Dan Brown — 06 Inferno

O 
DZ 
a 
3 
DES 
4 


Odată cu publicarea romanelor sale 
inovatoare Codul lui da Vinci, Simbolul 
pierdut şi Ingeri şi Demoni, Dan Brown a 
devenit un fenomen internațional 
amalgamând coduri, simboluri, artă şi istorie 
în thrillere fascinante care au captivat sute 
| de milioane de oameni din toate colțurile 
lumii. 

Acum, cu Inferno, noul său roman, Dan 
Brown Îi poartă pe cititori în Italia... 
călăuzindu-i printr-un peisaj inspirat de unul 
dintre cei mai mari clasici ai literaturii universale. 

DAN BROWN este autorul Codului lui da Vinci, unul dintre 
cele mai citite romane ale tuturor timpurilor, şi al altor patru 
volume care s-au bucurat de mare succes internaţional, 
Simbolul pierdut, Îngeri şi Demoni, Conspirația şi Fortăreaţa 
digitală. In prezent trăieşte împreună cu soţia sa în New 
England. 


DAN BROWN 


INFERNO 


Traducere din limba engleză ADRIANA BĂDESCU 


RAO CLASS 
Bucureşti: Editura RAO, 2013 


DAN BROWN 
Inferno 


Copyright O Dan Brown, 2013 
Toate drepturile rezervate 
Designul supracopertei: Michael J. Windsor 
Fotografiile supracopertei: Dante © Imagno / Hulton 
Archive / Getty Images; Florence © Bread and Butter / Getty 
Images 


© Editura RAO, 2013 
Pentru versiunea în limba română 
ISBN 978 - 606 - 609 - 481 - 8 


PENTRU PĂRINŢII MEI... 

Cele mai întunecate cotloane ale iadului sunt rezervate 

pentru cei care îşi păstrează neutralitatea în vremuri de criză 
morală. 


DATE 
Toate lucrările de artă, literare şi ştiinţifice, precum şi 
referirile istorice din acest roman sunt reale. 


„Consorţiul” este o organizaţie particulară cu reprezentanţe 
în şapte ţări. Numele ei real a fost schimbat, din raţiuni de 
confidenţialitate şi securitate. 


Inferno - Infernul - este lumea subterană descrisă de Dante 
în poemul său epic Divina Comedie, în care iadul este înfăţişat 
ca un tărâm complex structurat, populat de entităţi numite 
„umbre” - suflete fără trup, captive între viaţă şi moarte. 


PROLOG 


Eu sunt Umbră. 
Prin cetatea sumbră zbor 
Prin damnarea eternă prind aripi. 


Pe malurile fluviului Amo mă împleticesc, cu răsuflarea 
tăiată... cotind la stânga, pe Via dei Castellani, îndreptându-mă 
spre nord, furişându-mă în penumbra de la Uffizi. 

Şi totuşi, ei mă urmăresc. 

Paşii lor răsună mai tare acum, vânători fără îndurare şi 
răgaz. 

De ani sunt pe urmele mele. Perseverenţa lor m-a obligat să 
rămân ascuns... m-a silit să trăiesc în purgatoriu... trudind sub 
pământ aidoma unui monstru htonian. 

Eu sunt Umbră. 

Aici, la suprafaţă, îmi ridic privirea spre nord, dar nu pot găsi 
calea ce duce direct la salvare... căci Apeninii întunecă prima 
licărire de lumină a zorilor. 

Trec pe după palazzo, cu turnul său crenelat şi orologiul cu o 
singură limbă... strecurându-mă printre vânzătorii veniţi la 
prima oră a dimineţii în Piazza San Firenze, cu vocile lor 
răguşite şi răsuflarea mirosind a lampredotto şi a măsline 
fripte. Traversând înainte de Bargello, o iau spre vest, spre 
fleşa abației Badia, şi mă izbesc de poarta din fier de la baza 
scărilor. 

Aici, orice şovăială trebuie lăsată în urmă. 

Rotesc mânerul şi păşesc în coridorul din care ştiu că nu mai 
există cale de întoarcere. Îmi silesc picioarele ca de plumb să 
urce scara îngustă... înălțându-se spre cer în spirală, cu trepte 
de marmură tocite şi crăpate. 

Vocile răsună de jos. Imploratoare. 

Acum ei sunt în spatele meu, apropiindu-se, neîndurători. 

Căci nu înţeleg ce va urma... şi nici ce am făcut eu pentru ei! 

Tărâm nerecunoscător! 

În vreme ce urc, viziunile mă năpădesc violent... trupurile 
desfrânate zvârcolindu-se în ploaia teribilă, sufletele nesăţioase 
plutind în excremente, trădătorii netrebnici încremeniţi în 
strânsoarea îngheţată a lui Lucifer. 

Urc ultimele trepte şi ajung sus, împleticindu-mă aproape 
mort în aerul umed al dimineţii. Alerg spre zidul înalt cât un 


stat de om, privind prin deschizături. Jos, departe, se întinde 
oraşul binecuvântat pe care mi l-am făcut sanctuar împotriva 
celor care m-au exilat. 

Vocile strigă, tot mai aproape de mine. 

— Ce ai făcut tu este o nebunie! 

Nebunia naşte nebunie. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, strigă ei, spune-ne unde l-ai 
ascuns! 

Tocmai pentru numele lui Dumnezeu, nu vă spun. 

Mă opresc acum, încolţit, cu spatele lipit de piatra rece. Ei 
privesc drept în ochii mei verzi şi limpezi, iar feţele li se 
întunecă, nu mai sunt linguşitoare, au un aer ameninţător. 

— Ştii că avem noi metodele noastre. Te putem forţa să ne 
spui unde e. 

De asta am urcat până la jumătatea drumului spre rai. 

Fără niciun avertisment, mă răsucesc şi mă întind în sus, 
agăţându-mă cu degetele de marginea înaltă, săltându-mă, 
căţărându-mă pe genunchi şi apoi ridicându-mă... nesigur pe 
picioarele mele la marginea hăului. 

Să mă indrumi, dragă Virgiliu, să traversez neantul. 

Ei se năpustesc înainte nevenindu-le să creadă, încercând să 
mă înhaţe de picior, dar temându-se totuşi să nu mă 
dezechilibreze şi să cad. Mă imploră acum, cu o disperare 
mută, însă m-am întors cu spatele spre ei. 

Știu ce trebuie să fac. 

Sub mine, la o distanţă ameţitoare sub mine, acoperişurile 
din ţiglă roşie se întind ca o mare de foc, iluminând tărâmul 
dulce pe care au trăit odinioară uriaşi... Giotto, Donatello, 
Brunelleschi, Michelangelo, Botticelli. 

Mai fac un sfert de pas spre margine. 

— Coboară! strigă ei. Încă nu e prea târziu! 

O, voi, neştiutori care nu vor să ştie! Oare nu întrezăriţi 
viitorul? Nu  recunoaşteţi splendoarea creației mele? 
Necesitatea ei? 

Voi face bucuros acest ultim sacrificiu... şi odată cu el voi 
distruge şi ultima voastră speranţă de a găsi ceea ce căutaţi. 

Nu-l veţi repera niciodată la timp. 

La sute de metri dedesubt, piaţeta pietruită mă ademeneşte 
aidoma unei oaze tihnite. Cât mi-aş dori mai mult timp... dar 
timpul e singura marfă pe care nici măcar vastele mele averi nu 


şi-o pot permite. 

În aceste ultime secunde, privesc în jos spre piaţetă şi ceea 
ce văd mă surprinde. 

Zăresc chipul tău. 

Te uiţi la mine din ungherele umbrite. Ochii îţi sunt 
îndureraţi, şi totuşi simt în privirea lor venerație pentru tot ce 
am reuşit. Tu înţelegi că nu am de ales. Din dragoste pentru 
omenire, trebuie să-mi protejez capodopera. 

Creşte chiar şi acum... aşteptând... clocotind sub apele roşii- 
sângerii ale lagunei ce nu oglindeşte stele. 

Aşa că-mi desprind privirea de a ta şi contemplu orizontul. 
Sus, deasupra acestei lumi împovărate, îmi înalţ ultima rugă. 

Dragă Doamne, mă rog ca lumea să-şi amintească de mine nu 
ca de un păcătos monstruos, ci ca de salvatorul glorios care, 
aşa cum tu ştii, sunt cu adevărat. Mă rog ca omenirea să 
înțeleagă ce dar am lăsat în urma mea. 

Căci darul meu e viitorul. 

Darul meu e mântuirea. 

Darul meu este Inferno. 

Cu asta, şoptesc un ultim amin... şi fac pasul final, în abis. 


CAPITOLUL 1 


Amintirile prindeau contur încet... ca bulele ce răzbat din 
întunericul unui puț fără fund. 

O femeie în văluri. 

Robert Langdon o priveşte peste râul ale cărui ape 
frământate sunt roşii de sânge. Pe malul celălalt, femeia stă cu 
faţa spre el, neclintită, solemnă, cu faţa ascunsă de un linţoliu. 
În mână strânge o pânză tainia albastră, pe care acum o ridică 
în onoarea mării de cadavre de la picioarele ei. Mirosul de 
moarte cotropeşte totul. 

Caută, şopti femeia. Și vei găsi. 

Langdon receptă cuvintele de parcă ea le-ar fi rostit în 
mintea lui. 

— Cine eşti tu? întrebă, dar niciun sunet nu se auzi. 

Timpul se scurge repede, şopti ea. Caută şi găseşte. 

Langdon făcu un pas spre râu, dar era limpede că apele erau 
prea sângerii şi prea adânci pentru a le traversa. Când ridică 
din nou privirea spre femeia în văluri, trupurile de la picioarele 
ei erau mai multe. Sute acum, poate chiar mii, unele încă în 
viaţă,  zvârcolindu-se în chinuri, răpuse de o moarte 
inimaginabilă... arse în foc, îngropate în fecale, devorându-se 
între ele. Auzea strigătele jalnice ale suferinţei omeneşti 
răzbătând peste apă. 

Femeia făcu un pas spre el, cu braţele slabe întinse, cerând 
parcă ajutor. 

— Cine eşti tu? întrebă Langdon din nou. 

Pentru a-i răspunde, cu mişcări încete, femeia îşi ridică vălul 
de pe faţă. Era de o frumuseţe izbitoare, şi totuşi mai bătrână 
decât îşi închipuise el pe la şaizeci de ani poate, bine clădită şi 
puternică, precum o statuie fără vârstă. Avea obrazul cu linii 
aspre, ochii adânci, expresivi şi părul lung, argintiu, care-i 
cădea în bucle pe umeri. O amuletă din lapislazuli îi atârnă la 
gât, un şarpe încolăcit pe un toiag. 

Langdon simţea că o cunoaşte... că are încredere în ea. Dar 
cum? Şi de ce? 

Femeia îi arăta acum două picioare care se zvârcoleau, ieşind 
cu susul în jos din pământ şi aparţinându-i aparent unui biet 
suflet îngropat până la talie, cu capul înainte. Pe coapsa 
albicioasă a omului se zărea o singură literă, scrisă cu nămol: 
R. 


R? se întrebă Langdon. Ca în... Robert? Adică... eu? 

Pe chipul femeii nu se putea citi nimic. Caută şi găseşte, 
repetă ea. 

Apoi, pe neaşteptate, începu să radieze o lumină albă... tot 
mai strălucitoare. Trupul ei întreg vibră cu intensitate şi o clipă 
mai târziu, cu un trosnet ca de tunet, explodă într-o mie de 
cioburi de lumină. 

Langdon se trezi brusc, strigând. 

Era singur în camera bine luminată. Mirosul intens de alcool 
medicinal plutea în aer şi undeva o maşinărie piuia uşor, în 
acelaşi ritm cu inima lui. Langdon dădu să-şi mişte braţul 
drept, dar o durere ascuţită îl opri. Privi în jos şi văzu acul unei 
perfuzii înfipt în antebraţul lui. 

Pulsul i se acceleră, iar maşinăria continuă să ţină ritmul, 
piuind mai repede. 

„Unde mă aflu? Ce s-a întâmplat?” N 

Ceafa îi bubuia cu o durere zdrobitoare. Încet, întinse brațul 
liber şi îşi atinse pielea capului, încercând să localizeze sursa 
durerii. Sub părul încâlcit simţi cam zece, douăsprezece urme 
de cusături şi sânge uscat. 

Închise ochii, încercând să-şi amintească dacă avusese vreun 
accident. 

Nimic. Absolut nimic. 

„Gândeşte!” 

Doar întuneric. 

Un bărbat în bluză şi pantaloni de spital intră grăbit în salon, 
alertat probabil de monitorul cardiac. Avea o barbă neîngrijită, 
o mustață stufoasă şi ochi blânzi, cu o privire calmă şi 
meditativă pe sub sprâncenele groase. 

— Ce... s-a... întâmplat? bâigui Langdon. Am avut un 
accident? 

Bărbosul duse un deget la buze şi apoi ieşi în grabă, strigând 
pe cineva de pe culoar. 

Langdon întoarse capul, dar mişcarea îi stârni un val de 
durere în ţeastă. Inspiră de câteva ori adânc şi aşteptă ca 
menghina să cedeze. Apoi, foarte încet şi metodic, începu să 
inspecteze încăperea cu aer steril. 

Salonul avea un singur pat. Nu existau flori. Nici cărţi de 
vizită. Langdon îşi văzu hainele pe o măsuţă din apropiere, 
împăturite într-o pungă din plastic transparent. Erau pline de 


sânge. 

„Dumnezeule! Trebuie să fi fost grav”. 

Cu mişcări foarte lente, întoarse capul spre fereastra de 
lângă pat. Afară era întuneric. Noapte. Tot ce putea distinge 
era propria reflexie în geam - un necunoscut palid şi tras la 
faţă, legat la o sumedenie de fire şi tuburi, înconjurat de 
echipamente medicale. 

Pe culoar se auziră voci apropiindu-se, iar privirea lui 
Langdon reveni în salon. Medicul se întorsese, însoţit de o 
femeie. 

Părea să aibă puţin peste treizeci de ani. Purta o uniformă 
medicală albastră şi îşi legase părul blond într-o coadă groasă, 
care sălta în urma ei, în mers. 

— Sunt doctor Sienna Brooks, spuse ea, zâmbind spre 
Langdon. În seara asta lucrez cu doctorul Marconi. 

Langdon înclină uşor capul. 

Înaltă şi suplă, doctoriţa Brooks avea acel mers hotărât al 
sportivilor. Chiar şi în salopeta largă, trupul ei părea să aibă o 
eleganţă aparte. În ciuda absenței oricărui machiaj vizibil, tenul 
îi era neobişnuit de neted, punctat doar de o mică aluniţă 
deasupra buzelor. Ochii, de un căprui catifelat, păreau extrem 
de pătrunzători, de parcă văzuseră şi trăiseră incomparabil mai 
mult decât orice altă persoană de vârsta ei. 

— Doctorul Marconi vorbeşte doar o engleză rudimentară, îi 
explică ea aşezându-se pe pat lângă el, şi m-a rugat să 
completez eu fişa de internare. 

Şi zâmbi din nou. 

— Mulţumesc, replică Langdon, răguşit. 

— Bun, reluă ea pe un ton oficial. Cum vă numiţi? 

Avu nevoie de câteva momente pentru a răspunde: 

— Robert... Langdon. 

Medicul îi vâri în ochi fasciculul luminos al unei lanterne de 
buzunar. 

— Ocupaţia? 

De data asta avu nevoie de şi mai mult timp. 

— Profesor. Istoria artei... şi simbolistică. Universitatea 
Harvard. 

— Sunteţi... american? 

Langdon îi aruncă o privire nedumerită. 

— Păi... începu ea ezitant. Nu aveaţi niciun act când aţi fost 


adus în seara asta. Purtaţi un sacou Harris Tweed şi pantofi 
Somerset, aşa că am bănuit că sunteţi britanic. 

— Sunt american, o asigură Langdon, prea obosit pentru a 
mai sta să-i explice preferința lui pentru hainele bine croite. 

— Vă doare ceva? 

— Capul, răspunse el. 

Lumina orbitoare a lanternei nu făcuse decât să-i accentueze 
bubuitul din ţeastă. Slavă Domnului, doctoriţa puse lanterna în 
buzunar şi îl prinse de încheietura mâinii, ca să-i ia pulsul. 

— V-aţi trezit ţipând, continuă ea. Vă amintiţi de ce? 

În mintea lui reveni imaginea stranie a femeii în văluri, 
înconjurate de trupuri zvârcolindu-se. Caută şi vei găsi. 

— Am avut un coşmar. 

— Despre? 

Langdon îi povesti. 

Doctoriţa îşi păstră expresia neutră în vreme ce nota ceva pe 
o hârtie. 

— Aveţi idee ce anume ar fi putut declanşa o imagine atât de 
oribilă? 

Langdon se gândi o clipă, după care clătină din cap, iar 
ţeasta lui bubui drept răspuns. 

— Bine, domnule Langdon, spuse doctoriţa Brooke, 
continuând să scrie. Câteva întrebări de rutină pentru 
dumneavoastră. În ce zi a săptămânii suntem? 

Langdon se gândi o clipă. 

— Sâmbătă. Îmi amintesc că azi, mai devreme, mă plimbam 
prin campus... în drum spre o serie de conferinţe de după- 
amiază, şi apoi... Cam ăsta-i ultimul lucru pe care mi-l 
amintesc. Am căzut cumva? 

— Ajungem şi la asta. Ştiţi unde vă aflaţi? 

Langdon spuse ce-i trecu prin minte: 

— Spitalul Massachusetts General? 

Doctoriţa Brooke mai notă ceva. 

— Există vreo persoană căreia să-i telefonăm din partea 
dumneavoastră? Soţie? Copii? 

— Nimeni, replică Langdon, instinctiv. 

Întotdeauna îi plăcuse solitudinea şi independenţa oferite de 
viaţa de burlac pe care o alesese, deşi trebuia să recunoască, 
mai ales în situaţia actuală, că ar fi preferat să aibă alături un 
chip familiar. 


— Sunt unii colegi pe care aş putea să-i sun, dar nu e nevoie, 
adăugă el. 

Doctoriţa Brooks termină de scris, iar medicul mai vârstnic 
se apropie. Netezindu-şi sprâncenele stufoase, scoase din 
buzunar un mic reportofon şi i-l arătă colegei sale. Aceasta 
încuviinţă tăcut şi se întoarse spre pacient. 

— Domnule Langdon, când aţi sosit, în seara asta, bâiguiaţi 
ceva iar şi iar. 

Întoarse privirea spre doctorul Marconi, iar acesta ridică 
reportofonul şi apăsă un buton. Inregistrarea începu să se 
deruleze, iar Langdon îşi auzi propria voce împleticită, 
murmurând la nesfârşit aceleaşi cuvinte: „Ve... sorry. Ve... 
Sorry...” 

— Am impresia, spuse doctoriţa, că spuneaţi: „Îmi pare 
foarte rău. Imi pare foarte rău”. 

Langdon încuviinţă, cu toate că nu-şi amintea nimic. 

Doctoriţa Brooks îl fixă cu o privire stânjenitor de intensă. 

— Aveţi idee de ce aţi fi spus aşa ceva? Vă pare rău pentru 
ceva anume? 

Încercând să facă lumină în ungherele întunecate ale 
memoriei sale, Langdon o văzu din nou pe femeia în văluri. 
Stătea pe malul unui râu sângeriu, înconjurată de cadavre. 
Duhoarea morţii îi reveni în nări. 

Brusc, un sentiment instinctiv de pericol îl copleşi... pericol 
nu doar pentru el... ci pentru toată lumea. Piuitul monitorului 
cardiac se acceleră. Muşchii i se încordară, iar Langdon încercă 
să se ridice în capul oaselor. 

Doctoriţa Brooks puse o mână fermă pe pieptul lui, forțându-l 
să se aşeze la loc. Apoi aruncă o privire spre medicul bărbos, 
care se apropie de o măsuţă alăturată şi începu să prepare 
ceva. 

Doctoriţa Brooks se aplecă asupra lui Langdon şi-i spuse în 
şoaptă: 

— Domnule Langdon, anxietatea este un simptom frecvent 
întâlnit în cazurile de leziuni cerebrale, dar trebuie să vă 
menţineţi pulsul la un ritm scăzut. Fără mişcări. Fără emoţii. 
Staţi liniştit şi odihniţi-vă. Nu e nimic grav. Memoria vă va 
reveni treptat. 

Celălalt medic se întoarse ţinând în mână o seringă pe care i- 
o întinse doctoriţei. Aceasta injectă conţinutul în perfuzia lui 


Langdon. 

— Un sedativ uşor, care să vă liniştească, îi explică ea, şi să 
vă mai atenueze durerea. Vă veţi face bine, adăugă, ridicându- 
se să plece. Încercaţi să dormiţi. Dacă aveţi nevoie de ceva, 
apăsaţi butonul de lângă pat. 

Apoi stinse lumina şi ieşi din salon, împreună cu medicul 
bărbos. 

În întuneric, Langdon simţi sedativul inundându-i organismul 
aproape instantaneu, trăgându-l înapoi, în hăul acela adânc din 
care ieşise. Încercă să se opună, să ţină ochii deschişi în bezna 
salonului. Dădu să se ridice, dar trupul îi era neclintit şi greu ca 
betonul. 

Răsucindu-se puţin, ajunse din nou cu faţa spre fereastră. 
Becurile din salon fuseseră stinse şi, în geamul întunecat, 
propria reflexie dispăruse, înlocuită de luminile oraşului, în 
depărtare. 

Printre siluetele cupolelor şi ale fleşelor, o faţadă cu aer 
regal domina câmpul vizual. Clădirea era o impunătoare 
fortăreață din piatră, cu un parapet cu creneluri în V şi un turn 
înalt de nouăzeci de metri care se lărgea în apropiere de vârf, 
transformându-se într-un bastion masiv. 

Langdon se ridică brusc în şezut şi durerea îi explodă în cap. 
Străduindu-se să ignore bubuitul chinuitor, îşi fixă privirea 
asupra turnului. 

Cunoştea bine structura aceea medievală. 

Era unică în lume. 

Din păcate, se afla la şapte mii de kilometri distanţă de 
Massachusetts. 

XXX 

Dincolo de fereastra salonului, ascunsă în umbrele de pe Via 
Torregalli, o femeie vânjoasă cobori cu o mişcare uşoară de pe 
motocicleta ei BMW şi porni la pas, cu intensitatea unei 
pantere ce-şi pândeşte prada. Privirea îi era pătrunzătoare. 
Părul tuns scurt şi pieptănat cu ţepi i se reliefa pe gulerul 
ridicat al jachetei din piele neagră a costumului de motociclist. 
Femeia îşi verifică arma cu amortizor şi ridică privirea spre 
fereastra lui Robert Langdon, unde luminile abia se stinseseră. 

Cu câteva ore în urmă, misiunea ei iniţială o luase razna. 

„Uguitul unei singure turturele a schimbat totul”. 

lar acum, venise aici pentru a remedia situaţia. 


CAPITOLUL 2 


„Sunt în Florenţa?!” 

Robert Langdon îşi simţea capul bubuind. Şedea acum în 
capul oaselor pe patul de spital şi apăsa frenetic pe butonul de 
apel. În ciuda sedativelor din organism, inima îi bătea cu 
repeziciune în piept. 

Doctoriţa Brooks reveni în salon, părul legat în coadă 
săltându-i pe spate. 

— S-a întâmplat ceva? 

Langdon clătină din cap, stupefiat. 

— Sunt în... Italia?! 

— Bun, replică ea. Începeţi să vă amintiţi. 

— Ba nu! exclamă el şi arătă cu mâna pe fereastră, spre 
monumentala construcție din depărtare. Am recunoscut 
Palazzo Vecchio. 

Doctoriţa Brooks aprinse luminile în salon şi contururile 
Florenței dispărură. Medicul veni lângă patul lui, vorbind cu 
glasul calm: 

— Domnule Langdon, nu trebuie să vă îngrijoraţi. Aveţi o 
uşoară amnezie, dar doctorul Marconi a confirmat că funcţiile 
cerebrale sunt perfecte. 

Medicul bărbos dădu şi el buzna în salon; auzise probabil 
soneria. Verifică monitorul cardiac în timp ce tânăra doctoriţă îi 
spunea ceva într-o italiană rapidă şi fluentă - ceva cum că 
Langdon era „agitato” constatând că se află în Italia. 

„Agitat?!” exclamă Langdon în sinea sa, furios. „Mai degrabă 
stupefiat!” Adrenalina care i se revărsase în sânge ducea o 
luptă acerbă cu sedativele. j 

— Ce s-a întâmplat cu mine? întrebă el. În ce zi suntem? 

— Totul e în regulă, răspunse doctorița. E dimineaţă 
devreme. Luni, optsprezece martie. 

„Luni”. Langdon îşi sili mintea chinuită să se întoarcă la 
ultimele imagini pe care şi le putea aminti: întuneric şi frig... 
străbătând singur campusul de la Harvard spre o serie de 
conferinţe de sâmbătă seara. „Asta a fost cu două zile în 
urmă!?” Era din ce în ce mai panicat pe măsură ce încerca să-şi 
aducă aminte ceva, orice, din timpul conferinţei sau de după. 
Nimic. Piuitul monitorului cardiac se acceleră. 

Medicul mai vârstnic îşi scărpină barba şi continuă să 
ajusteze aparatura, iar doctoriţa Brooks se aşeză din nou lângă 


Langdon. 

— Vă veţi reveni, îl asigură ea încă o dată, pe un ton blând. 
V-am diagnosticat cu amnezie retrogradă, o problemă frecvent 
întâlnită în cazurile de traumatism cranian. S-ar putea ca 
amintirile din ultimele zile să fie mai tulburi sau chiar să 
lipsească, dar nu ar trebui să fi suferit vătămări permanente. 
Vă amintiţi prenumele meu? îl întrebă ea după o scurtă pauză. 
Vi l-am spus când am venit în salon. 

Langdon se gândi o clipă. 

— Sienna. 

„Doctor Sienna Brooks”. 

Ea surâse. 

— Vedeţi? Deja vă formaţi amintiri noi. 

Durerea din ţeastă era aproape insuportabilă, iar vederea îi 
rămăsese înceţoşată. 

— Ce s-a... întâmplat? Cum am ajuns aici? 

— Cred că ar trebui să vă odihniţi acum şi poate... 

— Cum am ajuns aici?! repetă el şi monitorul cardiac piui mai 
repede. 

— Bine, bine, dar respiraţi uşor, replică doctoriţa Brooks, 
după ce schimbă o privire îngrijorată cu colegul ei. Vă voi 
spune, adăugă apoi, pe un ton foarte serios. Domnule Langdon, 
cu trei ore în urmă aţi venit la camera de urgenţă împleticindu- 
vă, sângerând dintr-o rană la cap, şi v-aţi prăbuşit imediat. 
Nimeni nu ştia cine sunteţi şi cum aţi ajuns aici. Murmuraţi 
ceva în engleză, aşa că doctorul Marconi m-a rugat să-l asist. 
Sunt din Marea Britanie şi petrec un an sabatic aici. 

Langdon avea impresia că se trezise într-o pictură de Max 
Ernst. „Ce naiba caut eu în Italia?” În mod normal, venea aici o 
dată la doi ani, în iunie, pentru o conferinţă pe teme de artă, 
dar acum era martie. 

Sedativele îşi făceau efectul, iar lui i se părea că gravitația 
era cu fiecare secundă tot mai puternică, încercând să-l tragă 
în jos, prin salteaua de pe pat. Încercă să se opună, scuturând 
din cap şi forţându-se să rămână treaz. 

Doctoriţa Brooks se aplecă, părând să plutească deasupra lui 
ca un înger. 

— Vă rog, domnule Langdon, şopti ea. Traumele craniene 
sunt problematice în primele douăzeci şi patru de ore. Trebuie 
să vă odihniţi; altfel vă puteţi face rău singur. 


Brusc, o voce răsună la interfonul din salon: „Doctore 
Marconi?” 

Medicul bărbos apăsă un buton de pe perete şi răspunse: 

— SI? 

Vocea începu să vorbească rapid în italiană. Langdon nu 
înţelese nimic, dar surprinse un schimb de priviri mirate între 
cei doi doctori din salon. Sau, mai degrabă, alarmate? 

— Momento, spuse Marconi şi încheie discuţia. 

— Ce se întâmplă? 

Ochii doctoriţei părură să se îngusteze puţin. 

— Era recepţionera de la Terapie Intensivă. A venit cineva la 
dumneavoastră. 

O rază de speranţă străpunse ceața din mintea lui Langdon. 

— Asta e bine! Poate că persoana în cauză ştie ce mi s-a 
întâmplat. 

Ea nu părea prea convinsă. 

— E ciudat totuşi că a venit cineva. Noi nu vă ştiam numele şi 
nici nu sunteţi înregistrat ca pacient. 

Langdon se strădui să reziste sedativelor şi se ridică cu greu 
în capul oaselor, în pat. 

— Dacă e cineva care ştie că sunt aici, persoana aceea 
trebuie să ştie şi ce s-a întâmplat! 

Doctoriţa Brooks aruncă o privire spre Marconi, care imediat 
clătină din cap şi bătu cu degetul în ceasul său de la mână. Ea 
se răsuci din nou spre Langdon. 

— Regulile de la Terapie Intensivă, explică ea. Accesul nu 
este permis nimănui înainte de ora nouă, cel mai devreme. 
Doctorul Marconi se va duce imediat să vadă cine este 
vizitatorul şi ce doreşte. 

— Dar cum rămâne cu ce vreau eu? insistă Langdon. 

Doctoriţa Brooks afişă un surâs răbdător şi se aplecă spre el, 
coborând uşor vocea: 

— Domnule Langdon, sunt câteva lucruri pe care nu le ştiţi 
despre noaptea trecută... Despre ceea ce vi s-a întâmplat. Şi 
înainte să vorbiţi cu altcineva, cred că e bine să cunoaşteţi 
toate datele. Din păcate, consider că nu sunteţi încă suficient 
de refăcut ca să... 

— Ce date? întrebă Langdon, făcând eforturi să stea mai 
drept în pat, dar branula din braţ îl ciupi; avea impresia că 
trupul îi cântăreşte sute de kilograme. Tot ce ştiu eu este că mă 


aflu într-un spital din Florenţa şi că am venit aici repetând: „Îmi 
pare rău”... 

Brusc, un gând înfricoşător îi trecu prin minte. 

— Am făcut vreun accident de maşină? întrebă el. Am rănit 
pe cineva? 

— Nu, nu, răspunse doctoriţa. Nu cred că asta s-a întâmplat. 

— Atunci, ce? insistă Langdon, mutându-şi furios privirile de 
la un medic la celălalt. Am dreptul să ştiu ce se petrece aici! 

Urmă o tăcere îndelungată, după care în sfârşit doctorul 
Marconi schiţă un semn aprobator către atrăgătoarea sa 
colegă. Aceasta răsuflă adânc şi se apropie mai mult de patul 
lui. 

— Bun, daţi-mi voie să vă spun ce ştiu eu... şi să mă ascultați 
liniştit, bine? 

Langdon încuviinţă, iar mişcarea îi trimise un val de durere 
în cap. Dar îl ignoră, nerăbdător să afle răspunsurile. 

— În primul rând... Rana de la cap nu a fost cauzată de un 
accident. 

— Ei, asta-i bine. 

— Nu chiar. Rana a fost provocată de un glonţ. 

Monitorul cardiac începu imediat să piuie mai repede. 

— Poftim? 

Doctoriţa Brooks începu să-i explice vorbind repede, dar 
ferm: 

— Un glonţ v-a zdrelit creştetul şi, foarte probabil, v-a cauzat 
o contuzie. Aţi avut mare noroc că aţi scăpat cu viaţă. Un 
centimetru mai jos şi... 

Langdon o privi uluit. „Cineva a tras în mine?” 

Voci răstite răsunară brusc pe culoar, ca şi când tocmai 
izbucnise o ceartă. Se părea că persoana sosită la Langdon nu 
voia să aştepte. Aproape în aceeaşi clipă se auzi cum o uşă grea 
de la celălalt capăt al coridorului se izbeşte de perete. Langdon 
văzu o siluetă apropiindu-se. 

Femeia era îmbrăcată de sus până jos în piele neagră. Era 
solidă, musculoasă şi avea părul negru, pieptănat cu ţepi. Se 
mişca fără efort, ca şi când tălpile ei nu atingeau solul, şi se 
îndrepta direct spre salonul lui Langdon. 

Fără nicio ezitare, doctorul Marconi se aşeză în cadrul uşii, 
pentru a-i bloca accesul. 

— Ferma! spuse el, ridicând braţul cu palma întinsă, ca un 


poliţist. 

Fără a se opri, necunoscuta scoase un revolver cu amortizor. 
Îl îndreptă spre pieptul doctorului Marconi şi trase. 

Se auzi un şuier sacadat. 

Oripilat, Langdon privi cum doctorul Marconi face câţiva paşi 
împleticiţi înapoi în salon şi se prăbuşeşte la podea, ţinându-se 
cu mâinile de piept, în vreme ce halatul alb i se umple de 
sânge. 


CAPIIOLUL 3 


La cinci mile marine în largul coastelor Italiei, luxosul iaht 
Mendacium, lung de 70 de metri, înainta uşor în pâcla care se 
ridica în zori din apele unduitoare ale Adriaticii. Carena cu 
profil hidrodinamic a vasului era vopsită în cenuşiu metalic, 
conferindu-i un aer deloc prietenos, care amintea de navele 
militare. 

În valoare de peste 300 de milioane de dolari, iahtul 
dispunea de toate facilităţile obişnuite - spa, piscină, 
cinematograf, submarin personal şi un helipad. Toate acestea 
prezentau însă un interes marginal pentru proprietarul său, 
care îl achiziţionase cu cinci ani în urmă şi imediat golise 
majoritatea acestor spaţii, pentru a instala un centru de 
comandă de nivel militar, cu pereţii dublaţi cu plumb. 

Deservită de trei legături prin satelit dedicate şi o reţea 
suplimentară de relee terestre, în sala de control de pe 
Mendacium lucrau aproape douăzeci şi cinci de persoane - 
tehnicieni, analişti, coordonatori de operaţiuni - care locuiau la 
bordul navei şi păstrau un contact permanent cu diversele 
centre de operaţiuni ale organizaţiei, amplasate pe uscat. 

Din echipa de securitate a iahtului făceau parte o mică 
unitate de luptători cu pregătire militară, două sisteme de 
detecție a rachetelor şi un arsenal care includea cele mai noi 
tipuri de arme disponibile. Ceilalţi angajaţi - bucătari, personal 
de întreţinere şi servire - ridicau numărul persoanelor de la 
bord la peste patruzeci. Astfel, Mendacium era un fel de clădire 
de birouri mobilă, de unde proprietarul îşi conducea şi 
administra imperiul. 

Cunoscut angajaţilor său doar ca „prefectul”, acesta era un 
bărbat pipernicit, cu tenul bronzat şi ochi adânciţi în orbite. 
Fizicul său deloc impunător şi modul direct de adresare păreau 
cum nu se poate mai adecvate pentru un om care făcuse o 
avere colosală oferind o gamă variată de servicii sub acoperire, 
situată undeva la periferia mai întunecată a societăţii. 

Fusese numit în multe feluri - mercenar lipsit de suflet, 
furnizor de păcate, mâna dreaptă a diavolului -, dar nu era 
nimic din toate acestea. El doar le oferea clienţilor să-i 
posibilitatea de a-şi împlini dorinţele şi ambițiile fără a suferi 
consecinţe neplăcute; faptul că omenirea era păcătoasă din fire 
nu era problema lui. 


În ciuda detractorilor săi şi a obiecţiilor etice pe care ei le 
ridicau, busola morală a prefectului era întotdeauna orientată 
către o stea fixă. El îşi construise propria reputaţie, ca şi pe cea 
a Consorţiului - pe baza a două reguli de aur. 

Niciodată să nu faci o promisiune pe care n-o poţi respecta. 

Niciodată să nu minţi un client. 

Niciodată. 

Iar în cariera sa profesională, prefectul nu-şi încălcase nicio 
promisiune şi nu renunţase vreodată la o înţelegere. Cuvântul 
său constituia o garanţie absolută, cu greutate bancară, şi dacă 
existau anumite contracte pe care regreta că le încheiase, 
rezilierea lor nu era nicidecum o opţiune. 

În dimineaţa asta, ieşind în balconul apartamentului său de 
pe iaht, prefectul îşi lăsă privirea să rătăcească pe apele 
frământate ale mării şi încercă să alunge neliniştea care îl 
cuprinsese. 

„Hotărârile trecutului sunt arhitecţi ai prezentului”. 

Deciziile pe care prefectul le luase în trecut îl aduseseră în 
situaţia de a-şi negocia calea pe aproape orice teren minat şi a 
ajunge totdeauna la capăt pe primul loc. Astăzi însă, privind pe 
fereastră spre luminile îndepărtate ale Italiei continentale, se 
simţea neobişnuit de tensionat. 

Cu un an în urmă, pe acelaşi iaht, luase o decizie ale cărei 
ramificații amenințau acum să distrugă tot ce clădise. „Am 
acceptat să-mi ofer serviciile cui nu trebuia”. N-ar fi avut cum 
să ştie asta la momentul respectiv, fireşte, însă acum greşeala 
sa atrăsese după sine un vârtej de probleme neprevăzute, 
obligându-l să-şi trimită pe teren unii dintre cei mai buni 
agenţi, cu ordinul de a face „tot ce e necesar” pentru a evita un 
veritabil naufragiu. 

În acest moment, prefectul aştepta veşti de la un agent 
anume. 

„Vayentha”, îşi spuse, în faţa ochilor apărându-i imaginea 
specialistei vânjoase, cu părul ţepos. Vayentha, care îl servise 
perfect până la această misiune, făcuse noaptea trecută o 
greşeală cu consecinţe dramatice. 

Ultimele şase ore fuseseră un haos, o încercare disperată de 
a recăpăta controlul asupra situaţiei. 

Vayentha pretinsese că greşeala fusese rezultatul unui 
simplu ghinion: uguitul la momentul nepotrivit al unei 


turturele. 

Dar prefectul nu credea în noroc sau în lipsa lui. Toate 
acţiunile lui erau orchestrate în aşa fel încât să elimine orice 
întâmplare sau hazard. Controlul era domeniul lui de excelenţă 
- să prevadă orice eventualitate, să anticipeze fiece reacţie şi 
să modeleze realitatea în vederea rezultatului dorit. Avea un 
portofoliu imaculat de succese şi discreţie, iar acesta îi adusese 
o clientelă extraordinară - miliardari, politicieni, şeici şi chiar 
guverne întregi. 

Spre răsărit, prima geană de lumină începuse deja să înghită 
stelele de la orizont. Pe punte, prefectul aştepta răbdător veşti 
de la Vayentha, că misiunea ei decursese exact conform 
planului. 


CAPITOLUL 4 


Pentru o clipă, Langdon avu impresia că timpul însuşi se 
oprise în loc. Doctorul Marconi zăcea nemişcat pe podea, cu 
sângele gâlgâindu-i din piept. Străduindu-se să contracareze 
efectele sedativelor, Langdon ridică privirea spre asasina cu 
părul ţepos, care continua să înainteze pe coridor, străbătând 
ultimii metri spre uşa deschisă a salonului. Când se apropie de 
prag, femeia se uită la el şi în momentul următor întoarse arma 
în direcţia lui... intind spre cap. 

„O să mor, îşi spuse el. Aici şi acum”. 

Bubuitul răsună asurzitor în mica rezervă de spital. 

Langdon se chirci, convins că a fost împuşcat, dar zgomotul 
nu fusese produs de revolverul atacatoarei. Bubuise uşa grea 
de metal, la care doctoriţa Brooks se repezise, închizând-o şi 
apoi încuind-o. 

Cu priviri înnebunite de spaimă, doctoriţa se răsuci şi se 
ghemui lângă colegul ei, căutându-i pulsul. Doctorul Marconi 
tuşi, scuipând o gură de sânge care i se scurse pe obraz şi pe 
barba deasă, apoi rămase nemişcat. 

— Enrico, no! Te prego! strigă ea. 

Afară, un baraj de gloanţe explodă pe tăblia de metal a uşii. 
Strigăte alarmate răsunară pe coridor. 

Ca de la sine, trupul lui Langdon se puse în mişcare, 
instinctul şi panica fiind mai puternice decât sedativele. Cobori 
din pat cu greutate şi o durere ascuţită îi străpunse antebraţul 
drept. Pentru o clipă, îşi spuse că un glonţ pătrunsese probabil 
prin uşă şi îl lovise, dar când se uită în jos, îşi dădu seama că 
acul perfuziei îi ieşise din braţ. Branula îi lăsase o gaură în 
piele şi o şuviţă de sânge cald se scurgea deja din ea. 

Acum se trezise de-a binelea. 

Îngenuncheată lângă trupul lui Marconi, doctoriţa Brooks 
continua să-i caute pulsul, în vreme ce ochii i se umpleau de 
lacrimi. Apoi, ca şi cum un întrerupător fusese acţionat undeva 
în interiorul ei, se ridică şi se întoarse spre Langdon. Expresia i 
se transformă sub privirile lui Langdon, trăsăturile tinereşti ale 
chipului căpătând numaidecât duritatea detaşată a medicului 
experimentat, confruntat cu o criză. 

— Vino după mine, îi ceru ea. 

Şi, prinzându-l de braţ, îl trase până în celălalt capăt al 
încăperii. Pe coridor, focurile de armă şi haosul continuau. 


Langdon se repezi înainte, cu picioarele tremurându-i. Mintea îi 
era trează, dar corpul, profund sedat, reacţiona încet. „Mişcă- 
te!” Simţea sub tălpi răceala pardoselii de gresie, iar cămaşa 
subţire, de spital, nu era suficient de lungă pentru a-i acoperi 
trupul înalt. Sângele continua să-i şiroiască din antebraţ, 
adunându-i-se în palmă. 

În timp ce gloanţele continuau să lovească mânerul solid al 
uşii, doctorita Brooks îl împinse fără menajamente într-o 
cămăruţă de baie. Era pe punctul de a intra şi ea, când se opri 
o clipă, se răsuci, dădu fuga înapoi în salon şi înşfăcă sacoul 
însângerat al lui Langdon. 

„Lasă naibii sacoul meu!” 

Ea se întoarse ţinând strâns haina şi încuie rapid uşa băii, 
exact în momentul când uşa salonului cedă şi se deschise. 

Tânăra preluă controlul. Traversă baia până la o a doua uşă, 
o deschise şi îl târî pe Langdon în rezerva alăturată. Focuri de 
armă răsunau în urma lor. Doctoriţa Brooks scoase capul pe 
coridor, privi în jur şi-l prinse pe Langdon de braţ, trăgându-l 
pe coridor, spre casa scării. Mişcarea bruscă îl ameţise; avea 
impresia că va leşina dintr-o clipă în alta. 

Următoarele cincisprezece secunde se scurseră ca într-un 
vis... trepte coborâte... paşi împleticiţi... o căzătură. Bubuitul 
din capul lui devenise aproape insuportabil. Privirea îi părea şi 
mai înceţoşată acum, iar muşchii îi reacţionau cu greu, fiece 
mişcare derulându-se parcă amânat, cu încetinitorul. 

Şi apoi se făcu mai rece. 

„Sunt afară”. 

În vreme ce alerga împins de doctoriţa Brooks de-a lungul 
unei alei întunecate, îndepărtându-se de clădirea spitalului, 
Langdon călcă pe ceva ascuţit şi căzu, lovind puternic asfaltul. 
Femeia se chinui să-l ridice, blestemând în gura mare faptul că 
fusese sedat. 

Pe când se apropiau de capătul aleii, Langdon se împiedică 
din nou. De data asta doctoriţa îl lăsă jos, fugi în stradă şi 
strigă spre cineva aflat în depărtare. Langdon zări vag lumina 
verde a unui taxi parcat în faţa spitalului. Maşina nu se mişcă 
din loc; probabil că şoferul dormea. Doctoriţa Brooks începu să 
strige mai tare, fluturând din braţe cu disperare. Într-un târziu, 
farurile taxiului se aprinseră şi maşina porni leneş spre ei. 

În spatele lui Langdon, pe alee, o uşă se deschise brusc şi se 


auzi sunetul unor paşi apropiindu-se în viteză. Întorcându-se, 
Langdon văzu silueta întunecată năpustindu-se spre el. Încercă 
să se ridice în picioare, însă doctoriţa era deja lângă el, 
apucându-l de braţ şi împingându-l pe bancheta din spate a 
taxiului marca Fiat. Căzu jumătate pe banchetă, jumătate pe 
jos, iar o clipă mai târziu doctoriţa Brooks se aruncă peste el şi 
închise repede portiera. 

Somnoros, şoferul se răsuci să se uite la cuplul bizar care 
aterizase în maşina lui - o tânără cu părul prins în coadă şi cu 
salopetă de medic şi un bărbat într-un halat pe jumătate rupt şi 
cu un braţ sângerând. Era evident pe punctul de a le spune s-o 
şteargă naibii din taxiul lui, când oglinda laterală explodă. 
Femeia în negru ieşi în goană de pe alee, cu arma întinsă în 
faţă. Revolverul şuieră exact în clipa în care doctoriţa Brooks îl 
apucă pe Langdon de cap, trăgându-l în jos. Luneta se făcu 
ţăndări, acoperindu-i cu o ploaie de cioburi. i 

Şoferul nu mai avea nevoie de alte încurajări. Işi înfipse 
piciorul în pedala de acceleraţie şi taxiul demară. 

Langdon abia dacă mai era conştient. „Cineva încearcă să mă 
omoare?!” 

Imediat ce maşina luă o curbă, doctoriţa Brooks se ridică pe 
banchetă şi puse mâna pe braţul sângerând al lui Langdon. 
Branula atârna nefiresc dintr-o gaură în carnea lui. 

— Uită-te pe fereastră, îi ordonă ea. 

Langdon se supuse. Afară, morminte fantomatice păreau că 
defilează în întuneric. Treceau pe lângă un cimitir, şi ce putea fi 
mai potrivit decât asta? Simţea degetele doctoriţei manevrând 
delicat cateterul şi apoi, fără niciun avertisment, îl smulse. 

O durere arzătoare îi fulgeră din braţ până în creier. Ochii i 
se dădură peste cap şi apoi totul deveni negru. 


CAPIIOLUL 5 


La sunetul ascuţit al telefonului, prefectul îşi desprinse 
privirea de la negura liniştitoare a Adriaticii şi intră repede în 
cabina sa. 

„Era şi timpul”, îşi spuse el, nerăbdător să afle veşti. 

Monitorul computerului de pe biroul său revenise la viaţă, 
informându-l că avea un apel de la un post telefonic personal cu 
criptor de voce, un Sectra Tiger XS suedez; apelul fusese 
redirecționat prin patru routere nedetectabile înainte de a 
ajunge la iahtul său. 

— Aici prefectul, răspunse el după ce îşi puse casca, rostind 
cuvintele fără grabă, meticulos. Spune! 

— Sunt Vayentha. 

Sesiză în tonul ei o nervozitate neobişnuită. Rareori se 
întâmpla ca agenţii de teren să vorbească direct cu prefectul şi 
chiar mai rar îşi păstrau postul după un eşec precum cel de 
noaptea trecută. Dar prefectul ceruse prezenţa unui agent la 
faţa locului pentru a ajuta la rezolvarea crizei, iar Vayentha 
fusese persoana cea mai potrivită în acest sens. 

— Am veşti, spuse ea. 

Prefectul rămase tăcut, dându-i de înţeles să continue. Iar ea 
se conformă, pe un ton lipsit de orice emoție - o încercare 
evidentă de a dovedi profesionalism. 

— Langdon a scăpat. Obiectul e la el. 

Prefectul se aşeză la birou şi rămase tăcut un timp 
îndelungat. 

— Am înţeles, replică în cele din urmă. Îmi imaginez că va 
contacta autorităţile de îndată ce va putea. 

XXX 

Cu două punți mai jos, în cubiculul său personal din centrul 
de control securizat al iahtului, coordonatorul Laurence 
Knowlton observă că apelul criptat al prefectului se încheiase. 
Spera să fi primit veşti bune. 

În ultimele două zile, tensiunea prefectului fusese aproape 
palpabilă, astfel că toţi agenţii operativi de la bord bănuiau că 
este în desfăşurare o operaţiune cu miză mare. 

„Miza este uriaşă; ar fi bine ca Vayentha să nu fi dat greş şi 
de data asta”. 

Knowlton era obişnuit să gestioneze planuri de joc meticulos 
puse la punct, dar scenariul de acum se transformase într-un 


haos, iar prefectul preluase personal conducerea. 

„Am intrat pe un teritoriu necunoscut”. 

Deşi alte şase misiuni erau în curs de desfăşurare în diverse 
regiuni ale lumii, toate erau gestionate de diverşi agenţi de 
teren ai Consorţiului, astfel încât prefectul şi echipa de la 
bordul iahtului să se poată concentra exclusiv asupra acesteia. 

Clientul lor se sinucisese cu câteva zile în urmă, la Florenţa, 
sărind de pe o clădire, dar Consorţiul avea în continuare 
numeroase activităţi de finalizat în contul său - sarcini specifice 
pe care omul le încredinţase organizaţiei sale indiferent de 
circumstanţe, şi, la fel ca întotdeauna, Consorţiul avea de gând 
să le ducă la îndeplinire fără nicio discuţie. 

„Eu am ordinele mele”, îşi spuse Knowlton, hotărât să le 
pună în aplicare. leşi din cabina sa de sticlă izolată fonic şi 
trecu pe lângă alte şase cabine, unele cu pereţi transparenti, 
altele nu, în care agenţii de serviciu se ocupau de diverse 
aspecte ale aceleiaşi misiuni. 

Traversând camera de control cu aerul său rarefiat, salută 
echipa tehnică şi intră apoi într-un mic seif în care se aflau 
douăsprezece casete de valori. Deschise una dintre ele şi 
scoase din ea un stick de memorie roşu aprins. În conformitate 
cu cartela ataşată, stickul conţinea un fişier video de mari 
dimensiuni care, aşa cum solicitase clientul, urma să fie 
expediat principalilor reprezentanţi media la o oră anume în 
dimineaţa următoare. 

Expedierea anonimă avea să fie simplă în sine, dar conform 
protocolului referitor la fişierele electronice, graficul de 
operaţiuni marcase acest fişier pentru verificare astăzi - cu 
douăzeci şi patru de ore înainte de expediere - astfel încât 
Consorţiul să aibă suficient timp pentru orice eventuală 
decriptare, compilare sau pentru alte preparative necesare 
înainte de transmiterea lui la ora stabilită. 

„Nimic nu e lăsat la voia întâmplării”. 

Knowlton se întoarse în cubicului său transparent şi închise 
uşa grea din sticlă, izolându-se de lumea de afară. Acţionă apoi 
un comutator, iar pereţii cubiculului deveniră instantaneu 
opaci. Pentru intimitate, toate birourile cu pereţi transparenţi 
de pe Mendacium erau construite din sticlă „cu particule în 
suspensie”. Gradul de opacitate al acesteia putea fi uşor 
controlat prin aplicarea sau îndepărtarea unui curent electric 


care alinia sau, dimpotrivă, randomiza milioanele de particule 
minuscule suspendate în interiorul foii de sticlă. 

Compartimentarea era una dintre pietrele de temelie ale 
succesului de care se bucura Consorţiul. 

„Rezumă-te la misiunea ta. Nu dezvălui nimic celorlalţi”. 

Acum, închis în cubicul său, Knowlton conectă stickul de 
memorie la computer şi deschise fişierul. 

Imediat, monitorul deveni negru, iar din boxe începu să se 
audă un clipocit lin de apă. O imagine se contură lent pe 
ecran... amorfă şi umbrită. Reliefându-se din întuneric, o scenă 
începu să se desluşească... interiorul unei grote... sau o 
încăpere uriaşă, ceva. În partea de jos era apă, ca un fel de lac 
subteran. În mod straniu, apa părea iluminată... ca din interior. 

Knowlton nu mai văzuse ceva asemănător. Grota întreagă 
strălucea cu o stranie aură roşiatică, pereţii deschişi la culoare 
licărind în reflexiile tremurătoare ale apei. 

„Ce e... locul ăsta?” 

În vreme ce clipocitul continua, camera începu să se încline 
în jos şi să coboare vertical, drept spre apă, până ce străpunse 
suprafaţa luminată. Clipocitul încetă, locul lui fiind luat de 
liniştea  fantomatică a  adâncurilor. Scufundată, camera 
continuă să coboare, străbătând apa, până ce se opri, 
focalizând imaginea pe solul nămolos al grotei. 

Pe fundul apei era prinsă o placă rectangulară din titan 
lucios. Pe ea se putea citi o inscripţie. 

ÎN ACEST LOC, LA ACEASTĂ DATĂ. 
LUMEA S-A SCHIMBAT PENTRU TOTDEAUNA. 

În partea de jos a plăcii erau gravate un nume şi o dată. 

Numele era cel al clientului lor. 

Data era... cea de mâine. 


CAPIIOLUL 6 


Langdon simţi cum mâini puternice îl ridică... smulgându-l 
din delirul său, ajutându-l să coboare din taxi. Asfaltul era rece 
sub tălpile sale goale. 

Pe jumătate susţinut de doctorita Brooks, Langdon porni 
împleticit de-a lungul unei alei pustii dintre două clădiri de 
apartamente. Vântul adia uşor, umflându-i halatul subţire de 
spital, iar el simţea pale de aer acolo unde n-ar fi trebuit să le 
simtă. 

Sedativul care îi fusese administrat în spital îi lăsase mintea 
la fel de înceţoşată ca vederea. Avea impresia că e undeva sub 
apă, croindu-şi cu greu drum printr-o lume vâscoasă, vag 
luminată. Sienna Brooks continua să-l tragă după ea, 
susţinându-l cu o forţă surprinzătoare. 

— Trepte, spuse ea, iar Langdon îşi dădu seama că 
ajunseseră la intrarea laterală a unei clădiri. 

Prinzându-se cu mâna de balustradă, urcă buimac pas cu 
pas, câte o treaptă odată. Işi simţea trupul foarte greu. 
Doctoriţa Brooks nu mai avea altă soluţie decât să-l împingă. 
Când ajunseră pe palier, tastă câteva cifre la un panou vechi şi 
ruginit, iar uşa bâzâi şi se deschise. 

Inăuntru nu era mult mai cald, însă pentru tălpile lui, 
pardoseala din gresie părea un covor moale, în comparaţie cu 
asfaltul dur al străzii. Doctoriţa Brooks îl conduse până la un 
ascensor minuscul, trase o uşă pliantă şi îl înghesui pe Langdon 
în liftul nu mai mare decât o cabină de telefon. Aerul din 
interior mirosea a ţigări MS - un iz dulce-amărui atotprezent în 
Italia, la fel ca aroma de espresso proaspăt. Chiar dacă abia 
sesizabil, mirosul îi mai limpezi puţin mintea. Doctoriţa Brooks 
apăsă un buton şi undeva sus, deasupra lor, păcănind şi 
şuierând, o serie de angrenaje obosite se puse în mişcare. 

Sus... 

Cabina şubredă începu să urce, clătinându-se şi vibrând. 
Fiindcă pereţii nu erau altceva decât panouri de metal, 
Langdon îşi dădu seama că priveşte interiorul puţului 
alunecând ritmic pe lângă ei. Chiar şi în starea aceea de 
semiconştienţă, vechea lui teamă de spaţiile închise era la fel 
de vie. 

„Nu te uita!” 

Se sprijini de perete, încercând să-şi tragă răsuflarea. 


Antebraţul îl durea, iar când se uită în jos, văzu că mâneca 
sacoului său Harris Tweed îi fusese legată strâmb în jurul 
braţului, ca un bandaj. Restul hainei atârna în urma lui pe jos, 
ruptă şi murdară. 

Inchise ochii, încercând să-şi domolească durerea de cap, dar 
întunericul îl înghiţi iar. 

O imagine familiară prinse contur - femeia în văluri, cu aer 
statuar, cu amuleta şi părul în bucle argintii. La fel ca înainte, 
stătea pe malul unui râu sângeriu, înconjurată de trupuri ce se 
zvârcoleau. Femeia vorbi către Langdon, cu glas implorator. 
Caută şi vei găsi! 

Sentimentul că trebuie s-o salveze... să-i salveze pe toţi îl 
copleşi. Picioarele pe jumătate îngropate, cu susul în jos, 
cădeau fără viaţă... unul câte unul. 

Cine eşti tu? strigă el în tăcere. Ce vrei de la mine? 

Părul ei argintiu bogat începu să fluture în bătaia unui vânt 
fierbinte. Timpul nostru este pe sfârşite, şopti ea, atingându-şi 
amuleta de la gât. Şi apoi, pe neaşteptate, erupse într-o 
orbitoare coloană de foc care se năpusti deasupra râului, 
înghiţindu-i pe amândoi. 

Langdon ţipă şi deschise ochii. 

Doctoriţa Brooks îl privi neliniştită. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am iarăşi halucinaţii! exclamă el. Aceeaşi scenă. 

— Femeia cu păr argintiu? Şi toate trupurile acelea moarte? 

Langdon încuviinţă. Fruntea îi era umedă de transpiratie. 

— O să fie bine, îl asigură ea, cu toate că şi glasul ei tremura. 
Viziunile recurente sunt un simptom obişnuit al amneziei. 
Funcţia cerebrală care sortează şi cataloghează amintirile este 
temporar afectată, aşa că amestecă totul într-o singură 
imagine. 

— Nu e o imagine prea veselă, bâigui el. 

— Ştiu, dar până când îţi vei reveni, amintirile îţi vor fi 
confuze şi netriate - trecut, prezent şi imaginar împreună. 
Acelaşi lucru se petrece în vise. 

Liftul se opri cu o zgâlţâială, iar doctorita Brooks deschise 
uşa pliantă. Acum mergeau din nou, de această dată pe un 
culoar îngust şi întunecat. Trecură pe lângă o fereastră dincolo 
de care  siluetele neclare ale  acoperişurilor Florenței 
începuseră să se profileze în lumina primilor zori. Când 


ajunseră în capătul culoarului, doctoriţa se aplecă, scoase o 
cheie de sub un ghiveci cu o plantă care părea să aibă mare 
nevoie de apă şi descuie o uşă. 

Apartamentul era foarte mic, iar aerul din interior dădea 
impresia unei permanente lupte între covoarele vechi şi o 
lumânare parfumată cu miros de vanilie. Mobilierul şi 
decoraţiunile erau puţin spus sărăcăcioase - de parcă ar fi fost 
achiziţionate de la un târg de vechituri. Doctoriţa Brooks ajustă 
un termostat şi radiatoarele intrară în funcţiune. Apoi rămase o 
clipă nemişcată şi închise ochii, expirând adânc, ca pentru a se 
linişti. Pe urmă se întoarse şi-l ajută pe Langdon să intre într-o 
bucătărie modestă, cu o masă din placaj şi două scaune fragile. 

Langdon dădu să se apropie de unul din ele în speranţa că se 
va putea aşeza, dar doctoriţa Brooks îl prinse de braţ cu o 
mână, iar cu cealaltă deschise un dulăpior. Inăuntru nu era mai 
nimic... doar nişte biscuiţi, câteva pachete de paste, o doză de 
Cola şi o sticluţă cu NoDoz. 

Medicul luă sticluţa şi răsturnă şase tablete în palma lui 
Langdon. 

— Cafeină, îi explică ea. E bună atunci când lucrez în tura de 
noapte, ca în seara asta. 

Langdon puse tabletele în gură şi privi în jur după nişte apă. 

— Mestecă-le, îi spuse doctoriţa Brooks. Îşi vor face efectul 
mai repede şi vor contracara sedativul. 

Langdon începu să le ronţăie şi o clipă mai târziu se strâmbă. 
Tabletele erau amare - în mod evident ar fi trebuit înghiţite 
întregi. Doctoriţa Brooks deschise frigiderul şi îi întinse o sticlă 
de San Pellegrino pe jumătate goală, din care el bău cu 
înghiţituri lungi, recunoscător. 

Doctoriţa cu părul strâns în coadă îi luă apoi braţul drept şi 
îndepărtă bandajul improvizat din sacoul lui, pe care îl aşeză pe 
masa din bucătărie. Apoi începu să-i examineze cu atenţie rana. 
Langdon îi simţea mâinile tremurând pe braţul lui gol. 

— Vei trăi, declară medicul. 

Langdon spera că şi ea avea să-şi revină. Abia dacă putea 
cuprinde cu mintea situaţia prin care trecuseră amândoi. 

— Doamnă doctor Brooks, spuse el, trebuie să anunţăm pe 
cineva. Consulatul... poliţia... Pe cineva. 

Ea încuviinţă. 

— Şi poţi să nu-mi mai spui doamnă doctor Brooks; mă 


cheamă Sienna. 

Langdon se înclină. 

— Mulţumesc. lar eu sunt Robert. 

După toate aparențele, legătura care se crease între ei în 
vreme ce fugeau pentru a-şi salva viaţa impunea folosirea 
prenumelor. 

— Spuneai că eşti britanică? 

— Prin naştere, da. 

— Nu sesizez niciun accent. 

— Bun, replică ea. Am muncit mult ca să-l pierd. 

Langdon dădu să întrebe de ce, însă Sienna îi făcu semn s-o 
urmeze. Trecând printr-un hol îngust, intrară într-o sală de baie 
mică, slab luminată. În oglinda de deasupra chiuvetei, Langdon 
îşi zări reflexia pentru prima dată de când se văzuse în 
fereastra salonului de la spital. 

„Nu-i bine!” 

Părul lui negru şi des era încâlcit, iar ochii injectaţi aveau o 
privire obosită. Obrazul îi era întunecat de un început de barbă 
nerasă. 

Sienna răsuci robinetul şi împinse braţul rănit al lui Langdon 
sub jetul de apă rece ca gheaţa. Ustura rău, dar strânse 
pleoapele şi nu şi-l retrase. Apoi ea turnă săpun antibacterian 
pe o lavetă curată. 

— Ar fi bine să te uiţi în partea cealaltă. 

— Nu-i nevoie. Nu mă deranjează să... 

Sienna începu să curețe rana viguros, iar o durere vie îi 
cuprinse braţul. Langdon strânse tare din dinţi, ca să nu 
protesteze sonor. 

— Doar nu vrei să faci o infecţie, spuse ea, frecând şi mai 
tare. Şi, în plus, dacă ai de gând să chemi autorităţile, e de 
dorit să fii mai limpede la minte decât eşti acum. Şi nimic nu 
activează mai bine producţia de adrenalină decât durerea. 

Langdon rezistă cam la zece secunde de fricţionat înainte de 
a-şi trage brusc braţul. „Destul!” 

Într-adevăr, se simţea mai treaz şi mai plin de energie; 
durerea din braţ o lăsase complet în umbră pe cea de cap. 

— Bun, spuse ea, închizând robinetul şi ştergându-i braţul cu 
un prosop curat. 

Apoi îi puse un mic bandaj pe antebraţ şi în acel moment 
Langdon observă ceva deconcertant - şi foarte deranjant 


pentru el. 

De aproape patruzeci de ani, Langdon purta la mână un ceas 
Mickey Mouse, ediţie de colecţie, pe care îl primise în dar de la 
părinţii lui. Faţa zâmbitoare a lui Mickey şi braţele care se 
agitau mereu îi aminteau zilnic că ar trebui să surâdă mai des 
şi să ia viaţa mai puţin în serios. 

— Ceasul... meu, bâigui el. A dispărut! 

Fără el, se simţi deodată incomplet. 

— Îl aveam când am ajuns la spital? 

Sienna îi aruncă o privire neîncrezătoare, în mod clar 
surprinsă de faptul că el se putea gândi la un asemenea lucru 
neînsemnat. 

— Nu-mi amintesc de niciun ceas. Acum, spală-te. Mă întorc 
în câteva minute şi vom vedea cum facem să primeşti ajutor. 

Se întoarse să plece, dar se opri în prag, privindu-l în 
oglindă. 

— Şi cât voi lipsi, îţi sugerez să te gândeşti bine de tot la 
motivele pentru care ar vrea cineva să te ucidă. Imi închipui că 
este prima întrebare pe care ţi-o vor pune şi autorităţile. 

— Stai, unde te duci? 

— Nu poţi să discuţi cu poliţia aşa, dezbrăcat. Mă duc să-ți 
caut nişte haine. Vecinul meu este cam la fel de înalt ca tine. E 
plecat, iar eu îi hrănesc pisica. Îmi e dator. 

Şi cu asta, plecă. 

Robert Langdon se întoarse spre mica oglindă de deasupra 
chiuvetei şi abia dacă mai cunoscu persoana care îl privea de 
acolo. „Cineva mă vrea mort”. În minte i se derulau din nou, ca 
o bandă, bălmăjelile sale delirante. 

„Îmi pare foarte rău. Îmi pare foarte rău” 

Se strădui să-şi aducă aminte ceva, cât de puţin... orice. Dar 
nimic. Tot ce ştia era că se afla la Florenţa şi că fusese 
împuşcat în cap. 

În vreme ce-şi privea ochii obosiţi, se întrebă, pe jumătate 
serios, dacă nu cumva avea să se trezească în fotoliul lui de 
acasă, cu un pahar gol de martini într-o mână şi cu un exemplar 
din Suflete moarte în cealaltă, spunându-şi că nu e cazul să mai 
amestece vreodată romanele lui Gogol cu sticlele de Bombay 
Sapphire. 


CAPITOLUL 7 


Langdon îşi scoase halatul de spital murdar de sânge şi îşi 
înfăşură un prosop în jurul taliei. După ce îşi dădu cu puţină 
apă pe faţă, îşi pipăi uşor cusăturile de la cap. Pielea era 
dureroasă, dar când îşi netezi părul încâlcit, trăgându-l peste 
locul respectiv, rana aproape că dispăru. Tabletele cu cafeină 
îşi făceau deja efectul şi, în sfârşit, simţi cum ceața începe săi 
se ridice din minte. | 

„Gândeşte, Robert! Încearcă să-ţi aminteşti”. 

Baia lipsită de ferestre îi dădu deodată o senzaţie de 
claustrofobie, aşa că ieşi în hol, apropiindu-se instinctiv de o 
rază de lumină naturală care pătrundea printr-o uşă parțial 
deschisă aflată pe peretele opus. IÎncăperea era un fel de 
cameră de lucru improvizată, cu un birou ieftin, un scaun 
rotativ uzat, câteva cărţi pe podea şi, slavă Domnului, o 
fereastră. 

Langdon se apropie de lumina zilei. 

În depărtare, soarele toscan începea să sărute cele mai înalte 
fleşe şi cupole ale oraşului - campanila, Badia, Bargello. Işi 
apăsă fruntea pe sticla rece a ferestrei. Aerul de martie era 
proaspăt şi răcoros, amplificând spectrul luminii solare care 
învăluia deja colinele. 

Lumina pictorilor, aşa i se spunea. 

La mijlocul orizontului care se deschidea de la fereastră se 
contura o monumentală cupolă acoperită cu ţiglă roşie, 
încununată de o sferă din aramă poleită, care scânteia ca un 
far. Il Duomo. Bruneleschi marcase un jalon în istoria 
arhitecturii odată cu această cupolă, iar acum, cinci sute de ani 
mai târziu, construcţia înaltă de peste o sută zece metri încă 
străjuia ca un uriaş neclintit Piazza del Duomo. 

„De ce să mă aflu în Florenţa?” 

Pentru Langdon, îndrăgostit de o viaţă de arta italiană, 
Florenţa devenise una dintre destinațiile sale europene 
favorite. Acesta era oraşul în care Michelangelo se jucase, copil 
fiind, şi în ale cărui ateliere de artă se născuse Renaşterea 
italiană. Aceasta era Florenţa, ale cărei galerii de artă atrăgeau 
milioane de turişti veniţi să admire Naşterea lui Venus de 
Botticelli, Bunavestire de Leonardo da Vinci şi mândria 
oraşului: Z Davide. 

Langdon fusese fascinat de David al lui Michelangelo când îl 


văzuse pentru prima dată, în adolescenţă... intrând la 
Accademia delle Belle Arti... înaintând fără grabă de-a lungul 
sumbrei serii de Sclavi ai lui Michelangelo... şi apoi simțind 
cum privirea îi este atrasă în sus, inexorabil, spre capodopera 
înaltă de cinci metri. Dimensiunile statuii şi musculatura bine 
definită îi surprindeau pe majoritatea celor care vedeau 
sculptura pentru întâia oară; lui Langdon însă, captivantă i se 
păruse mai cu seamă genialitatea posturii lui David. 
Michelangelo folosise clasicul contrapposto pentru a crea iluzia 
că eroul se înclină spre dreapta, piciorul său stâng abia 
atingând solul, iar cel drept susţinând tone de marmură. 

David fusese cel care-l făcuse pe Langdon să aprecieze cu 
adevărat puterea pe care o deţine sculptura de geniu. Acum el 
se întrebă dacă văzuse această capodoperă în ultimele zile, dar 
singura amintire care i se contura în minte era aceea a trezirii 
în spital, urmate de asasinarea, chiar sub ochii lui, a unui medic 
nevinovat. 

„Îmi pare foarte rău. Îmi pare foarte rău”. 

Sentimentul de vinovăţie era aproape de nesuportat. 

„Oare ce am făcut?” 

În timp ce stătea la fereastră, zări cu coada ochiului un 
laptop pe biroul de alături. Şi îşi dădu subit seama că, 
indiferent ce i s-ar fi întâmplat seara trecută, ar trebui să fi 
apărut în presă. 

„Dacă aş reuşi să accesez internetul, poate că aş afla unele 
răspunsuri”. 

Se întoarse spre uşă şi strigă: 

— Sienna?! 

Linişte. Probabil că era încă în apartamentul vecinului, 
căutând haine pentru el. Convins că Sienna va înţelege 
indiscreţia lui, deschise laptopul şi îl porni. Ecranul prinse viaţă 
- imaginea Windows standard, „nor albastru”. Intră imediat pe 
pagina Google Italia şi tastă în motorul de căutare Robert 
Langdon. 

„Dacă m-ar vedea studenţii mei acum!” îşi spuse în timp ce 
aştepta afişarea rezultatelor. Intotdeauna îşi mustra studenţii 
fiindcă îşi căutau propriul nume pe internet - un nou şi bizar 
hobby care reflecta obsesia pentru celebritate ce părea să-i 
afecteze acum pe toţi tinerii americani. 

Pe ecran apăru o pagină cu rezultate - sute de articole 


referitoare la Langdon, la cărţile şi conferințele sale. 

„Dar nu ceea ce caut eu”. 

Restrânse căutarea selectând opţiunea „ştiri”. O altă pagină 
apăru: 

Sesiune de autografe: Robert Langdon va oferi... 

Discurs la absolvire rostit de Robert Langdon... 

Robert Langdon publică un manual de simbolism pentru... 

Lista ocupa câteva pagini, însă el nu observă nimic recent - 
în mod cert nimic care să explice situaţia în care se afla. 

„Ce s-a întâmplat noaptea trecută?” 

Continuă accesând site-ul The Florentine, un ziar de limbă 
engleză care apărea la Florenţa. Trecu în revistă titlurile, 
secţiunile cu ştiri de ultimă oră şi cele de la poliţie şi văzu 
articole despre un incendiu într-un apartament, despre un 
scandal guvernamental iscat de o delapidare şi despre tot felul 
de infracţiuni mărunte. 

„Chiar nimic?!” 

Se opri un moment asupra unei ştiri de ultimă oră referitoare 
la un oficial al municipalităţii care murise noaptea trecută în 
urma unui atac de cord în piaţeta catedralei. Numele oficialului 
nu fusese încă dat publicităţii, însă poliţia nu suspecta nimic 
nelalocul lui. 

În final, neştiind ce altceva să mai facă, se conectă la contul 
său de e-mail de la Harvard şi îşi verifică mesajele, gândindu-se 
că ar putea găsi nişte răspunsuri acolo. Dar nu găsi decât 
obişnuita serie de mesaje de la colegi, studenţi şi prieteni, 
multe dintre ele în legătură cu întâlnirile programate pentru 
săptămâna următoare. 

„Ca şi când nimeni n-ar şti că sunt plecat”. 

Tot mai nedumerit, opri laptopul şi îi închise capacul. Se 
pregătea să se ridice, când ceva îi atrase atenţia. Pe colţul 
biroului, deasupra unui teanc de vechi publicaţii medicale văzu 
o fotografie Polaroid. Era un instantaneu înfăţişându-i pe 
Sienna Brooks şi pe colegul ei bărbos râzând împreună pe un 
culoar al spitalului. 

„Doctorul Marconi”, îşi spuse el luând fotografia şi studiind- 
o, copleşit de vinovăţie. Când o puse înapoi, observă cu 
surprindere o broşură galbenă - un program boţit de la Teatrul 
Globe din Londra. Conform titlului, era de la o reprezentaţie cu 
Visul unei nopţi de vară de Shakespeare pusă în scenă... cu 


aproape douăzeci şi cinci de ani în urmă. 

În partea de sus a programului cineva scrisese de mână cu 
un marker: „Scumpa mea, să nu uiţi niciodată că eşti un 
miracol”. 

Langdon luă programul şi câteva articole decupate din ziare 
căzură din el, pe birou. Încercă să le pună repede la loc, dar 
când deschise programul la pagina la care fuseseră, se opri 
brusc. 

În faţa ochilor avea o fotografie a actriţei-copil care 
interpretase rolul năzdrăvanului Puck: o fetiţă de cel mult cinci 
ani, cu părul blond legat într-o familiară codiţă la spate. Sub 
fotografie scria: „S-a născut o stea”. 

Textul era o prezentare laudativă a unui copil-minune al 
teatrului - Sienna Brooks - cu un IQ uriaş, care într-o singură 
seară memorase toate replicile personajului şi, la primele 
repetiţii, le „sufla” deseori colegilor de scenă. Printre pasiunile 
actriţei de cinci ani se numărau vioara, şahul, biologia şi 
chimia. Copilul unui cuplu bogat din Blackheath, o suburbie a 
Londrei, fetiţa era deja o celebritate în cercurile ştiinţifice: la 
vârsta de patru ani câştigase la şah în faţa unui mare maestru 
şi citea deja în trei limbi. 

„Dumnezeule! îşi zise Langdon. Sienna. Asta explică unele 
lucruri”. 

Îşi aminti că unul dintre cei mai cunoscuţi absolvenţi de la 
Harvard era un copil-minune, pe nume Saul Kripke, care la 
vârsta de şase ani învățase singur ebraica şi, înainte de a 
împlini doisprezece, citise deja toate operele lui Descartes. Mai 
recent citise despre un fenomen similar: Moshe Kai Cavalin, 
care la unsprezece ani absolvise cursurile colegiului cu note 
maxime şi câştigase un titlu naţional la arte marţiale, iar trei 
ani mai târziu publicase o carte cu titlul Noi putem. 

Langdon luă de pe birou un alt extras din presă, un articol 
care includea şi o fotografie a Siennei la vârsta de şapte ani: 
GENIU COPIL CU IQ DE 208. 

El nici măcar nu ştiuse că există valori atât de mari ale 
coeficientului de inteligenţă. Potrivit articolului, Sienna Brooks 
era o violonistă de excepţie, putea deprinde o limbă străină 
într-o lună şi învăţa singură anatomia şi fiziologia. 

Citi apoi un alt articol dintr-o publicaţie medicală: VIITORUL 
GÂNDIRII: NU TOATE MINŢILE AU FOST CREATE EGALE. Şi 


aici era o fotografie a Siennei, de data aceasta pe la vârsta de 
zece ani, tot blondă, stând lângă un aparat medical de mari 
dimensiuni. Articolul includea şi un interviu cu un medic care 
susţinea că la examenul tomografic se constatase că cerebelul 
Siennei era fizic diferit de al altor persoane - un organ mai 
voluminos, mai compact, capabil să manipuleze informaţiile 
spaţial-vizuale în moduri complet diferite de marea majoritate a 
oamenilor. Medicul punea acest avantaj fiziologic al Siennei pe 
seama unei neobişnuit de rapide creşteri celulare în creierul ei 
- cam ca un cancer, numai că în acest caz era accelerată 
dezvoltarea țesutului cerebral util, nu a celulelor maligne. 

Mai departe, Langdon găsi un fragment decupat dintr-un ziar 
local al unui oraş de provincie. 

BLESTEMUL GENIULUI. 

Aici nu exista nicio fotografie, dar articolul relata povestea 
unui tânăr geniu, Sienna Brooks, care încercase să urmeze 
cursurile şcolilor obişnuite, fiind însă mereu sâcâită de ceilalţi 
elevi, fiindcă era altfel decât ei. Textul amintea de sentimentul 
de izolare pe care îl trăiau tinerii supradotaţi, ale căror abilităţi 
sociale nu puteau ţine pasul cu cele intelectuale, şi care erau 
deseori ostracizaţi. 

Potrivit acestui articol, Sienna fugise de acasă la vârsta de 
opt ani şi se dovedise suficient de isteaţă ca să se descurce 
singură, nedescoperită, timp de zece zile. Fusese găsită în cele 
din urmă într-un elegant hotel londonez, unde pretinsese că era 
fiica unuia dintre cei cazaţi acolo, furase o cheie şi apelase din 
belşug la room-service, în contul altcuiva. După toate 
aparențele, petrecuse o săptămână citind cele 1 600 de pagini 
ale cursului Anatomia lui Gray. Când autorităţile o întrebaseră 
de ce citea texte de medicină, fata răspunsese că voia să afle ce 
era în neregulă cu creierul ei. 

Langdon se înduioşă gândindu-se la fetiţa aceea. Nici nu-şi 
putea imagina cât de singur se simţea un copil atât de diferit de 
ceilalţi. Impături articolele, oprindu-se să mai arunce o ultimă 
privire asupra fotografiei care o înfăţişa pe Sienna la cinci ani, 
în rolul lui Puck. Nu putea să nu recunoască, ţinând seama de 
caracterul suprarealist al întâlnirii lui cu Sienna în dimineaţa 
asta, că rolul de spiriduş năstruşnic, creator de vise, i se 
potrivea în mod ciudat. Doar că şi-ar fi dorit ca, aidoma 
personajelor piesei, şi el să se poată trezi acum şi să pretindă 


că tot ce se întâmplase în ultimele ore fusese un simplu vis. 

Langdon puse la loc cu grijă toate articolele acolo unde le 
găsise şi închise programul de teatru, cuprins de o neaşteptată 
melancolie când văzu din nou mesajul scris pe copertă: 
„Scumpa mea, să nu uiţi niciodată că eşti un miracol”. 

Apoi privirea îi cobori spre familiarul simbol de pe coperta 
programului. Era aceeaşi veche pictogramă elenă care putea fi 
regăsită pe majoritatea programelor teatrale din lumea 
întreagă - un simbol vechi de 2500 de ani, care devenise 
sinonim cu teatrul. 

Le maschere. 


Langdon studie o clipă figurile Comediei şi Tragediei, care îl 
priveau la rândul lor, şi deodată auzi în urechi un zumzet 
straniu, ca şi când cineva ar fi întins încet, până la refuz, un fir 
în mintea lui. Un junghi ca o lovitură de cuţit îi explodă în cap. 
Imagini ale unor măşti începură să-i plutească prin faţa ochilor. 
Icni şi, aşezându-se pe scaun, închise ochii strâns şi îşi duse 
mâinile la cap. 

În întunericul din mintea lui, viziunile stranii reveniră 
frenetic... puternice şi vii. 

Femeia cu păr argintiu şi amuletă îl striga din nou de dincolo 
de râul sângeriu. Chemările ei disperate străpungeau aerul 
pestilenţial, distingându-se clar peste gemetele celor torturați 
şi muribunzi, care se zbăteau în chinuri, cât vedeai cu ochii. 
Zări din nou picioarele cu susul în jos şi cu litera R pe coapsă, 
trupul pe jumătate îngropat fluturându-şi sălbatic membrele în 
aer. 

Caută şi găseşte! strigă femeia spre Langdon. Timpul este pe 
sfârşite! 

Simti iarăşi nevoia copleşitoare de a o ajuta... de a-i ajuta pe 
toţi. Înnebunit, strigă spre ea, peste râul însângerat: Cine eşti 
tu? 

Încă o dată, femeia îşi ridică vălul care îi acoperea faţa, 
dezvăluind acelaşi chip de neuitat pe care Langdon îl mai 
văzuse şi înainte. 


Eu sunt viaţa, răspunse ea. 

Pe neaşteptate, o imagine colosală se materializă pe cer 
deasupra ei - o mască înfricoşătoare, cu nasul lung ca un cioc 
şi cu ochii verzi, arzători, care priveau în gol spre Langdon. 

Iar eu... sunt moartea, bubui vocea. 


CAPIIOLUL 8 


Langdon deschise ochii şi trase brusc aer în piept. Şedea 
încă la biroul Siennei cu capul în mâini, iar inima îi bătea 
violent. 

„Ce naiba se întâmplă cu mine?” 

Imaginea femeii cu păr argintiu şi cea a măştii cu cioc îi 
persistau în minte. Fu sunt viața. Eu sunt moartea. Încercă să 
alunge viziunea, însă părea că i se întipărise pentru vecie în 
creier. Pe birou, cele două măşti de pe coperta programului de 
teatru se holbau la el. 

„Amintirile îţi vor fi confuze şi netriate, îi spusese Sienna. 
Trecut, prezent şi imaginar împreună”. 

Se simţea ameţit. 

Undeva în apartament suna un telefon. Era un sunet din 
acela vechi, ţârâit, şi venea dinspre bucătărie. 

— Sienna! strigă Langdon, ridicându-se de la birou. 

Niciun răspuns. Încă nu se întorsese. După numai două 
ţârâituri, intră în funcţiune robotul telefonic. 

Ciao, sono io, răsună glasul vesel al Siennei înregistrat pe 
bandă. Lasciatemi un messaggio e vi richiamero. 

Urmă un bip şi o voce feminină panicată începu să lase un 
mesaj, vorbind cu un puternic accent est-european. 

„Sienna, aci Danilova! Unde ieşti? Ie groaznic! Prietinul tău, 
doctorul Marconi, ie mort! La spital ie nebunie! Poliţie venit 
aici! Lumea zice că tu fugit încercând să salvezi pacient!? Di 
ce?! Doar nu cunoşti! Acu’ poliţia vrea discutat cu tine! A luat 
dosar al tău de angajat! Ştiu că informaţie greşită - adresă 
falsă, niciun număr, viză de lucru falsă. Deci nu te găsesc azi, 
da' te găsesc iei curând! Eu încercat să te avertizez. Pare rău 
mie, Sienna!” 

Sfârşit de apel. 

Langdon simţi un alt val de remuşcare cuprinzându-l. Din 
câte se înţelegea din mesaj, doctorul Marconi îi permisese 
Siennei să lucreze la spital. Iar acum, prezenţa lui Langdon îl 
costase pe bietul medic viaţa, iar instinctul Siennei de a salva 
un necunoscut părea să aibă implicaţii grave pentru viitorul ei. 

În clipa aceea, o uşă se închise cu zgomot în celălalt capăt al 
apartamentului. 

„S-a întors”. 

Un moment mai târziu, robotul telefonic piui: „Sienna, aci 


Danilova! Unde ieşti?” 

Langdon se crispă, ştiind ce urma să audă Sienna. În timp ce 
mesajul se derula, puse la loc programul de teatru şi făcu 
ordine pe birou, apoi traversă repede holul şi intră în baie, 
stânjenit de privirea furişă aruncată în trecutul Siennei. 

Zece secunde mai târziu, se auzi un ciocănit uşor în uşa băii. 

— Îţi las hainele pe clanţă, spuse ea cu glasul evident 
încărcat de emoție. 

— Mulţumesc mult. 

— Când eşti gata, te rog să vii în bucătărie. Am ceva 
important să-ţi arăt înainte de a chema pe cineva. 

XXX 

Sienna intră cu paşi obosiţi în dormitorul modest al 
apartamentului. Luă din dulap un pulover şi o pereche de blugi 
şi se duse în baia de serviciu. Privindu-şi propria imagine în 
oglindă, ridică o mână, îşi prinse părul blond strâns în coadă şi 
trase tare în jos. Peruca i se desprinse de pe scalpul pleşuv. 

O femeie de treizeci şi doi de ani, fără un fir de păr pe cap, o 
privea din oglindă. 

Sienna avusese partea ei de greutăţi în viaţă şi, cu toate că 
învățase să se bazeze pe intelect pentru a le depăşi, situaţia 
actuală o zdruncinase profund. 

Puse peruca alături şi se spălă pe mâini şi pe faţă. După ce se 
şterse, îşi schimbă hainele şi îşi aşeză peruca la loc pe cap, 
potrivind-o cu meticulozitate. Autocompătimirea era un impuls 
pe care rareori îl tolera, dar acum, simțind cum lacrimile îi urcă 
din adâncul fiinţei, ştia că nu poate decât să le dea frâu liber. 

Şi le dădu. 

Plânse pentru viaţa pe care n-o putea controla. 

Plânse pentru mentorul care se stinsese sub ochii ei. 

Plânse pentru nesfârşita singurătate care îi umplea inima. 

Dar mai presus de toate, plânse pentru viitor... pentru 
viitorul care, dintr-odată, părea atât de nesigur. 


CAPITOLUL 9 


Pe puntea inferioară a iahtului de lux Mendacium, 
coordonatorul Laurence Knowlton şedea în cubiculul său închis 
şi privea fără să-i vină să creadă ecranul computerului; 
înregistrarea video lăsată de clientul lor abia se încheiase. 

„Iar eu ar trebui s-o trimit presei mâine-dimineaţă?” 

În cei trei ani de când se alăturase Consorţiului, Knowlton se 
achitase de tot soiul de misiuni ciudate care, ştia bine, se 
încadrau undeva între imoral şi ilegal. Activitatea într-o zonă 
gri a moralității era ceva obişnuit în interiorul Consorţiului - o 
organizaţie a cărei ştachetă etică nu se ridica mai sus de 
principiul „facem orice pentru a respecta tot ce le-am promis 
clienţilor”. 

„Procedăm întocmai. Fără întrebări. Orice ar fi”. 

Ideea de a expedia presei această înregistrare îi stârnea însă 
o anume nesiguranţă. Până atunci, oricât de bizare ar fi fost 
misiunile sale, întotdeauna le întrezărise logica... le sesizase 
motivele... înţelesese care era rezultatul dorit. 

Dar filmul acesta era derutant. 

Ceva în privinţa lui părea... diferit. 

Foarte diferit. 

Aşezat din nou în faţa computerului, Knowlton porni încă o 
dată înregistrarea, sperând că, urmărind-o a doua oară, se va 
lămuri mai bine. Dădu volumul mai tare şi se pregăti pentru 
filmul de nouă minute. 

La fel ca înainte, clipul video începu cu uşorul clipocit al apei 
în grota în care totul era scăldat într-o lumină roşie 
fantomatică. Din nou camera cobori sub oglinda apei, până pe 
fundul acoperit de mâl. Şi din nou Knowlton citi textul gravat 
pe placa scufundată: 

ÎN ACEST LOC, LA ACEASTĂ DATĂ. 
LUMEA S-A SCHIMBAT PENTRU TOTDEAUNA. 

Faptul că placa fusese semnată de clientul Consorţiului era 
deconcertant în sine. Pe de altă parte, ideea că data specificată 
era mâine îl îngrijora pe Knowlton tot mai mult. Însă cu 
adevărat alarmant i se părea ceea ce urma. 

Camera panoramă spre dreapta, dezvăluind un obiect 
surprinzător care plutea în apă, alături de placă. 

Prinsă de sol cu un fel de filament scurt, se distingea o sferă 
unduitoare dintr-un plastic subţire. Delicată şi tremurătoare ca 


o bulă de săpun supradimensionată, forma transparentă plutea 
aidoma unui balon subacvatic... plin nu cu heliu, ci cu un soi de 
lichid gelatinos, maro-gălbui. Săculeţul amorf era umflat, avea 
cam treizeci de centimetri în diametru şi în interiorul lui 
lichidul tulbure părea să se rotească lent, ca ochiul unei 
tornade care creşte abia simţit. 

„Lisuse!” îşi zise Knowlton, simţindu-şi palmele umede. Sfera 
suspendată părea şi mai amenințătoare acum, că o vedea a 
doua oară. 

Încet, imaginea viră spre negru. 

Şi o alta apăru - peretele jilav al grotei dansând în reflexiile 
unduitoare ale lagunei luminate. Pe perete se contură o 
umbră... umbra unui bărbat... stând în picioare. 

Însă capul lui era... diform. 

În loc de nas, bărbatul avea un cioc lung... de parcă ar fi fost 
pe jumătate pasăre. 

Iar când vorbi, vocea îi era înăbuşită... Rostea cuvintele cu o 
elocvenţă sinistră... cu un ritm măsurat... ca un narator într-o 
ciudată piesă clasică. 

Knowlton rămase nemişcat, abia respirând. Silueta cu cioc 
începu să vorbească: 


Eu sunt Umbră. 

Dacă urmăriţi această înregistrare înseamnă că sufletul meu şi-a 
găsit în sfârşit odihna. 

Hăituit în tenebre, trebuie să mă adresez lumii din adâncul 
pământului, exilat în această sumbră cavernă în care apele 
sângerii se strâng în laguna ce nu oglindeşte stele. 

Dar acesta-i paradisul meu... pântecele perfect pentru fragilul 
meu vlăstar. 

Inferno. 

În scurt timp veţi şti ce am lăsat în urmă. 

Şi totuşi, chiar şi de aici simt paşii sufletelor ignorante care mă 
urmăresc... Dispuse la orice pentru a-mi zădărnici acţiunile. 

Iartă-i, aţi putea spune, fiindcă nu ştiu ce fac. 

Dar vine un moment în istorie în care ignoranţa nu mai este un 
păcat de iertat... o clipă în care doar înţelepciunea mai are puterea 
de a mântui. 

Cu o conştiinţă nepătată, v-am oferit darul Speranţei, al salvării, 
al zilei de mâine. 

Şi totuşi, există încă unii care mă hăituiesc ca pe un câine, 
animați de convingerea prezumţioasă că aş fi nebun. Există încă 


frumoasa aceea cu părul argintiu, care cutează a-mi spune mie 
monstru! La fel ca preoţii orbi care au cerut moartea lui Copernic, 
ea mă vânează ca pe un demon, îngrozită de ideea că am întrezărit 
Adevărul. 

Dar eu nu sunt un profet. 

Eu sunt salvarea voastră. 

Eu sunt Umbră. 


CAPITOLUL 10 


— Stai jos, îi spuse Sienna. Vreau să-ţi pun câteva întrebări. 

Langdon intră în bucătărie, simțindu-se mult mai sigur pe 
propriile picioare. Îmbrăcase costumul Brioni al vecinului, care 
i se potrivea perfect. Chiar şi mocasinii erau confortabili, aşa că 
îşi făcu o mică notiţă mentală, pentru când va ajunge acasă, să 
treacă pe încălţăminte italiană. 

„Dacă mai ajung acasă”, adăugă în gând. 

Sienna parcă era o altă persoană - o frumuseţe naturală; se 
îmbrăcase cu o pereche de blugi mulaţi şi cu un pulover de 
culoarea untului, care îi puneau în evidenţă silueta zveltă. Părul 
îi era tot prins în coadă la spate şi, fără aerul autoritar al 
uniformei de spital, părea oarecum mai vulnerabilă. Langdon 
observă că avea ochii roşii, de parcă plânsese, şi din nou îl 
copleşi un sentiment de vinovăţie. 

— Sienna, îmi pare foarte rău. Am auzit mesajul telefonic. 
Nici nu ştiu ce să spun. 

— Mulţumesc, răspunse ea. Dar deocamdată trebuie să ne 
gândim numai la tine. Te rog să stai jos. 

Vorbea pe un ton ferm, făcându-l să-şi reamintească de 
articolele pe care tocmai le citise, despre inteligenţa şi 
copilăria ei. 

— Vreau să te gândeşti bine, reluă Sienna, făcându-i semn să 
se aşeze. Îţi aminteşti cum am ajuns aici? 

Langdon nu ştia ce relevanţă ar putea avea întrebarea ei. 

— Cu un taxi, răspunse luând loc la masă. Cineva trăgea în 
noi. 

— Trăgea în tine, domnule profesor! Să nu avem dubii în 
privinţa asta. 

— Aşa e. Scuze. 

— Şi îţi aminteşti să fi existat vreo împuşcătură cât am fost în 
taxi? 

„Ciudată întrebare”. 

— Da, au fost două. Una a lovit oglinda laterală, iar cealaltă a 
spart luneta. 

— Bun, acum închide ochii. 

Langdon îşi dădu seama că de fapt ea îi testa memoria, aşa 
că se conformă. 

— Cu ce sunt îmbrăcată? 

O putea vedea perfect în faţa pleoapelor închise. 


— Balerini negri, blugi şi un pulover bej cu decolteu în V. Ai 
părul blond, lung până la umeri, strâns la spate. Ochii îţi sunt 
căprui. 

Langdon deschise pleoapele şi o studie, mulţumit să constate 
că memoria sa eidetică funcţiona normal. 

— Bun! Amprentarea vizual-cognitivă este excelentă, ceea ce 
confirmă că amnezia e în întregime retrogradă, fără o afectare 
cu caracter permanent a procesului de formare a amintirilor. 
Ţi-ai mai amintit ceva nou din ultimele zile? 

— Nu, din păcate, nu. Dar am avut iar nişte viziuni, cât ai fost 
tu plecată. 

Şi îi povesti despre halucinaţiile sale repetate cu femeia în 
văluri, mulțimile de morţi şi picioarele pe jumătate îngropate 
marcate cu litera R. Apoi îi spuse despre masca stranie, cu cioc, 
care plutea undeva în cer. 

— „Eu sunt moartea”? întrebă Sienna, părând tulburată. 

— Asta a zis, da. 

— Bine... Cred că asta-i chiar mai tare decât „Eu sunt Vişnu, 
distrugătorul lumilor”. 

Tânăra doctoriţă citase cuvintele pe care le rostise Robert 
Oppenheimer în momentul testării primei bombe atomice. 

— Şi masca asta cu cioc, în loc de nas... şi cu ochi verzi, reluă 
Sienna privindu-l nedumerită. Ai idee de ce ţi-a apărut în minte 
o asemenea imagine? 

— N-am nicio idee, dar genul acesta de mască era răspândit 
în Evul Mediu, răspunse el, adăugând după o scurtă pauză: Se 
numea mască de ciumă. 

Sienna păru descumpănită. 

— Mască de ciumă? 

Langdon îi explică în câteva cuvinte că în lumea simbolurilor, 
forma cu totul aparte a măştii cu cioc era aproape sinonimă cu 
ciuma bubonică sau moartea neagră - molima care a făcut 
ravagii în Europa în anii 1300, ucigând în unele regiuni o 
treime din populaţie. Mulţi credeau că epitetul „neagră” se 
referea la zonele întunecate de pe pielea victimelor, ca urmare 
a cangrenei şi a hemoragiilor subcutanate, însă, în realitate, el 
amintea de groaza pe care boala o stârnise pe tot cuprinsul 
Europei. 

— Masca aceea cu cioc, continuă Langdon, era purtată de 
doctorii din acele vremuri pentru a se feri de mirosul 


pestilenţial atunci când îi tratau pe cei infectați. Astăzi mai 
poate fi văzută doar în timpul carnavalului de la Veneţia - un 
memento sinistru al unei perioade cumplite din istoria Italiei. 

— Şi eşti sigur că în viziunile tale ai văzut o astfel de mască? 
întrebă Sienna, cu vocea acum tremurândă. O mască a unui 
doctor medieval care îi îngrijea pe bolnavii de ciumă? 

El încuviinţă. „E cam greu să confunzi o mască cu cioc”. 

Felul în care Sienna se încruntă părea să sugereze că încerca 
să afle cea mai bună modalitate de a-i da o veste neplăcută. 

— Iar femeia îţi tot spunea: „Caută şi găseşte”? 

— Da. La fel ca înainte. Dar problema e că n-am habar ce 
anume ar trebui să caut. 

Sienna expiră lung, iar expresia ei deveni gravă. 

— S-ar putea să ştiu eu. Şi mai mult decât atât... cred că ai 
găsit deja. 

Langdon o privi stupefiat. 

— Ce vrei să spui?! 

— Robert, seara trecută, când ai ajuns la spital, aveai în 
buzunarul sacoului ceva neobişnuit. Iţi aminteşti ce era? 

El clătină din cap. 

— Aveai un obiect... un obiect surprinzător. L-am găsit din 
întâmplare, când îţi curăţam rana, îi explică ea, arătând spre 
sacoul murdar de sânge, aşezat pe masă. Este încă în buzunar, 
dacă vrei să te uiţi. 

Nesigur, Langdon aruncă o privire spre sacou. „Cel puţin aşa 
se explică de ce s-a întors ea după haina mea”. Întinse mâna, 
luă sacoul şi căută în toate buzunarele, unul după altul. Nimic. 
Luă din nou buzunarele la rând. În cele din urmă, se întoarse 
spre ea ridicând din umeri. 

— Nu e nimic aici. 

— Nici în buzunarul secret? 

— Cum? Sacoul meu nu are buzunar secret! 

— Nu? Atunci, întrebă ea cu o expresie nedumerită, asta-i 
haina altcuiva? 

Langdon simţi iar ceața aceea învăluindu-i creierul. 

— Ba nu, e haina mea. 

— Eşti sigur? 

„Al naibii de sigur, replică în sinea lui. De fapt, la un moment 
dat a fost sacoul meu preferat”. 

Dădu căptuşeala într-o parte şi îi arătă Siennei eticheta cu 


simbolul său favorit din lumea modei - globul Harris Tweed 
decorat cu treisprezece geme şi încununat de o cruce malteză. 

„Cine se pricepe mai bine decât scoţienii să-i evoce pe 
războinicii creştini pe o bucată de stofă?!” 

— Uită-te aici, adăugă el, arătându-i inițialele cusute de 
mână - „R.L.”. - pe etichetă. Intotdeauna alegea modele Harris 
Tweed cusute manual şi, în consecinţă, întotdeauna plătea ceva 
în plus pentru ca inițialele să-i fie brodate pe etichetă. Lucrând 
într-un campus universitar în care sute de sacouri din tweed 
sunt tot timpul îmbrăcate şi dezbrăcate în sălile de clasă şi în 
cele de masă, Langdon nu voia să rişte câtuşi de puţin să iasă 
în pierdere dintr-un eventual schimb neintenţionat. 

— Te cred, spuse Sienna, luându-i sacoul din mână. Dar 
acum uită-te tu. 

Şi deschise haina mai mult, astfel încât să se vadă bine 
partea de la ceafă, în interior. Acolo, discret ascuns în 
căptuşeală, se afla un buzunar mare, bine croit. 

„Ce naiba?!” 

Langdon era sigur că nu mai văzuse buzunarul acela 
niciodată: o tăietură ascunsă, perfect cusută. 

— Asta n-a fost aici înainte! insistă el. 

— Atunci, îmi închipui că n-ai mai văzut până acum... nici 
asta? 

Ducând mâna la buzunar, Sienna scoase din el un obiect 
îngust din metal şi îl puse uşor în palmele lui. 

Langdon nu reuşi decât să se uite la el, uluit. 

— Ştii ce e? continuă ea. 

— Nu... N-am mai văzut niciodată aşa ceva. 

— Ei bine, din fericire, ştiu eu. Şi sunt aproape sigură că 
ăsta-i motivul pentru care cineva încearcă să te ucidă. 

XXX 

Păşind dintr-un capăt în altul al cubiculului său de pe 
Mendacium, coordonatorul Knowlton era tot mai neliniştit la 
gândul filmuleţului pe care ar fi trebuit să-l dea publicităţii a 
doua zi dimineaţă. 

„Eu sunt Umbra?” 

Circulaseră unele zvonuri că acest client suferise o tulburare 
psihotică în ultimele luni, iar această înregistrare părea să le 
confirme dincolo de orice îndoială. 

Knowlton ştia că are două opţiuni. Putea să pregătească 


înregistrarea pentru a o expedia a doua zi, aşa cum era 
înţelegerea, sau i-o putea duce sus, prefectului, pentru o a doua 
opinie. 

„Dar opinia lui o ştiu deja”, îşi spuse el; niciodată nu-l văzuse 
pe prefect adoptând un alt curs de acţiune decât cel promis 
clientului, „îmi va spune să trimit clipul fără nicio altă 
discuţie... şi se va înfuria fiindcă l-am întrebat”. 

Coordonatorul reveni la înregistrarea video, pe care o derulă 
până la un moment deosebit de deconcertant. Apăsă tasta de 
redare şi grota cu lumină stranie reapăru pe ecran, însoţită de 
clipocitul apei. Umbra umanoidă se profila pe peretele umed: 
un bărbat înalt, cu cioc lung, ca de pasăre. Cu o voce înăbuşită, 
umbra diformă rosti: 


Ne aflăm într-un nou Ev întunecat. 

Cu secole în urmă, Europa se zbătea în tenebrele propriei 
nenorociri - populaţia înfrigurată, înfometată, cufundată în păcat 
şi deznădejde. Omenirea era ca o pădure mult prea deasă, sufocată 
de uscături, aşteptând trăsnetul trimis de Dumnezeu - scânteia 
care să aprindă în fine focul ce va să pustiască pământul şi să 
curețe uscăturile, astfel ca lumina să poată ajunge din nou la 
rădăcinile sănătoase. 

Trierea este ordinea firească dictată de divinitate. 

Întrebaţi-vă ce a venit după Moartea Neagră. 

Cu toţii ştim răspunsul. 

Renaşterea. 

Aşa a fost dintotdeauna. Moartea e urmată de naştere. 

Pentru a ajunge în paradis, omul trebuie să treacă prin infern. 

Aşa ne-a învăţat maestrul. 

Şi totuşi, ignoranta cu părul argintiu cutează să-mi spună mie 
„monstru”? Oare nu pricepe matematica viitorului? Ororile pe care 
ni le va aduce? 

Eu sunt Umbră. 

Eu sunt salvarea voastră. 

De aceea mă aflu aici, în adâncul acestei caverne, privind peste 
laguna ce nu oglindeşte stele. Aici, în acest palat scufundat, 
Infernul mocneşte sub ape. 

Curând va exploda în flăcări. 

Şi când o va face, nimic în lume nu-l va mai opri. 


CAPITOLUL 11 


Obiectul din mâna lui Langdon era surprinzător de greu 
pentru dimensiunile lui. Ingust şi neted, cilindrul din metal 
lustruit era lung de circa cincisprezece centimetri şi rotunjit la 
capete, ca o torpilă în miniatură. 

— Inainte de a-l zgudui prea mult, interveni Sienna, poate 
vrei să te uiţi şi pe partea cealaltă. Ce spuneai, că eşti profesor 
de simbolistică? întrebă ea apoi, cu un zâmbet sec. 

Langdon răsuci obiectul până ce observă un simbol roşu 
aprins gravat pe o laterală. Instantaneu, muşchii i se încordară. 

Studiind iconografia, ştia bine că puţine erau imaginile 
capabile să declanşeze instantaneu frica în mintea umană... iar 
simbolul din faţa lui se încadra în mod cert în categoria 
respectivă. Reacţia lui fu una viscerală şi imediată: puse tubul 
pe masă şi îşi trase scaunul înapoi. 

Sienna încuviinţă. 

— Mda, aşa am reacţionat şi eu. 

Marcajul de pe tub era unul simplu, trilateral. 


D 


Acest simbol arhicunoscut, citise el la un moment dat, fusese 
creat de Dow Chemical în anii 1960, pentru a înlocui o serie 
întreagă de elemente grafice aflate în uz, dar complet inutile. 
La fel ca orice simbol de succes, şi acesta era simplu, distinctiv 
şi uşor de reprodus. Declanşând în mod ingenios asocieri cu 
cele mai diverse elemente, de la cleştii de crab la aruncătorii de 
cuțite ninja, simbolul modern pentru risc biologic devenise o 
marcă universală, care denota pericol în orice limbă. 

— Tubul ăsta mic este un bio-recipient, îi explică Sienna. E 
folosit pentru transportul substanţelor periculoase. Uneori 
vedem aşa ceva şi noi, cei din domeniul medical. În interior se 
află un manşon din spumă poliuretanică, în care poate fi 
introdus un flacon, astfel încât să poată fi transportat în 
siguranţă. In cazul de faţă... bănuiesc că e un agent chimic 
letal... sau poate un... virus? Primele eşantioane de Ebola, reluă 
ea după o scurtă pauză, au fost aduse din Africa într-un tub 
asemănător. 

Asta nu era deloc ceea ce ar fi dorit Langdon să audă. 


— Şi ce naiba caută în sacoul meu?! Sunt profesor de istoria 
artei. De ce am chestia asta la mine”! 

Imagini cu trupuri care se zvârcolesc îi reveniră în minte... şi, 
deasupra lor, masca de ciumă. 

„Îmi pare foarte rău... Îmi pare foarte rău...” 

— Indiferent de unde provine, replică Sienna, este de cea mai 
bună calitate. Din titan căptuşit cu plumb. Impenetrabil, 
inclusiv la radiaţii. Cred că e produs guvernamental. 
Recunoaşterea amprentei, adăugă ea, arătându-i o tabletă 
neagră, cât un timbru, de lângă simbolul de risc biologic. 
Pentru siguranţă în caz că recipientul e pierdut sau furat. 
Tuburile de acest tip pot fi deschise doar de o anumită 
persoană. 

Deşi ştia că mintea îi funcţionează deja la capacitate 
normală, Langdon încă simţea că trebuie să facă eforturi ca să 
ţină pasul cu ceea ce se întâmpla. „Deci am purtat la mine un 
recipient cu închidere biometrică”. 

— Când am descoperit recipientul în sacoul tău, am vrut să i-l 
arăt doctorului Marconi fără ştirea altora, dar nu am avut 
ocazia înainte să te trezeşti tu. M-am gândit să-ţi încerc degetul 
mare pe tabletă cât timp erai inconştient, însă nu ştiam ce-o fi 
în tub, aşa că... 

— Degetul meu?! Langdon clătină din cap. Este imposibil ca 
obiectul ăsta să fi fost programat să-l deschid eu. Nu ştiu nimic 
despre biochimie. N-am avut niciodată un obiect ca ăsta. 

— Eşti sigur? 

Era al naibii de sigur. Întinse mâna şi îşi lipi degetul mare de 
tableta recipientului. Nimic. 

— Vezi? Ţi-am spus... 

Tubul de titan scoase un clic sonor şi Langdon îşi trase mâna 
de parcă l-ar fi ars la deget. „Sfinte Sisoe!” Rămase cu ochii 
aţintiţi la recipient, ca şi când acesta ar fi fost pe punctul de a 
se deşuruba singur, începând să emane vreun gaz otrăvitor. 
După trei secunde, clicul se auzi din nou, tubul închizându-se 
probabil la loc. 

Rămas fără cuvinte, Langdon ridică privirea spre Sienna. 
Tânăra doctoriţă răsuflă adânc, cu un aer demoralizat. 

— Ei bine, mie mi se pare clar că pentru tine a fost 
programat. 

Pentru el însă, întregul scenariu era absurd. 


— Imposibil! În primul rând, cum să trec cu bucata asta de 
metal prin sistemul de securitate de la aeroport? 

— Poate că ai venit cu un avion particular. Sau poate că ţi-a 
fost dat după ce ai ajuns în Italia. 

— Sienna, trebuie să sun la consulat. Imediat. 

— Nu crezi că mai întâi ar trebui să-l deschidem? 

Langdon făcuse câteva lucruri necugetate în viaţa lui, însă în 
niciun caz nu avea de gând să deschidă un recipient cu 
materiale periculoase în bucătăria acestei femei. 

— Predau chestia asta autorităţilor. Acum. 

Sienna îşi ţuguie buzele, cântărind opţiunile pe care le aveau. 

— Bine, dar după ce telefonezi, eşti pe cont propriu. Eu nu 
pot să mă implic. Şi în niciun caz nu poţi să-i chemi aici. 
Statutul meu de imigrant în Italia este... complicat. 

Langdon o privi în ochi. 

— Sienna, tot ce ştiu eu este că tu mi-ai salvat viaţa. Voi 
proceda aşa cum vrei tu să procedez. 

Ea înclină din cap, recunoscătoare, şi se apropie de 
fereastră, uitându-se în jos, spre stradă. 

— Bun, uite cum ar trebui să facem. 

Şi schiţă repede un plan. Era simplu, inteligent şi fără 
riscuri. 

Langdon aşteptă în vreme ce ea selectă opţiunea de blocare 
a identităţii apelantului la mobilul ei şi apoi formă numărul. 
Avea degete delicate, care se mişcau cu precizie pe taste. 

— Informazzioni abbonati? întrebă ea într-o italiană perfectă. 
Per favore, puo darmi il numero del Consolato americano di 
Firenze? 

Aşteptă puţin şi apoi notă un număr de telefon. 

— Grazie mille, adăugă şi închise, împingând spre Langdon 
mobilul şi hârtia cu numărul de telefon. Dă-i drumul! li 
aminteşti ce trebuie să spui? 

— Memoria îmi funcţionează perfect, replică el zâmbind, în 
timp ce forma numărul. 

La celălalt capăt începu să sune. „Şi uite aşa am pornit spre 
nicăieri”. 

Puse convorbirea pe difuzor şi aşeză telefonul pe masă, ca să 
poată auzi şi Sienna. Când se formă legătura, începu să se 
deruleze un mesaj înregistrat, cu informaţii generale despre 
consulat şi cu orarul de funcţionare, programul începând abia 


la ora 8.30 dimineaţa. 

Langdon se uită la ceasul mobilului. Era abia 6.00. 

„Dacă aveţi o urgenţă, continua mesajul, formaţi şapte-şapte 
pentru a vorbi cu ofiţerul de serviciu”. 

Formă imediat numărul de interior şi auzi din nou tonul de 
apel. 

— Consolato americano, răspunse o voce obosită. Sono il 
funzionario di turno. 

— Lei parla inglese? întrebă Langdon. 

— Desigur, spuse funcţionarul într-o engleză cu accent 
american; părea vag deranjat că fusese trezit din somn. Cu ce 
vă pot ajuta? 

— Sunt un cetăţean american în vizită în Florenţa şi am fost 
atacat. Numele meu este Robert Langdon. 

— Seria şi numărul paşaportului, vă rog, îi ceru omul, 
căscând cu zgomot. 

— Nu mai am paşaportul. Cred că mi-a fost furat. Am fost 
împuşcat în cap. Am ajuns la spital. Am nevoie de ajutor. 

Funcţionarul se trezi brusc. 

— Domnule?! Aţi zis că aţi fost împuşcat? Îmi mai spuneţi o 
dată numele dumneavoastră, vă rog? 

— Robert Langdon. 

La celălalt capăt al liniei se auzi un fâsâit şi apoi degetele 
funcţionarului tastând ceva. Computerul piui. Urmă o pauză. 
Apoi alte sunete de taste. Şi încă un piuit. Plus alte trei piuituri 
stridente. Şi o pauză mai lungă. 

— Domnule? Vă numiţi Robert Langdon? 

— Da. Şi am probleme. 

— Bun, domnule, numele dumneavoastră este însoţit la mine 
de un steguleţ roşu care îmi cere să vă transfer imediat către 
secretarul-şef al consulului. Rămâneţi pe fir. 

— Stati! Îmi puteţi spune...? 

În telefon se auzi din nou sunetul de apel, de patru ori 
înainte de a se face conexiunea. 

— Sunt Collins, răspunse o voce guturală. 

Langdon trase aer în piept şi începu să-şi spună povestea 
vorbind cât mai calm şi mai limpede cu putinţă. 

— Domnule Collins, numele meu e Robert Langdon. Sunt un 
american în vizită în Florenţa. Am fost împuşcat. Am nevoie de 
ajutor. Vreau să vin cât mai repede la consulatul SUA. Mă 


puteţi ajuta? 

Fără nicio ezitare, glasul gutural replică: 

— Slavă Domnului că sunteţi în viaţă, domnule Langdon! V- 
am tot căutat. 


CAPITOLUL 12 


„Consulatul ştie că sunt aici?” 

Langdon răsuflă uşurat la auzul veştii. Domnul Collins - care 
se prezentase ca fiind secretarul-şef al consulului general - 
rostea cuvintele cu o cadență fermă, profesională, dar tonul era 
totuşi imperios: 

— Domnule Langdon, trebuie să vorbim neîntârziat. Evident, 
nu la telefon. 

Pentru el nimic nu mai era evident acum, însă nu avea de 
gând să întrerupă tirada celuilalt. 

— Voi trimite imediat pe cineva să vă ia. Unde vă aflaţi? 

Sienna se mişcă uşor, ascultând dialogul la difuzorul 
mobilului. Langdon îi făcu un semn liniştitor, hotărât să urmeze 
întocmai planul ei. 

— Sunt într-un hotel mic, Pensione la Fiorentina, spuse el în 
telefon, aruncând o privire pe fereastră, spre hotelul mohorât 
pe care i-l arătase ea ceva mai devreme. 

Şi-i dădu lui Collins adresa. 

— Am notat, răspunse secretarul-şef. Staţi acolo. Rămâneţi în 
camera dumneavoastră. Va veni cineva imediat. Numărul 
camerei? 

Langdon inventă unul pe loc: 

— Treizeci şi nouă. 

— Bine. În douăzeci de minute. Şi, domnule Langdon, 
continuă Collins coborând glasul, înţeleg că sunteţi rănit şi 
confuz, dar trebuie să ştiu... sunteţi încă în posesie? 

„In posesie”. 

Langdon bănui că întrebarea, deşi criptică, nu putea să se 
refere decât la un singur lucru. Privirea i se îndreptă spre bio- 
recipientul de pe masă. 

— Da, domnule. Sunt încă în posesie. 

Collins expiră cu zgomot. 

— Cum n-am mai avut veşti de la dumneavoastră, am 
presupus... sincer să fiu, am presupus ce-i mai rău. Mă simt 
uşurat. Rămâneţi unde sunteţi. Nu vă mişcaţi din loc. Douăzeci 
de minute. Va bate cineva la uşa dumneavoastră. 

Şi cu asta, Collins închise. 

Langdon îşi simţi umerii relaxându-se pentru prima dată de 
când se trezise în spital. „Consulatul ştie ce se întâmplă şi în 
scurt timp voi avea toate răspunsurile”. Inchise ochii şi trase 


adânc aer în piept; în sfârşit, avea din nou senzaţia că este o 
fiinţă umană. Durerea de cap aproape că îi trecuse. 

— Ei bine, totul a sunat foarte ă la MI6, spuse Sienna pe 
jumătate în glumă. Eşti cumva spion? 

În momentul acela, Langdon habar nu avea ce mai e. Ideea 
că pierduse orice amintire a ultimelor două zile, pomenindu-se 
într-o situaţie complet necunoscută, i se părea imposibil de 
înţeles - şi totuşi, iată-l aici... la douăzeci de minute distanţă de 
întâlnirea cu un oficial al consulatului american, într-un hotel 
de mâna a doua. 

„Ce naiba se întâmplă aici?” 

Aruncă o privire spre Sienna, realizând că drumurile aveau 
să li se despartă, şi având totuşi senzaţia că între ei rămăsese 
ceva neterminat. Îşi aminti de medicul bărbos de la spital, care 
murise pe podea, sub ochii lui. 

— Sienna, şopti el, prietenul tău... doctorul Marconi... Mă 
simt îngrozitor! 

Ea încuviinţă, privind în gol. 

— Şi îmi pare rău că te-am implicat în toate astea. Ştiu că 
situaţia ta la spital e una neobişnuită şi, dacă va urma o 
anchetă... 

Nu-şi mai sfârşi fraza. 

— E în regulă, răspunse ea. Sunt obişnuită să mă mut de 
colo-colo. 

Din privirea ei care părea să rătăcească departe, era limpede 
că, pentru Sienna, totul se schimbase în dimineaţa asta. Cu 
toate că propria viaţă îi era dată peste cap, Langdon o 
compătimea pe femeia din faţa lui. 

„Ea mi-a salvat viaţa... iar eu i-am distrus-o pe a ei”. 

Între ei se aşternu tăcerea, iar aerul părea că devine tot mai 
greu, de parcă amândoi ar fi vrut să vorbească, însă niciunul 
din ei nu avea nimic de spus. La urma urmei, erau doi străini 
într-o călătorie scurtă şi bizară, iar acum ajunseseră la o 
răspântie şi fiecare trebuia s-o apuce pe drumul său. 

— Sienna, începu el într-un târziu, după ce voi lămuri toată 
problema asta cu cei de la consulat, dacă am cum să te ajut... te 
rog să-mi spui. 

— Mulţumesc, şopti ea şi îşi întoarse privirea tristă spre 
fereastră. 

Minutele treceau în vreme ce Sienna privea absentă pe 


fereastra bucătăriei, întrebându-se ce-i va mai aduce ziua 
respectivă. Orice ar fi fost, nu avea niciun dubiu că, până la 
lăsarea serii, lumea ei va arăta cu totul altfel. 

Ştia că, probabil, la mijloc era doar adrenalina, dar se simţea 
în mod straniu atrasă de profesorul american. Pe lângă că era 
chipeş, părea să aibă şi o inimă bună. Într-o altă viaţă, într-o 
realitate alternativă, Robert Langdon i-ar fi putut fi chiar un 
partener romantic. 

„Dar nu m-ar vrea, îşi spuse ea. Sunt vătămată”. 

În timp ce încerca să-şi stăpânească emoţiile, o mişcare de 
dincolo de fereastră îi atrase atenţia. Sări în picioare, îşi lipi 
faţa de geam şi privi în stradă. 

— Robert, uite! 

Langdon văzu o motocicletă BMW neagră, care opri în faţa 
hotelului Pensione la Fiorentina. Motociclistul era zvelt, bine 
clădit, cu costum din piele şi cască, ambele negre, iar când 
cobori din şa şi îşi scoase casca, Sienna auzi cum lui Langdon i 
se taie răsuflarea. 

Părul pieptănat cu ţepi era inconfundabil. Femeia scoase un 
revolver deja familiar, verifică amortizorul, după care îl puse la 
loc în buzunarul jachetei. Apoi, mişcându-se cu o graţie letală, 
intră în hotel. 

— Robert, şopti Sienna cu glasul sugrumat de spaimă. 
Guvernul SUA a trimis pe cineva să te ucidă. 


CAPITOLUL 13 


În timp ce stătea în faţa ferestrei, cu privirea aţintită la 
hotelul de pe cealaltă parte a străzii, Robert Langdon simţi cum 
panica pune stăpânire pe el. Femeia cu părul ţepos tocmai 
intrase, însă de unde făcuse rost de adresă? 

Valuri de adrenalină îi curgeau prin sânge, perturbându-i 
încă o dată capacitatea de a raţiona. „Guvernul ţării mele a 
trimis pe cineva să mă omoare?” 

Sienna părea la fel de uimită. 

— Robert, asta înseamnă că şi prima tentativă de a te ucide, 
la spital, a fost aprobată de autorităţile americane, spuse ea, 
ducându-se şi verificând încă o dată dacă uşa este bine 
încuiată. Dacă oficialii de la consulat au permisiunea de a te 
asasina... 

Nu-şi mai termină ideea, dar nici nu era nevoie s-o facă. 
Implicaţiile erau terifiante. 

„Dar ce naiba îşi închipuie ei că am făcut? De ce mă vânează 
propriul meu guvern?” 

Încă o dată, auzi în minte cuvintele pe care, după toate 
aparențele, le tot repeta când ajunsese la spital. 

„Îmi pare foarte rău, îmi pare foarte rău”. 

— Aici nu eşti în siguranţă, spuse Sienna. Nu suntem în 
siguranţă. Femeia aceea ne-a văzut fugind împreună din spital 
şi sunt sigură că guvernul american şi poliţia italiană încearcă 
deja să-mi dea de urmă. Apartamentul meu e subînchiriat pe 
numele altcuiva, dar până la urmă tot mă vor găsi, adăugă ea, 
după care îşi îndreptă atenţia spre bio-recipientul de pe masă. 
Trebuie să deschizi chestia asta. Acum. 

Langdon privi dispozitivul din titan, văzând doar simbolul de 
risc biologic. 

— Indiferent ce se află în tubul acela, continuă Sienna, 
probabil are un cod de identificare, o siglă a agenţiei, un număr 
de telefon, ceva. Ai nevoie de informaţii. Şi eu am nevoie de 
informaţii! Guvernul tău mi-a ucis prietenul! 

Durerea din glasul ei îl readuse în prezent şi Langdon 
încuviinţă cu o mişcare a capului, ştiind că Sienna are dreptate. 

— Da, îmi pare... foarte rău, rosti el şi tresări auzind aceleaşi 
cuvinte, după care se întoarse spre recipientul de pe masă, 
întrebându-se ce răspunsuri or fi ascunse în interiorul lui. Ar 
putea fi extrem de periculos să-l deschid. 


Sienna reflectă o clipă. 

— Orice ar fi înăuntru, nu mă îndoiesc că e cât se poate de 
bine protejat, probabil într-un tub din plexiglas incasabil. Bio- 
recipientul trebuie să fie doar un container extern, menit să 
asigure un plus de protecţie în timpul transportului. 

Langdon se uită pe fereastră, la motocicleta neagră parcată 
în faţa hotelului. Femeia încă nu ieşise, dar în scurt timp avea 
să constate că el nu e acolo. Şi atunci, care va fi următoarea ei 
mişcare... şi cât timp va trece până ce va veni şi va începe să 
bată în uşa apartamentului? 

În sfârşit, se hotărî. Luă tubul de titan şi, fără mare tragere 
de inimă, îşi lipi degetul mare de tableta biometrică. După 
câteva secunde, containerul piui şi scoase un clic sonor. 

Înainte ca tubul să se închidă la loc, Langdon răsuci în 
direcţii opuse cele două jumătăţi. După un sfert de rotaţie, 
recipientul piui din nou. Zarurile fuseseră aruncate. 

Îi transpirară palmele în timp ce deşuruba tubul. Cele două 
jumătăţi culisau lin, pe făgaşele perfect cizelate. Continuă să 
răsucească, având senzaţia că era pe punctul de a desface o 
păpuşă rusească Matrioşka, doar că nu ştia ce anume va găsi în 
interior. 

După cinci rotiri, cele două jumătăţi cedară. Trăgând adânc 
aer în piept, le desprinse uşor una de cealaltă. Spaţiul dintre 
ele se mări şi dădu la iveală interiorul din cauciuc spongios. 
Langdon îl aşeză pe masă. Stratul protector amintea de o 
minge de rugby. 

„Şi uite cum nu se întâmplă nimic”. 

Cu atenţie, îndoi partea de sus a cauciucului, astfel încât să 
se vadă obiectul adăpostit înăuntru. 

Sienna îşi lăsă capul pe un umăr, studiind conţinutul cu o 
expresie nedumerită. 

— În mod cert, nu e ce m-aş fi aşteptat să fie. 

Langdon crezuse că va găsi un fel de flacon cu aspect 
futurist, însă aspectul obiectului din bio-recipient nu avea nimic 
modern. Părea lucrat în fildeş, cu ornamentaţii gravate, şi era 
cam de dimensiunile unui tub de dropsuri. 

— Pare ceva vechi, spuse Sienna. Un fel de... 

— Sigiliu cilindric, interveni Langdon, răsuflând în sfârşit. 

Inventat de sumerieni aproximativ în anii 3500 î. Hr. sigiliul 
cilindric a fost un precursor al gravurii în adâncime, numite şi 


intalie. Gravat cu imagini decorative, sigiliul avea la mijloc un 
gol prin care trecea un ax, astfel încât „mosorul gravat” să 
poată fi rotit, aidoma unui trafalet modern, pe un suport din 
teracotă sau argilă umedă, imprimând astfel o serie de 
simboluri, imagini sau cuvinte. 

Sigiliul acesta, îşi spuse Langdon, era fără îndoială unul rar 
şi valoros, însă habar nu avea de ce fusese închis într-un 
recipient din titan, de parcă ar fi fost cine ştie ce armă 
biologică. 

Rotind cilindrul între degete, observă că imaginea gravată pe 
el era una sinistră - un diavol cu trei capete şi cu coarne, care 
devora trei oameni în acelaşi timp, câte unul cu fiecare gură. 

„Plăcut!” 

Privirea i se îndreptă apoi spre cele şapte litere ornate, 
gravate alături de încornorat. Cuvântul era scris în oglindă, ca 
pe orice rolă de imprimat, dar îl descifră cu uşurinţă: SALIGIA. 

Sienna miji ochii, citind literele cu glas tare. 

— Saligia? 

Langdon încuviinţă şi un fior rece îl străbătu la auzul 
cuvântului. 

— Este un mnemonic în latină, inventat de Vatican în Evul 
Mediu pentru a le reaminti creştinilor de cele şapte păcate 
capitale. Saligia este acronimul pentru superbia, avaritia, 
luxuria, invidia, gula, ira şi acedia. 

Sienna se încruntă. 

— Mândria, avariţia, desfrânarea, invidia, lăcomia, mânia şi 
lenea. 

Langdon era impresionat. 

— Ştii latină! 

— Am primit o educaţie catolică. Ştiu care sunt păcatele. 

Cu un surâs chinuit, Langdon reveni la sigiliul cilindric, 
întrebându-se din nou de ce fusese închis într-un bio-recipient, 
ca şi cum ar fi prezentat un pericol. 

— Credeam că e fildeş, dar e os, spuse Sienna ridicând 
obiectul în lumină şi arătându-i liniile care îl marcau. Fildeşul 
are un tipar de striaţii rombice translucide, ca o haşură, pe 
când osul formează striaţii paralele şi adâncituri mai închise la 
culoare. 

Langdon luă cilindrul şi îl examină mai îndeaproape. Sigiliile 
sumeriene erau gravate cu figuri rudimentare şi cuneiforme. 


Acesta însă avea inscripţii mult mai elaborate. Era medieval, 
probabil. În plus, ornamentaţia sugera o tulburătoare 
conexiune cu halucinaţiile lui. 

Sienna îl privi cu îngrijorare. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Temă recurentă, răspunse el sec şi-i arătă una dintre 
gravurile de pe sigiliu. Îl vezi pe acest Lucifer cu trei capete, 
mâncător de oameni? E o imagine des întâlnită în Evul Mediu - 
o figură asociată cu Moartea Neagră. Cele trei guri devoratoare 
reprezintă  „eficienţa” cu care ciuma bubonică distrugea 
populaţia. 

Sienna aruncă o privire piezişă spre simbolul referitor la 
riscul biologic. 

Trimiterile la ciumă păreau să revină în dimineaţa aceasta 
mai des decât i-ar fi plăcut lui Langdon să recunoască, dar, 
oricât ar fi încercat să evite, nu putea să nu remarce încă o 
astfel de conexiune. 

— Saligia, spuse el, este totodată o reprezentare a păcatelor 
colective ale omenirii... care, în conformitate cu doctrina 
medievală... 

— ... Constituiau motivul pentru care Dumnezeu pedepsise 
lumea dezlănţuind epidemia de ciumă. 

— Da, replică Langdon, pierzându-şi pentru o clipă firul 
gândurilor. N 

Tocmai observase ceva ciudat la cilindrul din mâna sa. In 
mod normal, prin tubul central al cilindrului ar fi trebuit să poți 
vedea, ca printr-o bucată de țeavă, dar aici tubul era blocat. „E 
ceva în interiorul lui”. O rază de lumină se reflectă în 
extremitatea tubului, scânteind uşor. 

— E ceva înăuntru! exclamă el cu glas tare. Şi pare că ar fi 
din sticlă. 

Întoarse cilindrul pentru a-i vedea şi celălalt capăt şi în clipa 
aceea ceva zornăi în interior, rostogolindu-se de la o 
extremitate la alta, ca o bilă într-un tub. Langdon încremeni, iar 
Sienna icni uşor. 

„Ce naiba a fost asta?” 

— Ai auzit sunetul acela? şopti ea. 

Langdon  încuviinţă şi privi cu precauţie în capătul 
recipientului. 

— Deschiderea pare să fie blocată de... ceva metalic. 


„Dopul unei eprubete, poate?” 

Sienna se trase înapoi. 

— Pare... spart? 

— Nu cred. 

Înclină tubul din nou, cu grijă, pentru a mai examina o dată 
extremitatea, şi zornăitul se auzi iarăşi. O clipă mai târziu, 
sticla din cilindru făcu ceva cu totul neaşteptat, începu să 
lumineze. 

Sienna făcu ochii mari. 

— Robert, opreşte-te! Nu te mişca! 


CAPITOLUL 14 


Langdon rămase încremenit, cu mâna în aer, ţinând bine 
cilindrul din os. Fără niciun dubiu, sticla de la capătul tubului 
emitea lumină... strălucind ca şi cum ceea ce se afla în 
interiorul ei se trezise brusc la viaţă. Imediat însă, 
luminozitatea dinăuntru se stinse. _ 

Sienna se apropie, respirând repede. Înclinând capul, studie 
porţiunea vizibilă a sticlei din interior. 

— Înclină-l încă o dată, şopti ea. Foarte încet. 

Langdon întoarse uşor cilindrul cu susul în jos. Din nou, ceva 
mic zornăi rostogolindu-se în lungul lui şi apoi se opri. 

— Încă o dată, îl îndemnă ea. Încet! 

Langdon repetă mişcarea şi zornăitul se auzi din nou. De 
data aceasta, sticla dinăuntru luci slab o clipă, după care 
licărirea dispăru. 

— Trebuie să fie o eprubetă cu un agitator în interior, declară 
Sienna. 

Langdon ştia despre bilele din spray-urile cu vopsea, care 
aveau rolul de a amesteca vopseaua când doza era agitată. 

— Conţine, probabil, un compus chimic fosforescent, 
continuă ea, sau un organism bioluminiscent care emite lumină 
când e stimulat. 

Langdon era de altă părere. Deşi văzuse batoane 
fluorescente şi chiar plancton luminiscent, care începea să 
lumineze atunci când trecerea unei ambarcaţiuni agita apa, el 
era aproape sigur că în cilindrul din mâna lui nu se afla niciuna, 
nici alta. Cu mişcări uşoare, înclină tubul de câteva ori, când 
într-o parte, când în alta, până ce acesta începu să 
strălucească, şi apoi orientă capătul luminiscent spre palma lui. 
După cum se aştepta, o lucire roşiatică slabă îi apăru proiectată 
pe piele. 

„E plăcut să ştii că şi un IQ de 208 poate greşi uneori”. 

— Uită-te aici, spuse el, şi începu să agite puternic tubul. 

Obiectul din interior zornăia înainte şi-napoi, din ce în ce mai 
repede. 

Sienna făcu un pas mare înapoi. 

— Ce faci acolo?! 

Continuând să zgâlţâie tubul, Langdon se duse la 
întrerupătorul de pe perete şi stinse lumina, cufundând 
bucătăria în semiîntuneric. 


— Înăuntru nu e o eprubetă, spuse el, scuturând cilindrul din 
toate puterile. E un indicator Faraday. 

Unul dintre studenţi îi dăduse odată un dispozitiv similar - un 
indicator cu laser pentru profesorii cărora le displăcea să 
schimbe mereu bateriile consumate şi pe care nu-i deranja să 
scuture indicatorul câteva secunde, pentru a transforma 
energia cinetică în electricitate, la nevoie. Când dispozitivul era 
agitat, o bilă metalică din interior aluneca înainte şi înapoi 
peste o serie de palete şi acţiona un mic generator. După toate 
aparențele, cineva inserase indicatorul de aici în tubul din os 
gravat - o teacă antică menită să protejeze o jucărioară 
electronică modernă. 

Vârful indicatorului strălucea acum intens şi Langdon privi 
spre Sienna cu un zâmbet stângaci. 

— Spectacolul începe, spuse el, şi îndreptă tubul spre un loc 
liber de pe peretele bucătăriei. 

Când tencuiala se lumină, Sienna icni, iar Langdon se dădu 
un pas înapoi de uimire. 

Ceea ce apăru pe perete nu era un mic punct roşu luminos, ci 
o fotografie clară, de înaltă definiţie, emisă de indicatorul din 
os ca de un vechi proiector de diapozitive. 

„Dumnezeule!” 

Mâna începu să-i tremure uşor în vreme ce mintea lui asimila 
scena macabră conturată pe zid. 

„Nu-i de mirare că tot vedeam imagini ale morţii!” 

Alături de el, Sienna îşi duse o mână la gură şi făcu un pas 
temător în faţă, în mod evident fascinată de ceea ce vedea. 

Scena proiectată de tubul din os gravat era o sumbră pictură 
în ulei ce înfăţişa chinuri umane - mii de suflete supuse unor 
torturi cumplite pe diversele niveluri ale iadului. Infernul era 
reprezentat ca o secţiune transversală în pământ, un hău în 
formă de pâlnie care pătrundea până la o adâncime 
inimaginabilă. Acest abis al iadului era împărţit în trepte de 
suferinţă sporită, fiecare populată de păcătoşi supuşi 
chinurilor. 

Langdon recunoscu imaginea imediat. 

Capodopera din faţa lui - La Mappa dell'Inferno - era opera 
unuia dintre adevărații monştri sacri ai Renaşterii italiene, 
Sandro Botticelli. 

O redare complexă a lumii tenebrelor, Harta infernului este 


una dintre cele mai înspăimântătoare reprezentări ale vieţii de 
apoi create vreodată. Sumbră, întunecată şi terifiantă, pictura e 
frapantă chiar şi pentru privitorii de azi. Spre deosebire de 
vibrantele şi luminoasele sale capodopere Primavera şi 
Naşterea lui Venus, Botticelli folosise pentru Harta infernului o 
paletă deprimantă de roşu, sepia şi maro în variate nuanţe. 

Durerea de cap îi revenise cu aceeaşi ferocitate, însă, pentru 
prima dată de când se trezise într-un spital necunoscut, avea 
senzaţia că piesele încep să se aşeze la locul lor. Fără îndoială, 
halucinaţiile acelea sinistre aveau ca explicaţie faptul că văzuse 
înainte această pictură celebră. 

„Probabil că am studiat La Mappa dell'Inferno a lui 
Botticelli”, îşi spuse el, deşi nu-şi putea aminti nicicum motivul. 

Dacă imaginea în sine avea un caracter tulburător, 
proveniența picturii era cea care îl îngrijora tot mai mult. 
Langdon era perfect conştient că inspiraţia pentru această 
capodoperă funestă nu izvorâse din mintea lui Botticelli 
însuşi... ci din a unei persoane care trăise cu două sute de ani 
înaintea lui. 

„O mare operă de artă inspirată de alta”. 

Harta infernului a lui Botticelli era de fapt un omagiu adus 
unei lucrări literare din secolul al XIV-lea, una dintre cele mai 
cunoscute ale patrimoniului universal... o viziune macabră a 
iadului care impresionează chiar şi în ziua de azi. 

Infernul lui Dante. 

XXX 

Vizavi, Vayentha urcă în linişte scara de serviciu şi ajunse pe 
acoperişul tihnitului hotel Pensione la Fiorentina, unde îşi găsi 
un loc ferit. Langdon dăduse contactului său de la consulat un 
număr de cameră inexistent şi un loc de întâlnire fals - o 
„întâlnire în oglindă”, cum se spunea în domeniul ei de 
activitate, o tehnică des folosită care îi permitea să evalueze 
situaţia înainte de a-şi dezvălui poziţia. Invariabil, locul fals sau 
„în oglindă” era ales deoarece se afla în raza vizuală a celui 
real. 

Vayentha găsi un punct de observaţie bine ascuns pe terasă, 
astfel încât să aibă o perspectivă largă asupra întregii zone. 
Încet, fără grabă, studie etaj cu etaj clădirea de apartamente de 
peste drum. 

„Scena îţi aparţine, domnule Langdon”. 


KKK 


În acelaşi moment, la bordul iahtului Mendacium, prefectul 
ieşi pe puntea din lemn de mahon şi inspiră adânc, savurând 
aerul sărat al Adriaticii. Vasul acesta îi era casă de ani buni, 
însă acum seria de evenimente petrecute în Florenţa ameninţa 
să distrugă tot ce clădise. 

Vayentha, agenta sa de teren, periclitase totul; fireşte că va fi 
supusă unei anchete de îndată ce misiunea se va încheia, însă 
deocamdată avea nevoie de ea. 

„Şi ar face bine să recapete controlul asupra haosului creat”. 

În spatele lui răsunară paşi repezi, iar el se întoarse şi o văzu 
pe una dintre analistele sale venind în fugă. 

— Domnule, începu ea, cu răsuflarea tăiată. Avem informaţii 
noi. Se pare că Robert Langdon şi-a accesat de curând contul 
de e-mail de la Harvard de la o adresă IP neprotejată. Apoi, 
privind drept în ochii şefului ei, adăugă după o scurtă pauză: 
Acum putem determina cu precizie locul unde se află Langdon. 

Prefectului îi era greu să înţeleagă cum putea fi cineva atât 
de nesăbuit. „Asta schimbă totul”. Impreunându-şi mâinile, 
privi spre țărm, analizând implicaţiile acestei veşti. 

— Cunoaştem statusul echipei SSR? întrebă el. 

— Da, domnule. La mai puţin de trei kilometri de poziţia lui 
Langdon. 

Prefectul avu nevoie de un singur moment pentru a lua o 
decizie. 


CAPITOLUL 15 


— L'inferno di Dante, şopti Sienna ca  hipnotizată, 
apropiindu-se încă puţin de imaginea tenebroasă proiectată pe 
peretele din bucătăria ei. 

„ladul în viziunea lui Dante, îşi spuse Langdon, redat aici în 
culori vii”. 

Considerată una dintre cele mai de seamă opere literare ale 
lumii, Infernul era prima dintre cele trei cărţi care alcătuiau 
Divina Comedie, un poem epic de 14 233 de versuri, în care 
autorul, Dante Alighieri, îşi descrie coborârea în lumea 
subterană, călătoria prin purgatoriu şi urcarea în paradis. 
Dintre cele trei secţiuni ale lucrării - Inferno, Purgatorio şi 
Paradiso - Infernul era de departe cea mai citită şi cea mai 
impresionantă. 

Compus la începutul secolului al XIV-lea, Infernul redefinise 
percepțiile medievale asupra damnării. Niciodată până atunci 
ideea de iad nu-i preocupase pe oameni într-o măsură atât de 
mare. Aproape peste noapte, opera lui Dante transformase 
conceptul abstract al infernului într-o imagine limpede şi 
înspăimântătoare, una viscerală, palpabilă şi de neuitat. Deloc 
surprinzător, după publicarea poemului, Biserica Catolică a 
înregistrat o extraordinară sporire a numărului de credincioşi 
practicanți, păcătoşii îngroziţi nădăjduind astfel să evite iadul 
zugrăvit de Dante. 

Ilustrată de Botticelli, cumplita viziune a infernului dantesc 
era construită ca un abis subteran al suferinţei - un tărâm 
abject plin de foc, pucioasă, mocirlă şi monştri, cu Lucifer 
însuşi aşteptând în mijlocul tenebrelor. Hăul era structurat pe 
nouă niveluri distincte - cele nouă cercuri ale iadului, în care 
păcătoşii sunt aruncaţi în funcţie de greutatea păcatelor 
săvârşite. Pe nivelul de sus, desfrânații, sau „răufăcătorii 
carnali”, erau bătuţi de o vijelie eternă - simbol al incapacității 
lor de a-şi controla dorinţele trupeşti. Dedesubtul lor, lacomii 
erau forţaţi să stea cu faţa în jos într-o scursoare puturoasă de 
canal, cu gura veşnic plină de produsele exceselor la care se 
dedaseră în cursul vieţii. Pe cel de-al treilea nivel, ereticii erau 
închişi în racle cuprinse de flăcări, condamnaţi la focul veşnic. 
Şi aşa mai departe, chinurile devenind tot mai cumplite cu 
fiecare cerc. 

În cele şapte secole scurse de la publicarea sa, Infernul lui 


Dante inspirase nenumărate variaţiuni, traduceri şi transpuneri 
din partea unora dintre cele mai creative minţi ale istoriei. 
Longfellow, Chaucer, Marx, Milton, Balzac, Borges şi chiar 
câţiva papi scriseseră lucrări pornind de la poemul dantesc. 
Monteverdi, Liszt, Wagner, Ceaikovski şi Puccini compuseseră 
piese inspirate de aceeaşi operă, la fel ca unul dintre artiştii 
contemporani îndrăgiţi de Langdon - Loreena McKennitt. Nici 
chiar lumea modernă a jocurilor video sau a aplicaţiilor pentru 
iPad nu ducea lipsă de oferte ce aminteau de capodopera lui 
Dante. 

Dornic să le împărtăşească studenţilor săi bogata varietate 
simbolistică a viziunii danteşti, Langdon susţinea un curs 
despre imagistica recurentă a poemului scris de Dante şi a 
lucrărilor pe care acesta le inspirase în decursul secolelor. 

— Robert, spuse Sienna, apropiindu-se de imaginea de pe 
perete. Uită-te la asta! 

Şi îi arătă o zonă din partea de jos a iadului în formă de 
pâlnie. Zona era aşa-numitul Malebolge, în traducere, „Văile 
răului” - al optulea şi totodată ultimul cerc al infernului, 
împărţit în şapte văi separate sau bolgii, fiecare pentru un tip 
anume de înşelăciune. 

— Uite! exclamă din nou Sienna, mai surescitată acum. Nu 
spuneai tu că ai văzut asta în halucinaţiile tale? 

Langdon privi atent, dar nu observă nimic. Micul proiector 
începuse să piardă din energie, iar imaginea pălea deja. Agită 
rapid tubul până ce strălucirea reveni la nivelul iniţial şi îl 
aşeză mai departe de perete, pe marginea mesei, astfel încât 
imaginea proiectată să fie mai mare. Apoi veni lângă Sienna, 
pentru a studia harta mai îndeaproape. 

Ea îi făcu încă o dată semn spre cel de-al optulea cerc al 
iadului. 

— Priveşte! Nu ziceai tu că în viziunile tale apărea o pereche 
de picioare ieşind cu susul în jos din pământ şi că pe unul din 
ele era scrisă litera R? Uite-le! adăugă ea, punând degetul pe 
un punct de pe perete. 

Aşa cum văzuse el de multe ori în pictura lui Botticelli, cea 
de-a zecea bolgie din Malebolge era plină de păcătoşi pe 
jumătate îngropaţi cu capul în jos, doar picioarele ieşindu-le din 
pământ. Dar în mod ciudat, în versiunea de aici, o pereche de 
picioare era marcată cu litera R scrisă cu noroi, exact aşa cum 


îi apăruse lui în viziuni. 

„Dumnezeule!” exclamă el în sinea sa, studiind mai atent 
detaliul minuscul. 

— R-ul acela... în mod cert nu există în originalul lui 
Botticelli! 

— Uite încă o literă, interveni Sienna, arătându-i un alt 
punct. 

Privirea lui îi urmări degetul întins spre altă bolgie, unde 
litera E era imprimată pe un fals profet al cărui cap era răsucit 
cu faţa la spate. 

„Ce naiba? Pictura asta a fost modificată 

Acum observă şi el alte litere, scrijelite pe trupurile 
păcătoşilor în toate cele zece bolgii din Malebolge. Văzu un C 
pe un seducător biciuit de demoni... un alt R pe un hoţ muşcat 
de şerpi pentru eternitate... un A pe un politician corupt 
cufundat într-un lac de smoală clocotindă. 

— Literele astea, spuse el sigur pe sine, categoric nu există 
în originalul lui Botticelli. Imaginea a fost modificată digital. 

Privind apoi spre prima bolgie, începu să citească literele 
până la ultimul, de sus în jos. 

Gro Ari Tas Roer On Vor Ar Gou En R 

— Catrovacer? întrebă Langdon. E ceva în italiană? 

Sienna clătină din cap. 

— Nu. Şi nici în latină. Nu recunosc cuvântul. 

— Să fie o... semnătură, poate? 

— Catrovacer? replică ea nu prea convinsă. Nu-mi pare a fi 
un nume. Dar priveşte aici! 

Şi îi arătă unul dintre numeroasele personaje aflate în a treia 
vale din Malebolge. A 

Când zări silueta, pe Langdon îl trecură fiorii. În mulţimea de 
păcătoşi din bolgia a treia se afla o figură emblematică a Evului 
Mediu: un bărbat cu o pelerină şi o mască cu un cioc lung, ca 
de pasăre, şi ochi morţi. 

„Masca de ciumă”. 

— Există un doctor de ciumă în originalul lui Botticelli? 
întrebă Sienna. 

— Categoric, nu. Figura asta a fost adăugată. 

— Dar Botticelli şi-a semnat pictura? 

Langdon nu-şi amintea, însă când îşi îndreptă privirea spre 
colţul din dreapta jos, unde erau semnate în mod normal 


n 
! 


tablourile, înţelese ce rost avea întrebarea Siennei. Semnătură 
nu exista, dar abia vizibil de-a lungul marginii cafenii a picturii 
se zărea un rând scris cu minuscule litere de tipar: La verită € 
visible solo attraverso gli occhi della morte. 

Langdon ştia suficientă italiană pentru a înţelege fraza. 

— „Adevărul poate fi întrezărit doar prin ochii morţii”. 

Sienna încuviinţă. 

— Bizar! 

Tăcerea se aşternu între ei în vreme ce imaginea morbidă din 
faţa lor începu să se şteargă. 

„Infernul lui Dante, îşi spuse Langdon, sursă de inspiraţie 
pentru numeroase lucrări de artă începând cu anii 1330”. 

Cursul său despre opera lui Dante includea întotdeauna şi o 
parte referitoare la lucrări celebre inspirate de Infernul său. Pe 
lângă cunoscuta Hartă a infernului realizată de Botticelli, putea 
aminti de sculptura lui Rodin. Cele trei umbre din cadrul 
grupului statuar Poarta infernului... lucrarea lui Stradanus, 
înfăţişându-l pe Phlegias înaintând printre cadavrele din apa 
Styxului... desfrânaţii spulberaţi de o furtună fără sfârşit în 
viziunea lui William Blake... viziunea straniu erotică a lui 
Bouguereau, în care Dante şi Virgiliu privesc doi bărbaţi goi 
încleştaţi în luptă... sufletele torturate care, în lucrarea lui 
Bayros, se strâng unele în altele pentru a se apăra de 
revărsarea torențială de flăcări şi scântei... seria excentrică de 
acuarele şi xilogravuri semnată Salvador Dali... şi vasta colecţie 
de gravuri a lui Gustave Dore, în care este reprezentat întregul 
Hades, de la intrarea ca un tunel până la însuşi Lucifer 
înaripat. 

După toate aparențele însă, viziunea poetică a lui Dante 
asupra infernului nu-i inspirase doar pe cei mai de seamă artişti 
ai tuturor timpurilor, ci şi pe altcineva - o minte rătăcită care 
modificase digital celebra pictură a lui Botticelli, adăugându-i 
zece litere, un doctor de ciumă şi semnând-o cu o frază sinistră 
despre adevărul care poate fi perceput doar prin ochii morţii. 
Apoi artistul de ocazie încărcase imaginea într-un proiector de 
înaltă tehnologie, pe care îl închisese într-un os gravat cu 
imagini monstruoase. 

Langdon nu-şi putea imagina cine ar fi putut crea un 
asemenea artefact, însă chestiunea părea lipsită de importanţă, 
comparativ cu o alta, mult mai deconcertantă. 


„De ce naiba aveam obiectul ăsta asupra mea?” 
XXX 

În vreme ce în bucătăria apartamentului Sienna şi Langdon 
discutau despre ceea ce aveau de făcut mai departe, din stradă 
răsună huruitul unui motor de mare capacitate, urmat de o 
rafală de scrâşnete de cauciucuri şi de portiere trântite. 

Nedumerită, Sienna se repezi la fereastră şi privi afară. 

O dubă neagră, fără număr de înmatriculare, oprise la 
marginea trotuarului şi din ea cobora un grup de bărbaţi în 
uniforme negre, fiecare cu un medalion circular verde pe 
umărul stâng. În mâini aveau arme automate şi toţi se mişcau 
cu eficienţă militară. Fără ezitare, patru dintre ei porniră în 
fugă spre intrarea în clădirea de apartamente. 

Sienna simţi cum îi îngheaţă sângele în vine. 

— Robert! Nu ştiu cine sunt ei, dar ne-au găsit! 

XXX 

Jos, în stradă, agentul Christoph Brüder strigă câteva ordine 
către oamenii săi, care se îndreptau în forţă spre clădire. Era 
un individ masiv, căruia cariera militară îi dezvoltase un simţ al 
datoriei inflexibil şi respect pentru lanţul de comandă. Brüder 
îşi cunoştea bine misiunea, dar şi miza aflată în joc. 

Organizaţia pentru care lucra avea multe departamente, dar 
cel în care activa el - Suport pentru Supraveghere şi Reactie - 
era solicitat doar când apărea o situaţie de „criză”. 

După ce oamenii săi se făcură nevăzuţi în clădirea de 
apartamente, Brüder rămase de pază la intrarea principală şi, 
folosindu-şi dispozitivul de comunicare, luă legătura cu 
persoana de contact. 

— Bruder sunt, spuse el. Am reuşit să-l localizăm pe Langdon 
prin intermediul adresei IP a computerului său. Echipa mea a 
intrat în obiectiv. Voi anunţa când îl vom captura. 

XXX 

De sus, de pe acoperişul hotelului La Pensione Fiorentina, 
Vayentha privea oripilată cum agenţii se năpustesc în clădirea 
de apartamente. 

„Ce mama dracului caută ei aici?!” 

Îşi trecu mâna prin părul ţepos, sesizând dintr-odată gravele 
consecinţe ale greşelii ei de seara trecută. Cu un singur uguit 
de turturea, totul scăpase de sub control. Ceea ce începuse ca o 
misiune simplă... se transformase într-un veritabil coşmar. 


„Dacă echipa SSR este aici înseamnă că pentru mine totul s-a 
sfârşit”. 

Disperată, Vayentha îşi scoase comunicatorul Sectra Tiger 
XS şi îl apelă pe prefect. 

— Domnule, bâigui ea, echipa SSR e aici! Oamenii lui Brüder 
au împânzit clădirea de apartamente de vizavi! 

Aşteptă un răspuns, dar când acesta veni, se auziră doar 
nişte clicuri seci pe fir şi apoi un glas electronic care anunţă 
calm: „Se lansează protocolul de dezavuare”. 

Vayentha luă telefonul de la ureche şi se uită la ecran exact 
la timp pentru a vedea cum aparatul se închide. Păli, 
străduindu-se să accepte ceea ce se întâmpla. Consorţiul 
tocmai retezase toate legăturile cu ea. 

Nicio conexiune. Nicio asociere. 

„Am fost dezavuată”. 

Şocul dură doar o secundă. 

După el veni frica. 


CAPITOLUL 16 


— Repede, Robert! îl îndemnă Sienna. Vino după mine! 

Gândurile lui Langdon erau încă absorbite de imaginile 
sinistre ale infernului lui Dante când ieşi în goană din 
apartament, pe culoarul clădirii. Până în clipa aceea, Sienna 
izbutise să gestioneze stresul considerabil al dimineţii cu un fel 
de siguranţă detaşată, dar acum atitudinea ei calmă fusese 
înlocuită în mare parte de o emoție pe care Langdon încă nu o 
văzuse la ea: frică în adevăratul sens al cuvântului. 

Pe culoar, ea o luă la fugă înaintea lui, trecând de ascensorul 
care deja cobora, chemat fără îndoială de oamenii care 
intraseră în clădire. Alergă până la capătul holului şi, fără a 
întoarce capul, dispăru pe scară. 

Langdon o urma îndeaproape, alunecând pe tălpile netede 
ale pantofilor săi de împrumut. Micul proiector din buzunarul 
de la piept al costumului Brioni sălta uşor la fiecare pas. În 
minte îi jucau încă bizarele litere de pe cel de-al optulea cerc al 
iadului: CATROVACER. Vedea parcă în faţa ochilor masca şi 
semnătura stranie: „Adevărul poate fi întrezărit doar prin ochii 
morţii”. 

Langdon se străduia să găsească o conexiune între toate 
aceste elemente disparate, însă deocamdată nimic nu părea să 
aibă sens. Când se opri în sfârşit pe palierul scării, Sienna era 
acolo, ascultând cu atenţie. De jos se auzeau paşi grei urcând 
treptele. 

— Mai există şi o altă ieşire? întrebă el în şoaptă. 

— Vino după mine, replică ea scurt. 

Sienna îi salvase deja o dată viaţa în ziua aceea şi, cum nu 
avea altă soluţie decât să aibă încredere în ea, Langdon trase 
adânc aer în piept şi se năpusti pe scări, în urma ei. 

Coborâră un etaj, iar zgomotul bocancilor grei se auzea 
foarte aproape acum, la numai un etaj sau două dedesubt. 

„De ce se îndreaptă direct spre ei?” 

Inainte ca el să poată protesta, Sienna îl înhăţă de mână şi îl 
trase departe de scară, pe un palier pustiu - un culoar lung, 
mărginit de uşi încuiate. 

„Aici n-avem unde să ne ascundem!” 

Ea acţionă un întrerupător şi câteva becuri se stinseră, dar 
semiîntunericul nu reuşea câtuşi de puţin să-i ascundă: 
amândoi erau cât se poate de vizibili pe culoar. Acum, paşii grei 


ajunseseră aproape de ei şi Langdon se aştepta să-i vadă 
apărând în orice clipă pe scară, în capătul culoarului. 

— Am nevoie de sacoul tău, şopti Sienna, trăgând fără 
menajamente haina de pe umerii lui, apoi îl împinse, forțându-l 
să se ghemuiască în spatele ei, în intrândul din faţa unei uşi. 
Nu te mişca! 

„Ce naiba face? E perfect vizibilă!” 

Soldaţii se iviră pe scară, grăbindu-se pe trepte în sus, dar 
oprindu-se brusc când o văzură pe Sienna pe culoarul 
întunecat. 

— Per lamore di Dio! strigă ea spre ei, pe un ton arţăgos. 
Cos'è questa confusione? 

Cei doi bărbaţi se încruntară, în mod evident neştiind bine la 
ce se uită. Sienna continua să se răstească la ei: 

— Tanto chiasso a quest ora! Atâta zgomot la ora asta! 

Langdon observă acum că ea îşi înfăşurase capul şi umerii în 
sacoul lui, ca şi când ar fi fost basmaua unei bătrâne. Aplecată 
în faţă, aşezându-se astfel încât să le blocheze vederea spre 
Langdon, ghemuit în penumbră, şontăcăi încă un pas spre ei 
complet transformată, urlând ca o băbuţă senilă. 

Unul dintre soldaţi ridică un braţ, făcându-i semn să se 
întoarcă în apartamentul ei. 

— Signora! Rientri subito in casa! 

Ea însă mai făcu un pas tremurat, agitându-şi pumnul în aer. 

— Arvete svegliato mio marito, che è malato! 

Langdon o asculta uluit. „Ți-au trezit soțul bolnav? 

Celălalt soldat ridică arma automată şi o aţinti spre ea. 

— Ferma o sparo! 

Sienna se opri brusc, înjurându-i întruna în vreme ce 
şchiopăta înapoi, îndepărtându-se de ei. Soldaţii îşi luară 
tălpăşiţa, dispărând pe scări în sus. 

„Nu e tocmai un rol din Shakespeare, îşi spuse Langdon, dar 
a fost impresionant”. După toate aparențele, o oarecare 
experienţă în teatru putea constitui o armă utilă. 

Siena îşi luă sacoul de pe cap şi i-l aruncă lui Langdon. 

— Bun, urmează-mă! 

De această dată, el o ascultă fără ezitare. 

Coborâră până pe palierul de deasupra intrării, unde alţi doi 
soldaţi tocmai urcau în lift. Afară, în stradă, un altul stătea de 
pază lângă dubă; uniforma neagră îi era perfect întinsă pe 


n 
! 


trupul musculos. Fără zgomot, Langdon şi Sienna porniră în 
fugă pe trepte în jos, spre subsol. 

În garajul subteran era întuneric şi mirosea a urină. Sienna 
alergă până într-un colţ în care erau îngrămădite scutere şi 
motociclete şi se opri în faţa unui Trike argintiu - un soi de 
motoretă cu trei roţi, care părea o corcitură nu tocmai fericită 
între o Vespa italiană şi un triciclu pentru adulţi. Sienna îşi 
strecură mâna mică pe sub apărătoarea roții din faţă şi extrase 
de acolo o casetă din material magnetizat. Din casetă scoase o 
cheie, o puse în contactul ciudatei motorete şi porni motorul. 

Câteva secunde mai târziu, Langdon era aşezat în spatele ei. 
Stând într-un echilibru precar pe şaua îngustă, pipăi în dreapta 
şi-n stânga, căutând un mâner sau ceva de care să se ţină. 

— Nu-i momentul să fii sfios, îi spuse Sienna, prinzându-i 
mâinile şi aşezându-le în jurul mijlocului ei subţire. E cazul să 
te ţii bine. 

Langdon făcu întocmai cum i se spusese, iar ea porni 
motoreta şi ţâşni pe rampa de ieşire. Vehiculul era mai puternic 
decât şi-ar fi imaginat el şi aproape că se ridică de la pământ 
când zvâcni afară din garaj, în lumina palidă a dimineţii, la vreo 
cincizeci de metri de intrarea principală a clădirii. Soldatul 
musculos care păzea uşa din faţă se întoarse brusc, la timp 
pentru a-i vedea pe Sienna şi Langdon dispărând, însoţiţi de un 
scrâşnet ascuţit al motorului ambalat. 

În şa, Langdon întoarse capul şi privi peste umăr spre 
soldatul care îşi ridicase arma şi lua linia de ochire, aşa că se 
pregăti. Un singur foc răsună, glonţul ricoşând din apărătoarea 
roții din spate a motoretei, trecând la numai o palmă de 
coloana lui vertebrală. 

„lisuse!” 

Sienna coti scurt la stânga într-o intersecţie, iar el simţi cum 
alunecă într-o parte, încordându-şi toţi muşchii pentru a-şi 
păstra echilibrul. 

— Apleacă-te spre mine! îi strigă ea. 

Langdon se aplecă, reuşind să-şi recapete poziţia dreaptă, în 
vreme ce străbăteau un bulevard mai larg. Abia după ce lăsară 
în urmă două cvartale, reuşi el să răsufle din nou. 

„Cine naiba erau oamenii ăia?!” 

Sienna continua să-şi ţină privirea aţintită la drum, şerpuind 
în viteză prin traficul lejer al dimineţii. Mai mulţi pietoni 


întoarseră capul pentru a-i privi, uimiţi probabil să vadă un 
bărbat înalt, în costum Brioni, stând în şa în spatele unei femei 
suple. 

Străbătuseră deja trei cvartale şi se apropiau de o intersecţie 
mare, când în faţă izbucni urlet de claxoane. O dubă neagră luă 
colţul pe două roţi, năpustindu-se în intersecţie şi accelerând 
apoi direct spre ei. Duba era identică cu cea a soldaţilor de la 
clădirea de apartamente. 

Instantaneu, Sienna luă dreapta puternic şi apăsă frâna. 
Langdon îşi simţi pieptul presat de spatele ei când motoreta 
opri scurt în spatele unui camion de livrări parcat la marginea 
străzii. Sienna lipi micul Trike de bara din spate a camionului şi 
scoase cheia din contact. 

„Oare ne-au văzut?” 

Se ghemuiră amândoi şi aşteptară, cu răsuflarea tăiată. 

Duba trecu în goană pe lângă ei; după toate aparențele, nu-i 
observase. În ciuda vitezei, Langdon zări pentru o fracțiune de 
secundă pe cineva în interior. 

Pe bancheta din spate, o femeie relativ în vârstă, încă 
atrăgătoare, şedea între doi soldaţi, ca o prizonieră. Ţinea ochii 
plecaţi, iar capul i se clătina în sus şi-n jos, de parcă ar fi fost 
pradă unui delir sau, poate, drogată. La gât purta o amuletă, 
iar părul lung şi argintiu îi cădea pe umeri în inele. 

Pentru o clipă, Langdon simţi cum răsuflarea i se taie, ca şi 
când ar fi văzut o fantomă. 

Era femeia din viziunile lui. 


CAPITOLUL 17 


Prefectul ieşi cu paşi mari din sala de control şi străbătu 
puntea iahtului, încercând să-şi adune gândurile. Ceea ce se 
întâmplase cu câteva minute în urmă în clădirea de 
apartamente din Florenţa era de neimaginat. 

Făcu de două ori turul navei înainte de a intra în biroul său şi 
a scoate din dulap o sticlă de whisky Highland Park vechi de 
cincizeci de ani. Fără să-şi toarne în pahar, puse sticla pe masă 
şi se întoarse cu spatele spre ea - un memento personal al 
faptului că el era cel care deţinea controlul. 

Privirea i se îndreptă instinctiv spre un volum gros, cu 
colţurile îndoite - un dar din partea unui client... cel pe care şi- 
ar fi dorit acum să nu-l fi întâlnit niciodată. 

„Acum un an... cum aş fi putut să ştiu?” 

În mod normal, prefectul nu-i intervieva personal pe 
potenţialii clienţi, dar cel la care se gândea acum fusese trimis 
la el de o sursă de încredere, aşa că făcuse o excepţie de la 
regulă. 

Marea era liniştită ca un lac când clientul sosise la bordul 
iahtului, coborând din elicopterul său personal. Vizitatorul, o 
persoană recunoscută în domeniul său de activitate, avea 
patruzeci şi şase de ani, o înfăţişare îngrijită, ochi verzi 
pătrunzători şi era foarte, foarte înalt. 

— După cum ştiţi, serviciile dumneavoastră mi-au fost 
recomandate de un prieten comun, începuse bărbatul, 
întinzându-şi picioarele lungi şi aşezându-se cât mai confortabil 
în biroul luxos al gazdei sale. Deci, permiteţi-mi să vă spun de 
ce anume am nevoie. 

— Mai bine nu, îl întrerupsese prefectul, subliniind astfel 
cine conducea discuţia. Protocolul cere să nu-mi spuneţi nimic. 
Vă voi prezenta eu serviciile pe care le asigur, iar apoi veţi 
decide dacă şi care dintre ele prezintă interes pentru 
dumneavoastră. 

Vizitatorul îl privise surprins, dar încuviinţase tăcut şi 
ascultase cu atenţie. Până la urmă se dovedise că dorinţele lui 
coincideau cu serviciile standard oferite de Consorţiu - în 
esenţă, posibilitatea de a deveni „invizibil” pentru o vreme, 
astfel încât să se poată ocupa de un proiect anume departe de 
ochi indiscreti. 

„O joacă de copii”. 


Consorţiul urma să se achite de această misiune asigurându-i 
o identitate falsă şi o reşedinţă sigură, secretă, unde îşi putea 
desfăşura activitatea neştiut - indiferent care era acea 
activitate. Consorţiul nu întreba niciodată pentru ce solicita 
clientul respectivul serviciu, preferând să ştie cât mai puţine 
despre cei pentru care lucra. 

Timp de un an, în schimbul unui profit ametitor, prefectul îi 
oferise un refugiu perfect bărbatului cu ochi verzi, care se 
dovedise un client ideal. Fără niciun contact între ei, toate 
facturile fuseseră onorate la timp. 

Şi apoi, cu două săptămâni în urmă, totul se schimbase. 

Pe neaşteptate, clientul contactase Consorţiul, solicitând o 
întrevedere personală cu prefectul. Ținând seama de suma pe 
care omul o plătise, acesta acceptase. 

Bărbatul neîngrijit care îşi făcuse apariţia pe iaht abia dacă 
mai aducea cu cel care îi solicitase serviciile cu un an în urmă. 
Avea o privire sălbatică în ochii verzi, odinioară limpezi, şi 
părea aproape... bolnav. 

„Ce i s-o fi întâmplat? Oare cu ce s-a ocupat?” 

Prefectul îl invitase în biroul său. 

— Diavoliţa cu părul argintiu, bâiguise clientul. E tot mai 
aproape cu fiecare zi. 

Prefectul îi răsfoise dosarul, privind fotografia femeii 
arătoase, cu părul argintiu. 

— Da, spusese el apoi, diavoliţa cu păr argintiu. Vă 
cunoaştem foarte bine duşmanii. Şi oricât de puternică este ea, 
vreme de un an întreg am tinut-o departe de dumneavoastră şi 
vom continua să procedăm la fel. 

Agitat, bărbatul cu ochi verzi îşi răsucea pe deget şuviţe de 
păr slinos. 

— Nu vă lăsaţi păcăliţi de frumuseţea ei, fiindcă-i un duşman 
periculos. 

„Intr-adevăr”, îşi spusese prefectul, deloc încântat de faptul 
că unul dintre clienţii săi atrăsese atenţia cuiva atât de 
puternic. Femeia cu părul argintiu dispunea de o influenţă şi de 
resurse uriaşe - nu era deloc genul de adversar cu care i-ar fi 
plăcut să se confrunte. 

— Dacă ea sau demonii ei mă găsesc... continuase clientul. 

— N-o vor face, îl asigurase prefectul. Nu v-am ascuns noi 
până acum şi nu v-am oferit tot ce aţi cerut? 


— Ba da. Însă aş dormi mai liniştit dacă... După o pauză în 
care se străduise să-şi adune gândurile, reluase: Trebuie să fiu 
sigur că, dacă mi se întâmplă ceva, îmi veţi îndeplini ultimele 
dorinţe. 

— Acestea fiind...? 

Bărbatul căutase într-o pungă şi scosese un plic sigilat, de 
dimensiuni mici. 

— Conţinutul acestui plic permite accesul la o cutie de valori 
din Florenţa. În casetă veţi găsi un obiect mic. Dacă mi se 
întâmplă ceva, va trebui să livraţi obiectul în locul meu. Este un 
fel de cadou. 

— Foarte bine, replicase prefectul şi luase un stilou, pentru a 
nota detaliile. Cui anume îl voi livra? 

— Diavoliţei cu părul argintiu. 

Prefectul ridicase privirea spre el. 

— Un cadou pentru cea care vă prigoneşte? 

— Mai degrabă un spin în coasta ei, ricanase clientul, cu o 
licărire sălbatică în ochi. Un mic spin isteţ, croit dintr-un os. Şi 
va constata că este o hartă... un Virgiliu al ei... un însoțitor spre 
adâncul iadului ei personal. 

Prefectul îl studiase îndelung. 

— Cum doriţi. Consideraţi ca şi rezolvat. 

— Coordonarea va fi esenţială, insistase omul. Darul nu 
trebuie livrat prea devreme. Trebuie să-l păstraţi ascuns până 
când... 

Dar se oprise, pierdut deodată în propriile gânduri. 

— Până când? 

Bărbatul se ridicase brusc, ocolise biroul, înhăţase un marker 
roşu şi încercuise cu mişcări agitate o dată pe calendarul 
personal al gazdei sale. 

— Până în această zi. 

Prefectul răsuflase adânc, strânsese din dinţi şi-şi mascase 
iritarea stârnită de neobrăzarea clientului. 

— Am înţeles, spusese apoi. Nu voi face nimic înainte de ziua 
încercuită, iar atunci obiectul din caseta de valori, orice ar fi el, 
va fi expediat femeii cu păr argintiu. Aveţi cuvântul meu. Vă voi 
îndeplini dorinţa, adăugase el numărând pe calendar până la 
data încercuită, peste exact paisprezece zile. 

— Nici măcar cu o zi mai devreme! insistase clientul. 

— Am înţeles. Nici măcar cu o zi mai devreme. 


Prefectul luase plicul, îl vârâse în dosarul clientului şi notase 
cele necesare pentru a fi sigur că dorinţa acestuia va fi 
respectată cu stricteţe. Nu cunoştea natura exactă a obiectului 
din caseta de valori şi prefera să nici n-o ştie. Detaşarea era 
una dintre pietrele de temelie ale filosofiei Consorţiului. „Oferă 
serviciul cerut. Nu pune întrebări. Nu judeca nimic”. 

Bărbatul răsuflase uşurat, relaxându-şi umerii. 

— Vă mulţumesc. 

— Altceva? întrebase prefectul, nerăbdător să se vadă scăpat 
de acest client atât de schimbat. 

— Da, mai e ceva, răspunsese omul, ducând mâna la buzunar 
şi scoțând un mic stick de memorie stacojiu, pe care îl aşezase 
pe birou. Aici este încărcat un fişier video. Aş vrea să fie trimis 
presei internaţionale. 

Prefectul îl studiase câteva momente pe bărbatul din faţa lui. 
Consorţiului i se cerea deseori să distribuie pe scară largă 
informaţii în numele clienţilor săi, însă ceva anume în privinţa 
solicitării primite acum părea îngrijorător. 

— În aceeaşi zi? întrebase el, arătând spre data încercuită 
din calendar. 

— Exact în aceeaşi zi. Nicio secundă mai devreme. 

— Am înţeles. 

Prefectul etichetase stick-ul de memorie cu informaţia 
corectă, apoi se ridicase în picioare, în încercarea de a pune 
capăt întrevederii. 

— Deci, asta-i tot? 

Clientul nu se clintise din loc. 

— Nu. Mai e un ultim detaliu. 

Prefectul se aşezase din nou. Ochii verzi ai bărbatului din 
faţa lui aveau acum o privire sălbatică. 

— La scurt timp după ce veţi difuza acest video, eu voi deveni 
un om celebru. 

„Eşti deja celebru”, replicase prefectul în sinea sa, gândindu- 
se la realizările lui impresionante. 

— lar o parte din credit vă va reveni dumneavoastră, 
continuase clientul. Serviciul pe care mi l-aţi oferit mi-a permis 
să-mi creez capodopera... O lucrare care va transforma lumea 
din temelii. Ar trebui să fiţi mândru de rolul jucat. 

— Oricare ar fi capodopera dumneavoastră, replicase 
prefectul cu o nerăbdare crescândă, mă bucur că aţi avut 


intimitatea necesară pentru a o realiza. 

— Şi ca o dovadă de recunoştinţă, v-am adus un dar de 
despărţire. O carte. 

Văzând volumul gros pe care bărbatul neîngrijit din faţa lui îl 
scosese din pungă, prefectul se întrebase dacă nu cumva era 
vorba despre opera secretă la care lucrase în tot acest timp. 

— Dumneavoastră aţi scris această carte? 

— Nu. Dimpotrivă... a fost scrisă pentru mine. 

Nedumerit, prefectul privise cartea de pe biroul său. 

„Chiar îşi închipuie că a fost scrisă pentru el?” 

Era o carte de literatură clasică... scrisă în secolul al XIV-lea. 

— Citiţi-o, adăugase clientul, cu un zâmbet straniu. Aşa veţi 
înţelege mai bine ce am făcut. 

Şi cu aceste cuvinte, se ridicase, îşi luase la revedere şi 
plecase. Prefectul se apropiase de fereastră şi privise 
elicopterul vizitatorului înălțându-se de pe puntea iahtului şi 
îndreptându-se spre ţărmul italian. Apoi se întorsese spre 
volumul gros de pe birou. Cu degete nesigure, deschisese 
coperta din piele şi răsfoi până la începutul textului. Strofa de 
debut era scrisă cu litere mari, ornate, ocupând în întregime 
prima pagină. 

INFERNUL 
Ajuns pe-a vieţii mijlocie treaptă 
mă pomenii într-o pădure deasă, 
căci rătăcind pierdusem calea dreaptă.! 

Pe pagina din stânga, clientul îşi trecuse numele şi un mesaj 
scris de mână: 

Dragul meu prieten, îti mulțumesc pentru că m-ai ajutat să 
găsesc calea. 

Lumea întreagă iți mulţumeşte şi ea. 

Prefectul nu avea idee ce însemna asta, însă citise deja 
destul. IÎnchisese cartea şi o pusese în biblioteca sa. Slavă 
Domnului, relaţia sa cu acest bizar individ avea să se încheie 
curând! „Incă paisprezece zile”, îşi spusese el, privind data 
încercuită cu roşu pe calendarul său. 

În perioada care urmase, simţise o nervozitate neobişnuită 
gândindu-se la acest client. Omul părea s-o fi luat razna. Dar în 
ciuda presimţirilor prefectului, timpul se scursese fără niciun 


1 Dante Alighieri, Infernul, traducere de Eta Boeriu, Editura Albatros, 
Bucureşti, 1971 (n. tr.) 


incident. 

Şi apoi, chiar înainte de data încercuită, surveniseră în 
Florenţa trei evenimente catastrofale. Prefectul încercase să 
menţină criza sub control, însă în foarte scurt timp situaţia îi 
scăpase din mână, culminând cu acele momente în care clientul 
urcase în goană treptele turnului Badia. 

„Şi a sărit... sinucigându-se”. 

În ciuda ororii de a pierde un client, mai cu seamă într-un 
asemenea mod, prefectul rămăsese un om de cuvânt. Prin 
urmare, începuse imediat să facă preparativele necesare 
pentru a-şi respecta ultima promisiune către clientul decedat, 
anume să trimită femeii cu părul argintiu conţinutul unei casete 
de valori din Florenţa - misiune a cărei coordonare temporală, 
insistase răposatul, era esenţială. 

„Nici cu o zi mai devreme de data încercuită în calendar”. 

Prefectul îi înmânase Vayenthei plicul în care se aflau 
codurile casetei de valori, iar agenta plecase la Florenţa pentru 
a intra în posesia obiectului - „micul spin isteţ”. Dar când 
Vayentha îi telefonase, vestea comunicată fusese deopotrivă 
surprinzătoare şi alarmantă. Conţinutul casetei de valori 
dispăruse deja, iar agenta lui abia scăpase de arestare. Cine 
ştie cum, femeia cu părul argintiu aflase despre obiect şi îşi 
folosise influenţa pentru a obţine accesul la caseta de valori şi a 
solicita arestarea oricărei persoane care ar încerca s-o 
deschidă. 

Asta se întâmplase cu trei zile în urmă. 

Intenţia clientului fusese în mod evident aceea ca obiectul 
sustras să fie o ultimă insultă adusă femeii cu păr argintiu - un 
glas batjocoritor venit din mormânt. 

„Şi totuşi, uite că acum glasul vorbeşte prea curând”. 

De atunci, Consorţiul se lansase într-o luptă disperată, 
folosindu-şi toate resursele pentru a îndeplini ultima dorinţă a 
clientului şi de a se proteja pe sine. Iar în cursul acestui proces, 
organizaţia trecuse de o serie de limite dincolo de care - 
prefectul ştia bine - îi va fi greu să se mai întoarcă. Acum, pe 
fondul tuturor evenimentelor din Florenţa, şedea la biroul său 
privind în gol şi întrebându-se ce îi va mai aduce viitorul. 

Pe calendarul său, cercul trasat de client cu linii furibunde 
părea că se holbează la el - un ochi nebun de cerneală roşie în 
jurul unei date aparent speciale. 


„Mâine”. 

Fără mare tragere de inimă, prefectul întoarse privirea spre 
sticla de whisky aflată pe birou, în faţa lui. Şi apoi, pentru 
prima dată în paisprezece ani, îşi turnă un pahar şi-l dădu pe 
gât dintr-o singură înghiţitură. 

XXX 

Pe puntea de jos, coordonatorul Laurence Knowlton extrase 
micul stick de memorie roşu din computer şi îl puse pe birou, în 
faţa lui. Inregistrarea video pe care o conţinea era unul dintre 
cele mai stranii lucruri pe care le văzuse vreodată. 

„Şi durează exact nouă minute... nicio secundă mai mult, 
niciuna mai puţin”. 

Cu un sentiment de îngrijorare care nu-i stătea în fire, se 
ridică şi începu să străbată cu paşi mari cubiculul, întrebându- 
se din nou dacă nu cumva ar trebui să-i arate şi prefectului 
bizara înregistrare. 

„Tu fă-ţi doar treaba, îşi spuse el în cele din urmă. Fără 
întrebări. Fără judecăţi”. 

Străduindu-se să-şi alunge clipul video din minte, îşi marcă în 
agendă misiunea ca îndeplinită. Mâine, aşa cum ceruse clientul, 
va expedia fişierul presei internaţionale. 


CAPITOLUL 18 


Despre Viale Niccolo Machiavelli s-a spus că ar fi cea mai 
elegantă stradă din Florenţa. Marcată de curbe în S care 
şerpuiesc printre copaci şi garduri vii luxuriante, bulevardul 
este unul dintre preferatele bicicliştilor şi ale posesorilor de 
Ferrari. 

Sienna manevra cu abilitate micul Trike la fiecare curbă, 
lăsând în urmă mohorâtele cartiere de locuinţe şi intrând în 
zona rezidenţială cu aer curat, mirosind a cedru, de pe malul 
stâng al fluviului Arno. Trecură în viteză prin dreptul turnului 
cu ceas al unei biserici, care tocmai bătea de ora opt. 

Langdon îşi ţinea echilibrul în şa, iar în mintea lui se 
perindau imagini enigmatice ale infernului dantesc... şi ale 
misterioasei femei cu păr argintiu pe care o zărise înghesuită 
între doi soldaţi masivi, pe bancheta din spate a dubei. 

„Oricine ar fi, îşi spuse în sinea lui, ceilalţi au pus mâna pe 
ea”. 

— Femeia din dubă, strigă Sienna pentru a acoperi huruitul 
motorului, eşti sigur că e cea din viziunile tale? 

— Foarte sigur. 

— Înseamnă că ai întâlnit-o cândva, în ultimele două zile. 
Întrebarea e... de ce îţi tot apare în minte şi de ce îţi repetă să 
cauţi şi să găseşti. 

— Nu ştiu... Nu-mi amintesc s-o fi întâlnit, dar de fiecare dată 
când îi văd chipul mă încearcă un sentiment copleşitor că 
trebuie s-o ajut. _ 

„Îmi pare foarte rău. Îmi pare foarte rău”. 

Brusc, Langdon se întrebă dacă regretele sale nu erau cumva 
adresate femeii cu păr argintiu. 

„Oare am dezamăgit-o cumva?” 

Simţi un nod în stomac, gândindu-se la asta. 

Avea senzaţia că o armă vitală îi dispăruse din propriul 
arsenal. 

„Nu mai am amintiri”. Cu un caracter eidetic încă din 
copilărie, memoria era bunul său intelectual pe care se baza cel 
mai mult. Pentru un om obişnuit să-şi amintească în cele mai 
mici detalii tot ce vedea în jur, încercarea de a funcţiona fără 
memorie semăna cu o tentativă de a ateriza cu un avion pe 
întuneric şi fără radar. 

— Cred că singura şansă de a găsi răspunsurile dorite este să 


descifrezi La Mappa, spuse Sienna. Secretul pe care ea-l 
ascunde, oricare ar fi acesta, pare a fi motivul pentru care eşti 
urmărit. 

Langdon  încuviinţă tăcut, gândindu-se la cuvântul 
catrovacer, scris pe trupurile zvârcolindu-se de durere din 
Infernul lui Dante. 

Pe neaşteptate, un gând limpede i se contură în minte. 

„M-am trezit în Florenţa” 

Niciun alt oraş din lume nu avea conexiuni mai strânse cu 
Dante. 

Poetul se născuse în Florenţa, crescuse acolo şi tot acolo se 
îndrăgostise, potrivit legendei, de Beatrice, fiind în cele din 
urmă alungat din oraş, silit să rătăcească ani de-a rândul prin 
satele Italiei, măcinat de dor pentru căminul său. 

„Lăsa-vei tot ce-n lumea ta cea vie, scria Dante despre 
alungarea sa, ţi-e lucru drag, şi-a tristei exilări săgeată prima 
asta o să-ţi fie...”2 

Amintindu-şi aceste cuvinte din cântul şaptesprezece al 
Paradisului, Langdon privi în dreapta, peste apele fluviului 
Arno, spre cupolele şi fleşele care se zăreau în depărtare. 

În minte i se contură imaginea oraşului vechi - un labirint de 
străduţe înguste, turişti şi trafic aglomerat în jurul celebrei 
catedrale florentine, al muzeelor, bisericilor şi zonelor 
comerciale. Bănuia că, dacă ar renunţa la motoretă, s-ar putea 
pierde imediat în mulţime. 

— Trebuie să mergem în oraşul vechi, spuse el. Dacă există 
răspunsuri în toată şarada asta, probabil că acolo le vom găsi. 
Vechea Florenţă era lumea lui Dante. 

Sienna înclină capul în semn de acord şi strigă peste umăr: 

— E şi mai sigur - există acolo o sumedenie de locuri în care 
să ne ascundem. Vom merge spre Porta Romană, de unde vom 
putea traversa fluviul. 

„Fluviul”, îşi spuse Langdon cu un tremur anticipativ. 
Celebra coborâre în infern a lui Dante începuse tot cu o 
traversare a fluviului. 

Sienna acceleră şi, pe măsură ce lăsau în urmă străzi şi 
clădiri, Langdon trecu în revistă imaginile infernului - morţi şi 
muribunzi, cele zece văi din Malebolge, doctorul de ciumă şi 


? Dante Alighieri, Divina Comedie, Editura Polirom, laşi, 2000, traducere de 
George Coşbuc (n. tr.) 


cuvântul acela bizar, CATROVACER. Reflectă la cuvintele din 
partea de jos a Hărtii infernului - „Adevărul poate fi întrezărit 
doar prin ochii morţii” - şi se întrebă dacă nu cumva şi acesta 
era un citat din Dante. 

„Nu-l recunosc”. 

Langdon era familiarizat cu opera poetului florentin, iar 
datorită recunoaşterii de care se bucura ca istoric al artei cu 
specializare în iconografie, era uneori solicitat să interpreteze 
vasta gamă de simboluri ce caracteriza opera lui Dante. Printr- 
o coincidenţă, sau poate că nu, susţinuse o prelegere despre 
Infernul lui Dante cu aproape doi ani în urmă. 

„Divinul Dante: Simboluri ale iadului”. 

Dante Alighieri devenise un veritabil „obiect” de cult al 
istoriei, numeroase societăţi destinate studierii operei lui fiind 
fondate în lumea întreagă. Cea mai veche astfel de organizaţie 
din SUA fusese înfiinţată în 1881 la Cambridge, în 
Massachusetts, de Henry Wadsworth Longfellow: celebrul poet 
din New England a fost primul american care a tradus Divina 
Comedie, traducerea sa fiind şi astăzi una dintre cele mai 
apreciate şi mai citite. 

Fiind un exeget de renume al operei lui Dante, Langdon 
fusese invitat să vorbească la un eveniment important găzduit 
de una dintre cele mai vechi societăţi dedicate poetului, 
Societatea Dante Alighieri din Viena. Conferinţa se ţinuse la 
Academia vieneză de Ştiinţe, principalul sponsor reuşind să 
închirieze pentru acea ocazie sala cu două mii de locuri a 
prestigioasei instituţii. 

La sosire, Langdon fusese întâmpinat de directorul 
conferinţei şi poftit în sală. Trecând prin foaier, nu avusese cum 
să nu observe cele cinci cuvinte scrise cu litere uriaşe pe 
peretele din spate, în engleză: WHAT IF GOD WAS WRONG? - 
„Şi dacă Dumnezeu a greşit?” 

— E un Lukas Troberg, îi şoptise directorul. Cea mai recentă 
operă de artă a noastră. Ce părere aveţi? 

Langdon privise textul cu litere uriaşe, neştiind prea bine 
cum să răspundă: 

— Păi... tuşele sunt bogate, dar abilitatea de a folosi 
subjonctivul mi se pare firavă. 

Directorul îi aruncase o privire încurcată, iar Langdon 
sperase că relaţia sa cu publicul va fi una mai fericită. 


Când urcase în sfârşit pe scenă, fusese primit cu aplauze 
furtunoase din partea publicului care stătea în picioare. 

— Meine Damen und Herren, începuse el, glasul bubuindu-i 
în difuzoare. Wilkommen, bienvenue, welcome. 

Celebra replică din filmul Cabaret stârnise râsete apreciative 
în rândul spectatorilor. Am fost informat că publicul nostru din 
această seară include nu doar membri ai Societăţii Dante, ci şi 
numeroşi studenţi şi oameni de ştiinţă, mulţi dintre ei 
explorând pentru prima dată opera lui Dante. Deci, pentru 
aceia dintre dumneavoastră care nu au avut răgazul de a citi 
poeme italiene medievale, m-am gândit să încep cu o scurtă 
privire asupra poetului însuşi - asupra vieţii sale, asupra operei 
şi a motivelor pentru care este considerat una dintre cele mai 
influente personalităţi ale istoriei universale. 

Alte aplauze. 

Cu ajutorul unei mici telecomenzi, Langdon afişase o serie de 
imagini înfăţişându-l pe Dante, prima fiind portretul în mărime 
naturală realizat de Andrea del Castagno, în care poetul este 
reprezentat în cadrul unei uşi, ţinând în mână o carte de 
filosofie. 

— Dante Alighieri, continuase el. Scriitorul şi filosoful 
florentin a trăit între anii 1265 şi 1321. În acest portret, la fel 
ca în marea majoritate a reprezentărilor sale, Dante poartă un 
cappuccio roşu - un fel de capişon strâns pe cap, cu apărătoare 
de urechi - care, alături de roba stacojie Lucca, devenise cea 
mai răspândită modalitate de a-l înfăţişa pe celebrul poet 
florentin. 

Langdon avansase cu diapozitivele până la portretul realizat 
de Botticelli şi aflat la Galeriile Uffizi, care sublinia cele mai 
pregnante trăsături ale poetului - maxilarul pătrat şi nasul 
coroiat. 

— Şi aici, chipul inconfundabil al lui Dante este încadrat de 
acel cappuccio roşu, însă Botticelli a adăugat o cunună de laur 
ca simbol al desăvârşirii - în acest caz în arta poetică - un 
simbol tradiţional împrumutat de la artiştii Greciei antice şi 
folosit chiar şi astăzi în cadrul ceremoniilor în onoarea poeţilor 
şi a laureaţilor Nobel. 

Langdon trecuse rapid peste alte imagini, toate înfăţişându-l 
pe celebrul poet cu tunica roşie, capişonul stacojiu, cununa de 
lauri şi nasul proeminent. 


— Şi pentru a vă face o imagine mai fidelă, iată o statuie din 
Piazza di Santa Croce... şi, desigur, celebra frescă atribuită lui 
Giotto din capela de la Bargello. 

Lăsând pe ecran diapozitivul cu fresca lui Giotto, Langdon 
făcuse câţiva paşi spre centrul scenei. 

— Aşa cum fără îndoială ştiţi, Dante este cunoscut îndeosebi 
pentru monumentala sa capodoperă literară, Divina Comedie - 
o relatare extrem de veridică a călătoriei autorului în infern, a 
trecerii prin purgatoriu şi a urcării în paradis, pentru 
comuniunea cu Dumnezeu. După standardele moderne, Divina 
Comedie nu are nimic comic în ea. Motivul pentru care se 
numeşte aşa este cu totul altul. In secolul al XIV-lea, literatura 
italiană era împărţită în două categorii: tragedia, reprezentând 
literatura de înalt nivel, era scrisă în italiana oficială; comedia, 
literatură de nivel inferior, era scrisă în limba vorbită de popor 
şi destinată acestuia. 

Langdon afişase apoi diapozitivul cu fresca lui Michelino, în 
care Dante era înfăţişat stând dincolo de zidurile Florenței şi 
ţinând în mână un exemplar al Divinei Comedii. În fundal, 
munţii terasaţi ai purgatoriului se înălţau deasupra porţilor 
iadului. Astăzi pictura este expusă în catedrala Santa Maria del 
Fiore, mai cunoscută ca Il Duomo. 

— După cum bănuiţi, probabil, din titlu, continuase Langdon, 
Divina Comedie a fost scrisă în italiana vernaculară - limba 
vorbită de popor. În ciuda acestui fapt, îmbină strălucit religia, 
istoria, politica, filosofia şi comentariul social într-o ficţiune 
care, deşi cu caracter erudit, este pe deplin accesibilă maselor. 
Poemul a devenit un veritabil jalon al culturii italiene, astfel că 
despre stilul lui Dante s-a spus, nici mai mult, nici mai puţin, 
decât că ar fi structurat limba italiană modernă. 

După o scurtă pauză pentru efect, Langdon şoptise: 

— Prieteni, este imposibil să supraestimăm influenţa operei 
lui Dante Alighieri. Nicio altă lucrare literară, muzicală sau 
artistică din istorie, poate cu excepţia Bibliei, nu a inspirat mai 
multe imitații, variaţiuni, note admirative sau explicative. 

După ce enumerase vasta gamă de compozitori, pictori şi 
scriitori celebri care creaseră opere inspirate din poemul lui 
Dante, Langdon îşi lăsase privirea să rătăcească asupra 
publicului. 

— Deci, avem printre noi scriitori în această seară? 


Aproape o treime dintre cei prezenţi ridicaseră mâna, spre 
uimirea lui. 

„Ei, dar ori am aici cel mai educat public din lume, ori 
chestia asta cu cărţile publicate pe internet chiar e o afacere!!” 

— Bun, aşa cum ştiţi şi dumneavoastră, nimic nu este mai pe 
placul unui scriitor decât aprecierile venite din partea unei 
personalităţi influente, menite să fie publicate pe copertă şi să-i 
determine pe alţii să le cumpere cartea. Asemenea aprecieri în 
scop publicitar existau şi în Evul Mediu, iar Dante nu a dus 
lipsă de ele. 

Prezentând un nou diapozitiv, Langdon se adresase din nou 
publicului: 

— Cum v-ar plăcea un asemenea citat publicat pe coperta 
cărţii dumneavoastră? 

Niciodată lumea n-a văzut un om mai iscusit ca el. 
Michelangelo 

Un murmur de surprindere se ridică din rândul spectatorilor. 

— Da, continuase Langdon, este acelaşi Michelangelo pe 
care îl ştiţi, cel care a pictat Capela Sixtină şi l-a sculptat pe 
David. Michelangelo nu a fost doar un pictor şi un sculptor 
desăvârşit, ci şi un poet talentat, care a compus aproape trei 
sute de poeme, printre ele numărându-se şi unul intitulat 
„Dante”, dedicat autorului acelor viziuni realiste ale infernului 
care au constituit sursa de inspiraţie pentru a sa Judecată de 
Apoi. Şi dacă nu mă credeţi, citiţi Cântul trei al Infernului lui 
Dante şi apoi vizitaţi Capela Sixtină; chiar deasupra altarului 
veţi vedea această imagine familiară. 

Langdon schimbase diapozitivul cu unul ce înfăţişa un 
monstru musculos năpustindu-se cu o vâslă uriaşă asupra unui 
grup de oameni care încercau să se ferească. 

— Acesta este luntraşul lui Dante, Charon, care-i loveşte cu o 
vâslă pe trecătorii rătăciţi. 

Afişase apoi un nou diapozitiv, un alt detaliu al Judecății de 
Apoi de Michelangelo: un bărbat răstignit. 

— lată-l pe Aman din Agag care, conform Scripturii, a fost 
spânzurat. În poemul lui Dante, soarta lui a fost răstignirea. 
Aşa cum puteţi vedea aici, în Capela Sixtină, Michelangelo a 
preferat versiunea dantescă, nu pe cea biblică. Dar să nu-i 
spuneţi papei, adăugase Langdon în şoaptă, cu un surâs. 

Mulțimea izbucnise în râs. 


— Infernul lui Dante a creat o lume a durerii şi suferinţei 
dincolo de tot ce-şi imaginase omenirea până atunci, definind 
cu adevărat ideea modernă de iad. Şi, credeţi-mă, Biserica 
Catolică are pentru ce-i mulţumi lui Dante. Al său Infern i-a 
îngrozit vreme de secole pe credincioşi, triplând, fără îndoială, 
numărul celor care frecventau lăcaşele de cult. Şi astfel, 
continuase Langdon schimbând diapozitivul, ajungem la 
motivul întrunirii noastre din această seară. 

Pe ecran era afişat titlul prelegerii sale: 

DIVINUL DANTE: SIMBOLURI ALE IADULUI. 

— Infernul lui Dante are un simbolism şi o iconografie atât de 
bogate, încât deseori îi dedic un curs cu durata de un semestru 
întreg. lar în această seară mi-am spus că nu există o 
modalitate mai bună de a prezenta simbolurile din poemul 
dantesc decât aceea de a trece alături de el... prin porţile 
iadului. 

Apropiindu-se de marginea scenei, Langdon privise atent 
publicul. 

— Dar, dacă e să facem o plimbare prin infern, aş propune să 
luăm cu noi o hartă. Şi nu există o hartă a iadului lui Dante mai 
corectă şi mai detaliată decât cea pictată de Sandro Botticelli. 

Acţionând telecomanda, afişase pe ecran sumbra Mappa 
dell'Inferno. Din sală se auziseră câteva suspine şi icnete de 
surprindere pe măsură ce spectatorii asimilau diversele orori 
reprezentate în caverna ca o pâlnie. 

— Spre deosebire de alţi artişti, Botticelli a respectat întru 
totul textul lui Dante. De fapt a petrecut atât de mult timp 
citindu-l, încât marele istoric de artă Giorgio Vasari spunea că 
obsesia pe care pictorul o avea pentru poetul florentin a dus la 
„grave dezordini în viaţa lui”. Botticelli a creat peste douăzeci 
şi cinci de lucrări inspirate de poemul lui Dante, dar harta este 
cea mai cunoscută. 

Langdon indicase apoi colţul din stânga sus al picturii, 
continuându-şi prezentarea: 

— Călătoria noastră va începe aici, la suprafaţă, unde îl 
puteţi vedea pe Dante în roşu, alături de ghidul său, Virgiliu, în 
faţa porţilor iadului. De acolo vom cobori prin cele nouă cercuri 
ale infernului dantesc şi vom ajunge, în cele din urmă, faţă în 
faţă cu... 

Întrerupându-şi ideea, Langdon trecuse repede la un alt 


diapozitiv - o imagine mult mărită a diavolului aşa cum îl 
înfăţişase Botticelli în pictura lui, un Lucifer abominabil, cu trei 
capete, devorând trei oameni odată, câte unul cu fiecare gură. 

Publicul îşi trăsese răsuflarea audibil. 

— O avanpremieră a atracţiilor viitoare, glumise Langdon. 
Acest personaj înspăimântător va fi destinaţia călătoriei noastre 
din această seară. Acesta este al nouălea cerc al iadului, unde 
Lucifer însuşi sălăşluieşte. Dar... drumul până acolo este o 
plăcere în sine, aşa că haideţi să ne întoarcem puţin... până la 
porţile infernului, de unde ne începem călătoria. 

Şi trecuse la diapozitivul următor - o litografie de Gustave 
Dore care înfăţişa o intrare întunecată, ca o gură de tunel 
săpată în roca unei stânci austere. Deasupra scria: 
RENUNŢAŢI LA ORICE SPERANŢĂ VOI, CARE INTRAŢI AICI. 

— Deci... reluase Langdon cu un zâmbet. Intrăm? 

Undeva răsună un scrâşnet de cauciucuri şi publicul se 
evaporă din faţa ochilor săi. Se simţi brusc aruncat înainte şi se 
lovi de spatele Siennei când micul Trike frână oprindu-se în 
mijlocul străzii, pe Viale Machiavelli. 

Langdon reveni în prezent, având încă în minte porţile 
iadului, şi privi în jur. 

— Ce se întâmplă? întrebă el. 

Sienna îi făcu semn spre Porta Romană, vechiul arc de piatră 
care constituise odinioară intrarea în oraş şi care se afla cam la 
trei sute de metri în faţa lor. 

— Robert, avem o problemă. 


CAPITOLUL 19 


Agentul Brüder stătea în mijlocul modestului apartament şi 
se străduia să proceseze ceea ce vedea. 

„Cine mama dracului locuieşte aici?” 

Interiorul era un soi de talmeş-balmeş spartan, ca o cameră 
de cămin studenţesc mobilată din economii. 

— Agent Bruder? îl strigă unul dintre oamenii săi, de pe 
culoar. Poate vreţi să vedeţi asta. 

În vreme ce se îndrepta spre subalternul său, Brüder se 
întrebă dacă poliţia locală îl prinsese deja pe Langdon. El unul 
ar fi preferat să rezolve criza prin mijloace proprii, dar faptul 
că profesorul american izbutise să scape nu-i dăduse de ales: se 
văzuse nevoit să apeleze la poliţia florentină, cerându-i să 
instituie baraje rutiere. O motocicletă rapidă în labirintul de 
străzi al Florenței ar fi pus probleme mari dubelor sale care, cu 
geamurile lor grele din policarbonat şi anvelopele din cauciuc 
impenetrabil, erau foarte sigure, însă se mişcau greoi. Poliţia 
italiană avea reputaţia de a nu coopera cu cei din exterior, dar 
organizaţia lui Brüder se bucura de o influenţă considerabilă în 
rândul poliţiei, al consulatelor şi al ambasadelor. 

„Când solicităm noi ceva, nimeni nu îndrăzneşte să pună 
întrebări”. 

Agentul intră în micul birou în care subalternul său stătea în 
faţa unui laptop deschis, tastând cu degetele în mănuşă din 
latex. 

— Acesta e computerul pe care l-a folosit, spuse omul. De la 
el şi-a accesat Langdon contul de e-mail şi a rulat câteva 
căutări. Fişierele sunt încă în memoria cache. 

Bruder se apropie de birou. 

— Nu pare a fi computerul lui, continuă tehnicianul. Este 
înregistrat pe numele cuiva cu inițialele S.C.; voi avea numele 
complet în scurt timp. 

În vreme ce Briider aştepta, privirea i se îndreptă spre un 
teanc de hârtii de pe birou. Le luă şi le răsfoi: un program vechi 
de teatru de la London Globe şi câteva articole de ziar. Şi cu 
cât citea mai mult, cu atât devenea mai surprins. 

Luând hârtiile, ieşi în hol şi îşi sună şeful. 

— Bruder sunt. Cred că am identificat persoana care îl ajută 
pe Langdon. 

— Cine e? 


Agentul Brüder răsuflă adânc. 

— N-o să-ţi vină să crezi. 

XXX 

La trei kilometri distanţă, Vayentha şedea aplecată în şa, în 
vreme ce motocicleta străbătea străzile în viteză. Maşini ale 
poliţiei goneau pe lângă ea în direcţie opusă, cu sirenele în 
funcţiune. 

„Am fost dezavuată”, îşi repeta în sinea ei. 

De obicei, uşoara vibraţie a motorului în patru timpi al 
motocicletei o liniştea; însă nu şi azi. 

Vayentha lucra pentru Consorţiu de doisprezece ani, urcând 
în ierarhie de la rangul de personal auxiliar la cel de 
coordonator de strategie şi în final până la cel de agent de 
teren. „Cariera înseamnă totul pentru mine”. Agenţii de teren 
aveau o existenţă plină de secrete, deplasări şi misiuni lungi, 
care făceau aproape imposibile o viaţă adevărată în afara 
organizaţiei sau relaţii romantice. 

„Am misiunea asta de un an”, îşi spuse în continuare, încă 
neputând să creadă că prefectul renunţase la ea atât de rapid. 

De douăsprezece luni, Vayentha  superviza serviciile 
destinate aceluiaşi client al Consorţiului, un geniu excentric cu 
ochi verzi, care nu dorise decât să „dispară” o vreme, aşa încât 
să poată munci netulburat de rivali şi de duşmani. Natura 
exactă a muncii lui nu-i era câtuşi de puţin cunoscută, misiunea 
ei fiind doar aceea de a-l feri de oamenii puternici care 
încercau să-l găsească. 

Vayentha se achitase de îndatoririle ei cu un profesionalism 
desăvârşit şi totul decursese perfect. 

Perfect... până seara trecută. 

Iar de atunci, cariera şi starea ei emoţională se aflau pe o 
curbă descendentă. 

„Acum sunt în afara jocului”. 

Odată invocat, protocolul de dezavuare impunea ca agentul 
să renunţe imediat la misiunea sa şi să iasă din „arenă” fără 
întârziere. Dacă agentul cu pricina era capturat, Consorţiul 
avea să nege orice legătură cu el. Prin urmare, agenţii erau 
foarte precauţi în relaţiile cu organizaţia, mai cu seamă că 
făcuseră cunoştinţă în mod direct cu abilitatea acesteia de a 
manipula realitatea aşa cum îi convenea. 

Vayentha ştia doar doi agenţi care fuseseră dezavuaţi. Ciudat 


era că după aceea nu-l mai văzuse pe niciunul din ei, niciodată. 
Presupusese că fuseseră chemaţi pentru o evaluare oficială şi 
apoi concediaţi, cu cerința expresă de a nu mai lua legătura 
vreodată cu angajaţii Consorţiului. 

Acum însă, nu mai era la fel de sigură. 

„Exagerezi, încercă ea să-şi spună. Consorţiul foloseşte 
metode mult mai elegante decât asasinatul cu sânge-rece”. 

Şi totuşi, un alt fior de gheaţă îi străbătu trupul. 

Instinctul fusese cel care o determinase să urce nevăzută pe 
acoperişul hotelului atunci când îi văzuse venind pe oamenii lui 
Brüder, iar acum se întrebă dacă nu cumva acest lucru o 
salvase. 

„Nimeni nu ştie unde sunt acum”. 

În timp ce gonea spre nord pe eleganta Viale del Poggio 
Imperiale, îşi dădu seama cât de mult se schimbase situaţia ei 
în numai câteva ore. Seara trecută nu se gândise decât cum să- 
şi păstreze slujba. Acum se gândea cum să rămână în viaţă. 


CAPITOLUL 20 


Odinioară Florenţa era o cetate fortificată, principala cale de 
acces fiind arcul de piatră Porta Romana, construit în 1326. 
Deşi zidurile care o înconjurau au fost în cea mai mare parte 
distruse cu secole în urmă, Porta Romană există încă, şi chiar şi 
în zilele noastre pentru a pătrunde în oraşul vechi, vehiculele 
trebuie să treacă prin tunelul boltit săpat în colosala fortăreață. 

Poarta este de fapt o barieră înaltă de cincisprezece metri, 
din piatră şi cărămidă antică, iar pasajul de trecere mai are 
încă uşile masive din lemn, care sunt lăsate întotdeauna 
deschise pentru fluidizarea traficului. Şase drumuri principale 
converg în faţa acestor uşi, într-un giratoriu al cărui centru 
acoperit cu iarbă este dominat de o statuie de Michelangelo 
Pistoletto, înfăţişând o femeie care se îndepărtează de porţile 
oraşului, ducând pe cap un balot uriaş. 

Deşi în prezent este mai degrabă un coşmar pentru traficul 
din zonă, austera poartă a oraşului a fost odinioară locul în care 
se desfăşura Fiera dei Contratti - Târgul contractelor - ocazie 
cu care taţii îşi vindeau fiicele în vederea contractării unei 
căsătorii, deseori obligându-le să danseze provocator pentru a- 
şi asigura o dotă mai mare. 

În această dimineaţă, cu câteva sute de metri înainte de 
Porta Romana, Sienna oprise motoreta şi îi arăta ceva lui 
Langdon, alarmată. Din şa, el privi în direcţia indicată şi îi 
înţelese imediat îngrijorarea. În faţa lor, un şir lung de maşini 
aştepta, cu motoarele la ralanti. Traficul în sensul giratoriu 
fusese blocat de poliţie, alte maşini cu însemnele acesteia 
sosind în zonă. Ofiţeri înarmaţi treceau de la un vehicul la altul, 
punând întrebări. 

„Doar nu sunt aici pentru noi, nu-i aşa?” se întrebă Langdon. 

Un biciclist transpirat se apropia de ei pe Viale Machiavelli, 
venind dinspre traficul blocat. Era o bicicletă cu pedalele pe 
roata din faţă, iar picioarele goale ale omului pompau ritmic. 

— Cos'è successo? strigă Sienna în direcţia lui. 

— E chi lo sa!? replică el ridicând din umeri, cu o privire 
îngrijorată. Carabinieri, adăugă apoi şi trecu pe lângă ei, 
aparent dornic să se îndepărteze rapid. 

Sienna se întoarse spre Langdon, cu o expresie sumbră. 

— Baraj rutier, spuse ea. Poliţia militară. 

Sirene răsunau în depărtare, în urma lor, iar Sienna se răsuci 


în şa şi aruncă o privire înapoi, pe Viale Machiavelli, cu o 
expresie înspăimântată pe chip. 

„Suntem prinşi la mijloc”, îşi spuse Langdon, căutând în jur o 
cale de scăpare - un drum lateral, o parcare, o alee ferită -, dar 
nu văzu decât locuinţe în stânga şi un zid înalt din piatră, în 
dreapta. 

Sirenele răsunau deja mai tare. 

— Acolo! exclamă el, arătând undeva la vreo treizeci de metri 
în faţă, spre un şantier de construcţii pustiu, unde o betonieră 
portabilă le putea oferi un mic adăpost. 

Sienna urcă motoreta pe trotuar, porni în viteză spre şantier 
şi opri în spatele betonierei; din păcate, utilajul abia reuşea să 
ascundă micul Trike. 

— Vino, îl îndemnă Sienna, grăbindu-se spre un şopron scund 
lipit de zidul din piatră, printre tufişuri. 

„Ăsta nu-i şopron, constată Langdon strâmbând din nas când 
se apropiară. E o toaletă mobilă!” 

Sirenele maşinilor de poliţie continuau să răsune tot mai tare 
în spatele lor. Sienna trase de uşa toaletei portabile, dar 
degeaba - era legată cu un lanţ gros prins cu un lacăt. Langdon 
o apucă de braţ şi o trase în spatele WC-ului, împingând-o în 
spaţiul îngust dintre acesta şi zidul din piatră. Abia încăpeau 
amândoi acolo, iar mirosul era greu de suportat. 

Langdon se strecură în spatele ei exact în clipa în care se ivi 
un Subaru Forester negru ca tăciunele, pe a cărui portieră se 
putea citi CARABINIERI. Maşina trecu încet pe lângă ei. 

„Poliţia militară italiană”, îşi zise Langdon, nevenindu-i să 
creadă şi întrebându-se dacă ofiţerii aveau cumva ordin să 
tragă în plin. 

— Cineva e al naibii de hotărât să ne găsească, şopti Sienna. 
Şi, într-un fel sau altul, aproape că a reuşit. 

— GPS? se întrebă Langdon cu glas tare. Poate că proiectorul 
are ataşat un dispozitiv de urmărire. 

Ea clătină din cap. 

— Crede-mă, dacă chestia aia avea aşa ceva, poliţia ar fi 
acum peste noi. 

Langdon se mişcă uşor, încercând să-şi găsească o poziţie cât 
mai confortabilă în locul acela strâmt, şi ajunse faţă-n faţă cu 
un colaj de graffiti elegant mâzgălite pe peretele din spate al 
toaletei. 


„Treabă italienească!” 

Majoritatea toaletelor portabile americane erau acoperite cu 
desene puerile care aduceau vag cu nişte sâni ori penisuri. Cele 
de aici aminteau mai degrabă de caietul de schiţe al unui 
student la arte plastice - un ochi uman, o mână corect redată, 
un bărbat din profil şi un soi de balaur. 

— Actele de vandalism nu arată aşa peste tot în Italia, explică 
Sienna, parcă citindu-i gândurile. Institutul de Artă din 
Florenţa se află dincolo de zidul ăsta. 

Ca pentru a-i confirma spusele, un grup de studenţi apăru în 
depărtare. Tinerii ţineau la subsuoară portofolii cu lucrări, 
vorbeau între ei şi aprindeau ţigări unul de la altul, nedumeriţi 
de barajul rutier de la Porta Romana. 

Langdon şi Sienna se ghemuiră mai mult, pentru a nu fi 
văzuţi, şi în acelaşi moment, prin cine ştie ce asociaţie 
neaşteptată, lui Langdon îi veni o idee ciudată. 

„Păcătoşii pe jumătate îngropaţi, cu picioarele în aer”. 

Poate că de vină era duhoarea fecalelor ori biciclistul care 
pedala de zor desculţ, dar în minte îi reapăru lumea scârnavă 
din Malebolge şi picioarele goale ieşind cu susul în jos din 
pământ. 

Brusc, se întoarse spre Sienna. 

— Îţi aminteşti, în versiunea noastră a /Hărţii infernului, 
picioarele cu susul în jos erau în cea de-a zecea bolgie, aşa e? 
Cel mai de jos nivel din Malebolge. 

Ea îl privi ciudat, sugerându-i că nu era cel mai potrivit 
moment pentru o astfel de discuţie. 

— Da, jos de tot. 

Pentru o fracțiune de secundă, Langdon se revăzu la 
prelegerea sa din Viena. Stătea pe scenă, pregătindu-se de 
marele final după ce prezentase publicului gravura în care Dore 
îl înfăţişase pe Gerion, monstrul înaripat cu coada veninoasă, 
care trăia deasupra văilor din Malebolge. 

— Înainte de a ne întâlni cu Lucifer, continuase Langdon, 
glasul său adânc răsunând în difuzoare, trebuie să trecem prin 
cele zece bolgii în care sunt pedepsiţi cei necinstiţi, cei care au 
păcătuit în mod deliberat. 

Şi schimbase  diapozitivul, prezentând un detaliu din 
Malebolge şi trecând în revistă bolgiile una câte una. 

— De sus în jos, avem: seducătorii biciuiţi de demoni... 


linguşitorii afundaţi în excremente umane... clericii profitori pe 
jumătate îngropaţi cu capul în jos şi picioarele în aer... vrăjitorii 
cu faţa răsucită la spate... politicienii corupți în smoală 
clocotindă... ipocriţii acoperiţi cu mantii foarte grele... hoţii 
muşcaţi de şerpi... sfetnicii rău intenţionaţi arşi în foc... 
intriganţii hăcuiţi de demoni... şi în sfârşit mincinoşii diformi şi 
de nerecunoscut. Cel mai probabil, adăugase el întorcându-se 
spre public, Dante a rezervat ultima bolgie pentru mincinoşi 
fiindcă o serie de minciuni spuse despre el dusese la exilarea 
lui din oraşul pe care îl iubea atât de mult. 

— Robert? 

Era vocea Siennei. 

Langdon reveni în prezent. Ea îl privea întrebător. 

— Ce e? 

— Versiunea noastră a Hărţii infernului, replică el cu 
entuziasm în glas. În ea reprezentarea artistică a fost 
modificată! 

Scoase proiectorul din buzunar şi începu să-l agite pe cât de 
tare îi permitea spaţiul îngust. Bila din interior zornăia sonor, 
dar sirenele de poliţie acopereau orice alt zgomot. 

— Cel care a creat imaginea asta a reconfigurat nivelurile din 
Malebolge! 

Când proiectorul începu să lumineze, îl îndreptă spre 
suprafaţa plană din faţa lor. La Mappa dell'Inferno apăru 
strălucind în semiobscuritate. 

„Botticelli pe un W.C. portabil”, îşi spuse Langdon, simţindu- 
se ruşinat. Fără îndoială că acesta era cel mai jalnic loc în care 
fusese expusă vreodată o lucrare de Botticelli. Trecând rapid în 
revistă cele zece bolgii, exclamă: 

— Da! E altfel decât în original! Ultima vale din Malebolge 
trebuia să fie plină de oameni diformi, nu de trupuri cu susul în 
jos. Al zecelea nivel e rezervat mincinoşilor, nu clericilor 
profitori! 

Sienna părea nedumerită. 

— Dar... pentru ce ar schimba cineva toate astea? 

— Catrovacer, şopti Langdon, privind pe rând literele micuţe 
adăugate pe fiecare bolgie. Dar nu cred că asta scrie de fapt. 

În ciuda loviturii care îi ştersese amintirile din ultimele două 
zile, acum îşi simţea memoria funcţionând la întreaga 
capacitate. Inchise pleoapele şi, cu ochii minţii, analiză în 


paralel cele două versiuni ale Hărţii infernului, pentru a 
observa diferenţele dintre ele. Erau mai puţine decât îşi 
închipuise... şi totuşi, avea impresia că un văl se ridicase brusc. 
Dintr-odată, totul îi era limpede. 

Caută şi vei găsi! 

— Ce e? întrebă Sienna din nou. 

Langdon îşi simţea gura uscată. 

— Ştiu de ce sunt aici, în Florenţa. 

— Da? 

— Da, şi ştiu şi unde trebuie să mă duc. 

Sienna îl prinse de braţ. 

— Unde? 

Langdon avea senzaţia că, pentru prima dată de când se 
trezise la spital, stătea în sfârşit cu picioarele pe sol ferm. 

— Aceste zece litere, şopti el, fac trimitere la un loc precis 
din oraşul vechi. Acolo vom găsi răspunsurile. 

— Unde în oraşul vechi? Ţi-ai dat seama de ceva anume? De 
ce? 

De dincolo de toaleta portabilă răsunară câteva râsete. Un 
alt grup de studenţi trecea prin dreptul lor, glumind şi 
schimbând replici în diverse limbi. Langdon privi precaut pe 
după peretele toaletei, urmărindu-i cum se îndepărtează. Apoi 
se uită în jur, după poliţie. g 

— Trebuie să plecăm, spuse el. Îţi explic pe drum. 

— Pe drum?! Nu vom reuşi să trecem de Porta Romana! 

— Rămâi aici încă treizeci de secunde şi apoi vino după mine. 

Şi cu asta Langdon ieşi de după toaleta portabilă, lăsându-şi 
noua prietenă singură şi stupefiată. 


CAPITOLUL 21 


— Scusi! strigă Langdon, fugind după grupul de studenţi. 
Scusate! 

Se întoarseră cu toţii, iar el se prefăcu că se uită în jur ca un 
turist care s-a rătăcit. 

— Dove I'Istituto statale d'arte? întrebă apoi, într-o italiană 
chinuită. 

Un puşti tatuat trase imperturbabil dintr-o ţigară şi răspunse 
insolent: 

— Non parliamo italiano. 

Vorbea cu accent franțuzesc. 

Una dintre fete îl admonestă şi făcu semn de-a lungul zidului, 
spre Porta Romana. 

— Piu avanti, sempre dritto. 

„Drept înainte”, îşi traduse Langdon. 

— Grazie. 

Imediat, Sienna ieşi din ascunzătoare şi se apropie de ei. 
Langdon îi puse o mână prietenoasă pe umăr. 

— Ea e sora mea, Sienna. E profesoară de arte. 

Puştiul tatuat trase o înjurătură suculentă şi amicii lui 
izbucniră în râs. Langdon îi ignoră. 

— Am venit la Florenţa cu speranţa că o să găsim o catedră 
unde să predăm timp de un an. Putem să mergem cu voi? 

— Ma certo! replică fata, zâmbind. 

În vreme ce se îndreptau spre Porta Romana, Sienna intră în 
conversaţie cu studenţii, în timp ce Langdon intră în mijlocul 
grupului, aplecându-şi umerii ca să nu iasă în evidenţă. 

„Caută şi vei găsi”, îşi aminti el şi inima începu să-i bată mai 
repede când revăzu în minte cele zece văi din Malebolge. 

Catrovacer. Aceste zece litere, îşi dăduse el seama, se aflau 
la baza unuia dintre cele mai mari mistere ale artei, o enigmă 
veche de secole care încă nu fusese dezlegată. În 1563, literele 
fuseseră folosite pentru a inscripţiona un mesaj pe un perete 
din interiorul celebrului Palazzo Vecchio din Florenţa, la 
doisprezece metri de sol, greu de distins fără un binoclu. 
Mesajul rămăsese ascuns acolo, la loc cât se poate de vizibil, 
vreme de sute de ani, până în anii 1970, când fusese remarcat 
de un expert în artă devenit între timp celebru, care petrecuse 
decenii încercând să-l descifreze. În ciuda numeroaselor teorii 
avansate, semnificația mesajului rămăsese şi astăzi 


necunoscută. 

Pentru Langdon, codul era un teren familiar - un port 
adăpostit pe această mare stranie şi agitată. La urma urmei, 
istoria artei şi secretele străvechi erau domeniul lui, nu armele 
de foc şi recipientele cu risc biologic. 

În faţă, alte maşini de poliţie se îndreptau spre Porta 
Romana. 

— Iisuse! exclamă puştiul tatuat. Äl pe care-l caută trebuie să 
fi făcut ceva teribil. 

Grupul ajunse la intrarea principală a Institutului de Artă, pe 
latura din dreapta, unde studenţii se adunaseră ciorchine 
pentru a urmări agitația de la Porta Romana. Paznicul, probabil 
cu salariul minim pe economie, se uită într-o doară la 
legitimaţiile tinerilor care intrau, fiind evident mai interesat de 
acţiunile poliţiei. 

Un scrâşnet de frâne răsună în aer şi deja cunoscuta dubă 
neagră ţâşni pe sub anticul arc de piatră. Langdon nu avu 
nevoie să se uite de două ori. Fără un cuvânt, prinse momentul 
şi, împreună cu Sienna, trecu de poartă alături de tinerii lor 
însoțitori. 

Aleea de la intrare în Istituto Statale d'Arte era splendidă, 
având un aer aproape regal. Stejari înalţi se arcuiau elegant de 
o parte şi de alta, formând o boltă care încadra clădirea 
îndepărtată - o construcţie masivă, de un gălbui palid, cu un 
portic triplu şi o pajişte ovală în faţă. 

La fel ca multe alte clădiri din Florenţa, şi aceasta fusese 
ridicată de aceeaşi ilustră dinastie care dominase viaţa politică 
a oraşului în secolele al XV-lea, al XVI-lea şi al XVII-lea. 

Medici. 

Numele în sine devenise sinonim cu Florenta. În cei trei sute 
de ani de dominație, familia Medici adunase o avere 
incomensurabilă şi o influenţă pe măsură, dăruind lumii patru 
papi, două regine ale Franței şi cea mai mare instituție 
financiară din Europa. Chiar şi astăzi, băncile folosesc metoda 
contabilă inventată de Medici - sistemul în dublă partidă, cu 
credite şi debite. 

Cea mai importantă moştenire a celebrei familii nu era însă 
cea financiară sau politică, ci artistică. Fiind poate cei mai 
generoşi protectori ai artelor din întreaga istorie, membrii ei au 
susţinut material noul curent al Renaşterii. Numeroşi monştri 


sacri s-au bucurat de patronajul casei de Medici, de la 
Leonardo da Vinci la Botticelli - cea mai cunoscută lucrare a 
acestuia din urmă, Naşterea lui Venus, fiind realizată la 
comanda lui Lorenzo de Medici, care ceruse o pictură cu 
caracter erotic pe care s-o ofere vărului său ca dar de nuntă. 

Lorenzo de Medici, supranumit încă din timpul vieţii Lorenzo 
Magnificul datorită mărinimiei dovedite, era el însuşi un artist 
şi un poet desăvârşit, fiind considerat un veritabil descoperitor 
de talente. În 1489, plăcându-i opera unui tânăr sculptor 
florentin, l-a invitat să locuiască în palatul său, unde să poată 
lucra înconjurat de cele mai rafinate opere de artă. Sub 
tutelajul Medici, adolescentul a evoluat şi în cele din urmă a 
realizat două dintre cele mai apreciate sculpturi din istorie, 
Pieta şi David. Astăzi îl cunoaştem sub numele de Michelangelo 
- un geniu considerat uneori ca fiind cel mai mare dar făcut 
omenirii de familia Medici. 

Ţinând seama de pasiunea pentru artă a acestei dinastii, 
Langdon îşi imagina că membrii ei ar fi încântați să ştie că 
superba clădire aflată acum în faţa lui - construită la origine ca 
grajduri pentru caii familiei - fusese transformată într-un 
minunat Institut de Artă. Locul care inspira acum numeroşi 
tineri artişti fusese ales pentru a adăposti caii Medici deoarece 
se afla nu departe de una dintre cele mai frumoase zone de 
promenadă hipică din Florenţa. 

Grădinile Boboli. 

Langdon privi spre stânga, unde pe deasupra unui zid înalt 
se zăreau vârfurile unor copaci. Vasta întindere a Grădinilor 
Boboli era acum o atracţie turistică. Fără îndoială că, dacă ar 
reuşi să intre în grădini, ar putea trece dincolo de ele 
nedetectaţi, scurtcircuitând astfel Porta Romana. La urma 
urmelor, grădinile aveau o suprafaţă mare şi numeroase 
ascunzişuri - pâlcuri de copaci, labirinturi, grote, arteziene. 
Mai important, traversând Grădinile Boboli, ar ajunge la 
Palazzo Pitti, citadela în care se aflase odinioară reşedinţa 
familiilor conducătoare ale Marelui Ducat al Toscanei şi care, 
cu cele o sută patruzeci de încăperi ale sale, era şi astăzi unul 
dintre cele mai vizitate locuri din Florenţa. 

„Dacă vom putea ajunge la Palazzo Pitti, îşi spuse Langdon, 
vom fi la o aruncătură de băț de podul spre oraşul vechi”. 

Cu gesturi cât mai liniştite, făcu semn spre zidul înalt care 


înconjura grădinile. 

— Cum ajungem în grădină? întrebă el. Aş vrea mult să i-o 
arăt surorii mele înainte de a merge la institut. 

Puştiul tatuat clătină din cap. 

— De aici nu puteţi intra în grădini. Accesul se face pe la 
Palatul Pitti. Va trebui să treceţi prin Porta Romana şi să vă 
întoarceţi. 

— Rahat! exclamă Sienna. 

Toată lumea se întoarse şi se uită la ea, inclusiv Langdon. 

— Haide, continuă ea cu un zâmbet timid către grupul de 
studenţi, în vreme ce-şi netezea părul blond strâns în coadă. 
Vreţi să-mi spuneţi că voi nu vă furişaţi niciodată în grădini ca 
să fumaţi iarbă şi să vă faceţi de cap? 

Tinerii se uitară unii la alţii şi izbucniră în râs. Cel cu tatuaj 
părea de-a dreptul fascinat. 

— Doamnă, zău că ar trebui să predaţi aici! 

Apoi, conducând-o spre o laterală a clădirii, îi arătă o parcare 
după colţ. _ 

— Vedeţi şopronul acela din stânga? În spatele lui e o 
platformă veche. Urcaţi pe acoperiş şi de acolo puteţi sări jos, 
de partea cealaltă a zidului. 

Sienna se pusese deja în mişcare. Din mers, privi înapoi spre 
Langdon, cu un surâs condescendent. 

— Vii, frate Bob? Sau poate eşti prea bătrân să sari peste 
gard?! 


CAPITOLUL 22 


În dubă, femeia cu părul argintiu îşi sprijini fruntea de 
geamul antiglonţ al portierei şi închise ochii. Avea senzaţia că i 
se învârte pământul sub picioare. li era rău din cauza 
medicamentelor pe care i le dăduseră. 

„Am nevoie de îngrijiri medicale”, îşi spuse. 

Dar gărzile înarmate de lângă ea aveau ordine stricte: 
nevoile ei vor fi ignorate până la finalizarea misiunii lor. Şi 
după haosul din jur, era limpede că asta nu se va întâmpla prea 
curând. N 

Se simţea tot mai ametită şi îi era greu să respire. Încercând 
să-şi reprime senzația de greață, se întrebă cum se întâmplase 
de ajunsese în această situaţie de-a dreptul suprarealistă. 
Răspunsul era prea complex pentru a-l desluşi în starea ei de 
acum, dar în privinţa felului în care începuse totul, nu avea 
niciun dubiu. 

„La New York. Cu doi ani în urmă”. 

Se afla în Manhattan. Venise din Geneva, unde lucra ca 
director al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, un post prestigios 
şi invidiat, pe care îl deţinea de aproape un deceniu. Fiind 
specialistă în boli transmisibile şi epidemiologie, fusese invitată 
la ONU pentru a susţine o prelegere despre riscul pandemiilor 
în ţările lumii a treia. Discursul ei avusese un ton optimist şi 
liniştitor, prezentând câteva sisteme noi de detecție timpurie a 
îmbolnăvirilor şi scheme de tratament concepute de OMS şi de 
alte instituţii. La sfârşit primise aplauze la scenă deschisă. 

După prelegere, în vreme ce se afla în foaier şi discuta cu 
nişte profesori universitari, un funcţionar ONU se apropiase şi 
le întrerupsese conversaţia. 

— Doamnă doctor Sinskey, am fost contactaţi de Consiliul 
pentru Relaţii Externe. Cineva de acolo ar dori să discute cu 
dumneavoastră. Vă aşteaptă o maşină afară. 

Nedumerită şi uşor descumpănită, Elizabeth Sinskey se 
scuzase faţă de interlocutorii ei, îşi luase bagajul pentru noapte 
şi ieşise. În limuzină, în timp ce străbăteau First Avenue, 
începuse să simtă o nervozitate stranie. 

„Consiliul pentru Relaţii Externe?” 

La fel ca mai toată lumea, Elizabeth Sinskey auzise şi ea 
zvonurile. 

Fondat în anii 1920 ca un grup consultativ cu caracter privat, 


CRE numărase în rândurile sale aproape toţi secretarii de stat, 
cel puţin şase preşedinţi, majoritatea directorilor CIA, senatori, 
judecători, dar şi legende dinastice precum Morgan, Rotschild 
şi Rockefeller. Această combinaţie unică de minţi strălucite, 
influenţă politică şi putere financiară asigurase Consiliului 
reputaţia de a fi „cel mai influent club privat din lume”. 

Ca directoare a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, Elizabeth 
nu era deloc străină de aerul rarefiat al „băieţilor mari”. 
Îndelungatul ei mandat la conducerea OMS şi firea deschisă îi 
asigurase recent o bilă albă din partea unei importante 
publicaţii care o indusese între cele mai influente douăzeci de 
personalităţi ale lumii. „Chipul sănătăţii mondiale” scria sub 
fotografia ei din revistă - o ironie a sorții, îşi spusese Elizabeth, 
ţinând seama de cât de bolnăvicioasă fusese în copilărie. 

Suferind de un astm sever de la vârsta de şase ani, fusese 
tratată cu o doză mare dintr-un medicament nou şi promiţător - 
primul glucocorticoid, sau hormon steroid, la nivel mondial. 
Simptomele astmului îi dispăruseră în mod miraculos. Din 
păcate, efectele secundare neprevăzute ale tratamentului se 
manifestaseră abia mai târziu, când Elizabeth ajunsese la 
pubertate şi trecuse de ea... fără a avea vreodată ciclu 
menstrual. Niciodată nu avea să uite ziua neagră în care, la 
nouăsprezece ani, în cabinetul medicului fiind, aflase că 
sistemul ei reproducător fusese grav afectat, pentru totdeauna. 

Elizabeth Sinskey nu va putea să aibă niciodată copii. 

„Timpul va vindeca această rană”, o asigurase medicul, dar 
în sufletul ei durerea şi furia nu făcuseră decât să se 
acumuleze. Mai rău, medicamentul care îi distrusese 
capacitatea de a concepe copii nu făcuse la fel cu instinctul ei 
matern. Zeci de ani se luptase cu impulsul de a-şi satisface 
această dorinţă imposibilă. Chiar şi acum, la şaizeci şi unu de 
ani, încă mai simţea un gol dureros ori de câte ori vedea o 
mamă cu copilul ei. 

— Ajungem imediat, doamnă doctor Sinskey, o anunţase 
şoferul limuzinei. 

Elizabeth îşi trecuse mâna prin părul lung, argintiu şi buclat, 
verificându-şi rapid înfăţişarea în oglindă. Câteva momente mai 
târziu, şoferul oprise maşina şi o ajutase să coboare într-o zonă 
şic din Manhattan. 

— Vă aştept aici, îi spusese el. Când sunteţi gata, vom putea 


merge direct la aeropori. 

Sediul din New York al Consiliului pentru Relaţii Externe era 
situat într-o clădire în stil neoclasic, la colţul străzilor Park şi 
Sixty-eighth, odinioară reşedinţa unui magnat al companiei 
Standard Oil. Exteriorul se armoniza cu peisajul elegant din jur, 
fără a ieşi în evidenţă prin ceva şi a sugera în vreun fel ce 
anume adăpostea. 

O recepţioneră corpolentă îi ieşise în întâmpinare. 

— Doamnă doctor Sinskey, pe aici, vă rog. Sunteţi aşteptată. 

„Bine, bine, dar de cine?” 

Străbătuseră un coridor luxos, până la o uşă închisă, în care 
femeia ciocănise scurt înainte de a o deschide şi a o invita pe 
Elizabeth să intre. 

Ea trecuse pragul şi uşa se închisese în urma ei. 

Mica şi întunecata sală de conferinţe era luminată doar de 
strălucirea unui ecran video. În faţa acestuia aştepta o siluetă 
foarte înaltă şi subţire. Deşi nu-i putuse distinge faţa, simţise că 
persoana emană forţă. 

— Doamnă doctor Sinskey, răsunase vocea ascuţită a 
bărbatului. Vă mulţumesc că aţi venit. 

După accent, omul era elveţian sau poate german. 

— Vă rog să vă aşezaţi, continuase el, făcându-i semn spre un 
scaun aproape de partea din faţă a sălii. 

„Nu ne prezentăm, nu ne salutăm?” 

Elizabeth se aşezase. Bizara imagine de pe ecranul video nu 
avea darul de-a o linişti, ba dimpotrivă. 

„Ce mai e şi asta?” 

— Am asistat la prelegerea pe care aţi susţinut-o în 
dimineaţa aceasta, rostise silueta. Am venit de departe pentru a 
vă auzi vorbind. O reuşită impresionantă. 

— Vă mulţumesc. 

— Aş putea adăuga că sunteţi mult mai frumoasă decât mi- 
am închipuit... în ciuda vârstei şi a perspectivei mioape pe care 
o aveţi asupra sănătăţii mondiale. 

Elizabeth rămăsese cu gura căscată. Replica fusese 
jignitoare din toate punctele de vedere. 

— Poftim? întrebase ea, încercând să zărească totuşi ceva în 
întuneric. Cine sunteţi dumneavoastră? Şi de ce m-aţi chemat 
aici? 

— Vă rog să-mi scuzaţi tentativa nereuşită de glumă, 


răspunsese silueta subţire. Imaginea de pe ecran vă va arăta de 
ce vă aflaţi aici. 

Sinskey privise imaginea grotescă - o pictură care înfăţişa o 
mare de oameni, o sumedenie de indivizi bolnavi căţărându-se 
unii deasupra celorlalţi într-o învălmăşeală de trupuri goale. 

— Marele artist Dore şi interpretarea extrem de dramatică a 
viziunii lui Dante Alighieri despre infern. Sper că vi se pare o 
imagine plăcută... fiindcă într-acolo ne îndreptăm, declarase 
silueta, după ce făcuse o pauză, apropiindu-se încet de ea. Dar 
permiteţi-mi să vă spun de ce. 

Bărbatul continuase să înainteze spre ea, devenind parcă tot 
mai înalt cu fiecare pas. 

— Dacă iau bucata aceasta de hârtie şi o rup în două... 
începuse el şi, oprindu-se în dreptul unei mese, luase o coală de 
hârtie şi o rupsese cu zgomot în jumătate. Şi dacă aşez cele 
două jumătăţi una peste alta... Pusese bucăţile una peste 
cealaltă. Şi apoi dacă repet procesul... Rupsese din nou hârtiile 
şi le pusese una peste alta. Obţin un teanc de hârtii de patru ori 
mai gros decât coala iniţială. Am dreptate? 

Ochii păreau să-i scânteieze în întuneric. Elizabeth nu 
apreciase deloc tonul condescendent şi postura lui agresivă, 
aşa că nu spusese nimic. 

— Ipotetic vorbind, continuase el venind şi mai aproape de 
scaunul ei, dacă foaia iniţială are numai o zecime de milimetru 
grosime şi dacă repet procesul... să zicem de cincizeci de ori... 
ştiţi cât de înalt va fi teancul? 

Elizabeth se enervase. 

— Ştiu, replicase ea pe un ton mai ostil decât intenţionase. 
Va fi înalt de o zecime de milimetru ori doi la puterea cincizeci. 
Se numeşte progresie geometrică. Pot să vă întreb ce caut eu 
aici? 

Bărbatul zâmbise şi înclinase din cap, părând impresionat. 

— Da, şi aveţi idee care ar fi valoarea exactă? O zecime de 
milimetru ori doi la puterea cincizeci? Ştiţi cât de înalt a 
devenit teancul nostru de hârtie? Se întrerupsese şi după o 
clipă reluase: Teancul nostru de hârtie, după numai cincizeci de 
dublări, ar ajunge aproape până la... soare. 

Elizabeth nu fusese deloc surprinsă. Impactul extraordinar al 
progresiei geometrice era mereu prezent în activitatea ei. 
Cercuri de contaminare... replicarea celulelor infectate... 


estimările privind victimele... 

— Îmi cer scuze dacă par naivă, spusese ea în cele din urmă, 
fără niciun efort de a-şi disimula enervarea, dar nu reuşesc să 
înţeleg unde bateţi. 

— Unde bat? râsese el uşor. Ideea este că istoricul dezvoltării 
populaţiei umane are un caracter chiar mai dramatic. La fel ca 
teancul nostru de hârtie, populaţia planetei a avut începuturi 
subţirele... însă un potenţial alarmant. Gândiţi-vă la asta, 
continuase el, începând să se plimbe de colo-colo. Omenirea a 
avut nevoie de mii de ani - din zorii istoriei până la începutul 
secolului al XIX-lea - pentru a atinge un miliard de persoane. 
Apoi, uluitor, a fost nevoie de numai o sută de ani pentru ca 
populaţia să se dubleze, ajungând la două miliarde în anii 1920. 
După asta, au fost suficienţi doar cincizeci de ani pentru o nouă 
dublare, omenirea ajungând la patru miliarde în anii 1970. 
După cum ştiţi, suntem pe cale să atingem cifra de opt miliarde 
în scurt timp. Numai astăzi, specia umană a sporit cu încă un 
sfert de milion de indivizi. Un sfert de milion! Şi asta se 
întâmplă în fiecare zi, fie că plouă, fie că nu. În prezent, în 
fiecare an, adăugăm planetei echivalentul întregii populaţii a 
Germaniei. 

Bărbatul se întrerupsese brusc, aplecându-se deasupra lui 
Elizabeth. 

— Câţi ani aveţi? 

O altă întrebare insolentă, deşi ca director al OMS era 
obişnuită să răspundă ostilităţii cu diplomaţie: 

— Şaizeci şi unu. 

— Ştiţi că, dacă veţi mai trăi încă nouăsprezece ani, ajungând 
la optzeci, veţi constata că populaţia lumii s-a triplat în 
decursul vieţii dumneavoastră? O viaţă de om, o triplare. 
Gândiţi-vă la implicaţiile acestui fapt. După cum bine ştiţi, 
Organizaţia Mondială a Sănătăţii, pe care o conduceţi, şi-a 
revizuit din nou prognozele în sens ascendent, anunțând că, 
înainte de anul 2050, omenirea va ajunge la circa nouă miliarde 
de persoane. Numeroase specii de animale dispar într-un ritm 
tot mai accelerat. Cererea pentru resursele naturale şi aşa în 
curs de epuizare este din ce în ce mai mare. Apa potabilă se 
împuţinează. Oricare ar fi criteriul biologic luat în calcul, specia 
noastră şi-a depăşit dimensiunea sustenabilă. Iar în faţa acestui 
dezastru, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, cea care veghează 


la sănătatea planetei, investeşte în tratamente pentru diabet, 
bănci de sânge şi lupta cu cancerul. 

Bărbatul se oprise din nou, o privise drept în ochi şi apoi 
reluase: 

— Aşa că v-am adus aici ca să vă întreb direct de ce dracului 
Organizaţia Mondială a Sănătăţii nu are curajul să abordeze 
problema fără reţineri? 

Elizabeth era deja furibundă. 

— Oricine aţi fi, ştiţi foarte bine că OMS tratează chestiunea 
suprapopulării cu cea mai mare seriozitate. Nu de mult am 
cheltuit milioane de dolari trimițând în Africa medici care să 
distribuie gratis prezervative şi să educe populaţia în privinţa 
mijloacelor de contracepţie. 

— A, da! ricanase bărbatul. lar o armată şi mai numeroasă de 
misionari catolici a venit în urma lor şi le-a spus africanilor că, 
dacă folosesc prezervativele, ajung în iad. Africa are o nouă 
problemă de mediu acum - terenurile acoperite de milioane de 
prezervative neutilizate. p 

Elizabeth se străduise să nu riposteze. În privinţa asta, omul 
avea dreptate, însă catolicii moderni începuseră să se opună 
amestecului autorităţilor de la Vatican în problemele de 
reproducere umană. Mai mult decât atât, Melinda Gates, 
catolică practicantă ea însăşi, riscase cu bravură să-şi atragă 
mânia Bisericii donând suma de 560 de milioane de dolari 
pentru a îmbunătăţi accesul la mijloacele contraceptive la nivel 
mondial. Elizabeth Sinskey declarase de multe ori în mod 
public că Bill şi Melinda Gates meritau să fie trecuţi în rândul 
sfinţilor pentru tot ce făcuseră prin intermediul fundaţiei lor în 
beneficiul sănătăţii la nivel mondial. Din păcate, unica instituţie 
capabilă să facă acest lucru nu reuşea să distingă caracterul 
creştinesc al eforturilor depuse de cei doi. 

— Doamnă doctor Sinskey, continuase umbra înaltă şi 
subţire, ceea ce nu sesizează Organizaţia Mondială a Sănătăţii 
este faptul că există o singură problemă globală privind 
sănătatea. Aceasta e, adăugase bărbatul arătând din nou 
imaginea cutremurătoare de pe ecran - o mare scabroasă de 
oameni claie peste grămadă. Îmi dau seama că sunteţi om de 
ştiinţă şi n-aţi studiat, poate, artele frumoase sau pe autorii 
clasici. Permiteţi-mi de aceea să vă prezint o altă imagine 
capabilă să vă vorbească într-o limbă pe care s-o puteţi înţelege 


mai bine. 

Sala se întunecase, dar după o clipă ecranul revenise la 
viaţă. Noua imagine era una pe care Elizabeth o văzuse de 
multe ori... şi de fiecare dată îi stârnise un straniu sentiment al 
inevitabilului. 

O linişte grea se aşternuse în sală. 

— Da, rostise în cele din urmă bărbatul înalt, groaza tăcută 
constituie o reacţie adecvată în faţa acestui grafic. E ca şi când 
te-ai uita direct în farurile unei locomotive care se apropie. 
Apoi, întorcându-se încet spre Elizabeth şi oferindu-i un zâmbet 
sec, condescendent, adăugase: Aveţi întrebări, doamnă doctor 
Sinskey? 

— Doar una. M-aţi adus aici ca să-mi ţineţi predici sau ca să 
mă insultaţi? 

— Niciuna, nici alta, replicase el şi glasul îi adoptase un ton 
ciudat, linguşitor. V-am adus aici pentru a colabora cu 
dumneavoastră. Nu mă îndoiesc că înţelegeţi bine că 
suprapopularea este o chestiune care ţine de domeniul 
sănătăţii. Dar ce mă tem că nu înţelegeţi e faptul că ea va 
afecta însuşi sufletul omenesc. Siliţi de efectele suprapopulării, 
cei cărora nu le-a trecut niciodată prin minte să fure vor deveni 
hoţi pentru a-şi hrăni familia. Cei care n-au crezut niciodată că 
ar putea ucide o vor face pentru ca odraslele lor să aibă din ce 
trăi. Toate păcatele capitale din viziunea lui Dante - lăcomia, 
avariţia, trădarea, crima şi restul - toate vor începe să se 
manifeste tot mai des... amplificate de resursele noastre tot mai 
împuţinate. Ne confruntăm cu o luptă pentru însuşi sufletul 
omului. 

— Eu sunt biolog. Eu salvez vieţi... nu suflete. 

— Ei bine, pot să vă asigur că salvarea vieților va deveni tot 
mai dificilă în anii care vin. Suprapopularea atrage după sine 
nu doar tulburări de ordin spiritual. Există un fragment în 
Machiavelli... 

— Da, îl întrerupsese ea şi reprodusese celebrul citat din 
memorie: „Când fiecare colţ al lumii va fi un aşa furnicar de 
oameni, încât aceştia nici nu vor mai putea trăi acolo, nici nu 
vor putea pleca în altă parte... lumea se va curăța singură”. 
Apoi, susţinându-i ferm privirea, adăugase: Toţi cei de la OMS 
cunosc bine acest citat. 

— Bun, deci ştiţi şi că mai departe Machiavelli a adus în 


discuţie molimele ca o modalitate naturală a lumii de a se 
curăța. 

— Într-adevăr, şi aşa cum am menţionat în prelegerea mea, 
suntem perfect conştienţi de legătura directă care există între 
densitatea populaţiei şi probabilitatea unor pandemii, dar 
concepem permanent noi metode de detectare şi de tratare. 
OMS îşi păstrează încrederea că vom putea preveni viitoarele 
epidemii la scară mondială. 

— Păcat! 

Elizabeth îl privise stupefiată. 

— Poftim? 

— Doamnă doctor Sinskey, replicase individul râzând ciudat, 
vorbiţi despre controlul epidemiilor ca şi cum ăsta ar fi un lucru 
bun. 

Ea nu putuse decât să se uite la el cu ochi mari, nevenindu-i 
să creadă ce auzea. 

— Deci, aşa stau lucrurile, declarase bărbatul înalt şi slab, ca 
un avocat care îşi încheie pledoaria. lată-mă discutând cu şefa 
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii - tot ce are mai bun de oferit 
această instituţie. Un gând terifiant, dacă stăm să judecăm 
bine. Apoi, schimbând imaginea pe ecran şi afişând-o pe cea cu 
trupurile goale, continuase: V-am arătat ce nenorociri sunt pe 
cale de a se produce... V-am amintit de forţa copleşitoare a 
creşterii neîngrădite a populaţiei lumii. V-am luminat cu privire 
la faptul că ne aflăm în pragul colapsului spiritual. Iar 
răspunsul dumneavoastră? Prezervative gratuite în Africa! 
Bărbatul rânji dispreţuitor. E ca şi când ai da cu pliciul într-un 
asteroid care se apropie. Bomba cu ceas nu mai ticăie. A 
detonat deja şi, fără măsuri drastice, matematica exponențială 
va deveni noul vostru Dumnezeu... iar „El” e un Dumnezeu 
răzbunător. El va aduce viziunea dantescă a infernului chiar 
aici, pe Park Avenue... Mase îngrămădite bălăcindu-se în 
propriile excremente. O selecţie globală orchestrată de natura 
însăşi. 

— Serios? izbucnise Elizabeth. Dar spuneţi-mi, în ceea ce 
consideraţi dumneavoastră a fi un viitor sustenabil, care ar fi 
populaţia ideală a globului? Care e nivelul magic la care 
omenirea poate spera să se susţină la infinit... şi într-un confort 
relativ? 

Bărbatul înalt surâsese, în mod evident apreciind întrebarea. 


— Orice biolog cu specializare în ecologie şi orice statistician 
vă poate spune că omenirea are cele mai mari şanse să 
supravieţuiască pe termen lung la o populaţie mondială de 
circa patru miliarde. 

— Patru miliarde?! Deja suntem şapte miliarde, aşa că e 
puţin cam târziu. 

Ochii verzi ai individului scăpăraseră de răutate. 

— Oare? 


CAPITOLUL 23 


Robert Langdon ateriză dur pe solul afânat de dincolo de 
zidul Grădinilor Boboli, în zona lui sudică, printre copacii deşi. 
Sienna sări lângă el şi se ridică imediat, scuturându-şi hainele 
şi privind în jur. 

Se aflau într-un luminiş acoperit de muşchi şi ferigi, la 
marginea unui mic crâng. Palazzo Pitti nu se zărea de acolo, iar 
din câte îşi dădea Langdon seama, se aflau în cel mai 
îndepărtat loc de palat din grădini. Cel puţin aici, la ora asta 
matinală, nu erau nici muncitori, nici turişti. 

Langdon privi în lungul aleii din pietriş care şerpuia grațios 
la vale, spre crângul din faţa lor. Acolo unde aleea dispărea 
printre copaci, o statuie din marmură fusese perfect amplasată 
astfel încât să atragă toate privirile. Lucrul acesta nu-l 
surprindea. Grădinile Boboli beneficiaseră de abilităţile 
excepţionale ale unor peisagişti precum Niccolo Tribolo, 
Giorgio Vasari şi Bernardo Buontalenti - un tezaur de talent 
estetic care crease o capodoperă întinsă pe patruzeci şi cinci de 
hectare. 

— Dacă mergem spre nord-est, vom ajunge la palat, spuse 
Langdon, arătând de-a lungul aleii. Acolo ne putem amesteca 
printre turişti, ca să ieşim fără să fim văzuţi. Bănuiesc că se 
deschide la nouă. 

Dădu să se uite cât e ora, dar nu-şi văzu decât încheietura 
goală, acolo unde ar fi trebuit să fie ceasul lui cu Mickey 
Mouse. În treacăt, se întrebă dacă o fi rămas la spital cu restul 
hainelor sale şi dacă îl va mai recupera vreodată. 

— Robert, îl provocă Sienna, înainte de a mai face chiar şi un 
singur pas, vreau să ştiu unde mergem. Ţi-ai dat seama de ceva 
puţin mai devreme. Malebolge? Ziceai că ordinea a fost 
schimbată? 

Langdon îi făcu semn spre o zonă acoperită de copaci, nu 
departe. 

— Hai să ne ascundem mai întâi. 

Şi porni pe aleea care cotea şi pătrundea într-un fel de alcov, 
o „încăpere”, în limbajul arhitecţilor peisagişti - în care erau 
dispuse câteva bănci din imitație de lemn şi o arteziană. Sub 
copaci, aerul era sensibil mai răcoros. 

Langdon scoase proiectorul din buzunar şi începu să-l 
scuture. 


— Sienna, cel care a creat această imagine digitală nu numai 
că a adăugat litere pe trupurile păcătoşilor din Malebolge, dar 
a modificat şi ordinea păcatelor. 

Şi, urcându-se în picioare pe una dintre bănci, îndreptă 
proiectorul în jos. La Mappa dell'Inferno se materializă pe 
tăblia băncii, alături de Sienna. 

— Vezi literele de pe cele zece bolgii? întrebă el arătând spre 
Malebolge, în partea de jos a pâlniei. 

— Catrovacer, citi ea, de sus în jos. 

— Exact. Un cuvânt fără sens. 

— Dar pe urmă ţi-ai dat seama că bolgiile au fost amestecate 
între ele, ca să zic aşa? 

— E chiar mai simplu de atât. Dacă văile astea ar fi zece cărţi 
de joc, setul nu a fost chiar amestecat, ci doar tăiat o dată. 
După ce tai cărţile dintr-un pachet, ele îşi păstrează aceeaşi 
ordine, numai că teancul va începe cu o altă carte. In 
conformitate cu textul lui Dante, pe nivelul de sus ar trebui să 
se afle seducătorii biciuiţi de demoni. Dar în versiunea de aici, 
seducătorii apar... mult mai jos, în cea de-a şaptea bolgie. 

Sienna studie imaginea tot mai palidă proiectată pe bancă şi 
încuviinţă cu o mişcare a capului. 

— Bun, asta văd şi eu. Prima bolgie a devenit acum a şaptea. 

Langdon puse proiectorul la loc în buzunar şi cobori de pe 
bancă. 

Apoi, luând un băț, începu să deseneze literele pe pământul 
de lângă alee. 

— Astea sunt literele aşa cum apar ele în versiunea noastră, 
modificată, a iadului. 


HOP <OHAPO 


— Catrovacer, citi Sienna. 
— Da. Şi uite unde a fost tăiat „pachetul” nostru de cărţi. 


Langdon trase o linie sub cea de-a şaptea literă şi aşteptă 
până ce Sienna studie rezultatul. 


WHO | ><Oox3>o 


— Bun, spuse ea imediat. Catrova. Cer. 

— Da, şi pentru a repune cărţile în ordinea corectă, pur şi 
simplu luăm setul de jos şi îl punem peste cel de deasupra. Cele 
două seturi schimbă locul între ele. 

Sienna citi din nou literele. 

— Cer. Catrova. Tot fără sens, replică ea ridicând din umeri 
cu un aer deloc impresionat. 

— Cer catrova, repetă Langdon şi, după o pauză, rosti 
cuvintele iar, legându-le între ele - Cercatrova - pentru ca în 
final să le mai rostească o dată, cu o pauză la mijloc. Cerca... 
trova. 

Sienna aproape că sughiţă de surprindere şi ridică brusc 
privirea spre el. 

— Da, surâse Langdon. Cerca trova. 

Cele două cuvinte din limba italiană, cerca şi trova, 
însemnau, literal, „caută” şi „găseşte”. Iar citindu-le împreună, 
cerca trova, aminteau pregnant de îndemnul biblic „Caută şi 
vei găsi”. 

— Halucinaţiile tale! exclamă Sienna, cu răsuflarea tăiată. 
Femeia în văluri! Ea îţi tot spunea să cauţi şi să găseşti! Robert, 
continuă ea sărind în picioare, îţi dai seama ce înseamnă asta? 
Cele două cuvinte, cerca trova, erau deja în subconştientul tău! 
Nu înţelegi? Probabil că descifraseşi fraza asta înainte de a 
ajunge la spital! E foarte posibil să fi văzut deja imaginea din 
proiector... şi să fi uitat! 

„Are dreptate”, realiză el. Fusese atât de absorbit de cifrul în 
sine, încât nu-i trecuse prin minte că probabil toate astea i se 


mai întâmplaseră o dată. 

— Robert, spuneai mai devreme că La Mappa face trimitere 
la un loc anume din oraşul vechi. Dar eu tot nu înţeleg unde. 

— Cerca trova nu-ţi sugerează nimic? 

Ea ridică din umeri. Langdon surâse în sinea sa. 

„În sfârşit, un lucru pe care Sienna nu-l ştie!” 

— De fapt, sintagma este o referire foarte precisă la o 
celebră frescă din Palazzo Vecchio: Battaglia di Marciano a lui 
Giorgio Vasari, din Sala celor Cinci Sute. In partea de sus a 
lucrării, abia vizibil, Vasari a scris cu litere foarte mici 
cuvintele cerca trova. Numeroase teorii au încercat să 
elucideze motivele acestui gest, însă nicio dovadă concludentă 
nu a fost încă descoperită. 

Un bâzâit ascuţit se auzi undeva sus, o aeronavă de mici 
dimensiuni apărând parcă de nicăieri şi survolând pâlcul de 
copaci chiar deasupra coronamentului. Sunetul se auzea foarte 
aproape, iar Langdon şi Sienna îngheţară când trecu prin 
dreptul lor. 

Aeronava începuse deja să se îndepărteze, iar Langdon privi 
spre ea, prin frunziş. 

— Un aeromodel, spuse el răsuflând uşurat când văzu 
elicopterul lung de un metru, controlat prin radio, descriind o 
curbă în zare. Părea un ţânţar mare şi furios. 

Sienna însă îl privi cu îngrijorare. 

— Lasă-te în jos! 

Şi într-adevăr, micul elicopter descrise un U în aer, revenind 
spre ei pe deasupra copacilor, de data aceasta deviind spre 
stânga lor, deasupra unui alt luminiş. 

— Nu e un aeromodel, şopti ea. E o dronă de recunoaştere. 
Probabil, are la bord o cameră video care trimite imagini în 
timp real către... cineva. 

Langdon simţi cum îi stă inima privind cum elicopterul se 
îndepărta în direcţia din care venise: Porta Romana şi Institutul 
de Artă. 

— Nu ştiu ce ai făcut, spuse Sienna, dar e limpede că nişte 
oameni puternici sunt foarte nerăbdători să pună mâna pe tine. 

Elicopterul descrise un nou U şi continuă să zboare cu viteză 
mică de-a lungul zidului pe care îl săriseră ei. 

— Cineva de la Institutul de Artă ne-a văzut, probabil, şi a 
vorbit, şopti Sienna şi porni înainte, pe alee. Trebuie să plecăm 


de aici. Acum! 

În vreme ce drona se îndrepta spre celălalt capăt al 
grădinilor, Langdon şterse cu piciorul literele desenate pe 
pământ şi o luă la fugă după Sienna. Mintea îi era un vârtej de 
gânduri - cerca trova, fresca lui Vasari, dar şi ideea pe care ea 
i-o  sugerase, că probabil el descifrase deja mesajul 
proiectorului. 

Caută şi vei găsi. 

Pe neaşteptate, când intrară într-un alt luminiş, avu o 
revelaţie. Se opri brusc în mijlocul potecii, cu o expresie uluită. 
Sienna se opri şi ea. 

— Robert? Ce s-a întâmplat? 

— Sunt nevinovat, declară el. 

— Cum adică? Ce vrei să spui? 

— Oamenii care mă urmăresc... Credeam că mă caută fiindcă 
am făcut ceva groaznic. 

— Da, la spital tot spuneai că-ţi pare rău, repetai mereu very 
Sorry. 

— Ştiu. Dar am crezut că vorbeam în engleză. 

Sienna îl privi nedumerită. 

— Păi, chiar vorbeai în engleză! 

Ochii lui albaştri aveau acum o expresie entuziastă. 

— Sienna, când tot spuneam very sorry, nu-mi ceream iertare 
şi nu regretam nimic. Bâiguiam ceva despre mesajul secret din 
fresca de la Palazzo Vecchio! 

Îşi auzea clar în minte vocea delirantă: ve... sorry, ve... sorry. 

Ea îl privea la fel de nedumerită. 

— Nu înţelegi? continuă Langdon, cu un zâmbet larg. Nu 
spuneam: Very sorry, very sorry, ci rosteam numele pictorului: 
Va... sari, Vasari! 


CAPITOLUL 24 


Vayentha acţionă frâna cu putere. Motocicleta derapă uşor, 
scrâşnind ascuţit şi lăsând o urmă lungă pe Viale del Poggio 
Imperiale şi oprindu-se brusc în faţa unui şir lung de vehicule. 
Traficul era încremenit. 

„N-am timp pentru aşa ceva!” 

Se ridică în şa şi-şi întinse gâtul, încercând să vadă ce anume 
se întâmplase. Deja fusese nevoită să facă un ocol mare pentru 
a evita echipa SSR şi toată nebunia de la clădirea de 
apartamente, iar acum trebuia să ajungă în oraşul vechi ca să 
elibereze camera de hotel în care stătuse în ultimele zile ale 
misiunii. 

„Am fost dezavuată; trebuie să plec naibii din oraşul ăsta!” 

Numai că şirul de ghinioane părea să nu se fi sfârşit. Drumul 
pe care îl alesese pentru a ajunge în oraşul vechi părea blocat. 
Cum nu era dispusă să aştepte, îşi scoase motocicleta din şirul 
de vehicule şi porni în viteză pe un drum secundar îngust şi 
stricat, până ce ajunse într-un punct din care putea zări 
intersecţia. În faţă se afla un sens giratoriu congestionat, în 
care convergeau şase artere importante. Era Porta Romana, 
una dintre cele mai aglomerate intersecţii ale Florenței şi 
poarta de intrare în oraşul vechi. 

„Ce mama dracului se întâmplă acolo?” 

Intreaga zonă, constată ea, era împânzită de poliţie - un 
baraj rutier sau un punct de control, ceva. O clipă mai târziu, 
observă în mijlocul barajului ceva ce îi luă piuitul: o dubă 
neagră deja familiară, în jurul căreia mai mulţi agenţi în negru 
strigau ordine către autorităţile locale. Oamenii ăştia erau, fără 
îndoială, membri ai echipei SSR, însă Vayentha habar nu avea 
ce ar fi putut căuta acolo. 

Doar dacă... 

Inghiţi cu greu nodul din gât, abia îndrăznind să ia în calcul 
respectiva eventualitate. „Să-i fi scăpat Langdon şi lui Brüder?” 
Părea de neimaginat; şansele profesorului american fuseseră 
aproape de zero. Pe de altă parte, el nu lucra singur, iar 
Vayentha constatase pe propria piele cât de plină de resurse 
era femeia blondă. 

Nu departe se ivi un ofiţer de poliţie care trecea de la o 
maşină la alta, arătându-le şoferilor şi pasagerilor fotografia 
unui bărbat chipeş, cu păr des, castaniu. Vayentha recunoscu 


imediat fotografia - un instantaneu de presă al lui Robert 
Langdon. Inima îi reveni la loc. 

„Bruder l-a pierdut... Langdon este încă în joc! ” 

Strateg cu experienţă, începu imediat să evalueze modul în 
care acest lucru îi afecta ei situaţia. 

„Opţiunea întâi: te faci nevăzută, aşa cum cer uzanţele”. 

O dăduse-n bară cu o misiune importantă încredinţată de 
prefect şi din cauza asta fusese dezavuată. Dacă avea noroc, 
urma să treacă printr-o anchetă oficială şi, posibil, să fie 
concediată. Dacă însă nu avea noroc şi subestimase severitatea 
patronului ei, probabil că urma să-şi petreacă restul vieţii 
fugind şi întrebându-se dacă nu cumva Consorţiul o pândea din 
umbră. „Acum există şi o a doua opţiune. Finalizează-ţi 
misiunea”. Continuarea activităţii era o alegere în totală 
opoziţie cu protocolul de dezavuare, însă cu Langdon încă liber, 
avea posibilitatea să-şi ducă la bun sfârşit misiunea iniţială. 

„Dacă Bruder nu reuşeşte să-l prindă pe Langdon, îşi spuse 
ea şi pulsul i se acceleră, iar dacă eu am succes...” 

Ştia că şansele nu erau deloc mari, dar dacă Langdon izbutea 
să scape de Bruder, iar ea putea să intervină şi să se achite de 
însărcinarea primită însemna că salvase singură situaţia pentru 
Consorţiu, iar prefectul nu va avea de ales decât să se arate 
indulgent. 

„Mi-aş păstra slujba, îşi spuse ea. Poate aş fi chiar 
promovată”. Într-o fracțiune de secundă, realiză că viitorul ei 
întreg depindea acum de o singură reuşită. 

„Trebuie să-l găsesc pe Langdon... înainte s-o facă Bruder”. 

Nu avea să fie uşor. Bruder avea la dispoziţie resurse umane 
nelimitate şi cele mai avansate tehnologii de urmărire şi 
supraveghere. Vayentha însă lucra singură. Numai că ea 
deţinea o informaţie pe care nici Bruder, nici poliţia şi nici 
prefectul n-o aveau. 

„Bănuiesc unde are de gând Langdon să se ducă”. 

Ambalând motorul, întoarse motocicleta cu 180 de grade şi 
porni pe acelaşi drum pe care venise. 

„Ponte alle Grazie”, îşi spuse ea, văzând parcă în faţa ochilor 
podul ce ducea spre nord. Pentru a ajunge în oraşul vechi nu 
exista doar un singur drum. 


CAPITOLUL 25 


„Nu era un regret, îşi spuse Langdon. Era numele unui 
artist”. 

— Vasari, bâigui Sienna, făcând un pas înapoi. Artistul care a 
ascuns în fresca sa cuvintele cerca trova! 

El nu-şi putu stăpâni un zâmbet. „Vasari. Vasari”. Pe lângă 
faptul că arunca o rază de lumină asupra situaţiei ciudate în 
care se afla, această revelaţie îi aducea o mare uşurare: nu 
trebuia să se mai întrebe ce lucru teribil făcuse... ca să repete 
atât de des că îi pare rău. 

— Robert, e clar că ai văzut la proiector această reproducere 
după Botticelli înainte de a fi rănit şi deci ştiai că include un 
cod care face trimitere la fresca lui Vasari. De aceea tot repetai 
numele lui când te-ai trezit! 

Langdon încercă să-şi dea seama ce însemnau toate astea. 
Giorgio Vasari - pictor, arhitect şi scriitor din secolul al XVI-lea 
- era cel pe care Langdon îl numea adesea „primul istoric de 
artă al lumii”. În ciuda sutelor de picturi realizate şi a zecilor 
de clădiri proiectate, Vasari era cunoscut îndeosebi pentru 
lucrarea sa fundamentală, Vieţile celor mai de seamă pictori, 
sculptori şi arhitecţi, o serie de biografii ale oamenilor de artă 
italieni, care constituie şi astăzi material didactic pentru 
studenţii la istoria artei. 

Cuvintele cerca trova îl aduseseră în conştiinţa publicului cu 
circa treizeci de ani în urmă, când acest „mesaj secret” fusese 
descoperit pe fresca sa din Sala celor Cinci Sute, din Palazzo 
Vecchio. Literele minuscule erau înscrise pe un steag de luptă 
verde, abia vizibile în haosul scenei de război. Deşi încă nu se 
ajunsese la un consens în privinţa motivului pentru care Vasari 
indusese acest mesaj în fresca pe care o realizase, cea mai 
vehiculată teorie susţinea că era un indiciu destinat 
generaţiilor viitoare, referitor la existenţa unei fresce pierdute 
a lui Leonardo da Vinci, ascunsă într-o adâncitură de trei 
centimetri din spatele peretelui. 

Sienna arunca priviri îngrijorate spre cer, prin frunzişul 
copacilor. E 

— Mai e ceva ce nu înţeleg. Dacă nu spuneai: „Imi pare rău, 
îmi pare rău”... de ce încearcă unii să te ucidă? 

Langdon se întreba şi el acelaşi lucru, dar cum bâzâitul 
îndepărtat al dronei de recunoaştere începuse să se audă iar 


din ce în ce mai tare, îşi spuse că a venit timpul să ia o decizie. 
Încă nu-şi dădea seama ce legătură ar fi putut avea Battaglia di 
Marciano a lui Vasari cu Infernul lui Dante sau cu glonţul care 
îl rănise pe el cu o noapte în urmă, dar în sfârşit părea să se 
contureze în faţa lui o cale de urmat. 

Cerca trova. 

Caută şi găseşte. 

Din nou o văzu aievea pe femeia cu părul argintiu strigând 
către el de pe celălalt mal al râului. „Timpul se scurge repede!” 
Dacă într-adevăr existau răspunsuri, îşi spuse el, la Palazzo 
Vecchio erau de găsit. 

Îi veni în minte un vechi dicton al scufundătorilor greci care 
pescuiau homari în grotele coraligene de pe lângă insulele din 
Egee. Când înoți într-un tunel întunecat, ajungi la un punct fără 
întoarcere, când nu mai ai suficient aer ca să mai faci drumul 
înapoi. Singura opțiune e să înoți înainte, în necunoscut... Și să 
te rogi să existe o ieşire. 

Langdon se întrebă dacă ei ajunseseră în acel punct. Studie 
labirintul de alei din faţa lor. Dacă s-ar putea strecura până la 
Palatul Pitti şi să iasă din grădini pe acolo, până în oraşul vechi 
nu ar mai trebui decât să traverseze cel mai cunoscut pod 
pietonal din lume, Ponte Vecchio. Podul era întotdeauna 
aglomerat, astfel că s-ar pierde uşor în mulţime, iar de acolo, 
Palazzo Vecchio se afla la numai câteva străzi distanţă. 

Drona zumzăia mai aproape acum, iar Langdon simţi pentru 
o clipă că extenuarea îl copleşeşte. Odată ce-şi dăduse seama 
că nu „îmi pare rău” fusese ceea ce spusese de fapt, nu mai era 
atât de sigur că trebuie să fugă de poliţie. 

— În cele din urmă tot mă vor prinde. Poate că ar fi mai bine 
să nu mai fug. 

Sienna îl privi alarmată. 

— Robert, de câte ori te opreşti, cineva începe să tragă în 
tine! Trebuie să descoperi în ce anume eşti implicat. Trebuie să 
vezi fresca lui Vasari, în speranţa că-ţi va redeştepta nişte 
amintiri. Poate că aşa vei afla de unde ai proiectorul - şi de ce. 

Langdon o revăzu pe femeia cu părul ţepos împuşcându-l cu 
sânge-rece pe doctorul Marconi... soldaţii trăgând asupra lor... 
poliţia militară italiană blocând Porta Romana... iar acum, 
drona care îi urmărea prin Grădinile Boboli. Rămase tăcut, 
frecându-se la ochi şi cântărindu-şi opţiunile. 


— Robert! insistă Sienna. Mai e un lucru... ceva ce nu mi s-a 
părut important, dar acum cred că ar putea fi. 

Langdon ridică privirea, uimit de tonul grav al vocii ei. 

— Am vrut să-ţi spun la apartament, dar... 

— Ce anume? 

Sienna îşi muşcă buzele, cu un aer stânjenit. 

— Când ai ajuns la spital, delirai şi încercai să spui ceva. 

— Da, murmuram: „Vasari, Vasari”. 

— Într-adevăr, dar înainte de asta... înainte să aducem noi 
reportofonul, în primele momente după ce ai ajuns, ai spus un 
alt lucru pe care l-am reţinut. L-ai spus o singură dată, dar sunt 
convinsă că am înţeles bine. 

— Ce am spus? 

Sienna privi spre dronă şi înapoi, la el. 

— Ai spus: „Am cheia pentru a-l găsi... şi dacă ratez, totul e 
moarte”. 

Langdon nu putu decât să se uite lung la ea. 

— Credeam că te referi la obiectul pe care-l aveai în buzunar, 
continuă Sienna, dar acum nu mai sunt atât de sigură. 

„Dacă ratez, totul e moarte”? 

Cuvintele îl izbiseră parcă în moalele capului. Imaginile 
sinistre ale morţii îi reveniră în minte... Infernul lui Dante, 
simbolul de risc biologic, doctorul de ciumă... Şi, din nou, figura 
femeii cu părul argintiu implorându-l de pe celălalt mal al 
râului sângeriu. „Caută şi găseşte! Timpul se scurge repede!” 

Glasul Siennei îl readuse în prezent. 

— Indiferent către ce trimite proiectorul acesta... sau 
indiferent ce încerci tu să găseşti, trebuie să fie ceva foarte 
periculos. Faptul că există oameni care vor să ne ucidă... Glasul 
i se frânse şi avu nevoie de câteva momente pentru a-şi reveni. 
Gândeşte-te la asta. Au tras asupra ta în plină zi... au tras 
asupra mea - un martor inocent, aflat din întâmplare acolo! 
Nimeni nu pare a dori să negocieze. Propriul tău guvern te-a 
trădat, tu le-ai cerut ajutorul, iar ei au trimis pe cineva să te 
ucidă. 

Langdon stătea cu fruntea plecată, privind în gol. Cei de la 
consulatul american comunicaseră asasinului unde se afla el, 
sau chiar ei îl trimiseseră, dar asta nu avea nicio relevanţă - 
esenţa era aceeaşi. 

„Propriul meu guvern nu e de partea mea”. 


Langdon ridică privirea spre ochii căprui ai Siennei şi văzu în 
ei curaj şi îndârjire. 

„Cine ştie în ce am implicat-o!?” 

— Aş vrea să ştiu ce anume căutăm, spuse el în cele din 
urmă. Asta m-ar ajuta să pun totul în context. 

Ea încuviinţă. 

— Orice ar fi, cred că trebuie să găsim. Cel puţin aşa vom şti 
ce avem de făcut mai departe. 

Logica ei era greu de combătut. Şi totuşi, ceva nu-i dădea 
pace. 

„Dacă ratez, totul e moarte”. 

Întreaga dimineaţă se confruntase cu simboluri macabre - 
risc biologic, molime şi infernul lui Dante. Într-adevăr, nu avea 
niciun indiciu clar cu privire la ceea ce căuta, însă ar fi fost 
naiv din partea lui să nu ia în calcul eventualitatea ca toată 
această situaţie să implice o maladie letală sau o ameninţare 
biologică la scară mare. Şi dacă aşa stăteau lucrurile, de ce ar 
fi încercat guvernul american să-l elimine din joc? 

„Oare îşi închipuie cumva că sunt implicat într-un potenţial 
atac?” 

Ideea părea complet lipsită de sens. Altceva se întâmpla aici. 

Langdon se gândi din nou la femeia cu părul argintiu. 

— Femeia din viziunile mele, spuse apoi cu glas tare. Simt că 
trebuie s-o găsesc. í 

— Atunci, ai încredere în ceea ce simți. In situația ta de 
acum, subconştientul îţi este cel mai bun aliat. Asta e 
psihologie elementară - dacă intuiţia îţi spune să te încrezi în 
femeia aceea, cred că ar trebui să faci exact ce îţi tot cere ea să 
faci. 

— Caută şi găseşte, rosti el, odată cu Sienna. 

Langdon răsuflă adânc: calea de urmat era clară acum. 

„Tot ce pot să fac e să înot mai departe în tunelul ăsta”. 

Cu o nouă hotărâre, se întoarse şi începu să studieze 
împrejurimile, încercând să se orienteze. 

„Pe unde ieşim din grădini?” 

Se aflau la adăpostul câtorva copaci, la marginea unei pajişti 
întinse în care se intersectau mai multe alei. Spre stânga, mai 
departe, se zărea un lac oval cu o mică insulă ce adăpostea un 
grup statuar şi un pâlc de lămâi. „L'Isolotto”, îşi spuse 
Langdon, recunoscând celebra reprezentare a lui Perseu pe un 


cal ce galopa prin apă. 

— Palatul Pitti este într-acolo, declară el şi arătă spre răsărit, 
în partea opusă insuliţei şi spre aleea principală a grădinilor, 
Viottolone, care străbătea parcul de la est la vest. 

Aleea era lată cât o stradă cu două benzi, mărginită pe 
ambele laturi de chiparoşi înalţi, bătrâni de patru veacuri. 

— Acolo suntem expuşi, spuse Sienna privind aleea 
neumbrită şi făcând semn spre drona care îşi continua zborul 
de recunoaştere. 

— Ai dreptate, replică Langdon cu un surâs pieziş. Şi tocmai 
de aceea o luăm prin tunelul de lângă ea. 

Şi-i arătă din nou, de data aceasta spre un tufăriş des, care 
mărginea Viottolone. În zidul de vegetaţie densă exista o mică 
deschidere boltită, dincolo de care pornea o potecă îngustă - un 
tunel ce înainta paralel cu aleea principală. De o parte şi de 
alta era străjuit de câte un şir de goruni în aşa fel tăiaţi încă din 
anii 1600 încât să se arcuiască deasupra potecii, îmbinându-şi 
frunzişul deasupra ei şi acoperind-o. Numele ei, La Cerchiata - 
literal „Inelara” - deriva de la acest acoperiş de ramuri 
aplecate, care semănau cu doagele unor butoaie, sau cerchi în 
italiană. 

Sienna fugi spre deschiderea boltită şi privi înăuntru, apoi se 
întoarse imediat spre Langdon, cu un zâmbet. 

— Perfect! 

Fără a mai pierde timpul, intră în tunelul umbrit şi porni cu 
pas grăbit printre cele două şiruri de copaci. 

Langdon considerase întotdeauna La Cerchiata una dintre 
cele mai tihnite zone ale Florenței. Astăzi însă, privind cum 
Sienna se face nevăzută pe poteca întunecată, în minte îi 
reveniră scufundătorii greci care înotau în tunelurile formate 
de corali şi se rugau să găsească o ieşire în faţă. 

Aşa că spuse şi el o rugăciune scurtă şi se grăbi pe urmele ei. 

XXX 

La mai puţin de un kilometru în urma lor, în faţa Institutului 
de Artă, agentul Bruder străbătea cu paşi mari mulţimea de 
studenţi şi poliţişti, privirea sa îngheţată având darul de a-i 
deschide drumul fără mari probleme. Se îndreptă spre punctul 
de comandă pe care specialistul său în supraveghere îl 
improvizase pe capota dubei negre. 

— De la drona aeriană, spuse specialistul, întinzându-i o 


tabletă electronică. Imagini luate cu câteva minute în urmă. 

Bruder examina cadrele statice, oprindu-se asupra unui 
detaliu mărit în care se vedeau, înceţoşat, două siluete - un 
bărbat brunet şi o femeie blondă cu părul strâns în coadă, 
amândoi ascunşi în umbre şi uitându-se spre cer prin frunzişul 
copacilor. 

Robert Langdon. 

Sienna Brooks. 

Zero dubii. 

Bruder îşi îndreptă atenţia spre harta Grădinilor Boboli, 
desfăcută pe capotă. 

„Au făcut o alegere greşită”, îşi spuse el, privind planul 
grădinilor. Deşi întins, cu un labirint de alei şi poteci şi 
numeroase ascunzişuri, parcul era înconjurat de ziduri înalte 
pe toate laturile. Grădina era o capcană naturală perfectă. 

„Nu vor ieşi niciodată de aici”. 

— Autorităţile locale blochează toate ieşirile, spuse agentul, 
şi încep perierea zonei. 

— Ţine-mă la curent, îi ceru Brüder. 

Incet, ridică privirea spre geamul gros, din policarbonat, al 
dubei, dincolo de care femeia cu părul argintiu şedea pe 
bancheta din spate. Medicamentele pe care i le dăduseră îi 
amorţiseră simţurile mai mult decât ar fi crezut el. Şi totuşi, 
după expresia temătoare din ochii ei, era limpede că ştia exact 
ce se petrece. 

„Nu pare deloc veselă, îşi spuse el. Dar de ce ar fi?” 


CAPITOLUL 26 


Un jet de apă ţâşni la şapte metri în aer. 

Langdon îl privi căzând încet înapoi şi îşi dădu seama că se 
apropiau. Ajunseseră la capătul tunelului La Cerchiata şi 
traversau în fugă o zonă deschisă, spre un pâlc de arbori de 
plută. Aveau acum în faţă cea mai apreciată arteziană de la 
Boboli - un bronz lucrat de Stoldo Lorenzi, înfăţişându-l pe 
Neptun cu tridentul său. Ireverenţios poreclit de localnici 
„Fântâna furcii”, ansamblul era considerat punctul central al 
grădinilor. 

Sienna se opri sub primii copaci şi se uită în sus, printre 
ramuri. 

— Nu văd drona. 

Nici Langdon n-o mai auzea, dar, pe de altă parte, arteziana 
era destul de zgomotoasă. 

— Probabil că a avut nevoie de realimentare, spuse Sienna. 
Asta-i şansa noastră. Încotro? 

El arătă spre stânga şi începură amândoi să coboare o pantă 
abruptă. Când ieşiră dintre copaci, în faţa lor se zărea Palatul 
Pitti. 

— Drăguţă căsuţa, şopti Sienna. 

— Aşa ar fi spus şi Medici, în modestia lor, replică Langdon 
sec. 

La nicio jumătate de kilometru depărtare, faţada palatului 
domina împrejurimile. Exteriorul masiv, din piatră rusticizată, 
conferea construcţiei un aer de austeritate impunătoare, 
accentuat de şirul de ferestre oblonite şi de luminatoare 
surmontate de arcade. In mod tradiţional, palatele erau 
amplasate pe terenuri mai înalte, astfel încât vizitatorii din 
grădini să fie nevoiţi să privească în sus, spre clădire. Palazzo 
Pitti însă era situat într-o vale puţin adâncă în apropiere de râul 
Arno, ceea ce însemna că, în Grădinile Boboli fiind, trebuia să-ţi 
îndrepţi privirea oarecum în jos, pentru a-l vedea. 

Efectul era dramatic. Un arhitect spunea la un moment dat 
că palatul pare construit de natura însăşi, ca şi cum blocuri 
imense de piatră se rostogoliseră la vale şi sfârşiseră prin a 
forma structura elegantă, aidoma unei baricade, de la baza 
pantei. În ciuda poziţiei greu de apărat, masiva construcţie a 
palatului avea un aer atât de impunător, încât Napoleon îşi 
stabilise aici cartierul general, când armatele sale staţionaseră 


în Florenţa. 

— Uite, exclamă Sienna, arătând spre cele mai apropiate uşi 
ale palatului. Veşti bune! 

Langdon văzuse şi el. În această dimineaţă cu totul ieşită din 
comun, cea mai bine-venită imagine nu era palatul în sine, ci 
mulţimea de turişti care se revărsa din clădire pe pajiştea 
înconjurătoare. Palatul era deci deschis, iar asta însemna că 
Langdon şi Sienna se puteau strecura uşor înăuntru, pentru a-l 
traversa şi a ieşi pe latura cealaltă. Iar de îndată ce vor ajunge 
dincolo, ştia el, vor vedea râul Arno în dreapta şi, pe celălalt 
mal, cupolele oraşului vechi. 

Sienna continua să meargă alături de el cu paşi repezi. 
Coborând panta abruptă, traversară Amfiteatrul Boboli; ca o 
potcoavă uriaşă la poalele unei coline, arena găzduise prima 
reprezentaţie de operă din istorie. Dincolo de ea, trecură pe 
lângă obeliscul lui Ramses al II-lea, cu regretabilul obiect de 
„artă” amplasat la baza sa. Ghidurile turistice îl numeau „un 
colosal bazin din piatră adus de la Termele lui Caracalla, din 
Roma”, însă lui Langdon nu i se păruse niciodată altceva decât 
ce era în realitate: cea mai mare cadă de baie din lume. 

„Ar fi fost bine să pună chestia aia oriunde în altă parte 

În sfârşit, ajunseră pe latura din spate a palatului şi 
încetiniră ritmul, amestecându-se printre primii turişti ai zilei. 
Înaintând contra curentului, coborâră printr-un tunel îngust 
până în curtea interioară, unde câţiva vizitatori savurau câte un 
espresso matinal în cafeneaua improvizată a palatului. Mirosul 
de cafea proaspăt măcinată umplea aerul, iar Langdon îşi dori 
pe neaşteptate să poată sta jos, la un mic dejun civilizat. 

Ajungând aproape de uşă, dădură peste un grup tot mai 
numeros de turişti care, strânşi sub arcadă, păreau să 
privească la ceva de afară. Langdon se strecură printre ei, 
străduindu-se să vadă ce se întâmpla dincolo de ieşire. 

Intrarea principală a palatului era la fel de greoaie şi de 
neprimitoare pe cât şi-o amintea. În locul unei pajişti bine 
întreţinute, curtea interioară a palatului era o vastă întindere 
asfaltată care cobora până la Via dei Guicciardini, ca o uriaşă 
pârtie de schi pavată. 

Privind în jos, spre baza ei, Langdon văzu de ce se adunaseră 
turiştii ciorchine. Şase maşini de poliţie ocupaseră Piazza dei 
Pitti, venind din toate direcţiile. O mică armată de poliţişti 


n 
! 


înainta la deal, cu armele scoase din tocuri, răspândindu-se în 
evantai pentru a asigura zona din faţa palatului. 


CAPITOLUL 27 


Când poliţia pătrunse în Palatul Pitti, Langdon şi Sienna 
făcuseră deja cale întoarsă. Străbătură în viteză curtea 
interioară şi trecură de cafenea, unde se stârnise agitaţie, 
turiştii privind în stânga şi-n dreapta în încercarea de a afla ce 
se întâmplase. 

Siennei nu-i venea să creadă că autorităţile îi găsiseră atât 
de repede. 

„Drona trebuie să fi dispărut fiindcă deja ne localizase”, îşi 
spuse ea. 

Intrară în acelaşi mic tunel prin care coborâseră venind din 
grădini şi, fără ezitare, o luară la fugă pe trepte, în sus. În 
capăt, scara cotea la stânga, de-a lungul unui zid înalt. În 
vreme ce ei urcau, zidul devenea tot mai scund, până ce 
izbutiră să vadă peste el vasta întindere a Grădinilor Boboli. 

Langdon o înşfăcă de braţ şi o trase înapoi, ghemuindu-se 
împreună în spatele zidului. Sienna văzuse şi ea motivul. 

La trei sute de metri în faţă, pe panta de lângă amfiteatru, 
poliţiştii  scormoneau deja printre  pâlcurile de copaci, 
chestionau turiştii şi comunicau între ei prin radio-emiţătoare. 

„Ne-au prins!” 

Siennei nu-i trecuse nicio clipă prin minte, când îl întâlnise 
pe Robert Langdon, că se va ajunge aici. 

„N-aş fi crezut să se întâmple aşa ceva!” 

Când plecase din spital împreună cu el, crezuse că se fereau 
de o femeie cu părul ţepos şi cu un pistol în mână. Acum însă, 
ajunseseră să fugă de un întreg escadron militar şi de 
autorităţile italiene. Şansele lor de reuşită, îşi dădu ea seama, 
erau aproape de zero. 

— Mai există şi o altă ieşire? întrebă ea, cu răsuflarea tăiată. 

— Nu cred, răspunse Langdon. Grădina asta e un oraş 
înconjurat de ziduri, exact ca... Brusc, se întrerupse şi se 
întoarse privind spre est. Exact ca... Vaticanul. 

O vagă licărire de speranţă îi apăru în ochi. 

Sienna nu-şi putea imagina ce legătură avea Vaticanul cu 
situaţia lor, dar Langdon începu să dea din cap, uitându-se spre 
răsărit, pe lângă latura din spate a palatului. 

— Şansele sunt cam mici, spuse el făcându-i semn să-l 
urmeze, dar s-ar putea să existe şi o altă cale de a ieşi de aici. 

Două siluete se iviră pe neaşteptate în faţa lor, venind de 


după colţul zidului şi aproape ciocnindu-se de ei. Ambele erau 
îmbrăcate în negru şi, pentru o terifiantă fracțiune de secundă, 
Sienna crezu că erau soldaţii cu care avusese de-a face şi la 
clădirea de apartamente. Când trecură pe lângă ei, constată 
însă că erau doi turişti - italieni, bănui ea, după hainele 
elegante din piele neagră. 

Brusc, îi veni o idee şi, prinzându-l pe unul din ei de braţ, îi 
oferi cel mai cald zâmbet de care era în stare. 

— Puo dirci dov'e la Galleria del costume? întrebă ea într-o 
italiană rapidă, vrând să afle cum puteau ajunge la celebra 
galerie de costume a palatului. Jo e mio fratello siamo în ritardo 
per una visita privata. 

„Eu şi fratele meu am întârziat deja la un tur privat”. 

— Certo! replică bărbatul cu un zâmbet larg, dornic să fie de 
ajutor. Proseguite dritto per il sentiero! 

Se întoarse şi arătă cu mâna spre vest, de-a lungul zidului, în 
direcţie opusă celei în care se uitase Langdon. 

— Molte grazie! replică Sienna cu un alt surâs, iar cei doi 
turişti se îndepărtară. 

Langdon îi aruncă o privire impresionată, părând să-i 
înţeleagă raţionamentul. Dacă poliţia începea să-i chestioneze 
pe turişti, va afla că cei doi fugari se îndreptau spre galeria 
costumelor care, conform hărţii de pe zidul din faţa lor, se afla 
în capătul vestic al palatului... la polul opus faţă de punctul 
spre care mergeau ei acum. 

— Trebuie să ajungem la aleea de acolo, spuse el, arătând 
peste pajişte, spre un drum care cobora panta unei alte coline, 
îndepărtându-se de palat. 

Poteca din pietriş era umbrită pe partea dinspre culmea de 
garduri verzi înalte, care i-ar fi ascuns de privirile poliţiştilor 
care coborau deja panta, la numai o sută de metri distanţă de 
ei. 

Sienna calculă în gând că şansele de a traversa pajiştea până 
la alee erau firave. Turiştii se adunaseră acolo în număr mare, 
urmărind curioşi activitatea poliţiei. Zumzetul slab al dronei se 
auzea iarăşi, părând să se apropie. 

— Acum sau niciodată, spuse Langdon, prinzând-o de mână şi 
trăgând-o după el pe pajişte, unde începură să meargă la pas 
printre turişti. 

Sienna îşi înfrână cu greu impulsul de a o lua la fugă, iar 


Langdon o ţinea ferm lângă el, strecurându-se cu paşi rapizi 
prin mulţime. 

Când ajunseră în sfârşit la aleea adăpostită, ea privi scurt 
peste umăr, pentru a vedea dacă fuseseră depistaţi. Singurii 
poliţişti pe care îi observă în zonă se îndreptau în direcţie 
opusă, cu ochii ridicaţi spre cer, în căutarea dronei care se 
apropia. 

În faţă, pe deasupra copacilor, se profilau deja clădirile din 
oraşul vechi - cupola din ţiglă roşie a Domului şi fleşa în verde, 
alb şi roşu a campanilei proiectate de Giotto. Pentru o clipă se 
întrezări şi turnul crenelat de la Palazzo Vecchio - destinaţia 
lor aparent imposibilă -, dar după câţiva paşi la vale, zidul 
grădinii le obstrucţionă priveliştea spre el. 

Când ajunseră la poalele pantei, Sienna abia îşi mai trăgea 
răsuflarea, întrebându-se dacă Langdon avea totuşi idee încotro 
se îndreptau. Aleea ducea drept într-un labirint vegetal, însă el 
coti fără ezitare la stânga, pe o potecă de pietriş, pe care o 
părăsi însă imediat, rămânând în spatele gardului viu, în umbra 
copacilor. Zona era pustie, părând mai degrabă o parcare a 
angajaţilor decât o atracţie turistică. 

— Încotro mergem? întrebă Sienna în cele din urmă, cu 
răsuflarea tăiată. 

— Aproape am ajuns. 

„Am ajuns unde?” 

Curtea în care se aflau era înconjurată de ziduri înalte cât 
trei etaje, cel puţin. Unica ieşire vizibilă era cea pentru 
vehicule din stânga, închisă cu o poartă masivă din fier forjat, 
care părea că datează din epoca în care fusese construit 
palatul, pe vremea hoardelor prădătoare. Dincolo de ea, se 
vedeau forţele de poliţie strânse în Piazza dei Pitti. 

Fără a se depărta de vegetaţia de pe margini, Langdon 
continua să se îndrepte spre zidul din faţa lor. Sienna studie 
bariera din piatră în căutarea unei breşe, dar nu observă nimic, 
cu excepţia unei nişe care adăpostea cea mai hidoasă statuie pe 
care o văzuse ea vreodată. 

„Dumnezeule mare, familia Medici îşi permitea să aibă orice 
operă de artă de pe faţa pământului şi a ales-o tocmai pe 
asta?!” 

Sculptura înfăţişa un pitic obez, gol, călare pe o ţestoasă 
uriaşă. Testiculele îi erau turtite pe carapacea ţestoasei, iar din 


botul acesteia se scurgea apă, de parcă animalul ar fi fost 
bolnav. 

— Ştiu, spuse Langdon fără a se opri. Asta-i Braccio di 
Bartolo, un celebru pitic de curte. Dacă mă întrebi pe mine, ar 
fi trebuit să-l aşeze acolo în spate, în cada aia uriaşă. 

Cu aceste cuvinte, coti brusc la dreapta, spre un şir de trepte 
pe care Sienna nu-l remarcase până acum. 

„O cale de ieşire?” 

Raza de speranţă se stinse însă la fel de repede cum apăruse. 

Când trecu şi ea de colţ, începând să coboare treptele în 
urma lui Langdon, îşi dădu seama că se grăbeau drept spre un 
punct mort - o fundătură ai cărei pereţi erau de două ori mai 
înalţi decât ceilalţi. 

În plus, avea impresia că lunga lor excursie prin grădini era 
pe cale de a lua sfârşit la gura unei caverne... o grotă adâncă, 
săpată în peretele din faţă. 

„Doar nu într-acolo ne îndreptăm!” 

Deasupra intrării atârnau stalactite lungi, ca nişte pumnale 
amenințătoare. Înăuntru, diverse structuri geologice susurând 
păreau să se răsucească şi să picure de-a lungul pereţilor, de 
parcă însăşi piatra se topea... metamorfozându-se în forme care 
includeau, spre spaima Siennei, siluete umanoide pe jumătate 
îngropate în rocă, înghiţite de ea. Întreaga privelişte îi amintea 
pregnant de La Mappa dell'Inferno a lui Botticelli. 

Langdon însă, din cine ştie ce motiv, nu părea deloc 
deconcertat, continuând să alerge drept spre intrarea în grotă. 
Pomenise mai devreme ceva despre Vatican, dar Sienna ar fi 
putut să jure că în cetatea papală nu se aflau asemenea grote. 

Când se apropiară, privirea ei se ridică spre cornişa lată care 
străjuia intrarea - o îngrămădire fantomatică de stalactite şi 
excrescenţe nebuloase din piatră care păreau să înghită două 
femei alungite, flancate de un scut cu cinci sfere, sau palk - 
cunoscutul blazon al familiei Medici. 

Langdon coti la stânga din scurt, îndepărtându-se de intrare 
şi înaintând spre o structură pe care Sienna n-o observase - o 
uşă mică, cenuşie, în partea laterală a grotei. Din lemn bătut de 
vreme, uşa părea lipsită de importanţă, lăsând impresia că dă 
spre o magazie pentru unelte de grădinărit sau o cămăruţă de 
depozitare. 

Langdon alergă spre uşă, sperând în mod evident s-o poată 


deschide, însă pe tăblie nu se vedea niciun mâner, doar o 
broască din alamă, astfel că după toate aparențele nu putea fi 
manevrată decât din interior. 

— La naiba! exclamă Langdon cu îngrijorare în glas şi cu 
speranţele spulberate. Am crezut că... 

Pe neaşteptate, bâzâitul ascuţit al dronei se făcu auzit, 
reverberând între pereţii înalţi ai cavernei. Sienna se întoarse 
şi văzu micul elicopter înălțându-se deasupra palatului şi 
pornind spre ei. Îl zări şi Langdon, fiindcă o prinse de mână şi o 
trase după el, spre grotă. Izbutiră exact la timp să se ascundă 
sub cornişa de stalactite de la intrare. 

„Un final cum nu se poate mai potrivit, îşi spuse Sienna. 
Evadare prin porţile iadului”. 


CAPITOLUL 28 


La nici cinci sute de metri spre est, Vayentha îşi parcă 
motocicleta. Intrase în oraşul vechi traversând Ponte alle 
Grazie şi ocolind apoi până la Ponte Vecchio - celebrul pod 
pietonal care lega Palazzo Pitti de oraşul vechi. După ce îşi 
prinse casca de motocicletă, se îndreptă spre pod şi se pierdu 
printre turiştii de dimineaţă. 

O  briză răcoroasă, de martie, adia deasupra râului, 
ciufulindu-i părul scurt şi ţepos şi amintindu-i că Langdon ştia 
deja cum arată ea. Se opri la una dintre numeroasele tarabe de 
pe pod şi îşi cumpără o şapcă de baseball cu inscripţia AMO 
FIRENZE, pe care şi-o puse pe cap, trăgând-o bine pe frunte. 

Îşi netezi costumul din piele neagră, încercând să ascundă 
cât mai bine arma de dedesubt, şi îşi găsi o poziţie bună 
aproape de mijlocul podului, rezemându-se alene de un pilon, 
cu faţa spre Palatul Pitti. De acolo putea ţine sub observaţie 
întregul flux de pietoni care traversau râul Arno spre inima 
Florenței. 

„Langdon nu are niciun mijloc de transport, îşi spuse ea. 
Dacă reuşeşte să ocolească Porta Romana, cel mai probabil pe 
aici o va lua ca să ajungă în oraşul vechi”. 

Dinspre Palazzo Pitti se auzeau sirene, iar ea se întrebă dacă 
asta o fi bine sau o fi rău. 

„Oare încă îl mai caută? Sau l-au prins deja?” 

În vreme ce încerca să interpreteze sunetele care răzbăteau 
până la ea, un altul începu să răsune - un bâzâit ascuţit undeva 
sus. Ridică privirea instinctiv şi îl zări imediat, un mic elicopter 
teleghidat care trecu în viteză pe deasupra palatului şi cobori 
peste copacii din colţul de nord-est al Grădinilor Boboli. 

„O dronă de recunoaştere, îşi zise, cu un licăr de speranţă. 
Înseamnă că Briider nu l-a localizat încă pe Langdon”. 

Drona se apropia rapid. După toate aparențele, survola 
unghiul de nord-est al grădinilor, zona aflată cel mai aproape 
de Ponte Vecchio şi de locul unde se afla ea fapt care izbuti să-i 
dea un plus de încredere. 

„Dacă a reuşit să scape de Brüder, Langdon se îndreaptă fără 
îndoială încoace!” 

Dar, sub privirile ei, drona plonjă brusc şi dispăru în spatele 
zidului din piatră. O auzea zburând la punct fix undeva la 
nivelul coronamentului... Părând să fi localizat ceva demn de 


interes. 


CAPITOLUL 29 


„Caută şi vei găsi”, îşi spuse Langdon, ghemuit alături de 
Sienna în grota întunecată. 

„Am căutat o ieşire... şi am găsit o fundătură”. 

Fântâna din mijlocul grotei constituia o ascunzătoare bună, 
însă chiar în timp ce stătea ghemuit în spatele ei, Langdon 
simţea că era deja prea târziu. 

Drona tocmai făcuse un plonjon în incinta înconjurată de 
ziduri, oprindu-se la intrarea în grotă, unde plutea acum în aer 
nemişcată, la nici trei metri de pământ, cu faţa spre gura 
cavernei, bâzâind intens ca o uriaşă insectă furioasă... în 
aşteptarea prăzii. 

Langdon se trase înapoi şi-i şopti Siennei: 

— Cred că ştie că suntem aici. 

Zumzetul ascuţit al dronei era asurzitor între pereţii de 
piatră ai grotei. Deşi aproape că nu-i venea să creadă că erau 
ţinuţi ostatici de o jucărioară telecomandată, Langdon ştia că 
nu avea niciun rost să încerce să fugă de ea. 

„Şi atunci, ce facem acum? Stăm pur şi simplu şi aşteptăm?” 
Planul său iniţial, de a trece dincolo de uşa cenuşie, fusese unul 
rezonabil, cu excepţia unui mic amănunt: nu ştiuse că uşa se 
deschide numai din interior. 

Când ochii i se mai obişnuiră cu întunericul, începu să 
studieze interiorul insolit al grotei, întrebându-se dacă nu 
cumva mai exista o ieşire. Incinta era decorată cu sculpturi 
reprezentând oameni şi animale, în diverse stadii de contopire 
cu pereţii umezi. Disperat, Langdon ridică privirea spre 
plafonul de stalactite care atârnau amenințătoare deasupra lor. 

„Un loc numai bun să mori”. 

Grota Buontalenti, astfel numită după cel care o proiectase, 
Bernardo Buontalenti, putea fi considerată cel mai ciudat loc 
din Florenţa. Construită iniţial pentru divertismentul tinerilor 
oaspeţi ai Palatului Pitti, seria de trei caverne era decorată cu o 
îmbinare de fantezie naturalistă şi exces gotic, cu ceea ce 
păreau a fi concreţiuni picurătoare şi piatră ponce, fiecare 
dintre ele devorând sau regurgitând câte o siluetă sculptată. În 
epoca Medici, efectul era accentuat de apa care se scurgea pe 
pereţii interiori şi care avea un dublu scop - răcorea incinta în 
timpul toridelor veri toscane şi crea impresia unei peşteri 
naturale. 


Langdon şi Sienna se ascunseseră în prima şi cea mai mare 
sală, în spatele unei fântâni amplasate în mijloc. În jurul lor se 
aflau sculpturi înfăţişând păstori, ţărani, muzicanți, animale şi 
chiar copii ale celor patru sclavi ai lui Michelangelo, toţi 
zbătându-se parcă să se elibereze de roca aparent fluidă care 
ameninţa să-i înghită. Deasupra, lumina dimineţii se prefira 
printr-un oculus în plafon - unde existase odinioară o uriaşă 
minge din sticlă, plină cu apă în care peştişori roşii înotau în 
razele de soare. 

Langdon se întrebă pentru o clipă cum ar fi reacţionat 
oamenii din epoca Renaşterii la vederea unui elicopter adevărat 
- un vis fantastic al lui Leonardo da Vinci - zburând deasupra 
grotei. 

În acea clipă, bâzâitul dronei încetă. Nu scăzuse în 
intensitate, îndepărtându-se, ci se oprise pur şi simplu. 

Nedumerit, Langdon aruncă o privire de după fântână şi văzu 
că minielicopterul aterizase. Stătea nemişcat pe pietrişul aleii, 
arătând mult mai puţin ameninţător, mai ales că obiectivul 
video ca un ac de viespe era orientat în direcţie opusă faţă de 
ei, spre uşa mică şi cenuşie. 

Speranţa i se nărui însă imediat. La o sută de metri în spatele 
dronei, în apropiere de statuia piticului călare pe ţestoasă, trei 
soldaţi înarmaţi coborau scările cu paşi fermi, îndreptându-se 
direct spre grotă. 

Cei trei purtau deja familiarele uniforme negre cu 
medalioane verzi pe umeri. Cel din frunte, tot o masă de 
muşchi, avea o privire goală care-i amintea lui Langdon de 
masca de ciumă din viziunile lui. 

„Eu sunt moartea”. 

Nu se vedea însă nicăieri nici duba neagră, nici misterioasa 
femeie cu părul argintiu. 

„Eu sunt viaţa”. 

Unul dintre soldaţi se opri la capătul scărilor şi se întoarse cu 
spatele spre ele, probabil pentru a împiedica pe oricine 
altcineva să coboare acolo. Ceilalţi doi îşi continuară înaintarea 
spre grotă. 

Langdon şi Sienna intrară din nou în acţiune deşi probabil că 
nu făceau altceva decât să amâne inevitabilul - şi se retraseră 
mergând cu spatele, în patru labe, spre cea de-a doua cavernă, 
mai mică, mai adâncă şi mai întunecată. Şi ea era dominată de 


o sculptură centrală, un grup statuar care înfăţişa doi amanți 
înlănţuiţi. In spatele acestuia se ghemuiră fugarii. 

De la adăpostul sculpturii, Langdon privi cu precauţie pe 
după soclul ei. Când cei doi soldaţi ajunseră în dreptul dronei, 
unul se opri şi se lăsă pe vine lângă ea, ridicând-o şi 
examinându-i camera video. 

„Oare maşinăria aia ne-a detectat?” se întrebă Langdon, 
temându-se că ştia deja răspunsul. 

Cel de-al treilea soldat, musculosul cu privire goală, continua 
să se îndrepte implacabil în direcţia lor; aproape că ajunsese la 
intrarea în grotă. „Acum o să intre!” Langdon se pregăti să se 
retragă în spatele statuii şi să-i spună Siennei că totul se 
sfârşise, dar în clipa aceea ceva cu totul neaşteptat se petrecu. 

În loc să intre în grotă, soldatul coti brusc la stânga şi 
dispăru. 

„Unde se duce? Oare nu ştie că suntem aici, înăuntru?” 

Câteva secunde mai târziu se auzi un bubuit - un pumn 
lovind în lemn. 

„Uşa mică şi cenuşie, deduse Langdon. Probabil că individul 
ştie unde duce”. 

XXX 

Ernesto Russo, agent în echipa de pază de la Palazzo Pitti, îşi 
dorise de când se ştia să joace fotbal, dar la cei douăzeci şi 
nouă de ani ai săi şi la kilogramele în plus pe care le avea, 
începuse în sfârşit să se împace cu ideea că visul din copilărie 
va rămâne pentru totdeauna doar un vis. În ultimii trei ani 
lucrase ca paznic aici, la Palazzo Pitti, mereu în acelaşi birou 
mic cât un dulap, mereu cu acelaşi lucru plictisitor de făcut. 

Nu rareori se întâmpla ca vreun turist curios să bată la uşa 
cenuşie care dădea în holul din afara biroului său şi de cele mai 
multe ori Ernesto ignora ciocănitul până când curiosul renunţa. 
Astăzi însă, bătăile în uşă erau continue şi intense. 

Enervat, se întoarse spre televizorul la care urmărea, cu 
sonorul ridicat, o reluare a unui meci de fotbal - Fiorentina cu 
Juventus. Bocănitul deveni şi mai puternic. Într-un târziu, ieşi 
din birou înjurând şi străbătu coridorul îngust, spre sursa 
zgomotului. La jumătatea holului se afla un grilaj masiv din oţel 
care stătea închis şi încuiat în cea mai mare parte a timpului. 

Tastă combinaţia de cifre şi descuie grilajul, trăgându-l într-o 
parte. După ce trecu dincolo de el, îl încuie din nou, respectând 


protocolul, şi se apropie de uşa din lemn cenuşiu. 

— E chiuso! strigă el prin uşă, sperând că persoana de 
dincolo îl va auzi. Non si puo entrare! 

Bubuitul continuă. Ernesto strânse din dinţi. 

„Precis că e vreunul din New York, îşi spuse el. Ăştia când 
vor ceva, vor!” 

Unicul motiv al succesului înregistrat de echipa de fotbal Red 
Bull era faptul că îl luase cu japca pe unul dintre cei mai buni 
antrenori din Europa. 

Ciocăniturile nu se opreau, aşa că Ernesto descuie uşa şi o 
deschise câţiva centimetri. 

— E chiuso! 

Bubuitul se opri în sfârşit, iar paznicul se pomeni faţă-n faţă 
cu un soldat ai cărui ochi aveau o privire atât de îngheţată, 
încât îl făcu efectiv să se tragă cu un pas înapoi. Militarul îi 
întinse o legitimaţie oficială, cu nişte iniţiale pe care Ernesto nu 
le cunoştea. 

— Cosa succede? întrebă el, alarmat. Ce s-a întâmplat? 

În spatele soldatului din cadrul uşii, un al doilea şedea 
ghemuit, manevrând ceva ce părea a fi un elicopter miniatural. 
Mai departe în spatele lor, un alt soldat stătea de pază la baza 
scării. Sirene ale unor maşini de poliţie se auzeau în apropiere. 

— Vorbeşti engleza? 

Accentul soldatului nu era, categoric, din New York. 

„O fi din Europa, de undeva?” 

Ernesto încuviinţă din cap. 

— Puțin, da. 

— A intrat cineva pe uşa asta în dimineaţa de azi? 

— No, signore. Nessuno. 

— Excelent. Ţine-o încuiată. Nimeni nu intră, nimeni nu iese. 
E clar? 

Ernesto ridică din umeri. Oricum, asta era treaba lui. 

— Si, înţeles. Non deve entrare, ne uscire nessuno. 

— Spune-mi, te rog, uşa asta e singura intrare? 

Ernesto se gândi câteva clipe. Tehnic vorbind, uşa respectivă 
era considerată o ieşire şi tocmai de aceea nu avea clanţă sau 
mâner pe partea de afară, dar înţelesese bine la ce se referea 
militarul. 

— Da, acceso e numai pe uşa asta. Alta nu mai e. 

Intrarea iniţială în palat fusese blocată şi sigilată cu mulţi ani 


în urmă. 

— Şi mai există alte ieşiri ascunse din Grădinile Boboli? 
Altele decât poarta obişnuită? 

— NO, signore. Ziduri mari peste tot. Asta e singura ieşire 
secretă. Soldatul înclină uşor din cap. 

— Mulţumesc pentru ajutor. 

Şi-i făcu semn să închidă şi să încuie uşa. 

Nedumerit, Ernesto se supuse. Apoi se întoarse pe coridor, 
descuie grilajul din oţel, trecu de el, îl încuie pe partea cealaltă 
şi se aşeză din nou să urmărească meciul de fotbal. 


CAPITOLUL 30 


Langdon şi Sienna nu rataseră prilejul oferit. În timp ce 
soldatul musculos bătea în uşa cenuşie, ei se strecuraseră mai 
adânc în grotă, astfel că ajunseseră acum în ultima sală, cea 
mai mică. Aici, spaţiul era decorat cu mozaicuri grosiere şi cu 
satiri. În centru se afla o statuie în mărime naturală, o Venus 
îmbăindu-se care, adecvat momentului, privea parcă neliniştită 
peste umăr. 

Ghemuiţi pe după soclul statuii, Langdon şi Sienna aşteptau, 
privind spre unica stalagmită globulară care se înălța pe zidul 
din spate al grotei. 

— Confirmat, toate ieşirile asigurate! strigă un soldat undeva 
afară, într-o engleză cu accent pe care Langdon nu reuşi să-l 
identifice. Trimite drona înapoi în aer! Eu verific grota de aici. 

Trupul Siennei se încordă lângă al lui. 

Câteva secunde mai târziu, bocănit de bocanci grei începu să 
răsune în grotă. Paşii străbătură rapid prima sală şi deveniră 
mai sonori când intrară în a doua, îndreptându-se direct spre 
ei. 

Langdon şi Sienna se strânseră mai tare unul în altul. 

— Hei! răsună o altă voce în depărtare. I-am prins! 

Paşii se opriră brusc. 

Cineva venea în fugă pe aleea cu pietriş, spre grotă. 

— Identificare certă! adăugă vocea, gâfâind. Tocmai am 
vorbit cu un cuplu de turişti. Cu câteva minute în urmă, un 
bărbat şi o femeie i-au întrebat cum pot să ajungă la galeria 
costumelor... care e în partea de vest a palatului. 

Langdon se uită la Sienna, iar ea păru să zâmbească abia 
perceptibil. Soldatul îşi trase răsuflarea şi continuă: 

— Ieşirile din aripa vestică au fost primele închise... şi 
suntem încrezători că îi avem blocaţi în grădini. 

— Execută-ţi misiunea, replică soldatul aflat cel mai aproape, 
şi anunţă-mă imediat ce ai reuşit. 

Urmă un răpăit de paşi pe pietriş, îndepărtându-se, bâzâitul 
dronei care se ridica iar în aer şi apoi, slavă Domnului... linişte 
absolută. 

Langdon dădu să se răsucească pentru a se uita pe după 
soclu, dar Sienna îl prinse de braţ şi-l opri. Duse un deget la 
buze şi-i făcu semn cu bărbia spre o umbră profilată vag pe 
peretele din spate. Primul soldat stătea încă tăcut la intrarea în 


grotă. 

„Oare ce mai aşteaptă?” 

— Brüder sunt, rosti militarul pe neaşteptate. l-am încolţit. 
Voi avea o confirmare curând. 

Omul telefonase cuiva, iar glasul lui părea să vină de foarte 
aproape, ca şi când s-ar fi aflat chiar lângă ei. Grota acţiona ca 
un microfon parabolic, concentrând toate sunetele spre 
peretele ei din spate. 

— Mai e ceva, continuă Bruder în telefon. Tocmai am primit 
informaţii de la Investigaţii. Apartamentul femeii pare a fi 
subînchiriat. Mobilat sumar. Evident, pe termen scurt. Am 
localizat bio-recipientul, dar proiectorul nu era la faţa locului. 
Bănuim că este încă în posesia lui Langdon. 

Profesorul simţi un fior rece pe şira spinării auzindu-şi 
numele. Paşii răsunau mai tare acum, iar el îşi dădu seama că 
soldatul intrase în grotă. Paşii nu aveau însă intensitatea 
dinainte, lăsând impresia că omul mergea doar de colo-colo în 
timp ce vorbea la telefon. 

— Corect, spuse soldatul. Investigaţiile au confirmat un 
singur apel către exterior, cu puţin înainte de a ajunge noi la 
apartament. 

„Consulatul american”, bănui Langdon,  rememorând 
conversaţia telefonică şi sosirea intempestivă a asasinei cu 
părul țepos. Femeia părea să fi dispărut însă, înlocuită fiind de 
o întreagă echipă de militari bine antrenati. 

„Nu putem fugi de ei la nesfârşit”. 

Paşii ajunseseră deja la vreo cinci metri de ei şi continuau să 
se apropie. Omul intrase în cea de-a doua sală şi, dacă ar fi 
înaintat până în capătul ei, i-ar fi observat, fără îndoială, 
ghemuiţi pe după soclul îngust al lui Venus. 

— Sienna Brooks, spuse omul deodată, rostind cuvintele cu o 
claritate de cristal. 

Sienna tresări şi ridică imediat privirea, aşteptându-se să-l 
vadă pe soldat uitându-se în jos, la ea. Dar nu era nimeni acolo. 

— Acum Îi examinează laptopul, continuă vocea, la vreo trei 
metri distanță de ei. Încă nu am raportul, dar este în mod cert 
acelaşi computer pe care l-am identificat când şi-a accesat 
Langdon contul de e-mail de la Harvard. 

Auzind asta, Sienna se întoarse spre el uluită, privindu-l cu o 
expresie şocată... şi apoi trădată. Langdon era şi el stupefiat. 


„Deci aşa ne-au luat urma?!” Nu-i trecuse una ca asta prin 
minte când îşi consultase e-mailul. 

„Voiam doar să aflu nişte informaţii!” 

Înainte să poată rosti o scuză, ceva, Sienna îşi întorsese faţa 
de la el, privind în gol. 

— Corect, spuse soldatul, ajungând la intrarea celei de-a 
treia săli, la nici doi metri de ascunzătoarea lor; încă doi paşi şi 
i-ar fi văzut, fără îndoială. Exact, adăugă apoi, făcând un pas 
spre ei, apoi se opri brusc. Stai puţin! 

Langdon îngheţă, pregătindu-se pentru ceea ce avea să 
urmeze. 

— Stai puţin, că nu te mai aud, repetă soldatul şi se înapoie 
în cea de-a doua sală. Nu aveam semnal. Spune! După ce 
ascultă câteva clipe, replică: Da, sunt de acord, dar cel puţin 
ştim cu cine avem de-a face. 

Şi cu asta, paşii se retraseră, ajunseră la aleea acoperită cu 
pietriş şi dispărură. 

Langdon răsuflă uşurat şi se întoarse spre Sienna, în a cărei 
privire fierbea un amestec de teamă şi furie. 

— Mi-ai folosit laptopul? întrebă ea. Ca să-ţi verifici 
mesajele? 

— Îmi pare rău... Mi-am spus că vei înţelege. Trebuia să 
aflu... 

— Aşa ne-au găsit! Iar acum îmi ştiu şi numele! 

— Te rog să mă ierţi, Sienna! Nu mi-am dat seama... bâigui 
el, copleşit de vinovăţie. 

Ea se întoarse cu spatele la el, privind în gol spre stalagmita 
globulară de pe peretele din fund. Niciunul din ei nu mai spuse 
nimic timp de aproape un minut. Langdon se întrebă dacă ea îşi 
amintea de obiectele personale de pe birou - programul de 
teatru de la Visul unei nopți de vară şi extrasele din presă 
despre viaţa ei de copil precoce. 

„Oare bănuieşte că le-am văzut?” Dacă da, continua să 
rămână tăcută, iar el se simţea şi aşa destul de vinovat, ca să 
nu mai amintească de ele. 

— Acum ei ştiu cine sunt, spuse ea abia auzit. 

În secundele care urmară, trase de câteva ori adânc aer în 
piept, de parcă ar fi încercat să absoarbă această nouă 
realitate. Langdon sesiza o nouă hotărâre în fiinţa ei. 

Apoi, fără niciun avertisment, sări în picioare. 


— Ar trebui să mergem. Nu le va lua mult să-şi dea seama că 
nu suntem în galeria costumelor. 

Langdon se ridică şi el. 

— Da, să mergem... Dar unde? 

— La Vatican? 

— Poftim? 

— Am priceput în sfârşit ce ai vrut să spui mai înainte... Ce 
legătură este între Vatican şi Grădinile Boboli. Asta e intrarea, 
da? întrebă ea, arătând spre uşa cenuşie. 

Langdon reuşi să încline din cap. 

— De fapt, este ieşirea, dar mi-am zis că merită o încercare. 
Din păcate, nu putem trece de ea. 

Din schimbul de replici între paznic şi soldat, era clar că uşa 
aceea nu mai constituia o opţiune valabilă. 

— Dar dacă am putea trece, interveni Sienna şi un ton jucăuş 
îi reveni în glas, ştii ce ar însemna asta? Ar însemna, continuă 
ea cu un surâs slab, că de două ori pe ziua de azi am fost ajutaţi 
de acelaşi artist renascentist. 

Langdon râse încet; cu numai câteva minute în urmă, se 
gândise la acelaşi lucru. Vasari. Vasari. 

Sienna zâmbi larg, iar el îşi dădu seama că îl iertase, cel 
puţin pentru moment. 

— Cred că-i un semn de sus, declară ea, pe jumătate 
serioasă. Ar trebui să intrăm pe uşa aceea. 

— Bine, dar... ce-o să facem, o să trecem frumos pe lângă 
paznic? 

Sienna îşi trosni încheieturile degetelor şi porni spre ieşirea 
din grotă. 

— Nu, o să vorbesc eu cu el. Apoi, privind înapoi spre 
Langdon, cu ochii scânteindu-i, adăugă: Crede-mă, domnule 
profesor, pot fi foarte convingătoare când e nevoie. 

XXX 

Bubuitul în uşa cenuşie începuse din nou. Insistent şi hotărât. 

Ernesto Russo bombăni enervat. După toate aparențele, 
soldatul cu ochi îngheţaţi se întorsese, dar nici n-ar fi putut s-o 
facă într-un moment mai nepotrivit. Meciul de fotbal ajunsese 
în prelungiri, Fiorentina având un om mai puţin pe teren şi 
soarta ei atârnând de un fir de păr. 

Bubuitul continua. 

Ernesto nu era deloc prost. Ştia că în dimineaţa asta erau 


ceva probleme - atâtea sirene şi toţi soldaţii aceia -, dar el unul 
nu era omul care să se amestece în treburi care nu-l priveau 
direct. 

Pazzo è colui che bada ai fatti altrui. 

Dar pe de altă parte, soldatul era în mod cert o persoană 
importantă, aşa că n-ar fi fost deloc înțelept să-l ignore. In Italia 
era greu să-ți găseşti o slujbă în ziua de azi, fie ea chiar şi una 
plictisitoare. Aruncând o ultimă privire la meci, Ernesto porni 
spre uşa cenuşie. 

Încă nu-i venea să creadă că era plătit ca să stea toată ziua în 
biroul ăsta mic şi să se uite la televizor. Poate de două ori pe zi 
se organiza în zonă câte un tur pentru vizitatorii VIP, care 
veneau pe jos de la Galeriile Uffizi. Ernesto îi întâmpina, 
descuia grilajul metalic şi permitea grupului să treacă dincolo 
de uşa cenuşie, spre Grădinile Boboli, unde se încheia excursia. 

Acum, în timp ce bubuitul devenea tot mai insistent, deschise 
grilajul din oţel, trecu de el, îl închise în urma lui şi-l încuie. 

— SP? strigă în vreme ce se grăbea spre uşă. 

Niciun răspuns - doar bubuit neîncetat. 

Insomma! 

În sfârşit descuie uşa şi o deschise, aşteptându-se să vadă 
aceeaşi privire îngheţată de mai înainte. Dar figura din prag 
era mult mai atrăgătoare. 

— Ciao, spuse tânăra blondă şi drăguță, zâmbindu-i dulce şi 
întinzându-i o hârtie împăturită pe care el, instinctiv, ridică 
mâna s-o primească. 

În clipa în care luă hârtia şi îşi dădu seama că nu era decât 
un gunoi de pe jos, femeia îi prinse încheietura în mâinile ei 
mici şi îşi înfipse degetul mare în zona articulației lui, imediat 
sub palmă. 

Ernesto avu impresia că un cuţit îi retezase pur şi simplu 
mâna, durerea fiind urmată imediat de o amorţeală ca de şoc 
electric. Femeia făcu un pas spre el şi presiunea crescu 
exponențial, declanşând un nou ciclu de durere. Paznicul se 
împletici înapoi, încercând să-şi elibereze braţul, dar picioarele 
i se înmuiară şi căzu în genunchi. 

După aceea, totul se petrecu într-o fracțiune de secundă. 

Un bărbat înalt, într-un costum închis la culoare, apăru în 
cadrul uşii, se strecură înăuntru şi închise repede uşa cenuşie 
în urma lui. Ernesto dădu să-şi ia staţia radio, dar o mână 


moale pe după ceafa lui strânse o dată, iar muşchii lui se 
încordară, retezându-i suflul. Femeia îi luă staţia radio, iar 
bărbatul înalt se apropie, părând la fel de alarmat de acţiunile 
ei pe cât era şi el. 

— Dim mak, spuse tânăra blondă către bărbatul înalt. Puncte 
de presopunctură chinezească. Există un motiv pentru care 
sunt folosite de mii de ani. 

Bărbatul o privea uluit. 

— Non vogliamo farti del male, îi şopti blonda lui Ernesto, 
slăbind presiunea pe ceafa lui. Nu vrem să-ţi facem râu. 

În clipa în care apăsarea slăbi, Ernesto se răsuci încercând 
să se elibereze, dar presiunea reveni instantaneu, iar muşchii 
lui se crispară din nou. Icni de durere, abia mai izbutind să 
respire. 

— Dobbiamo passare, spuse femeia. Trebuie să trecem. Dove 
la chiave? întrebă ea apoi, făcând semn spre grilajul de oţel pe 
care, slavă Domnului, îl încuiase când ieşise. 

— Non ce I ho, bâigui el. N-o am. 

Bărbatul înalt trecu pe lângă ei şi studie mecanismul de 
închidere al grilajului. 

— E o yală cu cifru, îi strigă el femeii blonde, vorbind cu 
accent american. 

Tânăra îngenunche lângă Ernesto, iar ochii ei căprui aveau o 
privire ca de gheaţă. 

— Qual è la combinazione? 

— Non posso! răspunse paznicul. N-am voie. 

Ceva se petrecu la ceafa lui şi într-o clipă Ernesto îşi simţi 
trupul moale ca o cârpă. O secundă mai târziu, îşi pierdu 
cunoştinţa. 

XXX 

Când îşi reveni, Ernesto avu impresia că se aflase la graniţa 
dintre conştienţă şi leşin, trecând de o parte şi de alta a ei de 
mai multe ori în decurs de câteva minute. Işi amintea o 
conversaţie... mai multe reprize de durere... poate fusese şi 
drogat? Totul era o nebuloasă. 

Pe măsură ce ceața începu să se destrame, observă ceva 
ciudat: pantofii lui, aşezaţi pe podea alături de el, cu şireturile 
scoase. Abia atunci îşi dădu seama că nu se mai putea mişca 
aproape deloc. Şedea întins pe o parte, cu mâinile şi picioarele 
legate la spate, probabil cu şireturile. Încercă să strige, dar 


niciun sunet nu se auzi. Una din şosetele lui îi fusese îndesată 
în gură. Dar clipa adevăratei terori veni puţin mai târziu, când 
ridică privirea şi văzu televizorul la care era acelaşi meci de 
fotbal. 

„Sunt în biroul meu... DINCOLO de grilaj?!” 

Undeva la distanţă se auzea zgomot de paşi îndepărtându-se 
în fugă pe coridor... până ce se stinse şi el. Non € possibile! 
Cumva, într-un fel sau altul, tânăra blondă îl determinase să 
facă unicul lucru pe care slujba îi cerea să nu-l facă niciodată - 
să dezvăluie combinaţia yalei care permitea intrarea în celebrul 
Coridor Vasari. 


CAPITOLUL 31 


Elizabeth Sinskey simţea valurile de greață şi ameţeală 
succedându-se în ritm accelerat. Şedea cu umerii plecaţi pe 
bancheta din spate a dubei parcate în faţa Palatului Pitti. 
Soldatul de lângă ea o privea cu îngrijorare crescândă. 

Cu câteva momente în urmă, staţia radio a militarului 
prinsese viaţă - cineva spusese ceva despre o galerie a 
costumelor - trezind-o din toropeala în care visase la monstrul 
cu ochi verzi. 

Se văzuse din nou în sala aceea întunecată de la Consiliul 
pentru Relaţii Externe din New York, ascultând peroraţia 
nebunească a necunoscutului care o chemase acolo. Individul 
continua să păşească de colo-colo în partea din faţă a sălii - o 
siluetă înaltă şi subţire pe fondul imaginii oribile a trupurilor 
goale şi muribunde, inspirate de Infernul lui Dante. 

— Cineva trebuie să ducă acest război, declarase silueta; 
altfel,  ăsta-i viitorul nostru. Matematica îl garantează. 
Omenirea se complace acum într-un purgatoriu al nehotărârii, 
al procreştinării şi al lăcomiei personale... Dar cercurile iadului 
aşteaptă imediat sub picioarele noastre, gata să ne înghită pe 
toţi. 

Elizabeth încă nu-şi revenise din şocul pe care i-l stârniseră 
ideile monstrului din faţa ei. Dar, nemaiputând suporta, sărise 
în picioare. 

— Ceea ce sugeraţi este... 

— Unica opţiune care ne-a mai rămas, o întrerupsese 
individul. 

— Eu voiam să spun „criminal”! 

Bărbatul ridicase din umeri. 

— Drumul spre rai trece direct prin iad. Dante ne-a învăţat 
asta. 

— Sunteţi nebun! 

— Nebun? repetase el ofensat. Eu? Nu cred. Nebunia este a 
OMS, care se uită drept în abis şi îi neagă existenţa. Nebunia 
este a struţului care îşi ascunde capul în nisip, în vreme ce 
haita de hiene se adună în jurul lui. 

Inainte ca ea să poată răspunde ceva în apărarea organizaţiei 
pe care o conducea, bărbatul schimbase imaginea de pe ecran. 

— Şi fiindcă tot vorbeam despre hiene, reluase el cu un semn 
din mână spre noua imagine, iată haita care dă târcoale 


omenirii... şi se apropie cu paşi repezi. 

Elizabeth privise cu surprindere ilustraţia familiară - un 
grafic dat publicităţii de OMS cu un an în urmă, ce detalia 
principalele probleme de mediu despre care organizaţia 
considera că au cel mai mare impact asupra sănătăţii mondiale. 
Lista includea, printre altele: cererea de apă potabilă, 
temperaturile globale, distrugerea stratului de ozon, epuizarea 
resurselor oceanice, dispariţia speciilor, concentraţia de dioxid 
de carbon, despăduririle şi nivelul oceanului planetar. 

Toţi aceşti indicatori negativi avuseseră un trend ascendent 
în cursul ultimului secol, dar acum creşterea căpătase un ritm 
terifiant. 

Elizabeth avusese aceeaşi reacţie ca de fiecare dată când 
văzuse graficul - fusese copleşită de un sentiment de 
neajutorare. Era om de ştiinţă şi credea în utilitatea 
statisticilor, iar diagrama aceea contura o imagine 
cutremurătoare a unui viitor nicidecum îndepărtat... ci foarte 
apropiat. 

De multe ori în cursul vieţii fusese disperată din pricină că 
nu putea concepe un copil. Dar când văzuse graficul acela, se 
simţise aproape uşurată la gândul că nu mai adusese şi ea pe 
lume încă un pui de om. 

„Acesta e viitorul pe care i l-aş dărui copilului meu?” 

— În ultimii cincizeci de ani, reluase necunoscutul, păcatele 
noastre împotriva Naturii Mamă au sporit exponential. Mă tem 
pentru sufletul omenirii. Când OMS a publicat acest grafic, 
politicienii, ecologiştii şi factorii de putere din lumea întreagă 
s-au grăbit să organizeze reuniuni de urgenţă, fiecare 
străduindu-se să decidă care erau cele mai grave probleme şi 
pe care puteau spera să le rezolve. Iar rezultatul? Feriţi de 
ochii lumii, şi-au luat capul în palme şi au plâns. Public, ne-au 
asigurat pe toţi că lucrează la găsirea unor soluţii, dar că 
problemele sunt unele complexe. 

— Problemele chiar sunt complexe! 

— Aiurea! explodase necunoscutul. Ştiţi al naibii de bine că 
graficul ăsta ilustrează cea mai simplă relaţie posibilă - o 
funcţie cu o singură variabilă! Fiecare curbă din desenul de aici 
urcă direct proporţional cu un unic factor, cel pe care toată 
lumea se fereşte să-l ia în discuţie. Populaţia globală! 

— În realitate, cred că e puţin mai... 


— Puțin mai complicat? În realitate, nu e deloc! Nu există 
nimic mai simplu. Dacă vrei resurse mai mari de apă potabilă 
pe cap de locuitor, îţi trebuie mai puţini oameni pe glob. Dacă 
vrei să reduci emisiile vehiculelor, îţi trebuie mai puţini 
conducători auto. Dacă vrei ca oceanele să-şi refacă rezervele 
de peşte, îţi trebuie mai puţini oameni care să mănânce peşte! 
Privind-o furibund, bărbatul continuase pe un ton mai insistent: 
- Deschideţi ochii! Suntem în pragul pieirii, iar liderii mondiali 
stau în sălile de şedinţe şi comandă studii despre energia 
solară, reciclare şi automobile hibrid! Cum se face că 
dumneavoastră, un om de ştiinţă cu înaltă educaţie, nu vedeţi 
asta? Distrugerea stratului de ozon, lipsa apei potabile şi 
poluarea nu sunt boli, ci simptome! Boala este suprapopularea. 
Şi dacă nu abordăm problema în mod direct înseamnă că nu 
facem altceva decât să lipim un plasture pe o tumoare 
canceroasă în dezvoltare. 

— Consideraţi specia umană un cancer? 

— Cancerul nu e altceva decât o celulă sănătoasă care începe 
să se înmulțească necontrolat. Imi dau seama că ideile mele vi 
se par dezgustătoare, dar vă asigur că alternativa vă va lăsa un 
gust mult mai amar, atunci când se va manifesta. Dacă nu 
acţionăm curajos acum... 

— Curajos?! exclamase ea. „Curajos” nu e cuvântul pe care-l 
căutaţi! Incercaţi mai bine „smintit”! 

— Doamnă doctor Sinskey, replicase necunoscutul, glasul lui 
adoptând un ton nefiresc de calm. V-am chemat aici tocmai 
pentru că am sperat că Domnia Ta - o voce înţeleaptă de la 
Organizaţia Mondială a Sănătăţii - aţi putea fi dispusă să 
colaboraţi cu mine şi să luaţi în calcul o posibilă soluţie. 

Elizabeth se uitase la el încă nevenindu-i să creadă. 

— Vă închipuiţi că Organizaţia Mondială a Sănătăţii ar 
colabora cu dumneavoastră... analizând o asemenea idee?! 

— Într-adevăr, da. Organizaţia pe care o conduceţi are în 
componenţă medici, iar când are un pacient cu cangrenă, 
medicul nu ezită să-i taie piciorul pentru a-i salva viaţa. Uneori, 
singurul curs posibil de acţiune este răul cel mai mic. 

— Situaţia e diferită. 

— Ba nu. Este identică. Unica deosebire este de amplitudine. 

Elizabeth auzise destul, aşa că se ridicase cu o mişcare 
fermă. 


— Am un avion de prins. 

Bărbatul înalt făcu un pas ameninţător în direcţia ei, 
blocându-i ieşirea. 

— Vă  avertizez cinstit. Cu sau fără cooperarea 
dumneavoastră, pot foarte uşor să-mi duc ideea mai departe 
singur. 

— Vă avertizez la fel de cinstit, replicase ea. Consider ceea 
ce mi-aţi spus o ameninţare teroristă şi o voi trata ca atare. 

Elizabeth îşi scosese telefonul mobil, dar celălalt izbucnise în 
râs. 

— O să mă reclamaţi fiindcă am vorbit ipotetic? Din păcate, 
va trebui să mai aşteptaţi ca să puteţi telefona. Sala asta-i 
ecranată electronic. Telefonul nu are semnal. 

„Nici n-am nevoie de semnal, smintitule!” 

Elizabeth ridică telefonul şi, înainte ca individul să-şi dea 
seama ce se petrece, îl fotografie. Licărirea bliţului i se reflectă 
în ochii verzi şi pentru o clipă i se păru că figura lui îi este 
cunoscută. 

— Oricine aţi fi, spuse apoi, aţi greşit chemându-mă aici. 
Înainte să ajung la aeroport, voi afla cine sunteţi şi vă voi 
include pe lista de atenţie la OMS şi la centrele pentru 
Controlul şi Prevenirea Bolilor din SUA şi din Europa, ca 
potenţial bioterorist. Vom avea zi şi noapte oameni pe urmele 
dumneavoastră. Dacă încercaţi să achiziţionaţi ceva materiale, 
noi vom afla. Dacă vă construiți un laborator, vom şti şi noi. Nu 
aveţi unde să vă ascundeţi. 

Bărbatul păstră o tăcere încordată câteva lungi momente, de 
parcă s-ar fi gândit să se repeadă şi să-i smulgă telefonul. Într- 
un târziu, se relaxă şi se trase într-o parte, cu un rânjet bizar. 

— Atunci, se pare că dansul nostru a început. 


CAPITOLUL 32 


Corridoio Vasariano - Coridorul Vasari - fusese proiectat de 
Giorgio Vasari în 1564, la cererea marelui duce Cosimo I 
Medici, ca o modalitate de a se deplasa în siguranţă de la 
reşedinţa sa din Palatul Pitti la birourile administrative aflate în 
Palazzo Vecchio, peste fluviul Arno. 

La fel ca faimosul Passetto din incinta Vaticanului, Coridorul 
Vasari era tunelul secret prin excelenţă. Se întindea pe aproape 
un kilometru, din colţul estic al Grădinilor Boboli până în inima 
vechiului palat, traversând Ponte Vecchio şi trecând prin 
Galeriile Uffizi. 

Astăzi îşi păstrase acelaşi rol de adăpost, dar nu pentru 
aristocrații din familia Medici, ci pentru opere de artă. Pereţii 
săi ofereau un spaţiu uriaş pentru nenumărate picturi rare, 
care nu mai încăpuseră la expunere în Galeriile Uffizi. 

Langdon îl străbătuse cu câţiva ani în urmă, în cadrul unui 
tur de vizitare particular. In după-amiaza aceea îşi luase 
răgazul să admire tezaurul incredibil de tablouri, din care făcea 
parte şi cea mai mare colecţie de autoportrete din lume. Se 
oprise, de asemenea, de mai multe ori pentru a privi pe 
ferestrele de observare, care le permiteau vizitatorilor să 
aprecieze unde au ajuns în drumul lor pe pasarelă. 

În această dimineaţă însă, Langdon şi Sienna străbăteau 
coridorul în fugă, dornici să pună o distanţă cât mai mare între 
ei şi cei care îi urmăreau. Profesorul se întrebă cât timp va 
trece până ce paznicul legat va fi descoperit. Continuând să 
alerge, avea o tot mai puternică impresie că tunelul îi ducea tot 
mai aproape, cu fiecare pas, de ceea ce căutau. 

„Cerca trova... ochii morţii... şi răspunsul la întrebarea cine 
se află pe urmele mele”. 

Bâzâitul îndepărtat al dronei se auzea slab în spatele lor. Cu 
cât înaintau mai mult în tunel, cu atât Langdon se convingea 
încă o dată de amploarea deosebită a reuşitei arhitecturale pe 
care o constituia coridorul. 

Construit la înălţime pe aproape întreaga sa lungime, 
semăna cu un şarpe lat, trecând prin diverse clădiri de la 
Palazzo Pitti, peste Arno, până în inima oraşului vechi. Pasajul 
văruit părea să nu aibă sfârşit, cotind uneori brusc la dreapta 
sau la stânga pentru a evita un obstacol, dar îndreptându-se 
mereu spre est... traversând apele râului Arno. 


Deodată, în faţa lor se auzi zvon de glasuri, iar Sienna se opri 
brusc. Langdon încremeni şi el, dar imediat îşi puse o mână 
liniştitoare pe umărul ei, făcându-i semn spre o fereastră de 
observare. 

„Turiştii de jos”. 

Se apropiară amândoi de ferestruică şi priviră afară, 
constatând că se aflau chiar deasupra lui Ponte Vecchio, podul 
medieval din piatră care constituia o cale pietonală de a ajunge 
în oraşul vechi. Dedesubt, primii turişti ai zilei colindau târgul 
care se ţine pe pod încă din anii 1400. Astăzi, aici se vând în 
majoritate aur şi bijuterii, dar pe vremuri alta era situaţia. 
Iniţial, podul găzduise piaţa de carne în aer liber a Florenței, 
dar în 1593 accesul măcelarilor a fost interzis, din cauză că 
mirosul pestilenţial de carne stricată urca până în Coridorul 
Vasari, ajungând la nările delicate ale marelui duce. 

Tot aici pe pod, undeva, îşi aminti Langdon, se petrecuse una 
dintre cele mai abjecte crime din istoria Florenței. În 1216, un 
tânăr nobil pe nume Buondelmonte refuzase căsătoria aranjată 
de familia sa, de dragul femeii pe care o iubea, iar din acest 
motiv fusese asasinat chiar acolo, pe Ponte Vecchio. 

Moartea lui, mult timp considerată „cea mai sângeroasă 
crimă din Florenţa”, a provocat o ruptură între două puternice 
facţiuni politice - Guelfii şi Ghibelinii - care de atunci se 
războiseră crunt vreme de secole. Ca urmare a disputei politice 
care dusese la exilarea sa din Florenţa, Dante imortalizase cu 
tuşe amare evenimentul în a sa Divina Comedie: „O, 
Buondelmont, fugind de nunta sa prin sfat străin, ce rău zvârlit- 
ai sorţii”!5 

Chiar şi în prezent, trei plachete, fiecare citând un alt vers 
din Cântul 16 al Paradisului, pot fi văzute în apropiere de locul 
crimei. Una dintre ele, amplasată la intrarea pe Ponte Vecchio, 
poartă următorul mesaj: 

CI-ACELEI PIETRE CE ŞTIRBITĂ ZACE, PĂZIND UN POD, 

FU SCRIS SĂ-I DEA VICTIME FLORENŢA, BIATA-N ULTIMA 

EI PACE!’ A 

Langdon privi spre apele întunecate de sub pod. In 

depărtare, spre est, se zărea fleşa stingheră de la Palazzo 


3 Dante Alighieri, Divina Comedie, Editura Polirom, laşi, 2000, traducere de 
George Coşbuc (n. tr.) 
4 Ibidem (n. tr.) 


Vecchio. Cu toate că se aflau abia la jumătatea drumului peste 
Arno, el nu avea niciun dubiu că trecuseră deja de mult de 
punctul dincolo de care nu mai exista cale de întoarcere. 
XXX 

La zece metri dedesubt, pe caldarâmul de pe Ponte Vecchio, 
Vayentha studia cu inima strânsă mulţimea de trecători, fără a 
bănui nicio clipă că unica ei salvare trecuse cu numai câteva 
momente în urmă chiar pe deasupra ei. 


CAPITOLUL 33 


Adânc în măruntaiele iahtului Mendacium, aflat la ancoră, 
coordonatorul Knowlton şedea singur în cubicului său şi 
încerca în van să se concentreze asupra a ceea ce avea de 
făcut. În culmea agitaţiei, urmărise încă o dată clipul video şi 
de o oră întreagă analiza monologul de nouă minute aflat 
undeva la graniţa dintre genialitate şi nebunie. 

Derulă rapid înainte, de la început, în căutarea oricărui 
indiciu care i-ar fi putut scăpa. Trecu de placa scufundată... de 
sfera cu lichid tulbure galben-maroniu... şi ajunse la momentul 
în care apărea silueta cu nasul ca un cioc - o umbră diformă 
proiectată pe un perete umed de grotă... scăldat într-o palidă 
lumină roşiatică. 

Knowlton ascultă din nou vocea înăbuşită, încercând să-i 
descifreze vocabularul elaborat. Cam pe la jumătatea 
monologului, umbra de pe perete deveni deodată mai mare, iar 
glasul căpătă tonuri mai intense. 

Iadul lui Dante nu-i o ficţiune... e o profeție! 

Suferinţă abominabilă. Chin atroce. Aceasta-i imaginea zilei de 
maine. 

Neţinută în frâu, omenirea funcționează ca o molimă, ca un 
cancer... am devenit tot mai mulţi cu fiecare generaţie, până ce 
înlesnirile fireşti care ne-au susţinut odinioară virtuțile şi 
camaraderia s-au redus aproape la zero... scoțând la iveală 
monştrii din noi înşine... ce luptă până la moarte pentru a-şi hrăni 
puii. 

Acesta e Infernul cu nouă cercuri al lui Dante. 

Asta ne aşteaptă. 

În vreme ce viitorul se năpusteşte asupra noastră, alimentat de 
matematica neiertătoare a lui Malthus, noi bâjbâim la buza 
primului cerc al infernului... gata să ne prăbuşim mai fulgerător 
decât ne-am imaginat vreodată. 

Knowlton  întrerupse înregistrarea. „Matematica lui 
Malthus?” O căutare pe internet îi oferi rapid informaţiile 
dorite despre un reputat matematician şi specialist în 
demografie din Anglia secolului al XIX-lea, pe nume Thomas 
Robert Malthus, care preconizase colapsul global al omenirii ca 
urmare a suprapopulării. 

Knowlton constată cu îngrijorare crescândă că biografia lui 
Malthus includea un tulburător extras din cartea sa, Eseu 
asupra principiului populației: 


Forţa populaţiei depăşeşte cu atât de mult capacitatea 
pământului de a asigura resursele necesare subzistenţei omului, 
încât moartea prematură, într-un fel sau altul, trebuie să se abată 
asupra speciei umane. Viciile omului sunt agenţi activi şi abili ai 
depopulării. Ele sunt precursorii marii armate a distrugerii şi 
deseori duc ele însele treaba la bun sfârşit. Dacă ele dau însă greş 
în acest război al exterminării, vremea nesănătoasă, molimele, 
mizeria şi epidemiile avansează în marş forţat şi şterg de pe faţa 
lumii mii şi zeci de mii. Dacă nici aşa succesul nu este desăvârşit, 
la pândă stă foametea inevitabilă, la scară uriaşă, care, cu o 
singură lovitură devastatoare, pune semnul egal între populaţie şi 
hrana disponibilă. 

Cu inima bătându-i rapid, Knowlton aruncă o privire spre 
imaginea îngheţată a siluetei cu cioc. 

Neţinută în frâu, omenirea funcţionează ca o molimă, ca un 
cancer. 

Neţinută în frâu. Nu-i plăcea deloc cum suna asta. Cu un 
deget ezitant, apăsă din nou butonul de derulare. Vocea 
înăbuşită îşi continua peroraţia: 

Să nu faci nimic înseamnă să deschizi larg uşa infernului 
dantesc... colcăind şi înfometat, bălăcindu-se în Păcat. 

Şi de aceea, cu bravură, eu am acţionat. 

Unii se vor cutremura oripilaţi, dar orice salvare are un preţ. 

Într-o zi, lumea va înţelege măreţia sacrificiului meu. 

Căci eu sunt Salvarea voastră. 

Eu sunt Umbră. 

Eu sunt poarta către era post-umană. 


CAPITOLUL 34 


Palazzo Vecchio seamănă cu o gigantică piesă de şah. Cu 
faţada sa rectangulară robustă şi crenelurile rusticizate, 
clădirea ca un turn este strategic amplasată în Piazza della 
Signoria, străjuindu-i colţul sud-estic. 

Fleşa sa neobişnuită, înălțându-se puţin descentrat din 
fortăreaţa de formă pătrată, este inconfundabilă în peisajul 
florentin, astfel că a devenit un veritabil simbol al oraşului. 

Construit ca sediu al guvernului italian, palatul îşi răsfaţă 
vizitatorii cu un impunător şir de statui masculine. Un Neptun 
musculos şi gol, creat de Ammannati, stă deasupra unui grup 
de patru cai-de-mare - simbol al dominaţiei florentine asupra 
mărilor. O copie a lui David de Michelangelo - probabil, cel mai 
admirat nud masculin la nivel mondial - străjuieşte intrarea în 
palat. Lui David i se alătură Hercule şi Cacus - alţi doi coloşi 
goi care, împreună cu numeroşii satiri din jurul lui Neptun, 
ridică la mai mult de doisprezece numărul penisurilor care îi 
întâmpină pe vizitatorii palatului. 

În mod normal, Langdon şi-ar fi început turul acestui edificiu 
acolo, în Piazza della Signoria care, în ciuda abundenței de 
falusuri, fusese întotdeauna una dintre piaţetele lui preferate în 
Europa. Nicio vizită în Piazza nu ar fi fost completă fără un 
espresso savurat la Caffe Rivoire şi fără a admira leii Medici 
din Loggia dei Lanzi - galeria de sculpturi în aer liber a 
piaţetei. 

Astăzi însă, Langdon şi Sienna aveau de gând să intre în 
Palazzo Vecchio prin Coridorul Vasari, aşa cum obişnuiau şi 
ducii de Medici în vremea lor, ocolind celebra Galerie Uffizi şi 
parcurgând coridorul pe deasupra podurilor şi străzilor, 
trecând prin clădiri şi ajungând drept în inima vechiului palat. 
Până acum nu auziseră paşi în urma lor, însă Langdon tot era 
nerăbdător să iasă din coridor. 

„Şi uite că am ajuns, îşi dădu el seama văzând uşa grea de 
lemn din faţa lor. Intrarea în vechiul palat”. 

În ciuda încuietorii masive, uşa era dotată cu o bară 
orizontală drept mâner, oferind astfel posibilitatea unei ieşiri 
de urgenţă şi împiedicând în acelaşi timp accesul din cealaltă 
parte în Coridorul Vasari, fără o cartelă electronică. 

Langdon îşi lipi urechea de tăblia din lemn şi ascultă. Cum 
nu auzi nimic, puse mâinile pe bară şi împinse uşor. 


Încuietoarea scoase un clic. Uşa se deschise câţiva centimetri, 
iar el aruncă o privire dincolo. Un mic alcov. Pustiu. Tăcut. 

Cu un mic suspin de uşurare, Langdon trecu pragul şi-i făcu 
semn Siennei să-l urmeze. 

„Suntem înăuntru”. 

Stând în firida aceea tăcută din Palazzo Vecchio, Langdon 
aşteptă o clipă, încercând să se orienteze. În faţa lor, un hol 
lung se întindea perpendicular pe alcov. In stânga, în 
depărtare, se auzeau voci liniştite şi joviale. Aidoma 
Capitoliului din Washington, Palazzo Vecchio era totodată o 
instituţie guvernamentală şi o atracţie turistică. La ora aceasta, 
vocile auzite aparţineau cel mai probabil funcţionarilor care 
intrau şi ieşeau din birouri, pregătindu-se pentru o zi de muncă. 

Langdon şi Sienna făcură câţiva paşi spre hol şi priviră după 
colţ. Într-adevăr, la capătul culoarului se afla o încăpere în care 
circa zece angajaţi guvernamentali îşi beau espresso-ul de 
dimineaţă şi vorbeau relaxat între ei, înainte de a începe lucrul. 

— Fresca de Vasari, şopti Sienna. Spuneai că este în Sala 
celor Cinci Sute? 

Langdon încuviinţă cu o mişcare din cap şi-i făcu semn 
dincolo de biroul aglomerat, unde o arcadă se deschidea spre 
un hol din piatră. 

— Din păcate, drumul este prin birou. 

— Eşti sigur? 

El încuviinţă din nou. 

— Nu vom reuşi să trecem fără să fim văzuţi. 

— Sunt doar nişte funcţionari guvernamentali, nu-i 
interesează prezenţa noastră. Intrăm şi mergem ca şi când aici 
ne-ar fi locul. 

Apoi, ridicând mâna, îi netezi cu gesturi uşoare costumul 
Brioni, aranjându-i gulerul. 

— Arăţi foarte prezentabil, Robert. 

Şi cu un surâs cuminte, îşi aşeză şi ea mai bine puloverul şi 
trecu la acţiune. 

Langdon se grăbi după ea, îndreptându-se amândoi cu paşi 
hotărâți spre birou. Când intrară, Sienna începu să-i vorbească 
rapid în italiană - ceva despre subvenţiile pentru fermieri - 
însoţindu-şi cuvintele cu gesturi ample. Continuară să meargă 
spre zidul exterior, păstrând distanţa faţă de ceilalţi. Spre 
uimirea lui, nici măcar un angajat nu le aruncă vreo privire. 


Odată trecuţi de birou, îşi menţinură direcţia spre hol. 
Langdon îşi aminti programul de teatru. „Puck năzdrăvanul”. 

— Ce mai actriţă eşti! şopti el. 

— A trebuit să fiu, replică ea, pe un ton neaşteptat de distant. 

Încă o dată, Langdon bănui că în trecutul ei existase multă 
suferinţă neştiută şi simţi un nou val de remuşcare fiindcă o 
târâse în toată această nebunie periculoasă. Dar îşi reaminti că 
acum nimic nu mai putea fi făcut, decât să ajungă la capăt. 

„Continuă să înoţi prin tunel... şi roagă-te să găseşti lumina”. 

Apropiindu-se de arcadă, avu un sentiment de uşurare 
văzând că memoria nu-l înşelase. O săgeată indica direcţia pe 
hol, după colţ, şi numele sălii: IL SALONE DEI CINQUECENTO. 
„Sala celor Cinci Sute”, îşi spuse el, întrebându-se ce 
răspunsuri vor găsi înăuntru. „Adevărul poate fi întrezărit doar 
prin ochii morţii. Ce-o fi însemnând asta?” 

— S-ar putea ca sala să fie totuşi încuiată, spuse Langdon 
când ajunseră aproape de colţ. 

Deşi Sala celor Cinci Sute era o populară atracţie turistică, 
palatul nu părea să-şi fi deschis încă porţile pentru vizitatori. 

— Ai auzit?! exclamă Sienna, oprindu-se brusc. 

Auzise şi el. Un zumzet sonor răsuna de după colţ. „Doar n-o 
fi o dronă de interior!” 

Cu gesturi precaute, Langdon privi pe după colţul arcadei. La 
treizeci de metri distanţă se vedea uşa din lemn, surprinzător 
de simplu lucrată, care ducea spre Sala celor Cinci Sute. Din 
păcate, între ei şi uşă se afla un îngrijitor voinic, care împingea 
o maşină de lustruit parchetul, în cercuri obosite. 

„Paznicul porţii”. 

Langdon îşi îndreptă privirea spre un indicator din plastic de 
lângă uşă, pe care erau inscripţionate trei simboluri. Uşor de 
descifrat chiar şi pentru cel mai neexperimentat student al 
simbologiei, cele trei semne erau: o videocameră tăiată cu un 
X, un pahar tăiat cu un X şi o pereche de siluete rudimentar 
desenate, una feminină şi cealaltă masculină. 

Langdon preluă iniţiativa şi se apropie cu paşi repezi de 
îngrijitor, chiar alergând uşor pe ultimii metri. Sienna veni 
repede în urma lui. 

Îngrijitorul ridică privirea, părând surprins. 

— Signori?! exclamă el şi ridică braţele în lateral, pentru a-i 
opri. 


Langdon îi oferi un zâmbet căznit, sau mai degrabă o 
strâmbătură, şi arătă spre simbolurile de lângă uşă, ridicând 
din umeri cu un aer stânjenit. 

— Toilette, declară el, cu glasul sugrumat. 

Nu fusese nicidecum o întrebare. 

Îngrijitorul ezită o clipă, aparent gata să-i refuze solicitarea, 
dar apoi, văzând cum Langdon îşi tot mută chinuit greutatea de 
pe un picior pe altul, făcu un semn înţelegător din cap şi îi lăsă 
să treacă. 

Ajunşi lângă uşă, Langdon îi făcu Siennei cu ochiul. 

— Compasiunea e o limbă universală. 


CAPIIOLUL 35 


La un moment dat, Sala celor Cinci Sute s-a bucurat de 
statutul de cea mai mare încăpere din lume. A fost construită în 
1494, ca sală de întrunire a întregului Consiglio Maggiore - 
Marele Consiliu al republicii, care număra exact cinci sute de 
membri, de unde i se trage şi numele. Câţiva ani mai târziu, la 
solicitarea lui Cosimo I, a fost renovată şi substanţial extinsă. 
Cosimo I, cel mai puternic om din Italia acelor vremuri, l-a ales 
ca arhitect şi supervizor al proiectului pe Giorgio Vasari. 

Dovedind excepţionale abilităţi inginereşti, Vasari a ridicat 
considerabil acoperişul original al sălii, permiţând astfel luminii 
naturale să pătrundă prin supralumini înalte dispuse pe toate 
cele patru laturi ale sălii, rezultatul fiind o „vitrină” elegantă 
pentru unele dintre cele mai rafinate piese de arhitectură, 
pictură şi sculptură ale Florenței. 

Pentru Langdon, podeaua încăperii era cea care îi atrăgea în 
primul rând atenţia, sugerând că sala nu era câtuşi de puţin 
una obişnuită. Pardoseala din piatră stacojie era acoperită cu 
un caroiaj negru, care conferea spaţiului de peste o mie de 
metri pătraţi un aer de soliditate, profunzime şi echilibru. 

Langdon îşi ridică încet privirea spre capătul îndepărtat al 
sălii, unde şase sculpturi dinamice - Muncile lui Hercule - 
străjuiau peretele aidoma unor soldaţi, şi ignoră deliberat 
deseori defăimatul grup statuar Hercule şi Diomede, cu cele 
două trupuri încleştate într-o greoaie repriză de lupte ce 
includea şi creativa „priză falică” - imagine care lui îi stârnea 
de fiecare dată un sentiment de jenă. 

Mult mai plăcută ochiului era o altă capodoperă a lui 
Michelangelo, Geniul Victoriei. Amplasată în partea dreaptă, 
aceasta domina nişa centrală de pe peretele sudic. Înaltă de 
aproape trei metri, statuia fusese lucrată iniţial pentru a decora 
mormântul ultraconservatorului papă Iulius al II-lea - Il Papa 
terribile - o comandă care lui Langdon i se păruse întotdeauna 
o culme a ironiei, ţinând seama de opinia Vaticanului cu privire 
la homosexualitate. Sculptura îl înfăţişa pe Tommaso dei 
Cavalieri, tânărul de care Michelangelo fusese îndrăgostit 
aproape toată viaţa şi pentru care compusese mai mult de trei 
sute de sonete. 

— Nu-mi vine să cred că n-am mai fost aici până acum, şopti 
Sienna, vocea ei dobândind dintr-odată o nuanţă calmă, 


reverenţioasă. Este splendid. 

Langdon încuviinţă, amintindu-şi prima sa vizită în Sala celor 
Cinci Sute, cu ocazia unui spectaculos concert de muzică 
clasică în interpretarea renumitei pianiste Mariele Keymel. 
Deşi sala fusese construită iniţial pentru întruniri politice şi 
audienţe la marele duce, în prezent găzduia mult mai des 
muzicieni, conferenţiari şi dineuri de gală - de la istoricul de 
artă Maurizio Seracini la gala inaugurală în ţinută la patru ace 
a Muzeului Gucci. Langdon se întreba uneori ce părere ar fi 
avut Cosimo I despre ideea de a-şi împărţi salonul particular 
auster cu vedete din lumea modei şi cu preşedinţi ai consiliilor 
de administraţie. 

Profesorul îşi îndreptă privirea spre frescele uriaşe care 
decorau pereţii. Istoria lor plină de bizarerii includea o tehnică 
experimentală de pictură concepută de Leonardo da Vinci şi 
eşuată, care se concretizase într-o „capodoperă lichefiată”, şi 
un „duel” artistic iniţiat de Piero Soderini şi Machiavelli, care 
au asmuţit unul împotriva altuia doi titani ai Renaşterii - 
Michelangelo şi Leonardo da Vinci - cerându-le să realizeze 
câte o frescă pe pereţii opuși ai aceleiaşi săli. 

Astăzi însă, Langdon era mai interesat de una dintre celelalte 
ciudăţenii istorice ale încăperii. 

Cerca trova. 

— Care dintre ele este de Vasari? întrebă Sienna, privind 
frescele. 

— Aproape toate, răspunse el, ştiind că, în cadrul misiunii de 
renovare, Vasari şi ajutoarele sale se văzuseră nevoiţi să 
picteze din nou aproape totul, de la frescele originale până la 
cele treizeci şi nouă de panouri casetate ale celebrului plafon 
„suspendat”. Dar pe cea de acolo, continuă el arătându-i ultima 
frescă din dreapta, am venit s-o vedem: Bătălia de la Marciano. 

Capodopera era imensă - şaisprezece metri lungime şi 
înălţime -, mai mare decât a unei clădiri cu trei etaje. 
Confruntarea armată era redată în nuanţe roşietice de maro şi 
verde - o încleştare violentă de soldaţi, cai, sulițe şi stindarde, 
pe fondul unui peisaj colinar cu accente pastorale. 

— Vasari, Vasari, şopti Sienna. Şi aici, ascuns undeva, este 
un mesaj secret al lui? 

Langdon încuviinţă cu o mişcare a capului în vreme ce studia 
fresca uriaşă în încercarea de a identifica stindardul verde pe 


care artistul îşi înscrisese mesajul misterios - CERCA TROVA. 

— Fără binoclu, este aproape imposibil să-l vedem de aici, 
dar în partea din mijloc, dacă te uiţi imediat sub cele două case 
de pe deal, o să observi un foarte mic stindard verde înclinat 
Siza a 

— Il văd! exclamă ea, indicând cu degetul în colţul din 
dreapta sus, exact acolo unde îi spusese el. 

Langdon îşi dori să aibă şi el ochi mai tineri. 

Apropiindu-se de fresca impunătoare, Langdon încercă să-i 
asimileze splendoarea. În sfârşit, ajunseseră aici. Singura 
problemă era aceea că el habar nu avea de ce veniseră. Rămase 
tăcut câteva momente lungi, analizând detaliile compoziţiei. 

„Dacă ratez... totul e moarte”. 

O uşă se întredeschise în spatele lor, iar îngrijitorul aruncă o 
privire în sală, cu o expresie nesigură. Sienna îi făcu un semn 
prietenesc, fluturând din mână. După ce se mai uită puţin, omul 
se retrase şi închise uşa. 

— Robert, nu avem prea mult timp, îl presă Sienna. Trebuie 
să gândeşti! Fresca asta îţi spune ceva? O amintire, cât de cât? 

Langdon studie scena haotică de luptă de pe perete. 

„Adevărul poate fi întrezărit doar prin ochii morţii”. 

Poate că, îşi spuse el, undeva în pictură se afla un cadavru ai 
cărui ochi morţi priveau în gol spre un alt indiciu din scena 
respectivă... sau poate de altundeva din sală. Din păcate, erau 
reprezentate acolo zeci de cadavre, dar niciunul dintre ele nu 
se remarca prin nimic de celelalte şi niciunul nu avea ochii 
morţi îndreptaţi undeva anume. 

„Adevărul poate fi întrezărit doar prin ochii morţii?” 

Încercă să-şi închipuie o serie de linii care să unească între 
ele toate cadavrele, întrebându-se dacă nu cumva s-ar contura 
astfel o imagine anume, dar nu descoperi nimic. Capul începuse 
să-l doară din nou, probabil din cauza intensității cu care îşi 
sonda adâncurile memoriei. Undeva acolo, înăuntru, glasul 
femeii cu părul argintiu continua să-l îndemne şoptit: Caută şi 
vei găsi. 

„Să găsesc ce?!” ar fi vrut el să strige. a 

Se forţă să închidă ochii şi să răsufle adânc. Îşi roti umerii de 
câteva ori şi încercă să se elibereze de toate gândurile 
conştiente, sperând să-şi acceseze intuiţia. 

Very sorry. 


Vasari. 

Cerca trova. 

Adevărul poate fi întrezărit doar prin ochii morţii. 

Intuiţia îi spunea, fără umbră de îndoială, că se afla în locul 
potrivit. Şi cu toate că nu era încă singur de ce, avea senzaţia 
clară că se afla la numai câteva clipe de momentul în care va 
găsi ceea ce căuta venind aici. 

XXX 

Agentul Brüder înjură printre dinţi, privind în gol la tunica şi 
pantalonii bufanţi din catifea roşie expuse în vitrina din faţa lui. 
Echipa SSR căutase în toată galeria costumelor, fără a da însă 
de Langdon şi de Sienna Brooks. 

„Suport pentru Supraveghere şi Reacţie! exclamă el în sinea 
sa, înfuriat. De când reuşeşte un profesor de colegiu să fie mai 
abil decât echipa SSR? Şi unde mama dracului s-au dus?” 

— Toate ieşirile au fost blocate, insistă unul dintre oamenii 
săi. Unica posibilitate este ca ei să fie încă în grădini. 

Deşi concluzia părea logică, Brüder avea descurajanta 
impresie că Langdon şi Sienna găsiseră o altă cale de ieşire. 

— Ridicaţi din nou drona în aer, se răsti el. Şi comunicaţi 
autorităţilor locale să lărgească aria de căutare dincolo de 
zidurile grădinii. 

„Drăcia dracului 

În vreme ce oamenii săi fugiră să execute ordinul, Brüder îşi 
scoase telefonul şi apelă persoana aflată la comanda 
operaţiunii. 

— Brüder sunt, spuse el. Mă tem că am o problemă gravă. 
Mai multe, de fapt. 


n 
! 


CAPITOLUL 36 


„Adevărul poate fi întrezărit doar prin ochii morţii”. 

Sienna repeta cuvintele în gând, în vreme ce continua să 
examineze fiecare centimetru pătrat al scenei de luptă, în 
speranţa că totuşi ceva anume îi va atrage atenţia. 

Ochi ai morţii vedea peste tot. 

„Care sunt cei pe care îi căutăm?” 

Se întrebă dacă nu cumva expresia era de fapt o referire la 
toate cadavrele lăsate în urmă de ciuma bubonică în Europa. 

„Cel puţin aşa s-ar explica masca de ciumă” 

Din senin, îi veni în minte o poezioară din copilărie: 

„Un ineluţ pe un trandafiruţ. 
Un buzunar cu flori mirositoare. 
Cenuşă, cenuşă. Ne prăbuşim cu toţii”. 

Obişnuia deseori să recite poezia pe când era la şcoală, în 
Anglia, până când aflase că provenea din vremea marii epidemii 
de ciumă care lovise Londra în 1665. Ineluţul pe trandafiruţ era 
o aluzie la pustulele rozalii ce apăreau pe piele, în jurul lor 
conturându-se un cerc care indica infectarea. Bolnavii purtau în 
buzunare flori frumos mirositoare, în încercarea de a masca 
duhoarea propriei lor putreziciuni şi cea a oraşului în sine, pe 
ale cărui străzi victimele bolii cădeau răpuse zilnic cu sutele, 
cadavrele fiind apoi incinerate. „Cenuşă, cenuşă. Ne prăbuşim 
cu toţii”. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Langdon deodată, 
răsucindu-se spre peretele opus. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Aşa se numea o piesă expusă la un moment dat aici. 
Pentru numele lui Dumnezeu. 

Uimită, Sienna îl privi străbătând sala în fugă până la o uşă 
mică din sticlă, pe care încercă s-o deschidă. Era încuiată. 
Langdon îşi lipi fruntea de geam, umbrindu-şi ochii cu mâinile 
şi privind înăuntru. 

Orice ar fi căutat acolo, îşi spuse ea, ar face bine să se 
grăbească, fiindcă îngrijitorul apăruse din nou, de această dată 
cu o expresie plină de suspiciune văzându-l pe Langdon cum se 
repede să tragă cu ochiul printr-o uşă încuiată. li făcu încă o 
dată un semn prietenesc din mână, dar el o privi încruntat o 
clipă ce păru fără sfârşit şi apoi dispăru. 

XXX 


Lo Studiolo. 

Situată în spatele unei uşi din sticlă, exact la polul opus faţă 
de cuvintele ascunse cerca trova din Sala celor Cinci Sute, se 
afla o cămăruţă fără ferestre, pe care Vasari o proiectase ca un 
birou secret pentru Francesco I. De formă rectangulară, 
Studiolo avea un plafon boltit, ca un cilindru secţionat pe lung, 
care le conferea vizitatorilor senzaţia că se află într-un uriaş 
cufăr al comorilor. 

Iar impresia era confirmată de strălucitoarele obiecte de artă 
din interior. Peste treizeci de picturi decorau pereţii şi tavanul, 
dispuse atât de aproape una de alta, încât între ele zidul nici nu 
se mai vedea. Prăbuşirea lui Icar... O alegorie a vieţii umane... 
Natura oferindu-i lui Prometeu geme spectaculoase... 

Privind prin sticla uşii în spaţiul de dincolo, Langdon şopti ca 
pentru sine: „Ochii morţii”. 

Profesorul intrase prima dată în Lo Studiolo în cursul unui 
tur al pasajelor secrete ale palatului, cu câţiva ani în urmă, 
când aflase cu uimire de existenţa nenumăratelor uşi, scări şi 
tuneluri ascunse care străbăteau clădirea, inclusiv unele 
disimulate în spatele unor picturi din Lo Studiolo. 

Dar nu pasajele secrete îi stârniseră interesul acum. În minte 
îi venise deodată o îndrăzneață operă de artă modernă, expusă 
la un moment dat aici - Pentru numele lui Dumnezeu, o piesă 
controversată semnată Damien Hirst, care stârnise agitația 
când fusese prezentată în celebrul Studiolo al lui Vasari. 

Piesa era un mulaj în mărime naturală, din platină, al unui 
craniu uman, a cărui suprafaţă fusese acoperită în întregime cu 
peste opt mii de diamante scânteietoare. Efectul era frapant. 
Orbitele goale ale craniului licăreau luminoase, aparent vii, 
creând o tulburătoare juxtapunere a două simboluri opuse - 
viaţă şi moarte... frumuseţe şi oroare. Deşi craniul bătut cu 
diamante fusese de mult îndepărtat din Lo Studiolo, amintirea 
lui îi dăduse lui Langdon o idee. 

„Ochii morţii, îşi spuse el. Un craniu ar fi tocmai potrivit, nu-i 
aşa?” 

Craniile constituiau o temă recurentă în Infernul lui Dante, 
cel mai cunoscut exemplu în acest sens fiind pedeapsa 
rezervată contelui Ugolino în cel mai de jos cerc al iadului - 
aceea de a roade pentru veşnicie din ţeasta unui arhiepiscop 
ticăloşit. 


„Căutăm oare un craniu?” 

Enigmaticul Studiolo fusese construit în tradiţia unui 
„cabinet al curiozităţilor”. Aproape toate picturile din interiorul 
său erau dispuse pe suporturi secrete, deschizându-se pentru a 
da la iveală dulapuri ascunse în care ducele păstra obiecte 
bizare - eşantioane de minerale rare, pene deosebite, o fosilă 
perfect conservată a unui nautil şi chiar, după toate spusele, 
tibia unui călugăr decorată cu argint lucrat manual. 

Din păcate, bănuia Langdon, toate dulapurile secrete 
fuseseră scoase din încăpere cu mult timp în urmă şi, în plus, 
nu auzise de niciun alt craniu expus aici, cu excepţia piesei de 
Hirst. 

Atenţia îi fu brusc distrasă de sunetul unei uşi trântite în 
celălalt capăt al holului. Paşi repezi se apropiau răpăind pe 
pardoseală. 

— Signore! strigă o voce mânioasă. 1] salone non è aperto! 

Langdon se întoarse şi văzu o angajată înaintând spre el. Era 
micuță de statură, cu părul castaniu, tuns scurt. Şi era cât se 
poate de însărcinată. Femeia se apropia în viteză de ei, bătând 
cu un deget în ceasul de la încheietură şi strigând ceva, cum că 
sala nu era încă deschisă pentru public. Când ajunse lângă ei şi 
privi spre Langdon, se opri din scurt, acoperindu-şi gura cu 
palma. 

— Domnule profesor Langdon! exclamă ea, cu un aer 
stânjenit. Îmi pare foarte rău! Nu ştiam că sunteţi aici. Bine aţi 
revenit! 

Langdon încremeni. Era cât se poate de sigur că n-o mai 
văzuse pe femeia asta niciodată în viaţa lui. 


CAPITOLUL 37 


— Aproape că nu v-am recunoscut, domnule profesor! izbucni 
femeia într-o engleză cu accent, apropiindu-se de Langdon. 
Hainele dumneavoastră sunt de vină, adăugă ea cu un zâmbet 
cald şi o privire apreciativă spre costumul Brioni. Foarte la 
modă. Arătaţi aproape ca un italian. 

Langdon îşi simţea gura uscată ca iasca, dar reuşi să schiţeze 
un surâs politicos. 

— Bună... dimineaţa, se bâlbâi el. Ce mai faceţi? 

Ea râse, ţinându-şi pântecul cu mâinile. 

— Sunt istovită. Micuța Cătălină a dat din picioruşe toată 
noaptea. Apoi, privind în jur cu un aer nedumerit, continuă: JI 
Duomino nu mi-a spus că reveniţi astăzi. Bănuiesc că este şi 
Domnia Sa cu dumneavoastră. 

— Il Duomino? 

Langdon habar nu avea despre ce vorbea femeia din faţa lui. 

Observându-i probabil nedumerirea, ea râse uşor, încercând 
să-l liniştească. 

— E-n regulă, în Florenţa toată lumea îi spune aşa. Pe el nu-l 
deranjează. El v-a deschis aici? 

— EI, într-adevăr, interveni Sienna, venind din celălalt capăt 
al holului, dar avea o întrevedere la micul dejun şi a spus că nu 
v-aţi supăra dacă noi am mai rămâne puţin. Şi, întinzând o 
mână cu un gest entuziast, adăugă: Eu sunt Sienna. Sora lui 
Robert. 

Tânăra îi strânse mâna energic. 

— Eu sunt Marta Alvarez. Sunteţi o norocoasă, nu-i aşa? Să-l 
aveţi ca ghid pe profesorul Langdon! 

— Da, replică Sienna la fel de entuziast, abia reuşind să nu-şi 
dea ochii peste cap. E teribil de inteligent! 

Între ei se lăsă pentru câteva clipe o tăcere stânjenită, 
femeia studiind-o pe Sienna din priviri. 

— Ciudat, spuse ea în cele din urmă. Nu mi se pare deloc că 
semănaţi. Exceptând, poate, înălţimea. 

Langdon realiză că se apropie cu paşi repezi un dezastru. 
„Acum sau niciodată”. 

— Marta, o întrerupse el, sperând că reţinuse numele corect. 
Îmi pare rău să te deranjez, dar... ei bine... Bănuiesc că îţi 
închipui de ce mă aflu aici. 

— Păi, nu, replică ea, încruntându-se uşor. Chiar nu-mi pot 


imagina ce faceţi aici. 

Langdon simţi cum inima începe să-i bată tot mai repede şi, 
în liniştea greoaie care se lăsă, îşi dădu seama că mica lui 
cacealma era pe cale să eşueze lamentabil. Deodată însă, Marta 
zâmbi larg şi apoi izbucni chiar în râs. 

— Glumesc, domnule profesor! Bineînţeles că-mi imaginez 
pentru ce aţi revenit. Sincer, nu pricep de ce vi se pare atât de 
fascinant, dar cum seara trecută aţi petrecut aici, împreună cu 
II Duomino, aproape o oră, îmi închipui că aţi revenit ca să i-l 
arătaţi şi surorii dumneavoastră. 

— Exact... bâigui el. Chiar aşa. Aş vrea să i-l arăt Siennei, 
dacă nu e... un deranj. 

Marta privi spre balconul de la etaj şi ridică din umeri. 

— Nicio problemă. Mă duc acolo acum. 

Cu inima bubuindu-i în piept, Langdon se uită şi el spre 
balconul aflat în partea din spate a holului, la etaj. „Am fost eu 
acolo sus seara trecută?” Nu-şi amintea nimic. Pe lângă faptul 
că se afla exact la aceeaşi înălţime cu mesajul ascuns cerca 
trova, ştia el, balconul servea şi ca intrare în muzeul palatului, 
pe care obişnuia să-l viziteze ori de câte ori venea aici. 

Marta se pregătea să-i conducă spre capătul holului, când se 
opri, de parcă s-ar fi răzgândit. 

— Totuşi, domnule profesor, sunteţi sigur că nu puteţi găsi 
ceva mai puţin sinistru să-i arătaţi surorii dumneavoastră? 

Langdon habar nu avea ce să răspundă. 

— Vom vedea ceva sinistru? întrebă Sienna. Ce anume? 
Fratele meu încă nu mi-a spus ce. 

Marta afişă un surâs afectat şi privi spre el. 

— Domnule profesor, aţi vrea să-i povestesc eu surorii 
dumneavoastră sau preferaţi s-o faceţi singur? 

Langdon nu putea lăsa să-i scape ocazia. 

— Dar te rog, Marta, povesteşte-i tu! 

Tânăra se întoarse spre Sienna şi începu să-i explice vorbind 
foarte rar: 

— Nu ştiu ce v-a spus fratele dumneavoastră, dar vom urca în 
muzeu pentru a vedea o mască foarte neobişnuită. 

Sienna făcu ochii mari. 

— Ce fel de mască? Una dintre acele măşti de ciumă urâte pe 
care le poartă lumea la Carnaval? 

— Sunteţi pe aproape, dar nu, nu este o mască de ciumă, ci 


una cu totul diferită. I se spune mască a morţii. 

Langdon trase brusc aer în piept, surprins, iar Marta se 
încruntă la el, crezând probabil că exagera cu dramatismul 
pentru a o înfricoşa pe sora lui. 

— Nu-l ascultați pe fratele dumneavoastră, ripostă ea. 
Măştile mortuare erau foarte răspândite din secolul al XVI-lea. 
În esenţă, este vorba despre un mulaj din ghips al feţei cuiva, 
luat la câteva clipe după moarte. 

„Masca mortuară”. 

Langdon simţi pentru prima dată de când se trezise în 
spitalul din Florenţa că poate gândi limpede. „Infernul lui 
Dante... cerca trova... Privind prin ochii morţii. Masca!” 

— Şi după faţa cui a fost realizată masca aceasta? întrebă 
Sienna. 

Langdon puse o mână pe umărul ei şi răspunse calm, atât cât 
reuşi: 

— După a unui celebru poet italian. Numele lui e Dante 
Alighieri. 


CAPITOLUL 38 


Soarele mediteranean strălucea viu pe puntea iahtului 
Mendacium, pe apele unduitoare ale Adriaticii. Simţindu-se 
stors de puteri, prefectul goli cel de-al doilea pahar de scotch şi 
continuă să privească în gol pe fereastra biroului său. 

Veştile primite din Florenţa nu erau bune deloc. 

Nu ştia de ce, poate pentru că pusese gura pe alcool pentru 
prima dată după foarte mult timp, avea un straniu sentiment de 
neputinţă şi dezorientare... de parcă iahtul său rămăsese fără 
motoare şi plutea în derivă, dus de curenţi. 

Senzaţia era una nouă pentru el. În lumea sa existase 
dintotdeauna o busolă pe care se putea baza - protocolul, iar 
lui îi arătase de fiecare dată drumul de urmat. Protocolul era 
cel care îi permitea să ia decizii dificile fără a privi măcar o 
dată în urmă. 

Protocolul impusese  dezavuarea  Vayenthei, iar el îl 
respectase fără nicio ezitare. 

„Voi rezolva problema ei după ce va trece criza asta”. 

Tot protocolul ceruse ca el să ştie cât mai puţine despre 
fiecare dintre clienţii săi. Cu mult timp în urmă, prefectul 
hotărâse că, în niciun caz, Consorţiul nu avea responsabilitatea 
etică de a le judeca acţiunile. 

Oferă serviciul cerut. 

Acordă încredere clientului. 

Nu pune întrebări. 

La fel ca majoritatea directorilor de companii, prefectul se 
limita să furnizeze serviciile solicitate, pornind de la premisa că 
ele aveau să fie utilizate respectând cadrul legal. La urma 
urmei, compania Volvo nu avea responsabilitatea de a veghea 
ca mamele de mici fotbalişti să nu ruleze cu viteză în 
apropierea şcolilor, după cum nici Dell nu putea fi trasă la 
răspundere dacă cineva îi utiliza computerele pentru a sparge 
un cont bancar. 

Acum însă, cu toată nebunia asta, prefectul înjură tăcut 
persoana de contact - până atunci de încredere - care îl 
propusese Consorţiului pe clientul respectiv. 

— Va necesita eforturi reduse şi va aduce bani mulţi, îl 
asigurase persoana de contact. Omul este o minte sclipitoare, o 
celebritate în domeniul său, şi extrem de bogat. Numai că pur 
şi simplu are nevoie să dispară timp de un an sau doi. Vrea să 


iasă pentru o vreme din luminile rampei, ca să lucreze la un 
proiect important. 

Prefectul acceptase fără să se gândească prea mult. 
Relocările pe termen lung însemnau întotdeauna bani câştigaţi 
uşor, iar el avea încredere în instinctul persoanei de contact. 
Şi, aşa cum se aşteptase, contractul chiar însemnase bani 
câştigaţi uşor. Până cu o săptămână în urmă. 

Acum, cu tot haosul creat de individul ăsta, uite că ajunsese 
să dea târcoale unei sticle de scotch şi să numere zilele rămase 
până când responsabilităţile lui faţă de clientul în cauză vor lua 
sfârşit. 

Telefonul de pe birou începu să sune; era Knowlton, unul 
dintre principalii săi coordonatori, care îl apela de pe puntea de 
jos. 

— Da, răspunse el. 

— Domnule, începu Knowlton cu o uşoară nesiguranţă în 
glas. Imi pare rău să vă deranjez, dar după cum probabil ştiţi, 
ni s-a solicitat ca mâine să difuzăm către presă o înregistrare 
video. 

— Da. Este pregătită? 

— Este, dar m-am gândit că poate aţi dori s-o vedeţi înainte 
de a fi expediată. 

Preţ de o clipă prefectul rămase tăcut, nedumerit de ideea 
subalternului său. 

— În înregistrare este menţionat cumva numele nostru sau o 
altă informaţie compromiţătoare pentru noi? 

— Nu, domnule, însă conţinutul este îngrijorător. Clientul 
apare pe ecran şi spune... 

— Opreşte-te imediat! îl întrerupse prefectul, uluit de faptul 
că un coordonator de vârf îndrăzneşte să sugereze o asemenea 
încălcare flagrantă a protocolului. Conţinutul este irelevant. 
Indiferent ce spune, înregistrarea ar fi difuzată, cu sau fără 
ajutorul nostru. Clientul ar fi putut foarte bine s-o difuzeze 
electronic, dar ne-a angajat pe noi pentru asta. Ne-a plătit pe 
noi. A avut încredere în noi. 

— Da, domnule. 

— Nu ai fost angajat ca să-ţi dai aere de critic de film. Ai fost 
angajat ca să-ţi respecţi îndatoririle. Fă-ţi treaba! 

XXX 


Pe Ponte Vecchio, Vayentha aştepta, scrutând sutele de 


trecători. Fusese vigilentă şi era sigură că Langdon nu trecuse 
încă de ea, însă drona amuţise, ceea ce însemna că nu mai era 
nevoie de informaţiile ei. 

„Probabil că Bruder l-a prins”. 

Deloc încântată, începu să analizeze perspectiva sumbră a 
unei anchete a Consorţiului. „Sau mai rău”. 

Încă o dată îşi aminti de cei doi agenţi care fuseseră 
dezavuaţi... şi despre care nu se mai auzise nimic niciodată. 

„Au trecut pur şi simplu la o altă activitate”, încercă ea să se 
liniştească singură. Şi totuşi, se pomeni întrebându-se dacă nu 
cumva ar trebui să se îndrepte spre dealurile Toscanei, să-şi 
piardă urma şi să-şi clădească o viaţă nouă. 

„Dar cât timp m-aş putea ascunde de ei?” 

Numeroase ţinte constataseră pe propria piele că, atunci 
când Consorţiul te are în vizor, intimitatea devine o iluzie. Totul 
e doar o chestiune de timp. 

„Cariera mea chiar să se sfârşească aşa?” se întrebă ea, încă 
nevenindu-i să creadă că cei doisprezece ani de activitate în 
cadrul Consorţiului s-ar putea sfârşi ca urmare a unei serii de 
ghinioane. Timp de un an veghease cu vigilenţă la nevoile 
clientului cu ochi verzi ai organizaţiei. 

„Nu a fost vina mea că a sărit în gol... şi totuşi, par să mă 
prăbuşesc şi eu odată cu el”. 

Singura şansă de a-şi răscumpăra greşeala ar fi fost să i-o ia 
înainte lui Bruder... însă ştiuse de la bun început că şansele 
erau mici. 

„Am avut o ocazie seara trecută şi am ratat”. 

Întorcându-se fără tragere de inimă spre motocicletă, 
Vayentha auzi deodată un sunet undeva departe... un bâzâit 
ascuţit, familiar deja. 

Nedumerită, ridică ochii. Spre surprinderea ei, drona de 
recunoaştere tocmai se înălţase din nou în aer, de această dată 
spre colţul îndepărtat al Palatului Pitti. Sub privirea ei, micul 
elicopter începu să schiţeze cercuri disperate deasupra 
palatului. 

Folosirea dronei nu putea însemna decât un singur lucru. 

„Încă n-au pus mâna pe Langdon! Dar unde mama naibii e?” 

XXX 

Bâzâitul enervant care răsuna de sus o smulse pe Elizabeth 

Sinskey din starea ei delirantă. 


„Au ridicat drona din nou? Dar credeam că...” 

Işi schimbă poziţia pe bancheta din spate a dubei, pe care 
stătea alături de acelaşi agent tânăr. Închise iar ochii, 
străduindu-se să-şi stăpânească durerea şi greaţa. Şi, în primul 
rând, îşi spuse ea, frica. 

„Timpul se scurge repede”. 

Cu toate că inamicul ei se sinucisese sărind de pe o clădire, 
ea încă îi vedea silueta în vis, ţinându-i o predică în întunericul 
de la Consiliul pentru Relaţii Externe. 

„Este imperios necesar să aibă cineva curajul să treacă la 
acţiune, declarase el în final şi ochii verzi îi scânteiaseră. Dacă 
nu noi, atunci cine? Şi dacă nu acum, atunci când?” 

Elizabeth ştia că ar fi trebuit să-l oprească atunci, când 
avusese ocazia. Niciodată nu avea să uite cum ieşise de la 
întrevederea aceea trântind uşa în urma ei şi cum spumegase 
de mânie în limuzină, în vreme ce se îndrepta spre aeroportul 
internaţional J.F. Kennedy. Nerăbdătoare să afle cine putea fi 
smintitul, scosese telefonul mobil să se uite la poza pe care i-o 
făcuse. 

Când văzuse fotografia, sughiţase de uimire. Doctor 
Elizabeth Sinskey ştia exact cine era individul. Vestea bună era 
că avea să fie foarte uşor de localizat. Vestea rea - omul era un 
geniu în domeniul său... şi o persoană foarte periculoasă, dacă 
dorea să fie astfel. 

„Nimic nu e mai creativ... sau mai distructiv... decât o minte 
strălucită care are un ţel”. 

Până să ajungă la aeroport, treizeci de minute mai târziu, îşi 
apelase deja echipa şi-l trecuse pe individ pe listele de 
monitorizare a bioterorismului ale tuturor agenţiilor relevante 
din lume - CIA, Centrul pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor 
din SUA şi cel din Europa, precum şi la toate organizaţiile 
similare de la nivel mondial. 

„Asta e tot ce pot face înainte să ajung la Geneva”. 

Extenuată, îşi luase bagajul de mână şi se dusese la ghişeul 
de check-in, întinzându-i funcţionarului paşaportul şi biletul de 
avion. 

— Oh, doamnă doctor Sinskey, spusese acesta cu un zâmbet. 
Un domn foarte drăguţ v-a lăsat un mesaj. 

— Poftim?! exclamase Elizabeth, ştiind că nimeni nu avea 
acces la informaţiile despre zborul ei. 


— Un domn foarte înalt. Cu ochi verzi. 

Elizabeth îşi scăpase bagajul din mână. „Este şi el aici?! Dar 
cum?” 

Se răsucise imediat, scrutând figurile din spatele ei. 

— Deja a plecat, îi explicase omul de la ghişeu, dar ne-a 
rugat să vă înmânăm asta. 

Şi-i dăduse o coală de hârtie împăturită. 

Tremurând, o desfăcuse şi citise mesajul scris de mână. Era 
un celebru citat, puţin modificat, din opera lui Dante Alighieri. 

Cele mai întunecate cotloane ale iadului sunt rezervate pentru 
cei care îşi păstrează neutralitatea în vremuri de criză morală. 


CAPITOLUL 39 


Marta Alvarez îşi ridică privirea obosită spre scara ce urca 
abrupt din Sala celor Cinci Sute până la muzeul de la etaj. 
Posso farcela, îşi zise în sinea ei. „Pot s-o fac”. 

În calitate de custode al colecţiei de artă şi arhitectură de la 
Palazzo Vecchio, Marta urcase scările acelea de nenumărate 
ori, dar în ultima vreme, însărcinată în opt luni fiind, treptele i 
se păreau mult mai greu de abordat. 

— Marta, eşti sigură că nu vrei să luăm liftul? întrebă Robert 
Langdon arătând spre micul ascensor de serviciu din apropiere, 
pe care administraţia palatului îl instalase pentru vizitatorii cu 
dizabilităţi. 

Tânăra surâse cu gratitudine, dar clătină din cap. 

— Aşa cum v-am povestit seara trecută, doctorul mi-a spus că 
mişcarea e bună pentru bebeluş. Şi în plus, domnule profesor, 
ştiu că sunteţi claustrofobic. 

El păru sincer mirat de remarca ei. 

— Ah, da. Uitasem că am pomenit despre asta. 

„A uitat că a pomenit? se întrebă Marta, nedumerită. N-au 
trecut nici douăsprezece ore de atunci şi am vorbit pe îndelete 
despre incidentul din copilărie care i-a declanşat fobia!” 

Cu o seară în urmă, în vreme ce însoţitorul său obez, Z 
Duomino, luase ascensorul, Langdon o însoţise pe Marta pe 
scări. În drum îi povestise în detaliu cum căzuse, copil fiind, 
într-un put abandonat, şi cum rămăsese de atunci cu o spaimă 
aproape debilitantă de spaţii închise. 

Acum, în vreme ce sora mai mică a profesorului urca treptele 
cu paşi mari, cu coada de păr blond săltându-i la ceafă, Marta 
şi Langdon o urmau încet, cu opriri dese pentru ca tânăra 
însărcinată să-şi poată trage răsuflarea. 

— Mă mir că vreţi să vedeţi masca din nou, spuse ea. Ţinând 
seama de toate obiectele de artă din Florenţa, aceasta mi se 
pare a fi una dintre cele mai puţin interesante. 

Langdon ridică din umeri, evaziv. 

— M-am întors mai mult pentru ca Sienna s-o vadă şi ea. 
Apropo, îţi mulţumesc fiindcă ne permiţi din nou să intrăm. 

— Nicio problemă. 

Reputația profesorului american ar fi fost suficientă seara 
trecută pentru a o convinge să deschidă galeria doar pentru el, 
dar, cum venise însoţit de II Duomino, chiar nu avusese de ales. 


Ignazio Busoni, cel căruia i se spunea J Duomino, era o 
celebritate în lumea culturală a Florenței. Director cu vechi 
state de serviciu al Museo dell' Opera del Duomo, el superviza 
toate aspectele care priveau cel mai de seamă sit istoric 
florentin: II Duomo - catedrala impunătoare, cu a ei cupolă 
roşie, care domina atât istoria, cât şi peisajul Florenței. 
Pasiunea pe care o nutrea pentru Dom, greutatea sa de 
aproape două sute de kilograme şi faţa permanent roşie îi 
atrăseseră porecla I] Duomino - „micul dom”. 

Marta nu avea idee cum ajunsese Langdon să-l cunoască pe 
Busoni, dar acesta din urmă îi telefonase seara trecută şi-i 
spusese că doreşte să vină cu un invitat într-o vizită privată, 
pentru a vedea masca mortuară a lui Dante. Când oaspetele 
misterios se dovedise a fi renumitul specialist american în 
simbolistică şi istoria artei Robert Langdon, Marta simţise un 
fior de emoție la gândul că va avea ocazia de a le facilita 
accesul acestor două celebrităţi în galeria palatului. 

Acum, ajunşi sus, la etaj, Marta îşi puse mâinile în şolduri, 
răsuflând adânc. Sienna era deja la balustrada balconului, 
uitându-se în jos, spre Sala celor Cinci Sute. 

— Perspectiva mea preferată asupra sălii, gâfâi tânăra. Îţi 
oferă o cu totul altă imagine a frescelor. Îmi închipui că fratele 
dumneavoastră v-a spus despre mesajul misterios ascuns în cea 
de acolo. 

Şi arătă cu braţul întins. Sienna dădu din cap cu entuziasm. 

— Cerca trova. 

Langdon se uită şi el spre sala de jos, iar Marta profită de 
prilej pentru a-l studia puţin. In lumina ferestrelor de la 
mezanin, nu putea să nu remarce că profesorul nu mai arăta la 
fel de bine ca seara trecută. li plăcea noul lui costum, dar 
obrazul parcă avea nevoie de un bărbierit, iar faţa îi era palidă 
şi trasă. In plus, părul, care aseară era bogat şi bine pieptănat, 
în dimineaţa asta părea încâlcit, ca şi când profesorul nu ar fi 
apucat încă să facă un duş. 

Marta se întoarse cu faţa spre fresca de jos, înainte să-şi dea 
el seama că e privit. 

— Ne aflăm aproximativ la aceeaşi înălţime cu mesajul cerca 
trova, spuse ea. Cuvintele aproape că pot fi văzute cu ochiul 
liber. 

Sora lui Langdon părea neinteresată de frescă. 


— Povesteşte-mi despre masca mortuară a lui Dante. De ce 
este expusă aici, la Palazzo Vecchio? 

„Aşa frate, aşa soră”, oftă Marta în sinea ei, încă stupefiată 
de fascinația pe care masca părea s-o exercite asupra lor. Pe de 
altă parte însă, obiectul în sine avea o istorie foarte ciudată, 
mai ales cea recentă, iar Langdon nu era primul care manifesta 
un asemenea interes ieşit din comun pentru ea. 

— Păi, spuneţi-mi ce ştiţi despre Dante. 

Blonda drăguță ridică din umeri. 

— Ştiu ce învaţă toată lumea la şcoală. Dante a fost un poet 
italian, rămas celebru pentru că a scris Divina Comedie, în care 
îşi descrie călătoria imaginară prin infern. 

— Parţial corect. În poemul său, Dante reuşeşte să scape din 
infern, îşi continuă călătoria prin purgatoriu şi ajunge în final în 
paradis. Dacă aţi citit Divina Comedie, aţi văzut că are trei 
părţi - Infernul, Purgatoriul şi Paradisul. Motivul pentru care 
masca se află aici, la Palazzo Vecchio, continuă Marta să 
explice făcându-i semn s-o urmeze spre intrarea în muzeu, nu 
are însă nicio legătură cu Divina Comedie. Dante a trăit la 
Florenţa şi a iubit oraşul din tot sufletul, cu pasiune. Era un 
membru apreciat al comunităţii, dar, într-o luptă pentru putere, 
el a sprijinit tabăra perdantă şi de aceea a fost exilat - alungat 
în afara zidurilor oraşului, spunându-i-se că nu mai are voie să 
se întoarcă niciodată. 

Marta se întrerupse ca să răsufle când ajunseră la intrarea în 
muzeu. Punându-şi din nou mâinile în şolduri, se rezemă de 
perete şi îşi continuă explicaţia. 

— Unii susţin că exilul este motivul pentru care masca lui 
mortuară pare atât de tristă, însă eu am o altă teorie. Fiind o 
fire romantică, cred că expresia aceea îndurerată are mai 
degrabă de-a face cu o femeie pe nume Beatrice. Vedeţi 
dumneavoastră, Dante a fost toată viaţa îndrăgostit de această 
Beatrice Portinari. Din nefericire, ea s-a măritat cu un alt 
bărbat, astfel că poetul s-a văzut nevoit să trăiască departe nu 
doar de oraşul pe care îl îndrăgea atât de mult, ci şi de femeia 
pe care o iubea profund. Dragostea lui pentru Beatrice a 
devenit o temă centrală în Divina Comedie. 

— Interesant, replică Sienna pe un ton care sugera că nu 
auzise niciun cuvânt din ceea ce i se spusese. Dar tot n-am 
înţeles bine de ce masca lui este păstrată aici, în palat. 


După părerea Martei, insistența aceasta era neobişnuită şi 
aproape friza nepoliteţea. 

— Ei, continuă ea începând să meargă din nou, chiar şi după 
moarte, lui Dante i-a fost interzisă intrarea în Florenţa, astfel 
că a fost înmormântat la Ravenna. Dar fiindcă marea sa iubire, 
Beatrice, era îngropată în Florenţa, oraş pe care şi el îl 
îndrăgise atât de mult, aducerea măştii lui mortuare pare un 
omagiu la adresa celui care a fost Dante. 

— Înţeleg. Dar de ce a fost aleasă această clădire anume? 

— Palazzo Vecchio este cel mai vechi simbol al Florenței şi, 
pe vremea lui Dante, constituia inima oraşului. În catedrală 
există o celebră pictură înfăţişându-l în afara zidurilor cetăţii, 
exilat, iar în fundal se zăreşte turnul iubitului său Palazzo. Din 
multe puncte de vedere, păstrarea măştii lui aici ne oferă 
sentimentul că poetului i s-a permis, într-un târziu, să revină 
acasă. 

— Drăguţ, spuse Sienna, părând în sfârşit mulţumită. 
Mulţumesc. 

Ajunsă în faţa uşii muzeului, Marta ciocăni de trei ori. 

— Sono io, Marta. Buongiorno! 

Înăuntru zornăiră nişte chei şi uşa se deschise. Un paznic în 
vârstă zâmbi obosit şi se uită la ceas. 

— E un po presto, declară el. Puțin cam devreme. 

În loc de explicaţie, Marta arătă spre Langdon, iar paznicul 
se lumină imediat la faţă. 

— Signore! Bentornato! Bine aţi revenit! 

— Grazie, răspunse profesorul. 

La invitaţia paznicului, intrară întâi într-un mic hol, unde 
angajatul muzeului deconectă sistemul de securitate şi descuie 
o a doua uşă, mai solidă. Apoi se trase într-o parte şi, cu o 
rotire elaborată a braţului, îi pofti să treacă. 

— Ecco il museo! 

Marta îi oferi un surâs drept mulțumire şi îşi conduse 
oaspeţii înăuntru. 

Încăperile care alcătuiau acum muzeul fuseseră proiectate 
iniţial ca birouri guvernamentale, astfel că în locul unui spaţiu 
larg, deschis, spaţiul de expoziţie era format dintr-un labirint 
de culoare şi săli de dimensiuni medii, care ocupau cam 
jumătate de clădire. 

— Masca lui Dante se află imediat după colţ, îi spuse Marta 


Siennei. E expusă într-un loc îngust numit /andito - în esenţă 
doar un hol de trecere între două încăperi mai mari. O veţi găsi 
într-o vitrină pe peretele lateral, din cauza căruia nu este 
vizibilă decât când ajungeţi în dreptul ei. Din acest motiv, mulţi 
vizitatori trec pe lângă ea fără s-o observe! 

Langdon mări pasul privind drept înainte, de parcă masca 
exercita o putere stranie asupra lui. Marta îi făcu un semn 
Siennei şi şopti: 

— E limpede că pe fratele dumneavoastră nu-l interesează 
niciunul dintre celelalte exponate ale noastre, dar, dacă tot aţi 
ajuns aici, n-ar trebui să rataţi bustul lui Machiavelli sau Mappa 
Mundi, în sala hărților. 

Sienna încuviinţă politicos, dar şi ea continuă să privească 
drept în faţă. Marta abia dacă izbutea să ţină pasul cu ei. Când 
ajunseră în cea de-a treia sală, rămăsese deja puţin în urma lor 
şi se opri brusc. 

— Domnule profesor! strigă ea, gâfâind. N-aţi vrea... să-i 
arătaţi surorii dumneavoastră... şi altceva din galerie... înainte 
de a vedea masca? 

Langdon întoarse capul spre ea cu o privire îndepărtată, de 
parcă ar fi fost pierdut în gânduri şi abia ar fi revenit în 
prezent. 

— Mă scuzaţi? 

Marta făcu semn spre o vitrină din apropiere. 

— Unul dintre cele mai vechi... exemplare tipărite ale Divinei 
Comedii? 

Când în sfârşit o văzu tamponându-şi fruntea transpirată şi 
încercând să-şi recapete suflul, Langdon o privi cu o expresie 
ruşinată. 

— Marta, iartă-mă! Sigur, da, o scurtă privire asupra textului 
ar fi o idee excelentă. 

Şi se întoarse în grabă, pentru ca tânăra să-i îndrume spre 
vitrina veche. În interior se afla un volum uzat, legat în piele, 
deschis la pagina de titlu pe care scria cu litere ornate: La 
Divina Commedia: Dante Alighieri. 

— Incredibil! exclamă Langdon pe un ton surprins. Recunosc 
pagina de frontispiciu. Nu ştiam că aveţi unul dintre 
exemplarele ediţiei Numeister originale. 

„Ba sigur că ştiai, îşi spuse Marta părând nedumerită. Doar ţi 
l-am arătat seara trecută!” 


— Pe la mijlocul secolului al XV-lea, începu profesorul să-i 
explice pe fugă Siennei, Johann Numeister a creat prima ediţie 
tipărită a acestei opere literare. Au fost publicate câteva sute 
de exemplare, dar numai circa douăsprezece s-au păstrat până 
azi. Sunt foarte rare. 

Marta ajunse acum la concluzia că Langdon făcea pe niznaiul 
ca să se dea mare în faţa surorii lui mai mici, iar asta părea o 
lipsă de modestie câtuşi de puţin cuviincioasă pentru un 
profesor care avea reputaţia de-a fi foarte decent. 

— Acest exemplar este împrumutat de la Biblioteca 
Laurentiana, interveni ea. Dacă încă nu aţi fost acolo, ar trebui 
să vă duceţi. Veţi vedea o spectaculoasă scară proiectată de 
Michelangelo, care duce la prima sală de lectură din lume. 
Cărţile de acolo erau legate cu lanţuri de scaune, astfel ca 
nimeni să nu le poată lua. Desigur, multe dintre ele erau 
exemplare unice la nivel mondial! 

— Uluitor! exclamă Sienna, privind mai departe în interiorul 
muzeului. lar masca e pe aici? 

„Dar ce-i cu graba asta?” 

Marta ar mai fi avut nevoie de un minut pentru a-şi reveni pe 
deplin. 

— Da, însă poate v-ar interesa să aflaţi şi despre aceasta, 
spuse ea, şi arătă spre o scară ce părea să dispară în tavan. 
Urcă la o platformă de observaţie în mansardă, de unde puteţi 
privi în jos spre celebrul plafon suspendat pictat de Vasari. Vă 
aştept cu plăcere aici dacă doriţi să... 

— Te rog, Marta, o întrerupse Sienna. Aş vrea să văd masca. 
Nu prea avem timp. 

Tânăra rămase perplexă, cu privirea aţintită la blonda 
drăguță din faţa ei. Nu-i plăcea deloc moda asta nouă, în care 
necunoscuţii se adresau unii altora pe numele mic. 

„Sunt signora Alvarez, se revoltă ea în sinea ei. Şi vă fac un 
serviciu”. 

— Bine, Sienna, replică apoi scurt. Masca e pe aici. 

Nu-şi mai pierdu vremea oferindu-le celor doi informaţii 
pertinente în timp ce străbăteau sălile spre mască. Seara 
trecută, Langdon şi 1] Duomino petrecuseră aproape o jumătate 
de oră în micul andito, studiind masca. Intrigată de interesul 
lor pentru acea piesă, îi întrebase dacă fascinația lor avea vreo 
legătură cu neobişnuita serie de evenimente care avuseseră în 


centru masca, în ultimul an. Langdon şi Z Duomino se 
arătaseră însă rezervaţi şi nu-i dăduseră niciun răspuns 
convingător. 

Acum, în vreme ce se apropiau de andito, profesorul începu 
să-i explice surorii lui procesul simplu prin care erau 
confecţionate măştile mortuare. Descrierea lui, constată Marta 
cu plăcere, era cât se poate de corectă - spre deosebire de 
afirmaţia gogonată de mai înainte, că nu mai văzuse exemplarul 
rar al Divinei Comedii. 

— La scurt timp după moarte, explică Langdon, decedatul 
este întins pe spate şi faţa îi e unsă cu ulei de măsline. Apoi pe 
piele este aplicat un strat de ghips ud, acoperind totul - gura, 
nasul, pleoapele - de la linia părului până la gât. Odată întărit, 
ghipsul e scos şi folosit ca un mulaj în care se toarnă alt ghips 
ud. Acesta se întăreşte formând o copie perfectă a trăsăturilor 
decedatului. Practica era folosită mai cu seamă la 
comemorarea unor personalităţi şi oameni de geniu - Dante, 
Shakespeare, Voltaire, Tasso, Keats, toţi au avut măşti 
mortuare. 

— În sfârşit, iată-l, anunţă Marta când ajunseră la andito şi, 
trăgându-se într-o parte, îi făcu semn surorii lui Langdon să 
intre prima. Masca se află în vitrina de pe peretele din stânga. 
Sunteţi rugaţi să nu treceţi dincolo de cordonul de protecţie. 

— Mulţumesc. 

Sienna intră pe coridorul îngust, se duse spre vitrină şi se 
uită înăuntru. Însă imediat făcu ochii mari şi se întoarse spre 
fratele ei cu o expresie înspăimântată. 

Marta remarcase de mii de ori reacţii similare; vizitatorii 
tresăreau deseori, cu o senzaţie de repulsie, când vedeau 
masca pentru prima oară - faţa ciudat de ridată a lui Dante, 
nasul coroiat şi ochii închişi. 

Langdon intră şi el imediat în spatele Siennei, privind în 
vitrină. O clipă mai târziu făcu un pas înapoi, şi el cu acelaşi 
aer surprins. 

Marta oftă. „Che esagerato!” Se apropie la rândul ei şi, când 
se uită în vitrină, nu-şi putu stăpâni un icnet de stupefacţie. 
„Oh, mio Dio!” 

Marta Alvarez se aşteptase să vadă chipul familiar al lui 
Dante, dar în locul lui nu se afla decât interiorul îmbrăcat în 
satin roşu al vitrinei şi suportul pe care era aşezată de obicei 


n 
! 


masca. 

Ducând o mână la gură, oripilată, Marta rămase cu ochii 
aţintiţi la vitrina goală. Începu să respire mai repede şi se 
prinse cu mâna de unul din stâlpii de susţinere a cordonului de 
protecţie, ca să nu cadă. Într-un târziu reuşi să-şi desprindă 
privirea de vitrină şi se năpusti spre paznicii de noapte aflaţi la 
intrarea principală. 

La maschera di Dante! începu să strige, ca o nebună. La 
maschera di Dante e sparita! 


CAPITOLUL 40 


Marta Alvarez tremura în faţa vitrinei goale. Spera doar ca 
încordarea pe care o resimțea în abdomen să fie efectul panicii, 
nu contractiile naşterii. 

„Masca mortuară a lui Dante a dispărut!” 

Cei doi paznici erau acum în plină activitate - veniseră în 
andito, văzuseră vitrina goală şi trecuseră la acţiune. Unul 
dăduse fuga în sala monitoarelor, din apropiere, ca să acceseze 
înregistrările de noaptea trecută ale camerei de securitate, iar 
celălalt tocmai anunţase furtul la poliţie. 

— La polizia arrivera tra venti minuti! îi spuse el Martei, 
închizând telefonul. 

— Venti minuti?! exclamă ea. Douăzeci de minute?! Dar e 
vorba de furtul unei opere de artă! 

Paznicul îi explică ce i se spusese - că majoritatea forţelor de 
poliţie erau angajate în soluţionarea unei crize mult mai grave 
şi că se încerca găsirea unui agent care să vină şi să ia o 
declaraţie. 

— Che cosa potrebbe esserci di piu grave?! ripostă ea. Ce 
poate fi mai grav decât asta?! 

Langdon şi Sienna schimbară o privire alarmată, iar Marta 
bănui că oaspeţii ei sufereau de suprasolicitare senzorială. 

„Nici nu e de mirare!” 

Trecuseră doar să arunce o privire asupra măştii, iar acum 
suportau consecinţele unui furt de artă. Cine ştie cum, cu o 
seară în urmă cineva intrase în galerie şi furase masca 
mortuară a lui Dante. 

Marta ştia că existau în muzeu piese mult mai valoroase care 
ar fi putut să dispară, aşa că încercă să se considere norocoasă. 
Pe de altă parte, acesta era primul jaf din istoria muzeului. 

„lar eu nici măcar nu ştiu care e protocolul!” 

Dintr-odată simţi un val de slăbiciune şi din nou întinse mâna 
spre unul dintre stâlpişorii cordonului de protecţie, ca să se 
sprijine. 

Ambii paznici păreau debusolaţi, descriind în detaliu fiecare 
pas şi fiecare eveniment de seara trecută: Pe la ora zece, venise 
Marta împreună cu J] Duomino şi cu Langdon. Puțin mai târziu, 
ieşiseră toţi trei împreună. Paznicii încuiaseră din nou uşile, 
activaseră alarma şi, din câte ştiau ei, nimeni nu mai intrase şi 
nu mai ieşise din galerie începând din acel moment. 


— Imposibil! izbucni Marta, vorbind în italiană. Masca era în 
vitrină când am plecat noi trei seara trecută, deci e evident că 
de atunci cineva a fost în galerie! 

Paznicii ridicară din umeri, cu palmele în lături şi cu expresii 
stupefiate. 

— Noi non abiamo visto nessuno! 

Acum, că poliţia era pe drum, Marta porni spre sala de 
control al sistemului de securitate pe cât de repede îi permitea 
sarcina. Langdon şi Sienna o urmau neliniştiţi. 

„Înregistrarea camerei de securitate, îşi spuse Marta. Ea ne 
va arăta exact cine a fost aici noaptea trecută”. 

XXX 

La trei străzi distanţă, pe Ponte Vecchio, Vayentha se trase 
într-o parte văzând că doi agenţi de poliţie străbat mulţimea şi 
afişează pretutindeni fotografii ale lui Langdon. 

Când se apropiară de ea, staţia radio a unuia din ei bâzâi - 
un buletin informativ către toate unităţile, din partea 
dispeceratului. Anunţul era scurt şi rostit în italiană, dar ea 
prinse esenţialul: orice agent liber din zona Palazzo Vecchio 
trebuie să se prezinte pentru a lua o declaraţie la muzeul 
palatului. 

Cei doi poliţişti îşi continuară treaba impasibili, dar ea ciuli 
urechile. 

„II Museo di Palazzo Vecchio?” 

Dezastrul de seara trecută - eşecul care aproape că îi pusese 
cariera pe butuci - se petrecuse pe străduţele de lângă Palazzo 
Vecchio. 

Buletinul informativ continua într-o italiană hârâită în cea 
mai mare parte ininteligibilă - cu excepţia a doua cuvinte 
rostite clar: numele lui Dante Alighieri. 

Mugşchii i se încordară instantaneu. 

„Dante Alighieri?!” 

Era aproape imposibil ca asta să fie doar o coincidenţă. Se 
răsuci imediat în direcţia palatului şi îi văzu turnul crenelat 
ridicându-se deasupra acoperişurilor din vecinătate. 

„Ce s-o fi întâmplat mai precis la muzeu? se întrebă ea. Şi 
când?” 

Lăsând la o parte detaliile, Vayentha avea o carieră suficient 
de îndelungată ca analist de teren ca să ştie că, în general, 
coincidenţele erau mult mai rare decât îşi închipuia lumea. 


„Muzeul de la Palazzo Vecchio... Şi Dante?!” 

Asta sigur avea legătură cu Langdon. 

Vayentha bănuise tot timpul că Langdon avea să se întoarcă 
în oraşul vechi. Aşa era logic - acolo fusese şi seara trecută, 
când totul începuse s-o ia razna. 

Acum, la lumina zilei, se întrebă dacă nu cumva profesorul se 
întorsese într-un fel sau altul în zona palatului, ca să caute în 
continuare... ceea ce căuta. Era sigură însă că nu pe Ponte 
Vecchio trecuse pentru a ajunge în oraşul vechi. Mai existau 
multe alte poduri, dar toate păreau mult prea departe ca 
Langdon să ajungă la ele pe jos, venind dinspre Grădinile 
Boboli. 

Pe sub pod văzu trecând un caiac de patru persoane. Pe coca 
lui scria SOCIETA CANOTIIERI FIRENZE / CLUBUL DE 
CANOTAJ DIN FLORENŢA. Vâslele alb cu roşu se ridicau şi 
coborau în apă perfect sincronizate. 

„Să fi traversat oare Langdon cu o barcă?” 

Părea prea puţin probabil, însă ceva îi spunea că buletinul 
informativ al poliţiei referitor la Palazzo Vecchio era un indiciu 
care trebuia urmat. 

— Fără fotografii, per favore! strigă o femeie într-o engleză 
cu accent străin. 

Vayentha se întoarse şi văzu un pămătuf portocaliu fluturând 
în vârful unui băț: un ghid încerca să-şi mâne cârdul de turişti 
peste Ponte Vecchio. 

— Deasupra puteţi vedea cea mai mare capodoperă a lui 
Vasari! exclamă ghidul, o femeie, cu un entuziasm îndelung 
exersat, ridicând pămătuful în aer şi îndrumând privirile 
tuturor în sus. 

Vayentha nu o observase până acum, dar deasupra 
magazinelor de pe pod, de-a lungul lor, se afla un al doilea etaj, 
ca un fel de hol îngust. 

— Coridorul Vasari! anunţă ghidul. Este lung de aproape un 
kilometru şi oferea familiei Medici o posibilitate de a se deplasa 
în siguranţă între Palazzo Pitti şi Palazzo Vecchio. 

Vayentha făcu ochii mari văzând structura ca un tunel 
aerian. Auzise despre coridor, dar ştia foarte puţine despre el. 

„Şi duce la Palazzo Vecchio?” 

— Acei puţini dintre dumneavoastră cu relaţii sus-puse, reluă 
ghidul, pot intra pe coridor chiar şi astăzi. De fapt, este o 


spectaculoasă galerie de artă, care se întinde de la Palazzo 
Vecchio până în colţul de nord-est al Grădinilor Boboli. 

Ghidul îşi continuă explicaţiile, dar Vayentha nu mai auzi 
nimic. Deja o luase la fugă spre motocicleta ei. 


CAPITOLUL 41 


Langdon simţi din nou suturile de pe cap zvâcnindu-i când el 
şi Sienna intrară în sala de control împreună cu Marta şi cei doi 
paznici. Încăperea mică şi înghesuită nu era altceva decât un 
vestiar transformat, cu un şir de monitoare şi unităţi centrale 
de computer. Înăuntru aerul era fierbinte, sufocant şi duhnea a 
fum de ţigară stătut. 

Imediat, Langdon simţi cum pereţii cămăruţei se strâng în 
jurul lui. 

Marta se aşeză pe scaun în faţa unui monitor video setat deja 
pe modul de redare, care afişa o imagine în alb şi negru, luată 
de deasupra uşii, a micului andito. 

Ora de pe monitor sugera că înregistrarea fusese făcută pe la 
mijlocul dimineţii de ieri - exact cu douăzeci şi patru de ore în 
urmă, după toate aparențele chiar înainte ca muzeul să se 
deschidă şi cu mult înainte ca Langdon şi I Duomino să 
sosească, seara. 

Paznicul derulă rapid înainte şi Langdon urmări fluxul de 
turişti curgând în viteză prin andito, cu mişcări repezi, 
sacadate. Masca nu era vizibilă din acest unghi, dar în mod cert 
se afla încă în vitrina ei, deoarece turiştii se opreau să se uite 
înăuntru sau să facă fotografii înainte de a trece mai departe. 

„Mai repede, te rog”, îşi zise Langdon, ştiind că poliţia era pe 
drum. Se întrebă dacă ar fi fost posibil ca el şi Sienna să-şi ia 
pur şi simplu la revedere şi să plece, dar, pe de altă parte, 
trebuiau să vadă înregistrarea: fără îndoială, aşa aveau să afle 
răspunsul la mai multe întrebări legate de ceea ce se întâmpla. 

Derularea continua mai rapid şi umbrele înserării începură 
să cuprindă sala. Turiştii intrau şi ieşeau în viteză, până ce 
mulţimea dădu semne că se răreşte, dispărând apoi complet. 
Când cronometrul înregistrării arătă ora 17.00, luminile din 
muzeu se stinseră şi se aşternu liniştea. 

„Ora cinci după-amiaza. Ora închiderii”. 

— Aumenti la velocita, ceru Marta, aplecându-se în scaun şi 
privind fix ecranul. 

Paznicul derulă mai repede, iar cronometrul avansă până 
când, brusc, în jurul orei 22.00, luminile în muzeu se aprinseră 
din nou. Operatorul trecu înregistrarea pe derulare cu viteză 
normală. 

O clipă mai târziu, pe ecran apăru silueta Martei Alvarez, 


urmată îndeaproape de Langdon, care purta obişnuitul lui 
sacou Harris Tweed Camberley, pantaloni kaki bine călcaţi şi 
mocasini. Pentru o fracțiune de secundă zări chiar şi ceasul lui 
cu Mickey Mouse sub mâneca sacoului. 

„Uite-mă şi pe mine, îşi spuse Langdon, înainte de a fi 
împuşcat”. 

Îl tulbura profund să se vadă făcând lucruri despre care nu 
avea absolut nicio amintire. „Am fost aici seara trecută... şi m- 
am uitat la masca mortuară?” Cumva, de atunci şi până acum, 
izbutise să-şi piardă hainele, ceasul cu Mickey Mouse şi două 
zile din viaţă. 

În vreme ce se derula înregistrarea, el şi Sienna se aplecară 
în spatele Martei şi al paznicilor, pentru a vedea mai bine. Pe 
ecran, în imaginile fără sonor se vedeau Langdon şi Marta 
apropiindu-se de vitrină şi admirând masca. În acea clipă, o 
umbră enormă se ivi în cadrul uşii, întunecându-l, şi un bărbat 
suferind de obezitate morbidă îşi făcu apariţia. Era îmbrăcat 
într-un costum cafeniu, ducea în mână o servietă şi abia dacă 
încăpea pe uşă. Prin comparaţie cu abdomenul lui proeminent, 
Marta părea zveltă. 

Langdon îl recunoscu imediat. „Ignazio? 

— El e Ignazio Busoni, şopti la urechea Siennei, director al 
Museo dell' Opera del Duomo. Ne cunoaştem de mai mulţi ani. 
Doar că nu ştiam că i se spune I] Duomino. 

— Un epitet pe măsură, replică ea în surdină. 

În ultimii ani Langdon îl consultase pe Ignazio cu privire la 
istoria şi artefactele legate de II Duomo - bazilica de care se 
ocupa -, dar o vizită la Palazzo Vecchio părea în afara 
domeniului de competenţă al acestuia. Pe de altă parte însă, pe 
lângă faptul că era o personalitate influentă în lumea artistică a 
Florenței, Busoni era un exeget şi un admirator al operei lui 
Dante. 

„O sursă de informaţii logică despre masca mortuară a 
poetului”. 

Pe ecran, Marta putea fi văzută aşteptând răbdătoare lângă 
peretele din spate, în andito, în vreme ce Langdon şi Ignazio se 
aplecau peste cordonul de protecţie pentru a privi cât mai de 
aproape masca. În timp ce ei îşi continuau examinarea şi 
discuţia, minutele se scurgeau, iar Marta arunca priviri 
discrete spre ceasul de la mână. 


n 
! 


Langdon şi-ar fi dorit ca înregistrarea să aibă şi sonor. „Oare 
despre ce vorbeam cu Ignazio? Şi ce căutam?” 

Exact în clipa aceea, în imagini, Langdon păşi peste cordon şi 
se lăsă pe vine, cu faţa la doar câţiva centimetri de sticlă. 
Marta interveni imediat, probabil admonestându-l, iar el se 
dădu înapoi. 

— Îmi pare rău că am fost atât de strictă, zise ea acum, 
privindu-l peste umăr. Dar aşa cum v-am spus, vitrina este 
foarte veche şi foarte fragilă. Proprietarul măştii insistă ca 
nimeni să nu treacă de cordonul de protecţie. Nu permite nici 
măcar echipei noastre să deschidă vitrina, decât în prezenţa 
lui. 

Abia după un moment pricepu sensul cuvintelor ei. 
„Proprietarul  măştii?!” El crezuse că masca aparţinea 
muzeului. 

Sienna păru la fel de surprinsă şi interveni: 

— Nu muzeul este proprietarul măştii? 

Marta clătină din cap, fără a-şi dezlipi ochii de la ecran. 

— Un client bogat ne-a propus să cumpere masca lui Dante, 
aflată în colecţia noastră, şi totuşi s-o lase aici ca exponat 
permanent. Ne-a oferit o mică avere, iar noi am acceptat 
bucuroşi. 

— Stai puţin! exclamă Sienna. A plătit pentru mască... şi v-a 
lăsat s-o păstraţi? 

— Este o chestiune de comun acord, îi explică Langdon. 
Achiziţie filantropică - o modalitate prin care se fac donaţii 
importante muzeelor fără ca darul să fie înregistrat ca acţiune 
caritabilă. 

—  Donatorul este un om neobişnuit, spuse Marta. Un 
adevărat exeget al lui Dante, dar puţin... cum se zice... 
fanatico? 

— Şi cine e respectivul? întrebă Sienna pe un ton încărcat de 
tensiune. 

— Cine? repetă Marta încruntându-se, dar tot fără a-şi lua 
privirea de la monitor. Ei, probabil că aţi citit de curând despre 
el în ziare - miliardarul elveţian Bertrand Zobrist. 

Lui Langdon numele îi era oarecum familiar, dar Sienna îl 
prinse de braţ şi-l strânse tare, de parcă tocmai văzuse o 
fantomă. 

— Oh, da... bâigui ea, albindu-se la faţă. Bertrand Zobrist. 


Biochimist celebru. A făcut o avere din patente biologice la o 
vârstă tânără. Se întrerupse, înghiţi cu greu şi apoi îi şopti lui 
Langdon: În esenţă, Zobrist a creat domeniul manipulării 
liniilor de germeni patogeni. 

Langdon n-avea idee ce însemna asta, dar nu suna deloc 
bine, mai ales ţinând seama de recentul val de imagini cu morţi 
şi molime. Se întrebă dacă Sienna ştia atâtea despre el fiindcă 
avea cultură medicală... sau poate fiindcă fuseseră amândoi 
copii precoce. „Oare savanții îşi urmăresc reciproc activitatea?” 

— Am auzit prima dată despre el cu câţiva ani în urmă, 
explică Sienna, atunci când a făcut în presă unele declaraţii 
provocatoare despre creşterea populaţiei. Zobrist, continuă ea 
cu o privire sumbră, este un susţinător al ecuaţiei apocaliptice 
a populaţiei. 

— Poftim? 

— În linii mari, este o recunoaştere matematică a faptului că 
populaţia Pământului creşte, că oamenii trăiesc mai mult şi că 
resursele naturale se epuizează. Ecuația prezice că tendinţa 
actuală nu poate avea alt rezultat decât un colaps apocaliptic al 
societăţii. Zobrist a declarat în mod public că specia umană nu 
va mai supravieţui încă un secol... dacă nu survine o extincţie în 
masă de un fel sau altul. Oftând din greu şi privind spre 
Langdon, Sienna adăugă: De fapt, Zobrist a fost citat la un 
moment dat spunând că cel mai benefic lucru care s-a petrecut 
în Europa a fost ciuma bubonică. 

Langdon rămase cu ochii aţintiţi la ea, şocat. Simţi cum i se 
zburleşte părul de pe ceafă în vreme ce, încă o dată, imaginea 
măştii de ciumă îi reveni în minte. Încercase toată dimineaţa să 
nu dea crezare ideii că misterul actual avea o legătură oarecare 
cu o molimă letală... dar acum i se părea din ce în ce mai greu 
să respingă această posibilitate. 

Faptul că, după părerea lui Bertrand Zobrist, ciuma fusese 
cel mai bun lucru care se întâmplase vreodată în Europa era 
revoltător, şi totuşi Langdon ştia că mulţi istorici trecuseră în 
revistă beneficiile socio-economice pe termen lung ale 
deceselor în masă care surveniseră pe continentul european în 
anii 1300. Inainte de epidemia de ciumă, suprapopularea, 
foametea şi dificultăţile economice fuseseră caracteristicile 
definitorii ale Evului Mediu. Brusca dezlănţuire a Morţii Negre, 
deşi cutremurătoare, „rărise turma omenească” şi atrăsese 


după sine o abundență de hrană şi de oportunităţi care, în 
conformitate cu numeroşi istorici, fusese unul dintre principalii 
catalizatori ai Renaşterii. 

Revăzând cu ochii minţii simbolul de risc biologic de pe tubul 
cu harta modificată a infernului dantesc, îi veni o idee 
alarmantă: proiectorul acela ciudat trebuie să fi fost creat de 
cineva... iar Bertrand Zobrist - biochimist şi admirator fanatic 
al lui Dante - părea acum un candidat logic în acest sens. 

„Părintele manipulării genetice a liniilor de germeni 
patogeni”. Unele piese ale puzzle-ului începuseră să se aşeze la 
locul potrivit. Din păcate, imaginea care se contura părea din 
ce în ce mai înspăimântătoare. 

—  Derulează rapid în porţiunea asta, îi ceru Marta 
paznicului, părând nerăbdătoare să treacă peste imaginile cu 
Langdon şi Ignazio Busoni studiind masca, pentru a putea 
vedea cine pătrunsese în muzeu şi o furase. 

Paznicul apăsă tasta de derulare accelerată şi cronometrul 
începu să gonească. 

Trei minute... şase minute... opt minute. 

În imagine, Marta stătea în spatele celor doi bărbaţi, 
schimbându-şi tot mai des greutatea de pe un picior pe celălalt. 

— Îmi pare rău că am vorbit atât de mult, spuse Langdon. 
Pare că nu te simţi bine. 

— Greşeala mea, replică tânăra. Amândoi aţi insistat să mă 
duc acasă, fiindcă pot să închidă paznicii în urma 
dumneavoastră, dar mi s-a părut că ar fi nepoliticos din partea 
mea. 

Deodată, pe ecran, Marta dispăru. Paznicul reveni la viteza 
normală de derulare. 

— E-n regulă, spuse ea. Îmi amintesc că m-am dus la toaletă. 

Operatorul înclină din cap şi dădu să apese din nou butonul 
de derulare rapidă, dar, înainte să apuce, Marta îl prinse de 
braţ. 

— Aspetti! 

Lăsându-şi capul pe un umăr, tânăra se uită stupefiată la 
monitor. Langdon văzuse şi el. „Ce naiba?!” 

În imagini, Langdon tocmai dusese o mână la buzunarul 
sacoului şi scosese o pereche de mănuşi de latex, pe care şi le 
puse pe mâini. Simultan, I Duomino se aşezase în spatele lui, 
privind pe holul pe care dispăruse Marta cu câteva clipe în 


urmă. După un moment, obezul îi făcuse lui Langdon un semn 
din cap, în sens că terenul e liber. 

„Ce mama naibii facem acolo?!” 

Langdon se văzu întinzând o mână înmănuşată, pipăind pe 
marginea uşii vitrinei... şi apoi, cu gesturi infinit de delicate, 
trăgând de ea până ce balamaua antică se roti şi uşa se 
deschise încet... lăsând liberă masca mortuară a lui Dante. 

Marta Alvarez icni oripilată şi îşi duse palmele la faţă. 

Cu aceeaşi oroare, Langdon se văzu apucând cu grijă masca 
lui Dante cu ambele mâini şi scoţând-o din vitrină. 

— Dio mi salvi! explodă Marta, ţâşnind în picioare şi 
răsucindu-se pentru a-l privi pe Langdon în faţă. Cos'ha fatto? 
Perché? 

Înainte ca el să poată răspunde, unul din paznici scoase un 
pistol Beretta negru şi-l aţinti spre pieptul lui. 

„lisuse!” 

Robert Langdon rămase cu privirea lipită de ţeava armei şi 
simţi cum cămăruţa se strânge în jurul lui. Marta Alvarez era în 
picioare deja, fixându-l cu o expresie neîncrezătoare, de 
persoană înşelată. Pe ecranul monitorului din spatele ei, 
Langdon ridică masca în lumină şi o studie. 

— Am scos-o doar pentru o clipă, spuse el, rugându-se ca 
acesta să fie adevărul. Ignazio m-a asigurat că nu te vei supăra! 

Marta nu răspunse. Părea siderată, în mod evident încercând 
să înţeleagă de ce o minţise Langdon... şi cum de stătuse atât 
de liniştit, uitându-se la înregistrare, când ştia ce avea să 
dezvăluie. 

„Habar nu aveam că am deschis vitrina!” 

— Robert, uite! şopti Sienna. Ai descoperit ceva! 

Ea continua să privească imaginile, concentrându-se pentru a 
găsi răspunsurile dorite, în ciuda situaţiei mai mult decât 
dificile. 

Pe ecran, Langdon ridică masca şi o înclină spre lumină, 
aparent interesat de ceva de pe spatele ei. Din acest unghi al 
camerei, pentru o fracțiune de secundă, masca păru să se 
suprapună pe faţa lui în aşa fel încât ochii morţi ai lui Dante se 
aliniară cu ai lui. Acum, amintindu-şi formularea „adevărul 
poate fi întrezărit doar prin ochii morţii”, îl luă cu fiori. 

Habar nu avea ce ar fi putut să studieze acolo, pe partea din 
spate a măştii, dar în înregistrare, când îi arătă lui Ignazio 


descoperirea făcută, acesta se trase brusc înapoi, începu 
imediat să bâjbâie după ochelari şi să se uite din nou... şi din 
nou. Apoi începu să scuture violent din cap şi să se plimbe 
agitat prin andito. 

Deodată, amândoi ridicară capul, fără îndoială auzind ceva în 
hol - cel mai probabil pe Marta care se întorcea de la toaletă. 
În grabă, Langdon scoase din buzunar o pungă de plastic 
autosigilantă, în care închise masca înainte de a i-o întinde lui 
Ignazio. Obezul o luă şi, cu reticenţă prefăcută, o puse în 
servieta sa. Langdon închise repede uşa vitrinei şi cei doi 
bărbaţi porniră cu pas iute pe hol, pentru a-i ieşi în întâmpinare 
Martei înainte ca ea să se apropie şi să descopere furtul. 

Acum, ambii paznici stăteau cu armele aţintite asupra lui 
Langdon. Marta se clătină pe picioare şi se prinse cu mâna de 
masă, ca să se sprijine. 

— Nu înţeleg! izbucni ea. Dumneavoastră şi Ignazio Busoni 
aţi furat masca mortuară a lui Dante?!! 

— Nu! replică Langdon, încercând un bluf cât mai reuşit. Am 
avut permisiunea proprietarului să scoatem masca din clădire 
pentru o noapte. 

— Permisiunea proprietarului?! A lui Bertrand Zobrist?! 

— Da! Domnul Zobrist a acceptat să ne permită să examinăm 
însemnele de pe spate! Ne-am întâlnit cu Domnia Sa ieri după- 
amiază! 

Ochii Martei aruncau scântei. 

— Domnule profesor, sunt cât se poate de sigură că nu v-aţi 
întâlnit cu Bertrand Zobrist ieri după-amiază! 

— Ba ne-am... 

Sienna îşi puse o mână pe braţul lui. 

— Robert... începu ea şi oftă greu. Cu şase zile în urmă, 
Bertrand Zobrist s-a aruncat din vârful turnului Badia, la numai 
câteva străzi de aici. 


CAPITOLUL 42 


Vayentha îşi lăsase motocicleta la nord de Palazzo Vecchio şi 
acum, ajunsă în Piazza della Signoria, se apropia pe jos. În 
vreme ce trecea printre statuile din Loggia dei Lanzi, remarcă 
fără să vrea că toate sculpturile constituiau o variaţiune pe 
aceeaşi temă, fiind ilustrări agresive ale dominaţiei masculine 
asupra femeilor. 

Răpirea sabinelor. 

Răpirea Polyxenei. 

Perseu ținând în mână capul retezat al Meduzei. 

„Splendid”, exclamă Vayentha în sinea ei, trăgându-şi mai 
bine şapca pe faţă şi strecurându-se prin mulţimea matinală 
spre intrarea în palat, care îşi deschisese porţile pentru primii 
turişti ai zilei. După toate aparențele, lucrurile decurgeau cât 
se poate de normal aici, la Palazzo Vecchio. 

„Poliţia n-a venit, îşi spuse ea. Cel puţin deocamdată”. 

Îşi ridică fermoarul jachetei până la gât, având grijă să nui 
se vadă arma, şi intră în palat. Urmând indicatoarele spre Il 
Museo di Palazzo, trecu prin două săli somptuos decorate şi 
apoi se îndreptă spre scara impunătoare care ducea la etaj. 

În timp ce urca, în minte îi răsuna informarea de la 
dispeceratul poliţiei. 

„Il Museo di Palazzo Vecchio... Dante Alighieri. Aici trebuie 
să fie Langdon”. 

În curând ajunse într-o galerie vastă, cu decoraţiuni 
spectaculoase - Sala celor Cinci Sute - în care o mână de turişti 
admirau frescele colosale de pe pereţi. Pe Vayentha n-o 
interesau operele de artă din încăpere şi zări imediat un alt 
indicator, în colţul din dreapta al sălii, care dirija vizitatorii 
spre o scară. 

În vreme ce traversa galeria, observă un grup de studenţi 
strânşi în jurul unei sculpturi, râzând şi făcând fotografii. Pe 
plăcuţa de la baza ei scria Hercule şi Diomede. Vayentha ridică 
privirea spre grupul statuar şi oftă. 

Cei doi eroi ai mitologiei elene, ambii goi puşcă, erau 
încleştaţi în luptă. Hercule îl ţinea pe Diomede cu capul în jos, 
pregătindu-se să-l azvârle la pământ, în vreme ce acesta din 
urmă înhăţase strâns penisul oponentului său, ca şi când l-ar fi 
întrebat: „Eşti sigur că vrei să mă arunci jos?” 

Vayentha îşi scutură un fior. „Uite ce-nseamnă să ai pe 


cineva la mână!” 

Îşi îndepărtă privirile de la ciudata sculptură şi urcă rapid 
scara spre muzeu, ajungând la un balcon înalt, care străjuia 
Sala celor Cinci Sute. Vreo doisprezece turişti aşteptau la 
intrare. 

— Se deschide mai târziu, explică un turist vesel, privind de 
după camera sa video. 

— Aveţi idee de ce? întrebă ea. 

— N-am, dar priveliştea splendidă merită aşteptarea, replică 
bărbatul, întinzând un braţ spre sala de jos. 

Vayentha se apropie de balustradă şi privi în galeria de 
dedesubt. Un agent de poliţie tocmai sosea, fără a atrage mai 
deloc atenţia asupra lui în vreme ce străbătea în pas lejer sala, 
spre scară. 

„Vine să ia o declaraţie”, îşi spuse ea. Modul greoi în care 
agentul urca treptele sugera că pentru el era o acţiune de 
rutină, fără nicio legătură cu haotica urmărire a lui Langdon la 
Porta Romana. 

„Dar dacă americanul e aici, de ce clădirea nu e plină de 
poliţie?” 

Ori ea presupusese greşit că Langdon venise aici, ori Brüder 
şi poliţia locală încă nu puseseră firele cap la cap. 

Când agentul ajunse în capătul scărilor şi se îndreptă spre 
intrarea în muzeu, Vayentha se întoarse cu spatele, prefăcându- 
se că se uită pe o fereastră. Ţinând cont că fusese dezavuată şi 
că prefectul avea braţul lung, nu voia să-şi asume riscul de a fi 
recunoscută. 

— Aspetta! strigă o voce undeva. 

Vayentha simţi că-i sare inima din piept când agentul se opri 
exact în spatele ei. Vocea, realiză ea, venea din staţia radio. 

— Attendi i rinforzi! repetă glasul. 

„Să aştepte întăriri?” se întrebă ea, dându-şi seama că ceva 
se schimbase. 

În clipa aceea, dincolo de fereastră, observă un obiect negru 
care părea să plutească în aer, devenind din ce în ce mai mare. 
Zbura spre Palazzo Vecchio venind din direcţia Grădinilor 
Boboli. 

„Drona! Bruder ştie. Şi vine încoace”. 

XXX 


Coordonatorul Laurence Knowlton încă îşi mai dădea palme 


fiindcă îl sunase pe prefect. Ar fi trebuit să ştie că nu era cazul 
să-i sugereze să vadă înregistrarea înainte de a o expedia 
presei, a doua zi. 

Conţinutul era irelevant. 

Protocolul e legea. 

Knowlton îşi amintea încă refrenul pe care-l învățau tinerii 
coordonatori când începeau să lucreze pentru organizaţie. „Nu 
întrebi. Doar acţionezi”. 

Fără tragere de inimă, puse micul stick de memorie roşu în 
caseta pentru a doua zi dimineaţă, întrebându-se ce va face 
presa cu bizarul mesaj. Îl va difuza măcar? 

„Bineînţeles că da. Doar e de la Bertrand Zobrist”. 

Pe lângă faptul că era o personalitate de renume în lumea 
ştiinţelor biomedicale, numele lui apăruse deja în presă după ce 
se sinucisese săptămâna trecută. Această înregistrare de nouă 
minute va părea un fel de mesaj trimis din mormânt, iar 
conţinutul său atât de macabru va face imposibilă renunţarea la 
difuzarea lui. 

„Clipul va deveni viral în numai câteva minute de la lansare”. 


CAPITOLUL 43 


Marta Alvarez era un pachet de nervi când ieşi din cămăruţa 
înghesuită, lăsându-i pe Langdon şi pe insolenta lui soră 
împreună cu cei doi paznici, în bătaia armelor. Se duse lao 
fereastră şi privi în jos, în Piazza della Signoria, uşurată să 
vadă o maşină de poliţie parcată în faţă. 

„Era şi timpul”. 

Ea încă nu-şi putea închipui de ce un om atât de respectat în 
profesia lui cum era Robert Langdon ar fi minţit-o, ar fi profitat 
de amabilitatea ei profesională şi ar fi furat un obiect de artă 
nepreţuit. 

„lar Ignazio Busoni l-a ajutat?! Inimaginabil!” 

Hotărâtă să-i spună lui Ignazio care era părerea ei, îşi scoase 
telefonul mobil şi sună la biroul lui, aflat la Museo dell' Opera 
del Duomo, la câteva străzi distanţă. 

Sunetul de apel se auzi o singură dată. 

— Ufficio di Ignazio Busoni, răspunse o voce feminină 
familiară. 

Marta era prietenă cu secretara lui Ignazio, dar acum nu 
avea chef de flecăreli. 

— Eugenia, sono Marta. Devo parlare con Ignazio. 

După câteva clipe de tăcere, secretara izbucni în hohote de 
plâns isterice. 

— Cosa succede? întrebă Marta. Ce s-a întâmplat? 

Printre lacrimi, Eugenia îi spuse că abia ajunsese la birou, 
când aflase că Ignazio suferise un atac de cord masiv noaptea 
trecută, pe o străduţă de lângă Dom. Era cam miezul nopţii 
când chemase ambulanţa, însă paramedicii sosiseră prea 
târziu. Busoni era deja mort. 

Marta simţi că i se înmoaie picioarele. Auzise în dimineaţa 
asta că un oficial al municipalităţii decedase noaptea trecută, 
însă nicio clipă nu-şi imaginase că era vorba despre Ignazio. 

— Eugenia, ascoltami, spuse Marta încercând să-şi păstreze 
calmul în timp ce-i povesti în câteva cuvinte ce văzuse în 
înregistrarea camerelor video - că masca mortuară a lui Dante 
fusese furată de Ignazio şi Robert Langdon, acesta din urmă 
aflându-se acum sub pază armată. 

Marta nu ştia la ce reacţie să se aştepte din partea Eugeniei, 
dar în mod cert nu la cea care urmă. 

— Robert Langdon? întrebă secretara. Sei con Langdon ora? 


Eşti cu Langdon acum? 

Probabil că Eugenia nu înţelegea totuşi ce se petrecuse. 

— Da, dar masca... 

— Devo parlare con lui! aproape că strigă secretara în 
receptor. Trebuie să vorbesc cu el! 

XXX 

În camera de securitate, în faţa paznicilor cu armele aţintite 
asupra lui, Langdon simţea că îi plesneşte capul. Pe 
neaşteptate, uşa se deschise şi în cadrul ei apăru Marta 
Alvarez. 

Dincolo de uşă se auzea bâzâitul îndepărtat al dronei, undeva 
afară, însoţit de vaierul sirenelor de poliţie care se apropiau. 
„Au aflat unde suntem”. 

— E arrivata la polizia, le spuse Marta celor doi paznici şi îl 
trimise pe unul din ei să-i întâmpine pe oamenii legii. 

Celălalt rămase pe loc, cu revolverul îndreptat asupra 
profesorului. 

Spre surprinderea lui Langdon, Marta îi întinse un telefon 
mobil. 

— Cineva vrea să vă vorbească, îi spuse cu un aer stupefiat. 
Trebuie să ieşiţi, fiindcă aici nu e semnal. 

Întregul grup lăsă în urmă cămăruţa înghesuită şi ieşi în 
vastul spaţiu expozițional, în care lumina soarelui se revărsa 
prin ferestrele care ofereau o privelişte spectaculoasă spre 
Piazza della Signoria. Deşi era încă ameninţat cu arma, 
Langdon se simţi uşurat să plece din locul acela închis şi 
strâmt. Marta îi făcu semn să vină la fereastră şi-i întinse 
telefonul. El îl luă şi, nesigur, îl duse la ureche. 

— Da? Sunt Robert Langdon. 

— Signore, spuse o voce feminină într-o engleză ezitantă, cu 
accent străin. Sunt Eugenia Antonucci, secretara lui Ignazio 
Busoni. Ne-am întâlnit ieri, când aţi venit la biroul lui. 

El nu-şi amintea nimic. 

— Da? 

— Îmi pare foarte rău, dar Ignazio a murit noaptea trecută în 
urma unui atac de cord. 

Langdon strânse mai tare telefonul în mână. „Ignazio Busoni 
e mort?!” 

Femeia plângea acum, vorbindu-i pe un ton încărcat de 
tristeţe: 


— Ignazio m-a sunat înainte de a muri. Mi-a lăsat un mesaj şi 
mi-a spus să fac tot posibilul ca să-l primiţi. Îl derulez ca să-l 
ascultați. 

În receptor se auzi un fâsâit şi, câteva momente mai târziu, la 
urechi îi ajunse vocea slabă, cu răsuflarea tăiată, a lui Ignazio 
Busoni. 

„Eugenia, te rog să te asiguri că Robert Langdon aude acest 
mesaj. Am probleme. Nu cred că voi reuşi să ajung înapoi, la 
birou”. Urmă un geamăt, evident de durere, şi apoi o lungă 
tăcere. Când începu să vorbească din nou, vocea îi era şi mai 
firavă. „Robert, sper că ai reuşit să scapi. Ei sunt încă pe 
urmele mele... şi sunt... nu sunt bine. Incerc să ajung la un 
medic, dar...” După o altă pauză îndelungată, în care JI 
Duomino părea că-şi adună ultimele rezerve de energie, 
mesajul continuă: „Robert, ascultă-mă cu atenţie. Ceea ce cauţi 
este ascuns în siguranţă. Porţile îţi sunt deschise, dar trebuie 
să te grăbeşti. Paradis douăzeci şi cinci”. După un lung moment 
de linişte, se auzi un ultim cuvânt: „Baftă!” 

Mesajul se încheiase. 

Langdon îşi simţea inima bătând nebuneşte şi conştientiză 
faptul că ascultase ultimele cuvinte ale unui muribund. Iar 
faptul că ele îi fuseseră adresate nu-l liniştea cu nimic. „Paradis 
25? Porţile îmi sunt deschise? La ce porti s-o fi referit?!” Unicul 
lucru care părea să aibă sens era ceea ce spusese Ignazio 
despre mască şi despre faptul că era ascunsă în siguranţă. 

În telefon se auzi din nou vocea Eugeniei. 

— Domnule profesor, aţi înţeles? 

— În parte, da. 

— Pot să vă ajut cu ceva? 

Langdon se gândi câteva momente bune. 

— Ai grijă ca nimeni altcineva să nu mai audă mesajul, spuse 
în cele din urmă. 

— Nici chiar poliţia? Un agent va veni în scurt timp să-mi ia o 
declaraţie. 

Langdon încremeni. Se uită la paznicul care ţinea arma 
îndreptată asupra lui şi apoi, rapid, se întoarse spre fereastră 
şi, coborând glasul, şopti în grabă: 

— Eugenia... ţi se va părea ciudat, dar, de dragul lui Ignazio, 
trebuie să ştergi acest mesaj şi să nu spui poliţiei că ai vorbit 
cu mine. E limpede? Situaţia este foarte complicată şi... 


Simţi ţeava armei împungându-l în spate şi, întorcându-se, îl 
văzu pe paznic întinzând mâna liberă şi cerându-i telefonul. La 
celălalt capăt al liniei, după o tăcere care părea să nu se mai 
sfârşească, Eugenia răspunse în final: 

— Domnule Langdon, şeful meu avea încredere în 
dumneavoastră... deci voi avea şi eu. 

Şi închise. 

Langdon îi dădu paznicului telefonul. 

— Ignazio Busoni e mort, îi spuse Siennei. A suferit un infarct 
noaptea trecută, după ce a plecat de la muzeu. Masca e în 
siguranţă, adăugă el după o clipă. Ignazio a ascuns-o înainte de 
a muri. Şi cred că mi-a lăsat un indiciu pentru a o găsi. 

„Paradis 25”. 

Un licăr de speranţă se aprinse în ochii Siennei, dar când el 
se întoarse spre Marta, expresia ei era una de scepticism. 

— Marta, începu el. Pot să recuperez masca lui Dante, însă 
trebuie să ne laşi să plecăm. Imediat. 

Ea izbucni în râs. 

— În niciun caz! Dumneata eşti cel care a furat-o! Poliţia e pe 
drum... 

— Signora Alvarez, interveni Sienna pe un ton ridicat. Mi 
dispiace, ma non le abbiamo detto la verită. A 

Langdon tresări. „Ce are Sienna de gând?” Înţelesese ce 
spusese: „Doamnă Alvarez, îmi pare rău, dar nu v-am spus 
adevărul”. 

Marta păru la fel de uimită, deşi nu atât de cuvintele rostite, 
cât mai degrabă de faptul că, deodată, tânăra blondă începuse 
să vorbească într-o italiană fluentă, lipsită de orice accent. 

Innanzitutto, non sono la sorella di Robert Langdon, declară 
Sienna pe un ton de scuză. „În primul rând, nu sunt sora lui 
Robert Langdon”. 


CAPITOLUL 44 


Marta Alvarez făcu un pas în spate şi îşi încrucişă braţele la 
piept, studiind-o pe femeia din faţa ei. 

— Mi dispiace, continuă Sienna, tot în italiană. Le abbiamo 
mentito su molte cose. „V-am minţit în multe privinţe”. 

Paznicul părea la fel de mirat ca Marta, dar nu cobori arma. 

Sienna turuia acum, tot în italiană, explicându-i Martei că 
lucra la un spital din Florenţa când sosise Langdon, cu o seară 
în urmă, rănit la cap de un glonţ. li povesti că profesorul nu-şi 
amintea nimic din evenimentele care-l aduseseră acolo şi că 
fusese la fel de surprins văzând imaginile de pe înregistrarea 
camerei video. 

— Arată-i rana, îi ceru ea lui Langdon. 

Când văzu cusăturile de sub părul lui încâlcit, Marta se aşeză 
pe pervazul ferestrei şi rămase cu faţa în palme preţ de câteva 
secunde. În ultimele zece minute, aflase nu numai că masca lui 
Dante fusese furată în timpul programului ei, dar şi că cei doi 
hoţi erau un reputat profesor american şi bunul ei coleg, care 
acum era mort. Mai mult, tânăra Sienna Brooks, despre care 
crezuse că-i sora naivă a lui Robert Langdon, şi ea americană, 
se dovedea a fi medic, recunoştea că minţise... şi vorbea o 
italiană fluentă. 

— Marta, interveni Langdon pe un ton de profundă 
înţelegere în glas. Ştiu că îţi vine greu să crezi, însă chiar nu-mi 
amintesc nimic de seara trecută. Nu am idee de ce eu şi Ignazio 
am luat masca. 

Din privirea lui, ea înţelese că spunea adevărul. 

— Îţi voi înapoia masca, reluă Langdon. Ai cuvântul meu. Dar 
n-o pot recupera decât dacă ne laşi să plecăm. Situaţia e 
complicată. Trebuie să ne dai drumul imediat! 

Deşi voia să reintre în posesia nepreţuitei măşti, Marta nu 
avea de gând să lase pe nimeni să plece. „De ce nu mai vine 
poliţia?” Aruncă o privire spre singura maşină de poliţie din 
Piazza della Signoria. Părea ciudat că agenţii nu ajunseseră 
încă la muzeu. În depărtare se auzea un zgomot ciudat, de 
parcă cineva folosea un ferăstrău electric. Şi devenea tot mai 
puternic. 

„Ce-o fi asta?” 

Glasul lui Langdon devenise implorator: 

— Marta, tu îl cunoşti pe Ignazio. El n-ar fi luat niciodată 


masca fără un motiv întemeiat. Situaţia e mult mai complexă. 
Proprietarul măştii, Bertrand Zobrist, era un om cu mintea 
rătăcită. Credem că ar putea fi implicat în ceva foarte grav. Nu 
am timp să-ţi explic, dar te implor să ai încredere în noi. 

Marta nu putea face altceva decât să se uite la el. Nimic din 
ce auzise nu părea să aibă vreo noimă. 

— Doamnă Alvarez, interveni Sienna, fixând-o cu o privire 
fermă, dacă vă pasă de viitorul dumneavoastră şi al copilului pe 
care-l purtaţi, trebuie să ne lăsaţi să plecăm imediat. 

Marta îşi încrucişă protector mâinile pe abdomen, deloc 
încântată de ameninţarea voalată la adresa bebeluşului ei încă 
nenăscut. 

Bâzâitul ascuţit de afară devenea în mod cert mai sonor şi, 
când se uită pe fereastră, deşi nu văzu care era sursa 
zgomotului, Marta zări altceva. 

Paznicul observă şi el şi făcu ochii mari. 

Jos, în Piazza della Signoria, mulţimea făcea loc unui lung şir 
de maşini de poliţie care soseau fără a avea sirenele în 
funcţiune, precedate de două dube negre. Vehiculele opriră în 
faţa porţilor palatului, soldaţi în uniforme negre coborâră în 
fugă din ele, cu armele în mâini, şi se năpustiră în palat. 

Marta simţi o împunsătură de spaimă. „Cine naiba sunt 
ăştia?!” 

Paznicul părea la fel de alarmat. 

Bâzâitul deveni deodată asurzitor, iar Marta se trase în spate 
în clipa în care zări un mic elicopter apărând în faţa ferestrei. 

Magşinăria plutea la nici zece metri distanţă, aproape ca şi 
când s-ar fi zgâit la persoanele din muzeu. Era un aparat de 
zbor de mici dimensiuni, poate de un metru lungime, cu un 
cilindru lung şi negru dispus în partea din faţă. Cilindrul era 
îndreptat exact spre ei. 

— O să tragă! strigă Sienna. Sta per sparare! Toată lumea 
jos! Tutti a terra! 

Se lăsă în genunchi sub pervazul ferestrei; instinctiv, Marta 
făcu la fel, cuprinsă de groază. Paznicul se lăsă şi el în jos, 
îndreptându-şi din reflex arma spre micul elicopter. 

Din locul în care şedea ghemuită, sub pervaz, Marta văzu că 
Langdon stătea încă în picioare, uitându-se la Sienna cu o 
privire ciudată, fixă, evident necrezând că îl paşte vreun 
pericol. La doar câteva clipe după ce se adăpostise, Sienna se 


ridică, îl prinse pe Langdon de încheietura mâinii şi începu să-l 
tragă după ea spre hol. O secundă mai târziu, fugeau amândoi 
spre ieşirea din clădire. 

Paznicul se răsuci pe genunchi şi se lăsă pe vine ca un 
lunetist, ridicând arma şi îndreptând-o spre cei doi fugari. 

— Non spari! îi ordonă Marta. Non possono scappare. Nu 
trage! N-au cum să scape. 

Langdon şi Sienna se făcură nevăzuţi după un colţ, iar Marta 
îşi spuse că în doar câteva secunde vor da nas în nas cu 
autorităţile care se apropiau. 

XXX 

— Mai repede! îl zori Sienna, alergând împreună cu el pe 
acelaşi drum pe care veniseră. 

Sperase că vor putea ajunge la intrarea principală înainte de 
a se întâlni cu poliţia, dar acum îşi dădu seama că şansele erau 
aproape de zero. 

Langdon era de aceeaşi părere. Fără niciun avertisment, se 
opri brusc la intersecţia unor culoare. 

— Nu vom reuşi niciodată astfel. 

— Vino! îl îndemnă ea, făcându-i semne grăbite s-o urmeze. 
Robert, nu putem să stăm pur şi simplu aici! 

El părea să fie însă cu mintea în altă parte, privind spre 
stânga, în lungul unui coridor scurt care lăsa impresia că dă 
într-o cămăruţă slab luminată, ai cărei pereţi erau acoperiţi cu 
hărţi vechi; în centrul ei trona un glob pământesc metalic. 
Langdon văzu sfera uriaşă şi începu să dea încet din cap, apoi 
cu tot mai multă vigoare. 

— Pe aici! exclamă el, repezindu-se spre globul din metal. 

— Robert! Sienna fugi după el, deşi nu înţelegea de ce - era 
clar că acel coridor ducea undeva spre interiorul muzeului, 
nicidecum spre ieşire. Robert! gâfâi ea, ajungându-l din urmă. 
Încotro mergem? 

— Traversăm Armenia, replică el. 

— Ce traversăm?! 

— Armenia, repetă el, fără a privi nici în dreapta, nici în 
stânga. Ai încredere în mine! 

XXX 

Un etaj mai jos, ascunsă printre turiştii speriaţi de pe 
balconul Sălii celor Cinci Sute, Vayentha îşi plecă mai mult 
fruntea când echipa SSR a lui Brüder trecu în viteză pe lângă 


ea, în muzeu. Afară, zgomotul de portiere trântite răsuna ca un 
răpăit: poliţia înconjura zona. 

Dacă Langdon într-adevăr se afla aici însemna că fusese 
prins în capcană. 

Din păcate însă, la fel era şi Vayentha. 


CAPITOLUL 45 


Cu lambriurile sale din stejar şi plafonul din lemn casetat, 
atât de diferite de piatra şi ipsosul din celelalte încăperi din 
Palazzo Vecchio, Sala Hărţilor Geografice pare a aparţine altui 
tărâm. Construită iniţial ca garderobă a palatului, încăperea 
conţine zeci de dulapuri şi vitrine, folosite odinioară pentru a 
depozita bunurile mobile ale marelui duce. Astăzi, pereţii ei 
sunt tapetaţi cu hărţi - cincizeci şi trei de piese cu anluminuri, 
desenate manual pe piele, care înfăţişau lumea aşa cum era ea 
cunoscută în anii 1550. 

Impresionanta colecţie cartografică este dominată de un glob 
pământesc masiv, dispus în centrul sălii. Cunoscută ca Mappa 
Mundi, sfera cu diametrul de aproape doi metri era la vremea 
ei cel mai mare glob rotativ din lume şi se spune că putea fi 
rotită foarte uşor, cu simpla atingere a unui deget. Astăzi, 
globul serveşte mai degrabă ca staţie terminus pentru turiştii 
care au străbătut lungul şir de săli expoziţionale şi, ajunşi aici, 
îi dau ocol şi se retrag pe acelaşi drum pe care au venit. 

Cu răsuflarea tăiată, Langdon şi Sienna intrară în Sala 
Hărţilor. În faţa lor se înălța maiestuoasă Mappa Mundi, însă el 
nu-i aruncă nici măcar o privire, preferând să cerceteze pereţii. 

— Trebuie să găsim Armenia! spuse el. Harta Armeniei! 

Fără a pricepe nimic, Sienna se repezi spre peretele din 
dreapta, căutând harta Armeniei. Langdon o luă în stânga. 

„Arabia, Spania, Grecia...” 

Fiecare ţară era ilustrată cu detalii remarcabil de 
minuţioase, ţinând seama că desenele fuseseră făcute cu mai 
bine de cinci sute de ani în urmă, într-o vreme în care o mare 
parte a lumii nu fusese încă explorată sau cartografiată. 

„Unde e Armenia?” 

În comparaţie cu memoria sa de obicei eidetică, ceea ce-şi 
amintea Langdon din „turul pasajelor secrete” la care luase 
parte cu câţiva ani în urmă era confuz şi înceţoşat, de vină 
fiind, fără îndoială, cel de-al doilea pahar de Gaja Nebbiolo pe 
care-l băuse la masa de prânz. Cum nu se poate mai potrivit, 
nebbiolo însemna „ceţişoară”. Chiar şi aşa, îşi amintea clar căi 
se arătase o singură hartă din această sală, harta Armeniei, 
care avea o calitate cu totul aparte. 

„Ştiu că-i aici”, îşi spuse el, continuând să cerceteze şirul 
aparent nesfârşit de hărţi. 


— Armenia! strigă Sienna. Aici! 

Langdon se răsuci imediat spre ea, spre colţul din dreapta al 
sălii. Din doi paşi ajunse acolo, iar ea îi arătă harta Armeniei, 
cu o expresie ce părea a spune: „Am găsit Armenia - ei, şi?” 

El ştia însă că nu aveau timp pentru explicaţii, aşa că întinse 
o mână, apucă rama groasă din lemn a hărţii şi o trase spre el. 
Harta întreagă zvâcni spre mijlocul sălii împreună cu o porţiune 
de perete, cu tot cu lambriuri, dând la iveală un tunel secret. 

— Ei, atunci e în regulă, spuse Sienna, părând impresionată. 
Armenia să fie! 

Fără să ezite, trecu prin deschidere, păşind cu îndrăzneală în 
penumbra din interior. Langdon o urmă şi trase rapid bucata de 
perete la loc, închizând gura tunelului. 

In ciuda amintirilor vagi pe care le avea de atunci, acest 
pasaj îi rămăsese bine în memorie. Tocmai trecuse, împreună 
cu Sienna, prin oglindă în Palazzo Invisibile - lumea secretă 
care exista dincolo de zidurile palatului real - un domeniu 
ascuns, accesibil numai marelui duce şi celor foarte apropiaţi 
lui. 

Langdon se opri o clipă în prag şi privi în jur, la culoarul din 
piatră deschisă la culoare, scăldat doar în lumina slabă a zilei 
care pătrundea printr-o serie de ferestre cu vitralii. Tunelul 
cobora pe o distanţă de circa cincizeci de metri, până la o uşă 
din lemn. 

Se întoarse însă spre stânga, unde o scară îngustă era 
blocată de un lanţ aşezat transversal. O plăcuţă de deasupra 
treptelor avertiza: USCITA VIETATA. 

Langdon se apropie de scări. 

— Nu! exclamă Sienna. Scrie „Ieşirea interzisă”. 

— Mulţumesc, replică el cu un zâmbet criptic. Înţeleg şi eu 
italiana. 

Desfăcu lanţul din cârligul lui, îl duse la uşa secretă şi îl 
folosi pentru a imobiliza peretele rotativ, fixându-l de clanţă şi 
de o armătură din zid, astfel încât nimeni să nu poată deschide 
din partea cealaltă. 

— Oh, făcu Sienna dumerindu-se. Bine gândit! 

— Nu-i va ţine departe mult timp, spuse Langdon. Dar nici 
noi nu vom avea nevoie de mult timp. Vino! 

XXX 


Când harta Armeniei cedă în sfârşit, Bruder se năpusti pe 


coridorul îngust însoţit de oamenii săi, îndreptându-se spre uşa 
de lemn din capăt. În clipa când trecu pragul, o pală de aer 
rece îl lovi în faţă şi, pentru o clipă, fu orbit de lumina 
puternică a soarelui. 

Ajunsese pe o alee exterioară, care înainta paralel cu 
acoperişul palatului. Urmări cu privirea aleea până la o altă 
uşă, cam la cincizeci de metri distanţă, unde intra din nou în 
clădire. 

Brüder studie zona din stânga aleii, unde cupola înaltă a Sălii 
celor Cinci Sute se înălța ca un munte. „Imposibil de traversat”. 
În dreapta, aleea era mărginită de un versant din piatră goală, 
care cobora într-un fel de puț adânc. „Moarte instantanee”. 

Intorcându-şi din nou privirea, ordonă: 

— Pe aici! 

Echipa porni în goană spre cea de-a doua uşă, unde drona de 
recunoaştere se rotea în aer aidoma unui şoim în căutarea 
prăzii. Când dădură uşa de perete, Brüder şi oamenii săi se 
opriră brusc, aproape lovindu-se unii de alţii. 

Ajunseseră într-o cămăruţă din piatră care nu avea altă ieşire 
decât uşa pe care intraseră ei. Un birou din lemn era lipit de un 
perete, iar deasupra, figurile groteşti ce populau frescele de pe 
plafon păreau să se holbeze la ei, batjocoritoare. 

Era o fundătură. 

Unul dintre soldaţi se apropie şi citi panoul informativ de pe 
zid. 

— Staţi puţin, zise el. Aici scrie că ar fi o finestra în camera 
asta - un soi de fereastră secretă? 

Brüder se uită în jur, dar nu văzu nicio fereastră. Din doi 
paşi, ajunse la panou şi citi el însuşi. 

Se pare că odinioară încăperea fusese biroul particular al 
ducesei Bianca Cappello şi era dotată cu o fereastră secretă - 
una finestra segreta - prin care Bianca îşi putea urmări pe furiş 
soţul rostindu-şi discursurile jos, în Sala celor Cinci Sute. 

Brüder studie din nou cămăruţa, observând acum o mică 
deschidere acoperită cu un grilaj, bine disimulată în peretele 
lateral. „Oare să fi fugit pe acolo?” 

Se apropie şi examină deschiderea, care părea prea mică 
pentru ca o persoană de statura lui Langdon să poată trece prin 
ea. Lipindu-şi faţa de grilaj, privi dincolo. Era limpede că 
nimeni nu putuse să fugă pe acolo: în partea cealaltă nu era 


altceva decât un hău adânc de câteva etaje, până pe pardoseala 
Sălii celor Cinci Sute. 

„Şi atunci, pe unde mama naibii au luat-o?” 

Întorcându-se spre mijlocul cămăruţei, Brüder se simţi cum 
creşte în el întreaga frustrare a acelei zile. Într-un moment rar 
de descătuşare, îşi dădu capul pe spate şi scoase un urlet de 
furie. 

Zgomotul răsună asurzitor în spaţiul acela restrâns. 

Dedesubt, în Sala celor Cinci Sute, turiştii şi agenţii de 
poliţie se opriră şi ridicară privirile spre ferestruica zăbrelită 
din perete. După toate aparențele, biroul secret al ducesei era 
acum folosit pentru a ţine închisă o fiară sălbatică. 

XXX 

Sienna Brooks şi Robert Langdon aşteptau într-o beznă 
totală. 

Cu câteva minute în urmă, el folosise ingenios lanţul pentru a 
bloca harta rotativă a Armeniei, apoi se răsucise pe călcâie şi o 
luase la fugă. 

Spre surprinderea ei, în loc s-o ia înainte pe coridor, Langdon 
urcase treptele înguste deasupra cărora scria USCITA 
VIETATA. 

— Robert! şopti ea nedumerită. Pe plăcuţa aceea scrie „Fără 
ieşire”! Şi-n plus, credeam că trebuie să coborâm! 

— Coborâm, replică Langdon peste umăr. Dar uneori trebuie 
să urcăm... pentru a cobori. Şi făcându-i cu ochiul încurajator, 
adăugă: Îţi aminteşti de buricul lui Satan? 

„Ce tot vorbeşte el acolo?” Sienna urcă treptele în urma lui, 
fără a pricepe nimic. 

— Ai citit Infernul? o întrebă el. 

„L-am citit... dar cred că aveam şapte ani pe atunci”. 

O clipă mai târziu, îşi dădu seama. 

— Oh, buricul lui Satan! Acum îmi amintesc. 

Avusese nevoie de un moment, dar în cele din urmă realizase 
la ce se referise el - la finalul Infernului de Dante. În acele 
ultime cânturi, pentru a reuşi să scape din iad, poetul fusese 
nevoit să urce prin abdomenul păros al masivului Satan şi, când 
ajunsese la ombilic - aşa-zisul centru al Pământului - atracţia 
gravitaţională îşi schimbase într-o clipă direcţia, astfel încât 
Dante, pentru a-şi continua urcuşul în jos spre Purgatoriu... se 
văzuse deodată nevoit să urce. 


Sienna îşi amintea prea puţin din Infern, cu excepţia 
dezamăgirii pe care o resimţise aflând despre comportamentul 
absurd al gravitaţiei în centrul planetei; după toate aparențele, 
geniul lui Dante nu cuprindea şi o corectă înţelegere a fizicii 
forţelor vectoriale. 

Ajunşi în capătul scărilor, Langdon deschise uşa pe care scria 
SALA DEI MODELLI DI ARCHITETTURA, îi făcu semn Siennei 
să intre şi blocă accesul în urma lor. 

Încăperea era mică şi simplu decorată, cu o serie de vitrine 
în care erau expuse machete din lemn ale proiectelor 
arhitecturale ale lui Vasari pentru interioarele palatului. Sienna 
abia dacă le aruncă o privire, dar observă imediat că sala nu 
avea alte uşi, nu avea ferestre şi, aşa cum scria afară de altfel, 
nicio ieşire. 

— Pe la mijlocul secolului al XIV-lea, şopti Langdon, ducele 
Atenei a preluat controlul asupra palatului şi a construit 
această ieşire secretă, pentru eventualitatea că ar fi atacat. Se 
numeşte Scara Ducelui de Atena şi coboară până la o mică 
trapă de ieşire, pe o străduţă lăturalnică. Dacă putem ajunge 
acolo, nimeni nu ne va vedea ieşind. Uite, o îndemnă el arătând 
spre unul dintre modele. O vezi aici, în lateral? 

„M-a adus aici ca să-mi arate machete?!” 

Aruncând o privire spre modelul din lemn, Sienna remarcă 
scara secretă care cobora din partea de sus a palatului până la 
nivelul străzii, bine ascunsă între zidul interior şi cel exterior al 
clădirii. 

— Văd scările, Robert, spuse ea pe un ton irascibil, numai că 
ele sunt exact în partea opusă a palatului! Nu vom ajunge 
niciodată la ele! 

— Ai un strop de credinţă, replică el cu un zâmbet sec. 

Trosnetul care răsună brusc de undeva de jos nu putea avea 
decât o singură explicaţie: harta Armeniei cedase. Nemişcaţi, 
ascultară amândoi cum paşii soldaţilor se îndepărtează pe 
coridor, fără ca vreunuia dintre ei să-i treacă prin minte că 
prada lor urcase mai sus... şi cu atât mai mult pe o scară 
îngustă, în capătul căreia scria FĂRĂ IEŞIRE. 

Când dedesubt se stinse orice zgomot, Langdon traversă sala 
cu pas încrezător, strecurându-se printre machete şi 
îndreptându-se direct spre ceea ce părea a fi un dulap pe 
peretele îndepărtat. Cam de un metru pe un metru, dulapul era 


aşezat tot la circa un metru înălţime de la podea. Fără ezitare, 
Langdon trase de mâner şi deschise uşa. 

Sienna tresări, surprinsă. 

Spaţiul din interior părea un hău adânc... de parcă dulapul ar 
fi fost poarta către o altă lume - una cufundată în beznă. 

— Vino după mine, spuse Langdon. 

Luă lanterna agăţată pe perete, lângă deschidere, şi cu o 
surprinzătoare agilitate, sări peste marginea dulapului şi 
dispăru în gaura de vierme. 


CAPITOLUL 46 


La soffitta, îşi spuse Langdon. „Cea mai spectaculoasă 
mansardă din lume”. 

Aerul mirosea a vechi şi a mucegai, de parcă praful de ipsos 
acumulat de secole devenise atât de fin şi de uşor, încât refuza 
acum să se aştearnă şi plutea în atmosferă. Golul din jur 
trosnea şi scârţâia, lăsând impresia că se aflau în pântecele viu 
al unei vietăţi. 

De îndată ce reuşi să păşească pe o grindă orizontală, 
Langdon ridică lanterna şi-i îndreptă fasciculul luminos spre 
întunericul din faţă. 

Înainte se întindea un tunel aparent nesfârşit, brăzdat de o 
reţea de triunghiuri şi dreptunghiuri formate de bârnele, 
grinzile şi celelalte elemente structurale din lemn care 
alcătuiau scheletul invizibil al Sălii celor Cinci Sute. 

Acest pod enorm era unul dintre cele pe care Langdon le 
văzuse în cursul acelui tur al pasajelor secrete prin aburii de 
Nebbiolo. Fereastra de vizitare ca un dulap fusese tăiată în 
peretele sălii machetelor arhitecturale pentru ca turiştii să 
poată admira reţeaua de bârne şi grinzi şi apoi să privească 
prin deschidere la lumina unei lanterne, ca să vadă adevărata 
lucrare de arhitectură. 

Acum, că se afla în interiorul mansardei, Langdon remarcă 
surprins cât de mult semăna scheletul din lemn cu cel al unui 
vechi hambar din New England - acel ansamblu tradiţional de 
stâlpi şi traverse cu elemente de prindere de tip „săgeata lui 
Jupiter”. 

Sienna trecuse şi ea prin deschidere şi acum încerca să se 
echilibreze pe grindă, în spatele lui, părând dezorientată. 
Langdon roti lanterna înainte şi-napoi, pentru a-i dezvălui 
împrejurimile neobişnuite. 

Din locul în care se aflau ei, perspectiva în lungul mansardei 
părea alcătuită dintr-un şir de triunghiuri isoscele care se 
prelungea până departe. Sub picioarele lor nu exista podea, 
bârnele orizontale de susţinere fiind complet expuse, amintind 
de o serie de masive traverse de cale ferată. 

Langdon îi arătă drept în lungul podului şi-i şopti: 

— Locul ăsta este exact deasupra Sălii celor Cinci Sute. Dacă 
reuşim să trecem până în capătul celălalt, ştiu cum putem 
ajunge la Scara Ducelui de Atena. 


Sienna studie cu un aer sceptic labirintul de grinzi şi stâlpi 
care se întindea în faţa lor. Unica posibilitate de a-l străbate 
părea a fi să sară de pe o traversă pe alta, precum copiii pe 
şinele de tren. Traversele erau late - fiecare fiind formată din 
mai multe bârne prinse între ele cu scoabe din fier, într-un 
mănunchi rezistent, oferind un spaţiu generos pentru a păşi. 
Din păcate însă, spaţiul dintre traverse era prea lat pentru a-l 
acoperi dintr-un salt, în siguranţă. 

— Nici vorbă să pot să sar de pe o bârnă pe alta, şopti 
Sienna. 

Langdon avea aceleaşi îndoieli în ceea ce-l privea, iar o 
căzătură de acolo ar fi însemnat moartea sigură. IÎndreptă 
lanterna spre golurile dintre traverse. 

La doi metri şi jumătate sub ei, suspendată cu bare de fier, se 
afla o platformă orizontală - un fel de podea - care se întindea 
cât puteai cuprinde cu privirea. In ciuda aparenţei de soliditate, 
Langdon ştia că podeaua era, în esenţă, doar o pânză acoperită 
de praf. Acesta era „dosul” plafonului suspendat al Sălii celor 
Cinci Sute - o suprafaţă vastă de casete din lemn, care 
încadrau treizeci şi nouă de picturi realizate de Vasari, toate 
dispuse orizontal într-un fel de tablă de şah multicoloră. 

Sienna arătă în jos, spre întinderea prăfuită de sub ei. 

— Putem să coborâm şi să traversăm pe acolo? 

„Doar dacă vrem să cădem printr-o pânză de Vasari în Sala 
celor Cinci Sute”. 

— Păi, există o variantă mai bună, răspunse Langdon calm, 
încercând să n-o sperie, şi începu să înainteze pe traversa 
centrală, spre axul mansardei. 

La vizita anterioară, pe lângă faptul că privise prin fereastra 
din sala machetelor arhitecturale, Langdon traversase vastul 
spaţiu cu piciorul, intrând pe uşa aflată în celălalt capăt al 
mansardei. Dacă mai ţinea bine minte după vinul băut atunci, o 
pasarelă solidă înainta paralel cu grinda centrală a 
acoperişului, oferind turiştilor acces la o punte de vizualizare 
situată în mijloc. 

Dar când ajunse în centrul grinzii, găsi o pasarelă care nu 
semăna deloc cu cea pe care şi-o amintea el. 

„Oare cât Nebbiolo am băut atunci?” 

În locul unei structuri rezistente, destinate turiştilor, avea 
acum în faţă o încrengătură de scânduri aşezate perpendicular 


pe grinzi, astfel încât să formeze un fel de podium rudimentar - 
mai degrabă o punte din frânghii, decât un pod veritabil. 

După toate aparențele, pasarela solidă destinată turiştilor, 
care pornea din celălalt capăt, ajungea doar până la platforma 
de observaţie din centru. lar de acolo, turiştii se întorceau pe 
unde veniseră. Bârna aceasta şubredă aflată acum în faţa lor 
părea să fi fost instalată acolo pentru ca tehnicienii să se poată 
deplasa până în capătul acesta al mansardei. 

— Se pare că ne aşteaptă un exerciţiu la bârnă, spuse 
Langdon privind cu nesiguranţă scândurile înguste. 

Sienna ridică din umeri, netulburată. 

— Nu-i mai rău decât la Veneţia când se inundă piaţa San 
Marco. - 

Avea dreptate, îşi dădu el seama. În ultima sa călătorie la 
Veneţia, piaţa bazilicii fusese acoperită cu apă de treizeci de 
centimetri adâncime, iar el fusese nevoit să meargă de la Hotel 
Danieli până la bazilică pe scânduri din lemn aşezate pe blocuri 
de zgură şi pe găleți întoarse cu fundul în sus. Fireşte însă, 
riscul de a-şi uda pantofii nu se compara cu acela de a plonja 
spre moarte printr-o capodoperă a artei renascentiste. 

Alungându-şi gândul din minte, Langdon păşi pe scândura 
lată de o palmă, afişând o siguranţă pe care n-o simţea cu 
speranţa că va alunga eventualele temeri ale Siennei. În ciuda 
aerului său încrezător, inima îi bătea cu putere când puse 
piciorul pe prima scândură. În vreme ce se apropia de mijloc, 
lemnul se îndoi sub greutatea sa, trosnind ameninţător. 
Continuă să meargă mai repede, ajungând în sfârşit în partea 
cealaltă, la siguranţa relativă a celei de-a doua traverse. 

Răsuflând uşurat, se întoarse pentru a lumina calea Siennei 
şi a o încuraja. Ea însă nu părea să aibă nevoie. Îndată ce 
fasciculul lanternei învălui scândura din faţa ei, porni s-o 
străbată cu o remarcabilă agilitate. Lemnul abia dacă se curba 
sub paşii ei uşori şi, în numai câteva secunde, ajunse lângă el, 
în partea cealaltă. 

Încurajat, Langdon se întoarse şi începu să traverseze 
următoarea scândură. Sienna aşteptă ca el să ajungă dincolo, 
ca să se poată răsuci şi să-i ţină lanterna, apoi porni pe urmele 
lui. Adoptând un ritm constant, continuară astfel - două siluete 
mergând una după cealaltă, la lumina unei singure lanterne. De 
undeva de dedesubt, prin plafonul subţire ajungeau până la ei 


murmurele staţiilor radio ale poliţiei. Langdon îşi permise un 
surâs slab. „Planăm deasupra Sălii celor Cinci Sute, invizibili şi 
imponderabili”. 

— Deci, Robert, şopti Sienna, ziceai că Ignazio ţi-a spus unde 
poţi găsi masca? 

— Mi-a spus... dar într-un fel codificat. 

Şi-i explică pe scurt că probabil Busoni nu voise să dezvăluie, 
pe înregistrarea unui robot telefonic, locul în care se afla 
masca, aşa că transmisese informaţia în mod criptic. 

— A pomenit de paradis, ceea ce, presupun, este o aluzie la 
ultima parte a Divinei Comedii. Cuvintele lui exacte au fost 
„Paradis douăzeci şi cinci”. 

Sienna îşi ridică privirea. 

— Probabil că s-a referit la Cântul douăzeci şi cinci. 

— Aşa cred şi eu, replică el. 

Un cânt era echivalentul relativ al unui capitol, termenul 
amintind de tradiţia orală a menestrelilor, care „cântau” 
poemele epice. Divina Comedie era compusă din o sută de 
cânturi, împărţite în trei secţiuni. 

Infernul 1 - 34 

Purgatoriul 1 - 33 

Paradisul 1 - 33 

„Paradis douăzeci şi cinci”, îşi spuse Langdon, dorindu-şi ca 
memoria sa eidetică să fie suficient de puternică pentru a-şi 
aminti întregul text. „Nici gând; trebuie să găsim un exemplar 
al Divinei Comedii”. 

— Mai e ceva, continuă el cu glas tare. Ultimul lucru pe care 
mi l-a spus Ignazio a fost acesta: „Porţile îţi sunt deschise, dar 
trebuie să te grăbeşti”. Întorcându-se spre Sienna, reluă după o 
pauză: Cântul douăzeci şi cinci face probabil referire la un loc 
anume de aici, din Florenţa. După toate probabilitățile, un loc 
cu porţi. 

— Dar în oraş există probabil zeci de porţi, replică Sienna, 
încruntându-se. 

— Da, şi de aceea trebuie să citim acest cânt douăzeci şi 
cinci al Paradisului, spuse Langdon şi apoi, cu un surâs plin de 
speranţă, întrebă: Nu cumva se întâmplă să ştii pe de rost toată 
Divina Comedie, nu-i aşa? 

Ea îi aruncă o privire îndoielnică. 

— Paisprezece mii de versuri în italiana veche, pe care le-am 


citit în copilărie?! Tu eşti cel cu memoria fenomenală, domnule 
profesor! Eu sunt doar un medic. 

În vreme ce-şi continuau înaintarea, el îşi spuse că era 
oarecum dureros faptul că, după atâtea prin care trecuseră 
împreună, ea încă prefera să-i ascundă adevărul cu privire la 
inteligenţa ei ieşită din comun. „E doar un medic?!” Abia dacă 
reuşi să-şi stăpânească un hohot de râs. „Cel mai modest medic 
din lume”, îşi spuse el, amintindu-şi ceea ce citise despre 
abilităţile ei deosebite - abilităţi care, din păcate, nu includeau 
şi memorarea unuia dintre cele mai lungi poeme epice ale 
literaturii mondiale. A 

Cufundaţi în tăcere, străbătură alte câteva bârne. Intr-un 
târziu, Langdon zări în faţă, în întuneric, un contur încurajator. 
„Platforma de observaţie!” Scândurile fragile pe care mergeau 
duceau spre o structură mult mai solidă, cu balustrade de 
protecţie. Dacă ar fi urcat pe platformă, ar fi putut continua să 
înainteze până ce ar fi ieşit din mansardă printr-o uşă care, din 
câte îşi amintea el, era foarte aproape de Scara Ducelui de 
Atena. 

În timp ce se apropiau de platformă, Langdon privi plafonul 
suspendat la aproape trei metri sub ei. Până acum, toate 
casetele din tavan fuseseră de dimensiuni similare. Cea la care 
ajunseseră era impresionantă - mult mai mare decât celelalte. 

„Apoteoza lui Cosimo!” îşi spuse Langdon. 

În această casetă circulară, dispusă în centrul plafonului, se 
afla cea mai prețioasă pictură a lui Vasari. La cursuri, el 
obişnuia să le arate studenţilor diapozitive cu imaginea acestei 
capodopere, subliniind asemănările cu  Apoteoza lui 
Washington, din Capitoliul american - un modest memento al 
faptului că America preluase de la Italia mult mai mult decât 
conceptul de republică. 

Astăzi însă, era mai interesat să treacă în viteză pe lângă ea, 
decât s-o studieze. Grăbind pasul, întoarse uşor capul ca să-i 
şoptească Siennei că aproape ajunseseră. În clipa aceea, 
piciorul lui drept rată mijlocul scândurii şi pantoful de 
împrumut nimeri pe jumătate în afara ei. Glezna i se roti, iar el, 
pe jumătate clătinându-se, pe jumătate alergând, se chinui să-şi 
recapete echilibrul. 

Dar era deja prea târziu. 

Lovi cu genunchii scândura şi întinse disperat mâinile 


încercând să se prindă de grinda transversală. Lanterna căzu 
cu zgomot în golul întunecat de dedesubt, aterizând pe pânză, 
ca pe o plasă de siguranţă. Picioarele lui Langdon zvâcniră, 
abia izbutind să-l ducă în siguranţă pe traversa următoare, iar 
scândura căzu de sub el, aterizând cu un bufnet aproape trei 
metri mai jos, pe cadrul de lemn al Apoteozei pictate de Vasari. 

Zgomotul răsună în întreaga mansardă. 

Îngrozit, Langdon se ridică în picioare şi se întoarse spre 
Sienna. 

În licărul slab al lanternei căzute pe pânza de dedesubt, o 
văzu stând pe traversa din spatele lui, prinsă ca într-o capcană, 
fără nicio posibilitate de a mai înainta. Privirea ei spunea ceea 
ce el ştia deja. Aproape sigur, bufnetul scândurii prăbuşite îi 
dăduse de gol. 

XXX 

Vayentha ridică ochii spre plafonul casetat. 

— Or fi şobolani în pod? glumi tipul cu camera video. 

„Şobolani mari”, îşi zise Vayentha privind pictura circulară 
din centrul plafonului. Un mic nor de praf se cernea dintre 
casete, iar ea ar fi putut jura că se vedea o uşoară denivelare în 
pânză... ca şi cum cineva ar fi împins-o din partea cealaltă. 

— Poate că unul dintre poliţişti şi-a scăpat arma de pe 
platforma de observație, adăugă bărbatul, zărind şi el 
umflătura din pânză. Oare ce caută? Toată agitația asta e foarte 
interesantă. 

— Platforma de observaţie? întrebă Vayentha. Vreţi să 
spuneţi că se poate ajunge acolo, sus? 

— Sigur! replică turistul şi făcu semn spre intrarea în muzeu. 
Dincolo de uşa aceea este o alta care duce sus, la o pasarelă în 
mansardă. De acolo poţi vedea structura din lemn creată de 
Vasari. E incredibilă! 

Brusc, glasul lui Brüder răsună în întreaga Sală a celor Cinci 
Sute: „Şi atunci, pe unde mama naibii s-au dus?” 

Cuvintele, la fel ca urletul de frustrare de mai înainte, 
răzbătuseră din spatele unui grilaj situat sus, pe peretele din 
stânga Vayenthei. După toate aparențele, Brüder era în 
încăperea de dincolo de grilaj... cu un etaj mai jos de plafonul 
decorat al sălii. 

Îşi ridică din nou privirea spre umflătura din pânza de 
deasupra. 


„Şobolani în pod, îşi spuse ea, încercând să găsească o cale 
de ieşire”. 

Îi mulţumi bărbatului cu camera video şi se îndreptă rapid 
spre intrarea în muzeu. Uşa era închisă, dar cu atâţia poliţişti 
intrând şi ieşind, bănuia că nu era şi încuiată. 

Şi într-adevăr, bănuiala i se dovedi corectă. 


CAPITOLUL 47 


Afară, în piaţetă, în haosul stârnit de poliţia care continua să 
sosească, un bărbat de vârstă mijlocie stătea în umbra oferită 
de Loggia dei Lanzi, de unde urmărise cu mare interes întreaga 
activitate. Omul purta ochelari Plume Paris, cravată cu model 
colorat şi un minuscul cercel din aur într-o ureche. 

În timp ce urmărea agitația din zonă, se pomeni scărpinându- 
şi din nou gâtul. Peste noapte căpătase o erupție ce părea să se 
agraveze, formând mici pustule pe mandibulă, gât, obraji şi 
deasupra ochilor. 

Când îşi privi unghiile, văzu că erau murdare de sânge. Îşi 
scoase batista şi îşi şterse degetele, tamponând apoi pustulele 
sângerânde de pe gât şi de pe obraji. 

După ce sfârşi, îşi întoarse din nou privirea spre cele două 
dube negre parcate în faţa palatului. Pe bancheta din spate a 
celei mai apropiate şedeau două persoane. 

Una era un soldat în negru, înarmat. 

Cealaltă era o femeie mai în vârstă, dar foarte frumoasă, cu 
părul argintiu şi o amuletă albastră la gât. 

Soldatul părea să pregătească o seringă hipodermică. 

XXX 

În dubă, doamna doctor Elizabeth Sinskey privea absentă 
spre Palazzo Vecchio, întrebându-se cum de ajunsese criza 
aceasta să se deterioreze atât de rău. 

— Doamnă, rosti o voce profundă alături de ea. 

Elizabeth se întoarse cu o privire pierdută spre soldatul care 
o însoțea şi care cu o mână îi prinsese braţul, iar în cealaltă 
tinea o seringă. 

— Nu vă mişcaţi, îi ceru el. 

Vârful ascuţit al unui ac îi străpunse pielea. 

— Acum mai dormiţi puţin, îi spuse soldatul după ce îi făcu 
injecţia. 

În clipa în care închidea ochii, ar fi putut jura că zărise un 
bărbat studiind-o din penumbrele clădirii. Purta ochelari de 
designer şi o cravată multicoloră, iar faţa îi era roşie şi plină de 
bubiţe. Pentru o frântură de secundă i se păru cunoscut, dar 
când deschise ochii ca să se uite mai bine, omul dispăruse. 


CAPITOLUL 48 


În întunericul din mansardă, Langdon şi Sienna erau 
despărțiți de un hău lat de şase metri. Sub ei, scândura 
desprinsă se oprise pe cadrul din lemn care susţinea Apoteoza 
lui Vasari. Incă aprinsă, lanterna căzuse chiar pe pânză, 
formând o mică adâncitură, ca o piatră pe o trampolină. 

— Scândura din spatele tău, şopti Langdon. Poţi s-o pui de-a 
latul ca să ajungă până la traversa asta? 

Sienna se uită la scândură. 

— Nu; celălalt capăt ar cădea prin pânză. 

De asta se temuse şi el. Ultimul lucru de care aveau nevoie 
acum era să lanseze un lemn lat de jumătate de metru şi lung 
de doi printr-o pictură de Vasari. 

— Am o idee, spuse Sienna, mergând lateral de-a lungul 
traversei, spre perete. Langdon continuă să păşească pe 
scândura lui, fiindu-i tot mai greu să-şi găsească echilibrul pe 
măsură ce se îndepărta de fasciculul luminos al lanternei. Când 
ajunseră la peretele lateral, bâjbâiau într-un întuneric aproape 
complet. 

— Acolo, jos, şopti ea. Marginea cadrului... Trebuie să fie 
fixată în zid. Ar trebui să mă ţină. 

Inainte ca el să poată protesta, Sienna cobora deja de pe 
traversă folosind un şir de bârne de susţinere pe post de trepte. 
Reuşi să ajungă pe marginea cadrului de lemn. Acesta trosni o 
dată, dar rezistă. Apoi, înaintând câte puţin de-a lungul zidului, 
începu să se îndrepte spre Langdon, ca şi când ar fi făcut 
echilibristică la streaşina unei clădiri înalte. Cadrul din lemn 
trosni iar. 

„Gheaţă subţire, îşi spuse Langdon. Rămâi aproape de țărm”. 

Când ea ajunse la jumătatea drumului spre scândura lui, 
Langdon simţi cum îi renaşte speranţa că ar putea scăpa de 
acolo la timp. 

Deodată, undeva în bezna din faţă, o uşă se trânti şi paşi 
rapizi începură să străbată pasarela. Apăru raza luminoasă a 
unei lanterne, măturând zona şi apropiindu-se cu fiecare 
secundă. Langdon simţi cum i se spulberă speranţele. Cineva 
venea spre ei, înaintând pe pasarela centrală şi tăindu-le calea 
de scăpare. 

— Sienna, continuă să mergi, şopti el, reacţionând instinctiv. 
Mergi până la capătul peretelui. Acolo este o ieşire. Eu le 


distrag atenţia. 

— Nu! şopti ea pe un ton ferm. Robert, întoarce-te! 

Dar el se pusese deja în mişcare, înapoindu-se pe scândură 
spre grinda centrală a mansardei şi lăsând-o pe Sienna în 
întuneric, să-şi găsească drumul pas cu pas, la trei metri sub el. 

Când Langdon ajunse în centru, o siluetă fără chip, cu o 
lanternă în mână, păşi pe platforma suspendată de observaţie. 
Necunoscutul se opri la capătul de jos al balustradei şi îndreptă 
fasciculul lanternei spre ochii lui. Strălucirea era orbitoare, aşa 
că el ridică imediat braţele în semn că se predă. Mai vulnerabil 
de atât nici nu s-ar fi putut simţi vreodată - într-un echilibru 
precar la înălţime deasupra Sălii celor Cinci Sute, orbit de o 
lumină puternică. 

Langdon se aştepta să audă un foc de armă sau un ordin 
autoritar, dar în jur era doar tăcere. După o clipă, raza de 
lumină se depărtă de ochii lui şi începu să cerceteze întunericul 
din spate, probabil căutând ceva... sau pe altcineva. În acea 
clipă, întrezări silueta persoanei care îi bloca drumul spre 
ieşire. Era o femeie, zveltă şi îmbrăcată toată în negru. 
Langdon nu avea niciun dubiu că, sub şapca de baseball, era o 
masă de păr tepos. 

Muşchii i se încordară instinctiv, iar în minte îi reveniră 
imaginile cu doctorul Marconi mort pe podeaua spitalului. 

„Asasina m-a găsit. Şi a venit să termine ce a început”. 

Gândul îi zbură la scufundătorii greci care înotau printr-un 
tunel de mare adâncime, dincolo de punctul fără întoarcere, 
pentru ca la capăt să dea peste un zid de piatră insurmontabil. 

Asasina îndreptă din nou lanterna spre ochii lui. 

— Domnule Langdon, şopti ea. Unde ţi-e prietena? 

El simţi un fior de gheaţă. „Ucigaşa a venit pentru amândoi”. 
Aşa că se uită numaidecât peste umăr, în direcţia din care 
veniseră, şi nu în cea unde se afla Sienna. 

— Ea nu are niciun amestec în toate astea. Pe mine mă vrei. 

Langdon se rugă în sinea lui ca Sienna să se fi îndepărtat. 
Dacă s-ar putea strecura pe după platforma de observaţie, ar 
reuşi apoi să ajungă fără să fie auzită la pasarela centrală, prin 
spatele femeii cu părul ţepos, şi să se apropie de uşă. 

Asasina ridică iar lanterna şi scrută mansarda goală. Cum 
pentru o clipă nu mai avu lumina drept în ochi, Langdon zări o 
siluetă în întuneric, dincolo de necunoscută. 


„Oh, Doamne, nu!” 

Sienna înainta, într-adevăr, pe traversă spre pasarela 
centrală, numai că din păcate se afla la doar zece metri în 
spatele femeii. 

„Sienna, nu! Eşti prea aproape! O să te audă 

Lumina îi reveni în ochi. 

— Ascultă-mă atent, domnule profesor, şopti asasina. Dacă 
vrei să trăieşti, îţi sugerez să ai încredere în mine. Misiunea 
mea a fost anulată. Nu mai am niciun motiv să-ţi fac rău. Acum 
suntem în aceeaşi tabără şi s-ar putea să ştiu cum să te ajut. 

Langdon abia dacă o asculta, gândindu-se doar la Sienna, a 
cărei siluetă abia se întrezărea din profil, străbătând cu 
agilitate pasarela din spatele platformei de vizitare, mult prea 
aproape de femeia cu arma. 

„Fugi! îi strigă el în gând. leşi naibii de aici!” 

Ea însă rămase pe poziţii, ghemuindu-se în întuneric şi 
aşteptând tăcută. 


n 
! 


KKK 


Vayentha studie întunericul din spatele lui Langdon. „Unde 
naiba s-a dus fetişcana? Oare s-au despărţit?” 

Ştia că trebuie să găsească o modalitate de a-i ţine pe cei doi 
departe de Brüder. „E singura mea speranţă”. 

— Sienna! strigă ea într-o şoaptă guturală. Dacă mă auzi, 
ascultă-mă bine. Sunt sigură că nu vrei să fii prinsă de oamenii 
de jos. Nu sunt deloc nişte tipi amabili. Ştiu eu o cale de 
scăpare. Pot să vă ajut. Aveţi încredere în mine. 

— Să avem încredere în tine?! ripostă Langdon, vorbind 
suficient de tare, încât oricine din apropiere să-l poată auzi. 
Eşti o criminală! 

„Sienna e pe aproape, îşi dădu ea seama. Langdon vorbeşte 
pentru ea... încearcă s-o avertizeze”. 

Vayentha încercă încă o dată: 

— Sienna, situaţia e complicată, dar eu vă pot scoate de aici. 
Cântăreşte-ţi opţiunile. Eşti prinsă în capcană. Nu ai de ales. 

— Ba are! strigă Langdon cu glas tare. Şi e suficient de 
deşteaptă încât să fugă cât mai departe de tine. 

— Totul s-a schimbat acum, insistă Vayentha. Nu mai am 
motive să vă rănesc pe niciunul din voi. 

— L-ai ucis pe doctorul Marconi! Şi bănuiesc că tot tu eşti 
cea care m-a împuşcat în cap! 


Era clar că americanul nu va crede în ruptul capului că ea nu 
avea de gând să-l ucidă. 

„Vremea discuţiilor a trecut. Nimic din ce spun nu-l poate 
convinge”. 

Şi, fără să ezite, duse mâna la buzunarul jachetei de piele şi 
scoase amortizorul pentru armă. 

XXX 

Nemişcată în întuneric, Sienna rămase ghemuită pe pasarelă, 
la nici zece metri de femeia care i se adresase lui Langdon. 
Chiar şi în întuneric, silueta ei era inconfundabilă. Şi, spre 
groaza Siennei, ţinea în mână aceeaşi armă cu care-l atacase 
pe doctorul Marconi. 

„O să tragă”, îşi spuse ea, descifrând limbajul corporal al 
celeilalte. 

Şi într-adevăr, femeia făcu doi paşi ameninţători spre 
Langdon, oprindu-se în dreptul barierei joase din jurul 
platformei de observare, deasupra Apoteozei de Vasari. 
Ajunsese la doar câteva palme de el. Ridică arma şi o îndreptă 
drept spre pieptul lui. 

„Îl va durea doar o fracțiune de secundă, îşi zise ea, dar altă 
soluţie nu am”. 

Sienna reacţionă instinctiv. 

XXX 

Neaşteptata vibraţie a  scândurilor de sub picioarele 
Vayenthei era slabă, dar suficientă pentru a o determina să se 
întoarcă abia simţit în clipa în care trase. Arma se descărcă şi 
chiar în momentul acela ea ştiu că nu mai era aţintită spre 
Langdon. 

Ceva se apropia din spatele ei. 

Și se apropia repede! 

Vayentha se răsuci în loc, rotindu-şi arma cu 180 de grade 
spre atacator, şi o licărire de păr blond izbucni în întuneric în 
clipa în care cineva se ciocni cu toată viteza de ea. Pistolul 
şuieră din nou, dar intrusul se ghemuise sub nivelul de tragere, 
pentru a o izbi cu toată greutatea trupului. 

Picioarele Vayenthei se desprinseră de podea şi mijlocul i se 
lovi greu de balustrada platformei de observaţie. Torsul îi fu 
proiectat peste balustradă, iar braţele ei începură să bată 
aerul, încercând să se agate de orice pentru a opri căderea. Dar 
era prea târziu. 


Vayentha se prăbuşi în gol, pregătindu-se pentru contactul 
dur cu podeaua prăfuită aflată la trei metri sub platformă. In 
mod ciudat însă, aterizarea se dovedi mai lină decât îşi 
imaginase... de parcă ar fi fost prinsă de un fel de hamac, care 
acum se curbă sub greutatea ei. 

Dezorientată, rămase întinsă pe spate, privind-o pe cea care 
o ataca. Sienna Brooks se uita în jos la ea, peste balustradă. 
Împietrită, Vayentha deschise gura să vorbească, dar deodată, 
chiar sub trupul ei, ceva se auzi pârâind. 

Pânza care-i susţinuse greutatea se rupsese. Vayentha se 
prăbuşea din nou. De data asta, căderea dură trei secunde 
foarte lungi, în timpul cărora îşi dădu seama că se uită la un 
plafon decorat cu picturi splendide. In cea aflată chiar 
deasupra ei - o pânză circulară mare, pe care Cosimo I era 
înfăţişat înconjurat de heruvimi pe un norişor celest - se 
căscase o gaură cu marginile franjurate. 

Şi apoi, cu un bufnet neaşteptat, lumea Vayenthei dispăru în 
neant. 

XXX 

Deasupra ei, încremenit de surprindere, Robert Langdon 
privea prin Apoteoza sfâşiată în spaţiul vast de dedesubt. Pe 
pardoseala din piatră a Sălii celor Cinci Sute, femeia cu părul 
tepos zăcea nemişcată şi o băltoacă de sânge roşu-închis 
începu să se formeze la capul ei. În mână încă ţinea arma. 

Langdon îşi ridică privirea spre Sienna, care se uita în jos, ca 
hipnotizată de scena sinistră de sub ei. Pe faţă i se citea 
uluirea. 

— N-am vrut să... 

— Ai reacţionat instinctiv, şopti el. Se pregătea să mă ucidă. 

De jos urcau până la ei, prin pânza ruptă, strigăte de spaimă. 
Încet, cu gesturi uşoare, Langdon o trase departe de 
balustradă. 

— Trebuie să mergem, spuse el. 


CAPITOLUL 49 


În biroul secret al ducesei Bianca Cappello, Briider auzise 
bufnetul sec urmat de o agitaţie crescândă în Sala celor Cinci 
Sute. Se repezi la grilajul din perete şi se uită prin el. Avu 
nevoie de câteva secunde pentru a asimila scena de pe eleganta 
pardoseală din piatră de sub el. 

Angajata însărcinată a muzeului se apropiase de el, la grilaj, 
ducându-şi imediat palma la gură într-un gest de groază mută 
la vederea trupului prăbuşit, înconjurat de turişti panicaţi. 
Apoi, când privirea i se înălţă spre plafonul Sălii celor Cinci 
Sute, femeia scoase un scâncet chinuit. Bruder se uită şi el în 
sus, spre o casetă circulară - o pânză pictată, cu o ruptură 
mare în centru. 

— Cum ajungem acolo sus? întrebă el, întorcându-se spre 
angajata muzeului. 

XXX 

În celălalt capăt al palatului, Langdon şi Sienna coborau în 
goană din mansardă, ajungând în cele din urmă la o uşă pe care 
o dădură de perete. În numai câteva secunde, Langdon găsi 
micul alcov ingenios ascuns în spatele unei draperii roşii. Şi-l 
amintea bine din acel tur al pasajelor secrete. 

„Scara Ducelui de Atena”. 

Zgomote de paşi alergând şi strigăte păreau a răsuna acum 
din toate direcţiile, iar Langdon realiză că nu aveau mult timp. 
Trase draperia într-o parte şi trecu, urmat de Sienna, pe un mic 
palier. 

Fără un cuvânt, începură să coboare scara din piatră. Pasajul 
fusese conceput ca o serie de trepte abrupte, înfricoşător de 
înguste. Şi cu cât coborau mai mult, cu atât mai strâmt părea 
să devină locul. Exact când Langdon începuse să simtă că 
pereţii se strângeau gata să-l strivească, din fericire constatară 
că nu puteau merge mai jos. 

„Parterul”. 

La baza scărilor se afla o cămăruţă din piatră şi, cu toate că 
uşa care dădea afară era una dintre cele mai mici din lume, 
constituia o privelişte bine-venită. Înaltă de numai un metru şi 
douăzeci, uşa era lucrată în lemn dur cu nituri din fier şi cu un 
ivăr gros pe interior, menit să-i ţină pe nepoftiţi afară. 

— Se aud zgomotele străzii dincolo de uşă, şopti Sienna, 
părând încă zdruncinată. Ce e în partea cealaltă? 


— Via della Ninna, răspunse Langdon, văzând parcă în faţa 
ochilor aglomerata arteră pietonală. Dar ar putea fi poliţie 
acolo. 

— Nu ne vor recunoaşte. Ei caută o tânără blondă şi un 
bărbat cu părul închis la culoare. 

Langdon îi aruncă o privire ciudată. 

— Exact asta şi suntem... 

Sienna clătină din cap şi o expresie melancolică îi apăru pe 
faţă. 

— Nu voiam să mă vezi în felul ăsta, Robert, dar, din păcate, 
aşa arăt acum. 

Şi cu un gest brusc, ridică mâna şi apucă o şuviţă groasă de 
păr blond. Apoi trase în jos cu putere şi tot părul i se desprinse 
de pe cap dintr-o singură mişcare. 

Langdon tresări, mirat deopotrivă de faptul că Sienna avea 
perucă şi de înfăţişarea ei cu totul schimbată fără ea. Sienna 
Brooks era complet pleşuvă, cu pielea capului palidă şi netedă, 
ca un bolnav de cancer după chimioterapie. „Pe lângă toate 
celelalte, mai e şi bolnavă?” 

— Ştiu, spuse ea. Poveste lungă. Acum, apleacă-te. 

Şi ridică peruca, vrând fără îndoială s-o aşeze pe capul lui. 

„Vorbeşte serios?!” Se aplecă fără tragere de inimă, iar ea îi 
puse peruca ei blondă. Peruca nu era chiar măsura potrivită, 
dar i-o aranjă cât de bine putu. Apoi se dădu un pas în spate şi 
studie rezultatul. Nu tocmai satisfăcută, îi desfăcu cravata şi i-o 
legă în jurul frunţii, ca pe o bandană, fixând astfel şi peruca. 

Apoi se ocupă de propria înfăţişare: se aplecă, îşi suflecă 
pantalonii şi rulă în jos şosetele, pe glezne. Când se ridică, avea 
pe buze un soi de rânjet. Fermecătoarea Sienna Brooks 
devenise un punk-rock skinhead. Transformarea fostei actriţe 
shakespeariene era uluitoare. 

— Nu uita, spuse ea, oamenii pot fi recunoscuţi în proporţie 
de nouăzeci la sută după limbajul corporal, aşa că ai grijă să te 
mişti ca un rocker bătrâior. g 

„Bătrâior, pot, îşi zise el; rocker, nu sunt sigur”. Înainte ca el 
să poată protesta, Sienna descuie uşa scundă şi o deschise. 
Apoi, aplecându-se, ieşi pe străduţa pietruită. Langdon o urmă, 
mergând aproape în patru labe. 

În afară de câteva priviri curioase aruncate cuplului bizar 
care-şi făcuse apariţia pe uşiţa aceea mică din zidul palatului, 


nimeni nu le dădu vreo atenţie. După numai câteva secunde, se 
îndreptau amândoi către est, pierzându-se în mulţime. 

Bărbatul cu ochelari Plume Paris continua să se scarpine în 
timp ce se strecura prin mulţime, rămânând la o distanţă sigură 
de Robert Langdon şi de Sienna Brooks. În ciuda deghizării lor 
ingenioase, îi zărise ieşind pe uşa aceea scundă, pe Via della 
Ninna, şi îşi dăduse seama imediat cine erau. 

li urmărise doar cale de câteva străzi, când i se tăiase 
răsuflarea; durerea cumplită din piept îl silea să respire scurt şi 
sacadat. Avea senzaţia că cineva îi trăsese un pumn în coşul 
pieptului. 

Strângând din dinţi, îşi îndreptă din nou atenţia spre 
Langdon şi Sienna, continuând să-i urmărească pe străzile 
Florenței. 


CAPITOLUL 50 


Soarele dimineţii se ridicase bine pe cer, aruncând umbre 
lungi asupra canioanelor înguste dintre clădirile oraşului vechi. 
Proprietarii de magazine începuseră să ridice grilajele metalice 
care protejau uşile şi vitrinele, iar în aer pluteau aromele de 
espresso şi cornetti proaspăt scoase din cuptor. 

Deşi îi era tot mai foame, Langdon continua să meargă. 
„Trebuie să găsesc masca... şi să văd ce e ascuns pe spatele ei”. 

Pe Via dei Leoni, îndreptându-se spre nord alături de Sienna, 
constată că îi era greu să se obişnuiască să-i vadă capul lipsit 
de păr. Înfăţişarea ei complet schimbată îi reamintea faptul că 
abia dacă o cunoştea. Mai aveau puţin şi ajungeau în Piazza del 
Duomo - piaţeta în care Ignazio Busoni fusese găsit mort după 
ce dăduse un ultim telefon. 

„Robert, izbutise el să spună, răsuflând cu greu, ceea ce 
cauţi este ascuns în siguranţă. Porţile îţi sunt deschise, dar 
trebuie să te grăbeşti. Paradis douăzeci şi cinci. Baftă!” 

„Paradis douăzeci şi cinci”, repetă Langdon în sinea sa, încă 
mirat de faptul că Ignazio îşi amintise textul lui Dante suficient 
de bine pentru a cita pe de rost un cânt anume. Probabil că 
totuşi ceva din versurile acelea i se păruse memorabil. Orice ar 
fi fost însă, el era sigur că va afla curând, de îndată ce va putea 
răsfoi un exemplar al Infernului - care, fără îndoială, avea să fie 
uşor de găsit. 

Capul începuse să-l mănânce de la perucă şi, cu toate că se 
simţea cam ridicol deghizat aşa, trebuia să recunoască sincer 
că improvizaţia Siennei se dovedise eficientă. Nimeni nu le 
dăduse atenţie, nici măcar poliţiştii care trecuseră în viteză pe 
lângă ei în drum spre Palazzo Vecchio. 

De câteva minute, Sienna mergea alături de el tăcută, iar 
Langdon îi arunca din când în când câte o privire, ca să se 
asigure că era bine. Părea undeva foarte departe, probabil 
încercând să accepte faptul că tocmai ucisese un om - pe 
femeia care îi urmărise. 

— Dau o liră pentru gândurile tale, glumi el, sperând să-i 
îndepărteze gândurile de la motociclista cu părul ţepos zăcând 
pe pardoseala palatului. Incet, Sienna păru să revină în 
prezent. 

— Mă gândeam la Zobrist, spuse ea rostind cuvintele rar. 
Încercam să-mi amintesc ce mai ştiu despre el. 


— Şi? 

Ridică din umeri. 

— Cam tot ce ştiu am aflat dintr-un eseu controversat pe care 
l-a scris cu câţiva ani în urmă. Mi-a rămas bine în memorie. În 
comunitatea medicală, textul a devenit aproape instantaneu 
viral. Îmi pare rău, adăugă ea tresărind, nu mi-am ales bine 
cuvintele. 

Langdon râse uşor, fără veselie. 

— Spune mai departe. 

— În esenţă, în eseul respectiv susţinea că specia umană se 
află în pragul extincţiei şi că, dacă nu survine o catastrofă 
globală care să reducă în mod drastic creşterea populaţiei, 
omenirea nu va supravieţui încă o sută de ani. 

Langdon se răsuci şi se uită fix la ea. 

— Nicio sută de ani? 

— Era o teză cam dură. Limita de timp specificată era mult 
mai scurtă decât estimările anterioare, fiind însă susţinută de 
date ştiinţifice cât se poate de solide. Zobrist şi-a făcut o 
sumedenie de duşmani declarând că toţi medicii ar trebui să 
renunţe să mai profeseze, fiindcă prelungirea duratei de viaţă 
nu face decât să agraveze problema suprapopulării. 

Langdon înţelegea acum de ce articolul se răspândise cu aşa 
o repeziciune în întreaga lume medicală. 

— Deloc surprinzător, continuă Sienna, Zobrist a fost atacat 
imediat din toate părţile politicieni, clerici, Organizaţia 
Mondială a Sănătăţii - şi toţi l-au ridiculizat, considerându-l un 
smintit catastrofist, care nu voia altceva decât să stârnească 
panică. Cel mai tare i-a iritat afirmaţia lui că, dacă aleg să aibă 
copii, tinerii de astăzi vor ajunge să fie, efectiv, martori ai 
sfârşitului omenirii. Pentru a-şi sublinia punctul de vedere, 
Zobrist a apelat la un „ceas al Apocalipsei”, care arăta că, dacă 
întreaga durată de existenţă a omului pe Pământ ar fi 
comprimată într-o singură oră... acum am trăi ultimele ei 
secunde. 

— Chiar am văzut ceasul ăsta pe internet. 

— Da, ştiu, e ceasul lui şi a stârnit o agitaţie serioasă. Cel 
mai dur atac la adresa lui Zobrist a fost provocat însă de 
afirmaţia lui că progresele pe care el le-a înregistrat în 
domeniul ingineriei genetice ar fi mult mai utile omenirii dacă 
ar fi aplicate nu pentru a trata bolile, ci pentru a le crea. 


— Ce?! 

— Da, susţinea că tehnologia lui ar trebui folosită pentru a 
limita creşterea populaţiei prin crearea unor tulpini de germeni 
patogeni hibrizi, pe care medicina modernă să nu îi poată 
contracara. 

Langdon simţea un fior îngheţat în vreme ce prin minte i se 
perindau imagini ale unor bizare „virusuri pe comandă” care, 
odată scăpate de sub control, n-ar mai putea fi stăvilite. 

— În numai câţiva ani, spuse Sienna, Zobrist a trecut de la 
statutul de cremă a cremelor lumii medicale la cel de paria. Un 
proscris. După o clipă de pauză, în care o expresie de 
compasiune păru să i se citească în priviri, adăugă: Nu e de 
mirare că a cedat în cele din urmă şi s-a sinucis. lar situaţia e 
cu atât mai tristă, cu cât teza lui este, probabil, corectă. 

Langdon avu impresia că i se taie picioarele. 

— Poftim?! Eşti de părere că are dreptate?! 

Sienna ridică din umeri cu un aer solemn. 

— Robert, vorbind din punct de vedere strict ştiinţific - logică 
pură, nesentimentală - pot să-ţi spun cu certitudine că, fără o 
schimbare drastică, sfârşitul speciei umane este aproape. 
Foarte aproape. Nu va fi cu foc şi pucioasă, niciun război 
nuclear... ci un colaps total cauzat de numărul oamenilor de pe 
planetă. Matematica este irefutabilă. 

Langdon nu răspunse. 

— Am studiat suficientă biologie, continuă ea, şi ştiu că e 
firesc ca o specie să dispară exclusiv ca urmare a 
suprapopulării mediului în care trăieşte. Imaginează-ţi o 
colonie de alge de suprafaţă într-un mic iaz din pădure, 
susţinută de echilibrul perfect al nutrienţilor din apă. 
Necontrolate, algele se vor reproduce cu o viteză atât de mare, 
încât în scurt timp vor acoperi întreaga suprafaţă a iazului, 
blocând pătrunderea luminii solare şi împiedicând astfel 
formarea elementelor nutritive în apă. Odată ce-şi vor fi 
secătuit mediul de toate resursele disponibile, colonia va muri 
şi orice urmă a ei va dispărea. Omenirea ar putea avea foarte 
bine o soartă similară. Mai curând şi mai rapid decât ne-am 
putea închipui. 

O profundă tulburare puse stăpânire pe Langdon. 

— Dar... aşa ceva pare imposibil. 

— Nu imposibil, Robert! Doar inimaginabil. Mintea 


omenească e dotată cu un mecanism de apărare primitiv, care 
neagă orice realitate capabilă să cauzeze un stres mai intens 
decât poate suporta creierul. Se numeşte „negare”. 

— Am auzit şi eu de negare, ripostă Langdon sec, dar nu cred 
că există. 

Sienna îşi dădu ochii peste cap. 

— Simpatic, dar, crede-mă, e cât se poate de reală. Negarea 
este o parte esenţială a mecanismului prin care facem faţă 
realităţii. În lipsa lui, ne-am trezi în fiecare dimineaţă 
gândindu-ne îngroziţi la toate modurile în care am putea muri. 
Dar mintea reuşeşte să blocheze temerile existenţiale 
focalizându-se asupra surselor de stres pe care le putem 
aborda - de pildă, să ajungem la timp la locul de muncă sau să 
ne plătim impozitele. Dacă avem frici mai mari, de tip 
existenţial, le putem ignora  concentrându-ne asupra 
activităţilor şi evenimentelor banale ale vieţii de fiecare zi. 

Langdon îşi aminti de un sondaj recent desfăşurat pe 
internet, în rândul studenţilor de la câteva universităţi de elită, 
în urma căruia se constatase că şi utilizatorii cu o dezvoltare 
intelectuală superioară demonstrau o tendinţă instinctivă spre 
negare. In conformitate cu rezultatele studiului, după ce 
deschideau online un articol deprimant despre topirea calotei 
polare sau despre dispariţia speciilor, majoritatea covârşitoare 
a studenţilor părăseau rapid pagina respectivă, în favoarea 
uneia cu conţinut banal, care le alunga teama din minte: 
printre opţiunile preferate erau ştirile din sport, filmuleţele 
distractive cu pisici şi bârfele despre celebrităţi. 

— În mitologia antică, începu Langdon să-i explice, un erou 
cu atitudine de negare era întruchiparea orgoliului şi a 
mândriei. Dante împărtăşea şi el acest punct de vedere, 
denunţând mândria ca fiind cel mai grav dintre cele şapte 
păcate capitale... pedepsindu-i pe vinovaţi în ultimul cerc al 
infernului. 

Sienna reflectă un moment şi apoi spuse: 

— În articolul lui, Zobrist îi acuza pe mulţi dintre liderii lumii 
că se aflau într-o fază de extremă negare... ca nişte struţi care- 
şi ascund capul în nisip. Criticile lui se îndreptau mai cu seamă 
împotriva Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. 

— Bănuiesc că opinia lui nu a fost primită tocmai bine. 

— Cei de la OMS au reacţionat punând semnul egal între el şi 


un fanatic religios la un colţ de stradă, cu o pancartă pe care 
scrie „Sfârşitul e aproape”. 

— Avem şi în Harvard Square câţiva ipochimeni din ăştia. 

— Da, şi cu toţii îi ignorăm, fiindcă niciunul dintre noi nu 
crede o clipă că profeția s-ar putea împlini. Dar, crede-mă, 
pentru simplul fapt că mintea umană nu-şi poate imagina un 
lucru întâmplându-se... nu înseamnă că nici nu se va întâmpla. 

— Vorbeşti de parcă te-ai număra printre fanii lui Zobrist. 

— Sunt un fan al adevărului, replică ea ferm, chiar dacă 
adevărul acela e foarte greu de acceptat. 

Langdon rămase tăcut, simțind din nou o barieră între el şi 
Sienna şi încercând să-i înţeleagă bizara combinaţie de patimă 
şi detaşare. 

Ea îl privi şi expresia i se îmblânzi. 

— Robert, uite ce-i, nu spun că Zobrist are dreptate când 
susţine că o molimă care răpune jumătate din populaţia 
globului constituie o soluţie la problema suprapopulării. Nu 
spun nici că ar trebui să renunţăm să-i mai tratăm pe cei 
bolnavi. Ceea ce vreau să subliniez este că situaţia actuală nu e 
altceva decât o simplă formulă pentru  autodistrugere. 
Creşterea populaţiei urmează o progresie exponențială într-un 
sistem caracterizat de un spaţiu finit şi de resurse limitate. 
Sfârşitul va veni foarte brusc. Nu va fi ca şi când am rămâne 
treptat fără combustibil... ci mai degrabă ca un salt în gol într- 
un hău adânc. 

Langdon răsuflă adânc, străduindu-se să proceseze tot ce 
auzise în ultimele minute. 

— Şi fiindcă tot a venit vorba, adăugă Sienna ridicând un 
deget în sus şi undeva spre dreapta lor, sunt aproape sigură că 
de acolo a sărit Zobrist. 

Langdon se uită în sus şi văzu că tocmai treceau prin dreptul 
austerei faţade a Muzeului Bargello. În spate se înălța fleşa 
turnului Badia, dominând clădirile din jur. Studie o clipă partea 
de sus a turnului, întrebându-se de ce se sinucisese Zobrist şi 
sperând din tot sufletul ca motivul să nu fie acela că făcuse 
ceva teribil şi nu voise să suporte consecinţele. 

— Criticilor lui Zobrist, reluă Sienna, le place să sublinieze 
cât de ironic e faptul că multe dintre tehnologiile genetice pe 
care el le-a dezvoltat sunt folosite pentru a mări substanţial 
speranţa de viaţă. 


— Iar asta nu face decât să complice problema 
suprapopulării. 

— Exact. La un moment dat, el a declarat public că şi-ar dori 
să poată îndesa duhul la loc în lampă şi să şteargă unele dintre 
contribuţiile pe care le-a adus în domeniul longevităţii umane. 
Bănuiesc că, ideologic vorbind, asta are sens. Cu cât trăim mai 
mult, cu atât mai multe resurse dirijăm spre îngrijirea celor 
bătrâni şi bolnavi. 

Langdon încuviinţă. 

— Am citit că, în SUA, circa şaizeci la sută din costurile cu 
îngrijirile medicale se îndreaptă spre susţinerea pacienţilor în 
ultimele şase luni de viaţă. 

— Adevărat, şi în vreme ce creierul spune că asta eo 
nebunie, inima zice: „[ine-o pe bunica în viaţă cât mai mult 
posibil”. 

El înclină iar din cap. 

— E conflictul dintre Apollo şi Dionysos - o dilemă celebră 
din mitologie. Vechiul conflict dintre inimă şi minte, care 
rareori se întâmplă să dorească acelaşi lucru. 

Această aluzie mitologică, auzise Langdon, era folosită acum 
la întâlnirile  Alcoolicilor Anonimi pentru a-l descrie pe 
alcoolicul care se uită la un pahar cu băutură în vreme ce 
creierul ştie că îi face rău, dar inima tânjeşte la alinarea pe 
care i-ar oferi-o. Aparent, mesajul era ceva de genul: „Nu e 
cazul să te simţi singur - chiar şi zeii au avut dubiile lor”. 

— Cine are nevoie de agathusia? şopti Sienna. 

— Poftim? 

Ea ridică privirea. 

— Mi-am amintit, în sfârşit, titlul eseului semnat de Zobrist: 
„Cine are nevoie de agathusia?” 

Langdon nu auzise de un asemenea cuvânt, dar bănuia cam 
ce ar însemna, gândindu-se la rădăcinile lui greceşti, agathos şi 
thusia. 

— Agathusia... ar însemna un „sacrificiu util”? 

— Aproximativ. Înţelesul exact e „sacrificiu de sine pentru 
binele comun”. Sau, adăugă ea după o pauză, sinucidere 
mărinimoasă. 

El auzise sintagma şi înainte - o dată în legătură cu un tată 
de familie falit, care se sinucisese pentru ca ai lui să poată 
încasa banii din asigurarea de viaţă, iar altă dată pentru a 


descrie un ucigaş în serie frământat de remuşcări, care îşi 
pusese capăt vieţii de teamă că nu-şi putea controla impulsul 
de a ucide. 

Cel mai înfricoşător exemplu pe care şi-l amintea însă era cel 
din romanul Logan's Run, publicat în 1967, care ilustra o 
societate a viitorului în care fiece persoană accepta benevol să 
se sinucidă la împlinirea vârstei de douăzeci şi unu de ani, 
bucurându-se astfel din plin de viaţă fără a permite ca numărul 
locuitorilor sau bătrâneţea să solicite prea mult resursele 
limitate ale planetei. Dacă memoria nu-l trăda, în filmul turnat 
după roman vârsta sinuciderii fusese avansată de la douăzeci şi 
unu la treizeci de ani, fără îndoială într-o încercare de a face ca 
pelicula să fie mai pe gustul publicului, constituit îndeosebi din 
tineri între optsprezece şi douăzeci şi cinci de ani. 

— Deci, eseul lui Zobrist... spuse Langdon. Nu sunt sigur că-i 
înţeleg titlul. „Cine are nevoie de agathusia?” E o întrebare 
sarcastică? Adică... cine are nevoie de sinucidere 
mărinimoasă...? Noi toți? 

— Nu. Titlul e de fapt un calambur. 

Langdon clătină din cap, fără a înţelege. 

— Gândeşte-te la întrebarea în engleză, îl îndemnă Sienna. 
Who needs suicide”, dar scris cu majuscule - WHO - World 
Health Organization, Organizaţia Mondială a Sănătăţii. În eseul 
său, Zobrist o ataca pe directoarea OMS, doctor Elizabeth 
Sinskey, care, deşi în funcţie de o veşnicie, nu lua în serios 
controlul populaţiei. Esenţa articolului era că situaţia OMS ar fi 
mai bună dacă directoarea ei s-ar sinucide. 

— Un tip plin de compasiune! 

— Riscurile geniului, bănuiesc. Deseori, minţile acelea 
speciale, cele capabile să se concentreze mai intens decât 
celelalte, reuşesc asta în detrimentul maturității emoţionale. 

Langdon îşi aminti de articolele despre tânăra Sienna, copilul 
precoce cu un coeficient de inteligenţă de 208 şi o funcţie 
intelectuală ieşită din comun, şi se întrebă dacă nu cumva, 
vorbind despre Zobrist, se referea într-o măsură anume şi la ea 
însăşi; şi oare cât timp avea de gând să-şi păstreze secretul? 

În faţa lor, zări acum clădirea pe care o căutau. După ce 
traversară Via dei Leoni, se îndreptară spre intersecţia cu o 
stradă foarte, foarte îngustă, mai degrabă o alee. Pe plăcuţa de 


5 „Cine are nevoie de sinucidere“ (n. tr.) 


pe zid scria VIA DANTE ALIGHIERI. 

— Am impresia că ştii multe despre creierul uman, spuse el. 
Acesta a fost domeniul tău de specializare în şcoala medicală? 

— Nu, dar când eram copil citeam mult. Am devenit 
interesată în neuroştiinţe fiindcă am avut unele... probleme 
medicale. 

Langdon îi aruncă o privire curioasă, sperând că va continua 
să-i spună mai multe. 

— Creierul meu... şopti ea. Era diferit de cel al majorităţii 
copiilor şi mi-a cauzat anumite... dificultăţi. Am petrecut mult 
timp încercând să aflu ce era în neregulă cu mine, iar cu ocazia 
asta am învăţat multe despre funcţionarea creierului. Şi, da, 
adăugă ea privind spre Langdon, chelia mea are legătură cu 
acele probleme medicale. 

El îşi întoarse privirea, jenat fiindcă întrebase. 

— Nu-ţi face griji, spuse Sienna. Am învăţat să trăiesc cu ele. 

Intrând în umbra răcoroasă a stradelei, Langdon trecu în 
revistă tot ce aflase despre Zobrist şi despre îngrijorătoarele lui 
opinii filosofice. 

O întrebare nu-i dădea pace deloc. 

— Soldaţii ăştia... începu el. Cei care încearcă să ne ucidă... 
Cine sunt? Nu mi se pare nimic logic. Dacă Zobrist a diseminat 
o potenţială molimă, nu ar trebui să fim cu toţii în aceeaşi 
tabără, colaborând pentru a-i opri răspândirea? 

— Nu neapărat. O fi el un paria în cadrul comunităţii 

medicale, dar are probabil o armată de susţinători fanatici ai 
ideologiei lui - oameni care consideră că trierea este un rău 
necesar pentru a salva planeta. lar din câte ştim noi, soldaţii 
aceştia încearcă să se asigure că viziunea lui Zobrist va fi pusă 
în practică. 
_ „O armată de discipoli ai lui Zobrist?” se întrebă Langdon. 
Într-adevăr, istoria era plină de fanatici şi de culte ai cărei 
membri se sinucideau pentru cele mai nebuneşti idei - 
certitudinea că liderul lor era Mesia, credinţa că o navă 
extraterestră îi aşteaptă ascunsă pe după Lună, convingerea că 
Ziua Judecății e aproape. Speculaţiile despre controlul 
populaţiei aveau măcar o bază ştiinţifică, însă ceva anume în 
privinţa acelor soldaţi nu i se părea tocmai în regulă. 

— Pur şi simplu nu-mi vine să cred că un grup de soldaţi 
instruiți ar accepta în mod benevol să ucidă oameni nevinovaţi 


în masă... temându-se concomitent că riscă să se 
îmbolnăvească şi să moară ei înşişi. 

Sienna îl privi nedumerită. 

— Robert, dar ce crezi tu că fac soldaţii când se duc la luptă? 
Ucid oameni nevinovaţi şi îşi riscă propria viaţă. Orice e posibil 
atunci când oamenii cred într-o cauză. 

— O cauză? Declanşarea unei epidemii? 

Ochii căprui ai Siennei îl studiară câteva clipe. 

— Robert, cauza nu e declanşarea unei epidemii... ci salvarea 
lumii. Unul dintre fragmentele din eseul lui Zobrist care a 
stârnit numeroase comentarii conţinea o întrebare ipotetică 
limpede formulată. Aş vrea să răspunzi tu la ea. 

— Care-i întrebarea? 

— Dacă ai putea acţiona un întrerupător prin care să ucizi la 
întâmplare jumătate din populaţia globului, ai face-o? 

— Bineînţeles că nu! 

— Bun. Dar dacă ţi s-ar spune că, neacţionând întrerupătorul 
acela acum, specia umană ar dispărea în următoarea sută de 
ani? Ai apăsa pe el? întrebă ea după o scurtă pauză. Chiar dacă 
asta ar însemna să-ţi ucizi rude, prieteni... poate şi pe tine 
însuţi? 

— Sienna, în niciun caz nu pot... 

— Este o întrebare ipotetică. Ai ucide jumătate din populaţia 
globului astăzi, pentru a salva specia de la dispariţie? 

Langdon se simţea profund tulburat de turnura macabră pe 
care o luase discuţia, aşa că observă cu plăcere familiarul 
banner roşu de pe clădirea din faţa lor. 

— Uite, exclamă el, arătând. Am ajuns! 

Sienna clătină din cap. 

— Aşa cum spuneam. Negare. 


CAPITOLUL 51 


Casa di Dante se află pe Via Santa Margherita şi e uşor de 
recunoscut după bannerul prins pe faţada clădirii şi traversând 
parţial aleea: MUSEO CASA DI DANIE. 

Sienna fixă pânza cu priviri nesigure. 

— Mergem la casa lui Dante? 

— Nu chiar, replică Langdon. Poetul locuia după colţ. Aici e 
mai degrabă un... muzeu Dante. 

El vizitase odată locul, curios cu privire la colecţia de artă, 
care se dovedise însă a fi în mare parte formată din reproduceri 
ale unor lucrări celebre din lumea întreagă, inspirate de opera 
poetului; totuşi, i se păruse interesant să le vadă pe toate 
strânse sub acelaşi acoperiş. 

Siennei păru să-i reînvie deodată speranţa. 

— Şi crezi că au expus aici un exemplar vechi al Divinei 
Comedii? 

Langdon râse încetişor. 

— Nu, dar ştiu că au un magazin de suvenire de la care poţi 
cumpăra postere cu textul integral al Divinei Comedii tipărit cu 
litere minuscule. 

Ea îi aruncă o privire uşor îngrozită. 

— Da, ştiu, reluă el. Dar e mai bine decât nimic. Singura 
problemă e că ochii mei nu mai sunt ce-au fost, aşa că va trebui 
să citeşti tu ce e scris cu litere mici. 

— E chiusa! strigă un bătrânel când îi văzu apropiindu-se de 
uşă. È il giorno di riposo. 

„E închis fiindcă-i duminică?” Langdon se simţi dintr-odată 
iarăşi dezorientat. 

— Dar azi nu €... luni? 

Sienna încuviinţă. 

— Florentinii preferă să se odihnească lunea. 

El oftă, amintindu-şi neobişnuitul calendar săptămânal al 
locuitorilor Florenței. Fiindcă banii turiştilor curgeau în valuri 
mai mari la sfârşit de săptămână, mulţi comercianţi din oraş 
preferaseră să mute ziua liberă de duminică pe luni, pentru ca 
„sabatul” să nu le taie prea mult din profituri. 

Din păcate, îşi dădu el seama, aceeaşi era situaţia şi în 
privinţa celeilalte opţiuni pe care o luase în calcul: Paperback 
Exchange, una dintre librăriile lui preferate din Florenţa, unde 
în mod cert ar fi găsit exemplare ale Divinei Comedii. 


— Mai ai vreo idee? întrebă Sienna. 

Langdon se gândi îndelung şi într-un târziu încuviinţă. 

— Există aici, foarte aproape, un loc în care se adună 
pasionaţi ai operei lui Dante. Pot să pariez că cineva de acolo 
are un volum pe care l-am putea împrumuta. 

— Probabil că şi acela e închis, ripostă Sienna. Aproape 
pretutindeni în Florenţa ziua liberă s-a mutat de duminică pe 
luni. 

— Locul despre care-ţi spun eu nu ar face aşa ceva, replică 
Langdon cu un zâmbet. E o biserică. 

XXX 

La cincizeci de metri în spatele lor, pierdut în mulţime, 
bărbatul cu pielea iritată şi cercel din aur se sprijini de un zid, 
savurând prilejul de a-şi trage puţin răsuflarea. Nu respira 
deloc mai bine, iar mâncărimea de pe faţă era aproape 
imposibil de ignorat, mai ales pe pielea sensibilă din jurul 
ochilor. Îşi scoase ochelarii Plume Paris şi îşi şterse pleoapele 
cu mâneca sacoului, încercând să nu se zgârie. Când îşi puse 
ochelarii la loc, văzu că ţinta lui se mişca din nou. Adunându-şi 
puterile, porni după ea, respirând cât mai uşor cu putinţă. 

XXX 

La câteva străzi în urma lui Langdon şi a Siennei, în Sala 
celor Cinci Sute, agentul Bruder privea trupul strivit al prea 
bine cunoscutei femei cu părul ţepos care zăcea pe pardoseală. 
Îngenunche şi-i luă arma din mână, punând cu grijă piedica de 
siguranţă înainte de a i-o înmâna unuia dintre oamenii săi. 

Funcţionara însărcinată a muzeului, Marta Alvarez, stătea 
puţin mai într-o parte. Abia ce-i oferise o scurtă, dar 
surprinzătoare, relatare a ceea ce se mai întâmplase cu Robert 
Langdon de seara trecută... incluzând şi o informaţie pe care el 
încă se mai străduia s-o proceseze. 

„Langdon pretinde că e amnezic”. 

Scoţându-şi telefonul mobil, Brüder formă un număr. La 
celălalt capăt sună de trei ori înainte ca şeful lui să răspundă, 
cu o voce care părea nesigură şi îndepărtată. 

— Da, agent Bruder. Spune! 

El vorbi rar, pentru a fi sigur că fiecare cuvânt va fi bine 
înţeles. 

— Încă încercăm să-i localizăm pe Langdon şi pe fată, dar a 
mai apărut ceva. Şi dacă e adevărat, spuse el după o pauză... 


asta schimbă totul. 
XXX 

Prefectul păşea de colo-colo prin biroul său, rezistând ispitei 
de a-şi mai turna un pahar de scotch şi forţându-se să abordeze 
pe faţă criza asta care se tot amplifica. 

Niciodată în carieră nu-şi trădase vreun client, nu încălcase 
vreun contract şi în niciun caz nu avea de gând să înceapă 
acum. În acelaşi timp însă, avea bănuiala că se lăsase prins 
într-un scenariu al cărui obiectiv se îndepărtase mult de ceea 
ce-şi închipuise el iniţial. 

Cu un an în urmă, celebrul genetician Bertrand Zobrist 
urcase la bordul iahtului Mendacium şi solicitase un loc ferit în 
care să poată lucra. La vremea respectivă, prefectul îşi 
închipuise că omul de ştiinţă plănuia să dezvolte o procedură 
medicală secretă, a cărei brevetare i-ar fi sporit averea şi aşa 
vastă. N-ar fi fost pentru prima dată când la Consorţiu ar fi 
apelat savanţi şi tehnicieni paranoici, care preferau să lucreze 
într-o izolare extremă, de teamă ca ideile preţioase să nu le fie 
furate. 

Cu acest gând în minte, acceptase clientul şi nu fusese mirat 
să afle că oamenii de la Organizaţia Mondială a Sănătăţii 
începuseră să-l caute. Nu se îngrijorase nici când însăşi 
directoarea OMS, doamna doctor Elizabeth Sinskey, păruse să- 
şi fi asumat cu titlu personal misiunea de a-l localiza. 

„Consorţiul a avut întotdeauna adversari periculoşi”. 

Aşa cum fusese convenit, organizaţia îşi îndeplinise 
obligaţiile faţă de Zobrist fără a pune vreo întrebare, 
zădărnicind pe întreaga durată a contractului eforturile lui 
Sinskey de a-l găsi. 

Pe aproape întreaga durată a contractului. 

Cu mai puţin de o săptămână înainte de data de expirare a 
contractului, Sinskey reuşise să-l localizeze pe Zobrist în 
Florenţa şi îşi îndreptase tirul asupra lui, hărţuindu-l şi 
urmărindu-l până ce omul se sinucisese. Pentru prima dată în 
carieră, prefectul nu izbutise să asigure protecţia la care se 
angajase, iar asta îl frământa necontenit... la fel ca bizarele 
circumstanţe ale morii clientului. 

„A preferat să se sinucidă... decât să fie capturat? Dar ce 
mama naibii proteja Zobrist?” 

După decesul lui, Sinskey confiscase un obiect din caseta de 


valori a lui Zobrist, iar acum Consorţiul era angajat într-o 
confruntare directă cu Sinskey în Florenţa - un soi de 
vânătoare de comori cu miză mare pentru a găsi... 

„Pentru a găsi ce?” 

Prefectul întoarse instinctiv capul spre raftul cu cărţi şi spre 
volumul greu pe care un Zobrist cu priviri exaltate i-l dăduse în 
urmă cu două săptămâni. 

Divina Comedie. 

Luând volumul din raft, prefectul îl puse pe birou cu un 
bufnet sonor şi, cu degete tremurătoare, îl deschise la prima 
pagină, citind din nou dedicaţia. 

Dragul meu prieten, iţi mulţumesc pentru că m-ai ajutat să 
găsesc calea. 
Lumea întreagă iți mulţumeşte şi ea. 

„În primul rând, îşi spuse prefectul, noi doi n-am fost 
niciodată prieteni”. 

Apoi citi textul de încă trei ori, după care îşi îndreptă privirea 
spre cercul de un roşu aprins pe care Zobrist îl mâzgălise pe 
calendarul lui, marcând astfel data de mâine. 

„Lumea îţi mulţumeşte?” 

Se întoarse şi rămase o vreme cu privirea pierdută spre 
orizont. În tăcere, gândul îi zbură la înregistrarea video şi la 
vocea coordonatorului Knowlton, care îl sunase mai devreme. 
„M-am gândit că poate aţi vrea s-o vedeţi înainte de a fi 
expediată... conţinutul este îngrijorător”. 

Apelul subalternului său încă îl nedumerea. Knowlton era 
unul dintre cei mai buni coordonatori pe care îi avea, iar o 
astfel de solicitare nu-i stătea deloc în fire. Cunoştea 
regulamentul suficient de bine încât să nu sugereze o încălcare 
a protocolului de compartimentalizare. 

După ce puse Divina Comedie la loc pe raft, prefectul întinse 
mâna după sticla de scotch şi îşi turnă jumătate de pahar. 

Avea de luat o decizie foarte dificilă. 


CAPITOLUL 52 


Cunoscută şi ca Biserica lui Dante, Chiesa di Santa 
Margherita dei Cerchi este mai curând o capelă decât o 
biserică în adevăratul înţeles al cuvântului. Micul lăcaş de cult 
cu o singură navă este o destinaţie populară pentru admiratorii 
lui Dante, care îl privesc ca pe un loc sacru, în care s-au 
petrecut două evenimente cruciale din viaţa poetului. 

Conform tradiţiei, în această bisericuţă, la vârsta de nouă 
ani, Dante a zărit-o pentru prima dată pe Beatrice Portinari, 
cea de care s-a îndrăgostit la prima vedere şi pe care a iubit-o 
întreaga viaţă. Spre imensa lui suferinţă, Beatrice s-a măritat 
cu un alt bărbat şi apoi s-a stins la frageda vârstă de douăzeci 
şi patru de ani. 

Tot aici, câţiva ani mai târziu, Dante s-a căsătorit cu Gemma 
Donati - o femeie care, chiar şi după părerea marelui scriitor şi 
poet Boccaccio, nu a constituit o alegere bună pentru el. Deşi 
au avut copii, cei doi nu dădeau semne de afecţiune, iar după 
exilul lui Dante niciunul din ei nu a părut dornic să-l mai revadă 
vreodată pe celălalt. 

Adevărata iubire a poetului a fost şi avea să rămână pentru 
totdeauna răposata Beatrice Portinari, pe care el abia dacă o 
cunoştea, dar a cărei amintire continua să fie atât de vie în 
mintea lui, încât a devenit muza ce i-a inspirat cele mai 
importante creaţii literare. 

Apreciatul său volum de poezie La Vita Nuova este presărat 
din plin cu versuri laudative la adresa „binecuvântatei 
Beatrice”. Într-o notă şi mai accentuată de venerare, Divina 
Comedie îi atribuie lui Beatrice nici mai mult, nici mai puţin, 
decât rolul de salvatoare care îl îndrumă pe Dante prin paradis. 
In ambele lucrări, poetul tânjeşte după intangibila doamnă a 
sufletului său. 

Astăzi, Biserica lui Dante a devenit un altar la care se închină 
cei cu inima zdrobită în urma unei iubiri neîmpărtăşite. În 
interior se află mormântul tinerei Beatrice, lespedea ei simplă 
fiind loc de pelerinaj deopotrivă pentru admiratorii lui Dante şi 
suferinzii din dragoste. 

În dimineaţa aceasta, Langdon şi Sienna continuau să 
străbată străduţele tot mai înguste ale centrului vechi al 
Florenței, multe dintre ele devenind treptat doar nişte simple 
alei pietonale. Din când în când îşi făcea apariţia câte o maşină, 


înaintând cu greu şi obligând trecătorii să se lipească de ziduri 
pentru a o lăsa să treacă. 

— Biserica este imediat după colţ, îi spuse Langdon Siennei, 
sperând că turiştii din interior le vor putea da o mână de ajutor. 

Ştia că şansele de a întâlni vreun bun samaritean erau mai 
mari acum, că Sienna îşi luase înapoi peruca blondă şi-i dăduse 
lui sacoul, rockerul redevenind profesor universitar, iar 
fetişcana skinhead transformându-se iarăşi într-o tânără cu 
aspect îngrijit. Acum putea răsufla uşurat, simțindu-se din nou 
el însuşi. 

Când intrară pe o alee şi mai îngustă, Via del Presto, 
Langdon studie clădirile din jur. Intrarea în biserică era 
întotdeauna dificil de identificat, deoarece lăcaşul în sine era 
foarte mic, fără decoraţiuni şi înghesuit între alte două 
construcţii. Puteai trece uşor de el fără să-l observi. Şi în mod 
ciudat, bisericuţa era întotdeauna mai uşor de localizat 
folosindu-ţi nu ochii, ci urechile. 

La Chiesa di Santa Margherita dei Cerchi găzduia frecvent 
concerte, iar când nu era în desfăşurare nicio astfel de 
manifestare, erau redate înregistrări audio ale concertelor 
anterioare, pentru ca vizitatorii să se poată bucura de muzică 
oricând. 

Aşa cum anticipase, pe măsură ce înaintau pe alee, Langdon 
începu să audă acorduri muzicale, mai întâi vagi, apoi din ce în 
ce mai sonore, până ce ajunseră chiar în faţa intrării. Unicul 
indiciu că se aflau la destinaţia corectă era o plăcuţă - antiteza 
bannerului roşu aprins de la Museo Casa din Dante - pe care 
scria că acolo era biserica lui Dante şi a lui Beatrice. 

Inăuntru, aerul era mai răcoros, iar muzica răsuna mai tare. 
Interiorul era simplu, lipsit de ornamente... şi mai mic decât îşi 
amintea el. În jur se aflau doar câţiva turişti, unii scriind în 
jurnal, alţii examinând curioasa colecţie de artă a bisericii şi 
restul stând pur şi simplu în strană şi bucurându-se de muzică. 

Cu excepţia altarului Madonei, lucrat de Neri di Bicci, 
aproape toate operele de artă originale din interior fuseseră 
înlocuite cu piese contemporane reprezentându-le pe cele două 
celebrităţi, Dante şi Beatrice, pentru care bisericuţa era cel mai 
des vizitată. Majoritatea picturilor înfăţişau privirea adoratoare 
a lui Dante la acea primă întâlnire a sa cu Beatrice, când, după 
chiar spusele sale, s-a îndrăgostit de ea. Calitatea artistică a 


picturilor varia în limite largi, iar după gustul lui Langdon, 
majoritatea păreau nelalocul lor şi frizau kitsch-ul. Într-una 
dintre ele, celebra scufie roşie a poetului aducea cu o căciuliţă 
furată de la Moş Crăciun. Dar tema recurentă a privirii 
arzătoare îndreptate spre muza sa, Beatrice, nu lăsa loc de 
îndoială că te aflai într-o biserică a iubirii îndurerate - 
neîmplinite, neîmpărtăşite, nemaculate. 

Langdon se întoarse instinctiv spre stânga, spre mormântul 
modest al lui Beatrice Portinari. Acesta era motivul principal 
pentru care lumea venea aici - deşi nu atât lespedea funerară 
în sine, cât mai degrabă celebrul obiect aflat lângă ea. 

Un coş din trestie. 

În dimineaţa aceasta, la fel ca în fiecare zi, coşul era plin de 
hârtii împăturite - fiecare dintre ele o scrisoare scrisă de mână 
de câte un vizitator şi adresată lui Beatrice. 

Beatrice Portinari devenise un fel de sfântă ocrotitoare a 
îndrăgostiţilor fără speranţă şi, în conformitate cu o tradiţie 
veche, orice doritor putea pune în coş o misivă pentru ea, în 
speranţa că muza răposată avea să-l ajute - poate inspirând la 
altcineva o dragoste mai mare, poate ajutându-l să-şi găsească 
iubirea adevărată sau chiar oferindu-i puterea de a uita o 
dragoste pierdută. 

Cu mulţi ani în urmă, pe când se documenta pentru o carte 
de istoria artei, Langdon se oprise în bisericuţă ca să lase un 
bilet în coşul de răchită, rugând-o pe muza lui Dante nu să-i 
dăruiască iubire, ci să reverse asupra lui măcar o parte din 
inspiraţia care-i permisese poetului să scrie Divina Comedie. 

„O, muză, cântă-mi mie...” 

Primul vers al Odiseei lui Homer păruse a fi o rugă potrivită, 
iar el rămăsese cu convingerea secretă că mesajul său chiar 
înmuiase inima lui Beatrice, fiindcă la întoarcerea acasă 
izbutise să-şi scrie cartea cu o neobişnuită uşurinţă. 

— Scusate! răsună pe neaşteptate glasul Siennei. Potete 
ascoltarmi tutti? 

Langdon se răsuci şi o văzu pe Sienna adresându-se celor 
câţiva turişti, care se întorseseră spre ea şi o priveau cu 
expresii oarecum alarmate. 

Ea le zâmbi şi întrebă în italiană dacă avea cineva un 
exemplar din Divina Comedie. După câteva schimburi de priviri 
nedumerite şi capete clătinate, repetă întrebarea în engleză, 


fără a avea însă mai mult succes. 

O femeie în vârstă, care ştergea altarul, o sâsâi şi duse un 
deget la buze, cerând linişte. 

Sienna se întoarse spre Langdon şi îl privi încruntată, ca şi 
când ar fi zis: „Bun, şi acum ce facem?” 

Apelul ei adresat tuturor şi nimănui nu fusese chiar ce 
avusese el în minte venind aici, dar trebuia să recunoască un 
lucru: se aşteptase la o reacţie mai bună decât cea primită. În 
vizitele sale precedente, văzuse numeroşi turişti citind aici din 
Divina Comedie, în acest fel bucurându-se probabil de o 
experienţă totală în lumea lui Dante. 

„Dar nu şi azi”. 

Langdon zări un cuplu de vârstnici care şedeau undeva în 
partea din faţă a bisericii. Bătrânul îşi ţinea capul chel plecat 
cu bărbia în piept; fără îndoială, aţipise puţin. Femeia de lângă 
el era cât se poate de trează, cu firele unor căşti albe 
atârnându-i de sub părul cărunt. 

„O rază de speranţă”, îşi spuse el, apropiindu-se de cei doi. 
Aşa cum sperase, firele duceau la un iPhone de pe genunchii 
femeii. Simţindu-se privită, ridică ochii şi îşi scoase căştile din 
urechi. 

Langdon nu avea idee ce limbă vorbea femeia, dar 
proliferarea globală a dispozitivelor ca iPhone, iPad şi iPod se 
concretizase într-un vocabular la fel de uşor de înţeles 
pretutindeni, ca universalele simboluri bărbat şi femeie de pe 
uşile toaletelor publice din lumea întreagă. 

— IPhone? întrebă el, admirând gadgetul. 

Bătrâna se lumină la faţă şi încuviinţă cu mândrie. 

— O jucărioară tare isteaţă, şopti ea cu accent britanic. Mi l-a 
luat fiul meu. Acum îmi ascult mesajele. Îţi vine să crezi aşa 
ceva - să-mi ascult mesajele?! Această mică bijuterie citeşte 
pentru mine. Cu ochii mei bătrâni, îmi e de mare ajutor. 

— Am şi eu unul, spuse Langdon zâmbind şi se aşeză lângă 
ea, cu grijă să nu-l trezească pe soţul ei. Dar l-am pierdut seara 
trecută. 

— Of, ce tragedie! Aţi încercat aplicaţia „găseşte-ţi iPhone- 
ul”? Fiul meu zice... 

— Prostul de mine, n-am activat aplicaţia aceea! replică el cu 
o privire ruşinată şi adăugă, ezitant: Dacă nu vă deranjez prea 
mult, v-aţi supăra dacă l-aş împrumuta pe al dumneavoastră 


doar pentru câteva clipe? Trebuie să caut ceva pe internet. Mi- 
ar fi de mare ajutor. 

— Desigur! răspunse ea şi, scoţându-i căştile, îi puse 
telefonul în mână. Nicio problemă. Vă rog! 

Langdon îi mulţumi şi luă aparatul. În vreme ce femeia turuia 
lângă el, povestindu-i ce dezastru ar fi dacă şi-ar pierde ea 
iPhone-ul, el accesă pagina Google şi apăsă tasta pentru 
microfon. La auzul bipului, scrise textul în fereastra de căutare: 
„Dante, Divina Comedie, Paradisul, cântul douăzeci şi cinci”. 

Femeia îl privea uimită, probabil nefamiliarizată cu această 
posibilitate. În vreme ce rezultatele începură să apară pe ecran, 
Langdon aruncă o privire fugară spre Sienna, care răsfoia nişte 
broşuri aproape de coşul cu scrisori pentru Beatrice. 

Nu departe de ea, într-un colţ întunecat, un bărbat în costum 
cu cravată îngenunchease şi părea pierdut în rugăciune, cu 
capul plecat în piept. Langdon nu-i vedea faţa, dar nu putea să 
nu simtă un dram de compasiune pentru cel care, probabil, 
pierduse pe cineva drag şi venise aici pentru a găsi puţină 
alinare. 

Îndreptându-şi din nou atenţia spre iPhone, după câteva 
secunde accesă un site ce oferea o versiune electronică a 
Divinei Comedii - gratis, fiind în domeniul public. Când pagina 
se deschise chiar la Cântul 25, se văzu nevoit să recunoască: 
tehnologia era impresionantă. „Ar fi cazul să nu mai fiu atât de 
firoscos în privinţa cărţilor legate în piele, îşi spuse el. Cele 
electronice au avantajele lor”. 

Femeia continua să se uite la ecran, arătând un strop de 
îngrijorare şi comentând ceva despre tarifele mari pentru 
navigarea pe internet în străinătate, iar el îşi dădu seama că nu 
va avea mult timp la dispoziţie, aşa că se concentră pe pagina 
web deschisă. 

Textul era scris cu caractere mici, dar în penumbra din 
biserică, ecranul luminos permitea o vizibilitate bună. Langdon 
constată cu mulţumire că, întâmplător, dăduse peste versiunea 
Mandelbaum - o traducere modernă făcută de regretatul 
profesor american Allen Mandelbaum. Pentru această reuşită, 
cărturarul primise cea mai înaltă decorație a statului italian - 
Crucea Prezidenţială a Ordinului Steaua Solidarităţii Italiene. 
Deşi, într-adevăr, avea un stil mai puţin poetic decât traducerea 
lui Longfellow, cea a lui Mandelbaum era mult mai uşor 


inteligibilă. 

„Astăzi voi prefera claritatea în defavoarea poeziei”, decise 
Langdon, sperând să poată identifica rapid în text o aluzie la un 
loc anume din Florenţa - cel în care ascunsese Ignazio masca 
mortuară a lui Dante. 

Pe micul ecran al iPhone-ului puteau fi afişate doar şase 
versuri odată şi, când începu să citească, îşi aminti imediat 
pasajul. La începutul Cântului 25, Dante se referea chiar la 
Divina Comedie, la cât de greu îi fusese s-o scrie şi la speranţa 
fierbinte că, poate, poemul său va învinge durerea chinuitoare 
a exilului care îl ţinea departe de iubita sa Florenţa. 

CÂNTUL XXV 
De-ar fi ursit poemului meu sacru, 
cui şi pământ şi cer sprijin îi dară 
şi-atâţia ani făcu din mine-un macru. 
să-nvingă ura ce m-alung-afară 
din mândrul tare unde-am dormit ca miel 
duşman cu lupii care război îi dară...6 

Fragmentul constituia o rememorare a faptului că Florenţa 
era căminul după care tânjise Dante cât scrisese Divina 
Comedie, dar nu părea să conţină nicio referire la un loc anume 
din oraş. 

— Ce ştiţi despre tarifele pentru transfer de date? îl 
întrerupse femeia, privindu-şi dispozitivul cu o îngrijorare 
crescândă. Tocmai mi-am amintit că fiul meu mi-a spus să fiu 
atentă cu navigarea pe internet în afara ţării. 

Langdon o asigură că nu va dura decât un minut şi se oferi să 
achite costul, dar femeia tot nu părea că e dispusă să-l lase să 
citească toate cele o sută de versuri ale Cântului 25. 

Derulă rapid la următoarele şase versuri şi continuă să 
parcurgă textul. 

Cu altă voce-atunci, c-un păr altfel 
întoarce-m-aş poet, să iau cunună 
unde-am primit botezul, căci prin el 
intrai eu în credinţa care-adună 
pe drepţi în cer şi pentru ea şi fui 
de Petru-ncins cu-aşa urare bună.” 


S Dante Alighieri, Divina Comedie, Editura Polirom, laşi, 2000, traducere de 
George Coşbuc (n. tr.) 
7 Ibid. 


Îşi amintea în linii mari şi acest pasaj - o aluzie la un fel de 
târg politic pe care i-l oferiseră duşmanii săi lui Dante. Conform 
datelor istorice, „lupii” care îl alungaseră din Florenţa îi 
spuseseră că se va putea întoarce în oraş numai dacă accepta 
să îndure înjosirea publică - aceea de a sta în faţa întregii 
congregaţii, singur lângă vasul său baptismal, înveşmântat 
doar într-o pânză de sac, în semn de recunoaştere a vinovăţiei. 

În cele şase versuri pe care le citise, după ce refuzase târgul, 
Dante afirma că, dacă se va întoarce vreodată în locul în care 
fusese botezat, va purta nu pânza de sac a celor vinovaţi, ci 
cununa de laur a poetului. 

Langdon ridică degetul pentru a derula mai departe, dar 
femeia protestă brusc, întinzând mâna să-şi recupereze 
aparatul. 

El abia dacă o auzi. Cu o fracțiune de secundă înainte ca 
degetul lui să atingă ecranul, privirea i se opri asupra unui 
vers... citindu-l din nou. 

Intoarce-m-aş poet, să iau cunună unde-am primit botezul... 

Rămase cu ochii aţintiţi asupra cuvintelor, dându-şi seama 
că, în nerăbdarea sa de a găsi o referire la un loc anume, 
trecuse cu vederea o idee promițătoare din primele versuri. 

Unde-am primit botezul... 

In Florenţa se afla unul dintre cele mai cunoscute vase 
baptismale din lume, care vreme de peste şapte sute de ani 
fusese folosit pentru a-i creştina pe tinerii florentini, printre ei 
numărându-se şi Dante Alighieri. 

Imediat îi veni în minte imaginea clădirii în care se afla vasul. 
Era o construcţie spectaculoasă, de formă octogonală, care din 
multe puncte de vedere era mai aproape de cele sfinte decât 
Domul însuşi, iar Langdon se întrebă dacă nu cumva citise deja 
tot ce trebuia să citească din Cântul 25. 

„Oare la această construcţie să se fi referit Ignazio?” 

O rază de lumină aurie păru să se aprindă în mintea lui când 
în faţa ochilor îi apăru o imagine splendidă: două uşi din bronz 
superbe, strălucind glorios în soarele dimineţii. 

„Ştiu ce încerca Ignazio să-mi spună!” 

Orice dubii i se spulberară o clipă mai târziu, când îşi dădu 
seama că Busoni fusese unul dintre foarte puţinii oameni din 
Florenţa care ar fi putut descuia uşile respective. 

„Robert, porţile îţi sunt deschise, dar trebuie să te grăbeşti”. 


Langdon îi înapoie femeii iPhone-ul şi-i mulţumi plin de 
efuziune, apoi dădu fuga spre Sienna şi-i şopti entuziasmat: 

— Ştiu la ce porţi se referea Ignazio! Porţile Paradisului! 

Ea îl privi cu o expresie neîncrezătoare. 

— Porţile paradisului? Dar nu sunt... în rai? 

— Păi, replică Langdon cu un zâmbet fin îndreptându-se deja 
spre ieşire, dacă ştii unde să te uiţi, Florenţa este un rai. 


CAPITOLUL 53 


„Întoarce-m-aş poet... unde-am primit botezul”. 

Cuvintele lui Dante îi răsunau întruna în minte în vreme ce, 
alături de Sienna, străbătea îngusta Via dello Studio, spre nord. 
Destinația lor nu era departe şi, cu fiecare pas, Langdon era tot 
mai convins că se aflau pe drumul cel bun şi că scăpaseră de 
urmăritori. 

„Porţile îţi sunt deschise, dar trebuie să te grăbeşti”. 

Pe măsură ce se apropiau de capătul stradelei, zgomotele 
oraşului deveneau tot mai sonore. Brusc, pe neaşteptate parcă, 
micul canion urban pe care îl străbăteau se lărgi, deschizându- 
se într-o vastă agora. 

Piazza del Duomo. 

Uriaşa piaţetă, cu ansamblul ei de construcţii, era vechiul 
centru religios al Florenței. Devenit astăzi mai degrabă obiectiv 
turistic, spaţiul era deja plin de autocare şi de vizitatori care 
roiau în jurul celebrei catedrale florentine. 

Intrând pe latura sudică a pieţei, Langdon şi Sienna aveau 
acum în faţă una dintre lateralele bazilicii, cu exteriorul său din 
marmură verde, roz şi albă. Impunătoare şi desăvârşită, 
catedrala părea să se întindă în ambele părţi cât vedeai cu 
ochii, Langdon apreciind că lungimea sa era egală cu cea a 
Monumentului Washington culcat pe o latură. 

În ciuda unei flamboaiante combinaţii de culori ce înlocuise 
tradiționalul filigran în piatră monocromă, construcţia era o 
întruchipare a stilului gotic pur - clasică, robustă şi durabilă. 
Prima dată când o văzuse, Langdon o considerase aproape 
ţipătoare. La următoarele vizite în Florenţa însă, se pomenise 
studiindu-i arhitectura ore de-a rândul, captivat de 
neobişnuitele efecte estetice şi sfârşind prin a-i aprecia 
frumuseţea spectaculoasă. 

I Duomo - sau, mai protocolar, Catedrala Santa Maria del 
Fiore - era de veacuri nu doar inima spirituală a Florenței, ci şi 
un veritabil nucleu al intrigilor şi dramatismului. Trecutul său 
fusese caracterizat de cele mai variate evenimente - de la 
dezbaterile lungi şi înfierbântate asupra dispreţuitei fresce a 
Judecăţii de Apoi realizate de Vasari în interior şi până la aprig 
disputata competiţie menită să-l aleagă pe arhitectul care să 
încheie lucrările la catedrală. 

Filippo Bruneleschi a fost cel care a câştigat şi a finalizat 


construcţia Domului - cel mai mare din lume la vremea aceea. 
Figura arhitectului poate fi văzută şi astăzi, sub forma unei 
statui lângă Palazzo dei Canonici, privindu-şi mulţumit 
capodopera. 

În această dimineaţă, ridicând privirea spre celebra cupolă 
acoperită cu olane roşii care făcuse istorie în epocă, Langdon 
îşi aminti de momentul în care decisese pripit să urce până sus, 
constatând apoi că scara îngustă, plină de turişti, era la fel de 
greu de suportat ca orice alt spaţiu claustrofobic. Chiar şi aşa, 
fusese recunoscător că experienţa de coşmar prin care trecuse 
urcând în „cupola lui Bruneleschi” îl făcuse să citească o carte 
antrenantă cu acelaşi titlu, semnată de Ross King. 

— Robert! strigă Sienna. Vii? 

El îşi cobori privirea, dându-şi seama că se oprise în loc 
pentru a admira arhitectura monumentală. Catedrala se afla în 
dreapta lor acum, iar de pe ieşirile laterale se scurgeau deja 
valuri de turişti care bifau încă un obiectiv vizitat. 

În faţa lor se profila silueta inconfundabilă a unei campanile 
- a doua dintre cele trei structuri din piaţetă. Numită în popor 
„clopotniţa lui Giotto”, era limpede că făcea parte din 
complexul catedralei. Construit din aceeaşi marmură roz, verde 
şi albă, turnul cu secţiune pătrată se înălța până la aproape 
nouăzeci de metri. Lui Langdon i se păruse întotdeauna uimitor 
că această clădire zveltă rezistase atâtea secole, în faţa 
cutremurelor de pământ şi a capriciilor vremii, mai cu seamă 
ştiind cât de masivă şi de grea era clopotniţa din vârf, cu cele 
peste zece mii de kilograme ale clopotelor sale. 

Sienna mergea cu pas rapid alături de el, cercetând cu priviri 
nerăbdătoare cerul de deasupra campanilei, evident în 
căutarea dronei, care însă nu se vedea nicăieri. 

Se adunase multă lume chiar şi la această oră matinală, iar 
Langdon avea grijă să rămână mereu în mijlocul ei. 

Apropiindu-se de clopotniţă, trecură pe lângă un şir de artişti 
cu şevalete în faţă, schiţând portrete caricaturale ale turiştilor 
- un adolescent lunecând pe un skateboard, o fată cu dinţi de 
cal şi cu o crosă în mână, un cuplu de tineri sărutându-se pe un 
unicorn. Lui Langdon i se părea oarecum amuzant că 
autorităţile permiteau desfăşurarea acestei activităţi aici, în 
acelaşi loc sacralizat în care şi Michelangelo îşi aşezase 
şevaletul în copilărie. 


Ocolind grăbiţi clopotniţa lui Giotto, Langdon şi Sienna cotiră 
la dreapta, traversând piaţeta şi ajungând în faţa catedralei. 
Aici era cea mai mare aglomeraţie, turişti din lumea întreagă 
îndreptându-şi camerele foto şi video spre faţada viu colorată. 

Langdon abia dacă ridică ochii, având deja în vedere o 
construcţie mult mai mică, amplasată exact în faţa intrării în 
catedrală: cea de-a treia structură din complexul arhitectonic şi 
totodată preferata lui. 

Baptisteriul lui San Giovanni. 

Cu aceeaşi faţadă policromă marcată de pilaştri ca însăşi 
catedrala, construcţia se deosebea de aceasta din urmă prin 
forma sa neobişnuită: un octogon perfect. Baptisteriul, pe care 
unii îl comparau cu o prăjitură cu foi, avea trei niveluri 
distincte care culminau cu un acoperiş alb, scund. 

Langdon ştia că forma octogonală nu avea nicio legătură cu 
estetica, având de fapt la bază simbolismul. În creştinism, cifra 
opt simboliza renaşterea şi re-crearea. Octogonul era un fel de 
memento vizual, făcând trimitere la cele şase zile în care 
Dumnezeu făcuse cerurile şi pământul, la cea de-a şaptea, a 
sabatului, şi la a opta, în care creştinii „renăşteau” sau erau 
„creaţi din nou” prin botez. Astfel, octogonul devenise forma 
predilectă a baptisteriilor din lumea întreagă. 

După părerea lui Langdon, baptisteriul era una dintre cele 
mai interesante clădiri din Florenţa, şi întotdeauna i se păruse 
că i se făcuse o mică nedreptate prin locul în care fusese 
amplasat. Aproape oriunde altundeva în lume, baptisteriile erau 
astfel situate încât să constituie centrul atenţiei. Cel de aici 
însă, aşezat în umbra celorlalte două clădiri monumentale, lăsa 
impresia că ar fi un fel de Cenuşăreasă. 

„Numai până când păşeşti înăuntru”, îşi aminti el, revăzând 
cu ochii minţii superbul mozaic din interior, atât de spectaculos 
încât primii săi admiratori declaraseră că plafonul semăna cu 
paradisul însuşi. 

„Dacă ştii unde să te uiţi, Florenţa este un rai”, îi spusese el 
Siennei. 

Timp de secole, în acest sanctuar octogonal primiseră 
botezul nenumărate personalităţi, printre ele aflându-se şi 
Dante. 

Întoarce-m-aş poet... unde-am primit botezul. 

Exilat fiind, poetului nu i se permisese niciodată să se 


întoarcă aici, în locul în care fusese botezat, dar Langdon era 
din ce în ce mai convins că, în urma bizarelor evenimente din 
noaptea trecută, măcar masca lui funerară reuşise să revină la 
matcă. 

„Baptisteriul, îşi spuse el. Aici trebuie să fi ascuns Ignazio 
masca înainte de a muri”. Amintindu-şi mesajul lui telefonic 
disperat, şi-l imagină ţinându-se cu mâinile de piept, 
împleticindu-se pe o alee lăturalnică şi izbutind să dea un ultim 
telefon după ce depusese masca în baptisteriu. 

Porţile îţi sunt deschise. 

Strecurându-se prin mulţime împreună cu Sienna, Langdon 
fu nevoit aproape să alerge pentru a ţine pasul cu ea, în vreme 
ce continua să fixeze cu privirea structura octogonală. Chiar şi 
de la distanţă, uşile masive ale baptisteriului scânteiau în 
lumina soarelui. 

Lucrate în bronz aurit şi înalte de aproape cinci metri, uşile 
necesitaseră peste douăzeci de ani de muncă din partea lui 
Lorenzo Ghiberti. Cele zece casete care le decorau înfăţişau 
figuri biblice sculptate cu atâta măiestrie, încât Giorgio Vasari 
declarase că uşile sunt „de netăgăduit perfecte în toate 
chipurile... cea mai măiastră capodoperă creată vreodată”. 

Aprecierile lui Michelangelo fuseseră însă cele care le 
aduseseră un supranume ce rezista şi astăzi. El afirmase că 
uşile erau atât de frumoase, încât ar fi putut fi folosite pe drept 
ca... Porţi ale Paradisului. 


CAPITOLUL 54 


„O Biblie în bronz”, îşi spuse Langdon, admirând splendidele 
uşi din faţa lui. 

Porţile Paradisului erau alcătuite din zece casete pătrate, 
fiecare ilustrând o scenă importantă din Vechiul Testament. De 
la Grădina Raiului la Moise şi la Templul lui Solomon, 
naraţiunea biblică sculptată de Ghiberti se derula pe două 
coloane a câte cinci casete. 

Impresionanta înşiruire de scene iscase în decursul secolelor 
un fel de concurs de popularitate în rândul artiştilor şi al 
istoricilor artei, fiecare dintre ei, de la Botticelli la criticii de 
astăzi, argumentându-şi preferința pentru „cea mai strălucită 
casetă”. Pe primul loc, conform opiniei generale, se afla caseta 
centrală a coloanei din stânga - Iacob şi Esau - aleasă, după 
toate aparențele, pentru numărul impresionant de metode 
artistice utilizate în realizarea ei. Langdon bănuia însă că 
adevăratul motiv al acestei alegeri cvasiunanime era faptul că 
pe ea o preferase Ghiberti pentru a-şi imortaliza numele. 

Cu câţiva ani în urmă, Ignazio Busoni îi arătase cu mândrie 
aceste uşi profesorului american, recunoscând cu ochii plecaţi 
că, după cinci secole de expunere la intemperii, vandalism şi 
poluare, uşile aurite fuseseră înlocuite fără mare publicitate cu 
copii fidele, originalele fiind păstrate în siguranţă la Museo 
del’ Opera del Duomo, pentru a fi restaurate. Politicos, 
Langdon se abţinuse să-i spună gazdei sale că ştia bine că 
admirau nişte falsuri şi că, în realitate, cele la care se uitau 
erau al doilea set de replici pe care le văzuse el; despre primul 
aflase întâmplător, pe când se documenta despre labirinturile 
de la Catedrala Grace din San Francisco şi descoperise că 
replicile Porţilor Paradisului lucrate de Ghiberti serviseră ca 
uşi ale catedralei încă de prin anii 1950. 

Acum, privirea îi fu atrasă de micul panou informativ 
amplasat în apropierea baptisteriului, mai precis de o scurtă 
frază în italiană. 

La peste nera. Moartea neagră. „Dumnezeule! îşi zise 
Langdon. E pretutindeni unde mă uit!” In conformitate cu 
textul de pe panou, uşile fuseseră comandate ca o ofrandă 
„votivă” adusă lui Dumnezeu - o dovadă de recunoştinţă pentru 
că Florenţa supravieţuise epidemiei de ciumă. 

Langdon întoarse din nou privirea spre Porţile Paradisului, în 


vreme ce în minte îi răsunau cuvintele lui Ignazio: „Porţile îţi 
sunt deschise, dar trebuie să te grăbeşti”. 

În ciuda lor, uşile baptisteriului erau cât se poate de închise, 
aşa cum erau de altfel mereu, cu excepţia unor rare sărbători 
religioase. În mod normal, turiştii intrau pe o altă uşă, de pe 
latura nordică a clădirii. 

Lângă el, Sienna se ridicase pe vârfuri, străduindu-se să 
răzbată cu privirea pe deasupra mulţimii. 

— Uşile nu au clanţă, spuse ea, nici broască, nimic. 

„Adevărat”, replică Langdon în sinea sa, ştiind că Ghiberti nu 
riscase să-şi distrugă capodopera cu ceva atât de banal şi de 
lumesc ca o clanţă. 

— Uşile se deschid spre interior, spuse el cu glas tare. Şi se 
încuie dinăuntru. 

Sienna se gândi o clipă, ţuguindu-şi buzele. 

— Deci de aici, de afară... nimeni nu poate şti dacă sunt 
încuiate sau nu. 

El încuviinţă. 

— Sper că exact la asta s-a gândit şi Ignazio. 

Făcând câţiva paşi spre dreapta, Langdon se uită pe latura 
de nord a clădirii, unde se afla o uşă mult mai simplă - intrarea 
pentru turişti - şi, alături de ea, un ghid cu aer plictisit fuma o 
ţigară şi-i mustra pe cei dornici să intre, arătându-le un înscris 
de alături: 

APERTURA 13.00 - 17.00. 

„Se deschide abia peste câteva ore, îşi spuse Langdon, 
mulţumit. Şi deocamdată nimeni nu a fost înăuntru”. 

Instinctiv se uită spre încheietura mâinii, amintindu-şi o clipă 
mai târziu că îi dispăruse ceasul cu Mickey Mouse. 

Când ridică privirea spre Sienna, văzu că era înconjurată de 
un grup de turişti care făceau fotografii prin gardul metalic 
simplu amplasat la câţiva metri în faţa Porţilor Paradisului, 
pentru a-i împiedica pe vizitatori să se apropie prea mult de 
capodopera lui Ghiberti. 

Grilajul era lucrat din fier forjat negru, prevăzut la partea 
superioară cu vârfuri vopsite în auriu, astfel că semăna bine cu 
banalele garduri ale caselor din suburbii. Panoul informativ 
care descria porţile nu fusese fixat pe spectaculoasele uşi din 
bronz, ci pe acest simplu gard de protecţie. 

Langdon auzise că această poziţionare ambiguă stârnea 


uneori confuzie în rândul turiştilor şi, ca o dovadă în acest sens, 
exact în clipa aceea o femeie voinică, într-un costum de sport 
Juicy Couture, îşi făcu loc prin mulţime, se uită la panou, se 
încruntă spre gardul din fier forjat şi bombăni: 

— Porţile Paradisului? Aiurea! Parc-ar fi gardul câinelui meu 
de acasă! 

Şi apoi se îndepărtă înainte să apuce cineva să-i explice. 

Sienna întinse mâna şi prinse grilajul protector, privind 
printre bare, la mecanismul de închidere din spate. 

— Uite, şopti ea făcând ochii mari. Lacătul pus în partea din 
spate e descuiat! 

Langdon se uită şi el, constatând că Sienna avea dreptate. 
Lacătul era astfel aşezat încât să pară încuiat, dar la o privire 
atentă se vedea limpede că nu era astfel. 

„Porţile îţi sunt deschise, dar trebuie să te grăbeşti”. 

Langdon ridică ochii spre Porţile Paradisului, de dincolo de 
grilaj. Dacă Ignazio le lăsase într-adevăr descuiate, masivele 
uşi ale baptisteriului ar fi trebuit să se deschidă la o simplă 
împingere. Problematic însă avea să fie să intre fără să atragă 
atenţia vreunei persoane din piaţă, incluzându-i aici pe poliţişti 
şi pe paznicii Domului. 

— Feriţi-vă! strigă deodată o femeie undeva în apropiere. O 
să sară! adăugă ea cu un accent de groază în glas. Acolo sus, în 
clopotniţă! 

Langdon se răsuci să se uite şi văzu că femeia care striga 
era... Sienna. Stătea la vreo cinci metri distanţă, cu degetul 
întins spre clopotniţa lui Giotto şi ţipa. 

— Acolo, în vârf! O să sară! 

Toate privirile se ridicară spre cer, spre acoperişul 
clopotniţei. Aproape de ei, oamenii începură să arate cu 
mâinile, strigând la rândul lor. 

— Se aruncă cineva? 

— Unde?! 

— Eu nu văd! 

— Acolo, spre stânga?! 

În numai câteva secunde, zvonul se răspândi printre turiştii 
din piaţă. Cu viteza unui foc nestăvilit pe un câmp cu uscături, 
panica se întinse până ce cuprinse toată mulţimea, fiecare 
privind în sus şi arătând cu degetul. 

„Marketing viral”, îşi spuse Langdon, ştiind că are la 


dispoziţie foarte puţin timp pentru a acţiona. Prinse imediat 
grilajul din fier forjat şi trase de el exact în clipa în care Sienna 
se întoarse şi amândoi se furişară în spatele lui. După ce îl 
aşezară la loc, se răsuciră spre uşile de bronz înalte de cinci 
metri. Sperând că înţelesese corect mesajul lui Ignazio, 
Langdon îşi propti un umăr într-o laterală a uşilor masive şi 
împinse tare în picioare. 

În primul moment nu se întâmplă nimic, dar apoi, 
înnebunitor de lent, tăblia din bronz începu să se mişte. „Uşile 
sunt deschise!” Porţile Paradisului se deplasară câteva palme, 
iar fără a pierde o clipă, Sienna se răsuci într-o parte şi se 
strecură în întunericul din interiorul baptisteriului. 

Împreună, împinseră apoi uşa în direcţie opusă, închizând-o 
cu un bufnet sec. Instantaneu, agitația şi zgomotul de afară se 
stinseră. 

Sienna făcu semn spre o bârnă lungă din lemn aşezată pe 
podea; fără îndoială, la un moment dat fusese prinsă în suporţii 
din stânga şi din dreapta uşilor, ca să blocheze intrarea. 

— Probabil că Ignazio a îndepărtat-o pentru tine, şopti ea. 

Cu ajutorul ei, Langdon ridică bârna şi o puse înapoi în 
suporţi, încuind astfel Porţile Paradisului... şi izolându-se în 
interior. 

Câteva momente rămaseră amândoi tăcuţi, rezemaţi de uşi, 
încercând să-şi recapete răsuflarea. În comparaţie cu agitația 
de afară, interiorul baptisteriului părea la fel de sigur şi de 
liniştit ca paradisul însuşi. 

XXX 

În Piazza del Duomo, bărbatul cu ochelari Plume Paris şi 
cravată multicoloră înainta prin mulţime, ignorând privirile 
stânjenite ale celor care îi observau iritaţia de pe piele. 

Tocmai ajunsese la uşile din bronz în spatele cărora 
dispăruseră atât de abil Robert Langdon şi blonda lui 
însoţitoare; chiar şi de afară auzise bufnetul greu al intrării 
baricadate din interior. 

„Pe aici nu se mai poate intra”. 

Încet, atmosfera din piaţă revenea la normal. Turiştii care 
căutaseră cu privirile pe sus începuseră să-şi piardă interesul. 
„Nu sare nimeni”. Şi fiecare îşi văzu de treaba lui. 

Bărbatul simţea iar mâncărimi agasante, erupția părând să 
se agraveze. Acum i se umflaseră şi buricele degetelor, iar 


pielea de pe ele i se crăpase. Ca să nu se mai scarpine, îşi 
îndesă mâinile în buzunare. În vreme ce dădea ocol construcţiei 
octogonale, în căutarea unei alte intrări, durerea din piept 
începu să zvâcnească. 

Abia trecuse de un colţ când simţi o durere ascuţită în mărul 
lui Adam şi îşi dădu seama că se scărpina iar. 


CAPIIOLUL 55 


Legenda spune că e imposibil ca, odată ce intri în 
Baptisteriul lui San Giovanni, privirea să nu-ți zboare în sus. 
Deşi mai fusese aici de câteva ori, Langdon simţi şi acum 
imboldul acela mistic, ridicându-şi ochii spre plafon. 

Sus, la mare înălţime, cupola octogonală avea o anvergură de 
peste douăzeci şi cinci de metri, scânteind şi licărind de parcă 
ar fi fost acoperită cu jar aprins. Suprafaţa sa chihlimbariu- 
aurie reflecta în mod inegal lumina ambientală, în peste un 
milion de plăcuţe smalti - minuscule piese de mozaic tăiate 
manual dintr-o ceramică smălțuită - dispuse în şase cercuri 
concentrice pe care erau reprezentate scene biblice. 

Pentru un efect şi mai dramatic, lumina zilei pătrundea 
printr-un oculus central - asemănător cu cel din Panteonul 
roman - şi printr-o serie de ferestruici dispuse la mare înălţime, 
adânc în structura plafonului, conturând raze luminoase atât de 
bine focalizate, încât păreau aproape solide, ca grinzile 
structurale aşezate în unghiuri variabile. 

Inaintând alături de Sienna spre centrul baptisteriului, 
Langdon studie legendarul mozaic de pe plafon - o 
reprezentare pe multiple niveluri a raiului şi iadului, 
asemănătoare cu modul în care erau ele descrise în Divina 
Comedie. 

„Dante Alighieri a văzut lucrarea asta în copilărie, îşi spuse 
el. Inspiraţie venită de sus”. 

Langdon îşi îndreptă atenţia asupra părţii centrale a 
mozaicului. Exact deasupra altarului principal se înălța o 
statuie de opt metri înfăţişându-l pe lisus Cristos la judecata 
celor mântuiţi şi a celor damnaţi deopotrivă. 

În dreapta lui lisus, cei drepţi primeau darul vieţii veşnice, în 
stânga lui, păcătoşii erau etern bătuţi cu pietre, prăjiţi la 
frigare şi devoraţi de tot soiul de creaturi. 

Torturile lor erau urmărite de un mozaic colosal 
reprezentându-l pe Satan în chip de fiară infernală, devoratoare 
de oameni. Langdon tresărea de fiecare dată când vedea 
această figură care, cu peste şapte sute de ani în urmă privise 
spre tânărul Dante Alighieri, îngrozindu-l şi inspirându-i ideile 
portretizate de el în ultimul cerc al iadului. 

Mozaicul  înfricoşător de deasupra înfăţişa un diavol 
încornorat care devora o fiinţă umană, începând de la cap. 


Picioarele nefericitului atârnau din gura lui Satan, amintind de 
membrele păcătoşilor pe jumătate îngropaţi din Malebolge. 

Lo “'mperador del doloroso regno, îşi spuse Langdon, 
amintindu-şi textul lui Dante. „Împăratul tărâmului nefericirii”. 

Din urechile diavolului ieşeau doi şerpi groşi, zvârcolindu-se, 
şi ei devorând păcătoşi şi lăsând impresia că Satan avea trei 
capete, exact aşa cum îl descrisese Dante în ultimul cânt al 
Infernului. În mintea lui Langdon se conturară imagini din 
poemul dantesc. 

„Capul lui avea trei feţe... pe cele trei bărbii scurgându-i-se o 
spumă sângerie... cu cele trei guri rupând... sfâşiind păcătoşii 
câte trei odată”. Triplul caracter malefic al lui Satan avea o 
evidentă semnificaţie simbolică, ştia Langdon: îl plasa într-un 
echilibru perfect cu gloria întreită a Sfintei Treimi. 

Privind terifianta reprezentare, încercă să-şi imagineze 
efectul pe care mozaicul trebuie să-l fi exercitat asupra 
tânărului Dante, care an de an asistase la slujbele desfăşurate 
aici, văzându-l pe acest Satan care nu-l slăbea din priviri în 
timp ce el se ruga. În această dimineaţă însă, Langdon avea 
tulburătoarea senzaţie că diavolul se uita de fapt Ja el. 

Îşi cobori imediat privirea spre balconul şi galeria de la cel 
de-al doilea nivel al baptisteriului - zona din care le era permis 
femeilor să asiste la botezuri - şi apoi spre mormântul 
suspendat al antipapei loan al XXIII-lea, ale cărui rămăşiţe 
trupeşti odihneau sus, pe perete, aidoma unui om al cavernelor 
sau a unui subiect într-un truc magic de levitaţie. 

În cele din urmă, privirea i se opri asupra pardoselii bogat 
ornamentate, despre care mulţi credeau că include referinţe la 
astronomia medievală. Parcurse complexele modele în alb şi 
negru, până ce ajunse în centrul încăperii. 

„Şi, iată-l!” îşi spuse, ştiind că avea în faţa ochilor locul exact 
în care Dante Alighieri fusese botezat, în ultima jumătate a 
secolului al XIII-lea. 

— „Întoarce-m-aş poet... unde-am primit botezul”, declamă 
Langdon, iar vocea îi stârni ecou în interiorul cavernos al 
baptisteriului. Aici e. 

Sienna privi spre mijlocul pardoselii, unde îi arăta el. 

— Dar... nu e nimic aici! 

— Nu mai e, replică Langdon. 

Tot ce se mai vedea era un octogon roşu-maroniu, pe podea. 


Porțiunea simplă, cu opt laturi, întrerupea evident modelul 
ornat al pardoselii şi semăna cu un fel de gaură mare, peticită - 
ceea ce şi era, de fapt. 

Langdon îi explică în câteva cuvinte că vasul baptismal 
original fusese unul de mari dimensiuni, în forma unui octogon, 
amplasat exact în centrul încăperii. În vreme ce, în perioada 
modernă, vasele baptismale erau de obicei recipiente aşezate 
deasupra podelei, înainte vreme se foloseau unele ce aminteau 
pregnant de ochiurile de apă naturale - în acest caz un fel de 
bazin adânc, plin cu apă, în care credincioşii puteau fi 
cufundaţi aproape complet. Langdon se întrebă cum trebuie să 
fi răsunat, între aceşti pereţi de piatră, plânsetele şi ţipetele de 
teamă ale copiilor cufundaţi în ochiul acela mare de apă rece ca 
gheaţa, aflat odinioară în centrul baptisteriului. 

— Botezul aici era ceva rece şi înspăimântător, îi spuse el 
Siennei. Un veritabil rit de trecere. Chiar periculos. Se spune 
că, odată, Dante s-a aruncat în vasul baptismal pentru a salva 
un copil care risca să se înece. În orice caz, vasul original a fost 
acoperit la un moment dat, cândva în secolul al XVI-lea. 

Sienna începu să privească în jur, în mod vizibil preocupată. 

— Dar dacă vasul baptismal al lui Dante a dispărut... unde a 
ascuns Ignazio masca? 

Langdon îi înţelese perfect îngrijorarea. Baptisteriul nu 
ducea lipsă de locuri în care ai fi putut ascunde un obiect - în 
spatele coloanelor, al statuilor, pe după morminte, în nişe, la 
altar şi chiar undeva la nivelul de sus. Şi totuşi, se simţea 
încrezător când se întoarse cu faţa spre uşile prin care 
intraseră. 

— Ar trebui să începem de aici, spuse el, arătând o zonă de la 
perete, imediat în dreapta Porţilor Paradisului. 

Pe o platformă, dincolo de o poartă decorativă, se afla un 
soclu hexagonal, înalt, din marmură, ce semăna cu un mic altar 
sau cu o măsuţă pentru servit. Exteriorul era atât de bogat 
ornamentat, încât părea o camee lucrată în sidef. Pe soclu era 
aşezată o piesă din lemn lustruit cu diametrul de circa un 
metru. 

Sienna nu părea deloc convinsă când păşi în spatele lui 
Langdon, spre soclu. Dar când urcară treptele şi trecură de 
poarta de protecţie, tresări dându-şi seama la ce se uita de 
fapt. 


Langdon zâmbi. „Exact, nu-i un altar sau o masă”. Piesa din 
lemn lustruit era un capac care acoperea ceva gol. 

— Un vas baptismal? întrebă Sienna. 

El încuviinţă. 

— Dacă Dante ar fi botezat astăzi, acest vas ar fi folosit. 

Fără a mai pierde timpul, trase adânc aer în piept şi puse 
palmele pe capacul din lemn, pregătindu-se, cu un tremur de 
anticipație, să-l ridice. Prinzând bine marginile, trase într-o 
parte, glisând lemnul pe marmura de dedesubt, şi aşeză 
capacul pe podea, lângă vas. Apoi se aplecă şi privi în golul 
întunecat, larg de peste jumătate de metru. 

Şi ceea ce văzu îl făcu să înghită greu. 

Din penumbra vasului, chipul mort al lui Dante Alighieri 
părea că-l priveşte. 


CAPITOLUL 56 


„Caută şi vei găsi”. 

Langdon stătea lângă vasul baptismal şi privea în jos, la 
masca mortuară de un galben-palid, care lăsa impresia că se 
uită în sus, cu ochi goi. Nasul acvilin şi bărbia proeminentă 
erau inconfundabile. 

Dante Alighieri. 

Faţa lipsită de viaţă avea în sine o înfăţişare tulburătoare, 
dar ceva anume din felul în care fusese aşezată în vasul 
baptismal îi dădea un aer aproape supranatural. Langdon 
resimţi o clipă de incertitudine. 

„Oare masca asta... pluteşte în aer?” 

Lăsându-se pe vine, se uită mai îndeaproape la scena din faţa 
lui. Vasul era adânc de peste un metru, un metru şi jumătate, 
fiind mai degrabă un fel de puț, decât un bazin, iar pe fundul 
său hexagonal se vedea un strat de apă. În mod straniu, masca 
părea suspendată undeva pe la jumătatea puţului... plutind 
chiar deasupra apei, ca printr-o magie. 

Langdon avu nevoie de câteva momente pentru a-şi da seama 
ce anume cauza iluzia. Vasul avea un pivot central care urca de 
pe fund până pe la jumătatea lui, cu extremitatea aplatizată ca 
un mic platou metalic, imediat deasupra nivelului apei. Platoul 
părea un element decorativ şi, poate, un suport pentru 
funduleţul copiilor, dar acum servea drept piedestal pe care 
fusese aşezată masca lui Dante, astfel încât să nu atingă apa. 

Niciunul din ei nu spuse nimic în vreme ce stăteau, unul 
lângă altul, privind faţa ridată a poetului florentin, închisă în 
punga de plastic autosigilantă, de parcă s-ar fi sufocat. Pentru o 
secundă, imaginea chipului privind în sus dintr-un vas cu apă îi 
reaminti lui Langdon de propria experienţă traumatizantă din 
copilărie, când, căzut în adâncul unui puț, privea în sus, spre 
cer, cu disperare. 

Alungându-şi gândul din minte, întinse mâna şi apucă masca 
de ambele părţi, cu grijă. Deşi mică după standardele moderne, 
ipsosul vechi era mai greu decât s-ar fi aşteptat el. Incet, 
scoase masca din vas şi o ridică în aer, astfel încât s-o poată 
studia amândoi. 

Chiar şi prin punga de plastic, chipul părea remarcabil de viu 
şi de natural. Ipsosul ud imortalizase fiece cută a figurii 
bătrânului poet. Cu excepţia unei fisuri vechi în mijloc, masca 


era într-o stare perfectă. 

— Întoarce-o! şopti Sienna. Să-i vedem partea din spate! 

Langdon nu mai aşteptase îndemnul ei. În înregistrarea 
camerelor de securitate de la Palazzo Vecchio se văzuse 
limpede că el şi Ignazio descoperiseră ceva pe dosul măştii - 
ceva atât de interesant încât îi determinase să plece din palat 
cu tot cu obiectul în sine. 

Având grijă să nu cumva să scape din mâini fragilul artefact, 
Langdon îl întoarse şi îl aşeză cu faţa în jos în palma sa 
dreaptă, ca să-l poată examina şi pe partea din spate. Spre 
deosebire de faţa ridată şi texturată, interiorul măştii era 
neted. Fiindcă nu fusese confecţionată pentru a fi purtată, 
dosul măştii fusese umplut cu ipsos, pentru a-i conferi o anume 
soliditate, astfel că partea din interior era o simplă suprafaţă 
concavă, ca o farfurie puţin adâncă. 

Langdon nu ştia la ce se aşteptase să găsească pe spatele 
măştii lui Dante, dar în niciun caz nu... asta. 

Nimic. 

Absolut nimic. 

Doar un contur neted şi gol. 

Sienna părea la fel de nedumerită. 

— E ipsos şi atât, şopti ea. Şi dacă nu-i nimic aici, mă întreb 
ce aţi văzut tu şi Ignazio. 

„Habar n-am”, răspunse Langdon în sinea sa, întinzând şi 
netezind punga de plastic pentru a vedea mai bine. „Nu-i nimic 
aici!” Tot mai dezamăgit, ridică masca într-o rază de lumină şi o 
studie îndeaproape. Când o înclină, încercând s-o privească 
dintr-un unghi mai bun, pentru o clipă îşi spuse că zărise o 
uşoară decolorare în partea de sus - un şir orizontal de marcaje 
pe partea din interior a frunţii lui Dante. 

„O pată naturală? Sau poate... altceva?” 

Răsucindu-se pe călcâie, arătă spre un panou din marmură 
prins cu balamale pe peretele din spatele lor. 

— Caută acolo, îi spuse Siennei. Vezi dacă sunt ceva 
prosoape. 

Sienna păru sceptică, dar se supuse şi deschise dulapul 
discret disimulat, în care se aflau trei piese: o valvă pentru a 
controla nivelul apei în vasul baptismal, un întrerupător pentru 
a acţiona becul de deasupra vasului şi... un teanc de prosoape 
din pânză. 


Langdon văzu privirea mirată a Siennei, dar el trecuse prin 
suficiente biserici din lumea întreagă pentru a şti că, aproape 
de vasele baptismale, majoritatea preoţilor păstrau la îndemână 
câteva scutece pentru cazuri de urgenţă, caracterul 
imprevizibil al vezicii urinare a sugarilor constituind un risc 
universal în caz de botez. 

— Bun, spuse el, văzând prosoapele. Ţii tu masca o secundă? 

Şi după ce puse preţiosul artefact în mâinile ei, trecu la 
treabă. Mai întâi, puse capacul din lemn înapoi pe vasul 
baptismal, pentru a reface măsuţa-altar iniţială. Apoi luă câteva 
prosoape şi le întinse în chip de faţă de masă. În final, acţionă 
întrerupătorul electric şi spotul de deasupra vasului baptismal 
se aprinse, scăldând în lumină suprafaţa acoperită. 

Sienna puse încet masca pe masa improvizată, iar Langdon 
luă alte câteva prosoape pe care le folosi ca pe nişte mănuşi 
pentru a scoate masca din punga de plastic, atent să n-o atingă 
cu degetele goale. Câteva clipe mai târziu, masca mortuară a 
lui Dante şedea cu faţa în sus, neacoperită, sub lumina vie, 
precum capul unui pacient anesteziat pe masa de operaţie. 

Suprafaţa ei impresionantă părea şi mai dramatică în lumină, 
cutele şi ridurile de bătrâneţe fiind accentuate de ipsosul 
decolorat. Fără să ezite, Langdon se folosi de mănuşile sale de 
ocazie pentru a întoarce masca şi a o aşeza invers. 

Partea din spate părea mult mai puţin veche decât faţa - albă 
şi curată, nu gălbuie şi pătată. 

Sienna îşi lăsă capul pe un umăr, cu un aer nedumerit. 

— Partea asta ţi se pare cumva mai nouă decât cealaltă? 

Într-adevăr, diferenţa de culoare era mai accentuată decât și- 
ar fi închipuit el, dar, fără îndoială, partea din spate era la fel 
de veche ca faţa. 

— Îmbătrânire inegală, răspunse el. Partea din spate a fost 
ferită graţie vitrinei, astfel că nu a suportat efectele 
vătămătoare ale luminii soarelui. 

Şi îşi făcu o notă mentală să-şi schimbe loţiunea de protecţie 
solară cu una cu factor de protecţie mai mare. 

— Stai puţin! exclamă Sienna, aplecându-se mai aproape de 
mască. Uite! Pe frunte! Asta trebuie să fi văzut tu şi Ignazio. 

Privirea lui Langdon zbură imediat spre zona decolorată pe 
care o zărise puţin mai înainte, prin plastic - un vag şir de 
însemne ce se întindea orizontal pe partea interioară a frunţii 


lui Dante. Acum însă, în lumina puternică a becului, văzu clar 
că însemnele nu erau o decolorare naturală... ci aveau origini 
umane. 

— E... ceva scris! şopti Sienna cu vocea sugrumată. Dar... 

Langdon studie inscripţia. Era un singur rând de litere 
galben-maronii, scrise de mână cu înflorituri. 

— Asta-i tot ce zice?! comentă Sienna, părând aproape 
înfuriată. 

Langdon însă abia dacă o auzi. „Cine a scris asta? Cineva din 
epoca lui Dante?” Nu părea probabil. Dacă aşa ar fi stat 
lucrurile, sigur inscripţia ar fi fost observată de mult de vreun 
istoric al artei, la restaurările sau curăţările făcute în mod 
regulat, astfel că s-ar fi aflat despre ea. Langdon nu auzise însă 
niciodată despre existenţa ei. 

O sursă mult mai plauzibilă îi veni imediat în minte. 

Bertrand Zobrist. 

El fusese proprietarul măştii şi, în consecinţă, avusese acces 
nestingherit la ea ori de câte ori voise. El avusese posibilitatea 
să scrie textul pe dosul măştii şi apoi s-o pună la loc în vitrina ei 
fără ca nimeni să observe ceva. „Proprietarul măştii, le spusese 
Marta, nu permite nici măcar echipei noastre să deschidă 
vitrina, decât în prezenţa lui”. 

Langdon îi explică toate acestea Siennei, în câteva cuvinte. 
Ea păru să-i accepte logica, însă era evident că ideea o 
deconcerta. 

— Nu are niciun sens, spuse ea cu un aer neconvins. Dacă 
acceptăm că Zobrist a scris în secret ceva pe dosul măştii 
mortuare a lui Dante şi că tot el a creat proiectorul acela care 
să îndrume spre ea... atunci de ce n-a scris ceva mai inteligibil? 
Chestia asta nu înseamnă nimic! Toată ziua am căutat şi am 
alergat după mască, iar acum asta e tot ce găsim?! 

Langdon se întoarse la textul de pe dosul măştii. Mesajul 
scris de mână era foarte scurt doar şapte litere - şi, într-adevăr, 
părea complet lipsit de sens. 

„Frustrarea Siennei este perfect de înţeles”. 

El însă simţea fiorul acela familiar al unei revelații iminente: 
îşi dăduse aproape imediat seama că acele şapte litere îi vor 
spune tot ce trebuia să ştie despre ce aveau de făcut în 
continuare. 

Mai mult decât atât, sesizase un miros vag al măştii - un iz 


cunoscut, care putea explica de ce partea din spate era mult 
mai albă decât faţa... iar asta nu avea nicio legătură cu lumina 
soarelui ori cu îmbătrânirea materialului. 

— Nu înţeleg, spuse Sienna. E aceeaşi literă repetată de 
şapte ori. 

Langdon încuviinţă calm în vreme ce studia textul: şapte 
litere identice, inscripţionate cu un scris caligrafic pe partea 
din interior a frunţii lui Dante. 

PPPPPPP 

— Şapte de P, adăugă Sienna. Şi noi ce-ar trebui să facem cu 
asta?! 

Langdon surâse la fel de calm şi ridică ochii spre ai ei. 

— Aş sugera să facem exact ce ne spune mesajul să facem. 

Sienna îl privi neîncrezătoare. 

— Şapte de P... e un mesaj? 

— Este, replică el, de această dată zâmbind larg. Şi dacă ai 
studiat opera lui Dante, este un mesaj foarte clar. 

XXX 

Afară, lângă Baptisteriul lui San Giovanni, bărbatul cu 
cravata multicoloră îşi şterse unghiile cu batista şi apoi îşi 
tamponă pustulele de pe gât. Incercă să nu dea atenţie 
senzaţiei de usturime a ochilor, în vreme ce privea cu pleoapele 
mijite spre destinaţia sa. 

Intrarea pentru turişti. 

Lângă uşă, un ghid obosit fuma o ţigară şi-i redirecţiona pe 
turiştii care, probabil, nu descifraseră panoul cu orarul de 
funcţionare. 

APERTURA 13.00 - 17.00 

Bărbatul cu erupția pe piele se uită la ceasul de la 
încheietura mâinii. Baptisteriul rămânea închis timp de alte 
câteva ore. După ce privi o vreme spre ghid, se hotărî. Işi 
scoase cercelul de aur din ureche şi-l puse în buzunar. Apoi îşi 
luă portofelul şi se uită în el. Pe lângă o serie de carduri de 
credit şi un teanc de euro, avea peste trei mii de dolari SUA, 
numerar. 

Slavă Domnului, avariţia era un păcat internaţional! 


CAPITOLUL 57 


Peccatum... Peccatum... Peccatum... 

Cei şapte P de pe dosul măştii lui Dante îl trimiseră imediat 
pe Langdon cu gândul la textul Divinei Comedii. Pentru o clipă, 
se revăzu pe podium, la Viena, susţinându-şi prelegerea 
„Divinul Dante: Simboluri ale Iadului”. 

— Am coborât acum, răsunase vocea lui în difuzoare, trecând 
prin cele nouă cercuri ale iadului, spre centrul Pământului, şi 
am ajuns faţă-n faţă cu Lucifer însuşi. 

Şi schimbase diapozitivele, prezentând o serie de diavoli cu 
trei capete preluaţi din diverse lucrări de artă - Mappa lui 
Botticelli, mozaicul din baptisteriul florentin şi terifiantul 
demon negru al lui Andrea di Cione, cu blana mânjită de 
sângele rubiniu al victimelor sale. 

— Împreună, continuase el, am coborât pe pieptul hirsut al 
lui Satan, am schimbat direcţia când s-a inversat forţa 
gravitaţională şi am ieşit din tenebre... izbutind încă o dată să 
vedem stelele. 

Şi trecuse de la un diapozitiv la altul până ce ajunsese la o 
imagine pe care o prezentase mai devreme - pictura lui 
Domenico di Michelino din interiorul Domului, care îl înfăţişa 
pe Dante în robă roşie în faţa zidurilor Florenței. 

— Iar dacă veţi privi atent... veţi observa şi stelele, adăugase 
el arătând bolta înstelată care se arcuia deasupra lui Dante. 
Aşa cum vedeţi, cerurile sunt constituite dintr-o serie de nouă 
sfere concentrice, în jurul Pământului. Această structură a 
paradisului este menită să reflecte şi să contrabalanseze cele 
nouă cercuri ale infernului. După cum probabil aţi observat, 
cifra nouă apare des în literatura lui Dante. 

Langdon făcuse o pauză, luase o înghiţitură de apă şi lăsase 
publicul să-şi tragă răsuflarea după chinuitoarea coborâre şi 
apoi ieşire din iad. 

— Prin urmare, după ce aţi îndurat ororile infernului, 
probabil că sunteţi nerăbdători să ajungeţi în paradis. Din 
păcate, în opera lui Dante nimic nu e simplu, subliniase el cu un 
oftat teatral. Pentru a ne înălța în paradis, trebuie să urcăm un 
munte - deopotrivă în sens literal şi figurat. 

Şi arătase spre pictura lui Michelino. La orizont, în spatele 
lui Dante, se vedea un munte ca un con ridicându-se spre cer. 
Spiralând pe coastele lui, un drum înconjura conul în mod 


repetat - de nouă ori - ducând spre vârf în cercuri tot mai 
strânse. Pe drum, siluete în pielea goală îşi târşâiau cu greu 
picioarele, supuse la tot felul de cazne. 

— Vă prezint Muntele Purgatoriului, anunţase el apoi. Şi, din 
păcate, acest urcuş chinuitor, în nouă cercuri, este singura cale 
de urmat din adâncurile iadului până la splendoarea 
paradisului. Pe drum puteţi vedea sufletele celor care se 
căiesc... fiecare plătind un preţ pe măsura păcatului de care s-a 
făcut vinovat. Invidioşii trebuie să urce cu pleoapele cusute, ca 
să nu mai poată râvni la nimic; orgolioşii cară în spinare stânci 
uriaşe, forţându-i să se aplece cu umilinţă; lacomii străbat 
drumul fără mâncare şi apă, chinuiţi de foame şi sete, iar 
desfrânaţii sunt nevoiţi să urce prin flăcări, care să-i purifice de 
patimi. Dar înainte de a vi se acorda privilegiul de a urca pe 
acest munte şi a vă spăla de păcate, continuase Langdon după 
o scurtă pauză, trebuie să vorbiţi cu acest personaj. 

Şi afişase un diapozitiv ce prezenta un detaliu al picturii lui 
Michelino, în care pe un tron la poalele Muntelui Purgatoriului 
şedea un înger înaripat. La picioarele lui, un şir de penitenţi 
aşteptau să li se permită să înceapă urcuşul. În mod ciudat, 
îngerul avea în mână o sabie lungă, al cărei vârf părea să 
împungă faţa primului păcătos din şir. 

— Cine ştie, întrebase Langdon, ce face acest înger? 

— Înjunghie pe cineva în cap? răsunase un glas din sală. 

— Nu. 

— Înjunghie pe cineva în ochi? se auzise altă voce. 

Langdon clătinase din cap. 

— Altcineva? 

O persoană de pe un rând din spate replicase ferm: 

— li scrie pe frunte. 

Profesorul zâmbise. 

— Se pare că avem aici pe cineva familiarizat cu textul lui 
Dante. Şi, făcând din nou semn spre pictură, continuă: Îmi dau 
seama că pare că îngerul îl înţeapă pe bietul om în frunte, dar 
nu e aşa. În conformitate cu textul lui Dante, îngerul care 
păzeşte intrarea în purgatoriu foloseşte vârful săbiei pentru a 
scrie ceva pe fruntea fiecărui penitent înainte de a-l lăsa să 
intre. Şi ce anume scrie? - veţi întreba dumneavoastră. 

După o scurtă pauză pentru efect, Langdon explicase mai 
departe: 


— În mod bizar, scrie o singură literă... repetată de şapte ori. 
Ştie cineva ce literă scrie îngerul de şapte ori pe fruntea lui 
Dante? 

— P! strigă o voce din public. 

— Da, zâmbise Langdon. Litera P. lar acest P înseamnă 
peccatum - „păcat” în latină. lar faptul că este scris de şapte 
ori simbolizează cele Septem Peccata Mortalia, cunoscute şi 
ca... 
— Cele şapte păcate capitale! strigă altcineva. 

— Exact! Şi astfel, doar urcând prin toate nivelurile 
purgatoriului îţi poţi ispăşi păcatele. Cu fiecare nou nivel de 
care treci, un înger îţi şterge câte un P de pe frunte, până când, 
în vârf, ajungi cu fruntea curată... şi cu sufletul purificat de 
toate păcatele. Doar există un motiv pentru care locul se 
numeşte purgatoriu! adăugase el, făcând cu ochiul spre public. 

Revenit în prezent, Langdon o văzu pe Sienna privindu-l 
peste vasul baptismal. 

— Cei şapte P? întrebă ea, readucându-l în prezent şi făcând 
semn spre masca lui Dante. Spui că ăsta-i un mesaj? Care ne 
arată ce să facem mai departe? 

Langdon îi povesti pe scurt despre viziunea dantescă asupra 
Muntelui Purgatoriului, despre cei şapte P care simbolizau cele 
şapte păcate capitale şi despre procesul de purificare prin 
scrierea pe frunte. 

— Fără îndoială, conchise el, ca un admirator fanatic al lui 
Dante, Bertrand Zobrist era familiarizat cu cei şapte P şi cu 
ştergerea lor de pe frunte, ca modalitate de a urca spre 
paradis. 

Sienna nu părea foarte convinsă. 

— Crezi că Bertrand Zobrist a scris acei P pe dosul măştii 
fiindcă vrea ca noi să... le ştergem literal de pe masca 
mortuară? Asta crezi că ar trebui să facem? 

— Îmi dau seama că e... 

— Robert, chiar dacă am şterge literele, cu ce ne-ar ajuta 
asta? Am rămâne cu o mască absolut goală. 

— Poate, replică el cu un zâmbet plin de speranţă. Sau poate 
că nu. Cred că lucrurile nu sunt chiar atât de simple. li 
aminteşti ce spuneam, că partea din spate a măştii este mai 
deschisă la culoare ca urmare a îmbătrânirii neuniforme? 

— Da. 


— S-ar putea să fi greşit. Diferenţa de culoare pare prea 
puternică pentru a fi rezultatul simplei îmbătrâniri a 
materialului, iar textura de pe spate are dinţi. 

— Dinţi? 

Langdon îi arătă că, pe dosul măştii, materialul era mult mai 
aspru decât cel de pe faţă... şi mult mai granulos, ca 
glaspapirul. 

— În lumea artei, textura asta aspră e numită „dinţi”, iar 
pictorii preferă să lucreze pe o astfel de suprafaţă fiindcă 
vopselele aderă mai bine. 

— Nu înţeleg ce relevanţă are asta. 

Langdon surâse. 

— Ştii ce-i acela grund? 

— Sigur, pictorii îl folosesc ca să-şi pregătească pânzele şi... 
spuse ea şi se opri scurt, probabil înțelegând la ce se referise 
el. 

— Exact. Îl folosesc pentru a obţine o suprafaţă albă, curată 
şi zgrunţuroasă, şi uneori pentru a acoperi o altă pictură, dacă 
vor să refolosească pânza respectivă. 

Acum Sienna părea cât se poate de interesată. 

— Şi crezi că Zobrist a acoperit partea din spate a măştii cu 
grund? 

— Aşa s-ar explica „dinţii” şi nuanţa mai deschisă. Şi tot 
acesta ar putea fi motivul pentru care a dorit ca noi să ştergem 
cei şapte P. 

Sienna păru nedumerită de această ultimă ipoteză. 

— Miroase asta, o îndemnă el şi ridică masca spre faţa ei, ca 
un preot oferind împărtăşania. 

Ea strâmbă din nas. 

— Grundul miroase a câine ud? 

— Nu orice grund. Cel obişnuit miroase a cretă. A câine ud 
miroase grundul acrilic. 

— Şi asta înseamnă că... 

— Înseamnă că e solubil în apă. N 

Sienna îşi lăsă capul pe un umăr, gânditoare. Işi îndreptă 
privirea încet spre mască şi apoi, brusc, spre Langdon, cu ochii 
mari. 

— Crezi că e ceva sub grund? 

— Asta ar explica multe. 

Fără a mai pierde timpul, ea trase într-o parte capacul din 


lemn care acoperea vasul baptismal. Luă un prosop din pânză 
curat şi-l înmuie în apa din vas, apoi i-l întinse lui Langdon. 

— Şterge-l tu. 

Langdon aşeză masca în palma stângă, cu faţa în jos, şi luă 
prosopul ud. Scuturând excesul de apă, începu să tamponeze 
interiorul frunţii lui Dante, umezind zona marcată cu cei şapte 
P. După ce frecă de câteva ori cu arătătorul, înmuie încă o dată 
prosopul în vasul baptismal şi continuă să şteargă. Cerneala 
neagră începu să se întindă. 

— Grundul se dizolvă, exclamă el, surescitat. Şi cerneala se 
curăţă odată cu el. 

În vreme ce repeta procesul a treia oară, Langdon începu să 
declame pe un ton sobru, pios şi monoton, stârnind ecou în 
baptisteriu: 

— Prin botez, Domnul lisus Cristos v-a eliberat de păcat şi v- 
a dăruit viaţă nouă, prin apă şi prin Sfântul Duh. 

Sienna se holbă la el, de parcă ar fi crezut că şi-a pierdut 
minţile. El ridică din umeri. 

— Mi s-a părut că se potriveşte. 

Dându-şi ochii peste cap, ea îşi îndreptă din nou atenţia spre 
mască. Pe măsură ce Langdon continua să ude materialul, 
ipsosul de sub grund începu să devină vizibil, nuanţa sa gălbuie 
fiind mai apropiată de ceea ce ar fi aşteptat el de la un artefact 
atât de vechi. Când şi ultimul P dispăru, uscă zona cu un prosop 
curat şi ridică masca, pentru ca Sienna să poată vedea mai 
bine. 

I se tăie respiraţia de uimire. 

Aşa cum bănuise el, era ceva ascuns sub grund - un al doilea 
strat de scriere caligrafică: opt litere desenate direct pe 
suprafaţa galben pal a ipsosului original. 

De data aceasta însă, literele alcătuiau un cuvânt. 


CAPITOLUL 58 


— „Minte”? întrebă Sienna. Nu înţeleg! 

„Cred că nici eu nu înţeleg”. Langdon studie textul care 
apăruse de sub cei şapte P - un singur cuvânt înscris pe 
interiorul frunţii lui Dante. 

Minte 

— Adică... unul dintre păcatele pedepsite de diavol? 

„Posibil”. Langdon ridică privirea spre mozaicul cu Satan 
devorând bietele suflete care nu izbutiseră să se curețe de 
păcate. „Dante... minte?” Nu părea a avea vreun sens. 

— Trebuie să mai fie ceva, decise Sienna, luând masca din 
mâinile lui şi studiind-o îndeaproape. 

După o clipă, începu să dea din cap. 

— Da, uită-te la capetele cuvântului... mai e scris ceva în 
ambele părţi. 

Langdon se uită şi văzu, într-adevăr, palidul contur al altor 
litere întrezărindu-se prin grundul umed şi în stânga, şi în 
dreapta cuvântului „minte”. 

Nerăbdătoare, Sienna luă prosopul ud şi continuă să 
tamponeze până ce un alt fragment de text se materializă, scris 
uşor curbat. 

O, voi, ce teferi v-aţi născut la minte 

Langdon se pomeni fluierând. 

— „O, voi, ce teferi v-aţi născut la minte... 

cătaţi cu sârg ce tâlc ascund de gloată... 

sub tainic văl, ciudatele-mi cuvinte.”8 

Sienna continua să-l privească, siderată. 

— Nu înţeleg. 

— E un fragment dintr-unul dintre cele mai cunoscute 
cânturi ale Infernului, spuse el entuziasmat. Dante îşi îndeamnă 
cititorii inteligenţi să caute înţelepciunea ascunsă în versurile 
sale criptice. 

Langdon cita deseori aceste versuri la cursurile de simbolism 
literar, considerându-le un exemplu cum nu se poate mai clar al 
unui autor care-şi flutură braţele-n aer şi strigă: „Hei, cititori! 
Aveţi aici un dublu înţeles simbolic!” 

Sienna începu să frece şi mai viguros partea din spate a 


3 Dante Alighieri, Infernul, editura Albatros, Bucureşti, 1971, traducere de 
Eta Boeriu (n. tr.). 


măştii. 

— Ai grijă! exclamă Langdon. 

— Ai dreptate, replică Sienna, ştergând cu zel grundul. 
Restul citatului din Dante e aici... exact aşa cum ţi l-ai amintit 
tu. 

Înmuie din nou prosopul în apă şi-l clăti bine. Langdon văzu 
cum apa din vasul baptismal se tulbură din cauza grundului 
dizolvat. „Scuzele noastre lui San Giovanni”, îşi spuse el, jenat 
de faptul că folosea vasul pe post de chiuvetă. 

Sienna scoase prosopul din vas şi abia dacă-l stoarse puţin 
înainte de a-l pune în centrul măştii şi a începe să frece în 
stânga şi-n dreapta, de parcă spăla o farfurie. 

— Sienna! o mustră Langdon. Ăsta-i un artefact... 

— Toată partea din spate a măştii este acoperită cu text! 
anunţă ea. Şi e scris în... 

Se opri, îşi plecă fruntea spre stânga şi roti masca spre 
dreapta, de parcă ar fi încercat să citească de-a latul. 

— E scris în ce? întrebă Langdon, neputând vedea nimic. 

Ea termină de şters şi uscă spatele măştii cu un prosop curat. 
Apoi o aşeză în faţa lui, pentru ca amândoi să poată studia 
rezultatul. 

După ce văzu interiorul curăţat al măştii, Langdon se mai 
uită o dată. Întreaga suprafaţă concavă era acoperită cu scris - 
probabil aproape o sută de cuvinte. Incepând în partea de sus 
cu versul „O, voi, ce teferi v-aţi născut la minte”, textul 
continua într-o linie continuă... coborând pe partea dreaptă a 
măştii până jos, unde se rotea şi curgea paralel cu bărbia, 
urcând apoi pe laterala stângă până sus, unde începea iar să 
coboare, derulându-se astfel în bucle din ce în ce mai strânse. 

Curgerea textului amintea în mod straniu de calea spiralată 
pe Muntele Purgatoriului, spre paradis. Specialistul în 
simbolistică identifică imediat spirala. „Arhimedică simetrică în 
sens orar”. Langdon remarcă de asemenea că numărul spirelor 
de la primul cuvânt, „O”, până la punctul din centru era unul 
familiar. 

„Nouă”. 

Abia îndrăznind să respire, roti masca lent, în cercuri, citind 
textul ce curgea spre interior, în bolul concav, spre centrul său. 

— Prima frază este copiată din Dante aproape cuvânt cu 
cuvânt, spuse Langdon. „O, voi, ce teferi v-aţi născut la minte, 


cătaţi cu sârg ce tâlc ascund de gloată... sub tainic văl, 
ciudatele-mi cuvinte”. 

— lar restul? 

El clătină din cap. 

— Nu cred. E scris în metru similar, dar nu recunosc textul 
ca fiind al lui Dante. Pare că i-ar fi imitat cineva stilul. 

— Zobrist, şopti Sienna. El trebuie să fie. 

Langdon încuviinţă. Era foarte posibil, La urma urmei, 
modificând Mappa dell'Inferno a lui Botticelli, Zobrist îşi 
dovedise deja tendinţa de a colabora cu vechii maeştri şi a 
modifica mari opere de artă astfel încât să corespundă 
scopurilor sale. 

— Restul textului e foarte ciudat, spuse el în cele din urmă, 
rotind din nou masca şi citind. Vorbeşte despre... capete de cai 
retezate... oasele unui orb jefuite... 

Continuă să citească până ce ajunse la ultima frază, scrisă 
într-un cerc strâns în centrul măştii, şi tresări, uimit. 

— Menţionează şi „apele roşii-sângerii”, adăugă el. 

Sienna ridică din sprâncene. 

— La fel ca în viziunile tale despre femeia cu părul argintiu? 

El încuviinţă, continuând să privească textul. „Apele roşii- 
sângerii... ale lagunei în care nicio stea nu se reflectă?” 

— Uite, şopti Sienna citind peste umărul lui şi arătând un 
cuvânt pe la jumătatea spiralei. Un loc exact! 

Langdon găsi şi el cuvântul, peste care trecuse uşor prima 
dată. Era numele unuia dintre cele mai deosebite şi mai 
spectaculoase oraşe ale lumii. Imediat simţi un fior, ştiind că 
era totodată oraşul în care Dante Alighieri se molipsise de 
boala care îi adusese sfârşitul. 

Veneţia. 

Timp de câteva momente, studiară amândoi în tăcere 
versurile criptice. Poemul era deconcertant şi macabru. 
Cuvintele „doge” şi „lagună” confirmau fără echivoc faptul că 
textul se referea într-adevăr la Veneţia - un oraş italian unic, 
constituit din sute de lagune interconectate, şi condus vreme 
de secole de un doge. 

Aşa, la o primă privire, Langdon nu-şi putea da seama către 
ce anume în Veneţia trimitea poemul, dar în mod cert îl 
îndemna pe cititor să-i urmeze indiciile. 

A voastre urechi de sol să lipiţi, s-ascultaţi susurul apei 


şiroind. 

— Indică spre ceva subteran, spuse Sienna, citind odată cu 
el. 

Langdon încuviinţă crispat şi trecu la următorul vers. 

Adânc coborâți în palatul scufundat... căci colo, în întuneric, 
monstrul htonian aşteaptă. 

— Robert... Ce fel de monstru? 

— Htonian. Înseamnă „care sălăşluieşte sub pământ”. 

Inainte ca el să poată continua, clinchetul sonor al unei 
broaşte răsună în baptisteriu. După toate aparențele, intrarea 
pentru turişti tocmai fusese deschisă din exterior. 

XXX 

— Grazie mille, spuse bărbatul cu erupția pe faţă. Mii de 
mulţumiri. 

Ghidul înclină din cap grăbit şi-şi strecură în buzunar cei 
cinci sute de dolari primiţi, după care privi rapid în jur, ca să se 
asigure că nu-l vedea nimeni. 

— Cinque minuti, îi reaminti el vizitatorului, deschizând cu 
un gest ferit uşa doar atât cât omul să se poată furişa înăuntru. 
Apoi închise uşa în urma lui. Cinci minute. 

Iniţial, ghidul refuzase să se îndure de bărbatul care 
pretindea că venise tocmai din America pentru a se ruga la 
Baptisteriul lui San Giovanni, în speranţa că se va vindeca de 
oribila boală de piele de care suferea. În cele din urmă însă, 
decisese să se arate înţelegător, ajutat fără îndoială şi de cei 
cinci sute de dolari care i se ofereau pentru cinci minute în 
baptisteriu... Dar şi de teama crescândă că individul acesta cu 
boala lui probabil contagioasă va sta lângă el încă trei ore, 
până la ora deschiderii. 

Acum, înaintând fără zgomot în sanctuarul octogonal, 
bărbatul privi parcă fără voia sa în sus. „Sfinte mare!” Plafonul 
nu semăna cu nimic din ce văzuse el până atunci. Un diavol cu 
trei capete se zgâia în jos, direct la el, astfel că omul îşi plecă 
imediat ochii în podea. 

Baptisteriul părea pustiu. 

„Unde naiba sunt cei doi?” 

Privirea i se opri asupra altarului principal. Era un bloc din 
marmură masiv, rectangular, amplasat într-o nişă, în spatele 
unui cordon menit să-i ţină pe turişti la distanţă. 

Altarul părea să fie singura ascunzătoare posibilă din 


baptisteriu. Mai mult decât atât, cordonul părea să se clatine 
uşor... ca şi când cineva tocmai îl mişcase. 
XXX 

În spatele altarului, Langdon şi Sienna se ghemuiră tăcuți. 
Abia avuseseră timp să strângă prosoapele ude şi să aşeze 
capacul la loc pe vasul baptismal înainte de a fugi să se 
ascundă, luând cu ei şi masca lui Dante. Planul lor era să stea 
acolo, feriţi, până ce baptisteriul avea să se umple de turişti, şi 
apoi să iasă discret, amestecându-se în mulţime. 

Uşa dinspre nord a sanctuarului fusese deschisă - chiar dacă 
pentru o singură clipă - fiindcă se auziseră zgomotele străzii 
răzbătând de afară, dar apoi, la fel de brusc, fusese închisă la 
loc, şi liniştea se aşternuse din nou. 

Acum, în liniştea înconjurătoare, Langdon auzi paşi, paşii 
unei singure persoane, traversând pardoseala din piatră. 

„Vreun ghid? Care verifică interiorul înainte de a permite 
mai târziu accesul turiştilor?” 

Nu avusese timp să stingă becul de deasupra vasului 
baptismal şi se întrebă dacă ghidul va observa. „Se pare că nu”. 
Paşii înaintau rapid în direcţia lor, oprindu-se chiar în faţa 
altarului, lângă cordonul peste care săriseră ei cu câteva clipe 
înainte. 

Urmară câteva lungi momente de linişte. 

— Robert, eu sunt! rosti o voce bărbătească enervată. Ştiu că 
eşti acolo. leşi naibii şi explică-mi ce s-a întâmplat. 


CAPITOLUL 59 


„N-are rost să mă prefac că nu sunt aici”. 

Langdon îi făcu semn Siennei să rămână ghemuită, ascunsă, 
şi să ţină la ea masca lui Dante, pe care o pusese înapoi în 
punga de plastic autosigilantă. Apoi, încet, se ridică în picioare. 

Stând aidoma unui preot la altarul baptisteriului, îşi privi 
enoriaşul. Necunoscutul din faţa lui avea părul nisipiu, ochelari 
de firmă şi o iritaţie teribilă pe faţă şi pe gât. Se scărpina 
insistent, iar ochii umflaţi îi aruncau fulgere de mânie şi derută. 

— Robert, nu vrei să-mi spui ce mama dracului faci?! 
exclamă el, păşind peste cordon şi apropiindu-se de Langdon. 

Vorbea cu accent american. 

— Ba sigur că da, replică Langdon, politicos. Dar mai întâi 
spune-mi cine eşti. 

Bărbatul se opri brusc, cu un aer incredul. 

— Ce-ai spus?! 

Lui Langdon i se păru că recunoaşte ceva oarecum familiar 
în ochii lui... poate şi în vocea lui. „L-am mai întâlnit... cumva, 
undeva”. 

— Te rog să-mi spui cine eşti şi de unde te cunosc, ceru el din 
nou, pe un ton calm. 

Bărbatul îşi ridică braţele în aer, nevenindu-i să creadă. 

— Jonathan Ferris...? Organizaţia Mondială a Sănătăţii...? 
Tipul care a venit până la Harvard şi te-a adus aici...? 

Langdon încercă să proceseze noua informaţie. 

— De ce n-ai dat niciun semn? îşi continuă omul tirul 
întrebărilor, scărpinându-şi mai departe gâtul şi obrajii plini de 
pustule. Şi cine naiba e femeia cu care te-am văzut intrând aici? 
Pentru ea lucrezi acum? 

Sienna ţâşni în picioare alături de Langdon şi preluă imediat 
ofensiva: 

— Domnul doctor Ferris? Sunt Sienna Brooks. Şi eu sunt 
medic. Lucrez aici, în Florenţa. Profesorul Langdon a fost 
împuşcat în cap noaptea trecută. Are amnezie retrogradă şi nu 
ştie nici cine sunteţi, nici ce s-a întâmplat cu el în ultimele două 
zile. Mă aflu aici ca să-l ajut. 

În vreme ce cuvintele ei răsunau între zidurile baptisteriului, 
bărbatul îşi înclină capul nedumerit, ca şi cum nu înţelegea 
prea bine. După o clipă, se dădu puţin înapoi, sprijinindu-se de 
suporţii cordonului de protecţie. 


— Oh... Dumnezeule! bâigui el. Asta explică totul. 

Şi furia i se şterse de pe faţă. 

— Robert, am crezut că ai... şopti el, clătinând din cap de 
parcă ar fi încercat să aşeze piesele la locul lor. Am crezut că ai 
schimbat tabăra... că poate ei te-au plătit... sau te-au 
ameninţat... N-am ştiut! 

— Eu sunt singura cu care a vorbit, spuse Sienna. Tot ce ştie 
este că s-a trezit noaptea trecută în spitalul la care lucrez şi că 
nişte oameni încercau să-l ucidă. Şi are viziuni oribile - 
cadavre, victime ale ciumei şi o femeie cu părul argintiu şi o 
amuletă în formă de şarpe care-i repetă... 

— Elizabeth! o întrerupse bărbatul. Doamna doctor Elizabeth 
Sinskey! Robert, ea este cea care te-a chemat să ne ajuţi! 

— Ei bine, interveni Sienna, dacă ea e, sper că ştiţi că are 
probleme. Am văzut-o pe bancheta unei dube pline de soldaţi şi 
părea că ar fi fost drogată sau cam aşa ceva. 

Omul încuviinţă încet, închizând ochii. Pleoapele îi păreau 
umflate şi roşii. 

— Ce e cu faţa dumneavoastră? îl întrebă Sienna. 

— Poftim? întrebă necunoscutul, deschizând ochii. 

— Pielea... Pare că aveţi ceva... Sunteţi bolnav? 

Bărbatul păru siderat, dar cu toate că întrebarea Siennei 
fusese indiscretă, frizând impoliteţea, şi Langdon ar fi vrut să 
ştie acelaşi lucru. Ținând seama de numeroasele aluzii la ciumă 
pe care le tot întâlnise azi, imaginea acelor pustule roşii era 
îngrijorătoare. 

— N-am nimic, răspunse bărbatul. Nenorocitul de săpun de 
la hotel! Sunt extrem de alergic la soia şi majoritatea 
săpunurilor parfumate italiene au la bază soia. O prostie din 
partea mea că n-am verificat! 

Sienna răsuflă uşurată, iar umerii i se relaxară. 

— Slavă Domnului că n-aţi mâncat ceva cu soia. Dermatita de 
contact e mic copil în comparaţie cu şocul anafilactic. 

Toţi trei râseră stingheriţi. 

— Spuneţi-mi, continuă ea, numele Bertrand Zobrist vă e 
cunoscut? 

Bărbatul încremeni, de parcă s-ar fi pomenit faţă-n faţă cu 
însuşi diavolul acela cu trei capete. 

— Noi credem că am descoperit un mesaj din partea lui. Care 
trimite spre un loc anume din Veneţia. Toate astea vă spun 


ceva? 

Privirea bărbatului căpătase accente sălbatice. 

— Iisuse, da! Categoric! Şi încotro trimite? 

Sienna trase aer adânc în piept, pregătindu-se să-i 
povestească bărbatului despre poemul în spirală pe care tocmai 
îl descoperiseră pe mască, dar Langdon îşi puse o palmă 
liniştitoare pe braţul ei. Sigur, omul părea a le fi un aliat, dar, 
după toate întâmplările zilei, instinctul îi spunea să nu aibă 
încredere în el. În plus, cravata pe care o purta i se părea 
cunoscută - era foarte posibil să fie acelaşi bărbat pe care îl 
văzuse mai devreme rugându-se în bisericuţa lui Dante. „Oare 
ne-a urmărit?” 

— Cum ne-ai găsit aici? întrebă el. 

Bărbatul încă părea stupefiat de faptul că Langdon nu-şi 
amintea nimic. 

— Robert, tu m-ai sunat seara trecută şi mi-ai spus că ai 
stabilit o întâlnire cu un director de muzeu pe nume Ignazio 
Busoni. Şi pe urmă ai dispărut. Când am auzit că Busoni a fost 
găsit mort, m-am îngrijorat. Toată dimineaţa am umblat pe aici, 
căutându-te. Am văzut poliţia adunată la Palazzo Vecchio şi, în 
timp ce aşteptam să aflu ce s-a întâmplat, te-am văzut 
întâmplător strecurându-te pe o uşă scundă cu... 

Se uită spre Sienna, părând să-i fi uitat numele. 

— Sienna, spuse ea. Brooks. 

— Mă scuzaţi... Cu doamna doctor Brooks. Te-am urmărit 
sperând să aflu ce mama naibii faci. 

— Te-am văzut în biserica Cerchi rugându-te, aşa-i? 

— Da! Încercam să-mi dau seama ce ai de gând, dar nimic nu 
era logic. Mi s-a părut că ai ieşit din biserică foarte hotărât, ca 
un om care ştie bine ce face, aşa că te-am urmărit. Când te-am 
văzut furişându-te în baptisteriu, am decis că e timpul să dăm 
cărţile pe faţă. L-am mituit pe ghid ca să-mi permită să rămân 
câteva minute singur aici, înăuntru. 

—  Îndrăzneaţă mişcare, observă Langdon, dacă aveai 
impresia că m-am întors împotriva ta. 

Bărbatul clătină din cap. 

— Ceva îmi spunea că n-ai face niciodată aşa ceva - 
dumneata, profesorul Robert Langdon! Ştiam că trebuie să 
existe o altă explicaţie. Dar amnezie?! Incredibil! N-aş fi bănuit 
niciodată. 


Şi cu aceste cuvinte, începu din nou să se scarpine agitat. 

— Uite ce-i, ghidul mi-a acordat doar cinci minute. Trebuie să 
ieşim de aici, acum. Dacă eu te-am găsit, şi cei care încearcă să 
te ucidă te-ar putea găsi la fel de bine. Sunt multe lucruri pe 
care nu le înţelegi. Trebuie să ajungem la Veneţia. Imediat! 
Însă va fi cam greu să plecăm din Florenţa fără să fim văzuţi. 
Cei care o ţin prizonieră pe doamna doctor Sinskey... cei care 
te vânează pe tine... au ochi pretutindeni. 

Şi făcu un semn spre uşă. 

Langdon rămase pe poziţii, simțind că va primi în sfârşit 
unele răspunsuri. 

— Cine sunt soldaţii în uniforme negre? De ce încearcă să mă 
ucidă? A 

— E o poveste lungă, replică bărbatul. Îţi explic pe drum. | 

Langdon se încruntă, deloc încântat de răspunsul primit. li 
făcu un semn Siennei şi o luă deoparte, vorbindu-i în şoaptă: 

— Ai încredere în el? Ce părere ai? 

Ea îl privi de parcă ar fi înnebunit subit. 

— Ce părere am?! Că e de la Organizaţia Mondială a 
Sănătăţii! Cred că e cea mai bună şansă a noastră de a primi 
unele răspunsuri! 

— Şi eruptia de pe piele? 

Sienna ridică din umeri. 

— E exact ceea ce spune el că e - o dermatită de contact 
severă. 

— Şi dacă nu e ce spune el? Dacă e... altceva? 

— Altceva? Ea îi aruncă o privire neîncrezătoare. Robert, nu 
e ciumă, dacă la asta te referi! Omul e medic, pentru numele lui 
Dumnezeu! Dacă ar avea o boală mortală şi ar şti că e 
contagioasă, nu ar fi atât de iresponsabil încât să umble de 
colo-colo infectând lumea. 

— Şi dacă nu şi-a dat seama că e ciumă? 

Sienna se încruntă, gândindu-se o clipă. 

— Atunci, mă tem că şi tu, şi eu am sfeclit-o... la fel ca toată 
lumea din zonă. 

— Ştii, nu ţi-ar strica mai multă diplomaţie! 

— Nu fac decât să fiu sinceră, replică ea şi-i întinse punga de 
plastic cu masca mortuară a lui Dante. Ţine-l tu pe micul nostru 
prieten. 

Când reveniră lângă doctorul Ferris, omul tocmai încheia o 


convorbire telefonică pe un ton scăzut. 

— Tocmai mi-am sunat şoferul, le spuse el. Ne aşteaptă în 
faţă la... 

Dar se întrerupse brusc, cu privirea fixată pe mâna lui 
Langdon, văzând pentru prima dată chipul mort al lui Dante 
Alighieri. 

— Iisuse! exclamă el, scuturându-şi un fior. Ce mama 
dracului e asta? 

— E o poveste lungă, replică Langdon. Îţi explic pe drum. 


CAPITOLUL 60 


În New York, editorul Jonas Faukman se trezi în sunetul 
telefonului din birou. Se întoarse pe o parte şi se uită la ceas: 
4.28 dimineaţa. 

În lumea editorială, apelurile telefonice înainte de ivirea 
zorilor sunt la fel de rare ca succesele peste noapte. 
Descumpănit, se ridică din pat şi străbătu grăbit holul către 
biroul său. 

— Alo? rosti în receptor o voce baritonală familiară. Jonas, 
slavă Domnului că eşti acasă! Robert sunt. Sper că nu te-am 
trezit. 

— Ba sigur că m-ai trezit! E ora patru dimineaţa! 

— Scuze, eu sunt în Europa. 

„lar la Harvard nu vă învaţă cum e cu fusurile orare?” 

— Am probleme, Jonas, şi aş avea nevoie de o favoare, spuse 
Langdon pe un ton încordat. Are legătură cu cardul tău 
corporatist Netjets. 

—  NetJets?! exclamă Faukman nevenindu-i să creadă. 
Robert, noi lucrăm în lumea editorială. Nu avem acces la 
avioane private. 

— Ştim amândoi că aici minţi, prietene! 

Faukman oftă. 

— Bine, dă-mi voie să reformulez. Nu avem acces la avioane 
private pentru autorii unor volume de istorie a religiei. Dacă ai 
de gând cumva să scrii Cincizeci de umbre ale iconografiei”, 
mai discutăm. 

— Jonas, indiferent cât costă, îţi voi înapoia banii. Ai cuvântul 
meu. Mi-am încălcat eu vreodată un angajament faţă de tine? 

„În afară de faptul că ai depăşit cu trei ani termenul limită 
pentru ultima carte?” 

În ciuda comentariului său tăcut, Faukman sesizase 
caracterul imperios din tonul lui Langdon. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat. Voi încerca să te ajut. 

— Nu am timp să-ţi explic, dar chiar am nevoie să faci asta 
pentru mine. Este o chestiune de viaţă şi de moarte. 

Faukman colabora cu Langdon de suficient timp pentru a-i 
cunoaşte simţul sec al umorului, dar acum nu simţi nici urmă 


? Aluzie la romanul Cincizeci de umbre ale lui Grey din trilogia Fifty Shades 
de E.L. James (n. tr.) 


de glumă în vocea lui. „Omul ăsta vorbeşte cât se poate de 
serios”.  Răsuflând adânc, editorul se hotărî. „Directorul 
financiar o să mă spânzure!” Treizeci de secunde mai târziu, îşi 
notase deja toate detaliile legate de zbor. 

— E totul în regulă? întrebă Langdon, sesizând probabil 
ezitarea şi surprinderea editorului la auzul celor solicitate. 

— Mda, numai că eu credeam că eşti în State, replică 
Faukman. Mă miră să aflu că mă suni din Italia. 

— Suntem doi care ne mirăm. Îţi mulţumesc încă o dată, 
Jonas. Acum mă duc spre aeroport. 

XXX 

Centrul operaţional din SUA al Netjets are sediul în 
Columbus, Ohio, şi o echipă de serviciu permanent. 

Reprezentanta companiei, Deb Kier, tocmai primise un apel 
din partea patronului unei filiale din New York. 

— Un moment, domnule, spuse ea, ajustându-şi casca audio 
şi tastând la terminalul de computer. Din punct de vedere 
tehnic, asta ar însemna un zbor cu NetJets Europe, dar vă pot 
ajuta. 

Intră rapid în sistemul NetJets Europe, cu centrul în Paço de 
Arcos, Portugalia, şi verifică localizarea curentă a aeronavelor 
din şi din jurul Italiei. 

— Bun, domnule, reveni ea la apelant, se pare că avem un 
Citation Excel în Monaco, pe care îl putem dirija spre Florenţa 
în mai puţin de o oră. Ar fi convenabil pentru domnul Langdon? 

— Să sperăm, răspunse bărbatul de la editură, pe un ton 
obosit şi puţintel iritat. Vă mulţumim pentru eforturi. 

— E plăcerea noastră. lar domnul Langdon doreşte să zboare 
la Geneva? 

— Aşa se pare. 

Deb continua să tasteze. 

— Totul e aranjat, spuse ea în cele din urmă. Zborul 
domnului Langdon e confirmat de la Tassignano FBO din 
Lucca, la circa optzeci de kilometri vest de Florenţa. Decolarea 
este programată la ora locală 11.20. Domnul Langdon va trebui 
să se prezinte la aeroport cu zece minute înainte de ora 
decolării. Nu aţi solicitat transport la sol, nici catering, şi mi-aţi 
furnizat datele din paşaportul Domniei Sale, aşa că totul este 
stabilit. Mai doriţi şi altceva? 

— Un nou loc de muncă, poate, replică editorul cu un râs 


scurt. Mulţumesc. Mi-aţi fost de mare ajutor. 

— Cu plăcere. Vă doresc o noapte bună. 

Deb încheie convorbirea şi se întoarse la monitorul 
computerului pentru a finaliza rezervarea. Introduse în sistem 
datele din paşaport ale lui Robert Langdon şi era pe punctul de 
a continua, când pe ecran îi apăru o casetă roşie de alertă. Deb 
citi mesajul, făcând ochii din ce în ce mai mari. 

„Trebuie să fie o greşeală!” 

Incercă să introducă din nou datele din paşaport. Mesajul de 
avertizare reapăru. Aceeaşi alertă ar fi apărut pe computerele 
oricărei linii aeriene la care ar fi încercat Langdon să rezerve 
un zbor. 

Deb rămase mult timp cu privirea aţintită la ecran. Ştia că 
NetJets lua foarte în serios intimitatea clienţilor, însă această 
alertă avea prioritate asupra tuturor reglementărilor de profil 
ale corporației. 

Deb Kier anunţă imediat autorităţile. 

XXX 

Agentul Bruder îşi închise telefonul şi începu să-şi adune 
oamenii înapoi la dube. 

— Langdon se mişcă, anunţă el. Ia un avion privat spre 
Geneva. Decolarea e programată în mai puţin de o oră de la 
Lucca FBO, la optzeci de kilometri vest de aici. Dacă ne punem 
în mişcare, putem ajunge acolo înainte să decoleze. 

În acelaşi moment, un Fiat sedan închiriat gonea spre nord 
pe Via dei Panzani, lăsând în urmă Piazza del Duomo şi 
îndreptându-se spre gara Santa Maria Novella. 

Pe bancheta din spate, şedeau Langdon şi Sienna, în vreme 
ce doctorul Ferris stătea în faţă, lângă şofer. Rezervarea prin 
NetJets fusese ideea Siennei. Cu puţin noroc, avea să constituie 
o pistă falsă suficientă pentru a le permite să treacă în 
siguranţă prin gara din Florenţa, care altfel ar fi fost în mod 
cert înţesată de poliţişti. Din fericire, Veneţia se afla la numai 
două ore de mers cu trenul, iar pentru călătoriile interne nu era 
nevoie de paşaport. 

Langdon o privi pe Sienna, care părea să-l studieze 
îngrijorată pe doctorul Ferris. Era evident că omul suferea - 
respira greu, de parcă l-ar fi durut de fiecare dată când trăgea 
aer în piept. 

„Sper că are dreptate în privinţa bolii lui”, îşi spuse el 


uitându-se la erupția de pe pielea bărbatului şi imaginându-şi 
tot soiul de germeni colcăind în interiorul înghesuit al maşinii. 
Chiar şi vârfurile degetelor păreau inflamate şi roşii. 
Alungându-şi neliniştea din minte, Langdon se uită pe 
fereastră. 

În drum spre gară trecură pe lângă Grand Hotel Baglioni, 
care găzduia adesea lucrările unei conferinţe pe teme de artă 
la care participa şi el în fiecare an. La vederea lui, realiză că 
era pe punctul de a face un lucru pe care nu-l mai făcuse 
niciodată în viaţă. 

„Plec din Florenţa fără să-l fi văzut pe David”. 

Cerându-i iertare lui Michelangelo, îşi întoarse privirea spre 
gara din faţă... şi gândurile, spre Veneţia. 


CAPITOLUL 61 


„Langdon se duce la Geneva?” 

În vreme ce se clătina ameţită pe bancheta din spate a dubei 
care se pregătea să iasă din Florenţa, îndreptându-se spre vest, 
către un aerodrom privat din afara oraşului, Elizabeth Sinskey 
se simţea din ce în ce mai rău. 

„Geneva... nu are niciun sens”, îşi spuse ea. 

Singura conexiune relevantă era faptul că acolo se afla sediul 
general al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. „Oare Langdon 
mă caută pe mine acolo?” Părea ilogic, din moment ce 
profesorul ştia că ea se află în Florenţa. 

Şi apoi îi veni o altă idee. 

„Dumnezeule... oare Bertrand Zobrist a ţintit Geneva?” 

Zobrist era familiarizat cu simbolismul, iar crearea unui fel 
de „teren minat” la sediul general al OMS avea, într-adevăr, o 
anume eleganţă, dată fiind confruntarea lui de peste un an cu 
Sinskey. Pe de altă parte, dacă Zobrist căuta un focar pentru 
declanşarea unei molime, Geneva nu era nici pe departe cea 
mai bună alegere. Comparativ cu alte metropole, era izolată din 
punct de vedere geografic, iar în această perioadă a anului 
vremea era destul de rece. Majoritatea epidemiilor apăreau în 
medii calde şi suprapopulate. Geneva se afla la peste trei sute 
de metri deasupra nivelului mării, deci nu era câtuşi de puţin 
propice pentru declanşarea unei pandemii. „Oricât de mult m- 
ar fi disprețuit Zobrist”. 

Deci întrebarea rămânea fără răspuns: de ce se ducea 
Langdon acolo? Bizara destinaţie a profesorului era încă un 
punct pe lista comportamentelor sale inexplicabile care 
începuseră seara trecută şi, în ciuda eforturilor depuse, 
Sinskey nu reuşea să găsească o explicaţie raţională pentru ele. 

„De partea cui este Langdon?” 

Într-adevăr, îl cunoştea de numai câteva zile, dar de obicei 
aprecia corect caracterul omului şi refuza să creadă că un om 
ca Robert Langdon putea fi cumpărat cu bani. „Şi totuşi, a 
întrerupt orice legătură cu noi seara trecută”. lar acum părea 
să fugă ca un trădător. „Să-l fi convins cineva că acţiunile lui 
Zobrist au un oarecare sens, fie el bizar?” 

Gândul o înfioră. 

„Ba nu, se linişti singură. Îi cunosc bine reputaţia; nu ar face 
aşa ceva”. 


Sinskey îl întâlnise prima dată pe Robert Langdon cu patru 
seri înainte, în cala goală a unui avion de transport C-130 
convertit, care funcţiona ca un centru de coordonare mobil a 
operaţiunilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. 

Abia trecuse de ora şapte când aeronava aterizase la 
Hanscom Field, la nici douăzeci şi cinci de kilometri de 
Cambridge, Massachusetts. Sinskey nu ştia prea bine la ce ar fi 
trebuit să se aştepte din partea reputatului profesor pe care îl 
contactase telefonic, dar fusese plăcut surprinsă când îl văzuse 
urcând scara şi intrând încrezător în avion, salutând-o cu un 
zâmbet relaxat. 

— Doamna doctor Sinskey, bănuiesc, spusese el, strângându- 
i mâna ferm. 

— Domnule profesor, este o onoare să vă cunosc. 

— Onoarea este a mea. Vă mulţumesc pentru tot ceea ce 
faceţi. 

Langdon era un bărbat înalt, cu înfăţişare îngrijită şi stilată, 
şi cu o voce profundă. La momentul respectiv purta, bănuise 
ea, ţinuta obişnuită în sala de curs: un sacou de tweed, 
pantaloni kaki şi pantofi din piele întoarsă - deloc surprinzător, 
ţinând seamă că omul fusese luat pe sus din campus, fără 
niciun avertisment. De asemenea, părea mai tânăr şi într-o 
formă fizică mai bună decât şi-ar fi imaginat ea, lucru care nu 
făcea decât să-i amintească de propria ei vârstă. „Aproape că i- 
aş putea fi mamă”. 

— Vă mulţumesc pentru că aţi venit, domnule profesor, îi 
spusese ea cu un surâs obosit. 

Langdon făcuse un semn spre colaboratorul posac pe care 
Sinskey îl trimisese ca să-l aducă. 

—  Amicul dumneavoastră aici de faţă nu mi-a oferit 
posibilitatea de a mă gândi de două ori. 

— Foarte bine. De aceea îl plătesc. 

— Drăguţă amuletă, remarcase el, văzându-i pandantivul de 
la gât. Lapislazuli? 

Ea încuviinţase şi privise în jos, la amuleta albastră ce 
înfăţişa un şarpe încolăcit pe un toiag vertical. 

— Simbolul modern al ştiinţei medicale. Aşa cum nu mă 
îndoiesc că ştiţi, se numeşte caduceu. 

Langdon ridicase imediat ochii, de parcă ar fi vrut să spună 
ceva. Ea aşteptase. „Da?” 


Probabil răzgândindu-se, el îi oferise un surâs politicos şi 
schimbase subiectul. 

— Prin urmare, de ce mă aflu aici? 

Elizabeth îl invitase în sala de conferinţe improvizată în jurul 
unei mese din inox. 

— Vă rog să luaţi loc. Aş vrea să vă uitaţi la ceva. 

Langdon se apropie de masă, iar Elizabeth observase că, deşi 
părea intrigat de ideea unei întâlniri secrete, profesorul nu 
dădea deloc semne că ar fi fost neliniştit. „E un om care se 
simte bine în propria piele”. Se întrebase însă dacă va fi la fel 
de relaxat şi după ce va afla de ce fusese solicitat. 

După ce el se aşezase, Elizabeth îi arătase, fără niciun 
preambul, obiectul pe care ea şi echipa ei îl confiscaseră dintr-o 
cutie de valori din Florenţa, cu mai puţin de douăsprezece ore 
înainte. 

Langdon studiase o vreme micul cilindru gravat, înainte de a- 
i explica pe scurt ceea ce ea ştia deja. Obiectul era un vechi 
sigiliu cilindric care putea fi utilizat pentru imprimare. Pe el 
era gravată o imagine grotescă, a unui Satan cu trei capete, şi 
un singur cuvânt: saligia. 

— Saligia, începuse Langdon, este un mnemonic în latină 
pentru... 

— Cele şapte păcate capitale, îl întrerupsese Elizabeth. Da. 
Ne-am interesat şi noi. 

— Bine... replicase profesorul, părând derutat. Există un 
motiv anume pentru care aţi vrut să mi-l arătaţi? 

— Da. 

Sinskey îi luase cilindrul din mână şi începuse să-l scuture 
violent, făcând să zornăie agitatorul din interior. 

Langdon se uitase la ea nedumerit, însă, înainte de a apuca s- 
o întrebe ce face, capătul cilindrului începuse să strălucească, 
iar ea îl îndreptase spre o zonă netedă a izolaţiei de pe perete. 
Profesorul fluierase surprins şi se apropiase de imaginea 
proiectată. 

— Harta infernului, de Botticelli, anunţase el. Inspirată de 
Infernul lui Dante. Deşi bănuiesc că ştiaţi deja şi asta. 

Elizabeth încuviinţase. Împreună cu echipa ei, căutase pe 
internet pentru a identifica pictura şi aflase cu surprindere că 
era un Botticelli - un artist mai bine cunoscut pentru 
capodoperele idealizate, radioase, Naşterea lui Venus şi 


Primăvara. Ei îi plăceau ambele lucrări, deşi portretizau 
fertilitatea şi naşterea vieţii - ceea ce îi amintea de tragedia ei, 
faptul că nu putuse să aibă copii, singurul mare regret din viaţa 
ei, altfel productivă. 

— Speram, reluase Elizabeth, că-mi puteţi spune câte ceva 
despre simbolismul ascuns în această pictură. 

Pentru prima dată în seara aceea, Langdon păruse iritat. 

— Pentru asta m-aţi chemat? Parcă era vorba despre o 
urgenţă. 

— Vă rog să-mi faceţi pe plac. 

El oftase resemnat. 

— Doamnă doctor Sinskey, în general vorbind, dacă vreţi să 
aflaţi mai multe despre o pictură anume, ar trebui să contactaţi 
muzeul la care se află originalul. În acest caz, Biblioteca 
Apostolică de la Vatican. Ei au numeroşi iconografi foarte buni, 
care... 

— Vaticanul mă detestă. 

Langdon îi aruncase o privire uimită. 

— Şi pe dumneavoastră? Credeam că eu sunt singurul. 

Ea zâmbise trist. 

— OMS crede cu tărie că accesul pe scară largă la mijloace 
contraceptive constituie una dintre condiţiile menţinerii 
sănătăţii la nivel global - atât pentru combaterea bolilor cu 
transmitere sexuală, precum SIDA, cât şi pentru controlul 
general al creşterii demografice. 

— Iar Vaticanul este de altă părere. 

— Exact. Reprezentanţii săi au cheltuit sume uriaşe de bani 
şi energie pentru a convinge ţările lumii a treia cu privire la 
nenorocirile pe care le implică metodele de contracepţie. 

— Ah, da! replicase Langdon, cu un surâs plin de înţelegere. 
Cine ar fi mai potrivit decât o mână de celibatari octogenari să 
înveţe lumea întreagă cum să facă sex?! 

Sinskey constatase că îl simpatiza din ce în ce mai mult pe 
profesorul american. Scuturase cilindrul ca să-l reîncarce şi 
proiectă din nou imaginea pe perete. 

— Domnule profesor, veniţi mai aproape şi priviţi, vă rog! 

El făcuse câţiva paşi spre reprezentarea artistică şi o 
studiase apropiindu-se încă puţin. Deodată, se oprise. 

— Ciudat! Imaginea a fost modificată. 

„Nu i-a luat mult timp ca să observe!” 


— Într-adevăr, şi aş vrea să-mi spuneţi ce semnificaţie au 
modificările făcute. 

Langdon rămăsese tăcut, cercetând întreaga imagine, 
oprindu-se ca să analizeze cele zece litere care formau cuvântul 
catrovacer... apoi masca de ciumă... şi ciudatul citat de pe 
margine, despre „ochii morţii”. 

— Cine a făcut asta? întrebase el. De unde o aveţi? 

— De fapt, cu cât ştiţi mai puţine acum, cu atât mai bine. 
Sper însă că veţi reuşi să analizaţi aceste schimbări şi să ne 
spuneţi ce înseamnă. 

Şi făcuse semn spre un birou dintr-un colţ. 

— Aici? Acum? 

Ea încuviinţase. 

— Ştiu că vă cerem mult, dar nici nu pot spune cât de 
important este acest lucru pentru noi. Ar putea fi, reluase ea 
după o scurtă pauză, o problemă de viaţă şi de moarte. 

Langdon o privise îngrijorat. 

— Descifrarea simbolurilor ar putea dura ceva, dar cred că, 
dacă este important pentru dumneavoastră... 

— Vă mulţumesc, intervenise ea înainte ca el să se poată 
răzgândi. Doriţi să telefonaţi cuiva? 

El clătinase din cap şi-i spusese că intenţionase să petreacă 
un weekend liniştit singur. 

„Perfect!” Elizabeth îl ajutase să se instaleze la birou cu 
proiectorul, cu hârtie, creioane şi un laptop cu conexiune 
securizată prin satelit. Langdon părea să se întrebe de ce era 
OMS interesată de o pictură de Botticelli modificată, dar 
trecuse imediat la lucru. 

Închipuindu-şi că va studia imaginea timp de câteva ore 
neîntrerupte, îşi luase şi ea ceva de lucru. Din timp în timp îl 
auzea scuturând proiectorul şi scriind în carneţel. Abia dacă 
trecuseră zece minute, când profesorul pusese creionul jos şi 
anunţase: 

— Cerca trova. 

Sinskey ridicase privirea. 

— Poftim? 

— Cerca trova, repetase Langdon. Caută şi vei găsi. Asta 
spune codul. 

Elizabeth venise repede şi se aşezase alături, ascultând 
fascinată în vreme ce el îi explica modul în care cercurile 


infernului dantesc fuseseră interschimbate şi cum, aşezate în 
ordinea corectă, formau cuvintele în limba italiană cerca trova. 

„Caută şi găseşte? se mirase ea. Ăsta-i mesajul smintitului 
pentru mine?” Părea o provocare directă. Ecoul tulburător al 
ultimelor cuvinte rostite de nebun în cursul întâlnirii lor de la 
Consiliul pentru Relaţii Externe îi reveni în minte: „Atunci, se 
pare că dansul nostru a început”. 

— Aţi pălit, remarcase Langdon, privind-o gânditor. Să 
înţeleg că nu acesta este mesajul pe care l-aţi fi aşteptat? 

Sinskey îşi adună gândurile, îndreptându-şi amuleta de la 
gât. 

— Nu chiar. Spuneţi-mi... credeţi că această hartă a iadului 
îmi sugerează mie să caut ceva? 

— Da. Cerca trova. 

— Şi sugerează şi unde să caut? 

Langdon îşi mângâiase bărbia în vreme ce alţi reprezentanţi 
ai OMS se adunau în jurul lor, părând nerăbdători să afle mai 
multe. 

— Nu în mod clar... nu, deşi am o anume idee cam de unde ar 
fi bine să începeţi. 

— Spuneţi-mi! ceruse Sinskey, pe un ton mai apăsat decât s- 
ar fi aşteptat el. 

— Ei bine, ce ziceţi de Florenţa, Italia? 

Elizabeth strânsese din dinţi, străduindu-se să nu reacționeze 
în nici un fel. Ceilalţi însă se dovediseră mai puţin stăpâni pe ei 
înşişi. Schimbaseră între ei priviri uimite, unul îşi scosese 
telefonul şi formase un număr, iar altul ieşise în grabă pe o uşă, 
spre partea din faţă a avionului. 

Langdon îi privise uluit. 

— De vină e ce am spus eu? 

„Categoric!” replicase Elizabeth în sinea ei. 

— Ce anume v-a determinat să propuneţi Florenţa? 

— Cerca trova, răspunsese el şi-i povestise pe scurt ce era cu 
vechiul mister care învăluia fresca lui Vasari de la Palazzo 
Vecchio. 

„Atunci, Florenţa să fie”, îşi spusese ea, considerând că 
auzise destul. Evident, nu putea fi doar o coincidenţă faptul că 
omul pe care-l urmărise sărise în gol de pe o clădire aflată la 
doar trei străzi de Palazzo Vecchio, în Florenţa. 

— Domnule profesor, reluase ea, când v-am arătat amuleta 


mea şi am spus că se numeşte caduceu, v-aţi oprit o clipă, ca şi 
când aţi fi vrut să spuneţi ceva, dar pe urmă aţi ezitat şi mi s-a 
părut că v-aţi răzgândit. Ce anume aţi vrut să ziceţi? 

El clătinase din cap. 

— Nimic. E o prostie. Uneori, profesorul din mine e puţin 
cam chiţibuşar. 

Sinskey îl privise în ochi. 

— Vă întreb pentru că trebuie să ştiu că pot avea încredere 
în dumneavoastră. Ce aţi vrut să spuneţi? 

Langdon îşi înghiţise nodul din gât şi îşi drese glasul. 

— Nu că ar avea mare importanţă, dar aţi precizat că 
amuleta este un străvechi simbol al ştiinţei medicale, ceea ce e 
corect. Dar când aţi adăugat că se numeşte caduceu, aţi făcut o 
greşeală foarte des întâlnită. Caduceul are doi şerpi încolăciţi 
pe un toiag, cu aripi în partea de sus. Amuleta dumneavoastră 
are un singur şarpe şi nicio aripă. Şi se numeşte... 

— Toiagul lui Asclepios. 

Langdon o privise surprins. 

— Da. Exact. 

— Ştiu. Vă testam doar corectitudinea. 

— Poftim? 

— Eram curioasă să ştiu dacă îmi veţi spune adevărul, oricât 
de mult m-ar stânjeni. 

— Şi se pare că am picat testul. 

— N-o mai faceţi altă dată. Sinceritatea deplină este unicul 
mod în care am putea colabora în privinţa acestei chestiuni. 

— Să colaborăm? Dar nu am încheiat cu ce aveam de făcut 
aici? 

— Nu, domnule profesor, nu am încheiat. Am nevoie să veniţi 
la Florenţa şi să mă ajutaţi să găsesc ceva. 

Langdon o privise siderat. 

— În seara asta? 

— Mă tem că da. Încă nu v-am spus nimic despre caracterul 
cu adevărat critic al situaţiei cu care ne confruntăm. 

Profesorul clătinase din cap. 

— N-are importanţă ce-mi spuneţi şi ce nu. Nu vreau să merg 
la Florenţa. 

— Nici eu, replicase ea sec. Dar, din păcate, timpul se scurge 
repede. 


CAPITOLUL 62 


Soarele amiezii se reflecta în acoperişul trenului de mare 
viteză Frecciargento care gonea spre nord, schiţând un grațios 
arc de cerc prin peisajul rural toscan. Deşi se îndepărta de 
Florenţa cu două sute optzeci de kilometri pe oră, „săgeata 
argintie” era foarte silenţioasă, clicurile sale repetitive şi 
uşoara legănare având un efect liniştitor asupra celor care 
călătoreau cu ea. 

Pentru Robert Langdon, ultima oră trecuse ca în vis. Acum, 
la bordul trenului de mare viteză, stătea împreună cu Sienna şi 
cu doctorul Ferris într-unul dintre salottini - un salonaş de 
clasă executivă, cu patru fotolii din piele şi o măsuţă pliantă. 
Doctorul Ferris rezervase întregul compartiment folosindu-și 
cardul de credit şi comandase o gamă variată de sandvişuri şi 
ape minerale, pe care Langdon şi Sienna le înfulecaseră după 
ce se spălaseră în toaleta de lângă salonaş. 

De îndată ce se liniştiră toţi trei, pregătiţi pentru călătoria de 
două ore până la Veneţia, doctorul Ferris îşi îndreptase imediat 
privirea spre masca mortuară a lui Dante, aşezată pe măsuţa 
pliantă dintre ei, în punga de plastic autosigilantă. 

— Trebuie să aflăm exact către ce anume din Veneţia ne 
îndrumă această mască. 

— Şi s-o facem repede, adăugă Sienna înfrigurată. Este, 
probabil, singura noastră speranţă de a opri răspândirea 
molimei lui Zobrist. 

—  Staţi puţin, interveni Langdon, aşezând o palmă 
protectoare deasupra măştii. Aţi promis că, după ce ne vom 
urca în tren, îmi veţi da unele răspunsuri cu privire la ultimele 
zile. Până acum tot ce ştiu este că OMS m-a adus din 
Cambridge pentru a ajuta la descifrarea versiunii lui Zobrist a 
Hărţii infernului. In afară de asta nu mi-aţi spus nimic altceva. 

Doctorul Ferris îşi schimbă uşor poziţia în scaun, stânjenit, şi 
începu să-şi scarpine pustulele de pe faţă şi de pe gât. 

— Îmi dau seama că vă simţiţi frustrat. Sunt convins că e 
derutant să nu-ţi aminteşti ce s-a întâmplat, dar din punct de 
vedere medical vorbind... spuse el privind spre Sienna şi 
aşteptând parcă o confirmare. Vă recomand cu toată 
seriozitatea să nu vă consumaţi energia încercând să vă 
amintiţi detalii pe care memoria dumneavoastră nu le poate 
accesa, în cazul amneziei, este de dorit ca trecutul uitat să 


rămână uitat. 

— Să rămână uitat! ripostă Langdon, înfuriat. La naiba cu 
asta! Am nevoie de nişte răspunsuri! Organizația 
dumneavoastră m-a adus în Italia, unde am fost împuşcat şi 
unde mi-am pierdut câteva zile din viaţă! Vreau să ştiu ce s-a 
întâmplat! 

— Robert, interveni Sienna pe un ton blând, într-o evidentă 
încercare de a-l calma. Domnul doctor Ferris are dreptate. N-ar 
fi deloc bine să fii dintr-odată inundat de un potop de 
informaţii. Gândeşte-te la puţinele lucruri pe care ţi le 
aminteşti - femeia cu părul argintiu, „caută şi găseşte”, 
trupurile contorsionate din La Mappa - toate aceste imagini ți- 
au năvălit în minte într-o serie de rememorări amestecate, 
incontrolabile, care aproape că te-au scos din funcţiune. Dacă 
doctorul Ferris ar începe să-ţi povestească tot ce s-a întâmplat 
în ultimele zile, în mod cert ti-ar declanşa alte amintiri, iar 
halucinaţiile ar putea reîncepe. Amnezia retrogradă este o 
problemă serioasă. Readucerea în memorie a unor amintiri 
inaccesibile poate avea efecte devastatoare asupra psihicului. 

Lui nu-i trecuse prin minte aşa ceva. 

— Îmi dau seama că vă simţiţi dezorientat, interveni Ferris, 
dar deocamdată avem nevoie de mintea dumneavoastră intactă, 
pentru a putea merge mai departe. Este absolut necesar să ne 
dăm seama ce anume ne transmite masca aceasta. 

Sienna încuviinţă. 

Opiniile celor doi medici, constată Langdon tăcut, concordau. 
Rămase tăcut o vreme, străduindu-se să-şi depăşească 
sentimentul de nesiguranţă. Era o senzaţie stranie să întâlneşti 
un necunoscut şi să-ţi dai seama că de fapt îl cunoşti de câteva 
zile. „Pe de altă parte, îşi spuse el, e ceva oarecum familiar în 
privirea lui”. 

— Domnule profesor, reluă Ferris pe un ton plin de simpatie, 
sunt conştient că nu ştiţi dacă puteţi avea încredere în mine, şi 
este de înţeles, luând în considerare tot ce vi s-a întâmplat. De 
altfel, unele dintre efectele secundare cele mai frecvente ale 
amneziei sunt neîncrederea şi o uşoară formă de paranoia. 

„Asta are sens, îşi zise Langdon, ţinând cont că nu pot avea 
încredere nici măcar în propria-mi minte”. 

— Şi fiindcă tot vorbeam despre paranoia, glumi Sienna într- 
o încercare evidentă de a mai destinde atmosfera, Robert ţi-a 


văzut erupția şi a crezut că eşti bolnav de ciumă bubonică. 

Ochii umflaţi ai lui Ferris se măriră, iar el izbucni în râs. 

— Iritaţia asta?! Credeţi-mă, domnule profesor, dacă aş fi 
avut ciumă, n-aş fi tratat-o cu antihistaminice de la orice 
farmacie din colţul străzii. 

Şi cu aceste cuvinte scoase din buzunar un tub mic şi-l 
aruncă spre Langdon. Într-adevăr, era un tub pe jumătate gol 
de cremă antiprurit, pentru reacţii alergice. 

— Îmi pare rău, replică Langdon, simțindu-se ridicol. A fost o 
zi lungă. 

— Nicio problemă. 

Langdon se întoarse spre fereastră, privind nuanțele 
pastelate ale peisajului italian contopindu-se într-un colaj 
pastelat. Viile şi fermele deveniseră tot mai rare acum, iar 
câmpia lăsase loc primelor înălţimi ale Apeninilor. În scurt timp 
aveau să străbată sinuoasa trecătoare montană şi apoi să 
coboare din nou, înaintând către Marea Adriatică. 

„Mă duc spre Veneţia, îşi spuse el. Să caut o molimă”. 

Ziua aceasta bizară îi dădea impresia că se deplasează pe un 
tărâm constituit doar din forme vagi, fără detalii clare. Ca într- 
un vis. În mod ironic, de obicei oamenii se trezeau dintr-un 
coşmar, dar el avea senzaţia că se trezise într-unul. 

— O liră pentru gândurile tale, îi şopti Sienna. 

Langdon ridică privirea şi surâse obosit. 

— Mă tot gândesc că o să mă trezesc la mine acasă şi o să 
constat că totul a fost doar un vis urât. 

Ea îşi lăsă capul pe un umăr, cu un aer afectat. 

— Şi nu ţi-ar fi dor de mine dacă te-ai trezi şi ai afla că nu 
sunt reală? 

El nu-şi putu stăpâni un surâs. 

— Ba da, chiar mi-ar fi puţin dor de tine. 

Ea îl bătu uşor pe genunchi. 

— Nu mai visa cu ochii deschişi, domnule profesor, şi treci la 
treabă! 

Fără tragere de inimă, Langdon îşi îndreptă atenţia spre faţa 
cutată a lui Dante Alighieri, care se uita în gol de pe măsuţa 
pliantă. Încet, o ridică şi o întoarse, privind în interiorul ei 
concav, la primul rând al textului în spirală: 

O, voi, ce teferi v-aţi născut la minte... 

În momentul de faţă, nu era sigur că intra şi el în această 


categorie. Şi totuşi, se puse pe lucru. 
XXX 

La peste trei sute de kilometri de trenul care gonea, 
Mendacium plutea la ancoră în apele Adriaticii. Sub punte, 
coordonatorul Laurence Knowlton auzi ciocănitul delicat în 
sticla cubiculului său şi apăsă un buton de sub birou, 
transformând peretele opac într-unul transparent. Dincolo de 
el, o siluetă scundă şi bronzată prinse contur. 

„Prefectul”. 

Cu un aer încrâncenat, intră, încuie uşa cubiculului şi acţionă 
comutatorul, opacizând din nou pereţii. Mirosea a alcool. 

— Înregistrarea video pe care ne-a lăsat-o Zobrist, spuse el. 

— Da, domnule? 

— Vreau s-o văd. Acum. 


CAPITOLUL 63 


Robert Langdon termină de transcris pe hârtie textul în 
spirală de pe masca mortuară, ca să-l poată analiza mai bine. 
Sienna şi doctorul Ferris se aplecară pentru a-i da o mână de 
ajutor, iar profesorul se strădui să ignore scărpinatul continuu 
al acestuia din urmă şi respiraţia lui îngreunată. 

„N-are nimic”, îşi spuse, forţându-se să fie atent la versurile 
din faţa lui. 

O, voi, ce teferi v-aţi născut la minte, 

cătaţi cu sârg ce tâlc ascund de gloată... 

Sub tainic văl, ciudatele-mi cuvinte. 

— Aşa cum am menţionat mai devreme, începu Langdon, 
prima parte a poemului lui Zobrist este preluată ca atare din 
Infernul de Dante - o atenţionare adresată cititorilor, că 
respectivele cuvinte au un înţeles mai profund. 

Alegoria lui Dante era presărată cu atât de multe comentarii 
voalate pe teme de religie, politică şi filosofie, încât Langdon le 
sugera adesea studenţilor săi să studieze opera poetului italian 
aşa cum ar studia Biblia - citind printre rânduri în încercarea 
de a descoperi înțelesurile ascunse. 

— Specialiştii în alegorii medievale, continuă el, îşi împart de 
obicei analizele în două categorii - „text” şi „imagine”... textul 
fiind conţinutul literal al lucrării, iar „imaginea”, mesajul ei 
simbolic. 

— Bun, spuse Ferris nerăbdător. Deci faptul că poemul 
începe cu versul acesta... 

— Sugerează, interveni Sienna, că o lectură superficială ne 
oferă doar o parte a poveştii. Adevărata semnificaţie ar putea fi 
una ascunsă. 

— Ceva de genul acesta, da, replică Langdon şi continuă să 
citească cu glas tare: 

Pe al Veneţiei doge trădător să-l cătați, 

care ale cailor capete le reteză 

Și oasele orbului le scoase. 

— Ei bine, reluă el, nu sunt sigur ce-i cu capetele de cai şi cu 
oasele orbului, dar mi se pare că trebuie să identificăm un 
anume doge. 

— Bănuiesc că... mormântul unui doge, presupuse Sienna. 

— Sau o statuie ori un portret. Dogi nu mai există de secole. 

Dogii venețieni erau la fel ca ducii altor oraşe-stat italiene şi, 


în decurs de o mie de ani, începând din anul 697 d. C., la cârma 
Veneţiei se aflaseră peste o sută. Epoca lor se încheiase spre 
sfârşitul secolului al XVIII-lea, odată cu cucerirea napoleoniană, 
dar gloria şi puterea deţinută de ei încă îi fascina pe istorici. 

— Aşa cum ştiţi, îşi continuă Langdon explicaţia, două dintre 
cele mai populare obiective turistice ale Veneţiei, Palatul 
Dogilor şi bazilica San Marco, au fost construite de dogi pentru 
dogi. lar mulţi sunt îngropaţi chiar acolo. 

— Şi ştii cumva, întrebă Sienna, dacă a existat unul care a 
fost considerat în mod deosebit periculos? 

Langdon studie versul respectiv. „Pe al Veneţiei doge 
trădător să-l cătaţi”. 

— Nu, dar în poem nu e folosit termenul „periculos”, ci 
„trădător”. Există o deosebire între cele două, mai cu seamă în 
lumea lui Dante. Trădarea este unul dintre cele şapte păcate 
capitale, cel mai grav dintre ele, pedepsit în ultimul cerc al 
infernului, al nouălea. 

Aşa cum o definea Dante, trădarea era sinonimă cu înşelarea 
unei persoane dragi. Cel mai cunoscut exemplu din istorie era 
cel al lui Iuda, care îl trădase pe lisus - o faptă pe care poetul 
florentin o considerase atât de josnică, încât îl surghiunise pe 
Iscariotean în cel mai adânc ungher al infernului - o regiune 
numită Giudecca, după cel mai mârşav dintre „locatarii” săi, 
Giuda Iscariota. 

— Bine, spuse Ferris, deci căutăm un doge care a comis un 
act de trădare. 

Sienna încuviinţă. 

— Asta ne va permite să restrângem numărul posibilităţilor. 
Dar versul următor... reluă ea după o pauză, privind textul, un 
doge care „ale cailor capete le reteză”? Există un doge care a 
tăiat capetele unor cai? 

Imaginea evocată de ea îi aminti lui Langdon de macabra 
scenă din Naşul. 

— Nu-mi amintesc de niciunul. Dar conform versului, tot el 
„oasele orbului le scoase”. Telefonul dumneavoastră are 
conexiune la internet, aşa-i? îl întrebă el pe Ferris. 

Doctorul îşi scoase rapid mobilul din buzunar şi întinse 
degetele umflate. 

— Mi-ar fi greu să apăs eu tastele. 

— Mă ocup eu, interveni Sienna, luând telefonul. Dau o 


căutare pentru dogii Veneţiei, plus cai decapitaţi şi oase de orb. 

Şi începu să tasteze în viteză. 

Langdon trecu în revistă versurile citite şi trecu la următorul, 
rostindu-l cu glas tare: 

În museionul aurit al sfintei înţelepciuni să-ngenuncheați 

şi a voastre urechi de sol să lipitți, 

s-ascultaţi susurul apei şiroind. 

— Eu n-am auzit niciodată de „museion”, anunţă Ferris. 

— E un termen din greaca veche, care însemna templu 
protejat de muze, explică Langdon. În Grecia antică, în museion 
se aduna elita culturală pentru a face schimb de idei şi a 
discuta despre muzică, literatură şi artă. Primul museion a fost 
construit de Ptolemeu la Biblioteca din Alexandria, cu sute de 
ani înainte de naşterea lui lisus, iar apoi alte trei sute au fost 
ridicate în diverse colţuri ale lumii elenistice. 

— Doamnă doctor Brooks, spuse Ferris cu speranţă în priviri, 
puteţi să verificaţi dacă există un museion în Veneţia? 

— Păi, există zeci, replică Langdon cu un surâs jucăuş. 
Numai că acum li se spune muzee. 

— Ahh! Atunci, bănuiesc că va trebui să aruncăm o plasă mai 
largă. 

Sienna continua să tasteze la telefon, preluând din zbor 
solicitarea lui Ferris. 

— Bun, deci acum căutăm un muzeu în care putem găsi un 
doge care a retezat capete de cai şi a jefuit oasele unui orb. 
Robert, există un muzeu anume pe care ar trebui să-l am în 
vedere? 

Langdon trecea deja în revistă cele mai cunoscute instituţii 
muzeale ale Veneţiei: Gallerie dell'Accademia, Ca' Rezonico, 
Palazzo Grassi, Colecţia Peggy Guggenheim, Museo Correr dar 
niciuna dintre ele nu părea să corespundă descrierii. Îşi 
îndreptă din nou atenţia către text. 

În museionul aurit al sfintei înţelepciuni să-ngenuncheați... 

Şi zâmbi abia mijit. 

— Există într-adevăr în Veneţia un muzeu care poate fi pe 
drept considerat un „museion aurit al sfintei înţelepciuni”. 

Ferris şi Sienna îşi ridicară spre el privirile pline de speranţă. 

— Bazilica San Marco, declară Langdon. Cea mai mare 
biserică din Veneţia. 

Ferris nu părea convins. 


— Biserica e un muzeu? 

Profesorul încuviinţă. 

— La fel ca Muzeul Vaticanului. Şi mai mult decât atât, 
interiorul bazilicii este decorat în întregime cu plăcuţe din aur. 

— Un „museion aurit”! exclamă Sienna, entuziasmată. 

Langdon dădu din cap - nu mai avea nicio îndoială că San 
Marco era templul aurit la care se referea poemul. Vreme de 
secole, venețienii o numiseră La Chiesa d’ Oro - Biserica de 
aur, iar el o considera, graţie interiorului ei, ca fiind cea mai 
impresionantă biserică din lume. 

— Poemul zice să „îngenunchem” acolo, spuse Ferris. lar 
biserica este, logic, un loc potrivit pentru a face asta. 

Degetele Siennei zburau din nou pe taste. 

— Adaug şi San Marco în fereastra de căutare. Acolo trebuie 
să ne uităm după acel doge. 

Langdon ştia că bazilica San Marco nu ducea lipsă de dogi, 
fiind de fapt biserica lor. Dar se simţea încurajat şi îşi îndreptă 
din nou atenţia spre poem. 

În museionul aurit al sfintei înţelepciuni să-ngenuncheaţi 

şi a voastre urechi de sol să lipitți, 

s-ascultaţi susurul apei şiroind. 

„Apă şiroind? se miră el. Există oare apă sub San Marco?” 
Dar imediat realiză că întrebarea era lipsită de sens. Exista apă 
sub întregul oraş. 

Toate clădirile din Veneţia se scufundau lent. Revăzu cu ochii 
minţii bazilica şi încercă să-şi dea seama unde anume în 
interiorul ei trebuia să îngenunchezi pentru a auzi apa şiroind. 
„Şi dacă o vom auzi... ce vom face mai departe?” 

Revenind la versuri, citi până la final, cu glas tare: 

Adânc coborâţi în palatul scufundat... 

Căci colo, în întuneric, monstrul htonian aşteaptă, 

cufundat în apele roşii-sângerii... 

Ale lagunei ce nu oglindeşte stele. 

— Bun, spuse el tulburat, se pare că trebuie să urmăm 
susurul apei şiroind... până la un fel de palat scufundat. 

Ferris îşi scărpină obrazul, cu un aer descumpănit. 

— Ce-i acela monstru htonian? 

— Subteran, îi explică Sienna, apăsând în continuare tastele 
telefonului. „Htonian” înseamnă „sub pământ”. 

— În parte, da, interveni Langdon. Dar cuvântul are o 


implicaţie istorică mai profundă - una asociată în mod obişnuit 
cu miturile şi cu monştrii. Există o întreagă categorie de zei şi 
monştri htonieni - eriniile, Hecate şi Meduza, spre exemplu. 
Sunt numiţi astfel fiindcă îşi au sălaşul pe tărâmul subteran şi 
sunt asociaţi cu iadul. Conform tradiţiilor, obişnuiesc să iasă la 
suprafaţă şi să facă prăpăd în lumea oamenilor. 

O vreme nimeni nu mai rosti niciun cuvânt, iar Langdon îşi 
spuse că, probabil, toţi se gândeau la acelaşi lucru. „Acest 
monstru htonian... nu poate fi decât molima lui Zobrist”. 

căci colo, în întuneric, monstrul htonian aşteaptă, 

cufundat în apele roşii-sângerii... 

ale lagunei ce nu oglindeşte stele. 

— Oricum, spuse el în cele din urmă, încercând să nu devieze 
de la subiect, este limpede că trebuie să căutăm un loc 
subteran, aşa explicându-se cel puţin ultimul vers, care 
menţionează o „lagună ce nu oglindeşte stele”. 

— Bună precizare, exclamă Sienna, ridicând privirea de pe 
telefonul lui Ferris. Într-o lagună subterană nu se pot reflecta 
stelele. Dar există lagune subterane în Veneţia? 

— Eu nu ştiu niciuna, replică Langdon. Dar într-un oraş clădit 
pe apă, posibilităţile sunt, probabil, nesfârşite. 

— Şi dacă ar fi vorba despre o lagună undeva în interior? 
întrebă Sienna pe neaşteptate, privind când spre unul, când 
spre celălalt. Poemul aminteşte de „întunericul” din „palatul 
scufundat”. Spuneai mai devreme că Palatul Dogilor este legat 
de bazilică, da? Asta înseamnă că ambele au multe dintre 
elementele specificate în text - un museion al sfintei 
înţelepciuni, un palat, o relaţie cu dogii - şi ansamblul este 
situat în laguna principală a Veneţiei, la nivelul mării. 

Langdon se gândi câteva clipe. 

— Crezi că „palatul scufundat” din poem este Palatul 
Dogilor? 

— De ce nu? Versurile ne spun mai întâi să îngenunchem în 
bazilica San Marco, apoi să urmăm susurul apei şiroind. Poate 
că zgomotul apei duce alături, la Palatul Dogilor. Poate că are 
fundaţiile sub nivelul apei sau ceva asemănător. 

Langdon fusese de multe ori la Palatul Dogilor şi ştia că este 
o construcţie cu adevărat masivă. Fiind de fapt un complex de 
clădiri, găzduia un muzeu, un veritabil labirint de săli 
instituţionale, curţi interioare şi o reţea de celule de închisoare 


atât de vastă, încât ocupa mai multe corpuri de clădire. 

— S-ar putea să ai dreptate, replică el, dar am avea nevoie de 
zile întregi ca să căutăm la întâmplare în palat. Eu propun să 
facem exact ce ne spune poemul. În primul rând, să mergem la 
bazilica San Marco şi să găsim mormântul sau statuia dogelui 
trădător şi apoi să îngenunchem acolo. 

— Şi după aceea? întrebă Sienna. 

— Şi după aceea, răspunse Langdon oftând, să ne rugăm cât 
putem să auzim susurul apei... şi să ne ducă undeva. 

În tăcerea care urmă, profesorul se gândi la Elizabeth 
Sinskey şi la chipul ei încordat pe care îl văzuse în halucinaţiile 
sale, chemându-l de peste ape. „Timpul se scurge repede. 
Caută şi găseşte!” Se întrebă unde o fi Sinskey acum... şi dacă 
era bine. Fără îndoială, soldaţii în negru îşi dăduseră deja 
seama că el şi Sienna reuşiseră să scape. „Cât va mai dura 
până ce vor veni după noi?” 

Revenind la poem, se strădui să-şi alunge extenuarea. Privi 
ultimul vers şi îi mai veni o idee, dar se întrebă dacă merita s-o 
menţioneze cu glas tare. „Laguna ce nu oglindeşte stele”. 
Probabil că era irelevant pentru ceea ce căutau ei, dar decise în 
cele din urmă să vorbească despre ea: 

— Mai e un lucru pe care ar trebui să vi-l spun. 

Sienna ridică privirea de la telefonul mobil. 

— Cele trei părţi ale Divinei Comedii - Infernul, Purgatoriul 
şi Paradisul... toate se încheie cu acelaşi cuvânt. 

Sienna păru surprinsă. 

— Ce cuvânt? întrebă Ferris. 

Langdon arătă spre sfârşitul textului pe care îl transcrisese. 

— Acelaşi cu care se încheie şi poemul acesta - „stele”. 

Şi luând masca lui Dante, puse arătătorul în centrul textului 
spiralat. 

„Laguna ce nu oglindeşte stele”. 

— Mai mult decât atât, continuă el, în finalul /nfernului, 
Dante ascultă susurul apei şiroind într-un hău şi îl urmează 
printr-o deschidere... care-l duce afară din iad. 

Ferris păli. 

— Iisuse! 

În acea clipă, un jet de aer asurzitor pătrunse în 
compartiment - trenul intrase într-un tunel săpat în munte. În 
întuneric, Langdon închise ochii şi îşi lăsă mintea să se 


relaxeze. „O fi fost Zobrist un lunatic, îşi spuse el, dar în mod 
cert cunoştea bine opera lui Dante”. 


CAPITOLUL 64 


Laurence Knowlton se simţi uşurat. 

„Prefectul s-a răzgândit şi vrea să vadă înregistrarea lui 
Zobrist”. 

Fără să mai zăbovească, întinse mâna după stickul roşu de 
memorie şi-l conectă la computer, pentru ca şeful lui să-i poată 
studia conţinutul. Povara bizarului mesaj de nouă minute al lui 
Zobrist îl apăsase greu pe umeri şi era dornic s-o împartă cu 
cineva. 

„De acum nu va fi doar în responsabilitatea mea”. 

Knowlton trase adânc aer în piept şi apăsă butonul de 
redare. 

Ecranul se întunecă şi zgomotul apei clipocind umplu 
încăperea. Camera se deplasă în pâcla roşiatică a grotei 
subterane şi, cu toate că nu afişa nicio reacţie, Knowlton ştia că 
prefectul era deopotrivă alarmat şi uimit. 

Camera nu mai înaintă, ci se înclină în jos, spre suprafaţa 
lagunei, cufundându-se apoi câteva zeci de centimetri, până la 
placa de titan prinsă de sol. 

ÎN ACEST LOC, LA ACEASTĂ DATĂ. 

LUMEA S-A SCHIMBAT PENTRU TOTDEAUNA. 

Prefectul tresări uşor. 

— Mâine, şopti el, privind data. Şi ştim unde este „acest loc”? 

Knowlton clătină din cap. 

Camera panoramă spre stânga, prinzând în cadru săculeţul 
din plastic cu acel fluid gelatinos maro-gălbui. 

— Ce mama naibii?! 

Prefectul îşi trase un scaun şi se aşeză, privind fix globul 
unduind, plutind în apă ca un balon cu heliu prins de o sfoară. 

O tăcere inconfortabilă se aşternu în cubicul pe măsură ce 
înregistrarea continua. În scurt timp ecranul deveni negru şi 
apoi o umbră stranie, cu nasul ca un cioc, apăru pe peretele 
grotei şi începu să vorbească în stilul ei ocult. 

Eu sunt Umbra... 

Hăituit în tenebre, trebuie să mă adresez lumii din adâncul 
pământului, exilat în această sumbră cavernă în care apele 
sângerii se strâng în laguna ce nu oglindeşte stele. 

Dar acesta-i paradisul meu... pântecele perfect pentru fragilul 
meu vlăstar. 

Inferno. 


Prefectul ridică privirea. 

— Inferno? 

Knowlton înălţă din umeri. 

— Aşa cum spuneam, este îngrijorător. 

Prefectul se întoarse spre ecran, urmărind absorbit 
înregistrarea. 

Umbra cu nasul ca un cioc continuă să vorbească timp de 
câteva minute, despre molime, despre nevoia de triere a 
populaţiei, despre rolul său glorios în asigurarea viitorului, 
despre lupta sa împotriva ignoranţilor care încercaseră să-i 
stea în cale şi despre puţinii adepţi care realizaseră că acţiunea 
drastică era unica modalitate de salvare a planetei. 

Knowlton nu ştia ce presupunea lupta aceea, dar toată 
dimineaţa se întrebase dacă nu cumva Consorţiul se afla în 
tabăra greşită. 

Vocea îşi continua monologul. 

Am creat o capodoperă a salvării, însă eforturile mele au fost 
răsplătite nu cu sunete de trâmbiţe şi cununi de laur... ci cu 
ameninţări de moarte. 

Nu mă tem să mor... căci moartea îi transformă pe vizionari în 
martiri... şi ideile nobile în mişcări puternice. 

lisus. Socrate. Martin Luther King. 

Într-o zi mă voi alătura lor. 

Capodopera pe care am creat-o este lucrarea lui Dumnezeu 
însuşi... un dar din partea Celui care m-a înzestrat cu mintea, 
curajul şi instrumentele necesare pentru făurirea unei astfel de 
creaţii. 

Acum ziua cea mare se apropie. 

Inferno doarme sub mine, gata să ţâşnească din pântecele său 
acvatic... vegheat de monstrul htonian şi de toate Furiile sale. 

În ciuda purității faptelor mele, nici mie - la fel ca vouă - nu mi- 
e străin Păcatul. Chiar şi eu sunt vinovat de cel mai negru dintre 
cele şapte - acea ispită singuratică de care prea puţini găsesc 
fereală. 

Trufia. 

Înregistrând acest mesaj am căzut pradă ademenirilor Trufiei... 
nerăbdător să mă asigur că lumea îmi va cunoaşte munca. 

Şi de ce nu? 

Omenirea trebuie să ştie de unde-i vine mântuirea... numele 
celui care a închis pentru totdeauna porţile căscate ale iadului! 

Cu fiece oră care trece, rezultatul devine mai sigur. 

Matematica - la fel de neîndurătoare precum gravitația - este 


inflexibilă. Aceeaşi înflorire exponențială a vieţii care aproape că a 

ucis omenirea îi va fi acum salvare. Frumuseţea unui organism viu 

- fie el bun ori rău - este aceea că va urma neabătut legea impusă 

de Dumnezeu. 

Creşteţi şi înmulţiţi-vă. 
Şi astfel combat eu focul... cu foc. 

— Suficient! exclamă prefectul pe un ton atât de scăzut, încât 
Knowlton abia dacă îl auzi. 

— Domnule? 

— Opreşte înregistrarea. 

Knowlton apăsă butonul de pauză. 

— Domnule, de fapt, sfârşitul este partea cea mai alarmantă. 

— Am văzut destul. 

Prefectul părea scârbit. Se plimbă prin cubicul preţ de câteva 
momente, după care se întoarse brusc. 

— Trebuie să-l contactăm pe FS-2080. 

Knowlton cântări ideea. 

FS-2080 era numele de cod al unuia dintre contactele de 
încredere ale prefectului - acelaşi care îl recomandase pe 
Zobrist Consorţiului. Fără îndoială, şeful lui avea mustrări de 
conştiinţă că avusese încredere în judecata lui FS-2080; 
această recomandare adusese un veritabil haos în lumea fragil 
structurată a Consorţiului. 

„FS-2080 este cauza acestei crize”. 

Şirul parcă nesfârşit de calamităţi care îl aveau în centru pe 
Zobrist părea doar să se agraveze, şi nu doar pentru 
organizaţie, ci şi, poate... pentru lumea întreagă. 

— Trebuie să aflăm care erau adevăratele intenţii ale lui 
Zobrist, spuse prefectul. Vreau să ştiu exact ce a creat şi dacă 
ameninţarea asta e reală. 

Knowlton ştia că, dacă exista o persoană capabilă să 
răspundă la aceste întrebări, FS-2080 era aceea. Nimeni nu-l 
cunoştea mai bine pe Zobrist. Venise timpul ca protocolul să fie 
încălcat, pentru a se afla ce fel de nebunie susţinuse Consorţiul, 
fără să ştie, în ultimul an. 

Knowlton analiză posibilele consecinţe ale unei discuţii 
directe cu FS-2080. Simpla iniţiere a contactului comporta 
anumite riscuri. 

— Evident, domnule, spuse el, dacă veţi lua legătura cu FS- 
2080, va trebui s-o faceţi cu mare delicateţe. 

Prefectul îşi scoase telefonul mobil, cu ochii scăpărând de 


mânie. 
— A trecut vremea delicateţei. 
XXX 

În timp ce stătea împreună cu tovarăşii săi de drum în 
salonaşul privat al trenului, bărbatul cu cravata multicoloră şi 
ochelari Plume Paris se străduia din răsputeri să nu-şi mai 
scarpine pustulele care-l mâncau tot mai tare. Durerea din 
piept părea şi ea să se fi agravat. 

Când trenul ieşi din tunel, bărbatul se uită spre Langdon, 
care deschise ochii încet, după o perioadă în care fusese 
pierdut în gânduri. Lângă el, Sienna îşi cobori privirea spre 
telefonul mobil al lui Ferris, pe care îl lăsase din mână când 
intraseră în tunel, unde nu exista semnal. Părea nerăbdătoare 
să-şi reia căutările pe internet, dar înainte de a apuca să 
întindă mâna după mobil, acesta începu să vibreze şi să emită o 
serie de piuituri sacadate. 

Cunoscând foarte bine sunetul de apel, bărbatul cu eruptia 
cutanată luă imediat telefonul şi privi ecranul luminat, făcând 
tot posibilul să-şi ascundă surprinderea. 

— Scuze, spuse el ridicându-se în picioare. Mama e bolnavă. 
Trebuie să răspund. 

Langdon şi Sienna înclinară din cap, înţelegători, iar 
bărbatul ieşi din compartiment şi se îndepărtă cu paşi grăbiţi 
spre toaleta din capătul culoarului. 

Intrând, încuie uşa în urma lui şi preluă apelul. 

— Alo? 

Vocea de la celălalt capăt avea tonuri grave. 

— Prefectul sunt. 


CAPIIOLUL 65 


Toaleta din Frecciargento nu era mai mare decât cea de pe 
un avion de linie, în care abia dacă aveai loc să te mişti. 
Bărbatul cu erupția cutanată încheie convorbirea cu prefectul 
şi îşi puse telefonul în buzunar. 

„Situaţia s-a schimbat”, îşi spuse el. Pe neaşteptate totul se 
întorsese cu susul în jos, iar el simţi nevoia să stea o clipă ca 
să-şi adune gândurile. 

„Prietenii mi-au devenit acum duşmani”. 

Lărgindu-şi nodul de la cravată, bărbatul îşi privi în oglindă 
faţa acoperită de pustule. Arăta mai rău decât îşi închipuise el. 
Dar asta era o nimica toată în comparaţie cu durerea din piept. 

Cu gesturi ezitante, îşi descheie câţiva nasturi şi îşi desfăcu 
cămaşa. Apoi se sili să se uite în oglindă... şi să-şi studieze 
pieptul gol. 

„lisuse!” 

Zona neagră se mărise. 

Pielea din mijlocul pieptului avea o nuanţă neagră-albăstruie. 
Totul începuse seara trecută, cu o pată cât o minge de golf, 
care acum devenise cât o portocală. Îşi atinse uşor zona vineţie 
şi se chirci de durere. 

Grăbit, îşi încheie nasturii la loc, sperând că va avea puterea 
să termine ce avea de făcut. 

„Ora următoare va fi critică, îşi spuse el. O serie de manevre 
delicate”. 

Inchise ochii şi îşi adună gândurile, repetându-şi în minte ce 
trebuia să urmeze. „Prietenii mi-au devenit acum duşmani”, îşi 
zise el din nou. 

Trase de câteva ori aer în piept, chinuit, în speranţa că-l va 
ajuta să se liniştească. Ştia că nu trebuie să-şi piardă cumpătul, 
dacă voia să-şi poată în continuare ascunde intenţiile. 

„Calmul interior este esenţial pentru un joc convingător”. 

Minciuna şi disimularea nu-i erau câtuşi de puţin 
necunoscute, şi totuşi inima îi bubuia violent în piept. Luă o 
nouă gură de aer, dureroasă. „Sunt ani de când înşeli oamenii, 
îşi reaminti el. Cu asta te ocupi tu”. 

Adunându-şi forţele, se pregăti să se întoarcă la Sienna şi 
Langdon. 

„Rolul meu de final”, îşi spuse. 

Ca o ultimă precauţie înainte de a ieşi din toaletă, scoase 


bateria din telefonul mobil, asigurându-se astfel că nu mai 
putea fi folosit. 
XXX 

„Arată cam palid”, îşi zise Sienna când bărbatul cu erupția pe 
piele reveni în compartiment şi se aşeză, cu un icnet de durere. 

— E totul în regulă? întrebă ea, sincer îngrijorată. 

El încuviinţă. 

— Da, mulţumesc. Totul e bine. 

Constatând că, probabil, omul îi spusese tot ce era dispus să 
dezvăluie, Sienna schimbă subiectul: 

— Am nevoie din nou de telefonul dumneavoastră. Dacă nu 
vă deranjează, aş vrea să mai caut câte ceva despre doge. 
Poate găsim unele răspunsuri înainte de a ajunge la San Marco. 

— Nicio problemă, răspunse el şi scoase telefonul din 
buzunar, verificându-i afişajul. Oh, la naiba! exclamă el apoi. Mi 
s-a descărcat bateria în timpul apelului. Se pare că e moartă 
deja. Dar, adăugă el uitându-se la ceasul de la încheietura 
mâinii, vom ajunge în scurt timp la Veneţia. Va trebui să 
aşteptăm până atunci. 

XXX 

La opt kilometri în largul coastelor Italiei, la bordul iahtului 
Mendacium, coordonatorul Knowlton privea în tăcere cum 
prefectul păşea încolo şi-ncoace în cubiculul său, ca un animal 
în cuşcă. După apelul telefonic, era evident că rotiţele i se 
învârteau cu febrilitate în cap, iar el ştia că nu e cazul să scoată 
nici măcar un sunet în timp ce şeful său gândea. 

În cele din urmă, prefectul i se adresă cu o voce încordată: 

— Nu avem de ales. Trebuie să vadă şi doamna doctor 
Elizabeth Sinskey înregistrarea video. 

Knowlton rămase încremenit, fără să-şi arate în vreun fel 
surprinderea. „Diavoliţa cu părul argintiu? Cea de care l-am 
ferit pe Zobrist un an întreg?” 

— Bine, domnule. Să găsesc o modalitate de a-i trimite 
înregistrarea prin e-mail? 

— Dumnezeule, nu! Să riscăm să ajungă la public? Ar stârni 
isterie în masă. Vreau s-o văd pe doamna doctor Sinskey aici, la 
bordul vasului, cât mai curând posibil. 

Knowlton se holbă la el, nevenindu-i să creadă. „Vrea s-o 
aduc pe directoarea OMS aici, pe Mendacium?!” 

— Domnule, această încălcare a protocolului de 


confidenţialitate riscă în mod cert să... 
— Treci la treabă, Knowlton! ACUM! 


CAPITOLUL 66 


FS-2080 privea pe fereastra trenului, la reflexia lui Langdon 
în geam. Profesorul cântărea încă în minte posibilele rezolvări 
ale enigmei pe care Bertrand Zobrist o scrisese pe masca 
mortuară a lui Dante. 

„Bertrand, îşi spuse FS-2080, Doamne, ce dor îmi e de el!” 

Durerea pierderii era mai proaspătă ca niciodată. Seara în 
care se întâlniseră părea şi acum un vis magic. 

Chicago. Viscol. 

Ianuarie, cu şase ani în urmă... dar îmi pare că a fost ieri. Mă 
Chinui să înaintez prin troiene, împotriva vântului care suflă pe 
Magnificent Mile, cu gulerul ridicat până la urechi. În ciuda 
frigului, îmi spun că nimic nu mă va împiedica să ajung la 
destinaţie. Aceasta-i şansa mea de a-l auzi vorbind pe marele 
Bertrand Zobrist... în persoană. 

Am citit tot ce a scris el şi ştiu ce noroc am să fi intrat în 
posesia unuia dintre cele cinci sute de bilete emise pentru 
acest eveniment. 

Când ajung în aulă, cu trupul pe jumătate înghețat, simt un 
val de panică descoperind că sala este pe trei sferturi goală. 
Oare conferința a fost anulată?! Oraşul este aproape paralizat 
din cauza vremii... Asta să-l fi împiedicat pe Zobrist să vină 
aici? 

Dar, iată-l că apare. 

O siluetă elegantă, impunătoare, urcă pe podium. 

Este înalt... foarte înalt... cu ochi verzi, scânteietori, în ale 
căror ape adânci par a se ascunde toate misterele lumii. 
Priveşte în sala goală - cu numai vreo cincisprezece admiratori 
îndârjiți, iar mie mi-e ruşine că-i atât de puțină lume. 

Acesta e Bertrand Zobrist! 

Se aşterne un teribil moment de tăcere, în care el ne 
priveşte, cu faţa imobilă. 

Și apoi, pe neaşteptate, izbucneşte în râs, iar ochii verzi îi 
strălucesc. 

— La naiba cu aula asta goală! Hotelul meu e la nici doi paşi. 
Să mergem la bar! 

Publicul se însuflețeşte şi un mic grup migrează alături, la 
barul unui hotel, unde ne înghesuim cu toţii într-un separeu 
mare şi comandăm de băut. Zobrist ne regalează cu poveşti 
despre cercetările sale, despre modul în care şi-a câştigat 


celebritatea şi despre planurile sale privind viitorul ingineriei 
genetice. În vreme ce paharele se golesc, discuţia se axează pe 
recenta pasiune a lui Zobrist pentru filosofia transumanistă. 

— Eu cred că transumanismul este unica speranţă a omenirii 
pentru o supravieţuire pe termen lung, declară el, descheindu- 
şi cămaşa şi arătându-ne tuturor simbolul „H+"tatuat pe 
umărul lui. După cum puteți vedea, sunt pe deplin angajat. 

Mă simt de parcă aş avea o audienţă privată la o vedetă rock. 
Nu mi-am imaginat niciodată că mult apreciatul „geniu al 
geneticii” poate fi atât de charismatic şi de atrăgător. De 
fiecare dată când mă priveşte, ochii lui verzi aprind în mine o 
senzaţie cu totul neaşteptată... imboldul adânc al atracției 
sexuale. 

Pe măsură ce orele se scurg grupul se răreştie, fiecare 
scuzându-se şi întorcându-se la realitate. La miezul nopții, 
suntem deja singuri, eu şi Bertrand Zobrist. 

— Îți mulţumesc pentru seara asta, îi spun simțind cum mă ia 
valul de la un pahar în plus. Eşti un maestru extraordinar. 

— Linguşeală? zâmbeşte Zobrist şi se apleacă spre mine, 
astfel că genunchii ni se ating. Te va duce oriunde vrei. 

Flirtul este, evident, inadecvat, dar e o noapte îngheţată într- 
un hotel pustiu şi mie mi se pare că lumea întreagă s-a oprit în 
loc. 

— Deci, ce părere ai? mă întreabă el. Un ultim pahar la mine 
în cameră? 

Încremenesc şi-mi dau seama că am probabil aerul unei 
căprioare surprinse în lumina farurilor. 

Ochii lui Zobrist scânteiază cald. 

— Dă-mi voie să ghicesc, şopteşte el. N-ai mai fost niciodată 
cu un bărbat celebru. 

Simt că roşesc şi mă străduiesc să-mi ascund noianul de 
emoții - stânjeneală, incitare, teamă... 

— Sincer vorbind, îi răspund, n-am mai fost niciodată cu un 
bărbat. 

Zobrist surâde şi se apropie mai mult. 

— Nu ştiu ce ai aşteptat tu, dar, te rog dă-mi voie să fiu eu 
primul. 

În clipa asta, toate frustrările şi jenantele temeri sexuale din 
copilărie mă părăsesc... evaporându-se în noaptea vântoasă. 

Pentru prima dată în viața mea, simt o dorință nezăgăzuită 


de ruşine. 

Îl vreau. 

Zece minute mai târziu, ne aflăm în camera lui, goi, unul în 
brațele celuilalt. Zobrist nu se grăbeşte, mâinile lui răbdătoare 
stârnind senzaţii pe care nu le-am mai simţit niciodată în trupul 
meu neexperimentat. 

Este alegerea mea. EI nu m-a silit la nimic. 

In coconul îmbrăţişării lui, simt că totul e perfect în lume. Si 
aşa, întinşi unul lângă celălalt, privind pe fereastră în noaptea 
cu ninsoare, ştiu că-l voi urma pe acest om oriunde. 

Trenul încetini brusc, iar FS-2080 lăsă în urmă amintirea 
fericită, revenind în prezentul deprimant. 

„Bertrand... ai pierit!” 

Prima lor noapte împreună fusese întâiul pas al unei călătorii 
incredibile. 

„Am devenit mai mult decât iubiţi. Am devenit maestru şi 
discipol”. 

— Podul Libertà, anunţă Langdon. Aproape am ajuns. 

FS-2080 încuviinţă sumbru, privind spre apele Lagunei 
Veneta, amintindu-şi cum navigase odată aici cu Bertrand... o 
imagine idilică ce se dizolvă imediat într-o alta, oribilă, 
petrecută cu o săptămână în urmă. 

„Am fost acolo când s-a aruncat din turnul Badia. 

Ai mei au fost ultimii ochi pe care i-a privit”. 


CAPITOLUL 67 


Aeronava Citation Excel a companiei NetJets prinse înălţime, 
zgâlţâită de turbulenţe pe când se depărta de Aeroportul 
Tassignano, spre Veneţia. La bordul ei, doamna doctor 
Elizabeth Sinskey abia dacă remarcă decolarea cu probleme, 
privind în gol pe fereastră şi mângâindu-şi amuleta de la gât. 

În sfârşit, renunţaseră să-i mai administreze injecții, astfel că 
mintea îi era deja mai limpede. Pe locul de lângă ea, agentul 
Brüder şedea tăcut, reflectând probabil la bizara răsturnare de 
situaţie despre care tocmai aflaseră. 

„Totul e cu susul în jos”, îşi spuse Sinskey, încă neputând să 
creadă ceea ce văzuse. 

Cu treizeci de minute în urmă, se năpustiseră în micul 
aerodrom pentru a-l intercepta pe Langdon înainte de a se 
îmbarca în avionul privat pe care îl comandase. Dar în locul 
profesorului, găsiseră o aeronavă Citation Excel cu motoarele 
turate şi doi piloţi de la NetJets plimbându-se în sus şi-n jos pe 
pistă şi verificându-şi ceasurile. 

Robert Langdon nu era nicăieri. 

„Şi apoi a venit apelul telefonic”. 

Când sunase mobilul, Sinskey era acolo unde fusese toată 
ziua, pe bancheta din spate a dubei negre. Agentul Bruder 
urcase în maşină cu o expresie stupefiată şi îi întinsese 
telefonul lui. 

— Un apel urgent pentru dumneavoastră, doamnă. 

— Cine e? întrebase ea. 

— Apelantul mi-a cerut să vă spun doar că are să vă 
comunice informaţii care nu suportă amânare despre Bertrand 
Zobrist. 

Sinskey luase imediat mobilul. 

— Sunt doamna doctor Elizabeth Sinskey. 

— Doamnă doctor Sinskey, nu ne-am întâlnit niciodată, însă 
organizaţia pe care o reprezint este cea care l-a ascuns pe 
Bertrand Zobrist timp de un an, zădărnicindu-vă eforturile de a- 
l găsi. 

Ea îşi îndreptase imediat umerii. 

— Oricine aţi fi, aţi ajutat un criminal! 

— Nu am făcut nimic ilegal, dar nu asta-i... 

— Pe dracu' n-ai făcut! 

Bărbatul de la telefon trăsese adânc aer în piept şi începuse 


să vorbească pe un ton blând şi foarte calm: 

— Vom avea suficient timp să dezbatem problemele de etică 
ale acţiunilor mele. Ştiu că nu mă cunoaşteţi, dar eu ştiu câte 
ceva despre dumneavoastră. Domnul Zobrist m-a plătit bine 
pentru a-l feri de Domnia Voastră şi de alte persoane pe 
parcursul anului trecut. Acum, prin faptul că v-am contactat, 
mi-am încălcat protocolul strict. Şi totuşi, consider că nu avem 
altă opţiune decât aceea de a ne uni eforturile. Mă tem că 
Bertrand Zobrist a făcut ceva teribil. 

Sinskey habar nu avea cine putea fi bărbatul de la telefon. 

— Abia acum v-aţi dat seama de asta? 

— Da, exact. Abia acum, replicase el pe un ton serios. 

Elizabeth Sinskey începu să se dezmeticească de tot. 

— Cine sunteţi? 

— Cineva care vrea să ajute înainte de a fi prea târziu. Sunt 
în posesia unui mesaj video trimis de Bertrand Zobrist. El mi-a 
cerut să-l difuzez... mâine. Cred că trebuie să-l vedeţi 
neîntârziat. 

— Ce spune? 

— Nu la telefon. 

— De unde ştiu că pot avea încredere în dumneavoastră? 

— Fiindcă vă voi spune imediat unde se află Robert 
Langdon... şi de ce se poartă atât de ciudat. 

Sinskey tresări la auzul numelui şi ascultă uluită explicaţia. 
După toate aparențele, bărbatul care o sunase fusese vreme de 
un an complicele inamicului ei şi totuşi, în vreme ce auzea toate 
detaliile, simţea că trebuia să aibă încredere în ceea ce i se 
spunea. 

„Nu pot decât să fac ce-mi sugerează”. 

Folosindu-se de relaţiile lor, reuşiră să închirieze aeronava 
Citation Excel „abandonată” de Langdon, iar acum Sinskey şi 
soldaţii se îndreptau în viteză spre Veneţia unde, potrivit 
informaţiilor primite de la apelant, Langdon şi cei doi tovarăşi 
de drum ai săi urmau să sosească în scurt timp cu trenul. Era 
prea târziu pentru a chema autorităţile locale, însă bărbatul 
care îi telefonase susţinea că ştie încotro se îndrepta Langdon. 

„Piaţa San Marco?” Sinskey se înfioră imaginându-şi 
mulțimile din cea mai aglomerată zonă a Veneţiei. 

— De unde ştiţi asta? 

— Nu la telefon, replicase bărbatul. Dar trebuie să vă spun 


că Robert Langdon călătoreşte, fără să ştie, împreună cu un 
individ foarte periculos. 

— Cu cine? întrebase Sinskey. 

— Unul dintre intimii lui Zobrist, răspunsese omul, oftând din 
greu. O persoană în care am avut încredere. În mod nesăbuit, 
se pare. Cineva despre care cred că ar putea constitui o 
ameninţare gravă. 

În vreme ce aeronava privată se îndrepta spre Aeroportul 
Marco Polo din Veneţia, avându-i la bord pe Sinskey şi pe cei 
şase soldaţi care o însoțeau, gândurile ei reveniră la Robert 
Langdon. „Şi-a pierdut memoria? Şi nu-şi mai aminteşte 
nimic?” Deşi explica unele lucruri, ciudata veste o făcea să-i 
pară şi mai rău pentru că îl implicase pe distinsul profesor în 
această criză. 

„Şi nu i-am dat de ales”. 

Cu aproape două zile în urmă, când îi solicitase ajutorul, nu-i 
permisese nici măcar să se întoarcă acasă ca să-şi ia 
paşaportul, ci aranjase în aşa fel încât să treacă nestingherit 
prin aeroportul florentin, ca un colaborator special al 
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. 

În vreme ce avionul C-130 se înălța în aer îndreptându-se 
spre est, peste Atlantic, Sinskey îi aruncase o privire lui 
Langdon, care şedea lângă ea, şi constatase că nu arată bine. 
Se uita în gol la peretele fără hublouri al avionului. 

— Domnule profesor, aţi observat că avionul acesta nu are 
ferestre? Până de curând, era folosit pentru transporturi 
militare. 

Langdon se întorsese spre ea, cu faţa albă ca varul. 

— Da, am remarcat în momentul în care am urcat la bord. Nu 
mă simt foarte bine în spaţii închise. 

— Şi de aceea vă prefaceţi că priviţi printr-o fereastră 
imaginară? 

El zâmbise stânjenit. 

— Cam aşa ceva, da. 

— Atunci, mai bine priviţi asta, spusese ea scoțând o 
fotografie a inamicului ei cu ochi verzi şi aşezând-o în faţa lui. 
Acesta este Bertrand Zobrist. 

Îi povestise deja despre confruntarea ei cu Zobrist de la 
Consiliul pentru Relaţii Externe, despre pasiunea individului 
pentru ecuaţia apocalipsei populaţionale, despre comentariile 


sale frecvent vehiculate referitoare la beneficiile globale ale 
ciumei negre şi, mai grav, despre dispariţia sa din luminile 
reflectoarelor în ultimul an. 

— Cum reuşeşte cineva aşa de cunoscut să rămână ascuns un 
timp atât de îndelungat? se mirase Langdon. 

— A fost ajutat de profesionişti. Poate chiar de un guvern 
străin. 

— Ce guvern ar aproba crearea unei molime letale? 

— Acelaşi care încearcă să obţină focoase nucleare de pe 
piaţa neagră. Nu uitaţi că o maladie eficientă constituie arma 
chimică supremă şi valorează o avere. La fel de bine este 
posibil ca Zobrist să fi minţit şi să-şi fi asigurat partenerii că 
invenţia sa are o rază de acţiune limitată; poate că el era 
singurul care ştia cu adevărat ce efecte are creaţia sa. 

Langdon rămăsese tăcut. 

— În orice caz, continuase Sinskey, dacă nu pentru bani, cei 
care l-au ajutat e posibil s-o fi făcut fiindcă îi împărtăşeau 
ideologia. Zobrist nu ducea lipsă de discipoli dispuşi să facă 
orice pentru el. Se bucură de o veritabilă celebritate. De fapt, 
nu cu mult timp în urmă a susţinut o conferinţă la universitatea 
la care lucraţi. 

— La Harvard? 

Sinskey luase un creion şi scrisese pe marginea fotografiei 
lui Zobrist litera H urmată de semnul plus. 

— Vă pricepeţi la simboluri, îi spusese ea. Pe acesta îl 
recunoaşteţi? 

H+ 

— H plus, murmurase Langdon, înclinând uşor din cap. 
Sigur, cu câteva veri în urmă l-am văzut afişat pretutindeni în 
campus. Am presupus că era vorba despre o conferinţă pe teme 
de chimie. 

Sinskey râsese uşor. 

— Nu, erau postere pentru summitul „Humanity-plus” din 
2010 - una dintre cele mai mari reuniuni ale transumaniştilor. 
H-plus este simbolul mişcării transumaniste. 

Langdon îşi lăsase capul pe un umăr, ca pentru a încerca să 
pună termenul în context. 

—  Transumanismul, continuase Sinskey, este o mişcare 
intelectuală, un fel de filosofie, şi prinde rapid rădăcini în 
comunitatea ştiinţifică. În esenţă, afirmă că tehnologia trebuie 


folosită pentru a depăşi limitele inerente trupului omenesc. Cu 
alte cuvinte, următoarea etapă în evoluţia omului ar urma să fie 
ingineria biologică. 

— Pare ceva abominabil. 

— La fel ca orice schimbare, totul depinde de nivelul ei. 
Tehnic vorbind, ingineria biologică se aplică de ani mulţi, odată 
cu descoperirea vaccinurilor care îi imunizează pe cei mici faţă 
de anumite boli - poliomielită, variolă, febră tifoidă. Diferenţa 
este că acum, cu noile evoluţii marca Zobrist în domeniul 
ingineriei genetice a tulpinilor de germeni patogeni, învăţăm să 
creăm imunizări ereditare, care să afecteze ţinta la nivelul 
fundamental al tulpinilor de germeni, astfel încât toate 
generaţiile ulterioare să devină imune la boala respectivă. 

Langdon păruse uimit. 

— Deci specia umană ar trece printr-o mutație evolutivă care 
i-ar conferi imunitate la febră tifoidă, să spunem? A 

— Ar fi mai degrabă o mutație evolutivă asistată. In mod 
normal, procesul evolutiv se întinde pe mii de ani - fie că 
vorbim despre un peşte dipnoi căruia i se formează membre 
sau o maimuţă care dezvoltă un deget opozabil. Acum însă, 
putem face adaptări genetice radicale în decursul unei singure 
generaţii. Susținătorii tehnologiei o consideră expresia 
desăvârşită a principiului darwinist al „supraviețuirii celui mai 
adaptat”, omul devenind astfel o specie care învață să-şi 
perfecționeze propriul proces evolutiv. 

— Mie îmi pare mai degrabă un fel de joacă de-a Dumnezeu, 
replicase Langdon. 

— Sunt de acord cu dumneavoastră. La fel ca mulți alți 
transumanişti însă, Zobrist susținea că omenirea are obligația 
evolutivă de a folosi tot ce are la dispoziţie - mutaţiile genetice 
ale tulpinilor de germeni, spre exemplu - pentru a se 
perfecționa ca specie. Problema este că alcătuirea noastră 
genetică seamănă cu un castel din cărţi de joc, fiecare piesă 
fiind legată şi susţinută de nenumărate altele - deseori în 
moduri pe care nu le înţelegem. Dacă încercăm să eliminăm o 
singură caracteristică umană, riscăm ca alte sute să se modifice 
simultan, posibil cu efecte catastrofale. 

Langdon încuviinţase. 

— Există un motiv pentru care evoluţia este un proces 
gradual. 


— Exact! replicase Sinskey, simțind cum admiraţia ei faţă de 
profesorul american creştea cu fiecare clipă care trecea. 
Intervenim într-un proces care a avut nevoie de milioane de ani 
pentru a se desăvârşi. Trăim timpuri periculoase. Literalmente 
avem acum capacitatea de a activa anumite secvenţe de gene 
care le vor asigura urmaşilor noştri dexteritate, rezistenţă, 
forţă şi chiar inteligenţă sporite, transformându-i într-o 
superspecie. Aceşti ipotetici indivizi „îmbunătăţiţi” sunt cei pe 
care transumaniştii îi numesc postumani, iar ei - cred unii - vor 
constitui viitorul speciei noastre. 

— Mie-mi sună a eugenie. 

La auzul termenului, lui Sinskey i se făcu pielea de găină. 

În anii 1940, oamenii de ştiinţă nazişti cochetaseră cu o 
tehnologie pe care o numiseră „eugenie” - o încercare de a 
utiliza o formă rudimentară de inginerie genetică pentru a mări 
rata natalității în rândul celor cu trăsături genetice 
„dezirabile”, reducând-o la cei cu caracteristici etnice „mai 
puţin dezirabile”. 

„Purificare etnică la nivel genetic”. 

— Există unele similarități, recunoscuse Sinskey, şi cu toate 
că e greu să ne imaginăm cum am putea crea o nouă fiinţă 
umană, există mulţi oameni inteligenţi care cred că declanşarea 
acestui proces este o condiţie esenţială pentru supraviețuirea 
omenirii. Unul dintre colaboratorii publicaţiei transumaniste 
H+ descria ingineria genetică a tulpinilor de germeni patogeni 
ca fiind „următorul pas evident”, pretinzând că acest domeniu 
ar fi „chintesenţa adevăratului potenţial al speciei noastre”. Pe 
de altă parte, trebuie să adaug în apărarea publicaţiei în cauză 
că a reprodus şi un articol din revista Discover, intitulat „Cea 
mai periculoasă idee din lume”. 

— Cred că eu aş „vota” cu acesta din urmă, spusese 
Langdon. Cel puţin dintr-un punct de vedere socio-cultural. 

— Cum aşa? 

— Păi, bănuiesc că ameliorările genetice - la fel ca şi 
chirurgia estetică - sunt scumpe, nu? 

— Fireşte. Nu oricine şi-ar permite să apeleze la asemenea 
îmbunătăţiri - pentru sine sau pentru copii. 

— Ceea ce înseamnă că, legalizate, ameliorările genetice ar 
duce imediat la crearea unei lumi împărţite în favorizați şi 
defavorizaţi. Există deja o prăpastie crescândă între cei bogaţi 


şi cei săraci, însă ingineria genetică ar crea o rasă de 
supraoameni şi o alta de... presupuşi suboameni. Credeţi că 
lumea este preocupată de acel unic procent de superbogaţi 
care conduce lumea? Imaginaţi-vă că acest procent ar fi 
totodată, efectiv, o specie superioară - fiinţe mai inteligente, 
mai sănătoase, mai puternice. Situaţia ar fi propice sclaviei sau 
purificării etnice. 

Sinskey îl privise cu un surâs pe chipeşul cărturar care 
stătea lângă ea. 

— Domnule profesor, aţi identificat foarte rapid ceea ce eu 
consider a fi cel mai grav neajuns al ingineriei genetice. 

— Mda, poate că l-am identificat, dar încă sunt nedumerit cu 
privire la Zobrist. Toate aceste idei transumaniste par a viza 
îmbunătăţirea speciei umane - oameni mai sănătoşi, maladii 
letale vindecate, longevitate crescută. Şi totuşi, am impresia că 
opiniile lui cu privire la suprapopulare susţin ideea de a ucide 
oameni. Aşadar, concepţiile sale referitoare la transumanism şi 
la suprapopulare par a se bate cap în cap, nu-i aşa? 

Sinskey oftase. Era o întrebare bună şi, din nefericire, avea 
un răspuns clar şi tulburător. 

— Zobrist credea cu tărie în transumanism - în ameliorarea 
speciei umane prin intermediul tehnologiei; însă credea 
totodată şi că omenirea va dispărea înainte să apucăm să facem 
acest lucru. De fapt, dacă nimeni nu face nimic, specia noastră 
se va stinge din cauza numărului uriaş de indivizi înainte de a 
avea ocazia să conştientizăm atuurile ingineriei genetice. 

Langdon făcuse ochii mari. 

— Prin urmare, Zobrist voia să ne reducă numărul... pentru a 
mai câştiga timp? 

Sinskey încuviinţase. 

— La un moment dat, spunea despre el însuşi că este ca un 
prizonier pe o navă pe care numărul pasagerilor se dublează la 
fiecare oră, în vreme ce el încearcă disperat să construiască o 
barcă de salvare înainte ca nava să se scufunde sub propria 
greutate. Şi, adăugase ea după o scurtă pauză, milita pentru 
aruncarea peste bord a jumătate din numărul pasagerilor. 

Langdon îşi scuturase un fior. 

— Infricoşătoare idee. 

— Foarte. Şi ţineţi seama că Zobrist era convins că 
reducerea drastică a populaţiei va rămâne în memoria colectivă 


ca un act suprem de eroism... ca momentul în care specia 
umană a ales să supravieţuiască. 

— Aşa cum spuneam, înfricoşător. 

— Cu atât mai înfricoşător cu cât el nu era singurul care 
gândea astfel. Când a murit, a devenit un veritabil martir în 
ochii multora. N-am idee peste cine vom da când vom ajunge la 
Florenţa, dar va trebui să fim foarte precauţi. Nu vom fi singurii 
care caută această molimă şi, pentru propria dumneavoastră 
siguranţă, nimeni nu trebuie să ştie că vă aflaţi în Italia pentru 
a o căuta. 

Langdon îi povestise apoi despre prietenul său, Ignazio 
Busoni, specialist în opera lui Dante, despre care credea că îi 
va facilita o vizită la Palazzo Vecchio după ora de închidere, 
pentru a arunca o privire asupra frescei care includea cuvintele 
cerca trova, cele care se regăseau şi în imaginea din 
proiectorul lui Zobrist. Poate că Busoni avea să-l ajute să 
înţeleagă citatul acela bizar despre ochii morţii. 

Sinskey îşi dăduse pe spate părul lung şi argintiu, fixându-l 
pe Langdon cu o privire intensă. 

— Caută şi găseşte, domnule profesor. Timpul se scurge 
repede. 

După aceea se dusese la un mic depozit de la bord şi se 
întorsese cu cel mai sigur tub pentru materiale periculoase de 
care dispunea OMS - un model cu închidere biometrică. 

— Daţi-mi degetul mare, îi ceruse ea, punându-i recipientul 
în faţă. 

Langdon o privise nedumerit, dar se conformase. 

Sinskey programase tubul astfel încât doar el să-l poată 
deschide, apoi luase micul proiector şi-l închisese înăuntru. 

— Priviţi-l ca pe un fel de seif la purtător, îi spusese ea cu un 
zâmbet. 

— Cu simbolul acesta de risc biologic?! exclamase Langdon 
cu o expresie nesigură. 

— E tot ce avem. Şi ca să luăm partea bună a lucrurilor, 
nimeni nu va fi tentat să pună mâna pe el. 

Langdon se scuzase: voia să-şi întindă puţin picioarele şi să 
se ducă la toaletă. 

În lipsa lui, Sinskey luase sacoul lui şi încercase să ascundă 
tubul în buzunar, însă din păcate nu încăpea. 

„Nu poate ţine proiectorul ăsta în văzul tuturor!” După o 


clipă de gândire, se dusese înapoi în depozit, de unde luă un 
scalpel şi un set de cusut. Cu o precizie de expert, făcu o 
tăietură în căptuşeala sacoului şi cusu cu atenţie un fel de 
buzunar ascuns, exact atât de mare încât să poată adăposti 
biotubul. 

Când Langdon se întorsese, ea tocmai termina de cusut. 
Profesorul încremenise locului şi se uitase la ea de parcă 
tocmai o desfigurase pe Mona Lisa. 

— Aţi tăiat căptuşeala sacoului meu Harris Tweed?! 

—  Liniştiţi-vă, domnule profesor. Sunt chirurg cu multe 
operaţii la activ. Cusăturile sunt făcute profesionist. 


CAPITOLUL 68 


Gara Santa Lucia din Veneţia este o construcţie elegantă, 
joasă, din beton şi piatră cenuşie. Fusese proiectată în stil 
modern, minimalist, cu faţada lipsită de orice ornamente, cu 
excepţia unui singur simbol - literele „FS” înaripate, sigla 
căilor ferate italiene, Ferrovie dello Stato. 

Deoarece este situată în extremitatea vestică a Canal 
Grande, pasagerii care sosesc în Veneţia nu trebuie să facă 
decât un pas dincolo de perimetrul gării pentru a fi imediat 
înconjurați de priveliştile, sunetele şi mirosurile specifice 
oraşului lagunar. 

Pentru Langdon, aerul sărat era primul lucru pe care îl 
remarca sosind la Veneţia - briza curată a mării condimentată 
de aroma de pizza de la cărucioarele vânzătorilor ambulanți din 
jurul gării. Astăzi vântul bătea din est, iar în aer se simţea de 
asemenea un iz de combustibil diesel de la lungul şir de taxiuri 
acvatice care aşteptau pe Canal Grande. Zeci de căpitani îşi 
fluturau braţele şi strigau către turişti, în speranţa că-şi vor 
asigura un nou client pentru taxiul, gondola, vaporaşul sau 
barca lor cu motor. 

„Haos pe apă”, îşi spuse Langdon, privind aglomeraţia 
plutitoare. Nu ştia bine cum, dar traficul congestionat care în 
Boston l-ar fi scos din minţi avea aici un farmec aparte. 

La o aruncătură de băț peste canal, cupola patinată a 
bisericii San Simeone Piccolo se profila pe cerul după-amiezii. 
Biserica era una dintre cele mai eclectice din punct de vedere 
arhitectural, la nivel european. Cupola sa neobişnuit de înaltă 
şi incinta circulară erau construite în stil bizantin, dar 
pronaosul cu coloane din marmură amintea în mod clar de 
calea de acces în Panteonul roman, inspirată din clasicismul 
elen. Intrarea principală era străjuită de un fronton 
spectaculos, cu un basorelief în marmură înfăţişând o 
sumedenie de sfinţi martirizaţi. 

„Veneţia este un muzeu în aer liber”, comentă Langdon în 
sinea sa, coborând privirea spre apa care clipocea uşor pe 
treptele bisericii. „Un muzeu care se scufundă încet”. Dar 
această perspectivă părea  insignifiantă, comparativ cu 
ameninţarea care, se temea Langdon, zăcea ascunsă undeva 
sub oraş. 

„Şi nimeni nu bănuieşte...” 


Poemul de pe partea din spate a măştii lui Dante îl obseda, 
iar el se întrebă încotro îl vor duce versurile. Transcrierea 
poemului era în buzunarul lui, însă la sugestia Siennei, 
înfăşurase masca în hârtie de ziar şi o închisese discret într-o 
casetă de valori din gară. Deşi era cât se poate de nepotrivită 
pentru a adăposti un artefact atât de preţios, caseta oferea o 
alternativă mult mai sigură la ideea de a purta nepreţuita 
mască din ipsos de colo-colo prin oraşul lagunar. 

— Robert! strigă Sienna care mergea în faţa lui împreună cu 
Ferris, făcându-i semn spre taxiurile acvatice. Nu avem prea 
mult timp! 

Langdon se grăbi să-i ajungă din urmă, deşi ca un mare 
admirator al capodoperelor arhitecturale, i se părea de 
neimaginat să străbată Canal Grande în viteză. Puţine 
experienţe venețiene erau mai plăcute decât o călătorie cu 
vaporetto nr. 1 - principala rută de transport acvatic a oraşului 
- preferabil pe timp de noapte, lăsând în urmă palatele şi 
bisericile scăldate în lumini. 

„Fără vaporetto azi”, îşi spuse Langdon. Aceste „autobuze” 
pe apă erau lente, astfel că taxiul acvatic constituia o opţiune 
mult mai rapidă. Din păcate, la ora aceasta, coada la cele care 
aşteptau în faţa gării părea interminabilă. 

Probabil nedispus să aştepte, Ferris preluă imediat frâiele. 
Cu ajutorul unui teanc generos de bancnote, opri în scurt timp 
o limuzină acvatică - un Veneziano Convertible din mahon sud- 
african bine lustruit. Deşi exagerat de scumpă, călătoria avea 
să fie privată şi rapidă - doar cincisprezece minute pe Canal 
Grande până în piaţa San Marco. 

Pilotul era un bărbat frumos, într-un costum Armani croit pe 
comandă. Părea mai degrabă vedetă de cinema, decât căpitan 
de vas, dar la urma urmei se aflau la Veneţia, capitala eleganţei 
italiene. 

— Maurizio Pimponi, se prezentă el, făcându-i cu ochiul 
Siennei şi invitându-i pe toţi la bord. Prosecco? Limoncello? 
Şampanie? 

— No, grazie, replică Sienna, cerându-i într-o italiană rapidă 
să-i ducă în cea mai mare viteză până în piaţa San Marco. 

— Ma certo! replică Maurizio, făcând din nou cu ochiul. 
Barca mea e cea mai rapidă din Veneţia... 

În vreme ce ei se aşezară pe banchetele elegante ale 


ambarcaţiunii decapotate, pilotul puse motorul Volvo Penta în 
marşarier, depărtându-se de mal. Apoi roti volanul la dreapta şi 
trecu în viteză, strecurându-şi vasul masiv prin mulţimea de 
gondole şi printre cei câţiva gondolieri cu tricouri vărgate care 
îşi agitau pumnii în aer în ambarcaţiunile lor care se legănau în 
sus şi-n jos pe apele agitate. 

— Scusate! le strigă el. VIP-uri! 

În numai câteva secunde, lăsaseră în urmă aglomeraţia din 
jurul gării Santa Lucia şi se îndreptau spre est, pe Canal 
Grande. În vreme ce treceau în viteză pe sub arcul grațios al 
Ponte degli Scalzi, Langdon simţi în aer aroma dulce a uneia 
dintre delicatesele locale, seppie al nero - sepie în cerneală 
proprie - ridicându-se de la restaurantele de pe mal. Când 
depăşiră un cot al canalului, în zare se profilă silueta masivă a 
bazilicii San Geremia. 

— Sfânta Lucia, şopti Langdon, citind numele pe o plăcuţă 
prinsă pe zidul lateral al bisericii. Oasele oarbei. 

— Poftim? 

Sienna se întoarse spre el, sperând că poate îi mai venise o 
idee cu privire la poemul acela misterios. 

— Nimic, replică el. Un gând ciudat. Probabil nu-nseamnă 
nimic. Vezi inscripţia aceea? întrebă el apoi, arătând spre 
biserică. Sfânta Lucia este îngropată acolo. Uneori susţin 
prelegeri pe teme de artă hagiografică - arta care îi înfăţişează 
pe sfinţii creştini - şi tocmai mi-a trecut prin minte că Sfânta 
Lucia este ocrotitoarea celor orbi. 

— Si, Santa Lucia! interveni Maurizio, dornic să fie de ajutor. 
Sfânta orbilor! Ştiţi povestea, nu? întrebă el privindu-i peste 
umăr şi strigând pentru a acoperi huruitul motorului. Lucia era 
atât de frumoasă, încât toţi bărbaţii jinduiau la ea. Şi de aceea, 
pentru a rămâne pură în faţa Domnului şi a-şi păstra 
virginitatea, şi-a scos singură ochii. 

Sienna oftă adânc. 

— Asta zic şi eu dăruire! 

— Ca răsplată pentru sacrificiul ei, continuă Maurizio, 
Dumnezeu i-a dăruit o pereche de ochi şi mai frumoşi! 

Sienna privi spre Langdon. 

— Sper că ştie că asta n-are niciun sens! 

—  Nebănuite sunt căile Domnului, comentă Langdon, 
revăzând în minte cele circa douăzeci de lucrări ale unor vechi 


maeştri care o înfăţişau pe Sfânta Lucia ţinându-şi propriii ochi 
pe un platou. 

Există numeroase versiuni ale poveştii, dar în toate sfânta îşi 
scoate ochii ispititori şi-i aşază pe un platou în faţa peţitorului 
ei înflăcărat, declarând sfidătoare: „lată, ai aici ce ţi-ai dorit 
atât de mult... iar pentru restul, rogu-te, dă-mi pace acum!” 
Ciudat este că textul biblic fusese cel care inspirase gestul 
Luciei, creându-se astfel o legătură nepieritoare între ea şi 
cunoscutul îndemn al lui lisus: „Şi de te sminteşte ochiul tău, 
scoate-l”. 

„Scoate-l”, repetă Langdon în gând, realizând că acelaşi verb 
fusese folosit şi în poem. „Pe al Veneţiei doge trădător să-l 
cătaţi, care... oasele orbului le scoase”. 

Uimit de această coincidenţă, se întrebă dacă nu cumva era 
de fapt un indiciu criptic că Sfânta Lucia era orbul menţionat în 
poem. 

— Maurizio, strigă el arătând spre San Geremia. Oasele 
Sfintei Lucia sunt în biserica aceea, da? 

— Câteva dintre ele, da, răspunse pilotul, manevrând abil 
ambarcaţiunea cu o mână şi privind în spate, spre pasagerii săi, 
nepăsător la traficul din faţă. Dar majoritatea nu-s aici. Sfânta 
Lucia este atât de iubită, încât oasele ei au fost risipite în 
biserici din lumea întreagă. Venețienii o îndrăgesc cel mai 
mult, desigur, şi o celebrăm... 

— Maurizio! strigă Ferris. Santa Lucia e oarbă, nu tu! Uită-te 
în faţă! 

Tânărul izbucni într-un râs relaxat şi se întoarse exact la timp 
pentru a evita ciocnirea cu un vas care se apropia. 

Sienna studia chipul lui Langdon. 

— Unde vrei să ajungi? Dogele trădător care a scos oasele 
orbului? 

El îşi muşcă buzele. 

— Nu sunt sigur. 

Şi le povesti pe scurt Siennei şi lui Ferris istoria relicvelor 
sacre ale Sfintei Lucia, a oaselor ei mai precis, una dintre cele 
mai ciudate din întreaga hagiografie. Conform tradiţiei, când 
frumoasa Lucia a refuzat avansurile unui peţitor de rang înalt, 
acesta a denunţat-o şi a obţinut condamnarea ei la ardere pe 
rug, dar spune legenda, corpul ei a refuzat să ardă. Fiindcă 
trupul îi fusese rezistent la foc, se credea că moaştele ei au 


puteri speciale şi că cel care se afla în posesia lor va avea o 
viaţă neobişnuit de lungă. 

— Oase magice!? se miră Sienna. 

— Da, aşa se credea, şi acesta este motivul pentru care 
rămăşiţele ei au fost risipite în lumea întreagă. Timp de două 
mii de ani, lideri puternici s-au străduit să pună stăpânire pe 
oasele Sfintei Lucia în încercarea de a evita bolile şi moartea. 
Scheletul ei a fost furat, răsfurat, ascuns şi împărţit mai mult 
decât al oricărui alt sfânt din istorie. Oasele ei au trecut prin 
mâinile a cel puţin zece dintre cei mai puternici oameni ai 
planetei. 

— Incluzând aici şi un doge trădător? întrebă Sienna. 

„Pe al Veneţiei doge trădător să-l cătaţi, care ale cailor 
capete le reteză... şi oasele orbului le scoase”. 

— Foarte posibil, răspunse Langdon, amintindu-şi acum că 
Sfânta Lucia era menţionată în Infernul lui Dante. De fapt, ea a 
fost una dintre cele trei femei binecuvântate - le „tre donne 
benedette” - care apelaseră la Virgiliu pentru a-l ajuta pe Dante 
să scape din infern. Cum celelalte două erau Fecioara Maria şi 
iubita lui, Beatrice, poetul o plasase pe Sfânta Lucia în cea mai 
aleasă companie. 

— Dacă ai dreptate în privinţa asta, spuse Sienna cu 
entuziasm în glas, înseamnă că acelaşi doge trădător care a 
retezat capetele cailor... 

— ... a furat şi oasele Sfintei Lucia, sfârşi Langdon fraza. 

— Iar asta ne-ar scurta lista considerabil, declară ea, după 
care se întoarse spre Ferris şi-l întrebă: Sunteţi sigur că 
telefonul nu mai funcţionează? Am putea căuta online... 

— E mort, răspunse Ferris, tocmai am verificat. Îmi pare rău. 

— Vom ajunge în scurt timp, spuse Langdon, şi nu mă 
îndoiesc că vom găsi unele răspunsuri la San Marco. 

Bazilica San Marco era singura piesă din puzzle cu privire la 
care nu avea niciun dubiu. „Museionul sfintei înţelepciuni”. 
Spera că acolo vor afla identitatea misteriosului doge... şi mai 
departe, cu puţin noroc, locul exact pe care Zobrist îl alesese 
pentru a răspândi molima. „Căci colo, în întuneric, monstrul 
htonian aşteaptă”. 

Langdon încercă să-şi alunge din minte orice imagini ale 
ciumei, dar degeaba. Deseori se întrebase cum o fi arătat 
oraşul acesta incredibil în zilele sale de glorie... înainte ca 


epidemia de ciumă să-l fi slăbit într-atât încât să fie cucerit de 
otomani şi apoi de Napoleon... în vremurile în care Veneţia era 
centrul comercial al Europei. Se pare că nu exista oraş mai 
frumos în toată lumea, bunăstarea şi nivelul cultural al 
venețienilor fiind fără pereche. 

In mod ironic, gustul locuitorilor pentru luxul exotic fusese 
cel care îi atrăsese prăbuşirea, ciuma bubonică sosind din 
China „pe spinarea” şobolanilor aduşi la bord de vasele 
comerciale. Aceeaşi molimă care distrusese două treimi din 
populaţia Chinei ajunsese în Europa şi, în foarte scurt timp, 
ucisese deja un european din trei - tineri şi bătrâni, bogaţi şi 
săraci deopotrivă. 

Langdon citise descrieri ale vieţii în Veneţia în cursul 
epidemiilor de ciumă. Cum în oraş exista foarte puţin uscat în 
care să poată fi îngropaţi morţii, cadavrele umflate pluteau pe 
canale, în unele zone leşurile fiind atât de multe, încât 
lucrătorii erau nevoiţi să le împingă spre mare ca pe buştenii 
tăiaţi din păduri. Se părea că nicio rugăciune, oricât de 
fierbinte, nu izbutea să domolească epidemia. Când autorităţile 
îşi dăduseră în sfârşit seama că şobolanii erau purtătorii bolii, 
era deja prea târziu, şi totuşi emiseseră un decret prin care 
toate navele care soseau în Veneţia erau obligate să aştepte 
timp de patruzeci de zile la ancoră în larg, înainte de a li se 
permite să-şi descarce mărfurile. Astfel, numărul patruzeci - 
quaranta în italiană - constituie şi astăzi un sinistru memento al 
originilor termenului „carantină”. 

Când ambarcaţiunea luă razant o nouă curbă a canalului, o 
copertină roşie flutură în adierea vântului, smulgându-l pe 
Langdon din gândurile lui întunecate şi atrăgându-i atenţia 
spre o clădire elegantă cu trei etaje, din stânga sa. 

CASINO DI VENEZIA: O EMOȚIE INFINITĂ. 

Deşi niciodată nu înţelesese cu adevărat sloganul cazinoului, 
ştia că superbul palat în stil renascentist făcea parte din 
peisajul venețian încă din secolul al XVI-lea. Odinioară 
reşedinţă privată, devenise acum o elegantă sală de jocuri 
celebră pentru că aici se stinsese Richard Wagner răpus de un 
infarct, la puţin timp după ce compusese opera Parsifal, în 
1883. 

Dincolo de cazinou, în dreapta, pe o faţadă în stil baroc 
rusticizat flutura un banner şi mai mare, albastru de această 


dată, pe care scria 

CA'PESARO: GALLERIA INTERNAZIONALE D'ARTE 
MODERNA. 

Cu ani în urmă, Langdon vizitase galeria şi văzuse 
capodopera Sărutul a lui Gustav Klimt, adusă temporar de la 
Viena. Pictura cu foiţă de aur reprezentând doi îndrăgostiţi 
înlănţuiţi îi trezise interesul pentru opera artistului austriac, 
astfel că şi astăzi el considera că gustul pentru arta modernă i 
se născuse acolo, la Ca' Pesaro din Veneţia. 

Ambarcaţiunea înainta chiar mai repede acum, în această 
secţiune largă a canalului. 

În faţă se întrezărea celebrul Ponte di Rialto - la jumătatea 
drumului spre piaţa San Marco. Când se apropiară de pod, 
pregătindu-se să treacă pe sub el, Langdon ridică ochii şi văzu 
o siluetă singuratică stând nemişcată rezemată de balustradă, 
privind în jos spre ei cu o expresie sumbră. 

Figura era deopotrivă familiară... şi înspăimântătoare. 

Langdon se înfioră. 

Cenuşie şi alungită, faţa avea ochi îngheţaţi şi nasul lung, ca 
un Cioc. 

Ambarcaţiunea trecu pe sub ea exact în clipa în care 
Langdon realiză că era doar un turist care proba o achiziţie 
recentă - una dintre sutele de măşti de ciumă vândute în 
fiecare zi în piaţa Rialto, aflată în apropiere. 

Astăzi însă, costumaţia turistului era departe de a fi 
încântătoare. 


CAPITOLUL 69 


Piaţa San Marco se află la capătul sudic al Canal Grande, 
acolo unde apele liniştite ale acestuia se unesc cu ale mării. 
Acest punct de întâlnire frământat este străjuit de austera 
fortăreață de formă triunghiulară a Dogana da Mar - Biroul 
Vămii Marine - al cărei turn apăra odinioară Veneţia împotriva 
invaziilor străine. Astăzi, locul lui a fost luat de un masiv glob 
auriu şi de o giruetă înfăţişând-o pe zeiţa Fortuna, a cărei rotire 
în adierea brizei le aminteşte marinarilor de caracterul 
imprevizibil al destinului. 

Maurizio manevra abil ambarcaţiunea spre extremitatea 
canalului şi spre marea care se deschidea amenințătoare în faţa 
lor. Robert Langdon mai făcuse acest drum de multe ori 
înainte, dar de fiecare dată într-un vaporetto mult mai mare, iar 
acum, pe valurile tot mai umflate, nu se simţea deloc în largul 
lui în această limuzină acvatică. 

Pentru a ajunge la docurile din piaţa San Marco, urmau să 
traverseze o zonă deschisă a lagunei, cu apele înţesate de sute 
de vase - de la iahturi de lux la petroliere, bărci cu vele şi 
pacheboturi. Era ca şi când ar fi părăsit un drum de ţară pentru 
a intra pe o autostradă cu opt benzi pe sens. 

Sienna părea şi ea neliniştită văzând uriaşul vas de croazieră 
cu zece punți care trecea prin faţa lor, la numai trei sute de 
metri depărtare. Punţile erau pline de pasageri înghesuiți lângă 
balustrade, fotografiind piaţa San Marco. În siajul frământat al 
vasului, alte trei aşteptau să treacă la rândul lor prin dreptul 
celei mai cunoscute embleme a Veneţiei. Langdon auzise că în 
ultimii ani numărul vaselor de croazieră se mărise atât de mult, 
încât zi şi noapte oraşul lagunar era străbătut de un şir 
nesfârşit de pacheboturi. 

La volan, Maurizio studie vasele care se apropiau şi apoi 
privi spre stânga, spre un doc acoperit din apropiere. 

— Să parchez la Harry's Bar? întrebă el şi făcu semn spre 
localul devenit celebru, printre altele, pentru că a inventat 
cocktailul Bellini. Piaţa San Marco e la numai câţiva paşi 
distanţă. 

— Nu, du-ne până acolo, ceru Ferris, arătând peste lagună, 
spre docurile de la San Marco. 

Maurizio ridică binevoitor din umeri. 

— Cum doriţi. Ţineţi-vă bine. 


Ambală motorul şi limuzina ţâşni pe apele agitate, intrând pe 
una dintre benzile marcate de geamanduri. Vasele de croazieră 
semănau cu nişte blocuri de locuinţe plutitoare, în urma lor 
celelalte ambarcaţiuni legănându-se ca nişte dopuri de plută. 

Spre surprinderea lui Langdon, zeci de gondole traversau şi 
ele laguna. Coca ei zveltă lungă de aproape doisprezece metri 
şi cântărind circa şapte sute de kilograme - părea remarcabil 
de stabilă pe apele agitate. Fiecare dintre ele era pilotată cu 
ajutorul unei singure vâsle prinse în bordul drept de un 
gondolier care stătea în picioare pe o platformă la pupa, în 
partea stângă, purtând tradiționalul tricou cu dungi albe şi 
negre. Chiar şi pe o mare turbulentă era limpede că fiecare 
gondolă se înclina în mod straniu spre stânga - o ciudăţenie 
despre care Langdon aflase că era cauzată de asimetria 
construcţiei: chila era curbată spre dreapta, în partea opusă 
gondolierului, pentru a anula astfel tendinţa bărcii de a vira 
spre stânga deoarece era manevrată cu o singură vâslă. 

Maurizio arătă cu mândrie spre una dintre gondolele pe 
lângă care treceau. 

— Vedeţi structura de metal de la partea din faţă? li se 
adresă el peste umăr, făcând semn spre elegantul ornament 
care decora ambarcaţiunea. Este singura piesă de metal de la o 
gondolă şi se numeşte ferro di prua - fierul de la provă. E o 
imagine a Veneţiei! 

Maurizio le explică mai departe că decoraţiunea amintind de 
o coasă de la prova gondolelor are o semnificaţie simbolică. 
Forma sa curbată reprezenta Canal Grande, cei şase „dinţi” 
reflectau cele şase sestieri, sau districte ale Veneţiei, iar partea 
alungită era cuşma stilizată a dogilor. 

„Dogele”, îşi spuse Langdon, revenind cu gândul la misiunea 
lor. „Pe al Veneţiei doge trădător să-l cătaţi, care ale cailor 
capete le reteză... şi oasele orbului le scoase”. 

Îşi ridică privirea spre ţărmul din faţă, unde un mic parc 
cobora până la marginea apei. Deasupra copacilor, profilată pe 
albastrul cerului fără nori, se zărea fleşa din cărămidă roşie a 
campanilei de la San Marco, din vârful căreia o statuie aurită a 
arhanghelului Gavriil privea în jos de la ameţitoarea înălţime de 
nouăzeci de metri. 

Într-un oraş în care clădirile înalte erau inexistente ca 
urmare a riscului de scufundare, Campanile di San Marco 


servea drept far călăuzitor pentru toţi cei care se aventurau 
prin labirintul de canale al Veneţiei; cu o singură privire în sus, 
un călător rătăcit putea afla drumul înapoi spre piaţa San 
Marco. Lui Langdon îi venea greu să creadă că acel turn masiv 
se prăbuşise în 1902, lăsând în urmă doar o uriaşă grămadă de 
moloz şi resturi. În mod uimitor, singura victimă a dezastrului 
fusese o pisică. 

Vizitatorii se puteau bucura de atmosfera venețiană în 
nenumărate puncte din oraş, dar preferatul lui fusese 
dintotdeauna Riva degli Schiavoni. Vasta promenadă din piatră 
de la malul apei fusese construită în secolul al IX-lea din 
aluviunile dragate şi se întindea de la vechiul Arsenal până în 
piaţa San Marco. 

Mărginită de cafenele şi hoteluri elegante şi chiar şi de 
biserica de casă a lui Antonio Vivaldi, Riva pornea de la Arsenal 
- vechiul şantier naval al Veneţiei, unde mirosul de fibre 
lemnoase fierte umplea odinioară aerul de la catranul cu care 
muncitorii astupau găurile din ambarcaţiunile avariate. Din 
câte se spunea, o vizită la aceste şantiere fusese cea care îl 
inspirase pe Dante Alighieri să includă râurile de smoală 
clocotindă ca metodă de tortură în al său Infern. 

Privirea lui Langdon urmări promenada spre dreapta, paralel 
cu linia apei, până la cealaltă extremitate a sa. Acolo, la 
marginea sud-estică a pieţei San Marco, vasta întindere pavată 
întâlnea marea. În epoca de aur a Veneţiei, această intersecţie 
fusese numită cu mândrie „marginea întregii civilizaţii”. 

Astăzi, fâşia de uscat lungă de trei sute de metri care 
despărţea piaţa San Marco de mare era festonată, la fel ca 
întotdeauna, de nu mai puţin de o sută de gondole negre care 
se legănau prinse în parâme, ornamentele lor metalice 
ridicându-se şi coborând ritmic pe fondul clădirilor din 
marmură albă ale pieţei. 

Lui încă îi venea greu să creadă că acest oraş mic - doar de 
două ori mai întins decât Central Park din New York - se 
ridicase din mare devenind la un moment dat cel mai vast şi 
mai bogat imperiu din lumea occidentală. 

În vreme ce se apropiau, Langdon văzu că piaţa era plină de 
oameni. Napoleon o numise la un moment dat „sala de recepții 
a Europei”, iar după cum se vedea astăzi, „sala” în cauză 
găzduia o sindrofie cu mult prea mulţi invitaţi. Piaţa San Marco 


părea pe punctul de a se scufunda sub greutatea vizitatorilor 
săi. 

— Dumnezeule! şopti Sienna, privind puhoiul de lume. 

Langdon se întreba dacă reacţia ei era de teamă că Zobrist 
ar fi putut alege un loc atât de populat pentru a-şi lansa 
molima... sau fiindcă-şi dădea seama că avertismentele lui 
privind suprapopularea nu erau totuşi lipsite de temei. 

Veneţia era vizitată în fiecare an de un număr uriaş de turişti 
- estimativ, o treime de procent din populaţia globului, circa 
douăzeci de milioane în anul 2000. Ţinând seama de miliardul 
adăugat de atunci la populaţia totală a lumii, oraşul gemea 
astăzi sub greutatea suplimentară a altor trei milioane de 
turişti anual. La fel ca planeta însăşi, Veneţia dispunea de un 
spaţiu finit, astfel că la un moment dat nu avea să mai poată să 
importe suficiente alimente, să elimine suficiente deşeuri sau 
să ofere suficiente paturi pentru toţi cei care vor dori s-o 
viziteze. 

Ferris stătea lângă ei, neprivind însă spre uscat, ci spre larg, 
spre vasele care se apropiau. 

— Eşti bine? îl întrebă Sienna, studiindu-l curioasă. 

El se întoarse cu o mişcare bruscă. 

— Da, bine... Mă gândeam doar. Apoi, răsucindu-se spre 
prova, strigă către Maurizio: Să opreşti cât mai aproape posibil 
de San Marco. i 

— Nicio problemă, răspunse pilotul, fluturându-şi mâna. În 
două minute! 

Limuzina acvatică ajunsese în dreptul pieţei, iar în dreapta 
lor se înălța maiestuos Palatul Dogilor, dominând linia 
țărmului. 

Un exemplu perfect de arhitectură gotică venețiană, palatul 
este o veritabilă întruchipare a eleganţei. Fără turnuleţele şi 
fleşele asociate de obicei cu palatele din Franţa ori Anglia, 
fusese construit sub forma unei masive prisme rectangulare, 
fapt care oferea un maximum de suprafaţă interioară pentru 
numerosul aparat guvernamental şi auxiliar al dogelui. 

Văzută dinspre mare, vasta faţadă din calcar alb ar fi putut 
părea intimidantă, dacă nu ar fi fost abil domolită de 
numeroasele porticuri, coloane, perforaţii în formă de trifoi cu 
patru foi şi o logie. Tipare geometrice din calcar roz decorau 
întregul exterior, amintindu-i lui Langdon de palatul Alhambra, 


din Spania. 

Pe măsură ce ambarcaţiunea lor se apropia de docuri, Ferris 
părea tot mai îngrijorat la vederea unui grup de oameni strânşi 
la intrarea în palat. 

O mulţime deasă se zărea pe unul dintre poduri, toţi cei de 
acolo arătând ceva spre un canal îngust care separa două zone 
ale palatului Dogilor. 

— La ce se uită? întrebă Ferris cu nervozitate în glas. 

— Il Ponte dei Sospiri, spuse Sienna. Unul dintre podurile 
celebre ale Veneţiei. 

Langdon se uită şi el şi văzu puntea acoperită, splendid 
ornamentată, care se arcuia între cele două secţiuni ale clădirii. 
„Puntea Suspinelor”, îşi spuse el, amintindu-şi unul dintre 
filmele sale preferate din adolescenţă, Mica romanță, care avea 
la bază legenda conform căreia dacă doi îndrăgostiţi se sărutau 
sub acest pod la asfinţit, în vreme ce se auzeau bătând 
clopotele de la bazilica San Marco, iubirea lor avea să 
dăinuiască veşnic. Se ataşase de ideea aceasta profund 
romantică. Fireşte, nu dăunase nici faptul că în film jucase şi o 
adorabilă debutantă în vârstă de paisprezece ani, pe nume 
Diane Lane, pentru care tânărul Langdon făcuse imediat o 
pasiune... una de care nu uitase nici astăzi. 

Ani mai târziu, aflase cu oroare că nu de la suspinele de 
dragoste, ci de la cele de durere îşi trăgea numele Puntea 
Suspinelor. Podul acoperit, ca un tunel, unea Palatul Dogilor cu 
închisoarea acestuia, unde cei încarceraţi zăceau până la 
moarte, gemetele lor de durere răzbătând prin ferestrele 
zăbrelite de-a lungul canalului îngust. 

Langdon vizitase o dată închisoarea şi aflase cu mirare că 
cele mai cumplite celule nu erau acelea de la nivelul apei, care 
se inundau deseori, ci cele de la etajul palatului - numite 
piombi de la acoperişul lor cu plăci din plumb - înăbuşitor de 
fierbinţi vara şi înnebunitor de friguroase iarna. Celebrul 
Casanova fusese „cazat” la un moment dat într-una dintre 
aceste piombi; acuzat de Inchiziţie de spionaj şi adulter, 
supravieţuise cincisprezece luni în închisoare, izbutind să 
evadeze cu ajutorul unui temnicer mituit. 

— Sta” attento! strigă Maurizio către un gondolier, în vreme 
ce dirija limuzina acvatică în ancorajul abia eliberat de 
gondolă. Găsise un loc în faţa hotelului Danieli, la numai o sută 


de metri de piaţa San Marco şi de Palatul Dogilor. 

Maurizio aruncă o parâmă în jurul unui pilon de amarare şi 
sări pe țărm de parcă ar fi dat o probă pentru un film de 
aventuri. După ce fixă bine ambarcaţiunea, se întoarse şi 
întinse mâna pentru a-şi ajuta pasagerii. 

— Mulţumesc, spuse Langdon când italianul musculos îl 
depuse pe țărm. 

Urmă Ferris, părând oarecum distras şi privind din nou în 
larg. Sienna cobori ultima. În vreme ce o ajută să păşească pe 
mal, arătosul Maurizio îi aruncă o ocheadă care părea a spune 
că i-ar fi mai bine dacă i-ar lăsa baltă pe cei doi însoțitori ai ei 
şi ar rămâne cu el la bord. Ea păru să nu observe. 

— Grazie, Maurizio, spuse cu un aer absent, concentrându-se 
asupra Palatului Dogilor. 

Şi apoi, fără să mai piardă timpul, îi conduse pe Langdon şi 
pe Ferris în mulţime. 


CAPITOLUL 70 


Purtând numele cât se poate de potrivit al unuia dintre cei 
mai mari călători din istorie, Aeroportul Internaţional Marco 
Polo este situat la şapte kilometri nord de piaţa San Marco, pe 
apele Lagunei Veneta. 

Graţie avantajelor oferite de zborul cu o aeronavă privată, 
Elizabeth Sinskey debarcase cu numai zece minute înainte şi 
deja străbătea laguna cu o şalupă neagră cu design futurist - o 
Dubois SR52 Blackbird - trimisă de necunoscutul care îi 
telefonase mai devreme. 

„Prefectul”. 

Pentru Sinskey, după ce stătuse toată ziua imobilizată pe 
bancheta dubei, faptul că se afla în aer liber şi se bucura de 
briza mării avea un efect revigorant. Îşi ridică faţa în vântul 
sărat şi îşi lăsă părul argintiu să-i fluture pe spate. Trecuseră 
aproape două ore de la ultima injecție şi, în sfârşit, avea mintea 
limpede. Pentru prima dată de seara trecută, Elizabeth Sinskey 
era din nou ea însăşi. 

Agentul Brüder şedea lângă ea, împreună cu cei din echipa 
lui. Niciunul dintre ei nu vorbea. Dacă acest rendez-vous 
neobişnuit îi îngrijora, ştiau că preocuparea lor era irelevantă; 
decizia nu le aparţinea lor. 

În vreme ce ambarcaţiunea înainta în viteză, o insulă mare se 
ivi în dreapta; pe ţărmul ei se zăreau clădiri joase din cărămidă 
şi coşuri de fum. „Murano”, realiză Elizabeth, recunoscând 
renumitele ateliere de sticlărie. 

„Nici nu-mi vine să cred că m-am întors aici, îşi spuse ea 
cuprinsă de tristeţe. Cercul s-a închis”. 

Cu ani în urmă, pe când era studentă la medicină, venise la 
Veneţia împreună cu logodnicul ei şi se opriseră să viziteze 
Muzeul Sticlei de Murano. Acolo, tânărul remarcase un 
minunat carusel din sticlă şi îi spusese în treacăt că i-ar plăcea 
ca într-o zi să aibă şi ei unul în camera copilului. Copleşită de 
vinovăţie fiindcă păstrase prea mult timp durerosul ei secret, 
Elizabeth îi povestise în cele din urmă despre astmul din 
copilărie şi despre fatidicele tratamente cu corticoizi care îi 
distruseseră sistemul reproducător. 

Elizabeth nu aflase niciodată dacă lipsa ei iniţială de 
sinceritate sau infertilitatea fusese cea care îl îndepărtase pe 
logodnicul ei, dar o săptămână mai târziu plecase de la Veneţia 


fără inelul de logodnă. 

Singurul suvenir din acea călătorie tristă fusese o amuletă 
din lapislazuli. Toiagul lui Asclepios era un simbol al medicinii - 
un medicament amar în acest caz - pe care îl purtase în fiecare 
zi de atunci. 

„Preţioasa mea amuletă, îşi spuse acum. Un dar de 
despărţire din partea bărbatului care şi-ar fi dorit să-i port 
copiii”. 

Astăzi, insulele venețiene nu mai aveau pentru ea niciun 
dram de romantism, satele lor izolate amintindu-i nu de 
dragoste, ci de coloniile de carantină instituite odinioară pe ele, 
în încercarea de a limita răspândirea ciumei bubonice. 

În vreme ce şalupa trecea în viteză pe lângă Isola San Pietro, 
Elizabeth îşi dădu seama că se îndreptau spre un iaht cenuşiu 
masiv care părea ancorat într-un canal adânc, aşteptându-le 
sosirea. 

Nava în nuanţa oţelului de tun părea desprinsă dintr-un 
program secret al armatei americane. Numele înscris la pupa 
nu oferea niciun indiciu cu privire la tipul navei. 

Mendacium? 

lahtul părea să devină tot mai mare cu fiecare clipă, iar în 
scurt timp Sinskey reuşi să distingă o siluetă pe puntea din 
spate - un bărbat scund, bronzat, privindu-i printr-un binoclu. 
Când şalupa ajunse la vasta platformă de andocare de la pupa 
vasului, bărbatul cobori treptele pentru a-i întâmpina. 

— Doamnă doctor Sinskey, bun venit la bord! îi ură el, 
strângându-i mâna cu un gest politicos; avea palmele netede şi 
moi, care nu aminteau prin nimic de mâinile unui matelot. Vă 
mulţumesc că aţi acceptat să ne întâlnim. Vă rog să mă urmaţi. 

În timp ce urcau câteva rânduri de trepte, Sinskey zări în 
trecere ceea ce păreau a fi birouri aglomerate. Vasul acesta 
ciudat era plin de oameni, însă niciunul dintre ei nu se relaxa; 
toţi lucrau. 

„Oare ce lucrau?” 

În timp ce urcau, auzi motoarele puternice ale navei huruind, 
frământând apa şi punând iahtul în mişcare. 

„Unde ne ducem?” se întrebă ea, alarmată. 

— Aş dori să vorbesc cu doamna doctor Sinskey între patru 
ochi, le spuse bărbatul bronzat soldaţilor, întorcându-se spre 
ea. Dacă sunteţi şi dumneavoastră de acord. 


Elizabeth încuviinţă. 

— Domnule, interveni Bruder pe un ton ferm, aş vrea să 
recomand ca doamna doctor Sinskey să fie examinată de 
medicul de la bord. Are unele probleme medicale... 

— Sunt bine, îl întrerupse ea. Serios. Vă mulţumesc, totuşi. 

Prefectul îl privi pe Brüder câteva secunde, după care făcu 
semn spre o masă de pe punte, pe care fuseseră pregătite 
gustări şi băuturi. 

— Odihniţi-vă puţin. Veţi avea nevoie. În foarte scurt timp 
veţi reveni pe uscat. 

Şi cu asta, prefectul îi întoarse spatele şi o pofti pe Sinskey 
într-un birou elegant, închizând uşa în urma lui. 

— Ceva de băut? întrebă el, întinzând mâna spre bar. 

Ea clătină din cap, încercând să interpreteze ceea ce vedea 
în jur. 

„Cine este omul ăsta? Şi ce face aici?” 

Gazda o studia, stând cu degetele împletite sub bărbie. 

— Ştiţi că Bertrand Zobrist, clientul meu, v-a numit „diavoliţa 
cu păr argintiu”? 

— Am şi eu câteva apelative similare pentru el. 

Bărbatul se apropie netulburat de birou şi arătă spre o carte 
groasă. 

— Aş vrea să vă uitaţi puţin la acest volum. N 

Sinskey se apropie şi privi tomul. „Infernul lui Dante?” Işi 
aminti şocantele imagini ale morţii pe care i le arătase Zobrist 
la Consiliul pentru Relaţii Externe. 

— Mi l-a dat Zobrist cu două săptămâni în urmă, îi spuse 
bărbatul. Are şi o dedicație. 

Sinskey studie testul scris de mână pe pagina de titlu. Era 
semnat de Zobrist. 

Dragul meu prieten, iţi mulțumesc pentru că m-ai ajutat să 
găsesc calea. 

Lumea întreagă îti mulţumeşte şi ea. 

Elizabeth simţi un fior rece. 

— Ce cale l-aţi ajutat să găsească? 

— N-am idee. Sau, mai bine spus, nu aveam idee până acum 
câteva ore. 

— Şi acum? 

— Acum am făcut o rară derogare de la protocolul meu... şi 
am apelat la dumneavoastră. 


Sinskey făcuse un drum lung până aici şi nu avea chef de 
conversații criptice. 

— Domnule, nu ştiu cine sunteţi, dar îmi datoraţi o explicaţie. 
Spuneţi-mi de ce aţi adăpostit un om căutat în mod activ de 
Organizaţia Mondială a Sănătăţii. 

În ciuda tonului ei acid, bărbatul răspunse pe un ton scăzut şi 
măsurat: 

— Îmi dau seama că noi doi am avut obiective opuse, dar aş 
sugera să dăm uitării trecutul. Ce-a fost a fost. Viitorul, mi se 
pare mie, este cel care ne solicită atenţia neîntârziat. 

Şi, cu aceste cuvinte, bărbatul scoase din buzunar un stick 
roşu de memorie şi-l conectă la computerul de pe birou, 
făcându-i ei semn să se aşeze. 

— Bertrand Zobrist este autorul acestei înregistrări. Spera că 
o voi da publicităţii mâine, în numele lui. 

Inainte ca ea să poată răspunde, monitorul computerului se 
întunecă, iar din boxe se auzi un uşor clipocit de apă. Din 
întuneric, o imagine începu să se contureze... interiorul unei 
peşteri pline cu apă... ca un lac subteran. În mod straniu, apa 
părea luminată din interior... licărind cu o ciudată luminiscenţă 
stacojie. 

În timp ce clipocitul continua, camera se înclină şi cobori în 
apă, focalizând imaginea pe fundul acoperit cu mâl. Prinsă cu 
bolţuri de sol, se vedea o placă dreptunghiulară pe care era o 
inscripţie, o dată şi un nume. 

ÎN ACEST LOC, LA ACEASTĂ DATĂ, 

LUMEA S-A SCHIMBAT PENTRU TOTDEAUNA. 

Data era cea de mâine. Numele era al lui Bertrand Zobrist. 

Elizabeth se cutremură. 

— Ce loc e ăsta? întrebă ea. Şi unde e? 

Drept răspuns, prefectul arătă primul semn de emoție - un 
oftat adânc, de preocupare şi dezamăgire. 

— Doamnă doctor  Sinskey, spuse el, speram ca 
dumneavoastră să cunoaşteţi răspunsul la această întrebare. 

XXX 

La nici doi kilometri distanţă, pe Riva degli Schiavoni, 
perspectiva spre mare se schimbase aproape imperceptibil. 
Dacă s-ar fi uitat cineva cu atenţie, ar fi remarcat că un iaht 
cenuşiu, masiv, tocmai ocolise o limbă de pământ dinspre 
răsărit, iar acum se îndrepta spre piaţa San Marco. 


Mendacium, realiză înspăimântat FS-2080. 
Silueta gri a ambarcaţiunii era inconfundabilă. 
„Prefectul se apropie... iar timpul se scurge repede”. 


CAPITOLUL 71 


Rămânând aproape de malul apei şi strecurându-se prin 
mulţimea de pe Riva degli Schiavoni, Langdon, Sienna şi Ferris 
se îndreptau spre piaţa San Marco pe la capătul ei sudic, cel 
dinspre mare. 

Aici, masele de turişti erau aproape impenetrabile, creând o 
îmbulzeală claustrofobică accentuată de cei care se perindau să 
fotografieze cele două coloane masive care încadrau intrarea în 
piaţă. 

„Poarta oficială de intrare în oraş”, îşi spuse sarcastic 
Langdon, ştiind că până în secolul al XVIII-lea locul fusese 
folosit şi pentru execuțiile publice. 

Una din coloane era încununată de bizara statuie a Sfântului 
Teodor pozând mândru alături de legendarul balaur ucis, 
animal care lui Langdon i se părea că aduce mai degrabă cu un 
crocodil. 

In vârful celei de-a doua coloane se afla omniprezentul 
simbol al Veneţiei, leul înaripat. Pretutindeni în oraş, leul 
înaripat putea fi văzut stând semeţ cu o labă pe o carte 
deschisă cu inscripţia în latină Pax tibi Marce, evangelista 
meus (Pace ţie, Marcu, evanghelistul meu). Conform legendei, 
cuvintele fuseseră rostite de un înger la sosirea Sfântului 
Marcu în Veneţia, îngerul prezicând totodată că într-o bună zi 
trupul sfântului îşi va găsi odihna aici. Legenda apocrifă a fost 
exploatată mai târziu de venețieni pentru a justifica furtul 
oaselor Sfântului Marcu din Alexandria, pentru a fi îngropate în 
bazilica San Marco. Leul înaripat a rămas până astăzi simbolul 
oraşului şi poate fi văzut aproape oriunde în Veneţia. 

Langdon făcu un semn spre dreapta, dincolo de coloane, în 
partea cealaltă a pieţei San Marco. 

— Dacă ne despărţim, să ne întâlnim la intrarea principală în 
bazilică. 

Ceilalţi se declarară de acord şi porniră în grabă de-a lungul 
zidului vestic al Palatului Dogilor, pe marginea mulţimii din 
piaţă. În ciuda legii care interzicea hrănirea lor, celebrii 
porumbei ai Veneţiei păreau cât se poate de vii şi de sănătoşi, 
unii ciugulind printre picioarele trecătorilor, iar alţii dând raite 
prin cafenelele în aer liber şi atacând coşurile cu pâine rămase 
neprotejate şi enervându-i pe chelnerii în smoching 

Spre deosebire de majoritatea pieţelor publice din Europa, 


San Marco nu avea formă pătrată, ci în L. Latura mai scurtă, 
numită piazzetta, făcea legătura între mare şi bazilica San 
Marco. În capătul ei, în unghi de nouăzeci de grade, începea 
latura mai lungă, de la bazilică până la Muzeul Correr. În mod 
ciudat, în loc să fie dreptunghiulară, piaţa avea forma unui 
trapez neregulat, îngustându-se considerabil la unul din capete. 
Datorită acestei iluzii, piaţa părea mult mai lungă decât era în 
realitate - efect accentuat de dalele al căror tipar urmărea 
modul în care erau dispuse în secolul al XV-lea tarabele 
negustorilor stradali. 

Continuând să înainteze către colţul pieţei, Langdon zări 
drept în faţă cadranul de un albastru strălucitor al Turnului cu 
ceas de la San Marco - acelaşi ceas astronomic prin care James 
Bond azvârlise un ticălos în filmul Moonraker. 

Abia atunci, pătrunzând efectiv în piaţă, avu posibilitatea să 
aprecieze un aspect cu totul deosebit al oraşului. 

Sunetele. 

Lipsită de maşini şi de orice alte vehicule motorizate, Veneţia 
se bucura de fericita absenţă a obişnuitului trafic urban, 
înlocuit aici de împletitura evident naturală de voci umane, 
uguit de porumbei şi acorduri de viori de la cafenelele în aer 
liber. Atmosfera sonoră a Veneţiei este unică în rândul marilor 
oraşe ale lumii. 

Cum soarele de sfârşit de după-amiază lumina piaţa dinspre 
vest, aruncând umbre lungi pe dalele din piatră, Langdon ridică 
privirea spre campanila care, de la înălţimea ei, domina cerul 
venețian. In logia de sus erau sute de turişti. Chiar şi numai 
gândul de a se afla acolo, la înălţime, îi stârnea fiori, aşa că îşi 
plecă din nou fruntea, continuându-şi drumul prin marea de 
oameni. 

XXX 

Sienna ar fi putut să ţină foarte bine pasul cu Langdon, dar 
Ferris tot rămânea în urmă, astfel că, pentru a nu-l scăpa din 
vedere pe niciunul din ei, decise să se menţină pe undeva pe la 
mijloc între ei. Dar cum distanţa continua să se mărească, privi 
în spate, nerăbdătoare. Ferris arătă cu degetul spre piept, 
sugerând că rămăsese fără suflu, şi-i făcu semn s-o ia înainte. 

Sienna nu ezită, grăbindu-se să-l ajungă pe Langdon fără a-l 
mai aştepta pe celălalt. Dar în timp ce-şi croia drum prin 
mulţime, un gând nu-i dădea pace, împiedicând-o să se 


depărteze prea mult de Ferris - ciudata bănuială că omul 
rămânea intenţionat în urmă... de parcă ar fi vrut să pună o 
distanţă între ei. 

Cum învățase de multă vreme să se încreadă în propriile 
instincte, se ascunse iute într-o nişă şi privi de acolo, cercetând 
mulţimea din jur în căutarea lui Ferris. 

„Unde s-a dus?!” 

Omul parcă nici nu mai încerca să ţină pasul cu ei. Studiind 
feţele trecătorilor, îl zări în sfârşit. Spre surprinderea ei, se 
ghemuise la pământ şi tasta la telefonul mobil. 

„Acelaşi telefon despre care mi-a spus că are bateria 
descărcată!” 

O teamă viscerală o cuprinse şi, încă o dată, ştiu că trebuie 
să se încreadă în instinctele ei. 

„M-a minţit în tren”. 

În timp ce-l privea, încerca să-şi imagineze ce anume făcea. 
Trimitea în secret un mesaj? Căuta pe internet fără ştirea ei? 
Încerca să rezolve misterul poemului scris de Zobrist înainte s- 
o poată face ea şi Langdon? 

Oricare ar fi fost însă motivul, era limpede că o minţise. 

„Nu pot să am încredere în el”. 

Se întrebă dacă era mai bine să se ducă şi să-l abordeze 
direct, dar hotări să se piardă din nou în mulţime înainte ca el 
s-o vadă. Porni iar spre bazilică, în căutarea lui Langdon. 
„Trebuie să-l previn să nu-i mai spună nimic lui Ferris”. 

Ajunsese la numai cincizeci de metri de intrare, când simţi o 
mână puternică trăgând-o de pulover, din spate. Se răsuci pe 
călcâie şi se pomeni faţă-n faţă cu Ferris. 

Bărbatul gâfâia greu; era evident că fugise prin mulţime ca s- 
o prindă din urmă, şi avea o expresie de om nebun pe care nu i- 
o mai văzuse până atunci. 

— Îmi pare rău, spuse el, abia mai răsuflând. M-am rătăcit în 
aglomeratie. 

În clipa în care îl privi în ochi, Sienna îşi dădu seama. 

„Omul ăsta ascunde ceva”. 

XXX 

Când ajunse în faţa bazilicii San Marco, Langdon constată cu 
surprindere că cei doi însoțitori ai săi rămăseseră în urmă. Cu 
aceeaşi mirare observă că la intrare nu era obişnuita coadă de 
vizitatori. Dar, îşi dădu el seama, era după-amiaza târziu, ora la 


care majoritatea turiştilor - cu energia secătuită după prânzul 
greu cu paste şi vin - decideau că le-a ajuns atâta istorie pe 
ziua respectivă, preferând să se plimbe prin pieţe sau să bea 
câte o cafea. 

Presupunând că Sienna şi Ferris îl vor ajunge din urmă 
imediat, îşi întoarse privirea spre intrarea în bazilică. Acuzată 
uneori că ar permite „un stânjenitor exces de vizitatori”, partea 
de jos a fațadei era ocupată aproape în întregime de cinci 
intrări boltite, ale căror mănunchiuri de coloane, arcade în 
semicerc şi uşi largi de bronz dădeau bazilicii un aspect foarte 
primitor. 

Unul dintre cele mai strălucite exemple de arhitectură 
bizantină din Europa, San Marco lăsa impresia unui capriciu. 
Spre deosebire de austerele Notre-Dame de Paris sau Chartres, 
San Marco părea impunătoare şi totuşi, într-un fel, mult mai 
lumească. Mai mult lată decât înaltă, bazilica era încununată de 
cinci cupole vopsite în alb care îi confereau un aer de lejeritate 
aproape festiv, drept care unele ghiduri turistice o comparau 
cu un tort nuptial învelit în bezea. 

De pe cupola centrală, statuia Sfântului Marcu privea în jos, 
spre piaţa care îi purta numele. Picioarele sale se sprijineau pe 
o arcadă în acoladă albastru-închis, decorată cu stele aurii. Pe 
acest fundal multicolor, leul înaripat al Veneţiei se reliefa în 
chip de mascotă a oraşului. 

Sub leul auriu se afla însă una dintre cele mai cunoscute 
comori ale bazilicii - patru armăsari uriaşi din aramă care 
scânteiau în soarele după-amiezii.10 

„Caii Sfântului Marcu”. 

Cabraţi de parcă în orice clipă ar fi fost gata să se 
năpustească în piaţă, cei patru cai nepreţuiţi - la fel ca atâtea 
alte obiecte de valoare din Veneţia - fuseseră furaţi din 
Constantinopol în timpul cruciadelor. O altă operă de artă luată 
cu japca în mod similar era expusă mai jos de cai, în colţul sud- 
vestic al bazilicii - o sculptură în porfir numită Tetrarhii. Grupul 
statuar era renumit şi pentru faptul că îi lipsea un picior, spart 
în secolul al XIII-lea, când a fost furat din Constantinopol. În 
mod miraculos, în anii 1960, piciorul fusese descoperit la 


10 În realitate, din anii 1930, de când au fost restaurati, cei patru cai din 
aramă originali sunt expuşi în muzeul bazilicii, pe faţadă fiind amplasate 
copii din bronz ale acestora, (n. tr.) 


Istanbul. Veneţia a solicitat porţiunea lipsă, dar autorităţile 
turce au replicat cu un mesaj simplu: „Voi aţi furat statuia, noi 
păstrăm piciorul”. 

— Domnu, cumperi? răsună glasul unei femei, şi privirea lui 
Langdon cobori de pe faţada bazilicii. 

O ţigancă voinică ţinea în mână o prăjină de care atârnau 
mai multe măşti venețiene. Majoritatea erau lucrate în stilul 
popular volto interro - măştile stilizate, cu faţa întreagă, 
purtate de obicei de femei în timpul carnavalului. Pe lângă ele, 
femeia avea şi câteva măşti Colombina, care acopereau doar 
ochii şi nasul, două, trei de tip bauta, cu bărbia ascuţită, şi una 
Moretta, fără baiere. Dar cea care îi atrase atenţia lui Langdon 
era o mască de un cenuşiu-închis, prinsă în vârful prăjinii, ai 
cărei ochi goi, ameninţători, păreau să se holbeze la el pe 
deasupra nasului lung şi ascuţit, ca un cioc. 

„Doctorul de ciumă”. Langdon întoarse privirea; nu mai avea 
nevoie de o asemenea imagine pentru a-i aminti de ce venise 
aici, la Veneţia. 

— Cumperi? repetă tiganca. 

El surâse slab şi clătină din cap. 

— Sono molto belle, ma no, grazie. 

Femeia se îndepărtă, iar Langdon urmări cu privirea masca 
sumbră, iţindu-se deasupra mulţimii. Oftând adânc, ridică din 
nou ochii spre cei patru cai din aramă de pe faţada bazilicii. 

Şi într-o fracțiune de secundă înţelese. 

Brusc, toate detaliile se îmbulziră în mintea lui: Caii Sfântului 
Marcu, măştile venețiene şi comorile jefuite din Constantinopol. 

— Dumnezeule! şopti el. Asta e! 


CAPITOLUL 72 


Robert Langdon era ca în transă. 

„Caii Sfântului Marcu!” 

Cei patru armăsari superbi, cu posturile lor regale, îi 
aduseseră brusc aminte de un detaliu neaşteptat, unul care, îşi 
dădu el seama acum, explica un element critic al misteriosului 
poem scris pe spatele măştii mortuare a lui Dante. 

Langdon participase odată la recepţia de nuntă a unei 
celebrităţi, organizate la Runnymede Farm, în New Hampshire, 
de unde provenea Dancer's Image, armăsarul care câştigase 
Kentucky Derby. Printre altele, oaspeţii asistaseră la o 
reprezentaţie oferită de trupa de teatru ecvestru Behind the 
Mask - În spatele măştii - un spectacol extraordinar, în care 
acrobaţii erau înveşmântaţi în superbe costume venețiene, cu 
feţele ascunse sub măşti volto interro. Caii de rasă friziană, 
negri ca tăciunele, erau cei mai mari pe care îi văzuse el 
vreodată. Armăsarii impresionanţi galopau în arenă într-o 
învălmăşeală de muşchi reliefaţi, copite scăpărătoare şi coame 
lungi de un metru, care fluturau pe gâturile lor lungi şi zvelte. 

Atât de marcat fusese de frumuseţea acestor animale, încât 
după ce se întorsese acasă căutase pe internet şi descoperise 
că rasa fusese odinioară favorita regilor medievali, care 
călăreau astfel de cai în războaie, şi abia fusese salvată de la 
dispariţie în ultimii ani. Numită iniţial Equus robustus, rasa 
fusese rebotezată în epoca modernă ca un omagiu adus regiunii 
lor de provenienţă, Frizia - aceeaşi provincie din Ţările de Jos 
în care se născuse şi strălucitul grafician M.C. Escher. 

După cum aflase el, trupurile musculoase ale armăsarilor 
frizieni inspiraseră estetica viguroasă a Cailor Sfântului Marcu 
din Veneţia. Conform site-ului web respectiv, caii din aramă 
erau atât de frumoşi, încât deveniseră „cea mai des furată 
operă de artă din istorie”. 

Langdon crezuse întotdeauna că această onoare dubioasă îi 
revenea Altarului din Cent şi intrase numaidecât pe site-ul 
ARCA, pentru a-şi confirma presupunerea. Asociaţia pentru 
Investigarea ÎInfracţiunilor în domeniul Artei nu oferea o 
ierarhizare în acest sens, dar prezenta un scurt istoric al 
existenţei zbuciumate a sculpturilor ca ţinte ale jafurilor. 

Cei patru cai din aramă fuseseră lucraţi în secolul al IV-lea 
de un sculptor grec rămas anonim, pe insula Chios, unde au 


rămas până când împăratul Theodosius al II-lea i-a dus la 
Constantinopol, pentru a-i expune la Hipodrom. Apoi, în timpul 
celei de-a patra cruciade, când armatele venețiene au prădat 
capitala Imperiului Bizantin, dogele de la vremea respectivă a 
cerut ca preţioasele statui să fie transportate pe mare până la 
Veneţia - o solicitare aproape imposibil de satisfăcut, date fiind 
dimensiunile şi greutatea lor. Caii au ajuns la Veneţia în 1254 şi 
au fost amplasați la balconaşul de pe faţada bazilicii San 
Marco. 

Cinci secole mai târziu, în 1797, Napoleon a cucerit Veneţia 
şi a luat caii în Franţa. Transportaţi la Paris, au fost expuşi la 
loc de cinste, pe Arcul de Triumf. În 1815, după înfrângerea 
trupelor napoleoniene la Waterloo şi exilarea împăratului, caii 
au fost coborâţi de pe Arcul de Triumf şi expediaţi cu o barjă 
înapoi la Veneţia, unde au fost reinstalaţi pe faţada bazilicii San 
Marco. 

Deşi Langdon cunoştea destul de bine istoria celor patru cai, 
un fragment din textul de pe site îl luase prin surprindere. 

Hamurile decorative au fost adăugate de venețieni pe 
gâturile cailor în 1204 ca să mascheze locul în care fuseseră 
retezate capetele pentru a facilita transportul pe mare de la 
Constantinopol la Veneţia. 

„Dogele a ordonat să fie tăiate capetele Cailor Sfântului 
Marcu?” Părea ceva inimaginabil. 

— Robert?! se auzi vocea Siennei. 

Revenind în prezent, se întoarse şi o văzu croindu-şi drum 
prin mulţime, împreună cu Ferris. 

— Caii din poem! strigă Langdon cu un tremur de emoție în 
glas. Mi-am dat seama! 

— De ce? întrebă ea nedumerită. 

— Căutăm un doge trădător care a retezat capetele cailor, 
da? 

— Da, şi? 

— Poemul nu se referea la nişte cai vii, replică el şi arătă cu 
mâna spre faţada bazilicii, unde o rază de soare învăluise cele 
patru statui. Se referea la caii aceştia! 


CAPITOLUL 73 


La bordul iahtului Mendacium, Elizabeth Sinskey îşi simţea 
mâinile tremurând. Urmărise înregistrarea video în biroul 
prefectului şi, cu toate că văzuse în viaţa ei suficiente lucruri 
oripilante, filmul acesta inexplicabil pe care îl făcuse Bertrand 
Zobrist înainte de a se sinucide îi dăduse fiori de gheaţă. 

Pe ecranul din faţa ei, umbra unui chip cu nasul ca un cioc 
pâlpâia, proiectată pe peretele umed al unei grote. Silueta 
continua să vorbească, descriindu-i cu mândrie capodopera pe 
care el o numise Inferno şi care avea să salveze lumea 
reducând populaţia globului. 

„Ferească-ne Dumnezeu!” îşi spuse Sinskey. 

— Trebuie să... rosti ea cu glas tremurat. Trebuie să găsim 
locul acela subteran. Poate că nu e încă prea târziu. 

— Priviţi mai departe, o îndemnă prefectul. Devine şi mai 
bizar. 

Deodată, umbra măştii se mări pe perete, căpătând proporţii 
colosale, până ce în cadru apăru o siluetă. 

„Sfinte Doamne!” 

În faţa ochilor ei, pe ecran, îşi făcuse apariţia un doctor de 
ciumă în costumul epocii, cu tot cu pelerina neagră şi 
înfricoşătoarea mască cu cioc. Silueta înainta drept spre 
cameră, iar masca umplu ecranul întreg, pentru un efect cu 
adevărat cutremurător. 

„Cele mai întunecate cotloane ale iadului, şopti doctorul de 
ciumă, sunt rezervate pentru cei care îşi menţin neutralitatea 
în vremuri de criză”. 

Sinskey simţi cum i se face pielea de găină. Era acelaşi citat 
pe care Zobrist i-l lăsase la biroul liniilor aeriene când plecase 
ea de la întâlnirea cu el, în New York, cu un an în urmă. 

„Ştiu, continuă doctorul de ciumă, ştiu că sunt unii care mă 
privesc ca pe un monstru”. Silueta făcu o pauză, iar Sinskey 
avu impresia că ei i se adresase în mod special. „Ştiu că sunt 
alţii care mă consideră o fiară fără inimă, care se ascunde în 
dosul unei măşti”. Urmă o nouă pauză, în care individul făcu 
încă un pas spre cameră. „Dar nu sunt un anonim fără chip. Şi 
nici lipsit de inimă nu sunt”. 

Şi cu aceste cuvinte, Zobrist îşi scoase masca şi îşi trase 
gluga de pe cap. Sinskey încremeni, privind în ochii verzi atât 
de bine cunoscuţi pe care ultima dată îi văzuse în întunericul de 


la Consiliul pentru Relaţii Externe. În înregistrare, în ochii lui 
se citea aceeaşi patimă fierbinte, însă acum mai exista ceva în 
ei: zelul sălbatic al unui nebun. 

„Numele meu este Bertrand Zobrist, spuse el privind fix în 
obiectivul camerei. lar aceasta este faţa mea, liberă şi 
neacoperită, pentru ca toată lumea s-o poată vedea. Cât despre 
sufletul meu... dacă mi-aş putea ţine inima înflăcărată, aşa cum 
a făcut Dumnezeul lui Dante pentru iubita lui Beatrice, aţi 
vedea că sunt plin de dragoste. Cea mai profundă dragoste. 
Pentru voi toţi. Şi mai cu seamă pentru unul dintre voi.” 

Zobrist se mai apropie puţin, privind în cameră şi vorbind pe 
un ton dulce, ca şi cum s-ar fi adresat unei persoane iubite. 

„Dragostea mea, şopti el, nepreţuita mea dragoste... Tu eşti 
fericirea mea, nimicitorul tuturor viciilor mele, susținătorul 
tuturor virtuţilor mele, mântuirea mea. Tu mi-ai dormit în braţe 
şi, fără să ştii măcar, m-ai ajutat să trec peste abis, dându-mi 
puterea de a face tot ce am făcut acum deja”. 

Sinskey asculta cu repulsie. 

„lubirea mea, continuă Zobrist într-o şoaptă duioasă care 
stârnea ecou în grota aceea fantomatică. Tu eşti inspiraţia şi 
îndrumarea mea, Virgil şi Beatrice îngemănaţi, iar capodopera 
aceasta este a ta în aceeaşi măsură în care e a mea. De-o fi ca 
noi doi, îndrăgostiţi fără noroc, să nu ne mai atingem niciodată, 
îmi voi găsi pacea ştiind că am lăsat viitorul în mâinile tale 
delicate. Munca mea aici, jos, e împlinită. A venit vremea să urc 
din nou în lumea de deasupra... şi să privesc iar stelele”. 

Zobrist tăcu şi ultimul cuvânt reverberă pentru o clipă în 
grotă. Apoi, cu un gest lent, întinse mâna şi atinse camera, 
încheind transmisia. 

Ecranul deveni negru. 

— Locul acela subteran, spuse prefectul, închizând 
monitorul. Noi nu l-am recunoscut. Dumneavoastră? 

Sinskey clătină din cap. „N-am văzut niciodată ceva 
asemănător”. Se gândi la Robert Langdon, întrebându-se dacă 
el mai făcuse vreun progres în descifrarea indiciilor lăsate de 
Zobrist. 

— Dacă vă este de vreun ajutor, reluă prefectul, cred că ştiu 
cine e „iubirea” la care se referă Zobrist. O persoană cu numele 
de cod FS-2080. 

Sinskey aproape că sări de pe scaun. 


— FS-20807?! exclamă ea, uitându-se la gazda ei cu o expresie 
şocată. 

Prefectul părea la fel de surprins de reacţia ei. 

— Numele vă spune ceva? 

Sinskey încuviinţă, nevenindu-i parcă să creadă. 

— Îmi spune. 

Inima îi bătea cu putere în piept. „FS-2080”. Deşi nu 
cunoştea identitatea respectivei persoane, ştia exact ce 
semnifică numele de cod. OMS monitoriza de câţiva ani nume 
similare. 

— Mişcarea transumanistă... Ştiţi ceva despre ea? 

Prefectul clătină din cap. 

— Simplu spus, începu Sinskey să explice, transumanismul 
este o filosofie care afirmă că omul trebuie să folosească orice 
tehnologie disponibilă pentru a modifica fiinţa umană şi a o 
face mai puternică. Supravieţuirea celui mai bine adaptat. 

Prefectul ridică din umeri, ca şi cum ideea îl lăsa complet 
rece. 

— În general vorbind, continuă ea, mişcarea transumanistă 
este alcătuită din persoane responsabile - oameni de ştiinţă cu 
un nivel etic corespunzător, futurişti, vizionari -, dar la fel ca în 
multe alte mişcări, există o mică, dar foarte activă facțiune care 
consideră că organizaţia nu se mişcă suficient de repede. Sunt 
unii gânditori cu idei apocaliptice care cred că sfârşitul este 
aproape şi că cineva trebuie să ia măsuri drastice pentru a 
salva viitorul speciei umane. 

— Şi să înţeleg că Bertrand Zobrist era unul dintre aceştia? 

— În mod categoric, replică Sinskey. Era unul dintre liderii 
mişcării. Pe lângă inteligenţa deosebită, avea o charismă 
extraordinară şi scria articole catastrofice care au iniţiat un 
veritabil cult în rândul fanaticilor transumanismului. Astăzi, 
mulţi dintre aceşti discipoli înverşunaţi ai lui folosesc astfel de 
nume de cod, toate având o formă similară - două litere şi un 
număr din patru cifre - de exemplu DG-2064, BA-2105 sau cel 
pe care l-aţi menţionat dumneavoastră. 

— FS-2080. 

Ea încuviinţă. 

— Un asemenea nume de cod nu poate aparţine decât 
mişcării transumaniste. 

— Literele şi cifrele au o semnificaţie anume? 


Ea făcu semn spre computerul de pe biroul lui. 

— Accesaţi browserul. Vă voi arăta. 

Prefectul nu părea foarte convins, dar se duse la computer şi 
lansă motorul de căutare. 

— Căutaţi FM-2030, spuse Sinskey, aşezându-se în spatele 
lui. 

El tastă FM-2030 şi mii de pagini web apărură. 

— Deschideţi-o pe oricare dintre ele. 

Prefectul o accesă pe prima şi apăru o pagină de pe 
Wikipedia cu o fotografie a unui bărbat iranian cu trăsături 
frumoase - Fereidoun M. Esfandiary - care era prezentat ca 
scriitor, filosof, futurist şi părinte al mişcării transumaniste. 
Născut în 1930, era considerat un popularizator al filosofiei 
transumaniste, unul care prezisese fertilizarea in vitro, 
ingineria genetică şi fenomenul globalizării. 

În conformitate cu Wikipedia, cea mai îndrăzneață afirmaţie 
a lui Esfandiary fusese aceea că noile tehnologii îi vor permite 
să trăiască până la vârsta de o sută de ani - ceva rar pentru 
generaţia lui. Ca o manifestare a încrederii în tehnologia 
viitorului, Fereidoun M. Esfandiary îşi schimbase numele în 
FM-2030, un nume de cod creat combinând inițiala prenumelui 
şi cea a tatălui cu anul în care avea să împlinească o sută de 
ani. Din păcate, omul răposase de cancer pancreatic la vârsta 
de şaptezeci de ani, astfel că nu-şi atinsese obiectivul, dar în 
amintirea lui, fanaticii transumanismului îi adoptaseră tehnica 
de schimbare a numelui. 

Când termină de citit, prefectul se ridică şi se duse la 
fereastră, privind în gol spre întinderea mării. 

— Deci, şopti el într-un târziu, de parcă ar fi vorbit pentru 
sine, iubirea lui Zobrist, acest FS-2080, este în mod cert unul 
dintre aceşti... transumanişti. 

— Fără îndoială, replică Sinskey. Regret că nu ştiu exact cine 
e FS-2080, dar... 

— Nicio problemă, o întrerupse prefectul. Ştiu eu. Ştiu exact 
cine este. 


CAPITOLUL 74 


„Însuşi aerul pare a fi făurit din aur”. 

Robert Langdon văzuse multe catedrale splendide în viaţa 
lui, dar Chiesa d'Oro i se păruse întotdeauna unică. De secole 
se spunea că pur şi simplu respirând aerul din bazilica San 
Marco puteai deveni un om bogat. Afirmația ar fi trebuit luată 
nu doar în sens metaforic, ci literal. 

Interiorul fiind acoperit cu milioane de plăcuţe vechi din aur, 
despre multe dintre particulele de praf care pluteau în aer se 
zicea că ar fi fost de fapt pulbere de aur. Acest praf de aur în 
suspensie, combinat cu lumina strălucitoare a soarelui care 
pătrundea prin fereastra cea mare dinspre vest, crea o 
atmosferă vibrantă, care îi ajuta pe credincioşi să aibă parte nu 
doar de bogăţie spirituală, ci şi - cu condiţia să inspire adânc - 
una mult mai pământească sub forma plămânilor poleiţi. 

La ora aceasta, soarele aflat la orizont îşi trimitea razele pe 
fereastra vestică şi se răspândea în jurul lui Langdon ca un 
evantai scânteietor ori ca un văl din mătase radiantă. 
Profesorul nu-şi putu stăpâni un suspin de încântare şi-i auzi pe 
Sienna şi Ferris făcând acelaşi lucru lângă el. 

— Pe unde o luăm? întrebă Sienna în şoaptă. 

El făcu semn spre un şir de trepte. Muzeul se afla la etaj şi 
găzduia o serie de exponate legate de Caii Sfântului Marcu, 
despre care Langdon credea că îi vor dezvălui în scurt timp 
identitatea dogelui misterios care le retezase capetele. 

Urcând scările, îl văzu pe Ferris chinuindu-se din nou să 
respire, iar Sienna îi prinse privirea - lucru pe care încerca să-l 
facă de câteva minute. Făcu un semn discret cu privirea spre 
Ferris, afişând o expresie care părea să-i zică „Ai grijă” şi 
rostind mut ceva ce Langdon nu înţelese. Dar înainte s-o poată 
întreba ce voia să-i spună, Ferris privi în spate - o fracțiune de 
secundă prea târziu, fiindcă Sienna îşi întorsese deja faţa, iar 
acum privea drept spre bărbatul cu erupția cutanată. 

— Eşti bine, doctore? îl întrebă ea cu o expresie nevinovată. 

Ferris încuviinţă şi urcă mai repede. 

„E o actriţă talentată, îşi zise Langdon. Dar oare ce încerca 
să-mi spună?” 

Când ajunseră la etaj, văzură dedesubt întreaga bazilică. 
Sanctuarul fusese construit în formă de cruce greacă, arătând 
mai degrabă ca un pătrat decât ca un dreptunghi, precum cele 


de la San Pietro din Roma sau Notre-Dame din Paris. Distanţa 
mai scurtă între nartex şi altar îi conferea un aer de robusteţe 
şi o senzaţie de mai mare accesibilitate. 

Însă ca să nu pară nici prea accesibilă, altarul fusese 
construit în spatele unui paravan din coloane, încununat de un 
crucifix impunător. Totul era străjuit de un baldachin elegant şi 
de una dintre cele mai valoroase piese de altar din lume - 
celebra Pala d” Oro. Având un fundal din argint aurit, această 
„pânză din aur”, cum îi spunea numele, era o țesătură doar în 
sensul că era o împletitură a unor lucrări anterioare - în 
principal email bizantin - într-un unic cadru gotic. Decorat cu 
circa o mie trei sute de perle, patru sute de granate, trei sute 
de safire, plus smaralde, ametiste şi rubine, retablul era 
considerat, alături de Caii Sfântului Marcu, una dintre cele mai 
valoroase comori de artă ale Veneţiei. 

Din punct de vedere arhitectural, termenul „bazilică” 
desemnează orice biserică în stil bizantin construită în emisfera 
occidentală. Fiind o copie a bazilicii Sfinţilor Apostoli ridicată 
de [Iustinian la Constantinopol, San Marco era atât de 
răsăriteană ca stil, încât ghidurile turistice sugerau că poate 
oferi o alternativă la vizitarea moscheilor din Turcia, multe 
dintre acestea din urmă fiind iniţial catedrale bizantine 
transformate în lăcaşe de cult musulmane după cucerirea 
otomană a Constantinopolului. 

Deşi niciodată nu ar fi considerat San Marco un substitut al 
spectaculoaselor moschei turceşti, Langdon trebuia să 
recunoască un lucru: pasiunea pentru arta bizantină putea fi 
satisfăcută printr-o vizită în şirul de încăperi secrete de dincolo 
de transeptul din dreapta al acestei bazilici, încăperi în care 
era ascunsă aşa-numita Comoară a Sfântului Marcu - o colecţie 
de icoane, giuvaiere şi cupe furate în timpul jefuirii 
Constantinopolului. 

Langdon constată mulţumit că înăuntru era relativ linişte în 
după-amiaza aceea. Erau numeroşi vizitatori, însă cel puţin 
aveai loc să te mişti. Trecând printre diverse grupuri, îi 
conduse pe Sienna şi Ferris spre fereastra vestică, unde turiştii 
puteau păşi afară pentru a vedea caii din balconaşul de pe 
faţadă. In ciuda încrederii lui că îl vor putea identifica pe 
dogele în cauză, Langdon era preocupat de ceea ce aveau de 
făcut după aceea - şi anume de localizarea lui. „A 


mormântului?” „A statuii lui?” Pentru asta vor avea probabil 
nevoie de un ajutor oarecare, ţinând seama de sutele de statui 
din biserica propriu-zisă, din criptă şi de pe mormintele de pe 
latura de nord a lăcaşului. 

Langdon observă un ghid, o tânără care dădea explicaţii unui 
grup de turişti, şi o întrerupse politicos: 

— Scuzaţi-mă, vă rog. Ettore Vio este aici în după-amiaza 
aceasta? 

— Ettore Vio? întrebă tânăra, privindu-l curios. Si, certo, 
ma... Se opri brusc, iar privirea i se lumină. Lei è Robert 
Langdon, vero?! Sunteţi Robert Langdon, nu-i aşa?! 

El zâmbi răbdător. 

— Si, sono io. Aş putea vorbi cu Ettore? 

— Si, si! 

Femeia făcu semn spre turişti s-o aştepte puţin şi apoi plecă 
în fugă. 

Langdon şi custodele muzeului, Ettore Vio, apăruseră la un 
moment dat împreună într-un scurt documentar despre bazilica 
San Marco, iar de atunci păstraseră legătura. 

— Ettore a scris o carte despre această bazilică, îi explică el 
Siennei. Mai multe, de fapt. 

Ea încă părea ciudat de demoralizată din pricina lui Ferris, 
care îi urmă îndeaproape când Langdon îi conduse spre 
fereastra vestică, de unde puteau fi văzuţi caii. Când ajunseră 
la fereastră, zăriră partea din spate a cailor în lumina soarelui 
la asfinţit. Pe balconaş, turiştii se bucurau atât de priveliştea 
oferită de cai, cât şi de spectaculoasa panoramă asupra pieţei 
San Marco. 

— lată-i! exclamă Sienna, apropiindu-se de uşa ce dădea în 
balconaş. 

— Nu tocmai, replică Langdon. Caii pe care îi vedem aici 
sunt doar nişte copii. Adevăraţii Cai ai Sfântului Marcu sunt 
păstraţi în muzeu, din motive de siguranţă şi de protecţie. 

Şi îi îndrumă apoi pe un culoar spre o nişă bine luminată, în 
care un grup identic de patru armăsari părea să galopeze către 
ei dinspre o serie de arcade din cărămidă. 

— Acestea sunt originalele, rosti el pe un ton plin de 
admiraţie. 

De fiecare dată când vedea caii de aproape, nu putea să nu 
se minuneze de felul în care era redată musculatura lor. Patina 


care îi acoperea complet nu făcea decât să intensifice aspectul 
extraordinar al cărnii vălurite. De fiecare dată când vedea 
aceşti patru armăsari perfect păstraţi în ciuda trecutului lor 
tumultuos, Langdon se gândea la importanţa pe care o avea 
conservarea marilor opere de artă. 

— Hamurile, spuse Sienna, arătând spre harnaşamentul 
decorativ de pe gâtul cailor. Spuneai că au fost adăugate 
ulterior? Pentru a acoperi tăietura? 

Langdon le povestise Siennei şi lui Ferris detaliul referitor la 
„capetele retezate”, pe care îl citise pe site-ul ARCA. 

— Se pare că da, spuse el, apropiindu-se de un panou 
informativ din apropiere. 

— Roberto! răsună un glas prietenos în spatele lui. Mă 
insulţi! 

Langdon se întoarse şi-l văzu pe Ettore Vio, un bărbat jovial, 
cu părul alb, într-un costum albastru şi cu ochelarii prinşi pe un 
lanţ, în jurul gâtului. 

— Indrăzneşti să vii la Veneţia fără să-mi dai de veste?! 

El zâmbi şi-i strânse mâna. 

— Îmi place să te iau prin surprindere, Ettore. Arăţi bine. Ei 
sunt prietenii mei, domnişoara doctor Brooks şi domnul doctor 
Ferris. 

Ettore îi salută şi se trase apoi cu un pas înapoi, studiindu-l 
pe Langdon. 

— Călătoreşti împreună cu doi doctori? Eşti cumva bolnav? Şi 
ce-i cu hainele tale? Te transformi în italian? 

— Niciuna, nici alta. Am venit să aflu câteva informaţii 
despre cai. 

Ettore îi aruncă o privire mirată. 

— Există un lucru pe care celebrul profesor nu-l ştie încă? 

Langdon râse. 

— Trebuie să aflu mai multe despre capetele lor retezate în 
vederea transportului, pe vremea cruciadelor. 

Ettore Vio făcu o grimasă de parcă tocmai ar fi fost întrebat 
despre hemoroizii reginei. 

— La naiba, Robert! şopti el. Noi nu vorbim despre aşa ceva! 
Dacă vrei să vezi capete retezate, ţi-l arăt pe celebrul conte de 
Carmagnola decapitat sau pe... 

— Ettore, trebuie să ştiu care doge a tăiat capetele acestor 
cai. 


— N-a existat aşa ceva! ripostă bărbatul pe un ton defensiv. 
Am auzit şi eu poveştile, fireşte, dar există prea puţine dovezi 
istorice care să sugereze că vreun doge a comis... 

— Ettore, te rog, fă-mi pe plac! Potrivit poveştilor, despre 
care doge este vorba? 

Bărbatul cu părul alb îşi puse ochelarii şi-l studie o clipă. 

— Păi, se spune că iubiții noştri cai au fost aduşi la Veneţia 
de cel mai abil şi mai mincinos doge. 

— Mincinos? 

— Da, dogele care i-a amăgit pe toţi să pornească în 
cruciade, preciză Ettore, după care se întrerupse, privindu-l pe 
Langdon cu o expresie nerăbdătoare. Dogele care a folosit banii 
statului pentru a se duce în Egipt... dar în loc de asta şi-a 
redirecționat trupele şi a atacat Constantinopolul. 

„Mie-mi sună a trădare”, îşi spuse Langdon. 

— Şi cum îl cheamă? 

Ettore se încruntă. 

— Robert, te credeam specialist în istoria universală. 

— Da, dar lumea e mare, iar istoria, lungă. Nu mi-ar prisosi 
puţin ajutor. 

— Bine, atunci. Uite un ultim indiciu. 

Langdon dădu să protesteze, dar ştia că ar fi în van. 

— Dogele cu pricina a trăit aproape o sută de ani, spuse 
Ettore. Cu totul neobişnuit în epoca respectivă. Superstiţiile 
atribuie această longevitate deosebită faptului că dogele a 
recuperat oasele Sfintei Lucia, aflate în Constantinopol, şi le-a 
adus înapoi în Veneţia. Sfânta Lucia a rămas fără vedere când... 

— El a scos oasele orbului! exclamă Sienna privind spre 
Langdon, care avusese aceeaşi idee. 

Ettore se uită la ea cu o expresie curioasă. 

— Da, poţi să spui şi aşa, dacă vrei. 

Deodată, Ferris se făcu alb ca varul, de parcă nu şi-ar fi 
revenit încă după lungul drum prin piaţă şi după scările urcate. 

— Ar trebui să adaug, continuă Ettore, că dogele în cauză a 
îndrăgit-o atât de mult pe Sfânta Lucia fiindcă şi el era orb. La 
vârsta de nouăzeci de ani, a ieşit exact în această piaţă, fără să 
poată vedea nimic în jurul lui, şi a îndemnat să se plece în 
cruciadă. 

— Ştiu cine e, interveni Langdon. 

— Aşa speram şi eu, replică Ettore cu un zâmbet. 


Deoarece memoria lui eidetică funcţiona mai bine cu ajutorul 
imaginilor decât al ideilor ieşite din context. O operă de artă îi 
oferi răspunsul - o celebră pictură de Gustave Dore care 
înfăţişa un doge înţelept şi orb, cu braţele ridicate deasupra 
capului, îndemnând mulţimea să se alăture cruciadei. Titlul 
tabloului era clar în mintea lui: Dandolo chemând la cruciadă. 

— Enrico Dandolo, rosti el. Dogele care a trăit pentru 
totdeauna. 

— Finalmente! exclamă Ettore. Mă tem că mintea ţi-a cam 
îmbătrânit, prietene. 

— La fel ca restul persoanei mele. Şi e îngropat aici? 

— Dandolo? Nu, nu aici. 

— Dar unde? întrebă Sienna. În Palatul Dogilor? 

Ettore îşi scoase ochelarii, gândindu-se o clipă. 

— Lăsaţi-mă puţin. Sunt atâţia dogi, şi nu-mi amintesc... 

Înainte ca el să-şi poată încheia fraza, un ghid cu un aer 
înspăimântat se apropie în fugă şi îl trase deoparte, şoptindu-i 
ceva la ureche. Ettore încremeni, părând alarmat, şi se repezi 
spre balustradă, privind în jos, în incinta bazilicii. După o clipă 
se răsuci spre Langdon. 

— Mă întorc imediat, strigă el şi se îndepărtă grăbit, fără un 
alt cuvânt. 

Nedumerit, Langdon se apropie de balustradă şi se uită în 
jos. La început nu văzu nimic deosebit doar turişti care se 
plimbau încolo şi-ncoace. Un moment mai târziu însă, îşi dădu 
seama că mulţi dintre ei priveau în aceeaşi direcţie, spre 
intrarea principală, pe unde îşi făcuse apariţia un impozant 
grup de soldaţi în uniforme negre, care începuseră deja să se 
răspândească în jur, blocând toate ieşirile. 

„Soldaţii în negru!” Langdon simţi cum degetele i se 
încleştează pe balustradă. 

— Robert! strigă Sienna în spatele lui. 

El nu-şi luă privirea de la soldaţi. 

„Cum de ne-au găsit?!” 

— Robert! insistă ea. S-a întâmplat ceva! Ajută-mă! 

Langdon se întoarse, contrariat de strigătele ei. 

„Dar unde s-a dus?” 

O clipă mai târziu, îi zări pe amândoi. Pe podea, în faţa Cailor 
Sfântului Marcu, Sienna şedea în genunchi lângă Ferris... care 
se prăbuşise cuprins de convulsii, ţinându-se de piept. 


CAPITOLUL 75 


— A făcut un infarct! strigă Sienna. 

Langdon dădu fuga spre Ferris, care zăcea întins pe jos, 
gâfâind şi abia mai putând să respire. 

„Ce s-a întâmplat cu el?!” Pentru Langdon, părea că totul se 
petrecuse în aceeaşi fracțiune de secundă. Cum soldaţii erau 
jos, iar Ferris se zvârcolea pe podea, se simţea paralizat, 
neştiind încotro s-o apuce. 

Ghemuită lângă Ferris, Sienna îi lărgi nodul de la cravată şi îi 
descheie în grabă câţiva nasturi de la cămaşă, ca să poată 
respira mai uşor. Dar o clipă mai târziu, tresări violent şi 
scoase un mic țipăt speriat, acoperindu-şi gura cu palma şi 
trăgându-se înapoi, cu ochii la pieptul gol al lui Ferris. 

Langdon văzu şi el. 

Pielea de pe pieptul bărbatului întins pe podea avea o nuanţă 
evident schimbată. O pată alarmantă, de un negru-albăstrui, se 
întindea de-a latul sternului, cam cât un grepfrut. Parcă Ferris 
fusese izbit în piept de o ghiulea. 

— Asta-i hemoragie internă, declară Sienna, ridicând şocată 
ochii spre Langdon. Nu-i de mirare că toată ziua a respirat 
greu. 

Ferris întoarse capul, încercând să vorbească, dar nu reuşi 
să scoată decât câteva şuierături slabe. Turiştii începuseră să 
se strângă în jur, iar Langdon îşi zise că situaţia tinde să scape 
de sub control. 

— Soldaţii sunt jos, îi spuse el Siennei. Nu ştiu cum ne-au 
găsit. 

Expresia de teamă şi surprindere de pe chipul ei se 
transformă imediat într-una de mânie, şi imediat îşi întoarse 
privirea în jos, spre Ferris. 

— Ne-ai minţit tot timpul, nu-i aşa? 

Omul încercă din nou să vorbească, însă nu izbuti să scoată 
niciun sunet. Siena începu să-i scotocească prin buzunare fără 
menajamente şi scoase portofelul şi telefonul, pe care le vâri în 
buzunarul ei, aplecându-se apoi asupra lui cu o privire 
acuzatoare. 

În clipa aceea, o italiancă în vârstă îşi făcu loc prin mulţimea 
adunată şi ţipă furioasă la Sienna. 

— L'hai colpito al petto! 

Şi făcu un gest violent cu pumnul spre pieptul ei. 


— Nu! exclamă Sienna. Manevrele de resuscitare l-ar ucide! 
Uită-te la pieptul lui! Robert, adăugă ea întorcându-se spre el, 
trebuie să plecăm de aici! Imediat! 

Langdon se uită la Ferris, care îl fixă cu o privire disperată, 
rugătoare, ca şi când ar fi vrut să-i transmită ceva. 

— Dar nu-l putem părăsi aici! exclamă el, înnebunit. 

— Ai încredere în mine, spuse Sienna. Ăsta nu e infarct. Iar 
noi plecăm. Acum! 

Multimea devenea tot mai deasă, iar câţiva turişti începură 
să strige după ajutor. Sienna înşfăcă braţul lui Langdon cu o 
forţă uimitoare şi îl trase după ea, în aerul răcoros de pe 
balconaş. 

Preţ de o clipă, Langdon nu mai văzu nimic. Soarele îi bătea 
drept în ochi, coborând spre extremitatea vestică a pieţei San 
Marco, scăldând balconul într-o lumină aurie. Sienna îl conduse 
spre stânga, printre turiştii care ieşiseră să admire priveliştea 
şi copiile Cailor Sfântului Marcu. 

Aşa cum alergau de-a latul fațadei, laguna se afla chiar în 
faţa lor. Departe, pe apă, o formă ciudată îi atrase privirea lui 
Langdon - un iaht ultramodern care semăna mai degrabă cu un 
crucişător futurist. 

Dar nu apucă să se gândească mai mult la el, că Sienna coti 
din nou la stânga, urmând balconul pe după colţul de sud-vest 
al bazilicii, spre „Uşa hârtiilor” - o anexă care face legătura 
între bazilică şi Palatul Dogilor, astfel numită fiindcă pe ea erau 
afişate decretele dogelui, pentru ştiinţa publicului. 

„Nu a făcut infarct?!” Imaginea pieptului negru-albăstrui al 
lui Ferris îi rămăsese întipărită în minte şi Langdon îşi dădu 
brusc seama că nici nu vrea să afle ce diagnostic ar fi pus 
Sienna. Mai mult decât atât, avea impresia că ceva anume se 
schimbase, că ea nu mai avea încredere în Ferris. „Oare de 
aceea tot încerca să-mi prindă privirea mai devreme?” 

Brusc, Sienna se opri şi se aplecă peste balustrada elegantă, 
privind spre un colţ ferit al pieţei San Marco. 

— La naiba! exclamă ea. Suntem mai sus decât aş fi crezut. 

Langdon se holbă la ea. 

„Doar nu aveai de gând să sărim de aici!?” 

Sienna se uită la el cu un aer speriat. 

— Nu-i putem lăsa să ne prindă, Robert! 

Langdon se întoarse spre bazilică, studiind uşa grea din 


sticlă şi fier forjat, aflată în spatele lor. Turiştii intrau şi ieşeau, 
iar dacă estimarea lui era corectă, trecând de uşa aceea ar 
ajunge înapoi în muzeu, aproape de partea din spate a bazilicii. 

— Toate ieşirile sunt blocate, spuse Sienna. 

După o clipă de gândire, Langdon ajunse la concluzia că 
aveau o singură opţiune. 

— Cred că am văzut înăuntru ceva ce ne-ar putea rezolva 
problema. 

Având în minte doar o idee vag conturată, o conduse pe 
Sienna înapoi în bazilică şi dădură amândoi ocol perimetrului 
muzeului, încercând să treacă neobservaţi printre turişti, mulţi 
dintre ei privind spre cealaltă latură a navei centrale, spre 
grupul adunat în jurul lui Ferris. Langdon o zări pe italianca în 
vârstă, furioasă, îndreptându-se spre balcon alături de doi 
soldaţi în negru şi arătându-le pe unde fugiseră profesorul şi 
Sienna. 

„Va trebui să ne grăbim”, îşi spuse el cercetând pereţii şi 
observând în sfârşit ceea ce căuta, aproape de o serie de 
tapiserii expuse. 

Dispozitivul de pe perete era de un galben aprins, cu un 
autocolant roşu de avertizare: ALLARME ANTINCENDIO. 

— Alarma de incendiu? întrebă Sienna. Asta e planul tău? 

— Putem ieşi odată cu mulţimea. 

Şi cu aceste cuvinte, Langdon prinse mânerul alarmei. „Şi 
uite că nu se întâmplă nimic”. Acţionând înainte de a mai apuca 
să se gândească la ce face, trase tare în jos şi văzu limpede 
cum mecanismul sparge micul cilindru de sticlă din interior. 

Sirenele şi agitația la care se aşteptase el nu izbucniră. 

Doar linişte. 

Trase încă o dată. 

Nimic. 

Sienna se uita la el de parcă şi-ar fi zis că a înnebunit subit. 

— Robert, ne aflăm într-o biserică din piatră plină de turişti! 
Chiar crezi că alarmele astea publice sunt active, când orice ins 
pus pe farse ar putea să... 

— Sigur că da! Legile antiincendiu din Statele Unite... 

— Noi suntem în Europa. Avem mai puţini avocaţi. Şi - 
adăugă ea arătând undeva peste umărul lui - nu mai avem nici 
timp. 

Langdon se întoarse spre uşa din sticlă pe care tocmai 


intraseră şi văzu doi soldaţi venind în fugă dinspre balcon, 
cercetând zona cu priviri atente. Imediat îl recunoscu pe unul 
din ei - era acelaşi agent musculos care trăsese asupra lor când 
fugiseră din apartamentul Siennei. 

Având puţine opţiuni la dispoziţie, se furişară pe o scară care 
cobora în spirală până la parter. Când ajunseră jos, se opriră în 
penumbra casei scării. În celălalt capăt al bazilicii, câţiva 
soldaţi stăteau de pază la ieşiri, ţinând sub observaţie întreaga 
zonă. 

— Dacă ieşim de aici, ne vor vedea, spuse Langdon. 

— Scările coboară mai mult, şopti Sienna, arătând spre o 
plăcuţă cu ACCESO VIETATO prinsă de un cordon întins de-a 
latul treptelor. Dincolo de el, scările coborau într-o spirală şi 
mai îngustă, pierzându-se în întuneric. 

„Greşită idee, se gândi Langdon. Criptă fără ieşire”. 

Dar Sienna păşise deja peste cordon şi se avântase în tunelul 
vertical, dispărând în beznă. 

— E deschis! strigă ea de dedesubt. 

Pentru Langdon, asta nu era de mirare. Spre deosebire de 
alte cripte, cea de la San Marco avea şi rol de capelă 
funcţională, aici fiind ţinute în mod regulat slujbe religioase la 
moaştele Sfântului Marcu. 

— Cred că văd lumină naturală! şopti Sienna. 

„Cum e posibil?” Langdon încercă să-şi aducă aminte de 
vizitele sale anterioare în acest spaţiu subteran şi bănui că ceea 
ce vedea ea era de fapt aşa-numita Jux eterna - un bec electric 
care stătea mereu aprins pe mormântul sfântului, în centrul 
criptei. Dar, auzind paşii care se apropiau rapid deasupra, nu 
mai avu timp să se gândească de două ori. Trecu peste cordon, 
având grijă să nu-l mişte, şi îşi puse palma pe zidul din piatră, 
pipăind pentru a-şi găsi drumul în jos. 

Sienna îl aştepta în capătul scărilor. În spatele ei, cripta abia 
dacă era vizibilă în întuneric. Era o încăpere subterană scundă, 
cu un tavan alarmant de jos, susţinut de coloane vechi şi arcade 
din cărămidă. „Greutatea întregii bazilici se sprijină pe pilaştrii 
aceştia”, îşi zise Langdon, simțind deja presiunea 
claustrofobiei. 

— Ți-am spus eu! şopti Sienna şi ochii frumoşi îi licăriră uşor, 
în strălucirea vagă a unei palide lumini naturale. 

Şi arătă spre o serie de mici oberlihturi în arcadă, sus pe 


perete. 

„Luminatoare”, realiză Langdon, dându-şi seama că uitase de 
existenţa lor. Ferestruicile, menite să aducă aer curat şi lumină 
în cripta scundă, se deschideau în nişte puțuri adânci, care 
coborau din pavimentul pieţei San Marco, aflate deasupra. 
Sticla era ranforsată cu un model din fier forjat format din 
cincisprezece cercuri intersectate şi, cu toate că - bănuia el - 
ar fi putut fi deschise din interior, se aflau cam la înălţimea 
unui stat de om şi erau aproape prea înguste pentru a trece 
prin ele. Şi chiar dacă s-ar fi putut strecura printr-una şi să 
ajungă în puț, le-ar fi fost imposibil să urce până la suprafaţă, 
dat fiind că puţurile erau înalte de peste trei metri, iar sus erau 
acoperite cu grilaje solide, de siguranţă. 

În lumina slabă prefirată prin oberlihturi, cripta părea o 
pădure scăldată în lumina lunii - un desiş de coloane ca nişte 
trunchiuri de copaci care aruncau umbre lungi pe pardoseală. 
Langdon îşi întoarse privirea spre centrul criptei, unde o 
lumină  solitară ardea pe mormântul Sfântului Marcu. 
Ocrotitorul bazilicii îşi dormea somnul de veci într-un sarcofag 
din piatră depus în spatele unui altar; în faţa lui erau câteva 
şiruri de strane pentru puţinii norocoşi invitaţi să se închine 
aici, în inima creştinătăţii venețiene. 

O luminiţă se aprinse lângă el, iar Langdon se întoarse şi o 
văzu pe Sienna cu telefonul lui Ferris în mână; micul ecran era 
luminat. 

— Parcă spunea că i s-a descărcat bateria! exclamă el, mirat. 

— A minţit, replică ea, tastând ceva. A minţit în multe 
privinţe. Apoi se încruntă şi clătină din cap, adăugând: Nu are 
semnal. Credeam că pot să aflu unde e mormântul lui Enrico 
Dandolo. 

Se duse cu paşi repezi spre luminatoare şi ridică telefonul 
cât mai aproape de sticlă, încercând să prindă semnalul de 
reţea. 

„Enrico Dandolo”, îşi spuse Langdon; abia dacă avusese timp 
să se gândească la dogele orb înainte de a fi nevoiţi să fugă. Şi 
în ciuda situaţiei în care se aflau, vizita lor aici îşi atinsese 
scopul: aflaseră identitatea dogelui trădător care retezase 
capetele cailor... şi scosese oasele orbului. 

Din păcate, habar nu avea unde era mormântul lui Enrico 
Dandolo şi, după toate aparențele, nici Ettore Vio nu ştia. „El 


cunoaşte bine fiecare centimetru pătrat al bazilicii... şi probabil 
că al Palatului Dogilor deopotrivă”. Faptul că prietenul lui îşi 
arătase ignoranta în acest sens sugera că mormântul căutat nu 
se afla nici în bazilică, nici în palat. 

„Şi atunci, unde e?” 

Langdon se uită la Sienna, care împinsese o strană până sub 
unul dintre oberlihturi şi se urcase pe ea, în picioare. Descuiase 
ferestruica, o deschisese şi ţinea acum telefonul în puţul 
propriu-zis. 

Zgomotele din piaţa San Marco răzbăteau până la ei, iar 
Langdon se întrebă deodată dacă nu exista totuşi o cale de a 
ieşi la suprafaţă. În spatele stranelor erau aşezate câteva 
scaune pliante, iar el îşi spuse că poate ar reuşi să împingă 
unul în puț. „Nu s-ar putea oare ca grilajul de deasupra să se 
deschidă şi din interior?” 

Prin întuneric, o luă la fugă spre Sienna. După doar câţiva 
paşi, o izbitură puternică în frunte îl dobori la pământ. Căzu în 
genunchi şi, pentru o clipă, crezu că fusese atacat. Nu asta se 
întâmplase, îşi dădu el seama, mustrându-se pentru că nu se 
gândise că, la un metru şi optzeci de centimetri, era mai înalt 
decât arcadele construite pentru omul de înălţime medie cu 
mai bine de o mie de ani în urmă. 

Stând în genunchi pe pardoseala din piatră şi aşteptând să-şi 
revină, privirea îi căzu pe o inscripţie de pe podea. 

Sanctus Marcus. 

O privi un moment lung. Nu numele sfântului era cel care îl 
frapase, ci limba în care fusese scris. 

Latina. 

După o zi întreagă petrecută în mijlocul vorbitorilor de 
italiană, se simţea oarecum dezorientat să vadă numele 
caligrafiat în latină, dar îşi aminti imediat că această limbă 
moartă era lingua franca a Imperiului Roman în perioada în 
care trăise şi murise Sfântul Marcu. 

Şi, instantaneu, un alt gând îi veni în minte. 

La începutul secolului al XIII-lea, în epoca lui Enrico Dandolo 
şi a celei de-a patra cruciade, limba oficială era încă latina. Un 
doge care sporise gloria Imperiului Roman recucerind 
Constantinopolul n-ar fi fost niciodată înmormântat sub numele 
Enrico... ci ar fi fost folosit cel în latină. 

Henricus Dandolo. 


Şi cu această idee, o imagine de mult uitată îl zgâlţâi ca un 
şoc electric. Deşi revelaţia îi apăruse în vreme ce stătea în 
genunchi într-o capelă. 

Langdon ştia bine că nu era de inspiraţie divină. De fapt, un 
indiciu vizual fusese cel care îi sugerase neaşteptata conexiune. 
Imaginea care îi apăruse din adâncurile memoriei era aceea a 
numelui latin al lui Dandolo... gravat pe o lespede veche din 
marmură încastrată într-o pardoseală bogat ornamentată. 

Henricus Dandolo. 

Abia dacă mai respira în timp ce revedea cu ochii minţii 
inscripţia simplă de pe mormântul dogelui. „Am fost şi eu 
acolo”. Exact aşa cum preciza poemul, Enrico Dandolo era 
înmormântat într-un muzeu aurit - un museion al sfintei 
înţelepciuni, dar acesta nu era bazilica San Marco. 

Din ce în ce mai convins de adevărul revelaţiei sale, se ridică 
încet în picioare. 

— Nu pot deloc să prind semnalul, spuse Sienna, coborând 
de pe strană şi venind spre el. 

— Nici nu avem nevoie, izbuti el să bâiguie. Museionul aurit 
al sfintei înţelepciuni... Trase adânc aer în piept şi continuă: 
Am... am făcut o greşeală. 

Ea păli. 

— Să nu-mi spui că suntem într-un alt muzeu decât cel care 
trebuie. 

— Sienna, şopti el, simțind că-l ia ameţeala. Suntem în altă 
ţară decât cea care trebuie. 


CAPITOLUL 76 


Afară, în piaţa San Marco, ţiganca cu măştile venețiene făcea 
o pauză, sprijinindu-se de zidul bazilicii pentru a se odihni. La 
fel ca întotdeauna, se aşezase în ungherul ei preferat - o mică 
nişă între două grilaje metalice din paviment, un loc ideal 
pentru a-şi lăsa jos povara şi a privi soarele la apus. 

Văzuse multe în piaţa San Marco în decursul anilor, dar 
bizara activitate care îi atrăsese acum atenţia nu se petrecea în 
piaţă... ci sub ea. Speriată de un zgomot puternic sub picioarele 
ei, femeia se aplecă şi se uită prin grilaj într-un puț îngust, 
adânc poate de trei metri. Fereastra de jos era deschisă şi un 
scaun pliant fusese împins prin puț, râcâind acum dalele 
pavajului. 

Spre surprinderea ţigăncii, în urma scaunului apăru o blondă 
drăguță cu părul prins în coadă, care părea împinsă din 
interior, iar acum se căţăra prin deschiderea îngustă. 

Blonda se ridică în picioare şi se uită imediat în sus, evident 
uimită s-o vadă pe ţigancă privind în jos, prin grilaj. Apoi ridică 
un deget la buze şi zâmbi scurt, desfăcu scaunul pliant şi se 
urcă pe el, întinzându-se spre grilaj. 

„Eşti mult prea scundă, spuse ţiganca în sinea ei. Şi oare ce 
ai de gând să faci?” 

Blonda cobori de pe scaun şi vorbi cu cineva din clădire. Deşi 
abia avea loc să stea în picioare în puţul îngust, alături de 
scaun, făcu un pas în lateral şi în clipa aceea o a doua persoană 
- un bărbat înalt, brunet, cu un costum elegant - se opinti să 
iasă din subsolul bazilicii în puț. 

Şi el se uită în sus, zărind-o pe ţigancă prin grilaj. Un 
moment mai târziu, într-o învălmăşeală chinuită de braţe şi 
picioare, schimbă locul cu blonda şi urcă pe scaunul şubred. 
Era mai înalt decât ea şi, când întinse mâna, reuşi să desfacă 
ivărul de siguranţă al grilajului. Stând pe vârfurile picioarelor, 
îşi puse palmele pe gratii şi împinse în sus. 

— Può darci una mano? strigă blonda spre ţigancă. 

„Să-ţi dau o mână? se miră femeia, hotărâtă să nu se 
amestece. Dar ce vrei să faci?” 

Tânăra blondă scoase din buzunar un portofel bărbătesc şi 
luă din el o bancnotă de o sută de euro, fluturând-o ademenitor. 
Erau mai mulţi bani decât ar fi câştigat ea cu măştile ei în trei 
zile. Cum târguiala nu-i era străină, clătină din cap şi ridică 


două degete. Blonda îi arătă şi o a doua bancnotă. 

Parcă nevenindu-i să creadă într-un asemenea noroc, tiganca 
încuviinţă fără tragere de inimă, încercând să-şi ia un aer 
indiferent în vreme ce se ghemui şi prinse barele metalice, 
uitându-se în ochii bărbatului înalt pentru a-şi sincroniza 
eforturile cu ale lui. 

Când el împinse din nou, ea trase în sus cu braţele ei 
musculoase după anii în care îşi transportase produsele, iar 
grilajul se desprinse... pe jumătate. Exact în clipa în care crezu 
că au reuşit, dedesubt se auzi un trosnet sonor, iar bărbatul 
dispăru, căzând în puț când scaunul se frânse sub el. 

Grilajul din fier deveni deodată greu în mâinile ei, iar ea 
crezu că îl va scăpa, dar promisiunea celor două sute de euro îi 
dădu puteri, aşa că izbuti să-l ridice şi să-l rezeme de zidul 
bazilicii. 

Fără suflare, femeia privi în puț, la încâlceala de trupuri şi 
lemn rupt. Când bărbatul se ridică de jos şi se scutură de praf, 
ea întinse mâna, cerându-şi banii. 

Blonda cu coadă înclină din cap şi ridică cele două bancnote 
deasupra capului. Țiganca se aplecă, dar era prea departe. 

„Dă-i banii bărbatului!” 

Deodată, din puț răzbătu un tumult - voci furioase strigând 
din interiorul bazilicii. Cei doi se răsuciră înspăimântați, 
retrăgându-se de la ferestruică. 

Apoi totul se transformă într-un haos. 

Bărbatul cu părul negru preluă iniţiativa, se ghemui şi-i ceru 
ferm blondei să pună un picior în căuşul palmelor lui împletite. 
Ea se conformă, iar el o împinse în sus. Fata se căţără pe 
peretele lateral al puţului, ţinând bancnotele între dinţi pentru 
a-şi elibera ambele mâini în încercarea de a ajunge sus. 
Bărbatul se opinti, împingând mai sus... şi mai sus... ridicând-o 
până ce mâinile ei prinseră marginea puţului. 

Cu un efort uriaş, izbuti să urce pe pavimentul pieţii, ca o 
înotătoare care iese din piscină. Îndesă banii în mâinile ţigăncii, 
după care se răsuci imediat şi îngenunche la marginea puţului, 
întinzând braţul în jos, spre bărbatul brunet. 

Dar era prea târziu. 

Braţe puternice în mâneci lungi, negre, se iviră în put, 
căutând, zvârcolindu-se ca tentaculele unui monstru flămând, 
înhăţând picioarele bărbatului şi trăgându-l înapoi, spre 


ferestruică. 

— Fugi, Sienna! strigă bărbatul zbătându-se. Acum! 

Țiganca văzu cum privirile lor se întâlnesc pentru o clipă, cu 
o expresie de regret adânc... şi apoi totul se sfârşi. 

Bărbatul fu tras fără menajamente înapoi pe fereastră, în 
bazilică. 

Blonda continuă să privească în jos, sub imperiul şocului, iar 
ochii i se umplură de lacrimi. 

— Imi pare foarte rău, Robert, şopti ea. Apoi, după un 
moment, adăugă: Pentru tot. 

O clipă mai târziu, fugi şi se pierdu în mulţime, coada 
săltându-i pe spate în vreme ce alerga pe aleea Merceria dell' 
Orologio... dispărând în inima Veneţiei. 


CAPITOLUL 77 


Încet, sunetele line ale apei clipocind îl readuseră pe Robert 
Langdon în simţiri. La nas îi ajunse mirosul steril de antiseptice 
amestecat cu aer marin sărat, iar el simţi cum lumea se 
leagănă sub el. 

„Unde sunt?” 

Cu numai câteva clipe în urmă, din câte ştia el, se luptase din 
răsputeri cu mâinile acelea puternice care îl trăgeau în jos din 
puț, înapoi în criptă. În mod ciudat, acum nu mai simţea 
dedesubt pardoseala rece din piatră a bazilicii San Marco... ci o 
saltea moale. 

Langdon deschise ochii şi privi în jur: o încăpere cu aer 
sanitar, mică şi cu o singură fereastră ovală. Legănarea 
continua să se simtă. 

„Sunt pe o ambarcaţiune?” 

Ultimul lucru pe care şi-l amintea era că fusese prins şi 
imobilizat pe podeaua criptei de unul dintre soldaţii în negru, 
care şuierase la el furios: „Nu mai încerca să fugi!” 

El strigase cât de tare putuse, chemând ajutoare, în vreme ce 
soldaţii se străduiau să-i astupe gura. 

„Trebuie să-l scoatem de aici”, îi spuse un soldat altuia, iar 
celălalt înclinase din cap: „Fă-o!” 

Langdon simţise degete puternice pipăindu-i cu gesturi 
pricepute arterele şi venele de la gât. Apoi, localizând un punct 
precis de pe carotidă, degetele începuseră să aplice o presiune 
fermă, concentrată. În numai câteva secunde, vederea i se 
înceţoşase, iar el simţise cum îşi pierde cunoştinţa, din cauza 
privării de oxigen. 

„Acum mă vor ucide, îşi spusese el. Chiar aici, lângă 
mormântul Sfântului Marcu”. 

Bezna venise, dar păruse într-un fel incompletă... mai 
degrabă un soi de cenuşiu punctat de forme şi sunete stinse. 

Habar nu avea cât timp trecuse, dar acum începuse să-şi 
revină. Din câte îşi dădea el seama, se afla în infirmeria unui 
vas. Mediul steril şi izul de alcool medicinal îi dădeau un 
straniu sentiment de déjà vu - ca şi cum cercul se închisese, iar 
el se trezise, la fel ca în noaptea precedentă, pe un pat de spital 
necunoscut, având doar amintiri vagi. i 

Gândul îi zbură imediat la Sienna şi la siguranţa ei. Incă îi 
mai vedea ochii căprui privind în jos spre el, plini de remuşcare 


şi de teamă. Se rugă să fi scăpat şi să poată pleca în siguranţă 
din Veneţia. 

„Suntem în altă ţară decât cea care trebuie”, îi spusese el 
după ce realizase, şocat, unde se afla de fapt mormântul lui 
Enrico Dandolo. Misteriosul museion al sfintei înţelepciuni nu 
era în Veneţia... ci în celălalt capăt al lumii. Exact aşa cum 
preciza textul lui Dante, semnificaţia criptică a poemului era 
într-adevăr ascunsă „sub tainic văl”. 

El avusese de gând să-i explice totul Siennei de îndată ce vor 
fi ieşit din criptă, însă nu mai avusese ocazia s-o facă. 

„Ea a fugit ştiind doar că eu am dat greş”. 

Simţi un nod în stomac. 

„Molima e tot acolo... la o lume distanţă”. 

De dincolo de pereţii infirmeriei se auzeau paşi grei şi, 
întorcându-se, Langdon văzu un bărbat în negru intrând pe uşă. 
Era acelaşi soldat musculos care îl imobilizase pe pardoseala 
criptei. Ochii îi erau ca de gheaţă. Instinctiv, dădu să se tragă 
înapoi, dar nu avea unde. „Orice ar vrea oamenii ăştia să îmi 
facă, îmi pot face”. 

— Unde mă aflu? întrebă el pe un ton cât mai sfidător cu 
putinţă. 

— Pe un iaht ancorat în apropiere de Veneţia. 

Langdon privi medalionul de pe uniforma soldatului - globul 
pământesc încercuit de literele ECDC. Nu mai văzuse niciodată 
nici simbolul, nici acronimul. 

— Avem nevoie de o serie de informaţii de la dumneavoastră, 
spuse bărbatul, şi nu dispunem de mult timp. 

— Pentru ce v-aş spune ceva? Aproape că m-aţi ucis. 

— Nici pe departe. Am folosit doar o tehnică de imobilizare 
din judo, numită shime waza. Nu am intenţionat să vă rănim. 

— Aţi tras în mine în dimineaţa asta! exclamă Langdon, 
amintindu-şi foarte clar pocnetul glonţului în apărătoarea 
micului Trike al Siennei. Glonţul a trecut la câţiva milimetri de 
coloana mea vertebrală! 

Ochii omului se îngustară. 

— Dacă am fi vrut să vă nimerim coloana vertebrală, am fi 
nimerit-o. Am tras un singur foc încercând să sparg pneul din 
spate, ca să vă împiedic să fugiţi. Aveam ordine să stabilesc 
contactul cu dumneavoastră şi să mă dumiresc de ce mama 
dracului acţionaţi atât de haotic. 


Înainte ca Langdon să poată pricepe înţelesul acestor 
cuvinte, alţi doi soldaţi intrară în încăpere, apropiindu-se de 
patul lui. 

Intre ei se afla o femeie. 

O apariţie. 

Eterică şi fantomatică. 

Langdon o recunoscu imediat ca fiind femeia din halucinaţiile 
sale. Era frumoasă, cu părul argintiu, lung şi cu o amuletă 
albastră din lapislazuli. Fiindcă înainte îi apăruse în viziuni 
înconjurată de trupuri muribunde, el avu nevoie de un moment 
înainte de a se convinge că femeia stătea acum cu adevărat în 
faţa lui, în carne şi oase. 

— Domnule profesor Langdon, spuse ea cu un surâs obosit, 
apropiindu-se de patul lui. Constat cu uşurare că nu aţi păţit 
nimic. Apoi, aşezându-se şi luându-i pulsul, continuă: Am fost 
informată că suferiţi de amnezie. Vă amintiţi de mine? 

El o studie câteva clipe. 

— Am avut... viziuni în care v-am văzut, dar nu-mi aduc 
aminte să vă fi întâlnit. 

Femeia se aplecă spre el, cu o expresie înţelegătoare. 

— Numele meu este Elizabeth Sinskey. Sunt directorul 
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi v-am solicitat pentru a mă 
ajuta să găsesc... 

— O molimă, spuse Langdon. Creată de Bertrand Zobrist. 

Sinskey încuviinţă, încurajându-l. 

— Vă amintiţi? 

— Nu, m-am trezit într-un spital cu un mic proiector ciudat şi 
viziuni în care dumneavoastră îmi spuneaţi să caut şi să găsesc. 
Asta voiam să fac când oamenii aceştia au încercat să mă ucidă, 
declară el, arătând spre soldaţi. 

Cel musculos se zbârli, evident dorind să-i răspundă, dar 
Elizabeth îi făcu semn să tacă. 

— Domnule profesor, spuse ea blând, nu mă îndoiesc că 
sunteţi confuz. Fiindcă eu v-am atras în tot acest haos, sunt 
îngrozită de ceea ce s-a întâmplat şi în acelaşi timp 
recunoscătoare pentru că sunteţi teafăr şi în siguranţă. 

— În siguranţă? ripostă Langdon. Sunt prizonier pe un vas! 

„La fel ca dumneavoastră!” 

Femeia cu părul argintiu încuviinţă, înţelegătoare. 

— Mă tem că, urmare a amneziei, multe aspecte din ceea ce 


vă voi spune acum vi se vor părea derutante. Dar timpul de 
care dispunem e scurt şi mulţi oameni au nevoie de ajutorul 
dumneavoastră. 

Sinskey ezită, de parcă n-ar fi ştiut sigur cum anume să 
continue. 

— În primul rând, începu ea o clipă mai târziu, aş vrea să 
înţelegeţi că agentul Brüder şi echipa lui nu au încercat nicio 
clipă să vă facă rău. Aveau ordine stricte să restabilească prin 
orice mijloace contactul cu dumneavoastră. 

— Să-l restabilească? Eu nu-mi... 

— Vă rog, domnule profesor, ascultați ce am de spus. Totul 
va deveni clar. Vă promit. 

Langdon se aşeză mai bine în patul de spital, mintea lui 
lucrând cu frenezie în vreme ce Sinskey vorbea: 

— Agentul Bruder şi oamenii săi formează o echipă SSR - 
Suport pentru Supraveghere şi Reacţie, care acţionează sub 
auspiciile Centrului European pentru Controlul şi Prevenirea 
Bolilor. 

Langdon aruncă o privire spre medalioanele cu inițialele 
ECDC de pe uniformele soldaţilor. „Prevenirea şi Controlul 
Bolilor?” 

— Grupul său, continuă Sinskey, s-a specializat în detectarea 
şi anihilarea riscurilor de boli transmisibile. Pe scurt spus, este 
o echipă SWAT care se ocupă de amenințările acute, pe scară 
largă, la adresa sănătăţii. Dumneavoastră eraţi principala mea 
speranţă pentru a localiza creaţia lui Zobrist şi, de aceea, când 
aţi dispărut, am cerut echipei SSR să vă localizeze... Fu am 
convocat-o la Florenţa, ca să mă ajute. 

Langdon era uluit. 

— Soldaţii aceia lucrează pentru dumneavoastră? 

Ea încuviinţă. 

— I-am „împrumutat” de la ECDC. Noaptea trecută, când aţi 
dispărut şi nu aţi mai telefonat, am crezut că vi s-a întâmplat 
ceva. Abia în dimineaţa aceasta, când tehnicienii echipei au 
văzut că v-aţi accesat contul de e-mail de la Harvard, am fost 
siguri că sunteţi în viaţă. În acel moment, singura explicaţie la 
care ne-am gândit pentru comportamentul dumneavoastră 
bizar a fost că aţi schimbat tabăra... sau că, poate, vi s-a oferit 
o sumă mare de bani pentru a localiza sursa molimei în 
beneficiul altcuiva. 


Langdon clătină din cap. 

— Asta e o nebunie! 

— Da, ni s-a părut un scenariu improbabil, dar era singura 
explicaţie logică... iar miza fiind atât de mare, nu puteam risca. 
Desigur, nu ne-a trecut prin minte nicio clipă că aţi avea 
amnezie. Când tehnicienii echipei noastre au descoperit că v-aţi 
activat contul de e-mail de la Harvard, am detectat adresa IP a 
computerului, am identificat apartamentul din Florenţa şi am 
venit. Dar aţi fugit pe o motoretă împreună cu o femeie, fapt 
care ne-a sporit suspiciunile că lucraţi pentru altcineva. 

— Am trecut chiar pe lângă dumneavoastră! exclamă 
Langdon, cu răsuflarea tăiată. V-am văzut pe bancheta din 
spate a unei dube negre, înconjurată de soldaţi. Am crezut că 
sunteţi prizonieră. Păreaţi în delir, ca şi când v-ar fi drogat. 

— Ne-aţi văzut? se miră Sinskey. Şi, da, aveţi dreptate... mi- 
au dat unele medicamente. Dar, adăugă ea după o pauză, 
numai fiindcă eu le-am ordonat s-o facă. 

Langdon nu mai înţelegea nimic. 

„Ea le-a cerut s-o drogheze?” 

— Probabil că nu vă amintiţi, continuă Sinskey, dar în 
momentul în care aeronava noastră C-130 a aterizat la 
Florenţa, presiunea s-a modificat, iar eu am suferit un episod 
de ceea ce se numeşte vertij poziţional paroxistic - o tulburare 
debilitantă a urechii interne care mi-a mai făcut probleme şi în 
trecut. Nu este însă de durată, şi nici gravă, dar cel afectat 
suferă de amețeli şi de greţuri atât de puternice, încât abia 
dacă-şi mai poate ţine capul ridicat. În mod normal, m-aş fi dus 
să mă culc şi să îndur senzaţia aceea cumplită de greață, dar ne 
confruntam cu criza creată de Zobrist, aşa că mi-am prescris 
injecții cu metoclopramidă la fiecare oră, ca să nu mai vomit. 
Medicamentul are un efect secundar grav, provocând 
somnolenţă intensă, dar cel puţin mi-a permis să conduc 
operaţiunile prin telefon, de pe bancheta din spate a dubei. 
Echipa SSR a vrut să mă ducă la spital, dar eu le-am ordonat să 
n-o facă înainte de încheierea cu succes a misiunii - aceea dea 
vă găsi. Din fericire, vertijul mi-a trecut în timpul zborului spre 
Veneţia. 

Langdon se lăsă moale în pat, fără vlagă. „Toată ziua am 
fugit de Organizaţia Mondială a Sănătăţii de oamenii care mi- 
au solicitat serviciile!” 


— Acum trebuie să ne concentrăm, domnule profesor, spuse 
Sinskey pe un ton ferm. Molima lui Zobrist... Aveţi idee unde e? 
întrebă ea, privindu-l cu speranţă. Mai avem foarte puţin timp. 

„E foarte departe”, ar fi vrut el să răspundă, dar ceva anume 
îl opri. Ridică ochii spre Brüder, cel care trăsese asupra lui în 
dimineaţa aceea şi care aproape că-l sugrumase puţin mai 
înainte. Situaţia se schimbase atât de dramatic şi de rapid, 
încât nu avea idee pe cine să mai creadă. 

Sinskey se aplecă spre el, cu o privire mai intensă. 

— Noi avem impresia că sursa de contaminare se află aici, în 
Veneţia. Am dreptate? Spuneţi-ne unde şi voi trimite o echipă la 
țărm. 

Langdon ezită. 

— Domnule! izbucni Bruder nerăbdător. Este evident că ştiţi 
ceva... Spuneţi-ne unde e! Nu înţelegeţi ce e pe cale să se 
întâmple?! 

— Agent Brüder! interveni Sinskey cu mânie în glas. 
Suficient! Apoi, întorcându-se spre Langdon, vorbi pe un ton 
calm: Ţinând seama de tot ce vi s-a întâmplat, este de înţeles că 
sunteţi dezorientat şi nu ştiţi în cine să aveţi încredere. Dar, 
reluă ea după o pauză şi privind fix în ochii lui, timpul e scurt şi 
vă rog să aveţi încredere în mine. 

— Langdon se poate ridica în picioare? întrebă o voce pe 
care n-o mai auzise până atunci. 

Un bărbat scund, bronzat, cu aspect îngrijit, îşi făcu apariţia 
în uşă. Îl studie pe Langdon cu un calm exersat, dar în privirile 
lui profesorul sesiză doar pericol. 

Sinskey îi făcu semn să se ridice. 

— Domnule profesor, dumnealui este o persoană cu care aş 
prefera să nu colaborez, dar situaţia este atât de gravă, încât 
nu avem de ales. 

Nesigur pe el, Langdon îşi trecu picioarele peste marginea 
patului şi se ridică, aşteptând o clipă pentru a-şi regăsi 
echilibrul. 

— Urmaţi-mă, spuse nou-venitul, arătând spre uşă. Trebuie 
să vedeţi ceva. 

Langdon rămase nemişcat. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? 

Omul se opri şi-şi împleti degetele. A 

— Numele nu au nicio importanţă. Imi puteţi spune 


„prefectul”. Conduc o organizaţie... care, regret să spun, a 
făcut greşeala de a-l ajuta pe Bertrand Zobrist să-şi împlinească 
obiectivul. Acum încerc să repar această greşeală înainte de a fi 
prea târziu. 

— Şi ce doriţi să-mi arătaţi? întrebă Langdon. 

Bărbatul îl fixă cu o privire neclintită. 

— Ceva ce vă va convinge categoric că ne aflăm de aceeaşi 
parte a baricadei. 


CAPITOLUL 78 


Langdon îl urmă pe bărbatul bronzat printr-un labirint de 
coridoare claustrofobice de sub punte, doamna doctor Sinskey 
şi soldaţii ECDC venind în spatele lor în şir indian. Când se 
apropiară de o scară, speră că vor urca spre lumina zilei, însă 
dimpotrivă, începură să coboare mai mult. 

Adânc în măruntaiele iahtului, ghidul lor îi conduse printr-o 
serie de încăperi cu pereţii din sticlă - unii opaci, alţii 
transparenţi. In fiecare cubicul izolat fonic, diverşi angajaţi 
lucrau, tastând la computere sau vorbind la telefon. Cei care 
ridicau privirea şi îi observau păreau alarmaţi la vederea unor 
străini în această parte a navei. Bărbatul bronzat schiţa însă un 
gest liniştitor, continuându-şi drumul. 

„Ce loc e ăsta?” se întrebă Langdon în timp ce treceau printr- 
o altă serie de birouri înghesuite. 

Intr-un târziu, ajunseră la o sală de conferinţe, în care 
intrară. După ce se aşezară cu toţii, bărbatul bronzat apăsă un 
buton şi, cu un şuier, pereţii sălii se opacizară. Langdon tresări; 
nu mai văzuse niciodată aşa ceva. 

— Unde suntem? întrebă el cu glas tare. 

— Pe iahtul meu, Mendacium. 

— Mendacium? Ca în... termenul latinesc pentru Pseudologos 
- zeul elen al înşelăciunii? 

Omul se arătă impresionat. 

— Nu sunt mulţi cei care ştiu acest lucru. 

„Nu-i deloc un apelativ nobil”, îşi spuse Langdon. Mendacium 
era zeul obscur care domnea asupra tuturor pseudologoi - 
daimonii specializaţi în minciuni, născociri şi falsuri. 

Bărbatul bronzat scoase un mic stick de memorie roşu pe 
care îl conectă la un set de echipamente electronice de pe 
peretele din spate al sălii. Un uriaş ecran LED prinse viaţă, iar 
luminile din plafon scăzu în intensitate. 

În tăcerea care se aşternu, Langdon auzi un clipocit uşor de 
apă. 

La început, i se păru că sunetul vine din afara navei, dar 
imediat realiză că de fapt răzbătea din boxele ecranului LED. 
Treptat, o imagine prinse contur - un perete ud de cavernă, 
luminat de o strălucire roşiatică tremurătoare. 

— Bertrand Zobrist a făcut această înregistrare video, 
explică gazda lor. Şi mi-a cerut s-o dau publicităţii mâine. 


Mut de stupefacţie, Langdon urmări filmul bizar... grota cu 
laguna unduitoare... în care cameră se cufundă... coborând 
până pe fundul cu dale acoperite de mâl, pe care era prinsă o 
plăcuţă ce purta mesajul: 

ÎN ACEST LOC, LA ACEASTĂ DATĂ, 

LUMEA S-A SCHIMBAT PENTRU TOTDEAUNA. 

Textul era semnat: BERTRAND ZOBRIST. 

Data era cea de mâine. 

„Dumnezeule!” Langdon se întoarse către Sinskey, dar ea 
privea în gol spre podea; probabil, îşi spuse el, văzuse deja 
filmul şi nu mai avea puterea să-l urmărească încă o dată. 

Camera panoramă spre stânga, iar el văzu, siderat, un balon 
din plastic transparent, unduitor, care plutea în apă şi conţinea 
o substanţă gelatinoasă, galben-maronie. Sfera părea legată de 
podea astfel încât să nu se poată ridica la suprafaţă. 

„Ce naiba?!” Langdon studie săculeţul umflat. Conţinutul său 
vâscos părea să se rotească lent, mocnind parcă. 

Când îşi dădu seama, rămase fără suflu. „Molima lui Zobrist”. 

—  Opreşte înregistrarea, răsună glasul lui Sinskey în 
întuneric. 

Imaginea îngheţă - un săculeţ din plastic plutind în apă, un 
nor de lichid gelatinos suspendat în spaţiu. 

— Cred că bănuiţi ce este, spuse Sinskey. Problema e... cât 
timp va rămâne în acel recipient? Apropiindu-se de ecranul 
LED, indică un mic marcaj pe săculeţul transparent. Din 
nefericire, acest lucru ne spune din ce e confecţionat sacul. 
Puteţi citi ce scrie? 

Cu inima bătându-i nebuneşte, Langdon îşi miji ochii ca să 
vadă mai bine textul - părea a fi o marcă de producător: 
Solublon 8. 

— Cel mai mare fabricant de materiale plastice solubile în 
apă, explică Sinskey. 

Profesorul simţi cum i se strânge stomacul. 

— Vreţi să spuneţi că punga se... dizolvă?! 

Ea încuviinţă printr-o mişcare a capului. 

— Am luat legătura cu producătorul şi am aflat că, din 
păcate, ei fabrică zeci de tipuri de plastic, care se dizolvă în 
intervale cuprinse între zece minute şi zece săptămâni, în 
funcţie de domeniul de utilizare. Durata variază uşor în funcţie 
de tipul şi de temperatura apei, dar nu avem nicio îndoială că 


Zobrist a luat în considerare aceşti factori cu mare atenţie. 
Săculeţul acesta, continuă ea după o scurtă pauză, se va 
dizolva, credem noi, până... 

— Mâine, o întrerupse prefectul. Mâine este data pe care 
Zobrist a încercuit-o în calendarul meu. Şi, de asemenea, data 
de pe plăcuţă. 

Langdon stătea în întuneric fără să rostească un cuvânt. 

— Arată-i restul, spuse Sinskey. 

Pe ecran apărură din nou imagini, camera mişcându-se 
pentru a dezvălui apa strălucitoare şi grota întunecată. 
Langdon nu avea nicio îndoială că acesta era locul la care se 
referea poemul. „Laguna ce nu oglindeşte stele”. 

Scena îi readuse în minte imagini ale iadului în viziunea lui 
Dante... râul Cocytus ce străbate grotele lumii subterane. 

Oriunde s-ar fi aflat laguna aceea, apele ei erau mărginite de 
pereţi abrupți, acoperiţi cu muşchi, care - după părerea lui 
Langdon - erau construiți de mâna omului. De asemenea, 
bănuia că imaginea dezvăluia doar un colţ din vastul spaţiu 
subteran, idee confirmată de prezenţa unor foarte slabe umbre 
verticale pe pereţi. Umbrele erau late, ca nişte stâlpi, şi la 
intervale egale. 

Coloane, îşi dădu el seama. 

Plafonul grotei era susţinut de coloane. 

Deci laguna nu se afla într-o grotă, ci într-o încăpere vastă. 

„Adânc coborâţi în palatul scufundat...“ 

Înainte de a putea rosti un cuvânt, atenţia îi fu atrasă de 
apariţia unei noi umbre pe perete... o formă umanoidă, cu un 
nas lung, ca un cioc. 

„Oh, Dumnezeule mare. 

Umbra începu să vorbească, şoptind peste apă cu glas 
înăbuşit, într-un ritm poetic straniu. 

Eu sunt salvarea voastră. Eu sunt Umbra. 

În următoarele minute, Langdon urmări cel mai 
înspăimântător film pe care-l văzuse vreodată. Fără îndoială, 
peroraţia unui geniu smintit, monologul lui Bertrand Zobrist - 
pe care îl rostea în chip de doctor al ciumei - era presărat cu 
referiri la Infernul lui Dante şi transmitea un mesaj 
neîndoielnic: creşterea populaţiei scăpase de sub control, astfel 
că însăşi supraviețuirea omenirii era periclitată. 

Pe ecran, vocea intona: 


Să nu faci nimic înseamnă să deschizi uşa larg 
infernului dantesc... colcăind şi înfometat, bălăcindu-se 
în Păcat. Şi de aceea, cu bravură, eu am acţionat. Unii se 
vor cutremura oripilaţi, dar orice salvare are un preţ. 
Într-o zi, lumea va înţelege măreţia sacrificiului meu. 

Langdon tresări în clipa în care Zobrist însuşi apăru, 
înveşmântat ca un doctor de ciumă, şi îşi smulse masca. Privind 
chipul acela slab şi ochii verzi cu sclipiri sălbatice, îşi dădu 
seama că în sfârşit vedea chipul omului care declanşase toată 
această criză. Zobrist continuă mărturisindu-şi dragostea 
pentru o persoană pe care o numea „inspiraţia” lui. 

„am lăsat viitorul în mâinile tale delicate. Munca mea 
aici, jos, e împlinită. lar acum a venit vremea să urc din 
nou în lumea de deasupra... şi să privesc iar stelele. 

Înregistrarea se încheie, iar Langdon îşi dădu seama că 
finalul era aproape identic cu cel al Infernului lui Dante. 

În întunericul sălii de conferinţe, profesorul ajunse la 
concluzia că toate momentele de spaimă prin care trecuse în 
ziua aceea tocmai se cristalizaseră cu câteva secunde în urmă 
într-o realitate unică şi terifiantă. 

Bertrand Zobrist avea acum un chip... şi o voce. 

Luminile se aprinseră în sală, iar Langdon văzu că toţi ochii 
erau îndreptaţi spre el, cu priviri pline de speranţă. 

Elizabeth Sinskey se ridică în picioare şi începu să-şi 
mângâie amuleta cu nervozitate; chipul părea împietrit. 

— Domnule profesor, este evident că timpul care ne-a rămas 
e scurt. Singura veste bună de până acum este că nu s-a 
înregistrat deocamdată niciun caz în care să se fi detectat 
agenţi patogeni sau să se fi raportat îmbolnăviri, deci bănuim 
că săculeţul Solublon este încă intact. Dar nu ştim unde să-l 
căutăm. Obiectivul nostru este neutralizarea amenințării prin 
sigilarea săculeţului înainte de a se perfora. Şi unica modalitate 
de a face asta este, desigur, să identificăm imediat locul în care 
se află. 

Brüder se ridică în picioare, fixându-l pe Langdon cu o 
privire intensă. 

— Bănuim că aţi venit la Veneţia fiindcă aţi aflat că aici şi-a 
ascuns Zobrist agentul patogen. 

Langdon se uită la toţi cei din faţa lui, la chipurile lor 
încordate, fiecare sperând într-un miracol, şi îşi dori să fi avut 


veşti mai bune pentru ei. 

— Suntem în altă ţară decât cea care trebuie, declară el. 
Ceea ce căutaţi se află la o mie cinci sute de kilometri de aici. 

XXX 

Langdon îşi simţea măruntaiele vibrând de la huruitul 
profund al motoarelor iahtului. Mendacium luase un viraj larg, 
îndreptându-se spre aeroportul din Veneţia. La bord parcă se 
dezlănţuise iadul. Prefectul plecase în fugă, strigând ordine 
către echipaj. Elizabeth Sinskey îşi înhăţase telefonul şi-i 
sunase pe piloţii aeronavei de transport C-130 a OMS, cerându- 
le să se pregătească imediat pentru decolarea de pe aeroportul 
venețian. Agentul Brüder se repezise la laptop, încercând să 
organizeze un fel de echipă internaţională de prevenire care să- 
i aştepte la destinaţie. 

„În celălalt capăt al lumii”. 

Prefectul reveni în sala de conferinţe şi se apropie de Bruder. 

— Vreo veste de la autorităţile venețiene? 

Agentul clătină din cap. 

— Nimic. Caută pretutindeni, dar Sienna Brooks parcă a 
intrat în pământ. 

Langdon tresări violent. „O caută pe Sienna?!” 

Sinskey încheie convorbirea telefonică şi li se alătură. 

— N-au găsit-o? 

Prefectul clătină din cap. 

— Dacă sunteţi de acord, cred că OMS ar trebui să 
autorizeze folosirea forţei la nevoie, pentru a o reţine. 

Langdon sări în picioare. 

— De ce?! Sienna Brooks nu are niciun amestec în toate 
astea! 

Ochii întunecaţi ai prefectului fulgerară. 

— Domnule profesor, sunt câteva lucruri pe care ar trebui să 
vi le spun despre doamna Brooks. 


CAPITOLUL 79 


Croindu-şi drum prin mulţimea de turişti de pe podul Rialto, 
Sienna Brooks începu din nou să alerge, sprintând spre vest pe 
Fondamenta Vin Castello, paralel cu marea. 

„L-au prins pe Robert”. 

Încă îi vedea ochii disperaţi privind în sus spre ea, în timp ce 
soldaţii îl trăgeau prin puț înapoi în criptă. Nu se îndoia că, 
într-un fel sau altul, cei care îl prinseseră aveau să-l convingă 
în scurt timp să le spună tot ce descoperise. 

„Suntem în altă ţară decât cea care trebuie”. 

Însă mult mai tragic era faptul că nu vor ezita să-i dezvăluie 
lui adevărata natură a situaţiei. 

„Imi pare foarte rău, Robert. 

Pentru tot. 

Aş vrea să ştii că n-am avut de ales”. 

În mod ciudat, deja îi era dor de el. Aici, în îmbulzeala din 
Veneţia, simţea cum un sentiment de singurătate bine cunoscut 
începea să-şi facă simțită prezenţa. 

Solitudinea nu era ceva nou pentru ea. 

Încă de copil, Sienna Brooks se simţise singură. 

Având inteligenţă ieşită din comun, îşi petrecuse copilăria 
simțindu-se străină într-o lume ciudată... un soi de 
extraterestru captiv pe un tărâm izolat. Încercase să-şi facă 
prieteni, dar cei de-o seamă cu ea erau preocupaţi numai de 
frivolităţi care ei nu-i stârneau niciun interes. Se străduise să-i 
respecte pe cei vârstnici, dar majoritatea adulţilor păreau doar 
nişte copii îmbătrâniţi, lipsiţi chiar şi de cea mai elementară 
înţelegere faţă de lumea din jur şi, mai grav, lipsiţi de orice 
curiozitate sau preocupare pentru ea. 

„Simţeam că nu sunt parte din nimic”. 

Şi astfel Sienna Brooks a învăţat să devină o fantomă. 
Invizibilă. A învăţat să fie un cameleon, un actor, jucând rolul 
unui alt chip din mulţime. Pasiunea ei din copilărie pentru 
scenă izvorâse - nu se îndoia de asta - din ceea ce avea să 
devină visul ei de o viaţă, acela de a fi altcineva. „Cineva 
normal”. 

Rolul din piesa Visul unei nopţi de vară de Shakespeare o 
ajutase să simtă că face parte din ceva, iar actorii adulţi o 
susțineau fără să se arate condescendenţi. Bucuria ei fusese 
însă de scurtă durată, evaporându-se în clipa în care coborâse 


de pe scenă în seara premierei şi se trezise faţă-n faţă cu o 
mulţime de ziarişti curioşi, în vreme ce colegii ei ieşiseră pe 
uşa din spate, nevăzuţi şi neremarcaţi. 

„Acum şi ei mă urăsc”. 

La vârsta de şapte ani, citise suficient pentru a-şi pune 
singură diagnosticul de depresie severă. Când le spusese acest 
lucru, părinţii ei păruseră stupefiaţi, aşa cum erau de obicei 
văzând cât de diferită era fiica lor. Dar o trimiseseră la un 
psihiatru. Medicul îi pusese o sumedenie de întrebări, pe care 
şi ea însăşi şi le pusese înainte, şi apoi îi prescrisese o 
combinaţie de amitriptilină şi clordiazepoxid. 

Furioasă, Sienna sărise de pe canapea. 

— Amitriptilină?! exclamase ea. Vreau să fiu fericită, nu un 
mort viu! 

Spre cinstea lui, psihiatrul îşi păstrase calmul în faţa 
izbucnirii ei şi îi oferise a doua sugestie: 

— Sienna, dacă preferi să nu iei medicamente, putem încerca 
o abordare de tip holistic. Mi se pare, reluase el după o pauză, 
că eşti prinsă într-un ciclu al gândurilor despre tine însăţi şi 
despre faptul că nu-ţi găseşti locul în lume. 

— Adevărat, răspunsese ea. Încerc să mă opresc, dar nu pot! 

Medicul zâmbise răbdător. 

— Sigur că nu te poţi opri. Minţii omeneşti îi este imposibil 
să nu se gândească la nimic. Sufletul jinduieşte să simtă emoţii 
şi va continua să caute combustibil pentru aceste emoţii - fie el 
bun, fie rău. Problema ta este că-i dai un combustibil greşit. 

Sienna nu mai auzise pe nimeni vorbind despre minte în 
asemenea termeni mecanici şi deveni imediat interesată. 

— Şi cum să-i dau un alt combustibil? 

— Trebuie să-ţi focalizezi interesul către altceva. Acum te 
gândeşti în principal la tine. Te întrebi de ce nu te încadrezi 
tu... şi ce nu este-n regulă cu tine. _ 

— Într-adevăr, dar încerc să rezolv problema. Încerc să mă 
încadrez. Dar n-o pot rezolva dacă nu mă gândesc la ea. 

Psihiatrul râsese uşor. 

— Cred că exact asta e problema ta... faptul că te gândeşti la 
problemă. 

Şi îi sugerase să-şi mute atenţia de la ea şi dificultăţile ei... 
îndreptând-o mai degrabă spre lumea din jur... şi problemele 
acesteia. 


„Şi atunci s-a schimbat totul”. 

Din acel moment nu-şi mai consumase întreaga energie 
plângându-şi de milă, ci făcând pentru alţii tot ce-i stătea în 
putinţă. Inițiase o acţiune caritabilă, servind supă la 
adăposturile pentru cei defavorizaţi şi citindu-le cărţi orbilor. În 
mod incredibil, niciuna dintre persoanele pe care le ajuta nu 
părea să observe că ea era altfel decât ceilalţi; pur şi simplu 
erau recunoscători fiindcă exista cineva căruia îi păsa. 

Sienna muncea din greu în fiecare săptămână şi abia dacă 
mai apuca să doarmă, realizând câţi oameni aveau nevoie de 
ajutor. 

— Sienna, ia-o mai încet! o îndemnau oamenii. Nu poţi salva 
tu lumea! 

„Ce oribil că vorbiţi aşa!” 

Prin acţiunile ei filantropice, intrase în contact cu diverşi 
membri ai unei organizaţii caritabile locale. Când o invitaseră 
să li se alăture într-o deplasare cu durata de o lună în Filipine, 
nu ratase ocazia. 

Îşi închipuia că-i vor hrăni pe fermierii şi pescarii săraci din 
zonele rurale, despre care citise că ofereau privelişti minunate, 
cu veritabile minuni geologice, mări bogate în faună şi câmpii 
fertile. Dar când grupul îşi stabilise cartierul general în mijlocul 
gloatelor din Manila - cel mai dens populat oraş de pe glob - se 
cutremurase de oroare. Niciodată nu văzuse sărăcie la o scară 
atât de vastă. 

„Cum ar putea o persoană să schimbe ceva? 

Căci pentru fiecare individ pe care ea îl hrănea, existau alte 
sute care o priveau cu ochi disperaţi. In Manila erau blocaje 
rutiere de câte şase ore, o poluare sufocantă şi un 
înspăimântător comerţ cu sex, ai cărui lucrători erau în 
principal copii mici, mulţi vânduți proxeneţilor chiar de părinţi, 
care aveau măcar alinarea de a şti că odraslele lor vor avea de 
mâncare. 

În acest haos de prostituție infantilă, cerşetorie, hoţi de 
buzunare şi chiar mai rău, Sienna se pomenise deodată 
paralizată. Împrejurul ei nu vedea altceva decât fiinţe umane 
controlate de instinctul primar de supravieţuire. „Când e 
disperat, omul devine animal”. 

Şi se simţise din nou copleşită de depresia aceea neagră. 
Într-o fracțiune de secundă, văzuse omenirea aşa cum era cu 


n 
! 


adevărat - o specie în pragul dispariţiei. 

„M-am înşelat, îşi spusese ea. Nu pot să salvez lumea”. 

Sub imperiul unui impuls frenetic, o luase la fugă pe străzile 
oraşului, croindu-şi drum prin mulțimile de oameni, doborându- 
i la pământ, alergând mereu în căutarea aerului, a spaţiului 
deschis. 

„Mă sufoc de-atâţia oameni!” 

În vreme ce fugea, simţea din nou ochi aţintiţi asupra ei. Deja 
nu mai era de-a locului. Era înaltă, cu pielea deschisă la culoare 
şi cu o coadă de păr blond fluturându-i în urmă. Bărbaţii se 
zgâiau la ea de parcă ar fi fost goală. 

Când puterile o părăsiseră, se oprise neştiind nici cât 
alergase, nici unde ajunsese. Işi ştersese lacrimile şi praful din 
ochi şi se uitase înjur, văzând că se afla într-un fel de mahala - 
un oraş din bucăţi de tablă ondulată şi cutii de carton lipite 
unele de altele. Pretutindeni în jur, plânsetele de copii şi 
duhoarea excrementelor umane plutea în aer. 

„Am trecut prin porţile iadului”, îşi spusese ea. 

— Turista, mârâi o voce baritonală în spatele ei. Magkano? 
Cât? 

Se răsucise şi văzuse trei bărbaţi tineri apropiindu-se, 
salivând precum lupii. Realizase într-o fracțiune de secundă că 
era în pericol şi încercase să se retragă, dar ei o încolţiseră, ca 
animalele de pradă care vânează în haită. 

Sienna strigase după ajutor, dar nimeni nu-i dădu atenţie. La 
nici cinci metri distanţă, văzuse o bătrână şezând pe un 
cauciuc, curăţând o ceapă pe jumătate stricată cu un cuţit 
ruginit. Femeia nici măcar nu ridicase privirea la auzul 
țipetelor ei. 

Când cei trei o înhăţaseră şi o târâseră într-o baracă, nu mai 
avusese nicio îndoială cu privire la ceea ce avea să se petreacă, 
iar groaza pusese stăpânire pe ea. Se zbătuse din toate 
puterile, dar ei erau puternici şi o puseseră repede jos, pe o 
saltea soioasă, îi sfâşiaseră bluza, frământându-i pielea 
delicată. Când ţipase, îi îndesaseră în gură țesătura ruptă atât 
de tare, încât crezuse că se va sufoca. 

O  întorseseră pe burtă, împingându-i faţa în salteaua 
puturoasă. 

Siennei Brooks îi fusese întotdeauna milă de bietele suflete 
ignorante care puteau crede în Dumnezeu într-o lume marcată 


de atâta suferinţă, însă acum se ruga... se ruga cu toată fiinţa 
ei. 

„Te rog, Doamne, izbăveşte-mă de rău!” 

Şi în timp ce se ruga, îi auzea pe cei trei râzând, bătându-şi 
joc de ea în timp ce mâinile lor murdare îi trăgeau blugii de pe 
picioare. Unul dintre ei i se aşeză pe spate, greu şi asudat, cu 
transpiraţia picând pe pielea ei. 

„Sunt virgină, îşi spunea în sinea ei. Aşa va fi pentru mine 
prima dată!” 

Deodată, cel de pe spatele ei zbură, iar rânjetele şi 
zeflemelele lăsară loc strigătelor de teamă şi furie. Sudoarea 
caldă care picura pe spatele ei începu să gâlgâie... 
împrăştiindu-se pe saltea în pete roşii. 

Când se răsucise ca să vadă ce se întâmplase, o zărise pe 
bătrâna cu ceapa pe jumătate curățată şi cuțitul ruginit stând 
deasupra celui care o atacase şi care acum sângera abundent. 

Bătrâna se încruntase ameninţător la ceilalţi doi, fluturând în 
aer cuțitul mânjit de sânge, până când bărbaţii o luaseră la 
fugă. 

Fără un cuvânt, femeia o ajutase să-şi adune hainele şi să se 
îmbrace. _ 

— Salamat, şoptise Sienna printre lacrimi. Îţi mulţumesc. 

Bătrâna îşi dusese un deget la ureche, arătând că era surdă. 

Ea îşi lipise palmele una de alta, închisese ochii şi îşi plecase 
fruntea într-un gest de respect. Când ridicase pleoapele, 
bătrâna dispăruse. 

Sienna plecase din Filipine chiar în ziua aceea, fără să-şi ia 
rămas-bun de la restul grupului. Niciodată nu vorbise despre ce 
i se întâmplase atunci. Sperase că, ignorând incidentul, avea 
să-l uite, însă, dimpotrivă, situaţia părea să se înrăutăţească tot 
mai tare. După câteva luni, era încă bântuită de spaime 
nocturne şi nu se mai simţea nicăieri în siguranţă. Făcuse 
cursuri de arte marţiale şi, cu toate că deprinsese rapid 
manevra letală dim mak, încă se simţea în pericol oriunde s-ar 
fi dus. 

Depresia recidivase, de zece ori mai puternică, şi în cele din 
urmă nu mai putuse să doarmă deloc. De fiecare dată când se 
pieptăna, şuviţe groase îi rămâneau în mână, în fiecare zi tot 
mai multe. Spre oroarea ei, în numai câteva săptămâni era deja 
pe jumătate pleşuvă şi dezvoltase simptome pe care le 


diagnosticase singură ca fiind o alopecie cauzată de stres, a 
cărei vindecare era dependentă de tratarea respectivului stres. 
De fiecare dată când se uita în oglindă, îşi vedea capul aproape 
chel şi inima i-o lua la goană. 

„Arăt ca o bătrână!” 

În cele din urmă, nu mai avusese altă soluţie decât să se 
tundă la zero. Aşa, cel puţin, nu mai părea bătrână. Doar 
bolnavă. Şi fiindcă nu voia să semene cu o victimă a cancerului, 
îşi cumpărase o perucă pe care o purta în coadă la spate, astfel 
că măcar arăta din nou ca înainte. 

În interior însă, Sienna Brooks se schimbase. 

„Sunt o marfă deteriorată”. 

Într-o încercare disperată de a lăsa trecutul în urmă, plecase 
în America şi studiase medicina. Întotdeauna avusese o 
afinitate pentru domeniul medical şi sperase că, doctor fiind, se 
va simţi utilă... va simţi că face totuşi ceva pentru a alina 
durerea acestei lumi chinuite. 

În ciuda orarului încărcat, trecuse uşor prin şcoală şi, în 
vreme ce colegii ei învățau, ea lucrase cu jumătate de normă ca 
actriţă, ca să mai câştige nişte bani. Fireşte, nu juca 
Shakespeare, dar graţie abilităţilor ei de exprimare şi memoriei 
bune, actoria nu însemna pentru ea muncă, ci mai degrabă un 
sanctuar în care putea uita cine era... fiind altcineva. 

Oricine altcineva. 

Sienna încercase să evadeze din propria identitate încă de 
când rostise primele cuvinte. Copil fiind, refuzase primul 
prenume pe care i-l dăduseră părinţii, Felicity, în favoarea celui 
de-al doilea, Sienna. Felicity însemna „norocoasa”, iar ea ştia 
că era foarte departe de aşa ceva. 

„Nu te mai gândi la problemele tale, îşi reamintea ea. 
Concentrează-te pe problemele lumii”. 

Atacul de panică suferit pe străzile din Manila îi stârnise o 
profundă preocupare faţă de problema suprapopulării. Atunci 
descoperise scrierile unui specialist în inginerie genetică pe 
nume Bertrand Zobrist, care propusese câteva teorii 
progresiste referitoare la populaţia lumii. 

„E un geniu”, realizase ea, citindu-i lucrările. Niciodată nu 
mai gândise astfel despre vreo altă persoană şi, cu cât citea 
mai mult, cu atât mai mult simţea că priveşte în inima unui 
suflet pereche. Articolul lui intitulat „Nu poţi salva tu lumea” îi 


amintise de ceea ce obişnuiau toţi să-i spună în copilărie... Şi 
totuşi, Zobrist credea exact contrariul. 

„Tu POŢI salva lumea, scrisese el. Dacă nu tu, atunci cine? 
Dacă nu acum, atunci când?” 

Sienna studiase cu atenţie ecuaţiile matematice ale lui 
Zobrist, informându-se cu privire la predicțiile despre o 
catastrofă malthusiană şi iminenta dispariţie a speciei umane. 
Deşi speculaţiile lui o satisfăceau din punct de vedere 
intelectual, se simţea tot mai îngrijorată când vedea cu ochii 
minţii viitorul... garantat de matematică... atât de clar... de 
inevitabil. 

„De ce nimeni altcineva nu mai realizează ce se întâmplă?” 

Cu toate că ideile lui Zobrist o speriau, ajunsese să fie 
obsedată de el, urmărind înregistrări video ale prezentărilor 
lui, citind absolut tot ce scrisese. Când auzise că urma să 
susţină o prelegere în Statele Unite, ştiuse că trebuie neapărat 
să se ducă să-l vadă. Şi aceea fusese seara în care întreaga ei 
lume se schimbase. 

Un surâs îi lumină faţa, un rar moment de fericire, când îşi 
aminti din nou de seara aceea magică... o seară de care îşi 
amintise cu numai câteva ore înainte, în vreme ce şedea alături 
de Langdon şi Ferris în tren. 

Chicago. Viscol. 

Ianuarie, cu şase ani în urmă... dar îmi pare că a fost ieri. Mă 
chinui să înaintez prin troiene, împotriva vântului care suflă pe 
Magnificent Mile, cu gulerul ridicat până la urechi. În ciuda 
frigului, imi spun că nimic nu mă va împiedica să ajung la 
destinaţie. Aceasta-i şansa mea de a-l auzi vorbind pe marele 
Bertrand Zobrist... în persoană. 

Aula este aproape goală când Bertrand urcă pe podium. Este 
înalt... foarte înalt... cu ochi verzi, scânteietori, în ale căror ape 
adânci par a se ascunde toate misterele lumii. 

— La naiba cu aula asta goală! Hotelul meu e la nici doi paşi. 
Să mergem la bar! 

Și iată-ne acolo, câţiva dintre noi, într-un separeu liniștit, iar 
el ne vorbeşte despre genetică, populaţie şi cea mai nouă 
pasiune a lui... transumanismul. 

Băuturile curg iar eu mă simt de parcă aş avea o audienţă 
privată la o vedetă rock. De fiecare dată când Zobrist mă 
priveşte, ochii lui verzi aprind în mine o senzaţie cu totul 


neaşteptată... imboldul adânc al atracției sexuale. 

Este o senzaţie cu totul nouă pentru mine. 

Și apoi rămânem singuri. 

— Îţi mulțumesc pentru seara asta, îi spun simțind cum mă ia 
valul de la un pahar în plus. Eşti un maestru extraordinar. 

— Linguşeală? zâmbeşte Zobrist şi se apleacă spre mine, 
astfel că genunchii ni se ating. Te va duce oriunde vrei. 

Flirtul este, evident, inadecvat, dar e o noapte îngheţată într- 
un hotel pustiu şi mie mi se pare că lumea întreagă s-a oprit în 
loc. 

— Deci, ce părere ai? mă întreabă el. Un ultim pahar la mine 
în cameră? 

Incremenesc şi-mi dau seama că am probabil aerul unei 
căprioare surprinse în lumina farurilor. Nu ştiu ce să fac mai 
departe! 

Ochii lui Zobrist scânteiază cald. 

— Dă-mi voie să ghicesc, şopteşte el. N-ai mai fost niciodată 
cu un bărbat celebru. 

Simt că roşesc şi mă străduiesc să-mi ascund noianul de 
emoții - stânjeneală, incitare, teamă... 

— Sincer vorbind, îi răspund, n-am mai fost niciodată cu un 
bărbat. 

Zobrist surâde şi se apropie mai mult. 

— Nu ştiu ce ai aşteptat tu, dar, te rog, dă-mi voie să fiu eu 
primul. 

În clipa asta, toate frustrările şi jenantele temeri sexuale din 
copilărie îmi dispar... evaporându-se în noaptea vântoasă. 

Și apoi, sunt goală în braţele lui. 

—  Relaxează-te, Sienna, îmi  şopteşte şi mâinile lui 
răbdătoare stârnesc în trupul meu neexperimentat senzații 
despre care nici n-am ştiut că există. 

În coconul îmbrățişării lui, simt că totul e, în sfârşit, perfect 
în lume şi ştiu că viaţa mea are un scop. 

Am găsit Dragostea. 

Și o voi urma oriunde. 


CAPITOLUL 80 


Sub punte, pe Mendacium, Langdon se prinse de balustrada 
din lemn de tec lustruit, străduindu-se să-şi oprească tremurul 
picioarelor şi să-şi recapete răsuflarea. Aerul mării devenise 
mai rece, iar după vuietul avioanelor de linie care zburau la 
altitudini mici înţelese că se apropiau de aeroportul din 
Veneţia. 

„Sunt câteva lucruri pe care ar trebui să vi le spun despre 
doamna Brooks”. 

Alături de el, prefectul şi doamna doctor Sinskey stăteau 
tăcuţi, dar plini de solicitudine, oferindu-i răgazul să-şi adune 
gândurile. Ceea ce-i spuseseră cu câteva clipe în urmă îl lăsase 
atât de confuz şi de tulburat, încât Sinskey îl condusese pe 
punte, să ia o gură de aer proaspăt. 

Aerul mării era înviorător, însă Langdon nu-şi simţea mintea 
deloc mai limpede. Tot ce putea să facă era să se uite în gol la 
siajul iahtului, încercând să găsească un dram de logică în ceea 
ce aflase. 

Conform spuselor prefectului, Sienna Brooks şi Bertrand 
Zobrist avuseseră o relaţie pasională de lungă durată. Erau 
amândoi activi într-un fel de mişcare transumanistă 
clandestină. Numele ei întreg era Felicity Sienna Brooks, dar 
era cunoscută şi sub numele de cod FS-2080... care avea o 
legătură cu inițialele ei şi cu anul în care urma să împlinească o 
sută de ani. 

„Nimic din toate astea n-are sens!” 

— Am cunoscut-o pe Sienna Brooks prin intermediul altei 
surse, îi povestise prefectul, şi am avut încredere în ea. De 
aceea, când a venit la mine anul trecut şi mi-a cerut să mă 
întâlnesc cu un potenţial client bogat, am acceptat. Clientul s-a 
dovedit a fi Bertrand Zobrist. El m-a angajat ca să-i ofer un 
refugiu în care să poată lucra nedetectat la „capodopera” sa. 
Am presupus că dezvolta o tehnologie nouă şi nu voia să-i fie 
piratată... sau că făcea anumite cercetări genetice de 
avangardă aflate în conflict cu reglementările de etică ale 
OMS... N-am pus nicio întrebare, dar, credeţi-mă, nicio clipă nu 
mi-am închipuit că dezvolta... o molimă. 

Langdon nu reuşise decât să încline uşor din cap... stupefiat. 

— Zobrist era un admirator fanatic al lui Dante, continuase 
prefectul, şi de aceea a ales Florenţa pentru a se ascunde. 


Organizaţia mea i-a asigurat tot ce i-a fost necesar - un 
laborator discret, cu camere de locuit, diverse nume false, 
modalităţi de comunicare securizate şi un asistent personal 
care a controlat totul, de la securitatea lui la aprovizionarea cu 
alimente şi cu diverse alte furnituri. Zobrist nu şi-a folosit 
niciodată cardul de credit şi nici n-a apărut în public, astfel că a 
fost imposibil de localizat. Noi i-am oferit chiar şi travestiurile, 
numele de împrumut şi documentaţia falsă pentru a călători 
neobservat. Ceea ce a şi făcut, continuase prefectul după o 
pauză, când a amplasat recipientul Solublon. 

Sinskey oftase, fără a face nici cel mai mic efort de a-şi 
ascunde frustrarea. 

— OMS a încercat încă de anul trecut să-l ţină sub 
supraveghere, însă parcă dispăruse de pe faţa pământului. 

— S-a ascuns chiar şi de Sienna, precizase prefectul. 

— Poftim? întrebase Langdon, înghiţindu-şi cu greu nodul din 
gât. Parcă spuneaţi că erau iubiţi. 

— Erau, dar el a întrerupt relaţia imediat după ce a apelat la 
noi pentru a-l ascunde. Cu toate că ea l-a trimis la noi, 
angajamentul meu era faţă de Zobrist şi înţelegerea noastră 
prevedea că, de îndată ce dispărea, trebuia să fie de negăsit 
pentru toată lumea, inclusiv pentru Sienna. Se pare că după ce 
a intrat în ascunzătoare, i-a scris un mesaj de adio în care îi 
spunea că este foarte bolnav, că mai avea cam un an de trăit şi 
că nu voia ca ea să-l vadă stingându-se încetul cu încetul. 

„Zobrist a părăsit-o pe Sienna?” 

— Ea a încercat să ia legătura cu mine şi să-mi ceară 
informaţii, continuase prefectul, dar am refuzat să-i răspund la 
apeluri. Trebuia să respect dorinţele clientului. 

— Cu două săptămâni în urmă, intervenise Sinskey, Zobrist s- 
a dus la o bancă din Florenţa şi a închiriat sub anonimat o 
casetă de valori. După ce a plecat, oamenii noştri au primit 
vestea că dispozitivul de recunoaştere facială al băncii îl 
identificase pe bărbatul respectiv ca fiind Bertrand Zobrist 
deghizat. Echipa mea s-a deplasat imediat la Florenţa şi a avut 
nevoie de o săptămână pentru a-i descoperi ascunzătoarea; era 
goală, dar înăuntru am găsit dovezi care atestau că Zobrist 
crease un fel de agent patogen extrem de contagios şi că-l 
ascunsese în altă parte. Eram disperaţi să-l găsim. A doua zi 
dimineaţă, înainte de răsărit, l-am observat mergând pe malul 


fluviului Arno şi am pornit imediat în urmărirea lui. Atunci a 
urcat în Turnul Badia şi s-a aruncat de acolo. 

— Poate că avea de gând să se sinucidă oricum, adăugase 
prefectul. Era convins că nu mai avea mult de trăit. 

— După cum s-a dovedit, îşi reluase Sinskey explicaţiile, 
Sienna îl căutase şi ea. Nu ştim cum, dar aflase că ne 
mobilizaserăm forţele în Florenţa şi ne-a urmărit mişcările, 
crezând că-l localizasem. Din nefericire, a ajuns acolo la timp 
pentru a-l vedea pe Zobrist sărind în gol. Bănuiesc, adăugase 
ea cu un oftat, că a fost traumatizant să-l privească 
sinucigându-se pe cel care i-a fost şi mentor, şi iubit. 

Langdon se simţea rău, abia dacă putea înţelege ce auzea. 
Singura persoană în care avusese încredere în toată această 
situaţie fusese Sienna, iar oamenii ăştia îi spuneau că ea nu era 
cine pretinsese că e? Orice i-ar fi îndrugat ei, nu putea crede că 
Sienna ar fi fost de acord cu intenţia lui Zobrist de a crea un 
agent patogen letal. 

Sau ar fi fost? 

„Ai ucide jumătate din populaţia globului astăzi îl întrebase 
ea, pentru a salva specia de la dispariţie?” 

Amintindu-şi, Langdon se înfioră. 

— După moartea lui Zobrist, continuase Sinskey, mi-am 
folosit influenţa pentru a deschide caseta de valori care, în mod 
ironic, conţinea o scrisoare adresată mie... şi un mic dispozitiv 
ciudat. 

— Proiectorul, bănuise Langdon. 

— Exact. În scrisoare spunea că voia ca eu să ajung prima la 
locul fatidic, pe care nimeni nu avea să-l găsească fără a urma 
indicaţiile din a sa Hartă a infernului. 

Langdon îşi amintise de pictura de Botticelli modificată, 
reflectată de micul proiector. 

Prefectul intervenise: 

— Zobrist îmi ceruse să-i trimit doamnei Sinskey conţinutul 
casetei lui de valori, dar nu înainte de dimineaţa de mâine. 
Când doamna doctor Sinskey a intrat în posesia lui mai 
devreme decât ar fi trebuit, ne-am panicat şi am acţionat, 
încercând să recuperăm obiectele în conformitate cu dorinţele 
clientului. 

Sinskey îl privise pe Langdon în ochi. 

— Nu aveam prea multe şanse să descifrez harta la timp, aşa 


că am apelat la dumneavoastră pentru a mă ajuta. Acum vă 
amintiţi măcar ceva din toate astea? 

Langdon clătinase din cap. 

— V-am adus discret în Florenţa, unde aţi stabilit o întâlnire 
cu o persoană despre care credeaţi că v-ar putea ajuta. 

„Ignazio Busoni”. 

— V-aţi întâlnit cu el seara trecută şi apoi aţi dispărut. Am 
crezut că vi s-a întâmplat ceva. g 

— Şi chiar vi s-a întâmplat, intervenise prefectul. În efortul 
de a recupera proiectorul, am trimis o agentă pe nume 
Vayentha să vă urmărească de la aeroport. V-a pierdut însă pe 
undeva pe lângă Piazza della Signoria. Asta a fost o eroare 
critică. Iar ea a avut îndrăzneala să dea vina pe o pasăre. 

— Pe ce? 

— Pe uguitul unei turturele. Vayentha zicea că se afla într-o 
poziţie perfectă, urmărindu-vă dintr-un intrând întunecat, când 
a trecut un grup de turişti. Apoi, o turturea a început să uguie 
de la o fereastră de deasupra, iar turiştii s-au oprit şi ea n-a mai 
putut ieşi. Când a reuşit să ajungă din nou în alee, deja 
dispăruserăţi. În orice caz, adăugase prefectul clătinând din 
cap cu dezgust, v-a pierdut din vedere timp de câteva ore. Într- 
un târziu v-a găsit iar urma, dar nu mai eraţi singur, ci însoţit 
de un alt bărbat. 

„Ignazio, îşi spusese Langdon. Probabil că plecaserăm de la 
Palazzo Vecchio cu masca”. 

— V-a urmărit pe amândoi spre Piazza della Signoria, dar se 
pare că aţi observat-o şi aţi decis să vă despărțiți, fugind în 
direcţii diferite. 

„Mi se pare logic, îşi zisese Langdon. Ignazio a fugit cu 
masca şi a ascuns-o în baptisteriu, după care a avut atacul de 
cord”. 

— Şi apoi Vayentha a făcut o greşeală teribilă, continuase 
prefectul. 

— M-a împuşcat în cap? 

— Nu, s-a deconspirat prea devreme. V-a adus la 
interogatoriu înainte să ştiţi de fapt ceva. Trebuia să aflăm 
dacă aţi descifrat harta sau dacă i-aţi spus doamnei Sinskey 
ceea ce voia să ştie. Însă aţi refuzat categoric să vorbiţi. Aţi 
declarat că mai degrabă muriţi decât să dezvăluiţi ceva. 

„Doar căutam un agent patogen letal! Probabil am crezut că 


sunteţi mercenari şi că doriţi să puneţi mâna pe o armă 
biologică!” 

Motoarele puternice ale navei trecură în marşarier, iar 
Mendacium încetini, apropiindu-se de docul rezervat 
aeroportului. În depărtare se zărea silueta unui avion de 
transport C-130, care alimenta. Pe fuzelajul lui era scris 
ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A SĂNĂTĂŢII. 

În clipa aceea apăru Briider, cu o privire sumbră. 

— Tocmai am aflat că singura echipă de reacţie calificată 
pentru misiune, aflată la mai puţin de cinci ore distanţă de 
ţintă, suntem noi, ceea ce înseamnă că va trebui să ne 
descurcăm pe cont propriu. 

Sinskey îşi plecă fruntea, cu un gest de resemnare. 

— Coordonarea cu autorităţile locale? 

— Încă nu, replică Bruder, cu o expresie prudentă. Aşa 
recomand eu. Deocamdată nu avem localizarea exactă, deci ele 
nu pot face nimic. Şi, în plus, o operaţiune de izolare a zonei le 
depăşeşte cu mult domeniul de competenţă şi riscăm să facă 
mai mult rău decât bine. 

— Primum non nocere, şopti Sinskey înclinând din cap, 
enunţând principiul fundamental al eticii medicale. „În primul 
rând, să nu faci rău”. 

— Şi în ultimul rând, reluă Bruder, încă nu avem nicio veste 
despre Sienna Brooks. Ştiţi cumva, i se adresă el prefectului, 
dacă Sienna are în Veneţia contacte care ar putea s-o ajute? 

— Nu m-ar surprinde. Zobrist avea discipoli pretutindeni şi, 
după cum o cunosc eu pe Sienna, va folosi toate resursele 
disponibile ca să-şi ducă la capăt misiunea. 

— N-o puteţi lăsa să plece din Veneţia! exclamă Sinskey. Nu 
avem idee în ce stare este recipientul Solublon. Dacă îl 
descoperă cineva, în stadiul actual ar fi suficientă o simplă 
atingere pentru ca plasticul să cedeze şi să-şi elibereze 
conţinutul patogen în apă. 

Urmă o clipă de tăcere, în care toţi cei prezenţi 
conştientizară gravitatea situaţiei. 

— Mă tem că am şi alte veşti neplăcute, spuse Langdon. 
Museionul aurit al sfintei înţelepciunii... Sienna ştie unde e. Ştie 
încotro ne îndreptăm. 

— Ce?! exclamă Sinskey alarmată. Parcă am înţeles că n-aţi 
apucat să-i spuneţi! Ziceaţi că nu i-aţi pomenit decât de faptul 


că vă aflaţi într-o altă ţară decât cea în care trebuie! 

— Adevărat, dar ştie că trebuie să găsim mormântul lui 
Enrico Dandolo. O căutare rapidă pe internet îi va spune unde 
se află. Şi odată ce găseşte mormântul... recipientul în curs de 
dizolvare nu poate fi prea departe. În poem se spunea să 
urmăm susurul apei şiroind spre palatul scufundat. 

— La naiba! explodă Brüder şi ieşi în viteză. 

— Nu va ajunge niciodată acolo înaintea noastră, spuse 
prefectul. Avem un avans faţă de ea. 

Sinskey oftă din greu. 

— Eu n-aş fi atât de sigură. Mijlocul nostru de transport este 
lent şi se pare că Sienna Brooks dispune de resurse nebănuite. 

În vreme ce Mendacium trăgea la docuri, Langdon îşi dădu 
seama că se uită cu strângere de inimă la masivul C-130 de pe 
pistă. Abia dacă părea apt să se înalțe în aer şi nu avea 
ferestre. „Am mai zburat eu cu chestia asta?” Nu-şi amintea 
nimic. 

Dacă motivul era mişcarea ambarcaţiunii de andocare sau 
temerile sale crescânde stârnite de aeronava cu potențial 
claustrofobic, nu ştia, însă simți deodată un val de greață. Se 
întoarse spre Sinskey. 

— Nu sunt sigur că mă simt suficient de in formă pentru a 
zbura. 

— Sunteţi bine, replică ea. Aţi trecut prin multe astăzi şi, 
desigur, aveţi încă în corp toxinele. 

—  Toxinele?! întrebă Langdon, făcând un pas tremurat 
înapoi. Nu ştiu despre ce vorbiti. 

Sinskey îşi întoarse privirea; era evident că spusese mai 
multe decât intenţionase. 

— Domnule profesor, îmi pare rău. Din păcate, tocmai am 
aflat că situaţia dumneavoastră medicală este puţin mai 
complicată decât o simplă rană la cap. 

El simţi un junghi de spaimă amintindu-şi de pielea înnegrită 
de pe pieptul lui Ferris, când omul se prăbuşise în bazilică. 

— Ce nu este-n regulă cu mine? 

Sinskey ezită, de parcă n-ar fi fost sigură cum anume să 
procedeze. 

— Mai întâi să urcăm la bordul avionului, spuse ea. 


CAPITOLUL 81 


Situat puţin mai spre est de spectaculoasa biserică Frari, 
Atelierul Pietro Longhi fusese întotdeauna unul dintre 
principalii furnizori de costume istorice, peruci şi accesorii din 
Veneţia. Printre clienţii săi se numărau companii teatrale şi 
cinematografice, dar şi membri influenţi ai publicului general, 
care apelau la personalul experimentat pentru costumaţia 
destinată celor mai extravagante baluri din perioada 
Carnavalului. 

Funcţionarul de serviciu se pregătea să închidă magazinul, 
când clopoţelul de la uşă zornăi sonor. Omul ridică privirea şi 
văzu o tânără atrăgătoare, cu părul blond prins în coadă la 
spate, dând buzna înăuntru. Abia mai răsufla, de parcă alergase 
kilometri întregi. Se apropie în grabă de tejghea, cu o expresie 
disperată în ochii căprui. 

— Vreau să vorbesc cu Giorgio Venci, spuse ea gâfâind. 

„Tu şi mai cine? îşi zise funcţionarul în sinea sa. Doar că 
nimeni nu are acces la magician”. 

Giorgio Venci, designerul-şef al atelierului, îşi desfăşura 
meşteşugul în culise, rareori discutând cu clienţii şi niciodată 
fără o programare anterioară. Om influent şi bogat, îi erau 
acceptate anumite excentricităţi, printre care şi pasiunea 
pentru solitudine. Cina singur, călătorea singur şi se plângea 
întruna de numărul crescând al turiştilor din Veneţia. Nu era 
genul care să agreeze compania altora. 

— Îmi pare rău, spuse bărbatul cu un zâmbet îndelung 
exersat. Mă tem că Signor Venci nu este aici. Oare nu vă pot 
ajuta eu? 

— Giorgio e aici, ripostă ea. Apartamentul lui este la etaj. Am 
văzut lumina aprinsă. Sunt o prietenă. Am o urgenţă. 

Femeia avea o intensitate deosebită în atitudine. „O 
prietenă?” 

— l-aş putea spune lui Giorgio cum vă numiţi? 

Tânăra luă o bucată de hârtie de pe tejghea şi scrise o serie 
de litere şi cifre. 

— Daţi-i asta, ceru ea, întinzându-i omului hârtia. Şi vă rog să 
vă grăbiţi. Nu am mult timp. 

Ezitând, angajatul se duse cu hârtia la etaj şi o puse pe o 
masă de lucru lungă, unde Giorgio şedea aplecat şi concentrat 
asupra maşinii sale de cusut. 


— Signore, şopti el. Vă caută cineva. Şi spune că este o 
urgenţă. 

Fără a se întrerupe din cusut sau a ridica măcar ochii, omul 
întinse o mână şi luă hârtia, citind textul. 

Maşina se opri brusc. 

— Trimite-o sus imediat, ceru el şi rupse hârtia în bucățele. 


CAPITOLUL 82 


Masivul avion de transport C-130 încă mai urca atunci când 
viră spre sud-est, zburând peste Marea Adriatică. La bordul lui, 
Robert Langdon se simţea înghesuit şi totodată plutind în 
derivă - sufocat de absenţa hublourilor şi uluit de atâtea 
întrebări fără răspuns care i se învârtejeau în minte. 

„Situaţia dumneavoastră medicală, îi spusese Sinskey, este 
puţin mai complicată decât o simplă rană la cap”. 

Inima începu să-i bată mai repede gândindu-se la ce avea ea 
să-i spună, dar pentru moment doctoriţa era ocupată, discutând 
cu echipa SSR despre strategiile de izolare a zonei şi de oprire 
a  contaminării. Brüder vorbea la telefon cu agenţiile 
guvernamentale despre Sienna Brooks, urmărind încercările 
tuturor de a o localiza. 

„Sienna...” 

Lui Langdon încă nu-i venea să creadă că ea era profund 
implicată în toată nebunia asta. Când avionul ajunse la 
altitudinea de croazieră, bărbatul scund care îşi spunea 
„prefectul” se apropie şi se aşeză în faţa lui. Împletindu-şi 
degetele sub bărbie şi ţuguindu-şi buzele, i se adresă: 

— Doamna doctor Sinskey m-a rugat să vă pun eu la curent... 
să încerc să vă clarific puţin situaţia. 

Langdon se întrebă oare ce i-ar putea dezvălui omul acesta, 
ca să mai limpezească apele cât de cât. 

— Aşa cum începusem să vă povestesc mai devreme, totul a 
început după ce agenta mea, Vayentha, v-a abordat prea 
devreme. Nu ştiam ce progrese aţi reuşit să faceţi în beneficiul 
doamnei Sinskey şi nici cât anume îi dezvăluiserăţi ei. Dar ne 
temeam că, dacă va afla locul pe care clientul nostru ne 
angajase să-l protejăm şi în care lucra la proiectul său, ori îl va 
confisca, ori îl va distruge. Trebuia să-l găsim noi înaintea ei, 
aşa că aveam nevoie să lucraţi pentru noi... nu pentru ea. Din 
păcate, continuă prefectul după o scurtă pauză bătând uşor din 
degete, noi ne arătaserăm deja cărţile şi... în mod cert nu 
aveati încredere în noi. 

— Şi atunci m-aţi împuşcat în cap?! replică Langdon furios. 

— Am conceput un plan care să vă determine să ne acordaţi 
încredere. 

Langdon nu mai înţelegea nimic. 

— Cum să determini pe cineva să aibă încredere în tine... 


după ce l-ai răpit şi l-ai interogat? 

Prefectul îşi schimbă poziţia, stânjenit. 

— Domnule profesor, cunoaşteţi clasa de substanţe chimice 
numite benzodiazepine? 

El clătină din cap. 

— Formează o clasă de medicamente folosite, printre altele, 
pentru tratarea stresului posttraumatic. Aşa cum ştiţi, poate, 
când cineva trece printr-un eveniment cutremurător, cum ar fi 
un accident rutier sau un abuz sexual, amintirea evenimentului 
poate deveni, în timp,  debilitantă. Prin utilizarea 
benzodiazepinelor, specialiştii pot trata acum stresul 
posttraumatic înainte ca acesta să apară, dacă ne putem 
exprima aşa. 

Langdon asculta în tăcere, incapabil să-şi imagineze unde va 
duce toată această discuţie. 

— Când se formează noi amintiri, continuă prefectul, 
evenimentul respectiv este stocat în memoria de scurtă durată 
timp de aproximativ patruzeci şi opt de ore. Folosind noi 
combinaţii de benzodiazepine, putem restructura memoria pe 
termen scurt... ştergându-i conţinutul înainte ca aceste amintiri 
recente să migreze, ca să spun aşa, în memoria de lungă 
durată. În cazul victimei unui atac, spre exemplu, dacă i se 
administrează benzodiazepină în răstimp de câteva ore de la 
evenimentul traumatizant, îşi poate pierde pentru totdeauna 
amintirea atacului, astfel că trauma nu se instalează. Unicul 
dezavantaj este acela că victima uită totodată, complet, câteva 
zile din viaţa sa. 

Langdon se uita neîncrezător la bărbatul scund din faţa lui. 

— Voi m-aţi făcut amnezic! 

Prefectul oftă cu un aer stânjenit. 

— Mă tem că da. Amnezie indusă chimic. Fără riscuri. Dar, 
da, vi s-a şters memoria pe termen scurt. În timp ce zăceaţi 
fără cunoştinţă, murmuraţi ceva despre o molimă, iar noi am 
bănuit că bâiguiaţi astfel despre imaginile din micul proiector. 
Nu ne-am închipuit nici măcar o clipă că Zobrist a creat o 
molimă reală. În plus, adăugă prefectul după ce se întrerupse 
câteva clipe, tot spuneaţi ceva ce nouă ni s-a părut că sună a 
„Very sorry. Very sorry”. „Îmi pare rău. Imi pare rău”. 

„Vasari”. Probabil că asta era tot ce descoperise până atunci 
privind imaginile din proiector. „Cerca trova”. 


— Dar... credeam că amnezia mi-a fost cauzată de rana de la 
cap. Cineva m-a împuşcat. 

Prefectul clătină din cap. 

— Nimeni nu v-a împuşcat, domnule profesor. Nu a existat 
nicio rană la cap. 

— Ce?! exclamă Langdon, pipăindu-şi instinctiv copcile şi 
umflătura de la ceafă. Atunci ce mama dracului e asta?! 

Şi îşi ridică părul, ca să-i arate zona rasă. 

— E parte din iluzie. V-am făcut o mică incizie în scalp, pe 
care am închis-o imediat cu copci. Trebuia să credeţi că aţi fost 
atacat. 

„Nu e o rană de glonţ?!” 

— Când v-aţi trezit, spuse prefectul mai departe, am vrut să 
credeţi că există oameni care încearcă să vă ucidă... că sunteţi 
în pericol. 

— Dar existau oameni care încercau să mă ucidă! strigă 
Langdon şi toate privirile din aeronavă se întoarseră spre el. L- 
am văzut pe medicul de la spital... doctorul Marconi... împuşcat 
cu sânge-rece! 

— Asta aţi văzut, într-adevăr, replică prefectul fără a ridica 
vocea, dar nu asta s-a întâmplat. Vayentha lucra pentru mine. 
Era perfect dotată pentru o asemenea misiune. 

— Ce misiune, să ucidă oameni? ricană Langdon. 

— Nu, răspunse bărbatul scund pe un ton calm. Să se prefacă 
doar că-i ucide. 

Langdon se holbă la el câteva momente aparent nesfârşite, 
văzându-l în faţa ochilor pe medicul bărbos cu sprâncene 
stufoase, care se prăbuşise pe podea cu sângele ţâşnindu-i din 
piept. 

— Arma Vayenthei era încărcată cu gloanţe oarbe, îi explică 
prefectul. A declanşat o capsă controlată prin radio care a 
detonat la rândul ei o punguţă cu sânge fixată pe pieptul 
doctorului Marconi. Şi, apropo, doctorul se simte bine. 

Langdon închise ochii, năucit de ceea ce auzise. 

— Şi... salonul de spital? 

— Un decor improvizat în grabă. Domnule profesor, ştiu că 
toate astea sunt dificil de asimilat. Noi ne grăbeam, 
dumneavoastră eraţi drogat, aşa că nu era nevoie ca totul să fie 
perfect. Când v-aţi revenit, aţi văzut ceea ce aţi vrut să vedeţi - 
recuzită de spital, câţiva actori şi un atac atent coregrafiat. 


Langdon încă nu-şi venise în fire. 

— Cu asta se ocupă compania mea, continuă prefectul. Ne 
pricepem foarte bine să creăm iluzii. 

— Dar Sienna? întrebă el, frecându-se la ochi. 

— Am fost în situaţia de a face o judecată de valoare şi am 
ales să lucrez cu ea. Prioritatea mea era aceea de a proteja 
proiectul clientului de doamna doctor Sinskey, iar Sienna 
nutrea aceeaşi dorinţă. Pentru a vă câştiga încrederea, ea v-a 
salvat din atacul asasinei şi v-a ajutat să fugiţi pe o alee 
dosnică. Taxiul care aştepta era tot al nostru, cu o altă capsă 
radio-controlată pe lunetă, pentru efectul de final în vreme ce 
fugeaţi. Taxiul v-a dus la un apartament pe care l-am pregătit în 
grabă. 

„Apartamentul sărăcăcios al Siennei”, îşi aminti Langdon, 
înțelegând acum de ce arăta ca şi când fusese mobilat de la 
talcioc. Aşa se explica, de altfel, şi convenabila coincidenţă care 
făcuse ca „vecinul” Siennei să aibă haine care i se potriviseră 
perfect. 

Totul fusese atent scenografiat. 

Chiar şi telefonul disperat al colegei de la spital fusese fals. 
„Sienna, aci Danilova!” 

— Când aţi sunat la consulatul american, reluă prefectul, aţi 
format un număr pe care vi l-a căutat Sienna. Era de la un post 
de aici, de pe Mendacium. 

— Deci n-am vorbit la consulat... 

— Nu. 

„Rămâneţi acolo unde sunteţi, îl îndemnase falsul angajat al 
consulatului. Voi trimite imediat pe cineva să vă ia”. Şi apoi, 
când apăruse Vayentha, Sienna o remarcase ca din întâmplare 
pe cealaltă parte a străzii şi unise punctele. „Robert, guvernul 
ţării tale încearcă să te ucidă! Nu poţi implica nicio autoritate! 
Singura ta speranţă este să-ţi dai seama ce semnificaţie au 
imaginile din proiector”. 

Prefectul şi misterioasa lui organizaţie - indiferent ce naiba o 
fi fost ea - îl reprogramase, făcându-l să înceteze să mai lucreze 
pentru Sinskey şi să înceapă să colaboreze cu ei. Iluzia fusese 
completă. 

„Sienna m-a jucat pe degete perfect”, îşi spuse Langdon, 
simțind mai degrabă tristeţe decât mânie. În scurtul timp pe 
care-l petrecuseră împreună, se ataşase de ea. Cea mai 


tulburătoare era o altă întrebare: cum fusese posibil ca o inimă 
atât de bună şi de caldă ca a Siennei să se fi dedicat în 
întregime soluţiei nebuneşti a lui Zobrist la problema 
suprapopulării. 

„Pot să-ţi spun cu certitudine, afirmase ea ceva mai devreme, 
că fără o schimbare drastică, sfârşitul speciei umane este 
aproape... Matematica este irefutabilă”. 

— Dar articolele despre Sienna? întrebă el amintindu-şi 
programul de teatru şi fragmentele despre uimitorul ei 
coeficient de inteligenţă. 

— Autentice, răspunse prefectul. Cele mai bune iluzii includ 
cât mai mult posibil din lumea reală. Nu am avut mult timp la 
dispoziţie pentru pregătiri, aşa că a trebuit să ne limităm 
aproape doar la fişierele personale reale şi la computerul 
Siennei. Nu am intenţionat să le vedeţi, decât dacă aţi fi 
început să vă îndoiţi de identitatea ei. 

— Şi nici să-i folosesc computerul, interveni Langdon. 

— Într-adevăr, şi acesta a fost momentul în care am pierdut 
controlul. Sienna nu se aştepta ca echipa SSR să depisteze 
apartamentul, şi când au apărut soldaţii, a intrat în panică şi a 
încercat să improvizeze. A fugit împreună cu dumneavoastră pe 
motoretă, străduindu-se să menţină iluzia în funcţiune. Pe 
parcursul misiunii am fost nevoit s-o dezavuez pe Vayentha, 
deşi ea a încălcat protocolul şi v-a urmărit. 

— Aproape că m-a ucis, spuse Langdon, povestindu-i 
prefectului ce se întâmplase la Palazzo Vecchio în mansardă, 
când Vayentha ridicase arma şi ţintise spre pieptul lui. „Va 
durea o fracțiune de secundă... dar altă soluţie nu am”. Apoi 
Sienna se năpustise şi o împinsese peste balustradă, aruncând- 
o în gol. 

Prefectul oftă tare, cântărind spusele profesorului. 

— Mă îndoiesc că Vayentha încerca să vă ucidă... arma ei are 
doar gloanţe oarbe. În momentul respectiv, singura ei şansă de 
salvare profesională era să preia controlul asupra 
dumneavoastră. Şi-a zis, probabil, că, dacă vă împuşcă cu un 
glonţ orb, veţi înţelege că la urma urmei nu era o ucigaşă şi că 
aţi căzut pradă unei iluzii. 

Prefectul se întrerupse şi căzu pe gânduri o clipă, după care 
continuă: 

— Nu mă voi hazarda să ghicesc dacă Sienna chiar a 


intenţionat s-o ucidă sau a încercat doar să devieze glonţul. Am 
început să-mi dau seama că totuşi n-o cunosc atât de bine pe 
cât credeam. 

„Şi eu la fel”, îşi spuse profesorul, deşi, amintindu-şi expresia 
de şoc şi remuşcare de pe chipul ei, tindea să creadă mai 
degrabă că ceea ce se întâmplase cu agenta cu părul ţepos 
fusese o greşeală. 

Langdon se simţea nesigur... şi cumplit de singur. Se 
întoarse spre fereastră, dorindu-şi să vadă lumea de dedesubt, 
însă în faţa ochilor nu avea decât peretele fuzelajului. 

„Trebuie să ies de aici!” 

— Vă simţiţi bine? întrebă prefectul, privindu-l cu îngrijorare. 

— Nu, replică el. Nici pe departe. 

XXX 

„Va supravieţui, îşi spuse prefectul. Încearcă doar să 
proceseze noua realitate”. 

Profesorul arăta de parcă tocmai fusese luat pe sus de o 
tornadă, rostogolit prin aer şi aruncat pe un tărâm necunoscut, 
unde zăcea acum şocat şi dezorientat. 

Rareori se întâmpla ca persoanele vizate de Consorţiu să 
realizeze adevărul din spatele evenimentelor atent orchestrate 
prin care trecuseră, iar în cazurile în care îl realizau, prefectul 
nu era în preajma lor pentru a vedea consecinţele. Astăzi, pe 
lângă sentimentul de vinovăţie stârnit de stupefacţia lui 
Langdon, se simţea responsabil de declanşarea crizei prin care 
treceau. 

„Am acceptat un client pe care ar fi trebuit să-l refuz. 
Bertrand Zobrist. Am avut încredere în cine nu trebuia. Sienna 
Brooks”. 

lar acum, iată-l îndreptându-se spre ochiul furtunii - 
epicentrul a ceea ce ar putea fi o molimă letală cu potenţialul 
de a produce un dezastru la scară mondială. Dacă el avea să 
scape cu viaţă din toate astea, bănuia că organizaţia lui nu avea 
să supravieţuiască. Vor urma acuzaţii şi investigaţii nesfârşite. 

„Aşa se termină oare totul pentru mine?” 


CAPITOLUL 83 


„Am nevoie de aer, îşi spuse Robert Langdon. De o 
privelişte... de orice”. 

Avea impresia că avionul fără hublouri se strânge în jurul lui. 
Şi, fireşte, povestea mai mult decât bizară privind ceea ce i se 
întâmplase astăzi nu îmbunătăţea nici ea situaţia. Mintea îi vuia 
de întrebări fără răspuns... cele mai multe dintre ele referitoare 
la Sienna. 

În mod ciudat, îi era dor de ea. 

„Doar a jucat un rol, îşi aminti el. S-a folosit de mine”. 

Fără un cuvânt, se depărtă de prefect şi se îndreptă spre 
partea din faţă a avionului. Uşa cabinei era deschisă şi, prin ea, 
lumina zilei pătrundea ca raza unui far. Stând în cadrul uşii, 
neobservat de piloţi, lăsă lumina soarelui să-i încălzească faţa. 
Spaţiul liber şi vast din faţa lui părea o mană cerească. Cerul 
albastru, senin era atât de netulburat... de permanent! 

— Domnule profesor? răsună o voce în spatele lui, iar 
Langdon se întoarse. N 

Şi făcu un pas înapoi stupefiat. In faţa lui se afla doctorul 
Ferris. Ultima dată când îl văzuse, era prăbuşit pe pardoseala 
bazilicii San Marco, neputând să respire. Acum, iată-l aici, în 
avion, rezemat de peretele despărțitor, cu o şapcă de baseball 
pe cap şi cu faţa de un roz păstos, de la loţiunea cu calamină cu 
care era uns. Avea pieptul bandajat şi respira superficial. Dacă 
omul era bolnav de ciumă, nimeni nu părea să se teamă că 
boala se va răspândi. 

— Sunteţi... viu?! bâigui el, fixându-l cu privirea. 

Ferris încuviinţă cu un semn din cap, obosit. 

— Mai mult sau mai puţin. 

Atitudinea i se schimbase considerabil, părând acum mult 
mai relaxată. 

— Dar credeam... adăugă Langdon şi apoi se opri. De fapt... 
nu ştiu ce să mai cred. 

Celălalt îi oferi un zâmbet înţelegător. 

— Aţi auzit o sumedenie de minciuni azi. Mi-am spus că ar fi 
bine să-mi cer scuze. Aşa cum bănuiţi, probabil, eu nu lucrez 
pentru OMS şi nu m-am dus la Cambridge pentru a vă solicita 
serviciile. 

Langdon înclină din cap, prea istovit pentru a se mai mira de 
ceva. 


— Lucraţi pentru prefect. 

— Da. El m-a trimis ca sprijin de urgenţă pentru 
dumneavoastră şi Sienna... şi ca să vă ajut să scăpaţi de echipa 
SSR. 

— Atunci, cred că v-aţi achitat perfect de misiune, replică 
Langdon, amintindu-şi cum apăruse Ferris în baptisteriu, cum îl 
convinsese că lucrează pentru OMS şi apoi le facilitase, lui şi 
Siennei, fuga din Florenţa, departe de echipa lui Sinskey. 

— Şi, evident, nu sunteţi medic, adăugă el. 

Omul clătină din cap. 

— Nu, dar azi am jucat şi acest rol. Trebuia s-o ajut pe 
Sienna să menţină iluzia vie, pentru ca dumneavoastră să vă 
daţi seama încotro indică proiectorul. Prefectul voia să 
găsească proiectul lui Zobrist, pentru a-l proteja de Sinskey. 

— Nu ştiaţi că este un agent patogen? întrebă Langdon, 
curios cu privire la eruptia cutanată şi la hemoragia internă. 

— Fireşte că nu! Când aţi pomenit despre molimă, mi-am 
închipuit că e doar o poveste pe care v-a spus-o Sienna pentru a 
vă păstra motivaţia. Aşa că am intrat în rol. Am reuşit să urcăm 
în trenul de Veneţia... şi apoi totul s-a schimbat. 

— Cum aşa? 

— Prefectul a văzut bizara înregistrare video a lui Zobrist. 

„LOgic”. 

— Şi şi-a dat seama că are de-a face cu un nebun. 

— Exact. A înţeles imediat în ce anume implicase Consorţiul 
şi s-a îngrozit. A cerut să vorbească fără întârziere cu persoana 
care îl cunoştea cel mai bine pe Zobrist - FS-2080 - ca să afle 
dacă ea ştia ce făcuse individul. 

— FS-2080? 

— Scuze, Sienna Brooks. E numele de cod pe care şi l-a ales 
ea pentru această operaţiune. După toate aparențele, este o 
procedură transumanistă. Dar prefectul nu avea cum să ia 
legătura cu ea decât prin mine. 

— Telefonul pe care l-aţi primit în tren, realiză Langdon. 
Mama bolnavă. 

— Ei, evident că nu puteam vorbi cu prefectul în faţa 
dumneavoastră, aşa că am ieşit din compartiment. Mi-a spus 
despre înregistrarea video şi m-am cutremurat. Spera că şi 
Sienna fusese trasă pe sfoară, dar când i-am povestit că v-am 
auzit vorbind împreună despre molime şi agenţi patogeni, iar 


ea nu părea a avea de gând să renunţe la misiune, a înţeles că 
era complicea lui Zobrist. Şi în clipa aceea, Sienna a devenit un 
adversar. Mi-a cerut să-l informez permanent cu privire la 
situaţia noastră în Veneţia... şi mi-a spus că trimite o echipă s-o 
reţină. Oamenii agentului Brüder aproape că au reuşit s-o 
prindă la bazilica San Marco... dar a izbutit să scape. 

Langdon privea în gol, cu fruntea plecată, văzând încă ochii 
frumoşi ai Siennei îndreptaţi spre ai lui, înainte să fugă. 

„Îmi pare foarte rău, Robert. Pentru tot”. 

— E o dură, adăugă Ferris. Probabil că n-aţi văzut-o când m-a 
atacat la bazilică. 

— V-a atacat? 

— Da, când au intrat soldaţii, eram pe punctul de a striga şi a 
le spune unde se află, dar ea şi-a dat seama, probabil, ce 
urmează şi m-a lovit exact în mijlocul pieptului cu podul palmei. 

— Ce?! 

— Nici nu mi-am dat seama ce se întâmplă cu mine. Cred că 
a fost o mişcare de arte marţiale, ceva. Şi cum deja zona mi-era 
învineţită, durerea a fost aproape insuportabilă. Am avut nevoie 
de cinci minute ca să-mi recapăt răsuflarea. Iar Sienna te-a dus 
pe balcon înainte ca vreun martor să poată spune ce s-a 
întâmplat de fapt. 

Împietrit, Langdon îşi aminti de italianca în vârstă care 
strigase la Sienna: L'hai colpito al petto! - şi făcuse o mişcare 
cu pumnul spre pieptul ei. „Nu pot! replicase Sienna. 
Manevrele de resuscitare l-ar ucide! Uită-te la pieptul lui!” 

Revăzând scena cu ochii minţii, îşi dădu seama cât de rapid 
gândea şi improviza ea. Tradusese greşit, cu ingeniozitate, 
vorbele femeii. L'hai colpito al petto nu fusese o sugestie ca ea 
să aplice manevre de resuscitare... ci o acuzaţie furioasă: „L-ai 
lovit în piept!” Iar în haosul momentului, el nu remarcase. 

Ferris schiţă un zâmbet îndurerat. 

— Aşa cum poate aţi auzit, Sienna Brooks este foarte 
inteligentă. 

Langdon încuviinţă. 

„Da, am auzit”. 

— Oamenii lui Sinskey m-au adus pe Mendacium şi m-au 
bandajat. Prefectul mi-a cerut să-i rămân alături pentru sprijin 
informaţional, fiindcă sunt singura persoană, în afară de 
dumneavoastră, care a petrecut astăzi ceva timp împreună cu 


Sienna. 

Langdon înclină din cap, preocupat de erupția cutanată a 
celuilalt. 

— Şi faţa dumneavoastră? Iar vânătaia de pe piept... Nu €...? 

— Ciumă? sfârşi Ferris şi începu să râdă, făcând semn că nu. 
Încă nu ştiu dacă vi s-a spus, dar eu am jucat astăzi două roluri 
de medic. 

— Nu înţeleg. 

— Când am apărut la baptisteriu, mi-aţi spus că vă par vag 
cunoscut. 

— Aşa e. Vag. Ochii, cred. Mi-aţi oferit ca explicaţie faptul că 
aţi venit la Cambridge să-mi solicitaţi ajutorul... ceea ce acum 
ştiu că nu este adevărat, deci... 

— V-am părut cunoscut fiindcă ne mai întâlniserăm, într- 
adevăr, dar nu la Cambridge, spuse Ferris, privindu-l atent, în 
speranţa unui semn de recunoaştere. De fapt, am fost prima 
persoană pe care aţi văzut-o când v-aţi trezit în dimineaţa asta 
la spital. 

Langdon revăzu în minte micul salon întunecat. Se simţea 
ameţit şi vederea îi fusese afectată, dar era destul de sigur că 
prima persoană pe care o zărise când se trezise fusese un 
medic mai vârstnic, palid, cu sprâncene stufoase şi barba 
căruntă şi deasă, care nu vorbea decât italiana. 

— Ba nu, replică el. Doctorul Marconi a fost prima persoană 
pe care am văzut-o când... 

— Scusi, professore, îl întrerupse Ferris cu un accent italian 
perfect. Ma non si ricorda di me? adăugă el, aducându-şi umerii 
în faţă ca un bătrân, netezindu-şi imaginarele sprâncene groase 
şi mângâindu-şi inexistenta barbă căruntă. Sono il dottor 
Marconi. 

Langdon rămase cu gura căscată. 

— Doctorul Marconi eraţi... dumneavoastră?! 

— De aceea vă păreau cunoscuţi ochii mei. N-am mai purtat 
niciodată barbă şi sprâncene false şi, din nefericire, nu mi-am 
dat seama decât prea târziu că sunt alergic la liant - o 
substanţă - care mi-a cauzat o iritaţie severă. Nu mă îndoiesc 
că v-aţi îngrozit când m-aţi văzut... ţinând seama că eraţi deja 
în căutarea unei posibile molime. 

Langdon nu putea decât să se uite la el, mut de uimire, 
amintindu-şi cum doctorul Marconi îşi scărpinase barba înainte 


ca atacul Vayenthei să-l lase zăcând pe podeaua salonului, cu 
sângele şiroindu-i din piept. 

— Pentru a înrăutăţi şi mai mult lucrurile, spuse Ferris 
arătând bandajele de pe pieptul lui, capsa mea s-a deplasat în 
timp ce operaţiunea era în derulare. N-am putut s-o aşez la loc 
la timp şi, când a detonat, era înclinată. Mi-a rupt o coastă şi 
mi-a făcut o contuzie severă. Toată ziua am respirat cu 
dificultate. 

„lar eu credeam că are ciumă!” 

Omul trase adânc aer în piept şi se chirci de durere. 

— De fapt, cred că e timpul să mă aşez din nou. Şi plecă, iar 
în timp ce se îndepărta, adăugă arătând undeva în spatele lui 
Langdon: Mi se pare că, oricum, aveţi companie. 

Profesorul se întoarse şi o văzu pe doamna doctor Sinskey 
apropiindu-se cu paşi mari şi cu părul lung, argintiu, 
fluturându-i în urmă. 

— Domnule profesor, aici eraţi! 

Directoarea OMS părea extenuată şi totuşi, în mod ciudat, lui 
i se păru că zăreşte o licărire de speranţă în ochii ei. „A aflat 
ceva”. 

— Îmi pare rău că v-am lăsat singur, spuse ea, oprindu-se 
lângă el. Ne-am coordonat şi am făcut câteva investigaţii. Văd 
că vă bronzaţi puţin, glumi ea, arătând uşa deschisă a carlingii. 

El ridică din umeri. 

— Avionul dumneavoastră are nevoie de ferestre. 

Sinskey surâse cu un aer înţelegător. 

— Şi fiindcă tot vorbeam de soare, sper că prefectul a reuşit 
să arunce o rază de lumină asupra evenimentelor recente. 

— Da, deşi nimic din ce am aflat nu mi se pare plăcut. 

— Nici mie, declară ea şi privi în jur, asigurându-se că erau 
singuri. Credeţi-mă, şopti apoi, consecinţele pentru el şi pentru 
organizaţia lui vor fi cât se poate de serioase. Voi avea eu grijă 
să fie aşa. Deocamdată însă, trebuie să ne concentrăm toţi pe 
localizarea recipientului înainte să se dizolve şi să elibereze 
agentul contaminant. 

„Sau înainte să-l găsească Sienna şi să-i grăbească 
dizolvarea”. 

— Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră despre clădirea în 
care se află mormântul lui Dandolo. 

Langdon avea în minte imaginea spectaculoasei construcţii 


încă de când realizase că aceea era destinaţia lor. Museionul 
sfintei înţelepciuni. 

— Tocmai am aflat ceva interesant, continuă Sinskey. Am 
vorbit la telefon cu un istoric local. Nu ştie de ce ne interesăm 
de mormântul lui Dandolo, desigur, dar l-am întrebat dacă are 
idee ce anume se află sub el, şi ce credeţi că mi-a spus? Apă, 
adăugă ea zâmbind. 

Langdon o privi surprins. 

— Serios? 

— Da, se pare că nivelurile inferioare ale clădirii sunt 
inundate. În decursul secolelor, pânza freatică de dedesubt s-a 
ridicat, acoperind cel puţin două dintre nivelurile de jos. 
Istoricul spunea că există acolo, fără îndoială, diverse pungi de 
aer şi spaţii parţial acoperite de apă. 

„Dumnezeule!” Langdon îşi aminti înregistrarea lui Zobrist şi 
grota straniu luminată pe ai cărei pereţi acoperiţi de muşchi 
văzuse vagi umbre verticale ale unor coloane. 

— Este o sală submersă. 

— Exact. 

— Dar atunci... cum a ajuns Zobrist acolo? 

Ochii lui Sinskey scânteiară. 

— Asta-i partea uluitoare. Nici nu veţi crede ce am 
descoperit! 

XXX 

În clipa aceea, la un kilometru şi ceva de coastele Veneţiei, 
pe insuliţa Lido, un mic Cessna Citation Mustang decolă de pe 
pista aeroportului Nicelli şi se ridică spre cerul scăldat în 
lumina palidă a asfinţitului. 

Proprietarul avionului, creatorul vestimentar Giorgio Venci, 
nu se afla la bord, dar le ordonase piloților s-o ducă pe tânăra şi 
atrăgătoarea lor pasageră oriunde dorea să meargă. 


CAPITOLUL 84 


Noaptea se aşternuse peste străvechea capitală a Imperiului 
Bizantin. 

Pe țărmurile Mării Marmara, luminile se aprinseră, învăluind 
orizontul dominat de moschei şi minarete zvelte. Era ora pentru 
akşam, iar din difuzoare se revărsau sonorităţile hipnotice ale 
chemării la rugăciune, adhân. 

La-ilaha-illa-Allah. 

Nu există alt Dumnezeu în afară de Allah. 

În vreme ce credincioşii se grăbeau către moschei, restul 
oraşului îşi continua viaţa obişnuită: studenţii zurbagii beau 
bere, oamenii de afaceri semnau contracte, negustorii vindeau 
covoare şi mirodenii, iar turiştii priveau totul cu ochi mari şi 
încântați. 

Era o lume împărţită, un oraş al forţelor opuse - deopotrivă 
religioase şi laice, antice şi moderne, orientale şi occidentale. 
Aşezat pe graniţa geografică dintre Europa şi Asia, această 
cetate fără vârstă era în sens literal un pod între Lumea 
Veche... şi una chiar mai veche. 

Istanbul. 

Deşi nu mai era capitala Turciei, fusese vreme de secole un 
veritabil epicentru al nu mai puţin de trei imperii - Bizantin, 
Roman şi Otoman. Din acest motiv, se poate spune că 
Istanbulul este unul dintre cele mai eclectice locuri din lume. 
De la Palatul Topkapi la Moscheea Albastră şi la Fortăreaţa 
Edikule, oraşul este plin de reminiscenţe ale luptelor, ale 
victoriilor şi înfrângerilor din trecut. 

În seara aceasta, pe cerul înstelat de deasupra Istanbulului, 
un avion de transport C-130 cobora printr-un strat gros de nori 
de furtună spre aeroportul Atatürk. In carlingă, prins în 
centură în scaunul de ejectare din spatele piloților, Robert 
Langdon privea prin parbriz, uşurat că avea în sfârşit un loc de 
unde să poată vedea afară. 

Se simţea puţin mai înviorat după ce mâncase ceva şi apoi 
trăsese un pui de somn în partea din spate a avionului, timp de 
aproape o oră. 

Acum, în dreapta sa, putea vedea deja luminile Istanbulului - 
o peninsulă ca o semilună scăldată în lumini conturându-se pe 
fondul întunecat al Mării Marmara. Aceasta era partea 
europeană a oraşului, separat de cea asiatică de o panglică 


neagră sinuoasă. 

„Strâmtoarea Bosfor”. 

Văzut de sus, Bosforul părea un abis larg, care tăia 
Istanbulul în două. Langdon ştia însă că strâmtoarea era inima 
comerţului din vechiul oraş. Pe lângă faptul că le oferea 
locuitorilor două ţărmuri de mare în loc de unul singur, 
permitea trecerea vaselor din Mediterana în Marea Neagră şi 
invers, Istanbulul servind astfel ca staţie de tranzit între două 
lumi. 

În vreme ce avionul cobora prin stratul de negură, privirea 
lui Langdon cerceta atent oraşul, încercând să întrezărească 
impunătoarea clădire pentru care veniseră până aici. 

„Cea care adăposteşte mormântul lui Enrico Dandolo”. 

După cum aflase Langdon, Enrico Dandolo - trădătorul doge 
venețian - nu fusese înmormântat în Veneţia; rămăşiţele sale 
trupeşti fuseseră îngropate în inima cetăţii pe care o cucerise 
în 1202... vastul oraş care se întindea acum sub el. Dandolo îşi 
găsise odihna veşnică în cel mai spectaculos lăcaş de cult din 
capitala cucerită - o clădire care este şi astăzi un veritabil 
giuvaier arhitectural. 

Sfânta Sofia. 

Construită în anul 360 d.C., Aghia Sofia fusese catedrală 
ortodoxă până în 1204, când Enrico Dandolo şi cavalerii celei 
de-a patra cruciade cuceriseră oraşul şi o transformaseră în 
biserică de rit catolic. Mai târziu, în secolul al XV-lea, după ce 
trupele sultanului Mahomed Cuceritorul puseseră stăpânire pe 
Constantinopol, devenise moschee şi îşi păstrase acest statut 
până în 1935, când primise statutul de muzeu. 

„Un museion aurit al sfintei înţelepciuni”, îşi spuse Langdon. 

Pe lângă faptul că era decorată cu mai multe plăcuţe din aur 
decât bazilica San Marco, însuşi numele ei, Sfânta Sofia, 
însemna ad litteram „Sfânta înţelepciune”. 

Văzând cu ochii minţii colosala structură, încercă să-şi 
imagineze că undeva sub ea, într-o lagună întunecată, un 
săculeţ unduind, prins de pardoseală, plutea în apă, dizolvându- 
se lent şi pregătindu-se să-şi elibereze conţinutul. 

Langdon se rugă să nu ajungă prea târziu. 

„Nivelurile inferioare ale clădirii sunt inundate”, îi spusese 
Sinskey mai devreme, invitându-l s-o urmeze în zona de lucru. 

— N-o să vă vină să credeţi ce am descoperit. Aţi auzit cumva 


despre un producător de filme documentare pe nume Göksel 
Gulensoy? 

El clătinase din cap. 

— În timp ce mă documentam despre Sfânta Sofia, îi 
explicase Sinskey mai departe, am aflat că, în urmă cu câţiva 
ani, acest Gulensoy a filmat un documentar despre ea. 

— Zeci de filme au fost făcute despre Sfânta Sofia. 

— Da, însă niciunul ca acesta, replicase ea şi, ajungând la 
zona de lucru, rotise laptopul pentru ca Langdon să poată 
vedea. Citiţi asta. 

El se aşeză şi privi articolul - un colaj din surse diferite, 
printre care şi Hürriyet Daily News - care comenta cel mai nou 
film al lui Gülensoy: „În adâncurile Aghiei Sofia”. 

Când începu să parcurgă textul, înţelese imediat de ce era 
Sinskey entuziasmată. Chiar de la primul cuvânt, ridică mirat 
ochii spre Sinskey. „Scufundări?!” 

— Ştiu, spuse ea. Citiţi articolul. 

El îşi întoarse privirea spre text. 

SCUFUNDARI SUB SFANTA SOFIA: Producătorul de filme 
documentare Göksel Gülensoy şi echipa sa de scufundători au 
identificat existenţa unor bazine inundate izolate la sute de metri 
sub acest obiectiv turistic des vizitat. 

În cursul procesului, au descoperit numeroase comori 
arhitecturale, printre care mormintele submerse, vechi de opt sute 
de ani, ale unor copii martirizaţi şi tuneluri inundate care leagă 
Sfânta Sofia de Palatul Topkapi, Palatul Tekfur şi presupusele 
prelungiri subterane ale temniţelor Anemas. 

„Eu cred că ceea ce se află sub Aghia Sofia este mult mai 
interesant decât ceea ce se vede la suprafaţă”, ne-a explicat 
Gulensoy, povestind cum ideea filmului i-a venit după ce a văzut o 
veche fotografie a unor cercetători examinând fundaţiile Sfintei 
Sofia deplasându-se cu bărcile printr-o sală vastă, parţial 
scufundată. 

— Fără îndoială, aţi identificat clădirea corectă! exclamă 
Sinskey. Şi se pare că sub ea există sute de spaţii navigabile 
uriaşe, multe accesibile fără echipament de scufundare... iar 
asta ar putea explica tot ce am văzut noi în înregistrarea video 
a lui Zobrist. 

Agentul Brüder stătea în spatele lor, privind şi el ecranul 
laptopului. 

— Se pare, de asemenea, că numeroasele canale de sub 


vechea catedrală se ramifică spre cele mai diverse zone. Dacă 
recipientul Solublon se dizolvă înainte de a ajunge noi, 
împrăştierea conţinutului său nu va mai putea fi împiedicată. 

— Conţinutul... rosti Langdon. Aveţi idee ce este? Exact? Ştiu 
că avem de-a face cu un agent patogen, dar... 

— Am analizat filmarea, răspunse Bruder, şi se pare că este 
mai degrabă un agent biologic, decât chimic... altfel spus, ceva 
viu. Ţinând seama de cantitatea mică din recipient, 
presupunem că este extrem de contagios şi că are capacitatea 
de a se înmulţi. Nu ştim sigur dacă este un agent cu 
transmitere pe calea apei, ca o bacterie, sau pe cale aeriană, ca 
un virus, dar ambele variante sunt la fel de posibile. 

— Acum strângem date despre temperatura pânzei freatice 
din regiune, interveni Sinskey şi încercăm să ne dăm seama ce 
organisme contagioase ar putea trăi în acele zone subterane, 
dar Zobrist avea un talent de excepţie şi este posibil să fi creat 
un agent cu caracteristici unice. Şi, în plus, bănuiesc că a avut 
un motiv anume pentru care a ales acest loc. 

Brüder încuviinţă cu un aer resemnat şi îşi expuse părerea 
despre  neobişnuitul mecanism de dispersare - săculeţul 
Solublon scufundat - a cărui simplitate ingenioasă abia acum o 
realizau cu toţii. Suspendând recipientul într-un amplasament 
subteran şi subacvatic, Zobrist crease un mediu de incubație 
extrem de stabil: cu o temperatură constantă a apei, lipsit de 
radiaţia solară, dispunând de un tampon cinetic şi aflat în 
completă izolare. Alegând un săculeţ cu durabilitatea adecvată, 
putuse să lase agentul patogen să se dezvolte o perioadă bine 
stabilită, înainte de a se autoelibera la termenul fixat. 

„Chiar şi dacă Zobrist nu ar mai fi revenit niciodată în locul 
respectiv”. 

Şocul aterizării îl readuse pe Langdon în prezent, în scaunul 
său din carlingă. Piloții frânară şi apoi dirijară aeronava spre 
un hangar izolat, oprind în faţa lui. 

Langdon se aştepta oarecum să fie întâmpinați de o armată 
de angajaţi ai OMS în costume de protecţie. Dar singurul care îi 
aştepta era şoferul unei dube albe încăpătoare, pe a cărei 
caroserie era imprimată o cruce de un roşu-aprins, cu braţele 
egale. 

„Crucea Roşie este aici?!” Uitându-se mai bine, îşi dădu 
seama că era cealaltă entitate care folosea emblema unei cruci 


roşii. „Ambasada elveţiană”. 

Langdon îşi desfăcu centura de siguranţă şi o căută din 
priviri pe Sinskey, în vreme ce toţi cei de la bord se pregătea 
pentru debarcare. 

— Unde e toată lumea? o întrebă el. Echipa OMS? 
Autorităţile turce? S-au dus direct la Sfânta Sofia? 

Sinskey îl privi uşor stânjenită. 

— Am... am decis să nu alertăm autorităţile locale. Suntem 
însoţiţi de cea mai bună echipă SSR a ECDC şi am considerat 
că e mai bine să menţinem deocamdată secretul asupra 
operaţiunii, ca să nu riscăm declanşarea unei panici 
generalizate. 

Alături, Bruder şi oamenii lui îşi pregăteau saci mari, negri, 
cu tot felul de echipamente specifice - măşti de gaze, costume 
de protecţie şi dispozitive electronice de detecție. 

Brüder îşi puse sacul pe umăr şi se apropie. 

— Pornim. Intrăm în clădire, găsim mormântul lui Dandolo, 
ascultăm apa şiroind, aşa cum spune poemul, iar apoi eu şi 
echipa mea vom reevalua situaţia şi vom hotări dacă este cazul 
să solicităm sprijinul altor autorităţi. 

Langdon identificase deja neajunsurile acestui plan. 

— Sfânta Sofia se închide la apus, aşa că în lipsa autorităţilor 
locale nu vom putea nici măcar să intrăm. 

— Nu-i o problemă, interveni Sinskey. Am o relaţie la 
Ambasada Elveţiei, care l-a contactat pe custodele de la Sfânta 
Sofia şi a solicitat o vizită privată VIP. Custodele a acceptat. 

Langdon abia se stăpâni să nu izbucnească în râs. 

— O vizită VIP pentru directoarea Organizaţiei Mondiale a 
Sănătăţii? Şi pentru o armată de soldaţi cu saci militari pe 
umăr? Nu credeţi că asta ar putea isca unele întrebări? 

— Echipa SSR va rămâne în maşină în timp ce eu, Brüder şi 
dumneavoastră vom analiza situaţia. Şi, ca să ştiţi, nu eu sunt 
VIP-ul. Dumneavoastră sunteţi. 

— Mă scuzaţi? 

— Le-am spus celor de la muzeu că un celebru profesor 
american a venit la Istanbul împreună cu o echipă de 
documentare pentru a scrie un articol despre simbolurile din 
Sfânta Sofia, dar avionul a avut cinci ore întârziere şi distinsul 
profesor nu s-a mai putut încadra în orarul de funcţionare. lar 
cum Domnia Sa şi echipa urmează să plece mâine, speram că... 


— Bine, o întrerupse Langdon. Am prins ideea. 

— Custodele trimite un angajat să ne întâmpine personal la 
muzeu. Omul este un admirator înflăcărat al lucrărilor 
dumneavoastră despre arta islamică, adăugă Sinskey cu un 
zâmbet obosit, străduindu-se să afişeze un aer optimist. Am fost 
asiguraţi că veţi avea acces în fiecare colţ al catedralei. 

— Şi mai important, spuse Brüder, întregul spaţiu va fi la 
dispoziţia noastră. 


CAPIIOLUL 85 


În vreme ce duba gonea pe autostrada care unea aeroportul 
Ataturk de centrul Istanbulului, Robert Langdon privea absent 
pe geam. Oficialii ambasadei elveţiene le facilitaseră un control 
vamal modificat, astfel că grupul întreg fusese gata de drum în 
numai câteva minute. 

Sinskey le ceruse prefectului şi lui Ferris să rămână la bordul 
avionului împreună cu alţi membri ai OMS şi să încerce în 
continuare s-o localizeze pe Sienna Brooks. 

Deşi nimeni nu credea cu adevărat că Sienna va ajunge la 
timp în Istanbul, existau unele temeri că i-ar fi putut telefona 
unuia dintre discipolii lui Zobrist din Turcia, cerându-i ajutorul 
pentru a duce la capăt planul nebunesc al mentorului lor 
înainte ca echipa lui Sinskey să poată interveni. 

„Chiar ar fi Sienna în stare să comită un genocid?” Langdon 
însă nu reuşise să asimileze tot ce se întâmplase începând din 
dimineaţa aceea. Cu toate că era dureros, se vedea nevoit să 
accepte adevărul. „N-ai cunoscut-o cu adevărat niciodată, 
Robert. Te-a jucat pe degete”. 

O ploaie rară începuse să cadă peste oraş, iar Langdon se 
simţi deodată epuizat, ascultând fâsâitul repetitiv al 
ştergătoarelor de parbriz. În dreapta sa, departe în largul Mării 
Marmara, se vedeau luminile iahturilor de lux şi cele ale 
petrolierelor intrând sau ieşind din port. De-a lungul țărmului, 
minarete iluminate se înălţau zvelte şi elegante deasupra 
moscheilor cu acoperişuri în cupolă, amintind tăcute că, deşi 
era un oraş modern, laic, Istanbulul îşi avea rădăcinile în 
credinţele religioase. 

Langdon considerase întotdeauna această porţiune de 
autostradă de şaisprezece kilometri lungime una dintre cele 
mai pitoreşti din Europa. Un exemplu perfect al îmbinării 
dintre vechi şi nou, specifice Istanbulului, drumul înainta 
paralel cu o parte a zidului de apărare construit de împăratul 
Constantin cu mai bine de o mie şase sute de ani înainte de 
naşterea celui al cărui nume îl purta astăzi - John. F. Kennedy. 
Fostul preşedinte american fusese un mare admirator al ideilor 
lui Kemal Ataturk cu privire la o republică turcă născută din 
cenuşa imperiului prăbuşit. 

Oferind privelişti superbe spre mare, autostrada străbate 
crânguri şi parcuri istorice, trece pe lângă portul de la Yenikapi 


şi îşi continuă drumul între periferia oraşului şi Bosfor, 
înaintând apoi spre nord, de-a lungul Cornului de Aur. Acolo, 
dominând oraşul de la înălţime, se ridica fortăreaţa otomană a 
Palatului Topkapi. Oferind privelişti superbe asupra strâmtorii, 
palatul era una dintre destinațiile preferate ale turiştilor, care 
veneau aici atât pentru a admira marea, cât şi nepreţuitele 
artefacte otomane printre care mantia şi sabia despre care se 
spunea că i-ar fi aparţinut însuşi profetului Mahomed. 

„Noi nu vom ajunge până acolo”, îşi spuse Langdon cu 
gândul la destinaţia lor, Sfânta Sofia, aflată nu departe, în 
centrul oraşului. 

Într-un târziu, maşina ieşi de pe autostradă şi intră în 
labirintul de străduţe dens populate. Privind mulțimile din jur, 
Langdon îşi derula în minte conversațiile de peste zi. 

Suprapopulare. 

Ciumă. 

Aspiraţiile bolnave ale lui Zobrist. 

Deşi înţelesese perfect care era obiectivul misiunii SSR la 
care lua parte, Langdon încă nu reuşise până acum să 
proceseze informaţia. „Mergem în zona zero”. Îşi imagină 
săculeţul cu fluid galben-maroniu, care se dizolva treptat, şi se 
întrebă cum ajunsese el în situaţia asta. 

Ciudatul poem pe care îl descoperiseră el şi Sienna pe partea 
din spate a măştii mortuare a lui Dante era cel care îi adusese 
aici, în Istanbul. La indicaţiile lui, echipa SSR pornise spre 
Sfânta Sofia, iar el ştia că vor mai avea multe de făcut odată ce 
vor ajunge acolo. 

În museionul aurit al sfintei înţelepciuni să-ngenuncheaţi 

şi a voastre urechi de sol să lipitți, 

s-ascultaţi susurul apei şiroind. 

Adânc coborâţi în palatul scufundat... 

Căci colo, în întuneric, monstrul htonian aşteaptă, 

cufundat în apele roşii-sângerii... 

Ale lagunei ce nu oglindeşte stele. 

Din nou se simţi tulburat la gândul că Infernul lui Dante se 
încheia cu o scenă aproape identică: după o lungă coborâre pe 
tărâmul subteran, Dante şi Virgiliu ajung în cel mai jos punct al 
iadului. Acolo, fără o cale de ieşire, aud zgomotul apei şiroind 
prin pietrele de sub picioarele lor şi îl urmează prin crevase şi 
fisuri... găsind în cele din urmă salvarea. 


Dante scrisese: 

„E jos un loc... ce nu prin văz, ci prin auz 

te-mbie să-i dai de urmă, căci un râu îl paşte... 

şi din străfund ieşirăm iar către lumini şi stele 

Era evident că scena zugrăvită de Dante fusese inspiraţia 
pentru poemul lui Zobrist, deşi acesta din urmă răsturnase 
totul cu susul în jos. Langdon şi ceilalţi vor urma susurul apei 
şiroind, dar, spre deosebire de Dante, ei nu se vor depărta de 
infern... ci se vor îndrepta direct spre el. 

În timp ce duba şerpuia pe străzile tot mai înguste şi mai 
aglomerate, Langdon începu să înţeleagă logica perversă care 
îl determinase pe Zobrist să aleagă centrul Istanbulului ca 
punct focal al pandemiei sale. 

„Locul în care Orientul întâlneşte Occidentul. 

Marea răspântie a lumii”. 

În diverse momente ale Istoriei, Istanbulul fusese afectat de 
molime letale care răpuseseră segmente uriaşe ale populaţiei 
sale. De fapt, în ultima fază a epidemiei de ciumă bubonică, 
oraşul fusese numit „focarul ciumei” din imperiu, boala 
ucigând, după relatările vremii, mai mult de zece mii de oameni 
în fiecare zi. Numeroase picturi din perioada otomană îi 
înfăţişează pe locuitorii din Istanbul săpând disperaţi gropi în 
care să îngroape mormanele de cadavre, pe câmpul de la 
Taksim. 

Langdon nu putea decât să spere că Marx greşise când 
spusese că istoria obişnuieşte să se repete. 

Pretutindeni pe străzile udate de ploaie, suflete candide îşi 
vedeau liniştite de activităţile lor. O turcoaică drăguță îşi 
chema copiii la masă; doi bărbaţi trecuţi de prima tinereţe se 
cinsteau cu un pahar la o terasă; doi tineri elegant îmbrăcaţi se 
plimbau mână-n mână sub o umbrelă; iar un bărbat în 
smoching sări dintr-un autobuz şi o luă la fugă pe trotuar 
ferindu-şi vioara de stropii ploii; probabil întârzia la un concert. 

Langdon se pomeni studiind chipurile din jur, încercând să-şi 
imagineze urzeala din viaţa fiecăruia. 

„Masele sunt alcătuite din indivizi”. 

Închise ochii şi se strădui să schimbe turnura morbidă pe 
care o luaseră gândurile sale. Dar răul fusese făcut deja. În 


will 


11 Dante Alighieri, Infernul, Editura Albatros, Bucureşti, traducere de Eta 
Boeriu (n. tr.) 


întunericul minţii sale, o întruchipare nedorită se materializă - 
peisajul dezolant al Triumfului morții în viziunea lui Bruegel - o 
imagine  hidoasă a pestilenţei, chinurilor şi suferințelor 
distrugând un oraş de la ţărmul mării. 

Duba coti la dreapta pe bulevardul Torun şi pentru o clipă 
Langdon crezu că ajunseseră deja la destinaţie. In stânga, 
ivindu-se din ceaţă, se contura o moschee impunătoare. 

Dar nu era Sfânta Sofia. 

„Moscheea Albastră”, realiză el, văzând cele şase minarete 
subţiri ca nişte creioane ascuţite, cu multiple balcoane şerefe şi 
fleşe îndrăzneţe. Citise la un moment dat că aspectul exotic, de 
basm, al minaretelor acestei moschei îi inspirase pe cei de la 
Disney World când creaseră castelul Cenuşăresei. Numele 
Moscheii Albastre provenea de la marea de plăcuţe de faianţă 
în nuanţa cerului care îi decorau interiorul. 

„Ne apropiem”, îşi spuse Langdon în timp ce duba înainta în 
viteză, virând pe bulevardul Kabasakal şi traversând vasta 
întindere a parcului Sultanahmet, care despărţea Moscheea 
Albastră de Sfânta Sofia şi oferea privelişti splendide asupra 
amândurora. 

Langdon îşi miji ochii încercând să privească prin parbrizul 
ud în căutarea Sfintei Sofia, dar ploaia şi luminile farurilor 
reduseseră mult vizibilitatea. Mai rău decât atât, traficul părea 
să se fi blocat. 

În faţă, până departe, nu se vedeau decât luminile roşii de 
frână ale unui şir lung de vehicule. 

— Probabil e un eveniment, ceva, spuse şoferul. Un concert, 
cred. Poate că aţi ajunge mai repede pe jos. 

— Cât e de departe? întrebă Sinskey. 

— Imediat dincolo de parcul acesta. Trei minute. Niciun risc. 

Sinskey făcu un semn din cap către Brüder şi se întoarse apoi 
spre echipa SSR. 

— Rămâneţi în dubă. Apropiaţi-vă cât mai mult posibil de 
clădire. Agentul Brüder va lua legătura cu voi în foarte scurt 
timp. 

Şi cu asta, Sinskey, Brüder şi Langdon coborâră din maşină 
şi porniră să traverseze parcul. 

Frunzişul des al copacilor din parcul Sultanahmet oferea o 
oarecare protecţie împotriva ploii care se înteţea. Pe alei erau 
indicatoare care îndrumau turiştii spre principalele atracţii ale 


parcului - un obelisc egiptean adus de la Luxor, Coloana 
Şerpilor din Templul lui Apollo de la Delphi şi Coloana de Bronz 
de la care se măsurau odinioară distanţele în Imperiul Bizantin. 

Într-un târziu ieşiră de la adăpostul copacilor, ajungând la 
marginea unui bazin circular care marca astfel centrul 
parcului. Langdon făcu un pas în faţă şi ridică privirea spre est. 

Sfânta Sofia. 

Nu atât o clădire... cât un munte. 

Scânteind în ploaie, silueta colosală a fostei catedrale părea 
ea însăşi un oraş. Cupola centrală - imposibil de amplă şi 
vopsită într-un cenuşiu-argintiu - părea că se sprijină pe un 
conglomerat de alte construcţii încununate de cupole adunate 
în jurul ei. Patru minarete înalte - fiecare cu câte un balcon şi o 
fleşă cenuşiu-argintie - se ridicau spre cer în colţurile clădirii, 
atât de departe de cupola centrală, încât abia puteai să-ţi dai 
seama că făceau parte din aceeaşi structură. 

Sinskey şi Brüder, care până atunci menţinuseră un ritm 
alert al paşilor, se opriră brusc şi ridicară privirea mai sus... şi 
mai sus.. străduindu-se să perceapă dimensiunile 
impresionante ale construcţiei din faţa lor. 

— Dumnezeule mare! exclamă Brüder uluit. Iar noi va trebui 
să căutăm... în asta?! 


CAPITOLUL 86 


„Sunt ţinut captiv”, îşi spuse prefectul în vreme ce păşea de 
colo-colo în interiorul avionului de transport C-130, staționat în 
hangar. Acceptase să vină la Istanbul ca s-o ajute pe Sinskey să 
anihileze criza înainte de a scăpa de sub orice control. 

Fireşte, ştia că o cooperare cu directoarea OMS ar fi putut 
atenua orice consecinţe de ordin punitiv ale implicării sale 
necugetate în această criză. „Dar acum Sinskey mă ţine 
prizonier”. 

Îndată ce avionul oprise în hangarul guvernamental de la 
aeroportul Atatürk, Sinskey şi echipa ei coborâseră, iar ea le 
ordonase lui şi celor câţiva angajaţi ai Consorţiului care-l 
însoțeau să rămână la bord. 

Prefectul încercase la un moment dat să iasă pentru o gură 
de aer proaspăt, dar fusese imediat împiedicat de piloţi, care îi 
reamintiseră că Sinskey ceruse ca toată lumea să rămână în 
aeronavă. 

„Nu e bine”, îşi zise el şi se aşeză, înțelegând din ce în ce mai 
bine cât de nesigur îi devenise viitorul. 

Prefectul era de multă vreme obişnuit ca el să fie maestrul 
păpuşar, el să mânuiască sforile, iar acum, pe neaşteptate, 
această putere nu-i mai aparţinea. 

„Zobrist, Sienna, Sinskey”. 

Toţi trei îl sfidaseră... ba chiar îl manipulaseră. 

Acum, închis în celula aceasta fără ferestre care era avionul 
de transport al OMS, începu să se întrebe dacă nu cumva 
norocul i se sfârşise... Poate că situaţia în care ajunsese era un 
fel de răsplată karmică pentru o viaţă întreagă lipsită de 
onestitate. 

„Îmi câştig traiul minţind. 

Sunt un colportor de dezinformări”. 

Deşi nu era el singurul în lume care făcea negoţ cu minciuni, 
ajunsese să fie cel mai mare crăpcean din iaz. Peştişorii cei 
mici erau de un cu totul alt soi, iar lui îi displăcea chiar şi 
simpla asociere cu ei. 

Disponibile online, afaceri cu nume precum Compania Alibi şi 
Reţeaua Alibi făceau avere oriunde în lume, oferind 
partenerilor infideli posibilitatea de a-şi înşela soţul sau soţia 
fără a fi prinşi. Făgăduind să „oprească timpul” puţin pentru ca 
clientul să-şi poată lua un răgaz departe de consort, consoartă 


sau copii, aceste organizaţii erau neîntrecute în crearea de 
iluzii - false întâlniri de afaceri, false programări la medic, 
chiar şi nunţi false, incluzând invitaţii, broşuri, bilete de avion, 
confirmări de la hoteluri, toate contrafăcute, şi chiar numere de 
contact speciale care sunau în centrala telefonică de la Alibi, 
unde angajaţi bine pregătiţi se prefăceau a fi ceea ce necesita 
respectiva iluzie. 

Prefectul nu-şi irosise însă niciodată timpul cu asemenea 
nimicuri meschine. El se implica doar în mistificări pe scară 
largă, lucrând pentru cei care-şi permiteau să plătească 
milioane de dolari în schimbul celor mai bune servicii. 

Guverne. 

Corporaţii de mare anvergură. 

Câte un VIP putred de bogat. 

Pentru a-şi împlini obiectivele, clienţilor li se puneau la 
dispoziţie toate activele Consorţiului, tot personalul, experienţa 
şi creativitatea acestuia. Şi mai presus de orice, li se oferea 
credibilitate - siguranţa că, indiferent care era iluzia fabricată 
pentru a le susţine minciuna, ea nu avea să ducă niciodată la ei 
înşişi. 

Fie că încercau să mărească preţul unor acţiuni, să justifice 
un război, să câştige nişte alegeri sau să ademenească un 
terorist afară din ascunzătoare, mai-marii lumii se bazau pe 
ample programe de dezinformare pentru a modela percepțiile 
publice. 

Dintotdeauna aşa decurseseră lucrurile. 

În anii şaizeci, sovieticii construiseră o întreagă reţea de 
spionaj „de paie” care diseminase informaţii false, interceptate 
de britanici ani de-a rândul. În 1947, forţele aeriene americane 
puseseră la punct o complexă farsă cu extratereştri, pentru a 
distrage atenţia de la prăbuşirea unui avion secret la Roswell, 
în New Mexico. Şi mai recent, lumii întregi îi fusese indusă 
ideea că Irakul deţinea arme de distrugere în masă. 

Timp de aproape trei decenii, prefectul ajutase diverşi 
granguri să-şi protejeze, să-şi păstreze şi să-şi sporească 
puterea. Deşi era de o precauţie dusă la extrem în privinţa 
clienţilor pe care îi accepta, întotdeauna se temuse că într-o zi 
ar putea face o greşeală. 

lar acum, ziua aceea venise. 

Fiece prăbuşire de proporţii epice, considera prefectul, îşi 


avea originea într-un moment unic - o întâlnire întâmplătoare, 
o decizie eronată, o privire indiscretă. 

În cazul de faţă, îşi dădu el seama, momentul acela survenise 
cu aproape doisprezece ani în urmă, când acceptase să 
angajeze o tânără studentă la medicină care voia să câştige 
nişte bani în plus. Inteligența ei deosebită, abilităţile lingvistice 
excelente şi capacitatea de improvizație o aduseseră rapid în 
primele rânduri ale Consorţiului. 

„Sienna Brooks era un talent natural”. 

Tânăra înţelesese imediat în ce consta activitatea lui, iar 
prefectul bănuise că şi ea avea secretele ei. După ce lucrase 
pentru organizaţia lui timp de aproape doi ani, câştigând sume 
frumuşele graţie cărora îşi plătise studiile de medicină, fără 
niciun preaviz Sienna anunţase că gata, s-a săturat. Voia să 
salveze lumea şi, aşa cum îi spusese lui, n-o putea face acolo, la 
Consorţiu. 

Niciodată nu-i trecuse prin minte că tânăra îşi va face din 
nou apariţia un deceniu mai târziu, aducând cu ea şi un fel de 
cadou - un potenţial client ultrabogat. 

Bertrand Zobrist. 

Amintindu-şi momentul acela, începu să spumege. 

„E numai vina Siennei. 

Ea a ştiut tot timpul care e planul lui Zobrist”. 

La câţiva paşi distanţă de el, la biroul improvizat în avionul 
de transport C-130, discuţiile deveniseră aprinse, oficialii de la 
OMS vorbind la telefoane. 

— Sienna Brooks? întrebă unul dintre ei pe un ton ridicat. 
Eşti sigur? Apoi, după ce ascultă câteva clipe încruntat, 
adăugă: Bine, dă-mi detaliile. Aştept. 

Acoperi receptorul cu palma şi se întoarse spre colegii săi. 

— Se pare că Sienna Brooks a părăsit Italia la puţin timp 
după noi. 

Toţi cei din jur încremeniră. 

— Dar cum? întrebă o femeie. Am acoperit aeroportul, 
podurile, gara... 

— De la aerodromul Nicelli, replică primul angajat. De pe 
insula Lido. 

— Imposibil! exclamă femeia, clătinând din cap. Nicelli e 
prea mic. Deserveşte doar tururi locale cu elicopterul şi... 

— Într-un fel sau altul, Sienna Brooks a avut acces la un 


avion privat garat la Nicelli. Oamenii mei încă mai verifică 
detaliile. Apoi luă palma de pe receptor şi spuse: Da, aici sunt. 
Ce-aţi aflat? 

În timp ce asculta, umerii începură să i se lase tot mai jos, 
până ce, în final, omul se aşeză pe scaun. 

— Înţeleg, rosti el. Mulţumesc. 

Şi închise telefonul. 

Colegii lui îl priviră întrebători. 

— Avionul Siennei a decolat spre Turcia, spuse el, frecându- 
se la ochi. 

— Atunci, sună la Comandamentul European pentru 
Transportul Aerian! strigă cineva. Cere-le să întoarcă avionul 
din drum! 

— Nu pot. A aterizat cu câteva minute în urmă pe 
aerodromul privat Hezarfen, la numai douăzeci şi cinci de 
kilometri de aici. lar Sienna Brooks a dispărut. 


CAPITOLUL 87 


Ploaia răpăia pe străvechea cupolă a Sfintei Sofia. 

Timp de aproape o mie de ani, aceasta fusese cea mai mare 
biserică din lume, şi chiar şi omului modern îi este greu să-şi 
imagineze o structură mai vastă. Văzând-o acum din nou, 
Langdon îşi aminti că, la finalizarea construcţiei, împăratul 
Iustinian făcuse un pas înapoi şi declarase mândru: „Solomon, 
te-am depăşit!” 

Sinskey şi Brüder se îndreptau în ritm susţinut spre clădirea 
monumentală, care părea să devină şi mai mare cu fiecare pas 
al lor. 

În această zonă a parcului, aleile erau mărginite cu ghiulele 
folosite de armatele lui Mahomed Cuceritorul - un memento 
decorativ al faptului că istoria construcţiei era marcată de 
violenţe, de cuceriri şi recuceriri menite să servească nevoilor 
spirituale ale diverselor puteri care o stăpâniseră. 

În vreme ce se apropiau de faţada sudică, Langdon privi spre 
dreapta, la cele trei anexe ca nişte silozuri cu acoperişul în 
cupolă. Erau mausolee ale unor sultani; despre unul dintre ei, 
Murad al III-lea, legendele spuneau că odrăslise peste o sută de 
copii. 

Soneria unui telefon mobil sfâşie liniştea nopţii. Brüder îl 
scoase din buzunar, verifică identitatea apelantului şi răspunse 
scurt: 

— Aveţi ceva? În timp ce asculta, începu să clatine din cap, 
stupefiat. Cum e posibil?! exclamă apoi. O clipă mai târziu, oftă 
şi adăugă: Bine, ţine-mă la curent. Ne pregătim să intrăm. 

Şi închise. 

— Ce e? întrebă Sinskey. 

— Fiţi cu ochii în patru, răspunse el, privind în jur. S-ar putea 
să avem companie. Se pare că Sienna Brooks este în Istanbul. 

Langdon se uită la el, parcă neputând să creadă că Sienna 
găsise o modalitate de a ajunge în Turcia şi că, odată ce 
izbutise să fugă din Veneţia, era dispusă să rişte să fie prinsă şi, 
posibil, ucisă, numai pentru a se asigura că planul lui Zobrist 
are sorţi de izbândă. 

Sinskey părea la fel de alarmată şi deschise gura ca pentru a- 
i cere lui Brüder mai multe lămuriri, dar se răzgândi şi se 
întoarse spre Langdon. 

— Pe unde o luăm? 


El făcu semn spre stânga, pe după colţul de sud-vest al 
Sfintei Sofia. 

— Fântâna abluţiunilor este aici. 

Punctul de întâlnire cu angajatul muzeului era un mic bazin 
decorat, care servise odinioară pentru spălarea ritualică a 
credincioşilor musulmani înainte de rugăciune. 

— Domnule profesor Langdon! strigă un glas când se 
apropiară. 

Un bărbat zâmbitor ieşi de sub cupola octogonală care 
acoperea fântâna, fluturând din braţe surescitat. 

— Aici, domnule profesor! 

Cei trei se îndreptară spre el. 

— Bună seara, numele meu este Mirsat, spuse el într-o 
engleză cu accent, plină de entuziasm. 

Era un bărbat subţirel, cu părul rar, ochelari de cărturar şi 
costum cenuşiu. 

— Este o onoare pentru mine, adăugă el. 

— Onoarea este a noastră, replică Langdon, strângându-i 
mâna. Vă mulţumim pentru ospitalitate şi pentru că ne-aţi 
acceptat vizita atât de intempestivă. 

— Desigur, desigur! 

— Eu sunt Elizabeth Sinskey, spuse directoarea OMS, 
strângându-i mâna la rândul ei. Iar el este Cristoph Brüder. Am 
venit să-l asistăm pe profesorul Langdon. Imi pare rău pentru 
întârzierea avionului. Sunteţi foarte amabil să ne primiţi. 

— Vă rog! Nicio problemă! Pentru profesorul Langdon aş 
organiza un tur de vizitare la orice oră. Cartea sa, Simboluri 
creştine în lumea musulmană, este una dintre favoritele 
turiştilor în magazinul muzeului nostru. 

„Serios?! se miră Langdon. Acum ştiu şi eu care e magazinul 
acela unic pe mapamond care îmi vinde cartea asta”. 

— Intrăm? întrebă Mirsat, invitându-i să-l urmeze. 

Micul grup trecu de intrarea rezervată turiştilor şi se 
îndreptă spre ceea ce iniţial fusese calea principală de acces în 
catedrală - trei arcade în nişe adânci, cu uşi masive din bronz. 

Doi paznici înarmaţi le aşteptau sosirea. La vederea lui 
Mirsat, unul din ei descuie una dintre uşi şi o deschise larg. 

— Sag olun, spuse Mirsat, rostind una dintre cele câteva 
sintagme pe care le cunoştea şi Langdon din limba turcă - o 
formulă foarte politicoasă de a mulţumi. 


După ce intrară, paznicii închiseră uşa grea în urma lor, 
bufnetul ei reverberând în interiorul din piatră. 

Se aflau în nartexul catedralei - un fel de vestibul îngust 
frecvent întâlnit în bisericile creştine, care servea drept zonă 
de trecere arhitecturală între sacru şi profan. 

„Şanţuri de apărare spirituale”, după cum le numea Langdon 
deseori. 

Apropiindu-se de un alt set de uşi, Mirsat deschise una. 
Dincolo de ea, în locul sanctuarului pe care se aştepta să-l 
vadă, Langdon păşi într-un al doilea nartex, puţin mai încăpător 
decât primul. 

„Un esonartex”, realiză el; uitase că Sfânta Sofia avea două 
niveluri de protecţie faţă de lumea de afară. 

Parcă pentru a-i pregăti pe vizitatori pentru ceea ce aveau să 
găsească înăuntru, acest al doilea pronaos era mult mai amplu 
decorat decât primul, pereţii săi din piatră lustruită strălucind 
în lumina candelabrelor elegante. Pe latura opusă intrării se 
aflau patru uşi, fiecare având deasupra câte un mozaic 
spectaculos. Langdon le admiră preţ de câteva clipe. 

Mirsat se apropie de cea mai mare dintre uşi - un fel de 
poartă colosală, placată cu bronz. 

— Intrarea Imperială, şopti ghidul lor turc şi vocea aproape 
că-i tremură de entuziasm. În epoca bizantină, această uşă îi 
era rezervată exclusiv împăratului. Turiştii nu intră în mod 
obişnuit pe aici, dar seara aceasta este specială. Şi întinse 
mâna spre uşă, dar se opri şi şopti din nou: înainte de a intra, 
permiteţi-mi să întreb dacă doriţi să vedeţi ceva anume în 
interior. 

Langdon, Sinskey şi Bruder se uitară unii la alţii. 

— Da, răspunse Langdon în cele din urmă. Fireşte, sunt 
atâtea de văzut, dar, dacă s-ar putea, aş vrea să începem cu 
mormântul lui Enrico Dandolo. 

Mirsat îşi lăsă capul pe un umăr, ca şi cum n-ar fi înţeles 
bine. 

— Îmi cer scuze... Doriţi să vedeţi... mormântul lui Dandolo? 

— Da. 

Turcul afişă o expresie siderată. 

— Dar, domnule... Mormântul lui Dandolo nu are nimic 
deosebit. Niciun simbol, nimic. Nu este cel mai interesant 
obiectiv de aici. 


— Îmi dau seama de acest lucru, replică Langdon politicos. 
Cu toate astea, v-am fi foarte recunoscători dacă ni l-aţi arăta. 

Mirsat îl studie câteva clipe, după care ridică privirea spre 
mozaicul de deasupra uşii, pe care îl admirase Langdon cu 
câteva secunde în urmă. Era o reprezentare din secolul al IX- 
lea a lui lisus Pantocrator - lisus ţinând în mâna stângă Noul 
Testament şi schiţând o binecuvântare cu dreapta. 

Apoi, ca şi când înţelesese în sfârşit despre ce era vorba, 
Mirsat zâmbi cu un aer cunoscător şi începu să-şi clatine 
amuzat degetul arătător. 

— Isteţ om! Foarte isteţ! 

Langdon făcu ochii mari. 

— Poftim? 

— Nu vă faceţi griji, domnule profesor, şopti ghidul pe un ton 
conspirativ. Nu voi spune nimănui pentru ce aţi venit de fapt 
aici. 

Sinskey şi Brüder se uitară nedumeriţi la Langdon. 

Profesorul nu reuşi decât să ridice din umeri, aşteptând până 
ce Mirsat deschise uşa grea şi îi pofti înăuntru. 


CAPIIOLUL 88 


A opta minune a lumii, aşa numeau unii entuziaşti Sfânta 
Sofia, iar acum, aflat în interiorul ei, Langdon nu se simţea 
câtuşi de puţin tentat să-i contrazică. 

Intrând alături de ceilalţi în sanctuarul colosal, Langdon îşi 
aminti că era nevoie de o singură clipă pentru ca vizitatorii să 
fie copleşiţi de proporţiile sale magnifice. 

Interiorul era atât de grandios, încât chiar şi marile catedrale 
ale Europei păleau în comparaţie cu el. Dimensiunile 
impresionante erau în parte rodul unei iluzii optice, un efect 
secundar al structurii de tip bizantin, cu un naos central care 
concentra tot spaţiul într-o singură incintă de formă pătrată, în 
loc să-l extindă pe cele patru braţe ale unei cruci, conform 
stilului adoptat la lăcaşurile de cult de mai târziu. 

„Construcţia asta este cu şapte sute de ani mai veche decât 
Notre-Dame”, îşi spuse Langdon. 

După ce-şi acordă un moment de răgaz pentru a se obişnui 
cu dimensiunile grandioase ale incintei, profesorul îşi ridică 
privirea spre cupola ei aurită. Din centru, patruzeci de nervuri 
radiau spre margini aidoma razelor de soare, coborând până la 
o arcadă circulară cu patruzeci de ferestre boltite. În timpul 
zilei, lumina care pătrundea prin ele se reflecta iar şi iar în 
fragmentele de sticlă încastrate în mozaicul aurit, creând astfel 
acea „luminozitate mistică” pentru care Sfânta Sofia era 
celebră. 

Langdon văzuse o singură dată redată fidel pe pânză 
atmosfera acestei incinte aurite. „John Sanger Sargent”. Deloc 
surprinzător, pentru realizarea celebrei sale reprezentări a 
Sfintei Sofia, artistul american îşi limitase paleta la diverse 
nuanţe şi tonuri ale unei singure culori. 

Auriu. 

Cupola strălucitoare, deseori numită „bolta cerească însăşi”, 
era susţinută de patru arce masive, fiecare dintre ele sprijinit 
pe o serie de semicupole şi timpane. Aceşti suporţi aveau 
dedesubt o altă serie de semicupole şi arcade mai mici, creând 
efectul unei cascade de forme arhitecturale care se revarsă din 
ceruri spre pământ. 

Coborând în mod similar din cupolă, dar pe o rută mai 
directă, cabluri lungi susțineau o mare de candelabre 
strălucitoare ce păreau să plutească atât de aproape de 


pardoseală, încât vizitatorii mai înalţi se temeau să nu se 
lovească de ele. În realitate, şi aceasta era o iluzie creată de 
dimensiunile generoase ale spaţiului, fiindcă niciunul dintre 
candelabre nu ajungea la mai puţin de patru metri de podea. 

La fel ca în cazul marilor sanctuare, proporţiile uriaşe ale 
Sfintei Sofia aveau două scopuri. În primul rând, constituiau o 
dovadă a considerabilelor eforturi pe care omul era dispus să le 
facă pentru a i se închina lui Dumnezeu. În al doilea rând, era 
un fel de tratament de şoc pentru credincioşi - un spaţiu fizic 
impunător, astfel încât cei care intrau să se simtă mici, 
copleşiţi, fiinţa lor şi importanţa pe care o aveau în marele plan 
al universului reducându-se până la dimensiunea unui biet fir 
de praf în faţa Domnului... un atom în mâinile Creatorului. 

„Până ce omul nu devine un nimic, Dumnezeu nu poate face 
nimic din el”. Martin Luther rostise aceste cuvinte în secolul al 
XVI-lea, dar ideea existase în mentalul ctitorilor încă de la cele 
mai vechi exemple ale arhitecturii religioase. 

Langdon se uită către Sinskey şi Brüder, care priviseră în 
sus, iar acum îşi plecau ochii spre pământ. 

— Iisuse! exclamă acesta din urmă. 

— Aşa e! spuse Mirsat cu acelaşi entuziasm în glas. Şi Allah, 
şi Mahomed! 

Langdon râse încetişor, iar ghidul îi arătă lui Bruder altarul 
principal, unde un mozaic înfăţişându-l pe lisus era flancat de 
două discuri masive purtând numele Allah şi Mahomed scrise în 
arabă, cu o caligrafie ornată. 

— Din dorinţa de a le aminti vizitatorilor de destinațiile 
diferite ale acestui lăcaş sacru, le explică Mirsat, muzeul nostru 
expune concomitent atât iconografia creştină, din perioada în 
care Sfânta Sofia era o bazilică bizantină, cât şi iconografia 
islamică, din epoca în care a funcţionat ca moschee. Şi, cu un 
zâmbet plin de mândrie, adăugă: În ciuda fricţiunilor dintre 
cele două religii în lumea de afară, nouă ni se pare că 
simbolurile lor se îmbină armonios. Ştiu că sunteţi de acord cu 
afirmaţia mea, domnule profesor! 

Langdon încuviinţă cu un gest ferm, amintindu-şi că întreaga 
iconografie creştină fusese acoperită cu var atunci când Sfânta 
Sofia devenise moschee. Readucerea la lumină a simbolurilor 
creştine alături de cele musulmane crea un efect fascinant, mai 
cu seamă din pricină că stilurile şi sensibilităţile celor două 


tipuri de iconografie sunt total opuse. 

În vreme ce tradiţia creştină foloseşte imagini explicite ale 
divinității şi ale sfinţilor, islamul se axează pe caligrafie şi pe 
tipare geometrice menite să reprezinte frumuseţea universului 
creat de Dumnezeu. Conform preceptelor islamice, numai Allah 
poate da viaţă, şi, prin urmare, omul nu are voie să creeze 
imagini ale fiinţelor vii - nici ale divinului, nici ale oamenilor, 
nici măcar ale animalelor. 

Langdon îşi aminti cum încercase odată să le explice 
studenţilor săi acest concept: 

„Un Michelangelo musulman, spre exemplu, n-ar fi pictat 
niciodată chipul lui Dumnezeu pe bolta Capelei Sixtine, ci ar fi 
scris numele Domnului. Reprezentarea feţei lui Dumnezeu ar fi 
fost considerată o blasfemie”. 

Şi încercase să le prezinte motivul. 

„Atât creştinismul, cât şi islamul sunt religii logocentrice - 
altfel spus, au în centru Cuvântul. În tradiţia creştină, Cuvântul 
a devenit trup, conform Evangheliei după Ioan: «Şi Cuvântul s- 
a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi.» Prin urmare, era perfect 
acceptabil să înfăţişezi Cuvântul sub chip omenesc. În tradiţia 
islamică însă, Cuvântul nu a devenit trup şi ca atare trebuie să 
rămână cuvânt... în majoritatea cazurilor, o reprezentare 
caligrafiată a numelor personajelor sacre ale islamului”. 

Unul dintre studenţi rezumase această istorie complexă într- 
o amuzantă notă marginală: „Creştinilor le plac feţele; 
musulmanii agreează cuvintele”. 

— Aici, în faţa dumneavoastră, continuă Mirsat cu un gest 
larg spre imensitatea muzeului, puteţi vedea o îmbinare unică a 
creştinismului cu islamul. 

Şi le arătă repede fuziunea simbolurilor în absida masivă, în 
primul rând Fecioara cu Pruncul privind în jos, spre un mihrab, 
nişa semicirculară care în orice moschee arată direcţia către 
Mecca. În apropiere o scară urca spre amvonul care amintea de 
cele de la care este rostită predica în bisericile creştine, dar era 
de fapt un minbar, platforma de pe care imamul conduce 
serviciul religios vinerea. În mod similar, structura ca o 
margaretă semăna cu loja corului la creştini, dar era de fapt un 
müezzin mahfili, o platformă înălţată pe care muezinul 
îngenunchează şi rosteşte răspunsurile la rugăciunile imamului. 

— Între moschei şi catedrale există asemănări remarcabile, 


spuse Mirsat. Tradițiile orientale şi cele occidentale nu sunt 
atât de diferite pe cât aţi putea crede. 

— Mirsat! îl întrerupse Brüder pe un ton nerăbdător. Am 
vrea să vedem totuşi mormântul lui Dandolo, dacă se poate. 

Ghidul se arătă uşor iritat, de parcă graba celuilalt era o 
lipsă de respect faţă de clădirea în care se aflau. 

— Da, întări Langdon. Îmi pare rău pentru această grabă, dar 
programul nostru este foarte strâns. 

— Bine, atunci, se resemnă Mirsat şi făcu semn spre un 
balcon înalt, în dreapta lor. Să mergem sus, ca să vedeţi 
mormântul. 

— Sus? se miră Langdon. Dar Enrico Dandolo nu este 
înmormântat jos, în criptă? 

El îşi amintea bine mormântul, dar nu şi unde anume în 
Sfânta Sofia se afla, şi îşi imaginase zonele subterane, 
întunecate, ale monumentului. 

Mirsat păru oarecum derutat de întrebarea lui. 

— Nu, domnule profesor, mormântul lui Enrico Dandolo este 
în mod cert la etaj. 

XXX 

„Ce mama dracului se întâmplă aici?” se întrebă Mirsat. 

Când Langdon ceruse să vadă mormântul dogelui, îşi spusese 
că solicitarea lui era un fel de pistă falsă. „Nimeni nu vrea să 
vadă mormântul lui Dandolo!” El presupusese că profesorul 
american dorea de fapt să se uite la misteriosul giuvaier aflat 
chiar alături - Mozaicul Deesis, un străvechi lisus Pantocrator 
care constituia una dintre cele mai enigmatice opere de artă 
din Sfânta Sofia. 

„Langdon se documentează despre mozaic şi încearcă să fie 
discret în privinţa asta”, bănuise el, închipuindu-şi că 
profesorul scria un articol secret despre Deesis. 

Acum însă, nu mai ştia ce să creadă. Fără îndoială, 
profesorul ştia bine că Mozaicul Deesis se afla la etaj, dar 
atunci de ce păruse atât de surprins? „Sau poate că într-adevăr 
caută mormântul lui Dandolo”. Nedumerit, Mirsat îi îndrumă 
către scară, trecând pe lângă una din cele două celebre urne de 
la Sfânta Sofia - un gigant cu capacitatea de peste o mie două 
sute de litri lucrat dintr-un singur bloc de marmură în perioada 
elenistică. 

Urcând treptele în tăcere alături de invitaţii săi, Mirsat 


începu să se simtă uşor descumpănit. Colegii lui Langdon nu 
păreau deloc cadre universitare. Unul dintre ei semăna a 
militar, fiind musculos şi inflexibil, îmbrăcat în negru din cap 
până-n picioare. lar femeia cu părul argintiu... Mirsat avea 
impresia că o mai văzuse undeva. „Poate la televizor?” 

În mintea lui se contura bănuiala că scopul vizitei era altul 
decât cel declarat. „De ce au venit aici, de fapt?” 

— Încă un rând de trepte, le spuse el vesel când ajunseră pe 
palier. Sus vom vedea mormântul lui Enrico Dandolo şi, 
desigur... se întrerupse el privind spre Langdon, renumitul 
Mozaic Deesis. 

Nici măcar o tresărire. 

După toate aparențele, Langdon nu venise aici pentru 
mozaic. Şi el, şi ceilalţi doi păreau să aibă o inexplicabilă idee 
fixă cu privire la mormântul lui Dandolo. 


CAPITOLUL 89 


În timp ce urca scările în spatele lui Mirsat, Langdon simţea 
că Brüder şi Sinskey erau îngrijoraţi. Într-adevăr, drumul până 
la etaj nu părea să aibă niciun sens. Cu ochii minţii vedea 
încontinuu grota din înregistrarea lui Zobrist... şi imaginile din 
filmul documentar despre zonele inundate de sub Sfânta Sofia. 

„Trebuie să coborâm!” 

Dar, dacă acolo era amplasat mormântul dogelui, ei nu aveau 
de ales decât să urmeze indicaţiile lui Zobrist. „În museionul 
aurit al sfintei înţelepciuni să-ngenuncheaţi şi a voastre urechi 
de sol să lipiţi, s-ascultaţi susurul apei şiroind”. 

Când ajunseră în sfârşit la etaj, Mirsat îi conduse spre 
dreapta, pe marginea balconului care oferea o perspectivă 
superbă asupra întregului sanctuar. Langdon nici nu întoarse 
însă capul, păstrându-şi concentrarea. 

Mirsat vorbea de zor despre Mozaicul Deesis, dar el nu-l mai 
asculta. Deja vedea obiectivul vizat. 

Mormântul lui Dandolo. 

Era exact aşa cum şi-l amintea el - un bloc rectangular de 
marmură albă încastrat în pardoseala din piatră lustruită şi 
înconjurat de cordoane de protecţie. 

Langdon se apropie repede şi examină inscripţia gravată. 

HENRICUS DANDOLO 

Imediat ce ajunseră şi ceilalţi, el trecu la acţiune, păşind 
peste cordonul de protecţie şi oprindu-se exact în faţa lespezii 
funerare. 

Mirsat protestă sonor, dar Langdon îşi văzu de treabă, 
lăsându-se în genunchi de parcă s-ar fi pregătit să se roage la 
picioarele dogelui trădător. 

Apoi, cu un gest care stârni strigăte oripilate din partea lui 
Mirsat, îşi puse palmele pe mormânt şi se ghemui. În vreme ce- 
şi apleca fruntea la podea, îşi dădu seama că arăta ca şi când s- 
ar fi prosternat spre Mecca. Mişcarea păru să-l stupefieze pe 
ghidul lor, care tăcu imediat. O linişte bruscă cuprinse întreaga 
construcţie. 

Trăgând adânc aer în piept, Langdon întoarse capul spre 
dreapta şi îşi lipi uşor urechea stângă de mormânt. Marmura 
era rece. 

Sunetul care se auzea răzbătând prin piatră era limpede ca 
lumina zilei. „Dumnezeule!” 


Finalul Infernului de Dante părea să răsune de dedesubt. 
Încet, Langdon întoarse capul, privind spre Brüder şi Sinskey. 

— Aud, şopti el. Susurul apei şiroind. 

Brüder sări peste cordon şi se ghemui lângă Langdon ca să 
asculte. După o clipă, începu să dea din cap, convins. 

Acum, că auziseră apa curgând dedesubt, o singură întrebare 
rămăsese fără răspuns. „Incotro curge?” 

În mintea lui Langdon năvăliră imagini ale unei grote 
scufundate, scăldate într-o fantomatică lumină roşie... undeva 
sub ei. 

Adânc coborâţi în palatul scufundat... 

Căci colo, în întuneric, monstrul htonian aşteaptă, 

cufundat în apele roşii-sângerii... 

Ale lagunei ce nu oglindeşte stele. 

Când se ridică şi păşi înapoi peste cordonul de protecţie, 
Langdon văzu că Mirsat îl privea încruntat, cu o expresie 
alarmată şi dezamăgită. Ghidul era cu aproape treizeci de 
centimetri mai scund decât el. 

— Mirsat, îmi pare rău. După cum vezi, situaţia este una cu 
totul neobişnuită. Nu am timp să-ţi explic, dar trebuie să-ţi pun 
o întrebare foarte importantă cu privire la clădirea în care ne 
aflăm. 

Turcul izbuti să încuviinţeze cu un gest moale. 

— Bine. 

— Aici, la mormântul lui Dandolo, se aude un fir de apă 
curgând undeva, sub piatră. Trebuie să ştim încotro curge. 

Mirsat clătină din cap. 

— Nu înţeleg. Sunetul apei poate fi auzit sub pardoseală 
pretutindeni în Sfânta Sofia. 

Oaspeţii săi încremeniră. 

— Da, continuă ghidul, mai ales când plouă. Sfânta Sofia are 
aproximativ zece mii de metri pătraţi de acoperiş de pe care 
ploaia trebuie să se scurgă, şi uneori asta durează câteva zile. 
De obicei plouă din nou înainte ca scurgerea să fie completă. 
Sunetul apei şiroind se aude foarte des aici. Poate ştiţi că 
Sfânta Sofia este amplasată pe uriaşe caverne inundate. A fost 
chiar şi un film documentar în care... 

— Da, da, îl întrerupse Langdon, dar ştii cumva dacă apa 
care se aude aici, la mormântul lui Dandolo, curge spre un loc 
anume? 


— Desigur. Curge spre acelaşi loc spre care se îndreaptă 
toată apa de pe Sfânta Sofia. Spre cisterna oraşului. 

— Nu, declară Brüder, păşind şi el înapoi, peste cordon. Noi 
nu căutăm o cisternă, ci un spaţiu vast, subteran, în care sunt, 
eventual, coloane? 

— Da, replică Mirsat. Vechea cisternă a oraşului corespunde 
perfect descrierii - un spaţiu subteran vast, cu coloane. E chiar 
impresionantă. A fost construită în secolul al VI-lea pentru a 
adăposti rezervele de apă ale oraşului. Astăzi în ea mai e doar 
un strat cu puţin peste un metru, dar... 

— Unde e? îl întrerupse iar Brüder şi vocea îi răsună în 
incinta goală. 

— Cisterna? întrebă Mirsat, cu o privire speriată. La o stradă 
distanţă de aici. Se numeşte Yerebatan Sarayi. 

„Sarayi? se miră Langdon. Ca în Topkapi Sarayi?” Pe drum 
văzuseră o sumedenie de indicatoare către Palatul Topkapi. 

— Dar... sarayi nu înseamnă „palat”? 

— Ba da. Numele cisternei este Yerebatan Sarayi, adică 
palatul scufundat. 


CAPITOLUL 90 


Ploaia cădea în valuri când Elizabeth Sinskey ieşi în fugă din 
Sfânta Sofia, urmată de Langdon, de Brüder şi de ghidul lor 
stupefiat, Mirsat. 

„Adânc coborâţi în palatul scufundat”, îşi repetă ea. 

Vechea cisternă a oraşului, Yerebatan Sarayi, se afla puţin 
spre nord şi spre Moscheea Albastră. Mirsat le deschidea 
drumul. 

Sinskey nu avusese de ales decât să-i spună ghidului cine 
erau şi că se grăbeau să contracareze o posibilă criză medicală 
în interiorul palatului scufundat. 

— Pe aici! strigă Mirsat, conducându-i prin parcul cufundat 
în întuneric. Silueta monumentală a Sfintei Sofia rămăsese în 
urma lor, iar în faţă scânteiau minaretele ca de basm ale 
Moscheii Albastre. 

Ţinând pasul cu Sinskey, Bruder striga în telefonul mobil, 
punându-şi oamenii la curent cu ultimele veşti şi cerându-le să 
vină la intrarea în cisternă. 

— Se pare că Zobrist a ţintit rezervele de apă ale oraşului, 
spuse el cu răsuflarea tăiată. Voi avea nevoie de planul tuturor 
conductelor care vin şi pleacă din cisternă. Vom declanşa 
protocoalele de izolare şi anihilare. Avem nevoie de bariere 
chimice şi fizice, plus pompe de vid... 

— Aşteptaţi! interveni Mirsat. M-aţi înţeles greşit. Cisterna 
nu înmagazinează rezervele de apă ale oraşului. Nu mai face 
asta de mult! 

Brüder lăsă telefonul jos, încruntându-se la ghid. 

— Ce spui?! 

— În vremurile străvechi, cisterna adăpostea rezervele de 
apă. Dar acum, nu. Ne-am modernizat. 

Bruder se opri sub un copac cu ramuri dese, iar ceilalţi se 
opriră odată cu el. 

— Mirsat, interveni Sinskey, eşti sigur că nimeni nu mai bea 
astăzi apă din cisternă? 

— Sigur că nu mai bea! Apa pur şi simplu stă acolo... 
infiltrându-se până la urmă în sol. 

Sinskey, Langdon şi Bruder schimbară priviri neliniştite. 
Directoarea OMS nu ştia dacă ar trebui să se simtă uşurată 
sau, dimpotrivă, şi mai îngrijorată. „Dacă nimeni nu vine în 
contact cu apa în mod regulat, de ce a ales Zobrist s-o 


contamineze?” 

— Când ne-am modernizat reţeaua de alimentare cu apă, 
acum câteva decenii, le explică Mirsat, cisterna a ieşit din uz şi 
a devenit un fel de lac mare într-o incintă subterană. Astăzi nu 
mai e decât o atracţie turistică, adăugă el, ridicând din umeri. 

Sinskey se răsuci spre ghid. „O atracţie turistică?!” 

— Stai puţin... Adică oamenii pot cobori acolo? În cisternă? 

— Fireşte! Mii de turişti o vizitează zilnic. Sala este 
impresionantă. Există platforme de lemn peste apă... şi chiar o 
cafenea. Ventilaţia e limitată, aşa că înăuntru este oarecum 
umed şi înăbuşitor, însă ca obiectiv turistic cisterna atrage 
mulţi vizitatori. 

Sinskey privi spre Brüder; era limpede că amândoi se 
gândeau la acelaşi lucru - o grotă întunecată, umedă, cu apă 
stătătoare în care un agent patogen se dezvolta. Iar prezenţa 
platformelor pe care turiştii se plimbau de dimineaţa până 
seara, imediat deasupra apei, nu făcea decât să intensifice 
coşmarul. 

— A creat un bioaerosol, spuse Bruder. 

Directoarea OMS încuviinţă, plecându-şi fruntea. 

— Şi asta ce înseamnă? întrebă Langdon. 

— Înseamnă, răspunse Brüder, că agentul patogen poate fi 
transmis pe cale aeriană. 

Profesorul rămase tăcut, pentru ceilalţi fiind limpede că 
începea să sesizeze potenţiala amploare a crizei cu care se 
confruntau. 

Sinskey se gândea de la o vreme la scenariul unui agent 
patogen cu transmitere aeriană, dar când încă mai crezuse că 
cisterna era sursa de apă a oraşului, sperase că, poate, Zobrist 
alesese un germen patologic cu transmitere acvatică. Bacteriile 
care trăiau în apă erau robuste şi rezistente la intemperii, însă 
totodată diseminarea lor era lentă. 

Germenii aeropurtaţi se împrăştiau repede. 

Foarte repede. 

— Dacă este aeropurtat, continuă Bruder, probabil e de 
natură virală. 

„Un virus, într-adevăr, îşi spuse Sinskey. Agentul patogen cu 
cea mai rapidă răspândire pe care l-ar fi putut alege Zobrist”. 

Eliberarea în apă a unui virus aeropurtat era ceva neobişnuit, 
dar existau numeroase forme de viaţă care incubau în mediu 


lichid şi apoi îşi continuau existenţa în aer - țânțari, 
mucegaiuri, bacteria care provoca legioneloza, micotoxine, 
algele roşii, chiar şi omul. Sinskey îşi imagină virusul 
răspândindu-se în „laguna” cisternei... şi apoi stropii fini de apă 
infectată ridicându-se în aerul umed. 

Mirsat se uita cu un aer neliniştit undeva dincolo de o stradă 
blocată de un şir de vehicule. Sinskey îi urmări privirea şi zări o 
clădire joasă din cărămidă alb cu roşu, prin a cărei uşă 
deschisă se vedea o scară. O mulţime de oameni elegant 
îmbrăcaţi păreau să aştepte afară, sub umbrele, în vreme ce un 
portar controla fluxul de oaspeţi care coborau treptele. 

„Să fie un fel de club de dans la vreun subsol?” 

Dar apoi văzu inscripţia scrisă cu auriu pe clădire şi inima i 
se strânse în piept. Dacă nu cumva clubul se numea Cisterna şi 
fusese construit în anul 523 d.C., Mirsat avea motive să fie 
îngrijorat. 

— Palatul scufundat... bâigui ghidul. Se pare că... în seara 
asta găzduieşte un concert. 

Sinskey îl privi nevenindu-i să creadă. 

— Un concert în cisternă?! 

— Este un spaţiu vast, închis, replică el, şi funcţionează 
adesea ca un centru cultural. 

Brüder auzise destul. O luă la fugă spre clădire, strecurându- 
se printre pietonii şi maşinile de pe bulevardul Alemdar. 
Ceilalţi îi urmară exemplul fără să mai piardă vremea. 

Când ajunseră la intrarea în cisternă, observară că uşa era 
blocată de un grup de spectatori care aşteptau să intre - doi 
turişti ţinându-se de mână, trei femei în burka tradiţională şi un 
bărbat în smoching. Stăteau toţi chiar în prag, încercând să se 
adăpostească de ploaie. 

Dinăuntru răsunau acordurile unei piese clasice. „Berlioz”, 
bănui Sinskey după orchestraţia specifică; însă indiferent ce 
era, părea nelalocul ei aici, pe străzile Istanbulului. 

Apropiindu-se de intrare, simţi un val de aer cald venind de 
pe scări, din spaţiul acela de sub pământ. Odată cu sunetul 
viorilor, la suprafaţă răzbătea şi izul inconfundabil de umiditate 
şi grupuri mari de oameni - ceea ce-i spori lui Sinskey 
presentimentele negre. 

De îndată ce câţiva turişti urcară scările, vorbind veseli între 
ei şi ieşind în ploaie, portarul permise accesul următorului 


grup. 

Brüder dădu să intre, dar funcţionarul îl opri cu un gest 
politicos al mâinii. 

— O clipă, domnule. Deocamdată, nu mai e loc în cisternă. 
Doar un minut şi un alt vizitator va ieşi. Vă mulţumesc. 

Brüder părea gata să intre cu forţa, dar Sinskey puse o mână 
pe umărul lui şi îl trase într-o parte. 

— Aşteaptă! Echipa e pe drum; oricum, nu poţi căuta aici 
singur. Cisterna este enormă, îi spuse ea, arătând o plăcuţă 
prinsă pe zid. 

Textul descria o sală subterană de dimensiunile unei 
catedrale, lungă aproape cât două terenuri de fotbal puse cap 
la cap, cu plafonul de aproape nouă mii de metri pătraţi 
susţinut de trei sute treizeci şi şase de coloane din marmură. 

— Uitaţi-vă la asta, spuse Langdon de la câţiva metri 
depărtare. N-o să vă vină să credeţi! 

Sinskey se întoarse şi văzu ce-i arăta profesorul - afişul unui 
concert lipit pe perete. 

„Oh, Dumnezeule mare!” 

Directoarea OMS identificase corect stilul muzical ca fiind 
unul romantic, dar piesa interpretată nu fusese compusă de 
Berlioz, ci de un alt corifeu al romantismului - Franz Liszt. 

În seara aceea, în sala din adâncurile pământului, Orchestra 
Simfonică de Stat din Istanbul interpreta una dintre cele mai 
cunoscute lucrări ale lui Liszt: Simfonia Dante - o compoziţie 
inspirată de călătoria poetului florentin prin infern. 

— Simfonia este interpretată aici în fiecare seară timp de o 
săptămână, spuse Langdon, citind textul scris pe afiş cu litere 
mărunte. Este un concert gratuit. Sponsorizat de o persoană 
anonimă. 

Sinskey avea o bănuială privind identitatea generosului 
sponsor. După toate aparențele, flerul pentru dramatism al lui 
Bertrand Zobrist avea totodată o eficientă aplicabilitate 
practică. Săptămâna de concerte gratuite avea să atragă în 
cisternă mult mai mulţi turişti decât de obicei, într-o incintă 
aglomerată... unde vor respira aer contaminat, după care se vor 
întoarce la casele lor, unii în Turcia, alţii peste graniţă. 

— Domnule! strigă portarul către Bruder. Avem loc pentru 
încă două persoane. 

Agentul se întoarse spre Sinskey: 


— Chemaţi autorităţile. Indiferent ce vom găsi aici, vom avea 
nevoie de sprijin. Când va sosi echipa mea, să ia legătura cu 
mine pentru a-i pune la curent. Eu cobor să văd dacă-mi pot da 
seama unde a fixat Zobrist chestia aceea. 

— Fără o mască de protecţie? replică Sinskey. Nu ştim sigur 
că recipientul Solublon este încă intact. 

Brüder se încruntă şi ridică o mână în aerul cald care sufla 
de jos. 

— Nu-mi place să spun asta, dar, dacă deja contagiunea s-a 
produs, bănuiesc că toată lumea din oraş este oricum infectată. 

Sinskey se gândise la acelaşi lucru, dar ezitase să recunoască 
de faţă cu Langdon şi Mirsat. 

— Şi, în plus, adăugă Brüder, am văzut eu ce se întâmplă cu 
mulțimile de oameni când apare echipa mea, cu costume şi 
măşti de protecţie. Aici s-ar isca o panică generalizată şi lumea 
s-ar călca în picioare. 

Directoarea OMS decise să meargă pe mâna lui Bruder. La 
urma urmei, el era specialistul şi mai fusese în situaţii 
asemănătoare. 

— Singura opţiune realistă, continuă el, este să presupunem 
că nu există încă niciun pericol acolo, jos, şi să creăm un 
scenariu pentru a controla situaţia. 

— Bine, acceptă Sinskey. Daţi-i drumul. 

— Mai este o problemă, interveni Langdon. Cum rămâne cu 
Sienna? 

— Ce-i cu ea? întrebă Brüder. 

— Oricare ar fi intenţiile ei, se pricepe foarte bine la limbile 
străine şi e posibil să vorbească puţin turca. 

— Şi? 

— Ea ştie că poemul face referire la „palatul scufundat”, iar 
în turcă, expresia asta trimite direct... aici, încheie Langdon 
arătând cu mâna spre numele Yerebatan Sarayi scris deasupra 
intrării. 

— Într-adevăr, spuse Sinskey descurajată. Se poate să-şi fi 
dat seama de asta şi să nu mai fi trecut întâi pe la Sfânta Sofia. 

Brüder îşi întoarse privirea spre uşa deschisă şi înjură în 
gând. 

— Bun, poate este acolo jos şi are de gând să spargă 
recipientul Solublon înainte să-l putem izola noi, dar cel puţin 
nu a ajuns aici de mult timp. Zona e uriaşă şi probabil că ea n- 


are idee unde să caute, iar cu atâţia oameni în jur, îmi închipui 
că nu poate pur şi simplu să sară în apă neobservată. 

— Domnule! strigă din nou portarul. Doriţi să intraţi acum? 

Agentul văzu un alt grup de amatori de muzică apropiindu-se 
şi schiţă un semn din cap că da, va intra imediat. 

— Vin cu dumneavoastră, declară Langdon. 

Brüder se întoarse spre el. 

— În niciun caz! 

Langdon însă ripostă pe un ton care nu lăsa loc de negociere. 

— Agent Bruder, unul dintre motivele pentru care am ajuns 
în situaţia asta este că Sienna s-a folosit de mine toată ziua. Aşa 
cum aţi spus, e posibil ca toţi să fim deja infectați. Vin să vă 
ajut fie că vreţi, fie că nu. 

Bruder se uită la el o clipă şi în cele din urmă se resemnă. 

XXX 

Când intră şi începu să coboare scara în spatele lui Brüder, 
Langdon simţi valul de aer cald ridicându-se spre ei din 
măruntaiele cisternei. Adierea umedă purta cu ea acorduri ale 
Simfoniei Dante, dar şi un miros familiar, şi totuşi inefabil... 
acela al unor mase mari de oameni înghesuite într-un spaţiu 
închis. 

Deodată, avu impresia că un linţoliu spectral îl învăluie, de 
parcă degetele lungi ale unei mâini nevăzute se ridicau din 
adâncul pământului, prefirându-i-se pe piele. 

„Muzica”. 

Corul - o sută de voci la unison - intona un fragment 
cunoscut, articulând clar fiece silabă a textului lui Dante. 

Lasciate ogni speranza, voi ch entrate. 

Cele şase cuvinte - cel mai des citate din întregul poem 
dantesc, se înălţau din adâncul cisternei aidoma duhorii 
abominabile a morţii. 

Acompaniat de corni şi de trompete, corul rosti iarăşi 
avertismentul. 

Lasciate ogni speranza, voi ch entrate! 

„Lăsaţi orice speranţă, voi care intrați aici!” 


CAPITOLUL 91 


Scăldată într-o lumină roşie, caverna subterană răsuna în 
acordurile muzicii de inspiraţie infernală - vaierul vocilor, 
bocetul disonant al coardelor şi zăngănitul profund al 
timpanelor se reverberau în sală aidoma undelor unui seism. 

Atât cât putea răzbate cu privirea, Langdon văzu că solul 
acestei lumi subpământene era acoperit de un strat sticlos de 
apă - întunecată, nemişcată, placidă - ca o pojghiţă de gheaţă 
neagră pe un lac din New England. 

„Laguna ce nu oglindeşte stele”. 

Inălţându-se din apă, meticulos dispuse în şiruri aparent 
nesfârşite, sute de coloane dorice înalte fiecare de câte nouă 
metri susțineau plafonul boltit al sălii. Coloanele erau luminate 
de jos de o serie de spoturi individuale, creând astfel iluzia 
suprarealistă a unei păduri de trunchiuri ce răsăreau din 
lumină şi se ridicau spre întuneric, ca un fel de truc magic în 
oglindă. 

Langdon şi Brüder se opriră în capătul scărilor, împietriţi o 
clipă de caverna spectrală care se deschidea în faţa lor. Sala 
însăşi părea să emane o strălucire roşiatică şi, privind 
pretutindeni în jurul lui, Langdon îşi dădu seama că respiră cât 
mai superficial posibil. 

Aerul de aici părea mai greu decât îşi închipuise. Concertul 
era în plină desfăşurare pe undeva pe la mijlocul sălii, iar 
publicul şedea pe o reţea de platforme. Mai multe sute de 
spectatori erau aşezaţi în cercuri concentrice dispuse în jurul 
orchestrei, iar alţii, cam o sută, pe margini. Câţiva îşi găsiseră 
loc pe platformele de trecere din apropiere, unde stăteau 
rezemaţi de balustradele solide şi priveau în jos, în apă, în timp 
ce ascultau muzica. 

Langdon trecu în revistă marea de siluete amorfe, căutând-o 
pe Sienna. Dar n-o zări nicăieri. Văzu însă oameni în 
smochinguri, rochii, sariuri, burka şi chiar turişti în pantaloni 
scurţi şi tricouri. Acest eşantion al populaţiei lumii scăldat în 
lumina stacojie îi aminti lui Langdon de participanţii la cine ştie 
ce stranie ceremonie ocultă. 

„Dacă Sienna este aici, realiză el, ne va fi aproape imposibil 
s-o remarcăm”. 

În clipa aceea, un bărbat solid trecu pe lângă ei şi urcă 
scările, tuşind. Bruder se întoarse şi-l privi, studiindu-l cu 


atenţie. Langdon simţi o uşoară gâdilătură în gât, dar îşi spuse 
că e doar rodul imaginaţiei. 

Brüder făcu încă un pas pe platforma din lemn, cântărind 
diversele opţiuni pe care le aveau. Calea care se întindea 
înaintea lor semăna cu intrarea în labirintul Minotaurului. 
Platforma pe care se aflau se ramifica în alte trei câţiva metri 
mai departe, fiecare ramură despărţindu-se apoi în mai multe şi 
creând astfel o reţea suspendată deasupra apei, cotind printre 
coloane şi şerpuind mai departe, în întuneric. 

„Mă pomenii într-o pădure deasă, îşi aminti Langdon primul 
cânt al capodoperei lui Dante, căci rătăcind pierdusem calea 
dreaptă”. 

Aplecându-se peste balustradă, profesorul privi în apă. Era 
adâncă de puţin peste un metru şi surprinzător de limpede. 
Dalele din pardoseală erau clar vizibile, acoperite de un strat 
subţire de mâl. 

Brüder aruncă rapid o privire spre apă, îşi drese glasul şi 
apoi îşi ridică din nou ochii spre sala imensă. 

— Vi se pare că există aici ceva care seamănă cu zona din 
înregistrarea video a lui Zobrist? 

„Totul”, replică Langdon în gând, privind zidurile umede din 
jurul lor. Făcu un semn cu mâna spre cel mai îndepărtat colţ al 
sălii, mult spre dreapta, departe de platforma orchestrei. 

— Bănuiesc că e pe acolo pe undeva. 

Brüder încuviinţă: 

— Aşa îmi spune şi mie flerul. 

Porniră amândoi grăbiţi pe platformă, cotind pe braţul ei 
drept şi îndepărtându-se astfel de mulţime, spre cel mai izolat 
ungher al palatului scufundat. 

In timp ce mergeau, Langdon realiză cât de uşor i-ar fi cuiva 
să se ascundă aici peste noapte, fără să fie văzut. Exact aşa ar 
fi putut face Zobrist pentru a-şi filma clipul video. Dar, fireşte, 
dacă sponsorizase cu atâta generozitate concertele din această 
săptămână, ar fi putut la fel de bine să solicite câteva minute 
de intimitate în cisternă. 

„Nu că ar mai conta acum!” 

Brüder păşea mai repede, ca şi când ar fi ţinut subconştient 
ritmul cu tempoul muzicii, care se accelerase într-o cascadă de 
semitonuri descendente. 

„Dante şi Virgiliu coborând în infern”. 


Langdon studie cu priviri intense zidurile acoperite de 
muşchi din dreapta lor, încercând să găsească o asemănare cu 
ceea ce văzuseră în înregistrare. La fiecare nouă bifurcaţie a 
platformei coteau la dreapta, tot mai departe de mulţime, 
îndreptându-se spre extremitatea cavernei. Uitându-se în spate, 
profesorul constată cu uimire că străbătuseră o distanţă 
considerabilă. 

Aproape că alergau acum, trecând pe lângă câţiva vizitatori, 
dar, când ajunseră în cel mai îndepărtat punct al cisternei, deja 
nu mai era nimeni pe lângă ei. 

Bruder şi Langdon erau singuri. 

— Mie totul mi se pare la fel! exclamă agentul cu disperare 
în glas. De unde începem? 

Langdon îi împărtăşea frustrarea. Îşi amintea bine imaginile 
din înregistrare, dar nimic de aici nu ieşea în evidenţă. 

Fără a se opri, începu să citească plăcuţele informative palid 
luminate montate ici şi colo de-a lungul platformelor. Pe una 
era menţionată capacitatea de optzeci de mii de metri cubi a 
sălii. Alta atrăgea atenţia asupra unei coloane diferite de 
celelalte, furate de la o construcţie din apropiere. O a treia 
prezenta o schiţă a unei sculpturi antice care se erodase şi deja 
nu se mai vedea - Ochiul găinii înlăcrimate, care plângea 
pentru toţi sclavii care pieriseră lucrând la construirea 
cisternei. 

În mod ciudat, o plăcuţă pe care era scris un singur cuvânt îl 
făcu pe Langdon să se oprească brusc. 

Brüder se opri şi el şi se întoarse. 

— Ce s-a întâmplat? 

Profesorul îi arătă. 

Pe plăcuţă, însoţit de o săgeată direcţională, se putea citi 
numele uneia dintre temutele Gorgone - un monstru feminin. 

MEDUZA 

Bruder citi şi ridică din umeri. 

— Şi ce-i cu asta? 

Langdon îşi simţea inima bătând repede în piept. Ştia că 
Meduza nu era doar monstrul cu şerpi în loc de păr, care îi 
putea transforma în stane de piatră pe toţi cei care o priveau, ci 
şi un membru al panteonului grec de spirite subterane... o 
categorie aparte cunoscută ca monştri htonieni. 

Adânc coborâţi în palatul scufundat... 


Căci colo, în întuneric, monstrul htonian aşteaptă... 

„Ea ne arată drumul”, îşi dădu el seama şi o luă la fugă mai 
departe, pe platformă. Bruder abia dacă izbutea să ţină pasul 
cu el în întuneric, urmând indicatoarele către Meduză. Într-un 
târziu, Langdon ajunse în capăt, la o mică platformă de 
observaţie aproape de baza zidului din dreapta al cisternei. 

Şi acolo, în faţa lui, văzu ceva incredibil. 

Un bloc colosal de marmură sculptată se ridica din apă - 
capul Meduzei, cu şerpi încovrigaţi în loc de păr. Mai bizar 
decât simpla ei prezenţă aici era faptul că ţeasta fusese 
amplasată cu susul în jos. 

„Răsturnată precum cei damnaţi”, îşi spuse Langdon, 
amintindu-şi La Mappa dell'Inferno a lui Botticelli şi păcătoşii 
pe care el îi reprezentase în Malebolge cu picioarele în sus şi 
capul în jos. 

Brüder ajunse lângă el cu răsuflarea tăiată şi se opri uitându- 
se la capul răsturnat al Meduzei cu o expresie stupefiată. 

Langdon bănuia că sculptura, care servea acum drept bază a 
uneia dintre coloane, fusese furată probabil de altundeva şi 
folosită aici ca material de construcţie ieftin. Motivul poziţiei 
inversate era, fără îndoială, credinţa superstiţioasă că astfel îi 
vor fi anihilate puterile malefice. Chiar şi aşa însă, Langdon nu 
se putea elibera de valul de gânduri sinistre care îl copleşeau. 

„Infernul lui Dante. Finalul. Centrul pământului. Unde 
gravitația se inversează. Iar susul devine jos”. 

Presimţirile negre îi făceau pielea de găină, dar se forţă să 
străbată cu privirea prin pâcla stacojie care înconjura capul 
sculptat. Cea mai mare parte a părului plin de şerpi al Meduzei 
era sub apă, dar ochii îi erau deasupra, privind spre stânga, 
peste lagună. 

Temător, Langdon se aplecă peste balustradă şi întoarse 
capul, urmărind privirea sculpturii spre familiarul colţ pustiu al 
palatului scufundat. 

Şi în clipa aceea ştiu. 

Aici era locul. 

Zona zero a lui Zobrist. 


CAPITOLUL 92 


Agentul Bruder se strecură fără zgomot pe sub balustradă, 
lăsându-se să alunece în apa care-i venea până la piept. Hainele 
i se îmbibară şi el îşi simţi muşchii încordându-se pentru a face 
faţă temperaturii scăzute. Pardoseala cisternei era lunecoasă 
sub ghetele lui, însă părea solidă. Rămase o clipă nemișcat, 
orientându-se şi privind cercurile concentrice îndepărtându-se 
de trupul lui pe oglinda apei ca nişte mici unde de şoc. 

Timp de câteva secunde, Brüder nu mai respiră. „Mişcă-te 
încet, îşi zise. Nu crea turbulente”. 

Sus, pe platformă, Langdon stătea lipit de balustradă şi 
cerceta zona înconjurătoare. 

— E totul în regulă, şopti el. Nimeni nu te vede. 

Bruder se întoarse cu faţa spre uriaşul cap răsturnat al 
Meduzei, bine luminat de un spot roşiatic. Acum, că ajunsese la 
acelaşi nivel cu el, monstrul din marmură părea şi mai mare. 

— Urmăreşte privirea Meduzei peste lagună, îi şopti 
Langdon. Zobrist avea un fler deosebit pentru dramatism şi 
simboluri... Nu m-ar mira dacă şi-ar fi amplasat creaţia exact în 
direcţia uităturii letale a monstrului. 

„Minţile mari gândesc la fel”. Brüder era recunoscător acum 
că profesorul insistase să coboare împreună cu el; experienţa 
pe care o avea îl îndrumase aproape imediat spre acest colţ 
îndepărtat al cisternei. 

În timp ce acordurile Simfoniei Dante continuau să răsune în 
depărtare, Brüder îşi scoase lanterna de buzunar Tovatec, 
rezistentă la apă, o cufundă şi acţionă comutatorul. Un fascicul 
strălucitor de lumină albă străpunse apa, coborând până pe 
fundul cisternei. 

„Uşor, îşi aminti el. Să nu deranjezi nimic 

Fără un cuvânt, începu să înainteze precaut, păşind încet, 
legănând metodic lanterna înainte şi-napoi, ca un căutător de 
mine subacvatice. 


n 
! 


KKK 


Lipit de balustradă, Langdon începu să simtă o îngrijorătoare 
înţepătură în gât. În ciuda umidității, i se părea că aerul din 
cisternă avea iz de stătut şi era sărac în oxigen. Privindu-l pe 
Brüder cum înaintează atent în lagună, încercă să se asigure că 
totul avea să fie bine. 

„Am ajuns la timp. 


Totul e intact. 

Echipa lui Bruder poate controla situaţia”. 

Şi totuşi, stătea ca pe ace. Suferind de claustrofobie de mic, 
ştia că nu s-ar fi simţit în largul lui aici, jos, indiferent de 
circumstanţe. „E ceva care are legătură cu miile de tone de 
pământ de deasupra mea... susţinute doar de nişte coloane 
măcinate de ani”. 

Îşi alungă ideea din minte şi mai privi o dată în spate, 
asigurându-se că nimeni nu le acorda o atenţie nedorită. 

„Nimic”. 

Singurele persoane din apropiere stăteau pe diverse alte 
platforme şi se uitau în direcţie opusă, spre orchestră. Nimeni 
nu părea să-l fi observat pe Brüder înaintând uşor prin apă în 
acest colţ îndepărtat al cisternei. 

Langdon îşi întoarse privirea spre agentul SSR. Raza 
scufundată a lanternei sale se legăna fantomatic înaintea lui, 
luminându-i drumul. Deodată, cu colţul ochiului surprinse o 
mişcare în stânga - o siluetă neagră ridicându-se din apă în faţa 
lui Bruder. Răsucindu-se pe călcâie, încercă să străpungă 
întunericul cu privirea, aşteptându-se pe jumătate să vadă cine 
ştie ce monstru acvatic apărând din adâncuri. 

Brüder se oprise, probabil observând şi el silueta. 

În colţul îndepărtat, o formă neagră, tremurătoare, se profila 
pe perete, înaltă de aproape nouă metri. Silueta spectrală 
semăna perfect cu aceea a doctorului de ciumă din 
înregistrarea lui Zobrist. 

„E o umbră, realiză Langdon, răsuflând uşurat. E umbra lui 
Bruder”. 

Umbra fusese proiectată de agent când trecuse prin dreptul 
unui spot luminos cufundat în apă, exact aşa cum se petrecuse 
cu umbra lui Zobrist în clipul video. 

— Ăsta e locul! strigă el către agent. Eşti aproape. 

Brüder încuviinţă cu o mişcare scurtă a capului şi continuă 
să înainteze în lagună. Langdon încercă să ţină pasul cu el, 
deplasându-se pe lângă balustradă. Nu peste mult timp, mai 
aruncă în fugă o privire spre orchestră, pentru a se asigura că 
agentul nu fusese observat. 

Nimic. 

Când îşi întoarse ochii spre colţul lagunei, o scânteiere de 
lumină reflectată îi atrase privirea pe platformă, la picioarele 


lui. Se uită în jos şi văzu o bălticică roşie. 

Sânge. 

Şi ciudat era că Langdon stătea în el. 

„Sângele meu?” 

Nu simţea nicio durere, dar începu să se pipăie disperat în 
căutarea unei răni sau a unei posibile reacţii la vreo toxină din 
aer. Îşi atinse nasul, asigurându-se că nu sângerează, apoi 
unghiile, urechile... 

Nedumerit, privi în jur, constatând că, într-adevăr, era singur 
pe platformă. 

Se uită din nou la balta roşie şi de această dată remarcă un 
firişor scurgându-se în lungul platformei şi adunându-se la 
picioarele lui. După câte se părea, lichidul roşu venea de 
undeva din faţă, şiroind pe o zonă înclinată a scândurii. 

„Cineva e rănit acolo”, îşi spuse el. Se uită rapid spre Brüder, 
care se apropia de centrul lagunei. A 

Langdon păşi în grabă pe platformă, urmând firul. În vreme 
ce înaintă spre capăt, pârâiaşul se lăţea, curgând liber. „Ce mai 
e şi asta?” Deja firul se transformase într-un mic şuvoi. Începu 
să alerge paralel cu sângele până la perete, unde platforma se 
sfârşea. 

Punct mort. 

Bâjbâind prin întuneric, găsi o baltă considerabilă de un roşu 
licăritor, de parcă cineva tocmai fusese măcelărit acolo. 

În clipa aceea, văzând lichidul roşu picurând de pe platformă 
în cisternă, îşi dădu seama că presupunerea sa iniţială fusese 
greşită. 

„Nu e sânge”. 

Luminile roşii din incinta aceea vastă, în combinaţie cu 
nuanţa roşiatică a platformei, confereau picăturilor limpezi o 
nuanţă stacojie. 

„E doar apă!” 

În loc să-i aducă liniştea dorită, constatarea îi stârni un 
sentiment de frică pură. Se holbă la baltă, zărind stropi pe 
balustradă... şi urme de paşi pe jos. 

„Cineva a ieşit din apă pe aici”. 

Se răsuci pe călcâie ca să-l strige pe Brüder, dar agentul era 
prea departe, iar simfonia se transformase într-un fortissimo de 
alămuri şi timpane. Zgomotul era asurzitor. Deodată, simţi o 
prezenţă lângă el. 


„Nu mai sunt singur aici”. 

Mişcându-se cu încetinitorul parcă, Langdon se întoarse spre 
zidul în care se sfârşea platforma. La trei metri distanţă, 
învăluită în penumbră, izbuti să discearnă o formă rotunjită, ca 
un bolovan învelit într-o țesătură neagră, care picura formând 
un ochi de apă. Forma era neclintită. 

Şi apoi se mişcă. 

Silueta se alungi, capul lipsit de trăsături ridicându-se din 
poziţia aplecată. 

„O persoană înfășurată într-o burka neagră”, îşi dădu el 
seama. 

Veşmântul islamic tradiţional nu lăsa să se vadă niciun 
centimetru de piele, dar când capul în văluri se întoarse spre 
el, doi ochi se materializară, privind prin fanta îngustă a 
acoperământului şi fixându-se asupra lui. 

Şi în momentul acela ştiu. 

Sienna Brooks ţâşni din ascunzătoarea ei. Dintr-un singur 
pas acceleră în sprint, năpustindu-se spre Langdon şi 
doborându-l la pământ în vreme ce continuă să alerge pe 
platformă. 


CAPITOLUL 93 


În largul lagunei, Briider se oprise brusc. Fasciculul lanternei 
Tovatec surprinsese o strălucire de metal undeva în faţă, pe 
pardoseala cisternei. 

Abia îndrăznind să respire, făcu încă un pas, atent să nu 
tulbure apa. Prin suprafaţa ei sticloasă putea vedea acum un 
dreptunghi îngust din titan, prins pe dalele de piatră. 

„Placa lui Zobrist”. 

Apa era atât de limpede, încât aproape că puteai citi data 
zilei de mâine şi textul care o însoțea: 

ÎN ACEST LOC, LA ACEASTĂ DATĂ. 

LUMEA S-A SCHIMBAT PENTRU TOTDEAUNA. 

„S-o crezi tu, îşi zise Bruder tot mai încrezător. Mai avem 
câteva ore până mâine, ca să oprim toată nebunia asta”. 

Amintindu-şi înregistrarea lui Zobrist, înclină uşor raza 
lanternei spre stânga plăcii, căutând recipientul Solublon prins 
de fund. Fasciculul lumină apa întunecată, iar el îşi miji 
nedumerit ochii. 

„Niciun recipient”. 

Mută lanterna mai spre stânga, exact în locul în care 
săculeţul apăruse în înregistrare. 

Tot nimic. 

„Dar... era chiar aici!” 

Brüder îşi încleştă maxilarele şi mai făcu un pas în faţă, 
plimbând încet fasciculul luminos pe întreaga zonă. 

Nu era niciun recipient. Doar placa. 

Pentru o fracțiune de secundă, îşi spuse că, poate, la fel ca 
atâtea altele astăzi, şi această ameninţare era doar un bluf, o 
iluzie. 

„Să fi fost totul o farsă?! 

A vrut Zobrist doar să ne sperie?” 

Şi atunci o văzu. 

In stânga plăcii, abia vizibilă pe fundul cisternei, zăcea moale 
şi nemişcată o sfoară. Părea doar un viermişor mort în apă. La 
capătul ei se vedea o clemă mică din plastic de care atârnau 
câteva fragmente de Solublon. 

Brüder rămase cu ochii aţintiţi la restul săculeţului 
transparent. Atârna de capătul sforii ca nodul rupt al unui 
balon spart. 

Adevărul i se contură încet în minte. 


„Am ajuns prea târziu”. 

Işi  imagină  săculeţul scufundat  dizolvându-se şi 
destrămându-se... conţinutul său letal răspândindu-se în apă... 
şi ridicându-se la suprafaţa lagunei. 

Cu un deget tremurător, stinse lanterna şi rămase o clipă 
acolo, în întuneric, încercând să-şi adune gândurile. 

Care se transformară rapid într-o rugăciune. 

„Dumnezeu să ne ajute pe toţi!” 

XXX 

— Agent Bruder, repetă! strigă Sinskey în staţia radio, 
coborând pe jumătate treptele spre cisternă în încercarea de a 
auzi mai bine. N-am înţeles! 

Aerul cald se ridica pe lângă ea, pe trepte în sus, spre uşa 
deschisă. Afară, echipa SSR tocmai sosise, iar membrii ei se 
pregăteau în spatele clădirii, pentru a-şi ascunde costumele de 
protecţie de ochii trecătorilor în timp ce aşteptau evaluarea lui 
Bruder. 

— ... recipient spart... pârâi glasul agentului în staţia radio a 
directoarei OMS... şi... eliberat. 

„Ce?!” Sinskey se rugă să fi înţeles greşit şi cobori în fugă 
alte câteva trepte. 

— Repetă! ceru ea apropiindu-se de baza scării, unde muzica 
orchestrei răsuna mai tare. 

Acum, vocea lui Bruder se auzea mult mai clar. 

— ... Şi repet... agentul contagios s-a dispersat! 

Sinskey se prăvăli înainte, gata să cadă la intrarea în 
cisternă. „Cum e posibil?!” 

— Sacul s-a dizolvat! răsună tare glasul lui Brüder. Agentul 
contagios este în apă! 

O sudoare de gheaţă o acoperi când ridică privirea şi încercă 
să cuprindă cu mintea lumea subterană care se întindea în faţa 
ei. Prin pâcla roşiatică văzu o vastă oglindă de apă din care se 
înălţau sute de coloane. Dar întâi de toate văzu oameni. 

Sute de oameni. 

Sinskey rămase o clipă cu privirea la mulţimea nebănuitoare, 
prizonieră în capcana mortală a lui Zobrist. Şi apoi reacţionă 
din instinct. 

— Agent Bruder, urcă acum! Vom începe imediat evacuarea 
oamenilor. 

Răspunsul veni aproape în aceeaşi clipă. 


— Categoric, nu! Blocaţi uşile! Nimeni nu iese de aici! 

Ca director al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, Elizabeth 
Sinskey era obişnuită ca ordinele să-i fie ascultate fără 
crâcnire. Pentru un moment, crezu că a înţeles greşit cuvintele 
agentului. „Blocaţi uşile?!” 

— Doamnă doctor Sinskey, răsună vocea lui Brüder peste 
acordurile muzicii. M-aţi auzit? Închideţi naibii uşile! 

Şi repetă comanda, însă nu mai era necesar. Sinskey ştia că 
omul are dreptate. In faţa unei posibile pandemii, limitarea 
extinderii era singura opţiune viabilă. 

Din reflex, ridică mâna şi atinse amuleta din lapislazuli. 
„Sacrifică-i pe cei puţini, ca să-i salvezi pe cei mulţi”. Cu o 
fermitate inflexibilă, îşi duse staţia radio la gură. 

— Confirmat, agent Bruder. Voi da ordinul de blocare a 
uşilor. 

Se pregătea să întoarcă spatele ororii din cisternă şi să dea 
comanda de izolare a zonei, când observă o agitaţie în mulţime. 

Nu departe, o femeie într-o burka neagră venea alergând pe 
o platformă aglomerată, împingând oamenii întâlniți în cale 
pentru a-şi face loc. Femeia cu chipul acoperit părea că se 
îndreaptă exact spre ea şi spre ieşire. 

„E urmărită, realiză Sinskey, văzând un bărbat care alerga în 
spatele ei. Şi o clipă mai târziu îngheţă. E Langdon!” 

Privirea îi zbură înapoi la femeia în negru, care se apropia în 
viteză, strigând ceva în turcă spre oamenii de pe platformă. 
Sinskey nu vorbea turca, dar după reacţia panicată a celorlalţi 
cuvintele femeii erau echivalente cu strigătul „Foc!” într-o sală 
de teatru aglomerată. 

Un val de panică se răspândi în mulţime şi, o secundă mai 
târziu, nu doar femeia în văluri şi Langdon fugeau spre ieşire, 
ci toată lumea. 

Sinskey se întoarse cu spatele spre gloata care năvălea şi 
strigă disperată pe scări în sus, după echipa ei: 

— Încuiați uşile! Sigilaţi cisterna! ACUM! 

Până când Langdon ajunse după colţ, lângă scară, Sinskey 
urcase deja jumătate dintre trepte şi continua în sus, strigând 
nebuneşte să fie închise uşile. Sienna Brooks era aproape în 
spatele ei, luptându-se cu burka grea şi udă. 

Pe urmele lor, Langdon simţea valul de spectatori îngroziţi 
năpustindu-se spre ei. 


— Blocaţi ieşirea! strigă Sinskey din nou. 

Langdon urcă treptele câte trei odată, apropiindu-se rapid de 
Sienna. Sus, uşile duble ale cisternei începuseră să se închidă. 

„Prea lent!” 

Sienna o ajunse pe Sinskey şi o prinse de umăr, folosindu-se 
de ea pentru a zvâcni înainte, peste ea, spre ieşire. Sinskey se 
prăbuşi în genunchi, iubita ei amuletă lovind scările de ciment 
şi frângându-se în două. 

Langdon îşi înăbuşi pornirea instinctivă de a se opri şi a-i da 
o mână de ajutor şi trecu pe lângă ea, repezindu-se spre ultima 
treaptă. 

Sienna se afla la numai doi, trei metri în faţa lui acum, dar 
ajunsese deja sus şi uşile nu se închideau suficient de repede. 
Fără a se opri, Sienna Brooks se răsuci într-o parte şi-şi 
strecură pieziş trupul zvelt prin deschiderea îngustă. 

Aproape că ieşise, când burka i se prinse într-un ivăr, oprind- 
o în loc, prizonieră între uşi, la numai câteva palme de 
libertate. Ea se zbătu să se elibereze, dar mâna lui Langdon 
înşfăcă o bucată din pânza neagră. Şi o ţinu cu toate puterile, 
trăgând-o înapoi, încercând s-o readucă înăuntru, dar ea se 
zvârcoli frenetic şi, deodată, el constată că mai strânge în mână 
doar un ghem ud de țesătură. 

Uşile se închiseră, ratându-i degetele la milimetru. Cocoloşul 
de pânză era prins între ele, împiedicându-le să se închidă 
complet, în ciuda eforturilor celor de afară. 

Prin crăpătura îngustă, Langdon o văzu pe Sienna Brooks 
alergând de-a lungul unei străzi aglomerate, capul ei chel 
lucind în lumina becurilor stradale. Era îmbrăcată cu blugii şi 
tricoul pe care le purtase toată ziua, iar el fu cuprins deodată 
de un sentiment acut de trădare. 

Care dură doar o clipă. O greutate imensă îl izbi dur de uşi. 

Mulțimea ajunsese în spatele lui. 

Aerul răsuna de strigăte înspăimântate şi derutate, iar 
muzica orchestrei simfonice se transformă într-o cacofonie 
ameţitoare. Langdon simţea presiunea crescând în spatele lui 
pe măsură ce mulţimea se îndesea. Toracele începu să i se 
comprime dureros, lipit de tăblia groasă din lemn. 

Şi o clipă mai târziu uşile explodară, iar el se pomeni azvârlit 
afară ca un dop dintr-o sticlă de şampanie. Se împletici pe 
trotuar, cât pe ce să se prăbuşească. În spatele lui, un şuvoi de 


omenire se revărsa din măruntaiele pământului, ca nişte furnici 
fugind dintr-un muşuroi otrăvit. 

Auzind tot acest haos, agenţii SSR veniră în fugă din spatele 
clădirii. Apariţia lor în costume de protecţie cu măşti pe faţă nu 
făcu decât să sporească panica. 

Langdon se întoarse şi se uită peste stradă, după Sienna, dar 
nu văzu decât maşini, lumini şi agitaţie. 

Şi apoi, pentru o fracțiune de secundă, pe o stradă la stânga 
lui, lucirea palidă a unui cap pleşuv se întrezări în noapte, 
îndepărtându-se în goană pe un trotuar aglomerat şi dispărând 
după un colţ. 

Langdon aruncă o privire disperată în spate, în căutarea lui 
Sinskey sau a poliţiei, ori a unui agent SSR care să nu poarte 
costumul de protecţie. 

Nimic. 

Era pe cont propriu acum. 

Fără ezitare, porni în goană pe urmele Siennei. 

XXX 

Dedesubt, în adâncurile cisternei, agentul Brüder stătea 
singur în apa care-i ajungea până la piept. Sunetele nebuniei 
ajungeau până la el prin întuneric - turişti şi muzicieni 
năpustindu-se spre ieşire, pe scări. 

„Uşile nu au fost blocate, realiză el, îngrozit. Izolarea a 
eşuat”. 


CAPITOLUL 94 


Robert Langdon nu era un bun alergător, dar anii de înot îi 
întăriseră musculatura picioarelor, şi înalt fiind, avea pasul 
lung. Ajunse la colţul străzii în numai câteva secunde şi coti, 
ajungând pe un bulevard larg. Cercetă cu privirea 
împrejurimile, înfrigurat. 

„Trebuie să fie aici!” 

Ploaia se oprise, iar din acest colţ putea vedea toată strada 
bine iluminată. Nu exista niciun loc în care să te ascunzi. 

Şi totuşi, Sienna părea că a dispărut. 

Langdon se opri cu mâinile în şold, gâfâind şi cercetând 
strada udă de ploaie care se întindea înaintea lui. Singura 
mişcare pe care o zări era la vreo cincisprezece metri în faţă, 
unde unul dintre modernele otobüs ale Istanbulului demarase 
de lângă bordură şi lua deja viteză pe bulevard. 

„Să fi urcat Sienna într-un autobuz?” 

Lui i se părea o alegere mult prea riscantă. Chiar s-ar fi 
imobilizat singură într-un mijloc de transport în comun când 
ştia că toată lumea va fi pe urmele ei? Pe de altă parte, dacă 
socotea că nimeni n-o văzuse şi dacă autobuzul tocmai pleca în 
momentul acela, oferindu-i o oportunitate cum nu se poate mai 
nimerită... 

„Poate”. 

Pe autobuz era montat un panou care preciza destinaţia - o 
matrice de leduri programabilă, care afişa un singur cuvânt: 
GALATA. 

Langdon o luă la fugă pe stradă, spre un bătrânel care stătea 
în faţa unui restaurant, sub o copertină. Era frumos îmbrăcat, 
cu o tunică brodată şi turban pe cap. 

— Scuzaţi-mă, spuse el cu răsuflarea tăiată, când ajunse 
lângă turc. Vorbiţi engleza? 

— Fireşte, răspunse acesta, neafectat de tonul presant din 
glasul lui. 

— Galata? Ce e, un loc? 

— Galata? replică bătrânelul. Podul Galata? Turnul Galata? 
Portul Galata? 

Langdon arătă autobuzul care se îndepărta. 

— Galata! Unde merge otobus! 

Bărbatul cu turban se uită după autobuz şi păru să se 
gândească o clipă. 


— Podul Galata, spuse el apoi. Pleacă din oraşul vechi şi 
traversează apa. 

Langdon oftă greu şi cercetă din nou strada cu privirea, dar 
nu se zărea nici urmă de Sienna. 

Sirene începuseră să urle pretutindeni şi tot mai multe 
maşini ale serviciilor de urgenţă treceau în goană pe lângă ei, 
în direcţia cisternei. 

— Ce se întâmplă? întrebă turcul, cu o expresie alarmată. E 
totul în regulă? 

Langdon se mai uită o dată spre autobuzul care plecase, 
ştiind că era un pariu greu de câştigat, dar nu avea de ales. 

— Nu, domnule, răspunse. E o situaţie de urgenţă şi am 
nevoie de ajutorul dumneavoastră. Făcu semn spre marginea 
trotuarului, unde un valet tocmai parcase un Bentley argintiu. 
E maşina dumneavoastră? 

— Este, dar... 

— Am nevoie de ea. Ştiu că nu ne cunoaştem, dar s-a 
întâmplat o catastrofă. Este o chestiune de viaţă şi de moarte. 

Bărbatul cu turban privi în ochii lui câteva momente lungi, de 
parcă i-ar fi sondat sufletul. Într-un târziu, încuviinţă cu o 
mişcare din cap. 

— Atunci, aţi face bine să urcati. 

Când Bentley-ul demară, Langdon îşi dădu seama că-şi 
înfipsese degetele tare în banchetă. Bărbatul era, neîndoielnic, 
un şofer experimentat şi părea să savureze provocarea de a 
„croşeta” prin trafic, jucându-se de-a prinselea cu autobuzul. 

După numai trei intersecţii străbătute, ajunsese deja chiar în 
spatele lui. Langdon se aplecă în faţă, privind intens spre 
luneta autobuzului. Luminile dinăuntru erau slabe şi nu reuşi să 
distingă decât siluetele vagi ale pasagerilor. 

— Rămâneţi lângă otobüs, vă rog, îi ceru el turcului. Şi... 
aveţi un telefon? 

Omul scoase un mobil din buzunar şi i-l dădu pasagerului, 
care îi mulţumi recunoscător, înainte de a realiza că de fapt nu 
ştia cui să-i telefoneze. Nu avea niciun număr de contact pentru 
Sinskey ori pentru Bruder, iar ca să sune la sediul general OMS 
din Elveţia ar fi durat o veşnicie. 

— Cum sun la poliţia locală? întrebă el. 

— Unu, cinci, cinci. De oriunde în Istanbul. 

Langdon formă numărul şi aşteptă. La celălalt capăt păru să 


sune la nesfârşit. Într-un final o voce răspunse, declarând în 
turcă şi-n engleză că, urmare a numărului mare de apeluri, este 
rugat să aştepte. El era curios dacă motivul acelui număr mare 
de apeluri era criza de la cisternă. 

Probabil că la palatul scufundat era deja un haos total. Şi-l 
aminti pe Brüder înaintând prin apă şi se întrebă ce 
descoperise acolo. Dar avea impresia sumbră că ştie deja. 

„Sienna a ajuns în apă înaintea lui”. 

În faţa lor, luminile de frână ale autobuzului se aprinseră, iar 
vehiculul încetini şi opri într-o staţie. Turcul bătrâior opri şi el 
la vreo cinci metri în spate, cu motorul la ralanti, oferindu-i lui 
Langdon un unghi perfect pentru a vedea ce călători urcă şi 
coboară. Doar trei pasageri coborâră, toţi trei bărbaţi, dar el îi 
studie cu atenţie, ştiind bine cât de talentată era Sienna la 
deghizări. 

Apoi privi din nou luneta autobuzului. Sticla era fumurie, dar 
acum luminile din interior erau aprinse, aşa că putea distinge 
mai bine oamenii din interior. Se aplecă în faţă, cu gâtul întins 
şi fruntea aproape lipită de parbriz, încercând s-o zărească pe 
Sienna. 

„Te rog, nu-mi spune că am greşit 

Şi atunci o văzu. 

In colţul din spate al autobuzului, cu spatele spre el, o 
pereche de umeri înguşti se ridica spre ceafa unui cap complet 
ras. 

„Nu poate fi decât Sienna”. 

Când autobuzul acceleră, luminile din interior păliră iar. Cu o 
frântură de secundă înainte însă, capul se întoarse, privind pe 
geam, afară. 

Langdon se ghemui pe banchetă. „Oare m-a văzut?” Şoferul 
lui cu turban demarase deja, urmând autobuzul îndeaproape. 

Strada cobora spre mare şi departe, în faţă, Langdon văzu 
luminile unui pod jos, care traversa Cornul de Aur. Podul părea 
complet blocat de trafic. De fapt, întreaga zonă de la intrarea 
pe el părea o mare de vehicule. 

— Bazarul de mirodenii, îi explică turcul de la volan. O 
destinaţie foarte populară în serile ploioase. 

Şi îi făcu semn spre malul apei, unde o clădire incredibil de 
lungă era străjuită de una dintre cele mai spectaculoase 
moschei ale Istanbulului - Moscheea Nouă, dacă-şi amintea el 


1” 


bine, judecând după înălţimea minaretelor ei gemene. Bazarul 
de mirodenii părea mai mare decât majoritatea mall-urilor 
americane, iar pe intrarea lui arcuită se perindau zeci de 
persoane. 

— Alo?! răsună o voce slabă undeva în maşină. Acil Durum! 
Alo?! 

Langdon se uită la mobilul din mâna lui. „Poliţia!” 

— Da, alo! spuse el în telefon. Mă numesc Robert Langdon. 
Colaborez cu Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Aveţi o criză 
gravă la cisterna oraşului, iar eu urmăresc acum persoana 
răspunzătoare pentru ea. Este într-un autobuz în apropiere de 
Bazarul de mirodenii, care se îndreaptă spre... 

— Un moment, vă rog, îl întrerupse operatorul. Vă fac 
legătura cu dispecerul. 

— Nu, stai! 

Dar fusese lăsat din nou în aşteptare. 

Şoferul Bentley-ului se întoarse spre el cu o privire alarmată. 

— O criză la cisternă?! 

Se pregătea să-i explice despre ce era vorba, când faţa 
omului începu să lucească roşie, ca a unui demon. 

„Lumini de frână!” 

Bătrânelul întoarse privirea înainte şi frână dur, oprind chiar 
în spatele autobuzului. Luminile dinăuntru se aprinseră iar, şi 
de data asta o văzu cum nu se poate mai clar. Stătea, în faţa 
uşii din spate, trăgând repetat de mânerul de urgenţă şi bătând 
în geam, ca să fie lăsată să coboare. 

„M-a văzut”, îşi spuse Langdon. Fără îndoială, văzuse şi 
aglomeraţia de pe Podul Galata şi ştia că nu-şi permitea să se 
lase prinsă în ea. 

Langdon deschise portiera într-o fracțiune de secundă, dar 
Sienna sărise deja din autobuz şi alerga pierzându-se în noapte. 
Profesorul aruncă telefonul mobil în maşină, spre proprietarul 
lui, şi strigă: 

— Spune poliţiei ce s-a întâmplat. Spune-le să înconjoare 
zona! 

Turcul cu turban dădu din cap speriat, în semn că înţelesese. 

— Şi mulţumesc! adăugă din fugă. Teşekkürler! 

Şi cu asta porni în goană pe urmele Siennei, care alerga spre 
mulţimea de turişti de lângă Bazarul de mirodenii. 


CAPIIOLUL 95 


Vechi de trei sute de ani, Bazarul de mirodenii din Istanbul 
este una dintre cele mai mari pieţe acoperite din lume. 
Construit în forma literei L, complexul are optzeci şi opt de hale 
boltite, fiecare cu sute de tarabe la care negustorii locali vând o 
gamă uluitoare de delicatese provenite din toate colţurile lumii 
- condimente, fructe, ierburi aromate şi dulcele atotprezent în 
Istanbul, rahatul turcesc. 

Intrarea în bazar - un masiv arc gotic din piatră - se face pe 
la colţul dintre Çiçek Pazari şi strada Tahmis. Se spune că pe 
aici trec mai bine de trei sute de mii de vizitatori în fiecare zi. 

În seara asta, apropiindu-se de marea de oameni de la 
intrare, Langdon îşi spuse că toţi cei trei sute de mii se 
adunaseră aici la aceeaşi oră. Încă alerga din toate puterile, 
fără a o scăpa din ochi pe Sienna. Era acum la numai douăzeci 
de metri în faţa lui, gonind drept spre poarta bazarului, fără a 
da vreun semn că ar avea de gând să se oprească. 

Sienna ajunse la arcul gotic şi se lovi de mulţime. Continuă 
să se strecoare printre oameni, făcându-şi loc cu coatele şi, în 
clipa în care trecu pragul, aruncă o privire scurtă în spate. 
Langdon văzu în ochii ei o fetiţă speriată, fugind speriată... 
disperată şi fără control. 

— Sienna! strigă tare. 

Dar ea se avântă în marea de oameni şi dispăru. 

Profesorul se lansă pe urmele ei, ciocnindu-se, împingând, 
întinzându-şi gâtul, până ce o zări croindu-şi drum pe aleea 
vestică a bazarului, în stânga lui. 

Lăzi pline ochi cu mirodenii exotice mărgineau aleea - curry 
din India, şofran iranian, ceai chinezesc, culorile lor ameţitoare 
creând un culoar în nuanţe de galben, maro şi auriu. La fiecare 
pas, Langdon sesiza o altă aromă - ciuperci picante, rădăcini 
amărui, uleiuri moscate, toate înălțându-se în aer împreună cu 
un cor asurzitor de limbi din toate colţurile pământului. 
Rezultatul era o cascadă de stimuli senzoriali, pe fondul unui 
freamăt neîncetat al oamenilor. 

Mii de oameni. 

O senzaţie sufocantă de claustrofobie puse stăpânire pe 
Langdon şi aproape că se trase înapoi, gata să iasă din bazar, 
dar îşi adună forţele şi se avântă mai departe. O vedea pe 
Sienna în faţă, făcându-şi loc prin mulţime fără nicio ezitare. 


Era evident că avea de gând să meargă până la capăt... oriunde 
ar fi fost capătul acela. 

Pentru o clipă, Langdon se întrebă de ce o urmăreşte. 

„Pentru a face dreptate?” Ţinând seama de faptele ei, nici 
nu-şi putea imagina ce pedeapsă ar fi aşteptat-o, dacă ar fi fost 
prinsă. 

„Ca să previn o pandemie?” Ceea ce fusese făcut fusese făcut 
şi nu mai era cale de întoarcere. 

În timp ce-şi croia drum prin marea de oameni, realiză 
deodată de ce voia atât de mult s-o prindă pe Sienna Brooks. 

„Vreau răspunsuri”. 

La numai zece metri înaintea lui, Sienna se îndrepta spre 
ieşirea din capătul braţului vestic al bazarului. Aruncă încă o 
privire furişă în spate, părând speriată să-l vadă pe Langdon 
atât de aproape de ea. Când întoarse iar capul, ca să vadă pe 
unde merge, se împiedică şi căzu. 

Capul îi zvâcni înainte, lovindu-se de umărul celui din faţa ei. 
Omul se cocoşă, iar mâna ei ţâşni în lateral, căutând ceva care 
să-i atenueze căderea. Nu găsi decât marginea unui coş plin de 
castane uscate, de care se prinse cu un gest disperat. Coşul se 
răsturnă peste ea, castanele împrăştiindu-se în cascadă pe jos. 

Langdon avu nevoie de numai trei paşi pentru a ajunge în 
locul în care se prăbuşise ea. Se uită în jos, dar nu văzu decât 
coşul căzut cu fundul în sus şi castanele. Sienna nu era. 

Proprietarul castanelor urla din toţi rărunchii. 

„Unde s-a dus?!” 

Langdon se răsuci pe călcâie, însă ea părea că intrase în 
pământ. Când privirea i se opri pe ieşirea din capătul de vest, 
la numai cincisprezece metri distanţă, îşi dădu seama că 
prăbuşirea ei dramatică nu fusese câtuşi de puţin accidentală. 

Se repezi spre ieşire şi ajunse într-o piaţă publică enormă, şi 
ea plină de oameni. Privi în jur, căutând în van. Direct în faţă, 
dincolo de o autostradă cu multe benzi pe sens, Podul Galata 
traversa apele Cornului de Aur. Cele două minarete ale 
Moscheii Noi se înălţau în dreapta lui, strălucind puternic 
deasupra pieţei. Iar în stânga era doar un vast spaţiu deschis... 
fremătând de aglomeratie. 

Sunetul claxoanelor îi atrase privirea înainte, spre artera 
care separa piaţa de mare. Şi o văzu pe Sienna, deja la o sută 
de metri depărtare, sprintând printre maşini şi abia ferindu-se 


să nu fie strivită între două camioane. Se îndrepta spre mare. 

În stânga lui, pe ţărmul Cornului de Aur, un nod de transport 
public fremăta de activitate - feriboturi, autobuze, taxiuri, 
ambarcaţiuni de agrement. 

Langdon alergă cu toată viteza spre autostradă. Când ajunse 
la bordură îşi sincroniză fuga cu viteza maşinilor care se 
apropiau şi reuşi să străbată în siguranţă primele două benzi. 
Timp de cincisprezece secunde, hăituit de faruri orbitoare şi 
claxoane furioase, izbuti să treacă de pe un sens pe celălalt, 
oprindu-se, pornind din nou, strecurându-se, până ce în sfârşit 
sări peste parapetul de protecţie, pe iarba de pe malul mării. 

Deşi încă o mai zărea, Sienna era mult în faţa lui acum, 
ocolind zona de taxiuri şi autobuze care aşteptau şi 
îndreptându-se direct către docuri, unde se vedeau tot felul de 
ambarcaţiuni sosind şi plecând - vaporaşe de agrement, taxiuri 
acvatice, şalupe de pescuit, bărci cu motor. Dincolo de Cornul 
de Aur, lumini scânteiau pe ţărmul celălalt, iar Langdon nu se 
îndoia că, dacă Sienna ar fi ajuns acolo, n-ar mai fi avut nicio 
şansă s-o găsească. 

Când ajunse în sfârşit la mare, coti la stânga şi continuă să 
alerge pe ponton, atrăgând priviri uimite din partea turiştilor 
care aşteptau la rând să se îmbarce pe flotila de vaporaşe 
ţipător decorate, cu tot cu înflorituri aurite, cupole ca de 
moschee şi lumini fluorescente orbitoare. 

„Un Las Vegas pe Bosfor”, îşi spuse Langdon, fără să se 
oprească. 

O vedea pe Sienna mult în faţă. Nu mai alerga, ci se oprise 
pe chei într-o zonă cu numeroase şalupe private, insistând pe 
lângă unul dintre proprietari. 

„N-o lăsa să se îmbarce!” 

Apropiindu-se, observă că rugăminţile Siennei erau adresate 
unui tânăr care stătea la cârma unei bărci cu motor care se 
pregătea să se desprindă de la chei. Bărbatul zâmbea, dar 
continua să clatine din cap politicos - nu. Sienna gesticula de 
zor, dar tânărul părea să refuze categoric, întorcându-se spre 
panoul de control. 

În vreme ce Langdon se apropia, Sienna privi spre el; faţa îi 
era o mască a disperării. Alături, cele două motoare ale şalupei 
ambalară, frământând apa şi împingând ambarcaţiunea de la 
chei. 


Şi în clipa următoare Sienna zbură prin aer, sărind peste 
fâşia de mare şi aterizând cu un bufnet pe puntea din fibră de 
sticlă a bărcii, la pupa. Simţind impactul, proprietarul se 
întoarse cu o expresie stupefiată şi, văzând-o, opri motorul. 
Şalupa rămase pe loc, la circa douăzeci de metri de țărm. 
Strigând furios, turcul se îndreptă spre pasagera nedorită. 

Când se apropie de ea, Sienna făcu rapid un pas în lateral, îl 
prinse de încheietura mâinii şi, exploatând elanul cu care el 
înainta, îl aruncă peste bord. Omul căzu în mare cu capul 
înainte. Câteva secunde mai târziu ieşi la suprafaţă, scuipând, 
bătând din braţe nebuneşte şi strigând o serie de cuvinte care 
erau, fără îndoială, înjurături în turcă. 

Cu un gest imperturbabil, Sienna aruncă în apă o plută de 
salvare, se aşeză la cârmă şi împinse manetele de acceleraţie. 

Motoarele porniră, iar şalupa ţâşni înainte. 

Langdon încremeni pe doc, trăgându-şi sufletul şi privind 
coca albă a bărcii zburând pe suprafaţa apei şi devenind doar o 
umbră fantomatică în noapte. Ridicând ochii spre orizont, îşi 
dădu seama că Sienna avea acum acces nu numai la celălalt 
țărm al Cornului de Aur, ci la o reţea aproape nesfârşită de ape 
navigabile care se întindeau din Marea Neagră până în 
Mediterana. 

„S-a dus!” 

Aproape de el, proprietarul bărcii ieşi din apă, se ridică în 
picioare şi se duse în grabă să anunţe poliţia. 

Langdon se simţi dureros de singur în timp ce privea luminile 
şalupei deturnate pălind în depărtare. Huruitul motoarelor se 
auzea din ce în ce mai slab. 

Şi apoi se stinse brusc. 

Langdon îşi miji ochii, încercând să distingă ceva în zare. 

„Oare a oprit motorul?” 

Luminile bărcii păreau că nu se mai depărtează, legănându- 
se uşor pe valurile molcome ale Cornului de Aur. Dintr-un motiv 
necunoscut, Sienna Brooks se oprise. 

„O fi rămas fără combustibil?” 

Işi făcu mâinile pâlnie la urechi şi ascultă, izbutind să audă 
uşorul zumzet al motoarelor la ralanti. 

„Şi dacă n-a rămas fără benzină, ce face?” 

Langdon aşteptă. 

Zece secunde. Cincisprezece secunde. Treizeci de secunde. 


Şi apoi, pe neaşteptate, motoarele îşi măriră turaţia, timid la 
început, apoi tot mai hotărât. Spre surprinderea lui, luminile 
schiţară un semicerc larg în apă, iar şalupa se roti cu prova 
spre el. 

„Se întoarce 

În timp ce barca se apropia, Langdon o văzu clar la cârmă, 
privind fix înainte. Când ajunse la treizeci de metri de țărm, 
încetini şi duse barca uşor la docul de la care abia plecase. Apoi 
opri motoarele. 

Linişte. 

Sus, pe chei, Langdon o privea stupefiat. 

Sienna nu ridică privirea. 

Îşi îngropă faţa în mâini şi începu să tremure, cu umerii aduşi 
în faţă, zguduindu-se. Când se uită într-un târziu spre Langdon, 
ochii îi erau plini de lacrimi. 

— Robert, hohoti ea, nu mai pot să fug. Nu mai am unde să 
mă duc. 


n 
! 


CAPITOLUL 96 


„S-a terminat!” 

Elizabeth Sinskey stătea în capătul scării care cobora în 
cisternă şi privea sala evacuată. Respira greu prin masca de 
gaze pe care o purta. Deşi fusese probabil expusă la agentul 
patogen - indiferent care era acela - se simţi mai liniştită când, 
îmbrăcată cu costumul de protecţie, intră în spaţiul subteran 
împreună cu echipa SSR. Purtau toţi salopete umflate, având 
căşti ermetice pe cap, şi semănau cu o echipă de astronauți 
gata să pătrundă într-o navă extraterestră. 

Sinskey ştia că sus, pe stradă, sute de spectatori şi de 
muzicieni înspăimântați aşteptau, mulţi dintre ei fiind trataţi 
pentru rănile suferite când dăduseră toţi năvală afară. Alţii 
fugiseră deja departe. Ea se simţea norocoasă fiindcă scăpase 
doar cu o vânătaie la genunchi şi cu amuleta spartă. 

„Există o singură formă de contagiune care se răspândeşte 
mai repede decât un virus, îşi spuse ea, şi aceea e panica”. 

Uşile cisternei erau încuiate acum, ermetic sigilate şi păzite 
de autorităţile locale. Sinskey se temuse de o ciorovăială pe 
teme de jurisdicție cu poliţia turcă, dar orice potenţial conflict 
se evaporase când agenţii locali văzuseră echipa SSR în 
costume de protecţie pentru risc biologic şi o auziseră pe 
Sinskey avertizând cu privire la o posibilă molimă. 

„Suntem pe cont propriu, îşi spuse ea, privind pădurea de 
coloane care se reflecta în apa lagunei subterane. Nimeni nu 
vrea să coboare aici”. 

În spatele ei, doi agenţi întindeau o folie uriaşă din 
poliuretan pe pardoseala din capătul scării, fixând-o de zid cu 
un dispozitiv termic. Alţi doi găsiseră o zonă mai întinsă de 
platforme libere şi începuseră să-şi aşeze echipamentele 
electronice numeroase, de parcă se pregăteau să investigheze 
locul unei infracţiuni. : 

„Şi exact asta e, îşi zise Sinskey. Locul unei infracţiuni”. Îşi 
aminti de femeia în burka neagră, care părăsise cisterna în 
fugă. După toate aparențele, Sienna Brooks îşi riscase viaţa 
pentru a sabota încercările OMS de a izola zona şi a duce până 
la capăt misiunea smintită a lui Zobrist. „A coborât aici şi a 
spart recipientul Solublon...” 

Langdon pornise în urmărirea ei în noapte, iar ea încă nu 
primise nicio veste despre ceea ce se întâmplase cu ei. 


„Sper că profesorul este totuşi în siguranţă”. 
XXX 

Agentul Brüder stătea pe platformă cu apa scurgându-i-se 
din haine şi se uita în gol la capul inversat al Meduzei, 
întrebându-se ce să facă mai departe. 

Ca agent SSR, fusese pregătit să gândească la nivel 
macrocosmic, lăsând la o parte orice preocupări strict 
personale sau de ordin etic şi să se concentreze pentru a salva 
cât mai multe vieţi omeneşti pe termen lung. Chestiunea 
riscurilor pentru propria sănătate abia dacă-i trecuse prin 
minte până în acest moment. „M-am bălăcit în chestia asta”, îşi 
spuse el, mustrându-se că se expusese la un astfel de pericol şi 
ştiind totodată că nu avusese de ales. „Aveam nevoie de o 
evaluare imediată a situaţiei”. 

Brüder se forţă să se gândească la ceea ce trebuia făcut 
acum - aplicarea planului B. Din nefericire, într-o criză de acest 
gen, planul B era întotdeauna acelaşi: extinde raza de 
acoperire. Lupta cu o boală transmisibilă semăna deseori cu 
cea pentru stingerea unui incendiu de vegetaţie: uneori trebuia 
să te retragi şi să pierzi o bătălie, pentru a câştiga războiul. 

Deocamdată, agentul SSR nu renunţase la ideea că o 
neutralizare completă era încă posibilă. Foarte probabil, Sienna 
Brooks perforase recipientul cu numai câteva minute înainte de 
declanşarea isteriei în masă şi de evacuarea cisternei. lar dacă 
aşa stăteau lucrurile, cu toate că sute de oameni părăsiseră 
deja zona, fiecare ar fi putut fi localizat suficient de departe de 
sursă pentru a evita contaminarea. 

„Fiecare, cu excepţia lui Langdon şi a Siennei, îşi dădu el 
seama. Ambii au fost aici, în zona zero, iar acum sunt cine ştie 
pe unde, prin oraş”. 

Şi Bruder mai avea o problemă - una de ordin logic, care 
continua să nu-i dea pace. Cât fusese în apă, nu reuşise să 
găsească săculeţul Solublon perforat. Ori firesc i s-ar fi părut 
ca, dacă Sienna îl spărsese - îl rupsese, îl perforase sau ce-i 
făcuse - el să fi găsit resturile acestuia plutind undeva prin 
apropiere. 

Dar nu găsise nimic. Săculeţul rupt sau fragmentele lui 
păreau să fi dispărut. lar el se îndoia că Sienna ar fi luat 
recipientul cu ea, dat fiind că probabil nu mai era decât o masă 
amorfă, în curs de dizolvare. 


„Şi atunci, unde e?” 

Bruder avea senzaţia frustrantă că trecuse ceva cu vederea. 
Dar se concentră pe o nouă strategie de neutralizare, care îi 
cerea să răspundă la o întrebare esenţială. 

„Care este raza de dispersare actuală a contagiunii?” 

Şi ştia că trebuie să găsească răspunsul în cel mult câteva 
minute. Oamenii lui instalaseră o serie de detectoare portabile 
de virusuri de-a lungul platformelor, la distanţe crescânde faţă 
de lagună. Echipamentele, numite şi unităţi PER, foloseau 
reacţia în lanţ a polimerazei pentru a detecta o eventuală 
contaminare virală. 

Agentul SSR nu-şi pierduse speranţa. Ţinând seama că în apa 
din lagună nu existase mişcare şi că trecuse foarte puţin timp, 
era încrezător că dispozitivele PER vor identifica o regiune 
relativ mică de contaminare, pe care o vor putea ataca apoi cu 
substanţe chimice şi cu mijloace de aspirație. 

— Gata? răsună glasul unui tehnician la un megafon. 

Agenţii din diverse puncte ale cisternei ridicară degetul 
mare, în semn că da. 

— Luaţi eşantioane! 

Ghemuindu-se, analiştii acţionară dispozitivele PER. Fiecare 
detector începu să analizeze o mostră prelevată din punctul în 
care se afla operatorul său, agenţii fiind dispuşi în arce tot mai 
largi în jurul plăcii lui Zobrist. 

În cisternă se aşternu tăcerea, toată lumea aşteptând şi 
rugându-se să vadă doar leduri verzi aprinse. 

Şi apoi se întâmplă. 

La aparatul aflat cel mai aproape de Bruder, ledul de 
detectare a virusurilor începu să clipească roşu. Muşchii i se 
încordară, iar el îşi mută privirea pe următorul aparat. 

Şi el începu să licărească roşu. 

„Nu!” 

Murmure stupefiate răsunară în întreaga cisternă. Brüder 
văzu cu oroare cum, una câte una, toate unităţile PER clipeau 
roşu, până la intrare. 

„Oh, Dumnezeule...”. Marea de luminiţe roşii licăritoare 
zugrăveau o imagine inconfundabilă. 

Raza de contaminare era uriaşă. 

Întreaga cisternă era un focar de virusuri. 


CAPITOLUL 97 


Robert Langdon se uita în jos la Sienna Brooks, ghemuită la 
cârma şalupei furate, şi încerca să înţeleagă ceea ce tocmai 
văzuse. 

— Sunt sigură că mă dispreţuieşti, hohoti ea, privindu-l 
printre lacrimi. 

— Să te dispreţuiesc?! exclamă el. Nu am nici cea mai vagă 
idee cine eşti! Tot ce-ai făcut a fost să mă minţi! 

— Ştiu, spuse ea moale. Îmi pare rău. Am încercat să fac 
ceea ce trebuie. 

— Declanşând o molimă? 

— Nu, Robert, nu înţelegi! 

— Ba înţeleg! Înţeleg că ai intrat în apă ca să spargi 
recipientul Solublon! Ai vrut să eliberezi virusul lui Zobrist 
înainte să-l poată neutraliza cineva! 

— Recipientul Solublon? întrebă ea, privindu-l derutată. Nu 
ştiu despre ce vorbeşti. Robert, m-am dus la cisternă ca să 
opresc virusul lui Bertrand... ca să-l fur şi să-l fac să dispară 
pentru totdeauna... pentru ca nimeni să nu-l poată studia 
vreodată, nici măcar doamna doctor Sinskey de la OMS. 

— Să-l furi? De ce să nu aibă acces la el cei de la OMS? 

Sienna trase adânc aer în piept. 

— Sunt multe lucruri pe care nu le ştii, replică ea, dar acum 
nu mai contează. Am ajuns mult prea târziu, Robert! N-am avut 
nicio şansă. 

— Fireşte că am avut o şansă! Virusul urma să fie eliberat 
abia mâine! Asta e data pe care a ales-o Zobrist, şi dacă tu n-ai 
fi intrat în apă... 

— Robert, nu am eliberat eu virusul! strigă ea. Când am 
intrat în apă, am încercat să-l găsesc, dar era deja prea târziu. 
Nu mai era nimic acolo. 

— Nu te cred. 

— Ştiu. Şi nu te învinovăţesc, spuse ea, după care duse mâna 
la buzunar şi scoase o broşură şiroind de apă. Poate că asta o 
să te ajute. Am găsit-o chiar înainte de a cobori în lagună, 
adăugă ea, aruncând hârtia spre el. 

Langdon o prinse şi o deschise. Era programul pentru cele 
şapte zile de concert cu Simfonia Dante în cisternă. 

— Uită-te la date, îl îndemnă ea. 

El citi datele şi apoi le mai citi o dată, neînţelegând ceea ce 


vedea. Dintr-un motiv sau altul, avusese impresia că 
reprezentaţia din seara asta fusese cea inaugurală, prima 
dintre cele şapte care urmau să aibă loc timp de o săptămână, 
menite să atragă oamenii în spaţiul infestat al cisternei. Din 
program reieşea însă altceva. 

— Astăzi a fost ultimul spectacol? întrebă el, ridicând 
privirea din hârtie. Orchestra a cântat aici toată săptămâna? 

Sienna încuviinţă. 

— Sunt la fel de surprinsă ca tine. Virusul s-a răspândit deja, 
Robert. A fost eliberat acum o săptămână. 

— Nu se poate, ripostă Langdon. Mâine este data specificată. 
Zobrist a confecţionat chiar o placă pe care e scrisă data de 
mâine. 

— Da, am văzut placa în apă. 

— Atunci, ştii că stabilise ziua de mâine. 

Sienna oftă. 

— Robert, l-am cunoscut bine pe Bertrand, mai bine chiar 
decât ţi-am spus ţie. Era om de ştiinţă, orientat spre rezultate. 
Acum îmi dau seama că data de pe placă nu este cea a 
eliberării virusului. E altceva, ceva mult mai important pentru 
obiectivul pe care el îl urmărea. 

— Adică? 

Sienna ridică spre el o privire solemnă. 

— E data saturaţiei globale - o proiecţie matematică a datei 
dincolo de care virusul se va fi răspândit în lumea întreagă... şi 
va fi infectat fiecare individ. 

Perspectiva îi stârni un fior visceral, însă Langdon nu putea 
să-şi înăbuşe bănuiala că Sienna minţea. Povestea ei conţinea o 
eroare grosolană, iar ea dovedise deja că era gata să mintă cu 
privire la orice. 

— O problemă, Sienna, spuse el, privind-o fix. Dacă molima 
asta s-a răspândit deja în toată lumea, de ce nu s-au îmbolnăvit 
încă oamenii? 

Ea îşi întoarse ochii, incapabilă să-l privească în faţă. 

— Dacă molima a fost eliberată încă de acum o săptămână, 
repetă el, de ce nu mor oamenii? 

Sienna se răsuci spre el cu o mişcare lentă. 

— Fiindcă... începu ea, dar vocea i se stinse. Bertrand nu a 
creat o molimă. Ochii i se umplură iar de lacrimi când continuă: 
A creat ceva mult mai periculos. 


CAPITOLUL 98 


În ciuda fluxului de oxigen care trecea prin respiratorul ei, 
Elizabeth Sinskey se simţea ameţită. Cinci minute trecuseră de 
când dispozitivele PER ale lui Brüder revelaseră cumplitul 
adevăr. 

„Fereastra de timp pentru neutralizare s-a închis de mult”. 

După toate aparențele, recipientul Solublon se dizolvase 
cândva în cursul săptămânii trecute, cel mai probabil în prima 
seară a seriei de concerte, despre care Sinskey ştia acum că 
începuse cu şapte zile în urmă şi continuase în fiecare seară. 
Cele câteva rămăşiţe de Solublon prinse încă de sfoară nu 
dispăruseră pentru simplul motiv că fuseseră acoperite cu un 
adeziv pentru a prinde recipientul de clemă. 

„Contagiunea durează de o săptămână”. 

Acum, că nu mai aveau nicio posibilitate de izolare a 
agentului patogen, echipa SSR se concentra asupra mostrelor 
în laboratorul improvizat în cisternă şi îşi reluase protocolul 
obişnuit - analiza, clasificarea şi evaluarea riscului. Până acum, 
unităţile PER oferiseră o singură informaţie concretă, dar 
descoperirea nu surprinsese pe nimeni. 

Virusul era acum aeropurtat. 

După câte se părea, conţinutul recipientului Solublon se 
ridicase la suprafaţa apei şi se răspândise în aer sub forma 
unor particule virale aerosolizate. „Nici n-ar fi nevoie de multe, 
îşi zise Sinskey. Mai cu seamă într-un spaţiu închis ca acesta”. 

Spre deosebire de o bacterie sau de un agent chimic, 
virusurile au o extraordinară putere şi rapiditate de răspândire. 
Având un comportament de tip parazitar, pătrund în organism 
şi se ataşează de o celulă-gazdă printr-un proces numit 
adsorbţie. Apoi îşi injectează în celulă propriul ADN sau AM, 
transformând-o şi forţând-o să reproducă versiuni multiple ale 
virusului. Odată ce există un număr suficient de copii, noile 
particule virale ucid celula şi ies prin membrana ei, pornind să 
caute noi celule-gazdă pe care să le atace, procesul repetându- 
se iar şi iar. 

Individul infectat strănută sau expiră pur şi simplu, 
expulzând mici stropi care rămân în suspensie în aer până când 
sunt inhalaţi de alte persoane şi procesul se reia. 

„Creştere exponențială”, îşi spuse Sinskey, amintindu-şi de 
graficul prin care Zobrist ilustrase explozia populaţiei umane. 


„Zobrist foloseşte creşterea exponențială a virusurilor pentru a 
combate creşterea exponențială a populaţiei”. 

O singură întrebare arzătoare mai rămăsese fără răspuns: 
cum se va comporta virusul? 

Sau, mai exact, cum îşi va ataca gazda? 

Virusul Ebola afectează capacitatea de coagulare a sângelui, 
cauzând hemoragii de neoprit. Hantavirusul determină 
insuficienţa pulmonară. O serie întreagă de virusuri numite 
generic onicovirusuri provoacă apariţia cancerelor. Iar virusul 
HIV atacă sistemul imunitar, ducând la îmbolnăvirea de SIDA. 
Pentru comunitatea medicală nu era un secret faptul că, dacă 
ar fi fost transmis pe cale aeriană, HIV ar fi putut cauza 
dispariţia speciei umane. 

„Dar ce naiba face virusul lui Zobrist?” 

Orice ar fi făcut, limpede era faptul că efectele nu apăreau 
foarte rapid. Niciun spital din apropiere nu raportase cazuri de 
pacienţi cu simptome neobişnuite. 

Nerăbdătoare să afle răspunsuri, Sinskey se apropie de 
laborator. Îl văzu pe Brüder stând lângă scară, unde găsise o 
zonă cu semnal slab la telefonul mobil, iar acum vorbea cu 
cineva pe un ton scăzut. Ea se grăbi spre el şi ajunse exact 
când încheia convorbirea. 

— Bine, am înţeles, spuse Brüder în telefon, pe faţă 
aşternându-i-se o expresie ce părea să oscileze între 
neîncredere şi groază. Şi încă o dată, adăugă el, nu pot să 
subliniez suficient cât de confidențială este informaţia asta. 
Deocamdată, este doar pentru ochii tăi. Sună-mă când ştii mai 
multe. Mulţumesc. 

Şi închise. 

— Ce se întâmplă? întrebă Sinskey. 

Bruder expiră lung. 

— Tocmai am vorbit cu un vechi prieten, un specialist în 
virusologie la CDC în Atlanta. 

Sinskey se înfurie. 

— Ai alertat CDC fără permisiunea mea?! 

— Aşa am apreciat eu. Contactul meu va păstra discreţia, iar 
noi avem nevoie de date mult mai exacte decât ne poate oferi 
laboratorul ăsta improvizat. 

Sinskey se uită la cei câţiva agenţi SSR care luau mostre de 
apă şi îşi consultau dispozitivele portabile. „Are dreptate”. 


— Contactul meu de la CDC, reluă Bruder, lucrează într-un 
laborator de microbiologic complet dotat şi a confirmat deja 
existenţa unui agent patogen viral extrem de contagios şi 
nemaiîntâlnit până acum. 

— Stai puţin! îl întrerupse Sinskey. Cum i-ai trimis o mostră 
atât de rapid? 

— Nu i-am trimis, replică Bruder sec. Şi-a testat propriul 
sânge. 

Directoarea OMS avu nevoie de un moment pentru a înţelege 
toate implicaţiile răspunsului primit. 

„Deja a atins nivelul global”. 


CAPITOLUL 99 


Langdon păşea încet, simțindu-se ciudat de imaterial, ca şi 
când s-ar fi aflat într-un coşmar. „Ce poate fi mai periculos 
decât o molimă?” 

Sienna nu mai spusese nimic de când coborâse din şalupă şi-i 
făcuse semn s-o urmeze pe o alee liniştită, acoperită cu pietriş, 
departe de apă şi de mulţimi. 

Deşi lacrimile i se opriseră, Langdon simţea cum în ea se 
acumulează un torent de emoţii. Auzea sirenele urlând în 
depărtare, dar ea părea să nu le dea atenţie. Se uita doar în jos, 
hipnotizată parcă de scrâşnetul ritmic al pietrişului sub paşii 
lor. 

Intrară într-un parc, iar ea se îndreptă spre un pâlc de copaci 
deşi, unde erau feriţi de ochii lumii. Acolo se aşezară pe o 
bancă izolată, cu faţa spre mare. Pe ţărmul îndepărtat, bătrânul 
Turn Galata domina cartierele de locuinţe de pe coastă. Lumea 
părea ciudat de liniştită văzută de aici - la polul opus, îşi 
imagina Langdon, faţă de ceea ce se întâmpla acum la cisternă. 
Deja, bănuia el, Sinskey şi echipa SSR realizaseră că 
ajunseseră prea târziu pentru a mai opri contaminarea. 

Lângă el, Sienna privea departe, peste mare. 

— Nu am mult timp, Robert. În cele din urmă, autorităţile îşi 
vor da seama unde sunt. Dar înainte de asta, vreau să afli 
adevărul... tot adevărul. 

Langdon încuviinţă tăcut. 

Ea îşi şterse ochii şi se răsuci pe bancă, pentru a-l privi în 
faţă. 

— Bertrand Zobrist... A fost prima mea iubire. Şi mi-a devenit 
mentor. 

— Deja mi s-a spus asta, Sienna. 

Ea îl privi mirată, însă continuă să vorbească, de parcă s-ar fi 
temut să nu-şi piardă curajul: 

— L-am întâlnit la vârsta la care eram impresionabilă, iar 
ideile şi inteligenţa lui m-au cucerit. Bertrand credea, aşa cum 
cred şi eu, că specia umană se află în pragul colapsului... că ne 
aşteaptă un sfârşit oribil, care este mult mai aproape decât 
îndrăznise oricine să accepte. 

Langdon nu spuse nimic. 

— Intreaga mea copilărie, continuă ea, am vrut să salvez 
lumea. Şi de fiecare dată mi se spunea acelaşi lucru: „Nu poţi 


salva tu lumea, aşa că nu-ţi sacrifica fericirea încercând”. Se 
opri o clipă, cu  maxilarele încordate, încercând să-şi 
stăpânească lacrimile. Apoi l-am întâlnit pe Bertrand, un bărbat 
minunat, extraordinar, care mi-a spus nu doar că lumea poate fi 
salvată... ci şi că salvarea ei este un imperativ moral. M-a 
introdus într-un cerc de persoane care gândeau la fel - oameni 
cu o inteligenţă şi cu abilităţi cu totul deosebite... oameni care 
chiar puteau schimba viitorul. Pentru prima dată în viaţa mea, 
nu m-am mai simţit singură, Robert. 

El îi oferi un zâmbet uşor, sesizând durerea din cuvintele ei. 

— Am trecut în viaţă prin situaţii cumplite, povesti ea mai 
departe, cu glasul tot mai tremurător. Situaţii peste care încă 
nu am putut să trec... 

Îşi întoarse privirea şi îşi trecu palma peste scalpul ras cu un 
gest de frustrare, după care izbuti să se adune şi să ridice din 
nou ochii spre el. 

— Şi poate că de asta singurul lucru care mă mai ajută să 
merg înainte este convingerea că putem fi mai buni decât 
suntem... că avem capacitatea de a acţiona pentru a evita un 
viitor catastrofic. 

— Bertrand credea şi el acelaşi lucru? întrebă Langdon. 

— Categoric, da. Bertrand avea speranţe nemărginite pentru 
omenire. Era un transumanist care credea că ne aflăm în 
pragul unei ere „postumane” strălucite - o eră a adevăratelor 
transformări. Avea mintea unui futurist şi ochi care puteau 
vedea în viitor aşa cum puţini alţii îşi pot imagina. El înţelegea 
extraordinarele puteri ale tehnologiei şi credea că, în decurs de 
numai câteva generaţii, specia noastră va deveni cu totul 
diferită - modificată genetic pentru a fi mai sănătoasă, mai 
inteligentă, mai puternică, ba chiar şi mai îngăduitoare. O 
singură problemă exista. Bertrand nu credea că vom trăi 
suficient, ca specie, pentru a realiza acest deziderat posibil. 

— Din cauza suprapopulării, interveni Langdon. 

Ea încuviinţă. 

— Catastrofa malthusiană. Bertrand îmi spunea adesea că se 
simte ca Sfântul Gheorghe încercând să doboare balaurul 
htonian. 

Langdon nu înţelese. 

— Meduza? 

— Metaforic vorbind, da. Meduza şi întreaga clasă de zeități 


htoniene care trăiesc sub pământ fiindcă sunt direct asociate 
cu Mama Terra. În alegorii, htonienii sunt întotdeauna 
simboluri ale... 

— Ale fertilităţii, sfârşi Langdon în locul ei, mirat că paralela 
nu-i trecuse prin minte mai devreme. 

„Rodnicie. Populaţie”. 

— Da, ale fertilităţii, replică Sienna. Bertrand folosea 
sintagma „monstru htonian” pentru a desemna ameninţarea 
teribilă a propriei noastre fecundităţi. Descria „supraproducţia” 
noastră de vlăstare ca fiind un monstru ce pândeşte la orizont... 
un monstru pe care trebuia să-l contracarăm imediat, înainte 
de a ne devora pe toţi. 

„Propria noastră virilitate ne ameninţă, înţelese Langdon. 
Monstrul htonian”. 

— Iar Bertrand combătea monstrul ăsta... cum? 

— Te rog să înţelegi, răspunse ea pe un ton defensiv, că 
problemele astea nu sunt uşor de soluţionat. Irierea este 
întotdeauna un proces dificil. Un om care taie piciorul unui 
copil de trei ani e considerat o fiară ticăloasă... Dacă nu cumva 
omul în cauză e un medic şi salvează copilul de la moarte în 
urma cangrenei. Uneori singura alegere este cel mai mic dintre 
două rele, adăugă ea şi lacrimile începură să-i curgă din nou. 
Cred că Bertrand a urmărit un ţel nobil... dar metodele lui... 

Îşi întoarse iar privirea, la capătul puterilor. 

— Sienna, şopti Langdon pe un ton blând, trebuie să înţeleg 
tot ce s-a petrecut. Vreau să-mi explici ce a făcut Bertrand. Ce 
anume a eliberat în atmosferă? 

Ea îşi îndreptă din nou ochii spre ai lui, cu o expresie de frică 
întunecată. 

— A eliberat un virus, spuse în şoaptă. Un tip cu totul 
deosebit de virus. 

Langdon abia dacă mai respira. 

— Spune-mi. 

— Bertrand a creat ceea ce se numeşte un vector viral. Este 
un virus menit să însereze informaţie genetică în celula pe care 
o atacă. După o pauză, pentru a-l lăsa să proceseze ideea, 
continuă: Un vector viral... nu-şi ucide celula-gazdă... ci 
introduce în ea un fragment de ADN predeterminat, 
modificându-i genomul. 

Langdon se străduia să înţeleagă. „Virusul ăsta ne modifică 


ADN-ul?” 

— Caracterul insidios al virusului, adăugă Sienna, constă în 
faptul că niciunul dintre noi nu ştie că ne-a infectat. Nimeni nu 
se îmbolnăveşte. Nu provoacă simptome vizibile, pentru a da de 
înţeles că ne modifică genetic. 

Pentru o clipă, Langdon îşi simţi sângele pulsând în vine. 

— Şi ce schimbare determină? 

Sienna închise ochii. 

— Robert, şopti ea apoi, în clipa în care virusul a fost eliberat 
în apa din cisternă, s-a declanşat o reacţie în lanţ. Fiecare 
persoană care a coborât acolo şi a respirat aerul din interior a 
fost infectată. Şi a devenit purtătoare... complice neştiutor care 
transmite virusul altora, inițiind o proliferare exponențială a 
bolii care deja va fi afectat toată planeta, ca un incendiu de 
vegetaţie scăpat de sub control. Până acum, virusul se va fi 
răspândit la nivelul întregii populaţii a globului. Tu... eu... toată 
lumea. 

Langdon se ridică de pe bancă şi începu să păşească agitat 
prin faţa ei. 

— Şi ce ne face virusul ăsta? repetă el întrebarea. 

Sienna rămase tăcută o bună bucată de vreme. 

— Virusul are capacitatea de a face organismul uman... 
infertil. Bertrand, adăugă ea stânjenită, a creat o molimă a 
sterilităţii. 

Cuvintele îl izbiră pe Langdon în moalele capului. „Un virus 
care ne face infertili?!” Ştia că există virusuri care puteau 
cauza sterilitate, dar un agent patogen extrem de contagios, cu 
cale de transmitere aeriană, care să facă aşa ceva alterând 
genomul uman părea ceva cu totul inimaginabil... Un fel de 
distopie orwelliană a viitorului. 

— Bertrand vorbea deseori, la nivel teoretic, despre un 
asemenea virus, continuă Sienna, dar niciodată nu mi-am 
închipuit că va încerca să-l creeze... şi cu atât mai mult nu mi- 
am imaginat că va reuşi. Când am primit scrisoarea de la el şi 
am aflat ce făcuse, am suferit un şoc. Am încercat cu disperare 
să-l găsesc, să-l implor să-şi distrugă creaţia. Dar am ajuns prea 
târziu. 

— Stai puţin! o întrerupse Langdon, reuşind în sfârşit să 
vorbească. Dacă virusul face ca toți oamenii de pe pământ să 
devină infertili, înseamnă că nu vor mai exista alte generaţii şi 


că specia umană va începe să dispară... chiar de acum. 

— Corect, răspunse ea abia auzit. Numai că scopul lui 
Bertrand nu era extincţia - ci dimpotrivă - şi de aceea a creat 
un virus care se activează aleatoriu. Cu toate că Inferno este 
acum endemic în ADN-ul uman şi va fi transmis mai departe de 
fiecare membru al generaţiei noastre, el se va „activa” doar 
într-un procent anume al populaţiei. Altfel spus, toţi oamenii 
din lume sunt acum purtători ai virusului, însă el va cauza 
sterilitate doar într-un segment aleatoriu ales al populaţiei 
mondiale. 

— Ce... segment? se pomeni Langdon întrebând, aproape 
nevenindu-i să creadă că poate să pună o astfel de întrebare. 

— Păi, aşa cum ştii, Bertrand avea o fixaţie pe ciuma 
bubonică, maladia care a ucis de-a valma o treime din populaţia 
Europei. Natura, credea el, ştie cum să facă singură selecţia 
necesară. Când a calculat procentul infertilităţii, Bertrand a 
descoperit entuziasmat că proporţia de o victimă din trei a 
epidemiei de ciumă părea să fie rata exactă necesară pentru ca 
reducerea populaţiei umane să înceapă cu o viteză uşor de 
gestionat. 

„Dar e monstruos!” îşi spuse Langdon. 

— Ciuma bubonică a „rărit turma” şi a deschis calea 
Renaşterii, continuă ea, iar Bertrand a creat Inferno ca pe un 
fel de catalizator modern al reînnoirii globale - o ciumă 
transumanistă, dacă vrei, deosebirea fiind aceea că persoanele 
care contractează boala nu mor, ci doar devin infertile. 
Presupunând că virusul lui Bertrand s-a activat, o treime din 
populaţia lumii este acum sterilă... şi o treime va continua să fie 
sterilă mereu, pentru totdeauna. Efectul ar fi similar cu cel al 
unei gene recesive... care este transmisă tuturor urmaşilor, dar 
îşi exercită efectul doar la câţiva dintre ei. 

Mâinile îi tremurau, dar Sienna explică mai departe: 

— În scrisoarea pe care mi-a lăsat-o Bertrand, părea destul 
de mândru, spunând că el consideră Inferno o soluţie umană şi 
foarte elegantă la problema suprapopulării. Ochii i se umplură 
iar de lacrimi, pe care şi le şterse. In comparaţie cu virulenţa 
ciumei bubonice, recunosc că există o urmă de compasiune în 
abordarea lui. Spitalele nu vor fi asaltate de bolnavi şi de 
muribunzi, nu vor exista cadavre care să putrezească în stradă 
şi nici supraviețuitori îndureraţi de moartea celor dragi. Pur şi 


[7 


simplu, oamenii nu vor mai face atâţia copii. Populaţia va suferi 
o reducere constantă a ratei natalității, până ce graficul 
creşterii populaţionale se va inversa, iar numărul locuitorilor 
Terrei va începe să scadă. Rezultatul, adăugă ea după o pauză, 
va fi mult mai eficient decât cel al ciumei, care a redus 
populaţia doar temporar, creând o scădere temporară în 
graficul expansiunii umane. Prin Inferno, Bertrand a creat o 
soluţie pe termen lung, o soluţie permanentă... o soluţie 
transumanistă. Era un genetician specializat în tulpinile virale. 
Şi a rezolvat problema de la rădăcină. 

— Asta e terorism genetic, şopti Langdon. Schimbă ceea ce 
suntem, ceea ce am fost dintotdeauna, la nivel fundamental. 

— Bertrand era de altă părere. El visa să remedieze o 
deficiență fatală din evoluţia umană... faptul că specia noastră 
este, pur şi simplu, prea prolifică. Suntem fiinţe care, în ciuda 
inteligenţei noastre neegalate de nicio altă specie, nu-şi pot 
controla propriul număr. Nici mijloacele contraceptive gratuite, 
nici educaţia, nici stimulentele guvernamentale, oricât de 
extinse ar fi, nu funcţionează. Continuăm să facem copii... fie că 
vrem, fie că nu. Ştiai că CDC a anunţat de curând că aproape 
jumătate din numărul sarcinilor înregistrate în Statele Unite 
sunt neplanificate? Iar în ţările subdezvoltate, proporţia este de 
peste şaptezeci la sută! 

Langdon văzuse şi el statisticile, însă abia acum începea să le 
înţeleagă implicaţiile. Ca specie, omul semăna cu iepurii 
introduşi pe anumite insule din Pacific, cărora li s-a permis să 
se înmulțească necontrolat, până ce au ajuns să-şi distrugă 
ecosistemul şi în final au dispărut. 

„Bertrand Zobrist ne-a reproiectat specia... în încercarea de 
a ne salva... transformându-ne într-o populaţie mai puţin 
fecundă”. 

Langdon trase adânc aer în piept şi îşi lăsă privirea să 
cuprindă  Bosforul, simțindu-se la fel de instabil ca 
ambarcaţiunile pe care le vedea în depărtare. Sirenele răsunau 
mai tare acum, şi păreau că se aud dinspre docuri, iar el îşi 
spuse că timpul era pe sfârşite. 

— Cel mai înspăimântător lucru însă, reluă Sienna, nu este 
faptul că Inferno provoacă sterilitate, ci că are capacitatea de a 
face asta. Un vector viral aeropurtat este ceva cu totul nou - o 
evoluţie survenită cu ani înainte de vremea sa. Bertrand ne-a 


scos din Evul Mediu al ingineriei genetice, lansându-ne în viitor 
cu capul înainte. A deschis zăgazurile procesului evolutiv şi a 
conferit omenirii posibilitatea de a se redefini ca specie folosind 
tuşe largi, puternice. Capacul de pe cutia Pandorei a fost 
ridicat şi nimeni nu-l mai poate pune la loc. Bertrand a creat 
mijloacele de modificare a speciei umane... iar dacă ele ajung în 
mâinile cui nu trebuie, Dumnezeu să ne ajute! Tehnologia asta 
nu ar fi trebuit creată niciodată! Imediat ce am citit scrisoarea 
în care Bertrand îmi explica modul în care şi-a îndeplinit 
obiectivul, am ars-o. Şi mi-am jurat să găsesc virusul şi să 
distrug orice urmă a lui. 

— Nu înţeleg, spuse Langdon, glasul tremurându-i de furie. 
Dacă ai vrut să distrugi virusul, de ce n-ai cooperat cu doamna 
doctor Sinskey şi cu Organizaţia Mondială a Sănătăţii? Ar fi 
trebuit să anunţi Centrul pentru Controlul Bolilor... pe oricine! 

— Nu vorbeşti serios! Agenţiile guvernamentale sunt 
ultimele entităţi de pe pământ care ar trebui să aibă acces la o 
asemenea tehnologie! Gândeşte-te puţin, Robert! În toată 
istoria omenirii, fiecare nouă tehnologie revoluţionară la care a 
ajuns ştiinţa a fost folosită ca armă - de la simplul foc până la 
energia nucleară - şi aproape întotdeauna de cei puternici şi de 
guvernele lor. Cum crezi că au apărut armele biologice? In 
urma cercetărilor făcute în instituţii precum OMS ŞI CDC. 
Tehnologia lui Bertrand - un virus pandemic folosit ca vector 
genetic - este cea mai puternică armă creată vreodată. Ea 
pavează calea unor orori pe care nici nu ni le putem imagina, 
incluzând aici arme biologice cu acţiune selectivă. Imaginează- 
ţi un agent patogen care afectează doar oamenii al căror cod 
genetic conţine anumiţi markeri etnici. Ar face posibilă 
epurarea etnică la nivel genetic pe scară largă! 

— Îţi înţeleg îngrijorarea, Sienna, chiar o înţeleg, dar 
tehnologia asta ar putea fi folosită la fel de bine în scopuri 
benefice, nu crezi? Nu ţi se pare că descoperirea asta este un 
dar divin pentru medicina genetică? O nouă modalitate de 
administrare a unor vaccinuri la nivel global, de pildă. 

— Poate, însă din păcate am învăţat să mă aştept la ce-i mai 
rău de la oamenii care deţin puterea. 

În depărtare se auzi vuietul unui elicopter. Langdon privi 
printre copaci spre Bazarul de mirodenii şi văzu luminile de 
poziţie ale unui aparat de zbor apărând de peste culmea 


dealului şi îndreptându-se spre docuri. 

Sienna se încordă. 

— Trebuie să plec, spuse ea, ridicându-se şi privind spre vest, 
către Podul Ataturk. Cred că pot să traversez podul pe jos şi de 
acolo să ajung... 

— Nu pleci nicăieri, Sienna, replică el ferm. 

— Robert, m-am întors fiindcă am simţit că-ţi datorez o 
explicaţie. Acum o ai. 

— Nu, Sienna. Te-ai întors fiindcă toată viaţa ai fugit şi în 
sfârşit ţi-ai dat seama că n-o mai poţi face la infinit. 

Ea păru să se facă mică înaintea lui. 

— Ce altă opţiune am? întrebă privind elicopterul. Mă vor 
trimite la închisoare imediat ce mă vor găsi. 

— Nu ai făcut nimic rău, Sienna. Nu tu ai creat acest virus... 
şi nici nu l-ai eliberat tu. 

— Adevărat, dar am încercat prin toate mijloacele să 
împiedic OMS să-l găsească. Dacă nu ajung într-o închisoare 
turcească, mă vor trimite în faţa vreunui tribunal internaţional, 
sub acuzaţia de terorism biologic. 

Huruitul elicopterului deveni asurzitor, iar Langdon se 
întoarse şi privi spre docuri. Aeronava zbura la punct fix, 
rotoarele sale agitând apa în vreme ce echipajul cerceta 
ambarcaţiunile la lumina unui reflector. 

Sienna părea gata s-o ia la fugă în orice clipă. 

— Te rog să mă asculti, îi ceru Langdon, îndulcindu-şi tonul. 
Ştiu că ai trecut prin multe, ştiu că eşti speriată, dar trebuie să 
priveşti imaginea de ansamblu. Bertrand a creat virusul. Tu ai 
încercat să-l opreşti. 

— Dar n-am reuşit. 

— Nu, şi acum, că virusul s-a răspândit, comunităţile 
ştiinţifică şi medicală vor trebui să-i înţeleagă pe deplin 
mecanismul de funcţionare. Tu eşti singura persoană care ştie 
ceva despre el, cât de cât. Poate că există o modalitate de a-l 
neutraliza... sau de a face ceva pentru a ne pregăti pentru el. 
Sienna, insistă el, fixând-o cu o privire sfredelitoare, lumea are 
nevoie să ştie ceea ce ştii tu. Nu poţi pur şi simplu să dispari. 

Trupul zvelt al Siennei tremura acum, ca şi când zăgazurile 
regretelor şi ale incertitudinii erau pe punctul de a ceda. 

— Robert, eu... nu ştiu ce să fac. Nici măcar nu mai ştiu cine 
sunt. Uită-te la mine! exclamă ea, punându-şi palma pe 


creştetul pleşuv. M-am transformat într-un monstru. Cum aş 
putea să dau ochii... N 

Langdon făcu un pas spre ea şi o cuprinse în braţe. li simțea 
trupul tremurând, îi simţea fragilitatea. Şi îi şopti duios la 
ureche: 

— Sienna, ştiu că vrei să fugi, dar eu n-am să te las. Mai 
curând sau mai târziu tot va trebui să începi să ai încredere în 
cineva. 

— Nu pot... hohoti ea. Nu cred că ştiu cum. 

El o strânse mai tare la pieptul lui. 

— Începi cu încetul. Faci mai întâi un prim pas mic. Ai 
încredere în mine. 


CAPITOLUL 100 


Zăngănitul ascuţit al metalului lovit de metal răsună în 
interiorul lipsit de ferestre al avionului de transport C-130, iar 
prefectul tresări, luat prin surprindere. Afară, cineva bătea cu 
patul unui pistol în trapa avionului, cerând să fie lăsat să urce 
la bord. 

— Toată lumea să rămână aşezată, ordonă pilotul, 
apropiindu-se de uşă. E poliţia turcă. Acum a venit. 

Prefectul schimbă cu Ferris o privire scurtă. 

După cascada de apeluri telefonice panicate între membrii 
OMS de la bord, bănuia că misiunea lor de neutralizare eşuase. 
„Zobrist şi-a dus planul la îndeplinire, îşi spuse el. lar 
organizaţia mea i-a facilitat reuşita”. 

Afară, glasuri autoritare începură să strige ceva în turcă. 

Prefectul sări în picioare. 

— Nu deschide uşa! 

Pilotul se opri şi se întoarse încruntat spre el. 

— De ce mama naibii nu? 

— OMS este o organizaţie internaţională, răspunse prefectul, 
iar avionul ăsta e teritoriu suveran. 

Pilotul clătină din cap. 

— Domnule, avionul este parcat pe un aeroport turcesc şi, 
până când părăseşte spaţiul aerian al Turciei, se supune legilor 
de aici. 

Şi cu aceste cuvinte, se apropie şi deschise trapa. 

Doi bărbaţi în uniformă ridicară ochii spre el. Privirea lor 
posacă nu avea nici cea mai vagă nuanţă de bunăvoință. 

— Cine este căpitanul acestei aeronave? întrebă unul din ei, 
cu un accent puternic. 

— Eu sunt, răspunse pilotul. 

Omul îi întinse două coli de hârtie. 

— Documentele de arest. Aceşti doi pasageri trebuie să vină 
cu noi. 

Pilotul citi textul în grabă şi aruncă o privire spre prefect şi 
Ferris. 

— Sun-o pe doamna doctor Sinskey, îi ceru prefectul. Facem 
parte dintr-o misiune internaţională de urgenţă. 

Unul din ofiţeri îl privi cu un rânjet amuzat. 

— Doamna doctor Flizabeth  Sinskey? Directoarea 
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii? Fa este cea care a ordonat 


arestarea voastră. 

— Nu se poate! replică prefectul. Eu şi domnul Ferris am 
venit în Turcia pentru a încerca s-o ajutăm pe doamna Sinskey. 

— Înseamnă că încercarea nu v-a reuşit, interveni cel de-al 
doilea ofiţer. Doamna doctor Sinskey ne-a contactat şi v-a 
desemnat pe amândoi ca vinovaţi de conspirație într-un 
complot bioterorist pe teritoriul turc. Veniţi amândoi la sediu 
pentru interogatoriu, adăugă el şi scoase o pereche de cătuşe. 

— Solicit un avocat! strigă prefectul. 

Treizeci de secunde mai târziu, şi el şi Ferris erau încătuşaţi, 
coborâţi din aeronavă şi îndesaţi fără menajamente pe 
bancheta din spate a unui sedan negru. Maşina porni în 
trombă, virând pe pistă spre un colţ îndepărtat al aeroportului, 
unde opri în faţa unui gard din sârmă care fusese tăiat şi tras 
într-o parte, pentru a permite trecerea vehiculului. Peste câteva 
secunde, sedanul străbătu o zonă cu aparatură aeroportuară 
veche şi se opri în apropierea unui hangar vechi. 

Cei doi bărbaţi în uniformă coborâră din maşină şi cercetară 
zona din priviri. Aparent mulţumiţi că nu-i urmărise nimeni, îşi 
scoaseră uniformele şi le aruncară alături. Apoi îi ajutară pe 
Ferris şi pe prefect să coboare la rândul lor şi le scoaseră 
cătuşele. 

Prefectul îşi fricţionă încheieturile, realizând că nu s-ar simţi 
deloc bine în captivitate. 

— Cheile maşinii sunt sub covoraş, spuse unul din agenţi, 
arătând spre o dubă albă parcată nu departe. Pe bancheta din 
spate este un sac cu tot ce aţi cerut - documente de călătorie, 
bani, telefoane cu cartele preplătite, haine şi alte câteva lucruri 
pe care, ne-am gândit noi, le veţi aprecia. 

— Mulţumim, replică prefectul. Dar ştiu că sunteţi buni! 

— Suntem doar bine pregătiţi, domnule. 

Şi cu asta, cei doi turci urcară din nou în sedanul negru şi 
demarară. „Sinskey nu m-ar fi lăsat niciodată să plec”, îşi spuse 
prefectul. Realizând asta în timp ce zburau spre Istanbul, 
trimisese prin e-mail o alertă la o filială locală a Consorţiului, 
precizând că era posibil ca el şi Ferris să aibă nevoie de o 
preluare. 

— Crezi că va veni după noi? întrebă Ferris. 

— Sinskey? În mod cert. Deşi bănuiesc că acum are alte griji. 

Cei doi urcară în duba albă, iar prefectul începu să 


scotocească în sacul din pânză, punându-şi documentele în 
ordine. Scoase apoi o şapcă de baseball şi şi-o trase pe cap. În 
ea fusese înfăşurată o sticlă mică de whisky Highland Park. 

„Tipii ăştia chiar se pricep”. 

Privi apoi lichidul chihlimbariu, dar îşi spuse că ar fi mai bine 
să aştepte până a doua zi. Dar o clipă mai târziu îşi aminti de 
recipientul Solublon al lui Zobrist şi se întrebă cum va arăta 
totuşi ziua de mâine. 

„Mi-am încălcat regula de aur, îşi zise el. Mi-am abandonat 
clientul”. 

Se simţea descumpănit, dezrădăcinat, ştiind că în zilele care 
urmau lumea avea să fie bombardată cu ştiri despre o 
catastrofă la declanşarea căreia el jucase un rol semnificativ. 
„Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat fără mine”. 

Pentru prima dată în viaţa lui, ignoranţa nu mai părea o 
culme a moralității. Degetele sale rupseră sigiliul de pe sticla 
de whisky. 

„Bucură-te de el, se îndemnă. Într-un fel sau altul, zilele tale 
sunt numărate”. 

Luă o înghiţitură generoasă, lăsând băutura să-i înfierbânte 
gâtul. 

Deodată, întunericul fu spart de proiectoare şi de licăririle 
albastre ale unor maşini de poliţie care îi încercuiră. 

Prefectul privi disperat în toate părţile, după care rămase 
stană de piatră. 

„Nicio scăpare”. 

În timp ce un grup de poliţişti turci se apropiară de dubă cu 
armele în faţă, prefectul luă o ultimă înghiţitură din sticla de 
Highland Park şi, fără un cuvânt, ridică mâinile deasupra 
capului. 

De data asta, poliţiştii nu mai erau oamenii lui. 


CAPITOLUL 101 


Consulatul Elveţiei la Istanbul este situat în Piaţa Levent la 
numărul unu, într-un zgârie-nori ultramodern. Pe fundalul 
străvechii metropole, faţada concavă, din sticlă albastră, 
aminteşte de un monolit futurist. 

Aproape o oră trecuse de când Sinskey părăsise cisterna şi 
îşi stabilise un post de comandă temporar în sediul 
consulatului. Posturile de ştiri locale transmiteau încontinuu 
ştiri despre panica stârnită la ultimul concert cu Simfonia 
Dante de Liszt, desfăşurat în cisternă. Nimeni nu oferise încă 
detalii, dar prezenţa unei echipe medicale internaţionale dotate 
cu costume de protecţie stârnise ample speculaţii. 

Sinskey privea pe fereastră, spre luminile oraşului, şi se 
simţea cumplit de singură. Din reflex duse mâna la gât, însă 
amuleta nu mai era acolo. Talismanul se afla pe biroul ei, rupt 
în două. 

Directoarea OMS abia sfârşise operaţiunea de coordonare a 
unei serii întregi de întâlniri de urgenţă care urmau să aibă loc 
la Geneva peste câteva ore. Specialişti ai diverselor agenţii 
erau deja pe drum, iar ea avea de gând să-i pună la curent cu 
situaţia. Din fericire, cineva din personalul de noapte îi adusese 
o cană plină de cafea turcească autentică, proaspătă şi 
fierbinte, pe care o băuse pe nerăsuflate. 

Un tânăr de la consulat apăru în cadrul uşii deschise. 

— Doamnă? Robert Langdon doreşte să vă vadă. 

— Mulţumesc. Spuneţi-i să intre. 

Cu douăzeci de minute în urmă, Langdon o contactase 
telefonic şi-i explicase că Sienna Brooks îi scăpase, furase o 
şalupă şi fugise pe mare. Sinskey aflase deja vestea de la 
autorităţile turce, care încă mai căutau prin zonă, însă 
deocamdată fără niciun rezultat. 

Acum, când silueta lui înaltă se ivi în cadrul uşii, abia dacă-l 
mai recunoscu. Hainele îi erau murdare, părul ciufulit, iar ochii 
îi erau încercănaţi, cu o privire epuizată. 

— Domnule profesor, sunteţi bine? întrebă ea, ridicându-se. 

El îi oferi un zâmbet istovit. 

— Am avut şi nopţi mai uşoare. 

— Vă rog, îl invită ea, arătându-i un scaun. Luaţi loc. 

— Virusul lui Zobrist, începu el fără niciun preambul. Cred că 
a fost eliberat cu o săptămână în urmă. 


Sinskey înclină din cap. 

— Da, şi noi am ajuns la aceeaşi concluzie. Nu a fost raportat 
încă niciun simptom, dar am izolat mostre şi ne pregătim deja 
pentru teste intensive. Din păcate, ar putea dura zile sau chiar 
săptămâni până ce ne vom da seama ce fel de virus e... şi ce 
anume ar putea să facă. 

— Este un vector viral. 

Sinskey îşi lăsă capul pe un umăr, mirată că profesorul 
cunoştea termenul. 

— Mă scuzaţi? 

— Zobrist a creat un vector viral cu cale de transmitere 
aeriană capabil să modifice ADN-ul uman. 

Directoarea OMS se ridică vijelios, iar scaunul căzu în 
spatele ei. „Aşa ceva n-are cum să fie posibil!” 

— Ce v-a determinat să faceţi o asemenea afirmaţie? 

— Sienna, replică el liniştit. Ea mi-a spus. Acum o jumătate 
de oră. 

Sinskey îşi puse palmele pe marginea biroului şi se uită la 
Robert Langdon cu neîncredere. 

— Adică n-a fugit? 

— Ba da. Era deja liberă, într-o şalupă care se îndrepta cu 
toată viteza în larg, şi ar fi putut să dispară foarte uşor pentru 
totdeauna. Dar s-a gândit mai bine. Şi s-a întors de bunăvoie. 
Vrea să dea o mână de ajutor la soluţionarea crizei. 

Sinskey răspunse printr-un hohot aspru de râs. 

— Iertaţi-mă dacă îmi vine cam greu să am încredere în 
doamna Brooks, mai ales atunci când face o asemenea 
afirmaţie deplasată. 

— Eu o cred, replică Langdon pe un ton categoric. Şi dacă ea 
spune că avem de-a face cu un vector viral, consider că ar fi 
bine s-o luaţi în serios. 

Sinskey se simţi dintr-odată extenuată, mintea ei străduindu- 
se să proceseze cuvintele profesorului. Se apropie de fereastră 
şi privi afară. 

„Un vector viral care modifică ADN-ul?” Oricât de teribilă şi 
de improbabilă ar fi părut această perspectivă, trebuia să 
admită că avea o logică aparte. La urma urmei, Zobrist fusese 
specializat în ingineria genetică şi ştia foarte bine că până şi 
cea mai mică mutație într-o singură genă putea avea efecte 
dezastruoase asupra organismului - cancere, insuficiențe ale 


diverselor organe şi tulburări sanguine. Chiar şi o boală 
cumplită precum fibroza chistică - maladie care îşi îneacă 
victima în mucus - era cauzată de o minusculă eroare într-o 
genă cu rol de reglare de pe cromozomul şapte. 

Specialiştii începuseră deja să trateze asemenea afecţiuni 
genetice cu vectori virali rudimentari programaţi să se 
deplaseze în organismul pacientului şi să însereze ADN 
înlocuitor, menit să repare segmentele afectate. La fel ca toate 
ştiinţele însă, şi aceasta avea o latură întunecată. 

Efectele unui vector viral puteau fi favorabile sau, 
dimpotrivă, distructive... în funcţie de intenţiile celui care îl 
crea. Dacă un virus era programat cu rea-voinţă să însereze 
ADN deteriorat în celulele sănătoase, rezultatul putea fi unul 
devastator. Mai mult decât atât, dacă respectivul virus 
distructiv era astfel creat încât să fie foarte contagios şi să se 
transmită pe cale aeriană... 

Perspectiva îi stârni fiori reci lui Sinskey. „Ce oroare 
genetică a imaginat Zobrist? Cum intenţiona el să reducă 
populaţia globului?” 

Ştia însă că găsirea răspunsurilor la aceste întrebări putea 
dura săptămâni întregi. Codul genetic uman includea un 
labirint infinit de permutări chimice. Ideea de a căuta în tot 
acest labirint în speranţa de a găsi modificarea introdusă de 
Zobrist ar fi fost totuna cu aceea de a căuta proverbialul ac în 
carul cu fân... fără a şti măcar pe ce planetă se afla carul. 

— Elizabeth! 

Vocea profundă a lui Langdon o readuse în prezent. Se 
întoarse de la fereastră şi se uită la el. 

— M-ai auzit? întrebă el încă aşezat pe scaun, fără a-şi pierde 
calmul. Sienna voia să distrugă virusul tot atât cât îţi doreai şi 
tu. 

— Sincer, mă îndoiesc de asta. 

Langdon trase adânc aer în piept şi se ridică. 

— Cred că ar trebui să mă asculţi. Cu puţin timp înainte să 
moară, Zobrist i-a scris Siennei o scrisoare în care îi povestea 
ce făcuse. I-a spus exact cum se va comporta virusul... cum ne 
va ataca... şi cum îşi va îndeplini menirea. 

Sinskey îngheţă. „Există o scrisoare?!” 

— Când a citit mesajul în care Zobrist descria ce anume a 
creat, a fost îngrozită. A vrut să-l oprească. După părerea ei, 


virusul este atât de periculos, încât a vrut ca nimeni să nu aibă 
acces la el, nici măcar Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Nu 
înţelegi? Sienna încerca să distrugă virusul... nu să-l elibereze. 

— Există o scrisoare? întrebă Sinskey - singurul lucru care o 
interesa acum. Cu informaţii concrete? 

— Aşa mi-a spus Sienna, da. 

— Avem nevoie de scrisoarea aceea! Faptul că include date 
specifice ne-ar putea scuti de luni întregi de încercări de a 
înţelege ce anume e chestia asta şi cum s-o abordăm. 

Langdon clătină din cap. 

— Nu înţelegi. Când a citit scrisoarea lui Zobrist, Sienna a 
fost îngrozită. A ars-o imediat. A vrut să se asigure că nimeni... 

Sinskey pocni cu palma în tăblia biroului. 

— A distrus unicul lucru care ne putea ajuta să ne pregătim 
pentru criza asta? Şi vrei ca eu să am încredere în ea?! 

— Ştiu că-ţi cer mult, date fiind acţiunile ei, dar, în loc s-o 
pedepseşti, ar putea fi util să-ţi aminteşti că Sienna este 
deosebit de inteligentă şi are o memorie extraordinară. Dacă, 
adăugă el după o pauză, dacă îşi poate aminti scrisoarea lui 
Zobrist în amănunt - asta ti-ar fi de folos? 

Sinskey îşi miji ochii, încuviinţând cu o mişcare slabă a 
capului. > 

— Ei bine, domnule profesor. În acest caz, ce propui să fac? 

Langdon făcu semn spre cana ei goală de cafea. 

— Îţi sugerez să comanzi mai multă cafea... şi să asculţi 
singura condiţie pe care a pus-o Sienna. 

Sienna îşi simţi inima bătând mai repede şi aruncă o privire 
spre telefon. 

— Ştii cum să dai de ea? 

— Ştiu. 

Spune-mi ce anume a cerut. 

Langdon îi spuse, iar ea rămase tăcută, analizând 
propunerea. 

— Eu cred că aşa trebuie să procedezi, adăugă el. Şi la urma 
urmei, ce ai de pierdut? 

— Dacă tot ce mi-ai povestit este adevărat, ai cuvântul meu, 
replică Sinskey şi împinse telefonul spre el. Te rog s-o suni. 

Spre surprinderea ei, Langdon ignoră aparatul. Se ridică, se 
duse la uşă şi-i spuse că revine într-un minut. Nedumerită, 
Sinskey ieşi pe culoar şi-l văzu străbătând sala de aşteptare a 


consulatului, deschizând uşile din sticlă şi păşind în holul 
ascensoarelor. Pentru o clipă, crezu că pleacă, dar în loc să 
cheme un lift, intră rapid în toaleta doamnelor. 

Câteva clipe mai târziu, ieşi împreună cu o femeie care părea 
să aibă puţin peste treizeci de ani. Directoarea OMS avu nevoie 
de un moment lung pentru a accepta faptul că aceea era cu 
adevărat Sienna Brooks. Tânăra drăguță cu părul prins în 
coadă pe care o văzuse mai devreme în ziua aceea era complet 
transformată. Avea capul complet chel, de parcă i-ar fi fost ras. 

Când cei doi intrară în biroul ei, se aşezară în tăcere cu faţa 
spre ea. 

— Iertaţi-mă, spuse Sienna repede. Ştiu că avem multe de 
discutat, dar mai întâi sper că-mi veţi permite să spun ceva ce 
trebuie cu adevărat să spun. 

Sinskey remarcă tristeţea din glasul ei. 

— Desigur. 

— Doamnă, începu ea cu glasul tremurând, sunteţi 
directoarea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Ştiţi mai bine 
decât oricine altcineva că suntem o specie în pragul 
colapsului... o populaţie scăpată de sub control. Ani de-a 
rândul, Bertrand Zobrist a încercat să ia legătura cu factori de 
decizie, ca dumneavoastră, pentru a discuta despre criza 
iminentă. A vizitat nenumărate organizaţii despre care credea 
că ar putea schimba ceva - Institutul Woridwatch, Clubul de la 
Roma, grupul Population Matters, Consiliul pentru Relaţii 
Externe -, dar nu a găsit pe nimeni care să accepte să se 
angajeze într-o discuţie serioasă cu privire la o soluţionare 
reală a problemei. Toţi i-aţi răspuns cu planuri pentru 
îmbunătăţirea educaţiei contraceptive, cu stimulente fiscale 
pentru familiile cu mai puţini copii şi chiar aţi pomenit de 
colonizarea Lunii! Nu e de mirare că Bertrand şi-a pierdut 
minţile. 

Sinskey se mulţumi s-o privească fără nicio reacţie. Sienna 
trase adânc aer în piept. 

— Doamnă doctor Sinskey, Bertrand a venit personal la 
dumneavoastră. V-a rugat să recunoaşteţi că ne aflăm pe 
marginea prăpastiei... v-a implorat să vă angajaţi într-un fel 
oarecare de dialog. Dar, în loc să-i ascultați sugestiile, l-aţi 
calificat drept nebun, l-aţi pus sub supraveghere şi l-aţi silit să 
intre în clandestinitate. Bertrand, adăugă ea cu glasul 


fremătând de emoție, a murit singur fiindcă oamenii ca 
dumneavoastră au refuzat să se arate suficient de deschişi la 
minte încât să recunoască măcar că situaţia catastrofală în care 
ne aflăm ar putea necesita o soluţie neplăcută. Tot ce a făcut 
Bertrand a fost să rostească adevărul... iar pentru asta, a fost 
ostracizat. 

Sienna se întrerupse o clipă, îşi şterse ochii şi privi peste 
birou, spre Sinskey. 

— Credeţi-mă, continuă ea, ştiu ce înseamnă să te simţi 
complet singur... Cel mai rău tip de singurătate este izolarea 
care vine din faptul că eşti neînțeles. Ea poate duce la 
pierderea contactului cu realitatea. 

Sienna tăcu şi o linişte încordată se aşternu în birou. 

— Asta e tot ce am vrut să spun, mai şopti ea. 

Sinskey o studie îndelung şi apoi se aşeză pe scaun. 

— Doamnă Brooks, spuse în cele din urmă pe un ton cât mai 
calm posibil, aveţi dreptate. Poate că nu am ascultat înainte... 
Dar, adăugă ea încrucişându-şi mâinile pe birou şi privind 
direct în ochii Siennei, ascult acum. 


CAPITOLUL 102 


Ceasul din holul Consulatului elveţian bătuse de mult de ora 
unu a nopții. 

Carnetul de pe biroul lui Sinskey devenise o încrengătură de 
notițe, întrebări şi diagrame. Directoarea Organizației 
Mondiale a Sănătăţii nu schiţase nicio mişcare şi nu rostise 
niciun cuvânt de mai bine de cinci minute. Stătea la fereastră, 
privind afară, în noapte. 

În spatele ei, Langdon şi Sienna aşteptau în tăcere, sorbind 
ultimele picături de cafea turcească a cărei aromă, combinată 
cu cea a boabelor de fistic, umplea încăperea. 

Singurul sunet care se auzea era bâzâitul uşor al neoanelor 
din plafon. Sienna îşi simţea inima bătând cu putere şi se 
întrebă ce gândea oare Sinskey acum, că auzise tot adevărul 
pus pe tapet în cele mai mărunte detalii ale sale. „Virusul lui 
Bertrand este o molimă a sterilităţii. O treime din populaţia 
umană va deveni infertilă”. 

Tot timpul cât duraseră explicaţiile ei, Sienna urmărise 
tumultul de emoţii ale directoarei OMS, emoţii care, deşi 
reţinute, fuseseră aproape palpabile. În primul rând, fusese 
acea acceptare stupefiată a ideii că Zobrist crease un virus cu 
transmitere aeriană. Apoi o rază de speranţă îi lumină chipul 
când aflase că virusul nu avea rolul de a ucide oamenii. Şi după 
aceea... încet, urmase oroarea tot mai mare la aflarea veştii că 
segmente numeroase ale populaţiei globului vor deveni sterile. 
Era limpede că adevărul - faptul că virusul ataca fertilitatea 
umană - o afecta pe Sinskey la un nivel personal profund. 

În cazul Siennei, cea mai copleşitoare emoție fusese cea de 
uşurare. Îi împărtăşise directoarei OMS conţinutul integral al 
scrisorii lui Bertrand. „Eu nu mai am alte secrete”. 

— Elizabeth? îndrăzni Langdon. 

Sinskey reveni încet din gândurile ei. Când se întoarse spre 
cei doi, avea o expresie istovită. 

— Sienna, începu ea, vorbind pe un ton plat, lipsit de 
inflexiuni, informaţiile pe care ni le-ai oferit ne vor fi utile 
pentru pregătirea unei strategii de abordare a acestei crize. [ţi 
apreciez sinceritatea. Aşa cum ştii, ideea vectorilor virali 
pandemici a fost discutată Ja nivel teoretic ca o posibilitate de 
imunizare a unor segmente mari de populaţie, dar toată lumea 
credea că mai avem de aşteptat ani buni până la apariţia unei 


astfel de tehnologii. Continuând să vorbească, Sinskey se 
întoarse la birou şi se aşeză, clătinând din cap. lartă-mă, dar 
toate astea mi se par acum de domeniul ştiinţifico-fantasticului. 

„Nu e de mirare”, îşi spuse Sienna. Fiecare nouă evoluţie în 
medicină lăsase aceeaşi impresie - penicilina, anestezia, razele 
X, prima dată când omul privise prin obiectivul unui microscop 
şi văzuse o celulă divizându-se. 

Elizabeth Sinskey îşi cobori privirea spre carnetul de pe 
birou. 

— Peste câteva ore, voi fi la Geneva, în faţa unui tir de 
întrebări. Nu mă îndoiesc că prima dintre ele se va referi la 
posibilitatea de a contracara virusul. 

Sienna îi împărtăşea certitudinea, dar nu spuse nimic, iar 
Sinskey continuă: 

— Şi îmi închipui că prima soluţie propusă va fi aceea de a 
analiza virusul lui Bertrand, de a-l înţelege cât mai bine şi apoi 
de a încerca să sintetizăm o a doua tulpină a sa - una pe care 
să o reprogramăm pentru a readuce ADN-ul uman la structura 
iniţială. Rămâne de văzut, adăugă ea privind spre Sienna fără 
prea mult optimism, dacă va fi posibil să creăm un contravirus, 
dar ipotetic vorbind, aş vrea să-ţi aflu opinia în acest sens. 

„Opinia mea?” Din instinct, Sienna îşi ridică ochii spre 
Langdon. El înclină uşor din cap, transmiţându-i un mesaj clar: 
„Ai ajuns până aici. Spune ce crezi. Rosteşte adevărul aşa cum 
îl vezi tu”. 

Ea îşi drese glasul, se întoarse din nou spre Sinskey şi începu 
să vorbească pe un ton limpede, fără şovăială: 

— Doamnă, lumea ingineriei genetice este una în care am 
lucrat împreună cu Bertrand timp de mulţi ani. După cum ştiţi, 
genomul uman este o structură extrem de delicată... ca un 
castel din cărţi de joc. Cu cât facem mai multe ajustări, cu atât 
creşte riscul de a deplasa din greşeală o carte nepotrivită şi de 
a distruge totul. Convingerea mea personală este că pericolul 
în încercarea de a desface ceea ce a fost deja făcut e uriaş. 
Bertrand era un specialist extrem de talentat, un vizionar în 
domeniul ingineriei genetice. Era cu ani mulţi înaintea colegilor 
săi. În prezent, nu sunt sigură că eu aş avea încredere să 
permit altcuiva să interfereze cu genomul uman în speranţa de 
a-l repara. Chiar dacă aţi concepe un agent despre care credeţi 
că ar putea funcţiona, testarea lui ar presupune reinfectarea 


întregii populaţii cu ceva nou. 

— Foarte adevărat, replică Sinskey, aparent deloc surprinsă 
de ceea ce auzise. Dar, fireşte, problema este mai complicată. 
Poate că nici nu ne dorim să contracarăm virusul. 

Sienna făcu ochii mari. 

— Poftim? 

— Doamnă Brooks, poate că nu sunt de acord cu metodele lui 
Bertrand, dar opinia sa cu privire la situaţia populaţiei umane 
este corectă. Planeta se confruntă cu o serioasă problemă a 
suprapopulării. Dacă am reuşi să neutralizăm virusul lui 
Bertrand fără a avea un plan alternativ viabil... ne-am întoarce 
pur şi simplu de unde am plecat. 

Probabil că stupefacţia Siennei era vizibilă, fiindcă Sinskey 
râse uşor şi adăugă: 

— Nu e un punct de vedere pe care te-ai fi aşteptat să-l auzi 
din partea mea? 

Ea clătină din cap. 

— Bănuiesc că nici nu ştiu la ce să mă mai aştept. 

— Atunci, poate că te voi surprinde din nou. Aşa cum am 
menţionat deja, lideri ai principalelor instituţii din domeniul 
sănătăţii la nivel mondial se vor reuni la Geneva peste numai 
câteva ore în încercarea de a discuta despre această criză şi de 
a pregăti un plan de acţiune. Nu-mi amintesc să fi existat, de 
când mă aflu eu la conducerea OMS, o reuniune mai 
importantă decât aceasta. Sienna, aş vrea să participi şi tu la 
discuţii. 

— Eu?! exclamă ea contrariată. Nu am studii de inginerie 
genetică. Şi v-am spus deja tot ce ştiu. Tot ce am avut de oferit 
este notat acolo, în carneţelul dumneavoastră. 

— Ba nicidecum, interveni Langdon. Sienna, orice discuţie 
relevantă despre virusul acesta va avea nevoie de context. 
Doamna doctor Sinskey şi echipa ei trebuie să contureze un 
cadru moral pentru a evalua potenţialele soluţii ale crizei. Şi, 
fără îndoială, este de părere că te afli într-o poziţie foarte bună 
pentru a contribui la respectivul dialog. 

— Cadrul meu moral, bănuiesc, nu le va plăcea celor de la 
OMS. 

— Probabil că nu, replică Langdon, dar acesta este un motiv 
în plus ca să te duci acolo. Faci parte dintr-un tip nou de 
intelectuali. Poţi oferi o contrapondere. Îi poţi ajuta să 


înţeleagă modul de a gândi al vizionarilor precum Bertrand, 
personalităţi excepţionale, cu convingeri atât de puternice, 
încât sunt gata să abordeze problemele pe cont propriu. 

— Bertrand nu a fost nicidecum primul în acest sens. 

— Nu, interveni Sinskey, şi nu va fi nici ultimul. În fiecare 
lună, angajaţii OMS descoperă alte laboratoare în care oamenii 
de ştiinţă cochetează cu zonele cenuşii ale geneticii - de la 
manipularea celulelor stem umane până la tentativele de creare 
a himerelor... fiinţe inexistente în natură, rezultate din 
încrucişarea a două specii diferite. Totul e tulburător. Ştiinţa 
progresează atât de rapid, încât nimeni nu mai ştie unde sunt 
graniţele. 

Sienna nu putea să nu fie de acord. Cu foarte puţin timp în 
urmă, doi virusologi respectaţi - Kawaoka şi Fouchier - 
creaseră un virus mutant H5N1 cu înalt potenţial patogen. În 
ciuda intenţiilor pur academice nutrite de cei doi savanţi, noua 
lor creaţie dispunea de anumite capacităţi care îi alarmaseră pe 
specialiştii în biosecuritate şi stârniseră o aprigă controversă 
online. 

— Mă tem că situaţia va deveni şi mai tulbure, continuă 
Sinskey. Suntem pe punctul de a crea noi tehnologii pe care 
astăzi nici măcar nu ni le putem imagina. 

— Şi deopotrivă noi filosofii, spuse Sienna. Mişcarea 
transumanistă se pregăteşte să iasă exploziv din penumbra în 
care a activat. Unul dintre principiile ei fundamentale susţine 
că omul are obligaţia morală de a participa la procesul evolutiv 
al speciei... de a folosi tehnologia pentru a perfecționa specia, 
pentru a crea oameni mai buni - mai sănătoşi, mai puternici, cu 
un intelect superior. Şi în curând totul va fi posibil. 

— lar tu nu crezi că asemenea convingeri contravin 
procesului evolutiv? 

— Nu, răspunse Sienna fără să ezite. Oamenii au evoluat cu 
paşi mici timp de milenii, inventând treptat noi tehnologii: 
frecarea a două bețe pentru a se putea încălzi, dezvoltarea 
agriculturii pentru a se hrăni, sintetizarea de vaccinuri pentru a 
combate îmbolnăvirile, iar acum crearea unor instrumente 
genetice cu ajutorul cărora să-şi modifice organismul astfel 
încât să poată supravieţui într-o lume în schimbare. Eu cred, 
continuă ea după o scurtă pauză, că ingineria genetică este 
doar un alt pas într-un lung şir de progrese ale omenirii. 


Sinskey rămase tăcută, gândindu-se la cele auzite. 

— Deci tu eşti de părere că ar trebui să acceptăm aceste 
instrumente cu braţele deschise? 

— Dacă nu le acceptăm înseamnă că nu ne merităm existenţa 
mai mult decât sălbaticii cavernelor care îngheaţă de frig 
fiindcă se tem să aprindă focul. 

Ecoul cuvintelor ei pluti în încăpere mult timp, înainte ca 
Langdon sau Sinskey să spună ceva. 

Într-un târziu, profesorul sparse tăcerea. 

— N-aş vrea să par prea demodat, dar eu am crescut cu 
teoriile lui Darwin şi nu pot să nu mă întreb cât de înţelept ar fi 
să încercăm să accelerăm procesul natural al evoluţiei. 

— Robert, replică Sienna cu patimă în glas, ingineria 
genetică nu este o accelerare a procesului evolutiv. E cursul 
firesc al evenimentelor! Ceea ce uiţi tu este că evoluția l-a creat 
pe Bertrand Zobrist. Intelectul lui superior a fost produsul 
aceluiaşi proces pe care l-a definit Darwin... o evoluţie în 
decursul timpului. Ideile sale cu totul deosebite în domeniul 
geneticii nu i-au venit într-o străfulgerare de inspiraţie divină... 
Au fost rezultatul anilor îndelungi de progrese intelectuale ale 
omenirii. 

Langdon nu spuse nimic, cântărind cuvintele ei. 

— Şi ca darwinist, reluă Sienna, ştii că natura a găsit 
întotdeauna modalităţi de a ţine populaţia umană sub control - 
epidemii, foamete, inundaţii... Dar dă-mi voie să te întreb ceva - 
nu s-ar putea oare ca de data asta natura să fi găsit o 
modalitate diferită? În loc să apeleze la catastrofe şi 
nenorociri... poate că prin intermediul procesului evolutiv 
natura a creat un savant care a inventat o altă metodă de 
reducere a populaţiei umane în decursul timpului. Fără 
epidemii. Fără morţi. Doar o specie trăind în armonie cu mediul 
ei... 

— Sienna, o întrerupse Sinskey. E târziu acum. Trebuie să 
plecăm. Dar înainte trebuie să clarificăm încă un lucru. Mi-ai 
spus în repetate rânduri în seara asta că Bertrand nu a fost un 
om rău... că iubea omenirea şi că pur şi simplu dorea atât de 
mult să salveze specia umană, încât a putut găsi o justificare 
raţională a unor asemenea măsuri drastice. 

Sienna încuviinţă. 

— Scopul scuză mijloacele, îl cită ea pe celebrul om politic 


florentin Machiavelli. 

— Şi atunci, spune-mi, continuă directoarea OMS, tu crezi 
într-adevăr că scopul scuză mijloacele? Crezi că țelul urmărit 
de Bertrand, acela de a salva lumea, era atât de nobil încât să 
justifice diseminarea virusului cu care avem de-a face acum? 

O tăcere tensionată cuprinse încăperea. 

Sienna se aplecă spre birou cu o expresie hotărâtă. 

— Doamnă doctor Sinskey, aşa cum v-am spus, cred că 
acţiunile lui Bertrand au fost necugetate şi extrem de 
periculoase. Dacă aş fi putut să-l opresc, aş fi făcut-o fără să 
stau pe gânduri. Trebuie să mă credeţi. 

Elizabeth Sinskey întinse braţele peste birou şi cuprinse 
mâinile Siennei în palmele ei. 

— Te cred, Sienna. Cred fiecare cuvânt pe care mi l-ai spus. 


CAPITOLUL 103 


În preajma aeroportului Atatiirk, aerul era rece şi umed 
înainte de ivirea zorilor. Se aşternuse o ceaţă fină, acoperind 
pistele terminalului privat. 

Langdon, Sienna şi Sinskey sosiseră cu o limuzină, fiind 
întâmpinați la intrarea în aeroport de un angajat al OMS care îi 
ajutase să coboare. 

— Putem pleca în orice clipă, doamnă, le spuse acesta, 
invitându-i într-o modestă sală de aşteptare. 

— Iar aranjamentele pentru domnul Langdon? 

— Avion particular spre Florenţa. Documentele de călătorie 
temporare sunt deja la bord. 

Sinskey înclină capul în semn de gratitudine. 

— lar cealaltă chestiune despre care am discutat? 

— Este deja în lucru. Coletul va fi expediat cât mai curând 
posibil. 

Sinskey îi mulţumi angajatului şi, în vreme ce acesta se 
îndrepta spre avion, ea se întoarse spre Langdon. 

— Sunteţi sigur că nu doriţi să veniţi cu noi? 

Şi, cu un zâmbet obosit, îşi trecu mâna prin părul lung şi 
argintiu, dându-şi o şuviţă pe după ureche. 

— Ţinând seama de situaţie, glumi el, mă tem că un profesor 
de istoria artei nu ar avea prea multe de oferit. _ 

— Ne-aţi oferit deja destul. Mai mult decât credeţi. În primul 
rând... 

Făcu semn în dreapta ei, spre Sienna, dar ea nu mai era 
acolo. Rămăsese la vreo douăzeci de metri în urma lor, în 
dreptul unei ferestre largi, de unde se uita spre avionul C-130, 
aparent cufundată în gânduri. 

— Vă mulţumesc pentru că aveţi încredere în ea, spuse 
Langdon încet. Cred că nu a avut parte de prea multă până 
acum. 

— Sper că eu şi Sienna vom avea multe de învăţat una de la 
cealaltă. Numai bine, domnule profesor! 

— Şi dumneavoastră la fel, îi ură Langdon strângându-i mâna 
întinsă. Mult noroc la Geneva! 

— Vom avea nevoie, replică Sinskey şi apoi schiţă un semn 
spre Sienna. Vă las singuri o clipă. Trimiteţi-o spre noi când 
sunteţi gata. 

În vreme ce traversa terminalul, Elizabeth Sinskey duse 


mâna la buzunar cu un gest absent şi scoase cele două jumătăţi 
ale amuletei sparte, strângându-le în palmă. 

— Nu renunţaţi la toiagul acela al lui Asclepios! strigă 
Langdon în urma ei. Mai poate fi reparat! 

— Mulţumesc, răspunse ea fluturând o mână în aer. Sper că 
totul mai poate fi reparat. 

XXX 

Sienna Brooks stătea singură la fereastră, privind luminile de 
pe pistă care păreau fantomatice în ceața joasă şi sub norii care 
se adunaseră pe cer. Sus, pe un turn de control din depărtare, 
drapelul turcesc flutura mândru - un câmp roşu pe care se 
distingeau două simboluri străvechi - semiluna şi o stea, 
vestigii ale Imperiului Otoman transpuse cu aceeaşi mândrie în 
lumea modernă. 

— O liră turcească pentru gândurile tale? rosti un glas 
profund în spatele ei. 

Sienna nu întoarse capul. 

— Se apropie o furtună. 

— Ştiu, răspunse el încet. 

După câteva clipe, Sienna se răsuci cu faţa spre el. 

— Aş fi vrut să vii şi tu la Geneva. 

— Drăguţ din partea ta să spui asta, dar vei fi ocupată cu 
discuţiile despre viitor. Ultimul lucru de care ai avea nevoie ar 
fi un profesor desuet care să te tragă înapoi. 

Ea îl privi nedumerită. 

— Crezi că eşti prea bătrân pentru mine, nu-i aşa? 

Langdon izbucni în râs. 

— Sienna, cu siguranţă sunt prea bătrân pentru tine! 

Ea se foi stânjenită. 

— Bine... dar cel puţin ştii unde mă poţi găsi. Şi, ridicând din 
umeri ca o şcolăriţă, adăugă: Adică... dacă vei vrea să mă mai 
vezi vreodată. 

El surâse. 

— Mi-ar face mare plăcere. 

Siennei îi mai veni puţin inima la loc, şi totuşi între ei se lăsă 
o tăcere lungă. Nici el, nici ea nu ştiau bine cum să-şi ia rămas- 
bun. 

Şi în timp ce-l privea, simţi un val de emotie cu care nu era 
deloc obişnuită. Pe negândite, se ridică pe vârfuri şi-l sărută 
drept pe gură. Când se retrase, avea ochii plini de lacrimi. 


— O să-mi fie dor de tine, îi şopti. 

Langdon zâmbi cald şi o cuprinse cu braţele. 

— Şi mie-mi va fi dor de tine. 

Mult timp continuară să stea aşa, înlănţuiţi într-o îmbrăţişare 
pe care niciunul din ei nu părea dornic s-o sfârşească. Într-un 
târziu, Langdon rupse tăcerea. 

— Există o zicală veche... atribuită deseori lui Dante... „Să-ţi 
aminteşti de seara asta... fiindcă este începutul veşniciei”. 

— Îţi mulţumesc, Robert, spuse ea, şi lacrimile începură să-i 
şiroiască pe obraji. Simt în sfârşit că am şi eu un rost. 

Langdon o strânse mai tare lângă el. 

— Spuneai că întotdeauna ai vrut să salvezi lumea. Ei bine, 
asta ar putea fi şansa ta. i 

Sienna surâse cald, se întoarse şi se îndepărtă. In timp ce se 
îndrepta spre avionul C-130 care aştepta, se gândi la tot ce se 
întâmplase... la tot ce se mai putea întâmpla încă... şi la fiecare 
viitor posibil. 

„Să-ţi aminteşti de seara asta, îşi repetă în gând, fiindcă este 
începutul veşniciei”. 

Şi, urcând în avion, se rugă ca Dante să fi avut dreptate. 


CAPITOLUL 104 


Soarele palid al după-amiezii învăluia Piazza del Duomo, 
scânteind pe piatra albă a campanilei lui Giotto şi aruncând 
umbre lungi peste splendida catedrală Santa Maria del Fiore. 

Funeraliile lui Ignazio Busoni erau pe punctul de a începe 
când Robert Langdon intră în catedrală şi găsi un loc în care să 
se aşeze, mulţumit că viaţa lui Ignazio avea să fie comemorată 
aici, în bazilica pe care o îndrăgise şi de care se îngrijise atâţia 
ani. 

În ciuda fațadei bogat ornamentate, interiorul catedralei 
florentine era simplu şi auster. Şi totuşi, astăzi părea să aibă un 
aer de sărbătoare. Oficialităţi guvernamentale, prieteni şi 
colegi din lumea artei veniseră de pe tot cuprinsul Italiei pentru 
a-şi aminti împreună de jovialul uriaş căruia obişnuiseră să-i 
spună, cu drag, Il Duomino. 

Presa relatase că Busoni se stinsese în timp ce făcea exact 
ceea ce-i plăcea mai mult - o plimbare de seară în jurul 
Domului. 

Tonul ceremoniei funerare era unul surprinzător de optimist, 
presărat cu comentarii umoristice din partea prietenilor şi a 
rudelor, un coleg remarcând că dragostea lui Busoni pentru 
arta renascentistă fusese egalată - aşa cum el însuşi se 
exprimase - doar de pasiunea sa pentru spaghetti Bolognese şi 
budino de caramel. 

După serviciul religios, în timp ce participanţii se întreţineau 
amintindu-şi întâmplări din viaţa lui Ignazio, Langdon preferă 
să se plimbe prin interiorul Domnului, admirând operele de 
artă pe care prietenul său le iubise atât de mult... Judecata de 
Apoi pictată de Vasari sub cupolă, vitraliile lucrate de Donatello 
şi Ghiberti, orologiul lui Ucello şi deseori ignoratele mozaicuri 
de pe pardoseală. 

La un moment dat, ajunse în faţa unui chip familiar, cel al lui 
Dante Alighieri. Înfăţişat de Michelino în fresca devenită 
legendară, poetul stătea în faţa Muntelui Purgatoriului şi ţinea 
în mâinile întinse, ca pe o ofrandă, capodopera sa, Divina 
Comedie. 

Văzându-l, Langdon se întrebă cum ar fi reacţionat Dante 
dacă ar fi ştiut ce efecte urma să aibă poemul său asupra lumii 
întregi secole mai târziu, într-un viitor pe care nici măcar el nu 
şi l-ar fi putut imagina. 


„El a găsit viaţa eternă”, îşi spuse profesorul, amintindu-şi 
comentariile filosofilor greci din Antichitate cu privire la faimă. 
„Atâta timp cât numele îţi va mai fi rostit, nu vei muri 
niciodată”. 

Incepuse să se lase înserarea când Langdon traversă Piazza 
Sant'Elisabetta şi se întoarse la elegantul hotel florentin 
Brunelleschi. Sus, în camera sa, oftă uşurat când văzu coletul 
supradimensionat care îl aştepta. 

În sfârşit, ajunsese. 

„Ceea ce i-am cerut lui Sinskey”. 

Grăbit, reteză banda din jurul cutiei şi îi ridică preţiosul 
conţinut, mulţumit să vadă că fusese meticulos împachetat şi 
protejat în folie de plastic. 

Spre surprinderea lui, în cutie se mai afla şi altceva. După 
toate aparențele, Elizabeth Sinskey îşi folosise influenţa 
considerabilă de care se bucura pentru a recupera ceva mai 
mult decât îi ceruse el. În colet erau hainele lui - cămaşa, 
pantalonii kaki şi sacoul Harris Tweed - toate frumos spălate şi 
călcate. Chiar şi mocasinii erau acolo, recent lustruiţi. Tot în 
cutie îşi găsi, încântat, şi portofelul. 

Dar ultimul articol pe care îl descoperi îi stârni un mic hohot 
de râs - în parte de bucurie că îl regăsise şi în parte de 
stânjeneală fiindcă ţinea atât de mult la el. 

„Ceasul meu cu Mickey Mouse”. 

Fără întârziere, îşi puse ceasul de colecţie la încheietura 
mâinii. Sentimentul pe care i-l dădea vechea curea din piele era 
unul de siguranţă. lar când se văzu îmbrăcat cu hainele sale şi 
îşi puse în picioare mocasinii comozi, Robert Langdon începu să 
se simtă din nou el însuşi. 

Puțin mai târziu ieşi din hotel ducând în mână o punguţă cu 
sigla Hotelului Brunelleschi, împrumutată de la portar, în care 
pusese fragilul obiect. Seara era neobişnuit de caldă, sporind 
senzaţia de ireal pe care o simţea străbătând Via dei Calzaiuoli, 
spre Palazzo Vecchio. 

Când ajunse, intră în biroul personalului de securitate, unde 
numele său era trecut pe lista vizitatorilor Martei Alvarez. 
Paznicul îl îndrumă către Sala celor Cinci Sute, care era şi 
astăzi un furnicar de turişti. Langdon fusese punctual şi se 
aştepta ca Marta să-l întâmpine la intrare, însă ea nu se vedea 
pe nicăieri. 


— Scusi? i se adresă el unui ghid în trecere prin dreptul lui. 
Dove posso trovare Marta Alvarez? 

Omul îi oferi un zâmbet larg. 

— Signora Alvarez?! Ea nu aici! Ea are bebeluş! Catalina! 
Molto bella! 

— Ahh... che bello! replică Langdon, încântat de vestea bună 
primită. Stupendo! 

Ghidul se îndepărtă, iar el se întrebă ce să facă acum cu 
pachetul pe care îl ducea în mână. 

Hotărându-se rapid, traversă aglomerata Sală a Celor Cinci 
Sute, trecând pe sub fresca lui Vasari, şi se îndreptă spre 
muzeul palatului, ferindu-se de privirile paznicilor. 

Într-un târziu, ajunse la intrarea în micul andito al muzeului. 
Locul era cufundat în întuneric, iar trecerea era blocată de un 
cordon de protecţie pe care era prinsă o plăcuţă: CHIUSO / 
ÎNCHIS. 

Langdon privi atent în jur şi apoi trecu pe sub cordon, în 
încăperea întunecată. Deschise punguţa şi scoase cu grijă 
pachetul delicat, îndepărtându-i cu gesturi uşoare folia din 
plastic. 

Când şi ultima folie căzu, masca mortuară a lui Dante îşi 
arătă din nou chipul. Ipsosul fragil, încă închis în punga 
autosigilantă, fusese recuperat la solicitarea lui Langdon dintr- 
o casetă de valori din gara venețiană. Masca părea să fie în 
stare perfectă, cu o singură excepţie minoră - un poem înscris 
într-o spirală elegantă pe partea din interior. 

Langdon îşi ridică privirea spre vitrina încărcată de ani. 
„Masca lui Dante este întotdeauna expusă cu faţa spre public... 
nimeni nu va observa”. 

Şi, cu gesturi precaute, scoase artefactul din punga 
autosigilantă. Apoi, cu infinită grijă, o puse la loc pe suportul 
din interiorul vitrinei. Masca se aşeză perfect pe cadrul ei 
familiar din catifea roşie. 

Închizând vitrina, Langdon rămase o clipă nemişcat, privind 
chipul palid al lui Dante - o prezenţă fantomatică în mica sală 
întunecată. 

Înainte de a ieşi, îndepărtă discret cordonul de protecţie, 
stâlpişorii de susţinere şi plăcuţa. Apoi, traversând galeria, se 
opri lângă un ghid, o tânără femeie. 

— Signorina? Luminile de deasupra măştii mortuare a lui 


Dante ar trebui aprinse. Pe întuneric este foarte greu de văzut. 

— Îmi pare rău, spuse tânăra, dar sala aceea este închisă. 
Masca lui Dante nu se mai află aici. 

— Ciudat! exclamă Langdon prefăcându-se mirat. Eu tocmai 
am admirat-o. 

Pe chipul femeii se aşternu o expresie de confuzie. 

Şi în timp ce ea o luă la fugă spre andito, el ieşi din muzeu, 
fără să mai spună nimic. 


EPILOG 


La zece mii de metri deasupra vastei întinderi a Golfului 
Biscaya, cursa Al Italia spre Boston zbura spre vest într-o 
noapte cu lună. 

La bordul ei, Robert Langdon era absorbit în lectura unui 
exemplar al Divinei Comedii. Ritmul sacadat al strofelor în 
terza rima şi huruitul monoton al motoarelor aeronavei îi 
induseseră o stare aproape hipnotică. Versurile lui Dante 
păreau să sară din pagină, vibrându-i în inimă de parcă ar fi 
fost scrise special pentru el, exact în acel moment. 

Esenţa poemului, îşi aminti el, nu viza atât chinurile iadului, 
cât mai degrabă forţa spiritului uman de a face faţă oricărei 
provocări, oricât de dificile. 

Dincolo de fereastră răsărise luna plină, argintie şi 
strălucitoare, ascunzând vederii toate celelalte corpuri cereşti. 
Langdon privi în zare pierdut în gânduri, rememorând tot ce se 
întâmplase în aceste ultime zile. 

„Cele mai întunecate cotloane ale iadului sunt rezervate 
pentru cei care îşi păstrează neutralitatea în vremuri de criză 
morală”. Niciodată până acum semnificaţia acestor cuvinte nu i 
se păruse atât de limpede: „In perioade tulburi nu există păcat 
mai mare decât lipsa de acţiune”. 

Iar Langdon ştia că şi el, la fel ca alte milioane de oameni, se 
făcea vinovat de acest păcat. Când venea vorba despre situaţia 
lumii în general, negarea devenise o veritabilă pandemie. Acum 
însă, îşi făgădui să nu uite niciodată acest lucru. 

În timpul zborului, Langdon se gândi la cele două femei 
curajoase aflate acum la Geneva, într-o confruntare directă cu 
viitorul şi cu complexităţile unei lumi în schimbare. 

Dincolo de hublou, un strat de nori apăruse la orizont, 
înaintând lent pe bolta cerului, până ce acoperi luna şi-i stinse 
lumina argintie. 

Robert Langdon se lăsă pe spate în scaun, spunându-şi că era 
timpul să tragă un pui de somn. 

Când stinse lumina de deasupra capului, îşi mai întoarse o 
dată privirea spre cer. Afară, în întunericul recent aşternut, 
lumea fusese deja transformată. Cerul devenise o scânteietoare 
broderie de stele. 


MULŢUMIRI 


Adresez cele mai sincere mulţumiri următorilor: Ca 
întotdeauna, în primul rând, editorului şi bunului meu prieten, 
Jason Kaufman, pentru dăruirea şi talentul lui... şi mai presus 
de toate pentru nesecatul său umor. 

Extraordinarei mele soţii, Blythe, pentru dragostea şi 
răbdarea de care a dat dovadă, dar şi pentru superbul ei 
instinct şi pentru candoarea ca redactor în linia întâi. 

Neobositului meu agent şi prieten de încredere, Heide 
Lange, pentru abilitatea cu care a condus mai multe discuţii, în 
mai multe ţări şi pe mai multe subiecte decât aş putea şti eu. 
Pentru talentul şi pentru energia ei îi voi fi mereu recunoscător. 

Intregii echipe de la Doubleday pentru entuziasmul, 
creativitatea şi eforturile depuse pentru cărţile mele, cu 
mulţumiri speciale către Suzanne Herz (pentru că poartă atât 
de multe pălării, şi le poartă atât de bine), Bill Thomas, Michael 
Windsor, Judy Jacoby, Joe Gallagher, Rob Bloom, Nora 
Reichard, Beth Meister, Maria Carella, Lorraine Hyland; 
apreciez, de asemenea, neobositul sprijin acordat de Sonny 
Mehta, Tony Chirico, Kathy Trager, Anne Messitte şi Markus 
Dohle. Incredibililor angajaţi ai departamentului de vânzări de 
la Random House... sunteţi de neegalat. 

Inţeleptului meu consultant Michael  Rudell, pentru 
instinctele sale desăvârşite în toate privinţele, mici şi mari 
deopotrivă, şi pentru prietenia sa. 

Indispensabilei mele asistente, Susan Morehouse, pentru 
amabilitatea şi vitalitatea ei; în lipsa ei, totul se transformă în 
haos. 

Tuturor prietenilor mei de la Transworld, în special lui Bill 
Scott-Kerr pentru creativitatea, sprijinul şi încurajările sale, şi 
lui Gail Rebuck pentru superbele ei abilităţi de lider. 

Editorului meu italian Mondadori, îndeosebi lui Ricky 
Cavallero, Piero Cusani, Giovanni Dutlo, Antonio l'Yancluni şi 
Claudia Scheu; editorului meu turc, Altin Kitaplar, şi mai cu 
seamă lui Oya Alpar, Erden Heper şi Batu Bozkurt, pentru 
ajutorul oferit în privinţa unor destinaţii din această carte. 

Excepţionalilor mei editori din lumea întreagă, pentru 
pasiunea, devotamentul şi eforturile lor. 

Pentru managementul impresionant al cartierelor generale 
de traducere din Londra şi Milano, lui Leon Romero-Montalvo 


şi Luciano Guglielmi. 

Strălucitei dr. Marta Alvarez González pentru că a petrecut 
atât de mult timp împreună cu noi în Florenţa şi pentru că a 
insuflat o nouă viaţă artei şi arhitecturii oraşului. 

Inegalabilului Maurizio Pimponi, pentru toate eforturile de a 
ne asigura o şedere excelentă în Italia. 

Tuturor istoricilor,  ghizilor şi specialiştilor care cu 
generozitate au petrecut timp alături de mine la Florenţa şi 
Veneţia, împărtăşindu-mi cunoştinţele lor: Giovanna Rao şi 
Eugenia Antonucci de la Biblioteca Medicea Laurenziana, 
Serena Pini şi personalul de la Palazzo Vecchio; Giovanna 
Giusti de la Galeria Aflizi; Barbara Fedeli de la Baptisteriu şi de 
la Il Duomo; Ettore Vito şi Massimo Bisson de la Bazilica San 
Marco; Giorgio Tagliaferro de la Palatul Dogilor; Isabella di 
Lenardo, Elizabeth Garroll Consavari şi Elena Svalduz în 
Veneţia; Annalisa Bruni şi personalul de la Biblioteca Nazionale 
Marciana; şi tuturor celorlalţi pe care nu i-am menţionat în 
această listă scurtă le adresez mulţumirile mele sincere. 

Rachel Dilllon Fried şi Stephanie Delman de la Sanford J. 
Greenburger Associates pentru tot ce fac aici şi peste hotare. 

Excepţionalilor dr. George Abraham, dr. John Treanor şi dr. 
Bob Helm pentru aportul lor ştiinţific. 

Primilor mei cititori care au pus mereu lucrurile în 
perspectiva corectă: Greg Brown, Dick şi Connie Brown, 
Rebecca Kaufman, Jerry şi Olivia Kaufman şi John Chaflee. 

Specialistului web Alex Cannon care împreună cu echipa de 
la Sanborn Media Factory au menţinut lucrurile în mişcare în 
lumea online. 

Lui Judd şi Kathy Gregg pentru că mi-au oferit găzduire la 
Green Gables în perioada în care am scris ultimele capitole ale 
acestei cărţi. 

Superbelor resurse online oferite de Princeton Dante Project, 
Digital Dante la Columbia University şi World of Dante.