
lungul întregii pante. Ploaia de foc deveni mai insistentă, dar 
acesta era doar aperitivul. Colonelul Jaeger, care îşi adusese 
aminte de cealaltă strâmtoare, era pe punctul de a le servi felul 
principal. 


În aceeaşi zi, era multă linişte, iar străzile erau pustii în timp 
ce bărbatul de vârstă mijlocie, cu ochelari, încuia uşa 
exterioară a birourilor de la Vita Nova Verlag din Lucerna. 
Lucrase până târziu, pentru a rezolva ce mai lăsase în urmă. 
Acum traversă strada până la refugiul de tramvai şi aşteptă cu 
răbdare. 

Vremea era rece şi umedă, iar el purta o haină de ploaie şi o 
pălărie moale. Se uită la ceas şi privi de-a lungul străzii, în 
direcţia din care urma să apară tramvaiul. Liniştea şi lipsa 
trecătorilor erau înşelătoare. 

— Iată-l, spuse un bărbat ascuns în cadrul uşii unui magazin 
către însoţitorul său, un alt civil care arăta obişnuit. În fiecare 
zi urmează aceeaşi rutină, acelaşi drum spre casă. Chiar dacă 
azi a întârziat. Trebuie să fie nebun. 

— Nu schimbă niciodată ruta? Eşti sigur? întrebă aspru 
bărbatul mai înalt. 

— Îl urmărim deja de vreo săptămână. Nu dă niciun semn că 
ar fi profesionist... 

— Eşti sigur că este chiar Rudolf Roessler? Un om ca acesta 
poate avea o dublură. Cu toţii avem câte o dublură. Oare ţi-am 
povestit cum... 

— Vine tramvaiul. În vocea bărbatului mai scund apăru prima 
nuanţă de nelinişte. Fii gata. Celelalte echipe sunt pe poziţie? 

— Desigur. _ 

Tramvaiul hurui obosit spre staţie. Incepuse să plouă, o 
burniţă blândă, ca ceața ce rătăcea pe apele unui lac. Roessler 
îşi încheie distrat nasturele de sus de la haină - un gest inutil, 
din moment ce în câteva secunde se va afla în tramvai. Acesta 


se opri, cu tabla lucind de picături de umezeală, iar Roessler se 
urcă în el. Aşa cum îi era obiceiul, alese un scaun în spate. O 
femeie se grăbi să se urce şi se aşeză lângă el, spre neliniştea 
lui Roessler care preferă să stea singur. Aruncă o privire furişă 
într-o parte. 

— Anna! 

— Ssst! Vorbeşte încet. Eşti urmărit. Îi vezi pe cei doi care 
stau lângă uşă, cei care s-au urcat o dată cu tine... 

Roessler era buimăcit. Mai întâi, apariţia fără precedent a 
soţiei sale, care nu îi mai ieşise niciodată în drumul său spre 
casă. Şi acum povestea asta absurd de melodramatică... Pentru 
a se aduna, el îndeplini o acţiune cotidiană, scoţându-şi 
ochelarii pătaţi de ploaie pentru a şi-i şterge. Tocmai voia să se 
folosească de colţul batistei, când soţia sa i-i luă din mână. 

— Dă-mi-i mie. Tu doar o să-i murdăreşti mai rău... 

Fără ochelari, lumea era înceţoşată. Privi siluetele vagi ale 
celor doi bărbaţi. Nici măcar nu observase când se urcaseră în 
tramvai. Soţia sa scosese o cârpă din geantă, ca să îi curețe 
ochelarii. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă el. Nu înţeleg... suntem în Elveţia. 
Suntem în siguranţă... 

— Credeam că suntem în siguranţă, îl corectă Anna. 

li dădu înapoi ochelarii. El şi-i puse uşurat, iar lumea fu din 
nou clară. Picături de ploaie se scurgeau pe ferestrele 
tramvaiului. Urmări cum una dintre ele o luase în zigzag. Era 
speriat. 

— Despre ce vorbeşti? întrebă el. Mai devreme ai spus că 
sunt urmărit... De către cine? 

Haina îi mirosea a lână umedă. Ar fi trebuit să îşi ia o haină 
de ploaie... Dar mai devreme... 

— Nu ştiu, replică Anna, coborându-şi vocea. Primul lucru pe 
care l-am observat acum câteva zile au fost cei doi oameni care 
te-au urmărit dimineaţa când plecai la lucru. Priveam de după 
draperii cum te grăbeai să prinzi tramvaiul. Pe trotuarul opus 
stăteau doi bărbaţi care păreau că vorbeau unul cu celălalt. 
Niciunul nu avea umbrelă, şi erau uzi până la piele. Părea 
ciudat... 

— E doar închipuirea ta, mormăi el. 

— Stai să termin, apoi poţi să-mi spui că e doar închipuirea 
mea. Tu traversaseşi strada şi nu erai mai departe de vreo sută 


de metri, când au pornit în urmărirea ta. Când ai dispărut după 
un colţ, au luat-o la fugă ca să te prindă din urmă... 

— Aceiaşi bărbaţi cu cei de pe scaunele din faţă? 

El începu s-o creadă. De când fugiseră din Germania, înainte 
de război, el se simţise în siguranţă de îndată ce trecuseră 
graniţa elveţiana. Nu voia să o creadă. 

— Nu aceiaşi... O pereche diferită... 

— Vezi! El se relaxă, cufundându-se în spătarul scaunului Ţi- 
am spus că este închipuirea ta... 

— Alţii ne supraveghează apartamentul zi şi noapte. 

O, Doamne! Ei şedeau acolo când tramvaiul se opri, uşile se 
deschiseră, unii coborâră, un bărbat se urcă, uşile se închiseră 
şi porniră din nou la drum. Cei doi bărbaţi pe care îi arătase 
Anna rămaseră pe scaunele lor, neschimbând niciun cuvânt. 
Rossler privi în sus, în oglinda oblică ce îi ajută pe pasageri să 
se suie şi să coboare. Unul din bărbaţii de pe scaune se uita la 
el. Roessler îşi întoarse privirea în altă parte. Devenea un 
adevărat coşmar. 

— Am ajuns, spuse Anna. Dă-te jos ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic neobişnuit. Nu te uita la ei. Şi nu te împiedica 
pe scări. 

Ajunseseră în suburbia Wesemlin, unde închiriaseră micul 
apartament în 1933. Anna era atât de puternică, se gândi el. Ea 
păşi ferm spre ieşire, se opri ca el s-o prindă din urmă, apoi 
cobori în stradă. Jos, pe trotuar, în reflectarea lentilelor sale 
proaspăt curățate, văzu cum cei doi se grăbeau să coboare 
treptele tramvaiului, cu câteva secunde înainte de a se închide 
uşile automate. Fu unul dintre cele mai neplăcute momente din 
viaţa sa. 


Capitolul 36 


Din camionetă, Jaeger alese cu mare atenţie momentul 
atacului. Până acum, barajul cu bătaie scurtă al pistoalelor- 
mitralieră ale motocicliştilor îi determinaseră pe partizani să se 
răspândească peste tot pe pantă, căutând să ajungă cât mai 
sus. Jaeger stătea în spatele puternicului reflector care încă nu 
fusese pus în joc. Un subofițer pe nume Olden manevra 
mitraliera montată pe un suport rotativ, cu o bătaie 


considerabil mai mare decât cea a unui pistol-mitralieră. 

— Olden, îl avertiză Jaeger, cred că ar trebui să-i facem să se 
răspândească precum furnicile. Pregăteşte-te pentru când o să 
dau drumul la reflector... 

— Sunt gata oricând, domnule colonel... 

În glasul lui Olden se simţea o nuanţă amară. În cealaltă 
strâmtoare pierduse camarazi alături de care luptase în 
pustiurile Rusiei. Doamne, cu unul sau doi chiar şi în Franţa, în 
1940! 

Camioneta merse huruind înainte, scârţâind din şenile. 
Jaeger îndreptă puternicul reflector într-un unghi maxim, cât 
de mult se putea spre dreapta. 

— O să-l plimb încet, într-un arc, de la dreapta spre stânga, îl 
anunţă pe Olden. Poate o să-l mişc un pic şi în sus şi în jos... 

— Am înţeles, domnule colonel. 

Olden îşi răsuci mitraliera mult spre dreapta. Trebuia să 
lucreze împreună, pentru a obţine rezultatele maxime. Era 
bucuros că cel care manevra reflectorul era colonelul. Într-un 
astfel de moment, Jaeger era în stare de alertă, rece ca gheaţa. 
Vederea sa pe timp de noapte era excepţională... 

Lumina se aprinse. O rază ca aceea a proiectoarelor 
antiaeriene lumină panta. Siluetele micuţe, răsfirate pe pantă, 
făcură greşeala de a se întoarce, surprinse, iar strălucirea le 
orbi. Mitraliera lui Olden începu să ţăcăne. 

Din camionetă văzură cum oamenii cădeau. Zgomotul 
motorului, camioanele şi mitraliera lui Olden înghiţiră tipetele 
partizanilor prinşi într-un loc deschis. Raza se deplasă spre 
stânga, se opri, urcând şi coborând în timp ce mitraliera lui 
Olden se sincroniza cu mişcările ei. 

Sus, pe pantă, Heljec, care conducea un grup de oameni, se 
opri. Inşfăcând o puşcă de la cel din spatele lui, le spuse să 
continue fără el şi se ascunse într-o crăpătură adâncă. Apoi 
stătu şi aşteptă, după ce eliberase piedica armei. 

Panică. Partizanii fugeau ca nişte iepuri fără minte, pentru a 
scăpa de mişcarea razei mortale. Cea dintâi prioritate era să 
tragă în blestematul acela de reflector. Nu va fi uşor. 
Comandantul camionetei era un ticălos inteligent. El varia 
viteza vehiculului. Nu era numai o ţintă mişcătoare, ci una 
rătăcitoare. 

Heljec îşi apăsă mai puternic patul armei de umăr. Ţinti cam 


la douăzeci de metri în faţa traiectoriei camionetei, apoi 
aşteptă. Dacă scotea lumina aceea din funcţiune, cel ce trăgea 
va fi ca şi orb. Aşteptă cu răbdare, în timp ce camioneta se târa 
spre ţinta sa. 

Reflectorul se răsuci pe neaşteptate. Fusese pentru un 
moment o rază de lumină care scotocea panta la stânga sa. 
Apoi se mişcă, se ridică şi se opri. Heljec fu prins în strălucirea 
puternică a marelui ochi luminos. 

Heljec se aruncă la pământ şi dădu drumul puştii. Făcându- 
se una cu pământul, el se rostogolea deja când lovi pământul. 
Se rostogolea ca mingea unui copil, cu o viteză incredibilă. Cu 
mâinile prinse deasupra capului. Cu braţele protejându-şi faţa. 
Se rostogolea. Ajunse pe marginea defileului, se rostogoli peste 
margine, căzu vreo doi metri şi se lovi de pământ cu un zgomot 
înfundat. 

Tocmai ajunsese la margine, când începu să tune mitraliera 
lui Olden. În timp ce alunecă în afara câmpului vizual, bucăţi de 
piatră tăiate de gloanţele lui Olden şuierau pe deasupra capului 
său. Rămase acolo unde căzuse, lovindu-şi umărul şi ascultând 
răpăitul împuşcăturilor. Poţi să-ţi risipeşti gloanţele blestemate, 
handicapatule... 

În strâmtoarea de dedesubt, atât Olden, cât şi Jaeger fură 
convinşi că mai doborâseră încă unul. Trecuse doar o fracțiune 
de secundă între barajul de foc al lui Olden care urma 
reflectorul şi căderea siluetei cu puşca. 

— Încetează focul! îi ordonă el lui Olden, şi stinge reflectorul. 

Din punct de vedere al tacticii militare, el avea dreptate. 
Exploatase în întregime elementul supriză. Cauzase pierderi 
grele printre partizani. Vederea unui om care stătea în picioare 
şi ţinea o puşcă în mâini îl avertizase de faptul că trecuse 
surpriza. Camioneta cu reflectorul aprins devenise o ţintă 
potenţială. 

— Le-am tăbăcit pieile! strigă Jaeger. Acum s-o ştergem 
naibii de-aici... să facem joncţiunea cu cei din vale. 


— Poate c-ar trebui să trecem pe lângă apartamentul nostru, 
sugeră Roessler... pentru a-i încurca pe cei care ne urmăresc. 

Ochelarii i se aburiseră din nou. Se simţea confuz şi 
deprimat. Acest excepţional operator de transmisiuni, un om de 
un curaj încăpățânat, se simţea neajutorat acum. Spre 


deosebire de soţia sa. 

— Nu fi prost, spuse ea. Ştiu exact unde locuim. Ceea ce 
avem de făcut este să nu lăsăm să se vadă că i-am depistat. 
Mergem ca de obicei... 

— Ar putea fi foarte primejdios... Anna, spuse el deodată, 
uită-te la maşina aceea oprită. Nu poţi vedea nimic înăuntrul 
ei... 
— Nici nu încerca. Poartă-te normal. Pur şi simplu, 
traversează stradă până la apartamentul nostru. 

Ea vorbea cu încredere, dar în maşina parcată în faţa intrării 
blocului lor erau trase perdelele împletite, închise la culoare. 
Era imposibil să vezi dacă se afla cineva înăuntru. 

— Cafea! spuse Roessler, de îndată ce intrară în 
apartamentul lor. 

— O fac deja. 

Roessler nu avea alte vicii în afara cafelei, din care bea litri 
întregi. Făcea curse neobosit spre fereastră. 

— Nu mai răsuci draperiile alea! îl avertiză Anna. 

— Ce-o să ne facem? Cei doi din tramvai stau în ploaie cu 
mâinile în buzunare. Este într-adevăr îngrozitor. Şi în seara 
asta trebuie să intru în legătură cu Ciocănitoarea... 

— O să te simţi mai bine după ce o să-ţi bei cafeaua. Trebuie 
să-l contactăm pe Masson. 

Roessler se mai înveseli puţin la auzul numelui capului 
contraspionajului elveţian. Apoi, aşa cum stătea în picioare 
lângă fereastră, grijuliu să nu atingă draperiile, îngheţă. Clipi, 
îşi scoase ochelarii şi îi puse din nou, apoi privi în stradă. Strigă 
bucuros: 

— Anna! Generalul de brigadă Masson este aici! Tocmai s-a 
dat jos din maşina aceea... Vine să ne vadă... 

— În plină zi! Ea apăru cu ibricul de cafea şi cu ceştile pe o 
tavă. Cred că te înşeli.. 

Generalul Roger Masson, îmbrăcat civil, traversă strada 
pustie şi apăsă pe butonul soneriei. Roessler manevră butonul 
de deschidere al uşii de la parter fără a mai verifica identitatea 
acestuia la interfon. Deschise uşa apartamentului, în timp ce 
căpetenia elveţiană venea pe scări, având o expresie gravă, în 
loc de obişnuita sa expresie veselă. 

— Ar fi trebuit să te asiguri cine era, spuse el blând. De acum 
înainte, te voi ruga să iei toate precauţiunile. Lucrurile s-au 


schimbat... şi nu în bine. 

Masson îşi alegea cu grijă cuvintele. Vizita aceasta la 
apartamentul lui Roessler era o chestiune delicată. Trebuia să-l 
pună în stare de alertă, dar nu să-l alarmeze. 

şeful contraspionajului elveţian era nervos şi sensibil la orice 
- însuşiri pe care de obicei şi le ascundea printr-o purtare 
veselă. lar faptul că era îmbrăcat în civil nu-i era de vreun 
folos, căci se simţea mai la îndemână în uniformă. 

— Cafea...? sugeră Anna. Daţi-mi voie să vă iau haina şi s-o 
atârn undeva, este umedă... 

— Sunteţi foarte amabilă... 

Scoţându-şi haina, Masson se duse la fereastră şi privi jos în 
stradă. Roessler i se alătură; în spatele ochelarilor, ochii săi 
aveau o privire febrilă. 

— Sunt urmărit. De câteva zile. Anna a observat prima că... 

— De o săptămână, spuse Masson cu o precizie 
caracteristică. lar aceştia sunt oamenii mei care lucrează 
douăzeci şi patru de ore, în schimburi. Este doar o măsură de 
precauţie pentru protecţia dumitale. 

— De ce acum? S-a întâmplat ceva? 

— N-aş putea spune că timpul are vreo semnificaţie specială. 
Pur şi simplu, pentru că munca dumitale este foarte importantă 
atât pentru noi, cât şi pentru ruşi... 

Masson se aşeză într-un fotoliu, lângă măsuţa pe care Anna 
pusese ceşcuţa de cafea. Roessler se aşeză pe un scaun de 
alături şi bău cu lăcomie din ceaşca sa, nescăpându-l din ochi 
pe elveţian. 

— Suntem în 1943, spuse el, după ce dădu gata jumătate din 
ceaşcă. Au trecut mai mult de doi ani de când Hitler a invadat 
Rusia. Ce s-a întâmplat recent ca să facă munca mea... foarte 
importantă este expresia pe care aţi folosit-o. Trebuie să 
angajaţi o mulţime de oameni preţioşi pentru a pune să fiu 
urmărit douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru... ca să 
folosesc din nou propria dumneavoastră expresie... 

Masson se strădui să se relaxeze. Zâmbi, iar ochii săi de un 
albastru strălucitor exprimau încredere. Problema era că 
Roessler era perspicace... ca să nu mai vorbim de Anna. Era o 
mană cerească faptul că venise să-i vadă astăzi. Din momentul 
în care intrase în apartament, simţise o nouă atmosferă... 
Ingrijorarea Annei şi ceva apropiat de panică din partea lui 


Roessler. Flutură liniştitor mâna. 

— Înainte, am avut lipsa aceea mare de pesonal. Deodată, mi 
s-au repartizat mai mulţi oameni. Acum pot avea grijă de voi 
cum se cuvine, conform importanţei voastre... 

Sorbi din cafea în timp ce Anna se aşeză pe braţul fotoliului 
soţului ei. Masson fu uşurat să vadă cum Roessler încearcă să 
îşi compună o expresie modestă care nu oglindea adevărata sa 
reacţie. Era cu adevărat un truism, gândi Masson, faptul că 
întotdeauna îţi atingeai scopul dacă flatai pe cineva. El merse 
mai departe, cu prudenţă. 

— Ar fi bine dacă aţi mai schimba orele şi traseul vizitelor pe 
care ni le faceţi la Villa Stutz. Oamenii mei vor căpăta în felul 
acesta experienţă în a se ţine după voi. Priviţi-l ca pe un joc... 

— Aşa o să fac... 

Roessler continuă să bea cafea din ceaşca pe care Anna 
tocmai o umpluse din nou, încă delectându-se în lumina 
trandafirie a complimentelor lui Masson. Expresia febrilă 
dispărea încetul cu încetul. Ce om ciudat este neamţul acesta, 
se gândi comandantul elveţian. În exterior, un bărbat obişnuit 
de vârstă mijlocie, pe lângă care puteai trece strada fără a-ţi 
mai aminti vreodată că ai trecut pe lângă cineva. Ceea ce, 
desigur, era un avantaj. 

Oricum, trecuse şi peste asta. Mai bine s-o şteargă înainte de 
a ajunge la un subiect de discuţie nepotrivit. Să plece singur. 
Îşi termină cafeaua, refuză să îi fie umplută din nou de către 
Anna şi se ridică, zâmbind amabil. Acum va pleca... 


— Ei bine, Hans, cred c-am făcut-o şi pe asta, spuse Masson, 
aşezându-se în scaunul din dreapta şoferului, în limuzină. 

Oftă. Privi ferestrele apartamentului lui Roessler în timp ce 
şoferul făcu o întoarcere neregulamentară şi se îndreptă spre 
Villa Stutz. Ce om bizar era Roessler! 

şoferul, singurul ocupant al maşinii mari în afară de Masson, 
era căpitanul Hans Hausamann. Pe timp de pace, el conducea o 
afacere care îi oferise contacte nepreţuite prin întreaga 
Europă, până în Finlanda. 

Când izbucnise războiul, Hausamann fusese recrutat de către 
comandantul suprem elveţian, generalul Guisan. Legăturile 
sale de afaceri îi ofereau o reţea gata construită care ţinea 
înaltul Comandament Elveţian la curent cu desfăşurarea 


evenimentelor de-a lungul întregului continent. Acum avea sub 
control sistemul de contraspionaj ultrasecret care era cunoscut 
la Villa Stutz sub numele de Biroul Ha. 

— Aţi oftat, comentă Hausamann. V-au îngreunat sarcina? 

— Nu chiar. După ce-am trecut de stânjeneala de deschidere, 
l-am convins pe RR că oamenii noştri care îl supraveghează nu 
reprezintă nimic mai mult decât o măsură de precauţie... 

— Şi a înghiţit povestea asta? 

— Da, cred că da, zise Masson, gândindu-se un moment. 
Desigur că Anna este o cu totul altă poveste. Ea ştie că ceva nu 
este deloc în regulă, dar mă pot baza pe ea ca să-l liniştească 
pe RR. 

RR era felul în care se refereau la Rudolf Roessler. Nu era o 
referinţă codificată; cineva începuse să-i spună aşa, iar aceasta 
devenise practica standard. 

— Sunteţi siguri în privinţa Annei? insistă Hausamann. O 
cunoaşteţi... 

— Conspirăm peste capul lui RR, zâmbi Masson scurt. Ştiu că 
singura ei preocupare este liniştea sufletească a bărbatului ei. 
Aşa că întotdeauna mă sprijină în caz de urgenţă. Şi, Doamne, 
ce urgenţă ne stă pe cap... 

Merseră în tăcere tot restul drumului. Nu erau mai mult de 
opt kilometri până la districtul Kastanienbaum, unde un 
promontoriu singuratic se întinde în lac. O jumătate de 
kilometru mai încolo, Hausamann trase în faţa Villei Stutz. Era 
un loc foarte liniştit. Dar la fel era şi Bletchley, locul din Anglia 
unde opera Ultra. Ca şi Prae Wood, lângă St. Albans, cartierul 
general al secţiei V, unde îşi avea Whelby biroul. 

Porţile de fier forjat fură deschise de un bărbat ce purta o 
pălărie tiroleză, o haină de ploaie închisă la culoare şi cizme de 
piele. Porţile fură închise, în timp ce limuzina ajunse la intrarea 
din faţă şi se opri. 

— Tocmai mă gândeam, remarcă Masson, că atunci când am 
intrat în serviciile secrete aveam nişte idealuri. N-aveam nici 
cea mai mică idee că-mi voi petrece cea mai mare parte din 
viaţă convingându-i pe ceilalţi să spună adevărul, în timp ce eu 
spuneam numai minciuni. Chiar dacă minciuni prin omisiune... 

— Nu vă înţeleg, spuse Hausamann, care îşi exprima 
întotdeauna deschis părerea. 

— RR... l-am lăsat foarte fericit. Oare cum ar reacţiona dacă 


ar şti că Elveţia viermuieşte acum de agenţi germani care au 
sarcina de a-l depista? Că acesta este motivul pentru care îi 
păzim viaţa cu propriii noştri oameni? Cel puţin, ne putem 
consola cu ideea că nemţii - şi în special Schellenberg, slavă 
Domnului - nu au idee despre ceea ce se întâmplă... 

Masson nu îşi dădu seama că aceasta era probabil cea mai 
naivă afirmaţie din întreaga sa carieră. 


NDA FRX... NDA FRX.. NDA FRX... 

Era fix miezul nopții când Roessler, pe jumătate înghesuit în 
dulap, deasupra emiţătorului, bătu semnalul de apel pentru 
centrul din Moscova. Chiar de atunci, agenții sovietici aveau 
obiceiul de a se referi la sediul Securității de Stat Ruse ca la 
„Centrul”. 

Roessler primise mai devreme un mesaj de la Ciocănitoare, 
iar acum încerca să-l retransmită la Moscova. Era aplecat peste 
aparat, când apăru o mână care ținea o ceaşcă de cafea. Încă 
nesigură dacă soţul ei îşi revenise după spaima de mai 
devreme, Anna hotărâse să-i facă mai multă cafea în seara 
aceasta. 

N-avea de ce să fie neliniştită. O dată instalat în locuinţa sa 
mică, în timpul orelor de lucru, pentru Rudolf Roessler nu mai 
exista altceva decât emițătorul, primirea şi trimiterea 
mesajelor. De fapt, uitase complet de vizita lui Roger Masson. 

El repetă de încă două ori semnalul de apel. Aşa cum 
conveniseră, în această etapă folosea lungimea de undă de 43 
de metri. „Tuşeul” său era ferm şi normal în timp ce bătea 
puncte şi linii. 

Următoarea sa mişcare fu să treacă pe lungimea de undă de 
39 de metri, din nou conform aranjamentului. Aşteptă. Bău 
jumătate din cafeaua fierbinte. Era ocupat. Era fericit. 
Conducea lumea... 

NDA OK QSR5... NDA OK QSR5... N 

Moscova răspundea apelului său. Aşteptă din nou. În interval 
de câteva secunde, veni o serie de cinci litere şi cinci cifre, care 
camuflau codul ales pentru această trasmisiune. 

Roessler notă semnalul şi numai atunci începu să transmită 
ultimul mesaj al Ciocănitorii despre ordinul de luptă actual al 
germanilor. Totul pe lungimea de undă de 39 de metri. Totul 
era bine în lumea lui RR. 


NDA FRX... NDA FRX... NDA... FRX... 

La Centrul de Supraveghere a Transmisiunilor din Dresda, în 
Germania, semnalul de apel fu recepționat cu limpezime. 
Walter Schellenberg, comandantul Serviciilor Secrete SS, 
asculta la setul de căşti de rezervă, în timp ce şeful de secţie 
Meyer nota personal semnalul ce venea prin eter. 

— S-a oprit! L-ai pierdut Acesta este semnalul de apel 
suspect? 

— Da, confirmă Meyer. Mi-a luat luni de zile să-i iau urma. 
Tot ce pot spune pentru moment, cu resursele pe care le am la 
dispoziţie, este că emițătorul este localizat undeva pe o linie ce 
merge din Madrid prin Geneva, Lucerna şi Munchen... 

— Poţi restrânge puţin perimetrul? 

— Dacă-mi cereţi să ghicesc - şi deocamdată nu e nimic mai 
mult decât o bănuială - eu aş spune că se află în sectorul 
Geneva-Munchen. 

— Şi este un emiţător clandestin? insistă Schellenberg. 

— Am verificat lista semnalelor noastre de apel - sute din ele 
- şi nu este al nostru. Este acelaşi om. Am ajuns să-i recunosc 
tuşeul... 

— Stai să mă gândesc puţin. 

Walter Schellenberg fusese numit comandant al Serviciilor 
Secrete SS, urmându-i lui Reinhard Heydrich, când acesta 
fusese asasinat de către o echipă paraşutată în Cehoslovacia în 
scopul acesta expres. 

Schellenberg, un bărbat înalt, frumos şi bine îmbrăcat - 
purtând în mod invariabil haine civile - era una dintre puţinele 
căpetenii naziste care putea fi descris ca un intelectual 
veritabil, care prefera să-şi folosească mintea în locul cizmelor. 
Din proprie iniţiativă şi cu aprobarea deplină a lui Hitler, îşi 
asumase sarcina de a vâna spionul sovietic din interiorul 
Germaniei, despre care era convins că le trimitea celor de la 
Kremlin detaliile complete ale planurilor militare ale Fuhrer- 
ului. 

Confruntat cu o asemenea sarcină, un paznic de vânătoare cu 
experienţă - sau un vânător de spioni - se concentrează asupra 
punctului celui mai slab al unui spion, sistemul său de 
comunicare. Metoda se dovedise deseori plină de succes în 
trecut. Ea necesita răbdare şi perseverenţă - însuşiri pe care 


Schellenberg le avea pe deplin. 

— Ai nevoie să foloseşti avansatul nostru sistem mobil de 
supraveghere, sugeră el. 

— Cu el, am putea obţine o urmărire încrucişată, care va fixa 
cu precizie sursa emiţătorului, îl aprobă Meyer. Aş putea 
sugera unde să îl plasăm? întrebă el. 

— Doar spune-mi şi se va face, îl asigură comandantul SS. 

Meyer se gândi că Schellenberg era un tip de treabă. In 
ciuda rangului său înalt, el îţi vorbea ca unui egal. Era 
întotdeauna zâmbitor, încântător, afabil, spre deosebire de unii 
ticăloşi care veneau de la Berlin şi făceau mare caz de 
importanţa lor. 

Era adevărat, Schellenberg avea buza de jos curbată într-un 
unghi care sugera lipsă de scrupule. Dar un om ca el ducea pe 
umeri responsabilități enorme.  Trăgându-şi un scaun, 
Schellenberg se aşeză şi aşteptă cu răbdare ca şeful de secţie 
să se gândească la întrebarea sa. 

Pentru Schellenberg, Meyer era o unealtă prețioasă. Trebuia 
mânuit cu atenţie şi dexteritate, precum un Stradivarius. Meyer 
putea ţine în mâini soarta războiului, dacă dădea de urma 
emiţătorului solitar. Schellenberg era convins că aceasta era 
calea prin care erau transmise Moscovei cele mai preţuite 
secrete ale Germaniei. 

— Strasbourg, spuse Meyer în cele din urmă, după ce 
consultă o hartă la scară mare a Europei pe care trăsese linia 
Madrid-Geneva-Miuinchen. Aici aş vrea să plasăm sistemul mobil 
de supraveghere... 

— Precum şi încă o jumătate de duzină de oameni care să fie 
repartizaţi numai pentru uzul dumitale personal? 

— Mi-ar fi de mare ajutor. Am economisi timp... 

— Şi nu prea avem timp. Ai dreptate. lar semnalul de apel 
este întotdeauna pe lungimea de undă de 43 de metri? apoi 
nimic? 

— Corect. Cred că trece pe altă lungime de undă, pentru 
transmiterea principală. Trebuie să aflăm lungimea aceea de 
undă. Oamenii repartizaţi mie or s-o facă. 

— Splendid, splendid! Las totul în seama dumitale, Meyer. 
Din moment ce vei comanda o unitate mai mare de oameni, va 
exista şi o promovare, precum şi un salariu mai mare, desigur. 

Aceasta era o altă tactică de-a lui Schellenberg. Atunci când 


avea de-a face cu cineva important pentru el, comandantul SS îl 
lăsa întotdeauna într-o dispoziţie bună, plin de recunoştinţă. 
Astfel îşi asigura loialitatea şi sprijinul lor. Iar ceea ce spusese 
Meyer era de mare importanţă, confirmând nu numai 
convingerea din ce în ce mai fermă a lui Schellenberg că Meyer 
cel deştept găsise emițătorul solitar, dar şi că sovieticii erau 
implicaţi. 

Cei de la SD - Serviciul Secret SS - ştiau că agenţii ruşi 
foloseau acel truc minor în transmisiunile radio. Trimiteau 
semnalul de apel pentru a face contactul iniţial pe o lungime de 
undă convenită dinainte. Apoi treceau pe o alta, de asemenea 
convenită dinainte, pentru a transmite mesajul principal. 

Schellenberg aruncă o privire rapidă de jur împrejurul 
etajului vast, împărţit în cabine de sticlă izolate fonic. In fiecare 
dintre ele stătea câte un supraveghetor radio, care verifica 
lungimea de undă care îi fusese încredinţată. La Dresda se afla 
cel mai eficient sistem de supraveghere care exista în întreaga 
lume pe vremea aceea. Părăsi clădirea şi nu mai vorbi cu 
nimeni până când se aşeză lângă aghiotantul său, Franz 
Schaub, în maşina care urma să-i ducă la aerodrom, la avionul 
spre Berlin. 

— Sunt destul de sigur că este vorba despre Elveţia, Franz. 
M-am tot gândit la asta. Nu ştiu de ce. Împânzeşte locul cu mai 
mulţi agenţi. Vreau să se concentreze asupra grupului lui 
Masson. Dacă Meyer îmi poate oferi vreo dovadă, o să-l am pe 
Masson în palmă. Dar de ce Elveţia? repetă el cu o oarecare 
exasperare. 


Ca în cea mai mare parte a activităţilor omeneşti, rezultatul 
marilor războaie este deseori hotărât de personalităţi 
excentrice. 

Situaţia din vara şi toamna anului 1943 era nebunească. 
Armata Roşie ar fi trebuit să obţină o victorie deplină pe cont 
propriu, mergând tot drumul până la Canalul Mânecii. Avea tot 
ce era necesar. 

Pe frontul de est, două milioane de soldaţi germani înfruntau 
cinci milioane de ruşi. Un Wehrmacht mai puţin rezistent şi 
hotărât ar fi fost copleşit, fie şi numai ca număr. 

În plus, maşina de război germană era condusă în acest 
moment de la Vizuina Lupului de către un pseudo-Hitler care 


avea prea puţin din intuiţia militară a predecesorului său. 
Principala lor asemănare era insistența încăpăţânată a noului 
Fuhrer de a se face după voia sa. 

În fruntea tuturor acestor avantaje, care ar fi trebuit să îi 
ofere lui Stalin războiul pe tavă, misterioasa Ciocănitoare îi 
spunea generalissimului de la Kremlin (via Lucy) mişcarea 
fiecărei divizii germane. Ar fi trebuit să fie un fleac să învingi, 
dar bărbatul cu braţul uscat, fostul student al unui seminar 
teologic din Georgia, încă nu se putea hotărî. Germanii se 
luptau ca nişte tigri. 


La Dresda, Herbert Meyer, înarmat cu noile sale resurse, 
muncea precum proverbiala furnică pentru a localiza 
emițătorul clandestin. Fiind în vârstă de treizeci de ani, el ar fi 
trebuit să se afle în infanterie sau în diviziile Panzer. Dar avea 
un picior strâmb, ca şi Goebbels. 

Era înalt ca o prăjină şi avea un cap ca acela al unui şoarece 
de biserică. Era un om timid, care fusese calul de bătaie al 
celor din şcoala sa. Aceştia îl porecliseră „şoarecele”, iar 
numele pe care îl detesta îl urmărise şi la maturitate. Poate 
chiar această experienţă îl condusese la slujba solitară de 
ceasornicar pe vreme de pace. D 

Soarta joacă feste ciudate oamenilor simpli. Indemânarea 
şoarecelui în a lucra cu instrumente de precizie fusese cea care 
îl făcuse să ajungă în cele din urmă la marele complex de 
supraveghere din Dresda. Era omul ideal pentru a-l vâna pe 
Lucy. Norocul şi Walter Schellenberg îl puseseră în situația 
unică de a decide rezultatul Celui de-al Doilea Război Mondial. 

şoarecele stătea şi aştepta să audă că uriaşul sistem mobil de 
supraveghere fusese instalat în oraşul alsacian Strasbourg. 
Apoi se va putea apuca într-adevăr de treabă şi va da de urma 
puternicului emiţător pe care îl poreclise Fantoma. 


La Lucerna, Fantoma - RR - continua să trăiască practic din 
cafea şi patru ore de somn pe noapte. Continua să prindă 
tramvaiul de dimineaţă spre Vita Nova Verlag, ignorând în mod 
deliberat paznicii care se schimbau zilnic. Continua să mănânce 
un prânz frugal sau o cină săracă. 

Toate acestea aveau loc înainte de adevărata sa muncă, cea 
care începea noaptea târziu. Mesajele care veneau de la 


Ciocănitoare erau mai lungi acum. Prin urmare, mesajele spre 
Moscova erau şi ele mai lungi. 

În felul său liniştit, răsfăţat fiind de devotata Anna, RR era 
fericit. Elveţienii îl credeau acum atât de important, încât îi 
ofereau protecţia lor reconfortantă. lar după Kursk, el ştia că 
Stalin îl asculta. Oare ce şi-ar fi putut dori un om mai mult de la 
viaţă? 


— Nemţii infiltrează şi mai mulţi agenţi, îl preveni Masson pe 
Hausamann, de îndată ce ajunse la Villa Stutz şi îşi scoase 
haina de ploaie. Are loc ceva foarte important... 

Fericirea era ultimul sentiment uman pe care îl avea 
generalul Roger Masson. Răsucindu-se în scaun, pentru a se 
îndepărta de biroul acoperit de hârtii, Hausamann îl privi pe 
comandantul contraspionajului. 

— Ce fac agenţii ăştia? întrebă Hausamann, primind apoi 
ultimul răspuns la care se aştepta. 

— Nimic! Absolut nimic! Stau la hotel în Berna, Geneva, 
Basel. Nu şi în Lucerna, din câte ştim noi, slavă Domnului! Este 
atât de evident că așteaptă, Hans! 

Hausamann îşi puse un creion Între dinţi, îl suci şi apoi 
întrebă: 

— Ce anume aşteaptă? 

— Hans, asta-i problema. Nu ştiu! Totul miroase a 
Schellenberg, a vreunul din planurile lui perfide... 

— Le-am putea face vânt afară, observă Hausamann. 

Asta era ce-ar fi făcut el. 

— Atunci vor trimite aici un detaşament nou! Poate că data 
viitoare n-o să-i putem depista deloc. Poate există o fisură în 
reţea, iar noi nici nu vom şti că sunt aici. lar asta, Hans, ar fi 
foarte primejdios... 

— Oare ce are de gând Schellenberg în stadiul acesta al 
jocului? 

— S-a mai întâmplat ceva ce nu-mi place... 

Masson se tot învârtea prin cameră, ca şi cum ar fi fost strict 
interzis să stea mai mult de câteva secunde într-un loc. 
Hausamann nu-şi putea aminti să-l fi văzut vreodată atât de 
agitat. 

— Ştii despre ce este vorba, Hans? Schellenberg mi-a trimis 
personal un mesaj, prin intermediul lui Gisevius, viceconsulul 


german. Spune că s-ar putea să vrea să mă vadă curând... de 
preferat pe pământ elveţian. Este un război de uzură a nervilor. 
Oare? Are vreun as ascuns în mânecă... 

— Aşteptaţi să-l pună pe masă... 

Masson tot nu-l asculta. Hausamann ar fi pariat o sumă mare 
că interlocutorul său nu înregistrase un cuvânt din ceea ce îi 
spusese. 

— Sunt sigur că toată povestea asta priveşte şi Lucerna într- 
un fel, Hans. Îl cunosc eu pe Schellenberg. Dacă află vreodată 
că îl protejăm pe cel care trimite ordinul de luptă nemţesc la 
Kremlin, ne putem îndrepta urgent spre munţi. Wehrmacht-ul 
ne va ciocăni la uşă în ziua următoare... 

— Ceea ce n-am putut înţelege niciodată, începu Hausamann 
vioi, schimbând deliberat subiectul, este de ce îşi trimite 
Ciocănitoarea mesajele via Lucy. De ce nu emite direct spre 
Moscova? 

— Asta m-a nedumerit şi pe mine întotdeauna, replică 
Masson. Probabil că mă îngrijorez prea mult. Schellenberg 
însuşi poate nu va face niciodată legătura. 


— Ştii, Schaub, remarcă Schellenberg către aghiotantul său, 
într-un birou din Berlin, cred că nu am dreptate în privinţa 
problemei aceleia cu Elveţia. N-ar îndrăzni niciodată să lase pe 
cineva să acţioneze în calitate de cutie poştală pentru ruşi. 
Linia pe care a tras-o Meyer pe hartă trecea prin Munchen... 

— Credeţi că München este cartierul general? întrebă 
Schaub. 

— Cred că soluţia lui Meyer va fi fie Munchen, fie 
împrejurimile sale. Acum va trebui să ne înarmăm cu o infinită 
răbdare în privinţa excelentului Meyer şi să ne întoarcem 
atenţia spre alte probleme, cum ar spune Fuhrerul... 


Niciunul din capii spionajului - Roger Masson sau Walter 
Schellenberg - nu visau cu cât timp în urmă fusese planificat 
sistemul de comunicaţii. Lucy - RR - acţiona de fapt în calitate 
de cutie poştală între Moscova şi Ciocănitoarea, în ambele 
direcţii. 

În jargonul contraspionajului sovietic, Lucy era un cul-de-sac. 
O fundătură. În cazul în care sistemele de supraveghere 
germane l-ar localiza vreodată pe Lucy, atunci acesta le va 


distrage atenţia de la sursa iniţială a mesajelor - Ciocănitoarea, 
care opera la cel mai înalt nivel al aparatului puterii germane. 

Metoda aceasta diversionistă fusese planificată cu mult timp 
în urmă, în anii treizeci, când lagoda deţinea postul lui Beria de 
şef al Ministerului Securităţii Statului. 

Sovieticii aruncaseră multe seminţe pe tot atâtea ogoare. 
Unele dintre ele, aşa cum şi prevăzuseră, au căzut pe pământ 
pietros şi nu au ajuns nimic. Dar seminţele care au dat rod au 
otrăvit fântânile Occidentului. Tim Whelby, care îşi săpa drum 
în sus, în Londra, cu farmecul său şi cu obiceiul de a asculta 
deseori şi de a vorbi puţin. Ciocănitoarea, încununarea gloriei 
lui lagoda, care ajunsese pe culmile cele mai înalte în Germania 
lui Hitler... 


Capitolul 37 


— O, nu ştiu... spuse Len Reader, e doar indispus. N-are chef 
de soiul ăsta de distracţie. El e unul dintre piloţii cu ochi 
albaştri din 1940. Asta a fost cu milioane de ani în urmă... 
Bătălia pentru Anglia. Poate are nevoie de o femeie, adăugă el, 
făcând cu ochiul. 

— Ticălosule...! 

Reacţia lui Paco fu plină de venin. Stând ghemuită lângă 
Lindsay, ea îi ştergea fruntea fierbinte cu o cârpă rece şi 
umedă. Ridicându-se brusc, îşi duse mâna dreaptă în spate 
pentru a-l pocni pe Reader în faţă. El o prinse de încheietura 
mâinii la jumătatea mişcării şi zâmbi. 

— Să nu-mi spui că eşti înnebunită după el, fiindcă n-o să 
înghit asta. Eşti o femeie adevărată şi ai nevoie de un bărbat 
adevărat... 

— Faceţi rău pacientului meu... O voce blândă se auzi la 
intrarea în adăpostul părăsit. Reader se răsuci pe călcâie şi se 
găsi în faţa doctorului Macek, care continua să zâmbească, 
privindu-l pe englez prin ochelarii săi fără rame. lar eu nu pot 
permite asta. Îţi dai seama că, dacă îl chem pe Heljec, acestea 
poate hotări să fii împuşcat? Regret că trebuie să mă exprim 
atât de dur... 

— Duceţi-vă naibii cu toţii... 

Reader îi dădu drumul lui Paco, iar chipul i se înroşi de 


enervare. leşi afară repede, încă ţinând în mână puşca 
automată. 

— Tocmai am scăpat de un expert în exprimări dure, spuse 
Paco, în timp ce îşi masa încheietura unde o apucase Reader. 
Am spus de la început că nu-mi place omul acesta... 

— Şi ce mai face pacientul nostru? întrebă Macek, înaintând 
şi încruntându-se în timp ce îl privea pe Lindsay care zăcea cu 
ochii închişi pe o saltea de paie improvizată. A asudat ca un cal, 
cum se spune. Nefericită exprimare... 

Paco aşteptă ca Macek să îl examineze pe englez. Se aflau la 
mulţi kilometri, multe săptămâni, depărtare de strâmtoarea 
unde colonelul Jaeger întorsese roata norocului în favoarea sa. 
Febra glandulară a lui Lindsay se înrăutăţise constant. 
Ajunsese atât de slăbit şi de afectat de febră, încât, la 
insistenţele lui Macek, fusese improvizată o targă pe care o 
duceau doi partizani. 

Noul lor cartier general temporar - unul dintr-o duzină prin 
care trecuseră - era un sat alcătuit din case de piatră foarte 
sărăcăcioase, cu un singur etaj. Satul se ridica pe o serie de 
trepte la jumătatea distanţei spre vârful unui munte din Bosnia, 
acoperiş peste acoperiş. Fiind părăsit de locuitorii care fugiseră 
de înaintarea coloanei germane, acesta fusese reocupat cu 
prudenţă de către partizanii lui Heljec. 

Până acum, reuşiseră să înlocuiască numărul de oameni 
pierduţi în lupta cu Jaeger. În momentele în care era conştient, 
Lindsay vedea cum soseau noii recruți. Era un fenomen straniu: 
păreau să se materializeze din senin. Făcuse comentarii pe 
această temă cu Paco. 

— Heljec are reputaţia unui conducător agresiv, care nu 
renunţă niciodată, replicase ea obosită. Aşa că vin de la zeci de 
kilometri ca să i se alăture, atâta vreme cât au arme. Armele şi 
muniţia sunt obolul de care au nevoie pentru a fi acceptaţi. 

În noaptea aceea, Gustav Hartmann fusese cu ei. El intră în 
conversaţie. Părea neobişnuit de deprimat. 

— Lor le place asta, înţelegi, Lindsay? Să se lupte. Să ucidă. 
Asta se petrece de secole în groapa asta nenorocită a Europei. 
Nu le pasă cu cine se luptă, atâta vreme cât continuă să ucidă. 
Citeşte istoria Balcanilor. Dacă nu au duşmani, se luptă între ei. 
Croaţii împotriva sârbilor şi aşa mai departe. Astăzi sunt veşti 
bune pentru tine şi rele pentru mine, pentru toţi trei ele sunt 


îngrozitoare. 

— Nu înţeleg, zise Paco. 

Până acum, ajunseseră aproape ca un mic grup de intimi. 
Lindsay, englezul; Hartmann, neamţul; şi Paco, pe jumătate 
englezoaică, pe jumătate sârboaică. Doctorul Macek încă nu 
era un membru cu drepturi depline al clubului, dar avea drept 
de vizită. 

— Reader, explică Hartmann, îşi ascunde cu pricepere 
emițătorul noaptea şi îl transportă ziua pe unul dintre 
tractoare. L-a mituit pe şofer. El menţine legătura cu lumea 
exterioară. Stalin a respins Wehrmacht-ul de-a lungul 
întregului front. Aşa că sunt veşti oficiale bune pentru 
dumneata, Lindsay. Pentru mine sunt veşti oficiale proaste. 
Înţelegi? 

— Nu, spuse Paco. Ai terminat prin a spune că este îngrozitor 
pentru toţi trei... 

— Crezi în globurile de cristal? 

Hartmann îşi scoase pipa şi o puse în gură cu regret. Nici 
vorbă să o aprindă. Heljec îşi împuşcase unul dintre propriii 
oameni care aprinsese un mic foc pentru a-şi încălzi mâinile 
îngheţate, când temperatura scăzuse după căderea nopţii. 

— Globuri de cristal? A privi în viitor? Paco îşi înclină capul 
într-o parte şi se uită zeflemitor la neamţ. Ajunsese să-l placă 
pe Hartmann. Poate cineva să facă asta? întrebă ea. 

— Poate în vis vedem lucruri pentru care am da orice să nu le 
vedem... 

— Acum vorbeşte despre vise... Paco îşi desfăcu braţele într- 
un gest neajutorat spre Lindsay care stătea cu spatele sprijinit 
de o piatră. Râde de mine, Lindsay... 

— Cred că atunci când oamenii vor privi înapoi peste vreo 
patruzeci de ani, continuă Hartmann, vor vedea ce catastrofă a 
fost să-i permită lui Stalin să treacă peste jumătate din Europa, 
peste chiar mai mult. Vieţile unor generaţii încă nenăscute vor 
fi nimicite de acest război... 

— Vorbeşte înțeleptul, spuse Paco. 

— Lasă-l să continue, interveni Lindsay. 

— Înţeleptule, continuă... 

— Oamenii uită istoria. Astăzi Anglia luptă împotriva 
Germaniei. Cel mai mare duşman al Angliei a fost odată Franţa, 
iar înainte Spania. Cred că adevăratul aliat al Angliei este 


Germania, că va veni şi ziua când se va îndeplini aceasta. Dar 
oare cât din vatra civilizaţiei - Europa - se va fi pierdut până 
atunci? 

— Tot ce a luptat, spuse Lindsay şi leşină. 


— Vrei să faci un drum în străinătate, Whelby? întrebă 
colonelul Browne. 

— Pentru mult timp, domnule? 

Whelby se strădui să îşi păstreze atitudinea în mod obişnuit 
degajată, pentru a ascunde şocul pe care i-l provocase sugestia 
colonelului Browne. Nu îi convenea deloc ideea de a nu mai fi 
locţiitorul acestuia, de a fi exilat într-un post îndepărtat, 
departe de centrul operaţiunilor. 

Era aproape miezul nopţii când fusese convocat de urgenţă 
în Ryder Street. Din câte ştia, singurele persoane din clădire 
erau el însuşi şi Browne. Şi îngrijitorul care deschisese uşa din 
faţă şi o încuiase din nou după ce el intrase în clădire. 

— Cairo, spuse colonelul. 

Browne era neliniştit de ceva. Se plimba de colo-colo prin 
cameră, cu mâinile strânse la spate, aruncând din când în când 
câte o privire musafirului său, ca şi cum ar fi încercat să se 
hotărască. 

— Un post permanent, domnule? se aventură Whelby. 

— Nu. O vizită scurtă. Simt o atmosferă de lenevie acolo. 
Locul acela a devenit inactiv de când l-a gonit Monty pe 
Rommel din Africa şi a invadat Sicilia şi Italia cu yankeii. 
Rapoartele lor reflectă acea inerție. Am nevoie de informaţii. 
Cât mai curând. 

— Iar însărcinarea este...? 

Urmară din nou ezitarea şi privirile scurte rapide. Prin 
contrast, Whelby era imperturbabil. Ştia că lui Browne îi 
displăcea să fie lipsit de înlocuitorul său, Whelby devenise 
indispensabil în privinţa conducerii cotidiene a 
departamentului. 

— Este vorba despre Lindsay, spuse Browne brusc. Problema 
este că nu te poţi înţelege prea bine cu el... 

— Nu l-am întâlnit decât în două sau trei împrejurări. Mi-a 
făcut impresia unui tip destul de capabil... 

— Vreau să ajungi acolo, să-l contactezi pe Cain şi să afli ce 
s-a întâmplat cu el. Trebuie să aibă vreo veste despre Lindsay - 


bună sau proastă. Dacă nu au, ar fi bine să facă rost de ea... 
Browne se opri şi apoi se hotări să meargă mai departe. Asta 
vine de la Dumnezeu... care fumează trabucuri... 

Într-adevăr, asta îl descumpănise pe Browne. Unde este 
Lindsay? îl vreau înapoi. N-au nicio importanţă cheltuielile. 
Acţionează chiar azi... 

Doamne atotputernic, se gândi Browne... chiar azi. Ar avea 
noroc dacă ar avea veşti fie şi luna viitoare. Iar Whelby, care 
stătea jos relaxat, avea grijă să nu arate că se delecta cu 
triumful alegerii sale pentru această misiune, în timp ce 
colonelul continuă. 

— Tatăl dumitale este specialist în arabă... îşi reaminti 
Browne. Cunoaşte bine Orientul Mijlociu. Cred că ceva din asta 
a ajuns şi la dumneata. Avionul dumitale pleacă mâine noapte 
de la Lyneham, în Wiltshire. Iar călătoria dumitale la Cairo n-a 
avut niciodată loc. Să semnezi condica înainte să pleci, ca să se 
vadă că ai fost la Londra... 

— Voi călători sub numele meu? întrebă Whelby. 

Era impasibil în exterior, dar tulburarea sa interioară era la 
fel de mare ca cea a lui Browne. Plecarea în douăzeci şi patru 
de ore... trebuia să îl contacteze pe Savitsky în vreun fel înainte 
de a pleca. 

— Câtuşi de puţin, replică Browne. Eşti Peter Standish pe 
durata acestei misiuni... 

Scoase ceva din buzunarul de la piept. Un paşaport britanic 
ateriză pe masă, împreună cu un plic. Whelby luă paşaportul şi 
îl cercetă, purtându-se în continuare sfios. 

Domnul Peter Standish. Statutul naţional: supus britanic prin 
naştere. Obişnuita fotografie îngrozitoare a lui însuşi. Uzaseră 
până şi ştampila de aur, astfel încât documentul arăta ponosit, 
ca şi cum ar fi fost purtat şi folosit de veacuri. 

— Standish sună un pic ca John Buchanish, nu-i aşa? remarcă 
Whelby, băgând paşaportul în buzunar, zâmbind. 

— Cred că se potriveşte destul de bine personalităţii 
dumitale, spuse Browne, zâmbind la rândul lui. În plic se află 
numele persoanei de legătură, bani egipteni şi o scrisoare de 
prezentare. Oare ce ţi-ai putea dori mai mult? 


Bombardierul american Liberator, numit Gleim Miller, se 
apropie de aerodromul din Cairo la o oră după ivirea zorilor. 


Tim Whelby îşi întinse picioarele şi mâinile amorţite, în timp ce 
uriaşul aparat se clătina înainte de a ateriza pe pământul 
egiptean. 

Fusese o călătorie infernală, iar el nu dormise o clipă. Nu 
existau scaune în interiorul avionului. Fiecărui pasager i se 
dăduse un sac de dormit, care se rostogolea şi aluneca o dată 
cu mişcările navei. Lângă Whelby stătea întins un general- 
maior britanic cu eghileţi roşii. 

— Presupun că dumneata eşti un soi de savant trimis în 
afară? se interesă generalul. 

Whelby doar zâmbi, înăbuşindu-şi un căscat. Costumul i se 
şifonase, avea nevoie să se bărbierească şi zăcuse treaz toată 
noaptea, gândindu-se că ar fi paradoxal să fie doborâţi de un 
avion de luptă german. Dacă naziştii ar fi ştiut că se afla la 
bord, ar fi mobilizat, cu siguranţă, orice avion de luptă 
disponibil, pentru a localiza şi distruge avionul. 

— N-ar fi trebuit să întreb, nu-i aşa? remarcă generalul. Vă 
daţi seama că sunt o duzină de pasageri la bordul aparatului 
ăstuia şi niciunul dintre noi nu are niciun indiciu despre 
identitatea celorlalţi? Mai că-ţi vine să crezi că se află un spion 
printre noi... 

Avionul pierdea înălţime rapid. Ocrul puternic al deşertului 
decolorat se apropia, roţile atinseră pământul, urmă o 
zguduitură puternică, apoi încetiniră într-o alunecare rapidă şi 
se opriră. Nesfârşitul zgomot al motorului şi vibraţiile încetară. 
Whelby privi în jur la ceilalţi pasageri, ale căror feţe aveau o 
expresie goală, extenuată. _ 

Uşa de ieşire fu deschisă dinspre exterior. Inăuntru pătrunse 
aerul proaspăt, înlocuindu-l pe cel fetid, cu prea mult dioxid de 
carbon şi prea puţin oxigen. Pasagerii se eliberară din sacii de 
dormit, ca nişte insecte ieşind din coconi. 

— Domnul Peter Standish! Domnule! Veţi fi primul care va 
cobori, vă rog... 

Un fel minunat de a-mi acoperi sosirea, se gândi Whelby 
cinic, evitând ochii curioşi fixaţi asupra lui, în timp ce păşea 
ţeapăn de-a lungul avionului, ţinându-şi mica valiză. 

O scară de metal fusese aşezată în dreptul uşii deschise, în 
timp ce cobora, pe Whelby îl izbi în primul rând tăcerea 
deşertului. Idiotul care îi strigase numele stătea la baza scării. 

— Maiorul Harrington la dispoziţia dumneavoastră, domnule. 


Sunt de la securitate. Vă rog să mă urmaţi până la clădirea de 
acolo. O, şi bine aţi venit în Egipt! Prima dumneavoastră vizită? 
O! N-ar fi trebuit să întreb asta. 

Lui Whelby nu-i venea să-şi creadă ochilor. Harrington era 
îmbrăcat impecabil în dril kaki, cămaşă încheiată cu grijă, 
pantaloni scurţi bine călcaţi. Avea genunchii bronzaţi, ca şi 
braţele, pentru a se potrivi chipului său. Şi mustaţa. Whelby 
văzuse desene şi caricaturi în revistele din Orientul Mijlociu, 
care îl reprezentau pe ofiţerul de aviaţie Kite cu mustaţa sa 
stufoasă în formă de furculiţă. Harrington exiba cu adevărat o 
asemenea mustață. 

— Oare a fost înţelept să difuzaţi numele meu tuturor 
celorlalţi? întrebă Whelby, în timp ce mergeau unul lângă 
celălalt pe pământul tare şi arid. 

— Mai bine decât să păstrăm aparențele acelea confidenţiale. 
Fă un pic de paradă şi câţi dintre ei vor fi în stare să-şi aducă 
aminte de chipul dumneavoastră, ca să nu mai vorbim de nume, 
atunci când vor ajunge la Cairo? 

Whelby îşi dădu seama că încercarea din noaptea precedentă 
îi slăbise obişnuita strânsoare de fier cu care îşi stăpânea 
reacţiile. Iar Harrington nu era câtuşi de puţin minunea fără 
şira spinării care părea. În interiorul clădirii, însoţitorul său 
verifică paşaportul şi îi spuse veştile. 

— Trimitem un Dakota care să-l scoată pe Lindsay din 
Iugoslavia. Se poate spune că aţi venit la timp... 

— Cum de ştiţi unde este? A reuşit să ajungă la misiunea 
militară Aliată? Aţi stabilit legătura radio... 

Whelby încălca propriile reguli, punând o serie de întrebări 
directe, dar le rosti cu pauze între ele, menţinând un aer 
somnoros. 

— Va trebui să-mi permiteţi să păstrez micile secrete, 
domnule. Fără supărare. Am ajuns. E o cameră foarte retrasă. 
Simţiţi cum creşte temperatura? Aici avem uniforme separate, 
de mărimi diferite, ca să vă schimbaţi într-una dintre ele. O să 
vă frigeţi în costumul acela... pe lângă faptul că veţi bate foarte 
tare la ochi. 

Whelby trebui să recunoască, totuşi, că acest bufon ce arăta 
dezamăgitor era destul de bine organizat. Când fu lăsat singur 
în camera cu puţină mobilă, el alese dintr-un şir de costume de 
mărimi diferite, răspândite pe o masă demontabilă. Tocmai 


terminase să se schimbe, când cineva bătu la uşă. 

— Intră, spuse Whelby. 

— Ia uite, arătaţi destul de fercheş, de parcă v-aţi fi născut 
aşa... 

— Am observat că ceilalţi pasageri au plecat cu autobuzul 
sau au luat un shufti de acolo. Eu cum voi fi transportat? 

— Shufti! Prindeţi destul de repede argoul de aici... 

Pentru prima dată, Whelby îl cercetă pe Harrington mai de 
aproape, în timp ce îşi încheia buzunarele de la pieptul tunicii. 
Mustaţa sclivisită era înşelătoare, îţi distrăgea atenţia de la 
cenuşiii ochi ageri care păreau să înregistreze orice mişcare 
făceai. Şi peste doisprezece ani, se gândi Whelby, mă va 
recunoaşte dacă mă voi deghiza în arab. 

— Transportul, aşa cum aţi zis. Harrington îşi răsucea 
mustaţa ca un actor de music-hall. Un jeep. Eu voi conduce. 
Dumneavoastră veţi admira peisajul. Monty a scăpat de toate 
maşinile de protocol înainte de El-Alamein. Cred c-a pus să fie 
scufundate în Mediterană. Erau prea confortabile. Spuneţi doar 
un cuvânt şi-am pornit la drum. 

— Trebuie să întâlnesc un locotenent Carson, la hotelul 
Shepheard's. 

— Aceasta este destinaţia. Tocmai am vorbit cu Jock - el este 
Carson - la telefon, în timp ce vă schimbaţi. Voia să ştie 
momentul în care veţi pune piciorul pe nisipul solid. Întreg. Aţi 
descoperit toaleta? Staţi comod?.. Am pornit-o! 


Era un oarecare mister aici, se gândi Whelby, în timp ce 
mergeau cu maşina pe un drum bituminos, acoperit cu nisipul 
prăfos al deşertului. Maiorul Harrington ca escortă de la 
aerodromul din Cairo. Locotenentul Carson ce aştepta la 
hotelul Shepheard's. Ceva îi spunea lui Whelby că ei jonglau cu 
gradele precum cu nişte cărţi de joc. Avea impresia că „Jock” 
era cel care conducea spectacolul. 

— Se apropie piramidele, trăncăni în continuare Harrington. 
Marea afirmaţie a anului! Poţi urca pe aceea. Cea a lui Keops... 
Arătă spre ea, ţinând volanul cu cealaltă mână. Turcii sau 
altcineva au jefuit marmura. Sunt ca nişte trepte de piatră 
gigantice... trebuie să fii atent. Sunt prea mari ca să le poţi 
urca. Se poate urca pe la unul din colţuri. E o oarecare 
acrobație şi asta. E o vedere minunată din vârf, drept peste 


deltă... 

— Trebuie să încerc într-o zi... 

— O să vă aduc cu maşina, dacă aveţi timp... 

Cele trei edificii antice erau grupate foarte aproape unul de 
celălalt. Işi conturau marginile ascuţite pe fundalul cerului 
albastru, foarte senin. Soarele deja îi încălzea spatele lui 
Whelby. 

leşiseră brusc din deşert, dând colţul la stânga, iar şoseaua 
se întindea în linie dreaptă cât de departe puteau vedea cu 
ochii. De-a lungul drumului se aliniau două clădiri ciudate cu 
trei etaje, un amestec de diferite arhitecturi europene. 

— Acolo e hotelul Mena House, continuă Harrington. Se pare 
că blestemaţii aceia de ruşi or să câştige războiul şi pentru noi. 
Nu ştiu cum gândiţi dumneavoastră, dar mie nu mi-ar plăcea. 

— Mă aş... tept c-o să con... tribuim şi noi cu ceva, când va 
sosi momentul potrivit. 

În timp ce se bâlbâia, Whelby era conştient de faptul că 
Harrington se întorsese spre el şi îl cerceta din profil. Simţi o 
schimbare în relaţia sa de scurtă durată cu Harrington... ca un 
zimţ care ratase o roată. 

— Toţi arabii bogaţi trăiesc în casele acestea nebuneşti, 
spuse Harrington pe acelaşi ton. Se spune că o mulţime de 
arhitecţi italieni de dinainte de război au depus aceste eforturi 
demne de Walt Disney. 

Restul călătoriei îl petrecură în tăcere. 


— Mă puteţi lăsa la Shepheard's? Să spunem la vreo sută de 
metri? ceru Whelby. Mai bine să nu fiu asociat cu militarii... 
Nu-i nimic personal, desigur. 

— Bineînţeles, se face. Camera 16... 

— Ştiu. 

Whelby îl întrerupse brusc. Se retrăsese în carapacea sa, o 
reacţie care îl intrigă pe Harrington. Mergeau încet pe străzile 
aglomerate, pline de arabi. Translatori, care îşi câştigau 
existenţa ca ghizi turistici, se uitau lung la Whelby. 

— Veţi fi uşor de remarcat, îl preveni Harrington. Un străin 
de departe... genunchii dumneavoastră nu sunt bronzaţi. Am 
făcut tot ce-am putut mai bine, dându-vă pantaloni lungi în loc 
de pantaloni scurţi. Dar chipul şi mâinile vă trădează. Sunt albe 
ca zăpada imaculată... 


Whelby adulmeca amestecul de mirosuri orientale - gunoaie 
care putrezeau în şanţuri, indefinitul miros al corpurilor 
orientale, bazarele. Le găsea reconfortante, familiare. Mese de 
piaţă abundând în coliere de mărgele şi alte nimicuri îngustau 
străzile. O babilonie de glasuri care se certau în arabă. 
Harrington conducea jeep-ul cu mare îndemânare, strecurându- 
se sprinten încoace şi încolo, alunecând la câţiva centimetri de 
câte o cămilă. 

— Aceea este, clădirea din depărtare. O vedeţi? întrebă el. 
Bine. Acolo coborâţi. Mai aveţi douăzeci de minute până la 
întâlnire. Lui Jock îi plac oamenii care ajung la timp. 

— Mulţumesc că m-aţi adus... 

Whelby păşi pe trotuarul aglomerat, evitând cu grijă şanţul 
fetid. Harrington nu îi mai aruncă nicio privire în timp ce se 
îndepărta cu maşina, iar Whelby se opri în faţa unei vitrine. 
Sticla era murdară, dar reflectarea era suficient de limpede 
pentru a funcţiona ca o oglindă, ca să vadă dacă era urmărit. 

O trăsură trasă de un cal opri lângă trotuar. Vizitiul arab le 
arăta ceva pasagerilor săi, doi ofiţeri britanici. Bine bronzaţi, se 
gândi Whelby, uitându-se ca din întâmplare peste umăr. Doi tipi 
în vârstă. 

Exact tipii pe care i-ar fi folosit pentru a-l urmări. „Codiţa” 
ideală ar fi fost un arab. Dar n-ar fi folosit unul pentru el. Arabii 
nu l-ar fi putut urmări în interior la Shepheard's. În sinea sa, 
Whelby trecea prin două stări de spirit contradictorii. 

Era încântat de atmosfera de haos zgomotos, străin, care îi 
aducea aminte de copilăria petrecută în India. Partea mereu 
atentă a creierului său înăbuşi sentimentul. Toate scuturile sale 
erau coborâte, ca şi cum s-ar fi închis o fereastră. Oare trecuse 
de testul lui Harrington? La un fir de ac, se gândi. Trăsurica se 
mişcă înainte, iar el o urmă la rândul său. Ofițerii dinăuntru nu 
puteau vedea în spate, din cauza coşului ridicat. 

La picioarele scărilor care duceau la hotel, se opri ca să îşi 
şteargă sudoarea de pe frunte. Era foarte cald. Strada se vedea 
ca în ceaţă, din cauza căldurii. Când îşi puse batista în buzunar 
se uită la ceas. Cronometrarea era problema. 

Ventilatoarele aşezate deasupra capului se roteau, agitând 
aerul stătut. Urcă încet pe scară şi se opri pe un coridor pustiu, 
cercetând numerele camerelor şi aşteptând să vadă dacă îl 
urmărea cineva. Când fu mulţumit, continuă să meargă pe 


coridorul liniştit şi bătu un ritm neregulat pe uşa camerei 24. 


În camera 16 sună telefonul. Un scoţian scund şi voinic, cu 
păr blond tuns scurt, îmbrăcat în uniformă de locotenent, ridică 
receptorul. Vocea îi era foarte repezită, cu accent scoţian şi un 
uşor mormăit. 

— Da? Cine este? 

— Harrington. Pachetul este pe cale de a vă fi adus. Şi s-ar 
putea să existe bunuri stricate. O, am stat de vorbă cu noul tip. 

— Şi? 

— Mă îngrijorează. I-am pus o întrebare, aşa, din senin. Când 
a răspuns s-a bâlbâit. De obicei, asta se întâmplă când îl 
descumpăneşti. Numai o dată a făcut aşa. Poate nu-i nimic în 
asta... 

— Mulţumesc de telefon. Ne vedem mai târziu. 

Bărbatul numit Jock Carson îşi puse mâinile pe masă şi privi 
afară pe fereastră. Poate nu-i nimic în asta... În traducere: 
clopote de alarmă ţipând ca nişte bocete... 


Ca răspuns la bătaia lui Whelby în uşa camerei 24, aceasta se 
deschise imediat, iar un omuleţ într-un costum kaki şifonat îl 
introduse înăuntru pe englez. 

— Vlacek? murmură Whelby. Ţânţarii înţeapă destul de bine. 

— Malaria este o povară pe care Allah doreşte s-o purtăm, 
replică Vlacek. 

— N-am decât două minute la dispoziţie, zise Whelby iritat. 
Se uită prin cameră, observă mormanul de haine aruncate de 
pe pat şi privi ferestrele deschise. 

— Balconul, cred. Camera 16 este de cealaltă parte a 
hotelului, nu-i aşa? Eşti sigur? 

— Foarte sigur, dragă domnule. Da, să conversăm pe balcon. 

Vlacek, după nume un polonez din regiunea de sub stăpânire 
rusească, avea un chip slav tipic: pomeţi înalţi, nas şi maxilar 
proeminente. Totul la el era osos. Ochi căprui ca sticla. Mâini 
cu degete lungi, descărnate, foarte puternice. Mâinile unui 
sugrumător. 

Vorbea englezeşte cu mare grijă, încet, cu un accent greoi. 
Avea probleme cu litera „r”, iar vocea îi era moale. Îl urmă pe 
Whelby cu pantofii săi de pânză pe balcon, fără a face vreun 
zgomot, astfel că englezul tresări speriat când îl descoperi pe 


polonez lângă el. După câte o privire scurtă în ambele direcţii, 
Whelby începu să vorbească. 

— Londra m-a trims aici ca să-l aduc pe Lindsay înapoi. Se 
pare că este viu şi se află în Iugoslavia. Se vorbeşte că o să-l 
scoată un Dakota de acolo. Probabil până aici, ca primă etapă a 
călătoriei sale de întoarcere la Londra... 

— Nu aici. Omuleţul clătină din cap şi îşi aprinse un trabuc. 
Şi nu trebuie să ajungă viu la Londra. Aceasta este 
responsabilitatea mea. A dumitale este să vezi cum aterizează 
avionul la aeroportul Lydda. Asta-i în Palestina... 

— Ştiu. Dar de ce Palestina? 

— Am nevoie să fie ţinut acolo câteva zile. Asta-mi va da timp 
să-mi duc misiunea la îndeplinire. Două zile... 

— S-ar putea să fie dificil. Or să vrea să-l ducă degrabă 
acasă. Poate o să reuşesc să aranjez să fie la Lydda... dar două 
zile... 

— Spune-le că ai nevoie de ele pentru relaxarea de la 
început. Iar Lindsay va fi obosit. Insită că are nevoie de odihnă 
înainte de a-şi încheia călătoria la Londra... 

— De ce Palestina? întrebă Whelby pentru a doua oară. 

Discuţia se transformase într-un duel verbal, în care fiecare 
încerca să preia controlul. Vlacek părea că nu răspunde 
deliberat la întrebări. Whelby se uită cu ostentaţie la ceas. Mai 
erau cinci minute. Carson putea să înceapă să-l caute. 

— În Palestina, explică Vlacek pe un ton încet şi monoton, 
mulţi soldaţi şi poliţişti englezi sunt împuşcaţi pe la spate de 
către evrei. Nu-i ca în Egipt. Palestina este un vulcan gata să 
erupă... Încă o crimă va fi pusă pe seama unei alte blasfemii 
evreieşti. Dacă e posibil, ne vom întâlni mâine cu o oră mai 
târziu acolo. Dacă nu este posibil, cu o oră mai târziu poimâne, 
şi aşa mai departe... 

— Să presupunem că nu pot scăpa de ei... ceea ce este 
posibil... 

— Voi şti când vei părăsi Palestina. Ia legătura cu mine la 
hotelul Sharon din Ierusalim. Camera 24 din nou... 

— Acum trebuie să plec. Chiar în acest moment... 

— Locotenentul Carson este un ofiţer cu grad înalt în 
Serviciul Secret... 

Whelby îl lăsă pe omuleţul liniştit pe balcon, privind în 
depărtare, în timp ce fuma trabucul strâns între dinţii pătaţi de 


tutun. Se gândi că Vlacek era unul dintre oamenii cei mai 
siniştri pe care îi întâlnise vreodată şi încercă să-şi aducă 
aminte ce îi sugera. 

Deschisese uşa şi aruncase o privire pe coridorul încă pustiu, 
când îşi aduse aminte. Ochii aceia ca sticla. O şopârlă. 


Whelby se opri pe coridor înainte de a se îndrepta spre 
camera 16. Avea două minute de pierdut înainte de întâlnirea 
sa cu Carson. Două minute pentru a-şi recâştiga ţinuta 
normală. 

La Londra, după întâlnirea sa cu Browne, totul fusese făcut 
în mare grabă. lar graba era periculoasă. Apelul telefonic 
urgent dintr-o cabină telefonică, pentru Savitsky. Efortul de a-i 
transmite rusului, într-un limbaj care suna nevinovat, 
neaşteptata întorsătură de evenimente condusă de Browne. 
Instrucţiunile lui Savitsky de a se întâlni la Beryl's „... pentru a 
vedea ce mai face biata fată. La ora opt îţi convine?” 

Doamne, repede s-au mai mişcat la Moscova! Mesajul lui 
Savitsky i-a alertat pe toţi. Dar reuşiseră - Whelby le dăduse 
note maxime pentru încercări. I se alăturase lui Savitsky la 
micul dejun, la hotelul Strand Palace, aproape de fluviu. Nu era 
nevoie de cupoane de mâncare, slavă Domnului. 

— Am introdus un om în acelaşi hotel din Cairo în care te vei 
întâlni cu legătura dumitale britanică, îi spusese Savitsky. 

Rusul, îmbrăcat ca un om de afaceri britanic, găsise până şi o 
masă într-un colţ unde nu puteau fi văzuţi de ceilalţi oameni din 
restaurant. Era bun în ce privea detaliile neînsemnate. 

— Numele lui este Vlacek, continuase Savitsky. Te va aştepta 
în camera 24 până vei sosi. Zile întregi dacă este necesar. Va 
trăi în acea cameră. Parola este... 

În anumite momente ale discuţiei lor grăbite, Savitsky fusese 
confuz. Atunci englezul pusese aceasta pe seama grabei 
nebuneşti, aproape de panică, a întregii operaţiuni. 

— Cine este Vlacek? Lucrează clandestin? întrebase Whelby. 

— Slavă Domnului, nu! Savitsky fusese şocat. Este un 
polonez, folosit într-o anumită măsură de către britanici, 
împreună cu o unitate de propagandă. Poate umbla liniştit pe 
străzile din Cairo. Doar să nu fiţi văzuţi împreună în public, 
asta-i tot... 

Acum, stând pe coridor în hotel, Whelby se întrebă care era 


statutul real al lui Vlacek. Acesta vorbise, deşi subtil, ca şi cum 
ar fi fost superiorul lui Whelby. Prin mintea englezului trecu 
bănuiala neplăcută că tocmai discutase cu un călău 
profesionist. 


Harrington fusese comic, deschis şi afabil. Jock Carson era 
aspru, atent şi mereu în gardă. Nu îşi strânseră mâinile. El 
închise uşa şi arătă spre un scaun de o parte a unei mese cu 
tăblie de sticlă. In timp ce soldatul scoţian ocolea masa pentru 
a se aşeza în scaunul din partea opusă lui, Whelby îl cercetă. 

În primul rând, cele două însemne de locotenent plin de pe 
fiecare umăr. Arătau ca noi, abia scoase din magazie. Erau bine 
întreţinute, ca şi chipul cu nas coroiat şi ochii peste care 
cădeau pleoapele grele. Carson nu risipea vorbele. 

— Ne aşteptăm ca - dacă vor Dumnezeu şi vremea - să vi-l 
aducem pe locotenent-colonelul de aviaţie Lindsay în Cairo, 
pentru a-l putea escorta acasă într-o săptămână sau două. 
Dumneavoastră nu aţi fost, desigur, niciodată aici. Lista 
pasagerilor care au călătorit cu avionul Liberator care v-a adus 
de la Londra arată numai numele a unsprezece pasageri. Veţi fi 
foarte discret şi veţi aştepta... 

— Staţi un moment, locotenente. Am ceva de spus în privinţa 
felului în care este abordată treaba asta. Apreciez discreţia 
dumneavoastră. Dar pot întreba care este ruta propusă pe care 
va trebui să călătorească Lindsay pentru a ajunge la Cairo? 

— Propusă? 

Pronunţarea scoțiană a sunetului r deveni şi mai evidentă. 
Whelby simţea că în corpul acela voinic se afla puterea şi 
masivitatea unei locomotive. Se luptau pentru supremație, 
desigur. Prima întâlnire - ciocnirea - era întotdeauna cea 
vitală. Ea stabilea modelul de autoritate de la care nu se va mai 
devia. 

— Acesta este cuvântul pe care l-am folosit, spuse Whelby 
liniştit. 

— Noi fixăm ruta. Noi fixăm şi timpul. Noi livrăm marfa. 
Dumneavoastră o să-l escortaţi înapoi la Londra. 

— De cât timp au fost aranjate aceste detalii? De câteva ore? 
Zile? 

— Zile. _ 

Carson se opri aici. Işi strânse mâinile din nou una în 


cealaltă, aşezându-se nemişcat, privindu-l cu ochii săi albaştri 
pe bărbatul din faţa sa. 

— Iar ruta? insistă Whelby. 

— Din Iugoslavia la Benghazi, prin Libia. Dakota va ateriza la 
aeroportul Benina. E izolat, în deşert. Se va realimenta cu 
combustibil. Apoi va porni spre aeroportul Cairo-Vest... 

— Nu! Tonul lui Whelby era tăios, inflexibil. Aranjamentul 
este cunoscut de câteva zile, astfel încât se poate să fi existat 
vreo scurgere. De la Benina vreau să fie transportat la Lydda, 
în Palestina. Voi fi acolo ca să îl întâmpin. Tipul va fi probabil 
extenuat după tot ce-a pătimit, plus zborul. Îi vor face bine vreo 
două zile într-un loc neaşteptat, undeva în Ierusalim. 
Schimbarea de rută va contracara orice scurgere. Londrei nu-i 
place prea mult cum staţi cu securitatea pe-aici... 

— Biata Londră... 

— Ar putea trimite pe altcineva care să fluture un topor. Un 
cuvânt pentru cei înţelepţi. Numai între noi doi. Lydda. De 
acord? 

Carson stătea de parcă era cioplit din mahon. Era incredibil 
cât de nemişcat putea rămâne pentru lungi perioade. Whelby 
avu grijă să nu mai adauge nimic. Simţea cum scoţianul 
cântărea argumentele pro şi contra. Whelby ştia că argumentul 
său avea o logică destul de greu de respins. Avusese grijă să nu 
pară ameninţător... doar cineva care constată cum stau 
lucrurile, cu un ton aproape plin de înţelegere. Știi cum stau 
lucrurile, nu eu fac regulile. Un cuvânt pentru înţelepti... 

— Lydda să fie, anunţă Carson în cele din urmă. Ne place ca 
musafirii noştri să fie mulţumiţi. Bănuiala mea - care va trebui 
verificată - este că veţi zbura la Lydda mâine la aceeaşi oră. 
Asta nu vă spune nimic despre momentul în care va ateriza 
Lindsay. Cinstit să fiu, nici eu nu ştiu încă. O noapte la Grey 
Pillars pentru dumneavoastră... 

Grey Pillars era denumirea locală a Marelui Cartier General 
din Orientul Mijlociu. Era un cartier rezidenţial izolat de restul 
oraşului prin garduri de sârmă ghimpată. Carson se ridică în 
spatele biroului său, ca şi cum întâlnirea s-ar fi terminat. 
Rămânând în scaunul său, Whelby îşi încrucişă picioarele din 
nou. 

— Mi-ar conveni mai mult o cameră aici, dacă este 
disponibilă. N-am venit până aici ca să fiu închis într-un lagăr 


de prizonieri de război. Am libertatea de a-mi lua singur 
hotărârile... 

Era o afirmaţie, nu o întrebare. Exprimată în acelaşi mod 
liniştit şi degajat. Carson îşi închise ochii pe jumătate, 
aranjându-şi tocul pistolului şi cureaua. 

— Dati-mi un motiv. Aşa, ca să ştiu. 

— Securitatea. Adversarii ţin probabil Grey Pillars sub 
supraveghere. Aici sunt anonim, cât de anonim pot fi. Fără 
paznici, vă rog. Îmi pot purta singur de grijă. 

— De acord! şi puteţi avea camera aceasta. Maiorul 
Harrington va ţine legătura cu dumneavoastră. Întâmplător, 
zborul dumneavoastră spre Lydda va porni de la aeroportul 
Heliopolis, nu de la Cairo Vest. Veţi urca iarăşi într-un avion 
yankeu. 

— Din acelaşi motiv... listele cu pasageri? 

— Învăţaţi repede. Cei de la RAF, pur şi simplu, nu vă vor 
transporta deasupra peninsulei Sinai fără să aibă un nume. Cea 
mai apropiată rudă în caz de prăbuşire şi toate chestiile astea 
birocratice. Yankeii nu umplu prea des până la refuz un aparat, 
că veni vorba. 

Carson îşi puse şapca înaltă. Schiţă un salut încet, ţinând 
mâna ridicată mai mult decât era în regulament şi, privindu-l 
din nou pe Whelby cu atenţie, merse la uşă şi mai spuse doar 
un lucru. 

— O să vă înregistrez eu aici, când ies. Nu e nevoie să vă 
apropiaţi de recepţie. Nu existaţi... 


— Lydda! în biroul său de la etajul al doilea, la Grey Pillars, 
Harrington explodă. Palestina e un câmp minat! Nu-mi place 
deloc treaba asta... 

— Fă-o... 

Carson stătea în picioare şi privea pe fereastră la grădina 
însorită de dedesubt, peste balustradele din fier forjat şi strada 
liniştită cu rânduri de copaci. Putea vedea punctul de control 
prin care trebuia să treacă oricine înainte de a pătrunde în 
lăcaşul sacru. 

— Ultimul mesaj radio de la Len Reader... spune-mi, te rog, 
din nou ce spunea... 

— Pe scurt, avem un punct de referinţă pe hartă, unde 
trebuie să aterizeze Dakota în Bosnia. Semnalele de identificare 


convenite înainte de aterizarea avionului... căci friţii aprind 
deseori focuri ce marchează o pistă falsă. E un schimb ciudat - 
o cantitate de arme şi muniții în locul lui Lindsay. Cei de sus au 
spus că e-n regulă. Următorul mesaj al lui Reader este lumina 
verde. 

— Şi unde se află avionul Dakota? 

— Aşteaptă la aeroportul Benina, cu încărcătura deja la bord. 
Pilotul are instrucţiuni să revină la Cairo Vest după aceea. 

— Ştiu c-ai încercat, Harrington. Am spus Lydda şi Lydda va 
rămâne. Anunţă pilotul care îi sunt noile instrucţiuni. 

— Aşa am să fac. Harrington ezită. Ce-ai făcut cu Tim 
Whelby? O, şi când ajunge aici... 

— Nu ajunge aici. Stă în camera 16 la Shepheard's. Aşa a 
vrut. 

— Doamne, ce tip ciudat. Ar trebui să fie aici... 

— Ştiu. Carson se întoarse de la fereastră, în timp ce o 
suflare de briză - Dumnezeu ştie de unde - flutură grelele 
perdele de pânză. Pe de altă parte, poate că este o idee bună ca 
el să nu pătrundă în sistemul nervos central. Am doi oameni 
care ştiu cum arată, căci i-au observat sosirea dintr-o trăsurică, 
postati astfel încât pot vedea dacă părăseşte hotelul. 

— Care-i ideea? Poate părăseşte hotelul ca să arunce o 
privire deliciilor din Cairo sau face o vizită dansatoarelor din 
buric... 

— O să fie urmărit peste tot. A spus că vrea să rămână sub 
acoperire. Comportarea lui a fost foarte logică. Să vedem dacă 
rămâne în tiparul pe care şi l-a ales pentru sine... 

— Tot nu mi-ai spus ce crezi cu adevărat despre el, comentă 
Harrington. 

Carson se opri, cu mâna pe clanţa uşii. Trăsăturile sale 
impasibile, erudite îngheţară într-o încruntătură concentrată. li 
plăcea să se gândească bine la ce va spune înainte de a 
răspunde. 

— Nu m-aş duce cu el în junglă, zise el şi părăsi camera. 


Capitolul 38 


În dimineaţa următoare, la ora opt fix, Whelby bătu din nou 
la uşa camerei 24. Cu o oră mai târziu decât în ziua precedentă. 


Uşa fu deschisă din nou de omuleţul osos. Whelby se gândi că 
acesta arăta şi mai scheletic decât la ultima sa vizită. Poate 
posteşte, se gândi el răutăcios. 

— Ai veşti noi? întrebă Vlacek de îndată ce se aflară pe 
balcon. 

— Am reuşit să obţin aterizarea pe aeroportul Lydda, 
Dumnezeu ştie cum... 

— Când ajunge? 

— Nu ştiu. Il vrei cumva împachetat şi legat cu fundă roz? 

— Fundă roz? Vlacek vorbea în continuare în acelaşi ton calm 
şi egal, dar următoarele sale cuvinte îl făcură pe Whelby să îl 
treacă fiorii. Presupun că aceasta nu este o glumă... Amândoi 
suntem angajaţi într-o treabă serioasă. Care este ruta? 

— Din Iugoslavia la aerodromul Benina de lângă Benghazi, 
apoi la Lydda, după plinul de combustibil la Benina. 

— Deci vei ajunge la Lydda? 

— Probabil că în cursul zile de mâine. De la aeroporul 
Heliopolis. 

— Atunci du-te la Ierusalim ca să mă aştepţi. Hotelul Sharon. 
Eu voi fi... 

— În camera 24! îmi pot aminti un fapt atât de simplu. 

Işi aruncau unul altuia întrebări şi răspunsuri ca la ping- 
pong, fără ca vreunul să îl placă pe celălalt şi dorind amândoi 
ca întâlnirea să fie cât mai scurtă. Whelby îşi băgă mâinile în 
buzunarele tunicii, cu degetele mari strânse în pumn. Nu-l privi 
pe omuleţ cât rosti afirmaţia, neluând în seamă întreruperile. 

— Până acum am făcut tot ce am putut. Harrington poate 
trece oricând să mă vadă, aşa că te rog să mă asculţi. Nu pot 
garanta că voi şti precis când soseşte Lindsay şi, după cât timp 
va fi plecarea noastră... 

— Am spus două zile. A 

Vlacek nu prea părea că ascultă. În mâna stângă ţinea o 
ceaşcă de cafea turcească, împodobită cu verde; în dreapta, 
unul dintre trabucurile sale care miroseau îngrozitor. Bea 
alternativ din cafea şi trăgea din trabuc, privind în depărtare cu 
ochii săi căprui ca de sticlă. 

— O să fac tot ce pot. 

— Două zile sunt esenţiale. 

Whelby nu răspunse. Îşi încreţi deliberat nasul, pentru a-şi 
arăta neplăcerea provocată de miros. Nu avu niciun efect 


asupra lui Vlacek. Acesta făcea mare economie de efort, 
observă Whelby. Decise să pornească ofensiva şi să încheie 
întâlnirea. 

— Poţi ajunge la Lydda la timp? Chiar dacă eu zbor mâine 
acolo... 

— Desigur... 

— Atunci aşa rămâne. Trebuie să mă întorc în cameră. Nu-mi 
place în mod deosebit aranjamentul acesta de a ne întâlni în 
acelaşi hotel. 

— Sunt o persoană foarte populară la Cairo... 

— Nu şi cu mine. Acum am plecat... 

— Două zile, domnule Standish. 

Whelby părăsi camera cu aceeaşi precauţie ca în ziua 
precedentă. Mergând repede pe coridor şi dând colţul spre 
camera sa, avu un şoc neplăcut. În afara uşii sale se afla 
Harrington, care tocmai ridicase mâna pentru a bate în tăblia 
ei. 

— A, aici sunteţi... Maiorul omise cu grijă să rostească vreun 
nume, în timp ce Whelby băgă cheia în broască, descuie şi îi 
făcu semn să i-o ia înainte. Când acesta închise uşa, Harrington 
adulmecă şi făcu o faţă lungă. 

— Miros de trabuc ieftin... mucegăit ar fi un cuvânt mai bun. 
Cred c-aţi avut însoțitori nu prea plăcuţi. Nu-i aşa? 

— Holul de la parter are tot felul de mirosuri dulcege 
orientale... 

Acest scurt schimb de cuvinte vesel şi pătrunzător îl alarmă 
pe Whelby. Harrington era un interogator profesionist. 
Recunoştea stilul. Intrebarea pusă întâmplător. Lăsată să 
plutească în aer. Apoi tăcerea care îi inocula suspectului o 
nevoie urgentă de a replica, de a spune ceva. 

— Luaţi loc, sugeră Whelby. Ceva de băut? Cafea? Ceva tare? 

Harrington alese scaunul cu spătar tare de lângă masa cu 
tăblie de sticlă, obligându-l pe Whelby să se aşeze pe celălalt, 
astfel încât se aflau faţă în faţă. Ca într-o şedinţă de 
interogatoriu. 

— Nimic, mulţumesc, spuse Harrington afabil. Soarele e sus 
pe cer, iar eu nu beau niciodată înainte ca ceasul să bată de 
douăsprezece. Dar se pare că pentru dumneavoastră bate... 

Se opri în timp ce Whelby se aşeză încet în faţa sa. În 
discuţie sunase ceva rău prevestitor. Oare Harrington să fi aflat 


despre Vlacek? şi oare cât de „persona grata” era omuleţul 
acela în Cairo? Cu un efort de voinţă, Whelby îşi reprimă 
neliniştea. Un anchetator de primă mână îl determina pe 
suspect să se distrugă singur, cu propriile sale nelinişti. 
Aşteptă fără a spune nimic. 

— La Heliopolis, la amiază, continuă Harrington în cele din 
urmă. Avionul decolează pentru Lydda. Am rezolvat-o cu 
yankeii. O să vă conduc acolo, să vă îndrum. Apoi totul depinde 
de dumneavoastră. Povestea de acoperire este că sunteţi un 
prieten de-al meu care este în permisie de odihnă. Extenuat de 
prea multă muncă. Arătaţi destul de palid, dacă mă gândesc 
bine. Vă doboară? Responsabilitatea, vreau să spun... 

— O să mă descurc. Care va fi ocupaţia mea? Yankeii sunt 
tipi foarte sociabili... 

— Administrator, replică Harrington prompt. Acoperă o 
mulţime de nimicuri. Dar o să fiţi pasager clandestin. Nimeni n- 
o să vă întrebe de identitate. Eraţi în hol când am sosit eu? 

Metoda era destul de diabolică, se gândi Whelby. Tocmai 


A. A 


căscat. 

— Stăm pe-aici până la prânz? întrebă el. 

— Dumneavoastră bineînţeles că da. Am fost foarte ocupat de 
când aţi venit ieri. Cel mai bun informator al meu pune în 
legătură furtul a trei puşti automate şi a trei încărcătoare de la 
un depozit al armatei din Tel-el-Kebir cu o viitoare tentativă de 
asasinare a lui Lindsay... 

Whelby tresări uimit. Lăsă ca reacţia sa să fie vizibilă. Iar 
ochii însoţitorului său nu îi părăsiră faţa. Inexpresiv. Aşa 
acţionase Harrington. Expresia feţei şi tonul vocii fuseseră 
lipsite de expresie. 

— Unde-i Tel-el-Kebir? întrebă Whelby. 

— Bună întrebare. Este depozitul artileriei britanice. E aici în 
Egipt, la jumătatea drumului pe Canal între Cairo şi Ismailia. 

— Deci ei încă mai cred că se îndreaptă încoace. Dacă 
informaţia dumitale este corectă. Scuză-mă, dar e destul de 
greu de crezut. 

— Informatorul acesta - clandestin, desigur - nu s-a înşelat 
niciodată. 

Harrington îl cercetă pe Whelby, care trăgea de un buton 


cusut neglijent la manşeta sa. Nu-i păsa niciodată prea mult de 
haine. Whelby rămase tăcut din nou, refuzând să sară în golul 
tentant. 

— Aştept să puneţi întrebarea evidentă, aceea pe care oricine 
în situaţia dumneavoastră ar fi pus-o imediat, remarcă 
Harrington. 

Presiunea creştea. Harrington începuse în stilul ştiu că nu te 
superi că pun întrebarea asta, bătrâne. Punea deschis în 
discuţie situaţia lui Whelby. Totuşi, o izbucnire temperamentală 
ar fi fost lipsită de înţelepciune. 

— Şi ce întrebare ar putea fi aceea? vru să afle Whelby. 

— Cine se află în spatele tentativei de asasinat... 

— Fără îndoială că nemţii, presupun... Whelby arăta surprins 
de întorsătura pe care o luase discuţia. Asta, dacă se ia în 
consideraţie zvonul. Cred că trebuie să-mi acorzi dreptul de a fi 
rezervat în această privinţă. 

— Rezervaţi-vă un loc la Operă. Nu sunt nemţii, iar sursa 
mea este foarte demnă de încredere. Să acceptăm asta şi să 
pornim de la ea, da? Se şopteşte că ruşii sunt cei care nu vor ca 
Lindsay să ajungă acasă. 


Avionul american decolă de la Heliopolis exact la prânz. 
Punându-şi palma în dreptul ochilor, împotriva luminii 
orbitoare a soarelui, Harrington îl urmări cum dispare înspre 
peninsula Sinai, lăsând o dâră murdară în spate. 

Dintr-o clădire din spatele său ieşi, cu pasul său încet, să i se 
alăture, Carson care purta o pereche de ochelari de soare. 
Stătură împreună un moment, într-o tăcere stânjenitoare. 

— Ce crezi? întrebă Carson. 

Îşi scoase ochelarii, îi strânse şi îi puse într-un etui. Mişcările 
îi erau grijulii şi precise. 

— E ceva ciudat cu el, aş putea să jur, replică Harrington. 

— Dovedeşte-o. 

— Nu pot. Cunoşti pe cineva care fumează ţigări de foi 
ieftine, poate chiar trabucuri? Cu un miros ca balega de 
cămilă? 

— Nu. De ce? 

— Purta mirosul ăsta cu el când l-am întâlnit la Shepheard's. 
Rezistă doar puţin timp şi apare dacă stai aproape... repet, 
aproape... de cineva care fumează aşa ceva. Dar dădea 


impresia că n-a vorbit cu nimeni. Şi ştie să pareze întrebările 
importante... 

— E de aşteptat, dacă iei în consideraţie de unde vine. 

Stăteau sub soarele de amiază, fără a fi conştienţi că îi ardea. 
Stătuseră acolo atât timp. Acum erau în aşteptare şi amândoi o 
ştiau. Războiul se îndepărtase de ei foarte mult. Mareea 
dispăruse şi nu se va mai întoarce niciodată. 

Dar încă mai existau fire subţiri care îi legau de Balcani. De 
Grecia. De Iugoslavia. Mai rămaseră câtva timp în soare, 
deoarece astfel puteau vorbi liniştiţi în taină. 

— Am un sentiment ciudat, spuse Harrington. Un 
presentiment foarte puternic că avem de-a face cu ceva teribil 
de important., aici, în palmele noastre. Comandorul ăsta de 
aviaţie, Lindsay. Trebuie să-l scoatem viu de-aici. Mi-e 
îngrozitor de teamă... 

Era o remarcă atât de puţin caracteristică pentru 
Harrington, încât Carson se uită lung la el. Harrington încă mai 
privea cerul pe care dispăruse avionul, ca şi cum ar fi dat orice 
să fie la bord. 

— Cu cine ai luat legătura în Ierusalim? întrebă Carson. 

— Cu sergentul Terry Mulligan, de la poliţia palestiniană. O 
să-l întâmpine pe acest Standish la avionul de Lydda. Iţi aduci 
aminte de el? 

— Tare ca un nuc bătrân. N-ar avea încredere nici în bunica 
lui. Dar de ce poliţia palestiniană în loc de armată? întrebă 
Carson. 

— E obişnuit cu intrigile... cu prinderea ticăloşilor. 

— Asta e un bun motiv? 

— Dacă avem de-a face cu Standish, aş spune că da. Miroase 
a intrigă... La fel de tare ca fumul acela de trabuc ieftin. 
Mulligan va repera mirosul ăla de îndată ce va pune Standish 
piciorul jos din avion. 


La bordul avionului nu erau mai mult de o jumătate de 
duzină de pasageri. Când decolară de la Heliopolis, ocupau cu 
toţii locuri izolate. Whelby şedea lângă o fereastră, privind 
ocrul puternic al deşertului Sinai, plat ca şi proverbiala masă 
de biliard. În depărtare se ridicau munţi ca nişte conuri de 
cenuşă neagră, tremurând în aerul fierbinte. Îşi dădu seama că 
se oprise cineva lângă scaunul gol de lângă el. Privi în sus 


precaut 

— Spuneti-mi să nu stau aici, dacă vreţi să fiţi singur, dar îmi 
place să am companie când zbor... 

— Vă rog să luaţi loc. Şi eu mă simt singur. 

Măcar o dată, Whelby nu se prefăcea. Intotdeauna îi 
plăcuseră femeile, se înţelegea bine cu ele. Ea era o 
americancă de vreo treizeci de ani, cu o siluetă bine făcută, 
înfăşurată strâns în costumu-i tropical din două piese. 

— Daţi-mi voie... 

În cel mai natural mod, el se aplecă şi o ajută să îşi închidă 
centura de siguranţă. Ea se relaxă şi îl urmări cu marii ei ochi 
cenuşii, iar chipurile lor erau foarte apropiate. Spre 
amuzamentul ei, el îi luă cu blândeţe mâinile înguste cu degete 
lungi şi le strânse una de cealaltă. 

— Aşa. V-aţi relaxat? 

— Foarte bine. Mulţumesc. Sunt Linda Climber. De la 
Ambasada Americană, în vacanţă... 

— Peter Standish. Şi eu sunt în vacanţă... 

Îşi strânseră mâinile. Ea şi le strânse intenţionat pe ale ei din 
nou, după aceea. Părul ei era închis la culoare şi îi ajungea 
până la umeri. Whelby era sigur că ea trecuse pe la coafor 
înainte de a se sui în avion. Avea sprâncene groase şi dese, nu 
din acelea pensate, oribile. Avea un nas lung şi drept, o gură 
mare, cu buze pline, şi o bărbie fermă. Stătea liniştită în timp 
ce el o cerceta cu o jumătate de zâmbet şi cu ceva timid în 
comportare. 

— Mă vei recunoaşte, spuse ea şi zâmbi, fără să îşi deschidă 
buzele. Dacă te întrebi de ce sunt singură, atunci să ştii că 
soţul meu a trebuit să plece undeva. Nu cumva cunoşti un hotel 
liniştit în Ierusalim? 

— Da, s-ar putea. Hotelul Sharon. Dar din moment ce n... n- 
am... s... stat acolo, trebuie să-l verificăm mai întâi. Un prieten 
mi-a vorbit despre el. Nu te poţi baza întotdeauna pe prieteni. 
Hotelurile pot deveni mai proaste sau mai bune... 

— Dar nu te deranjează... 

— Am un transport oficial care mă aşteaptă la aeroportul 
Lydda. Pentru mine ar fi o plăcere să putem călători 
împreună... 

Whelby avea un anumit fel de-a fi cu femeile. Acasă, ceilalţi 
bărbaţi invidiau acest har, dar nu le atrăgea ura, probabil 


pentru că nu păruse niciodată un vânător de femei. Cu 
modestia sa, calmul său şi timiditatea sa, acestea îi cădeau în 
braţe. lar acesta era primul pas spre pat. 

La prima vedere nu prea îi stătea în caracter să se amestece 
cu străini în timpul misiunilor sale. Ceea ce făcuse fusese 
parţial un capriciu - Linda Climber era o femeie atrăgătoare cu 
picioare care în mod normal ar fi făcut mintea unui bărbat să o 
ia în altă direcţie. Dar ea era şi o acoperire excelentă. 

Dacă ar putea-o instala decent la hotelul Sharon, ar avea un 
motiv excelent pentru a vizita locul atunci când avea să vină să 
îl contacteze pe Vlacek. De asemenea, l-ar neutraliza pe 
sergentul Mulligan - ce nume îngrozitor - în drumul de la 
Lydda la Ierusalim. 

— Să schimbăm locurile, spuse el mai târziu, ca să poți privi 
pe fereastră. Ai ce vedea... 

Mâna ei surprinzător de rece o atinse pe a lui în timp ce el 
stătea pe interval, pentru a schimba locurile. Ea privi pe 
fereastră, iar el se aplecă pentru a vedea şi el. Alesese bine 
momentul. 

— Priveşte linia aceea despărţitoare, cu deşertul arid, ocru la 
culoare, pe această parte, şi cu nesfârşita oază verde care 
urmează în partea cealaltă... 

— E dreaptă de parcă ar fi fost trasă cu linia. 

— Egiptul şi deşertul Sinai pe partea aceasta. Pe cealaltă - 
Palestina, câmpiile cultivate de evrei. 

— Sunt două lumi diferite, Peter. Străine una de cealaltă? 

Remarca îi reveni în minte după ce aterizaseră. Sunt două 
lumi diferite... Străine una de cealaltă. Ca cele două lumi 
străine una de cealaltă pe care le avea el în cap. Întotdeauna 
separate una de cealaltă. Zâmbi în timp ce ea spuse ceva, roşie 
de plăcere. 

Până în momentul în care trebuia să aterizeze la Lydda, el 
ştiu că ea era gata pentru o aventură. Nu făcuse nimic special 
ca s-o îndemne la aşa ceva. Era o relaţie care nu i-ar fi reuşit 
mai tânărului comandor de aviaţie Lindsay. 


Nu îl plăcu pe sergentul Mulligan de cum îl văzu, dar avu 
grijă să ascundă aceasta. Mulligan, un bărbat înalt, spilcuit, de 
vreo treizeci de ani, cu un păr tuns foarte scurt, avu aceeaşi 
reacţie, dar nu aceeaşi prezenţă de spirit. 


— Cu mine este o doamnă americană, doamna Climber. 
Vreau să văd cum se instalează într-un hotel din Ierusalim. 

— Cine este? Domnule... veni răspunsul ca şi cum Mulligan 
se gândise mai târziu la aceasta. Securitatea de aici este foarte 
fermă. 

— O să-mi asum întreaga responsabilitate, sergent. Cunoşti 
hotelul Sharon? Probabil va dori să fie lăsată acolo, pentru a 
vedea locul... 

Făcu să sune ca şi cum sugestia ar fi venit de la Linda. 
Aşteptară în soarele fierbinte ca să coboare din avion. 
Aeroportul Lydda era doar cu puţin mai mare decât un 
aerodrom, cu iarbă tunsă scurt - ca părul sergentului Mulligan. 

— Este de la Ambasada Americană din Cairo, murmură 
Whelby. Nimic de care să fii îngrijorat. 

— Dacă spuneţi dumneavoastră... 

Dezaprobarea întregii afaceri era manifestată în vocea şi 
purtarea lui Mulligan. Fu politicos când fu prezentat, apoi îi 
conduse spre o maşină blindată parcată aproape de o clădire. 
Pe sub sprâncenele închise la culoare şi stufoase, ochii săi 
alergau încoace şi încolo şi îşi apropiase o mâna de tocul 
pistolului din partea dreaptă. Whelby observă că acesta era 
deschis acum. 

— Vom merge în chestia asta? strigă Whelby. 

— Cred că glumeşti, spuse Linda Climber. O să-mi agăţ 
ciorapii. 

Mulligan se opri la adăpostul maşinii blindate, în spaţiul 
îngust dintre aceasta şi clădire. Îşi ţinu predica în fraze scurte, 
tăioase. Un soldat britanic aşezat în spatele tabloului de bord 
se uită în jos la ei, cu un chip îngheţat. 

— Maşina asta blindată este o bună prezentare a ceea ce vă 
aşteaptă, începu Mulligan. Se întâmplă cumva că, atunci când 
zburaţi, să vedeţi linia dreaptă cu deşertul pe-o parte şi 
câmpurile pe cealaltă? 

— Da... răspunse Whelby pe un ton plictisit. 

— Ascultaţi-mă amândoi. S-ar putea ca asta să vă salveze 
vieţile. La sud de linia aceea este Egiptul, în stare de pace, 
acum că Monty îi stă lui Rommel în spate. La nord - aici unde 
ne aflăm noi - suntem în stare de război. Nu vă apucaţi să vă 
plimbaţi pe-aici pe cont propriu. lar dacă ieşiţi, evitaţi străzile 
lăturalnice. 


— Chiar este necesar, sergent? o sperii pe doamna. 

— Încerc s-o sperii cât mai tare... Sergentul îl privi pe 
Whelby cu neplăcere făţişă. Am avut douăzeci şi patru de 
oameni în pluton. Remarcaţi, vă rog, timpul trecut. În ultimele 
trei săptămâni, trei dintre ei au fost ucişi de porcii ăia asasini ai 
rezistenţei evreieşti. Împuşcaţi în spate. N-au avut nici măcar o 
şansă. Sunt mai răi decât nemţii... cel puţin, ei poartă uniformă 
şi luptă pe faţă. 

Arătă spre o maşină de protocol cu perdelele trase peste 
ferestre, parcată la umbră. 

— Dar maşina blindată? se interesă Whelby. 

şoferul pornise motorul. Plăcile metalice de protecţie vibrară. 

— Băiatul ăsta va deschide drumul. Noi o să-l urmăm la o 
sută de metri depărtare. Dacă evreii au pus vreo mină, atunci el 
încasează explozia. Spuneţi-i mulţumesc caporalului Wilson de- 
acolo de sus... 

În vocea şi purtarea lui Mulligan se simţea ostilitatea făţişă 
acum. Whelby îşi strânse buzele pungă, grijuliu să nu se uite la 
Wilson. Sergentul îi conduse la maşina de protocol, apoi se 
întoarse spre Linda Climber, vorbind cu un glas dulce şi 
politicos. 

— Voi lua eu valiza dumneavoastră. Suiţi-vă şi simţiţi-vă 
comod. O să fie totul bine. Nu suntem departe de Ierusalim... 

Ţinu deschisă uşa din spate, o apucă de cot cu mâna dreaptă, 
pentru a o ajuta să se urce, ignorându-l pe Whelby. Ea se 
aplecă în faţă pe marginea scaunului şi zâmbi cu simpatie 
veritabilă. 

— Mulţumesc, sergent. Încep să înţeleg cât de greu poate să 
fie aici. Vă rog să-i mulţumiţi caporalului Wilson din partea 
mea, dacă nu este ridicol... 

— Îi place o doamnă atrăgătoare. Se va simţi bine... 


Drumul de la Lydda spre Ierusalim urca, o serie de 
serpentine abrupte care îi ducea din ce în ce mai sus deasupra 
câmpiei. O zonă ideală pentru ambuscade. Sergentul Mulligan 
conducea păstrând o distanţă de mai bine de sută de metri de 
maşina blindată care urca în faţă. 

Maşina de protocol era un vehicul luxos, care avea mult loc 
în spate. De sergentul Mulligan îi despărţea un geam de sticlă 
ce fusese închis înainte de plecare, lăsându-i să discute liniştiţi. 


Linda Climber, în mod obişnuit vorbăreaţă, fu foarte tăcută în 
prima parte a călătoriei. Whelby o mai strânse o dată de mână 
liniştitor, apoi avu grijă să nu mai spună nimic. Intotdeauna 
lăsa femeile să conducă. La început. 

Aproape că ajunseseră în vârful urcuşului în zig-zag şi puteau 
simţi cum se netezeşte drumul, când Whelby se aplecă înainte 
şi trase în jos peretele de sticlă. 

— Poţi opri cam la o sută de metri depărtare de Sharon? Dă- 
mi câteva momente ca să inspectez locul... 

— Cred că se poate aranja... 

— Monstrul ăla de fier ne va mai însoţi? 

— Caporalul Wilson ne va escorta până la Ierusalim şi apoi îşi 
va vedea de drumul său. 

Tonul aspru şi privirea distantă pe care o aruncă Mulligan 
peste umăr înspre Whelby exprimau furia sa înăbuşită la 
menţionarea „mostrului aceluia”. Whelby închise geamul şi 
zâmbi pentru sine. Mersese. Îl pusese la punct pe perspicacele 
Mulligan. 

— Cred că nu i-a plăcut ceea ce tocmai i-ai spus, remarcă 
Linda. 

— Nu stau prea bine cu exprimarea. Cred c-am făcut-o de 
oaie. Ce faci la ambasadă? Sau sunt prea indiscret? 

— Sunt asistenta unuia dintre funcţionarii oficiali. Sună 
foarte bine, dar, de fapt, doar dactilografiez, stenografiez 
scrisorile - sunt o stenografă bună - şi fac munţi şi munţi de 
dosare. Trebuie să fii un om important, dacă ţi se oferă atenţia 
şi protecţia asta... sau sunt indiscretă? 

— Da, eşti, spuse el degajat. Nu fi impresionată de primirea 
care mi s-a făcut. Sunt în vacanţă... cum spun americanii. Mi-au 
spus: „Fă-ne un serviciu, bătrâne, du la Ierusalim hârtiile astea. 
Sunt destul de importante. O să te transportăm noi de la 
Lydda.” Zâmbi modest. De fapt, sunt un nimeni... 

Minciuna fu rostită calm, convingător. Construise totul pe 
moment. Nu mai vorbiră până când ajunseră la Ierusalim, iar 
„monstrul” caporalului Wilson o luă într-o direcţie diferită la o 
intersecţie. 


Whelby se întoarse acolo unde parcase Mulligan maşina, pe 
trotuar, la vreo câteva sute de metri de hotelul Sharon. 
Deschise uşa dreaptă din faţă, aplecându-şi capul, verifică dacă 


peretele despărțitor era închis, izolând spatele maşinii unde 
stătea Linda Climber, şi spuse încet sergentului Mulligan, care 
trebui să se aplece ca să audă. 

— Hotelul Sharon pare să fie destul de bun pentru ca 
doamna Climber să se stabilească acolo. O să mă cazez şi eu tot 
acolo. 

— Dar aveţi totul pregătit la cazarmă. 

— Care este exact locul pe care îl va supraveghea oricine mă 
urmăreşte. Am libertate de acţiune. Intenţionez să mă folosesc 
de ea. Locul ăsta îmi convine de minune - un hotel retras, 
sergent Mulligan. Nu sunt un amator. 

Adopta aceeaşi tactică pe care o folosise cu Jock Carson în 
Cairo, atunci când locotenentul încercase să-l închidă la Grey 
Pillars. Vorbi ca şi cum n-ar fi avut niciun rost să mai discute 
chestiunea. Mulligan mai făcu o încercare, vorbind cu voce 
coborâtă. 

— Chiar şi la un hotel mic va trebui să vă înregistraţi, să vă 
arătaţi paşaportul... 

— Călătoresc cu acte false... 

— Iisuse, voi oamenii vă credeţi chiar Dumnezeu... 

— Hotărăşte-te care dintre oamenii aceştia sus-puşi vrei să 
fiu eu. Intre timp, dă-mi un număr de telefon unde te pot 
contacta. Eu voi fi în camera 6 de la Sharon. 

Luă bucata de hârtie împăturită pe care Mulligan, cu buzele 
strânse, mâzgălise numărul de telefon, apoi deschise uşa din 
spate. Linda cobori pe caldarâm, îşi netezi fusta şi se întoarse 
pentru a-şi lua valiza de la Mulligan. O mână albă, cea a lui 
Whelby, apucă mânerul, dădu din cap spre sergent şi o luă de 
braţ. 

— Am verificat hotelul Sharon. Nu este chiar Waldorf, dar e 
curat, iar meniul pare comestibil. Traversară o stradă pavată. 
Erau foarte puţini oameni primprejur. Ajuns pe trotuarul opus, 
Whelby se opri şi arătă cu mâinile în depărtare. Uimitor, într- 
adevăr. Când eram mic, mi-au dat la şcoala de duminică nişte 
poze colorate ale vechiului Ierusalim, ca nişte cărţi poştale 
mari pe care să le faci semne de carte. O poză în fiecare 
săptămână. Locul acesta arată exact ca în pozele acelea... 

În 1943, Ierusalimul încă mai avea o atmosferă biblică. Fiind 
aşezat într-o depresiune, era înconjurat de înălțimile a şapte 
coline. Avea o atmosferă înşelătoare de pace, de stabilitate de 


secole... 

— E copleşitor de frumos, zise Linda. Ţi-ai luat valiza când te- 
ai dus să verifici hotelul. Unde este? 

— În camera mea... Începu din nou să meargă. Ţi-am spus că 
sunt în vacanţă. Au rezervat camera 6 pentru mine şi păstrează 
camera 8 pentru tine. Alegerea este a ta. Dacă-ţi place, stai 
aici. Dacă nu, o să-ţi găsesc un alt loc. 

Hotelul Sharon era o veche clădire cu o faţadă lungă şi două 
etaje. Avea un acoperiş subţire de ţigle cândva roşii, acum 
şterse până la culoarea teracotei. Patru trepte conduceau spre 
o verandă de lemn, despărțită de stradă printr-o balustradă, în 
care se aflau măsuţele împodobite cu feţe de masă roşii. Plante 
agăţătoare dese şerpuiau în ghivecele lor, îmbrăcând pereţii şi 
intrând prin ferestrele deschise. 

— E încântător, zise Linda. 

— De tine depinde, răspunse Whelby. 

Era alegerea ei. 


Stând ţeapăn la volanul maşinii de protocol parcate, Mulligan 
îi urmări cum urcau treptele. Ochii aruncară o privire în 
oglinda retrovizoare, iar mâinile i se îndreptară spre puşcă, 
atunci când auzi paşi apropiindu-se. Apoi se relaxă. Era 
tropăitul bocancilor armatei. Caporalul Wilson, cu un chip 
inexpresiv, ca de obicei, deschise uşa din dreapta faţă. 
Mulligan îi făcu semn să urce. 

— M-au reperat că mergeam în spate, sergent? întrebă 
Wilson. 

— Sunt destul de sigur că nu. Mă bucur să te văd întreg. 

— Ce se întâmplă? Sau n-ar trebui să întreb? 

— Cu cât ştii mai multe în privinţa asta, cu-atât mai bine, 
replică Mulligan. In special pentru că o să am nevoie de 
dumneata ca să mă sprijini. Unde ai parcat maşina blindată? 

— Pe o stradă laterală, la vreo cincizeci de metri depărtare. 
Nobby Clarke are grijă de ea până mă întorc. Credeam c-o să 
ne ducem omul până la cazarmă. 

— Şi eu, Wilson, şi eu. Dar mi-am zis că are şi el creieri. 
Drăguţ tip. Înghite vocale şi trece peste cea mai mare parte din 
consoane. Acum s-a cazat - este propria lui expresie - la 
Sharon. Aşa c-o să am nevoie de vreo doi oameni în uniformă 
care să patruleze prin faţă. Asta o să-i facă ţinte pentru 


atacatorii evrei. Vreau ca maşina dumitale blindată, cu puşca 
Lewis şi toată garnitura, să stea pe o stradă laterală, ca să-mi 
acopere oamenii. O să-l sun pe colonelul Payne de îndată ce mă 
întorc, dar sunt sigur că va fi de acord. 

— Sigur, după ajutorul recent pe care l-aţi dat... 

— Deci al naibii domn Standish, care nu rosteşte vocalele şi 
prea puţin din consoane, va bloca şase din oamenii mei 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, şi mai mulţi din 
ai dumitale. Dacă s-ar fi dus la cazarmă, n-ar fi avut nevoie de 
pază suplimentară. Naiba să-l ia! 

— Dar cum rămâne cu fata? E o bucăţică bună. A plecat cu 
ea? 

— Cred că asta îl atrage să stea la Sharon. Mulligan îşi 
scoase şapca şi se scărpină în cap. Ştii ceva, Wilson? Niciodată 
să nu presupui că-i adevărat ce-i mai evident. Chiar înainte de a 
mă întoarce, o să verific registrul hotelului... 


— Camerele noastre sunt una lângă cealaltă, observă Linda, 
ţinând cheia în mână, fără a o băga în broască. Se uită dintr-o 
parte la Whelby. Camera 8 pentru mine, camera 6 pentru tine... 

— Ai auzit cum a descris Mulligan situaţia de aici. Am crezut 
c-o să te simţi mai... în siguranţă. 

El stătea în picioare, ţinând ambele valize. A sa, pe care o 
luase de la recepţie, unde o lăsase atunci când vizitase mai 
înainte hotelul, precum şi pe a ei, pe care insistase să o ducă pe 
scările vechi. 

— Frumos din partea ta. Să aruncăm o privire. 

Descuind uşa, ea intră într-o cameră de modă veche, dar bine 
mobilată. O altă uşă ducea spre baie. Ea scoase un hohot şi îşi 
duse o mână la gură. 

— Doamne, ia uită-te la pat... 

Acesta era foarte mare, cu bare de aramă peste care se aflau 
nişte ornamente mari în formă de ghindă. Ferestrele mari cât 
peretele erau deschise, dând spre priveliştea îndepărtatului 
Munte al Măslinilor. Whelby îi puse valiza pe un scaun şi se 
opri lângă ea. Ea aşteptă ca el să o atingă, dar el rămase 
distant, cu o expresie distantă pe chipul său palid. 

— Trebuie să predau hârtiile acelea, remarcă el, uitându-se 
la ceas. Poţi aştepta până la două şi să cobori după aceea ca să 
luăm prânzul? 


— Desigur. O să arunc o privire prin magazine... 

— Fii atentă pe unde mergi. La două, deci. Şi ţine-ţi uşa 
încuiată tot timpul. 

— Da, sergent Mulligan... glumi ea. 

El închise uşa din exterior şi aşteptă pe coridor. Numai când 
o auzi cum încuie acţionă repede. Cu valiza în mână, se 
îndreptă spre scară şi alergă uşor spre etajul următor. Camera 
24 era la capătul unui coridor pustiu, care mirosea a podea 
proaspăt lustruită. 

Ca reacţie la bătaia sa, uşa fu deschisă ca şi cum cel care se 
afla în cameră, Vlacek, îl aştepta. 


Peisajul era ca în timp de pace. Soarele de dimineaţă făcea 
să strălucească verdele puternic al terenului de polo. Singurele 
sunete erau pocnetul crosei de polo în minte şi izbitura uşoară 
a potcoavelor cailor. 

Jock Carson tocmai se pregătea să lovească mingea, când îl 
zări pe Harrington la marginea câmpului, fluturând o bucată de 
hârtie pentru a-i atrage atenţia. Gezira Sporting 

Club era o insulă în mijlocul Nilului, chiar în faţa oraşului 
Cairo de care era legat prin câteva poduri. 

Carson îşi flutură crosa pentru a-i preveni pe ceilalţi jucători. 
Îşi conduse calul în trap uşor în afara câmpului, descălecă, 
scoase o bucată de zahăr pe care armăsarul său o făcu imediat 
să dispară, apoi încredinţă animalul unui egiptean care aştepta. 

— Probleme? întrebă el, în timp ce mergea alături de 
Harrington înspre pavilion, citind mesajul. 

— În sfârşit! Harrington părea agitat. Un mesaj de la Reader, 
din Iugoslavia. S-a încheiat afacerea. Trei sute de puşti 
automate cu treizeci de încărcătoare de bucată. În schimb, îl 
primim pe Lindsay... 

— Trebuie să mai trimitem arme în Libia? 

— Nu! Asta-i partea minunată. Blestematul acela de Heljec, 
sau cum i-o chema, a început prin a vrea douăzeci şi cinci de 
mortiere, o întreagă divizie blindată, aşa i-am putea spune. 
Reader l-a redus la ceea ce se află deja la bordul avionului 
Dakota care aşteaptă la Benina! Tipul e fantastic! 

— Văd că mesajul confirmă punctul de pe hartă pentru o 
zonă de aterizare din Bosnia. Pentru cât timp? Gazonul de sub 
picioarele lor era moale, iar balamucul de la Cairo se afla la 


kilometri depărtare. Trebuie să ne mişcăm. 

— Ne aşteaptă Jeep-ul. Pun pariu că o să-mi depăşesc 
recordul pe drumul de întoarcere la Grey Pillars. 

Carson îşi ştergea sudoarea de pe frunte şi gât cu prosopul 
pe care i-l dăduse stewardul egiptean. Se încruntă în timp ce 
continuă să studieze mesajul. 

— Am un presentiment oribil în privinţa afacerii ăsteia. Ceva 
nu e-n regulă. O să se termine prost, foarte prost... 


Capitolul 39 


În biroul lui Harrington suna telefonul când ajunseră înapoi. 
El se repezi din uşă, alunecând pe podeauna bine lustruită, aşa 
cum mai făcuse de atâtea ori înainte, îşi recăpătă echilibrul, 
puse o mână pe masa de lucru şi ridică receptorul cu cealaltă, 
înainte ca acesta să se oprească din sunat. 

— Harrington la telefon... 

— Aici Linda Climber. Ambasada Americană? Am spus 
ambasadă. Vrei să repet a treia oară? 

— Harrington la dispoziţia dumneavoastră, ca întotdeauna. A 
sosit un pachet pentru dumneavoastră din New Jersey. 

Stabiliseră cu certitudine indentitatea. Alunecând în scaun, 
Harrington făcu semn cu cealaltă mână spre derivație. Carson, 
care închise uşa, ridică receptorul. 

— Nu pot fi prea sigură pe prietenul nostru... Părea 
nefericită, în timp ce continua. Pare corect. Ai un caiet şi un 
creion? Stăm la hotelul Sharon. Da, împreună, ca să zicem aşa. 
Numărul de telefon şi interiorul... 

Harrington mâzgăli ceva ce numai el putea înţelege. 

— Altceva despre prietenul nostru? 

— Face excursii de unul singur. S-ar putea să mai fie cineva 
în hotel. S-a bâlbâit o dată. A spus că iese şi m-am uitat pe 
fereastră spre ieşire. N-a apărut. S-a întors după zece minute, a 
spus că şi-a lăsat portofelul în altă cameră şi dacă n-aş vrea să 
ies cu el pentru o plimbare dimineaţă... 

— Ce oră era cât a lipsit? 

— De la zece fix la zece şi zece... 

— Cum s-a comportat când s-a întors? insistă Harrington. 

— Normal. Ea se opri. Poate un pic mai relaxat, cu o umbră 


de uşurare. Asta-i tot. Sun de la Mulligan. El e plecat 
momentan. 

— Ai grijă ce faci. Mai încearcă. 

— Aşa şi intenţionez. 

Puseră la loc receptoarele în acelaşi moment. Carson apucă 
un baston de ofiţer şi începu să măsoare camera, lovindu-şi 
uşor dinţii cu capătul bastonului. Se opri lângă o fereastră 
deschisă. Nicio adiere nu mişca perdeaua în dimineaţa aceasta. 
Peste complexul de clădiri de la Grey Pillars se lăsase un aer 
umed, ca un linţoliu înăbuşitor. 

— Anunţă pilotul de la Benina să fie gata de decolare, zise 
Carson. Încă nu îi trimite coordonatele zborului. Putem 
schimba totul în ultimul minut. Că vorbeam despre minute... 
minutele acelea lipsă din viaţa lui Standish mă tot încurcă... 

— Ce poţi face în zece minute? 

— Unii oameni au schimbat cursul istoriei în timpul acesta. 
Nu-mi place deloc treaba asta, ştii. 

— Sună Londra pentru o verificare. Exprimă-ţi îndoielile. 

— Şi ce va răspunde Londra? vru Carson să afle, furios. 
Deocamdată nu-i urgent. Poate după două săptămâni, după ce 
şi-au spart capetele, va veni un răspuns ce-o să ne pună la locul 
nostru săptămâni. Curierul nostru are toată încrederea noastră. 
Ne putem baza deplin pe el... Rosti ultimele cuvinte cu o voce 
groasă. Le place acest „pe deplin”!, poate pentru că sună ca 
„sfânt”?... 

— Deci niciun mesaj pentru Londra? 

— Trebuie să ne descurcăm singuri... ca întotdeauna. Pasul 
lui Carson deveni mai vioi. Îţi las ţie toată conducerea afacerii. 
Dacă apare ceva dubios, tu decizi. Bine? 

— Desigur. Plecaţi undeva? 

— La Lydda, cu primul avion disponibil. Ai grijă să am un 
mijloc de transport care să mă ducă la Ierusalim. Roagă-te lui 
Dumnezeu să depistez fleacul acela care mă înnebuneşte... 


Acum, când Stalin investea cu toată încrederea informaţiile 
de la Ciocănitoare via Lucy în iarna timpurie a anului 1943, 
Armata Roşie recucerise Kievul. Ruşii înaintau de-a lungul 
întregului front, cu preţul unei enorme vărsări de sânge. 


1 în original wholly, pronunţat ['houlli] (n.trad.). 
2 In original holy, pronunţat ['houli] (n.trad.). 


Peste păduri căzuse zăpada, acoperind Vizuina Lupului. 
Ramurile copacilor se aplecau, acoperite de gheaţă. Deseori, în 
pădurea deasă se auzea o împuşcătură. Poc! Dar nu era o 
împuşcătură, ci doar sunetul unei crengi care se rupea. 

Cerul jos, ca o mare cenuşie, acoperit de zăpadă, apăsa 
asupra taberei. Atmosfera afecta locuitorii la fel de mult ca şi 
veştile de pe front. Numai Fuhrerul îşi menținea aerul optimist. 

În locuinţa sa spartană dintr-o clădire de lemn, căci îi 
displăcea buncărul construit pentru cazul în care avea loc un 
raid aerian, el se plimba de colo-colo în timp ce îi ţinea o 
predică lui Bormann. Purta obişnuiţii săi pantaloni închişi la 
culoare, tunica cu eghileţi laţi şi trei nasturi închişi în faţă, 
având pe piept ca singură decorație Crucea de Fier. 

— Vreau să fie adus înapoi urgent comandorul de aviaţie 
Lindsay. Trebuie să negociem o înţelegere cu Anglia. Voi 
garanta existenţa Imperiului Britanic, o forţă de stabilizare 
importantă - unică - în lume. Dacă va fi vreodată distrusă, 
atunci ar fi un adevărat haos. Apoi ne putem îndrepta toate 
forţele pentru a-i elimina pe sovietici, care sunt duşmanii 
Angliei la fel de mult ca şi ai noştri. Unde se află Lindsay acum? 
Mi se răceşte prânzul... 

Pe masă se afla o farfurie cu piure de legume, acoperit, 
pentru a fi păstrat cald. Hitler mânca frugal, neinteresându-se 
prea mult de hrană. Singura sa slăbiciune era plăcinta cu mere 
pe care şi-o oferea la Berghof. 

— Sunt îngrijorat, pentru că s-ar putea ca Lindsay să fi 
observat schimbarea de identitate, începu Bormann ezitant. Am 
citit dosarul lui. Pe vremuri a fost actor profesionist. Unii dintre 
vizitatorii de aici vă privesc cu expresii uimite... de exemplu 
Ribbentrop... 

— A spus cineva vreun cuvânt? îl provocă Hitler. Chiar dacă 
bănuieşte cineva ceva, cum ar putea îndrăzni să dea glas 
îndoielilor sale? Eu sunt piatra de temelie care susţine întregul 
Reich. Fără mine, ei nu sunt nimic. Ei ştiu asta... 

— Apoi mai este Eva... 

— Eva! Fuhrerul era amuzat, dar vorbea cu o ferocitate 
ironică. Eva şi cu mine ne înţelegem bine! Ia-ţi ochii lascivi de 
la ea sau o să te spânzur! 

— Mein Führer! Nu voiam să spun... 

— Te întreb din nou. Unde este Lindsay? 


Era o tactică tipică a Fuhrerului de a distrage pe cineva de la 
subiectul incomod pe care îl deschiseseră, introducând un alt 
subiect, care îl descumpănea pe celălalt. Eva Braun îi 
dezvăluise această stratagemă. 

— Aştept în orice moment un mesaj de la colonelul Jaeger, 
care şi-a aşezat cartierul general la Zagreb. Încă îl mai vânează 
pe Lindsay în Iugoslavia. Jaeger a reuşit până acum să ţină în 
mişcare grupul de partizani care îl ascunde pe Lindsay, pentru 
a-i opri pe englezi de a-l lua cu un avion din Balcani... 

— Acest Jaeger este un om excelent. Eu însumi l-am ales 
pentru sarcina aceasta. Îţi aduci aminte? Dar trebuie să se 
mişte repede. Alexander controlează acum sudul Italiei. 
Misiunile militare Aliate ţin strâns legătura cu partizanii. 
Bormann... Dispoziţia lui Hitler se schimbă subit. Lovi cu 
pumnul în masă. Peste marginea castronului sări piure pe 
masă. Vezi, mi-ai stricat prânzul. Vreau rezultate! îl vreau pe 
Lindsay! 

— Mă voi duce la biroul de transmisiuni şi voi lua legătura cu 
colonelul Jaeger imediat... 

— Te aştept să te întorci înainte de a-mi fi terminat ce-a mai 
rămas din piure. 

— Un castron nou... 

— Du-te, Bormann! Du-te! 


Pe drumul spre biroul de transmisiuni, Bormann se întâlni cu 
Jodl, care tocmai intrase în Inelul A de Securitate după ce 
arătase permisul special semnat de Himmler. Cu un chip tras, 
Jodl îşi plimbă mâna înmănuşată în direcţia baracamentului. 

— Locul ăsta închis ne termină pe toţi... 

— Unde-ai fost, dragul meu prieten? întrebă Bormann ca din 
întâmplare. 

— M-am plimbat prin pădure... şi m-am gândit... 

— Deci, se pare că altcineva... 

Keitel, cu cizmele acoperite de zăpadă, înfăşurat într-o mantă 
şi o eşarfă ca cea a lui Jodl, tocmai apăruse şi el prin punctul de 
control. Purtându-se ca întotdeauna distant, Keitel îşi ridică 
bastonul spre ei şi schimbă direcţia, pentru a-i evita, 
îndreptându-se în pas încet şi măsurat spre locuinţa sa. 

— Şi Keitel începe s-o ia razna, observă Jodl. 

— Cred c-a mers mult prin pădure. I-ai văzut cizmele? 


— Deci şi lui îi place să se îndepărteze de ceilalţi. Dumneata 
pari la limitele puterilor, îl tachină Jodl. Ai probleme cu 
Fuhrerul? Înaltul şef de stat major îşi încrucişă braţele. Ar 
trebui să faci nişte exerciţii şi dumneata, remarcă el, zâmbind 
cinic. Orarul dumitale o să te doboare într-o bună zi. 

— Probleme cu Fihrerul? Desigur că nu! şi m-am plimbat în 
dimineaţa aceasta. 

— Ştiu, te-am văzut de la fereastră... 

Il urmări pe Bormann îndepărtându-se grăbit, o siluetă mică 
şi împiedicată care alerga prin zăpadă. Jodl ridică din umeri, 
lovindu-şi palmele înmănuşate pentru a-şi încălzi mâinile 
îngheţate. 

„Ticălos mic şi servil”. 

În adâncurile pădurii, emițătorul folosit de către Ciocănitoare 
încă zăcea în ascunzătoarea sa de buşteni. Zăpada forma un 
strat gros deasupra locului unde mâini înmănuşate îl 
ascunseseră în dimineaţa aceea după ce îi folosiseră. 


— Colonelul Jaeger la telefon, de la Zagreb... 

Cu răsuflarea tăiată, Bormann îşi aşeză trupul masiv într-un 
scaun din biroul de transmisiuni. Fără vreun cuvânt de 
mulţumire, luă receptorul de la ofiţerul de serviciu şi dădu din 
cap. leşi de-aici şi lasă-mă-n pace... 

— Bormann la telefon... Tocmai voiam să sun... Fuhrerul... 

— Ascultaţi cu atenţie. Nu prea am timp. 

Vocea profundă, bubuitoare a lui Jaeger îl întrerupse pe 
Bormann în mijlocul propoziției. Colonelul vorbea cu glasul său 
de cazarmă. În sfârşit, ajunsese la capătul răbdării cu banda 
aceea de la cartierul general. Ce naiba ştiau ei despre ce se 
întâmplă în lumea exterioară? 

— Telefonez ca să transmit Fuhrerului că am încolţit grupul 
de partizani care îl deţine pe Lindsay. Au scăpat de nenumărate 
ori de noi, după o bătălie cu pierderi uriaşe. Acum voi lansa un 
atac aerian, folosind trupe aeropurtate. Acesta va fi elementul 
surpriză care a lipsit până acum. Daţi-mi-l pe Führer şi îi voi 
spune eu însumi... 

— Până acum am înţeles... 

— Până acum! Doamne, omule, tocmai ţi-am dat cea mai 
precisă apreciere militară posibilă a situaţiei. Asta-i tot. 

— Dar programarea în timp a operaţiunii... 


— Încă n-a fost stabilită. Depinde de condiţiile meteorologice. 

— Lindsay se afla singur cu acel grup? 

— Mă asculţi? Oare ţi-a dispărut memoria? Tocmai am folosit 
expresia „grupul partizanilor care îl deţine pe Lindsay”. 

Din glasul lui Jaeger dispăruse orice urmă de răbdare. Lângă 
el, Schmidt părea neliniştit, fluturând un deget prevenitor. 
Colonelul ridică ameninţător mâna, ţinând receptorul ca pe un 
băț, apoi zâmbi şi făcu semn cu ochiul. 

— Ce-ai vrut să spui? întrebă el printre dinţi la telefon. 

— Când pot aştepta veşti despre desfăşurarea lucrurilor? 
repetă Bormann. 

— Când vor avea loc. 

Trânti receptorul la loc în furcă şi urcă până la primul etaj al 
vechii vile de piatră din împrejurimile Zagrebului. Ningea, dar 
numai uşor, cu fulgi care pluteau în aer. 

— Ce mai prezic geniile de la meteo? 

— O înseninare completă a vremii în douăzeci şi patru de ore 
de acum încolo. O zi fără nor mâine. Sigur fără zăpadă. Fără 
„dacă” şi „dar”, iar raportul este în scris, replică Schmidt. 

— Cred că le-ai cam forţat mâna! Sunt gata trupele de 
paraşutişti ale lui Stoerner? 

— Oamenii şi maşinile sunt gata de lansare oricând spuneţi 
dumneavoastră... 

— Ce m-aş face fără dumneata, dragul meu Schmidt? 

— Aţi face depresiune mintală... 

Jaeger îşi dădu capul pe spate şi hohoti de râs. Această 
relaţie dintre ofiţerul superior şi subordonatul său se 
dezvoltase încet, în marea campanie împotriva Franţei, din 
1940, ca şi în timpul teribilelor încercări de pe frontul de est. 
Expresia colonelului deveni din nou gravă. 

— O să fie o cursă contra cronometru, nu-i aşa? 

— Nu prea vă înţeleg, domnule... 

— Vremea aceea bună, dacă aşa o să fie, perfectă pentru 
lansarea paraşutiştiior noştri, dar şi pentru englezi să aducă un 
avion care să-l ia pe Lindsay. lar Dumnezeu ştie că ne-am cam 
săturat de zvonurile despre avioanele care vin să-l ia imediat. 
Din interiorul cartierului general al brigadierului Fitzroy 
Maclean şi chiar din alte surse. Oh, am decis să merg şi eu cu 
paraşutiştii. A trecut cam mult de când n-am mai atârnat de o 
paraşută... 


— Pentru numele lui Dumnezeu, domnule. După Kursk, era 
cât pe-aci să fiţi retras din armată pe motiv de invaliditate. Şi v- 
aduceţi aminte ce v-a spus doctorul acela din Munchen. 

— C-ar trebui să fac numai ceea ce am chef. Am chef să sar 
cu paraşuta peste comandorul de aviaţie Lindsay. Anunţă-l pe 
Stoerner că va mai fi nevoie de o paraşută. 

— De două. Am făcut acelaşi curs cu dumneavoastră la 
Langheim. 

— Ascultă-mă, Schmidt. Tonul lui Jaeger era grav. Am o 
presimţire despre operaţiunea asta. Ai o soţie şi doi copii... 

— Ca şi dumneavoastră. Am îndeplinit orice ordin mi-aţi dat. 
Nu mă faceţi să fiu vinovat de insubordonare acum... 

— La naiba, fie cum vrei, mârâi Jaeger. 

Când Schmidt părăsi camera pentru a-l suna pe Stoerner, 
Jaeger se aşeză la un birou şi luă o foaie de hârtie dintr-un 
sertar. li luă ceva timp să compună scrisoarea către soţia sa. 
Intotdeauna urâse corespondenţa. 

Draga mea Magda, am avut o viață minunată împreună. Și 
totul datorită ţie, datorită infinitei tale bunătăți şi griji. Iti scriu 
în ajunul unei misiuni oarecum periculoase pe care trebuie s-o 
întreprindem. N-aş vrea să suferi un şoc dacă or să-ți trimită 
unul dintre comunicatele acelea oficiale terne... 


— Tocmai a sosit mesajul, îi spuse Reader lui Lindsay. Avem 
lumină verde. Avionul aterizează mâine la orele unsprezece, 
fiind supus, ca întotdeauna, blestematelor de schimbări de 
vreme... 

— Doamne, ninge. Ai înnebunit? 

— Preziceri de vreme bună mâine. lar vremea noastră vine 
dinspre vest, peste Adriatica şi pe deasupra Italiei, aşa c-ar 
trebui să ştie. Reader părea optimist. Doamne, în douăzeci şi 
patru de ore am putea fi dincolo de Balcanii ăştia nenorociţi 
pentru totdeauna... Imi promit un lucru. N-o să mă mai întorc 
niciodată în gaura aceasta de iad. 

Privi în sus în timp ce Paco venea spre ei. Purta o haină de 
camuflaj, o fustă groasă de lână şi cizme până la genunchi. 
Părul ei blond era bine pieptănat şi ducea puşca automată a lui 
Reader în mâna dreaptă. El îi arătase cum s-o folosească. 

— Vrei să vii la o plimbare, doamna mea? sugeră Reader 
vesel. Să ne punem sângele în mişcare. 


— De acord. Cum te simţi în dimineaţa asta, Lindsay? 

— Bine. 

O privi cum traversa platoul cu Reader, atât de aproape unul 
de celălalt, încât mai că se atingeau. Expresia îi era mohorâtă 
şi amară. Stătea în picioare cu băţul în mână. Acum putea 
merge, iar temperatura îi era normală. Sub îngrijirea doctorului 
Macek, febra fusese adusă sub control. 

Relaţia lor cu partizanii se schimbase radical în timpul lunilor 
în care luptaseră împreună, fugind mereu de nemți, scăpând de 
încercările lui Jaeger de a le întinde o capcană. Deseori în 
ultima secundă. 

Reader, care încă îşi juca rolul de sergent cockney, 
ascunzându-şi adevăratul grad şi pregătirea din serviciile 
secrete, era în mare parte responsabil pentru schimbare. Nu-şi 
mai ascundea emițătorul pe care îl târa dintr-un loc într-altul. 
Se angajase într-un număr de bătălii cu agresivul Heljec şi 
câştigase. 

— Dacă vrei puştile şi muniţia, insistase el de nenumărate 
ori, trebuie să cooperezi cu oamenii mei. Lindsay, eu însumi, 
Paco - dacă vrea - trebuie să fim scoşi de aici cu avionul. 
Hartmann, de asemenea. Avionul care ne va aduce puştile. 

Reader pierduse socoteala săptămânilor, lunilor în care 
avusese loc cearta. Hărţuire, mereu hărţuire. Acesta era felul 
de viaţă din Balcani. Il introdusese pe Hartmann ca pe un 
subiect de târguială, intenţionând să-l sacrifice la momentul 
potrivit. Aceasta cauzase o ceartă violentă cu Paco şi Lindsay. 

— Hartmann a fost foarte bun cu mine, îi spuse Paco lui 
Reader. Trebuie să aibă un loc în avion. 

— Este un friţ, îi zise Reader. Lui Heljec n-o să-i placă asta... 
şi, de fapt, ce rost are toată zarva asta... 

— Gustav Hartmann vine cu noi, interveni Lindsay. lar acesta 
este un ordin. Nu uita că te depăşesc în rang, maiorule... 

— Şi cine organizează toată petrecerea asta? explodase 
Reader. Imi cheltui jumătate din blestemata asta de viaţă ca să 
mă cert cu banditul ăsta. Ştii care-i ultima lui cerinţă? Mortiere 
şi bombe, pentru numele lui Iisus. Ar fi norocos dacă... 

— Hartmann este de la Abwehr, spuse Lindsay liniştit. 
Oamenii noştri vor fi foarte interesaţi să-l interogheze... 

— Nu! Nu face parte din instrucţiunile mele... 

— Face parte dintr-ale mele. Tonul lui Lindsay era tăios. Nu 


trebuie să-ţi dau un motiv. Se întâmplă doar ca el să fie 
antinazist. Am vorbit cu el... 

— Antinazist! vorbi Reader pe nas. Toţi or să fie aşa când o 
să-i învingem. 

— Destul. Îţi dau ordin direct. Hartmann face parte din 
afacere. Dumneata hotărăşti cum aranjezi totul. De asta ai fost 
trimis aici. Fă-l pe Heljec să cedeze sau o să preiau eu însumi 
negocierile. 

— Dacă spuneţi dumneavoastră, domnule comandor! 


Lindsay ascunsese deliberat faptul că Hartmann era, de 
asemenea, un martor nepreţuit al condiţiilor extraordinare de 
la Vizuina Lupului. În dimineaţa de dinaintea aterizării 
avionului, în timp ce Paco rătăcea pe undeva cu Reader, 
Hartmann apăru şi i se alătură lui Lindsay. 

— Ăştia doi par să intre într-o relaţie, observă Hartmann, 
urcându-se pe stâncă de lângă Lindsay. 

— Nu sunt orb... 

— Scoate-ţi-o din minte, îl avertiză neamţul. O femeie este o 
făptură imprevizibilă. A te îndrăgosti de cineva care nu te va 
iubi niciodată este mai rău decât tortura Gestapoului. Durează 
mai mult... 

— Mi-a intrat în sânge... 

— Atunci îmi pare foarte rău pentru dumneata. 

Hartmann îşi îndesă tutun din punguţă în pipă şi o aprinse cu 
mare mulţumire. Acum se restrânsese la o pipă pe zi. Paco îi 
adusese o rezervă nouă, luată de un partizan de la un neamţ 
mort. Atunci Hartmann se gândise la câte lucruri putem face 
pentru a ne satisface patimile! 

— Avionul va sosi mâine, spuse Lindsay deodată. 

— Aşa mă gândeam şi eu. l-am văzut cum curăţau pietrele de 
pe pista de acolo. Nu pare posibil. Pe vremea aceasta. 

Îşi îndepărtă fulgii de pe umărul jachetei. Zăpada cădea 
încet, acoperind pământul curăţat pentru pistă. Era rece, dar 
slăbise vântul aspru şi muşcător al zilelor precedente. 

— Mâine se prevede o zi senină şi însorită. 

— Ceea ce poate coincide cu un nou atac din partea lui 
Jaeger. Insistentul nostru colonel a fost prea liniştit în ultima 
vreme. 

— Heljec tocmai a dat toate dispoziţiile. Sunt păzite toate 


cărările spre platou prin ravine. Poate lui Heljec nu-i pasă de 
noi, dar sigur vrea puştile acelea automate. 

— Te-am văzut cum scriai din nou în jurnalul dumitale, 
ghemuit sub o stâncă înainte ca Reader să-ţi fi stricat ziua. 

Lindsay scoase din haină carnetul negru legat în piele, 
ţinându-l închis pentru a-l proteja de fulgii care cădeau. Il tinu 
în echilibru în palmă şi îl privi pe Hartmann cu o expresie 
mohorâtă. 

— Mâzgălesc acolo de săptămâni, după cum ştii. Totu-i aici. 
Bănuielile noastre despre cel de-al doilea Hitler de la Vizuina 
Lupului. Concluziile dumitale în privinţa identităţii spionului 
sovietic. Dacă mi se întâmplă ceva, atunci acesta trebuie, pur şi 
simplu, să ajungă la Londra şi ei vor şti... 

— Sună prea melodramatic... 

— Chiar nu contează dacă reuşesc să scap de-aici sau nu. 
Sunt, pur şi simplu, realist. Jurnalul trebuie să ajungă la ei. Şi 
te-ar ajuta şi pe dumneata. În avion ai rezervat un loc la clasa 
întâi... 

— Mulţumesc... 

Hartmann trase din pipa care nu mai avea un gust atât de 
bun. Era tulburat de atitudinea lui Lindsay, de fatalismul pe 
care îl observase la ofiţerul RAF. În tot timpul cât vorbiseră, 
Lindsay urmărise cele două siluete care mergeau încet pe 
platou. Paco şi Reader. 


NDA OK QSR5... NDA OK QSR5... 

Câteva secunde mai târziu, Meyer, care asculta la centrul de 
supraveghere din Dresda, cu Walter Schellenberg în faţa sa, 
înregistră o serie de cinci litere şi cinci cifre. Ele erau codul 
asupra căruia se căzuse de acord. 

— Acum, spuse Meyer, să trecem de pe lungimea de unda de 
43 de metri, pe care Fantoma o foloseşte pentru semnalul de 
apel, pe cea de 39 de metri. Aceasta este lungimea de undă pe 
care transmit mesajul principal... 

Meyer pătrunsese în sistemul lui Lucy. 

Îi luase luni întregi de experimente răbdătoare, dar 
ceasornicarul din timp de pace insistase. Ochii vicleni ai lui 
Schellenberg sclipeau trimfători în timp ce acesta se aplecă 
înainte cu o pereche de căşti pentru urechi 

Zece minute mai târziu, transmisiunea pe care o înregistra 


Meyer se sfârşi. Era înainte de noaptea în care Jaeger trebuia 
să îşi lanseze atacul aerian asupra platoului din Bosnia. 
Schellenberg îşi scoase căştile, se ridică, întinse un braţ peste 
masă şi dădu mâna cu Meyer. 

— Eşti un geniu. Vei intra în istorie. Sper că ştii asta... 

— Nu mi-am făcut decât datoria. 

— lar sistemul mobil de supraveghere de la Strasbourg... 

Telefonul din cabina de sticlă sună. Meyer se întinse după 
receptor şi dădu din cap către Schellenberg. 

— Cred că ei sunt. Sunt foarte rapizi... 

El se prezentă, apoi dădu din nou din cap spre Schellenberg, 
ascultând şi făcând doar un comentariu întâmplător. 

— Din nou? Ca şi înainte. Sunteţi siguri? 

Mulţumi politicos celui ce sunase, ceea ce nu-i scăpă lui 
Schellenberg. Comandantului SD-ului - Serviciul Secret SS - 
nu-i scăpa niciodată nimic. Meyer, care era întotdeauna foarte 
modest, avea probleme în a-şi ascunde mulţumirea. 

— Cei de la Strasbourg au localizat Fantoma pentru a patra 
oară. Este Elveţia, Lucerna. 

— L-am prins! Masson de la serviciile elveţiene. Schellenberg 
îşi clătină capul, cu invidie reţinută în privinţa îndrăznelii 
omologului său elveţian. El permite transmiterea mesajelor 
către sovietici. Ştim că este vorba despre sovietici... 

— Pentru că folosesc întotdeauna cinci litere şi cinci cifre 
pentru cod... exclamă Meyer. 

— Exact! şi după toate lunile astea! Acest entuziasm 
nestăpânit şi contagios explica în mare parte popularitatea sa 
printre subalterni. Acum îl pot distruge pe Masson! O să-l oblig 
să destăinuiască identitatea spionului de la Vizuina Lupului! S- 
ar putea să avem încă timpul de a schimba rezultatul întregului 
război! 

Era tipic pentru Schellenberg să discute deschis cu Meyer 
despre cele mai bine păstrate secrete de stat. Meyer era pe 
deplin demn de încredere.  Împărtăşindu-i încrederea, 
Schellenberg câştiga loialitatea totală a subordonatului său, 
incredibila sa înclinare spre muncă. 

— Am mizat pe această a patra confirmare, continuă 
Schellenberg. Deja mi-am aranjat o întâlnire cu Masson în 
Elveţia, peste câteva ore... 

— Dar or să vă permită să treceţi graniţa? 


Meyer era uluit. În mod teoretic, era o violare gravă a 
preţioasei neutralităţi a Elveţiei, pe care această ţară o 
păstrase la fel de grijuliu ca o fată mare fecioria. 

— Voi călători incognito, explică Schellenberg cu un gest 
ostentativ. Am mai făcut şi alte vizite. Trebuie să părăsesc 
Dresda imediat. General Roger Masson, sosesc... 

Zăpada cădea din abundență în timp ce el ieşi grăbit din 
clădire. 


Era ora zece noaptea la Zagreb, când Jaeger fu anunţat de 
către camera de gardă de la parter, din vechea vilă, că îl 
aşteaptă Karl Gruber de la Gestapo. 

— Spune-i să aştepte! Jaeger trânti telefonul şi se întoarse 
spre Schmidt, care stătea la o altă masă, aplecat peste o hartă 
a Bosniei. Avem nevoie de fiecare minut pentru a verifica 
detaliile Operațiunii Corbul, am fi extrem de norocoşi dac-am 
prinde o oră de somn, şi cine crezi că ne aterizează în prag? 
Gruber de la Gestapo! 

— Cred c-a mirosit că se-ntâmplă ceva din care poate 
profita... ca să-şi rişte pielea prețioasă chiar la Zagreb. Mai 
bine l-aţi vedea. Aflaţi ce are de gând şi atunci poate c-o să-l 
deviem... 

— Ai dreptate, bineînţeles. Aprobarea lui Jaeger fu 
şovăitoare. Întotdeauna ai, adăugă el sec. 

— Să cobor şi să-l aduc chiar eu? Mai întâi, aş scoate un pic 
untul din el. O să-i spun cât de ocupat sunteţi. Este oare chiar 
atât de important? Mai bine să ne culcăm puţin şi să lăsăm 
totul pe dimineaţă. Aş putea să-l amân! Noi vom fi plecaţi până 
dimineaţă... 

— Poate ai noroc! Niciun cuvânt despre Operaţiunea Corbul, 
îl avertiză el. 

— Arăt eu ca un prostănac? întrebă Schmidt. 

— La o întrebare neplăcută aşteaptă un răspuns neplăcut. 

În ajunul paraşutării desantului, cei doi bărbaţi se 
apropiaseră şi mai mult, dacă aceasta era posibil. Sunt al naibii 
de norocos să îl am pe Schmidt, se gândi Jaeger, în timp ce 
aştepta. Ar fi trebuit să-l împiedic să meargă în continuare în 
afacerea asta... 

Nu trebui decât să aştepte câteva minute. Se auzi o bătaie în 
uşă, iar el strigă Intră! în cadrul uşii se afla Gruber, însoţit de 


Willy Maisel. Începuse spectacolul. În spatele celor doi agenţi 
Gestapo, Schmidt schiţă un salut ironic. 

Jaeger stătea ca de piatră la masa de lucru fără a-i saluta. 
Observă că Schmidt împăturise harta de pe biroul său înainte 
de a cobori. Puteai avea încredere că se va ocupa netulburat de 
toate ordinele. 

Cei doi funcţionari ai Gestapoului se aşezară pe nişte scaune 
pe care Schmidt le puse la o oarecare distanţă de masa de 
lucru. Gruber şi-l apropie prompt pe al său. Intinse o mână 
grăsuţă pe care Jaeger se prefăcu a nu o vedea, privind în jos la 
hârtiile sale. Se gândi că Willy Maisel nu arăta prea fericit de 
întreaga situaţie. 

Gruber se răsuci în scaun, fi privi lung pe Schmidt, care era 
acum aşezat la masa lui. Se întoarse pentru a se uita fix la 
Jaeger cu ochii săi cu cearcăne. Amândoi bărbaţii dădeau 
semne de oboseală. 

— Acest lucru este foarte confidenţial, începu Gruber. Ar fi 
mai bine dacă am fi singuri, vă rog. 

— Nu. lar sugestia dumitale este o insultă la adresa lui 
Schmidt, care ar prelua automat comanda în caz că mie mi s-ar 
întâmpla ceva. 

— Dar se va întâmpla ceva cu dumneata, colonele? întrebă 
Gruber. 

— Ceva se poate întâmpla oricăruia dintre noi. Rebelilor 
croaţi le place să aşeze bombe în cele mai neaşteptate locuri. 
Dumneata ai fi o ţintă importantă dacă află de prezenţa 
dumitale... 

Avu satisfacția de a vedea cum ofiţerul de la Gestapo tresare 
cu faţa sa ca de cocă. Din nou, nu mai spuse nimic, forțându-l 
pe Gruber să facă el totul. 

— Înţelegem că s-ar putea să-l aveţi în curând pe 
comandantul de aviaţie Lindsay în mâinile voastre. Ne va fi 
predat nouă, pentru fi interogat la cartierul general Gestapo 
din Graz. 

— Instrumente de smuls unghiile şi cleşti pentru o mică 
manichiură de amator? Jaeger îşi scutură capul. Nicio şansă. 
Dacă îl mai prindem vreodată pe Lindsay, o să-l escortez 
personal până la întâlnirea cu Fuhrerul la Vizuina Lupului. 

Gruber îşi pierdu cumpătul. Maisel ridică ochii spre tavan, în 
timp ce însoţitorul său smulse o foaie din buzunar şi o aruncă 


pe birou. Ridică pumnul strâns pentru a o lovi, în timp ce 
deschise gura pentru a vorbi. Apoi observă expresia lui Jaeger. 
Pumnul dispăru în aer. 

— Instrucţiunile mele, zise el pe un ton normal, sunt din 
ordinul Fuhrerului. 

Jaeger desfăcu hârtia, urmărindu-l tot timpul pe Gruber. Apoi 
citi documentul cu grijă, îl reîmpături şi îl dădu înapoi politicos. 
Lăsându-se pe spate în scaun, îşi încrucişă braţele. 

— Bucata asta de hârtie este semnată de Bormann. Am un 
document care-mi încredinţează puteri depline... semnat de 
însuşi Fuhrerul. Duceţi-vă înapoi la cartierul vostru general şi 
dormiţi puţin. Sau, mai bine, duceţi-vă înapoi la aerodrom şi 
plecaţi înapoi în Germania. Nu vă mai pot garanta siguranţa în 
această parte a lumii. Depinde de voi... Se ridică, ţinându-şi 
mâinile la spate, în afara vederii. O călătorie sigură, domnilor... 


— Deschide chiar dumneata duba, Moshe. Priveşte ce vei 
obţine după ce îţi vei îndeplini misiunea, zise Vlacek. 

li dădu o cheie însoţitorului său mic şi masiv. Duba se afla 
într-o curte izolată dintr-o parte retrasă a Ierusalimului. Moshe 
- nu era numele său adevărat - era comandantul bandei Stern, 
unul dintre cele mai active şi mai violente grupuri de rezistenţă 
evreieşti. 

Moshe luă cheia, aruncă din nou o privire iute prin curtea 
pavată şi băgă cheia în broască. Deschise uşa din partea stângă 
şi se uită la grămada de puşti Lee Enfield proaspăt unse. În 
spate se afla un morman de cutii cu muniţie. 

— Grăbeşte-te, îl îndemnă Vlacek. Acum poţi doar să priveşti. 
Livrarea numai după ce faci treaba. 

— Lindsay acesta pe care îl vrei lichidat... când vine? 

— Curând. Curând. Va fi adus cu avionul la aeroportul Lydda. 

— Prea bine păzit. 

— Stai să termin, îl repezi Vlacek. Va sta în Ierusalim o zi, 
poate două. i se va spune unde este ţinut. Vei şti imediat ce 
soseşte... 

Moshe, un bărbat cu păr închis la culoare, cu o piele 
bronzată plină de semne de la vărsat, dădu din cap cu îndoială, 
se sui în dubă şi luă o puşcă la întâmplare. 

Verificând mecanismul după ce se asigurase că nu e 
încărcată, dădu drumul piedicii, privi de-a lungul cătării la 


adăpostul dubei şi apăsă pe trăgaci. După ce lăsă jos puşca, se 
duse la una dintre cutii, scoase o unealtă de sub haina sa 
neglijentă şi deschise capacul cutiei. 

Luă o mână de cartuşe, alese unul şi îl băgă în încărcător. 
Mai întâi pusese piedica, spre marea uşurare a lui Vlacek. 
Scoase cartuşul, îl aruncă din nou în cutie şi dădu drumul 
puştii. Sări sprinten din dubă şi îl lăsă pe Vlacek să închidă şi 
să încuie. 

— Lindsay al dumitale este mort, spuse el. 


Era o ironie amară. La începutul călătoriei lui Lindsay, 
Reader pusese la bătaie puşti pentru a salva viaţa ofițerului 
RAF, pentru a-l duce cu avionul în siguranţa Orientului 
Mijlociu. 

În Palestina, Vlacek folosea puştile furate din depozitul 
armatei britanice pentru a plăti banda Stern ca să pună capăt 
vieţii lui Lindsay. În tulburarea vicioasă a războiului, nu banii, 
nici măcar aurul nu era moneda universală. Ci puştile. 

De îndată ce Moshe se îndepărtă pe motocicleta sa, Vlacek 
făcu un semn. Uşile duble ale uneia dintre clădirile care dădeau 
spre curtea părăsită se deschiseră. lnăuntru se afla o dubă 
mare fără plăcuţe de înmatriculare cu uşile de la spate 
deschise. Două scânduri grele formau o rampă care ducea în 
interior. 

Vlacek însuşi se aşeză la volanul dubei mai mici, încărcate cu 
puşti şi cu muniţie. O conduse cu mare îndemânare de-a lungul 
curţii, urcă rampa improvizată şi intră în duba mai mare. 
Celălalt bărbat închise uşile şi se grăbi spre cabină. 

La câteva minute de la plecarea lui Moshe, duba cea mare 
porni de sub porticul care ducea într-o stradă pustie. Păstrând 
limitele de viteză legale, aceasta urmă un traseu întortocheat 
spre o altă curte la vreo trei kilometri depărtare, unde fu 
parcată într-o clădire similară. 

Vlacek ieşi din vehiculul mare, periindu-şi praful de pe haine. 
N-avea nicio intenţie să rişte ca banda lui Stern să facă un raid 
pentru a captura puştile, înainte de a-şi fi îndeplinit partea de 
angajament. Ca şi în Iugoslavia, nicăieri nu exista încredere. 


— Orele unsprezece mâine, spuse Reader în timp ce închidea 
antena telescopică a emiţătorului său. Trimit un Dakota, 


Dumnezeu să ne ajute. Să sperăm că măcar ne trimit unul care 
are aripi... 

— Este sigur? întrebă Paco. Fără rezerve? 

— Doar poveşti. Le-am dat coordonatele de pe hartă. 
Doamnă, ai nevoie de un bilet ca să te convingem? 

— Ştii că am avut atâtea alarme false înainte... 

— Vin. Il vor pe Lindsay. Un şef a zburat special ca să-l vadă. 

— Ce şef? întrebă Paco, deodată alarmată. 

Se întunecase demult. Înghesuiţi împreună într-o peşteră, 
Lindsay, Paco şi Hartmann aşteptaseră ca Reader să se 
întoarcă după ce folosise transmiţătorul pe o proeminenţă la 
marginea platoului. Se oprise ninsoarea, un semn dătător de 
speranţă. Dar era un frig muşcător. Nu puteau fi aprinse focuri. 
Heljec le interzisese. 

— Nu vă pot spune mai multe până nu ne suim în avion, 
replică Reader laconic. Instrucţiunile. 

Se vâri în sacul său de dormit improvizat. 

— Ale cui instrucţiuni? Care este destinaţia noastră? De ce 
tot misterul ăsta? 

Lindsay era neliniştit. Nu putea spune exact de ce, dar 
simţea că ceva nu era în regulă. Reader se ghemui jos, fără a 
face vreun efort pentru a-şi ascunde iritarea. 

— Securitatea, presupun. Acum, camarade, mă laşi să-nchid 
un ochi sau o să bolboroseşti toată noaptea asta nenorocită? Ai 
o zi grea mâine. Oare n-avem cu toţii? 


— Ora H este unsprezece, îl anunţă Schmidt pe Jaeger, în 
timp ce punea jos telefonul. Tocmai a venit de la însuşi 
Stoerner. 

— Ştiu. Colonelul dădu ultimul ordin operaţional şi împinse 
foaia peste masă, apoi se întinse şi căscă. Eu însumi am decis 
ora atacului. Nu în zori, ca de obicei, pentru că atunci sunt în 
stare de alertă. Pe la unsprezece tocmai s-au relaxat şi au decis 
că mai este încă o zi liniştită. Sunt aşa de obosit, încât aş putea 
dormi chiar aici, în scaun... 

— Sus, în picioare, zise Schmidt. N-am adus aici paturile alea 
de campanie, ca să împodobească încăperea. 

Jaeger se ridică, îşi scoase tunica, se aşeză pe patul de 
campanie şi îşi scoase bocancii de paraşutist. li pusese de 
dimineaţă, ca să se obişnuiască cu ei. Bocancii de paraşutist 


confortabili şi supli, pot fi importanţi pentru viaţa unui 
paraşutist. 

Stând întins cât era de lung în pat, Jaeger îşi trase pătura 
peste el. Întorcându-şi capul pe pernă, îl privi pe Schmidt 
înainte de a-şi închide ochii. 

— Orele unsprezece mâine. Somn uşor. 


Capitolul 40 


Generalul Walter Schellenberg trecea cu maşina graniţa 
elveţiană pe la Konstanz. Nici nu şi-ar fi dat seama că trece 
într-o ţară diferită dacă n-ar fi fost punctul de control. Konstanz 
este una dintre ciudăţeniile geografice ale Europei. 

Oraşul este literalmente împărţit în două. Partea de nord 
este germană, cea de sud, elveţiană. Aşezat în spate în 
Mercedesului său, cu geamurile acoperite de perdele, el purta 
un costum civil. Oprirea la postul de control nu dură mai mult 
de un minut. Generalul Masson trimisese un aghiotant care 
înlăturase toate formalităţile normale. 

Era seara târziu şi foarte întuneric, căci noaptea era fără 
lună, în timp ce Mercedes-ul continua să meargă spre un loc 
numit Frauenfeld. Generalul Masson îşi aştepta musafirul într-o 
cameră de la etaj, la Gasthof Winkelreid. 

O masă era pregătită pentru cină. Tacâmuri solide de argint. 
Pahare superb lustruite, care luceau în lumina lumânării. Vinul 
preferat al lui Schellenberg într-un recipient cu gheaţă aşezat 
pe un trepied. Pereţii lambrisaţi reflectau tremurul uşor al 
lumânărilor. 

— Dragul meu general Masson! Ce plăcere să vă întâlnesc 
din nou! Dacă aţi şti cât de relaxantă este pentru mine fiecare 
vizită în Elveţia! Timp de câteva ore uit de toate grijile şi 
problemele mele. 

Schellenberg era în dispoziţia cea mai fermecătoare şi 
optimistă, atât de cordial, încât purtarea sa ar fi dezarmat orice 
bărbat mai puţin precaut decât şeful Serviciului Secret 
elveţian. 

Dispoziţia lui Masson era foarte diferită. Îl salută pe neamţ 
cu politeţe, dar expresia sa era calculată şi detaşată, aproape 
rece. Schellenberg, care era un om sensibil, depistă 


schimbarea de atmosferă de la vizita sa precedentă, dar se 
prefăcu a nu observa. 

Cinară. 

— Am descoperit un Rubens recent... din întâmplare... o 
ilustrare superbă a geniului său... 

Schellenberg mâncă şi bău cu plăcere. Vorbea inteligent. 
Picturile vechilor maeştri. Opera lui Goethe. Un nou roman 
franțuzesc. Muzica lui Beethoven. Masson asculta pur şi 
simplu, cercetând cu ochii săi albaştri expresiile schimbătoare 
ale neamţului. 

Numai când se încheie cina şi se retraseră în cele două fotolii 
trase în faţa unui cămin care ardea, trosnea şi pârâia o 
jumătate de buştean, se întâmplă brusc ceva. 

Niciun fel de servitori nu trebuia să intre în cameră decât 
dacă erau chemaţi de Masson. Schellenberg îşi ţinu în lumină 
paharul în formă de pară, cu un vechi şi excelent coniac 
Napoleon. Privea mulţumit la pahar în timp ce vorbea. 

— Viaţa  Fuhrerului este în primejdie. Dumneata eşti 
responsabilul. Adăposteşti un spion sovietic care transmite 
Moscovei cele mai mari secrete ale noastre. Imediat ce se va 
afla, Fuhrerul va ordona invadarea Elveţiei. Cine este spionul 
de la cartierul general al Fuhrerului? Am venit să-i aflu numele. 


Jock Carson şedea la masa simplă de lemn din biroul pus la 
dispoziţia sa în cazarma poliţiei de către sergentul Mulligan. 
Prin fereastra deschisă vedea luminile Ierusalimului, căci aici 
nu exista camuflaj. 

Un miros uşor de explozibil, pe care îl asocia întotdeauna cu 
moartea, plutea în aerul pur al nopţii. Era neplăcut de umed. 
Se uită la masă, la tăblia bine frecată a acesteia, desfigurată de 
vechi pete de cerneală. Aştepta de peste o oră legătura 
telefonică cu Cairo. Telefonul sună numai de două ori înainte ca 
el să înşface receptorul. 

— Carson la telefon. Dumneata eşti Harrington? Avem la 
dispoziţie o linie directă a armatei, deci dă-i drumul. Vreo 
veste? 

— Poate am reuşit ceva. Glasul lui Harrington era slab, dar 
limpede, destul de limpede, încât Carson să detecteze triumful. 
— Am spus să-i dai drumul, pentru numele lui Dumnezeu... 

— 'Ţi-aduci aminte lista de persoane pe care mi-ai dat-o, cu 


cei care locuiesc la hotelul Sharon? Ei bine, am confruntat-o cu 
registrul de la Shepheard's. În afară de Standish, mai este un 
numitor comun. Un om numit Vlacek. V. Vlacek. V. De la Victor. 

— Cât timp a stat la Shepheard's? 

— Două nopţi. Noaptea de dinaintea sosirii lui Standish şi 
noaptea în care Standish a fost acolo. 

— Păcat că nu ştim când a aflat Standish că vine aici. Cine 
este Vlacek? întrebă Carson. 

— Un polonez pe deplin respectabil, care lucrează pentru 
echipamentul acela de propagandă, lângă cazarma Abassia. A 
venit din Rusia o dată cu armata poloneză... 

— Din Rusia! 

— Ce este, şefule? Glasul lui Harrington suna perplex. Ne 
luptăm cu naziştii, nu cu ruşii. 

— Uneori mă întreb şi eu. Vlacek ăsta pare să aibă 
permisiunea să meargă peste tot... 

— Am verificat şi asta. Discret. Am aflat c-a avut o permisie. 
S-a hotărât deodată s-o ia... 

— Asta este! Asta căutam. Chiar că întindem coarda 
coincidenţelor până se va rupe. Este necesară o întâlnire cu 
domnul Vlacek. Şi nu prea mai avem timp... 

— De-asta v-am sunat imediat ce-am aflat. Standish ştie că 
soseşte Lindsay? 

— Trebuie să ştie... Vocea lui Carson suna ca şi cum îi părea 
rău. Ştie şi că va fi într-un Dakota. N-am putut supraveghea eu 
tot. Dar nu ştie ora. Nimic altceva? Am o întâlnire cu domnul 
Victor Vlacek... 


Linda Climber se dusese devreme la culcare. Se întoarse pe o 
parte şi cercetă faţa lui Whelby cu un deget, pornind de la 
sprâncenele groase până la pomeţii obrajilor şi nasul său 
cărnos. 

— Eşti o persoană foarte misterioasă, Peter. Pari să ai atâtea 
de făcut pentru un bărbat în vacanţă. Intotdeauna te grăbeşti 
undeva... E 

— Întotdeauna mi-a plăcut să mă plimb singur. Încă de când 
eram copil, în India. 

Îi strânse în braţe spatele gol şi o trase mai aproape. Ea 
continuă să vorbească, în timp ce el îşi întoarse încheietura şi 
se uită la ceas. 


— Eşti un bărbat foarte profund, Peter, simt asta. Închizi atât 
de mult în tine. 

— Iar acum o s-o şterg din nou pentru câteva minute. O 
sărută şi cobori din pat. Am uitat să-mi sun un vechi prieten 
căruia i-am promis că ne vom întâlni mâine. şi puse halatul şi 
papucii. Mă întorc în câteva minute. Nu fugi... 

— Imbrăcată astfel? Cu nimic pe mine? îţi poţi suna prietenul 
de aici... 

— Numărul este la mine în cameră. Niciodată n-am ţinut 
minte numerele... 

El se privi într-o oglindă de perete, îşi pieptănă părul şi se 
uită în urmă în timp ce ea se ridică în capul oaselor, strângând 
cearşafurile pe sânii goi. Whelby nu înţelesese niciodată acest 
aspect ciudat al modestiei feminine. Dădu din cap liniştitor 
când plecă. 

Linda înjură în sinea ei. Ce programare perfectă. Cu greu l-ar 
fi putut urmări să vadă unde se duce. Ceea ce poate nu 
însemna nimic. Dar se adunaseră prea multe asemenea 
nimicuri. 


— În sfârşit, veşti sigure, îi spuse Whelby lui Vlacek, în 
camera 24. Lindsay va sosi mâine la aeroportul Lydda. Aparatul 
va fi un Dakota. Poate va ateriza după căderea întunericului, 
dar va fi sigur mâine. 

— Am nevoie de mai mult decât atât... Bărbatul cu chip osos 
făcu un gest nerăbdător. Sigur c-au dat un reper oarecare 
despre ora sosirii sau de unde vine avionul? 

— Nu. Am întrebat, dar Mulligan a fost ambiguu. N-am 
insistat. Ar fi dat de bănuit. Ţi-am arătat fotografia lui Lindsay, 
deci identificarea n-ar trebui să fie o problemă. 

— Aş vrea să păstrez fotografia aceea. O pot avea? 

— Nu. Trebuie să se întoarcă în dosarul pe care l-am şterpelit 
de la Londra. A trece peste un detaliu ca acesta te poate 
conduce la dezastru. Când te voi vedea din nou? Ce metodă vei 
folosi pentru a r... r... rezolva problema? 

— Nu mă vei mai vedea. Metoda mea nu e treaba dumitale. 
Voi părăsi acest hotel astă-seară. Te distrezi bine cu doamna 
Climber? 

O privire penetrantă, care testa reacţia lui Whelby. Pierdere 
de timp. Purtarea modestă şi simplă a englezului nu lăsă să 


transpire nimic, în timp ce acesta se plimba prin cameră, cu 
mâinile în buzunarul halatului. 

— Mă îngrijorează. Pune o groază de întrebări. Este 
inteligentă, dar am senzaţia că sunt interogat... 

— Cum ai întâlnit-o? 

— O întâlnire întâmplătoare în avionul care ne-a adus de la 
Cairo. Ea a venit la mine... 

— Ea a venit la dumneata? 

Ceva din glasul lui Vlacek îl făcu pe Whelby să se întoarcă şi 
să cerceteze expresia omuleţului. Nu-i plăcu ce văzu. Fusese o 
greşeală să discute despre americancă. 

— De ce? La ce vrei să ajungi? vru să ştie Whelby. 

— Îmbracă-te imediat. Du-te direct la cazarmă... Vlacek se 
uită la ceas. Stai acolo până la miezul nopţii şi asigură-te că 
oamenii pe care îi ştii vor fi acolo tot timpul. Spune că aştepţi 
un telefon de la Cairo. Orice. Stabileşte cum stai. 

— Nu-mi place asta... 

— Amprentele dumitale se află în camera doamnei Climber? 

— Nu. De-asta îmi ţin mâinile în buzunar. A devenit a doua 
natură... 

— Ai lăsat în cameră ceva ce îţi aparţine? 

Interogatoriul încrucişat al lui Vlacek era nemilos, rostit pe 
un ton monoton pe care Whelby îl găsea enervant. 

— Nu, zise el brusc. 

— Nu te întoarce acolo. Du-te drept în camera dumitale, 
îmbracă-te repede şi pleacă. Ai zece minute... 

— Nu-mi place asta, repetă Whelby. Ce planuri faci? Femeia 
nu ştie nimic... 

— Asta-i ce presupui dumneata. Fă cum îţi zic. De acum 
înainte eu am tot controlul. Eşti supus ordinelor mele. Vlacek 
zâmbi neplăcut. Întotdeauna ai fost... 


Jock Carson parcă maşina lângă trotuar, ieşi din ea, o încuie 
şi se îndreptă încet spre hotelul Sharon pe care îl putea vedea 
în depărtare foarte luminat. Prea multe lumini pentru ora 
aceea. În timp ce se apropia, văzu cele două maşini de poliţie 
goale parcate cu grijă în umbră. Grăbi pasul. 

Unul dintre paznicii de noapte îi ieşi în întâmpinare când 
tocmai se pregătea să urce treptele din faţa hotelului. Acolo 
părea să fie neobişnuit de multă agitaţie. 


— Aţi auzit despre crimă, domnule? 

— Ce crimă? 

Doamne, se gândi el, l-au prins pe Whelby. 

— O americancă ce stătea aici. Se pare că ea... 

Carson nu mai auzi restul propoziției. Urcă repede scările, 
deschise uşa şi intră în holul unde era recepţia. Un ofiţer 
palestinian în uniformă albastră îl opri 

— Scuzaţi-mă, domnule, pot vorbi cu dumneavoastră? Locuiţi 
aici? 

Carson îşi scoase actul special de identitate, i-l înmână 
celuilalt şi privi în jur ca şi cum căuta un indiciu. Polițistul îi 
dădu înapoi legitimaţia şi păru stânjenit. 

— Îmi pare rău, domnule. Faceţi parte dintre anchetatori? 

— Unde să mă duc? 

— Camera 8, etajul întâi... 

Carson trecu pe lângă tejgheaua de la recepţie, cu picioarele 
sale  voinice  mişcându-se ca nişte pistoane. Ignorând 
funcţionarul, el întoarse registrul hotelului cu o sută optzeci de 
grade şi urmări lista de nume. Doamna L. Climber, camera 8. 
Domnul P. Standish, camera 6. V. Vlacek, camera 24... 

— Vă pot ajuta cu ceva...? începu funcţionarul. 

Carson alergă pe scări şi se opri sus pentru a vedea cât era 
ceasul. Douăsprezece şi un sfert. Un alt poliţist în uniformă 
stătea de pază în faţa camerei 8. Aceeaşi rutină de prezentare a 
legitimaţiei. Camera era plină de poliţişti. Un bărbat de vârstă 
mijlocie cu o geantă în mână era pe punctul de a pleca. 
Verificau amprentele şi făceau fotografii la lumina unui blitz. 
Sergentul Mulligan îi ieşi înainte. 

— O treabă urâtă... 

— Pot s-o văd? 

Mai mult din datorie decât pentru că voia aceasta. Carson nu 
fusese de acord cu misiunea Lindei Climber în Palestina. 
Avusese unele îndoieli, dar Linda îl convinsese. Avusese o 
înţelegere quid pro quo cu americanii. O fată americană lucra 
pentru Serviciul Secret britanic; el dăduse în schimb o fată de 
la Wren care să lucreze pentru ei. Păruse o idee originală. În 
momentul acela. Se apropie de pat, cu Mulligan în urma sa. 

— A fost strangulată, îl avertiză Mulligan. O bucată de sârmă 
ca aceea pe care o folosesc la tăiatul brânzei, aşa zice doctorul 
de aici. Nu e o privelişte prea plăcută... 


Stătea pe spate pe perna pătată cu roşu. Gâtul îi era tăiat de 
la o ureche la cealaltă, iar pe faţă avea o expresie de teroare. 
Cu un chip împietrit, Carson observă că aşternuturile erau 
mototolite şi scoase de pe saltea. Toate semnele că se luptase 
pentru viaţa sa. 

În cameră era mare dezordine. Sertare scoase, al căror 
conţinut fusese vărsat pe podea. O cutie cu bijuterii zăcea pe 
podea, cu capacul scos din balamale. Carson simţi un început 
de greață. Când vorbi, o făcu neobişnuit de dur. 

— Camera 6 este cea alăturată. Ocupată de Standish. 
Sugerez să-i căutaţi amprentele. A fost violată? 

Privirea lui se plimbă deasupra întregului loc blestemat. 

— Nu, replică Mulligan. Apropo, acesta este doctorul 
Thomas... 

— N-a fost violată, zise doctorul Thomas cu o voce 
profesională seacă, cu un puternic accent velş. Am mai văzut 
cazuri ca acesta înainte, vreau doar să mă duc acasă şi să mă 
bag înapoi în pat. Dar avusese loc un contact sexual cu foarte 
puţină vreme înainte. In seara aceasta. 

— Deci sigur nu e vorba de viol? insistă Carson. 

Chestiunea era mai importantă decât probabil îşi dădea 
seama cineva din camera aceea. 

— Tocmai am spus asta, îi zise Thomas. Ea a vrut... 

Carson se întoarse spre Mulligan care îl privea curios. 

— Aş vrea să continuaţi prin a verifica amprentele din 
camera 6, pentru a le compara cu cele de aici. Nu contează 
dacă Standish este în pat. Sculaţi-l. 

— Nu este în pat. Nu este nici măcar în hotel. Iar oamenii 
mei deja cercetează camera pentru amprente. Au folosit cheia 
administratorului. Standish a fost la cazarmă în ultimele două 
ore. Am aflat că aşteaptă o convorbire de la Cairo... 

— Când s-a întâmplat? 

Carson evită să se uite la pat. Nu-l privi nici măcar pe 
Thomas, care îi răspundea la întrebare. Nu-i plăceau doctorii 

— Până la autopsie... 

— Ştiu asta! Carson se comporta foarte dictatorial. Nu vreau 
îndoielile. Dă-mi ceea ce-ai considera drept părere calificată... 

— Intotdeauna scrieţi replicile altora în locul lor? Carson îi 
intrase lui Thomas pe sub piele. Continuă să nu se uite la 
acesta, în timp ce doctorul vorbea. Cam între zece şi miezul 


nopţii, mai aproape de miezul nopţii aş zice... 

— Ceea ce îl eliberează pe Standish de orice bănuială, 
observă Mulligan. Verificarea din camera 6 este pură rutină. 
Cred că doctorul Thomas doreşte să coboare, dacă nu mai aveţi 
alte întrebări... 

Carson clătină din cap şi aşteptă până când plecă doctorul. 

— Care este verdictul despre ce s-a întâmplat? Locul arată ca 
şi cum ar fi trecut un uragan. 

— Jaf cu violenţă extremă. Caseta ei de bijuterii era deschisă. 
Nu a mai rămas nimic. Erau semne că a fost forţat un inel de pe 
mâna ei stângă. Asta sugerează un spărgător profesionist. Nu e 
la fel cu crima, mai ales metoda folosită... 

— Camera 24, zise Carson. Deschise clapa tocului de la 
pistol. Mai bine ai aduce vreo doi oameni cu noi, cu armele 
pregătite. Un domn Victor Vlacek ocupă camera aceea. 

Mulligan nu comentă şi nici nu puse întrebări. Chemând doi 
oameni, el îl urmă pe Carson afară pe coridor. Ajunseră în faţa 
camerei 24, iar Mulligan îl privi pe Carson pentru un indiciu. 

— Şperaclul  administratorului, şopti acesta. Fiind 
ambidextru, îşi ţinu pistolul Smith Wesson de calibrul 38 în 
mâna stângă, băgă grijuliu şperaclul în broască şi îl întoarse cu 
la fel de mare grijă. Apoi apucă mânerul, îl răsuci repede şi 
deschise uşa de perete. 

Stăteau în prag, prinşi pe picior greşit. Camera era goală şi 
în stare de haos. Haine pe jumătate sfâşiate pe pat. Perne pe 
jos. Sertare scoase şi răsturnate pe podea. Uşile şifonierului 
deschise, un maldăr de haine aruncate de pe umeraşe zăcând 
pe jos. 

Carson merse în vârful picioarelor spre baie, a cărei uşă era 
deschisă. Privi înăuntru, scutură din cap, apoi o adiere a 
vântului de seară mişcă perdeaua trasă la fereastră. Traversă 
camera şi se uită afară. Numai atunci îşi puse revolverul în toc 
şi se întoarse cu faţa la ceilalţi. 

— Al naibii spectacol se repetă, zise Mulligan. Dar câte 
camere a întors cu susul în jos în noaptea asta? 

— Numai astea două, îmi închipui... 

— Nu pricep... 

— Probabil că asta-i şi ideea. Carson arătă spre fereastra 
deschisă. E o scară de incendiu pe-acolo. Există vreo ieşire prin 
spatele hotelului? 


— Uşor ca şi cum ai cădea de pe cal. Există curtea, garajele, 
un zid jos pe care l-ar putea sări şi un puşti, un spaţiu deschis 
de teren pustiu şi dincolo de astea ai ajuns pe o stradă liniştită. 
Mai există o ieşire de incendiu şi sub fereastra doameni 
Climber, de asemenea, deschisă. Când ne-aţi adus aici aţi 
crezut că era Vlacek, dar... Mulligan făcu un gest neajutorat... 
acelaşi lucru s-a întâmplat şi aici. Unde-i corpul? 

— Nu cred că-l vom găsi vreodată, sergent. A fost o treabă 
profesionistă. De la cap la coadă. Chiar sunt îngrijorat acum... 

— În privinţa asta? 

— Cred că este doar începutul. Doar pentru începători... 


În afara clădirii Gasthof Winkelreid, în Frauenfeld, ningea cu 
fulgi mari în timp ce Schellenberg îl înfrunta pe Masson în 
camera de la etajul întâi. Se putea auzi huruitul unui plug de 
zăpadă pe care îl chemase şeful Serviciului Secret elveţian 
pentru a păstra drumul deschis. Acest oaspete german nu 
trebuia să rămână sub nicio formă în Elveţia peste noapte. 

— Insist să-mi dezvăluiţi numele spionului sovietic din 
Germania, repetă Schellenberg. Altfel, nu pot răspunde de 
consecinţe. 

— Ţara mea nu va fi invadată de către Wehrmacht, replică 
Masson rece. Folosiţi şantajul, dar aceasta este o cacealma... 

— Nu este. Există o hartă... 

— Am o copie a hărţii aceleia de peste doi ani... 

Masson spunea adevărul. Harta la care făcea aluzie 
Schellenberg fusese tipărită în Germania. Ea arăta frontierele 
viitoare ale Marelui Reich care cuprindea toate popoarele 
vorbitoare de limbă germană, incluzându-i şi pe vorbitorii de 
germană din Elveţia - şaptezeci la sută din întreaga ţară. 

În ciuda căldurii de la marele foc de buşteni, amabilitatea 
dispăruse din conversaţia celor doi bărbaţi care se înfruntau 
acum deschis, ca doi adversari. În toate întâlnirile precedente, 
Schellenberg trecuse alternativ de la vorbe bune la ameninţări. 
Masson fusese binevoitor şi cooperant. Acum Schellenberg era 
şocat. Masson era impasibil, însă neclintit, refuzând să cedeze 
măcar un pas. 

— Wehrmacht-ul de-abia se poate descurca cu ce are pe 
masă acum, continuă Masson brutal. A deschide un nou front 
este dincolo de puterile sale. Sau n-aţi auzit că Armata Roşie 


înaintează dincolo de Kiev? Wehrmacht-ul se retrage 
pretutindeni. Aliaţii sunt în Italia. Ştim cu toţii că vor deschide 
un al doilea front în Franţa, în '44... 

— Avem problemele noastre, fu de acord Schellenberg. 

— Dumneavoastră s-ar putea să aveţi curând probleme, 
spuse Masson nemilos. Să presupunem - doar să presupunem - 
că Germania pierde războiul? Atunci veţi avea nevoie de o 
gaură de şoarece în care să vă ascundeţi... ca să nu fiţi capturat 
de către ruşi. Pe drumul dumneavoastră de întâlnire cu Aliaţii, 
ruta de scăpare va fi Elveţia... 

Nimic nu demonstra mai dramatic schimbarea de relaţii 
dintre cei doi bărbaţi decât poziţiile lor. In timp ce 
Schellenberg se cufundase în fotoliu, ţinând cu o mână paharul 
gol de coniac, Masson stătea drept ca un judecător, cu o 
expresie severă. 

— Ştim, continuă el să preseze, că, cu acordul şi sprijinul 
deplin al lui Himmler aţi făcut deja oferte inutile Aliaților - 
încercând să ajungeţi la o înţelegere cu ei, care i-ar reduce la 
tăcere pe sovietici... 

Era adevărat. Arhivele care au ieşit la lumină de atunci 
încoace dovedesc că, încă din 1943, Himmler îl autorizase pe 
Schellenberg să ducă tratative de pace cu britanicii. Himmler 
nu risca nimic. Dacă se întâmplă ca Fuhrerul să miroasă 
această trădare, Reischfuhrer-ul Himmler ar fi trecut orice 
răspundere pe seama a ceea ce punea la cale locţiitorul său. 

— Anunţul acela nenorocit de la Casablanca. Predare 
necondiționată,  mârâi Schellenberg.  lnăbuşă rezistența 
oamenilor noştri. Nebunie! Nebunie! Oare Churchill nu ştie 
prin ce ameninţare trece vestul din partea bolşevicilor? 

— Churchill ştie, răspunse Masson. La cinci mii de kilometri 
depărtare de Europa, Roosevelt nu ştie. Vei avea nevoie de 
gaura aceea de şoarece, prietene. Intr-una din zilele acestea. 
lar eu nu voi raporta comandantului meu suprem, generalul 
Guisan, această parte din conversaţia noastră... 

— Sunt recunoscător... Schellenberg era redus la 
recunoştinţă. Făcu un ultim efort. Refuzaţi să numiţi spionul 
sovietic? în curând trebuie să plec... 

— În această privinţă nu vă pot ajuta... 

şi, deşi Schellenberg nu-l credea, Masson spunea adevărul. 
N-avea nici cea mai mică idee despre adevărata identitate a 


Ciocănitorii... 


În Ierusalim, sergentul Mulligan îl conduse pe Carson înapoi 
la cazarmă cu viteză foarte mare prin străzile întunecate. Jeep- 
ul nu încetinea ritmul la curbe. Lui Carson i se părea că 
derapau pe două roți. 

— Întotdeauna conduci aşa? întrebă el cu blândeţe. 

— Noaptea, da. Nu vreţi să ne trezim cu o grenadă în cap, 
nu-i aşa? Curbele sunt primejdioase. 

— Chiar aşa de rău? 

— Mai rău. Am ajuns, slavă Domnului 

Prima acţiune îndeplinită de Mulligan la ora trei dimineaţa fu 
să declare alarmă roşie pentru Victor Vlacek. Avea o descriere 
completă pe care o obținuse de la Harrington, din Cairo. 
Trântind telefonul, se uită pe deasupra unei mese la Carson 
care privea prin camera goală. 

— Nu pot garanta nimic, îl preveni el. Ar putea foarte bine să 
o şteargă pur şi simplu peste graniţă în Siria. O să-i prevină pe 
Francezii Liberi, dar ce-o să le pese? 

— Într-adevăr, de ce le-ar păsa? aprobă Carson obosit. 

Vlacek nu mai fu văzut niciodată de atunci. Se presupunea că 
trecuse graniţa în Siria. De acolo se putea foarte bine s-o fi luat 
spre nord, să fi traversat lunga frontieră turcă şi să-şi fi croit 
drum în Republică Sovietică a Armeniei. În timp ce zorii îşi 
aruncau prima lumină rău prevestitoare peste Palestina, 
bărbatul numit Moshe - care cu mulţi ani mai târziu avea să 
ocupe o poziţie privilegiată în guvernul israelian - se ascundea 
în spatele câtorva stânci de pe drumul de la Lydda la Ierusalim. 
Îşi potrivi binoclul, iar aeroportul Lydda apăru brusc în lentilele 
gemene. Moshe se pregăti de o lungă aşteptare. Aceasta era 
ziua. 


Capitolul 41 


Comandantul de escadron Murray-Smith era un om scund, 
masiv, care-şi lăsase ostentativ o mustață mică, neagră, 
îngrijită. Stătea îndărătul pupitrului de comandă al avionului 
Dakota pe care îl pilota peste Mediterană spre Iugoslavia. În 
opinia colegilor săi, nu era decât un afurisit de înfumurat, dar 


recunoşteau că are o îndrăzneală de invidiat. 

Pe aerodromul din Benina, în Libia, îşi anunţase brusc 
decizia de a pleca, stârnind o întreagă harababură în ultimul 
moment. În mod normal, un ofiţer cu gradul său nu ar fi iniţiat 
o asemenea misiune. 

— E înţelept ceea ce faci? îl întrebase comandantul 
aerodromului. 

— Cui îi pasă de înţelepciunea ta? replicase Murray-Smith. 
Sunt responsabil de această misiune. Plec eu însumi cu Dak-ul, 
repetă el. Dumnezeu e martor că ăştia au tot încercat să facă 
tot ce se poate ca să-l scoată din rahat pe porcul ăla de 
Lindsay. 

— E decizia ta. 

— Imi pare bine că te-ai prins atât de repede care e situaţia. 
Conway va fi copilotul meu. De acord, Conway? Te bucuri? 
Atunci zâmbeşte, afurisitule. 

„Whisky” Conway, poreclit aşa în mod evident după băutura 
lui preferată, numai bucuros nu era şi îl bănuia că l-a ales pe el 
din pur cinism. Murray-Smith îl auzise de curând numindu-l 
„Hitler de buzunar”, într-unul din momentele lui Conway de 
beţie cruntă. 

În timp ce avionul zbura la trei mii de metri înălţime, 
Conway, acţionând ca navigator, îşi desfăcu pe genunchi o 
hartă la scară mare. El nu ştia, dar acesta era motivul pentru 
care Murray-Smith îl obligase să se bage în chestia asta: era 
probabil cel mai bun navigator dintre Alger şi Cairo. 

— S-ar părea că vremea se îmbunătăţeşte. Ăsta da noroc... 

Cerul era o mare senină de un albstru deschis fără pată. 
Dedesubtul lor, Mediterana era o a doua mare, la fel de întinsă 
şi calmă, dar de un albastru mai intens. Murray-Smith se uită la 
ceasul pe care îl avea la mână. Nu avea niciodată încredere în 
ecranul strălucitor de la bord, când avea alte mijloace la 
îndemână. li înnebunise pe toţi cei care făceau parte din 
personalul de la sol. 

— Trebuie să pilotez sicriul ăsta zburător, asta era fraza lui 
favorită. Voi umblaţi cu afurisitele voastre de picioare pe terra 
firma, caporale, îi spuse el mecanicului înainte să decoleze. Pe 
când mie, dacă mi se opreşte o singură rotiţă aici... şi-şi ciocăni 
tâmpla... sau aici înăuntru... şi ciocăni aripa avionului... s-a zis 
cu mine. 


Ei, da, comandantul de escadrilă Murray-Smith era pentru 
toată lumea din jurul lui ca bomboana de pe prăjitură. Când îl 
vedeau venind, oamenii o luau la fugă... În direcţie opusă. 

— O să fim acolo într-o oră. Nu crezi, Conway? întrebă în 
timp ce înclină uşor avionul, ca să menţină direcţia. 

— Într-o oră vom ateriza în Cazan... 

— Heljec, sau cum dracu’ te cheamă, ţine-te bine că venim! 
strigă Murray-Smith. Noi avem armele, voi aveţi omul, aşa că 
să nu mai pierdem timpul... 

O, Doamne, se gândi Conway, ăsta se distrează. 


Hartmann şi Paco străbăteau încet întreaga pistă 
improvizată, examinând fiecare centimetru al terenului, urmaţi 
de Heljec, care era foarte nemulţumit. Neamţul îşi impusese 
punctul de vedere asupra şefului partizanilor, oprindu-se la 
fiecare pas şi insistând să fie mutată orice piatră ce ieşea cu 
câţiva centimetri deasupra solului. Paco făcea pe 
traducătoarea. După asta, fiecare groapă rămasă trebuia 
umplută cu pietriş şi pământ dintr-un coş de nuiele imens, 
umplut până la refuz, pe care îl cărau doi partizani. 

— Nu e de mirare că nu se ajunge nicăieri în ţara asta 
înapoiată, mormăi Hartmann. Neisprăvitul de mine! îmi cer 
scuze, am uitat că este vorba de ţara ta. 

— Dar sunt pe jumătate englezoaică, îi aminti ea. Şi nu cred 
că voi vrea vreodată să mă întorc aici. Niciodată. Nu pot să-mi 
scot din minte ce a făcut Brigada Amazoanelor. 

— Du-te şi înveseleşte-l pe Lindsay... 

— După ce ne terminăm treaba aici. Avionul trebuie să 
sosească din clipă în clipă. E aproape unsprezece. 

Lindsay, conştient că Hartmann făcea treaba pe care ar fi 
trebuit s-o facă el, şedea extenuat pe o piatră. Febra glandulară 
îl chinuia din nou, storcându-i toată energia. Înjură momentul 
nepotrivit. Doctorul Macek apăru din spatele unui bolovan şi-i 
puse mâna pe frunte. 

— Nu ţi-e grozav de bine, nu-i aşa? întrebă el. 

— Nu prea. Ar trebui să fiu acolo, cu Hartmann şi Paco. 

— N-ai temperatură. O perioadă de convalescenţă e 
necesară. Bine că vine avionul după atâtea luni de aşteptare.. 

— Aş vrea să-ţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut... 

— Dar asta mi-e profesia. O să-mi mulţumeşti, dacă te vei 


odihni după ce ajungi la destinaţie. Poate ne mai întâlnim 
vreodată. 

— Nu prea văd cum... 

_ Macek aprobă şi se îndepărtă, cu un zâmbet pe faţa-i blândă. 
Intregul platou era pustiu în lumina strălucitoare a dimineţii, cu 
excepţia grupului care verifica şi făcea ultimele amenajări pe 
pistă.  Heljec  eliberase platoul de oameni şi arme, 
concentrându-i la marginea râpelor care înconjurau platoul. 
Era convins că toate căile de acces se aflau temporar sub 
controlul său. 

Lindsay făcu un efort şi se ridică de pe piatră, îndreptându-se 
şchiopătând până la pistă. Folosea bastonul pe care i-l 
confecţionase Milic. Sărmanul Milic, parcă murise de o sută de 
ani în atacul german. Nu fusese niciodată menţionat, iar marea 
parte a partizanilor uitase deja că a existat. 

— Cum merge, Hartmann? strigă el. Avionul ar trebui să 
apară, nu-i aşa? 

— Pista e nivelată, prietene, răspunse neamţul. Atât cât s-a 
putut. Iar avionul ar trebui să sosească în orice moment, într- 
adevăr, dacă ajunge la timp. 

— Vrei să zici, dacă va reuşi să ne găsească vreodată. 

— Tu chiar ai încredere în RAF? glumi Hartmann, dându-şi 
seama cât trebuia să-l fi costat pe Lindsay deplasarea până 
acolo, în starea în care era. În mod deliberat nu schiţase niciun 
gest de ajutor. Lui Lindsay nu i-ar fi convenit să fie tratat ca un 
infirm. Trebuie să vină dinspre sud, aşa că într-acolo trebuie să 
ne uităm... 

— Sunt neliniştită ca o fată pe punctul de a naşte primul ei 
copil, zise Paco. Nu-i aşa că-i ridicol? 

— Toţi suntem la capătul răbdării, o asigură Lindsay, în timp 
ce-şi ridică o mână streaşină la ochi, scrutând cerul. 

Oare îşi recăpăta vechile instincte? Se întoarse cu gândul la 
vremea când învățase să privească în toate direcţiile, constant, 
de la bordul unui Spitfire, deasupra minunatelor pajişti verzi 
ale ținutului Kent... 

Se uită spre sud, după cum îi sugerase Hartmann, apoi 
continuă să exploreze depărtările, răsucindu-se uşor cu treizeci 
şi şase de grade. Nu era niciun nor nicăieri. Era de necrezut 
după zăpada din ziua precedentă. Crestele munţilor se decupau 
cu claritate pe fundalul albastru al cerului. Nimic înspre est. 


Nici înspre est-nord-est. Nimic. Se întoarse uşor, făcând un 
cerc. Fusese întotdeauna bine cotat pentru vederea excelentă 
pe care o avea. În curând se va afla cu faţa spre nord. Se mai 
răsuci cu câteva grade. Dumnezeule! Nu! 

— Fiţi gata să întâmpinați transoceanicul! Se vede venind 
peste culmea de acolo, spre sud... 

Era Reader venind spre ei cu emițătorul în geantă pe care o 
căra în spate. Fusese pe cel mai înalt punct al platoului, 
încercând să stabilească un contact de ultim moment. Faptul că 
se afla mai sus îl făcuse să vadă primul Dakota apropiindu-se. 

— Uită-te spre nord, deşteptule! strigă Lindsay. Vin nemţii, 
un întreg batalion de transportoare... 


La bordul avionului, Conway îşi lovi încântat genunchiul cu 
pumnul strâns, făcând o gaură în harta din poală. 

— Uite platoul! Uite semnul - steaua comunistă cu cinci 
colţuri alcătuită din pietre. Fir-ar al dracului, terenul ăsta nu 
lasă nici cea mai mică posibilitate de eroare... 

— Calmează-te, omule, îl potoli Murray-Smith. Pot să aterizez 
cu chestia asta şi pe o muchie de cuţit... 

— Cam asta şi este! 

Conway apucă un binoclu şi îl focaliză pe figurile minuscule 
care priveau în sus, spre Dakota. Unul dintre ei mânuia un 
baston cu o mână, făcând semn în sus cu degetul mare de la 
cealaltă mână. Apoi începu să gesticuleze ca nebunul cu 
bastonul. 

— Cred că ăla de acolo e Lindsay, ăla cu bastonul. Tot învârte 
chestia aia ca un isteric. Presupun că e de înţeles... 

— Luând în consideraţie faptul că un întreg escadron al 
afurisiţilor de la Luftwaffe se apropie dinspre nord, e într- 
adevăr de înţeles, spuse Murray cu un sarcasm muşcător. 
Suntem mult mai aproape, s-ar putea să reuşim... 

— Dumnezeule mare! 

De-abia acum văzu Conway ceea ce Murray-Smith observase 
dintr-o privire cu câteva secunde înainte. O flotă de puncte 
întunecate pe ecranul radarului, mărindu-se pe măsură ce le 
privea. Erau transportoarele friţilor, la o înălţime considerabilă, 
răspândite pe o arie largă şi înaintând în şiruri, niciun avion 
deasupra altuia. 

— Pariez că va avea loc o paraşutare de desant, spuse 


Murray-Smith. O operaţie majoră. Coborâm. Să sperăm că au 
scos toate pietrele de pe terenul de aterizare. Oricum vom afla 
imediat, nu-i aşa? 

Jaeger, cu Schmidt alături, echipați cu paraşute gata de 
lansare, stăteau în avionul de comandă. Zborul de la Zagreb 
fusese lipsit de evenimente, singurul lucru care se ivise 
neaşteptat fiind momentul în care colonelul Stoerner, 
comandantul trupelor de paraşutişti, fusese chemat urgent la 
pilot. 

— Probabil suntem foarte aproape de ţintă, spuse Schmidt. 
Am început să transpir... 

— Toată lumea transpiră! 

Paraşutiştii stăteau pe două rânduri, faţă în faţă de-a lungul 
întregii lungimi a avionului. Cel care conducea lansarea se 
aşezase lângă uşă. Jaeger privi de-a lungul şirului de feţe 
rigide, care aveau picături de transpiraţie pe frunţi. Nu vorbea 
nimeni. Jaeger putea mirosi tensiunea, o spaimă rece. 

Oamenii priveau drept înainte, nefiresc de nemişcaţi. 
Singurul sunet care se auzea era zgomotul constant al 
motoarelor, scârţâitul vreunei legături de la paraşută. Fiecare 
nouă operaţie de lansare nu le uşura cu nimic pe următoarele. 
La fiecare operaţie, zece la sută din oameni sufereau o cădere 
nervoasă. Dintre cei care supravieţuiau. 

— Caraghios, şopti Schmidt, ultima operaţie de acest fel a 
fost pe aerodromul Maleme, în Creta, dar nu-mi mai amintesc 
nici măcar în ce an a fost. Nu pot să cred... 

Jaeger privi în sus, când Stoerner se întoarse din cabina 
pilotului şi-l apucă de braţ. Veteranul ăsta arăta foarte ciudat: 
cu capul rotund şi fără urmă de gene. Îl trase pe Jaeger de braţ. 

— Am o vorbă cu tine. Vino în faţă... 

Ceea ce însemna că apăruse un moment de criză înainte 
chiar de a începe operaţia. Jaeger se gândi la toate posibilităţile 
în timp ce îl urmă pe comandant spre centrul avionului. Cu o 
oră mai devreme, un avion mic zburase spre ţintă, ţinându-se 
departe de platou. Pilotul raportase că partizanii se aflau încă 
pe poziţii, aşa că ce mai era... 

Intră în cabină, aplecându-se să facă loc paraşutei prin 
deschiderea îngustă. Stoerner, capabil, dar cam repezit după 
opinia lui Jaeger, închise uşa. Arătă înainte cu un deget osos. 
Jaeger putu să vadă clar Dakota. 


— Am ajuns tocmai la timp, rosti gutural Stoerner. Uite-l pe 
pilotul englez cum vrea să fugă... 

— Nu fuge, replică Jaeger. Vrea să aterizeze, e îndrăzneţ... 

— E nebun! zise Stoerner uitându-se înainte. N-are timp 
suficient... 

— Nu te baza pe asta. Mă întorc. Mă paraşutez primul. Apoi 
Schmidt şi restul. 

— Vrei să faci pe viteazul? N-ai decât... 

Stoerner făcu un gest, ca şi când ar fi spus: dacă vrei să te 
sinucizi, eu nu te împiedic. Gestul îl făcu în gol, fiindcă Jaeger 
părăsise cabina. De data asta nu se întoarse la locul său. Li făcu 
semn lui Schmidt să-l urmeze şi se opri lângă comandantul 
operaţiunii de lansare. 

Lumina roşie era încă aprinsă. Jaeger îşi prinse chinga de 
cablul de ancorare când se deschise uşa. O rafală de aer 
îngheţat înlocui în câteva secunde atmosfera încărcată de 
transpiraţie dinăuntru. Schmidt îşi prinse şi el chinga. 

— E vreo problemă? întrebă el cu buzele în urechea lui 
Jaeger. 

— Britanicii îl iau pe englez. Chiar în momentul ăsta un avion 
Dakota aterizează pe platou. Totul atârnă de câteva minute. 
Când vom atinge pământul, trage în avion, ca să-l împiedici să 
decoleze. Asta e prima prioritate. 

În timp ce vorbea, Jaeger îşi controlă pistolul-mitraticră. 
Asigurându-se că era în stare de funcţionare, scoase rezervorul 
de gloanţe şi-şi îndesă arma la piept, în jachetă, cu patul 
înainte. 

Oamenii se  vânzoleau în spatele avionului, fiecare 
desfăşurând o activitate sistematică, aşezându-se la rând. 
Jaeger observă amestecul obişnuit de uşurare şi nelinişte. 
Uşurare, pentru că se încheiase perioada de aşteptare; 
nelinişte, faţă de ceea ce-i aştepta pe platou sau dacă 
paraşutele se vor deschide, sau nu. Storner îi spusese mai 
devreme lui Jaeger că mai mult de jumătate din ei nu făcuseră 
decât o probă de lansare. Germania începea să ducă lipsă de 
timp şi oameni antrenati. Jaeger aşteptă lumina verde. 


— E chiar o muchie de cuţit, zise Murray-Smith cu veselie, în 
timp ce platoul se apropia în viteză de ei. 
— Doamne! Li s-a comunicat lungimea minimă, zise Conway 


cu respiraţia tăiată. 

Roţile de aterizare atinseră pământul, săltară, vârfurile 
aripilor se echilibrară cu greu. Murray-Smith încetini aparatul 
până la limita extremă. Îşi muşcă buza de jos, semnul 
concentrării maxime, în timp ce Dakota mătură marginea 
nordică a terenului, de unde platoul sfârşea în eternitate. 

Aproape că se oprise, când făcu o manevră care aproape că-l 
scoase din minţi pe Conway. Întoarse aparatul cu o sută optzeci 
de grade, oprindu-se pe câmpul de aterizare, cu faţa spre sud, 
gata să decoleze imediat. Împotriva oricărui regulament, nu 
opri motoarele. 

— Deschide uşa din spate, se răsti la Conway. Trebuie să-i 
facem pe zănaticii ăştia să se mişte repede. 

Deschise uşa cabinei şi sări pe pământ, o siluetă absurd de 
mică printre partizanii care mişunau pe lângă ei. Il reperă pe 
omul care se apropia şchiopătând, sprijinit în baston, observă 
jacheta pătată şi ruptă cu însemnele RAF şi pe blonda răpitoare 
ce-i stătea alături. 

— Lindsay? 

— Da. Eu... 

— Care dintre indivizii ăştia e şeful misiunii? 

— Heljec, asta de aici. Paco poate să-ţi traducă... 

— N-avem timp de traducători. Mă va înţelege. Priveşte... 

— Nu mă vor lăsa să urc în avion până nu vor avea armele şi 
muniţia... 

— Nu te vor lăsa, pe dracu’! Vom vedea... 

Alergă la avion din care Conway coborâse deja mai multe 
cutii de lemn cu ajutorul unor frânghii şi le dăduse în mâinile 
partizanilor. Desfăcu legăturile unei cutii, îi scoase capacul, 
apucă la întâmplare mai multe feluri de puşti şi le aruncă în 
braţele lui Heljec. Îl apucă pe Lindsay cu o mână şi arătă spre 
avion cu cealaltă, vorbindu-i fără oprire lui Heljec: 

— Acum v-aţi primit afurisitele de arme! Mi-am riscat viaţa 
ca să aduc nenorocita asta de încărcătură. Pe Lindsay îl iau cu 
mine acum! Vedeţi că aveţi vizitatori, în caz că n-aţi observat, şi 
nu sunt genul pe care mi i-aş dori vecini de masă... 

Gesticula nebuneşte, arătând înspre avion. Indicând insistent 
cu degetul escadrila Luftwaffe care aproape ajunsese deasupra 
platoului, ţipând la Heljec, de parcă ar fi muştruluit vreun 
mecanic nepriceput. 


Ar fi putut fi amuzant, dacă situaţia n-ar fi fost aşa de 
disperată. Omul scund înfruntându-l pe masivul Heljec. Şi 
avusese dreptate, n-avea nevoie de traducător. Heljec se uită la 
el ca trăsnit, apoi începu să distribuie armele şi încărcătoarele. 

— Ei bine, acum urcă-te odată, pentru numele lui Dumnezeu! 
îi spuse Murray-Smith. Conway, dă-i o mână de ajutor, are un 
picior bolnav. Vrei să le fac eu pe toate? Ca de obicei... 

Schimbul se făcu repede. Depozitul avionului se goli într-o 
clipă. Lindsay fu târât înăuntru, tras de Conway şi împins de 
Hartmann. Apoi neamţul o săltă pe Paco, iar Reader se urcă 
singur. 

— Dar Hartmann? se repezi Paco. 

Se aplecă şi îl ajută să urce. Conway închise uşa, în timp ce 
Murray-Smith apăru dinspre cabină. Era grăbit şi aspru: 

— Veniţi aici! Ocupaţi-vă locurile. Ăsta nu e un Liberator 
yankeu, în care să vă rostogoliţi de ici-colo ca boabele de fasole 
în păstaie, aşa că staţi dracului pe scaune şi legaţi-vă cu 
afurisitele alea de centuri! Va fi o decolare dură, foarte dură. 
Violentă e prea puţin spus... 

— Violent e prea puţin spus pentru tine, amice, spuse Reader 
în timp ce se aşeză pe un scaun. 

Vorbise în gol, pentru că Murray-Smith se întorsese deja în 
cabina lui, în faţa pupitrului de comandă. Aruncă o privire la 
obiectele ca nişte umbrele care împânzeau cerul în număr din 
ce în ce mai mare. 

— Ia uite-i, Conway. O întreagă armată. E timpul s-o 
ştergem... 

Dakota păru să înceapă decolarea cu incredibilă încetineală, 
din câte vedea Paco prin geamul de lângă scaunul ei. Parcă se 
târau când îl văzu pe primul neamt atingând pământul, 
rostogolindu-se,  desprinzându-şi legăturile  paraşutei şi 
ghemuindu-se, ţintind cu pistolul-mitralieră. 

— O, Doamne, Lindsay! = 

Îl recunoscu cu precizie pe Jaeger. Îşi aţintise ţeava puştii 
spre cabina pilotului. Alţi paraşutişti aterizară. Heljec, înarmat 
cu una dintre puştile nou primite, ţâşni din spatele unei pietre 
şi-şi descărcă jumătate de încărcător dintr-un foc. 

Jaeger fu aruncat înainte de şocul gloanţelor, cu faţa 
contorsionată, în agonie. Oare ce gândeşte omul în ultimele 
momente? Dragă Magda, am trăit împreună o viață minunată... 


Murise înainte de a atinge solul. Paco simţi că i se face rău. O 
imagine vie îi apăru în minte. Hotelul „Cele patru anotimpuri” 
din Munchen şi prânzul cu Jaeger, atât de mândru în uniforma 
lui, atât de curtenitor, atât de... Ei, la dracu’! 

Avionul luă viteză în timp ce Murray-Smith încercă să 
decoleze, fără să privească la dreapta sau la stânga. Auzea, 
peste zgomotul motoarelor, ţăcănitul puştilor-mitralieră, rafala 
de gloanţe ce lovea fuzelajul, exploziile grenadelor. Ignoră 
totul. 

Lindsay văzu figura atât de familiară a doctorului Macek 
apărând din spatele unei pietre, pe punctul de a arunca ceva ce 
ţinea în mână. O rafală rapidă îl aruncă şi-l făcu să dispară din 
vedere. Lindsay nu avu nicio îndoială că fusese ucis. 

— L-au omorât pe Macek, îi spuse lui Paco care şedea lângă 
el. Bietul de el... 

— Dumnezeule, la ce bun toate aste? 

— Mă întreb acelaşi lucru încă de când am zburat prima oară 
la Berchtesgaden, replică Lindsay. 


După luni de spaimă neîntreruptă şi suferinţe prelungite la 
nesfârşit în iarnă din Balcani, prima imagine a Africii de Nord 
fusese de neuitat. Privind pe fereastra avionului văzu ocrul cald 
al deşertului Libiei ce se întindea până la orizont. 

Aflându-se încă desupra albastrului intens al Mediteranei, 
priveau panglica albă a valurilor ce despărţea marea de coastă. 
Avionul începu să coboare. Zece minute mai târziu, Murray- 
Smith ateriză la Benina. Conway deschise uşa şi o căldură 
benefică inundă avionul. 

— Stăm aici o jumătate de oră, până umplem rezervorul, le 
spuse Conway. Trebuie să coborâţi, aşa că puteţi să vă întindeţi 
puţin picioarele, dar să nu pierdeţi din ochi avionul. Doctorul 
Macleod îşi oferă serviciile oricui are nevoie de îngrijire 
medicală... 

— Aş vrea să-i mulţumesc pilotului, spuse Lindsay. 

— Nu v-aş sfătui domnule comandor, dacă-mi permiteţi. E o 
figură comandantul ăsta de escadron, Murray-Smith. Niciodată 
nu poţi şti cum va reacţiona. În orice caz, un alt pilot o să vă 
ducă la destinaţia finală. 

— Asta fiind unde? 

— Nu ştiu, domnule. Imi pare rău... 


Se învârtiră în jur, în căldura dogorâtoare, cu un straniu 
sentiment de dezorientare. Lindsay îşi imagină că era din cauza 
spaţiului deschis, după atmosfera claustrofobă din Bosnia. Se 
hotări că era timpul să scoată ceva informaţii de la Reader. 
Paco şi Hartmann veneau în urma lui. 

— Cred că am un grad mai mare decât al tău, maior Reader, 
începu Lindsay. În mod normal, n-aş da nici doi bani pe un 
asemenea atu, dar acum trebuie să ştiu care este destinaţia 
noastră. Cairo? Tunis? 

— Lydda, în Palestina... 

— Asta e o nebunie... tonul lui Lindsay exprima neîncredere. 

— Putem vorbi o clipă între patru ochi? Poate ne repezim 
până la clădirea aerodromului, dacă vrei să-ţi dezmorţeşti 
picioarele... 

Lindsay se scuză faţă de Paco şi Hartmann şi se îndreptă 
spre clădire. Se bucura de căldură ca un copil, după frigul 
neîndurător din Iugoslavia. Când nu mai putură fi auziţi, se opri 
în faţa lui Reader. 

— Cât de multe ştii? Vreau să aflu totul. Ceva nu-mi miroase 
a bine. Zburăm într-o direcţie greşită, destinaţia mea e Londra. 

— Avioanele de Londra pleacă din Cairo-Vest. 

— Tot nu înţeleg! De ce să zbor mai întâi la Lydda? 

— Din motive de securitate, din câte am înţeles. In plus, 
acolo te aşteaptă un tip care a fost trimis special de la Londra 
pentru tine. Aşa că te vei bucura de un tratament de prima 
mână. 

— Ce tip? 

— Unul Peter Standish... Reader ezită. Îl vei întâlni la 
sfârşitul zilei, aşa că pot foarte bine să-ţi spun. Standish este un 
nume de împrumut. Îl cheamă Tim Whelby. 

— Înţeleg. 

Lindsay îşi continuă şchiopătatul prin deşertul plin de pietre. 
Nu se putea vedea portul Benghazi, pentru că se afla după o 
movilă, pe malul mării. În jur nu era decât deşertul, o lumină 
orbitoare, o clădire, un Dakota şi un camion cu benzină. Il auzi 
pe Reader venind în urma lui, apoi grăbind pasul ca să-l ajungă. 

— Aşa că, spuse Reader, din moment ce ai avut un minut să 
te gândeşti, aş aprecia dacă mi-ai spune ce te nemulţumeşte, 
de fapt. Tim Whelby e destul de inofensiv. Nu-i place să pună 
lumea pe foc, preferă să fie în relaţii bune cu toată lumea... 


— Aha, deci te-ai prins şi tu de obiceiul ăsta al lui care mă 
intrigă. 

— De ce te intrigă? 

— N-ai observat niciodată... Lindsay continua să meargă în 
timp ce vorbea şi se simţea mai bine decât se simţise vreodată 
de câteva luni încoace... că se osteneşte grozav să fie în 
termeni buni şi cu indienii, şi cu cei de la universitate? 

„Indienii” erau acei membri al SIS-ului recrutaţi din Serviciul 
Secret Civil indian. Erau neînduplecaţi, fideli tradiţiei, 
inflexibili când era vorba de schimbări, dar loiali coroanei. 

„Cei de la universitate” erau specialiştii de la Oxford, 
intelectualii care analizau orice problemă cu mintea deschisă. 
Formau o altă tagmă, diferită de cea a tradiţionaliştilor. Puteai 
să aparţii ori unui club, ori celuilalt. Foarte rar se întâmpla ca 
cineva să cocheteze cu amândouă. 

— Ei bine, acceptă Reader, dacă stau să mă gândesc, cred că 
ai dreptate. E în stare de aşa ceva! 

— Încă ceva, întotdeauna am avut impresia că joacă un rol, 
că nimeni nu ştie de fapt cum e el cu adevărat... 

— Nu pot schimba acum drumul. E totul hotărât. 

— Hotărât de cine? 

— De Whelby, presupun... Reader avu o explozie de furie. La 
dracu, am fost izolat ca şi tine, rupt de lume în blestemata aia 
de Iugoslavie. Vorbeşte cu Whelby când ajungem la Lydda. 
Dacă e cineva pe urmele tale - dacă asta te frământă - cine-şi 
va închipui că te întorci într-o gaură împuţită ca Lydda? 

— Whelby. 

Când se urcară în Dakota pentru a doua parte a călătoriei, 
Lindsay fu surprins. Alesese un loc lângă o fereastră, 
aşteptându-se ca Paco să stea lângă Reader. Fata se aşeză pe 
locul de lângă el, fără un cuvânt, apucându-se să-şi lege 
centura. 

— Sper că nu te plictiseşte compania mea, murmură ea în 
timp ce noul pilot începu să ruleze avionul, pregătindu-se de 
decolare. Mă pot muta oricând, e loc destul... 

— Nu, eşti binevenită, credeam doar... 

— Că l-am ales pe Len Reader drept tovarăş de drum? 
Desluşesc răspunsul pe chipul tău. Încă nu te-ai prins, nu-i aşa? 

— Crezi că mă prind cam greu? 

Era încă nesigur pe sine când era vorba de femei. Se temea 


întotdeauna să nu fie respins. Poate că doborâse vreo şase 
nemti în ţinutul dintre Kent şi Canalul Mânecii, dar în anumite 
privinţe era încă nematurizat, timid când trebuia să iasă din 
carapacea sa. 

— Da! vocea ei sună vehement. Eşti puţin cam încet şi unei 
fete nu-i place când trebuie să facă ea toate mişcările... 

— Dar ai spus... 

— Ştiu ce-am spus în Iugoslavia, dar ce şansă putea fi ca 
vreunul din noi să iasă viu de acolo? Ţi-am mai spus şi că amo 
suspiciune în ceea ce-i priveşte pe Reader. Acum n-o mai am. 
Am vrut să fiu sigură că nu s-a strecurat printre noi vreun 
impostor. 

— Un impostor? 

— Adică un neamţ care se dă drept englez, ce dracu. E o 
metodă pe care au mai folosit-o, cu nişte consecinţe 
îngrozitoare. Aminteşte-ţi că am fost educată în Anglia, aşa că 
ştiu destule despre locurile de acolo. Am folosit cea mai 
măruntă amintire ca să-l testez pe Reader, să încerc să-l prind 
pe picior greşit. Pentru o femeie, cel mai uşor mod de a testa 
un bărbat e să pretindă că-i place de el, în speranţa că va 
depune armele. Doamne, Lindsay, uneori cred că eşti cam greu 
de cap... 

Îşi strecură mâna mică pe sub a lui, lăsând-o acolo. El îşi 
întoarse capul şi o privi. Avea acel minunat zâmbet ambiguu pe 
chip. Ochii ei verzi, închişi pe jumătate, zâmbeau de asemenea. 
Îşi odihni capul pe umărul lui. 

— Lindsay, prostănacule... 

— Al dracului de greu de cap. Prost ca noaptea... A 

Era copleşit de emoție, găsindu-şi cu greu cuvintele. li luă 
mâna care părea atât de mică şi i-o strânse. Ea înţelese. 

— Lindsay, mă duci la Londra? Vreau să văd din nou Green 
Park... 

— Te duc unde vrei tu... 

— Unde sunt păsările alea mari pe lac, alea caraghioase, cu 
guşă... 

— Pelicani. Ăsta e parcul St. James. Am să-ţi arăt întreaga 
Londră. Apoi mergem la ţară... 

— Mi-ar plăcea, răspunse ea întorcându-şi capul pe umărul 
lui, iar el îi simţi părul atingându-i obrazul. Ştiu un mic sat în 
Surrey, lângă Guildford. Îngrămădit la poalele dealurilor... 


— Peaslake? 

— Íl ştii şi tu! Se îndreptă, cu chipul strălucind. Ce minunat! 
N-am să mă mai întorc niciodată în Iugoslavia. Am dublă 
naţionalitate, doar ştii, paşaport britanic... 

— N-am ştiut, nu mi-ai spus niciodată. Asta uşurează 
lucrurile. Nu mai ai pe nimeni în Iugoslavia? 

— Pe nimeni. Sunt singurul copil, aşa că, după ce amândoi 
părinţii mi-au fost ucişi în bombardamentul din Belgrad, am 
rămas complet singură, zise ea, strecurându-şi mâna după 
braţul lui. Nu vreau să te scap din ochi până ajungem la 
Londra. Nu-mi pasă dacă voi deveni cu timpul o pisăloagă! Nu- 
mi pasă! 

In acest scurt interval, în timp ce Dakota se îndrepta lin spre 
Palestina, probabil erau foarte fericiţi. Lângă fereastra din 
partea opusă şedea Reader care avea un auz excepţional de fin, 
aşa că auzi fără să vrea o mare parte din conversaţia lor. 

Stătea cu ochii pe geam, privind marea pe care o traversau 
de o bună bucată de vreme. Era convins că nici Lindsay, nici 
Paco nu aveau nici cea mai mică idee că zburau peste 
Mediterană. În momentul când repetă “Nu-mi pasă...! „Paco îşi 
duse mâna la gură. 

— Doamne, am strigat? Probabil a auzit tot avionul... 

— Ai strigat, dar nu contează. Nici mie nu-mi pasă. Încă ceva, 
s-ar putea să nu călătorim tot timpul împreună până la 
Londra... 

— De ce? 

— Probleme de securitate. Am o misiune de îndeplinit. Ceea 
ce îmi aduce aminte că am ceva de vorbit cu Reader. Nu va 
dura mult. Nu te ridica, mă pot strecura pe lângă tine... 

Işi puse o mână pe genunchiul ei ca să se sprijine şi o ţinu 
acolo pentru un moment. 

Aşezându-se pe locul de lângă Reader, se întoarse cu spatele, 
astfel încât Paco să nu poată prinde nicio frântură din 
coversaţia lui cu maiorul de la Serviciul Secret. Scoase din 
buzunar jurnalul legat în piele. 

— Asta să rămână strict între mine şi tine, Reader. Jurnalul 
acesta e vital. Informaţiile din el le am în cap, aşa că, dacă nu 
ajung la Londra, am nevoie de un loc sigur în care să las 
jurnalul. Altfel, tot ceea ce s-a întâmplat îşi pierde sensul. Asta 
nu vreau să se întâmple... 


— Ce-mi ceri, de fapt, să fac? 

— Nici tu nu eşti în afara oricărui pericol, aşa că, nu cunoşti 
pe cineva în Palestina în care să poţi avea încredere totală, 
cineva la care să putem depozita jurnalul până când voi trimite 
după el? 

— Doar un civil. Un tip numit Stein. E şlefuitor de diamante. 
Cariera lor se bazează pe integritate. În plus, nu e amestecat în 
niciuna dintre organizaţiile evreieşti. Poţi să-i încredinţezi şi 
viaţa fără nicio teamă. 

— Poate că aşa va fi... 

Părăsindu-l pe Reader, se opri pe interval, când Hartmann se 
apropie de el. Neamţul îl întrebă dacă pot sta puţin de vorbă. 
Îşi aleseră două locuri izolate şi Hartmann începu să vorbească 
în engleză: 

— Acum, că suntem în teritoriul Aliat, pot să-mi dau în vileag 
secretul. Am fost trimis în misiune specială de amiralul Canaris, 
şeful Abwehrului, după cum bine ştii. Mi-a dat instrucţiuni să 
fug din Germania, aşa că am sesizat ocazia de a te urma pe 
dumneata. A fost mai mult o chestiune de rezistenţă nervoasă, 
fiindcă trebuia să înşel atât de mulţi oameni - Gruber, Jaeger, 
Schmidt, Maisel - adversari dintre cei mai periculoşi. Şi pe 
Bormann însuşi, bineînţeles. 

— Am simţit întotdeauna că era ceva ciudat cu dumneata... 

— M-am gândit că s-ar putea să simţi, comentă Hartmann. 
Cunosc numele întregii opoziții antinaziste. Am încercat să 
trecem informaţiile noastre agenţilor Aliați din Spania, dar 
cineva ne-a blocat drumul. Un tip numit Whelby ne-a făcut-o... 

— Îl ştiu, răspunse Lindsay şi nu mai comentă. 

— Trebuie să fiu escortat în siguranţă până la Londra. 
Suntem pregătiţi să negociem un tratat de pace, în schimbul 
asasinării lui Hitler şi a restabilirii unui guvern civil antinazist. 
Îţi voi putea da nume abia după ce ajungem la Londra. Până 
atunci, te rog să rămână între noi chestiunea aceasta. 

— Doar aşa poţi fi sigur că vei ajunge în siguranţă la Londra, 
îi spuse Lindsay. 


Era încă lumină când Moshe, ghemuit în spatele unor stânci, 
privind înspre aerodromul din Lydda, observă pentru prima 
oară avionul apropiindu-se. Trecea prin toate chinurile iadului 
din cauză că veghease vreme îndelungată, dar avea o rezistenţă 


aproape anormală. 

Pe o pânză întinsă lângă el se afla o sticlă de apă, resturile 
unor sandvişuri cu brânză şi un binoclu cu infraroşii. În curând 
întunericul se va lăsa peste pământul pustiu şi n-avusese de 
unde să ştie dacă nu cumva avionul care-l aducea pe Lindsay va 
sosi după căderea serii. 

Işi reglă binoclul atârnat de gât şi-l îndreptă asupra pistei 
acoperite cu iarbă. Dakota zbură drept spre ea, atinse solul şi 
încetini în timp ce se apropia de clădirea aerodromului. Moshe 
ştia că de cealaltă parte a clădirii erau parcate o maşină a 
statului major şi un vehicul blindat. 

Omul pe care i-l prezentase Vlacek în Ierusalim ca fiind Tim 
Whelby se îndrepta spre avion fără pălărie şi îmbrăcat numai 
cu un echipament de camuflaj, în ciuda serii răcoroase. Moshe 
îşi aţinti lentilele asupra lui Whelby, aşteptând semnalul care 
să i-l identifice pe comandantul de aviaţie Lindsay. 

O scară de metal fusese fixată pe o latură a avionului de unul 
dintre oamenii personalului. Doi soldaţi britanici înarmaţi cu 
puşti începură să patruleze terenul din jurul avionului. În vârful 
scării apăru un om sprijinit în baston. 

În timp ce pasagerul cobora treptele scării, Moshe se uita cu 
mare atenţie. Când atinse pământul, omul se întoarse şi Moshe 
îi văzu faţa. Nu era nicio îndoială, ăsta era Lindsay! Apoi primi 
şi confirmarea finală a identităţii omului de la RAF. 

În timp ce dădea mâna cu Lindsay, Whelby îşi atinse ca din 
întâmplare lobul urechii cu mâna stângă, semnul pe care îl 
hotărâse cu Vlacek. Coborâră şi ceilalţi din avion. Spre 
surprinderea lui Moshe, printre ei era şi o fată cu părul blond, 
urmată imediat de alţi doi bărbaţi. 

Moshe îşi continuă veghea. Voia să observe ce sistem de 
securitate era folosit, pentru că atunci când Lindsay se va 
reîntoarce din Ierusalim, ca să zboare spre Cairo, vor folosi cu 
siguranţă aceeaşi tehnică. Ăsta era prostul obicei al britanicilor 
de a intra într-o rutină care de multe ori le-a fost de-a dreptul 
fatală. 


Capitolul 42 


— Dragul meu, bine ai venit în civilizaţie după atâtea luni... 


exclamă Whelby strângându-i mâna lui Lindsay, în timp ce-şi 
ducea degetele la urechea stângă. Eşti puţin cam slăbit. Ai grijă 
că aici sunt cunoscut drept Peter Standish... 

— De ce ai venit aici? îl întrebă Lindsay fără să zâmbească. 

— Ca să te conduc acasă, bineînţeles. 

— La Londra, vrei să zici? 

— Într-adevăr. 

— Pe ce drum? 

— Vrei să afli chiar acum? 

— Trebuie. 

— Ne întoarcem la Cairo în două zile, după ce vă odihniţi. De 
acolo mergem în bătrâna Londră... 

Un ofiţer în uniforma poliţiei din Palestina li se alătură dând 
semne de nerăbdare. Interveni în conversaţie adresându-i-se lui 
Lindsay fără să-l bage în seamă pe Whelby: 

— Scuzaţi-mă, dar pe la noi există tot felul de indivizi gata 
oricând să tragă. Suntem foarte expuşi aici şi ţin să ajungeţi în 
siguranţă în Ierusalim, înainte de căderea nopţii... 

— Sergent Mulligan... comandorul de aviaţie Lindsay, făcu 
Whelby prezentările. Bănuiesc că ne vei escorta în tinicheaua 
aia veche... 

— Ar fi bine să nu vă audă caporalul Wilson, se repezi 
Mulligan. Ultima oară v-aţi referit la maşină ca fiind „monstrul 
ăla de fier”. Ar trebui să ştiţi că Wilson a supravieţuit în trei 
atacuri cu bombe datorită acestei maşini şi că ţine foarte mult 
la ea. Voi sunteţi cinci, aşa că patru vor sta în spate, dintre care 
doi pe scaunele rabatabile, eu am să conduc. 

— Eu pot să stau lângă dumneata, sergent, se oferi Paco. 

— Cu toate că mi-ar face mare plăcere, te rog să stai în 
spate, dacă nu te superi. Locul din faţă e al mortului. Tocmai 
aţi intrat într-o zonă de război. 

— Tocmai am părăsit una, replică Paco amabilă. 

— Aşa că ai tot dreptul să beneficiezi de toată siguranţa pe 
care ţi-o putem oferi, o informă Mulligan. Domnule Standish, 
sunt sigur că nu vei refuza invitaţia de a sta lângă mine? 
Mergem...? 

Lindsay începu să se convingă de faptul că Standish nu prea 
era favoritul sergentului Mulligan. Având în vedere propriile lui 
sentimente în această privinţă, situaţia era interesantă. 


Moshe urmări convoiul părăsind aerodromul şi cotind pe 
drumul spre Ierusalim ce urma versantul dealului. Mai întâi 
venea maşina blindată, deschizând drumul, ca să verifice dacă 
nu cumva şoseaua era minată. 

Cu o sută de metri în urma ei venea maşina statului major, cu 
toţi cei cinci pasageri ai ei. Sergentul palestinian conducea în 
aşa fel, încât să menţină decalajul între cele două maşini, cu 
farurile aprinse pentru că se lăsase întunericul. Moshe se 
întoarse să ia binoclul cu infraroşii. 

Cu încă o sută de metri în spatele maşinii statului major, doi 
motociclişti ai armatei britanice protejau spatele convoiului. 
Asta ar fi putut fi o problemă. La o distanţă rezonabilă în 
spatele lor, un camion cu legume o luă pe drumul spre 
Ierusalim. Şoferul avea misiunea de a înregistra ruta urmată de 
convoi şi de a-i raporta mai târziu lui Moshe. La jumătatea 
drumului, camionul trebuia să dispară la o cotitură şi să fie 
înlocuit de o furgonetă de băcănie, condusă de un alt membru 
al organizaţiei. Moshe se ridică, îşi săltă rucsacul şi se îndreptă 
spre locul în care-şi ascunsese propria lui motocicletă. 


Se îndreptară spre cazarmă. Înainte de a părăsi Lydda, 
avuseseră o dispută în ceea ce priveşte locul spre care să se 
îndrepte. Sergentul Mulligan combătuse fără menajamente 
ideea lui Whelby de a se instala la hotelul Sharon. 

— Am fost deja confruntaţi cu o crimă acolo. Locul e foarte 
expus. Nu pot garanta nimănui securitatea. 

— Dumneata ce sugerezi? interveni Lindsay. 

— Cazarma poliţiei. Putem amenaja o cameră separată 
pentru doamna... spuse Mulligan, privind spre Paco. 

— Ideea cu hotelul e de-a dreptul nebunească, având în 
vedere situaţia de aici... 

Hartmann era cel care făcuse această intervenţie 
surprinzătoare. Îl studiase pe Whelby încă de când aterizaseră. 
Mulligan, care tot nu înţelesese ce căuta neamţul acolo, se 
întoarse spre el: 

— Dumneata de unde ştii care e situaţia aici? 

— Avem sursele noastre... spuse Hartmann şi nu mai 
continuă. 

— Atunci rămâne cazarma, hotări Lindsay, fiindcă nu vedea 
niciun motiv pentru care ar fi trebuit măcar să-l consulte pe 


Whelby. Londonezul ridicase din umeri. Prefera să nu mai 
insiste. 

La cazarmă îl întâlniră pe Jock Carson care nu le puse nici 
cea mai mică întrebare, fiindcă vedea cât sunt de epuizați nou 
veniţii după lunga lor călătorie. Mâncară cu toţii în tăcere, 
lăsând jumătate din mâncare în farfurii. Oboseala şi lunile lungi 
de lipsuri le micşoraseră stomacul. Se aruncară în paturile lor, 
altă experienţă de care se dezobişnuiseră, şi după ce se 
răsuciră o vreme de pe o parte pe alta, căzură într-un somn 
adânc. 

În dimineaţa următoare, după micul dejun, Lindsay îl luă pe 
Reader de-o parte. Ca să nu poată fi auziţi, ieşiră în curtea 
interioară. Se simțeau în largul lor, înconjurați de clădirile cu 
două etaje, după atâta vreme de nesiguranţă. 

— Putem să-l vedem astăzi pe tipul ăla, Stein? începu 
Lindsay. Vreau să-i încredinţez jurnalul. Mulligan spune că vom 
pleca mâine la Cairo... 

— Am stat câteva luni în Ierusalim acum doi ani, deci cunosc 
locul. Biroul lui Stein se află foarte aproape de cazarmă. 
Mulligan e ocupat cu organizarea plecării de mâine, aşa că s-ar 
putea să trecem de postul de control... 

— Hai să încercăm. 

— Lasă-mă pe mine să vorbesc. Am învăţat cum să-i iau pe 
tipii de aici... 

Se dovedi a fi surprinzător de uşor. Reader intră stăpân pe el 
în biroul de lângă bariera de la ieşire, ţinând în mână cartea de 
credit a armatei în care era specificat gradul lui de maior în 
Serviciul Secret. 

— Mergem la o întâlnire, îi spuse Reader tăios gardianului 
din spatele biroului. O problemă urgentă a armatei. Ne 
întoarcem într-o oră, cel mult două. 

Aşteptară până când gardianul le copie plin de zel, într-un 
registru, numele şi gradul, ora la care au părăsit cazarmă, apoi 
îi făcu un semn gardianului de afară, care ridică bariera. 

— E cam slab sistemul lor de securitate, nu crezi? comentă 
Lindsay după ce se îndepărtară de cazarmă. 

— Asta, pentru că voiam să ieşim, îi explică Reader, ceea ce 
însemna că cineva ne verificase deja. Dacă voiam să intrăm, ar 
fi fost o altă mâncare de peşte... 

— Mulligan se va înfuria, dacă află... 


— Să sperăm că ne vom întoarce înainte ca măcar să fi aflat 
de dispariţia noastră... 

Biroul lui Aaron Stein se afla la etajul întâi al unei vechi 
clădiri de piatră cu două etaje, de pe o stradă laterală. Nimic 
nu indica pe uşă pe cel care locuia acolo. Reader ciocăni în 
lemnul uşii şi ca răspuns se deschise o mică fereastră din uşă, 
după stilul evreiesc, iar o pereche de ochi negri şi şireţi îi 
cercetă cu atenţie. Lindsay îşi dădu seama ce complicat sistem 
de siguranţă folosea Stein. 

Numără opt lacăte şi zăvoare ce se traseră înainte ca uşa să 
se deschidă. Aceeaşi operaţiune în sens invers se repetă după 
ce intrară înăuntru. Înfăţişarea lui Stein îl surprinse pe 
Lindsay. Nu părea mai în vârstă de douăzeci de ani. Avea tenul 
palid şi catifelat, părul negru, o înălţime medie şi o constituţie 
solidă. 

— Aaron, ţi-l prezint pe comandorul de aviaţie Lindsay. Vrea 
să lase ceva la tine spre păstrare. Garantez personal pentru el. 

Lindsay se grăbi să-i întindă mâna. Aaron Stein i-o strânse 
protocolar, studiindu-l cu privirea pe vizitator. Păru satisfăcut 
de ce văzuse. 

— Mă bucur de cunoştinţă, domnule comandor. Pe aici, vă 
rog, în biroul meu. 

În birou, un alt tânăr îi aştepta în picioare. Lindsay dădu din 
nou mâna, în timp ce Aaron făcea prezentările. 

— El e fratele meu, David. Suntem parteneri, aşa că oricât de 
confidențială ar fi afacerea voastră, puteţi vorbi fără grijă în 
faţa lui. În plus, e mai sigur pentru voi, în cazul în care mi se 
întâmplă ceva. 

— Sper că nu... Începu Lindsay. 

Aaron îl opri cu un gest. În timp ce vorbea, le indică nişte 
scaune. David Stein semăna grozav de bine cu fratele său. 
Puteau fi confundați cu uşurinţă. Lindsay îşi aminti pentru o 
clipă scena la care fusese martor când ajunsese prima dată la 
Berghof: falsul Hitler exersând ca să capete gesturile şi modul 
Fuhrerului de a ţine discursuri, reflectat de o mie de ori în 
oglinzile care îl înconjurau. Se spune că fiecare om îşi are 
perechea sa pe undeva... 

— Trăim timpuri periculoase, explică Aaron. Fratele meu şi 
cu mine am plecat din România când au venit la putere 
Antonescu şi Garda de Fier. Versiunea românească a 


nazismului... 

— Fratele meu se referă la situaţia de aici când vorbeşte de 
pericole, interveni David. Noi credem într-o patrie a evreilor, 
dar nu credem în violenţă... 

— De asta am plecat din România, continuă Aaron. Nouă nu 
ne place Irgun Zvai Leumi, banda Stern... 

— Sau chiar Haganah - Armata Patriei Evreilor, interveni 
David. Mulţi dintre ai noştri nu ne plac, pentru că nu acceptăm 
violenţa. După război, după ce vor fi înfrânți nemţii, vom pleca 
la Anvers sau chiar la Londra. 

— Atâta vreme cât nu învinge Rusia, reluă Aaron. Ăsta e un 
pericol teribil... 

Cuvintele se rostogoleau fără întrerupere din gurile celor doi 
fraţi. Lindsay avea impresia că se bucurau de ocazia de a vorbi 
liber, după o vreme îndelungată în care îşi controlaseră fiecare 
cuvânt. Aaron făcu un gest de scuză. 

— Am vorbit prea mult doar despre noi. Ce putem face 
pentru dumneata, domnule comandor? 

Lindsay le arătă jurnalul şi ceru un plic rezistent. Aaron 
scoase un plic foarte gros de tipul celor pe care le folosesc 
avocaţii. Lindsay se aşeză la o masă, puse jurnalul în plic şi-l 
sigilă. Împrumută un stilou şi se gândi câteva minute. Apoi 
scrise lizibil. 

Relatarea vizitei mele în Cel de-al Treilea Reich şi a perioadei 
în care am stat în Iugoslavia în anul 1943. In cazul în care voi 
muri, să fie înmânat locotenentului Jock Carson de la secţia 3, 
cazarma Grey Pillars, Cairo, Egipt. lan Lindsay, comandor de 
aviaţie. 

Îi întinse plicul lui Aaron, înapoie stiloul lui David şi oftă 
uşurat, de parcă i s-ar fi luat o povară grea de pe umeri. 

— Îl vom păstra în seif, spuse Aaron. E în regulă? Bine. Văd 
din ce ai scris aici că şi dumneata simţi, ca şi noi, că trăim într- 
o lume nesigură, poate chiar şi aici... 

— Mulţumesc, aia va sta foarte bine. Printre altele, puteţi să- 
mi daţi un semn de recunoaştere, astfel încât, dacă vă scriu, 
cerându-vă să înmânaţi plicul unui curier, să ştiţi că cererea 
vine de la mine? 

— Cartea mea de vizită? Desenez pe ea steaua lui David... 

— Bună idee... Lindsay băgă cartea de vizită în portofel. Dacă 
vă scriu o scrisoare, ca o măsură de siguranţă în plus, voi face o 


scurtă referire la stiloul albastru pe care l-am folosit când am 
scris pe plic... 

Aaron se apucase deja să învârtă cifrul de la lacătul seifului 
din perete. După ce deschise uşa, se dădu la o parte, ca Lindsay 
să poată vedea că pusese plicul înăuntru, închise uşa şi anulă 
cu o rotire aleatorie combinaţia care deschidea lacătul. 

— Vă mulţumesc foarte mult, spuse Lindsay. 

Dădu mâna cu amândoi fraţii care-l priviră cu o oarecare 
tristeţe, i se păru lui Reader. Părăsiră sediul lor fără un alt 
cuvânt. Lindsay se opri pe coridor. Îl auziră pe Aaron închizând 
lacătele, împingând zăvoarele. Zâmbi amar înspre Reader. 

— A fost groaznic momentul în care a băgat plicul în seif. Am 
avut senzaţia că se petrece ceva ireversibil. Haide înapoi la 
cazarmă... 


Capitolul 43 


Părăsiră cazarma în dimineaţa următoare, ca să se întoarcă la 
aeroportul din Lydda unde îi aştepta Dakota ca să-i ducă la 
Cairo. Convoiul se formă în incintă. Întâi, maşina blindată, 
avându-l pe caporalul Wilson la turelă. 

Apoi venea maşina statului major pe care o conducea tot 
sergentul Mulligan. Momentul plecării fusese devansat cu o oră 
în ultimul moment, aşa că plecară într-o grabă nebună. 

Motocicliştii care încheiau convoiul aşteptau în spatele 
maşinii statului major şi fumau o ultimă ţigară în soarele 
dimineţii. Ziua se anunţa din nou a fi frumoasă şi răcoroasă. 

Fusese din nou o dispută între Whelby şi Mulligan. Stând cu 
mâinile în buzunar în biroul lui Mulligan, Whelby se încăpăţâna 
ca un catâr. 

— După cum ştii, sergent, am telefonat la Cairo. Aştept un 
răspuns urgent de la Londra aici la Grey Pillars. Trebuie să 
rămân să primesc telefonul, aşa că am să vă ajung din urmă. 
Am nevoie de un mijloc de transport şi de un şofer. Nu te 
impacienta atâta, am să ajung la timp la avion. Oricum, abia o 
să te târăşti cu maşina aia blindată în convoi.. 

— Am să vă dau un jeep, unul deschis şi fără protecţie, se 
răsti Mulligan. E singurul mijloc de transport de rezervă de 
care dispun. Şi un şofer... 


— E foarte bine dacă-mi dai un jeep. În felul ăsta voi fi 
obligat să vă ajung din urmă... 

— Faceţi cum vreţi. Avionul va pleca după cum am stabilit. 
N-o să stea să aştepte pe nimeni, nici chiar pe dumneavoastră... 

Whelby aşteptase în birou, privindu-i pe cei patru cum se 
urcă în maşina statului major. Lindsay, Paco, Reader şi 
Hartmann în spate, doi dintre ei din nou pe scaunele 
rabatabile. Nimeni nu şedea lângă Mulligan, pe „locul 
mortului”. Văzu maşina blindată rulând spre ieşire. 

Mai erau şi alţi spectatori. De la ferestrele clădirilor din jurul 
incintei, cei care nu erau în timpul serviciului se uitau lung la 
convoiul care plecă. În mod oficial, nimeni în afară de Mulligan 
şi cei din convoi nu ştia care le era destinaţia. Dar zvonurile 
circulă într-o cazarmă. Chipurile care priveau erau nemişcate şi 
toţi aveau un aer dezolat. 

Mulligan porni după ce aşteptă să se îndepărteze cu o sută 
de metri maşina blindată. Whelby stătea perfect nemişcat, 
ştiind că în spatele lui se afla un funcţionar aşezat la birou. 
Maşina statului major dispăru dincolo de poartă, iar Whelby se 
forţă să-şi păstreze chipul imobil. 

De-abia plecaseră motocicliştii, când un jeep intră în viteză 
pe poarta încă deschisă, frână brusc şi făcu o curbă de o sută 
optzeci de grade în mijlocul incintei, iscând un nor de praf. 
Şoferul cobori şi se apropie de Whelby. 

— Caporal Haskins la datorie. Sunteţi domnul Standish? 

— Da, eu sunt... 

Jeep-ul pe care îl ceruse Mulligan la telefon ajunsese mult 
mai repede decât se aşteptase Whelby. Aruncă o privire spre 
telefonul de pe masă ca să vadă reacţia. 

— Aştept până sunteţi gata, domnule! zise vesel pistruiatul 
Haskins. Cunosc şi destinaţia dumneavoastră. 

— Mai bine dezmorţeşte-ţi picioarele, caporal. Nu ezita să 
fumezi o ţigară cât timp stai şi aştepţi. Aştept un telefon de la 
Cairo. 

— Mulţumesc, domnule, răspunse Haskins şi-i făcu cu ochiul 
funcţionarului, în timp ce se aşeză şi-şi scoase pachetul de 
ţigări. 

Mulligan interzicea fumatul în vecinătatea lui. Se gândi că 
Standish părea mai de treabă, dar asta era impresia pe care o 
dădea întotdeauna Whelby subalternilor săi. Acesta se gândea 


la avertismentul lui Vlacek. 
— Orice s-ar întâmpla, să nu cumva să te întorci împreună cu 
ei la Lydda... 


— În sfârşit, suntem în drum spre Londra, rosti Paco 
bucuroasă. De abia aştept să ajung acolo. Mă simt în al nouălea 
cer... 

Veselia ei lumină puţin liniştea aproape apăsătoare din 
maşină. Şedea pe unul din scaunele din spate, faţă în faţă cu 
Hartmann, înghesuit pe un scaun rabatabil. Lângă ea Lindsay 
şedea tăcut, avându-l pe Reader în faţă. Suferea de o uşoară 
recidivare a febrei glandulare. Hartmann îşi duse o mână spre 
unul din buzunare, apoi şi-o retrase. Gestul îi era de acum 
foarte familiar lui Paco. 

— Haide, îl încurajă ea veselă. Aprinde-ţi pipa. 

— Nu prea e aer... 

— Îţi dăm voie să fumezi o singură pipă până la Lydda. E o 
dimineaţă aşa de frumoasă... 

Cobori geamul din dreptul ei. Soarele strălucea pe un cer 
albastru. Nu era niciun nor. Hartmann îi zâmbi recunoscător, 
îşi scoase pipa şi începu să şi-o umple... 

— Unde e Whelby? zise Lindsay dintr-o dată. 

Sări în picioare. În graba de dinaintea plecării, nu observase 
absenţa englezului. Avea o expresie alarmată, împinse geamul 
care îi separa de Mulligan şi repetă întrebarea. 

— Ne urmează într-un jeep, răspunse sergentul laconic. 
Trebuia să aştepte un telefon din Cairo. l-am spus că n-o să-l 
aştepte avionul, aşa că e treaba lui... 

— Am înţeles... răspunse Lindsay rar. 

— Încetează cu agitația! 

Paco îl prinse de braţ şi-l strânse cu afecţiune. Hartmann o 
privea cu plăcere. Niciodată nu arătase mai tânără, cu ochii 
strălucitori şi răspândind acea stare de euforie care-i 
cuprinsese când aterizaseră la Benina. Trase mulţumit din pipă 
în timp ce maşina începu să coboare pe drumul lung şi plin de 
serpentine ce ducea la Lydda. 


Civilul care se prefăcea că-şi repară un cauciuc spart de la 
bicicletă văzu maşina statului major plecând. Mai aşteptă 
câteva minute, apoi se sui pe bicicletă şi pedală o mică 


distanţă, până găsi o cabină telefonică. Numărul pe care îl 
formă răspunse imediat: 

— Aici e Danny, spuse biciclistul. 

— Moshe la telefon. E bine? 

— Coletul a fost expediat. 

— Au împachetat totul? Nu au uitat nimic? întrebă Moshe. 

— Nimic. Am numărat chiar eu obiectele. 

— Bun. Atunci ocupă-te de următoarea expediţie... 

Biciclistul închise telefonul. Următoarea expediţie era 
planificată pentru ziua următoare, aşa că Danny pedală până la 
ascunzătoarea lui şi aşteptă următorul telefon, cel care avea să- 
i spună de unde să ridice cantitatea secretă de arme, ceea ce 
avea să se întâmple abia după apariţia ştirii în ziare şi 
comunicarea ei la radio. 

leşind dintr-o casă veche, din marginea oraşului, care se afla 
pe drumul spre Lydda, Moshe se grăbi să-şi ia motocicleta 
ascunsă într-un hangar. Trebui apoi să-şi ascundă din nou 
vehiculul după ce ajunse, dar înainte de a trece pe poziţie. 


Din turela maşinii sale blindate, ochii caporalului Wilson 
cercetau în toate direcţiile în timp ce vehiculul continuă să 
coboare. Căuta cel mai mic semn de mişcare. Maşina blindată 
deschidea drumul ca protecţie împotriva posibilelor mine 
aşezate pe şosea. Greutatea maşinii blindate ar fi făcut să 
detoneze orice mină de impact, garantând siguranţa drumului 
pentru maşina statului major care venea la o sută de metri 
distanţă. 

Dacă drumul era sigur pentru maşina blindată, atunci era 
sigur şi pentru maşina mult mai uşoară care o urma. In plus, 
nimeni n-ar fi riscat vreo altă formă de atac, maşina blindată 
fiind atât de aproape şi cu toate armele automate la dispoziţie. 
Convoiul continua să coboare dealul. Încă trei kilometri şi 
aveau să ajungă la aeroportul din Lydda. 

Moshe era ascuns în spatele aceloraşi pietre pe care le 
folosise şi în ziua precedentă ca să pândească sosirea avionului. 
Dar, de data asta, privea în direcţie opusă, cu binoclul aţintit în 
susul dealului, într-un punct în care drumul cotea brusc. 

Moshe se considera un patriot. Tot ceea ce conta pentru el 
era restabilirea statului Israel. Pe englezi îi considera duşmani, 
ca şi pe arabi. lar cea mai puternică valută în ochii lui, care să-i 


ajute să-şi răscumpere patria, erau armele. Ar fi fost în stare de 
orice ca să obţină mai multe arme, indiferent din ce sursă. 

Văzu maşina blindată intrând în câmpul său vizual, soldatul 
cocoţat în turelă care-şi întorcea capul dintr-o parte în alta. 
Moshe îngheţă. Maşina continuă să coboare dealul. Maşina 
statului major intră în câmpul său vizual. 

Cu ajutorul binoclului său puteric, Moshe reuşi să vadă 
pasagerii din maşină. Lindsay şedea în spate, lângă fereastra 
de pe partea sa. Îndărătul lui observă, o secundă, fata cu păr 
blond. Ridică din umeri. Oare câte fete evreice nu fuseseră 
omorâte în Europa? 

Işi scoase cu grijă binoclul atârnat în jurul gâtului şi îl 
înfundă într-un buzunar. Fără să-şi ia ochii de pe maşină, pipăi 
după exploziv şi-l apucă cu amândouă mâinile. Un copac 
noduros de pe marginea drumului arăta locul în care fusese 
îngropată în timpul nopţii mina imensă. Refăcuseră până şi 
suprafaţa drumului, acoperind porţiunea nouă, împrăştiind praf 
peste ea. Un cablu mergea de la mină, de-a lungul pantei, până 
la detonator. Maşina blindată trecu peste locul în care se afla 
mina. 

Maşina statului major ajunse în dreptul copacului noduros. 
Moshe apăsă pe exploziv cu toată puterea. Şoseaua sări în aer. 


Caroseria maşinii fu nimicită. Zgomotul înfiorător al exploziei 
se auzi până la Lydda. Pălind, caporalul Wilson întoarse capul. 
Işi aruncă, o secundă, privirea în urmă, apoi îşi lăsă capul în jos 
şi trase capacul. 

Bucăţi din maşină fură aruncate în aerul însorit, căzând ca 
şrapnelele pe capacul închis al maşinii blindate. Mai târziu, fu 
găsită, în câmpul de alături, o bucată răsucită şi arsă din şasiul 
maşinii statului major. Diametrul craterului făcut în şosea era 
de trei metri. Nu existau supraviețuitori. 

În momentul în care loviturile ca de şrapnel încetară, Wilson 
împinse capacul şi aruncă o privire în spate. Maşina armatei 
dispăruse,  dezintegrată de teribilă explozie. Nu există 
morminte pentru Lindsay, Paco, maiorul Len Reader, maiorul 
Gustav Hartmann şi sergentul Mulligan. Nu s-a găsit niciodată 
vreo parte din corpurile lor care să merite să fie înhumate. O 
slujbă de înmormântare tăcută avu loc mai târziu în cercul 
intim al cazarmei poliţiei. 


Ajungând după o jumătate de oră cu jeep-ul, Whelby ieşi de 
pe şosea ca să ocolească craterul. Oamenii care sosiseră cu 
maşinile de salvare priveau neputincioşi carnajul. Whelby 
schimbă câteva cuvinte cu Wilson care era încă în stare de şoc. 

— În mod clar a fost un alt atentat sângeros al evreilor. Ăsta 
e războiul. Spune-le asta celor de la presă când vor ajunge aici. 
Mă aşteaptă avionul la Lydda, aşa că am plecat... 

Pe aerodrom, Jock Carson, care plecase înainte să controleze 
avionul, îl aştepta. Whelby îi strânse mâna şi se urcă în avion 
fără un cuvânt. Carson îl urmă, deşi ar fi dat orice să se ducă la 
locul dezastrului. Tocmai primise un mesaj urgent de la Grey 
Pillars, ordonându-i să se întoarcă în Egipt cât de repede 
posibil. În câteva minute, aparatul zbura spre Cairo. 


După ce auzi printre ştirile de la radio din dimineaţa 
următoare, că o maşină militară a statului major explodase în 
bucăţi pe drumul spre Lydda, Aaron Stein formă numărul de la 
Grey Pillars pe care i-l dăduse Lindsay. Ceru să vorbească cu 
locotenentul Jock Carson de la secţia 3. 

— Nu există nimeni aici cu acest nume, îl informă operatorul. 
Cine întreabă...? 

— Dar trebuie să fie, insistă Stein. Locotenentul Jock... 

— Am spus că nu există nimeni aici cu acest nume. Cine 
întreabă...? 

Stein, speriat de întorsătura evenimentelor, închise telefonul 
şi privi la fratele său, apoi aruncă o privire la seif. 

— Ce facem cu plicul? Carson nu există... 

— Îl lăsăm acolo şi ne vedem de treabă, răspunse David. N- 
aveau de unde să ştie că imediat ce ajunsese la sediul statului 
major cu o zi în urmă, Carson fusese trimis într-o misiune 
urgentă la Burma. Când sună Stein, Carson era deja la bordul 
unui avion, la jumătatea drumului spre India. Dosarele armatei 
înregistrează un colonel Carson de la Serviciul Secret care a 
fost ucis mai târziu în Burma. 


Partea a IV-a 


CIOCĂNITOAREA: Der Specht 


Capitolul 44 


Roza Christică. 

Veghe pe Rin. 

Acestea erau primele două nume de cod pe care Hitler le 
alesese pentru ofensiva secretă ce trebuia lansată împotriva 
Aliaților din vest, prin văile şi pădurile munţilor Ardeni. 

Dar, de data aceasta, nu mai fu ca în mai 1940, când masiva 
pătrundere prin Ardeni, la Sedan, pe Meuse, vestise 
înfrângerea BEF-ului şi distrugerea marii armate franceze, 
totul bazându-se pe planul la care lucrase şi pe care îl 
îmbunătăţise însuşi Fihrerul de atunci 

Ceaţa de toamnă. 

Acesta fu numele de cod ales în cele din urmă pentru noua 
operaţiune din Ardeni pe care trebuia s-o îndeplinească armata 
germană. lar data era unsprezece decembrie 1944. Aliaţii 
debarcaseră în vestul Europei pe şase iunie şi ajunseseră până 
aproape de Rin. În est, Armata Roşie mătura Balcanii şi Europa 
centrală. Şi întotdeauna avansau ştiind dinainte exact unde se 
aflau trupele germane, după informaţiile furnizate de 
Ciocănitoare şi transmise lui Stalin via Lucy. 

— Ceaţa de toamnă e o nebunie, i se confesă Jodl lui Keitel în 
vagonul-restaurant, în timp ce trenul Fuhrerului, Amerika, se 
aproapia de cartierul general temporar din vest al lui Hitler. 

— Posibil, dar de ce? întrebă îndesatul Keitel. 

— Îmi amintesc exact cuvintele lui din aprilie 1940, când a 
refuzat ideea preluării unei strategii din primul război mondial. 
A spus: „Asta e vechiul plan al lui Schlieffen, aceeaşi figură nu 
merge de două ori...” lar acum face el însuşi aceeaşi greşeală. 
Ceaţa de toamnă este o repetiţie a planului său strălucit de 
când am fost aici în 1940... 

— Nu vrei să-i expui obiecţia ta şi individului ăstuia? sugeră 
Keitel când Martin Bormann intră în vagon. 

Reichsleiter-ul, stăpân pe el ca întotdeauna, în ciuda staturii 
sale de pitic, traversă vagonul, trecând uşor cu privirea peste 
toţi cei de faţă, ca şi când ar fi încercat în continuare să 
repereze trădătorul de care Hitler era convins că se află ascuns 
printre apropiații lui. 


Ochii săi se întâlniră cu ai lui Jodl, care-i răspunse cu o 
privire ironică până când trecu de masa lor. Şeful statului 
major reluă conversaţia de unde o lăsase. 

— Toată afacerea îmi pare foarte stranie, ca şi când Fuhrerul 
din 1940 n-ar fi acelaşi cu cel din 1944... 

— S-o fi îmbolnăvit după ce a suferit atentatul de la Vizuina 
Lupului... 

Keitel se opri şi începu să mănânce nişte pâine. Era un obicei 
pe care Jodl îl observase des la Keitel: emitea fraze foarte 
transparente, dar, dacă ascultai cu atenţie, nu părea să fi spus 
vreodată ceva care ar fi putut fi folosit împotriva lui. 

— Ne duce până şi în acelaşi cartier general pe care Hitler l- 
a folosit în 1940, continuă Jodl. Felsennest - Cuibul Vulturului. 
Cred că e un semn de rău augur pentru Ceaţa de toamnă... 

— Domnilor! strigă Bormann din capătul vagonului. 
Conferinţă în apartamentul ocupat de Fuhrer. Imediat, vă rog. 
Micul dejun poate să aştepte. 

— Dar se va răci, murmură Keitel. 


Ceaţa de toamnă se risipi literalmente. Cât timp ceața 
învăluise pădurile  Ardenilor, divizia blindată  avansase, 
spărgând frontul spre podurile de importanţă vitală de pe 
Meuse, aşa cum făcuseră şi în mai 1940. 

Apoi vremea se schimbă. Cerul se lumină şi puterea 
copleşitoare a forţelor aeriene Aliate bombardă divizia de 
blindate, forțând tancurile nemților să se retragă. Părea că 
Hitler îşi pierduse flerul militar. 

Hitler ajunse la Felsennest pe unsprezece decembrie 1944. 
Plecă înapoi spre Berlin pe cincisprezece ianuarie 1945 cu 
întreg anturajul său, din care făcea parte şi trio-ul inevitabil: 
Bormann, Jodl şi Keitel. Nu va mai părăsi niciodată viu Berlinul. 

Treizeci aprilie 1945. Berlinul era în flăcări. Fumul şi cenuşa 
care pluteau prin aer se amestecau cu lucirea roşie a 
infernului. Armata Roşie avansa spre centrul oraşului, foarte 
aproape de buncărul subteran unde se sinuciseseră Hitler şi 
Eva Braun. 

Corpurile lor fuseseră cărate în curtea din afara buncărului, 
cufundate, pur şi simplu, în benzină şi arse. Nu mai rămăsese 
nimic în afară de oase. 

Cei care mai rămăseseră din anturajul lui Hitler fură cuprinşi 


de panică şi încercară să se predea în mâinile Aliaților, ca o 
cale de scăpare din faţa ruşilor. În dimineaţa de 1 mai, Martin 
Bormann se alătură unui grup de fugari. 

Plănuiseră să fugă prin metrou, pătrunzând prin staţia de la 
Wilhelmplatz şi ieşind din nou, fără să fie văzuţi de patrulele 
ruseşti, prin staţia de pe Friedrichstrasse. De acolo, urma să 
traverseze râul Spree şi să se strecoare printre liniile ruseşti. 

Planul merse prost de la început. Oraşul, bombardat de ruşi, 
era în ruină, străzile erau înţesate cu bucăţi mari de zidărie: nu 
se vedea nici măcar o singură clădire intactă. Praful de 
cărămidă pulverizată era peste tot, acoperindu-le hainele, 
intrându-le în gură. 

— Nu trebuie să ne oprim, îi spuse Bormann lui Artur 
Axmann, un comandant de tineret hitlerist. Treci în spatele 
tancului aceluia, ne va feri de focul puştiior... 

Înaintau poticnindu-se prin noapte, folosind tancul german 
ca pe un scut mobil, în timp ce acesta trăgea repetat auspra 
liniilor  duşmane. Noaptea era luminată ca ziua de 
neîntreruptele focuri de culoarea sângelui ce veneau de 
deasupra. Zgomotul era insuportabil. Obuzele ruseşti 
explodând. Zgomotul făcut de prăbuşirea uneia dintre puţinele 
clădiri rămase, pereţii azvârliţi în afară, prăbuşindu-se în 
stradă. Hoardele asiatice răseseră una dintre cele mai mari 
capitale vestice. 

— Culcat! îl avertiză Bormann. 

Urmă un şuierat sinistru. Ceva lovi tancul în urma căruia 
veneau. Acesta se opri, izbucnind în flăcări. Uniforma lui 
Bormann era înnegrită de fum, plină de murdărie. Lăsându-l pe 
Axmann ghemuit în spatele unui morman de moloz, Bormann se 
îndepărtă în grabă. 

Ultimul martor occidental care l-a văzut pe Bormann în viaţă 
a fost maiorul SS Joachim Tiburtius, care era aproape de 
Bormann şi tovarăşul lui când tancul a fost distrus. După 
explozie nu l-a mai văzut pe Bormann şi şi-a croit drum spre 
liniile germane care mai rezistau încă. 

Un sfert de oră mai târziu, Tiburtius, singur în infernul din 
Berlin, a văzut în apropiere o clădire încă intactă ce se profila 
pe lumina flăcărilor ca un dinte ascuţit. Era hotelul Atlas. A 
intrat în clădire şi s-a oprit în hol cuprins de uimire. 

Martin Bormann străbătea holul spre ieşire. Era un miracol 


că supravieţuise. Dar nu mai purta uniformă. Găsise undeva un 
costum civil. Maiorul Tiburtius a aşteptat opt ani înainte să 
raporteze ceea ce văzuse în noaptea aceea. Istorisirea lui a fost 
publicată în ziarul Der Bund din Berna, în numărul din 
şaptesprezece februarie 1953. 

EI (Bormann) se schimbase în haine civile. Am fugit amândoi 
spre Schifibauerdamm şi Albrechtstrasse. În cele din urmă, l- 
am pierdut din vedere... 


Stalin însuşi trimisese în Berlin compania specială, secretă, a 
Armatei Roşii, cu o dublă sarcină. Un aspect neobişnuit al 
companiei formate din unsprezece bărbaţi înarmaţi până în 
dinţi era faptul că li s-a adăugat un translator şi că acest 
translator era o femeie, Yelena Rjevskaia. 

Chiar mai ciudat era faptul că Yelena era adevăratul 
comandant al acestei unităţi. Pentru prima sarcină fusese 
instruită personal de Stalin, să-l găsească pe Hitler „viu sau 
mort”... 

La numai un kilometru de hotelul Atlas, Bormann intră direct 
în mâinile acestei unităţi. Se opri nemişcat în timp ce compania 
îl înconjură, aţintindu-şi spre el pistoalele-mitralieră. Fu de-a 
dreptul surprins când apăru Yelena şi i se adresă într-o 
germană fluentă: 

— Tu eşti Martin Bormann? 

— Da. 

— Şi unde îl putem găsi pe Hitler? întrebă ea. 

— În faţa buncărului subteran de lângă ruinele noii 
Cancelarii. Vă pot duce acolo... 

— Nu e necesar, îl întrerupse Yelena, avem o hartă a 
întregului Berlin. 

— Nu i-au mai rămas decât oasele, continuă Bormann. Au 
turnat petrol peste corpuri... 

— Corpuri? 

— Eva Braun a fost arsă împreună cu el. Se căsătoriseră 
chiar înainte... 

— Detaliile ni le spui mai târziu, zise ea brusc. Dădu scurte 
ordine în rusă companiei, şi şapte din cei unsprezece bărbaţi ce 
purtau uniforma Armatei Roşii dispărură. Acum, domnule 
Bormann, continuă Yelena, vei veni cu noi. Un avion aşteaptă 
să te ducă la Moscova. 


Avionul rusesc ce-i avea la bord pe Yelena, Bormann şi pe 
ceilalţi patru membri ai companiei speciale ateriză pe un 
aerodrom militar de lângă Moscova. Două imense limuzine 
negre îi aşteptau cu ferestrele mascate de perdele galbene, 
dese. 

— Vei sta în spate cu mine, îl informă Yelena pe Bormann. 

Era încă întuneric, un întuneric apăsător al unei dimineţi cu 
cerul acoperit de fulgi, când prima limuzină intră în Kremlin. 
Reichsleiter-ul privea curios în jur, amintindu-şi descrierea pe 
care o făcuse Ribbentrop acestor locuri stranii, când se 
întorsese după semnarea Pactului nazist-sovietic în august 
1939. Pact care declanşase Cel de-al Doilea Război Mondial. 

Limuzina, care mersese cu o viteză nebună pe drumul de la 
aerodrom, acum abia se târa prin misteriosul oraş interior. 
Bormann avea senzaţia stranie că lăsase în urmă însăşi viaţa. 

Limuzina traversă o curte, trecând pe lângă un tun enorm, 
atât de mare, încât nimeni nu îndrăznise vreodată să îl 
folosească. Privi lung la micile case şi catedrale din lemn, care 
formau o lume aparte. Într-un târziu, limuzina opri în faţa unei 
clădiri moderne de administraţie. Yelena îl conduse înăuntru. 
Stalin îi aşptepta. Singurul om care se mai afla în cameră în 
afara lui era Lavrenti Beria. Şeful sovietic, îmbrăcat în 
uniforma de generalissim, aşteptă până când plecă Yelena, 
înainte de a vorbi pe un ton indiferent şi cu o lucire maliţioasă 
în ochii lui gălbui. 


— Acesta, zise Stalin arătând spre Bormann, e Ciocănitoarea. 

Beria rămase fără grai. Îi trecuse ceva pe la urechi, cum că o 
companie specială fusese trimisă la Berlin şi se întrebase de ce 
nu fusese folosit NKVD-ul. Acum începea să înţeleagă. Işi 
aranjă pince-nez-ul înainte să răspundă, holbându-se la Martin 
Bormann care, acum, nu mai arăta ca un pitic. Stalin şi neamţul 
erau aproape de aceeaşi înălţime. 

— Deci aveaţi o sursă de informaţii chiar în cartierul general 
al lui Hitler... 

— Chiar din momentul în care şi-a lansat atacul împotriva 
noastră... 

— Dar v-a luat cam mult să mă credeţi, remarcă Bormann 
iritat. 


Chipul lui Beria, de obicei impasibil, acum îngheţă. Nimeni 
nu-l întrerupea pe Stalin. Generalissimul nu păru deranjat de 
impertinenţa cruntă pe care o auzise. Se trase de vârful 
mustăţii cu o expresie vicleană. 

— Ai fost introdus acolo cu ani în urmă. Trebuia să fiu sigur 
că rolul tău de spion nu fusese descoperit, că nu erai obligat să 
ne furnizezi informaţii greşite. 

— M-am descurcat destul de bine cu noul Hitler, se sumeţi 
Bormann. 

— A! Falsul Hitler... Stalin părea amuzat. Dar n-a existat 
niciodată. Era tot vechiul Hitler. Asta e versiunea noastră 
asupra istoriei, nu-i aşa, Beria? 

— Bineînţeles. 

— Puteţi conta pe discreţia mea, îi asigură Bormann. 

— Sunt convins că putem! chicoti Stalin. Vei fi dus în altă 
parte pentru interogatoriu, fireşte... 

— Într-un fel, interveni Beria cu şiretenie, am putea spune 
chiar că Ciocănitoarea a câştigat războiul... 

— N-aş merge atât de departe, replică Bormann cu falsă 
modestie. 

— E timpul să fii supus unui interogatoriu formal, zise Stalin 
dintr-o dată. Maşina te aşteaptă la intrarea principală... 

Apăsă pe o sonerie şi trei oameni în civil apărură, ca şi cum 
aşteptau o comandă. Cei trei oameni de la NKVD îl escortară pe 
Bormann, care era buimăcit de tot, spre maşina care îl adusese 
la Kremlin. Acelaşi ofiţer îl duse o mică distanţă, până la 
cartierul general al NKVDului, renumita clădire de piatră gri 
din piaţa Dzerjinski, nr. 2, în care nimeni nu ştia ce se află. 
Destul de ciudat, înainte de revoluţie fusese proprietatea 
companiei ruseşti de asigurări. 

Limuzina intră într-o curte interioară înconjurată de clădiri 
ce o fereau vederii, în care plutea o atmosferă stranie. Tot 
personalul care lucra în mod normal aici primise o zi liberă „ca 
să sărbătorească cucerirea Berlinului”. 

Încă doi ofiţeri NKVD în haine civile se alăturară celor trei 
care-l însoţiseră pe Bormann, în momentul în care acesta 
cobori din maşină. I se puseră imediat cătuşe şi fu aşezat în 
faţa unui zid. Cei cinci bărbaţi înarmaţi cu puşti formară un şir 
de tragere. Când văzu puştile îndreptate spre el, Bormann se 
ghemui lângă perete îngrozit şi uimit. 


— Foc! 

După exemplul oferit de moartea lui Hitler, corpul fu îmbibat 
de petrol şi ars. Cenuşa Reichsleiter-ului fu împrăştiată mai 
târziu peste lacul Peipus. 

După ce cenuşa fu adunată, sosi un contingent mai mare de 
ofiţeri NKVD, care nu avea nicio idee despre ceea ce se 
petrecuse. Li se spusese că anumiţi colegi de-ai lor fuseseră 
găsiţi vinovaţi de înaltă trădare împotriva statului. Au fost 
împuşcaţi toţi cei cinci bărbaţi care formaseră şirul de tragere, 
împreună cu şoferul limuzinei şi cu pilotul care-l adusese pe 
Bormann la Moscova. Nu mai rămăsese decât o singură 
persoană, în afară de Stalin şi Beria, care să ştie că Martin 
Bormann sosise vreodată la Moscova. 

În biroul său din Kremlin, Stalin aştepta un telefon, împreună 
cu Beria. Generalissimul era relaxat. Discuta cu ministrul 
apărării fumându-şi pipa. 

Ridică el însuşi receptorul când acesta sună. Ascultă mai 
puţin de un minut, apoi închise. Mai trase câteva fumuri înainte 
de a vorbi cu Beria. 

— Bormann e mort. Poţi începe să răspândeşti zvonuri. Am 
să-ţi dau şi eu o mână de ajutor... 

— Şi oasele falsului Hitler...? se aventură Beria. 

— Au fost adunate de echipa specială cu care s-a dus Yelena 
la Berlin. Le-au aruncat peste Marea Baltică, aşa că nu vor fi 
găsite niciodată. Acesta trebuia să fie sfârşitul firesc al 
războiului. Nu puteam să riscăm un viitor cult al mormântului 
Fuhrerului adorat de noii nazişti, nu-i aşa? 

— Bineînţeles că nu. A fost o treabă bine făcută. 

Inţelept, Beria nu spuse mai mult. Ştia că erau o mie de alte 
motive pentru care loiala Ciocănitoare, recrutată cu atâţia ani 
în urmă, trebuise să dispară. Generalissimul Stalin trecea drept 
geniul militar care câştigase războiul. Mitul ar fi fost spulberat 
dacă s-ar fi dovedit vreodată că el cunoştea toate ordinele 
germane de luptă în timp ce Armata Roşie mătura Europa, cu o 
hoardă puternică de cinci milioane de oameni recrutaţi din 
Orientul îndepărtat. 

Era la fel de important ca nimeni să nu afle vreodată de 
existenţa celuilalt Hitler. Altfel s-ar fi creat un alt mit: cel că 
adevăratul Hitler fusese un geniu militar. 

El era cel care hotăra peste generalii lui, aprobând invazia 


îndrăzneață a Danemarcei şi Norvegiei în 1940. El arătase 
aceeaşi clarviziune când rupsese planul Schlieffen de invazie în 
vest, amânând operaţiunile lui Manstein şi Guderian pentru o 
lovitură fulgerătoare prin Sedan, împotriva Franţei şi Marii 
Britanii. 

Dacă serviciile secrete vestice ar fi găsit rămăşiţele corpului 
ars al lui Hitler - şi sub comanda lui Trevor şi Roper l-au căutat 
timp îndelungat - patologii ar fi putut foarte bine să 
demonestreze că nu era corpul lui. 

Crunta ironie face ca toată istoria să fi început cu sânge. 
Când avionul Fuhrerului, care se întorcea de la Smolensk a 
explodat în aer chiar înainte de a ateriza la Vizuina Lupului, a 
atras după sine o baie de sânge. 

Totul s-a sfârşit într-o baie de sânge similară. Din aceleaşi 
motive, Stalin i-a lichidat pe toţi cei care ştiau că Bormann 
fusese adus la Moscova, cu două excepţii. Cei care îl 
împuşcaseră pe Bormann au fost ucişi la rândul lor de alţii, 
care nu ştiau nimic de călătoria lui Bormann la Moscova. 

Yelena Rjevskaia, femeia care comandase misiunea specială 
la Berlin, era una dintre excepţii. Chiar dictatorii pot acţiona 
inconsecvent. Este evident că Stalin avea o uşoară slăbiciune 
pentru femeia aceasta remarcabilă, care-şi condusese echipa 
prin infernul asurzitor din Berlin. 

— Yelena, în afară de mine şi de Beria, eşti singura persoană 
în viaţă care ştie ce s-a întâmplat cu adevărat. Aşa că, dacă iese 
la iveală, voi şti unde să caut, nu-i aşa? 

Probabil că aşa a şi fost. Este cert că în 1965, doisprezece 
ani după moartea lui Stalin în 1953, Yelena a publicat un articol 
într-un ziar din Rusia, Znamia, pe care l-a intitulat Berlinskie 
Straniţi - Note din Berlin. În articol, ea făcea o referire la 
misiunea ei specială în capitala Germaniei, cu însărcinarea „de 
a-l găsi pe Hitler, viu sau mort...” Articolul era destul de vag şi 
nu conţinea nicio referire la Martin Bormann. Asta a fost în 
vremea „marelui dezgheţ”. Doi ani mai târziu, în 1967, Yuri 
Andropov a primit postul de ministru al Securităţii Statului şi a 
reînviat sinistra putere a KGB. 

Aşa cum îi promisese lui Beria, Stalin a găsit ocazia de a-şi 
aduce contribuţia la stimularea zvonurilor pe care agenţii 
sovietici ai lui Beria le răspândeau în America de Sud, cum că 
Bormann ar fi fugit pe acel continent. 


Vorbind cu Harry Hopkins, trimisul special al preşedintelui 
Roosevelt, Stalin a strecurat, din întâmplare, o remarcă în 
timpul conversaţiei: 

— Am îndoieli serioase în ceea ce priveşte moartea 
Fuhrerului. Sunt convins că a scăpat cu Martin Bormann şi că 
se ascunde în Argentina. 

Acesta a fost singurul epitaf al lui Stalin pentru 
Ciocănitoarea. 


Epilog 


Când se întorcea din străinătate acum câţiva ani, autorul l-a 
întâlnit pe David Stein (nu acesta este numele lui real), un 
şlefuitor de diamante care locuieşte în Hampstead. l-a fost 
arătat un plic deschis care conţinea un jurnal cu coperte negre, 
legate în piele. Pe plic se aflau cuvintele următoare: 

Relatarea vizitei mele în Cel de-al Treilea Reich şi a perioadei 
în care am stat în Iugoslavia, în anul 1943. In cazul în care voi 
muri, să fie înmânat locotenentului Jock Carson de la secţia 3, 
cazarma Grey Pillars, Cairo, Egipt. lan Lindsay, comador de 
aviaţie. 

Nu i s-a permis să ia jurnalul, aşa că l-a citit cât timp a stat în 
biroul lui Stein. Când l-a înapoiat, a avut impresia că jurnalul 
avea să fie distrus cât de curând. Stein s-a scuzat, spunându-i 
că-i era groază la gândul că cei de la securitate i-ar putea 
invada casa. În orice caz, fratele lui, Aaron, murise de curând 
într-un accident de maşină. 

Soarta unora dintre personajele principale din această carte 
este consemnată în dosare. Toate evenimentele pot fi găsite în 
arhivele istorice. 


Colonel-generalul Alfred Jodl. Judecat pentru crime de război 
la Nurnberg. Condamnat la moarte prin spânzurătoare. 


Feldmareşal Wilhelm Keitel. Judecat pentru crime de război 
la Nurnberg. Condamnat la moarte prin spânzurătoare. 


Generalul Roger Masson. Şetul Serviciului Secret elveţian a 
supravieţuit războiului. Omul care l-a protejat pe Lucy (şi 


astfel, fără să-şi dea seama, pe Ciocănitoare) a ieşit la pensie 
după sfârşitul războiului. Acuzat de colaborare cu naziştii, din 
cauza afacerii cu Schellenberg, a trebuit să îndure o anchetă 
guvernamentală care l-a disculpat complet. Totuşi, lucrul 
acesta l-a umplut de amărăciune şi l-a făcut să se retragă în 
locuinţa sa de la Vevey, lângă lacul Geneva. 


Rudolf Roessler. Neamţul astmatic, supranumit Lucy, care a 
jucat unul dintre cele mai ciudate roluri din istorie, şi-a pierdut 
orice rațiune de a trăi după încheierea războiului. Fusese atât 
de devotat scopului de a-l înfrânge pe Hitler, încât s-a simţit ca 
un peşte aruncat pe plajă când totul s-a sfârşit. Obosit şi 
deziluzionat, a murit în octombrie 1958. Mormântul său poate fi 
văzut în cimitirul din Kriens, lângă Lucerna. Mica placă de 
marmură poartă inscripţia scurtă: Rudolf Roessler. 1897-1958. 


Walter Schellenberg. Şeful Serviciului Secret SS a ajuns la 
liniile Aliaților la sfârşitul războiului. Şi-a petrecut următorii 
trei ani ca invitat al Secret Service-ului. Fără nicio îndoială, a 
furnizat informaţii nepreţuite. Judecat la Nürnberg, ar fi fost 
achitat, dar judecătorul rus a insistat să primească verdictul 
„vinovat”. Condamnat la 4 ani închisoare, a fost eliberat după 
trei ani pe motive de boală. A murit câţiva ani mai târziu. 


Tim Whelby. În 1944 a fost promovat la conducerea unui nou 
departament format de SIS. Misiunea lui era contraspionajul, 
iar zona de acţiune, partea din Europa de est ocupată de 
sovietici. 

Toate s-au întâmplat cu mult timp în urmă. 


"Bomba cu ceas care urma să-l ucidă pe 
Adolf Hitler, Fiihrerul şi comandantul 
suprem al forțelor armate germane, a fost 
asamblată, cu multă grijă, la Smolensk..." 


În 1943 Hitler era în culmea gloriei. Mîna lui dreaptă era 
Martin Bormann. Obsesia lui era războiul împotriva 
puterii de la Răsărit, imperiul sovietic condus de Stalin. 
După 13 martie 1943, s-a produs o schimbare drastică în 
comportamentul şi personalitatea Fiihrerului. 13 martie 
1943 a fost data atentatului asupra avionului personal al 
Fiihrerului. 

Dacă Hitler a fost ucis în acea zi fatală, cine a fost 
bărbatul găsit, doi ani mai tîrziu, în buncărul din Berlin? 
Cum a reuşit Martin Bormann să-i împiedice pe 
generalii antinazişti să pună mîna pe putere? 

Cine a fost Ciocănitoarea — spionul sovietic din 
conducerea maşinii de război naziste? 


973-576- 


RAO 
International 
Publishing 
Company 


789735 7607/33