Nelson DeMille — Fabrica de spioni

NELSON DEMILLE 


The Charm School 


FABRICA DE SPIONI 


Grupul Editorial RAO 
Bucureşti, ROMÂNIA 
Traducere din limba engleză 
RODICA MIHAELA SCAFEŞ 
CORNEL SCAFEŞ 


În amintirea Joannei Şindel 


MULŢUMIRI 


Ţin să le mulțumesc prietenilor mei ruşi pe de-a-ntregul sau 
pe jumătate, Nicholas Ellison, Nansey Neiman, Nikolai Popovşi 
Svetlana, călăuzele mele spirituale prin labirintul sufletului rus. îi 
mulțumesc şi lui Bob Whiting, care m-a învățat să înjur în 
ruseşte. Mulţumiri speciale îi datorez lui Ginny Witte, pentru 
devotamentul fața de această carte şi autorul ei. 


PARTEA ÎNTÂI 


„Ori de câte ori eşti nefericit, du-te în Rusia. Cel care 
izbuteşte să înțeleagă această ţara va fi mulțumit să trăiască 
oriunde altundeva." 

MARCHIZUL DE CUSTINE Rusia în 1839 


CAPITOLUL 1 


— Staţi deja în Smolensk două zile, domnule Fisher? întreba 
ea. 

Gregory Fisher nu mai era nici derutat, nici amuzat de 
sintaxa şi timpurile verbale ciudate ale englezei vorbite în 
această parte a lumii. 

— Da, răspunse. Stat la Smolensk de două zile. 

— De ce nu vă văd când sosiți? 

— Nu eraţi aici. Aşa că m-am dus la poliţie, vreau să spun la 
miliţie. 

— Da? spuse ea, răsfoind cu o mina îngrijorata actele de pe 
birou. Apoi se înviora: Ah, da. E ta regulă. Staţi la hotelul 
Țeatralnaia. 

Fisher o privi pe reprezentanta Intourist-ului. Să fi avut vreo 
douăzeci şi cinci de ani, aşadar, câţiva ani mai mult decât el. Nu 
arată rău. Ori poate aşa i se părea lui, fiind de prea multă vreme 
pe drum. 

— Da, am stat la Țeatra/naia noaptea trecută. 

— Turism? spuse ea, uitându-se la viză. 

— Exact. Turism. 

— Ocupaţia? 

Fisher se cam săturase de aceste măsuri de control intern. 
în fiecare oraş în care era nevoit să se oprească, avea impresia 
că trecea printr-un punct important de frontieră. Răspunse: 

— Fost student, în prezent şomer. A 

— Da? clătină din cap reprezentanta  Intourist-ului. In 
America e mult şomaj. Şi mulţi oameni fără adăpost. 

Fisher constatase că ruşii erau obsedaţi de problemele 


Americii: şomaj, oameni fără locuinţa, criminalitate, droguri şi 
problemă rasială. 

— Sunt şomer de bunăvoie. 

— Constituţia sovietică garantează fiecărui cetăţean o 
slujbă, o locuinţa şi o săptămână de lucru de patruzeci de ore. 
Constituţia dumneavoastră nu garantează acest lucru. 

Fisher se gândi o clipă s-o repeadă, dar spuse doar atât: 

— Am să-l întreb pe congresmanul meu cum stau lucrurile. 

— Da? 

— Da. 

Fisher stătea în picioare în mijlocul încăperii cu pereţii 
zugrăviți într-un galben spălăcit. Femeia îşi împreuna mâinile şi 
se aplecă înspre el: 

— Vă place vizita la Smolensk? 

— Nemaipomenit. Aş vrea să mai pot sta. 

Funcţionara desfăşura pe birou harta cu itinerarul călătoriei 
americanului şi aplică pe ea energic o ştampila mare, roşie. 

— Vizitezi parcul nostru de cultură? 

— Am făcut un film întreg acolo. 

— Da? Vizitezi Muzeul de istorie locală de pe strada Lenin? 

Fisher nu voia să-şi forţeze credibilitatea. 

— Nu. Mi-a scăpat O să-l văd la înapoiere. 

— Bine. 

Femeia îl privi curioasă preţ de câteva clipe. Fisher se gândi 
că-i făcea plăcere compania. De fapt, întregul sediu al biroului 
Intourist din Smolensk avea o înfăţişare pierdută, semănând cu 
încăperea de la strada a Camerei de Comerţ dintr-un orăşel din 
Vestul Mijlociu. 

— Nu vedem mulţi americani pe aici. 

— E greu de crezut. 

— Nu vin prea mulţi nici din Vest. Numai autobuze din ţările 
socialiste surori. 

— Am s-o spun şi altora. 

— Da? 

Bătând cu degetele în birou, femeia spuse gânditoare: 

— Voi puteţi călători oriunde. 

— Poftim? 

— Un american îmi spune asta. Oricine primeşte paşaport. 


Treizeci de dolari. Două, trei, patru săptămâni. 

— Poate să dureze şi mai mult. Nu ne putem duce în 
Vietnam, Coreea de Nord, Cuba şi în alte câteva locuri. 

Reprezentanta Intourist clătină din cap absenta. După o 
vreme, îl întreba: 

— Vă interesează socialismul? 

Fisher răspunse: 

— Mă interesează Rusia. 

— Şi pe mine mă interesează ţara dumneavoastră. 

— Vă invit s-o vedeţi. 

— Da. Cândva am s-o fac. 

Se uita într-un formular tipărit şi citi: 

— Aveţi trusa de prim ajutor şi trusa de scule obligatorii în 
maşina? 

— Sigur că da. Aceleaşi pe care le-am avut şi la Minsk. 

— Bine. 

Apoi continuă: 

— Trebuie să urmaţi ruta stabilită. De aici şi până la 
Moscova nu aveţi voie să faceţi vreo oprire pe timpul nopţii. 
Turiştilor străini le este interzis să conducă noaptea în zonele 
rurale. Trebuie să fiţi la Moscova la căderea serii. 

— Ştiu. 

— Când ajungeţi la Moscova, trebuie să vă prezentaţi de 
îndată la oficiul Intourist de la hotelul Rossia, la care veţi sta. 
Până atunci, aveţi voie să opriţi numai pentru benzină şi ca să 
solicitaţi de la milițieni lămuriri în privinţa traseului. 

— Şi ca să mă duc la toaletă. 

— Da, într-adevăr. 

Aruncă o privire asupra itinerarului. 

— Sunteţi autorizat să vă opriţi la Borodino. 

— Da. Ştiu. 

— Dar vă sfătuiesc să n-o faceţi. 

— De ce? 

— E deja târziu, domnule Fisher. Trebuie să grăbiţi să 
ajungeţi la Moscova înainte să se întunece. Vă sfătuiesc deja să 
rămâneţi în Smolensk la noapte. 

— Păi, îmi fac deja ieşirea de la hotel. 

Femeia păru să nu observe că îi era parodiata engleza şi 


spuse: 

— Vă pot aranja o altă cameră aici. Doar intră în atribuţiile 
mele. 

Zâmbi pentru prima oară. 

— Mulţumesc, dar sunt sigur că pot ajunge la Moscova 
înainte să se întunece. 

Reprezentanta Intourist ridică din umeri şi împinse 
documentele spre el. 

— Spasibo. 

Fisher le înghesui în sacoşa de pe umăr, apoi îi spuse, 
făcându-i semn cu mâna: 

— Do svidania. 

— Drum bun, îi răspunse ea, adăugând: şi aveţi grijă, 
domnule Fisher. 

Fisher ieşi afară, în aerul răcoros al Smolensk-ului, cu 
gândul la această ultimă remarcă criptica. Trase adânc aer în 
piept şi se apropie de mulţimea care-i înconjurase maşina. 

— Faceţi loc, oameni buni, spuse făcându-şi loc prin 
mulţime. 

Descuie portiera Pontiac-ului Trans Am albastru metalizat. 
Zâmbi, făcu semnul victoriei, se strecura în maşina şi trase 
portiera după el. Porni motorul şi începu să ruleze încetişor prin 
mulţimea care se dădea la o parte. „Do svidania, locuitori ai 
Smolensk-ului!" 

Rulă încet prin centrul oraşului, uitându-se la harta aşezata 
pe scaunul din dreapta. După zece minute, se afla din nou pe 
şoseaua Minsk-Moscova, îndreptându-se spre est, spre capitala 
sovietică. întâlni utilaje agricole, camioane şi autobuze, dar nici 
măcar un singur autoturism. Era o zi cu vânt. Nori cenuşii 
alunecau prin faţa unui soare pricăjit. 

Fisher observa că, pe măsură ce înainta spre est, toamna 
era mai avansată. Spre deosebire de activitatea agricolă intensă 
pe care o constatase în Germania răsăriteana şi Polonia, aflate 
la aceeaşi latitudine, aici grâul fusese recoltat pe ambele laturi 
ale şoselei, iar cele câteva livezi întâlnite erau şi ele pustii. 

Peisajul se rostogolea pe lângă el, şi Greg Fisher lasă 
gândurile să-i zboare. Restricţiile şi formalităţile nu erau numai 
supărătoare, conchise el, ci inspirau şi o oarecare teamă. ŞI 


totuşi fusese bine tratat de cetăţenii sovietici pe care îi întâlnise. 
Pe o vedere trimisă părinţilor scrisese: “poate o să vă mire, dar 
acesta este unul dintre ultimele locuri în care americanii mai 
sunt agreaţi”. Şi lui îi plăceau sovieticii şi îi plăcea faptul că 
maşina lui oprea literalmente circulaţia, făcându-i pe oameni să- 
şi întoarcă privirile pe oriunde se ducea. 

Trans Am avea plăcuţele de înmatriculare din statul 
Connecticut, genţi turnate din aluminiu şi spoiler pe partea din 
spate, fiind o chintesenţa a ceea ce înseamnă o maşina 
americană puternică; după părerea lui, pe şoseaua dinspre 
Moscova nu fusese văzut vreodată ceva asemănător. 

De pe bancheta din spate se răspândea aroma fructelor şi a 
legumelor pe care i le dăduseră sătenii de prin locurile pe unde 
oprise. La rândul lui, el le oferise pixuri, calendare americane, 
aparate de ras de unică folosinţa şi alte asemenea articolaşe pe 
care fusese sfătuit să le ia cu el. Greg Fisher avea impresia că 
este un ambasador al bunăvoinţei şi se simţea minunat. 

O bornă kilometrică anunţa că până la Moscova mai avea 
de parcurs două sute nouăzeci de kilometri. Privi ceasul cu afişaj 
electronic de la bord: era ora două şi şaisprezece minute. 

An oglinda retrovizoare văzu apropiindu-se un convoi al 
Armatei Roşii. Vehiculul din faţa, o maşina de comandament de 
culoare verde-închis, aproape că îi atinse bara din spate. „Hei, 
bombăni Fisher, asta-i prea de tot." 

Maşina îl semnaliza cu farurile, dar Fisher nu vedea nici un 
loc în care să poată trage pe dreapta, întrucât şoseaua cu o 
singură banda pe sens era mărginită de un şanţ. Mări viteza. 
Motorul de opt cilindri în V, cu o capacitate de cinci litri, avea 
injectorul reglat pentru un anumit tip de carburant şi, cum 
benzina locală părea să nu-i priască, se îneca şi dădu un rateu. 
„La naiba!" 

Maşina de comandament continua să-l tatoneze. Fisher privi 
vitezometrul, care indică o sută zece kilometri la ora--cu 
douăzeci de kilometri peste limita legală de viteză. 

Brusc, maşina de comandament îl depăşi şi începu să 
ruleze în rând cu el. Şoferul îl claxona. Geamul din spate cobora 
şi Fisher văzu un ofiţer cu fireturi aurii care îl fixa cu privirea. 
Fisher reuşi să stoarcă un zâmbet şi încetini. Lunga coloana de 


camioane, transportoare de trupe şi maşini de teren îl depăşi, în 
timp ce soldaţii îi făceau cu mâna, adresându-i tradiționalul 
„Uraaa!" al Armatei Roşii. 

Convoiul dispăru şi Greg Fisher trase adânc aer în piept. 
„Ce naiba caut aici?" Asta voiseră să ştie şi părinţii lui, când îi 
dăruiseră maşina şi o vacanţa drept recompensă pentru 
absolvirea Universității Yale şi obţinerea licenței în 
management, îşi transportase maşina cu un vapor până în 
portul Le Havre şi-şi petrecuse vara vizitând Europa 
Occidentală. Ideea de a vizita Blocul Răsăritean îi aparținuse. 
Din păcate, obținerea vizei şi a permiselor auto durase mai mult 
decât prevăzuse şi, aşa cum se întâmplase cu Napoleon şi cu 
Hitler înaintea lui, incursiunea sa în teritoriul rus începea cu o 
lună mai târziu, o dată cu vremea proastă. 

Peisajul, remarca Fisher, îşi merita cu prisosinţa reputaţia 
de monoton şi infinit. Cerul părea să fie o reflecţie a pământului: 
un tăvălug gri, o nesfârşită întindere monotonă în ultimele opt 
zile. Putea să jure că vremea se schimbase din însorita în 
posomorâtă la graniţa poloneză. 

Emoţia de a fi turist în Uniunea Sovietică, fu de părere 
Fisher, era prea puţin legată de peisaj (anost), oameni 
(posomoriţi) sau vreme (mizerabilă). Emoţia era dată de faptul 
că se găsea într-un loc unde ajungeau destul de puţini 
occidentali, într-o ţara care nu încuraja turismul, în care 
xenofobia era adânc înrădăcinată în caracterul naţional, o ţara 
care era un stat polițienesc. Vacanţa a vacanţelor, într-un loc 
periculos! 

Gregory Fisher răsuci butonul aparatului de radio, dar nu 
putu să prindă nici Vocea Americii, nici BBC-ul, care păreau să 
aibă emisiuni numai noaptea. Ascultă o vreme vocea 
răsunătoare a unui bărbat acompaniat de o muzică marţiala, 
observând că se repetau cuvintele americaneț şi agresiia. 
închise aparatul. Când ieşi din Tumanovo, şoseaua deveni mai 
largă şi mai netedă, dar nu zări nici un semn care să-i indice că 
s-ar fi apropiat de marea capitala care este Moscova. „De fapt, 
îşi spuse el, lipsa de reclame comerciale este atât de mare, 
încât cu greu ai putea crede că te afli în secolul al XX-lea. M-a 
apucat o poftă nebună de un Big Mac." 


Puse o casetă cu lecţii de limba rusă, asculta şi repetă: „la 
plo-ho sie-bia-ciuv-stvu-iu. Mi-e rău. Na şto jaluieşi? Ce te 
doare?" Trans Am-ul rula pe şoseaua acoperită cu bitum. Pe 
câmp, femeile adunau boabele rămase în urma secerătorilor. 

An faţa îi apăru silueta unui sat care nu era pe hartă. 
Văzuse sate ca acesta înşirate în lungul şoselei, dar şi grupuri de 
clădiri ceva mai moderne, la capătul unor uliţe largi, care bănuia 
că sunt cooperative de stat. Nu văzuse în schimb ferme solitare, 
iar înfăţişarea satelor nu prea era dintre acelea pe care le 
întâlneşti în ilustrate. 

Prin contrast, în Europa Occidentală fiecare sat fusese o 
încântare, fiecare curbă a drumului dezvăluia un nou peisaj de 
desfătare pastorală. Sau cel puţin aşa i se părea acum. Constata 
că în unele privinţe, superficiale desigur, Rusia rurala nu se 
deosebea de America rurală: în ambele exista prea puţin 
pitoresc, lipseau castelele, iar vestigiile trecutului erau şi ele 
puţine. Ce vedea aici era o activitate agricolă în toi, chiar dacă 
ineficienta, dirijată de la Moscova. „lată o idee cu care nu mă 
împac", îşi spuse. 

Fisher rula acum printr-un sat, alcătuit mai ales din colibe 
din lemn, izbe, ale căror uşi, cercevele şi ghivece de flori erau 
vopsite în aceeaşi culoare: albastru, „Întreprinderea Populară de 
Vopsele nr. 3 a depăşit cota la vopseaua albastră nr. 2, nu-i 
aşa?" Satul se întindea de ambele parți ale şoselei pe o distanţa 
de o jumătate de kilometru, aducând cu motelurile Kozy Kabin 
din Adirondacks. Câţiva bătrâni şi copii scoteau legume 
rădăcinoase din grădinile împrejmuite din faţa caselor. Un 
bătrân se chinuia să umple cu mortar crăpăturile dintre două 
bârne ale izbei, în vreme ce un grup de copii zglobii teroriza 
câţiva pui de găină. 

Oamenii se opriră din îndeletnicirile lor ca să privească 
Trans Am-ul albastru metalizat. Fisher schiţa un semn cu mâna 
şi acceleră de îndată ce trecu de ultima izba. Privi peste umărul 
drept şi zări o bucăţică de soare spânzurând deasupra 
orizontului, spre sud-vest. 

După o jumătate de oră, părăsi şoseaua, intrând pe un 
drum paralel, ce fusese odinioară principala cale de acces către 
Moscova venind dinspre vest şi, în câteva minute, ajunse la 


periferia oraşului Mojaisk, situat la o sută douăzeci şi opt de 
kilometri de Moscova, şi încetini viteză până la limita admisă în 
oraşe. Din ghidul tipărit pe care îl primise de la Intourist aflase 
că era vorba de un oraş din secolul al XIII-lea, care făcuse parte 
din vechiul stat moscovit; clădirile din beton şi lemn nu trădau 
nici o urmă de vechime. Harta indica prezenţa unei mănăstiri 
undeva prin zonă şi zări chiar turla Catedralei Sf. Nicolae, dar nu 
avea nici timp, nici chef să facă turul oraşului. Prezenţa unui 
american într-un Pontiac Trans Am în străfundurile Rusiei era 
oricum o chestie ieşita din comun, iar atenţia pe care o putea 
capta fără riscuri avea şi ea limitele ei. 

Aşi continua, conducând nonşalant, drumul prin Mojaisk 
evitând privirea holbată a poliţistului care dirija circulaţia în 
singura intersecţie mai importantă a oraşului. Când, în fine, lasă 
oraşul în urmă, zări ceea ce căuta de fapt, o staţie de benzină, 
mai exact staţia de benzină de la extremitatea estică a oraşului, 
marcată pe harta printr-o pompă. Intră pe pista imaculată de 
beton şi opri în faţa unei pompe de culoare galbenă. Lângă 
clădirea albă a staţiei, aşezat pe un scaun, un bărbat îmbrăcat 
într-o salopetă albastră curata citea o carte. Bărbatul arunca o 
privire pe deasupra cărţii. Fisher cobora din maşina şi se apropie 
de el. 

— Cum merge treaba? îl întreba Fisher, întinzându-i 
cupoanele Intourist pentru treizeci şi cinci de litri de benzină de 
93. E în regulă? 

— In regulă, dădu din cap omul. 

Fisher se întoarse la maşina şi începu să bage benzina. 
Omul veni în urma lui şi privi peste umărul lui Fisher la contor. 
Fisher nu se mai întreba de ce toate staţiile de benzină erau cu 
autoservire, dacă angajatul staţiei stătea să te supravegheze. 
încetase să se mai mire de astfel de lucruri. Baga treizeci şi cinci 
de litri, dar, cum rezervorul nu era plin, mai îndesa în el în patru 
litri înainte să pună furtunul la loc. Vânzătorul, care privea 
iscoditor în interiorul Pontiac-ului, păru să nu bage de seamă. 

Fisher se sui în maşina, porni motorul şi îl tura. Cobora unul 
din geamurile automate şi îi oferi vânzătorului câteva ilustrate 
cu New York-ul. 

— Aştia toţi n-au casa, nu-i aşa? 


Vânzătorul începu să se uite la ilustrate fără să se 
grăbească. Fisher îşi puse o casetă cu Bruce Springsteen, apasă 
pe acceleraţie, lăsând în urma lui o dâră de doi metri pe 
şoseaua de beton. Lua strâmb o curbă în ac de păr şi acceleră. 
„Curat suprarealism.” 

Ridică geamurile şi se lasă purtat de muzică. Apasă pedala 
de acceleraţie, până când depăşi cu mult limita de viteză. 

„N-am zărit nici urmă de agent de circulaţie în ultimii o mie 
cinci sute de kilometri. Aştia n-au auzit pe aici de radar." 

Se gândi apoi la hotelul Rossia din Moscova, care avea să Îi 
ofere prima cazare decenta după cea din Varşovia. „Mi-e dor de 
o friptură şi de nişte whisky." Se întreba apoi ce o să facă cu 
fructele şi legumele de pe bancheta din spate. 

Un alt gând îi reveni în minte. „Evita încurcăturile sexuale." 
Aşa îl sfătuise funcţionarul de la ambasada americană din Bonn, 
când se dusese să-şi ridice viza sovietică. şi până acum aşa 
făcuse, mai puţin la Varşovia. Mai avea cincisprezece perechi de 
dresuri şi o duzină de rujuri. „Să vedem ce-o să pice la Rossia." 

Fisher continua să caute un indicator care să-l scoată din 
nou în şoseaua principală. „Soarele a răsărit, soarele a apus. 
Dar eu tot în Rusia mi-s." 

Opri la marginea drumului pustiu, lângă o bornă kilometrică 
;ea arată că mai avea de parcurs o sută opt kilometri; o săgeată 
neagră indica accesul spre şoseaua principală printr-un drum 
îngust acoperit cu bitum. O altă săgeată, orientată spre stânga, 
semnala un drum în pantă aflat într-o stare mai bună. Tăbliţa 
ridicătoare era scrisă cu litere chirilice, dar Fisher putu să 
iţească cuvântul: “Borodino”. Privi ceasul de bord: era patru şi 
treizeci şi opt de minute. Acceleră brusc, luând-o pe drumul spre 
Borodino, în direcţia soarelui ce apunea. 

Nu ştia ce avea de văzut la Borodino, dar ceva îi spunea că 
era o ocazie ce nu trebuia ratată; în luna iunie stătuse pe plajă 
în Normandia şi fusese impresionat de cele petrecute acolo. „La 
fel, îşi zise, se va întâmpla şi când o să văd locul în care s-au 
înfruntat Napoleon şi Kutuzov şi unde, cincizeci de ani mai 
târziu, Lev Tolstoi a conceput romanul Război şi pace. Măcar 
atât le datora ruşilor înainte de a intra în Moscova, gândi Fisher. 

Drumul urca lin, şerpuind. Era flancat de plopi, ceea ce lui 


Fisher îi plăcu foarte mult. Rulă încet printre câţiva stâlpi de 
piatră de care erau fixate porţi de fier larg deschise. Ajuns pe 
culmea dealului, văzu desfăşurându-se înaintea sa câmpia de la 
Borodino, unde marea armata a lui Napoleon întâlnise armata să 
condusă de feldmareşalul Kutuzov. Drumul cobora până într-o 
mică parcare, în spatele căreia se afla o clădire văruită cu 
acoperiş de ţigla şi portic neoclasic. Cele două aripi ale clădirii, 
situate de o parte şi de alta a porticului, aveau ferestre arcuite, 
iar intrarea era flancată de două tunuri vechi cu încărcare pe la 
gură. . Era muzeul de la Borodino. Căuta prin casetele sale şi 
găsi “Uvertura Anul 1812” de Ceaikovski. Vara caseta în 
radiocasetofon, dădu volumul la maximum şi cobora din maşina, 
lăsând portiera deschisă. Uvertura răsuna peste câmpul de 
luptă învăluit în linişte. Un stol de gâşte sălbatice se înălța în 
văzduh. 

Fisher urca treptele muzeului şi încerca uşile, dar erau 
încuiate. „Tipic", îşi spuse. Se întoarse şi privi spre câmpul şi 
dealurile acoperite cu iarbă unde un sfert de milion de soldaţi 
francezi şi ruşi se înfruntaseră într-o zi de septembrie a anului 
1812, primii cu intenţia de a cuceri Moscova, ceilalţi cu dorinţa 
de a o apăra. Potrivit ghidului sau turistic, cele două tabere au 
tras una asupra celeilalte vreme de cincisprezece ore. Seara, 
ruşii s-au retras spre Moscova, iar francezii au pus stăpânire pe 
câmpia de la Borodino şi pe sătucul cu acelaşi nume. Pe câmpul 
de luptă zăceau o sută de mii de oameni, morţi şi răniţi. 

La o oarecare depărtare văzu monumentul închinat 
soldaţilor şi ofiţerilor francezi care luptaseră acolo în 1812, iar 
ceva mai încolo se afla un monument, mai nou, închinat 
apărătorilor ruşi care încercaseră să-i oprească pe germani în 
acelaşi loc, în 1941. Fisher observa că nu exista nici un 
monument în amintirea germanilor. 

Cum privea la câmpurile acum liniştite, încremenite în 
crepusculul autumnal, Greg Fisher fu copleşit brusc de un 
sentiment al istoriei şi al tragediei. Vântul rece ce bătea dinspre 
răsărit răvăşi frunzele moarte de mesteacăn de pe treptele de 
granit ale muzeului, iar tunul din uvertura lui Ceaikovski bubui 
peste câmpul liniştit. 

„Rusia, murmură Fisher. Rodina - patria. Rusia sângerândă. 


Dar i-ai făcut şi tu să sângereze. Şi-au fost milioane." 

Fisher se îndrepta agale spre maşina. Acum era mult mai 
frig şi un frison îi străbătu trupul, închise portiera şi lasă muzica 
mai încet, rulând cu grijă pe alei pe lângă obeliscul din granit 
negru, închinat lui Kutuzov, pe lângă groapă comună a soldaţilor 
ruşii căzuţi la datorie în 1812 şi pe lângă o duzină de 
monumente mari şi mici închinate regimentelor ruseşti atât din 
1812, cât şi din 1941. în întunericul ce se lăsă, Fisher avu 
impresia că aude sunetele înfundate ale bătăliei şi ţipetele 
oamenilor. „Sunt prea aspru cu ei, îşi spuse Fisher. Au fost luaţi 
de fraieri şi traşi în piept de Occident de câte ori s-a putut." 

Pierduse noţiunea timpului şi era limpede că se întunecase. 
încerca să refacă drumul peste dealurile joase şi printre 
pâlcurile de mesteceni, dar îşi dădu seama că se rătăcise. 

Se trezi străbătând o pădure de pini înalţi şi continuă cu 
încăpățânare să ruleze pe drumul îngust şi pavat, căutând o 
porţiune mai lată unde să poată întoarce. Aprinse farurile, dar 
nu văzu decât pini ca nişte pereţi de un verde-închis de ambele 
parți ale drumului. 

„O, Dumnezeule..." 

Deodată, zări în lumina farurilor o pancartă din lemn fixată 
pe un copac. Opri şi privi cu atenţie literele chirilice: tot ce putu 
să înţeleagă fu cuvântul familiar STOP. Restul inscripţiei îi era 
inaccesibil, cu excepţia unui cuvânt la fel de familiar - CCCP. 
Proprietate a guvernului. Dar ce nu era proprietate a 
guvernului? 

„Aveam nevoie de chestia asta?" | se păru că vocea îi 
tremura, aşa că spuse mai hotărât: „Numai beleaua asta-mi 
lipsea!" 

Cum stătea gândindu-se ce să facă, observa o mică 
deschizătura între copacii din dreapta, în spatele pancartei. Cum 
nu voia să treacă de ea cu maşina, lua o lanternă de sub scaun 
şi cobora. Merse vreo zece metri înspre deschizătura. Era o 
porţiune cu pietriş, nu mai mare de cinci metri pătraţi, dar 
făcută evident cu scopul de a fi folosită drept loc de întoarcere, 
un mijloc de a permite şoferului nesăbuit să se conformeze 
somaţiei. 

— Eficienţa rusească. 


Dădu cu ciudă un şut pietrişului şi-şi spuse că totul o să fie 
bine. O luă înapoi, dar încremeni. 

Un foşnet de crengi acoperi zumzetul motorului. Fisher 
rămase pironit locului şi inspiră adânc pe nas, remarcând 
mirosul de răşină al copacilor. Aerul era rece şi umed. Se 
Zgribuli de parcă nici n-ar fi avut canadiana pe el. Auzi din nou, 
de data aceasta mai aproape, zgomotul acela de crengi de pin 
abia atinse. Farurile au atras o căprioară, îşi spuse în gând. Asta 
e." Făcu un pas spre maşina. Undeva în depărtare se auzi 
lătratul unui câine. 

Lumina farurilor îl orbea; îşi duse mâna streaşina la ochi şi 
începu să parcurgă cu paşi mari cei zece metri care îl 
despărţeau de maşina: unu, doi, trei, patru, cinci... 

— Eficienţa rusească, spuse o voce aflată la câţiva metri în 
dreapta lui. 

Fisher simţi că i se înmoaie genunchii. 


CAPITOLUL 2 


Lisa Rhodes constata că se făcuse ora cinci după-amiaza, 
apoi îşi turnă o porţie de whisky într-un pahar de carton. Se 
îndrepta spre fereastra biroului pe care-l ocupa în sectorul 
rezervat  ataşatului de presa din interiorul ambasadei 
americane. Ferestrele de la etajul şapte dădeau spre vest, 
înspre râul Moscova. Pe malul celălalt al râului se înalta hotelul 
Ucraina, o construcţie cu douăzeci şi nouă de niveluri în stilul 
arhitectonic bombastic stalinist, a cărei faţada privea spre cheiul 
Taraş Şevcenko. 

Cartierul din bucla de peste râul Moscova fusese unul dintre 
cele mai sărace ale Moscovei secolului al XIX-lea. Demolările şi 
construcţiile ridicate în perioada sovietelor îl transformaseră 
într-un cartier mai curat, dar şi mai puţin interesant. în cei doi 
ani de când se afla la Moscova, asistase nu numai la demolarea 
unor construcţii, ci şi la distrugerea unor case mari din piatră şi 
a unor biserici. Guvernul părea să nu consulte pe nimeni în 
această privinţa. Undeva, presupunea Lisa, exista un plan 
central de schimbare a înfăţişării Moscovei, dar cetăţenilor 
oraşului nu li se ceruse niciodată părerea. 

— Ce contract social nenorocit! spuse cu voce tare. 

Peste rău, chiar în faţa, se arcuia podul Kalinin, care dădea 
în bulevardul Kutuzov; acesta trecea pe lângă hotelul Ucraina, 
apoi continuă înspre vest, devenind şoseaua Minsk—Moscova. 
Lisa urmări cu privirea drumul, până în punctul în care acesta 
dispărea în lumina palidă a asfinţitului. „Rusia...' O întindere 
imensă şi neospitaliera, mai potrivită pentru călăreţi sălbatici şi 
rumegătoare, un loc în care cu greu te-ai fi aşteptat să găseşti 
un imperiu puternic de europeni şi oraşele lor. Indiscutabil cel 
mai încremenit imperiu din câte au existat vreodată, gândi Lisa, 
o civilizaţie ale cărei rădăcini firave păreau înfipte în solul 
subţire asemenea fragilului mesteacăn alb. 

Sună telefonul în interior. Lisa se întoarse de la fereastră şi 
ridică receptorul: 

— Rhodes. 


— Bună, spuse o voce de bărbat. Azi e prima zi de Sukkot. 

— Zău? 

— Am fost invitat la o petrecere în Sadovniki. E vorba 
despre nişte disidenţi religioşi. S-ar putea să-ţi placă. 

— Sunt de serviciu la noapte. 

— Aş putea să-ţi găsesc un înlocuitor. 

— Nu. Mulţumesc, Seth. 

— Să înţeleg că între noi totul s-a terminat? 

— Aşa se pare. 

— Ai curaj să i-o spui şi detectorului de minciuni? 

— Am de terminat un comunicat de presă. 

— In cazul ăsta, măcar o să fii scutită de necazuri la noapte. 
Gândeşte-te la asta, Lisa! 

Nu înţelese dacă Seth Alevy se referea la ei doi sau la 
petrecere. Răspunse: 

— Sigur că o să mă gândesc. 

— Noapte bună! 

Aşeza receptorul în furcă, se descalţă şi îşi puse picioarele 
pe birou. Cu paharul de whisky în poală, îşi aprinse o ţigara şi 
privi spre tavanul antifonat. Construirea noii clădiri a ambasadei 
americane, ocupând o suprafaţa de două hectare de teren 
mlăştinos la jumătatea distanţei dintre râul Moscova şi vechea 
ambasada din stradă Ceaikovski, durase mai bine de un 
deceniu. Lucrarea fusese un subcontract încheiat cu un concern 
american din New York. Dacă guvernul sovietic s-a simţit sau nu 
ofensat de acest afront adus experienţei şi foiţei de munca 
socialiste în materie de construcţii, acest lucru nu a fost 
niciodată exprimat verbal. în schimb, sovieticii s-au lansat în tot 
felul de şicane mărunte şi tergiversări birocratice de proporţii 
monumentale, ceea ce a constituit unul dintre motivele pentru 
care proiectul necesitase aproximativ de cinci ori mai mult timp 
decât ar fi fost nevoie. 

Un alt motiv a fost acela că fiecare panou prefabricat din 
beton pe care sovieticii îl furnizaseră şantierului de construcţii 
fusese implantat cu dispozitive de ascultare. Scandalul 
microfoanelor a fost urmat de cel declanşat de aventurile 
sexuale în care fuseseră implicaţi nişte soldaţi din infanteria 
marină de la vechea ambasadă şi de schimbul ulterior de 


acuzaţii şi  contraacuzaţii dintre Moscova şi Washington. 
Misiunea diplomatică americană din Uniunea Sovietică fusese 
dată peste cap mai bine de un an şi toată această harababură 
ocupase primele pagini ale ziarelor în Statele Unite. „Imaginea 
Secretarului de Stat american nevoit să poarte discuţii într-o 
rulotă pe strada Ceaikovski trebuie să fi fost destul de jenantă", 
îşi spuse Lisa. După sursele lui Seth Alevy, ruşii se distraseră 
grozav pe seama întregii situaţii. Potrivit observaţiilor sale 
personale, diplomaţii americani se simţiseră în postura unor 
nătărăi, evitând o bună bucată de vreme contactele mondene 
cu alte ambasade. 

Până la urmă, cu puţina ingeniozitate americană tardiva şi o 
groază de dolari, lucrurile fuseseră puse la punct în noua 
ambasada. Dar Lisa Rhodes ştia că personalul ambasadei 
continua să aibă resentimente şi că acest lucru influenţa luarea 
deciziilor. Practic, dramul de amabilitate care existase cândva, 
între personalul ambasadei şi gazdele sovietice dispăruse, locul 
acesteia fiind luat de un război aproape făţiş. Departamentul de 
Stat examina chiar foarte serios posibilitatea unei epurări totale 
a personalului ambasadei şi înlocuirea celor aproximativ două 
sute de bărbaţi şi femei capabili şi experimentați cu diplomaţi 
mai puţin înverşunaţi împotriva ruşilor. Lisa spera că acest lucru 
să nu se întâmple, fiindcă voia să-şi ducă până la capăt 
mandatul. Lisa Rhodes clătină cuburile de gheaţa din pahar, 
închise ochii şi expedie un rotocol de fum spre tavan. 

Se gândea la Seth Alevy. Legătura sentimentală cu şeful 
secţiei CIA din Moscova nu era lucrul cel mai rău din cariera ei. 
El putea să tragă sforile ca s-o reţină la Moscova, dacă 
departamentul ar fi chemat-o acasă. Şi pe deasupra îl iubea. 
Sau îl iubise cândva. Nu mai ştia. Oricum, legătura cu Seth 
însemna şi o implicare în lumea lui, iar acest lucru nu-i făcea nici 
o plăcere Nu asta voia să facă din cariera ei, din viaţa ei. în plus, 
era periculos. Simpla prezenţa în Moscova, ea însăşi periculoasă 
îi era de ajuns. 


CAPITOLUL 3 


Gregory Fisher îşi lua ca reper obeliscul lui Kutuzov, care 
strălucea în lumina lunii. Ajunse la aleea flancată de 
monumentele închinate regimentelor ruseşti, apoi zări şi 
clădirea albă a muzeului şi în mai puţin de un minut ajunse pe 
şoseaua străjuită de plopi ce ducea spre porţile de fier. 

Apropiindu-se de ele, observa că acum erau închise. 

„Pentru numele lui Dumnezeu!" exclamă. 

Apasă pe pedală de acceleraţie şi Trans Am-ul izbi porţile. 
Se deschiseră violent cu un scrâşnet metalic, care avu darul să-l 
scoată din starea de transă în care se afla. 

„E timpul să mă car de aici!" 

Apasă şi mai tare pe acceleraţie şi se angaja pe drumul 
şerpuit. După un viraj lung, zări şoseaua veche ce ducea la 
Moscova aşternându-se pustie în faţa lui. Viră strâns la stânga 
cu un scrâşnet de cauciucuri şi se angaja pe ea. 

Aprinse faza mare şi văzu tăbliţa indicatoare pe lângă care 
trecuse ceva mai devreme. Viră scurt la dreapta pe drumul de 
ţara care ducea spre şoseaua principală Minsk-Moscova. 

„Ar fi trebuit să merg de la început pe aici. îmi trebuia 
Borodino? Nu! Am văzut filmul Război şi pace... am citit şi 
romanul, adică ştiam ce trebuia să ştiu despre Borodino." 

Pontiacul săltă peste gropile din pavaj. în depărtare, dincolo 
de câmpurile de pe care fusese strânsă recolta, se zăreau 
luminile unei ferme. Avea sentimentul straniu că se află unde n- 
ar fi trebuit să fie şi într-un moment nepotrivit. Şi mai ştia că 
avea să treacă ceva timp până să fie acolo unde trebuia, 
respectiv în camera sa de la hotelul Rossia, şi încă mai mult 
timp până să se afle acolo unde voia, de fapt, să fie: în 
Connecticut. 

„Am ştiut că aşa o să fie, spuse lovind puternic volanul cu 
palma. Am ştiut că în nenorocita asta de ţara o să mi se 
înfunde!" 

De fapt, în pofida nonşalanţei cu care străbătuse ultimii o 
mie trei sute de kilometri, simţise o anumită încordare din clipa 


în care trecuse frontiera. Acum un gând îi străfulgera în minte 
că o firmă de neon: COŞMAR, COŞMAR. 

Drumul de ţara, drept, părea să nu aibă sfârşit, când, 
deodată, zări în lumina farurilor un şir de borne de protecţie şi în 
câteva minute ajunse la intersecţia cu şoseaua principală. 

— OK... iată-mă de unde am plecat. 

Viră repede în şosea şi o luă spre est, în direcţia Moscovei. 

An faţa nu se vedeau farurile vreunei maşini şi nici în 
oglinda retrovizoare, dar el trebuia să reziste tentaţiei de a 
merge cu fază lungă. îşi dădu seama că urma să treacă prin 
oraşe şi sate, şi dacă într-unul dintre acestea ar fi dat peste 
poliţişti, ar fi fost oprit şi interogat. 

Greg Fisher născoci mai multe poveşti pe care să le spună 
poliţiştilor, dar, oricât de plauzibile ar fi părut ele, nu puteau 
schimba cu nimic faptul că poliţiştii - aici sau în Connecticut - 
nu cred o iotă din ceea ce le spui. 

Cerul era acoperit de nori, noaptea era adâncă şi neagră şi 
în vasta şi legendara câmpie rusă nu se zărea nici un semn de 
locuire umană. Avea impresia că se deplasa printr-un vid şi, pe 
măsură ce timpul trecea, lipsa de solicitare a simţurilor începu 
să acţioneze asupra minţii, încerca să se convingă că ceea cei 
se întâmplase de fapt nu se întâmplase. Când ajunse la Akulovo, 
nu mai avea în minte decât adevărul gol-goluţ. 

„Dumnezeule... ce trebuie să fac?" 

Nevoind să se mai gândească la asta, îşi puse o casetă, 
încercând să se lase purtat de muzică de pe un vechi album al 
lui Janis Joplin. Cânta Bobby McGee, cu vocea aceea profundă şi 
răguşită care îl răscolea. Oare cum o fi arătat? 

Când Fisher se concentră din nou asupra drumului, văzu o 
lumină stranie licărind la orizont. Se holba la ea neliniştit, preţ 
de câteva secunde, neştiind ce să creadă. Privi ceasul şi 
kilometrajul, apoi din nou pata de lumină. „Moscova!“ 

Trans Am-ul rula spre est şi Greg Fisher nu-şi mai dezlipea 
ochii de la luminile ce licăreau în depărtare. Drumul trecea pe 
sub o şosea suspendată, care, ştia, era şoseaua de centură, 
adică limita neoficială a oraşului. După ce o depăşi, şoseaua pe 
care rula se lărgi la patra benzi. Din sens opus, trecu un camion 
care transporta cuşti goale de păsări. Apoi un autobuz ce ieşea 


din oraş; la lumina puternică din interiorul acestuia, văzu că era 
plin de ţărani în haine posomorite, în marea lor majoritate femei 
bătrâne cu basmale pe cap. 

Şi totuşi, pe şosea nu se zărea nici un semn de viaţa 
urbană, nu tu suburbii, nu tu iluminat stradal, nu tu firme 
luminoase; numai câmpuri de pe care fusese strânsă recolta, ca 
şi cum fiecare metru pătrat de pământ trebuia să producă ceva 
până în clipa în care era excavat pentru construcţii. 

Drumul începu să se ramifice spre stânga şi spre dreapta. în 
depărtare, se distingeau blocuri din prefabricare cu aspect 
dezolant, unele cu luminile aprinse, altele în construcţie. Cu o 
noapte înainte, într-o cameră de hotel din Smolensk, Fisher 
studiase timp de o oră pe harta Moscovei tocmai această intrare 
în oraş. în dreapta, ceva mai departe, se zărea o ridicătură de 
teren, aşa-numitele Coline ale lui Lenin. în vârful ei, se înălța un 
zgârie-nor masiv, cu o fleşa bogat ornamentată - Universitatea 
de Stat din Moscova - pe unde intenţionase să dea o raită, 
pentru a-şi face o idee despre studentele sovietice. Planurile 
sale fuseseră însa amânate pe o perioadă nedefinită. Drept în 
faţa, pe şosea, văzu Arcul de Triumf ridicat în amintirea bătăliei 
de la Borodino, iar dincolo de el - grupuri compacte de clădiri. 
„Ca într-un oraş medieval", îşi spuse Fisher, adică o trecere 
bruscă de la rural la urban. Nimic în genul cartierelor satelit cu 
care era obişnuit în America. 

Şoseaua ocoli Arcul de Triumf prin dreapta, devenind 
bulevardul Kutuzov, după numele generalului de la Borodino. 
Dintr-o dată, în faţa ochilor îi apărură stâlpi de iluminat şi 
autovehicule. 

Nu văzu pe nicăieri vreo pancartă pe care să scrie „Bine aţi 
venit în Moscova!", dar ştia că se afla în Moscova. Având de 
Partea sa norocul celor oropsiţi, reuşise să străbată zona rurală 
după căderea serii, şi încă într-o maşina americană care îţi lua 
ochii, fără să fie oprit. Se înscrise în traficul moscovit şi asta îl 
făcu să se simtă întrucâtva mai calm. „Mult lăudata eficienţa a 
statului polițienesc nu face nici două parale, asta e!" Observă că 
ceilalţi şoferi treceau foarte aproape de el ca să se zgâiască la 
maşina. 

„la căraţi-vă!" mormăi. 


Odată ajuns în Piaţa Victoriei, încetini. în stânga, se înălța 
statuia ecvestră monumentală a lui Kutuzov, iar în spatele ei o 
clădire circulară care adăpostea un alt muzeu al bătăliei de la 
Borodino. 

„Filiera moscovită, bodogăni Fisher, făcând o asociere 
neplăcută cu excursia ocolitoare de la Borodino. Naiba să le ia 
de muzee, statui, victorii, războaie..." 

Bulevardul era străjuit de o parte şi de alta de zidurile 
solide ale unor clădiri înnegrite de vreme. Fisher opri la primul 
stop. Pietonii care traversau se uitau la maşina, la placa de 
înmatriculare, apoi la el. 

— Ce dracu', oameni buni, n-aţi mai văzut o maşina din 
Connecticut? 

Fisher savura priveliştea şi zgomotele oraşului.,, Moscova! 
Sunt în Moscova!" Zâmbi. Oraşele şi satele prin care trecuse de 
la Brest încoace nu fuseseră decât nişte aperitive. Adevărată 
piesă de rezistenţa era aici. Capitala, Centrul, cum îi spuneau 
ruşii. Privi cu insistența clădirile şi oamenii, încercând să reţină 
fiecare detaliu, să se auto convingă că se afla într-adevăr pe 
străzile Moscovei. „Moscova." 

Lumina semaforului se schimbă pe culoarea verde şi Fisher 
demara. Bulevardul se bifurca, dar el ştiu că trebuia s-o ia spre 
stânga. în faţa se vedea fleşa hotelului Ucraina, o altă 
construcţie stalinistă în formă de tort al miresei, care aducea 
foarte mult cu clădirea universităţii moscovite. Trecu de hotel şi 
se trezi pe podul Kalinin de peste râul Moscova. Pe malul opus, 
departe în stânga, zări o clădire înalta, modernă, din cărămidă 
roşie şi fu absolut sigur că era ambasada americană. “Slavă 
Domnului!” 

Fisher ieşi de pe pod şi nimeri pe o variantă a drumului care 
îl îndepărta de ambasada. Tocmai caută un loc de întoarcere 
care să-i permită să o ia înapoi, când fu ajuns din urmă deo 
maşina de poliţie în culorile alb şi verde. Polițistul de lângă şofer 
îi făcu semn să tragă pe dreapta. Fisher se hotăra să dea 
impresia că nu-l vede. Polițistul strigă: 

— Stoi. 

O clipă, Fisher se gândi să accelereze şi să fugă spre 
ambasada. Doar avea cea mai rapidă maşina din Uniunea 


Sovietică. O urmărire prin centrul Moscovei nu era însa o idee 
prea fericită. Acum se afla în traficul aglomerat de pe bulevardul 
Kalinin. 

— Stoi 

— Mai scuteşte-mă cu stoi-ul tău, gagiule! 

Fisher trase adânc aer în piept, răsuci volanul şi opri. 
Genunchii îi tremurau în asemenea hal, încât abia putu să apese 
pe pedală de frână. 

Maşina de poliţie trase în spatele lui şi cei doi poliţişti, 
îmbrăcaţi în pufoaice şi cu căciuli de blană pe cap, se apropiară. 
în mâna aveau bastoane albe de cauciuc. Unul din ei se apropie 
de portiera din stânga şi Fisher cobora geamul. 

— Americaneț? 

— Exact. Da. 

— Viza. Pasport. 

Fisher îi înmâna foaia de viză şi paşaportul, controlându-şi 
tremurul mâinilor. Polițistul cercetă atent documentele, uitându- 
se când la Fisher, când la acte şi asta de mai multe ori, încât 
Fisher avu impresia că omul era debil mintal. Celălalt poliţist 
dădu roată maşinii, pipăind-o. 

Nici unul nu scoase vreo vorbă multă vreme. Deodată apăru 
un bărbat în haine civile, îl privi insistent pe Fisher prin parbriz, 
apoi veni pe partea lui. Vorbea engleza cu accent, dar corect. 

— Actele maşinii, vă rog. Permisul de conducere 
internaţional, cartea de Asigurări, itinerarul. 

— Am înţeles. Da. 

Fisher îi întinse bărbatului un plic voluminos. Civilul cerceta 
cu atenţie documentele, apoi pocni din degete şi unul dintre 
poliţişti îi prezenta de îndată paşaportul şi viza americanului. 

— Opriţi motorul, îi spuse civilul lui Fisher, daţi-mi cheile şi 
coboraţi din maşina. 

Fisher făcu precum i se spuse. Cum stătea în faţa civilului, 
observa că acesta era înalt şi foarte suplu pentru un rus. De 
fapt, era blond şi cu aspect de nordic. 

Civilul privi cu atenţie chipul lui Fisher, apoi pozele din 
Paşaport şi foaia de viză, la fel cum făcuse şi polițistul mai 
înainte. în cele din urmă spuse: 

— Veniţi din Smolensk? 


— Din Connecticut. 

— Eu vă întreb dacă aţi sosit la Moscova venind de la 
Smolensk? 

— A, da. 

— Aţi condus în afara oraşului, după lăsarea întunericului? 

— Nu. 

— Dar aţi spus că abia aţi sosit în Moscova, ori aici s-a 
întunecat de două ore. 

— N-am spus că abia... 

— Aţi fost văzut venind pe lângă Arc. 

— Şi ce, aici e marginea oraşului? 

— Cu ce treburi vă aflaţi în această parte a oraşului? 

— Turism. 

— Da? Aţi fost deja la hotel? 

— Nu. M-am gândit să mai dau o raită... 

— Vă rog să nu minţiţi. Asta nu face decât să înrăutăţească 
lucrurile. Aţi condus în afara oraşului după lăsarea întunericului. 

— Da. 

Fisher îl privi mai atent pe civil. Avea aproximativ patruzeci 
de ani, era îmbrăcat într-o haină de piele, iar pe cap purta o 
căciulă de blană, probabil de samur. Nu părea prietenos, dar nici 
ostil, doar iscoditor. Fisher era familiarizat cu acest gen de om. 

— Ei da, am plecat târziu din Smolensk. 

— Într-adevăr? 

Civilul se uita pe itinerarul de călătorie al lui Fisher. 

— Şi totuşi aici este menţionat faptul că aţi părăsit biroul 
Intourist la ora unu şi cincizeci de minute. 

— M-am rătăcit. 

— Unde? 

— La Bor... la Mojaisk. 

Civilul îl pironi cu privirea pe Fisher, iar acesta îl privi, la 
rându-i fix. „Lua-te-ar dracu', Boris!" 

— Nu înţeleg. 

— M-am rătăcit, se mai întâmpla, nu? 

— Ce aţi văzut la Mojaisk? 

— Catedrala. 

— Şi unde v-aţi rătăcit? adaugă civilul pe un ton sarcastic. 
în catedrala? 


Teama lui Fisher făcu loc iritării. 

— A te rătăci înseamnă a nu şti unde te afli. 

Civilul zâmbi. 

— Într-adevăr. Asta înseamnă a te rătăci. 

Apoi adăugă gânditor: 

— Aşadar, asta-i tot ce aveţi de spus. 

Fisher tăcu mâlc. Poate n-ar fi avut dreptul să tacă, dar nici 
nu era fraier să mai pună paie pe foc. 

Civilul îl privi îndeajuns de insistent că să-l facă să nu se 
simtă în largul lui, apoi îi făcu semn să-l urmeze. Se opri în 
spatele maşinii, descuie portbagajul şi-l deschise. Lumina din 
interiorul acestuia scoase la iveală rezerva de piese de schimb, 
lubrifianţi şi produse de întreţinere auto a lui Fisher. Civilul lua o 
cutie de ceară de maşina marca Rain Dance, o examina, apoi o 
puse la loc. 

Fisher baga de seamă că cetăţenii Moscovei îşi încetineau 
imperceptibil mersul când ajungeau în dreptul lui, fără să se 
oprească însa ori să caşte gura. Era practic pentru prima oară în 
ultimii o mie şi ceva de kilometri când Pontiacul nu oprea 
circulaţia. Greg Fisher avu brusc revelaţia semnificației profunde 
a cuvintelor „stat polițienesc". 

Observă că cei doi poliţişti intraseră pe jumătate în maşina 
şi, aplecaţi peste bancheta din spate, îi examinau bagajele şi 
sacii de pânză cu fructe şi legume. 

— Ce înseamnă asta? 

Fisher se întoarse spre civil. 

— Ce anume? 

Civilul arata cu degetul spre emblema de pe maşina. 

— Pontiac, spuse. 

— Adică? 

— Numele firmei. 

„Boule!“ adaugă în gând. 

— General Motors. Cred că-i un cuvânt indian sau cam aşa 
ceva. A, da! Căpetenia Pontiac. 

Civilul nu păru lămurit. Cercetă apoi plăcuta care indica 
naționalitatea, un ecuson în roşu, alb şi albastru, cu stele şi 
dungi, pe care Fisher fusese sfătuit s-o cumpere la Brest. Civilul 
arata spre ecusonul american într-un fel care lui Fisher i se păru 


a fi intentat insultător. Apoi arătă spre grătarul se pe botul 
maşinii. 

— Trans Am? 

— Trans - de-a curmezişul. Am - America. 

— De-a curmezişul Americii. 

— Exact. 

— Sau de-a curmezişul Rusiei. 

Civilul zâmbi din nou şi Fisher observa că nu era deloc un 
zâmbet plăcut. Apoi se apropie din nou de locul şoferului şi puse 
mâna pe scaun. 

— Piele? 

— Da. 

— Cât costă? 

— Păi, vreo optsprezece mii de dolari. 

— Adică, şaptezeci, optzeci de mii de ruble. 

Fisher baga se seama că civilul folosise cursul de schimb de 
pe piaţa neagră în locul celui oficial. Replica: 

— Nu. Cincisprezece mii. 

Civilul zâmbi afectat, apoi îl întreba: 

— Sunteţi capitalist? 

— O, nu. Am fost student. Am urmat cândva un curs de 
economie sovietică. L-am citit pe Marx şi o carte intitulată 
Executivul roşu. Foarte educativă. 

— Marx? 

— Karl. Şi Lenin. Mă interesează foarte mult Uniunea 
Sovietică. 

— In ce scop? 

— Păi, ca să cunosc poporul sovietic. Primul stat socialist 
din lume. E fascinant. Aţi văzut filmul Roşii? Cu Warren Beatty 
şi... 

Civilul se îndepărta, alăturându-se celor doi poliţişti, care se 
aflau acum pe trotuar. Discutară preţ de vreo cinci minute, după 
care civilul se întoarse. 

— Aţi încălcat legea, conducând în afara oraşului în timpul 
nopţii. Este un lucru foarte grav pentru un străin. 

Fisher nu spuse nimic. Civilul continuă: 

— Dacă v-aţi rătăcit, trebuia să vă opriţi într-un oraş de pe 
traseu. 


— Aveţi perfectă dreptate. 

— Vă recomand ca acum să vă duceţi direct la hotelul 
Rossia şi să rămâneţi acolo toată seara. S-ar putea să vi se 
ceară să daţi o declaraţie amănunţită mâine ori poate chiar în 
noaptea asta. 

— OK. 

Ca o ironie, Fisher constata că aici, când eşti acuzat de o 
contravenţie gravă, nu ţi se pun cătuşe şi nu eşti percheziţionat, 
pentru că, practic, nu li se întâmpla să aibă de-a face cu 
cetăţeni înarmaţi sau periculoşi. Nu eşti nici arestat pe loc, 
deoarece întreaga ţara este oricum un fel de lagăr de detenţie. 
Eşti, pur şi simplu, trimis la tine în cameră. De arestat te pot 
aresta oricând. 

— Am înţeles. La Rossia. 

Civilul îi înapoie lui Fisher actele şi cheile. 

— Bine aţi venit la Moscova, domnule Fisher. 

— Sunt realmente bucuros că mă aflu aici. 

Civilul se îndepărta şi Fisher îl văzu coborând într-o staţie 
de metrou. Cei doi poliţişti se suiră în maşina fără să scoată o 
vorbă. Rămaseră acolo nemişcaţi, urmărindu-i cu privirea. 

Greg Fisher închise portbagajul şi portiera din dreapta, apoi 
se sui la volan şi porni motorul. Observă că acum începea să se 
adune mulţimea. „Oi, asta sunteţi!" Refăcu în minte incidentul şi 
ajunse la concluzia că se descurcase bine. „Proştii!' Ambala 
motorul şi intră în trafic. Maşina de poliţie îl urmă. 

„Dobitocii!" Tremura atât de tare, încât o clipă vru să tragă 
din nou pe dreapta, dar îşi continuă drumul în sus, pe bulevardul 
Kalinin. Maşina de poliţie nu se dezlipea de el, aşa încât 
deocamdată nu mai putea fi vorba de ambasada. 

Fisher abia dacă mai lua în seama peisajul. Când îşi veni în 
fire, constata că trecuse de inelul interior şi că se îndrepta direct 
spre Kremlin, îşi aminti ce trebuia să facă după hartă, aşa că 
viră strâns la dreapta, intrând pe bulevardul Marx, apoi cobora 
spre chei şi făcu la stânga, în dreapta, era râul Moscova, iar la 
stânga - turnuri de paza înalte. Apa râului reflecta stelele de 
culoare roşie luminoase de pe turnurile şi bisericile Kremlinului. 
Fisher admira fascinat frumuseţea neaşteptata ce i se oferea 
privirii. Simţea că ajunsese la capătul unei călătorii anevoioase. 


Drumul taluzat coti spre dreapta şi zidul Kremlinului se 
sfârşi într-un turn de paza masiv, în oglinda retrovizoare, Fisher 
văzu farurile maşinii de poliţie, care continua să se ţină scai de 
el. în faţa, dincolo de un pasaj, pe sub un pod peste Moscova, se 
înalta hotelul Rossia. Era o clădire masivă, modernă, cu faţada 
din sticlă şi aluminiu; fiind însa exagerat de lată, cele zece etaje 
ale sale aveau un aspect turtit. Fisher observa că majoritatea 
ferestrelor erau întunecate. Rulă spre latura estică, aşa cum 
indica ghidul primit de la Intourist. în faţa intrării dinspre est, se 
afla o mică parcare împrejmuita pe trei laturi de un zid scund de 
piatră. Opri la cincisprezece metri de intrarea principală şi privi 
în jur. în parcare, nu erau maşini. Fațada hotelului Rossia avea 
un aspect rigid. în stânga intrării principale era o altă uşa - 
intrarea într-un magazin Beriozka, ce putea fi întâlnit în aproape 
toate hotelurile sovietice şi de unde turiştii din Vest puteau 
cumpăra cu valuta mărfuri ruseşti şi uneori cosmetice şi diverse 
alte articole. Acum magazinul era închis. 

Fisher observa că parcarea era amenajata pe o ieşitura 
deasupra unei pante înclinate ce cobora spre râul Moscova. 
Hotelul era o monstruozitate, înconjurat de clădiri scunde şi 
vechi şi de vreo şase bisericuțe aflate într-o stare jalnică. 

Privi în oglinda retrovizoare. Pe rampa din faţa intrării, în 
spatele lui, văzu parcată maşina de poliţie. Fisher trase în faţa 
intrării principale şi opri motorul. 

Din loja să, înconjurata de pereţii de sticlă, un portar în 
uniformă verde cerceta cu privirea Trans Am-ul, fără să dea 
vreun semn că ar intenţiona să deschidă uşa. Fisher cobora din 
maşina cu sacoşa pe umăr. Descoperise că, într-un hotel 
sovietic, misiunea portarului nu este aceea de a-i ajuta pe 
oameni să intre în hotel, ci de a-i ţine la distanţa pe cetăţenii 
sovietici, în special, dar nu numai, pe bişniţari, prostituate, 
disidenţi şi pe curioşii care ar fi dorit să vadă cum trăiesc 
oamenii din Vest. Fisher îşi deschise singur uşa şi se apropie de 
portar. 

— Salut. 

— Salut. 

Fisher arata spre maşina. 

— Bagaj. OK? 


Ai întinse portarului cheile de la maşina. 

— Garaj. OK? 

Portarul îl privi ciudat. Lui Fisher îi trecu atunci prin minte 
că probabil în toată Moscova nu exista nici un garaj cu plata - 
„Fir-ar să fie..." îşi dădu seama că nu avea la el nici o rublă. 
Bagă mâna în geanta de umăr şi apucă un obiect păstrat pentru 
astfel de ocazii. 

— Ţine, spuse, întinzându-i portarului o reproducere a 
Statuii Libertăţii, care măsura douăzeci de centimetri cu soclu 
cu tot. 

Portarul privi cu teamă în jur, apoi o lua şi o examina 
suspicios. 

— Religioznâi? 

— Nu, nici vorbă. E Statuia Libertăţii. Svoboda. Pentru 
dumneavoastră. Podarok. Vă rog să aveţi grijă de maşina, în 
regulă? 

Portarul strecura statuia în buzunarul tunicii. 

— OK. 

Fisher împinse uşa turnantă cu geamuri şi intră în holul 
hotelului, care era pustiu şi, asemenea majorităţii locurilor 
publice, supraîncălzit. După părerea lui, ruşii puneau semnul 
egal între căldura şi lux. Privi în jur. Holul era construit mai ales 
din piatră gri şi aluminiu. De la un capăt la celălalt, se întindea 
un mezanin susţinut pe stâlpi. Nici urmă de bar, stând de ziare, 
magazine sau alte servicii. De fapt, nu era nimic care să-i dea 
impresia că se afla într-un hotel, cu excepţia unui soi de ghişeu 
de bilete în peretele din stânga, care presupuse că era recepţia. 
Se îndrepta într-acolo; o tânără cu aer plictisit îşi ridică privirea 
spre el. Fisher îi înmâna rezervarea făcută de Intourist, 
paşaportul şi formularul de viză. Funcţionara examina o clipă 
paşaportul, apoi, fără să spună o vorbă, dispăru pe o uşa din 
spatele biroului. 

Fisher se trezi spunând cu voce tare: 

„— Bine aţi venit la Rossia, domnule Fisher! Cât timp o să 
staţi la noi? 

— Păi, până o să vină KGB-ul după mine. 

— Foarte bine, domnule!" 

Se întoarse şi privi holul lung şi îngust. Nu văzu nici un 


liftier sau alt fel de personal hotelier cu excepţia portarului. îşi 
văzu maşina parcată şi, exact în spatele ei, maşina de poliţie. 

Locul părea nu numai pustiu, dar chiar bântuit de fantome. 
“Asta nu-i hotel!" 

Lângă una dintre coloane, Fisher observa un cuplu care se 
certă în franceză, cuvintele lor răsunând în tot holul. Cei doi 
arătau bine şi erau bine îmbrăcaţi. Femeia părea a fi gata să 
izbucnească în plâns. Bărbatul făcu un foarte galic gest a 
lehamite şi-i întoarse spatele. 

„lart-o, zise Fisher. Să te văd ce-ai face dac-ai avea 
problemele mele, amice." Fisher îşi reaminti Parisul aşa cum ÎI 
găsise în luna iunie şi se întreba de ce naiba plecase de acolo. Şi 
Napoleon şi-a pus probabil aceeaşi întrebare, când Moscova 
ardea în jurul lui şi începuse să ningă. „Poate c-a stat chiar în 
locul ăsta, se gândi Fisher, la aproape o sută de metri de zidul 
Kremlinului, având Piaţa Roşie în spate, iar în faţa - râul 
Moscova. şi se va fi simţit poate şi el un condamnat, sentiment 
pe care îl încearcă orice occidental care pătrunde în această 
ţara blestemată şi pe care îl trăiesc şi eu acum." Baga de seamă 
că cineva îi mutase maşina, dar nu văzu să-i fi fost aduse 
bagajele, şi lucrul acesta îl nelinişti. Se întreba unde-i era oare 
maşina. Probabil la cartierul general al KGB-ului, demontata. ŞI 
maşina de poliţie dispăruse. 

Fisher simţi nevoia să bea ceva. îşi privi ceasul: era ora opt 
şi jumătate, în spatele lui, cineva spuse: 

— Gregory Fisher. 

Fisher se întoarse cu faţa spre ghişeu. O femeie între două 
vârste, cu părul scurt vopsit în roşu, dar negru la rădăcină, 
îmbrăcată într-un costum taior cu pantalon din poliester 
acvamarin, îi spuse: 

— Sunt de la Intourist. Pot să văd actele? 

Fisher îi înmâna plicul voluminos. Femeia cerceta cu atenţie 
fiecare document, apoi se uita la el şi îl întreba: 

— De ce aţi întârziat? 

Rar se întâmplase să-i pună cineva întrebarea asta pe un 
asemenea ton şi Fisher simţi că-l cuprinde din nou furia. 

— De ce am întârziat? 

— Am fost îngrijoraţi din cauza dumneavoastră. 


— Bun, dar acum nu mai sunteţi, nu-i aşa? Pot să mă duc în 
camera mea? 

— Desigur. Sunteţi probabil obosit. 

Şi adăugă: 

— E mult de când am întâlnit un american care să vină cu 
maşina din Vest. Dumneavoastră, tinerii, sunteţi atât de 
aventuroşi! 

— Şi atât de proşti. 

— Poate. 

Femeia îi înapoie documentele, mai puţin paşaportul şi 
formularul de viză, apoi îi întinse un cartonaş verde cu numele 
hotelului. 

— Acesta este un propusk. Să-l aveţi întotdeauna la 
dumneavoastră. Paşaportul şi formularul de viză vă vor fi 
înapoiate când veţi părăsi definitiv hotelul. Propusk-ul trebuie 
să-l prezentaţi ori de câte ori vă este solicitat de autorităţi. 

— Poate ar fi mai bine să mi-l lipesc pe frunte. 

Funcţionara păru să guste glumă şi zâmbi. Se aplecă peste 
ghişeu şi spuse cu voce joasă: 

— Domnule Fisher, sunteţi de îndeajuns de multă vreme 
aici ca să ştiţi că pentru un occidental nu este uşor să facă 
turism individual. Nu atrageţi atenţia asupra dumneavoastră! 

Fisher nu-i răspunse. 

— Evitaţi trucurile, afacerile cu valută, prostituatele, 
discuţiile politice şi abaterile de la itinerar. Vă sfătuiesc de bine, 
fiindcă pareţi a fi un tânăr simpatic. 

Fisher se gândi că fusese orice numai simpatic nu. 

— Vă mulţumesc. O să fiu băiat cuminte. 

Femeia continuă să-l privească insistent şi Fisher, neliniştit, 
avu sentimentul că ea ştia deja că avea necazuri şi era 
îngrijorata pentru el. O întreba: 

— Unde îmi este bagajul? 

— Trebuie să sosească. 

— Curând? 

— Imediat. 

Se gândi că acum îi scotoceau prin bagaje. 

— Maşina mea e parcată în loc sigur? 

— Fireşte. Cine şi-ar permite să fure o maşina americană? 


Fisher zâmbi. 

— Intr-adevăr, n-ar ajunge prea departe. 

Un liftier, despre care ai fi putut să juri că era nepotul lui 
Ginghis-Han, răsări ca din pământ, făcându-i semn lui Fisher să-l 
urmeze spre grupul de lifturi. Aşteptară vreo cinci minute până 
să vină un lift. Fisher urca împreuna cu tătarul până la etajul 
şapte. Când uşile liftului se deschiseră, ieşi într-un mic vestibul 
în care se afla o tânără drăguță, aşezata la un birou. La Paris 
sau la Roma, Fisher ar fi fost plăcut surprins să găsească o 
„portăreasa” de etaj. La Moscova însa, Fisher ştia că această 
femeie era o dejurnaia, un fel de păzitoare a moralei publice şi, 
aşa cum îi spusese un polonez pe care îl cunoscuse la Varşovia, 
totodată informatoare a KGB-ului. 

Blonda îşi ridică privirea de pe revista Cosmopolitan pe care 
o răsfoia. 

— Propusk-ul dumneavoastră, vă rog! 

Fisher i-l întinse, iar ea îi dădu cheia de la cameră. 

— Când plecaţi, îmi daţi cheia, iar eu vă dau propusk-ul. 

— Mi se pare corect. 

Liftierul îi făcu semn s-o ia înainte pe coridor şi-l urmă. 
După o cotitură a coridorului, Fisher ajunse în dreptul camerei 
sale, 745, şi deschise uşa cu cheia. Intră în încăpere, urmat de 
liftier. 

— Camera dumneavoastră, domnule, spuse Fisher. 

— Vă rog? 

— Las-o baltă! 

Fisher privi în jur. Era o cameră de mărime mijlocie 
decorată cu lemn scandinav de culoare deschisă. Cele două 
paturi de o persoană erau subdimensionate, saltelele păreau din 
burete subţire, iar aşternuturile din bumbac de calitate 
inferioară. Covorul, de culoare cărămizie, nu putea ascunde 
faptul că nu mai cunoscuse Şamponul de multă vreme. De altfel, 
Fisher se îndoia că ar exista aşa ceva la est de Berlin. „O, 
Doamne, cum credem că lucrurile ne sunt date o dată pentru 
totdeauna!" în rest, camera părea destul de curată, cu excepţia 
ferestrei. Nu văzuse măcar o singură fereastră curată în toată 
Uniunea Sovietică. „Windex. O să le vând Windex." Mirosul de 
brad al dezinfectantului îi aminti de excursia de la Borodino. 


— Bună cameră, spuse liftierul. 

Apasă pe comutatorul unei veioze şi păru surprins că 
funcţiona. 

— Bună lumina. 

— Da, a dracului de bună lumina. Volţi, waţi, lumânări şi 
toate celelalte. 

Liftierul arunca o privire în baie, deschise şifonierul, trase 
câteva sertare de la birou, apoi îşi desfăcu larg braţele ca şi 
când ar fi vrut să spună: „Ale tale sunt toate." 

Fisher oftă, scotoci în sacoşa şi găsi o mostră de colonie 
„Aramis". 

— Asta le scoate din minţi pe femei. 

Tătarul o lua şi o mirosi. 

— A! 

Zâmbi şi ochii oblici i se îngustară. 

— Mulţumesc. 

Apoi se întoarse şi părăsi încăperea. 

Fisher examina uşa. La fel ca celelalte camere în care 
stătuse la est de Cortina de Fier, nici această cameră nu avea 
vizor, zăvor sau lanţ de siguranţa. Se îndrepta spre pat, se trânti 
pe spate şi-şi aruncă din picioare pantofii sport marca Reebok. 
Se holbă o vreme în tavan, apoi se ridică şi privi spre telefon. 
Cartea de telefon şi serviciile hotelului erau o simplă foaie de 
hârtie dactilografiată. Forma un număr alcătuit din trei cifre. La 
celălalt capăt al firului îi răspunse serviciul de room-service şi 
Fisher ceru o sticlă de votcă. „Singurul lucru care mi-a ieşit bine 
pe ziua de azi." 

Refăcu filmul întâmplărilor din ultimele câteva ore. Acum 
însa, în camera goală de hotel, cufundată în linişte, simţea cum 
nervii îi cedau rapid. Fu cuprins de un tremur, sari din pat şi 
începu să se plimbe cu paşi mărunți prin cameră. „Dar dacă vin 
după mine acum? Poate c-ar trebui să mă duc acum la 
ambasadă. Dar ticălosul ăla mi-a spus să stau la hotel. Mă 
urmăresc. Să ştie, oare, ce s-a întâmplat la Borodino?" 

Se opri din mers., Asta nu-i o problemă de afaceri, ci una de 
viaţa şi de moarte." îşi dădu seama că trebuia să se calmeze 
înainte de a se gândi că ar putea fi arestat ori împuşcat. Abia 
după aceea se putea gândi şi cum să iasă din rahat. 


Se apropie de fereastră şi privi prin geamul murdar. Din 
camera sa aşezata pe colţ, vedea până în Piaţa Roşie. Kremlinul 
era în stânga şi de la înălţimea camerei sale putea să privească 
peste ziduri, în curtea interioară. Cele zece cupole halucinante 
în formă de ceapă ale catedralei Sf. Vasile păreau să atârne 
suspendate asemenea unor uriaşe baloane cu heliu deasupra 
pavajului cu piatra cubică, iar dincolo de ele se întindea clădirea 
gigantică a magazinului universal GUM. Străzile păreau pustii, 
clădirile erau întunecate, doar monumentele erau scăldate în 
lumină. O ceața nocturnă, ca un abur, se ridică din apa râului 
Moscova, se înfăşură în jurul stâlpilor de iluminat, apoi se 
rostogolea peste zidurile Kremlinului, părând că dă colţul, ca şi 
când ar fi căutat pe cineva. „Oraşul are în el ceva sinistru", 
gândi el. Era ceva nefiresc în străzile sale reci şi pustii. 

Un ciocănit în uşa îl făcu să tresară. Urmă o altă bătaie. 
Fisher trase aer în piept, se duse la uşa şi o deschise larg. în 
faţa uşii se afla o femeie cu o înfăţişare de matroană; din 
frapiera pe care o adusese ieşea gâtul unei sticle de un litru de 
Moskovskaia, Fisher o pofti înăuntru, îi oferi un tub de pastă de 
dinţi, apoi o conduse la uşa. 

Aşi turna cu o mână tremurândă o jumătate de pahar de 
votcă rece. O dădu pe gât şi lacrima din cauza tăriei băuturii. 
Umplu din nou paharul şi continuă să măsoare camera cu paşi 
mărunți. „La următoarea ciocănitura o să fie ori bagajul meu, ori 
KGB-ul. Mama lui de K...", spuse, oprindu-se brusc. 

Auzise, şi era convins, ca toate camerele aveau microfoane. 
Citise undeva ca unele camere aveau implantata o fibră optică 
în perete sau în tavan şi putea fi văzut tot ce se petrecea în 
cameră. Puse paharul pe noptieră, stinse lumina, se încălţă şi îşi 
luă geantă pe umăr. Apoi se duse în baie, trase apa la W.C. şi se 
strecura tiptil afară din cameră, pe coridor. Se uita în ambele 
direcţii, apoi refăcu în sens invers drumul spre holul liftului. Faţa 
blondei era ascunsă în spatele revistei Cosmopolitan. Nu părea 
să fi băgat de seamă că Fisher era acolo ori nu-i pasa. Fisher 
trecu în revista subtitlurile de pe coperta: „Cum să facem faţa 
crizei de bărbaţi!" „Cosmo află pentru dumneavoastră locul 
ideal în care să-i întâlniți"; „Cum îşi pot învinge timiditatea 
fetele timide"; „De ce prietenii sunt cei mai buni amanți", 


„Bucuria de a relua o veche legătură". 

Fisher puse cheile pe biroul blondei. Dejurnaia îşi ridică 
privirea spre el. 

— Bună seara, domnule Fisher, spuse întinzându-i propusk- 
ul. 

Fisher apasă pe butonul de la lift şi se pregăti pentru o 
aşteptare îndelungata. Votca îi ajunsese în sfârşit la creier. 

— E o revistă bună? o întreba pe blondă. 

— Da. Foarte sexy. 

— Aşa e. 

— În America, femeile au prea multe. 

— Da? N-am observat. 

— Au atâtea probleme cu bărbaţii! spuse dejurnaia, bătând 
cu degetele în revistă. 

— lar femeile care citesc Cosmopolitan au mai multe decât 
toate. 

— Zău? 

Fisher ezită, apoi scoase din geantă un ruj de culoare roz 
Ojat, care părea să se potrivească cu tenul blondei. 

Blonda examina rujul şi zâmbi. 

Apoi scoase o pudrieră din poşeta şi începu imediat să se 
rujeze. 

Fisher observa că nu i se potrivea culoarea, dar blondei 
părea să nu-i pese. în sfârşit, sosi şi liftul, şi Fisher se sui în el. în 
spatele lui, stăteau nemişcaţi doi ruşi care miroseau a salam şi a 
transpiraţie. 

Coborând din lift în holul hotelului, adică într-un loc public, 
Fisher se simţi ceva mai bine. Ghişeul de schimb valutar era 
închis. Se duse la ghişeul de recepţie şi o întreba pe funcţionara 
dacă nu putea să-i schimbe un bon Intourist de cinci ruble. 
Funcţionara îi răspunse că nu. Atunci Fisher întreba de 
reprezentanta Intourist-ului, dar i se spuse că plecase. 

Privi în jur. Nu avea nevoie decât de o nenorocită de fişa de 
două copeici. Se îneca precum ţiganul la mal... „La naiba!" 
Perechea de francezi mai era acolo, aşa că se apropie de ei. 

— Pardon, monsieur, madame. Jai besoin de... deux 
kopeks. Pour le telephone. 

Bărbatul îl privi cu ostilitate. Femeia însa zâmbi amabil şi 


caută în poşeta. 

— Voila. 

— Merci, madame. Merci. 

Fisher se îndepărta şi găsi o singură cabina telefonică, pe 
un culoar scurt care ducea spre magazinul Beriozka. Intră în 
cabină, trase uşa după el şi scoase din geanta ghidul Fodor. 
Găsi numărul ambasadei americane, baga fisa de două copeici 
în aparat şi formă numărul. 

Gregory Fisher asculta apelurile scurte şi îndepărtate, atât 
de diferite de cele pe care era obişnuit să le audă acasă. îşi 
drese glasul de mai multe ori, apoi spuse de vreo două ori 
„Alo!", ca să-şi încerce vocea. Sângele îi zvâcnea în urechi. Nu-şi 
dezlipi Privirea de pe coridor. Telefonul continua să sune. 


CAPITOLUL 4 


Lisa Rhodes era aşezata la biroul ofițerului de serviciu, aflat 
la primul etaj din clădirea cancelariei. Ceasul de pe perete arată 
opt şi patruzeci şi cinci de minute. Telefonul fusese tăcut toată 
seara. Ambasada americană din Moscova nu era o ambasadă 
care putea să fie asediata de o mulţime furioasă ori aruncată în 
aer de vreun terorist. Pe de altă parte, Moscova nu era un oraş 
în care poliţia să te sune şi să te informeze că în celula beţivilor 
sunt reţinuţi vreo duzină de compatrioți. îşi aprinse o ţigara şi 
taie un rând din comunicatul de presă la care lucra. Uşa se 
deschise şi Kay Hoffman, şefa Lisei, baga capul înăuntru. 

— Salut! Se întâmpla ceva palpitant? 

— Da, dar la Roma. Bună, Kay. Hai, intra! 

Kay Hoffman intra şi se aşeza cu fundul pe aeroterma de 
sub pervazul ferestrei. 

— A, ce bine e. Afară e frig. 

Lisa zâmbi şi o privi o clipă. Kay Hoffman era o femeie de 
aproape cincizeci de ani, cu păr castaniu des şi ochi mari căprui. 
Putea fi descrisă drept o dolofană plăcuta sau poate că o 
persoană plinuţa. Oricum, bărbaţii păreau să-i aprecieze 
robusteţea şi comportamentul neprotocolar. 

— Nu-ţi pot oferi nimic de băut, spuse Lisa. 

— Nu-i nimic. Mă bate gândul să trec pe la petrecerea de 
vineri noaptea. 

Lisa dădu aprobator din cap. Recepţia de vineri seara, 
oferită de ambasador. Prin tradiţie, erau invitaţi toţi americanii 
care se aflau în Moscova, iar în zilele în care aceştia puteau fi 
numărați pe degetele de la două mâini, ei erau contactaţi 
individual. Acum, o dată cu intensificarea comerţului şi a 
turismului, aceasta devenise un fel de invitaţie deschisă despre 
care trebuia să ştii. Personalul ambasadei părea să se bucure că 
vede figuri noi, iar turiştii americani în trecere prin oraş erau de 
regulă foarte emoţionaţi că se aflau acolo. „Era ca şi cum, pe un 
vapor, ai fi invitat să iei loc la masa căpitanului", se gândi Lisa. 

— Hai cu mine, spuse Kay. Cheamă un băiat de la paza şi 


spune-le unde te pot găsi. 

— Nu, mulţumesc, Kay. 

— Uneori, acolo întâlneşti bărbaţi interesanţi. Eu de asta mă 
duc. Eşti tânără şi frumoasă, Lisa. Tu-i atragi şi eu mă năpustesc 
asupra lor. 

Lisa zâmbi. 

— Săptămâna trecută, continua Kay, am cunoscut un 
bărbat neînsurat care venise la Moscova să se ocupe de 
exportul de coniac armenesc în State. Vine cam o dată pe lună. 
Trage la Trade Center Hotel, aşa că sigur are bani şi relaţii. 

— E drăguţ? 

— Aha, foarte, zâmbi Kay. 

Lisa se forţa să zâmbească. 

— N-am dispoziţie pentru aşa ceva astă-seară. 

Kay dădu din umeri şi spuse: 

— La ce lucrezi? 

— La comunicatul despre concertul dat de grupul rock Van 
Halen la Kolonâi Zal. 

— Şi cum a fost? 

— Personal, m-am ales cu o durere de cap. Judecând însa 
după reacţia publicului, ai fi zis că John Lennon a înviat din morți 
şi-a adus fiecăruia, gratis, o pereche de blugi Levi's. 

— Să scrii ceva frumos. 

— Incerc, spuse Lisa, aplecându-se din nou asupra hârtiei. 

— Apropo, ce mai face tipul ăla care se ocupa de 
problemele Politice, Seth Alevy? 

— Aş prefera să nu vorbesc despre asta. 

— Mă rog. 

Kay se uita la ceas. 

— Cred că mai apuc ultima jumătate de oră. Pe urmă o să 
fiu jos în barul de la bowling. Asta dacă n-am noroc... 

— Poate ne vedem mai târziu, zise Lisa zâmbind. 

— Ai nevoie de un bărbat, iubito, îi spuse Kay Hoffman şi 
ieşi din încăpere. 

Câteva minute mai târziu, telefonul sună şi Lisa văzu 
beculeţul roşu aprins, semn că era sunata de la corpul de gardă 
al infanteriei marine. Ridică aparatul şi spuse: 

— Rhodes la aparat. 


— Sunt caporalul Hines, doamnă. A sunat un bărbat care 
spune că este cetăţean american. Zice că vrea să vorbească cu 
un ataşat militar. 

Lisa ridică din sprâncene. 

— Ataşat militar. De ce? 

— N-a spus. Pare a fi tânăr. N-a vrut să spună nici de unde 
sună. 

— Fă-mi legătura! 

— Am înţeles, doamnă. 

Se auzi un declic, apoi vocea caporalului Hines, care spuse: 

— Puteţi vorbi, domnule. 

— Al0...? se auzi o voce de bărbat. 

— Sunt doamna Rhodes. Cu ce vă pot fi de folos? 

Bărbatul nu răspunse. După câteva secunde, spuse: 

— Trebuie să vorbesc cu un ataşat militar. Cu cel de aviaţie, 
dacă se poate. 

— In ce scop, domnule? 

— E ceva important. O problemă de securitate naţionala. 

Lisa verifica instalaţia de înregistrare, ca să se Asigure că 
era pornită. 

— Atunci poate că nu e o idee prea fericită să vorbiţi prin 
telefon. 

— Ştiu. Dar n-am de ales. Trebuie să vă spun acum... 
înainte să vină să mă ia. 

— Cine să vină să vă ia? 

— Ştiţi dumneavoastră cine. 

— Bun. 

Lisa se gândi o clipă. Putea fi vorba de o înscenare sau deo 
glumă, dar instinctul îi spunea că nu era nici una, nici alta. 

— Cum vă cheamă, domnule? 

— De ce nu pot vorbi cu un ataşat militar? 

— Ştiţi ce este acela un ataşat militar? 

— Nu, dar mi s-a spus să iau legătura cu unul din ei. 

— Cine v-a spus asta? 

— Telefonul dumneavoastră este ascultat? 

— Este de presupus că da. 

— O, Dumnezeule. Nu puteţi trimite pe cineva după mine? 
Am nevoie de ajutor. 


— Unde sunteţi? 

— Poate pot să ajung acolo. Pot să trec prin poartă? 

Lisa Rhodes fu de părere că tipul părea cam confuz şi un pic 
băut. 

— Ascultaţi-mă, spuse cu o voce autoritară. Vorbiţi cu mine 
şi, dacă eu consider că e cazul, am să-l caut pe unul dintre 
ataşaţii militari. De acord? 

— Da... da, de acord. 

Găsi într-un sertar manualul de procedura al ofițerului de 
serviciu şi începu să-l răsfoiască în timp ce vorbea. 

— Sunteţi cetăţean american? 

— Da. Eu... 

— Cum vă cheamă? 

Urmă o pauză, apoi vocea răspunse: 

— Fisher. Gregory Fisher. 

— Unde sunteţi acum? 

— La hotelul Rossia. 

— Acolo sunteţi cazat? 

— Da. 

— V-au luat paşaportul când v-aţi cazat? 

— Da. 

— Fără el, nu puteţi trece de milițienii sovietici din faţa 

ambasadei. 

— O! 

— Numărul camerei. 

— 745, dar nu sunt în cameră. 

— Unde sunteţi? 

— Într-o cabina telefonică din hol. 

— Cu ce treburi aţi venit în U.S.? 

— În U.S. ...? 

— În Uniunea Sovietică. 

— 0,... cu nici o treabă... 

— Sunteţi turist? 

— Da. 

— Când aţi sosit în ţara, domnule Fisher? 

— Săptămâna trecută. 

— Cu ce grup turistic aţi venit? 

— Grup? Cu nici un grup. Eu cu maşina... 


— Aţi venit cu maşina la Moscova? 

— Da, cu maşina mea. In parte ei îi datorez încurcătura în 
care am intrat. 

— Cui? 

— Maşinii. Un Trans Am bate la ochi... 

— Inţeleg. Spuneti-mi, pe scurt, de ce aveţi nevoie de ajutor 
şi de ce doriţi să vorbiţi cu un ataşat militar. 

Lisa auzi ceva ce semăna cu un oftat, apoi bărbatul spuse 
cu voce joasă: 

— În cazul în care nu puteţi ajunge aici la timp... O să vă 
spun tot ce pot... înainte să mă salte. 

Lisa Rhodes se gândi că Gregory Fisher ştia bine ce spunea. 

— Atunci ar fi bine să spui repede ce ai de spus, zise ea. 

— OK. Pe la cinci după-amiaza am fost la Borodino să 
vizitez câmpul de luptă şi m-am rătăcit în pădure. 

— Aţi fost oprit de poliţie? 

— Nu. Adică da, dar în Moscova. 

— De ce? 

— Pentru că am condus în afara oraşului după lăsarea 
nopţii. 

Lisa îşi spuse că ceva nu e în regulă. A te abate de la un 
itinerar de călătorie era una. A vrea să vorbeşti cu un ataşat 
militar - persoană care este, într-un fel, un ofiţer de informaţii, 
un spion - era cu totul altceva. 

— Continuaţi, domnule Fisher. 

— Pe drum, la nord de Borodino cred, am întâlnit un bărbat, 
un american. 

— Un american? 

— Da. Zicea că e pilot în aviația militară americană. 

— Şi era pe drum, la nord de Borodino, noaptea? într-o 
maşina? 

— Singur, dar pe jos. Era rănit. Ascultaţi, nu ştiu cât timp 
mai am... 

— Continuati. 

— Al cheamă Jack Dodson şi e maior. 

— Dodson. 

Lisa se gândi că s-ar fi putut să fie un ataşat militar de la 
ambasadă, dar numele nu-i spunea nimic. 


— Dodson spunea că e prizonier de război, că a fost doborât 
în Vietnam şi a fost dat dispărut. 

— Cum? Lisa sari de pe scaun. V-a spus el asta? 

— Da. Şi mai zicea că e prizonier aici, în Rusia, de aproape 
douăzeci de ani. într-un loc căruia i-a zis Pensionul Doamnei 
Ivanova, de lângă Borodino, şi de unde a evadat. l-am dat harţi 
şi bani. N-a vrut să călătorească împreuna cu mine în maşina 
mea. Se îndreaptă spre ambasada. Mai sunt şi alţi prizonieri 
americani care... 

— Staţi o clipă! Rămâneţi pe fir! 

Apasă pe butonul întrerupător. Găsi fără dificultate în 
repertoarul ofițerului de serviciu numărul de telefon din 
apartamentul ataşatului militar al Aerului, colonelul Sam Hollis, 
pe care îl ştia din vedere. Sună, dar la celălalt capăt al firului nu 
răspunse nimeni. „Fir-ar să fie, şi Seth care e la nenorocita aia 
de petrecere..." Se gândi să-i facă o informare de o pagină, pe 
puncte, lui Hollis, dar până la urmă încerca la biroul lui Hollis, 
aflat cu două etaje mai sus. Cineva ridică receptorul chiar de la 
primul apel şi o voce răspunse: 

— Phillips. 

— Domnule colonel Hollis, sunt Lisa Rhodes, ofiţerul de 
serviciu, spuse Lisa cu o voce stăpânită. 

— Vă ascult. 

— Am pe fir un cetăţean american, care sună de la Rossia. 

Pare foarte confuz şi spune că vrea să vorbească cu un 
ataşat militar, de preferat ataşatul Aerului. 

— De ce? 

— Vă pun înregistrarea. 

— Daţi-i drumul. 

Lisa Rhodes conecta aparatul la linia lui Hollis. După ce 
asculta înregistrarea Hollis spuse: 

— Faceţi-mi legătura cu el! 

Lisa comuta pe linia externă şi decupla întrerupătorul. 

— Domnule Fisher, mă auziţi? 

Nici un răspuns. 

— Domnule Fisher? 

— Da... E cineva aici care stă... 

— Aveţi legătură cu persoana cu care aţi dorit să vorbiţi. 


Hollis interveni pe fir. 

— Domnule Fisher, spuneţi că sunaţi din holul hotelului 
Rossia? 

— Da. Eu... 

— Holul e aglomerat? 

— Nu. De ce întrebaţi? 

— E cineva pe lângă cabina telefonică? 

— Da. Un bărbat. Să încerc să ajung la ambasadă? 

— Nu, domnule. Rămâneţi acolo. Nu părăsiţi hotelul şi nu vă 
înapoiaţi în cameră. La ultimul etaj e un restaurant. Vă duceţi 
acolo şi intraţi în vorbă cu nişte occidentali, de preferat vorbitori 
de limba engleză, şi staţi cu ei până sosesc eu. Aţi înţeles? 

— Da... Da... 

— Cum sunteţi îmbrăcat? 

— In blugi... canadiana neagră. 

— Bine, băiete. Acum du-te repede la restaurant. Dacă 
încearcă cineva să te oprească, dai din picioare, ţipi, urli şi te 
zbaţi. Ai înţeles? 

— Da... da, eu... 

Vocea lui Fisher trăda încordare. 

— O, Doamne... grăbiţi-vă! 

— Zece minute, Greg. Du-te în restaurant, spuse Hollis pe 
un ton liniştitor. 

Lisa auzi un clic în momentul în care Fisher agăţă receptorul 
în furcă, apoi vocea lui Hollis. 

— Domnişoara Rhodes, am nevoie de o maşina. 

— Am comandat deja una, domnule colonel. Cu şofer. 

— O să-l aduc pe domnul Fisher aici. Vă rog să fie pregătită 
o cameră de oaspeţi în aripa de locuinţe şi să fie anunţaţi cei de 
la pază. 

— Am înţeles, domnule. 

— Rămâneţi în biroul ofițerului de serviciu. 

— Desigur. 

Urmă un moment de pauză, apoi Hollis spuse: 

— V-aţi descurcat foarte bine, domnişoara Rhodes. închise, 
înainte ca Lisa să-i poată răspunde. 

— Şi dumneavoastră, domnule colonel Hollis, murmură ea, 
aşezând receptorul în furcă. 


CAPITOLUL 5 


Colonelul Sam Hollis, ataşat militar american al aerului în 
Uniunea Sovietică, părăsi biroul şi lua liftul până la parterul 
clădirii cancelariei. Acolo, o lua direct spre biroul ofițerului de 
serviciu, vecin cu holul, şi deschise uşa. 

— Da? spuse Lisa Rhodes, întorcându-se spre el. 

— Hollis. 

— A, spuse ea ridicându-se. Nu v-am recunoscut aşa, în 
haine civile. 

— Ne-am mai întâlnit? 

— De vreo câteva ori. 

Lisa îl examină în fugă. Hollis era îmbrăcat în blugi şi o 
jachetă de piele de genul celor pe care le poartă piloţii de pe 
bombardiere, iar în picioare purta cizme de piele. Avea spre 
cincizeci de ani, era înalt şi uscăţiv, „în felul lui, arata destul de 
bine", gândi Lisa, amintindu-şi de ochii lui albaştri şi de părul lui 
blond-roşcat de lungime neregulamentară. îşi aminti şi faptul că 
el şi Seth lucrau împreuna. 

— Vă rog să nu suflaţi o vorbă despre povestea asta. 

— Nu vă faceţi griji. 

— Bun. E totuşi cineva... îl ştiţi pe Seth Alevy? Cel care se 
ocupa de problemele politice. 

— Da. 

— Domnul Alevy e acum în oraş, la o petrecere. 

— Ştiu. 

— De unde ştiţi? 

— M-a invitat să-l însoțesc. 

— Înţeleg. Aşadar, ştiţi cum îl puteţi contacta? 

— Da, prin oamenii lui de-aici. 

— Exact. Vă rog s-o faceţi. 

Lisa ezită, apoi spuse: 

— l-am transmis deja să vină. Hollis o privi insistent. Lisa îi 
întoarse privirea. Ştiu că se ocupa de asemenea lucruri. 

Hollis se îndrepta spre uşa, apoi se întoarse. 

— Dar dumneavoastră? Vă ocupați şi dumneavoastră de 


astfel de lucruri? 

— O, nu. Eu sunt o simplă funcţionara în cadrul serviciului 
de presă. In viaţa de toate zilele, eu şi Seth suntem prieteni. 

Se priviră. După părerea lui Hollis, Lisa se apropia de 
treizeci de ani. Era uşor pistruiată, cu părul castaniu-roşcat. Nu 
era genul de femeie pe care s-o uiţi uşor; de fapt, el nu uitase 
dăţile în care se întâlniseră în ambasadă. în plus, ştia că ea şi 
Alevy fuseseră până nu de mult combinaţi. Din instinct şi prin 
formaţie, nu oferea niciodată informaţii, ci doar le solicită. 

— Fiţi cu ochii-n patru! La revedere, spuse, plecând. 

Lisa se duse spre uşa, urmărindu-i cu privirea până când, 
străbătând cu pas grăbit holul, colonelul Hollis ajunse la intrarea 
principală. 

„Tăcut şi dur, tipul. Taciturnul Sam", îşi spuse pentru sine. 

Sam Hollis împinse uşile de sticlă şi ieşi afară, în noaptea 
umedă şi ceţoasa. îşi trase fermoarul la jacheta de piele şi se 
îndrepta spre un Ford Fairlane albastru, care îl aştepta la peron 
cu motorul pornit. Sări în maşina, aşezându-se pe locul de lângă 
şofer. 

— Noroc, Bill! 

Şoferul, un tip din corpul de pază pe nume Bill Brennan, 
ocoli în viteza peluza circulară în mijlocul căreia se înalta 
catargul cu drapelul american scăldat de lumina reflectoarelor şi 
se îndrepta spre poartă. 

— Incotro, domnule colonel? 

— Rossia. 

Hollis îi aruncă o privire lui Brennan. Era un bărbat de vreo 
cincizeci şi cinci de ani, îndesat şi cu un început de chelie, iar 
nasul său fusese cândva rupt. Hollis avea întotdeauna impresia 
că Brennan era pornit să rupă şi el nasul altuia. 

— Eşti înarmat? îl întreba. 

— Da. Dumneavoastră? 

— Nu. N-am avut timp. 

— Vă împrumut pistolul meu, dacă-mi promiteţi c-o să 
omoraţi un comunist. 

— S-a făcut. 

Porţile se deschiseră larg şi maşina trecu pe lângă postul de 
paza Asigurat de infanteria marină şi pe lângă ghereta 


miliţianului sovietic. Brennan mergea cu viteză redusă, că nu 
cumva să atragă atenţia agenţilor KGB care supravegheau 
ambasada din clădirile vecine, dar Hollis îi spuse: 

— Accelerează! Aştia ştiu unde ne ducem. 

— OK. 

Brennan accelera. Stradă întunecoasa şi liniştita îl scoase 
drept în stradă Ceaikovski, o arteră largă şi bine luminată. 
Circulaţia era redusă, aşa că Brennan reuşi să păstreze un 
tempo bun. 

— Opresc dacă dăm de poliţişti? întreba el. 

— Nu, îi calci. 

Apoi adăugă: 

— N-o lua direct pe Kalinin. 

— Înţeles! 

Ford-ul rula cu viteză pe bandă a doua, depăşind autobuze 
şi tramvaie, apoi traversă intersecţia cu bulevardul Kalinin. 
Brennan îşi umplu gura cu guma de mestecat, din care făcea 
balonaşe, în care sufla până când pocneau. 

— Vreţi? 

— Nu, mulţumesc. Cunoşti Rossia? 

— Ştiu semnele de circulaţie, parcarea şi altele de acest 
gen, nu însa şi interiorul. 

— Perfect. 

Brennan cunoştea străzile Moscovei mai bine decât un şofer 
de taxi moscovit, dar, după părerea lui Hollis, puţin îi pasa de 
Moscova. Era tot timpul pe străzi, dar nu văzuse Piaţa Roşie 
pentru simplul motiv că nu putuse s-o traverseze cu maşina. 

— O să fie nasol? întreba Brennan mestecând. 

— Tot ce se poate. Un cetăţean american a dat de dracu la 
Rossia. 

— Cum de ştie Komitet-ul că vă duceţi acolo? 

— Puştiul, cetăţeanul american, a telefonat la ambasadă şi 
spus că a dat de bucluc. 

— Aha! 

Hollis se gândi la telefonul lui Fisher. Era de presupus că cei 
de la circulaţie îl opriseră doar pentru o abatere de la itinerar. 
Numai ca Fisher intrase în panică din cauza afacerii de la 
Borodino. Dacă şi-ar fi păstrat calmul, ar fi putut să vină la 


ambasadă şi să le spună toată tărăşenia. Aşa, telefonul de două 
copeici al lui Gregory Fisher s-ar fi putut să-l fi costat deja 
libertatea, dacă nu chiar viaţa. 

„Şi totuşi, îşi spuse Hollis, puştiul avusese curaj. Curaj 
prostesc, dar curaj." O să aibă grijă să i-o spună, fără să-l facă 
să se simtă prost. Cum să-l scoată pe Fisher din ţara era o 
problemă la care avea să se gândească a doua zi. 

— Ce fel de bucluc? 

— Abatere de la itinerar. 

— Pun prea multe întrebări? 

— Nu încă. 

— Bun. Adică eu îmi risc pielea travestind Moscova cu un 
ataşat militar în maşina numai ca să salvez un puşti care, în loc 
să se ducă dracului la grădina zoologică, s-a dus în parc? 

— Pui prea multe întrebări. 

— Am tăcut. 

O vreme, nici unul nu mai scoase o vorbă. Pocnetul 
balonaşelor de gumă îl călca pe Hollis pe nervi. Se gândi din nou 
la telefonul lui Fisher. Cine era maiorul Jack Dodson? Şi, pentru 
numele lui Dumnezeu, ce caută un prizonier de război în 
pădurea de la Borodino? La aceste întrebări numai Gregory 
Fisher putea să răspundă. 

— Am trecut pe lângă o maşina de poliţie parcată, spuse 
Brennan. 

— E-n până, preciza Hollis, uitându-se înapoi. 

Hollis privi vitezometrul şi constată că alergau cu o sută 
zece kilometri la oră. Strada Ceaikovski îşi modifica denumirea 
de câteva ori, cotind spre sud şi est, în ceea ce era îndeobşte 
cunoscut drept a doua arteră circulara. Traversară râul Moscova 
pe Podul Crimeea, lăsară în dreapta parcul Gorki şi îşi 
continuară drumul spre est pe bulevardul larg, cu trei benzi pe 
sens. Hollis îşi privi ceasul. Trecuseră douăsprezece minute de 
când părăsi seră ambasada. 

— Se vede ceva? întreba Brennan. 

Hollis privi în oglinda retrovizoare. 

— Nu încă. 

— E-n regulă. 

Cu un scrâşnet din pneuri, Brennan viră brusc la stânga în 


piaţa Dobrânin şi o lua pe strada Ordianka, un drum ce avea să-i 
scoată în centrul Moscovei şi la hotelul Rossia. Hollis ştia că 
traseul ales de Brennan s-ar fi putut să fie mai lung cu câteva 
minute, dar în acest fel fusese evitata interceptarea lor de către 
KGB şi fuseseră ocolite posturile de miliţie din jurul Kremlinului. 

— Dacă pun laba pe mine pentru viteza, spuse Brennan, o 
să mă arunce c-un şut în fund peste graniţa. 

— Şi chestia asta te deranjează? 

— Nu..., dar am la mine Coltul 45. Lucrurile ar putea lua o 
întorsătură împuţita. Imunitatea mea diplomatică e cam fragilă. 

— Dacă ne prind, iau eu pistolul şi acuzaţia asupra mea. 

— Mda... nu-i nevoie. Oricum, sunt sătul de ţara asta 
nenorocită. 

— Dă-i bătaie! 

Brennan accelera, continuându-şi drumul pe Ordianka. Mai 
îndesa nişte gumă în gură, ca şi când ce avea acolo nu era de- 
ajuns, şi ca urmare balonaşele erau acum mai mari. 

Hollis ridica piciorul stâng şi îl aşeza peste cel drept, baga 
mâna în cizma şi scoase un pumnal de comando din dotarea 
forţelor aeriene. Strecură pumnalul sub jacheta, agăţându-i de 
cureaua pantalonilor. Brennan îl observa cu coada ochiului, dar 
nu spuse nimic. 

La vreo jumătate de kilometru depărtare, putea distinge 
podul Moskovoreţkii, iar dincolo de el hotelul Rossia, care 
devenea tot mai mare cu fiecare secundă. Puținele maşini de pe 
strada stăteau pe loc. Hollis auzi un claxon continuu în spate. 
Privi în oglinda laterală. 

— Coadă! 

— li aud. Ce maşina au? 

— O Ladă. 

— Un fleac! Asta are tot atâta putere cât un aparat de ras 
electric! 

— Oricum, sunt pe urmele noastre. 

— Nu pentru multă vreme. 

Ford-ul mari şi mai mult viteza şi Hollis văzu cum Lada 
pierdea teren. Maşina de poliţie nu avea sirena sau girofar, iar 
claxonul se auzea tot mai slab, deşi Hollis ştia că erau claxonaţi 
privind farurile Ladei, care clipeau de fiecare dată când şoferul 


apasă pe claxon. 

Brennan intra pe pod cu o sută treizeci de kilometri la oră. 
Nişte pietoni aflaţi pe pasarela se holbară la ei. Ford-ul zbura de 
pe pod, ateriza cu o bufnitură pe asfaltul de pe chei, îl traversă 
şi trecu în diagonală pe lângă unul dintre turnurile Kremlinului. 

Când intrară pe banda de acces spre Rossia, Brennan 
întreba: 

— Aripa de est? 

— Da. Continua să mergi şi întoarce-te la ambasadă! 

Brennan scoase Coltul 45 din tocul de sub braţ. 

— Va trebuie? 

— Nu. Ţine-l sau îngroapă-l! Alege! 

Brennan viră spre intrarea de est a hotelului. 

— Gata? 

An parcare nu se zărea nici urmă de Trans Am, ceea ce 
pentru Hollis fu un semn de rău augur. 

— Gata! ai făcut treabă excelentă. 

Brennan încetini în faţa hotelului. 

— Succes! spuse, umflând un nou balonaş de gumă. 

— Şi ţie! 

Hollis sari din maşina din mers şi trânti portiera, iar Brennan 
porni în trombă pe rampa de ieşire. Hollis trecu prin uşa de la 
intrare, dar fu interpelat de portar: 

— Propusk! 

— Komitet, răspunse Hollis văzându-şi de drum. 

Omul sari literalmente înapoi, încercând să-i deschidă cea 
de-a doua uşa, dar Hollis trecuse deja prin ea. Se duse direct la 
lift şi apasă pe butonul de la ultimul etaj. Komitet. Comitetul 
pentru Securitatea Statului - KGB. Cuvinte magice, care 
deschideau orice uşa. Pentru portar, faptul că sosise într-o 
maşina americană, îmbrăcat în haine americane, nu avea nici o 
importanţa. Nimeni altul n-ar fi îndrăznit să rostească acel 
cuvânt. 

Sosi liftul. Hollis urca până la etajul zece şi începu o 
adevărată excursie până în aripa de vest. 

Pentru cei neiniţiaţi, Rossia era un amalgam complicat, cu 
Patru aripi separate şi un total de trei mii de camere, unite în 
aşa fel încât să formeze un pătrat în jurul unei curţi interioare. 


Aripa de est era hotelul Intourist, aripa de vest era numai pentru 
cetăţeni sovietici şi cei din Blocul Răsăritean, în vreme ce aripile 
de nord şi sud erau pentru comuniştii privilegiați. Aripile 
comunicau între ele doar la anumite etaje, nu şi la parter. Hollis 
ştia că, pentru a trece dintr-o aripă în alta, aveai nevoie de un 
motiv serios. Estul era Est, iar Vestul - Vest, astfel încât 
majoritatea turiştilor occidentali habar n-aveau de prezenţa 
celorlalţi. Aici însa, la ultimul etaj, Estul şi Vestul aproape că se 
întâlneau în această clădire bizantină şi schizoida. Hollis se 
apropie de intrarea în restaurant şi bar, unde se afla, aşezata la 
birou, una dintre acele femei urâte şi omniprezente care păreau 
să păzească orice uşa din Moscova. Femeia îl examină cu 
privirea. 

— La bar, spuse Hollis. 

Dădu din cap în semn că era în regulă şi apoi arătă spre 
uşa. Hollis intra într-un foaier mare. în stânga, pe o uşa neagră 
închisa, era scris cuvântul englezesc BAR. Drept în faţa, o uşa 
dublă larg deschisă lasă să se vadă un restaurant încăpător, plin 
până la refuz. După gălăgie, toasturi, râsete şi îmbrăcăminte, 
Hollis înţelese că era vorba în general de ruşi. Aruncă o privire 
înăuntru. O orchestră cânta jazz, iar pe ringul de dans o mulţime 
de persoane lăsau impresia că abia se mai ţineau pe picioare. 
La o masă rotundă mare erau aşezaţi nuntaşi. Mireasă, o tânără 
drăguță în rochie albă, singura persoană încă trează, părea 
cuprinsă de remuşcări. Hollis cerceta cu atenţie încăperea şi 
constată cu satisfacţie că Fisher nu era acolo. Un bărbat se 
apropie, clătină din cap şi arătă cu mâna peste umărul lui Hollis. 

— Bar! 

— Spasibo. 

Hollis intra în bar, unde, pe valută, puteau fi cumpărate 
băuturi alcoolice tari occidentale şi cocteiluri de marca: un local 
de noapte în nota decenţei capitaliste, la doar doi paşi de Piaţa 
Roşie. Hollis cerceta cu atenţie salonul întunecos. 

Barul era aglomerat, dar, spre deosebire de restaurantul de 
ruşi, sporovăiala datorată alcoolului era mai domoală şi mai 
puţin zgomotoasă. Clientela era formată în majoritate din 
occidentali, aproape toţi cazaţi în hotel. Puţini erau americanii 
atraşi de Rossia, aşa încât Hollis se întreba cum ajunsese Fisher 


acolo. 

Printre occidentali, se găseau întotdeauna şi câţiva mahări 
sovietici cu trecere la cei din Vest şi la banii acestora. în fiecare 
bar de valută din Moscova exista un informator KGB, capabil să 
se descurce în vreo zece limbi străine. Hollis se plimba prin 
salon, dar nu văzu pe nimeni care să fi putut fi Gregory Fisher. 
Ceea ce nu mirosea deloc a bine. 

Exista şi o tejghea, de unde clienţii erau obligaţi să-şi ia 
băuturile. Hollis îşi făcu loc cu coatele printre consumatori şi se 
adresa barmanului într-o rusă fluenta: 

— Caut un prieten. American. Tânăr, îmbrăcat în blugi şi cu 
o geacă de piele. 

Barmanul îi aruncă o privire furişa, dar continua să prepare 
băuturile: 

— American, ziceţi? Nu, n-am văzut pe nimeni care să 
semene cu el. 

Hollis părăsi barul şi se îndrepta cu paşi grăbiţi spre lifturile 
din aripa de est. Cobori până la etajul şapte. Dejurnaia îl privi 
curioasă. 

— Gosti? 

— Nu, vizitator. 

Se aplecă peste birou şi spuse privind drept în ochii blondei: 

— Fisher. 

Blonda privi într-o parte. 

— Gregory Fisher. American. 

Dejurnaia clătină din cap, răsucind între degete un tub de 
ruj. 

Hollis se uita la panoul de chei din spatele ei şi observă că 
lipsea cheia de la camera 745. Trecu de blondă, iar aceasta 
striga în urma lui: 

— N-aveţi voie să vă duceţi acolo! 

Hollis n-o băga în seamă. Ajunse la camera 745 şi bătu la 
uşa. Nici un răspuns. Bătu din nou, mai tare. 

— Cine e? întreba o voce din spatele uşii. 

— Sunt de la ambasadă. 

— De la ambasadă? 

Hollis auzi cheia răsucindu-se în broască şi uşa se deschise. 
Un bărbat între două vârste, cu burta şi ochii somnoroşi, 


îmbrăcat în halat de casă, apăru în deschizătura uşii. 

— S-a întâmplat ceva? 

Hollis se uita la el, apoi, peste umărul lui, în încăpere. 

— ÎI caut pe domnul Fisher. 

Omul păru uşurat. 

— A, credeam că s-a întâmplat ceva acasă. Cu soţia mea. 
Numele meu e Schiller. S-a întâmplat ceva? 

— Nu, spuse Hollis, privindu-l insistent. 

— V-am auzit spunând „ambasadă" şi ştiţi cum se întâmplă. 

— Domnul Fisher mi-a telefonat şi mi-a spus că se afla în 
camera 745. 

Atitudinea lui Schiller deveni din îngrijorata, agasata. 

— Şi ce-i cu asta? Nu-i aici, amice. Nu ştiu cine-i tipul, 
încearcă la 457. In împuţita asta de ţara, orice-i posibil. 

„Ceea ce, gândi Hollis, e nu numai adevărat, ci oferă şi o 
posibilă explicaţie." 

— Poate v-au repartizat un coleg de cameră. Se întâmpla 
uneori. 

— Zău? Doamne, ce ţara! 

— Aveţi cumva în şifonier bagajele altcuiva? 

— La naiba, nu! Am plătit în plus pentru o cameră single şi 
nu mai e nimeni aici. Americanul tău nu e cumva din grupul 
American Express? Ai văzut-o pe ghida aia mignona de la 
Intourist care îi însoţeşte? S-o mănânci, nu alta! Poate prietenul 
dumitale a rămas să discute cu ea politica, spuse râzând. Aşa 
că, ne vedem la Balşoi. 

Omul închise uşa. Hollis rămase o clipă pironit locului, apoi 
o luă înapoi spre lifturi. Dejurnaia dispăruse. Hollis se duse în 
spatele biroului şi găsi un sertar plin cu permise. Cotrobăi prin 
ele, dar nu găsi nici unul cu numărul 745 pe el., Atunci cum 
obținuse Schiller cheia de la camera 745, fără să prezinte 
permisul?! 

Hollis lua liftul şi cobora în hol, care era pustiu. Se duse la 
ghişeul care ţinea loc de recepţie şi sună la sonerie, în uşa din 
spatele biroului apăru o funcţionara. 

— In ce cameră îl găsesc pe Gregory Fisher? întreba Hollis 
în ruseşte. 

Funcţionara clătină din cap. 


— N-avem nici un Fisher aici. 

— Cine stă în camera 745? 

— Nu vă pot spune. 

— Pot vorbi cu reprezentantul Intourist? 

— Nu. Mâine la ora opt. Bună seara! 

Funcţionara se întoarse şi dispăru în biroul interior. Hollis 
privi spre intrare şi constată că se schimbase portarul. 

„Oamenii dispar în stânga şi în dreapta chiar sub ochii mei. 
Ciudată ţara." 

Reflectă câteva clipe. Existau mai multe posibilităţi, între 
care şi aceea că totul să fi fost o provocare a KGB-ului, o 
tentativă de atragere a sa într-o situaţie compromiţătoare. Dar 
dacă KGB-ul ar fi urmărit să-i întindă o cursă, existau scheme 
mai puţin complicate. Dacă ar fi vrut să-l ucidă, n-aveau decât 
să aleagă una dintre dimineţile în care făcea jogging pe 
Şevcenko şi să dea cu maşina peste el. 

Hollis se gândi la Fisher, la cuvintele lui, la spaimă atât de 
reală din vocea lui. Nu, Fisher nu mintea. Hollis avea însa de 
dovedit că Fisher sosise la Rossia şi că fusese „săltat" de KGB. 
Dacă reuşea să dovedească acest lucru, atunci cele spuse de 
Fisher în legătură cu maiorul Jack Dodson erau adevărate. 

Se îndrepta din nou spre ghişeu şi lua telefonul funcţionarei. 
Forma 745 şi lasă telefonul să sune îndelung, apoi puse 
receptorul în furcă. 

— Nu-i a bună! 

Hollis se uita în jur şi îşi dădu seama că era singur şi expus. 
îl puteau umfla în orice clipă. 

Traversă în graba holul, paşii săi răsunând pe pardoseala de 
piatră. Intră pe coridorul întunecos ce ducea spre magazinul 
Beriozka, scoase cuțitul şi intră în cabina telefonică pe care o 
folosise probabil Fisher, spunându-şi că, dacă la Rossia 
dispăreau oameni, poate nu era rău dacă dovedea că el 
ajunsese acolo nevătămat. Introduse o monedă de două copeici 
şi formă numărul ambasadei. Răspunse santinela din infanteria 
marină şi Hollis îi ceru să-i facă legătura cu ofiţerul de serviciu. 
Lisa Rhodes răspunse prompt. Hollis întreba: 

— Aveţi veşti de la amicul nostru? 

— Nu. Nu e acolo? 


— Se pare că nu. 

După o pauză, Lisa continuă: 

— Vă întoarceţi aici? 

— Aşa intenţionez. 

— Aveţi nevoie de ajutor? 

Hollis avea nevoie de ajutor, dar nu voia ca toată povestea 
să ia proporţii. Lui, lui Seth Alevy şi celorlalţi din branşa, 
ambasadorul le dăduse de înţeles că „escapadele" îi priveau şi 
nu aveau voie să pericliteze în vreun fel misiunea diplomatică. 
Hollis continua în stilul criptic şi în doi peri pe care îl foloseau cu 
toţii în convorbirile telefonice: 

— Şoferul meu s-a întors? 

— Nu. Nu e cu dumneavoastră? 

— Nu, l-am lăsat să plece. Trebuia să fi sosit. 

— Sunt sigură că n-a ajuns. Să fi avut oare un accident sau 
o pană? 

— Tot ce se poate. S-ar putea să primiţi veşti de la 
autorităţi în acest sens. 

— Inţeleg. 

Lisa trase adânc aer în piept. 

— Să vă trimit o maşina? 

— Nu, o să folosesc transportul public. Prietenul 
dumneavoastră s-a întors de la petrecere? 

— O să fie aici în câteva minute. Vreţi să vă întâlniți? 

— Nu, nu e nevoie, răspunse Hollis. 

— Vă poate telefona? 

— Nu, dar s-ar putea să sun eu din nou. 

— Ce trebuie să facem, dacă nu mai avem veşti de la 
dumneavoastră? 

— Să hotărască el, când o veni. 

— Am înţeles. 

Apoi adăugă: 

— Am reascultat banda aceea care ne place foarte mult. 
Pare veridica. 

— Da. M-am gândit şi eu la asta. O să fac tot ce pot ca să 
găsesc originalul. 

— Succes! 

Hollis agăţă receptorul în furcă şi trecu din nou prin culoarul 


întunecat. Avea cuțitul în mână. Când ajunse în hol, strecura 
cuțitul sub jacheta. 

— Dacă n-o să izbutesc să ajung teafăr înapoi, ambasadorul 
o să aibă ceva de furcă! mormăi el. 

Soţia lui, Katherine, care îl părăsise, avea să beneficieze de 
pensia şi Asigurarea lui de viaţa. De multă vreme voia să-l sune 
pe avocatului său de la Washington ca să-şi modifice 
testamentul, dar complicațiile problemelor matrimoniale 
internaţionale erau nesfârşite. „Nesfârşite". Erau momente când 
şi-ar fi dorit să fie din nou în avionul sau de vânătoare F-4 şi 
singura lui grijă să o reprezinte MIG-urile şi rachetele de pe 
ecranul radarului. 

Hollis reconsidera datele problemei. Telefonul dat de Fisher 
la ambasada alertase KGB-ul, dar acesta avea nevoie de timp ca 
să reacționeze. Aşadar, Fisher avusese timp să ajungă la bar. 

Hollis urca din nou la ultimul etaj şi intră în bar. Comanda 
un whisky „Dewar's" cu sifon, apoi îl întreba pe barman în 
ruseşte: 

— Tot nu l-aţi văzut pe prietenul meu? 

— Nu, îmi pare rău. Trei dolari. 

Hollis plăti. 

Lângă Hollis, un bărbat bine îmbrăcat împinse paharul spre 
barman şi comanda cu accent britanic: 

— Gin şi apă tonică - Gordon's şi Schweppes. De data asta 
cu o felie de lămâie. Spasibo. 

— Nu mai au lămâi de la Revoluţie, interveni Hollis. 

Englezul rase. 

— Ce fel de loc mai e şi asta, yankeule? 

— Diferit. 

— Aşa e. În vacanţa? 

— Cu treburi. 

— Şi eu. 

Băutura englezului sosi fără lămâie, iar barmanul îi ceru să 
plătească trei lire. Hollis se îndepărta de tejghea şi englezul îl 
urmă. 

— Tot de la Revoluţie nu mai au nici picoliţe, îţi iei singur 
băuturile, iar ei te taxează după cum au ei chef. Trei dolari sau 
trei lire sterline, pentru ei e totuna. Cred că ginul meu a costat 


mai mult decât whisky-ul tău. 

— Data viitoare încearcă să le dai trei lire italiene. 

Englezul rase. 

— Nu sunt chiar aşa de proşti. Numele meu e Wilson. 

— Richardson, se prezenta Hollis. 

Ciocniră paharele. 

— Noroc! 

Apoi Wilson spuse: 

— Parcă te-am auzit vorbind ruseşte. Spasibo şi pojalusta. 
Ce înseamnă? 

— Spasibo înseamnă „mulţumesc", iar pojalusta, „vă rog". 

— Aha! Eu le reţinusem exact invers. Cum reuşeşti să atrag 
atenţia barmanului? 

— Spui tare Komitet. 

— Komitet? 

— Exact. Asta trebuie să-i atragă atenţia. Eşti pe aici de mai 
multă vreme? 

— De vreo oră, cred. De ce? 

— Caut un prieten. Un american de vreo douăzeci şi ceva 
de ani, îmbrăcat în blugi şi geaca. 

— Geacă, zici? 

— Da. 

— Cred că l-am văzut. Nimeni nu mai e îmbrăcat cum se 
cuvine în ţara asta căzută în ignoranţa. Nenorociţii ăştia de 
comunişti au distrus totul. Aici nu mai întâlneşti maniere sau 
stil. Inţelegi ce vreau să spun, nu-i aşa? Fireşte, nu-ţi reproşez 
că porţi jacheta de piele, când nimeni nu se îmbrăca aşa. 

— Ai observat dacă a stat de vorbă cu cineva? 

Wilson aruncă o privire prin salon. 

— L-am văzut stând acolo pe undeva, într-adevăr, vorbea 
cu cineva. 

— Cu cine? 

— Ah, acum îmi amintesc. Vezi perechea de colo? Frumos 
îmbrăcaţi. Franţuzi, cred. Se îmbrăca frumos, dacă nu altceva. 
Era un tânăr cu ei. S-ar putea să fie tipul tău. Tânărul a băut 
cam mult şi doi angajaţi ai hotelului l-au scos afară. Băiatul a 
devenit un pic cam... bătăios, aş zice. L-au scos afară în mare 
grabă. Nu cred să fi dat cineva prea mare importanţa 


incidentului; în fond, în fiecare clipă jumătate din ţara asta 
nenorocită e beată. Se poate să-l fi dus în cameră. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Acum vreo cincisprezece-douăzeci de minute. 

— Mulţam. 

Hollis se strecura cu grijă printre mesele joase şi se aşeza 
într-un fotoliu vizavi de perechea de francezi. 

— Îmi permiteţi? 

Bărbatul bombăni ceva în chip de răspuns. 

— Vorbiţi englezeşte? întreba Hollis. Bărbatul clătină din 
cap. 

— Dar dumneavoastră, madame? 

— Un pic, răspunse femeia. 

Hollis se aplecă peste masă şi spuse cu voce joasă şi clară: 

— Caut un prieten, un tânăr american. Am înţeles că a băut 
cu dumneavoastră ceva mai devreme. 

Femeia aruncă o privire furişa bărbatului de lângă ea 
înainte de a răspunde. 

— Da, spuse ea într-o engleză corectă. Nu s-a simţit bine şi 
a fost ajutat să ajungă în cameră. 

— Tânărul v-a spus cum îl cheamă? 

— Da. 

— Fisher? 

— Da. 

— Părea... agitat? îngrijorat? 

Femeia nu răspunse, dar încuviinţa printr-o mişcare 
aproape imperceptibilă a capului. 

— V-a spus de ce era îngrijorat? 

Bărbatul se ridica în picioare şi-i spuse femeii: 

— Allons! 

Franțuzoaica îi răspunse, fără să se ridice: 

— N-a spus. A zis doar că s-ar putea să vină după el. Ştia. 
Cred că băutura a fost... cum se spune? 

— Drogată. 

— Da. 

Apoi, ridicându-se în picioare: 

— Soţul meu vrea să plecăm. Regret, dar nu ştiu mai mult. 

Hollis se ridica la rândul său şi-i spuse: 


— Ştiţi, doamnă, e vorba de o problemă de oarecare interes 
pentru autorităţile de aici. Ele ştiu că tânărul a stat de vorbă cu 
dumneavoastră şi sunt curioase să afle ce anume v-a spus. S-ar 
putea să fiţi în pericol, înţelegeţi? 

Bărbatul se îndepărta nerăbdător. Franţuzoaica mai zăbovi 
o clipă şi Hollis o privi drept în ochi. Privirile li se întâlniră. 

— Dumneavoastră sunteţi ataşatul? 

— Da. 

— A spus c-o să veniţi. A zis să vă transmitem câteva lucruri 
pe care nu vi le-a spus la telefon. 

Femeia se gândi o clipă, apoi recita grăbită: 

— Dodson i-a spus că a existat cândva o şcoala de aviaţie 
comunistă. Acum e o şcoala a KGB-ului. Acolo sunt aproape trei 
sute de americani. 

— Trei sute? A spus trei sute? 

Franţuzoaica dădu afirmativ din cap. 

Hollis se trezi că apucase braţul femeii şi-l ţinea strâns. 

— Ce altceva a mai spus Fisher? 

— Nimic. | s-a făcut rău... Au venit să-l ia. Un rus ni s-a 
adresat în engleză, întrebând despre ce vorbea tânărul. Soţul 
meu i-a răspuns în franceză, spunând că noi nu ştim englezeşte 
şi că deci n-am înţeles ce ne spunea tânărul. 

— Şi rusul l-a crezut pe soţul dumneavoastră? 

— Bănuiesc că da. 

— Atunci poate că sunteţi la adăpost de orice pericol. Ca o 
măsură de siguranța, luaţi legătura cu ambasada 
dumneavoastră, în seara asta şi personal, nu prin telefon. Apoi 
părăsiţi de-ndată ţara. 

— Inţeleg. 

— Bun. Vă mulţumesc. 

Femeia schiţa un zâmbet. 

— Băiatul a împrumutat de la mine o fisă de două copeici... 
Părea un băiat drăguţ... iar acum... acum e... mort? 

Hollis nu răspunse. Femeia clătină din cap. 

— Ce vremuri trăim! spuse şi se îndepărta. 

Hollis termina ce mai avea de băut, apoi ieşi pe culoar. Se 
duse în aripa de sud a hotelului şi cobora cu liftul până la 
cinematograful  Zardie, unde lumea tocmai ieşea de la 


spectacol. Se amestecă în mulţimea din hol şi ieşi pe uşa care 
dădea pe cheiul Moscovei. Se lipi de un grup ce cobora scările 
spre un pasaj subteran. 

Străbătu tunelul lung şi pardosit cu plăci de gresie, atent la 
aburul ce îi ieşea din gură în aerul rece de afară şi la paşii ce 
răsunau în jurul lui. Câţiva ruşi îl priviră curioşi. îşi aminti cum în 
urmă cu doi ani, când sosise în Rusia, avusese ocazia să treacă 
prin acest pasaj noaptea şi fusese impresionat de faptul că pe 
jos nu era nici urmă de gunoi, iar pe pereţi nu era mâzgălit nici 
măcar un desen. în plus, cetăţenii Moscovei se plimbau fără nici 
un fel de teamă. Continua să fie impresionat, dar după doi ani 
avea o altă perspectivă. Străzile şi staţiile de metrou erau într- 
adevăr palate, dar puţine alte lucruri erau la fel. Nu există 
teamă faţa de crimă de stradă nu pentru că aceasta n-ar fi 
existat, ci pentru că informaţiile de acest gen nu erau difuzate 
în cadrul ştirilor. Societatea prospera prin ştiri bune, o mare 
parte din ele fabricate. 

Cu toate acestea, observaţiile cetăţeanului obişnuit îi 
spuneau una, iar guvernul alta. Aşa cum era de aşteptat, 
circuitele sovieticilor s-au uzat, ceea ce făcea ca ei să se mişte 
convulsiv prin viaţa, fără să creadă în propriile simţuri sau în ce 
spun ziarele, în ei înşişi sau în liderii lor, în Dumnezeu ori în 
omul de alături. Era o naţiune de iluzii, deziluzii şi complicităţi, 
un loc în care oamenii puteau dispărea fără urmă şi, o dată cu 
ei, orice dovadă că ar fi existat vreodată.„Am încercat, Fisher, 
zău c-am încercat!" 

Hollis ajunse la capătul tunelului. Urcă scările şi o lua pe 
trotuarul de pe podul Moskvoreţkii, pe care trecuse cu Brennan 
cu aproape o oră în urmă. Făcu vreo douăzeci de metri pe pod şi 
se opri. De dedesubt, de pe râul Moscova, se ridica ceața; 
privite prin ea, stelele rubinii de pe turnurile Kremlinului aveau o 
strălucire spectrală. Nu era exclus să fi plouat, o ploaie fină, dar 
Hollis nu fusese niciodată în stare să deosebească ceața 
moscovită de burniţa. Oricum, era un lucru lipsit de importanţa. 

Aşi ridica gulerul îmblănit al jachetei de piele. Constatase că 
noaptea Moscova nu semăna cu nici un alt mare oraş în care 
locuise. Puteai să te plimbi pe străzile şi prin pieţele Moscovei 
până în zori, aşa cum o făcuse de câteva ori, fără să ai vreo 


aventură sau vreun incident. Nu existau baruri, discoteci, 
prostituate, oameni pe stradă, viaţa de noapte. Nu existau 
magazine deschise nonstop, cinematografe de noapte, fauna de 
noapte şi aşa mai departe. Pe la zece noaptea, cea mai mare 
parte a oraşului era cufundată în linişte, peste o oră, la 
unsprezece, totul era închis, iar pe la miezul nopţii dispăreau 
ultimele taxiuri. Transportul public înceta la unu noaptea, oră 
după care erai abandonat, adică lăsat fără posibilităţi de 
deplasare. 

Exista însa o categorie de cetăţeni care rămânea pe stradă 
până în ultimul moment. Un individ din această categorie, un 
tânăr de vreo optsprezece ani, se apropie de Hollis. Avea o 
sacoşa de fâs Adidas şi era îmbrăcat într-o haină trei sferturi, 
din imitație de piele. Purta blugi americani, dar pantofii erau 
categoric sovietici. Vorbea o engleză corectă, excesiv de 
politicoasă. 

— Scuzaţi-mă, domnule, aveţi o ţigara? 

— Nu, dar dumneavoastră? 

— Da. 

Tânărul îi oferi lui Hollis o ţigara Marlboro, i-o aprinse şi îşi 
aprinse şi el una. Privi într-o parte şi alta a podului. Hollis 
observa alţi câţiva bişniţari, care urmăreau scena. 

— Numele meu este Misa, spuse tânărul. Sunt încântat să 
vă cunosc. 

Fumară câteva clipe în linişte. Hollis arunca ţigara 
neterminată în apă. Misa o urmări cu privirea, apoi se întoarse 
spre Hollis. 

— Vedeţi capătul acesta al pieţei? 

Gestul lui Misa indica spre partea sudică a Pieței Roşii, 
încadrata de zidul Kremlinului, spatele Catedralei Sf. Vasile, 
hotelul Rossia şi râul Moscova. 

— Acolo a aterizat germanul Mathias Rust cu avionul lui. 
Eram aici în ziua aceea. A fost nemaipomenit! 

Hollis încuviinţa. Locul în care aterizase Rust fusese inclus 
în turul neoficial al Pieței Roşii. Moscovitul obişnuit, cinic prin 
natura sa, fusese fascinat de zborul tânărului german. Tribunalul 
sovietic îl condamnase la patru ani închisoare. Ca ataşat al 
Aerului, Hollis avusese de suferit indirect de pe urma 


consecinţelor acelui zbor, când o parte dintre cei care 
constituiau contactele sale în cadrul Forţelor Aeriene Sovietice şi 
a Ministerului Apărării Aerului fuseseră destituiţi. Ca pilot însa, 
Hollis apreciase curajul tânărului german, îşi spuse că şi lui i-ar 
plăcea să încerce o nebunie de genul ăsta într-o zi. 

— A zburat pentru pace, spuse Misa. 

— Aşa a făcut şi Rudolf Hess. 

Misa ridică din umeri. 

— Fără politică. Să trecem la economie. Aveţi ceva de 
vândut? 

— Poate. Tu ce ai Misa? 

— Am caviar. Trei sute de grame. Excelent! La Beriozka 
costa şaizeci de dolari. Eu îl dau pe un cartuş de ţigări 
americane. 

— Nu am ţigări la mine. 

Misa se uita din nou în jur, apoi zise: 

— Fie, atunci patruzeci de dolari. 

— Legea ne interzice să facem afaceri în valută. 

Misa se dădu înapoi. 

— Mă iertaţi. 

Hollis îl apucă de braţ. 

— Ai fost pe pod toată seara? 

— Câteva ore... 

— Ai văzut cumva o maşina americană pe chei acum vreo 
două ore? 

Misa trase din ţigara. 

— Poate. De ce? 

— Nu-i treaba ta de ce. 

Hollis îl presa pe Misa de parapetul podului. 

— Vrei să câştigi patruzeci de dolari sau vrei să înoţi în rău? 

Misa răspunse: 

— N-am văzut maşina cu ochii mei. Mi-a spus un prieten c-a 
văzut-o. Pe chei, acum vreo două ore. 

— Ce maşina era? 

— Crede că era un Pontiac Trans Am de culoare închisa. Cu 
spoiler pe partea din spate. 

— De unde ştie prietenul tău că era un Trans Am? 

— Din reviste, ce naiba! Dau trei dolari americani sau 


cincisprezece ruble pe Car and Driver. La fel pentru Truck and... 

— Prietenul tău a văzut încotro s-a dus maşina? 

— Spre Rossia. 

Apoi adăugă: 

— Pe urmă s-a întâmplat ceva ciudat. Au alergat la Rossia 
să vadă maşina şi să vorbească cu cel de la volan, un tânăr, 
poate american. Când au ajuns însa la aripa Intourist, au văzut 
maşina, cu doi bărbaţi mai în vârstă înăuntru, plecând de la 
Rossia pe strada Razin. 

— Doi ruşi? 

— Doi ruşi. 

Misa ezită, apoi spuse: 

— Tipi din aia cu feţele constipate. înţelegeţi ce vreau să 
spun? 

— Da. Aţi observat, tu sau prietenii tăi, altceva neobişnuit în 
seara asta? 

— Da. Acum vreo oră. Am văzut un Ford Fairlane albastru 
cu viteză pe pod. Era urmărit de un poliţist, dar ticălosul n-a 
avut nici o şansa. Fordurile astea se duc ca din puşca. Le 
foloseşte ambasada americană. Sunteţi de la ambasadă? Era 
maşina dumneavoastră? 

Hollis se întoarse şi o luă înapoi spre pasaj. Misa îl urmă. 
Coborâră treptele şi Hollis îi întinse lui Misa două bancnote de 
douăzeci de dolari fiecare, spunându-i: 

— lau caviarul. 

Misa scoase fără tragere de inima cutia cu caviar din sacoşa 
sport şi i-o întinse lui Hollis, apoi zise: 

— Va mai dau încă trei cutii şi o cruce rusească veche 
pentru jacheta de piele. 

Hollis puse caviarul în buzunar şi spuse în rusește: 

— Du-te acasă, Misa, şi nu te mai întoarce pe podul ăsta! 
Tipii ăia cu feţe constipate o să întrebe de tine. 

Misa făcu ochii mari şi rămase cu gura căscată. 

Hollis urca scările şi ieşi din nou pe pod. îl traversă pe jos, 
simțindu-se privit de ceilalţi „întreprinzători". „Capitalismul, îşi 
spuse Hollis, la fel ca sexul, e o treabă hormonală; există pe 
podul Moskvoreţkii şi în spatele catedralei Sf. Vasile, la o 
azvârlitură de băț de Kremlin. Exista în jurul fiecărui hotel şi al 


fiecărei pieţe agroalimentare din Moscova, în celule mici şi 
izolate, dar care într-o bună zi se pot extinde, şubrezind întregul 
stat." Asemenea comunismului în Rusia ţarista, capitalismul era 
nouă ideologie subversivă. 

Hollis o lua pe strada Ordianka, construind în minte un 
traseu cu metroul care să-l ajute să ajungă teafăr la ambasadă. 


CAPITOLUL 6 


Sam Hollis cobora din metrou la staţia Smolenskaia. O lua 
pe cheiul Moscovei, urmând buclă mare pe care o face răul pe 
sub podul Kremlin. Pe malul celălalt, se zărea silueta masivă a 
hotelului Ucraina. Pe râu, aluneca o şalupa cu luminile stinse, 
îndreptându-se spre docurile de la Şevcenko. Hotărât lucru, 
toamna la Moscova nu e frumoasă, ci umedă şi posomorâtă. 
Când cade însa prima zăpadă, Moscova se transforma într-un 
oraş mare strălucitor, cu sunete estompate şi linii rotunjite. 
Soarele străluceşte mai des, iar noaptea este înstelata, 
proiectând umbre cu irizaţii albastre asupra peisajului acoperit 
cu zăpadă. Atunci îşi fac apariţia hainele bune de blană şi 
femeile arată mai bine. Copiii târăsc după ei sânii, iar prin 
parcuri pot fi văzuţi patinatori. „Zăpadă, îşi spuse Hollis, e ca o 
hermină ce îmbrăca acest oraş cu contururi dure." 

Hollis o apuca pe o stradă laterală, care urcă în pantă 
uşoara. La începutul secolului, cartierului în care era amplasata 
acum noua ambasada americană i se spusese Presnaia. La data 
aceea, era o suburbie industrială sordidă, un teren fertil pentru 
ideologia  marxist-leninista. în timpul Revoluţiei din 1905, 
muncitorii din acest cartier luptaseră împotriva armatei ţariste, 
întreaga zona fiind supusă unui bombardament intens de 
artilerie, iar după înăbuşirea revoltei - unor represalii sălbatice. 
Cartierul se numea acum Krasno - Presnaia - Presnaia Roşie. 
După părerea lui Hollis jumătate din străzile, pieţele şi cartierele 
Moscovei erau "Boţite de epitetul „roşu“, „roşie" şi asta în 
asemenea măsură încât cuvântul devenise lipsit de sens, iar 
moscoviţii, în conversațiile lor particulare, renunţau, de obicei, 
să-l mai folosească. 

Presnaia fusese în mare măsură reconstruita, dar Hollis 
încă îi mai percepea tragedia. Rusia era o ţara foarte tristă. 

Aşi ridică privirea şi văzu clădirea dominanta, din cărămidă 
roşie, a cancelariei, cu toate ferestrele luminate, potrivit 
dispoziţiilor ambasadorului. Câteva minute mai târziu, zări 
zidurile de cărămidă roşie şi complexul de locuinţe al 


ambasadei, care se înălța deasupra lor. Străzile erau pustii, iar 
zona de la picioarele pantei era acoperită de un covor de ceața. 

Acum se vedeau şi luminile de la poarta principală a 
ambasadei. întregul complex era un fel de mini-Kremlin, iar 
utilizarea cărămizii roşii, lucru rar în Moscova, urmărise a-i face 
pe ruşi să se gândească la zidăria şi la turnurile din cărămidă 
roşie ale Kremlinului. Acest lucru, la rândul lui, era menit a-i face 
să asocieze ambasada americană cu noţiunile de putere şi forţa, 
poate chiar cu cele de Dumnezeu şi de sanctuar. Hollis se gândi 
că subtilitatea celor din Madison Avenue s-ar fi putut să-i scape 
cetăţeanului sovietic de rând. 

Până la poartă mai erau o sută de metri. Hollis zări chiar 
ghereta miliţianului sovietic, deşi n-avea cum să vadă încă 
postul de pază al infanteriei marine de dincolo de poartă. 
Deasupra zidului, pe catargul iluminat, flutura în adierea 
vântului drapelul american. 

Sam Hollis auzi o maşina ce se apropia din spate; judecând 
după sunetul motorului, era o Ceaika. Maşina ţinu pasul cu el, 
fără să-l depăşească. Şoferul ambala motorul şi făcu semn cu 
farurile, dar Hollis nu întoarse capul. 

Maşina trase în dreptul lui şi opri. Era într-adevăr o Ceaika, 
o limuzină neagră cu patru uşi, tipul de maşina preferat al 
Comitetului pentru Securitatea Statului. înăuntru erau trei 
indivizi. Şoferul rămase la volan, ceilalţi doi coborâră. Erau 
îmbrăcaţi în scurte negre de piele, pantaloni negri, purtau 
mănuşi de piele şi pălării cu borul îngust - adică erau îmbrăcaţi 
în ceea ce se numea ţinuta de seara a KGB-ului. Hollis îi 
recunoscu pe cei doi kaghebişti care supravegheau ambasadă şi 
care îl urmăriseră într-una dintre după-amiezi. Pe tipul scund şi 
îndesat Hollis îl botezase Boris. Pe celălalt, înalt şi bine legat, 
Igor. 

Hollis se întoarse şi se îndrepta spre ei, cu mâinile în 
buzunare. Mâna dreaptă, strecurată în buzunarul oblic al 
jachetei, era încleştata pe mânerul cuţitului. 

Boris şi Igor îl măsură cu privirea. Boris îi spuse în engleză: 

— Scoate portofelul şi ceasul, altfel te batem măr! 

— Voi, ăştia din Komitet, sunteţi chiar atât de prost plătiţi? 
replica Hollis. 


— Cine te crezi, mă, nenorocitule? Da portofelul! spuse 
Boris răstit. 

— Leb vas. Lua-v-ar dracu'! spuse Hollis, întorcându-se şi 
luând-o spre ambasada. 

Auzi paşii celor doi în spatele lui. Când se apropiară foarte 
mult, Igor spuse: 

— De ce atâta grabă? Vrem să stăm de vorbă cu tine. 

Hollis nu se opri din mers zicându-şi ca KGB-ul nu ducea 
lipsă de indivizi care să se dea drept tâlhari. Era acum în dreptul 
zidului ambasadei, mai având doar cincizeci de metri până la 
poartă. Deodată simţi o lovitură puternică în şale. Făcu un pas 
împleticit înainte şi se lungi pe trotuar, izbutind să-şi amortizeze 
căderea cu mâinile. Se rostogoli într-o parte, reuşind să evite în 
ultimul moment o lovitură cu piciorul, apoi căzu cu un plescăit în 
apă din rigolă. Igor şi Boris îl priveau rânjind. Cel dintâi îl 
blagoslovi cu un aforism plin de sevă în rusă vulgară. 

— Dacă mai bei în halul ăsta, într-o bună zi o să ţi-o tragă 
nişte poponari când ai să fii beat, de o să ai o mahmureală în 
găoz în loc s-o ai la cap. 

Cei doi râseră. 

Hollis ar fi vrut să scoată cuțitul, dar ştia că asta aşteptau şi 
ei, aşa că nu făcu nici o mişcare. Boris arunca o privire scurtă 
spre poarta ambasadei, apoi îl fixa pe Hollis. 

— Data viitoare o să-ţi crăp capul. 

Trase un scuipat, apoi îi spuse lui Igor, bătându-l cu palma 
pe spate: 

— l-am dat o lecţie rahatului ăstuia. Hai să mergem! 

Cei doi se întoarseră şi o luară înapoi spre Ceaika. 

Hollis se ridica de pe jos, îşi scutură apa şi mizeria de pe 
jacheta şi pantaloni, observând că palmele îi sângerau. Simţi o 
zgârietură sângerândă pe pomete şi o durere surdă în spate. 
Kaghebiştii urcară în maşina şi Hollis îi auzi făcând haz cu 
şoferul. Ceaika întoarse în direcţia din care venise şi demară în 
trombă. 

Hollis îşi continuă drumul spre ambasadă, în timp ce se 
apropia de poartă, un miliţian tânăr, care fusese evident 
martorul întregului incident, ieşi din ghereta şi întinse mâna cu 
palma în sus. 


— Pasport! 

Hollis îi replică tăios. 

— Ştii cine sunt. 

— Pasport! 

— Dă-te la o parte, 'mativaiu! 

La auzul înjurăturii, miliţianul deveni mai arțăgos. 

— Stoi! 

Celălalt miliţian ieşi şi el din ghereta. 

— Ce e asta? 

La poarta apăru un soldat din infanteria marină, care striga; 

— Ce se petrece acolo? 

Hollis observa că santinela era înarmata şi deci nu putea 
depăşi teritoriul ambasadei. 

— Deschide poarta! îi striga Hollis. 

Santinela deschise poarta şi Hollis o zbughi pe lângă 
milițieni, parcurgând cei zece metri ce despărţeau ghereta 
milițienilor de intrarea în complexul ambasadei. Răspunse 
salutului santinelei, care îl recunoscu, iar sergentul de serviciu ÎI 
întreba: 

— Sunteţi teafăr, domnule colonel? 

— Da. 

Hollis străbătu cu paşi mari curtea. Din depărtare se auzeau 
clopotele din Turnul lui Ivan bătând miezul nopţii şi vocile 
ridicate ale puşcaşilor marini şi ale celor doi milițieni, care ţipau 
unii la ceilalţi. Intră în clădirea cancelariei şi se duse direct la 
biroul ofițerului de serviciu. 

Când intră, Lisa Rhodes se ridica în picioare. 

— Domnule colonel! începuserăm să fim îngrijoraţi. Am... 

— Vreo veste de la Bill Brennan? 

— E aici. La infirmerie. Nu cunosc detaliile. Ce s-a întâmplat 
cu faţa dumneavoastră? 

— M-am împiedicat. Seth Alevy s-a întors? 

— Da. E în camera protejată de la etajul şase. Vă aşteaptă. 

Hollis o luă spre uşa. 

— Pot să vin şi eu? Seth Alevy a spus că pot, cu condiţia să 
fiţi de acord şi dumneavoastră. 

— Aşa a zis? Atunci, haideţi! 

Până la lift nu scoaseră o vorbă, în lift, Lisa îi spuse: 


— Vă sângerează palmele. 

— Ştiu. 

Ea ridică din umeri, apoi îl întreba: 

— Bill Brennan vă e prieten? 

— Nu. De ce? 

— A fost primul lucru de care aţi întrebat. 

— Răspund pentru el. 

— Imi place ideea. 

Hollis o privi în treacăt. Liftul opri la etajul şase şi cei doi 
ieşiră în culoarul ce ducea la camera protejată. Hollis apasă pe 
sonerie. Uşa se deschise şi Seth Alevy îi invită înăuntru, 
făcându-le semn să ia loc la o masă rotundă din stejar, 
înconjurata de o duzină de scaune cromate, tapisate în piele. 

Lisa Rhodes privi în jur, prin cameră slab luminată. Ştia de 
aceste camere protejate din clădirea cancelariei, dar era pentru 
prima dată când se afla în cea de la etajul şase. Era o cameră 
interioară, ca toate camerele protejate, iluminată slab de un 
sistem de lumini indirecte montate de jur împrejur în pereţi. Pe 
masă, se găseau mai multe veioze. Podeaua era pardosită cu o 
mocheta groasă de culoare albastră, iar uşa şi pereţii erau 
capitonaţi în bej-gălbui. Lisa observa că tavanul era căptuşit cu 
burete antifonic de culoare neagră, la fel ca toate celelalte 
camere protejate. încăperea nu putea fi penetrată de dispozitive 
de ascultare îngropate, rezonatori de cavitate sau microfoane 
direcţionale; în plus, era controlată cu detectoare de microfoane 
de trei ori pe zi. Auzise ca această cameră era utilizată mai ales 
de cei de la serviciul de spionaj, care, după cum putea constata, 
se respectau, având un bar într-un colţ, un bufet şi o chicinetă 
amenajată într-o nişa prevăzută cu apă curentă şi frigider. 

— Ceva de băut? o întreba Alevy pe Lisa. 

— Nu, mulţumesc, încă mai sunt ofiţer de serviciu. 

— Ai dreptate. Atunci, cafea. 

— O votcă simplă, spuse Hollis. 

Alevy turna nişte cafea pentru Lisa şi votca rece, într-un 
pahar de cristal cu cizeluri, pentru Hollis. 

Hollis îl privi o clipă pe Seth Alevy. Era un tip de vreo 
patruzeci de ani, aşadar cu câţiva ani mai tânăr decât el. Purta 
un costum de tweed cu vesta, cu o croială frumoasă, iar la gât 


avea o cravată tricotată verde. Era prea înalt şi prea subţire 
amintindu-i lui Hollis de un Lincoln fără barbă, deşi arăta ceva 
mai bine decât preşedintele american. Fusese căsătorit cândva 
dar nimeni din personalul ambasadei nu ştia ceva în legătură cu 
această căsătorie. 

— Cum a fost la petrecere? îl întreba Hollis. 

— Excelent. O groază de disidenţi. Mâncare bună. Sukkot-ul 
este o sărbătoare veselă. Ar fi trebuit să vii şi tu. 

— Şi atunci cine ar mai fi făcut curse prin Moscova? 

— Sunt sigur, spuse Alevy sec, ca oamenii mei s-ar fi putut 
ocupa de cazul ăsta. 

Hollis nu-l auzi pe Alevy zicând „mai bine", dar cam asta 
voia să spună. 

— Puştiu' a întrebat de un ataşat militar, spuse Hollis. 

— Pun pariu că nu ştie să deosebească un ataşat militar de 
un fundaş central. Mă tem că nici eu nu ştiu. Data viitoare când 
se mai întâmpla aşa ceva, Sam, te rog să-mi spui mie sau unuia 
din sectorul meu. 

Hollis nu-i răspunse, dar rememora ce ştia despre el. Alevy 
era un evreu din Philadelphia şi absolvent al Universităţii din 
Princeton, nu neapărat în această ordine. Cândva, într-unul 
dintre rarele sale momente de sinceritate, îi spusese lui Hollis că 
îi ura pe sovietici şi că intrase în CIA „ca să provoace cât mai 
mult rău regimului". Nu-i fusese greu să intre în CIA. Alevy se 
specializase în probleme ruseşti şi limba rusă, atrăgând astfel 
atenţia agenţiei, lucru pe care, de altfel, scontase. 

Alevy îşi turna nişte votca. 

Hollis zvârli cutia cu caviar pe masă. 

— Nişte tost, maslo şi smetana ar fi excelente. 

— Bună marfa! spuse Alevy, după ce examina cutia. 

Alevy şi Lisa aduseră pâine prăjită, unt şi nişte smântână. 
Hollis deschise cutia cu cuțitul. Alevy îl privi cu atenţie, apoi îl 
întreba: 

— Ţi-au tras o săpuneala, colonele? 

Lisa îşi puse o lingură de caviar pe o felie de pâine prăjiţi 
unsa cu unt. 

— l-aş fi cerut icre roşii, spuse Hollis, dar nu mai suport 
cuvântul krasnaia. 


— Credeam că numai mie mi se întâmpla asta, spuse Lisa 
râzând. 

Alevy îşi plimbă ochii de la unul la celălalt. 

— i-au tras o săpuneala, nu-i aşa? îl întreba din nou. 

De pe partea cealaltă a mesei, Hollis îi aruncă o privire 
piezişa. 

— Ştii foarte bine ce s-a întâmplat. 

— Ei bine, replica Alevy, dacă indivizii ar fi întrecut măsura, 
oamenii mei ar fi intervenit. Erai acoperit. Mi-au spus că ţi-ai 
păstrat calmul, adăugă el. 

— Ce face Brennan? 

— El n-a călătorit la fel de bine ca tine. Până la urmă, 
poliţiştii l-au prins, l-au ţinut în ploaie o jumătate de oră, apoi i- 
au dat o amendă şi au plecat, înainte însa ca Brennan să ajungă 
în maşina, a apărut un grup de huligani, care l-au bătut cu ţevi 
de fier, l-au jefuit şi i-au distrus maşina. şi, bineînţeles, când ai 
nevoie de un poliţist, nu e nici unul prin preajmă. 

După o scurtă întrerupere, Alevy adăugă: 

— S-a întors aici. Are iar nasul rupt, zice că a luat câteva 
lovituri peste el. Doctorul Logan spune că se rezolva, dar trebuie 
să plece în Vest pentru îngrijire adecvată. 

Hollis dădu din cap. „încă un punct pentru KGB în seara 
asta, îşi spuse în gând." 

Lisa întinse nişte smântâna pe o felie de pâine prăjită. Alevy 
îşi mai puse puţin caviar. 

— De unde le-ai luat şi cât te-au costat? 

— Podul Moskvoreţkii. Patruzeci de biştari. 

— AŞ fi scos un preţ mai bun. Ai auzit vreodată un evreu 
târguindu-se cu un rus? Oricum, presupun că treaba asta cu 
bişniţarii face parte din poveste. Dacă te simţi în stare să 
povesteşti, te ascultăm. 

Hollis o privi în treacăt pe Lisa. 

— E-n regulă. Am cerut să fie verificată cu câteva luni în 
urmă. 

— De ce? 

— Regulamentul. Ne întâlneam. 

Hollis îşi mai turnă nişte votca. 

— Şi de ce trebuie să ştie şi ea? 


— Lasă asta în seama mea. 

Hollis reflecta o clipă, apoi fu de acord să povestească. 

— Bun. Să încep cu începutul. Eram în biroul meu şi lucram 
la raportul pe care mi-l ceruseşi mai devreme, când a sunat 
telefonul. Era domnişoara Rhodes. 

Hollis relata întâmplările serii, omiţând cu bună ştiinţa ce-i 
spusese franţuzoaica. O jumătate de oră mai târziu, îşi turnă un 
pahar cu apă minerală şi spuse: 

— Aşa că, pe măsură ce mă apropiam de ambasadă, mă 
aşteptam să fiu întâmpinat. De prieteni. Dar se pare că tu ai fost 
de părere că nu mi-ar strica să am un contact direct şi personal 
cu Komitet-ul. 

— Ai imunitate diplomatică, replică sec Alevy. 

— Da, Seth, numai ca KGB-ul are o viziune diferită în ce 
priveşte imunitatea. 

— Ei bine, eşti aici şi zgârieturile alea se pot aranja cu 
puţina apă oxigenată. Îţi plătesc şi curăţatul hainelor. 

Hollis începu să spună ceva, dar Lisa interveni. 

— Domnule colonel, ce credeţi că s-a întâmplat cu Gregory 
Fisher? 

— E de presupus că acum e într-o cameră, cu anchetatori 
KGB în jurul lui. 

O vreme nu vorbi nimeni, apoi Alevy spuse: 

— Apropo, Sam, nimeni nu-ţi reproşează nimic. Ai acţionat 
cât s-a putut de repede. Dar e oraşul lor. 

Hollis nu răspunse. 

— Mă interesează tipul din camera 745, zise Alevy, 
schimbând subiectul. 

— Şi pe mine, sari Hollis. 

— Sigur era american? întreba Alevy. 

Hollis reflecta o clipă înainte să răspundă: 

— Da. Până la loţiunea after-shave marca Mennen. 

— Dar, chibzui Alevy, ar fi putut să fie un american în 
serviciul KGB-ului. 

— Ar fi putut. Dar tot atât de bine se poate că Fisher să fi 
reţinut greşit numărul camerei. 

Alevy se ridica în picioare şi apăsă un buton de pe consola 
cu aparatură electronică aflată într-un colţ al camerei. Vocea lui 


Gregory Fisher umplu încăperea. Ascultară din nou întreaga 
convorbire. 

— Cred că ştia bine numărul camerei, observa Lisa. 

Seth Alevy îşi aprinse o ţigara şi începu să mediteze, 
măsurând cu paşi mărunți încăperea, în cele din urmă spuse: 

— De aici încolo, preiau eu cazul. 

Apoi, întorcându-se spre Lisa: 

— Se înţelege că nu trebuie să discuţi despre asta cu 
nimeni. 

Lui Hollis îi spuse: 

— Aştept să-mi faci un raport pentru cartierul general de la 
Langley. O să ai nevoie de o copie s-o trimiţi la tine, la 
Pentagon. 

— In regulă, spuse Hollis ridicându-se. 

— Cu o maşina distrusă şi un om în infirmerie, adaugă 
Alevy, va trebui să găsim o modalitate să-i spunem 
ambasadorului. O să mă ocup eu de asta, fireşte. 

Apoi continuă: 

— Nu văd nici o tangenţa aici cu serviciile de informaţii ale 
aviaţiei, Sam. 

— Nu. 

Alevy îl privi încruntat pe Hollis şi adăugă: 

— Poate crezi că afacerea asta cu maiorul Dodson te 
priveşte, fiindcă, dacă el există, a fost sau este prizonier de 
război şi aşa mai departe. Dar o să te anunţ eu, dacă o să am 
nevoie de tine. 

— Mulţumesc, domnule Alevy, spuse Hollis îndreptându-se 
spre uşa. 

— AŞ vrea să ştiu, interveni Lisa, ce e povestea asta cu 
Pensionul Doamnei Ivanova. şi unde e maiorul Dodson? E oare 
tot fugar? îl putem ajuta? Dar pe Greg Fisher, pe el îl putem 
ajuta? 

Alevy îşi privi ceasul. 

— E foarte târziu şi am nişte materiale de expediat. Aşa că, 
noapte bună, Sam, şi mulţumesc. Lisa, vrei să mai rămâi o 
clipă? 

Hollis deschise uşa. 

— Vrei să-ţi dau caviarul? strigă Alevy în urma lui. 


— Pune-l într-un loc călduţ, Seth, unde nu bate soarele! îi 
răspunse Hollis plecând. 

An timp ce Hollis aştepta liftul, fu ajuns din urmă de Lisa. 
Coborâră împreuna, fără să scoată o vorbă, până la parter. 
leşiră în spatele clădirii cancelariei, în noaptea rece de 
octombrie. Sam Nollis şi Lisa Rhodes se opriră o clipă pe brâul 
pavat cu piatra din jurul clădirii. 

— Locuinţa mea e în stânga, spuse Lisa. 

— A mea în dreapta. 

— Mă conduceţi? 

O luară pe aleea din stânga flancată de mesteceni proaspăt 
plantați, acum dezgoliţi de frunze. în dreapta se întindea curtea 
pătrată interioară, mărginita pe trei laturi de locuinţele 
personalului şi cazarma trupelor de infanterie marină, iar pe a 
patra latură de clădirea cancelariei. Pe iarbă se vedeau, aproape 
şterse, liniile unui teren improvizat de base-ball şi urmele şi mai 
palide ale unui teren de fotbal american. în acest spaţiu se jucau 
copiii din ambasadă, câteva dintre jucăriile lor zăcând şi acum 
abandonate pe iarba udă. Prima zăpada va aduce cu ea oameni 
de zăpadă şi bătăile cu bulgări, iar primăvara - concursurile de 
zmei, urmate de ore întregi de plajă. Acest petic de pământ - 
aproximativ trei pogoane - era un fel de vatra a satului, o 
bucăţică din America, cea căreia îi duceau cu toţii lipsa şi pe 
care învăţaseră s-o iubească. Lisa îi urmări privirea. 

— O să facem o sperietoare acolo de îndată ce avem tot ce 
ne trebuie, spuse ea. Cineva de la secţia consulară a văzut 
dovleci la piaţa, pe Mira Prospekt. Adică, un fel de dovleci. Aţi 
putea să faceţi un felinar din coaja unui dovleac cu cuțitul ăla? 

— De asta îl şi port cu mine, răspunse Hollis. 

— Adică, pentru eventualitatea că aţi găsi un dovleac la 
piaţa? Mă-ndoiesc. 

Continuau să meargă. 

— Nu prea îmi place să locuiesc şi să muncesc în acelaşi 
loc, spuse Lisa, într-un complex ca asta. E ca şi cum aş fi într-un 
fort sau... o închisoare. 

— E mai bine aşa pentru toată lumea. 

— Oare? Vechea ambasada avea şarmul ei şi era chiar pe 
strada Ceaikovski, nu departe de American Express. 


Lisa zâmbi. 

— Şi în plus locuiam cu toţii în blocul ăla încântător de 
sinistru de pe strada Gorki. Baia mea - blocul era din 
prefabricate, vă amintiţi? - era ieşita în afara faţa de restul 
clădirii. Exista o crăpătură de vreo cincisprezece centimetri prin 
care puteam să văd practic în baia de sub mine. 

— Ai făcut aşa ceva? 

Lisa rase. O vreme nu scoaseră o vorbă, apoi ea spuse: 

— Bănuiesc că aşa e mai bine. Avem curtea asta interioară. 
Văd că sunteţi obişnuit cu modul ăsta de viaţa instituţionalizat. 
Bănuiesc că aţi locuit la diverse baze aeriene. 

— Uneori, în funcţie de misiune. 

Lisa se opri. 

— Aici e celula mea. De fapt, locuinţele sunt destul de 
drăguţe dar un pic cam serbede. 

— Sunt opt milioane de moscoviți care ar face schimb cu 
tine. 

— O, ştiu! E doar o criză de claustrofobie. 

— la-ţi un concediu! 

— în ianuarie. Exista un loc numit Jumby Bay, o insuliţa în 
largul coastelor insulei Antigua, foarte retras şi foarte frumos. S- 
ar putea să mă refugiez acolo. 

Cum stăteau aşa în ceața rece, Hollis baga de seamă în 
lumina palidă a felinarului ca Lisa avea faţa şi părul ude. Mai 
baga de seamă şi că era cu douăzeci de ani mai tânără. 

— Nu v-am văzut niciodată la petrecerile de vineri noaptea, 
spuse Lisa. 

— De obicei, vinerea ajung pe la câte o ambasadă, la 
recepţie. 

— Aşa deci. Petrecerile noastre de vineri sunt pentru 
„trupă". Eu însa trebuie să mă duc şi la o groază de evenimente 
culturale. Vă place baletul? 

— Numai la sfârşit, când cântă solista grasă. 

— Aia e opera. 

— Ai dreptate. Le cam încurc. Hollis scoase mâinile din 
buzunare. Cred că ar fi mai bine să nu mai stăm în ploaie, spuse 
întinzându-i mâna. 

Lisa păru să nu observe şi continuă: 


— Seth e foarte zelos. 

— Zău? 

— Da. Unii îl considera însa grosolan. 

— Nu mai spune! 

— Cât de bine îl cunoaşteţi? 

— Destul de bine. 

— Păreaţi a fi foarte tăioşi unul cu celălalt. Sunteţi inamici 
sau doar rivali? y 

— Nici una, nici alta. Ne simpatizam. Asta-i felul nostru de a 
vorbi. 

— Ca atunci când i-aţi sugerat să-şi bage caviarul în fund? 

— Întocmai. 

După o clipă de reflecţie, Lisa spuse: 

— Nu mi-a spus niciodată că va cunoaşte. 

— De ce-ar fi făcut-o? 

— Presupun că sunt o mulţime de lucruri pe care nu le-a 
discutat cu mine. E cu adevărat profesionist. Nu mi-a făcut 
niciodată confidente în pat. 

— Ştii însa că nu e funcţionar cu probleme politice. 

— Da, ştiu. Şi mai ştiu că majoritatea ataşaţilor militari sunt 
ofiţeri de informaţii. 

— De unde ştii? 

— Lucrurile astea se cunosc. Nu ştiaţi că sunt combinată cu 
Seth Alevy? 

— Nu mi-a spus-o niciodată. 

— Şi eu care credeam că sunt subiect de bârfa în sala de 
mese. De fapt, aşa cum spunea cândva un filozof francez, „Cei 
care sunt preocupaţi de ceea ce gândesc alţii despre ei ar fi 
surprinşi să constate cât de puţin contează pentru aceştia din 
urmă". 

— Exact. 

— Aveţi un antiseptic pentru zgârieturile alea? Trebuie să fii 

atent, când eşti în țari străine. 

— Am băut trei pahare de antiseptic rusesc. 

— Fiţi serios! Am eu un preparat... 

— Mă duc la infirmerie să-l văd pe Brennan. O să-mi dea 
acolo cu ceva. 

— Bine. Duceţi-vă neapărat! 


— OK. Noapte bună! 

— Mâine am zi liberă. De regulă, dorm mai târziu după ce 
stau de serviciu noaptea. 

— Nu-i o idee rea. 

— Mâine voiam să vizitez Muzeul Marx - Engels. Nu l-am 
văzut până acum. 

— Nu-i pe lista mea. 

— În orice caz, acum sunt un pic... îngrijorata. Vreau să 
spun că nu-mi prea vine să ies singură. Bănuiesc că ei ştiu acum 
cine sunt. De pe bandă. Nu-i aşa? 

— Da, dar nu cred că ai motive de îngrijorare. 

Lisa întinse mâna şi luă o rămurică udă de pe gulerul 
îmblănit al jachetei lui Hollis, pe care i-o întinse. 

Hollis examina rămurica cu un aer gânditor, apoi spuse cuo 
voce joasă: 

— Vezi, domnişoara Rhodes, nu-i poţi lăsa să-ţi dicteze cum 
trăieşti. Nu sunt nici omnipotenţi, nici omniprezenţi. Ei vor să 
facă să crezi asta, pentru că astfel le faci treaba mai uşoara. 

— Ştiu, dar... 

— Dar poate ai dreptate. Poate că ar trebui să rămâi în 
complex până când ne lămurim cum stau lucrurile. 

— N-am vrut să spun asta, domnule colonel, spuse Lisa pe 
un ton nerăbdător. Vă întreb dacă nu v-ar face plăcere să veniţi 
cu mine. 

Hollis îşi drese vocea. 

— Păi... ce-ar fi să luăm prânzul împreuna şi să lăsăm 
Muzeul Marx-Engels pentru o ocazie specială? 

Lisa zâmbi. 

— Vă aştept să mă luaţi de aici la prânz. 

Se întoarse şi se îndrepta spre uşa. 

— Noapte bună, domnule colonel Hollis! 

— Noapte bună, domnişoara Rhodes! 


CAPITOLUL 7 


„— Da... da, eu..., o, Doamne, grăbiţi-vă! 

— Zece minute, Greg. Du-te în bar!" 

Seth Alevy apasă pe „Stop“ şi caseta se opri. 

Charles Banks, consilier special al ambasadorului SUA în 
Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, aşezat în capul mesei 
lungi din mahon din camera protejată a ambasadorului, avea o 
mina îngrijorata. 

Sam Hollis stătea în dreapta lui, în faţa lui de Alevy. Fusese 
în această cameră de nenumărate ori şi de fiecare dată era izbit 
de patina vremii pe care o avea încăperea, deşi nu era mai 
veche de un an. Se pare că tot ce se afla acolo, inclusiv 
lambriurile şi stucatura, fusese adus din altă parte. Ambasadorul 
însuşi, un om înstărit, plătise pentru asta. Hollis ar fi vrut să ştie 
de ce, în afara faptului că fiecare individ din acel loc bizar avea 
o idiosincrasie care sfida orice explicaţie. 

— Azi-dimineaţă, bandă a fost supusă unei analize a 
încărcăturii de stres din voce, îi spuse Alevy lui Charles Banks. 
Expertul nostru afirma că Gregory Fisher spunea mai mult ca 
sigur adevărul şi era foarte stresat. 

Banks îl privi curios. 

— Zău? Se poate aşa ceva? 

— Da, domnule. 

— Fantastic! 

Hollis zăbovi mai mult cu privirea asupra lui Charles Bank, 
un bărbat de aproape şaizeci de ani, cu părul alb ca neaua, 
obraji roşcovani, o figură bonoma şi ochi albaştri strălucitori. 
Hollis îşi aminti cum, cu un Crăciun înainte, Banks se îmbrăcase 
în Moş Crăciun pentru copiii din ambasada. Când nu se îmbrăca 
în costumul de Moş Crăciun, Banks prefera costumele cu vestă 
din stofa în dungi fine. Era diplomat de carieră, cu o carte de 
vizita standard care îl recomandă pentru estul Europei, maniere 
elegante şi vocea unui crainic radio de prin anii '40. Şi totuşi, 
dincolo de aspectul de Moş Crăciun şi de lustrul de diplomat, 
Hollis intuia un spirit înrudit: după părerea lui, Charles Banks era 


al treilea spion din încăpere. Ce nu ştia însa era pentru cine 
lucra Banks. 

Alevy continua să-l informeze pe Banks. 

— Aşa cum v-am mai spus, colonelul Hollis crede că poate 
susţine că aseară Fisher s-a aflat la Rossia. 

Banks se întoarse spre Hollis. 

— Ai aveţi pe englezul acela, perechea de francezi şi pe 
bişniţari. 

— Practic, nu-i am. Am vorbit cu ei. 

— Da, fireşte. Dar l-ar putea identifica pe Fisher? 

— Sper că da. Vom primi fotocopii după fotografiile din 
paşaport aflate în dosarele Departamentului de Stat pentru 
toate persoanele cu numele de Gregory Fisher. Sunt vreo 
douăsprezece. 

— Şi o să arătaţi aceste fotografii martorilor? 

— Azi-dimineaţă l-am sunat pe omologul meu de la 
Ambasada Franţei, explica Hollis, care mi-a spus că un anume 
domn Besnier şi soţia sa au contactat ambasadă, declarând că 
au avut unele probleme la Rossia. Pleacă azi la ora 12.45 cuo 
cursă a companiei Finnair de pe aeroportul Şeremetievo. Dacă 
nu ajungem să le arătăm fotografiile la aeroport, îi putem găsi la 
Helsinki sau în Franţa. Reţineţi, domnule, femeia ştia că-l 
cheamă Gregory Fisher. 

— Ştiu, dar aş vrea să-l identifice şi după fotografie. 

— Desigur. lar englezul, Wilson, se afla în continuare la 
Rossia, potrivit informaţiilor pe care mi le-a dat John Crane de la 
ambasada britanică. Wilson a venit aici cu afaceri în legătură cu 
o conductă de gaze. Bişniţarul Misa a spus că prietenii lui au 
văzut numai maşina, dar cred că era maşina lui Fisher. Sunt 
puţine Pontiac-uri Trans Am în Moscova. Probabil nici unul. Aşa 
încât e piesa mea de rezistenţa, dacă vom avea nevoie de ea. 

Banks îl aprobă. 

— Mulţumesc. 

Se întoarse apoi spre Alevy. 

— Aşadar, în pofida faptului că cei de la Rossia şi de la 
Intourist afirma că Fisher n-a fost niciodată în hotel, voi doi 
sunteţi convinşi că a fost şi că de acolo a telefonat la ambasadă. 
Vreau să vă întreb un lucru. Sunteţi siguri că în Uniunea 


Sovietică se afla un american cu numele de Gregory Fisher? 

— Ministerul de Externe, răspunse Alevy, a fost suspect de 
prompt în a confirma că a eliberat viza unui anume domn 
Gregory Fisher din New Canan, Connecticut, în vârstă de 
douăzeci şi patru de ani, iar Internet-ul a fost şi el o dată 
cooperant, informându-ne ca acest domn Fisher a trecut 
frontiera pe la Brest acum şapte zile. A petrecut o noapte la 
Brest, trei nopţi la Minsk, o noapte la Smolensk şi a pornit-o spre 
Moscova. 

— Şi credeţi că este vorba de acelaşi Gregory Fisher care a 
telefonat la ambasadă? întreba Banks. 

Alevy păru întrucâtva iritat. 

— E singurul Gregory Fisher care se afla acum în ţara, 
domnule. Internet-ul a mai confirmat că Fisher urma să tragă la 
Rossia. Probele mi se par concludente. 

— A luat cineva legătura cu familia lui? 

— Ar fi prematur, răspunse Alevy. N-are rost să-i alertăm în 
această fază a lucrurilor. 

— Şi până când nu suntem siguri că a dispărut, aşa cum 
susţineţi voi, adaugă Banks. 

— De fapt, continua Alevy, nu a dispărut. Cred că vom 
putea lămuri curând aceste probleme. Ştim unde se afla 
Gregory Fisher acum. 

— Unde, domnule Alevy? 

— La morga din Mojaisk, domnule. 

Banks se aplecă peste masă. 

— Mort? 

— Da, domnule, răspunse Alevy. Bănuiesc că de asta e la 
morgă. Acum douăzeci de minute, Peterson de la direcţia 
consulară a primit un telefon. Cel care a sunat s-a prezentat 
doar ca fiind reprezentant al Guvernului sovietic. Fisher a avut 
un accident de maşina. 

— Îngrozitor! spuse Banks. 

— într-adevăr, domnule. 

— Potrivit raportului miliției, maşina lui Fisher, căreia ei îi 
ţransamerikaneţ sportivnai avtomobil, a fost găsită în zori de 
nişte ţărani, la optsprezece kilometri vest de Mojaisk, într-o zonă 
din afara şoselei Minsk-Moscova. Se pare că maşina se îndrepta 


spre Moscova şi a ieşit de pe şosea în timpul nopţii, izbindu-se 
de un pom. Judecând după avarii, maşina rula cu viteza 
excesivă şi n-a mai putut fi controlată la o curbă bruscă a 
şoselei. Fisher nu purta centura de siguranţa şi a fost rănit la 
cap şi la torace. A murit din cauza urma rănilor înainte că ţăranii 
să fi descoperit accidentul. Suntem rugaţi să ne ocupăm de 
cadavru şi de expedierea lui din Uniunea Sovietică. 

Banks păru să reflecteze la toate acestea, apoi spuse: 

— Asta ar vrea să spună că Fisher n-a ajuns niciodată la 
Moscova. 

— Şi nici la Borodino, adaugă Hollis, întrucât, după harta 
mea, accidentul s-a produs cu câţiva kilometri înainte de 
bifurcația spre Borodino. 

Banks îl privi pe Alevy. 

— E o anumită nepotrivire aici. Exista posibilitatea ca Fisher 
să nu fi ajuns la Moscova? Ca el să fi telefonat de pe drum şi să 
fi făcut o glumă proastă? 

— Convorbirea cu Fisher a avut loc fără intervenţia 
telefonistei, răspunse Alevy, ceea ce înseamnă că vorbea de la 
un telefon din Moscova, în plus, avem testul de analiză a 
stresului din voce şi martorii. Ce altceva îţi mai trebuie, Charles? 
O bandă video? 

— Trebuie să fim absolut siguri, spuse Banks privindu-şi 
ceasul şi ridicându-se în picioare. Ţinând cont de dificultăţile 
întâmpinare, aţi făcut amândoi o muncă de detectiv admirabilă. 
Sunt mândru de voi. Cred că ambasadorul trebuie să aducă la 
cunoştinţa autorităţilor sovietice aceste fapte, să le spună că 
suspectam existenţa unui joc necinstit şi că dorim o investigaţie 
completă. 

Alevy şi Hollis se priviră cu subiînţeles. 

— Domnule Banks, interveni Alevy, ce vrem noi să spunem 
e că tocmai autorităţile sovietice l-au ucis pe Gregory Fisher. 

— Aha, răspunse Banks, dând uşor din cap. înţeleg. Din 
cauza celor spuse de Fisher despre maiorul Dodson. 

Alevy studie chipul lui Banks, apoi spuse: 

— Charles, încerci să ne duci cu preşul ori eşti greu de cap? 

Drept răspuns, Banks îi făcu cu ochiul. 

— Bine. O să vorbesc cu ambasadorul despre treaba asta. 


Sper că amândoi să aveţi în vedere complicațiile politice ce s-ar 
putea crea ca urmare a acestui incident. 

Alevy se ridica în picioare. 

— Ca funcţionar pe probleme politice, asta e primul lucru la 
care mă gândesc, domnule. Primul. 

— Splendid. Colonele Hollis? 

Hollis continua să stea şi nu răspunse. 

— Colonele! 

— Cândva bombardam numai obiectivele aprobate politic, i 
se adresa Hollis lui Banks, şi am pierdut războiul. 

Banks răspunse pe un ton liniştitor: 

— După cum ştiţi, în Forţele Armate Sovietice exista câte un 
comisar politic pe lângă fiecare comandament. Militarilor de 
cariera le displace acest lucru, dar ei recunosc că în prezent 
războiul este mult prea important ca să fie lăsat pe mâna 
generalilor şi a coloneilor. Mai ales Războiul Rece. Bună ziua, 
domnilor, spuse Banks şi ieşi. 

Alevy se întoarse spre Hollis. 

— De ce n-ai spus şi tu doar OK? Asta-i tot ce voia s-audă. 

Hollis se ridica în picioare. 

— Un cetăţean american a fost ucis, iar el mă trimite la 
plimbare! 

— In America sunt ucişi cetăţeni americani în fiecare zi, 
remarca Alevy. Te simţi întrucâtva răspunzător de moartea lui 
Fisher? 

— Cred că da. Tu nu te-ai simţi? 

— Poate. Uite ce e, Sam, nu sunt nici politician, nici 
diplomat dar trebuie să înţelegi şi punctul lor de vedere. Există 
nişte indivizi care încearcă să submineze din nou destinderea şi 
asta-i chestiunea care primează în momentul de faţa. Dacă 
găsesc doi agenţi KGB în subsol plantând o bombă, 
ambasadorul o să îmi spună s-o las baltă. 

— Dar dacă ai găsi un agent KGB în pat cu nevasta 
ambasadorului? 

— Acelaşi lucru, zâmbi Alevy. Nu trebuie să ne implicăm 
personal. Destinderea! Gândeşte-te la pace! spuse ridicând 
două degete. Pace! 

— Bun. Să trecem peste faptul că Fisher a fost ucis. De cea 


fost ucis? 

— Ştii de ce. A văzut ceva. A aflat ceva. 

— Ceva barosan. 

— Aşa se pare, încuviinţa Alevy. 

— Dar noi trebuie să aflăm despre ce e vorba. De asta 
suntem aici. 

— Corect. Să vedem ce soseşte de la Washington. 

Alevy se îndrepta spre uşa. 

— Dacă nu mai ai de spus nimic de natura sentimentală, hai 
să mergem. Snack-bar ul a primit azi-dimineaţă cornuri de la 
Paris. Dacă-ţi vâri unul în ureche, poţi să auzi rumoarea unei 
cafenele pariziene. 

— Mă duc după cadavru. 

— Greşeşti. După cadavru o să se ducă cineva din secţia 
consulară. E treaba lor. 

— Cred că n-ai auzit bine. Eu mă duc. 

Alevy păru iritat, dar nu spuse nimic. 

— Am nevoie de două permise de la Ministerul de Externe. 

— Două? 

— Mai iau pe cineva cu mine. 

— Pe cine? 

— Pe Lisa Rhodes. 

— Nu mai spune! De unde ştii că vrea să meargă? 

— Toţi de aici ar vrea să iasă din Moscova. Chiar şi 
aducerea unui cadavru este o sărbătoare. 

— Cred că-ţi dai seama că Ministerul de Externe va informa 
KGB-ul că a eliberat un permis pe numele tău. 

— Ştiu, replica Hollis. 

— Komitet-ul nu te place, cum nu mă place nici pe mine. S- 
ar putea să nu reziste tentaţiei de a te băga şi pe tine în morga 
din Mojaisk. 

— Lasă-mă pe mine să-mi fac probleme în privinţa asta. 

— Nu mi-e teamă pentru tine. De tine mă doare-n fund. Mi- 
e pentru Lisa Rhodes. Şi, pe urmă, nu uita că în Mojaisk nu pot 
să-ţi Asigur acoperire. 

— Tu nu poţi să-mi ţii spatele nici la cincizeci de metri de 
ambasada! Ne-am înţeles deci, doua permise, până la prânz, la 
mine în birou! 


Alevy dădu să iasă, dar Hollis îi închise uşa, întrebându-l: 

— Ai aflat cumva dacă pe lista celor dispăruţi în Vietnam 
figurează şi un maior cu numele de Jack Dodson? 

— Tocmai verific. 

— Dar amicul nostru din camera 745? Schiller. Exista vreun 
american cu numele ăsta în ţara? 

— Verific, Sam. O să te ţin la curent. 

— Nu mă-ndoiesc c-ai s-o faci Seth. E-o plăcere să lucrezi cu 
CIA. 

Alevy îl bătu prieteneşte pe umăr. 

— Încearcă să nu te laşi omorât pe şoseaua Minsk-Moscova. 

Apoi ieşi. 

Hollis îşi privi ceasul. Era ora zece. Nu dormise toată 
noaptea. Brennan era la infirmerie, familia Besnier se pregătea 
să părăsească Rusia, Fisher era la morgă, Charles Banks şi 
ambasadorul înroşiseră firele telefonice cu Washington-ul, iar 
Alevy manca cornuri franţuzeşti la snack-bar. 

— O să încerc să nu mă las omorât pe şoseaua Minsk- 
Moscova, fiindcă ţin să văd cum o să se sfârşească povestea 
asta. 


CAPITOLUL 8 


Sam Hollis îşi trase blugii, pe urma cizmele de piele. 
Strecură cuțitul în cizma stânga, apoi îşi fixa tocul de pistol 
deasupra cizmei drepte. Verifică pistolul sovietic automat 
Tokarev de 7,62 mm. Ca model, era în esenţa un Colt Browning, 
uşor modificat de un armurier rus pe nume Tokarev, care şi-a 
trecut numele pe el, uitând probabil să plătească firmelor Colţ 
sau Browning dreptul de licenţa. 

Avantajul pistolului Tokarev era acela că era sigur, Hollis 
fiind familiarizat cu originalul american, şi apoi, dacă era nevoit 
să împuşte pe cineva, era mai bine să lase în cadavru un glonţ 
de fabricaţie sovietică. 

Hollis înşuruba un amortizor scurt la gura pistolului şi îl 
puse apoi în tocul de picior, trăgând blugii peste el. îmbracă un 
pulover negru pe gât, iar deasupra jacheta de piele, în care 
avea patru încărcătoare a opt cartuşe fiecare. 

Părăsi apartamentul şi o lua de-a curmezişul curţii 
interioare. larba mustea sub picioare, dar cerul începuse să se 
lumineze şi printre nori apăruse un soare firav. 

Trei băieți de vreo  doisprezece-cincisprezece ani 
improvizaseră o partidă de fotbal american. Hollis recunoscu în 
cel care tocmai pasase pe Larry Eschman, fiul comandorului 
Paul Eschman, ataşatul naval. Un alt puşti, Tom Caruso, fiul 
consulului general, alerga cu mingea în zigzag. Cel de-al treilea 
băiat se numea Kevin şi era fiul lui Jane Lowry, funcţionara în 
cadrul secţiei economice. Kevin Lowry era pe post de fundaş. Ca 
în flecare sâmbătă dimineaţa, sau aproape, Eschman îi strigă: 

— Domnule colonel Hollis, sunteţi gata? 

— Gata! 

Hollis o luă la fugă spre tuşa opusă, dându-le timp lui 
Caruso şi lui Lowry să ocupe poziţii defensive, apoi porni la atac 
descriind zigzaguri ample pe teren. Cei doi băieţi erau aproape, 
Hollis le auzea crampoanele plescăind pe gazonul îmbibat cu 
apa. Fără vreo schemă tactică prestabilită, Hollis se gândi să 
păstreze acelaşi ritm de alergare pentru a-l ajuta pe Eschman să 


paseze, întinse braţele înainte, privi în spate peste umărul drept 
şi văzu mingea lunguiaţa lăţindu-se ca o pată maro în aer. Mari 
un pic viteza şi în momentul următor simţi cum mingea îi 
izbeşte degetele. Prinse cu putere mingea şi o fixa la piept. 
Cizmele pierdură contactul cu terenul şi în secunda următoare 
Hollis se rostogoli cu umărul drept înainte, cu mingea fixată în 
îndoitura cotului, la loc sigur. 

Se ridica în capul oaselor ajutat de Caruso, care îi spuse: 

— Frumos jucat, domnule colonel! 

Lowry se apropie de el dându-i mâna ca să se ridice de jos, 
apoi îi întinse pistolul automat. Hollis lua arma şi o vară la loc în 
tocul fixat sub genunchi, strângând şi mai tare cureluşa de 
siguranţa. 

— Sunteţi foarte rapid, domnule colonel, spuse Lowry. Chiar 
şi cu un fier agăţat de gleznă. 

Caruso îşi înăbuşi un chicot. 

— Când jucam extrema la Academie, spuse colonelul, am 
„Împuşcat" trei fundaşi. 

Amândoi băieţii izbucniră în râs. 

Hollis îi privi. Trebuie că se simțeau foarte singuri. Fără 
serile de dans de la liceu, fără distracţiile de sâmbătă, fără plajă 
la ocean, prieteni, fete. Fără America. 

— Alegeţi-vă şi voi cu ceva din şederea asta în Rusia. leşiţi 
în oraş, băieţi, să-i cunoaşteţi pe ruşi. 

Puştii clătinară din cap în semn că aşa o să facă. 

— Şi să nu vă vadă Vania cu crampoanele alea, îi avertiză, 
pomenind numele îngrijitorului rus, care era atât de obsedat de 
starea gazonului, încât solicitase sfaturi firmei Scott din 
Columbus, Ohio. 

Hollis îşi văzu de drum. Se apropie de corpul de locuinţe, 
ajunse la uşa Lisei Rhodes şi apasă pe butonul soneriei. Clădirile 
din cărămidă în care se aflau locuinţele erau înguste, dar 
locuinţele ocupau trei niveluri. La primul nivel, la care în 
America se putea găsi un garaj, se aflau spălătoria şi debaraua. 
Dintr-un hol, pornea o scară spre nivelul al doilea, unde se 
găseau camera de zi, sufrageria şi bucătăria. La nivelul al treilea 
erau unul sau două dormitoare, uneori un birou, în funcţie de 
rangul funcţionarului. Lisa ocupa o garsonieră pe latura de est a 


curţii interioare. Hollis îi auzi paşii pe scară, apoi uşa se 
deschise. 

— Salut! Credeam că alergi spre mine, pe urmă am văzut 
secvenţa de fotbal. 

— Te uitai după mine? 

— Nu, mă uitam să văd cum e vremea. Ce-ai pierdut? 

— Portofelul. 

— Aha. 

Se învârti pe tocuri. 

— Sunt într-o ţinuta destul de lejeră? 

Hollis o cerceta din cap până în picioare. Era îmbrăcată în 
pantaloni negri de catifea reiată şi o canadiană bleumarin 
matlasata, căreia ruşii îi spun vatnik, în picioare avea ghete. Pe 
sub canadiana avea un pulover pe gât ca al lui. 

— Perfectă! 

— Pot să ştiu de ce mi-ai cerut să mă îmbrac în haine sport 
de culoare închisa? 

— E o obsesie a mea. Să mergem! 

Porniră pe o alee paralelă cu blocul de locuinţe ce ducea 
spre poarta pietonala din spatele complexului. Lisa spuse: 

— Vorbesc serios, Sam... pot să-ţi spun Sam? 

— Fireşte. 

— De ce de culoare închisa? 

— O să-ţi spun mai târziu. 

leşiră prin poartă din spate, unde era amplasata cazarma 
trupelor de infanterie marină, şi fura salutaţi de singura 
santinela care era în post. Hollis se îndrepta spre ghereta miliției 
de pe trotuar şi-i salută pe cei doi tineri în limba rusă. Aceştia îi 
răspunseră la salut cu răceală. 

— Când vă întoarceţi la cazarmă, le spuse Hollis, transmiteţi 
colegilor voştri care au fost azi-noapte la poarta principală că 
îmi cer scuze pentru că nu am procedat corect. 

— O să le transmitem negreşit, domnule colonel. 

— Bună ziua. 

Hollis şi Lisa o luară în sus pe strada Devatinski. 

— Despre ce este vorba? întreba Lisa. 

— Ei, m-am înfuriat când mi-au cerut paşaportul. Eram cu 
nervii întinşi la maximum după povestea de la Rossia. 


— Ai făcut bine că ţi-ai cerut scuze. 

— Din punct de vedere militar, aveau dreptate, spuse 
Hollis. Şi pe urmă nu vreau că ticăloşii să-şi închipuie că mă au 
la mână. 

Ajunseră pe strada Ceaikovski, în locul în care se află 
vechea clădire a ambasadei. 

— Unde luam masa? 

— La restaurantul Praga. 

— Atunci putem să mergem pe strada Arbat. Trebuie să mă 
opresc acolo într-un loc. 

Cotiră la dreapta şi o luară pe bulevardul larg. 

— Dacă n-ai observat, a apărut soarele. 

— Am băgat de seamă. 

— Te duci des la Praga? 

— Nu. 

— Ai citit vreo carte bună în ultima vreme? 

— Nu-mi amintesc vreuna. 

— Cineva mi-a spus că ai fost doborât deasupra 
Vietnamului de Nord. 

— E-adevărat. 

— Dar n-ai fost prizonier de război. 

— Nu, am fost recuperat de ai noştri din mare. 

— Inţeleg ca povestea asta cu maiorul Dodson are o 
semnificaţie aparte pentru tine. 

— Poate. 

— Nu eşti prea vorbareţ, nu-i aşa? 

— Depinde de subiect. 

— lartă-mă! 

O vreme nu mai scoaseră nici un cuvânt; traversară strada 
Ceaikovski şi cotiră pe strada Arbat chiar în punctul de unde 
începe aceasta, adică din dreptul clădirii masive a Ministerului 
de Externe, un alt zgârie-nori de tip stalinist cu fleşe şi turnuri 
ascuţite. 

— Ai fost vreodată înăuntru? îl întreba Lisa. 

— De câteva ori. 

— Cum arata? 

— Ai fost vreodată în clădirea Departamentului de Stat? 

— Da. 


— Ei, aşa arată şi Ministerul de Externe sovietic, numai ca 
trăncăneala şi pălăvrăgeala sunt în ruseşte. 

Erau pe Arbat, o veche strada moscovită, transformată 
recent în prima şi singura artera pietonală comercială din 
Uniunea Sovietică, în acea zi promițătoare de sâmbătă, pe 
strada erau sute de persoane, fiecare cu câte o sacoşa mare în 
mână. Strada fusese reparată cu cărămidă, iar pe margini 
copăcei tinerei se străduiau să prindă rădăcini în câte o 
jardinieră de beton. De-o parte şi de alta a străzii, lungă de un 
kilometru, ce şerpuieşte prin vechiul cartier Arbat, se aflau 
bănci, stâlpi de iluminat decorativi şi jardiniere cu flori. 

Strada Arbat era uneori comparată cu Malul Stâng sau cu 
Georgetown, cu Greenwich Village sau cu Soho. După părerea 
lui Hollis însa Arbatul era Arbat, imaginea unică a unei lumi 
dispărute, ce nu fusese bine cunoscută şi popularizata nici 
atunci când existase. Din anumite motive, regimul actual 
încerca să păstreze moştenirea străzii Arbat, renovând clădirile 
frumoase şi restaurând fațadele unor magazine cândva şic, deşi, 
într-o ţara care nu punea preţ pe eleganța, amabilitate, turism 
sau protecţia intereselor consumatorilor, Hollis nu prea 
înţelegea care ar fi putut fi scopul urmărit de guvern. S-ar fi 
putut să fie vorba doar de o urmă de sentimentalism burghez, 
deşi, după părerea lui, aşa ceva era greu de crezut. 

— Aţi place? o întreba pe Lisa. 

— Într-un fel. E oarecum salubrizata, înţelegi ce vreau să 
spun. 

— Ai văzut şi părţile insalubre ale străzii? 

— O, da. Ştiu fiecare clădire din ce-a mai rămas din vechea 
Moscova. 

— Chiar aşa? 

— Pregătesc un studiu fotografic. 

— Interesant. E un hobby? 

— Oarecum. Intenţionez să-l public. 

— Succes! Eşti rusofila? 

Lisa zâmbi, puţin încurcata. 

— Într-o oarecare măsură, da. îmi plac oamenii... limba... 
vechea Rusie. 

— Nu trebuie să te disculpi. N-o să pun să te aresteze. 


— Tu o iei în glumă, dar în meseria asta trebuie să fii atent 
ce declari în public şi între patru ochi. 

— Ştiu. 

Lisa şi Hollis cutreierau de pe o parte pe cealaltă a străzii, 
uitându-se la vitrine. Magazinele, din categoria celor de strictă 
necesitate, erau variate: un svet - magazin cu corpuri de 
iluminat, o apteka - farmacie şi aşa mai departe. Erau apoi 
snack-bar uri, tonete cu îngheţata şi ceea ce ruşii numeau 
magazine de produse alimentare sănătoase, în care se vindeau 
mai ales produse lactate. Hollis observa o coadă lungă în faţa 
unuia dintre magazine - femei, copii, ba chiar şi sugari în 
cărucioare - , semn că sosise lapte proaspăt. Lisa se opri la o 
tarabă şi cumpăra un buchet de crizanteme de la o bătrânică 
purtând tradiționalul şorţ; alb. 

— Pentru un popor practic, ruşii cheltuiesc o groază de bani 
pe florile de seră. 

— Poate că le mănâncă. 

— Nu, le pun în apartamentele lor mohorâte şi în birourile 
lor soioase. Floarea reprezintă hrana sufletului rus. 

— Ruşii ăştia sunt paradoxali, nu crezi? Nu pot să-i înţeleg, 
spuse Hollis. Vorbesc tot timpul de sufletul rus, dar nu-i aud 
niciodată aducând vorba de inima rusească. 

— Poate că... 

— În loc să spună o „conversaţie de la inima la inima", de 
exemplu, zic dușa-dușe, de la suflet la suflet. M-am cam săturat 
de povestea asta cu sufletul. 

— Poate fi o simplă chestiune de semantică... 

— Uneori cred că problema lor e pur genetică. 

— Ştii, de fapt eu am sânge rusesc în vine. 

— Na! Am făcut-o de oaie! 

Lisa îl luă de braţ. 

— Te iert, spuse ea. Bunicii mei dinspre tata se numeau 
Putiatov. Aveau o moşie mare şi un conac lângă Kazan, pe 
Volga. Am o fotografie veche a conacului. 

— Mai exista? 

— Nu ştiu. în ziua în care bunica mea, Evelina Vasilievna, a 
părăsit moşia, era intact. Bunicul avea cinci sute de ţărani pe 
moşie. Aş încerca să-l găsesc, dar nu obţin permis de la 


Ministerul de Externe. 

După o pauză, adăugă cu amărăciune: 

— În fond, ce-i deranjează dacă-mi petrec un weekend la 
tara, în căutarea străbunilor? 

— Le-ai spus că eşti o aristocrată şi c-ai moştenit cinci sute 
de ţărani? 

— Bineînţeles că nu. 

Lisa rase, apoi spuse gânditoare: 

— Pun pariu că oamenii de acolo îşi mai amintesc de 
numele lui Putiatov. 

— Cu dragoste? 

— Cine poate şti. Aici nu eşti în Europa Occidentală, unde te 
poţi întoarce să-ţi cauţi strămoşii. Aici s-a produs o ruptură 
totală, familii întregi au fost şterse de pe faţa pământului, au 
avut loc două războaie mondiale, o revoluţie, un război civil, 
epurări, calamitaţi, colectivizare forţata... Ce aş face dacă aş 
găsi conacul său aş întâlni un Putiatov? 

— Eu, unul, nu ştiu. Tu însa ai şti ce să faci. Doar ai suflet 
rus. 

Lisa zâmbi fără să-i răspundă şi îl conduse spre un magazin 
deasupra căruia scria cu litere din lemn aurite Antikvar. 

— E cel mai bun magazin de antichităţi din cele trei pe care 
le are Moscova, spuse ea. Celelalte două sunt mai ales 
magazine de vechituri. 

Intrară în magazin. Vânzătoarea, o tânără atrăgătoare 
îmbrăcată foarte şic, o saluta cordial pe Lisa, iar Lisa îi oferi 
crizantemele, apoi i se adresa în ruseşte: 

— lrina, ţi-l prezint pe prietenul meu Sam. 

— Bună ziua, spuse Hollis în ruseşte. 

Femeia îl cerceta cu privirea o clipă, apoi îl întreba: 

— Lucraţi la ambasadă? 

— Uneori. 

— Atunci trebuie că-l cunoaşteţi pe bunul meu prieten Seth 
Alevy. 

— Am auzit de el. 

— Transmiteţi-i salutări din partea mea, când îl vedeţi. 

— Am s-o fac, dacă-l întâlnesc. 

— Vă rog să vă uitaţi prin magazin, îi invită ea. 


Lisa scotocea prin magazin, înţesat mai ales cu piese de 
mobilier, covoare şi lămpi, care nu păreau deloc a fi vechi. Pe 
câteva mese se aflau totuşi obiecte interesante de dimensiuni 
mai nuci: obiecte din argint, fildeş, clopote de troica, ceramică, 
rame aurite de tablouri, obiecte din jasp, porfir şi alte pietre 
semiprețioase din Urali, rămăşiţe ale unei lumi dispărute. Hollis 
se întreba dacă nu cumva Lisa îi căuta aici pe Putiatovi. 

Baga de seamă că în magazin nu se găseau cruci ori 
icoane, practic nici un obiect de natură religioasă, deşi arta 
religioasă fusese formă de artă predominanta în Rusia 
prerevoluţionara. Şi totuşi, se găseau aici lucruri pe care nu le-ai 
fi găsit niciodată într-un magazin moscovit, chiar dacă nimic de 
mare valoare artistică. Majoritatea obiectelor de valoare 
fuseseră de mult adunate de guvern pentru muzee sau pentru 
locuinţele elitei sovietice. Restul fusese scos din Rusia cu puţin 
timp înainte sau fusese distrus în frenezia inițiala a revoluţiei. 
Din când în când, în Occident mai apărea câte ceva de valoare - 
un Faberg necunoscut, o icoană de Rubliov şi, recent, un peisaj 
de Levitan fuseseră adjudecate la o licitaţie organizată la 
Sotheby's de către un client anonim, presupus a fi transfug 
sovietic. în cea mai mare parte însa, dovezile faptului că au 
existat cândva o Rusie imperială şi una creştina puteau fi 
admirate numai în muzeele sovietice, în intervalul cuprins între 
orele zece dimineaţa şi şase seara, în fiecare zi, mai puţin lunea. 

Hollis îşi opri privirea asupra unei călimări din chihlimbar, în 
care era încastrata o insectă pe care n-o putea identifica. în 
timp ce examina călimara, gândul îi zbură la Seth Alevy, la Lisa 
Rhodes şi la vânzătoarea din magazinul de antichităţi, care ştia 
prea multe. 

— Aţi place asta? îi striga Lisa, arătându-i o cutie rotundă 
lăcuită. 

Hollis se apropie şi examina cutiuţa de culoare neagră. Pe 
capac era reprodusa o tânără lăptăreasă, o rusoaică neobişnuit 
de mlădioasa care purta o cobiliţa de care atârnau două galeți 
pline cu lapte. Stratul de lac negru era gros şi strălucitor, iar 
îmbrăcămintea femeii luminoasă şi unduitoare. O etichetă de pe 
spatele cutiei indica preţul: patru sute de ruble. 

— Cred că e o cutie de Paleh veritabilă, spuse Lisa. Poate 


chiar dinainte de revoluţie. Ce zici? 

Cunoştinţele limitate ale lui Hollis despre cutiile 
confecţionate la Paleh nu-i permiteau să le deosebească pe cele 
vechi de cele ce continuau să fie confecţionate în satul cu acest 
nume. Calitatea se menţinuse constant ridicată şi stilul era 
neschimbat, în pofida revoluţiei sau a faptului că meşteşugarii 
erau acum angajaţi ai statului. Drept urmare, în privinţa cutiilor 
de Paleh, vârsta n-avea nici o importanţa. Mărimea conta. Cutia 
aceea putea fi cumpărată într-un magazin Beriozka cu 
aproximativ o sută de ruble. 

— Nu cred că merită patru sute de ruble, spuse Hollis. 

— Este exact ce mă aşteptam să spună un bărbat. 

Hollis ridică din umeri. 

— In plus, îmi place Anna, adaugă Lisa. Anna nu este 
proprietara acestui magazin. El este un bun al marelui popor 
sovietic. Anna lucrează pentru stat. De altfel, este un tip de 
magazin unic în felul lui. Se numeşte consignaţie. Ai auzit de aşa 
ceva? 

— Nu. 

— Oamenii aduc aici diverse lucruri, pe care le depun la 
magazin. Anna percepe un comision pentru tot ceea ce vinde, 
pe care îl împarte cu statul. Restul banilor se întorc la foştii 
posesori ai obiectelor. E o activitate aproape liberă. 

— N-am auzit până acum de aşa ceva. 

— E permisă numai cu lucruri folosite. 

— Interesant. 

— Annei i se oferă ceea ce noi numim stimulente. E drăguță 
şi îmi pune deoparte unele lucruri. 

— Ţie şi lui Seth. 

— Da. Fiindcă ei îi plac ţigările Camel. 

— Poftim? 

— li plac ţigările Camel. 

— Aha! 

— O să cumpăr cutia asta. 

Se duse spre tejghea, mai vorbi un pic cu Anna, apoi 
număra patru sute de ruble. Pe urma împacheta cutia de Paleh 
într-o hârtie şi îi dădu drumul în poşeta. Scoase un cartuş de 
ţigări Camel şi îl împinse pe tejghea spre Anna. 


— Anunţă-mă dacă primeşti vreun obiect din porțelan cu 
incrustaţii de argint sau aur. 

— Dacă primesc, te sun. 

Aşi luară rămas-bun şi Hollis ieşi afară în stradă. Lisa îl urmă 
şi continuară să meargă prin soarele după-amiezii. 

— Ai dat o groază de bani pe cutia asta. 

— Ştiu. 

— Intotdeauna ai la tine patru sute de ruble? 

— Sunt o rusoaică adevărată. Fără cărţi de credit. Doar 
patru sute de ruble pentru eventualitatea că aş găsi ceva de 
cumpărat. 

— Numai ca ruşii căuta de obicei mâncare şi haine. Cutia 
asta a fost... în fine, nu-i treaba mea. 

După câteva minute, Lisa spuse: 

— Ţi-a amintit locul ăla de ceva? 

— Pe moment nu-mi dau seama. 

— Gândeşte-te! Un roman. Romanul la care ne gândim toţii 
aici. 

— A, da. Magazinul de vechituri din romanul 1984. Cel 
condus de Poliţia Gândurilor, unde cade în cursa bietul Winston 
Smith. Acum că mi-am amintit, într-adevăr seamănă. E şi asta 
condus de Poliţia Gândurilor? 

— Sper că nu. 

— De unde vă ştie femeia asta pe tine şi pe Alevy şi de ce 
ştie că lucraţi la ambasadă? 

— Bună întrebare. Mă gândeam că poate îmi spui tu. 

— Habar n-am. 

— Seth îmi dă bani să cumpăr lucruri de aici. De fapt, îmi 
spune ce să cumpăr. E vorba întotdeauna de un obiect care 
costă mai mult decât face. De data asta a fost cutia. N-ar trebui 
să spun toate astea, dar n-a fost corect cu mine. 

Hollis nu comenta. 

— Am fost oare neloiala? 

— Ai datorezi loialitate? 

Lisa ridică din umeri. 

— În unele privinţe. Oricum, ţi-am spus să nu crezi că sunt 
complet idioată. Mi s-a ordonat să cumpăr cutia. 

— A fost o treabă ieşita din comun, spuse Hollis dând 


afirmativ din cap. 

— leşita din comun şi peste posibilităţile pungii mele. 
Aşadar nu ştii nimic despre magazinul de antichităţi? întreba 
Lisa. 

— Nu, răspunse Hollis, gândindu-se că n-ar strica să afle. 

Se uita din mers la oamenii aşezaţi pe bănci şi pe 
jardinierele de beton, care mâncau îngheţata şi pateuri cu 
carne. Cei mai mulţi îi priveau în treacăt, alţii însa se holbau la 
ei. Vesticii continuau să fie o apariţie rară la Moscova şi deci să 
atragă atenţia, un moscovit fiind în stare să recunoască un 
occidental tot atât de uşor pe cât era în stare acesta din urmă 
să recunoască un cazac călare. Soarele, i se păru lui Hollis, avea 
efectul nefericit de a pune Moscova şi pe cetăţenii ei într-o 
lumină extrem de nefavorabila: cenuşiul nu părea atât de 
cenuşiu pe o vreme închisa. 

Lisa îl apucă din nou de braţ şi Hollis o privi pieziş. Acum că 
ştia, i se părea într-adevăr că avea ceva rusesc în ea. Dar poate 
era numai forţa sugestiei, ca atunci când o văzuse pe Julie 
Christie în rolul Larei din Doctor Jivago, într-o Moscova creata pe 
platourile de la Hollywood. 

„Lisa e foarte drăguță", îşi spuse Hollis. Observă că avea 
pomeţii proeminenţi şi trăsăturile ascuţite ale unor femei de tip 
slav. Avea însa tenul deschis şi ochii mari şi albaştri. Părul 
castaniu era tuns ca la un cormoran motat, tunsoare pe care o 
remarcase la multe tinere moscovite. Buzele ei puteau lesne 
sugera o mina îmbufnata, deşi nu o văzuse aşa până atunci. De 
cele mai multe ori zâmbea ori îşi muşca, gânditoare, buza de 
jos. 

— Am cumva o muscă pe nas? îl întreba Lisa, fără să se uite 
la el. 

— Nu... aaa... încercam să-ţi descopăr trăsăturile ruseşti. 

— N-ai să le găseşti la faţa, ci la picioare şi la tălpi. Picioare 
scurte şi butucănoase, tălpi mari şi coapse acoperite de 
grăsime. 

— Mă îndoiesc. 

— Punem pariu? 

— Aaa... sigur. 

Lisa zâmbi şi îl conduse pe o stradă laterală numită 


Kalacinai sau Strada Patiserului. Străzile care dădeau în stradă 
Arbat purtau numele furnizorilor curţii imperiale din secolul al 
XVI-lea care locuiseră şi munciseră odinioară acolo: Plotnikov - 
dulgher, Serbrianai - argintar şi aşa mai departe. După 
revoluţie, numele străzilor fuseseră schimbate, dar se revenise 
de curând la cele iniţiale. „E, gândi Hollis, ca şi cum Rusia ar fi 
pornit-o într-o călătorie nostalgică, asemenea Americii, semn 
sigur că secolul al XX-lea a început s-o ia razna." 

— Acum unde mă duci? întreba Hollis. Să-ţi văd trăsăturile 
ruseşti? 

— Nu. Să mâncăm. Nu m-ai invitat la masă? 

— Ba da, dar am avut norocul să pot rezerva o masă la 
Praga. 

— O, am crezut că pot să aleg. 

— Fie, dar pe aici nu sunt restaurante. 

— E unul. 

— Cum se numeşte? 

— Nu cred că are un nume. 

Lisa traversa Strada Patiserului, urmată îndeaproape de 
Hollis, şi începu să urce treptele unei case vechi ce părea să fi 
fost locuinţa unui negustor bogat. Intrară într-un hol mare, în 
care mirosea a varză şi a peşte stricat. 

— Mirosul ăsta nu vine de la restaurant, spuse Lisa, ci de la 
chiriaşi. 

Ai făcu semn lui Hollis s-o urmeze spre o uşa aflată sub o 
scară întortocheata şi coborâră în subsolul casei. Când ajunse la 
capătul scărilor, Lisa deschise o uşa şi Hollis putu să vadă o 
cameră spaţioasa, slab luminată, cu tavanul jos, lambrisat cu 
lemn. Pe podea şi pereţi erau covoare orientale, iar în aer 
stăruia un miros de tutun aromatic. O bătrână îi întâmpină cu un 
zâmbet larg, dându-i lui Hollis impresia că are proteza altcuiva. 
Femeia spuse: 

— Salaam aleihum! 

Lisa răspunse la salut şi o urmă pe femeie până în dreptul 
unei mese joase, pe care se aflau o faţa de masa roşie murdară 
şi nişte tacâmuri şi farfurii desperecheate. Lisa şi Hollis se 
aşezară la masă şi Lisa făcu schimb de amabilităţi cu 
amfitrioana, care vorbea stâlcit rusește. 


— Prietenului tău îi place mâncarea noastră? o întreba 
femeia pe Lisa. 

— O adora. Poţi să ne aduci o sticlă din vinul casei? 

Femeia pleca. 

— Locul ăsta e menţionat cumva în ghidul restaurantelor? 
întreba Hollis, după ce privi împrejur. 

— Nu, dar ar trebui să fie. Mâncarea e excelentă. 

— Evreiască? 

— Nu. Azerbaidjana. Am spus salaam aleihum, nu şoloffi 
aleichem. E pe-aproape, tot un fel de arabă. 

— Inţeleg. 

Hollis observa că încăperea era plină şi că ceilalţi 
consumatori, în majoritate bărbaţi, nu erau evident etnici ruşi. 
De fapt, nimeni nu vorbea ruseşte. Moscova, constata Hollis, 
devenea tot mai diversă din punct de vedere etnic, pe măsură 
ce minoritățile sovietice îşi croiau drum spre centrul imperiului. 
Regimul descuraja aceasta imigrație, iar ruşii moscoviți erau 
îngroziţi. Deşi guvernul sovietic pretindea că nu dispune de cifre 
privind repartizarea populaţiei pe etnii, Seth Alevy întocmise un 
raport din care rezultă că aproape douăzeci la sută din populaţia 
Moscovei era ne rusa. în oraş, se stabiliseră uzbeci, armeni, 
georgieni, tătari, turci şi o duzină de alte grupuri minoritare 
sovietice. Alevy ajunsese la concluzia că, datorită acestei 
diversităţi, Moscova devenea mai cosmopolita şi mai sofisticată. 
O altă concluzie era însa şi aceea că Moscova devenea canalul 
colector al imperiului, aşa cum se întâmplase şi cu alte capitale 
imperiale, plin de escroci, oameni puşi pe căpătuiala, profitori şi 
paraziți. Ca Mişa. Ceea ce pentru ruşi constituia o problemă, 
pentru Seth Alevy şi Sam Hollis era o şansa. Hollis baga de 
seamă că mai toţi clienţii se uitau la ei. 

— E un loc sigur? o întreba pe Lisa. 

— Bănuiesc că da. 

— Nu pare a fi un restaurant de stat. 

— E o pensiune. Un fel de club privat, proprietate a unei 
cooperative de producţie azere. E o afacere legală. 

— OK 

— Ai mâncat vreodată într-o cooperativă de servire a 
populaţiei? 


— Nu. 

— Mâncarea e mai bună decât în cele mai bune 
restaurante. Mai ales în cazul cooperativelor care au acces la 
produse proaspete, cum e şi aceasta. 

— Perfect. 

Un tânăr se apropie de masă şi aduse un castron cu 
struguri mici şi albi şi un altul cu mandarine. 

— Ce-ţi spuneam? zise Lisa. Când ai văzut mandarine 
ultima dată? 

— Într-un vis săptămâna trecută. 

Hollis lua un cuţit şi începu să curețe de coaja o mandarină. 
O desfăcu în bucățele şi începu să mănânce împreuna cu Lisa, 
alternându-le cu boabe dulci de struguri albi. 

— Aţi vine să crezi? 

— M-ai salvat de scorbut. 

Cum pe masa nu erau şerveţele, Lisa se şterse la gură cu o 
batistă. 

— Aici vin toţi azerii care locuiesc în Moscova. Mâncarea are 
specific azer. 

Hollis clătină din cap. în celelalte restaurante aşa-zise cu 
specific naţional din Moscova, Praga, Berlin, Bucureşti şi 
Budapesta, mâncarea era specific rusească. lar în restaurantul 
Havana, singurul produs cubanez era zaharul de pe masă. La 
Beijing, de exemplu, se servea borş. 

— Cum ai descoperit locul ăsta? o întreba. 

— E-o poveste lungă. 

Hollis se gândi că putea fi spusă într-un singur cuvânt: Seth. 

— Avem voie să frecventăm locurile astea, spuse Lisa, 
numai ca occidentalii n-au auzit nimic de ele sau, chiar dacă au 
auzit, nu vor să le viziteze. 

— Nu văd de ce. 

— Simţi mirosul mirodeniilor? 

— Oarecum. De vâna-i fumul de ţigara din aer. 

Lisa se lăsă pe spate, rase şi îşi aprinse şi ea o ţigara. 

— Restaurantele, spuse ea, sunt un fel de barometru pentru 
ceea ce nu merge în ţara asta. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că Moscova are opt milioane de locuitori, 


jumătate din ei încercând să rezerve o masă într-unul dintre 
cele douăzeci de restaurante acceptabile. 

— Rezervarea e o treabă dificilă, încuviinţa Hollis. S-ar 
putea ca la Praga să ne mai păstreze încă masa. 

— Vezi tu, dacă indivizilor particulari li s-ar da voie să 
deschidă restaurante, ar apărea cinci sute peste noapte. La fel 
cu magazinele şi cu toate celelalte. 

— Asta ar fi o ameninţare la adresa sistemului. 

— Ce fel de ameninţare? 

— O ameninţare formidabilă. Ar fi ca şi cum ai aprinde o 
lumânare în beznă. Toţi s-ar îndrepta spre ea şi-ar aprinde de la 
ea propriile lumânări. Pe urma s-ar vedea crăpăturile din sistem. 
Apoi, cine ştie ce s-ar mai întâmpla. 

Lisa îl studie o clipă înainte să remarce: 

— Pentru un militar, eşti destul de perspicace. 

— Şi pentru asta ar trebui să-ţi mulţumesc, nu? Ai citit 
recent vreo carte de Gogol? 

— Chiar sunt o mare admiratoare a lui Gogol, spuse Lisa 
zâmbind. Ai citit Suflete moarte? 

— Cine n-a citit-o? 

— Nu e foarte citit în Occident şi asta pentru că, după 
părerea mea, personajele lui sunt greu de înţeles în afara 
contextului rusesc. Nu crezi? 

— Ba da. 

— De fapt, statuia lui Gogol e chiar la capătul străzii, în 
piaţa Arbat. Ai văzut-o? 

— E greu să treacă neobservată. 

Sosi şi vinul şi Lisa turnă în pahare. Hollis ciocni paharul lui 
cu al Lisei şi toasta: 

— Cum zic ţăranii: „Pentru o iarnă scurtă, carne din belşug 
şi lemne uscate pentru foc". 

— Ai uitat ultima chestie. 

— A, da. „şi o femeie focoasă în pat." 

Băură. 

— Sam, de unde eşti de loc? îl întreba Lisa, privindu-l de 
după marginea paharului. 

— De pretutindeni. Sunt o progenitură a forţelor aeriene. 

— Ai de gând să mă laşi să-ţi scot vorbele cu cleştele? 


Hollis zâmbi. 

— Bine, să-ţi povestesc despre mine. M-am născut la baza 
aeriană Travis în timpul Celui de Al Doilea Război Mondial. Până 
la optsprezece ani, ne-am mutat în diverse locuri de pe glob. Pe 
urmă, am urmat patru ani Academia de Aviaţie. După ce am 
absolvit-o, am urmat o şcoala de piloţi de vânătoare. Am luptat 
în Vietnam în 1968, apoi din nou în 1972. Atunci am fost lovit 
deasupra oraşului Haifong. Am reuşit să duc aparatul deasupra 
mării şi să sar cu paraşuta. Am fost apoi pescuit de un elicopter. 
Fiind rănit, doctorii mi-au interzis să mai zbor. Tatăl meu, pe 
atunci general de brigadă, mi-a obţinut un post temporar la 
Pentagon până ce aveam să pot fi din nou activ. Am sfârşit prin 
a urma un curs de bulgara. După cum poate ştii, bulgara este 
limba slavă de bază, aşa cum este latină pentru limbile 
romanice. în fine, am petrecut trei ani la Sofia ca ataşat militar, 
pe urmă am efectuat diverse stagii în alte țari ale Tratatului de 
la Varşovia, apoi, fără să-mi dau seama, am devenit atât de 
implicat în această meserie, încât nu m-au mai lăsat să mă 
întorc în prima linie. 

Hollis sorbi din vin. 

— Intotdeauna am bănuit că în spatele afacerii ăsteia cu 
postul de ataşat s-ar putea afla tata. 

— Aşadar, eşti un spion recalcitrant. 

— Nu, nu sunt recalcitrant. Dar nu sunt nici entuziast. 
Sunt.., nici eu nu ştiu cum. Şi pe urmă nu sunt spion. 

— Bine, bine. După aceea, acum doi ani te-au trimis aici. 
Dar familia ta? 

— Tata s-a pensionat acum câţiva ani. Locuieşte, împreuna 
cu mama, în Japonia. N-aş putea să-ţi spun de ce. Sunt amândoi 
cam ciudaţi. Cred că au îmbrăţişat religia Zen. Au călătorit prea 
mult prin lume. Nu cunosc, practic, America, iar ceea ce ştiu din 
ea nu le place. Asta îmi aminteşte de centurionii romani sau de 
ofiţerii coloniali britanici, înţelegi? După Cel de Al Doilea Război 
Mondial, în America s-a dezvoltat o întreaga clasă alcătuită din 
oameni ca ei. 

— Ca noi. 

— Da, ca noi. Emisari ai imperiului. 

— Ai fraţi sau surori? 


— Am o soră mai mică, măritată cu un jocheu bogat, care 
trăieşte în Filipine. Nu are copii. Am apoi un frate mai mare, 
care lucrează pe Wall Street, poartă cravată galbenă şi câştigă 
prea mulţi bani. E căsătorit şi are doi copii. El e singurul 
american adevărat din familie, spuse Hollis zâmbind. E satul de 
călătorii ca un puşti după ce-a lipit al cincisprezecelea abţibild. 
în concepţia lui, omul nu trebuie să-şi părăsească fusul orar. 

— Fusul orar? 

— Da. Locuieşte în fusul orar al coastei de est, pe care nu-l 
părăseşte. Se mişca numai până la douăzeci de grade latitudine 
în interiorul acestei zone. Se muta fără probleme de la o adresă 
la alta, dar încearcă să rămână mereu în aceeaşi zonă de prefix 

telefonic. Adică doi-unu-doi. 

Lisa se abţinu cu greu să nu izbucnească în râs. 

— Vorbeşti serios? 

— Da. 

— Ce familie interesantă! Sunteţi apropiaţi unul de celălalt? 

— Exista o legătură. Dar tu? Povesteşte-mi despre tine. 

Lisa nu dădu nici un semn că ar fi auzit ce-a spus şi 
continuă: 

— Mi se pare că ai şi o soţie. 

— Soţie? A, da. Katherine. E plecată la Londra după 
cumpărături. 

— Dacă nu mă-nşel, e plecată de vreo jumătate de an. 

— A trecut atât de mult timp? 

— Sunteţi despărțiți legal? 

— llegal. 

Lisa păru că ar vrea să continue pe aceeaşi temă, dar până 
la urmă îşi mai turnă nişte vin în pahar. 

Patroana se apropie de masă şi discuta cu Lisa despre 
preţurile zilei. Lisa comanda pentru amândoi. 

— Preţul e fix, spuse ea. Doar trei ruble. Meniul se schimbă 
din oră în oră. Mai bine aşa decât cum se întâmpla la marile 
restaurante, unde ţi se spune tot timpul, indiferent ce-ai 
comanda, că s-a terminat. 

Rupse o bucată dintr-o pâine numită lipie şi puse jumătate 
din ea pe farfuria lui Hollis. 

— Bulgara, zici? comentă ea. Mi s-a părut că rusă pe care o 


vorbeşti e un pic cam ciudată. Nu în sensul c-ai vorbit-o cu 
accent american, nu, dar n-ai nici accent rusesc. 

— Ştiu şi un pic de poloneză. 

— Da' ştiu că te-ai învârti prin Bloc, spuse ea amuzată de 
jocul de cuvinte. 

Hollis zâmbi. 

— Ruşii trăiesc cu convingerea că numai un rus poate vorbi 
rusa adevărată. Cu toate acestea, Seth Alevy o vorbeşte 
aproape perfect. Dacă ar încerca să se dea drept rus, 
moscovitul ar crede probabil că e leningrădean şi invers. 

— Poate la telefon. Dar ca să fii luat drept rus e nevoie de 
mai mult decât cunoaşterea limbii. Lucrul e valabil pentru orice 
naţionalitate, dar ruşii fac nota aparte din mai multe puncte de 
vedere. Ai observat că, atunci când merg, ruşii îşi folosesc tot 
corpul, de la umeri în jos? Americanii folosesc picioarele. 

— Am observat. 

— Pe urmă, continuă ea, expresia feţei e diferită, modul lor 
de viaţa e altul. A fi rus înseamnă a însuma o întreaga 
experienţa naţionala şi culturală. Eu, tu sau Seth putem să 
trecem drept ruşi cu acelaşi succes cu care am putea fi luaţi 
drept orientali. 

— Intuiesc un oarecare misticism în filozofia asta, 
domnişoara Putiatova. Lisa zâmbi. Mă întreb totuşi, spuse Hollis, 
dacă o asemenea tentativa n-ar putea avea succes. De pildă, cu 
o pregătire adecvată, asimilarea culturii şi aşa mai departe, n-ar 
putea oare un american să treacă drept rus într-un grup de ruşi? 
Sau un rus să treacă drept american la o petrecere în aer liber? 

Lisa reflecta o clipă înainte de a răspunde. 

— Poate o vreme, dacă nimeni nu-l căuta pe impostor. Dar 
nu şi la o examinare atentă. Până la urmă, persoana în cauză se 
va trăda. 

— Oare? Dar dacă un rus care ştie deja engleza urmează o 
şcoala specială? O şcoala cu profesori americani? Un fel de 
şcoala... de perfecţionare, în care să ia contact cu cultura 
americană vreme de, să zicem, un an sau mai mult? Nu s-ar 
obţine o copie perfectă a profesorului american? 

Lisa se gândi o clipă, apoi răspunse: 

— Profesorul şi studentul trebuie să fie foarte pasionaţi de 


ceea ce fac... Ar trebui să existe un motiv foarte întemeiat ca un 
american să facă aşa ceva... E vorba aici de spioni, nu-i aşa? 

— Tu ai spus-o, nu eu. Eşti foarte inteligenta. 

Apoi Hollis schimba subiectul. 

— Rusă pe care o vorbeşti e fără cusur din punct de vedere 
gramatical. Expresiile  colocviale, de asemenea. Dar am 
observat că accentul, ritmul şi construcţia frazei nu sunt 
moscovite şi nici nu pari a fi învăţat rusă la Monterrey sau 
Weisbaden. 

— Nu, n-am urmat şcolile noastre de limbi străine. Am 
învăţat ruseşte de la bunica. 

— Evelina Vasilievna Putiatova. 

— Aşadar, nu ţi-a scăpat. Ciudat lucru pentru un bărbat. 

— Sunt spion. Ascult. 

— Şi pui fiecare lucru în sertăraşul lui. Oricum, bunica mea 
a fost o femeie minunată. 

Lisa stinse chiştocul de ţigara şi continuă: 

— M-am născut şi am crescut la Sea Cliff, o aşezare 
îngrijita, cu case victoriene, din Long Island. în Şea Cliff trăieşte 
o comunitate rusească importantă, care datează din perioada 
ţarista. Revoluţia şi războiul civil care a urmat au adus un nou 
val de imigranţi, printre care s-au aflat şi bunicii mei. Aveau un 
pic peste douăzeci de ani şi erau proaspăt căsătoriţi. Tatăl 
bunicului meu era ofiţer în armata ţarista şi a fost ucis luptând 
împotriva germanilor, aşa încât bunicul meu, Mihail 
Alexandrovici Putiatov, a moştenit moşia şi titlul, devenite la 
acea dată o răspundere distinctă. Părinţii bunicii mele fuseseră 
deja arestaţi şi împuşcaţi de bolşevicii locali, iar mama lui 
Mihail, străbunica mea, s-a împuşcat. Rudele din ambele parți 
ale familiei erau risipite prin întreaga Rusie, pe front sau 
apucaseră calea exilului, înțelegând că petrecerea se terminase, 
Mihail şi Evelina au luat bijuteriile şi au plecat. Când au ajuns în 
America, nu erau faliţi, în cele din urmă s-au stabilit la Sea Cliff, 
la mare depărtare de Volga. 

— Şi toate astea ţi le-a povestit bunica ta? 

— Da. Ruşii sunt poate ultimii europeni care pun atât de 
mare accent pe istoria orală, într-o ţara în care a existat 
întotdeauna cenzură. De la cine poţi să afli cum s-au petrecut 


lucrurile dacă nu de la bătrâni? 

— Ei nu, sunt întotdeauna martorii cei mai demni de crezare 
ai trecutului. 

— Poate nu sunt în ceea ce priveşte problemele mari, dar îţi 
pot spune cine a fost spânzurat pentru c-a ascuns alimente şi 
cine a fost împuşcat pentru că deţinea pământ. 

— Ai dreptate. Continuă! 

— In salonul casei noastre victoriene din Şea Cliff, aveam 
un samovar de argint şi, când eram copil, Evelina mă chema să 
mă aşez lângă samovar şi-mi spunea basme ruseşti. Când m-am 
făcut mai mare, a început să-mi povestească despre viaţa ei la 
moşia părinţilor şi despre bunicul. Când aveam vreo şaisprezece 
ani, mi-a povestit despre revoluţie, războiul civil, epidemii şi 
foamete. M-a impresionat foarte tare şi, cum poveştile ei erau 
pătrunse de ură faţa de comunişti, am impresia că şi eu am fost 
influenţata de ură ei, deşi mă-ndoiesc că asta urmarea. 

Hollis nu comenta în nici un fel. 

— Dar m-a învăţat şi să iubesc, adaugă Lisa. Să iubesc 
vechea Rusie, oamenii, limba, biserica ortodoxă... 

Lisa privi în gol preţ de câteva secunde, apoi continuă: 

— In camera bunicii mele, erau trei icoane frumoase pe 
pereţi şi o vitrină cu obiecte rare, în care avea arta populară şi 
portretele miniaturale pe porțelan ale familiei ei, şi al ţarului 
Nicolae şi țarinei Alexandra. Atmosfera din comunitatea noastră, 
chiar şi atunci când am crescut, era vag anticomunista sau, cum 
i-ai spune tu, anti bolşevica. Există acolo o biserică ortodoxă şi, 
ca o ironie, misiunea sovietică la Naţiunile Unite deţine la câţiva 
kilometri de biserica o proprietate pe care o foloseşte ca refugiu 
în weekend-uri. Duminicile, bunica mă lua la biserică şi uneori 
ne duceam cu preoţii şi enoriaşii la porţile proprietăţii sovietice 
şi ne rugăm. în sâmbăta învierii, procesiunea noastră cu 
lumânări aprinse trecea întotdeauna prin faţa sovieticilor. 
Astăzi, am numi asta demonstraţie. Atunci, spuneam că le 
ducem lumina antihriştilor. Aşa că vezi, Sam, Evelina Vasilievna 
Putiatova a avut asupra mea o influenţa profundă şi durabilă. A 
murit când eram la colegiu. 

Tăcură amândoi o vreme, apoi Lisa continuă: 

— Am urmat Universitatea din Virginia şi mi-am luat licenţa 


în studii sovietice. Am trecut examenul de admitere în Serviciul 
Extern, am luat examenul oral şi mi s-au verificat antecedentele 
în vederea obţinerii autorizaţiei de a lucra în serviciul secret. 
Deşi m-am plasat foarte bine pe lista USIS, a trebuit să aştept 
un an de zile până să obţin un post. Mi-am efectuat anul de 
serviciu consular la Medan, în Indonezia. Eram vreo şase, într-o 
clădire dărăpănată cu două etaje, şi nu înţelegeam ce puteam 
face noi pentru promovarea intereselor americane în acea zonă. 
în cea mai mare parte a timpului, beam bere şi jucăm cărţi. Am 
crezut că înnebunesc. Apoi, mi s-a încredinţat primul post 
adevărat la biblioteca americană din Madras, India, unde am 
lucrat doi ani. Pe urmă, m-am întors la Washington pentru un an 
de pregătire suplimentară şi activitate administrativă la sediul 
USIS din Washington, DC. 

Apoi, am lucrat doi ani în Berlinul de Est, unde am putut, în 
sfârşit să-mi folosesc cunoştinţele de rusa. A fost o ambasadă 
bună - captivanta, misterioasă, pretutindeni numai spioni şi la 
zece minute de mers cu maşina de Vest. După Berlin, a urmat, 
în sfârşit, ceea ce mi-am dorit: Moscova. şi iată-mă aici, cu un 
alt spion. 

— Aţi plac spionii. 

— La nebunie! 

Hollis zâmbi. 

— N-am fost căsătorită şi nici logodită vreodată, adaugă 
Lisa. împlinesc douăzeci şi nouă de ani luna viitoare. 

— Mă inviţi la petrecerea pe care o s-o dai la birou? 

— Fireşte. 

— Dar părinţii tăi? întreba Hollis. 

— Continua să locuiască în casa din Şea Cliff. Tata e 
bancher, mama - profesoara. De pe veranda casei se vede 
portul. Vara stau amândoi acolo şi privesc vapoarele. E foarte 
frumos şi ei sunt foarte fericiţi împreuna. Poate le faci o vizită 
într-o zi. 

Neştiind ce să răspundă, Hollis o întreba: 

— Ai fraţi sau surori? 

— O soră mai mare, divorţata, care locuieşte cu părinţii. Am 
o nepoată şi un nepot. Părinţii mei par fericiţi că locuiesc 
împreuna. Ei vor să mă mărit şi să mă mut în apropiere. Sunt 


mândri de cariera mea în serviciul diplomatic, dar nu sunt prea 
încântați de postul pe care îl ocup eu acum. în special mama, 
care are fobia Rusiei. 

— Nu pari a fi un om care nu poate să-şi poarte de grijă. 
Ştii, tatăl meu a stat în Long Island pe la jumătatea anilor '50. La 
baza aeriană Mitchel. Mi-o amintesc foarte vag. 

— Acum e închisa. 

— Ştiu, răspunse Hollis. Ce s-a întâmplat cu terenul? 

— A fost împărţit între Universitatea Hofstra şi un colegiu 
din zona. Pe o parte din teren a fost construit un stadion unde 
joaca echipa Islanders. îţi place hocheiul? 

— Nu. La fel ca şi părinţii mei, nici eu nu prea sunt 
american. E o ironie, având în vedere că mi-am pus viaţa în 
slujba patriei. Sunt patriot, dar nu sunt la curent cu viaţa 
culturală. Ani de-a rândul am crezut că Yogi Bear şi Yogi Berra 
sunt una şi aceeaşi persoană. 

Lisa zâmbi. 

— Deci n-ai trece testul amic/inamic, dacă cineva te-ar 
întreba cine joacă mijlocaş la Mets? N-ai putea să treci drept 
american, deşi eşti. 

— Nu. Mă tem c-aş fi împuşcat pe loc. 

Lisa turnă în pahare restul de vin, apoi îl privi. 

— Ei bine, acum ştim câte ceva unul despre celălalt. 

— Da. Mă bucur c-am avut ocazia să vorbim. 

Sosi şi mâncarea. 

— Ce dracu' mai e şi asta? 

— Asta e dovta, o supă din lapte bătut şi orez. Bucătăria lor 
seamănă cu cea turcească. E mai complexă, mai profundă decât 
bucătăria slavă. lar drăcia aia din farfuria albastră ciobită, spuse 
Lisa râzând, se cheamă gu/ubța. 

Hollis zâmbi şi începu să mănânce. Pe masa soseau alte şi 
alte platouri cu mâncare condimentată. Udară mâncarea cu 
nişte bere moscovită slabă. Hollis îşi privi ceasul. Lisa observa 
gestul. 

— Ai timp să vizităm Trenul îndoliat? îl întreba ea. 

— Trenul ce? 

— Locomotiva şi vagonul cu care a fost transportat trupul 
neînsufleţit al lui Lenin la Moscova. Sunt expuse la gara 


Paveleţkii. 

— Aha, trenul ăla. Pas. 

— Oricum, glumeam. De fapt, nu vizitez locuri precum 
Muzeul Marx—Engels, spuse Lisa. Mi se pare o glumă încercarea 
lor de a crea un soi de religie laică în locul celei pe care au 
distrus-o. Dar, dacă suntem liberi în după-amiaza asta, poate ne 
facem un program împreuna. 

— Sigur. Ce-ai zice de o plimbare în afara oraşului? 

— Glumeşti? 

— Nu glumesc, răspunse Hollis. 

— Unde? Cum? 

— Trebuie să mă duc la Mojaisk cu o misiune oficială. Am 
un permis şi pe numele tău. 

— Zău? Mi-ar plăcea la nebunie să merg. Ce fel de misiune? 

— Una neplăcută, Lisa. Gregory Fisher e la morga din 
Mojaisk. 

Lisa se opri din mâncat şi rămase câteva momente cu 
privirea în gol. îşi drese vocea şi spuse: 

— Oh, Doamne, Sam. Bietul băiat... 

— Mai vrei să mergi? 

Lisa dădu afirmativ din cap. 

Patroana localului le aduse cafea turcească tare şi fagure 
cu miere. Hollis sorbi din cafea. Lisa şedea tăcută, îşi aprinse o 
ţigara şi îl întreba: 

— A încercat să... evadeze sau ce s-a întâmplat? 

— Nu. Ei zic că se îndrepta spre Moscova şi că a avut un 
accident de maşina înainte de bifurcația de la Borodino. Că n-a 
ajuns niciodată la Rossia. 

— Mint. 

— Oricum ar fi, e ţara lor. O să-ţi spun mai multe în maşina. 
Vreau totuşi să înţelegi că, dacă vii cu mine, nu-ţi pot garanta 
securitatea. 

— Securitatea? 

— Cred că KGB-ul e satisfăcut că a reuşit să stopeze 
afacerea. Nu se gândeşte probabil că este cazul să mai regizeze 
un alt accident. Pe de-alta parte, logica să nu este cea pe care o 
înţelegem noi şi, ca atare, e imprevizibil. 

Lisa încuviinţa. 


— Ei ştiu însa ca tu ai vorbit la telefon cu Fisher şi că am 
solicitat un permis pe numele tău. Asta n-ar trebui să facă din 
tine o ţinta, dar nu ştii niciodată ce pun la cale. Tot mai vrei să 
mergi? 

— Da. 

— De ce? 

— Dar tu de ce mergi, Sam? Treaba asta ar fi putut s-o facă 
oricine de la secţia consulară. 

— Vreau să mai dau târcoale. Ştii doar. 

— De asta mi-ai spus să mă îmbrac în haine sport de 
culoare închisa şi tot de asta ai un pistol în tocul de la picior? 

— Exact. 

— Ei bine... o să te ajut să dai târcoale. Compania ta îmi 
face plăcere. 

— Mulţumesc. 

— N-ai pentru ce. Şi, pe urmă, cred că m-am simţit 
implicată în povestea asta de la bun început, înţelegi? 

— Da. 

Hollis se ridică şi puse şase ruble pe masă. 

— Mâncarea nu a fost atât de rea, ambianța e plăcută şi nu 
exista microfoane ca la „Praga“ sau la celelalte douăzeci de 
restaurante din top. Două stele şi jumătate. 

Lisa se ridică şi ea. 

— Aţi mulţumesc c-ai fost atât de galant. Data viitoare fac 
eu cinste. 

— Data viitoare aleg eu localul. 

— Eşti în stare să găseşti ceva mai bun ca ambianța? 

— Ba bine că nu! spuse Hollis. Ştiu o ascunzătoare a KGB- 
ului. 

— Glumeşti! 

— Nu. 

— S-a făcut! Merg. 

leşiră din restaurant şi pentru prima dată după multă vreme 
Hollis se simţi într-o dispoziţie plăcută. 


PARTEA A DOUA 


„Zgârie un rus şi ai să răneşti un tătar." 
NAPOLEON BONAPARTE 


CAPITOLUL 9 


Sam Hollis şi Lisa Rhodes ieşiră din stradă Arbat în piaţa cu 
acelaşi nume. Trecură pe lângă statuia lui Gogol şi se îndreptară 
spre pavilionul în formă de stea al staţiei de metrou Arbaţkaia, 
situat în capătul celălalt al pieţei. în stânga, era restaurantul 
Praga, unde oamenii încă aşteptau la coadă ca să poată lua 
prânzul. Pe latura de nord a pieţei se afla Dom Sviazi, o clădire 
din beton şi sticla ce adăpostea o poşta şi servicii telefonice. 

— Acolo era biserica Sf. Boris, spuse Lisa, iar dincolo o 
biserică de secol XVII, Sf. Tihon. Comuniştii le-au demolat, dar 
eu am fotografii cu amândouă. 

— Ai de gând să publici o carte sau un rechizitoriu? 

— Şi una, şi alta. 

Intrară în staţia de metrou şi începură să-şi facă loc cu 
coatele prin mulţime spre scările rulante. în ultimul moment, 
Hollis o apuca pe Lisa de braţ şi o conduse spre intrarea opusă 
în pavilion şi ieşiră din nou în piaţa, în spatele unei fântâni. 

— Ce faci? întreba ea. 

— Nu luăm metroul. 

— Dar nu trebuia să luăm o maşina de la ambasadă? 

— Vino după mine! Repede! 

Hollis se îndrepta în grabă spre latura de est a pieţei, urmat 
de Lisa. Trecură pe lângă câteva chioşcuri, strecurându-se 
printre oamenii aşezaţi la coadă pentru cvas, băuturi răcoritoare 
şi îngheţata. 

— Unde mergem? întreba Lisa. 

Hollis o apuca de încheietura mâinii şi o trase spre un Jiguli 
negru, cu motorul oprit, parcat lângă bordura, în faţa 
cinematografului Hudojestvennai Art. 


— Urcă! 

Hollis se îndrepta spre locul şoferului, de unde cobora în 
grabă un bărbat pe care Lisa îl recunoscu ca fiind de la 
ambasadă. Hollis se aşeza la volan, iar bărbatul închise portiera 
şi-i spuse: 

— Rezervorul e plin, schimbătorul de viteze cam face fiţe, 
servieta dumneavoastră e pe bancheta din spate. Succes! 

— Mulţam. 

Hollis bagă maşina în viteză, se înscrise în trafic pe 
bulevardul Kalinin, apoi făcu o întoarcere de o sută optzeci de 
grade şi o luă spre vest, uitându-se în oglinda retrovizoare. 

Lisa nu scoase o vorbă. 

Hollis accelera şi după două minute traversa strada 
Ceaikovski, apoi râul Moscova pe podul Kalinin, pe urma trecu 
de hotelul Ucraina, continuându-şi drumul spre vest, pe 
bulevardul Kutuzov. Câteva minute mai târziu, depăşi Muzeul 
Borodino şi părăsi cercul interior al oraşului pe la Arcul de 
Triumf. Mări viteză până la cincizeci de kilometri la oră, apoi 
comentă: 

— Din câte oraşe cu opt milioane de locuitori poţi să ieşi în 
zece minute? Pentru un şofer, Moscova e un adevărat paradis. 

Lisa nu răspunse. 

Hollis baga mâna sub scaun şi scoase o şapca neagră de 
lână şi o basma bleumarin, îşi puse şapca pe cap şi-i întinse 
Lisei basmaua. 

— O babuşka pentru doamnă. Pune-ţi-o, te rog! 

Lisa ridică din umeri şi se îmbrobodi cu basmaua, lipindu-şi- 
o la ceafă. în cele din urmă spuse: 

— Am văzut asta într-un film. 

— O comedie muzicală? 

— Da. 

Câteva minute mai târziu, treceau prin dreptul unor blocuri 
în construcţie, care aduceau cu nişte nave din beton gri plutind 
în derivă pe o mare unduitoare de iarbă verde. 

— Potrivit legii, spuse Lisa, nu avem voie să mergem cu 
maşini care nu au plăcuţe de corp diplomatic. 

— Zău? 

— De unde e maşina asta? 


— De la hotelul Intourist. închiriata şi plătită cu o carte de 
credit American Express. 

— Asta înseamnă că le-ai oferit valuta pe care s-o 
folosească împotriva noastră la Washington. Pentru vreun spion. 

— A costat doar patruzeci de dolari. Cu banii ăştia un agent 
KGB n-ar putea să-l invite la masa nici măcar pe unul de la pază. 

Lisa ridică din nou din umeri. 

— Moscova devine tot mai mare pentru KGB. Prea multă 
influenţa occidentală, maşini închiriate, American Express, 
câteva bănci apusene. E mai uşor pentru noi să ne mişcăm. 

— Vorbeşti ca el. 

— Ca cine? 

— Ca Seth. Aveţi o perspectivă limitată. 

— Ştiu. 

Lui Hollis nu-i fu greu să remarce că bună ei dispoziţie 
dispăruse. Probabil că era agitată şi tulburata din cauza morţii 
lui Fisher. 

Hollis se mai gândi şi la faptul că luase cu el o amatoare, o 
novice, ceea ce-ar fi putut să nu fi fost o idee prea fericită. Avea 
însa vaga impresie că acest lucru o să-i facă bine. Alevy fusese 
de acord. 

lar din punctul de vedere al meseriei propriu-zise, o femeie 
despre care nu se ştia să fi avut vreo legătură cu serviciul secret 
constituia o bună acoperire. Dacă permisele le-ar fi solicitat 
Alevy şi Hollis, KGB-ul ar fi mobilizat o divizie blindată ca să-i 
urmărească. 

Aşi dădu seama că, într-adevăr, gândea ca Alevy. Altfel cum 
se explica faptul că îi ceruse Lisei Rhodes să facă o călătorie în 
care putea să-şi piardă viaţa. 

— Scuză-mă! spuse cu voce tare. 

— Pentru ce? 

— Pentru că vorbesc ca Seth. 

— Asta da spirit critic, spuse Lisa zâmbind. 

Hollis nu răspunse. Lisa se uita pe fereastră şi comenta 
gânditoare: 

— Dacă Greg Fisher venea dinspre Smolensk şi Borodino, 
înseamnă că a venit pe drumul ăsta. 

— Da, pe asta. 


— A trecut exact pe lângă ambasada. 

— Ştiu. 

Traversară şoseaua de centură şi Lisa îl informa: 

— Pe drumul ăsta au existat la un moment dat inscripţii cu 
lozinca „înainte, spre comunism!", dar bănuiesc că până la urma 
autorităţile au realizat cât de neinspirata fusese amplasarea 
acestei lozinci pe un drum care merge în cerc. 

Hollis zâmbi. 

— Eşti bună de ghid. O să vorbesc la Intourist să-ţi 
găsească de lucru în weekend-uri. 

Scoase din buzunar o bucată de hârtie cenușie şi i-o întinse. 

— Permisul tău. 

Lisa arunca o privire peste literele chirilice roşu şi ştampila 
Ministerului de Externe, apoi îndesa hârtia în poşeta. 

— E valabil numai până la miezul nopţii. 

— Până atunci suntem înapoi. 

— Mă gândeam că am fi putut rămâne la ţara peste noapte. 

Hollis răspunse după o pauză: 

— Nu mi-am luat periuţa de dinţi. 

Lisa îi zâmbi, apoi îşi concentră atenţia asupra peisajului. 
Un sătuc numărând vreo duzină de case ieşea puternic în 
evidenţa pe fundalul câmpului deschis. Garduri neîngrijit 
confecţionate despărţeau grădinile de curtea de păsări şi 
animale, iar locuinţele dărăpănate erau legate de anexe prin 
alei noroioase. Acoperişurile erau învelite cu tabla ondulată şi 
Lisa îşi imagina ca o ploaie zdravăna îi scotea probabil din minţi 
pe locuitori. La fel se întreba cum reuşeau să păstreze căldura în 
locuinţe iarna, când temperatura cobora la minus zece sau 
douăzeci de grade Celsius. 

— Incredibil! 

Hollis îi urmări privirea. 

— Da. lzbitor, nu? Şi când te gândeşti ca la numai 
cincisprezece kilometri distanţa se afla capitala unei mari puteri 
nucleare. 

— Este prima mea ieşire prin ţara. 

— Eu m-am mai învârti pe ici, pe colo şi pot să-ţi spun că la 
est, spre Urali, sau în nord, spre Leningrad, e mai rău. Jumătate 
din populaţia rurală este prost îmbrăcată, prost hrănita şi are 


locuinţe precare, deşi ea este cea care produce mâncarea. 

Lisa dădu aprobator din cap. 

— Auzi şi citeşti despre locurile acelea, dar trebuie să le 
vezi ca să te convingi că aşa e. 

Hollis îi arătă o ridicătură de teren: 

— Vezi deluşorul ăla de-acolo? Dincolo de el, într-o pădure 
de pini este camuflata o instalaţie radar foarte sofisticată, care 
reprezintă centrul de comandă pentru toate bazele de rachete 
antibalistice din jurul Moscovei. Cu banii cheltuiţi pentru această 
instalaţie, jumătate din ţăranii care trăiesc în regiune ar putea 
să aibă case decente, cu apă curentă şi încălzire centrală. 
Tunuri sau unt. Unele societăţi nu-şi pot permite şi una, şi alta. 

— Jumătate din bugetul nostru şi şaizeci la sută din al lor, 
spuse Lisa. Ce bogăţie incredibilă îngropata în silozurile de 
rachete. 

— Teoria optimistă împărtăşita în prezent la Washington 
este aceea că îi forţam să cheltuiască, împingându-l spre 
moarte, spuse Hollis. Uită ce ţi-am spus în legătură cu 
amplasarea rachetelor antibalistice. 

Lisa dădu absentă din cap, apoi, după o pauză, spuse: 

— În activitatea mea, am întâlnit ruşi care înţeleg 
contradicţiile sistemului. Ne simpatizează şi ar prefera să 
construiască silozuri de grade în locul celor de rachete. 
Guvernul însa le-a băgat în cap că au nevoie de rachete, pentru 
că noi am vrea să-i cucerim. 

— Intr-un fel, ai dreptate. Trebuie făcută deosebirea între 
popor şi guvern, dar cred că poporul are guvernul pe care ÎI 
merită, în cazul de faţa, poate chiar mai mult decât merita. 

— Nu-i adevărat, Sam. Poate că ruşii nu înţeleg ce e aia 
democraţie, dar sunt devotați, într-un fel curios, dar pătimaş, 
ideii de svoboaa - libertate. 

Hollis ridică din umeri. 

— Intotdeauna am spus că aici comunismul este un 
accident al istoriei, care n-o să apuce a o şuta aniversare, 
continua Lisa. 

— Nici nu vreau să mă gândesc la ce-ar mai putea să 
născocească oamenii ăştia. 

— Eşti într-adevăr atât de dur sau vrei doar să mă sâcâi pe 


mine? 

— Nici una, nici alta. Prelucrez pur şi simplu informaţiile. 
Asta mi s-a spus să fac aici. 

— Uneori cred că sunt singura persoană din ambasada care 
încearcă să găsească şi ceva bun aici, o speranţa oarecare. E 
atât de deprimant să fii înconjurat doar de cinici, păsări de 
pradă, diplomaţi mieroşi şi paranoici. 

— Înţeleg. Uite ce e, dacă vrei să fim prieteni, hai să nu mai 
discutăm politică. 

— OK. 

Cerul se întunecase din nou şi stropi de ploaie începură să 
se prelingă pe parbriz. în aer plutea o linişte apăsătoare, un soi 
de mohoreala care îţi pătrundea prin ochi până în creier, în 
inimă, în suflet. 

— Aici, spuse Lisa, pe câmpiile astea, cred că încep să 
înţeleg legendara melancolie slavă. 

— Dar dacă ai vedea nesfârşitele lanuri de floarea-soarelui 
din timpul verii, îţi taie pur şi simplu respiraţia. 

Lisa îşi întoarse privirea spre el. 

— Chiar aşa? întreba ea, gândindu-se că propoziţia de mai 
înainte spunea mai mult despre Sam Hollis decât ar fi vrut el să 
spună. Va trebui să mi le araţi la vară. 

— S-a făcut. 

— Ce rău îmi pare că n-am la mine aparatul de fotografiat. 

— O să opresc la primul magazin cu aparate foto. 

— In regulă, spuse Lisa privindu-şi ceasul. O să ajungem la 
timp la morgă? 

— Dacă e închisa, o să ne-o deschidă cineva. 

Hollis răsuci brusc de volan şi Jiguli o lua pe un drum lateral, 
spatele maşinii derapând şi ridicând un nor de praf. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. 

Hollis înconjura o kocika, una dintre acele mici coline care 
dau relief câmpiilor de la vest de Moscova. Opri maşina în aşa 
fel încât să nu poată fi văzută de pe drum. întinse mâna spre 
servieta diplomat de pe bancheta din spate, scoase un binoclu 
şi cobori din maşina. Lisa îl urmă. Urcară în vârful colinei 
acoperite de iarbă, Hollis îngenunche şi o trase pe Lisa lângă el. 


Privi prin binoclu drumul lung şi îngust, apoi spuse: 

— Cred că suntem singuri. 

— În Statele Unite, replica Lisa, oamenii zic: „Vrei să 
mergem undeva unde să putem fi singuri?", iar aici „Cred că 
suntem singuri" sau „Cred că avem companie". 

Hollis scruta cerul, apoi câmpiile înconjurătoare. Se ridica în 
picioare şi Lisa îi urmă exemplul. Hollis îi întinse binocilul. 

— Uită-te acolo! Lisa îl îndrepta spre răsărit. 

— Moscova... Văd turlele Kremlinului. Hollis privi atent 
câmpiile, de pe care fusese adunata recolta. 

— Cam pe-aici a fost. 

— Ce anume? 

— Cam până pe-aici a ajuns armata germană. Şi cam pe 
vremea asta. Patrulele de recunoaştere germane au raportat 
exact ce-ai spus tu adineauri. Că văd turlele Kremlinului prin 
binoclurile de campanie. 

Lisa îl privi curioasă. 

O vreme, Hollis păru cufundat în gânduri, apoi continuă: 

— Germanii şi-au închipuit că războiul se sfârşise. Au fost 
extrem de aproape. Apoi, Dumnezeu, căruia probabil nu-i prea 
pasă de nici o armată, a înclinat balanţa în favoarea ruşilor. A 
nins devreme şi abundent. Germanii au început să îngheţe şi 
tancurile să se împotmolească. Armata Roşie a avut un răgaz, 
apoi a atacat pe zăpadă. După trei ani şi jumătate, ruşii erau în 
Berlin şi din acel moment lumea n-a mai fost aceeaşi. 

Hollis se întoarse şi privi spre soarele care apunea. Cu 
spatele la Lisa, spuse că pentru sine: 

— Sunt momente când încerc să înţeleg ţara asta şi oamenii 
ei. Uneori, îi admir pentru ce-au făcut, alteori îi dispreţuiesc 
pentru ceea ce nu pot să înfăptuiască. Cu toate acestea, ei 
seamănă cu noi mai mult decât suntem noi dispuşi să 
recunoaştem. Ruşii gândesc la scară mare aşa cum facem noi, 
au spirit de frontieră şi se mândresc cu realizările lor. Au o fire 
directă şi deschisă, cum n-am mai întâlnit în Europa sau Asia, 
dar care se aseamănă cu cea a americanului. Vor să fie primii în 
toate, să fie pe locul întâi, dar cum nu exista decât un loc întâi, 
următorul iese pe locul doi. 

Hollis cobora şi se urcă în maşina, urmat de Lisa. O luară 


înapoi pe drum şi apoi pe şoseaua Moscova-Minsk. Pe lângă ei, 
trecu un camion cu produse agricole, îndreptându-se în direcţia 
opusă, spre Moscova. Hollis observa în treacăt că verzele erau 
negre, iar cartofii păreau mici. Nu văzu alt fel de legume, nici 
păsări, vite ori produse lactate. îşi spuse că merită poate să facă 
un scurt raport pe tema asta, deşi descoperirea sa era un lucru 
bine cunoscut gospodinelor din Moscova. 

Lisa îi aruncă din când în când o privire piezişa. Ar fi vrut să 
scoată mai multe de la el în legătură cu ce spusese pe colină, 
dar ea cunoştea mai bine situaţia. Şi, pe urmă, un om ca Hollis 
era capabil de izbucniri ocazionale izvorâte din inimă, dar n-ar fi 
vrut ca acestea să se transforme în dialog. Aşa că se abţinu şi 
cobora geamul. 

— Simţi cum miroase? 

— Ce anume? 

— Pământul. în Moscova nu se simte mirosul ăsta. 

— Aşa e, replica Hollis. 

Lisa privea peisajul rural, încântată de nemişcarea acelei 
toamne târzii şi de mirosul de pământ gras şi umed. 

— Asta e Rusia, Sam. Nu Moscova sau Leningradul. Rusia. 
Priveşte mestecenii albi de colo. Vezi frunzele alea mici de 
culoare roşie, galbenă şi aurie? Acum uită-te ce se întâmplă 
când trece o pală de vânt. Ai văzut? Ce poate fi mai rusesc 
decât frunzele astea colorate de mesteacăn purtate de vânt, pe 
fondul gri al cerului şi al acestui peisaj solitar. E atât de pustiu şi 
atât de frumos, Sam. Kremlinul nu poate schimba nimic din 
toate astea, pentru că sunt imuabile, eterne. Doamne, asta e! 
Asta e Rusia! 

Lisa întoarse capul spre Hollis şi privirile lor se întâlniră. 
Apoi Hollis privi din nou prin parbriz şi pentru întâia oară simţi 
prezenţa pământului. 

— Vezi vălătucii de fum care ies pe coşurile caselor din sat, 
spuse Lisa cu vădită emoție. E sfârşitul după-amiezii şi cerul se 
acoperă de nori. Sunt aprinse focurile. Ceaiul e pe foc, cartofii şi 
varza dau în fiert. Tatăl e afară, în burniţa, şi repară un gard sau 
un plug. Noroiul negru i se încleiază pe ghete. Tânjeşte după 
cana de ceai şi căldura din interiorul casei. Văd oameni călare, 
aud  balalaici, văd biserici din trunchiuri de  mesteceni 


profilându-se pe orizontul purpuriu... Aud sunetul clar al 
clopotelor învăluind câmpiile liniştite... 

Lisa se întoarse spre el. 

— Sam, nu ne putem opri într-un sat? 

— S-ar putea să fii dezamăgită, răspunse Hollis calm. 

— Te rog! N-o să mai avem altă ocazie. 

— Poate mai târziu... dacă mai avem timp. îţi promit. 

Lisa zâmbi. 

— O să găsim timp. 

Aşi continuata drumul într-o tăcere plăcută, ei doi într-o 
maşina, îndreptându-se spre vest o dată cu soarele care 
apunea, separați de ambasadă, de oraş, de lume, singuri. 

Hollis o privea din când în când şi îşi zâmbeau reciproc. Lisa 
îi plăcea, pentru că era o femeie care ştia ce voia. în cele din 
urmă spuse: 

— Acum îl înţeleg pe puşti. Cred că a trăit senzaţia cea mai 
cutremurătoare într-o viaţa de om. 

— Ce ştii despre el? Despre familia lui, despre cum a murit? 

Hollis îi povesti cele câteva lucruri pe care le ştia. 

— L-au ucis, spuse Lisa fără ocolişuri. 

Trecură pe lângă sate, gospodarii colective şi gospodarii de 
stat. Pe la jumătatea drumului spre Mojaisk, Lisa întreba: 

— O să fie periculos? 

— Foarte. 

— De ce m-ai ales pe mine? 

— Pentru că mi s-a părut că şi tu crezi că toată afacerea 
asta pute şi m-am gândit că ai vrea poate să-ţi verifici 
convingerile. 

— Dar eu... eu nu sunt pregătită. 

— În schimb eşti o admiratoare a spionilor, spuse Hollis 
zâmbind. N-ai spus tu ca în Berlinul de Răsărit a fost captivant? 
Uite un prilej să mai ieşi un pic din monotonie. 

— Mă ademeneşti, colonele, spuse Lisa, înghiontindu-l 
prieteneşte. Când m-ai invitat să te însoțesc, habar n-aveai că în 
privinţa asta sunt o microbistă. 

— Corect. Vezi, ai şi început să gândeşti ca un ofiţer de 
informaţii. 

Hollis verifica ceasul, kilometrajul şi privi în oglinda 


retrovizoare. 

— Hollis, îl întreba Lisa, eşti unul dintre acei bărbaţi care 
obişnuiesc să ademenească femeile cu vederi feministe? Nu mă 
număr printre cele care-şi imaginează că pot face tot ceea ce 
face un bărbat. 

— Nu e vorba de un experiment sociologic ori de o 
problemă personală, domnişoara Rhodes. Cred că-mi poţi fi de 
ajutor şi, pe deasupra, reprezinţi o acoperire foarte bună. 

— Şi o companie la fel de bună, adaugă Hollis. 

— Mulţumesc. 

Micuţul Jiguli era unul dintre puţinele autoturisme 
particulare de pe şosea, dar Hollis ştia că bătea mult mai puţin 
la ochi decât ar fi făcut-o un Ford cu număr de corp diplomatic. 
în plus, el şi Lisa puteau fi luaţi drept un Ivan şi o Irina oarecare, 
într-o plimbare cu maşina în weekend. Cerberii care 
supravegheau ambasadă, Boris, Igor şi compania, aşezaţi în 
maşinile lor în faţa ambasadei, începuseră să realizeze că Hollis 
le trăsese din nou clapa. Erau probabil foarte supăraţi pe el, iar 
şefii lor erau supăraţi pe ei. Toată lumea era supărată. Mai puţin 
Fisher fiindcă Fisher era mort. 

— Cred că-ţi par mai puţin vesela şi sclipitoare decât la 
prânz. 

— Vestea morţii cuiva, chiar şi a unei persoane pe care n-o 
cunoşti, are darul să te indispună. 

— Da, asta şi... 

— Eşti şi un pic emoţionata. 

— Şi asta... 

— Şi ai descoperit că nu sunt atât de interesant pe cât 
credeai. 

— Dimpotrivă. Mă laşi să vorbesc? Voiam să spun că sunt 
îngrijorata de toată afacerea asta. Noaptea trecută, în biroul 
meu, înainte de telefonul lui Greg Fisher, mă gândeam c-o să 
ajungem să ne înţelegem iar cu ei. G/asnosti şi toate celelalte, 
înţelegi? 

— Da. 

— Îmi ziceam: „Dă-ne, Doamne, o lume fără Afganistan-uri 
şi fără avioane de pasageri aruncate în aer". 


— E ca şi cum te-ai ruga să nu mai existe moarte şi 
impozite. 

— Dar de ce trebuie mereu să existe ceva? Asta o să strice 
iar relaţiile, nu-i aşa? O să începem să ne expulzăm reciproc 
diplomaţii şi personalul ambasadei, să  contramandăm 
schimburile culturale şi ştiinţifice şi s-o apucăm din nou pe 
panta nenorocită a rachetelor nucleare, nu-i aşa? 

— Treaba asta nu intra în sfera mea de preocupări. 

— Ba intra în sfera de preocupări a tuturor, Sam. Doar 
trăieşti pe planeta asta. 

— Uneori. Când mă aflam la optsprezece mii de metri 
deasupra ei, mă uitam în jur şi-mi ziceam: „Oamenii ăia de- 
acolo, de jos, sunt nebuni". Apoi mă uitam în sus, în ceruri, şi 
întrebam „Doamne, ce gânduri ai cu noi?" Apoi îmi lansam 
bombele, mă luptam cu rachetele şi MIG-urile, mă întorceam 
acasă şi beam o bere. N-am devenit un cinic şi nici n-am fost ros 
de remuşcări. Am învăţat să mă limitez doar la problema mea, 
aceea de a lansa bombe şi de a-mi bea berea. Şi la fel fac şi 
astăzi. 

— Dar ai vorbit cu Dumnezeu şi L-ai întrebat ce gânduri are. 

— Nu mi-a răspuns niciodată. Pentru informarea ta, adaugă 
cuvântul la ordinea zilei continua să fie destinderea. Gândeşte- 
te la pace. Care se poate schimba peste noapte. 

Lisa scoase un pachet de Kent din poşeta. 

— Te deranjează? 

— Nu. 

— Vrei şi tu una? 

— Nu. Deschide puţin geamul! 

Lisa cobora geamul şi îşi aprinse o ţigara. Hollis viră brusc 
pe un drum de ţara şi continuă să meargă cu viteză. Jiguli-ul 
pătrunse hurducăind pe o uliţa îngusta, aruncând pietrişul în 
dreapta şi în stânga. 

— De ce-ai părăsit şoseaua? întreba Lisa. 

Hollis îi arătă o foaie de hârtie, pe care o ţinea în mână, coti 
la stânga pe un alt drum, apoi la dreapta. 

— Cu câţiva ani în urmă, spuse el, un englez a avut 
inspiraţia să facă o hartă a drumurilor secundare prin care pot fi 
ocolite o mulţime de oraşe importante din împrejurimile 


Moscovei. Ruta asta ocoleşte Mojaisk-ul. Drumurile n-au nume, 
doar repere. Ca şi cum ai căuta acul în carul cu fân. 

An pofida faptului că era tot mai îngrijorata, Lisa zâmbi şi 
spuse: 

— In clipa asta comiţi o încălcare de itinerar. 

— Asta nu-i nimic! Să vezi ce urmează! 

— Presupun că mergem la Borodino. 

— Exact, spuse Hollis, continuând să „navigheze" pe 
drumurile de ţara care se intersectau. 

Din când în când, trecea pe lângă un camion sau tractor, 
făcându-le oamenilor semn cu mâna. 

— Afurisitul ăsta de schimbător de viteze îmi dă de furcă, 
spuse Hollis, dar maşina se comporta bine. Jiguli este practic un 
Fiat şi se comportă la fel ca verişoara lui din Italia. E o maşina 
foarte robustă. 

— Bărbaţi. Maşini. Fotbal. Sex. 

— Poftim? 

— Nimic. 

Traversară calea ferată şi în scurtă vreme Hollis văzu 
bornele de marcaj ale vechiului drum Minsk-Moscova. în 
depărtare se zărea oraşul Mojaisk. 

— Ei bine, am ocolit Mojaisk-ul, spuse Hollis. Mă întreb dacă 
Boris şi Igor se mai plimba în sus şi-n jos pe strada principală, 
aşteptându-ne. 

— Cine sunt Boris şi Igor? 

— Agenţii KGB care supraveghează ambasada. 

— Aha. 

Hollis traversa drumul principal şi continuă să meargă pe 
drumuri de ţara. După vreun sfert de oră, vira pe drumul străjuit 
de plopi ce ducea la Borodino. în faţa se puteau vedea coloanele 
de piatră şi porţile de acces care duceau spre câmpul de luptă. 
Acum porţile erau închise. Când se apropiară, văzură că erau 
chiar legate cu lanţuri. 

— Mă întreb de ce-or fi închis aşa de devreme anul ăsta, 
spuse Lisa, că doar e vorba de exponate în aer liber. 

— Pe asta am mizat şi eu. 

Hollis o luă printre doi plopi dezgoliţi de frunze, intra în 
şanţul de scurgere şi merse prin el până ce ocoli porţile. După 


aceea, ieşi din nou în drum, îndreptându-se spre muzeu. 

— N-ai mai fost niciodată aici, aşa-i? 

— Aşa cum ţi-am spus, nu am reuşit niciodată să obţin 
autorizaţia de a părăsi Moscova decât ca să merg la dacea - vila 
finlandeză. 

Hollis dădu din cap în semn că ştia despre ce e vorba. Vila 
finlandeză - botezată astfel datorită arhitecturii şi saunelor - era 
o casă de vacanţa recent construită pe râul Kliazma pentru 
personalul ambasadei americane, la aproximativ o oră de mers 
spre nord cu maşina de la Moscova. Vila ambasadorului pentru 
funcţionarii superiori, printre care se numără şi el, se afla foarte 
aproape.  Invitaţia de a petrece un weekend în vila 
ambasadorului era aproape sinonimă cu o pedeapsă. Curând, 
vila finlandeză şi-a câştigat o proastă reputaţie, nemaifiind 
frecventată de  familişti. într-o noapte, de la fereastra 
dormitorului său din vila ambasadorului, Hollis auzise voci 
vesele de bărbaţi şi de femei precum şi pleoscăitul apei fierbinţi 
din cazi răzbătând dinspre vilă finlandeză până în zori. 
Katherine, care atunci era acolo împreuna cu el, comentase: 
„Lor de ce li se permite să se distreze aşa de bine, iar noi 
suntem nevoiţi să bem vişinata cu nişte scorţoşi?" Nu după mult 
timp, Katherine plecase „după cumpărături”. 

— Te duceai des acolo? o întreba Hollis. Lisa îi aruncă o 
privire furişa. 

— Nu... era ceva ce semăna cu petrecerile de Crăciun de la 
birou, doar ca lunea dimineaţa toată lumea se evita, înţelegi, 
nu? 

— Cred că da. 

An faţa le apărură parcarea cu pietriş şi muzeul, pe partea 
dreaptă. 

— Am fost o dată aici, spuse Hollis. în octombrie trecut, cu 
ocazia aniversării bătăliei germano-ruse din 1941, la o recepţie 
a ataşaţilor militari. Interesant loc. 

— Aşa se pare. 

Maşina îşi continuă drumul prin parcare, intrând pe o alee 
îngusta. Soarele apusese, iar noaptea se instalase liniştita. 
Printre nori, se zăreau stelele strălucitoare. Lisa fu surprinsă de 
liniştea adâncă şi de bezna nopţii din zona rurală. 


— Sinistru, spuse. 

— Romantic. 

Lisa zâmbi în silă. Luna ieşi din nori, învăluind în lumina ei o 
duzină de obeliscuri şlefuite, care se înălţau ca nişte santinele 
pâlpâitoare la căpătâiul morţilor. 

— Borodino, spuse Hollis cu voce scăzută. Fisher trebuie să 
fi trecut probabil pe aici, prin faţa muzeului. Şmecheria e să ne 
dăm seama cum s-a rătăcit. Căuta în spate, în servieta mea, şi 
vezi că e acolo o hartă aeriană. 

Lisa făcu precum îi ceruse. 

— Asta e? 

— Da. Desfă-o şi pune-o la tine în braţe. Dacă suntem opriţi, 
atinge-o cu flacăra de la bricheta. E hârtie cu ardere 
instantanee, aşa că o să ardă într-o secundă, fără să facă prea 
mult fum ori scrum. 

— OK. 

— Sub scaunul tău trebuie să fie o lanternă cu filtru de 
lumină roşie. 

Lisa căuta sub scaun şi scoase lanterna. 

— Ştim că a traversat câmpul de luptă, spuse Hollis, apoi a 
spus că s-a trezit pe un drum prin pădure, la nord de câmp, cam 
pe la ora asta. Mai la nord se afla râul Moscova, centrala 
electrică şi staţia de apă. Aşadar, trebuie să fi fost undeva între 
locul ăsta şi rău. Singura pădure de pe harta aeriană este bor... 
Vreau să zic pădurea de pini. Vezi? 

— Da, spuse Lisa, ridicându-şi ochii de pe hartă. Pinii sunt 
pe dealurile de-acolo. Vezi? 

— Da. Sunt dealurile de la sud de Moscova. Acum urmează 
o bifurcaţie a drumului. 

Lisa îndrepta lumina roşie a lanternei asupra harţii. 

— Da. O văd. Dacă o iei pe drumul din stânga, faci o buclă 
înapoi şi începi să urci dealul. 

Drumul din stânga părea să ducă înapoi la muzeu, în 
realitate însa nu era aşa. Aici Fisher făcuse probabil greşeala 
fatală. Hollis o apuca pe drumul din stânga. 

Continuau să meargă cu luminile stinse şi, la un moment 
dat, drumul începu să urce. întâlniră câţiva pini răsfiraţi pe 
pantă acoperită de iarbă, după care drumul intra printre şiruri 


dese de copaci şi se făcu foarte întuneric. 

Lisa îşi drese vocea. 

— Vezi ceva? 

— Scoate lanternă pe fereastră şi luminează-mi din când în 
când drumul. 

Lisa cobori geamul, lăsând să pătrundă o pală de aer rece. 
în lumina roşie a lanternei se distingea drumul îngust. 

— Ce faci? întreba Hollis. 

— Bine. Tu ce faci? 

— Eu, excelent, replica Hollis. Frumoasă pădure! îmi place 
cuvântul ăla, bor. Extrem de evocator şi de rusesc. Mă face să 
mă gândesc la o pădure de pini adâncă şi întunecoasa din 
vechea Moscova, la tăietori şi cioplitori de lemn, la colibele lor 
din buşteni, la răşina care fierbe deasupra unui foc în trosnetul 
lemnului. O imagine de basm. Bor. 

Lisa îl privi fără să spună o vorbă. Continuară să urce prin 
culoarul de pini. Jiguli se deplasa foarte încet, motorul sau 
puternic scrâşnind în viteza întâi. 

— Pot să fumez? întreba Lisa. 

— Nu. 

— Am început să am frisoane. 

— Vrei să ne întoarcem? 

— Mai târziu, răspunse Lisa după o ezitare. 

Zece minute mai târziu, ajunseră în dreptul unei pancarte. 
Hollis opri şi Lisa lumina pancarta cu lanterna: 


„STOP! | y . 
INTRAŢI ÎNTR-O ZONĂ INTERZISĂ. 
ÎNTOARCEŢI-VĂ!" 


— Asta trebuie să fie locul, spuse Hollis. Mă temeam că am 
luat-o pe un drum greşit. 

— Dar chiar asta am şi făcut. 

Hollis cobora din maşina şi privi în jur, descoperind mica 
platformă pentru întors maşina din partea dreaptă a drumului. 
Deschide portbagajul şi smulse firele de alimentare de la poziţii 
şi stopuri, apoi se urcă în maşina. Intră pe platformă, numai că, 
în loc să întoarcă, continua să meargă printre pini, până ce Jiguli 


pătrunse vreo douăzeci de metri în interiorul pădurii, întoarse 
maşina în aşa fel încât să fie cu botul în direcţia drumului înapoi, 
apoi opri motorul. 

— Fii numai ochi şi urechi! îi şopti Hollis Lisei. Fii pregătită 
s-o ştergi repede. Dacă nu mă întorc într-o oră, te duci la 
Mojaisk şi te ocupi de treaba cu morgă. Oricine te-ar întreba, 
spui că ai venit singură. Aşează-te la volan şi coboară geamul! 
Ne vedem mai târziu. 

Hollis cobora, închise cu grijă portiera şi începu să meargă 
prin pădure într-o direcţie paralelă cu drumul. 

Lisa veni după el. 

— Eşti nebun! 

— Întoarce-te! 

— Nu. 

Mergeau unul lângă celălalt. Pământul era elastic, fiind 
acoperit de un covor de ace şi conuri de pin. Spațiile dintre 
trunchiurile copacilor erau libere, umplute din loc în loc cu tufe 
de feriga şi lăstari de pin. Nu adia vântul, iar mirosul de răşină 
de pin era copleşitor. Nu se auzeau decât zgomotul uşor al 
paşilor lor pe acele de pin şi, din când în când, pârâitul unui con 
strivit sub picioare. Pădurea era cufundată în beznă. 

— Sam, şopti Lisa, n-avem ce căuta aici... nici o... 
acoperire... cu toată imunitatea noastră diplomatică. 

— Ba da. Culegem ciuperci. Ruşii sunt mari culegători de 
ciuperci. Se dau în vânt după asta. 

— Dar în pădurile de pini nu sunt ciuperci. 

— Zău? Atunci suntem într-o escapadă sexuală. 

— In cazul ăsta ar trebui să ne aflăm pe bancheta din spate 
a maşinii. 

— Gândeşte-te tu la o acoperire. între timp, să încercam să 
nu fim prinşi. Presupun că vii cu mine. 

— Da. 

După câteva minute, începură să dea peste pancarte bătute 
în cuie la anumite intervale. Hollis şi Lisa se apropiară de una 
dintre ele şi citiră la lumina roşie a lanternei: 


„STOP! ÎNTOARCEŢI-VĂ! ? 
VĂ AFLAŢI ÎNTR-O ZONĂ INTERZISĂ! 


SUNTEŢI PASIBIL DE A FI ARESTAT!" 


Hollis îşi apropie gura de urechea Lisei şi-i şopti: 

— S-ar putea să fie senzori de sunet. Calca uşor, ca o 
căprioară! 

Lisa dădu afirmativ din cap. Hollis puse o mână pe umărul 
Lisei şi simţi că tremura. 

— Vrei să te întorci la maşina? 

Lisa clătină din cap. Hollis scoase pistolul Tokarev din tocul 
de la picior şi îl strecură în buzunar. îşi continuară drumul prin 
pădure, evitând luminişurile, învăluite în lumina palidă şi 
albăstruie a semilunii care răsărea. Din când în când, întâlneau 
pancarte cu aceeaşi inscripţie, apoi Lisa îi atrase atenţia asupra 
unei inscripţii diferite, amplasata într-un luminiş. Se apropiară 
cu grijă şi citiră: 


„STOP! a | 
GĂRZI ÎNARMATE AU ORDIN SĂ TRAGĂ." 


— Aproape c-am ajuns, şopti Hollis. 

Auziră un zgomot în spatele lor şi se întoarseră. Hollis se 
lăsă pe un genunchi şi scoase pistolul. Lisa se ghemui lângă el. 
în celălalt capăt al luminişului se mişcară crengile de pin, apoi 
se dădură la o parte, în luminiş îşi făcu apariţia o căprioară 
tânără, care înainta spre ei, apoi se opri brusc, adulmecând 
aerul liniştit şi rece, se întoarse şi o luă la fugă. 

Hollis puse pistolul înapoi în toc şi se ridica. O porniră mai 
departe. După nici cinci minute, ajunseră în faţa unui gard de 
sârmă ghimpată, înalt de vreo doi metri şi jumătate, terminat 
într-o spirală de sârmă care în locul ghimpilor avea lame 
tăioase. O plăcuţă metalică agăţată de gard avertiza: 


„CURENT DE ÎNALTA TENSIUNE." 


De partea cealaltă a gardului, copacii fuseseră tăiaţi pe o 
distanţă de aproximativ cincizeci de metri. Hollis reuşi să 
distingă un al doilea gard de sârmă ghimpată, interior, dincolo 
de zonă fără copaci. Lângă gardul interior se înălța un turn de 


pază. 

— Pensionul Doamnei Ivanova, şopti Hollis. 

— Nu pare deloc ospitalier, comenta Lisa. 

Hollis cerceta cu privirea turnul de pază, apoi gardul 
interior, dincolo de care se puteau distinge lumini. O apuca pe 
Lisa de braţ şi începură să meargă cu grijă de-a lungul gardului 
de sârmă ghimpată, întâlnind la un moment dat stârvul în 
descompunere al unei căprioare electrocutate. 

— Sam, hai să plecăm, spuse Lisa. Hollis o trase în jos. 

— Ascultă! 

Liniştea pădurii fu spartă de zgomotul unui motor diesel, 
apoi spre ei se îndrepta lumina unor faruri. 

— Jos! şopti Hollis. 

Se culcară amândoi la pământ, pe covorul din ace de pin, 
cu faţa la gard. Lumina farurilor deveni tot mai puternică, pe 
măsură ce vehiculul înainta încet prin nisipul zonei defrişate 
dintre cele două garduri. Vehiculul, un transportor de trupe, se 
apropia tot mai mult. în cabina erau doi soldaţi, iar în spate, în 
compartimentul descoperit, şase soldaţi cu caşti. Doi erau 
servanţii unei mitraliere montate pe un afet cu pivot, doi 
manevrau proiectorul, iar ultimii doi, cu armele în poziţie de 
tragere, păreau gata să sară din vehicul. Hollis spera să fie 
vorba de o patrulă de rutină, dar soldaţii păreau încordaţi şi 
alarmaţi. Când vehiculul se apropie la vreo zece metri de ei, 
Hollis văzu limpede uniformele verzi speciale ale trupelor de 
grăniceri KGB. 

— Trage-ţi basmaua pe faţa şi acoperă-ţi mâinile, îi şopti 
Lisei. 

Hollis îşi trase şapca tricotată pe faţa, transformând-o într-o 
mască. Apoi îşi puse mănuşi negre de nailon şi aştepta. 
Transportorul blindat ajunsese în dreptul lor, de cealaltă parte a 
stanei ghimpate, la doar patru metri şi jumătate distanţa. Hollis 
presupuse că senzorii de zgomote sesizaseră ceva şi patrula 
fusese trimisă să constate dacă era vorba de un animal cu patru 
picioare sau de unul cu două. îi auzea pe soldaţi vorbind între ei, 
apoi în cabina transportorului se auzi pârâitul unui aparat de 
emisie, recepţie. O voce din aparat întreba: 

— Hei, sunteţi treji? Ce faci, Greciko? 


Bărbatul care şedea lângă şofer răspunse în aparatul pe 
care îl ţinea în mână: 

— O iau la mână. 

Vocea din aparat rase, apoi spuse: 

— Împuşca un urs pentru colonel şi o să te lase la Moscova, 
împuşca un spion şi meritul o să fie al lui. 

— Atunci o să căutăm un urs, răspunse Greciko. 

Şoferul rase, apasă pe frâna şi transportorul se opri în 
dreptul lui Hollis şi al Lisei. Fasciculul de lumină al proiectorului 
se opri mai întâi în sectorul defrişat, apoi începu să măture 
pădurea de dincolo de gard. Se apropie de Hollis şi Lisa, 
învăluind ferigile şi trunchiurile copacilor la nivelul solului într-o 
lumină albastră strălucitoare. Apoi alunecă pe deasupra lor, 
trecu mai departe, revenind cu o mişcare bruscă pentru a se 
opri asupra stârvului de căprioară aflat la vreo zece metri lângă 
gard. După aceea, fasciculul de lumină al proiectorului se 
îndepărta de căprioară şi continuă să iscodească pădurea. 

Hollis o simţi pe Lisa tremurând din toate încheieturile, îi 
căuta mâna pe care o ţinea sub ea şi i-o strânse. Aşteptară. 
După un minut, transportorul o luă din loc. Rămaseră nemişcaţi, 
abia respirând. 

După vreo cinci minute, Hollis se ridică prudent pe un 
genunchi, ţinând-o pe Lisa cu o mână pe după spate. Privi 
insistent în bezna pădurii şi ascultă cu atenţie, apoi o ajuta pe 
Lisa să se ridice. Când se întoarseră cu spatele la gardul de 
sârmă ghimpată, Hollis zări între copaci, la nici trei metri 
distanţa, doi soldaţi din trupele de grăniceri KGB care veneau în 
direcţia lor, cu pistolul-mitralieră AK-47 în poziţie de tragere. 

Într-o fracțiune de secundă, Hollis realiza că Lisa nu-i 
văzuse şi nici aceştia nu-i observaseră. Lisa făcu un pas spre el, 
vrând să-i spună ceva. Grănicerii sesizară mişcarea. Cu un 
singur gest, Hollis o împinse pe Lisa la pământ, se ghemui, 
scoase pistolul cu amortizor şi trase. îl văzu pe unul dintre 
soldaţi lovindu-se cu mâna peste piept. Celălalt privi împietrit la 
camaradul său care se prăbuşea, apoi se întoarse spre Hollis şi 
îşi aduse arma în poziţie de tragere. Hollis trase două gloanţe în 
pieptul omului, apoi paşi repede până la ei. Soldaţii, care erau 
amândoi foarte tineri, poate nici nu împliniseră douăzeci de ani, 


erau încă în viaţa, cu şuviţe de sânge la colţul gurii. Hollis apuca 
curele şi le arunca peste umăr. în timp ce-i acoperea pe cei doi 
cu crengi de pin, Lisa veni lângă el. 

— 0... o, Doamne... Sam! 

— Linişte! 

Aşi atârna un pistol-mitralieră de umăr, o apuca de braţ şi 
începură să se îndepărteze cu paşi mari şi repezi prin pădurea 
de pini. Lui Hollis nu-i mai pasa de senzori, întrucât patrulele 
erau acum în cercetare, făcând ele însele zgomot. 

După vreo zece minute, ajunseră la drum, la o oarecare 
distanţa de Jiguli. Hollis se orientă fără probleme printre copaci 
şi găsi maşina. Aruncă pistolul-mitralieră în spate şi sari 
înăuntru. Porni motorul şi-l bagă în viteză, dar, în loc s-o ia spre 
drum, se întoarse şi o porni spre interiorul pădurii, manevrând 
prin spaţiile largi dintre trunchiurile copacilor. 

— Sam, încotro ne ducem? 

— În orice caz nu înapoi, pe drum. Tu foloseşte lanterna, să 
văd pe unde pot să mă strecor. 

Lisa scoase lanterna afară pe geam. Hollis făcea slalom 
printre copaci. Din spate, de pe drum, se auzea zgomotul unui 
vehicul şi se zăreau lumini de faruri. 

— Copacii sunt tot mai deşi, spuse Lisa. Ai grijă! 

Hollis buşi ambele aripi din faţa şi Jiguli se înţepeni între doi 
copaci, încerca să bage în marşarier, dar schimbătorul de viteze 
se blocă. 

— S-o ia dracu' de rablă! 

Reuşi în cele din urmă să bage în marşarier, scoase maşina 
dintre copaci şi găsi un alt spaţiu de trecere. Crengile joase ale 
pinilor se răsfirau de o parte şi de alta a parbrizului, lăsând ace 
lipicioase pe geam. Hollis ştia că un vehicul putea trece printr-o 
pădure de conifere; de altfel, coloane întregi de camioane şi 
blindate au trecut prin aceste păduri de pini ale Rusiei în timpul 
războiului fără să fie nevoie să doboare un singur copac. Toată 
treaba era să găsească spaţiile adecvate. 

— Vezi ce faci cu lanterna aia, Lisa! 

— Bine. Uită-te acolo! 

Lisa îndrepta lumina lanternei spre o deschidere largă şi 
Hollis o apuca pe acolo. Era o potecă de vânat, un fel de tunel 


printre crengi, de lăţimea şi înălţimea unui cerb bine făcut. Jiguli 
se încadra perfect în tunel şi Hollis accelera. 

Lisa privi în urmă. 

— Cred că zăresc lumini prin pădure. 

Apoi îşi întoarse privirea spre el. 

— Crezi că o să reuşim? 

— Nici o problemă. 

Hollis presupunea că ruşii nu ştiau încă dacă aveau de-a 
face cu spioni sau cu urşi. Dacă însa găseau cele două cadavre, 
întreaga zona avea să fie asaltată de miliţie, armata şi KGB. 

Terenul începu să coboare într-o pantă mai abruptă şi 
maşina începu să derapeze, deşi Hollis era cu piciorul pe frâna. 
Brusc, maşina ieşi din zona copacilor şi plonjă cu botul înainte 
într-o râpă. 

— Ţine-te bine! 

Jiguli-ul căzu cu un pleoscăit pe fundul râpei - care nu era 
altceva decât albia unui pârâiaş - fiind gata, gata să se 
răstoarne. Hollis răsuci puternic volanul spre dreapta şi 
acceleră, pornind prin albia pârâului. Malurile acestuia se 
aplatizară, iar părul deveni mai lat şi mai adânc. Motorul începu 
să dea rateuri. 

— A luat apă. 

Hollis îndrepta maşina spre o porţiune mai joasă a malului 
şi apasă pedala de acceleraţie până la fund. Maşina se caţără pe 
panta malului, avu o ezitare, apoi părăsi albia pârâului cu 
motorul mugind. în lumina albăstrie a lunii ce răzbătea printr-o 
spărtură din plafonul de nori, văzură câmpia de la Borodino 
întinzându-se în faţa lor. 

— Bună maşina de teren, spuse Hollis. 

Lisa îşi aprinse o ţigara cu mâinile tremurând, trase adânc 
din ea, apoi slobozi un şuvoi gros de fum. 

— Vrei şi tu una? 

— Nu. 

— Când ai spus că o să facem o plimbare la ţara, nu mi-am 
închipuit c-o să fie chiar aşa, spuse ea. 

— Păi, replica Hollis, asta-i ţara şi noi ne plimbăm prin ea. 

Hollis opri într-o dumbravă de mesteceni. Lua cele două 
pistoale-mitraliera AK-47 şi le aruncă pe fereastra în iarba înalta. 


La fel făcu şi cu pistolul sau, cu tocul acestuia şi încărcătoarele 
de rezervă. 

— Arde harta, îi spuse Lisei. 

Lisa scoase harta pe fereastră şi o atinse cu flacăra 
brichetei. Harta se aprinse cu o fulgerare şi dispăru brusc într-un 
norişor 

— Am ieşit şi n-am ieşit din pădure, comentă ea. 

— Puţina răbdare. 

Hollis schimba viteza şi o porni pe câmpul acoperit cu iarba 
galbenă înalta. Pe creasta dealului din apropiere se zărea 
drumul care-i dusese în pădure. Hollis îşi alese un traseu paralel 
cu acesta tăind-o de-a dreptul peste câmp. Auzind zgomotul 
unui elicopter, Hollis se ascunse în umbra unui obelisc de granit. 
Elicopterul trecu pe deasupra lor, proiectând propria umbra. 
Hollis aştepta până ce elicopterul ateriza în pădure, în 
vecinătatea Pensionului Doamnei Ivanova şi abia apoi porni din 
nou maşina. 

— Mi s-a dus şi bruma de sânge rece, spuse Lisa, ca o 
concluzie la o conversaţie tăcută pe care o purtase cu sine. Mi-e 
greaţa. 

— Ştiu, e greu de suportat să împuşti oameni. Eu îi 
bombardam, dar nu-i vedeam niciodată. Respiră adânc! 

Lisa scoase capul pe fereastră, trase adânc aer în piept, 
apoi se prăbuşi la loc în scaun. 

Hollis străbătu în viteza câmpul acoperit cu iarba. Ştia că 
atât oră, cât şi locul erau cât se poate de critice. Dacă reuşeau 
să ajungă acolo unde ar fi trebuit să fie, respectiv la morga din 
Mojaisk, atunci puteau să le arunce praf în ochi. Dacă însa erau 
prinşi în câmp deschis, atunci totul era împotriva lor. Ajunseră la 
un drumeag de ţara care marca limita câmpului de luptă istoric. 
De cealaltă parte se întindea un câmp arăt. Considerând că 
maşina nu mai putea suporta un nou şoc, Hollis o apuca pe 
drumeagul de ţara şi apoi coti spre nord, în direcţia râului 
Moscova. Pe porţiunea de drum drept accelera până la nouăzeci 
de kilometri pe oră, dar maşina începu să trepideze, aşa că fu 
nevoit să mai reducă din viteză. Drumeagul de ţara se termina 
în drumul paralel cu râul Moscova. Hollis făcu la dreapta, 
apropiindu-se de Mojaisk dinspre vest, şi nu pe şoseaua dinspre 


Moscova, unde s-ar fi putut să fie aşteptat. Stinse farurile şi 
zvârli şapca de lână pe fereastră. Lisa arunca şi ea basmaua, îşi 
perie hainele, apoi scutură din mers şi acele de pin de pe 
hainele lui Hollis. Intrară în viteza în Mojaisk, fără să întâlnească 
vreun alt vehicul. 

Oraşul părea neobişnuit de pustiu, la acea oră, având în 
vedere că era sâmbătă seara. 

Hollis îi întinse Lisei o foaie de hârtie. 

— Instrucţiuni cu privire la morgă. 

Lisa le citi cu atenţie, în cele din urmă, ajunseră în faţa unei 
clădiri albe cu puţine etaje, ornamentată cu stuc, situată lângă 
calea ferată. Pe o tăbliță de lemn deasupra uşii era scris 
„MORGĂ". Hollis îşi privi ceasul. Era abia trecut de ora opt. 
Coborâră din maşina şi se îndreptară spre uşa. 

— Eşti în stare să faci faţa sau vrei să rămâi în maşina? o 
întreba Hollis pe Lisa. 

— La treburi din astea rezist, doar am lucrat în sectorul 
consular. Pentru chestia ailaltă nu eram pregătită. 

— Te-ai descurcat foarte bine. 

— Mulţumesc. Tu însa ai nervi de oţel. 

— îmi place să mă dau mare în faţa femeilor. De asta te-am 
şi invitat. 

Hollis apasă pe un buton în dreptul căruia scria „SONERIE 
DE NOAPTE". Apoi puse o mână pe umărul Lisei şi observă că nu 
mai tremura. „Tare femeia asta, n-am ce zice", gândi. 

Uşa masivă din lemn a morgii se deschise şi în cadrul ei 
apăru un bărbat în uniforma de colonel KGB. 

— Intraţi! îi invită acesta în engleză. 


CAPITOLUL 10 


Colonelul KGB îşi flutura dispreţuitor degetul pe sub nasul 
lui Hollis, se întoarse şi se îndepărta. 

Hollis şi Lisa îl urmară printr-o încăpere întunecata, cu miros 
de mucegai, mobilată ca o sală de aşteptare, şi Hollis îşi 
reaminti că morga municipală avea adesea şi o sală mortuară. 
Intrară într-o încăpere rece, cu pereţi îmbrăcaţi în faianţa albă. 
Hollis fu izbit de acel miros de chimicale a căror întrebuințare nu 
mai lasă nici un dubiu în privinţa scopului. Rusul trase de un 
cordon suspendat şi încăperea fu inundată de o strălucire 
fluorescenta puternică, ce ilumina lada frigorifică smăltuita, de 
culoare albă, în genul celor ce puteau fi întâlnite în America 
anilor '50. Fără vreo altă formalitate, colonelul ridica dintr-o 
dată capacul congelatorului, oferind privirii trupul gol al unui 
bărbat aşezat pe un pat de gheaţa. 

Braţele şi picioarele îi erau contorsionate, iar capul îi atârna 
într-o parte. Pleoapele lui Gregory Fisher nu fuseseră închise şi 
la colţurile ochilor holbaţi se formaseră lacrimi de gheaţa. 
Printre buzele vinete întredeschise se zăreau dinţi sparţi. 

Hollis observa că pieptul şi faţa lui Fisher erau puternic 
zdrobite şi ca sângele nu fusese spălat ca lumea. Rănile şi 
vânătăile de un roşu-închis contrastau puternic cu albeaţa 
trupului. Hollis studie cu atenţie chipul lui Fisher şi fu în măsură 
să distingă trăsăturile unui tânăr de douăzeci de ani, cândva 
arătos. Lui Hollis îi părea rău de Gregory Fisher, a cărui voce îi 
devenise tot mai familiară cu fiecare vorbă înregistrata pe 
bandă. Se întreba dacă ajunseseră să-l tortureze pentru a-l face 
să mărturisească ce ştia despre Dodson. 

Colonelul KGB îi întinse lui Hollis un paşaport, pe care 
acesta îl deschise la pagina cu fotografia. Privi chipul bronzat şi 
zâmbitor din fotografia color, apoi îi întinse paşaportul Lisei. Ea 
se uita la poză, apoi la cadavru şi dădu afirmativ din cap, 
strecurând paşaportul în poşeta. 

Colonelul trânti capacul lăzii frigorifice şi îi conduse într-o 
cămăruţă în care se aflau un birou uzat din lemn de mesteacăn 


şi trei scaune desperecheate. Le făcu semn spre două dintre ele, 
apoi se aşeza pe scaunul mai bun din spatele biroului şi aprinse 
o veioză. 

— Dumneavoastră sunteţi, desigur, colonelul Hollis, spuse 
în engleză, iar dumneavoastră trebuie să fiţi Lisa Rhodes. 

— Exact, răspunse Hollis. lar dumneavoastră sunteţi colonel 
KGB, dar nu v-am auzit numele. 

— Burov. 

Apoi adăugă: 

— Fiind vorba de decesul unui străin, KGB-ul este acela 
care, potrivit legilor sovietice, trebuie să se ocupe de formalităţi. 
Aşadar, nu este cazul să atribuiţi nici o altă semnificaţie 
prezenţei mele. 

— Dacă spuneţi dumneavoastră, aşa o fi. 

Burov se aplecă spre Hollis, privindu-l insistent. 

— Aşa e. 

Apoi întreba: 

— Dar eu, trebuie cumva să atribui o altă semnificaţie 
prezenţei dumneavoastră, domnule colonel Hollis? 

— Nu, nici una. 

Hollis ştia, fireşte, ca amândoi minţeau. în momentul în care 
Ministerul de Externe sovietic văzuse că cel care solicita 
permisul era Hollis şi nu un funcţionar din serviciul consular, el 
notificase KGB-ul, iar acesta, vrând să vadă ce avea de gând 
colonelul Hollis, spusese Ministerului de Externe să-i elibereze 
permisul. Chestiunea simplă a transferării unor rămăşiţe 
pământeşti  escaladase într-un soi de operaţie de 
contrainformaţii. Hollis se întreba ce-ar fi putut să provoace 
KGB-ul să-i omoare, pe el şi pe Lisa, acolo. Poate excursia 
ocolitoare de la Borodino, dacă ar fi ştiut de ea. Din cauza asta 
ajunsese şi Fisher în lada frigorifică din camera de alături. 

— Aţi sosit cu câteva ore mai târziu decât v-aşteptam, 
spuse Burov. M-aţi făcut să stau după dumneavoastră. 

— Habar n-aveam că ne-aşteptaţi, domnule colonel. 

— Mă rog, ştiaţi foarte bine ca... oricum, de ce aţi întârziat? 

Hollis îl privi mai atent pe Burov la lumina slabă a veiozei. 

să fi avut vreo patruzeci şi cinci de ani. Era un bărbat înalt, 
bine legat, cu acele buze bosumflate, copilăreşti, pe care le 


întâlneşti la ruşii din nord, din jurul Leningradului, şi la 
finlandezi. Avea pielea de culoare deschisă, ochii albaştri şi 
părul blond de culoarea paiului, ceea ce-i întări lui Hollis 
impresia că Burov era mai mult nordic decât slav. S-ar fi putut 
să aibă sânge finlandez sau s-ar fi putut să fie una dintre 
numeroasele moşteniri lăsate de armata germană. Până şi 
vârsta lui întărea această ipoteză. De fapt, se gândi Hollis, dacă 
studiourile Mosfilm erau în căutarea cuiva care să încarneze un 
nazist tipic într-unul dintre nenumăratele lor filme de război, 
atunci nici că era altul mai potrivit decât Burov." 

— Domnule colonel Hollis, de ce aţi întârziat? 

— Ministerul dumneavoastră de Externe a întârziat 
eliberarea permiselor, răspunse Hollis. 

Apoi adăugă tăios, aplecându-se spre Burov: 

— De ce în ţara asta totul ia de două ori mai mult timp 
decât în lumea civilizată? 

Burov se făcu roşu ca racul. 

— Ce dracu' vreţi să spuneţi? 

— Engleza dumneavoastră e excelentă. Vreau să spun 
exact ceea ce aţi înţeles. 

Lisa fu întrucâtva surprinsă de limbajul dur al lui Hollis, dar 
presupunea că Hollis îl împingea pe Burov în defensivă, pentru 
a-l determina să renunţe la întrebarea referitoare la întârziere. 

Burov se lăsă pe speteaza scaunului şi îşi aprinse o ţigara 
Troika, ovală în secţiune, din foita subţire şi cu tutun afinat. 
După primele fumuri, ţigara se curba uşor. Burov îndrepta 
automat ţigara cu degetele, apoi spuse pe un ton mai calm: 

— N-a fost prea diplomatic ce-aţi spus adineauri, domnule 
colonel. Credeam că diplomaţii şi-ar muşca mai degrabă limba 
decât să spună ceva ofensator la adresa tarii gazda. 

Hollis îşi privi ceasul cu un gest nerăbdător, apoi replică: 

— Poate că lucrurile stau aşa între diplomaţi. Dar 
dumneavoastră ştiţi cine sunt, iar eu ştiu cine sunteţi 
dumneavoastră. Şi dacă-mi mai plimbaţi vreodată degetul pe 
sub nas, vă sfătuiesc să vă luaţi adio de la el. Deci, trebuie să vă 
dăm nişte semnături? 

Burov privea fix la ţigara din mână, lui Hollis nefiindu-i greu 
să-şi imagineze cam ce gânduri îi treceau prin cap. Apoi strivi 


chiştocul pe duşumea şi spuse: 

— Multe. 

— Sunt convins. 

Burov deschise un dosar plic de culoare verde aflat pe birou 
şi scoase din el un teanc de hârtii. 

— După părerea mea, cadavrul putea să fie tratat cu mai 
multă grijă, spuse Lisa adresându-i-se lui Burov. 

Burov o privi cu expresia bărbatului care nu este obişnuit să 
discute chestiuni profesionale cu femeile. 

— Nu mai spuneţi! De ce vă pasă vouă, credincioşilor - 
folosi cuvântul rusesc veruiuşcii - de rămăşiţele pământeşti? 
Doar sufletul e acum în rai, nu-i aşa? 

— De ce bănuiţi că sunt o credincioasă? 

— Puteaţi la fel de bine să mă întrebaţi de ce am presupus 
că ştiţi ruseşte, domnişoara Rhodes. Să înţeleg că vă aflaţi aici 
ca să scrieţi un foarte frumos comunicat de presă despre 
plăcerile călătoriilor motorizate prin Uniunea Sovietică? Sau 
despre viteza şi eficienţa expedierii unui cadavru în Statele 
Unite în eventualitatea unei întâmplări nefericite? 

Burov zâmbi pentru prima oară şi Lisa se simţi străbătută 
de un fior de gheaţa. Trase adânc, dar discret, aer în piept şi 
spuse pe un ton hotărât: 

— Sunt nevoită să vă cer ca decedatul să fie spălat mai 
bine şi înfăşurat într-un giulgiu, aşa cum se cuvine. 

— V-a şocat trupul gol al tânărului? 

— M-a şocat felul în care a fost aruncat în lada frigorifică, 
asemenea unui hoit de animal, domnule colonel. 

— Zău? Ei bine, starea rămăşiţelor pământeşti ale domnului 
Fisher nu mă priveşte. Discutaţi chestiunea asta cu un 
antreprenor de pompe funebre. 

Burov răsfoi hârtiile din faţa lui cu o privire dispreţuitoare, 
vrând parcă să arate ca acest aspect al problemei era sub 
demnitatea lui. 

Lisa păru să nu bage în seamă sfatul lui Burov şi întreba: 

— Cum v-aţi gândit să transportăm cadavrul la aeroport? 

— Antreprenorul de pompe funebre vă va furniza un sicriu 
din aluminiu cu gheaţa uscată, destinat transportului aerian, 
răspunse Burov tăios. Ca în orice ţara civilizată. Pentru asta va 


trebui să achitaţi o taxă. Ca în America, de altfel. Văd ca sunteţi 
cu un Jiguli, adăugă el. Cum intenţionaţi să blgaţi un sicriu în el? 

— Nu avem intenţia să transportăm noi coşciugul. 
Dumneavoastră o să ne puneţi la dispoziţie o maşina adecvată 
şi un şofer. Aşa cum ar face-o oricare altă ţara. 

Burov zâmbi din nou, ca şi când ar fi vrut să spună că o 
găsea pe Lisa amuzantă. Se uita fix la pufoaica Lisei, apoi 
comentă: 

— Amândoi păreţi a vă fi îmbrăcat ca şi când aţi fi 
intenţionat să faceţi pe groparii ori pe purtătorii de linţoliu. O să 
găsim noi o soluţie. Îmi arătaţi şi mie permisele de călătorie şi 
împuternicirile? 

Hollis şi Lisa îi întinseră permisele şi paşapoartele 
diplomatice. Burov păru interesat de ştampilele de viză de pe 
paşaportul lui Hollis şi nu se jena să-şi noteze datele de intrare 
şi ieşire din vreo duzină de tari înscrise pe paginile rezervate 
vizelor. 

Hollis îl cântări din nou cu privirea pe colonelul Burov. Tipul 
vorbea neobişnuit de bine engleza, ştiind să fie spiritual, dar şi 
insultător şi sarcastic în această limbă. Când aveau de-a face cu 
străini, în special cu occidentali, ruşii erau de obicei politicoşi, 
iar dacă nu, erau pur şi simplu obtuzi şi grosolani, nicidecum 
precum Burov. Hollis presupuse că Burov avea relaţii strânse cu 
vorbitori de limba engleză şi că era probabil absolvent al 
Institutului de Studii Canadiene şi Americane din Moscova, un 
loc care produce tot atât de mulţi agenţi KGB pe cât oameni de 
ştiinţa şi diplomaţi. Hollis văzuse la televizor, în America, câţiva 
dintre aceşti ruşi şcoliţi explicând în americană poziţia țarii lor 
într-o serie de probleme, de la drepturile omului şi până la 
motivele anularii zborului unui avion de pasageri plin cu călători. 
Lui Hollis i-ar fi plăcut să obţină informaţii despre Burov, dar se 
îndoia că Alevy sau oricare altul ar fi deţinut ceva în legătură cu 
el. Oricum, numele lui adevărat nu era Burov, deşi uniforma 
KGB şi gradul erau reale A avea un nume de împrumut era una, 
dar a-l folosi în viaţa de toate zilele era cu totul altceva. 

— Aţi terminat cu paşapoartele noastre? întreba Hollis. 

Burov îşi mai notă câte ceva, apoi le înapoie paşapoartele 


A 


păstrând permisele de călătorie. îi întinse lui Hollis o foaie de 


hârtie şi spuse: 

— Mai întâi, automobilul decedatului a fost confiscat, aşa 
încât ar fi mai simplu dacă aţi semna acest document, prin care 
renunţaţi la orice pretenţie asupra lui. 

— Vreau să văd maşina, replica Hollis. 

— De ce? 

— Să văd dacă mai poate fi reparată. 

— Vă Asigur că nu. în orice caz, maşina a fost transportată 
la Moscova. Dacă doriți, o să informez ambasada 
dumneavoastră în legătură cu locul în care se afla. Vă rog să 
semnaţi! 

Hollis arunca o privire asupra actului de renunțare scris în 
rusă şi engleză. Erau acolo o sumedenie de cifre prin care se 
demonstra că transportul maşinii în afara Uniunii Sovietice ar fi 
costat mai mult decât valoarea. Concluzia finală era aceea că nu 
putea fi vorba ca Trans Am-ul să poată ajunge în S.U.A. spre a fi 
examinat de serviciul judiciar al FBI. Hollis îi înapoie lui Burov 
documentul nesemnat. 

— Voi decide ce măsuri trebuie luate abia după ce 
inspectez maşina. 

Burov împinse documentul înapoi spre Hollis. 

— În cazul acesta vă rog să notaţi acest lucru pe document, 
astfel încât să putem proceda în consecinţa. 

Hollis simţi că s-ar putea să fie o noapte lungă. Ruşii erau, 
nimic de zis, răbdători şi tenaci. Făcu o însemnare pe actul de 
renunțare, dar, în loc să-l înapoieze, spuse: 

— Am nevoie de o copie a acestui act. 

— Fireşte, răspunse Burov întinzându-i lui Hollis o copie 
slabă la indigo a aceluiaşi document şi recuperând, totodată, 
originalul. 

Lisa avu impresia că într-un fel sau altul, atât Hollis, cât şi 
Burov, mai trecuseră prin situaţii similare. Tot acest protocol 
diplomatic, această artă de a da şi a lua, de a obţine şi a păstra 
un avantaj psihologic asupra celuilalt, de a intimida şi a poza. 
Indiferent că era vorba de ridicarea rămăşiţelor pământeşti sau 
de dezarmarea nucleară, bărbaţilor, observa Lisa, le făcea 
plăcere să se târguiască. 

— Punctul doi, spuse Burov, un inventar al obiectelor 


personale aflate asupra decedatului şi în automobil. Obiectele 
sunt într-un conteiner pentru transport pe calea aerului şi pot fi 
expediate la adresa decedatului, pe cheltuiala ambasadei 
dumneavoastră, dacă sunteţi de acord cu acest lucru. 

Burov îi înmâna inventarul lui Hollis. Hollis se aplecă spre 
Lisa şi amândoi citiră lista, scrisă în ruseşte. Inventarul părea 
foarte cuprinzător şi includea, pe lângă haine, bagaje, două 
ceasuri,un aparat de fotografiat, chiar şi obiecte a căror 
destinaţie era aceea de a constitui mici atenţii precum pixuri, 
aparate de ras de unică folosinţa şi ilustrate. Hollis nu avu 
impresia că cineva s-ar fi „servit" cu ceva din lucrurile personale 
ale lui Fisher. Asta însemna fie că ţăranii, miliția locală şi 
angajaţii morgii aveau toate produsele de larg consuni 
occidentale de care aveau nevoie, fie că, lucru mai plauzibil, 
întreaga afacere fusese o operaţiune KGB de la început până la 
sfârşit. 

— Lubrifianţii şi alte lucruri din portbagaj nu se afla în 
conteinerul aerian, întrucât sunt inflamabile, spuse Burov. 
Fructele şi legumele care erau în maşina nu pot fi expediate în 
S.U.A., datorită reglementarilor vamale americane. Am fi 
încântați să vă trimitem lubrifianţii şi produsele agricole la 
ambasadă. De fapt, le puteţi lua cu dumneavoastră. Perele 
arătau destul de bine. 

— Perele să le luaţi dumneavoastră, domnule colonel, să le 
ungeţi cu un strat subţire de lubrifiant şi să le băgaţi undeva. 

— Să le bag? Unde? 

Hollis avu impresia clară ca Burov cunoştea suficient de 
bine limba ca să ştie unde să şi le bage. Burov ridică din umeri 
şi continuă: 

— Chitanţele Internist vor fi returnate, iar ambasada va 
primi un cec pentru o bancă occidentală spre a fi încredinţat 
rudelor apropiate ale domnului Fisher. Am şase sute optzeci de 
dolari în cecuri de călătorie American Express, şaptezeci de 
dolari bani gheaţa şi sume mai mici în valute europene, pe care 
vi-i voi da deîndată. Mai exista şi treizeci şi două de ruble şi 
şaptezeci şi două de copeici, pe care, de asemenea, vi le ţin la 
dispoziţie. 

Hollis îşi aminti cuvintele lui Fisher înregistrate pe banda ,l- 


am dat harţi şi bani." şi ce-i spusese franţuzoaica, respectiv 
faptul că Fisher împrumutase de la ea două copeici. Hollis trase 
concluzia că Burov aruncase în grămadă şi bani ruseşti, că nu 
cumva să i se pună întrebări. 

— Am inventar nu văd trecut nici un fel de harţi. 

Burov nu răspunse. 

— E sigur că Fisher a avut harţi, spuse Hollis, studiind faţa 
lui Burov. Poate i le-a luat cineva. 

— Oricum, valoarea lor monetară e redusă, replica Burov, 
făcând un semn cu mâna. 

— Şi totuşi, pun pariu că aţi vrea să ştiţi unde se afla acum 
aceste harţi, domnule colonel Burov. 

Burov îl privi insistent pe Hollis. Hollis era aproape convins 
acum ca Dodson nu se afla în mâinile KGB-ului, mort ori viu. 
Continua să-l preseze pe Burov: 

— Dacă hărţile apar cumva la ambasada americană, o să vă 
anunţ că nu cumva să vă mai faceţi griji în legătură cu ele. 

Burov îşi ţuguie buzele gânditor, ca şi cum ar fi luat în 
calcul această posibilitate şi ar fi găsit-o întrucâtva 
neliniştitoare. 

— Pun pariu că o să găsim hărţile înaintea dumneavoastră, 
spuse. 

— Mă prind. Care-i miza? 

— Miza-i foarte mare, colonele Hollis. 

Hollis dădu afirmativ din cap. Dacă Dodson reuşea să 
ajungă la ambasada sau la un reporter occidental din Moscova, 
povestea lui ar fi pus efectiv capăt relaţiilor sovieto-americane 
pentru aproximativ un deceniu. Burov păru să înţeleagă 
gândurile lui Hollis şi spuse fără ocolişuri: 

— Miza e pacea. 

— Sunt convins. 

Burov reveni la treburile lui. 

— Filmul foto pe care l-am găsit îl păstrăm. O să-l 
developam şi o să vă trimitem pozele la ambasadă. Sper că 
înţelegeţi că KGB-ul nu putea să lase să-i treacă prin mână un 
film fără să arunce o privire prin el. 

Hollis îşi ridică privirea şi-l văzu pe Burov rânjind la propria 
glumă proastă. 


— Nu văd nimic amuzant în chestia asta. A murit un tânăr. 
Cum Burov continua să zâmbească, Hollis fu tentat să-i 
tragă un pumn în buzele cu aspect de cireşe coapte. Lisa vru să 
spună ceva, dar Hollis o apuca de braţ şi-i spuse lui Burov: 

— Şi, desigur, aţi înapoiat cheia sau propusk-ul la hotel. 

— Nu a existat nici o cheie şi nici un propusk, domnule 
colonel Hollis. Gregory Fisher n-a ajuns niciodată la Moscova. 

— Ştiţi c-a ajuns. Ştim şi noi c-a ajuns. 

Hârţogăria şi neplăcutul schimb de amabilităţi au mai 
continuat vreme de încă o jumătate de oră. în cele din urmă, 
Burov se lăsă pe spate şi remarcă brusc: 

— Aţi fost prin pădure. 

— Să culegem ciuperci, replica Hollis, ridicându-şi privirea 
de pe un document. 

— Zău? Păi atunci sunteţi ruşi adevăraţi. Ştiţi să deosebiți 
ciupercile otrăvitoare? 

— Cred că da, de vreme ce sunt încă în viaţa. 

Burov rase cu pofta, apoi se aplecă înspre ei şi întreba, 
continuând să zâmbească: 

— Pot să văd ciupercile? Şi eu mă dau în vânt după ele. 

— Mă tem că n-am fost prea norocoşi. 

— Într-o pădure de pini, cred şi eu. 

Hollis presupuse că Burov observase câteva ace de pin sau 
simţise mirosul impregnat în ei ori poate avea informaţii mai 
solide. Se obişnuise cu faptul că era dificil de ştiut când aveau 
date sigure şi când făceau doar presupuneri. Ştiau prea multe 
despre fiecare persoană din ambasadă, chiar şi despre 
funcţionari ai Serviciului de Informaţii american, cum era Lisa. 
Pe de altă parte, Hollis cunoştea foarte puţine lucruri despre 
sovieticii cu care venise în contact, iar despre colonelul Burov 
nici atât, ceea ce reprezenta un mare dezavantaj. 

Hollis îi tinu piept. 

— Ne găsiţi un camion şi un şofer? Am vrea să plecăm la 
aeroport. 

Burov nu se clinti de pe scaun. 

— La ora asta e imposibil. Va trebui să vă petreceţi noaptea 
aici. 

— Vreti să spuneţi, întreba Hollis cu o notă de sarcasm, ca 


un colonel KGB nu poate mobiliza un camion şi un şofer, fiindcă 
e şase seara? 

— Ceea ce vreau să spun, domnule colonel Hollis, este ca 
străinilor, inclusiv diplomaților, nu le este permis să circule 
neînsoţiţi noaptea prin zonele rurale. 

— Atunci, găsiţi-ne un însoțitor. 

— În al doilea rând, continua Burov, când aţi sosit, am 
observat că nu vă mergeau nici luminile de poziţie, nici 
stopurile. Trebuie să vedeţi despre ce este vorba mâine 
dimineaţa. Din nefericire, în Mojaisk nu exista nici service auto, 
nici hotel. La doi kilometri de aici, e însa un sovhoz - o 
gospodărie agricolă de stat. O să vă fac rost de nişte camere în 
clădirea comunală. Acolo găsiţi şi un mecanic. Am să vă dau un 
bilet, iar ei o să fie încântați să vă găzduiască. 

Hollis îi aruncă o privire fugară Lisei, apoi îi spuse lui Burov: 

— Se pare că nu avem de ales. Dar am nevoie de un 
camion şi un şofer care să fie aici mâine dimineaţa. La ora opt. 

Burov rase. 

— Nu sunteţi în America şi eu nu sunt un boss american, ci 
doar un colonel în Securitatea Statului, aşa că îl aştept pe şofer 
între orele noua şi zece. 

Adună hârtiile de pe birou şi le bagă în servieta diplomat, 
apoi scrise ceva pe permisele lor de călătorie. 

— Astea sunt acum valabile până mâine la prânz şi vă 
permit intrarea în gospodăria agricolă de stat. Aveţi grijă să fiţi 
în zona Moscovei până la prânz. 

Burov le făcu semn spre ieşire. 

— Vreau să dau un telefon la ambasadă, spuse Hollis. 

— Nu cred să fie vreun telefon pe aici. Urmaţi-mă, vă rog! 

Burov stinse lumina din cămăruţa şi îi conduse prin morga 
cufundată în întuneric. Pe treptele din faţa clădirii, Burov le dădu 
lămuriri cu privire la sovhoz adăugând: 

— Deasupra intrării pe drumul spre gospodărie o să vedeţi 
o pancartă mare din lemn, pe care scrie: „40 de ani din 
Octombrie, întreprindere de cereale şi şeptel". Doar ştiţi să citiţi 
ruseşte. 

Hollis bănui că titulatura era legată de Marea Revoluţie din 
Octombrie, dar atât de multe erau sintagmele pe care le puteai 


face din cuvintele Roşu, Octombrie, Revoluţie şi Mare, încât 
putea să întindă puţin coarda. 

— Cum aţi spus? „Şeptelul roşu?" întreba Hollis. 

Lisa abia se stăpâni să nu râdă. Burov răspunse scurt: 

— „Octombrie", adică nu, „40 de ani din Octombrie". 

— Ce dracu' înseamnă asta? 

— De unde să ştiu? răspunse sec Burov. Gospodăria a fost 
probabil înfiintata cu ocazia celei de-a 40-a aniversări a 
Revoluţiei din Octombrie. 

Apoi, uitându-se la Hollis, izbucni: 

— Vă credeţi superiori, nenorociţilor, nu? Nişte îngâmfaţi 
buni de gură, asta sunteţi. O să vedem noi, într-o bună zi, cine... 

Burov păru să-şi dea seama că muşcase din momeală şi îşi 
recompuse atitudinea. 

— Sunt convins că n-o să vă fie greu să găsiţi gospodăria. în 
clădirea administraţiei locuieşte un cuplu de bătrâni. Bateţi tare 
la uşa! 

— Unde putem găsi un telefon? întreba Lisa. 

— La gospodărie. Unde găsiţi, de altfel, şi duşuri, ca să daţi 
răşina jos de pe voi. 

Burov atinse cu degetul o pată lipicioasă de pe mâna Lisei, 
care-şi trase mâna ca arsă. Rusul îi conduse la maşina şi se uita 
la plăcuţa de înmatriculare a maşinii. 

— Inchiriată? 

— N-am găsit maşini disponibile la ambasadă. 

— Chiar şi aşa, domnule colonel Hollis, potrivit legii, nu 
aveţi voie să folosiţi o astfel de maşina. 

— Nu vă legaţi de fleacuri, domnule colonel. 

Burov se plimba în jurul maşinii. 

— Maşina asta a fost condusă prin teren accidentat... noroi, 
crenguţe de pin..., spuse, desprinzând un ghemotoc de ace de 
pin de pe janta, pe care îl răsuci între degete. Pe urmă, 
portierele şi aripile sunt avariate de curând. Asta o să vă coste. 
De unde aţi închiriat-o? 

— Subordonaţii mei mi-au închiriat-o. 

— Pot să văd actul de închiriere? 

— Nu. 

— Nu? 


— Nu. Bună seara, domnule colonel Burov, spuse Hollis 
deschizând portiera de pe partea şoferului. 

Lisa deschise portiera de pe partea ei şi se urcă în maşina, 
dar Burov puse o mână pe portiera în aşa fel încât să nu poată fi 
închisa. 

— Trei sunt principalele locuri de interes turistic aici şi în 
împrejurimi: Catedrala Sf. Nicolae, ruinele mănăstirii Lujeţki şi 
Borodino. Aveţi timp să le vizitaţi pe toate, dacă vă sculaţi 
devreme. Borodino prezintă un interes aparte pentru occidentali 
datorită romanului Război şi pace. 

— Nu mă interesează câmpurile de luptă, replica Hollis. 

— Nu? La noi mă tem că e o adevărată pasiune. Au fost 
prea multe războaie pe aceste meleaguri. şi suntem nevoiţi să 
le tot dam lecţii altora. 

— Nu cred că la Borodino să fi tras învăţăminte vreuna din 
parți, remarca Hollis lipsit de diplomaţie. 

Burov îl privi batjocoritor. 

— Ar trebui să mai recitiţi istoria. A fost o mare victorie 
rusească. 

Hollis îl privi pe tip peste plafonul maşinii. După părerea lui, 
deficienţa fatală a sistemului sovietic nu era de natură 
economică, politica sau militară, ci informaţionala. Realizările 
sovietice înlocuiseră adevărul şi realitatea. 

— Dacă nu mai aveţi nimic de adăugat, îi spuse lui Burov, 
vă rog să închideţi portiera domnişoarei Rhodes. 

Burov se îndepărta de maşina fără să închidă portiera, pe 
care Lisa o trânti şi o bloca. De pe trotuar, Burov îi strigă lui 
Hollis: 

— Să nu vă rătăciţi! şi fiţi atenţi la şosea, că nu mai avem 
loc pentru încă două persoane în lada frigorifică! 

— Să te ia dracu', colonele! 

— Şi pe dumneata, colonele! 

Apoi, înțelegând regulile jocului, se salutară simultan, 
urându-şi reciproc o seară bună. 


CAPITOLUL 11 


Plecând de la morgă, Hollis observa în oglinda retrovizoare 
o Ceaika neagră. Deşi încetini viteza pe străzile întunecate şi 
liniştite ale Mojaisk-ului, Ceaika nu se dezlipi de el. 

— Colonelul Burov e un ticălos neobrăzat, spuse Lisa. 

— Probabil că s-a certat cu nevastă-sa azi-dimineaţă. 

— Ştia de excursia noastră la Borodino sau nu? 

— A făcut doar nişte deducţii corecte. Curând însa, când o 
să-i găsească pe cei doi grăniceri, n-o să mai aibă nici o 
îndoiala. 

— O să încerce să ne omoare pentru asta? 

Hollis reflecta o clipă, înainte de a răspunde. 

— Nu, pentru asta nu. Burov ştie acest lucru. 

— Dar pentru ceea ce-am văzut? 

— Poate, răspunse Hollis. Oricum, aşa cum îţi spuneam la 
Moscova, oamenii ăştia sunt imprevizibili. Cea mai bună apărare 
a noastră este să fim la fel de imprevizibili. 

— Adică să nu ne ducem la gospodăria agricolă de stat. 

— Întocmai. 

— Putem să ne întoarcem la Moscova? 

— In nici un caz, spuse Hollis, uitându-se din nou în oglinda 
retrovizoare. După cum vezi, avem companie. 

— Atunci să mergem undeva unde putem fi singuri. 

Hollis zâmbi. Pătrunse în centrul oraşului, o colecţie de 
clădiri cu două etaje, din lemn şi paianta, în jurul unei pieţe cu 
sens giratoriu. în afara iluminatului stradal, nu prea mai erau 
alte semne că oraşul ar fi fost locuit. Principala artera a oraşului 
Mojaisk era vechea şosea Minsk-Moscova. Hollis se îndrepta 
spre vest, spre gospodăria agricolă de stat. Ceaika îl urmă 
îndeaproape. Hollis se întreba dacă în ea nu se aflau cumva 
Boris şi Igor. 

Şoseaua coti spre râul Moscova şi curând se treziră pe o 
porţiune de drum prost, foarte întunecata, practic singuri în 
vasta câmpie rusă. Nu se zăreau nici un fel de lumini, de la vreo 
locuinţa, doar farurile Ceaikai în oglinda retrovizoare. 


— Care maşina e mai rapidă, întreba Lisa, Ceaika sau Jiguli? 

— Nu pune întrebări. 

— Mai ai vreun pistol la tine? 

— Nu. 

— Inseamnă că ne-ar putea lichida destul de uşor. 

— Nu chiar. 

— Poate că vor doar să vadă dacă ne ducem la gospodărie. 

— Probabil. 

De fapt, Hollis nu-şi putea da seama ce urmăreau. îi părea 
rău că-şi aruncase pistolul, dar în Uniunea Sovietică el era acum 
un criminal şi criminalii fac să dispară probele. La drept vorbind, 
dacă cei din Ceaika l-ar fi oprit şi ar fi găsit asupra lui un pistol 
Tokarev, în cel mai bun caz l-ar fi acuzat de crimă, cu toată 
imunitatea lui diplomatică cu tot. Mult mai probabil însa, l-ar fi 
lichidat. Pe de-alta parte, dacă ar fi avut pistolul, i-ar fi putut 
elimina el pe indivizii din Ceaika. 

Lisa privi în plicul înţesat cu hârtii şi cecuri de călătorie pe 
care îl primiseră de la Burov. 

— Chiar dacă ei l-au ucis pe puşti, sunt foarte corecţi când e 
vorba de formalităţi. 

— Când le convine. N-ai avut impresia că Burov este 
îngrijorat în legătură cu maiorul Dodson? 

— O, ba da. Maiorul Dodson e încă în libertate pe aici pe 
undeva, cu rublele şi hărţile lui Gregory Fisher. 

— Exact. Şi dacă Dodson reuşeşte să ajungă la ambasadă, 
spre care bănuiesc că se îndreaptă, atunci tone de rahat vor 
intra în ventilator şi vor împroşca totul, începând de aici şi până 
la Washington. într-o săptămână, am fi cu toţii acasă, iar aici n- 
ar mai rămâne decât portarul de noapte pe post de însărcinat cu 
afaceri. 

Lisa nu răspunse. 

La trei kilometri de oraş, Hollis şi Lisa zăriră uriaşa pancarta 
din lemn aşezata pe doi stupi, deasupra drumului de acces spre 
sovhoz. în spatele denumirii sovhozului, se afla un mesaj 
însufleţitor: „Ne vom strădui să îndeplinim sarcinile trasate de 
Comitetul Central". 

— Bun venit, partenere, la ranch-ul Revoluţiei Roşii din 
Octombrie a Leneşilor, spuse Lisa. 


Hollis schiţa un zâmbet şi coti pe drumul acoperit cu pietriş 
ce ducea spre gospodăria de stat. Se puteau distinge acum un 
grup masiv de construcţii din lemn ale gospodăriei, staule din 
tabla ondulată, precum şi o clădire cu trei etaje din beton, care, 
bănuia Hollis, era clădirea comunală, cea care adăpostea, sub 
acelaşi acoperiş, salariaţi ai gospodăriei cu familiile lor, 
muncitori agricoli necăsătoriți, zilieri, tehnicieni. Apartamentele 
aveau camere de zi şi dormitoare individuale, dar bucătăriile, 
sufrageriile şi băile erau comune. Hollis avu impresia că 
regăseşte în aceste blocuri din prefabricate ce se înălţau direct 
din pământul gospodăriei ceva din A Brave New World, părându- 
i-se nefiresc că oamenii care munceau pământul să nu aibă o 
curte ori o grădină proprie, ci doar să urce nişte scări pentru a 
ajunge în apartamentele lor. 

Lisa privi în urmă şi îl anunţa pe Hollis: 

— Am văzut Ceaika luând-o pe drumul nostru... tocmai au 
stins luminile. 

Hollis trecu prin faţa clădirii comunale şi repera construcţia 
mică din cărămidă care, după spusele lui Burov, era clădirea 
administraţiei. Avea doar o singură fereastră luminată. Hollis 
stinse farurile, trecu de clădire şi-şi continuă drumul. 

— Crezi că e o înscenare? 

— Foarte posibil. 

— Şi ce-o să facem acum? 

— Micul nostru Jiguli nu avea şanse prea mari pe drumul 
principal, răspunse Hollis, dar aici, pe drumurile astea de ţara, 
ne putem lua la întrecere cu Ceaika. 

— O altă abatere de la itinerar? 

— Tot ce se poate. 

Deşi nu era lumina, Hollis reuşi să deosebească drumul 
acoperit cu pietriş de celebrul pământ negru rusesc al câmpiilor 
înconjurătoare. Mări viteza, frânând ori de câte ori ajungea la o 
intersecţie cu alt drum şi continuând pe acesta. Fără stopuri sau 
faruri, Jiguli era practic invizibil, aşa încât după vreo 
cincisprezece minute de viraje făcute la întâmplare, Hollis o 
anunţa pe Lisa: 

— Am scăpat de Ceaika, dar, din păcate, ne-am rătăcit şi 
noi. 


— Vorbeşti serios? 

— N-ai observat cumva dacă am lăsat în urma vreun motel 
Holiday Inn? 

— Ba da. Mult în urmă. La distanţa de vreo doi ani şi 
şaisprezece mii de kilometri. Zău, Sam, ştiu că te pricepi să 
distrezi o fată când o inviţi în oraş. Dar, ştii ceva, data viitoare 
lasă-mă pe mine să te invit la masă. Bine? 

— Mă bucur că nu ţi-ai pierdut simţul umorului, domnişoara 
Rhodes, chiar dacă este mai anost. Oricum, cred că e mai bine 
să fim rătăciţi decât morţi. Cred c-o să tragem într-un şopron 
pentru tractoare şi o să aşteptam să se facă ziuă. 

Lisa închise caloriferul şi cobora geamul de pe partea ei. 

— Afară e aproape ger şi e doar ora nouă. 

— E, într-adevăr, un pic cam rece. Ai cumva hamleţi? 

— Trebuie să găsim un adăpost, Sam. 

Se gândi o clipă, apoi continuă: 

— Cred că am trecut de gospodăria de stat. Dacă găsim un 
kolhoz - o gospodărie agricolă colectivă -, putem găsi un ţăran 
care, pentru câteva ruble, să ne găzduiască fără să pună 
întrebări. 

— Fără să pună întrebări? în Rusia? 

— Gospodăria colectivă se deosebeşte de cea de stat. într- 
un sat în care exista gospodărie colectivă, ai să cunoşti 
ospitalitatea ţăranului rus. Sunt convinsă că o să-şi ţină gura. 

— Tu n-ai fost niciodată la ţara. De unde ştii că ţăranii sunt 
prietenoşi? 

— Imi spune instinctul. 

— Cred c-ai citit prea multe romane ruseşti de secol XIX. 
Fie, merg pe mâna ta, spuse ridicând din umeri. Apoi adăugă: 

— O să ţi se îndeplinească dorinţa de a vizita un sat mai 
repede decât te aştepţi. 

Din drumul pietruit intrară pe un drum de ţara, brăzdat de 
urmele utilajelor agricole, şi o luară spre vest. După vreo 
cincisprezece minute, zăriră siluetele unor borne rutiere 
profilându-se la orizont. Urmară traseul lor şi ajunseră la prima 
izba dintr-un cătun. Pe porţiunea de pământ dintre două şiruri 
de colibe din bârne Hollis încetini. 

— Nu văd nici o lumină, spuse Hollis. 


— E trecut de nouă, Sam. Oamenii s-au culcat. Sunt ţărani. 

Aici nu e Moscova. 

— Intr-adevăr. La Moscova se culcă la zece. 

Hollis opri maşina şi privi pe geam. 

— Am virat la stânga şi cred c-am intrat în secolul trecut. 

Opri motorul şi se lasă o linişte mormântală. Cobora din 
maşina şi cercetă uliţa îngusta. Ca majoritatea aşezărilor rurale 
ale Rusiei şi acest sat se lăuda că era electrificat, dar nu se 
zărea nici urmă de linii telefonice, de vreun vehicul ori de vreo 
construcţie suficient de mare care să-l adăpostească. Nu se 
zărea nimic care să dovedească cum că satul dispunea măcar 
de un singur cal. Era absolut izolat. Lisa se apropie de Hollis. 

— Locul ăsta nu e prezentat demnitarilor străini, spuse el. 

O lumină se aprinse în fereastra de la drum a unei izbe, 
apoi alte câteva. Uşa unei colibe se deschise şi un bărbat paşi 
afară pe uliţa bătătorită. 

— Vorbeşte tu! o invita Hollis pe Lisa. 

Bărbatul se apropie şi Hollis putu să observe că avea între 
patruzeci şi şaizeci de ani, era încălţat în pâslari şi se îmbrăcase 
probabil în grabă. 

— Bună seara! Suntem turişti americani, spuse Lisa în 
ruseşte. 

Omul nu răspunse. Se mai deschiseră câteva uşi şi alţi 
oameni ieşiră în drum. 

Hollis privi în jur. Erau aproximativ zece izbe de fiecare 
parte a drumului, iar în spatele lor, coteţe de porci şi de păsări. 
Fiecare grădina de zarzavat era împrejmuita şi într-un colţ al ei 
erau dependinţele. La vreo zece metri mai în jos se găsea 
singurul puț al cătunului şi lângă el - o pompă manuală, întregul 
loc avea un aspect extrem de neîngrijit, ceea ce făcea ca, prin 
comparaţie, satele din jurul Moscovei să pară prospere. 

An jurul lui Hollis, al Lisei şi al maşinii se strânseseră acum 
vreo cincizeci de oameni - bărbaţi, femei şi copii. 

Hollis îi spuse Lisei în engleză: 

— Spune-le că venim de pe Pământ cu un mesaj de pace şi 
că vrem să ne ducă la căpetenia lor. 

Lisa îi aruncă o privire care trăda atât iritare, cât şi 
nelinişte, apoi îi spuse bărbatului care ieşise primul din casă: 


— Avem necazuri cu maşina. Ne puteţi găzdui peste 
noapte? 

Se uitau unii la alţii, dar, spre surprinderea lui Hollis, nu 
articulara nici un cuvânt. în cele din urmă, cel căruia i se 
adresase Lisa spuse: 

— Vreţi să vă cazăm? La noi? 

— Da. 

— E o gospodărie de stat nu departe de aici. Ei au camere 

libere acum că s-a încheiat recoltarea. 

— Nu cred că mai rezista maşina, interveni Hollis. Aveţi un 
telefon sau un vehicul? 

— Nu. Dar pot să trimit un băiat cu bicicleta. 

— Nu vă deranjaţi, spuse Hollis cu o politeţe ce păru să-l 
surprindă pe ţăran. Soţia mea şi cu mine preferam să stăm cu 
oamenii de rând. 

La auzul cuvântului nărod - oameni de rând, popor bărbatul 
zâmbi. 

Hollis îi privi mai atent pe ţăranii din jurul lui. Erau oameni 
simpli, cu pielea îngroşata, de culoarea pământului pe care 
stăteau. Hainele lor erau ceva mai răsărite decât zdrenţele, iar 
pufoaicele nu erau la fel de curate şi de elegante că a Lisei. 
Bărbaţii erau neraşi, iar la femei constata aceeaşi combinaţie 
rusească neobişnuita între un trup gras şi o faţa supta. Jumătate 
din dinţii lor erau fie înnegriţi, fie lipsa şi din locul în care stătea, 
Hollis simţea un miros de haine asudate, combinat cu diverse 
esențe de votcă. „Doamne, îşi zise, aşa ceva nu poate fi 
adevărat." 

— Poate că n-a fost o idee fericită, îi spuse Lisa lui Hollis în 
engleză. Vrei să plecăm? 

— Prea târziu. 

Apoi, adresându-i-se ţăranului: 

— Trebuie să ne laşi să-ţi plătim pentru găzduire. 

Omul clătină din cap. 

— Nu, nu. Dar o să vă vând nişte unt şi nişte salată verde, 
pe care puteţi lua bani frumoşi la Moscova. 

— Mulţumesc, adaugă Hollis. O să pun maşina în aşa fel 
încât să nu blocheze drumul. 

Apoi se întoarse către Lisa şi-i spuse: 


— Faceţi cunoştinţa! 

Hollis se urcă în maşina şi dădu cu spatele pe uliţa, până ce 
ajunse la o căpiţă de fan pe care o ochise dinainte. Parcă 
maşina astfel încât să nu poată fi văzută de pe drum, îşi lua 
servieta şi cobora. Se întoarse pe jos la Lisa, pe care o găsi 
angajată în conversaţie cu vreo zece persoane. Lisa îi spuse în 
engleză: 

— Gazda noastră se numeşte Pavel Feodorovici, iar aceasta 
este soţia lui, Ida Agariova. Toţi sunt impresionați de felul în 
care vorbim ruseşte. 

— Le-ai spus că eşti contesa Putiatova şi că s-ar putea să fii 
proprietară lor? 

— Nu te prosti, Sam! 

— Bine. 

— Am mai aflat că locul ăsta se numeşte lablonia - mar - şi 
că este un cătun al unei mari gospodarii colective care se 
cheamă  Krasnaia Plamenni - „Flacăra Roşie". Centrul 
administrativ al gospodăriei colective este la o distanţa de 
aproximativ cinci kilometri spre vest. Acolo nu stă nimeni, dar 
exista un telefon în hangarul pentru tractoare. Mâine dimineaţa 
o să-i găsim acolo pe mecanici, care o să ne lase să folosim 
telefonul. 

— Foarte bine. Te înaintez la gradul de căpitan. 

Hollis se prezenta drept Joe Smith. 

— Ziceţi-mi losif! 

Pavel le prezenta cele douăzeci şi ceva de familii ale 
cătunului, inclusiv pe fiul sau Mihail, un băiat de vreo 
şaisprezece ani, şi pe fiica să Zâna, cu un an sau doi mai mare. 
Când erau prezentaţi, toţi zâmbeau, iar unii dintre cei mai în 
vârstă îşi scoteau chiar căciulile cu un fel de plecăciune, un 
vechi gest de respect al taranului rus. Hollis nu voia să mai stea 
în drum, gândindu-se că s-ar putea să treacă pe acolo o Ceaika. 
îi spuse lui Pavel: 

— Soţia mea e obosită. 

— Da, da. Urmaţi-mă! 

An timp ce erau conduşi spre izba, Hollis observa că nici 
Pavel, nici nevastă-sa nu întrebaseră nimic despre bagaje. Asta 
putea să însemne că ştiau că el şi Lisa erau fugari ori poate 


credeau că servieta diplomat reprezenta bagajul. 

Intrară în prima cameră a izbei, care era bucătăria. într-un 
colţ, o maşina de gătit şi încălzit cu lemne, în jurul căreia erau 
înşirate o duzină de perechi de ghete de pâslă. într-un alt colţ, 
se afla o masă de lemn de pin cu scaune, iar pe pereţii din 
bârne atârnau tot felul de ustensile. De peretele cel mai 
îndepărtat, erau sprijinite două biciclete murdare de noroi. în 
total contrast cu restul încăperii, se afla un frigider, al cărui şnur 
era băgat într-o priză aeriană, din care mai atârna şi un bec 
golaş. Pe o a doua masă, aşezata între maşina de gătit şi 
frigider, se găsea un lighean plin cu vase murdare. Pe duşumea, 
Hollis observa un butoi descoperit cu kaşa - hrişca - şi îşi aminti 
nişte versuri populare: 

„ciai da kaşa 

pişcia naşa." 

Pavel trase două scaune de sub masă. 

— Şedeţi! Şedeţi! 

Hollis şi Lisa se aşezară. Pavel porunci nevestei-si: 

— Votca! Ceşti! 

Se deschise uşa şi în încăpere intrară un bărbat şi o femeie, 
însoţiţi de o adolescentă şi de un băiat mai mic. Femeia aşeza 
pe masă un castron cu castraveți tăiaţi, apoi se dădu mai înapoi, 
împreuna cu copiii. Bărbatul se aşeza în apropierea lui Hollis şi 
zâmbi. O altă femeie intra în încăpere şi scena se repeta. 
Curând, pereţii erau „tapisaţi" cu femei, care stăteau cu braţele 
încrucişate peste piept, ca nişte servitori indochinezi, gata să 
sară, dacă li se cerea ceva. Copiii stăteau pe podea, la 
picioarele femeilor. Ida le dădu unora dintre copii kiseli, o 
băutură groasă din suc de pere şi faină de cartofi. Bărbaţii, vreo 
cincisprezece la număr, erau aşezaţi acum la masă sau în jurul 
ei, pe scaune aduse de copii. Era votca din abundența şi cineva 
scoase o sticlă de coniac armenesc. Toată lumea bea din ceşti 
de ceai ciobite şi nu prea curate. Masa era plină de zakuski - 
echivalentul rusesc pentru gustări - îndeosebi legume tăiate, un 
castron cu ouă fierte şi peşte sărat. Hollis dădu pe gât a doua 
ceaşca de votcă şi îi spuse Lisei în engleză: 

— Trebuie să le mâncăm ca aperitive? 

Lisa îl privi, spunând emoţionata: 


— Ador toate astea. E o experienţa incredibilă. 

Hollis reflecta o clipă, apoi spuse: 

— Chiar că e. 

Aşi întinse ceaşca şi aceasta îi fu pe data umplută cu votca 
piperată. în afara solicitărilor de a se da din mâna în mână un 
castron sau o sticlă cu una-alta, observa Hollis, oamenii nu prea 
conversau. Duhoarea celor din jurul lui era copleşitoare, dar 
după a patra ceaşca de votcă păru să n-o mai bage în seama ori 
să nu-i mai pese de ea. 

— De asta beau ăştia. 

— De ce? 

— Atrofiază mirosul. 

— Atrofiază şi suferinţa, spuse Lisa. Le amorţeşte mintea şi 
trupul şi până la urmă îi omoară. Crezi că noi am fi fost altfel, 
dacă ne năşteam în satul ăsta? 

Hollis se uita la feţele teşite şi arse de soare, la trupurile 
diforme, la ochii spălăciţi şi mâinile aspre ale celor din jur. 

— Nu ştiu. Ştiu însa ca ceva nu e în regulă aici. Am văzut 
ţărani din Asia care trăiau şi arătau mai bine. 

Lisa dădu afirmativ din cap. 

— Oamenii ăştia, la fel ca strămoşii lor, au fost întotdeauna 
maltrataţi de stăpânii lor. Şi pe urmă nu uita iarnă rusească. Ea 
le ucide deopotrivă mintea şi trupul. 

— Asta se vede, spuse Hollis dând din cap. 

Țăranul rus, gândi el. Subiect literar, folcloric şi de discuţii 
între profesorii de colegiu. Dar nimeni nu-i înţelege viaţa 
interioară. 

Lisa privi de jur împrejur, întâlnind fiecare pereche de ochi. 

— Sunt fericită că mă aflu aici, spuse ea deodată. 

Patruzeci de chipuri îi răspunseră cu un zâmbet. Bărbatul 
de lângă ea o întreba: 

— Unde aţi învăţat ruseşte? 

— Bunica m-a învăţat, răspunse Lisa. 

— A, spuse un băiat de peste masă, sunteţi rusoaică. 

An acel moment se simţea nevoia unui toast, aşa că se 
turnă un nou rând de votcă în ceşti. Un bărbat care şedea în 
spatele lui Hollis îl bătu pe umăr: 

— Dar dumneavoastră? De unde aţi învăţat să vorbiţi 


ruseşte atât de prost? 

Toată lumea izbucni în râs. 

Hollis ridica o sticlă de votcă de culoarea mierii şi spuse: 

— De la sticla asta. 

Din nou toată lumea râse. 

Petrecerea improvizată continua. Hollis arunca o privire 
prin încăperea cu aer închis, plină de fum, şi la oamenii din ea, 
care păreau să se confunde cu pereţii de lemn maro; mirosul şi 
culoarea lor, propria fiinţa păreau să fi fost alcătuite din lemn şi 
pământ negru. O privi apoi pe Lisa, care glumea cu un tânăr de 
vizavi de ea, şi îşi spuse că n-o văzuse niciodată atât de veselă 
şi de plină de viaţa. Felul în care îi acceptă fără rezerve pe 
aceşti oameni şi afinitatea pe care o avea cu ei îl atrăgeau. Ştia, 
în sfârşit, ca o plăcea foarte mult. 

Femeile şi copiii mai mari beau ceai. Hollis îi privi mai întâi 
pe ei, apoi îi studie pe bărbaţi. „Țăranul rus", îşi zise din nou. 
Ţăranii erau consideraţi cetăţeni de rangul al doilea atât de stat, 
cât şi de orăşeni şi până nu demult nu aveau nici măcar 
paşapoarte pentru călătorii interne, fiind efectiv legaţi de satele 
lor la fel cum erau odinioară iobagii de moşie. Hollis ştia că, şi 
cu paşapoarte, ţăranii tot nu se duceau nicăieri. Erau o sută de 
milioane - poporul ignorant, cum li se zicea în Rusia ţarista şi 
cum mai mult ca sigur le spusese şi bunica Lisei. lar ei duceau 
povara statului şi a lumii pe spinările lor încovoiate, primind mai 
nimic în schimb. Fuseseră bătuţi de moşieri şi comisari, minaţi 
ca nişte vite ca să intre în colective şi li se luau recoltele, fiind 
lăsaţi să moară de foame. Şi pentru că procesul de distrugere a 
sufletului lor să fie complet, li se interzisese accesul la biserică 
şi la ceremoniile ei. Dar când Rusia avea nevoie de armate 
masive, aceşti bieţi dezmoşteniţi ai sorții erau trimişi pe front cu 
milioanele şi tot cu milioanele mureau fără să protesteze. Pentru 
Maica Rusie. 

— Dumnezeu să-i ajute, spuse Hollis cu voce tare. 

Lisa îl privi şi păru să înţeleagă. 

— Dumnezeu să-i ajute, repetă ea. 

Hollis şi Lisa mâncară şi băură. Aşa cum se aşteptaseră, 
întrebările despre America începură să-şi facă loc, la început 
timide, apoi în trombă, încât Hollis şi Lisa se treziră răspunzând 


o dată la două sau trei întrebări. Hollis baga de seamă că 
întrebările erau puse de bărbaţi, în vreme ce femeile continuau 
să stea în picioare fără să scoată o vorbă. 

— De ce nu te duci să stai un pic şi tu acolo, în picioare, cu 
femeile? îi spuse Lisei. 

— Dar tu, de ce nu te duci un pic la naiba? 

Hollis rase. 

Un bărbat întreba: 

— E adevărat că băncile pot să-i ia unui om fermă, dacă nu- 
şi plăteşte datoriile? 

— Da, răspunse Hollis. 

— Şi atunci omu' ce face? 

— Păi... îşi caută o slujbă la oraş. 

— Dar dacă nu găseşte o slujbă? 

— Atunci primeşte... 

Hollis se uita la Lisa şi o întreba: 

— Cum se zice? 

— Blago, cred. Gosstrah. 

Toţi dădură din cap în semn că înţeleseseră. 

— Care e pedeapsa pentru dosirea produselor? întreba un 
alt bărbat. 

— Fermierul este proprietarul tuturor produselor sale, 
răspunse Lisa. El poate să le vândă oricând doreşte şi atunci 
când poate obţine cel mai mare preţ. 

Bărbaţii se uitară unii la alţii, cu o umbră de neîncredere în 
priviri. Unul dintre ei întreba: 

— Dar dacă nu poate să vândă? 

Altcineva interveni: 

— Am citit undeva că mai degrabă omoară vitele decât să 
le vândă pe nimic. 

— Dar dacă nu se face recolta? Ce mănâncă familia lui? 

— Ce se întâmplă dacă se îmbolnăvesc şi-i mor toţi porcii şi 
toate vacile? Primeşte vreun ajutor de la stat? 

Hollis şi Lisa încercară să răspundă la întrebări, explicându- 
le că nu erau prea familiarizați cu problemele agriculturii. Dar 
chiar în timp ce vorbea, Hollis îşi dădu seama că aceste 
probleme erau, într-o oarecare măsură, metaforice. Lucrul de 
care se temea, mai presus de orice, rusul mijlociu era ceea ce 


se numeşte în rusă bezporiadok - haosul - , o lume lipsită de 
ordine, un stat lipsit de un conducător puternic, de un Stalin, de 
un ţar tătuc, care să-i poarte de grijă. Amintirea ancestrală a 
unor vremuri tulburi, cu foamete, război civil şi dezintegrare 
socială, era prea puternică. Erau dispuşi să renunţe la libertate 
de dragul Securităţii. Următorul pas era să creadă în ceea ce 
lasă să se înţeleagă guvernul, anume ca sclavia înseamnă 
libertate. 

— Dacă am vorbi cu capitalişti de pe Marte, cred că am 
avea mai multe puncte de referinţa comune, îi spuse Hollis Lisei. 

— Merge foarte bine. Continua să le vorbeşti cinstit. 

— Şi când o să le zicem să se răscoale? 

— După ce se termina vodca sau după ce-i convingem că 
fermierii americani au toţi câte două maşini. 

O fată de vreo cincisprezece ani, care şedea pe podea, se 
ridică brusc în picioare şi întreba: 

— Domnişoara, caţi ani aveţi? 

— Aproape treizeci, îi răspunse Lisa zâmbind. 

— Cum se face că păreţi aşa de tânără? 

Lisa ridică din umeri. 

— Mama mea, spuse faţă arătând spre o femeie din spatele 
ei ce părea să fi avut cincizeci de ani, are treizeci şi doi. De ce 
dumneavoastră arătaţi atât de tânără? 

Lisa se simţi jenată. Spuse: 

— Mama ta arată de vârsta mea. 

Unul dintre bărbaţi zbieră: 

— Du-te acasă, Lidia! 

Fata o porni spre uşa, dar după ce trase adânc aer în piept, 
se îndrepta direct spre Lisa. Lisa se ridica în picioare. Fata o 
privi cu atenţie, apoi îi atinse mâna. Lisa lua mâna feţei în 
mâinile sale, se aplecă spre ea şi-i şopti la ureche: 

— Sunt o mulţime de lucruri pe care nu le ştim una despre 
cealaltă, Lidia. Poate mâine dimineaţa, dacă o să mai fie timp. 

Lidia strânse cu putere mâna Lisei, zâmbi şi o zbughi pe 
uşa. 

Hollis îşi privi ceasul şi constată că era aproape miezul 
nopţii. N-ar fi avut nimic împotriva că petrecerea să continue 
până în zori, dar nu se gândea decât la Ceaika neagră care 


dădea târcoale pe drumurile întunecoase din împrejurimi. 

— Soţia mea e gravidă şi are nevoie de somn, îi spuse lui 
Pavel, ridicându-se. Cred că v-am ţinut treji destul. Mulţumim 
pentru ospitalitate şi mai ales pentru votca. 

Toată lumea râse. Oamenii se strecurau afară din izba 
precum veniseră, pe familii, fiecare bărbat strângându-i mâna 
lui Hollis şi mormăindu-i un „noapte bună" Lisei. Femeile 
părăsiră încăperea fără vreun ceremonial. 

Pavel şi Ida îi poftiră pe Lisa şi Hollis să-i urmeze printr-o 
deschizătură în peretele bucătăriei, acoperită de o cuvertură 
ataşata în chip de draperie. Intrară direct într-un dormitor 
şi ‚Hollis realiza că nu exista nici o cameră de zi. în dormitor, 
erau două priciuri acoperite cu un teanc de paturi vătuite, dar 
Pavel le făcu semn spre o uşa din lemn de pin nefasonat şi 
pătrunseră într-un al doilea dormitor direct din primul. Era 
ultima încăpere din cele trei ale izbei şi Hollis bănui că era 
dormitorul capului familiei. Camera din mijloc era a copiilor, care 
în seara aceea aveau să doarmă probabil în bucătărie. 

— Asta-i patul dumneavoastră, spuse Pavel. 

Incăperea era luminată, la fel ca bucătăria, de un singur 
bec, care atârna spânzurat de o grindă. Căldura provenea de la 
un radiator electric cu un singur element aşezat lângă pat. Patul 
dublu şi două cufere din lemn aproape că umpleau încăperea. 
Duşumeaua de scândura era acoperită cu o carpetă zdrenţuita. 
Hollis observa nişte piroane înfipte în pereţii de bârne, care 
ţineau loc de cuier de haine. De unul dintre ele atârna o pereche 
de pantaloni murdari de noroi. Pe peretele mai scurt era o 
fereastră, care dădea spre grădina din spatele izbei. Hollis 
constata că, în afara patului, nu mai există alt mobilier, deşi în 
camera copiilor observase un scrin, o noptieră şi o lampă de 
citit. Văzu, de asemenea, că peretele despărțitor dintre cele 
două dormitoare era din scânduri de pin nefasonate, cu găuri la 
noduri înfundate cu hârtie de ziar. Hollis se gândi că n-ar fi fost 
rău că ministrul agriculturii să petreacă o lună de iarnă acolo, ca 
să poată aprecia cum se cuvine saltul uriaş înregistrat în nivelul 
de trai al ţăranilor ruşi de la epoca țarilor încoace. 

— E minunat, le spuse Lisa lui Pavel şi Idei. Vă mulţumesc 
că mi-aţi arătat adevărata Rusie. 


Apoi adăugă cu un zâmbet: 

— De moscoviți sunt sătulă până peste poate. 

Pavel îi răspunse cu un zâmbet, apoi i se adresa lui Hollis: 

— Nu cred că sunteţi turişti, dar, oricine aţi fi, sunteţi 
oameni cinstiţi şi puteţi rămâne aici peste noapte. 

— N-o să fie nici o problemă, dacă cei din lablonia nu 
vorbesc cu oameni din afară, replica Hollis. 

— Cu cine să mai vorbim, după ce a fost strânsă recolta? 
Până la însămânţările din primăvara, pentru ei suntem morţi. 

Ida îi întinse Lisei un sul de hârtie igienică aspră. 

— Asta dacă trebuie să mergi afară. Eu aveam mereu 
probleme cu băşica când eram gravidă. Spakoinaia noci. 

Ida şi Pavel ieşiră. Lisa pipăi patul. 

— O perină veritabilă. Saltea de pene. 

— Sunt alergic la pene, spuse Hollis băgându-şi mâinile în 
buzunare. Aş fi preferat un şopron pentru tractoare. 

— Încetează cu lamentările! 

Hollis se duse spre pat, apuca un colţ al plăpumii matlasate 
şi începu să-i examineze cusăturile, căutând urme de ploşniţe. 

— Ce cauţi? îl întreba Lisa. 

— Caut urmele de ciocolată mentolată de pe pernă. 

Lisa rase. 

Hollis dădu la o parte plapuma matlasată, ca să examineze 
şi cearşafurile, dar constată că nu era nici urmă de aşa ceva. 
Doar o saltea pătată, din care te gâdilau cotoarele de pene ce 
mai ieşeau pe ici, pe colo. „De ce credem, oare, ca totul ne este 
dat o dată pentru totdeauna?" Brusc, se simţi cuprins de furie, 
amintindu-şi de miorlăielile şi fasoanele Katherinei în legătură 
cu viaţa de la ambasadă. 

Lisa păru să nu observe salteaua murdară şi începu să 
cerceteze încăperea. 

Hollis se apropie de fereastră, care nu avea perdea, şi o 
examina. Era confecţionata în fabrica şi se deschidea în afară, 
dar fusese cu câţiva centimetri mai mică decât deschizătura 
lăsată între bârne, aşa încât fusese nevoie să fie fixată cu 
mortar, care acum se crăpa. Hollis simţi un curent de aer rece şi 
putu să vadă aburul pe care îl expira, încerca închizătoarea 
geamului şi fu satisfăcut constatând că fereastra se deschidea, 


asta pentru cazul în care ar fi fost nevoiţi să părăsească 
încăperea pe acolo. 

Lisa veni lângă el şi privi pe fereastră. 

— Asta e lotul lor particular. Fiecare familie de ţărani are 
dreptul la aproape jumătate de hectar. Aceste loturi reprezintă 
mai puţin de unu la sută din terenul arabil, dar ele furnizează 
aproape treizeci la sută din întreaga producţie agricolă 
sovietică. 

— Cred că, dacă i-ar păsa, Moscova ar avea ceva de învăţat 
din chestia asta. 

Lisa părea cufundată în gânduri, apoi spuse: 

— Lucrurile sunt exact cum mi le-a descris bunica. Asta e 
trecutul rural pe care  intelectualitatea  moscovită şi 
leningrădeană îl tot idealizează în romane. Puritatea rusească a 
pământului continua să existe. De ce nu vin aici s-o vadă? 

— Pentru că nu exista apă curentă. Hollis se îndepărta de 
fereastră şi adăugă tăios: şi puritatea de care vorbeai, Lisa, nu 
exista aici. Nu mai exista. Aici e un cătun sărăcăcios, iar 
ţăranilor puţin le pasa. Nu vezi? Nu vezi că totul e o ruină? 
Bărbat, femeie ori copil din cătunul ăsta nu vrea decât un singur 
lucru: un bilet dus până într-un oraş mare. 

Lisa se aşeza pe marginea patului şi îşi privi labele 
picioarelor, apoi dădu imperceptibil din cap. 

— Şi chiar dacă asta nu-i o gospodărie de stat neproductivă, 
continuă el, e totuşi proprietatea statului. Singurele lucruri care 
sunt ale acestor oameni sunt hainele murdare de pe ei şi 
ustensilele de gătit unsuroase. Cât despre aceste izbe şi aşa- 
numitele loturi individuale, guvernului puţin îi pasa de ele. 
Intenţia lui e să desființeze satele şi să-i bage pe toţi în 
gospodăriile de stat, unde, în condiţii cu adevărat comuniste, 
pot să fie de două ori mai ineficienţi şi mai neproductivi. Dacă 
rahatul ăla de Burov ar veni aici cu o hârtie semnată la 
Moscova, el i-ar putea băga pe oamenii ăştia în sovhozul „40 de 
ani din Octombrie", ştergând lablonia de pe suprafaţa 
pământului. Dacă ai înţeles acest lucru, înseamnă c-ai făcut un 
prim pas spre înţelegerea acestei societăţi. 

O vreme Lisa tăcu. Apoi zise: 

— Ai dreptate. Oamenii s-au înstrăinat de pământ şi acum 


pământul e orfan. Trecutul e mort. Cultura ţărănească e moartă. 
Satele sunt moarte. Nenorociţii ăia de la Moscova au învins. 

— E o oră cam târzie pentru reflecţii filozofice şi politice. 

— Da, aşa e. 

— Sper să fi avut dreptate în ce-i priveşte pe ţăranii ăştia şi 
să nu ne trezească KGB-ul cu dezgustătoarele sale bătăi în uşa 
de la trei dimineaţa. 

— Cred că nu m-am înşelat. 

Lui Hollis îi trecu prin minte că, asemenea lui Alevy, Lisa 
avea obiceiul periculos de a-i implica pe ruşi în treburi în care nu 
era corect să-i implice. în cazul lui Alevy era vorba de evrei, în al 
Lisei, de ţărani. şi dacă atât evreii, cât şi ţăranii erau gata să-şi 
pună pielea pentru un străin din Vest, acesta din urmă se afla 
lângă ei ori prin preajmă când erau la ananghie. 

Hollis se îndoia că amanţii din lablonia ştiau măcar că este 
ilegal că cetăţenii sovietici să vorbească cu străinii, şi cu atât 
mai mult să le dea de mâncare şi să-i găzduiască. O privi pe 
Lisa, care îşi scosese cizmele şi şosetele şi îşi dezmorţea 
degetele. 

Urmă o pauză stânjenitoare, în care Hollis se gândi ce ar fi 
trebuit să facă sau să spună. 

— E foarte frig aici, spuse Lisa. 

Se întinse pe cuvertura vătuită de dedesubt, aşa îmbrăcată 
cum era, şi trase cele două cuverturi matlasate de deasupra 
până sub bărbie. 

— Foarte frig. 

Căscă. 

Hollis îşi scoase scurtă de piele şi o agăţă într-un cui, apoi 
îşi înfipse cuțitul în bârna de lângă pat. Se aşeza pe un cufăr şi 
îşi scoase cizmele. Realiză faptul că inima-i bătea mai tare decât 
era normal şi nu-şi mai găsea cuvintele, în cele din urmă spuse: 

— Te-ai simţi mai bine dacă aş dormi pe podea? 

— Nu. Dar tu? 

Hollis ezită o clipă, apoi îşi scoase puloverul şi blugii şi le 
aruncă pe cufăr. Stinse lumina şi se strecura în pat lângă Lisa, 
având pe el doar un tricou cu mâneca scurtă şi indispensabilii. 
îşi drese vocea, apoi spuse: 

— N-am vrut să-ţi dezumflu pledoaria despre satul rus, 


ţărani şi toate celelalte. Ştiu că în subiectul ăsta eşti implicată 
emoţional şi cred că e bine că poţi să vezi partea luminoasă a 
lucrurilor. îmi place această exuberanţa tinerească. 

— Sforăi? 

— Uneori. Tu? 

— Depinde. Stau cumva pe partea ta preferată de pat? 

— Nu dorm pe o parte anume a patului. 

— Eşti un partener de somn comod. Spune-mi, de ce porţi 
indispensabili albaştri? Aşa se obişnuieşte la aviaţie? 

Hollis se întoarse cu spatele la ea şi privi pe fereastră. 

— Spakoinoi noci. 

— Eşti obosit? 

— Ar trebui să fiu, răspunse. 

— Eu sunt cam agitată. Ce zi! 

— Eşti invitata mea. 

— Vrei să vorbim? 

— Am spus şi-aşa prea multe. 

— Pari supărat. 

— Sunt doar obosit. Cred că eu te-am supărat. 

— Te deranjează faptul că sunt îmbrăcată? 

— Sunt hainele tale. Dacă vrei să le şifonezi, te priveşte. 

— Înainte să vin aici la post, spuse ea, am avut trei 
combinaţii de lungă durată, trei mai scurte, o legătură cu un 
bărbat însurat şi două escapade de o noapte. După ce am venit 
aici, am fost combinată cu un bărbat care s-a întors acasă. Apoi, 
a urmat Seth şi... 

— Uşurel, spuse Hollis. Nu-mi mai ajung degetele să număr. 

Lisa se aplecă deasupra lui şi-i puse o mână pe umăr. Hollis 
se întoarse spre ea şi o privi în lumina palidă ce răzbătea prin 
fereastră. 

— Ai împuşcat doi soldaţi înarmaţi din trupele KGB fără să 
clipeşti măcar, iar acum tremuri. 

— E frig. 

— Şi eu sunt emoţionata, dar te doresc. Apoi adăugă: S-ar 
putea să nu mai apucam ziua de mâine. 

— Vorbeşti ca un pilot de vânătoare. Dar dacă o apucăm? 

— Vom vedea atunci. 

— Bun. Şi Seth? El ce-o să zică? 


Lisa nu răspunse. Hollis simţi atingerea picioarelor ei 
desculţe, îi cuprinse capul cu amândouă mâinile şi o săruta. Se 
dezbrăcară sub cuverturile vătuite şi, întinşi unul lângă altul, se 
îmbrăţişară. Lisa îşi plimba mâinile pe spatele lui şi degetele ei 
întâlniră nişte protuberanţe lipsite de elasticitate, acoperite de o 
piele foarte fină. 

— Cicatrice, spuse el. 

— 0! 

Hollis se rostogoli deasupra ei şi simţi cum o penetra fără 
dificultate. 

— Sam... e atât de bine... şi de fierbinte. 

— Fierbinte... da... 

O săruta pătrunzând şi mai adânc. Simţi cum Lisa îşi 
retrage bazinul în salteaua de pene, apoi îl împinge în sus cu o 
forţa surprinzătoare. Gemu, fără să-şi dezlipească buzele de ale 
lui, în timp ce-şi mişca bazinul tot mai repede, apoi mişcările 
încetiniră, devenind ritmice. 

Lisa dădu cuverturile la o parte cu picioarele, pe care şi le 
încrucişa pe spatele lui Hollis, apucându-i fesele cu amândouă 
mâinile şi apăsându-le cu putere în jos până ce avu orgasm. 
Hollis ejacula şi rămaseră înlănţuiţi. Lisa îşi puse capul pe 
pieptul lui. 

— Aţi aud bătăile inimii, spuse ea. 

— Asta-i o veste bună. Şi eu simt cum respiri. 

Lisa îl sărută pe piept. 

— Şi acum o să adorm. 

— Amin, spuse Hollis. 

Stătea culcat pe spate, cu ochii deschişi, privind în întuneric 
şi ascultând. Din camera alăturată, simţi miros de ţigara, apoi 
cineva tuşi. O pală de vânt arunca frunze uscate în fereastră şi 
geamul zăngăni. Apoi se făcu din nou linişte, până ce un şobolan 
sau un şoarece începu să alerge de colo până colo pe grindă de 
deasupra patului. 

O oră mai târziu, auzi zgomotul unui motor de Ceaika pe 
uliţa dintre izbe, urmat de cloncănitul unui transportor, probabil 
transportor blindat. 

Aştepta să audă zgomot de cizme în grădina îngheţata, 
trântitul uşii de la intrare, apoi paşi pe podeaua de lemn. 


Aştepta, dar zgomotul motoarelor se îndepărta şi se făcu din 
nou linişte. Hollis se întreba dacă îi căutau pe el şi pe Lisa, pe 
Jack Dodson ori pe toţi trei. într-o ţara în care existau doar 
câţiva cetăţeni extrem de importanţi despre care nu se raporta 
unde se afla, trei străini scăpaţi de sub observaţie reprezentau o 
defecţiune majoră a sistemului, o situaţie intolerabilă. 

Hollis închise ochii şi se lăsa furat de somn. O auzi vag pe 
Lisa mormăind în somn, apoi articulând clar: „Maşina s-a 
blocat", „Sunt ofiţer de serviciu", “E şi prietenul tău, Seth". 

Hollis considerase întotdeauna ca un semn de proasta 
creştere să asculte ce vorbeau în somn persoanele cu care se 
culca, dar Lisa era prima femeie cu care se culcase care visa 
ruseşte. 

Hollis se cufundă într-un somn uşor şi agitat, în care avu 
parte de propriile vise. 


CAPITOLUL 12 


Lisa fu trezită de un zgomot venind din grădina din spatele 
izbei, îl zgâlţăi pe Hollis. 

— E cineva afară! 

Hollis deschise ochii şi auzi scârţâitul unei uşi. 

— Privată e afară. 

— Uitasem. 

Din bucătărie se auzeau zgomote. Cântecul unui cocoş 
despica aerul dimineţii. 

— Îmi văd respiraţia, spuse Lisa expirând. Vezi? 

— Foarte frumos. 

Prin fereastra Hollis o văzu pe Zâna, fiica lui Pavel şi a Idei, 
întorcându-se de la privată. Trecu prin dreptul ferestrei fără 
perdea, cu capul şi privirea aţintite înainte. 

— E duminică dimineaţa, Sam, spuse Lisa, şi nu se aude un 
clopot în toată Rusia. 

— Mi-ar plăcea să aud iar clopote de biserică. 

O vreme nu-şi vorbiră, ascultând ciripitul păsărelelor, apoi 
Lisa îi zise încet: 

— ţi place s-o faci dimineaţa? 

— Cum? A... 

— N-aş suporta gândul că a fost o aventură de-o noapte. 
Hai să mai facem amor o dată! 

Făcură din nou dragoste, apoi se aşezară pe spate, sub 
cuverturile vătuite, urmărind aburul respirației în lumina zorilor 
ce intrau pe fereastră. 

— Asta se cheamă fumat în pat, zise Lisa. 

Al cuprinse în braţe şi-şi frecă degetele de la picioare de 
picioarele lui. După o vreme, spuse: 

— Întoarce-te! 

Hollis se întoarse pe burtă şi Lisa dădu la o parte 
cuverturile. în lumina slabă ce pătrundea pe fereastră, văzu 
cicatricele alb roşietice ce începeau de la gât şi coborau până la 
fese. 

— Te-au aranjat, nu glumă. Te doare? 


— Nu. 

— Ai fost ars? 

— Un şrapnel încins. 

— A explodat avionul? 

— Nu singur. A fost izbit de o rachetă sol-aer. 

— Continuă! 

Hollis se rostogoli pe spate. 

— Bine. Era în ziua de 29 decembrie 1972 şi, ca o ironie, s-a 
dovedit a fi ultima misiune americană deasupra Vietnamului de 
Nord. Bombardamentele de Crăciun, îţi aminteşti? 

— Nu. 

— In fine, eram deasupra Haifong-ului, am lansat bombele 
şi mă întorceam spre Vietnamul de Sud, când, de pe scaunul din 
spate, Ernie Simms, ofiţerul meu de la radar, m-a anunţat calm: 
„Vine o rachetă". Mi-a dat indicaţii pentru manevra de evitare, 
dar n-am mai putut să fac nimic, fiindcă venea drept în noi. 
Ultimele cuvinte pe care Ernie a apucat să le mai spună au fost: 
„O, nu!". Următorul lucru pe care mi-l amintesc clar a fost o 
explozie, apoi luminile de pe tabloul de comandă s-au stins şi 
avionul mi-a scăpat de sub control. Peste tot era sânge. Geamul 
carlingii era plin şi el de sânge. M-am gândit că era de la mine, 
dar era al lui Ernie Simms. Avionul cădea, învârtindu-se în jurul 
axei sale, îndreptându-se direct spre Marea Chinei de Sud. Am 
deschis parbrizul carlingii şi m-am catapultat împreuna cu 
Simms. Paraşutele ni s-au deschis şi am ajuns în apă. Am plutit 
o vreme, uitându-mă la canonierele inamice care se îndreptau 
spre mine şi gândindu-mă la viaţa pe care aveam s-o duc într-un 
lagăr de prizonieri de război. 

Hollis se ridica în capul oaselor şi privi pe fereastră. 

— L-am văzut pe Simms, în scaunul lui plutitor, la o 
depărtare de vreo sută de metri. îşi bandaja gâtul şi părea 
destul de vioi. L-am strigat şi mi-a răspuns. Una din canoniere 
se îndrepta direct spre el. Mi-a strigat: „Sam, m-au prins!" Am 
înotat spre el, dar mi-a făcut semn cu mâna să renunţ. Oricum, 
nu prea aveam cum să-l ajut. l-am văzut pe vietnamezi 
trăgându-l la bord. Apoi s-au îndreptat spre mine, dar tocmai 
atunci au apărut elicopterele de salvare ale infanteriei marine, 
care au început să mitralieze şi să tragă cu rachete în 


canoniere. Un elicopter m-a pescuit din apă. Am văzut 
canoniera la bordul căreia se afla Simrns îndreptându-se spre 
bateriile de coastă nord vietnameze. Elicopterele noastre au 
întrerupt urmărirea... M-au debarcat pe o nava-spital. 

Lisa nu spuse nimic. Hollis continuă: Ulterior, am aflat că 
eram ultimul pilot doborât deasupra Vietnamului de Nord. Mi-am 
văzut numele menţionat într-o carte de istorie. Un merit foarte 
îndoielnic. şi Simms are onoarea la fel de îndoielnica de a fi 
ultimul dispărut în misiune. 

— Dumnezeule... ce experienţa, spuse Lisa, adăugind 
ezitant: 

Crezi că... Simms... vreau să spun, s-a mai aflat ceva despre 
el? 

— Nu. Dispărut în misiune. 

— Şi crezi că... te deranjează să vorbeşti despre asta? 

Hollis răspunse întrebării pe care Lisa nu i-o pusese, dar o 
insinuase. 

— Nu ştiu ce-aş fi putut să fac pentru el. Dar era copilotul 
meu şi răspundeam pentru el. Poate... că nu-mi mai amintesc 
exact succesiunea evenimentelor, distanţa dintre noi, momentul 
în care au apărut elicopterele... Cred c-am fost depăşit de 
situaţie. 

Nu ştiu ce-aş fi putut să fac pentru el. Doar să înot până la 
el, să-i pansez rana şi să-l însoțesc în captivitate. Poate că asta 
ar fi trebuit să fac în calitate de comandant al avionului. 

— Dar erai rănit! 

— Nici măcar nu ştiam lucrul ăsta. 

— Şi pe urmă, erai în stare de şoc. 

Hollis ridică din umeri. 

— Ce-a fost a fost. S-a terminat. 

Lisa îi puse o mână pe umăr. După câteva minute de 
tăcere, Hollis adăugă: 

— Şi, ca să închei, Ernie Simms nu a figurat pe nici o listă 
nord-vietnameză de morţi sau prizonieri de război, aşa că, 
oficial, el continua să figureze ca dispărut în misiune. Dar eu i- 
am văzut când l-au luat viu la bord. lar acum, cu afacerea 
Dodson, încep să mă gândesc din nou la treburile astea. La toţi 
băieţii ale căror paraşute au fost văzute deschizându-se şi 


despre care nu s-a mai auzit niciodată nimic. Şi mă întreb dacă 
Ernie Simms şi alţi vreo mie ca el n-au ajuns cumva în Rusia. 

— In Rusia...? 

Lisa îşi găsi pufoaica sub cuverturi şi scoase o ţigara din 
buzunar. Şi-o aprinse şi trase adânc din ea. 

— Vrei şi tu una? 

— Mai târziu, poate. 

— E ca un drog, Sam. 

Hollis o privi. 

— Un drog... da. Ascultă, e timpul să ne pregătim de 
plecare. 

Hollis cobora din pat şi se îndrepta spre cufărul pe care îşi 
lăsase hainele. Lisa îl fluiera. 

— Frumos trup! 

— Las-o baltă! 

Hollis o privi, la rândul său, cum stătea goală, lângă 
radiatorul electric, adunându-şi hainele dintre cuverturi. 

— N-ai coapse pline, dar ai în schimb nişte labe! 

Se îmbrăcară şi trecură prin celălalt dormitor în bucătărie, 
unde lda le ură „bună dimineaţa" şi le oferi un lighean cu apă 
fierbinte, un prosop şi un săpun. Se spălară pe masa de alături, 
pe care încă se mai afla ligheanul cu vase murdare. Lisa se 
scuză şi ieşi la privată. Hollis o urmă prin aerul rece al dimineţii, 
examinând uliţa bătătorită. Ceaika nu lăsase nici un fel de urme 
pe noroiul închegat, în schimb transportorul blindat care o 
însoţise da. De ce nu se opriseră şi nu scotociseră cătunul 
rămânea un mister.,,Noroc", îşi zise. Apoi adăugă;,,Lene'". Deşi 
nu era exclus ca cineva să le fi purtat de grijă. 

Hollis intra în grădina de zarzavat a lui Pavel, încrucişându- 
se cu Lisa, care se întorcea de la privată. 

— Nu-i nostim? spuse ea. 

Hollis o Asigură că nu era şi-şi văzu de drum. Când se 
întoarse în bucătărie, îl găsi pe Pavel aşezat la masă împreuna 
cu Lisa. La masă erau aşezaţi şi copiii lui Pavel, Mihail şi Zâna. 
Deşi era duminică, îşi făceau lecţiile la matematică, împărțind 
acelaşi manual. Hollis se aşeza la masă şi Ida îi aduse un ou 
fierbinte, ceai şi casa. Ceaiul rusesc era, ca de obicei, excelent. 
Pe masă era un morman de pâine neagră şi un castronaş cu unt. 


Hollis vorbi cu cei doi adolescenţi despre şcoala, apoi îi întreba: 

— Care e materia voastră preferată? 

Băiatul zâmbi şi răspunse în engleză: 

— Engleza. 

Hollis zâmbi la rândul său, continuând să vorbească 
ruseşte. 

— Ştiu că la Moscova studenţii învaţă toţi engleza, dar nu 
că se preda şi la ţara. 

Fata răspunse într-o engleză şchioapa: 

— Toţi la şcoala învaţă engleza. Noi vorbim uneori între noi. 

— Care e autorul tău american preferat? o întreba Lisa 
engleza. 

Mihail răspunse: 

— Ştim câţiva acum pe care-i citim. Jack London şi James 
Edwin. Este The Fire Next Time tipărita în America? întreba el. 

— Da, l-am citit, răspunse Lisa. 

— L-au băgat în puşcărie? întreba Zâna. 

— Nu. l-au dat un cec gros ca drepturi de autor. Komissia. 

— Profesorul nostru spune că l-au închis, insista Mihail. 

— Nu-i adevărat. 

— Vezi? îi spuse Zâna fratelui ei în ruseşte. Anul trecut, un 
profesor ne-a spus că autorul a fost arestat după ce a publicat 
cartea. Anul ăsta, un alt profesor ne-a zis că nu i s-a dat voie să 
publice cartea şi că a fugit în Franţa. 

Hollis sparse oul fiert. Se gândea de ce-i încuraja guvernul 
pe copiii de la şcoala să înveţe englezeşte. Un paranoid ar zice: 
„Ca să poată conduce America într-o bună zi". Trebuie să fi fost 
mai mult decât atât. Practic, la Moscova auzise şcolari vorbind 
englezeşte între ei. Indiferent de motivaţia guvernului, studenţii 
considerau că a vorbi engleza era o chestiune foarte şic.,,Poate, 
poate zic, îşi spuse, mai e o speranţa." 

— Americanii învaţă ruseşte? întreba Zâna în engleză. 

— Nu, răspunse Lisa. Nu foarte mulţi. 

— Dumneavoastră vorbiţi ruseşte foarte bine, dar din ce 
regiune e accentul dumneavoastră? 

— Cred că e un pic din Kazan, din regiunea Volgăi. Un pic 
moscovit. Rusă pe care o vorbea bunica era demodată şi poate 
că am preluat accentul ei. 


— E un accent foarte frumos, spuse Zâna. Kulturnâi. 

Hollis observa că Pavel şi Ida iradiau de fericire ori de câte 
ori unul din copiii lor vorbea englezeşte. Hollis îşi deschise 
servieta, ca să vadă dacă subordonații săi îi pregătiseră şi ceva 
de citit, aşa cum era obiceiul atunci când cineva avea de 
călătorit prin URSS. Găsi o revistă Time, pe care o puse în faţa 
lui Mihail şi a Zânei. 

— Asta o să vă ajute să faceţi progrese în limba engleză. 

Apoi adăugă: 

— Aveţi grijă să n-o vadă autorităţile. 

Cei doi priviră cu o expresie pe care o mai văzuse în astfel 
de situaţii. Mai întâi era o emoție abia disimulata, apoi un soi de 
falsă indiferența, ca şi când literatura de contrabandă nu 
însemna nimic pentru ei. Apoi o privire aproape ruşinata, 
recunoaşterea tacită a faptului că guvernul îi controla. „Câtă 
umilinţa", îşi spuse Hollis. 

Mihail şi Zâna examinară revistă din coperta în coperta. O 
deschiseră la întâmplare, la o reclamă color, pe două pagini, 
pentru automobilele Buick. Pe pagina următoare era o reclamă 
pentru o limuzină Lincoln. De fapt, întreaga revistă era înţesata 
de reclame la modele noi de automobile. Erau şi reclame cu 
aluzii erotice pentru parfumuri, lenjerie de corp, blugi de marca 
ce părură să-i stârnească interesul lui Mihail. Pavel se aplecă 
peste el ca să vadă mai bine, iar Ida se opri din treaba şi veni în 
spatele copiilor. 

Era o politică obişnuita a celor de la ambasada aceea de a 
distribui în rândul populaţiei publicaţiile occidentale care 
ajungeau la ei. Chiar dacă, din întâmplare, erau aruncate la 
gunoi, publicaţia trecea până la urmă prin mâinile a mii de 
moscoviți înainte de a se ferfeniţii. Şi dacă majoritatea 
moscoviţilor şi a leningrădenilor văzuseră cel puţin o publicaţie 
în limba engleză, era foarte puţin probabil că cineva din lablonia 
sau din gospodăria colectivă Flacăra Roşie să fi avut această 
ocazie. 

Hollis observa că Mihail şi Zâna citeau un comentariu 
despre viitoarele alegeri. Hollis îşi privi ceasul şi văzu că era 
abia ora şapte. 

— E timpul să plecăm, spuse ridicându-se. 


Mihail se ridica, la rândul lui. 

— Azi e rândul meu să adun ouăle. Vă rog să mă scuzati. 
Mulţumesc. 

Pleca. 

Zâna o ajuta pe mama ei la vase. Lisa încerca şi ea să le 
ajute, dar Ida o invită să mai servească o ceaşca de ceai. 

Hollis îl urmă pe Pavel afară. Țăranul se duse până în 
celălalt capăt al lotului sau individual, unde avea un coteţ mic, 
cu trei porci. îi spuse lui Hollis: 

— Troaca e spartă şi m-am săturat să car galeți cu apa de 
la fântâna. 

— Nu poţi s-o repari? 

— Am nevoie de nişte răşina de pin sau smoala. Dar proştii 
n-au vrut să-mi dea. 

— Care proşti? 

— Aia de la colectiv. Zic că nu au nici din una, nici din alta. 
Poate n-au, ştiu şi eu? Apoi adăugă: E foarte greu să obţii ceva 
pentru loturile individuale. 

— Uneori gaura dintr-o troacă poate fi astupata mai bine cu 
un dop de lemn. 

— Ştiu. Aşa-i! Da' mi-ar trebui un buştean mai mare. Am un 

topor foarte bun. Continua după o scurtă pauză: Mi-ar fi mai 
uşor însa, dacă mi-ar da nişte smoala. 

— Te duci la biserica azi? îl întreba Hollis. 

— La biserică? Aici nu avem biserica. Bisericile sunt doar în 
oraşele mari. Am văzut odată o biserică la Mojaisk, dar e muzeu. 
N-am fost înăuntru. 

— Ţi-ai dorit vreodată să mergi la biserică? 

Pavel se scarpină în cap. 

— Nu ştiu. Poate că, dacă aş putea vorbi cu un preot, aş şti 
ce să vă răspund. N-am văzut niciodată un preot, da' ştiu cum 
arată din cărţi. Fermierii americani se duc la biserică? 

— Cei mai mulţi dintre ei da. 

Pavel se uita la cer. 

— Ploaie. Poate ninsoare. Vedeţi norii ăia? Când capătă 
culoarea asta gri-deschis, în loc de alb sau negru, înseamnă că 
s-ar putea să ningă. 

Pavel privi peste câmpurile închise la culoare de dincolo de 


lotul sau. Vorbea cu acea voce stinsă şi solemnă pe care Hollis o 
asocia cu aşa-numitul lor fatalism. 

— Zăpada e atât de mare, spuse Pavel, încât copiii nu se 
mai pot duce la şcoala, iar noi nu mai putem ieşi din casă. Ar 
trebui să curețe drumurile cu plugurile, da' n-o fac. Stau în casă 
şi beau prea mult. Uneori îmi bat nevasta şi copiii fără motiv. 
Am mai avut o fată, Katia, dar a murit într-o iarnă, de 
apendicită. Se zice că, într-o bună zi, o să ne mute într-un 
sovhoz. Poate da' nu cred c-aş vrea să plec din casa asta. Ce fac 
fermierii americani iarna? 

— Repară diverse lucruri, îşi curăţă acareturile, vânează. 
Unii îşi iau diverse slujbe. în America iarna nu e aşa de frig. 

— Da. Ştiu asta. 

— De când exista lablonia? 

— Cine poate şti? Când am venit aici cu maică-mea, eram 
copil. Tata murise în război. Guvernul a trimis-o pe maică-mea 
aici dintr-un sat mai mare, pe care l-au ars nemţii. Un om mi-a 
spus odată ca lablonia făcea parte din domeniile Romanovilor. 
Altul zicea că a fost moşia unui conte bogat. Toţi spun că 
odinioară era mai mare. Erau hambare şi grajduri, în care 
oamenii îşi ţineau caii, troicile şi plugurile lor. Mai erau încă 
două fântâni, dar fără pompe. Acum avem o pompă. Unii zic că 
a fost şi o biserică, între lablonia şi satul următor. Da' şi satul ăla 
s-a dus. Febră tifoidă. L-au ars din temelii şi atunci cred c-au ars 
şi biserica. Nemţii ori poate comisarii. Cine mai ştie? 

Apoi îl întreba pe Hollis: 

— Vă e dor de casă? 

— N-am casă. 

— N-aveţi casa? 

— Am locuit în mai multe locuri. 

Mai vorbiră o vreme, apoi Hollis spuse: 

— Trebuie să plecăm. Mă tem că, dacă cineva de-aici - 
vreun copil sau femeie - pomeneşte de vizita noastră, n-o să fie 
bine pentru lablonia. 

— Ştiu. O să discutăm asta după ce plecaţi. 

Hollis lua mâna lui Pavel şi-i puse în palma o bancnotă de 
zece ruble. 

Pavel se uita la ea şi o băga în buzunar. 


— Adu maşina încoace, să-ţi dau zece kilograme de unt. La 
Moscova poţi să iei douăzeci de ruble pe el. 

— Noi ne ducem la Leningrad. Oricum, banii erau pentru 
ospitalitate. Do svidania. 

Hollis se întoarse şi o luă înapoi spre casă. Lisa era gata de 
plecare, în mână ţinea un sac de pânză. 

— Ida mi-a dat nişte miere şi o traistă de pere, spuse. 

Hollis îşi lua servieta de sub masă. 


— Mulţumesc, Ida. La revedere, Zâna. 

O apuca pe Lisa de braţ şi ieşiră. Mergând pe drum, auziră 
un bătrân cântând: 

„Govorila baba dedu 

Cito v Ameriku poiedu 

Ah, tî staraia pizda 

Ne poedeşi nikuda." 

„Bunica îi spune bunicului: 

Plec în America; 

Ah, farfuza bătrâna, 

N-ai să pleci nicăieri." 

In spatele căpiţei de fin, lângă Jiguli, o găsiră pe Lidia. Lisa îi 
zâmbi şi-i spuse în ruseşte: 

— Bună dimineaţa, Lidia. Mă întrebam dacă am să te mai 
văd. 

Fata nu-i întoarse zâmbetul, dar spuse în ruseşte: 

— E un băiat aici, Anatoli, care e membru al Komsomolului. 
Ştiţi, Liga Tineretului Comunist. Cred că băiatul ăsta o să le 
spună autorităţilor despre vizita dumneavoastră. 

Lisa o apuca pe fata de braţ. 

— Poate că ceilalţi copii pot să stea de vorbă cu Anatoli. 

Fata clătină din cap. 

— Anatoli nu vorbeşte cu nimeni şi nu ascultă de nimeni. De 
nimeni din lablonia. 

— Dar de Pavel Fedorovici? Nu e el şeful vostru? o întreba 
Hollis. 

— Nu ne lasă să avem un şef. Dar, aşa e, Pavel Fedorovici e 
un fel de şef. 

— Atunci spune-i lui ce ne-ai spus nouă. Şi vezi că Anatoli 


să nu plece din sat astăzi. 

Lidia dădu aprobator din cap. 

— Aţi mulţumesc, spuse Lisa. îmi pare rău că n-am putut 
sta mai mult de vorbă. 

— Vreau să ştiu mai mult despre America, spuse Lidia. 

Lisa ezită, apoi scoase o carte de vizita din poşeta şi i-o 
dădu Lidiei. 

— Dacă ajungi vreodată la Moscova, cu şcoala sau în 
vacanţa, sună-mă la numărul ăsta. Numai de la o cabină 
telefonică şi spune-ţi numai prenumele, întreabă de mine. Lisa 
Rhodes. 

Lidia se zgâi la cartea de vizită şi pronunţa: 

— Liza Rhodes. 

Lisa o sărută pe obraz. Lidia făcu un pas înapoi, îi privi când 
pe unul, când pe celălalt, apoi se întoarse şi o rupse la fugă. 

— N-ar fi trebuit să le las revista, zise Hollis, şi nici tu să-i 
laşi cartea de vizită. 

— Mi-ai spus, nu de mult, că nu trebuie să le permitem să 
ne dicteze cum să trăim. Ei nu fac decât să inoculeze frica şi 
suspiciunea şi, până la urmă, asta îi îndepărtează pe oameni. 

— Să mergem, spuse Hollis. 

Se suiră în maşina şi Hollis porni motorul, îl lasă să se 
încălzească, pornind şi instalaţia de dezaburire a geamurilor. 

— Am lăsat zece ruble în dormitor, spuse Lisa. 

— Pentru mine? 

Lisa râse: 

— Nu, tu ai valuta forte. Chiar foarte forte. 

Hollis zâmbi. 

— l-am dat lui Pavel o hârtie de zece ruble. Deci, ce crezi, 
putem scăpa doar cu o cină sau trebuie să-i invităm să stea cu 
noi un week-end întreg? 

— Cred c-au fost foarte drăguţi. 

— El îşi bate nevasta. 

Hollis încerca să bage maşina în viteză, dar schimbătorul 
era înţepenit din nou. 

— O fi mergând cu energie nucleară şi nu ştiu eu. 

Se juca cu pedala de ambreiaj şi cu schimbătorul de viteze, 
până când, în cele din urmă, reuşi să-l bage în viteza a doua. 


— În fine! 

Hollis ieşi în uliţa alăturată şi o lua în direcţia opusă celei 
din care venise. 

— Ne ducem să căutăm telefonul ăla? întreba Lisa. 

— N-aş risca treaba asta. 

— Da' încotro mergem? Mojaisk e în partea cealaltă. 

— Nu mergem la Mojaisk. Mergem la Gagarin. 

Hollis claxona şi le făcu semn cu mâna lui Pavel, lui Mihail, 
Idei, Zânei şi celorlalţi, care îşi fluturau mâinile în semn de 
rămas-bun. 

— lablonia, spuse Hollis. Cred că locşorul ăsta n-o să-mi mai 
iasă din minte multă vreme. 

— Nici mie. 

Când trecu de ultima izba din sat, Hollis mări viteza. 
Maşina se zdruncină rău pe noroiul îngheţat şi plin de şleauri. 

— Tiomnaia griazi. Noroi negru. Asta, când da soarele, se 
transformă într-o pastă. Tancurile nemţeşti se înfundau în el 
până la turele. 

— De ce Gagarin? 

— Pentru că între Mojaisk şi Moscova exista nişte indivizi 
care-l caută pe maiorul Dodson, poate şi pe noi. Aşa că, o luăm 
spre vest, spre Gagarin, unde sper să nu întâlnim patrule care 
caută nişte americani rătăciţi. Ascundem maşina şi pe urma 
luăm trenul până la Moscova. Clar? 

— Eu ce alternative am? 

— Să stai pe bancheta din spate. Sau pe stânga, sau pe 
dreapta. 

Lisa îşi aprinse o ţigara. 

— Eşti un tip foarte istet. 

— Călătoriile prin străinătate sunt foarte educative. O să 
vedem cât de deştept sunt. Vrei, te rog, să deschizi puţin 
geamul? 

Lisa cobora geamul de pe partea ei. 

— Ne putem opri să-mi iau un pachet de ţigări? 

— Cum să nu, accepta el ironic. La primul snack-bar pe 
care-l zărim. 

— Mersi! 

Hollis continua să se îndrepte spre vest, pe drumul drept de 


ţara. Nu putea înţelege cum de statul sovietic nu găsea 
mijloacele necesare pentru a pava ori măcar a prundui 
drumurile secundare. „Poate că aceasta e o altă modalitate 
subtilă, îşi spuse, de a-i ţine pe ţărani acolo unde le e locul şi de 
a le face viaţa şi mai mizerabilă." Ştia că trebuia să ajungă pe 
un drum bituminat înainte ca noroiul să se dezgheţe. 

— Cunoşti drumul? întreba Lisa. 

— E la vreo cincizeci de kilometri spre vest, pe vechiul drum 
Minsk-Moscova. A, da, mă tem că e vorba... 

— De încă o nenorocită de abatere de la itinerar! 

— Ce s-a întâmplat cu fată dulce şi atât de ascultătoare? 

Lisa rase. 

— Să ştii că mi-ai băgat frica în oase. De altfel, aşa m-ai 
făcut să mă culc cu tine. 

Hollis considera că era mai nimerit să nu răspundă 
provocării. Spuse doar: 

— Simt nevoia unui duş. 

— Te cred! 

Hollis forţa maşina. Era puţin trecut de ora opt şi în şleauri 
se putea zări acum apa în loc de gheaţa. După părerea lui, încă 
cincisprezece minute pe drumul ăsta şi Jiguli ar fi fost înghiţit de 
noroi. 

— Crezi că oamenii ăia din lablonia o să păţească ceva? 
întreba Lisa. 

— Dacă nu informează că au avut relaţii cu străini şi 
autorităţile află pe cont propriu sau dacă jigodia aia mică de 
komsomolist îi toarnă, o să fie rău. în activitatea de spionaj, 
vorbim despre atitudinea loială a rusului de rând faţa de stat. 
Unii zic că ea există, alţii sunt de părere contrară. în America, 
dacă lui Joe Smith i-ar bate la uşa un rus şi i-ar cere să-l 
găzduiască peste noapte, Joe ar da imediat fugă să anunţe FBI- 
ul. Joe face lucrul ăsta fiindcă aşa crede el că e just, nu fiindcă 
FBl-ul l-ar tortura, dacă n-ar face-o. Pe de altă parte, Ivan e 
jumătate patriot, jumătate terorizat. E o constatare profesională. 
Personal, cred că satul e condamnat. 

Lisa tăcu o vreme apoi spuse: 

— Trebuia să-mi fi dat seama că o să aibă necazuri... mi s-a 
părut pur şi simplu o rezolvare a problemei noastre. 


— Nu-ţi face griji. Sper că cei de la KGB să nu dea târcoale 
pe-acolo în dimineaţa asta. Avem nevoie de un avans de câteva 
ceasuri. 

Hollis simţea cum se înmoaie terenul şi auzi zgomotul 
noroiului care împroşca interiorul aripilor. Toba de eşapament 
atingea acum pământul. în faţa lor, o căruţă trasă de un cal, 
încărcată cu cartofi, înainta cu greutate prin noroi. 

— Fir-ar să fie! 

Dacă ar fi încetinit în spatele căruţei, s-ar fi împotmolit. 

— Ţine-te bine! 

Se apropie până în spatele căruţei, apoi ieşi în lateral, pe 
partea stângă, şi trase imediat lângă ea, astfel încât roţile din 
dreapta erau acum la doar câţiva centimetri de cal şi căruţa, în 
timp ce roţile din stânga erau în şanţul de scurgere. Maşina se 
dezechilibră o clipă, apoi îşi reveni şi ateriză cu o zdruncinătură 
pe drum în faţa calului, care fu împroşcat cu noroi şi se cabră. 
Maşina patina un pic prin noroi, dar îşi păstra direcţia. 

Lisa trase adânc aer în piept. 

— O, la, la! 

După vreo cinci minute, ajunseră la o intersecţie cu un 
drum prunduit şi Hollis o apuca pe acesta, spre nord. Mări viteza 
la cincizeci de kilometri pe oră şi constată că toba nu mai făcea 
zgomot. 

— Vrei o pară? îl întreba Lisa. 

— Da. 

Lisa scoase o pară din sac şi o şterse de mâneca pufoaicei 
înainte de-a i-o da. în faţa lor se vedeau bornele de marcaj ale 
şoselei Minsk—Moscova. 

— Buna-i gruşa, zise Hollis, muşcând din para. 

Intră pe drumul pietruit şi o apuca spre vest. 

— Mai avem vreo douăzeci de minute până la Gagarin. 

Şoseaua era liberă în ambele direcţii. Apasă pedala de 
acceleraţie şi mări viteza la nouăzeci de kilometri la oră. Motorul 
trosni, la fel şi transmisia, dar Jiguli îşi păstra stabilitatea. Hollis 
observa în oglinda retrovizoare o maşina neagră care se apropia 
cu viteza de ei, probabil cu o sută de kilometri la oră. Când 
maşina ajunse mai aproape, Hollis o recunoscu după marca a fi 
o Ceaika. Privi indicatorul de carburant şi văzu că acul era deja 


în zona roşie. 

— Nu te uita acum, dar... 

Lisa întoarse capul. 

— La naiba, Sam! Ei sunt? 

— Habar n-am. 

— Ce putem face? 

— Le aruncam praf în ochi şi facem gălăgie. Le spunem c- 
am luat deja legătura cu ambasadă şi aşa mai departe. Dacă e 
cazul şi dacă pot, o să-ncerc să-i lichidez. 

Scoase cuțitul din cizma şi-l strecura în scurtă de piele. 

— Sam... mi-e frică. 

— O să te descurci tu. Fă pe nebuna! 

Ceaika era acum la cincizeci de metri de ei şi trecu pe 
banda cealaltă. Lisa se uita drept înainte. Hollis privi în oglinda 
retrovizoare exterioară şi zâmbi. 

— Fă cu mâna! 

— Ce? 

Ceaika ajunse în dreptul lor şi claxona. Din maşina le făceau 
cu mână două perechi de tineri. Hollis le zâmbi şi le răspunse 
fluturând din mână. Tânără de pe locul de lângă şofer arată 
înspre aripa buşită, mimând o persoană care bea dintr-o sticlă şi 
apoi smuceşte de volan. Tânărul de pe bancheta din spate îi 
făcea bezele Lisei, iar tânără de lângă el se prefăcu că-i arde un 
pumn. Ceaika accelera şi-i depăşi. 

— Nişte zăpăciţi de puşti moscoviți. Oare ce se petrece cu 
ţara asta? 

Lisa respiră adânc. îşi deschise sacoşa, scoase o pudrieră, 
îşi dădu cu fard pe obraz, apoi se rujă cu grijă. 

— O să mă macthiez la prima oprire. îşi perie părul. 

— Vrei să-ţi aranjez şi ţie părul? Eşti ciufulit. 

— Fie. 

Lisa îi perie părul, apoi spuse: 

— Ar trebui să ne spălăm pe dinţi. Vreau să arătăm bine, 
când 

ne întâlnim cu ei. 

— Care ei? 

— Oamenii din Gagarin, sau KGB-ul, sau Burov. Primii cu 
care ne întâlnim. 


— Araţi bine, chiar prea bine. Las-o mai moale, Lisa. 

— Oricum, n-o să putem trece drept ruşi, Sam. 

— O să încercam să părem orice, numai membri ai 
ambasadei americane nu. 

Lisa ridică din umeri, ştergându-şi fardul din obraji şi rujul 
de pe buze cu o batistă. 

— Eu măcar am pe mine pufoaica asta, tu însa, cu cizmele 
alea şi jacheta din piele, araţi ca Indiana Jones. N-am făcut nici 
un duş, spuse ciufulindu-şi părul. 

— Procedura regulamentară, zise Hollis, este să încerci să 
treci drept un tovarăş socialist dintr-una dintre ţările baltice. Aia 
nu se îmbracă rău deloc, au aspect occidental şi vorbesc o rusă 
nerusească. Ce-ai zice să fii lituaniană? Sau te simţi mai mult 
letona? 

— Vreau să fiu estoniană. 

— S-a făcut. 

Zece minute mai târziu văzură izbe scunde de-o parte şi de 
alta a drumului, apoi clădiri cu brâu de lemn vopsit. Hollis 
încetini. 

— Gagarin. 

— l-au zis aşa după numele cosmonautului? 

— Da. S-a născut într-un sat din apropiere. Dintr-o izba 
mizeră într-o capsulă spaţiala, dintr-o colibă de bârne, direct 
printre stele. Trebuie să le recunoaştem meritele, când e cazul. 

Ajunseră în mijlocul oraşului Gagarin, principalul centru 
urban din zonă, situat pe ambele maluri ale râului Bolşaia Gjat. 
Oraşul avea vreo zece mii de locuitori, destul de mare, îşi zicea 
Hollis, pentru că atât Jiguli, cât şi ocupanţii săi să treacă 
neobservaţi. Aşa cum constatase şi în Mojaisk, oraşul arăta de 
parcă toţi locuitorii săi ar fi fost plecaţi să-şi petreacă week-end- 
ul pe lună. în oraş există un restaurant şi un muzeu închinat 
memoriei celebrului fiu al oraşului. 

Hollis opri maşina în mijlocul unei străzi pustii şi cobora 
geamul. O bătrână grasă, înveşmântată în negru, căra ca un 
bărbat, pe umăr, un coş. Hollis o întreba: 

— Vokzah 

— Bine, bine, spuse femeia, apoi deschise uşa din spate a 
maşinii, arunca coşul înăuntru şi se îngrămădi şi ea în urma lui. 


— Gde? o întreba Hollis. 

— Incolo, întoarce acolo. De unde sunteţi? 

Hollis coti pe o stradă îngusta şi zări gara, un peron betonat 
acoperit. 

— Din Estonia. 

— Da? şi pe-acolo miliția va lăsa să umblaţi cu aripile 
înfundate? Aici trebuie să le reparaţi. 

— Da, mătuşico. 

— Şi unde vă sunt căciulile şi mănuşile? Vreţi să faceţi 
pneumonie? 

— Nu. 

Hollis opri într-un mic spaţiu de parcare de lângă peron. 
Cobora şi o ajuta pe bătrâna să urce treptele peronului, în urma 
lui venea Lisa cu servieta; îşi croiră drum spre ghereta din lemn 
de pe peron în care era casa de bilete. Hollis şi Lisa consultară 
orarul afişat şi văzură că următorul tren spre Moscova urma să 
sosească în douăzeci de minute. Hollis ciocăni în geamul casei 
de bilete. O uşiţa din lemn se deschise şi în cadrul ei apăru 
capul unei femei între două vârste, îmbrăcată în uniforma gri a 
căilor ferate. în spatele ei ardea un foc într-un godin 
burduhăânos. 

— Două bilete dus până la Moscova. 

Femeia îl privi. 

Hollis ştia că ar fi trebuit să-i ceară paşaportul intern, dar 
vânzătorii de bilete făceau rareori lucrul acesta, în cazul lui însa 
femeia putea face o excepţie. 

— Aţi putea să ne daţi bilete în continuare până la 
Leningrad şi apoi la Tallin? întreba Hollis. 

— Nu. Sunteţi estonian? 

— Da. 

Femeia îşi lungi gâtul ca s-o vadă pe Lisa, apoi se întoarse 
spre Hollis. 

— Bilete până la Leningrad şi Tallin o să luaţi la Moscova. 
Douăzeci şi două de ruble şi şaptezeci şi cinci de copeici. 

Hollis îi întinse douăzeci şi cinci de ruble, lua biletele şi 
restul. 

— Spasibo. 

An vreme ce se îndepărtau de casa de bilete, Lisa arunca o 


privire înapoi. 

— Mă întreb dacă n-are de gând s-anunţe poliţia. 

Hollis se duse în spatele gheretei, privi în jur, scoase cuțitul 
şi taie firul telefonic. 

— Nu cred. Dar dacă iese din gheretă, ne întoarcem la 
maşina. 

Lisa îl apucă de braţ. 

— Nu ştiu de ce, dar am sentimentul că o să faci tu ceva să 
scăpăm basma curată. Tu ne-ai băgat în chestia asta, tu să ne 
scoţi. 

Hollis nu răspunse. 

— Ce-ai fi făcut dacă ne-ar fi cerut paşapoartele sau actele 
de identitate? 

— Mă întrebi din curiozitate sau încerci să înveţi meserie? 

— Şi una, şi alta. 

— Păi, aş fi... spune-mi tu mie! 

Lisa se gândi o clipă, apoi spuse: 

— M-aş preface că nu-mi găsesc actul de identitate, aş 
pleca şi aş plăti un ţăran să cumpere două bilete. 

Hollis dădu afirmativ din cap. 

— Nu-i rău! 

O luară spre celălalt capăt al peronului betonat, gri şi 
neprimitor, care părea scos din Doctor Jivago, înţesat de o 
mulţime de haine şi basmale negre. Ţărani bătrâni, bărbaţi şi 
femei, însoţiţi de adolescenţi care să-i ajute, târau coşuri, cutii şi 
geamantane cu lactate şi ultimele produse proaspete ale anului. 
Toţi se îndreptau spre un singur loc: Moscova, Centrul, unde opt 
milioane de guri aşteptau să fie hrănite şi nu puteau fi hrănite 
prin sistemul guvernamental de desfacere. Unii ţărani se duceau 
în pieţe libere, o concesie făcută de guvern mai mult în silă 
capitalismului, alţii nu mai departe de o stradă lăturalnică din 
apropierea gării de destinaţie. De la nevestele unora dintre 
funcţionarii ambasadei, Hollis aflase că în noiembrie conopida se 
vindea cu echivalentul a doi dolari jumătatea de kilogram, roşiile 
de două ori mai scump, iar salată verde se vindea cu gramul. 
Din decembrie şi până în mai, legumele şi fructele proaspete 
dispăreau. 

Ţăranii şedeau ca bărbaţii, observa Hollis, cu picioarele 


depărtate şi mâinile atârnând în poală. Nici un bărbat nu era ras 
şi nici unul dintre cei aproximativ două sute de oameni de pe 
peron nu era îmbrăcat mai cumsecade. Femeile erau încălţate în 
cizme de cauciuc şi galoşi; deşi pantofii şi cizmele bărbaţilor 
erau din piele, ele erau roase şi crăpate de prea multă folosinţa. 
Cele câteva fete tinere din mulţime aveau în picioare cizme de 
plastic în culori ţipătoare: roşu, galben, bleu. 

— Poţi să-ţi pudrezi la loc nasul! îi spuse Hollis încet Lisei. 
Oricum, toată lumea se holbează la tine. 

— Doamne, Dumnezeule, uită-te la omul ăla! Are un sac 
plin de iepuri morţi. 

Când expresul de Bielorusia se apropie hodorogind, toată 
lumea se ridica în picioare şi îşi muta calabalâcul la marginea 
peronului, formând un adevărat zid de cutii şi coşuri. Trenul 
opri, uşile se deschiseră şi Hollis sari înăuntru, urmat de Lisa. Se 
aşezară pe două locuri goale de lângă oficiul pentru servit ceai 
al însoţitorului de vagon. 

An zece minute, fiecare ungher al vagonului era înţesat de 
baloturi şi trenul se urni din loc. Hollis îşi privi ceasul. Era ora 
nouă şi jumătate. Cu opriri în Mojaisk şi Galiţano, trenul trebuia 
să sosească în Gara Bielorusia din Piaţa Gorki cu mult înaintea 
Prânzului. 

Mohorelii de pe peron îi luară de îndată locul conversații 
animate, glumele şi râsetele. Erau conversații simple, ca între 
ţărani, observa Hollis, dar lipsite de vulgaritate, între aceşti 
oameni părând să existe o legătură, deşi era limpede ca mulţi 
dintre ei se întâlneau acum pentru întâia oară. „Legătura nu e 
călătoria în sine, îşi zise Hollis, ci frăţia care-i uneşte pe oamenii 
amaraţi." Ce deosebire faţa de metroul din Moscova, în care, la 
orele de vârf, puteai să auzi zgomotul unui ac căzând. 

Mâncarea era trecută din mâna în mâna şi pasagerii se 
tachinau cu mult umor în legătură cu calitatea produselor unuia 
sau altuia dintre ei. 

Hollis auzi o femeie zicând: 

— Nici un moscovit n-o să-ţi cumpere merele astea! 

— O să le spun că sunt ridichi, răspunse o altă femeie, în 
râsul general. 

Un bătrân de pe partea cealaltă a culoarului îi baga lui 


Hollis sub nas o felie de roşie din care picura zeama. Hollis o luă 
dintre degetele lui tuciurii. 

— Mulţumesc, tataie. 

l-o dădu Lisei, spunându-i: 

— Mănânc-o! 

Lisa ezită, apoi îşi îndesa felia de roşie în gură. 

— Bun! Vezi dacă n-are cineva suc de portocale. 

— Lasă gălăgia! Fă-te că dormi ori fă pe proasta! 

— Pot să fumez? întreba Lisa în rusește. 

— Nu aici. La toaletă. 

— Nu mai vrei o pară? Miere? 

— Nu, scumpo. 

— E drăguţ aici. 

Hollis privi în jur prin vagon. Era într-adevăr drăguţ. Perdele 
curate la ferestre, vaze mici de flori fixate pe pervazul 
ferestrelor, cu câte un boboc de trandafir adevărat în fiecare. Cu 
cât cunoştea mai bine Rusia, cu atât o înţelegea mai puţin. 
Ferestrele erau în schimb murdare şi asta îl mai linişti. 

Vorbeau cât mai puţin cu putinţa. Hollis o sfătui pe Lisa să- 
şi părăsească locul numai dacă avea neapărată nevoie să se 
ducă la toaletă. Apăru conductorul, o femeie între două vârste, 
care le lua biletele şi le însemna, în loc să le perforeze. 

— Sunteţi din Moscova? întreba ea. 

— Nu. Estonieni. Din Moscova ne ducem la Leningrad, iar de 
acolo, acasă, la Tallin. 

— Vorbeşti bine ruseşte. 

O măsură pe Lisa din cap până-n picioare, apoi remarca: 

— Foarte frumoase cizme! 

— Mulţumesc. 

— Niciodată n-am înţeles de ce în republicile noastre baltice 
se găsesc lucruri mai frumoase. 

Ai înapoie lui Hollis biletele: 

— Călătorie plăcută! 

— Vă mulţumesc. 

Trenul alerga cu viteza sporită pe calea ferată dreaptă. 
Vagonul fu invadat de muzică. Nu era muzica clasică sau 
populară ce putea fi de regulă auzită în locurile publice, ci 
muzica sovietică agreabilă, plăcută la ascultat. 


Trenul opri în  Mojaisk, unde pe peron era aceeaşi 
îmbulzeala de oameni şi aceeaşi îngrămădeală de geamantane 
din carton şi baloturi dizgraţioase. Pasagerii se urcară numai în 
cele două vagoane din coada trenului. Pe peron, erau soldaţi şi 
milițieni. Hollis şi Lisa se lăsară cât mai jos pe banchetă şi se 
prefăcură că dorm. Trenul se urni din gară şi îşi continua 
călătoria prin peisajul lipsit de vegetaţie. 

An gara de la Galiţano trenul opri cinci minute, iar după 
vreun sfert de ora se vedea deja vârful înalt al universităţii 
moscovite de pe colinele lui Lenin. 

— Aproape c-am ajuns acasă, comenta Lisa, adăugind: De 
fapt, nu chiar acasă. 

Trenul făcu scurte opriri în staţiile suburbane Setun, 
Kuncevo, Fiii şi Testovskaia. 

— De ce nu coborâm aici? întreba Lisa. De aici, putem 
merge pe jos până la ambasadă. 

— Pentru că, dacă n-ai uitat, mergem la Leningrad, aşa că 
trebuie să coborâm la cap de linie, în Gara Bielorusia. 

— Vreau să cobor aici. M-am săturat! 

— Stai jos! 

Lisa se aşeza din nou pe banchetă. 

— lartă-mă! Cred că mi-au cedat nervii. Am încredere în 
tine. Te-ai descurcat excelent. Chiar dacă se întâmpla ceva şi nu 
ajungem la ambasadă... Cum o să intrăm în ambasadă, dacă cei 
care o supraveghează ne aşteaptă la poartă? 

— O să-ţi arăt un truc folosit de spioni. 

— Sper s-o faci. 

Expresul de Bielorusia, din direcţia Minsk, trase în Gara 
Bielorusia din Moscova la ora unsprezece şi cincizeci de minute. 
Hollis şi Lisa coborâră repede din tren şi începură să-şi croiască 
drum prin mulţimea din această gară veche de o sută de ani. 
Hollis baga de seamă că cei care se reîntorceau în provincie nu 
aveau bagaje mai uşoare la întors, ci erau încărcaţi cu pungi de 
plastic pline cu haine, pantofi noi, articole de menaj şi alte 
obiecte de tot felul oferite cu generozitate de Moscova. Lucrul 
cel mai lipsit de preţ pe care îl aveau asupra lor erau puţinele 
ruble ce le mai rămăseseră prin buzunare. Câţiva moscoviți 
aflaţi în trecere, bine îmbrăcaţi prin comparaţie, le aruncau 


priviri încruntate compatrioţilor lor de la ţara, vrând să le arate 
că nu agreau concurenţa pe care le-o făceau ţăranii la 
achiziţionarea bunurilor de larg consum. 

Hollis şi Lisa trecură pe lângă grupuri de câte doi grăniceri, 
care existau în fiecare gară, autogara sau aeroport din Uniunea 
Sovietică, reuşind să-i intimideze deopotrivă pe străini ca şi pe 
localnici. 

Din gară, Hollis şi Lisa ieşiră în Piaţa Gorki, dominată de 
statuia uriaşa a scriitorului. Cerul era tot gri, iar aerul Moscovei, 
prin comparaţie cu aerul proaspăt de la ţara, părea încărcat de 
fum. 

Traversară piaţa şi o apucară în jos pe bulevardul Gorki, 
principala artera a Moscovei, care duce spre Kremlin. Hollis o 
conduse pe Lisa la hotelul Minsk, iar el intră într-o cabină 
telefonică dintr-un colţ al holului. Forma numărul ambasadei, 
vorbi mai întâi cu santinela din trupele de infanterie marină, 
apoi cu ofiţerul de serviciu din duminica aceea, care se întâmpla 
să fie chiar aghiotantul său, căpitanul O'Shea. 

— Ed, eu sunt. 

— Da, domnule! 

— Urmează un flash fotografic, spuse Hollis, folosind 
expresia care desemna o urgenţa personală. Trimite-mi o 
maşina în sectorul Delta! în zece minute! 

— Da, domnule. O să vin chiar eu. 

— Nu, rămâi acolo şi găseşte-mi-l pe Domnul Nouă! Vreau 
să-i vorbesc. 

— Domnul Noua a fost foarte îngrijorat din cauza 
dumneavoastră. E în biroul său. 

— În zece minute! 

— Am înţeles, domnule. Bine aţi venit! 

Hollis agăţă receptorul în furcă şi-i spuse Lisei: 

— Seth este foarte îngrijorat din cauza ta. 

Lisa nu răspunse. leşiră din hotelul Minsk şi-şi continuară 
drumul în josul bulevardului Gorki. 

— Ai fost mare! Unde-i sectorul Delta? 

— Am uitat. 

Lisa îl privi, spunându-i: 

— Aţi baţi joc de mine? 


— Da. E magazinul Gastronom Unu. îl ştii? 

— Cum să nu. Dar noi, moscoviţii, continuam să-i spunem 
La leliseievski, cum i se zicea înainte de revoluţie. E cel mai bun 
magazin de delicatese din Moscova. Practic, singurul. O să 
reuşim, adăugă ea, nu-i aşa? 

— Se pare că da. 

Trecură de Teatrul Dramatic Stanislavski, traversară Piaţa 
Puşkin şi strada circulară ce fusese odinioară zidul exterior al 
oraşului. Ajunseră în dreptul fațadei ornamentate a magazinului 
Gastronom Unu, apoi se adăpostiră. 

— Presupun că pentru KGB sectorul Delta sau Times Square 
din New York e totuna. Schimbăm sectoarele de întâlnire ori de 
câte ori trebuie să folosim unul. Aşadar, aici n-ar trebui să ne 
întâmpine nici un agent KGB. Vor avea însa o maşina sau două 
în spatele maşinii de la ambasadă. De îndată ce maşina 
ambasadei încetineşte, sari pe bancheta din spate, te tragi 
repede pe locul celălalt ca să-mi faci loc şi mie. Clar? 

— Am văzut chestia asta într-un film. 

Aşteptară. Lisa îşi aprinse o ţigara. 

— E ultima. Dar mai am un pachet la birou. Sau în camera 
mea. 

— Mă bucur. 

A Un Ford îşi făcu apariţia în mare viteză pe bulevardul Gorki. 
In faţa erau doi tipi din serviciul de pază, iar pe bancheta din 
spate, un bărbat ce părea a fi Seth Alevy. în spatele Ford-ului 
era o Ceaika neagră. Ford-ul viră brusc spre ei şi frână. Portiera 
din spate se deschise, Lisa sari în maşina lângă Alevy, urmată 
de Hollis, apoi portiera fu trântita şi maşina acceleră. 

— Bună, Seth. 

Alevy i se adresă direct lui Hollis: 

— Sper să-mi oferi nişte explicaţii care să stea în picioare, 
colonele. 

Hollis nu-i răspunse. 

— Unde-i maşina? întreba Alevy. 

— La gară. 

— Ce gară? 

— Gara din Gagarin. 

— Gagarin? Ce dracu aţi căutat acolo? 


— Am luat trenul spre Moscova. 

Lisa îşi deschise poşeta ei gen sac. 

— Nu vrei o pară, Seth? 

— Nu. 

Alevy îşi încrucişa braţele şi privi afară pe geam. 

Ceaika se apropie de ei. Şoferul mări viteza, dar o altă 
Ceaika le apăru în faţa, încadrându-i. Şoferul american reuşi să 
evite blocajul şi cele trei maşini continuară acest joc periculos 
prin centrul Moscovei şi în josul bulevardului Kalinin. 

An zece minute, Ford-ul ajunse la ambasadă, trecu ca o 
nălucă pe lângă ghereta milițienilor şi pătrunse dincolo de porţi. 
Ceaika din spate îi claxona, iar bărbatul de lângă şofer scoase 
un braţ pe fereastră şi le făcu semn cu degetul mijlociu al mâinii 
ridicat în sus. Oamenii din serviciul de pază al ambasadei aflaţi 
pe locurile din faţa ale Ford-ului le răspunseră agenţilor KGB cu 
acelaşi salut, în vreme ce Hollis răspundea salutului santinelelor 
din infanteria marină. Ford-ul dădu roată catargului cu drapelul 
american şi opri în faţa intrării în clădirea cancelariei. 

Hollis, Lisa şi Alevy coborâră. 

— Nu vă supăraţi pe mine, dar amândoi mirosiţi, spuse 
Alevy. 

— Mă duc să fac un duş, zise Lisa. 

— E-o idee excelentă! 

— Da un telefon la morga din Mojaisk, îi spuse Hollis lui 
Alevy. Spune-le să nu mai aştepte escortă şi să trimită cadavrul 
la terminalul de colete al aeroportului şeremetievo. Apoi trimite 
un ofiţer de la serviciul consular la aeroport să se ocupe de 
expedierea sicriului. 

Scoase un plic din hârtie de Manilla şi i-l întinse: 

— Aici ai toate hârtiile, inclusiv autorizaţia de export şi taxa 
pentru coşciug, care trebuie plătită înainte de a fi expediat. 

— Am crezut că tu ai ajuns în coşciugul cu pricina. Am dat 
telefoane la Ministerul de Externe, la KGB. 

— E ca şi cum ai fi format C de la Crimă, Seth. 

— Unde v-aţi petrecut noaptea? 

— E o întrebare cu caracter profesional? întreba Hollis. 

— Ne-am ascuns într-un sat numit lablonia, interveni Lisa. 

— V-aţi ascuns? De cine? 


— De un tip pe nume Burov, colonel KGB, răspunse Hollis. 

Apoi, după ce-l descrise pe Burov, îl întreba pe Alevy: 

— Al cunoşti pe individ? 

— Poate. O să mă interesez. Şi acum, vă rog să fiţi peste 
treizeci de minute în camera protejată de la etajul şase. 
Amândoi. Se poate? 

— Eu am nevoie de o oră, spuse Lisa, apoi se întoarse şi 
intră în clădirea cancelariei. 

Alevy îl privi insistent pe Hollis, care îi întoarse privirea. 

— A fost greşeala mea, spuse Alevy, că te-am lăsat s-o iei 
cu tine. 

— Cred c-am lecuit-o de atracţia faţa de spionaj. 

— Cred că dimpotrivă. V-aţi înţeles bine? 

— A fost un atu. 

— Poate c-ar trebui s-o recrutez, zise Alevy. 

— Are tot ce-i trebuie şi în plus tot n-avem nici o femeie în 
branşa. 

— O să vorbesc la Langley. Care a fost atuul ei cel mai 
mare? 

— Umorul în faţa pericolului. 

— Trebuie să discutăm treaba asta cât mai curând. 

— De acord, dar nu aici, afară, unde putem fi interceptaţi cu 
microfoane direcţionale. 

Hollis se întoarse şi intră în clădirea cancelariei. Străbătu 
holul şi ieşi pe terasa din spate. Lisa era acolo şi-l aştepta. 

— Ce-ai discutat cu Seth? îl întreba. 

— Despre atuurile tale. 

Mergeau pe aleea flancată de mesteceni din curtea 
interioară, spre garsoniera Lisei. 

— M-am temut că n-am să mai revăd locurile astea. 

— Cred că acum nu te mai plângi de locuinţa. 

— Nu, să trăiţi, îmi ador baia. O să-i sărut faianţa. 

Hollis arunca o privire spre curtea interioară. John de la 
serviciul consular, îşi învaţă fiul să meargă cu bicicleta. în lipsa 
lor, fusese confecţionata sperietoarea de ciori, la picioarele 
căreia zăceau trei dovleci de forme ciudate. 

— Lipsesc cocenii de porumb, remarca Hollis. 

— Da, lipsesc, spuse Lisa urmărindu-i privirea. 


— Păi, atunci... 

Hollis îşi privi ceasul. 

— Mai ai o ultimă ocazie să-mi ceri o pară. 

— Da-mi una. 

Lisa îi întinse sacoşa. 

— la şi mierea, eu nu mănânc zahăr! 

— Nici eu, dulceaţo! 

Zâmbiră. în cele din urmă Lisa îl întreba: 

— Cum stăm? 

Hollis îşi băgă mâinile în buzunare şi ridică din umeri. 

— E un răspuns? 

— Care mai e relaţia dintre tine şi Seth? 

— S-a terminat. 

— Atunci de ce-i furios? 

Lisa îşi aruncă sacoşa pe umăr. 

— Tu de ce crezi? 

Se întoarse şi-şi continuă drumul pe alee. Hollis privi o clipă 
în urma ei, apoi o lua de-a curmezişul curţii interioare. 


CAPITOLUL 13 


— John Uhlman de la serviciul consular e în drum spre 
Şeremetievo, să se ocupe de treabă pe care n-a terminat-o 
colonelul Hollis, îi spuse Alevy lui Charles Banks. 

Hollis observa că Alevy i se adresa în special lui Banks, 
ignorându-i pe el şi pe Lisa. 

Banks era îmbrăcat în costumul de duminică, deşi, 
duminica fiind, toţi ceilalţi erau îmbrăcaţi în ţinuta lejeră. Hollis 
făcuse un duş şi se îmbrăcase cu o pereche de blugi şi o cămaşă 
flanelată. Alevy purta o pereche de pantaloni sport şi un pulover 
en coeur. îmbrăcată într-un pulover alb, cu guler pe gât, şi o 
pereche de pantaloni mulaţi pe corp, Lisa arată bine, în opinia 
lui Hollis, deşi i se părea că atitudinea ei era cam rezervată. 
Hollis stătea la un capăt al mesei de conferinţe din camera 
protejată a ambasadorului, Banks - la celălalt capăt, iar Lisa şi 
Alevy erau aşezaţi în centru, unul în faţa celuilalt. Hollis remarca 
pentru prima oară un text scris de mână, înrămat, agăţat pe 
perete. Citi: 


Chestiunile diplomatice sunt de o importanţa tot mai mare, 
de vreme ce o manevră stupidă ne poate distruge pe toti în 
câteva minute. 

Lordul Humphry Treveyan, 1973 


„Exact ce aveau să demonstreze, probabil, ambasadorul şi 
Banks în următoarele câteva săptămâni", gândi Hollis. 

— Întrucât e clar că nu putem recupera maşina închiriata, 
continua Alevy, am sunat la hotelul Intourist şi le-am spus că 
maşina s-a defectat şi că se afla la gara din Gagarin. O să ne 
trimită o notă de plată de-o să ne usture. 

Hollis ştia că pe Alevy nu-l interesau nicidecum hăţişurile 
administrative, în schimb îl interesau pe Charles Banks care era 
genul de diplomat care nu încalcă niciodată legile locului şi nu 
ofensează ţara gazda. Chiar dacă aveai de înmânat ministrului 
de Externe o declaraţie de război, trebuia s-o faci cât mai 
politicos. Hollis baga de seamă că Alevy încerca să-l asmuţa pe 


Banks împotriva sa, aşa încât gândi că n-ar strica să coopereze 

— Maşina necesită, de altfel, o groază de reparaţii, spuse 
Hollis. 

— Reparaţii? sari Banks, întorcându-şi privirea spre el. 

— S-a izbit de un copac. Pagubele suferite de copac au fost 
minime. 

— Bun. 

Banks îşi drese glasul, apoi spuse: 

— Aşadar... 

O privi mai întâi pe Lisa, apoi pe Hollis, adresându-li-se pe 
un ton sever: 

— N-aţi fost în ambasada azi-noapte şi nici n-aţi informat 
unde vă aflați. Acest lucru reprezintă o încălcare a 
regulamentului şi a regulilor de securitate, fără a mai vorbi de 
elementul de risc personal pe care-l implica pentru voi. 

Banks îşi plimbă privirea de la unul la celălalt. 

— Ce aveţi de spus în legătură cu asta? Domnişoara 
Rhodes? 

— Am fost, evident, împreuna. N-am izbutit să terminăm 
treaba la Mojaisk înainte de căderea serii. Cum la hotel nu era 
nici o cameră - de fapt nu era nici un hotel - am înnoptat la un 
kolhoz, adică la o gospodărie colectivă, Charles, şi acolo nu 
aveam telefon. 

— Cunosc condiţiile speciale care există aici în zonele 
rurale, spuse Banks, dar este obligaţia voastră să păstraţi 
legătura cu ambasadă şi nu invers. 

— Ca funcţionar cu grad superior, interveni Hollis, îmi asum 
răspunderea pentru această încălcare a regulamentului. 

Banks dădu din cap satisfăcut. 

— Nu pricep cum de-aţi plecat atât de târziu şi n-aţi reuşit 
să terminaţi o treabă de rutină înainte să se întunece, spuse 
Alevy. 

— A fost o groază de hârţogărie la mijloc, Seth, aşa că las-o 
baltă, zise Hollis. 

— Cum de-aţi ajuns la gospodăria colectivă? insistă Alevy. 
De ce n-aţi telefonat din Mojaisk? 

— Nu cred că domnul Banks doreşte să fie plictisit cu 
asemenea detalii, spuse Hollis privindu-l fix pe Alevy. 


Alevy încuviinţa cu un gest al capului. 

— În regulă. Poate mă plictiseşti pe mine mai târziu. 

O privi o clipă pe Lisa, apoi se întoarse spre Banks. 

— Domnule? 

— Ambasadorul le scrie o scrisoare de condoleanţe oficială 
părinţilor domnului Fisher, spuse adresându-i-se Lisei. Aş dori să 
redactaţi o notă personală în care să arătaţi că v-aţi ocupat de 
recuperarea trupului neînsufleţit şi a obiectelor personale etc. şi 
că autorităţile sovietice v-au dat Asigurări că Gregory Fisher a 
murit pe loc, fără să sufere etc. O să găsiţi în dosar mostre de 
scrisori. 

— Mostre de scrisori pentru note personale semnate de 
mine? 

— Nu, răspunse Banks cu răceală. Mostre de scrisori de 
condoleanţe personale... 

Banks păru să sesizeze contradicţia, aşa că adăugă: 

— Daţi o notă personală mostrei! 

Lisa bătu cu degetele în masă, apoi răspunse: 

— Să le spun că am vorbit cu fiul lor înainte de a muri? Că a 
sunat ambasada de la hotelul Rossia şi a cerut ajutor? 

— Fireşte că nu. V-am spus adineauri ce să-i scrieţi, 
domnişoară Rhodes. Poate colonelul Hollis va scrie o scrisoare 
asemănătoare părinţilor decedatului. 

— O să studiez mostrele, răspunse Hollis. 

Lisa îl privi pe Hollis, apoi pe Alevy şi pe Banks. 

— Pe biroul meu am găsit mesaje telefonice de la Peter 
Stills, reporter la The New York Times, Faith Lowry de la The 
Washington Post, Mike Salerno de la agenţia de ştiri Pacific 
News Bureau şi de la alte patru sau cinci agenţii de presă. Se 
pare că în absenţa mea cineva din departamentul meu a difuzat 
un comunicat de presă referitor la Gregory Fisher. Se pare, de 
asemenea, ca unii ziarişti au simţit că e vorba de ceva mai 
mult.. 

Banks se aplecă înspre ea: 

— Nu e vorba de nimic altceva decât de faptul că un turist 
american a murit într-un accident de automobil. 

— Dacă accidentul s-ar fi petrecut în Franţa sau Anglia, ar fi 
trecut neobservat, spuse Lisa. Dar în Uniunea Sovietică oamenii 


devin curioşi. După cum probabil ai observat, Charles ţara asta 
e plină de ciudăţenii. De asta ne şi adunam ca să vorbim în 
camere fără ferestre ca aceasta. Nu e vorba de paranoia ci de o 
realitate, din care cei din Vest n-ar crede nici pe jumătate. 

Într-un târziu, Charles Banks răspunse: 

— Serviciul tău a difuzat, într-adevăr, un comunicat de 
presă. Ar putea să mai difuzeze un altul, dacă împrejurările o 
cer. De comunicatele de presă referitoare la această problemă 
se ocupa Kay. Nu ai fost desemnată să te ocupi de această 
poveste. 

Lisa trase adânc aer în piept. 

— De ce n-a relatat comunicatul de presă toate faptele? 
Telefonul de la Rossia... 

Alevy o întrerupse. 

— Cu timpul s-ar putea să spunem şi asta. Deocamdată 
însa n-o facem. Ştiu la fel de bine ca tine c-ar fi mai multe de 
zis. însa încercam să analizăm faptele înainte de a lansa vreo 
acuzaţie. Cred că apreciezi şi tu actualul dezgheţ diplomatic. Ai 
încredere în noi! 

Hollis scoase o bucată de hârtie din buzunar, un mesaj 
radio decodificat. 

— Am solicitat ieri ministrului Apărării să verifice dacă pe 
lista celor dispăruţi în Vietnam figurează vreun maior cu numele 
de John Dodson. Răspunsul e negativ. 

Hollis arunca hârtia pe masă. 

— Am adresat aceeaşi solicitare Departamentului de Stat, 
interveni Charles Banks, şi am primit tot un răspuns negativ, aşa 
încât suntem nevoiţi să ne îndoim de cele relatate de domnul 
Fisher. 

— Oare? continua Hollis. Vorbeam mai înainte de încredere. 
În meseria mea, ca şi în cea a lui Seth, regulă numărul unu este 
să n-ai încredere în nimeni, nici măcar în oamenii tăi. 

Hollis îşi turnă un pahar de apă minerală şi adăugă: 

— Aşa încât ieri m-am dus la biblioteca noastră de-aici şi 
am găsit o carte scrisă de un fost pilot în marina militară 
americană care a fost prizonier de război în Vietnam. Cartea are 
anexată o listă cu vre-o mie de oameni despre care nu se ştie în 
continuare nimic. Printre ei figurează şi un maior de aviaţie pe 


nume Jack Dodson. 

Nimeni nu comentă. 

— Eu, unul, ştiu că solicitarea mea a primit un răspuns 
negativ, dar n-am de unde să ştiu dacă şi a ta a primit răspuns 
negativ. Cred că cineva îşi bate joc de noi. 

— Las-o baltă, Sam! spuse Alevy. 

— Colonele, adaugă Charles Banks, este în curs o 
investigaţie specială pe canale diplomatice şi de altă natură. 
între timp, atât dumitale, cât şi domnişoarei Rhodes vi se 
interzice să vă amestecați în această afacere, în afara situaţiei 
în care vi s-ar cere să depuneţi mărturie. Chestiunea nu întra în 
sfera atribuţiilor dumneavoastră. Ambasadorul, adăugă el, 
aşteaptă un raport scris despre ce-aţi făcut şi pe unde aţi fost 
de când aţi părăsit Moscova ieri după-amiază. Vă mulţumesc că 
v-aţi ocupat de rămăşiţele pământeşti ale domnului Fisher. 

— Domnule Banks, spuse Hollis ridicându-se, vă rog să-i 
comunicaţi domnului ambasador că, dacă şi până când nu 
primesc ordine contrare de la superiorii mei, voi continua 
propriile investigaţii în legătură cu această afacere. 

Lisa se ridică şi ea. 

— Charles, un cetăţean american pe nume Gregory Fisher a 
murit în circumstanţe misterioase în Uniunea Sovietică. Mai mult 
decât atât, Gregory Fisher mi-a povestit la telefon despre un 
cetăţean american pe care 1-a întâlnit într-o pădure de pini la 
nord de Borodino şi care era, se pare, urmărit de autorităţile 
sovietice... 

Seth Alevy o întrerupse. 

— Din câte-mi amintesc din înregistrarea convorbirii, 
domnul Fisher vorbeşte de o pădure, dar nu-mi amintesc să fi 
pomenit ceva despre o pădure de pini. 

Se lăsă pe picioarele din faţa ale scaunului şi o privi pe Lisa, 
apoi se uita la Hollis. 

— Ce pădure de pini? 

— Într-una din zile va trebui să ne confruntăm însemnările, 
răspunse Hollis, apoi părăsi încăperea. 

O aşteptă pe Lisa la lift. Două minute, apoi cinci, apoi 
cobora singur. 


CAPITOLUL 14 


Sam Hollis o luă în sus pe bulevardul Kalinin, replica 
moscovită a bulevardului newyorkez Fifth Avenue. La intersecţia 
cu strada Ceaikovski, fu nevoit să-i ocolească pe cei care 
aşteptau la coadă plini de speranţe să ocupe un loc la masă în 
popularul restaurant Arbat. In orele de vârf, Moscova este în 
plină mişcare, fiecare cărând bagaje şi încercând să cumpere tot 
ce e de vânzare. Moscoviţi, ţărani şi orăşeni de provincie 
descind zilnic în centrul Moscovei pentru ceea ce ei numesc 
cumpărături, dar care, în opinia lui Hollis, aduc mai mult cu o 
devalizare a oraşului. Hollis se opri în faţa magazinului Podarki 
Piatevo - Magazinul de Cadouri Cinci - şi-şi examină imaginea 
reflectată în geam. Pardesiul bleumarin de lână era în 
standardul moscovit, la fel şi pălăria neagră cu boruri înguste şi 
servieta supradimensionată, care era foarte bună de cărat 
legume, fructe şi carne, atunci când se găseau. Hollis spera să 
se confunde cât de cât cu specificul local, dar ştia că moscoviţii 
îşi dădeau seama că era occidental. In afară de trăsăturile feţei, 
avea un umblet diferit de cel al oamenilor din jurul său. îşi 
reaminti ce-i spusese Lisa despre felul în care umblă ruşii şi o 
glumă pe care i-o spusese cineva din ambasadă la sosire. Doi 
moscoviți merg pe stradă. Unul dintre ei poartă un balot mare în 
spinare, merge încovoiat şi cu poticneli, de crezi că fiecare pas 
pe care-l face e ultimul. Celălalt moscovit nu cară nimic, merge 
încovoiat şi cu poticneli, de crezi că fiecare pas pe care-l face e 
ultimul. 

Hollis intra în magazinul de cadouri. Nu era aglomerat, aşa 
cum erau magazinele care vindeau produse strict necesare, iar 
la raionul din spate, în care se plătea numai în valută, nu era 
practic nimeni. 

Işi alese un urs sculptat în lemn care balansa pe picior o 
minge şi un znaciok - o mică insignă din aluminiu de purtat la 
rever - cu profilul lui Lenin. Îi întinse vânzătoarei şase dolari, iar 
aceasta, sub pretextul că nu avea monede să-i dea restul, 
împinse spre el câţiva bănuţi de ciocolată înveliţi în staniol. 
Hollis avea un sertar întreg cu monede de ciocolată. 


— Primesc şi monede de un cent. 

— Niet. 

— Atunci timbre verzi, orice, numai ciocolata nu. 

— Niet. 

Hollis îndesa cumpărăturile în buzunar şi ieşi afară, în aerul 
rece din amurg. 

Bulevardul Kalinin era o arteră lărgită recent, cu blocuri de 
locuinţe din beton şi sticla, înalte de douăzeci de etaje, având 
magazine la parter. Bulevardul tăia pitorescul cartier Arbat în 
două, însa Hollis, care nu împărtăşea pasiunea Lisei pentru 
partea veche a Moscovei, nu avea o părere grozavă nici despre 
partea ei nouă. Bulevardul avea lăţimea unei autostrăzi pentru 
trafic de mare viteză din America, iar distanţa dintre magazine 
era prea mare, ceea ce s-ar fi putut să nu fie un lucru tocmai 
rău. 

Hollis se opri din nou, de data aceasta în faţa vitrinei unui 
magazin de confecţii pentru femei numit Moskvicika, ceea ce se 
traduce aproximativ prin „Miss Moscova", un nume care îl 
amuzase întotdeauna. Privi imaginea reflectată în vitrina a 
trecătorilor, dar nu i se păru să fi avut vreo „coadă". îşi continuă 
drumul spre nord, traversând Piaţa Octombrie. 

O apuca pe o pasarelă pietruită ce ducea spre poarta de 
sub turnul Troiţkaia, implantat în zidul de cărămidă roşie al 
Kremlinului. Cele două santinele în uniformă verde îl măsurară 
din cap până în picioare, fără să zică nimic. Hollis pătrunse în 
complexul de superbe catedrale, monumente şi clădiri publice 
ce se întinde pe o suprafaţa de douăzeci şi patru de hectare şi 
care reprezintă inima puterii sovietice şi sufletul vechii Ruşii. 
Sam Hollis, care nu putea fi uşor impresionat, era totuşi 
impresionat de Kremlin. 

Trecu pe lângă Arsenal şi traversa Piaţa Ivanovski, croindu- 
şi drum printre sutele de turişti care făceau fotografii profitând 
de ultimele ore de lumină ale zilei, adică momentul când 
Kremlinul iese cel mai bine în poze. Observă lângă poarta 
Troiţkaia doi bărbaţi care stăteau de vorbă. Erau îmbrăcaţi, la fel 
ca el, în pardesie de culoare închisa şi aveau pe cap pălării cu 
bor îngust. Cei doi îi atraseră atenţia pentru că nu aveau 
serviete ori sacoşe. Ţineau mâinile înfundate în buzunare, aşa 


cum fac poliţiştii pretutindeni, şi nu puteai şti niciodată ce se 
afla în acele mâini. Hollis o luă spre turnul Spasski, aflat în zidul 
nord-vestic al citadelei de formă neregulată care este Kremlinul. 
Poarta turnului nu era destinată accesului pietonal, fiind practic 
închisa când ajunse aproape de ea. O Volga neagră porni însa 
din dreptul clădirii Prezidiului Sovietului Suprem şi Hollis lua 
urma ei grăbind pasul. Cele două santinele deschiseră porţile 
din lemn şi Hollis trecu în urma Volgăi. Santinelele schimbară 
priviri nervoase, fără să-l apostrofeze însa. 

Când porţile se închiseră în urma lui, Hollis se afla în Piaţa 
Roşie, vizavi de catedrala Sf. Vasile. în Piaţa Roşie aveau voie să 
circule numai vehiculele Kremlinului, iar circulaţia pietonală era 
îngreunata în orele de vârf, motiv pentru care Hollis considera 
că erau atât locul, cât şi ora potrivite pentru a trece neobservat. 
îşi croi drum prin mulţime, trecând în diagonală prin faţa 
mausoleului lui Lenin, unde o groază de oameni aşteptau la 
coadă să vadă corpul îmbălsămat. Trecu în grabă pe lângă 
uriaşul magazin universal GUM, situat în partea de nord a pieţei. 
Privi înapoi, dar nu-i zări pe cei doi bărbaţi în pardesie. Cobora 
câteva trepte ce porneau din trotuar şi care, la un moment dat, 
se despărţeau: metroul, la dreapta, un pasaj subteran pe sub 
Piaţa Roşie, la stânga. O luă la dreapta, introduse cinci copeici în 
aparatul de la barieră şi sari pe scara rulantă, care cobora cu 
viteză. Paşi pe peronul pavat cu plăci mari de marmură al 
staţiei, iluminată de candelabre de cristal. După un minut, sosi 
un tren şi Hollis se înghesui alături de navetişti. 

Cobori la prima staţie, Dzerjinski. Se apropie de un grup de 
vreo douăzeci de persoane, care stăteau strânse una lângă alta. 
O tânără drăguță, cu parul-roşu aprins, se adresa grupului într-o 
engleză cu uşor accent: 

— In spatele dumneavoastră se afla Muzeul Politehnic de 
Stat, ale cărui exponate arată traseul parcurs de dezvoltarea 
ingineriei ruseşti. Merita să-l vizitaţi, când aveţi o zi liberă. 

O femeie între două vârste din stânga lui Hollis spuse cu un 
accent de New England: 

— Zi liberă? Ce zi liberă? 

— Ssst! interveni bărbatul care o însoțea. 

Ghida Intourist-ului arunca o privire cuplului, apoi îl privi cu 


un aer de curiozitate pe Hollis, continuând: 

— In stânga dumneavoastră, se afla Muzeul de Istorie şi 
construcţie a Moscovei. Acolo puteţi vedea cum planificarea 
socialistă sovietică a transformat vechea Moscova într-unul din 
cele mai frumoase oraşe ale lumii. 

Hollis observa că turiştii americani îl priveau cu coada 
ochiului şi în clipa aceea ştiu că măcar unii dintre ei îşi 
închipuiau că aveau de-a face cu un ofiţer KGB, adică ceea ce şi 
vroiau să creadă. Doar făcea parte din tacâmul excursiei, o 
poveste delicios de sinistră pe care s-o spună celor de acasă. 

— In dreapta, continua roşcata cu o voce răguşită, dar sexy, 
se afla Muzeul Maiakovski, apartamentul în care celebrul poet 
şi-a petrecut ultimii ani din viaţa. 

Cineva din faţa lui Hollis îşi întreba vecinul: 

— O să aibă loc un test? 

Hollis se gândi că, în cazul unui test, una dintre întrebări ar 
trebui să fie aceasta: „Este adevărat că Vladimir Maiakovski s-a 
sinucis ca urmare a faptului că era decepţionat de viaţa din 
Uniunea Sovietică?" 

— In mijlocul pieţei, puteţi admira frumoasă statuie din 
bronz a lui Felix Dzerjinski, eminent conducător al partidului, om 
de stat sovietic şi prieten al lui Lenin. 

Hollis se gândi c-ar fi trebuit să adauge: „Ucigaş în masă şi 
fondator al temutei Securităţi a Statului". Cum putea cineva să 
treacă testul fără aceste lucruri? 

Ghida arata peste umăr, spre partea cealaltă a pieţei: 

— Clădirea aceea frumoasă, cu ferestre înalte şi arcuite, 
este Detski Mir - „Universul Copiilor" -, cel mai mare magazin de 
jucării din Moscova. Ruşilor le place să-şi răsfeţe copiii, adăugă 
ea mai degrabă din obişnuinţa decât din experienţa. 

Grupul fu străbătut de un murmur şi o femeie întreba: 

— Putem să mergem acolo? 

— În timpul liber. 

Cineva râse. 

— Vă rog, spuse ghida scurt. Acum mergem la autocar, 
bine? 

— Ce este clădirea aceea mare de acolo? întreba un bărbat. 

— Acolo, răspunse ghida pe un ton liniştit, fără să se uite 


măcar, sunt birourile întreprinderii de electricitate. 

Şi într-adevăr, îşi spuse Hollis, aşa era, dacă electricitatea 
înseamnă nişte electrozi de cincizeci de volţi legaţi de scrot. 
Privi procesiunea de turişti ce se îndrepta spre autocarul vopsit 
cu roşu şi alb al Intourist-ului. Trecătorii moscoviți se uitau cu 
atenţie la hainele străinilor, iar Hollis şi-ar fi dorit ca turiştii 
americani să înveţe să se îmbrace mai bine. Câţiva turişti din 
grup se întoarseră şi fotografiară întreprinderea de electricitate, 
ştiind din surse mai demne de încredere că era vorba de rău 
famată închisoare Lubianka, sediul KGB-ului. 

Pe stradă se aprinseră luminile, deşi nu se întunecase încă. 
Hollis scoase insignă cu profilul lui Lenin din buzunar şi şi-o 
înfipse în rever, apoi se aşeza pe o bancă orientată cu faţa spre 
bulevardul Marx. Scoase din servietă un măr verde, o bucată de 
brânză şi un cuţitaş. îşi întinse în poala un şervet de pânză şi 
începu să taie bucățele cu cuțitul când din mar, când din 
brânză. Pe o bancă din dreapta lui, un bărbat mai în vârstă 
manca pâine neagră. Băncile din parcuri reprezentau reţeaua de 
fast-food a Moscovei. Hollis arunca o bucăţică de mar înspre un 
grup de vrăbii, care se împrăştiară, apoi se întoarseră şi 
începură să ciugulească din ea. 

Hollis îl văzu coborând pe bulevardul Marx, pe lângă 
vestigiile zidurilor din secolul al XVI-lea. Era îmbrăcat într-un 
pardesiu de comandă cu cordon în talie, ceea ce-l făcea să arate 
ca un militar în haine civile. Pasul îi era, de asemenea, 
milităresc, iar pe cap avea o căciulă frumoasă de blană. Avea cu 
el obişnuita-i servieta diplomat din piele de porc, prea plată ca 
să poată băga în ea mere sau brânză. 

Generalul Valentin Surikov din aviația sovietică veni drept 
prin faţa lui Hollis, împrăştiind vrăbiile. Remarca insigna de pe 
reverul lui Hollis, ceea ce însemna că nu fusese urmărit, şi se 
aşeza la celălalt capăt al băncii pe care şedea Hollis. Generalul 
îşi aprinse o ţigara, îşi puse o pereche de ochelari cu rama 
aurită şi scoase din servietă un ziar Pravda. Spuse în engleză, 
fără să-şi ridice privirea de pe ziar. 

— Brânză trebuie împachetata în celofan, nu în ziar. Avem 
celofan. Numai un ţăran ar folosi ziarul. 

Hollis făcu ghemotoc bucăţica de ziar şi o băga în servietă. 


— De ce-ai ales locul ăsta? întreba Surikov. 

— De ce nu? 

— Asta nu-i de joacă, prietene. N-o facem ca să ai ceva 
amuzant de povestit prietenilor dumitale. 

— Aşa-i, domnule general. 

— Dacă te prind, îţi dau un şut, cu toată imunitatea ta 
diplomatică. Dacă mă prind pe mine însa, zise Surikov făcând 
semn cu capul spre Lubianka, mă aduc aici şi mă împuşca. 

Lui Sam Hollis nu-i prea plăcea generalul Valentin Surikov, 
dar nu putea să spună cu certitudine de ce. 

— Ştii ce i-au făcut colonelului Penkovski, când l-au prins? 
întreba Hollis. 

— Nu ştiu cine e colonelul Penkovski. 

— Cine a fost. 

Hollis era uimit de fiecare dată când descoperea cât de 
puţin ştiau aceşti oameni despre societatea în care trăiau. Chiar 
şi generalii. 

— Penkovski a făcut ce faci şi dumneata. Povestea e de 
notorietate în Vest. Indivizii de aici l-au torturat vreme de şase 
luni, apoi l-au aruncat de viu într-un cuptor. Plutoanele de 
execuţie sunt pentru infracţiuni de mai mică gravitate. 

Hollis taie o bucată de mar, apoi o cresta transversal în mai 
multe bucatele vrând să vadă dacă nu erau cumva viermi. 
Negăsind nici unul, întreg sau secţionat, baga bucăţelele de mar 
în gură şi le mesteca. 

Generalul Surikov îşi aprinse o nouă ţigara de la prima. 

— Eşti absolut sigur că n-ai fost urmărit? 

Hollis ridică din umeri. 

— M-am străduit. Dar dumneata? 

— Eu nu pot să-mi permit gesturi făţişe de evitare ca 
dumneata. Eu trebuie să mă comport normal. 

— Cu ce treburi prin cartierul ăsta, domnule general? 

— Am locuri rezervate la restaurantul hotelului Berlin peste 
o oră. 

— Bun. Îmi place. 

— De unde ştii că l-au aruncat într-un cuptor? întreba 
Surikov. 

— Cum? A da, Penkovski. Nu ştiu. Mi-a spus şeful meu. Dar 


al meu minte cum mint şi şefii dumitale. Are efect. Vor să mă 
facă să urăsc şi mai mult KGB-ul. 

— Şi îl urăşti? 

— Personal, nu, răspunse Hollis. Mie nu mi-au distrus viaţa 
aşa cum ţi-au făcut ţie şi tuturor celorlalţi, de la Vladivostok şi 
până în Berlinul de Răsărit. Dar dumneata îi urăşti? 

Surikov nu răspunse, ceea ce lui Hollis i se păru curios. Nu 
reuşea să descopere motivaţia lui Surikov. 

— In notă spuneai că e vorba de ceva urgent, zise Surikov. 

Hollis dădu afirmativ din cap. Găsiseră o metodă simplă de 
a-şi aranja întâlnirile neprogramate. Hollis îi trimitea pur şi 
simplu o notă omologului sau, colonelul Andreev, din Ministerul 
Apărării sovietic, prin care solicita o informaţie lipsită de 
importanţa cu privire la mersul convorbirilor referitoare la 
limitarea armamentului. Cum era şi firesc, Andreev trimitea 
solicitarea pe scara ierarhică în sus, până când aceasta ajungea 
pe biroul generalului Surikov. Acesta aplica nota lui Hollis pe o 
harta de mici dimensiuni, dar detaliată, a centrului Moscovei. O 
înţepătură de ac de pe suprafaţa notei indica locul de întâlnire. 
Ora era invariabil cinci şi jumătate după-amiază în ziua 
respectivă. Dacă în vreun colţ al notei era o mâăzgălitură de 
creion, asta însemna că întâlnirea urma să aibă loc în ziua 
următoare. Prezenţa cuvântului „răspuns" în cuprinsul notei 
însemna că era vorba de ceva urgent. 

— Da, e ceva urgent, dar nu e cazul să vă neliniştiţi, spuse 
Hollis, gândindu-se probabil că îi stricase ziua lui Surikov. 

Surikov întoarse o pagină din ziarul supradimensionat, pe 
care-l ţinea în sus, ca să vadă mai bine. 

— Atunci, despre ce e vorba? 

— Cine a câştigat bătălia de la Borodino? 

Surikov îi aruncă o privire scurtă lui Hollis. 

— Cum? 

— Tolstoi descrie foarte clar ceea ce s-ar putea numi o 
victorie a la Pirus. Cu toate acestea, sunt unii ruşi care cred c-a 
fost o victorie rusească. Cum se împacă aceste două lucruri? 
Cine a câştigat bătălia? 

— La ce te referi? replică Surikov. 

— La realitate. Adevăr. Am nevoie de adevăr. Adevărul- 


adevărat, nu cel sovietic. Am nevoie de unele informaţii despre 
o fostă baza de antrenament a aviaţiei sovietice. 

— Aşa? 

— De la nord de Borodino. 

Surikov nu răspunse. 

— O fostă şcoala de instrucţie la sol, folosită în prezent de 
Comitet în alte scopuri. Ştii despre ce e vorba, nu-i aşa? 

Din nou Surikov nu răspunse. 

— Dacă nu ştii nimic despre treaba asta, spuse Hollis, plec. 

Surikov îşi drese glasul. 

— Ştiu ceva. 

— Probabil nu ceva foarte important, generale, căci altfel 
mi-ai fi spus de mult. 

Surikov lasă să treacă un minut înainte de a răspunde: 

— E atât de important, colonele, atât de periculos pentru 
viitorul relaţiilor sovieto-americane şi pentru pacea mondială, 
încât mai bine s-o lăsăm baltă. 

Hollis nu privea în direcţia lui Surikov, dar îşi dădu seama, 
judecând după tonul vocii lui Surikov, de obicei rece ca gheaţa, 
ca acesta era agitat. 

— E foarte frumos din partea dumitale că stai de straja 
păcii, spuse Hollis. Totuşi, ceva a transpirat, iar eu vreau să 
controlez situaţia, înainte ca povestea să fie greşit înţeleasa sau 
să ajungă pe mâinile cui nu trebuie. Mai întâi însa, trebuie să 
înţeleg despre ce-i vorba. 

Surikov împături ziarul, timp în care Hollis îşi îngădui să-i 
arunce o privire. Generalul era vădit tulburat. 

— Spune-mi ce ştii şi cum ai aflat, zise Hollis. 

— Întâi spune-mi ce ştii dumneata. 

— Am ştiut să te întreb de loc. Asta-i tot ce trebuie să ştii. 

— Trebuie să mă mai gândesc, replica Surikov. 

— Asta faci din prima zi de când m-ai contactat, în urmă cu 
un an. 

— Da? Ştii dumneata ce-i în mintea şi-n inima mea? Nici 
măcar nu eşti rus. 

— Nici dumneata, generale. Eşti sovietic moscovit şi 
amândoi suntem nişte militari moderni. Avem înţelegere unul 
pentru celălalt. 


— Bine, spuse Surikov pe un ton hotărât. M-am gândit bine 
şi vreau să ies. 

— Poţi să te consideri ieşit. 

Hollis găsi până la urmă un vierme şi arunca cotorul la 
vrăbii. 

— Succes şi mulţumesc! 

— Vreau să ies de-aici, din Rusia. 

Hollis ştia ce voise să zică Surikov. Uneori, aşa cum se 
obişnuieşte cu nevestele dificile, începi negocierile prin a le face 
bagajul. 

— Vreau să-mi petrec ultimele zile în Vest, spuse Surikov. 

— Şi eu. 

Surikov nu răspunse. 

— Crezi că au mirosit ceva? întreba Hollis. 

— Nu, dar o s-o facă, dacă-ţi dau informaţiile pe care mi le 
ceri. Vreau să merg la Londra. 

— Zău? Nevastă-mea e la Londra. Nici ei nu i-a plăcut aici. 

— Cât ţi-ar trebui să mă treci în Vest? 

— E vorba de un zbor de patru ore, generale. 

Hollis avea o plăcere perversă de a le reaminti oficialilor 
sovietici tipul de stat pe care îl creaseră. 

— Faci o cerere de viză, adăugă el, iar de rezervarea la 
Aeroflot mă ocup eu. Bilet dus, nu-i aşa? 

— Vrei să spui că nu puteţi scoate oameni de aici? 

— Nu-i chiar aşa de uşor. Aveţi o poliţie a naibii de bună. 

— Să nu crezi că, dacă mă ţii aici, voi continua să-ţi vând 
secrete, prietene. Dacă nu mă poţi scoate din ţara, mă retrag 
din serviciul vostru. 

— Ţi-am spus că n-am nimic împotriva. 

— Şi mă duc să lucrez pentru britanici. 

Hollis îşi şterse mâinile pe şervet. A pierde un agent care a 
intrat în panică şi vrea să se retragă era una, dar a-l pierde în 
favoarea altui serviciu era cu totul altceva. Noua teorie era 
aceea de a lăsa o sursă de informaţii să se retragă oricând 
doreşte, fără a încerca să faci presiuni asupra ei, cum se 
procedă în trecut. Agenţii strânşi cu uşa erau în mod inevitabil 
prinşi şi atunci KGB-ul afla informaţiile pe care acesta le 
furnizase şi lua măsuri pentru a repara lucrurile. Dacă Surikov 


începea să lucreze pentru britanici şi era prins ulterior, exista 
probabilitatea ca Hollis să nu afle niciodată ca Surikov „ciripea" 
la Lubianka. 

— Sau pentru francezi, spuse generalul. Vorbesc o franceză 
acceptabilă. Aş putea trăi la Paris. 

— Decât să te duci la francezi, mai bine te duci direct la 
KGB şi scuteşti timp. Francezii sunt infiltraţi, generale. 
Majoritatea au retribuţii de ordin secundar în cadrul KGB. 

— Nu încerca să mă sperii. A treia posibilitate ar fi să lucrez 
pentru germani. Aşa că acum dumneata trebuie să te decizi. 

— O să vorbesc cu şefii mei. Nu că n-am vrea s-o facem, 
dar e periculos. Pentru dumneata. 

De fapt, îşi spuse Hollis, era mai mult decât erau dispuşi să 
facă. Unii politicieni puneau preţ pe dezertorii cu funcţii înalte, 
dar din punctul de vedere al serviciilor de spionaj, un spion care 
dezerta spunea KGB-ului aceleaşi lucruri ca un spion capturat, 
anume ca toate informaţiile care-i trecuseră prin mână se aflau 
acum în posesia inamicului. Surikov trebuia sau să continue să 
spioneze pentru el, sau să se retragă şi să-şi ţină gura. Cum însa 
nu dorea să facă nici una, nici alta, Hollis îşi spuse că ceea ce-i 
trebuia lui Surikov era un accident de maşina. Lui Hollis însa nu-i 
plăceau aceste lucruri şi spera să găsească ceva mai creativ. 

— O să ne mai gândim. Gândeşte-te şi dumneata. Vestul nu 
e chiar aşa cum se zice c-ar fi. 

— Nu glumi cu mine, colonele! 

Surikov îşi aprinse a treia sau a patra ţigara. Hollis scoase 
un ziar Pravda din servietă, în rusă modernă - rusa comunistă, 
birocratică, gazetăreasca - se descurca destul de bine cu cititul. 
Dificultăţile apăreau când era vorba de Cehov, Gogol, Tolstoi şi 
alţii, şi Hollis se gândi că i-ar fi făcut plăcere să se 
perfecţioneze, dacă apucă să trăiască atât cât să ajungă să stea 
într-un balansoar şi să-l citească pe Tolstoi. 

Ai arunca o privire furişa lui Surikov, care părea într-adevăr 
să citească Pravda, organul Comitetului Central al Partidului 
Comunist al Uniunii Sovietice. Să-l citească şi să-l creadă, într-o 
etalare monstruoasa de triplicitate. Oamenii ăştia, conchise 
Hollis, erau lipsiţi de speranţa. Lipsiţi de speranţa câtă vreme se 
aflau în ţara, neajutoraţi ca nişte copii şi stângaci, când îi 


scoteai din ţara şi le ofereai primul număr din The Washington 
Post sau Times. Hollis citi cu atenţie începutul articolului intitulat 
„Afganistanul lupta şi construieşte: Relatiile politice şi 
economice sovieto-afgane, care datează din vremea lui V. I. 
Lenin, au o istorie îndelungata, oferind un exemplu viu de relații 
de bună vecinătate". 

Hollis îl privi din nou pe Surikov. Creierul îi fusese alimentat 
cu calorii lipsite de valoare întreaga lui viaţa, aşa încât nu e de 
mirare că intelectul era subnutrit. Hollis era conştient de faptul 
că trebuia să umble cu grijă cu acest om. 

— Cred că înţelegi, colonele, spuse Surikov, că dacă-ţi dau 
informaţiile pe care mi le ceri, nici dumneata, nici eu nu mai 
putem rămâne în Rusia. 

— Chiar aşa? 

Hollis îşi reaminti cum îl întâlnise pe generalul Surikov 
Acesta îl abordase direct cu un an înainte, la o recepţie oferită 
de ambasadorul iugoslav cu prilejul sărbătoririi independenţei 
lugoslaviei. „Domnule colonel, îi spusese Surikov în engleză 
numele meu este Valentin Surikov." Era îmbrăcat în uniforma de 
general al Forţelor Aeriene Sovietice, aşa încât Hollis îi răspunse 
cu cuvenită curtoazie militară: „încântat de cunoştinţă, domnule 
general!" 

Surikov continuase pe acelaşi ton sec: „Doresc să pun la 
dispoziţia guvernului dumneavoastră documente importante. 
Comunicaţi celor ce se ocupa de astfel de probleme să ia 
legătura cu mine la recepţia de săptămâna viitoare de la 
ambasada Finlandei". Apoi plecase. 

La recepţia de la finlandezi se prezentase Hollis. 

Acum, după un an, stând acolo în Piaţa Dzerjinski, Hollis era 
de acord cu Surikov că legătura lor periculoasă se apropia, într- 
un fel sau altul, de sfârşit. Surikov privi pe deasupra ziarului la 
un grup de bărbaţi care tocmai ieşea pe poarta principală de la 
Lubianka. 

— Mi-ai cerut informaţii, iar eu ţi-am spus preţul. 

Hollis îi observă pe bărbaţii din faţa cartierului general al 
KGB-ului. Erau şase la număr, vorbeau şi gesticulau, părând a fi 
bine dispuşi. Şi de ce n-ar fi fost? Doar erau poliţia, într-un stat 
polițienesc. 


Surikov deveni dintr-o dată neliniştit. Spuse repede, cu o 
voce pe care Hollis de-abia o putea auzi: 

— Orice ai şti despre instalaţia de la Borodino, ştii şi că 
pretenţia de a mă scoate din ţara reprezintă un preţ foarte mic 
faţa de informaţiile pe care ţi le pot da. 

Apoi adăugă, apelând la o expresie americană pe care o 
folosea des: 

— O să rămâi ţuţ, colonele! 

Hollis zâmbi la adăpostul ziarului. Privi din nou spre 
Lubianka, aflată de partea cealaltă a pieţei. 

Era o clădire destul de frumoasă, în stil italian, cu opt etaje. 
Primele două erau din granit de culoare gri, iar etajele 
superioare erau din stucatura de ciment zugrăvita în acea 
ciudată culoare muştar care părea să le placă ruşilor atât de 
mult. Era una dintre puţinele clădiri din Moscova cu ferestre 
curate, prin care se puteau vedea oameni muncind în lumina 
bolnăvicioasa a tuburilor fluorescente. 

Ceea ce-l izbise întotdeauna era amplasarea instituţiei în 
inima Moscovei, la o zvârlitură de băț de magazinul universal 
pentru copii, într-o piaţa în care putea fi văzută de zeci de mii 
de oameni zilnic. Era vorba de un loc în care mii de cetăţeni 
sovietici fuseseră torturați şi împuşcaţi, un loc prezentat de 
ghizii Intourist-ului drept întreprinderea de electricitate, al cărui 
nume disprețuit era pronunţat de moscoviți, atunci când îl 
pomeneau, în şoapta: Lubianka. 

Şi totuşi nici KGB-ui, nici guvernul sovietic nu au avut bunul- 
simţ de a muta aceasta instituţie, care continua să se afle acolo 
ca un monument închinat brutalităţii. Dar poate că ştiau ei ce 
ştiau. Nu reamintea ea oare tuturor că există? De câte ori o 
vedea, Hollis nu se putea abţine să nu se gândească la faptul că 
trebuia să evite tot ceea ce l-ar fi putut închide acolo. Hollis privi 
în altă parte, dar imaginea clădirii îi stărui în minte. 

— Cunoşti un colonel KGB care îşi zice Burov? întreba. 

— Poate. 

Hollis îi văzu pe cei şase bărbaţi din faţa clădirii 
despărţindu-se. Generalul Surikov se ridica în picioare. 

— Am stat suficient aici. Voi fi la mormântul lui Gogol, 
duminica viitoare, la ora unu la amiază. 


Ca de obicei, Surikov alesese un loc care să-l facă pe Hollis 
să răsfoiască ghidul turistic Michelin. 

— Mâine, domnule general! 

— Duminică, colonele. Am nevoie de timp. 

— Fie. O alternativă de loc de întâlnire? 

— Nici una. Mormântul lui Gogol. Duminică. Ora 
treisprezece. Aştept să-mi spui cum ai de gând să mă treci în 
Vest şi o să-ţi vând jumătate din pont. Cealaltă jumătate o 
primeşti când ajung la Londra. 

Surikov puse ziarul sub braţ şi îşi lua servieta diplomat. 
Părea grăbit să plece, dar rămase nemişcat văzându-i pe patru 
dintre bărbaţii din faţa KGB-ului apropiindu-se. Aceştia îi 
cercetară pe Hollis şi pe Surikov cu acea privire iscoditoare pe 
care Hollis o asocia tâlharilor aflaţi în căutarea unei prazi 
uşoare. şi încetiniră paşii, dar trecură mai departe. 

Surikov, destul de palid după părerea lui Hollis, se întoarse 
fără o vorbă şi traversa piaţa. 

Hollis aştepta ca fiii spirituali ai lui Felix Dzerjinski să revină 
în piaţa şi să-l aresteze, dar nu se întâmpla aşa. Viaţa continuă, 
iar criminalii - Hollis şi Surikov - păcăliseră încă o dată organele 
securităţii statului. 

Uneori, Hollis se întreba dacă merită să plăteşti cu viaţa tot 
acest joc. Se gândea la viaţa lui Greg Fisher, care se încheiase, 
şi la cea a maiorului Jack Dodson, care era în cumpănă. Şi se 
gândea la Ernie Simms şi la ceilalţi o mie de aviatori, ale căror 
familii şi a căror patrie încetaseră să-i mai caute, considerându-i 
morţi. Hollis se gândea că s-ar fi putut să reuşească, dacă 
proceda cum trebuie, să-i aducă acasă. 

Hollis îl urmări pe Surikov până ce acesta dispăru în 
mulţimea ce asalta magazinul Detkii Mir. 

— Cred, rosti Hollis cu voce tare, ca ceea ce m-ar face să 
fug în Vest ar fi cozile. Urăsc cozile. 

„Nu, reflecta Hollis, nu-mi place generalul Surikov, deşi n-aş 
putea să spun de ce." Dar tocmai învățase să nu-l subestimeze. 
Recunoscu că motivele trădării lui Surikov nu erau meschine - 
Surikov nu luase niciodată vreo rublă, vreun dolar sau vreun 
franc elveţian şi nu-l sâcâise pe Hollis să-i procure lucruri din 
magazinele ambasadei americane. Motivația lui Surikov nu era 


însa nici una nobilă. După ştiinţa lui Hollis, cu el nu se petrecuse 
nici o convertire ideologică. şi, potrivit relatărilor lui Surikov 
însuşi, nu suferise vreun prejudiciu personal din partea 
sistemului, nimeni din familia să nu fusese închis într-un lagăr 
ori supus unui exil intern. De fapt, generalul Surikov nu era 
nevoit să intre în aglomeraţia de la Deţki Mir că să le cumpere 
jucării nepoților săi. Trebuia doar să suporte inconvenientul de a 
trece printre oamenii de rând în drum spre hotelul Berlin, unde 
urma să ia o masă decentă. Surikov făcea parte din aristocrația 
comunistă, care beneficia de serviciu de livrare la domiciliu, de 
magazine speciale, care ducea o viaţa privilegiată de o crasă 
ipocrizie, nemaiîntâlnita nici chiar în societăţile occidentale 
stratificate social. 

„Într-o bună zi însa, îşi spuse Hollis, din motive numai de el 
ştiute, Valentin Surikov hotărâse că nu-i mai plăcea în Rusia." 
Voia să trăiască la Londra, deşi, din câte ştia Hollis, Surikov nu 
ieşise niciodată din Uniunea Sovietică. Şi, după cum constatase, 
datele pe care le avea de vânzare Surikov nu erau lipsite de 
importanţa. Informațiile pe care le deţinea generalul - 
garnizoane ale aviaţiei sovietice, indicative de unităţi, funcţii de 
comandă etc. - erau ultrasecrete. Lucruri pe care nu ţi le putea 
spune nici un satelit-spion. După toate aparențele, Surikov era 
un ofiţer de cadre, dacă nu chiar şeful serviciului cadre din 
întreaga aviaţie militară sovietică, deşi nu-i spusese niciodată lui 
Hollis acest lucru. 

Acum generalul Surikov lăsase să se înţeleagă că avea 
„banii" pentru un bilet de avion până la Londra şi voia ca Hollis 
să-i aranjeze transportul. Jumătate din „suma'" la plecare, 
cealaltă jumătate, la sosire. Hollis clătină din cap şi îndesa 
Pravda în buzunarul pardesiului. Aceasta era, într-adevăr, o 
soluţie, dar nu putea fi folosită prea des. Şi pe urmă, Hollis nici 
nu era sigur c-ar fi vrut ca Surikov să trăiască la Londra. Surikov 
merita să trăiască la Moscova, ca să se înveţe minte. 

Hollis ar fi vrut să se întoarcă la ambasadă, numai că 
domnii din Direcţia a 7-a a KGB-ului - cea care se ocupa de 
supravegherea ambasadelor -, care-i pierduseră urma în Piaţa 
Roşie, ar fi înregistrat ora la care ar fi revenit în complexul de 
clădiri al ambasadei. Avea întrucâtva sentimentul că, pe cât 


lipsea mai mult - ca un soţ rătăcitor (precum consoarta lui 
rătăcitoare) - pe atât mai îngrijoraţi erau supraveghetorii. Aşa 
încât se gândi să mai piardă o oră prin Muzeul Politehnic de 
Stat. Poate că merită să fie vizitat. Se ridica de pe bancă, îşi 
scoase insignă cu Lenin şi o aruncă pe jos. Apoi îşi lua servieta şi 
se îndrepta spre muzeu. 

Se gândi la nevastă-sa, Katherine, care era la Londra. Unul 
dintre motivele pentru care nu şi-a putut lua concediu ca să se 
ducă după ea şi să lămurească lucrurile a fost faptul că trebuia 
să se ocupe de Surikov. lar acum, Surikov s-ar fi putut să ajungă 
în Londra înaintea lui. În meseria sa, ironiile sorții erau 
nesfârşite. 

— Nesfârşite, spuse cu voce tare. 

Gândul îi zbură la Lisa Rhodes, deşi toată ziua încercase să 
şi-o scoată din minte. îşi dădu seama că se simţea răspunzător 
pentru siguranţa ei, ceea ce ar fi putut fi unul dintre motivele 
pentru care n-o sunase. Voia să continue legătura, dar cum se 
simţea mereu că o ţinta mişcătoare, nu era foarte sigur c-ar fi 
vrut s-o facă să-şi rişte viaţa. O dilemă care, se pare, nu 1-a 
chinuit pe Alevy, aşa cum putuse, de altfel, să constate Hollis în 
magazinul de antichităţi din Arbat. 

În meseria lui, constata Hollis, relaţiile bărbaţilor cu femeile 
se încadrau de regulă în două categorii: profesionale - sexuale 
sau sexuale - profesionale. Alevy o preferă pe prima. Hollis nu 
se simţea în largul lui în nici una din ele. Îşi spuse că poate ar fi 
trebuit să o întrebe şi pe Lisa. 


CAPITOLUL 15 


Sam Hollis intra în sala de bowling din subsolul clădirii cu 
opt etaje a cancelariei. Erau în plină desfăşurare trei jocuri. 
Aerul din încăpere era înăbuşitor, îşi cumpără o bere Heineken 
de la bar, apoi se aşeza în dreptul unei piste libere. La pista de 
alături erau patru funcţionare din SPE - Serviciul Personal Extern 
- care se distrau şi beau. Trei dintre ele erau secretare, iar a 
patra - sora medicală. Erau îmbrăcate în blugi şi tricouri cu 
mâneca scurtă. Soră medicală, o blondă mignona, îl privi. Pe 
tricoul ei scria: „Ei drăcie, nu cred să mai fim în Kansas!" 

Hollis zâmbi. Femeia îi făcu cu ochiul, apoi se întoarse la 
jocul ei. Hollis sorbea din bere, continuând să le privească. Era 
în felul în care aruncau bila, beau şi râdeau o frenezie ciudată, 
ca şi când resorturile lor interioare ar fi fost prea încordate. Se 
aştepta să le vadă prăbuşite pe podea în următoarele cinci 
minute. 

Pe pistă din dreapta juca familia Horgan: Bill şi Joan. El lucra 
în SAE - Serviciul Agricol Extern - , iar ea preda la şcoala anglo- 
americana. Se aflau acolo şi cele două fiice ale lor, adolescente. 
Bill şi Joan îl salutară voioşi. Fetele lor, în schimb, păreau 
plictisite de moarte. Una din ele, îşi aminti Hollis, era predispusă 
la crize de isterie şi plâns. 

Două piste mai încolo, erau patru soldaţi din infanteria 
marină îmbrăcaţi în haine civile. Puşcaşii marini, cum li se 
spunea, erau douăzeci la număr, aleşi după înălţime, ţinuta, 
inteligenţa şi poate frumuseţe, îşi spuse Hollis. Potrivit 
regulamentului infanteriei marine, ei sunt necăsătoriți, ceea ce 
a provocat unele probleme, cel mai cunoscut incident fiind 
scandalul de la vechiul local al ambasadei, când nişte soldaţi 
americani  avuseră relații amoroase cu tinere rusoaice, 
dezvăluindu-le secrete. 

Rusia, realizase Hollis, mai mult decât oricare ţara în care 
fusese, te schimbă. Soseai o persoană şi plecai o cu totul alta. 
Un american, indiferent dacă era turist, om de afaceri sau 
funcţionar al ambasadei, era în centrul atenţiei şi sub o 
constantă supraveghere din partea localnicilor şi a statului. Te 


trezeai încordat, trăiai în tensiune şi te culcai încordat. Unii 
fugeau, aşa cum făcuse Katherine. Alţii clacau, deveneau uşor 
idiosincratici, îşi trădau ţara ori, asemenea Lisei, luau în braţe 
ursul rus şi dansau cu el, ceea ce, gândi Hollis, s-ar fi putut să 
fie singura modalitate de a scăpa cu mintea zdravănă. 

Pistele de bowling şi spaţiile adiacente ţineau loc şi de 
adăpost antiatomic şi Hollis se gândea uneori dacă îi va fi dat să 
trăiască ziua când, aflat în adăpost şi privind cum se închid uşile 
automate, va aştepta atacul nuclear american ce va distruge 
centrul Moscovei. 

Seth Alevy se apropie şi se aşeza pe bancheta lângă el. 
Alevy clatină paharul cu whisky şi cuburi de gheaţa, privindu-le 
pe cele patru femei care jucau alături. 

— Corect, spuse Alevy într-un târziu. Nu ne aflam în Kansas, 
ci sub Oraşul de Smarald. 

Una dintre secretare dobora popicele, scoase un strigăt 
victorios şi-şi pocni palmele de cele ale colegei de echipă. 

— Vrei să jucăm câteva mâini? îl întreba Hollis pe Alevy. 

— Nu. 

Zgomotul ambiental reprezenta o bună acoperire, 
eventualele microfoane implantate în timpul construcţiei fiind 
ineficiente, ca şi microfoanele direcţionale al KGB-ului instalate 
în clădirile înconjurătoare. Acesta era unul dintre motivele 
pentru care lui Alevy îi plăcea să se întâlnească aici. Celălalt 
motiv însa pentru care Alevy nu solicitase una dintre camerele 
protejate din clădirea cancelariei era acela că bănuia că erau 
ascultate de Serviciul de Informaţii al Departamentului de Stat. 
Ca şef al grupului CIA din Moscova, care răspundea în ultimă 
instanţa de întregul spionaj american din Uniunea Sovietică, 
Seth Alevy nu era dispus să fie „ascultat" de nişte profesionişti 
de mâna a doua, cum erau cei din Serviciul de Informaţii al 
Departamentului de Stat. Cât despre Agenţia de Informaţii a 
Departamentului Apărării al lui Hollis, atitudinea lui Alevy era 
oarecum mai îngăduitoare. Relaţia lui Alevy cu KGB-ul, reflecta 
Hollis. 

E foarte bună din punct de vedere psihic întrucât nu se 
prefăceau a fi prieteni. 

— A apărut Ace? întreba Alevy. 


— Da. 

— Ne poate ajuta cu chestia asta? 

— Cred că da. 

Alevy dădu afirmativ din cap. 

— De ce crezi că poate, Sam? 

— E doar o presupunere. 

— Doar nu l-ai expus pe unul dintre cei mai buni informatori 
ai noştri în Uniunea Sovietică unei întâlniri personale doar dintr- 
o presupunere. 

— Am plecat de la faptul că Ace înseamnă aviația militară 
sovietică, iar Dodson înseamnă - sau a însemnat - aviația 
militară americană. 

— E o argumentaţie cam subţirica. Acum, că suntem doar 
noi doi, de ce nu-mi spui tot ce-ai aflat de la perechea franceză, 
apoi ce-ai făcut şi ai văzut pe drumul spre Mojaisk. Pe urmă, 
spune-mi ce ţi-a zis Ace în seara asta. Şi, dacă tot veni vorba, 
spune-mi lucruri de care nici nu m-am gândit să te întreb în 
legătură cu afacerea asta. 

— Adevărul e, Seth, că există o rivalitate între servicii şi că- 
mi protejez micul meu fief. Asta îmi dă sentimentul că valorez 
ceva, că sunt important. 

— Cred că amândoi suntem sarcastici, adaugă Alevy. Fie, 
putem continua investigaţiile separat o vreme. Tot ce-ţi cer e să 
fii atent ce comunici la Pentagon şi eu voi face la fel cu Langley. 

— De ce? 

— Ştii de ce. Afacerea asta e atât de importantă, încât cei 
de-acolo o să încerce s-o rezolve ei. Va fi implicat 
Departamentul de Stat şi Casa Albă şi o să ne trezim dirijaţi de 
unul dintre indivizii ăia din subsolul Casei Albe. Noi suntem cei 
care ne riscăm viaţa aici, Sam. 

Hollis nu răspunse. 

— Ţi-ai riscat o dată viaţa, adaugă Alevy, într-un război în 
care regulamentul de limitare a bombardamentelor făcea să nu 
fie rănit nimeni altcineva în afară de tine însuţi. Nu te mai sâcâie 
treaba asta? N-ai vrea să te răfuieşti cu Washingtonul pe chestia 
asta? N-ai vrea, poate, să aduci câţiva aviatori acasă? Ştii la fel 
de bine ca mine, Sam, ca ei sunt pe-aici pe undeva. 

Hollis îl privi pe Alevy drept în ochi şi-i spuse cu voce joasă; 


— Eu ascult de rațiune şi de logică, Seth. Dar să nu încerci 
vreodată să mă manipulezi cu argumente de genul ăsta. Nu te 
amesteca în trecutul meu! De asta mă ocup eu. 

Alevy îi înfrunta privirea, apoi dădu afirmativ din cap şi privi 
în altă parte. 

— Fie. Am dat-o în bară. 

Hollis îşi termina berea. Alevy se ridica, se duse la bar şi se 
întoarse cu încă un rând de băutură. îi întinse lui Hollis o bere, 
apoi spuse: 

— Ştii, mă gândeam la Ace. Nu ştiu dacă e sincer. Tu ce 
zici? 

Hollis înțelese unde voia să bată, asta însemnând: 
„Dovedeşte-mi că omul tău nu e agent dublu". 

— Ne-a dat întotdeauna informaţii bune, îi reaminti Hollis. 

Alevy îl privi. 

— Aşa se pare. Tot ce ne-a spus a corespuns cu ce ştiau 
oamenii mei şi ai tăi. Şi totuşi... 

Hollis se uita la mocasinii confecţionaţi manual şi foarte 
lustruiţi din picioarele lui Alevy. La costumul lui de mătase 
bleumarin de croiala italienească. La cămaşa şi cravata 
confecţionate de nişte firme renumite. Seth Alevy cheltuia o 
groază de bani pe îmbrăcăminte de calitate. Şi totuşi, cineva 
care îl cunoştea pe Alevy mai dinainte, spunea că se îmbracă 
mai bine de când era la Moscova decât o făcea la Washington. 
Hollis bănuia că aceasta eleganța vestimentară nu era decât un 
alt mod prin care Alevy îi scotea din sărite pe ruşi. Din câte ştia 
el, Alevy era singurul bărbat care apăruse odată la Balşoi Teatr 
îmbrăcat în frac. Practic, Hollis era convins că Alevy era 
posesorul unicului frac din întreaga Rusie. 

Alevy termina şi cel de-al doilea pahar de whisky. 

— Informaţiile lui Ace sunt bune, dar n-ar fi exclus să ne 
întindă o cursă pentru o lovitură urâtă. S-ar fi putut să-i dai 
ideea, când ai pomenit de Borodino. 

— Întotdeauna exista această posibilitate. 

Hollis le privi pe cele patru femei din SPE. Cea cu inscripţia 
pe tricou arunca bila, dar prinse mantinela şi trase o înjurătură. 

Îşi ridică apoi poala tricoului ca să-şi şteargă transpiraţia de 
pe faţa, dezgolindu-şi abdomenul. 


— Ce abdomen are! 

— Poftim? 

Alevy privi şi el în direcţia fetelor. 

— A! 

— Cum mai stai cu problemele sexuale, Seth? 

— E o întrebare personală. 

— Dimpotrivă, e una profesională. 

— Ei bine... cred că nu trebuie să-ţi reamintesc, aşa cum 
trebuie să li se amintească zilnic soldaţilor noştri din infanteria 
marină ca localnicele le sunt interzise. Aşa că, teoretic vorbind, 
mai rămân nevestele colegilor noştri. 

— Teoretic. 

— În momentul de faţa, spuse Alevy, în ambasada exista 
treizeci şi două de femei nemăritate, dar din care douăzeci sau 
mai multe s-au cuplat deja. 

— Zău? De unde ştii? 

— Am întocmit câte un dosar pentru fiecare om din 
ambasada. Dezgustător, nu? 

— Mă abtin să comentez. 

— Cât despre femeile din alte ambasade, ele sunt interzise 
celor care lucrează în serviciile de informaţii, cum e şi cazul 
nostru. în situaţia ta şi a mea, recomandarea este să te 
întâlneşti doar cu americance nemăritate. Ai putea să bântui 
prin localurile pe valută, adaugă Alevy, şi să găseşti o turistă 
americană. 

— Tu aşa ai făcut? 

— Poate. 

Alevy îl privi pe Hollis. 

— Presupun că nevastă-ta nu se mai întoarce. Totuşi, până 
divorţezi, trebuie să respecţi regulamentul. 

Alevy zâmbi şi-l bătu pe Hollis pe braţ, o dovadă rară de 
intimitate. 

— Oricum, ai fost însurat prea multă vreme ca să mai ştii să 
te comporţi ca un burlac. 

Hollis nu răspunse. 

— Te-ai gândit la cineva anume? îl întreba Alevy. 

— Nu, verificam doar regulamentul. 

Alevy îl privi pe Hollis o vreme, apoi îl întreba: 


— S-a întâmplat ceva între tine şi Lisa? E o întrebare cu 
caracter profesional. 

— Atunci uită-te în dosar. 

— Bun, spuse Alevy pe un ton mai rece. Aş vrea să te 
gândeşti acum la Ace. 

— Asta şi fac. Cum îţi spuneam, i-am cerut să ne întâlnim în 
Piaţa Dzerjinski. Acolo au apărut nişte loaze de la KGB şi Ace a 
pălit. Paloarea feţei e greu de simulat. 

Alevy ridică din umeri. 

— Am auzit de o situaţie similară, când un tip a simulat-o cu 
ajutorul unei substanţe bazate pe nitrați. S-a făcut cenuşiu la 
faţa. Piaţa Dzerjinski a fost realmente un loc foarte bine ales. 
Pentru un militar nu-i rău, deşi e cam riscant. 

Hollis sorbi din bere. 

— In ce-l priveşte pe Ace, spuse Alevy, dacă-i dai liber, ne 
menţinem la cârma jocului, indiferent dacă e cinstit sau ne trage 
în piept. Dacă însa continui legătura, ai putea afla ce are de 
gând, numai că, dacă ceea ce-i trece prin cap e o cacealma, 
atunci s-ar putea să fie prea târziu. 

— De fapt, a intervenit o situaţie nouă. 

— Ce anume? 

— Vrea să ajungă în Vest. 

— Nu zăul! 

— Aşa zice. 

Alevy se gândi o clipă. 

— Atunci s-ar putea să vrea să afle cum scoatem noi 
oamenii de aici. 

— Poate. Poate că vrea însa într-adevăr să dezerteze. 

Hollis ţinea sticla de bere între palme, privind cât de aburita 
era. Alevy avea un punct slab: personal, nu-i agrea pe cei mai 
mulţi dintre ruşi. A nu agrea regimul sovietic era o recomandare 
în meseria lui. Dar Alevy era incapabil să conceapă ca o 
persoană formată de acest regim era capabilă de altceva decât 
de trădare şi mârşăvie. Poate că avea dreptate. Generalul 
Surikov era, fără îndoiala, un bun exemplu de Om Nou sovietic. 

— Nu intenţionez să-i dau liber ori să ţi-l predau ţie, dacă 
asta urmăreşti. 

— Nu ţi-am sugerat asta. Se pare că vrea să aibă de-a face 


cu un coleg de breaslă, ofiţer de aviaţie deci. N-aş putea să mă 
ocup de el. Ce oferă pentru biletul spre Vest? Informaţii 
senzaţionale despre Borodino? 

— Da. 

— Poate că tu i-ai băgat asta în cap şi o să ne toarne o 
găleată de minciuni ca să plece de-aici. 

— Vom afla curând. 

— Te întâlneşti din nou cu el? 

— Da. 

Hollis aşeza sticla de bere pe podea şi îşi şterse mâinile de 
pantaloni. 

— Dar n-avem nevoie de companie. 

— Vreau să vorbesc personal cu individul ăsta. 

— Nu cred că e o idee fericită, spuse Hollis, ca şeful 
grupului CIA, cea mai importantă persoană din spionajul 
occidental de pe teritoriul Uniunii Sovietice, să bântuie prin 
Moscova încercând să se întâlnească cu informatori ruşi. Tu ce 
crezi? 

— Lasă-mă pe mine să decid ce e bine să fac şi ce nu. 

— Fireşte. 

Hollis se gândi la ce alte lucruri mai ştia despre Alevy. Pe 
când era la Langley, se dovedise a fi un geniu în materie de 
analiza politica, profeţiile sale referitoare la intenţiile sovietice, 
mai cu seamă la glasnosti, fiind atât de precise, încât cineva 
spusese că Alevy avea un prieten în Politbiuro. Alevy sosise la 
Moscova cu trei ani înainte, în calitate de al treilea adjunct al 
şefului grupului CIA, iar acum el era şeful acestui grup. Nu avea 
voie să părăsească ambasada fără să fie însoţit de cel puţin 
două gărzi de corp şi fără să aibă asupra sa o capsulă de 
cianură. Hollis ştia că fără gărzi de corp mai plecase, dar era 
sigur că nu şi fără cianura. 

Funcţia oficială a lui Alevy în cadrul misiunii diplomatice era 
aceea de funcţionar cu problemele politice, dar acoperirea era 
subţire, aşa cum se întâmpla de regulă în astfel de cazuri. KGB- 
ul ştia despre cine era vorba, după cum ştiau şi funcţionarii 
superiori ai ambasadei. 

— Poate tocmai asta şi urmăreşte Ace, spuse Hollis 
aruncându-i o nadă. Să te scoată afară ca să te poată lichida. 


— Nici măcar ei nu ucid diplomaţi americani de rang înalt. 

— In cazul tău ar face o excepţie. şi, oricum, tu nu eşti 
diplomat. 

— Ba sunt. Am paşaport diplomatic. Particip la toate 
recepţiile şi vorbesc ca un diplomat înfumurat. 

Hollis se ridica în picioare. 

— Ce făceai în Sadovniki vineri seara? 

Alevy se ridica la rândul său. 

— Am fost la o petrecere de Sukkot. Festivalul recoltei. Un 
fel de sărbătoare a recunoştinţei. 

Hollis dădu afirmativ din cap. Auzise că, la un moment dat, 
Alevy petrecuse câteva luni în sânul comunităţii evreilor ruşi din 
Brighton Beach, o zonă a Brooklyn-ului. Aşa se face că vorbea 
ruseşte cu accent moscovit-leningradean, fiind probabil singura 
persoană din ambasada care, la o examinare atentă, putea să 
treacă drept cetăţean sovietic. KGB îşi imagina că, de la 
prietenii săi din Brighton Beach, Alevy obținuse informaţii de 
prima mână despre persecuțiile religioase, împreuna cu câteva 
nume de persoane pe care să le contacteze odată ajuns la 
Moscova, ceea ce-i conferea, de la sosire, nişte atuuri pe care 
nu le avea nimeni altcineva. 

— Ce ştii tu despre iudaism? 

— Ştiu că ruşilor nu le prea place. Ca practicile religioase 
pot atrage atenţia KGB-ului. Şi mai ştiu că ambasadorului nu i-ar 
plăcea să te ştie creând probleme guvernului gazdelor noastre. 

— La naiba cu Excelenţa sa domnul ambasador! Evreii de 
aici, adaugă Alevy, sunt nesiguri din punct de vedere politic, aşa 
că poţi fraterniza cu ei. 

Hollis reflecta la ironia situaţiei. Evreii americani au fost 
socotiți cândva nesiguri din punct de vedere politic de către CIA. 
Alevy era acum şeful grupului CIA de la Moscova în parte tocmai 
pentru că era evreu. Vremurile se schimba. 

Ca şi când i-ar fi citit gândurile, Alevy spuse: 

— Disidenţii evrei reprezintă potenţiala noastră coloana a 
cincea de aici, Sam. Trebuie să construim mai multe poduri spre 
această comunitate. 

„Să construim. în spatele acestei fraze, îşi spuse Hollis, 
Alevy juca un joc periculos, pentru că devenise un joc personal, 


fără sprijin sau acoperire oficială. într-o bună zi, Alevy se va găsi 
singur, doar el şi capsula de cianură." Hollis se trezi spunând un 
lucru la care se gândise în izba lui Pavel. 

— Oamenii ăştia au destule probleme, Seth. N-au nevoie ca 
şi tu să le faci viaţa şi mai amară. 

— Prostii! Pentru evrei, lucrurile se înrăutăţesc numai atunci 
când încearcă să le facă favoruri celor care îi persecuta. 

— Poate. Uite ce e, eu nu vorbesc despre politică sau 
religie, ci doar despre sex şi fotbal, îţi spun însa ca un coleg şi, 
în fine, prostule, chiar ca prieten, ca KGB-ul o să-ţi ierte faptul 
că eşti spion, dar nu şi iudaismul. Avem nevoie de tine aici, mai 
ales acum, până când se rezolva această nouă problemă. 

Fără să-i fie în vreun fel recunoscător pentru cele spuse, 
Levy îl întreba: 

— Deci, unde şi când te întâlneşti cu Ace? 

Hollis ştia că nu putea refuza să răspundă: 

— La mormântul lui Gogol. Duminica viitoare, la ora trei 
după-amiază. Cu o marjă de câteva ore în plus sau în minus. 

— Pe unde e mormântul lui Gogol? 

— Să mor dacă ştiu. 

An timp ce se îndrepta spre ieşire împreuna cu Alevy, Hollis 
observa că soldaţii din infanteria marină, cele trei secretare şi 
soră medicală îşi reuniseră forţele şi se retrăseseră în bar. 
Familia Horgan trebuie să fi plecat fără ca el să bage de seamă. 
Pistele erau pustii şi liniştite, la fel că sălile de jocuri, piscină şi 
toate celelalte locuri de recreere din complex, cu excepţia 
barurilor. Un soi de letargie în masa punea stăpânire pe aceste 
locuri o dată cu instalarea iernii. Hollis nu constatase aceasta 
apatie şi lipsa de scop în nici o altă ambasada americană. Nu 
ştia ce-ar fi avut de spus un psiholog specialist în 
comportamente despre acest labirint şi şobolanii albinoşi din el, 
dar teoria lui Hollis era ca oamenii din interiorul zidurilor se 
molipsiseră întrucâtva de indispoziţia celor din afara zidurilor. 

Hollis privi inscripţia „leşire" de deasupra liftului şi un alt 
cuvânt îi veni în minte: Bezizhodnosti. Lipsa unei ieşiri, impas, 
zădărnicie, stare de deznădejde, fundătura - toate conţinute în 
acest cuvânt expresiv, folosit de poporul rus, dar niciodată 
tipărit de Pravda: bezizhodnosti. 


Alevy îl privi şi păru să înţeleagă: 

— Asta-i ce rămâne când i-l iei omului pe Dumnezeu. 

— Dar a pătruns şi aici. Cred că e molipsitor. 

— Poate, spuse Alevy, dar nu şi în cazul nostru. Noi ştim ce 
vrem, nu-i aşa, Sam? 

— Fireşte că ştim. 

— Să-i ia naiba pe comunişti, spuse Alevy. 

— In fiecare zi, răspunse Hollis, gândindu-se totodată că 
numai atât nu era de-ajuns. Gândindu-se că de data aceasta 
avea ocazia să întreprindă ceva pozitiv pentru a-şi scoate 
definitiv din minte portul Haifong şi a rezolva, în numele tarii 
sale, problema celor dispăruţi în misiune. 

Cele două lifturi sosiră în acelaşi timp. Hollis se urcă într- 
urunul iar Alevy în celălalt. 


CAPITOLUL 16 


Lisa Rhodes ridică receptorul telefonului din biroul ei, 
formând numărul din biroul lui Hollis, dar, înainte ca acesta să 
sune, puse receptorul la loc în furcă. 

— Lua-te-ar dracu', Hollis! 

Forma apoi numărul lui Alevy de la birou şi secretara îi făcu 
legătura. 

— Bună, Li..., apuca să spună Alevy. 

— l-ai spus tu lui Sam Hollis să mă evite? 

— Nu, cum aş... 

— Nu minţi? 

— Nu, dar, ca să fiu sincer cu tine, nu cred că e o idee bună 
să te încurci... 

— Nu te amesteca în viaţa mea, Seth! 

— Calmează-te! 

Lisa trase adânc aer în piept. 

— Bine. lartă-mă! 

— Uite ce e, dacă s-a dat la fund... Oricum, eu încă te mai 
iubesc. De ce nu stăm noi de vorbă... 

— Am stat de vorbă. 

— Chiar c-ar trebui să mă-nfurii. Ce s-a întâmplat, de fapt, 
în satul ăla? 

— O să găseşti în raportul meu. 

— Lisa... 

— Trebuie să plec. Pa, Seth. 

Lisa puse telefonul în furcă. 

— Bărbaţii ăştia! 

Aşi privi ceasul. Era ora cinci după-amiaza. îşi turnă un 
pahar de whisky, trase spre ea comunicatul de presă şi începu 
să lucreze la el, fără să-şi dea seama ce scria. Câteva minute 
mai târziu, în birou intră Kay Hoffman, ocupându-şi locul 
preferat pe calorifer. 

— Ai încercat vreodată să faci chestia asta? 

Lisa nu-i răspunse, concentrându-se asupra comunicatului 
de presă. Kay Hoffman lua exemplarul proaspăt sosit al ziarului 
Washington Post din ziua precedentă, îl răsfoi, apoi îi aruncă o 


privire Lisei. 

— Nu te simţi bine? 

— Nu. 

— Indispoziţia lunară? 

— Nu. 

Lisa taie un rând din textul dactilografiat. Reflectă la postul 
pe care îl ocupa în cadrul Serviciului de Informaţii al Statelor 
Unite. Scria comunicate de presă, fiind totodată rezidentul 
rusofil care se ocupa de problemele culturale. Ea aranja turneele 
culturale sovietice în Statele Unite. Ruşii trimiteau Teatrul 
Balşoi, iar americanii, trupa lui Van Halen. 

Lisa iubea poezia rusă în original, iar Pasternak o mişca 
profund. Era expertă în icoane, îi plăceau baletul rus, bucătăria 
rusească tradiționala şi arta populară. Credea că înţelege 
misticismul sufletului rus - acea legătură indestructibilă dintre 
poporul rus, pământul sau şi biserica ortodoxă. După episodul 
lablonia, avea sentimentul că partea rusească din ea devenise 
mai puternică. 

Uneori avea impresia că e un pod de funii fragil între două 
suprastructuri din oţel. Dacă însa americanii şi sovieticii erau 
hotărâți să nu se înţeleagă unii cu ceilalţi, asta era problema lor. 
într-o bună zi o să arunce totul în aer, scufundându-se atât ei 
cât şi restul lumii în uitare. Atunci cele două culturi vor fi 
similare. 

Mai făcu vreo câteva însemnări pe comunicatul de presă. 
De obicei, le elaboră în două variante: una pentru America şi 
alta în rusă, pentru agenţia sovietică de ştiri TASS. Aceasta din 
urmă folosea din comunicat ceea ce dorea, fără vreo menţiune. 
în privinţa asta, cel puţin, presa sovietică şi cea americană se 
asemănau. 

— Trebuie să mă port frumos cu Van Halen sau cu publicul? 
întreba Lisa. 

Kay îşi ridică privirea de pe ziar. 

— Oh... încă mai lucrezi la raportul ăla? Trebuie să plece 
astăzi. 

— De unde primiţi ordine? 

— Eu nu primesc ordine, Lisa. Doar indicaţii. 

— De unde? 


— De sus. 

— İntr-o bună zi, am să scriu ceea ce vreau. Ce s-a 
petrecut cu adevărat aici. 

— Cândva o să poţi, dar azi scrii ceea ce ţi se spune. 

— Tot aşa i se spune şi unui aparatcik care lucrează la 
agenţia TASS. 

— Poate. Numai ca noi n-o să te împuşcăm, dacă nu faci 
ceea ce-ţi spunem. Aşa ca să nu-mi spui că între noi şieinue 
nici o diferenţa. 

— Nu, dar ceea ce vreau să spun e... că ar mai fi multe de 
spus. Faptul că tineretul rus e fascinat de cultura pop 
occidentală. Fiecare puşti de acolo era îmbrăcat în blugi. Strigau 
în engleză: „Super, „beautiful, baby". A fost... Lisa reflecta o 
clipă. A fost ceva de basm. Să se fi petrecut oare o revoluţie? 

Kay Hoffman se zgâi la ea o clipă, apoi spuse: 

— Chiar dacă a fost, n-o să scrii despre asta. 

Lisa se întoarse la comunicatul ei de presă, iar Kay la ziarul 
pe care îl citea. 

„Atunci ce-a fost? Ce se petrece aici?" îşi spuse Lisa. 
întrebările de acest gen nu intrau în sfera USIS A lucra pentru 
acesta era ca şi cum ai fi lucrat pentru Ministerul Adevărului: 
când se schimba linia partidului, o cârmeai şi tu. 

An acel moment, relaţiile sovieto-americane erau în pragul 
unei cotituri, aşa încât toată această activitate culturală nu era 
altceva decât precursorul activităţii diplomatice. Ordinele- 
indicaţii pe care le primea îi cereau să aibă o atitudine pozitivă. 
Să gândească prin prisma păcii. 

Aceleaşi ordine le primise cu câţiva ani în urmă, înainte că 
Nicholas Daniloff, un corespondent de presă american, să fi fost 
arestat de KGB sub o mult trâmbiţata acuzaţie de spionaj. Au 
intervenit atunci noi ordine: anularea tuturor schimburilor 
culturale. Şi aşa s-a întâmplat, într-o manieră orwelliana, 
procesoarele de cuvinte se opriseră la jumătatea frazei, 
încetând să mai toarne dulcegării mincinoase; locul acestora a 
fost luat de anunţuri concise despre tot felul de evenimente 
anulate. Deocamdată încă era nevoie de dulcegării. Deşi 
intervenise afacerea Fisher. 

— M-a deranjat faptul că ai dat un comunicat de presă 


despre moartea lui Fisher şi l-ai semnat cu numele meu, îi spuse 
Lisa lui Kay Hoffman. 

Kay ridică din umeri. 

— lartă-mă! Astea au fost ordinele. De fapt, ce s-a 
întâmplat cu tânărul Fisher? 

— Exact ce-ai spus în comunicatul meu de presă. 

— Cred că aşa-mi trebuie. 

— Poate c-ar trebui să-mi dau demisia. 

Kay tăcu o clipă, apoi spuse: 

— Eu nu cred că trebuie să pui treaba asta la suflet. 

— Adică? 

— Las-o baltă! 

Lisa termina ţigara şi îşi aprinse alta. Mandatul postului ei 
era de patru ani, din care trecuse mai mult de jumătate. Ca 
funcţionar în Serviciul Extern, era trimisă la post cam în acelaşi 
fel cu un militar. De fapt, poziţia, ei de funcţionar SE-6 era 
aproximativ echivalentă gradului de căpitan din trupele de 
uscat. Denumirea funcţiei ei era aceea de adjunct al şefului 
compartimentului Afaceri Publice. Şefa era Kay Hoffman. Avea 
şase subordonați - cinci femei şi un bărbat. Munca era foarte 
captivanta, dar şi foarte plictisitoare, foarte uşoara, dar şi foarte 
solicitanta. 

Privi ceasul de pe perete. Era cinci şi zece minute. Se gândi 
să se ducă în apartamentul ei şi să scrie explicaţii la pozele din 
eseul ei fotografic despre Moscova. 

— Gata pentru azi, spuse ridicându-se şi aruncând câteva 
harţi în servietă. 

Kay îşi ridică privirea de pe ziar. 

— Te simţi bine? 

— Nimeni nu se simte bine aici, replica Lisa. Cum ar zice 
departamentul, e un post plin de privaţiuni. Crezi cumva ca 
guvernul sovietic se simte ofensat de chestia asta? 

Kay zâmbi cu amărăciune. 

— Puțin îi pasa. Toată ţara asta e condamnată la privaţiuni 
pe viaţa, şi asta din cauza guvernului. Ţi-e mai uşor, dacă ai un 
iubit, adăugă ea. Te-am întrebat cumva ce s-a întâmplat cu tipul 
ăla se ocupa de probleme politice? Seth. 

An timp ce îşi împacheta lucrurile şi se gândea c-o să mai 


facă o seară singură, gândul îi zbură la Seth Alevy. „ldilele 
înfiripate în ambasade, îşi spuse, se datorau în parte unei 
intimităţi forţate." Vorbiseră despre căsătorie, despre conflicte 
profesionale, despre faptul că vor fi nevoiţi să călătorească prin 
toată lumea în diverse misiuni. Fuseseră amândoi de acord ca o 
asemenea căsătorie ar fi avut şanse de reuşita numai dacă unul 
dintre ei renunţa la serviciu. Şi cu asta lucrurile se terminaseră. 

— N-a fost nimic, răspunse. 

— Trebuie să fi fost ceva, Lisa. Doar te mutaseşi practic la 
el. 

— Ambasada e ca un târg de provincie, nu-i aşa, Kay? 

— Aşa-i. Populaţie: două sute şaptezeci şi şase de locuitori 
la ultima numărătoare. N-am vrut să fiu indiscreta. Eram doar 
preocupată. 

— Ştiu, spuse Lisa zâmbind. O să-mi găsesc un amant rus. 
în felul ăsta o să-mi desăvârşesc capacitatea de înţelegere a 
psihicului rusesc. 

— Ca amanti sunt îngrozitori. 

— De unde ştii? 

Kay făcu cu ochiul. 

— Mi-am încălzit fundul şi m-am încălzit şi eu. Mă duc la 
sala de bowling. Hai şi tu! Infanteriştii sunt nebuni după tine. 

— Nu, mulţumesc. Mă doare capul. 

— Bine. Ne vedem la micul dejun. 

Kay Hoffman se îndrepta spre uşa, apoi spuse: 

— Umbla vorba că tu şi ataşatul ăla militar al aerului, Hollis, 
aţi evadat să petreceţi împreuna week-end-ul. 

— Prostii! Ne-am dus să ne ocupăm de rămăşiţele lui 
Gregory Fisher. Zău, lumea de-aici e atât de îngusta la minte! 

Kay Hoffman rase şi ieşi. 

Rămasă singură, Lisa îşi îndrepta privirea spre telefon. 


CAPITOLUL 17 


Sam Hollis ridică receptorul telefonului care zbârnâia. 

— Hollis! 

Lisa îl maimuţări, imitând o voce de bas: 

— Hollis! 

Apoi întreba: 

— Nu poţi şi tu să zici „alo"? 

— Bună, Lisa. 

Hollis privi ceasul de pe perete. Era ora cinci şi jumătate. Nu 
mai vorbise cu ea de când se despărţise de Alevy şi Banks 
duminică după-amiaza. 

— Ce mai faci? 

— Mă simt ca o jucărie folosită. Ai fi putut să mă suni sau 
să-mi trimiţi flori, nu ştiu, ceva. 

— N-avem serviciu de comisioane pentru flori. 

— Ce bădăran! 

— Ascultă! Nu mă pricep la treburi de-astea. Sunt un bărbat 
însurat. Nu prea ies. 

— Eu am auzit că dimpotrivă. 

— Ei bine, ai fost informată greşit. Pot să te invit să bem 
ceva? 

— Nu. 

— Îmi pare rău. 

— In seara asta vreau să cinez în oraş. 

Hollis zâmbi. 

— Ne întâlnim în hol. Peste o jumătate de oră? 

— Treizeci şi cinci de minute, spuse Lisa şi puse receptorul 
în furcă. 

Hollis îşi sună aghiotantul, căpitanul O'Shea, pe centrala 
interioară. 

— Ed, comandă-mi un taxi, care să fie la poarta peste 
patruzeci şi cinci de minute! 

— Ce-aţi zice de o maşina cu şofer în locul taximetristului? 

— Nu, e o problemă personală. 

— Personală sau nu, lăsaţi-mă să vă aduc o maşina de 
serviciu. 


— Un taxi e perfect. 

Hollis aşeza receptorul în furcă şi se apropie de fereastră. 
Biroul său dădea spre est, cu vedere în inima oraşului. Noaptea, 
turnurile Kremlinului ofereau o privelişte magnifică, părând, aşa 
luminate, nişte giuvaere perfecte într-o montură oarecare. 
Moscova." După standardele europene, oraşul nu era vechi. în 
secolul al XIII-lea, aici se afla un centru comercial, cu palisade 
de lemn pe ridicătura nu prea înalta de pământ pe care se afla 
azi Kremlinul. Era un oraş oarecare, aşezat pe un rău oarecare, 
în mijlocul unei păduri oarecare. Cu excepţia copacilor, a zăpezii 
şi a noroiului, nu existau alte resurse naturale. Locul fusese ars 
până în temelii şi trecut prin sabie de o duzină de armate, dar, 
în loc să dispară sub mantia uitării asemenea altor mii de sate, 
el a revenit la viaţa, de fiecare dată mai mare şi ceva mai 
puternic. Fără să aibă ceva special, el devenise centrul unui 
imperiu imperial, apoi al unui imperiu comunist. A treia Romă, 
cum i se spunea uneori, Moscova era, spre deosebire de Roma 
de pe Tibru, un oraş de umbre şi al umbrelor, un oraş cu 
atmosfera sumbră, ai cărui cetăţeni pluteau în derivă într-un vid 
de imponderabilitate morală. 

„E vorba de oameni", hotăra Hollis. Unica resursă a oraşului 
erau locuitorii lui, moscoviţii. Nişte tipi duri, încăpăţânaţi, 
subversivi şi cinici. lar oraşul era un magnet, o Meccă pentru 
fiecare ticălos cu astfel de înclinații din Uniunea Sovietică, pe 
care Hollis îi privea cu admiraţie. 

Se duse la toaletă, îşi îndrepta cravata şi îşi pieptănă părul. 

„Burov." 

Burov nu era un jandarm local din Mojaisk. Era un moscovit 
prin opţiune, dacă nu prin naştere. Mai mult decât atât, Burov 
era într-un anume fel direct implicat în activitatea Pensionului 
Doamnei Ivanova. Hollis n-ar fi putut să spună cum de ştia asta, 
dar ştia. 

Aşi puse pardesiul şi intră neanunţat în biroul lui Alevy, aflat 
ceva mai încolo pe culoar. Mister Tambourine Man, cântat de 
Bob Dylan, invadă încăperea. Hollis îşi trase un scaun Langa 
Alevy şi spuse încet: 

— Burov. 

Alevy dădu aprobator din cap. 


— Singurul nume şi singurul chip pe care-l ştim, nu-i aşa? 

— Vrem să-l scoatem pe Burov din bârlog, corect? Să 
lucrăm şi să vedem dacă e mai mult decât fantomă de la morga 
din Mojaisk. Sună la restaurantul Lefortovo şi rezerva două 
locuri la cina pe numele meu. 

Alevy tăcu o clipă, apoi spuse: 

— Bună lovitură! 

— Nu chiar. Cei care ne asculta telefoanele urmăresc tot ce- 
i legat de numele meu. Chiar dacă Burov e prin împrejurimile 
Mojaisk-ului, în două ore poate fi la Moscova. 

— Cu cine cinezi? 

— Nu cu tine, în orice caz. 

Alevy zâmbi crispat. 

— Bine. Dar dacă apare Burov şi vrea mai mult decât o 
simplă conversaţie, voi fi nevoit să te scot de la Lefortovo. 

— N-am avut nevoie să mă scoţi din Mojaisk. 

— Cred că forţezi norocul, colonele. Fără să mai vorbim de 
norocul amicei noastre. 

Hollis se ridica. 

— O să-i spun deschis despre ce-i vorba şi rămâne să 
hotărască ea. 

Alevy se ridica, la rândul său. 

— Sam, mai ţii minte prelegerea pe care mi-ai tinut-o 
despre ajutorarea evreilor sovietici? Acelaşi lucru te sfătuiesc şi 
eu în privinţa unor posibili aviatori americani. încredinţează-te 
că merită să-ţi rişti viaţa. Sau măcar ca, după ce te-ai dus tu, 
există cineva care să preia ştafeta. Cu alte cuvinte, spune-mi tot 
ce ştii înainte să fii lichidat. 

— Dacă aş face asta, Seth, n-ai mai fi atât de preocupat de 
securitatea mea. 

— Doamne, am început să gândim ca nişte spioni paranoici. 
Apropo, ai aflat unde-i mormântul lui Gogol? 

— Nu sunt nici măcar convins că a murit. 

Hollis părăsi biroul lui Alevy şi lua liftul până la parterul 
clădirii cancelariei. Holul mare era plin de funcţionari ai 
ambasadei, bărbaţi şi femei, care plecau de la lucru. Unii îşi 
aşteptau soţii sau soțiile, copiii sau prietenii; alţii se îndreptau 
spre ieşirea din spate, din curtea interioară, pentru o scurtă 


trecere pe-acasă. Câţiva luau din nou lifturile pentru a cobori în 
spaţiile de recreere de la subsol. Câţiva bărbaţi şi femei, 
întotdeauna în grupuri de câte doi sau mai mulţi, se îndreptau 
spre poartă, pentru o ieşire în centrul Moscovei, o plimbare de 
seara ori ceva mai interesant. 

An unele privinţe, ceea ce vedea Hollis semăna foarte bine 
cu holul unui zgârie-nori de birouri la ora încheierii programului. 
La o privire mai atentă, îţi dădeai seama că era vorba de cu 
totul altceva. în pofida funcţiilor sau a gradelor pe care le aveau, 
oamenii îşi trăiau viaţa între zidurile citadelei, fiind legaţi de 
probleme, necazuri şi bucurii comune. Trei sute de americani 
într-un oraş de opt milioane de ruşi. 

Hollis o zări pe Lisa stând de vorbă cu trei bărbaţi, pe care-i 
recunoscu a fiind de la secţia comercială. Nu-l văzuse pe Hollis, 
care o privea cum zâmbea şi râdea cu cei trei. Doi dintre ei erau 
arătoşi şi îi făceau evident curte. Hollis constata că lucrul acesta 
îl irita. Lisa arunca o privire prin hol şi îl văzu. Se desparţi de cei 
trei şi veni spre el. 

— Bună, colonele. 

— Bună, domnişoara Rhodes. 

— Ai ştii pe Kevin, Paul şi Hugh de la secţia comercială? Pot 
să vă fac cunoştinţa. 

— Altădată. Acum ne aşteaptă un taxi. 

Hollis o luă spre ieşire şi Lisa îl urmă. Afară era rece. Se 
îndreptară spre poartă. Lisa tremura. 

— Doamne, Dumnezeule, acum sufla şi vântul ăsta din 
nord. O s-o ţină aşa până în mai. 

— Am vrut să te sun în ultimele două zile, spuse Hollis. 

— Las-o baltă, Sam! Oricum, am avut de lucru până peste 
cap. Ai avut o idee bună cu cina. Mulţumesc. 

Hollis o apuca de braţ şi o întoarse cu faţa spre el. 

— Cred totuşi că-ţi datorez o explicaţie. Ascultă-mă! înainte 
de a pleca la Mojaisk, ţi-am spus că s-ar putea să fie periculos şi 
ai văzut cum a fost. Din acest moment, pericolul ne pândeşte în 
fiecare zi, de cum ieşim pe poartă. în seara asta nu-i vorba doar 
de cină... De aceea, vreau să te întreb dacă eşti dispusă să fi 
amestecată, alături de mine, în ceea ce fac. 

— Ne-aşteaptă taxiul. 


Hollis o apuca de mână şi amândoi ieşiră pe poartă. 
Puşcaşii marini îi salutara, iar milițienii sovietici le aruncară o 
privim iscoditoare. Agenţii KGB care supravegheau ambasada 
din maşini Ceaika lăsară la o parte ziarele şi-şi luară binoclurile. 

Hollis văzu două taxiuri care aşteptau la bordura. De regulă 
taxiurile din Moscova nu aşteptau pe nimeni niciunde, dar 
ambasadele occidentale constituiau o excepţie. Hollis alese o 
Ladă albă şi se suiră în ea. 

— Lefortovo, îi spuse şoferului. 

Acesta îi aruncă o privire peste umăr. Hollis adaugă în rusă: 

— Restaurantul, nu închisoarea. Dacă te ajută, e pe o 
stradă nu ştiu mai cum Roşu. 

Lisa rase. 

— Ştiu unde e, spuse şoferul pornind maşina. 

Hollis se uita în spate şi văzu cum una dintre maşinile KGB- 
ului vira în ac de păr şi se lua după ei. 

— Lefortovo e numele unui restaurant? întreba Lisa. 

— Da. 

— N-am auzit de el. Asta-i spelunca KGB-ului în care ai 
promis să mă duci? 

— Eae. 

— Biroul de Stat pentru Acordarea de Denumiri nu prea sta 
bine cu marketingul, dar numele ăsta e de-a dreptul 
respingător. Ca Lubianka sau Dachau. 

— N-au nevoie de turişti. 

— O să fie o adevărată aventură. Eşti mult mai plin de 
surprize decât pari. 

— Mulţumesc. 

Şoferul se bagă în vorbă, aşa cum obişnuiau să facă şoferii 
de taxi din Moscova. 

— Vorbiţi ruseşte? 

— Puțin. 

— Poate vreţi să mergeţi la un alt restaurant. 

— De ce? 

— Ala nu-i bun. 

— Cum aşa? 

— Prea mulţi poliţişti se duc acolo. Nimănui nu-i place 
restaurantul. 


— Când spui poliţie te referi la KGB? 

Şoferul nu răspunse, îşi aprinse o ţigara şi taxiul se umplu 
de fum înţepător. 

— Dacă-mi daţi doi dolari, opresc aparatul de taxare. 

— Nu-ţi pot da dolari. 

— Atunci aveţi guma de mestecat, rujuri, ţigări? Lisa 
cotrobăi prin sacoşa. 

— Uite un lac de buze Estelle Lauder pentru soţia dumitale. 

— Pentru prietena mea. Neveste-mii îi dau salariul. 
Mulţumesc. 

— Mari porci sunt bărbaţii, spuse Lisa în engleză. 

— Ştiu. 

— Amândoi vorbiţi bine ruseşte, spuse şoferul. Sunteţi 
spioni? 

— Da, răspunse Hollis. 

Şoferul rase. Vira la dreapta, pe Bulevardul Entuziaştilor şi o 
luă spre est, spre suburbia Lefortovo. 

— De la un an la altul circulaţia e tot mai proastă. 

Hollis nu remarcă să fi fost cine ştie ce circulaţie, îl întreba: 

— Ştii ca Washingtonul şi Moscova sunt în tratative în 
vederea unei întâlniri la vârf care să aibă loc în ianuarie? 

— Da. Am citit despre asta. 

— Şi ce părere ai? îl întreba Hollis. 

Şoferul privi în jur, ca şi când ar fi vrut să se asigure că în 
maşina nu mai era altcineva, apoi adăugă: 

— De patruzeci de ani tot vorbesc. Dacă ar fi vrut pace, am 
fi avut-o. 

Hollis asculta opinia cam neortodoxă despre lume a 
şoferului de taxi. Ce gândeau diplomaţii sovietici ştia, aşa că, 
din când în când, era util şi punctul de vedere al omului de pe 
stradă. 

Şoferul coti pe strada Krasno Kursanţki. Trecură de clădirea 
sumbră a închisorii Lefortovo, după care şoferul opri în faţa unei 
construcţii moderne din sticlă şi aluminiu. 

— Aşa că trebuie să ne înţelegem, conchise şoferul, înainte 
să ajungă să conducă lumea negrii şi rasa galbenă. Noi o să ne 
aruncăm în aer unii pe alţii, iar ăştia o să profite. Spune-i asta 
Preşedintelui vostru. 


— O să-i transmit. 

— Sunteţi siguri că aici vreţi să mergeţi? 

— Da. 

Hollis îi întinse cinci ruble şi îi spuse să păstreze restul, ceea 
ce şoferul şi făcu. Hollis aflase că doar cu vreo zece ani mai 
înainte, şoferii de taxi nu acceptau bacşişuri. Dar revoluţia se 
consumase, era terminată, şi nimeni n-o mai lua în serios. în cei 
doi ani de când se afla acolo n-auzise pe nimeni folosind 
cuvântul „tovarăşe". Mândria şi fervoarea dispăruseră şi toţi 
erau puşi pe căpătuiala. Bisericile erau aglomerate, numărul 
membrilor de partid era în scădere, iar cel al sinuciderilor în 
creştere. Media speranţei de viaţa era în scădere, în vreme ce 
consumul de alcool, în pofida campaniei antialcoolice, crescuse. 
Rusia era o naţiune de mâna a doua, dar avea armament de 
calitate şi o poliţie secretă de clasa mondială. 

Hollis şi Lisa se îndreptară spre uşa restaurantului. 

— Omul ăsta vorbea ca şoferul de taxi cu care am călătorit 
ultima oară la New York, spuse Lisa. 

— Dumnezeu să-i binecuvânteze pe proletari! Ei merg 
întotdeauna la esenţa lucrurilor. 

Lisa se întoarse şi privi în susul şi în josul străzii. 

— N-am fost niciodată în partea asta a oraşului. E 
întunecoasa şi sumbră. 

— Asta-i şarmul ei! 

Privi apoi spre închisoarea KGB de peste drum şi observă o 
maşina parcată, cu motorul pornit. 

— Nu cumva e Ceaika noastră preferată? 

— S-ar putea. într-o ţara în care exista patru mărci de 
maşini, cea mai mare parte dintre ele de culoare neagră, e greu 
să mai ştii dacă ai fost urmărit ori nu. 

Hollis o invită să intre în restaurant. După ce-şi lăsară 
hainele la garderobă, Hollis o conduse în restaurantul propriu- 
zis, un salon de mărime mijlocie, care nu se remarca prin decor, 
dar era interesant datorită clientelei. Majoritatea consumatorilor 
erau bărbaţi şi mai mult de jumătate din ei erau îmbrăcaţi într- 
un fel de uniforma sau alta. Mulţi dintre cei îmbrăcaţi în haine 
civile purtau costume maro, a căror croiala era mai bună decât 
puteai întâlni la moscovitul mijlociu. Salonul era mai întunecos 


decât în majoritatea restaurantelor din Moscova, remarca Hollis, 
iar efectul era departe de a fi romatic. 

— Sinistru, spuse Lisa, dar îmi place. 

Hollis se adresă femeii de la biroul de rezervări, spunându- 
şi numele. Femeia îl măsură cu privirea, apoi o examina pe Lisa 
din cap până în picioare. Se încrunta, se întoarse şi îi conduse la 
o masă din mijlocul salonului. Masa era acoperită cu o faţa de 
masa curată, pe care erau aşezate farfurii şi tacâmuri. 

Hollis îi ţinu scaunul Lisei, ajutând-o să se aşeze. 

— Toată lumea se uita la noi. 

— Eşti tu foarte frumoasă. 

— Ştiu că suntem americani. 

— Pentru informarea ta, spuse Hollis, domnii pe care-i vezi 
sunt în cea mai mare parte de la Lefortovo - închisoarea, nu 
restaurantul. O adevărată colecţie de anchetatori, torţionari şi 
calai KGB. Toţi au o poftă de mâncare grozavă. Aici mâncarea e 
bună, iar serviciul e cel mai rapid din toată Moscova, dacă nu 
chiar din toată Rusia. Şi, aproape pe gratis. 

Un bărbat în uniforma de la o masă alăturată o privea 
insistent pe Lisa. Ea îi întoarse privirea. 

— Aici KGB-ul n-a plantat microfoane la mese, spuse Hollis, 
pentru că la mese se afla KGB-ul însuşi. 

Apăru o chelneriţa, care aduse o sticlă de apă minerală şi 
două liste cu meniul. Hollis comanda o sticlă de vin georgian. 
Chelneriţa pleca fără să scoată un cuvânt. 

— Oare ce se întâmpla cu ţara asta, dacă un spion militar 
american poate să stea în acelaşi restaurant cu o sută de gorile 
KGB? Cum de nu vine losif Stalin acum, când au nevoie de el? 

— Spre deosebire de restaurantele din centrul Moscovei, 
spuse Hollis examinând lista, aici găseşti absolut tot ce e trecut 
în meniu. 

Chelneriţa se întoarse cu vinul şi comandară mâncarea. 

— Nenorocitul ăla continua să se zgâiască la mine, spuse 
Lisa. 

Hollis turna două pahare de vin roşu. 

— O să-i zic să iasă afară. 

— Nu, spuse Lisa zâmbind. în ce priveşte restaurantele, 
suntem chit. 


Lisa scoase limba la bărbatul care o privea insistent. Câţiva 
dintre consumatori izbucniră în râs. Bărbatul se ridica de la 
masă şi Hollis se întreba dacă nu cumva o să atingă cu freza-i 
cazona tavanul. Câţiva bărbaţi huiduiră şi scoaseră strigăte de 
batjocură. 

— Viktor, striga unul dintre ei. Nu fi mârlan necioplit! Da 
ceva de băut americanilor! 

Un altul zbieră: 

— Ba nu, mă, arată-le cât eşti de bădăran şi dă-i afară! 

Lisa privi în jur, dar nu văzu pe nimeni din personalul 
restaurantului. 

— Vrei să plecăm? îl întreba pe Hollis. 

— Nu. 

Viktor şi Hollis se măsurară din priviri. în salon se făcu 
linişte, în momentul în care un bărbat înalt şi zvelt, în ţinuta 
civilă, se ridica de la o masă dintr-un colţ întunecos al încăperii 
şi se apropie de ei. Era Burov. 

— leşi! îi spuse lui Viktor pocnind din degete. 

Viktor se grăbi spre uşa. Colonelul Burov făcu semn spre 
masă. 

— Vă rog. Luaţi loc! îmi permiteţi? 

Se aşeza pe un scaun la masa lor, continuând să-l invite pe 
Hollis să ia loc. Burov pocni din nou din degete şi o chelneriţa 
răsări ca din pământ. 

— Mai adu vin! 

Apoi, privindu-i pe Hollis şi pe Lisa, spuse: 

— Sunt nevoit să-mi cer scuze în numele compatriotului 
meu. 

— De ce? îi replică Hollis. N-a învăţat să vorbească? 

Burov păru deconcertat, apoi pricepu poanta şi râse. Se 
întoarse şi le traduse şi celorlalţi ce spusese Hollis. Toată lumea 
râse. 

— Vii des pe-aici? îl întreba Hollis pe Burov. 

— Da. Este locul preferat al instituţiei mele. Ştiai asta 
înainte să vii? 

Hollis nu băgă în seama întrebarea, răspunzându-i printr-o 
întrebare: 

— Să înţeleg, aşadar, că nu e o întâlnire întâmplătoare? 


— Să zicem că e o întâlnire inevitabilă. 

— Ce te frământă, colonele Burov? 

— Multe, colonele Hollis. De la ultima şi neplăcută noastră 
întâlnire de la Mojaisk, m-am tot gândit la voi doi. 

— Şi noi la dumneata. 

— Mă simt flatat. Apropo, mi s-a spus că n-aţi mai ajuns la 
sovhoz. 

— Şi ce dacă? 

— V-am găsit maşina închiriata, continua Burov, acolo unde 
aţi lăsat-o, adică la gara Gagarin, şi am cerut să fie examinată 
de Departamentul de Cercetări Criminalistice al poliţiei din 
Coşcova. Urmele de pe cauciucuri, noroi, crenguţe de pin şi aşa 
ai departe. Am ajuns la concluzia că aţi pătruns într-o zonă 
interzisă, mai exact într-o zonă aflată la doi kilometri nord de 
câmpul de la Borodino. 

— Eşti amabil să-mi dai untul, colonele? spuse Hollis. 

Burov îi întinse farfurioara cu unt peste masă. 

— Deci? 

Hollis se aplecă spre Burov: 

— Dacă vrei să stai de vorbă cu noi, îţi sugerez s-o faci prin 
intermediul ministrului vostru de Externe, aranjând o 
întrevedere cu ambasada. Bună seara! 

— La naiba cu aia! spuse Burov bătând cu lingura în masă. 
Aici e vorba de spionaj. Ştiu cine eşti. Ştiu că ai cicatrice pe gât 
şi pe spate de la rănile cu care te-ai ales când ai fost doborât 
deasupra Haifongului. Ştiu că pe soră-ta o cheamă Mary şi ca 
maică-ta obişnuia să bea cam mult. Să trecem la treabă şi să 
lăsăm de o parte uzanţele diplomatice. 

Hollis lua lingura din mâna lui Burov şi spuse: 

— Perfect! Fără diplomaţie! Ai ucis un cetăţean american. 
Mi-ai bătut şoferul şi poate m-aţi fi ucis şi pe mine şi pe 
domnişoara Rhodes. Şi totuşi, continui să stai aici şi să ne 
vorbeşti ca şi când ai fi o fiinţa umană civilizată. Ei bine, nu eşti! 

Burov nu păru ofensat, îşi trecu degetele gânditor peste 
buze, apoi dădu afirmativ din cap. 

— Fie! N-are rost să negăm unele detalii ale acestei afaceri 
pe care le cunoaşteţi. Dar concluzia pe care aţi tras-o din aceste 
detalii este probabil greşita. Această afacere depăşeşte 


capacitatea dumitale de înţelegere, colonele Hollis, şi cu atât 
mai mult pe a dumneavoastră, domnişoara Rhodes. Recunosc 
că întru-câtva mă depăşeşte şi pe mine. Este o chestiune care-i 
priveşte pe cei situaţi foarte sus. 

— Atunci de ce-i omoraţi pe oamenii lipsiţi de importanţa, 
colonele? replica Lisa. 

Burov ignora intervenţia ei şi continuă: 

— Bine. O să vă satisfac curiozitatea. Lucrurile stau în felul 
următor: maiorul Jack Dodson, la care s-a referit răposatul domn 
Fisher în convorbirea telefonică pe care aţi avut-o, a fost un 
dezertor. în timp ce era prizonier în Republica Populară Vietnam, 
maiorul Dodson a adresat un mesaj ambasadei sovietice din 
Hanoi, solicitând o întrevedere. Aceasta i-a fost acordată şi, în 
cursul discuţiei cu un ataşat militar sovietic, maiorul Dodson a 
spus că ar dori să vină în Uniunea Sovietică şi să ofere informaţii 
militare în schimbul eliberării sale din lagărul de prizonieri. Era 
înverşunat împotriva tarii sale, simțindu-se trădat. El a afirmat 
că America nu desfăşura în mod adecvat războiul şi ca războiul 
aerian limitat îi pusese în pericol viaţa, irosindu-i priceperea şi 
provocând moartea prietenilor săi. Poate că şi dumneata ai 
simţit acelaşi lucru, colonele. Aşadar, Dodson ne-a cerut să-l 
scoatem din lagărul de prizonieri de război din Vietnam. Ceea 
ce-am şi făcut. 

Hollis şi Lisa nu comentară în vreun fel. în cele din urmă, 
Hollis spuse: 

— Şi de ce nu şi-a făcut propaganda Uniunea Sovietică 
făcându-i publica dezertarea? 

— N-a vrut Dodson. Asta a făcut parte din înţelegerea pe 
care am încheiat-o cu el. 

— Şi şi-a lăsat familia să-l creadă mort? întreba Lisa. 

Burov ridică din umeri. 

— Maiorul Dodson vorbea despre aventurile trecute ale 
nevestei sale. Copii nu avea, cred. 

— Mie toată povestea asta mi se pare un rahat, spuse 
Hollis. Şi ce făcea, mă rog, Dodson noaptea, în pădurea de pini, 
când a dat peste el Gregory Fisher? Culegea ciuperci? 

— Şi de ce a plecat Gregory Fisher de la Rossia, interveni 
Lisa, după ce colonelul Hollis i-a spus să stea acolo, şi s-a întors 


la Borodino, unde a murit într-un accident de automobil? Să fim 
serioşi, colonele Burov! 

Burov îşi turna nişte vin, apoi spuse: 

— Accidentul domnului Fisher n-are legătura cu subiectul 
Dodson. Totuşi, întrucât am avut posibilitatea să ascult 
înregistrarea convorbirii domnului Fisher cu dumneavoastră, 
domnişoara Rhodes, cred că suntem de acord cu faptul că părea 
agitat. Raportul miliției menţionează, de asemenea, că era băut. 
După părerea mea, el a intrat în panică şi s-a urcat din nou în 
maşina cu gândul... aa, cine poate şti ce-i trece prin gând unui 
om beat? Cât despre maiorul Dodson, ei bine, el hoinărea, după 
cum îi era obiceiul. L-a întâlnit din întâmplare pe domnul Fisher 
şi, cuprins de nostalgie poate, i-a spus câte ceva despre el. Dar 
nu i-a spus domnului Fisher că era prizonier, pentru că nu este. 

Burov scoase o foaie de hârtie împăturită din buzunar şi i-o 
întinse lui Hollis. 

— E o scrisoare scrisă de maiorul Dodson în ianuarie 1973, 
prin care cere azil în Uniunea Sovietică. Guvernul 
dumneavoastră a fost încunoştinţat acum de acest lucru şi atât 
guvernul dumneavoastră, cât şi guvernul nostru încearcă să 
evite situaţia neplăcută pe care ar putea s-o provoace trădarea 
maiorului Dodson. A fost o dezertare tăcută şi aşa dorim cu toţii 
să rămână. 

Hollis împinse scrisoarea înapoi fără să-şi arunce ochii pe 
ea, apoi spuse: 

— Vreau să vorbesc cu maiorul Dodson şi să aud toate 
astea din gura lui. 

Burov dădu aprobator din cap. 

— Da, desigur. Dacă e de acord s-o facă. 

— Nu-mi pasă dacă e de acord sau nu. O să-l faceţi să stea 
de vorbă cu mine. Mâine. Aici, în Moscova. Vă sugerez hotelul 
Centrului Comercial Internaţional ca un teren oarecum neutru. 

Burov îşi aprinse o ţigara şi scoase un rotocol de fum. 

— O să discut chestiunea cu cine trebuie. 

— În absenţa unei decizii prompte, care nu-i un lucru 
neobişnuit aici, vreau să văd o fotografie a maiorului Dodson în 
numărul de mâine al ziarului Pravda. 

— O treabă foarte deşteapta! 


Hollis se aplecă spre Burov: 

— Dacă nu ieşiţi pe coperta fie cu omul, fie cu o poză de-a 
lui, o să trag concluzia că l-aţi omorât sau că nu-i sub controlul 
vostru. De altfel, cred că se ascunde de voi şi că s-ar putea să-şi 
facă apariţia curând. 

Burov o privi pe Lisa, apoi pe Hollis: 

— Occidentalii care vin în Uniunea Sovietică sunt adesea 
paranoici, din cauza prostiilor pe care le citesc despre noi. Văd 
lucrurile printr-o prismă deformată şi interpretează greşit ceea 
ce văd. De la persoane ca voi mă aşteptam totuşi la o judecată 
mai sofisticată. 

— Astea-s vorbe de claca, spuse Hollis. Aştept să mă suni 
mâine la birou în legătură cu maiorul Dodson. 

— O să încerc, dar mâine am alte lucruri pe agenda, cum 
spuneţi voi americanii. Mai exact, conduc cercetările cu privire 
la asasinarea a două santinele în zona interzisă de care v-am 
vorbit. Doi tineri împuşcaţi în piept şi lăsaţi să agonizeze. Cine 
ar face aşa ceva? 

Se uita, pe rând, la Hollis şi la Lisa. Hollis îi dădu un ghiont 
lui Burov în piept, apoi îi spuse printre dinţi: 

— Doi tineri, şi-l înghionti din nou, lăsaţi să agonizeze? 
Ticălosule! Tu şi asasinii tăi aţi ucis un milion de tineri, femei, 
copii... 

Lisa îl apucă de braţ. 

— Sam, gata! Calmează-te! 

Consumatorii din restaurant erau cu capetele întoarse către 
ei, iar chipul lui Burov părea că de gheaţa. Nimeni nu vorbi şi nu 
se clinti timp de un minut, apoi Burov spuse încet: 

— Ce prostie ai făcut! Să vii aici aşa... să mă acuzi de 
crimă... 

Hollis îl întrerupse: 

— Apropo, cine era bărbatul care mi-a deschis uşa în 
camera lui Fisher de la Rossia? 

— De unde să ştiu? 

— Bărbatul ăla arată şi vorbea ca un american. De fapt, era 
rus, un agent KGB care lucrează în Direcţia l, probabil în 
Serviciul A. Era absolvent, printre altele, al Institutului de Studii 
Canadiene şi Americane din Moscova. 


Burov se holba la Hollis, care continuă: 

— Tipul a fost perfect, Burov, aşa că nu-l da afară. Chiar 
prea perfect. Mai bun decât ceea ce produc, de regulă, şcolile 
voastre. Mi-am dat seama că n-avea ce caută în camera aia, aşa 
că am tras concluzia că era un om al vostru. La început am 
crezut că era un american get-beget care lucrează pentru voi. 
Pe urmă am început să mă gândesc la Pensionul Doamnei 
Ivanova, la maiorul Dodson şi la câte şi mai câte. şi am ajuns la 
nişte concluzii trăsnet. 

Hollis turna vin în paharul lui Burov. 

— Am impresia că ai nevoie, colonele! 

Burov îşi drese glasul şi spuse pe un ton ferm: 

— Am să vă rog pe amândoi să mă urmaţi, ca să putem 
continua această discuţie într-un cadru mai intim. 

— Cred c-o să ne terminăm cina, replica Hollis. Bună seara! 

— Haideţi. O scurtă plimbare până la biroul meu. 

— Du-te dracului! 

— Vă e frică? spuse Burov sarcastic. Sunt două modalităţi 
de a merge la Lefortovo. Una este de bunăvoie. 

Hollis arunca o privire prin salon şi văzu vreo câţiva bărbaţi 
ridicându-se. Unii dintre cei care şedeau la mese zâmbeau. 

— Ambasada noastră ştie unde ne aflam în seara asta, 
spuse Lisa. 

— Nu, domnişoara Rhodes. Cei de-acolo ştiu încotro aţi 
plecat, dar ştiu ei oare dacă aţi şi ajuns? 

Burov se ridica de la masă. 

— Veniţi cu mine! Ridicaţi-vă! 

Hollis îşi puse şervetul pe masă, se ridică şi o apuca pe Lisa 
de braţ. îl urmară pe Burov până la uşa. în spatele lor veneau 
trei gorile KGB. Ajunşi în foaier, îşi luară hainele şi ieşiră afară. 

— La stânga! ordonă Burov. 

— Cred că o să ne luăm rămas-bun aici, replica Hollis, 
apucând-o pe Lisa de braţ şi dând să plece. 

Burov le făcu semn celor trei, dintre care unul era Viktor. 
Acesta îl îmbrânci pe Hollis, trimiţându-l cu o bufnitură într-o 
maşina parcată. 

— Ticălosule! tipa Lisa, trăgându-i un şut între picioare. 

Unul din ceilalţi kaghebişti o lovi pe Lisa peste faţa şi o 


trase de păr, trântind-o la pământ. Hollis se răsuci şi-i arse lui 
Burov un pumn în falca, apoi se repezi la individul care continua 
s-o ţină pe Lisa de păr. Acesta scoase pistolul şi urlă: 

— Stoi. 

Hollis se opri. Burov se ridica în picioare, iar Viktor, care îşi 
revenise oarecum din lovitura primită, scoase pistolul. Burov îşi 
tampona falca sângerânda cu o batistă şi spuse calm: 

— Sunteţi arestaţi! 

Hollis o ajuta pe Lisa să se ridice. 

— Eşti teafără? 

— Da... 

Burov pocni din degete. 

— Daţi-i drumul! Ştiţi unde trebuie să mergeţi. 

Lisa şi Hollis o luară în josul străzii întunecoase şi pustii, 
spre închisoarea Lefortovo, urmaţi de Burov şi de cei trei 
kaghebişti. Burov le spuse gorilelor în rusă: 

— Viktor a  încasat-o în boaşe, aşa că el o s-o 
percheziţioneze. 

Kaghebiştii izbucniră în râs. 

Pe stradă, la vreo sută de metri de închisoare, îşi făcu 
apariţia o maşina cu faza mare a farurilor aprinsă. O altă maşina 
se apropia din direcţie opusă. Hollis recunoscu maşinile ca fiind 
nişte Volgi de mărime mijlocie. Maşinile se apropiară şi opriră. 
Portierele se deschiseră şi din Volgi ieşiră patru bărbaţi 
îmbrăcaţi în canadiene negre cu măşti de schi pe faţa. Seth 
Alevy, care nu avea masca, cobora pe trotuar, trecu pe lângă 
Hollis şi Lisa, oprindu-se în faţa lui Burov. 

— Bună seara! Colonelul Burov, presupun. 

Bărbaţii îmbrăcaţi în negru ocupară poziţii în jurul lui Alevy, 

— Au pistoale cu amortizor. Asta ca să ştiţi. 

Burov îşi opri privirea asupra lui Alevy. 

— Eşti arestat! 

Alevy continuă: 

— Mi-ar face plăcere să-i ucid pe cei trei prieteni ai tăi şi să 
te răpesc chiar de aici, din faţa închisorii Lefortovo. Te-aş sfătui 
totuşi să fii rezonabil şi să considerăm întâlnirea asta o remiză, 
până ce ne vom întâlni din nou. Vreau un răspuns clar, da sau 
nu. 


Burov dădu afirmativ din cap. 

— Spune-le să bage la loc pistoalele! Acum! 

Burov se conformă. Alevy privi insistent chipul lui Burov, ca 
şi când ar fi vrut să-şi întipărească în minte fiecare trăsătură. 
Apoi îl întreba: 

— Ştii cine sunt? 

— O, da. Eşti evreiaşul ăla nenorocit care conduce secţia 
CIA de aici. 

— Bun, deci nu e cazul să ne mai ascundem după degete. 
Vreau însa să-ţi spun că te afli într-un moment de criza al 
carierei tale. înţelegi? 

— Lua-te-ar naiba! 

Hollis trecu lângă Alevy şi-i spuse lui Burov: 

— Aştept în continuare un telefon de la tine mâine, în 
legătură cu Dodson. 

Hollis şi Alevy o poftiră pe Lisa pe bancheta din spate a 
uneia din Volgi. Oamenii din serviciul de paza se îmbarcară în 
maşini, luând-o cu toţii înapoi, spre centrul oraşului. 

— Simt o nevoie nebună să-mi aprind o ţigara, zise Lisa. 

— Deschide geamul, spuse Alevy. 

Lisa îşi aprinse o ţigara cu o mână tremurândă. 

— Dumnezeule... 

— Ţi-ai revenit? o întreba Hollis. 

— Da. Vrei o ţigara? 

— Nu acum. 

— Nu cred c-a fost o idee fericită să pocneşti în mutra un 
colonel KGB. 

— În momentul ăla mi s-a părut bună. 

Băieţii din corpul de paza aflaţi pe scaunele din faţa 
izbucniră în râs. 

— Asta a fost pentru Brennan, nu-i aşa, domnule colonel? 
spuse şoferul. 

— Jumătate pentru Brennan, jumătate pentru mine. 

— Este de preferat să se evite violenţa fizică, spuse sec 
Alevy. Aici nu-i vorba de o problemă personală. 

„Ba era", îşi zise Hollis, iar Alevy ştia foarte bine că aşa 
stăteau lucrurile. 

— Aşa încep chestiile astea, adaugă Alevy. Cu prima ocazie 


o să-ţi mute el falca. 

— Dacă o s-o aibă, merit să mi-o mute. 

— Tipii ne brutalizau, Seth, interveni Lisa. Aveam tot 
dreptul să ne apărăm. 

— Nu aici. Şi tu eşti pe lista lor. N-am văzut exact ce-ai 
făcut... 

— L-am lovit la ouă pe malacul ăla de Viktor. 

Cei doi băieţi din faţa izbucniră din nou în râs. Cel de lângă 
şofer exclamă în glumă: 

— Bravo, domnişoara Rhodes! 

Alevy ridică din umeri, apoi îi spuse lui Hollis: 

— Pun pariu că o clipă te-ai gândit c-o să-i las să vă bage 
înăuntru. 

— Cred c-ai fost un pic în urmă cu sincronizarea, replica 
Hollis. Te aşteptam mai devreme. 

— Adică totul a fost plănuit? se miră Lisa. 

Neprimind nici un răspuns, izbucni: 

— Sunteţi nebuni! Acum chiar că mă simt folosită. Nu sunt o 
momeală! 

Nici de data asta nu-i răspunse nimeni. Lisa se lăsă pe 
speteaza banchetei şi trase din ţigara, apoi spuse: 

— Uite ce e, sunt de acord să vă ajut, dar pe viitor vreau să 
fiu informată, altfel pe mine nu mai contaţi. Ne-am înţeles? 

Alevy şi Hollis fura de acord. 

— Acum sunt convins că Burov este unul dintre actorii 
principali. 

— Nu l-am recunoscut, dar o să răsfoiesc arhiva noastră 
foto. Altceva ai mai aflat? 

— Am aflat că, dacă pomeneşti de Pensionul Doamnei 
Ivanova, ajungi în puşcărie. 

— Interesant! 

— Oamenii ăştia sunt disperaţi, Seth. Nu i-am văzut 
niciodată atât de agitaţi şi asumându-şi asemenea riscuri, ca de 
pildă răpirea unor americani cu imunitate diplomatică, ca să nu 
mai vorbim de asasinat. 

Alevy dădu afirmativ din cap. 

— Foarte disperaţi, atât de disperaţi încât încalcă regulile, 
aşa că ne permitem şi noi să procedăm la fel. Lucrurile o să se 


încingă în bătrâna Moscova. Din păcate, nu ne putem măsura cu 
ei în privinţa resurselor. Trebuie să rezolvăm treaba asta 
repede. înainte să fim expulzați sau ucişi. 

— Dacă afacerea ar deveni publică, replica Hollis, ne-am 
asigura o oarecare protecţie. 

— Da, numai ca indicaţia primită de diplomaţi de la 
Washgton este să aranjeze treaba cu discreţie. 

— Ce să aranjeze? întreba Lisa. 

— Repatrierea maiorului Jack Dodson, răspunse Alevy. 

— Dar dacă nu vrea să fie repatriat? Burov spunea că e un 
dezertor. 

— O să vorbim cu el despre asta, replica Hollis. 

Maşina se apropie de porţile ambasadei şi Hollis observa că 
lângă automobilele Ceaika erau parcate trei Forduri. 

— Văd că suntem în stare de alarmă. 

— A, da, răspunse Alevy. 

— E vorba şi de alte lucruri, nu-i aşa? întreba Lisa. Nu doar 
de Dodson. Ce e Pensionul Doamnei Ivanova? Un loc în care se 
spală creiere? Dodson e într-adevăr în mâinile lui Burov sau a 
evadat? Hei, îmi răspunde şi mie cineva? 

Nu-i răspunse nimeni. 

— Am eu metodele mele de a-i face să vorbească pe 
bărbaţi, anunţa Lisa. 


CAPITOLUL 18 


Hollis, Alevy şi Lisa se opriră în holul clădirii cancelariei. 

— Vă invit să bem ceva, se oferi Lisa. Simt nevoia. 

— Trebuie să expediez nişte materiale în noaptea asta, care 
să ajungă la destinaţie înainte de ora cinci dimineaţa, ora 
Washingtonului. Pe mâine, spuse Alevy, luând-o spre lift. 

— Dar tu? îl întreba Lisa pe Hollis. Şi tu ai de expediat 
mesaje în noaptea asta? 

— Nu. Trec pentru una scurtă. 

— Te referi la băutură? întreba Lisa zâmbind. 

— Nu numai. 

leşiră pe terasa din spate, apoi o luară pe alee spre 
complexul de locuinţe. Lisa deschise uşa apartamentului, puse 
hainele în dulapul din hol, apoi îl conduse pe Hollis sus, în living. 

— Cu ce te servesc? 

— Whisky. Sec. 

An timp ce Lisa pregătea băuturile, Hollis privi în jur. 
Apartamentul era modern, o combinaţie de camera de zi, 
sufragerie şi o chicinetă. La etaj se afla, probabil, dormitorul. 
Mobila era din Finlanda, ţara occidentală cea mai apropiată, din 
care era cel mai lesne să imporţi produse de larg consum de 
calitate. Era apartamentul unui funcţionar guvernamental de 
rang mediu, dar care ar fi stârnit invidia oricărui birocrat sovietic 
de rang înalt. 

Lisa îi întinse paharul de whisky şi toasta: 

— Pentru încă o întâlnire reuşita! 

Apoi puse o casetă cu muzică de Rahmaninov. Hollis privea 
cu atenţie o icoană de pe perete. 

— E veritabila? 

— Da De la bunica. O să am dificultăţi când o fi s-o iau 
înapoi. 

— O s-o bag în valiza diplomatică. 

— Faci tu asta? Mulţumesc, Sam. 

— Intenţionezi să pleci? o întreba Hollis. 

— Nu..., dar am vaga impresie că şederea mea aici se 
apropie de sfârşit. 


Hollis o aprobă în tăcere. Lisa se aşeza la un capăt al 
canapelei, iar Hollis la celălalt. 

— Nu-i vorba doar de Dodson, spuse ea. Sunt sute, nu-i 
aşa? Aşa spuneai când... noi... în dormitorul lui Pavel. Hollis îi 
aruncă o privire furişa. 

— Cred c-am spus mai mult decât trebuia, zise în cele din 
urmă. 

— N-am să spun nimănui ce mi-ai zis. Tu şi Seth nu va 
confruntati însemnările? 

— Noi facem troc. în meseria noastră, dacă nu dai nimic, nu 
obţii nimic. Organizaţia mea, informaţiile militare, este o 
organizaţie mai mică în comparaţie cu CIA, aşa încât trebuie să- 
mi apăr ograda. Concurența tipic americană! 

— Dar voi doi vă înţelegeţi bine, personal vorbesc. 

— Da. Suntem chiar prieteni. 

Lisa dădu afirmativ din cap. 

— Putem schimba subiectul? spuse Hollis. 

Se ridică şi se duse la fereastră, care dădea spre nord. 
Dincolo de zidul de cărămidă, pe partea opusă a străzii, tocmai 
fusese arborat un drapel uriaş în vederea apropiatei aniversări a 
Marii Revoluții din Octombrie, care, după calendarul gregorian, 
se sărbătorea în ziua de 7 noiembrie. 

— la ascultă! „Popoarele sovietice iubitoare de pace cer să 
se pună capăt agresiunii americane." Sunt obligată să privesc 
chestia asta? 

— Sună-i pe cei de la comisia zonală! 

— Atâta tevatură pentru ziua asta măreaţa - nenorocitele 
astea de steaguri roşii unde vrei şi unde nu vrei, îndemnuri, 
linguşiri, laude, toate că nişte graffitti finanţate de stat. 
Dumnezeule! şi ştii ceva, Sam? Când am venit aici, secerile şi 
ciocănele de care te izbeai pretutindeni mă călcau pe nervi, 
aproape că mă înfricoşau. Pentru că suntem făcuţi, ca şi cu 
svasticile, să reacţionam la anumite simboluri. O oficialitate a 
partidului mi-a spus cândva ca Crucile de pe Kremlin îl fac să se 
înfioare, iar Marele Sigiliu de pe ambasada noastră să turbeze 
de furie. Râse fără să se ascundă şi adăugă: Aş vrea să nu ne 
mai crească adrenalina când vedem stele roşii sau stele ale lui 
David sau orice altceva. Numai că suntem ca potăile tovarăşului 


Pavlov, Sam. Ăştia ne-au făcut să spunem vrute şi nevrute. 

— Cine sunt ăştia? 

— Aştia sunt cei care vom fi noi peste douăzeci de ani. 
Suntem în plină pregătire ca să devenim ei. 

— Mai ai ceva pe-acolo? 

— Mai vrei un pahar? 

— Da. Mai plin de data asta. 

Lisa îi turnă un whisky triplu, apoi se aşeza lângă el. 

— Pot să-ţi spun ceva? Mi-a fost al naibii de frică la 
Lefortovo. E a doua oară când îmi faci asta. 

— Mâine seară ne ducem la film. Rulează Rambo Opt 

Lisa izbucni în râs. 

— Hei, ţi-aduci aminte de puştiul ăla rus care a sărit gardul, 
a intrat în cinematograf şi a văzut tot filmul fără ca cineva să-şi 
dea seama că se afla acolo? 

— Mi-amintesc. Ambasadorul a retezat câteva capete din 
rândul celor de la pază. 

— Puştiul a vrut să vadă filmul. Ce film era? 

— Rocky Nouă. 

— Când o să se elibereze oamenii ăştia, Sam? Au nevoie de 
două milioane de copilandri ca ăla. Când o să se întâmple asta? 

— Probabil niciodată, Lisa. 

— Nu spune asta. Spiritul uman... 

— Subiecte mai uşoare, te rog. Ţi-a plăcut cina? 

— Dar nici n-am cinat, spuse ea sărind în picioare. Sunt 
moartă de foame. Aseară am făcut nişte rasolnik. Mi-a mai 
rămas ceva. 

— Ce e asta? 

— Ciorba de legume murate. 

— Eu rămân la whisky. 

— Încerc să-nvăţ bucătăria rusă tradiționala. 

— Să-mi spui şi mie cum te descurci. 

Lisa se duse la frigider, scoase o bucată de cârnat rece şi 
începu să muşte din el. 

— Aţi place usturoiul? Asta are din belşug. 

Hollis se ridica. 

— Dormi cu hainele pe tine şi mănânci usturoi înainte de 
culcare. Cred că o să mă duc la mine acasă. 


— Nu! Stai! Hai să stăm de vorbă! Nu vreau să rămân 
singură în noaptea asta. 

— Dar aici, în ambasadă, eşti în deplină siguranţa. 

— Ştiu, spuse ea, mestecând cu grijă din cârnat. i-am 
zâmbit de o sută de ori, în hol, în lifturi... 

— Tu erai? Şi ăla era zâmbet? 

— Tu nu mai ţii minte, Sam, dar am fost şi eu la petrecerea 
de bun rămas organizată pentru Katherine. Atunci ştiai că n-o să 
se mai întoarcă? 

— Am bănuit, când am văzut că-şi împachetează toate 
lucrurile. 

— Perspicacitate de spion! Ai de gând să divorţezi? 

— Mai întâi încerc să aflu în ce jurisdicție intra cazul. S-ar 
putea să fac un drum până în State ca să intentez acţiunea. Dar 
nu ştiu în ce stat locuiesc. Dacă nu sunt atent pe unde calc, o să 
ajung probabil în Siberia. 

— Deci eşti în curs de divorț. 

— Da, ca orice cuplu de oameni căsătoriţi, nu-i aşa? 

— Vrei să ştii cum a fost cu Seth? 

— Nu câtă vreme mesteci un cârnat de douăzeci de 
centimetri. 

Lisa lasă carnatul pe măsuţa pentru micul dejun. 

— Vrei să-mi vezi fotografiile? 

— Desigur. 

Lisa se duse la dulăpiorul din partea de jos a bibliotecii şi 
scoase două albume. Puse unul pe măsuţa joasă din faţa 
canapelei, se aşeza lângă Hollis şi îl deschise pe cel de-al doilea, 
pe care îl ţinea în poală. 

— Asta e prima poză pe care am făcut-o când am venit la 
Moscova. Sunt ultimele case din lemn ce s-au aflat cândva de-o 
parte şi de alta a şoselei ce duce la aeroportul Şeremetievo. 
Acum nu mai exista. 

An timp ce Lisa răsfoia filele albumului, Hollis observa că 
toate fotografiile aveau dedesubt explicaţii dactilografiate. 
Majoritatea erau fotografii alb-negru, dar erau şi unele color 
făcute primăvară şi vara. Erau fotografii de biserici şi catedrale 
cu menţionarea datelor la care fuseseră distruse, fotografii ale 
Momentului demolării, urmate de o fotografie a noii construcţii 


ridicate pe locul respectiv. Hollis nu era un romantic în ce 
priveşte arhitectură, dar găsea că fotografiile îşi atingeau al 
naibii de bine ţinta. 

An aproape toate fotografiile de case vechi din lemn, 
existau şi oameni, oameni care stăteau la ferestre, care 
întindeau rufe în curţi său stăteau de vorbă peste garduri din 
uluci. Oamenii arătau decoloraţi că lemnul nevopsit, părând să 
se armonizeze perfect asemenea caselor lor, cu ramurile 
încâlcite ale copacilor şi uriaşele flori ale soarelui aplecate peste 
garduri. în poze erau câini şi pisici, deşi Hollis nu-şi amintea să fi 
văzut vreun câine ori vreo pisică în cei doi ani de când se afla la 
Moscova. în mod surprinzător, Hollis nu recunoştea nici unul din 
locuri. Dacă n-ar fi ştiut că e vorba de Moscova, ar fi putut crede 
că era vreun orăşel de provincie din inima stepei. Era ca şi cum 
printre monştrii de beton ai Moscovei de astăzi s-ar fi aflat pitit 
un alt oraş. 

— Ai făcut treabă excelentă, Lisa. Fotografiile sunt 
incredibile. 

— Mulţumesc. 

— Pe unde sunt locurile astea? 

— Sunt toate în perimetrul şoselei de centură, întrucât nu 
puteam să ies din oraş. Unele erau sate, care fac astăzi parte 
din oraş. Altele sunt cartiere vechi din centrul oraşului care n-au 
fost încă demolate, ascunse printre blocuri. 

— Multe oraşe americane cunosc tipul ăsta de dezvoltare 
urâtă, remarca Hollis. 

— Da, replica Lisa, dar acolo este o luptă între estetică şi 
profit. Aici însa scopul urmărit este acela de a-i aduna pe toţi în 
apartamente de bloc, ca să poată fi supravegheați. Şi nu e 
vorba numai de oraşe; zonele rurale vor arăta într-o bună zi ca 
sovhozul pe care l-am văzut. 

— Nu-i problema noastră, replica Hollis. 

— Crezi probabil că sunt obsedată şi poate că sunt. Dar nu 
văd ce drept au aceşti birocraţi să distrugă casele altor oameni 
ori monumentele culturale şi religioase care aparţin, într-un fel, 
lumii întregi. Priveşte la fotografiile astea! Teatrul Mic de lângă 
Balşoi, Teatrul de Artă Stanislavski, Catedrala Sf. Nicolae. Toate 
erau programate a fi distruse, dar câţiva artişti şi scriitori 


moscoviți au prins de veste şi au înaintat un protest. La fel s-a 
întâmplat cu cartierul Arbat. Acum, echipele de demolatori s-au 
oprit, dar nimeni nu e practic în stare să pună capăt acestei 
masacrări a trecutului. Ăştia ar fi în stare să demoleze şi 
Kremlinul, dacă ar şti că le merge. 

— Poate ca-l vând unui om de afaceri american care să-l 
transforme în parc de distracţii. 

Hollis întoarse o pagină de album şi văzu o fotografie a Lisei 
stând pe veranda unei case ce ar fi putut să fie casa ei în stil 
victorian din Şea Cliff, dacă familia din jurul ei n-ar fi avut un 
aspect tipic rusesc, iar adulţii n-ar fi băut Moskovskaia din sticle. 
în fotografie mai era şi Seth Alevy, cu un zâmbet rar întâlnit la 
el, care, din motive necunoscute, îşi ţinea o mână pe capul ei. 
Sub fotografie era următorul text: Seth şi cu mine, în unei case, 
împreuna cu nişte agenţi imobiliari din Ţatarovo. 

— Prostii, spuse Lisa întorcând pagina. 

Răsfoiră şi ultimele file cu fotografii, dar Hollis nu mai era 
atent. Lisa păru să-şi dea seama şi puse albumul pe măsuţă. 
După aproape un minut de tăcere, spuse: 

— Era o familie de disidenţi evrei. 

Hollis se ridica de pe canapea şi-şi mai turnă un pahar. 

— Aşadar, crezi că tema l-ar putea interesa pe vreun editor 
din New York? 

— S-ar putea. Fotografiile sunt foarte bune. Ai ochiul 
format. 

— Mulţumesc. Pot să-ţi fac o fotografie pentru cartea mea? 

— Nu. 

— Eşti bosumflat? 

— Poate că sunt. 

— Îmi pare rău. N-ar trebui să-ţi spun, dar îl interesa foarte 
mult ceea ce fac, proiectul ăsta. Spunea că are cunoştinţe la 
câteva edituri... aşa că uneori ne duceam să facem poze 
împreuna. 

— E-n regulă. 

Hollis nici nu se îndoia că Alevy avea relaţii pe la edituri. De 
fapt, CIA întreținea multe asemenea contacte, al căror scop era 
publicarea unor cărți antisovietice de către editurile de renume. 
Nu ştia ce stimulente oferea CIA sau dacă editorul ştia practic cu 


cine avea de-a face, dar auzise că programul reprezenta un 
succes. Bănuia că Lisa habar n-avea că era din nou implicată 
într-unul dintre planurile secundare ale lui Alevy. Indiferent dacă 
lucrarea era sau nu valoroasă, Hollis ştia că într-o bună zi avea 
s-o vadă într-o librărie, graţie lui Seth Alevy şi Agenţiei. Asta ştia 
într-adevăr să împace afacerile cu plăcerea. Lisa îi întrerupse 
aceste gânduri maliţioase. 

— Ai spus că o să fie periculos. 

— Poftim? tresări Hollis, întorcându-şi privirea spre ea. 

— Ceea ce se petrece. Periculos. 

— Da. Periculos. 

— Poţi să-mi dai şi mie mai multe detalii? 

Lui Hollis îi trecu prin minte un alt gând maliţios, şi anume 
ca Lisa îi dădea raportul lui Seth Alevy. Dacă acest lucru ar fi 
fost adevărat, atunci tot ce-şi imagina că ştie despre oameni era 
greşit. 

— În linii mari, ştii despre ce e vorba. Pentru detalii, o să te 
informez atunci când o să fie cazul să ştii, spuse Hollis. 

— Sunt dispusă să intru în jocul ăsta, Sam, dar nu-mi vorbi 
păsăreşte. Spune-mi pe şleau ce-ai de zis, replica Lisa zâmbind. 

— Dacă vrei să renunţi, spuse Hollis zâmbind la rândul său, 
nu trebuie să spui decât „Renunţ', nimic altceva. 

— Ai într-adevăr nevoie de mine? 

— Nu prea avem americani get-beget pe aici. Ştiu că asta 
contravine regulilor USIS, ca să nu mai vorbim de cele ale 
Pentagonului. Da, am nevoie de tine. 

— S-a făcut. Sunt a ta, spuse Lisa zâmbind insinuant. Ce pot 
să fac pentru tine acum? 

Hollis se făcu a nu înţelege aluzia şi spuse: 

— Pun pariu că ştii unde e mormântul lui Gogol. 

— Desigur, răspunse Lisa râzând. Cine nu ştie? 

— Păi, ignoranţii ăştia cu care lucrez, între care mă includ şi 
eu. Unde e? 

— De ce vrei să ştii? E vreo petrecere acolo? 

— Înţeleg că te-au mai întrebat şi alţii. 

— Sigur că m-au întrebat. 

— Şi? 


Lisa îşi agăţă un deget de cureaua lui. 


— Să luăm lucrurile pe rând. M-aş simţi îngrozitor la gândul 
că am fost o aventură de o noapte. 

Hollis puse paharul pe măsuţa de la capătul canapelei. 

— Aşa că, adăugă ea, hai să continuăm ce-am început la 
lablonia. 

— Ştiu şi eu... spuse Hollis privindu-şi ceasul. 

Lisa îl îmbrăţişa şi-l săruta, apoi îşi plimbă degetele pe 
ceafa lui în jos, simţindu-i din nou cicatricele. 

— Ai fi putut să fii la Pensionul Doamnei Ivanova. 

— Cred că da. 

— Dar nu eşti acolo, ci aici. Soţia ta e la Londra, Gregory 
Fisher e mort, iar maiorul Dodson e Dumnezeu ştie pe unde. 
Cum se vor sfârşi toate astea? 

— Habar n-am. 

— Când se încheie misiunea ta aici? 

— Când o vrea Pentagonul. Dara ta? 

— Peste douăzeci de luni. Poate mai puţin. Ce-o să facem 
dacă unul din noi pleacă înaintea celuilalt? 

Hollis nu răspunse, aşa că Lisa continuă: 

— Fiecare pas la timpul lui. 

Apoi, arătând spre scara: 

— Deocamdată, hai să facem paşi pe scara asta! 

Urcară în dormitorul Lisei. Şi acesta, remarca Hollis, era 
mobilat tot cu mobilă finlandeza modernă din lemn de esenţa 
moale, pe care se odihneau obiecte de cristal Finlandia, 
semnate de nume precum Sotka, Furbig şi Aarikka, pe care 
comunitatea americană din Moscova ajunsese să le aprecieze în 
mod deosebit. De tavan era fixat un zmeu chinezesc cu coada 
lungă, care cobora şerpuind până deasupra patului. 

— E foarte drăguţ aici. 

— Eşti al treilea bărbat care a urcat aici. 

— Un privilegiu rar, fără îndoiala. Ascultă, îţi dai seama că 
sunt cu aproape douăzeci de ani mai bătrân decât tine? 

— Ce dacă! Şi ceilalţi doi erau. 

Hollis o privi. Lisa Rhodes avea ceva ce-l atrăgea. Era 
baieţoasa, dar şi feminină, ingenua, dar şi vicleană. Uneori se 
dovedea extrem de mătură, iar alteori părea de-o inocenţa 
reconfortantă. 


— Îmi place douăzeci şi nouă. 

— N-am încercat-o niciodată. 

— Era vorba de vârsta ta, Lisa. 

— 0... Râse stânjenită, apoi îşi scoase pantofii şi-şi descheie 
bluza. 

— Rămâi cu mine în noaptea asta. Vreau să mă trezesc 
mâine dimineaţa alături de tine, ca la lablonia. 

— Şi mie mi-ar plăcea. 

Hollis întinse mâna să oprească ceasul deşteptător, dar nu îl 
găsi. îl opri Lisa, de pe cealaltă parte a patului. 

— Deci şi tu dormi pe o anumită parte a patului. 

— Unde sunt? 

— La Paris, iar eu sunt Colette. 

— Incântat de cunoştinţa! 

jaluzelele erau trase, la fel şi draperiile grele, conform 
regulamentului. Hollis aprinse veioza. 

— Îmi făceau plăcere razele soarelui care pătrundeau prin 
fereastra dimineaţa, spuse Lisa. 

— Şi mie, admise Hollis, dar afară oricum nu-i soare, iar de 
peste drum nu ne vin decât microunde. 

Lisa se ghemui lângă el şi-l săruta pe obraz. 

— Eşti foarte afectuoasa, spuse Hollis. 

— Tu, în schimb, nu, replică ea. 

— Dă-mi timp! 

— Înţeleg. 

Lisa cobora din pat şi intră în baie. Hollis auzi robinetul 
curgând. Apoi, telefonul de pe noptiera începu să sune. într-un 
târziu, văzând insistența cu care suna, ridică receptorul, contrar 
bunei sale obişnuinţe. 

— Alo! 

— Bună dimineaţa, spuse Seth Alevy. 

— 'Mneaţa. 

— Voiam să stăm de vorbă. 

— Atunci, sună-mă în apartamentul meu! 

— Dar nu eşti acolo. 

— Mai încearcă! spuse Hollis, coborându-şi picioarele din 
pat. 

Alevy păru iritat. 


— Aş vrea să ne întâlnim la unsprezece. 

— Am întâlnire cu doi colonei de aviaţie sovietici la zece şi 
jumătate. 

— A fost contramandata. 

— De cine, mă rog? 

— Spune-i şi Lisei să vină. Şi programul ei a fost 
contramandat. Ne întâlnim în camera protejată a ofițerului cu 
informaţiile, spuse Alevy, punând receptorul în furcă. 

— Unde eşti? strigă Lisa din baie. 

— Sunt pe partea mea de pat. 

„Ticălosul", îşi spuse Hollis, gândindu-se că Alevy ar fi putut 
să aştepte să stea de vorbă cu el când venea la birou. Se gândi 
la viaţa din interiorul zidurilor de cărămidă roşie. Puteai să joci 
popice, să înoţi în piscina acoperită, să joci squash sau să vezi în 
fiecare săptămână un film în sala de proiecţie. Dacă nimic din 
toate acestea nu te atrăgea, puteai să înnebuneşti, aşa cum 
pretindea nevastă-sa că se întâmplase cu ea, ori puteai adopta 
un comportament situat la limita acceptabilului, cele mai 
obişnuite fiind relaţiile extraconjugale, alcoolul şi evitarea 
relaţiilor sociale. Mai acceptabil era să citeşti lungi romane 
ruseşti, să lucrezi şaisprezece ore pe zi sau să încerci să afli mai 
multe despre ţara gazda şi oamenii ei, aşa cum făcuse Lisa. 
Acest din urmă hobby era însa adesea o sursă de deziluzii şi 
frustrări, întrucât ţara gazda, contrar majorităţii țarilor, nu se 
simţea flatata dacă încercai să afli ceva despre ea, ba chiar nu 
voia acest lucru. Până şi faptul că le vorbeai fluent limba îi făcea 
să te considere drept un potenţial spion. „Xenofobia e la fel de 
rusească precum borşul", îşi zise Hollis. 

Şi ca şi când viaţa din interiorul zidurilor nu era suficientă 
ca să te uzeze, în afara zidurilor erau bărbaţii şi femeile din 
Direcţia a 7-a a KGB-ului, „cerberii de ambasade", care ţineau 
sub o constantă supraveghere atât incinta, cât şi pe fiecare 
individ în parte. Hollis depărtă câţiva centimetri draperiile şi 
privi afară. 

Noua ambasadă a trebuit să fie construită pe singurul teren 
oferit de guvernul sovietic; în afara aburilor nesănătoşi pe care îi 
degaja râul, terenul jos permitea KGB-ului să bombardeze 
întregul complex cu microundele aparatelor de ascultare, ale 


căror efecte fizice pe termen lung erau necunoscute, deşi se 
bănuia că unul dintre acestea era leucemia. Chiar şi convorbirile 
telefonice interioare de genul celui dat de Alevy în apartamentul 
Lisei erau ascultate, iar ferestrele erau supravegheate, drept 
pentru care jaluzelele erau aproape în permanenţa trase. 

Lisa ieşi din baie doar cu un prosop în jurul gâtului. 

— Cine a fost? 

Hollis o privi în lumina semiobscura. îmbrăcată, Lisa părea 
mlădioasa, aproape suplă. Dezbrăcată însa, avea sânii plini şi 
şoldurile bine rotunjite. Părul din zona pubiană avea o tentă 
roşcata plăcută. 

— Faţa mea e aici, sus, Sam. 

— 0... spuse Hollis. A fost Seth. 

— Aha. 

— Vrea să ne întâlnim cu toţii la ora unsprezece. Ti-au 
anulat tot programul. 

— Ce crezi că mai vor? 

— Cine ştie? 

— Crezi că avem necazuri din cauza... asta? întreba Lisa. 

— Eu, poate, fiindcă sunt însurat. Voi, cei necăsătoriți, 
scăpaţi întotdeauna mai ieftin. 

Lisa reflecta o clipă, apoi spuse: 

— Cred că n-a fost o idee bună. Am fost egoistă. Tu ai mai 
mult de pierdut decât mine. 

— lată şi remuşcările postamoroase! 

Cum stăteau aşa dezbrăcaţi, la o oarecare distanţa unul de 
celălalt, Lisa îl cerceta din cap până în picioare. 

— Da' ştiu că ai o manşa, aviatorule! 

Hollis zâmbi, în pofida îngrijorării pe care i-o provocase 
telefonul lui Alevy. 

— Hai să-l impresionam cu apetitul nostru sexual pe 
kaghebistul care ne ascultă, zise Lisa. 

Al lua de mână şi îl conduse în baie. Făcură dragoste sub 
duş. După aceea, împotriva protestelor lui, Lisa îl bărbieri cu 
aparatul ei de râs din plastic roz. îi dădu o periuţa de dinţi, apoi 
cobori în bucătărie ca să prepare cafeaua. 

An timp ce se ştergea, Hollis arunca o privire spre obiectele 
etalate pe etajera. Presupuse că şi Katherine avea acelaşi fel de 


lucruri feminine, dar el nu le observase niciodată. Toate astea i 
se păreau ceva nou. Fără să-şi dea seama, lua un borcănel de 
cremă demachiantă şi îl miroşi. 


CAPITOLUL 19 


De data asta se întâlneau în camera protejată a ofițerului cu 
informaţiile, întrucât, aşa cum constata Hollis, ambasadorul 
avea o întâlnire în camera să protejată cu patru tipi de la 
Washington, care abia aterizaseră. Era clar că gluma se îngroşa. 
Membrii ambasadei, chiar şi cei care nu făceau parte din 
rândurile diplomaților sau ale ofiţerilor de informaţii, ştiau că se 
petrecea ceva deosebit datorită întregii tevaturi: Brennan, 
bandajat, fusese expediat cu avionul la Londra, maşini Volga, 
Ceaika şi Ford făcute praf în curse nocturne. 

După ce se despărţise de Lisa, Hollis se dusese în snack-bar 
să-şi ia, ca de obicei, micul dejun, constatând că la masa de 
patru persoane la care se aşezase erau vreo şase care-i ţineau 
companie, încercând să verifice unele zvonuri ce circulau în 
legătură cu el. Se trezise spunând lucruri de genul: 

— Sunt un simplu ofiţer de aviaţie. Ce ştiţi voi, aia ştiu şi eu. 

Charles Banks îşi drese vocea. îşi opri privirea mai întâi 
asupra lui Hollis, apoi asupra Lisei şi începu: 

— Colonele Hollis, domnişoara Rhodes, îmi revine neplăcută 
obligaţie de a vă informa că guvernul sovietic a înaintat o 
plângere oficială în legătură cu amândoi. Detaliile sunt lipsite de 
importanţa. Amândoi aţi fost declaraţi persoane indezirabile. 
Aveţi la dispoziţie cinci zile să vă faceţi ordine în lucruri şi să 
părăsiţi această ţara. Plecarea va avea loc luni dimineaţa. 

Lisa îi aruncă o privire scurtă lui Alevy, apoi lui Hollis. 
Nimeni nu scoase o vorbă, apoi Lisa spuse cu o voce 
emoţionata: 

— Nu e drept! Nu e drept, Charles! 

Banks n-o băga în seamă şi adăugă: 

— După cum probabil ştiţi, dat fiind faptul că amândoi 
lucraţi aici, relaţiile sovieto-americane sunt în curs de 
ameliorare. Prin urmare, relaţiile chino-americane sunt pe cale 
să se deterioreze. Chinezii au început să-i abordeze pe sovietici. 
Se prefigurează o nouă aliniere pe plan internaţional şi guvernul 
nostru este preocupat să nu rămână singur. 

— N-am vrut să răstorn echilibrul de putere mondial, 


remarca Lisa sarcastic. Şi cred că nici Sam n-a vrut asta. Nu-i 
aşa, Sam? 

Hollis se prefăcu a n-o fi auzit. Alevy îşi înăbuşi un zâmbet. 
Banks îşi drese vocea şi spuse, aplecându-se spre Lisa: 

— Echilibrul de putere mondial nu e obiect de băşcălie, 
domnişoara Rhodes! 

— N-am paie în loc de creier, Charles, replica Lisa tăios. Şi 
nici nu intenţionez să modific realitatea sau să mă abat de la 
principiile mele doar ca să răspund unor nevoi de moment ale 
guvernului. O crimă rămâne o crimă. Şi mai exista şi un 
prizonier de război american aflat la ananghie. Dacă în legătură 
cu toate acestea nu pot să fac nimic, iar voi nu vreţi să faceţi 
nimic, atunci voi fi nevoită să-mi dau demisia şi să fac toată 
povestea publică. 

— Aţi mulţumim pentru gândurile exprimate, domnişoara 
Rhodes, replica Charles Banks glacial. Te rog să înţelegi că nu 
Departamentul te expediază, ci Ministerul de Externe sovietic. 
Nu avem nevoie de cooperarea sau de demisia dumitale, ori de 
altceva de la dumneata. Nu ţi se cere decât să-ţi faci bagajul şi 
să pleci aşa cum s-a solicitat. Şi n-o să faci nimic public. 

Lisa întoarse capul, privind în altă parte. 

— În dosarul tău, îi spuse Banks lui Hollis, la fel ca în cel al 
domnişoarei Rhodes, nu va exista nimic derogatoriu. Vom 
include un bene decessit - o declaraţie că plecarea voastră nu s- 
a datorat unei proaste conduite, cum obişnuim să spunem. Eşti 
mulţumit, colonele? 

— Generale. 

— Poftim? 

— Asta-i ceea ce vreau, domnule Banks. 

— A... înţeleg. Bine, o să discut chestiunea cu... cei în drept. 
Dacă ai stagiul în serviciu, în grad şi altele... 

— Nu le am, dar o să-i cereţi comandantului suprem să facă 
o derogare. 

Banks îl măsură cu privirea, apoi continuă: 

— O să aveţi amândoi un concediu de treizeci de zile. Veţi 
primi, de asemenea, misiuni noi, ce vor fi benefice pentru 
cariera dumneavoastră. 

— Vrem să fim numiţi în altă parte împreuna, spuse Lisa. 


Banks îşi plimbă privirea de la Alevy la Lisa, apoi spuse: 

— Asta nu se poate. 

— De ce? 

— Din raţiuni de securitate. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Banks îşi privi insistent ceasul. 

— Eu trebuie să mă duc sus. Domnul Alevy o să vă facă 
instructajul referitor la plecare. 

Apoi adăugă pe un ton mai blând: 

— Personal, regret că trebuie să plecaţi. Toată lumea va 
considera că foarte utili misiunii noastre diplomatice. Fluenţa 
voastră în rusă este fără egal. Sam, Lisa, vă doresc noroc! 

Banks ieşi. Alevy se îndrepta spre bufet şi-şi turna nişte 
votca şi suc de portocale cu gheaţa. Tot acolo se găseau şi nişte 
platouri cu pateuri şi aperitive. 

— Serviţi-vă! Charles le-a comandat, ca să vă facă să vă 
simţiţi bine. 

Lisa se ridică şi scoase nişte apă fierbinte pentru ceai dintr- 
un samovar de argint. 

— Sam, vrei ceva? îl întreba pe Hollis. 

— Nişte cafea, te rog. 

Lisa aduse cafeaua şi se aşeza pe scaunul de lângă el. 
Alevy puse pe masă un platou încărcat cu icre de Manciuria şi 
caviar, smântâna, pâine prăjită şi unt. 

— Aici, când ţi se dau şuturi în fund, măcar ştiu să facă 
acest lucru cu mănuşi. 

Alevy muşca dintr-un pateu. 

— Asta-i crud, Lisa. 

Aşi şterse apoi degetele cu un şervet de pânză. 

— Am să vă citesc acum câteva prevederi ale Legii 
Securităţii Naţionale şi am să vă instruiesc referitor la 
îndatoririle şi obligaţiile ce vă revin în sensul de a nu dezvălui 
nimic din ceea ce aţi văzut, auzit şi citit pe perioada în care v-aţi 
aflat la post aici. 

Alevy proceda în consecinţa, apoi le ceru să semneze nişte 
declaraţii standard de luare la cunoştinţa, iar Lisa şi Hollis se 
conformară. Alevy se aşeza vizavi de ei şi-şi puse paharul cu 
băutura pe masă. întinse nişte smântâna şi caviar pe o felie de 


pâine prăjită şi le spuse: 

— E mai bine aşa. 

— Cred că e mai bine cu unt, replica Hollis. 

Alevy mesteca pâinea prăjită şi-i aruncă lui Hollis o privire 
rece. 

— Vreau să spun că e mai bine că vă dau cu şutul. Dacă n- 
ar fi făcut-o, ar fi însemnat ca KGB-ul a convins Biroul Politic să-l 
mai lase să vă vâneze. Se pare că Biroul Politic, în calitatea sa 
de şef al vânătorii, le-a spus celor de la KGB că au avut ocazia s- 
o facă şi că, în consecinţa, sezonul de vânătoare pentru cei ca 
voi s-a închis. 

— Asta-i tot, Seth? întreba Hollis, terminându-şi de băut 
cafeaua. 

— Nu. Vă sfătuiesc pe amândoi să rămâneţi în incinta 
ambasadei tot restul zilelor pe care le mai aveţi de petrecut aici. 

— Vreau să cumpăr nişte obiecte de artă populară rusească 
înainte de a pleca, să mai fac nişte fotografii şi altele de soiul 
ăsta, spuse Lisa. 

Alevy ridică din umeri. 

— Eu v-am dat doar un sfat înţelept. Ceea ce constituie însa 
un ordin este ca, atunci când plecaţi, să nu fiţi niciodată singuri 
şi să nu ieşiţi după apusul soarelui. 

— Dar am înţeles că sezonul de vânătoare s-a încheiat, 
interveni Hollis. 

Alevy se ridică şi-şi mai turnă ceva de băut. 

— Acolo unde sunt maeştri de vânătoare sunt şi braconieri. 
Dacă asta va face să vă simţiţi mai bine, adăugă el, aflaţi că 
guvernul nostru i-a expulzat pe ataşatul aerului şi un funcţionar 
din departamentul de presă al ambasadei lor de la Washington. 
Ştirea va apărea în ziarele de mâine. 

— Sunt absolvita de toate îndatoririle mele? întreba Lisa. 

— O, da! Amândoi sunteţi. Compania vest-germana 
Interdean o să se ocupe de împachetarea lucrurilor voastre. 
Aveţi nevoie de timp ca să-i supravegheați. 

— Cine o să se întâlnească cu Ace duminica? întreba Hollis. 

— Va trebui să te duci tu. Spune-i că o să-l aibă în grijă 
altcineva. Ocupă-te de detalii! Nu-l pierde! 

— îl scoatem din ţara? 


— Dacă ne da ce i-ai cerut. 

— De ce nu te-au expulzat pe tine? îl întreba Lisa pe Alevy. 
Doar tu eşti cel care 1-a ameninţat cu arma pe Burov. 

— Pentru că pe mine mă vrea KGB-ul aici, replica Alevy, 
confonn teoriei că e mai bine să ai de-a face cu diavolul pe care- 
| cunoşti— în plus, dacă sovieticii mi-ar face vânt, atunci şi noi l- 
am expulza pe principalul lor rezident din Washington, aşa cum 
s-a întâmplat în 1986. După aceea, o expulzare atrage după 
sine o alta. Nimeni nu vrea să se mai repete acest lucru. Acum, 
scorul e egal: 2-2. 

— Diplomaţia are o anumită lipsa de logică imuabilă, 
remarca Lisa, care devine propria logica. 

— O să pun să se înrămeze chestia asta şi o s-o atârn pe 
perete în camera protejată a ambasadorului, spuse Alevy. 

Ai zâmbi Lisei şi o privi o vreme, apoi o întreba pe un ton 
voit degajat: 

— Deci, doamna Lisa, unde o să-ţi petreci concediul? 

— Nu ştiu... totul s-a întâmplat pe neaşteptate. La New 
York, cred... 

— Şi tu? îl întreba pe Hollis. 

— Nu prea ştiu. Cred că la Londra, să mă ocup de problema 
mea. Pe urmă, cred că în Japonia, să-i văd pe bătrânii mei 
practicând cultul Zen. Apoi, la New York, să-mi văd fratele, care 
nu vrea să iasă din fusul lui orar. După o clipă, adăugă: S-ar 
putea să fac şi o vizită de condoleanţe familiei Fisher în New 
Canan. 

— Şi eu, spuse Lisa dând aprobator din cap. 

— Nici să nu vă gândiţi, spuse Alevy tăios. Dacă o să 
cooperaţi, veţi fi trataţi foarte bine. Vă puteţi alege fiecare un 
post oriunde în lume în afara Cortinei de Fier. Asta-i ceea ce vi 
se oferă. 

— Numai să nu fim împreuna, adaugă Lisa. A fost ideea ta? 

— N-o să mă obosesc să răspund la o asemenea întrebare, 
replica Alevy. 

Hollis se ridica. 

— O să discut problema asta cu şefii mei. 

— Sunt întru totul de acord, replica Alevy. 

O privi pe Lisa drept în ochi şi spuse: 


— Vreau să-ţi reamintesc că te numeri printre cei mai 
înfocaţi suporteri din cadrul ambasadei ai unor relaţii sovieto- 
americane stinse. Eu, unul, nu subscriu la chestia asta, dar sunt 
gata să trec cu vederea moartea lui Fisher, dacă guvernul meu 
decide ca asta este soluţia pentru a salva apropiata întâlnire la 
nivel înalt pe care pune atâta preţ. Deci, dacă asta este şi 
scopul tău, las-o încolo de justiţie! Sunt probleme mai 
importante. Clar? 

Lisa nu răspunse. 

— Poate că sunt dispus să trec cu vederea ce s-a întâmplat 
cu Fisher, interveni Hollis, dar mă interesează maiorul de aviaţie 
Dodson şi orice alt american care este ţinut prizonier aici 
împotriva voinţei lui. Vă avertizez, atât pe tine, cât şi agenţia. în 
privinţa asta nu poate fi vorba de nici o muşamalizare. O să 
discutăm înainte să plec. 

— Am luat notă şi sunt de acord. 

Alevy o privi pe Lisa şi spuse pe un ton conciliant: 

— Ascultă, îmi dau seama că eşti afectată. Totul a fost 
foarte nou pentru tine. Dar aici dreptatea se face altfel şi este o 
chestie care nu devine publică. Singura justiţie de-aici se 
cheamă bunare. Dinte pentru dinte. 

Lisa îl privi lung şi trist pe Seth Alevy, iar Hollis avu impresia 
că cei doi mai avuseseră astfel de discuţii şi înainte. 

Alevy îşi întoarse privirea şi spuse, ca pentru sine: 

— Nu sunt complet lipsit de sentimente, chiar dacă uneori 
aşa pare. Ştiu că violenţa atrage după sine violenţa... Am fost 
crescut ca o persoană nonviolentă... şi nici acum nu-mi plac 
actele de violenţa... dar ştiu că în fiecare zi exercit o agresiune 
psihică asupra duşmanilor mei. 

Sorbi din pahar, apoi spuse: 

— Cu mai puţin de doi ani în urmă, înainte ca vreunul din 
voi să fi fost aici, am fost atacat pe stradă, bătut şi jefuit de o 
mână huligani, cum le spun ruşii. 

Hollis auzise de treaba asta, dar nimeni nu ştiuse să-i 
detalii. 

Alevy îi aruncă o privire Lisei. 

— Mă duceam să mă întâlnesc cu Ina Simanov, soţia lui 
luven Simanov, biologul atomist sovietic care a rămas în 


Occident cu ocazia unui simpozion ţinut la New York. Ina fusese 
concediată şi era nevoiaşa şi deznădăjduită. Ambasada noastră 
încerca s-o ajute să plece din ţara şi să se alăture soţului ei. într- 
o noapte, am vorbit cu Reuven la telefon. Vorbea din New York. 
Tocmai reuşise să obţină legătura cu soţia să la Moscova, şi să 
stea de vorbă cu ea câteva minute înainte de a fi întrerupţi. Ina, 
spunea el, plângea, implorându-l s-o ajute. Şi Alevy începu să 
vorbească în ruseşte: 

— „Bărbate, dragă, zicea ea plângând, mor de foame. Vor 
să mă izgonească din Moscova. Te rog, draga Reuven, pentru 
numele lui Dumnezeu, ajută-mă!" 

Alevy îi privi pe Lisa şi pe Hollis înainte să continue. 

— Aşa că am plecat singur să-i ridic moralul şi să-i dau nişte 
bani. Am luat metroul. Nu era o acţiune oficială, ci una de la 
evreu la evreu, înţelegeţi? Ei bine, băieţii de la Direcţia a 7-a, 
împreuna cu cei de la supravegherea electronică, au aflat. M-au 
urmărit, au sărit pe mine când am coborât din metrou la staţia 
Universitet, m-au bătut şi m-au lăsat dezbrăcat în zăpadă, cu 
leziuni interne. 

Lisa îşi duse mâna la gură. 

— O, Doamne! 

Alevy puse paharul pe masă. 

— A fost greşeala mea. Am dat curs sentimentelor mele de 
decenţa şi de dreptate. In fine, nişte studenţi care treceau pe- 
acolo m-au văzut şi m-au dus la un spital. Şefii mei au vrut să 
mă mute într-un post mai liniştit, dar eu am vrut să rămân aici. 
Ca să egalez scorul. 

— Am auzit că prietenii tăi din Washington ti-au făcut-o, 
spuse Hollis. 

— N-am avut nici o legătură cu povestea aia, replica Alevy. 

— Ce poveste? întreba Lisa. 

— Nimic. 

Alevy se îndrepta spre uşa etanşa capitonata. 

— Vă pot spune că meseria asta e murdară şi 
dezumanizanta, dar ea devine reală abia când ţi se întâmplă 
lucruri ca cele din ultimele câteva zile. înţelegeţi? în spionajul 
militar, aveţi de-a face cu state, efective, capacitaţi militare şi 
vorbiţi de distrugere termonucleară. Toate astea nu înseamnă 


nimic. Dar vine un criminal năimit şi urât mirositor care dă cu 
tine de o maşina, alţii mi-au înfundat mie testiculele în 
abdomen, şi dintr-o dată lupta pentru putere dintre sovietici şi 
americani capătă o nouă semnificaţie, mai profundă. Alevy 
deschise uşa. 

— İn problema în discuţie, principala responsabilitate este a 
Agenţiei. 

— Am terminat? 

— Nu. Aş vrea să-mi povesteşti despre excursia ocolitoare 
la Borodino. 

— N-am prea multe să-ţi spun, replica Hollis. Am omorât 
grăniceri KGB. 

— lisuse Hristoase! Vorbeşti serios? 

— Din păcate, da. 

— Dumnezeule, de asta sunt aşa de înverşunaţi! De ce 
dracu nu mi-ai spus? Ai mare noroc că mai eşti în viaţa. Lucrul e 
valabil pentru amândoi. 

— A fost inevitabil. 

— Bun. Ce altceva s-a mai întâmplat la Borodino? 

— O să-ţi dau un raport complet înainte să plec. 

Apoi adăugă: 

— Dar, aşa cum se spune în cercurile diplomatice, vrem pro 
quo, adică serviciu contra serviciu. 

— Acum vreţi? replica Alevy. Ei bine, aşa cum se spune în 
cercurile diplomatice, nu voi accepta nici un sine qua. O să-mi 
spui fără condiţii şi fără vreo garanţie că vei primi în schimb. 
Dacă nu-mi spui, vă garantez c-o să vă cadă acoperişul în cap la 
amândoi. 

— Nu ameninţa un ucigaş plătit, Seth! replica Hollis. 

Alevy şi Hollis se uitară fix unul în ochii celuilalt, apoi Alevy 
zâmbi. 

— lartă-mă! N-am făcut decât să transmit nişte ordine. 

Lisa se îndrepta spre Alevy şi-i spuse tăios: 

— Când o să ne spui cum se va rezolva asasinarea lui 
Gregory Fisher şi ce faceţi cu maiorul Dodson, o să-ţi spunem şi 
noi ce-am văzut la Borodino. N-o să admitem că din nou 
moartea unui cetăţean american să fie muşamalizata în 
interesul unor manevre diplomatice. 


— Nu face pe ziarista care anchetează, Lisa, i-o întoarse 
Alevy. Lucrezi pentru USIS şi faci ce fi se spune, îţi amintesc că 
tocmai ai semnat o declaraţie în acest sens. 

— Ştiu, dar cred că înţelegi că sunt personal tulburată de 
moartea băiatului ăluia... N-ar fi trebuit să mă duc la Mojaisk să-i 
văd cadavrul. 

Alevy se îndrepta spre uşa etanşa capitonata. 

— Vă pot spune că meseria asta e murdară şi 
dezumanizanta, dar ea devine reală abia când ţi se întâmplă 
lucruri ca cele din ultimele câteva zile. înţelegeţi? în spionajul 
militar, aveţi de-a face cu state, efective, capacitaţi militare şi 
vorbiţi de distrugere termonucleară. Toate astea nu înseamnă 
nimic. Dar vine un criminal năimit şi urât mirositor care dă cu 
tine de o maşina, alţii mi-au înfundat mie testiculele în 
abdomen, şi dintr-o dată lupta pentru putere dintre sovietici şi 
americani capătă o nouă semnificaţie, mai profundă. Alevy 
deschise uşa. 

— Am motive întemeiate să mă ocup de afacerea asta. 
Charles Banks poate să arunce praf în ochi şi să debiteze 
platitudini cât e ziulica de mare, ca eu n-o să fac altceva decât 
să-i zâmbesc şi să dau aprobator din cap. Dar eu am slujba mea, 
aşa cum el o are pe a lui. în ce vă priveşte, diplomaţii ar zice că 
afacerea este ultra vireş, adică dincolo de puterea sau 
autoritatea voastră. 

— Asta o să hotărăsc eu, spuse Hollis, ieşind pe uşa 
împreuna cu Lisa, nu tu şi nici diplomaţii. 

— Ştiu c-aşa ai să faci, Sam. 

Apoi adăugă pe un ton mai degajat: 

— A, petrecerea e sâmbătă, la ora şase şi jumătate seara, 
în sala de recepții. O să fie prezent şi ambasadorul. Petrecerile 
date pentru cei expulzați sunt mai vesele decât cele obişnuite, 
organizate la încheierea misiunii. Pregătiţi-vă să fiţi glumeţi! 
Gândiţi-vă la nişte discursuri nostime, de pildă despre motivele 
pentru care aţi fost expulzați. 

Aşi strânseră mâinile. 

— Ai grijă să nu te dezumanizeze locul ăsta şi meseria, 
spuse Lisa. 

Alevy făcu o pauză înainte să răspundă. 


— Câtă vreme mai sunt în stare să plec noaptea, prin frig, 
ca să ajut o femeie persecutată, susţin că nu mi s-a întâmplat 
nimic rău. 

— Sper să fie aşa. 

— Şi eu. 

Alevy închise uşa. 

An timp ce se îndreptau spre lift, Lisa îl întreba pe Hollis: 

— Ce s-a întâmplat la Washington? 

Hollis ezită o clipă, apoi spuse: 

— Prietenii lui Seth au aranjat ca fiica adolescenta a unui 
diplomat sovietic de la Washington să fie atacată şi jefuită. Au 
lăsat-o cu fractura de mandibulă în campusul Universităţii 
Americane. 

Lisa se opri din mers. 

— Dar... Seth nu ştia... 

— Cred că nu. 

Hollis era însa sigur că Seth ştiuse. 

Lisa îşi continuă drumul. 

— În compania lui Seth exista persoane care tratează cu 
sovieticii de o manieră neoficială şi personală, îşi zic Banda 
Dinte pentru Dinte. Dacă la Moscova sau Budapesta este 
fracturat un braţ, ceva similar se va întâmpla şi la Washington 
sau Londra. 

Lisa clătină din cap. 

— Această concepţie a represaliilor inevitabile a redus de 
fapt numărul de membre rupte. Practic, de câţiva ani a fost 
linişte în această privinţa. Faptul că Burov a optat pentru 
varianta „umedă" ne arata cât de preocupat e KGB-ul. E un 
semn pentru Seth şi pentru mine ca lucrurile pot uşor scapă de 
sub control. 

— Nu sunt foarte subtili, nu-i aşa? 

— Nu. Au reacţionat prea tare şi au stârnit interesul tuturor. 

Urcară cu liftul până la etajul şapte şi se opriră în dreptul 
biroului Lisei. 

— Putem face ceva util până luni? întreba ea. 

— Nu trebuie să vorbim prea mult în afara spaţiilor sigure, 
răspunse Hollis. 

Lisa dădu afirmativ din cap. 


— E adevărat că şi ai noştri ne pun microfoane? Ca să vadă 
cine vorbeşte ce nu trebuie? 

— Poate. Am obosit să tot şoptesc în urechile unor oameni 
cu care nu sunt foarte intim. 

— Ţie nu-ţi pare rău că pleci, nu-i aşa? 

— Nu-mi plac circumstanţele. Dar ţie? 

— Eu sunt tristă, dar mă bucur că plecăm amândoi. Şi o să 
putem fi împreuna dincolo, Sam. 

Apoi zâmbi. 

— Generale! 

Sam îi întoarse zâmbetul. 

— O să coopereze, dacă şi noi facem la fel. îşi privi ceasul. 

— Mă duc să-mi fac ordine în birou. 

— Şi eu. 

Mai rămaseră o clipă în dreptul uşii, apoi Lisa spuse: 

— Aşa, pentru informare, cred că mă îndrăgostesc de tine. 

— Un pic mai tare, pentru microfon, te rog! 

Lisa zâmbi. 

— Ne vedem diseară? 

Hollis îi deschise uşa de la birou. 

— Cina? 

— La tine. O prepar eu. 

— N-am decât bere şi muştar. Dar mă duc la bufet să 
cumpăr ceva, dacă-mi faci o listă. 

— Nu, o să mă duc eu la Gastronom Unu. O să preparo 
mâncare rusească. Tu faci rost de votcă. 

— N-ar trebui să pleci din ambasada singură, îi reaminti 


Hollis. 
— Gastronom Unu livrează marfa la domiciliu. 
— Ai grijă! 
— Nu mă duc decât la magazinul de delicatese. 
— Ai grijă! 


— Înţeles, să trăiţi! 
Se întoarse şi intră în birou. 


CAPITOLUL 20 


La ora şase după-amiaza, în biroul lui Hollis suna telefonul. 

— Hollis! 

— Alevy! Eşti liber pentru o petrecere neceremonioasa? 

— Nu. Am făcut o invitaţie la cina pentru ora şase şi 
jumătate. 

— Va trebui s-o amâni cu o oră. 

— Atunci de ce m-ai mai întrebat? Cum se face că intervii în 
programul meu intim şi de serviciu? 

— Numai în cel de serviciu. Avem de discutat afaceri. 

Hollis îşi plimbă privirea pe cutiile de împachetat răspândite 
în jurul lui. 

— Am fost pus pe liber. 

— Nu crede tot ce auzi. Eşti eliberat doar de obligaţiile tale 
oficiale de ataşat al Aerului. Ai crezut, într-adevăr, că eşti 
degrevat şi de îndatoririle tale de spion? 

— Nu. 

— Să fii la mine în zece minute! Ştii unde stau? 

— Pun pariu că o să mă descurc. 

Hollis aşeza receptorul în furcă şi o suna pe Lisa acasă, dar 
nu răspunse nimeni. îl sună apoi pe aghiotantul său, căpitanul 
O'Shea. 

— Ed, eşti de serviciu în seara asta? 

— Da, domnule, până la ora opt. 

— Bine. Dacă domnişoara Rhodes... o ştii? 

— Da, domnule. 

— Dacă suna sau trece pe-aici - acum e la cumpărături în 
oraş - spune-i c-o să fiu... în apartamentul meu cam pe la şapte 
jumate. 

— Am înţeles, domnule! Până atunci sunteţi de găsit? 

— Poate. 

— leşiţi în oraş? 

— Nu, căpitane, o să fiu aici, în fort. De ce? 

— Mă ocup de protecţia dumneavoastră, domnule colonel. 

— La sugestia cui? 

O'Shea răspunse după câteva secunde. 


— A nimănui, dar sunt aghiotantul dumneavoastră. 

Hollis închise şi câteva clipe mai târziu O'Shea intra în biroul 
lui cu o tăbliță pe care scria cu creta: „Generalul Brewer din 
Washington mi-a cerut să-i raportez ce faceţi”. 

Hollis scrise pe propria tăbliță: „Ţine-mă la curent!" O'Shea 
dădu din cap şi spuse că şi când atunci ar fi intrat în încăpere: 

— Scuzaţi-mă, domnule colonel, dar m-am gândit că poate 
doriţi să ştiţi că aţi fost sunat de aproape întregul corp de presă 
de aici, respectiv de britanici, australieni, canadieni şi de unele 
agenţii vest-europene. Toţi vor să ştie de ce-aţi fost declarat 
persona non grata. Bineînţeles că le-am spus să se adreseze 
oficiului de presă, însa toţi vor să vorbească neoficial. 

— A pomenit vreunul de Fisher? 

— Da, domnule, încearcă să facă o legătură între moartea 
lui Fisher, călătoria dumneavoastră la Mojaisk şi faptul c-aţi fost 
expulzat. 

— Ce oameni suspicioşi! 

— Da, domnule. 

Hollis îşi îmbracă pardesiul. 

— Dacă mă caută un colonel pe nume Burov, fă-mi legătura 
în apartamentul domnului Alevy. 

— Am înţeles, domnule, spuse O'Shea, ştergând ambele 
tăblițe. 

— Păzeşte fortul, Ed! spuse Hollis ieşind. 

Cobora cu liftul până în holul de la intrare, ieşi pe terasa din 
spate şi o lua de-a curmezişul curţii interioare, ocolind aleile. 
Afară era rece şi fulguia. Unele apartamente aveau luminile 
aprinse. Hollis văzu familii întregi aşezate în faţa televizoarelor 
conectate la aparatele video, precum şi persoane care priveau 
prima ninsoare de la ferestrele dormitoarelor lor situate la etajul 
al treilea. Apartamentul Lisei avea ferestrele întunecate. 

Clădirile din cărămidă roşie erau atât de americane, încât 
lui Hollis îi sugerau blocurile de apartamente din zonele 
suburbane ori locuinţele personalului unei baze aeriene. 
Aspectul lor liniştit avea ceva comun şi plictisitor. La o privire 
retrospectivă asupra căsniciei şi vieţii lui, îşi dădu seama că îşi 
asumase nişte riscuri personale extraordinare, mai mult decât 
ar fi făcut-o un om normal. Katherine trebuie să fi tras unele 


concluzii logice din asta 

Ajunse la uşa lui Alevy şi sună. 

Alevy îl pofti înăuntru. Hollis îşi agăţă pardesiul într-un 
cuier-pom din antreu, apoi urcă scările în urma gazdei. 

— Ninge, remarca Alevy. 

Ajunseră în living. Hollis nu fusese niciodată în 
apartamentul lui Alevy, aşa că fu surprins de dimensiunile lui, 
fără a mai vorbi de mobilier. Erau acolo antichităţile ruseşti cele 
mai opulente pe care le văzuse vreodată altundeva decât într- 
un muzeu. în afară de mobila, se găseau picturi în ulei pe pereţi, 
doua carpete de Samarkand pe jos, porţelanuri şi obiecte 
smăltuite pe toate suprafeţele de mobilier lăcuit. în faţa 
ferestrei, trona strălucitor un samovar uriaş de argint. 

— Nu-i rău pentru un funcţionar cu probleme politice de 
rang mijlociu! comentă Hollis. 

Alevy apasă pe un comutator din perete şi încăperea fu 
invadată de un fundal muzical, care le furniza acoperirea 
sonoră. O orchestră de balalaici interpreta melodii populare. 

— Toate astea sunt plătite de agenţie, îi răspunse Alevy. 
Nimic nu provine din bugetul meu de diplomat. 

— Bine. N-aş fi vrut să cred că noi ceilalţi suntem plătiţi în 
nasturi numai că tu să poţi face concurenţa Palatului de larnă. 

— la loc, spuse Alevy, îndreptându-se spre un bufet din 
mahon sculptat. Whisky, nu? 

— Da. 

Hollis se aşeza într-un fotoliu tapisat cu pluş verde. 

— Pentagonul nu manifesta aceeaşi înţelegere faţa de 
câştigurile civililor. 

Alevy îi întinse paharul. 

— Păi, atunci, vino la agenţia mea! Am fi fericiţi să te avem 
printre noi. 

— Nu, mulţumesc. Vreau să mă întorc la pilotaj. De fapt, din 
toată nebunia asta, asta-i singurul lucru pe care mi-l doresc. 

— Agenţia are şi avioane cu reacţie, spuse Alevy, dar cred 
că astfel ţi-ai irosi adevăratul tău talent. 

— Care e adevăratul meu talent? 

— Spionajul, răspunse Alevy. Te pricepi la asta mai bine 
decât îţi închipui. 


Ridică paharul. 

— Aţi doresc să ajungi cu bine acasă! 

Băură amândoi. Hollis îşi aşeza paharul pe o tavă de argint 
de pe măsuţa de lângă fotoliu. 

— Cred că pilotajul este domeniul în care mă pricep cel mai 
bine, spuse. 

Alevy se aşeza în faţa lui, pe un scaun negru lăcuit. 

— Pilotajul o fi poate pasiunea ta, dar, având în vedere 
şrapnelul pe care l-ai încasat în spinare, dă-mi voie să mă 
îndoiesc că te-ai mai putea descurca la manşa. 

Hollis zâmbi. 

— Am fentat şaisprezece rachete, dar toată lumea o ţine 
minte pe a şaptesprezecea. 

— Viaţa e împuţita, Sam. Uite ce e, nu te-am chemat aici ca 
să te recrutez, dar e o ofertă. Mai gândeşte-te! 

— Desigur. 

— Nu invit prea multă lume aici, spuse Alevy. 

Hollis privi prin încăpere. Lisa fusese, bineînţeles, una dintre 
persoanele invitate, într-o asemenea ambianța, nici nu era greu 
de sedus o rusofilă. 

— Pot să-ţi explic cum stau lucrurile pentru că eşti în 
branşa, spuse Alevy. 

— Te referi la decoraţiunea interioară? 

— Nu, la spionaj. Obiectele de aici valorează un milion. Am 
chiar un ou Faberg şi un serviciu de masa care a aparţinut 
ţarului. Oricum, „vechiturile" astea au legătură cu modul în care 
ne plătim pionii sovietici. Ai auzit de consignaţiile în care 
cetăţenii sovietici îşi pot aduce diverse obiecte moştenite în 
familie, precum şi alte lucruri de proveniența nespecificata? 

— Am auzit recent de treaba asta. 

— Ei bine, nu pot intra în detalii, dar această portiţa din 
sistemul sovietic ne oferă posibilitatea de a dirija nişte bani într- 
o direcţie sau alta. înţelegi? 

— Nu trebuie să-mi dai nici o explicaţie. 

— Şi totuşi ţi-am oferit una. Şi încă strict secretă. 

— Ei nu i-am spus niciodată ce ţi-am spus ţie. Ea ştie că 
toate lucrurile acestea au aparţinut ambasadei noastre de 
dinainte de Revoluţie. întâmplător, unul dintre oamenii mei te-a 


văzut ieşind din magazinul de antichităţi de pe Arbat. Aşa că m- 
am gândit că s-ar fi putut să-ţi spună ceva şi ţi-a stârnit 
curiozitatea. 

Alevy se ridică şi îşi mai turnă un pahar. întors cu spatele la 
Hollis, spuse: 

— E o situaţie cam neplăcută, nu-i aşa? Vreau să spun 

aceeaşi femeie, înţelegi, nu? îţi spui, probabil, ca eu şi cu 
Lisa am făcut amor pe canapeaua asta şi poate că aşa e. 

Hollis nu răspunse. 

— Şi, constatând că-ţi place Lisa, ai hotărât că nu mă placi 
pe mine. 

— Noi ne-am înţeles întotdeauna. 

— Aşa-i. Şi eu aş putea să decid că nu te plac, fiindcă mai 
ţin la ea şi aş vrea să fie din nou a mea. 

— Lisa pleacă, spuse Hollis. 

— Ştiu. Oricum, voiam să limpezesc atmosfera. 

— Atunci, încetează să mai scoţi fum. 

— Ai dreptate. Atmosfera nu e foarte limpede, însa tu şi cu 
mine trebuie să rezolvăm nişte lucruri înainte să pleci. Aşa ca să 
trecem la chestiuni profesionale. 

— Ce să rezolvăm? 

— Un raport despre Borodino. Acum, că suntem între patru 
ochi, putem renunţa la atitudinea pe care am adoptat-o în 
prezenţa lui Banks şi a Lisei. 

— Vorbeşte în numele tău, Seth. 

— Mai vrei un pahar? 

— Nu. 

— Vino cu mine! 

Alevy deschise o uşiţa din peretele culoarului şi Hollis se 
aştepta să vadă un dulap, dar în loc de aşa ceva se trezi invitat 
într-o încăpere de vreo trei metri pătraţi, fără ferestre şi cu 
pereţii capitonaţi. Camera era luminată de un ecran cu 
diagonala de aproximativ un metru cincizeci conectat la un 
video. 

— Asta-i mica mea cameră protejată. Ceva aparatură 
electronică, suficientă ca să pot lucra acasă. la loc! îl invită 
Alevy arătând spre un scaun. 

Hollis se aşeza. Alevy se aşeza lângă el, răsucindu-şi 


scaunul cu faţa spre ecranul video. Lua telecomanda de pe 
masă şi apasă e un buton. Pe ecran apăru fotografia unui bărbat 
de vreo treizeci de ani, îmbrăcat în uniforma de aviaţie. 

— Maiorul Jack Dodson, spuse Alevy. Dispărut în misiune în 
ziua de 11 noiembrie 1970. Ultima oară a fost văzut 
catapultându-se dintr-un Phantom lovit deasupra văii Râului 
Roşu, între Hanoi şi Haifong. Martorul a spus că Dodson părea 
nevătămat. Cu toate acestea, el n-a apărut pe nici una dintre 
listele cu prizonieri de război ale Hanoiului. Acum, cred că ştiu 
unde a dispărut. 

— Copilotul meu, Ernie Simms, a dispărut într-un mod 
asemănător. 

— Da, ştiu. 

Fotografia lui Dodson dispăru şi în locul ei apăru fotografia 
altui bărbat. Hollis avu nevoie de câteva secunde ca să-l 
recunoască pe Ernie Simms. 

O vreme, nici unul nu scoase o vorbă, apoi Alevy rupse 
tăcerea: 

— Nu ştiu dacă el e aici, Sam, în Rusia. 

Hollis nu răspunse. 

Alevy adăugă: Nu mai putem lua de la capăt războiul, dar 
câteodată avem ocazia de a opera unele mici schimbări în 
prezent, în aşa fel încât să facem trecutul mai bun. 

Hollis privi chipul lui Alevy în lumină albăstruie a ecranului, 
dar nu spuse nimic. Alevy opri proiectorul. Stăteau amândoi în 
camera întunecata, fără să-şi vorbească. După un timp, Alevy 
spuse: 

— Mai am şi alte diapozitive. Dar acum e rândul tău să te 
produci cu ceva în spectacolul ăsta de sunet şi lumina. 
Borodino! Dă-i drumu', Sam! 

— Vreau ca eu şi Lisa să putem lucra împreuna, dacă o să 
decidem aşa. Asta e ceea ce dorim în schimbul informaţiilor. 

Alevy îşi scoase pantofii şi-şi propti picioarele de o consolă 
cu aparatură electronică. Desfăcu o lamă de gumă de mestecat 
şi şi-o îndesa în gură. 

— Cred că e mai uşor de aranjat decât ar fi s-o convingem 
pe ea ca o să se facă dreptate. 

Hollis privi fix în întunericul încăperii, apoi începu: 


— Ne-am dus la nord de câmpul de la Borodino. Acolo e o 
creastă acoperită cu pini. 

Hollis relata povestea excursiei lor, spunându-i lui Alevy ce 
văzuse şi la ce concluzii ajunsese în legătură cu locul respectiv. 
Alevy îl asculta cu atenţie, apoi întreba: 

— Arata mai mult a lagăr decât a zona interzisă? 

— Categoric. Un gulag local. 

— Trupe de grăniceri KGB? 

— Da. 

— În uniformă standard de iarnă, adică bej-oliv cu paspoal 
roşu? 

— Da. 

— Chipiuri sau caşti? 

— Chipiuri. De ce? 

— Pistoale-mitraliera AK-47? 

— Da. în transportorul blindat am văzut un tip cu o puşca cu 
ţeava lungă şi luneta. S-ar fi putut să fie o puşca Dragunov de 
lunetist. Ai auzit de ea? 

— Da. 

— De ce vrei să ştii toate astea? De parcă n-aş şti! 

Alevy nu răspunse. 

— Eşti nebun! exclamă Hollis. 

— Ştiu. 

Alevy continua să-l chestioneze: 

— N-ai văzut personal din aviația sovietică, indicatoare, 
însemne? 

— Nimic din toate astea. 

— Bun. Pe urmă, când te-ai întors la birou, ai încercat să 
cauţi prin dosarele tale, nu-i aşa? Ce-ai aflat? 

Hollis bătu cu degetele în braţul scaunului. Nu-i era uşor să 
dezvăluie secrete militare, să le strige în gura mare, dar îşi 
spuse că sosise momentul. 

— Am descoperit că survolarea zonei de către avioanele 
civile este interzisă. 

— Chestia e valabilă pentru nouăzeci la sută din suprafaţa 
acestei țari. 

— Corect. Am mai găsit şi un studiu vechi despre bazele 
militare aeriene sovietice întocmit acum cincisprezece ani. în 


absenţa unei denumiri ruseşti, dosarului i s-a spus Borodino. 
întrucât locul nu dispune de un aerodrom, concluzia studiului a 
fost aceea că ar fi vorba de o şcoala la sol, poate una de 
instruire în tehnica supravieţuirii, deşi în zona predomina 
terenurile arabile inofensive. Chiar şi pădurea e un fleac. Asta-i 
tot ce se menţionează în raport. 

Alevy dădu afirmativ din cap. 

— Pe noi zona nu ne-a interesat până recent. Când însa a 
început să mă intereseze, am trimis câţiva oameni să arunce o 
privire. După câte îşi amintesc localnicii, în urmă cu vreo 
cincisprezece ani acolo a fost o bază a aviaţiei militare sovietice. 
Asta se potriveşte cu studiul tău. Pe urma însa, locul uniformelor 
de aviaţie a fost luat de cele ale KGB-ului şi de haine civile. 
Potrivit localnicilor, personalul din interiorul bazei nu are practic 
nici un contact cu satul Borodino, oraşul Mojaisk sau 
împrejurimi. Acesta pleacă, probabil la Moscova, şi vine cu 
elicopterul. Concluzia: e vorba de o treabă ultrasecretă. 
Personalul se bucura de privilegii la Moscova şi aşa mai departe. 
Alevy îşi întoarse privirea spre Hollis. 

— Acum e rândul tău. 

— Am găsit nişte fotografii vechi în arhivă, numai că ele au 
fost făcute în 1975 de la o înălţime de douăzeci şi patru de 
kilometri, cu aparate de fotografiat care nu aveau performanţele 
tehnice pe care le au acum sateliții voştri de recunoaştere. 

— Ce-au spus analiştii despre fotografii? se arata curios 
Alevy. 

— Serviciul de informaţii al Forţelor Aeriene nu s-a oprit 
decât asupra lucrărilor care prezentau interes pentru el. Ei au 
ajuns la concluzia că instalaţia, care pare să se întindă pe vreo 
trei sute de hectare, adică ceva mai mult de o milă pătrată, nu 
prezintă importanţa militară nici din punct de vedere tactic, nici 
strategic. Aici se încheie dosarul meu despre Borodino Nord. 
Cazul a fost clasat. 

— Tu ce crezi că e locul ăsta? întreba Alevy. 

— Pensionul Doamnei Ivanova, răspunse Hollis. 

— Şi ce e asta? 

— Aştept să-mi spui tu. lar dacă ai poze, şi bănuiesc că ai, 
să le vedem. 


Alevy apasă din nou pe telecomandă şi ecranul se lumina, 
prezentând cu încetinitorul imaginea aeriană a unui câmp 
agricol. 

— Satelitul de cercetare se deplasează dinspre nord-est 
spre sud-vest. E o zi de vară însorita, foarte frumoasă. Ce se 
vede e grâu. Să ne oprim puţin! 

Imaginea de pe ecran prezenta un prim-plan cu un bărbat 
într-un tractor vopsit în roşu, care tracta o încărcătură de fân. 

— Acum vine răul Moscova. 

Imaginea părea să fie luată de la vreo şase sute de metri, 
deşi satelitul s-ar fi putut să se afle la o distanţa de o sută 
şaizeci de kilometri de pământ. 

— Se vede liziera pădurii de pini. Acum se vede ceea ce ai 
văzut cu ochii tăi - un cerc de teren defrişat de aproximativ 
cincizeci de metri lăţime şi, dacă te uiţi mai de aproape, se văd 
inelele concentrice de sârmă ghimpată. Acolo... se vede un turn 
de pază. 

Alevy făcu un stop-cadru şi mari şi mai mult imaginea. 

— Santinela din turn se scarpină în fund şi, fără ca el să 
ştie, ochiul din cer înregistrează scenă pentru posteritate. 

— Când au fost filmate imaginile astea? întreba Hollis. 

— În iunie, anul acesta. Ei bine, dacă ne deplasăm spre 
centrul bazei, vedem mai mulţi pini şi nimic altceva. Dar să ne 
oprim aici... 

Alevy făcu un nou stop-cadru. 

— Priveşte în partea de sus a ecranului. Luminişul ăla e un 
helicodrom. Vezi iarba culcată de palele elicei şi urmele lăsate 
de tălpicile elicopterelor pe sol? 

— Nu. 

— Nici eu, dar e ceea ce mi-au spus analiştii. Bun. Mergem 
puţin mai departe şi întâlnim o construcţie, o cabană de bârne, 
dar altceva nu se mai vede din cauza vegetației. Sovieticilor le 
place să folosească pădurile de pini drept camuflaj împotriva 
sateliților noştri. într-o bună zi, toată ţara asta blestemată o să 
fie ascunsă sub vegetaţie perenă. Aşa, acum se vede începutul 
câmpului de la Borodino, pe urma vechiul drum Minsk-Moscova 
şi şoseaua nouă. O chestie destul de deşteapta, ce zici? Cred că 
sovieticii fac pe ei când aud de sateliții noştri. 


Alevy opri caseta. 

— Asta-i tot. 

O vreme, cei doi bărbați rămaseră  învăluiţi în 
semiobscuritatea încăperii fără să-şi vorbească. 

— Am făcut analiza spectrală şi cu raze infraroşii a pădurii 
de pini. Acolo exista surse de căldură. Vehicule, oameni, o 
mulţime de construcţii mici şi câteva mai mari, în majoritatea lor 
din beton, răspândite pe suprafaţa acelei mile pătrate de care 
vorbeam. Populaţia se situează undeva între patru şi opt sute de 
oameni, deşi locul are capacitatea de a cuprinde un număr mai 
mare. De altfel, cândva cred că a fost vorba de o populaţie mai 
numeroasă. 

— Acolo sunt vreo trei sute de prizonieri de război 
americani, spuse Hollis. 

Alevy îi aruncă o privire piezişa. 

— De unde ştii? 

— Mi-a spus franţuzoaica. Ştia de la Fisher, şi lui Fisher i-a 
zis Dodson. 

Alevy clătină din cap. 

— Am luat legătura cu ea la Helsinki, dar n-a vrut să 
vorbească. Altceva? 

— Lucruri pe care le ştii: e vorba de o fostă şcoala a Forţelor 
Aeriene Sovietice, în prezent şcoala a KGB-ului. 

Alevy îşi frecă bărbia. 

— Trei sute? 

Hollis dădu afirmativ din cap. 

— lisuse Hristoase! 

— Aşa am reacţionat şi eu. 

— Mi-ai spus tot ce ştii? îl întreba Alevy. 

— Da. Dar tu mie? 

— Restul îl poţi deduce, Sam. Nu e vorba de dezertori, 
fireşte. E vorba de prizonieri de război din Vietnam. Ei au fost 
daţi ruşilor de nord-vietnamezi, în compensație probabil pentru 
rachetele sol-aer care v-au doborât. Primii au obţinut astfel 
produsul rachetelor lor: aviatori americani vii. Serviciu contra 
serviciu. 

Hollis îl aprobă în tăcere. 

— Despre ce este vorba? continua Alevy. Vreo mie de 


aviatori încă nedeclaraţi, nu? Ei bine, nord-vietnamezii nu i-au 
considerat altceva decât nişte prizonieri de război buni să fie 
bătuţi, înfometați şi plimbaţi prin faţa aparatelor de filmat. Ruşii 
însa, i-au privit ca pe o resursă preţioasa pentru aviația lor 
militară. 

Hollis se ridica. 

— Exact. Şi au deschis o şcoala de instrucţie a aviaţiei 
militare sovietice, folosindu-i pe potenţialii lor inamici ca 
instructori. întotdeauna am bănuit lucrul ăsta. 

— Aveau aceşti piloţi americani vreo valoare reală din punct 
de vedere militar? Care e părerea ta ca specialist? 

— Am să-ţi dezvălui un secret militar, fiindcă mi-eşti 
simpatic, răspunse Hollis. în trecut, israelienii ne-au pus la 
dispoziţie piloţi egipteni şi sirieni pregătiţi de sovietici. Utilizând 
droguri şi hipnoza, am putut să reconstituim o bună parte din 
prograrnul de antrenament al şcolii de piloţi de vânătoare a 
aviaţiei militare sovietice. 

— Bun, dar la ce serveşte treaba asta, dacă aparatele de 
zbor şi tactică s-au schimbat? 

— La aproape nimic, dacă nu l-ai angajat pe inamic într-o 
anumită perioadă de timp. Aşa cum spui, tehnică şi tactică se 
schimba. 

— Deci, întreba Alevy, ce fac acolo acum piloţii ăia din 
Vietnam? Au fost folosiţi să antreneze piloţi de MIG-uri în urmă 
cu cincisprezece, şaisprezece ani. Acum sunt inutili. De ce nu se 
descotorosesc de ei? La ce le mai servesc acum? Asta-i 
întrebarea. Cunoşti răspunsul? 

— O să mă gândesc. 

Sună telefonul. 

— S-ar putea să fie pentru mine, spuse Hollis. 

Alevy îi făcu semn că putea să răspundă şi Hollis ridică 
receptorul. 

— Hollis! 

— Burov! spuse căpitanul O'Shea. 

— Fă-mi legătura! 

— E fantomă de la morga din Mojaisk, îi spuse Hollis lui 
Alevy. 

— Fii drăguţ cu el! îl sfătui Alevy, după care îşi baga casca 


în ureche şi ascultă. 

— Colonelul Hollis? se auzi vocea lui Burov pe fir. 

— La telefon! 

Tonul lui Burov era cordial. 

— Ce mai faceţi? 

— Foarte bine. Dumneata? 

— Am vrut să te sun mai devreme, în timpul programului. 
încă mai lucrez la dublul asasinat de care ţi-am vorbit. Te-am 
întrerupt de la masă? 

— Nu, aici în Mica America, cinam la ora opt seara. Tocmai 
urmăream o înregistrare efectuată de un satelit spion în 
Uniunea Sovietică. 

Burov izbucni în râs. 

— Ce coincidenţa. Eu ascultam înregistrarea unor convorbiri 
din ambasada voastră. 

— Ce mică e lumea electronicii! Când îl pot întâlni pe 
maiorul Dodson la Centrul Comercial? 

— Tocmai asta e, că am vorbit cu el şi nu vrea să se 
întâlnească cu nimeni de la ambasada voastră. 

— De la ambasada mea? De ce nu vrea? 

— Nu vede rostul unei asemenea întâlniri. 

— Rostul e ca să ne convingem că e în viaţa, sănătos şi că 
vrea să rămână în Uniunea Sovietică. 

— Răspunsul e afirmativ în toate aceste privinţe, replica 
Burov. 

Hollis fu întrucâtva surprins de jargonul militar american 
utilizat de Burov. 

— Nu c-aş avea încredere într-un colonel KGB, spuse el, dar 
cum rămâne cu fotografia din Pravda? 

— Asta pot s-o fac. 

— Neretuşata. Vreau fotografia şi negativul. 

— Asta nu se poate. Ţi-o arăt numai ţie. 

— Atunci păstreaz-o pentru tine! 

— Nu ştiu ce aş putea să-ţi mai spun, colonele Hollis. 

— Ai putea să spui „da". 

— Am să mai vorbesc o dată cu maiorul Dodson. 

— Oare? Ce-ar fi dacă ţi-aş spune că maiorul Dodson e aici, 
în ambasadă, şi că ne-a spus o poveste de-a dreptul incredibilă? 


Alevy îi şopti lui Hollis: 

— Nu forţa nota! 

Burov pară ceea ce putea fi o ştire senzaţionala, apoi 
replică: 

— Mă îndoiesc, colonele. Am vorbit cu el acum douăzeci de 
minute. 

— Nu cred. 

— Ei bine, dacă e acolo, da-mi-l la telefon! 

— Aş putea să-l prezint la televiziune peste câteva zile, 
Hollis. 

Tonul lui Burov era controlat, dar neliniştit. 

— O să revin în ce priveşte întreaga poveste cu Dodson. 

— Excelent. Unde te pot găsi, colonele Burov? 

— Poţi să suni şi să-mi laşi un mesaj la Lefortovo. 

— Îmi poţi lăsa un număr de telefon la care să te găsesc în 
week-end? 

— Mă tem că nu. Sună la Lefortovo. Noi lucrăm zi şi noapte. 

— Nu la Mojaisk sau Borodino? 

— Nu. Lucrez aici. 

— In ce direcţie? 

— Nu e important să ştii. 

— Ai un prenume? 

— Piotr. 

— Foarte creştin. Pun pariu că părinţii tăi au fost creştini. 

— Nu te priveşte, răspunse Burov inflexibil. 

— Bine, Piotr. 

— Nu încerca să mă păcăleşti, Hollis. îmi eşti şi-aşa dator. 

— Asta-i bătrânul meu Burov! Ce-ţi face falca azi? 

Alevy zâmbi. 

— E o permanentă amintire, replica Burov. Ascultă, Sam, 
din ceea ce ştiu despre tine, ai avut o viaţa nemaipomenită, dar 
s-ar putea ca norocul să te lase. 

— E o ameninţare? 

— Nu, o profeție. N-aş profera ameninţări prin telefon. Voi 
înregistraţi totul. 

— Atunci, hai să-nregistram răspunsul tău la următoarea 
mea întrebare. Unde e maşina domnului Fisher? 

— E o întrebare pentru poliţia din Moscova. 


— Ei susţin că n-o au. A sosit din America o echipă de 
experţi ca să examineze automobilul. Unde e, colonele Burov? 

— O să mă interesez. 

— Te rog s-o faci! Şi încearcă să fii mai cooperant decât ai 
fost cu alte lucruri pe care ţi le-am cerut. Aşa încât, dacă nu mai 
ai altceva de adăugat, colonele, aş vrea să mă întorc la 
fotografiile făcute de satelitul spion. Construcţia noii uzine de 
rachete cu combustibil solid de la Kaliningrad merge destul de 
bine, dar sunt o groază de materiale care zac împrăştiate prin 
preajmă. De ce nu face Rusia un pic de ordine pe-acolo? 

Burov se făcu a nu băga de seamă şi spuse: 

— Apropo, un prieten al meu de la Londra mi-a spus că 
nevastă-ta îşi petrece jumătate din timp în Bond Street. Sper că 
are la ea cărţile tale de credit. Ori poate plăteşte bărbatul cu 
care umblă. Din câte mi s-a spus, are o înfăţişare prospera. 

— Las-o baltă, Sam! şopti Alevy. Nu poţi să-i ţii piept. 

Hollis clătină din cap. 

— Bine, Burov, o să te ţin la curent în legătură cu maiorul 
Dodson. 

— Şi eu o să fac la fel în ce te priveşte. Un alt prieten al 
meu, de la Ministerul de Externe, m-a sunat întâmplător şi mi-a 
transmis ştirea neplăcută a plecării tale neprogramate. Mi-a 
făcut plăcere să lucrez cu tine. Poate că luăm masa împreuna 
luni, înainte să pleci. Tot la Lefortovo, ce zici? 

— De acord. O să încerc să te trec pe agendă. 

— Bun. Cu cine o să lucrez după plecarea ta? 

Alevy arată înspre el. 

— Cu Seth Alevy, spuse Hollis în receptor. Ti-l mai 
aminteşti, nu? 

— O, desigur. Toată lumea de-aici îl ştie pe domnul Alevy. 
Abia aştept să-l reîntâlnesc. Transmite-i salutări din partea mea! 

— Fii sigur c-am s-o fac. 

— Dacă nu ne întâlnim, colonele, sau nu avem ocazia să 
mai vorbim, îţi doresc drum bun. 

— Sper să fie aşa. 

— Bună seara! 

— Bună seara, colonele Burov! spuse Hollis punând 
receptorul în furcă. Ticălosul! 


— Doamne, Sam, exclamă Alevy, dar tipul vorbeşte engleza 
admirabil! 

— S-a învârtit multă vreme printre americani. 

Alevy dădu din cap. 

— l-ai dat o temă în legătură cu Dodson. Acum se întreabă 
dacă ştim doar câte ceva despre Pensionul Doamnei Ivanova 
sau ştim totul. Câteodată, e mai bine să dai cu bâta în tufiş să 
vezi ce iese. Uneori e un iepure, alteori un urs. 

— Cred că-i un urs. în puşca am gloanţe de urs. 

— Doar e patria urşilor, nu? spuse Alevy zâmbind. 

— Nu-ţi face griji, Seth! Ai să te descurci tu. Să-mi scrii 
despre asta! 

Alevy izbucni în râs. 

— Banditule! L-ai făcut arşice şi pe urma mi-l laşi mie să 
dau ochii cu el. 

— Tu te-ai oferit. Pot să-l las în seama celui care mă va 
înlocui. 

— Nu, de Burov mă ocup eu. E o legătură foarte bună. Cred 
chiar că m-aş putea înţelege cu el, odată încheiata afacerea 
asta. Aş putea să lucrez cu el. 

— Cine se-aseamănă se-aduna! 

Alevy nu-i răspunse. 

— Trebuie să plec, spuse Hollis deschizând uşa camerei. 

Alevy străbătu coridorul în urma lui şi, când ajunseră în 
living, spuse: 

— În seara asta am de transmis şi de primit nişte mesaje. 
Hai să ne revedem la ora unu. 

— De ce? îl întreba Hollis din capul scărilor. 

— Până atunci s-ar putea să am mai multe răspunsuri. O să 
am şi mai multe întrebări de pus. Gândeşte-te la ce se întâmpla 
la Pensionul Doamnei Ivanova. 

Hollis cobora scara, îşi lua haina şi ieşi. 

— La ce dracu' crezi că mă gândesc de-o vreme încoace? 


CAPITOLUL 21 


Sam Hollis caută un şervet de vase, dar, cum nu găsi nici 
unul, şterse tejgheaua din bucătărie cu batista, pe care o aruncă 
apoi în ladă de gunoi. 

Ducea lipsă femeilor de serviciu rusoaice, dar numărul 
localnicilor angajaţi în ambasada fusese redus la o duzină. Dacă 
gradul de securitate crescuse, în schimb partea de gospodărie 
lasă de dorit. Domnul şi doamna Kellum, care se ocupau acum 
de curăţenie, erau mai meticuloşi decât fuseseră îngrijitoarele 
rusoaice, asta fiindcă ei se ocupau de murdărie, în vreme ce 
rusoaicele se mai ocupau şi de altele. Din păcate, familia Kellum 
venea să-i facă curăţenie cam o dată la două săptămâni şi lucrul 
ăsta se cam vedea. Hollis puse ceştile de cafea şi paharele de 
bere în maşina de spălat vase şi închise capacul. Tocmai atunci 
se auzi soneria de la uşa. 

— Fir-ar să fie! 

Intră în living şi dădu un şut revistelor şi ziarelor, băgându- 
le sub canapea, înhaţă din zbor trei cravate şi le aruncă în 
spatele cărţilor pe un raft din bibliotecă. Soneria suna din nou. 

— O clipă! 

Aşeza în grabă o scrumieră pe o pată de whisky de pe 
măsuţa din faţa canapelei şi deschise uşa. 

— Bună. 

Lisa intra. Era îmbrăcată într-un palton alb de stofa, lung 
până la glezne, pe cap avea o căciulă rusească de vulpe polară, 
iar în mână o sacoşa de pânză. îl sărută uşor pe obraz, ceea cei 
se păru a fi mai intim decât dacă l-ar fi sărutat pe gură. Lisa îşi 
scaose cizmele pe preş şi-i întinse sacoşa. 

— Ninge. 

Hollis o ajuta să se dezbrace, punându-i căciula şi palton în 
dulapul din perete. Observă că pe sub paltonul elegant cu care 
ieşise în oraş, Lisa era îmbrăcată într-un costum de catifea 
neagră. 

Se aşeza pe scară, îşi scoase cizmele şi şosetele şi începu 
să-şi maseze labele picioarelor. 

— Unde ai fost? îl întreba. 


— În bucătărie. 

— Vreau să spun, mai devreme. 

— A, am trimis şi am primit corespondenţa. 

— Doamne, ce n-aş da să am o cameră secretă, în care să 
pot spune că am fost chiar dacă n-am fost. Mi-ar prinde bine 
uneori. 

Hollis o lua înaintea ei pe scări. 

— Căpitanul O'Shea s-a fâstăcit tot când l-am întrebat unde 
eşti. Te-am căutat în hol. 

— Am fost în camera de emisie-recepţie. Am trimis şi am 
primit mesaje. 

Intrară în living. 

— Te mai întâlneşti şi cu altcineva? îl întreba ea. Nu te-am 
întrebat mai înainte pentru că sunt o naivă, dar te întreb acum. 

O clipă, Hollis avu nostalgia unei neveste, căreia să nu-i 
pese unde a fost. 

— Nu mai exista altcineva. Ce-i în sacoşa? 

— Tot ce poate oferi mai bun Gastronom Unu. 

Lisa se opri în mijlocul încăperii şi privi în jur la amestecul 
de mobilier asiatic, sud-american şi european. 

— Asta-i gustul nevestei tale? 

— Am achiziţionat piese din toată lumea. 

— l-auzi! Şi nu le vrea înapoi? 

— Nu ştiu. 

— Unde o să le muţi? 

— Cred că la următorul post în care o să fiu numit. Vrei să 
duc sacoşa la bucătărie? 

— Da. 

Al urma pe Hollis în bucătărie şi începu să scoată pachetele 
din sacoşa. O mulţime de borcane şi de conserve - legume 
murate, hrean, peşte sărat, carnaţi conservaţi, un hering 
afumat, o cutie de ceai şi o cutie de carton cu pişcoturi. Hollis le 
încercase odată şi i se păruseră că miroseau a grăsime rânceda 
şi aşchii de creion. 

— Unde-i carnea de vită? 

— La Gastronom nu au mâncare propriu-zisă, ci doar 
specialităţi. Am să aranjez un platou de aperitive şi o să 
ciugulim. 


— Nu prea mi-e foame. 

— Mie îmi e. Mă duc la bufet. 

— E destulă mâncare aici. Prepară-mi o votcă cu lămâie, 
până aranjez eu platoul. Unde-i deschizătorul de conserve? 

— Acolo. 

Hollis scoase sticla de Stolicinaia din frigider şi umplu două 
pahare ţinute la rece. 

— Lămâie n-am. Nimeni n-are lămâie. 

Lisa baga mâna în buzunar şi scoase o lămâie. 

— Am făcut rost de ea în hol. Barmanul e îndrăgostit de 
mine. 

Hollis taie lămâia şi puse o bucăţică în fiecare pahar. Băură, 
apoi deschiseră conserve şi borcane şi căutară castroane, 
farfurii şi tacâmuri. Hollis descoperi că nu-şi prea cunoştea 
bucătăria. 

— Du-te şi aşează-te pe canapea! îi spuse Lisa. Aduc 
mâncarea acolo. Hai, du-te! 

Hollis se duse în living şi luă o revistă de sub canapea. Lisa 
sosi cu o tavă de mâncare şi o puse pe masă, apoi se aşeza 
lângă el şi încerca să dea la o parte scrumieră. 

— S-a lipit! 

Mâncară, băură votca şi stătură de vorbă. Hollis o întreba 
despre munca ei. 

— Sunt o escroacă. Scriu ceea ce ştiu că vor ei, aşa cum vor 
ei, cât vor ei... 

— Cine sunt „ei"? 

— Nu ştiu. Tocmai asta mă sperie. Tu ştii? 

— Când e vorba de domeniul militar, ştiu. 

Lisa dădu din cap. 

— De fapt, am talent scriitoricesc. Pot să scriu lucruri foarte 
multe, dar, pe de altă parte, mă fascinează şi Serviciul Extern. 
Ce să fac? 

— Rămâi în serviciu şi scrie cum vrei tu sub pseudonim. 

— Bună idee! Crezi c-o să ne trimită la un nou post 
împreuna? 

— Vrei, într-adevăr, asta? 

— Am fost eu prea subtilă ori eşti tu mai greu de cap? 

— Găsesc eu o soluţie, spuse Hollis zâmbind. 


— Poţi? 

— Cred că da. 

Lisa îşi scoase ţigările. 

— Te superi dacă fumez? 

— Nu. 

— Vrei şi tu o ţigara? 

— Mai târziu. 

Lisa trase scrumiera spre ea. 

— De ce oare se lipeşte? 

Hollis îşi mai turnă nişte votca. 

— Cum au trecut ultimele şase luni, Sam? întreba Lisa după 
ce-şi aprinse ţigara. Ţi-a fost dor de ea? 

— Nu, dar nici după burlăcie nu mă dau în vânt. în Moscova 
vesela nu prea ai cum să te distrezi, iar în ambasada nici atât. 
Nu mai pot să joc bridge cu cei căsătoriţi şi nici să mai pierd 
vremea cu voi, cei necăsătoriți, prin hol. Sunt într-un fel de 
purgatoriu. 

— Eşti un tip călit. 

— A fost o jumătate de an realmente grea. 

— Deci poveştile pe care le-am auzit despre aventurile tale 
amoroase nu erau adevărate? 

— Vreo trei din ele poate să fi fost, spuse Hollis zâmbind. 

— Sunt prima femeie care te-a vizitat aici? 

— Eşti pregătită să numeri? 

Lisa îi aruncă o privire încruntata, prefăcându-se furioasă, şi 
îl înşfăcă de cravată. 

— Aţi aminteşti ce şut i-am tras lui Viktor? Şi unde? Aşa că 
răspunde-mi, Hollis! îl somă Lisa, trăgându-l de cravată. 

— Simt că mi se întăreşte cravata. 

Lisa abia se stăpâni să nu zâmbească. 

— Răspunde-mi! 

Hollis izbucni în râs. 

— Da, da. Ti-am spus doar, n-am avut pe nimeni. 

O apuca de încheieturile mâinilor şi o imobiliza pe canapea. 
Se sărutară. 

— Mai târziu, spuse Lisa. Am adus o casetă. 

Se ridica de pe canapea, scoase caseta din poşeta şi o 
introduse în video. 


— Doctor Jivago, De o lună aştept s-o pot lua, aşa că trebuie 
s-o vedem. 

Se aşeza din nou pe canapea şi se întinse pe spate, 
punându-şi picioarele desculţe în poala lui. 

— Te deranjează? 

— Nu m-am gândit la chestia asta. 

— Nici dacă te rog să mi le masezi? 

— Nu. 

— Am văzut filmul ăsta de patru ori, spuse Lisa, şi 
întotdeauna mă face să plâng. 

— De ce nu te uiţi la el de-a-ndoaselea? în felul ăsta, la 
sfârşitul filmului, ţarul va fi pe tron. 

— Nu vorbi prostii! Uită-te la el! E superb! 

— Arata ca un negustor de haine vechi. 

— Imi place cântecul Larei. 

— Mie-mi place Lara. Aş fi în stare s-o mănânc. 

— Nu fi vulgar! O, Sam, dacă ai şti cât mi-am dorit să merg 
la Peredelniko, să pun flori pe mormântul lui Pasternak şi să-i 
ascult pe ruşi recitind din poemele sale în cimitir! 

— Se pare că sunt multe lucruri pe care n-ai să le mai faci. 

— Ştiu. E trist. Aproape c-am ajuns acasă. 

— Uită-te la film! Acum îl împuşca Lara pe grăsan. 

Se ghemuiră unul în celălalt şi se uitară la film. Vântul rece 
bătea în geam, aducând câţiva fulgi de zăpadă. 

Făcură dragoste pe canapea, după care adormiră. La ora 
unu, Hollis se trezi şi îşi trase pantalonii. Lisa deschise ochii. 

— Unde te duci? 

— La Seven-Eleven să-mi iau un pachet de ţigări. 

— Cu cine te întâlneşti? 

— Cu soţia ambasadorului, dar o să-i spun că între noi totul 
s-a terminat. 

— Te întâlneşti cu Seth. 

— Corect. Eşti geloasă? 

Lisa închise ochii şi se întoarse pe partea cealaltă. Hollis îi 
spuse, împotriva a ceea ce-i dicta raţiunea: 

— Nu mi-ai zis că trăieşte ca un ţar. El ţi-a dat icoană? 

— Ţi-am spus c-o am de la bunica. 

— Da. Şi-ai părut extrem de recunoscătoare, când ţi-am 


spus că aş putea s-o scot în valiza diplomatică. Păi, pentru 
numele lui Dumnezeu, prietenul tău Alevy ar putea să te ajute 
să treci dincolo şi turnurile Kremlinului! 

— Nu te comporta ca un animal după împerechere! Spuse 
Lisa întorcându-i spatele. 

Hollis ieşi, trântind uşa în urma lui. 


PARTEA A TREIA 


„Rusul e o persoană încântătoare până işi trage cămaşa pe 
el. Ca oriental, e fermecător. Abia când insista să fie tratat drept 
cel mai estic dintre popoarele vestice în loc de cel mai vestic 
dintre orientali e... greu să te mai înţelegi cu el." 

RUDYARD KIPLING 


CAPITOLUL 22 


Fundalul muzical ce se revărsa din casetofon în 
apartamentul lui Alevy era alcătuit din cântece patriotice în 
interpretarea corului Armatei Roşii. 

— Nu poţi să pui altceva? întreba Hollis. 

— Ba da. 

Alevy deschise uşa comodei şi opri casetofonul. 

— Uneori pun lucruri care le plac şi lor. 

Hollis se uita pe fereastră la blocul de zece etaje de pe 
partea cealaltă a străzii. Ultimul etaj era ocupat de KGB şi 
aparatură electronică ce avea drept ţinta complexul de clădiri al 
ambasadei. Se întreba cât de mult vedeau şi auzeau kaghebiştii. 

— Tina Tumer sau Prince? 

— Ce te inspiră, Seth. 

Alevy puse caseta cu Prince şi apasă pe Play. 

— Asta o să-i trimită la sticlele de votcă. 

Se întoarse spre Hollis: 

— Deci, reluând lucrurile de unde le-am lăsat, ce fac cei trei 
sute de americani în lagărul ăla ca să merite să fie ţinuţi acolo şi 
să nu fie împuşcaţi? 

— Stai o clipă! îl întrerupse Hollis. Dacă ştim că acolo exista 
prizonieri de război americani, de ce nu întreprinde nimic 
guvernul nostru? 

Alevy îşi turna coniac în cafea. 

— N-am ştiut până vineri seara. 

— Voi aţi ştiut ceva şi mai înainte. 


— Şi ce să fi făcut? Dacă preşedintele ar face investigaţii 
sau solicitări discrete pe lângă guvernul sovietic, acesta ne-ar 
spune: „ Despre ce vorbiţi? lar încercaţi să distrugeţi pacea?" 

Şi ştii ceva? Au dreptate. Dacă preşedintele s-ar înfuria şi ar 
trece la acuzaţii publice, ar fi nevoit să-l recheme pe 
ambasadorul nostru, să-l expulzeze pe al lor şi să 
contramandeze convorbirile la nivel înalt şi pe cele privind 
armamentele. lar noi am continua să nu avem nici cea mai mică 
dovadă şi lumea ne-ar trimite iar la plimbare. Băiatul ăsta care-i 
la Kremlin acum are o presă bună Sam. Zice că vrea să fim 
prieteni. 

— Atunci n-ar trebui să-i lase pe criminalii de la KGB să-i 
ucidă şi să-i hartuiască pe americani, remarca Hollis. 

— O observaţie interesantă, recunoscu Alevy. Asta ţine tot 
de complexitatea problemei cu care sunt confruntaţi. Băiatul 
ăsta nou a moştenit trei sute de prizonieri de război americani. 
Numai ca lagărul e în mâna KGB-ului. Cât i-o fi spus KGB-ul 
despre lagărul ăsta? Cât i-o fi spus despre ceea ce ştim noi 
despre Pensionul Doamnei Ivanova? Fiindcă veni vorba, nici noi 
nu spunem guvernului nostru prea multe, nu-i aşa, Sam? Poate 
că KGB-ul încearcă să pună Kremlinul în faţa unei probleme 
grave şi delicate în ultimul moment. KGB-ul şi generalii sovietici 
au mai făcut figura asta. Ei nu vor să se ajungă la o pace cu 
Occidentul. 

— Oamenii voştri nu sabotează şi ei iniţiativele de pace? 

— Nu prea des, spuse Alevy râzând sinistru. Dar băieţii tăi 
de la Pentagon? 

— Nimeni n-are mâinile curate, replica Hollis. 

— Dar tu, Sam? 

— Eu vreau pace în condiţii demne. Tu? Nu te ştiu să fii un 
fan al sovieticilor sau al destinderii. 

Alevy ridică din umeri. 

— Eu nu fac decât să-ţi comunic linia partidului. Fac ce-mi 
spun ei. Ei îmi zic să nu stânjenesc guvernul sovietic cu 
dezvăluiri despre faptul că ar deţine cetăţeni americani ca 
prizonieri. 

Alevy se întinse pe canapea. 

— Şi asta fac. Pe urma Burov muta lagărul sau îi împuşca 


pe toţi piloţii ăia. 

— De asta trebuie să ne mişcăm repede, Seth, spuse Hollis. 

Alevy îşi pironi privirea în tavan. 

— Ai dreptate. Oamenii ăia ar fi morţi acum, dacă n-ar fi 
vorba de Dodson. Dodson e o dovadă vie şi e în libertate. De 
aceea, Burov nu face nici o mişcare în ce priveşte şcoala şi 
omenii de acolo. Dacă Burov pune mâna pe Dodson înaintea 
noastră... Tot aştept ca Dodson să apară aici. 

— Mă tot gândesc la cei o mie de aviatori daţi dispăruţi şi la 
cele trei sute despre care ştim că se afla la Pensionul Doamnei 
Ivanova. Bănuiesc c-au fost mai mulţi, dar prin uzura... cauze 
naturale, sinucideri, execuţii... Trei sute. Cred că depinde de noi, 
Seth, să-i salvăm. Dă-i dracului de diplomaţi! 

Alevy îl privi o clipă pe Hollis, apoi spuse: 

— Ştii, Sam, în cei doi ani de când lucrez cu tine, n-am 
înţeles niciodată în ce ape te scalzi. 

— Asta-i bine. 

— Dar acum am pus laba pe tine. Eşti gata să încalci 
regulile, să pui în pericol pacea mondială, să-ţi rişti cariera şi 
chiar viaţa ca să-i scoţi pe aviatorii ăia de-acolo. Sam Hollis cel 
Calm, Colonelul Corectitudine, este un pilot crâncen, gata să se 
suie în avion şi să bombardeze şi să mitralieze tot ce întâlneşte 
în cale. 

Alevy zâmbi. 

— Şi totuşi toţi continuă să creadă că tu eşti băiatul 
cuminte, de echipă, şi eu sunt banditul. Ei nu ştiu ce ştiu eu 
despre tine. Asta ar putea să ne fie de folos. Bun venit în lumea 
mea, Sam Hollis! 

Hollis nu răspunse. 

— Gândeşte-te la partea mai puţin plăcută a obiectivului pe 
care ţi l-ai propus. Să zicem că-i eliberăm pe oamenii ăia, prin 
negocieri sau altfel. Tu poţi să ţi-i imaginezi pe cei trei sute de 
prizonieri de război, oameni între două vârste, aterizând pe 
aeroportul Dulles cu o cursă venind de la Moscova? îţi imaginezi 
ce reacţie publica ar stârni treaba asta? 

— Da, dacă reacţia mea e o măsură a opiniei publice 
americane. 

— Bun. S-ar duce naibii întâlnirile la nivel înalt, convorbirile 


privind armamentele, comerţul, turismul, Teatrul Balşoi şi toate 
celelalte. Poate c-am avea onoarea neştirbita, dar n-aş paria c- 
ar fi pace. 

— Ce vrei să zici, Seth? Ca Washington-ul nu vrea ca aceşti 
oameni să se întoarcă acasă? 

— Te las pe tine să te gândeşti. 

Alevy se ridica, îşi mai turnă nişte cafea cu coniac. Opri 
casetofonul. 

— Ce vrei să asculţi? 

— In ultimii doi ani am ascultat tot ce se putea asculta în 
materie de muzică de la 1685 încoace. îţi spun sincer că mi-e 
indiferent. 

— Ce zici de nişte cimpoaie? la ascultă! E un scoţian. Mi-a 
dat-o un soldat de la ambasada britanică. Zice că ruşii nu pot 
suferi sunetul de cimpoi. 

Alevy puse caseta şi cimpoierii regimentului scoţian 
începură să cânte The Campbells Are Comin'. 

— Să revenim la întrebarea de ce se mai afla aceşti piloţi în 
mâinile sovieticilor, spuse Alevy. După ce-au fost storşi de 
informaţii de aviația militară sovietică şi GRU, de ce a mai 
intervenit şi i-a preluat KGB-ul? 

Hollis sorbi din cafea. 

— Exploatare mintală. Un soi de rezervor de inteligenţa. Un 
rezervor de inteligenţa al KGB-ului. O prelungire a Institutului de 
Studii Canadiene şi Americane. 

— Ceva în genul ăsta, replica Alevy, dar mai sinistru. 

— Adică? 

— Noi credem că aceşti prizonieri de război ne fac rău. 
Dumnezeu să-i ierte! De aceea, interesul nostru nu e pur 
umanitar. Dacă ar fi, atunci ai avea dreptate să presupui că mai 
degrabă i-am lăsa să putrezească acolo decât să afectăm 
destinderea. în realitate, însa, Sam, interesul nostru - al agenţiei 
- este foarte profund şi el priveşte unele probleme urgenţe de 
securitate naţionala. 

Alevy se îndrepta spre Hollis. 

— Mai pe şleau, spuse el, credem că nenorocitul ăla de 
lagăr este o şcoala în care sunt pregătiţi agenţii sovietici care 
vorbesc, arata, gândesc, acţionează şi poate chiar şi regulează 


ca nişte americani, înţelegi? 

Hollis dădu afirmativ din cap. 

— Ştiu asta. Am ştiut de la bun început că trebuie să fie o 
şcoala de perfecţionare, şcoala de maniere elegante sau, mă 
rog, ceva asemănător. 

— Bun. Dacă teoria noastră e corectă, înseamnă că un tip 
pregătit în acel loc nu se deosebeşte de unul născut şi crescut în 
nenorocitele noastre de State Unite ale Americii. Un agent care 
iese din această şcoala are fie accentul de Boston, ca şi 
colonelul Burov, fie de Carolina de Sud, fie de Whitefish, Dakota 
de Nord, Whitefish în Montana, Seth. 

— Da? 

— Care era stoperul echipei Dodgers în 1956, Seth? zâmbi. 

Dădu din mâna a negaţie şi zâmbetul i se transforma în 
rânjet. 

— Oricum, nu pot fi unul dintre ei. 

— De ce nu? 

— Agenţia mea nu te primeşte în sânul ei doar pentru că ştii 
să conversezi. Ea vrea să stea de vorbă cu mame, taţi şi 
profesori de liceu. Chestia e însa ca majoritatea firmelor 
particulare se mulţumesc doar cu nişte hârţoage care să zică 
unde te-ai născut, unde ai învăţat etc. 

Alevy rânji din nou. 

— Oricum, bună întrebarea! S-o mai pui! De altfel, tu ai 
cunoscut un absolvent al şcolii. 

— Tipul din camera lui Fisher. Schiller. 

— Exact. Era perfect? 

— Cutremurător de perfect! 

Hollis reflecta o clipă. 

— Deci tu crezi că absolvenţii acestei şcoli au... penetrat 
societatea americană la ea acasă? 

— Aşa credem. Poate că nu lucrează pentru agenţie, dar 
pot lucra pentru colaboratori de-ai noştri; ei pot locui lângă mine 
în Bethesda sau pot aduna gunoiul de la cartierul general al CIA. 
Pot să-mi instaleze telefonul şi să-mi verifice impozitele. Pot 
frecventa cursuri de calculatoare sau alte şcoli tehnice şi e 
foarte probabil că pot intra şi în armată. Alevy îl privi pe Hollis. 

— Totuşi, cine a fost stoper la Dodgers în 1956? 


— Howdy Doody. 

— Poc, eşti mort! 

Alevy îşi turna coniac în ceaşca de cafea goală. 

— Vrei ceva? 

Hollis baga de seamă că Alevy era obosit. Avea în el o doză 
mare de cofeină şi una mică de alcool. Hollis se duse la cafetiera 
şi îşi turna ultimul strop de cafea. 

— Deci măcăne ca nişte rațe, spuse el, arata ca nişte rațe şi 
fac şi ouă ca nişte rațe, dar nu sunt rațe. 

— Nu, nu sunt, Sam. Sunt nişte vulpi în coteţul cu găini. Sau 
dacă vrei, Satana în sanctuar. 

— Caţi crezi c-au absolvit până acum? 

— Când a fost înfiinţata şcoala, au existat probabil mai 
mulţi americani - să le zicem instructori. Această fabrică de 
spionaj, Pensionul Doamnei Ivanova, ca o prelungire a şcolii de 
aviaţie militare sovietice, funcţionează probabil de doisprezece, 
cincisprezece ani. Cursul la şcoala ar trebui să dureze cel puţin 
un an. E vorba, probabil, de un sistem unu-la-unu, adică un 
student sovietic asimilează cunoştinţele, personalitatea, 
accentul etc. unui american. 

— O invazie a hoţilor de cadavre, spuse Hollis. 

— Intocmai. Aşadar, şcoala s-ar putea să fi avut cândva 
capacitatea de a scoate şapte sute de agenţi pe an. Este însa de 
presupus că o parte dintre ruşi au căzut la examene, după cum 
e de presupus şi că unii dintre instructorii americani au căzut în 
sensul ultim al cuvântului. De asemenea, nu credem că şcolile 
intermediare ale KGB-ului din Moscova sau din Leningrad au 
putut să furnizeze un număr atât de mare de studenţi ai şcolii 
de perfecţionare - aşa îi spunem noi. Maiorul Dodson i-a spus 
Pensionul Doamnei Ivanova, şi asta ştim dintr-o sursă de prima 
mână. Bănuiesc că americanii de acolo i-au spus aşa în glumă, 
încă nu ştim cum îi zic ruşii. Probabil şcoala de Spioni Nr. 5. 
Oricum, nu putem fi siguri că toţi absolvenţii au fost infiltraţi în 
State. Deci, ca să-ţi răspund la întrebare, presupun că între o 
mie cinci sute şi două mii. 

— Vrei să spui că, în America, s-ar putea să existe două mii 
de agenţi ruşi care se dau drept americani? 

— Nu te-ai exprimat exact, spuse Alevy. Ei sunt americani. 


Primii absolvenţi au ajuns acolo acum aproape cincisprezece 
ani. Suficient ca să fi realizat, cu puţin ajutor din partea 
prietenilor lor, visul american. Suficient ca să se fi căsătorit şi să 
aibă copii. Suficient ca să deţină funcţii care să le permită să 
facă realmente rău. 

— Şi n-a fost prins nici unul? 

Alevy clătină din cap. 

— După câte ştiu, nu. Nici n-a fost căutat vreunul până în 
momentul de faţa. Şi, la urma urmelor, ce să căutăm? Pe cineva 
care bea ceai din pahar şi scrie litera K de-a-ndoaselea? 

— Pe cineva care e prins spionând. 

— Probabil că nu spionează în sens convenţional. Oamenii 
lor se împart probabil în mai multe categorii: agenţi în 
conservare, agenţi plasați, agenţi de influenţa şi aşa mai 
departe. Acoperirile lor sunt perfecte, ei neatrăgând niciodată 
atenţia asupra lor. Chiar dacă am prinde unul spionând, ne-ar fi 
foarte greu să dovedim că tipul s-a născut şi a crescut la 
Volgograd, atâta vreme cât se cramponează de legenda lui. 

— Dacă i-aţi fixa nişte electrozi de testicule şi l-aţi zgâlţâi 
până ar vorbi ruseşte, nu v-ar fi aşa de greu. 

— ştii ceva? Nu cred că tipul ar vorbi ruseşte. Şi, chiar dacă 
s-ar da de gol, la ce ne-ar servi? El nu face parte dintr-o celulă 
sau filieră, ci trebuie să acţioneze de unul singur, dacă vor ca 
treaba să le reuşească. 

— Dar ar trebui să aibă un ofiţer de control, Seth. Cineva de 
la ambasada sovietică din Washington, de la misiunea 
diplomatică din New York sau consulatul din San Francisco. Care 
ar fi câştigul, dacă ar lucra chiar de unul singur? Cum transmite 
rezultatele activităţii lui? Doar nu se bazează pe emițătoare 
clandestine sau terenuri de paraşutare. 

— Nu. El trebuie să transmită produsul activităţii sale prin 
rapoarte orale. Aşa că pleacă în vacanţa în străinătate întocmai 
ca alţi americani. Poate că face o călătorie care să includă în 
itinerarul turistic şi Moscova. Impresia noastră este ca toate 
contactele cu aceşti agenţi au loc în afara teritoriului american. 

Hollis se îndrepta spre o vitrină, pe ale cărei rafturi se 
odihneau mici figurine din porțelan smăltuit şi nesmălţuit, 
reprezentând doamne cu bucle blonde, îmbrăcate în rochii 


decoltate, şi domni cu peruci şi pantaloni bufanţi strânşi la 
genunchi, din secolul al XVIII-lea. Statuetele puteau fi opera 
unor sculptori francezi sau englezi din epoca, dar ceva nu era în 
regulă cu ele, făcându-le să se deosebească de obiectele 
autentice pe care le puteai întâlni într-un magazin de antichităţi 
londonez. Hollis deschise vitrina şi scoase o statuetă înalta de 
cincisprezece centimetri, reprezentând un bărbat în ţinuta de 
călătorie. 

— Ce e asta, Seth? întreba el. Influenţa tătara? Cazaca? De 
ce nu sunt ca noi? Ştiu că pot să arate ca nişte scandinavi ori 
germanici, precum Burov, dar aici nu-i vorba doar de genetică, 
ci de un suflet şi un psihic complet diferite, de o memorie 
ancestrală. E vorba de ninsoarea deasă din timpul iernii, de 
mongolii care măturau stepa, de sentimentul permanent de 
inferioritate în faţa Vestului, de faptul că au fost alungaţi din 
Europa, de alfabetul chirilic şi fatalismul slav, şi cine mai ştie de 
câte altele. Dar indiferent despre ce-ar fi vorba, acest lucru 
poate fi depistat, ei pot fi identificaţi, tot aşa cum un expert în 
arta poate identifica falsurile din această încăpere. 

Hollis privi statueta din mâna sa, apoi i-o aruncă lui Alevy. 

— Inţelegi? 

Alevy o prinse cu grijă. 

— Inţeleg. Dar nu putem depista două mii de indivizi în felul 
asta. 

Alevy puse figurina jos. 

— Nu. 

Hollis se pregătea să închidă uşa vitrinei, când zări cutia de 
Paleh pe care Lisa o cumpărase în Arbat. îşi aminti conversaţia 
avută cu ea şi faptul că atunci intuise ce-i spunea Alevy acum 
despre natura Pensionului Doamnei Ivanova. Avu sentimentul 
bizar că Lisa însăşi putea fi un produs al acelei şcoli, dar, fireşte, 
acest lucru nu era cu putinţa, ţinând seama că trecutul ei era 
verificabil şi fusese răsverificat de Serviciul de Informaţii al 
Departamentului de Stat. Dacă lui îi trecuse asta prin gând, nu 
era greu de imaginat frica şi neîncrederea ce ar cuprinde 
societatea americană, industria de apărare, instituţiile şi 
organizaţiile guvernamentale, dacă s-ar afla că în interiorul lor 
s-ar putea găsi două mii de agenţi KGB 


— De fapt, cred c-am găsit doi, spuse Alevy. Chiar aici, în 
ambasadă, Sam. Chiar sub nasul nostru. Bănuieşti cine? 

Hollis se gândi o clipă. Scoţând din calcul bărbaţii şi femeile 
cu dosarele ultraverificate, rămâneau nevestele casnice, soldaţii 
din infanteria marină şi personalul de serviciu. Brusc, în minte, îi 
veniră două nume ca şi când lucrul acesta l-ar fi ştiut 
dintotdeauna. îşi reaminti fragmente de conversaţie, detalii 
neînsemnate care i se păruseră ciudate, dar care nu-l alertaseră 
prea tare, întrucât pe vremea aceea nu ştia de Pensionul 
Doamnei Ivanova 

— Drăguţul nostru de meşter la toate şi drăguță noastră de 
menajeră, îi spuse Hollis. Soții Kellum. 

— Totdeauna marile spirite se întâlnesc, replica Alevy. Când 
au fost angajaţi, verificările de siguranţa întreprinse au fost 
restrânse, pe măsura importanţei funcţiei. Am telegrafiat la 
Langley cu câtăva vreme în urmă şi se pare că datele lor 
biografice nu se prea confirma. 

Alevy se freca insistent la ochi şi continuă: 

— Am cerut să fie verificaţi din nou barmanul, bucătării, 
şoferii şi întregul personal de serviciu american. Când am 
renunţat la personalul rusesc, am crezut c-am scăpat de 
problemele de securitate pe care le aveam. în cazul angajaţilor 
localnici însa, eram cu ochii pe ei şi nu aveau voie să se mişte 
decât în anumite zone. Acum, americanii ăştia de rang inferior şi 
insuficient verificaţi se plimba nestingheriţi pe unde vor, fiindcă 
sunt americani. Este limpede ca unii dintre ei sunt nişte lupi 
deghizați. 

Hollis se gândi cum îi umblau soţii Kellum prin camere, 
birou, scrisori. Burov ştia despre el de la cât de mult whisky bea, 
până la marca preferată de chiloţi. îi veni în minte imaginea 
soţilor Kellum, o pereche plăcuta de oameni între două vârste, 
aparent din Milwaukee, şi îşi aminti scurtele conversații pe care 
le avusese cu ei. 

Alevy păru să-i ghicească gândurile. 

— Deci, ai putea zice că soţii Kellum nu sunt întocmai ca 
noi? 

— Nu, dar nici noi nu semănăm aidoma unul cu celălalt. în 
America întâlneşti aceeaşi diversitate ca în Uniunea Sovietică. 


Tu şi cu mine ne dăm baltici atunci când spionam prin Rusia, dar 
în republicile baltice suntem ucraineni sau bieloruşi. Şi ei trebuie 
că procedează la fel. Cei care au căpătat accent şi legenda de 
Boston nu vor acţiona în Boston, pentru că acolo n-ar ţine figura. 
Ca să-ţi răspund la întrebare, soţii Kellum m-au păcălit. 

— Şi pe mine. Dar acum, că ştim, putem face un pic de 
curăţenie prin casă, deşi până acum ne-au făcut foarte mult rău. 
Şi n-am depistat decât doi din cele peste două mii. Trebuie să 
găsim o modalitate infinit mai bună de a-i descoperi pe indivizii 
ăştia împrăştiaţi de la un capăt la celălalt al Americii. Să nu mai 
vorbim de bazele militare de peste mări şi, aşa cum am avut 
neplăcută surpriza de a descoperi, de ambasadele noastre. 

Hollis păru cufundat în gânduri, apoi spuse: 

— Dar spuneai mai înainte ca aceşti agenţi sovietici s-au 
căsătorit, şi-au creat relaţii, au copii americani, trăiesc bine. 

— Şi s-ar putea ca acum să aibă, aşa cum singur sugerezi, 
sentimente foarte amestecate. Cu toate acestea, nici unul n-a 
dezertat. De ce? în parte pentru că n-au motiv s-o facă. într-un 
anume fel ciudat, unii dintre ei au şi dezertat. KGB-ul ştie acest 
lucru, dar nu-i pasa câtă vreme tipii pleacă în vacanţa în 
străinătate de câteva ori pe an şi transmit informaţii preţioase. 
Şi poate ca răsplată pentru cincisprezece, douăzeci de ani de 
servicii este pensionarea în America, dacă doresc. Culmea 
ironiei! Fireşte, mai sunt şi alte stimulente pentru a duce o viaţa 
dublă: ideologia, banii şi teamă.. KGB-ul este capabil să 
lichideze familia unei persoane, în Rusia sau America, dacă 
persoana în cauza trădează. Gândeşte-te însa ca ăştia sunt 
agenţi aleşi pe sprânceană. Mulţi dintre ei n-au nevoie nici de 
ameninţări, nici de stimulente. Ei nu vor fi seduşi de modul de 
viaţa american, de democraţie ori de alte lucruri pe care le văd. 

— Crezi? 

Alevy îşi masă tâmplele. 

— Ştii, Sam, avem tendinţa de a supraestima capacitatea 
de seducţie a sistemului nostru şi calitatea lui. Ştiu că e o erezie 
ce fac, dar e adevărat. Două sute de milioane de Ivani şi Nataşe 
nu vor să trăiască în America doar pentru faptul că avem 
libertate şi maşini de spălat vase. Exista realmente o anumită 
puritate a sufletului rus, un patriotism pătimaş care se 


aseamănă întrucâtva cu al nostru, precum şi convingerea pe 
jumătate prostească, însa răspândită, ca într-o bună zi o să le 
fie mai bine. 

Alevy îşi umplu paharul. 

— Asta nu înseamnă că, într-o bună zi, n-o să avem şi nişte 
dezertări, dar, cum spuneam, asta n-o să le dea peste cap 
operaţiunea. 

Hollis îl privi pe Alevy în lumina slabă din încăpere. Alevy îi 
înţelegea mult mai bine pe ruşi decât fusese Hollis lăsat să 
creadă. O groază de ţipi din CIA preferau să se oprească asupra 
semnelor ce prevesteau dezagregarea societăţii sovietice. 
Trimiteau rapoarte în acest spirit administraţiei lor, care se 
bucură la aflarea acestor veşti bune. Numai ca societatea în 
cauză se aflase dintotdeauna într-un proces de dezagregare, dar 
ea continua să existe şi până la urma ruşii întotdeauna s-au 
ridicat şi au luptat pentru identitatea, cultura, limba şi patria lor. 

Hollis îşi turna nişte whisky şi pescui un cub de gheaţa pe 
jumătate topit din găletuşa de argint masiv. 

— Care-i punctul slab al operaţiunii lor, Seth? 

— Nu ştiu cu certitudine. Am unele păreri. Ştiu în schimb 
care e problema noastră. De fapt, două probleme importante. 
Primă este aceea de a identifica şi destrăma această reţea, care 
nu e de fapt o reţea, ci e vorba mai degrabă de nişte organisme 
toxice implantate în societatea americană. Pe urmă, trebuie să 
oprim această şcoala de a mai răspândi maladia. Analogia nu-mi 
aparţine. E a agenţiei. Lor le plac analogiile. 

— Ai uitat un al treilea lucru, Seth. Că trebuie să-i scoatem 
pe piloţi de-acolo. 

Alevy îi aruncă o privire scurtă lui Hollis. 

— Da, dar asta face parte din lichidarea şcolii. Problema 
dificilă este a celor două mii de agenţi implantaţi deja în 
America. Nu-mi place s-o spun, şi cu atât mai puţin să mă 
gândesc la aşa ceva, dar s-ar putea să fim nevoiţi să ne 
confruntăm cu treaba asta încă patruzeci sau cincizeci de ani. 

— Dacă o să mai existe America, spuse Hollis. 

Alevy se făcu a nu băga în seama ultimele cuvinte şi 
continuă: 

— Deci asta e povestea la a cărei descoperire ai contribuit, 


Sam. 

— Şi ce să fac cu informaţiile pe care le deţin? 

— In urmă cu câteva zile, aveam mai multe opţiuni, 
colonele. Acum însa, cu tine expulzat, Dodson fugar şi Fisher 
mort şi după ce ţi-ai băgat nasul pe-acolo şi l-ai întărâtat pe 
Burov, ei ştiu că ştim, şi opţiunile noastre scad vertiginos. Vor 
evacua locul acelaşi vor şterge orice fel de urme. Vor transfera 
întreaga operaţiune în altă parte şi se vor oferi să însoţească o 
delegaţie americană prin locul incriminat. Când o să ajungem 
acolo, o să găsim o casă de odihnă pentru pensionarii din 
Moscova sau ceva asemănător. De aceea, aşa cum spuneai, 
trebuie să acţionam rapid. 

— De ce să nu începem prin a-i aresta pe soţii Kellum şi a-i 
face să vorbească? 

— AŞ vrea să putem, numai că n-avem dovada absolută a 
faptului că sunt agenţi ruşi şi nu vrem să prevenim KGB-ul mai 
mult decât e deja prevenit. Aşa încât, cu soţii Kellum, vom 
proceda cu grijă. în plus, s-ar putea să fie americani adevăraţi, 
cu drepturi cetăţeneşti depline. 

— Vrei să te ajut sau nu? 

— Mă poţi ajuta încercând să nu devii o parte a problemei. 

— N-am fost niciodată o parte a acestei probleme. Vreau 
să-i scot din lagăr pe oamenii noştri şi o să colaborez cu tine în 
acest sens sau o să urmez propria cale de acţiune. 

Alevy încuviinţa din cap. 

— Nu mă-ndoiesc c-ai s-o faci. Cred că, dacă tu sau alt 
militar ar periclita vieţile a trei sute de agenţi CIA, aş face la fel. 
îţi înţeleg loialitatea. 

— N-am nevoie să-mi spui tu chestia asta. 

— Ascultă, Sam! replica Alevy. Ti-am spus tot - secretele de 
stat, politica diplomatică şi o chestiune care ar putea să arunce 
în aer relaţiile sovieto-americane ani buni de-acum înainte. Ti- 
am spus toate astea ca să te conving că nu stăm cu mâinile 
încrucişate. Şi noi ne gândim cum să-i aducem pe piloţii ăia 
acasă. Mă bizui pe convingerea că o să fii rezonabil şi că n-ai să- 
ţi inciţi şefii de la Pentagon. Bine? 

— Bine. 

Hollis nu crezu nici o clipă ca Seth Alevy se baza în vreo 


chestiune sau alta pe încredere, după cum nu credea că Alevy 
avea de gând să urmărească linia guvernului de promovare a 
destinderii. Nimic nu i-ar fi plăcut lui Alevy mai mult decât ca el, 
Hollis, să incite întregul Pentagon. Şi mai ştia că Alevy nu 
pierduse o oră să-i furnizeze informaţii că mai apoi să-i spună 
să-şi ţină gura. Deşi mai avea de stat doar câteva zile şi oficial 
era eliberat de orice obligaţie, Hollis ştia c-o să mai audă de 
Pensionul Doamnei Ivanova şi ca Seth Alevy nu-şi spusese 
ultimul cuvânt. 

— Să nu-i pomeneşti Lisei nimic din toate astea. Misiunea ta 
e s-o neutralizezi. Bine? 

— Bine. 

— Şi nu uita că statutul tău de persona non grata ridica 
uneori semne de întrebare în legătură cu imunitatea ta 
diplomatică. Spune-i şi Lisei treaba asta! Fiţi foarte atenţi, dacă 
vă hotărâți să ieşiţi din ambasada! 

— Am înţeles. 

— Ah, un ultim lucru. Vreau să-mi faci o favoare. 

— Ce anume? 

— Să vii cu mine pe acoperiş. 

— De ce? 

— Cam o dată pe luna mă duc pe acoperiş şi înjur Uniunea 
Republicilor Socialiste Sovietice. Mă sui acolo şi zbier: „Hei, 
excremente kaghebiste!" şi pe urmă le explic de ce societatea 
sovietică o ia în mână. 

— Doamne, Seth, nu-i de mirare că te-au snopit în bătaie! 

— Să-i ia dracu'! în seara asta am chef să urc. Hai cu mine! 

Hollis îşi privi ceasul. 

— Ştiu eu... 

Se întreba dacă Lisa mai era la el ori se dusese la ea acasă. 

— Haide! Nu fi ursuz! O să vezi ce bine e. 

— Cred că aerul proaspăt o să-mi facă bine. 

— Aşa te vreau. Ce-o să-ţi facă? Să te expulzeze? Să te 
omoare? 

— Nu le pot face pe amândouă, remarca Hollis. 

Sam Hollis lua sticla de coniac din bufet. Alevy îl conduse 
pe holul de la etajul al treilea, se căţăra pe o scară şi deschise 
trapa ce dădea pe acoperiş. 


Alevy şi Hollis ieşiră pe acoperişul plat de deasupra 
apartamentului lui Alevy. Afară ningea liniştit. Clopotele din 
Turnul Ivan bătură ora două. 

— Timpurie ninsoare, remarca Alevy. 

Stelele roşii de pe domurile şi turnurile Kremlinului erau 
aprinse, în schimb crucile, care din motive inexplicabile nu 
fuseseră toate date jos, erau întunecate şi invizibile. 

— La ora asta probabil că nu mai e nimic deschis în 
Moscova, spuse Alevy, în afară de secţiile de miliţie şi de 
birourile KGB-ului. Chiar şi metroul e închis. Pe vremea lui Stalin, 
la ora asta Lubianka începea să-şi reverse animalele de pradă. 

Lua sticla de coniac de la Hollis şi trase un gât zdravăn, 
apoi zbieră: 

— Voi de acolo, m-auziţi? Treziţi-vă, gorile kaghebiste! Va 
vorbeşte Seth Alevy, superspion şi superevreu! 

Se întoarse spre Hollis şi continuă cu limba împleticita: 

— Gorilele astea dădeau târcoale prin oraş, cu liste asupra 
lor, şi întreaga Moscova îşi ţinea răsuflarea până în zori. ŞI 
fiecare dimineaţa găsea un oraş de fiinţe umane înspăimântate, 
care se grăbeau spre birouri şi fabrici, prefăcându-se a nu băga 
de seamă dacă cineva nu mai apărea la lucru. Şi se spune că se 
puteau într-adevăr auzii ţipetele şi împuşcăturile care răzbăteau 
din Lubianka. Ce loc barbar, Sam! Privesc oraşul şi văd un peisaj 
străin: litere ciudate pe firme, clădiri cu forme fantastice şi cerul 
de deasupra lui cu acea strălucire stranie care mă face uneori 
să cred că sunt pe Marte. Hollis îl privi o clipă. 

— De ce nu iei prima navă spaţiala spre casă? 

Alevy zâmbi aproape fără să vrea. 

— O s-o fac. Peste vreun an. 

Hollis vru să-i spună că, dacă mai continua să-i întărâte aşa 
n-avea să mai apuce anul, dar se abţinu ştiind că erau ascultat; 
şi, oricum, Alevy ştia. 

— Leb vas! Va f..! zbieră Alevy. 

La ultimul etaj al blocului de vizavi se deschise o fereastră 
şi un bărbat îi strigă în engleză: 

— Ba te f., eu, jidane! Alevy rase şi îi strigă din nou: 

— Sosi hui, citai Pravdu budesi komissarom, ceea ce în 
traducerea lui Hollis, însemna ceva de genul: „Dacă sugi pixul şi 


citeşti Pravda, ai să ajungi comisar”. 

— Hai să mergem, Seth, spuse Hollis, apucându-l pe Alevy 
de braţ. 

Alevy îşi trase mâna. 

— Nu. 

Trase încă un gât din sticlă, apoi i-o întinse lui Hollis. 

— Ţine-o! îmbată-te şi gândeşte-te la o bucăţică bună. Ştii 
bancul ăla cu... cum era? Kaghebiştii nu se întâlnesc niciodată 
cu fete, ei se mulţumesc să trăiască cu Maria Palma. 

Şi Alevy făcu un gest obscen cu palma strânsă. 

— Seth... 

Lui Hollis nu-i fu greu să-şi dea seama că Alevy era beat de- 
a binelea şi că nu se mai putea înţelege cu el. Se pare că avea 
de-a face cu defularea lunară a lui Alevy, dar Hollis învățase să 
respecte accesele de nebunie ale celor din ambasada. 

O a doua voce de la fereastra striga în engleză: 

— Şi cine e poponarul ăla care e cu tine? E cumva Hollis? 

Lui Hollis i se păru că recunoaşte vocea lui Igor. Trase o 
duşca din sticlă şi îi strigă în ruseşte: 

— Am văzut-o pe mă-ta în patru labe prin parcul Gorki 
încercând să scoată banii de chirie! 

Alevy se prăpădi de ras, încântat. 

— Hai că i-ai zis-o! 

Schimbul de insulte continua prin ninsoarea nopţii preţ de 
cincisprezece minute. Hollis, care se simţea şi el cam ameţit. 
Acum, Îşi spuse că această întâlnire Est-Vest ar fi trebuit să aibă 
loc la un nivel superior, dar Alevy şi cei doi ruşi păreau fericiţi cu 
ritualul lor. 

— Ţi-a spus ceva ambasadorul în legătură cu chestia asta? 

îl întreba Hollis pe Alevy. 

Alevy termina coniacul şi dădu drumul sticlei în zăpadă. 

— Sa-l ia dracu'! 

Alevy merse împleticit spre chepengul deschis şi le făcu 
ruşilor cu mâna. 

— Spakoinoi noci! 

Ruşii îi strigară, la rândul lor: 

— Noapte bună! 

Alevy cobori nesigur scara. Hollis privi spre bloc şi îi văzu pe 


cei doi făcându-le semn cu mâna. Unul din ei îi strigă în engleză: 
— Drum bun, Sam! 
Apoi, amândoi, ca la comandă, izbucniră în râs. Hollis avu 
impresia că erau tot atât de sinceri ca Burov. 


CAPITOLUL 23 


Hollis se învârtea cu paharul în mâna printre cutiile de 
împachetat, încercând s-o găsească pe cea în care era băutura. 
Mobila masiva continua să se afle la locul ei, dar, cu eficienţa-i 
teutonica, firma germană de transport mobilier lăsase la vedere 
unele obiecte necesare, urmând a le împacheta în ultima zi. 
Astfel, baia era aproape intactă, în dulap avea haine pentru trei 
zile, plus diverse ustensile în bucătărie. Nu-i lăsaseră însa 
neîmpachetata nici o sticlă de whisky. Găsi, în sfârşit, o cutie de 
carton presat marcată cu inscripţia Alkoholische Getrunke care i 
se păru promițătoare. Rupse sigiliul de pe capac, scotoci prin 
umplutură de poliuretan expandat şi găsi o sticlă de whisky 
Chivas. îşi turnă în pahar şi se duse la bucătărie după gheaţa. 
Ceasul arata ora douăsprezece ziua. 

Auzi uşa de la intrare deschizându-se şi bănui că era Lisa, 
care îi ceruse, iar el îi dăduse, o cheie de la apartament. Se 
duse în capul scărilor şi-i văzu pe soţii Kellum venind spre el. 

— A, bună ziua, domnule colonel, spuse Dick Kellum 
zâmbind. Nu ne aşteptam să vă găsim acasă. 

Hollis îi întoarse zâmbetul. 

— N-am prea avut de lucru la birou. 

Se dădu la o parte, ca să le facă loc soţilor Kellum să intre 
în living. Ann Kellum, care cara o găleată cu ustensile de 
curăţenie, spuse scuzându-se: 

— Putem veni altădată. 

— Nu, doamna Kellum, puteţi face o curăţenie sumară. 

Ann Kellum privi în jur. 

— O, dar v-au împachetat toate lucrurile. 

— Aproape. Dereticaţi băile şi bucătăria, dacă vreţi. 

Dick Kellum, care căra şi el o găleată de serviciu, se 
apropie de cutii. 

— Ştiţi germana, domnule colonel? 

— Nu, Dick. 

— Ştiţi, uneori mă întreb ce-or zice ruşii ăştia de noi că 
apelam la firme de mutat germane, ne trimitem bolnavii în 
Finlanda şi Anglia, aducem meşteri din Vest care să repare una, 


alta prin ambasada. Cred că se simt un pic ofensaţi, nu-i aşa? 

„Aşa ştii tu, Ivane", gândi Hollis, apoi spuse: 

— Nu se ofensează ei aşa uşor. 

Soții Kellum aveau în jur de patruzeci şi cinci de ani sau mai 
mult; erau amândoi cam oacheşi, cu ochi negri şi părul negru, 
care începuse să încărunţească. Se mişcau ca nişte oameni care 
făcuseră munca grea de servitori toată viaţa, dar, deşi accentul 
lor părea a fi al unor oameni modeşti, erau departe de a fi 
proşti. Hollis îşi aminti o conversaţie destul de interesantă pe 
care o avusese cu Dick Kellum despre varietățile de bere din 
Milwaukee şi virtuțile acestora. Ann Kellum îi mărturisise odată 
ca soţul ei obişnuia să bea cam mult din acele mărci celebre. 

— V-au împachetat şi aspiratorul? întreba Ann Kellum. 

— Probabil, dar nu vă necăjiţi. O să faceţi o curăţenie 
completa pentru următorul locatar, după ce plec eu. 

— Aveţi deja un înlocuitor, domnule colonel? se interesa 
Dick Kellum. 

— Da, un locotenent-colonel pe nume Fields. îl cunosc şi pe 
el, şi pe soţia lui. Se încearcă aducerea lui aici înainte de 
plecarea mea, aşa încât, dacă acest lucru se va întâmpla, o să 
vi-l prezint. 

Soţia lui o să vină probabil mai târziu. 

— Sper să ştie ruseşte la fel de bine ca dumneavoastră, ca 
să fie cineva care să vorbească în locul meu cu nebunul ăla de 
grădinar rus. 

Hollis îi zâmbi. „Ticălosule, ce mi-ar mai plăcea să-ţi tai 
beregata!" 

— Vorbeşte şi el fluent, dar nu vrea să se ştie lucrul ăsta, 
înţelegeţi ce vreau să spun. Aşa că nu-l forţaţi să vorbească. 

— M-am prins, spuse Dick Kellum, făcând cu ochiul. 

— Deci aici o să stea, nu? întreba Ann Kellum. 

— Da. 

— Ştiţi cumva, doamna o să lucreze? 

— Cred că da. E profesoara şi va încerca probabil să obţină 
un post la şcoala anglo-americana. 

— Bun, spuse femeia, înseamnă c-o să fie mai uşor cu 
programarea. 

— Înţeleg, replica Hollis. 


Dick Kellum îşi săltă găleata. 

— Ei, eu mă duc să mă apuc de treabă. 

Urcă în baia de la etajul al doilea. Doamna Kellum îl urmări 
cu privirea, apoi spuse încet: 

— Domnule colonel, ştiu că nu e treaba mea, şi-mi puteţi 
spune să tac, dar vă duceţi la doamna Hollis? Mai e la Londra? 

— Nu sunt sigur, doamna Kellum. 

Femeia păru să se lupte cu un soi de frământare lăuntrică, 
apoi o trânti: 

— Domnule colonel, eu şi cu Dick ţinem la dumneavoastră 
şi am vorbit cu el despre asta, şi el mi-a zis să-mi ţin gura, dar 
cred că trebuie să ştiţi. Soţia dumneavoastră... doamna Hollis... 
îl privi pe Hollis, apoi privi într-o parte. 

— Se întâlnea cu un domn de aici, un domn de la secţia 
comercială. Nu pot să vă spun cum îl cheamă, dar venea aici ori 
de câte ori eraţi în oraş ori plecat la Leningrad cu treburi. 

Apoi adăugă în grabă: 

— S-ar fi putut să fie doar prieteni, ştiţi, şi poate că erau, 
dar nu cred că e cinstit că o femeie să primească prieteni acasă, 
când bărbatul ei e plecat. 

Ann Kellum se mai foi o clipă, apoi îşi lua găleata şi se duse 
la bucătărie. 

Hollis sorbi o înghiţitura din pahar. „Spionii mint", gândi el. 
Poate KGB-ul îşi permitea o ultimă gluma înainte de plecarea lui. 
Tot atât de bine însa putea să fie şi adevărat. De fapt, domnul în 
cauză ar fi putut fi Ken Marcer, unul dintre bărbaţii cu care 
stătuse Lisa de vorbă în holul clădirii cancelariei. 

— Cui îi pasa? şopti Hollis. 

Auzi uşa de la intrare deschizându-se din nou. De data asta 
era Lisa, care urca scările. 

— Eşti singur, strigă ea, sau te-am prins? Regulezi pe 
cineva, Sam? 

Hollis o întâmpină în capul scărilor. 

— Bună, Lisa. 

— Măcar ai pantalonii pe tine. 

— Domnul şi doamna Kellum sunt aici. 

Lisa îşi duse mâna la gură şi se înroşi. 

— Prostule, de ce nu mi-ai spus? şopti ea. 


— Păi, ţi-am spus acum. 

— M-or fi auzit? 

— Sunt sigur că da. 

Lisa îşi îngropa faţa în pieptul lui şi-şi înăbuşi râsul. 

— Într-o ora o să afle toată ambasada. O, Doamne, ce 
ruşine mi-e! 

Hollis o săruta. 

— Tipii sunt discreţi. Ce-ai zice dacă am merge la tine? 

Lisa privi în jur. 

— Şi la mine e deranj. Hai să mergem în oraş. Azi nu ploua 
şi nici nu e ger. 

Hollis ezită, apoi spuse: 

— Bine, dar... 

— Nu-i lăsa să-ţi dicteze cum să trăieşti. Nu e asta motoul 
nostru? 

— Ba da, este. 

Strigă înspre bucătărie: 

— Doamna Kellum, eu plec! 

Arm Kellum apăru în uşa bucătăriei. 

— O, domnişoara Rhodes, n-am ştiut că sunteţi aici. 

Lisa îi aruncă o privire atotcunoscătoare lui Hollis. 

— Bună, Ann. Nu prea ai mare lucru de făcut pe-aici, nu-i 
aşa? 

— Nu prea. V-au împachetat şi pe dumneavoastră? 

— Au împachetat tot. 

— Vă pare rău că plecaţi? 

— Da, foarte rău. 

— Nu înţeleg de ce nu v-au mai dat o şansa. 

— Aici se iau foarte în serios abaterile minore. 

— Orice lucru aici înseamnă abatere. Nu exista nici un fel 
de publicitate, înlocuitorul dumneavoastră o să stea în 
apartamentul dumneavoastră? 

— Nu cred c-o să mai vină cineva în locul meu. N-are rost să 
îi trimită pe cineva aici, dacă au început-o cu expulzările... 

— Hai să mergem, o întrerupse Hollis. La revedere, doamna 
Kellum. Ne vedem înainte să plec. 

— Sper, domnule colonel. 

— O să am grijă de asta. 


O apuca pe Lisa de braţ şi coborâră în hol, de unde Hollis şi 
lua fulgarinul şi o pălărie de fetru neagră. 

— Imbrăcat aşa, araţi ca un spion. 

— Te contrazic. Pardesiul bleumarin şi pălăria cu borul lat 
reprezintă costumaţia mea de spion. 

Afară era un soare palid. Aerul era umed şi rece, dar 
temperatura era peste zero grade, iar zăpada căzută cu câteva 
nopţi înainte se odihnea în petice pe suprafaţa curţii interioare. 
leşiră pe poarta pietonala din spatele complexului, pe lângă 
cazarma soldaţilor din infanteria marină. 

— Unde vrei să mergem? o întreba Hollis. 

— Nicăieri anume. Să fim simpli turişti. S-o luăm în sus pe 
strada Gorki şi să ne oprim la o cafenea nostimă să bem un 
cappucino şi să mâncăm nişte pateuri. 

— Nu exista cappucino nici pe strada Gorki, nici pe vreo altă 
strada. 

— Să zicem că există. 

— Fie. 

Străbătură străzile vechiului cartier Presnia, trecând pe 
lângă o statuie care reprezenta un luptător pe baricadă, apoi pe 
lângă o altă sculptura intitulata „Piatra de pavaj - arma 
proletarului". în apropiere, se înălța un obelisc dedicat eroilor 
insurecției din 1905. 

— Ce romantic! spuse Hollis. Nu vrei să ne sărutăm în Piaţa 
Insurecţiei? 

— Nu mă mai tachina! Sentimentele sunt dăltuite în inimă, 
nu în piatra ori în marmură, şi asta chiar şi pe Via Veneto. 

— Bine zis! 

— Oricum, am făcut o pasiune perversă pentru oraşul ăsta 
şi oamenii lui. 

— Ei bine, câţiva dintre oamenii perverşi ai oraşului ăsta se 
ţin după noi. Nu mă îndoiesc că ştii ce înseamnă 
„supraveghetori de ambasade". 

— Da, ştiu. Ne urmăresc? întreba Lisa privind în jur. 

— Da. 

— Eşti sigur? Nu cred să fi fost urmărită vreodată. 

— Fiecare e urmărit din când în când. De ataşaţii militari 
însa, se ţin scai tot timpul. O să ne facem pierduţi şi cel mai 


simplu e în metrou. Nu trebuie decât să stai lângă mine. Uite 
nişte fise de cinci copeici! 

O luară în sus pe strada Rampart şi intrară în staţia de 
metrou Strada 1905, suindu-se în primul tren. Vagonul era pe 
jumătate gol. 

— O să schimbăm de câteva ori trenul la întâmplare, până 
când o să fiu sigur că ne-au pierdut urma. 

— Bine. Dar ce ne pasă dacă ne urmăresc? Doar nu facem 
nimic. 

— E vorba aici de un principiu. Şi, pe urmă, s-ar putea să 
mai aibă pregătită o cameră pentru noi la Lefortovo. Călătoriră 
cu metroul spre centrul oraşului, efectuând mai multe 
transferuri de ultim moment în staţiile cele mai aglomerate, apoi 
luară un tren pe linia Prospect Mira, spre marginea de nord a 
Moscovei. Hollis se aşeza pe scaun şi spuse: 

— Ne-au pierdut urma la Piaţa Revoluţiei. 

Lisa se aşeza lângă el, în vagonul aproape gol. 

— De unde ştii? 

— l-am văzut cum au rămas pleoştiţi pe peron, în momentul 
în care trenul nostru a plecat din staţie. 

— Ştii cum arătau? 

— Sper că da. 

— Grozav! Ce romantic! Să fugi de KGB! 

Lisa îşi privi ceasul. 

— E aproape unu. Mor de foame. Al cui e rândul să facă 
cinste? 

— Cred c-ai uitat să plăteşti la Lefortovo, aşa că e rândul 
tău. 

— Ai dreptate, spuse Lisa luându-l de mână. Ştii ceva, Sam, 
şefa mea, Kay Hoffman, spune că n-ar trebui să mă încurc cu un 
bărbat însurat. 

— Zău? Scrie cumva şi o pagină cu sfaturi pe tema asta? 

— Fii serios! E o femeie cu experienţa... 

— Am auzit. 

— Şi pentru mine e un fel de mentor. Mi-a spus că bărbaţii 
însuraţi ori se întorc la nevestele lor, ori te consideră o relaţie 
pasageră. 

— Am ajuns la staţia Cosmos. Următoarea staţie e la 


pădure, aşa c-ar fi mai bine să coborâm aici. 

leşind din staţia de metrou, Hollis şi Lisa traversară Prosjva 
Mira, îndreptându-se spre clădirea masivă a hotelului Cosnios 

— Mergem să mâncăm? întreba Lisa. 

— Nu. 

Intrară în hotel şi Hollis găsi biroul Intourist. Cu oarecare 
dificultate, reuşi să închirieze o maşina cu şofer, plătind 
anticipat în dolari americani. 

— Unde mergem? întreba ea. 

— Surpriză. 

Un bărbat de vreo treizeci de ani, îmbrăcat neîngrijit, se 
prezenta drept Saşa şi îi conduse afară, la o Volga neagră Hollis 
scrise ceva cu caractere ruseşti pe o bucăţică de hârtie şi i-o 
întinse. Saşa o privi şi clătină din cap. 

— Nelzia, spuse, folosind un cuvânt foarte des întrebuințat, 
Nu se poate! Niet. 

Hollis îi întinse o bancnotă de zece dolari şi-i spuse în 
ruseşte: 

— Fii băiat de treabă! N-o să ştie nimeni. 

Saşa se uita din nou la Hollis, lua bancnota şi porni motorul. 

— Bine. 

Lisa se lipi de Hollis şi-şi strecură braţul pe sub braţul lui. 

— O violare de itinerar şi una în ce priveşte valuta. De data 
asta, te-ai întrecut cu glumă. 

Maşina, ca toate taxiurile ruseşti cu care circulase, era 
murdară. O luară spre nord pe Prospect Mira, ajunseră la drumul 
de centura exterior şi cotiră spre sud-vest pe această mare 
artera circulară din jurul Moscovei. în afara oraşului, mai era 
zăpadă, vastele întinderi de vegetaţie perenă fiind acoperite de 
o pudră albă. 

Saşa vira pe şoseaua Minsk-Moscova. 

— La... Borodino, cumva? îl întreba Lisa pe Hollis. 

Hollis zâmbi. 

— Te rog. Părăsiră şoseaua, intrând pe un drum pavat cu o 
singură banda pe sens, şi ajunseră într-un sat de mărime 
potrivită, cu case acoperite cu şindrila datând din perioadă 
anterioară Revoluţiei. 

— Unde suntem? întreba Lisa. 


Hollis arata spre gară şi Lisa citi: Peredelkino. 

— Eşti un scump! spuse Lisa sărutându-l pe obraz 

— Trebuie să întreb unde e cimitirul, spuse Saşa în ruseşte. 

Opri maşina şi îl întreba pe un băiat care tocmai trecea pe- 
acolo pe o bicicletă. Băiatul îi indica direcţia cu mâna. 

— Pe drumul ăla. O să-i găsiţi mormântul destul de uşor, 
fiindcă sunt studenţi adunaţi acolo. 

Saşa o lua pe un drum ce traversa satul şi ieşi din nou în 
câmp deschis. La marginea drumului era o dumbravă de pini, 
înconjurata de un zid scund de cărămidă - Saşa opri maşina. 
Hollis şi Lisa coborâră şi intrară printr-o mică deschizătură în zid. 

An cimitirul pudrat cu zăpadă, vreo zece tineri şi tinere 
stăteau în picioare, în jurul unei pietre funerare albe, în care 
erau dăltuite trăsăturile colţuroase ale poetului, împreuna cu 
inscripţia „Boris Pastemak, 1890-1960". Pe zăpada erau aşezate 
flori proaspete. O carte cu poeme de Boris Pasternak trecea din 
mâna în mâna şi fiecare student citea pe rând din ea. Abia dacă- 
i observară pe Lisa şi Hollis, dar la un moment dat o tânără le 
făcu semn spre carte privindu-i întrebător. 

— Da, aş dori să citesc, răspunse Hollis în rusește. 

Alese unul dintre poemele Larei, făcând-o pe Lisa să 
zâmbească, apoi îi întinse ei cartea şi Lisa citi din Grădina 
Ghetsimani. 

“Şi cercetând aceste negre abisuri 

Deşarte, fără capăt şi fără început 

Cu tâmpla-i sângerândă, 

EI îşi implora Părintele, 

Să-i fie dat acest potir al morții.” 

După aceea, în drum spre oraş, Lisa întreba: 

— Ţi-ai putea imagina aşa ceva în America? Ca oamenii să 
călătorească până la mormântul unui poet? 

— Nu, cred că nu. Dar ruşii o fac nu numai din dragoste 
pentru poezie, ci şi în semn de protest politic. Dacă guvernul ar 
face din locul ăsta un sanctuar naţional, ai vedea mai puţini 
iubitori de poezie pe-aici. Şi dacă ar încuraja mersul la biserică, 
s-ar putea să vezi mai puţini oameni şi pe-acolo. 

— Eşti cinic şi cred că n-ai dreptate. 

— Poate că eu văd mai mult partea urâtă a sufletului rus 


tocmai fiindcă am de-a face cu lucruri urâte. 

— Poate. 

Ai spuseră lui Saşa să-i ducă prin Moscova ca să viziteze din 
nou locuri ce le trezeau amintiri unuia sau altuia. 

— Aş vrea să văd fiecare loc împreuna cu tine, ca să vorbim 
despre ele după ce plecăm. 

— Cum rămâne cu mormântul lui Gogol? 

— Mai târziu. 

La apusul soarelui urcară pe Colinele lui Lenin, pentru a 
privi panorama oraşului de pe platforma de observare din 
complexul universităţii moscovite. Lisa se lipi de Hollis. 

— Aţi mulţumesc pentru ziua asta frumoasă. Indiferent ce s- 
ar întâmpla, asta a fost ziua noastră. 

Hollis privi oraşul ce se întindea dincolo de răul Moscova. 

— Cred că putem spune că ne-am îndrăgostit în Moscova. 

— Da, aşa-i, şi am făcut prima oară dragoste într-o colibă 
ţărănească. 

— Nu cred că trebuie să intrăm în detalii. 

— O, Sam, sunt atât de fericită şi de tristă în acelaşi timp. 
Atât de optimistă şi de speriată... 

— Ştiu. 

Saşa era la vreo zece paşi mai jos pe parapetul de piatră, 
fumând ţigara de la ţigara. Schimbă o privire cu Hollis şi zâmbi. 
Apoi le striga în ruseşte: 

— Aici vin mulţi îndrăgostiţi. Şi acolo, vedeţi colina aia? E 
Colina Despărţirii, unde vechii locuitori ai Moscovei obişnuiau să- 
şi ia rămas-bun de la familiile lor şi de la prieteni când plecau 
într-o călătorie lungă în Vest. 

Saşa veni mai aproape de clienţii săi. 

— Acolo jos sunt Studiourile Mosfilm. Vedeţi clădirile? 
Filmele sovietice sunt bune, dar uneori îmi plac filmele 
americane. Nu avem prilejul să vedem prea multe. Am văzut 
„Kramer contra Kramer” şi am dus-o pe fiică-mea să vadă 
„Doamna şi vagabondul”. 

Se întoarse din nou cu faţa spre oraş. 

— Acolo e hotelul Ukraina. Stalin ştia cum să construiască 
lucrurile ca să dureze. Acum, tot ce se construieşte e ieftin şi se 
prăbuşeşte. Stalin ar fi împuşcat jumătate din antreprenorii de 


construcţii de azi. Dincolo e vechea gară Kiev şi mai încolo - 
circul nou, clădirea aia rotundă. Cel mai bun circ din întreaga 
lume. Aici, chiar pe locul pe care ne aflam, în fiecare decembrie, 
studenţii se adună să comemoreze moartea lui John Lennon. 

— Nu pe Vladimir Ilici Lenin? întreba Hollis răutăcios. 

Saşa râse în hohote. 

— Nu. Partidul are grijă de marele bărbat în fiecare zi de 21 
februarie. Vă surprinde că tinerii vin aici şi cânta cântecele lui 
John Lennon? El a fost un poet, ca Pasternak. Ruşilor le plac 
poeţii. Vă place John Lennon? 

— Da, răspunse Lisa. A fost un mare muzician şi poet. 

— Avem nevoie de mai mulţi poeţi şi de mai puţini generali, 
declara Saşa. 

Lisa arata cu degetul spre o aglomeraţie de clădiri cu 
cupole aurite, aflate la vreo jumătate de kilometru depărtare. 

— Saşa, aia nu-i mănăstirea Novodevici? 

— Ba da. Ţarul Petru le-a trimis acolo pentru tot restul vieţii 
pe prima lui soţie şi pe ticăloasa de soră-sa. 

Saşa îi zâmbi lui Hollis. 

— Acum, nu e aşa uşor să scapi de femeile imposibile. 

— Amin, frate, replica Hollis în engleză. Lisa îi arse un cot în 
coaste. 

— Ar trebui să vă duceţi acolo duminică, adaugă Saşa. E 
slujba la catedrala pentru credincioşi. Am fost şi eu acolo odată. 
A fost foarte... interesant. Şi pe urmă să vizitaţi şi cimitirul. Vă 
plac scriitorii noştri? Cehov e îngropat acolo. 

— Şi Gogol? întreba Hollis. 

— Da, şi el e acolo. 

Hollis o privi în treacăt pe Lisa, care zâmbi. 

— Şi Hruşciov e acolo, continua Saşa, şi alţi membri ai 
partidului. De ce credeţi c-au vrut să fie îngropaţi în pământ 
sfânt şi lângă zidul Kremlinului? Cine poate şti? Poate că n-au 
vrut rişte. 

Şi Saşa râse din nou. Se întoarseră cu toţii la maşina. 

— Ar mai fi două ore pentru cât aţi plătit, zise Saşa. 

— Cred că ne-am plimbat destul, spuse Hollis. 

— Bun. Vă invit la mine la masă. Tot a vrut nevastă-mea să 
cunoască nişte americani. l-am promis că într-o bună zi o să-i 


aduc câţiva acasă. Sunteţi primii pe care i-am întâlnit şi care 
vorbesc limba noastră. în plus, sunteţi şi simpatici. 

Lisa îl privi pe Hollis şi dădu afirmativ din cap. 

— îţi mulţumim, dar nu putem merge, spuse Hollis. 

— Ştiu cine sunteţi. V-am văzut fotografiile la televiziuni 
aseară. Dar acum avem glasnosti, aşa că nu mai contează. 

Hollis se întreba de unde făcuse rost televiziunea sovietică 
de fotografiile lor. 

— Mă tem că aici e vorba de ceva mai mult decât glasnosti 
şi are importanţa. Pentru tine, nu pentru noi. 

Saşa porni maşina şi chicoti: 

— Poate mă expulzează şi pe mine. 

— Ştii unde e ambasada americană? 

— Cine nu ştie? 

— Acum mergem acolo. 

Volga cobora Colinele lui Lenin, traversa râul Moscova şi se 
îndrepta spre ambasada pe cheiul Moscovei. Lisa îşi puse capul 
pe umărul lui Hollis. 

— Eşti ocupat diseară? 

— Am o întâlnire până pe la nouă. 

— Cu cine? 

— Cu spioni. 

— Vrei să vii la mine după aceea? 

— Cu plăcere! 

— Rămâi şi noaptea? 

— Rămân tot restul săptămânii, dacă vrei. 

Lisa zâmbi. 

— Bine. Mută-te la mine! Hai să-i şocam pe diplomaţi şi pe 
nevestele lor încuiate! 

— Agaţă-mi lenjeria pe sârma ta de rufe! 

— N-am o sârmă de rufe, dar o să-ţi pun numele la sonerie. 

Volga rula pe cheiul învăluit în ceața, urmând bucla 
descrisă de răul Moscova. Prin ceața de pe râu, apăru clădirea 
din cărămidă roşie a cancelariei, puternic luminată. 

— Am crezut c-ai fost eliberat de toate sarcinile. 

— Mai am de dat instrucţiuni şi de prezentat raportul de 
activitate. 

— Kay nu mă lasă nici măcar să intru în birou. Am impresia 


că povestea e într-adevăr serioasă. Crezi că situaţia noastră e 
mai gravă şi noi nu ştim? 

— Nu în momentul de faţa, dar o să fie, dacă nu ne ţinem 
gura. 

— Tu încă te mai ocupi de cazul ăsta, nu-i aşa? Lucrezi cu 
Seth în continuare. 

Hollis nu răspunse imediat, apoi spuse: 

— In războiul ăsta, lăsările la vatră nu se fac aşa de uşor. 

Se aplecă spre scaunul din faţa şi îi spuse lui Saşa: 

— Nu încetini decât când ajungi în faţa porţii, pe urma 
opreşti scurt cât mai aproape de ea. 

Saşa îi aruncă o privire scurtă. 

— Nu pot să trec de miliţianul de pe trotuar. 

— ştiu, dar trage aproape. Noi o să coborâm din maşina 
repede, aşa că ne luăm rămas-bun de la tine acum. 

— Do svidania, le spuse Saşa. 

— Cândva o să luăm şi masa împreuna. 

— Da, cândva. 

Hollis îşi trase pălăria pe ochi şi se lasă în jos pe banchetă. 
Lisa îi urmă exemplul. 

— Trebuie neapărat? 

— Nu, dar vreau să mă distrez. 

Saşa menţinu viteza, apoi trase lângă bordură şi frână 
brusc. Hollis deschise portiera dinspre trotuar şi sări din maşina 
împreuna cu Lisa. O apuca pe Lisa de braţ şi trecură repede pe 
lângă milițieni, care tocmai ieşeau din ghereta. 

— Stai! Pasport! 

— Dă-i drumul, băiete! strigă Hollis la santinelă. 

Porţile electrice începură să se depărteze una de alta, 
tocmai când din spate Hollis auzi zgomot grăbit de cizme. O 
împinse pe Lisa prin deschizătură, apoi se strecura în urma ei. 
Privind înapoi, peste umăr, îi văzu pe cei doi milițieni holbându- 
se la ei printre zăbrelele porţii. în spatele milițienilor, îl văzu pe 
Saşa, care, având acum doi cerberi de ambasada în Volga, nu 
părea să se simtă în largul lui. 

— Cred că am destule acţiuni subversive pentru o singură 
zi. O să mă duc să beau ceva şi pe urma să-ţi mut lucrurile la 
mine câtă vreme eşti în şedinţa. Poate c-o să rog pe cineva din 


personalul de serviciu să mă ajute. O să-i chem pe soţii Kellum. 

— Nu. Aş prefera să le mutăm noi, dar mai târziu. Bine? 

— Bine. 

Intrară în clădirea cancelariei şi Hollis spuse: 

— Mă duc un pic sus în birou şi pe urma la întâlnire. 

— O să fie şi Seth acolo? 

— Cred că da. De ce? 

Lisa ezită, apoi spuse: 

— Tu eşti gelos pentru ceea ce a fost între mine şi el... Eu 
sunt geloasă pe relaţia dintre voi. 

Hollis îşi spuse că nu prea era acelaşi lucru, dar se abţinu să 
comenteze. 

— Fereşte-te de el, Sam, adaugă Lisa. 

Hollis îşi privi în graba ceasul. 

— Ne vedem mai târziu. 

— Aţi mulţumesc pentru ziua de azi. 

Hollis se îndrepta spre lift, iar Lisa spre ieşirea din spate, 
dinspre zona rezidenţiala, în timp ce urca pentru a se întâlni cu 
Alevy, îi trecu prin gând ca două dintre marile probleme ale 
vieţii erau femeile şi spionajul şi ca el avea parte de amândouă 
până peste cap. 


CAPITOLUL 24 


Hollis îşi încheie vestonul albastru deschis al uniformei de 
ofiţer de aviaţie şi îşi îndrepta cravata. 

— Cum arăt? 

— Foarte sexy, spuse Lisa. Mă tem c-o să mi te fure vreo 
secretară tânăra în seara asta. 

Hollis îşi aranja panglicile de decoraţii. Lisa îl întreba: 

— Le aranjezi după culoare, cronologic sau cum? 

— În ordinea importanţei. Cele pentru bună purtare vin 
ultimele. Ce secretara? 

Lisa zâmbi. 

— O să mă înveţi cum să-ţi aranjez uniforma? 

— E un lucru lipsit de importanţa, pe care pot să-l fac 
singur. 

— Soţia ta se ocupa de uniformă? 

— Cred că nici nu ştia că sunt militar. Ai nişte whisky? 

— O sticlă, în bucătărie. închide-mi şi mie fermoarul! 

Hollis trase fermoarul rochiei de mătase neagră, apoi îşi 
strecura mâinile pe sub braţele ei şi îi cuprinse sânii în căuşul 
palmelor. 

— Ai nişte obuze clasa întâi! 

— Ai început să devii foarte vulgar, tu care erai un ofiţer 
manierat. 

Hollis o sărută pe gât, apoi coborâră. Lisa aduse sticla de 
whisky şi o sticlă cu apa gazoasă. Hollis umplu cu gheaţa două 
pahare. 

— Cutiile astea de împachetat mă calcă pe nervi, spuse 
Lisa. 

— Unde e icoană? 

— Acolo, pe raft. O să i-o trimit şefului meu la USIS, la 
Washington. L-am scris şi l-am rugat s-o ţină până ajung eu. Poţi 
s-o pui în valiza diplomatică? 

— Ţi-am spus că da. 

— Mulţumesc. Poţi s-o iei şi să mi-o aduci, când treci pe la 
Washington? 

— Fireşte. 


Lua icoana de pe raft şi o privi. Era un pătrat cu latura de 
şaizeci de centimetri. Pictura reprezenta un sfânt, dar Hollis nu 
reuşea să-l identifice. 

— Cine-i tipul? 

Lisa veni lângă el. 

— Tipul ăsta e arhanghelul Gavril. Nu-i vezi trompetă? 

— Ba da. 

— Icoana asta e pictată pe lemn de zada. Multe icoane sunt 
pictate pe lemn de pin, care se deformează şi crăpa. 

— Inţeleg. 

— Sunt mulţi cărora nu le plac icoanele pictate. Ele sunt 
lipsite de perspectiva, adâncime ori mişcare. Imaginile sunt 
plate, iar chipurile sunt rigide şi distanţe. 

— Precum feţele a opt milioane de moscoviți. 

— Exista însa o căldură a culorilor folosite şi o anumită 
seninătate în chipul acela cuprins de beatitudine, nu crezi? 

— Ba da. Cât? 

— Cât valorează? în Occident sunt greu de evaluat, dar am 
găsit un istoric de artă la Universitatea Columbia care mi-a spus 
că e o icoană de secol XIV şi că provine din regiunea Kazan, 
ceea ce ştiam. Valorează vreo douăzeci şi cinci de mii de dolari. 

— Doamne sfinte! Şi dacă o pierd? 

Lisa îşi turna whisky în pahar. 

— Nu-mi pot imagina un spion care pierde lucruri. Am 
încredere în tine. 

— Bine, spuse Hollis, aşezând cu grijă icoana înapoi pe raft. 

— In Rusia, spuse Lisa, icoana are o valoare aparte, în 
timpul invaziilor tătare, când bisericile erau incendiate şi preoţii 
masacrați, icoană, date fiind dimensiunile ei, putea fi ascunsă şi 
fiecare familie avea una. Vreme de sute de ani, aceşti oameni 
extrem de religioşi au văzut în icoana simbolul supravieţuirii 
culturii şi a creştinismului rus. 

— Vezi vreo paralelă? întreba Hollis. 

— Bineînţeles. Oricine o poate vedea. Dacă biserica 
ortodoxă; cultura rusă au reuşit să supravieţuiască aproape trei 
sute de ani unor călăreţi sălbatici, ele pot supravieţui şi 
nebunilor din Kremlin. Asta face parte din semnificaţia simbolică 
a renaşterii iconografiei. Poate că portretele în sine nu sunt 


însufleţitoare, dar aici a ţine o icoană în casa e ca şi cum te-ai 
declara disident. Ei ştiu şi ştiu şi cei de la Kremlin cine sunt 
păstrătorii culturii şi cine tătarii. 

— Interesant. Uneori am impresia că ţara asta are mai 
multe lucruri de arătat decât ceea ce se vede. Uneori uităm că 
oamenii de aici au şi ei o istorie. 

— Ei nu uita însa nici o clipă, spuse Lisa sorbind din paharul 
cu whisky. Sunt cam emoţionata în legătură cu petrecerea asta. 

— De ce? 

— Păi... cum să-ţi spun... cred că sunt foarte timidă. Nu-mi 
place să fiu în centrul atenţiei, mai ales la o petrecere la care se 
sărbătoreşte expulzarea mea. 

— N-am observat că ai fi timidă, îndrăzni să spună Hollis. 
Oricum, e o veselie de la un cap la altul. Am fost la o petrecere 
de asta odată, la Sofia. Adjunctul şefului CIA de acolo se 
încurcase cu nevasta unei oficialități bulgăre sau cam aşa ceva. 
Ca s-o scurtez, a fost prins asupra faptului şi expulzat. Oricum, 
petrecerea a durat tot week-end-ul, iar bietul tip... Da' ce mai 
contează? 

— Bărbaţii sunt nişte porci! Asta nu-i o poveste nostimă. 

— Atunci mi s-a părut amuzantă! Poate că, dacă ai fi fost 
acolo, ţi s-ar fi părut la fel. 

— Ştii, treaba cu spionajul e un fel de... ce mai tura-vura, nu 
ţi se potriveşte. N-ai putea s-o laşi baltă? Mai bine zis, n-ai vrea 
s-o laşi baltă? 

— Mi-ar plăcea să mă întorc la pilotaj. 

— Intr-adevăr? Sau o spui de prea multă vreme? 

Hollis se aşeza pe o cutie pentru împachetat, fără să-i 
răspundă. 

— lartă-mă, Sam! Am mers prea departe, în fond, nu-mi 
aparţii, spuse Lisa terminând whisky-ul din pahar. încă. Mai vrei? 

— Nu. 

— Eu da. Sunt nervoasă. 

— Vad. 

Lisa îşi turna nişte whisky în pahar, apoi îşi lua ţigările de un 
raft de cărţi gol. 

— Vrei o ţigara? 

— După ce termin de băut. 


Lisa îşi aprinse o ţigara. Se auzi soneria. 

— Răspund eu. 

Cobori scările şi se întoarse cu Charles Banks. 

— Bună, Sam, spuse Banks. Lisa mă asigură că nu vă 
deranjez. 

— Atunci probabil că aşa e. Scoate-ţi haina, Charles! 

— Nu, nu stau decât câteva minute. 

— Ceva de băut? N-avem decât whisky. 

— Unul mic. Cu sifon sau apă. 

Lisa se duse la bucătărie. Banks privi în jur, apoi îi spuse lui 
Hollis: 

— Am văzut scena asta foarte des de-a lungul carierei şi 
vieţii mele. Tatăl meu a lucrat în Serviciul Extern. 

Lisa se întoarse cu un pahar cu cuburi de gheaţa, pe care îl 
umplu cu whisky şi i-l întinse lui Banks. Acesta ridică paharul şi 
spuse: 

— Permiteţi-mi să fiu primul, înainte de începerea seratei, 
care să vă dorească mult noroc în carierele voastre şi fericire 
personală. 

Ciocniră paharele şi băură. Banks rămase în picioare şi îi 
spuse Lisei: 

— Tocmai îi spuneam lui Sam că sunt fiu de diplomat, tot 
aşa cum el e fiul unui ofiţer de aviaţie. 

— N-am ştiut asta, Charles. Ca să fiu sinceră, nimeni din cei 
de-aici nu ştie prea multe despre tine. 

— Ba unii ştiu. Mi-am petrecut viaţa prin posturi diplomatice 
şi de fapt tată, Prescott Banks, a făcut parte din prima misiune 
diplomatică americană instituita aici după Revoluţie, în 1933. 
Aveam opt ani atunci, dar îmi amintesc câte ceva despre 
Moscova. Pe vremea aceea era un loc mai mohorât. 

Banks zâmbi. 

— Ştiu, ştiu. Oricum, pe Stalin l-am cunoscut, când aveam 
vreo zece ani, cred. 

— Fascinant, spuse Lisa. Ţi-l mai aminteşti? 

— Mi-amintesc că mirosea a tutun. Tatăl meu mi-a spus în 
urma să-l cunosc pe ţarul tuturor ruşilor. Când i-am fost 
prezentat în apartamentul lui din Kremlin, i-am spus că nu arata 
a un ţar al tuturor ruşilor. Stalin a râs, dar mama era să leşine. 


Hollis zâmbi. 

— N-ai fost întotdeauna abil, nu-i aşa? 

— Nu. Atunci am făcut prima mea gafă diplomatică, chicoti 
Banks. 

Clătină cuburile de gheaţa din pahar, apoi spuse: 

— Păi să trecem la treabă... 

Privi în jur prin încăpere. 

— N-ar strica un pic de muzică. 

Lisa dădu din cap afirmativ şi se îndrepta spre un casetofon 
aflat pe unul dintre rafturi. 

— Mi-am împachetat pick-up-ul. Aici am doar câteva casete. 
Charles, o ştii pe Jana Bicevskaia, Joan Baez a Rusiei? 

— Mă tem că nu prea cunosc muzica rusă contemporană. 
Sunt sigur că pentru ceea ce ne trebuie e excelentă. 

— E-n regulă. 

Lisa puse caseta. Sunetul plăcut al unei chitare, urmat de o 
voce frumoasă şi curată, umplu încăperea. 

— Cântecele ei mă fac melancolică. Am încercat să-i 
aranjez un turneu în America, dar ticăloşii ăştia n-au vrut s-o 
lase să plece. Nu pot nici măcar să vorbesc cu ea. Nu ştiu unde 
locuieşte, după cum nu ştiu nici alte lucruri despre ea, în afara 
faptului că-mi place vocea ei. Presupun că este o persoană 
nesigură din punct de vedere politic. 

— Are, într-adevăr, o voce frumoasă, spuse Banks. Măcar o 
lasă să cânte. 

Se deplasară toţi trei mai aproape de casetofon şi Lisa reglă 
volumul. 

— Cred că acum e bine, spuse Hollis. Dă-i drumu' Charles! 

Banks îşi drese vocea. 

— Da, să încep cu primul lucru. Amândoi aţi dispărut o 
vreme ieri şi cei de-aici, ca şi cei de la Washington, s-au temut 
că vi s-a întâmplat ceva. De aceea, ambasadorul va cere să nu 
mai părăsiţi ambasada până când veţi fi conduşi la aeroport de 
oameni din corpul de pază, luni dimineaţa. Sper că asta nu vă 
creează un fel de probleme. 

— Nu, pentru că nu primesc ordine de la ambasador. Eu şi 
Lisa intenţionam să ne ducem la biserică, în oraş, duminica. 

Banks răspunse pe un ton neliniştit: 


— De ce vrei să-i provoci şi să vă expuneţi, tu şi Lisa 
pericolului? 

— Doar nu-ţi închipui, Charles, îl tachină Hollis, ca guvernul 
sovietic şi organele securităţii statului ar încerca să atenteze la 
vieţile noastre tocmai când diplomaţii noştri discuta despre o 
nouă eră a prieteniei sovieto-americane. 

Banks răspunse calm: 

— Guvernul sovietic poate că nu, dar nu pot să-mi imaginez 
şi nici tu n-ai cum să ştii ce cloceşte KGB-ul. O problemă 
asemănătoare avem şi cu domnul Alevy, a cărui organizaţie 
pare să desfăşoare propria politica externă. De fapt, dacă KGB şi 
CIA au ceva în comun, aceasta e dorinţa lor de a ruina orice 
încercare de apropiere dintre guvernele noastre. 

— E o afirmaţie foarte dură, observa Hollis. 

— Şi totuşi e părerea comunităţii diplomatice. 

— Charles, nu-mi place când comunitatea diplomatică, de 
aici sau de aiurea, încearcă să ne ţină lecţii de morală. Munca 
mea sau cea a lui Seth Alevy s-ar putea să nu fie pe placul tău 
sau al superiorilor, dar ea este, din nefericire, o muncă 
necesară. Şi e de la sine înţeles că Serviciul Extern trebuie să 
acorde sprijin personalului serviciilor de informaţii care lucrează 
în cadrul misiunii diplomatice. Nimeni din cei care lucrează cu 
mine ori din serviciul lui Alevy n-a solicitat altceva decât casa, 
masa şi o atmosferă de cooperare şi înţelegere. Nu am 
compromis niciodată personalul diplomatic de aici. Cel care mă 
va înlocui o să aibă o misiune destul de grea şi merită respect, 
dacă nu chiar mila. 

Banks îşi puse paharul pe un raft al bibliotecii. 

— Personal, sunt de acord cu tine. Lumea s-a schimbat faţa 
de perioada în care singurii spioni dintr-o ambasadă erau câţiva 
angajaţi ai Serviciului Extern, despre care se ştia neoficial că 
făceau parte din Serviciul de Informaţii al Departamentului de 
Stat. Cu toate acestea, în problema noastră, ambasadorul şi-a 
exprimat temerea... care e chiar a Casei Albe, dacă vreţi să ştiţi 
adevărul - ca unul dintre voi - tu, Seth Alevy, ataşatul naval, cel 
al armatei de uscat sau oricare dintre cei care lucrează cu tine 
se va folosi de afacerea Fisher-Dodson pentru a torpila 
iniţiativele diplomatice. Şi cu asta cred c-am spus destul. 


Hollis turna whisky în paharul lui Banks şi i-l întinse. 

— Mă tem că în chestiunea asta voi fi nevoit să am ultimul 
cuvânt, Charles. Voi vă temeţi de noi, troglodiţii, dar vreau să-ţi 
reamintesc că multe dintre fructele victoriilor militare sau ale 
serviciilor de informaţii, cucerite cu mare greutate şi plătite cu 
sânge, au fost irosite de Departamentul de Stat şi de Serviciul 
Extern. Am luptat într-un război, şi tatăl meu a luptat într-un 
război, şi tatăl tău... Mi-e cunoscut numele de Prescott Banks. 
Vreau să-ţi reamintesc de formidabila performanţa de la Yalta şi 
Potsdam a Departamentului de Stat, când predecesorii tăi mai 
aveau un pic şi-i dădeau lui Stalin şi peluza vestică a Casei Albe. 
De asta ne aflam acum în rahatul în care ne aflăm. 

Faţa roşcovana a lui Banks se făcu şi mai roşie. Trase adânc 
aer în piept şi sorbi din pahar. 

— N-a fost una dintre mişcările noastre cele mai inspirate. 
în ultima parte a vieţii sale, tatăl meu a regretat rolul pe care 1- 
a jucat atunci. 

Lisa turna whisky în paharele tuturor şi spuse: 

— Ştiu că trecutul e prologul viitorului, dar voi, ca doi 
bătrâni neghiobi, vorbiţi de lucruri care s-au petrecut înainte ca 
eu să mă nasc. 

— Ei bine, să vorbim atunci de lucruri mai recente. După 
cum ştiţi, părinţii lui Gregory Fisher au cerut că fiului lor să i se 
facă o autopsie. Am primit informaţii în legătură cu rezultatele 
acesteia. 

— Şi? întreba Lisa. 

— Medicul legist a constatat că nu rănile au reprezentat 
cauza imediată a morții. 

— Atunci, care a fost cauza morţii? întreba Lisa. 

— Stop cardiac. 

— Stopul cardiac reprezintă cauza oricărei morţi, observa 
Hollis. Ce a provocat însa oprirea inimii? 

— Parţial, traumatismul, dar mai ales alcoolul. Domnul 
Fisher avea o cantitate letală de alcool în sânge şi în țesutul 
creierului. 

— KGB-ul i-a introdus alcool în stomac printr-un tub înainte 
să moară, spuse Hollis. E o otravă perfectă, întrucât aproape 
toată lumea bea din când în când. 


Banks păru stânjenit de acest tip de conversaţie. 

— Zău? E posibil aşa ceva? 

Al privi pe Hollis ca şi cum ar fi descoperit o nouă specie de 
fiinţa umană. 

— Îngrozitor! 

— Deci, spuse Lisa, nu avem nici o dovadă care să poată fi 
folosită într-un tribunal sau într-o notă diplomatică de protest, 
dacă cineva s-ar gândi să acţioneze în acest mod? 

— Exact, replica Banks. 

— Crezi că Greg Fisher a fost asasinat? întreba Lisa. 

Banks reflecta o clipă. 

— Dovezile indirecte par să indice acest lucru. Nu sunt idiot, 
Lisa, şi nici ambasadorul nu e. 

— Mă simt mai liniştita, spuse Lisa. Şi îţi mulţumesc pentru 
atitudine. 

Banks schiţa un zâmbet. 

— Într-adevăr. Vreau să-ţi spun că, personal, te admir 
pentru spiritul tău integru şi curajul moral. Şi, între noi fie vorba, 
ambasadorul e la fel de impresionat. Cu toate acestea, mă văd 
nevoit să vă reamintesc, în termenii cei mai fermi cu putinţa, că 
dacă vreunul din voi sufla vreo vorbă despre acest incident când 
se înapoiază în State, veţi rămâne amândoi fără slujbe şi veţi fi 
de neangajat, făcând chiar obiectul unei acţiuni judecătoreşti. E 
clar? 

Hollis se apropie de Banks. 

— Nu cred că tu ori altcineva din afara Pentagonului are 
căderea să se amestece în cariera mea. 

— Dimpotrivă, colonele. lar în ceea ce te priveşte, 
domnişoara Rhodes, chiar dacă poţi opta pentru cariera 
jurnalistică, s-ar putea să-ţi fie mai greu decât crezi să obţii 
acreditarea la vreo agenţie a guvernului Statelor Unite. 

Lisa lasă deoparte paharul. 

— Am impresia, Charles, că eşti de prea multă vreme în 
Uniunea Sovietică. în ţara mea, nu suntem obişnuiţi cu 
asemenea ameninţări. 

Banks păru oarecum jenat. 

— Îmi cer scuze... N-am făcut decât să transmit... 

Urmară câteva momente de tăcere stânjenitoare, apoi 


Banks le întinse mâna. 

— Ne vedem cu toţii la petrecerea voastră de adio. 

Lisa îi strânse mâna. 

— Poate, dacă o să vii. Noi trebuie să fim acolo. 

Zâmbi. 

— Mi-eşti drag, Charlie, spuse, sărutându-l pe obraz. 

Banks zâmbi încurcat, apoi îi strânse mâna lui Hollis şi 
spuse: 

— Într-o societate liberă, oamenii cel mai puţin liberi sunt 
cei ca noi, care au jurat să apere constituţia. 

— O ironie a vieţii, încuviinţa Hollis. 

După plecarea lui Banks, Lisa comentă: 

— Ne-a aruncat nişte momeli şi pe urmă a încercat să ne 
facă să-i înghiţim amenințările. 

— Ei, are şi el necazuri! 

— Cine n-are în ziua de azi? 


CAPITOLUL 25 


Sam Hollis îşi examina în graba ţinuta, apoi intră cu paşi 
mari în sala rezervată recepţiilor diplomatice. 

Protocolul unei petreceri de bun rămas nu prevedea ca el 
sau Lisa să întâmpine lumea ori să stea în capul unei mese, 
ceea ce îi convenea de minune. Fiind un bărbat însurat, a cărui 
soţie lipsea temporar din oraş, protocolul îi cerea totuşi să nu 
apară însoţit de altă femeie. Lisa plecase înainte, iar acum era 
în celălalt capăt al salonului şi se întreținea cu persoane din 
biroul ei. 

Sala de recepții era o prelungire eleganta şi modernă a 
clădirii cancelariei, cu ferestre înalte, pereţi îmbrăcaţi în 
marmură de Carrara şi trei candelabre uriaşe din oţel inoxidabil 
ce atârnau din tavanul înalt. Sala era pardosită cu parchet, pe 
care ruşii îl considerau a da o notă de eleganța, de unde şi 
alegerea făcută. 

Fuseseră invitaţi aproape toţi cei aproximativ trei sute de 
bărbaţi şi femei care locuiau în complexul de clădiri ale 
ambasadei şi, după părerea lui Hollis, majoritatea răspunseseră 
invitaţiei. Dacă o asemenea participare la o petrecere 
organizată în cinstea lui ar fi avut loc la Londra sau Paris, s-ar fi 
simţit flatat; în Moscova însa, puteai să aduni oricând cinci sute 
de occidentali la o petrecere, dacă aveai muzica şi mâncare. 

Hollis presupuse că membrii personalului cărora le venise 
rândul să folosească cabana finlandeză în timpul week-end-ului 
nu scăpaseră ocazia. Mai lipsea, de asemenea, cea mai mare 
parte a contingentului de treizeci de oameni din infanteria 
marină. Unii erau de serviciu, dar ceilalţi, presupuse Hollis, erau 
într-un bloc pentru rezidenţi străini din apropiere, unde 
reuşiseră să facă rost de un apartament pe care îl botezaseră 
Studiia 54. Aflase că era vorba mai ales de muzica disco, 
băutura şi fete, acestea din urmă constituind o abatere de la 
regulament. După ultimul mare scandal de sex şi spionaj, Corpul 
infanteriei Marine ajunsese la concluzia că, deşi oamenii săi 
erau de fier, nu acelaşi lucru se putea spune şi despre libidourile 
lor. Întâlnirile de la Studiia 54 erau practic încurajate, pentru a-i 


avea pe soldaţii americani în acelaşi loc cu rusoaicele. Ceea ce 
nu ştiau ei, dar ştia în schimb Hollis, era faptul că o parte dintre 
infanterişti erau de fapt ofiţeri de informaţii. îi trecu prin minte 
gândul că lumea era plină de iscoade profesioniste şi era trist ca 
americanii nu mai aveau încredere nici în americani. 

Hollis observa că de-a lungul pereţilor fuseseră amplasate 
mese rotunde, dar ca majoritatea oaspeţilor stăteau în picioare, 
în grupuri, cu paharele în mână. Lângă peretele din capătul 
celălalt al sălii se aflau o masă lungă cu bufet rece şi câteva 
persoane care serveau. Când îşi începuse misiunea în Rusia, 
fusese sfătuit ca, atunci când participă la o recepţie dată de o 
ambasadă la care erau prezenţi şi ruşi, să nu stea lângă masa în 
momentul în care mâncarea era descoperită, căci risca să fie 
călcat în picioare. 

Hollis îşi privi ceasul. Petrecerea începuse de aproximativ o 
oră, ceea ce însemna că toată lumea avea un avans de trei 
pahare faţa de el. 

Cercetă cu privirea încăperea, încercând să depisteze locul 
în care era amplasat barul, şi îl văzu pe James Martindale, 
funcţionarul însărcinat cu protocolul, croindu-şi dram spre el. 

— Bună, Sam! 

— Bună, Jim! 

Hollis avea o simpatie perversă pentru individ, în pofida 
funcţiei sale stupide şi a manierelor sale. 

— Avem o participare frumoasă, colonele, anunţa 
Martindale. 

— Văd şi mă simt foarte flatat. Credeam că lumea o să 
prefere să vadă schimbarea gărzii la mormântul lui Lenin. 

Martindale nu păru să guste poanta şi continuă: 

— Înţelegi, sper, că n-am invitat nici unul dintre ofiţerii de 
aviaţie sovietici pe care îi cunoşti şi nici alte oficialități sovietice, 
având în vedere circumstanţele în care părăseşti ţara. 

Lui Hollis i se păru cât se poate de firesc. 

— N-ai vrut să le dai de mâncare, nu-i aşa? 

— De asemenea, n-am trimis invitaţii nici altor câtorva 
ambasade, ca să nu-i pun într-o situaţie delicată. 

— Eşti un om foarte sensibil. 

— Am trimis totuşi invitaţii verbale neoficiale prietenilor şi 


omologilor tai de la ambasadele engleza, canadiana, australiana 
şi neozeelandeza. 

— Noi,  anglo-saxonii trebuie să strângem rândurile 
împotriva hoardelor slave. 

— Da. Şi o să mai treacă pe-aici şi alţi ataşaţi militari ai 
tarilor din NATO ca să-şi ia rămas-bun. 

— Vrei să spui prietenii mei spioni din restul țarilor creştine? 
Sper că l-ai invitat pe irlandez. 

— Da. Cel mai bine e să nu dăm petrecerii un caracter 
oficial, pentru a nu crea țarii gazda impresia că o insultăm. 

— Şi totuşi asta facem, fraiere! Crezi că s-ar fi dat vreo 
petrecere în cinstea mea dacă eram expulzat din Anglia sau 
Botswana? 

— Păi, din punctul de vedere strict al protocolului... 

— Unde-i barul? 

— În colţul de-acolo. l-am invitat, de asemenea, şi pe cei 
vreo treizeci de corespondenţi de presă americani cu nevestele 
lor în semn de curtoazie. Vor trece pe aici, dar nu vor avea voie 
să discute probleme profesionale. 

— Bine gândit! 

— l-am explicat şi domnişoarei Rhodes tot ce ţi-am spus şi 
ţie şi ea a înţeles. 

— Acum, pot să mă duc la bar? 

— AŞ vrea să profit de acest prilej ca să-ţi transmit cele mai 
bune urări şi aprecierea mea pentru activitatea pe care ai 
desfăşurat-o aici. 

— Mulţumesc. Eu... 

— Asta-i tot ce am putut să fac, având în vedere 
circumstanţele, spuse arătând cu mâna spre sală. 

— Uite ce e, n-am fost prins regulând un miliţian, ci 
spionând. Nici un... 

— Vor veni, fireşte, şi ambasadorul cu soţia, dar ei nu 
trebuie reţinuţi prea mult, întrucât mai au şi altceva în program. 

— Eşti pilit? 

Martindale zâmbi cu o gură până la urechi. 

— Am băut câteva pahare. 

Hollis rase. Martindale îl apucă de braţ. 

— Vino cu mine! 


Hollis fu condus spre partea din faţa a sălii, unde, pe o 
platformă mai înalta, se aflau un podium şi un microfon. în jurul 
voluminosului pian Steinway se găsea o mică formaţie alcătuită 
din patru instrumentişti voluntari. Hollis îşi reaminti că pianul 
fusese cândva în reşedinţa oficială a ambasadorului, Spaso 
house, unde fusese vandalizat cu câteva ore înaintea 
spectacolului pe care trebuia să-l dea Vladimir Fletsman, un 
renumit pianist şi disident evreu. A fost suspectat KGB-ul şi 
Alevy a trimis la Lubianka o copie după chitanţa cu costul 
reparaţiei. Un mucalit de la KGB a trimis o notă de răspuns, în 
care spunea: „Cecul e pe drum". 

Hollis urca pe podiumul de lemn, unde, escortată de 
secretară lui Martindale, i se alătura Lisa. Hollis şi Lisa îşi 
zâmbiră. 

Martindale făcu un semn orchestrei, iar aceasta intona 
câteva acorduri muzicale, pentru a atrage atenţia asistenţei. 
Martindale bătu uşor în microfon. 

— Doamnelor şi domnilor, vă mulţumesc că aţi venit. 
Permiteţi-mi să vi-i prezint pe oaspeţii noştri de onoare, 
colonelul Sam Hollis şi domnişoara Lisa Rhodes. 

Urmă un ropot de aplauze şi Hollis văzu o mulţime de 
zâmbete prosteşti în rândul invitaţilor. Era clar că toţi erau „bine 
dispuşi”. 

— Trebuie să vă reamintesc, spuse Martindale, ca această 
sală nu e protejată şi ca tot ceea ce spuneţi se aude vizavi. Aşa 
că vă invit să respectaţi regulile de securitate a convorbirilor, să 
nu faceţi remarci ofensatoare la adresa țarii gazda şi să nu uitaţi 
că expulzarea colonelului Hollis şi a domnişoarei Rhodes 
reprezintă un moment de profundă ruşine. 

Câţiva invitaţi chicotiră. Martindale se aplecă şi luă din 
spatele podiumului două eşarfe de satin bleu, pe care le 
desfăşura şi le ridică deasupra capului. Asistenţa izbucni în râs. 
Hollis văzu că erau o imitație a eşarfei de ambasador şi că pe 
fiecare din ele scria cu litere de un roşu aprins: Persona non 
grata. 

Lisa îşi duse mâna la gură şi râse. Martindale se întoarse 
spre ei şi le aşeza ceremonios eşarfele de-a curmezişul 
pieptului. 


Apoi spuse în microfon: 

— Pentru cei care nu ştiu latineşte, persona non grata 
înseamnă „cineva care nu da bacşiş". 

— Ce jenant, îi şopti Lisa lui Hollis. 

— Zi mersi că Martindale nu ţi-a agăţat de spate, precum 
odinioară, litera A de la „adulter". 

— Mie? Poate ţie! 

— Inainte de a da drumul la muzică şi la dans şi mai ales 
înainte de sosirea ambasadorului şi a soţiei sale, avem 
programate înmânări de medalii şi discursuri. Daţi-mi voie să vi-l 
prezint pe primul nostru invitat, tovarăşul Vladimir Sliziţai. 

Cei care ştiau ruseşte izbucniră în râs la auzul cuvântului 
care însemna „slugarnic". 

An cadrul uşii îşi făcu apariţia Gary Warnicke, unul dintre 
tinerii funcţionari ai serviciului consular. Era îmbrăcat într-un 
costum maro mai mare cu vreo şase numere. Avea părul lipit şi 
dat pe spate, o cravată roşie pictată direct pe cămaşa şi era 
descult. Apariţia lui fu întâmpinată cu hohote de ras. 

Warnicke se urcă pe podium, îl sărută fără chef pe Hollis pe 
amândoi obrajii, apoi trecu la Lisa, pe care o săruta prelung, pe 
buze. Ceva îi spunea lui Hollis că avea să fie o noapte lungă. 

— Tovarăşi porci americani, se adresa Warnicke invitaţilor, 
mulţumesc că invitat mine aici. Acum înmânez medalie la 
colonel Hollis. 

Martindale îl conduse pe Hollis la podium, în vreme ce 
Warnicke ragea: 

— Colonele, din ordinul Comitetului Central, vă ofer, pentru 
activitate consecvent sub orice critică, Ordinul Lămâii. 

Warnicke spânzura în jurul gâtului lui Hollis o panglică roşie 
de care atârna o pară. 

— Regret, se explica Warnicke, dar nu avem lămăi. 

— Inţeleg. 

Toată lumea aplauda. Warnicke îi făcu semn Lisei să urce 
pe podium. 

— lar dumneavoastră, o doamnă sexy, vă înmânez, din 
ordinul Comitetului Central, Medalia Lenea Socialistă, pentru că 
aţi dormit, vreme de un an, în cămară. 

Warnicke scoase din haina o altă panglică roşie, de care 


atârna un ceas deşteptător din plastic, de asemenea de culoare 
roşie. 

— Vă trezeşte la ora plecării, explică el. 

— Sunt onorată că mi-am făcut datoria. 

Warnicke profita de ocazie ca s-o sărute prelung pe gât. 
Oaspeţii, care nu încetaseră să bea în timpul spectacolului, 
începură să tropăie şi să fluiere. 

— Linişte, tovarăşi! latră Warnicke. Avem treburi serioase 
aici! 

Scoase două bucăţi de hârtie din buzunar şi se adresa lui 
Hollis şi Lisei: 

— Aveţi aici două putiovki - permise pentru o vacanţa 
sărbătorită prin munca - pentru o şedere de cinci ani în gulagul 
siberian. Camere separate. 

Remarca stârni ilaritate în mulţime. După câteva alte 
observaţii glumeţe, Warnicke spuse: 

— Am acum plăcerea să-l invit pe podium pe marele 
diplomat american, marele om politic, prieten iubitor de pace al 
popoarelor sovietice, care se îmbracă elegant şi poartă pantofi 
scumpi, tovarăşul Charles Banks. 

Toată lumea saluta cu aplauze apariţia lui Banks pe 
podium. 

— vă mulţumesc foarte mult, tovarăşe, doamnelor şi 
domnilor. După cum ştiţi, în fiecare an pe vremea asta acordăm 
premiul Barlow uneia sau mai multor persoane merituoase. 
Acest râvnit premiu a fost numit astfel în onoarea lui Joel 
Barlow, ambasador american la curtea lui Napoleon, care a 
însoţit armata franceză în Rusia în anul 1812, în scopul de a 
menţine contactul diplomatic cu împăratul. După incendierea 
Moscovei, domnul Barlow s-a trezit angrenat în retragerea lui 
Napoleon, murind, în mod tragic, datorită frigului cumplit, ceea 
ce face din el primul diplomat american mort prin îngheţ în 
Rusia. 

Apropoul lui Banks fu sesizat şi invitaţii izbucniră în râs. 
Banks ridică mâna, cerând să se facă linişte. 

— Astfel, pentru a comemora acel trist eveniment şi a cinsti 
memoria lui Barlow, în fiecare toamnă îi evidenţiem pe 
compatrioţii noştri care au reuşit să traverseze iarna anterioară 


fără injurii şi lamentaţii şi fără să dea bir cu fugiţii şi să plece 
într-un concediu de o lună în Bahamas. Anul acesta am onoarea 
de a oferi premiul Joel Barlow unui număr de două persoane, 
care au demonstrat o capacitate unică de a colabora şi de a se 
încălzi unul pe altul. Doamnelor şi domnilor, laureaţii din acest 
an ai premiului Joel Barlow sunt colonelul Sam şi domnişoara 
Lisa. 

Oaspeţii aplaudară şi se amuzară când Charles Banks 
scoase o găletuşă plină cu gheaţa din spatele podiumului, 
întinzându-le-o lui Hollis şi Lisei. 

— Felicitări! 

— Mulţumesc, Charles! E o onoare îndoielnica, dar găletuşa 
e frumoasă. 

Hollis se trezi ţinând găletuşa cu gheaţa, de pe care picura 
apa. 

— Şi acum vi-l prezint, spuse Banks în microfon, pentru 
treburi mai serioase, pe aghiotantul colonelului Hollis, căpitanul 
Ed O'Shea. 

Căpitanul O'Shea, purtând un pacheţel, îi lua locul lui Banks 
pe podium. 

— A fost, fără doar şi poate, o ocazie rară aceea de a lucra 
pentru un ofiţer atât de talentat, spuse O'Shea. 

După câteva remarci, de bun rămas, spuse: 

— În numele ataşaţilor militari de aici şi al colaboratorilor 
lor, aş dori să ofer colonelului Hollis un cadou de bun rămas. 

O'Shea deschise cutia pe care o adusese cu sine şi scoase 
din ea un bust din ipsos al lui Napoleon. 

— Domnule colonel, acesta este un dar făcut prin 
amabilitatea ambasadei franceze. Când veţi trece dintr-un post 
într-altul, ori unde vă va purta serviciul în care vă aflaţi, fie ca 
acest bust să vă amintească de perioada în care v-aţi aflat la 
Moscova şi de ultimul şi interesantul week-end petrecut la ţara, 
în Rusia. 

Hollis întinse găletuşa cu gheaţa şi O'Shea înţepeni bustul 
de ipsos în ea. Invitaţii aplaudară, unii dintre ei abia stăpânindu- 
şi râsul. Hollis bănuia că circulau cel puţin o duzină de versiuni 
despre încălcarea de itinerar din acel weekend, dar în majoritate 
era vorba şi de Borodino, de unde şi ideea cu bustul lui 


Napoleon. 

— Aţi sunt foarte recunoscător pentru acest memento şi-ţi 
promit că o să-l ţin pe birou, când o să-ţi fac ultima notare de 
serviciu. 

Militarii din asistenţa izbucniră în râs. O'Shea schiţa un 
zâmbet şi o prezentă pe Kay Hoffman, care urca pe podium 
ducând cu ea o frumoasă balalaica pictată manual. Kay Hoffman 
îi zâmbi Lisei şi spuse în microfon: 

— În toţi anii de când lucrez în cadrul Serviciului de 
Informaţii al Statelor Unite, rar mi-a fost dat să întâlnesc o 
persoană care să cunoască atât de profund ţara gazda, limba, 
cultura şi poporul ei. 

Kay Hoffman îi făcu o scurtă prezentare adjunctei sale, apoi 
spuse: 

— În numele tuturor celor din USIS şi al consulatului nostru 
din Leningrad, doresc să-i ofer Lisei acest cadou la despărţire. 
Evident, nu este vorba de o glumă, ci de un obiect de artă 
rusesc foarte deosebit, care, deşi greu de procurat, a meritat 
strădania, deoarece încape pe mâinile unei femei extraordinare, 
care apreciază obiectele de artizanat local. Lisa... Kay Hoffman îi 
întinse balalaica. Dă-mi voie să-ţi ofer acest superb samovar 
electric. 

Gluma îi suprime nepregătiţi pe cei din asistenţa, dar 
scurtul moment de linişte fu urmat de hohote de râs şi aplauze. 

— Slăbeşti corzile astea trei, continua Kay Hoffman, şi le 
bagi într-o priză. Ceaiul se baga prin gaura asta mare de aici. Nu 
prea ştiu pe unde se toarnă apa. 

Lisa lua balalaica din mâna lui Kay, care o îmbrăţişă, o 
săruta şi-i şopti la ureche: 

— Nu-l lasă pe armăsarul ăla să-ţi scape, scumpo! 

Lisa îi făcu cu ochiul şi-şi şterse o lacrimă. 

— Nu ştiu să cânt la samovar, dar îmi place muzica şi 
promit să învăţ să cânt la el în amintirea atenţiei arătate de 
colegi. 

James Martindale urca din nou pe podium, aducând cu sine 
un panou de afişaj pe care era fixată reproducerea mărita a unui 
articol de ziar în limba rusă. 

— Pe cei care vor să ştie adevărul în legătură cu nefericitul 


incident ce ne-a adus aici, spuse Martindale, îi rog să acorde 
atenţie presei libere sovietice. Ca să vă fie mai uşor, am ales şi 
mărit un articol din Pravda. După cum ştiţi, Pravda înseamnă 
„adevăr", iar lzvestia înseamnă „ştiri" şi se zice că nu exista ştiri 
în “Adevăr'" şi nici adevăr în „Ştiri". Oricum, o să vă citesc 
traducerea engleză a acestui anunţ sovietic incisiv. 

Martindale citi de pe o foaie de hârtie: 

— Ministerul de Externe sovietic a anunţat expulzarea lui S. 
Hollis şi L. Rhodes, un bărbat şi o femeie, funcţionari ai 
ambasadei americane, pentru activităţi incompatibile cu statutul 
lor diplomatic. Sunt un exemplu de agenţi americani care se 
ascund în spatele imunităţii diplomatice şi se angajează în 
activităţi antisovietice. Organele Securităţii Statului i-au urmărit 
însa de mai multă vreme pe S. Hollis şi L. Rhodes, şi în cele din 
urmă au pus capăt abuzurilor lor la adresa ospitalităţii sovietice. 

Martindale îşi ridică privirea de pe traducere şi îi ameninţa 
cu degetul: 

— N-aţi fost cuminţi! 

Warnicke strigă: 

— Să vă fie tuturor învăţătură de minte! De trei ori „Ura!" 
pentru organele Securităţii Statului. 

Martindale reveni la microfon. 

— Şi acum, doamnelor şi domnilor, permiteţi-mi să vi-l 
prezint pe primul nostru invitat de onoare, decorat cu Ordinul 
Lămâie, fără a mai pomeni o mulţime de medalii adevărate, 
ataşat al Aerului, colonel Sam Hollis. 

Cei care mai şedeau încă pe la mese se ridicară în picioare 
şi toată lumea aplauda zgomotos. Muzicanţii intonară “Off wego 
to the wild blue yonder” în timp ce Hollis aşeza găletuşa jos şi 
aştepta lângă podium. Lisa veni lângă el pe neaşteptate şi îl 
strânse o clipă de mână. 

Hollis se apropie de microfon. 

— vă mulţumesc tuturor pentru primirea călduroasă pe 
care  mi-aţi făcut-o. Mulţumesc, Jim Martindale, şef al 
protocolului, alcoolului şi al Geritolului, pentru eşarfa şi 
prezentare. Ţin să-i mulţumesc, de asemenea, lui Gary Warnicke 
pentru că s-a dat în spectacol şi să exprim profunda mea 
recunoştinţa lui Charles Banks pentru că a ajuns aici treaz. Şi, 


fireşte, cele mai călduroase mulţumiri căpitanului O'Shea şi 
subordonaţilor mei pentru devotamentul lor, pe care-l vor 
acorda fără să le pese de noul lor şef. 

Hoilis rosti câteva cuvinte de despărţire serioase, apoi 
încheie într-o notă mai glumeaţa: 

— Când o să ajung acasă şi o să mă plimb în Ford-ul meu 
Corvette pe autostradă, prin decorul minunat al statului Virginia, 
şi o să ascult meciul de fotbal dintre echipa aviaţiei militare şi 
cea a trupelor de uscat şi o să mănânc o banană, gândul meu o 
să fie aici la voi, imaginându-mi cum vă beţi vodca la micul 
dejun şi priviţi zăpada care se aduna în troiene până la pervazul 
ferestrei. 

Finalul discursului stârni şuieraturi şi râsete. Era clar că 
toată lumea, cu excepţia lui, era beată. Salută milităreşte şi 
cobora de pe podium acompaniat de aplauze. 

Martindale o prezentă pe Lisa, care fu la rândul ei 
ovaţionata, în timp ce mica orchestra cânta “Cântecul Larei”. 

— Vă mulţumesc mult tuturor, spuse ea în microfon. N-am 
mai fost expulzată din vreo ţara până acum şi n-am ştiut că 
lucrul ăsta ar putea fi atât de distractiv. 

Le mulţumi colegilor din secţia ei, pentru faptul de a-i fi 
făcut serviciul suportabil, apoi spuse: 

— Ţin, de asemenea, să-i mulţumesc lui Charles Banks, 
care s-a străduit din răsputeri să nu dau de bucluc. Pentru cei 
care n-au avut onoarea să-l cunoască, Charles este un om 
sfâşiat între obligaţiile pe care le are în calitate de aghiotant 
personal al ambasadorului şi dorinţa sa de a fi o fiinţa umană. 
Un om pe care bună cunoaştere a Rusiei l-a determinat să 
declare că Borodino este cel mai bun vin roşu italienesc produs 
în Uniunea Sovietică. 

— Intotdeauna îl comand împreuna cu o babuşca, striga 
Banks. 

— Aş dori să pot rămâne cu voi şi să-mi continui activitatea 
aici. Ştiu că, la un moment dat, drumurile noastre se vor 
intersecta din nou, dar postul deţinut aici va fi irepetabil în viaţa 
fiecăruia dintre noi. Vă mulţumesc. 

An timp ce toată lumea aplaudă, Hollis se apropie din nou 
de microfon şi spuse: 


— Ar fi de neiertat, dacă n-aş mulţumi unui om care a 
devenit prietenul meu şi al Lisei Rhodes, pentru sfaturile sale 
înțelepte şi pentru că m-a învăţat cum să mă descurc prin 
Moscova. Mă refer la un foarte harnic funcţionar cu probleme 
politice, Seth Alevy. 

Alevy, care stătea în picioare undeva lateral, cu degetele 
mari agăţate de buzunarele vestei, clătină din cap de formă, 
drept răspuns la aplauzele anemice. Pentru Hollis era limpede 
ca foarte puţine dintre cele trei sute de persoane prezente Îl 
cunoşteau pe Seth Alevy, iar cele care îl cunoşteau nu se prea 
dădeau în vânt după el. 

Lisa îi zâmbi lui Hollis şi-i făcu semn cu ochiul. Coborâră de 
pe platformă în timp ce Martindale spuse: 

— Maestre, muzica de dans, vă rog! Vă invit să vă simţiţi 
bine! 

Orchestra cânta În the Still ofthe Night şi Lisa îl conduse pe 
Hollis pe ringul de dans. 

— A fost foarte frumos din partea ta că i-ai mulţumit lui 
Seth, spuse Lisa în timp ce dansau. 

Drept răspuns, Hollis mormăi ceva ininteligibil. 

— Ceasul meu deşteptător îţi striveşte pară. 

Hollis muşca din para şi i-o întinse Lisei. Aceasta îl imita şi 
râse, apoi spuse mestecând: 

— E prima oară când dansam. îmi place cântecul ăsta. 

— FiveSatins, 1956. 

— Cine? Când? 

Hollis zâmbi. Lisa se apropie mai mult de el, în timp ce 
alunecau pe parchetul sălii. 

— Ai dansat pe melodia asta când erai un puşti cu coşuri? 

— Sigur că da. 

— Doamne, nu-mi vine să cred că aveai erecţii înainte ca eu 
să mă nasc. 

— Doar nu era să te aştept pe tine. 

Orchestra ataca o altă melodie. 

— Lăsând glumă la o parte, a fi expulzat din Uniunea 
Sovietică îţi conferă evident un anumit statut. Până acum, nu 
mi-am dat seama niciodată cât de mult dispreţ nutrim faţa de 
această ţara. Ce vreau să spun e ca scheciul lui Gary Warnicke a 


fost o ridiculizare. Nu-i de mirare că ambasadorul vine mai 
târziu. 

— E doar o revărsare de frustrare şi energie nervoasă. 

— E mai mult decât atât şi tu ştii lucrul ăsta. Mă sperie, 
Sam. 

— Ce anume? 

— Cât de mult îi uram. 

Hollis nu răspunse. Lisa arunca o privire pe ringul de dans. 

— Sper că ziariştii ăştia n-o să scrie... 

— Ar face bine să nu scrie, fiindcă altfel n-o să mai calce 
vreodată nu numai în ambasada asta, dar nici în alta ambasada. 
Petrecerea este absolut neoficială şi ei ştiau lucrul ăsta de când 
au fost invitaţi. 

— Da, sunt băieţi buni, spuse Lisa. Aici, la Moscova, ne-am 
dat seama că suntem de aceeaşi parte a baricadei. A fost o 
plăcere să lucrez cu ei. Sunt tristă. Nu vreau să plec. 

— Lucrurile puteau fi şi mai rele. Puteam fi morţi. 

Lisa nu răspunse. 

— Nu te mai gândi la locul ăsta, Lisa. Nu te mai întoarce 
chiar dacă îţi va fi îngăduit s-o faci. Promite-mi! 

— Nu, nu-ţi promit. 

Hollis se opri din dans. 

— Simt nevoia să beau ceva. 

— Te rog să rămâi suficient de treaz, ca să fii în stare şi de 
alte lucruri în noaptea asta. 

— Nu pot să-ţi promit. Poţi să dansezi cu Alevy, dacă vrei. 
Oricum, n-ai nevoie de permisiunea mea. 

— Nu, n-am, dar îţi mulţumesc că mi-o spui. 

Hollis îşi croi drum printre perechile de pe ring şi ajunse la 
bar, unde intră în vorbă cu patru ataşaţi NATO. 

Orchestra se opri brusc şi James Martindale îi anunţa pe 
ambasador şi pe soţia să. Hollis baga de seamă că întreaga 
adunare se mai potoli. Hollis se scuză şi o lua în direcţia 
ambasadorului, întâlnind-o pe Lisa, care se îndrepta în acelaşi 
sens. 

— Te deranjează dacă ne prezentam împreuna 
ambasadorului? 

— Pe mine nu. Ascultă, mi-ar face plăcere să-mi petrec o 


parte din concediu cu tine. 

— O să mă gândesc la asta. 

— Ce-ţi trebuie să te gândeşti... 

Ambasadorul şi soţia să se apropiară, salutându-se cu Hollis 
şi Lisa. Schimbară remarce glumeţe preţ de câteva minute şi 
toată lumea zâmbi. Nici ambasadorul, nici soţia să nu făcură nici 
un fel de comentariu despre eşarfele celor doi sau pară şi ceasul 
deşteptător, ceea ce lui Hollis i se păru a fi o culme a tactului, 
dacă nu chiar o probă de stupiditate. 

— Aţi pierdut câteva discursuri foarte nostime, spuse Lisa. 

— Ne pare rău că am fost reţinuţi, spuse nevasta 
ambasadorului. 

Mai conversară o vreme, apoi ambasadorul spuse: 

— Vă mulţumesc amândurora pentru contribuţiile aduse 
misiunii diplomatice de aici. Charles mi-a spus că a stat de 
vorbă cu voi despre anumite probleme de importanţa naţionala 
şi ca amândoi aţi înţeles argumentele. M-a bucurat foarte mult 
să aud lucrul ăsta. Colonele Hollis, domnişoara Rhodes - Sam şi 
Lisa - vă doresc călătorie plăcută şi fără probleme. 

Urmară strângeri de mână. 

— Pe noi vă rugăm să ne scuzaţi, spuse nevasta 
ambasadorului, dar am acceptat o altă invitaţie înainte de a se 
hotăra organizarea acestei petreceri. 

Lisa privi în urma lor şi comentă: 

— Ar fi putut să trimită androizi programaţi pentru treaba 
asta şi n-ar fi băgat nimeni de seamă. 

— De ce trebuie să te mai gândeşti? 

— Tocmai asta e. N-ar fi nevoie decât de zece minute ca să 
programeze androizii. 

— De ce trebuie să te mai gândeşti dacă să petreci câtva 
timp cu mine? 

— Ah, de asta vorbeai. Păi, trebuie să mă gândesc la... 
părinţii mei... eşti ceva mai în vârstă ca mine şi eşti însurat. 

— Abia acum ai observat? 

Lisa zâmbi trist. 

— Lasă-mă să mă gândesc cum să fac să fie mai bine. 

— Te rog s-o faci. 

— Să fie vorba cumva de prima noastră ceartă? 


— Tot ce se poate, spuse Hollis întorcându-i spatele şi 
îndreptându-se spre subordonații săi, care stăteau de vorbă. 

An drum spre ei, fu abordat de Mark Salerno, reporter al 
agenţiei de ştiri Pacific News Service, care îl trase deoparte. 

— Nostim discurs, colonele. Toată lumea e într-o stare de 
spirit aparte în seara asta. Ar trebui să faceţi lucrul ăsta o dată 
pe lună. E un catharsis. Când pleacă unul dintre noi, ne adunăm 
la cineva acasă şi facem acelaşi lucru. 

— Nu-i de mirare că KGB-ul va face zile negre. 

— Da... Bănuiesc că ne ascultă, nu-i aşa? 

— Nu m-ar mira deloc. 

Hollis îl întâlnise pe Salerno în câteva rânduri şi îi făcuse 
impresia unui tip cam insistent, dar deschis şi cu picioarele pe 
pământ. 

— Ştii, continua Salerno, ca l-am expulzat şi noi pe 
omologul tău de la Washington, împreuna cu o ziaristă a 
agenţiei TASS, în replică la expulzarea Lisei. Sovieticii au şi ei, 
probabil, o petrecere asemănătoare la Washington în seara 
asta, la care se fac bancuri pe seama Unchiului Sam. 

Salerno rase, apoi termină de băut ce mai avea în pahar şi 
spuse: 

— De fapt, care e motivul din spatele plecării voastre? 

— Cam ce ştii din versiunea oficială, Mike. Am făcut o 
călătorie neautorizată. 

— Da, numai că, de obicei, când e vorba de un mărunţiş ca 
asta şi e a 113 abatere, tipii te iartă. Mai ales acum, când în aer 
pluteşte un miros plăcut de destindere. 

— Practic, a fost vorba de o a doua abatere atât în cazul 
Lisei, cât şi al meu. 

Ca să preîntâmpine alte întrebări, Hollis adăugă: 

— Aşa cum ai dedus, probabil, am fost să vizităm locul de 
desfăşurare a celebrei nonvictorii ruseşti de la Borodino. 
Moşcova te face claustrofob. 

— Mie-mi spui? Mi-a trebuit o lună să obţin aprobarea să 
vizitez o fabrică de tractoare din Urali, uitată de oameni şi de 
Dumnezeu. 

— Spune-le că nu vrei să vizitezi o fabrică de tractoare din 
Urali şi o să fii în primul tren. 


Salerno izbucni în râs. 

— Te-ai prins, vulpoiule! 

Lua două pahare cu şampanie de la un chelner care tocmai 
trecea pe lângă ei şi îi întinse unul lui Hollis, urându-i: 

— Călătorie plăcută! 

Salerno termina de băut Şampania, păru să reflecteze o 
clipă, apoi întreba: 

— Imi răspunzi cinstit, Sam? 

— Da. 

— Ai plecat acolo ca să te ocupi de rămăşiţele pământeşti 
ale lui Greg Fisher. 

— Corect. 

— Şi ai făcut un ocol pe la Borodino şi KGB-ul s-a prins. 

— Exact. 

— Ce ţara nenorocită, nu-i aşa? 

— Când eşti într-o Romă a lumii a treia, faci ce ţi se zice. A, 
dar trebuie să plec. 

— O clipă, Sam. Uite ce e, ştiu că în spatele afacerii Greg 
Fisher e mai mult decât se spune. O versiune este aceea că a 
fost ucis de tâlhari şi ca sovieticii nu vor ca acest lucru să 
transpire, pentru că atunci primul stat muncitoresc din lume n- 
ar mai fii un paradis. Aşa-i? 

— Am văzut inventarul obiectelor personale ale băiatului, e 
acolo absolut totul, de la bani la pixuri. N-a fost vorba de 
tâlhărie. 

— Nu? Pot să-ţi spun ce-am descoperit? 

— Dacă vrei. 

— l-am sunat pe părinţii lui Greg Fisher la New Canaan şi 
am aflat că i s-a făcut autopsie. Mi-au mai spus şi alte lucruri. 
Aşa că încerc să mi-l imaginez pe puştiul ăsta gonind pe 
şoseaua  Minsk-Moscova noaptea, sub influenţa alcoolului, 
potrivit autopsiei, dar nu ţine. Mă gândesc la reglementările 
pentru care a trebuit să semneze la Brest, când a trecut 
frontiera - centuri de siguranţa, condusul sub influenţa 
alcoolului se pedepseşte cu închisoarea şi condusul pe timpul 
nopţii îţi poate crea neplăceri cu KGB-ul. în plus, domnul şi 
doamna Fisher mi-au spus că Greg era un copil foarte atent - 
mă rog, toţi părinţii spun asta despre copiii lor morţi. Dar acum 


încep să mă îndoiesc. 

— Ştii că nu trebuie să discutăm treburi de serviciu aici, 
spuse Hollis. 

— Nu-ţi cer decât să mă asculţi, bine? Deci, zilele trecute 
am făcut şi eu o călătorie neautorizată cu maşina. Mai întâi, am 
spionat pe lângă Mojaisk şi pentru câteva ruble un şofer de 
camion m-a dus la locul accidentului, aflat la vest de oraş. Acum 
maşina nu mai era acolo, fireşte, dar am văzut locul în care a 
ieşit de pe şoseaua care se îndreaptă spre est şi s-a izbit de 
copac. Am găsit şi cioburi din parbrizul prin care a ieşit cu capul. 
Bun. Numai ca şoferul de camion spunea ceva despre interesul 
stârnit în oraş de maşina puştiului. Or, te întreb, cum putea să 
ajungă puştiul în Mojaisk, dacă a murit la vest de oraş? 

— Mă depăşeşte. 

— Exact. Şi pe mine, Sam. Cred că ceva nu e în regulă şi 
mă întreb dacă n-ai vrea să-mi dai, neoficial, un indiciu. 

— N-am nici un indiciu, replica Hollis. Dar dacă ce spui e 
adevărat, se poate că Greg Fisher să fi trecut pe la Mojaisk, 
apoi, dintr-un motiv oarecare, să se fi întors în oraş, pentru că 
mai târziu s-o ia înapoi spre Moscova şi să iasă de pe şosea 
înainte de a ajunge din nou la Mojaisk. 

— De ce să se fi plimbat în sus şi în jos pe şoseaua Minsk- 
Moscova la ora aia? Era trimis în vreo misiune de spionii de aici 
din ambasada? 

— în ambasada americană nu exista personal angajat în 
activităţi de informaţii, spuse Hollis, dar, dacă ar fi, nu şi-ar 
trimite oamenii în misiune cu un Pontiac Trans Am. 

— Ai dreptate. Ascultă, adaugă Salerno, am bilet pentru 
cursa Pan Am de mâine care merge la Frankfurt. Hai să stăm 
împreuna şi o să-ţi mai spun şi alte lucruri pe care le-am 
descoperit în legătură cu această afacere. 

— Poate, spuse Hollis, dând să plece. 

De ei se apropie Lisa, pe care Salerno o saluta călduros. 

— O să-ţi ducem lipsa, Lisa, spuse el. Erai singura persoană 
din „Ministerul de Propagandă" al ambasadei cu care se putea 
vorbi pe şleau. 

Se conversară câteva clipe, apoi Salerno se îndepărta. 

— Ce-a vrut de la tine? întreba Lisa. 


— Tu ce crezi? A mirosit ca ceva nu e în regulă. 

— Până la urma s-ar putea să fim nevoiţi să facem 
dezvăluiri presei. 

— Noi suntem angajaţi şi reprezentanţi ai guvernului 
american, spuse Hollis sec, nu surse de informaţii ale presei. 

— Asta aşa-i, spuse Lisa punându-şi mâna pe umărul lui. 

— Dacă sunt mai precaut decât tine este pentru că sunt şi 
mult mai bătrân, zise Hollis indiferent. 

Lisa îi zâmbi conciliant şi îl bătu uşor pe braţ. 

— Ei, haide, haide... 

Toată viaţa lui, Hollis nu fusese în stare să înţeleagă 
femeile. Avea impresia că Lisa îl urmărea cu agresivitate, apoi, 
când el înceta să mai fie evaziv, ea bătea în retragere. îşi aminti 
vag că avusese experienţe asemănătoare cu femeile, când era 
mai tânăr. Cunoştea femei şi bărbaţi cărora le făcea plăcere 
numai vânătoarea şi care, asemenea vânătorilor de vulpi, nu 
prea erau interesaţi de vânat. 

— Te rog să mă scuzi, spuse, întorcându-se şi luând-o 
înapoi spre bar. 

Hollis îl zărise pe Alevy stând acolo şi avu impresia că 
acesta îl aştepta. 

— N-a fost o idee prea bună să atragi atenţia asupra şefului 
secţiei CIA. Hollis comanda whisky cu sifon. Asta-i face pe unii 
să nu se simtă în largul lor. 

— Credeam că eşti funcţionar cu afaceri politice, spuse 
Hollis îndepărtându-se de bar, şi acum vii şi-mi spui că eşti şeful 
secţiei CIA. 

Alevy zâmbi. 

— Aţi mulţumesc pentru consideraţia pe care mi-o araţi. Ce 
a vrut Salerno? 

— Ştie unele locuri, Seth. Orice reporter din încăperea asta 
care are un dram de curaj ar putea să sesizeze nepotrivirile din 
afacerea Fisher. Corelată cu expulzarea mea şi a Lisei, toată 
povestea miroase. 

— Cred că aşa e. Te-ai certat cu Lisa? 

— Nu. 

— Bine. Vreau să fii aproape de ea măcar până la Frankfurt. 

— Nu-ţi face griji în privinţa asta. 


— Bun. Apropo, dacă nu ai alte planuri pentru seara asta, 
îmi faci o favoare? 

— Nu. 

— Fă-mi o vizită pe la miezul nopţii. La mine acasă. 

— Tu când mai dormi? 

— La şedinţele de instruire ale ambasadorului. Ştii ceva 
despre elicopterul Mi-28? 

— Numai date tehnice. E cel mai nou elicopter de transport 
sovietic. De ce? 

— Trebuie să întocmesc un raport. Poţi să-mi aduci ce ai? 

— Am să-i spun lui O'Shea să treacă pe la tine să-ţi lase 
datele. 

— Poţi să treci tu. La miezul nopţii, la mine. 

Alevy se întoarse şi se îndepărta. 

„Ştiam c-aşa o să se întâmple", îşi spuse Hollis. 

Sam Hollis petrecu următoarea oră stând de vorbă cu 
ataşaţi ai aerului reprezentând diferite țari membre ale NATO. 
Făcură schimb de informaţii, îşi mulţumiră reciproc şi promiseră 
să păstreze legătura din punct de vedere profesional. „Dacă era 
ceva bun de spus despre spionii militari, îşi zise Hollis, atunci 
era faptul că erau mai întâi militari şi abia apoi spioni." Hollis se 
desparţi de ei, apoi se strecură afară din sala de recepții şi urcă 
în birou, unde avea de gând să stea până la întâlnirea cu Alevy 
de la miezul nopţii. Deabia apuca să se instaleze în fotoliul din 
spatele biroului, ca telefonul începu să sune. Alo, Hollis! 
răspunse. 

— Ce faci în birou la ora unsprezece noaptea? 

— îmi iau rămas-bun de la secretara. 

— Te-aş sfătui să n-o faci, Hollis. Vii acasă în seara asta? 

Acasă. Cuvântul îl luă prin surprindere. 

— Am o întâlnire la miezul nopţii cu funcţionarul cu 
probleme politice. 

— Unde? 

— La el. 

— Te rog să fii în pat înainte de revărsarea zorilor. 

— O să mă mai gândesc. 

— Ce-ţi trebuie să te gândeşti atât? 

— Mai am ceva treabă pe aici, spuse Hollis, şi pe urmă 


trebuie să plec. 

— Vezi că pijamaua ta-i la mine. Şi periuţa de dinţi. 

— Telefoanele sunt nesigure, Lisa. 

— Şi mai e un lucru pe care aş vrea să-l încerc, ăla când îmi 
ridic picioarele deasupra capului... 

— Gata, gata, îi tăie vorba Hollis zâmbind. Ne vedem mai 
târziu. 

Puse receptorul în furcă, se ridică şi se îndrepta spre 
fereastră, de unde privi oraşul învăluit în întuneric. 

Întâlnirea cu Alevy. Mănăstirea Novodevici mâine. Pe urmă, 
luni dimineaţa, aeroportul Şeremetievo. Cursa Pan Am de 
Frankfurt. 

Pe urma Londra, Washington sau New York, după cum i s-ar 
năzări. Asta era planul. Planul lui. Alţii însa aveau alte planuri cu 
el. Oricum, planul lui i se părea cel mai bun. 


CAPITOLUL 26 


În garajul subteran, mult sub patrulaterul de iarbă şi copaci 
care alcătuia curtea interioară a ambasadei, Ford-ul Fairlane 
albastru era pregătit de plecare. La volan era Betty Eschman, 
soţia ataşatului naval. 

— Gata, Sam? 

— Gata, răspunse Sam, aşezat pe podeaua maşinii în spate, 
cu spinarea sprijinită de uşa. Lisa era aşezata în faţa lui. Pe 
bancheta din spate şedeau, cu picioarele îndoite sub ele, două 
tinere de la secţia consulară, Audrey Spencer şi Patty White. Pe 
locul din dreapta şoferului stătea Jane Ellis, o funcţionara din 
cadrul secţiei comerciale. 

Motorul porni şi Hollis simţi cum Ford-ul se urni din loc. 

— Nu uita, îi spuse lui Betty Eschman, că n-au voie să te 
oprească la ieşirea din ambasada. Dacă vreunul dintre milițieni 
ţi se aşează în drum, claxonează-l şi continuă să mergi. O să se 
dea el la o parte. Ai înţeles? 

— Am înţeles. Am mai făcut chestia asta odată pentru 
bărbatul meu. 

— La ce bun să-l mai claxonezi? spuse Jane Ellis. Până la 
urmă se mişca el. Lateral sau orizontal. 

Cele două femei de pe bancheta din spate izbucniră într-un 
râs cam nervos, după părerea lui Hollis. 

— Două puncte, daca-l dobori pe miliţian, Betty, licita Lisa. 

Ford-ul urca rampa şi ieşi la suprafaţa lângă clădirea 
cancelariei. Dimineaţa era mohorâtă şi mai întunecoasa chiar 
decât garajul subteran. Betty conduse încet prin curtea din faţa 
complexului ambasadei. 

Hollis trecu din nou în revista planul foarte simplu al 
acţiunii: în toată Moscova nu erau decât două locuri în care se 
oficiau serviciile religioase protestante duminică dimineaţa. Unul 
era o bisericuţa baptistă dintr-o suburbie îndepărtată. Celălalt 
era capela ambasadei britanice, unde la fiecare două săptămâni 
oficia un capelan anglican sosit pe calea aerului de la Helsinki. 
Personalul ambasadei americane o frecvenţă pe aceasta din 
urmă în duminicile în care venea capelanul de la Helsinki şi cu 


prilejul sărbătorilor religioase. Din fericire, era tocmai o astfel de 
duminică şi cele patru femei obişnuiau să se ducă la ambasada 
britanică împreuna. Aşadar, nimic n-ar fi putut stârni 
curiozitatea cerberilor ambasadei, care cunoşteau obiceiurile 
celor din ambasada. 

— Acum trecem de santinelele noastre, spuse Betty 
Eschman. Ţineţi-vă bine! 

An timp ce Ford-ul se apropia de trotuar, unul dintre 
milițieni ieşi din gheretă, veni în alee şi ridică mâna în sus. Betty 
Eschman claxona şi apasă pe accelerator. Miliţianul sări într-o 
parte şi strigă: 

— Pizda! 

Ford-ul ieşi pe carosabil şi o lua în susul străzii. 

— Ce înseamnă pizda? întreba doamna Eschman. 

— Fofoloanca, răspunse Lisa. 

— Auzi la el, ticălosul! izbucni doamna Eschman. 

— Am de gând să înaintez o plângere oficială, adaugă Jane 
Ellis. M-am săturat de şicanele lor. 

— N-am văzut niciodată un cetăţean sovietic care să se 
mişte aşa de repede, spuse Patty White râzând. 

— E cineva în spatele nostru? se interesa Hollis. 

Cele două femei de pe locurile din faţa priviră în oglinzile 
retrovizoare, comunicându-i că nu se zărea nici o maşina. 

Betty Eschman coti pe splai, accelerând pe aceasta arteră 
care urmează traseul malului dinspre nord al râului Moscova. Nu 
era calea cea mai directă spre ambasada britanică - aceasta ar 
fi fost cheiul Maurice Thorez de vizavi, dar Hollis ştia că era 
drumul cel mai rapid, unde puteau fi reperate eventualele 
„codiţe". Şi plus, trecea direct pe lângă mănăstirea Novodevici. 
Hollis se sprijini cu spatele de uşa şi o privi pe Lisa, care îşi 
întinse picioarele, proptindu-şi o labă desculţa între picioarele 
lui. 

— Te înghesui cumva? 

Cele două femei tinere din spate chicotiră. 

— Ce faceţi acolo în spate? întreba Jane Ellis. Poartă-te 
cuviincios, Sam! 

Femeile izbucniră toate în râs. Hollis îşi spuse că ideea 
inițiala de a călători în portbagaj ar fi fost poate mai bună. 


Moscova şi drumul care îi urmă cursul cotiră spre sud, o buclă 
mare la poalele Colinelor lui Lenin. 

— O să aveţi necazuri la întoarcere, spuse Hollis. îmi pare 
rău. 

— Să-i ia dracu', spuse Jane Ellis. 

Apoi adăugă în grabă: 

— A! Am uitat că mergem la biserică. 

Urmă un hohot de ras. 

— Mănăstirea e drept în faţa, anunţa Betty Eschman. 

— Trage în părculeţul din faţa mănăstirii şi noi o să ne 
rostogolim afară, spuse Lisa. 

— Vă mulţumesc pentru transport, doamnelor! 

— A fost o onoare pentru noi să călătorim cu câştigătorii 
premiului Joel Barlow, îi răspunse Jane Ellis. 

Betty Eschman părăsi splaiul Moscovei, intra în parc şi oprii 
pe o alee pavată. Hollis şi Lisa deschiseră portierele şi coborâră 
în grabă. Maşina o porni din loc şi Hollis privi în urma ei, apoi în 
jur şi spuse: 

— Cred c-am rămas singuri. 

Lisa îşi netezi balonzaidul negru. 

— Al naibii mod de a te duce la biserică! 

— Hai să plecăm din drum! 

Traversară parcul, îndreptându-se spre zidurile înalte şi 
crenelate, din blocuri de calcar şi cărămidă, care înconjurau 
terenul de opt hectare al mănăstirii. 

— Continuăm să cercetăm? întreba Lisa. 

— Nu. 

— Bun. îţi pare rău? 

— De ce? întreba Hollis nervos. 

— Fiindcă a fost dificil. Fiindcă ai dormit pe canapea. 
Fiindcă... 

— Da, da. îmi pare rău. 

Aşi privi ceasul. 

— La ce oră e slujba? 

— La zece. Guvernul sovietic a stabilit ca slujba religioasă 
să aibă loc în întreaga Rusie la aceleaşi ore: zece dimineaţa şi 
şase seara. 

— Asta simplifică lucrurile. 


Hollis cerceta cu privirea turnurile ornamentate ce se 
înălţau deasupra zidurilor mănăstirii. 

— E un loc incredibil. Zidurile astea sunt mai frumoase 
decât zidurile Kremlinului. Pe unde intrăm? 

— Vino cu mine! 

O luară spre zidul dinspre nord, unde se afla biserica 
Schimbarea la Faţa. Dinspre staţia de metrou din apropiere se 
scurgea un şuvoi de oameni, majoritatea în vârstă, care treceau 
apoi pe sub portalurile masive ale bisericii. Hollis privi spre 
turlele şi domurile aurite în formă de ceapă ce se înălţau 
deasupra zidului, pe fundalul gri al cerului Moscovei, şi simţi 
cum o ceata fină i se aşterne pe obraji. 

— N-am să duc dorul vremii. 

— Nici eu. 

Lisa îl luă de braţ şi se alăturară celor care intrau pe sub 
porţile arcuite. 

— Despre ce-ai vorbit cu Seth până la patru dimineaţa? 
întreba Lisa. 

— Despre sex, sport şi religie. 

— Habar n-are de chestiile astea. Tu la fel. 

— Aşa ne-am zis şi noi cam până la patru dimineaţa, după 
care am plecat. 

— Ştii, viaţa fiecărui om are nevoie de o dimensiune 
spirituală, altfel ea nu-i completă. Simţi ca din viaţa ta lipseşte 
ceva? 

— Da. Sexul, sportul şi religia. 

— Credeam că fac parte din echipă. Voi doi nu jucaţi corect. 
Şi se poate să vă folosiţi de mine, fără să-mi spuneţi despre ce e 
vorba. 

— Discuta cu Seth. 

— Nu cred că vrei să vorbesc cu el. 

— Poţi să stai de vorbă cu cine doreşti. 

— Să nu uiţi c-ai spus asta. 

Trecură prin poartă în formă de tunel şi ieşiră în curtea 
interioară a mănăstirii. Oamenii din jur se uitau curioşi la 
fulgarinul cu  croială modernă al Lisei şi îi examinau 
încălţămintea. Hollis era îmbrăcat în pardesiul lui larg de culoare 
bleumarin, pe cap avea pălăria cu boruri înguste, iar în picioare 


purta pantofi cu scârţ. îşi aminti cum căpitanul O'Shea stătuse 
două ore la coadă ca să-i cumpere pantofi sovietici. Pielea era 
sintetică, pantofii erau cu un număr mai mic, iar culoarea lor 
cărămizie bătea mai degrabă în roşu. O'Shea susţinuse că mai 
mult de atât nu putu-se face, dar Hollis îl suspectase 
întotdeauna de o mică răzbunare pentru cele două ore de 
coadă. 

Hollis şi Lisa mergeau la braţ pe o alee pavată, acoperită cu 
crengi rupte şi frunze moarte. 

— Asta e palatul Lopuhin, în care a fost ales ţar Boris 
Godunov. Tot aici, cum zicea Saşa, şi-a exilat Petru cel Mare 
sora. Se spune că Petru obişnuia să-i spânzure pe susţinătorii 
politici ai surorii sale în faţa ferestrei ei. 

Hollis cerceta cu privirea palatul de formă alungită şi 
ornamentat cu stucaturi. 

— Dacă ferestrele erau şi atunci la fel de murdare ca acum, 
cred că soră-sa nici nu i-a observat. 

Lisa continua fără să-l bage în seama: 

— Novodevici era mănăstire de maici, dar şi un loc în care 
se retrăgeau doamnele de familie bună. Era de asemenea fort, 
după cum vezi, o citadelă pe drumurile de acces spre Moscova 
din spre sud. O combinaţie cam ciudată, dar obişnuita în Rusia 
de odinioară. A continuat să fie mănăstire de maici până după 
Revoluţie, când comuniştii au scăpat de maici - nimeni nu ştie 
exact ce s-a întâmplat cu ele - şi locul a devenit o filială a 
Muzeului de Istorie a Statului. De fapt, niciodată nu le-a păsat 
de Novodevici. 

Hollis observa că grădinile erau năpădite de buruieni, iar 
copacii aveau atât de mare nevoie să fie curăţaţi de uscături, 
încât ramurile lor atingeau pământul şi blocau aleile. 

— Şi totuşi locul ăsta continuă să fie frumos şi liniştit. 
Oamenii vin aici să mediteze. E un fel de centru neoficial al 
renaşterii religioase din Moscova. 

— Şi poate tocmai de aceea colcăie de kaghebişti. 

— Da. Până acum însa s-au mulţumit să noteze nume şi să 
facă fotografii. N-a avut loc nici un incident. Lisa îl strânse de 
mână. 

— Aţi mulţumesc c-ai venit cu mine. Poţi să vizitezi 


mormântul lui Gogol cât suntem aici. 

— într-adevăr, aş putea. 

— M-am gândit c-ai s-o faci. De-aia te-ai îmbrăcat în 
costumaţia asta idioată. 

— Da, e vorba de afaceri. 

— Pot să vin cu tine? 

— Mă tem că nu. 

Aleea îi conduse pe un platou pavat, pe care se înălța o 
frumoasă clopotniţa. La celălalt capăt al platoului se afla o 
biserică albă cu mai multe cupole aurite. 

— Asta-i catedrala Fecioarei din Smolensk. 

— E acasă? 

— Dacă o să mă mărit vreodată, îl anunţa Lisa, cred că mi- 
aş dori o căsătorie oficiată după ritualul bisericii ortodoxe ruse. 

Hollis se întreba dacă-i spusese şi lui Seth Alevy treaba 
asta. 

— Te-ai căsătorit la biserică? 

— Nu, ne-am căsătorit într-un avion de vânătoare cu 
reacţie, care mergea cu viteza de doi Mach, iar ceremonia a fost 
oficiată de un preot militar prin radio. Când ne-a declarat soţ; şi 
soţie, am apăsat pe Eject şi am fost aruncaţi în spaţiu. După aia, 
am mers numai la vale. 

— Văd că nu pot să vorbesc cu tine în dimineaţa asta. 

Hollis privi mulţimea de oameni. Majoritatea erau femei 
bătrâne, câţiva bătrâni, dar erau şi tineri - adolescenţi, 
adolescente şi studenţi. Ici şi colo, văzu familii întregi. 

Când treceau pe lângă catedrala Fecioarei din Smolensk, 
mulţi din cei aflaţi pe platou se opreau, făceau o plecăciune, 
apoi semnul crucii cu faţa spre catedrala. Câteva bătrâne 
îngenuncheară şi făcură mătănii pe pavajul ud, cei din jur fiind 
nevoiţi să le ocolească. Hollis îşi aminti de prima lui vizită în 
interiorul zidurilor Kremlinului, când o bătrână s-a închinat în 
faţa bisericii şi a făcut mătănii, repetând scena timp de mai 
multe minute. Un miliţian s-a apropiat de ea şi i-a spus să plece. 
Femeia nu i-a acordat nici un fel de atenţie, prosternându-se pe 
pavaj. în jurul ei au început să se adune turişti şi moscoviți, iar 
miliţianul nu părea deloc în apele lui. în cele din urmă, femeia s- 
a ridicat în picioare, şi-a făcut semnul crucii şi şi-a văzut de 


drum spre Kremlin, ignorând timpul şi locul ori soldaţii şi stelele 
roşii ce luaseră locul crucilor de odinioară. întâlnise o biserică - 
poate chiar a sfântului ei protector, dacă ruşii mai aveau aşa 
ceva - şi făcuse ceea ce trebuia să facă. 

Lisa îi privea pe cei care îndeplineau ritualul în afara 
catedralei, închisa de şaptezeci de ani şi transformată de atunci 
în principalul muzeu al complexului pe care îl alcătuia 
mănăstirea. După şaptezeci de ani de persecuție, spuse Lisa, în 
care le-au fost împuşcaţi preoţii, dărâmate bisericile, arse 
bibliile, ei continuă să-l venereze. Ascultă-mă pe mine, oamenii 
ăştia sunt speranţa Rusiei. Ei o să pornească o răzmeriţă aici. 

Hollis privi, la rândul său, la ce mai rămăsese din oamenii 
Domnului într-o Moscova atee şi nu fu de aceeaşi părere. Ar fi 
fost frumos să se întâmple ceea ce spunea Lisa, dar numărul lor 
era redus şi nu aveau nici forţa necesară. Poate... cândva. 

Traversară platoul şi Lisa îl conduse spre o altă biserică, o 
construcţie mai mică, ornamentată cu stuc, cu o singură cupola. 

— Acolo are loc slujba, spuse ea. E biserica Adormirii Maicii 
Domnului. 

— Ar trebui renovată. 

— Ştiu. Mi s-a spus că bisericilor din Moscova, dar mai ales 
ăsteia, dată fiind vecinătatea ei cu Stadionul Lenin, li s-a făcut o 
spoială de renovare cu ocazia Olimpiadei din 1980, dar vezi şi tu 
ce părăginit e locul. 

Hollis dădu afirmativ din cap. Cercetă atent clădirile vechi şi 
copacii bătrâni ai mănăstirii-fortăreaţa aflate acum în interiorul 
oraşului, la nici doi kilometri de Piaţa Roşie. înăuntrul zidurilor, 
totul încremenise în secolul al XVI-lea. Nu-i era greu să-şi 
imagineze o zi mohorâtă şi ceţoasa de octombrie de la începutul 
secolului al XVI-lea, cu soldaţii de la parapet scrutând pădurea şi 
câmpurile, gata să tragă clopotele din marele turn pentru a 
avertiza Kremlinul asupra eventualului pericol. Pe alei se 
plimbau măicuţe iar preoţii erau cufundaţi în rugăciuni. Lumea 
era poate mai puţin complicată atunci, dar nu şi mai puţin 
înfricoşătoare. 

Lisa se opri la vreo zece metri de biserică. Hollis văzu că la 
intrare erau şase bărbaţi care-i opreau pe cei mai tineri şi 
familiile lor, cerându-le să prezinte actele de identitate, din care 


îşi notau date în nişte carneţele. Hollis observa un alt individ, 
care făcea pe turistul, fotografiindu-i pe cei care intrau în 
biserică. Unul dintre cei şase indivizi de la uşa avu o altercaţie 
cu o tânără, care refuza, se pare, să-i arate actul de identitate. 

— Presupun că ăştia nu sunt uşierii bisericii. 

— Nu, sunt nişte porci. 

Hollis privi o clipă. Tânăra reuşi în cele din urmă să scape 
de kaghebist fără să-i prezinte actul de identitate, dar renunţa 
să mai intre în biserică, îndepărtându-se grăbită. 

Bunicuţele treceau greoi pe lângă kaghebişti, ignorându-i şi 
fiind la rândul lor ignorate de aceştia. Hollis constatase că 
aceste femei înveşmântate în negru erau invizibile. Totodată, 
ele erau libere, asemenea animalelor din lumea coşmareasca a 
lui George Orwell. Libere, fiindcă nimeni nu mai catadicsea nici 
măcar să le înrobească. 

— De regulă, pe cei care par a fi occidentali nu-i opresc, 
spuse Lisa. 

— Ei bine, o să încerc să par occidental. O să zâmbesc. 

— Da', numai ca pantofii tăi scârţâie. 

Lisa îl luă de braţ şi se apropiară de uşa bisericii. 
Kaghebistul care avusese mai devreme altercaţia cu tânăra îi 
intercepta, adresându-i-se lui Hollis: 

— Kartocika! 

— Al naibii să fiu dacă pricep o iotă din ce spui, băiete, 
răspunse Hollis în engleză. 

Tânărul îl măsură din cap până în picioare, apoi îi făcu semn 
să treacă, când o observă pe Lisa. Zâmbi şi o saluta, ducând 
mâna la pălărie, apoi îi spuse în ruseşte. 

— Bună dimineaţa! 

— Bună dimineaţa, îi răspunse Lisa în ruseşte. Nu vii să 
asculţi împreuna cu noi mesajul adresat de Hristos lumii? 

— Nu cred. Apoi adăugă: Dar nu uitaţi să-i spuneţi că fiul 
Elenei Krukova îi transmite salutări. 

— Nu uit. într-o zi, poate, o să i-o spui tu însuţi. 

— Poate. 

Lisa şi Hollis urcară treptele bisericii. 

— Înţeleg că vii des pe-aici, spuse el. 

— Mă duc pe rând la singurele şase biserici ortodoxe din 


Moscova. Tipul cred că e de serviciu aici în fiecare week-end. L- 
am văzut aproape în fiecare duminică în care am venit aici 
vreme de doi ani. Avem acest mic ritual. Cred că mă place. 

— De asta se oferă să facă de serviciu duminica. 

Intrară în pronaosul bisericii Adormirea Maicii Domnului. în 
dreapta, era o masă lungă de refectoriu încărcată cu pâine, 
prăjituri şi ouă. Masa era ornată cu flori tăiate, iar în bucate erau 
înfipte luminări maro de grosimea degetului, aprinse. Hollis făcu 
câţiva paşi prin mulţime ca să poată admira priveliştea. 

— Ce e asta? 

Lisa veni lângă el şi spuse: 

— Oamenii aduc aici mâncare ca să fie sfinţita. 

An timp ce Hollis privea masa, pe ea continuară să fie 
aşezate bucate, flori şi lumânări aprinse. Mai într-o parte, 
observa o bătrânică vânzând lumânări pentru trei copeici 
bucata. Lisa se apropie de ea, puse o rublă pe masă şi ceru 
două lumânări, refuzând restul. Apoi îl luă pe Hollis de braţ şi îl 
conduse în naos. 

Biserica era luminată doar de razele palide ale soarelui ce 
pătrundeau prin vitraliile ferestrelor, dar altarul, situat mai sus, 
strălucea în lumina incandescentă a o şuta de lummari albe de 
spermanţet. 

Naosul nu era prevăzut cu bănci, fiind înţesat, dintr-un 
perete într-altul, de vreo mie de persoane. Simţul olfactiv al lui 
Hollis fu solicitat de un miros de tămâie, la concurenţa cu cel de 
trupuri nespălate. în pofida întunericului, Hollis putu să observe 
că în 1980 fuseseră făcute unele reparaţii în exterior, nu şi în 
interior. Locul necesita numeroase reparaţii, tencuiala pătată de 
apă era cojita, iar instalaţia de încălzire era fie defecta, fie 
inexistentă. Cu toate acestea, locul avea o anumită măreție. 
Aurul altarului strălucea, catapeteasma era fascinantă, iar 
arhitectura interioară  deteriorata era într-un fel mai 
impresionantă şi mai potrivită decât în catedralele din Europa 
Occidentală, întreţinute cu un exces de grijă. Lisa îl apucă de 
mână şi împreuna îşi croiră drum mai în faţa, până ce întâlniră, 
pe la jumătatea naosului, un bloc masiv de trupuri. 

Preoţi cu bărbi lungi, îmbrăcaţi în odăjdii ţesute cu fir, 
dădeau din cădelniţe, dându-şi unul altuia o biblie bătută cu 


pietre. începu litania, repetitivă şi melancolică, care dura 
aproximativ un sfert de oră. 

Când litania lua sfârşit, de undeva din spatele 
catapetesmei, un cor ascuns privirii începu să cânte nearmonios 
şi fără acompaniament, ceea ce lui Hollis i se păru a fi mai 
degrabă primitiv decât ecleziastic, dar nu lipsit de forţa. Hollis 
privi în jur la feţele oamenilor şi constată că în cei doi ani de 
când se afla la Moscova nu văzuse asemenea chipuri. Chipuri 
senine, cu ochii luminoşi şi frunţi descreţite, ca şi cum ceilalţi ar 
fi avut sufletele moarte, iar acestea ar fi fost ultimele fiinţe vii 
din Moscova. 

— Sunt... pătruns de venerație... Mulţumesc. 

— O să-ţi salvez chiar şi sufletul de spion. 

Hollis asculta rusa veche în care se propovăduia dinspre 
altar şi, deşi îi era greu să înţeleagă, ritmul şi cadenţa aveau 
propria frumuseţe şi forţa, făcându-l să se simtă, pentru prima 
oară după mulţi ani, copleşit de o slujbă religioasă. 
Protestantismul sau era o religie bazată pe simplitate şi 
conştiinţa individuală. Serviciul religios ortodox era un amestec 
de fast imperial bizantin şi misticism oriental tot atât de 
deosebit de bisericile albe învelite cu şindrila din amintirile sale 
pe cât erau „casele de căsătorii" sovietice de biserica Adormirea 
Maicii Domnului. Şi totuşi, aici, în aceste ruine pline de măreție, 
preoţi cu aspect medieval propovăduiau acelaşi mesaj pe care îl 
predicaseră pastorii în sutana gri din amvonul de lemn al 
copilăriei sale: Dumnezeu te iubeşte. 

Hollis observa că cei din jurul său se închinau şi făceau 
temenele când li se năzărea, fără să li se facă vreun semn 
dinspre altar. Din când în când, unii reuşeau, în ciuda 
aglomerației, să se prosterneze şi să sărute pardoseala. Văzu, 
de asemenea, că icoanele întunecate de pe pereţi erau acum 
iluminate de lumânări subţiri înfipte în ramele aurite din jurul 
lor. Credincioşii se adunau în jurul a ceea ce păreau a fi icoanele 
sfinţilor lor protectori, le sărutau, apoi se retrăgeau spre a-i lăsa 
pe alţii să facă acelaşi lucru. 

An pofida, ritualului ce avea loc în altar, îşi dădu seama 
Hollis, veneraţia din naos era un soi de îmbulzeala generală, 
foarte diferită de bisericile protestante pe care le frecventase 


cândva, unde se întâmpla contrariul. 

Brusc, psalmodierea înceta şi, o dată cu ea, cădelniţarea. 
Un preot înveşmântat în odăjdii strălucitoare veni la marginea 
podiumului din faţa altarului şi îşi desfăcu larg braţele. 

Hollis îl cerceta cu atenţie pe bărbatul cu barba şi văzu, 
după ochi, că era tânăr, să fi avut vreo treizeci de ani. 

Preotul începu să vorbească fără microfon. în liniştea 
bisericii, se auzeau acum doar vocea preotului cel tânăr şi 
sfârâitul luminărilor de seu. Preotul ţinu o predică scurtă, în care 
vorbi despre conştiinţa şi fapte bune, ceea ce lui Hollis i se păru 
destul de lipsit de originalitate şi neînsufleţitor, deşi era 
conştient de faptul că congregația nu avea prea des prilejul să 
audă asemenea lucruri. 

Ca şi când ar fi ştiut la ce se gândea, Lisa îi şopti: 

— KGB-ul înregistrează fiecare cuvânt. în predica sunt 
mesaje ascunse, cuvinte şi concepte pe care clerul şi 
congregația le pricep, dar pe care KGB-ul nu le înţelege. E 
oricum un început, o scânteie. 

Hollis încuviinţa. | se păru ciudat ca Lisa folosise pentru 
„Sscânteie" cuvântul rusesc iskra. Era un cuvânt folosit adesea 
de Lenin, care îl atribuise primului său ziar clandestin. Ideea 
predominanta atunci, ca şi acum, era aceea că Rusia era un 
butoi cu pulbere care n-avea nevoie decât de o scânteie ca să 
sară în aer. 

Hollis îl auzi pe tânărul preot spunând: 

— Nu este întotdeauna indicat să ştie şi alţii ca voi credeţi 
în Hristos. Dar dacă vă trăiţi viaţa după învăţăturile Lui, atunci 
nici o putere de pe acest pământ, indiferent de ceea ce va 
interzice în această viaţa, nu vă va putea opri să păşiţi în 
împărăţia Domnului. 

Preotul se întoarse brusc înapoi spre altar, lăsându-i, se 
pare, pe credincioşii mai cultivați să tragă singuri concluzia sau 
să încheie predica fiecare cu puterea lui de judecată. 

La un moment dat în timpul slujbei, către sfârşit, un mare 
număr din cei aflaţi în biserica s-au prosternat, iar, dacă n-au 
avut loc, au îngenuncheat şi şi-au înclinat feţele spre podea. 
Lisa îngenunche, dar Hollis rămase în picioare. Acum putea să 
vadă bine în toată biserica. în faţa sa, spre stânga, la o distanţa 


de vreo şase metri, stătea în picioare un bătrân adus de spate, 
cu părul răvăşit, neras, îmbrăcat într-un pardesiu jerpelit de 
culoare, care îi ajungea aproape până la glezne. La prima 
vedere, bătrânul nu avea nimic ieşit din comun şi Hollis îşi zise 
că, iniţial, atenţia îi fusese probabil atrasă de tânără de lângă el, 
care părea să aibă şaptesprezece, optsprezece ani şi era şi ea 
îmbrăcată într-o haină din material sintetic de culoare roşie. 
înfăţişarea şi ţinuta, dacă nu frumuseţea ei neobişnuita, lăsau să 
se vadă că era o persoană deosebită. Mai mult decât atât, 
Hollis, care se pricepea la astfel de lucruri, îşi dădu seama că 
haina fetei era o deghizare. Era evident că fata nu trebuia să fie 
văzută la Biserica Adormirea Maicii Domnului. Această 
descoperire îl făcu pe Hollis să-l privească mai cu atenţie pe 
bătrân, care, lucru neobişnuit pentru un rus, mai ales în biserică, 
o ţinea pe fata drăgăstos de mână. 

An timp ce Hollis îl privea insistent pe bătrân, lumea începu 
să se ridice în picioare, obturându-i câmpul vizual. înainte de a 
pierde din privire cuplul, Hollis avu revelaţia faptului că bunicul 
adus de spate era în realitate mai tânăr decât părea. De fapt, 
era generalul Valentin Surikov. Dintr-o dată, lucrurile se 
limpeziră. 


CAPITOLUL 27 


Sam Hollis şi Lisa Rhodes ieşiră purtaţi de valul de 
credincioşi prin uşa deschisă a bisericii. Oamenii aveau cu ei în 
sacoşe bucatele sfinţite, mulţi dintre ei ţinând în mână câte un 
snop de lumânări subţiri de culoare maro. Hollis cerceta cu 
privirea aleile convergente. Oamenii aceia, constata el, nu 
păreau să se cunoască, nu-şi vorbeau şi nici nu încercau să facă 
cunoştinţa. Veniseră cu metroul sau cu autobuzul din toate 
colţurile Moscovei la o biserică amplasată într-un loc 
neconvenabil şi acum se împrăştiau ca nişte miei care au simţit 
prezenţa lupilor. 

— Kaghebiştii obişnuiesc să zăbovească pe aici? 

— Cine? A, oamenii ăia. Câteodată, dar acum nu-i văd. 

Nici Hollis nu-i zărea şi tocmai de aceea era îngrijorat. Se 
aşeza mai la o parte, privindu-i pe cei care coborau treptele. 

— Cauţi pe cineva? 

— Mă uit şi eu la oameni. 

Hollis constata că, pe lângă faptul că oamenii se împrăştiau, 
preoţii nu ieşiseră afara să-şi păstoreasca turma. 

— Unde sunt ceaiul şi conversaţia amicală de după slujbă? 
o întreba pe Lisa, căutându-l în tot acest timp cu privirea pe 
Surikov. 

Lisa păru să înţeleagă. 

— Creştinul ortodox vine în Casa Domnului ca să | se 
închine. Preoţii nu vin la tine acasă ca să te întrebe cum o mai 
duci. 

— Cred că Kremlinului îi convine treaba asta. 

— Exact. De fapt, biserica rusă a predicat întotdeauna 
supunerea faţa de stat. Pe vremea țarilor, lucrul ăsta a fost atât 
în folosul bisericii, cât şi în al țarilor. Când însa Lenin a devenit 
noul ţar au apărut efecte nedorite. 

— Vrei să spui că există ceva ce nu poate fi reproşat 
comuniştilor? 

— Comuniştii n-au îmbunătăţit situaţia. 

Ultimii credincioşi părăsiră biserica, dar printre ei nu se 
aflau nici Surikov, nici faţa pe care o văzuse cu el. Hollis şi Lisa 


se îndepărtară de biserică şi se aşezară pe o bancă din piatră, 
ocupată de o bătrână voinică, ce părea să doarmă şezând. 

— Ţi-a plăcut slujba? îl întreba Lisa. 

— Foarte mult. Sunt atâtea lucruri pe care le luăm de bune 
în Occident. 

— Ştiu. îţi mulţumesc c-ai venit, chiar dacă ai făcut-o pentru 
că trebuia oricum să vizitezi cimitirul. 

— Am venit ca să fiu cu tine. 

Lisa îşi ridică privirea spre cer. 

— Toamna asta nu seamănă cu toamna de-acasă, dar nici 
cu o iarnă. E altceva. Un fel de anotimp rău prevestitor, mohorât 
şi calm, în care lumea e învăluită într-un fel de ceața. Nu pot 
vedea soarele sau orizontul, nu văd nici măcar capătul blocului. 
Acum vreau acasă. 

Hollis o apuca de mână. 

— Mâine, pe vremea asta, o să fim într-un avion care se 
îndreaptă spre Vest. 

Lisa se apropie mai mult de el. 

— Chiar trebuie să te duci în cimitir? 

— Da. 

— Nu-i vorba de ceva periculos, nu-i aşa? 

— Nu. Trebuie să mă întâlnesc cu un vechi prieten rus şi să- 
mi iau rămas-bun. 

— Spion sau disident? 

— Un fel de. 

Bătrâna se ridica de pe bancă şi o porni fără ţinta în josul 
aleii. 

— La mormântul lui Gogol. A fost ideea lui? 

— Da. 

Hollis îşi privi ceasul. Slujba durase aproximativ două ore, 
aşa că era aproape prânzul. Acum înţelegea de ce alesese 
Surikov această oră şi acest loc. 

— N-o să lipsesc mai mult de treizeci de minute. Unde te 
găsesc? 

— La clopotniţa de acolo. O vezi? Să nu te rătăceşti. 

— Cum ajung în cimitir? se interesa Hollis ridicându-se. 

— Mergi pe aleea asta şi o să dai de o altă biserică 
încastrata în zid ca aceea pe sub care am intrat. Intri pe poartă 


şi ai să te trezeşti în cimitir. 

— Mulţumesc. Ai de gând să te plimbi? 

— Da. îmi place să mă plimb pe-aici. 

— Nu te plimbă prin cimitir. 

— S-a făcut. 

— Încearcă să te plimbi pe unde este lume. 

— Dacă vin să te ia, n-are importanţa câtă lume e în 
preajmă. Ştii doar. 

— Da, ştiu. 

Apoi adăugă: 

— Nu cred că ştiu că suntem aici. Oricum, ai grijă! 

— Tu să ai grijă! S-ar putea ca prietenul ăsta al tău să fi fost 
urmărit. 

Lisa îi întinse una din cele două lumânări. 

— Ţine! Să-ţi lumineze drumul. 

Hollis o sărută pe obraz. 

— Ne vedem mai târziu. 

Se întoarse şi o porni pe alee. După câteva minute, trecu pe 
lângă o altă biserică mare din cărămidă şi piatra de calcar, care 
părea părăsită printre rugi de mure şi tufişuri, nefiind folosită 
nici ca biserica, nici ca muzeu. Aleea o ocoli şi, după ce trecu de 
ea, Hollis văzu impunătorul zid dinspre sud al complexului 
mănăstiresc, apoi biserica-poarta construită în centrul lui. 

Hollis privi în jur. Fu depăşit de câteva persoane, în grupuri 
răzlețe, care se îndreptau, se pare, spre cimitir. îşi strecura 
mâinile în buzunarele pardesiului şi se sprijini cu spatele de 
trunchiul gros al unui copac. Mâna lui dreaptă dădu drumul 
luminării, pipăind pistolul polonez de 9 mm Radom, cu 
amortizor, o altă copie după Colt-Browning. Cu mâna stângă 
pipăi mânerul cuţitului fixat în cingătoarea de la brâu. Hollis mai 
arunca o privire în jur, apoi o lua în urmă a trei perechi de tineri, 
îndreptându-se spre  biserica-poarta. Trecu pe sub portic, 
străbătu un coridor de forma unui tunel, după care se trezi în 
cimitirul învăluit în linişte. 

Complexul mănăstiresc, asemenea Kremlinului, fusese 
construit pe una dintre puţinele înălţimi de pe malurile râului 
Moscova. Dincolo de zidul de cărămidă al cimitirului, la piciorul 
pantei, se oferea privirii panorama parţilor de sud şi vest ale 


oraşului. Complexul olimpic şi Stadionul Lenin se aflau la cinci 
sute de metri spre sud, într-o buclă a râului Moscova, pe un fost 
teren mlăştinos. Dincolo de stadion venea râul, iar pe malul sau 
dinspre sud se înălţau Colinele lui Lenin şi turnurile Universităţii 
Kornonosov. Zări chiar platforma de observare unde el, Lisa şi 
Saşa petrecuseră câteva clipe scurte şi fericite. 

Hollis urma o alee pavată cu cărămidă. în cimitir erau mulţi 
copaci, majoritatea mormintelor fiind năpădite de buruieni. 
Pietrele funerare erau mai înalte decât statura unui om, în 
vechiul stil rusesc, creând un labirint de calcar şi granit. 
Cimitirul avea lăţimea complexului mănăstiresc, nu însa şi 
adâncimea. După calculele lui Hollis, se întindea pe o suprafaţa 
de şase acri. Avea să-i ia ceva timp găsirea mormântului lui 
Gogol. 

An cimitir nu era multă lume, ceea ce era bine din punctul 
de vedere al intimităţii, dar suficientă ca prezenţa lui şi a lui 
Surikov să nu bată la ochi. Surikov alesese un loc inspirat pentru 
o zi de duminică. 

Vizitatorii erau în majoritate studenţi, aparent în căutarea 
mormintelor oamenilor celebri. Stăteau adunaţi ciorchine în faţa 
pietrelor funerare, gesticulând şi discutând despre cei îngropaţi 
acolo. Hollis văzu mormintele lui Cehov şi Stanislavski, precum 
şi pe cel al pictorului Isaac Levitan. Şase tineri şi tinere, în ţinuta 
boemă - pufoaice şic, pantaloni largi din catifea reiată şi cizme 
înalte - stăteau de vorbă în faţa mormântului cineastului 
Serghei Eisenstein. Hollis îi ocoli. 

O doamnă în vârstă, îmbrăcată într-un pardesiu murdar de 
culoare roşie, stătea cu faţa la mormântul lui Nikita Hruşciov. 
Femeia îşi făcu cruce, se închina în faţa pietrei funerare, apoi 
plecă. Hollis se întreba dacă nu era cumva o rudă a defunctului. 

Coti pe o alee laterală şi se trezi într-un nor de ceața. O 
femeie înalta şi atrăgătoare, îmbrăcată într-o haină de piele 
lungă, de culoare neagră, ieşi din ceața îndreptându-se spre el. 
Când se apropie de el, Hollis o întreba în ruseşte: 

— Mormântul lui Gogol? 

Femeia îl măsură cu privirea, apoi răspunse cu un accent ce 
trăda o persoană neobişnuit de cultivata: 

— Incercaţi acolo, lângă pinul acela înalt. Cred că am trecut 


pe lângă el. 

— Vă mulţumesc, spuse Hollis continuându-şi drumul. 

Femeia adăuga, pentru el sau pentru sine: 

— Dar nu se ştie niciodată. Până şi morţii dispar aici. 

Hollis îşi văzu de drum. Cu o săptămână mai înainte s-ar fi 
oprit şi ar fi stat de vorbă cu femeia. Dar apetitul său pentru 
aventuri în Rusia era într-o vertiginoasă scădere şi încă nu 
vorbise cu Surikov. 

Al zări pe alee, sub ramurile răsfirate ale unui pin înalt, 
furnand o ţigara şi contemplând o piatră funerară din calcar 
acoperită de muşchi, aflată într-o stare avansată de degradare. 
Hollis se opri lângă el, uitându-se şi el la piatra funerară. 

— E citit în Vest tipul ăsta? întreba Surikov. 

— Nu prea. în universităţi, presupun. 

— Se găsesc cărţi în ruseşte acolo? 

— Da. 

— Suflete moarte, spuse Surikov. Suflete moarte. 

Mai privi o vreme mormântul, apoi îl cercetă pe Hollis din 
cap până în picioare prin norul de fum de ţigara. 

— Ne îmbrăcăm chiar atât de prost? întreba zâmbind. 

— Mă tem că da. 

— Pe tine arata şi mai rău. 

— Mulţumesc. 

Apoi adăugă: 

— Dar de ce eşti tu îmbrăcat atât de prost astăzi? 

Surikov îşi trecu mâna prin părul scurt. 

— E duminică. 

Se întoarse şi se îndepărta. Hollis aştepta un minut, apoi o 
lua în urma lui. Surikov se opri lângă îmbinarea dintre turnul de 
pază şi zidul de cărămidă al cimitirului. Pe lângă zid erau pietre 
funerare cu inscripţii în chirilica pe care Hollis nu le putu citi. 

Din buzunarul pardesiului său lung Surikov scoase un 
pachet înfăşurat într-un ziar Pravda şi spuse: 

— Vrei să cumperi crap proaspăt? 

Mirosul peştelui ajunse până la Hollis. 

— Poate. 

Surikov bătu cu palma pachetul, ca şi când ar fi vrut să 
sublinieze virtuțile peştelui. 


— Aşadar, prietene, spuse el, am aflat din Pravda că 
părăseşti Rusia. Am fost foarte şocat. Nu ştiam dacă mai vii 
astăzi. Eram îngrijorat. 

Lui Hollis nu-i era greu să-şi imagineze cauza îngrijorării lui 
Surikov. 

— Imunitatea mea diplomatică e acum pe muchie de cuţit, 
aşa încât nu e nevoie să mă întrebi dacă sunt sigur că n-am fost 
urmărit, fiindcă astăzi sunt la fel de îngrijorat ca tine. 

— Da? Eu mi-aş putea pierde şi viaţa, în timp ce tu te-ai 
duce doar la închisoare. 

— Aş prefera să fiu în locul tău şi să mi se tragă un glonţ în 
cap decât să fiu trimis să petrec cinci sau zece ani în Răsărit. 

Surikov ridică din umeri. 

— Cum va afecta plecarea ta înţelegerea noastră? 

— N-avem nici o înţelegere. 

— Vom avea. Când pleci? 

— Nu scrie în Pravda aia a ta? replica Hollis pe un ton 
sarcastic. 

— Nu scrie când pleci. 

— Zău? Plec miercuri. 

Surikov păru oarecum surprins. 

— Cine o să te înlocuiască în calitate de ataşat al Aerului? 

— Anca nu ştiu. 

— O să pot trata cu noul ataşat sau cu cineva? 

— Vom discuta asta înainte să ne despărţim? 

Pe alee apăru o pereche tânără, care se apropie de pietrele 
funerare vechi. La baza zidului, bărbatul îngenunche, pipăind cu 
degetele literele de pe una dintre pietrele funerare. Femeia 
avea în mână un carneţel. 

— Aici e îngropata o maică. Gulia, spuse bătrânelul. N-am 
mai auzit de numele ăsta în ultima vreme. 

Femeia îşi nota ceva în carneţel. Surikov flutura peştele pe 
la nasul lui Hollis. 

— l-am prins azi-dimineaţă în Setun. Nevastă-mea i-a 
curăţat, aşa că un burlac mi-ar da bani frumoşi pe ei. 

Tânăra pereche se îndepărta printre şirurile de pietre 
funerare. 

— Cred că-mi torni mici gogoşi, spuse Surikov. Ştiu că pleci 


mâine şi mai ştiu că cel care te înlocuieşte este colonelul Fields. 

Hollis, reţinându-şi o tresărire, dădu afirmativ din cap. S-ar 
fi putut să fi aflat de la cei ce supravegheau electronic 
ambasada care l-au auzit când le-a spus soţilor Kellum, sau 
chiar de la aceştia, care au informat KGB-ul. Indiferent de filieră, 
faptul că Surikov ştia îi produse un fior rece pe şira spinării. 

— i-au spus cei de la KGB 

— Da. Mi-au spus numele noului ataşat al Aerului şi că pleci 
luni, nu miercuri. 

— De ce ţi-au spus toate astea? 

— Vor să impresioneze oamenii, arătându-le cât de bine 
informaţi sunt. Eu unul nu fac parte din serviciul de informaţii al 
armatei, dacă la asta te gândeşti. 

Hollis nu crezuse niciodată acest lucru, fiindcă Surikov nu 
se comportă ca un tip din GRU şi nici nu folosea jargonul 
acestora. 

— De fapt, adaugă Surikov, KGB-ul vrea să ştie dacă eu, 
vreunul dintre subofiţerii mei sau vreunul din ataşaţii noştri 
militari ştim ceva despre colonelul Fields. KGB-ul vrea să-i facă 
dosarul şi, cum s-au poticnit, au apelat la mine. Poate mă ajuţi 
să-i impresionez şi eu, spuse zâmbind. 

— Generale, care e funcţia ta exactă în cadrul aviaţiei 
militare sovietice? 

— Sunt ceea ce voi numiţi G-I. Şeful serviciului cadre din 
Forţele Aeriene Sovietice. 

— La ce comandament? 

— Nu e vorba de un comandament, colonele, ci de întreaga 
aviaţie militară. Eu deţin dosarele unei jumătăţi de milion de 
oameni. Nu e un post fascinant, dar pe biroul meu ajung lucruri 
interesante. Nu crezi? 

— Cum a aflat KGB-ul numele colonelului Fields? 

Surikov îl privi pe Hollis drept în ochi şi răspunse: 

— Cred că v-au penetrat ambasada. 

Studie faţa lui Hollis pentru a-i surprinde reacţia. 

— Cum ţi-a fost adresată această solicitare din partea KGB- 
ului? Printr-un raport? Un telefon? 

— Personal. Am fost convocat la Lefortovo. KGB-ul are 
dreptul de a-i chema la ordine chiar şi pe generali. Le face o 


nespusă plăcere să ne ceară să-i vizităm la Lubianka sau 
Lefortovo. De acolo, nu ştii niciodată dacă ieşi viu. Asta s-a 
întâmplat acum câteva zile. 

— Ţi-a fost frică, generale? 

— Foarte. 

— Cu cine ai vorbit la Lefortovo? 

— Cu un colonel pe nume Pavlicenko. 

— Inalt, blond, cu buzele subţiri şi ochi albaştri? 

Surikov ridică din sprâncene. 

— Da. îl cunoşti? 

— Sub un alt nume. 

Hollis constata că Surikov era dispus să „verse sacul". Aşa 
se întâmpla mai întotdeauna când tranzacţia era pe aproape. 
Hollis nu ştia dacă Valentin Surikov creştinul era mai demn de 
încredere decât generalul Surikov din Forţele Aeriene Sovietice, 
dar era dispus să rişte. 

— După Lefortovo, spuse Surikov, sunt mai hotărât ca 
oricând să plec de aici. 

— Ştiu ce simţi. 

— Poţi să mă scoţi din ţara? 

Hollis nu avea nici o împuternicire să spună „da", dar sosise 
clipa să lămurească întreaga poveste. 

— Pot, dacă ai taxa de călătorie. 

— Jumătate acum, jumătate când ajung în Vest. 

— Inţeleg. 

— E periculos? Să mă scoţi din ţara, vreau să spun. 

— Fireşte. 

— Nu pentru mine sunt îngrijorat. 

Hollis nu mai avea nevoie să i se spună. 

— Ea e nepoata ta? 

Surikov îşi roti capul, deschise gura, dar nu putu să 
rostească o vorbă. 

— E periculos, dar nu e nevoie decât de sânge rece. Ea are 
nervii tari? 

— Nepoata mea e credincioasă, spuse Surikov trăgând din 
ţigara. Ne-ai văzut? 

— Da. 

— Atunci ştii de ce vreau să plec. 


— Cred că da. 

Surikov privi prostit la peştele învelit în ziar pe care îl luase 
în mâna şi începu să vorbească, dar nu cu Hollis. 

— Îmi blestem ziua în care l-am descoperit pe Dumnezeu. 
Din clipa aceea, viaţa mea a devenit un infern. 

Hollis nu prea ştia ce să spună, dar îl înţelegea. 

— Da, nepoata mea Nataşa. Unica fiică a unicei mele fiice. 
Lumina ochilor mei, Hollis. 

— E o fată frumoasă. Ştie englezeşte? 

— Da. 

— Atunci o să se descurce. O să se mărite cu un american 
sau cu un englez bogat şi o să trăiască fericită până la adânci 
bătrâneţi. Mă crezi? 

— Aş vrea să te cred. Din păcate însa, vrea să se 
călugărească. 

— Zău? Păi, o să facă ce vrea, generale. Pe-acolo aşa stau 
lucrurile. 

— Într-adevăr? Şi cu mine ce-o să se întâmple? 

— O să-ţi găsim o ocupaţie şi ţie. 

— Mda. 

Surikov o porni printre şirurile de pietre funerare. Cerul era 
acum mai întunecat. Câţiva stropi de ploaie căzură pe pietre şi 
pe frunzele umede. O rafală de vânt legăna crengile 
mestecenilor. Hollis îl depăşi pe Surikov, apoi se opri să se uite 
la următorul monument funerar. 

— Borodino, generale! 

— La câţiva kilometri nord de Borodino a existat cândva o 
şcoala de instrucţie la sol a Forţelor Aeriene Sovietice. Instrucție 
de sala în ce priveşte tactica aviaţiei de vânătoare americane, 
potenţialul şi armamentul american. 

Surikov făcu o pauză pentru a amplifica efectul, apoi spuse: 

— Instructorii erau americani. 

Ai arunca lui Hollis o privire fugară. 

— Ceea ce urmează este o poveste incredibilă, aşa încât te 
rog să asculţi cu atenţie. 

Hollis trase adânc aer în piept. Singura rugăciune pe care 
şi-o făcuse în biserica fusese ca Surikov să confirme discuţia pe 
care o avusese cu Alevy. 


— Asta e jumătatea de secret? spuse Hollis tăios. Nu-mi 
spui nici o noutate. 

Surikov întoarse capul spre Hollis: 

— Cum...? 

— Cu pontul ăsta nu ajungi la Londra, îmi pare rău. 

Hollis îi întoarse spatele şi începu să se îndepărteze. 
Continua să meargă ca un om care a întors spatele unei afaceri 
proaste sau unei iubite infidele, sperând că în următorii zece 
paşi situaţia să se îndrepte. 

Surikov îl ajunse din urmă. 

— Nu se poate... dar cum de...? 

— Am fost la Borodino. De asta sunt expulzat. Ştiu că acolo 
sunt americani, îmi pare rău. Credeam că ştii mai multe... 

— Ştiu! 

Hollis se opri şi se întoarse cu faţa spre Surikov, care 
continua să ţină peştele în mână. 

— Ce aveai de gând să-mi dai la Londra? Care-i cealaltă 
jumătate a secretului? 

Surikov îşi umezi buzele. 

— Şcoala... Ştii că acolo nu mai sunt pregătiţi piloţi... 

— Ştiu. Acum transforma kaghebişti în cetăţeni americani. 
Cum de ştii tu asta? 

— Eu... eu furnizez studenţii, care nu sunt tocmai 
kaghebişti. KGB-ul nu mai are încredere în metodele proprii de 
recrutare. în KGB vor să intre tot felul de persoane ciudate şi ei 
ştiu asta. Aşadar, vor patrioţi ruşi cinstiţi. Oameni care au vrut 
să fie piloţi în aviația militară. Oamenii care, e de presupus, au 
ceva în comun cu instructorii lor americani. 

— Ca pe vremea când acolo era o şcoala de instruire pentru 
piloţi. 

— Asta cred şi eu. Din câte am auzit, pe vremea când era o 
şcoala de instrucţie a Forţelor Aeriene, piloţii noştri erau mai 
interesaţi să afle de la americani lucruri despre America decât 
să înveţe tactica aviaţiei lor de vânătoare. Comisarul politic a 
fost extrem de furios şi de îngrijorat de situaţie, dându-i pe mai 
mulţi piloţi pe mâna KGB-ului. Aşa le-a venit această idee 
strălucită. Au preluat în cele din urmă şcoala, fără să-i anunţe în 
mod oficial pe prizonierii americani. Treptat, orientarea şcolii s-a 


schimbat de la studiul tacticii aviaţiei de vânătoare la ceea ce 
este: o şcoala de spioni. Asta e ce-am aflat. 

— Şi ce legătură ai în momentul de faţa cu şcoala, 
generale? 

— Nu sunt implicat direct, dar serviciul de personal al 
Forţelor Aeriene Sovietice este cel care pregăteşte pentru 
această şcoala dosarele candidaţilor, care fac cu toţii parte din 
aviația militară. Aşa că eu... 

Surikov se opri. 

— Mai sunt şi alte lucruri. Mult mai multe. Ce zici, colonele, 
merita să mă scoţi de aici? 

— Poate. Numai că ştii ceva, generale, nu mai avem nevoie 
de alte informaţii despre această şcoala. Ştim unde este şi 
deţinem suficiente informaţii că să declanşam o criză 
internaţionala. 

Apoi, privindu-l pe Surikov, continuă: ştii însa ce-mi trebuie. 

Surikov nu răspunse. 

— Nume, spuse Hollis. Numele agenţilor sovietici care se 
afla deja în America. Presupun că ai un fel de lista, altfel n-ai 
încerca să încheiem un târg. Numele, ăsta-i biletul tău spre 
Vest, generale. 

— Dar... dacă fac rost de ele... de unde să ştiu că n-o să ne 
laşi baltă pe mine şi pe nepoata mea? Nu mai am nimic de 
oferit, dacă îţi dau lista cu numele aici. 

— N-ai altă soluţie decât să mă crezi pe cuvânt. 

— Nu pot. 

— Trebuie. Ascultă-mă, generale! Eşti, cum spunem noi în 
engleză, ca un prunc nevinovat rătăcit prin pădure, înţelegi? De 
când ai făcut primul pas în povestea asta, eşti ca şi mort. La fel 
stau lucrurile şi în ce-o priveşte pe Nataşa. Aş putea să te dau în 
vileag aici sau să te împuşc la Londra. Dar pot să-ţi redau viaţa. 
Aş putea să te mint, fără ca tu să ştii dacă aşa-i sau nu. Pur şi 
simplu n-ai altă soluţie decât să faci ce-ţi spun, să înţelegi că 
acum eu dictez regulile jocului. 

Trupul generalului Surikov păru că se încovoie. în spatele 
militarului cu ţinuta dreaptă, se afla un bunic bătrân şi obosit, 
care încerca să facă un ultim lucru ca lumea. 

— Aici, noi nu ştim ce-i aia încredere sau buna-credinţă. N- 


am învăţat aceste lucruri când eram copii. Aici nu avem 
încredere decât în propria familie, în nimic altceva. 

— Inţelegi că dacă-mi dai lista şi aş lăsa să ţi se întâmple 
ceva nu aş mai avea trăi cu mine însumi? înţelegi conceptul? E 
vorba de conştiinţa. N-ai auzit ce spunea preotul ori te gândeai 
aiurea? 

— L-am auzit, interveni Surikov precipitat, dar pentru mine 
e ceva nou. Aud asta de mai puţin de doi ani. Te aşteptai să 
devin un sfant în doar doi ani de zile? Crezi că eu te consider un 
sfânt numai pentru că mergi la biserică şi foloseşti cuvinte 
sfinte? 

— Nu sunt un sfânt, prietene, spuse Hollis zâmbind. 

După părerea lui Hollis cuvinte ca trest, vera şi sovesti - 
„încredere", „credinţa“ şi „conştiinţa" - nu erau neapărat 
cuvinte sfinte, dar îşi imagina că, amintite din când în când, ele 
puteau fie să şocheze, fie să impresioneze, fie din fiecare câte 
puţin. 

— Am nevoie de timp de gândire. O să mă întâlnesc cu 
înlocuitorul tău duminica viitoare... 

— Nu. Nu e cazul să te mai gândeşti. Cel mai bine ar fi să te 
hotărăşti acum şi să-mi promiţi că te ţii de cuvânt. Pe urmă am 
să-ţi dau şi eu cuvântul şi o să am grijă să te scot de aici. Ne 
întâlnim în Vest, dacă doreşti. 

Generalul Surikov păru să-şi  redescopere coloana 
vertebrală, îndreptându-se. 

— Fie. Eşti mult mai dur decât îmi imaginam, colonele. Dar 
poate că-ntr-adevăr ai conştiinţa. Uite ce-o să primeşti: un 
microfilm cu dosarul personal al fiecărui individ care a urmat 
Şcoala de Cetăţeni Americani, cum îi spune KGB-ul. Pe microfilm 
ai să găseşti fotografiile indivizilor, numele lor ruseşti, 
amprentele, locul şi data naşterii, grupa sanguină, semnele 
particulare, amprenta dentară etc. Un dosar de cadre complet. 
N-ai să găseşti noile lor nume americane sau adresele şi nu pot 
să-ţi spun caţi dintre ei au ajuns până la urmă în America. 
Informaţiile acestea le deţine numai KGB-ul. Aşa că oamenii 
voştri de acolo - FBl-ul - o să aibă de lucru, nu glumă! Asta-i tot 
ce pot să-ţi ofer. 

Hollis dădu afirmativ din cap. Era un început. 


— Caţi sunt? 

— Ceva mai mult de trei mii. 

— Trei mii...? Toţi pe un microfilm? 

— Da. Trei mii. întâmplător, toţi aceşti oameni sunt, oficial, 
morţi. Decedaţi în accidente survenite în timpul zborurilor de 
antrenament. Forţele Aeriene le-au organizat funeraliile cu mare 
pompă. 

Surikov schiţa un zâmbet. 

— Un rând mi-e de-ajuns. 

Apoi îi întinse peştele lui Hollis. 

— Să-l fierbi înăbuşit cu smântână. 

Hollis se îndoia că va face asta. 

— Considera că ţi-am strâns mâna, spuse. 

— Şi eu ţie, adaugă Surikov. Drum bun! Ne vedem la 
Londra. 

Se întoarse şi o luă înapoi, pierzându-se printre pietre 
funerare. Hollis se uita la peştele ambalat în ziar, îl băga în 
buzunarul în care avea lumânarea şi pistolul şi o porni spre 
poarta cimitirului. La vreo zece metri de ea, cineva îl bătu pe 
umăr şi întreba în ruseşte: 

— Ce e în pachet? 

Hollis înşfăcă patul pistolului, îndrepta armă prin buzunarul 
pardesiului spre exterior şi se răsuci. 

— Ce ţi-a dat? întreba Seth Alevy. 

— Crap. 

— O, toată copilăria mea am mâncat crap. E ceva specific 
evreiesc şi rusesc, îmi displace profund. Hollis se întoarse şi-şi 
continuă drumul spre poarta cimitirului. Alevy grăbi pasul şi 
ajunse din nou în rând cu el. 

— Parcă ziceai că întâlnirea e la ora patru. 

— Aveam de gând să-ţi spun la înapoiere că mi-am amintit 
că era mai devreme. 

— Exact ce mi-am imaginat. Unde-i Lisa? 

— La clopotniţa. 

Trecură prin pasajul boltit şi intrară în complexul 
mânăstiresc. Burniţa se transformă într-o ploaie uşoara. 

— Am avut noroc? 

— Am câştigat lozul cel mare. 


— Pensionul Doamnei Ivanova? 

— Da. Apropo, KGB-ul îi zice şcoala de Cetăţeni Americani. 

— Şi ce legătură are Surikov cu şcoala? 

— Aţi spun mai târziu. Suntem acoperiţi? 

— Da. Eu te acopăr pe tine şi tu pe mine. N-am putut să 
mobilizez iar trupele ca la Lefortovo. KGB-ul şi-a triplat 
supravegherea la ambasadă şi încearcă să provoace o 
confruntare. Eu am şters-o în duba care a plecat la cabana 
finlandeză. Dacă aş fi avut minte, m-aş fi dus acolo şi aş fi stat 
cu burtă în sus. 

— De ce n-ai făcut-o? Nu te-a rugat nimeni să vii aici. 

— Am vrut să-l văd pe Surikov. 

— O să te întâlneşti cu el foarte curând. 

Străbăteau cu paşi repezi aleea străjuită de copaci care 
ducea clopotniţa. 

— Un alt motiv pentru care am venit, spuse Alevy, este 
acela că azi-dimineaţă Ministerul de Externe sovietic ne-a 
comunicat că v-au revocat, ţie şi Lisei, imunitatea diplomatică. 

— Aşa deci. îţi mulţumesc că ai venit. 

— Potrivit dreptului internaţional, imunitatea ta nu mai 
funcţionează decât între ambasadă şi punctul de plecare din 
ţara. Prin urmare, aici eşti în aer. La fel şi Lisa. 

— E ca şi cum aş fi plecat la vânătoare de vampiri şi mi-aş fi 
pierdut crucea, remarca Hollis. 

— Cam aşa. Presupun că ai totuşi cu tine ţăruşul din lemn. 

— Da, spuse Hollis. Era cât pe-aci să-ţi treacă prin inimă. 

Ajunseră pe micul platou pavat la marginea căruia se înalta 
clopotniţa. Lisa nu se zărea nicăieri. Traversară platoul în pas 
normal, în aşa fel încât să nu atragă atenţia. Ploaia se înteţise, 
iar vizitatorii erau tot mai rari. Ajunseră în faţa clopotniţei, apoi 
îi dădură roata, fiecare pe altă parte. 

— Fir-ar să fie! rosti apăsat Alevy. 

— Linişteşte-te, Seth. Apare ea! 

Alevy se întoarse cu faţa spre el şi Hollis văzu că nici prin 
gând nu-i trecea să se liniştească. Alevy îl ameninţa cu degetul, 
reproşându-i iritat: 

— N-ar fi trebuit s-o iei cu tine! 

— Potoleşte-te! A vrut să vină aici la biserică şi în fond 


poate să facă... 

— Incetează cu rahatul ăsta! Aici nu-i vorba de o situaţie 
amuzantă, colonele, ori de o escapadă în doi. Suntem în 
Moscova, amice, şi... 

— Ştiu unde mă aflu şi acţionez cum cred de cuviinţa. 

— Ar fi trebuit să vă expediez pe amândoi acum o 
săptămână. Ne-aţi făcut mai multe probleme... 

— Du-te dracului! 

Alevy şi Hollis se apropiară ameninţători unul de celălalt 
apoi Alevy se întoarse şi începu să traverseze platoul. 

— O să aştept la poarta principală cincisprezece minute, îi 
strigă el peste umăr. Pe urma plec, cu sau fără tine, ea ori 
amândoi. 

Hollis o porni în urma lui Alevy. 

— Stai o clipă! Ascultă! îi spuse, apropiindu-se de el. Dacă 
nu mai ajung la ambasadă, să ştii că ţi-am fixat o întâlnire cu 
Surikov la magazinul de antichităţi de pe strada Arbat, mâine la 
ora nouă dimineaţa. O să-ţi dea dosarele de cadre microfilmate 
ale tuturor elevilor şcolii, foşti şi actuali. Trei mii, Seth. 

— Dumnezeule... trei mii... cum dracu' a obţinut 
informaţiile? 

— E şeful direcţiei Personal din cadrul Forţelor Aeriene. 

Hollis îi relată pe scurt conversaţia avută şi conchise: 

— l-am dat cuvântul meu de onoare ca-l scoatem de-aici, 
împreuna cu nepoata sa, înţelegi? Să nu te joci cu chestia asta, 
Seth! Să-i scoţi din ţara! 

Alevy dădu afirmativ din cap. 

— O să mă ocup de chestia asta. 

— Şi-acum pleacă! 

Alevy avu un moment de ezitare. 

— Vă aştept la poartă. 

— Nu. Cară-te la ambasadă şi rămâi acolo pană te întâlneşti 
cu Surikov. N-am nevoie de tine aici. Ţi-am predat ştafeta, Seth, 
şi oricum eu n-o să mai fiu aici să mă pot întâlni cu Surikov 
mâine. Acum e al tău, băiete. Hai, şterge-o! 

Alevy privi în jur la platoul pe care răpăia ploaia, apoi dădu 
aprobator din cap: 

— Noroc! 


O porni prin ploaie spre poarta principală. Hollis se întoarse 
la clopotniţa şi se lipi cu spatele de zid. Scoase pistolul din 
buzunar şi îl ţinu lipit de corp. îl văzu pe Alevy dispărând pe o 
alee flancată de copaci. 

Hollis privi platoul, stropii reci de ploaie ce nu conteneau să 
cadă şi aburul propriei respiraţii. Minutele treceau, îşi imagina 
ca Surikov, Lisa şi Alevy fuseseră „săltaţi“, iar pe el îl lăsau să 
stea pur şi simplu ca prostul în ploaie. „Trebuie să fii mai 
îngrijorat când nu-i vezi decât când îi vezi." Dacă i-ar fi văzut, ar 
fi luat câţiva cu el în mormânt. „Gata cu imunitatea diplomatică, 
gata şi cu bunele maniere!" 

Aşi privi ceasul. Trecuseră cincizeci de minute de când se 
despărţise de Lisa. Se gândi la faptul că Alevy venise să-i 
acopere, apoi că fusese de acord să plece. Din punct de vedere 
profesional, era corect. Ce nu era în regulă, constata el, era 
meseria în sine. 

Auzi paşi şi o văzu pe Lisa venind în graba prin bălțile de pe 
platou. 

— Am pierdut noţiunea timpului, spuse îmbrăţişându-l. 
lartă-mă! 

— Nu-i nimic. 

— Eşti ud leoarcă. 

Hollis o lua de braţ şi o porniră spre poarta principală. 

— Te-ai întâlnit cu prietenul tău la mormântul lui Gogol? 

— Da. 

— Cum a decurs întrevederea? 

— Bine. 

Întrebarea, îi sugera imaginea plăcută a unei mese de 
conferinţe şi nişte cafea fierbinte, nicidecum o întâlnire 
primejdioasă, pe o ploaie rece. 

— Frumos cimitir, spuse. 

— Într-adevăr. Ai văzut mormintele celebrităților? 

— Câteva. 

— Mă aştepţi de mult? 

— Nu chiar. Am crezut că te-au „săltat", spuse Hollis pe un 
ton glumeţ. 

— Când mă aflu pe pământ sfânt nu dau niciodată de 
bucluc. Odată, la o reuniune bisericească... 


Lisa izbucni în râs. 

— i s-a întâmplat cumva ceva interesant? 

— Nu, nu chiar. 

Se apropiară de ieşire. 

— Miroase a peşte, spuse Lisa. 

— A, am cumpărat nişte crap de la un bătrân, îi răspunse 
Hollis bătându-se cu palma peste buzunar. Se fierbe înăbuşit, cu 
smântână, adăugă el. 

— Ştiu. 

— Mi-a fost dor de tine. Am fost îngrijorat. 

— Mulţumesc. Crezi c-o să avem probleme cu întorsul la 
ambasadă? 

— O să căutăm un telefon şi o să chem serviciul de 
securitate. Punctul Foxtrot e în apropiere. Adică statuia lui Lenin 
de la nord de stadion. Ţine minte, pentru eventualitatea c-ar 
trebui să ne despărţim. 

— De ce să ne despărţim? 

— Am spus „eventualitatea". 

Intrară în tunelul boltit în care se adăpostiseră de ploaie 
vreo duzină de persoane. Hollis se opri ca să-şi obişnuiască ochii 
cu lumina slabă din pasaj. Lisa îi scoase pălăria îmbibata de apă 
şi îl şterse pe faţa cu o batistă. 

Din întunericul pasajului îşi făcu apariţia Seth Alevy, care nu 
spuse decât „Urmaţi-mă!", ceea ce lui Hollis i se păru a fi de- 
ajuns, în circumstanţele date. 


CAPITOLUL 28 


În spatele porticului de la intrarea cancelariei, Sam Hollis şi 
Lisa Rhodes îşi luau un ultim rămas-bun de la cei care ieşiseră 
să-i însoţească. Lisa îşi îmbrăţişă colegii, în timp ce Hollis dădea 
mana şi schimba salutări cu foştii săi subordonați. 

Ambasadorul le pusese la dispoziţie maşina să, un Lincoln 
spaţios, având Marele Sigiliu pe ambele laturi. Şoferul deschise 
portiera din spate. 

Kay Hoffman îl sărută cu foc pe Hollis şi-i spuse: 

— Aştept să mă inviţi la nuntă. 

— S-a făcut, răspunse Hollis, care habar n-avea de vreo 
nuntă. 

— Ţi-am spus eu că o să te alegi cu expulzarea de pe urma 
fotografiatului, îi spuse Charles Banks Lisei. 

Tânăra femeie zâmbi. 

— Mă bucur că nu asta e motivul, Charlie. Mă bucur c-a fost 
vorba de ceva important. 

— Trimite-mi un exemplar din carte! 

— Aşa o să fac. 

Hollis şi Lisa se suiră în Lincoln. Şoferul, Fred Santos, 
închise portiera şi se aşeza la volan. 

Când Lincoln-ul se urni din loc, cei prezenţi începură să facă 
semne cu mâna. în dreptul gheretei santinelei americane, zece 
puşcaşi marini prezentară armele pentru onor. Hollis le 
răspunse, ridicând mâna la caschetă. Cei doi milițieni sovietici 
se holbară la limuzina şi la ocupanţii acesteia, în momentul în 
care maşina ieşi în stradă. Cerberii ambasadei se zgâiau de la 
ferestrele clădirilor înconjurătoare şi din maşinile lor Ceaika de 
culoare neagră. Un bărbat, pe care Hollis îl recunoscu a fi Boris, 
stătea rezemat de Ceaika, făcându-i semn cu mâna. 

— Do svidania, îi răspunse Hollis, făcându-i la rândul semn 
cu mâna. Apoi adăugă: 

— Ticălosule! 

Fred Santos izbucni în râs. Lisa se întoarse şi aruncă o 
ultimă privire spre clădirea cancelariei şi zidurile ambasadei 
americane, cu porţile de fier, pe care era aplicată stema 


americană, acum închise. 

Hollis deschise un număr din New York Times, vechi de 
două zile, şi citi: 

— Astăzi - adică sâmbăta - va fi o zi senină şi însorita, 
temperatura 21 C. Mets a câştigat al doilea joc din serie. 

— Imi vine să plâng, spuse Lisa privind drept înainte. 

— Eşti suporteră a echipei din Detroit? 

Lincolnul cotea pe străzile înguste ale cartierului Krasno- 
presnia. Hollis lasă jos ziarul şi privi prin lunetă. Erau urmaţi 
îndeaproape de un Ford în care se aflau Seth Alevy, pe locul din 
faţa, împreuna cu trei oameni din corpul de pază. în spate venea 
dubita ambasadei, încărcată cu bagajele şi lucrurile lor 
personale. în faţa lor, rula un alt Ford, în care se aflau Bert Mills, 
ofiţer CIA şi adjunct al lui Alevy, împreuna cu alţi trei oameni din 
corpul de pază. 

— Ne lipsesc acoperirea aeriană şi tancurile, remarca Hollis. 

— Mi se pare un pic cam exagerat, spuse Lisa. 

— Seth ţine foarte mult să-ţi Asigure protecţia. 

Lisa nu-i răspunse, întoarse capul şi, înfuriata, începu să 
privească pe geam, ignorându-l. 

— Cred că vă simţiţi uşuraţi, nu-i aşa? întreba Fred Santos. 

— Intocmai, răspunse Hollis. 

— Ciudat lucru însa, toţi cei pe care i-am condus la aeroport 
păreau trişti, făcând afirmaţii de genul: „Aş fi vrut să pot face 
mai mult aici", ori gândindu-se la prietenii din ambasada de care 
se despărţiseră. Unora le părea rău după prietenii ruşi pe care 
n-o să-i mai revadă niciodată. Cred că omul se obişnuieşte cu 
locul. Deşi aici este un post greu, e poate singurul loc în care 
simţi că e nevoie de tine şi eşti apreciat, înţelegeţi? 

— Inţeleg, răspunse Hollis. Cât mai ai de stat aici? 

— Un an şi două săptămâni. Apoi mă întorc la Washington. 
Un an şi două săptămâni nu înseamnă prea mult. 

— Timpul trece repede, spuse Hollis. 

— Poate, cine ştie. 

Hollis sosise la Moscova în perioada în care Departamentul 
de Stat hotărâse că n-ar fi fost rău că localnicii din cadrul 
personalului de serviciu al ambasadei să fie înlocuiţi cu 
americani. Fostul şofer al ambasadorului, Vasili, un domn în 


vârstă şi agreabil despre care toată lumea ştia că era colonel 
KGB, câştiga cam două sute de dolari pe lună, ceea ce pentru 
departament reprezenta o afacere. Alevy atrăsese atenţia 
asupra riscurilor inerente pentru securitate decurgând din 
situaţia de a avea un colonel KGB ca şofer şi asupra faptului că, 
dacă ar fi fost vorba doar de bani, Vasili era în stare să 
plătească dublu americanilor doar ca să-şi păstreze slujba. După 
ce prin ambasada americană mişunaseră cetăţeni sovietici 
vreme de peste cincizeci de ani, Departamentul de Stat a 
început să înţeleagă cum stau lucrurile. „Nu e de mirare, îşi zise 
Hollis, ca ofiţerii de informaţii îi considerau pe diplomaţi nişte 
capete pătrate." 

Salariul unui angajat din cadrul personalului de serviciu, 
cum era Santos, se ridica la aproximativ trei mii de dolari pe 
lună, inclusiv beneficiile, acesta având nevoie în plus de 
locuinţa. Câtă vreme nu erau absolvenţi ai Pensionului Doamnei 
Ivanova, precum soţii Kellum, meritau cu prisosinţa banii. 

— Hei, Fred, cine joacă mijlocaş la echipa '81 Mets? 

— Nu sunt pasionat de base-ball, domnule colonel. Dacă 
vreţi însa să vorbim despre Liga Naţionala de Fotbal, pot să vă 
fac capul moară. 

— Poate mai târziu. 

Lincolnul coti spre bulevardul Leningrad, o stradă largă cu 
şase benzi de circulaţie şi peluza cu copaci la mijloc. Se îndrepta 
spre ieşirea dinspre nord a oraşului. Hollis îşi plimbă privirea de 
la blocurile masive de culoare gri la copacii dezgoliţi de frunze şi 
la cerul mohorât, cu sentimentul că aceasta era imaginea 
Moscovei pe care o va păstra în amintire. 

Bulevardul Leningrad se transforma în autostrada şi 
convoiul alcătuit din patru automobile mări viteza. 

— Mă simt mai bine. în fond, e spre binele nostru, spuse 
Lisa întinzând mâna şi acţionând butonul de ridicare a geamului 
despărțitor. Ştii, Sam, noi ne-am îndrăgostit aici, în împrejurări 
palpitante, care pot provoca emoţii ambigue şi trecătoare. 

Hollis deschise micul frigider-bar. 

— Avem aici o cutie cu ciocolata belgiană şi o şampanie 
franţuzeasca la sticla de jumătate. 

— Mă asculţi? 


— Nu. 

— Atunci ascultă! 

— Ascult. 

— Aşadar, dragostea noastră era ferită de realitatea 
exterioară ceea ce e o ironie având în vedere că Moscova e 
ireală. Acum însa, fiind expulzați atât de curând după ce ne-am 
găsit unul pe celălalt, sentimentele noastre n-au apucat să 
prindă rădăcini şi mă tem că.... 

— Ai repetat chestia asta? 

— Da. 

— N-ai putea s-o redactezi sub forma unei scurte petiţii? 

— Nu mai face pe idiotul! 

— Vrei ciocolată sau nu? 

— Nu! zise Lisa, trântind uşa frigiderului. Spune-mi un lucru: 
Katherine te-a părăsit pe tine sau a părăsit Moscova? 

Hollis, care se chinuia să scoată dopul de la sticla cu 
şampanie, nu-i răspunse. 

— Răspunde-mi! 

— L-a părăsit pe colonelul Hollis, un spion aflat la Moscova. 

Dopul sari, izbi tavanul, iar Fred Santos săltă în scaun. 

— Scuză-mă, Fred! îi striga Hollis şoferului prin geamul 
despărțitor. 

— Doamne, colonele..., spuse Santos ducând mâna la inima 
cu un gest teatral. 

— Ţara asta îi face pe oameni cam nervoşi, remarca Hollis, 
adresându-i-se Lisei. Nu ţi se pare? 

Turnă Şampanie în două pahare alungite, apoi îi întinse unul 
Lisei, spunând: 

— Nu pentru sfârşit, ci pentru început! 

— 0..., te iubesc, Sam! 

Lisa îl îmbrăţişă, vărsându-i şampanie pe impermeabil. 
Hollis o săruta. Şoferul din escorta aflat la volanul maşinii din 
spate îi claxona amuzat. Hollis arunca o privire peste umărul 
Lisei şi-l văzu pe Alevy holbându-se la ei de pe locul din dreapta 
şoferului. 

Intrară în principalul terminal al aeroportului Şeremetievo, 
în drum spre aripa rezervată diplomaților. 

— Aşteptaţi-mă, vă rog, spuse Bert Mills, adjunctul lui Alevy. 


Hollis şi Lisa se opriră în aglomeraţia din noul şi spaţiosul 
terminal. Hollis îşi spuse că experienţa anterioară a arhitectului 
trebuie să se fi rezumat la hangare pentru tractoare. Tavanul 
era placat cu metal de culoarea aramei, conferind locului un 
aspect întunecat, mohorât şi neprimitor. 

Ca în toate gările şi aerogările sovietice, şi aici se constată 
o lipsă acută de servicii şi de solicitudine. Hollis observa un 
singur chioşc cu mâncare, asaltat de cel puţin o sută de 
persoane. 

Cetăţenii sovietici care soseau din sau se îndreptau spre 
cursele interne târau lăzi uriaşe pe pardoseala placată cu dale a 
terminalului. Hollis nu înţelegea unde erau îndesate atâtea 
bagaje. 

— Pan Am-ul îmi cântăreşte bagajele la gram, îi spuse Lisei. 
Cu Aeroflot, cred că se transporta şi animale vii. Ca în trenul în 
care am călătorit noi, îţi aminteşti? 

— Nu cred c-am să pot uita vreodată. 

Hollis se îndrepta spre un ghişeu de schimb valutar, puse 
rublele pe care le mai avea pe tejghea, păstrând câteva copeici. 

— Dolari americani, vă rog. 

Casiera transforma rublele în dolari cu ajutorul unui abac, 
apoi îi întinse lui Hollis nişte formulare să le semneze. Hollis 
semna, iar casiera îi întinse câţiva dolari, spunându-i: - Monede 
nu avem. 

— Dar ciocolată? 

— Şokolad? 

— Las-o baltă! Do svidania, scumpo! 

Reveni lângă Lisa şi-i spuse: 

— Cred c-am vorbit în rusește pentru ultima oară. 

Din locul în care se aflau, Hollis putea să vadă zona sosirilor 
internaţionale, cu o mulţime de oameni aşteptând să li se 
controleze paşaportul şi o alta şi mai mare aşteptând la vamă. 
Majoritatea celor sosiți păreau a fi din lumea a treia; printre ei, 
numeroase grupuri de tineri, pelerini sosiți la Moscova cu 
excursii sponsorizate de sovietici, ca să discute despre pace, 
prosperitate, dezarmare şi egalitate. Hollis nu încetase niciodată 
să se întrebe cum de o filozofie discreditată şi o naţiune atât de 
represiva mai puteau exercita atracţie asupra idealiştilor. 


Aruncă o privire şi asupra restului terminalului. Pretutindeni 
erau milițieni îmbrăcaţi în uniforme gri, ba mai observă şi câţiva 
militari din trupele de grăniceri KGB îmbrăcaţi în uniforme de 
culoare verde. Observă că oamenii din corpul de pază al 
ambasadei ocupaseră poziţii strategice în jurul lui şi al Lisei. 
Remarca un bărbat îmbrăcat într-o scurtă maro din piele, cu 
cravată, care s-ar fi putut să fie kaghebist, dar nu mai văzu şi 
alţii ca el. în mod normal, într-un loc public şi aglomerat ca 
acesta, nu se putea întâmpla nimic, dar pentru KGB întreaga 
ţara nu era altceva decât o rezervaţie de vânătoare particulară. 
Baga de seamă că Alevy dispăruse, apoi ca Lisa părea un pic 
cam încordata. 

— Ai zburat vreodată cu un Aeropleosc? 

— Aeropleosc? întreba Lisa râzând. Da, o dată, la 
Leningrad, cu treburi. 

— Într-o vreme călătoream cu el o dată pe lună până la 
Leningrad. Piloții sunt toţi militari, în ţara asta nu e o diferenţa 
prea mare între aviația civilă şi cea militară. Ai observat cum se 
învârteau în cerc la mare altitudine deasupra aeroportului, 
pentru că apoi să revină în picaj la aterizare? 

— Da şi mi-a fost o frică! 

— Şi mie, şi nu uita c-am fost pilot pe avioane de 
vânătoare-bombardament. în State, regulă de aur pentru piloţi 
în privinţa băuturii este ca între sticla şi manşa să treacă 
douăzeci şi patru de ore. Aici, piloților de la Aeropleosc le este 
interzis să bea pe o rază mai mică de douăzeci şi patru de metri 
în jurul avionului. 

— Eşti îngrozitor, spuse Lisa râzând. De ce-o să te mai 
plângi când ai să fii acasă? 

— De calitatea căpşunilor în timpul iernii. 

Hollis îşi privi în graba ceasul. Lisa observa şi îl întreba: 

— Crezi că s-a întâmplat ceva? 

— Nu. Cred că ne isterizam. Apropo, să-ţi povestesc cum a 
decurs ultima mea călătorie cu Aeropleosc-ul. Era un lakovlev 2, 
un trimotor cu nişte roţi uriaşe, care poate ateriza şi pe iarbă, şi 
pe zgură. E vorba, de fapt, de avioane de transport militare, 
cărora, odată îmbătrânite, le trântesc o inscripţie cu Aeroflot şi 
le montează scaune. Carlinga fusese vopsită cu pensulă. Dacă 


te uitai cu atenţie, puteai să vezi dârele de pensulă. Oricum, 
stewardesele arătau toate că Miss Piggy şi toaleta... 

— Aşa arata avionul cu care am zburat eu. în interior 
mirosea a canal, iar punga de vomitat mai fusese folosită. Nu 
glumesc, pe cuvânt! Am o colecţie de pungi din astea de la 
diferitele companii cu care am zburat, aşa că am scos punga din 
buzunarul scaunului şi... 

— Colecţionezi pungi de vomitat? Dezgustător! 

Acum râdeau amândoi. 

— Numai pungi nefolosite, Sam. Aşa că am... 

— Gata, interveni Alevy, întrerupând-o. Totu-i în regulă. Să 
mergem! 

Hollis şi Lisa îşi luară genţile de voiaj şi-l urmară pe Alevy, 
însoţiţi de cei şase oameni din corpul de pază. Intrară pe un 
coridor lung şi îngust ce ducea spre aripa rezervată diplomaților, 
unde erau aşteptaţi de Bert Mills, omul lui Alevy. Sectorul 
rezervat diplomaților era format dintr-un punct de acces şi un 
salon modern şi confortabil, cu mici săli de conferinţa de-o parte 
şi de alta. Nu se deosebea prea mult de un club aviatic 
particular ori de salonul rezervat personalităţilor din oricare 
aeroport, cu excepţia prezenţei unui grănicer KGB, într-o 
uniformă impecabilă, lângă punctul de acces, şi a altuia înarmat 
cu un pistol mitralieră, lângă ieşirea pe pista. 

Bagajele lui Hollis şi ale Lisei, purtând sigiliul diplomatic, 
trecuseră deja prin filtrul de control cu raze X şi aşteptau acum 
grămadă într-o camera-garderoba de lângă punctul de acces. 
Un ofiţer însărcinat cu controlul paşapoartelor veni şi le aplică 
pe paşapoarte ştampila cu viză de ieşire, apoi plecă. Hollis, Lisa 
şi Alevy erau aşezaţi confortabil în salon. Unul dintre oamenii 
ambasadei era postat lângă punctul de acces, la nici doi metri 
de santinelele din trupele de grăniceri ale KGB. Alţi doi 
ocupaseră poziţii la ieşirea din spate, ţinându-i companie 
grănicerului de-acolo. Bert Mills se aşezase pe partea cealaltă a 
salonului. 

— De ce atâta paza? îl întreba Hollis pe Alevy. Unul, cel 
mult doi ar fi fost de-ajuns. 

— Demonstraţie de forţa. 

Lui Hollis îi trecu prin minte, şi nu pentru prima dată, ca 


Seth Alevy găsea o plăcere turbată în faptul că jocul sau de-o 
viaţa împotriva Moscovei se desfăşura chiar la Moscova. Hollis 
se întreba ce-o să se aleagă de Seth Alevy când va fi nevoit să 
părăsească Rusia. 

An salon intrară trei bărbaţi cu aspect hispanic, care aveau 
insigne roşii cu chipul lui Lenin pe reverele de la costume. Le 
aruncară lui Hollis, Lisei şi lui Alevy o privire neprietenoasă, iar 
unul dintre ei spuse ceva în spaniolă, stârnind râsul celorlalţi 
doi. Se aşezară în fotoliile din careul alăturat. 

— E o cursă directă Aeroflot spre Havana, care pleacă peste 
o jumătate de oră, comenta Alevy. 

— Cred c-au spus ceva jignitor, spuse Lisa. Am auzit 
cuvântul gringo. 

— Fă-te că nu observi! o sfătui Alevy. 

Pe măsuţa joasă erau liste cu băuturi în mai multe limbi. 

— Câteodată au suc de portocale aici, spuse Alevy. Ce-aţi 
zice de nişte votca şi suc? 

— Excelent! 

Privi în jur după chelneriţa pe care o zărise mai devreme, 
apoi se ridică şi se îndrepta spre femeia de la barul aflat lângă 
punctul de acces. Se întoarse după un minut, zicând: 

— N-au suc de portocale, aşa că am comandat Bloody Mary. 
E bine? 

— Perfect. 

Chelneriţa aduse patru pahare cu un lichid de culoare 
verde. 

— Totul în ţara asta e de culoare roşie, comenta Alevy în 
engleză, numai sucul de roşii e verde. Băutura asta cum s-o fi 
numind? Bloody Grasshopper? 

Chelneriţa lasă jos cele patru pahare, apoi puse lângă ele o 
farfurie cu somon şi pâine neagră. 

— Pentru foame. La revedere! Drum bun! 

— Mulţumesc, îi răspunse Alevy. 

Apoi, adresându-i-se Lisei şi lui Hollis: 

— Din când în când cineva de-aici se poartă frumos cu tine 
şi te pune pe gânduri. Drum bun! spuse, ridicând paharul. 

Bau tot paharul dintr-o înghiţitura şi oftă. 

— Votca! lată un lucru pe care-l fac într-adevăr ca lumea. 


— Eşti bine dispus azi, remarca Lisa. Te bucuri că plecăm? 

— Nu, nici vorbă. Sunt fericit pentru voi. Voi amândoi. 

După câteva clipe de stânjeneala, Lisa îl întreba: 

— Paharul în plus e pentru tine? 

— A, am uitat. E pentru Bert Mills. 

Alevy luă paharul, se ridica, păru că se dezechilibrează şi 
vărsă sucul de roşii de culoare verde pe capul unuia dintre 
cubanezi. 

— O, îmi pare nespus de rău. Am fost atât de 
neandemanatic... 

Cei trei cubanezi săriră în picioare. Hollis se ridică şi el, iar 
Bert Mills fu într-o clipă acolo. Cubanezii sesizară imediat 
situaţia, îşi adunară servietele diplomat, fluturând agitaţi o 
mulţime de batiste, şi se retraseră într-una dintre încăperile 
laterale. 

— Regret din suflet, spuse Alevy. 

Mills chicoti şi se înapoie în fotoliul său. Hollis observa că 
cei doi grăniceri rânjeau. 

Hollis fusese întotdeauna uimit de mică armată de bandiți 
manieraţi a lui Alevy. în afara celor vreo douăzeci şi ceva de 
ofiţeri de informaţii CIA, mai există vreo duzină de oameni din 
corpul de pază al ambasadei pe care Alevy îi putea folosi. 
Cândva îi spusese lui Hollis ca, dacă ar fi izbutit să-şi 
subordoneze şi contingentul de treizeci de puşcaşi marini, ar fi 
putut ocupa Kremlinul. 

— Intotdeauna întâlnesc oameni interesanţi în salonul 
diplomatic, spuse Alevy, ştergându-se pe mână cu un şerveţel 
de hârtie. 

Lisa zâmbi, fără să comenteze. 

Hollis înţelese că Alevy încerca pentru ultima dată să iasă în 
evidenţa în faţa Lisei. Se scuză şi părăsi salonul. 

Alevy şi Lisa stăteau în picioare, unul în faţa celuilalt. 

— Nu mă bucur deloc că pleci, spuse Alevy. De fapt, sunt 
chiar trist. 

Lisa nu răspunse. 

— M-am gândit c-am fi putut încerca să reparăm lucrurile, 

— Şi eu m-am gândit între timp însa, s-au întâmplat alte 
lucruri. 


— Ştiu. 

Alevy luă paharul Lisei şi sorbi din el. 

— Poate că drumurile noastre se vor mai întâlni în alt loc 
uitat de lume. Ne-am ales o viaţa foarte ciudată. 

— Ruşii au o vorbă: „E mai uşor să străbaţi un câmp decât 
să trăieşti o viaţa". 

— Ruşii zic multe lucruri fără nici o noimă. Ţie îţi plac, mie 
nu. 

— Aţi place însa să fii spionul numărul unu din capitala 
Imperiului Râului. 

— Da, asta da! 

— Tocmai asta mă deranjează, încearcă să vezi şi partea 
rea a lucrurilor pe care le faci. 

— N-am vreme pentru judecaţi morale. Meseria mea e să-i 
înfund pe sovietici şi ei mă respecta pentru asta. 

— Bine, am mai discutat despre lucrurile astea. Nu-ţi cer 
decât să încerci să-i înţelegi pe oamenii ăştia din popor. Dacă ai 
s-o faci, o să te ajute atât profesional cât şi personal. 

— Încerc. Toţi încercam. 

— Oare? 

Lisa arunca o privire spre uşa, dar nu zări nici urmă de 
Hollis. 

— Ai grijă, Seth! Mă tem pentru tine. 

— Zău? Şi tu să ai grijă de tine! încă n-ai ajuns acasă. 

Alevy goli paharul Lisei. 

— Aţi dau un sfat, doamna mea. Vârsta lui nu contează. Şi 
nici starea lui civilă actuală. Dacă se întoarce însa în lumea lui 
de piloţi militari fanatici, cred c-o să ai de furcă. 

— Nu m-am gândit să mă mărit. Apropo, despre ce aţi 
discutat până la şase dimineaţa? Arătaţi amândoi ca dracu'! 

— Aveam nevoie de un regulament al aviaţiei militare 
sovietice şi îmi trebuia şi semnătura lui Hollis pe raport. Cei de 
la Langley îl respecta foarte mult. îmi pare rău că v-am stricat 
programul. N-o să se mai întâmple. 

Alevy îşi privi ceasul. 

— Mă duc să-l caut pe Sam şi să ne luăm rămas-bun. Aici 
sunteţi în siguranţa. Aş avea mai multe să-ţi spun, dar ăştia ştiu 
deja prea multe despre viaţa mea personală, spuse arătând cu 


degetul spre tavan. Băieţii răi. Câte ponturi nu afla ei din 
încăperea asta! 

— Niciodată nu m-am gândit la treaba asta, spuse Lisa 
clătinând din cap. 

— Oricum, nu mai ai de ce s-o faci. Aveţi grijă ce vorbiţi, 
după ce se întoarce Sam. Când o să fiţi la bordul avionului 
companiei Pan Am, n-aveţi decât să vorbiţi ce vreţi până la 
Frankfurt şi mai departe. Acolo e lumea liberă, îmi place 
expresia asta din perioada Războiului Rece: lumea liberă! 

După un moment de stânjeneala, Lisa spuse: 

— Să-mi scrii! 

— Desigur. 

— O să-ţi dau de veste unde mă stabilesc. 

Apoi Lisa izbucni în râs. 

— Ce proastă sunt! O să ştii probabil înainte să ştiu eu 
însămi. Cred că asta a fost una dintre problemele noastre. Unei 
femei îi place să aibă intimitatea ei, să fie învăluită de un dram 
de mister. Tu ştiai tot despre toată lumea din interiorul zidurilor 
castelului. Erai un fel de Merlin al nostru. 

— Niciodată nu m-am gândit că lucrurile ar sta chiar aşa. 
De asta, probabil, nu mă invita nimeni la bowling, spuse Alevy 
zâmbind. 

Lisa îl sărută pe obraz. 

— La revedere, Seth. îţi mulţumesc pentru tot... 

Apoi, ştergându-şi lacrimile: 

— Ne mai întâlnim noi! 

— Sunt sigur de asta! 

Alevy o trase brusc spre el, îşi lipi gura de urechea ei şi-i 
şopti: 

— Ascultă-mă! Nu eşti obligată să pleci cu cursa asta... 
trebuie să părăseşti Rusia până la miezul nopţii. Mai sunt două 
curse spre Frankfurt. Spune-i lui Sam că nu te simţi bine şi ca... 

— De ce? 

— M-am gândit că am putea... să mai fim împreuna... să ne 
despărţim altfel. 

— E o propunere? 

— Nu. De fapt, n-am vrut decât... ascultă, vreau să spun că 
Hollis e o ţinta şi nu-mi place să te ştiu lângă el... 


— Ştiu. Mi-a spus-o chiar el, şi, de altfel, puteam să-mi 
imaginez. Nu sunt o floare plăpândă, Seth. Cu tine eram dispusă 
să împart orice pericol. La fel o să fac şi cu el. 

— De asta te iubesc, spuse Alevy dând resemnat din cap. 
Un zâmbet trist i se înfiripa pe chip. 

Se sărutară, apoi Seth Alevy se întoarse şi ieşi în grabă din 
sala de aşteptare. Lisa se aşeza din nou şi începu să 
frunzărească un exemplar vechi din revista Time, ştergându-şi 
ochii cu o batistă. 

— Lua-te-ar naiba, Alevy! Lua-v-ar naiba de bărbaţi! 

Lisa îşi privi ceasul. 

— Hai odată, Sam! 

Alevy îl găsi pe Hollis în coridorul îngust ce ducea spre sala 
de aşteptare principală a aeroportului, îi făcu semn cu degetul 
spre plafon şi amândoi se îndreptară spre aripa aglomerată a 
terminalului. Preţ de un minut, rămaseră liniştiţi în mijlocul 
mulţimii, apoi Alevy îl întreba: 

— Vrei să stăm de vorbă? 

— Presupun că întâlnirea a decurs bine, răspunse Hollis, 
altfel n-ai fi fost bine dispus. 

— A decurs perfect. 

— Ai obţinut microfilmul? 

— Da. 

— Te-ai uitat pe el? 

— În graba. 

lritat, Hollis trase adânc aer în piept. 

— Pot să-ţi scot vorbele cu cleştele, dar pot să-ţi ard şi un 
pumn să ţi le scot pe toate dintr-o dată. 

Alevy îl privi o clipă, apoi privirea îi deveni difuza, ca şi cum 
mintea lui tocmai primise un telefon. îşi concentră din nou 
privirea spre Hollis şi-i spuse: 

— Sam, ţi-am promis că te voi ţine la curent cu cazul ăsta. 
Ai cuvântul meu de onoare. 

— Bun, replica Hollis, examinând o clipă chipul lui Alevy. Ce 
zici de microfilm? E bună marfa? 

— E jackpot-ul, Sam. Mă întreb însa cum o să procedeze 
FBl-ul. 

— E treaba lor, nu a noastră. 


— Ba e treabă tuturor. Aş vrea să putem da publicităţii 
fotografii - la televiziune, în ziare, în cinematografe, în 
complexele comerciale. Să-i dăm în vileag pe toţi agenţii ruşi, 
indiferent că sunt paznici la Casa Albă, funcţionari la 
Departamentul Apărării sau la Congres. Cred totuşi, adăugă el, 
ca FBl-ul o să vrea să-i salte pe tăcute. 

— ie însa ţi-ar plăcea ca toată povestea să fie făcută 
publică. Asta ar pune capăt definitiv convorbirilor privind 
reducerea armamentelor. Prostiile astea trebuie uitate şi 
îngropate. La ce bun să discutăm cu sovieticii despre pace şi 
comerţ, când ei au probleme economice şi tulburări sociale atât 
de mari? Aşa cum spunea eroul nostru comun, Napoleon 
Bonaparte „Nu-l întrerupe niciodată pe inamic atunci când 
greşeşte". 

— Eşti într-adevăr un pungaş care trage sforile, îi spuse 
Hollis zâmbind. 

— Mulţumesc. Fiindcă veni vorba de manipulatori, ştii 
pentru cine lucrează Charlie Banks? 

— Probabil pentru Serviciul de Informaţii al 
Departamentului de Stat. 

— Exact. Eşti mai isteţ decât pari. 

Alevy se deplasa spre un grup de oameni de afaceri 
japonezi care vorbeau tare, oferind o bună acoperire 
microfoanelor direcţionale. Hollis îl urmă. 

— Aici, la Moscova, serviciul îşi petrece majoritatea timpului 
spionând oameni ca tine şi ca mine. Ei cred că încercam să le 
sabotăm iniţiativele diplomatice. 

— De unde au mai scos-o şi pe-asta? 

— Naiba ştie. Oricum, ar fi inofensivi, dacă n-ar fi o 
diviziune a venerabilului şi puternicului Departament de Stat. lar 
în ceea ce priveşte Pensionul Doamnei Ivanova, Charles Banks 
urmăreşte cu foarte mare atenţie situaţia, comunicând, 
presupun, direct cu preşedintele. 

— Şi pe tine te urmăreşte cu foarte mare atenţie. Ce nu 
înţeleg este cum va putea rezolva cineva problema pensionului 
fără ca tot rahatul ăsta să iasă la suprafaţa. 

— Există modalităţi de rezolvare discretă, cât timp nu apare 
Dodson. 


— Şi dacă apare? 

— Mă îndoiesc că o să reuşească să treacă zidul, răspunse 
Alevy. Miliţienii şi KGB-ul au ordin să tragă fără somaţie. Dar 
dacă, printr-o minune, ajunge în interiorul ambasadei sau în 
legătură cu un reporter occidental din Moscova, atunci Banks, 
Secretarul de Stat şi preşedintele o să joace cum le dictează 
compania mea. 

— Nu pot să nu mă gândesc, spuse Hollis, la faptul că, dacă 
Dodson reuşeşte totuşi să treacă zidul, s-ar putea să nu mai fie 
în siguranţa. Nu e curată nebunie? 

— Ba da, dar ai dreptate să gândeşti aşa. Cred că bătrânul 
şi afabilul Charlie Banks a primit ordin să-l lichideze pe Dodson 
ca să-i închidă gura. 

Alevy adaugă după o scurtă pauză: 

— Şi tu zici că eu sunt nebun de legat? Guvernul nostru e 
gata să facă pierduţi trei sute de aviatori americani pentru o 
abstracţiune căreia îi zic detente - destindere. Să fiu al dracului 
dacă pot să pronunt cuvântul ăsta, iar nenorociţii de ruşi n-au 
nici măcar un echivalent pentru el. 

— Seth, în avion o să încerc să separ bunii de rai. îţi propun 
să ne întâlnim la Washington şi să stăm de vorbă cu câţiva 
dintre oamenii mei de la Pentagon. Nu vreau să intru în 
conspirații, dar putem discuta despre felul în care oamenii ăia 
pot fi aduşi acasă, în loc să-i abandonăm ca pe nişte chiori în 
jocul de putere al unuia sau al altuia. 

— S-a făcut. Ne întâlnim la Washington. 

— Apropo, ce crezi despre generalul Surikov? întreba Hollis. 

— Am vorbit cu el în subsolul magazinului de antichităţi 
vreme de jumătate de oră. Nu cred că m-a plăcut. 

— Nu trebuia să te placă. N-ai să fii contactul lui. Tipul 
pleacă. 

— Tocmai aici e problema. Sunt de acord cu tine că are 
toate motivele s-o şteargă, dar nu cred că în Vest o să 
reuşească. 

— O groază de indivizi care trăiesc deja în Vest nu s-au 
adaptat, dar asta e treaba lor. Tu ajuta-l să ajungă acolo. 

— Ascultă-mă pe mine, Sam, asta o să moară, când o să 
părăsească maica Rusie. Cunosc genul. 


— E un om credincios. 

— Mi-ar plăcea să-l păstrez în funcţia în care e. Ar fi agentul 
cu funcţia cea mai mare pe care l-am avut vreodată în armata 
sovietică. O să-l încredinţez lui Bert Mills şi... 

— Nu-mi servi mie povestea asta cu incapacitatea de a 
supravieţui în Vest. Dacă ai avea măcar un dram de compasiune 
omenească în tine, ai vedea ca omul suferă. Dacă o să învingem 
vreodată sistemul ăsta, o să fie pentru că o să le oferim 
oamenilor de aici puţina onestitate. N-am înţeles niciodată 
motivele lui Surikov, fiindcă nu m-am gândit la cel mai evident 
dintre ele - omul vrea să fie liber, indiferent cât l-ar costa. El ne- 
a livrat marfa, acum e rândul tău. 

— Bine... mă gândeam doar... 

— la-ţi o vacanţa, Seth. Ai nevoie de ea. 

— Ştiu. Apropo, m-am uitat prin microfilm şi am găsit o 
fotografie a îngrijitorului tău, domnul Kellum, pe numele lui 
adevărat Anatoli Vladimirovici Kulaghin, născut la Kursk, 
U.R.S.S. 

— Aşadar, l-am prins pe primul, zise Hollis. Dar doamna 
Kellum? 

— N-am dat încă de ea. E mult de lucru. S-ar putea să fie 
americanca get-beget, care ştie sau nu ştie cine e soţul ei. 

— Ce-o să faci cu soţii Kellum? 

— O să-i storc de informaţii în subsolul ambasadei câteva 
luni la rând. Aşa cum ştim, Dick e vinovat, în ce-o priveşte pe 
Ann, şi ea e vinovată, prin asociere, îi putem trimite acasă, să 
fie judecaţi. Oricum, nu pot să-i ţin aici sub cheie la infinit. Pe de 
altă parte, ca monedă de schimb, n-au nici o valoare, fiindcă 
sovieticii n-o să-i revendice niciodată. Aşa încât... 

Alevy se scarpină în cap. 

— Nu ştiu. Ai vreo idee? Ce să fac cu Dick şi Ann, Sam? 

— Eu zic să le tragi un glonţ în cap şi să-i arunci în râul 
Moscova. 

— Excelentă idee! De ce nu mi-a trecut prin minte? 

— Trebuie să plec, spuse Hollis. 

Alevy îl apucă pe Hollis de braţ. 

— Când eram un tânăr student cu vederi liberale, mă 
întrebam cum de puteau piloţii americani să-i bombardeze pe 


vietnamezi. Sunt cât se poate de adult, reflectez asupra unei 
crime comise cu sânge rece împotriva tarii mele şi vine un pilot 
şi mă ia peste picior. Nu ţine! 

— Ai dreptate. Te rog să mă ierţi. Fă ceea ce trebuie să faci. 

— Mersi. Aşa o să fac. Dar hai să terminăm cu afacerile 
murdare. Vestea bună e ca microfilmul înseamnă o lovitură de 
contrainformaţii incredibilă. E vorba de trei mii de agenţi. 
Dumnezeule, Sam, asta-i cea mai mare captură din istorie. lar 
acum că-i avem pe americanii ăştia contrafăcuţi în buzunar, 
putem aborda chestiunea Pensionului Doamnei Ivanova ca 
atare. 

— Un târg? 

Alevy dădu din cap afirmativ. 

— Trei mii de-ai lor pentru trei sute de-ai noştri. E o 
posibilitate. Şi cel căruia trebuie să-i mulţumim eşti tu. E opera 
ta. Cred c-o să izbuteşti să-ţi aduci oamenii acasă. 

— Dar am înţeles că la Washington sunt persoane care nu 
vor să-i vadă acasă. 

— O să aranjăm noi asta. Acum ai şi tu un atu. Când o să 
ajungi la Washington, ai să fii tratat ca un erou. Fără parade, 
fireşte, ci foarte discret. Dar conducerea CIA şi şefii tăi de la 
Pentagon o să-ţi înmâneze decoraţii. Decorații adevărate. Şi ai 
să ai o întrevedere cu preşedintele şi să nu te surprindă dacă o 
să-ţi prindă o stea de general pe veston. Am fost informat în 
legătură cu toate astea prin telefon. Aş vrea să fiu şi eu de faţa, 
dacă n-ai nimic împotriva. 

— S-a făcut. 

— De data asta mi-ai luat-o înainte, Sam. 

— Surikov mi-a căzut în braţe, Seth. Ştii la fel de bine ca 
mine că aşa e. 

— Hai lasă modestia! O remarcă personală... în privinţa 
Lisei. Ţin să-ţi spun că mă bucur că e vorba de tine şi nu de 
vreun maimuţoi din Serviciul Extern. 

Hollis nu-i răspunse. 

— Noroc! Şi vă doresc fericire amândurora. 

— Mulţumesc, spuse Hollis întinzându-i mâna. Mulţumesc şi 
pentru că m-ai condus. 

— Ne mai întâlnim noi, şi încă într-un loc mai bun ca asta, 


spuse Alevy strângându-i mâna. Hollis se întoarse şi o luă spre 
aripa rezervată diplomaților. 

— Adică oriunde numai aici nu, Seth, spuse Hollis pentru 
sine. 

Impresia lui Hollis era însa ca Alevy nu credea că există alt 
loc mai bun. Adevărul era ca lui Seth Alevy îi plăcea în Rusia , 
mai exact spus, simţea nevoia să fie acolo. Avea nevoie de aerul 
Moscovei, de mirosul ceţii de pe râul cu acelaşi nume. Avea 
nevoie de KGB şi, într-un soi de aranjament pervers reciproc, 
KGB-ul avea nevoie de el, altfel i-ar fi cerut expulzarea sau l-ar fi 
omorât de mult. 

Nu era exclus ca, la Lubianka, Seth Alevy să fie o legendă 
vie, aura lui de spion nefăcând altceva decât să sporească 
valoarea adversarilor. Jocul lor macabru de-a moartea şi destinul 
se apropia însa de sfârşit. 

Un alt gând îi trecu prin minte şi anume ca în cele spuse de 
Seth Alevy despre Pensionul Doamnei Ivanova ceva nu era în 
regulă. Dacă trei mii de ruşi o luau spre Est şi trei sute de 
americani spre Vest şi prin aceasta se echilibra situaţia, ce rol 
mai avea Seth Alevy? Răspuns: nici unul. Aşadar, problema 
rămânea deschisă. 


CAPITOLUL 29 


Un bărbat îmbrăcat cu un palton greu deschise uşa dinspre 
exterior a salonului diplomatic, adresându-i-se Lisei şi lui Hollis: 

— Pentru cursa Pan Am de Frankfurt. Vă rog să mă urmaţi! 

Hollis şi Lisa îşi îmbrăcară hainele şi-şi luară genţile de 
voiaj. 

— Merg cu voi, spuse Bert Mills venind lângă ei. 

— Nu e nevoie, spuse Hollis. 

— Am ordinele mele. 

Hollis, Mills şi Lisa trecură de grănicerul cu pistolul- 
mitralieră, urmându-l pe rusul îmbrăcat în palton în josul câtorva 
trepte, la baza cărora, pe pistă, aştepta un microbuz de serviciu 
al aeroportului. Din cerul acoperit cernea o ninsoare fină, ca o 
pudră, iar soarele ce se ghicea vag dincolo de nori învăluia într- 
o lumină gălbuie, bolnăvicioasă, pistă acoperită de zăpadă. Se 
urcară în microbuz, fiind singurii pasageri ai acestuia, iar şoferul 
porni spre o pistă de rulare, unde se afla parcat un uriaş Boeing 
747 purtând însemnele alb-albastru ale companiei Pan Am. 

— Priviţi! spuse Mills. Priviţi! 

— Arată bine, băieţi, comenta Hollis. 

— Hai să facem schimb de identități, Sam, propuse Mills. 

— Pot să mă întorc la ambasadă şi să mă culc cu nevastă- 
ta? 

Mills izbucni în râs. 

— Sigur că da. O s-o sun de la Frankfurt. 

— Porci, bombăni Lisa. 

Când se apropiară de avion, Hollis remarca prezenţa a 
patru grăniceri înarmaţi cu pistoale-mitraliera. Coborâră din 
microbuz. 

— Eu o să mai stau pe-aici, spuse Mills, deşi cred că sunteţi 
cu un picior acasă. 

Ai strânse mâna lui Hollis, mărturisindu-i: 

— A fost o plăcere să lucrez cu un profesionist. 

Apoi strânse mâna Lisei, urându-i drum bun. 

Hollis şi Lisa urcară scara avionului, fiind întâmpinați de o 
femei zâmbitoare care li se adresa cu o voce nazală: 


— Bună! Sunt Jo, stewardesa voastră de la clasa Clipper. 
Cum vă simţiţi în dimineaţa asta? 

Hollis observa că stewardesa era foarte bronzată, un lucru 
pe care nu mai avusese ocazia să-l constate de multişor. 

— Bine, Jo. Dar tu? 

— Foarte bine. Călătoriţi împreuna? 

— Da, răspunse Lisa. 

Jo examina lista pasagerilor. 

— Voi sunteţi pasagerii noştri cei mai importanţi, nu-i aşa? 

— Exact, răspunse Hollis. De-aia am avut autobuz şi garda 
personală. 

Lisa îi arse un ghiont în spate. 

— Clasa Clipper e la etaj, spuse Jo zâmbind. Nu trebuie 
decât să urcați scăriţa în spirală. Pot să vă ajut la bagaje? 

— Nu, nu e nevoie, răspunse Hollis. 

— Cât aţi stat aici? 

— Vreo doi ani, răspunse Lisa. 

— Dumnezeule! Cred că sunteţi fericiţi că plecaţi acasă. 

— O, da! 

— Sunt foarte bucuroasă că vă putem ajuta să ajungeţi 
acasă. 

Hollis realiză faptul că de multă vreme nu mai fusese tratat 
cu atâtea zâmbete şi lucrul ăsta îi dădu o senzaţie ciudată. 

— Şi eu sunt bucuros, spuse. 

— Simţiţi-vă ca acasă! Cum sosesc autobuzele cu pasageri, 
vin Şi eu sus. 

Hollis şi Lisa urcară scara în spirală ce ducea în sectorul 
rezervat oamenilor de afaceri, amplasat în „cocoaşa" Boeing- 
ului 747. îşi puseră hainele şi genţile într-un dulap, apoi îşi 
aleseră două locuri mai în faţa. Vizavi de ei, erau două locuri 
orientate cu faţa spre coada avionului. 

Cabina boltita părea ciudat de pustie şi Hollis se gândi o 
clipă ca toată chestia cu Boeing-ul era aranjată şi ca Jo era 
absolventa a Pensionului Doamnei Ivanova. Izbucni în râs. 

— Ce-i aşa de nostim? 

— Cred că, până la urmă, locul ăsta îmi place. 

Uşa de la cabina pilotului se deschise şi îşi făcu apariţia un 
bărbat în uniforma albastră. 


— Salut! Sunt Ed Johnson, căpitanul. Sunteţi colonelul Hollis 
şi doamna Rhodes? 

— Exact. 

Johnson arunca o privire prin cabina goală, apoi se aplecă 
sprijinindu-se cu mâinile de braţele fotoliului. 

— Am primit un mesaj de la ambasada din Bonn în care se 
spune că voi doi aţi dat de bucluc aici. 

Hollis dădu afirmativ din cap. 

— Echipajul e sfătuit să fie cu ochii în patru. Nu ştiu nimic 
mai mult decât am citit în ziare. 

— Păi, cam asta-i tot. 

— Sunteţi colonel de aviaţie? 

— Da. 

— Pe ce-aţi zburat? 

— În general, pe F-4. 

— Frumos. 

Johnson şi Hollis se conversară o vreme despre avioane, în 
timp ce Lisa frunzări ultimul număr din revista Time. Când 
Johnson se întoarse în cabina sa, Lisa remarca: 

— Parcă spuneai că ai vrea să schimbi subiectul. 

— Nu mă interesează decât femeile, sportul şi religia. 

— Ai luat vreo hotărâre în legătură cu pilotajul? 

— Nu cred că eu trebuie să iau hotărârea. 

— Dar te-ai întoarce la pilotaj, dacă ai putea? 

— Nu ştiu. Ştiu că ultimul avion pe care l-am pilotat a ajuns 
jos fără mine. Şi totuşi... uneori îmi imaginez că sunt cu mâna 
pe manşe, motoarele încep să se rotească, simt vibraţiile din 
sistemul de ventilaţie, motoarele ating turaţia maximă, apoi 
urmează goană pe pistă şi urc... înţelegi? 

— Dacă mi-o spui aşa, cred că da. 

Lisa îşi aruncă ochii pe revista, apoi îl privi din nou. 

— De câte ori mă duc acasă în concediu, mă simt ca un 
străin în propria ţara. 

— în orice ţara ai nevoie de câteva săptămâni ca să te 
acomodezi, inclusiv în propria ţara, răspunse Hollis. 

— Ştiu. 

Apoi adăugă: 

— Ştii, Sam, mă simt de parcă Moscova şi ambasada ar fi 


aşa, a mea, iar eu mă îndrept acum spre o ţara străină. Mi-e dor 
de apartamentul meu, de biroul meu, de prieteni. Mi-e dor de 
Moscova. Cred că iar o să plâng. 

— Te înțeleg. 

Intr-adevăr o înțelegea, fiindcă şi el simțea o inexplicabilă 
unda de nostalgie. Deşi, de ce trebuia să simtă el aşa pentru o 
tara care era cât pe-aci să-i omoare rămânea un mister. La fel 
simţise însa şi pentru Vietnam. Probabil pentru că există țari 
care, într-un mod absolut pervers, îţi alterează simţurile, 
punându-te pe jar în fiecare zi. Ce urmează după nu e decât 
viaţa în regim de croazieră. 

— E o stare emoţionala obişnuita. în posturile dificile se 
leagă prietenii trainice. O să-ţi treacă. 

— lartă-mă, spuse Lisa ştergându-şi ochii cu un şerveţel. 

Pasagerii începură să urce la bord şi Hollis auzi paşi pe 
scară. Primul ajuns sus fu Mike Salerno, care se aşeza pe unul 
dintre locurile din faţa lor. 

— Hei, tipilor, aţi fost îmbarcaţi înaintea pasagerilor de la 
clasa întâi. 

— E un avantaj minor, replica Hollis. Cum ai ajuns aici sus 
atât de repede? 

— Am împins şi am dat din coate. Doar sunt reporter. 

— Te întorci acasă definitiv? îl întreba Lisa. 

— Nu, e un concediu terapeutic de două săptămâni. 

Jos, pe pistă, Hollis remarca doi bărbaţi îmbrăcaţi în 
pardesie maro care stăteau de vorbă cu doi soldaţi în uniformă 
verde a trupelor de grăniceri din subordinea KGB-ului. 

Lisa îşi privi ceasul. 

— Sper că ninsoarea să nu întârzie decolarea. 

Hollis observa că în sectorul clasei Clipper, care putea să 
primească aproximativ paisprezece pasageri, mai urcaseră doar 
şase persoane. Era vorba de un cuplu între două vârste care 
ocupa locurile de lângă scara şi pe care Hollis îi auzise cu accent 
englezesc şi de patru oameni de afaceri germani, ce ocupaseră 
celelalte patru locuri, orientate faţa în faţa două câte două, de 
pe partea opusă a culoarului de trecere. Unul dintre ei vorbise 
cu Jo în engleză. 

Jo se duse la partea din faţa a cabinei şi anunţa fără 


microfon. 

— Mai durează câteva minute până primim aprobarea de 
decolare. Decolările sunt încetinite din cauza vremii. Imediat 
după decolare, vă vom servi băuturi gratuite. 

Apoi, întorcându-se spre pasagerii germani: 

— E în regulă, domnilor? 

Cel care vorbea engleza făcu semn că da şi le traduse 
anunţul celorlalţi trei. 

Hollis se ridica, se duse spre partea din spate a cabinei 
boltite şi privi pe fereastră. Microbuzul lor era încă acolo, iar 
Bert Mills stătea rezemat de el. Unul dintre bărbaţii în pardesie 
maro se apropie de Mills însoţit de un grănicer înarmat şi 
schimbă câteva cuvinte cu el. Mills îşi scoase paşaportul 
diplomatic şi îl flutura pe sub nasul kaghebiştilor. Hollis observa 
că şoferul microbuzului deveni agitat, probabil datorită faptului 
că nu văzuse niciodată pe cineva care să se ia la harţa cu un 
domn din Komitet. Mills nu ştia prea bine ruseşte, lucru care, îşi 
zise Hollis, dată fiind situaţia, era probabil un avantaj. Mills arata 
cu mâna în jos, spre pământul de sub picioare, şi Hollis şi-l putu 
imagina zicând: 

„Nu mă mişc de-aici până nu pleacă avionul." 

An cele din urmă, kaghebistul în pardesiu maro îi spuse 
ceva şoferului microbuzului, care porni maşina, abandonându-l 
pe Mills pe pistă acoperită cu zăpadă, la o distanţa de o 
jumătate de kilometru de aerogara. Kaghebistul zâmbi 
satisfăcut şi se întoarse la maşina lui. Mills făcu un gest 
nepoliticos cu degetul mijlociu, după care îşi înfunda mâinile în 
buzunare. Kaghebistul îl urmărea din maşina. Hollis se înapoie la 
locul lui. 

— E totul în regulă? îl întreba Lisa. 

— Da. 

— Sunteţi nervoşi? comentă Salerno. Nu vă condamn. 

Hollis  răsfoi numărul din acea dimineaţa al ziarului 
Interntional Herald Tribune, Salerno - un roman poliţist al cărui 
erou, pe nume Joe Ryker, lucra la Departamentul de Poliţie al 
oraşulul New York, iar Lisa renunţase la Time pentru Vogue. 

— Dacă o să locuim în State, o să am nevoie de haine ca 
ea, îi spuse lui Hollis. Hollis îşi aruncă în treacăt privirea pe 


revista Lisei. 

— Poate c-ar trebui să locuim în altă parte. 

— AŞ fi putut să-mi cumpăr de aici o haină neagră din blană 
de samur cu zece mii şi s-o vând în State cu patruzeci. 

Hollis mormăi ceva din spatele ziarului. 

— Ce ne ţine pe loc? 

— Vremea. 

Hollis auzi motoarele pornind, apoi încetinind turaţia. Jo ieşi 
din cabina pilotului şi spuse: 

— Avem aprobare de decolare. Puneţi-vă centurile, vă rog! 
Nu fumaţi! 

Turui ca o morişca regulile de siguranţa de dinaintea 
decolării, apoi se aşeza într-un fotoliu gol. Boeing-ul se urni din 
loc. 

Când avionul începu să ruleze spre pistă, Hollis îl văzu pe 
Bert Mills care îi făcea semn cu mâna şi îi răspunse. Aparatul 
ajunse în capătul pistei de decolare. Motoarele mugiră, avionul 
începu să vibreze ţinut de frâne, apoi ţâşni înainte pe pista 
betonată acoperită cu zăpadă. Nimeni nu scoase o vorbă. 
Boeing-ul îşi ridică botul în aer, apoi roţile trenului de aterizare 
intrară cu o bufnitură în locaşul lor. 

— Zburăm! exclamă Salerno. 

Uriaşul avion îşi începu ascensiunea peste colinele 
acoperite cu zăpadă din nord-vestul Moscovei. 

— Do svidania, spuse Lisa mai mult pentru sine. 

Salerno râse zgomotos. 

— Bine c-am scăpat! Măcar două săptămâni. 

Lisa privi pe fereastră la peisajul pudrat cu zăpadă. Spre 
sud erau şoseaua Minsk-Moscova, sătuleţele ca nişte aglomerări 
de puncte pe fundalul câmpiilor şi pădurile de pin de un verde 
intens ce acopereau cea mai mare parte a zonei. Urmări cu 
privirea drumul descris de răul Moscova spre vest, spre Mojaisk 
şi Borodino. 

Avionul se ridica deasupra plafonului de nori şi Lisa îşi 
întoarse faţa de la fereastră. 

— N-am să mai revăd acest loc niciodată. 

— Fericită de tine! comentă Salerno. 

— Ei îi place Rusia, interveni Hollis. 


— E uşor de spus, bombăni Salerno, când locuieşti în 
condiţii decente şi-ţi faci aprovizionarea de la magazia 
ambasadei. la să trăieşti ca un rus. Eu am simţit-o pe pielea 
mea. 

— Bun, spuse Lisa, toţi simţim asta. Dar pot să-ţi placă 
oamenii, chiar dacă nu-ţi place sistemul. 

— Oamenii sunt sistemul. KGB-ul e format din ruşi. 

— Vorbeşti ca el, spuse Lisa arătând spre Hollis. 

Hollis întoarse pagina ziarului. 

— Nici măcar nu ştiu despre ce vorbiţi. Cine mai sunt şi ruşii 
ăştia? 

Salerno rase. 

— Mi-ai plăcut, Sam! 

Apoi, adresându-i-se Lisei: 

— Ascultă, Lisa, am lucrat ca ziarist într-o jumătate de 
duzină de țari. în toate am găsit şi lucruri bune, şi lucruri rele. 
Locul ăsta însa e lipsit de orice speranţa. 

Lisa oftă exasperată. 

— Ai putea să soliciţi statutul de persoana inexistentă. 
Uneori, sovieticii reabilitează oameni din motive numai de ei 
ştiute. 

— Cine sunt sovieticii? întreba Hollis. 

Salerno râse iar. 

— Uite ce e, Lisa, înţeleg că sentimentele tale sunt 
amestecate, dar, una peste alta, nu te simţi deja un pic mai 
uşurata? Locul ăla - şi Salerno arata cu degetul mare spre 
hublou - înseamnă încordare. Paranoia. De cum pleci de-acolo, 
începi să respiri normal. Am constatat lucrul ăsta în curse care 
plecau de aici. Turiştii şi oamenii de afaceri erau zâmbitori şi 
volubili. Ştii că pilotul anunţa pasagerii în momentul în care 
intram în spaţiul aerian al Germaniei Federale? Ce-ţi spune 
asta? 

Hollis casca. Lisa lua o revistă. 

— Şi să-ţi mai spun ceva ce-am aflat despre afacerea 
Fisher. 

Nici Hollis, nici Lisa nu reacţionara. 

— Am aflat de la părinţii lui, continua Salerno, ca Fisher 
avea camera rezervată la Rossia, aşa că am dat o raită pe- 


acolo, presupunând că băiatul a ajuns într-adevăr la Moscova. Şi 
ce credeţi? Am găsit un turist englez care şi-a amintit că a văzut 
o maşina cu număr de Connecticut parcată în faţa hotelului. 

Lisa cobora revista şi-i aruncă ziaristului o privire scurtă. 

— Şi ce crezi că-nseamnă asta, Mike? întreba Hollis. 

— Nu ştiu sigur. Ce cred cei de la ambasadă? 

— De unde să ştiu dacă acum aud pentru prima oară 
chestia asta de la tine? 

Salerno se aplecă înspre el. 

— Ştii al dracului de bine ca Fisher a ajuns la Rossia. De 
altfel, a telefonat de la hotel şi a vorbit cu tine, Lisa. 

— De unde ştii? întreba Lisa. 

— Scurgere de informaţii. Aşadar, ce-au de gând să facă cei 
de la ambasadă? Ce face biroul lui Seth Alevy în această 
privinţa? 

— Seth Alevy se ocupa de probleme politice şi n-are nici o 
legătură cu afacerea Fisher, răspunse Hollis. 

— Las-o baltă, Sam! 

Hollis reflecta o clipă. Nu înţelegea cum putuse să transpire 
din ambasada povestea cu telefonul lui Fisher. De treaba asta 
nu ştiau decât el, Lisa, Alevy, Banks şi ambasadorul. Să fi fost 
oare puşcaşul marin care a facilitat legătura telefonică? 

— In legătura cu povestea asta stăm de vorbă după ce am 
părăsit U.R.S.S., spuse Hollis. 

— Eşti într-un avion american, la o înălţime de şase mii de 
metri, spuse Salerno. 

— Şi totuşi mă abtin de la comentarii până ajungem la 
Frankfurt. 

Jo sosi cu şampanie şi fiecare lua câte un pahar. 

— Na zdarovie, toasta Salerno ridicând paharul. 

Băură, apoi Hollis comentă: 

— Ai un accent înfiorător. 

— Zău? Se pare însa că mă descurc. 

— Unde ai învăţat ruseşte? 

— La Berlitz. 

— Cere-le banii înapoi, dacă nu eşti în stare să pronunţi nici 
măcar un toast clasic. 

— Sam, putem sta de vorbă între patru ochi un minut? 


întreba Salerno. N-are nici o legătură cu afacerea Fisher. Jur. şi 
Salerno făcu semn spre două fotolii neocupate. 

— Lisa Rhodes este reprezentanta a guvernului american, 
spuse Hollis. Aşa că poţi vorbi în prezenţa ei. Dă-i drumul! 

Salerno accepta, clătinând afirmativ din cap. 

— N-am vrut să supăr pe nimeni, se scuză el. Bun. Ascultati, 
am aflat o treabă cam ciudată. Am auzit că la voi în ambasadă a 
fost reţinut un american. Nu ştiu dacă e vorba de un tip bănuit 
de spionaj, ori de cineva care a dat de bucluc în Moscova şi a 
ajuns la ambasadă, ori şi de una şi de alta. Oricum, povestea mi 
s-a părut foarte ciudată. 

— Aşa pare, fu de acord Hollis. 

— Vă deranjează dacă fumez? spuse Lisa scoțând o ţigara 
din poşeta. Mike, eşti fumător. Dă-i drumul! 

— Da, desigur. 

Salerno scoase din buzunar un pachet de Marlboro şi-şi 
aprinse o ţigara. 

— Haide, nu mă mai fierbeţi! Ţineţi pe cineva în ambasadă? 
Ştiu că la subsol aveţi celule. Mi-a vândut pontul cineva din 
personalul de serviciu. 

Salerno trase din ţigara, apoi continuă: 

— Se zice că e vorba de cel puţin un american, dacă nu 
chiar de doi, deţinuţi în celule izolate. 

Hollis îl studie o clipă pe Salerno, întrebându-se dacă 
încerca să „pescuiască" ceva în legătură cu soţii Kellum sau cu 
Dodson. Se mai întreba, de asemenea, de unde obținuse aceste 
informaţii. Salerno nu ştia încă, dar pentru el călătoria avea să 
ia sfârşit, deocamdată, la Frankfurt. 

— Dar e absurd, îi spuse Lisa lui Salerno. 

— Nu, nu e. Şi am mai auzit că tipul din celula izolată e 
vânat şi de KGB. E fie unul de-ai lor, fie un transfug, în fine, ceva 
de genul ăsta. Oricum, KGB-ul vrea să pună mâna pe el. 

Hollis baga de seamă că degetele cu care Salerno ţinea 
ţigara aveau ticul fumătorului de ţigări fără filtru, care îndeasă 
ţigara la un capăt ca să nu i se scuture tutunul. Acum însa fumă 
o ţigara americană, care n-avea nevoie de tot acest ritual, ceea 
ce-l făcu pe Hollis să presupună că, uneori, Mike Salerno fuma 
țigări fără filtru. 


— Vă place tutunul, nu? spuse Hollis zâmbind fugar. 

Apoi, către Salerno: 

— Fumezi şi din mărcile locale? 

— Doamne, fereşte! 

— Dar ai fumat vreodată? 

Salerno îi aruncă o privire piezişa. 

— Nu. De ce? 

— întrebam şi eu, aşa. Salerno stinse ţigara şi se întoarse la 
romanul sau poliţist. Jo, stewardesă, se apropie de ei, aducând 
un pachet de culoare maro. 

— Doamna Rhodes? 

— Da? 

— Am fost rugată să vă înmânez acest pachet după ce 
decolam, spuse întinzându-i Lisei coletul. 

— Cine vi 1-a dat? întreba Lisa. 

— Un rus, un funcţionar de la aeroport, răspunse jo, 
adăugând: De obicei nu primim la bord asemenea colete, 
întrucât acest lucru contravine regulamentului, dar cum era 
adus de un angajat al aeroportului, şi care, pe deasupra, mi-a 
spus că pachetul a trecut prin filtru, mi-am zis că totul e în 
regulă. 

Jo se uita la Hollis, apoi îi spuse Lisei: 

— Rusul zice că e un cadou de despărţire. 

Stewardesa zâmbi şi se retrase. 

Lisa nu-şi putea lua ochii de la pachet, aşezat pe măsuţă 
rabatabilă a fotoliului. 

— E icoană, Sam, spuse Lisa, pe care am trecut adresa 
Serviciului de Informaţii al Statelor Unite de la Washington. 

Lisa fixă din ochi coletul o vreme, apoi îşi întoarse privirea 
spre Hollis. 

— Mi-ai spus că o să intre în valiza diplomatică. 

— Aşa e, replica Hollis. Am vorbit cu cei de la serviciul de 
expediţie. Ce ţi-au spus când le-ai dus pachetul? 

— Nu l-am adus eu... Doamna Kellum 1-a văzut şi a spus că 
oricum se ducea la serviciul de expediţie, aşa că 1-a luat cu ea. 
l-am spus că am aprobare pentru valiza diplomatică. 

Lisa îl privi pe Hollis. 

— Probabil a fost deschis. Bandă adezivă e ruptă. 


Pipăi hârtia de culoare maro. 

— Şi a dispărut şi învelişul de burete protector. 

Hollis nu comenta. 

— O să-l deschid. 

— Nu. 

Lisa începu să rupă hârtia, dar Hollis o apuca de încheietura 
mâinii. Lisa îşi smulse mâna din strânsoare şi sfâşie hârtia, apoi 
scoase un suspin înăbuşit. 

— Oh... oh, Dumnezeule... Sam... 

Hollis privi icoana aşezata pe măsuţă. în lemnul pictat peste 
chipul arhanghelului, fuseseră scrijelite adânc o seceră şi un 
ciocan. 

Lisa îl privea pe Sam, încercând să spună ceva, dar nu putu 
să articuleze nici un cuvânt. Ochii i se umplură de lacrimi. 

Hollis arunca o bucată de hârtie peste icoana şi luă mâna 
Lisei într-a lui. Salerno îşi ridică privirea de pe carte şi întreba: 

— Ce e aia? Ce s-a întâmplat? 

Interfonul parai şi se auzi o voce din difuzoare: 

— Doamnelor şi domnilor, vă vorbeşte căpitanul Johnson. 
Avem o defecţiune electrică minoră şi am fost sfătuiţi să 
aterizăm la Minsk. Nu trebuie să vă neliniştiţi. Vom ateriza peste 
cincisprezece minute şi speram să putem decola din nou în 
scurtă vreme. Vă rog să vă fixaţi centurile de siguranţa, întrucât 
începem pregătirea de aterizare. Vă mulţumesc. 

Anunţurile luminoase cu inscripţiile „Nu fumaţi!" şi „Fixaţi- 
vă centurile" începură să clipească. 

— Se pare că salutul de adio adresat Rusiei a fost prematur, 
zise Salerno zâmbind. 


CAPITOLUL 30 


Pan Am-ul ateriza pe aeroportul din Minsk, oprindu-se din 
rulaj aproape de capătul pistei scurte. Cerul era tot acoperit, dar 
Hollis baga de seamă că la Minsk nu ninsese. Lisa despachetase 
din nou icoana şi o privea pierdută. 

— Cum te simţi? o întreba Hollis. 

Lisa nu-i răspunse. 

Avionul rula spre clădirea mică dar, modernă a aerogării şi 
Hollis observa patru scări mobile ce se grăbeau să le iasă în 
întâmpinare, lucru anormal pentru o debarcare de rutină, în 
spatele celor patru scări veneau patru autobuze. Lui Hollis nu-i 
scapă nici faptul că avionul oprise la o oarecare distanţa de 
aerogara. 

O privi din nou pe Lisa. 

— Se poate repara. Nici nu ştii ce minuni poate face un 
restaurator de muzeu. 

Chipul Lisei era inexpresiv. 

— Doamne, ce ruşine! spuse Salerno întorcând icoana cu 
faţa spre el. Cine a putut face una ca asta? 

— Aş putea să-ţi spun cine fără să mă gândesc prea mult, 
răspunse Hollis. 

— KGB-ul? întreba Salerno muşcându-şi buzele. Vrei să spui 
că s-au infiltrat în ambasadă? Hei, v-aduceţi aminte ce i s-a 
întâmplat ambasadorului cu pianul Steinway? Ce nenorociţi! Şi 
eu care credeam că voi, cei de la ambasadă, sunteţi acum în 
siguranţa. Poate că autorul e grădinarul ăla al vostru, Vania. 

Lisa îl apucă pe Hollis de mână. 

— Mă simt atât de... violată, spuse, uitându-se în ochii lui. 
De ce, Sam? De ce? 

— Ştii de ce. 

— Ştiu..., dar e atât de absurd. Atât de meschin şi de barbar 

— Aştia sunt! 

— Nişte ticăloşi... ticăloşi nenorociţi! 

Cei patru nemți întoarseră capetele spre ei. 

— Şi eu cred că poate fi reparată. Puţina umplutură de 
lemn, nişte vopsea şi e ca nouă. Putea să fie şi mai rău. 


Lisa privi icoană. Ciocanul şi secera fuseseră scrijelite cu un 
obiect tăios, lama curbată a secerii întinzându-se pe trei laturi 
ale icoanei. Mânerul ciocanului tăia în diagonală trupul 
arhanghelului, în vreme ce capul ciocanului era un dreptunghi 
de lemn scrijelit pe locul unde fusese faţa acestuia. 

Lisa trase adânc aer în piept. 

— O s-o păstrez aşa cum e. 

— Bine faci, spuse Hollis, strângând-o de mână. 

— Aşa cum mi-au dat-o. 

Salerno ridică din umeri şi privi prin hublou. 

— N-am fost niciodată la Minsk. Tu? 

— Nici eu, răspunse Hollis. 

— Hei, _tipilor, spuse Salerno, schiţând un zâmbet, 
imunitatea voastră diplomatică e valabilă aici? 

Lisa îşi ridică privirea de pe icoană. 

— Ştii doar că e valabilă oriunde în Uniunea Sovietică. Dar 
de ce-am avea nevoie de imunitate diplomatică? 

— Nu se ştie niciodată. 

Inainte ca Boeing-ul să se oprească, Jo se plasa lângă uşa 
oficiului din faţa. 

— Doamnelor şi domnilor! anunţa ea. întrucât remedierea 
defecţiunii de la instalaţia electrică ar putea să dureze, 
pasagerii sunt rugaţi să coboare la sol. Vă rugăm să vă luaţi 
obiectele personale! 

Jo deschise dulăpiorul şi începu să scoată hainele şi genţile 
de voiaj ale pasagerilor. în sfârşit, avionul se opri. 

An uşa care despărţea oficiul de cabina de pilotaj se ivi Ed 
Johnson, pilotul, care îi făcu semn lui Hollis. 

— Luaţi-o înainte, le spuse acesta din urmă Lisei şi lui 
Salerno. 

Când Hollis ajunse în dreptul lui Johnson, acesta îi spuse: 

— Nu e vorba de o defecţiune electrică. Turnul de control 
de la Şeremetievo ne-a anunţat prin radio că am avea o bombă 
la bord. 

Hollis clătină din cap. 

— M-au sfătuit să aterizez la Minsk, cel mai apropiat 
aeroport care poate să ne primească, adaugă pilotul. 

— în cazul ăsta, de ce nu coborâm pe topoganul gonflabil 


utilizat în cazuri de forţa majoră? 

— Păi, acum vine partea interesantă. Când ne pregăteam 
să venim la aterizare, Şeremetievo a luat din nou legătura cu 
noi şi ne-a spus că bomba este cuplată la un dispozitiv care o 
face să explodeze numai la o anumită altitudine, aşa încât acum 
suntem în afara oricărui pericol. Mi se pare cam ciudat. Vreau să 
spun, l-au prins deja pe tipul care a făcut anunţul? Şi pe urmă, îl 
cred oare pe cuvânt în legătură cu tipul de bombă? N-au vrut să 
ne răspundă la nici o întrebare, ne-au spus doar să aterizăm la 
Minsk şi să nu procedăm la o evacuare forţata. Au motivat că nu 
vor ca pasagerii să se sperie sau să se rănească în coborârea pe 
tobogan. Am cerut să ni se aducă patru scări mobile, ceea ce 
am obţinut. 

Johnson îl privi pe Hollis cu subînţeles. 

— Cred că toată povestea e o cacealma. Cineva a vrut ca 
avionul să aterizeze la Minsk. 

— Tot ce se poate. 

— Are povestea asta vreo legătură cu problema 
dumneavoastră? 

— Posibil. 

— Putem să vă ajutăm în vreun fel? 

— Nu fără să vă expuneţi pericolului. Dacă nu ajung la 

Frankfurt cu dumneavoastră, sunaţi-l pe generalul 
Vandermillen la Pentagon. E şeful meu... 

Hollis nota un număr de telefon pe un şerveţel de hârtie şi i- 
| întinse pilotului. 

— Comunicaţi-i doar părerea dumneavoastră ca specialist 
despre aceasta aterizare forţata. 

— Aşa voi face. 

— Şi nu suflaţi o vorbă nimănui cât timp vă aflaţi în spaţiul 
aerian al Blocului Răsăritean. Nici măcar copilotului. 

— În regulă. Baftă! 

Aşi strânseră mâinile, apoi Hollis cobora scara în spirală 
până la uşa, în dreptul căreia fusese montată deja o scară 
mobilă. Cobora scara, în autobuz se aflau Lisa, Salerno, un cuplu 
englez şi cei patru nemți de la clasa Clipper, precum şi vreo 
duzină de pasageri de la clasa |. Uşa se închise în urma lui şi 
autobuzul se urni din loc. Hollis se aşeza pe un scaun liber lângă 


Lisa. 

— Ce a vrut pilotul? întreba ea. 

— Numărul tău de telefon. 

— De ce oare te mai întreb? 

— Zău dacă ştiu! 

De pe un scaun din spate, Salerno întreba: 

— Ţi-a spus ce naiba se-ntâmplă? 

— Nu. 

Autobuzul îi aduse până în dreptul clădirii aerogării, de 
unde fură conduşi într-o mică sală de aşteptare, insuficient de 
încăpătoare ca să-i poată primi şi pe pasagerii de la clasa Turist. 
Hollis avu sentimentul că el şi Lisa fuseseră astfel rupţi de 
grosul pasagerilor, urmând a fi şi mai izolaţi în clipa în care 
cineva avea să le ofere privilegiile rezervate diplomaților. 

An încăpere intră un bărbat bondoc îmbrăcat într-un costum 
caraghios de culoarea muştarului, însoţit de o femeie 
atrăgătoare. Bărbatul ridică mâna şi spuse într-o engleză cu 
accent: 

— Va rog, vă rog! 

An sala se făcu linişte şi bărbatul continuă: 

— Mă numesc Marcenko şi sunt reprezentantul Intourist- 
ului. Trebuie să vă informez că nu este vorba de nici o 
defecţiune electrică. Autorităţile sovietice au fost anunţate ca la 
bord ar exista o bombă... 

O rumoare străbătu asistenta. 

— Vă rog, vă rog! N-aveţi de ce să vă temeţi. Asta 
înseamnă însa că trebuie cercetat tot avionul şi trebuie 
verificate toate bagajele, ceea ce necesită timp. De aceea, 
Intourist vă va conduce pe toţi la hotelul Sputnik pentru masa 
de prânz şi poate că veţi rămâne acolo şi peste noapte. 

Femeia care îl însoțea repeta anunţul în germană, apoi în 
franceză. Hollis fu impresionat de această eficienţa cu totul 
ieşita în comun, având în vedere mai cu seamă intervalul scurt 
de timp în care se producea. Era evident că fuseseră ajutaţi de o 
altă instituţie sovietică, mai eficientă. 

— Nu-mi place povestea asta, Sam! comentă Lisa. 

— Sper că nenorocitul ăla de hotel să aibă un bar, spuse 
Salerno aprinzându-şi o ţigara. 


— Mă întorc imediat, zise Hollis. 

— Unde te duci? întreba Salerno. 

— La toaletă. 

Hollis ieşi pe coridor, dar un grănicer cu un pistol-mitralieră 
în bandulieră îi făcu semn să se întoarcă în sala de aşteptare. 

— Trebuie să mă duc la toaletă. 

Grănicerul păru surprins să-l audă vorbind ruseşte. 

— Aveţi o toaletă la sala de aşteptare. 

— E ocupată. 

— Şi nu puteţi aştepta? 

— Nu. Sunt slab de băşica. 

Grănicerul îi făcu semn s-o ia în sus pe coridor. 

Hollis intra în toaletă, lua capacul metalic al unei cutii de 
gunoi şi îl azvârli în peretele îmbrăcat în faianţa. 

O secundă mai târziu, uşa se izbi de perete şi grănicerul 
dădu buzna înăuntru, unde îl aştepta Hollis, care îi arse o 
lovitură cu piciorul în vintre. Soldatul scoase un geamăt şi se 
încovoie. Hollis îl înşfăcă de gulerul înalt al tunicii şi de centura 
şi-l expedie cu capul înainte în zid. Omul gemu şi căzu în 
genunchi. Continuând să-l ţină de guler, Hollis îl târa într-o 
cabină şi-l azvârli pe scaunul WC-ului, apoi închise uşa cabinei, 
aranja cutia de gunoi şi arunca chipiul grănicerului în ea. leşi pe 
culoar şi se îndrepta în grabă spre holul principal al aerogării. 
Găsi telefoanele publice într-o nişa din zid, introduse o fisă de 
două copeici şi forma umărul serviciului de convorbiri 
interurbane din Minsk. 

— Daţi-mi vă rog Moscova, 252 00 17. 

— Pregătiţi şaizeci de copeici. 

Hollis auzi mai multe clicuri, unul dintre ele fiind fără 
îndoiala produs de declanşarea staţiei de ascultare a KGB-ului. 
Telefonul sună de două ori până ca cineva să-i răspundă la 
numărul cerut, care era fostul său telefon direct. Desluşi cu greu 
o voce îndepărtată. 

— Căpitan O'Shea! 

— Introduceţi şaizeci de copeici, interveni centralista. 

Hollis introduse în aparat prima fisa de douăzeci şi cinci de 
copeici. O'Shea, care îşi dăduse seama după bâzâitul puternic 
că era vorba de un apel interurban, aştepta pe fir. Hollis 


introduse şi restul de copeici, înjurând sistemul telefonic 
sovietic. Bâzâitul înceta şi Hollis îl auzi clar pe O'Shea: 

— Al... 

O mână se întinse peste umărul lui Hollis şi apasă pe furcă. 
Hollis se întoarse şi se trezi privind în jos spre bondocul domn 
Marcenko, îmbrăcat acum într-un pardesiu şi flancat de doi 
grăniceri, ai căror umeri laţi se aflau undeva deasupra capului 
său. 

— Totul e aranjat, domnule colonel Hollis. Nu e nevoie să 
daţi nici un telefon. 

— Cine dracu' îţi dă voie să-mi întrerupi convorbirea 
telefonică? izbucni Hollins. 

— Poftim? 

— Cară-te! spuse Hollis întorcându-se şi introducând o nouă 
fisa de două copeici în aparat. 

— Haideţi, domnule! spuse Marcenko. Domnişoara Rhodes 
vă aşteaptă. Părea să-şi facă griji în legătură cu dumneavoastră. 

— Unde e? întreba Hollis întorcându-se. 

— În maşina. Vă rog să-mi permiteţi să mă prezint din nou. 
Sunt Marcenko, şeful reprezentanţei Intourist din Minsk. Am fost 
sunat de Ministerul de Externe sovietic, care mi-a cerut să vă 
asigur condiţii speciale dumneavoastră şi domnişoarei Rhodes. 
Vă rog să mă urmaţi! 

— N-avem nevoie de condiţii speciale. Vom rămâne aici, la 
aeroport. 

Marcenko clătină din cap. 

— Nu, domnule colonel! Instrucţiunile pe care le-am primit 
sunt foarte precise. De altfel, domnişoara Rhodes se afla deja în 
maşină şi vă aşteaptă. 

Hollis privi dincolo de cei doi grăniceri în uniformă şi 
observa trei bărbaţi îmbrăcaţi în haine de piele lungi de culoare 
neagră care stăteau în mijlocul holului aglomerat, cu mâinile în 
buzunare şi ochii aţintiţi asupra lui. 

— Vreau să mi-o aduceţi pe domnişoara Rhodes aici, îi 
spuse lui Marcenko. în clipa asta! Se întoarse şi forma din nou 
numărul interurbanului şi spuse în ruseşte: 

— Daţi-mi Moscova, 252 00 17. 

— Domnule colonel, nu e nevoie să daţi telefon! O să 


întârziem! 

— Unde o să întârziem? 

Hollis auzi din nou băzâitul, pârâitul şi voci îndepărtate în 
receptor. 

— Suntem aşteptaţi de un elicopter, care vă va duce înapoi 
la Şeremetievo. E o cursă Lufthansa care pleacă la trei cincizeci 
şi cinci spre Frankfurt. Ca să fiu sincer, Pan Am-ul nu mai pleacă 
astăzi. Haideţi! 

Hollis trecu în revistă mai multe posibilităţi de acţiune, dar 
nici una nu i se păru promițătoare. 

— Nu ne grăbim. O să stăm aici. V-am spus că vreau s-o 
aduceţi pe domnişoara Rhodes aici. 

— N-avem încotro, domnule. Am primit o telegramă de la 
Moscova. 

— Nu mă îndoiesc de lucrul ăsta. Problema e dacă 
telegrama vine de la Ministerul de Externe sau din Piaţa 
Dzerjinski. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. Vă rog să veniţi măcar 
până la maşina şi să vedeţi ce doreşte domnişoara Rhodes. 
Haideţi, e foarte îngrijorata în legătură cu dumneavoastră. 

Hollis auzi o voce pe fir. 

— Centrala telefonică Moscova. 

— Daţi-mi 252 00 17, spuse. 

— Şi poate că şi dumneavoastră sunteţi îngrijorat de soarta 
ei, adaugă Marcenko. 

— Ticălos... 

— Nu pot să vă fac legătura, se auzi din nou vocea 
centralistei. 

Hollis ar fi ştiut ce să-i spună unei centraliste americane, 
dar dacă centrala moscovită îţi spune că nu-ţi poate face 
legătura, asta înseamnă orice, de la telefon ocupat până la linie 
interceptata de KGB. Hollis ar fi simulat o convorbire cu O'Shea, 
numai că fişa lui era intrata doar pe jumătate în fantă şi nu 
putea s-o bage complet decât în momentul în care i se făcea 
legătura. Hollis puse telefonul înapoi în furcă. 

— Intourist a anunţat deja ambasada dumneavoastră în 
legătură cu modificarea orei de decolare. Vă rog, domnule, 
domnişoara Rhodes... 


— Aici erai? întreba Salerno, apărând brusc de pe coridor. 
Ce-i cu toată povestea asta? 

— E răspunsul la întrebarea ta în legătură cu statutul meu 
diplomatic. După cum vezi, funcţionează. 

— Aveţi paşaport diplomatic? îl întreba Marcenko pe 
Salerno. 

— Pe naiba! Eu îmi câştig existenţa muncind, spuse Salerno 
scoțând din buzunar acreditarea de presă data de sovietici. 
Jurnalista. 

— Atunci am să vă rog să vă înapoiaţi în sala de aşteptare. 
Autobuzul dumneavoastră va pleca nu peste mult timp. 

— Uşurel, amice! spuse Salerno. 

Apoi, adresându-i-se lui Hollis: 

— Aştia i-au spus Lisei c-ai chemat-o tu. Ce dracu' se 
întâmplă aici? 

— Ni se oferă o călătorie cu elicopterul până la 
Şeremetievo, ca să prindem o cursă Lufthansa spre Frankfurt. 

— Sunteţi băftoşi, n-am ce zice. în timp ce eu o să mănânc 
slănina cu zeama de ciuperci la hotel Sputnik, voi o să aterizaţi 
la Frankfurt. într-o viaţa viitoare aş vrea să fiu diplomat. 

— Ce-ai fost în viaţa anterioară? 

— Rus. Salerno chicoti, pe urmă îl întreba pe Marcenko: N- 
aţi putea să mă luaţi şi pe mine până la Şeremetievo? 

— Imposibil. 

— Nelzia, îi spuse Salerno lui Hollis. Numai asta auzi aici. 
Nelzia şi iar nelzia. Cineva ar trebui să-i înveţe să mai zică şi „se 
poate". 

Marcenko era la capătul răbdării. 

— Vă rog, domnule colonel! însoţitoarea dumneavoastră 
aşteaptă. 

— Nu cred, Sam, că poţi să refuzi onoarea care ţi se face, 
spuse Salerno, făcând apoi semn cu capul înspre telefoane. O să 
sun chiar acum la ambasadă şi o să le spun că ăştia de la 
Intourist ţi-au aşternut covorul roşu. Mă îndoiesc că e ceva 
nostim în chestia asta, dar poate totuşi ambasadorul o să scoată 
untul din ei. Aşa că nu-ţi face griji. Poate că vă prind din urmă la 
Frankfurt. 

— Ţigara te-a dat de gol, Michael, îi spuse Hollis lui Salerno 


în ruseşte. Prea o îndreptai cu degetele. 

Salerno zâmbi şi îi făcu cu ochiul, apoi răspunse în ruseşte: 

— Ţine-o pentru tine şi-ţi rămân dator. O să ai nevoie deo 
favoare curând. 

Salemo îl bătu pe Hollis pe umăr, se întoarse şi se 
îndepărta. 

Marcenko făcu semn spre ieşirea principală a aerogării. 
Hollis traversă holul, flancat de cei doi grăniceri. leşiră pe uşile 
din sticlă, după care Marcenko deschise portiera din spate a 
unei limuzine Volga, care îi aştepta. 

Hollis o văzu pe Lisa pe bancheta din spate. 

— Coboară, Lisa! 

Înainte ca Lisa să poată răspunde, şoferul trase maşina 
câţiva metri mai în faţa şi Marcenko trânti portiera. 

— Domnule colonel, spuse Marcenko, nu complicaţi şi mai 
mult lucrurile! 

Hollis se trezi înghesuit de cei doi grăniceri. Cei trei bărbaţi 
în haine de piele pe care îi zărise mai devreme stăteau postați 
la câţiva metri distanţa, în faţa intrării în aerogara. O clipă se 
gândi că n-ar strica să le dea un pic de furcă, dar până la urma 
s-ar fi ales doar cu pumni sau cloroform, cătuşe la mâini şi o 
durere îngrozitoare de cap. O pomi spre maşina şi Marcenko îi 
deschise din nou portiera cu o curtoazie nătângă. Cum se urcă 
în maşina, Lisa i se aruncă de gât. 

— Sam! Eram îngrijorata... Ce se întâmplă? 

— Nimic. Totu-i în regulă. 

Marcenko se aşeza pe locul de lângă şofer şi maşina se urni 
din loc. Lisa lua mâna lui Hollis în mâinile sale. 

— Mi-au spus că mă aştepţi, pe urmă... 

— Ştiu. 

— Ne întoarcem la Şeremetievo? 

— Bună întrebare. 

Hollis împinse mânerul portierei, care n-apucă să se 
clintească decât un milimetru că se şi declanşa o sonerie, iar pe 
bordul maşinii apăru o luminiţa semnalizatoare. 

— Domnule colonel Hollis, am impresia că vă sprijiniți de 
mânerul portierei. 

Hollis nu răspunse. Aruncă o privire prin lunetă şi văzu că 


erau însoţiţi de o altă Volga, în care se aflau cei trei bărbaţi în 
haine de piele maro. 

— Am fost răpiți? îi şopti Lisa la ureche. 

— În ţara asta, e greu de spus. Uneori nu trebuie decât să 
întrebi şi Hollis se aplecă înspre Marcenko: 

— Komitet? 

Marcenko se răsuci în scaun şi privi în spate. 

— Nu, nu. Vă rog! Intourist, spuse Marcenko, zâmbind. Aşa 
cum şi dumneavoastră sunteţi ataşat al Aerului. 

Râse. 

— Deci, a venit iarna şi aici. Cum era la Moscova? 

— Mai frig, răspunse Hollis. 

— La Moscova întotdeauna e mai frig. Ştiţi de ce? 

— Nu. De ce? 

— Fiindcă în Moscova sunt opt milioane de inimi reci. De 
aia! Eu sunt bielorus. Velicoruşii sunt toţi pe jumătate tătari. Noi, 
cei de-aici, suntem mai occidentali. V-a plăcut Moscova? 

— La nebunie. 

— Zău? Glumiţi! Eu urăsc Moscova, dar uneori mă duc acolo 
cu treburi. Minsk-ul e un oraş frumos. Nemţii l-au distrus în 
proporţie de nouăzeci la sută şi au ucis o treime din populaţie, 
inclusiv cea mai mare parte a familiei mele. Nişte ticăloşi! Dar l- 
am reconstruit, fără că Moscova să ne ajute cine ştie cât. 
înţelegeţi? De-o parte nemţii aroganţi, de cealaltă - moscoviţii 
lipsiţi de inimă. lar la mijloc, noi. 

— Cunosc sentimentul ăsta. 

Volga o lua pe un drum betonat paralel cu gardul ce 
împrejmuia aeroportul. Marcenko se răsuci în scaun, întorcându- 
şi spatele masiv spre direcţia de mers. 

— Dar când Moscova răceşte, noi strănutam. Parc-aşa se 
spune, nu? 

— Invers, spuse Hollis. 

— Zău? Când Moscova strănuta, noi răcim? 

Ridică indiferent din umeri, apoi întoarse capul spre Lisa şi 
Hollis. 

— Mergem, Bineînţeles, spre elicodrom. N-am mai avut 
timp s-a vă separam bagajele de ale celorlalţi, aşa încât vor 
ajunge mâine la aeroportul din Frankfurt. Puteţi cere să vă fie 


trimise la hotelul din Frankfurt la care veţi sta. Pentru seara asta 
însa aveţi genţile de voiaj în portbagaj. Dacă mai pot face ceva 
pentru dumneavoastră prin Intourist, vă rog să-mi spuneţi. 

— Aţi făcut destul, spuse Lisa. 

Marcenko chicoti. 

Volga coti pe o platformă betonată, pe care era marcată cu 
culoare galbenă litera „X". 

— A, spuse Marcenko, am ajuns. Dar nu văd nici un 
elicopter. Ne-am grăbit degeaba. 

— Poate că 1-a deturnat cineva, spuse Hollis. 

— Da, avem necazuri de-astea pe-aici. Au loc prea multe 
deturnări. în cazul ăsta cred că-i vorba de o altă problemă de-a 
noastră: lipsa de punctualitate. 

Volga se opri la marginea platformei betonate, cu motorul 
mergând. Maşina de escorta trase alături. Cei trei tipi coborâră, 
dar rămaseră lângă maşina. 

Marcenko îşi privi ceasul, apoi se aplecă în faţa ca să se 
poată uita prin parbriz la cer. 

— A, iată-l! O să prindeţi cursa Lufthansa, spuse Marcenko, 
fără să se mai ostenească să imprime vocii sale o notă de 
sinceritate. 

— Spune-mi că n-am de ce să mă tem, îi şopti Lisa în 
ureche lui Hollis. Spune-mi că totul e în regulă. 

— Cred că poţi să fii puţin îngrijorata. Să vedem ce-au de 
gând. Poate că vor doar să stea de vorbă. 

— Nici mie nu-mi plac elicopterele, spuse Marcenko. De 
fapt, chiar azi s-a prăbuşit unul nu departe de-aici. Pilotul, 
copilotul şi doi pasageri, un bărbat şi o femeie, au murit. Au fost 
atât de arşi ca sunt de nerecunoscut. Practic, carbonizaţi. Cum 
să-şi mai dea seama familiile dacă ceea ce primesc sunt 
rămăşiţele lor pământeşti ori ba? 

Hollis pricepu cum stau lucrurile. Auzi zgomotul făcut de 
elicele elicopterului, care despicau aerul umed şi greu. 
Deasupra  lizierei de copaci desfrunziţi apăru o siluetă 
întunecata, al cărei contur se profila pe fundalul gri al cerului. 
Elicopterul rămas suspendat o clipă, apoi începu să coboare 
spre ei. După formă Hollis îl recunoscu a fi un Mi-28 cu motoare 
turbo şi şase locuri ceva în genul lui Bell Jet Ranger. De fapt, 


Aeroflotul le utiliza pentru transport VIP de la aeroporturile 
Moscovei la elicodroamele oraşului. Când elicopterul se apropie 
însa, Hollis observa că purta însemnele aviaţiei militare 
sovietice. 

— Văd că ne aplicaţi un tratament foarte special, domnule. 

Marcenko, spuse Hollins. 

— Aşa-i, replica  Marcenko. Sunteţi persoane foarte 
importante. De fapt, mi s-a cerut să vă însoțesc. Coboraţi din 
maşina, vă rog! 

Hollis şi Lisa coborâră din Volga. Şoferul scoase sacoşele şi 
icoana Lisei din portbagaj şi le aşeza la picioarele lor, pe 
platforma betonată. Unul dintre bărbaţii din cealaltă Volga veni 
în spatele lui Hollis. Marcenko se apropie de Hollis şi zbieră, 
încercând să se facă auzit în zgomotul produs de elicopterul ce 
se apropia: 

— Domnul din spatele dumneavoastră se numeşte Vadim şi 
o să ne însoţească. 

Hollis se gândi că poate avea norocul să-şi încerce mâna pe 
un Mi-28, dar se pare că Marcenko hotărâse să-l ferească de 
aceasta ispită. 

Când elicopterul ateriza pe „X"-ul galben, Marcenko strigă: 

— Daţi-i drumul! 

Hollis şi Lisa o porniră spre elicopter, urmaţi de Marcenko şi 
Vadim. Un membru al echipajului deschise o mică uşa de pe 
partea laterală a fuzelajului. Primul urca Hollis, care o ajuta apoi 
pe Lisa. Militarul sovietic le făcu semn să treacă pe cele două 
locuri din spate. Hollis şi Lisa îşi înghesuiră gentile sub scaune şi 
se aşezară. Vadim se urcă în elicopter şi se aşeza în faţa Lisei. 
Marcenko se chinuia să urce, dar cum tipul din echipaj nu părea 
dispus să-l ajute, Vadim întinse o mână şi-l trase în cabină. 
Militarul închise uşa şi se aşeza pe scaunul copilotului. 
Elicopterul decola. 

Marcenko se prăbuşi pe ultimul scaun liber, în faţa lui Hollis, 
încercând să-şi recapete suflul. 

— Ah..., spuse întorcându-se spre Hollis. îmbătrânesc. 

— Şi te îngraşi, completa Hollis în ruseşte. 

Vadim întoarse capul şi îi aruncă lui Hollis o privire chiorâşă, 
întărindu-i bănuiala că Marcenko îi era şef şi că nici unul, nici 


celălalt nu erau ghizi ai Intourist. 

Elicopterul se roti o clipă, apoi o luă spre est, înapoi spre 
Moscova. Hollis observa că atât pilotul, cât şi copilotul erau 
ofiţeri din aviația militară sovietică. Studie apoi profilul lui 
Vadim. Era un bărbat de vreo treizeci de ani, musculos. Avea 
una dintre cele mai late cefe pe care le văzuse Hollis vreodată 
altundeva decât la grădina zoologică. Hollis se îndoia că ar fi 
putut să-i cuprindă gâtul cu mâinile, deşi l-ar fi putut strangula 
cu propria cravata, încercând apoi să-i ia pistolul. Ştia însa că nu 
trebuia să-l subestimeze pe grăsanul de Marcenko ori pe cei doi 
ofiţeri de aviaţie. De aceea, se tot gândea cum ar fi putut să 
procedeze. 

Ca şi când i-ar fi ghicit gândurile, Marcenko se răsuci în 
scaun şi spuse: 

— Relaxaţi-vă şi bucuraţi-vă de această călătorie cu 
elicopterul. Peste trei ore, o să fim la Şeremetievo, numai bine 
ca să prindeţi cursa Lufthansa. 

— Ce de gogoşi ne vinzi, Marcenko! replica Lisa. 

— Gogoşi? 

Hollis observa că elicopterul zbura la o altitudine de vreo 
şase sute de metri în direcţia est, pilotul orientându-se după 
repere terestre, în cazul lor şoseaua Minsk-Moscova. Pe sol, 
începu să-şi facă apariţia zăpada, iar dinspre nord sufla un vânt 
puternic, obligându-l pe pilot să vireze spre stânga pentru a 
echilibra aparatul. Elicopterul Mi-28 era capabil să dezvolte o 
viteză de aproximativ cinci sute cincizeci de kilometri pe oră, 
ceea ce-l făcu pe Hollis să înţeleagă că aveau să ajungă foarte 
repede la locul de destinaţie. 

Aşi întinse braţul, cuprinzând-o pe Lisa pe după umeri. 

— Cum te mai simţi, copile? 

— Groaznic, răspunse Lisa, uitându-se la icoana din poală. 
în fond, credinţa adevărată asta înseamnă, nu? Credinţa că 
cineva acolo sus are grijă de tine. 

— Da. 

Totul era, îşi dădu seama Hollis, să-l scoată din cursă rapid 
pe Vadim, apoi să-i ia pistolul înainte ca Marcenko să-l poată 
scoate pe al său. Să-i împuşte pe Marcenko şi pe cei doi piloţi şi 
pe urmă să piloteze elicopterul până în curtea interioară a 


ambasadei. Toate acestea presupunând, desigur, ca Marcenko 
nu era un simplu funcţionar plin de solicitudine de la Intourist, 
care primise ordine stricte din partea Ministerului de Externe 
sovietic să-i îmbarce pe diplomaţii americani în cursa Lufthansa 
pentru Frankfurt. Hollis trebuia să se bizui pe intuiţia lui şi nu pe 
ceea ce voia Marcenko să-l facă să creadă. Se gândi cum să-l 
anihileze pe Vadim cât mai repede. 

— Icoana asta a fost probabil sărutata de zeci de mii de ori 
în ultimele trei secole, îi spuse Lisa. Eu n-am sărutat-o niciodată. 

— Dă-i drumu'! N-are ce să ţi se întâmple. 

Lisa îşi apropie icoana de faţa şi-şi lipi buzele de ea. 

Vadim sesiza mişcarea şi se răsuci rapid în scaun. Privi 
icoana grea de lemn, văzând şi înțelegând lucrul la care se 
gândea şi Hollis în acel moment, în timp ce Lisa lasă în jos 
icoană, Vadim întinse mâna dreaptă în spate şi i-o înşfăca. Hollis 
îşi ridică genunchiul stâng până sub antebraţul lui Vadim şi izbi 
cu muchia palmei încheietura mâinii acestuia. Geamătul lui 
Vadim nu putu să acopere pârâitul osului. Hollis smulse icoana 
din poală Lisei şi o ridică, ţintind cu unul dintre colţurile ei 
moalele capului lui Vadim, unde ar fi străpuns sutura oaselor 
craniului. 

Marcenko reacţionase mai rapid decât se aşteptase Hollis, 
aruncându-se la podea, iar acum stătea sprijinit pe un genunchi 
şi ţinea un revolver de mare calibru îndreptat spre pieptul lui 
Hollis. 

— Stai! Nu mişca! 

Hollis ezită un moment, dar Vadim se lasă să alunece în 
scaun, apoi reapăru cu un pistol în mâna stângă. Hollis baga de 
seamă că era livid, iar braţul drept îi atârna inert. Copilotul 
revenise în cabină, având în mână un pistol de calibru mic, 
numai bun pentru joacă de-a hoţii şi vardiştii în timpul zborului, 
pe care îl îndrepta spre Lisa. 

— Las-o jos! îi spuse Marcenko lui Hollis. Uşor! 

Hollis lasă jos icoană, pe care Marcenko i-o smulse din 
mână, adresându-i-se lui Vadim în ruseşte: 

— Lasă pistolul! 

Vadim clătină din cap. 

— îl omor! 


— lar eu am să te omor pe tine. Lasă pistolul! ordonă 
Marcenko cu o voce autoritară. 

Vadim baga pistolul în buzunarul hainei de piele. Ruşii, îşi 
aminti cu întârziere Hollis, asemenea multor europeni, preferau 
să-şi ţină pistolul în buzunare şi nu în tocuri, ceea ce explica 
iuţeala cu care îşi scosese pistolul Marcenko. 

Marcenko se ridica în picioare, atingând cu capul plafonul 
cabinei. 

— Din experienţa mea, îi spuse lui Hollis, am constatat că 
oamenii sunt dispuşi să creadă orice minciună care i-ar putea 
linişti, permițându-le să se comporte cum se cuvine în drum 
spre locul execuţiei. Văd că dumneavoastră nu credeţi că vă 
îndreptăţi spre Şeremetievo pentru a lua o cursă Lufthansa şi 
aveţi perfectă dreptate. 

— Ştiu că nu mă îndrept spre execuţie, replica Hollis, căci, 
dacă lucrurile ar fi stat aşa, aţi fi rezolvat problema la Minsk. 

— Mda, vor mai întâi să staţi de vorbă. şi, într-adevăr, am 
ordin să nu vă ucid în timpul tranzitului, oricare ar fi 
circumstanţele. Pot, în schimb, s-o ucid pe domnişoara Rhodes 
şi o voi face, dacă mai faceţi vreun gest necugetat. 

Marcenko baga mâna în buzunar şi scoase o pereche de 
cătuşe. 

— Aici nu prea avem nevoie de chestii de astea, fiindcă 
cetăţenii sovietici fac ceea ce le spunem. Le-am luat totuşi cu 
mine, întrucât ştiu că americanii n-au respect faţa de lege. 
Puneţi-vi-le! 

Hollis o privi pe Lisa, care era palidă, dar calma. 

— N-am nimic, îi spuse ea. 

Hollis îşi puse cătuşele la mână şi se aşeza înapoi în scaun. 
Marcenko îi făcu un semn cu capul copilotului şi acesta se 
întoarse la locul lui. Apoi se aşeza, întrebându-l pe Vadim în 
ruseşte: 

— E rupt? 

— Da. 

— O să întrebi ce-i de făcut în legătură cu asta, când 
aterizăm. 

Hollis avu impresia că ceea ce insinuase Marcenko era nu 
cum putea fi pus în ghips braţul lui Vadim, ci cum putea fi ruptă 


splina lui. Marcenko examina icoană, care se afla acum pe 
genunchii săi. 

— Ce masacru! Noi am făcut asta? 

— Cine altcineva? replica Lisa. 

Marcenko plescăi din limba. 

— Nu sunt de acord cu distrugerea comorilor culturale. Am 

eu conflictele mele cu ruşii, dar până la urma slavi suntem 

cu toţii. E-ngrozitor. 

Hollis avu impresia că Marcenko era sincer dar dacă i s-ar fi 
ordonat să ardă până-n temelii toate bisericile din Bielorusia, ar 
fi făcut-o, protestul lui moral rezumându-se la un simplu 
plescăit. 

— Tacă-ţi gura! 

Marcenko se întoarse şi îl privi pe Hollis cu un aer jignit. 

— Nu-i nevoie să fii bădăran! 

— Dimpotrivă, umflatule. Eşti mai demn de dispreţ decât 
porcii ăia din Moscova, fiindcă ţi-ai trădat ţara şi eşti un lacheu 
al Moscovei. 

Marcenko păru să facă efortul să se controleze. Trase adânc 
aer în piept, apoi afişa un zâmbet forţat. 

— Vezi? îţi spune omul câte ceva despre el şi pe urma 
profiţi. Perfidie tipic occidentală. îţi închipui că poţi să mă 
jigneşti, fiindcă ştii că trebuie să ajungi la destinaţie în viaţa. Ei 
bine, să-ţi spun ceva: o să fii judecat pentru uciderea a doi 
grăniceri şi poate chiar a unui al treilea, dacă cel pe care l-ai 
doborât în WC moare. Aşa cum ştii, nu lăsăm astfel de lucruri 
nepedepsite. Vei fi probabil condamnat la moarte, îţi vor spune 
să faci o cerere de recurs adresată preşedintelui Sovietului 
Suprem, întrucât acesta e un drept înscris în Constituţia 
sovietică. în timp ce o să scrii cererea de recurs, cineva o să te 
împuşte în ceafă. Aşa se procedează. Mi se pare foarte uman să 
nu ştii când ţi se întâmplă. Dar eu am vrut ca dumneata să ştii, 
colonele Hollis, aşa încât, când îţi vor spune să faci cerere de 
recurs la sentinţa de condamnare la moarte, să ştii ce te- 
aşteaptă. M-am gândit să-ţi fac această favoare, deşi eşti un 
criminal. 

— Tacă-ţi fleanca, Marcenko! 

Pentru prima oară Marcenko părea furios. Se întoarse spre 


Lisa. 

— Dumneata pari să fii de treaba şi de aia nu vreau să te 
împuşc; dar prietenul ăsta al dumitale... ce să zic, n-am întâlnit 
prea mulţi occidentali. Poate că n-ar trebui să-i judec după un 
spion, nu? 

— Vreti să-mi înapoiaţi icoană? spuse Lisa. Promit să nu vă 
pocnesc cu ea în cap. 

Marcenko rase. 

— Trebuie să juraţi pe Dumnezeu. 

— Jur pe Dumnezeu că n-o să vă dau cu ea în cap. 

— Bine. 

Marcenko se lăsă pe spate şi-i întinse icoană. 

— Vedeţi? Relicvă asta religioasă a creat toată această 
situaţie neplăcută. îi respect pe credincioşi. Am o verişoara de 
vârsta mea care crede în Dumnezeu. Nu ştiu de ce a devenit 
baptistă. Religia asta baptistă e o altă formă de corupţie 
occidentală. Dacă voia să fie martira, să fi ales religia ortodoxă. 
Găsiţi alinare în religie chiar şi acum? 

— Da. 

— Bine. Poate că într-o zi, când o să fiu bătrân, înainte de a 
mă sfârşi, o să vorbesc cu un popă ca să ajung în rai. Dumnezeu 
o să înţeleagă, nu-i aşa? 

— Chiar şi lui Dumnezeu îi poate fi lehamite de unii oameni. 

— Lehamite? 

— Marcenko, te rog, te implor, taci naibii odată! Exclamă 
Hollis. 

— Zău? S-ar putea să vorbesc prea mult. Şi pentru meseria 
mea nu e bine. Poate c-ar trebui într-adevăr să lucrez pentru 
Intourist. Aş putea vorbi cât e ziua de mare cu occidentalii. 

Se întoarse spre Vadim şi îl întreba în ruseşte: 

— Vorbesc prea mult? 

— Nu, domnule 

— Vedeţi? Fie, am să tac din gură o vreme, spuse 
Marcenko, lăsându-se pe speteaza scaunului. 

Hollis o privi pe Lisa. 

— Relaxează-te! 

Lisa stoarse un zâmbet şi îi luă mâinile încătuşate într-ale 
ei. 


— Nu te simţi jenat! 

An următoarele două ore nu prea vorbiră, iar Marcenko, 
ţinându-se de cuvânt, fu şi el tăcut. Pe Vadim îl durea tot mai 
rău pentru ca încheietura se umflase. Slobozea din când în când 
o înjurătură. Copilotul îşi aduse aminte cu întârziere de trusa de 
prim ajutor, în care Vadim găsi nişte codeină. Lua mai multe 
tablete. 

Hollis era sigur că atât pilotul, cât şi copilotul au ştiut tot 
timpul că aveau o trusă de prim ajutor. Observase la ruşi mai 
dinainte acest soi de cruzime, o indiferența totală faţa de 
suferinţele străinilor. Dacă ai apucat să bei ori să mănânci cu ei 
sau să vorbeşti cu ei la duş, de la suflet la suflet, sunt în stare 
să-ţi dea şi cămaşa de pe ei, chiar dacă te cunosc de puţina 
vreme. Dar dacă nu le erai cunoscut, rudă, iubita ori tovarăş de 
suflet nu trebuia să te aştepţi ca cineva să-ţi ofere calmante 
pentru o mână ruptă. Hollis auzise de o astfel de indiferența 
chiar în spitale. lar ca cruzimea să fie şi insultătoare, copilotul îi 
oferise lui Vadim calmante după două ore nu ca să-l facă să se 
simtă mai bine, ci ca să ştie că le-a avut la dispoziţie tot timpul. 
Totodată, dat fiind că echipajul aparţinea aviaţiei militare 
sovietice, iar pasagerii erau kagebişti, cruzimea aceasta nu era 
chiar întâmplătoare. Şi mai ciudat i se pară lui Hollis făptui că 
Vadim nu se supărase pe piloţi pentru lipsa lor de simpatie, ci 
continuă să-l considere pe el, Hollis, a fi cauza durerilor sale. 
„ Primitiv", gândi Sam. Ruşii însa reacţionau la situaţii de 
moment, nu la abstracţiuni, lucru de reţinut pentru viitor. 

— Vrei cumva să-mi spui chestia aia cu „eu mă retrag"? îi 
zise Hollis Lisei pe un ton glumeţ. 

Lisa îl privi şi-i şopti încetişor, în aşa fel încât să n-o poată 
auzi ceilalţi: 

— Mă tot gândesc la treaba asta. Tu şi Seth mi-aţi promis 
că, în schimbul ajutorului pe care vi-l dau, mă ţineţi la curent cu 
ceea ce se întâmplă. 

— Păi asta şi fac. Am fost răpiți. 

— Nu-i deloc amuzant, Sam. Cred că amândoi ştiaţi că 
acest lucru s-ar putea întâmpla. 

Hollis tăcu o clipă, apoi replică: 

— Am bănuit. 


— Cred că e vorba de mai mult decât atât. Ştii că Seth a 
vrut să nu mă urc în cursa Pan Am? 

— Nu, n-am ştiut. 

„Dar era o treabă interesantă", gândi Hollis. 

— Nimeni nu ţi-a promis vreodată c-o să te informeze în 
legătură cu ceea ce se întâmpla, Lisa. Nu în meseria asta. Nici 
eu nu deţin toate informaţiile. Lisa dădu afirmativ din cap. 

— A... încercat să-mi spună ceva, dar cred că nu l-am 
ascultat cu atenţie. 

— Şi nu mi-ai spus nici mie ce ţi-a zis. 

— Imi pare rău. Apoi adăugă: A spus că tu eşti o ţinta şi că 
ar trebui să evit să fim împreuna. 

— Dar, până la urmă, ai venit cu mine. 

— Fiindcă te iubesc, prostule! 

— Aud şoapte, interveni Marcenko. Fără şoapte! Fără 
secrete! 

Ignorându-l pe Marcenko, Lisa continuă: 

— Puțin mi-ar păsa de tine, dacă nu te-aş iubi. 

— O să te răsplătesc pentru asta. Ce zici de o invitaţie la 
masă? 

— La Claridge's. 

— S-a făcut. 

— Masa? spuse Marcenko. într-adevăr, am ratat prânzul. Mi- 
e foame. 

— Tu poţi să trăieşti şi o lună din grăsime, îi spune Hollis. 

Marcenko se întoarse şi îi aruncă o privire piezişa. 

— Ca să supravieţuieşti în gulag, ai să mănânci şi şobolani. 

— Du-te dracului! Gulag! 

— Acolo şi mergem, prietene! 

După aproape trei ore de zbor, elicopterul începu să 
coboare. Hollis repera vechiul drum spre Minsk, care urma 
cursul râului Moscova, şi observa vreo duzină de aglomerări de 
izbe, oricare dintre ele putând fi lablonia. Apoi, pe neaşteptate, 
zări chiar satul lablonia. Ştia că nu se înşela, fiindcă era vorba 
de un şir de colibe din bârne carbonizate ce se întindeau în 
lungul unui drum de ţara. Pe locul în care se aflaseră grădinile 
de zarzavat şi căpiţele de fân, se găseau acum grămezi de 
scrum de culoare gri. Un buldozer săpase un şanţ lung, în care 


fusese împinsa deja jumătate din sat. Hollis îşi întoarse privirea 
de la hublou. Pe lista victimelor - Fisher, Bill Brennan, cei trei 
sute de aviatori americani - se adaugă acum şi sătul. 

Trei minute mai târziu, Hollis privi din nou prin hublou. Se 
aflau acum la o înălţime de aproximativ o sută cincizeci de 
metri. Zări câmpul de la Borodino - fortificațiile, monumentele, 
muzeul. Apoi apăru pădurea de pini şi elicopterul cobora şi mai 
mult. Văzu gardul de sârmă ghimpată, fâşia defrişata din 
spatele lui, pe urma zona de aterizare pentru elicoptere pe care 
i-o arătase Alevy în fotografia făcută de satelit. 

Lisa se aplecă spre el şi privi prin hublou. 

— Aterizăm? 

— Da. 

— Unde? 

— La Pension. 


PARTEA A PATRA 


„Oriunde v-ar purta paşii prin Uniunea Sovietică, consultați 
ghidul nostru şi veţi găsi adresele lagărelor, a puşcăriilor şi a 
spitalelor psihiatrice din zona în care vă aflați: slavii construiesc 
comunismul... Vizitaţi-i!" 

AVRAHAM SHIFRIN - Ghidul închisorilor şi al 
lagărelor de concentrare din Uniunea Sovietică 


CAPITOLUL 31 


— Pension, repeta Lisa. Pensionul Doamnei Ivanova. 

— Da. 

— Locul pe care 1-a pomenit Gregory Fisher, spuse Lisa ca 
pentru sine, locul de unde venea maiorul Dodson, unde am fost 
noi în drum spre Mojaisk... Acum o să-l putem privi mai 
îndeaproape, nu-i aşa? 

— Da. 

Apoi Hollis adăugă: 

— O să fii chestionata, aşa încât cu cât ştii mai puţin, cu 
atât e mai bine. 

— Chestionată? Adică interogată? 

— Da. 

Hollis simţi mâna Lisei încleştându-se de a sa. 

— Pregăteşte-te pentru nişte momente neplăcute. Fii 
curajoasă! 

Lisa trase adânc aer în piept şi dădu din cap în semn că aşa 
va face. 

Marcenko se răsuci în scaun şi le zâmbi. 

— N-am ajuns la Şeremetievo, lucru pe care, de altfel, îl 
ştiaţi... 

— Leb vas, spuse Hollis. 

— Leb vas, fu de acord Lisa. 

— Va f..., le-o întoarse pe englezeşte. 

Vadim îşi iţi capul printre scaune, le aruncă o privire 


chiorâşă lui Hollis şi Lisei, făcându-le cu mâna semnul clasic 
pentru beregata tăiată. 

Elicopterul continuă să coboare spre zona de aterizare, o 
poiană naturală, cu iarba înalta şi uscată, din pădurea de pini. 
Pe latura sudică a poienii era coliba de bârne pe care o văzuse 
în fotografia luată de satelit. Din dreptul ei pornea un drum de 
ţara îngust, care abia dacă se zărea printre pini, ce dădea, o 
sută de metri mai la sud, în principalul drum al lagărului. 

Hollis constata că o mare parte a lagărului, care se întindea 
pe o suprafaţa de aproape doi kilometri, nu era mai vizibilă de la 
o altitudine de o sută de metri decât fusese din satelit, respectiv 
de la câteva sute de kilometri înălţime. Totuşi, cum el văzuse 
lumea mai mult din aer, putu să-şi dea seama de planul general 
al lagărului în interiorul perimetrului. Exista un drum prunduit de 
forma aproximativ circulară, probabil drumul care Asigură 
legătura între turnurile de pază. Drumul principal al lagărului, 
asfaltat şi cu o bandă pe sens, împărțea lagărul în două pe 
direcţia est-vest. Acesta trecea prin poarta principală de acces, 
fiind practic o continuare a drumului pe care veniseră pe câmpia 
de la Borodino. 

Când coborâră la o altitudine de aproximativ treizeci de 
metri, Hollis văzu pe drumul principal, în centrul lagărului, o 
clădire de beton cu aspect sumbru, care adăpostea probabil 
comenduirea. Nu departe, se găsea o construcţie lunguiaţa din 
lemn cu acoperiş verde, a cărei destinaţie îi era greu s-o 
ghicească. 

La o oarecare distanţa de cele două clădiri, se deschidea o 
altă poiana, care era însa rezultatul intervenţiei omului: având 
formă unui dreptunghi perfect şi dimensiunile unui teren de 
fotbal, ceea ce şi era, fără îndoiala, ea mai putea servi şi ca 
teren pentru parade şi platou de adunare, accesoriu standard 
pentru orice şcoala sau lagăr de concentrare. De fapt, pe 
măsură ce elicopterul cobora, Hollis putu să vadă şi tribune 
acoperite, capabile să adăpostească aproape cinci sute de 
oameni. 

Între terenul de fotbal şi perimetrul sudic al lagărului, se 
distingeau acoperişurile de tablă ale unor clădiri alungite de 
forma unor barăci, care alcătuiau complexul separat rezervat 


detaşamentului de grăniceri KGB ai lagărului. 

Hollis schiţa în minte harta aeriană a lagărului, încercând să 
reţină cel mai neînsemnat detaliu. 

Când ajunseră la o înălţime de aproximativ cincisprezece 
metri, zări ceva ciudat la nivelul vârfurilor copacilor, într-o zonă 
situată cam la jumătatea distanţei dintre barăci şi clădirea 
comenduirei. îşi dădu seama că era vorba de o uriaşa plasa de 
camuflaj, care acoperea o suprafaţa de un pogon; prin ochiurile 
plasei, sprijinită pe copaci, ieşeau vârfurile pinilor. O axiomă 
atât a pilotajului militar, cât şi a spionajului spune că nici 
fotografiile aeriene, nici survolul nu pot face cât un om la faţa 
locului, iar el era pe cale să devină omul de la faţa locului. 

Elicopterul se aşeza pe terenul de aterizare acoperit cu 
zăpadă. Copilotul îşi scoase pistolul şi deschise uşa. Primul 
cobora Marcenko, urmat de Vadim. Copilotul îi făcu semn Lisei 
să coboare. Lisa îşi lua sacoşa şi icoana şi sări din elicopter, 
refuzând mana oferită de Marcenko. Copilotul îl privi o clipă pe 
Hollis apoi îl întreba: 

— Şi unde intenţionai să ajungi cu elicopterul ăsta? 

— Mă priveşte. 

— Nu cumva la ambasada americană? 

Aruncă o privire furişa pilotului, apoi continuă: 

— Nici unul din noi nu te-ar fi dus până acolo. 

Hollis apuca geanta de voiaj, cu mâinile încătuşate. Se 
ridica în picioare, fiind nevoit să se aplece din cauza plafonului 
scund al cabinei. 

— Atunci v-aş fi ucis pe amândoi şi aş fi pilotat elicopterul 
eu însumi. 

Copilotul se îndepărta de Hollis. 

— Eşti într-adevăr un ucigaş. 

— Nu, sunt un ofiţer de aviaţie american care a fost răpit. 

Copilotul făcu ochii mari, surprins: 

— Zău? 

— Haide odată! strigă Marcenko. 

— Sună la ambasada mea şi spune-le că eu, colonelul 
Hollis, sunt aici. O să am grijă ca tu şi prietenul tău să primiţi 
cincizeci de mii de ruble. 

Copilotul privi din nou peste umăr. 


— Da-i drumu'! 

Hollis se îndrepta spre uşa deschisă. 

— N-ar fi trebuit să-i rupi mâna tipului ăluia, spuse copilotul 
încet. Ştii cine sunt ăştia doi? 

— Ghizi de la Intourist. Nu uita oferta pe care ţi-am făcut-o. 

Hollis sari din elicopter în locul în care se aflau Marcenko, 
Lisa şi Vadim, lângă un ZIL-6, un vehicul militar sovietic în genul 
Jeep-ului american, doar ca ceva mai mare. Auzi zgomotul 
elicopterului care decola şi simţi pala de vânt împingându-l din 
spate. 

Marcenko deschise portiera din spate a ZIL-ului şi spuse: 

— Colonelul Hollis, apoi Vadim, apoi domnişoara Rhodes. 

Hollis îşi băgă mâinile cu cătuşe sub nasul lui Marcenko. 

— Desfă-mi-le! 

Marcenko clătină din cap. 

— Urcă, te rog! 

— Urcă tu prima! îi spuse Hollis Lisei. 

Lisa urca, iar când Vadim încerca să o urmeze, Hollis îi dădu 
brânci şi se aşeza la mijloc, lângă Lisa. Vadim se aşeza lângă 
Hollis şi-i spuse în ruseşte: 

— Am să te bat până o să-ţi fac faţa chiseliţă! 

— Cu care mână? 

— Ticălos... 

— Vă rog! strigă Marcenko, încetaţi! Marcenko se aşeza pe 
locul de lângă şofer, spunându-i: La comenduire! 

ZIL-ul o luă prin iarba spre coliba de bârne aflată la vreo 
sută de metri mai încolo. 

Trecând prin dreptul ei, Hollis îşi zise că probabil aceasta 
fusese cândva izba pădurarului, o relicvă din vremurile în care în 
Rusia mai existau pădurari simpatici. Coliba avea acum două 
antene, funcţionând probabil ca staţie radio pentru rampa de 
aterizare a elicopterelor. 

ZIL-ul o lua pe drumul îngust ce tăia prin pădurea de pini. 
Lisa îl apucă pe Hollis de mână şi îi şopti la ureche: 

— O să fiu curajoasă. 

— Eşti deja. 

Ajunşi la capătul drumului, maşina coti la stânga, pe drumul 
principal asfaltat. Hollis observa că pinii de pe ambele laturi ale 


drumului erau uriaşi, având o înălţime de doisprezece- 
cincisprezece metri, iar bolta de crengi era atât de deasă, încât 
foarte puţina lumină mai pătrundea dedesubt. Din loc în loc, din 
drumul principal se desprindeau alei pavate cu bârne sau ceea 
ce militarii numesc poduri de bârne. Pe unele dintre acestea 
erau case, pe care Hollis nu le putuse vedea din aer. Fu 
surprins, dar nu şocat, să vadă o fermă americană, apoi un 
bungalou îmbrăcat în sită. Era vorba, probabil, de locuinţe 
pentru studenţii şcolii şi instructorii lor americani, amplasate în 
pădurea rusească, pentru a spori iluziile ce făceau din acest loc 
unul aparte. 

Lisa zări una dintre aceste case şi spuse: 

— Priveşte! 

— Le-am văzut. 

— Ce ciudăţenie! Ce e... 

— Fără întrebări. 

Lisa dădu aprobator din cap. 

— Ai dreptate. 

Şi Marcenko se zgâi pe fereastră. 

— Foarte ciudat, într-adevăr, spuse, adresându-i-se lui 
Hollis. Ştii cumva ce-i cu locul ăsta? 

Hollis presupuse că Marcenko nu ştia prea multe lucruri în 
afara misiunii pe care o primise, anume aceea de a-l răpi. 

— E o bază secretă CIA, iar tu eşti arestat, Marcenko. 

Marcenko se răsuci în scaun şi îl privi pe Hollis cu nişte ochi 
ce trădau faptul că omul aproape îl crezuse. „Dumnezeule, ce 
tara!" în cele din urmă, Marcenko zâmbi: 

— Glumeşti. Spune-mi, ce sunt construcţiile alea din 
pădure? 

— Alea se numesc case. 

— Zău? Am văzut odată case americane într-un film. Astea 
sunt case americane. 

— Aşa-i. 

Marcenko se întoarse din nou cu faţa spre direcţia de mers, 
continuând să privească pe fereastră. 

— Nu înţeleg ce-i cu locul ăsta. 

Hollis observa că zăpada era aşezata într-un strat subţire 
mai mult pe crengile pinilor şi doar în mică măsură pe pământul 


acoperit de muşchi. „Acest loc e condamnat la un întuneric 
perpetuu, îşi zise, un loc în care chiar şi în nopţile de vară cu 
lună plină pătrunde foarte puţina lumină." 

— N-am zărit nici un suflet de om, spuse Lisa. 

Hollis dădu din cap în semn că şi el remarcase acest lucru. îi 
trecu prin minte un gând neliniştitor, anume că prizonierii 
dispăruseră, fiind mutaţi în altă parte, aşa cum se întâmplase 
când forţele de salvare americane întreprinseseră un raid 
asupra lagărului de prizonieri de război de la Son Tay, din 
Vietnamul de Nord. Cercetând mai cu atenţie adâncul pădurii, 
văzu că unele case aveau ferestrele luminate, iar pe coşuri 
ieşea fum. „Nu, îşi zise, ei sunt în continuare aici." KGB-ul nu 
apreciase corect situaţia şi nu evacuase încă lagărul. 

ZIL-ul rula cu viteză mică. în dreapta, îşi făcu apariţia 
clădirea lunguiaţa cu acoperiş verde pe care Hollis o reperase 
din aer. Era o construcţie dichisită, cu un singur nivel şi o 
verandă cu aspect foarte familiar. Pe verandă, se aflau 
balansoare şi un automat de Coca-Cola, roşu cu alb, sprijinit de 
zid. Lângă erau uşi duble ce constituiau intrarea principală. 
Printr-o fereastră mare panoramică, Hollis zări câţiva bărbaţi şi 
femei, iar pe un perete atârna un drapel american de mari 
dimensiuni. Ceea ce vedea aducea cu sala comemorativă a 
veteranilor războaielor de peste mări dintr-un orăşel de 
provincie american. Când ZIL-ul trecu prin dreptul clădirii, 
deasupra uşii duble de la intrare zări n inscripţie în alb şi negru: 
„VFW, POST 000". 

ZIL-ul continua să ruleze, apoi se opri în faţa clădirii 
comenduirei, o construcţie cu două etaje din panouri 
prefabricate, majoritatea prezentând familiarele crăpături ce 
constituiau un fel de emblemă a industriei de prefabricate de pe 
aceste meleaguri. Ici colo fierul beton folosit la consolidarea 
plăcilor ieşise la suprafaţa, din el prelingându-se dare de rugină 
pe betonul aflat în stare de degradare. Un grănicer KGB făcea 
de planton într-o gheretă de lemn, iar în dreapta gheretei era 
intrarea în clădirea comenduirei. în faţa intrării, îmbrăcat într-o 
mantă lungă de culoare verde cu epoleţii roşii a KGB-ului, îi 
aştepta colonelul Piotr Burov. 

Marcenko cobori şi spuse: 


— Coboraţi! Un colonel nu poate fi lăsat să aştepte! 

Vadim deschise portiera din spate şi cobori, urmat de Hollis 
şi Lisa. 

Burov îi privi îndelung, apoi spuse: 

— Ei bine, Hollis, asta-i vrut să vezi, nu-i aşa? 

Hollis nu-i răspunse. 

— De ce are cătuşe? îl întreba Burov pe Marcenko. 

— A încercat să deturneze elicopterul. 

Marcenko îi relata lui Burov cu o voce ezitantă şi întrucâtva 
inexact cele petrecute la aeroport şi în elicopter. 

Burov se uita la încheietura mâinii lui Vadim, care era acum 
de mărimea unei portocale, pe urma la Hollis, fără să 
comenteze, îşi opri apoi privirea asupra icoanei din lemn a Lisei, 
spunându-i: 

— Dacă ai fi fost catolică sau protestantă, n-ai fi fost 
nevoită să cari decât o cruciuliţa, pentru alinare. 

Râse. Marcenko şi Vadim îi ţinură isonul. 

— Du-te dracului! spuse Lisa în ruseşte. 

Burov o plesni cu putere peste faţa, doborând-o la pământ. 

Hollis se aplecă s-o ajute să se ridice, dar Burov se întoarse 
spre el şi îi arse un pumn în falca. Genunchii i se înmuiară şi 
căzu la pământ, după care se ridica în picioare, cu mişcări 
nesigure. 

Burov îşi flexă mâna dreaptă, privindu-l. 

— Asta-i pentru Lefortovo, spuse. Acum suntem chit. 

Burov îi aruncă o privire lui Vadim, spunându-i în ruseşte: 

— Stomacul. 

Vadim îi aplică lui Hollis o lovitură cu piciorul în abdomen, 
făcându-l să se încovoie. Reuşi să rămână în picioare. Se 
îndrepta de spate, încercând să-şi recapete suflul. Ca într-un 
coşmar, de el se apropie silueta masivă a lui Viktor, cel de la 
Lefortovo. 

Hollis îl auzi pe Burov spunând: 

— La boaşe! 

Piciorul lui Viktor ţinti drept între picioarele lui Hollis, 
lovindu-l din plin în testicule. Hollis se auzi urlând, apoi se trezi 
pe pământul îngheţat, zvârcolindu-se de durere. O auzi pe Lisa 
ţipând, apoi ţipatul ei fu curmat de sunetul unei lovituri. Lisa se 


prăbuşi lângă el, ţinându-se de abdomen, cu ochii împăienjeniţi 
de durere. 

Când Viktor trecu pe lângă Hollis, acesta din urmă îi 
strecură lanţul de la cătuşe pe sub laba piciorului şi în jurul 
gleznei, apoi trase de lanţ şi Viktor se lungi pe jos cât era de 
lung, cu o bufnitură surdă. 

Burov veni spre Hollis, dar paşi peste el, lovind-o pe Lisa cu 
cizma lui grea în coaste şi făcând-o să tipe. 

— Mai faci pe eroul? îl întreba pe Hollis. 

Apoi puse cizma pe capul Lisei. 

— Da? Scoală-te! 

Hollis se ridica în picioare o dată cu Viktor, care o înşfăcă pe 
Lisa de gulerul hainei şi-o săltă în picioare. 

— Desfă-i cătuşele! îi porunci Burov lui Marcenko. 

Lisa se îndrepta cu paşi nesiguri spre Hollis, dar Burov o 
dădu la o parte. 

— Maşina asta o să vă ducă, pe tine şi pe subordonatul tău, 
la Centru, spuse Burov adresându-i-se lui Marcenko în rusă, 
unde veţi întocmi un raport amănunţit. Dacă suflaţi cumva vreo 
vorbă despre cele văzute, veţi fi împuşcaţi. Sunteţi liberi. 

Marcenko şi Vadim salutara, făcură stânga împrejur şi 
urcară înapoi în ZIL. 

— Înăuntru! le porunci Burov lui Hollis şi Lisei. 

Grănicerul deschise uşa şi cei doi intrară în clădire, urmaţi 
de Burov şi Viktor. 

Se treziră într-un hol sau sala de aşteptare, în care se afla 
un ofiţer de serviciu, aşezat la un birou orientat cu faţa spre 
uşa. La vederea lui Burov, ofiţerul se ridica în picioare. 

— Lăsaţi aici genţile de voiaj şi obiectul ăla religios! Ordonă 
Burov. 

Hollis lasă geantă pe podea şi observă în stânga o uşa 
deschisă, prin care putu să zărească o centrală telefonică şi un 
emiţător radio. 

— Acum scoateţi-vă hainele şi încălţămintea! 

Hollis îşi scoate fulgarinul şi pantofii, iar Lisa cizmele şi 
pardesiul. Ofiţerul de serviciu aşeza hainele şi încălţămintea pe 
biroul său, nu înainte de a le examina. 

Viktor pipăi cravata lui Hollis, apoi i-o smulse de la gât şi şi- 


o îndesa în buzunar, îi desfăcu rapid catarama şi îi smulse 
cureaua de la brâu, după care o aruncă pe birou, apoi îi lua 
ceasul şi şi-l puse la mână. 

— Pe aici, spuse sec Burov. 

Ai conduse printr-un coridor lung spre partea din spate a 
clădirii. îi urmă îndeaproape un grănicer, înarmat cu un pistol- 
mitralieră AK-47. Grănicerul deschise larg o uşa metalică şi o 
îmbrânci pe Lisa înăuntru. 

— Scoateţi hainele, îi spuse Burov, şi aşteaptă să vină 
gardiana să te percheziţioneze. Sau, dacă ai posibilitatea să-ţi 
pui capăt zilelor, fă-o până vine ea. Ai la dispoziţie câteva 
minute. 

— N-am terminat cu tine, târfă, îi spuse Viktor în rusă. 
Trânti uşa şi o zăvora. 

Burov deschise uşa următoare şi-l împinse pe Hollis într-o 
celulă mică, fără fereastră, apoi intră în urma lui. 

— Pentru informarea ta, îi spuse lui Hollis, eu sunt 
comandantul lagărului. în cei zece ani de când sunt aici, n-am 
avut nici o evadare. Pe urmă a evadat Dodson şi doi dintre 
oamenii mei au fost ucişi. 

Se opri şi-l ţintui cu privirea, continuând: 

— Ştiu că tu i-ai ucis şi cred că tu şi amicul tău evreu Alevy 
ştiţi cam multe despre locul ăsta. Nu-i aşa? 

Hollis nu răspunse, iar Burov îi trase un pumn în stomac. 
Aştepta ca Hollis să se îndrepte de şale, apoi îi spuse: 

— Să-ţi mai spun ceva, isteţule: din clipa în care am pus 
ochii tine şi pe mucoasa aia de prietenă a ta, mi-am pus în gând 
să te aduc aici. Centrul mi-a spus că e imposibil, dar eu le-am 
cum pot fi răpiți doi diplomaţi americani. Ideea li s-a părut de-a 
dreptul strălucită. Ambasadei voastre i se raportează decesul 
vostru într-un accident de elicopter. Rămăşiţele voastre 
carbonizate - în realitate ale unor deţinuţi, o femeie şi un bărbat 
- sunt adunate de la locul accidentului. Nu ştie nimeni că sunteţi 
aici, Hollis. Nu va caută nimeni. Sunteţi la discreţia mea totală şi 
sunteţi nişte oameni morţi. 

Hollis încerca să-şi limpezească gândurile. Citi printre 
rânduri că Burov avea necazuri şi încerca să se reabiliteze în 
ochii celor de la Lubianka. Deocamdată, Burov se descurca 


excelent. 

— Scoate-ţi hainele, şuiera Burov, şi dă-i-le lui Viktor. 

Hollis îşi scoase costumul, cămaşa şi lenjeria de corp, 
predându-i fiecare articol vestimentar lui Viktor. în tot acest 
timp, grănicerul îşi ţinuse pistolul-mitralieră aţintit asupra lui. 

— Dacă găsesc vreunul dintre accesoriile alea stupide de 
spion asupra ta, te omor cu mâinile mele. O să vină imediat 
cineva să vadă dacă n-ai ceva ascuns în fund. Bun venit la 
Pension, Hollis. 

Burov, Viktor şi grănicerul ieşiră. Uşa fu trântita şi zăvorita. 

Rămas gol puşca în mijlocul celulei, Hollis privi în jur. Un 
spaţiu de aproximativ trei metri pătraţi, înconjurat de patru 
pereţi goi din beton. Nu exista fereastra, singura lumină 
provenind de la un bec anemic fixat într-o scobitură din plafon, 
protejat de un grătar metalic. Chiar dacă nu-l putea vedea, ştia 
că undeva în tavan se afla montat un dispozitiv cu fibră optică, 
pentru supraveghere. 

An celula nu exista nici un fel de mobilier şi, din câte putea 
să-şi dea seama, nici vreo sursă de încălzire. în colţul din stânga 
se găsea un robinet de apă montat în zid la o înălţime de un 
metru şi ceva de podea. Sub robinet se deschidea o gaură de 
canal. Hollis deschise robinetul şi îşi clăti de sânge gura, apoi se 
stropi cu apă rece pe faţa. Simţea că i se umfla falca şi i se rupe 
un dinte. Şi testiculele începeau să i se umfle, iar în zona 
abdomenului pielea i se învineţise. Se spală pe mâini, apoi bău 
puţina apă, dar stomacul refuza s-o primească, aşa că o vomita 
în canal. 

Uşa de deschise şi în celula intrară doi bărbaţi în uniformă. 
Unul din ei avea un pistol în mână, celălalt îi făcu un control 
corporal, apoi plecară. 

Hollis stătea în picioare, în mijlocul celulei reci din beton. 
Petrecuse cândva zece zile extrem de neplăcute într-o 
închisoare care nu era altceva decât o unitate de antrenament a 
şcolii de Ofiţeri de Informații, găzduita de o clădire 
asemănătoare celei în care se afla acum, numită Lubianka West, 
din nord-vestul capitalei americane. Primele zile petrecute 
acolo, şi probabil primele zile de aici, erau „zilele şoc" standard, 
un amestec de tratament dezumanizam, tortura psihică şi abuz 


fizic. Acest tratament era menit să te înmoaie golindu-te de 
orice urmă de autorespect şi să te pregătească pentru ceea ce 
avea să urmeze. Pe urmă erai lăsat singur ca să meditezi, numai 
că, dacă la început solitudinea era bine venită, ea se transforma 
curând într-o izolare înnebunitoare. Apoi, când arzi de nerăbdare 
să auzi şi să vezi o altă fiinţa omenească, ţi se programau 
„interviuri", în care „interlocutorii" se purtau frumos cu tine 
condiţionat, iar ţie începea să-ţi placă, fiindcă te lăsau să 
trăieşti. începeai să vorbeşti, să-ţi placă societatea lor, iar când 
nu mai aveai nimic de deşertat din sac, erai fie trimis într-un 
lagăr cu regim de puşcărie, fie împuşcat. 

„A şti ce te aşteaptă prezintă anumite avantaje, gândi 
Hollis. Dar nu şi o consolare." Era bucuros că Lisa nu ştia nimic 
din toate acestea. 

Se duse spre peretele care le despărţea celulele şi îl lovi cu 
palma, dar peretele era gros şi de dincolo nu primi nici un 
răspuns. Se aşeza pe jos într-un colţ, cu spatele la peretele 
interior, care era mai cald. îşi trase picioarele spre piept şi îşi 
cuprinse genunchii cu braţele. Dormi cu intermitențe. 

An ceea ce bănuia a fi a doua zi, uşa se deschise. Cineva îi 
zvârli o grămadă de haine pe podea, apoi închise uşa la loc. 
Hollis găsi un trening albastru şi şosete, dar nimic de încălţat. Se 
îmbrăca şi bău puţina apă. Se simţea foarte slăbit. Lumina din 
tavan se stinse şi celula se cufunda în întuneric. Remarcase că 
se aprindea şi se stingea la intervale întâmplătoare, fără vreo 
regulă şi fără vreun alt motiv decât acela de a se juca u 
bioritmul deţinutului. Hollis umbla o vreme prin întuneric, se 
ghemui şi adormi. 

An ceea ce, după socoteala lui, ar fi trebuit să fie ziua a 
treia, uşa se deschise din nou şi cineva îi azvârli un sac de 
dormit şi un cartof fiert din care ieşeau aburi. Hollis se uita la 
cartof, dar nu se clinti să-l ia câtă vreme gardianul încă mai era 
în cadrul uşii. 

— Cum te simţi? îl întreba acesta în rusă. 

— Excelent. 

Gardianul râse zgomotos, adresându-i tradiționala fraza cu 
care erau îndeobşte întâmpinați prizonierii nou veniţi în gulag. 

— Jiti budeşi, no est ne zahoceşi. 


Ceea ce însemna „De trăit ai să trăieşti, dar de regulat n-o 
să-ţi prea mai ardă". Gardianul rase şi închise uşa. 

An clipa în care Hollis se întinse să ia cartoful, lumina se 
stinse, obligându-l să-şi caute mâncarea în patru labe. Se 
strecura în sacul de dormit pentru a-şi conserva căldura trupului 
şi înghiţi cartoful cald. 

Câteva ore mai târziu, uşa se deschise din nou şi un gardian 
zbiera în rusă: 

— În picioare! Vino aici! 

Hollis se ridică şi o porni în urma gardianului. Străbătu 
coridorul lung, apoi urcă o scară îngusta din beton. Fu condus 
într-o încăpere mică, pregătită, aşa cum constata din primul 
moment, spre a servi de tribunal. La capătul celălalt al încăperii 
se găsea o masă lungă, la care erau aşezaţi, cu faţa spre el, 
cinci ofiţeri KGB. La mijloc era Burov, care părea a fi ofiţerul cel 
mai mare în grad. Ceilalţi patru se holbau la el cu o expresie 
neghioabă întipărită pe mutrele lor de ruşi. 

Pe peretele din spatele mesei atârna o fotografie a lui Felix 
Dzerjinski, fondatorul poliţiei secrete, şi lângă ea - fotografia 
color a unui bărbat pe care Hollis îl recunoscu a fi actualul şef al 
KGB-ului. Deasupra celor două tablouri, erau pictate o sabie şi 
un scut de mari dimensiuni, reprezentând emblema Comitetului 
pentru Securitatea Statului. Hollis observa că nu exista nici un 
drapel sovietic, după cum nu exista nici vreo fotografie a 
vreunui lider politic sau de partid. Simbolistica era evidentă. 
KGB-ul însuşi era legea! 

Raze slabe de soare se strecurau pe fereastră, arătând mai 
mult a asfinţit decât a răsărit. 

— Stai jos! îi ordonă sec grănicerul KGB 

Hollis se aşeza pe un scaun de lemn cu faţa la cei cinci 
Colonelul Burov vorbi ruseşte, fără să se ridice în picioare. 

— S-a convocat acest tribunal special al Comitetului pentru 
Securitatea Statului în scopul judecării colonelului Samuel Hollis 
din Forţele Aeriene ale Statelor Unite pentru uciderea soldaţilor 
Nikolai Kulnev şi Mihail Kolotilov, subordonați ai Direcţiei Trupe 
de Grăniceri a KGB. 

Burov enumera data şi circumstanţele, apoi întreba: 

— Colonel Hollis, ce-ai de spus în legătură cu acuzaţia de 


crimă? 

Grănicerul din spatele lui Hollis izbi scaunul cu piciorul şi 
Hollis se ridica în picioare. 

— Sunt vinovat, spuse. 

Dacă Burov şi ceilalţi patru ofiţeri au fost surprinşi de 
răspuns, în orice caz nu şi-au trădat surprinderea. 

— Doreşti să spui ceva pentru atenuarea vinovăţiei? întreba 
Burov. 

— Nu. 

Burov îşi drese vocea şi spuse: 

— Foarte bine. întrucât acuzatul nu invoca nici un fel de 
circumstanţe atenuante, pedeapsa pe care acest tribunal o 
poate pronunţa pentru uciderea unui subordonat al KGB-ului 
este una singură, anume moartea prin împuşcare. 

Burov se uita cu atenţie la Hollis, care privea fix înainte. 

— i se cere să faci o mărturisire scrisă a crimei pentru care 
ai fost condamnat. Dacă ea este satisfăcătoare, ţi se va permite 
să adresezi o cerere de recurs la sentinţa de condamnare la 
moarte şefului Comitetului pentru Securitatea Statului. Dacă 
cererea de recurs este respinsă, nu mai există posibilitatea altor 
recursuri şi vei fi executat, înţelegi? 

— Da. 

— Duceţi prizonierul în celulă! Aduceţi-l pe următorul! 

Gardienii îl conduseră pe Hollis spre uşa. Când ajunse în 
dreptul ei, uşa se deschise şi în încăpere intră Lisa, îmbrăcată în 
ţinuta gri de puşcăriaş. Era palidă, slăbită şi dezorientată. 

— Recunoaşte-ţi vinovăția! Fii curajoasă! Te iubesc! 

Lisa îşi fixă privirea asupra lui ca şi când n-ar fi ştiut de 
unde să-l ia, apoi gardienii îi împinseră pe fiecare în altă direcţie 
şi Hollis se trezi pe coridor. Fu condus înapoi în celula sa de la 
parter. în celula era întuneric, dar la un moment dat lumina se 
aprinse şi pe podea văzu un blocnotes. Aplecându-se să-l ridice, 
observa şi un pix american. 

Se aşeza pe sacul de dormit, cu blocnotesul sprijinit pe 
genunchi. Instrucţiunile pe care le primise ca ofiţer de informaţii 
treceau înaintea regulilor de comportare prevăzute pentru un 
prizonier de război. Trebuia să mărturisească totul şi orice şi să 
scrie tot ce i se cerea câtă vreme prin aceasta nu punea în 


pericol viaţa unui alt prizonier sau nu compromitea securitatea 
naţionala ori unele operaţii aflate în plină desfăşurare. Pe scurt, 
trebuia să le facă jocul, deoarece ţineau atât de mult la el. 

Principala lui îndatorire era aceea de a evada şi în acest 
scop trebuia să-şi păstreze integritatea fizică şi mintală. Primise 
Asigurări că, dacă acţiona în limitele instrucţiunilor date, nimic 
din ceea ce semnă, scria sau spunea nu avea să fie folosit 
împotriva lui, în eventualitatea că ar fi reuşit să scape din 
captivitate. Hollis ar fi preferat certitudinea morală şi regulile 
stricte pe care le implicau numele, gradul şi numărul matricol. 
Numai că el nu mai era pilot, iar în noua sa meserie nu existau 
nici un fel de certitudini, morale ori de alt fel. începu să-şi scrie 
mărturisirea. Se hotăra să o scrie în ruseşte, astfel încât, dacă ar 
fi apărut vreo problemă, să poată da totul pe necunoaşterea 
subtilităţilor limbii. 

Ştia că, dacă ar fi avut timp, kaghebiştii l-ar fi făcut să-şi 
rescrie mărturisirea la nesfârşit. Ruşii luau foarte în serios 
cuvântul scris, iar ca foşti creştini ortodocşi aveau obsesia 
mărturisirii vinovăţiei; aşa se explica legendarele mărturisiri 
scrise ce s-au revărsat din Lubianka. Hollis bănuia însa ca Burov 
era foarte presat să continue lucrurile importante, respectiv 
interogatoriul, pentru a vedea ce ştiau el şi Alevy, ce ştia 
ambasadă şi ce Washington-ul. Reflectă asupra succesiunii 
fazelor sistemului justiţiei penale de aici - proces, mărturisire, 
interogatoriu - dar îşi zise că oricum lucrul acesta n-avea 
importanţa. Oricum ar fi fost, finalul era acelaşi. Continua să 
scrie. 

Făcu o pauză, pentru a-şi aduna gândurile. De fapt, nu prea 
erau multe de zis. Spiona în împrejurimile şcolii, dăduse peste 
cei doi grăniceri şi îi împuşcase. Şansa de a fi văzut din elicopter 
ce se întâmplase cu lablonia îl scutea de o povară morală, 
dându-i posibilitatea de a trăda oameni care fuseseră deja 
lichidaţi. Ştia de asemenea, ca KGB-ul voia nu numai detalii, ci şi 
motivaţi; filozofice pentru ceea ce făcuse, conştientizarea 
lipsurilor pe care le avea ca produs decadent al capitalismului 
occidental. Mai voiau, totodată, şi scuze. Scrisese mai multe 
mostre de astfel de confesiuni la Lubianka din Washington, dar 
nu voia să lase impresia că în această privinţa era un 


profesionist. 

Pe când începea o pagină nouă, Hollis se gândi la Lubianka 
West, la Pension şi la alte numeroase manifestări ale obsesiei şi 
emulaţiei reciproce existente la Washington şi Moscova. 
întotdeauna îşi spusese că, dacă într-un război viitor una din 
parți era până la urma învinsa, învingătorul avea să trăiască 
sentimentul unei pierderi şi al unei lipse de scop. îşi reaminti 
expresia de dezamăgire de pe faţa lui Burov în momentul în 
care dăduse citire condamnării la moarte. Nu mai încăpea nici o 
îndoiala că fiecare tabără se alegea cu ceva din acest conflict, 
extrăgând din el un soi de energie psihică neobişnuita. 

Hollis umplu blocnotesul de cuvinte, apoi citi ce scrisese. 
Era o mărturisire bună, un amestec de fapte reale şi de ficţiune 
greu de dovedit. Faptele erau lucruri cunoscute probabil de 
Burov. Ficţiunea consta în aceea că, în cursul convorbirii 
telefonice avute cu Greg Fisher, auziseră pentru prima oară de 
existenţa unui prizonier de război american în Rusia. Burov avea 
să creadă acest lucru pentru că voia să-l creadă. După două ore 
de când începuse să scrie, Hollis semna mărturisirea şi se bagă 
în sacul de dormit. O clipă gândul îi zbură la Lisa, apoi se forţa 
să şi-o scoată din minte, dar se cufundă într-un somn agitat, în 
care o visă vrând-nevrând. 

În a cincia sau a şasea zi de încarcerare, după ce îşi 
redactase a treia oară confesiunea, uşa se deschise şi în celula 
intra locotenentul care fusese ofiţer de serviciu în ziua când 
sosise. 

— Mărturisirea ta a fost acceptată, spuse în ruseşte. Acum 
o faci o cerere de recurs la sentinţa de pedeapsa cu moartea. 
Fă-o cu mine! 

Pe jumătate mort de foame, Hollis se sculă în picioare cu 
mişcări nesigure şi îl urmă pe locotenent afară, pe coridor. Omul 
îi arătă cu mâna încotro s-o ia, respectiv spre partea din spate a 
clădirii. Acesta era momentul în care, de regulă, ţi se trăgea 
glonţul în ceafă. Cum de mai persista acest obicei ciudat de a 
executa prizonierul pe coridor - început în anii '30 la Lubianka - 
era o chestiune pe care n-o putea înţelege. Ar fi fost uman dacă 
nimeni n-ar fi cunoscut procedura, dar, cum lucrurile erau destul 
de cunoscute în Uniunea Sovietică, Hollis se gândi că va fi dus în 


afara clădirii, în faţa unui pluton de execuţie. 

Auzea în urma lui zgomotul cizmelor locotenentului pe 
podeaua de beton şi aştepta încordat pocnetul capacului de la 
tocul pistolului, gândindu-se că apreciase greşit nevoia lui Burov 
de a-l interoga. îşi reaminti ce-i spusese Lisei în restaurantul din 
Arbat, şi anume că mişcările KGB-ului nu erau guvernate de 
logică. Era de crezut că Burov urmarea ca emoţiile să-i provoace 
o reacţie intelectuală mai bună. 

— Stai! 

Hollis se opri şi auzi o uşa deschizându-se în dreapta. 
Locotenentul îi spuse: 

— Înăuntru! 

Hollis intra într-o încăpere mică, fără fereastră, care nu era 
decât o replică a celulei sale, doar că aici se găseau o masă şi 
un scaun. Pe masă erau o foaie de hârtie şi un pix. 

— Stai jos! 

Hollis se aşeza, iar locotenentul trecu în spatele lui. Masa 
era din lemn galben de pin, iar pe scândurile ei erau nişte urme 
de pete, care ar fi putut foarte bine să fie de sânge. Pe peretele 
din faţă erau stivuite baloturi de paie, o măsură menită să 
prevină ricoşeul gloanţelor. 

— Cererea o adresezi Preşedintelui Comitetului pentru 
Securitatea Statului. 

Hollis lua pixul şi întreba: 

— In rusa sau în engleză? 

— N-are importanţa. 

Hollis începu să scrie, în timp ce locotenentul continua stea 
în spatele lui. Spre deosebire de declaraţii, cererea trebuia să fie 
evident scurtă, întrucât nu i se dăduse decât o singură foaie de 
hârtie. 

Auzi sunetul metalic produs de deschiderea tocului 
pistolului, apoi fâsâitul pistolului în toc şi declicul piedicii trase. 
Continua să scrie. Gura i se uscase, iar palmele îi transpiraseră. 
Ajuns la ultimul rând al cererii, îşi controla tremuratul mâinii. 
Semnă cererea, puse pixul jos şi aştepta, întrebându-se când va 
auzi detonarea ori dacă va simţi ceva. 

Auzi din nou declicul piedicii, apoi fâsâitul pistolului în toc şi 
zgomotul făcut de închiderea capacului. 


— Las-o aici! spuse locotenentul, chicotind uşor. în picioare! 

Hollis se ridică şi locotenentul îl conduse înapoi în celulă. 

— Răspunsul la cererea de recurs va sosi în douăzeci şi 
patru de ore, spuse rusul. Nu e uman să ai mai mult de aşteptat 
ca să afli care ţi-e soarta. 

Inchise uşa şi o zăvori. 

Lumina se aprinse şi Hollis ştiu că Burov voia să se amuze 
un pic, spionându-l. Simţi nevoia să urineze, dar se abţinu. Se 
aşeza pe sacul de dormit şi închise ochii. Ştia că trebuia să joace 
teatru pentru Burov, să tremure de frica urinând la gura de 
canal, să bea apa pentru a-şi umezi gura uscată. Ştia că, dacă 
nu-i oferea lui Burov nici o plăcere, atunci acesta, având în 
vedere pică pe care i-o purta, îl va considera o jucărie defecta şi 
va încerca să se debaraseze de el. 

Hollis se ridică încet, se duse la gura de canal şi urina. Bau 
apa de la robinet, icni şi vomă, apoi bau din nou. Trase adânc 
aer în piept, se bagă în sacul de dormit şi şi-l trase peste cap. 
Lumina se stinse. 

Imaginea Lisei mergând alături de el pe strada Arbat, în 
acea sâmbătă  însorita, invada întunericul din spatele 
pleoapelor. Chipul ei avea o multitudine de expresii, fiecare 
încremenita pentru o clipă, ca şi când ar fi făcut fotografii cu 
mintea. îşi dădu seama că aluneca într-un soi de somn 
narcotizat, singurul de altfel de care fusese capabil în ultima 
vreme. Deosebirea între perioadele de trezie şi aceste perioade 
de semiconştiinţă părea să fie tot mai mică, nemaifiind în stare 
să sesizeze diferenţa dintre vise şi halucinaţii. îşi dorea cu 
disperare un somn profund, recuperator, dar acest lucru nu 
părea să mai fie cu putinţa. 

An cele din urmă, se cufundă într-un somn adevărat şi avu 
un vis adevărat, un vis pe care nu dorea să-l mai aibă vreodată, 
avionul sau F-4, comenzile care nu mai răspund, cabina plină de 
fum albăstrui şi de sânge roşu şi marea care se năpustea asupra 
lui, apoi cerul - marea, din nou cerul, care începe să se 
rostogolească, şi mâna lui încleştata pe mânerul de catapultare. 

Hollis sari în picioare. Faţa îi era acoperită de transpiraţie, 
iar inima i se zbătea să-i spargă pieptul. Urlă „Simms! Simms!", 
apoi se prăbuşi pe podea, îşi acoperi faţa şi rămase nemişcat. 


Uşa se deschise şi un gardian îi spuse cu o voce 
inexpresivă: 

— Vino cu mine! 

Hollis se ridica şi-l urma afară din celulă. Din spate, îl 
încadra un alt gardian şi o porniră pe coridor. Gardianul din 
spate îi spuse: 

— Mihail Kolotilov mi-a fost prieten, ucigaş nenorocit! 

Hollis nu-i răspunse. Gardianul din faţa coti spre scara 
îngusta şi urcă la etajul al doilea. Rusul bătu la o uşa şi o 
deschise. Soldatul din spate îl înghionti pe Hollis în direcţia uşii 
şi acesta intră în încăpere. 

Aşezat la un birou, într-o cameră din beton prefabricat cu 
aspect spartan, era colonelul Burov. încăperea avea o singură 
fereastră şi Hollis văzu că era seară. Pereţii din beton arătau 
zugrăviți în culoarea şi textura cremei de zahăr ars, iar pe 
pardoseala de beton era întins un covor cărămiziu cu un motiv 
asiatic în mijloc. Pe peretele din spatele biroului lui Burov 
atârnau cele două portrete pe care le văzuse în sala tribunalului, 
numai că aici se mai află şi nelipsita fotografie a lui Lenin. 

— Stai jos, Hollis! 

Hollis se aşeza pe un scaun de lemn cu faţa spre birou, iar 
în urma lui uşa se închise. 

Burov ţinea în mâna declaraţia scrisă a lui Hollis. 

— Fascinant! Sunt impresionat de talentul tău de a evita 
capturarea. După cum ştii, ţi-am descoperit maşina la gara 
Gagarin. Ce nu ştii e c-am aflat şi de lablonia. Mă bucur să 
constat că ai relatat acest episod. 

Hollis îşi frecă barba nerasă şi se abţinu să nu tuşească. 

— Prietena ta însa n-a făcut-o. De fapt, confesiunea ei 
conţine mai puţine detalii interesante decât a ta. 

— Ea nu ştie mare lucru. 

— Nu mai spune! Ştia de lablonia şi n-a suflat o vorbă în 
declaraţie. Şi pe ea a condamnat-o tribunalul la moarte. întrucât 
mărturisirea ei nu e satisfăcătoare, n-o să aibă dreptul să facă 
cerere de recurs. Hollis nu comenta. Şi va fi împuşcata. 

Burov studie o clipă figura lui Hollis, apoi luă de pe birou o 
foaie de hârtie şi îşi aruncă privirea pe ea. 

— Cererea ta de clemenţa mi se pare interesantă. Spui că 


dacă nu eşti împuşcat, ai vrea să lucrezi aici. 
— Da. 
— Ce crezi că facem noi aici? 
— Pregătiţi agenţi KGB care să se dea drept americani. 
Burov îl privi o clipă, apoi îl întreba: 
— De unde ştii asta? 


— Am bănuit. 
— Tu şi Alevy? 
— Da. 


— Aşa deci. Şi aţi prins vreun absolvent al acestei şcoli? 

— Da. Pe soţii Kellum. 

Burov se aplecă spre el. 

— Când i-aţi descoperit? 

— Abia... cred că joia sau vinerea trecută. Ce zi e azi? 

Burov îi răspunse tot cu o întrebare: 

— Şi Dodson? Unde e Dodson? 

— Nu ştiu. 

Burov se ridica în picioare şi se duse la fereastră. Privi 
stăruitor prin întunericul pădurii de pini, apoi îl întreba: 

— Dacă ştiţi de locul ăsta, de ce nu faceţi nimic? 

— În momentul de faţa, guvernul meu promovează o 
politică de pace. 

— Deci vor să treacă lucrurile sub tăcere? 

— Aşa se pare. 

— Dar dacă Dodson ajunge până la urmă la ambasadă...? 

— O să fie lichidat. 

— Oare? 

— Aşa cred. Eu nu ştiu tot ce se petrece acolo. 

— într-adevăr. Ar fi fost mai bine dacă 1l-aş fi avut pe 
Alevy . Deocamdată însa mi-e de-ajuns că te am pe tine. 

Hollis se freca la ochi. ştia că tot ceea ce spunea era 
înregistrat, fiind probabil introdus într-un analizator al stresului 
din voce. Ulterior, aveau să i se pună aceleaşi întrebări, după ce 
va fi fost conectat la un detector de minciuni şi i se vor fi 
administra din nou narcotice. Eventualele nepotriviri aveau să 
fie rezolute printr-un interogatoriu cu şocuri electrice. Burov 
continua ceea ce în meseria lor se chema interogatoriu „cu 
mănuşi", iar Hollis răspundea la întrebări cu o voce inexpresivă 


şi făcând economie de vorbe. Burov se descurcă bine, dar nu ca 
un anchetator KGB de profesie din cadrul Serviciului Special II. 
După părerea lui Hollis, imitaţiile de anchetatori SS Il de la 
Lubianka West din Washington erau mai reuşite. Pe de-alta 
parte, era de presupus că Hollis, în calitatea sa de ataşat al 
Aerului cu imunitate diplomatică, n-avea de ce să ajungă într-o 
astfel de situaţie, aşa încât pregătirea lui era întrucâtva limitată. 

Bănuia totuşi ca Burov era îndeajuns de egoist că să-şi 
închipuie că poate rezolva situaţia singur. Acesta era, de altfel, 
şi motivul pentru care Burov, comandantul lagărului, se 
deplasase la Mojaisk şi la restaurantul Lefortovo, în ambele 
cazuri fiind vorba de misiuni de contrainformaţii întreprinse pe 
cont propriu. Hollis îşi reaminti totodată că Burov şi întreaga sa 
operaţie „Mică America" se aflau probabil în conflict cu oamenii 
politici, dacă nu chiar şi cu cei de la Lubianka. Ca atare, îi 
revenea sarcina să-l asigure pe Burov ca totul era în ordine. Nu 
de alta, dar nu voia ca locul acela să se volatilizeze. Cel puţin nu 
deocamdată. 

— Nu pot să-mi imaginez, spuse Burov, ca guvernul tău va 
lăsa această operaţiune să continue. Fie şi în interesul păcii, în 
America exista deja mii de agenţi de-ai noştri şi avem peste 
două sute de absolvenţi în fiecare an. Ce are de gând să 
întreprindă Washington-ul în această privinţa? 

„Asta e, îşi zise Hollis, miezul problemei." 

— Din câte am înţeles, Departamentul de Stat are în vedere 
o rezolvare negociabilă. 

— Chiar aşa? Diplomaţii se comportă ca nişte muieri. Ce 
intenţii are CIA? 

— Să dea cărţile pe faţa, făcând dezvăluiri presei de 
pretutindeni. 

— Aha! Dar Casa Albă? 

— E undeva pe la mijloc. 

— Dar şefii tăi din Serviciul de Informaţii al Departamentului 
Apărării? 

— Sunt interesaţi moral de soarta aviatorilor capturați. 

— Dar tu, colonele Sam Hollis? 

Hollis îşi îngădui să schiţeze un zâmbet. 

— Eu nu vreau decât să te ucid. 


Burov zâmbi, la rândul său. 

— Zău? Parcă spuneai că vrei să lucrezi pentru mine. 

— Depinde. 

Burov clătină din cap ca pentru sine, apoi spuse: 

— A propus cineva iniţierea unei acţiuni directe împotriva 
şcolii? 

— Ce vrei să spui? 

— Să zicem pentru a salva câţiva dintre aceşti oameni, care 
să fie arătaţi, ca dovadă, lumii. 

— N-am auzit de aşa ceva. Şi, pe urmă, din ceea ce-am 
văzut aici, aşa ceva nici nu se poate. 

— Exact. lar evadarea lui Dodson a fost rezultatul exclusiv 
al unei conspirații interne, fără vreun ajutor din afară. Corect? 

— Noi n-am avut nici un amestec. 

— lar întâlnirea lui Fisher cu Dodson a fost o pură 
întâmplare? 

— Desigur. L-ai auzit doar ce-a spus în convorbirea pe care 
aţi înregistrat-o. Fisher nu era omul nostru. 

— Dar faptul că aţi dat târcoale pe-aici n-a fost o încercare 
de a salva vreun prizonier? 

— Nu. N-am fost decât eu şi Lisa Rhodes şi ce-am făcut am 
făcut de capul nostru. 

— Aţi stabilit cumva contacte cu prizonieri din interiorul 
lagărului? 

— Nu. 

— Nici cu vreunul dintre subordonații mei? 

— Nu. 

— Exista cetăţeni sovietici care sunt agenţii voştri? 

— Nici unul care să aibă vreo legătură cu acest lagăr. 

— Plătiţi însa cetăţeni sovietici că agenţi. 

Hollis îşi spuse că era momentul să marcheze un punct. 

— Nu-i plătim, fiindcă nu primesc nici o copeică. Ce fac ei 
fac pentru că urăsc Partidul Comunist şi KGB-ul. 

Burov tăcu o vreme, apoi spuse: - Vreau numele lor! 

— Nu cunosc numele lor reale, doar numele de cod. 

— Vom vedea. 

— De ce să-ţi mai fac vreo confidenţa, dacă tot o să fiu 
împuşcat? 


— Pentru că a fi împuşcat nu înseamnă mimic pe lângă 
ceea ce aş putea să-ţi fac. 

— Nu uita că m-aş putea sinucide înainte ca tu să-mi poţi 
face ceva. 

— Nu cred că dispui de vreo armă mortală. 

— AŞ fi putut să-mi străpung jugulara cu pixul. Ofiţerilor de 
informaţii cu o anumită pregătire nu trebuie să le laşi la 
îndemâna astfel de lucruri. 

— A, da. Pixul. Aşadar, după tine, creierii unui ofiţer de 
informaţii sunt prea preţioşi ca să fie zburaţi? 

— Poate. 

— Ei bine, atunci să te-ntreb eu ceva. Ce propui? Aşa, ca de 
la ofiţer de informaţii la ofiţer de informaţii. 

— Cererea mea a fost clară, îmi dau seama că, oficial, sunt 
mort. Prefer să lucrez aici, printre colegii mei, decât să mă duc 
în Siberia ori să fiu împuşcat. Şi o vreau pe Lisa Rhodes cu mine. 

— Da, oficial eşti mort. O să-ţi arăt relatările din presă 
americană. Centrul te vrea, practic, mort, după ce te voi fi stors 
de informaţii. Poate-i conving însa ca prezenţa ta şi a prietenei 
tale aici reprezintă un avantaj. Şi poate că ispăşirea unei 
sentinţe de condamnare pe viaţa aici, ajutându-ne să distrugem 
America, va fi mai grea decât moartea. îmi place ideea, Hollis. 

— Ştiam c-o să-ţi placă. 

Burov zâmbi, apoi spuse: 

— Nu cred că voi, ataşaţii militari, sunteţi la fel de buni ca 
agenţii CIA. Dacă însa încep să bănuiesc că aceasta capitulare a 
ta nu e decât un şiretlic oarecare, o să-ţi torturez prietena până 
o omor. Şi asta chiar sub ochii tăi. 

Hollis nu-i răspunse. Burov se apropie de el şi îl privi 
dispreţuitor. 

— Te credeai mare şi tare, nu-i aşa? La morga din Mojaisk, 
pe urma la restaurantul Lefortovo, apoi când am vorbit la 
telefon. Câtă umilinţa a trebuit să înghit! 

— Aveam imunitate diplomatică. 

— Da, aveai, rase Burov. Mare scofală! Acum pot să fac 
vreau cu tine. 

Al înşfăcă de păr şi-i trase capul spre spate. 

— Uită-te la mine, american nenorocit! Jegurile alea din 


ambasada voastră ne  dispreţuiesc, nu? Am ascultat 
înregistrările unor conversații din ambasada. Vă bateţi joc de 
faptul că bem, consideraţi că nu ne spălăm suficient, vă bateţi 
joc de femeile noastre, faceţi glume pe seama Moscovei, a 
mâncării, a locuinţelor şi, în general, despre tot ce are legătură 
cu noi. 

Burov îl trase şi mai tare de păr. 

— Ai impresia, ticălos nenorocit, ca acum araţi sau miroşi 
mai bine? 

Burov dădu drumul părului lui Hollis şi îl pocni cu palma 
peste frunte. 

— Crezi cumva ca gingaşa ta prietenă arata sau miroase 
mai bine acum? Credeţi că acum arătaţi ca nişte oameni 
civilizaţi? Ce-aţi fi fără hainele voastre bine croite şi fără 
deodorante? Nimic, asta aţi fi. Un rus poate să îndure mai multă 
suferinţa, pentru că noi pornim în viaţa de la mult mai puţin. Şi 
pentru că avem mai multă forţa interioară. Voi vă prăbuşiţi de 
îndată ce vi se ia duşul sau mâncarea. 

Burov măsura cu paşi mărunți încăperea, apoi veni în 
dreptul lui Hollis şi urlă: 

— În picioare! 

Hollis se ridica. 

— Mâinile pe cap! 

Hollis îşi puse mâinile pe cap. Burov îl fixa cu privirea. 

— Te-ai gândit vreodată la câte aş putea să vă fac ţie şi 
Lisei Rhodes? Lucruri care n-ar lăsa nici o urmă pe trupurile 
voastre, dar care v-ar distruge complet pe dinăuntru, v-ar 
anihila sentimentele omeneşti, sufletele, minţile. Răspunde! 

— Da. M-am gândit. 

— Prietena ta e o admiratoare a culturii ruse. Poate că şi-ar 
dori un iubit rus. Sau chiar mai multe duzini. 

Hollis nu răspunse. 

— Ştiai că ea şi Alevy au fost amanți? Răspunde! 

— Da. 

— Ţi-am spus că nevastă-ta s-a încurcat cu un englez. 

— Nu-mi pasă. 

— Acum e la Washington, la înmormântarea ta, care cred 
că se abţine să comenteze. 


— Cine e Simms? 

— Nu ştiu. 

— Cred că ştiu eu. 

Burov îşi privi ceasul şi spuse: 

— Vrei să-ţi vezi târfă, Hollis? 

Hollis dădu afirmativ din cap. Burov deschise uşa biroului şi- 
i spuse ceva gardianului, apoi i se adresa lui Hollis: 

— Poţi să laşi mâinile jos. leşi! 

An timp ce Hollis se îndrepta spre uşa, Burov îi spuse: 

— Poţi să te culci cu ea, dacă vrei. 

— Mulţumesc. 

Burov zâmbi şi închise uşa. 

Gardianul şi Hollis coborâră scările. Gardianul deschise uşa 
de la celula Lisei şi îl îmbrânci pe Hollis înăuntru, închizând uşa 
în urma lui. 

Lisa stătea ghemuită în sacul de dormit, într-un colţ al 
celulei. îl privi fără să scoată o vorbă. Hollis îngenunche lângă 
ea şi îi examina chipul. Obrajii îi erau supţi, iar ochii i se 
duseseră în fundul capului. Baga de seamă că avea buzele 
uscate şi crăpate, iar pe gât avea o vânătaie. Pe obrazul stâng 
continua să aibă o pată roşie şi într-un fel lucrul ăsta îi provoca o 
suferinţa mai mare decât restul înfăţişării. 

— Cum te simţi? 

Lisa nu-i răspunse. 

— Ai nevoie de un doctor? 

Lisa clătină din cap. 

Hollis avu un moment de slăbiciune şi se aşeza lângă ea, 
cuprinzând-o cu braţul pe după umeri. Ea nu se trase înspre el, 
nici nu se depărta. Stătea nemişcata, privind în gol. 

Statura aşa, fără să scoată o vorbă, multă vreme, apoi Lisa 
îşi cuprinse faţa cu palmele şi începu să plângă. 

Hollis aţipi de câteva ori, dar frigul şi stomacul gol îl trezeau 
aproape din sfert în sfert de oră. 

Lumina se aprinse, apoi se stinse, pe coridor se auzi de 
cizme care se opriră în faţa uşii, pe urmă se îndepărtară. Când 
în când, cineva trăgea zăvorul uşii, fără s-o deschidă. Câteva 
minute mai târziu, zăvorul era împins la loc. 

Cu ochii aţintiţi în tavan, Lisa spuse cu o voce abia auzită: 


— Am fost condamnată la moarte. 

Hollis tăcu. 

Lisa pipăi cu mâna pe lângă perete, apoi întinse braţul în 
faţa lui Hollis. La început, Hollis nu-şi dădea seama ce ţinea în 
mâna apoi văzu că era vorba de o grămadă de scrum amestecat 
cu bucăţi de hârtie arse. Fotografii. Fotografiile făcute de Lisa în 
Moscova. Lisa întoarse palma cu faţa în jos, împrăştiind scrumul, 
după care şi-o şterse de genunchi. 

— Nu mai contează. 

Hollis ştia că celula era „aranjată" să capteze şi cea mai 
slabă şoapta, iar cu ajutorul dispozitivelor cu fibre optice puteau 
fi văzuţi chiar şi pe întuneric. Ar fi vrut s-o consoleze, dar se 
gândi că era mai bine să se abţină, decât să spună lucruri ce ar 
fi putut fi folosite de Burov împotriva lor. De altfel, ştia că n-ar fi 
trebuit nici măcar să-i spună lui Burov că voia s-o vadă. 

— De ce le-ai spus de lablonia? îl întreba Lisa. 

— Îmi pare rău. 

Lisa se ridică cu mişcări nesigure şi se îndrepta spre gura 
de canal din podea, pe care o folosi. Gardianul alese tocmai acel 
moment să intre, ceea ce-i întări lui Hollis convingerea că erau 
nu numai auziţi, ci şi văzuţi. Lisa se ridică şi-şi trase pantalonii 
sub privirile pofticioase ale gardianului. Rusul îl privi pe Hollis, 
după care zvârli o bucată de pâine neagră pe podea, în mijlocul 
celulei. 

— Ţi-am zis eu, îi spuse lui Hollis, că n-o să-ţi prea mai ardă 
de regulat. 

Râse şi trase uşa după el. 

Lisa se spălă cu apă rece, apoi îşi baga gura sub robinet şi 
bău. Ridică bucata de pâine de pe jos şi se întoarse la sacul de 
dormit. Se strecura în sac şi muşca din pâine, mestecând cu 
grijă, mai degrabă ca un om hămesit decât ca unul căruia îi era 
doar foame. 

După calculul lui Hollis, li se dădeau cam trei sute de 
grame de pâine pe zi, ceea ce însemna patru sute de calorii. Se 
aflau acolo de vreo opt zile, deşi s-ar fi putut să fie şi mai mult. 
Caloriile erau suficiente ca să supravieţuiască, dar, aşa cum 
spusese gardianul, nu prea mai avea chef de nimic altceva în 
afara respiratului. Bănuia, de asemenea, ca mâncarea era 


drogată, probabil cu pentostal de sodiu sau cu o substanţa 
similară; dacă la asta provocau atenuarea percepţiei senzoriale 
şi frigul, aveau explicaţia stării de letargie extremă în care se 
aflau. 

Lisa privi îndelung bucata de pâine, după care i-o întinse 
lui , care rupse cam o treime din ea, înapoindu-i restul. 

După ce terminară de mâncat pâinea, Hollis o întreba: 

— Te simţi mai bine? 

Lisa ridică din umeri. După câteva minute, îl apucă de 
mână: 

— Ţi-e frig. Nu ţi-au dat un sac? 

— Mi-e bine. 

— Vino aici! E loc pentru amândoi. 

Hollis se strecura în sacul de dormit alături de ea. 

— Nu-ţi reproşa nimic, spuse Lisa. M-ai prevenit doar. 

Hollis nu-i răspunse. 

Dormiră cu intermitențe. Lisa striga în somn de mai multe 
ori, dar el nu putu să desluşească ce spunea. 

Hollis se scula să bea apa. Presiunea era scăzută, ceea ce, 
ştia din experienţa, însemna că erau zorii zilei. Auzi paşi pe 
coridor şi uşa se deschise. 

— În picioare! Urmaţi-mă! N-aveţi voie să vorbiţi! 

Hollis o ajuta pe Lisa să se ridice. 

— Te iubesc, Sam, spuse ea. 

— Şi eu te iubesc. 

— Nu vorbiţi! 

Hollis o apuca pe Lisa de mână, dar gardianul îi desparţi cu 
brutalitate. 

— Mişcaţi-vă! 

Străbătură coridorul lung, apoi un alt gardian deschise uşa 
încăperii în care Hollis scrisese cererea de recurs împotriva 
sentinţei de condamnare la moarte. încăperea cu masa pătată 
cu sânge şi baloturile de paie sprijinite de perete. Camera de 
execuţie. Lisa avu un moment de ezitare, dar gardianul o 
împinse înăuntru. 


CAPITOLUL 32 


Pe masa pătată cu sânge erau ouă fierte, pâine, gem şi ceai 
fierbinte. 

— Mâncaţi tot ce vreţi, zise gardianul, dar, dacă boraţi, voi 
spălaţi. Şi fără să vorbiţi! 

Hollis şi Lisa se aşezară la masă. Hollis se uita la petele de 
sânge de sub mâncare. Cum erau, practic, de culoarea ruginii şi 
nu roşu-aprins, bănui că Lisa n-o să-şi dea seama despre ce e 
vorba. Se întreba, în acelaşi timp, dacă nu cumva sângele era 
de proveniența animală, pus acolo doar ca să-i înspăimânte pe 
prizonieri şi să-i distreze pe gardieni. 

Mâncară încet, dar tot avură crampe stomacale. Gardianul îi 
scoase din încăpere şi îi conduse într-un vestiar, folosit, 
probabil, gândi Hollis, de gardianul de noapte, în care se aflau 
dulapuri individuale, o chiuvetă, un closet şi un duş într-un colţ. 

— Daţi-i drumu'! Folosiţi-l! le spuse gardianul făcându-le 
semn spre duş. 

Hollis şi Lisa se dezbrăcară şi se spălară cu apa caldă şi 
săpun. O intendenţă le aduse prosoape, un aparat de ras, 
lenjerie de corp şi treninguri curate. Hollis se bărbieri, pe urmă 
se îmbracă, observând că hainele aveau pe ele etichete Jockey. 
Lisa se îmbracă repede, evitând privirile gardianului. Intendenta 
le arata o cutie plină cu pantofi Adidas, invitându-i să-şi aleagă o 
pereche potrivită. 

— Urmaţi-mă, le spuse gardianul. 

Ai conduse spre aripa estică a clădirii, unde intrară pe o uşa 
pe care scria Klinika. Acolo fura întâmpinați de o soră, care îi 
conduse în două cabinete separate. Gardianul rămase cu Hollis. 
După multă vreme, în cabinet intra o femeie durdulie de statura 
mijlocie, care se prezenta a fi medicul lagărului. îl examina 
sumar, fiind interesată în special de starea inimii, ea ce-i 
reaminti lui Hollis obsesia ruşilor în privinţa bolilor cardiace. 

— Sunt subnutrit şi am stat pe pardoseala unei celule 
neîncălzite aproximativ două săptămâni, spuse Hollis tăios în 
rusă. Am primit un pumn în falca, şuturi în testicule şi în stomac. 
lar în plămâni aud un hârâit. 


Doctoriţa îşi deplasă stetoscopul înapoi în zona plămânilor, 
îl puse să respire adânc, asculta şi îl ciocăni cu degetele peste 
piept. 

— Da. O uşoara congestie. O să te faci bine. 

— Bine pentru încă două săptămâni de înfometare? 

— Fără vorbă! interveni gardianul. 

Hollis îl privi. 

— Vorbeam cu doctoriţa. Ce-ar fi ca tu să taci? 

— Doar chestii medicale, riposta sec gardianul. 

Doctoriţa îi dădu lui Hollis o pilulă şi un pahar cu apa, care, 
judecând după aspect, ar fi trebuit de mult spălat. 

— Ce-i asta? întreba Hollis. 

— O vitamină şi nimic mai mult. 

— Atunci, luaţi-o dumneavoastră, spuse dându-i înapoi 
pilula. 

Doctoriţa îl privi o clipă, apoi băgă pilula în gură şi o înghiţi 
cu apa. 

— Şi eu sunt prizonieră, spuse ea în şoapta. Deţinut politic. 

— Inteleg, îmi cer scuze pentru lipsa de politeţe. 

Doctoriţa îi dădu o altă vitamina, pe care Hollis o înghiţi. 

— O să te faci bine. Ai inimă bună. 

Hollis cobora de pe pat şi se îmbrăca. 

— Ce moare mai întâi aici, o întreba, inimă sau sufletul? 

— Sufletul moare, inima se frânge. 

Hollis o examina mai atent. Ar fi trebuit să-şi dea imediat 
seama că nu era o femeie liberă, dar în Rusia aşa ceva era greu 
de apreciat şi foarte relativ. 

— Mulţumesc, îi spuse. 

Gardianul îl conduse pe Hollis în sala de aşteptare, unde, 
după vreo cinci minute, apăru şi Lisa. 

— Urmaţi-mă! le ordona gardianul. 

Ai duse la etaj, în biroul lui Burov, care le spuse să se aşeze. 
Luară loc pe nişte scaune îndreptate cu faţa spre Burov. 

— Acum sunteţi din nou americani, spuse Burov. Nu-i aşa, 
Hollis? 

— Da. 

— Vă simţiţi bine? 

— Da. 


— Bun. O să vă simţiţi şi mai bine când am să vă spun că 
sentinţele voastre de condamnare la moarte au fost comutate 
condiţionat în închisoare pe viaţa. 

— Despre ce condiţie e vorba? întreba Hollis. 

— Sunt două condiţii. Una - să treceţi testul cu detectorul 
de minciuni. Cealaltă - să acceptaţi să lucraţi pentru noi aici. 

Lisa şi Hollis nu răspunseră. 

— Dacă refuzaţi, adaugă Burov, veţi fi executaţi pentru 
crimă. 

— Ne ceri să devenim trădători. Răspunsul meu e „nu', 
spuse Lisa. 

Burov, părând că nu a auzit-o, continuă: 

— Ţin să-ţi spun, domnişoara Rhodes, ca prietenul dumitale 
ne-a comunicat că este gata să lucreze pentru noi, în schimbul 
vieţii sale. 

Lisa îl privi pe Hollis. 

— N-am spus că mă voi supune unui interogatoriu cu 
detectorul de minciuni, zise Hollis. 

— E-adevărat, replica Burov. Cu toate acestea, trebuie să 
fiţi storşi de informaţii temeinic. Exista mai multe metode de 
anchetare. Eu prefer detectorul de minciuni şi pentostalul de 
sodiu în locul şocurilor electrice şi al bastonului de cauciuc. Mai 
ales că rezultatele celor dintâi sunt mai sigure. Nu mă îndoiesc 
că le veţi prefera şi voi. 

— Să lucrez aici pentru tine e una, zise Hollis, dar nu pot să 
dezvălui secrete care ar pune în pericol viaţa altor agenţi. 

Burov bătea cu degetele în tăblia biroului, privindu-l când 
pe unul, când pe celălalt. 

— Vă aflaţi într-o situaţie care nu va permite nici un fel de 
târguiala. Sunteţi morţi şi nimeni nu ştie că sunteţi aici. în plus, 
motivul pentru care vă aflaţi aici este că ştiţi mult prea multe 
despre acest loc, iar noi vrem să aflăm ce ştiţi. 

— Ne aflăm aici pentru c-am ucis doi grăniceri, îi reaminti 
Hollis. Acesta e motivul pentru care am fost condamnaţi la 
moarte. 

— Şi asta, Bineînţeles. Burov îl privi pe Hollis o clipă. Ştii, de 
îndată ce glicemia creşte, omul revine la eu-ul său anterior. în 
ce te priveşte, Hollis, eu-ul tău anterior îmi displace. încearcă, te 


rog, să-ţi controlezi sarcasmul. 

— Da, domnule. 

— Cât despre tine, spuse Burov adresându-i-se Lisei, 
stoarcerea de informaţii ar conduce probabil la foarte puţine 
date şi nu ar pune în pericol viaţa nimănui. Corect? 

Lisa dădu din cap. 

— Aşadar, pentru tine problema se pune în felul următor: 
vrei să trăieşti şi să lucrezi aici sau vrei să fii împuşcata? 
Răspunde! 

— Vreau... să fiu cu colonelul Hollis. 

— Aici sau în ceruri? rânji Burov. 

— Oriunde. 

— Câtă loialitate, comenta Burov, întorcându-şi privirea 
spre Hollis. Ei, ce-ai hotărât? 

Hollis reflecta o clipă, apoi răspunse: 

— Aş dori să fim amândoi scoşi din celule şi să fim lăsaţi să 
trăim aici o bucată de vreme înainte de a hotăra dacă dorim să 
devenim de bunăvoie instructori ai acestei şcoli. 

Burov încuviinţa. 

— Bine. Cred că, după ce-o să vedeţi cât de bine o puteţi 
duce aici, n-o să mai vreţi să muriţi în faţa unui pluton de 
execuţie. Dar n-am rezolvat problema interogatoriului. 

— Să rezolvăm această problemă după ce domnişoara 
Rhodes şi cu mine hotărâm dacă vom lucra aici sau nu, spuse 
Hollis. Avem nevoie de zece zile. 

Burov zâmbi. 

— Trageţi de timp. 

— Pentru ce? Sunt un om mort. Amândoi suntem morţi. 

Burov se ridica în picioare şi se apropie de fereastră. Privi 
îndelung în întunericul de-afară, apoi încuviinţa cu o mişcare a 
capului. 

— O săptămână. 

Se întoarse cu faţa spre Hollis şi îl fixa cu privirea. 

— În clipa în care am impresia că pui ceva la cale ori minţi - 
Burov arata cu degetul spre Lisa -, ea moare. Şi aşa cum ţi-am 
spus, nu în faţa plutonului de execuţie. 

Hollis şi Lisa se abţinură să comenteze. Burov se răsti la ei. 

— Eşti îndeajuns de inteligent, îi spuse lui Hollis, să înţelegi 


că te las să te târguieşti cu mine pentru că te prefer viu. Şi te 
prefer viu ca să te pot chestiona, nu numai acum, ci ori de câte 
ori se iveşte vreo problemă referitoare la serviciile de informaţii 
americane în legătură cu care ne-ai putea lămuri. Te mai vreau 
viu şi pentru că am avut mare bătaie de cap ca să te „omorâm". 
Amândoi sunteţi nişte articole de preţ aici, potenţiale achiziţii 
pentru această şcoala. Şi, în fine, dar nu mai puţin important, 
vreau să fiţi la cheremul meu. Pe veci. Sunteţi amuzanţi. 

— Dacă-i aşa, atunci de ce nu zâmbeşti? observă Hollis. 

Burov îl privi stăruitor, cu o expresie calmă pe faţa, apoi se 
întoarse şi se duse spre birou. Scoase un revolver din sertarul 
de sus şi goli cinci din cele şase găuri ale butoiaşului. Se 
întoarse apoi lângă Hollis şi Lisa. 

— Nu, nu e vorba de ceea ce voi numiţi ruleta rusească. 

Ai întinse revolverul lui Hollis. 

— Ai grijă ca, atunci când apeşi pe trăgaci, să percuteze pe 

camera încărcată. 

Hollis verifica butoiaşul. Burov făcu un pas înapoi. 

— Da-i drumu'! 

Hollis era în picioare, cu revolverul în mână. 

— Aţi dau ocazia să te comporţi ca un erou faţa de ţara ta, 
chiar dacă unul necunoscut, şi să dai frâu liber fanteziei. Dă-i 
drumu'! 

Hollis o privi pe Lisa. 

— Ei? continua Burov. Măcar fă-mă să mă târăsc în patru 
labe. Spune-mi să mă aşez în genunchi şi să te implor să-mi 
cruţi viaţa. 

Hollis nu-i răspunse. 

— Nu? Ai învăţat ceva? Să zicem referitor la puterea care 
iese pe ţeava unui revolver şi care depinde de cel care are 
revolverul. Eu sau tu. Dar autoritatea nu vine niciodată pe ţeava 
puştii. 

Aşi întoarse privirea spre Lisa. 

— În picioare! 

Lisa se ridica. 

— la revolverul! 

Lisa ezită, apoi luă revolverul din mâna lui Hollis. 

— Vezi, spuse Burov, faci ce-ţi spun, deşi tu eşti cea care 


are acum revolverul. împuşcă-mă! 

— Nu. 

— A! şi ce-am mai învăţat? Ca oamenii civilizaţi merg cu 
gândul mai departe. Ce se întâmplă după ce mă ucizi? Se 
rezolva, oare problemele voastre? Nu, ele abia încep. 

Burov rase afectat. 

— Un adevărat patriot însa şi-ar fi sacrificat viaţa, ca să mi- 
o curme pe a mea. 

Lisa privi revolverul din mâna sa. 

— Un singur motiv mă face să nu te împuşc. Cred că poţi 
înţelege. Eu cred în Dumnezeu şi nu voi lua viaţa nimănui, nici 
măcar a ta. 

Burov îi smulse pistolul din mână. 

— Zău? Creştinii nu ucid? Poate c-ar trebui să mă întorc la 
cărţile mele de istorie. la să vedem noi, cu ce rimează „Două mii 
de ani de acatiste"? Nu cumva cu „gaze toxice"? Cât de ipocriţi 
sunteţi cu toţii! 

— Noi cel puţin ne străduim să nu mai fim. 

Burov se aşeza pe marginea biroului şi o privi insistent. 

— Aţi dau un sfat, domnişoara Rhodes. Daca-l poţi convinge 
pe prietenul dumitale să cedeze, o să scapi teafără. Fără el, nu 
însemni nimic. Eşti o femeie şi atât. îţi aminteşti cum, la morga 
din Mojaisk, ţi-ai tras scârbita mâna când te-am atins? Ei bine, 
închipuie-ţi că ai fi atinsă de mult mai multe mâini murdare de 
ruşi! Nu, nu te gândi să mă-njuri. Ştiu că v-a mai rămas un pic 
de coloană vertebrală. Ţineţi-vă naibii gura şi gândiţi-vă la tot 
ce-am discutat aici. în picioare! 

Burov arunca pistolul pe birou şi le vorbi pe un ton aproape 
prietenesc: 

— Aşadar, vă simţiţi în stare de o plimbare prin aerul 
proaspăt de-afară? Sunt sigur că sunteţi curioşi. 

Burov le făcu semn s-o ia spre uşa şi îi şopti ceva 
gardianului. 

— Vin şi eu imediat, le spuse. 

Gardianul îi conduse la parter şi le făcu semn să se aşeze 
pe o bancă de lângă uşa principală, pe care intraseră în prima zi 
apoi îi lasă singuri. 

Hollis cerceta cu privirea holul. Asemenea celorlalte 


încăperi, şi acesta avea un aer auster, nelipsind, fireşte, 
portretul lui Lenin, care se zgâia la ei. Portretul era atârnat 
deasupra postului de control de la intrare. Hollis observa că 
ofiţerul de serviciu era locotenentul care se „jucase" cu pistolul 
în timp ce el îşi scria cererea de recurs. Locotenentul îşi ridică 
privirea şi îi zâmbi. 

Din locul în care stătea, Hollis putea să-l vadă, prin uşa 
deschisă a sălii de transmisiuni, pe telefonist, aşezat în faţa 
tabloului de circuite. Cum tocmai făcea o legătură manual, Hollis 
înţelese că nu era vorba de o centrală telefonică automată. în 
stânga telefonistului, se afla pupitrul de comandă radio pe care 
îl zărise când intrase prima oară în clădire. Identifică un aparat 
de unde scurte, dar nu putu să vadă şi restul pupitrului. 

— Din cauza curiozităţii aţi ajuns aici, le spuse locotenentul 
în rusă. 

Se ridică şi închise uşa sălii de transmisiuni, după care se 
întoarse spre Hollis şi Lisa, întinzându-le un pachet de ţigări. 

— Fumaţi? 

Cei doi clătinară din cap. 

— Numele meu e Celţov. 

— Nu mă interesează câtuşi de puţin, răspunse Hollis în 
rusă. 

Locotenentul Celţov ridică din umeri şi se aşeza înapoi la 
biroul său. 

— Am ajuns să-mi placă americanii. 

— Dar tu lor? întreba Hollis. 

Locotenentul zâmbi. 

— Aici, fiecare se descurca cum poate. Nu suntem la 
închisoare. 

— Măi, mai să te cred. 

— Bine, o să vedeţi. Colonelul Burov e un om foarte 
inteligent. Exista aici multă libertate pentru americani, asta 
pentru că americanii sunt obişnuiţi să aibă mai multă libertate. 
Corect? 

— Mai puţin comuniştii americani. 

— Lucrurile nu stau chiar aşa. Noi ştim ce se petrece în 
America. 

— Şi cum se împacă asta cu ce-aţi învăţat la şcoala? Să 


zicem în legătură cu comuniştii americani? 

Tânărul ofiţer ridică din umeri. 

— Partidul ştie cel mai bine ce trebuie să ştim noi. 

— Doar nu mai crezi treaba asta, interveni Lisa. 

Celtov îşi aprinse o ţigara. 

— Bineînţeles. Cred. Aşadar, o să fiţi instructori aici? 

— Mai reflectam asupra ofertei, răspunse Hollis. Mai 
povesteşte-mi cât de deştept e colonelul Burov. 

Locotenentul zâmbi. 

— Suficient de deştept ca să vă lase să conduceţi şcoala 
asta atâta vreme cât aveţi rezultate. Dacă descoperă că un 
instructor american 1-a minţit pe un student rus în legătură cu 
America, atunci— locotenentul îşi duse degetul arătător la 
tâmplă, mimând cu degetul mare cocoşul revolverului. 

— Aţi priceput? 

— Şi tu eşti călăul, Celtov? întreba Hollis. 

Locotenentul nu răspunse. 

— Vorbeşti englezeşte? îl întreba Lisa. 

— Nu. Nimeni din cadrele KGB nu vorbeşte englezeşte. 

— Dar instructorii americani? întreba Hollis. Ei ştiu rusa? 

— Nu trebuie să ştie, dar o mai rup şi ei niţel pe ruseşte. 
Vedeţi, aici studenţii ruşi şi instructorii americani au voie să 
comunice doar în engleză. Grănicerii nu trebuie să li se adreseze 
studenţilor sau instructorilor decât dacă este absolut necesar. 

— Atunci cum se face, întreba Lisa, că ştii atâtea despre 
America. 

Celtov zâmbi. 

— Ei, am mai ciugulit şi eu pe ici, pe colo. 

— Şi ce se întâmplă dacă afla Burov c-ai mai ciugulit pe ici, 
pe colo? îl întreba Lisa, ducându-şi degetul arătător la tâmplă. 

Locotenentul îşi vară din nou nasul în hârtiile de pe birou. 

— Rusa dumitale e excelentă. Fii atentă cum o foloseşti. 

Urmă un moment de linişte, apoi Hollis o întreba pe Lisa în 
engleză: 

— Te-ai lăsat de fumat? 

— Cred că da, dar trebuie să existe şi căi mai uşoare. 

— O să trăieşti mai mult. 

— Crezi? 


După câteva minute, Lisa spuse: 

— Sam... ştiu că situaţia noastră aici e dificilă, dar... n-am, 
de gând să... cedez. 

Hollis îşi frecă degetul mare de cel arătător, un semn în 
interiorul ambasadei, când voiai să aminteşti cuiva de 
ascultarea electronică. 

Lisa îşi pipăi bărbia în semn că înţelesese şi îi ureche: 

— Te-ai prefăcut, nu-i aşa? Vreau să spun... faptul că... 

— Am cedat. 

— Da. 

— Vorbim mai târziu. 

Aşteptară aproape o jumătate de oră şi Hollis bănui că 
Burov le oferea o perioadă de adaptare psihologică, un loc în 
care să reflecteze la relativa libertate de afară şi la iadul din 
interiorul clădirii. 

An cele din urmă, îşi făcu apariţia şi Burov, îmbrăcat în 
manta, iar locotenentul Celţov lua poziţie de drepţi. 

— Adu-le nişte hanorace îmblănite, îi spuse Burov. 

Apoi, adresându-li-se lui Hollis şi Lisei: 

— Aş vrea să vă rog două lucruri. Primul: când o să ieşiţi pe 
uşa asta, să uitaţi ce vi s-a întâmplat aici. Al doilea: să vă 
amintiţi ce vi s-a întâmplat aici, înăuntru. Clar? 

— Am înţeles, răspunse Hollis. 

— Bun. 

Locotenentul le aduse câte un hanorac îmblănit de culoare 
albastră. Se îmbrăcară. 

— Urmaţi-mă! le spuse Burov. 

leşiră împreuna cu el din clădirea comenduirei în aerul rece 
al dimineţii. Hollis observa cât de livid era chipul Lisei în lumina 
razelor palide ale soarelui. Inspira aerul cu parfum de pin. ŞI 
Burov părea să se bucure de acea dimineaţa. 

— E o zi plăcută, deşi un pic cam rece, spuse. Presupun că 
simţiţi mai tare frigul, fără stratul subţire de grăsime pe care îl 
aveaţi. 

— N-ai putea să nu mai faci aluzii inutile la ce s-a petrecut 
în trecut? 

Burov schiţa un zâmbet. 

— Aţi mulţumesc că mi-ai reamintit. Aici totul începe de la 


zero. Nu există trecut. Asta-i concepţia ce stă la baza instituţiei. 
Instructorii nu au trecut personal, ci doar un trecut cultural, pe 
care îl transmit studenţilor. Studenţii n-au trecut personal sau 
cultural, ci doar un trecut politic, pe care-l preţuiesc fără să-l 
uite. 

Hollis avu impresia clară ca Burov anticipase acest moment 
şi că ardea de nerăbdare să le prezinte şcoala şi să le 
înregistreze reacţiile. 

— Fascinant, spuse Hollis. 

— Foarte, admise Burov. Şi vă rog să vă spuneţi părerea. 
Aveţi toată libertatea să criticaţi, să vă plângeţi, ba chiar să vă 
lăsaţi inteligenţa sarcastică să zburde. Să mergem! 

Ocoliră clădirea comenduirei, apoi o luară pe o alee pavată 
cu bârne ce ducea spre sud, spre ceea ce Hollis constatase a fi 
un teren sportiv. leşiră chiar în spatele tribunelor acoperite pe 
care le văzuse la sosire. Pe teren, două echipe de tineri jucau 
fotbal american. Fundaşul făcu strigările, mingea fu pusă în joc 
şi jucătorul de la interceptare fenta. Linia ofensiva îl blocă, dar 
apărarea fu străpunsă cu uşurinţa. Fundaşul zări un înaintaş 
liber pe extrema dreaptă. Aruncă balonul, dar prea tare; 
atacantul plonja să-l prindă, însa căzu la pământ. 

— E un joc dificil, remarca Burov. 

— Al complica ei mai mult decât trebuie, replica Hollis sec. 

— Zău? 

Hollis observa doi bărbaţi de vârstă mijlocie pe tuşa opusă 
şi alţi doi în teren. 

— Antrenorii şi doi arbitri, spuse Burov. Aş vrea ca studenţii 
să poată să joace cu instructorii lor aşa cum făceau cu ani în 
urmă. Aveam atunci nişte partide excelente. Adevărul e ca 
instructorii au început să-mbătrânească. 

— Americanii, vrei să spui. 

— Atât instructorii, cât şi studenţii sunt americani, aşa că 
nu folosim acest termen pentru a-i deosebi. 

— Înţeleg. 

— Oricum, ideea e să se înveţe elementele de bază. Aici se 
practica sporturile americane sau universale. Activitatea noastră 
este însa îngrădită de sateliții voştri. Se învaţă şi un pic de 
baseball, dar dacă am fi amenajat aici un teren de baseball, ai 


voştri s-ar fi întrebat ce caută aşa ceva în inima Rusiei. 

Burov zâmbi. 

— Acum însa că s-a descoperit că noi am inventat beisbalul, 
o să începem să perfecţionam jocul şi s-ar putea să construim 
un teren aici. 

— De baseball? 

— Indiferent. 

— Cred că treaba asta cu sateliții e foarte sâcâitoare pentru 
voi, spuse Hollis. 

— O, da. E un impediment pentru unele dintre activităţile 
noastre. Aşa că ne-am retras în pădure, cum am făcut cu tătarii 
şi cu Napoleon, Hitler şi toţi ceilalţi. 

Burov privi ceasul. 

— Din când în când venim pe terenul ăsta ca să vedem 
cerul şi să simţim căldura soarelui, înţelegeţi? 

— Da. 

Burov dădu din cap şi spuse: 

— Haideţi! 

Începu să traverseze terenul de sport, continuând să 
vorbească. 

— Acum, în America se joacă mult fotbal european, aşa 
încât studenţii mei, odată ajunşi acolo, pot excela la acest 
capitol, dacă au aptitudini sportive. Apropo, una dintre cele mai 
bune echipe de fotbal amator din nordul statului New Jersey 
este antrenată de un absolvent al nostru. 

— Nu zău? Ştii ce se întâmpla cu studenţii voştri după 
absolvire? 

— Din păcate, nu. Ei au fost predaţi Direcţiei S, în vederea 
infiltrării în State. Ai auzit de Direcţia S? 

— Da, e o diviziune a Direcţiei |. 

— Oricum, Direcţia S ne-a comunicat câteva întâmplări cu 
caracter anecdotic. Asta ne menţine moralul. 

— Ce se întâmpla cu studenţii care cad la examene? întreba 
Lisa. 

Burov tăcu o clipă, apoi răspunse: 

— Li se cere să semneze o declaraţie prin care jura că nu 
vor sufla o vorbă despre ceea ce-au văzut aici. Ca în orice altă 
operaţiune secretă. 


— Eu cred că-i omoraţi, remarca Lisa. 

— Ei, haideţi, domnişoara Rhodes! Zău aşa! 

Traversară în linişte terenul de sport şi intrară în pădure pe 
potecă ce îi conduse spre o construcţie mică din beton, care 
aducea cu un buncăr. Intrară. Buncărul era complet gol şi Hollis 
se întreba de ce se aflau acolo. Burov îi conduse spre mijlocul 
pardoselii din plăci metalice, apasă pe un buton din perete şi se 
aşeza lângă ei. Placa centrală a pardoselii începu să coboare. 

Coborâră într-un puț şi, după câteva secunde, platforma se 
opri în faţa unei uşi duble. Uşile glisante se deschiseră şi Burov îi 
pofti într-o încăpere aranjată cu gust, cu mobilier cromat şi 
pereţii îmbrăcaţi în tapet de culoarea pieii de căprioară. într-un 
colţi la un soi de tejghea, stătea un tânăr cu un tricou, care citea 
New York Times. 

— Bine aţi venit în Staţiunea de Vacanţa! le ura Burov. 
Hollis simţi miros de clor şi observa aburul specific cluburilor 
pentru exerciţii fizice. Tânărul din spatele tejghelei lasă de-o 
parte ziarul şi spuse jovial în engleză: 

— Bună colonele! Pe cine ne-ai adus? 

— Membri noi, Frank. Colonelul Hollis şi domnişoara 
Rhodes. 

— Grozav! 

— Frank Chapman. Ti-am citit necrologul săptămâna 
trecută, colonele. 

Hollis ezită, apoi dădu mâna cu el şi-i spuse: 

— Dacă tu eşti Frank Chapman, eu sunt Lev Tolstoi. 

Chapman nu zâmbi. 

— Le arăt un pic locurile, îi spuse Burov. 

— Desigur. 

Burov îi conduse dincolo de nişte uşi aburite, într-un 
vestibul. 

— Aici e vestiarul pentru bărbaţi, dincolo cel pentru femei. 
Nu avem multe studente, fiindcă dispunem doar de şase 
instructori femei. Poate că acum o să fie şapte. 

Lisa se abţinu să comenteze. 

— Locul ăsta e  nestemata noastră, spuse Burov. 
Amenajarea subterană occidentală ne-a costat peste un milion 
de ruble, iar dotarea cu echipament occidental - jumătate de 


milion de dolari. Existenţa lui le-a ridicat moralul studenţilor, 
instructorilor şi personalului. 

Al urmară pe Burov de-a lungul unui coridor lung. 

— Aici sunt saunele finlandeze, dincolo băile cu aburi, 
camerele de bronzaj, bazinele de masaj acvatic. Cele două 
femei pe care le vedeţi sunt studente noi, care încearcă să 
dobândească silueta americană, că a dumitale, domnişoara 
Rhodes. 

Burov zâmbi, urmărindu-le cu privirea pe cele două 
rusoaice care transpirau de efort pe biciclete statice. 

— Ştim că foarte multe contacte importante se realizează în 
cluburi de sport şi ca majoritatea americanilor practică un sport 
sau altul în timpul liber. Ştim că golful şi tenisul sunt sporturile 
practicate de clasa dominanta şi cea conducătoare. Dar cum în 
toată Rusia nu găseşti un singur teren de golf, studenţii noştri 
urmăresc turnee de golf pe casete video, apoi se înscriu să 
urmeze cursuri în America. Tenisul se practică un pic aici, dar 
jocul adevărat se învaţă acolo. Aici se pune accentul mai ales pe 
condiţia fizică în sine. Sportul monden urmează mai târziu. Pe 
aici, vă rog! 

Străbătură coridorul până la capăt, ajungând într-o sală 
mare de gimnastică. Mai mulţi tineri efectuau exerciţii la bară 
fixa, paralele şi inele. 

— lată un sport în care suntem maeştri, spuse Burov, şi 
care produce corpuri foarte frumoase. Studenţii noştri, băieţi şi 
fete, sunt aleşi în parte pentru calităţile lor fizice. Mulţi dintre ei, 
odată ajunşi în Vest, au idile romantice cu tinere şi tineri 
americani de pe urma cărora putem profita, înţelegi? 

— Vă daţi seama cât de corupți moral sunteţi? replică sec 
Lisa. 

— Da, după standardele voastre. Standardele noastre sunt 
altele. 

— Voi nu aveţi nici un fel de standarde. De-aia ţara asta se 
afla într-un faliment moral şi spiritual. Le predicaţi studenţilor 
voştri morala iudeo-creştina? 

— Din câte-mi dau eu seama, nici în Vest nu se preda într-o 
proporţie copleşitoare. 

— Ai fost vreodată în America? 


— Din păcate, nu. Crezi că mi-ar folosi la ceva, domnişoara 
Rhodes? 

— Probabil că nu. 

Burov zâmbi. Arătă spre capătul celălalt al sălii, unde şase 
tineri în şorturi aruncau mingea de baschet la coş. 

— Veniţi cu mine! 

Ocoliră pardoseala de parchet a sălii de gimnastică şi se 
apropiară de cei şase studenţi. Hollis observa că tunsoarea lor 
era foarte americană şi fu surprins de ţinuta corpului: mersul, 
zâmbetul, expresia feţei şi mişcările mâinilor. Nu semănau cu 
nici un rus pe care-l întâlnise vreodată, apropiindu-se foarte 
mult de specificul aspectului fizic american. 

— Domnilor, li se adresa Burov, vi-i prezint pe Sam Hollis şi 
Lisa Rhodes. S-ar putea să se alăture personalului şcolii. 
Prezentaţi-vă! 

Cei şase tineri îi salutara elegant, strângându-le mana şi 
spunând lucruri de genul: „Mi-a făcut plăcere să vă cunosc", 
„Îmi pare bine c-aţi putut veni" şi „bun venit la bord". 

Hollis afla că se numeau Jim Huli, Stan Kuchick, John 
Fleming, Kevin Sullivan, Fred Baur şi Vice Panzarello şi fu de 
părere că numele lor anglo-etnice se potriveau întrucâtva cu 
aspectul lor fizic. 

— N-am citit cumva despre voi doi în ziare? întreba Fred 
Baur. 

— Ba da, replica Burov. Au murit într-un accident de 
elicopter. 

Tinerii părură edificaţi şi chipurile li se luminară. Stătură de 
vorbă o vreme şi Hollis fu impresionat nu numai de engleză pe 
care o vorbeau, ci şi de aerul lor degajat în prezenţa colonelului 
Burov şi în dialogul cu acesta. Era conştient de faptul că pentru 
ei, dar şi pentru Burov, aceasta trebuie să fi fost o schimbare de 
mentalitate extrem de dificilă. 

Lisa urmări o vreme conversaţia, apoi îşi opri privirea 
asupra tânărului al cărui nume era Jim Huli. Avea vreo douăzeci 
şi unu, douăzeci şi doi de ani, era blond şi arata destul de bine 
în şort şi adidaşi. Lisa îl măsură din cap până în picioare, apoi, 
când privirile li se întâlniră, îl privi într-un fel anume, de 
neconfundat. Huli păru stânjenit şi interesat totodată, în cele din 


urmă, zâmbi prosteşte, cobora privirea şi lasă capul în jos. 
Scena fu remarcată atât de Burov, cât şi de Hollis, acesta din 
urmă realizând că, dintr-o dată, Jim Huli nu mai arata deloc a 
american. Hollis ştia că tinerii americani de aceeaşi vârstă 
puteau fi timizi şi stângaci în prezenţa fetelor, numai că felul lui 
Huli de a-şi exprima timiditatea şi stânjeneala trăda puştanul 
rus din spatele măştii. 

— Tânărul ăsta nu se descurca prea bine, ce zici? comentă 
Lisa, adresându-i-se lui Burov. 

Burov păru agasat. 

— Mă tem că studenţii mei nu sunt obişnuiţi cu americane 
agresive, replica el tăios. Apoi adăugă: Să mergem. 

Lisa i se adresa lui Hollis, ca şi când Burov n-ar fi fost de 
faţa. 

— Ştii, Sam, când hormonii unui tânăr fierb, inima-i bate să- 
i spargă pieptul şi se face roşu ca racul, el nu se mai poate 
controla pe deplin. 

— O să ţin minte. 

— Lăsând aspectul ăsta la o parte, interveni Burov, ce 
părere ţi-au făcut? Cinstit! 

— După mine, răspunse Hollis, cei şase jucători de baschet 
ai tăi miros a ko/bassa şi a varză. 

— La propriu sau la figurat? 

— Şi una, şi alta. 

— Nu cred. 

— Atunci, nu te mai osteni să mă întrebi. 

Burov îi conduse pe un coridor scurt, în capătul căruia, 
dincolo de nişte uşi de sticlă, se afla o piscină mare. în bazin, 
înotau doi bărbaţi şi două femei. 

— Asta e un punct central al activităţii mondene nocturne şi 
mă tem că şi al unor petreceri lipsite de prejudecaţi, care au loc 
vineri noaptea. E noaptea în care aici se aduna tipii cei mai 
trăsniţi şi fac baie în pielea goală. Nu ştiu dacă e vorba de 
decadenţa rusească sau americană. 

Burov reflecta o clipă, apoi continuă: 

— Să vă spun ce-am descoperit. în America, la fel ca în 
Rusia, exista o puternică atitudine puritană, o moralitate publică 
accentuată, dar în viaţa particulară exista o mare doză de 


desfrâu. Că mari imperii, cred că noi asociem decadenţa 
spirituală şi morală cu declinul şi prăbuşirea politică. Avem în 
vedere cazul Romei. Ce părere aveţi? 

Hollis îşi spuse că, prin funcţia pe care o avea, Burov fusese 
obligat la o anumită gândire independenta. Nu era sclipitor de 
inteligent, dar era şiret, un supravieţuitor, şi ca atare permeabil 
la realitatea exterioară. 

— Exista exemple mai bune de similitudini între ruşi şi 
americani, spuse Lisa. 

— Da, dar nici una nu e atât de interesantă că atitudinea lor 
faţa de sex. Urmaţi-mă, vă rog. 

Trecură în revista restul complexului sportiv subteran şi 
Hollis înţelese că acesta constituia, fie şi doar în parte, motivul 
pentru care Burov nu dorea să dezafecteze lagărul şi să mute 
întreaga operaţie în altă parte. Când Pensionul Doamnei Ivanova 
se afla într-o formă inițiala, mai rusească, putea fi mai uşor 
reamplasat, însa o dată cu introducerea unor condiţii de cazare 
mai bune şi cu amenajarea acestui complex sportiv, Burov se 
trezise împotmolit în ceea ce numea decadenţa americană, 
dacă tot veni vorba de ea. 

Părăsiră complexul subteran, luând liftul, care îi aduse 
înapoi în buncărul de beton. Burov îi conduse afară. 

— Sarma aia  ghimpata, spuse arătând spre sud, 
delimitează cazarma Direcţiei Grăniceri a KGB-ului, care Asigură 
santinelele pentru turnurile de pază şi patrularea perimetrului. 
Câţiva dintre ei se afla în interiorul lagărului, mai ales la 
comenduire. Nu aveţi nici un motiv să vă apropiaţi vreodată de 
cazarme ori să vorbiţi cu vreunul dintre ei. De altfel, nu va prea 
iubesc, întrucât le-aţi ucis doi camarazi. E limpede? 

— Foarte, replica Hollis. 

Dincolo de sârmă ghimpată şi de turnurile de paza ale 
acestui lagăr, ca şi ale tuturor celorlalte lagăre din această ţara, 
reflecta Hollis, se afla gulagul mai mare numit Uniunea 
Republicilor Sovietice Socialiste. Şi fiecare metru al acestor 
ziduri de închisoare atotcuprinzătoare era păzit de arma 
paramilitara de elită a KGB-ului numită Direcţia Grăniceri. Având 
un efectiv de o jumătate de milion de oameni, aceste trupe erau 
adesea mai bine pregătite şi echipate decât Armata Roşie, iar 


existenţa lor oferea KGB-ului posibilitatea de a intimida nu 
numai populaţia, dar şi pe militari şi chiar partidul pe care 
juraseră să-l apere. 

Cum mergeau pe o cărare, Hollis îl întreba pe Burov: 

— Tu nu faci parte din Direcţia Grăniceri? 

— M-ai mai întrebat odată chestia asta la telefon, nu-i aşa? 
Acum pot să-ţi răspund. Eu ţin de Departamentul Acţiune 
Executivă. Nu mă-ndoiesc că ştii despre ce e vorba. 

— Desigur. Asasini politici, sabotori, răpitori şi şantajişti. 

— Noi n-avem despre noi aceeaşi părere, dar, în general, 
cam asta facem. Mi-am început cariera în acest departament, 
lucrând câţiva ani în Peninsulă Scandinavă. Aşa cum ţi-am spus, 
sunt aici de zece ani: cinci ani am fost comandant adjunct, iar 
de cinci ani sunt comandant. Ca toţi cei de-aici, misiunea mea e 
pe viaţa. Centrul nu încurajează transferurile din acest loc. Mulţi 
dintre ruşii care lucrează aici, inclusiv întregul corp medical, 
sunt deţinuţi politic, care au fost trimişi aici din gulag. Apoi 
adăugă: din înregistrarea convorbirii cu Fisher am aflat că 
instructorii americani numesc acest loc Pensionul Doamnei 
Ivanova. E sarcasmul o trăsătură specifică piloților americani 
sau se regăseşte în toată societatea americană? 

— E o chestiune endemică, replica Hollis. Există cursuri 
serale de sarcasm. 

— Acum tu eşti sarcastic! 

Aşi continuară toţi trei plimbarea prin pădure. Unui 
observator din afara scena i s-ar fi părut a fi o întâlnire între 
prieteni. Hollis îi punea lui Burov tot felul de întrebări, iar Burov 
îi răspundea cu dezinvoltură, făcând în câteva rânduri 
observaţia că erau puţine la număr secretele existente în 
perimetrul lagărului. 

— O deficienţa reală a acestei şcoli, sublime Burov, e ca toţi 
instructorii bărbaţi sunt foşti piloţi. Experienţa lor premilitara e 
cât de cât variată, ceea ce e bine, dar experienţa lor 
profesională şi personală, ca adulţi, este în mod firesc prea 
asemănătoare şi limitată pentru a ne putea oferi o bună 
secţiune transversală în societatea americană. Prezenţa 
voastră, cu unele variaţii pe care le-aţi aduce ca formaţie, ar 
reprezenta un câştig excelent pentru şcoala. 


— Te rog, spuse Hollis, scuteşte-mă de jargonul universitar. 

— Dar îl folosim aici. 

— Şi cum le ziceţi, mă rog, băieţilor cu pistoale-mitraliera? 
Personal de pază al campusului? 

— Nu, ei sunt grăniceri KGB cu o bună pregătire şi cu 
ordinul expres că, atunci când trag, să ucidă. 

— Deci, zise Hollis, atunci când am omorât doi dintre ei, n- 
am făcut probabil altceva decât să acţionez în legitimă apărare. 
Tu te-ai aflat în legitimă apărare când l-ai asasinat pe Gregory 
Fisher? 

Burov se gândi o clipă, apoi răspunse: 

— Într-un anume fel, da. 

— Nu cred, colonele Burov, spuse Lisa sec. M-am tot gândit 
la treaba asta. Vreau să spun la felul în care ar fi trebuit s-o faci 
- ar fi trebuit să-i zdrobeşti capul izbindu-l de parbriz, să-i 
zdrobeşti toracele lovindu-l de volan... 

— Te rog, domnişoara Rhodes, nu avem nevoie de descrieri 
cinematografice. în plus, sentimentul dumitale de revolta 
morală a început să mă plictisească. 

— Ai zis că putem spune ce gândim. Nu vrei să cunoşti 
sentimentul de revolta morala occidental? 

— Nu, iar răbdarea mea are şi ea limite. 

— şi a mea. 

Burov păru literalmente că-şi muşca buzele şi Hollis îşi zise 
că probabil regreta că îi scosese din celule. 

Traversară din nou terenul de fotbal şi ajunseră la drumul 
principal în dreptul clădirii comenduirei. Burov făcu la stânga, în 
direcţia porţii principale. După vreo sută de metri, ajunseră la 
construcţia din bârne care avea o frumoasă veranda în faţa şi 
automatul de Coca-Cola. Urcară pe verandă şi Burov le spuse: 

— Arătaţi amândoi destul de obosiţi. 

Bagă o fisă de cincizeci de copeici în aparat. 

— Merge cu monedele noastre. 

Ai oferi o cutie cu Coca-Cola Lisei, pe următoarea lui Hollis, 
păstrând-o pe cea de-a treia pentru el. 

— E băutura adevărată, spuse râzând. 

Hollis şi Lisa sorbiră din Coca-Cola şi descoperiră că era, 
într-adevăr, băutura adevărată. La invitaţia lui Burov, se aşezară 


în balansoare şi admirară pinii de pe partea cealaltă a drumului. 
Cândva, Hollis stătuse pe o verandă asemănătoare, veranda 
unei cabane de vânătoare din Carolina de Nord; sorbise o 
băutură răcoritoare din cutie, mirosise parfumul pinilor şi se 
conversase cu soţia. 

Burov privea şi el pierdut în depărtare şi se legăna încet, 
dându-i lui Hollis impresia că şi pe el îl cuprinsese nostalgia 
după ceva, deşi îi era greu să-şi imagineze după ce anume. 
Poate după zilele petrecute ca asasin în Peninsulă Scandinavă. 

— În ţara asta există un singur stăpân, spuse Burov. Noi. 
KGB-ul. Suntem cunoscuţi a fi sabia şi scutul partidului, dar în 
realitate noi nu servim nici partidul, nici statul şi cu atât mai 
puţin poporul. Noi ne servim pe noi. Până şi militarilor le e frică 
de noi şi au şi ei arme. Dar noi am descoperit că arma supremă 
e iluzia. Noi creăm iluzia că ne aflam pretutindeni, aşa încât 
oamenii nu îndrăznesc nici măcar să ne şoptească numele. Şi 
vedeţi aici - făcu un semn larg cu mâna - e tot iluzie. Ce-au 
crezut analiştii voştri că-i aici? îl întreba pe Hollis. 

— Au crezut că e varianta rusească a unei baze de 
antrenament abandonate. 

Lisa se stăpâni să nu râdă. 

Burov îl privi insistent pe Hollis şi se încrunta. Degetele 
băteau ritmic în braţele balansoarului. 

— Aveţi dreptate să vă distraţi, spuse ridicându-se. Să 
mergem înăuntru. 

Burov îi conduse în clădirea numită VFW, POST 000. în 
dreapta vestibulului, se deschidea un club încăpător. Se opriră 
în uşa, privind la cele aproximativ douăzeci de persoane din 
încăperea puternic luminată. 

Pe peretele din faţa era desfăşurat drapelul american pe 
care îl zărise Hollis prin fereastră. Pe pereţi mai atârnau, la 
întâmplare, butaforie de sezon: dovleci, sperietori de ciori, o 
pisică neagră, câţiva curcani şi un cuplu de puritani protestanți. 
Toate arătau a fi accesorii de petrecere de bună calitate, 
confecţionate, probabil, în State. 

Lisa trecu în revista decorul autumnal şi zise: 

— E deprimant. 

Hollis îşi aminti de pomul de Crăciun din clubul de la baza 


aeriană Phu Bai. în unele anotimpuri, lucrurile ies pe dos. 

Observă un stativ de reviste fixat în perete, în care se 
găseau zeci de periodice americane, de la Time la Road and 
Track, de la Playboy la Ladies' Home Journal. în colţul 
îndepărtat, se afla un spaţiu de lectură, cu rafturi înţesate cu 
sute de cărţi. Existau mese de joc pentru cărţi, o masă de biliard 
şi chiar jocuri video. 

— Bărbaţii mai în vârstă sunt, fireşte, compatrioţii tăi. Ei 
sunt informaţi la zi în legătură cu viaţa din America prin 
intermediul casetelor video ce ne sunt trimise cu poşta 
diplomatică de ambasadă şi  consulatele noastre din 
Washington, New York şi San Francisco. Cărţile, revistele şi 
ziarele vin zilnic cu cursele aeriene obişnuite ce sosesc la 
Moscova. 

Câţiva dintre bărbaţii de vârstă mijlocie îşi opriră privirile 
asupra lui Hollis şi a Lisei, dar Hollis baga de seamă că nici unul 
dintre ei nu lua aminte la Burov, după cum nici unul nu se 
apropie de ei. 

Hollis îşi opri privirea asupra unui bărbat de vreo cincizeci 
ani, frumos, îmbrăcat foarte îngrijit în pantaloni de catifea 
reiata, cămaşa şi jacheta de lână. Lângă el, stătea un bărbat 
mai tânăr şi amândoi priveau la televizor. Hollis avea 
posibilitatea să vadă ecranul: Tony Randall şi Jack Klugman se 
certau în bucătăria apartamentului lor. Nu auzea sonorul, dar 
recunoscu secvenţa ca fiind din filmul “Un cuplu ciudat”. 

Tanaral râse în hohote de ceva, apoi se întoarse spre 
bărbatul de vârstă mijlocie şi vorbi într-o engleză cu accent new 
yorkez. 

— Anca nu înţeleg dacă tipii ăştia se vor evrei sau nu. 

— E cam neclar, replica instructorul american. 

— Unger e un nume evreiesc, nu-i aşa? 

— Da' 

— Deci Unger e probabil un evreu alb. 

— Ce-i aia un evreu alb? întreba americanul. 

— N-ai auzit niciodată expresia asta? E un evreu care se 
comportă ca un non-evreu. 

— N-am auzit-o niciodată, spuse instructorul. 

Studentul reflecta o clipă. 


— Bill mi-a spus-o. El zicea că-i un compliment. Dar 
altcineva mi-a spus că e o jignire. lar acum tu spui că n-ai auzit 
de ea. 

Americanul ridică din umeri. 

— Nu ştiu nici eu totul. 

— E o jignire sau un compliment? îl întreba Burov pe Hollis. 

— E un compliment destul de drăguţ, răspunse Hollis. 

Burov zâmbi. 

— Cred că minţi. Cineva aici minte. Asta a fost întotdeauna 
problema. De regulă însa, aceste lucruri pot fi verificate. 

Hollis îi privi pe americanii din încăpere, camarazii săi de 
zbor de odinioară, şi inima începu să-i bată cu putere. O apuca 
pe Lisa de mână şi o trase după el spre uşa. Burov se grăbi şi el 
în urma lor şi cu toţii se opriră pe veranda acoperită din faţa 
clădirii. 

Burov îşi continuă ideea anterioară. 

— Vezi, minciunile prin omisiune sunt cel mai greu de 
depistat. Instructorii noştri nu sunt prea zeloşi, aşa încât... Se 
opri şi-l privi pe Hollis. S-a întâmplat ceva? 

— Nu. 

— Ba da, oamenii ăia. Cât sunt de insensibil! Ei sunt bine, 
Hollis. S-au adaptat. 

Lisa puse o mână pe umărul lui Hollis, care îi spuse: 

— Mi-a trecut. 

Burov aşeza cutia goală de Coca-Cola pe aparat. Făcu o 
pauză, apoi îi spuse lui Hollis: 

— M-a sunat din Minsk un tip pe nume Felix Vasilievici. Era 
supărat în legătură cu ceva ce ai spus despre el, deşi explicaţiile 
sale au fost cam neclare. Mă întreb dacă ştii la ce şi la cine mă 
refer. 

— Te referi la Mark Salerno. 

— Da, aşa-i. Cum de te-ai prins în ceea ce-l priveşte? 

— Luă poziţia de drepţi şi salută ori de câte ori trecea pe 
lângă el un ofiţer sovietic. 

— Zău, colonele Hollis! îţi permit să fii sarcastic, dar asta-i 
minciuna, iar cu minciuna ţi-am spus cum e. 

— După felul în care ţinea ţigara, spuse Hollis, explicându-i 
pe scurt cum stătuseră lucrurile. 


— Înţeleg, spuse Burov, clătinând din cap. 

Lisa îşi plimbă privirea de la unul la celălalt. 

— Mike...? îl întreba pe Hollis. 

— Da, răspunse Burov în locul lui Hollis. Pe dumneata te-a 
păcălit, domnişoara Rhodes? Asta-i bine. 

Apoi, adresându-i-se lui Hollis: 

— Dar, colonele, dacă cineva n-ar fi fost avizat, aşa cum 
erai tu, în legătură cu experienţa unor lupi în blană de oaie, 
această greşeala minoră ar fi trecut neobservată. Nucţi 
subestimez inteligenţa, dar persoane mai isteţe decât tine au 
fost păcălite fără drept de apel de absolvenţii mei. Bunul prieten 
al domnişoarei Rhodes, Seth Alevy, de exemplu, a fost păcălit 
de mai multe ori de unii dintre „americanii" noştri: soţii Kellum, 
ca să numesc doar doi dintre ei. 

— Soții Kellum?repetă Lisa. Dick şi Ann? 

Al privi pe Hollis, care dădu afirmativ din cap. 

— Dumnezeule... Dumnezeule... Nu pot să cred, spuse Lisa, 
clătinând din cap. 

Burov zâmbi încântat. 

— Şi exista alte trei mii în America, în ambasadele voastre, 
în bazele voastre militare de peste mări. Fantastic, nu-i aşa? 

Lisa se holba la Burov. Hollis îşi plimbă privirea de la unul ia 
celălalt. Spera ca Burov să-şi fi dat seama cât de puţine ştia Lisa 
şi să creadă acest lucru. Pe de-alta parte, spera ca şi Lisa să fi 
înţeles de ce nu fusese informata atât cât ar fi dorit. 

Burov se întoarse spre Hollis şi îl întreba: 

— Şi cum i-aţi descoperit pe soţii Kellum? 

— O simplă verificare a trecutului. Oricum, sunt nişte actori 
foarte buni. 

Burov păru îngândurat. 

— N-am mai primit nici o veste de la ei de zece zile, aşa că 
presupunem că domnul Alevy îi stoarce de informaţii, ceea ce e 
treaba foarte neplăcută. E un bun anchetator? 

— Habar n-am, răspunse Hollis. Apoi îl întreba: Cu Dodson 
evadat şi soţii Kellum în mâinile lui Alevy, ai de gând să muţi 
şcoala? 

Burov ridică din umeri. 

— Aş prefera să n-o fac. Dar lucrurile iau o întorsătură 


neplăcută, după cum spui. Ce-ai face, dacă ai fi în locul meu? 

— Ştiu şi eu, aş spune că e vorba de ţara mea şi că eu o 
conduc, nu americanii. N-aş ceda presiunilor americanilor sau 
ale Kremlinului, fugind şi ascunzându-mă în altă parte. Hollis 
adaugă în bătaie de joc: Creează o iluzie! 

— Poate tu eşti acela care încearcă să creeze o iluzie. Vom 
vedea. 

Lisa stătea lângă balustrada verandei şi se uita la câţiva 
tineri care făceau jogging, vreo doisprezece la număr, alergând 
pe porţiunea cu nisip ce mărginea drumul. Tinerii alergau şi 
cântau Anchors Aweigh. 

Burov îi privea şi el. 

— Se pare că studenţilor le place cântecul ăsta. Personal, 
eu îl prefer pe al vostru, al forţelor aeriene. 

Burov se uita la ceas. 

— Haideţi să ne mai plimbam, dacă vă simţiţi în stare. 

Coborâră treptele verandei şi o luară pe drum. Burov coti o 
alee pavată cu bârne şi ajunseră în faţa unei mici cabane 
îmbrăcate în şindrila, cu aspect oarecum american. 

— Asta e o locuinţa pentru studenţi, spuse Burov. 

Bătu la uşa şi o deschise. în camera de zi, aşezaţi pe podea 
patru tineri jucau Trivial Pursuit, un fel de Cine ştie câştigă. 
Burov le făcu semn să continue. 

Hollis fu din nou izbit de dezinvoltura americană a tinerilor 
de atitudinea lor extrem de nerusească: întinşi pe jos, desculți, 
îmbrăcaţi în blugi şi tricouri. „Cu atât mai mult cu cât erau 
singuri, îşi spuse Hollis, şi nu se aşteptau la vizitatori." Observă 
că pe unul dintre tricouri scria „lisus e Dumnezeu", iar pe altul 
„Ocrotiţi balenele". 

Unul dintre tineri i se adresa lui Burov într-o engleză cu 
accent de Washington, D.C. 

— Ediţia asta Baby Bommer e-o nenorocire. De obicei, 
prostiile astea se referă la cunoştinţe de cultura generală, dar 
întrebările din Boomer sunt dure de tot. Cred că nici americanii 
nu Ştiu prostiile astea. 

— Chiar aşa? spuse Burov, întorcându-se spre Hollis. Tu ştii 
să joci jocul ăsta? 

Hollis clătină din cap. 


— Să mă omori şi nu ştiu. 

— Dar tu? o întreba Burov pe Lisa. 

— Nu ştiu. 

Burov ridică din umeri, apoi îi spuse lui Hollis. 

— Fă-mi o plăcere, colonele. Pune-le studenţilor mei o 
întrebare de cultura generală. Te rog. Va fi edificatoare şi pentru 
tine. 

Hollis se gândi o clipă, apoi se adresă celor patru tineri 
aşezaţi pe jos: 

— Care e cifra exactă a sovieticilor - bărbaţi, femei şi copii - 
ucişi în timpul regimului de teroare instaurat de Stalin? 

Cei patru se priviră unii pe alţii, apoi se uitară la Burov, care 
încuviinţa, dând din cap. 

— Răspundeţi, dacă ştiţi! 

— Am citit în cărţi şi reviste, răspunse unul dintre tineri. 
Cred că cifra exactă este douăzeci de milioane. 

— Şi ce părere ai? întreba Hollis. 

Urmă un moment de linişte. 

— Eu nu cred că-i aşa, interveni Burov, şi nici ei nu cred. 
Când o să ajungă însa în America, vor spune că aşa e. Apoi 
strigă cu răceală: Nu ăsta-i genul de întrebare la care m-am 
referit. Pune-le într-adevăr nişte întrebări de cultura generală, 
dumneata, domnişoara Rhodes. Haide! 

— Nu ştiu astfel de întrebări, spuse Lisa. 

Burov îi întinse un teanc de cartonaşe din Trivial Pursuit. 
Lisa ridică din umeri şi începu să le frunzărească. 

— Ce ţara a construit Tu-l44, primul avion supersonic de 
pasageri care a zburat şi apoi s-a prăbuşit? 

— Uniunea Sovietică, răspunse tânărul îmbrăcat cu tricoul 
pe care scria „Ocrotiţi balenele". 

Lisa citi întrebarea de pe alt cartonaş. 

— Ce construcţie rusească a început să fie ridicată la 
lumina reflectoarelor, puţin după miezul nopţii, în fatidica zi de 
13 august 1961? 

— Zidul Berlinului, răspunse tânărul pe al cărui tricou scria 
„lisus e Dumnezeu". 

— Mulţumesc, domnişoara Rhodes, spuse Burov. Ajunge. 

Tânărul cu accent de Virginia îi spuse Lisei: 


— Ştiţi, nouă, americanilor, aceste întrebări ni se par 
banale, dar pentru voi, ruşii obişnuiţi, unele dintre ele sunt o 
adevărată belea. 

Lisa îl privi pe Hollis, care citi în ochii ei faptul că nu-i venea 
să creadă că tinerii aceia erau ruşi. Burov observa şi el privirea 
Lisei şi îi spuse celui cu tricoul pe care scria „lisus...": 

— O să încălcăm regulă. Ai permisiunea pentru câteva clipe 
să fii din nou rus. Tânărul sari în picioare şi spuse în rusă: - Am 
înţeles, tovarăşe colonel. Apoi tânărul se adresa lui Hollis şi Lisei 
în ruseşte: 

— Numele meu a fost cândva Evgheni Petrovici Kornienko. 

Acum unsprezece luni am intrat în această şcoala, căreia 
noi îi zicem „CRISALIDA" - acea stare protejată în cursul căreia 
mă voi metamorfoza complet, devenind fluture. Numele meu va 
fi Patrik Larson. Voi păstra unele vagi amintiri din perioada în 
care am fost omida, dar voi avea aripi frumos colorate şi voi 
zbura în lumina soarelui. Nimeni din cei care mă vor vedea nu 
se va gândi la omida. 

Burov făcu un semn cu capul şi tânărul se aşeza. După 
părerea lui Hollis, Evgheni Petrovici era mai plauzibil în rolul lui 
Erik Larson. Constata, totodată, aşa cum îi spusese Burov ca 
mulţi dintre aceşti tineri erau aleşi atât pentru calităţile lor fizice 
cât şi pentru inteligenţa lor. Cei mai mulţi dintre cei pe care îi 
văzuse erau foarte arătoşi, având aspectul blond al ruşilor 
nordici ceea ce, odată adăugate recuzita şi costumaţia 
adecvate, le conferea o înfăţişare absolut americană. 

Burov le mulţumi celor patru tineri şi făcu semn spre uşa 
dar Hollis se întoarse şi-i întreba: 

— Cine ştie cine a câştigat bătălia de la Borodino? 

— Nu prea mă pricep la istorie, răspunse Larson, dar cred 
ca Napoleon a scăpat ca prin urechile acului. Nu-i aşa, băieţi? 

Ceilalţi tineri dădură aprobator din cap. 

— Trebuie să-i mai reciteşti istoria, colonele, îi spuse Hollis 
lui Burov. 

Burov nu răspunse, conducându-i pe Hollis şi Lisa afară. îşi 
continuară plimbarea. Clădirile lagărului, constata Hollis, erau 
răsfirate, lăsându-le uneori impresia că se aflau într-o pădure. 
Apoi apărea o nouă clădire ori apăreau oameni care se plimbau. 


Zări trei bărbaţi îmbrăcaţi în pardesie care veneau în direcţia lor 
pe aleea pavată cu bârne. 

— Instructori, le spuse Burov. 

Hollis îi privi cum mergeau şi vorbeau. Semănau cu nişte 
profesori universitari, retraşi într-un refugiu silvic, care discutau 
despre dreptul de posesiune sau despre poetul Geoffrey 
Chaucer. Când se întâlniră, Burov făcu prezentările: 

— Comandor Poole, căpitan Schuyler, locotenent-colonel 
Mead, permiteţi-mi să vi-i prezint pe colonelul Hollis din Forţele 
Aeriene ale Statelor Unite, fost ataşat al Aerului la ambasada 
americană, şi domnişoara Lisa Rhodes, din Serviciul de 
Informaţii al Statelor Unite, şi ea fosta funcţionara la ambasada 
americană. 

Cei cinci americani schimbară priviri. Colonelul Mead rupse 
tăcerea: 

— Cum dracu' aţi ajuns aici? 

— Am fost răpiți, răspunse Hollis. 

— Dumnezeule, îi spuse Mead lui Burov, de data asta aţi 
făcut-o de oaie! 

Burov schiţa un zâmbet. 

— Dacă aţi fi citit mai cu atenţie ziarele, aşa cum ar fi 
trebuit, domnilor, aţi fi aflat de decesul colonelului Hollis şi al 
domnişoarei Rhodes într-un accident de elicopter. 

— Exact! dădu aprobator din cap comandorul Poole. Tu eşti 
ataşatul Aerului. 

— Am fost. 

— Aşadar, sunteţi reali? spuse căpitanul Schuyler. Am 
crezut că sunteţi două dintre omizile zburătoare ale colonelului 
Burov dintr-o promoţie mai veche. 

— Nu, răspunse Hollis, suntem reali. 

Locotenent-colonelul Mead continua să pară sceptic. 

— Am citit despre voi, dar oare voi sunteţi voi? 

— O să primiţi revistele de săptămâna trecută, care publica 
şi poze, interveni Burov. Şi casete video cu programele de ştiri 
ale reţelelor de televiziune. 

— Regret că vă văd aici, spuse Schuyler cu un aer grav. 

— Şi nouă ne pare rău că suntem aici, replica Hollis. 

Intui că cei trei ar fi vrut să-i pună o groază de întrebări, 


între care una referitoare la Dodson, dar nu era momentul 
potrivit. 

— O să stăm de vorbă curând. 

Cei trei dădură afirmativ din cap. Se despărţiră în grabă. 

— După cum puteţi constata, spuse Burov, majoritatea 
caselor sunt americane. într-o altă zonă subterană, exista mai 
multe spaţii de pregătire - bucătăria americană, mai multe 
birouri de afaceri şi profesionale, încăperi umplute cu tot felul 
de accesorii americane. O să v-o prezint cu un alt prilej. în 
general însa, ne concentrăm asupra nuanţelor de limba şi 
cultura: expresii faciale, îmbrăcăminte, relaţii interpersonale şi 
alte lucruri de soiul ăsta. Lucrurile cotidiene, cum ar fi 
supermarket-urile şi staţiile de benzină, pot fi uşor asimilate în 
State. 

— Sau cum să fumezi o ţigara, remarca Hollis. 

Burov tăcu o vreme, apoi replică: 

— Mici greşeli, care pot fi fatale. Apoi continuă: Una dintre 
cele mai mari probleme pentru noi pare să fie expresia feţei. 
Unicitatea expresiei, modul aparte în care diferite culturi fac 
diferite lucruri cu feţele lor pentru a exprima lucruri diferite. 

— Moscoviţii au întotdeauna o expresie de disperare, 
comenta Lisa, mai puţin atunci când beau şi când devin 
melancolici. Nu obişnuiesc să zâmbească decât când îşi privesc 
copii. 

— Chiar aşa? spuse Burov. Să fiu cinstit, n-am observat. Da, 
tocmai asta e, ai observat tu. Dacă ar fi să luăm numai numărul 
de cuvinte şi e ceva copleşitor. Aveţi aproape o jumătate de 
milion de cuvinte în timp ce noi avem mai puţin de o sută de 
mii. Engleza este, fără îndoiala, o limbă bogată. Vă invidiez 
pentru limba, mai puţin pentru ortografia şi gramatica ei. 

Burov continua să vorbească în timp ce se plimbau pe 
potecile pavate cu bârne din pădure. 

— Imi amintesc o păţanie a unuia dintre absolvenţii noştri 
proaspăt sosit în America. E vorba de o experienţa neplăcută pe 
care a avut-o la un supermarket cu o maşina de tăiat conserve. 
Se pare că, din motive care îmi scapă, a băgat în maşina o cutie 
de Cola plină. Zâmbi, imaginându-şi scena, apoi adăugă: Cred 
că e la fel ca atunci când citeşti o hartă luată prin satelit. Vezi 


totul, dar nu e ca şi când ai fi în teren. Trebuie să pui piciorul 
într-o ţara, să-i respiri aerul şi să-i asculţi ritmul ca s-o cunoşti 
cu adevărat. 

— Şi ce se întâmplă dacă ajungi s-o cunoşti şi s-o 
îndrăgeşti? întreba Lisa. 

— Asta, replica Burov, poate fi o problemă. Dar am găsit o 
soluţie. Din nou, e vorba de o iluzie. Absolvenţii noştri sunt loiali, 
dar, dincolo de asta, le-am creat impresia că sunt în 
permanenţa supravegheați, chiar şi în America. Ei ştiu, de 
asemenea, că ne ocupăm îndeaproape de familiile lor rămase 
aici. înţelegeţi, nu-i aşa? 

— Colonele, e limpede că stăpâneşti limba noastră până la 
cele mai mici nuanţe. 

— Mulţumesc. 

Traversară din nou drumul principal şi o apucară pe o 
potecă ce trecea prin spatele sălii VFW, coborând uşor în pantă 
prin pădure. 

— Incercam ceva nou, spuse Burov. Absolvenţii care au 
petrecut cel puţin şase ani în America revin să lucreze ca 
instructori. Acest program trebuie să continue şi să se extindă. 
Nu ne putem bizui la infinit pe instructori străini. După care 
adăugă: Petru cel Mare a înţeles în cele din urmă acest lucru. La 
început, a importat prea mulţi străini. Asta-i istoria țarii mele: s- 
a încercat grefarea cunoştinţelor şi a culturii occidentale pe 
aceste meleaguri neprimitoare. Până la urmă, suntem nevoiţi să 
luăm ce ne trebuie de la Occident şi să perpetuăm învăţarea 
acestor lucruri aici. Şcoala asta nu va muri doar fiindcă mor 
profesorii străini, cum i s-a întâmplat lui Petru. Nu. Noi vom 
pregăti profesori, iar ei, la jindul lor, îi vor pregăti pe alţii. într-o 
bună zi, şcoala va produce două mii de americani pe zi. La 
sfârşitul secolului, vom avea o coloană a 5-a în ţara voastră, 
coloana a cărei dimensiune şi influenţa vor fi suficient de mari 
pentru a îndreptăţi Uniunea Sovietică să se considere o 
acţionara minoritara în America, chiar dacă o minoritate muta. 
Cândva, s-ar putea să ocupăm fotoliile de preşedinte din 
consiliile de administraţie. 

Hollis şi Lisa nu comentară. 

Burov îi conduse spre o cabană micuța din sita, construită 


în stilul Cape Cod, cu obloane verzi şi acoperiş de şindrila din 
lemn de cedru. 

— Asta a fost locuinţa maiorului Dodson. Puteţi s-o folosiţi 
în săptămâna de reflecţie de care aveţi nevoie. Să intrăm! 

Burov deschise uşa şi îi invită să se dezbrace, apoi dădu 
drumul la câteva radiatoare electrice portabile. Hollis aprinse, la 
îndemnul lui Burov, vreascurile din cămin. Apoi aruncă o privire 
prin încăpere, care i se păru rustică, dar confortabilă. Examina 
cărţile aşezate pe rafturile de lângă cămin şi constată 
predilecţia lui Dodson pentru autorii britanici de romane 
polițiste. 

— După uşa aia e o bucătărioară, îi spuse Burov Lisei. 
Găseşti acolo pahare şi ceva de băut. 

— Zău? 

Burov avu o ezitare, apoi spuse: 

— Eşti atât de amabilă să pregăteşti ceva de băut? Lisa îi 
aruncă o privire chiorâşă, apoi intră în bucătărie. 

— Femeia asta este, îi spuse Burov lui Hollis cu o voce 
joasă, foarte... independenţa. Americancele! Cum o scoateţi la 
capăt cu ele? 

— Sunt interesante, spuse Hollis. 

— Nişte sclifosite, replica Burov, aşezându-se într-un fotoliu, 
lângă foc. A sosit iarna. Te-ai obişnuit cu iernile ruseşti? 

— Destul de bine. Doar sunt laureat al Premiului Joel Barlov. 

Burov dădu uşor din cap. 

— Am ascultat banda, să ştii. 

Hollis nu-i răspunse. 

— N-am înţeles totul, dar trebuie să-ţi spun că m-a scos din 
sărite. Am găsit-o insultătoare, abjecta şi odioasă. 

— A fost într-adevăr cam de prost gust, fu de acord Hollis. 
Poate că n-ar trebui să mai asculţi conversațiile altora. 

— Prietenei tale de-acolo îi place Rusia. 

— Nu-i plac însa cei care o conduc acum. 

— Acum şi pururea. 

— Cred că nu, colonele Burov. 

— Fii realist, colonele Hollis. 

— Mă străduiesc. 

Burov ridică din umeri. 


— Aţi dau un sfat, spuse, încearcă s-o faci să-şi ţină gura. 
Aici suntem foarte îngăduitori, pentru că e singurul mod în care 
putem să vă stoarcem creierul an după an. Câţiva instructori au 
mers însa prea departe. 

— Şi i-aţi împuşcat. 

— Numai când n-am avut încotro, replica Burov. la loc! Nu 
pari întremat. Şezi! 

Hollis se aşeza într-un fotoliu, cu faţa spre foc. Lisa reveni, 
aducând trei pahare pe o tăviţă metalică. 

— Coniac, spuse, oferindu-i un pahar lui Hollis. 

Luă un pahar pentru ea şi aşeza tava pe o măsuţă. Burov îşi 
lua singur paharul şi îl ridică. 

— Pentru noua voastră casa! 

Fu singurul care bau. 

— Ei, ce ziceţi, o găsiţi de preferat torturii, foametei şi 
morţii? 

— Nu încă, replica Lisa. 

Burov o privi stăruitor o clipă, apoi spuse: 

— Sex. Amândoi v-aţi gândit la asta. Aţi văzut câteva femei. 
Unele erau studente şi mai exista şi cele şase femei instructor 
americane pe care nu le-aţi cunoscut încă. Mai sunt multe alte 
femei aici, care au fost aduse pentru instructorii americani. 
Rusoaice. Ar fi fost nerealist din partea noastră să ne aşteptăm 
a aceşti bărbaţi să funcţioneze bine în toţi aceşti ani fără femei. 
Dodson s-a numărat printre cei care lăsau impresia că nu-şi 
doresc compania unei femei. Unii spun că era un celibatar 
convins, dar eu am auzit că avea o soţie pe care nu voia s-o 
înşele. Poţi să crezi aşa ceva? Burov sorbi din coniac. La început, 
mai toţi bărbaţii ăştia au dus o viaţa plină de promiscuitate. 
Acum însa cei mai mulţi s-au potolit, având o relaţie monogamă. 
Femeile sunt toate din gulag, în special deţinute politic, dar sunt 
şi câteva condamnate pentru infracţiuni de drept comun, 
îndeosebi infracţiuni cu caracter economic. După cum vedeţi, 
femeile provin din categoriile educate, aşa încât americanii se 
împacă destul de bine cu ele. Majoritatea femeilor au 
sentimente antisovietice, lucru pentru care, de altfel, au şi ajuns 
în gulag. Multe dintre ele au condamnări pe viaţa, iar cele care 
n-aveau au acum. 


— Cuplurile astea sunt căsătorite legal? întreba Lisa. 

— Potrivit legislaţiei sovietice, nu. Ştiu că s-au făcut unele 
căsătorii cvasi-religioase. De asemenea, vă spuneam, mai exista 
şi sturlubaticii, cei care coboară în „staţiune" vinerea. Totul în 
noaptea aia e turbat. Viaţa aici e cum o faci. Ca în Vest. Şi Burov 
adăugă: Ca o ironie, cred c-aici o să vă fie mai puţin dor de casă 
decât vă era la ambasadă. 

Hollis simţi ca băutura i se urcase la cap şi mai simţi că se 
săturase peste poate de Burov. 

— Am dori să rămânem singuri, îi spuse. 

— Desigur, spuse Burov ridicându-se. Aţi avut amândoi 
câteva săptămâni grele. 

Se îndrepta spre uşa. 

— Luaţi legătura cu intendentul de la comenduire, dacă 
aveţi nevoie de ceva. Exista un centru comercial la capătul 
dinspre sud al drumului principal. Aici toată lumea primeşte 
salariu. Am să vă dau banii pentru săptămâna asta în avans. în 
dormitor, o să găsiţi lenjerie de noapte. Din păcate, bagajele 
voastre au fost trimise rudelor apropiate. 

— Dar icoana domnişoarei Rhodes? întreba Hollis. 

— A, o să v-o trimit, dacă doriţi. Cine a scrijelit secera şi 
ciocanul pe ea? 

— Bănuiesc că soţii Kellum, răspunse Hollis. 

— Zău? Mi-i amintesc din perioada când erau aici. Asta se 
întâmpla acum zece ani. Nu prea obişnuiam să-i trimitem în 
cupluri, dar ei au avut ideea să se angajeze ca servitori la 
familia unui om politic influent. Din câte ştiu, în America e greu 
să găseşti servitori şi de aceea e uşor să-i plasezi. Odată intraţi 
în casă, ei au acces nelimitat la tot felul de lucruri. Apoi adăugă: 
Aici îi învăţăm să aibă iniţiativa individuală, lucru care, din 
păcate, nu reprezintă o trăsătură caracteristică a ruşilor. în 
activitatea unui spion însa ea rezolva jumătate din treabă. De 
acord, colonele? 

— Dacă profanarea unui obiect de cult e un exemplu al 
felului în care îi învăţaţi să aibă iniţiativa, aţi înţeles greşit. 

— Recunosc c-a fost un gest destul de crud din partea lor. 
Dacă doriţi, v-o trimit. Altceva? Nimic? Ei, a fost o dimineaţa 
plăcută. Sper că şi pentru voi. 


Burov pleca. 

Hollis inspecta încăperea, apoi dormitorul. 

— N-aş zice că-i pe gustul meu. 

Lisa îl îmbrăţişă. 

— Vreau să ştii şi să nu uiţi nici o clipă că te iubesc. 

— Sper să fie aşa, fiindcă se pare c-o să ne petrecem aici 
tot restul vieţii. Şi tu care spuneai că ambasadă te face 
claustrofoba! 

— N-o să ne petrecem aici tot restul vieţii. Nu! Ori o să 
ajungem acasă, ori o să murim încercând s-o facem. 

— Nu fii proastă, spuse Hollis, frecându-şi vârfurile 
degetelor. 

Lisa dădu afirmativ din cap. 

— O să ne plimbăm ceva mai încolo, spuse el. 

— Bine. Sunt epuizată. Nu mă simt bine. O, Doamne, Sam, 
celula aia... a fost groaznică. îl urăsc pe omul ăsta. 

— Întinde-te aici, pe canapea. 

Hollis o conduse spre canapea, o acoperi cu un hanorac, 
apoi se aşeza într-un fotoliu. 

— Am fost curajoasă? 

— Foarte. 

— Nu vreau să mă las pradă urii. 

— Acum dormi. Vorbim mai târziu. 

Privi o vreme focul din cămin. Gândul îi zbură la 
personalitatea schizofrenică a lui Burov: vicios şi sadic, apoi 
aproape amabil. Impresia lui era că nici una dintre feţele 
acestuia nu era „jucată". Ura lui Burov faţa de el şi de întreaga 
lume occidentală era veritabilă şi profundă. Pe de-alta parte, 
când era puţin încurajat şi cointeresat, putea deveni politicos, 
ba chiar prietenos. 

Incerca să se împace cu ideea morţii sale - cea regizata şi 
ea, care plana deasupra lui. Se gândi la cei trei americani pe 
care-i întâlnise pe cărare. Păreau pierduţi, asemenea unor stafii 
nefericite, suflete rătăcitoare plutind în derivă în vidul dintre vii 
şi morţi. încerca să-şi imagineze două decenii trăite în acest loc, 
dar îi fu cu neputinţa. încerca să înţeleagă sistemul monstruos 
care putuse să creeze un loc precum acesta, dar îi fu imposibil. 


CAPITOLUL 33 


Spre înserat, Hollis şi Lisa ieşiră din cabană şi o luară spre 
sud, către terenul de fotbal. 

— Putem vorbi aici? întreba ea. 

— Nu pe cărări. Mai încolo. 

Ajunseră la terenul de fotbal, pustiu la acea oră, şi îşi 
continuară drumul spre sud, dincolo de buncărul din beton care 
adăpostea liftul spre staţiunea subterană. 

— Coborâm în complexul de recreere? 

— Nu, ne plimbam doar... 

— Ca ultima oară când m-ai adus în pădurea asta? 

— De data asta nu-i chiar aşa de periculos, fiindcă suntem 
în interiorul gardului de sârmă ghimpată. 

Cărarea se sfârşi şi Hollis se căţăra pe ramurile ca nişte 
trepte ale unui pin impunător. Dispăru printre crengi vreme de 
zece minute, apoi cobora şi îşi scutură hainele. 

— Ce-ai văzut? întreba Lisa. 

— Cazarma trupelor de grăniceri. 

— De ce-ai vrut s-o vezi? 

— Aşa, fiindcă-i acolo. Asta face parte din pregătirea mea. 
Zâmbi. Nu mă pot abţine. 

— Cred că nu. 

O luară înapoi pe potecă, apoi Hollis se abătu de la drum, 
trăgând-o pe Lisa într-o mică râpă. Se aşezară unul lângă 
celălalt, pe terenul în pantă, şi Hollis îi spuse în şoapta: 

— S-ar putea să aibă dispozitive de ascultare pe cărări şi 
microfoane direcţionale cu care ne urmăresc. Aici însa putem 
vorbi, cu condiţia să vorbim în şoapta. 

— La ora asta ar fi trebuit să fim într-o ţara în care nimeni 
nu-şi face griji pentru asemenea lucruri. La naiba! Lisa ridica o 
crenguţa de jos şi începu să curețe covorul de iarbă. 

— O să stăm aici tot restul vieţii? 

— Sper că nu. 

— Seth ştie oare că suntem aici? 

— Cred că ştie că n-am murit în accidentul de elicopter. 
Probabil spera să fim aici şi nu în altă parte. De fapt, suntem 


norocoşi că ne aflăm aici, nu la Lubianka. 

— Deci o să fim salvaţi sau schimbaţi cu alţii? 

— Nu ştiu. 

— Ba ştii. De ce nu poţi să-mi dai nişte speranţe? 

Hollis o apuca de mână. 

— Ţi-am mai spus: cu cât ştii mai puţin, cu atât e mai bine 
pentru tine. Acelaşi lucru e valabil şi pentru mine. Aminteşte-ţi 
de aparatele şi substanţele de detectat minciuni. Burov e 
departe de a fi încheiat conturile cu noi. 

Lisa dădu afirmativ din cap. 

— Sam, i-am spus lui Burov aproape tot ce ştiam. N-am 
avut încotro. Dar nu i-am trădat pe cei din lablonia. 

Hollis o cuprinse cu un braţ pe după umeri. 

— S-a terminat, Lisa. Am văzut satul din aer. L-au ars. 

Lisa scutura acele de pin o vreme, apoi spuse încetişor: 

— O... ticăloşii... 

— A fost un gest de curaj din partea ta să-ncerci să-i aperi. 

Lisa clătină din cap. 

— N-am fost curajoasă. După o pauză, continuă: Am crezut 
întotdeauna că pot rezista... dar după prima săptămână nu mai 
eram nimic. Nu mai eram Lisa. Mi-e ruşine de mine. 

— Sunt profesionişti, Lisa, replica Hollis. Ei pot îngenunchea 
pe oricine. Au practicat treaba asta pe milioane de oameni până 
la tine. Nu fi prea aspră cu tine însăţi. 

Lisa clătina uşor din cap. 

— Dar nu mi-am imaginat ce sunt în stare să facă unui om... 

— Ba cred că da. 

— Da. Acum înţeleg. KGB-ul a fost întotdeauna pentru mine 
o abstracţie, un fel de bau bău pe care tu şi Seth mi-l vânturaţi 
pe la nas, spunându-mi să fiu atentă cu prietenii mei ruşi, cu 
mersul la biserică... dar acum... Doamne, cât pot să fie de 
mârşavi. Şi cât de naivi. 

— Nu te mai gândi. 

— Nu pot să-mi revin. 

Hollis o trase mai aproape de el şi Lisa îşi lăsă capul pe 
umărul lui. 

— Burov a încercat să mă facă să te urăsc, spuse ea 
încetişor. Mi-a spus c-am ajuns aici, fiindcă am fost complice la 


crimele pe care le-ai comis. Eu însa ştiam că minte. Pe ei nu-i 
interesează faptul că au murit doi oameni, ci ceea ce ştim şi 
ceea ce suntem. 

— Aşa-i. Puțin le păsa lor de moralitatea noastră, pe care 
însa o folosesc cu orice prilej împotriva noastră. Tu nu eşti o 
criminală, ci o deţinuta politic. 

— Da, o deţinuta politic. 

— Cei doi grăniceri n-au fost decât nişte victime nefericite 
ale operaţiunii lor ilegale. 

— Da. O să ţin minte. 

Lisa trase adânc aer în piept. 

— M-am rugat, dar au fost momente când mi-am pierdut 
credinţa. 

— Şi lui lisus i s-a întâmplat asta, pe cruce. Şi el era om. 

Lisa îi luă mâna într-a ei. 

— M-ai făcut să mă simt mai bine. 

— Şi o să te simţi mult mai bine, dacă o să putem egala 
scorul aici. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta, Sam. M-am săturat de 
aceasta interminabilă vendetă. Tot ce-mi doresc e să scap şi să-i 
scoatem şi pe ai noştri de-aici. 

— OK, spuse Hollis, ridicându-se. Atunci, hai să stăm de 
vorbă cu câţiva dintre oamenii noştri de-aici şi să vedem cum îi 
putem ajuta. 

Lisa se ridică şi îl apucă de braţ. 

— Sam... sper să înţelegi... nu cred c-ar trebui să dormim 
împreuna... măcar o vreme. 

— Inţeleg. 

— Oare? N-are nici o legătură cu tine. 

— E-n regulă. 

— Te iubesc. 

Al săruta, apoi o porniră înlănţuiţi înapoi spre potecă. 

— Crezi c-o să-mi dea o Biblie? întreba Lisa. 

— Cred c-o să-ţi dea aproape tot ce vrei. Tocmai asta e. N- 
au de gând să ne spele creierul aici. Dimpotrivă, ei vor ca tu să 
fii Lisa şi să „produci" alte Lise la rândul tău. 

— N-o voi face. 

— Ba ai s-o faci cu siguranţa. 


— Eu n-am spus niciodată c-am să accept. Tu ai spus. 

— Vrei să fii împuşcata? 

— Poate. 

Hollis o privi stăruitor. 

— încearcă să câştigi timp, Lisa. Bine? 

— Ştii ceva, piloţii ăştia de-aici încearcă să câştige timp de 
vreo douăzeci de ani. 

— O săptămână. Promite-mi! 

Lisa dădu aprobator din cap. 

— O săptămână. 

Ajunseră la potecă. „Pădurea de pini e foarte frumoasă, îşi 
zise Hollis, o adevărată pădure rusească, fremătând de păsărele 
şi animale mici." Conuri de pin zăceau împrăştiate pe poteca 
pavată cu bârne, iar pământul era acoperit de un covor de ace 
de pin. Printre pini erau câţiva stejari pitici, la rădăcina cărora 
veveriţe roşcate culegeau ghinde. După un cot al potecii, Hollis 
şi Lisa se treziră în faţa unei movile de pământ acoperite cu 
iarbă, în vârful căreia se înălţau vreo doisprezece mesteceni 
luminaţi de soarele slab al după-amiezii. Lisa îl luă pe Hollis de 
mână şi amândoi urcară pe culmea movilei, oprindu-se în 
mijlocul pâlcului de mesteceni. 

— Lăsând la o parte circumstanţele, spuse Lisa, peisajul e 
încântător. Apoi, arătând cu mâna, întreba: Ce-i aia? 

Hollis se întoarse cu faţa spre soarele ce apunea, ducându- 
şi mâna streaşina la ochi. La o distanţa de vreo sută de metri, 
printr-o rarişte între pini, se vedea un turn de paza înalt, din 
lemn, care arata posomorât şi melancolic în lumina apusului de 
soare. 

— Asta-i ceea ce a înlocuit, că trăsătura predominantă a 
peisajului rustic, cupolele în formă de ceapă ale bisericilor. E un 
turn de pază. 

Gardul de sârmă ghimpată şi zona defrişata nu se vedeau, 
dar el ştia că erau acolo. Zări un alt turn, la vreo două sute de 
metri depărtare de primul. După socoteala lui, dacă lagărul avea 
o suprafaţa de aproximativ doi kilometri pătraţi, iar turnurile de 
paza se aflau la o distanţa de circa două sute de metri unul faţa 
de altul, însemna că în jurul lagărului existau patruzeci de 
turnuri de pază. Fiecare dintre ele era probabil străjuit de cel 


puţin cinci grăniceri în schimburi de opt ore, ceea ce însemna că 
numai pentru turnuri erau două sute patruzeci de grăniceri. Mai 
exista probabil încă două sute care patrulau întregul perimetru 
şi asigurau paza porţii principale, cărora li se adăugau 
personalul comenduirei şi cel de la elicodrom. Bazându-se doar 
pe ceea ce văzuse, în teren şi din aer, Hollis aprecie că 
efectivele trupelor de grăniceri KGB existente în lagăr se ridicau 
la şase sute de oameni, ceea ce reprezenta o forţa redutabilă. O 
groază de oameni pentru a păzi aproximativ trei sute de deţinuţi 
americani. Pentru KGB era însa extrem de important să nu 
scape nici un prizonier. Şi se pare că vreme de două decenii aşa 
şi fusese. Apoi Dodson reuşise ceea ce părea imposibil, iar acum 
tot lanţul de comandă, de la Burov până la Politbiro, era 
îngrijorat. Hollis se întreba cum reuşise oare Dodson să 
evadeze. Lisa privi în direcţia turnului şi spuse: 

— Asta-i limita universului nostru acum, nu-i aşa? 

— Aşa se pare. Aş vrea să am aripi. 

— Sunt sigur că piloţii închişi aici îşi amintesc de vremurile 
când aveau aşa ceva. 

Coborâră movila până în poteca şi o luară în direcţia de 
unde veniseră. 

— Anca mă mai simt slăbită, spuse Lisa. 

— Vrei să ne oprim? 

— Mai târziu. Vreau să mă plimb cât mai e soare. O să mă 
sprijin de braţul tău. 

După o cotitură a drumului, văzură venind spre ei o pereche 
tânără, îmbrăcată în blugi şi canadiene de schi. 

— Fii prietenoasă şi comportă-te ca un instructor, o 
îndemna Hollis pe Lisa. 

— O săptămână. 

Când se apropiară, cei doi tineri le zâmbiră şi bărbatul se 
prezentă: 

— Salut. Sunt Jeff Rooney şi ea e Suzie Trent. Voi trebuie să 
fiţi colonelul Hollis şi Lisa Rhodes. 

Tânărul întinse mâna. 

Hollis i-o întinse pe a lui şi simţi o strânsoare fermă, 

puternică. 

— E grozav să vă cunosc, spuse Rooney, strângând mâna 


Lisei. 

Hollis îl studie pe tânăr. Avea vreo douăzeci şi cinci de ani şi 
făcuse probabil un stagiu de doi-trei ani în Forţele Aeriene 
Sovietice. S-ar fi putut să aibă ceva studii universitare şi poate 
trecuse printr-o şcoala de ofiţeri de informaţii a forţelor aeriene. 
în mod sigur însa absolvise cursul de un an la Institutul de Studii 
Canadiene şi Americane din Moscova. Era brunet, destul de 
scund şi nu părea a fi irlandezul pe care îl sugera numele, dar 
legenda lui avea să includă probabil o mamă de origine slavă. 

— De fapt, vă căutam, tipilor, spuse Rooney. Am fost la voi 
acasă, dar cineva ne-a spus că v-a văzut luând-o încoace. 

Hollis şi Lisa nu comentară, dar Jeff Rooney părea de 
nestăvilit. 

— Colonelul ne-a sunat să vă căutăm. Voia ca Suzie s-o 
cunoască pe Lisa. 

Suzie Trent zâmbi. Era o tânără mărunţica, de vreo 
douăzeci şi ceva de ani, cu păr blond nespălat, nas ascuţit, 
acnee şi nişte sâni prea mari pentru construcţia ei generală. 
Vorbea engleza cu accent. 

— Mă bucur că eşti aici, Lisa. Eu sunt aici de şase luni şi 
urmez cursurile la clasa de femei. E o clasă mică. Suntem 
douăsprezece studente şi numai şase femei instructor. E 
momentul să am şi eu instructoarea mea, dar n-avem destui 
mentori femei. Aşa că sper să devii mentorul meu şi să mă 
înveţi să fiu tu. 

Lisa trase o gură de aer. 

— Bine, dacă vrei, spuse storcând un zâmbet. Dar nu-ți 
permit să te culci cu prietenul meu. 

Jeff şi Suzie râseră zgomotos. 

— Lisa, poţi să vii să iei ceaiul cu noi după-amiaza? întreba 
Suzie. Ne întâlnim la cinci şi jumătate, după ore. Toate fetele. 

— Femeile. 

— Da. Ne întâlnim în zona dintre etaje. Oricine are 
permisiunea să-ţi spună unde e. 

— Poate să-mi spună. 

— Da, mulţumesc. Poate. Cunosc regulă, dar nu ştiu încă 
întotdeauna pe care dintre cele două verbe să-l folosesc. 

— Când nu eşti sigură, foloseşte-l pe can. Majoritatea 


americanilor fac această greşeala. Când vorbesc englezeşte, 
ruşii au tendinţa să greşească în sens invers, adică folosindu-l 
excesiv may, şi lucrul ăsta bate la ochi. 

— O să ţin minte. 

— Mai ţine minte şi faptul că americanii nu stau atât de 
aproape cum stai tu acum de mine. 

— A, da. lartă-mă, spuse Suzie, făcând un pas înapoi. Ai fost 
bogată în viaţa ta dinainte? Va trebui să învăţ manierele şi 
obiceiurile celor bogaţi? 

Lisa îi aruncă o privire furişa lui Hollis şi răspunse: 

— M-am născut într-o familie din clasa de mijloc. 

— Unde? 

— În Long Island, în afara New York-ului. 

— 0... atunci o să mă trimită în altă parte. Mi-ar fi plăcut să 
merg la New York. 

— Suzie, interveni Jeff Rooney, nu cred că pe Lisa o 
interesează asta. Nu eşti deloc atentă, ce naiba! 

— Aşa.-i. lartă-mă! 

— Babacu' lucrează la Ministerul de Externe, îi spuse 
Rooney lui Hollis, aşa c-am învăţat jargonul acasă. Mă gândesc 
că ce-am putea face în ultimele câteva luni pe care le am de 
stat aici e să insistăm pe jargonul de ambasadă, ca de cel din 
aviația şi marina americană sunt sătul până peste cap. Apropo, 
avem aici şi câţiva tipi din trupele de uscat, mai ales piloţi de 
elicoptere. Ei, ce zici? 

— De acord. 

— Mă bucur, spuse Rooney, ca şi când Hollis ar fi putut să-l 
refuze. Apoi adăugă: Am înţeles însa că s-ar putea să vă hotărâți 
să nu rămâneţi. îl privi stăruitor pe Hollis, apoi masca îi alunecă 
o jumătate de centimetru, când spuse: Ar fi o greşeala. 

Hollis nu-i răspunse. 

Rooney zâmbi şi continuă în tonalitatea de mai înainte. 

— Oricum, când voi absolvi şcoala, mă gândeam să lucrez 
în domeniul informaţiilor militare şi să ocup, ca tine, un post de 
ataşat. Până la urmă, mi-ar plăcea să lucrez la NATO. 

— N-ai gusturi rele. 

— Ştiu. Treaba e ca cei de-aici care se ocupa de plasament 
nu cred c-aş putea trece de verificare. Vreau să spun cu 


biografia mea: născut la Moscova, tata - membru de partid şi 
aşa mai departe. Rooney rase. Adică, trebuie să vin cu o 
întreaga legendă. Ar fi însa o lovitură trăsnet dacă aş reuşi să 
intru în spionajul militar american. Am dat nişte examene, vreau 
să spun - şi le-am luat destul de bine. Cu tine instructor, cred că 
m-aş descurca într-adevăr foarte bine. 

Hollis îşi drese vocea. 

— Ai ambiţii mari. Mă îndoiesc totuşi c-ai să poţi trece de 
verificare. Cum o să faci? 

— Păi, acum că-i avem pe toţi ai noştri acolo, o să fie ceva 
mai uşor. O să spun că sunt orfan şi o să le dau un orfelinat care 
nu mai exista şi nişte părinţi adoptivi decedați. Certificatele de 
naştere nu mai constituie o problemă. Avem câţiva tipi care 
lucrează la birourile de stare civilă din mai multe oraşe, care se 
pot ocupa de toate treburile astea. 

— Şi ce faci cu referinţele? 

— Programul şcolii a început acum cincisprezece ani, 
colonele, aşa că pot să-ţi înşir tipi a căror credibilitate acolo e 
destul de bună. E vorba deja de o reţea de old boys, de 
camarazi de şcoala, cu tot ce decurge din asta. Mai greu a fost 
pentru primul val care a debarcat. Noi, cei tineri, ne ducem 
acolo având nişte capete de pod deja stabilite. 

— Am înţeles că, din motive de securitate, absolvenţii nu 
iau niciodată legătura unul cu celălalt. 

— Zău? Cine ţi-a spus asta? 

— Nu-mi mai amintesc. 

Jeff Rooney clătină din cap. 

— Exista nişte celule, ca pretutindeni în lume. Aşa am făcut 
o revoluţie aici şi în alte locuri. Celule, izolate unele de celelalte 
din motive de securitate, dar urmărind toate acelaşi scop. 
Conceptul datează din perioadă anterioară Revoluţiei, dar mai e 
valabil şi astăzi, în felul ăsta, e imposibil să distrugi întreaga 
organizaţie. Am înţeles că acolo aşa stau lucrurile. Fiecare celulă 
se străduieşte să întărească poziţia profesională a membrilor 
săi. 

— Interesant. 

— Exact, Aşa că nu te mai preocupa de verificarea mea, 
colonele. Ajută-mă să înţeleg cum stau lucrurile în Serviciul de 


informaţii al Forţelor Aeriene Americane, să învăţ poate ceva 
jargon de ambasadă şi cum se procedează ca să ajungi în 
asemenea posturi. Restul mă priveşte, OK.? 

— OK. 

— Aş fi vrut ca babacu' să fie general de aviaţie, aşa că 
tatăl tău, adaugă Rooney. într-o bună zi însa eu am să fiu 
general american de aviaţie, iar copiilor mei o să le fie mai uşor. 
Marele Vis American, nu-i aşa, colonele? începutul e întotdeauna 
ceva mai greu pentru noi, imigranții. Râse şi continuă: Legali 
sau ilegali. Dar o să reuşim. O să ne străduim din răsputeri. 

Hollis îl examină pe Rooney cu atenţie. „Pensionul Doamnei 
Ivanova, îşi spuse, împinge arta spionajului în materie de 
acoperire până la ultima ei expresie; ea atacă însăşi noţiunea de 
identitate, pe care toate fiinţele umane o luau de bună. Fiecare 
bărbat şi femeie de pe suprafaţa pământului, reflecta Hollis 
reprezintă o matrice complexă de limbaj, obiceiuri, nuanţe, 
gesturi şi mitologie comună, care, însumate, îi singularizează ca 
membri ai unei anumite naţiuni, culturi sau societăţi. Gândul că 
toate acestea puteau fi copiate îi dădea fiori. “Ideea însa e 
extrem de rusească", gândi Hollis. Ce altceva era faptul că 
nobilimea şi clasele sus-puse din Rusia vorbeau franţuzeşte, se 
îmbrăcau englezeşte şi gândeau nemţeşte decât obsesia de a 
încerca să fie ceea ce nu erau. lar locul acesta, îşi spuse Hollis, e 
o versiune îmbunătăţită a metodei actoriceşti a lui Stanislavski, 
o scenă bizară şi grotescă, de pe care actorii ieşeau, urmând să- 
şi joace rolurile pe scena lumii. “Un loc, îşi zise Hollis, în care 
trebuie trasă cortina finală." 

— Colonele, spuse Rooney, mai eşti pe-aici? 

Hollis îşi concentră atenţia asupra lui Rooney. 

— Sunt. 

— Ei, zâmbi Rooney, poate că vreţi să mai daţi puţin 
târcoale pe-aici, aşa că n-o să vă mai rețin. Vineri seara avem 
însa o petrecere. O să aveţi ocazia să întâlniți o groază de lume 
de pe-aici. Treceţi pe la Chuck să vă dea măşti. 

— Măşti? 

— Da. Pentru Halloween, vineri e Halloween. 

— A, da. 

Suzie o privi pe Lisa şi îi spuse: 


— Zâmbeşte! Aici nu-i chiar atât de rău. 

Lisa nici nu zâmbi, nici nu-i răspunse. 

— Nimeni n-o să vă sâcâie, dacă sunteţi corecţi cu noi, 
adaugă Jeff. întrebaţi-i pe ceilalţi instructori şi-o să vedeţi că aşa 
e. Ne vedem la petrecere. 

Suzie le făcu semn cu mâna. 

— Mi-a făcut plăcere să vă cunosc. Nu vă daţi la fund! 

— Bun venit în campus, adaugă Jeff. Şi nu vă apropiaţi prea 
mult de perimetru. 

Se îndepărtară în josul potecii. 

Hollis şi Lisa nu scoaseră o vorbă preţ de un minut, apoi 
Hollis spuse sec: 

— Drăguţi copii. Şi foarte ambiţioşi. 

— Dumnezeu să mă ierte, dar îmi venea să le tai beregata, 
replica Lisa. 

— Poate şi lor le venea să ne-o taie nouă, spuse Hollis. 
Reflectă o clipă, apoi adăugă: înspăimântător. 

— Oribil, încuviinţa Lisa. Aştepta ca cei doi să dispară la o 
cotitură a potecii, apoi comentă: El e un produs aproape finit. 
Ea, în schimb, e încă foarte neşlefuita. Şi când te gândeşti ca ei 
se aşteaptă ca eu s-o şlefuiesc. Nu-mi vine să cred, Sam! 

— Toată povestea e cam suprarealista. 

Hollis privi în adâncul bătrânei păduri de pini, în care se 
întindeau umbre purpurii, şi la potecă pavată cu bârne care 
ducea de nicăieri spre niciunde. Vântul se potolise şi în jurul lor 
totul era nemişcat. „lată-mă, gândi Hollis, în inima Rusiei, mort 
pentru lume, înconjurat de sârmă ghimpată şi băgat până peste 
cap într-un experiment dement. Cu cincisprezece ani mai târziu, 
dar în sfârşit aici." 

Se întoarseră pe drumul pe care veniseră, dar o luară pe o 
potecă laterală, orientată spre răsărit. 

— Mă descurc bine? îl întreba Lisa. Mă refer la partea cu 
verbele may şi can. 

— Perfect. Numai că ei n-au crezut nici o clipă c-o facem de 
bună-voie.. 

— Bun. Nu prea ştiu să mă prefac. 

— Aşa-i. Nu prea ştii. 

Ajunseră la o casă în stilul fermelor americane, amplasată 


confortabil între pini. Era din cărămidă roşie, cu un brâu alb şi 
acoperişul învelit cu bitum verde. O alee prunduită ducea spre 
un garaj pentru o maşina, dar pe pietriş nu se zărea nici o urmă 
care să fi arătat ca pe-acolo trecuse vreodată vreo maşina. în 
dreptul garajului, un bărbat de vreo cincizeci de ani stivuia nişte 
lemne de foc. Un copil cam de cinci anişori se dădea în leagăn 
pe o anvelopă suspendată cu o funie de creanga unui copac. 
Hollis o lua în sus pe aleea cu pietriş, urmat de Lisa. Bărbatul s 
întoarse cu faţa spre ei. 

— Bună, spuse Hollis. Sunt nou pe-aici. 

Bărbatul se uita la el, apoi la Lisa. 

— Sam Hollis! Am auzit că eşti aici. Şi tu trebuie să fii Lisa 
Rhodes. 

Bărbatul îşi şterse palmele de pantalonii de catifea reiată şi 
dădu mâna cu Hollis. 

— Sunt Tim Landis, spuse el cu accent texan. Cred că noi 
doi ne cunoaştem, Sam. 

Hollis avu un moment de descumpănire. 

— Aşa-i... Dumnezeule! Erai comandant de patrula în grupul 
nostru de aviaţie de vânătoare. 

— Exact. Am participat împreuna la nişte instructaje 
furtunoase. Mi-amintesc că obişnuiai să-i faci zile fripte 
bătrânului general Fuller. 

Landis se adresa Lisei: 

— Odată, Sam s-a luat de toate restricţiile referitoare la 
obiective, spunându-i lui Fuller că mai bine am fi lansat baloane 
cu apa, ca să nu se mai supere nimeni pe noi. 

Hollis i-o prezenta pe Lisa şi cei doi îşi strânseră mâinile. 

— Ce-i aici? E un fel de purgatoriu sau iadul pe pământ? îl 
întreba Lisa. 

Landis păru să înţeleagă. 

— Depinde de cum te scoli dimineaţa şi cum visezi noaptea. 
Se freca pe frunte. Vezi, sunt aici de aproape douăzeci de ani şi 
n-am sentimentul că sunt acasă. De fapt, nu mai ştiu ce- 
nseamnă să fii acasă. Apoi adăugă: Uneori însa mă trezesc în 
miez de noapte şi-mi amintesc de toate şi mă simt din nou 
acasă. 

Urmară câteva clipe de tăcere, apoi Landis îi spuse lui Hollis 


zâmbind: 

— Sam, mă bucur că n-ai fost doborât. 

— Ba am fost. în portul Haiphong, în ultima zi de război. Am 
fost însa pescuit din baltă. 

Hollis avu un moment de ezitare, apoi îl întreba: 

— Copilotul meu era Ernie Simms. E cumva aici? 

— Nu mai e, răspunse Landis. 

— A fost aici? 

— Da. 

— Şi? 

— Păi... să vedem... era prin '74. Tocmai sosise aici de la 
Hanoi. Acum, c-ai pomenit de el, îmi dau seama că de tine 
vorbea. Zicea că o dăduseşi în bară şi tu, dar nu ştia ce se 
întâmplase cu tine. Şi el a fost pescuit din baltă, bănuiesc. Avea 
o arteră deschisă, dar gălbejiţii de vietnamezi l-au făcut bine, 
aşa încât,atunci când a ajuns aici, era întremat. 

— Ce s-a întâmplat cu el aici? 

— L-au împuşcat. 

— De ce? 

— Cum să-ţi spun... Landis păru deodată stânjenit. l-a trimis 
la plimbare. l-a spus şefului ăl mare de-aici, o javră de ofiţer de 
aviaţie al cărui nume îmi scapă acum, că n-are de gând să 
colaboreze. Aşa că l-au împuşcat. Clătină din cap. Au obţinut 
atunci de la gălbejiţi toţi piloţii de care-aveau nevoie, aşa că, 
dacă făceai pe nebunu' cu ei, te-mpuşcau. Pe urma războiul s-a 
sfârşit şi locul ăsta a fost preluat de KGB. Ştii despre ce-i vorba? 

— Nu. 

— Vrei să-ţi povestesc? 

— Cu altă ocazie. 

— OK. îmi pare rău de Simms. Aici mai sunt însa şi alţi 
băieţi pe care cred că-i cunoşti. Jessie Gates, de pildă. 

— Gates, Nebunu’? 

— Chiar el. 

Landis turui o duzină de nume, din care Hollis recunoscu 
trei sau patru. 

— Apropo, să vi-l prezint pe puştiul meu, spuse Landis. Se 
întoarse spre băieţel şi îi strigă: Timmy! Vino să-ţi prezint un 
vechi prieten. 


Băieţelul sari de pe anvelopa şi alergă spre ei. 

— Timmy, el e... ce eşti acum, Sam, general? 

— Colonel. 

— Grozav. Timmy, el e colonelul Hollis şi ea e domnişoara 
Rhodes. Vi-l prezint pe Timothy junior. Dădură mana şi băieţelul 
zâmbi timid. 

— Timmy are aproape şase ani. Mai sunt câţiva copii de 
vârsta lui aici, dar nu prea mulţi. Oricum, lui îi plac copiii mai 
mari. Am dreptate, şoricel? 

Puştiul dădu afirmativ din cap. 

— Joey Reeves, cel mai bun prieten al meu, are nouă ani, 
spuse, ridicându-şi privirea spre Hollis. Sunteţi din America? 

— Da. 

— Într-o zi, şi eu am să merg în America. 

— Grozav. O să-ţi placă. 

— O să mă duc acolo să construiesc pacea. 

Hollis nu comenta. 

— America e o ţara bună. 

— Aşa-i. 

— Da' e condusă de oameni răi. 

Hollis îi aruncă o privire furişa lui Landis. 

— Ştii rusa? îl întreba Lisa. 

— Nu. învăţăm lucruri despre Rusia, dar în engleză. 

— Ce învăţaţi? 

— Rusia e o ţara mare, care construieşte pacea. într-o bună 
zi, Rusia şi America o să fie prietene. Atunci taţi, mami şi cu 
mine o să plecăm de-aici ca să trăim în America, dacă vrem. 
Sau în Rusia. Rusia e aici, aproape. America e departe. 

Lisa îngenunche şi lua mânuţele băieţelului într-ale sale. 

— Şi America vrea pace. 

— Da, dar guvernul e condus de oameni răi. 

Hollis puse o mână pe umărul Lisei, care se ridica. 

— Du-te şi te joacă! îi spuse Landis puştiului. 

Băieţelul se îndepărta în fugă. 

Landis îl urmări cu privirea, apoi spuse: 

— La început, au crezut că relaţiile sexuale erau suficiente; 
pe urmă, au înţeles că unii dintre noi aveau practic instincte 
paterne, iar femeile noastre, impulsuri materne. Aşa că ne-au 


lăsat să facem copii. Vor să fim mulţumiţi aici, preocupaţi de 
treburile cotidiene. Au apărut însa probleme noi. Cum e asta cu 
copiii. în prezent, sunt vreo şaizeci. Cel mai mare e Rick Brewer. 
Are zece ani. Soţia lui Ted Brewer, Svetlana, a fost prima care a 
născut, după ridicarea interdicţiei. 

— Şi care e problema? întreba Hollis. 

— N-au ştiut cum să-i educe pe copii. Aşa că au optat 
pentru un sistem hibrid, în care copiilor li se preda o programă 
americană modificată, în engleză, dar şi istoria Rusiei şi 
ideologia sovietică. Un eşec. Ei îşi imaginează că-i pot trimite pe 
copiii aceştia în America aşa cum fac cu studenţii ruşi. Eu însa 
mă-ndoiesc. Cred că pe măsura ce-o să crească şi o să-şi dea 
seama că se afla într-o puşcărie, o să-şi iasă din minţi. 

Landis îşi privi fiul, care se legăna din nou, căţărat pe 
anvelopă. 

— Sarăcuţu' de el! 

— Acasă îi spuneţi adevărul? îl întreba Lisa pe Landis. 

— Nu. 

— De ce? Aţi putea s-o faceţi cu subtilitate... 

— Domnişoara Rhodes, mi-au spus că, dacă descoperă că 
fac asta, îl omoară pe copil. Nu mi-l iau, ci îl omoară. Şi o 
omoară şi pe nevastă-mea. 

— Dumnezeule... îmi pare rău. 

Landis ridică din umeri. 

— După cum vedeţi, aici sub mănuşă de catifea se ascunde 
un pumn de oţel. îşi întoarse privirea spre Hollis. Apropo, Sam, ţi 
s-a întâmplat să ai vreo veste despre nevastă-mea? Vreau să 
spun nevasta mea americană, Maggie. 

— Nu, nu cred. O să-ncerc să-mi aduc aminte. 

— Faci tu asta? Ţi-aş fi recunoscător. Aveam doi băieţi, 
Timothy... celălalt Timothy... şi Josh. Acum trebuie să fie bărbaţi 
în toată firea. Tim trebuie să aibă treizeci de ani, iar Josh 
douăzeci şi patru. Sper din tot sufletul să se fi descurcat. Sper şi 
că Maggie să se fi recăsătorit. 

Landis îşi trecu mâna peste faţa. Hollis simţi un gol ciudat în 
stomac. 

— Ascultă, Tim, spuse, am impresia că prezenţa mea te-a 
cam răscolit, aşa că noi o să... 


— Nu, nu. Uite, nu-ţi mai pun întrebări de-astea. Şi voi 
sunteţi probabil dezorientaţi. Haideţi înăuntru să v-o prezint pe 
Jane, nevastă-mea. E rusoaică, dar îi place numele de Jane. 

— Nu, mulţumesc... 

— Haideţi! O să vă placă. E deţinuta politic veritabila. Are o 
condamnare de treizeci de ani, dar în lagăr asta echivalează cu 
o condamnare la moarte. A stat doi ani în lagăr, apoi i s-a oferit 
o slujbă aici, fiindcă făcuse ceva engleză în şcoala. Aş vrea s-o 
cunoaşteţi. 

Lisa şi Hollis schimbară priviri, apoi Lisa spuse: 

— Ne-ar face plăcere s-o cunoaştem. 

— Perfect. 

An timp ce se îndreptau spre uşa din faţa, Landis continua. 

— A sosit aici acum, aaa... cincisprezece ani. A avut nişte 
combinaţii vreo doi ani, ca noi toţi de altfel. A fost o perioadă 
agitată. Apoi, o dată cu trecerea anilor, cei mai mulţi dintre noi 
ne-am „aşezat". 

Landis deschise uşa şi strigă: 

— Scumpo, avem musafiri! 

— 0,... Tim, dar e dezordine în casă, îi răspunse o voce într- 
o engleză cu accent. 

Hollis şi Lisa se uitară unul la celălalt, neştiind dacă să râdă 
ori să plece. 

Landis le arăta drumul spre bucătărie. Hollis observa că 
mobila din living era destul de ponosită şi nu avea un fason 
american deosebit. Era din lemn de culoare deschisă, cam cum 
era la modă prin anii '50, şi s-ar fi putut să fie de proveniența 
scandinavă. Pe jos, era parchet rusesc, de zada, nu de stejar, iar 
covorul era oriental, dintr-una din republicile sovietice dintre 
Orientul Apropiat. Hollis mai remarca prezenţa unui televizor 
Sony modern, a unui video şi a unui casetofon, toate aşezate 
într-un sistem de rafturi speciale. 

Când intrară în bucătărie, Hollis avu într-adevăr sentimentul 
că dăduse peste o mică America. Bucătăria era foarte modernă, 
cu o nişa pentru micul dejun, şi bine utilata. Singurul obiect ce 
părea să lipsească era maşina de spălat vase. Pe tejgheaua din 
plastic alb trona un ibric de cafea General Electric. Doamna 
Landis curata nişte sfecla în chiuvetă. 


— Jane, ti-i prezint pe noii noştri vecini. Lisa Rhodes şi un 
vechi camarad de arme, căpitanul, adică nu, colonelul Sam 
Hollis. 

Jane Landis îşi şterse mâinile pe şorţ, îi privi pe amândoi. 
Apoi strânse mana Lisei. 

— Bună. 

După părerea lui Hollis, Jane avea vreo patruzeci de ani. 
Destul de atrăgătoare şi se ţinea bine, cu părul negru grizonat. 
Era îmbrăcată cu un pulover pe gât, fusta ecosez, iar în picioare 
avea mocasini. O clipă, Hollis avu impresia că se afla într-o zi 
târzie de toamna, undeva în nord-estul Statelor Unite. Sâmbătă 
după-amiaza, stăpânul casei stivuia lemne de foc, în vreme ce 
soţia sa, încă apetisanta, în pofida vârstei, pregătea cafeaua. 
Prin fereastra boltită a nişei pentru micul dejun, putea fi văzut 
fiul lor jucându-se printre pini. Iluzii. Jane Landis îi strânse mâna 
şi-i spuse: 

— Deci ticăloşii v-au răpit pe amândoi? 

Hollis îi zâmbi. O clipă îi veni s-o îmbrăţişeze. 

— Da, ticăloşii ne-au răpit. 

— De ce? De fapt, ei n-au nevoie de un motiv anume. Luaţi 
loc şi serviţi nişte cafea. 

Trânti patru ceşti pe masă, care ajungea până în dreptul 
ferestrei boltite, apoi aduse zaharul şi frişca. 

— Şi ce ne aduce prezenţa voastră? Suntem salvaţi sau 
condamnaţi? 

— Nici una, nici alta, cred, răspunse Hollis aşezându-se. 

Făcu semn cu degetul mare înspre tavan, gest pe care Jane 
nţelese imediat. 

— O, spuse ea, nu cred că după cincisprezece ani le mai 
pasă ce spui. Nu ştim nimic care să nu fie ştiut şi de ei. Acum 
însa, dată fiind prezenţa voastră aici, s-ar putea să înceapă din 
nou să asculte. Aşa că răspunde-mi altă dată. 

Umplu ceştile cu cafea. 

— Cafeaua nu-i americană, ci etiopiana. De câte ori mai pun 
laba pe o ţara, trimit acolo arme şi primesc câte o trăsnaie în 
schimb. Acum o să începem să aducem banane din Nicaragua. 
Din Afganistan s-au procopsit doar cu saci de plastic pentru 
cadavre. 


AA 


Landis se aşeza în faţa lui Hollis şi îi spuse: 

— Ţi-am spus că e anticomunista, într-o bună zi o s-o 
încurce. Am dreptate, Jane? 

— Să-i ia dracu'! Sper că asculta. Se întoarse spre Lisa şi 
continuă: Am stat doi ani în lagărul de la Kandalakşa, din 
regiunea Murmansk, în apropierea cercului polar. Şi pentru ce? 
Fiindcă am trimis o scrisoare porcului ăluia de Brejnev, prin care 
protestam împotriva folosirii trupelor sovietice pentru înăbuşirea 
mişcărilor revendicative din Polonia. Asta se întâmpla în 
decembrie 1970. Am un soţ şi două fiice, care au fost informaţi 
că am murit la Kandalakşa. N-o să-i mai văd niciodată. 

— Îmi pare rău. 

— Da. Tuturor ne pare rău. Mie îmi pare rău c-am venit aici. 
Dacă rămâneam la Kandalakşa, acum eram moartă. îmi vine să 
vărs când mă gândesc că mai lucrez pentru ei. Americanii de 
aici, inclusiv Tim, îi urăsc, dar o fac în maniera americană - când 
îşi aduc aminte - şi cu aerul idiot al condamnatului la 
spânzurătoare. Ei nu înţeleg cum poate să-i urască un rus. 

— Bunica mea a fost rusoaica, replica Lisa în rusă. Eu cred 
că înţeleg. 

Jane făcu ochii mari. 

— A, spuse în engleză, o să fim prietene. 

— Lisa are sânge aristocratic, spuse Hollis în engleză. 

— O iert, spuse Jane strâmbându-se. 

Zâmbiră cu toţii. Hollis se mirase întotdeauna cum de până 
şi ruşii cu sentimente antisovietice fuseseră determinaţi să-i 
urască pe Romanovi şi vechea aristocrație. Era vorba aici, 
probabil, de unul dintre marile succese dobândite de sovietici în 
acţiunea de creare a cetăţeanului sovietic. în plus, fără un trecut 
spre care să vrea să se întoarcă şi cu o teamă înnăscuta de 
viitor, rusul era controlabil. Nimeni nu părea să aibă vreo idee în 
legătură cu cine sau ce ar trebui să ia locul comuniştilor. Rusia 
era o ţara de imaginaţie. 

— Nu trebuie să vorbiţi ruseşte, îi spuse Tim Landis Lisei. E 
o infracţiune gravă. 

— Ce ironie! replica Lisa. 

— N-am voie să-l învăţ pe Tim ruseşte, spuse Jane Landis. E 
un fel de-ai ţine pe grăniceri izolaţi de americani. Le e teamă de 


contaminarea occidentală. 

— Dar în studenţi au încredere? întreba Lisa. 

— Trebuie să aibă, replica Jane, până la un punct. Şi trebuie 
să aibă şi o modalitate de a-i controla în State. Am înţeles că-i 
urmăresc prin detectorul de minciuni de-i înnebunesc până să le 
dea drumul de-aici. Dacă apare o singură nepotrivire, studentul 
e maturat. 

Tim Landis bătu cu degetul în masă, făcând semn cu mâna 
spre tavan. Jane Landis ridică din umeri. 

— Sa-i ia dracu'! 

O vreme băură cafeaua în linişte, apoi Lisa întreba: 

— Casa asta... e doar pentru voi ori e folosită ca unitate de 
instrucţie sau cum s-o fi chemând? 

— Da. E o unitate de instrucţie, nu doar pentru confortul 
nostru. în momentul de faţa avem doi interni. Aşa trebuie să le 
punem. Doi porci care locuiesc aici. La noi stau numai câteva 
luni înainte de a-şi lua tălpăşiţa, aşa că, slavă Domnului, nu-i 
avem pe capul nostru tot timpul. Când stau cu noi însa, devin 
insuportabili. Nu-i aşa, Tim? 

— Aha. 

— Şi voi îi învăţaţi cum să se poarte într-o casă? întreba 
Hollis. 

— Exact, spuse Jane zâmbind. îi î 
la toaletă. 

Izbucni în râs. 

— Jane le găteşte şi le spală rufele, adaugă Tim Landis 
binevoitor. Ei mă ajută la unele reparaţii casnice şi la curăţenia 
mai grea. învaţă câte ceva despre activitatea dintr-o 
gospodărie, meserii etc. 

— Ăştia doi sunt nişte măgari, spuse Jane. Unul dintre ei mi- 
a făcut avansuri, apoi a fost atât de laş să spună că toată 
chestia făcea parte din instrucţie. 

Lisa zâmbi şi întreba: 

— Unde sunt acum? 

Landis îşi privi ceasul. 

— Azi au avut ore de conducere auto. Se plimba în sus şi în 
jos pe drumul principal. Sovieticii cumpăra maşini vechi de la 
ambasadă şi le aduc aici. 


nvăţăm cum se trage apa 


Hollis dădu din cap uimit. 

— Intotdeauna m-am întrebat ce fac cu ele, ca-n Moscova 
n-am văzut nici una. 

— Ei, acum ştii, spuse Landis. După cum ştii, cei mai mulţi 
ruşi nu ştiu să şofeze. Chiar şi tineri ca ăştia doi, care se 
pregătesc să devină piloţi, dacă poţi să-ţi imaginezi. în fine, cei 
doi - Sonny şi Marty - trebuie să fie aici în câteva minute, dacă 
vreţi să-i cunoaşteţi. 

— În regulă, replica Hollis. 

— Sonny e cel care voia să-mi umble în chiloţi, îi spuse 
Lisei. Fii atentă la porcul ăsta! Are nişte probleme hormonale. 

— Bine. 

Hollis termina de băut cafeaua şi privi prin fereastra boltită. 
încerca să se pună în locul lui Tim Landis, să-şi imagineze cu ar 
fi fost într-un lagăr de prizonieri de război din Vietnamul de 
Nord, apoi să fie transferat într-un lagăr de prizonieri de război 
al Forţelor Aeriene Sovietice pentru a instrui piloţi, apoi 
transformarea lagărului de prizonieri de război în Pensionul 
Doamnei Ivanova. Apoi o nevastă, un fiu. Aproape două decenii. 
Cine era Tim Landis acum? Nici el nu mai ştia. Voiau oare 
oamenii ăştia să se întoarcă acasă? Cum ar reacţiona Maggie 
Landis? Se recăsătorise cu zece ani în urmă. Hollis ştia asta de 
la un ofiţer care fusese la San Diego la nuntă. Şi dacă oamenii 
ăştia pleacă de aici, trebuie să-şi ia cu ei şi noile lor neveste şi 
copiii? Cu fiecare oră în plus petrecută în acest loc, Hollis avea 
tot mai multe întrebări şi tot mai puţine răspunsuri. în final, 
răspunsul s-ar fi putut să fie acela că voiau cu toţii să moară 
acolo de bătrâneţe. 

Tim Landis se ridica de la masă, lua un creion şi o foaie de 
hârtie, scrise ceva pe ea şi i-o întinse lui Hollis, care citi: „Ai aflat 
de maiorul Dodson? A reuşit să ajungă la ambasadă?” 

Hollis îi răspunse în scris: „Am aflat despre el indirect, prin 
Gregory Fisher. Cazul Fisher a ajuns în presa americană. Dodson 
continua să fie dispărut." 

Landis citi, dădu afirmativ din cap şi se îndepărta. Hollis avu 
impresia că plângea. Mototoli hârtia şi o băga în buzunar. 

Jane Landis tocmai se pregătea să spună ceva, când uşa din 
spate, care dădea direct în bucătărie, se deschise şi în încăpere 


intrară doi bărbaţi de vreo douăzeci şi cinci de ani. 

— Salut! Cine-s ăştia? 

Tim Landis, care părea să-şi fi recăpătat stăpânirea de sine, 
făcu prezentările. Hollis îi examina cu atenţie pe cei doi. Marty 
era cam îndesat, îmbrăcat într-un trening gri şi hanorac. Avea o 
faţa plăcută, zâmbitoare, care îl făcea să pară destul de 
inofensiv. Sonny era extraordinar de frumos, cu părul negru şi 
ondulat, ochii negri şi cu un zâmbet sarcastic, pe care unele 
femei îl găseau senzual. 

— Mă bucur să te cunosc, îi spuse Sonny Lisei zâmbind. 
Atâta lumea vorbeşte de tine. 

— Nu mai spune! 

Sonny o fixa cu privirea. 

— Zău. Nu mai sunt decât şase americance veritabile aici. 

— De ce nu le copiaţi la Photostat? 

Sonny rase. 

— Ascultă, tu şi Sam sunteţi combinaţi, cum se spune, sau 
numai prieteni? 

— Las-o baltă, Sonny, interveni Marty. 

Lisa îl pironi cu privirea. 

— Nu-i treaba ta! 

— Ba e. înainte să trec oceanul, vreau să cunosc măcar o 
americancă adevărată. 

Zâmbi. 

Pumnul lui Hollis îl lovi pe Sonny direct în stomac, 
încovoindu-l. Făcu câţiva paşi împleticiţi, scoțând nişte sunete 
ciudate, apoi se prăbuşi în genunchi, încercând să-şi recapete 
suflul. 

— Credeţi c-o să aveţi probleme? îi întreba Hollis pe Landis 
şi pe nevastă-sa. 

Tim Landis clătină din cap. 

— O caută cu lumânarea. Rezolv eu treaba cu ofiţerul de 
control rus. 

— E o lecţie numai bună pentru el, adaugă Jane Landis, 
dacă vrea să înţeleagă că există o etichetă, când e vorba de 
abordarea unei femei. 

— Băiatul ăsta o să fie până la urma omorât în State de un 
amant furios, adaugă Marty, ajutându-l pe Sonny să iasă din 


bucătărie. 

— Mulţumim pentru cafea, le spuse Hollis soţilor Landis. 

Tini Landis scoase o lanternă din bufet. 

— O să aveţi nevoie de ea ca să nu vă rătăciţi. 

— Ne mai vedem, spuse Lisa. 

— Mi-aţi căzut deja cu tronc, replica Jane. 

Tim Landis îi conduse afară şi îi dădu lanterna lui Hollis. 

— Vă mulţumesc c-aţi trecut pe la noi, spuse. Poate cinam 
împreuna într-o seară. Jane găteşte după bucătăria americană. 

— Lisa găteşte ruseşte, spuse Hollis. 

Landis zâmbi. 

— Noapte bună! 

Dădu să plece, dar se întoarse. 

— A, mi-am amintit ceva, Sam. Ce-a spus Simms. N-a spus 
că nu ştia ce s-a întâmplat cu tine. Mă gândeam la altcineva. 

Hollis rămase tăcut în bezna nopţii, cu lanterna în mână. 
Landis veni mai aproape de el. 

— Simms a spus că amândoi aţi ajuns în baltă odată. 
Gălbejiţii au trimis şalupe să vă ridice, ca l-au luat pe el, dar ca 
pe tine te-a pescuit elicopterul nostru. Destinul, nu-i aşa? 

— Da. 

Landis se apropie şi mai mult şi spuse în şoapta: 

— Emie Simms a spus că înotai spre el, urlând la el să vină 
spre tine. Ca el ţi-a făcut semn să te îndepărtezi fiindcă credea 
că nu mai avea scăpare, dar ca tu continuai să vii spre el şi să 
strigi. A spus că s-a bucurat când a văzut că te-a salvat 
elicopterul, pentru tine, dar şi fiindcă exista un martor că fusese 
capturat viu. Şi Landis adăugă: Vorbea foarte frumos despre 
tine, Sam. 

Hollis dădu aprobator din cap. 

— Aţi mulţumesc. 

Se întoarse şi se îndepărta împreuna cu Lisa. Lisa îl strânse 
de mână: 

— Ţi-ai revenit? 

Hollis făcu semn că da. „Şi astfel, îşi zise, voi face ultima 
însemnare în jurnalul de bord al pilotului, după care îl voi 
închide." O vreme nu scoase un cuvânt, apoi Lisa îl întreba: 

— Vrei să te las singur? 


— Nu, stai cu mine. Vorbeşte-mi! 

— Bun... întrebare: Pe Sonny l-ai pocnit fiindcă e rus sau 
fiindcă s-a luat de mine? 

— Habar n-am. Cred c-a fost orgoliul meu de mascul. 
Practic, îmi vine cam greu să-i percep pe oamenii ăştia ca ruşi. 
N-am văzut decât un derbedeu tânăr şi impertinent. 

— N-arată rău. 

— Putoare! 

Lisa zâmbi şi îl apucă de braţ. Se îmbrăţişară şi se sărutară. 

— Sam... Sam..., şopti ea. 

— Ce e? 

— Nu mă părăsi! Dacă mă părăseşti, mor. Dacă rămânem 
aici nu-ţi lua nevasta rusoaică. 

— Dar o amantă? 

— Nu fi rău! 

— lartă-mă. 

Aşi continuară drumul pe potecă, îndreptându-se spre casă. 

— Cum se căsătoresc aici oamenii? întreba Lisa. 

— Cred că pur şi simplu anunţa că s-au căsătorit. 

— Mă iei de nevastă? 

— Da. Să înţeleg c-ai de gând să lucrezi aici? 

— O să trăiesc aici. De lucrat o să lucrez împotriva lor. într-o 
bună zi o să fim liberi. Sunt sigură. 

Hollis o apuca de braţ. 

— Eu mă simt liber. Bietul Tim Landis mi-a redat libertatea. 

— Ştiu. 

Aşi continuară drumul până la cabana lor. Pe celelalte 
poteci se zăreau alte luminiţe mişcătoare, semănând cu nişte 
avioane pierdute în noapte, care-şi caută drumul înapoi spre 
bază. îşi reaminti brusc de o pancartă agăţată în capela bazei 
aeriene de la Phu Bai, pe care era scris mesajul de Anul Nou 
adresat de regele George al Angliei supuşilor săi aflaţi pe poziţii 
de luptă la începutul celui de al Doilea Război Mondial. Constata 
că-şi amintea perfect textul: „l-am spus bărbatului ce străjuia 
poarta anului: Dă-mi o făclie ca să pot păşi în necunoscut. Şi 
bărbatul mi-a răspuns: Aşează-ţi mâna pe mâna Domnului. Asta 
te va ajuta mai mult decât o făclie, te va ocroti mai mult decât o 
cale cunoscută". 


CAPITOLUL 34 


Sam Hollis îngenunche în faţa căminului din micul living al 
cabanei şi aprinse vreascurile de sub bușteni. 

— Imi plăcea să stau la gura sobei în nopţile reci de iarnă, 
spuse Lisa. E unul dintre lucrurile care mi-au lipsit la Moscova şi 
în alte locuri pe unde am lucrat. 

— Ei bine, aici n-o să-ţi lipsească. 

Suflă în foc. 

Lisa privi flăcările care creşteau în intensitate şi spuse: 

— Presupun că ne putem preface. Vreau să spun, aici, în 
camera asta, doar tu şi eu. Ne putem închipui că suntem acasă, 
nu la aproape o sută de kilometri de Moscova. Poate că tocmai 
aşa au reuşit prizonierii de-aici să-şi păstreze mintea întreaga. 

Hollis nu era sigur că şi-o păstraseră. îşi aminti ce-i 
povestise Tim Landis despre tristeţea primelor ore ale dimineţii. 

— Vrei să dai drumul la video? 

Lisa se duse la rafturile cu cărţi de lângă cămin şi examina 
casetele. 

— Ai vreo preferința? 

— Ceva zgomotos. 

Lisa alese Rocky IV şi derulă caseta până la secvenţa 
meciului cu rusul, apoi se aşeza pe canapea alături de Hollis. El 
o cuprinse pe după umeri şi o întreba în şoapta: 

— Cum a fost ceaiul cu Suzie şi prietenul ei? 

— Groaznic. A trebuit să mă ridic şi să plec. îmi pare rău. 

— Nu-i nimic. 

— Sam, mai sunt şase americance aici. Două au fost răpite 
în Finlanda, unde se duseseră să schieze; alta, pe care o 
cheamă Samantha, a fost răpită în timp ce făcea autostopul pe 
o şosea din munţii Carpaţi, în România. Celelalte trei s-au 
înecat, chipurile, în Marea Neagră, doua din ele, şi una în Marea 
Baltica, în largul coastelor Germaniei. Au mai fost două, dar s-au 
sinucis. 

Hollis nu comenta. 

— Sam, treaba asta mi-a frânt inima. Cum pot ticăloşii ăştia 
să facă aşa ceva unor oameni? Să-i smulgă de lângă familiile 


lor... să le distrugă viaţa...? 

Hollis privi o clipă focul din cămin, apoi spuse: 

— Ei ne spun INAMICUL PRINCIPAL, cu majuscule, şi 
considera că se afla într-o luptă pe viaţa şi pe moarte cu noi. Şi 
nu greşesc. Ei ştiu că dacă INAMICUL PRINCIPAL e învins, 
majoritatea problemelor lor se rezolva. între timp, America 
acorda sovieticilor aproximativ zece procente de atenţie. 

Lisa privi ecranul televizorului. Rocky şi rusul se băteau, nu 
glumă, iar Asistenţa era în pragul isteriei. 

— Filmul ăsta e stupid. Ştiu că-i stupid. Dar de ce nu mi se 
pare la fel de idiot ca atunci când l-am văzut prima oară? 

Hollis zâmbi. 

— Ştiu unde baţi. 

— Tu îi consideri pe ei inamicul principal? 

Hollis îşi aşeza picioarele pe măsuţa de cafea. 

— Ştii, uneori îmi place să cred că eu fac ceva pentru ei. Nu 
pentru Partid sau KGB, desigur, ci pentru nărod, pentru masele 
de ruşi şi celelalte naţionalităţi întemniţate din afara închisorii 
noastre. Mă tot gândesc la lablonia, Lisa. Cum era când am fost 
acolo, cum arata când am văzut-o din elicopter şi cum ar fi 
putut să fie, dacă la Moscova erau alt fel de oameni. 

Lisa îl privi, apoi îşi lăsă capul pe umărul lui şi după o vreme 
îl întreba: 

— Cum a scăpat maiorul Dodson de aici? 

— N-am aflat încă. 

— Ce-ai făcut cât am fost plecată? 

— A trecut Burov pe-aici. 

— Ce-a vrut? 

— A vrut doar să vadă ce mai facem. 

— Ce ticălos! 

— Nu te lasă intimidată de oamenii ăştia, Lisa. 

— E vorba de el. El... te-a lovit, m-a pălmuit... a... 

— Ce? 

— A... fost în celula mea... când intendenţă... m-a 
percheziţionat... 

— Lasă. Nu te mai gândi la asta. Trebuie să-nţelegi că a 
urmărit întotdeauna să ne facă să lucrăm pentru ei. De asta ne 
aflăm aici şi nu în Lubianka. De aceea, nici nu ne-a făcut nimic 


din ceea ce-am fi putut considera de neiertat. 

— Inţeleg. 

— Ne-a lăsat şi ceva de citit, adaugă Hollis. Eşti pregătită să 
citeşti despre propria moarte? 

Lisa privi câteva clipe în gol, apoi dădu afirmativ din cap. 
Hollis se ridică şi se duse la un dulăpior de sub raftul de cărţi. Se 
întoarse cu ziare şi reviste şi se aşeza lângă ea. îi întinse un 
News Day, care apare în Long Island, deschis la pagina cu 
necrologuri. Lisa îşi privi fotografia şi citi titlul:, Lisa Rhodes - 
victima a unui accident", îşi drese vocea. 

— Poza asta veche le-a dat-o probabil mama. Ei i-a plăcut 
întotdeauna... 

O lacrimă îi picura pe ziar. Hollis i-l lua din faţa, se ridică şi 
umplu două pahare cu coniac, îi întinse unul Lisei. Lisa se linişti 
şi spuse: 

— Familia m-a înmormântat... bietul tată... parca-l văd 
încercând să nu plângă. 

Aşi întoarse privirea spre Hollis. 

— Dar tu? Familia ta...? 

Hollis deschise un număr din The Washington Post la pagina 
cu decese. 

— Am fost înmormântat cu onoruri militare la cimitirul 
Arlington. Părinţii mei au bombănit probabil fiindcă au fost 
nevoiţi să vină din Japonia. 

Lisa citi necrologul în linişte. 

— N-am ştiut că eşti o persoană atât de importantă. 

— Circumstanţele morţii noastre au fost acelea care au 
generat un oarecare interes. Uite... 

Hollis deschise o ediţie ulterioară din The Washington Post 
la un articol cu următorul titlu: „Statele Unite accepta pretenţia 
sovieticilor de a numi fatală prăbuşire «accident»". 

Lisa îl privi, apoi îşi concentră atenţia asupra articolului: 


„Departamentul de Stat a anunţat că este în mare măsură 
satisfăcut de explicaţia oferită de Uniunea Sovietică în legătură 
cu moartea a doi americani, care au decedat săptămâna 
trecută, când un elicopter militar sovietic s-a prăbuşit lângă 
Minsk. într-o declaraţie dată publicităţii aici şi la Moscova, 


Departamentul de Stat a numit prăbuşirea un tragic accident, 
afirmând că nu există motive de a suspecta o afacere murdară. 

Ambasada americană din Moscova le-a cerut sovieticilor să 
întreprindă o investigaţie completă în legătură cu moartea 
colonelului de aviaţie Samuel G. Hollis, patruzeci şi şase de ani, 
ataşat militar, şi a Lisei Rhodes, douăzeci şi nouă de ani, 
funcţionar însărcinat cu afaceri publice în cadrul Serviciul de 
Informaţii al Statelor Unite. Cei doi erau expulzați din ţara, când 
elicopterul în care se aflau s-a prăbuşit din motive necunoscute. 
Faptul că Hollis şi Rhodes fuseseră declaraţi persona non grata 
de către sovietici şi că se aflau într-un elicopter militar rus, fără 
a mai fi prezenţi şi alţi occidentali când au decedat, a îngrijorat 
Departamentul de Stat. 

An declaraţia de ieri a fost citat Charles Banks, funcţionar 
superior al ambasadei de la Moscova, care a afirmat că 
ambasadă este în mare măsură satisfăcută de explicaţia oferită 
de sovietici în legătură cu accidentul. Banks a spus că nu exista 
nici un motiv să credem că Hollis sau Rhodes au constituit ţinta 
unui joc murdar. 

(In ediţiile de ieri ale ziarului moscovit Pravda a fost 
publicat un articol de trei paragrafe despre accident, în care se 
afirmă că în împrejurarea dată au decedat pilotul şi copilotul 
elicopterului sovietic, întrucât Pravda publica rar relatări despre 
accidente ce au loc în Uniunea Sovietică, faptul a fost considerat 
de diplomaţii americani drept un fel de scuza publica prezentată 
de Kremlin.) 

Declaraţia Departamentului de Stat a fost dată publicităţii 
ieri, la câteva ore după înhumarea cu onoruri militare a lui Hollis 
la Cimitirul Naţional Arlington. Rhodes a fost înmormântată tot 
ieri, la Sea Cliff, o mică aşezare rurală din Long Island. O sursă 
importantă din Departamentul de Stat ne-a comunicat că 
declaraţia de ieri a fost dată pentru liniştirea familiilor Hollis şi 
Rhodes şi pentru a se pune capăt speculațiilor neîntemeiate 
apărute în presa în legătură cu moartea lor. 

Guvernul sovietic le-a ordonat lui Hollis şi Rhodes să 
părăsească ţara în urmă cu aproximativ două săptămâni, după 
ce ia acuzat că au efectuat o călătorie neautorizată cu 
automobilul. Departamentul de Stat a refuzat să confirme sau 


să respingă acuzaţia formulată de sovietici, dar un purtător de 
cuvânt al ambasadei americane de la Moscova a recunoscut la 
vremea respectivă ca Hollis fusese trimis de ambasada la 
Mojaisk, în deplină cunoştinţa şi permisiune a guvernului 
sovietic, pentru a ridica trupul neînsufleţit al unui turist 
american în vârstă de douăzeci şi trei de ani, Gregory Fisher, din 
New Cannan, Conneticut. Fisher decedase într-un accident de 
automobil în afara Moscovei, la începutul lunii, iar Hollis 
investiga afacerea, a declarat purtătorul de cuvânt. Rhodes 1-a 
însoţit pe Hollis la ridicarea cadavrului lui Fisher, întrucât ea şi 
Hollis erau prieteni, nu pentru că ar fi fost trimisă de ambasadă, 
a sublimat purtătorul de cuvânt. Amândoi însa aveau permise 
eliberate de guvernul sovietic, necesare personalului 
ambasadelor pentru a se putea deplasa în afara Moscovei. 

Ca represalii la expulzarea lui Hollis şi Rhodes, 
Departamentul de Stat a ordonat expulzarea a doi funcționari ai 
ambasadei sovietice din Washington. O  oficialitate a 
Departamentului de Stat a negat că această serie de expulzări, 
după ani de relații diplomatice relativ bune, ar fi un semn de 
încetinire a dezgheţului diplomatic. E vorba de un incident 
izolat, a declarat oficialitatea în cauză, care nu va afecta 
inițiativele în curs dintre cele două țari. 

Membri ai familiei Fisher au afirmat ieri că sunt în 
continuare nemulţumiţi de explicația oferită de sovietici şi de 
Departamentul de Stat în legătură cu moartea lui Gregory 
Fisher. Un membru al familiei a afirmat că i se pare ciudat ca 
Hollis şi Rhodes au fost expulzați şi ulterior au murit, după ce au 
început să investigheze moartea lui Fisher. Departamentul de 
Stat a declarat însa că nu considera că există o legătură între 
cele două chestiuni. 

Hotărârea Kremlinului de a-i expulza pe Hollis şi Rhodes a 
fost considerată severă de diplomaţii americani, care au afirmat 
că, de regulă, când se descoperă că un diplomat a încălcat 
restricţiile de călătorie, Statele Unite şi Uniunea Sovietică fac 
doar un schimb de plângeri de rutină. Severitatea deciziei 
sovietice i-a determinat pe unii diplomaţi occidentali să facă 
speculaţii în sensul că Hollis şi Rhodes ar fi folosit pretextul 
călătoriei pentru a desfăşura acţiuni de supraveghere asupra 


unităţilor militare sovietice din zona aflate sub pază strictă. 
Pentagonul şi SISU au negat categoric că Hollis şi Rhodes ar fi 
fost implicaţi în acţiuni de supraveghere sau spionaj. SISU a dat 
publicităţii ca personalul său nu a participat şi nu va participa 
niciodată la activităţi de spionaj. SISU nu face parte din lumea 
aceea, a declarat un purtător de cuvânt al SISU. Un purtător de 
cuvânt al Pentagonului a admis faptul că unele țari - inclusiv 
Uniunea Sovietică - folosesc ataşaţii militari din ambasade 
pentru culegere de informaţii, dar a negat că Hollis ar fi fost 
implicat în vreo astfel de activitate. 

Apropiaţi ai familiei Hollis au afirmat că tatăl lui Hollis, 
general de aviaţie în retragere Benjamin Hollis, a solicitat 
Pentagonului o informare în legătură cu moartea fiului său. Un 
prieten al familiei a spus că generalul Hollis este preocupat de 
faptul că, trupul fiului său fiind calcinat, nu putea fi identificat cu 
certitudine. 

(Un funcţionar superior al ambasadei de la Moscova, care s- 
a deplasat la locul accidentului, i-a declarat Geraldinei Callahan 
de la biroul din Moscova al ziarului nostru ca, după prăbuşire, 
elicopterul a ars cu o intensitate surprinzătoare. Focul a fost 
atât de puternic încât a carbonizat complet trupurile celor patru 
pasageri aflaţi la bord, a declarat înaltul funcţionar. Rămăşiţele 
nu erau altceva decât cenuşa şi nişte oase şi, ca atare, imposibil 
de identificat, a spus el.) 

Pentagonul a refuzat să comenteze starea cadavrelor sau 
solicitarea generalului Hollis. Un purtător de cuvânt al 
Pentagonului, generalul Earl Vandermullen, a afirmat totuşi ieri 
că elicopterul aviaţiei militare sovietice care s-a prăbuşit era un 
turbo jet şi ca un incendiu de intensitate extremă ar fi posibil la 
acest tip de aparat, mai ales dacă rezervoarele de combustibil 
erau pline. Familia Hollis nu a făcut nici o declaraţie şi nu a stat 
fă vorba cu reporterii cu ocazia funeraliilor. 

Departamentul de Stat a comunicat relatarea accidentului 
difuzata de sovietici. Lunea trecută, Hollis şi Rhodes s-au 
îmbarcat la bordul cursei 415 Pan Am pentru un zbor Moscova- 
Frankfurt. Avionul a fost obligat să aterizeze la Minsk, după ce 
pilotul a fost informat prin radio de către autorităţile sovietice ca 
la bord ar fi existat o bombă. Având statut diplomatic, au fost 


informaţi de oficialităţile din Minsk că se puteau întoarce fără 
întârziere la Moscova la bordul unui elicopter militar, ceea ce le- 
ar fi permis să ia o cursă Lufthansa spre Frankfurt. Elicopterul în 
care se aflau Hollis şi Rhodes s-a prăbuşit, după toate 
aparențele, la cincisprezece minute după decolarea de pe 
aeroportul Minsk. 

Mike Salerno, corespondentul la Moscova al agenţiei de ştiri 
Pacific News Service, a declarat că s-a aflat lângă Hollis şi 
Rhodes în avionul Pan Am care a părăsit Moscova. Ela spus că 
atât Hollis, cât şi Rhodes păreau recunoscători pentru şansa 
oferită de a se reîntoarce la Moscova la bordul unui elicopter. A 
mai spus că aceştia l-au rugat să anunţe ambasada americană 
în legătură cu modificarea intervenită, lucru pe care 1-a făcut. 
«Autorităţile din Minsk mi-au oferit posibilitatea de a mă 
reîntoarce la Moscova cu elicopterul, a afirmat Salerno. Pe mine 
însa nu mă deranja să rămân în Minsk. Sam şi Lisa (Hollis şi 
Rhodes) erau însa preocupaţi să nu piardă legătura din 
Frankfurt.» Un purtător de cuvânt al companiei Pan Am a 
declarat că autorităţile sovietice au reţinut avionul peste noapte 
la Minsk, înainte de a-i permite să decoleze, iar pasagerii au fost 
cazaţi într-un hotel din localitate. Sovieticii au refuzat să declare 
dacă s-a găsit vreo bombă sau nu. 

Prieteni de familie au informat că miercuri generalul Hollis a 
ridicat trupul neînsufleţit al fiului său de la baza aeriană 
Andrews. Colonelul Hollis era căsătorit, dar se separase de soţia 
să Katherine în ultimele şase luni, a afirmat un apropiat al 
familiei Hollis. Katherine Hollis a sosit ieri de la locuinţa sa din 
Londra pentru înmormântare, dar a refuzat să stea de vorbă cu 
reporterii. 

Rhodes a fost înmormântată săptămâna trecută la Sea Cliff 
New York. Mama ei, Eva Rhodes, a descris-o ca fiind o femeie 
energică, mândră de munca ei şi care iubea limba şi cultura 
rusă. Un purtător de cuvânt al SISU a declarat că Rhodes era 
considerată de colegi drept o persoană foarte muncitoare, 
pasionată de istoria Rusiei. Lucra în cadrul SISU de şase ani, din 
care doi îi petrecuse la Moscova. 

Hollis, veteran al Războiului din Vietnam, distins cu 
numeroase decoraţii, a intrat în Forţele Aeriene ale Statelor 


Unite în 1952 şi a absolvit Academia Militară de Aviaţie a 
Statelor Unite. în Rusia avea misiunea de a menţine legătura cu 
Forţele Aeriene Sovietice în chestiuni de interes reciproc pentru 
cele două tari. 

Departamentul de Stat a declarat că apreciază incidentul ca 
închis, cu excepţia cazului în care ar apărea informaţii noi, 
substanţiale şi în legătură cu prăbuşirea elicopterului." 


Lisa împături ziarul şi privi buştenii care ardeau în cămin. 
Hollis mai turnă un rând de coniac. Obrajii Lisei erau umezi de 
lacrimi— în cele din urmă, spuse: 

— Nu bănuiesc nimic. 

— Nu în declaraţii date presei. 

— Dar Seth... 

Hollis se simţi cuprins de o oarecare iritare, dar răspunse: 

— Da, probabil că Seth ştie. 

Lisa păru să sesizeze enervarea lui Hollis şi adăugă: 

— N-avem nevoie de el ca să scăpăm de-aici. Putem s-o 
facem şi singuri. Am reuşit noi să scăpăm din Mojaisk şi de la 
gospodăria de stat. 

— Exact. O să ne gândim la treaba asta împreuna. 

Lisa arunca o privire peste ziarele împrăştiate pe măsuţă, 
se ridica, le strânse şi le aruncă în foc. Hollis studie chipul Lisei 
luminat brusc de vâlvătaie. Părea să-şi fi recăpătat stăpânirea 
de sine. Remarca însa că, în intervalul ce se scursese de la 
vizita lor la cartierul Arbat şi până în acel moment, Lisa se 
maturizase extrem de mult. Veni din nou lângă el, pe canapea; 
aparatul video continua să meargă, focul ardea, iar coniacul îşi 
făcu efectul. Adormiră amândoi. 

Hollis fu trezit de o bătaie în uşa. Se ridica în capul oaselor. 
Caseta se terminase, iar focul era pe cale să se stingă. Ceasul 
de pe polita de deasupra căminului arata ora zece şi un sfert 
seara. Hollis se ridica de pe canapea. 

Lisa se trezi şi ea şi mormăi: 

— Unde te duci? 

în uşa se auzi o nouă bătaie. Hollis se îndrepta spre uşa. O 
deschise. în faţa lui, în aerul rece al nopţii, se afla un bărbat de 
vreo cincizeci de ani, îmbrăcat într-un hanorac. 


— lartă-mă că te deranjez, colonele. Ne-am întâlnit mai 
devreme în pădure. Numele meu e Lewis Poole. Pot să intru o 
clipă? 

— Depinde. Eşti născut Lewis Poole sau eşti unul dintre cei 
câţiva mii de zburători ai lui Burov? 

Comandorul Poole zâmbi. 

— Nu neg că întâlnirea de pe potecă ar fi putut să fie 
aranjată. Dar aş putea să-ţi aduc vreo cincizeci de tipi care să 
confirme c-au locuit cu mine în Hilton-ul din Hanoi. 

— Întra! 

Poole intra în living şi o salută pe Lisa. Se apropie de foc 
încercând să se încălzească, apoi spuse: 

— Putem asculta niţica muzica? 

Lisa introduse una dintre casetele lui Dodson într-un 
casetofon potrivit şi încăperea fu învăluită de vocile unor 
cântăreţi de muzica neagră religioasă. 

— Aproape c-au renunţat să ne mai bage microfoane prin 
casă, spuse Poole, fiindcă noi le găsim şi le facem zob. în plus, 
dăm drumu' la muzică sau comunicam prin scris şi prin semne. 
Toţi cei de-aici ştim să comunicăm prin semne. Cineva a găsit o 
carte despre treaba asta în bibliotecă cu ani în urmă, aşa că, 
până să se prindă ruşii, învăţasem cu toţii să folosim destul de 
bine limbajul semnelor. 

Lisa dădu din cap cu un aer cunoscător. 

— La ambasada foloseam un cod simplu de semne. 

— Bun. Deci ştiţi despre ce e vorba. Cabana asta a fost 
probabil împănata cu microfoane pentru voi. Tehnologie 
sovietică. Nu cred să fi inventat o singură pâlnie, cu care să 
asculte o întreaga familie. 

— Coniac? îl întreba Hollis. 

— Excelent 

Hollis îi turna nişte coniac. Poole trase o duşca, apoi 
continuă. 

— Trebuie să fiţi foarte atenţi la microfoanele direcţionale 
de-afară. Sunt amplasate în turnurile de pază. Trebuie să vă 
lăsaţi în jos, în gropi şi râpe, şi să foşniţi crengile de pin când 
vorbiţi. 

— Presupun că sunt o mulţime de lucruri pe care trebuie să 


le aflăm, comenta Hollis. 

— Aşa-i. Pot să vă aranjez un instructaj în următoarele 
câteva zile. 

— Eşti foarte amabil, comandore. 

— Să continui prezentarea. Sunt aghiotantul generalului 
Austin. îţi spune ceva numele? 

— Desigur, replica Hollis. A comandat aripă a 8-a tactica de 
aviaţie la Cu Chi. Singurul general de aviaţie american doborât. 
Dat dispărut, presupus mort. 

— Exact, numai că e cât se poate de viu. Potrivit 
regulamentului lagărului, între noi nu exista ofiţeri superiori, 
aghiotanţi sau vreo structură de comandă. Dar suntem militari, 
ce naiba! Aşa că am pus pe picioare, în secret, o organizaţie 
după modelul celor pe care am fost instruiți să le înfiinţăm în 
lagărele de prizonieri de război, înţelegi? 

Hollis dădu din cap în semn că da. 

— Constatarea faptului că aici spiritul de rezistenţa 
continua să fie viu după aproape două decenii s-ar putea să te 
surprindă, colonele Hollis. Sper însa că nu. 

Hollis nu comenta. 

— Deşi, ca să fiu foarte sincer, continua Poole, n-am reuşit 
să facem mare lucru, în afară de sabotarea programei de 
învăţământ ori de câte ori avem prilejul. Concret, adică dacă 
tragem linie şi socotim, Jack Dodson este abia a doua persoană 
pe care am reuşit s-o scoatem de-aici. Comitetul de evadări a 
încercat practic tot ceea ce se cunoaşte în analele evadărilor din 
lagărele de prizonieri, inclusiv balonul cu aer cald. Cred că de 
vină sunt fie cei câţiva cameleoni aflaţi printre noi, fie nevestele 
rusoaice, deşi lor nu li se spune nimic despre planurile de 
evadare. Sau e vorba pur şi simplu de o foarte bună activitate 
de informaţii a KGB. Indiferent de cauze, am avut al naibii de 
multe eşecuri. 

— Ce s-a întâmplat cu primul evadat? întreba Lisa. 

— E vorba de căpitanul de aviaţie Gene Romero. A fost 
prins şi împuşcat pe terenul de sport împreuna cu alte cinci 
persoane, ca să servească de exemplu. Asta s-a întâmplat acum 
nouă ani. 

— Şi Dodson? întreba Hollis. Cum a scăpat? 


— Nu pot să vă spun. 

— Inţeleg. 

Poole le aruncă o privire scurtă, după care spuse: 

— Prezenţa voastră aici a trezit o mulţime de speranţe. Am 
dreptate sau mă înşel? 

— Nu sunt pregătit să comentez în acest moment, răspunse 
Hollis. 

Poole păru să atribuie răspunsului un sens pozitiv. Spuse: 

— Ei bine, motivul pentru care mă aflu aici e să vă invit la 
întâlnire cu generalul Austin. 

— Acum? 

— Da, acum. 

Hollis reflecta o clipă, apoi spuse: 

— Aş vrea să înţelegeţi că în actualele circumstanţe nu 
accept autoritatea generalului Austin. 

— Cred că înţeleg. 

— Ei bine, o să ţi-o spun mai pe şleau, ca să înţelegi. Eu am 
statutul onorabil de colonel activ în Forţele Aeriene ale SUA. 
Statutul vostru este, într-o anumită măsură, îndoielnic. 

Poole îl pironi pe Hollis cu privirea, apoi se întoarse cu faţa 
spre foc. 

— Fie. Cred că generalul Austin se aştepta să-mi spui asta. 
Invitaţia lui nu este un ordin. De fapt, dacă vreţi, pot să-i spun 
să vină aici. 

— Nu e nevoie, dacă accepţi punctul meu de vedere. 

— Al accept. 

Hollis lua hanoracele din cuier. 

— la-o înainte, comandore! 

Hollis, Lisa şi Poole ieşiră afară, în aerul rece al nopţii. 
Poole, care avea în mână o lanternă, mergea în faţa. 

— Nu exista interdicții de circulaţie pe timpul nopţii? întreba 
Hollis. 

— Nu. La început erau o grămadă de reguli. Acum au rămas 
foarte puţine. Şi Poole adăugă: Ruşii sunt cam grei de cap, dar 
până la urma şi-au dat seama că aici totalitarismul nu le 
serveşte scopurile şi le consuma o groază de timp. Or fi 
stăpânind ei restul acestei țari cufundate în bezna prin teroare 
şi frica, dar aici ne aflam pe suprafaţa cea mai liberă din 


întreaga Uniune Sovietică. 

— Înţeleg. A fost ideea lui Burov? 

— Da, în mare măsură. A petrecut câţiva ani în ţările 
scandinave şi a învăţat că o populaţie bine hrănită şi libera 
poate fi la fel de cooperantă şi de productiva ca o populaţie 
terorizată. Pentru un rus e un mare pas înainte. Poole râse fără 
chef. 

leşiră în drumul principal în apropierea Clubului Veteranilor 
Războaielor de peste Mări şi o luară spre dreapta, în direcţia 
comenduirei, mergând pe marginea drumului neluminat. 

— Urmărim cu mare atenţie evenimentele internaţionale, 
spuse Poole. Şi suntem probabil mai bine informaţi despre 
relaţiile sovieto-americane decât americanul mijlociu de-acasă. 
Neîndoielnic, ştim mai mult decât orice rus din afara zidurilor 
Kremlinului. 

La un moment dat, în faţa lor se zări lumina farurilor unei 
maşini care se apropia. Când vehiculul ajunse lângă ei, încetini, 
apoi se opri, orbindu-i cu lumina farurilor. 

Hollis, Lisa şi Poole se îndreptară spre locul şoferului, ieşind 
din lumină farurilor, şi Hollis văzu că maşina era un Pontiac 
Trans Am. La volan se afla colonelul Burov. 

— Bună seara, domnişoara Rhodes, comandore Poole, 
colonele Hollis! 

Numai Poole răspunse la salut. Hollis observa că parbrizul 
Trans Am-ului era intact şi nici caroseria nu părea să fi fost 
deteriorată. 

— Da, spuse Burov, e maşina domnului Fisher, care, până la 
urmă, cred că n-a avut nici un accident, în orice caz, nu cu 
maşina asta. Burov bătu cu palma volanul. Frumoasă maşina! 

Lisa veni lângă Hollis şi se uita în ochii lui Burov. 

— Ticălosule! 

Burov n-o băga în seamă, adresându-i-se lui Hollis: 

— Scaunele sunt din piele veritabilă şi are chiar şi aer 
condiţionat. Toţi aveţi maşini ca astea? 

Hollis nu înceta să examineze maşina joasă şi lustruită, care 
stătea, cu motorul torcând, pe acest drum pustiu dintr-o pădure 
rusească, cu un ofiţer în uniforma KGB-ului la volan. 

Inţelegând că n-o să primească un răspuns, Burov continuă: 


— Mă duc să fac o plimbare. Te-aş fi rugat să mă însoţeşti şi 
să-mi dai nişte sfaturi, dar ies din lagăr. Vreau s-o scot pe 
şoseaua spre Minsk, să văd dacă poate, într-adevăr, să meargă 
cu două sute douăzeci de kilometri la oră. 

Apoi adăugă: 

— Din păcate, nu pot s-o scot decât noaptea, când nu sunt 
străini prin preajmă. Ar putea s-o vadă cineva şi să facă le pară 
cunoscută. 

— Sper să-ţi frângi gâtul cu ea, spuse Lisa. 

Burov o privi. 

— Nu spera, fiindcă sunt Dumnezeul acestui lagăr. După 
mine, cine ştie ce vă mai fi. îşi întoarse din nou privirea spre 
Hollis. 

— Presupun că vă pregătiţi să-i faceţi o vizită de curtoazie 
generalului Austin. Sau aţi plecat la cules de ciuperci? 

— La generalul Austin, spuse Hollis. Nu ne iei şi pe noi? 

Burov rase. 

— Mă tem că, dacă vă las să vă suiţi în maşina, tentaţia de 
a încerca un gest necugetat ar fi prea mare pentru voi. Am 
descoperit că tu şi domnişoara Rhodes sunteţi nişte firi 
alunecoase. Burov ridică mâna dreaptă, în care ţinea un 
revolver. Aşa că va trebui să mergeţi pe jos. Va face bine la 
inimă. Bună seara! 

Burov ridica piciorul de pe ambreiaj şi apasă pe acceleraţie. 
Motorul Pontiac-ului se îneca şi se opri. Porni din nou motorul şi 
demară vertiginos, roţile lăsând o uşoara dara pe asfalt. Hollis 
privi în urma maşinii, care dispărea în beznă, în direcţia porţii 
principale. Sub plăcuta de înmatriculare luminată, pe bară, era 
lipită o hârtie, pe care se putea citi: “Prizonierii de război şi 
dispăruţii n-au fost uitaţi”. 

— Sper în continuare să-şi frângă gâtul, spuse Lisa. Se 
întoarse spre Hollis şi continuă: E macabru să conduci maşina 
omului pe care l-ai ucis! Tipul e bolnav! 

— Era maşina puştiului omorât în accident? întreba Poole. 
Maşina lui Fisher? 

— Da. 

— Am citit despre asta în ziarele americane. Landis ne-a 
spus c-ai aflat de Jack Dodson prin Fisher. Cum a fost? S-au 


întâlnit şi pe urma Fisher a luat legătura cu ambasada? 

— Nu pot să discut despre povestea asta acum, spuse 
Hollis. 

Poole dădu afirmativ din cap, apoi întreba: 

— Unde ne aflam exact? 

Hollis îşi întoarse privirea spre el. 

— Tu unde crezi că te afli? 

— La câţiva kilometri nord de câmpul de luptă de la 
Borodino. 

Hollis confirma printr-o mişcare a capului. 

— Ştiam de când am zburat cu avionul de la Hanoi că vom 
ateriza-n partea europeană a Rusiei. Ne-am orientat după 
poziţia soarelui şi a stelelor şi ne-am convins de acest lucru. 
Clima e temperat-ruseasca, nu siberiana. Cel mai important 
indiciu l-au constituit avioanele, pe care le vedeam coborând 
spre sud-est. Circulaţia lor a crescut cu trecerea anilor, ceea ce 
ne-a făcut să credem că e vorba de Moscova. 

— Şi de Borodino cum v-aţi dat seama? 

— După salvele de tun, replică Poole. în fiecare an, de 7 
septembrie şi 15 octombrie, auzim douăzeci şi una de salve de 
tun trase undeva, la câţiva kilometri, mai la sud. Or, acestea 
sunt aniversările celor două bătălii de la Borodino, nu-i aşa? 

Hollis confirma cu o mişcare a capului. La ceremonia ce 
avusese loc cu un an înainte, în septembrie, chiar luase parte. 

— Ei bine, spuse Poole, întrebarea care se pune e: a ajuns 
Jack Dodson la ambasada sau nu? 

— Asta-i întrebarea, replica Hollis. 

Aşi continuară drumul. Când trecură prin faţa clădirii 
masive de culoare gri a comenduirei, Poole întreba: 

— Aţi petrecut şi voi ceva vreme în încăperile din spate, nu- 
i aşa? 

— Nu prea multă după standardele ruseşti, răspunse Hollis. 

— Aproape toţi cei de-aici au trecut pe la “mititica", dar 
Burov are nişte metode de pedeapsă mai subtile. E 
contraproductiv să-i bagi pe instructori în celule, aşa că, dacă 
unul dintre noi comite o infracţiune, îi ia nevasta sau prietena 
rusoaică. Cei mai mulţi dintre noi avem neveste sau, acum, copii 
- adevăraţi prizonieri ai destinului —, astfel încât ne este greu 


să acţionam. 

La o curbă, drumul începu să coboare şi Hollis baga de 
seamă că acum era mai întuneric. Privi în sus spre cer, dar nu 
văzu decât beznă şi iar bezna. 

— E o plasă de camuflaj, spuse Poole. 

Hollis înţelese că aceasta era zona camuflată pe care o 
văzuse din elicopter. 

— Priveşte, Sam! spuse Lisa. 

Hollis privi în faţa şi văzu nişte lumini slabe suspendate de 
stâlpi de iluminat. Când ajunseră mai aproape, văzu că se afla în 
faţa unui spaţiu de parcare pavat, cu marcaje din dungi albe. 
Amplasate ceva mai în spate, unul lângă altul, se găseau 
fațadele neluminate ale unor magazine, semănând foarte mult 
cu un centru comercial suburban american. Principalul magazin 
din acest şir era un Seven-Eleven, care purta emblema să 
distinctă albă, verde şi roşie. 

— Vezi, îi spuse Hollis Lisei, asta-i magazinul Seven-Eleven 
pe care-l căutam pe drumul spre Mojaisk. 

Lisa se holba la şirul de magazine. 

— Incredibil! 

Traversă parcarea slab luminată, îndreptându-se spre 
magazinele din cărămidă roşie. Hollis şi Poole o urmară. 

În stânga magazinului Seven-Eleven se înşirau o spălătorie 
automatizată, clădirea Băncii Nord-Americane cu emblema ei 
specifică, un local numit Sweeney's Liquors, o frizerie care se 
chema Main Event şi un salon de frumuseţe numit Tresses. în 
dreapta magazinului Seven-Eleven se aflau magazinul de 
feronerie Kruger's, un magazin care adăpostea o papetărie şi o 
tutungerie, apoi o farmacie, o librărie care avea şi casete audio 
şi video, iar la capătul şirului un fel de bodega-cafenea numită 
Dunkin'-Donuts. 

— Aveţi autorizaţie pentru toate astea? întreba Hollis. 

— Nu, dar o să-ncercăm să deschidem o agenţie de voiaj 
American Express. 

Hollis trecu de bodega şi iscodi cu privirea librăria. 

— Magazinele funcţionează toate, dar într-o măsură mai 
mare sau mai mică. Ca să cumperi din ele, ai nevoie de 
obligaţiuni cu valoare eliberate de lagăr. Nu şi în cazul 


magazinului cu cărţi şi casete, care sunt doar de închiriat. Asta e 
un fel de departament audio-vizual al lagărului, în scopuri 
didactice. Are o gamă largă de publicaţii, casete video, precum 
şi unele casete şi discuri audio de calitate. 

Lisa privea etalarea de literatură beletristică şi nu numai- 
americana şi britanică, din vitrină. 

— Unele dintre cărţile astea nu exista nici în librăria 
ambasadei. 

Văzu un exemplar din lucrarea clasică a lui John Barron 
intitulata “KGB şi cartea  transfugului sovietic” Arkadi 
Şevcenko ,.Apropierea de Moscova”. 

— Şi va lăsa pe voi... şi pe aşa-numiţii studenţi să citiţi 
chestiilt astea? 

— N-au de ales, nu-i aşa? replică Poole. Dacă nu le citesc 
aici, le vor citi în State, unde s-ar putea să-i zdruncine. Aşa că 
adevărul îl inoculează de-aici. Hollis cerceta cu atenţie interiorul 
farmaciei şi al papetăriei. 

— Văd că nu va prea lipseşte nimic pe-aici. 

— Din punct de vedere material, aşa-i. Ştiu însa ce ne 
lipseşte. 

Hollis nu-i răspunse, trecând mai departe, în dreptul 
magazinului de feronerie. 

— Cele mai multe sunt produse americane. 

— Da, confirma Poole. Cele mai multe articole de feronerie 
şi scule din lagăr sunt americane. Asta face ca lucrurile să fie 
standard şi uşor de reparat. Este şi motivul pentru care 
instalaţia de canalizare funcţionează. 

— Voi vă faceţi reparaţiile? 

— Da, împreuna cu studenţii noştri. După cum ştii, în 
general, sovieticii nu prea se pricep la treburi de-astea, poate şi 
din cauza faptului că locuiesc în case de stat, care sunt gata să 
se prăbuşească. îi învăţăm cum să fie meşteri la toate, când e 
nevoie. 

Poole zâmbi. 

— Aşa că, într-o bună zi, când nevestele lor americane o să- 
i piseze să înlocuiască o ţeava spartă, n-o să fie nevoie să 
cheme un instalator. Apoi, adăugă: Sau, cum zicem noi pe-aici, 
de caţi ruşi e nevoie ca să schimbi un bec? De zece. Nouă care 


să completeze formularele prin care se solicita becul şi unul 
care să-l înşurubeze. 

Hollis, Lisa şi Poole se opriră în faţa vitrinelor din sticla fină 
a magazinului Seven-Eleven. 

— Cea mai mare parte a alimentelor ambalate şi 
conservate le luăm de-aici, spuse Poole. Unele sunt americane, 
altele finlandeze, altele sovietice. Cantităţile variază. Cât 
priveşte carnea şi produsele preparate, ne ducem la un depozit 
de lângă poarta principală, de unde luăm ce se găseşte, în 
sistem raţionalizat. în această privinţa situaţia este aceeaşi ca 
pretutindeni în ţara asta. 

— Practic, sunteţi plătiţi? întreba Hollis. 

— Da. Cu obligaţiunile astea..., spuse Poole, scoțând din 
portofel o bancnotă de cinci dolari, pe care i-o întinse lui Hollis. 

Hollis şi Lisa o examinară în lumina slabă a unui stâlp de 
iluminat. Bancnota arata ca o bancnotă de cinci dolari, fiind o 
fotocopie color a acesteia. Deosebirea consta în calitatea 
proastă hârtiei şi reversul bancnotei, care era alb. 

— Asta face parte dintr-o anumită psihologie, prin care 
urmăreşte să nu devenim complet depersonalizaţi. Trebuie să 
ne chivernisim bugetele personale, cu tot ce presupune acest 
fapt. Studenţii fac la fel. De exemplu, ne plătesc pensiunea. 
Tranzacţiile bancare şi financiare reprezintă una dintre părţile 
cele mai importante din programa de studiu. Nici nu-ţi închipui 
ce greu e să-i înveţi pe oamenii ăştia ce-i aia responsabilitate 
salarială. Sunt obişnuiţi să facă praf salariul pe o lună pe primele 
bunuri de consum pe care le întâlnesc pe drumul dintre serviciu 
şi casa. Şi Poole adăugă: Modelul economic de aici nu e încă 
foarte realist, fiindcă noi, de exemplu, nu plătim impozite. 

Zâmbi. 

— De unde au toate accesoriile astea americane pentru 
magazine? întreba Lisa. Emblema de la Seven-Eleven, de 
exemplu. 

— Asta vine de la Mosfilm, de la magazinul lor de recuzită. 
Acelaşi lucru e valabil şi pentru însemnele Băncii Nord- 
Americane. Articolele mai mici, produse de larg consum şi aşa 
mai departe sosesc prin poşta diplomatică sau prin Centrul 
Comercial Internaţional din Moscova. Am văzut o fotografie a lui 


într-o revistă. A fost construit de Armand Hammer şi seamănă 
cu unul dintre zgârie-norii lui Trump din New York. E tot numai 
sticla, alama şi marmură, o adevărată Mica America. Aţi fost 
acolo, nu? 

— Da, răspunse Lisa. E într-adevăr impunător. O deschidere 
spre Vest. 

— Mai mult decât vă-nchipuiţi, comenta Poole. Studenţii 
sunt trimişi să stea în hotelul de-acolo ca dar de absolvire. Ei 
petrec acolo o lună, amestecându-se cu oamenii de afaceri şi 
persoane foarte importante din Occident. Un fel de popas la 
jumătatea drumului, după care o pornesc spre Vest. 

Hollis trecu de spălătoria automată şi de bancă şi se opri în 
faţa la Sweeney's Liquors, examinând stocul de băuturi şi 
produsele expuse în vitrină, aparţinând unor distilerii şi 
producători de vinuri din Occident. Erau prezentate cu 
profesionalism , podgorii italiene de clasa mondială, însoţite de 
postere cu însorita Italie şi steguleţe italieneşti din carton. într- 
un coş de răchită erau etalate sticle de vin Principessa Gavi şi 
Banii Brunello di viontalcino, ambele vinuri cunoscute şi 
importate în cantitate mare în America. 

— Sunt vinuri foarte bune, spuse Lisa. Voi le puteţi 
cumpăra? 

— Vinurile le putem cumpăra când se schimba vitrină. 
Uneorii putem cumpăra băuturi alcoolice occidentale. Depinde 
de stoc. Putem cumpăra, în schimb, orice produs sovietic. Şi 
adăugă: Ne-am amuzat, când am citit ca, în America, Stolicinaia 
a devenit o băutură la modă. Eu unul aş bea un whisky de 
Kentucky oricând. 

— Mi s-a spus că mai exista o zonă de instrucţie prin 
preajmă, comenta Hollis. Bucătarii, birouri etc. 

— Da, sunt chiar aici, sub noi, într-un pasaj subteran mare. 
Sunt nişte scări care coboară acolo, în spatele magazinelor. 
Există câteva birouri şi o cameră de primire, în care studenţii se 
familiarizează cu regulile de comportare în cadrul unui birou şi 
cu 

birotica. Computere, copiatoare  Photostat, capsatoare 
electrice, răcitoare de apă şi altele de genul ăsta. Exista şi o 
sală de proiecţie, unde ne sunt prezentate filme în premieră, 


care nu exista încă pe casete. Nu înţeleg cum reuşesc să facă 
rost de ele. Mai exista, de asemenea, doua bucătarii moderne, o 
bibliotecă cuprinzătoare cu lucrări de referinţa, o recepţie de 
hotel şi de motel, un serviciu vamal de aeroport şi un birou de 
înregistrare a autovehiculelor, unde doua rusoaice impertinente 
tracasează clienţii. N-au nevoie să joace teatru, fiindcă 
amândouă au lucrat cândva în birocraţia guvernamentală. 
Studenţii zic că e nostim ca într-un birou de stat pentru 
înregistrarea vehiculelor să regăseşti în mic viaţa din Uniunea 
Sovietică în general. Poole zâmbi, apoi continuă: Tot aici se mai 
fac vânzări de case, interviuri de angajare şi altele. Cea mai 
distractivă chestie de-aici e firma de agenţi de bursă E.F. 
Hutton. 

— Vă jucaţi de-a bursa aici? îl întreba Lisa. 

Poole zâmbi. 

— Cuhnea parazitismului capitalist. Toţi cei de-aici joaca - 
studenţi, instructori, neveste. Ruşii primesc o casetă video cu 
cotaţiile de bursa, în aşa fel încât Pensionul Doamnei Ivanova e 
doar cu două zile în urma bursei din Wall Street. Toţi am avut de 
suferit de pe urma crahului din '87. Râse fără prea mult chef. 

— Acum însa am ajuns să am vreo şase mii de dolari. 

Hollis şi Lisa schimbară priviri. 

— Programa de aici e extrem de cuprinzătoare, dar, lăsând 
la o parte chestiunile de limba şi uzanţele sociale, e imposibil să 
aprofundezi lucrurile, să îndesi cunoştinţele şi experienţa de 
viaţa ale unui american de douăzeci şi cinci de ani în capul unui 
rus de aproximativ aceeaşi vârstă în treisprezece, paisprezece 
luni, adică perioada pe care o petrec cei mai mulţi dintre 
studenţi aici. Fireşte, când vin aici, ei vorbesc bine engleza şi au 
unele cunoştinţe despre America. Sunt toţi absolvenţi ai şcolii 
de Ofiţeri de Informaţii a Forţelor Aeriene de lângă Moscova şi a 
Institutului de Studii Canadiene şi Americane. 

Hollis dădu afirmativ din cap. Ca ofiţer de informaţii, avea 
idee de ceea ce însemna un program bun. în vreme ce serviciile 
de spionaj americane deplasaseră accentul de pe spioni pe 
sateliți, analize statistice şi alte mijloace pasive de culegere a 
informaţiilor, sovieticii continuau să se bizui foarte mult pe 
factorul uman. „O ironie, gândi Hollis, având în vedere valoarea 


pe care o acorda fiecare din cele două societăţi individului." 
Hollis considerase întotdeauna că accentul pus de sovietici pe 
spionul-om reprezenta un punct de vedere corect. Şi Alevy 
credea în rolul individului în culegerea de informaţii. De 
altminteri, din această cauză, poate, el şi Lisa se aflau acum la 
Pensionul Doamnei Ivanova. 

Lisa se uita în vitrinele frizeriei şi ale salonului de 
frumuseţe, apoi îl întreba pe Poole: 

— Femeile din lagăr chiar vin aici să-şi aranjeze părul? 

— O, da. Coaforii din ambele localuri sunt frizeri din gulag. 
Angajaţii de aici, în majoritate femei, şi cele mai multe măritate 
acum sau combinate cu instructori americani, provin din gulag. 
Am constituit aici un mic univers. Mediul e, după cum vedeţi, 
mai ales suburban, şi asta fiindcă cei mai mulţi dintre noi eram 
suburbani. 

— Vă lipsesc automobilele şi asociaţiile de părinţi şi 
profesori, spuse Hollis. 

— Da. Şi agenţiile de voiaj. Poole păru o clipă furat de 
gânduri, apoi continua. Populaţia oraşului Oarecare număra 
puţin peste o mie de locuitori. Există două sute optzeci şi doi de 
foşti idioţi americani, după ultimul recensământ, şi un număr 
aproximativ egal de neveste rusoaice, plus copiii noştri. Există 
apoi fete americance răpite - şapte acum - şi câţiva îngrijitori şi 
cadre sindicale tot din gulag. Apoi vin studenţii, aproximativ trei 
sute. Şi mai sunt cincizeci de monitori ruşi, cum le zic ei, practic 
ofiţeri de control, câte unul la şase studenţi. Aceştia sunt ofiţeri 
de informaţii KGB, care vorbesc şi înţeleg engleza. Mai avem 
batalionul de grăniceri KGB, respectiv vreo şase sute de oameni, 
care stau mai ales în cazarmă lor şi patrulează perimetrul. în 
realitate, pe ei nu-i considerăm ca făcând parte din populaţia 
lagărului, întrucât noi nu trebuie să avem de-a face cu ei, iar lor 
le e interzis să-ncerce să comunice cu noi. Poole tăcu o vreme, 
apoi trase adânc aer în piept: Deci, asta e. O mie de suflete, 
care trăiesc pe aceşti nenorociţi doi kilometri şi jumătate 
pătraţi,  prefăcându-se zilnic.  Prefăcându-se până când 
închipuirea începe să devină realitate, iar realitatea despre care 
citim sau pe care o vedem pe casete video pare a veni de pe 
altă planetă. Vă spun drept, uneori am impresia că sunt nebun 


cu acte-n regulă, alteori mi se pare că nebuni sunt ruşii. îşi 
plimbă privirea de la Hollis la Lisa. Voi abia aţi venit. Ce părere 
aveţi? Hollis îşi drese vocea: 

— Mă abţin să comentez, deşi nu cred c-ar avea vreo 
importanţa dacă aţi fi cu toţii nebuni. Ce mă preocupă e faptul 
că acest loc funcţionează. 

— De lucrul ăsta poţi să fii sigur, confirma comandorul 
Poole. Am clocit mii de monştri până acum. Doamne, iartă-ne! 

Traversară parcarea în sens invers şi ajunseră din nou în 
drumul principal. 

— Aş vrea să te întreb ceva, comandore... spuse Lisa. Ai 
avut vreodată impresia că studenţii sunt... seduşi de modul 
nostru de viaţa? 

Poole le făcu senin să se apropie şi răspunse în şoapta. 

— Da, dar cred că numai superficial. Aşa cum ar putea fi un 
american de Paris sau de Tahiti. Ei nu-şi doresc în mod necesar 
ca ceva din acest mod de viaţa să existe şi în ţara lor. Sau poate 
că unii ar vrea, dar în condiţiile puse de ei. 

Lisa clătina uşor din cap. 

— Ruşii continua să echivaleze bunăstarea materială cu 
concepţia spirituală. 

Poole îi aruncă o privire furişa, continuând să meargă, 

— Văd că-ţi cunoşti bine ruşii. în această privinţa, sunt 
schizofrenici. N-au Dumnezeu, dar sunt îngrijoraţi de viaţa lor 
spirituală; trăiesc în sărăcie, despre care se spune că e un lucru 
bun pentru sufletele lor de ruşi, dar cumpăra sau fura orice 
lucru pe care pun mâna şi vor să aibă şi mai mult. Şi cei puţini 
care ajung bogaţi aluneca repede în hedonism şi se îneacă în el, 
pentru că n-au nici o lumină călăuzitoare, înţelegeţi ce vreau să 
spun? 

— Treaba asta nu e specifica numai ruşilor, spuse Hollis. 

— Nu, fu de acord Poole, dar o să vă spun ce le este 
specific. Cei mai mulţi par să aibă în ei un miez întunecat, un 
centimetru impenetrabil, care nu permite luminii să pătrundă în 
interior. Nu contează cât de mult citesc sau câte casete video 
văd. Nu vor să audă şi nici să vadă. Desigur, exista câţiva - mai 
mult de-atât, poate douăzeci şi cinci la sută dintre ei - la care 
acest miez crapă. Dar când acest lucru se întâmpla, ei sunt 


foarte repede detectaţi de monitor, deşi noi încercam să le 
ţinem spatele, şi sunt săltaţi de KGB. Poate că pe unii reuşim să- 
i convertim, dar nu cred că vor trece de examenul oral - aşa 
numim noi şedinţele-maraton în cursul cărora sunt supuşi 
detectorului de minciuni. Poole continua şoptit: Am sperat 
întotdeauna ca unul dintre ei, odată ajuns în America, să se 
ducă direct la cel mai apropiat birou al FBl-ului şi să le spună 
povestea secolului în materie de spionaj. Ai auzit să se fi 
întâmplat aşa ceva? 

Hollis clătină din cap. 

— Incredibil. 

Hollis fu bucuros să descopere prin intermediul lui Poole că 
oamenii de acolo încă se mai considerau militari americani, 
continuând să manifeste un anumit dispreţ faţa de ruşi. 

— Caţi aţi fost întemnițați aici? îl întreba pe Poole. 

— Greu de spus. în primele zile, de prin 1965 şi până la 
sfârşitul războiului aerian împotriva Vietnamului de Nord, în 
decembrie 1973, pe-aici au trecut sute de oameni. Cei mai mulţi 
dintre ei sunt morţi. Am întocmit o listă cu aproximativ patru 
sute şi cincizeci de aviatori despre care ştim că au fost 
împuşcaţi, au murit din lipsă de îngrijire sau s-au sinucis. A fost 
o perioadă agitată, când situaţia noastră era de aşa natură că 
nu le-am ţine o evidenţa exactă. Poole adaugă în şoapta: Dar 
lista exista, avem mai multe copii ascunse prin lagăr. 

Hollis se opri şi, după ce se adunară în cerc, îl întreba: 

— Poţi să-mi dai o listă a morţilor? 

— Da, desigur. 

— Şi o evidenţa î celor care se afla acum în lagăr? 

— Da. 

— Jack Dodson avea aceste informaţii asupra lui? 

— Bineînţeles. Vrei să spui c-ai putea să scoţi aceste 
informaţii de aici? 

— Nu, dar e limpede ca asta intenţionez. 

Poole dădu afirmativ din cap, apoi spuse: 

— Mai e ceva ce-ar trebui să ştii. După încheierea Tratatului 
de Pace de la Paris şi după ce s-a presupus c-au fost eliberaţi 
toţi prizonierii de război, aici continuau să sosească piloţi 
americani din închisorile nord-vietnameze. Aceştia erau într-o 


stare jalnică, după cum cred că-ţi imaginezi. Au fost vreo 
cincizeci la număr şi au sosit pe la mijlocul şi sfârşitul anilor '70. 
Ultimul a venit în 1979. 

Poole îl privi pe Hollis. 

— Ei spuneau că în lagărele nord-vietnameze continuau să 
existe prizonieri de război americani. Avem o listă cu acei 
oameni, care ne-au furnizat, la rândul lor, date în legătură cu 
locul unde se aflau şi numele prizonierilor de război pe care îi 
lăsaseră în Vietnamul de Nord. 

Poole îşi plimbă privirea de la Hollis la Lisa şi adăugă: 

— Avem depoziţii semnate în acest sens. Lista cu cei două 
sute optzeci şi doi de americani care se afla acum aici se 
prezintă sub forma unor semnături date sub o declaraţie 
referitoare la încarcerarea lor în Uniunea Sovietică şi la natura 
acestei şcoli. Ar fi foarte bine dacă aceste dovezi ar putea 
ajunge la Washington. 

Hollis încuviinţa cu o mişcare a capului. Nu toată lumea era 
şi părere. 

— Eu am ajuns aici în iunie 1971, adaugă Poole. înainte de 
asta, am stat vreo şase luni în închisori nord-vietnameze. 
Reflectă o clipă, apoi spuse: Cum am mai spus, am fost adus de 
la Hanoi cu un avion militar sovietic direct la o bază aeriană, 
care se afla nu departe de aici. Habar n-aveam încotro ne 
îndreptam. Eram zece. Noi credeam că ruşii s-ar fi putut să 
acţioneze ca intermediari între americani şi nord-vietnamezi - 
că aveam să fim schimbaţi cu prizonieri de război nord- 
vietnamezi sau spioni ruşi sau ceva de genul ăsta. Chiar şi după 
ce-am fost transportat aici în camioane sigilate, nu ne venea să 
credem că urma instruim piloţi militari sovietici. în clipa în care 
am înţeles acest lucru, am înţeles şi faptul că, deţinând acest 
secret, nu vom mai ieşi niciodată de-aici. 

Hollis dădu uşor din cap. Secretul încetase să mai fie secret 
dar oamenii continuau să rămână acolo. Se întreba dacă Poole şi 
ceilalţi simțeau acest lucru. 

Mergeau din nou, umăr lângă umăr, vorbind în şoapta. 

— Aveţi şi o biserică aici? întreba Lisa. Se ţin slujbe 
religioase? 

— Nu. Asta-i unul dintre lucrurile pe care nu ni le-au 


îngăduit şi care vorbeşte de la sine. Acum avem voie să studiem 
Biblia în grupuri, fiindcă am cerut acest lucru. Studenţii însa n- 
au voie să participe la aşa ceva, nici măcar că un exerciţiu de 
pregătire. în America, pot deveni capitalişti sau politicieni de 
dreapta, dacă vor, dar am auzit că n-au voie să se ducă la 
biserica decât dacă acest lucru le este necesar pentru acoperire. 

— Cum se împacă treaba asta cu ideea ca aici trebuie să vă 
bucuraţi de toate libertăţile oferite de societatea americană? 
întreba Lisa. 

— Nici eu nu prea înţeleg, replică Poole. Fac atâta caz de 
ateism şi de flecăreală religioasă, încât mai că-ţi vine să zici că 
şi ei cred în Dumnezeu. 

Continuară să meargă pe drumul principal, apoi o luară la 
stânga, pe o potecă podită cu bârne, care urcă în trepte pe o 
movilă din pădurea de pini, aici foarte deasă. Hollis observa că 
această parte a lagărului părea nelocuită. 

La capătul potecii, se afla o izba dărăpănată, cu o singură 
fereastră, şi aceea slab luminată. 

— Una dintre ultimele construcţii iniţiale, explica Poole. 
Generalul Austin o prefera aşa-numitelor case americane, deşi 
colonelul Burov ar prefera ca generalul să stea în aceleaşi 
condiţii ca noi. 

An timp ce se apropiau de uşa cabanei de bârne, Poole 
continua: 

— Generalul nu şi-a luat o nevastă rusoaica, întrucât, 
susţine el, continua să fie căsătorit cu doamna Austin. Cred că i- 
a rămas credincios. Apoi adăugă: Are mai multă voinţa decât 
mine. în plus trebuie să ştiţi că generalul refuza să predea. 

— De ce nu s-a descotorosit KGB-ul de el? întreba Hollis. 

— Le-am spus-o verde ca, dacă o fac, intrăm în greva sau 
ne răsculăm. Aici valoram că marfa, precum sclavii când 
comerţul cu sclavi e prohibit. în plus, bănuiesc că ne-au lăsat 
satisfacția unei mici victorii, ca să ne dea iluzia că mai suntem 
bărbaţi. 

Poole ciocăni în uşa. 

Uşa se deschise şi în cadrul ei apăru un bărbat de aproape 
şaptezeci de ani, cu o siluetă zvealtă, părul cărunt tuns periuţa 
şi ochii de culoarea oţelului. Avea tenul palid, dar lucrul acesta 


părea că se datorieşte mai degrabă faptului că nu se mai 
întâlnise cu soarele din cauza unei sănătăţi precare. Hollis îşi 
zise că Austin arata ca un bărbat căruia îi fusese dat să treacă 
prin multe, prea multă vreme şi de unul singur. 

Generalul Austin îi privi o clipă, apoi le făcu semn să intre. 
Se îndrepta spre o combină stereo, aşezata pe o banchetă 
şchioapa, şi puse un disc. Sunetele de viori şi instrumente de 
suflat se revărsară prin difuzoare şi Anotimpurile lui Vivaldi 
inundară mica încăpere. Austin îi invită pe Hollis şi Lisa să se 
aşeze pe două scaune de lemn, lângă căminul din piatră 
dărăpăânat. 

Poole se aşeza şi el cu faţa spre foc, pe un scaun din lemn 
de pin. Austin se instală într-un balansoar din lemn de 
mesteacăn. 

Hollis arunca o privire prin încăperea cu pereţi din bârne. 
Era cam la fel de mare ca bucătăria lui Pavel şi a Idei, dar mai 
golaşa, în afară de balansoar şi de combină stereo, nu se zărea 
nici o urmă de confort, nu tu fotoliu, covor pe podea sau vreun 
colţişor amenajat ca bucătărie. Existau însa mai multe veioze cu 
abajur, ale căror şnururi şerpuiau toate spre aceeaşi unică priză. 
O jumătate de perete din scândura nerândeluită delimita spaţiul 
dormitorului în care se aflau un radiator electric şi un pat de 
campanie. Lângă pat, se aflau stive de cărţi, reviste şi ziare. 

Generalul Austin începu să vorbească, dar vocea îi era 
aproape acoperită de muzica lui Vivaldi. 

— îţi mulţumesc c-ai venit, colonele. O privi pe Lisa. Şi 
dumitale, domnişoara Rhodes. 

— Aţi fi preferat să nu vin? întreba Lisa. 

— Să-ţi spun ceva, colonele. Oricât de mult ne-am dori să 
ajungem acasă, cred că am fi dispuşi să ne sacrificăm cu toţi 
viaţa, dacă am şti că unul dintre noi ar putea să scape de-aici 
iar acela să povestească lumii întregi despre locul ăsta. Dacă 
omul s-ar întâmpla să fii dumneata, dacă ai venit cu un plan din 
exterior, nu trebuie decât să ne dai un semn. Suntem gata să 
facem absolut orice. 

Hollis confirma printr-o mişcare a capului ca a recepționat 
mesajul. 

— Sunteţi foarte curajoşi, spuse Lisa, întorcându-şi privirea 


spre Hollis. Nu-i aşa, Sam? 

Hollis nu răspunse. 

— Cât despre catapulta, colonele, spuse Poole, ea se afla 
acum sub paza douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, în 
spatele clădirii comenduirei. Nimeni nu ne-a spus de ce, dar 
cum Ştim ce le poate minţea ruşilor, ştim şi de ce. Ştiţi de ce? 
Dumneata, domnişoara Rhodes? 

Intrucât nici unul nu răspunse, Poole continua: 

— Dacă îl prind pe Dodson, el va fi primul catapultat, numai 
că de data asta fără să fie învelit în pilote. Dacă nu-l găsesc şi 
nu afla cine face parte din comitetul de evadare, vor alege vreo 
zece persoane la întâmplare. Aşa încât, chiar dacă ne 
consideraţi nişte trădători demni de dispreţ, să nu vă închipuiţi 
că suntem nişte căţeluşi docili ai ruşilor. Am făcut un lucru 
pentru care suntem pregătiţi să ne dăm viaţa. 

— Eu nu vă judec, îi spuse Hollis lui Poole. Eu vă reamintesc 
doar că aţi încălcat codul de conduită al prizonierilor de război, 
colaborând cu inamicul. E-adevărat, şi eu am făcut acest lucru 
într-o anumită măsură. în momentul în care înţelegem cu toţii 
asta, putem trece mai departe la următoarea noastră obligaţie 
potrivit articolului 3 din acelaşi cod, şi anume aceea de a evada. 
Nu cred că două persoane într-un interval de două decenii 
reprezintă un efort impresionant. 

Poole se făcu roşu ca racul. 

— Colonele, nu cred că poţi spune... 

— Colonelul are dreptate, îl întrerupse Austin. Ruşii i-au 
terminat de mult pe cei care au refuzat să colaboreze, alţii s-au 
sinucis, în mod activ sau pasiv. Cei ce-au mai rămas aici, 
colonele Hollis şi domnişoara Rhodes, sunt trădătorii. De-asta 
suntem noi în viaţa, iar Ernie Simms, printre alţii, e mort. Corect, 
colonele? 

— Corect, domnule general. 

Poole se ridica în picioare. 

— Colonele, aş vrea să-ţi reamintesc câteva reguli 
referitoare la prizonierii de război. Unul - „chiar ca prizonier de 
război, vei continua să te bucuri de atenţia specială a Statelor 
Unite şi nu vei fi uitat'— Doi - „vor fi folosite toate mijloacele 
naţionale de care dispunem pentru a stabili contacte cu tine, 


pentru a te sprijini şi a obţine eliberarea ta". Colonele, uită-te-n 
ochii mei şi spune-mi că guvernul nostru şi-a îndeplinit 
obligaţiile faţa de noi. Spune-mi că n-am fost uitaţi şi 
abandonaţi. Spune-mi că nu se ştie că ne aflăm aici. 

Hollis se uita fix în ochii lui Poole. 

— Dacă s-ar fi ştiut că vă aflaţi aici, comandore, s-ar fi 
întreprins ceva ca să fiţi eliberaţi. 

Poole îl privi stăruitor pe Hollis, apoi trase adânc aer în 
piept. 

— Să-ţi spun atunci ce facem noi aici în locul evadării. 
Sabotăm programa ori de câte ori avem prilejul. Şi justificam 
faptul că suntem în viaţa, spunându-ne că trebuie să trăim 
măcar atât cât să reuşim să-l scoatem pe unul de-ai noştri de- 
aici, ca să ne avertizăm ţara în legătură cu ce se petrece în locul 
acesta. E ceva adevărat în ce-ţi spun, colonele, căci, aşa cum ai 
văzut, aici nu e vorba de un lagăr oarecare de prizonieri de 
război, ci altele sunt regulile care-l guvernează. Am încercat să 
ne păstrăm integritatea noastră de ofiţeri. Pot să-ţi spun, de 
exemplu, că nici unul dintre noi nu s-a pretat să devină 
informator. Putem avea încredere unii în ceilalţi şi n-am 
acceptat niciodată prietenia vre-unui rus. E o situaţie foarte 
ciudată, pe care încercam s-o abordăm pe măsură ce evoluează. 
Generalul Austin a instituit un comitet de etică în acest sens. 

Poole îi privi pe Hollis şi Lisa. 

— Sper să nu fiți nevoiţi să staţi aici douăzeci de ani, dar, 
dacă veţi sta, sper să vă puteţi păstra sentimentul datoriei şi al 
onoarei. 

— Cu alte cuvinte, ai vrea să mă vezi înghiţindu-mi vorbele, 
spuse Hollis. 

— Exact, replică Poole sec. 

— Ei bine, poate c-o s-o fac, continua Hollis, ridicându-se. 

Lisa se ridică şi ea, adresându-li-se lui Poole şi lui Austin. 

— Din ceea ce am văzut şi am auzit, cred... c-aţi făcut tot 
ce v-a stat în putere. 

Generalul Austin se ridica în picioare. 

— Noi, unii, ştim că n-am făcut. Şi prietenul dumitale ştie 
acest lucru. 

Aşi întoarse privirea spre Hollis şi spuse: 


— Căderea Vietnamului, Watergate, episodul ruşinos al 
ostaticilor din Iran, Liban şi câte altele. Aproape douăzeci de ani 
de nenorociri şi umilinţe suportate de americani, la care am 
asistat ca nişte martori de la distanţa. Nu ne-am folosit însa de 
ele, pentru a justifica comportamentul nostru ruşinos şi laş. 

— Nu trebuie să vă justificaţi în faţa mea sau a altcuiva, 
replica Hollis, ci doar în faţa unei comisii de anchetă constituite 
în acest scop, în eventualitatea că veţi ajunge vreodată acasă. 

Gândul lui Austin păru să rătăcească aiurea şi Hollis se 
întreba chiar dacă îl auzise. Apoi Austin spuse: 

— Acasă. Ştiţi... am văzut pe casetă cum se întorceau acasă 
prizonierii de război din Vietnam. Am văzut oameni pe care îi 
cunoşteam. Unii dintre noi şi-au văzut nevestele şi familiile 
venite să se bucure sincer de bucuria altor familii, de care le 
apropiase durerea comună. Austin îşi plimbă privirea de la Hollis 
la Lisa. Nu cred că există tortura mai îngrozitoare inventată de 
ruşi pentru noi decât faptul că ne-au arătat astfel de lucruri. 

Lisa se întoarse şi plecă în grabă. Hollis se îndrepta spre 
uşa. 

— Am citit, zise Poole, despre eforturile permanente pe care 
le fac grupuri individuale şi familii, nu guvernul nostru, pentru a 
depista prizonieri de război. Ai idee cât de frustraţi ne simţim? 
Cum de n-a fost nimeni atât de deştept să facă nişte deducţii? 
Rachete sol-aer în schimbul piloților americani. Pentru numele 
lui Dumnezeu, ruşii şi nord-vietnamezii au fost aliaţi! Cât de 
inteligent trebuie să fii ca să-ţi treacă chestia asta prin cap? De 
ce nu s-a gândit nimeni c-am putea fi aici, în Rusia? Poole studie 
chipul lui Hollis. Sau poate că s-au gândit, dar Washington-ul e 
prea îngrijorat de repercusiunile pe care le-ar putea avea 
intervenţia să. Aşa-i, colonele? 

— Nu pot să răspund la nici una din aceste întrebări, replica 
Hollis, dar ai cuvântul meu de onoare că voi face tot ce-mi stă în 
putere să ajungeţi cu toţii acasă. Bună seara, domnule general, 
comandore! 

Hollis îşi lua lanterna şi plecă. 

Pe Lisa o găsi pe potecă şi observă că plânsese. O lua de 
braţ şi o porniră pe poteca întunecoasa, podita cu bârne. 
Ajunseră înapoi în drumul principal şi făcură la dreapta, spre 


cabană lor. 

Lisa îşi reveni şi spuse: 

— Ai fost crud. 

— Ştiu. 

— Dar, de ce..., cum ai putut să fii atât de aspru cu nişte 
oameni care au suferit atât de mult? 

— Nu pot să fiu de acord cu ceea ce au făcut. 

— Nu te înţeleg. Nu-ţi înţeleg principiile sau... 

— Nici nu trebuie. E lumea mea, nu ata. 

— La dracu', Sam! Lumea ta m-a băgat în chestia asta! 

— Nu. KGB-ul te-a băgat. Apoi adăugă: Sunt o mulţime de 
lucruri greşite aici care trebuie îndreptate, Lisa. Nu sunt 
judecător, nici Curte de juraţi, dar sunt în mod sigur un martor. 
înţeleg ceea ce văd şi ştiu că nu mă număr printre trădătorii de- 
aici. Să ţii minte treaba asta! 

Lisa îl privi şi înţelese că întrebarea îl răscolise. 

— Ţi-ai imaginat cum ar fi fost, dacă ai fi fost în locul lor, 
nu-i aşa? Cândva ţi-au fost camarazi. Nu revolta sau dispreţ e 
ceea ce simţi pentru ei, ci milă, o milă atât de profundă încât te 
copleşeşte. Am dreptate? 

Hollis dădu afirmativ din cap. 

— Da, ai. O cuprinse cu braţul pe după umeri. Nu le pot da 
speranţe, Lisa. Ar fi lucrul cel mai crud pe care 1-aş putea face. 
Ei înţeleg asta. 

Lisa se lipi de el. 

— Ernie Simms e mort şi îngropat, Sam. E timpul să-ţi 
găseşti liniştea. 


CAPITOLUL 35 


Ziua de Halloween a început cu frig şi ger. Hollis se dădu jos 
din pat şi se duse în baie, o unitate prefabricată folosită de 
obicei la apartamentele de bloc, dar alipita aici la cabana lor, în 
prelungirea dormitorului. Cum apa era doar călduţă, Hollis bănui 
că boilerul făcea din nou figuri. 

Lisa se sculă şi îşi puse un halat în carouri peste cămaşa de 
noapte. Se duse mai întâi în living şi făcu focul, apoi în chicineta 
şi pregăti cafeaua într-un ibric electric. 

Hollis se bărbieri, făcu un duş şi se îmbracă într-unul dintre 
cele patru treninguri ce îi fuseseră puse la dispoziţie. Se duse 
după Lisa în bucătărie, îşi luară cănile cu cafea şi apoi veniră în 
living aşezându-se în faţa focului. 

— Mâine e rândul tău să faci cafeaua şi focul, spuse Lisa. 

— Ştiu. 

— Ai dormit bine? 

— Cred că da. 

— Te deranjează faptul că dormim împreuna fără să facem 
amor? îl întreba ea. 

— Nu, dar ai picioarele reci. 

— N-am putea face rost de o sobă cu lemne, pe care s-o 
aducem aici? 

— N-am de gând să stau prea mult pe aici. 

— Ai dreptate. Mă gândeam, spuse Lisa, că oricât de 
primitiv ar fi locul ăsta, el pare un palat în comparaţie cu o izba 
ţărănească. Avem un ibric electric, un aparat de prăjit pâine, 
frigider, apă curentă, apa caldă... 

— Călduţă. 

— lar? 

— O să văd despre ce-i vorba mai târziu. 

— E bine să ai un bărbat pe lângă casă. 

— Ca să repare una, alta. 

— Îmi pare rău de partea sexuală. 

— Şi mie. Ca să fiu sincer, nici eu nu prea sunt în formă. 
Cred că locul ăsta mi-a anihilat libidoul. 

Lisa îl privi îngrijorata. 


— Vorbeşti serios? 

— Da. Nu mi-o mai simt. 

— Eşti sigur? spuse Lisa, punând cana pe măsuţa de cafea. 

— Cât se poate de sigur. 

Lisa rămase gânditoare o clipă, apoi spuse: 

— Nu se poate să ne fi făcut una ca asta. 

— E-n regulă. 

— Ba nue. 

Aşi puse mâna pe umărul lui. 

— Ce-ai zice dacă ne-am duce înapoi... în pat? 

— Nu cred că sunt în stare de ceva. 

— Te descurci tu, Sam. 

— Bine... fie. 

Se ridicară şi se întoarseră în dormitor. Hollis îşi opri 
privirea asupra icoanei, care atârna acum deasupra patului 
dublu. 

— E oare potrivit locul ăsta pentru o pictură religioasă? 
întreba el. 

— Da. Ruşii le aşează oriunde, tot aşa cum catolicii îşi agăţă 
crucifixurile deasupra patului. 

— Dacă spui tu! 

Stăteau lângă pat stânjeniţi, ca şi când s-ar fi întâlnit pentru 
prima dată. Lisa îşi scoase halatul, apoi îşi trase cămaşa de 
noapte în sus, peste cap, şi o lasă să cadă pe podea. Era goală 
în lumina portocalie strălucitoare degajată de rezistenţele 
radiatorului, care îi scotea în evidenţa albeaţa pielii. 

Hollis îşi scoase treningul şi se îmbrăţişară. O sărută pe 
buze, pe sâni, apoi îngenunche şi îşi plimba limba pe pântecul ei 
în jos, spre zona pubiană, şi îi atinse labiile. 

— Oooo... Doamne! 

Lisa îngenunche în faţa lui şi începu să-l mângâie. 

— Tipu' s-a făcut mare cât bastonul poliţistului. N-ai nimic. 

— Mi-a venit inima la loc. 

Lisa îi aruncă o privire furioasă. 

— Ai profitat de inocenţa mea şi m-ai făcut să mă dezbrac. 

— Nu eu. 

Se ridicară şi se aşezară pe patul bine căptuşit. Hollis se 
lăsă uşor deasupra ei, iar ea îl ajuta să o pătrundă, după care îşi 


împreuna picioarele pe spatele lui. 

— Sam, şopti ea... ce prostie din partea mea... de asta 
aveam nevoie... de dragostea ta. 

— E tot ce ne-a mai rămas, Lisa. 

— Sam, vreau să trăiesc. Ne trebuie mai mult timp... e prea 
curând să se sfârşească totul. 

— Da, ar fi într-adevăr prea curând. Te iubesc, Lisa. Să nu 
uiţi asta! 

Se mişcau încet, fără grabă, ca nişte oameni care ştiau că 
mai aveau la dispoziţie multe ore, dar nu şi multe zile „Ca 
soldaţii sosiți în permisie de pe front, îşi aminti Hollis, al căror 
timp se măsoară în minute; şi fiecare minut e încărcat de 
luciditate şi de mici plăceri, pe care fie nu le-ai trăit, fie nu le-ai 
apreciat până atunci." 

Mâinile Lisei îl mângâiară uşor, mai întâi pe gât, apoi pe 
umeri, coborând spre scobitura spatelui şi urcând înapoi pe şira 
spinării. Hollis îi cuprinse fesele cu palmele, împingând-o spre 
el, încercând s-o pătrundă tot mai adânc. Ejacula şi spasmele lui 
îi declanşară orgasmul. 

Rămaseră nemişcaţi, în liniştea absolută a încăperii, 
ascultându-şi respiraţia şi zvâcnetul sângelui în urechi. 

Lisa îl ţinea strâns lipit de ea. 

— Asta-i victoria noastră! 

Alergau pe lângă drumul principal. Alte persoane care 
făceau jogging, mai ales bărbaţi, treceau pe lângă ei în ambele 
direcţii. Toţi îi salutau, făcându-le semn cu mâna. 

— Prietenos grup, spuse Lisa. Parc-aş fi la Sea Cliff, într-o 
sâmbătă dimineaţa, dar unde sunt femeile? 

— Presupun că rusoaicele nu fac jogging. 

— Ai dreptate. Nici la Moscova n-am văzut vreuna. 

Cotiră la dreapta, pe drumul principal. 

— Unde mergem? întreba Lisa, după câteva sute de metri. 

— Să-i facem lui Burov o vizită acasă. 

— Poţi să mergi şi fără mine. 

Lisa dădu să se întoarcă, dar Hollis o apuca de braţ. 

— Nu merg la individul ăsta acasă nici în ruptul capului, 
spuse ea. 

— Ne-a rugat să ne oprim în trecere. 


— Puțin îmi pasă. Nu înţelegi? încearcă să te pui în locul 
meu, de femeie. Vrei să-ţi descriu scena? A stat în celulă în timp 
ce intendenta mă scotocea peste tot. 

Hollis încuviinţa cu o mişcare a capului. 

— O să-i spun că nu te-ai simţit bine. 

— De ce vrei să te duci? 

— Fiindcă am o misiune de îndeplinit. Trebuie să văd tot 
ceea ce se poate vedea. 

— Dar de ce? 

— Nu ştiu exact, dar vreau să fiu pregătit pentru orice 
eventualitate. 

Lisa rămase nemişcata o clipă, apoi se întoarse şi o luă spre 
casa lui Burov. 

Drumul principal se termină într-o platformă, la 
extremitatea căreia se găseau o clădire a corpului de gardă, un 
gard înalt din sârmă tăioasă şi o poartă din sârmă. Doi grăniceri 
KGB îi priveau, lăsându-l să se apropie. Unul din ei cobora arma 
de pe umăr şi-o fixa în scobitura şoldului. 

— Stoi! 

Hollis şi Lisa se opriră şi una din santinele veni spre ei. 

— Plecaţi! le spuse în engleză. Plecaţi! 

— Avem întâlnire cu colonelul Burov, spuse Hollis în 
ruseşte. Sunt colonelul Hollis. 

Santinelă îi măsură din cap până în picioare, apoi răspunse 
tot în ruseşte: 

— Sunteţi americanii ăia noi? 

— Exact, deşi eu vorbesc ruseşte ceva mai bine decât tine. 

Santinelă se holba la el, apoi se întoarse, intra în clădirea 
corpului de gardă şi dădu un telefon. Le făcu semn lui Hollis şi 
Lisei că pot să treacă, iar aceştia trecură de poartă, intrând pe o 
alee asfaltată, suficient de largă pentru a permite unei maşini să 
circule pe ea. Lângă clădirea corpului de gardă se afla o cuşca 
de câini împrejmuita cu plasa de sârmă; în interiorul 
împrejmuirii mişunau şase ciobăneşti germani, care, de cum îi 
văzură începură să latre şi să sară cu labele pe plasă. 

Hollis şi Lisa îşi continuară drumul pe alee. Vila lui Burov era 
înconjurata de pini maiestuoşi, care fuseseră răriţi pentru a 
permite luminii să pătrundă până la casă şi la terenul 


înconjurător. Covorul de ace şi conuri era presărat cu cioturi de 
copaci. Vila era o construcţie cu două etaje îmbrăcată în sită, cu 
o linie oarecum modernă şi ferestre supradimensionate, într-un 
garaj improvizat, proaspăt construit pe un petic de pietriş de 
lângă casă, era parcat Pontiac-ul Trans Am. Hollis se apropie de 
intrare şi ciocăni la uşa. 

Uşa se deschise şi o santinelă le făcu semn să intre. 
Pătrunseră într-un vestibul spaţios, în care se găseau biroul şi 
scaunul santinelei, precum şi un cuier. 

Santinelă îi introduse într-un living mare cu aspect plăcut, 
care avea pereţii din scânduri de pin noduroase. 

Burov, îmbrăcat în uniformă, dar fără veston, îi aştepta în 
picioare, în mijlocul încăperii. 

— Bună dimineaţa! 

Hollis nu-i răspunse, cercetând cu privirea încăperea. 
Mobila era rusească, dar nu porcăriile pe care erau obligate şa 
le folosească masele. Totul părea să fi fost adus direct din 
hotelul Ukraina - mobila solidă şi lăcuită, făcută să dureze, a 


anilor '30; mobilier pe care occidentalii l-ar fi numit arta 
decorativă, dar căruia oficialii sovietici îi spuneau „realist- 
socialist", iar oamenii de rând - „stalinist. Pe pereţi erau 


agăţate picturi supradimensionate, care reprezentau ţărani 
neobişnuit de frumoşi, muncind fericiţi, şi soldaţi ai Armatei 
Roşii gata să intre în luptă. „Singurul lucru care lipseşte din 
acest interior al anilor '30, îşi zise Hollis, e Tătucul losif însuşi, 
zâmbitor, sau măcar o fotografie a lui. Burov urmări privirea lui 
Hollis. 

— Cum aţi spune voi în America, în ziua de azi nu se mai 
fac lucruri ca astea. în anii din urmă, am sacrificat calitatea de 
dragul cantităţii. Sunt mulţi cei care tânjesc după vremurile în 
care pentru produsele de calitate inferioară sau construcţii 
greşite ajungeai în faţa plutonului de execuţie. 

— Exista, cred, metode de control al calităţii mai puţin dure, 
spuse Hollis sec. Aşadar, eşti stalinist, Burov? 

— Noi nu folosim cuvântul ăsta, replica Burov. E-adevărat, |- 
am admirat pe tip, chiar dacă nu şi toate metodele lui. Luaţi loc, 
vă rog! 

Burov arata spre capătul celălalt al încăperii, unde se afla o 


sobă rusească de teracota, singurul obiect vechi din încăpere, în 
care ardea focul. Hollis şi Lisa se aşezară pe nişte fotolii din 
lemn negru lăcuit, cu intarsii de oţel inoxidabil. 

Burov îi făcu un semn santinelei, care părăsi încăperea. 

— Dacă ar fi fost să-ţi ghicesc gusturile, colonele Burov, 
spuse Lisa, este exact lucrul la care m-aş fi gândit. 

Burov zâmbi, cu un aer de îndoiala. 

Lisa îşi opri privirea asupra unui tablou de mari dimensiuni, 
reprezentând nişte ţărani la cules de grâu, bărbaţi voinici şi 
femei cu feţe roşcovane şi basmale roşii fluturând în bătaia 
vântului, toţi râzând cu gura până la urechi. 

— N-am văzut aşa ceva la ţara, comentă ea, şi cred că nici 
cel care 1-a pictat n-a văzut. 

— E ceea ce noi numim idealul. 

Burov se aşeza în faţa lor, pe canapeaua pereche cu 
fotoliile. 

— Cum o mai duceti? 

— Suntem într-o puşcărie, replica Hollis. Cum crezi c-am 
putea s-o ducem? 

— Nu sunteţi într-o puşcărie, spuse Burov tăios. Spuneţi-mi 
deci ce părere aveţi despre şcoala. 

— Sunt impresionat, spuse Hollis. 

Burov dădu afirmativ din cap, ca şi când n-auzea nimic nou, 
apoi îl privi pe Hollis, zicând: 

— S-o luăm în ordine. Mai întâi, agresiunea fizică asupra lui 
Sonny Dimes. 

— De ce nu vorbim mai întâi despre agresiunea fizică pe 
care Viktor, Vadim şi cu tine aţi comis-o împotriva mea şi a 
domnişoarei Rhodes? 

— Aia n-a fost agresiune, ci o afacere cu caracter oficial şi, 
cum ea a avut loc înainte de a pătrunde în universul şcolii, nu 
face obiectul discuţiei. De ce l-ai lovit pe Sonny? Fiindcă a 
insultat-o pe domnişoara Rhodes? 

— Nu, eram într-o vizită oficială. 

— Aici eu stabilesc regulile, colonele Hollis. în privinţa 
legilor şi a ordinii, sunt foarte ferm. Şi foarte corect. Studenţii au 
stat în puşcărie pentru bătaie, şicanarea femeilor, furt şi aşa mai 
departe. Odată am împuşcat un student pentru viol. Dacă vrem 


ca aici lucrurile să meargă cum trebuie, trebuie să existe lege şi 
ordine. Nu cum se întâmpla în America. Şi Burov adăugă: Dacă 
vă hotărâți să rămâneţi aici, voi desfăşura o anchetă amănunţită 
asupra acestui caz, pentru a stabili cine e vinovatul. 

— Soții Landis n-au nici o vină. Noi i-am pus într-o situaţie 
delicată. Altercaţia a fost între mine şi Sonny. Individul e un 
porc. 

Burov zâmbi. 

— Zău? Era un băiat de treaba până să vadă filme 
americane. 

Burov izbucni în râs. 

— Bună ziua, spuse Lisa, ridicându-se în picioare. Burov îi 
făcu semn să se aşeze la loc în fotoliu. 

— Nu. Te rog. Destul cu împunsăturile verbale. Am câteva 
lucruri de discutat cu voi. 

Lisa se aşeza fără tragere de inimă. 

Burov îi privi pe amândoi o vreme, apoi spuse: 

— Aţi aflat unele lucruri despre mine şi despre felul în care 
conduc acest lagăr. Şi vă întrebaţi, probabil, ce mă face să mă 
port aşa. E întrebarea pe care v-o puneţi atunci când aveţi de-a 
face cu o personalitate puternică. 

— Exact, spuse Hollis, iar când am de-a face cu o 
personalitate anormală, încerc să ghicesc tipul de psihoză care-i 
afectează creierul. 

Burov schiţa un zâmbet. 

— Nu te amăgi cu gândul că aş fi nebun. Nu sunt. Am creat 
aici cea mai bună şcoala de spionaj din lume, Hollis. Toţi prim- 
miniştrii şi membrii Comitetului Central şi ai Biroului Politic din 
ultimii zece ani au auzit de mine. 

— Asta nu-i întotdeauna un avantaj, îi reaminti Hollis. 

— Până acum a fost. Dar am să-ţi spun care sunt 
motivațiile. E vorba de două lucruri. Primul, ura mea nestinsa şi 
profundă faţa de occidentali, de care cred că ţi-ai dat seama. Ca 
o ironie, abia după ce-am avut de-a face cu sute de americani, 
am ajuns să-i urăsc, să le detest cultura, să-i urăsc pentru 
cărţile şi revistele lor împuţite, filmele lor superficiale, firile lor 
egoiste, totala lor incapacitate de a percepe istoria şi suferinţa, 
consumul desfrânat de produse şi servicii inutile şi, mai presus 


de orice, pentru baftă absolut prostească pe care o au în a ocoli 
dezastrul. 

Hollis zâmbi. 

— Cred că nu ţi-a scăpat nimic. Presupun că toate astea nu 
le-ai învăţat de la prizonierii tai. 

— Instructori. Nu. Le-am învăţat de la împuţiţii de 
occidentali cu care am venit în contact. întâmplător, piloţii de 
aici reprezintă, probabil, tot ce poate oferi mai bun societatea 
voastră infantilă. lar guvernul vostru şi națiunea voastră i-au 
irosit aşa cum irosesc orice resurse de care dispuneţi. Cum vă 
spuneam în restaurantul Lefortovo, s-ar putea să fiţi de acord cu 
acest lucru. 

— Aş putea, dar n-am s-o fac. M-am gândit deja la toate 
astea, Burov, şi nu mă simt nici trădat, nici folosit. Aşa că, dacă 
asta-i capcană psihologică standard pentru a mă determina să 
urăsc America, las-o baltă! 

Burov se lăsă pe spate şi se aşeza picior peste picior. 

— Cum vrei, dar mai gândeşte-te! Şi mai e ceva care mă 
amuză. Odată ajunşi în America, studenţii mei vor fi nişte 
cetăţeni mai buni, mai muncitori, mai informaţi şi mai paşnici 
decât cei pe care reuşeşte să-i producă societatea voastră. 

— Te pomeneşti că-şi plătesc şi impozitele. 

Burov îl privi pe Hollis câteva secunde, apoi spuse: 

— Cea de-a doua motivaţie e de natură pur intelectuală. 
Sunt pur şi simplu fascinat de ideea de a transforma ruşi în 
americani. Nu cred să mai fi făcut cineva aşa ceva şi, mai ales, 
la asemenea scara. Treaba asta e cu bătaie lungă, înţelegi? 

— Mă tem că da. 

— Bun. Intenţionam să mai înfiinţăm şi alte şcoli. 

— Şi de unde o să luaţi instructori? 

— O să-i răpim aşa cum v-am răpit pe voi şi pe 
americancele de-aici. Dar la o scară mai mare. Vom utiliza 
probabil submarine, pentru a captura ambarcaţii întregi cu 
turişti aflaţi în croazieră. Burov zâmbi. Poate în Triunghiul 
Bermudelor. 

— Cum poţi zâmbi? întreba Lisa. E atât de crud ce spui. 

— E vorba de un război aici, replica Burov. Noi ştim asta, voi 
nu. Apoi îşi concentră din nou atenţia asupra lui Hollis. în zece 


ani, vom avea o şcoala pentru fiecare naţiune albă importantă 
din lume. Pretutindeni unde un etnic rus poate trece drept 
băştinaş - în Europa, America de Sud, Canada, Africa de Sud, 
Australia, Noua Zeilandă - vom avea ruşi infiltraţi în însăşi fibra 
acelor naţiuni. Până la sfârşitul secolului, vom împânzi globul cu 
bărbaţi care arata şi se comportă ca nişte germani, francezi, 
englezi sau orice doriţi, dar care lucrează pentru Moscova. Ce 
părere ai? 

— Mi se pare un proiect foarte ambițios pentru o ţara care 
se chinui de şaptezeci de ani, fără să fi reuşit, să creeze Omul 
Sovietic de Tip Nou. 

— Eşti mult prea bun de gură, spuse Burov, aplecându-se 
spre Hollis. 

— Ştiu. De-aia dau mereu de bucluc. 

Burov îi întări afirmaţia cu o mişcare a capului. 

— Deci astea sunt motivațiile mele. 

— Bun. Putem pleca acum? 

— Nu. Mai avem şi altceva de discutat. 

An încăpere intră o rusoaică în vârstă ducând o tavă pe 
care se aflau un ceainic şi nişte ceşti. Femeia aşeza tava pe 
soba, se uita cu atenţie la Lisa şi la Hollis, apoi ieşi. 

— Serviţi-vă, le spuse Burov. 

— Dacă femeia asta e deţinuta, replica Lisa, nu mă ating de 
nimic din ce-a adus sclava ta. 

— Câte scrupule! zise Burov plescăind din limba. Femeia 
de-adineauri nu era altcineva decât iubita mea mamă. 

Se ridica în picioare şi turna ceai în trei cești. 

— Ei da, am şi eu o mamă. Şi o nevastă, şi o fetiţa pe care o 
iubesc, Natalia. 

Ai întinse o ceaşca Lisei, care o acceptă, apoi una lui Hollis, 
rămânând în picioare lângă soba. O privi o vreme pe Lisa, apoi îi 
spuse: 

— Mă gândesc c-ai putea lucra aici, în casa asta. S-o înveţi 
pe Natalia mea engleza. Natalia are zece anişori. Ai putea să fii 
un fel de guvernanţă. 

— Cred că glumeşti, colonele Burov! 

— Deloc. Vrei s-o cunoşti pe Natalia? 

— Nu. 


— Suntem oare chiar atât de respingători? 

— Am mulţi prieteni ruşi, tu însa nu te numeri printre ei. 

Burov ridică din umeri. 

— Vom vedea. Timpul vindecă multe răni. 

Hollis aşeza ceaşca pe podea, lângă fotoliu. 

— Asta-i singurul motiv pentru care ne-ai chemat? 

— Nu. Din păcate, a intervenit ceva. Şefii mei din Moscova 
n-au fost de acord cu hotărârea mea de a vă oferi o săptămână 
de gândire, aşa încât trebuie să am răspunsul vostru acum. Sper 
s-ajungeţi la concluzia că e mai bine să fiți aici, decât într-un 
mormânt fără cruce. 

— Răspunsul meu e,,nu", spuse Hollis, ridicându-se. 

Burov îl privi neîncrezător. 

— Nu, adică nu vrei să lucrezi pentru noi aici? 

— Exact. 

— Dacă-i aşa, o să fii interogat la sânge şi pe urma 
împuşcat. 

— In cazul ăsta, n-am nimic de pierdut dacă te omor acum. 

Burov îşi aşeza ceaşca pe soba şi se îndepărta de Hollis. 
Hollis făcu un pas spre Burov. Lisa se ridica. 

Burov nu era hotărât dacă să cheme santinela sau nu. 

— Eşti înarmat? îl întreba Hollis. 

— N-am nevoie de-o armă ca să te ucid. 

— Nu? Te crezi atât de puternic? Să ştii că şi eu sunt în 
formă. 

— Bun. O să fie cu atât mai interesant. 

Hollis se apropie şi mai mult de Burov. 

— Rămâi pe loc! ordonă sec Burov. 

— Sam, te rog, interveni Lisa. O să lucrez pentru tine, îi 
spuse lui Burov. Apoi, întorcându-se spre Hollis: Te rog, Sam! 
Am discutat doar despre asta. Nu merita să murim. Spune „da', 
te rog! Lisa îl apucă de braţ. Ce mai contează doi instructori în 
plus? 

Apoi se întoarse spre Burov: 

— O să accepte, dar dă-mi puţin timp. 

Burov păru să reflecteze. După ce-o privi pe Lisa câteva 
clipe, spuse: 

— Mi s-a ordonat să obţin răspunsul vostru astăzi. Dacă 


până la ora şase după-amiaza răspunsul vostru nu e afirmativ, 
veţi fi duşi în celule. Aţi înţeles? 

Lisa dădu afirmativ din cap. 

— Azi sunt bine dispus şi o să vă spun şi de ce. Maiorul 
Dodson a fost prins. Era la nici două sute de metri de zidul 
dinspre vest al ambasadei voastre. Aşadar, de partea cui e 
destinul? 

Hollis nu răspunse, dând să plece. 

— Da, puteţi pleca acum, spuse Burov. Să fiţi la mine la 
birou la ora şase cu răspunsul. 

Le făcu semn cu mâna spre uşa. 

Hollis şi Lisa ieşiră în vestibul şi santinela le deschise uşa. 
Străbătură aleea asfaltată până la clădirea corpului de gardă, 
unde unul dintre soldaţi le deschise poarta. O luară înapoi pe 
drumul principal şi Lisa i se adresă: 

— Parcă voiai să câştigi timp sau mă-nşel? 

Hollis confirma cu o mişcare a capului. 

— Da, dar nu trebuia să faci asta. 

— Am făcut-o pentru tine, Sam. Orgoliul îţi întunecase 
mintea. Nu te-am văzut niciodată ieşindu-ţi din fire în halul ăsta. 

— Când am intrat acolo n-aveam nimic, replica Hollis, dar... 
am început să mă gândesc la el. 

— La ce mi-a făcut mie? N-ar fi trebuit să-ţi spun. 

Hollis nu răspunse. 

— Şi te-a înfuriat şi tot ce ţi-a spus despre America. 

— Toate astea la un loc, spuse Hollis. îţi mulţumesc că ai 
temperat lucrurile. Sunt convins că nu ţi-a fost uşor. 

— Îmi rămâi dator. 

— S-a făcut, îţi datorez o cină. 

Aşi continuară drumul, îndepărtându-se tot mai mult de vilă 
lui Burov. 

— L-au prins pe Dodson, spuse Lisa. 

— Afurisit ghinion pentru Dodson, dar poate ca-n felul ăsta 
Burov n-o să mai fie presat să desființeze lagărul. 

— Dacă eşti atât de preocupat ca acest lagăr să rămână pe 
loc, înseamnă că speri să vină cineva după noi. 

— Bună deducție! începi să gândeşti ca un ofiţer de 
informaţii. 


— lar tu vorbeşti ca un ofiţer de informaţii. Răspunde-mi la 
întrebare, Hollis! 

Hollis zâmbi. 

— Cred că e mai bine să fim aici şi nu în altă parte, în cazul 
în care s-ar încerca o acţiune de salvare. 

Apoi adăugă: 

— Nu mă strânge cu uşa, Lisa. Dacă uneori gândesc cu 
voce tare e pentru că n-am cu cine să discut despre treburile 
astea. Acum o să gândesc doar pentru mine. 

Hollis îşi spuse că, fără îndoiala, Alevy ştia că el şi Lisa 
fuseseră răpiți; de fapt, el anticipase acest lucru, motiv pentru 
care, într-o efuziune sentimentală ce nu-i era proprie, încercase 
s-o determine pe Lisa să nu se urce în cursa Pan Am. lar cu 
prilejul celor două întâlniri pe care le avusese cu Alevy şi care 
duraseră până în zori, acesta adusese vorba despre o operaţie 
de salvare ce ar fi urmat să se desfăşoare la Pensionul Doamnei 
Ivanova, o operaţie prin care, aşa cum bănuise Burov, să poată 
fi recuperaţi doi, trei oameni, care să poată constitui ulterior 
dovada. De aici şi toate întrebările puse de Alevy în legătură cu 
elicopterul sovietic Mi-28, care era, evident, mijlocul cu care 
intenţiona să acţioneze. 

Dar tot Alevy fusese cel care, la Şeremetievo, lăsase să se 
înţeleagă că putea fi vorba de un schimb în momentul în care ar 
fi pus mâna pe toţi cei trei mii de absolvenţi ai Pensionului aflaţi 
în State. De fapt, Alevy nu-şi minţea niciodată colegii, doar că le 
oferea zece răspunsuri corecte la aceeaşi întrebare. 

Hollis încerca să-şi imagineze ce era în mintea lui Alevy, 
lucru care nu era absolut imposibil, întrucât amândoi lucrau în 
aceeaşi branşa şi trebuiau, evident, să gândească la fel, pentru 
a soluţiona acelaşi gen de probleme. După părerea lui, Alevy nu 
numai că ştia că el şi Lisa fuseseră răpiți, dar presupunea şi că 
fuseseră probabil duşi la Pensionul Doamnei Ivanova. Alevy nu 
voia s-o lase pe Lisa prea mult în mâinile lui Burov, pentru că, 
dincolo de faptul că era ofiţer de informaţii, Alevy era un bărbat 
îndrăgostit. Pe de-alta parte, Alevy nu voia nici ca Hollis să 
rămână prea mult timp în mâinile lui Burov, pentru că, de fapt, 
nu voia ca creierul lui Hollis să se afle prea multă vreme la 
îndemâna lui Burov. 


Lisa îi întrerupse şirul gândurilor. 

— Cred c-am subestimat inteligenţa lui Burov. 

— Şi eu cred. M-a impresionat micul lui discurs. Apoi 
adăugă: Ce-l motivează pe tip e un circuit deranjat. Băiatu' e 
sărit de pe fix. 

Lisa izbucni în râs. 

— Eşti într-adevăr prea rău de gură ca să-ţi meargă bine. 
Hai să ne întoarcem şi să i-o spunem şi lui. 

— Mai târziu. 

— Ce vrei să facem până la şase după-amiaza? 

— Să explorăm. Să descoperim. Eşti pregătită pentru o zi 
lungă? 

— Sigur, îmi place să te urmăresc când lucrezi, îmi stârneşti 
curiozitatea. 

Hollis o cuprinse cu un braţ pe după umeri, continuând să 
meargă pe drumul principal. Trecură prin centrul comercial, apoi 
pe lângă clădirea comenduirei, şi se apropiară de Clubul 
Veteranilor de Război. 

— La ora zece trebuie să mă întâlnesc aici, ca din 
întâmplare, cu Poole. 

Urcară treptele verandei şi intrară în clădire. în club se aflau 
vreo doisprezece instructori şi de două ori mai mulţi studenţi. 
într-un capăt al încăperii, patru bărbaţi jucau biliard; aşezate în 
faţa televizorului, mai multe persoane urmăreau filmul 
“Plutonul”. 

Pe Poole îl găsiră la o masă jucând pocher cu trei studenţi. 
în faţa lui, se aflau un morman de cartofi la pungă şi o grămadă 
de bancnote de lagăr. Unul dintre jucători era Jim Huli, tânărul 
pe care îl pusese în dificultate Lisa în sala de exerciţii fizice. Jim 
îi zâmbi, dar privirea de gheaţa pe care i-o aruncă aceasta îl 
făcu să-şi bage din nou nasul în cărţi. 

Poole îşi ridică ochii de pe cărţile din mână. 

— O, salut colonele! Domnişoara Rhodes! Vreţi să jucaţi? 

— Nu, mulţumesc. Mi s-a spus că eşti în comitetul care se 
ocupa de lemnele de foc. 

— A, sigur că da. Vin într-o secundă. Lăsaţi-mă să termin 
mâna asta. 

Hollis şi Lisa se aşezară la o masă alături. Cei patru 


terminară mana şi potul fu câştigat de unul dintre studenţi cu 
aşi şi şesari. 

— Asta se numeşte „cartea mortului", le spuse Poole 
studenţilor. 

— De ce? întreba unul dintre ei. 

— E cartea pe care o avea în mâna Wild Bill Hickock când a 
fost împuşcat în spate de cineva în Deadwood, un oraş din estul 
Americii. Nu-mi amintesc statul. Dar e o carte ghinionistă, chiar 
dacă câştigi cu ea. Aşi cu şesari. Când îţi intră cartea asta la 
pocher, se spune „cartea mortului". 

Poole se ridica în picioare. 

— Mă întorc mai târziu. Să nu-mi umflaţi banii! 

Cei trei tineri zâmbiră. 

Poole îi conduse pe Hollis şi pe Lisa afară şi se opriră la 
marginea drumului principal, la o oarecare distanţa de club. 

— „Cartea mortului" e din aşi şi optari, remarca Hollis. 

— Zău? Ce prost sunt! 

Poole rânji şi le spuse în şoapta: 

— Dacă nu le trag măcar o păcăleală pe zi, mă simt 
deprimat. 

— Te-au prins vreodată? întreba Lisa. 

— Bineînţeles. De vreo douăzeci de ori. De fiecare dată 
Lena, soţia mea, sta o săptămână la „mititica". 

Poole îşi plimbă privirea de la Hollis la Lisa. 

— Dar ei nu-i pasa. E mândră de mine, când o ridică. înainte 
să vină aici, a făcut patru ani de lagăr la o exploatare forestieră. 
Zice că, prin comparaţie cu ce era acolo, celulele de-aici sunt un 
rai. La „mititica" nu trebuie să spele lenjerie sau să-şi facă patul, 
pentru că nu exista paturi. Când vine acasă, o aştept 
întotdeauna cu o masă împărătească. 

— Este clar c-ar putea să vă facă mai mult rău, şi ei, şi 
ţie,dacă ar vrea, spuse Lisa. 

— Aşa-i, dar ezită şi am să vă spun de ce. Acum ei umbla 
mai mult cu momeli şi mai puţin cu ameninţări. într-o bună zi, o 
să treacă din nou la faza de ameninţări, într-un anume fel, simt 
ca aceasta faza-i pe-aproape. 

— Şi vei sabota programa în continuare? întreba Lisa în 
şoapta. 


— Bineînţeles. Ştiţi ce, poate că micile mele minciuni, ca 
asta cu aşii şi şesarii, nu vi se par cine ştie ce. îmi amintesc c- 
am citit odată o poveste adevărată despre un pilot britanic 
închis împreuna cu alţi piloţi într-un castel din Germania în 
timpul Celui de Al Doilea Război Mondial. A stat acolo închis 
câţiva ani, nu cincisprezece sau douăzeci, dar frustrarea pe care 
o resimțea pentru faptul că nu era în stare să-i provoace pagube 
inamicului a devenit obsesiva. Aşa că a început să taie aşchii din 
grinzile putrezite ale castelului, pe care le-a implantat în grinzile 
sănătoase, ştiind că cincizeci sau o sută de ani mai târziu, 
întregul castel va fi mâncat de putregai. Puteţi înţelege această 
psihologie? 

— Da, răspunse Hollis. Am auzit întâmplări asemănătoare. 

Poole îi lua pe după umeri şi îi trase mai aproape de el. 

— Ei bine, le spuse cu voce joasă, cam asta-i ce simţim şi ce 
facem aici. Numai ca noi avem o versiune modernă a grinzilor 
castelului. Uneori mă gândesc la aceste mici cursuri pe care le 
predăm ca la nişte microprocesoare de silicon. Noi trebuie să 
implantam pe aceste microprocesoare microcircuite corect, în 
aşa fel încât ele să se potrivească în marele computer care e 
creierul studentului rus. în timp ce creăm aceste 
microprocesoare, noi lăsăm pe suprafaţa lor nişte zgârieturi. 
Mici imperfecţiuni care scapă controlului de calitate. Apoi rusul 
se îndreaptă spre Vest cu aceste mici defecte. Computerul său 
va funcţiona bine probabil cea mai mare parte din timp şi va 
avea o defecţiune într-un moment neimportant. Dar într-o zi, 
într-o situaţie ideală, de pildă când se va afla într-un avion care 
zboară cu o viteză de doi mach la o înălţime de douăzeci de mii 
de metri, va încerca o manevră şi atunci microprocesorul 
imperfect îl va lăsa baltă într-un moment crucial. lar mică 
defecţiune produsă în acel moment şi în acel loc îi va fi fatală. 
Sau poate unul dintre deştepţii ăia dinăuntru o să joace cărţi 
într-o bună zi cu unul de la CIA şi când o să-i intre aşi cu şesari o 
să facă o remarcă idioată. înţelegeţi? 

— Perfect. 

— Ne străduim. 

— Ştiu. 

— Apropo, fumezi trabucuri cubaneze? 


— Nu. 

— Ei, o să fumezi acum! 

Poole scoase din buzunarul jachetei de trening două tuburi 
în care se ţin de regulă ţigările de foi şi i le întinse lui Hollis, care 
le strecura în buzunar. 

— Ai numele tuturor americanilor, trecuţi şi prezenţi, care s- 
au perindat prin acest loc, cu semnături, acolo unde s-a putut, 
data încarcerării şi data decesului, acolo unde e cazul. Dinamita 
curată, colonele, dacă poţi să le scoţi de aici şi să le faci s- 
ajungă la ambasadă. 

— Ştiu. 

— Dar poate că ai noştri nu vor să aibă dinamita în 
ambasadă. 

— E posibil. Dar vor face ceea ce au de făcut. 

— Oare? Speri cumva... adică, nu te mai întreb. 

Poole schimba vorba. 

— Cum v-aţi petrecut dimineaţa? 

— Presupun că ştii că i-am făcut o vizită lui Burov. E un 
lucru obişnuit să fii invitat la el acasă? 

— Era înainte, ca şi cum ai fi invitat să bei o vişinata cu 
directorul şcolii. Comitetul de etică a interzis acest lucru în urmă 
cu ani. Ne ducem doar dacă ni se ordonă să ne prezentăm la el. 
Nu bem nimic, nici măcar un pahar cu apa. Cred că se simte 
insultat, aşa că nu ne mai invita. 

— Inţeleg. 

— Poţi să-mi spui ce-a vrut cu voi? 

— In mare, a vrut să ne-mpuşte, dar, până la urmă, o să ne 
aranjeze să lucrăm aici. 

Poole dădu afirmativ din cap. 

— Dac-ai fi sigur că doar te-mpuşcă, te-aş sfătui să-i spui 
să-şi facă treaba. O să te supună însa unui interogatoriu, care 
nu va fi deloc plăcut. 

— Ştiu, replica Hollis, dar dacă acceptăm oferta lui, ni se 
oferă şansa unui interogatoriu mai plăcut cu droguri şi 
detectorul de minciuni. Indiferent de variantă, va scoate de la 
noi o serie de lucruri pe care aş fi preferat să nu le ştie. 

Poole îl privi pe Hollis, apoi o întreba pe Lisa: 

— Lucrezi în spionaj? 


— Da, dar numai de puţina vreme. Eu mă ocupam de 
comunicatele de presă. 

— Trebuie să-i dăm răspunsul până la şase. O să acceptăm, 
dar voi încerca să câştig timp până la testul cu detectorul. 

Poole îl privi stăruitor pe Hollis. 

— Pentru ce vrei să câştigi timp? 

„Foarte bună întrebare", îşi zise Hollis. Dacă ar fi fost să-i 
răspundă lui Poole, i-ar fi spus: „Timp ca să-i fac pe cei din 
Washington să treacă la acţiune". Ştia că Seth Alevy îi va aduce 
preşedintelui argumente foarte convingătoare în sprijinul 
afirmației ca Lisa Rhodes şi Sam Hollis au fost răpiți, nu 
carbonizaţi în accidentul de elicopter cu pricina, şi că erau 
deţinuţi la Pensionul Doamnei Ivanova. Totodată, Alevy va 
informa Consiliul Naţional de Securitate ca Hollis deţinea mult 
prea multe informaţii pentru că acestea să fie lăsate pe mâinile 
ruşilor. Alevy va insinua tot ce e mai rău, va linguşi, va implora 
şi va ameninţa. N-ar fi exclus ca, în acest moment, Alevy să se 
afle împreuna cu generalul Surikov la Casa Albă, prezentând 
unei asistenţe înmărmurite, e vorba de preşedinte şi de 
consilierii săi în probleme de securitate, microfilmele cu cei trei 
mii de agenţi sovietici. în cele din urmă, până şi Washington-ul 
va înţelege că trebuie făcut ceva, lăsând-o dracului de 
destindere. 

— Timp pentru ce? repetă Poole. 

Hollis nu-i răspunse la întrebare, dar îl informa: 

— Burov zice că l-au prins pe Dodson. 

— Jack a fost... capturat? 

Poole păru năucit de veste, dar îşi veni de-ndată în fire. 

— Acum urmează măcelul. 

— O să vorbesc cu Burov diseară, să văd ce pot face. 

— Nu poţi face nimic. 

— O să mă străduiesc totuşi. 

— Bine... vedeţi că diseară e petrecerea aia tâmpită de 
Halloween. începe la şapte şi trebuie să ne prezentăm împreuna 
cu nevestele. 

— Vorbim atunci. 

Şi Hollis adăugă: 

— Comandore, e prea devreme ca să bei ceva? 


— Normal, da, dar în dimineaţa asta o să fac o excepţie. 
— La revedere. 
Poole se îndepărta ca în transă. 


Sam Hollis şi Lisa Rhodes se aflau în biroul lui Burov. în 
încăpere erau şi doi grăniceri, care stăteau în picioare, în 
repaus, chiar în spatele lor. 

— Ce-aţi hotărât? întreba Burov. 

— Am hotărât să lucrăm aici, răspunse Lisa. 

Burov dădu afirmativ din cap şi îşi opri privirea asupra lui 


Hollis. 

— Vreau s-o aud de la tine, colonele. 

— Voi lucra aici, spuse Hollis. 

— Bun. Şi vă veţi supune interogatoriilor cu droguri şi 
detectoare de minciuni, da? 

— Da. 

— Şi aţi înţeles că n-aveţi voie să încercaţi să derutaţi 
aparatele. Veţi spune adevărul de prima dată când vi se va 
pune o întrebare. Dacă minţiţi fie şi numai o dată, vă aşteaptă 
masa de şocuri electrice. Dacă minţiţi a doua oară, s-ar putea s- 
ajungeţi în faţa plutonului de execuţie. Clar? 

— Da. 

— Acum aş vrea să vă pun nişte întrebări, fără droguri sau 
detector de minciuni. şi vă sfătuiesc să daţi răspunsuri 
adevărate, când o să încăpeţi pe mâna aparatului. Prima 
întrebare: Serviciul de Informaţii al Statelor Unite cunoaşte care 
este, în mare, destinaţia acestei baze? Colonele? 

— Da, răspunse Hollis. 

Burov îl privi atent o clipă, apoi îl întreba: 

— Ştiu că aici sunt deţinuţi piloţi americani? 

— Da. 

— Ştiu caţi anume? 

— Nu. 

— Ce intenţionează să întreprindă în legătură cu americanii 
deţinuţi aici? 

— Nu ştiu. 

— Nu? Să sperăm că răspunsul ăsta n-a scos acul de pe 
hârtia poligrafului, fiindcă atunci ai descoperi cât de dureroase 
pot fi şocurile electrice aplicate în zona organelor genitale. 


Burov îşi plimbă privirea de la Hollis la Lisa, apoi îl întreba 
pe Hollis: 

— Prezenţa ta aici e rezultatul inteligenţei mele sau al 
inteligenţei lui Seth Alevy? 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Ba înţelegi. Ştiaţi, tu şi Alevy, că ai fi putut fi răpit? 

— Nu. 

Burov îl fixa pe Hollis cu privirea, tăcu o bucată de vreme, 
apoi îl întreba: 

— Intenţionează serviciile americane să întreprindă vreo 
acţiune împotriva acestei baze? 

— N-am auzit de aşa ceva. 

— Ştii, Hollis, spuse Burov, dacă voi constata că m-ai minţit 
de două ori până acum, te pun direct la zid şi te scutesc de 
şocurile electrice. Dar poate că nu m-am făcut bine înţeles, aşa 
c-am să-ţi pun din nou aceleaşi întrebări. 

Burov formula în acelaşi fel întrebările, primind aceleaşi 
răspunsuri din partea lui Hollis. Reformula şi ultima întrebare: 

— A făcut Seth Alevy vreo aluzie la o operaţiune americană 
armată sau clandestina îndreptata împotriva acestui lagăr? 

— Nu, n-a făcut. 

Burov schiţa un zâmbet. 

— Sper, pentru binele tău şi al meu, că spui adevărul. 

Aşi întoarse privirea spre Lisa. 

— şi acum tu. Eşti implicată în vreun fel sau altul în 
activităţi de spionaj? 

— Nu. 

— Nu? Eşti doar încurcata cu ofiţeri de informaţii? 

— Da, confirma Lisa, dând din cap. 

— Ce ghinion! Data viitoare, dacă o să mai existe aşa ceva, 
te-aş sfătui să te culci cu bărbaţi mai puţin periculoşi. 

Lisa vru să răspundă, dar până la urma dădu doar din cap. 

— Cei doi prieteni ai tăi spioni, continua Burov, te-au băgat 
în treaba asta, din care eu nu te pot scoate. Pot, în schimb, să-ţi 
aranjez să duci o viaţa confortabilă, dacă faci ce-ţi spun. 

Lisa dădu din nou din cap. 

— Ai auzit răspunsurile colonelului Hollis la întrebările mele, 
spuse Burov. Din câte ţi-ai putut da seama, răspunsurile lui au 


fost adevărate? 

— Da. 

— Ştii ce este o masă de şocuri electrice? 

— Cred că da. 

— Bun. Următoarea întrebare, domnişoara Rhodes. Acum 
două nopţi, dumneata şi colonelul Hollis aţi stat de vorbă cu 
generalul Austin în cabana lui, da? 

— Da. 

— Cu acel prilej şi, din nou, azi-dimineaţă, lângă clădirea 
clubului, aţi vorbit cu comandorul Poole. 

— Da. 

— Aţi discutat, cu aceste două ocazii, despre vreun plan de 
evadare sau vreo operaţie de salvare? 

— Nu. 

— Nu? Ei bine, o să vedem câte „lovituri" aveţi, când o să 
vă conectăm la detectorul de minciuni. 

Burov îşi opri privirea asupra lui Hollis. 

— În base-ball ai dreptul la trei lovituri, nu? Aici, noi jucăm 
softball. Jocul e mai uşor, dar n-ai dreptul decât la două lovituri. 
Dacă le-ai ratat, ai ieşit din joc, spuse zâmbind. 

— Cam neinspirata analogia, comenta Hollis. 

— Metaforă, îl corectă Lisa. 

— Le cam încurc, recunoscu Hollis. 

Burov miji ochii şi îşi ţuguie buzele: 

— Ador limba voastră. Zău! Limbă vorbită. Numai că 
popoarele anglofone îi consideră pe cei care nu le vorbesc limba 
nişte imbecili şi fac din asta o chestie de mare amuzament. Dar 
ştiţi ceva? Cei legaţi de masa de şocuri electrice vorbesc o 
singură limbă, care nu seamănă cu nimic din ceea ce-aţi auzit 
vreodată. Burov îi privi pe amândoi, apoi spuse: Mâine vor sosi 
de la Moscova doi anchetatori. Primul e un expert în droguri şi 
detectoare de minciuni. întâlnirile voastre cu acest om s-ar 
putea să dureze mai multe săptămâni, dar în afară de 
mahmureală datorată drogurilor, nu vă veţi simţi afectaţi în nici 
un fel. Cel de-al doilea anchetator este un tip căruia i se spune 
electromonitor - electricianul. îşi face veacul prin beciurile de la 
Lubianka şi a văzut lucruri care ne-ar întoarce stomacul pe dos. 
Din fericire pentru voi, opţiunea va aparţine. 


— Am ales, spuse Lisa. 

Burov se uita ţinta în ochii Lisei, după care spuse: 

— Mă întreb ce s-a întâmplat cu umorul tău. 

Ridică din umeri. 

— Oricum, felicitări pentru hotărârea înţeleapta pe care aţi 
luat-o. 

— Ce-o să se întâmple cu maiorul Dodson? întreba Hollis. 

— Ştiţi doar că n-am nici o putere în privinţa asta. 

— De ce nu? Cine conduce lagărul ăsta? 

Burov păru iritat. 

— Trebuie să înţelegi, colonele Hollis, ca Dodson, pe lângă 
făptui că a comis un delict capital, a văzut prea multe de când a 
plecat de-aici şi până a ajuns la Moscova. N-aş vrea să-i 
informeze şi pe ceilalţi în legătură cu configuraţia terenului şi 
altele de felul ăsta. Omul va fi executat. 

— Când? 

— Mâine dimineaţa. 

Hollis se ridica. 

— Eşti un... 

Unul dintre grăniceri îşi puse mâniile pe umerii lui Hollis şi îl 
împinse înapoi pe scaun. 

Burov ridica indiferent din umeri. 

— Pur şi simplu nu ne putem permite ca oamenii de-aici să- 
ncerce să evadeze. S-ar alege praful de toate. De noi toţi, de 
pacea mondială şi chiar de americanii de-aici. Ar fi expediaţi în 
altă parte şi probabil împuşcaţi, înţelegeţi deci cât de 
importantă e toată povestea asta. 

— Înţeleg, replica Hollis, că dacă lui Dodson i-ar fi reuşit 
evadarea, tu ai fi fost cel împuşcat, înţeleg că avem de-a face cu 
un sistem care pune preţ pe cruzime şi foloseşte teroarea ca 
instrument de conducere. 

Burov ridică din umeri. 

— Şi eu înţeleg la fel, doar ca pe-aici lucrurile au stat 
întotdeauna aşa, Hollis, încă dinaintea tarilor. Eu îi terorizez pe 
cei de sub mine, iar Lubianka mă terorizează pe mine. Şi, uite- 
aşa, teroarea naşte teroare. Şi ce-i cu asta? Treaba merge. 

Burov îşi opri privirea asupra lui Hollis. 

— Pentru mine, capul maiorului Dodson n-are prea mare 


preţ, în timp ce al meu dă. Am o familie de întreţinut. 

— N-ai putea doar să-l încarcerezi pe maiorul Dodson? 

— Nu. Trebuie să facem din el un exemplu public. 

— Daca-l omori, spuse Hollis, s-ar putea să ai necazuri aici. 

— Nu mai spune! Ai auzit ceva în sensul ăsta? Ei bine, poţi 
să le spui compatrioţilor tai că sunt pregătit să împuşc atâtea 
neveste şi prietene cât va fi nevoie, dacă doar le trece prin 
minte să se revolte. Faci asta pentru mine, colonele Hollis? 

— Da, o să le spun, colonele Burov. Dar mă gândeam şi la 
compatrioţii tăi, studenţii ăştia tineri. Nu va fi oare nou 
dobândita lor sensibilitate americană afectată de aceasta 
execuţie? 

— Nu încerca să mă momeşti sau să mă intimidezi, Hollis. 
Studenţii mei nu vor fi afectaţi câtuşi de puţin de execuţia 
maiorului Dodson. Nici chiar cei care l-au cunoscut nu vor vărsa 
măcar o lacrimă. 

— Te rog să te gândeşti la posibilele consecinţe ale deciziei 
tale, colonele Burov. 

— La consecinţe trebuiau să se gândească Dodson şi 
prietenii lui. 

Hollis trase adânc aer în piept: 

— Putem pleca? 

— Anca puţin. Mâine, imediat după execuţie, vă prezentaţi 
aici, la comenduire. Da, execuţia va fi publica şi va avea loc pe 
terenul de fotbal, la ora opt. Puteţi să le transmiteţi şi celorlalţi 
ca celui care nu participa îi va fi împuşcata soţia. Dacă o femeie 
nu participa, va fi împuşcata ea însăşi. Copiii sunt scutiţi de 
participare. La locul execuţiei se vor afla două sute de grăniceri 
înarmaţi până-n dinţi. Spune-i asta generalul Austin. Să-ncercăm 
să evităm o baie de sânge mâine, bine? 

— Vor mai fi executaţi şi alţii? 

— Da. încă zece persoane. Maiorul Dodson e în momentul 
acesta interogat pentru a-i afla complicii. Dacă nu le divulga 
numele, voi alege zece persoane la întâmplare, inclusiv femei. 
Burov adăugă: Să nu vă fie milă de ei. Ştiau care sunt regulile. 
Sunt convins că cel puţin zece ani de-acum încolo n-o să mai 
existe nici o tentativă de evadare. Bună seara! 

Hollis şi Lisa se ridicară. 


— Sper că participaţi la festivitățile de Halloween diseară. 
Toată lumea trebuie să fie pe terenul de fotbal mâine la ora opt, 
inclusiv mahmurii. Acum puteţi pleca. 

Hollis se îndrepta în grabă spre uşa, urmat de Lisa şi de cei 
doi grăniceri. leşiră din clădirea comenduirei şi ajunseră pe 
drumul cufundat în întuneric, lăsând santinelele în urma lor. 
Noaptea era geroasa şi pe cer, prin bolta deasă a pinilor, Hollis 
putea vedea stelele. Acestea se zăreau, nu însa şi lumina lunii. 
Mergeau fără să-şi vorbească. 

Deodată, Hollis se opri brusc şi lovi cu furie o creangă 
căzută pe drum. 

— Lua-l-ar naiba! 

Lisa îi puse o mână pe umăr. 

— Ticălos nenorocit! Ştie, ştie care-i deosebirea dintre drept 
şi nedrept, bine şi rău şi alege nedreptatea şi râul. Râul e o 
adevărată industrie aici. Are o familie de întreţinut, îţi vine să 
crezi ce-ai auzit? Credeam că nimic nu mă mai poate uimi. 
lisuse Hristoase! 

— Să mergem, spuse Lisa. Hai, Sam! 

Continuară să meargă. 

— Crezi că mâine... o să fie probleme? întreba Lisa. O 
revoltă? 

— Nu ştiu. Ştiu doar ca şase sute de bărbaţi şi femei 
neînarmaţi n-au nici o şansa în faţa a două sute de grăniceri 
înarmaţi. 

— Dar ai putea să foloseşti acest moment ca să declanşezi 
o revoltă? 

— Poate... pentru cei de-aici, noi părem coboraţi din cer, 
aducând cu noi ultima porunca a Domnului. Mă întreb însa... - 
avem, oare, dreptul să-i incităm la o revoltă care se va sfârşi 
printr-un masacru? 

Se îndreptau agale spre Clubul Veteranilor, luminat puternic 
în vederea petrecerii. 

— Ce-o să facem cu interogatoriul, Sam? Avem deja două 
„lovituri" ratate încă înainte de a-l începe. 

— Se pare că suntem în criză de timp şi spaţiu, nu-i aşa? 
Hollis se gândi la secretele pe care trebuia să le protejeze. 
Trebuia să-l protejeze pe Surikov, în eventualitatea că acesta nu 


reuşise să părăsească încă ţara. Trebuia să ascundă faptul că 
cei trei mii de absolvenţi ai Pensionului erau pe punctul de a fi 
demascaţi şi negociaţi pentru cei trei sute de americani ai lui 
Burov. Trebuia să-l facă pe Burov să creadă că Alevy nu 
intenţiona să scoată americani din lagăr, pe care să-i arate 
lumii. Nu mai putea trage de timp şi Burov era pe cale de a 
obţine de la el informaţiile de care avea nevoie cu ajutorul 
drogurilor, al bâtelor, al şocurilor electrice sau doar al 
detectorului de minciuni. Apoi Burov va evacua lagărul, iar KGB- 
ul îi va alerta pe cei trei mii de agenţi ai săi din America, în 
acest fel, se punea capăt întregii operaţiuni şi ultimii dispăruţi ai 
Americii erau până la urma pierduţi pentru totdeauna. 

O bună bucată din drum Lisa nu scoase o vorbă. în cele din 
urmă, spuse: 

— Nina Sturges şi Mary Auerbach. 

— Ce spui? 

— Cele două americance care s-au sinucis aici. 

Hollis nu răspunse. 

— Sam... mâine o să asistăm la moartea oribilă a 
unsprezece bărbaţi şi femei de treabă. Apoi o să fim interogaţi 
săptămâni în şir. S-ar putea nici să nu mai ieşim din clădirea aia. 
Ştii asta. 

Hollis continua să tacă. 

— M-am gândit, spuse Lisa în şoapta..., ce-ar fi dacă, 
diseară, când ne-am duce la culcare... am dormi aşa... 
împreuna... tu şi eu... pentru totdeauna. N-ar fi mai bine? Unul 
în braţele celuilalt? şi Lisa adăugă: Ele au folosit propanul de la 
aparatul de încălzit... 

Hollis o privi. Pentru prima dată de când o cunoştea se 
simţea total răspunzător pentru soarta ei. Acum însa ea încerca 
să hotărască destinul ei şi al lui. 

— Au fost multe răsărituri de soare pe care nu doream să le 
apuc, spuse Hollis, dar pe cel de mâine o să-l apucăm, 
împreuna. Nu vreau să mai aud de chestia asta. 

— lartă-mă... nu vreau s-o fac fără tine... dar o să fie o 
noapte atât de lungă. 

— Poate că tocmai în noaptea asta lungă o să găsim 
răspunsurile. 


PARTEA A CINCIA 


„Dacă trăieşti în preajma unui balaur, nu-i de-ajuns să-l 
ignori." 
S.R.R. TOLKIEN 


CAPITOLUL 37 


Seth Alevy îşi îmbracă trenciul, îşi lua servieta diplomat şi 
părăsi camera de la etajul al doisprezecelea al hotelului situat în 
complexul de clădiri noi denumit Centrul Comercial 
Internațional. 

leşi din lift în holul mare de la parter, pardosit cu marmură, 
populat la acea oră mai ales cu oameni de afaceri occidentali şi 
japonezi. 

An timp ce traversă holul, auzi un strigăt puternic în spatele 
lui; se întoarse cu faţa spre celălalt capăt al holului, unde doi 
bărbaţi îmbrăcaţi în costume luxoase se năpustiră asupra unui 
bărbat mătăhălos, îl înşfăcară şi îl lipiră cu spatele de un stâlp 
de piatră. Unul din cei doi striga în rusește: 

— Suntem agenţi CIA! luri Sergunov, eşti arestat! 

Matahala, Sergunov, îi aplică unuia din atacatori o lovitură 
de judo necruțătoare în ceafă, iar acesta se prăbuşi la podea. Al 
doilea agent CIA scoase pistolul, dar Sergunov se dovedi mai 
rapid şi trase două focuri în direcţia lui. Agentul se prăbuşi pe 
mocheta de culoare mov, o pată de sânge lăţindu-i-se pe 
cămaşă albă. 

Câţiva dintre martorii scenei aflaţi în celălalt capăt al holului 
ţipară speriaţi şi o luară la fugă, în timp ce Sergunov alerga spre 
uşile de sticlă de la intrare, agitând pistolul. Se izbi de un .portar 
şi dispăru în noapte. 

Cineva zbieră: 

— Stoi! 

An secţiunea din hol delimitata prin cordoane acţiunea 
înceta. 


Agentul CIA care fusese doborât cu o lovitură de judo se 
ridica de jos şi strigă: 

— Nu-i puteţi explica cretinului ăluia cum se mimează 
lovitura? Mai avea puţin şi-mi rupea gâtul. 

— Vorbiţi englezeşte? întreba un bărbat de lângă Alevy. 

— Da. 

— Lucrurile astea ar trebui anunţate, nu credeţi? spuse 
bărbatul cu un accent britanic. 

— De fapt, e un afiş mai încolo. 

— Da, dar e în ruseşte. 

— Şi filmul e rusesc, sublinie Alevy. 

— Puteţi citi ce scrie? 

— Oarecum. Suntem rugaţi să fim înţelegători, întrucât se 
filmează o scenă dintr-un film. 

— Ce fel de film? Aştia arătau a hoţi şi vardişti. 

— Un film de spionaj, explica Alevy. Tipul care a scăpat e 
probabil eroul. Un agent KGB, presupun. 

— Nu mai spune! Dar e un mod diferit de a vedea lucrurile. 

— Suntem în Rusia, îi reaminti Alevy. 

— Şi atunci ăilalţi doi indivizi de unde erau? Sper că nu de 
la MI-6? 

— Nu. De la CIA. 

— A! 

Britanicul reflecta o clipă. 

— Am avut impresia că tipii de la CIA încercau să-l aresteze 
pe individul de la KGB. Dar în Rusia nu pot să facă aşa ceva. 

— Ar fi bine dacă ar putea. Dar se presupune că locul ăsta e 
în America. Studioul Mosfilm îl foloseşte pentru scene chipurile 
americane. Am văzut hotelul ăsta în vreo zece filme până acum. 

Englezul izbucni în râs. 

— Nu s-au plictisit să vadă mereu acelaşi loc? 

— Ruşii, prietene, nu se plictisesc decât de muncă. 

— Ai dreptate. Oricum, e o chestie de povestit când ajung 
acasă. Ştii, tocmai ieşeam din lift şi pentru o clipă am fost 
descumpănit. Omul poate să-nnebunească într-o ţara ca asta. 

— Cum aşa? întreba Alevy. 

Englezul nu răspunse. 

Regizorul pregătea din nou scena, în timp ce agentul C.I.A 


îşi punea o cămaşă curată pentru o nouă dubla. 

— Dacă stai să te gândeşti, spuse englezul, povestea asta 
nu prea e de bun-gust. Vreau să spun că mi se pare 
ofensatoare, având în vedere că aproape toţi cei de-aici sunt 
occidentali. 

— E ţara lor. 

— Da, dar fie vorba între noi, hotelul ăsta e un hotel de lux 
şi nu avem nevoie de aşa ceva aici. Americani împuşcaţi şi 
altele de felul ăsta. Deşi bănuiesc că nimeni nu va şti despre ce- 
i vorba, daca' n-o rupe un pic ruseşte. 

— Arta imita viaţa, spuse Alevy. 

— Întotdeauna am crezut că e invers. Ei, eu trebuie să plec. 
Bună seara! 

Alevy observa că scena era reluată. Cum n-avea chef să-l 
vadă pe agentul CIA luând încă două gloanţe în plin, făcu 
stânga-mprejur şi plecă. 

O luă spre zonă comercială, un coridor larg pardosit cu 
mocheta groasă, în care dădeau şase magazine Beriozka 
specializate. Pe vitrinele magazinelor erau lipite abţibilduri cu 
American Express, Eurocard şi alte cinci cărţi de credit 
importante din lume, iar geamul era mat. 

Alevy intra în magazinul deasupra căruia scria “Bijuterie" şi 
examina un şirag de mărgele din chihlimbar. Patru oameni de 
afaceri japonezi bine îmbrăcaţi bântuiau prin elegantul magazin. 
Un american de lângă Alevy îi spuse femeii cu care era: 

— Dacă ruşii de rând ar putea vedea locul ăsta, s-ar răscula 
din nou. 

Alevy lua mărgelele, le puse pe tejghea şi prezenta o carte 
de credit Eurocard pe numele de Thornoton Burns. Vânzătoarea 
puse şiragul de mărgele într-o cutie satinată, pe care o baga 
într-o pungă de hârtie colorată. Zâmbi, apoi îi ură în engleză „O 
seară plăcută!", dar, din intonaţia vocii, Alevy avu impresia că 
nu făcuse decât să citească inscripţia din spatele lui. 

leşi şi trecu prin faţa vitrinei unui alt magazin ce se chemă 
„Pentru bărbaţi şi femei", o combinaţie ciudată de blănuri, 
broderii, porţelanuri şi sticla şlefuita, toate ruseşti. îşi privi 
ceasul şi constată că era nouă şi jumătate. Magazinele Beriozka 
aveau să închidă în scurtă vreme. Depăşi un magazin de articole 


electronice şi o librărie şi o lua printr-un pasaj care cobora în 
pantă uşoara spre magazinul alimentar. 

Chiar şi la acea oră, observa el, micul supermarket era 
înţesat de oaspeţi ai hotelului, diplomaţi însoţiţi de nevestele lor 
de la toate ambasadele din Moscova, înalte oficialități ale 
partidului cu acces la valuta forte şi bişniţari care foloseau 
valuta occidentală cu riscul de a face doi până la cinci ani de 
lagăr în Siberia. 

Supermarket-ul era bine aprovizionat cu peşte, conserve 
europene, carne, legume de seră sovietice şi fructe tropicale; pe 
multe dintre acestea moscoviţii nu le văzuseră decât în cărţi sau 
în filme. Alevy observa că un nou transport de ananas, în cutii 
de carton pe care scria „Nicaragua", dispărea cu repeziciune în 
cărucioarele cumpărătorilor. Cumpără câteva specialităţi de 
ciocolată elveţiana, guma de mestecat americană şi dropsuri 
finlandeze. Plăţi în dolari americani şi ieşi din nou în coridor, 
unde găsi biroul Intourist, amenajat în spatele unui perete de 
sticlă. Scoase pe tejghea paşaportul, cartea de credit şi biletele 
de avion şi spuse în engleză: 

— Aş dori să-mi confirmaţi legătura cu elicopterul până la 
Şeremetievo şi rezervarea pentru cursa de Helsinki. 

Blonda atrăgătoare răsfoi documentele pe tejghea şi 
răspunse simplu, într-o engleză fără cusur: 

— Da, totul e în regulă. Ce să vă confirm? 

— Ştiu cât de bine funcţionează totul în ţara 
dumneavoastră, dar aş vrea să fiu sigur că aranjamentele mele 
sunt valabile. 

Funcţionara îl privi o clipă, apoi îi răspunse ceva mai 
curtenitor: 

— Elicopterul dumneavoastră se afla deja aici, domnule 
Burns. Pleacă peste cincisprezece minute. Mergeţi în hol şi luaţi 
legătura cu şeful personalului de serviciu. N-am auzit să aibă 
vreo problemă cursa Finnair cu care urmează să plecaţi. 

— Mulţumesc. 

Alevy îşi lua paşaportul, cartea de credit şi biletele şi le 
bagă în buzunarul trendului. Se întoarse înapoi în hol, unde îşi 
repera bagajele, care îi fuseseră coborâte din cameră. Echipa de 
filmare îşi strângea aparatura, iar un hamal se chinuia să scoată 


sângele de pe mocheta. 

Alevy se apropie de şeful personalului de serviciu. 

— Elicopter? întreba, făcând un semn de rotaţie cu degetul. 

— Elicopter? repetă mai tare, amintindu-şi că despre 
americani se spune că au obiceiul să tipe în engleză, fiind 
convinşi că, dacă le vorbesc tare localnicilor, aceştia îi vor 


înţelege. 
— E-li-cop-ter! 
— A, vertoler. 


Şeful personalului îi arata prin uşile de sticlă un microbuz 
alb Aeroflot. 

— Minunat. 

Alevy îi prezenta şefului de personal nota de plată, pe care 
era trecut numărul camerei, şi arata spre bagaje. 

Şeful de personal dădu din cap în semn că a înţeles şi 
chemă un hamal, spunându-i în ruseşte: 

— Doar nu credeai că americanul o să-şi care bagajele două 
zeci de metri, ce naiba! Fii drăguţ cu el şi poate o să te ia în 
America într-o valiză. 

Alevy îi zâmbi tâmp şefului de personal şi-i dădu o rublă. 
Omul duse mâna la caschetă şi spuse: 

— Do svidania! 

— La revedere, îi răspunse Alevy, urmându-l pe hamal spre 
ieşire. Portarul îi ură drum bun, ceea ce-l făcu pe Alevy să-şi 
spună că, într-adevăr, unii dintre ei învăţaseră bine lecţia. 

Se urcă în microbuzul Aeroflot şi-i salută cu o mişcare a 
capului pe ceilalţi trei pasageri. Hamalul îndesa genţile de voiaj 
şi valiza lui Alevy în partea din spate a microbuzului. Servieta 
diplomat continua să se afle la Alevy. Şoferul porni motorul. 

Bărbatul de pe partea cealaltă a intervalului îl întreba: 

— American? 

— Da. 

Bărbatul zâmbi. 

— aţi vine să crezi că există serviciu de elicoptere la 
Moscova? Acum cinci ani când am fost aici nu exista chestia 
asta. 

— Nu-mi vine să cred că au un asemenea hotel, spuse 
bărbatul din spatele lui Alevy. E-aproape la standardele noastre. 


Izbucniră cu toţii în râs. 

Cel de-al patrulea pasager, aşezat în faţa lui Alevy, se 
întoarse cu faţa spre ceilalţi trei. 

— Aţi văzut filmul ăla cu hoţi şi vardişti pe care-l filmau în 
holul hotelului? 

Toată lumea dădu afirmativ din cap. 

— Era, de fapt, o înfruntare între CIA şi KGB. O prostie în stil 
hollywoodian. Aşa ceva nu se întâmpla niciodată în realitate. 

Microbuzul părăsi aleea circulară, iar cei patru pasageri, toţi 
americani, schimbară impresii despre şederea lor la Moscova, 
constatând că toţi urmau să plece cu zborul Finnair de zece şi 
patruzeci şi cinci spre Helsinki, ultima cursa spre Vest până a 
doua zi dimineaţa. 

Bărbatul din faţa lui Alevy spuse că obişnuia să vină 
frecvent la Moscova şi adăugă: 

— Intotdeauna mă simt bine când mă car de-aici. Am 
sărutat pista de la Helsinki de-atâtea ori că mi s-au înnegrit 
buzele. 

Ceilalţi zâmbiră cu aerul că recunoşteau sentimentul. 

Microbuzul îi duse pe lângă latura de vest a hotelului spre 
un elicodrom betonat de lângă Sala de Expoziţii Internaţionale, 
foarte aproape de splaiul Moscovei. Pe elicodromul scăldat în 
lumina îi aştepta un elicopter Mi-28 de culoare albă, cu motorul 
pornit. Alevy examina o clipă elicopterul. în loc de tălpici de 
aterizare, avea roţi asemenea majorităţii elicopterelor ruseşti. 
Avea două elice duble deasupra celor două motoare cu turbina 
Izotov de 400 CP. Elicopterul Mi-28 intrase în dotarea armatei 
sovietice, ca şi a Aeroflot-ului, ca mijloc de transport VIP, 
respectiv pentru persoanele foarte importante. Era un elicopter 
confortabil, rapid şi solid. Cel puţin aşa i se spusese. Asemenea 
tuturor aparatelor de zbor sovietice, şi acesta avea o denumire 
codificată NATO, care, fiind vorba de elicopter, începea evident 
cu litera H. Denumirile codificate nu aveau o semnificaţie 
anume. Sau măcar aşa spera. Elicopterului Mi-28 i se spunea 
„Piatra de mormânt". 

Microbuzul opri la zece metri de elicopter şi cei patru 
americani îşi transportară singuri bagajele; şoferul microbuzului 
cara doar pungile de cumpărături de la magazinele Beriozka. 


Pilotul deschise uşa cabinei şi lua bagajele, depozitându-le 
în spaţiul îngust din spatele ultimelor două scaune. Cei patru 
americani îi dădură câteva ruble bacşiş şoferului şi se urcară în 
elicopter. 

Alevy se aşeza în spatele pilotului şi observă că locul 
copilotului era liber, lucru obişnuit în cazul acestor curse scurte 
până la aeroport. 

Ceilalţi trei se aşezară pe restul de scaune. Unul dintre ei, 
cel care călătorea frecvent la Moscova, comentă: 

— La ora asta am putea ajunge la Şeremetievo în jumătate 
de ceas cu taxiul. Ruşii ne consideră probabil nebuni că dăm 
atâţia bani ca să ajungem cu elicopterul în zece minute. 

— Invaţă cum să ne jupoaie de dolari. Mai aşteptaţi vreo 
zece ani şi o să vedeţi cluburi de strip-tease cu intrare în valută 
pe bulevardul Gorki. 

Râseră cu toţii. 

Elicopterul se înălţă deasupra Centrului Comercial. Alevy 
putu să admire frumoasele clădiri de dedesubt: hotelul cu 
cincisprezece etaje, clădirile mai înalte în care se aflau şi sălile 
de expoziţii comerciale. 

— O adevărată fereastra spre Vest, spuse, spre lume, din 
care pare să lipsească aversiunea paranoică a sovieticilor 
pentru tot ceea ce înseamnă Vestul. 

Ceilalţi nu-i răspunseră. 

Alevy se aplecă în faţa şi examina tabloul de bord al 
elicopterului, cu indicatoarele şi staţia radio luminată de o 
lumină roşie slabă. 

— Vorbiţi englezeşte? îl întreba Alevy pe pilot. 

Pilotul arunca o privire furişa în spate, în momentul în care 
balansa elicopterul, luând direcţia nord, spre Şeremetievo. 

— Sto? 

— Angliiski? 

— Niet. 

Alevy dădu din cap şi reveni în scaunul său. 

— judecând după litrometrul de combustibil, rezervoarele 
sunt pline. Bărbatul de lângă Alevy, căpitanul O'Shea, dădu 
afirmativ din cap. 

— Cum îţi spuneam, Seth, exista o dispoziţie potrivit căreia 


toate aparatele de zbor, chiar şi cele civile, trebuie să fie în 
orice moment gata pentru mobilizare, dacă se duce dracului 
şandramaua. 

— Bună dispoziţie, remarca Alevy. 

„Până aici, toate bune, zâmbi el. Un pilot, rezervoare pline." 
împreuna cu doi dintre americani, aghiotantul lui Hollis, O'Shea, 
şi adjunctul său, Bert Mills, Alevy zburase la Helsinki cu o 
săptămână înainte, apoi fiecare se întorsese la Moscova 
separat, cu paşapoarte noi şi vize sovietice contrafăcute, şi se 
cazaseră la Centrul Comercial. Oficial, figurau că plecaţi din 
ţara, iar dacă lucrurile ieşeau prost, ambasada n-ar fi avut prea 
mari necazuri. 

Bărbatul din spatele lui Alevy, Bill Brennan, sosit direct din 
concediul de convalescenţa petrecut la Londra, spuse: 

— Vreau să-ţi mulţumesc că mi-ai dat şansa să egalez 
scorul. 

— M-am gândit că te plictiseai la Londra, replica Alevy. Apoi 
adăugă: ţi-au paradit urât nasul. 

Privi prin hublou şi constată că se apropiau de aeroport. 

— Ce ziceţi domnilor, sunteţi gata? 

Toţi răspunseră afirmativ. 

Bert Mills, aşezat pe unul dintre locurile din spate, lângă 
Brennan, se aplecă în faţa şi îl întreba pe căpitanul O'Shea: 

— Acum, c-ai văzut despre ce-i vorba, poţi să-l pilotezi din 
scaunul copilotului? 

— E complicat, dar o să încerc, răspunse O'Shea. 

— OK., spuse Alevy, îi dăm drumul. 

Alevy scoase din buzunar un tampon cu cloroform, desfăcu 
folia de staniol în care era ambalat şi i-l aplica pilotului la gură, 
în vreme ce O'Shea sari pe scaunul copilotului, preluând 
comenzile aparatului, care începu să se balanseze. 

An zvârcolirile sale, pilotul lovi cu piciorul pedalele şi smuci 
tijă de comandă. Elicopterul începu să se încline în mod 
periculos, ceea ce-l făcu pe O'Shea, care se lupta să menţină 
aparatul sub control, să strige: 

— Scoateţi-l de-aici! 

Alevy se ridica de pe scaun, îi smulse pilotului căştile de pe 
urechi, apoi, cu ajutorul lui Brennan, îl trase din scaun şi îl lasă 


să cadă pe pardoseala cabinei. Pilotul gemu, apoi rămase 
nemişcat. 

Alevy trase adânc aer în piept şi se aplecă în faţa. 

— OK, căpitane, ţi-am eliberat locul. 

— În regulă. 

O'Shea se ridică cu grijă din scaunul copilotului. 

— Ţineţi-vă bine! 

Inchise maneta de gaze şi elicopterul începu să piardă din 
altitudine. Cu un salt lateral, O'Shea ajunse pe locul pilotului. 

Apuca manşa şi acţiona pedalele anti cuplu. Aparatul se 
roti în jurul axului vertical, apoi, în momentul în care O'Shea 
prelua toate comenzile, se stabiliza. O'Shea deschise maneta de 
gaze şi elicopterul începu să urce. 

Alevy trecu pe locul copilotului, iar Bert Mills şi Bill Brennan 
se aşezară pe scaunele din spatele lor. 

— E totuşi aşa de uşor de pilotat pe cât pare? îl întreba 
Alevy pe O'Shea. 

O'Shea zâmbi preocupat. 

— E foarte parşiv. N-am mai zburat cu un elicopter de vreo 
zece ani. în plus, la elicopterele sovietice elicea portanta se 
învârteşte în sens invers decât la cele occidentale, iar pedalele 
de direcţie sunt şi ele aşezate invers. 

— De-aia zburam în zig-zag, căpitane? 

— Da. îmi trebuie puţin timp să mă obişnuiesc cu el. 

— Ce scrie acolo? întreba O'Shea, arătând spre un buton de 
pe panoul de comenzi. 

Alevy se aplecă în faţa şi citi inscripţia rusească de sub 
buton. 

— Svet... Lumina... mişcare... aterizare. 

— Lumina de control la aterizare, spuse O'Shea, răsucind 
butonul în poziţia „închis". 

— L-am văzut pe pilot deschizându-l acum câteva minute. 
N-avem nevoie de-aşa ceva. 

O'Shea acţiona tijă de control al pasului ciclic spre stânga şi 
pedalele anti cuplu pentru a menţine aparatul în plan 
longitudinal, după care întoarse elicopterul în direcţia vest, 
depărtându-se de Şeremetievo şi de Moscova. 

— Îmi trebuie cincisprezece minute de manevre ca să fiu 


sigur pe comenzi, spuse O'Shea. 

— Ai zece, îi răspunse Alevy. Avem nevoie de fiecare strop 
de combustibil. Nu ţi-a fost de folos manualul de instrucţie? 

— Ba da, dar nici un manual nu se compara cu practica. 
O'Shea adăugă: Gata, băieţi. Relaxaţi-vă! L-am dibuit. 

Alevy îşi puse căştile pe urechi şi asculta convorbirile radio 
ale turnului de la Şeremetievo. 

— Nu te duce prea mult spre vest, îi spuse lui O'Shea. 
Trebuie să chemăm turnul de control. 

— Înţeles, răspunse O'Shea, rezumându-se la nişte manevre 
simple. 

Spre est se zăreau luminile strălucitoare ale Moscovei. Cerul 
era neobişnuit de senin şi de înstelat, dar secera lunii, subţire şi 
albă, arunca doar o lumină palidă, ceea ce, îşi spuse Alevy, era 
foarte bine. Dedesubt, terenurile agricole şi pădurile erau 
învăluite într-o beznă absolută. 

Seth Alevy privi prin parbriz. în faţa lui, se întindea Rusia cu 
misterul ei nesfârşit, pământul bunicilor săi, un spaţiu 
nemărginit, atât de întunecat, de adânc şi de rece încât armate 
şi naţionalităţi întregi - cazacii de pe Don, germanii de pe Volga, 
evreii, tătarii - ar putea dispărea fără urmă şi fără că vreun 
decibel din strigătele lor să se audă dincolo de vastele frontiere. 

Privi apoi departe spre vest, acolo unde cerul întunecat 
atingea orizontul. Curând, aveau să plonjeze în acel vid şi, deşi 
simţea în jurul lui frica, nimic nu-l înspăimânta mai tare ca 
gândul că s-ar putea să ajungă prea târziu. 

Bill Brennan, aşezat acum în spatele lui O'Shea, cu 
picioarele sprijinite pe pilotul inconştient, îl întreba pe Alevy: 

— Vrei să-i fac vânt? 

— Nu-i nevoie. 

— OK, dar nasul pot să i-l rup? 

— Nu. Leagă-l şi atât. 

Brennan lega mâinile şi gleznele pilotului cu o bucată de 
sârmă. Bert Mills îşi privi ceasul. 

— Trebuia să fim la Şeremetievo de cinci minute. 

— Corect, spuse Alevy. 

Apoi, adresându-i-se lui O'Shea: 

— Stinge toate luminile! 


O'Shea îşi plimbă privirea pe aparatele de bord, după care 
se uita pe schema bordului elicopterului Mi-28 cu subtitrări în 
engleză pe care o pregătise împreuna cu Hollis cu câteva 
săptămâni înainte. 

— Asta-i, spuse Alevy. Zice „lumini de navigaţie". 

— Da, asta-i. 

Alevy apasă comutatorul şi luminile exterioare se stinseră. 

— Ocupă-te numai de zbor, căpitane. 

Lua schema de la O'Shea şi găsi comutatorul pentru lumina 
interioară, pe care îl apasă în jos, cufundând cabina pilotului şi a 
pasagerilor în întuneric. Beculeţele de bord aruncau o lumină 
roşiatica slabă pe faţa şi mâinile lui Alevy şi ale lui O'Shea. 

Intunericul aproape absolut din interior şi exterior avea un 
efect oarecum straniu: respiraţia celorlalţi trei bărbaţi, acum 
lipsiţi de trup, acoperea zgomotul palelor elicei. Alevy cercetă 
schemă, pe care o ţinea pe genunchi. Găsi butonul de emisie 
radio. 

— E-n regulă. 

Apasă pe buton şi începu să strige în ruseşte în microfonul 
caştilor: 

— Kontrolior! Kontrolior! 

Turnul de control de la Şeremetievo răspunse, după câteva 
secunde: 

— Kontrolior. 

— Sunt Aeroflot unu-unu-trei, rosti Alevy surescitat în 
ruseşte. Mă lasă motorul... 

Se opri din vorbit, dar continua să slăbească apăsarea pe 
buton, aşa cum ar face un pilot care ar constata că se apropie 
vertiginos de pământ. 

— Dumnezeule...! tipa Alevy în ruseşte, apoi ridică degetul 
de pe buton. 

— Unu-unu-trei, răspunde! se auzi în caşti turnul de control 
de la Şeremetievo. 

Alevy închise radioul şi-şi scoase căştile de pe cap. 

— Acum o să fie ocupați să caute resturile şi să reflecteze la 
nevoia omului de mângâiere divină în ultima secundă de viaţa. 
OK, căpitane O'Shea. Tai-o spre vest! 

O'Shea aşeza elicopterul pe direcţia vest, apoi deschise 


maneta de gaze şi schimba unghiul de atac al palelor elicei. 

— Am pornit! 

Alevy scruta peisajul cufundat în întuneric. 

— Să coborâm, căpitane, şi să găsim un loc unde să parcăm 
un pic. 

O'Shea începu să coboare de la o mie două sute de metri. 
Pe măsură ce se apropiau de pământ, Alevy, Brennan şi Mills 
scrutau terenul. 

— Aici e pădure, spuse Brennan. Acolo-i câmp, dă-i prea la 
vedere. la staţi, ce-i aia? 

Priviră cu toţi în partea dreaptă, spre o zonă de culoare 
deschisă aflată la vreo cinci sute de metri. 

— Apropie-te, căpitane, spuse Alevy. 

O'Shea făcu elicopterul să alunece mai la dreapta şi cobora 
şi mai mult. 

— Pare a fi o excavaţie, spuse el. O carieră de piatră. 

— Bună şi asta, spuse Alevy. 

O'Shea vira, luând-o spre excavaţia din câmpiile de la nord- 
vest de Moscova, care părea să se întindă pe o suprafaţa cam 
de un pogon. 

— Bun, spuse O'Shea, acum să vedem dacă elicopterul ăsta 
ştie să aterizeze. 

O'Shea privi în jos, încercând să descopere fumul unui coş 
sau altceva care să-i indice direcţia din care bate vântul, dar nu 
văzu nimic. Presupuse că vântul bătea dinspre nord-vest, aşa 
curm se întâmpla întotdeauna în acel moment al anului, aşa că 
înclina elicopterul pe-o parte, pentru a putea veni la aterizare cu 
faţa spre ceea ce spera să fie vântul dominant. 

Menţinu o rotaţie constantă, în aşa fel încât să nu apară 
perturbații ce ar fi putut face ca aparatul să se rotească în jurul 
axei sale. Pedalele inversate reprezentau marea problemă; 
reflexele nu mai contau şi trebuia să-şi calculeze fiecare 
mişcare, ca atunci când eşti pus să conduci o maşina britanică 
pe partea stângă a şoselei. 

— Te descurci foarte bine, spuse Alevy. 

— Cu mine vorbeai? 

Instinctul îl împingea pe O'Shea să planeze într-un unghi 
larg ca şi când aparatul ar fi avut aripi, dar ştia că trebuia să 


păstreze suficientă înălţime până în ultimele secunde dinaintea 
aterizării; asta în eventualitatea că ar fi făcut vreo manevră 
greşita care ar fi blocat motorul şi ar fi căzut cu elicea 
învârtindu-se doar în virtutea inerţiei, o cădere liberă care putea 
avea şanse de succes numai dacă rămânea suficient timp 
pentru a schimba pasul elicei, încât mişcarea ei să fie îndeajuns 
de puternică pentru a amortiza căderea. 

Venea la aterizare într-un unghi de patruzeci şi cinci de 
grade, iar altimetrul indica înălţimea de cinci sute de metri. 

Elicopterul depăşi marginea excavaţiei la o altitudine de o 
sută de metri şi O'Shea realiza că groapa era mai adâncă decât 
crezuse. Peretele opus al carierei se ridica la mai puţin de o sută 
de metri în faţa lui, iar el continua să se afle la o sută de metri 
deasupra fundului carierei, într-un unghi de apropiere la 
aterizare care n-ar fi făcut decât să zdrobească aparatul de 
peretele ce se apropia cu repeziciune. Simţi cum îl cuprinde un 
val de transpiraţie. 

O'Shea acţiona comenzile dorindu-şi ca în clipa aceea să fi 
avut o mână în plus. 

— Elicopter nenorocit... 

Elicopterul continuă să piardă din viteză, dar O'Shea ştia că 
era cu coada lăsată pe spate şi că aceasta ar fi putut izbi solul 
înaintea roţilor. 

Vârtejul creat de elice ridica nori uriaşi de praf şi pietriş, 
obturându-i vizibilitatea lui O'Shea, care era nevoit să 
urmărească indicatorul de orizont artificial, pentru a şti dacă era 
în poziţie orizontală faţa de pământ. Perturbaţia produsă de 
vârtejul de aer făcea tot mai dificilă menţinerea aparatului într-o 
poziţie stabilă. Nu vedea nici pământul, nici peretele excavaţiei, 
dar spera să atingă solul cu roţile înainte ca botul elicopterului 
să se izbească de perete. 

— Nu văd nimic... vede vreunul dintre voi ceva? 

— Linişteşte-te, interveni Alevy. Te descurci foarte bine. 

O'Shea ştia că elicopterul avea botul prea ridicat şi coada 
prea lăsată şi că era aplecat pe stânga, continuând să avanseze 
cu o viteză mai mare decât cea cu care cobora. Mai ştia şi că nu 
mai avea control asupra aparatului. Lua hotărârea să închidă 
maneta de gaze, sperând ca gravitația să facă ceea ce el nu mai 


putea. 

— Ţineţi-vă bine! 

Botul elicopterului se lasă în jos şi aparatul parcurse în 
cădere ultimii câţiva metri, dar nu drept, ci înclinat, atingând 
pământul mai întâi cu roţile din stânga. 

— La naiba! 

O'Shea opri motorul, în momentul în care, balansând de pe 
o latură pe alta, elicopterul aproape că atinsese pământul cu 
elicea portanta. 

În cele din urmă, aparatul se aşeza în nisip, iar elicele se 
opriră. Aşteptară tăcuţi să se aşeze praful şi să poată să vadă. 
Alevy se uita de jur împrejur. Era, într-adevăr, un fel de cariera 
de suprafaţa. în partea dreaptă, văzu câteva şoproane din lemn 
şi utilaje folosite la săpături, dar nici urmă de muncitori sau de 
paznici. 

— Eşti la sfârşitul ciclului de instrucţie, Ed? îl întreba Alevy 
pe O'Shea. 

O'Shea trase aer în piept şi dădu afirmativ din cap, 
ştergându-şi mâinile transpirate de pantaloni. 

— Acum m-am prins cum merge drăcia asta. 

Brennan deschise uşa glisantă şi, împreuna cu Mills, îl 
scoase din elicopter pe pilotul rus, care continua să fie 
inconştient şi îi dezbrăcară de costumul de zbor Aeroflot, 
lăsându-l în lenjeria de corp, cu mâinile legate de picioare. 

Alevy şi O'Shea îşi scoaseră bagajul din elicopter şi îl 
aşezară grămadă la o oarecare distanţă de elicopter. Alevy 
descuie cu o cheiţa una dintre valize şi scoase trei uniforme de 
grăniceri KGB, cizme negre, caschete, patru ceasuri sovietice, 
pistoale şi trei mantale KGB. Alevy, Mills şi Brennan se 
îmbrăcară în uniforme, iar O'Shea îşi puse costumul de zbor al 
pilotului. 

An timp ce se încheia la manta, Alevy scruta marginea 
excavaţiei, dar nu văzu mare lucru în întunericul ce-i înconjura. 

— Cred că putem aştepta aici. 

— N-am văzut nici o lumină aprinzându-se sau vreun alt 
semn de viaţa. 

Aşi privi ceasul sovietic. 

— Dacă chestia asta funcţionează, e zece şi treizeci şi două 


de minute. O să pierdem cursa Finnair, chicoti Brennan, în timp 
ce-şi fixă centura în al cărei toc se afla un pistol Makarov de 9 
mm cu amortizor. 

Alevy şi Mills îşi puseră centurile, iar O'Shea îşi strecura 
pistolul în buzunarul costumului de zbor. îşi potriviră ceasurile, 
apoi aşezară grămadă hainele civile, paşapoartele, valizele, 
ceasurile şi portofelele, aruncând deasupra mormanului pungile 
de la Beriozka şi servietele diplomat. Alevy scoase cutia satinată 
şi mărgelele de chihlimbar din buzunarul trenciului şi le băgă 
într-un buzunar al mantalei. 

Brennan baga mâna în valiză şi scoase ultimele articole: 
două grenade incendiare cu fosfor şi sistem de detonare 
întârziată. Potrivi declanşatorul pentru trei ore mai târziu şi le 
trânti în grămada de haine şi bagaje. 

— Să mergem! spuse Alevy. 

Se întoarseră cu toţii la elicopter. O'Shea se sui înapoi pe 
locul pilotului, iar Alevy pe locul de lângă el. Brennan şi Mills se 
aşezară în spatele lor. 

— După părerea ta, îl întreba Alevy pe O'Shea, cât timp am 
putea zbura cu combustibilul pe care-l avem la dispoziţie? 

O'Shea reflecta o clipă, apoi răspunse: 

— Cum spuneam când am discutat prima oară treaba asta, 
timpul de zbor al unui elicopter este foarte greu de apreciat. 

Aparatele de zbor cu aripi fixe au nişte parametri mult mai 
clari. Cu ele decolezi, zbori şi aterizezi, pe când cu un elicopter 
mai faci şi alte lucruri. De pildă, zborul la punct fix, care 
consumă o groază de combustibil. Alevy îl lasă pe O'Shea să 
vorbească, fiindcă ştia că O'Shea simţea nevoia s-o facă. în plus, 
mai aveau de aşteptat trei ore. 

— Depinde foarte mult, continua O'Shea, de vânt, 
temperatura aerului, sarcina, altitudine şi tipul de manevre pe 
care le execuţi. Mai depinde şi de mine ca să nu irosesc 
combustibil, numai că eu nu sunt suficient de familiarizat cu 
acest tip de aparat, pentru a putea să storc maximum de timp şi 
distanţa dintr-o cantitate mică de combustibil. 

O'Shea tăcu o vreme, apoi răspunse întrebării lui Alevy: 

— In cel mai rău caz, două ore, în cel mai bun, patru. 

— Pe o distanţa în linie dreaptă? 


— Să mă gândesc... cu vreo sută şaizeci de kilometri la oră, 

trei sute până la şase sute de kilometri. 

— Chiar şi în cel mai bun caz suntem la limită, remarca Bert 
Mills. 

Brennan, care nu părea interesat de problema 
combustibilului, îşi verifica pistolul Makarov. Fixă şi scoase 
încărcătorul, apoi îl arma şi percuta în gol ca unul care avusese 
nişte experienţe neplăcute folosind armele altora. 

— Verificaţi-vă armele! le spuse. 

Toţi se grăbiră să execute comanda lui Brennan, întrucât el 
era armurierul misiunii. 

Apoi Brennan scotoci în geanta de voiaj voluminoasa a lui 
Alevy, pe care o lăsase la bord, şi scoase din ea piesele 
disparate ale unei puşti cu luneta Dragunov, pe care o asambla 
repede pe întuneric. Monta pe ea o lunetă cu ochire în infraroşu, 
o armă şi o îndrepta spre parbriz, declanşându-i aparatul de 
ochire electronic. 

— Pentru o sculă fabricată în URSS, nu-i rea. 

— Fac nişte arme destul de interesante, remarca Mills. 

Brennan plie luneta şi-şi aşeza puşca la picioare. 

— Vezi că în sacoşa sunt două harţi topografice, îi spuse 
Alevy lui Brennan. 

Brennan găsi hărţile şi i le întinse lui Alevy. Acesta îi dădu o 
harta lui O'Shea, care o despături şi şi-o întinse pe genunchi. 
Alevy îi dădu şi o lanternă în formă de creion şi O'Shea începu 
să examineze harta. 

Brennan continua să scotocească prin geantă de voiaj. 

— Grenadele cu fosfor, rezerva de muniţie, una, alta. 
Inventar complet. 

Apoi, adresându-i-se lui Alevy: 

— Ştiu că nu-i treaba mea, dar de unde ai făcut rost de 
uniforme şi arme şi, mai ales, cum ai făcut să nu le vadă 
camerista de la hotel? 

— Magazinaşul de antichităţi de pe strada Arbat are la 
subsol un raion de uniforme. Armele au venit prin curier 
diplomatic. Cât despre cameristele curioase, geanta de voiaj şi 
valiza mi-au fost aduse din exterior în holul hotelului exact 
înainte de a ne sui în microbuz. 


— Vreau să vă spun ceva, domnule Alevy, spuse Brennan. 
Am foarte mare încredere în dumneavoastră şi nu cred nici o 
clipă ca misiunea asta e sinucigaşa. îmi place colonelul Hollis. E 
un tip cinstit. Şi mai îmi place şi prietena lui. De asta sunt aici şi 
nu la Londra. 

Preţ de câteva minute, nimeni nu mai scoase o vorbă. Apoi 
O'Shea spuse: 

— N-aş vrea să vă preocupe problema zborului. Voi gândiţi- 
vă la ce aveţi de făcut. De zbor mă ocup eu. Principiile de zbor 
sunt aceleaşi chiar şi aici şi chiar dacă elicele se învârtesc în 
sens invers. O'Shea se chinui să râdă, fără să izbutească. 

— Nenorocita asta de uniforma mă strânge între picioare, 
spuse Bert Mills. 

— Asta pentru că croitorii KGB-ului nu trebuie să lase loc şi 
pentru ouă. 


— Bill, îi spuse Alevy lui Brennan, vezi că acolo, în spate, e 
o pungă albastră cu diverse cumpărături de la Beriozka. Am luat 
guma de mestecat Bazooka şi alte mărunţişuri. Fă-o să circule! 

— Bazooka? Mulţumesc. 

Brennan găsi guma şi îi întinse punga lui Mills, care lua un 
baton de ciocolată. Mills îi oferi punga lui O'Shea, dar acesta Îl 
refuză. Alevy sugea un drops. Brennan făcu un balonaş de 
gumă, care se sparse cu un pocnet. 

— Hei, azi e sărbătoarea de Halloween. Sărbători fericite! 

Nu-i răspunse nimeni. 

— Am văzut multe costumaţii de Halloween, adaugă 
Brennan, dar costumele astea ale noastre sunt cele mai 
înfiorătoare pe care le-am văzut vreodată. 

Mills se forța să râdă. 

— Unde mergem noi o să mai vezi vreo cinci sute de 
costume la fel. 

— Mersi, spuse Brennan. 

Minutele se scurgeau în linişte. Nu se auzeau decât 
zgomotul motorului ce se răcea şi pocnetele balonaşelor de 
gumă. 

— Relaxaţi-vă, le spuse Alevy. 


CAPITOLUL 38 


An Clubul Veteranilor de Război erau vreo mie de persoane, 
dar erau cei mai liniştiţi o mie de indivizi în compania cărora se 
aflase Hollis vreodată. 

Clădirea era înconjurata de grăniceri KGB înarmaţi şi nimeni 
nu avea voie s-o părăsească înainte de miezul nopţii. Clubul era 
cufundat în întuneric, luminat doar de nişte lumânări şi de feţele 
rânjite ale felinarelor din coajă de bostan. în bar şi în toate 
camerele alăturate, bărbaţi şi femei vorbeau revoltați, în şoapta. 
Unii plângeau. Hollis observa că, deşi pe mese se afla o 
cantitate impresionantă de mâncare şi de băutură, nimeni nu 
era băut, iar mâncarea nu fusese atinsă nici măcar de studenţi, 
care, după el, păreau foarte stânjeniţi. „Măştile, îşi spuse Hollis, 
căzuseră, la propriu şi la figurat." Nimeni nu purta masca 
pregătită pentru petrecere şi nimeni nu-şi juca rolul. 

An mijlocul clubului, pe un catafalc, trona un sicriu drapat în 
negru, un element de decorație pentru petrecere care căpătase 
acum o altă semnificaţie. în jurul sicriului nu se afla nimeni. 

Burov nu-şi făcuse apariţia şi Hollis şi-l imagina în vila lui, 
aşezat alături de soţia să lângă soba de teracota, citind ceva de 
Puşkin sau uitându-se la un film american pe o video-caseta. 

Hollis, care ştia că nu se va număra printre cei zece aleşi la 
întâmplare spre a fi executaţi. Se simţea oarecum vinovat de a 
fi unul din cei doi şi singurii americani din acea sală pe care nu-i 
aştepta o moarte iminentă. Era sigur că şi Lisa simţea la fel. 

Când îl anunţase pe Lewis Poole că Burov intenţiona să-l 
execute pe Dodson împreuna cu alte zece persoane, discutaseră 
şi posibilitatea ca acest lucru să nu fie comunicat şi celorlalţi. 
Până la urma însa ajunseseră la concluzia că fiecare avea 
dreptul să ştie. 

In timpul aşa-zisei petreceri avuseseră loc câteva incidente. 
Jane Landis îl scuipase în faţa pe un student, iar casetofonul 
stereo care, pentru a crea atmosfera în ton cu tema petrecerii, 
cânta muzica de înmormântare, fusese călcat în picioare şi făcut 
bucățele de Samantha Wells, una dintre americancele răpite. 
Doi americani, Ted Brewer şi încă unul, ieşiseră din clădire şi 


încercaseră să treacă dincolo de cordonul de grăniceri, dar 
fuseseră aduşi cu forţa înapoi. Căpitanul Schuyler, pe care Hollis 
îl întâlnise pe cărare în compania lui Poole şi a locotenent- 
colonelului Mead, se încăierase cu un student, dar fuseseră 
repede despărțiți. 

„Spre cinstea lor, îşi zise Hollis, studenţii suporta 
agresiunea verbală cu o mutră destul de spăsita. Cu siguranţa, 
reflectă el, după această noapte de coşmar, şcoala avea să fie 
închisa vreme de câteva săptămâni, dacă nu chiar luni." 

Intr-un birou alăturat, generalul Austin purta conversații 
scurte cu grupuri de câte douăzeci, treizeci de bărbaţi şi femei, 
până ce reuşi să se adreseze în felul acesta majorităţii celor 
două sute optzeci şi doi de americani de sub comanda sa, 
soțiilor şi prietenelor acestora. Hollis îşi croi drum până în biroul 
lui Austin, pe care îl auzi spunând: 

— Tentativa de evadare e singurul act pur şi lipsit de 
compromis pe care-l putem face aici. Aşa că vom încerca iar şi 
iar şi nu vor trece zece ani între o tentativă şi alta. Nu vor trece 
nici măcar douăsprezece luni. şi, dacă vor să împuşte câte zece 
dintre noi pentru fiecare tentativă, n-au decât. Această şcoala 
se va închide. 

Hollis mai asculta o vreme, apoi se duse la bar şi îşi luă un 
pahar cu bere. Lisa îl găsi şi îl apucă de braţ. 

— Sam, nu pot să mai suport. 

Hollis îşi privi ceasul. 

— Anca puţine minute, până la miezul nopţii, şi gata. 

Aşi arunca privirea prin bar şi îi zări pe Sonny şi pe Marry 
stând de vorbă într-un colţ. Erau acolo, aşezaţi la o măsuţă, şi 
cei patru studenţi pe care îi vizitaseră în cabana lor. Unul dintre 
ei, Erik Larson, arata mai degrabă a Evgheni Petrovici 
Kornienko. De fapt, toţi studenţii păreau că nu mai ştiu cum să 
se comporte şi Hollis se întreba de ce îi supusese Burov la toate 
astea. Poate că şi pentru ei trebuia să fie o lecţie, şi anume ca 
statul e atotputernic şi ca lipsa de loialitate se plăteşte cu 
moartea. Ei ştiau însa acest lucru. 

Comandantul Poole se apropie de Lisa şi Hollis. 

— Bărbaţii - şi femeile - , spuse, sunt gata să facă front 
comun. Putem începe o revoltă, aici şi acum. Putem refuza să 


mai plecăm de aici şi-i putem reţine pe studenţi ca ostatici. Ne 
putem duce la vila la Burov sau ne putem năpusti asupra porţii 
principale şi poate că unii dintre noi vor reuşi să scape şi să 
ajungă la ambasadă. 

Hollis îl privi şi amândoi înţeleseră că ceea ce enumera 
Poole nu erau nişte soluţii viabile, ci diferite forme de 
sinucidere. 

— Armele sunt la ei, comandore, spuse Hollis. în secolul al 
XX-lea, lucrurile stau cam aşa: cine are armament automat cu 
tragere rapidă e călare pe situaţie. 

Poole dădu afirmativ din cap cu privirile aplecate în pământ. 

— Şi atunci acceptăm să pierdem unsprezece oameni fără 
să facem nimic? 

— Da. Trebuie, ca să putem încerca iar şi iar. Cineva trebuie 
să scape de-aici. Asta spune generalul Austin şi el e şeful. Şi ştii 
ceva, nu cred că după noaptea asta lucrurile vor mai fi la fel. 

— Nici eu, spuse Poole. După un moment de reflecţie, 
adăugă: şi mai ştii ceva? Tot răul e spre bine. Ajunseserăm să 
fim prea intimi cu oamenii ăştia. Aveam confortul nostru, 
femeile şi copiii noştri, libertatea noastră de gândire... ne venea 
greu să ne supărăm şi să ţinem la supărare. Acum lucrurile s-au 
schimbat. 

Ai privi pe Hollis şi Lisa. 

— Cred că prezenţa voastră aici a fost palma peste faţa de 
care aveam nevoie ca să ne trezim. 

Hollis îşi drese vocea: 

— Poate ţi-am părut cam aspru când ne-am întâlnit la 
locuinţa generalului Austin şi te asigur că vederile mele nu s-au 
schimbat. N-am vrut însa să vă las impresia că nu mă preocupă 
situaţia voastră. 

— Inţeleg. 

O dată cu sosirea miezului nopţii, oamenii începură să 
părăsească în linişte clădirea. 

— În noaptea asta o să ne rugăm, îi spuse Poole Lisei. Apoi, 
întorcându-se spre Hollis: Burov a ordonat interdicţia de 
circulaţie începând cu ora douăsprezece şi jumătate noaptea, 
aşa încât, practic, suntem sub arest la domiciliu până în zori. Nu 
ne putem întâlni ca să mai stăm de vorbă. Pedeapsa pentru 


încălcarea ordinului este împuşcarea fără somaţie. De aceea, vă 
doresc noapte bună. Ne vedem mâine dimineaţa pe terenul de 
fotbal. 

Poole se întoarse şi plecă. 

Hollis o rugă pe Lisa să aştepte până ce plecau toţi 
americanii şi nevestele lor. „Lucru ciudat, îşi spuse Hollis, ca cei 
mai mulţi dintre studenţi rămaseră pe loc." începură să bea şi, 
aşa cum se aşteptase, unul dintre studenţi se apropie de el şi de 
Lisa. 

Jeff Rooney îi salută cu mai puţina verva decât o făcuse 
când se întâlniseră prima oară. Hollis şi Lisa nu-i răspunseră. 

— Voiam să ştiţi că-mi pare nespus de rău pentru ce se- 
ntâmplă, spuse Rooney. 

Hollis îl privi fix în ochi şi-i răspunse: 

— O să-ţi pară şi mai rău, când o să ajungi în State şi o să te 
salte FBl-ul. O să ai timp să regreţi tot restul vieţii, pe care ai să 
ţi-o petreci într-un penitenciar federal. 

Şi Hollis adăuga, zgândărindu-l: 

— O să-ţi pregăteşti testele pentru forţele aeriene la 
pârnaie, generale. 

Rooney amuţi. în jurul lor se adunară mai mulţi studenţi. 

— Am omis să-ţi spun, continua Hollis, că numărul celor 
capturați din rândurile voastre e cam de două sute pe an, nu-i 
aşa? 

— Nu... ei... n-am citit despre nici o... 

— Ziarele occidentale nu ştiu nici ele chiar tot, prostule! 
Apoi adăugă pe un ton răstit: Piei din calea mea! 

— Îmi pare rău! 

— Tu ştii mai bine, Rooney. Ştii ce monstruos e sistemul 
ăsta. Cu toţii ştiţi, aşa că n-aveţi nici o scuză. Sunteţi demni de 
dispreţ. Pleacă! 

Ronney nu părea dispus să se urnească din loc, la fel şi 
bărbaţii şi femeile care se adunau în jurul lor în număr tot mai 
mare. 

— Îmi pare rău, sincer îmi pare rău. Nu înţeleg de ce 
colonelul Burov... 

— În cazul ăsta, spuse Hollis, de ce nu-i organizezi pe 
studenţi şi nu vă duceţi să protestaţi la Burov? 


— Nu putem... 

— Nu, nu puteţi pentru că sunteţi tot atât de americani pe 
cât sunt Ginghis Han sau colonelul Burov. Habar n-aveţi ce 
înseamnă să fii un om liber, care are drepturi şi responsabilităţi. 

— Ba da! Am învăţat asta aici. 

Lisa făcu un pas spre el. 

— Aşa ceva nu se învaţă. Apoi îi puse mâna pe piept, 
îmbrăcându-l uşor: Aşa ceva se trăieşte în fiecare zi. Hai, 
Rooney, exercită-ţi dreptul la libertatea cuvântului, garantat 
atât în constituţia noastră, cât şi-n a voastră. Exercită-ţi dreptul 
la petiție pentru repararea unei nedreptăţi. Ar fi un bun exerciţiu 
de pregătire nu doar pentru tine, ci pentru voi toţi. 

Studenţii tăceau şi Hollis avu impresia că unora dintre cei 
vreo sută de studenţi din bar le dăduse de gândit, deşi o bună 
parte din ei aveau expresia neutră a acelora care, auzind o 
chemare la arme, se prefac că vorbitorul se adresează altora şi 
nu lor. Jumătate dintre studenţi păreau însa gata să treacă la 
acţiune. 

— Nu înţelegeţi, le spuse Hollis, că nu aveţi mai multe 
drepturi la viaţa, libertate şi căutarea fericirii decât prizonierii 
de-aici? V-aţi întrebat vreodată ce se întâmpla cu studenţii care 
nu reuşesc să treacă testele finale? 

John Fleming, unul dintre tinerii pe care îi cunoscuseră pe 
terenul de baschet, strigă: 

— Incerci să ne duci de nas în maniera voastră tipic 
occidentală. N-avem de gând să vă ascultăm minciunile. 

Marty, unul dintre studenţii aflaţi în găzduirea familiei 
Landis, îi replică: 

— Dacă vrei să-i combaţi, fă-o ca un american, nu ca un rus 
prost. 

Remarca stârni vociferări pro şi contra. Suzie Trent ieşi din 
mulţime şi veni direct spre Lisa. 

— Ce se întâmpla cu studenţii care nu reuşesc? 

Jeff Rooney se răsti la ea, înainte ca Lisa să-i răspundă: 

— Taci din gură! Vrei să dai de dracu'? 

— Vreau să ştiu. 

Celălalt intern al familiei Landis, Sonny, ieşi din mulțumea 
care-i înconjura pe Hollis şi Lisa şi se adresa studenţilor: 


— Am să vorbesc ca un american. Indivizii ăştia abuzează 
de dreptul lor la libera întrunire şi libertatea cuvântului. Ei incita 
la revoltă. Propun să-i arestăm şi să-i ducem la comenduire. 

Hollis fu surprins de cunoştinţele de drept ale lui Sonny şi 
de felul în care reuşea să le răstălmăcească. 

— Şeful vostru, Piotr Burov, spuse Hollis, va executa în mod 
ilegal... 

Sonny îl întrerupse, strigând: 

— Nu e nimic ilegal în treaba asta! Aici exista nişte reguli 
bine stabilite, Hollis, şi Dodson a încălcat una dintre ele. Ştia că 
e vorba de o infracţiune capitală. 

Hollis şi Sonny se aflau acum faţa în faţa. 

— Dar cei zece care vor fi executaţi la întâmplare? Asta se 
cheamă reprimare şi este o chestiune ilegală în orice societate 
civilizată. 

Sonny îşi apropie faţa de faţa lui Hollis. 

— Vrei să spui că suntem necivilizaţi? 

Lisa îl împinse pe Sonny, punându-i mana în piept. 

— Cum numeşti tu executarea unui prizonier de război care 
nu şi-a făcut decât datoria, exercitându-şi dreptul la evadare pe 
care îl are prin Convenţia de la Geneva? Sonny se holba la Lisa, 
ţinându-l pe Hollis sub observaţie cu coada ochiului. în încăpere 
se lăsă tăcerea, apoi cineva spuse încet: 

— Are dreptate. După dreptul internaţional, execuţia e 
ilegală. 

Se auziră câteva murmure de aprobare. 

Erik Larson îşi drese vocea. 

— Cei mai mulţi dintre noi suntem ofiţeri în Forţele Aeriene 
Sovietice şi ştim că un confrate ofiţer nu poate fi executat. 
Poate c-ar trebui să redactăm o notă adresată lui Burov... 

— Nu e nevoie să vă mai osteniţi, spuse Burov intrând cu 
paşi mari în încăpere, urmat de şase grăniceri înarmaţi. 

Ai privi pe studenţi, apoi pe Hollis şi pe Lisa. 

— Văd că încercaţi să montați războiul de independenţa 
american aici. Vă mulţumim, dar noi am avut deja revoluţia 
noastră. 

Hollis se apropie de Burov şi spuse: 

— Cred că studenţii ăştia nu vor mai fi ca înainte, colonele. 


— Cred că ai dreptate. 

— Anulează execuțiile! 

— Nu, sunt mai convins că niciodată că avem nevoie de ele 
mâine. Cu toţii. 

Burov îşi plimbă privirea de la Marty la Jeff Rooney, apoi la 
Suzie Trent şi la alţi câţiva. 

— Vă felicit pe toţi pentru scena de înalta actorie pe care aţi 
jucat-o, spuse. Cineva din afară ar fi avut, într-adevăr, impresia 
că voi credeţi ceea ce spuneţi. 

Zâmbi într-un mod neplăcut. 

— Eu am crezut ceea ce-am auzit despre execuţia 
îngrozitoare de mâine, spuse Suzie Trent cu o voce slabă. 

Burov îi aruncă o privire piezişa, apoi se întoarse către 
ceilalţi. 

— Doreşte cineva să comenteze afirmaţia acestei tinere 
doamne? 

An primul moment, nu interveni nimeni, apoi John Fleming 
spuse: 

— Da, domnule colonel. Cred că ea a nutrit întotdeauna 
gânduri neortodoxe şi necorespunzătoare despre patria noastră 
socialista. 

Hollis observa că de data asta nimeni nu-i mai spuse lui 
Fleming că vorbise ca un rus prost. 

— Mănânci rahat! zise Hollis. 

Burov îşi privi ceasul. 

— E douăsprezece şi douăzeci şi cinci, colonele. Dacă tu şi 
domnişoara Rhodes plecaţi acum, veţi ajunge probabil acasă 
înainte de ora de începere a interdicţiei de circulaţie. Dacă nu, 
s-ar putea să fiţi împuşcaţi de o patrulă. Bună seara! 

Hollis o apuca pe Lisa de braţ şi o conduse spre uşa. 

— Pentru binele tuturor, mai gândeşte-te! îi spuse Lisa lui 
Burov. 

— Mai bine v-aţi grăbi. Mâine vreau să fiţi la mine în birou, 
nu la morgă. 

Se întoarse cu spatele la Hollis şi la Lisa, adresându-li-se 
studenţilor: 

— Continuaţi-vă petrecerea! 

Hollis o conduse pe Lisa în club, unde alţi vreo două sute de 


studenţi, înghesuiți lângă uşa barului, se dădură repede la o 
parte, lăsându-i să treacă. 

leşiră în aerul rece şi umed de-afară şi o apucară pe potecă 
ce ducea spre cabană lor. O vreme nu-şi vorbiră, apoi Lisa 
spuse: 

— Sunt foarte mândră de tine, Sam Hollis. 

— Nici tu nu te-ai descurcat prea rău. 

Ajunseră la cabană şi intrară. Lisa trase zăvorul la uşa, se 
prăbuşi într-un fotoliu şi-şi aţinti privirea asupra focului stins din 
cămin. 

— O scânteie. De asta au nevoie? Sau le trebuie o torţa? 
Trase adânc aer în piept şi-şi pironi ochii în tavan. Pur şi simplu 
nu-i înţeleg pe oamenii ăştia. Nimeni nu-i înţelege. 

— Asta pentru că nu se înţeleg ei înşişi, replica Hollis. Dar 
dacă va veni ziua când o vor face, când vor înceta să se mai 
preocupe de modul în care sunt văzuţi de Occident şi vor începe 
să înţeleagă cine sunt, atunci prima revoluţie rusească nu va 
mai fi decât prologul celei de-a doua. 

— Când? 

— Când vor fi pregătiţi. Când nu vor mai putea nega 
realitatea exterioară. 

— Sper să apuc ziua aceea, spuse Lisa zâmbind amar. Sper 
s-apuc ziua de mâine. 

Lisa se ridica. 

— Hai la culcare! 

— la-o înainte. Simt nevoia să rămân singur câteva clipe. 

— Bine, spuse Lisa sărutându-l, după care se duse în 
dormitor, închizând uşa în urma ei. 

Hollis stinse veioza şi rămase singur cu gândurile sale în 
întuneric. Se gândi, şi nu pentru prima oară, ca, după toate câte 
se întâmplaseră, Alevy îi trădase pur şi simplu, abandonându.-i. îi 
veniră în minte motivele de ordin profesional care l-ar fi putut 
determina pe Alevy să facă acest lucra, motive tipice pentru el. 
Cu toate acestea, simţea, chiar dacă fără a avea dovezi, ca, în 
pofida firii sale întortocheate, Alevy nu era capabil de această 
trădare supremă. Decât, desigur, dacă s-ar fi simţit personal 
trădat. Şi poate că şi Lisa îl trădase pe Seth Alevy, iubitul ei. 
Hollis n-avea de unde să ştie. Şi poate că Alevy considera că şi 


Hollis îl trădase. în relaţiile dintre bărbaţi şi femei, gelozia e o 
forţa căreia i-au căzut victime regi şi chiar naţiuni întregi. 

Hollis stătea cu ochii aţintiţi în beznă. Timpul trecea şi, deşi 
era obosit, nu simţea nevoia să doarmă. Fu cuprins de un 
sentiment straniu de neîncredere şi ceva îi spuse că, într-un fel 
sau altul, aceasta avea să fie ultima zi a Pensionului. 


CAPITOLUL 39 


An cabina elicopterului se făcuse frig. Alevy, Mills, Brennan 
şi O'Shea făcuseră pe rând de planton, afară, lângă elicopter, 
scrutând marginea carierei cu luneta puştii Dragunov. Mills 
schimbase cu banda adezivă neagră numărul de identitate al 
elicopterului din P-113 în P-413, pentru eventualitatea că un alt 
aparat de zbor sau chiar Pensionul interceptase mesajele radio 
referitoare la prăbuşirea lui 113. 

Pilotul Aeroflot începu să geamă în întuneric. Brennan, care 
patrula cu puşca pe lângă elicopter, baga capul prin 
deschizătura uşii şi-i spuse lui Alevy: 

— Ar fi trebuit să aducem o pătură pentru el. 

Alevy fu surprins de compasiunea lui Brennan pentru un om 
pe care fusese gata să-l arunce din elicopter de la o înălţime de 
o mie de metri. 

— Temperatura e pozitivă, spuse Alevy. Supravieţuieşte el 
până mâine dimineaţa, când o să-l găsească cineva. 

Alevy scoase un alt tampon cu cloroform din buzunar şi i-l 
întinse lui Brennan. 

— Adoarme-l la loc! 

Brennan se îndepărta de elicopter şi reveni după câteva 
minute, când gemetele pilotului încetară. 

Următoarea oră se scurse fără să se întâmple ceva 
deosebit. De planton era căpitanul O'Shea, care scruta drumul 
îngust şi în pantă ce cobora în carieră. Deodată, cobora puşca şi 
sari pe treapta elicopterului. 

— Coboară ceva pe drum. 

Brennan sari din elicopter şi smulse puşca din mâna lui 
O'Shea. îngenunche, îndrepta pușca în direcţia drumului şi reglă 
imaginea drumului bătătorit, aflat la o distanţa de vreo sută de 
metri. O'Shea se strecura înapoi în scaunul pilotului şi se pregăti 
de decolare. 

Brennan urmări ţinta, ochi şi trase. Puşca cu amortizor tuşi, 
scoțând un licăr de lumina scurt, în ciuda ascunzătorului de 
flacăra montat la gura ţevii. Brennan se ridică şi se întoarse 
lângă uşa deschisă a elicopterului. 


— Era un căprior mare, dar l-am doborât. Apoi adăugă: 
Foarte bună puşca! 

La ora unu şi treizeci de minute, Alevy spuse: 

— Să mergem! 

Bert Mills, care făcea de planton, sări înapoi în elicopter şi-i 
dădu puşca lui Brennan. 

O'Shea porni cele două motoare cu turbina şi le lăsa să se 
încălzească preţ de câteva minute, supraveghind indicatoarele. 

Alevy, aşezat în scaunul copilotului, îl întreba: 

— Mai ştii să-l pilotezi? 

O'Shea schiţa un zâmbet. 

— Da, dar nu ştiu cum să decolez. 

O clipă mai târziu O'Shea acţiona comenzile şi aparatul se 
ridica la verticală, stârnind un nor de nisip şi pietriş. 

Al lasă să se înalțe, verificând aparatele de bord şi 
străduindu-se să menţină elicopterul într-o poziţie stabilă. 
Elicopterul ieşi din carieră pe direcţia vântului, care sufla 
dinspre nord. 

Dedesubt, grenadele cu fosfor explodară cu o lumină albă 
orbitoare, devorând mormanul de bagaje şi haine. 

Elicopterul Mi-28 începu să urce în diagonală spre nord. La 
altitudinea de opt sute de metri, O'Shea îndrepta elicopterul 
spre vest şi regla comenzile pentru un zbor în regim de 
croazieră. 

— Nu mai are nici un haz să zbor cu tine cu elicopterul, 
comenta Alevy. 

O'Shea se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Am reuşit să-l îmblânzesc. 

— Da? Mă bucur. 

— Bill şi Bert, spuse O'Shea, voi uitaţi-vă după avioane. Nu 
pot să ne vadă, dacă avem luminile stinse. Seth, găseşte-mi 
şoseaua Minsk-Moscova sau râul Moscova. 

Alevy privi prin parbriz. Noaptea continua să fie senină, iar 
stelele cu strălucirea lor luminau într-o oarecare măsură 
pământul, deşi lună aproape apunea. Alevy scruta terenul de 
dedesubt, reuşind în cele din urmă să repereze râul Moscova, 
care arata ca o panglică subţire de cositor şerpuind printre 
câmpurile şi pădurile întunecate. 


— Treci la sud de rău, îi spuse lui O'Shea. 

O'Shea viră spre sud-vest. 

Alevy cerceta încordat pământul de sub ei şi, după câteva 
minute, spuse: 

— Uite şoseaua. O vezi? 

O'Shea se aplecă în faţa. 

— OK. 

Întoarse elicopterul în direcţia vest, urmând firul şoselei: 

— Atenţie, ora unsprezece, la nivel, striga Mills. 

Din faţa, se apropiau de ei nişte lumini de navigaţie 
intermitente. Cum viteza celor două aparate era mare, luminile 
ajunseră dintr-o dată foarte aproape de ei, pe un curs de 
coliziune. O'Shea înclina elicopterul spre dreapta, iar celălalt 
aparat, un elicopter de transport mamut Mi-8, trecu la distanţa 
foarte mică de partea lor stânga. 

— Dumnezeule...! exclamă O'Shea. După ce trase adânc 
aer în piept, îi spuse lui Alevy: Dacă au văzut că n-avem luminile 
aprinse, o să ne raporteze. E de aşteptat să trezim mai puţine 
bănuieli dacă zburăm cu luminile aprinse. Apoi adăugă: Dacă ne 
caută, Seth, folosesc oricum radare mobile, de bord. 

— Sper că locul în care e căutat elicopterul ăsta să fie 
pădurile de lângă Şeremetievo, replica Alevy. Fără lumini. 

Aşi continuară drumul spre vest, navigând după repere 
terestre, între răul Moscova şi şosea, care urmă, în mare, un 
traseu paralel cu răul. Alevy privi vitezometrul, care indică o 
sută douăzeci de kilometri la oră. 

— Curând o să vedem luminile Mojaisk-ului, spuse. 

— Eu nu văd nici un fel de lumini, comenta Brennan. Cred c- 
acolo jos nu-i nimeni. 

Mills se aplecă în faţa şi arata spre stânga. 

— Ce se vede acolo e Mojaisk-ul? 

Alevy privi luminile ce licăreau la vreo cinci kilometri în faţa 
lor. Nu erau prea multe la acea oră, dar repera cu claritate un 
şir de lumini ce părea să traverseze râul Moscova. Probabil 
podul din Mojaisk. 

— Altceva nu se prea vede pe-aici, spuse Alevy, aşa că ăla 
trebuie să fie oraşul. Ghidează-te după el, căpitane. 

— Inţeles. 


O'Shea corecta capul compas, îndreptând elicopterul spre 
Mojaisk. în câteva minute, văzură centrul luminat al oraşului, în 
care se intersectau două străzi principale: cea de la nord spre 
sud, care ducea la pod, şi cea dinspre est spre vest, de fapt 
vechea şosea Minsk-Moscova, 

— Coboară la vreo cinci sute de metri, spuse Alevy, şi 
urmează firul apei. 

O'Shea cobora spre râul Moscova şi trecu pe deasupra 
podului. De la înălţimea aceea, râul părea luminiscent, 
reflectând lumina rece a stelelor şi ce mai rămăsese din lumină 
lunii. a 

— Imi place să zbor pe firul apei, spuse O'Shea. Odată, am 
urcat pe Hudson într-un Piper Cherokee. Am străbătut întregul 
curs al fluviului Colorado într-un Cessna... iar acum merg pe firul 
Moscovei... într-un Mi-28 împrumutat... o adevărată piatră de 
mormânt. 

Urmară câteva minute de tăcere, apoi Alevy spuse: 

— Micşorează viteza! 

O'Shea micşora viteza elicopterului la nouăzeci de kilometri 
la oră. 

Alevy se uita la ceas, apoi pe harta aeriană şi spuse: 

— Domnilor, vom ateriza foarte curând. 

Nu-i răspunse nimeni. Erau cu toţi profesionişti, şi fiecare 
dintre ei îşi pusese, într-un moment sau altul, norocul la 
încercare, în exercitarea profesiei. Fiecare, în felul său, era o 
persoană cu sânge rece, distanta şi practică. Calculaseră 
riscurile şi le găsiseră oarecum mai mici decât cele pe care le 
prezenta revolverul cu butoi al ruletei ruseşti. Erau cu toţii 
foarte speriaţi, dar şi foarte emoţionaţi. Alevy aproape că simţea 
nerăbdarea celorlalţi de a verifica dacă planul schiţat pe hârtie 
va funcţiona în teren. 

Alevy cercetă atent malul sudic al râului Moscova. 

— E undeva în pădurea aia de pini. 

Apoi i se adresa lui O'Shea: 

— Mai jos şi mai încet, Ed. la-o pe deasupra pădurii. 

— Inţeles. 

O'Shea se îndepărta de rău şi micşora viteza, coborând 
două sute de metri. 


Alevy arunca o privire în spate, spre Brennan şi Mills, care 
scrutau terenul prin hublouri. Nu-i întrebase care erau motivele 
pentru care acceptaseră să participe la misiune şi nici nu le 
întinsese vreo capcană ca să-i recruteze. Le schiţase doar planul 
şi îi întrebase dacă li se părea realizabil şi dacă doreau să 
participe. Răspunsul lor fusese afirmativ. Atât şi nimic mai mult. 

Alevy privi prin parbriz la pădurea de pini întunecata ce se 
derula sub ei. La un moment dat, pădurea se sfârşi, fiind urmată 
de un câmp deschis, presărat cu monumente de piatră. Câmpul 
de la Borodino. 

— Am trecut de el, îi spuse lui O'Shea. întoarce! 

O'Shea vira şi elicopterul se roti cu 180 de grade, revenind 
pe vechiul drum. 

Trecuseră din nou de marginea pădurii şi, fără ca Alevy să-i 
fi spus ceva, O'Shea micşora şi mai mult viteza, coborând la 
altitudinea de două sute de metri. 

Mills fu primul care îl văzu. 

— Acolo, la ora zece! 

Priviră cu toţii spre stânga şi văzură o porţiune de pământ 
defrişat prin pădurea deasă şi întunecata. Alevy zări un turn de 
pază şi observă că împrejurul lagărului nu existau reflectoare, 
într-o eră a senzorilor de mişcare electronici şi a detectoarelor 
de sunet, a radarelor mobile şi a dispozitivelor de vizibilitate pe 
timpul nopţii, zidurile închisorii deveniseră supertehnicizate, mai 
ales în Uniunea Sovietică. 

— Vezi care e direcţia vântului, îi spuse Alevy lui Brennan. 

— Inţeles. 

Brennan caută prin geantă de piele şi găsi un semnalizator 
fumigen. Deschise o parte a geamului lateral din plexiglas, 
rupse siguranţa semnalizatorului şi îl arunca pe fereastră. 

O'Shea aduse elicopterul în zbor la punctul fix, la o 
altitudine de două sute de metri, şi urmări dâra de fum alb care 
se pierdea printre copacii de dedesubt. 

— Vântul suflă dinspre nord cu o viteză de aproximativ opt 
kilometri pe oră. Apoi O'Shea adăugă: S-ar putea ca acum 
turnurile de pază să audă zgomotul elicei. Dacă e să aterizăm, 
trebuie să avem luminile aprinse. 

— Ai dreptate, replica Alevy. 


Răsuci comutatorul, aprinzând luminile de navigaţie şi 
lumină intermitentă din coadă. 

— Ştii ce ai de făcut, îi spuse lui O'Shea. 

— Da. 

O'Shea puse din nou aparatul în mişcare, viră spre dreapta, 
apropiindu-se de latura dinspre nord a lagărului pe o direcţie 
paralelă de la vest spre est. Acum, se distingeau foarte bine 
turnurile de pază, amplasate la o distanţa de două sute de metri 
unul de altul, de-a lungul zonei defrişate. 

— Dă-mi tuburile! îi spuse Alevy lui Brennan. 

— Nu-i nevoie, pot s-o fac eu. 

— Dă-mi-le! 

Brennan scoase patru tuburi metalice din geanta de voiaj şi 
i le dădu lui Alevy. Acesta le examină o clipă, apoi rupse banda 
galbenă de protecţie de pe capace şi le amorsa rotind discul 
gradat al fiecăruia. Deschise geamul din dreptul său şi arunca 
primul tub la vreo cinci sute de metri în afara perimetrului 
nordic al lagărului. Aştepta câteva secunde, apoi aruncă al 
doilea tub, urmat de al treilea şi, în fine, de al patrulea, 
aproximativ vizavi de turnul de pază din colţul nord-estic al 
lagărului. Era sigur că nici una dintre santinelele din turnurile de 
paza nu putuse să vadă căzând ceva din elicopter. 

— E-n regulă, căpitane O'Shea. Acum hai să aterizăm! 

O'Shea viră spre dreapta, apoi întoarse, trecând pe 
deasupra turnurilor de pază şi a gardului de sârmă ghimpată la 
o înălţime de o sută de metri. 

— Elicodromul e la extremitatea vestică a lagărului, spuse 
Alevy. Mentine direcţia! 

Alevy acţiona comutatorul proiectorului de aterizare şi un 
fascicul puternic de lumina ţâşni de sub fuzelaj. Alevy acţiona 
maneta de dirijare a luminii şi fasciculul de lumina începu să se 
plimbe pe deasupra vârfurilor copacilor. în acel moment, îşi 
spuse Alevy, ruşii încercau deja să-i contacteze prin radio, dar 
Alevy nu le cunoştea frecvenţa. Ruşii erau foarte agitaţi şi al 
naibii de hotărâți când era vorba de protejarea spaţiilor aeriene 
interzise, dar aici, în inima Rusiei, Alevy spera ca ei să pună mai 
întâi întrebări şi abia după aceea să tragă. De asemenea, spera 
că, în cazul în care ruşii văzuseră semnalizatorul fumigen, să-l ia 


drept ceea ce trebuia să pară, respectiv un mijloc de 
determinare a direcţiei vântului, necesară aterizării, şi nu ceea 
ce era de fapt, un mijloc de determinare a locului de lansare a 
celor patru tuburi cu gaz somnifer pentru că, odată eliberat, 
gazul să fie împins de vânt deasupra lagărului. „lată un caz, îşi 
spuse Alevy, în care ideea lor paranoica despre posibilitatea de 
a fi atacați de forţe imperialiste mârşave nu e deloc o nebunie." 

— Nu trebuie să provocăm vreun atac de la sol, îi spuse lui 
O'Shea, dar, dacă cineva de-acolo de jos se trezeşte apăsând pe 
trăgaci, fii gata să ripostezi. 

— Inţeles. 

Deodată, un fascicul de lumină se ridica în aer la vreo sută 
de metri în faţa lor, apoi se plimbă uşor pe fuzelaj, iluminând 
cabină şi, spera Alevy, însemnele familiare ale Aeroflot-ului. 
Cum Aeroflot-ul şi aviația militară erau unul şi acelaşi lucru, 
Alevy spera totuşi să nu trezească suspiciuni. Fasciculul de 
lumină nu se dezlipi de ei, în vreme ce elicopterul începu să 
reducă din altitudine. 

— E probabil reflectorul elicodromului, spuse O'Shea. 

— OK. Alevy îndrepta fasciculul luminii de aterizare spre 
reflectorul de la sol. La nici trei sute de metri în faţa lor se vedea 
acum o poiană mare, în pădure. Alevy începu să manevreze 
comutatorul luminii de aterizare, comunicând în codul 
internaţional de semnale  luminoase:,,Radio defect, cer 
permisiunea de a ateriza". 

— E-n regulă, Ed, îi spuse lui O'Shea. Hai să aterizăm. 

O'Shea începu să coboare în pantă spre elicodrom. 

— Acu' e acu'! 

Reflectorul de la sol îşi cobora fasciculul de lumină, 
îndreptându-l spre luminiş, pe care îl mătura înainte şi înapoi, 
indicându-le drumul. 

Brennan scruta zona prin lunetă cu infraroşii montată pe 
puşca. 

— Ne-aşteaptă vreun comitet de primire? îl întreba Bert 
Mills. 

— Pe teren nu-i nimeni. La marginea lui, o cabană de bârne. 
E un tip pe o platformă, care manevrează reflectorul. Lângă el e 
un pistol-mitralieră AK-47. Altceva nu se mai vede. 


O'Shea înclina elicopterul spre dreapta, pentru a putea veni 
la aterizare cu vântul în faţa. 

— Aterizarea asta o să fie la fel de „tare" ca ultima? îl 
întreba sec Mills. 

— Nu, răspunse O'Shea. 

Reduse puterea motorului şi trecu pe deasupra cabanei la o 
înălţime de cincizeci de metri, îndreptându-se spre centrul 
poienii. Toţi amuţiră. Alevy îşi simţi inima bătând cu putere şi 
gura uscată, îşi drese vocea şi spuse: 

— Din treaba asta n-o să vă alegeţi cu bani, domnilor, nici 
cu medalii, glorie, mulţumiri oficiale sau fotografii la Casa Albă. 
Ce v-aşteaptă aici e un iad şi s-ar putea să ajungeţi într-un 
mormânt fără nimic la căpătâi în această pădure rusească. De 
aceea, vă mulţumesc din nou pentru că v-aţi oferit să participaţi 
la această misiune. 

Nu-i răspunse nimeni. 

Alevy îşi privi ceasul. Era ora două şi trei minute. Prizonierii 
lagărului erau cufundaţi în somn, fără să ştie că eliberarea lor 
dintr-o îndelungata captivitate era atât de aproape. 

O'Shea trase tijă de comandă a pasului ciclic. Elicopterul 
rămase suspendat o clipă, apoi se aşeza uşor pe pământul 
acoperit cu iarba al Pensionului. 

— Frumoasă aterizare, Ed, spuse O'Shea cu glas tare, dar 
mai mult pentru sine. 


CAPITOLUL 40 


Elicopterul rămase aşezat în mijlocul poienii, cu motoarele 
în funcţiune. Brennan şi Mills se lăsară în jos, sub nivelul 
geamului. 

Seth Alevy îşi privi ceasul. Era două şi cinci minute. 

— Căpitane, i se adresa lui O'Shea, decolezi la trei patruzeci 
şi cinci, cu sau fără pasageri, prin asta înțelegând oricare dintre 
noi sau chiar noi toţi. înţeles? 

— Inţeles. 

— Opreşte motoarele! 

O'Shea opri motoarele şi elicele începură să-şi încetinească 
rotaţiile. Fasciculul de lumină ce venea de la o distanţa de vreo 
sută de metri se plimba pe fuzelajul elicopterului începând cu 
cabina pilotului şi continuând cu hublourile cabinei de pasageri, 
emblema Aeroflot-ului şi, în fine, numărul de înmatriculare P- 
413 de pe coada elicopterului. 

Alevy trecu în cabina de pasageri şi deschise uşa de pe 
partea stângă. 

— Baftă! îi ura Brennan. 

— Araţi ca un rus adevărat, adaugă Mills. 

Alevy sari din elicopter, îşi puse cascheta de ofiţer şi se 
îndrepta hotărât şi cu paşi mari în direcţia reflectorului şi a 
cabanei de bârne. 

„Sper să fie aşa', spuse pentru sine ca răspuns la 
aprecierea lui Mills. 

Bărbatul care mânuia reflectorul stinse lumina, cobora de 
pe platformă şi se îndrepta spre el. Când ajunse la vreo zece 
metri de el, Alevy constata că era vorba de un soldat tânăr din 
trupele de grăniceri ale KGB-ului, care ţinea sprijinit de şold un 
pistol-mitralieră AK-47. Soldatul se opri şi îl somă: 

— Stai! Cine eşti? 

Alevy se opri şi răspunse răstit în rusă: 

— Sunt maiorul Voronin. 

Alevy se îndrepta cu paşi mari spre soldat, care înţepeni cu 
picioarele desfăcute, cu pistolul-mitralieră în poziţie de tragere 
şi cu degetul pe trăgaci. Alevy se opri la câţiva metri de el. 


— Am o întâlnire cu colonelul vostru, spuse Alevy, neştiind 
dacă Burov folosea aici numele sau conspirativ sau pe cel de 
Pavlicenko, despre care ştia de la generalul Surikov că era 
numele lui adevărat. 

— Eşti surd, omule? se răsti Alevy. Trebuie să mă întâlnesc 
cu colonelul dumitale. 

— Am înţeles, să trăiţi! 

— A trimis o maşina după mine? 

— Nu, să trăiţi. Şi n-am primit nici un ordin în legătură cu 
sosirea dumneavoastră, tovarăşe maior. 

— Cu atât mai rău pentru tine, spuse Alevy, folosind o 
expresie sarcastică preferată de ofiţerii KGB. Cum te cheamă, 
soldat? 

— Frolev. 

— Ei bine, Frolev, dă telefon să mi se trimită o maşina. 

— Am înţeles, să trăiţi. 

Frolev făcu stânga-mprejur şi o luă spre cabană. Alevy îl 
urmă. 

Trecând pe lângă platforma pe care era montat reflectorul, 
Alevy observa că nu se afla prin preajmă nici un vehicul care s-o 
remorcheze. Izba de alături era o construcţie simplă din bârne 
fasonate, cu nelipsitul acoperiş de tablă şi câteva ferestre. Pe 
acoperiş erau un burlan de soba şi două antene. Două cabluri, 
unul electric şi altul telefonic, duceau de la cabana până la un 
pin din apropiere. 

Frolev deschise uşa izbei, care era alcătuită dintr-o singură 
încăpere, şi se dădu la o parte, lăsându-l pe Alevy să intre. De 
grinda din centrul plafonului atârna un bec. înăuntru, mai erau 
doi bărbaţi, cu unul mai mult decât anticipase Alevy. 

Unul dintre ei dormea pe un pat de campanie; pe pieptul 
lui, ridicându-se şi coborând în ritmul respirației, stătea deschis 
un exemplar legat din romanul lui Rabakov Copiii din Arbat. 
Celălalt bărbat, un sergent, era aşezat la o masă de campanie, 
aplecat asupra unei table de şah. După numărul şi aşezarea 
pieselor partida părea că se afla aproape de final, în timp ce 
închidea uşa, Frolev strigă: 

— Atenţiune, drepţi! 

Sergentul sări imediat în picioare, iar soldatul care dormea 


se ridică şi el buimac, luând poziţia de drepţi. Alevy arunca o 
privire prin încăpere. într-un colţ, pe o sobă de teracota, fierbea 
un ceainic cu ceai. în dreapta, sprijinită de perete, era o masă 
lungă, pe care se aflau un aparat de radio pe frecvenţe înalte, 
un aparat de radio pe unde scurte şi două telefoane. 

Alevy se apropie de tablă de şah şi examină piesele. 

— Tu joci cu albele? îl întreba pe Frolev. Cum de-ai intrat 
într-o asemenea încurcătură? 

Soldatul râse politicos. Sergentul, un om între două vârste, 
îşi drese vocea. 

— lertaţi-mă, tovarăşe maior! 

Alevy îşi întoarse privirea spre el. 

— Da, sergent. 

— Din păcate, nu ni s-a spus nimic despre sosirea 
dumneavoastră. 

— Tovarăşe sergent, interveni grăbit Frolev, dansul e 
maiorul Voronin şi a venit la colonelul Burov. Are nevoie de o 
maşina. 

Sergentul dădu afirmativ din cap, după care îi spuse lui 
Alevy: 

— Tovarăşe maior, n-am reuşit să luăm legătura radio cu 
elicopterul. 

— Nici pilotul meu nu v-a putut prinde. N-ar strica să verifici 
aparatura împreuna cu el. L-aţi anunţat pe ofiţerul de serviciu că 
am aterizat? 

— Nu, să trăiţi, răspunse sergentul, dar o s-o fac acum. 

Se întoarse şi se adresa soldatului de lângă patul de 
campanie. 

— Kanavski, suna-l pe locotenentul Celţov. 

Kanavski se îndrepta în grabă spre telefoanele de 
campanie. 

Alevy trase discret aer în piept. Lucrurile se desfăşurau 
bine. Sau poate anii petrecuţi în această ţara îl ajutau să 
înţeleagă modul în care reacţionau aceşti oameni în anumite 
situaţii. Sergentul nu-l sunase pe ofiţerul de serviciu, pentru că 
nu voise să deranjeze un ofiţer, care n-ar fi făcut decât să se 
răstească la el, spunându-i ceva de genul: „Ce dracu' vrei să 
fac? Să dau din mâini şi să interceptez elicopterul? Află cine e şi 


sună-mă din nou". 

Alevy, mimând nepăsarea, se dădu mai într-o parte, astfel 
încât să-i aibă în raza vizuală pe cei trei. Kanavski ridică 
receptorul telefonului de campanie şi întinse mâna spre 
manivela. Cu o mişcare lentă, Alevy scoase pistolul cu amortizor 
şi trase primul foc în pieptul lui Frolev, care continua să stea de 
pază la uşa cu pistolul-mitralieră agăţat de umăr. Frolev tresări, 
dar nu păru să-şi fi dat seama că fusese împuşcat. Alevy se 
răsuci în loc şi trase al doilea foc în Kanavski. Surprins, soldatul 
scoase un strigăt, scapă receptorul din mână şi duse mâna la 
piept. 

Sergentul reacţiona rapid, scoțând pistolul din toc. Alevy 
trase primul, lovindu-l în abdomen. Sergentul se încovoie, după 
care căzu împleticit peste birou, împrăştiind piesele de pe tabla 
de şah. Alevy îi mai trase un foc în cap şi sergentul se prăbuşi la 
podea. 

Alevy se îndrepta apoi spre Kanavski, care continua să se 
ţină pe picioare, şi îi trase un glonţ în cap. Pe urmă se apropie 
de Frolev, care se chinuia să se ridice. Alevy se dădu un pas 
înapoi, pentru a nu fi stropit de sânge, şi îl împuşca pe Frolev în 
tâmplă. 

Alevy puse telefonul în furcă şi lua ceainicul de pe soba. 
Găsi o mănuşă de lână lângă soba, cu care îşi şterse transpiraţia 
de pe mână în care ţinuse pistolul şi sângele de pe cizme. 
Schimbă încărcătorul pistolului, trase adânc aer în piept şi îşi 
aminti că, vreme de două decenii, în acest loc trăiseră şi 
muriseră câteva sute de americani. Se calmă şi ieşi din cabană. 

Brennan şi Mills erau deja acolo. Brennan, cu puşca 
Dragunov cu lunetă, iar Mills cu geanta de voiaj din piele 
neagră. 

— Bill, spuse Alevy în şoapta, fă puţina curăţenie înăuntru şi 
nu te mişca de-aici. 

— Eşti sigur că nu pot să vin cu tine? întreba Brennan. 

Lui Alevy îi plăcea Brennan, care era foarte curajos şi 
entuziast, dar avea o capacitate de concentrare redusă. 

— Cum îţi spuneam, căpitanul O'Shea are nevoie să fie 
avertizat din vreme, dacă lucrurile încep s-o ia razna. Totodată, 
nu ştim dacă indivizii ăştia raportează telefonic, după un anumit 


plan, ori dacă sunt sunaţi de cineva la anumite intervale. Deci, 
dacă suna cineva pentru raport, nu trebuie să spui decât nicevo, 
adică nu s-a întâmplat nimic. E limbajul standard de comunicare 
radio pentru rapoartele negative. Nicevo. 

— Nicevo. 

— Incearcă să pari plictisit şi obosit. Casca! 

— Nicevo, spuse Brennan căscând. 

— Bun. Dacă te suna vreunul care are chef de vorbă, repeta 
chestia asta apăsat, fii bădăran şi trânteşte-i telefonul în nas. 
Alevy adăugă: Presupun că telefoanele sunt date de la 
comenduire, aşa că o să-l scot din circuit pe transmisionist. O să 
te sun de acolo. Să răspunzi cu Da, nu A/io. Da. 

— Da. Nicevo. 

— Foarte bine. Şi dacă vin vreunii să verifice postul, lasă-i 
să intre, dar nu-i mai lasă să iasă. 

— O să las puşca Dragunov să le vorbească ruseşte, spuse 
Brennan zâmbind. 

— Nu ezita să sari în elicopter, dacă ţi se pare că lucrurile 
pe-aici iau o întorsătură urâtă, adaugă Mills. 

Brennan nu răspunse. Alevy îl bătu pe umăr. 

— Baftă! 

— Şi vouă! 

Brennan lua geanta de piele cu el în cabană. 

Alevy şi Mills o apucară în grabă pe aleea pardosită cu 
bârne din pin ce ducea spre cabană şi poiana în care aterizase 
elicopterul. 

— Parcă trebuia să aşteptaţi semnalul meu înainte să 
coboraţi din elicopter, spuse Alevy. 

— Ai stat mult înăuntru. Au apucat să sune la comenduire? 

— Au zis că nu. 

— Crezi că Brennan o să se descurce la telefon? 

— Tot atât de bine pe cât s-a descurcat O'Shea cu 
elicopterul. 

— Unele operațiuni sunt plănuite exagerat de minuțios, 
comenta Mills. Nu e şi cazul nostru. 

Alevy zâmbi amar. Aveau un pilot care nu reuşea să 
piloteze ca lumea aparatul, un om care păzea telefonul fără să 
ştie ruseşte şi pe Bert Mills, care nu arata şi nu se comportă ca 


un rus, şi nici nu vorbea ruseşte. Ţinând seama de dificultăţile 
organizării unei asemenea operaţiuni în inima Uniunii Sovietice, 
era cea mai bună echipă pe care Alevy reuşise s-o încropească. 
Cuvântul de ordine în noaptea aceea era improvizație. 

— Improvizează! 

— Şi joacă la cacealma! adaugă Mills. 

Ajungând la intersecţia cu drumul principal, asfaltat, al 
lagărului, Alevy scoase o busolă din buzunarul mantalei. Ştia că 
în dreapta trebuia să fie poarta principală a lagărului, dincolo de 
care era câmpia de la Borodino. în stânga, trebuia să fie centrul 
lagărului. în fotografiile făcute prin satelit se distingea o clădire 
masivă din beton, care, potrivit presupunerilor lui Alevy, trebuia 
să fie clădirea comenduirei. O apucară spre stânga, mergând cu 
pas grăbit pe marginea drumului străjuit de pini. 

După câteva minute, zăriră o construcţie din lemn luminată, 
care nu apăruse pe fotografiile făcute din satelit. Se apropiară 
de ea cu prudenţa. Alevy observa în faţa clădirii o verandă; pe 
măsură ce se apropiau, se auzeau tot mai clar sunetele unei 
muzici ce răzbătea din interior. Alevy îi făcu un semn lui Mills, 
arătându-i inscripţia de deasupra uşii, VFW POST, 000; Mills 
dădu afirmativ din cap, arătându-i, la rândul său, automatul cu 
Coca-Cola. 

Alevy urca treptele verandei, urmat de Mills. Prin fereastră, 
putură să vadă un club încăpător, în care se aflau vreo douăzeci 
de bărbaţi şi vreo câteva femei, toţi în jurul vârstei de douăzeci 
şi cinci de ani. 

— Studenţi, spuse Alevy. 

Un grup de bărbaţi şi femei urmăreau filmul Dracula al lui 
Bela Lugosi proiectat pe un ecran video de doi metri. Ceilalţi 
studenţi, aşezaţi pe scaune, beau şi stăteau de vorbă. Pereţii 
erau decoraţi ca pentru Halloween, iar în mijlocul încăperii trona 
un coşciug mare. 

— Petrecere. Halloween, spuse Mills. 

Alevy dădu afirmativ din cap. La treaba asta nu se gândise, 
deşi petrecerea părea să fie pe sfârşite. îşi opri privirea asupra 
drapelului american atârnat pe peretele opus. 

— Ciudat. 

An momentul în care dădeau să plece, uşa se deschise şi pe 


veranda ieşi un bărbat între două vârste îmbrăcat într-un 
hanorac de schi de culoare albă, oprindu-se la distanţa mică de 
ei. Omul se holba la Alevy şi la Mills. 

Alevy şi Mills făcură acelaşi lucru. Câteva clipe, nimeni nu 
scoase o vorbă, apoi omul întreba în engleză: 

— Vorbiţi englezeşte? 

Alevy dădu afirmativ din cap. 

Bărbatul îşi drese vocea şi spuse cu o limbă împleticita, de 
om beat: 

— Hai, daţi-i drumul, împuşcaţi-mă! 

— Să te împuşcăm? 

Uşa se deschise din nou şi un tânăr îşi făcu apariţia, 
spunând precipitat în ruseşte: 

— |mi asum răspunderea pentru acest american, tovarăşe 
maior. 

Alevy încerca să înţeleagă ce se petrecea şi să-şi dea 
seama în ce limbă să răspundă. Ambii bărbaţi erau evident 
foarte beţi, 

— Numele meu e Marty Bambach, spuse tânărul în ruseşte. 
El e Tim Landis. Stau la el în gazda şi o să-l duc eu acasă. 

— Am pierdut noţiunea timpului, spuse Landis în engleză. 
Mare scofală! 

Alevy începu să înţeleagă cum stau lucrurile. Landis era 
americanul, care violase interdicţia de circulaţie pe timpul 
nopţii, iar Bambach era un american-rus. 

— Voi trece cu vederea faptul că acest om a încălcat 
interdicţia de circulaţie, îi spuse Alevy lui Marty în ruseşte, dacă- 
ţi asumi răspunderea pentru el. 

— Mulţumesc, tovarăşe maior! răspunse Marty tot în 
ruseşte. 

Al privi apoi pe Alevy în lumina slabă de pe verandă. 

— Sunteţi nou pe-aici? 

— Da. Poţi să te duci înăuntru. Vreau să stau puţin de vorbă 
cu omul ăsta. 

Marty ezită, apoi spuse: 

— Nu vorbeşte ruseşte. 

— Du-te înăuntru. 

— Am înţeles, să trăiţi! 


Marty se întoarse spre Landis şi-i spuse într-o engleză 
perfectă, care îi surprinse pe Alevy şi pe Mills. 

— E-n regulă, Tim. Nu vrea decât să stea de vorbă cu tine, 
pe urmă te duc eu acasă. 

Marty se întoarse şi intră clătinându-se în clădire. 

Landis se duse împleticindu-se spre marginea verandei şi 
se aplecă peste balustradă, îşi deschise fermoarul de la 
pantaloni şi urina. 

— La naiba cu locul ăsta! 

Aşi trase fermoarul la loc şi o lua împleticit înapoi spre uşa. 
Alevy îl apucă de braţ şi îi spuse într-o engleză cu accent: 

— la loc aici. 

— Dă-mi drumul! 

— Ascultă-mă. Colonelul Sam Hollis e-aici? 

Landis îl privi pe Alevy fără să spună nimic. 

— Hollis şi Lisa Rhodes. Sunt aici? 

— Hollis... îmi pare rău de el... s-a dus acasă. 

Landis clătină din cap. 

— Continuă! 

— A fost pescuit din mare... da' până la urma tot aici a 
ajuns, cu amanţii de noi... după douăzeci de ani... tot aici a 
ajuns. 

Brusc, Landis începu să dea raportul: 

— Sunt căpitanul Timothy Landis, din Forţele Aeriene ale 
SUA la dispoziţia dumneavoastră, tovarăşe maior. Ei, când 
dracu' terminaţi inspecția asta? 

— Foarte curând. 

— Da? Uite-o veste bună. 

— Unde-i Hollis? 

— Nevastă-mea Jane zice că-i băiat bun. 

— Nevasta? 

— Da' are femeia lui cu el, continua Landis. A dracului 
femeie. O s-o împuşte, fiindcă vorbeşte prea mult. 

— Cine? Pe cine o să-mpuşte? 

— la? 

— Lisa Rhodes? Pe Lisa Rhodes vor s-o împuşte? 

— Tot ce se poate. Şi ea vorbeşte prea mult. Ea şi nevastă- 
mea fac un duet foarte dinamic. 


Landis se prăbuşi într-un balansoar şi îşi pironi ochii în sus, 
în acoperişul verandei. 

— Unde-i Hollis? 

— Oh... 

Landis privi în jurul lui de parcă ar fi vrut să se familiarizeze 
cu împrejurimile. 

— Oh... i-au dat cabana lui Dodson. E la vreo sută de metri 
în spatele clădirii ăsteia. 

— Şi femeia care-i cu el? Lisa Rhodes? 

Landis îl privi mai întâi pe Alevy, apoi pe Mills. 

— De ce vreţi să ştiţi? Nu i-aţi chinuit destul? 

— Ce vrei să spui? 

— Cât au stat la pârnaie. Sunteţi toţi la fel. Tu, şi Burov, şi 
toate jigodiile de la KGB. 

— Burov e aici? 

— Unde dracu' să fie? 

Mills puse o mână pe umărul lui Alevy şi îi şopti. 

— Trebuie s-o ştergem. 

— Stai un pic. 

Apoi se întoarse spre Landis: 

— Femeia aia, Lisa, e cu Hollis în cabana lui Dodson? 

Landis se ridică nesigur în picioare. 

— Lăsaţi-i în pace! 

Landis se răsuci brusc spre Alevy, care făcu un pas înapoi. 

— Dă-i drumu', ticălosule, împuşcă-mă, zbiera Landis. 
împuşcă-mă! Vreau să mor. 

Landis traversă cu paşi împleticiţi verandă şi se prăbuşi 
lângă un stâlp, îngropându-şi faţa în mâini. începu să plângă şi, 
în timp ce Alevy şi Mills se îndepărtau, îl auzi implorând, printre 
hohote de plâns: 

— Scapă-mă de-aici, Doamne! 

— Dumnezeule, Seth, spuse Mills în şoapta, pe-aici treburile 
stau foarte rău. 

— Nu m-aşteptam să fie bune, Bert. Acum înţelegi, nu? 

— Incep să înţeleg şi nu-mi pare rău c-am venit. Apoi 
adăugă: Zicea ceva de neveste? 

Alevy ridică din umeri. 

— Bănuiesc că e vorba de prostituate de lagăr. 


Găsiră potecă ce începea din spatele Clubului Veteranilor şi 
o luară la vale, pătrunzând într-o Vâlcea deasă. p 

— Tipul celălalt, şopti Mills. Marty Bambach. Ala era rus şi 
vorbea o engleză perfectă. 

Alevy dădu afirmativ din cap. 

— Şi-i luă apărarea lui Landis. 

— Nu pot nici măcar să încerc să-mi imaginez universul 
suprarealist care s-a creat aici, replica Alevy. Ştim însa că au 
puşcării şi interdicții de circulaţie şi că toată treaba e dirijată de 
KGB. 

Alevy baga mâna în buzunarul mantalei şi scoase un mic 
receptor radio, îl deschise şi îi scoase antena. Apoi puse casca în 
ureche şi ascultă. 

— Avem semnalul. E pe undeva pe aproape. Mai merse un 
pic şi spuse: Semnalul e mai puternic. 

Privi în jur şi observă o cabană acoperită cu sita, retrasă 
printre copaci şi cufundată în întuneric. 

— Pare atât de americană încât mă sperie, şopti Mills. 

Alevy înainta printre copaci şi semnalul deveni tot mai 
puternic. Aruncă receptorul în tufe şi se apropie de uşa cabanei. 
Uşa nu avea o clanţa obişnuita, ci un buton sferic, pe care Alevy 
îl răsuci, dar uşa nu se deschise, îşi propti umărul în ea şi 
împinse uşor. Simţi uşa cedând, după care auzi zgomotul făcut 
de un obiect metalic care căzu pe podea. 

— Stai aici, îi şopti lui Mills. 

Alevy deschise uşa şi se strecura în cabana cufundată în 
întuneric, închizând uşa în urma lui. Aprinse o lanternă cu filtru 
roşu şi plimbă fasciculul de lumină pe pereţi şi pe mobilier, apoi 
observă în dreaptă o uşa deschisă, prin care se vedea lumina 
unui radiator. Trecu pragul uşii şi se trezi în dormitor. Prinse în 
fasciculul de lumină al lanternei icoana agăţată pe perete, 
deasupra patului dublu. Alevy calca uşor pe scândurile 
duşumelei, apropiindu-se de pat. în pat, sub un morman de 
paturi, era Lisa Rhodes. întinse involuntar mâna spre ea, vrând 
s-o mângâie pe obraz. 

An secunda următoare un braţ i se încolăci în jurul gâtului şi 
zări lama lungă şi zimţata a unui briceag de tăiat pâine care îi fu 
proptit în dreptul inimii. Alevy reuşi să întoarcă uşor capul şi să 


spună încetişor: 

— Bună, Sam. 

Hollis îi dădu drumul din strânsoare. 

— Bună, Seth. 

Ai făcu semn spre uşa şi amândoi trecură în living. Hollis 
aprinse o veioză şi Alevy văzu că era îmbrăcat într-un trening 
asemănător cu ce aveau pe ei Landis şi Bambach. Hollis îşi frecă 
degetul mare de arătător şi Alevy dădu afirmativ din cap. Apoi 
Hollis puse o casetă cu muzică religioasă neagră. 

— A trebuit să bat ceva drum ca să întâlnesc un prieten, 
spuse Alevy cu voce scăzută. 

— Printre prietenii mei nu-i nici unul costumat ca tine. 

— Te ţii tare, colonele, spuse Alevy zâmbind. 

Hollis ezită, apoi spuse: 

— Fiindcă veni vorba, îmi pare bine că te văd. 

Ai întinse mâna şi Alevy i-o strânse. 

— Începusem să am îndoieli, spuse Hollis. 

— Am venit cât am putut de repede, Sam. Am stat cinci zile 
la Washington ca să pun la punct operaţia asta. 

— Care-i planul? 

— Aţi spun pe drum. Ce-ar fi s-o trezeşti pe Lisa? 

Hollis se întoarse în dormitor şi închise uşa. Alevy se duse la 
intrare, deschise uşa şi-i spuse lui Mills, care se ghemuise după 
o tufă, cu pistolul în mână: 

— Sunt aici. Mai durează câteva minute. 

Închise uşa şi se plimba prin încăpere, examinând-o. Luă un 
teanc de reviste, apoi se uita la videocasetele de pe rafturile 
bibliotecii. 

— Incredibil. 

Hollis se înapoie în living. 

— Vine imediat. 

Alevy dădu din cap şi arătă cu mâna prin încăpere. 

— N-arată rău, spuse. 

— Dar nici bine, Seth. 

— Am auzit că aţi trecut prin clipe grele. 

— De unde ai auzit? 

— De la un căpitan pe nume Landis. îl cunoşti? 

— Da. 


— Pare terminat, spuse Alevy. 

— Toţi sunt terminaţi. Unde l-ai întâlnit pe Landis? 

— La Clubul Veteranilor. 

Alevy îi explica în câteva cuvinte cele întâmplate. 

— Ţi-aş putea povesti o săptămână întreaga despre azilul 
ăsta de nebuni, spuse Hollis, dar bănuiesc că nu avem timp. 
Cum aţi ajuns aici? 

— Mi-am însuşit un elicopter al Aeroflot-ului la Centrul 
Comercial. Un Mi-28. 

— Aha, ăla despre care mi-ai cerut informaţii. Cine 1-a 
pilotat? 

— Aghiotantul tău, care ţine foarte mult la tine şi ar vrea să- 
i schimbi unele calificative din notarea de serviciu. 

— O să mă mai gândesc. Cine mai e cu tine? 

— Omul meu, Bert Mills. E afară. şi Bill Brennan. 

— Brennan? S-a întors? 

— Numai pentru chestia asta. 

— Spune-mi şi mie care-i planul? 

— Păi, am lansat patru tuburi cu ceva care se cheamă THX, 
un nou gaz somnifer... 

— Sandman. 

— Da, asta-i denumirea codificată. E foarte tare. Tuburile au 
declanşator cu ceas. Mai avem la dispoziţie vreo oră şi un sfert. 

— Pentru ce? 

— Pentru una, alta. 

— Pe cine vrei să scoţi de aici? 

— Tu, Lisa şi încă doi. E tot ce pot să iau într-un Mi-28 şi 
cred că reprezintă suficiente probe pentru a putea declanşa 
eliberarea celorlalţi. 

Hollis dădu afirmativ din cap. 

— Eu aş vrea să rămân aici. 

— Ştiu c-ai vrea, Sam, dar ştii prea multe şi nu te pot lăsa în 
mâinile lor. 

Alevy ezită, apoi îl întreba: 

— Te-au interogat? 

— Da, Burov, cu rezultate minime. Artileria grea soseşte 
mâine de la Lubianka cu detectoare de minciuni şi şocuri 
electrice. 


— Am sosit la ţanc. 

— Aşa-i. Ai reuşit să-i scoţi pe Surikov şi pe nepoata lui? 

— Da. Sâmbăta trecută, prin filiera leningrădeană. 

Hollis îl privi fix, prin lumina slabă din încăpere. 

— Sigur? 

— Sigur. 

— Trebuie să negociezi şi pentru nevestele şi ceilalţi de-aici, 
Seth, spuse Hollis. 

— Landis a pomenit de nevastă-sa. Cine sunt nevestele 
astea? 

— Rusoaice, în majoritate deţinute politic. Şi vreo şaizeci de 
copii... 

— Dumnezeule..., spuse Alevy, clătinând din cap. Mă 
aşteptam să fie vorba de nişte femei. Dar de neveste... copii... şi 
sunt legaţi afectiv de...? De fapt, presupun că da. Ştii, mintea 
mea încearcă să înţeleagă toată povestea asta... 

— In plus, mai e vorba şi de şase americance răpite şi de 
alţi ruşi din gulag, cum ar fi doctorul lagărului şi asistentele 
medicale. Trebuie să intre şi ei în târgul pe care o să-l încheiem 
referitor la cele trei mii de „cârtiţe". 

— Ştii ceva, Sam, spuse Alevy, eşti un american pe cinste. 
Vorbesc serios. Ai vrea să salvezi întreaga planetă sau măcar 
locuitorii ei pe care îi întâlneşti şi care îţi plac. De fapt, după 
noaptea asta, o să ne aflăm în situaţia în care să putem pretinde 
orice. 

— Cât de departe vrei să zbori cu un Mi-28, care are opt 
oameni la bord? întreba Hollis. 

— Depinde cum sufla vântul. 

— Mă-ndoiesc că ambasadorul său Charlie Banks o să se 
bucure văzând un elicopter sovietic deturnat aterizând în curtea 
interioară a ambasadei, spuse Hollis. 

— Treaba asta o putem discuta după ce decolăm. 

— Seth, de aici nu poţi ajunge în nici o parte a lumii libere 
cu un Mi-28 care are la bord opt persoane. Te-ai gândit la vreo 
staţie de realimentare cu combustibil, la vreun elicopter de 
schimb...? 

În living îşi făcu apariţia Lisa, îmbrăcată într-un trening 
albastru şi adidaşi, ceea ce-l făcu pe Alevy să presupună că asta 


era uniforma lagărului. Rămase pironită locului o clipă, 
încercând să se obişnuiască cu felul în care arata Alevy în 
uniforma de ofiţer KGB, apoi se repezi spre el şi îl îmbrăţişă. 

— Seth. O, Doamne... 

Alevy se eliberă din îmbrăţişare. 

— Trebuie să ne mişcăm foarte repede. 

Lisa dădu afirmativ din cap, luându-şi hanoracul din cuier. 

— Mă duc să-mi iau icoană... 

Alevy o apuca de braţ. 

— Las-o! Nu-i icoana ta. 

— Ce vrei să spui? 

— E o reproducere, Lisa, în care am montat un emiţător. 
Aşa v-am găsit. 

Lisa se holba la el, apoi la Hollis. 

— A fost vorba de un plan pentru eventualitatea că ar fi 
apărut o situaţie neprevăzută, ceea ce s-a şi întâmplat. M-am 
plimbat pe lângă Lubianka şi Lefortovo cu un receptor radio, 
fără să recepţionez vreun semnal. Apoi adăugă: Am sperat că, 
văzând scrijelite secera şi ciocanul, o să te lase s-o păstrezi, 
gândindu-se, probabil, că e opera soţilor Kellum. Adevărata 
icoana e la loc sigur. 

Lisa rămase tăcută o clipă, uitându-se când la unul, când la 
celălalt, apoi se apropie de Alevy. 

— Ştii ce mi-au făcut? 

— Mă tem că da. Tocmai asta e problema: că pot face rău 
oamenilor. Afară ne aşteaptă Bert Mills. El, Sam şi cu mine mai 
trebuie să rezolvăm câteva lucruri. Va trebui să ajungi la 
elicodrom singură. Brennan e în cabana care adăposteşte staţia 
de radio de acolo. N-ar strica să-l ajute cineva să se descurce în 
ruseşte în cazul în care telefonează cineva. Căpitanul O'Shea e 
pe elicodrom într-un elicopter. Venim şi noi imediat. 

— Las-o baltă, Seth, spuse Lisa. Sam şi cu mine am ajuns 
până aici împreuna şi n-o să ne despărţim tocmai acum. 

— Nu încerca să te cerţi cu ea, că n-o scoţi la capăt, îi spuse 
Hollis lui Alevy. 

Alevy dădu din cap. 

— Ştiu. 

Din buzunarele interioare ale mantalei scoase două pistoale 


Tokarev de calibru 6,35 mm cu amortizor pe care le dădu Lisei 
şi lui Hollis. 

Hollis îşi îmbracă hanoracul şi dădu s-o ia spre uşa. Alevy îl 
opri, apucându-l de braţ. 

— Anca un lucru, pentru care cred că putem pierde şaizeci 
de secunde. 

Alevy scoase din buzunar o cutiuţa din piele şi i-o întinse lui 
Hollis. Acesta o deschise, înăuntru era o stea de argint, 
însemnul de grad al generalului de brigadă. 

— Exista un ordin semnat de preşedinte, pe care însa nu l- 
am putut lua cu mine din motive de securitate. Felicitări, 
generale! 

Hollis închise cutiuţa, întrebându-se dacă înaintarea sa în 
grad putea fi considerată drept postumă sau prepostumă. Se 
mai întreba şi cum avea să recupereze guvernul pensia de 
urmaş de la nevastă-sa, în cazul în care ajungea până la urma 
acasă, sau dacă aveau să i-o mărească, în cazul în care îi 
rămâneau oasele pe aici. 

Ultimul lucru la care se gândi fu dacă steaua de general 
trebuia privită ca o recompensă ori că o încercare de mituire. 

— Aţi mulţumesc că mi-ai adus-o, spuse. 

Lisa îl sărută pe obraz. 

— Felicitări, Sam. Vreau să spun, generale Hollis. 

— Mulţumesc. 

Lisa opri casetofonul, stinse veioza şi toţi trei se strecurară 
în linişte afară din cabană. 

Bert Mills îi aştepta cu mâinile în buzunarele mantalei verzi 
de kaghebist. 

— Salut, tipilor! Sunteţi gata s-o luaţi spre casă? Pe bune de 
data asta. 

— Bună, Bert. 

— Lisa vine cu noi, spuse Alevy. 

Se îndreptară în grabă spre poteca şi apoi o luară înapoi 
spre drumul principal. 

— Atenţie la microfoanele direcţionale, şopti Hollis. Vorbiţi 
în şoapta şi ruseşte. 

Alevy dădu afirmativ din cap. 

— Exista patrule în teren? întreba şoptit în ruseşte. 


— În noaptea asta, da, răspunse Hollis. 

Ai povesti pe scurt despre interdicţia de circulaţie, motivul 
pentru care fusese instituita şi execuțiile ce urmau să aibă loc în 
cursul dimineţii. 

Alevy clătină din cap. 

— Ce ticălos! Unsprezece oameni...? înseamnă că am ajuns 
aici la timp. 

— Dar în noaptea asta trebuie să fim atenţi la patrule, 
spuse Hollis. 

Ajunseră la drumul principal în apropierea Clubului 
Veteranilor, care era acum cufundat în întuneric şi linişte. 

— Unde vrei să mergi? îl întreba Hollis în şoapta. 

— La comenduire, răspunse Alevy. 

Hollis făcu semn cu mâna spre dreapta. Grăbiră pasul şi 
după câteva minute văzură faţada luminată a clădirii din beton 
de culoare gri în care se afla comenduirea. Se opriră şi se 
ghemuiră în şanţul de scurgere de pe marginea drumului. 

— Nu văd un steag sau alte însemne sovietice, remarca 
Alevy. 

— Suntem în America, spuse Lisa. înăuntru, în clădire, însa, 
e cu totul altceva. 

— Ce gânduri ai, Seth? îl întreba Hollis. 

— Dacă vrem ca lucrurile să meargă bine, trebuie să 
scoatem din funcţiune comenduirea, cu toate mijloacele ei de 
comunicaţie şi ascultare. Pe urmă, ne mai trebuie doi pasageri 
pentru elicopter. 

Hollis se gândi la soţii Landis, ştiind că fiul lor n-ar mai fi 
contat într-un elicopter deja supraaglomerat. Se gândi, de 
asemenea, la generalul Austin şi la comandantul Poole. 

— E o treabă dificilă, Seth, spuse, dar am câţiva candidaţi. 

— O să-ţi uşurez întrucâtva misiunea. Burov e-n lagăr? 

Hollis îl privi pe Alevy, răspunzându-i printr-o mişcare 
afirmativă a capului. 

— Cred că aşa ar proceda un profesionist. 

— Te cred. Ca să nu mai vorbim de resentimentele mele 
personale pentru faptul că m-a făcut jidan împuţit. Cred că şi voi 
aveţi nişte conturi de reglat cu el. 

— Asta nu-i o vendetă, Seth, interveni Lisa, dar, dacă ai 


nevoie de el, ştim unde poate fi găsit. 

Alevy dădu din cap. 

— A doua persoană pe care o vreau este prizonierul cel mai 
mare în grad. 

— Ar fi vorba de generalul Austin, replica Hollis. 

— Ştii unde poate fi găsit? 

— Da. 

— Bun. 

Alevy ridică privirea deasupra şanţului de scurgere şi 
examina clădirea comenduirei. 

— Spune-mi câte ceva despre comenduire, spuse Seth 
Alevy. 

— În ghereta aia e probabil o santinelă. Cum intri înăuntru, 
dai peste un ofiţer de serviciu, aşezat la un birou. Centrala 
telefonică e în stânga. 

Hollis le prezenta planul clădirii, adăugind: 

— Celulele sunt la etajul întâi, în partea din spate a clădirii, 
într-una dintre aceste celule se afla Jack Dodson şi el e 
americanul pe care trebuie să-l luăm cu noi. 

— Nu, răspunse Alevy, îl vom lua pe generalul Austin. 

— Te înşeli. 

— Pe Austin sau pe Burov nu-i poţi găsi fără ajutorul nostru, 
Seth, spuse Lisa. Dacă Sam îl vrea pe Dodson, trebuie să-l iei pe 
Dodson. 

— N-am să-l iau, dacă nu-i în stare să umble, replica furios 
Alevy. 

— Ai să-l iei chiar dacă mai are doar o brumă de viaţa în el, 
spuse Hollis. Nu-l cunosc pe tip, Seth, cum nu-l cunoşti nici tu, 
dar e singurul care şi-a câştigat dreptul de a veni cu noi. Cu asta 
am pus punct. 

— Bine, spuse Alevy sec. Caţi militari crezi că se afla în 
clădirea comenduirei la ora asta? 

— După informaţiile pe care le-am primit de la aghiotantul 
lui Austin, comandorul Poole, răspunse Hollis, în clădire trebuie 
să se afle ofiţerul de serviciu, un transmisionist, un sergent în 
camera corpului de paza de la celule, câţiva grăniceri KGB şi 
câţiva şoferi, care se pot afla sau nu în clădire la un moment 
dat. Apoi adăugă: Mai exista şase sau şapte indivizi în camera 


de ascultare, de unde supraveghează toţi senzorii de sunet şi 
toate mijloacele de ascultare din lagăr. Asta-i camera pe care 
trebuie s-o scoatem din funcţiune, dacă vrei să ne mişcăm în 
voie prin lagăr. 

— O să scoatem din funcţiune toată şandramaua, replica 
Alevy. Evident, tu şi Lisa, nu prea arătaţi a ofiţeri KGB, aşa că o 
să staţi... 

— Arătam în schimb a prizonieri, îl întrerupse Lisa. Să 
mergem, Seth. 

Alevy îi aruncă o privire lui Mills, care dădu afirmativ din 
cap. Trecură repede în revista planul, apoi se ridicară şi o 
porniră spre comenduire. Lisa şi Hollis în faţa, cu mâinile la 
ceafă, urmaţi de Alevy şi Mills. Santinelă îi cercetă atent din 
gheretă, iar când se apropiară, la lumină, ieşi în întâmpinarea 
lor, cu pistolul-mitralieră aşezat de-a curmezişul pieptului. 

Alevy îi făcu semn, arătând spre intrarea în comenduire. 

— Doi clienţi pentru celule. Deschide! 

Santinela ezită, apoi se duse la uşa şi o descuie, îi examina 
cu atenţie pe Alevy şi pe Mills în lumină, fiind limpede că nu-i 
recunoscuse că făcând parte dintre ofiţerii batalionului sau. 
Alevy îi făcu semn să intre în clădire. Mills, care intra ultimul, 
închise uşa. 

Ofiţer de serviciu era locotenentul Celţov, ofiţerul cu care 
stătuseră de vorbă Hollis şi Lisa când fuseseră eliberaţi din 
celule. Celţov luă poziţia de drepţi în spatele biroului. Le aruncă 
o privire scurtă, întrebând: 

— lar? 

Apoi îl privi întrebător pe grănicerul care făcea de santinelă, 
dar acesta ridică din umeri. 

— Ordin, tovarăşe maior! se adresa Celţov lui Alevy. 

Mills îşi scoase pistolul cu amortizor şi trase un singur foc în 
capul  santinelei. Locotenentul Celţov îl văzu pe soldat 
prăbuşindu-se, dar nu păru să aibă vreo reacţie. Se holba la 
soldatul mort de pe podea, apoi se întoarse spre Alevy, care îl 
împuşca în frunte. 

Celţov se prăbuşi pe spate în scaunul lui, cu braţele 
desfăcute şi ochii pironiţi în tavan. Din gaură făcută de glonţ în 
mijlocul frunţii gâlgâia sângele. 


Lisa duse mâna la gură şi se întoarse cu faţa spre intrare. 

Alevy se adresă celorlalţi trei: 

— Zăvorâţi uşa de la intrare, aşteptaţi cinci secunde, apoi 
aduceţi cadavrele în camera de transmisiuni. 

Traversă holul şi deschise uşa camerei de transmisiuni. 
Transmisionistul era aşezat la centrala telefonică şi citea o 
revistă. Se întoarse, se uita la Alevy, apoi se ridica în picioare. 

— Ordonaţi! 

An clipa aceea, văzu pistolul din mâna lui Alevy. Alevy îi 
făcu semn să se îndepărteze de centrala telefonică, apoi îi trase 
două gloanţe în piept. Transmisionistul se prăbuşi peste masă 
cu aparatura radio. Alevy se apropie de centrala telefonică. Era 
vorba de un tablou cu operare manuală, aşa încât, telefonistul 
fiind mort, nu mai avea cine să Asigure legăturile telefonice. 

In încăpere intrară Hollis şi Mills, târând trupurile 
neînsufleţite ale locotenentului Celţov şi al santinelei, pe care le 
împinseră sub masă cu aparatura radio. 

Alevy examina tabloul centralei telefonice şi găsi contactul 


sub care scria Verto - „elicopter". Introduse fisa, apasă pe 
butonul soneriei şi ţinu casca lipită de ureche. La capătul 
celălalt, o voce care părea plictisită şi obosită - dar şi 
emoţionata, după părerea lui, spuse: 

— Da. Nicevo. 

— Bill, eu sunt. 


— Imi pare bine. 

— A mai sunat cineva? 

— Nu, slavă Domnului... 

— Ai ceva de raportat? 

— Nu. E linişte. Nicevo. 

— E-n regulă, n-o să te mai sune nimeni în afară de noi. 

— Ambele radiouri cârâie în draci. 

— Nu închide! 

Alevy trecu la masa cu aparatura radio şi mări volumul 
difuzoarelor. Ascultă câteva clipe, apoi îi spuse lui Brennan: 

— Conversaţie de rutină. Nu-ţi face griji. 

— OK. Sunteţi stăpâni pe situaţie acolo? 

— Aproape. 

— l-aţi găsit? întreba Brennan. 


— Da, sunt cu noi acum amândoi. 

— Grozav. Salutări din partea mea. 

— Am să o fac. Ascultă, Bill, dacă la voi lucrurile iau o 
întorsătură urâtă, şterge-o împreuna cu O'Shea. lar dacă mai 
sunteţi pe aici la trei şi patruzeci şi cinci, şi noi n-am apărut, 
luaţi-o din loc înainte să ajungă gazul la voi. Clar? 

— Clar. 

— Până la noi dispoziţii, la centrala telefonică o să fie Lisa. 

— Bine. 

— Pe curând. 

Apoi Alevy îi spuse Lisei: 

— Mai ţine-i spatele lui Brennan o vreme. Fă legăturile 
telefonice şi asculta ce se vorbeşte. Cu urechea cealaltă, 
supraveghează convorbirile de pe staţia radio. Ne-am înţeles? 

Lisa dădu afirmativ din cap. 

— Nu lipsim mai mult de un sfert de oră, îi spuse Alevy. 
Dacă auzi ceva suspect, suna-l pe Brennan, apoi pleacă de aici 
şi ia-o spre elicodrom. Vreau ca măcar un martor al acestui loc 
să reuşească să scape de aici. E clar? 

Lisa îi aruncă o privire lui Hollis, care încuviinţa. 

— OK, spuse Alevy. Sam, să mergem în camera în care sunt 
supravegheate mijloacele de ascultare. 

Hollis o strânse pe Lisa de mână şi se îndrepta spre uşa, 
deschizând-o încet. 

— Liber! 

Alevy şi Mills îl urmară în hol. 

Hollis îi conduse într-un coridor scurt ce pornea din hol şi se 
termina în faţa unei uşi metalice de culoare neagră, pe care 
scria „STAŢIA DE SUPRAVEGHERE". Cei trei aveau pistoalele 
pregătite. Hollis răsuci uşor mânerul sferic al uşii. Luă mâna de 
pe mâner şi clătină din cap. 

— E încuiata. 

Ridică mâna, pregătindu-se să bată la uşa, când observă un 
buton mare pe tocul uşii. Apasă pe el şi după câteva secunde o 
voce din interior întreba: 

— Cine e? 

— Celţov, răspunse Hollis. 

— Înţeles, să trăiţi! 


Hollis se trase în unghiul mort al uşii, în timp ce Alevy şi 
Mills îşi puseră pistoalele înapoi în tocuri. 

— Stai aici, de pază, îi şopti Alevy lui Hollis. 

Uşa se deschise la perete şi în cadrul ei îşi făcu apariţia un 
tânăr în cămaşa. Dând cu ochii de Alevy şi Mills, tânărul sări 
imediat înapoi şi luă poziţia de drepţi, căutându-l cu privirea pe 
locotenentul Celţov. 

Alevy şi Mills intrară cu paşi mari în staţia de supraveghere, 
o încăpere mică din beton prefabricat, fără ferestre şi iluminată 
cu tuburi de neon. Aşezaţi, fiecare la pupitrul său, şase bărbaţi 
cu caşti pe urechi ascultau semnalele transmise de diferitele 
mijloace de securitate electronică răspândite în întregul lagăr, 
schimbând din când în când canalele de frecvenţa. 

Pe peretele din faţa se afla un grup de magnetofoane, 
aşezate rola lângă rola. Pe peretele din stânga era desfăşurata o 
hartă mare a lagărului pe care erau înscrise cifre, marcând, 
după părerea lui Alevy, locurile în care erau amplasate 
mijloacele de ascultare. 

Tânărul în cămaşă, care continua să stea în poziţie de 
drepţi întreba: 

— Ce doriţi, tovarăşe maior? 

— Continuă-ţi activitatea, replica Alevy sec. 

Tânărul se grăbi să se întoarcă la pupitrul său şi îşi puse 
căştile pe urechi. 

Alevy şi Mills rămaseră în mijlocul încăperii şi aruncară o 
privire în jurul lor. Alevy observa un beculeţ roşu deasupra uşii, 
care se aprindea probabil în momentul în care cineva apasă pe 
butonul de afară, avertizându-i pe cei dinăuntru, care aveau 
căştile pe urechi, că se afla cineva la uşa. 

— Cum te-ai gândit să-i lichidezi? îl întreba Alevy pe Mills în 
şoapta. 

Mills îşi drese vocea: 

— Sunt neînarmaţi, Seth. N-am putea să-i anihilăm fără 
vărsare de sânge? 

— Ba da, dacă am avea ceva mai mult timp la dispoziţie. 
Ceea ce nu e cazul. 

Câţiva din cei aflaţi la pupitre întorseseră capetele şi îi 
priveau. Alevy le răspunse cu o privire severă, făcându-i să se 


întoarcă la treaba lor. 

— Tu termină-i pe aia trei, îi spuse Alevy lui Mills, eu pe 
ăştia trei şi ne întâlnim la mijloc. La trei, începem... unu, doi, 
trei... 

Alevy şi Mills îşi scoaseră pistoalele cu amortizor şi începură 
să tragă. 

Hollis, rămas afară, auzi zgomot de trupuri care se 
prăbuşeau la podea şi se zvârcoleau. Cineva ţipa. Dădu să intre, 
dar uşa se deschise şi Mills ieşi afară, arătând, după părerea lui 
Hollis, ca şi când el ar fi fost cel care pierduse sânge. în spatele 
lui veni Alevy, închizând uşa în urma lui. 

— La celule! îi spuse Alevy lui Hollis. 

Hollis îi conduse în hol, apoi intră pe coridorul lung ce ducea 
în aripa din spate a clădirii. Ajunseră la uşile celulelor şi 
verificară rapid zăvoarele acestora, până găsiră una care era 
închisa. Hollis descuie şi privi înăuntru. Pe podea zăcea un 
bărbat şi, deşi lumina era slabă, Hollis putu să vadă că hainele îi 
erau sfâşiate şi omul era bătut rău. 

— Presupun că asta-i Dodson, spuse Alevy. 

Hollis îngenunche lângă prizonier şi îi lua pulsul. 

— Trăieşte. 

— Du-l în camera de transmisiuni, îi spuse Alevy, şi 
aşteaptă-mă acolo împreuna cu Lisa. 

— Voi doi unde vă duceţi? întreba Hollis. 

— De unde putem face rost de o maşina? 

— In spate trebuie să fie câteva ZIL-uri. 

Hollis se duse la uşa celulei. 

— O luaţi în jos pe coridorul ăsta. 

— OK, spuse Alevy. O s-o aducem în faţa Apoi adăugă: Sam, 
dacă nu apărem în zece minute, o ştergi împreuna cu Lisa spre 
elicodrom. Ne-am înţeles? Şi nu încerca să-l cari pe Dodson. 
Apropo, dacă nu reuşim să ne întâlnim mai târziu, unde-l pot 
găsi pe Burov? 

— La extremitatea estică a drumului principal, răspunse 
Hollis. E o vilă mare, cu paza şi câini. Mai gândeşte-te! Şi nu uita 
de cei din camera corpului de gardă de la capătul coridorului. 

Hollis se întoarse la Dodson, pe care îl ridică şi îl puse pe 
umăr. 


Alevy şi Mills străbătură grăbiţi coridorul, potrivit indicaţiilor 
lui Hollis, şi ajunseră în dreptul unei uşi pe care scria „CORPUL 
DE GARDA." Alevy deschise uşa şi intră într-o încăpere mică, în 
care se găseau o masă şi un telefon de campanie şi şase paturi 
suprapuse, toate goale, cu excepţia unui pat de jos, în care se 
aflau un bărbat şi o femeie dezbrăcaţi. Pe podea erau aruncate 
hainele femeii şi o uniformă de sergent KGB. Sergentul se ridică 
brusc, lovindu-se cu capul de patul de sus, cobora şi lua poziţie 
de drepţi în pielea goală. Femeia îşi trase pătura peste cap. 

— Sergent, întreba Alevy, unde sunt soldaţii din corpul de 
gardă şi şoferii? 

An primul moment, sergentul lăsă impresia că-i pierise 
vocea, apoi făcu un efort şi reuşi să răspundă coerent: 

— Un soldat, un şofer şi caporalul de schimb inspectează 
posturile de santinelă. Celălalt soldat, împreuna cu un şofer, se 
afla la postul fix de la intrarea din spate a clădirii. 

— Mai e cineva în clădire? 

— Ofiţerul de serviciu, transmisionistul şi cei din camera de 
supraveghere. Tovarăşe maior, permiteţi-mi să vă explic... 

— Sergent, stânga-mprejur! 

Sergentul făcu stânga împrejur. Alevy scoase pistolul şi îl 
împuşca în ceafă. Sergentul se prăbuşi răschirat peste hainele 
de pe podea stropite de sânge. Mills trase trei focuri în silueta 
ascunsă sub pătură. Femeia se zvârcoli spasmodic, apoi rămase 
nemişcata. Mills şi Alevy se priviră o clipă, pe urmă se întoarseră 
şi ieşiră pe coridor. 

Ajunseră în holul din spate şi deschiseră o uşa metalică ce 
dădea spre o rampă. La baza rampei, pe o platformă de beton, 
era parcat un ZIL-6. Curtea din spate era luminată de un bec 
puternic cu vapori de mercur, lăsând să se vadă, dincolo de 
maşina, ceva ce arată a catapulta medievală. Pe treapta ZIL- 
ului, stătea un soldat în uniforma KGB şi fuma. Lângă el, în 
picioare, se afla un grănicer bine făcut, cu un pistol-mitralieră 
AK-47 agăţat de umăr. Văzând că se deschide uşa, şoferul se 
ridica în picioare, iar grănicerul se întoarse cu faţa spre Alevy şi 
Mills. 

Alevy se îndrepta direct spre ei şi, când văzură că era vorba 
de un ofiţer, cei doi luară poziţia de drepţi. 


Alevy se adresa şoferului, care avea un pistol la centura: 

— Sunt maiorul Voronin, din Moscova, şi el e căpitanul 
Molev. Verificăm sistemul de pază al bazei. 

— Am înţeles, să trăiţi. 

— Acesta este postul vostru de paza fix? 

— Da, tovarăşe maior. 

— Cum te cheamă? 

— Strahov. 

— Care sunt îndatoririle tale? 

— Împreuna cu soldatul Filenko, Asigur paza uşii din spate a 
clădirii comenduirei şi îl transport cu maşina pe sergent, dacă 
mi se ordonă. 

Alevy îşi opri privirea asupra lui Filenko, care continua să 
ţină pistolul-mitralieră în bandulieră. Reveni la Strahov. 

— Când trebuie să se întoarcă celălalt şofer? 

— Nu exista o oră anume, tovarăşe maior. Depinde de cât 
de mult stă caporalul la fiecare post. 

— În timpul rondului îi verifica şi pe cei trei de la elicodrom? 

Strahov îl privi o clipă pe Alevy şi acesta înţelese că omul 
devenise bănuitor. Alevy ştia că rusa lui era bună câtă vreme 
folosea propoziţii scurte şi dacă nu era nevoit să intre prea mult 
în jargonul profesional. Evident, Strahov începuse să aibă 
îndoieli că avea în faţa lui un maior KGB din Moscova, aflat într-o 
inspecţie inopinată. 

Alevy mai observă şi ca Filenko nu mai ţinea capul şi 
privirea înainte, ci îl măsură din ochi pe Mills. Alevy se temu că, 
probabil, Mills îi părea acestuia a arăta şi mai puţin a căpitan 
KGB. Alevy îşi aminti subiectul pe care îl dezbătuseră atâta el şi 
cu Hollis, anume dacă americanii pot trece drept ruşi şi invers. 
Alevy se întoarse spre Filenko: 

— Arată-mi arma. 

Filenko cobora pistolul-mitralieră de pe umăr şi îl întinse în 
faţa în poziţia prezentaţi arm', conform regulamentului. Cu 
mâna dreaptă, Alevy înşfăcă arma de pat, dar Filenko nu-i dădu 
drumul din strânsoare. Cei doi se priviră insistent, după care 
Filenko spuse: 

— Tovarăşe maior, îmi spuneţi şi mie parola pentru noaptea 
asta? 


Mills nu înţelegea o iotă din ce se vorbea, dar ceea ce 
vedea nu-i plăcea de loc. Duse mâna uşor spre tocul pistolului. 

Brusc, uşa pe care veniseră se trânti de perete, aruncând o 
pată de lumină pe platforma de beton. 

Cei patru bărbaţi întoarseră capul spre uşa. în cadrul ei, 
stătea o femeie goală cu trupul însângerat. O porni clătinându- 
se pe rampă şi veni cu mers împleticit spre ei, arătând cu mâna 
spre Alevy şi Mills şi strigând în ruseşte: 

— Ucigaşilor! Ucigaşilor! 

Înainte ca Alevy să poată reacţiona, pistolul-mitralieră îi fu 
smuls din mână şi simţi gura ţevii împungându-i stomacul. 

— Mâinile pe cap, striga Filenko. 

Alevy îşi puse mâinile pe caschetă, iar Mills îi urmă 
exemplu, văzând că Strahov scosese pistolul. 

Femeia se mai apropie câţiva paşi de ei cu acelaşi mers 
împleticit, apoi se prăbuşi în genunchi, apucând poalele 
mantalei lui Mills. Alevy observa unde fusese împuşcata: în fese, 
în şale, cam în dreptul rinichiului drept, iar a treia lovitură era o 
zgârietură pe tâmpla dreaptă. Remarca, de asemenea, ca Mills 
era foarte palid şi arata de parcă era gata să leşine. Femeia se 
prăbuşi la picioarele lui Mills. 

— Cine eşti? îl întreba Strahov pe Mills. 

Mills nu înţelese o iotă şi se holba la rus. 

— Răspunde-mi sau te împuşc pe loc, spuse Strahov 
îndreptând pistolul spre faţa lui Mills. 

— Nu poate să vorbească, interveni Alevy. E operat la gât. 

— În genunchi, zbiera Strahov. 

Alevy îngenunche şi Mills făcu la fel. 

— Păzeşte-i, îi spuse Strahov lui Filenko. Eu mă duc după 
locotenentul Celţov. 

Strahov o luă la goană, cu pistolul în mână, spre uşa din 
spate a clădirii, dispărând în interiorul ei. 

Hollis traversă în graba holul din faţa cu Dodson în spinare. 
Când ajunse în dreptul uşii camerei de transmisiuni, spuse: 

— Lisa, eu sunt. 

Uşa se deschise şi Lisa, cu pistolul în mână, se dădu la o 
parte, lăsându-l să intre. 

Hollis îl întinse pe Dodson pe jos. 


— Sam... asta-i Jack Dodson? 

— Sunt sigur. 

— A fost... torturat. Crezi c-o să trăiască? 

— Sunt convins că Burov a lăsat suficientă viaţa în el ca 
execuţia să nu-şi piardă din farmec. Reacţiile lui arată ca 
organele vitale sunt încă în ordine. A fost probabil puternic 
drogat, că nu cumva să-ncerce să se sinucidă. O să-şi revină, îl 
ducem acasă. 

Lisa dădu afirmativ din cap, apoi i se prăbuşi în braţe. 

— Sam, să plecăm de aici! 

— încă puţin, Lisa. Ce face Brennan? 

— Tocmai am vorbit cu el, spuse zâmbind. Zicea că se 
plictiseşte. 

— Bun. La radio ce se mai aude? 

Lisa arunca o privire spre cele două aparate de pe masă. 

— Nu mare lucru. Până acum lucruri obişnuite. Turnurile de 
pază care iau legătura unul cu celălalt, patrule motorizate care 
vorbesc între ele. 

— A încercat cineva să ia legătura cu comenduirea? 

— N-am auzit nici o chemare adresată comenduirei. 

Hollis dădu îngrijorat din cap, ştiind că procedura militară 
standard era aceea că posturile să fie chemate de comenduire 
şi să li se ceară să raporteze situaţia din teren. Posturile sunau 
numai dacă aveau probleme. Se întreba când trebuia oare 
transmisionistul mort să cheme turnurile de pază, poarta şi alte 
posturi. 

— A încercat cineva să telefoneze? întreba Hollis. 

— Nu. Centrală a fost muta. 

— E bine. 

Hollis îşi spuse că operaţiunea lor beneficia de toate 
elementele necesare unei operaţiuni secrete reuşite - surpriză, 
viteza, securitate şi caracter secret. Dacă era descoperită, 
trebuiau să dea piept cu şase sute de oameni. Aruncă o privire 
spre cele două cadavre de pe podea. Şase sute de grăniceri, dar 
nişte grăniceri foarte furioşi. 

— Te descurci bine, îi spuse Lisei, încurajând-o. 

Lisa schiţa un zâmbet. 

— Mulţumesc. Unde sunt Seth şi Bert? 


— Să facă rost de o maşina. 

Privi prin fereastra îngusta şi lunguiaţa ce dădea spre 
drumul principal din faţa clădirii. 

— În câteva minute trebuie să apară. Mă duc în hol să trag 
zăvorul de la intrare şi să stau de pază. Tu rămâi aici. De la 
intrare pot să observ şi uşa asta. Trage o gură de aer şi 
gândeşte-te cum e... toamna la New York. 

— Mă gândesc. însa la o toamnă petrecută alături de tine. 

Hollis îi strânse mâna, apoi se întoarse şi ieşi în hol. Se 
apropie de uşa principală şi trase zăvorul. Deodată, auzi zgomot 
de paşi. Cineva alerga pe coridorul ce făcea legătura cu aripa 
din spate a clădirii. Hollis se întoarse, în hol dădu buzna un 
bărbat în uniforma KGB-ului, cu un pistol în mână. 

— Locotenent Celţov! strigă bărbatul, fără să-l observe pe 
Hollis. 

Se opri lângă biroul locotenentului, apoi îşi pironi privirea 
speriată asupra scaunului îmbibat de sânge. Se întoarse şi 
urmări dârele de sânge lăsate pe jos de trupurile lui Celţov şi al 
grănicerului când fuseseră tarate în camera de transmisiuni 
până dădu cu ochii de Hollis. 

Hollis îndrepta pistolul asupra lui, deşi ştia că se afla la o 
distanţa prea mare ca să fie sigur de lovitură, iar puterea 
gloanţelor de 6,35 era prea mică ca să fie sigur că l-ar omora de 
la prima împuşcătură. 

— Aruncă arma! îl somă în ruseşte. 

Bărbatul se răsuci brusc şi o luă la fugă pe coridor. Hollis 
trase două focuri cu pistolul sau cu amortizor, dar ambele 
gloanţe loviră peretele de beton deasupra capului militarului rus 
înainte ca acesta să dispară pe coridor. 

Hollis se avânta în urmărirea lui. Individul era la vreo 
treizeci de paşi în faţa lui şi alerga către celule; deodată se opri, 
patinând pe pardoseala din beton vopsit, şi-şi răsuci corpul, 
pregătindu-se s-o apuce pe coridorul cu care se intersectau. 
Hollis trase încă două focuri, fără să-l nimerească. Rusul, înainte 
să se facă nevăzut, după colţ, riposta. 

Hollis o rupse la goană cât îl ţineau puterile, ajunse la 
coridorul lateral şi, fără să încetinească, taie colţul ca un atacant 
de fotbal, pătrunzând în coridorul îngust. Performanţa 


remarcabilă în care fu ajutat şi de adidaşii săi care aveau o priză 
bună la pardoseală, îl văzu pe rus intrând în camera corpului de 
gardă şi îl auzi strigând: 

— Tovarăşe sergent! Tovarăşe sergent! Hollis izbi cu 
umărul uşa pe jumătate deschisă şi se rostogoli la podea, în 
vreme ce rusul se întoarse şi trase în uşa. Hollis, în genunchi 
acum, riposta în secunda următoare şi trase ultimele trei 
cartuşe în direcţia grănicerului. Nimerit în piept, acesta zvâcni 
spre spate, ca şi cum ar fi fost împins, apoi încerca să îndrepte 
pistolul spre faţa lui Hollis. O fracțiune de secundă mai târziu, 
păru să-şi piardă brusc echilibrul şi se prăbuşi pe spate. 

Sam Hollis sări imediat în picioare şi se năpusti spre el. îşi 
tempera elanul, când văzu de ce se împiedicase kaghebistul. 
întins pe podea, cu o baltă de sânge în jurul capului, zăcea un 
bărbat gol. Se aplecă şi smulse pistolul din mâna celui pe care îl 
împuşcase, apoi aruncă o privire prin încăperea slab luminată. 
Văzu haine împrăştiate pe jos, o uniformă KGB şi îmbrăcăminte 
femeiască. Observă că unul dintre paturile de jos era îmbibat cu 
sânge şi înţelese că Alevy şi Mills trecuseră pe acolo. 

Omul pe care îl împuşcase gemu. Hollis îngenunche lângă el 
şi îi pipăi mantaua, care era încă rece, ceea ce însemna că abia 
venise de afară. Şi nu putea să facă acest lucru decât venind pe 
uşa din spate, adică exact pe acolo de unde trebuiau să facă 
rost de maşina Alevy şi Mills. Hollis se ridica în picioare, ţinând 
în mână pistolul rusului. 

Soldatul îşi ridică privirea spre el şi ochii i se umplură de 
lacrimi. Hollis recunoscu pe unul dintre gardienii care-l păzise 
când fusese închis în celulă. Cel care îi spusese că n-o să-i mai 
ardă de regulat. 

— Imi pare rău..., spuse rusul, îmi pare rău... 

— Şi mie. 

Hollis scoase încărcătorul de la pistolul rusului şi îl băga în 
magazia pistolului lui cu amortizor, îndrepta arma spre capul 
celui rănit, ezită, apoi se întoarse şi ieşi în grabă. 


Filenko îngenunche şi întoarse femeia goală cu faţa în sus. 
— Da' asta-i femeia sergentului. De ce-ai împuşcat-o? N- 
auzi? zbieră la Alevy. Răspunde! 


— Filenko, am să dau ordin să fii împuşcat, îl ameninţa 
Alevy. 

— Gura! Nu eşti rus. Cine eşti? 

— Sunt estonian. 

— Atunci vorbeşte estoniana. Ştiu şi eu câteva cuvinte. 

— Bine. 

Continuând să-l privească pe Filenko, Alevy spuse în 
engleză: 

— Bert, număr până la trei... Unu, doi... 

Uşa se deschise, dar Filenko nu-şi lua ochii de la Alevy şi 
Mills, strigând: 

— lvan, ai... 

Brusc, trupul lui Filenko zvăcni de două ori, apoi armă îi 
căzu din mână şi se prăbuşi la pământ, cu mâinile încleştate pe 
abdomen. 

Hollis alerga în josul rampei, în timp ce Alevy şi Mills se 
ridicară în picioare. Mills înşfacă pistolul-mitralieră al lui Filenko. 

— Unul din ei a intrat înăuntru..., îi spuse Alevy lui Hollis. 

— L-am anihilat. 

— Bun. Hai să-i băgăm pe ăştia doi înăuntru. 

Hollis observa că Filenko încă mai trăia, zăcând pe spate şi 
urmărindu-i cu privirea în timp ce vorbeau. Hollis se apropie de 
femeia  semiconştienta, care gemea pe pavajul rece, şi 
îngenunche lângă ea. 

— Jane Landis... 

— O cunoşti? întreba Alevy. 

— Da. E nevasta tipului cu care aţi stat de vorbă, Tim 
Landis. Voi aţi împuşcat-o? 

Al privi stăruitor pe Alevy. 

— Era în pat cu sergentul corpului de gardă, spuse Alevy. 

— Nu se poate... 

— Inchipuie-ţi că se poate. 

— Era pornită împotriva sovieticilor. 

— Nu şi când am văzut-o eu. 

— Poate că-i spiona. 

— Sau spiona pentru ei, spuse Alevy. 

— Poate c-o făcea ca să-şi ajute bărbatul... Nu ştiu ce să 
mai zic. 


— Eu cu atât mai puţin, Sam. 

Hollis o privi pe Jane Landis, care se holba la el. îşi mişca 
buzele, încercând să vorbească: 

— Ajută-mă... Sam. 

Mills îşi drese vocea şi spuse: 

— Dumnezeule, îmi pare rău. 

— Acum nu mai contează, spuse Alevy. Duceţi-o înăuntru. 

Hollis o lua în braţe. 

— Ce-i chestia aia de-acolo? întreba Alevy, arătând spre 
obiectul ce semăna cu o catapultă medievală. 

— Cu ajutorul ei a ieşit Dodson de-aici, răspunse Hollis. Şi 
cred că aşa intenţiona Burov să-l execute pe Dodson şi pe alţi 
zece prizonieri în dimineaţa asta. 

— lisuse Hristoase! exclamă Mills. 

Alevy dădu încruntat din cap. 

— Al vreau pe individul ăsta. 

Hollis o puse pe Jane Landis pe umăr şi o lua în sus pe 
rampă, urmat de Mills şi Alevy, care îl târâră pe Filenko în 
clădirea comenduirei. Cotiră pe coridorul în care dădeau 
celulele, îl băgară pe Filenko într-o celulă şi traseră zăvorul. 

— Trebuie s-o încui, Sam, îi spuse Alevy arătând spre 
femeie. Nu ştiu cine e şi nici nu-mi pasă. 

— E muribunda, Seth. 

— Nu mă priveşte, nu înţelegi? 

Alevy deschise uşa unei celule. 

— Bag-o aici! 

Hollis o aşeza pe Jane Landis pe pardoseala rece şi 
îngenunche lângă ea. 

— Nu mă părăsi, Sam. 

Hollis ar fi vrut să-i ceară o explicaţie, dar se gândi că Jane 
Landis, sau cum s-ar fi chemat odată, dobândise atâtea chipuri, 
încât semăna cu o păpuşă matrioşka, o cochilie în alta cochilie şi 
aceasta în alta cochilie - fiecare din ele atât de reale, dar atât 
de goale pe dinăuntru şi atât de bine ascunse în următoarea. 

Alevy puse o mână pe umărul lui Hollis, care se ridica în 
picioare, aruncând o privire prin celulă 

— Aici m-au ţinut închis pe mine. Lisa a fost alături. 

Alevy se abţinu să comenteze. 


Hollis ieşi din celulă, după care Alevy închise uşa şi o zăvori. 

— Dacă trăieşte, îi spuse Alevy lui Hollis, o să fie inclusă în 
troc. 

Hollis se îndoia şi de una, şi de cealaltă. 

— Aţi mulţumesc c-ai venit să vezi ce-i cu noi, îi spuse Mills 
lui Hollis. 

Alevy, care nu părea să-i aprecieze la fel de mult gestul, 
spuse: 

— Trebuie să încercam să ne respectăm planurile, o dată 
ce-am fost de acord cu ele. 

— Tipii ăia care vă îngenuncheaseră făceau şi ei parte din 
planurile astea? întreba Hollis. 

— Du-te în camera de transmisiuni, îi spuse Alevy lui Mills. 
Mai suna-l o dată pe Brennan, pe urma bruiază staţiile de radio 
şi distruge centrala telefonică. Sam, vino cu mine să luăm ZIL-ul 
şi să-l aducem în faţa. Hai! 

Hollis şi Alevy porniră în grabă cu pistoalele în mâna spre 
spatele clădirii. Deschiseră uşa. Maşina era parcată pe 
platforma de beton, la lumină. 

— Eu mă duc primul, spuse Alevy. Tu acoperă-mă! 

Alevy alerga spre ZIL şi sari pe locul şoferului. Asemenea 
majorităţii vehiculelor militare, ZIL-ul nu avea aprindere la 
cheie. Alevy apasă butonul starterului şi motorul porni la sfert. 
Hollis sări lângă el. Alevy baga în viteză şi maşina se urni de pe 
loc. Ocoliră clădirea. 

— Nu-mi place ca tu şi Lisa să vă îndoiţi de felul în care 
conduc această operaţie, spuse Alevy. 

— Cred că ne îndoim de sănătatea ta mintală. 

Alevy îi aruncă o privire piezişa lui Hollis. 

— Să ştii că ştiu ce fac, Sam. 

— Şi eu ştiu ce faci, dar fă-o fără mine. 

— Atunci, plecaţi! N-am nevoie de nici unul din voi. 

— Plec numai dacă mă laşi să-l iau pe Mills. Nu merita să 
moară numai pentru că tu vrei să intri în istorie. 

— Ce dracu' vrei să spui? 

— Că vrei să ţi se rezerve un capitol special în istoria 
secretă a serviciilor de spionaj de la Langley şi Lubianka. 

— Crezi că m-ai citit, nu-i aşa? replica Alevy. 


— Aproape. 

— Ei bine, nu sunt un sinucigaş. Şi mie mi-ar plăcea să fiu 
mâine la Londra. 

Hollis nu-i răspunse. 

Mills străbătu în graba holul din faţa, trase zăvorul uşii de la 
intrare şi se apropie de camera de transmisiuni. Se dădu într-o 
parte a uşii şi spuse încet: 

— Lisa, sunt eu, Bert Mills. 

— OK, Bert. 

Mills intra şi închise uşa în urma lui. 

— Unde-i Sam? întreba Lisa. Adineauri era în hol... 

— E cu Seth. Aduc o maşina la intrarea din faţa. 

Mills îl văzu pe Dodson întins pe podea lângă cei doi militari 
morţi, îngenunche lângă el şi se uita la faţa lui desfigurată. 

— Dumnezeule... 

Ai verifica pulsul. 

— Trăieşte. 

Mills îşi ridică privirea spre Lisa. 

— Înţeleg de ce vrea să-l ia Sam, dar, Lisa, tipul ăsta e o 
povară de care n-avem nevoie. 

— Şi totuşi, replica Lisa, dacă Sam vrea să-l ia, aşa vom 
face. 

Mills o privi, apoi ridică din umeri şi se sălta în picioare. 

— De ce aţi întârziat atât acolo, în spate? 

— Am avut unele probleme, răspunse Mills, fără să 
pomenească de Jane Landis. Acum însa totul e-n regulă. 

Lisa îl privi şi spuse: 

— Bert... măcelul ăsta... îmi întoarce stomacul pe dos. 

— O să discutăm despre asta, când n-om mai fi în pericol să 
pună mâna pe noi KGB-ul. Şi mie îmi întoarce stomacul pe dos. 

Se apropie de centrala telefonică, îşi puse căştile pe urechi, 
apoi apăsa butonul soneriei. La celălalt capăt al firului o voce 
spuse: 

— Da. Nicevo. 

— Bill, sunt eu, Bert Mills. . 

— A... e totul în regulă? 

— Până acum da. Dar la voi? 

— Ştiu şi eu... 


— Care-i problema? 

— Păi, unul dintre turnurile de paza a ţinut elicopterul 
nostru în lumina reflectorului preţ de câteva secunde. Asta 1-a 
făcut probabil pe O'Shea cam nervos. Dar asta a fost tot. în rest, 
prin radio se vorbeşte de zor, dar pentru mine tot chineza e. 

— Dă-mi frecvențele radio! 

— Rămâi pe fir. 

Brennan reveni după câteva secunde şi îi comunică lui Mills 
frecvențele. 

— Acum sunt în pauză. 

Mills verifica frecvențele celor două aparate radio şi 
constată că aşa era. 

— În regulă, Bill. O să bruiem ambele aparate radio şi fă şi 
tu la fel. Pe urmă o să distrug centrala telefonică, aşa că e 
ultima noastră convorbire. Pe mai târziu! Vezi să n-adormi! 

— Da, chicoti Brennan. 

Mills îndrepta pistolul spre tabloul centralei şi trase în 
conectoare. Din tablou ţâşni o jerbă de scântei şi în încăpere se 
risipi un miros de material izolant ars. Trecu apoi la cele două 
aparate de radio, care cârâiau, şi mări volumul la amândouă. 

— Ce zic? o întreba pe Lisa. 

Lisa asculta cu urechea lipită de difuzorul aparatului pe 
unde scurte o voce care vorbea ruseşte. 

— Cineva care îşi zice „Turnul Unu" cheamă elicodromul, 
spuse Lisa. 

— Exact de ce mă temeam. 

Mills baga mâna în buzunar şi scoase rola de bandă adezivă 
pe care o folosise ca să modifice numărul de înmatriculare al 
elicopterului. Fixă cu banda adezivă întrerupătoarele de emisie 
ale ambelor posturi în poziţia deschis. 

— Acum sunt bruiate? întreba curioasă Lisa. 

— Numai frecvențele astea. 

Mills studie ambele aparate, apoi arătă spre o plăcuţă 
metalică pe care scria ceva în ruseşte. 

— Ce zice? 

Lisa citi textul. 

— Căutare automată... ceva în genul ăsta. 

— Asta e. 


Mills răsuci butonul de deasupra şi discul de frecvenţa 
începu să baleieze bandă cu canale. 

— Asta e folosit la detectarea celor mai puternice puncte de 
transmisie din zonă, cum ar fi o giroantenă montată pe o 
maşina. Dacă microfonul rămâne în permanenţa deschis, 
aparatul devine o sursă de bruiaj în bandă largă. 

Mills proceda la fel şi cu aparatul pe unde scurte. 

— Asta o să le dea peste cap toate legăturile radio. 

— S-ar putea să-şi dea seama că ceva nu-i în regulă, spuse 
Lisa. 

Mills avu sentimentul neplăcut ca detaşamentul de 
grăniceri KGB suspecta deja acest lucru. 

— Am cam terminat ce-aveam de făcut pe-aci. 

— Oare? 

— Oricum, suntem pe-aproape. 

Mills îşi privi ceasul, apoi se uita la Lisa. Nici unul nu mai 
scoase o vorbă. 

Hollis şi Alevy parcară ZIL-ul în faţa clădirii comenduirei şi 
intrară în hol. Alevy se adresă celor din camera de transmisiuni: 

— Atenţie! Intrăm! 

Când intrară, Lisa se arunca în braţele lui Hollis. 

Alevy îngenunche lângă Dodson şi îl examină. Treningul îi 
era sfâşiat şi pătat de sânge. Era murdar şi avea părul năclăit. 
Faţa, nerasă, era plină de vânătăi şi tumefiată, iar nasul părea 
rupt. Alevy cobora pleoapele lui Dodson. 

— E într-o stare jalnică. 

— Nici nu-i de mirare, replica Hollis. A străbătut drumurile 
câteva săptămâni şi pe urmă a fost bătut câteva zile în şir. în 
plus, a fost drogat. O să-şi revină, îl luăm cu noi. 

Alevy se ridica în picioare. 

— Bine. Să mergem! 

— Mergem la elicopter? întreba Lisa. 

— Nu, răspunse Alevy. Ne ducem să-l luăm pe Burov. 

— De ce, Seth? 

— Pentru că de asta am venit aici. 

Lisa îl apucă de braţ. 

— De asta ai venit aici? 

— De fapt... am venit pentru tine şi Sam, dar... 


— Seth, locul ăsta-i plin de ruşi. 

Lisa caută privirea lui Hollis. 

— Caţi sunt, Sam? Şase, şapte sute? 

— Ce importanţa are? spuse Alevy sec. N-am de gând să 
mă încaier cu ei. Intenţionez să plecăm de-aci înainte ca ei să se 
trezească. Şi n-am vreme de discuţii. 

Aşi opri o clipă privirea asupra Lisei. 

— Ascultă. Ce-ar fi ca tu şi Sam să-l luaţi pe Dodson cu 
maşina şi să vă duceţi la elicopter? 

— Rămân cu tine, îi spuse Hollis. 

Apoi o privi pe Lisa, întrebând-o: 

— Te simţi în stare? 

— Mi-e o frică de mor. 

— Ei bine, spuse Alevy cu o candoare ce nu-i stătea în fire, 
şi mie mi-e frică. Aşa că hai să nu ne mai gândim la asta până 
când ajungem acasă, 

Mills îl ajuta pe Hollis să-l ridice pe Dodson şi să-l ia în 
spinare, apoi traversă cu paşi grăbiţi holul. Alevy deschise uşa 
din faţa şi privi afară. 

— Liber! 

Coborâră în grabă treptele din faţa comenduirei. Mills îl 
ajuta pe Hollis să-l aşeze pe Dodson în spaţiul din spatele 
banchetei, apoi se urcă în faţa, lângă Alevy, Hollis şi Lisa se 
aşezară pe locurile din spate. 

— Voi să vă lăsaţi în jos, le zise Alevy. 

Hollis şi Lisa se lăsară pe podea, în timp ce Alevy demara 
spre drumul principal, unde coti la dreapta, luând-o spre vilă lui 
Burov. 


CAPITOLUL 41 


ZIL-ul rula pe drumul cufundat în întuneric. 

— N-avem nevoie de Burov, Seth, spuse Lisa de pe 
bancheta din spate. la un alt american şi atât. Casa generalului 
Austin, pe care l-ai vrut, e aici în dreapta. 

— Voi însa l-aţi vrut pe Dodson. Nu mai e loc decât pentru o 
persoană şi acea persoană va fi colonelul Piotr Burov. Nu-i aşa, 
Sam? 

Hollis nu răspunse. 

— Seth, avem nişte probleme la elicodrom, spuse Mills, 
povestindu-i întâmplarea cu reflectorul şi faptul că turnul de 
paza încercase să ia legătura cu elicodromul. 

Alevy tăcu o vreme, apoi spuse: 

— Să nu intrăm în panică. Suntem foarte aproape de 
lovitura deceniului. Ce părere ei, Sam? 

Hollis îşi spuse că orice om cu scaun la cap ar fi acceptat 
realitatea şi ar fi tras concluzia că operaţiunea începea să 
scârţâie. Alevy însa era un posedat şi Hollis n-avea încredere în 
oamenii posedaţi. 

— Sam? 

— Cred că toţi trebuia să fim morţi de mult. Bert, tu ce zici? 

Mills păru să oscileze între rațiune şi loialitate faţa de Alevy, 
amândoi ştiind că una o exclude pe cealaltă. Mills întoarse capul 
spre Seth. 

— Seth... îi avem pe Sam şi pe Lisa, avem un american... 
elicopterul e încărcat. Poate c-ar fi timpul s-o ştergem. 

Alevy se întoarse şi îi aruncă o privire lui Hollis. 

— Sam, tu hotărăşti. Vrei şi tu să punem mâna pe Burov 
sau te mulţumeşti să-l laşi să trăiască? Poate că mâine 
dimineaţa, când va trece efectul gazului somnifer şi se va trezi, 
o să ucidă douăzeci de americani. 

— Chestia nu e să vedem cine are mai mult sânge-n puţă, 
replica Hollis sec. 

— Nu-ţi pun la îndoiala curajul. Vreau doar să ştiu dacă n-ai 
cumva nişte conturi personale de reglat. în meseria noastră, 
considerentele de ordin personal te pot uneori ajută să iei o 


decizie operativă. Ce zici? 

Hollis îi aruncă o privire Lisei, apoi răspunse: 

— Dă-i drumul înainte! 

— Cred că şi eu te-am citit, remarca Alevy. 

Lisa se rezemă cu spatele de portiera şi îl privi stăruitor pe 
Hollis, care îi întoarse privirea, amintindu-şi de drumul spre 
mănăstirea Novodevicii, cu Jane Ellis şi Betty Eschman pe 
locurile din faţa, când tot aşa fuseseră nevoiţi să stea pe 
podea. „Numai că, îşi zise Hollis, excursia aceea fusese floare la 
ureche în comparaţie cu asta." Pe de-alta parte, ce se întâmpla 
acum era rezultatul inevitabil al acţiunii începute la Moscova. 
Lisa îi făcu semn cu piciorul, schiţând un zâmbet: 

— Novodevicii? 

Hollis confirma cu o mişcare a capului. Deşi de dată 
recentă, amintirile lor erau memorabile. 

— Nu merge cu mai mult de cincisprezece kilometri la oră, îi 
spuse Hollis lui Alevy, că rişti să atragi atenţia. 

După o curbă a drumului, Alevy exclamă: 

— Ce dracu' mai e şi asta? 

Hollis se ridică şi privi pe geam. 

— E central comercial Pine Corners. N-ai mai văzut un 
centru comercial până acum? 

Mills izbucni în râs. 

— Dumnezeule mare... 

Alevy îşi ridică privirea spre plasa de camuflaj ce ascundea 
cerul, apoi o luă prin parcare şi trecu încet prin faţa 
magazinelor. 

— Seven-Eleven? 

— Recuzita furnizată de Mosfilm. 

— Zău? 

Examină cu atenţie fiecare vitrină în momentul în care 
trecea prin faţa ei, dând din cap de mai multe ori. 

— Nu-i rău... au şi... 

— Te pun la curent când ajungem la Londra, îl întrerupse 
Hollis cu o voce seacă. Acum, hai s-o ştergem. 

Deodată, pe drum îşi făcu apariţia un transportor de trupe 
uriaş, care trecu pe lângă parcare, îndreptându-se spre clădirea 
comenduirei. 


— Dacă se opresc la comenduire, spuse Mills, n-o să le 
placă ce-o să vadă acolo. 

Alevy apasă pe accelerator şi ieşi în drum, în spatele 
transportorului. În compartimentul din spate, acoperit cu o 
prelată, Alevy număra la lumina farurilor vreo douăzeci de 
soldaţi cu pistoale-mitraliera AK-47. Claxona şi semnaliza cu 
farurile. Şoferul transportorului scoase braţul pe fereastră, apoi 
opri vehiculul, cobora şi veni spre ei. 

— Strahov? Tu eşti? strigă el. 

— Să nu scoateţi capul, îi avertiză Alevy pe Hollis şi pe Lisa 

Deschise portiera, spunându-i lui Mills: 

— Treci la volan. 

Alevy sari din maşina şi se îndrepta spre şoferul 
transportorului, care-şi ţinea mâna la ochi, protejându-se de 
lumina farurilor. 

— Cine sunteţi? întreba şoferul. 

— Maiorul Voronin. 

Şoferul luă poziţia de drepţi şi salută. 

— Unde-i duci pe soldaţii ăştia? întreba Alevy. 

— Să schimbăm santinelele din posturile de pază. 

— Ce posturi? 

— De la turnurile unu şi doi, poarta principală, comenduire 
şi elicodrom, să trăiţi! Tocmai am schimbat santinelele de la 
vilă. 

— Vila colonelului Burov? 

— Da, să trăiţi. 

— Câte santinele ai lăsat acolo? 

— Trei. 

Alevy arunca o privire spre cei douăzeci de soldaţi înarmaţi 
din spatele camionului, ale căror capete erau întoarse spre el. 

— Garda santinelelor de la comenduire şi elicodrom a fost 
prelungită cu două ore, drept pedeapsă pentru neglijenţa în 
serviciu. 

— Am înţeles, să trăiţi. Din ordinul cui, tovarăşe maior? 

— Al meu, caporal. Du-te direct la turnuri şi la poarta 
principala, apoi adu restul soldaţilor înapoi la corpul de gardă. 

— La cazarmă, să trăiţi. 

— Da, la cazarmă. 


Alevy simţi o broboană de sudoare care i se prelinse de sub 
caschetă pe frunte. 

— Liber! 

Şoferul ezită, apoi saluta şi făcu stânga-mprejur. Alevy se 
înapoie la maşina şi se sui pe locul de lângă şofer. 

— Întoarce, Bert! 

Mills se chinui să bage schimbătorul de viteze în marşarier 
şi când, în sfârşit, reuşi, se opri motorul. 

— Fir-ar să fie! 

Camionul continua să staţioneze în faţa lor. Mills porni din 
nou motorul şi făcu o întoarcere bruscă, din trei mişcări, din 
cauza drumului îngust, timp în care transportorul de trupe o 
porni uşor din loc. Nimeni nu scoase o vorbă. Se îndreptară din 
nou spre vilă lui Burov. 

— Nu ştiu să conduc ruseşte, spuse Mills cu o voce slabă. 

— Am auzit mai tot, îi spuse Hollis lui Alevy, şi mă tem că 
te-a crezut numai pe jumătate. 

— Nu ştii cum funcţionează mintea rusului. 

— Ştiu, în schimb, cum reacţionează un militar. Soldaţii 
executa ordinele date de ofiţeri, dar nu neapărat şi pe cele ale 
unui ofiţer pe care nu-l cunosc. 

— Se pare totuşi că m-am descurcat. Vrei să ne întoarcem 
sau mergem înainte? 

— Mergem înainte, răspunse Hollis. 

Lisa scoase un sunet ce trăda exasperare. 

— Te rog, Bert, nu-i poţi lămuri pe ăştia doi? 

Mills reflecta o clipă, apoi spuse: 

— Nu. 

După un minut, Alevy întreba: 

— Ce se vede acolo e ghereta santinelei de la vilă? 

Hollis privi atent prin parbriz. 

— Da. Vila e înconjurata cu sârmă ghimpată, între gardul de 
sârmă ghimpată şi casa, sunt câini care circulă liberi, în ghereta 
ar trebui să fie doi soldaţi, unul făcând de paza chiar în vilă. Da', 
Dumnezeu ştie! 

— Şoferul a confirmat că e vorba de trei, spuse Alevy. 

Apoi, adresându-i-se lui Mills: 

— Tu lichidezi santinela care se apropie, eu mă ocup de 


celălalt. 

— Inţeles. 

— Voi, cei din spate, jos! 

Mills încetini şi trase mai aproape de ghereta santinelei 
Alevy privi, peste poarta, la vila destul de neatrăgătoare, aflată 
la o distanţă de vreo sută de metri în întuneric. Motorul ZIL-ului 
se gripă şi se opri. Mills îl porni din nou. 

— Niciodată nu m-am descurcat cu schimbătoarele de 
viteză. Prefer cutiile de viteze automate. 

Aşi scoase pistolul şi îl ţinu pe genunchi. Una dintre 
santinele veni în dreptul lui şi se uita pe geamul deschis. 

— Ordonaţi, tovarăşe căpitan! 

Mills trase un singur foc între ochii soldatului, în timp ce 
Alevy deschise portiera şi rămase pe treapta maşinii. Cel de-al 
doilea soldat era în continuare în ghereta şi Alevy îl vedea cum 
învârtea furios manivela telefonului de campanie, încercând să- 
şi ia pistolul-mitralieră. Alevy ochi pe deasupra plafonului 
maşinii şi trase toate cele opt gloanţe în ghereta. Geamul se 
făcu ţăândări şi soldatul se prăbuşi pe podea. 

Mills stinse farurile. 

Alevy se îndrepta spre poartă, când Hollis, care coborâse şi 
el, îl înşfăcă de umăr. 

— Lăsa-mi-l mie! 

Alevy accepta, nu însa înainte de a-l avertiza: 

— Bine. Dar nu-l omora. 

— Las' pe mine. 

Alevy îşi privi ceasul. 

— Avem treizeci şi patru de minute ca să ajungem la 
elicodrom. 

— Lasă-mă să vin cu tine, îi spuse Lisa lui Hollis. Pot să te 
ajut să treci de santinelă din interior. 

Hollis accepta. Deschise poarta de sârmă, apoi se întoarse 
spre Alevy. 

— În stânga vilei e Trans Am-ul lui Greg Fisher. O să-l 
scoatem de aici. 

Alevy păru că nu pricepe. 

— Trans Am-ul lui Fisher? Aici...? 

— Se plimba Burov cu el. Cheile sunt probabil în contact. 


Alevy dădu din cap încântat. 

— Grozavă idee, Sam. Dacă sunt alertaţi, vor căuta un ZIL- 
6, iar dacă Trans Am-ul e maşina lui Burov, s-ar putea să nu ne 
someze să oprim. 

— Şi s-ar putea s-avem nevoie de o maşina care aleargă 
repede şi se conduce uşor, adaugă Mills. Asta e un jeg. 

— S-ar putea s-aveţi dreptate, replica Hollis. Numai că eu 
vreau Trans Am-ul, fiindcă... îl vreau. 

O apuca pe Lisa de braţ şi o luară la fugă pe aleea asfaltată 
ce ducea spre vilă. 

Din întuneric apărură brusc doi ciobăneşti germani, care 
goneau spre ei venind din direcţii opuse. Hollis luă poziţia de 
tragere în genunchi, ochi şi trase în câinele care era mai 
aproape, în stânga lui. Lovit, câinele chelălăi. Hollis se rostogoli 
în dreaptă exact când cel de-al doilea câine ajunse la el şi la 
Lisa. Hollis aproape că simţi mirosul dihăniei cu o fracțiune de 
secundă înainte de a-i trage un glonţ în gura căscată. 

Hollis se ridica, ajutând-o şi pe Lisa. 

— Eşti teafără? 

— Da. 

Ajunşi la intrarea din faţa, Hollis îi făcu semn cu capul Lisei, 
care răsuci mânerul sferic al uşii, constatând că era deschisă, îşi 
puse pistolul în hanorac şi se strecura înăuntru. 

Soldatul era aşezat pe un scaun în holul mare de la intrare, 
la lumina slabă a unei veioze, cu pistolul-mitralieră îndreptat 
spre ea. Lisa lasă uşa întredeschisa şi rămase nemişcata. 

— Cine eşti? o întreba santinela. 

Lisa duse degetul la buze şi şopti în ruseşte: 

— Sunt Lisa Rhodes, americanca nou-venita. Colonelul 
doreşte să mă vadă. 

— Nu mi-a spus nimic, zise santinela. 

— Dar le-a spus celor de-afară. 

Santinela rânji. 

— Şi ce-ar putea să vrea colonelul de la tine la ora asta? 

— Să se culce cu mine, ce altceva. 

Santinela zâmbi cu un aer afectat şi puse pistolul-mitralieră 
pe birou. 

— Va trebui să mă furişez sus să-i trag un ghiont. 


Aşi scoase cizmele, rămânând încălţat numai în nişte 
ciorapi cazoni. 

— Du-te în camera de zi şi dezbracă-te. Acolo va trebui s-o 
facă, fiindcă la etaj e maică-sa. 

Lisa deschise larg uşa şi sări într-o parte. Hollis dădu buzna 
înăuntru şi trase tocmai când soldatul încerca să-şi ia arma, 
după care făcu un salt în faţa şi îl prinse înainte ca acesta să se 
prăbuşească pe podea. Când îl aşeza înapoi pe scaun, observa 
spuma de sânge ce-i apăruse la gură şi auzi cum îi hârâia rana 
din piept când încerca să respire. 

Hollis o lua pe Lisa de braţ şi o împinse spre uşa de afară. 

— Du-te, şopti el. Fără comentarii! 

— Te rog... Sam, ai grijă... 

Hollis deschise uşa şi o împinse afară, apoi se întoarse 
lângă soldat, care, neputincios, îl privea cu ochii holbaţi. Trecu 
de el, apoi se întoarse, îl apucă de umăr şi în clipa următoare îi 
trase un glonţ în cap, trimiţându-l în scaun. 

Hollis părăsi vestibulul şi se îndrepta spre scară. Scara 
scârţâi, dar el continua să urce. 

— Natalia, tu eşti, draga mea? se auzi o voce de femeie. 

Hollis se opri. Auzi paşi, apoi din nou vocea de femeie, care 
strigă: 

— Piotr, Natalia e în camera ei. 

— E santinela, se auzi vocea lui Burov. Vino înapoi în pat. 

Hollis auzi din nou paşi, apoi zgomotul unei uşi închizându- 
se. 

Urcă şi restul de trepte şi ajunse într-un hol spaţios. în 
stânga, erau două uşi întredeschise, care trebuia să fi fost 
dormitoarele fiicei lui Burov, Natalia, şi al mamei sale. în 
dreapta, era o uşa închisa, ce dădea probabil în dormitorul 
principal. Hollis se apropie de uşa închisa, asculta cu atenţie, 
apoi răsuci minerul sferic, deschise uşa la perete, se rostogoli pe 
jos, luând poziţia de tragere în genunchi, cu pistolul spre pat. 

— Nu mişca! 

Încăperea era cufundată în întuneric, cu excepţia unui 
beculeţ roşu, care, pe măsură ce ochii lui Hollis se obişnuia cu 
întunericul, se dovedi a fi chiar steluța roşie luminoasă din vârful 
unei replici miniaturale din lemn a Turnului Spasski de la 


Kremlin. Lucrul i se păru ciudat, dar şi mai ciudat era faptul că în 
patul de o singură persoană era o momâie de cârpe. Hollis 
înţelese, dar era prea târziu. 

Auzi declicul unei piedici de revolver în spatele lui, apoi 
vocea lui Burov care spuse: 

— Aruncă pistolul! 

Hollis se conformă. 

— Nu te ridica! întoarce-te şi rămâi în genunchi! 

Hollis se răsuci uşor cu faţa spre Burov, care aprinse 
lumina. Stătea în cadrul uşii, desculţ şi îmbrăcat într-o pijama 
flanelată cu un revolver mare aţintit asupra lui. 

— Unele familii fac exerciţii de tragere. Noi facem alt fel de 
exerciţii aici. Şi mai credeai că ruşii-s proşti! 

Hollis nu răspunse. 

— Prost e ăla care stă-n genunchi şi se holbează în ţeava 
revolverului, spuse Burov. Cu ce treburi pe-aici? întreba curios. 

— Să te ucid, idiotule! 

— Nu-i adevărat. Dacă ar fi fost aşa, ai fi tras în pat. Dar tu 
ai spus:,,Nu mişca!", deci voiai să mă capturezi. De unde ai 
pistolul? 

— Nu te priveşte. 

— Eşti sigur? 

— Tu ce crezi? 

— Eu cred că nu. Ai omorât santinelele? 

— Da. 

— Şi câinii mei. 

— Da. 

Burov dădu din cap gânditor, apoi spuse: 

— Telefonul meu nu funcţionează şi cred că jos sunt oameni 
de-ai tăi, aşa încât amândoi suntem într-o situaţie delicată. 

Hollis nu scoase o vorbă. 

— E vorba cumva de o rebeliune? Ar fi o nebunie. Am aici 
şase sute de grăniceri înarmaţi. Vrei să negociezi viaţa lui 
Dodson? 

— Vreau să-ţi arăt cam câtă putere vine pe ţeava unei 
puşti. Puterea depinde de alţi factori, iar autoritatea nu vine 
niciodată pe ţeava puştii. Ai băgat la cap? 

— Aşează-te în patru labe şi târăşte-te aici, spuse Burov 


sec. 

Hollis se aşeza în patru labe şi ieşi în hol, în timp ce Burov 
făcu un pas înapoi. 

— la-o la dreapta! spuse Burov. 

Hollis o porni în patru labe pe hol, iar Burov se apropie 
suficient de mult de el ca să-i poată trage un şut în cap cu 
călcâiul. 

— Am să-ţi arăt eu cine are aici puterea şi autoritatea. 

Burov îl forţa pe Hollis să intre într-un alt dormitor. 

— Culcat pe spate! 

Hollis se rostogoli pe spate. Burov dispăru din raza să 
vizuală, apoi îşi propti o clipă piciorul pe faţa lui. 

— Scoate-ţi hanoracul şi jacheta de trening şi lasă-ţi 
pantalonii în jos până în dreptul gleznelor. 

Hollis se ridica uşor în capul oaselor, Burov continuând să-i 
stea în spate, îşi scoase hanoracul şi jacheta de trening, după 
care îşi rula pantalonii de trening până în dreptul gleznelor. 

Burov îndepărta hanoracul şi jacheta, apoi îi spuse: 

— Culcă-te pe spate, cu mâinile sub fund. 

Hollis se conformă. 

Burov începu să scotocească prin hanoracul lui Hollis. 
Aruncă un încărcător de rezervă, apoi îl întreba: 

— Ce-i asta? 

Aruncă steaua de general pe pieptul gol al lui Hollis. Hollis 
nu răspunse şi Burov îl mai izbi o dată cu piciorul încap. 

— Şi aici, în tuburile astea de ţigări de foi, ce ai, Hollis? 
Nume... aha, un registru cu nume de vii şi morţi. Unde duceai 
chestiile astea? 

— O copie la Washington, alta la Moscova. 

— Zău? Aşa crezi tu? Eu, unul, nu cred. 

Hollis avu impresia că vocea lui Burov trăda o anumită 
încordare. îl auzi îndreptându-se spre capătul celălalt al încăperii 
şi aruncă o privire spre el. într-o nişa de lângă fereastra se afla 
un radioemiţător, care începu să prindă viaţa. 

— Am să alertez întregul detaşament de grăniceri, spuse 
Burov ridicând receptorul. 

— Unde-ţi sunt nevasta, fiica şi mama? 

Burov se întoarse spre el. 


— De ce întrebi? 

— Pentru că vila e înconjurata şi o să se tragă, iar eu pot să 
le garantez ieşirea în siguranţa din această casă. 

— Tu nu mai eşti în stare să garantezi nimic, javră. 

— Pot pleca acum, înainte să chemi cazarmă. 

Burov care continua să ţină receptorul în mână, se apropie 
de Hollis. 

— Casa nu-i înconjurata de nimeni, spuse, lovindu-l pe 
Hollis cu piciorul în plină faţa. 

Hollis îşi scutură capul, încercând să se dezmeticească, apoi 
continuă cu îndărătnicie: 

— Ba da, şi ştii asta. Santinelele au fost omorâte, iar 
legătura telefonică e întrerupta. 

— Nu şi radioemiţătorul. 

— Atunci cheamă.-i, idiot nenorocit, spuse Hollis în rusă şi să 
te ia dracu' împreuna cu nevastă-ta, fiică-ta şi baborniţa aia de 
maică-ta! 

Burov îl lovi din nou cu piciorul în faţa. îşi lipi receptorul de 
ureche şi asculta bruiajul intermitent, datorat faptului că 
emițătorul de la comenduire şi cel de la elicodrom funcționau şi 
transmiteau în aceeaşi bandă de frecvenţa. Trase o înjurătură 
înfundata şi încerca o altă frecvenţa. Auzi frânturi de 
conversaţie întrerupte în momentul în care bruiajul baleia dintr- 
o bandă de frecvenţa în alta. îi aruncă o privire lui Hollis, apoi 
vorbi în microfon: 

— Către toate staţiile! Către toate staţiile! Vă vorbeşte 
colonelul Burov. Alarma de luptă, alarma de luptă! Trimiteţi 
imediat un detaşament de gardă la locuinţa mea. Atenţie, sunt 
prizonieri înarmaţi... 

— Studenţi! strigă Hollis. Studenţi! 

— Mai taci dracului odată! 

— De ce n-ai tăcea tu? Oricum nu te aude nimeni. Nu vezi 
că radioemiţătoarele sunt bruiate, prostule? Şi Hollis adaugă în 
rusă: Voi, ruşii, n-aţi auzit de electronică? 

Burov dădu drumul receptorului şi se repezi la Hollis cu 
intenţia de a-l lovi din nou cu piciorul în cap. Hollis se ridica 
rapid în capul oaselor, făcându-l pe rus să se dezechilibreze. 
Hollis se ridica în braţe şi cu o mişcare pivotantă a picioarelor îl 


răsturnă pe Burov pe podea. Apoi, cu mâna dreaptă apucă 
pistolul din mâna lui Burov, împiedicând butoiaşul să se 
rotească, în timp ce Burov apasă pe trăgaci, chinuindu-se să 
tragă. Hollis îşi înfipse degetele mâinii stângi în ochii lui Burov, 
apoi în laringe. Burov scoase un horcăit, dar nu dădu drumul 
pistolului. Cu mâna stângă, Burov îi aplică lui Hollis două lovituri 
scurte şi îndesate după ceafă, înainte ca acesta să-l fi putut 
apuca de încheietura mâinii. Hollis îşi scoase adidaşii şi 
pantalonii de trening împingându-i cu picioarele şi îi arse lui 
Burov un genunchi în testicule. 

Cei doi se rostogoliră zbătându-se pe podea, Hollis cu o 
mâna încleştata pe revolverul lui Burov, iar cu cealaltă ţinându-l 
strâns de încheietura mâinii. Fiecare încerca să-i aplice un 
genunchi în vintre celuilalt, fiind conştient că adversarul era 
pregătit în aceleaşi tehnici de luptă mortale. Hollis îi aplică lui 
Burov o lovitură de cap în nas, care parai. Burov îşi înfipse cu 
sălbăticie dinţii în obrazul lui Hollis, sfâşiindu-i carnea, înainte ca 
Hollis să-şi poată retrage faţa. La rândul său, acesta îşi înfipse 
unghia de la degetul mare al mâinii stângi în venele de la mâna 
lui Burov şi apasă până simţi sângele ţâşnind. Nici unul din ei nu 
scotea vreun cuvânt sau vreun geamăt de durere. 

Hollis constata că Burov nu minţise în legătură cu condiţia 
lui fizică. Condiţia sa fizică, în schimb, nu mai era tot atât de 
bună precum fusese cu câteva săptămâni mai înainte. Simţea 
cum îl lăsau puterile, nefiind în stare să-l rostogolească pe Burov 
pe spate. Se trezi sub greutatea corpului lui Burov, care îşi 
eliberase, din strânsoarea mâinii sale mana în care ţinea 
pistolul. Cei doi bărbaţi se priviră în lumina slabă din încăpere. 
Lui Burov îi sângerau nasul şi ochiul drept. 

— Am să te împuşc în testicule, îi spuse Burov rânjind sadic. 

Hollis dădu brusc drumul mâinii lui Burov, aplicându-i cu 
mâna astfel eliberată o lovitură de judo în ceafă, apoi îi încolăci 
cu un braţ capul, îi apuca bărbia cu mâna şi împinse, răsucindu-i 
capul şi gâtul, până ce auzi pârâitul cartilajului. Burov încerca 
să-l apuce pe Hollis de mână şi să se elibereze din strânsoare, 
înainte să-i fie rupt gâtul. 

Hollis menţinu strânsoarea şi văzu cum lui Burov îi ieşi 
limba din gură, iar ochiul stâng începea să-i iasă din orbită. Cu 


mâna liberă, Burov încerca să se elibereze din strânsoare. Hollis 
îl lovi de două ori cu genunchiul în vintre, constatând că reacţiile 
lui de apărare slăbiseră, încerca să-i smulgă revolverul din 
mână, dar Burov continua să ţină mâna încleştata pe el. 

Apoi, pentru că Hollis să nu-i rupă gâtul, Burov dădu brusc 
drumul revolverului, rostogolindu-se pe spate şi eliberându-se 
astfel din strânsoarea de cleşte a lui Hollis. Burov se ridica în 
picioare. 

Hollis făcu la fel. încovoiaţi şi gâfâind, cei doi bărbaţi 
stăteau acum faţa în faţa. Hollis lasă pistolul lui Burov să cadă 
pe podea. 

— Hai, vino! 

Burov însa nu se clinti şi Hollis înţelese că era terminat. 
Amândoi ochii îi erau plini de sânge şi respira cu horcăituri 
scurte. Sângele îi curgea din nas şi îi ţâşnea din venă. Hollis se 
apropie de el, până ce-i simţi respiraţia, şi-i spuse: 

— Asta-i pentru Dodson, Fisher, piloţi, nevestele şi copiii lor. 
Şi îi trase un pumn în plină figura, auzind cum îi pârâie dinţii. 

Burov căzu lat pe spate şi rămase nemişcat. Hollis se 
prăbuşi în genunchi şi îl întoarse cu faţa în jos, ca să nu se înece 
în propriul sânge. Sfâşie gulerul pijamalei lui Burov şi-i lega vena 
deschisă. 

Hollis se prăbuşi şi el pe podea, încercând să-şi limpezească 
mintea şi să-şi recapete suflul, îşi pipăi obrazul drept, pe care i-l 
sfâşiase Burov cu dinţii, şi o durere atroce îi sfredeli creierul. 

An cadrul uşii, apăru o siluetă şi Hollis zări o pereche de 
cizme care se apropiau de el. Ridică privirea. Era Seth Alevy. în 
spatele lui, era Lisa. Hollis încerca să se ridice, dar Alevy îl 
împinse uşor de umăr în jos. 

— Mai trage-ţi sufletul! 

Alevy ridica revolverul de jos şi se îndrepta spre Burov. Lisa 
se apropie în graba de Hollis. 

— Sam, eşti teafăr? 

Hollis dădu afirmativ din cap, apoi se întoarse spre Alevy: 

— Radioul, spuse, arătând cu mâna spre aparat. 

Alevy îl lasă pe Burov şi se duse lângă radioemiţător, 
smulse cordonul receptorului, după care izbi receptorul din 
plastic de cutia din oţel a radioemiţătorului, făcându-l zob. 


— A reuşit să transmită ceva? 

— Nu cred. 

Hollis îşi trase pantalonii de trening, iar Lisa îl ajută să-şi 
îmbrace bluză şi hanoracul, îşi încălţa adidaşii, dar constată că 
nu era capabil să-şi lege şireturile. | le lega Lisa. Se ridica în 
picioare cu mişcări nesigure, îndesând în buzunar hârtiile ce 
fuseseră în tuburile de ţigări de foi. Lisa îi întinse steaua de 
general. 

Alevy îl întoarse pe Burov cu faţa în sus, îl examina, apoi îi 
spuse lui Hollis. 

— Am impresia că nu va prea simpatizaţi. 

Hollis nu-i răspunse. 

— De ce l-aţi rănit pe tata? întreba o voce în ruseşte, în 
cadrul uşii, stătea o fetiţa de vreo zece ani, cu un aer speriat, 
îmbrăcată într-o cămaşă de noapte, în spatele ei, o femeie de 
vârstă mijlocie, cam plinuţa, îmbrăcată într-un capot matlasat, 
iar în spatele ei, abia distingându-se, era bătrâna pe care Burov 
le-o prezentase ca fiind mama sa. 

Femeia de vârstă mijlocie îşi plimbă privirea de la Hollis la 
Lisa, apoi la Alevy, îmbrăcat în uniforma de ofiţer KGB. 

— Soţul meu e mort? 

— Nu, doamnă, răspunse Alevy în ruseşte, e doar 
inconştient. Femeia începu să plângă. 

— Dar nu pricep ce se-ntâmplă. 

Alevy şi Hollis făcură un schimb de priviri. 

— Doar n-o să le omoraţi, le spuse Lisa în engleză. 

— Tata o să se facă bine? întreba fetiţa, Natalia. 

— Da, îi răspunse Lisa în rusă. 

Brusc, bătrâna le împinse la o parte pe nora şi pe nepoata 
şi dădu buzna în cameră, îngenunchind lângă fiul ei. începu să-l 
mângâie, în timp ce lacrimile i se revărsau din ochi, picurând pe 
faţa lui Burov. 

— O, Doamne, băieţaşul meu! Piotr, Piotr, micuțul meu, 
Dumnezeu să te aibă în pază! 

Scenă îi aminti lui Hollis de secvenţe din jurnalele de 
actualități din timpul celui de al Doilea Război Mondial înfăţişând 
bătrâne sovietice care-şi boceau fiii ori bărbaţii morţi. 
„Dumnezeule, îşi zise Hollis, oare caţi de Burov vor fi fost purtaţi 


în pântecele mari ale acestor bătrâne sfinte?" 

— Nu le putem lua cu noi, dar nici nu le putem lăsa..., spuse 
Alevy în engleză. 

— Nu, Seth! spuse Lisa sec. 

— Vreau ca Burov să ştie că ai lui sunt în viaţa, îi spuse 
Hollis lui Alevy. Acest lucru s-ar putea să ne fie de folos mai 
târziu. 

— Bine, încuviinţa Alevy. 

Apoi se adresa nevestei lui Burov în ruseşte: 

— Nu părăsiţi casa, căci s-ar putea să vă sfâşie câinii. O să 
sosească nişte soldaţi nu peste multă vreme. 

Alevy îngenunche cu intenţia de a-l ridica pe Burov, dar 
Hollis îl dădu la o parte şi îl sălta pe Burov, nu fără dificultate, 
aşezându-l pe umăr, aşa cum îşi cară un pompier victima 
salvată din flăcări. O porni cu el spre uşa, urmat de mama lui 
Burov, care continua să-şi mângâie fiul. 

Lisa puse o mână pe creştetul Nataliei. 

— Al ducem la spital. O să vină repede înapoi. 

Soţia şi mama lui Burov încercară să coboare scările în 
urma lui Hollis, dar Alevy le opri. 

— Nu fiţi îngrijorate! O să fie bine. 

Lisa şi Alevy coborâră scările după Hollis. 

— Te-ai purtat frumos cu ele, îi spuse Lisa lui Alevy. 

Alevy nu-i răspunse. 

Trans Am-ul era acum în faţa intrării, cu capota 
portbagajului ridicată. Mills cobori şi îl ajuta pe Hollis să-l pună 
pe Burov în compartimentul din spate, alături de Dodson. Mills îi 
lega mâinile lui Burov cu o bucată de sârmă de oţel. îi privi pe 
cei doi bărbaţi zdrobiţi în bătaie. Dodson, în treningul lui sfâşiat, 
Burov, în pijamaua pătată de sânge. Amândoi erau de 
nerecunoscut. „Cercul se închide, reflecta Hollis, evenimentele 
declanşate de catapultarea lui Dodson peste gardul de sârmă se 
apropie de rezolvarea finală." 

— Conduc eu, îi spuse Hollis lui Alevy. Bert, dă-mi vestonul 
tău şi caschetă şi treci în spate, lângă Lisa. 

Hollis îmbracă vestonul de ofiţer KGB, îşi puse cascheta pe 
cap, apoi se aşeza pe locul şoferului şi porni motorul. Mills şi 
Lisa se aşezară pe bancheta din spate, iar Alevy pe locul de 


lângă şofer. Hollis baga Trans Am-ul în viteză şi demară în 
trombă pe alee, ieşi pe poarta deschisă şi o lua pe drumul 
întunecat şi şerpuit. 

— Avem douăzeci şi două de minute până să-şi facă efectul 
gazul Sandman. O groază de vreme. 

— E oare adevărat, Seth? întreba Lisa. Putem pleca? 

— Da. Elicopterul e plin. 

— Al naibii de plin, adaugă Hollis, apăsând pe accelerator şi 
mărind viteza la o sută de kilometri la oră. 

Se apropiau de comenduire, când sunetul pătrunzător al 
unei sirene despica aerul nopţii. 

— Cred că chestia asta are legătură cu noi, spuse Alevy. 
înainte, se vedea clădirea luminată a comenduirei, în faţa căreia 
erau oprite mai multe ZIL-6 şi mişunau vreo duzină de grăniceri 
KGB. Unul dintre ei veni la marginea drumului şi începu să le 
facă semn să tragă în parcarea din faţa comenduirei. Hollis 
apasă pedala de acceleraţie până la fund, trecând ca o nălucă 
prin faţa clădirii. 

— Ce crezi că voia individul ăla? întreba Alevy. 

— Habar n-am. 

Vitezometrul arata o sută cincizeci de kilometri la oră. 
Zbura prin dreptul Clubului Veteranilor şi Hollis spuse: 

— Atenţie la bifurcația spre elicodrom! 

— Cred că deocamdată nu-şi prea dau seama cine ce e sau 
ce se întâmpla, comenta Mills. 

— Ei bine, sper să-şi dea seama abia după ce plecăm, spuse 
Alevy. 

Hollis arunca o privire în oglinda retrovizoare. 

— Se apropie de noi două vehicule. 

Alevy întoarse capul şi privirea lui o întâlni pe cea a Lisei. 

— Eşti neobişnuit de tăcută, îi spuse. 

— Mă gândeam la elicopter, spuse ea zâmbind nervos. 

— Peste câteva minute o să decolăm. 

— Maşinile sunt tot în spatele nostru, îi anunţa Hollis. 

— Arde-le, îi spuse Alevy lui Mills, întinzându-i cascheta. 
Foloseşte asta! 

— Înţeles! 

Mills scoase o grenadă cu fosfor din teaca montată la 


gleznă, fixa discul în poziţia zero şi puse grenada în caschetă. 

— Care-i timpul de declanşare pentru poziţia zero? îl întreba 
pe Alevy. 

— Şapte secunde. 

— E-n regulă. Poţi să deschizi un pic portiera ta? 

Mills trase de disc în afară, pentru a armă grenadă, număra 
până la patru, apoi scoase cascheta prin portiera întredeschisa, 
lăsând-o să cadă pe drum. 

— Cinci, şase... 

Primul dintre vehicule, care era la vreo două sute de metri 
în spatele lor, începu să semnalizeze cu farurile şi să-i 
claxoneze. 

— Şapte. 

Grenada cu fosfor explodă sub primul ZIL, care fu aruncat 
de pe drum, se izbi de copaci şi lua foc. Bucăţele de fosfor 
arzând fura aruncate în aer, aprinzând pinii din jur. A doua 
maşina, un transportor de trupe, continua să vină în urma lor, 
fără să deschisă focul. 

— Cred că se întreabă de unde a picat grenadă, spuse Mills, 
şi nu se prea îndeamnă să tragă în maşina colonelului. 

— Sam! strigă Lisa. Drumul spre elicodrom! 

Hollis frâna şi răsuci puternic volanul spre dreapta. Trans 
Am-ul se aplecă mult pe partea stângă, dar păstră aderenţa cu 
drumul. Hollis schimba într-o treaptă de viteza inferioară, apoi 
accelera pe drumul îngust, acoperit cu pietriş. Pontiac-ul se 
hurducai de vreo câteva ori, când Hollis accelera, mărind viteza 
la nouăzeci, apoi la o sută de kilometri la oră. 

La vreo două sute de metri în faţa, Hollis văzu cabana cu 
staţia radio de la elicodrom şi o lumină slabă la una dintre 
ferestre. Se zărea şi o parte din poiană, dar nici urmă de 
elicopter. 

Sirena continua să urle, iar proiectoarele din turnurile de 
paza cercetau dincolo de perimetru. Lagărul se trezise la viaţa şi 
cei şase sute de grăniceri se puseseră în mişcare. 

— Îl putem lua şi pe Brennan în drum, fu de părere Hollis. 

Alevy arunca o privire în spate. 

— Nenorocitul ăla de transportor se ţine după noi. Opreşte 
aici şi blochează drumul, altfel ăştia o să se ţină după noi până 


la elicopter. 

— Ai dreptate. 

Hollis frâna şi Trans Am-ul derapa, oprindu-se de-a 
curmezişul drumului acoperit cu pietriş. Scoase cheile din 
contact şi stinse luminile, în timp ce ceilalţi coborâră. 

ZIL-ul opri la vreo sută de metri de ei, prinzându-i în lumina 
farurilor. Alevy îl cără pe Dodson, iar Hollis îl luă în spate pe 
Burov. 

— Lisa, spuse Alevy, fugi înainte şi spune-i lui Brennan că 
sosim. 

Lisa scoase pistolul şi o luă la fugă pe potecă. Hollis zări 
umbrele a cel puţin zece soldaţi care coborâră din transportor, 
îndreptându-se spre ei. 

— Identificaţi-vă! strigă cineva în rusește. 

— Ţine-i în loc câteva minute, Bert, îi spuse Alevy lui Mills. 

— Înţeles. 

Mills îşi scoase pistolul, se rostogoli sub Trans Am şi aştepta 
ca soldaţii să se apropie. 

Hollis şi Alevy, cu Burov şi Dodson în spinare, începură să 
alerge spre cabană. 

Mills ochi şi trase toate cele opt cartuşe din încărcătorul 
pistolului cu amortizor. Se auzi un ţipat, urmat imediat de 
răpăitul sec al unui pistol-mitralieră, asemănător zgomotului 
unor petarde făcute să explodeze în serie. Geamurile Trans Am- 
ului fura făcute ţăndări, în timp ce bezna nopţii era despicată de 
gloanţe trasoare de culoare verde. Mills schimba încărcătorul şi 
trase o nouă serie de opt gloanţe. 

Hollis şi Alevy alergau încovoiaţi, încercând să-şi păstreze 
echilibrul, pe drumul acoperit cu pietriş, în condiţiile în care 
poverile din spinările lor deveneau tot mai grele. Hollis tot nu 
zări nici urmă de elicopter în poiană. 

Aflată mai în faţa, Lisa ajunse la vreo douăzeci de metri de 
coliba de bârne şi strigă: 

— Bill! Bill Brennan! 

— Lisa Rhodes? îi răspunse o voce. Hai, aleargă! 

Lisa străbătu în goana ultimii douăzeci de metri, oprindu-se 
în braţele lui Brennan. 

— OK. Trage-ţi răsuflarea! Ce se-ntâmplă? 


Lisa arata înapoi, spre cărare. 

— Seth şi Sam... cu Dodson şi Burov în spinare... 

— Cu cine? A, bine. Şi Mills? 

— Tot acolo. Vin după noi. Am fost urmăriţi. 

— Am bănuit eu. E-n regulă. Acum, du-te la elicopter, acolo, 
în poiană... 

— Nu. îi aştept... 

— Bine. Atunci intră în cabană şi stai ghemuita. Mă întorc 
imediat. 

Brennan o lua pe potecă şi se întâlni cu Alevy şi Hollis, care 
veneau spre el. O rafală de foc automat lovi crengile de 
deasupra capetelor lor. Se trântiră cu toţi la pământ. Brennan se 
uita la Burov şi la Dodson, apoi întreba: 

— Au fost loviți? 

— Nu, răspunse Alevy, se odihnesc. Lisa a...? 

— Da, e în cabană. 

— Bun, ia-l pe Dodson şi întoarce-te la cabana. 

Brennan se aşeza pe un genunchi şi Alevy îl ajuta să-l ridice 
pe Dodson şi să-l pună în spinare. 

— N-aţi putut găsi nişte indivizi în stare să umble? întreba 
Brennan. 

Rafalele de pistol-mitralieră secerau ramurile de pin de 
deasupra lor, acoperind aleea cu crengi şi conuri. Lângă Hollis 
căzu o veverița sfârtecată. Din cauza amortizorului, Hollis nu 
reuşea să-şi dea seama dacă Mills riposta, dar, judecând după 
flăcările de la gura ţevii pe care le zărea printre copaci, avu 
impresia că grănicerii se apropiau. 

Aplecat de spate, Brennan o luă la fugă înapoi spre cabană, 
cu Dodson în spinare. 

— Pleacă şi tu, Sam, îi spuse Alevy lui Hollis. De Mills eu 
răspund. Hai, şterge-o! 

Hollis îl ridica pe Burov şi îl aşeza pe umăr. 

— Să nu crapi până nu te storc ca pe o lămâie, îi spuse, 
luând-o, adus de spate, pe urmele lui Brennan. 

Alevy îngenunche la adăpostul unui pin mare de pe 
marginea drumului, scoase pistolul şi trase la întâmplare în 
copacii de pe ambele laturi ale drumului. Deodată, se auzi o 
explozie şi pe alee erupse o sferă de foc de culoare portocalie. 


Trans Am-ul fusese aruncat în aer. Alevy îl strigă pe Mills, dar nu 
primi nici un răspuns. Introduse ultimul încărcător în pistol şi 
începu să se retragă spre cabană, trăgând din mers. 

Hollis străbătu ultimii câţiva metri dintre poteca şi cabana, 
prăbuşindu-se în genunchi în cadrul uşii. Brennan i-l lua pe 
Burov de pe umăr şi îl aşeza alături de Dodson, chiar lângă uşa. 
Hollis se ridică şi bagă de seamă că acum cabana era cufundată 
în întuneric. O zări pe Lisa ghemuita sub o fereastră, iar ceva 
mai încolo, trei cadavre în uniforma aliniate lângă perete. 

— Sam..., spuse Lisa, eşti teafăr? 

— Teafăr. Stai ghemuita! 

Hollis îşi scoase vestonul de ofiţer KGB şi îl aruncă peste 
Dodson. 

Brennan îşi lua puşca cu luneta Dragunov şi se duse la 
fereastră, fixând luneta pentru tragere pe timp de noapte pe 
liziera pădurii. 

— Nu-i văd pe Alevy sau pe Mills pe potecă, spuse el, dar 
văd nişte siluete care se mişca printre copaci. 

Ochi şi trase. Zgomotul metalic al închizătorului care recula 
aruncând cartuşul tras fu mai puternic decât împuşcătura 
înăbuşită de amortizorul de la gura ţevii. Brennan trase din nou. 

— E o puşca bună, constata el, dar luneta nu are aceeaşi 
precizie că ale noastre. 

Hollis observa trei pistoale mitralieră AK-47 sprijinite de 
perete sub cealaltă fereastră, iar lângă ele o cutie metalică de 
muniţie plină cu încărcătoare de pistol-mitralieră. îngenunche 
lângă fereastră, lua un pistol-mitralieră şi sparse geamul. 

— Nu trageţi încă, domnule colonel, spuse Brennan. încă nu 
ne-au depistat. 

— Ai dreptate, spuse privind-o pe Lisa, care îngenunche 
lângă el. Mă duc să-i ajut pe Seth şi pe Bert. 

Lisa îl apucă de braţ. 

— Mie nu-mi datorezi chiar nimic? 

Brennan le aruncă o privire scurtă. 

— Ei, ce-aţi zice dacă unul din voi, sau amândoi, v-aţi duce 
până la O'Shea să vedeţi dacă mai e pe-aici şi să-i spuneţi şi lui 
ce se întâmplă? 

Hollis o apuca pe Lisa de mână şi o conduse spre uşa. 


— Stai aplecată! 

O trase afară din cabană şi alergară până în luminiş, unde 
îngenuncheară în iarba uscată, înalta până la genunchi. La vreo 
sută de metri mai încolo, Hollis putu în sfârşit să vadă 
elicopterul, care, alb fiind, se detaşa pe fundalul negru al lizierei 
de copaci din spatele lui. în ciuda răpăitului pistoalelor- 
mitraliera, Hollis reuşi să distingă zgomotul elicelor. 

— îl vezi? 

— Da. 

— Spune-i lui O'Shea că suntem teferi şi că venim. 

— Vii şi tu cu mine, îi spuse Lisa, autoritară. 

— Mai târziu. 

— Nu, acum! 

Hollis o apuca de umeri şi o privi drept în ochi. 

— Trebuie să te duci la el şi să-i spui că venim, altfel s-ar 
putea să decoleze. Eu trebuie să mă întorc după ceilalţi, Lisa. 

— Am să sar din elicopter, Sam. îţi jur c-aşa o să fac. Dacă 
n-ajungi acolo, să ştii că vin înapoi după tine... 

Ochii i se umplură de lacrimi şi începu să tremure din tot 
corpul. 

Hollis o întoarse cu faţa spre elicopter. 

— Fugi! Apleacă-te! Dă-i drumul! 

Lisa îl privi peste umăr, apoi începu să alerge spre elicopter, 
întorcând de câteva ori capul. 

Hollis îi urmări silueta, care se făcea tot mai mică pe 
fundalul elicopterului aflat la o oarecare distanţa, apoi se 
întoarse s-o ia spre cabană, dând nas în nas cu Alevy. 

Alevy o privi pe Lisa dispărând în noapte, apoi îşi întoarse 
privirea spre Hollis. 

— Du-te şi tu la elicopter, Sam! 

— Mă duc după Burov, spuse Hollis, trecând pe lângă Alevy 
şi luând-o înapoi spre cabană, cu Alevy alături de el. 

— Pe tine măcar te ascultă, spuse Alevy. Pe mine nu mă 
asculta niciodată. 

Hollis nu răspunse. Zgomotul focurilor de arma se auzea 
acum mai aproape. Trasoare verzi despicau aerul, deşi cea mai 
mare parte din ele se înfigeau în copaci. 

Hollis şi Alevy străbătură în fugă distanţa până la uşa 


deschisă a cabanei şi se adăpostiră, culcându-se la podea. 

— Sunt mult mai mulţi acum, spuse Brennan. S-au 
răspândit prin pădure şi înaintează la adăpostul arborilor. O fac 
cu prudenta, dar vor ajunge aici în vreo zece minute. 

După o scurtă tăcere, adăugă: 

— Dacă trec dincolo de lizieră, în luminiş, şi văd elicopterul, 
am dat de dracu'. 

Alevy fu de acord cu el. 

— Trebuie să le încetinim înaintarea, spuse el. 

Înşfăcă un pistol-mitralieră, scoase gura ţevii pe fereastră şi 
trase rafale lungi în direcţia copacilor din apropiere până ce 
termina cele treizeci de cartuşe ale încărcătorului. 

Preţ de câteva secunde, focurile de arma trase din pădure 
scăzură în intensitate, fiindcă soldaţii fură nevoiţi să se 
adăpostească. Când tirul reîncepu, Hollis baga de seamă că el 
părea dirijat acum mai ales asupra cabanei. Auzi zgomotul 
înăbuşit produs de gloanţe la impactul cu bârnele pereţilor; din 
când în când, câte un glonţ trasor verde pătrundea prin 
fereastră, lovea peretele opus, scânteia o clipă, pentru că apoi 
să se stingă. Deasupra capetelor lor, gloanţele trasoare muşcau 
din acoperişul de tablă, iar din căpriori săreau aşchii. 

— Am impresia că vrei să rezişti până o să le vezi albul 
ochilor, îi spuse Brennan lui Alevy. 

Alevy schimba încărcătorul cu unul plin. 

— Fie. Bill, ia-l pe Burov şi du-te la elicopter. 

— Nu, interveni Hollis, întâi pleacă Dodson. Pe Burov îl iau 
eu. 

Alevy îi făcu lui Brennan semn cu capul să se conformeze. 
Brennan îi întinse puşca cu luneta lui Alevy. 

— Ai poţi urmări prin lunetă, amortizorul înăbuşe zgomotul 
împuşcăturii, iar flacără de la gura ţevii este ascunsă de un 
dispozitiv special. Foloseşte-o pe asta până se mai apropie. Pe 
urmă, foloseşte pistolul-mitralieră şi ce mai ai prin buzunare. 
Brennan, după o scurtă tăcere, adăugă: Dar şi mai bine ar fi să 
ne cărăm dracului cu toţii de aici! 

Alevy sprijini puşca pe pervazul ferestrei, ochi în direcţia 
urmăritorilor şi apasă pe trăgaci. 

— Eu trebuie să mai stau, să-l aştept pe Bert. Ne vedem 


mai târziu. 

Brennan îngenunche lângă Dodson. 

— Pulsul e bun, dar e tot inconştient. 

Al ridica pe umăr şi o porni spre uşa care nu se afla în 
bătaia directă a focului tras din pădure. 

— OK, ne vedem în elicopter, spuse Brennan fără prea mare 
convingere. 

Incovoiat de povară, se năpusti afară şi Hollis îl văzu 
îndreptându-se în grabă spre luminiş şi dispărând în bezna 
nopţii. 

Hollis se aşeza pe un genunchi lângă Burov şi îi verifica 
pulsul şi respiraţia. 

— E-n regulă. Merita să-l luăm cu noi. 

Burov se mişca şi încerca să ridice capul, dar Hollis îl 
împinse la loc. Burov mormăi ceva printre buzele umflate şi 
dinţii sparţi. Scuipa sânge şi ţesut gingival, apoi spuse în 
ruseşte: 

=— TU... 

Deschise ochii. 

— Hollis... o să te omor... şi o să-ţi regulez femeia. 

— De trăit o să trăieşti, îi răspunse Hollis în ruseşte, dar 
chef de regulat n-o să prea ai. 

— Leb vas. 

Alevy veni lângă Burov şi îi spuse: 

— Ştii unde mergem, colonele? în America. Norocosule! 

— Nu... nu... 

Burov îşi ridică mâinile legate şi le balansa uşor în direcţia 
lui Alevy. Seth Alevy scoase din buzunar o seringă şi îi injecta lui 
Burov în gât o doză de pentotal. 

— Poţi să-i trimiţi vederi Nataliei. 

— Ticăloşilor! 

— Uite cine vorbeşte. 

Burov păru atunci să remarce zgomotul împuşcăturilor. 

— Vedeţi... vin să vă ia. 

— Sam, îi spuse Alevy lui Hollis, e rândul tău. la-ţi trofeul şi 
du-l acasă. 

— De ce nu vii şi tu? întreba Hollis. Mills e mort. 

— Nu contează. 


— Hai acasă, Seth. O meriţi. Te aşteaptă un dejun la Casa 
Albă. 

— Eu dau ordine, generale Hollis. la-o din loc! 

Cei doi se priviră o clipă, apoi Alevy spuse: 

— Gazul somnifer o să-şi facă efectul în câteva minute. O să 
scap cu bine. Tu du-te! 

De afară se auzi zgomot de paşi grăbiţi. Amândoi apucară 
pistoalele-mitraliera, când o voce strigă: 

— Atenţie! Intru! 

Mills se arunca cu capul înainte prin uşa deschisă şi se 
rostogoli, izbindu-se de Burov, care scoase un geamăt. Se ridică 
apoi în capul oaselor, trăgându-şi răsuflarea. 

— Sunt aproape. La mai puţin de o sută pe metri. Apoi îşi 
privi ceasul. Dumnezeule... e timpul să plecăm. 

Hollis observa că Mills avea sânge pe mână şi pe gât. 
Mirosea a benzină arsă, iar hainele îi erau pârlite. 

— Eşti rănit? 

— N-am nimic. Am ieşit de sub maşina înainte să sară în 
aer. Ei bine, ce mai aşteptam? 

— Pe tine te aşteptam, spuse Alevy. la-l pe Burov. Noi o să 
te acoperim cu nişte fum. 

— E-n regulă. 

Hollis îl ridica pe Burov, inconştient acum, pe umerii lui 
Mills, în timp ce Alevy deschise geanta de voiaj din piele neagră 
şi scoase o grenadă fumigenă. Se ridica în picioare şi, lipit cu 
spatele de perete, strecura o privire pe uşa deschisă. 

— Sunt al naibii de aproape. 

Smulse siguranţa şi o aruncă afară. Valuri de fum negru 
începură să fie împinse de vânt spre urmăritori. Alevy mai 
scoase şi o grenadă cu gaz lacrimogen şi o aruncă după 
cealaltă. Grenada şuiera prin aer, gazul, amestecat cu cel al 
grenadei fumigene, fiind purtat de vânt spre pădure. 

— E-n regulă, Bert, spuse Alevy, ne vedem în aproximativ 
un minut. 

Mills stătea încovoiat, cu Burov în spinare, în apropierea 
uşii, aşteptând ca perdeaua de fum să fie dusă cât mai departe 
de cabana. Printre împuşcăturile rare, se auziră horcăiturile 
scoase de un soldat care se asfixia. 


— Noroc, le ura Mills, apoi îl înşfăcă pe Burov şi o luă la 
fugă, având grijă să păstreze în spatele lui perdeaua de fum. 

Hollis se propti în cadrul uşii cu un pistol-mitralieră şi trase 
un încărcător întreg în foc automat spre liziera pădurii, fără să 
primească vreo riposta. Se uita în urma lui Mills şi constată că 
se făcuse nevăzut. 

Hollis se rostogoli înapoi în colibă şi se aşeza cu spatele lipit 
de peretele de bârne. în timp ce îşi încărca arma, Alevy 
îngenunche lângă fereastra şi trase câteva rafale lungi în 
direcţia soldaţilor. Cartuşe goale se împrăştiară cu un clănţănit 
pe podea şi un miros de pulbere arsă umplu cabana. 

— Bun, spuse Hollis, Mills şi Burov sunt în elicopter acum. 
Vrei să pleci tu primul? Te acopăr. 

Alevy îşi privi ceasul. 

— Nu, pleacă tu primul. Mai avem câteva minute. 

Hollis se îndrepta spre uşa, apoi se opri şi îi aruncă o privire 
înapoi lui Alevy. Alevy zâmbi. 

— Da-i drumul! Din luminiş se auzea zgomotul elicelor 
elicopterului. 

— O să plece. Vino cu mine! 

Alevy, aşezat în capul oaselor, cu spatele lipit de perete, 
nu-i răspunse. Hollis îşi dădu seama că, pentru prima oară de 
când îl cunoştea, Alevy părea foarte relaxat, foarte împăcat cu 
sine. 

— Ce-ai aruncat din elicopter n-a fost gaz somnifer, nu-i 
aşa? 

— Nu, n-a fost, recunoscu Alevy. 

— Neuroparalizant? 

— Da. Am folosit Sarin. E bun şi Tabunul, dar... 

— De ce? De ce, Seth? 

— Ştii al dracului de bine de ce. 

— Dar..., pentru numele lui Dumnezeu, omule... aproape 
trei sute de americani... femei, copii... 

— Ei nu pot ajunge acasă, Sam. Ei nu mai pot ajunge 
niciodată acasă, pentru că nu mai au casă. Casa lor e aici şi tu 
ştii asta. 

Hollis arunca o privire pe fereastră şi văzu că perdeaua de 
fum începea să se împrăştie. Scotoci prin sacoşa de voiaj şi mai 


găsi o singură grenadă fumigenă şi una lacrimogenă. Rupse 
siguranţele şi arunca grenadele afară. Se mai trăgea în direcţia 
lor, dar sunetele predominante erau cele de icnituri de vomă, 
însoţite de înjurături. 

— Deci Departamentul de Stat şi Casa Albă au avut până la 
urma câştig de cauză, îi spuse Hollis lui Alevy. Locul ăsta n-a 
existat niciodată. Şi dispari şi tu o dată cu el? 

Alevy îşi privi ceasul. 

— Du-te, Sam. Nu-ţi cer să mori aici. 

— Tu ai de gând să mori aici? 

Alevy nu-i răspunse direct, dar şopti ca pentru sine: 

— Sunt pe cale să ucid o mie de oameni, îşi ridică privirea 
spre Hollis. 

— Ideea cu gazul toxic a fost a mea. Aşa e bine pentru 
patrie. 

— Cum e bine pentru patrie? 

— E vorba de un compromis, în schimbul promisiunii că CIA 
şi Pentagonul nu vor năruli iniţiativele de pace şi alte rahaturi de 
genul ăsta. Avem dreptul să păstrăm caţi absolvenţi ai 
Pensionului dorim din cei trei mii şi ceva pe care îi vom aresta 
până la urmă în America. Pe ceilalţi îi putem lichida fără 
judecată. Acest lucru a fost înlesnit de tine şi de dosarele 
generalului Surikov. Aşa s-a ieşit din impas. O să deschidem 
propriul nostru Pension în America, înţelegi? 

— Mă tem că da. 

— Nu te comporta ca un cercetaş nevinovat. Ofensiva lor în 
materie de spionaj se va întoarce împotriva lor. Vom avea o 
şcoala clasa întâi pentru agenţii noştri, iar Burov şi Dodson vor fi 
un fel de decani. Frumos lucrat, ce părere ai? 

— E ideea ta? 

— Bineînţeles. Apoi Alevy adăugă: Am să-ţi mai spun ceva 
şi de data asta ideea nu-mi aparţine. Nici tu, nici Lisa nu trebuia 
să ieşiţi vii de-aici. Şefii tăi de la Serviciile Secrete Militare, 
inclusiv şeful tău, generalul Vandermullen, au fost de acord cu 
acest lucru, deşi cam împotriva voinţei lor, trebuie s-o recunosc. 

— Atunci, de ce...? 

— Pentru că nu sunt chiar atât de inuman, Sam. Cum 
puteam s-o las să moară aici? 


— Nimic din ceea ce faci nu mă mai surprinde, Seth. 

— Mersi. Lucrul ăsta însa n-am putut să-l fac. Cât despre 
tine... ei bine, tu îmi placi, aşa că-ţi ofer şansa să scapi de aici. 

Hollis asculta zgomotul făcut de elicele elicopterului. 

— Dar cu Surikov şi nepoată-sa care e situaţia? M-ai minţit 
şi în privinţa lor? 

— Mă tem că da. O să mai rămână în Moscova un timp. 
Trebuia să procedez aşa, altfel KGB-ul şi-ar fi dat seama că 
Surikov a dat în vileag chestia cu absolvenţii Pensionului. Şi nu 
ne puteam permite acest lucru înainte ca FBl-ul să-i salte. Ştii 
asta. 

— Eşti un ticălos. 

— Sunt un patriot. 

Gloanţele începură să lovească pereţii de bârne ai cabanei. 
De data asta se auzea clănţănitul unei mitraliere grele. Din 
pereţii începură să sară aşchii. 

— Jos! strigă Hollis, culcându-se cu faţa la pământ. 

Radioemiţătoarele fură lovite de mai multe gloanţe, 
dezintegrându-se. Soba de teracota se făcu ţăndări, împrăştiind 
nori de fum şi de cenuşa. Cele trei cadavre sprijinite de peretele 
opus fura şi ele lovite de câteva gloanţe. Hollis auzi zgomotul 
gazelor care le ieşeau din pântece şi simţi miros de hoit. Se 
întinse şi apucă un pistol-mitralieră, apoi se rostogoli pe podea 
şi trase în direcţia flăcărilor de la gura ţevii ale unui pistol- 
mitralieră din apropiere. 

— Au ajuns aici, în faţa cabanei. 

Pe Alevy părea că nu-l mai interesează. Rămase aşezat, cu 
spatele proptit de perete. 

— Şi ca jignirea să fie şi mai mare, Sam, remarcă el, 
oamenii mei o să-i scoată clandestin din ţara pe soţii Kellum. 
Amândoi vor fi profesori la Pensionul american. Se pare că sunt 
foarte inteligenţi şi dispuşi să coopereze în schimbul promisiuni 
de a nu fi aruncaţi în râul Moscova. 

Hollis schimba încărcătorul. 

— Ce situaţie nenorocită! Cei de aici, pe care ar fi trebuit 
să-i salvezi, vor muri... 

— Aşa-i, dar fără dureri. Sarinul acţionează rapid. 

— Eu şi Lisa ar fi trebuit să murim. Sadicul de Burov şi 


ticăloşii ăia de Kellum trăiesc, iar Surikov şi nepoata lui, care şi- 
au riscat viaţa pentru noi, sunt blocaţi aici; Dodson, pe care aţi 
vrut cu toţii să-l ucideţi ca să-i închideţi gura, nu va mai fi un 
mort în viaţa aici, ci unul în blestematul tău de Pension... 

— Cam aşa stau lucrurile, numai că ideea de a-l lua pe 
Dodson a fost a ta. Eu l-am vrut pe general. Oricum, Charlie 
Banks şi ai lui sunt foarte încântați. Şefii tăi sunt şi ei încântați, 
pentru că onoarea piloților dispăruţi rămâne neştirbita. Ar fi 
greu să le explici tuturor acestor trădători... 

— N-au fost trădători... 

— Ba au fost. Şi nu-i nevoie să-ţi mai spun că CIA a obţinut 
ce-a dorit. 

— Dar tu? Tu ai obţinut ce-ai vrut, Seth? 

— Cred că da. Poate că m-am ales cu ceea ce oricum mă 
aştepta. 

Hollis încerca să desluşească expresia feţei lui Alevy prin 
lumina slabă a încăperii. 

— Aţi dai seama cât de monstruoasa e toată afacerea asta? 

— Perfect. Dar tu îţi dai seama cât de strălucită e? E vorba 
de transformarea în maniera clasică a unei ofensive de spionaj 
de mari proporţii îndreptate împotriva noastră într-un dezastru 
implacabil pentru ei. Am mai câştigat ceva timp pentru că 
Occidentul îmbuibat şi decadent să tocească mai mulţi blugi, să 
se joace de-a democraţia, să vorbească despre pace şi 
înţelegere, să scrie cărţi despre diete alimentare... 

Hollis sari din celălalt capăt al încăperii, îl trânti pe Alevy, 
fixându-i umerii la podea, şi îşi apropie faţa de faţa lui. 

— Aţi dai seama ce-ai făcut? Aia de la Washington au 
înnebunit cu toţii? 

— Au făcut pe ei de frică, asta e, zbiera Alevy. Coboară cu 
picioarele pe pământ, generale Hollis. E vorba, pur şi simplu, de 
supravieţuire. 

Al împinse pe Hollis la o parte şi se ridica în capul oaselor. 

— Atunci, n-aţi înţeles nimic! zbieră la rândul său Hollis. Nu 
putem supravieţui devenind ca ei. Pentru oameni ca Surikov şi 
nepoata lui... noi suntem lumina călăuzitoare prin întuneric... nu 
înţelegi, Seth? Eu am trecut prin două săptămâni îngrozitoare de 
totalitarism. 


Am petrecut în ţara asta doi ani, Seth. Pentru numele lui 
Dumnezeu, omule, n-ai învăţat nimic...? 

Alevy scoase pistolul şi îl îndrepta spre faţa lui Hollis. 

— N-am nevoie de predicile tale nenorocite. Ştiu foarte bine 
ce-am făcut. Recunoaşte măcar ca treaba asta trebuia făcută. 
Ori taci dracului! 

Hollis se culca cu faţa la podea şi asculta focurile de armă 
care se auzeau tot mai aproape. Auzi voci care strigau ordine şi 
presupuse că urmăritorii îşi luau inima în dinţi pentru asaltul 
final, în care trebuiau să parcurgă spaţiul deschis ce despărţea 
pădurea de cabana. Trase adânc aer în piept şi îi spuse lui 
Alevy: 

— Bine... înţeleg. 

Gândul îi zbură la Jane Landis, apoi la Tim Landis şi la 
băieţelul lor. îi veni în minte suferinţa discretă a generalului 
Austin, curajul implicit al lui Lewis Poole şi tragedia tuturor 
americanilor pe care îi cunoscuse aici, ca şi a nevestelor şi 
copiilor lor. îşi aminti de doctoriţa care îi făcuse examenul 
medical, de celelalte deţinute politic victime ale acestei nebunii. 
Se gândi chiar şi la studenţi, mai ales la cei care avuseseră 
curajul să protesteze la Clubul Veteranilor. Sau la cei cinci sau 
şase sute de grăniceri, care erau într-o oarecare măsură 
nevinovaţi, ori la nevasta, mama şi fetiţa lui Burov. 

— La naiba! 

Alevy arunca pistolul şi înşfăcă un pistol-mitralieră de pe 
jos. Se ridica în picioare în dreptul ferestrei şi trase o rafală 
continua de gloanţe, până ce arma se supraîncălzi şi se blocă. O 
aruncă şi se aplecă să ia alta, când o rafală de gloanţe smulse 
bucăţi de lemn şi de geam din fereastră. 

Hollis lua de jos ultimul pistol-mitralieră şi se duse la 
fereastra care dădea în direcţia opusă direcţiei din care se 
trăgea. Ridică patul armei şi sparse resturile de cioburi ce nu 
fuseseră spulberate de gloanţe. 

Alevy ridică privirea spre el. 

— Încotro? 

— Acasă. 

— Nu, băiete, nu te duci acasă. 

Alevy lua puşca şi o îndrepta spre Hollis. 


— Acum ştii prea multe. 

— De-aia mă duc acasă. 

Hollis se sălta în cadrul ferestrei. 

— Să mergem! 

Alevy trase o rafală în perete, deasupra capului lui 

Hollis. 

— Stai! 

— Nu, Seth. O să fac cum vreau eu, nu cum vrei tu. 

— Imi eşti dator, Sam, pentru că i-am salvat viaţa Lisei. 
Acoperă-mă! 

— Nu-ţi datorez nimic, Seth. Şi ştii ceva? 

— Ce? 

— Acoperă-mă tu! Ai ceva împotriva? 

Alevy îi aruncă o privire piezişa. 

— De ce să am? Doar am făcut-o întotdeauna. 

Hollis dădu afirmativ din cap. 

— Mulţumesc, Seth. 

— Lasă asta. Şi eu îţi mulţumesc. Vin şi eu după tine, Sam. 
Ne vedem la elicopter. 

Hollis se rostogoli afară pe fereastră şi rămase nemişcat la 
pământ. Deodată, auzi un cor de voci strigând: „Uraaa!!!" Aerul 
fu despicat de zgomotul asurzitor al pistoalelor-mitraliera, care 
se apropia o dată cu trupele de grăniceri, pornite la atacul final 
pe spaţiul deschis ce despărţea liziera pădurii de cabana. 

Hollis începu să alerge spre poiana, protejat din spate de 
cabana solidă de bârne. Gloanţe rătăcite zburau prin dreapta şi 
stânga lui, dar el nu le bagă în seamă, concentrându-şi atenţia 
doar asupra poienii din faţa lui. Ajuns în iarba uscată şi înalta, se 
arunca cu faţa în jos la pământ. 

Auzi în spatele lui un zgomot de paşi grăbiţi pe pământul 
moale, întoarse capul şi îl văzu pe Alevy venind spre el, apoi 
Alevy păru că se poticneşte şi dispare în iarba înalta. Brusc, 
iarba unduitoare începu să semene cu valurile din portul 
Haifong, iar silueta care încerca să se ridice nu era a lui Alevy, ci 
a lui Ernie Simms. O voce îl strigă: „Sam, Sam!" şi Hollis nu putu 
să spună cu certitudine dacă era vocea lui Alevy, ori ecoul vocii 
lui Simms, ajuns la el prin ani. Hollis se ridică şi începu să alerge 
în direcţia vocii. 


Ajunse la Alevy, care se târa prin iarba galbenă. Alevy se 
agaţă de piciorul lui, apoi se rostogoli pe o parte, în timp ce 
Hollis se lăsă pe vine lângă el. 

— Sam... 

Hollis sfâşie vestonul lui Alevy şi văzu pata de sânge care 
se lăţea pe cămaşa lui albă ca neaua. 

— La naiba, Seth. 

Alevy se rostogoli pe spate şi Hollis îi apasă cu podul palmei 
rana din piept. 

— Stai liniştit, Seth. Respiră uşor. 

Hollis observa însa spuma de sânge de la colţul buzelor lui 
Alevy. 

— Uşor. O să fie bine. 

Ochii lui Alevy păreau înceţoşaţi şi respira horcăit, dar reuşi 
să articuleze cu claritate: 

— Du-te... du-te... ei aşteaptă... nu-i lasă s-aştepte... 

Hollis ezită o fracțiune de secundă, apoi spuse: 

— De data asta nu. înotam sau ne ducem la fund împreuna, 
prietene. 

Al apuca pe Alevy de subsuori şi începu să-l ridice, dar simţi 
cum trupul acestuia devine rigid, apoi inert. Privi în ochii 
deschişi şi lipsiţi de viaţa a lui Seth Alevy, după care îl lasă să 
alunece uşor înapoi pe pământul umed al Rusiei. Hollis trase 
adânc aer în piept, apoi spuse şoptit: 

— Cred c-o să-ţi simt lipsa, prietene. 

Dar când KGB-ul îi va găsi trupul, îşi spuse Hollis, vor şti că 
Seth Alevy a fost acela care i-a înfrânt şi că de data asta nu mai 
putea fi vorba să se răzbune. 

Hollis se ridica uşor pe un genunchi şi scrută cu atenţie 
poiana cufundată în întuneric. Elicopterul dispăruse. Privi în sus 
şi îl văzu ridicându-se vertical în văzduh, îşi privi ceasul şi văzu 
că era ora trei şi patruzeci şi opt de minute. îi aşteptaseră, dar 
nu îndeajuns de mult. Spera ca O'Shea, Brennan şi Mills să fi 
avut grijă ca Lisa să nu coboare din elicopter. Şi totuşi, îşi spuse, 
nu era exclus ca ea să fi fost acolo, în poiana cufundată în 
întuneric. Se ridica în picioare, îşi propti pistolul-mitralieră de 
şold şi începu să se deplaseze spre centrul terenului pe care se 
aflase elicopterul. 


Auzi zgomot în spatele lui şi aruncă o privire înapoi, spre 
cabană care ardea. La lumina flăcărilor, văzu siluetele 
grănicerilor KGB, care pătrunseseră în poiană, venind spre el. 

Hollis se întoarse şi îşi continuă drumul spre centrul 
terenului, deşi cu fiecare pas pe care îl făcea era tot mai convins 
că Lisa nu se afla acolo. Era fericit că nu era acolo, deşi şi-ar fi 
dorit s-o mai poată vedea o dată. 

Ajunse în locul în care fusese elicopterul şi se opri în iarba 
culcată. Privi în sus, dar pe cerul întunecat nu se mai zărea nici 
urmă de elicopter. 

Hollis auzi zgomot şi privi spre liziera din faţa lui, observând 
alţi soldaţi care înaintau, în lanţ de trăgători, în direcţia lui. 
Proiectoarele din turnurile de paza cele mai apropiate erau 
acum orientate spre interior, două dintre ele maturând poiană. 
Unul dintre proiectoare îl prinse în fasciculul său de lumină, 

— Predă-te! Eşti înconjurat! Mâinile sus! strigă o voce în 
ruseşte din direcţia cabanei. 

Hollis se lăsă pe un genunchi şi trase în direcţia de unde 
venise vocea, apoi se întoarse şi trase spre lanţul de trăgători ce 
se apropia de el din direcţia opusă. Soldaţii din ambele parți se 
aruncară la pământ, fără să riposteze, întrucât ar fi însemnat să 
tragă unii în ceilalţi. îi urmări cum se apropiau în salturi scurte 
prin iarba înalta până la genunchi, după care se adăposteau. 
Reflectorul rămase fixat asupra lui, dar, după ce trase în direcţia 
fasciculului de lumină, acesta îşi schimba poziţia. 

— Predă-te! în picioare! 

Hollis trase ultimele cartuşe din pistolul-mitralieră, apoi îl 
aruncă, îşi scoase pistolul şi aştepta. Cercul se strângea cu 
rapiditate. Ambele grupuri de urmăritori se aflau la o distanţa de 
cincizeci de metri de el, strigându-se unii pe alţii. Cineva dădu 
un ordin şi grupul ce se apropia din direcţia cabanei se aruncă la 
pământ. Cealaltă linie îngenunche, cu armele îndreptate spre el, 
asemenea unui pluton de execuţie. Trase cu pistolul în direcţia 
lor şi aştepta grindina de gloanţe care să-l secere, închise ochii. 

Aştepta, dar nu se întâmpla nimic. Se uită spre cei care 
îngenuncheaseră, dar nu-i mai văzu şi îşi spuse că, probabil, şi 
aceştia se adăpostiseră în iarbă. 

— Nu mă predau! strigă el în ruseşte. N-aveţi decât să 


veniţi să mă luaţi. 

Aştepta, dar nu-i răspunse nimeni. Auzi pe cineva vomând, 
apoi un geamăt şi atunci înţelese. Gazul neuroparalizant, venind 
dinspre nord, atinsese primul grup de trăgători, în clipa 
următoare, baga de seamă că nici proiectoarele din turnurile de 
paza nu se mai mişcau, ci rămăseseră încremenite în sus, 
sfredelind cerul întunecat al nopţii. Rapid, privi înapoi la 
trăgătorii care se apropiau dinspre cabana, cu vântul din spate, 
şi văzu că aceştia continuau să înainteze spre el. Hollis rămase 
în picioare, cu mâna în care ţinea pistolul atârnând pe lângă 
corp, aşteptând fie gazul ucigaş, fie ultimul grănicer, ştiind că n- 
avea nici o importanţa care ajungea la el primul. 

Cerul era senin şi vântul slab continua să sufle dinspre 
nord. Nu îi era teamă de moarte, ştiind că, dacă n-ar fi fost 
salvat în portul Haifong, şi-ar fi putut petrece ultimii 
cincisprezece ani din viaţa în acest lagăr. Destinul îi mai 
acordase ceva timp, dar era timp împrumutat şi datoria trebuia 
acum plătită, lucru pe care îl ştiuse dintotdeauna. 

Ocupa deja un mormânt în cimitirul Arlington şi nu credea 
că are vreo importanţa faptul că resturile din acel mormânt nu 
erau ale lui, ci ale unui nefericit de rus. îi fuseseră acordate 
onorurile de rigoare şi acum fiecare îşi vedea mai departe de 
viaţa lui. Moartea asta era deci întrucâtva inutilă, după cum fără 
rost era şi moartea piloților de aici. De fapt, Hollis ştia că, 
acceptând jocul lui Alevy, contribuise la acest deznodământ şi i 
se părea drept să se afle aici, alături de cei care nu vor mai 
ajunge niciodată acasă. 

La fel de adevărat era că ar fi putut să părăsească izba cu 
două minute mai devreme. Din motive mai bine ştiute de Alevy 
decât de el, rămăsese, simțindu-se prea atras de Alevy şi prea 
implicat în nebunia lui molipsitoare. 

Pe Alevy însa îl putea ierta, căci Alevy era gata să moară 
pentru convingerile sale. Altfel stăteau lucrurile în cazul unor 
oameni ca Charles Banks şi al acelora care, la Washington şi 
Moscova, jucau şah la scara planetară. Ei erau aceia care aveau 
nevoie de miros de praf de puşca, de cadavre şi gaze 
neuroparalizante pentru a fi readuşi la realitate. 

Hollis închise ochii şi îşi reaminti imaginea Lisei din 


momentul în care o remarcase cu adevărat, în biroul ofițerului 
de serviciu, în noaptea dispariţiei lui Fisher. Privind retrospectiv, 
înţelese că în noaptea aceea între ei se petrecuse ceva şi că 
ştiuse unde avea să ajungă; tot aşa cum ştiuse că afacerea 
Fisher-Dodson avea să-l ducă până la urmă la acest final. Fiind 
vorba de nişte premoniţii conflictuale, încercase să o ţină la 
distanţa pe Lisa. Dacă regreta ceva era faptul că nu-i arătase 
mai multă iubire şi nu-i dăruise mai mult din ceea ce ea Îi 
oferise cu atâta entuziasm. 

Vântul se înteţi şi Hollis trase adânc aer în piept. Pinii şi 
pământul umed continuau să miroasă bine, parfumul lor, cel 
puţin, nefiind alterat de miasma mortală produsă de om. Simţi o 
uşoara ameţeala şi o senzaţie uşoara de usturime pe piele. Auzi, 
la o oarecare distanţa, un soldat ţipând, apoi pe altul gemând. 
Se întreba cum de-i omora gazul pe ruşii din spatele lui, înainte 
de a-l fi omorât pe el. 

Undeva, într-un colţ al minţii, înregistra un fâlfâit ritmic, 
asemenea bătăii aripilor unor îngeri negri, veniţi să-i ia sufletul. 
Vântul se înteţi şi Hollis deschise ochii. Cerul de deasupra lui era 
negru ca smoala şi văzu cum toată această beznă cobora spre 
el ca un lucru palpabil. Apoi văzu aripile îngerului învârtindu-se 
pe cerul nopţii şi înţelese că nu era o vedenie datorată gazului, 
ci un elicopter, care curăţă aerul din jurul lui, creând o mică 
oază de viaţa într-o zonă moartă. 

Hollis clătină din cap. 

— Nu! Plecaţi! 

Portul Haifong fusese a doua lui şansa. O meritase, dar n-o 
merita şi pe aceasta. 

— Plecaţi! Elicopterul aluneca într-o parte şi el o văzu pe 
Lisa îngenunchind în uşa deschisă, la trei metri deasupra lui, cu 
mâna întinsa spre el. Lângă ea era Brennan, iar la geam, Mills. 
Aşezat în scaunul pilotului, O'Shea controla aparatul cu mult mai 
multă pricepere decât era în stare. 

Hollis clătină din cap şi le făcu semn cu mâna să plece. 

— Sam! Te rog! 

Lisa se aplecă şi mai mult în afara uşii şi Brennan o trase 
înapoi, apoi aruncă spre el o funie cu un laţ la capăt. 

Elicopterul rămase o clipă nemişcat în aer şi Hollis observa 


ma 


că era lovit de curentul de aer produs de elice, înţelese că 
O'Shea avea de gând să stea acolo până când fie se prăbuşea, 
fie era ucis de gaz. Hollis îşi trecu laţul funiei pe sub braţe şi 
simţi cum trupul i se desprinde de pământ, balansând prin aer, 
apoi nu mai simţi nimic. 


CAPITOLUL 42 


Sam Hollis îşi simţi trupul legănându-se prin vidul întunecat. 
Senzaţiile de imponderabilitate şi de mişcare erau liniştitoare şi 
plăcute şi şi-ar fi dorit ca ele să dureze, dar treptat îşi dădu 
seama că nu plutea, ci stătea pe loc. 

Deschise ochii şi zări nişte luminiţe îndepărtate, apoi 
acestea se apropiară şi căpătară forma familiară a unui tablou 
de comandă dintr-o cabină de pilotaj. îşi concentră privirea 
asupra unui ceas din faţa lui şi văzu că era aproape şase. 
Presupuse că era şase dimineaţa, întoarse capul şi dădu cu ochii 
de O'Shea, instalat lângă el, pe scaunul pilotului. 

— Unde naiba mergi? 

O'Shea îi aruncă o privire fugară. 

— Salut. Vă simţiţi bine? 

— Mă simt excelent. Răspunde-mi la întrebare, căpitane. 

Lisa se aplecă între cele două scaune şi îl sărută pe obraz. 
Apoi îl apucă de mână şi-i spuse: 

— Bună, Sam. 

— Bună. Salut, voi, cei din spate. Unde dracu' mergem? 
Ambasada e la o distanţa de numai douăzeci de minute... 

Bert Mills, aşezat în spatele lui, spuse: 

— Cu încărcătura asta, nu ne putem duce la ambasadă, 
generale. Oficial, căpitanul O'Shea, Bill şi cu mine suntem în 
Helsinki, dumneavoastră şi Lisa sunteţi morţi, Dodson a murit 
acum aproape douăzeci de ani, iar Burov reprezintă o 
complicaţie majoră. 

Hollis dădu afirmativ din cap. Toate acestea erau lucruri pe 
care le ştia. 

— Şi-atunci mergem în golf. 

— Exact, domnule, întări O'Shea. Golful Finic, unde avem 
întâlnire cu o navă. Şi O'Shea adăugă: Felicitări pentru 
avansare! 

„Atitudine tipic militară", gândi Hollis. Nu era fericit pentru 
că trăia, ci pentru că fusese avansat în grad. 

— Mulţumesc, bombăni. 

— Cum vă simţiţi din punct de vedere fizic? îl întreba Mills. 


Hollis îşi mişca picioarele, apoi braţele, fără să sesizeze 
vreo dificultate de coordonare. Vedea bine şi celelalte simţuri 
păreau intacte. Simţi un miros slab de vomă şi îşi dădu seama 
că acesta venea din bluza lui de trening. Nu făcuse pe el, ceea 
ce era bine. Constata că partea dreaptă a feţei îi era amorţita, 
îşi pipăi obrazul şi simţi un pansament cu leucoplast care 
acoperea toată suprafaţa sfâşiată cu dinţii de Burov. Bănui că 
amorţeala se datora unui anestezic aplicat local şi nu era un 
efect al gazului neuroparalizant. 

— Mă simt bine, spuse, întorcându-se în scaun şi privindu-l 
fix pe Mills. Mi-ai administrat pralidoxina? 

Mills dădu afirmativ din cap, confirmând prin aceasta ca 
amândoi se refereau la antidotul gazului neuroparalizant, nu al 
celui somnifer. 

— Am avut convulsii? 

— Uşoare. Dar dacă vă simţiţi bine, atunci înseamnă că 
totul e în regulă. Aşa acţionează drăcia asta. 

— Nu-mi imaginam că de la gazul somnifer poate să-ţi fie 
atât de rău, spuse Lisa. 

Hollis se întoarse şi aruncă o privire în cabina întunecata a 
elicopterului. Lisa stătea în genunchi pe podea, între scaune. 

Mills era în spatele lui, iar Brennan dormea liniştit pe locul 
din spatele lui O'Shea. în cele două scaune din spate se aflau 
Dodson şi Burov, îşi spuse Hollis. Cei doi erau menţinuţi în 
poziţie verticală cu ajutorul unor hamuri. 

— Dodson o să-şi revină, spuse Mills. Nu-i trebuie decât 
nişte mese ca lumea... Burov, însa... are nevoie de reparaţii 
faciale. Sper să nu-i fi fost afectat creierul. 

— Al avea afectat dinainte, replica Hollis. 

Lisa îl strânse de mână şi Hollis, amintindu-şi lucrul pe care 
îl regreta, îi răspunse tot cu o strângere de mână. 

— Mă bucur că suntem împreuna, spuse el. 

— V-am aşteptat, spuse ea, dar... 

— Nu trebuia să aşteptaţi şi nici să vă întoarceţi şi să riscaţi 
totul. 

— Hotărârea s-a luat prin vot, spuse Mills, şi eu am pierdut. 
N-am nimic cu tine, generale. Am vrut doar să se consemneze. 
Apoi adăugă: şi aş mai vrea să notezi ca tu şi Seth n-ar fi trebuit 


să mai aşteptaţi. Oricum, mulţumesc. 

Hollis se întoarse cu faţa spre tabloul de comandă, pe care 
îl trecu în revistă, oprindu-şi ochii asupra indicatorului de 
combustibil. 

— La ce distanţa suntem de golf? 

— Dacă luăm în calcul viteza medie de zbor, răspunse 
O'Shea, şi timpul de zbor scurs, cred că la vreo sută şi cincizeci 
de kilometri. Am o harta de navigaţie terestră, dar nu pot să 
disting nici un fel de repere. Suntem pe direcţia Leningrad-ului. 
Când o să apară luminile oraşului, schimbăm direcţia. 

Hollis citi indicatorul de viteza şi altimetrul. Zburau cu o 
viteză de o sută cincizeci de kilometri pe oră, la o altitudine de o 
mie şase sute de metri. Citi indicatorul cuplului de torsiune, apoi 
verifică presiunea şi temperatura uleiului, temperatura bateriei 
şi temperatura gazului la evacuarea din turbină. Având în 
vedere greutatea transportată şi distanţa deja parcursa, 
elicopterul se comporta bine. Singura problemă era aceea a 
combustibilului, care părea să fie pe terminate. Bătu uşor în 
indicatorul de combustibil, ca să vadă dacă se mişca acul. 

O'Shea avu impresia că Hollis îi atrăgea atenţia asupra 
acestui lucru şi spuse în şoapta: 

— Nu ştiu. 

Schița un zâmbet şi, apelând la o glumă familiară piloților, 
spuse: 

— S-ar putea ca ultimii o sută de metri să fim nevoiţi să-i 
parcurgem înot. 

— Ai consumat ceva combustibil ca să te întorci după mine, 
replica Hollis. 

O'Shea nu răspunse. 

O vreme nu vorbi nimeni şi Hollis baga de seamă că, în 
pofida euforiei pe care trebuia s-o fi simţit cu toţii în urma 
acestei evadări pe muchie de cuţit, atmosfera în cabina numai 
vesela nu era. Bănui că gândurile fiecăruia zburau înapoi, la 
Pension, şi înainte, spre Golful Finic. Aici şi acum, aşa cum o 
demonstra Brennan, erau irelevante. 

— Dacă am înţeles eu bine, îi spuse lui Mills, tu, Brennan şi 
fostul meu aghiotant aici de faţa vă aflaţi acum la Helsinki şi, 
după toate probabilitățile, nu vă veţi mai întoarce la Moscova 


pentru a vă relua activitatea diplomatică sau de altă natură. 

— E o presupunere corectă, răspunse Mills. 

— lar Burov şi maiorul Dodson vor dispărea în Pensionul 
american. 

Mills dădu din cap afirmativ, cu o oarecare ezitare. 

— În timp ce pentru Lisa şi pentru mine se va organiza o 
paradă de recepţie la New York. 

— Aaa... Seth nu ţi-a spus nimic? 

— Ba da. Ştiu că eu şi Lisa n-ar fi trebuit să fim în acest 
elicopter. Acum însa că suntem... 

— Păi... bănuiesc că putem spune că accidentul vostru de 
elicopter n-a fost decât o eroare de identificare. Cred că putem 
aranja o „înviere". 

— Mulţumesc. Ne-aţi aranjat voi şi o moarte reuşita. 

Mills zâmbi stânjenit. 

Lisa îşi plimbă privirea de la unul la celălalt. 

— Ca întotdeauna, nu prea înţeleg despre ce e vorba. 

Hollis o privi. 

— N-a fost vorba de gaz somnifer, ci de gaz toxic, 
neuroparalizant. 

— Cum...? 

— Şi nu va avea loc nici o negociere ori schimb în ce-i 
priveşte pe ceilalţi. Toţi cei de-acolo, inclusiv Seth, au murit. 

— Nu! 

— Ba da. Şi morţi ar fi trebuit să fim şi noi. 

— De ce...? 

Lisa îşi întoarse privirea spre Mills. 

— Seth... mort? Nu, el nu poate fi mort. Bert a zis că o să fie 
făcut prizonier şi schimbat cu Burov. Nu-i aşa, Bert? 

Mills se ridica de pe scaun, o apuca de braţ şi o împinse 
uşor în locul lui. 

— Stai jos! 

Mills se aşeza pe podea, între scaune, şi trase adânc aer în 
piept. 

— E foarte complicat de explicat, Lisa. 

— Nu, nu e, interveni Hollis. E cât se poate de simplu, 
numai că nu vrei să spui lucrurilor pe nume. 

Hollis i se adresa Lisei: 


— Departamentul de Stat, Casa Albă, Serviciile Secrete ale 
Apărării şi CIA au căzut la o înţelegere. Pensionul Doamnei 
Ivanova e definitiv închis, dar e pe cale să fie inaugurat 
Pensionul Doamnei Johnson. 

— Nu cred că trebuie să continui, generale, spuse Mills. Nu 
cred că Seth ar fi vrut ca ea să ştie toate astea. 

Hollis nu-l baga în seamă, continuând: 

— Cele două probleme, aparent insolvabile, erau: unu, cum 
să fie identificaţi ruşii din America, şi doi, cum să se procedeze 
cu americanii aflaţi prizonieri în Rusia. Un general, pe nume 
Surikov, a oferit soluţia pentru prima problemă, ceea ce i-a 
permis lui Seth să ofere propria soluţie pentru cea de-a doua. 

Şi Hollis îi povesti Lisei ce-i spusese Alevy. 

Ascultându-l, Lisa nu-şi dezlipi privirea de pe imaginea lui 
Hollis reflectată în parbrizul de plexiglas. Când acesta termina, 
spuse cu o voce surprinzător de fermă: 

— Şi toată povestea asta a fost ideea lui Seth? 

Hollis dădu afirmativ din cap. 

— Spre meritul lui, a avut remuşcări în legătură cu 
consecinţele celui mai strălucit moment al carierei sale. Şi nu s- 
a îndurat să te lase să mori. Faţa de mine, a avut o atitudine 
contradictorie până la sfârşit. N-ar fi trebuit să-ţi spun nici măcar 
treaba asta, dar consider că ai dreptul să ştii tot. Apoi adăugă: 
Asta ţi-ai dorit întotdeauna. 

— Nu cred că asta schimbă în vreun fel ceea ce simt faţa de 
el în acest moment. 

Reflectă o clipă, apoi zise: 

— Nu-mi pot imagina ca toţi oamenii ăia sunt morţi... Ei, 
soțiile şi copiii lor... Jane, americancele răpite... 

Lisa clătină din cap. 

— Nu pot să cred că a inventat toată această poveste cu 
gazul somnifer şi schimburile de prizonieri. 

Al privi pe Hollis. 

— Tu ştiai că e o minciună, nu-i aşa? 

— Mi s-a părut un pic cam prea frumoasă şi că nu se 
potrivea cu faptele. 

Lisa dădu gânditoare din cap, fără să comenteze. 

— Consider că viaţa mea şi a Lisei continua să fie în pericol, 


îi spuse Hollis lui Mills. 

Mills păru jenat. 

— Pericolul nu vine din partea mea. Găsim noi o soluţie. 

— Ca, de exemplu, numirea într-o funcţie pe viaţa în cadrul 
noului Pension? 

— Cred că tot ce şi-a dorit Seth de la voi doi este 
promisiunea de a nu sufla o vorbă nimănui despre această 
poveste. 

Hollis observa că vocea lui Mills avea în ea intonaţia folosită 
atunci când era vorba de eroi decedați recent. începea legenda. 
Hollis o privi pe Lisa şi văzu că îşi îngropase faţa în palme şi ca 
lacrimile i se prelingeau pe obraji. 

Hollis reveni cu faţa spre direcţia de mers şi se concentra 
asupra problemei care le dădea de furcă în acel moment. 
Examină din nou ceasurile indicatoare de la bord şi observă o 
creştere a temperaturii uleiului şi o scădere a presiunii. Acul 
indicatorului de combustibil era în zona roşie, dar nu se 
aprinsese încă lumină de avertizare. 

— Ai avut un spor nemaipomenit în ce priveşte consumul de 
combustibil, îi spuse lui O'Shea. Redu viteza de zbor! 

— Nu pot. 

— De ce? 

— Fiindcă, potrivit instrucţiunilor mele, pe care le-am citit 
numai după decolare, întâlnirea noastră cu nava în discuţie 
trebuie să aibă loc înainte de ivirea zorilor. După aceea, nava nu 
se mai identifica, întrucât în zona pot fi nave militare şi 
comerciale sovietice. 

— Înţeleg. 

— În acea parte a lumii, adaugă O'Shea, se luminează la ora 
şapte şi douăzeci şi două de minute. Chiar şi cu viteza asta, abia 
dacă ajungem la vreme. 

Hollis dădu din cap. Crezuse că singura problemă era 
combustibilul, pentru că acum să afle că era vorba şi de 
răsăritul soarelui. Privi indicatorul pentru viteza de zbor, apoi pe 
cel pentru viteza la sol, care arata o valoare mai exactă. 
Comparându-le, văzu că viteza de deplasare continua să fie o 
sută de kilometri la oră, dar era un decalaj faţa de viteză la sol. 
Era limpede că se luptau cu un vânt potrivnic puternic. 


Hollis privi prin parbriz. Nori subţiratici, mânaţi de vânt, 
treceau pe lângă ei, iar uneori se simțeau perturbațiile 
provocate de vântul ce sufla în rafale dinspre nord. 

Deasupra lor, cerul era acoperit de nori şi nu se zărea nici o 
stea. Jos, nu se zărea nici o lumină. Hollis zburase pe ruta spre 
Leningrad cu Aeroflot-ul şi cunoştea foarte bine această parte a 
Rusiei. Era vorba, în principal, de o întindere slab populată, 
acoperită cu păduri, mici lacuri şi terenuri mlăştinoase. Cu o 
toamnă înainte, se întorsese de la Leningrad cu expresul 
Săgeata Roşie şi trenul străbătuse acelaşi ţinut pe care îl 
observase din aer. Satele fuseseră ruinate, iar fermele erau 
prost întreţinute. Aşadar, dedesubt era un ţinut rece şi 
neprimitor, în nici un caz locul în care să vrei să aterizezi forţat 
cu un elicopter. 

— Ai încercat o altitudine mai mare? îl întreba pe O'Shea. 

— Nu, domnule. N-am vrut să mai consum combustibil. 

Hollis apuca manşa de pe partea sa. 

— Fă o pauză! întinde-te! 

O'Shea dădu drumul manşei şi îşi întinse braţele şi 
picioarele. 

— Vreţi să pilotaţi de pe scaunul din dreapta? 

— Nu, dar nici nu vreau să încerc un schimb de locuri. Te 
las în continuare pe scaunul pilotului câtă vreme nu iei chestia 
asta în serios. 

— Înţeles, să trăiţi! 

Hollis ştia că  pilotarea elicopterului, care necesita 
concentrare permanentă şi mâna pe manşa, putea să 
obosească un pilot într-un interval de o oră. O'Shea se aflase la 
manşa singur aproape două ore, faţa în faţa cu acul în coborâre 
al indicatorului de combustibil. 

— Hai să urcăm la etaj, spuse Hollis. 

Acţiona tijă de comandă a pasului general al elicei pentru o 
urcare. Marii presiunea gazelor şi menţinu echilibrul aparatului 
cu ajutorul manetei de comandă a pasului ciclic. Torsiunea 
crescu, făcând ca botul elicopterului să devieze spre stânga. 

— E invers, îi reaminti O'Shea. 

— Mulţumesc, căpitane. Să însemne asta oare că nivelul 
combustibilului nostru e în creştere? glumi el. 


— Nu, domnule. 

Hollis apasă pedala de direcţie dreaptă, aducând botul 
elicopterului pe direcţia de mers. 

— Pare să răspundă bine la comenzi, dar n-aş vrea să fiu 
nevoit să încerc ceva complicat, de exemplu o aterizare pe 
întuneric, pe o navă în tangaj, în condiţii de vânt puternic. 

O'Shea îi aruncă o privire scurtă, încercând să vadă dacă nu 
glumeşte din nou. 

— Am la activ ceva ore de antrenament de acest gen că să 
îl încerc, spuse O'Shea. Dar dacă vreţi s-o faceţi dumneavoastră, 
n-am nimic împotriva, dumneavoastră sunteţi comandantul. 

— O să decidem printr-o trânta cine are onoarea asta în 
momentul în care venim la aterizare. Mills îl privea când pe 
Hollis, când pe O'Shea. „Piloții, îşi zise, la fel ca agenţii CIA, au 
talentul de a face glume proaste în cele mai nepotrivite 
momente." 

Hollis urmărea mişcarea acelor altimetrului. La altitudinea 
de trei mii de metri se opri din ascensiune şi viteza de zbor 
reveni la o sută cincizeci de kilometri la oră. Indicatorul de 
viteză la sol arata cam acelaşi lucru. 

— Aşa-i mai bine. 

— Poate c-ar fi trebuit să urc mai devreme, spuse O'Shea. 

— Poate. Dar poate că, mai devreme, vântul potrivnic era 
mai puternic aici, sus. 

— E greu de ştiut, când n-ai posibilitatea să ceri să ţi se 
comunice condiţiile meteo. 

— Ai dreptate. 

Hollis se familiariza în minutele următoare cu aparatele de 
bord şi cu comenzile. Avea o groază de date la dispoziţie - 
viteza, altitudine, sarcina, combustibil, timp de zbor efectuat, 
distanţa estimată până la aterizare -, dar nu putea să spună cu 
nici o certitudine dacă vor ajunge sau nu în Golful Finic înainte 
de ivirea zorilor, sau dacă vor apuca măcar să vadă Golful Finic 
ori zorile. 

O'Shea părea să se gândească la acelaşi lucru. 

— Dacă reuşim să depistăm un reper, atunci putem calcula 
distanţa până la aterizare. Indicatorul ăsta de combustibil nu-mi 
place deloc. 


— Avem viteză care ne trebuie ca să ajungem la timp la 
singurul loc de aterizare de care dispunem, replica Hollis. 
Parametrii ăştia sunt apropiaţi, iar în momentul de faţa nu 
putem face nimic mai mult. 

— Poate că o să avem noroc de un vânt din spate, spuse 
O'Shea. 

— Poate. 

Mills, care era foarte atent la conversaţie, întreba: 

— Dar dacă vântul o să sufle tot din faţa? 

O'Shea îi aruncă o privire piezişa. 

— N-are rost să ne facem griji pentru un lucru în legătură cu 
care nu putem oricum să facem nimic. 

— O întrebare esenţiala, generale, i se adresa Mills lui 
Hollis. Care e hiba? 

— Eu abia am sosit, răspunse Hollis, aşa că nu pot să-ți 
comunic care e hiba planului vostru. 

— Auziţi, întreba Mills, ar conta dacă am scăpa de o parte 
din greutate? 

— Presupun că aţi şi făcut acest lucra. 

— Da, răspunse O'Shea. Haine, bagaje, apa de băut, nişte 
fierărie şi altele de genul ăsta. Ne-am uşurat, cred, cu vreo 
patruzeci şi cinci de kilograme. 

— La altceva mă gândeam, spuse Mills. 

— La cine te gândeai, Bert, întreba Hollis? 

— Păi... cred că la Dodson ori Burov. 

— Ai nevoie de ei, spuse Hollis. Vrei, cumva, să sar eu? 

— Nu. N-aş vrea să piloteze iar căpitanul O'Shea. îmi 
creează o stare de nervozitate. Mills zâmbi, apoi adăugă: Uite ce 
e, putem să ne debarasăm de Burov, dacă prin asta realizăm 
ceva. 

Nu-i răspunse nici Hollis, nici O'Shea. 

— Bine, lăsaţi-o baltă, spuse Mills, după o clipă de tăcere. 
Oricum, voi o să hotărâți dacă s-o faceţi ori nu. Lui Hollis îi 
plăcea de Mills când Mills era Mills. Când însa, încerca să fie 
Alevy, rezultatul era un cinism afectat, lipsit de stilul ori 
certitudinea morală a şefului sau. 

Lisa, care nu mai scosese o vorbă de multă vreme, spuse: 

— Nu vreau să mai aud de nici o crimă, vă rog. 


Urmară câteva momente de linişte, în care nu se auzea 
decât zgomotul motorului şi al palelor elicei. 

— Ai reperat vreo aeronavă? îl întreba Hollis pe O'Shea. 

— Nu, domnule. 

Hollis clătină mulţumit din cap. Nu credea că cineva de la 
Pension să fi avut posibilitatea sau capacitatea de a transmite 
informaţii prin radio. Până în acel moment însa nu era exclus ca 
sovieticii să fi descoperit faptul că stabilimentul lor fusese 
complet anihilat şi să fi făcut legătura între elicopterul Mi-28 
dispărut şi dezastrul de la Pension. Şi dacă puseseră lucrurile 
cap la cap, se gândeau probabil şi la singurul loc sigur, în afara 
ambasadei americane, în care ar fi putut ajunge un elicopter: 
Golful Finic. 

Hollis se întoarse spre Mills şi îl întreba: 

— Când aţi elaborat planul ăsta, v-aţi consultat şi cu 
specialişti din aviaţie? 

— Fireşte, răspunse Mills pe un ton uşor ofensat. 

— Şi cum v-aţi gândit să evitaţi detectoarele radar? 

— Tipii de la aviaţie cu care am stat de vorbă, spuse Mills, 
au calculat că, în momentul în care sovieticii vor fi ajuns la nişte 
concluzii, noi vom fi ieşit din raza de acţiune a radarului din 
zona Moscovei. De asemenea, ştiam că dacă zburăm cu luminile 
stinse, nu putem fi reperaţi vizual. 

Mills i se adresa lui O'Shea: 

— Ai primit nişte ordine scrise cu caracter tehnic, nu-i aşa? 

— Mi s-a ordonat să zbor la joasă înălţime, pentru a evita 
radarele instalate pe avioanele de supraveghere, pierzându-mă 
în învălmăşeala de semnale radar de la sol, şi să urmez o rută 
ocolită spre golf. M-am gândit însa ca benzina de care dispunem 
nu-mi mai permite acest lucru. 

— Te-ai gândit bine, spuse Hollis. Chiar dacă nu ne caută, 
tot o să apărem pe radarul cuiva în momentul în care vom intra 
în raza de control a traficului aerian din zona Leningrad-ului. 

— Când ajungem acolo, spuse O'Shea, va trebui să zburăm 
la joasă înălţime, sub raza de acţiune a radarului. La ora aceea, 
ne putem permite o reperare vizuală deasupra unei zone 
populate, întrucât ne aflam în zona de destinaţie. Trebuie să 
aterizăm înainte ca ei să poată trimite după noi un avion de 


interceptare. 

Al privi pe Hollis. 

— Ce părere aveţi? 

— Am impresia că cineva a uitat să ia în calcul radarul 
marinei sovietice, care urmăreşte tot ce se mişca în golf. Cred 
că dacă ne caută pe noi, în mod special, ne vor găsi. Mă bazez 
pe presupunerea că n-au făcut legătura între un elicopter Mi-28 
al Aeroflot-ului, cu un anumit număr de înmatriculare, şi atacul 
cu gaz neuroparalizant asupra bazei de instrucţie de lângă 
Borodino. 

— Ne bizuim pe faptul că vor afla că Pensionul a sucombat 
abia în cursul dimineţii, spuse Mills, când va veni cineva cu 
vreun transport ori va suna cineva de la Moscova, ori altceva de 
soiul ăsta. în ce priveşte elicopterul, i-am schimbat numărul de 
înmatriculare, aşa că ei probabil că încă mai caută locul în care 
s-a prăbuşit P-l13. Ţara asta e foarte compartimentata şi 
informaţia nu circula liber. Ca urmare, conexiunile nu sunt lesne 
de făcut, ceea ce e în avantajul nostru. 

— S-ar putea să ai dreptate, încuviinţa Hollis. 

Apoi, îl întreba pe O'Shea: 

— Şi cum o să aibă loc întâlnirea cu nava din golf? 

O'Shea arunca o privire pe o bucăţică de hârtie lipită de 
bord. 

— Mai întâi, căutam aeroportul Pulkovo, pe care îl vom 
recunoaşte din aer. Odată reperat aeroportul, coborâm sub 
două sute de metri, ca să ieşim din raza de acţiune a radarului. 
Cam la vreun kilometru sud de turnul de control, luăm o direcţie 
de 310 grade, survolam coasta vestică a Leningrad-ului şi 
continuăm până dăm de farul de pe dig. Din punctul aflat chiar 
deasupra farului, schimbăm direcţia la 340 de grade şi 
menţinem o viteză la sol de optzeci de kilometri la ora timp de 
zece minute. Potrivit celor menţionate aici, vom vedea jos, pe 
culoarul principal de navigaţie, trei reflectoare de ceața de 
culoare galbenă aşezate în formă de triunghi. Farurile se afla pe 
puntea de la pupa a unui cargou care iese din port. Farurile nu 
vor clipi şi nu vor proiecta fascicule de lumină, pentru a nu 
atrage, în mod nedorit, atenţia. Dar ele vor lumina suficient de 
tare ca să le putem vedea de la o altitudine de două sute de 


metri şi pe o rază de jumătate de kilometru în jurul navei, chiar 
dacă în golf va fi, ca de obicei, ceața. Vom ateriza în centrul 
triunghiului, vom arunca peste bord elicopterul şi cargoul ne va 
duce la Liverpool. 

O'Shea adăugă: 

— Când ajungem la Londra, sunteţi invitaţii mei la cină. 

Hollis îi aruncă o privire, fără să spună nimic. După alte 
cincisprezece minute de zbor, Hollis baga de seamă că viteza la 
sol scădea, semn că se confruntau din nou cu un vânt potrivnic. 
Acul indicatorului de combustibil era „angropat" în zona roşie. 
Unul dintre lucrurile pe care şi le amintea Hollis din manualul 
referitor la elicopterul Mi-28 - manual pe care şi-l procurase de 
la un mecanic de la Aeroflot, dându-i în schimb o pereche de 
blugi şi ţigări americane - era acela că indicatorul de 
combustibil nu era demn de încredere. Observă, de fapt, ca, 
deşi acum pătrunsese adânc în zona roşie, beculeţul de 
avertizare nu se aprinsese încă. 

— Vreţi să trec eu la manşa? întreba O'Shea. 

— Nu. Am nevoie de practică. 

După alte câteva minute, O'Shea spuse: 

— Ar fi trebuit să vedem luminile Leningrad-ului deja. 

Hollis confirma cu o mişcare a capului. 

— Vom fi avertizaţi înainte să se termine combustibilul? 
întreba Mills. 

— Simti nevoia unei aterizări? îl întreba Hollis. 

— Ce vrei să spui? 

— Vrei să aterizezi în Rusia? 

— Cred că nu. Prefer să zburăm până ne prăbuşim. 

— Şi eu, replica Hollis. 

Cinci minute mai târziu, beculeţul de avertizare al 
indicatorului de combustibil începu să clipească. După câteva 
secunde, o voce stridentă îi anunţa în rusește: 

— Rezervele dumneavoastră de combustibil sunt pe 
terminate. 

— Să te ia dracul! se răsti O'Shea la vocea înregistrata. 

— Pregătiţi-vă să încheiaţi zborul, spuse vocea. 

Hollis şi O'Shea avură un schimb rapid de priviri. 

— Ce-a zis? întreba Mills. 


— Că au mai rămas doar patruzeci şi două de zile pentru 
cumpărăturile de Crăciun, răspunse Hollis. 

— Combustibilul e pe terminate, îi spuse Lisa lui Mills. 

— Mi-am imaginat eu că asta a zis, bombăni Mills, clătinând 
din cap. 

Aşi continuară drumul spre nord prin noaptea întunecata. 
Nu mai vorbea nimeni, ca şi când, gândi Hollis, toţi ar fi aşteptat 
să audă zgomotul motoarelor întrerupându-se. într-un târziu, 
Lisa se aplecă în faţa şi îi puse o mână pe umăr. 

— Ce mai faci? 

— Excelent. Cum merg lucrurile acolo în spate, la clasa 
business? 

— Aştept să mi-o spui tu. Cât combustibil mai avem la 
dispoziţie din momentul anunţului? 

— E vorba mai degrabă de cât timp de zbor poţi să acoperi 
cu combustibilul rămas, iar asta depinde de încărcătură, 
temperatura, umiditate, vânt, altitudine, viteza, calităţile 
motorului, manevre şi de bunul Dumnezeu. 

— Să mă rog? 

— Rău nu poate să-ţi facă. 

— Te las să pilotezi. 

— OK. Tu roagă-te, iar eu o să pilotez. Mai târziu, inversam 
rolurile. 

Lisa se uita la mâinile lui Hollis ţinând ferm comenzile. în 
faţa ei era un alt Sam Hollis decât cel pe care îl cunoscuse la 
Moscova sau la Pension. O izbi faptul că, în elicopter, Hollis era 
în elementul lui şi îşi aminti ce-i spusese Seth Alevy pe 
aeroportul Şemeretievo în legătură cu lumea piloților: alcătuiau, 
într-adevăr, o categorie aparte, dar se simţea în stare să-l 
iubească în pofida acestui fapt. 

— Rezervele dumneavoastră de combustibil sunt pe 
terminate, repeta vocea. Pregătiţi-vă să încheiaţi zborul! 

Urmară câteva minute de tăcere, apoi O'Shea spuse: 

— Hei, aţi auzit de pilotul ăla de la Aeroflot care, rămânând 
aproape fără combustibil pe când traversă oceanul, ca să mai 
uşureze aparatul şi să amâne momentul fatal, a mai aruncat ce 
mai era prin rezervoare? Cum nimeni nu râse, O'Shea ridică din 
umeri: Are mai mult haz când eşti la sol. 


Hollis privi ceasul de bord. Era ora şase şi cincizeci şi nouă 
de minute. Mai aveau douăzeci şi trei de minute până când 
răsărea soarele, după care cargoul avea să stingă luminile de 
aterizare, semănând cu orice alt cargou din zona. Cu viteză din 
acel moment, puteau parcurge cei şaizeci de kilometri ramaşi 
înainte de răsăritul soarelui. Numai că, potrivit instrucţiunilor, în 
ultimele zece minute de zbor, trebuiau să reducă viteza la 
optzeci de kilometri la oră. 

— Avem de ales între două posibilităţi, îi spuse Hollis lui 
O'Shea. Să micşoram viteza, economisind combustibil, şi să 
ajungem la locul de întâlnire, dar mult după răsăritul soarelui, 
sau să mărim viteza şi, o dată cu ea, consumul de combustibil, 
aceasta fiind singura modalitate de a ajunge la întâlnire înainte 
de ivirea zorilor. Desigur, mărind consumul de combustibil, s-ar 
putea să nu reuşim ajunge atât de departe. Ce părere ai, ca 
profesionist, căpitane? 

O'Shea răspunse prompt, ca şi când ar fi reflectat deja 
asupra problemei. 

— Pun pariu c-avem mai mult combustibil decât credem. 
Aşa-mi spune mie flerul. Aş zice să-i dăm drumul cu toată viteza 
înainte. 

— Eu sunt pentru reducerea vitezei şi economisirea 
combustibilului, interveni Bert Mills. Principala noastră obligaţie 
nu e aceea de a ajunge la cargou înainte de ivirea zorilor, ci de 
a ieşi din Uniunea Sovietică şi din raza de acţiune a KGB-ului. 
Vreau să fiu sigur că ajungem în golf. Prefer să ajung în apă, 
decât să pună laba pe noi. Ştim prea multe. 

— Fiind vorba de o chestiune de ordin tehnic, n-ai nici un 
drept de vot, Bert. Oricum, am consemnat părerea ta. Lisa? 

— Eu sunt de aceeaşi părere cu Bert. Prefer să mă înec 
decât să rămânem fără combustibil înainte de a ajunge în golf. 

Hollis dădu afirmativ din cap. 

— Să-l trezim pe Brennan să ne spună care-i părerea lui? 

Hollis auzi pocnetul balonaşelor de gumă de mestecat, 
urmat de vocea lui Brennan, care întreba: 

— N-am murit încă? 

— Tocmai de asta vorbeam, spuse Mills. 

Brennan se întinse şi-şi drese vocea: 


— Hei, colonele, mă bucur că eşti cu noi aici, sus. Ce mai 
faci? 

— Bine. Acum sunt general. 

— Ah, da. îmi cer scuze. Cum a rămas până la urmă, ne-am 
răzbunat? Vreau să spun, le-am tras-o? 

— Da. Ai auzit care-i problema? 

— Da. E dură. Sunt de acord cu ce hotărâți voi, băieţi. 

Hollis şi-ar fi dorit ca şi ceilalţi să fi fost lipsiţi de opinie. 

— Mie unul nu-mi place să zbor, adaugă Brennan, aşa că 
mă bucur c-o să fim în curând jos. 

— E rândul dumneavoastră, domnule general, îl atenţiona 
pe Hollis căpitanul O'Shea. 

Hollis n-apucă să răspundă, fiind întrerupt de vocea fără 
trup, care repetă: 

— Rezervele dumneavoastră de combustibil sunt pe 
terminate. Pregătiţi-vă să încheiaţi zborul. 

— Cu toată viteza înainte, spuse Hollis cu glas hotărât. 
împinse înainte maneta pasului ciclic al elicei, ceea ce făcu că 
elicopterul să se încline cu botul înainte; simultan deschise 
maneta de gaze şi regla pasul general. Acul indicatorului vitezei 
de zbor sari la o sută optzeci de kilometri la ora şi automat 
crescu şi viteza la sol. 

— Să n-ai niciodată încredere în ruşi, spuse Hollis. 

Continuau să zboare în direcţia nord. Beculeţul roşu de 
avertizare continua să clipească, iar vocea înregistrata să repete 
cele două fraze pe acelaşi ton indiferent. Hollis considerase 
întotdeauna ca aceste înregistrări din cabina pilotului ar fi 
trebuit să sune din ce în ce mai alarmant cu fiecare repetare. 
Casetofoanele nu cunosc însa teama de moarte. 

— Priviţi! exclamă O'Shea. 

Hollis, Mills, Lisa şi Brennan priviră în direcţia arătată de 
O'Shea. Puțin spre dreaptă faţa de direcţia lor de zbor, departe 
la orizontul întunecat, se zărea o lumină slabă. 

— Leningradul, anunţa Hollis. 

— Cam douăzeci de kilometri, spuse O'Shea, adică încă 
vreo şapte minute de zbor. 

Hollis îşi privi ceasul. Era ora şapte şi patru minute. Mai 
aveau aproape optsprezece minute până la răsăritul soarelui. 


Dacă ajungeau la Pulkovo în şapte minute şi schimbau cursul, ar 
fi ajuns la far după alte cinci minute. După încă zece minute de 
zbor ar fi ajuns la locul de întâlnire cu cargoul, ceea ce, în mare, 
însemna că se puteau încadra în timp. 

— Din acest moment suntem în competiţie cu soarele, 
domnule general, constata O'Shea. 

— Credeam că suntem în întrecere cu indicatorul de 
combustibil, replica Hollis. De ce mă zăpăceşti? 

O'Shea schiţa un zâmbet. Hollis mări viteza aparatului la 
două sute de kilometri la oră. 

— Ne deplasăm cu motoarele la capacitatea maximă la 
sfârşitul unui zbor lung, remarca O'Shea. Aveţi încredere în ele? 

Hollis arunca o privire asupra instrumentelor de bord. 
Temperatura gazelor evacuate din motor era în zona roşie, la fel 
şi temperatura uleiului. 

— Să n-ai încredere niciodată în roşii. 

Apoi Hollis i se adresa lui Brennan: 

— Aşadar, ce te-a făcut să te întorci şi să te bagi în chestia 
asta, Bill? 

— Nu ştiu exact. Seth Alevy a zis că aveţi necazuri. De asta 
s-a oferit şi căpitanul O'Shea să participe, nu-i aşa, căpitane? 

— Aşa-i. 

O'Shea i se adresa lui Hollis: 

— Vreau să-mi schimbaţi notarea de serviciu. 

— O să mă gândesc la treaba asta. 

Hollis începu să manevreze aparatul într-o coborâre în 
pantă domoală. 

— Câte ore de zbor pe elicopter aveţi, domnule general? Se 
arata curios O'Shea. 

Hollis îşi privi ceasul. 

— Dacă punem la socoteală ultimele treizeci de minute, o 
oră. 

— Vorbesc serios, exclamă O'Shea. 

— Nu ştiu... vreo zece, douăsprezece. Ce e asta, un test? 

— Nu. Mă întrebam doar cine să facă aterizarea. 

— Dacă e vorba de o aterizare fără motor în golful îngheţat, 
poţi s-o faci tu. Dacă-i cu motor, pe puntea cargoului, o fac eu. 

— Am înţeles. 


Hollis observa că viteza la sol începuse să scadă, semn că 
vântul, care sufla din faţa, se înteţise. La altitudinea de cinci 
sute de metri, viteza de zbor continua să fie de două sute de 
kilometri la oră, dar viteza reală, în raport cu solul, practic viteză 
care conta, nu era de nici măcar o sută treizeci de kilometri la 
oră. Hollis ştia că aveau de-a face cu nesuferitul vânt ce sufla 
iarna în Golful Finic, un vânt atât de puternic şi de constant 
încât uneori apele golfului creşteau cu un metru şi jumătate, 
inundând Leningrad-ul. îşi imagina cum arata marea agitată şi 
cargoul lor săltând pe valuri, în ruliu şi tangaj. 

Dedesubt, se distingeau acum principalele artere care 
conduceau în oraş, precum şi un oarecare trafic rutier. 

Leningrad. Cel mai nerusesc oraş al Rusiei. Un oraş cu o 
cultură, un stil şi pretenţii liberale, dar un oraş în care KGB-ul 
avea reputaţia de a fi deosebit de agresiv, ca o contrapondere 
la populaţia lui cu înclinații occidentale. Lui Hollis îi plăcuse 
cândva Leningrad-ul, iar acum, când îl survola pentru ultima 
oară, avea sentimentul unei pierderi. 

— Cred că ce se vede acolo, jos, e şoseaua spre Moscova, 
spuse O'Shea, deci Pulkovo trebuie să fie în stânga. 

— N-am mai auzit de multă vreme înregistrarea, spuse 
Mills. 

— Cred că tipul s-a lăsat păgubaş, replica Hollis. 

— Nu e ăla aeroportul? întreba O'Shea, arătând cu mâna în 
stânga. 

Hollis privi în direcţia arătată şi văzu familiarele luminiţe 
albastre şi albe ale avioanelor. 

— Ba da Mi-ai oferit o mostră excelentă de navigaţie 
aeriană, căpitane. 

— Vă mulţumesc, domnule. Am încercat să folosesc vântul, 
dar m-am temut că s-ar putea să ne îndepărteze de la direcţia 
noastră de zbor. 

— Se pare că n-am fost deviaţi într-atât încât să ratăm un 
întreg oraş. 

Hollis viră spre stânga, o dată cu creşterea vitezei de 
coborâre. Altimetrul indica două sute de metri şi Hollis echilibra 
elicopterul, menţinând altitudinea. Apreciind că se afla la un 
kilometru sud de turnul de control de la Pulkovo, schimba 


direcţia la 310 grade. Zburau acum atât de jos încât Hollis putu 
să distingă pasagerii dintr-un autobuz ce trecea pe dedesubt. 
Văzu defilând câteva fabrici şi un tren care părăsea în viteza 
oraşul. Spre nord, marele oraş Leningrad părea să devină tot 
mai strălucitor cu fiecare minut ce trecea, pe măsură ce se 
trezea din această lungă noapte de toamnă. 

— Am impresia că se vede golful, spuse O'Shea. 

Hollis privi în zare spre locul în care se terminau luminile 
răzlețe de pe faleză şi începea o mare întindere întunecata. 

— Mai avem încă cinci minute. Uită-te după farul de la 
capătul digului. 

Minutele trecură în linişte. Ţărmul fugi de sub ei şi se treziră 
brusc deasupra mării. Hollis îşi privi ceasul: şapte şi paisprezece 
minute. 

— Asta e, constata Mills. Nu mai avem drum de întoarcere. 

Hollis îl aprobă cu o mişcare a capului. Dacă se prăbuşeau 
şi scăpau teferi din impact, timpul de supravieţuire în apa rece 
ca gheaţa a golfului era de numai cincisprezece minute. 

O'Shea arata cu mâna dreaptă înainte. 

— Farul! 

— L-am văzut, spuse Hollis. 

Continua să zboare spre far şi, la vreo jumătate de 
kilometru de el, începu să reducă din viteză şi să ridice botul 
elicopterului. Viteza la sol era de optzeci de kilometri la oră în 
momentul în care trecu pe deasupra farului, aflat la capătul unui 
dig din beton lung de doi kilometri. Schimbă direcţia la 340 de 
grade şi nota timpul arătat de ceas: şapte şi şaptesprezece 
minute. 

— Căpitane, urmăreşte ceasul! 

— Inţeles, să trăiţi. 

Hollis verifica busola, menţinând direcţia nord-vest, deşi era 
sigur că vântul de nord îi va împiedica să păstreze cursul, 
încerca să calculeze cam cât de mare putea să fie abaterea la 
un zbor de zece minute, dacă vântul sufla cu cincizeci şi cinci 
până la şaptezeci şi cinci de kilometri pe oră. Simţi brusc nevoia 
să se confrunte cu experţii în materie de aviaţie consultaţi de 
Mills. 

— Ce experi zici că erau ăia? îl întreba pe Mills. 


— Poftim? 

— Tipii cu care v-aţi consultat. 

— A... care-i problema? Vreau să spun, în afară de chestia 
cu combustibilul? 

— Navigaţie. E vorba de două obiecte în mişcare. Cargoul 
se lupta cu valurile, noi cu vântul. 

— E ca şi cum ai încerca să bagi aţa într-un ac care se 
mişca, remarca O'Shea. 

— Şi asta pe întuneric, adaugă Hollis. 

Mills nu răspunse. 

— Înţeleg că n-avem decât o încercare pentru realizarea 
joncţiunii, spuse Brennan. 

— Dacă o avem şi pe-aia, comenta O'Shea. 

— Să vă ia dracui'..., spuse o voce în ruseşte. O să vă omor 
pe toţi. 

— E şi ăsta un anunţ înregistrat? întreba Hollis. 

— Cred că-i pasagerul nostru din spate, chicoti Brennan. 
Ce-a zis? 

— A zis că-i mai trebuie o doză de pentotal, spuse Hollis. 
Bert, închide-i gura! 

Mills se strecura în spate şi îl examină pe Burov. 

— E deja într-o stare jalnică, generale, îi striga Mills lui 
Hollis. Nu vreau să-l omor. 

— Am să vă bag pe toţi înapoi în celule, bolborosi Burov 
printre buzele umflate. 

Anunţurile de avertizare se auziră din nou şi Burov spuse: 

— Vedeţi? Aterizaţi imediat! 

— Mai tacă-ţi fleanca, Burov, îi striga Hollis în rusește, ori te 
arunc din elicopter. 

Burov tăcu brusc. Mills îl examina şi pe Dodson şi decreta: - 
Celălalt pasager pare să fie într-o stare bună. 

— Ora şapte şi nouăsprezece, anunţa O'Shea. Au trecut 
două minute. 

Mills privi pe geamul din spate, care dădea spre sud-est. 

— Răsare soarele. Dacă e lumina, n-o să ne ia la bord. 

— In situaţia asta ce-o să facă? întreba Lisa. 

— Păi, pot să stingă luminile de semnalizare şi atunci nu 
vom mai şti care e nava. Nu ştiu decât că e vorba de un cargou. 


Nu cunosc nimic altceva despre el, nici măcar naționalitatea. 
Din motive de securitate, nu ni s-a spus nimic mai mult şi mai 
presupun că nu putem ateriza la lumina zilei, fiindcă punem în 
pericol nava. Nu ştiu decât că trebuie să ne uităm după trei 
reflectoare galbene aşezate pe puntea unui cargou. 

— Poate că prietenii tăi de la Washington ne-au ales o navă 
sovietică, spuse Hollis. 

Mills schiţa un zâmbet. 

— Nu-i deloc amuzant. 

Burov îşi făcu din nou simţita prezenţa. De data asta vorbea 
englezeşte: 

— Ascultaţi-mă! rosti el printre dinţii sparţi. Ascultaţi! 
Aterizaţi şi daţi-mi drumul. Voi puteţi să vă continuaţi evadarea 
şi vă promit că cei de la şcoala nu vor paţi nimic. Vă garantez. 

Urmă un moment de linişte, după care Hollis îi spuse lui 
O'Shea: 

— Preia comanda! 

Hollis se strecura în spate şi se aplecă deasupra lui Burov, 
ale cărui mâini erau legate de scaun cu sârmă de oţel. Hollis îl 
privi fix în ochi, iar Burov îi întoarse privirea, în cele din urmă 
Hollis îl întreba: 

— Vrei ceva care să-ţi calmeze durerea? 

O clipă, Burov nu-i răspunse, apoi clătină din cap. 

— Ţi-e sete? 

— Da. Foarte. 

Hollis se întoarse spre ceilalţi şi întreba: 

— A mai rămas ceva de băut? 

— Doar asta, spuse Mills, întinzându-i o sticlă de coniac. 
Marfă a-ntâia. 

Hollis lua sticla şi o duse la buzele acoperite cu o crustă de 
sânge ale lui Burov, care, nedezlipindu-şi ochii de la Hollis, 
deschise gura. Hollis îi turna pe gât jumătate din sticlă. Burov 
tuşi şi scuipă bucăţi de sânge închegat, înghițind până la urma 
cea mai mare parte din coniac. Hollis observa că ochii lui Burov 
se umplură de lacrimi şi bănui că acest lucru se datora usturimii 
pe care i-o provocase alcoolul în contact cu buzele şi gingiile 
rănite. 

— Nu avem apă, spuse Hollis. 


Burov nu-i răspunse. Hollis înşuruba capacul sticlei şi spuse: 

— S-a terminat, înţelegi? 

Burov nu scoase nici de data asta vreun sunet. 

— Peste câteva minute vei fi sau prizonier pe o navă, sau 
mort, în apă. Altă posibilitate nu exista. 

Burov confirma cu o mişcare a capului că înţelesese. 

— Te rogi? 

— Nu. Niciodată. 

— Dar mama ta te-a învăţat să te rogi. Burov nu-i răspunse. 

— N-ar strica să te gândeşti la asta. 

Burov păru să se prăbuşească tot mai mult în scaun, iar 
capul îi căzu. 

— Vă felicit. Pe toţi. Te rog, lasă-mă în pace. 

Hollis privi chipul desfigurat al lui Dodson, apoi reveni la 
Burov, spunându-i: 

— Sunt o groază de lucruri pentru care trebuie să dai 
socoteală. Am să am grijă să răspunzi direct în faţa maiorului 
Dodson pentru toţi ceilalţi piloţi. 

Hollis se aplecă spre hublourile de pe partea stângă şi privi 
spre sud-est. Deasupra orizontului plat îşi făcu apariţia o mică 
geana roşie, aruncând o lumină roz deasupra oraşului 
Leningrad. în golf, însa, apele continuau să fie întunecate. Hollis 
reveni în scaunul de pilotaj. 

— Preiau eu, îi spuse lui O'Shea. 

Aşi privi ceasul: şapte şi douăzeci şi unu de minute. Mai 
aveau nevoie de şase minute de zbor până la locul de întâlnire, 
dar mai erau doar un minut sau două până la prima rază de 
lumină. N-aveau cum să ajungă la cargou înainte de ivirea 
zorilor. 

O'Shea privea cu atenţie prin parbriz. Mills şi Brennan 
priveau prin hublourile de pe partea stângă, Lisa prin cele de pe 
dreapta. Toţi scrutau marea întunecata de sub ei. Dedesubt, 
erau lumini, observa Hollis, marcaje de ambarcaţiuni şi ale 
culoarului de navigaţie, dar nici un triunghi format din 
reflectoare de culoare galbenă. 

An timp ce Hollis se uita la apă, aceasta deveni mai 
luminoasă. Acum putea să-i distingă valurile, ce reflectau razele 
firave de soare. Măcar apucase zorile şi, indiferent de cele 


întâmplate, era un răsărit de soare mai bun decât ar fi fost la 
Pension. 

— E şapte şi douăzeci şi şapte, anunţa O'Shea. Timpul scurs 
de la far e acum de zece minute. 

— Nu-l văd, spuse Lisa. 

— Cred c-au stins luminile de aterizare, zise Brennan. Poate 
c-ar trebui să aterizăm pe orice navă. Vedeţi petrolierul ăla 
mare de acolo? Ora zece, o jumătate de kilometru. 

An lumina cenuşie a dimineţii Hollis văzu şi el puntea largă 
şi plata a petrolierului. Era tentantă, dar, asemenea unei femei 
care îţi face semne din cadrul unei uşi întunecate, ea nu 
reprezenta neapărat şi un loc sigur. 

— Poate fi o navă sovietică sau una din Blocul Răsăritean. 
N-avem de unde şti. 

Mills fu de aceeaşi părere. 

— Am fost cu toţii de acord că nu trebuie să cădem în 
mâinile lor. Datorăm acest lucru țarii noastre, precum şi nouă 
înşine. 

— Ai dreptate, interveni Brennan. Ar putea să fie o navă 
comunistă. Cred că sunt o groază din astea pe-aici. Mai bine 
mor înecat. 

— Nu cred că vorbeşti serios, spuse Burov. N-aţi prefera să 
trăiţi în loc să muriţi în chinuri oribile în apa asta rece? 

— Nu, replica Lisa. 

Brennan se întoarse spre Burov şi îi spuse: 

— Să nu-ţi mai aud fleanca! 

Mai trecură alte câteva minute şi cerul îşi schimba culoarea 
din griul zorilor în limpedele dimineţii. Deasupra lor era un 
plafon dens de nori, iar dedesubt - ceața din golf. Pescăruşi şi 
rândunici de mare se roteau în cercuri deasupra apei, iar în 
depărtare se zăreau nori de ploaie. Era o zi mohorâtă, tipică 
pentru Golful Finic. 

— La ora asta, cargoul a stins reflectoarele, spuse Mills. Nu 
risca el ca vreo navă sovietică să vadă elicopterul aterizând pe 
puntea lui. La drept vorbind, nici nu pot să-l condamn. 

— Nu prea văd nimic care să semene cu vreun cargou, 
spuse Lisa, ci doar câteva petroliere şi nave de pescuit şi o navă 
de război cu tunuri la bord. Cred c-am trecut de el. 


— Cargoul nostru poate e încă în Leningrad, spuse O'Shea, 
întârziat de formalităţi. Poate că s-a abătut de la cursul stabilit, 
ori poate că noi ne-am abătut, în întâlnirile astea aer-mare, dacă 
n-ai posibilitatea comunicării prin radio, sau o nimereşti, sau o 
dai în bară. 

Hollis privi aparatura de bord. Elicopterul fusese forţat 
dincolo de limitele sale tehnice şi lui Hollis i se păru o ironie 
faptul că ultimul produs sovietic pe care îl folosea să fie şi cel 
mai bun. Cu excepţia indicatorului de combustibil, toate 
componentele sale se comportaseră admirabil. 

— Ai avut dreptate în legătură cu carburantul, îi spuse lui 
O'Shea. 

— M-am gândit că indicatorul nu poate fi decât o prelungire 
a vieţii din această ţara. Sovieticii nu cred că oamenii sunt 
capabili de opţiuni raţionale, aşa că-i mint pentru binele lor. 

O'Shea zâmbi, apoi adăugă cu umor: 

— Dar cred că acum „pe terminate" înseamnă într-adevăr 
„terminat". 

Mills înceta să mai privească pe hublou şi se aşeza din nou 
pe podea între scaune. 

— Oricum, a meritat să încercam. 

Scoase sticla de coniac, trase o duşca şi i-o întinse lui 
Brennan. Acesta bau, apoi i-o dădu Lisei. Lisa o întinse mai 
departe lui Hollis şi O'Shea, care refuzară, O'Shea spunând „Eu 
pilotez". Lisa, Brennan şi Mills terminară de băut coniacul din 
sticlă. 

Hollis cerceta cu atenţie apa golfului. Marea era agitată; 
valuri înalte, cu crestele înspumate, se rostogoleau de la nord 
spre sud. Altitudinea de două sute de metri îi oferea 
posibilitatea unui câmp vizual suficient de mare pentru a fi sigur 
că nu avea cum să nu vadă un cargou, chiar dacă acesta s-ar fi 
abătut doi sau trei kilometri de la cursul său. Ceva nu era în 
regulă şi lui Hollis îi trecu prin minte gândul că s-ar fi putut să fie 
vorba de o altă cacealma de-a lui Alevy, de o glumă de dincolo 
de mormânt. Dar chiar dacă Alevy ar fi vrut să-i reducă la tăcere 
pe O'Shea, Brennan şi Mills, promisese totuşi să-i „livreze“ pe 
Burov şi un american, aşa că nu putea fi vorba de asta. Hollis 
realiza cât de tare fusese influenţat de modul de gândire al lui 


Alevy, dacă fusese în stare fie şi numai să-i treacă prin cap aşa 
ceva. Era gata să parieze ca şi ceilalţi se gândiseră la acest 
lucru. 

— Vedeţi balizele alea? îi atrase atenţia O'Shea. Am depăşit 
culoarul de navigaţie. 

Hollis dădu afirmativ din cap. Viră brusc spre dreapta şi o 
luă spre sud-est, înapoi spre Leningrad. 

— Ce faci? întreba Mills. 

Hollis angaja aparatul în picaj, în faţa, la o distanţa de vreo 
cincisprezece kilometri, se zăreau luminile Leningrad-ului. 

— Ce faci? repetă Mills. 

— Mă bazez pe două presupuneri. Prima, ca nava noastră n- 
a ajuns la locul de întâlnire la vreme. A doua, dacă lucrurile stau 
aşa, atunci comandantul cargoului e încercat de un oarecare 
sentiment de culpabilitate şi, dacă ne vede, o să facă ce ar face 
orice comandant de navă pe mare pentru o altă navă sau un 
avion aflat în dificultate, respectiv va sări în ajutorul nostru. 

Hollis se opri din coborâre la mai puţin de o sută de metri 
deasupra marii agitate şi reduse viteza la patruzeci de kilometri 
la oră. 

— Mă simt excelent, spuse O'Shea fără nici o legătură. Ne- 
am descurcat bine. 

— Am învins toate piedicile, nu-i aşa? îi ţinu isonul Mills. Am 
ajuns aici. 

— Am furat elicopterul ăsta, spuse Brennan, am pătruns în 
Pension, l-am salvat pe Dodson, l-am răpit pe Burov, am izbutit 
să scăpăm teferi de acolo prin luptă, am traversat Rusia şi am 
ajuns acolo unde trebuia să ajungem. La dracu', după mine, eu 
zic c-am reuşit. 

— Mi-ar fi greu să te contrazic, Bill, spuse Hollis. Dacă am 
avea o sticlă de şampanie, ţi-aş zice să-i scoţi dopul. 

— Fir-ar să fie, exclamă Mills. Seth trebuia să cumpere 
şampanie la Centrul Comercial. 

La pomenirea numelui lui Alevy, se lăsă tăcerea, timp în 
care, gândi Hollis, fiecare probabil că îl blestema şi îl 
binecuvânta în acelaşi timp. Asta e soarta acelora care îi împing 
pe alţii spre piscuri înalte şi abisuri adânci. 

— Schimbă locul cu mine, îi spuse Lisa lui Mills. 


Lisa părăsi scaunul şi îngenunche pe podea lângă Hollis. 

— Ştiu că acum nu poţi să mă ţii de mână, dar dacă peste 
câteva minute nu vei mai fi nevoit să ţii mâinile pe comenzi, o s- 
o faci? 

— Desigur. 

— Lăsaţi-mă pe mine, domnule general, spuse O'Shea, 
preluând comenzile, Relaxaţi-vă! 

Hollis lasă comenzile şi apucă mâna Lisei. 

Elicopterul continuă să zboare înapoi, spre Leningrad. 
Nimeni nu mai scotea o vorbă, fiecare asculta doar zgomotul 
motoarelor, care umplea cabină, aşteptând momentul în care 
aveau să se oprească. 

O'Shea îşi drese vocea şi spuse pe un ton stăpânit: 

— Ora 12, un kilometru. 

Brennan, Mills şi Lisa se ridicară în picioare şi priviră prin 
parbriz. Spre ei, naviga un cargou de mărime mijlocie, pe a cărui 
punte din spate erau aprinse trei reflectoare de culoare galbenă. 

Hollis dădu drumul mâinii Lisei şi apucă manşa. După 
calculele lui, aveau nevoie de treizeci de secunde, dacă reuşesc 
să treacă chiar pe deasupra navei, în schimb, dacă luau foc, s-ar 
fi putut izbi de cargou şi acest lucru nu-l meritau nici cargoul, 
nici echipajul. 

Viră spre dreapta, abătându-se de la cursul cargoului ce 
înainta spre ei, şi se apropie de acesta în unghi drept, ajutat de 
vântul puternic din spate. Observă că acum cele trei reflectoare 
galbene erau stinse, ceea ce însemna că prezenţa lor fusese 
remarcată. 

— Domnule general, avem nevoie de o oarecare altitudine 
pentru coborâre, spuse O'Shea. 

Hollis ştia că o apropiere de la o sută de metri, într-un unghi 
mare, nu era modalitatea cea mai fericită de aterizare a unui 
elicopter pe o platformă în balans. Pe de altă parte, nu era de 
glumit nici cu riscul că motorul să ia foc în timpul ascensiunii. 
instinctele sale şi aşa-numita intuiţie de pilot îi spuneau că 
timpul de zbor pe care îl mai aveau la dispoziţie se numără în 
secunde. 

— Staţi calmi! 

— E rândul dumneavoastră să ne faceţi o demonstraţie, îi 


replică O'Shea. 

Examină cu atenţie instrumentele de bord, în vreme ce 
Hollis se concentra asupra navei care se apropia. O'Shea citea 
cu glas tare datele înscrise pe aparatele de bord: viteza de zbor, 
cuplul de torsiune şi altitudinea. 

— Viteza la sol, aproximativ treizeci de kilometri, anunţa 
O'Shea. 

Inţelegând ca pupa cargoului avea să treacă de ei înainte 
că elicopterul să o poată aborda, Hollis angaja aparatul într-un 
zbor planat spre babordul navei, continuând apropierea 
prudentă de ţinta. 

Ajustă direcţia şi menţinu botul elicopterului în linie cu nava 
aflată în mişcare, dar continuând să zboare lateral. Totodată, 
încerca să păstreze constantă viteza la sol. 

— Viteza la sol, patruzeci. 

Hollis ridica botul elicopterului, pentru a reduce viteza. 

— Altitudinea, cincizeci de metri, anunţa O'Shea. 

Hollis menţinu botul aparatului perpendicular pe navă. 
Distanţa până la cargou era de circa o sută de metri şi, după 
calculul lui Hollis, unghiul de planare urma să-i permită să 
ajungă deasupra pupei, ceea ce i-ar fi îngăduit o coborâre din 
zbor la punct fix. 

— Viteza la sol, treizeci; altitudinea, treizeci. 

La bordul elicopterului începu să sune o sirenă de 
avertizare. 

— Presiunea uleiului, în scădere, anunţa O'Shea. Probabil că 
i-a sărit un cablu sau o garnitură. 

Vocea înregistrata, care păstrase o vreme o tăcere 
inexplicabilă în legătură cu carburantul, se auzi din nou: 

— Oprirea motorului este iminentă. Pregătiţi-vă pentru 
aterizare forţata. 

Acum se aflau la zece metri de puntea superioară a navei. 
Hollis ridica botul elicopterului, reducând viteza la sol la aproape 
zece kilometri. Nava alunecă pe sub ei şi în faţa îi apăru brusc 
puntea de la pupa. Deşi puntea se mişca din cauza tangajului şi 
raliului, nicicând o zonă de aterizare nu i se păruse lui Hollis mai 
bună decât aceasta. Se îndrepta spre puntea în mişcare, dar 
când trecu pe deasupra ei, elicopterul o atinse şi fu proiectat în 


aer. 

— La dracu'! Pupa dispăru şi elicopterul, dezechilibrat, se 
găsea din nou deasupra apei, gata să se prăbuşească. 

Hollis deschise repede maneta de gaze şi mari pasul 
general al elicei, ceea ce determina elicopterul să se ridice cu 
doar câteva secunde înainte să fi atins cu coada suprafaţa 
agitată a mării. Hollis întoarse botul aparatului spre pupa şi 
urmări nava, concentrându-şi atenţia asupra luminii de la pupa 
şi străduindu-se să menţină elicopterul pe direcţia ei în pofida 
vântului puternic. Se simţea asemenea unui om care încerca să 
se agaţe de bara unui vagon de tren aflat în mişcare. 

Hollis observa, pentru o clipă, numele navei, înscris cu litere 
albe: Lucinda. 

— Oprirea motorului este iminentă, rosti vocea înregistrata. 
Pregătiţi-vă pentru aterizare forţata. 

Hollis mari pasul general concomitent cu presiunea gazelor 
şi cobora literalmente în picaj, lipsindu-i doar câţiva metri ca să 
agaţe parapetul punţii de la pupa. Micşora pasul general şi 
elicopterul ţâşni în sus, la doar câţiva metri de puntea de la 
pupa. O'Shea opri motoarele. Roţile din spate izbiră puntea şi 
elicopterul fu împins în aer. Puntea mişcătoare se depărta, apoi 
veni din nou spre ei, izbind cu putere cele două roţi din dreapta 
şi dezechilibrând aparatul până aproape a-l răsturna. Hollis trase 
cu toată forţa frâna de mână, blocând roţile. în cele din urmă, 
elicopterul îşi găsi echilibrul pe puntea cargoului, părând fixat 
acolo parcă dintotdeauna. Hollis îşi ridică ochii spre catargul 
principal şi văzu fluturând pavilionul britanic. 

Nimeni nu scotea o vorbă. Zgomotul motoarelor şi al 
elicelor se stinse încet, locul lor fiind luat de acela al valurilor 
care izbeau cargoul. Cabina se umplu de mirosul sărat al mării, 
iar zborul relativ lin al elicopterului fu înlocuit de tangajul unei 
nave bătute de vânt. Hollis observa că pe punte nu se afla nici 
un membru al echipajului şi presupuse că acestora li se 
ordonase să rămână jos. 

O'Shea îşi drese glasul şi spuse cu o voce stinsă: 

— Nu-mi plac navele. Am rău de mare. 

— Ba eu ador navele, spuse Brennan. 

— Aţi făcut o treabă minunată, spuse Mills, adresându-i-se 


lui Hollis şi O'Shea. Vă suntem datori. 

— Dacă te referi la agenţie, Bert, replică sec Hollis, atunci 
cred că şi noi vă suntem datori. 

Lisa îşi încolăci braţele în jurul gâtului lui Hollis. 

— Vă iubesc! Aţi reuşit! Amândoi. 

Al apuca pe O'Shea de umeri şi îl sărută pe obraz. 

— Vă iubesc pe amândoi. 

O'Shea se înroşi. 

— Eu n-am... ei bine, spune-i de notarea mea de serviciu. 

Hollis zâmbi. 

— O să mă mai gândesc. 

— Exact înainte să opresc motoarele... îi spuse O'Shea lui 
Hollis. 

— Am auzit. 

— Ce? întreba Mills. 

— Unul din ele s-a oprit, spuse O'Shea. Cred că în 
rezervoare nu mai e benzina nici cât să umpli o brichetă. 

— Păi, acum nu mai avem nevoie de combustibil. Lucrurile 
s-au sfârşit cu bine. 

Mills baga mâna sub scaunul lui şi scoase o pungă de 
plastic plină cu măşti negre de schi, pe care i-o întinse lui 
Brennan. 

— Fiecare să-şi pună o mască pe figură. Nu vorbiţi cu 
echipajul, nu rostiţi nume. 

Mills se duse în spatele cabinei şi îi puse o mască pe faţa lui 
Dodson. Se întoarse apoi spre Burov şi îi spuse: 

— După cum vezi, colonele, băieţii buni au câştigat. 

Cu totul neaşteptat, Burov izbucni în râs. 

— Zău? Voi ăştia de la CIA sunteţi băieţii buni? Propriii 
voştri compatrioți nu cred chestia asta, tot aşa cum compatrioţii 
mei nu cred că cei de la KGB sunt băieţii buni. Dumneata şi cu 
mine suntem nişte paria, domnule Mills. Asta-i ceea ce ne 
desparte de restul omenirii. 

— Poate că ai dreptate. Mă bucur să constat c-ai învăţat 
ceva din propria şcoala. 

Mills scoase din buzunar o seringă şi o înfipse în gâtul lui 
Burov. 

— Vorbeşti prea mult. 


Apoi îi trase o mască pe cap. 

— Aşa-i mult mai bine. 

Brennan deschise uşa şi o pală de aer rece umplu cabina 
încinsa a elicopterului. Sari pe puntea în tangaj, urmat de Lisa, 
O'Shea şi Hollis. Mills cobora ultimul, zicând: 

— O să cer ca Dodson şi Burov să fie duşi la infirmerie. 

Privi în sus, spre pavilionul britanic. 

— Mi-am imaginat că trebuie să fie vorba de o navă 
britanică. Nu avem prea mulţi aliaţi întreprinzători în NATO pe 
care să mai putem conta. 

— În ce priveşte acţiunea asta, Bert, n-am încredere nici 
măcar în aliaţii noştri din Washington, remarca Hollis. 

— Bine zis. 

— Suntem în siguranţa sau nu? întreba Lisa. 

Hollis îşi zise că în siguranţa nu vor mai fi tot restul vieţii 
lor. 

— Suntem foarte pe-aproape, îi răspunse Hollis. 

Uşa cabinei de pe puntea de la pupa se deschise şi îşi 
făcură apariţia şase marinari îmbrăcaţi în flanele groase de lână 
de culoare închisa. Se apropiară de elicopter şi îi cercetară 
curioşi pe cei cinci pasageri: patru bărbaţi şi o femeie, toţi cu 
măşti negre pe faţa. Trei dintre bărbaţi erau îmbrăcaţi în 
uniforme sovietice, unul în trening. Femeia avea pe ea un 
trening şi o canadiană. „lar la bordul elicopterului, îşi zise Hollis, 
mai sunt doi bărbaţi rupţi în bătaie şi aflaţi în stare de 
inconştienţa, cu măşti negre pe figură, unul îmbrăcat în pijama, 
iar celălalt într-un trening zdrenţuit." Dacă marinarilor li s-ar fi 
cerut să spună cine erau bunii şi cine râii, cu siguranţa ar fi 
răspuns taman pe dos. 

Ca şi când şi-ar fi imaginat că nici unul dintre ei nu vorbea 
engleza, unul dintre marinari arata cu mâna spre elicopter şi 
făcu semn că vrea ajutor ca să-l împingă. Mills clătină din cap că 
nu e de acord, apoi arătă ridicând două degete înspre elicopter. 
Marinarii se duseră spre aparat şi îi scoaseră afară pe Dodson şi 
pe Burov, aşezându-i pe puntea umedă şi rece. 

Hollis se urcă înapoi la postul de pilotaj şi dădu drumul la 
frâne, apoi li se alătură lui O'Shea, Brennan şi celor şase 
marinari, împingând împreuna elicopterul spre balustrada de la 


babord. Unul dintre marinari deschise balustrada în sectorul 
estacadei, apoi împinseră cu toţii elicopterul peste bord. Acesta 
se prăbuşi cu botul înainte şi cu coada lungă ridicată în aer. 
Instinctiv, se grăbiră cu toţii la balustradă şi priviră în urma lui. 
După ce se izbi de valuri împroşcând stropi de apă în jur, 
elicopterul pluti o clipă, până ce apa pătrunse pe uşa deschisă, 
apoi se scufunda, cu cabina pilotului înainte, în apa întunecata. 
Coada păru să schiţeze un semn de rămas-bun şi Hollis se trezi 
ducând mâna la frunte în semn de salut, observând că şi O'Shea 
făcea acelaşi lucru. 

Marinarii se îndreptară apoi în grabă spre cele trei 
reflectoare de ceața, care erau potrivite, conectate prin şnururi 
electrice la nişte prize. Scoaseră reflectoarele din priza şi le 
aruncară peste bord. Lui Hollis, acest lucru i se păru oarecum 
neliniştitor. Era la mintea cocoşului ca aruncarea peste bord a 
elicopterului era o măsură necesară. Dar faptul că marinarii se 
descotoroseau de reflectoare era o măsură de precauţie pe care 
şi-o lua căpitanul pentru eventualitatea că ar fi putut fi vizitat şi 
percheziţionat de autorităţile sovietice, ori, în cel mai bun caz, 
survolat. Hollis se întreba ce alte dovezi compromiţătoare era 
dispus căpitanul să mai arunce peste bord. 

Privi spre babord, aflat spre sud, şi văzu două nave la 
orizont. Nu era exclus ca acestea să fi văzut elicopterul 
aterizând şi, cu ajutorul unui binoclu, poate chiar şi faptul că 
fusese azvârlit peste bord. Dacă erau nave sovietice ori chiar 
din Blocul Răsăritean nu era exclus ca ele să raporteze prin 
radio cele văzute. Şi mai probabil, sistemul radar al marinei 
militare sovietice prinsese pe ecranul lui o aeronavă 
neidentificată şi cei de acolo îşi dăduseră seama, după 
caracteristici, că era vorba de un elicopter. Remarcaseră 
probabil coborârea bruscă a acestuia spre nivelul mării şi 
ajunseseră probabil la concluzia că aterizase pe o navă ce 
apăruse şi ea pe ecran. Sovieticii considerau această parte a 
golfului, fie şi numai pe o distanţa de trei mile marine, ca fiind 
propriul lac. 

Mills păru să-i ghicească gândurile. 

— De asta am vrut o aterizare pe timpul nopţii, spuse, 
arătând cu capul spre cele două nave de la orizont. 


— Da, numai că radarul funcţionează şi noaptea. 

— Mi s-a spus că pe radar va apărea ca şi când s-ar fi 
prăbuşit în mare, replica Mills. 

— Se poate. Depinde de cel care se holbează la ecran. 

— Ei bine, în cazul ăsta vom vedea cu cine ţine într-adevăr 
Dumnezeu. 

Hollis avu un zâmbet amar. 

— După câte am făcut la Pension, cred că ne-a lăsat de 
izbelişte. 

Hollis se întoarse şi se îndepărta de balustradă. Patru 
marinari cu tărgi îi cărau acum pe Dodson şi pe Burov spre 
puntea de la pupa. 

— Infirmeria, îi spuse unul dintre ei lui Mills. 

Un marinar din cei ramaşi fără ocupaţie le făcu semn să-l 
urmeze printr-o uşa. Urcară pe o scară îngusta până pe puntea 
superioară, apoi străbătură un coridor, fără a mai întâlni pe 
altcineva. Marinarul îi conduse o punte mai sus, apoi într-o 
cameră de navigaţie, vopsită în alb şi cu hublouri mari, 
amplasată în spatele punţii de comandă. Marinarul părăsi cabina 
fără să scoată o vorbă. Hollis îşi scoase masca. Lisa, O'Shea, 
Mills şi Brennan îl imitară. 

Se priviră unii pe alţii, neştiind în ce stare de spirit ar fi 
trebuit să se afle. La drept vorbind, gândi Hollis, erau atât de 
marcați de oboseală, încordare şi tristeţe, încât n-ar fi fost 
surprins dacă s-ar fi întins cu toţii pe mesele pentru harţi şi ar fi 
adormit. 

Într-un târziu, Mills rânji, spunând pe un ton optimist: 

— Prieteni, următoarea escală e Liverpool! 

Brennan scoase un chiot lung şi strigă: 

— Am reuşit! 

Urmară bătăi pe spate şi strângeri de mână, iar Lisa fu 
sărutata de Mills, Brennan şi O'Shea. 

— Sunteţi un pilot de elicopter al naibii de bun, domnule 
general, îi spuse O'Shea din tot sufletul. Hei, ia uitaţi-vă, avem 
cafea şi coniac. 

Mills se îndrepta spre o masă de lângă peretele etanş de la 
tribord, pe care se afla un ibric electric. Umplu cinci ceşti cu 
cafea, apoi turna coniac în fiecare dintre ele, dându-le din mâna 


în mână. Ridică ceaşca lui şi spuse: 

— Pentru... 

— Seth Alevy, îl întrerupse Hollis, şi cei pe care i-am lăsat în 
urma noastră. 

Băură cu toţii, iar toastul avu efectul de a detensiona 
sărbătorirea succesului. Mai cerură cafea şi coniac, apoi se 
aşezară pe scaunele de lângă mesele de harţi, cu excepţia lui 
Hollis, care rămase în picioare lângă unul dintre cele patru 
hublouri de la tribord, privind marea. în puţinele daţi când îl 
văzuse, Golful Finic îi lăsase impresia de plumb topit, aşa cum o 
făcea şi acum, părând să-şi rostogolească cu o mişcare lentă 
apele grele şi umflate, colorate în toate nuanțele de gri şi ciudat 
de opace. 

Dinspre nord, se rostogolea o ceața subţire, străpunsa 
brusc de o vijelie, asemenea unui val care trece prin fum. Cerul 
gri, apa gri şi întinderile de pământ învecinate, un peisaj 
monoton de păduri de pini de un verde-gri, picurând apă într-un 
pământ săturat de umezeală. Era un colţ de lume umed şi 
mohorât; în comparaţie cu acest loc regiunea Moscovei părea 
însorita şi pitorească. 

Hollis îşi frecă ochii şi barba nerasă. Efectul anestezicului 
aproape trecuse şi acum îşi simţea obrazul zvâcnind. îşi spuse 
că întâlnirea cargoului trebuia trecută la capitolul mici miracole, 
imediat după evadarea lor de la Pension. 

Uşa camerei de navigaţie se deschise şi în încăpere intră cu 
paşi mari un bărbat înalt, la vreo cincizeci de ani, cu o barbă 
roşcata. Purta un pulover din lână albă groasă şi blugi. îşi umplu 
o cană de cafea fără să spună nimic, apoi se aşeza neprotocolar 
lângă o masă pentru harţi. 

— Bun venit la bordul Lucindei, le spuse cu accent britanic. 
Sunt căpitanul Hughes. Mi s-a spus că numele dumneavoastră 
nu trebuie să mă privească. 

— Vreau să vă mulţumesc pentru că aţi lăsat reflectoarele 
aprinse şi după răsăritul soarelui, spuse Hollis. 

Căpitanul Hughes îl privi prietenos. 

— Ca să fiu sincer, le stinsesem, dar am lăsat un om de 
cart, care v-a văzut. Aşa că mi-am călcat pe inima şi le-am 
aprins din nou. 


— Frumos din partea dumneavoastră, spuse Mills. 

Hughes ridică din umeri. 

— Şi noi eram în întârziere. Nenorociţii ăştia de ruşi nu se 
mişca prea repede când e vorba de formalităţi şi a mai întârziat 
şi pilotina. 

Căpitanul Hughes îşi plimbă privirea de la O'Shea, Mills şi 
Brennan, în uniformele lor KGB, la Lisa şi Hollis. 

— Cred c-aveţi o groază de lucruri de povestit. Apropo, 
aterizarea a fost sau cea mai bună aterizare a unui elicopter pe 
o navă pe care am văzut-o vreodată sau cea mai proastă. 
Bănuiesc că dumneavoastră ştiţi mai bine ce-a fost. Hughes 
continuă: Transportam cherestea, dacă vă interesează. Lemn de 
pin, mesteacăn şi plop. Au lemn bun, pentru că de păduri se 
ocupa Dumnezeu, nu ei. Hughes zâmbi şi adăugă: Am adus un 
transport de legume proaspete. Se pare că s-au obişnuit să 
conteze pe anumite delicatese la aniversarea glorioasei lor 
revoluţii. Nu pot zice că-mi face plăcere să fac comerţ cu ei, dar 
afacerile sunt afaceri. Şi astfel am ajuns la chestiunea 
următoare. Mi s-au oferit zece mii de lire ca să accept să vă iau 
la bord şi voi mai primi cincizeci de mii în momentul în care vă 
predau. Sunteţi o încărcătură foarte preţioasa. 

— Sper să nu vă costam mai mult decât facem, replica 
Hollis. V-a fost semnalata prin radar apropierea unor nave? 

— Nu, dar vă Asigur că urmărim cu mare atenţie baza 
navală de la Kronstadt. Când vom trece de ea şi vom ajunge în 
apele mai largi ale golfului, voi respira uşurat. 

— La fel vom face şi noi. 

— Pentru o treabă ca asta, banii nu sunt de ajuns. Mi s-a 
spus însa că e vorba de ceva important pentru ţările noastre. 

— Într-adevăr, aşa-i. 

— Înainte să plecăm din Leningrad azi-dimineaţă, spuse 
Hughes, un docher mi-a strecurat un bileţel. 

Hughes îi întinse bucăţica de hârtie lui Hollis, care o 
despături şi văzu că era o pagină de cifră, care avea trecute pe 
ea data zilei respective, frecvenţa şi un mesaj de mână: „Rap. 
de situaţie C.B." 

Mills privi peste umărul lui Hollis şi şopti: 

— Asta-i codul nostru diplomatic. 


Hollis confirma cu o mişcare a capului, apoi îi înapoie hârtia 
lui Huges. 

— Domnule căpitan, vă rog să aveţi amabilitatea de a 
dispune ca radiotelegrafistul dumneavoastră să cifreze, cu 
ajutorul acestui cod, următorul mesaj: „An atenţia lui Banks. Am 
aterizat în acest loc. Raportul urmează". Să fie expediat 
nesemnat, pe frecvenţa menţionata. 

Hughes încuviinţa. 

— Cei doi prieteni ai dumneavoastră aflaţi la infirmerie se 
odihnesc în condiţii confortabile, adăugă el. Medicul ar dori să 
fie informat în legătură cu ce li s-a întâmplat. 

— Amândoi au fost supuşi unor traume fizice evidente, 
spuse Mills. Amândurora li s-a injectat recent pentotal. Cel 
îmbrăcat în trening este prieten. Cel în pijama, nu. El trebuie 
privat de libertate de acţiune pe durata călătoriei. 

Hughes se îndrepta spre uşa. 

— Am să trimit un steward să vă aducă ceva de mâncare. 
Vă voi aranja şi un loc de dormit. Până atunci însa, folosiţi 
această încăpere după bunul dumneavoastră plac. 

— Vă mulţumim. 

Hughes părăsi camera de navigaţie. Hollis se întoarse la 
hublou, dar nu văzu nimic, cu excepţia unei cete care devenise 
tot mai groasă. 

— Am făcut cu toţii o treabă excelentă. Nu-mi place ce-am 
făcut, dar am făcut bine. 

Mills îşi mai turnă nişte coniac. 

— Aşa-i, şi aş vrea să ştiţi că aş fi vrut ca oamenii aceia să 
vină acasă... cu noile lor familii. Apoi adăugă: Nu sunt un om 
credincios, dar poate că lor le e mai bine acolo unde se afla 
acum. Cred că nici ei nu voiau cu adevărat să se mai întoarcă 
acasă. 

Nu-i răspunse nimeni. 

Gândul lui Hollis se întoarse la casa familiei Landis; şi-l 
reaminti pe băieţelul lui Landis, Timmy, şi pe Landis spunând 
despre el „Bietul meu micut". „Poate că acum îşi găsiseră cu 
toţii liniştea", gândi Hollis. 

Se aşeza la o masă, la care găsi un creion şi hârtie. 

— Am să-i scriu un bilet lui Charlie, îi spuse lui Mills. 


Mills zâmbi. 

— Fii drăguţ cu el. N-a dormit probabil toată noaptea de 
grija noastră. 

Hollis trase hârtia spre el şi începu să scrie într-o engleză 
standard, necodificata: 

“Draga Charles, 

Mesajul de faţa ţi-l trimit eu, Sam Hollis, nu din mormânt, ci 
de pe Lucinda. Cu mine se afla Lisa Rhodes, Bill Brennan, Bert 
Mills, căpitanul O'Shea, precum şi maiorul Jack Dodson din 
Forţele Aeriene militare ale S.U.A. şi colonelul KGB Piotr Burov, 
prizonierul nostru. Seth Alevy e mort. înainte de a muri, mi-a 
povestit despre înţelegerea voastră cu CIA, Casa Albă, Serviciile 
Secrete ale Armatei şi alţii. Pensionul a fost închis definitiv, în 
ceea ce priveşte înţelegerea în chestiune, trebuie să-ţi spun, 
Charles, ca tu şi ai tăi sunteţi mult mai trădători şi mai lipsiţi de 
scrupule decât mine sau Alevy, sau oricare general, activ ori 
spion pe care l-am cunoscut vreodată. Aş vrea să te iau într-o zi 
cu mine într-o operaţiune în teren, ca să-ţi lărgesc un pic 
orizontul. Dar, neavând acest prilej, îţi cer să ne întâlnim 
personal la Londra, peste patru zile. Cei cu care mă aflu aici 
sunt martorii supraviețuitori ai asasinării unui număr de aproape 
trei sute de americani de către propriul guvern. Trebuie să 
discutăm această chestiune, pentru a o pune de acord cu 
principiile noastre morale şi nevoile legitime ale securităţii 
naţionale. Să fii pregătit pentru o sesiune de discuţii 
îndelungata. 

Hollis” 

Hollis i-o înmână lui Mills, care o citi, dădu afirmativ din cap 
şi o transmise celorlalţi. 

— Căpitane, i se adresa Hollis lui O'Shea, du-te în camera 
de transmisiuni şi codifica acest mesaj. Stai lângă transmisionist 
când îl expediază şi aşteaptă răspunsul. 

— Am înţeles, să trăiţi. 

O'Shea luă mesajul şi părăsi camera de navigaţie. Lisa îl 
îmbrăţişa pe Hollis. 

— Au comandanții de nava britanici dreptul să oficieze 
căsătorii? 

Hollis zâmbi pentru prima dată. 


— Da, dar căsătoria e valabilă numai pe durata călătoriei. 

— E bine şi-aşa. 

Mills se aşeza pe un scaun, casca şi spuse că pentru sine: 

— În ultimele douăzeci şi patru de ore, am fost într-un taxi 
din Moscova, un microbuz al Aeroflot-ului, un elicopter al 
aceleiaşi companii, un ZIL-6, un Pontiac Trans Am şi acum, slavă 
Domnului, sunt pe o navă comercială britanică. 

Brennan scoase un pachet de gumă de mestecat din 
buzunar, începu să desfacă o lamă, apoi se opri. 

— Asta mi-a cumpărat-o Seth Alevy, spuse. Era un tip foarte 
ciudat. Aveai mereu impresia că e rece şi absent. Dar când 
dădeai peste el în ambasadă, îţi zicea pe nume şi nu uita să-ţi 
spună o vorbă bună. Am remarcat că funcţionarii superiori nu 
prea vorbeau cu el, dar cei din paza, puşcaşii marini, secretarele 
şi toţi ceilalţi ţineau mult la el. 

Brennan împacheta la loc guma şi o puse în buzunar. O 
vreme nu vorbi nici unul; câteva minute mai târziu, O'Shea 
reveni în camera de navigaţie şi îi înmâna o hârtie lui Hollis. 
Hollis îşi aruncă ochii pe ea şi începu să citească cu glas tare: 

— De la Charles Banks, „Încântat să primesc veşti de la voi. 
Felicitări pentru treabă excelentă pe care aţi făcut-o. Mi-a părut 
foarte rău de Seth. O să-i simt lipsa. Veţi fi aşteptaţi la Liverpool. 
Aştept cu nerăbdare să ne întâlnim cu toţii la Londra. Eu fac 
cinste. Salutări speciale Lisei". Semnat „Charles". 

Hollis îi privi pe ceilalţi. Răspunsul primit prin radio era atât 
de tipic pentru Charles Banks încât toţi păreau a fi gata să 
izbucnească în râs. 

An cele din urmă, Mills spuse: 

— Ce pungaş simpatic! Mi-ar plăcea să-i frâng oasele, dar 
nu mă pot hotăra s-o fac. în schimb, o să ne întâlnim să ciocnim 
un pahar cu el. 

— Intotdeauna mi-a plăcut, adaugă şi Lisa. îmi place şi 
acum, dar nu mai am încredere în el. 

Hollis îşi spuse că el nu avusese niciodată încredere în 
Banks, cum nu avea să aibă nici la Londra. 

An încăpere intră un steward de vârstă mijlocie, care aduse 
un ulcior plin cu suc de portocale şi o tavă cu biscuiţi calzi. Le 
aşeza pe o masă şi spuse cu un accent care îi aduse lui Hollis 


aminte de un film al lui Horatio Hornblower. 

— Din partea căpitanului Hughes. Apoi adăugă: Ofiţerul unu 
pune cabina să la dispoziţia doamnei. Pentru dumneavoastră, 
domnilor, au fost amenajate pături în careul ofiţerilor. Căpitanul 
ţine să vă aducă la cunoştinţa faptul că nu exista reperări radar 
semnificative. Dacă va mai trebuie ceva, trimiteţi un mesaj la 
puntea de comandă şi cineva se va ocupa de problemele 
dumneavoastră. 

Mills mulţumi stewardului, care plecă. 

— Uneori, aflându-ne în Rusia, spuse el, nu mai ştim exact 
pentru ce şi împotriva cui luptăm. Pe urmă ajungem în Vest, fie 
în concediu, fie cu treburi, şi dăm peste un şofer de taxi din 
Londra ori peste cineva precum acest steward, care te face să-ţi 
aminteşti de cuvântul „politeţe“ şi atunci îţi dai seama că în 
paradisul muncitorilor nu te-ai izbit de aşa ceva nici măcar o 
dată. 

Se aşezară cu toţii la masă. 

— Suc de portocale adevărat, remarca O'Shea. 

O bucată de vreme mâncară în linişte, apoi Brennan spuse, 
fără nici o legătură: 

— Imi place Londra, îmi place cum vorbesc femeile 
londoneze. 

— Nu credeam că pilotarea elicopterelor poate fi atât de 
amuzantă, spuse O'Shea zâmbind. S-ar putea ca, într-o bună zi, 
să optez pentru o şcoala de piloţi de elicoptere. 

— Treaba cu şcoala nu e o idee rea, remarca Hollis. 

Mills mesteca gânditor un biscuit uns cu unt, apoi spuse: 

— Abia aştept să-i interoghez pe Burov şi pe Dodson. Cred 
c-o să fie o treabă al naibii de interesantă. Sunt curios cum se 
vor comporta unul faţa de celălalt, într-un cadru total diferit. 

Lisa îi privi roată pe cei aflaţi la masă. 

— Să nu radeţi de mine, dar eu o să mă întorc în Rusia într- 
o bună zi. Jur c-am s-o fac. 

Nu râse nimeni. 

— Şi eu, spuse Hollis. 

O'Shea se ridica în picioare şi îi privi pe Mills şi pe Brennan. 

— Ce-ar fi să ne ducem să găsim careul ofiţerilor şi să 
tragem un pui de somn? 


Mills şi Brennan se ridicară. 

— O să trec pe la infirmerie, îi spuse Mills lui Hollis, şi o să 
păstrez legătura cu puntea de comandă în privinţa mesajelor 
radio ori a unei posibile reperări pe radar a unor nave inamice. 
Oricum, însa, cred c-am reuşit. l-am învins. 

— Era şi timpul, spuse Hollis. 

Mills îşi lua masca de schi şi se îndrepta spre uşa. 

— Când erai inconştient în elicopter, am băgat de seamă că 
sforăi, aşa că ce-ar fi dacă ai dormi în altă parte? adăugă cu o 
urmă de zâmbet, înainte să iasă. 

Lisa şi Hollis se priviră pe deasupra mesei. în cele din urmă, 
Lisa spuse: 

— Pari trist. 

Hollis nu-i răspunse. 

— Toţi suntem trişti, Sam, spuse ea. Suntem bucuroşi că 
ne-am salvat propria piele, dar trişti pentru ceilalți. 

Hollis dădu afirmativ din cap. 

— Asta a fost trădarea supremă. Guvernul i-a mai trădat pe 
oamenii ăştia o dată, iar acum a făcut-o din nou. Am măturat 
ultimele rămăşiţe ale Războiului din Vietnam şi le-am îngropat 
definitiv sub preş. 

— O să încerci să uiţi toate astea? 

— Da. Odată închis cercul, orice ai mai face în acest sens n- 
ar însemna decât să te-nvârţi la infinit în cerc. Am să mă 
străduiesc să depăşesc momentul. 

Lisa scoase din buzunar o cutie îmbrăcată în satin, o aşeza 
pe masă şi o deschise, îi privi o clipă conţinutul, apoi ridică un 
şirag de mărgele de chihlimbar, pe care îl ţinu răsfirat printre 
degete. 

— Mi l-a dat Seth, când te aşteptam afară, la vila lui Burov. 
Pot să-l păstrez? 

— Sigur. Dar să nu-l porţi. 

Lisa îl privi, fără să-şi poată da seama dacă vorbea serios. 
Puse mărgelele la loc în cutie şi o închise. 

Hollis scoase din buzunar nişte bucatele de hârtie boţite şi 
le întinse pe masă, fixându-le cu nişte greutăţi de plumb folosite 
îndeobşte la harţi. 

— Aici sunt numele bărbaţilor, vii şi morţi... de fapt, acum 


sunt morţi cu toţii, care s-au perindat prin Pension încă de la 
început. 

— Asta-i ce ţi-a dat Lew Poole, nu-i aşa? 

— Da. 

Hollis rămase cu ochii pironiţi pe hârtiile mototolite. 

— Simms... uite-l pe Simms... 

Privi în gol, apoi spuse: 

— Pe memorialul dedicat eroilor din Vietnam, în dreptul 
numelui celor dispăruţi, sunt trecute nişte cruci. 

— Ştiu, am văzut. 

— lar dacă, până la urmă, se confirma că un dispărut e 
mort, în jurul crucii se sapa un cerc. 

Hollis îşi întoarse privirea spre Lisa. 

— Vreau ca aceşti oameni să fie recunoscuţi în mod oficial 
ca morţi şi familiile lor să fie înştiinţate. Aş vrea că măcar la atât 
să servească lista asta. 

Lisa dădu afirmativ din cap, apoi îl întreba: 

— Lista asta... nu e oare periculoasă pentru cel care o 
deţine... vreau să spun că Pensionul n-a existat niciodată. 

— Cred că am fi în pericol, dacă n-am avea-o, spuse Hollis. 
E singura dovadă palpabilă pe care o avem ca Pensionul a 
existat cu adevărat. Asta-i poliţa noastră de asigurare. 

Lisa dădu din cap în semn că înţelege. 

— O voi trimite, însoţita de o scrisoare, tatălui meu în 
Japonia. Am s-o dau unui marinar s-o pună la poşta în Liverpool, 
înainte ca noi să coborâm de pe navă. Apoi, când ajungem la 
Londra, vom discuta despre toate aceste lucruri cu prietenul 
nostru, domnul Banks. 

Hollis o privi drept în ochi. 

— Aşa că ce îţi doreşti din această poveste? 

— Eu am obţinut ce mi-am dorit, spuse Lisa zâmbind. Te am 
pe tine. 

Hollis îi întoarse zâmbetul. 

— ŞI-I mai am şi pe asasinul lui Gregory Fisher, nu-i aşa? 
adăugă ea. Ştiu că Burov nu-i singurul ucigaş, ci sistemul e unul 
asasin. Oricum, s-a făcut un pic de dreptate. 

Hollis sorbi din cafea. Lisa casca. Prin rarele spărturi din 
nori apăreau raze de soare, care se strecurau prin hublouri şi se 


odihneau o vreme pe masă. în cadrul uşii se ivi un marinar, care 
le spuse: 

— Căpitanul Hughes doreşte să v-aducă la cunoştinţa faptul 
că am trecut de Kronstadt şi că acum ne aflam în ape 
internaţionale. 

— Mulţumesc. 

Lisa îşi întoarse privirea spre Hollis. 

— Am mai făcut un pas spre casă. 

— Ajungem noi şi-acolo. 

Hollis se ridică şi se îndrepta spre hubloul de la tribord. Privi 
o vreme marea, apoi se întoarse şi se trezi în faţa Lisei. Se 
priviră, apoi ea îl îmbrăţişa spontan. 

Stewardul deschise uşa camerei de navigaţie, bâigui ceva şi 
se retrase. 

Lisa îşi îngropa faţa la pieptul lui. 

— Dumnezeule, Sam, sunt atât de obosită... N-ai vrea să 
facem dragoste în dimineaţa asta...? Părinţii mei şi-au îngropat 
fiica... Vor fi înnebuniţi de fericire să mă vadă... vino la mine 
acasă... Vreau să-ţi cunosc familia aia trăsnită... Sam, pot să 
plâng pentru Seth? Nu te deranjează? 

— Sigur că poţi. Tremuri. Hai să te duc în cabina ta. 

— Nu. îmbrăţişează-mă! Apoi continuă cu o voce şoptita: Nu 
ne putem preface că după prânzul din Arbat am decolat spre 
New York şi ca între cele două momente nu s-a întâmplat nimic? 

— Asta nu se poate. Ce putem face însa e să încercam să 
tragem nişte concluzii. Să încercam să înţelegem tot balamucul 
ăsta dintre noi şi ei. Poate că eu o să te învăţ câte ceva despre 
puterea aeriană sovietică, iar tu o să mi-l explici pe Gogol. Şi în 
felul ăsta amândoi o să învăţăm nişte lucruri care nu 
interesează pe nimeni. 

Lisa izbucni în râs. 

— Mi-ar plăcea. 

Al îmbrăţişă şi mai strâns. 

— Mai târziu, o să-ţi spun şi eu o poveste rusească de 
adormit copiii. 

Rămaseră tăcuţi multă vreme, ascultând zgomotele navei şi 
ale mării în balansul cargoului, care-i purta spre vest, departe 
de Rusia. 


CUPRINS: 


MUT LIRAĂRIR I.M 9 A a aaa) A RON ca Sana e JO e T a ni 3 
PARTEAMNITA IE a RE e aa aa le T AR PR ace Ne ze 4 
CAPITOLE 1...2 e E RR ut A ca o at na a A ORE 4 
GEIL OEUR 2008... pante oo ae at RIN cae cca E PR AIE a e cata a 17 
(SAP OI E?3, 0 E T E ue RP ala A lu a N A E 21 
CABITOLWIEA Aa ia e N te i AD si ba AN a RR ua RI aa ba AM aa 41 
CARITOLURSE a oa RA E Rara aa a E A cu aa RI 49 
CAPITORU L 65 Mie A cal Aa POP A ol a Mur E ca Ati, 71 
CARMO EWIE Æ a 27 0 E E aa E 7 a Re A A dale Er ut 86 
CAPITOLUL 8, e n E r ue a a te a e ac 94 
EET EA AID CRUDA. ic a te RER e CI a a daca at a Ra PI e aa ep 121 
CAPILOR e at bul aa inta ie mac 7 dual RR mda e 121 
CAPITO LUID OMe a E e 00 3700 ba Aa a POE BOR 08 ab A 146 
(5 APLICE SRI pn age a T E ta a N ao E a Eta apa ea 160 
CAPITOLUL 120 ATE ae Ra A AIR e Mate: a Fa A III a AN 181 
CARMOEWIDE 3: a MEN 7 00080 a dau AO e T i at DBA a 209 
(SA PIZ: LA. „Ace Pie 0 ne NP ca Na e a i ca «a Mda 215 
CAPITOL TEREN e ee ea ma ate 232 
EAPIMOLEUE TO. Ri, nel Na pal RR E E o an Toa N. 243 
CARITO LUIS 08. e A a T. a BARI 00 bn as RE e Ra e be Bu 249 
CARITORUIRTS se oa TAN Aaa a E al a N an e Tau a aaa 269 
CAPITOLUL 1 CR a 00 a act aa E aa ua a E.. E ao N 282 
CARIO LULZ O: sa M a A a a AIR T T A d Di a 294 
CAPITOLI 21 m A Aa ac Ra mu RN aa Ie 77 Re cu RR a aa 311 
BARTEA ASTREPA. ei pc ce ee 0 E at aa de SIR e oa ag valea a 317 
CAPINOLUL 22, mE S E, E N RER A E anl ne A a N. 317 


CARTO LWIT? 35%. me 4 A re a A E r a a E T aa a ot A 334 


CAPO LU 24 Mr ce a e ea e aa Pl ja o ARB a, fe at PRE fr a IE e Ro ta a a al 348 


CAPITOLUL 2 SAM. et acu noa te Baa N A a at aaa ua alla AB AN a a e aa 358 
CAPITOLUL 26% acc a aa ce ca Re E MR Do ați ame e Mu ca ma Mea 379 
CAPITOLUL? 740, Pa ee e as aaa le aha Mt e Baal PI e ta Pa ial a eat oo a, 392 
CAPINOLUIL28,..  < o a cra E o luau a e o eat quit a tu ORI e e Rac 411 
CAPIRO LU Lis 2 95, ae DE a A T, E o oa T N 430 
CARITOLUL SOHA Poe eat aa a a, a mea la Ea oo e RD ee Aaa a E ae 442 
PARTEA ABAT RA ee pia nalt ala Ea n 8 ar O ara ala ara Matte sal e E tu sr a art aa 464 
GAPITO LULES IWM pei. a e ae Baze A RI a a a ae aa ruta ete NB RR o age a e age 464 
CAPITOLUL 32% Ta RER oa a o a RR a ca 0 LE N a oo uda ea IE e capu a Pa 493 
CAPIIROLUIE:3, 35. e. Pee ti. ee celalt au aia oo OEI a cc a a arabe tal e T 529 
CARITOLUISS S... n e a e a at cpu Pa a oaza coat ORE, e E TE 554 
CAPITOLUL 357 SEE, cae T a e e a o aer TT a 586 
PARTEAȘA,CINEIA. T IT E ae eee e ae a tea dee a ec, d ae a ace aleea 613 
CAPITOL UE 3;7 Mee ra ua e a Ca cita = ra A cu ala i Fall ata BR ceia a Pet ara 613 
CAPITOLUL3 SE. S e. cet e ago to 0 ag ca A Re a BEE ca BB inf a ARE T e 632 
CAPITOLUL S OM. Tae RA iau a ca A Reef notte Nae ea aa 641 
CAPITOLUL 40E. Merite. ce oa e data atu a E ORE a n aoa e a la r Ma 650 
CARIO LUA... E ma ce cela a Ra e ai a au at NR, a ee a 689 
CAPIROLU ISA 2 TE. aaa T a cel a leo e A, 726