Michael White — Secretul familiei Medici

MICHAEL WHITE 


Pentru Carole 


Capitolul 1 


Florenţa, 4 noiembrie 1966 

Când custodele Capelei Medici, Mario Sporani, 
deschise ochii larg la ora 5.45 a.m. și auzi obloanele 
geamului de la dormitor lovindu-se cu putere de 
peretele clădirii, crezu că venise sfârșitul lumii. Trezit 
brusc, îi apărură în minte cuvinte din Biblie: „Şi 
șarpele a aruncat din gura lui, după femeie, apă ca un 
râu ca s-o ia apa”. 

Pentru o clipă, crezu că e prins într-un coșmar viu, 
dar obloanele de lemn zburară înapoi atât de puternic 
încât sparseră geamul ferestrei de la dormitor, 
aruncând bucăţi de sticlă lucitoare pe podea. Ploaia 
lovea clădirea cu așa putere, încât crezu că piatra 
veche avea să se prăbușească și toată casa avea să se 
năruie. Asta cu siguranţă nu era un vis. 

Intr-o clipă, se dădu jos din pat trăgând-o după el 
pe soţia sa, Sophia, pe ușă și pe coridor, spre camera 
bebelușului. Il auzea pe fiul său ţipând peste tot acest 
vacarm al furtunii. Sophia îl luă din pătuţ și încercă 
să-l liniștească. 

— Sophia, ia-l pe Leo și staţi în camera din spate, 
trage obloanele la ferestre și încuie-le. Vă aduc o 
pătură groasă și o lanternă. Apoi trebuie să mă duc 
până la capelă. 

— Dar, Mario, nu poţi să ieși afară pe vremea 
asta! 

— Trebuie! răspunse el. Numai Dumnezeu știe ce 
pagube au fost făcute deja. Cripta ar putea fi 
inundată; și atunci corpurile... 

Se îndreptă spre ușă. Câteva momente mai târziu, 
se întoarse cu un biberon pentru bebeluș, o lanternă, 
niște pâine și o pătură. Mario își sărută soţia și fiul. 


Întorcându-se, ieși în fugă și încuie ușa înainte să 
alerge pe holul lung, apoi în jos pe scările înguste de 
lemn, atât de întunecate încât cu greu vedea treptele 
din faţa lui, și mai apoi pe coridorul care ducea la ușa 
de la intrare. 

Ușa aproape că-l dobori când desfăcu lanţul și 
vântul se năpusti cu putere în hol. O lăsă lipită de 
perete, fără s-o poată închide la loc și, cu capul în jos, 
făcu doi pași încet în furtună. Afară era un întuneric 
negru ca tăciunele. Norii de furtună șterseseră cu 
totul luna de pe cer și era evident că se oprise 
curentul electric. 

In timp ce Mario privea atent de pe marginea 
intrării în clădire, cerul fu luminat de un fulger uriaș. 
Toată strada era inundată. Apa murdară adâncă până 
la genunchi vuia pe lângă el. Puţea de la canalizări. 
Zări o roată de bicicletă învârtindu-se pe Via Ginori 
spre Piazza San Lorenzo. Trase aer în piept și intră în 
apă. 

Frigul îl făcu să-și piardă răsuflarea. Nu era sigur 
pe propriii pași, pentru că trotuarul era alunecos. Nu 
avea de ce să se ţină în afară de zidăria umedă din 
cărămidă și piatră. Cerul se lumină o fracțiune de 
secundă și razele lunii apărură printre nori, suficient 
ca el să distingă Via Ginori și Basilica di San Lorenzo 
din faţa lui. 

Mario încercă să meargă mai repede, dar fără 
succes. Se târa câte puţin împotriva curentului. Fu 
nevoit să se lipească de un zid când o creangă de 
copac, apoi un cauciuc, o cutie goală și un coș de 
gunoi purtate de vânt zburară pe lângă el, înainte să 
se lovească de o clădire sau să aterizeze la întâmplare 
în noroi. 

Până ajunse la colţul unde Via Ginori se întâlnea 


cu Via dei Pucci, era deja obosit și plin de noroi. 
Obrajii îl usturau de la frigul pătrunzător și nu-și mai 
simțea degetele de la picioare. Strada principală, atât 
de aglomerată de obicei, era acum pustie. Același 
noroi maroniu curgea de-a lungul magistralei, 
împroșcând zidăria veche de pe ambele părți. De 
undeva de departe, Mario auzi un zgomot puternic și 
apoi un sunet metalic, urmat de un strigăt. In timp ce 
se uita încremenit la distrugerile din faţa lui, un alt 
fulger ilumină cerul, iar ploaia se transformă în 
grindină, care ricoșa de pe acoperișurile caselor și-l 
lovea peste faţă. 

Se chinui să traverseze strada principală, 
adăpostindu-se puţin de grindină în umbra bazilicii. 
Aici curentul era și mai puternic și fu nevoit să își 
adune toată puterea ca să îi reziste. Dar apoi, când se 
apropie de ușa capelei, o altă creangă se roti spre 
capul lui. Se lăsă în jos, dar prea târziu. Lemnul îl izbi 
în faţă, iar el căzu pe spate în mijlocul torentului. 

Noroiul curgea cu viteză pe lângă el, aproape 
răsucindu-l. Un obiect dur îl lovi între coaste. Izbuti 
însă să se ridice în picioare, încercând să găsească 
ceva de care să se ţină. Aproape reuși, dar alunecă și 
se trezi din nou în apă, cu gura plină de noroi. Scuipă 
dezgustat și se uită împrejur, îngrozit dintr-odată. Cu 
mâna dreaptă se apucă de un inel de metal din zidul 
bazilicii. Se ţinu cu dinţii de viaţă și se săltă, gâfâind și 
respirând greu, cu un gust rău în gât. 

Era aproape de intrarea în capelă și trebuia pur și 
simplu să se forțeze să ajungă acolo, ţinându-se cu 
mâinile de ziduri. Chinuindu-se pe lângă un contrafort 
de piatră, atinse cu mâna tocul ușii de la capelă. Ușa 
fusese smulsă din balamale și apa se revărsa în 
cascade înăuntru. 


Mario își propuse să își croiască drum prin torent 
spre intrare și apoi în jos, pe cele șase trepte de piatră 
care duceau la nivelul principal al criptei. Aici, apa 
băltea peste tot la nivelul gambelor; devenea din ce în 
ce mai adâncă, iar grohotișul era adus înăuntru de 
apele de culoare gri-maronie care cădeau peste prag 
și în jos pe trepte. Chiar lângă ușă, în interior, era o 
nișă unde se aflau o lanternă și un topor. Sparse 
geamul și apucă lanterna. 

Aproape că alunecă pe piatră, dar reuși să ajungă 
pe podeaua camerei principale. Sunetul apei 
prăbușindu-se în cascadă răsuna sub tavanul jos, 
arcuit ca o cupolă. De jur-împrejur se aflau 
monumente ale celor peste cincizeci de membri ai 
familiei Medici, îngropaţi în racle simple de piatră, 
sub podea. Aceste monumente erau ridicate deasupra 
nivelului podelei, dar apa creștea și în curând avea să 
treacă peste marginea statuilor și a sarcofagelor 
ornate. Dar nici chiar acest lucru nu era prima grijă a 
lui Mario Sporani. Cu mult mai îngrijorătoare era 
posibilitatea ca apa să pătrundă pe sub podea chiar în 
încăperea raclelor. Trebuia să facă tot ce îi stătea în 
putinţă ca să preîntâmpine acest lucru. 

Mario o luă prin apă spre altar, o zonă înălţată în 
spatele criptei. Acolo se aflau doi îngeri uriași de 
piatră, fixaţi pe cele două laturi ale platformei de 
marmură. În spatele acesteia era intrarea în cavoul 
familiei Medici. 

Mario se îndreptă iute spre altar prin apa 
îngheţată. Trapa care ducea la încăperile funerare era 
surprinzător de ușoară și cedă repede. Inăuntru văzu 
o scară. Scrutând semiîntunericul cu lanterna, zări 
vag treptele care coborau în hăul întunecat. Apa 
cădea în cascade în faţa lui și o auzea lovindu-se pe 


podeaua de piatră de dedesubt. Mișcându-se cât de 
repede putu, cobori și trase trapa în jos deasupra 
capului său. Închiderea nu era perfect etanșă și apa 
continua să intre în încăpere. 

Câteva clipe mai târziu, Mario se afla pe podeaua 
încăperii, luminând cu raza lanternei pereţii vechi de 
piatră și rândurile de firide de pe fiecare parte. Aerul 
mirosea a mucegai, pământ vechi și praf, dar era 
familiarizat cu toate acestea și nu-l mai deranjau. Apoi 
auzi un pocnet ameninţător. Răsucindu-se, văzu o 
bucată de piatră desprinzându-se din perete și 
spărgându-se pe podea. Apa năvăli înăuntru. 

Mario aproape că fu doborât din picioare. O frică 
primară îi dădu puterea să se caţere pe o treaptă de 
piatră chiar în spatele lui. De acolo putea să vadă, la 
mică distanţă, un sicriu deschis și marginea unui 
giulgiu gri și uzat. Apoi se mai auzi un pocnet și căzu o 
altă piatră, împroșcând apa în sus pe pereţii încăperii. 
Lanterna îi alunecă din mână în apă. O văzu 
stingându-se brusc. Camera se cufundă în beznă. Se 
gândi că fusese un idiot să vină aici. Ce putea să facă 
el? Şi acum avea să moară aici. Avea să se alăture 
morților din jurul său. 

Dar panica trecu și o hotărâre de oţel puse 
stăpânire pe el. Nu vedea nimic, dar cunoștea drumul 
spre ieșire. Ţinându-se cu mâna de o lespede de 
piatră, se lăsă în apa rece ca gheaţa. Deja îi ajungea 
până la coapse și se apropia de firida unde își 
dormeau somnul de veci cei din familia Medici. 
Ignorându-și picioarele amorţite și ameţeala care-l 
luase, se târî înapoi spre locul unde știa că se află 
scara. În întuneric, pipăi cu mâinile după siguranţa 
treptelor de metal, dar încă nu putea ajunge la ele. Cu 
mâinile întinse, se chinui să avanseze orbește 


împotriva curentului, care încă venea prin gaura din 
perete. 

Chiar în momentul când începea să-și piardă 
speranţa, atinse metalul scării cu buricele degetelor. 
Apucă cu putere capătul scării și se trase cu forţă în 
sus, pe prima treaptă. 

Ridicând piciorul ca să găsească treapta 
următoare, simţi că scara se zdruncină și începe să se 
desprindă din perete. Mario se aruncă înainte, iar 
greutatea lui forţă scara să se fixeze înapoi, pe perete. 
Deasupra lui zări o crăpătură de lumină venind de pe 
marginea trapei, acolo unde nu se închisese perfect. 
Apa murdară îi cădea în cascade pe cap și pe spate. Își 
simţea inima luând-o la galop în piept, în vreme ce el 
mai făcea un pas în sus pe scară. _ 

Scara se zdruncină din nou. Încă șase trepte și va 
putea să ajungă la trapa de deasupra. 

Și apoi zări ceva care plutea în apă, nu mai 
departe de jumătate de metru. Era un tub întunecat 
de vreo 30 de centimetri lungime. i 

Mario se răsuci cu foarte mare grijă. Intinzându- 
se, atinse obiectul cu degetele şi reuşi să-l prindă. 
Vârându-l în cureaua pantalonilor, se luptă din 
răsputeri să se urce pe scară, exact în momentul în 
care aceasta se desprinse de unde era prinsă în 
perete. Cu un efort aproape supraomenesc, apucă 
marginea  trapei.  Degetele lui  găsiră rama 
deschizăturii. Apa îl lovea în faţă și abia mai putea să 
respire. Împins de o groază absolută, reuși în cele din 
urmă să se ridice. Căţărându-se cu picioarele pe 
peretele de piatră, împinse trapa și se aruncă gâfâind 
pe podeaua altarului. 


Capitolul 2 


Florenţa, în prezent 

Edie Granger își încuie Fiatul roșu în parcarea 
privată de lângă Capela Medici și o porni cu pași mari 
pe pavajul de piatră ce ducea spre intrarea principală. 
Avea peste 1,70 în înălțime şi, datorită 
antrenamentelor zilnice, era extrem de bine făcută. In 
mod cu totul neobişnuit pentru un profesor universitar 
britanic, pentru Edie hainele elegante se aflau la loc 
de cinste pe lista ei de priorități, lucru care o făcea 
îndrăgită de prietenii ei italieni, care doar pe jumătate 
în glumă susțineau că ea era o copie perfectă a 
actriței Liv Tyler. 

Ignoră siluetele îmbrăcate cu robe maronii uzate 
cu glugă, care mărșăluiau cu pancarte prin fața 
capelei, așa cum făceau în fiecare zi de vreo două luni. 
Protestatarii erau membrii unui grup ciudat care se 
autointitulau Lucrători întru Dumnezeu. Conduși de 
un dominican fanatic, părintele Baggio, aceștia se 
opuneau oricărei activităţi științifice desfășurate în 
Capela Medici. Pentru Edie, ei făceau de mult parte 
din peisaj. 

Își flutură permisul de intrare la ghereta de lângă 
scări, urcă treptele câte două o dată și intră cu pași 
mari în partea din criptă unde mulțimile de vizitatori 
se adunau în fiecare zi ca să citească inscripţiile de pe 
mormintele familiei Medici. 

În partea mai îndepărtată a capelei, fusese 
delimitată cu un cordon o zonă unde publicul nu avea 
acces și un cort de pânză de culoare bej ascundea 
intrarea pe o scară îngustă care cobora în încăperea 
mormintelor, unde firide adânci pe fiecare parte 
conţineau raclele. Intrând în zona de cercetare, Edie 
trecu pe lângă două mese de disecţie și, deschizând o 


ușă, ajunse în primul dintr-o serie de laboratoare la 
stânga. 

Camera mormintelor de sub cripta de la Capela 
Medici era o încăpere cu tavanul jos, de aproximativ 
zece metri pe șase. Era înghesuită și încălzită, însă 
aerul era împrospătat cu ajutorul unui sistem portabil 
de aer condiţionat. In jurul pereţilor laboratorului se 
aflau aparate cu raze X, spectometre și analizori de 
ADN. Dincolo de camera principală se afla biroul lui 
Carlin Mackenzie, unde cutii sigilate cu oase zăceau 
oarecum nepotrivit alături de două computere 
Maclntosh. 

Edie tocmai se așezase la biroul ei și se uita peste 
rezultatele de la un spectometru în infraroșu, când 
Mackenzie intră împreună cu doi bărbaţi îmbrăcaţi în 
costume. Îi mai întâlnise: cel mai scund dintre ei era 
Umberto Nero, prorectorul Universităţii din Pisa; 
celălalt bărbat mai tânăr era un binecunoscut 
politician local, Francesco della Pinoro, favoritul 
momentului la alegerile pentru primărie. 

— Ah, Edie, spuse Mackenzie. Profesorul era un 
bărbat scund de statură și îndesat, în vârstă de 
aproape șaptezeci de ani. Purta ochelari în stil John 
Lennon, avea o față simpatică ce-l făcuse popular 
printre producătorii de documentare TV. Domnilor, 
aceasta este nepoata mea, doctor Edie Granger. 

Della Pinoro întinse o mână, iar Nero dădu din 
cap. El și Edie se mai întâlniseră de multe ori și nu 
prea își acordaseră atenţie. 

— Edie, ai câteva clipe pentru oaspeţii noștri? 
Mașina lor trebuie să ajungă în orice clipă; poţi să le 
faci un tur scurt? 

— Desigur, spuse Edie, reușind chiar să strecoare 
un pic de entuziasm în voce. 


— Excelent! Domnilor, vă mulţumesc pentru 
comentariile valoroase și voi lua legătura cu 
dumneavoastră foarte curând, spuse Mackenzie dând 
mâna cu ei, apoi se răsuci pe călcâie. 

— Pe aici, îi însoţi Edie pe della Pinoro și Nero 
înapoi în camera centrală, la o masă lungă metalică. In 
timp ce pășea pe podeaua de piatră, Edie descria cum 
fuseseră îmbălsămate și păstrate în cavou corpurile 
din firide. Pășind în jurul mesei, se uită de cealaltă 
parte la vizitatori. Între ei se afla un cadavru vechi de 
470 de ani. 

Dându-și la o parte o șuviță cârlionțată de păr 
negru care îi alunecase pe faţă, ea îi fixă pe bărbaţi cu 
ochii ei de culoarea lemnului ars, își încrucișă braţele 
și se întinse cât era de înaltă, dominându-i cu 
înălțimea ei. 

— Acesta este Ippolito de Medici, fiul nelegitim al 
lui Giuliano de Medici, ducele de Nemours, explică ea. 
Vreme de aproape jumătate de mileniu, moartea sa a 
fost înconjurată de mister. Unii au speculat că acest 
tânăr - avea doar douăzeci și patru de am atunci când 
a murit - a fost ucis de vărul său Alessandro, care la 
rândul său a fost ucis de o altă rudă prietenoasă, 
Lorenzino de Medici. Cu toate astea, nu a existat nicio 
dovadă până acum. Tocmai am terminat de examinat 
rămășițele lui pământești și am găsit dovezi clare că 
Ippolito a fost otrăvit. 

Nero ridică privirea de la mumia de pe masă. Edie 
observă că era puţin cam palid. Ea îi conduse repede 
într-o încăpere mai mică de lângă camera principală. 
Aici mirosul de pământ și pânză veche era mai slab. 
Un bărbat ședea la un birou de lucru, uitându-se prin 
ocularul unui microscop mare. 

— Aici este chiar inima operaţiunii, spuse Edie. 


Această cameră și laboratorul de alături conţineau 
odinioară douăsprezece racle, dar majoritatea au fost 
serios distruse în timpul inundaţiei din 1966. 
Corpurile, cele aparţinând unor membri de mai mică 
importanţă ai clanului Medici, au fost reînhumate în 
altă parte a capelei. Acesta este acum laboratorul 
principal unde analizăm materiale prelevate de la 
mumiile din criptă. 

— Cum puteți fi sigură că bărbatul de acolo a fost 
omorât? întrebă della Pinoro. In ultimele câteva 
minute, el manifestase un interes deosebit pentru 
anchiorul larg, în formă de V, al halatului de laborator 
al lui Edie. Cu siguranţă, orice fel de dovadă a 
dispărut de secole. 

— Bună întrebare, rosti Edie, fericită că poate să- 
și etaleze cunoștințele. Principalul scop al muncii 
noastre aici este să stabilim cauza morții membrilor 
proeminenţi ai familiei Medici. Aceste corpuri pot 
părea doar niște cadavre lipsite de viaţă, adăugă ea, și 
făcu un gest spre camera pe care tocmai o părăsiseră, 
însă ele ne spun o mulţime de informaţii care au 
rămas ascunse până acum. 

— Cum ar fi? 

— Adesea trebuie să reconstituim un scenariu 
doar după niște rămășițe de schelet. De obicei doar 
atât rămâne după cinci sute de ani. Dar chiar și câteva 
oase putrezite ne pot da o grămadă de informaţii. 
Bolile comune ale acelor vremuri, cum ar fi sifilisul și 
variola, lasă semne distincte în structura oaselor 
victimelor, pe care noi le putem studia folosind analiza 
imunohistochimică și ultrastructurală. 

Della Pinoro părea dezorientat. 

— În cazul lui Ippolito, continuă Edie, am putut să 
facem o analiză detaliată a scheletului, care a scos la 


iveală niveluri neobișnuite dintr-o substanţă chimică 
numită salicilat de metil. 

— Şi aceasta demonstrează...? 

— Ei bine, Alessandro a scăpat de acuzaţia de 
crimă pentru că, pe patul de moarte, Ippolito 
manifesta toate simptomele de malarie: febră, 
tremurături, dureri cumplite de cap și suferință 
abdominală severă. Insă otrăvirea cu ulei de 
Gaultheria produce efecte identice, iar uleiul de 
Gaultheria conţine salicilat de metil. 

Della Pinoro dădu să spună ceva, când Edie zări 
cu coada ochiului o mișcare în spatele bărbaţilor. 

— Ah, aduc și ultimul motiv de neînţelegeri. 

— Motiv de neînţelegeri? se miră Nero, în timp ce 
ea se îndrepta spre ușă. 

— Se pare că acesta este Cosimo de Medici, 
Cosimo cel Bătrân, răspunse Edie, conducându-i pe 
bărbaţi la o altă masă de disecţie, care se afla la un 
capăt al mesei ce conţinea rămășițele lui Ippolito. 
Mackenzie se afla acolo împreună cu fiul său vitreg, 
Jack Cartwright, expertul în ADN al echipei. 

— Se pare? se uită Mackenzie întrebător la Edie. 

— Avem păreri divergente cu privire la identitatea 
acestui corp, explică Edie. Unchiul meu este sigur că 
este Cosimo, eu nu sunt convinsă încă. 

Jack Cartwright, bărbatul înalt și lat în umeri de 
lângă Mackenzie, făcu un pas înainte și se prezentă 
vizitatorilor. Tocmai se întorsese după o dimineaţă 
petrecută la Universitatea din Florenţa. 

— Şi care e poziția dumneavoastră în chestiunea 
aceasta, doctore Cartwright? întrebă prorectorul, 
întorcând privirea de la cadavru. 

Cartwright se pregătea să răspundă când intră o 
tânără care părea foarte tulburată. 


— Îmi cer scuze că vă deranjez, spuse ea. A sosit 
mașina oaspeţilor noștri. 

Prorectorul nu-și putu ascunde ușurarea și, 
înainte ca della Pinoro să poată spune ceva, el se 
îndreptă spre Mackenzie. 

— Vă sunt foarte recunoscător că v-aţi găsit timp, 
spuse el. Şi mulţumesc, doctore Granger, pentru că 
ne-aţi arătat lucrurile pe-aici. 

Câteva momente mai târziu, Edie se întorsese 
deja, după ce îi condusese pe vizitatori la limuzină. 
Mackenzie și Cartwright examinau cadavrul de pe 
masă. Mackenzie, cu o lupă fixată la ochi, desfăcea cu 
grijă, cu o pensetă, o bucată de mătase care rezistase 
uimitor de bine. De două săptămâni studiau material 
prelevat de la acest cadavru, făceau teste pe mostre 
de ţesut și structură a oaselor folosind un aparat 
portabil cu raze X. Dar numai în această dimineaţă 
căzuseră de acord ca trupul să fie mutat din racla sa și 
cercetat mai îndeaproape. Cadavrul împărțea firida cu 
un altul. Mackenzie era de părere că acesta aparţinea 
Contessinei de Medici, soţia lui Cosimo I, care murise 
în 1473. 

— Mi-aș dori să nu fi scos rufele murdare să le 
vadă și alții, spuse Mackenzie, fără să ridice privirea. 

— Nu văd nimic rău în a recunoaște că 
cercetătorii nu cad întotdeauna de acord, replică Edie, 
luând o pensetă dintr-o tavă. 

— Ei bine, eu văd. Nu am încredere în oamenii 
aceștia. Mereu caută motive să ne taie fondurile. 

— Cred că erau interesaţi mai mult să iasă de aici 
cât mai repede cu putinţă. 

— Foarte posibil, dar eu îl consider pe Pinoro o 
viperă. 

— De asta mi i-ai pus mie în cârcă? întrebă Edie. 


Mackenzie se uită zâmbind la ea. Edie întoarse 
privirea și schimbă repede subiectul. 

— Ce textură desăvârșită la această jachetă de 
mătase! 

— Într-adevăr! Uită-te la asta! îi oferi Mackenzie 
lupa lui Cartwright. Cadavrul era îmbrăcat cu o 
cămașă crem de mătase și o jachetă de catifea, care 
odinioară trebuie să fi fost de cel mai viu și mai 
frumos roșu aprins. Nasturii jachetei erau de aur 
masiv. Asta conferă greutate teoriei mele, nu-i așa? 
murmură Mackenzie. 

Edie ridică din umeri. 

— Te aștepți să fie Cosimo pentru că a fost 
îngropat în cele mai frumoase haine, însă același lucru 
poate fi valabil pentru orice membru proeminent al 
familiei. 

— Poate. Ai găsit ceva în probele ADN, Jack? 

— Încă lucrăm la asta. Jack îi dădu lui Mackenzie 
ocularul microscopului. Se pare că este mai dificil 
decât ne așteptam. 

Mackenzie oftă, dând cu grijă la o parte jacheta 
distrusă de trecerea timpului și scoțând la iveală 
pielea cafenie zbârcită a mumiei. Parcă era un 
cadavru din hârtie creponată. 

— Ei bine, de aceea am scos din mormânt 
sărmanul trup, spuse el. 

Cosimo de Medici, sau Cosimo cel Bătrân, cum era 
cunoscut uneori, fusese unul dintre cei mai importanţi 
membri ai familiei de Medici, un om care făcuse mai 
multe ca oricine pentru a-și ridica familia pe locul 
ilustru pe care îl ocupă în istorie. Născut la Florenţa 
în 1389, el a fost de facto conducătorul orașului vreme 
de o generaţie întreagă. El a sprijinit Renașterea 
italiană și a făcut echivalentul a miliarde pentru 


familie. După moarte, în 1464, a fost onorat cu titlul 
oficial de Pater Patriae: „Părinte al Patriei”. 

Mackenzie apăsă cu un bisturiu de-a lungul 
pieptului cadavrului. Lama intră cu ușurință prin 
piele, iar el o trecu în sus, și apoi din nou pe corp, în 
forma literei Y. Îmbălsămătorii lucraseră cu mare 
abilitate. Acest cadavru era foarte diferit de cel al lui 
Ippolito, al cărui trup, deși îngropat mai recent, 
ajunsese doar un schelet care se fărâmița. Insă sub 
pielea uscată se afla o cavitate goală. Organele se 
strânseseră la numai o fracțiune din dimensiunea 
originală și erau la fel de uscate ca și pielea 
bărbatului. 

Mackenzie lua bucățele din fiecare organ și le 
introducea în eprubete etichetate individual, pe care 
le așeza apoi într-un stativ. Edie le puse apoi cu grijă 
într-un raft de la un capăt al mesei. Căutând și mai 
adânc, desprinse apoi un fragment minuscul din stern 
și dintr-o coastă, punând probele în propriile 
recipiente. 

Aplecându-se, Mackenzie cercetă golul din pieptul 
cadavrului. 

— Ciudat, spuse el după un moment. Se pare că 
există un obiect străin care se sprijină pe șira spinării. 
Nu văd prea bine. Uită-te și tu, Edie. 

Ea ridică o lupă deasupra cadavrului și se uită 
înăuntru la zona din jurul inimii deshidratate. 

— Văd ceva, o suprafaţă neagră, este încastrată în 
straturile anterioare ale epidermei, cred. Cu siguranţă 
nu seamănă cu o excrescenţă naturală. 

— Ajutaţi-mă să întorc corpul pe o parte, le ceru 
Mackenzie. 

Edie și Jack Cartwright întoarseră cu grijă corpul, 
ridicând o parte cu vreo jumătate de metru deasupra 


mesei. Nu cântărea aproape nimic. 

— Încă puţin, spuse Mackenzie, strecurându-și 
capul și umerii sub mumie. Cu o precizie chirurgicală, 
el trecu bisturiul de-a lungul șirei spinării asigurându- 
se că introdusese lama doar o fracțiune de milimetru 
pentru a nu produce pagube vertebrelor. Când se 
îndreptă de spate, ridică penseta în lumină. În vârful 
acesteia se afla un dreptunghi negru și subţire. 

Carlin Mackenzie era singur în încăperea 
mormintelor de la Capela Medici. Ceasul digital de pe 
biroul său arăta că se apropia ora 9 seara, dar nu 
simţea nici oboseală, nici chef să închidă toate 
calculatoarele și să parcurgă scurta distanță până la 
apartamentul său de pe Via Cavour. 

Fusese o zi minunată, poate cea mai extraordinară 
zi din viaţa lui, cu siguranţă cea mai remarcabilă din 
toată cariera sa de patruzeci de ani ca paleopatolog. 
Natura artefactului pe care îl descoperiseră înăuntrul 
corpului lui Cosimo de Medici rămânea un mister 
total; însă și simplul fapt al existenţei sale constituia o 
enigmă. Cu excepţia dezastrului natural care fusese 
inundația din 1966, aceste trupuri nu fuseseră atinse 
din momentul înhumării lor. Și, cu toate acestea, iată 
acest obiect rectangular ciudat ascuns în țesutul uscat 
al epidermei unui bărbat care murise cu peste 550 de 
ani în urmă. 

Obiectul se afla într-o cutie Petri lângă computerul 
lui Mackenzie. El, Edie și Jack Cartwright îl studiaseră 
cât putuseră fără să-și asume riscuri inutile. Era în 
întregime negru, o bucată de piatră ca granitul 
măsurând exact 3,9 pe 1,9 centimetri, și de numai 
câțiva milimetri grosime. O singură radiografiere 
arătase că era ceva solid, aparent fără nicio trăsătură 
caracteristică și cu densitate uniformă. Se abţinuseră 


de la orice fel de test chimic până când aveau să fie 
siguri că acest lucru nu va pune în pericol piatra. 
Folosind un microscop puternic, structura sa cristalină 
se dovedise a fi un amestec de feldspat, cuarț și 
potasiu, un granit excepţional de pur numit anorthosit. 

Mackenzie se apucă să scrie ceva într-un carnet. 
Notă ceea ce știau deja: structura chimică a 
obiectului, masa, densitatea, dimensiunile. Apoi, 
lăsând stiloul jos, ridică dreptunghiul și-l ţinu în 
dreptul luminii între degetul mare și arătător. Își dădu 
seama foarte mirat că se schimbase ceva la obiect. Pe 
suprafața plată de mai devreme, începuseră să apară 
niște liniuţe ușoare, de culoare verde. Se schimbau și 
se uneau între ele chiar sub ochii lui. Se întinse după 
lupă și se uită mai îndeaproape. 

Asta era cu-adevărat remarcabil. O linie mai 
groasă verde se forma la un capăt al dreptunghiului. 
Dedesubt, începeau să se zărească niște litere, iar la 
două treimi distanță mai jos, apărea un set de rânduri. 

— Este uimitor, se auzi spunând. 

Preţ de câteva secunde, nu știu ce să facă. Apoi 
apucă telefonul și formă repede un număr. La celălalt 
capăt al firului se auzi robotul. Formă alt număr. Un 
alt robot telefonic preluă apelul și, fără ezitare, începu 
să descrie ce vedea pe faţa tăbliţei de piatră. 

Două minute mai târziu, se pregătea să facă niște 
remarci finale, când auzi un bip și își dădu seama că 
folosise toată memoria robotului telefonic. Puse jos 
receptorul și se uită la perete. Ce văzu îl înfioră, dar îl 
și sperie. Nu fusese niciodată un om superstițios. Se 
pregătise ca om de știință, dar nu-și putea înfrânge 
cele mai iraționale temeri. Acesta era doar ultimul 
dintr-o serie de evenimente ciudate și de coincidenţe 
despre care nu vorbise cu nimeni. Oare făcuse destul 


lăsând acest mesaj? Sau făcuse prea mult? Oare îi 
pusese pe alţii într-un pericol groaznic? 

Auzi un zgomot slab din camera îndepărtată. Se 
uită spre ecranul de plastic care separa biroul de 
camera mormintelor. Liniște. 

Puse înapoi tăbliţa în cutia Petri și își scoase lupa. 
Exact în acel moment simţi o durere bruscă, intensă, 
în gât. Simţi pe cineva aplecându-se asupra lui. Își 
duse mâinile la gât și pipăi oţelul rece al unui laţ 
metalic. Atacatorul său răsuci sârma cu o forţă 
incredibilă. 

Omului de știință îi ieșiră ochii din orbite. 
Chinuindu-se să respire, el încercă să se retragă și, în 
același timp, să-și vâre degetele sub laţ. Dar era în 
zadar. O durere groaznică îi bubui în cap și începu să- 
și piardă cunoștința. Atacatorul său îl trăgea tot mai 
departe și mai departe în spate, vârându-i laţul 
metalic în carnea de pe gât. Un moment, Mackenzie 
crezu că se poate răsuci să scape, dar cel din spatele 
lui era mult prea puternic. Mackenzie își pierdu 
controlul asupra trupului; un miros urât se răspândi 
de pe scaunul lui. Urmă un trosnet ușor, aproape 
imperceptibil, iar traheea lui Mackenzie se despică și 
întunericul îl cuprinse. 


Capitolul 3 


Veneţia, în prezent 

Jeff Martin își scoase puloverul de cașmir și-și 
trecu mâna peste barba care începuse să-i crească pe 
obraz. Fusese prea târziu ca să se bărbierească 
înainte de a pleca din casă în acea seară și, când își 
zărise preţ de o clipă chipul în oglinda din hol la 
ieșire, i se păruse că arată obosit, cu pielea puţin 
pătată, cu părul lung, de un castaniu-deschis, lins și 
cam fără viaţă. Ochii de un albastru intens mai 
păstrau ceva din vechea sclipire, se încurajase, dar nu 
putea nega că arăâtase mai bine altă dată, cu 
siguranţă. 

Uitându-se acum în jur prin barul Harry’s, se 
gândi, nu pentru prima oară, la ceea ce îi trecuse prin 
minte lui Ernest Hemingway când vedea aceeași 
scenă, cu mai bine de jumătate de secol în urmă. 

„Găsești tot ce e pe lume la Harry's... cu excepţia 
poate a fericirii”. 

Locul nu se schimbase deloc; și nici, reflectă el, 
acele sentimente. Pereţii pe jumătate cu lambriuri de 
lemn erau încă de aceeași nuanţă de crem pe care o 
aveau și la deschiderea localului, în 1931. Chelnerii, 
chipeși și eleganţi, purtau aceeași uniformă cu 
pantaloni negri, papion alb și jachete albe scrobite. 
Meniul era similar, așezarea barului neschimbată, iar 
aranjamentul meselor și al scaunelor în această 
încăpere modestă era identic cu designul visat de 
fondator, Giuseppe Cipriani. Acesta își numise localul 
Harry's după un prieten, Harry Pickering, care 
adusese cele două sute de lire sterline necesare 
pentru a deschide localul. Iar Harry se încă emana 
aceeași aură de melancolie rafinată pe care o avusese 


cu atât de mult timp în urmă. 

— Încă unul? 

Întrebarea îl trezi pe Jeff din visare. Se uită la 
prietenul său, vicontele Roberto Armatovani, și dădu 
din cap afirmativ. 

— De ce nu? 

Nu se mai văzuseră de mult. Roberto, un 
muzicolog de renume mondial, fusese într-un turneu 
de conferințe în America. Se întâlniseră mai devreme 
în acea seară la un dineu înfiorător de scump la 
restaurantul de la etaj. Acum amândoi se simțeau cam 
plini, dar relaxaţi. Chelnerul era lângă masa lor și 
aproape imediat fură comandate încă două cocteiluri 
Bellini. 

— Deci, spuse Roberto, cum se simte Rose la 
Veneţia? 

— Oh, foarte bine. Este la o vârstă dificilă, dar s-a 
atașat de draga de Maria. Ceea ce este o ușurare. 

Rose, singurul copil din mariajul lui nefericit, era 
cel mai bun lucru pe care îl realizase în viaţă. Jeff își 
dorea s-o vadă mai mult, dar mama ei, Imogen, femeia 
cu care fusese însurat vreme de treisprezece ani și de 
care divorțase de doi ani, părea hotărâtă să-l facă să 
sufere. Aceasta era prima vizită a lui Rose în noua lui 
locuinţă și abia apucase s-o vadă de câteva ori de la 
destrămarea căsniciei lui. Rose locuia cu mama ei la 
Hogsdown, într-o casă mare, rece din Gloucestershire 
pe care Imogen o moștenise de la părinţii ei. Jeff își 
dădu seama cu tristeţe că fiica sa de paisprezece ani 
era aproape o tânără femeie și că în curând avea să-și 
piardă fetiţa pentru totdeauna. 

Luă o înghiţitură din Bellini. Punând apoi paharul 
pe masă, se uită la Roberto, care era relaxat ca 
întotdeauna, un bărbat care se simţea mereu în largul 


lui. Purta veșnica lui uniformă formată din blugi negri, 
pulover pe gât negru și jachetă de piele neagră. Părul 
său grizonant era tuns scurt, iar faţa ascuţită, ochii 
aproape negri și pomeţii înalţi îl făceau să arate cu 
mult mai tânăr decât cei patruzeci și patru de ani ai 
săi. 

Cei doi bărbaţi se cunoscuseră cu cinci ani în 
urmă. Roberto era o autoritate în muzică timpurie și în 
special în compoziţiile lui Palestrina, maestru din 
secolul al șaisprezecelea, care fusese un preferat al 
papei lulius al III-lea. Dar Roberto era mult mai mult 
de-atât. Era o personalitate polivalentă; un violonist 
superb; autorul câtorva cărți populare cu subiecte 
esoterice și, ceea ce îl atrăsese cel mai mult pe Jeff la 
el, expert în istoria Veneţiei. Jeff îl însoţise la două 
șantiere arheologice și îl ajutase cu documentarea 
pentru cea mai recentă carte a lui, o relatare 
amănunţită a întemeierii cetăţii Veneţiei pe locul 
actual, în secolul al patrulea. 

Pentru Roberto, toate eforturile erau hobby-uri 
elaborate, pentru că moștenise una dintre cele mai 
mari și mai vechi averi din Italia. Familia Armatovani 
își avea originile în secolul al treisprezecelea și 
cuprindea șase dogi, cardinali și numeroși comandanţi 
militari și aristocrați locali. Roberto era cel mai mic 
dintre patru fraţi și singurul care rămăsese la Veneţia 
după moartea părinţilor lor. Locuia într-unul dintre 
puţinele palazzo care nu fuseseră transformate în 
clădiri cu apartamente somptuoase sau hoteluri. 

— Ai de gând să-mi povestești despre călătoria ta, 
așadar? Am așteptat toată seara să pomenești de asta. 

— Oh, Dumnezeule. Ca să fiu cinstit, sunt atât de 
fericit că sunt acasă, că nici nu prea mă gândesc la 
asta. Engleza lui era de Oxbridge. Dar a fost... mă 


rog... cum să spun? O experienţă. Nu cred că știau 
prea bine ce să facă cu mine. Ei cred că toţi profesorii 
europeni poartă obligatoriu jachete de stofă fină și 
fumează pipă. 

Râseră amândoi. 

— Dar turneul, totuși? I-ai dat gata, fără îndoială. 

— Desigur, răspunse Roberto. Au niște tineri 
muzicieni excelenți. Dar tu, Jeff? Arăţi puţin cam 
dărâmat. 

— Oh, prostii. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Roberto, sunt bine. De fapt, sunt mulțumit cum 
n-am fost de mult timp. 

— Mulţumit? Ce cuvânt dezgustător. Nu înseamnă 
nimic. Absolut nimic. Exact la mijlocul distanţei între 
agonie și extaz. Foarte burghez din partea ta, 
prietene. 

Jeff ridică din umeri și-și bău paharul până la fund. 

— Bine, atunci împlinit. Mă simt împlinit. Este 
bine așa? 

— Mai bine. 

— Ştii mai bine decât oricine cât de deprimat am 
fost când m-am mutat aici, dar acum mi-a trecut. 

— Şi nu-ţi lipsește vechea ta viaţă? 

— Imogen? 

— Nu, nu căţeaua aia. Cariera ta ilustră, să fii acel 
tânăr istoric prodigios, extraordinar. 

— Nu. 

— De ce nu te cred? 

— Păi, bine, da. Mă întreb uneori unde-aș fi ajuns 
astăzi dacă lucrurile mergeau altfel. Mă chinui să ţin 
pasul cu vremea, chiar dacă sunt persona non grata la 
Cambridge. Şi mai e munca pe care o facem împreună 
aici. 


Jeff îi făcu semn chelnerului și mai comandă un 
rând. Nu era complet cinstit cu prietenul său. Îi plăcea 
enorm Veneţia și începuse să găsească o bucurie reală 
în a lucra cu Roberto. Problema era că cercetarea lui 
era doar una dintre multele preocupări ale lui 
Roberto, care parcă avea o abilitate magică de a 
jongla cu zece proiecte diferite în același timp. 
Recenta călătorie în America întrerupsese cursul 
studiilor lor, iar Jeff știa că acum, că se întorsese, 
Roberto avea să se implice imediat în alte zeci de noi 
planuri. Pe lângă toate acestea, trebuia să admită că 
începuse să-i lipsească satisfacția pe care și-o 
câștigase ca membru respectat al corpului academic, 
membru al Trinity College, Cambridge. 

Ascensiunea lui mondială în materie de istoria 
Evului Mediu timpuriu ţinea de legendă, iar la 
universitate fusese considerat un adevărat geniu. 
Chiar înainte de a termina studiile scrisese o lucrare 
inovatoare pe tema antisemitismului în Franţa 
secolului al zecelea, publicată în Journal of European 
History. Apoi câștigase o bursă la King's College, 
Londra, înainte de a împlini douăzeci de ani. 

Mutându-se la Cambridge, devenise un protejat al 
lui Norman Honeywell-Scott, un faimos academician 
cu conexiuni importante. Jeff nu se jena să recunoască 
că stătuse la mâna lui Honeywell-Scott, dar după trei 
ani petrecuţi alături de istoricul de la Cambridge, se 
despărţiseră, fără să-și mai vorbească vreodată. 
Honeywell-Scott se mutase la Sorbona, unde devenise 
o stea chiar mai strălucitoare pe firmamentul 
academic. În aceeași vară, Jeff o cunoscuse și se 
îndrăgostise de Imogen Parkhurst, singurul copil al 
unui ministru din cabinetul Tory, Sir Maxwell 
Parkhurst, ai cărei strămoși făcuseră avere din 


finanţarea războaielor napoleoniene. 

Tatăl lui Imogen nu-l plăcuse niciodată (mama ei 
murise cu nouă ani înainte), iar Jeff știa că, în ciuda 
inteligenţei lui sclipitoare și a succesului academic, 
Imogen rămânea departe de lumea lui. El se născuse 
într-un apartament cu două camere deasupra unui 
magazin din Wickford, Essex, iar tatăl lui condusese o 
afacere cu instalaţii electrice. Realizările profesionale 
nu puteau decât parţial compensa originea umilă. 
Imogen negase vehement că sentimentele ei pentru el 
ar fi apărut dintr-un act de rebeliune față de părinți, 
însă desigur era un nonsens. Apoi, dintr-odată, Jeff 
aflase că Imogen avea o aventură cu un prieten de 
familie, Caspian Knightley, un văr îndepărtat al 
răposatei Diana Spencer. 

Începând din acel moment, vieţile lui şi a lui 
Imogen au început s-o ia pe făgașe diferite. La două 
luni după ce se despărţiseră, Sir Maxwell decedase 
într-un accident de elicopter, iar Imogen moștenise 
milioanele familiei. Jeff s-a cufundat în muncă și și-a 
pus speranţe uriașe într-o producţie de televiziune 
despre Carol cel Mare, pe care acceptase s-o scrie și 
să o prezinte. Episodul-pilot a fost un fiasco și, în 
aproape două săptămâni, el și-a ratat șansa. Eșecul, 
primul din întreaga sa carieră, l-a afectat foarte tare. 
S-a apucat de băutură și apoi, influenţat de prietenii 
din mass-media, a cochetat puţin și cu cocaina. In 
scurt timp, viaţa sa academică a început să se 
destrame. Câteva luni mai târziu, când s-a terminat și 
cu divorțul, a decis să urmeze sfatul profesorilor de la 
Trinity College și a plecat într-o „vacanţă” prelungită 
în Italia. î 

În unele privinţe, avusese noroc. În timpul 
mariajului cu Imogen, cunoscuse oameni folositori, 


care îi deveniseră adevăraţi prieteni. Unul dintre 
aceștia era Mark Thornton, unul dintre cei mai abili 
avocaţi de divorţ din Marea Britanie. Thornton nu 
agrease niciodată prea mult familia Parkhurst și nu 
avusese milă faţă de Imogen. Așa că reușise să-i 
asigure lui Jeff o situaţie extraordinar de bună, ceea 
ce însemna că fiul electricianului din Wickford se 
alesese cu un apartament din Mayfair, cu un 
apartament luxos cu patru dormitoare în Piaţa San 
Marco din Veneţia și cu câteva milioane la bancă. Dar 
Jeff știa că ar fi sacrificat fericit toate astea dacă ar 
putea să rescrie istoria și ar putea să petreacă mai 
mult timp cu Rose. 

— E vreo tipă la bar? întrebă Roberto dintr-odată. 

— Ce? 

— Pari excesiv de interesat de cineva sau de ceva 
de acolo. 

— Îmi pare rău, doar mă gândeam la Rose, minţi 
el. 

— A înflorit, cu siguranţă. Nici nu-mi venea să 
cred când am venit să te iau în seara asta. Și zici că se 
înţelege bine cu dificila de Maria? Asta chiar e ceva! 

Jeff izbucni în râs. 

— Chiar nu-ţi place deloc de menajera mea, nu-i 
așa, Roberto? 

— Nu, răspunse el. Fa nu suportă să mă vadă pe 
mine. 

— Nu-i adevărat! Jeff se uită la ceas. Se făcuse ora 
unsprezece. Uite, îmi pare rău că sunt plicticos, dar 
trebuie să mă întorc. E rândul meu să plătesc în seara 
asta. 

Afară din barul Harry's era foarte frig, iar ei 
scoteau aburi calzi. Era în ajun de Carnaval; o seară 
de februarie, anotimpul preferat al lui Jeff la Veneţia. 


Ridicându-și gulerele, merseră pe Căile Vallaresso, pe 
lângă magazinele de haine ale marilor designeri, spre 
San Moise. Se despărţiră la intersecţie, după ce își 
promiseră să ia prânzul împreună duminică la Palatul 
Gritti. Jeff își afundă mâinile în buzunare și se 
îndreptă spre est, spre San Marco. 

Era liniște. Majoritatea turiștilor erau în pat, iar 
vânzătorii ambulanți africani își strângeau gentile 
Louis Vuitton contrafăcute și Rolexurile de cinci dolari 
bucata. Traversă piața până aproape de marginea de 
vest și străbătu repede un gang scurt. Apartamentul 
său se afla la ultimul etaj pe partea de nord a pieţei. O 
luă la dreapta, apoi de-a lungul unei alei înguste din 
spatele clădirii, în liniștea întreruptă doar de clipocitul 
ușor al apei canalului din stânga sa. Ajungând la ușa 
de pe hol, căută cheia în buzunar. Tocmai când o vâri 
în broască, auzi o tuse ușoară. Se răsuci. În umbră 
stătea un bărbat îmbrăcat cu o haină lungă, neagră și 
cu pălărie pe cap. Preţ de o clipă, lumina de la o 
fereastră de pe scară făcu să strălucească ceva în 
întuneric în mâna bărbatului. 

— Imi pare rău, n-am vrut să vă sperii, spuse 
acesta, ieșind din întuneric. 

Puțin peste un metru șaizeci, omul avea faţa plină 
de riduri. Purta un pardesiu plin de mătreaţă și o 
pălărie moale de fetru, de sub care părul alb îi 
ajungea până la umeri. Făcu un pas spre Jeff, 
sprijinindu-se într-un baston de lemn cu un capăt 
metalic. 

— Numele meu este Mario Sporani, spuse 
bătrânul. Nu mă cunoașteţi, dar am niște informaţii 
care cred că vi se vor părea interesante. Aș putea să 
fac apel la ospitalitatea dumneavoastră? E puţin cam 
frig afară. 


— Ce fel de informaţii? întrebă Jeff, uitându-se 
suspicios la bărbat. 

— O problemă de istorie. 

— Istorie? 

— Îmi cer scuze. Am călătorit în această seară de 
acasă, de la Florenţa. Am fost odinioară custodele 
Capelei Medici. Aș vrea să discut cu dumneavoastră o 
problemă de importanţă capitală, spuse, și îi înmână 
lui Jeff o fotografie veche alb-negru. 

In fotografie se vedea un Mario Sporani mult mai 
tânăr, ţinând în mână un cilindru de 30,5 centimetri. 
La un capăt al tubului, Jeff abia zări un aranjament de 
cinci cercuri și o pereche de chei intersectate: 
blazonul Medici. 

— Sunt unul dintre cei foarte puţini care au văzut 
acest obiect în cinci sute de ani, continuă Sporani. Iar 
acum a dispărut de pe faţa Pământului. 

Sufrageria lui Jeff era spectaculoasă, un spaţiu 
larg deschis, mobilat în stil contemporan, numai cu 
oţel, mobilă din lemn de culoare închisă, ţesături bej și 
albe. Peretele opus ușii de la intrare consta într-o 
fereastră masivă care dădea în Piața San Marco, în 
spatele căreia se vedeau Campanile și S. Giorgio 
Maggiore. In dreapta acestei încăperi se afla 
bucătăria, iar în stânga un coridor întunecat care 
ducea spre dormitoare. 

Mario Sporani rămase în ușă, admirând în tăcere 
priveliștea, cu ochii licărind de admiraţie. 

— Frumos, spuse el simplu, iar Jeff îi arătă un loc 
unde să se așeze. 

Era liniște. Se pare că Rose și Maria se culcaseră 
deja. 

Jeff se duse la bucătărie și puse de cafea. Era cu 
un ochi la Sporani, care se uita în jurul lui prin 


încăpere şi pe fereastră ca vrăjit. Îl văzu ridicându-se 
ca să admire picturile și apoi ca să studieze un set de 
etajere de sticlă pe care erau expuse niște artefacte. 

Câteva minute mai târziu, Jeff stătea lângă el cu o 
tavă în mâini. Sporani se uita la o pictură cu un nud 
culcat. 

— La prima vedere, aș fi putut jura că este Nude 
Sdraiato a lui Modigliani, dar ceva nu e în regulă. 

Jeff aprecie cunoștințele bătrânului. 

— Este o lucrare foarte timpurie, din zilele 
petrecute de el la Veneţia, la Instituto per le Belle Arti 
di Venezia; cam din vremea când a început să fumeze 
hașiș, de fapt. Modigliani s-a mutat la Paris în anul 
următor și a refăcut această pictură. 

Sporani dădu din cap încetișor. 

— Fascinant. 

Jeff puse tava pe o măsuţă de oţel și sticlă între 
două canapele aproape de ferestre. 

— Bine, spuse el, oferindu-i o cafea lui Sporani. 
Despre ce este vorba? 

— Firește că sunteţi sceptic, domnule Martin. Și 
eu aș fi reacţionat la fel în urmă cu patruzeci de ani. 
Sorbi din cafea și continuă: Așa cum am spus, am fost 
custodele Capelei Medici până m-am pensionat, în 
urmă cu câţiva ani. Aveam capela în grijă atunci când 
inundația aceea groaznică din noiembrie 1966 a lovit 
Florenţa și a distrus atât de multe minuni. 

Jeff se uita la el în tăcere. Se gândea că Sporani 
avea probabil vreo șaptezeci de ani, deși arăta mai 
tânăr de-atăât. 

— În dimineaţa în care apele au ieșit din matca 
râului Arno și au pătruns în ţinutul nostru într-un 
torent uriaș, am reușit să ajung cu greu prin furtună la 
capelă. Cele mai negre presimţiri ale mele s-au 


adeverit: cripta era inundată, iar corpurile înhumate 
ale familiei Medici erau în pericol de a fi luate de ape. 
Eram tânăr și impulsiv. Fără să mă gândesc la propria 
siguranţă, m-am repezit jos, în camera în care se aflau 
corpurile, și era cât pe ce să mă înec, am scăpat doar 
la mustață. Nu puteam face mai nimic ca să protejez 
cripta, dar, mulțumită lui Dumnezeu, cu toate că apele 
au provocat pagube uriașe, ce era mai rău fusese 
evitat și, în acea seară, apele au început să se retragă 
din ţinut. Când eram în capelă, chinuindu-mă să scap 
de apa care creștea tot mai mult, am dat de un obiect 
ciudat, un tub de ebonită. Mi-am dat seama imediat 
după aspect că aparținuse cândva familiei Medici, dar 
n-aveam nici cea mai vagă idee ce era. Cum am spus, 
eram tânăr. Trebuia să-l fi predat autorităţilor, dar n- 
am putut, cel puţin, nu imediat. 

Tăcu o clipă și sorbi din cafea. 

— Am rupt sigiliul. Înăuntru am găsit un sul de 
hârtii, acoperite cu un scris minuscul. Erau scrise într- 
o limbă ciudată. Încă de atunci am ajuns la concluzia 
că era probabil greacă și, desigur, nu înţelegeam 
niciun cuvânt. 

— V-aţi gândit să-l daţi la tradus? întrebă Jeff. 

— M-am gândit la asta. De fapt, am pomenit de 
descoperirea mea câtorva prieteni. Aceasta a fost 
probabil o greșeală. Ar fi trebuit să-mi ţin gura. 

Jeff părea confuz. 

— Vedeţi dumneavoastră, niciunul dintre ei nu mă 
putea ajuta. Chiar și cei care știau alte limbi nu 
puteau să traducă decât câte un cuvânt pe ici, pe colo. 
Totuși, am aflat un lucru de o importanţă crucială. 
Ultima pagină a textului avea o semnătură, aceea a lui 
Cosimo de Medici, marele patron și conducător al 
Florenței. Cu toate că am spus că nu înţelegeam 


niciun cuvânt din document, era cu siguranţă un fel de 
jurnal, pentru că textul era separat în paragrafe, cu 
câte o dată la începutul fiecărei secţiuni. Mi-am făcut 
o notiță mentală despre acest lucru. Mai târziu am 
descoperit că datele erau din anul 1410. 

— Şi asta v-a determinat să predaţi ceea ce aţi 
găsit? 

— Ar fi trebuit să mă determine, spuse Sporani, 
punând ceașca goală pe masă. Şi așa aș fi făcut. Nu 
sunt hot. 

— Aţi fi făcut? 

— La două seri după descoperirea mea, am auzit o 
bătaie în ușă. Soţia și copilul meu dormeau în camera 
din spate. Am mers să răspund. Am fost împins în hol 
cu un pistol la tâmplă. Erau doi bărbaţi. Unul din ei 
cred că era britanic, celălalt italian. Acesta din urmă a 
vorbit. Cu toate că, de fapt, niciunul nu a spus prea 
multe. Voiau documentul Medici. 

— Cum aflaseră despre el? 

— Nu sunt sigur. Dar nu ar fi trebuit să spun 
nimănui despre descoperirea mea. L-am dat, desigur. 
Când italianul a observat că sigiliul fusese rupt, am 
fost sigur că mă va ucide. Trebuia să gândesc repede. 
I-am spus că era rupt atunci când l-am găsit. 

— Şi te-au crezut? 

— Nu știu. Cred că cel care avea pistolul a vrut să 
apese pe trăgaci, dar britanicul l-a oprit. A spus ceva 
ce n-am să uit niciodată: „Am să-i zbor creierii 
copilului tău dacă spui cuiva despre asta”. 

De afară s-a auzit sunetul slab al unei sirene de 
vapor. 

— Şi de ce aţi venit acum aici? 

Sporani se uita visător pe fereastră. Trezit din 
reverie, își întoarse privirea obosită spre Jeff. 


— Oh, nu mai au cu ce să mă aibă la mână, 
domnule Martin. Băieţelul meu a crescut, a devenit un 
bărbat de treabă, dar acum cinci ani a fost ucis într-un 
accident de motocicletă în Bologna. lar soţia mea, 
Sophia, a murit luna trecută. Cancer la sân. 

— Îmi pare rău. 

— Oh, nu trebuie să-ţi pară rău. Am avut o viață 
fericită toţi trei împreună. 

Jeff mai puse niște cafea în cești. 

— Deci de ce aţi venit la mine? 

— Am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Sunteţi, 
desigur, la curent cu Proiectul Medici, echipa care 
studiază rămășițele pământești ale celor îngropaţi în 
capelă. 

— Da. 

— Ei bine, am motive să cred că echipa aceea se 
află în pericol. 

— De ce credeţi asta? 

— Din cauza a ceea ce tocmai v-am povestit. 

— Dar asta s-a întâmplat cu peste patruzeci de ani 
în urmă... 

— Când am auzit prima oară de Proiectul Medici, 
mi-am exprimat îngrijorarea. Le-am explicat 
autorităţilor de la Universitatea din Pisa, care 
finanţează proiectul, că eu cred că cineva sau un grup 
de oameni nu dorește ca trupurile să fie deranjate. 
Nimeni nu m-a ascultat. 

— Şi înţeleg de ce trebuie să fi fost sceptici, 
recunoscu Jeff. 

— Într-adevăr. La acea vreme, nu le puteam oferi 
nimic ca să nu mă creadă doar un nebun. 

— Dar aţi vorbit cu echipa? 

— De aceea am venit la dumneavoastră, domnule 
Martin. Profesorul Mackenzie nici măcar nu ar fi de 


acord să mă primească. Au și-așa ziua plină de 
protestatari - oameni precum Părintele Baggio. Aţi 
auzit de el? 

Jeff dădu din cap afirmativ. 

Sporani se uită la el pătrunzător. 

— Vechea dumneavoastră prietenă, Edie Granger. 
De la ea puteţi afla că profesorul Mackenzie este un 
om arogant, dar trebuie convins să-și reconsidere 
munca la capelă. % 

Jeff şi Edie se cunoşteau de foarte mult timp. Intr- 
adevăr, ea era cel mai apropiat şi cel mai vechi 
prieten de-al lui Jeff. Se cunoscuseră la universitate și, 
cu toate că de-atunci apucaseră pe căi cu totul 
diferite, rămăseseră apropiaţi. Când se întâlniseră 
prima dată, ea era o adeptă a culturii „goth”, în vârstă 
de optsprezece ani, care dorea să obţină o bursă 
pentru a studia chimia și patologia, înainte de a se 
apuca de un doctorat cu specializare în paleontologie. 
Prietenii ei glumeau că ea continuă afacerea familiei, 
căci amândoi părinţii ei fuseseră arheologi. 

— L-am întâlnit pe profesorul Mackenzie doar de 
câteva ori. Îl cunosc mai mult după reputaţie decât 
direct. 

— Da, desigur, paleopatologul vestit în întreaga 
lume, un nume pe buzele tuturor zilele acestea, cel pe 
care ziarul Times l-a numit „Detectivul de mumii”. 
Poate că profesorul este o personalitate prea 
importantă ca să discute cu mine. De aceea am venit 
la dumneavoastră. Sunteţi singurul care îi poate 
convinge de pericolul pe care îl au în față. 

Jeff se uită ţintă la Sporani și clătină din cap încet. 

— Trebuie să vă dezamăgesc, domnule Sporani, 
dar vă înșelaţi. Nu pot face nimic. În plus, nici nu sunt 
convins că temerile dumneavoastră sunt justificate. 


— Nu sunteţi? 

— Păi, nu. Cred povestea dumneavoastră, dar a 
trecut multă vreme de-atunci. Poate cei doi care au 
intrat în casa dumneavoastră erau doar hoţi și au știut 
cum să vă cumpere tăcerea. 

— Poate, răspunse Sporani, fixându-l pe Jeff cu 
privirea. Dar acum un an, înainte ca Sophia să moară 
și la scurt timp după ce s-a anunţat planul de 
deshumare, am primit asta. 

Sporani îi înmână lui Jeff un plic. El scoase o 
singură foaie de hârtie și citi un mesaj scurt: 

OPREȘTE-ŢI PRIETENII. NU DERANJA 
MORMINTELE FAMILIEI MEDICI. POATE CĂ FIUL 
TĂU A MURIT, DAR SOŢIA TA ÎNCĂ TRĂIEȘTE. 

Mare parte din noapte, Jeff nu putu să doarmă și 
înainte de ivirea zorilor era treaz și îmbrăcat. Tocmai 
prepara un ibric de cafea atunci când Rose își făcu 
apariția căscând, cu părul blond ciufulit. 

— Este viu! zâmbi el larg, uitându-se la părul ei. 

Ea se frecă la ochi. 

— Mereu te trezești așa devreme, tată? 

— Doar atunci când petrec toată noaptea în 
cluburi. 

Preţ de o clipă, Rose se uită mirată la el, apoi își 
dădu seama că tatăl ei glumea. Când zâmbea, semăna 
izbitor de tare cu mama ei, se gândi Jeff, și apoi 
alungă repede amintirile dureroase. Din hol, o auzi pe 
Maria băgând ștecherul de la aspirator în priză. 
Femeia își vâri capul pe ușă și le spuse bună 
dimineaţa înainte să se apuce de treabă. 

— Cel mai mult îmi place orașul acesta atunci 
când nu este nimeni prin preajmă, Rose, spuse Jeff și 
luă o gură mare de cafea. Un psihiatru ar putea să 
tragă niște concluzii alarmante din asta, dar n-am ce 


face. Își trase pe el o jachetă maro. Bea niște cafea. 
Am pus și niște cornuri în cuptor la încălzit. 

— Unde pleci? 

— Am niște treburi de rezolvat. 

Jeff ieși din lift, traversă holul din marmură albă, îi 
făcu semn cu mâna portarului care moţăia și ieși în 
gangul îngust din spatele clădirii. Când dădu colţul, 
aproape că se împiedică de cineva aflat în umbră. 
Omul gemu și se ridică surprinzător de iute. 

— Ah, prietenul meu Jeffrey. Vocea lui avea un 
accent puternic. 

— Dino. Azi nu e ziua ta obișnuită pe aici. 

Dino se frecă la ochi. 

— Mai schimb și eu rutina. Mă ţin pe urmele 
turiștilor, spuse el cu un rânjet strâmb. 

Dino trăia pe străzi de când se mutase Jeff în San 
Marco. În zilele acelea triste când venise la Veneţia și 
lăsase în urmă existența din Anglia, Jeff se 
împrietenise cu Dino, luându-l la o cafea și un 
sandvici. Acolo, Dino își povestise o parte din viaţă. 
Cum fugise din Kosovo după ce soţia sa și fiica de 
vârstă foarte fragedă fuseseră  măcelărite. Le 
îngropase cu mâinile goale și plecase în Occident doar 
cu hainele de pe el. Inainte de război, fusese profesor 
de matematică la Priștina. Acum se întreținea din cei 
câţiva euro pe care turiștii americani bogaţi îi aruncau 
câteodată. 

Dino urma o rutină: se arăta la San Marco o dată 
pe săptămână, după ce trecuse pe la o listă întreagă 
de puncte turistice în celelalte zile, iar Jeff îi oferea 
întotdeauna câţiva euro sau îl lua la o cafea. Într-un 
fel special, împărțeau aceeași soartă; amândoi erau 
exilați, oameni care trecuseră dincolo de vălul vieții 
normale. Dino era profund religios și credea din toată 


inima că își petrece ceva timp aici pe pământ și că își 
va revedea familia într-o lume mai bună. Jeff, ateu 
convins, își păstra pentru el ideile despre acest 
subiect, dar credea că simpla existenţă a prietenului 
său îi era de mare ajutor, ca o amintire permanentă că 
propria fiică, Rose, era atât de vie și atât de 
sănătoasă. 

— Uite, Dino, spuse Jeff, și-i dădu câteva bancnote 
nou-nouţe. la-ţi ceva de mâncare. Trebuie să plec. 
Vorbim data viitoare, da? 

Dino luă banii și îi scutură mâna lui Jeff. 

— Dumnezeu să te aibă în pază! rosti el zâmbind. 

O lumină portocalie se desfăcea pe cerul de la 
răsărit, în timp ce Jeff pășea în Piaţa San Marco, și 
umbre lungi se întindeau în Piazza. Când ajunse la 
Torre Dell Orologio, o luă spre Căile Larga și apoi la 
stânga, pe Căile dei Speechieri. Locul era pustiu, 
magazinele, închise. Jeff aproape că-și imagina că 
întreaga populaţie de pe Pământ fusese exterminată, 
iar el, ultimul om lăsat să se plimbe singur prin aceste 
pasaje. Dar curând traversa Rio di S. Zulian, unde 
trecu pe lângă o femeie cu un căţel micut în lesă. Între 
buzele de un roșu aprins avea un portţigaret negru, pe 
care continua să-l ţină între buze chiar și în timp ce își 
certa câinele pentru că își făcuse nevoile pe un stâlp 
de iluminat. Scrumul cădea pe pietrele caldarâmului. 
În spatele ei se aflau două femei de vârstă mijlocie, cu 
tenul ridat, cu ochii obosiţi. Amândouă arătau 
mohorâte, cu excepţia șalurilor multicolore trase mult 
în jos peste sprâncene. 

Când ajunse la Rialto, soarele se ridica deja pe 
cer, transformând apele Marelui Canal într-o paletă de 
pasteluri. Pe sub pod trecea un vaporetto plin de 
oameni care mergeau deja la muncă. Podul însuși era 


și el gol, părăsit, tricourile cu gondole pictate și măști 
ieftine de carnaval probabil că se aflau în spatele 
geamurilor cu grilaj. 

Oprindu-se o clipă, Jeff survolă priveliștea. O mai 
văzuse de o mie de ori, dar încă îl mișca adânc. 
Veneţia, hotărâse el cu mult timp în urmă, era ceea ce 
îi plăcea să numească „amplificator de emoţii”. Dacă 
te simţeai fericit, te făcea să te simți și mai fericit, iar 
dacă erai deprimat, te trăgea și mai jos. Intr-un fel sau 
altul, Veneţia fusese întotdeauna un loc deosebit 
pentru el și fosta lui soţie. Veniseră aici imediat după 
ce se căsătoriseră. Plini de încredere și pe o piaţă 
bună, cumpăraseră apartamentul din San Marco. Dar 
tot aici aflase de infidelitatea lui Imogen. 

O lăsaseră pe Rose la Londra cu dădaca și se 
urcaseră în avionul de Veneţia pentru o ședere de 
două nopţi. În seara în care sosiseră se duseseră 
direct la The Danieli ca să ia cina. Era ceva 
extravagant, dar pe-atunci Jeff se bucura de viața de 
lux cu care începuse să se deprindă. Întorcându-se 
apoi pe jos pe Riva Degli, intraseră în piano barul de 
la Monaco, iar Imogen îi mărturisise că se întâlnea cu 
altcineva. Dimineaţa următoare, ea luase avionul 
înapoi spre Anglia, dar el alesese să mai rămână o 
vreme. Avea nevoie de timp să reflecteze, să încerce 
să se obișnuiască cu ceea ce tocmai aflase. 

Singur şi trădat, pentru el Veneţia se 
transformase într-un oraș al fantomelor. Descoperi că 
pierde contactul cu realitatea. Zăcea în pat în 
apartamentul lor și își cerceta mintea și sufletul, într- 
un efort de a descoperi unde greșise. 

Se autocompătimea, desigur, dar cel mai mult era 
îngrijorat pentru Rose și furios pe Imogen pentru că 
distrusese familia. Se mâniase, iar asta îl făcuse stoic 


și se surprinsese cât de neînduplecat putea fi. 
Întorcându-se în Anglia, depusese imediat actele de 
divorț și își anesteziase toate sentimentele pe care le 
nutrise vreodată pentru perfida lui soţie. 

Uneori se întreba dacă fusese o idee bună să se 
întoarcă în orașul în care lumea lui se destrămase. Dar 
iubea prea mult acest loc ca să-l părăsească. Nu putea 
să dea vina pe Veneţia pentru ceea ce-i făcuse soţia. 
În primele zile, la scurt timp după divorţ, își petrecuse 
nopţile plimbându-se prin labirintul de străduţe goale 
și ascultând Samuel Barber sau Tom Waits la iPod și 
întrebându-se dacă va mai putea vreodată să fie 
fericit. 

Cea mai veche prietenă a lui, Edie, îl ajutase să se 
adune. Își luase liber de la serviciu ca să stea la 
Veneţia cu el. Îl târâse prin restaurante, îl silise să 
vorbească și să renunţe la băutura pe care prea 
repede și-o turna pe gât. Legătura dintre ei devenise 
mai puternică decât până atunci. Jeff știa că lui Edie 
nu-i păsa de Imogen. Edie nu spusese niciodată nimic 
rău despre fosta lui soţie, dar o cunoștea pe Edie atât 
de bine încât uneori aproape că erau telepatici. 
Imogen era cu siguranţă geloasă pe relaţia lor, dar era 
o gelozie greșită. Edie era draga lui prietenă, aveau o 
relație mai degrabă fraternă; Imogen în schimb era 
soţia lui, pe care o iubise o vreme. 

Gândul la Edie îl făcu să-și amintească de seara 
precedentă și de persoana ciudată a lui Mario 
Sporani. Omul credea că Jeff ar fi putut să discute cu 
Edie, care să-l influențeze pe Carlin Mackenzie, 
convins fiind că echipa care lucra la Capela Medici se 
afla în pericol. Bătrânul plecase la scurt timp după ce 
îi arătase biletul bizar, refuzând oferta de a rămâne să 
înnopteze acolo. Jeff îi promisese cu jumătate de gură 


că se va gândi dacă o va suna pe Edie. Sporani avea să 
rămână la Veneţia încă două zile și Jeff fusese de 
acord să se întâlnească din nou cu el ca să bea o 
cafea. Acum nu știa ce să creadă. Nu-și putea reţine 
îngrijorarea în ce o privea pe Edie, însă oare nu era 
doar o prostie? Numai fanaticii religioși credeau că 
era ceva în neregulă în a deranja corpurile familiei 
Medici. Cu siguranţă, Sporani era un dezaxat, un 
fantezist. Poate că pierderea familiei îi luase minţile. 

Cobori pe partea de nord a Rialto, apoi o luă 
imediat la dreapta în piaţa de pește, Mercato del 
Pesce. Îi plăcea foarte mult acest loc, îi plăcea chiar și 
mirosul înțepător al peștelui eviscerat de oameni în 
halate albe și cizme de cauciuc. La tarabe vedea tăvi 
pline de bucăţi de calamar; crabi, cu clești ridicaţi în 
aer, încercând să prindă ceva ce nu vor găsi niciodată, 
și ton întreg ștampilat cu numele negustorului de 
pește care îl va felia ca să hrănească treizeci de 
familii. In spatele tejghelelor cu pește se aflau rânduri 
întregi de tarabe cu fructe și legume proaspete și, 
alături de ele, standuri cu flori, o paletă formată din 
toate culorile în toate nuantele. 

Lui Jeff îi plăcea foarte mult să gătească, iar 
acesta era locul lui preferat unde putea găsi produse 
proaspete. Vânzătorii îl strigau toţi pe numele mic. 
Glumeau cu el și, în ultimul an, îl învățaseră o 
comoară de expresii colocviale și obscene. 

Se plimba încet printre tarabe, alegând cel mai 
bun pește pe care îl putea găsi, file de păstrăv care 
știa că-i va plăcea lui Rose. Apoi castraveciori, vinete, 
ciuperci și cartofi tari, proaspeţi. Cincisprezece 
minute mai târziu, terminase deja cu cumpărăturile și 
ducea două pungi de plastic pline cu tot ce avea 
nevoie ca să gătească diseară. 


Când plecă din piaţă, ziua își intrase pe deplin în 
drepturi. Acum erau o mulțime de oameni în jur, iar 
lumina se transformase din clarobscurul ambiental de 
mai devreme, într-o strălucire de dimineaţă adevărată. 
Era timpul pentru o cafea și poate și pentru un 
aperitiv. 

Lăsând sacoșele de plastic lângă o masă, Jeff 
chemă un chelner și-i spuse ce dorea. Apoi observă 
televizorul din colţul îndepărtat, sus pe o etajeră de 
lemn. Era pe un canal de știri cu sunetul dat la 
minimum. Se vedea un tanc care explodează și 
chipurile unor soldaţi abia uciși. Apoi crainicul din 
studio rosti cuvinte aproape neauzite, înainte ca 
imaginea să se schimbe. Sosi chelnerul cu cafeaua și 
doi biscuiţi pe farfurie. Jeff își întoarse privirea spre 
televizor, unde acum se vedea o bandă colorată pe 
partea de jos a imaginii pe care scria: CAPELA 
MEDICI, FLORENȚA. Deasupra, imaginea înfățișa o 
încăpere prost iluminată. Își dădu repede seama că 
era cripta capelei. Apoi imaginea se dizolvă, înlocuită 
de capul împușcat al profesorului Carlin Mackenzie. 

Lui Jeff i se puse un nod în stomac. Tocmai se 
pregătea să-i spună chelnerului să dea volumul 
televizorului mai tare, dar deja imaginea de pe ecran 
dispăruse, înlocuită de cea a Downing Street. Băgă 
mâna în buzunar și-și scoase telefonul. Apăsând 
butoanele, în timp ce mintea îi acţiona ca un pilot 
automat, găsi pagina serviciului de internet al BBC. 
Dădu din nou clic pe „Ştirile de ultimă oră” și scană 
raportul scurt. Abia când termină de citit ultimul rând 
își dădu seama că îi tremurau mâinile. 


Capitolul 4 

Florenţa, 4 mai 1410 

Cosimo de Medici își studie chipul în oglinjoara 
din dormitor. Era un tânăr urât și el știa asta. Nu avea 
cârlionţii blonzi ai celui mai bun prieten al său, 
Ambrogio Tommasini; și nici nu se putea lăuda cu 
nasul plăcut al acestuia, cu ochii mari, căprui, uneori 
de neînțeles, cu gene lungi. Faţa lui Cosimo era o 
alcătuire ciudată de trăsături nepotrivite, o bărbie 
proeminentă, buze subţiri și un nas lipsit de fineţe. E 
drept că ochii săi erau mari și aveau o formă 
frumoasă, dar erau de mărimi ușor diferite și așezați 
asimetric de o parte și de cealaltă a nasului. Chiar 
dacă abia intrase în cel de-al douăzeci și doilea an de 
viaţă, avea părul subţire și rar, iar pielea îi era palidă. 
Dar apoi zâmbi ușor și înfățișarea i se schimbă 
numaidecât. Era tot urât, dar în privire îi apăru o 
strălucire nouă, iar ridurile de la capătul ochilor îl 
făceau să pară cu zece ani mai în vârstă, dar îi ofereau 
și căldură. Se simţea în largul lui cu chipul care îl 
privea din oglindă și în acel moment nu ar fi schimbat 
înfățișarea lui stranie cu frumuseţea redutabilă a lui 
Ambrogio. Luându-și din pat lucco, pelerina lungă 
până la glezne de culoare roșu aprins, pe care o purta 
în fiecare zi, își strecură braţele pe mâneci, lăsând 
materialul să-i cadă în falduri pe lângă încheieturi. O 
clipă mai târziu se îndrepta spre ușă. 

Era liniște de-a lungul coridorului și în jos, pe 
scările de piatră în spirală, însă când ajunse în hol, 
Cosimo auzi vocile oamenilor care treceau pe drum și 
tropotul copitelor pe pietriș. 

Cosimo își găsi mama, pe Piccarda, stând în 
salonul aflat aproape de partea din față a casei. 
Perdelele fuseseră trase larg într-o parte, iar razele 


soarelui pătrundeau în încăpere printre storuri, 
aruncând urme galbene pe podea. Fratele său în 
vârstă de șase ani, Lorenzo, se juca cu una dintre 
pisici. Olomo, sclavul negru care venise de curând de 
la Lisabona, strângea cenușa din vatră într-un ciubăr 
de lemn plin. In timp ce freca energic cu o perie 
urmele de cenușă, se chinuia să alunge o pisicuţă alb 
cu cafeniu care își propusese să demoleze și să 
împrăștie grămada de pudră cenușie atât de grijuliu 
adunată din grătarul șemineului. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu tata la ora opt, îi 
spuse Cosimo mamei sale. 

— Dar micul dejun, Cosi? 

— Am să mă opresc să iau niște pâine pe drum. 
Am întârziat, spuse el și-și sărută mama pe obraz. 

Lorenzo își văzu fratele și veni în fugă la el. 
Cosimo îi ciufuli părul. Apoi, ridicându-l sus în aer, îl 
răsuci. 

— Nu uita de jocul nostru cu mingea mai târziu, 
Cosi. Nu uita că mi-ai promis, exclamă Lorenzo printre 
chicoteli. 

— Cum aș putea să uit o promisiune atât de 
importantă? îl puse pe fratele său înapoi pe covor, îl 
sărută pe creștet, îi făcu semn cu mâna mamei și 
plecă. 

Familia Medici locuia într-o casă mare, dar mai 
degrabă simplă din Piazza del Duomo, iar ferestrele 
din față de la etajul de sus ofereau o priveliște 
spectaculoasă asupra orașului, spre Ponte Vecchio. 
Prim-planul era dominat de uriașul dom, încă 
neterminat, iar în depărtare se vedea Catedrala Santa 
Maria del Fiore, închisă într-o carcasă de schele de 
lemn. 

Deja era aglomeraţie pe străzile din apropiere de 


Duomo. leșind în piaţă, Cosimo ocoli repede un bărbat 
care trăgea un căruţ încărcat cu legume și o luă spre 
sud, pe Via dei Calzaiuoli, spre râu și spre cartierul 
financiar, aflat pe Via Porta Rossa, acolo unde tatăl 
său, Giovanni di Bicci, pusese bazele băncii Medici, cu 
treisprezece ani în urmă. În aer pluteau tot felul de 
izuri: mirosul de tanin al tăbăcăriilor și duhoarea de 
pește stricat, combinate cu aroma pâinii care se 
cocea. Însă Cosimo era aproape în totalitate indiferent 
la mirosuri. Se născuse doar la câţiva metri de aici, 
într-o zi în care aceleași miasme se ridicau în aer. 
Pentru el erau la fel de naturale precum cerul fără 
nori de deasupra turnurilor, precum acoperișurile cu 
șindrilă sau piatra caldarâmului de pe străzile de la 
picioarele sale. 

Ridicând privirea, văzu o siluetă feminină 
impozantă scuturând un cearșaf înainte de a-l întinde 
pe o sârmă de rufe de deasupra balconului. Din casă 
se auzeau ţipete de copii, zgomot de obiect spart și 
apoi un adult care îi certa pe copii. Cosimo zâmbi 
pentru sine însuși și merse mai repede; era deja în 
întârziere. 

După câteva sute de metri zări râul care sclipea în 
soarele dimineţii și chiar în faţă se afla Ponte Vecchio, 
cu dughenele și casele ei înghesuite, tăbăcării, 
marochinării și câteva măcelării. Podul era deja 
aglomerat de oameni care se tocmeau pe preţul unei 
pungi frumoase de piele sau pe o halcă de carne de 
căprioară. Pe râu se apropia de chei o barjă mică, iar 
un băiat cu o pălărie neagră de fetru și cu niște 
ciorapi lungi foarte rupţi se aplecă înainte la prora și 
aruncă frânghia, legând-o cu pricepere la locul de 
ancorare de la prima încercare. Băiatul strigă ceva de 
nedeslușit la bărbatul de la cârmă și apoi alergă la 


pupa să asigure acel capăt al bărcii. 

Cosimo o luă la dreapta pe Via Porta Rossa și 
numaidecât dădu cu ochii de fațada grandioasă a 
băncii. Un grup nu foarte numeros de oameni mișuna 
pe acolo, ca în fiecare zi. La mese mici de lemn 
acoperite cu postav verde ședeau bărbaţi îmbrăcaţi în 
haine negre, închise până la gât. În jurul fiecărei mese 
era adunată o mică mulţime, lucru care făcea dificil 
pentru cei din faţă să discute cu oficialii care stăteau 
jos. Pe mese se vedeau pene și călimări cu cerneală, 
grămezi de bancnote și grămăjoare micuţe de monede. 
Lângă fiecare masă se afla un străjer înarmat cu câte 
o suliță, uitându-se la feţele nerăbdătoare care 
jinduiau după ceva acţiune. 

Cosimo trecu pe lângă mese și clienţii adunaţi 
acolo, urcă cele șase trepte de piatră din faţa băncii, 
făcu un semn cu capul spre străjerii de la ușă și fu 
poftit în holul somptuos de la intrare. 

Înăuntru era răcoare. Pașii lui răsunau pe 
pardoseala de piatră bine netezită. Pe fiecare parte se 
aflau și mai multe mese, acestea erau mai mari, iar 
siluetele bine îmbrăcate care prezidau acolo păreau 
mai importante decât cele care făceau același lucru 
afară. Cosimo trecu printre mese fără să arunce nicio 
privire spre clienţi și urcă alte câteva trepte spre 
mezanin. Acolo o luă la dreapta și merse pe un coridor 
până ajunse la două uși de lemn. Ciocăni la ușă, dar 
pentru că nu primi răspuns, mai bătu o dată. 

— Cine este? 

— Fiul tău, tată. 

— Intră. 

Cosimo împinse ușa și pătrunse într-o încăpere 
spațioasă, cu tavanul scund, goală, cu excepţia unui 
birou masiv de lemn și a două scaune, unul mare în 


spatele biroului și altul mai mic în faţa lui. Tatăl lui 
Cosimo, Giovanni di Bicci, venea spre el, cu braţele 
întinse. Purta uniforma breslei sale, o robă și o bonetă 
roșie. 

— Vino, fiule, spuse el, cu vocea caldă și amabilă. 
Ai mâncat? Să-ţi aduc ceva? A 

Cosimo îl studie pe tatăl său. Implinise de curând 
cincizeci de ani, dar părea mai în vârstă, mai trecut. 
Avea un chip ciudat. Ca și la fiul său cel mare, nu era 
deloc armonios; fiecare trăsătură era oarecum 
nepotrivită, creând o asimetrie cu totul neatrăgătoare. 
Însă ochii negri cu privire pătrunzătoare ai lui 
Giovanni, îngrijorarea dintre  sprâncene, linia 
maxilarului, toate exprimau cu o neobişnuită claritate 
aspecte diferite ale caracterului său. 

— Nu, mulţumesc, tată, răspunse Cosimo și, în 
timp ce Giovanni se retrăgea în spatele biroului, 
tânărul luă celălalt scaun. Cu palmele în poală, se uita 
cu curiozitate la tatăl său, așteptând ca acesta să 
vorbească. 

Giovanni avea un bol cu fructe pe jumătate 
terminat pe birou în faţa lui. Așezase bolul peste un 
vraf de hârtii și sucul sărise pe ceea ce lui Cosimo i se 
păreau a fi documente oficiale de vreun fel sau altul. 
Înainte să vorbească, Giovanni înfipse o furculiță de 
argint într-o felie de portocală și duse fructul zemos în 
gură, ștergându-și barba cu dosul palmei. 

— Cred că te întrebi de ce te-am chemat azi aici, 
Cosimo, spuse el încet, fixându-și fiul cu ochii lui 
negri. Aplecându-se înainte, luă o bucată de pară 
verde cu furculița. 

— Păi, mi-am terminat studiile acum două 
săptămâni, tată. Îmi imaginez că vrei să vin să lucrez 
la bancă. 


Giovanni zâmbi cu căldură. 

— Mă faci să par un balaur. Doar două săptămâni 
de când ţi-ai terminat studiile și gata, luat în sclavie! 

Cosimo îi întoarse zâmbetul, dar nu se simţea în 
largul lui. Putea taică-su să facă glume în legătură cu 
asta, dar el știa că vremea libertăţii sale se apropia de 
sfârșit și că era pe punctul să piardă pentru totdeauna 
viața de studiu și contemplare de care se bucurase 
până atunci. 

— De fapt, am niște vești care cred că îţi vor face 
plăcere. 

— Da? 

— Am aranjat să începi un tur al sucursalelor 
băncii noastre. 

— Un tur? 

— Da. Evident, nu la toate cele treizeci și nouă de 
bănci, dar o excursie care îţi va permite să vizitezi 
sucursalele din Italia. Adică vei merge la Genova, 
Veneţia și Roma. Va fi un mod minunat pentru tine de 
a afla mai multe despre afacerea Medici. 

Cosimo se prefăcu a aprecia gestul, însă începea 
să-i piară buna dispoziţie. 

— Pari neplăcut surprins, Cosi. 

Cosimo se uita în gol, întrezărindu-și noua viaţă, 
cariera dinainte planificată. 

— Cosimo? 

— Scuze, tată. Da, un tur. 

— Am spus că pari neplăcut surprins. 

Cosimo făcu o pauză cam lungă înainte de a 
răspunde. Era clar că orice ar spune nu va putea decât 
să complice lucrurile. 

— Nu sunt neplăcut surprins, tată, ci doar mă simt 
puţin... păi... puţin zorit de la spate. 

Giovanni lăsă furculita în bol și se rezemă de 


spătarul scaunului. Din nou își fixă fiul cu privirea sa 
pătrunzătoare. Cosimo știa că tatăl său era un om bun 
și grijuliu. Ştia că toţi cei care făceau afaceri cu el îl 
respectau și îl admirau pe acest bărbat care își 
depășise originea modestă, pentru a deveni unul 
dintre cei mai de succes bancheri din Italia. Dar 
Cosimo mai știa și că tatăl său avea o voinţă de fier și 
că nu se lăsa până nu realiza ceea ce-și propunea. 
Credea că știa ce era cel mai bine pentru familia lui și 
pentru viitorul dinastiei căreia îi pusese bazele. 
Cosimo se bucurase de libertatea și de exuberanta 
tinereţii, dar acum venise timpul să-și asume povara 
grea a maturității și a responsabilităţii. De fapt, 
Giovanni nu era întru totul de acord cu grupul de 
prieteni pe care Cosimo îi adunase în jurul său în 
ultimul an sau doi. Pentru el, figuri precum Ambrogio 
Tommasini sau celălalt individ de care fiul său părea 
foarte legat, Niccolo Niccoli, emanau un iz distinct de 
rebeliune. Giovanni nu prea agrea multe dintre ideile 
umaniste ale noii generaţii. 

— Cred că este timpul, Cosimo. Este timpul ca tu 
să preiei rolul care ţi-a fost pregătit. Ești un Medici, 
ești fiul meu cel mare. Ti-ai dovedit valoarea ca 
student, acum trebuie să începi să arăţi lumii celelalte 
numeroase calităţi ale tale. 

— Dar, tată, sperasem... 

— Voiai să-ţi petreci vara în grădinile plăcerii cu 
prietenii tăi, lăsând timpul să treacă pe lângă voi? 

— Nu lăsându-l să treacă, tată, ci în discuţii și 
dezbateri. Cu siguranţă... 

— Fiul meu, ripostă Giovanni, ținându-și cumpătul, 
dar gata să izbucnească. Înţeleg aceste impulsuri. Și 
eu am urcat pe culmile cunoașterii odinioară, la fel ca 
tine acum, dar responsabilităţile s-au abătut repede 


asupra mea și, trebuie să spun, după treizeci de ani, 
nu regret calea pe care am apucat-o. Nu-ţi dorești o 
soție, familie? Nu-ţi dorești independenţă și să joci un 
rol important în creșterea afacerii familiei... această 
bancă importantă? Am crezut că da. 

Cosimo știa că tatăl său îl manipula și nu-și făcea 
iluzii în legătură cu cine va câștiga această dispută. 
Dacă ar fi trebuit să discute despre importanţa 
literară a lui Dante la un pahar de vin, ar mai fi avut o 
șansă, dar pe acest subiect și împotriva voinţei de fier 
a tatălui său, se simţea ofilit, ca o floare în ger. 

— Cu siguranţă, tată. Doar am crezut... 

— Atunci, foarte bine, voi face toate preparativele 
necesare. Giovanni se ridică și se apucă să aranjeze 
hârtiile de pe birou. Cred că vei găsi această 
experienţă absolut minunată, fiule. 


Capitolul 5 

Londra, iunie 2003 

Sean Clifton, specialistul în Renaștere timpurie de 
la Sotheby's, cobori cu liftul de siguranţă în seifurile 
de sub birourile casei de licitaţii Mayfair. Urmându-l 
pe gardian în tăcere de-a lungul coridorului bine 
iluminat, ajunse la ușa încăperii cu documente 
controlate termic și așteptă până când fu introdus în 
dispozitivul de securitate numărul său. Apoi, gardianul 
îi ceru să-și treacă laptopul și servieta prin dispozitivul 
de verificare înainte de a deschide ușa grea de oţel, 
pentru a-l lăsa pe Clifton să se apuce de treabă. 

Odată ajuns înăuntru și singur, Clifton se relaxă și 
se pregăti pentru munca ce îl aștepta. Treaba lui 
consta adesea în a autentifica și a estima valoarea 
unor manuscrise vechi. În faţa lui pe masă se afla o 
descoperire unică, o colecţie recent găsită de suluri 
rare, aparţinând umanistului renascentist Niccolo 
Niccoli. 

Inainte de a începe, Clifton își puse o pereche de 
mănuși albe de pânză de in, tuși încetișor și se așeză 
pe scaun. Apoi examină colecţia. Era împărţită în 
două. La stânga, un teanc de hârtii nelegate, 
disparate, la dreapta un set de hârtii răsucite, legate 
cu o panglică subţire roșie. Se aplecă, lăsă la o parte 
hârtiile disparate și începu să desfacă ușor primul 
dintre sulurile de hârtii rulate cu grijă. 

Era liniște deplină. Nu se auzeau decât respiraţia 
sa, foșnetul hârtiilor și hârșâitul scaunului când își 
schimba poziția sau, ocazional, sunetul scos de 
tastatura laptopului, în timp ce-și scria raportul 
privind arhiva Niccoli, estimând valoarea pentru 
licitaţie. 

Trebuia să citească încet, scrisul de mână era 


neobișnuit, iar pe alocuri abia lizibil. Parcursese șase 
pagini de text mărunt și începuse să se cufunde încet 
în lumea aceea veche de șase sute de ani și în 
gândurile unuia dintre cei mai aventurieri călători ai 
secolului al cincisprezecelea, când avu o revelaţie. Mai 
târziu, își aminti despre asta ca despre o mișcare cu 
încetinitorul a unui moment extrem de important. 
Colecţia consta în trei volume de jurnale, scrise de 
mână și datate 1410, în care Niccolo Niccoli povestea 
în detaliu experienţa unei călătorii de la Florenţa spre 
est, în Macedonia. Era o aventură plină de culoare, 
dar călătoria în sine nu părea să aibă un scop clar. 
Apoi, întorcând pagina, Clifton tresări. Se opri o clipă 
confuz, apoi începu să citească cât putea de repede. 

Parcă autorul se plictisise dintr-odată de propria 
poveste şi schimbase brusc viteza. Sau poate 
alunecase într-un delir și începuse să descrie o 
fantezie. Era ceva absolut extraordinar. Niccoli era 
vestit pentru raționalismul său și pentru devotamentul 
față de artă. Deci ce putea fi cu toată nebunia asta? 
Oare omul își pierduse minţile temporar? Ceea ce 
începuse dintr-odată să descrie nu avea nicio legătură 
cu realitatea secolului al cincisprezecelea. 

Surpriza dură doar câteva momente înainte de a fi 
înlocuită de o emoție cu mult mai puternică, pe care 
Clifton nu și-o imaginase niciodată. În cei 
cincisprezece ani de când lucra cu documente 
nepreţuite și antichități nemaivăzute până atunci, nu 
fusese nici măcar o singură dată tentat să se abată de 
la norme. Dar acum, uitându-se la aceste pagini 
extraordinare, se simţi absolut copleșit. 

Întinse mâna spre scannerul atașat de laptopul 
său și îl trecu repede peste toate paginile din faţa lui, 
stocând informaţia pe disc. Fără să se gândească o 


clipă la ceea ce făcea, puse documentele la loc, 
închise calculatorul și părăsi încăperea. Când ieși din 
camera din subteran, Clifton trecu prin filtrul de 
securitate cu raze X, îl urmă pe gardian la suprafaţă și 
părăsi clădirea, năucit de entuziasm și nerăbdare. 


Capitolul 6 


Veneţia, în prezent 

Trenul de după-amiază spre Florenţa era foarte 
aglomerat, iar Jeff avusese noroc că găsise un loc, 
chiar și la clasa întâi. Înghesuit la fereastră de o 
doamnă uriașă care avea loc lângă el, lângă culoar, 
Jeff contempla priveliștea câmpenească de afară. 
Maria fusese bucuroasă să aibă grijă de Rose, iar Jeff 
îi promisese că o să se revanșeze faţă de fiica sa la 
întoarcere; voia să se întoarcă la Veneţia a doua zi. 

Chiar dacă îl întâlnise pe Mackenzie doar de două 
sau de trei ori, tot îi venea greu să creadă că murise. 
N-o mai văzuse pe Edie de aproape trei luni. Ea 
promisese că avea să-l viziteze la Veneţia, acum, că 
lucra așa de aproape de el, la Florenţa, dar era mereu 
prea ocupată, iar el nu voia s-o deranjeze. Dar această 
veste, combinată cu ceea ce aflase de la misteriosul 
Mario Sporani îl convinseseră să facă ceva. li 
telefonase imediat și acum iată-l în primul tren spre 
Florenţa. 

Știa că Mackenzie era un personaj dificil, cu mulţi 
dușmani și prea puţini prieteni adevăraţi. Era 
respectat pentru cunoștințele lui și pentru experienţa 
uriașă, dar mulţi dintre colegii săi îl considerau un 
individ extrem de egoist, care credea puţin prea mult 
în propria publicitate. Cu siguranţă nu era prea 
popular printre alţi oameni de știință, însă lui Jeff îi 
venea greu să creadă că ar fi putut fi ucis pentru 
aceste nepotriviri de caracter. 

Deschise Corriere della Sera pe care îl cumpărase 
la gară și, pe pagina a treia, dădu peste o știre despre 
crimă. Mackenzie fusese strangulat. Unul dintre 
membrii echipei sale îi găsise trupul în dimineaţa zilei 
precedente în jur de ora 8 dimineaţa. Poliţiștii din 


Florenţa erau zgârciţi cu detaliile, așa cum era de 
așteptat. Jeff observă alături de știre un articol despre 
grupul fanatic  Lucrătorii întru Domnul, care 
protestaseră la Capela Medici încă de la sosirea 
echipei lui Mackenzie. Îl citi cu mare interes. 


FLORENȚA, 17 FEBRUARIE 

Odată cu anunțul șocant privind uciderea unuia 
dintre cei mai cunoscuţi oameni de știință din lume, 
profesorul Carlin Mackenzie, poliția florentină a luat 
măsuri ferme împotriva organizației Lucrătorii întru 
Domnul. Se împlinesc trei luni de când acest grup 
condus de  charismaticul și în același timp 
controversatul preot dominican părintele Giuseppe 
Baggio pichetează zilnic Capela Medici, însă ieri- 
dimineață manifestanților li s-a cerut să se împrăștie. 
Potrivit unor informații oficiale, părintele Baggio și-a 
îndemnat simpatizanţii să ignore cererea poliției de a 
părăsi locul, lucru care a condus la intervenția 
imediată a autorităților. Din fericire, grupul nu a mai 
făcut alte eforturi de a se opune, iar protestatarii au 
fost escortați de-acolo, în vreme ce părintele Baggio a 
fost reținut pentru interogatoriu. Preotul a părăsit 
sediul poliției ieri, înainte de prânz, dar a refuzat să 
discute cu reporterii adunați afară, pretinzând că va 
vorbi numai cu reprezentanţii unei reviste catolice 
locale, The Voice. 

Părintele Baggio și grupul său au susținut 
vehement că trupurile familiei Medici nu trebuie să fie 
deranjate. Liderul grupului a declarat de curând 
pentru revista The Voice: „Cred că profesorul 
Mackenzie și grupul său își riscă sufletele făcând 
această lucrare nedumnezeiască. Ei lucrează pentru 
Diavol și vor plăti pentru păcatele lor.” 


Părintele Baggio este cunoscut pentru râbufnirile 
sale de fundamentalism și există voci care pretind că 
remarcile și protestele sale extremiste i-au atras critici 
din partea superiorilor. Preotul spune foarte răspicat 
oricui stă să il asculte că el se vede ca un Savonarola 
contemporan, clericul dominican care s-a aflat la 
conducerea Florenței pentru scurt timp la sfârșitul 
secolului al cincisprezecelea, înainte să fie ars pe rug 
în Piazza della Signoria, în 1498. Baggio nu face un 
secret din ambiția sa, așa cum a numit-o el însuși, „de 
a purifica Italia modernă de forțele demonice”. In 
ultimii ani, a protestat împotriva grupurilor de 
homosexuali, a atacat televiziunea locală pentru 
transmisiunile de ceea ce el numește „pornografie și, 
cel mai cunoscut dintre toate, el, împreună cu un grup 
de susținători au eșuat în încercarea de a vandaliza 
câteva piese ale unei recente expoziţii retrospective a 
lui Robert Mapplethorpe. Acum, când un om pe care 
Baggio îl acuza că „lucrează pentru Diavol” a fost ucis 
în propriul laborator la numai câțiva metri de locul 
unde protestau Lucrătorii întru Domnul, anumite 
persoane încep să arate cu degetul acuzator spre 
organizația lui Baggio. 


leșind odată cu mulţimea din Stazione di Santa 
Maria Novella, Jeff se opri și își aruncă privirea prin 
holul gării, un loc mai degrabă murdar și urât, cu o 
casă de bilete cenușie într-o parte și un șir de gherete 
cu ziare de cealaltă parte. Era o gară care nu oferea 
nici cea mai mică idee despre splendorile vechiului 
oraș din spatele ei. O văzu pe Edie în aceeași clipă 
când și ea îl zări pe el. 

Se îmbrăţișară, iar Jeff simţi că parcă ea nu ar mai 
fi vrut să-i dea drumul. Când se desprinseră, Jeff 


observă că încerca să pară curajoasă. 

— A trecut prea mult timp de când nu ne-am 
văzut, spuse ea simplu. _ 

Jeff o urmă afară, spre parcare. Își aruncă geanta 
în portbagajul micuţului Fiat al lui Edie și se strecură 
pe locul din dreapta. 

— Doamne, ce mă bucur să te văd, îi zâmbi Jeff lui 
Edie, în timp ce aceasta conducea mașina pe aleea 
îngustă de la gară și apoi pe șosea. 

Era foarte aglomerat, străzile erau înțesate de 
mașini. Edie se îndreptă spre Via Sant Antonino. Jeff 
se uita la clădirile vechi, la muncitori și turiști, la 
vânzătorii ambulanți și la comercianţi, la amestecul 
pestrit de activitate umană care se desfășura în 
Florenţa, cu mici schimbări, de mai bine de o mie de 
ani. 

— Cred că este foarte greu, spuse Jeff. 

— Multă lume îl dispreţuia pe unchiul meu și, să 
fiu cinstită, chiar era uneori extrem de nesuferit, dar 
ceea ce s-a întâmplat a fost groaznic. 

— De ce nu m-ai sunat? 

— Am vrut să te sun, de mai multe ori, dar nu 
știu... Nu credeam că mă poți ajuta și nu voiam să te 
îngrijorezi degeaba. În plus, am fost reţinută la secţia 
de poliție împreună cu avocatul meu până târziu 
aseară. Poliţia a interogat întreaga echipă cel puţin o 
dată și niciunul dintre noi nu are voie să părăsească 
Italia până când nu se termină ancheta. 

Edie parcă mașina într-un spaţiu din spatele 
Capelei Medici și apoi îl conduse în clădire, printr-o 
ușă laterală. Jeff o urmă în jos pe scări, până în 
camera funerară. Luminile erau stinse și era liniște. 
Într-o încăpere de lângă cea principală, văzură un 
bărbat care își scotea încet halatul de laborator. 


— L-ai cunoscut pe Jack Cartwright? întrebă Edie. 

Cartwright îi întinse mâna lui Jeff. 

— Mă bucur să te revăd, spuse el, mai degrabă 
scorțos. 

Jeff se uită mirat la el. 

— Ne-am cunoscut la cea de-a  treizecea 
aniversare a lui Edie... la Londra. 

— Ah, da, da, desigur! răspunse Jeff. A trecut atâta 
timp de-atunci. 

Zâmbi spre Edie, cam forţat. Ea îi întoarse un 
zâmbet fals. 

— Sincere condoleanţe, adăugă Jeff serios. 

Jack Cartwright, un bărbat pe la patruzeci de ani, 
era un apreciat specialist în studiul mostrelor de ADN 
vechi. Deși foarte admirat în cercurile academice, de 
ani de zile trăia în umbra tatălui său vitreg. 

— Mulţumesc. Moartea lui ne-a afectat pe toţi 
foarte tare. 

Cartwright avea o voce puternică, sonoră și o 
înfățișare caldă, amabilă. Işi luă haina dintr-un cui și 
începu să se îmbrace. 

— Acum, mă tem că trebuie să fug. Am o întâlnire 
la universitate. Sper să ne vedem mai târziu, Jeff. 

Edie se întoarse spre Jeff și îi puse o mână pe braţ. 

— Vino în laborator, hai să stăm jos. 

Ea trase un scaun pentru Jeff și se așeză la rândul 
ei pe altul. 

— Ai spus la telefon că ai să-mi zici ceva 
important. 

— Aseară am primit vizita unui bătrân care mi-a 
spus că încercase să-l avertizeze pe Mackenzie că este 
în primejdie. 

Edie oftă și scutură ușor din cap. 

— Presupun că vorbești despre domnul Sporani? 


Jeff aprobă din cap. 

— A venit și aici de câteva ori. Este convins că a 
găsit un artefact al familiei Medici cândva, în anii 
șaizeci. Dar nu are nicio dovadă de niciun fel. 

— Mi-a povestit că a fost vizitat de niște persoane 
care i-au amenințat familia. Iar el chiar a fost custode 
aici, nu-i așa? 

— Da, până acum vreo cinci ani. Ca să fiu sinceră, 
Jeff, cred că e puţin dus cu pluta. 

Dintr-odată, Jeff se simţi ridicol. 

— Trebuie să recunosc, Sporani m-a impresionat 
destul de mult, admise el. Credeam că spusele lui au 
ceva noimă. 

Edie îi luă mâinile într-ale sale. 

— Apreciez foarte mult grija ta, îl asigură ea. Apoi 
se ridică și adăugă: Acum, că ești aici, nu ai vrea să-ţi 
arunci o privire? 

— Mi-ar plăcea foarte mult. 

Edie îl conduse în criptă. 

— Sunt patruzeci și patru de membri ai familiei 
Medici îngropaţi aici, spuse ea. Chiar înainte să moară 
Carlin... adică să fie ucis, începuse să cerceteze 
cadavrul unui bărbat despre care unchiul meu credea 
că este Cosimo cel Bătrân. Arătă spre o masă pe care 
un sac de plastic acoperea un obiect ridicat. 

— Credea? 

— E o poveste lungă. 

— Mai lucrezi aici? 

— Eu și Jack ne-am întors azi-dimineaţă devreme. 
Cred că te ajută dacă îţi ţii mintea ocupată. Ceilalţi 
sunt liberi să nu vină, dacă nu vor. 

Jeff aruncă o privire în încăperea care fusese 
biroul lui Mackenzie. 

— Poliţia aproape că a golit biroul, spuse Edie. 


Computerele dispăruseră, ca și multe dosare care 
se aflaseră înainte pe etajerele de lângă birou. Hârtiile 
rămase pe biroul răposatului profesor fuseseră 
aranjate în grămezi ordonate. 

— Ai vreo idee despre ce e vorba cu toată nebunia 
asta? întrebă Jeff și se aplecă asupra unei mese goale 
de disecţie, chiar lângă ușa de la intrarea spre biroul 
lui Mackenzie. El îi surprinse ceva ciudat în expresie. 
Ştii ceva. 

— Unchiul meu primise cel puţin o ameninţare cu 
moartea, spuse ea simplu. 

— Când? 

— Prima a fost acum câteva săptămâni. Nu știa că 
am aflat, dar nu prea îmi scapă lucrurile pe-aici. Eram 
în biroul lui, căutam un raport de laborator, când am 
dat peste un bilet. Un mesaj din acela ridicol, cu 
literele tăiate din ziare. Un nenorocit de clișeu! 
spunea ceva de genul: „Opriţi munca sau... sau vor fi 
consecinţe”. 

— Deci când a venit Sporani? 

— Păi, nu puteam să uit că am văzut biletul. 

— Nu, chiar așa. Probabil că ești speriată de 
moarte! 

— Sunt. 

— Jack știe de asta? 

— Eu și cu el n-am fost niciodată prea apropiaţi și 
n-am putut să spun nimic despre bilet, ar fi crezut că 
îmi bag nasul unde nu-mi fierbe oala. 

— Ce spune poliția? 

— Nu prea multe, de fapt. Una dintre asistentele 
de la laborator are un frate în poliţie și am aflat câte 
ceva de la ea. Ei bănuiesc că a fost pur și simplu o 
crimă întâmplătoare. Nu prea avem o securitate 
adevărată aici, așa cum poţi vedea. 


Se uită în ochii ei. 

— Totuși, e mai mult de-atât, nu-i așa? 

— Da, spuse ea încet și îi povesti despre obiectul 
pe care îl găsiseră în interiorul corpului cu doar 
câteva ore înainte ca Mackenzie să fie ucis și cum 
acesta dispăruse. 

— Şi ai povestit poliţiei despre asta? 

— Desigur. Dar nu înseamnă nimic pentru ei. N- 
am avut timp să analizăm cum se cuvine artefactul și 
părea să nu aibă nicio caracteristică. 

— Părea? 

Oftă. 

— Unchiul meu m-a sunat târziu, în seara în care a 
murit. Eu eram la o ceremonie la Pisa. Mi-a lăsat un 
mesaj pe telefonul mobil, pe care l-am găsit abia în 
dimineaţa următoare, imediat după ce m-a sunat Jack 
să-mi spună că murise Carlin. Ultima oară când l-am 
văzut pe unchiul meu în viaţă, stătea pe scaunul său și 
studia obiectul la lumina unei lămpi de birou. Era încă 
nervos pe mine din pricina unei dispute stupide pe 
care o avuseserăm cu câteva ore mai devreme și abia 
dacă m-a auzit când i-am urat noapte bună. Asta era 
pe la ora șapte. Poliţia crede că a murit la scurt timp 
după aceea, nu mai târziu de ora zece. Mi-a lăsat 
mesajul chiar înainte de ora nouă. 

— Ce spunea? 

— Asta. Edie își scoase telefonul mobil, deschise la 
„mesaje primite” și-l puse pe microfon. 

Vocea răposatului om de știință se auzi din 
telefon: 

„Edie, nu am prea mult timp. Eu... Vocea lui 
Mackenzie era deopotrivă nervoasă și emoţionată, cu 
câteva note mai sus decât și-o amintea Jeff. Mă uit la 
tăbliță și au început să apară niște rânduri pe 


suprafaţa ei. Este extraordinar! Pot doar să 
concluzionez că structura chimică se schimbă pe 
măsură ce tăbliţa absoarbe umezeală. In corp probabil 
că a fost învelită într-un strat subţire de fluid de 
îmbălsămare, care l-a izolat. Când am scos-o și am 
spălat-o, tableta a început să se hidrateze din nou. 
Rândurile apar cu o viteză uimitoare acum, de un 
verde fluorescent pe negru. Probabil că este un 
compus ciudat pe bază de sulf. Văd un fel de animal și, 
sub el, câteva rânduri scrise de mână. Stai să văd. Îi 
auziră scaunul scârțâind pe podea, în timp ce-și căuta 
o poziţie mai bună sub lumina lămpii. Animalul este un 
leu. Cu toate astea, e cam ciudat... Stai așa, este un 
leu înaripat. Da, acum se vede bine. Şi sub el... scris 
de mână, în italiană, o strofă, după cum pare. Sull 
isola dei morti / i seguici di  «geographus 
incomparabilis» / progettato qualcosa nessuno ha 
desiderato / Sara ancora la / Al centro del mondo. N- 
am nici cea mai mică idee ce înseamnă asta... Dar, stai 
puţin... Chiar acum văd la doar câțiva centimetri de 
partea de jos... două, nu, trei spaţii egale. Acum 
ascultă, Edie...” 

Apoi se auzi un bip care indica faptul că se 
terminase memoria telefonului. 

Edie încuie laboratorul și ieșiră prin nivelul 
superior al criptei. Via dei Pucci era aglomerată, iar ei 
își croiau drum spre o cafenea micuță vizavi de capelă. 
Avea marchize roșii și paravane de plastic care să-i 
protejeze pe clienţi de vântul de iarnă. Înăuntru, doar 
câteva mese erau ocupate. Un chelner care o 
recunoscu pe Edie îi conduse la o masă aproape de un 
foc de bușteni și cerură cafea. 

Jeff luă un șerveţel. Scoase un pix din buzunarul 
de la piept și făcu o schiţă rudimentară a unui leu 


înaripat. 

— Cum era strofa? 

Ea puse din nou mesajul de la telefon. 

— Sună arhaic, iar italiana mea e departe de a fi 
perfectă, spuse Jeff. Dar cred că se traduce așa: „Pe 
Insula Morților, urmașii lui «geographus 
incomparabilis»... Ce dracului e asta? 

Edie ridică din umeri. 

— „Marele geograf”, cred. 

Jeff se uită la ea fără să înţeleagă nimic. 

— OK, deci: „Pe Insula Morților, urmașii lui... 
marelui geograf... au făcut, nu, au creat ceva ce nu 
voia nimeni”. Poţi să mai pui o dată mesajul? 

În timp ce asculta, scrise strofa pe un șerveţel: 

Pe Insula Morților, urmașii marelui geograf au 
creat ceva ce nu voia nimeni. 

Va fi tot acolo. 

În centrul lumii. 

Edie se uită la șerveţel. 

— Ce înseamnă asta? 

— Păi, leul înaripat este simbolul Veneţiei, 
evident. 

— Dar Insula Morților? Centrul lumii? 

— Mă depășește. 

Sosiră cafelele și Edie începu să amestece absentă 
în ceașcă. 

— Unchiul tău părea speriat. 

— Asta a fost și prima mea impresie. 

— Ceea ce ar însemna că a luat amenințările cu 
moartea mai în serios decât a lăsat să se vadă. 

— Nu ducea lipsă de dușmani, iar el știa asta. 

— Dar tu crezi că e mai mult decât atât; că 
artefactul pe care l-aţi descoperit are legătură directă 
cu uciderea lui? Dar ce este cu personajul acesta 


Baggio? 

Edie părea furioasă. 

— Să nu crezi că nu m-am gândit și eu la el, spuse 
ea. Dar poliţia l-a disculpat. Bunul părinte are un alibi 
perfect. Participa la o mesă târzie în faţa a vreo 
șaptezeci de persoane la ora la care se presupune că a 
fost ucis Carlin. Apoi a participat la un grup de 
rugăciune până la miezul nopţii. Este exact ceea ce 
este: un nebun, dar nu un criminal. Chiar și așa, sunt 
totalmente convinsă că unchiul meu a murit din cauza 
tăbliței pe care am găsit-o. Altfel, ar fi o coincidenţă 
prea mare. 

— În cazul acesta, de ce n-ai pomenit nimic la 
poliţie despre mesajul telefonic? 

— Pentru că nu văd cum ar putea să ajute asta și... 

— Şi ce? 

— Nu știu, ceva din instinct. Poate e o prostie... 

El se uită mirat la ea. 

— Simt că nu pot să am încredere în oricine, 
adăugă ea. 

Soarele atârna undeva jos pe cer când părăsiră 
cafeneaua și se întoarseră la mașina lui Edie. Ea ieși 
pe Via del Giglio, îndreptându-se spre sud-vest, spre 
Ponte alia Carraia și spre apartamentul ei de peste 
râu. Arno era de un portocaliu strălucitor, piatra de pe 
pod devenise  neagră-cenușie, fiind punctată de 
luminile roșii ale sutelor de mașini. Edie intră pe pod 
și imediat fură înghiţiţi în trafic. 

Apăsă pe claxon, într-un efort zadarnic de a-și face 
loc printre vehiculele din fața lor. Apăru un mic 
interval între mașini, iar ea se strecură prin el înainte 
de a o lua la stânga la ieșirea de pe pod. Merseră pe 
lângă râu spre Piazza Frescobaldi. Acolo o luară la 
dreapta, apoi din nou la dreapta pe o străduţă îngustă, 


cu un trafic relativ mai liber. Jeff se uită în oglinda 
laterală și apoi prin geamul din spate. 

— Poate că sună cam ridicol, spuse el. Dar cred că 
suntem urmăriţi. Uită-te în oglindă. Un Mercedes gri 
cu geamurile fumurii, la două mașini mai în spate. S-a 
luat după noi de la pod. 

Edie o luă pe următoarea stradă la stânga, apoi, 
fără măcar să semnalizeze, o făcu scurt la dreapta pe 
o străduţă. Câteva secunde mai târziu, Mercedesul gri 
reapăru și acceleră spre ei. 

— La dracu', exclamă Edie și apăsă acceleraţia la 
maximum. 

La capătul străzii o luară la stânga și ieșiră într-o 
șosea principală, Via Romană, și de acolo se 
îndreptară spre sud, spre o piazza largă. Acolo traficul 
era din nou aglomerat. Asta le oferi un moment de 
gândire și, de îndată ce începură să se pună în 
mișcare, Edie ieși de pe șoseaua principală. Acceleră 
și o luă la stânga la capătul ei, evitând Piazzale di 
Porta Romană. 

Jeff se uită în spate și-i sări inima când văzu că 
urmăritorul lor se afla la doar douăzeci de metri de 
mașina lor. 

— Nu putem merge la apartamentul meu, spuse 
Edie. Trebuie să scap de ei. 

Tocmai se pregătea să accelereze când o femeie 
care împingea un cărucior pentru bebeluși păși pe 
carosabil. Edie călcă frâna cu putere. Femeia se trase 
înapoi cu o viteză fenomenală și îi înjură, iar Edie 
schimbă pedalele într-o secundă și ţâșni. 

— la-o spre autostradă, spuse Jeff. 

Al era la numai câţiva kilometri sud, pe o șosea 
largă. Intrară în trafic și pentru o clipă pierdură din 
vedere Mercedesul gri. Edie conducea repede, iar Jeff 


se trezi că strânge cu mâna bordul de plastic la fiecare 
câteva momente. 

— Poţi, te rog, să nu te bucuri prea tare? 

— Crede-mă, asta nu e chiar ideea mea de 
distracţie! ripostă ea tăios. 

Apropiindu-se de autostradă, zăriră din nou 
mașina cu geamurile fumurii. Era prinsă între alte 
vehicule care se deplasau încet, dar câștiga teren 
îndreptându-se spre ei. 

leșiră spre Roma pe Al și o luară spre est. 

— Poate că asta a fost o idee proastă. Nu putem să 
fim mai rapizi decât mașina aia, spuse Jeff. 

Edie îl ignoră și apăsă pedala accelerației până la 
podea, trecând în viteză pe lângă celelalte mașini pe 
banda de interior. Câmpurile întunecate se perindau 
cu repeziciune pe lângă ei. Luminile Florenței 
rămâneau departe, în stânga lor. 

— Dacă ai vreo idee, acum ar fi un moment bun, 
spuse ea. 

Jeff zări un semn de ieșire într-o zonă de servicii la 
două sute de metri mai în faţă. 

— Oprește acolo. 

Ea încetini doar puţin și numai în ultima secundă 
trase de volan. Cauciucurile scârțâiră, în timp ce 
ieșeau de pe autostradă. 

Aici era mai întuneric, dar în faţa și în stânga lor 
se vedea o strălucire multicoloră: o benzinărie și un 
restaurant. 

Edie stinse farurile și se treziră brusc într-un tunel 
întunecos, căci copacii acopereau vederea spre zona 
de servicii. Încetinind numai puţin, o luară la stânga și 
apoi se ascunseră între două șiruri de mașini parcate. 
Jeff se uită în spate. Nu mai era nici urmă de cealaltă 
mașină. Edie răsuci volanul și se strecurară printr-o 


ieșire îngustă cu un rând de camioane parcate în 
dreapta. Opri mașina. Printre camioane, zăriră 
Mercedesul gonind pe autostrada pe care ei tocmai o 
părăsiseră. 

— Acum ce facem? Faţa lui Edie strălucea în 
umbră. Doar o urmă de lumină se întrezărea pe geam. 

— Lasă mașina aici. Nu putem să riscăm să 
mergem pe autostradă fără să fim văzuţi. Mergem la 
zona de servicii. Probabil că doar am câștigat câteva 
minute. 

Intrarea în restaurant nu era la mai mult de zece 
metri în sus pe o scară acoperită. Era aglomerat și se 
amestecară printre clienţi, familii și oameni care se 
opriseră pentru o cafea în drum de la serviciu spre 
casă. 

Sus pe scări, o mică galerie de magazine constând 
într-o farmacie, un bar, o cafenea și câteva toalete 
formau un pod peste autostradă. Întreg locul acela 
duhnea a fum de ţigară și a mâncare de fast-food. 
Continuau să se uite în spate, dar nu aveau nicio idee 
cine era cel care îi urmărea sau cum arăta acesta. 
Traversară rapid podul, încercând pe cât posibil să nu 
atragă atenţia asupra lor. În partea cealaltă, coborâră 
scările și ajunseră într-o parcare de tiruri. Un tir cu 
remorcă o luă ușor la dreapta chiar în faţa lor și 
trebuiră să meargă mai repede. Aerul era plin de fum 
de motorină. 

După un colţ, remarcară o dubiţă albă. Şoferul, un 
bărbat în blugi și cojoc, cu o ţigară în colţul gurii, 
tocmai închidea ușa din spate a vehiculului, iar ei 
apucară să zărească o mulţime de cutii de carton 
înăuntru. Jeff alergă la șofer, iar Edie așteptă pe 
trotuar uitându-se în jur îngrijorată și strângându-și 
haina pe ea. Temperatura scăzuse brusc și observa 


cum îi ieșeau aburi din gură când respira. Îl văzu pe 
Jeff scoțându-și portofelul și pescuind din el câteva 
bancnote. O clipă mai târziu, îi făcea semn lui Edie să 
vină, iar șoferul le deschise ușa. Dubiţa acceleră. 

Omul mergea spre Bologna și fusese de acord să-i 
ducă până la Galluzzo, la câţiva kilometri sud de 
Florenţa, lângă autostradă. De acolo luară un taxi 
înapoi în oraș. Apartamentul lui Edie se afla pe Via 
sunt Agostino. Îi spuseră șoferului de taxi să-i lase la 
Piazza S. Spirito, de unde merseră pe jos. Era ora 
șapte și barurile se umpleau, iar piazza era inundată 
de un curcubeu de culori de la vitrinele magazinelor și 
localurilor. 

Edie îl conducea și încetiniră pasul pe măsură ce 
se apropiau de bloc. Strada era plină de mașini, iar 
trotuarele erau ticsite de oameni care priveau 
vitrinele. Apartamentul lui Edie se afla deasupra unui 
magazin drăguţ care vindea ambalaje de hârtie 
personalizate și obiecte de papetărie și se putea 
ajunge în el printr-o ușă din spatele unei arcade. 
Locuia într-o clădire veche cu trei etaje, având cu 
zidurile înnegrite de la fumul de eșapament. 

Lumina din hol se aprinse automat când intrară, 
iar Edie închise repede ușa în urma lor. O scară de 
piatră îngustă ducea la câte două apartamente pe 
fiecare nivel. Al lui Edie se afla la etajul doi. 

Doar când ajunseră la ușă își dădură seama că 
ceva nu era în regulă. Ușa fusese spartă. 

— Așteaptă aici, spuse Jeff și împinse ușor ușa. 

Păși cu mare băgare de seamă înăuntru și apoi se 
opri ca să asculte. Nu auzea decât traficul de pe 
stradă. Edie părea speriată, iar Jeff ridică un deget la 
buze înainte de a mai face alţi doi pași. 

La capătul holului se opri din nou, cu spatele lipit 


de perete, după care intră repede în camera de zi. 
Edie i se alătură și amândoi priviră muţi de uimire 
încăperea devastată. 

Podeaua era acoperită cu hârtii. Computerul lui 
Edie fusese făcut bucăţi, o parte din ele acoperind 
covorul, iar monitorul era spart. Discuri, cărți, hârtii și 
dosare fuseseră aruncate peste tot și dulapurile de 
cărţi răsturnate. Fără să rostească un cuvânt, Edie 
ridică scaunul de la biroul ei și se așeză, îngropându-și 
faţa în palme. După o clipă, ridică privirea, cu ochii 
umezi și faţa palidă. 

— Cine ar face așa ceva? întrebă ea. 

Jeff îi puse o mână pe umăr, apoi se îndreptă spre 
bucătărioara micuță, care era aproape neatinsă. Într-o 
clipă, găsi o sticlă de coniac. Turnă două porții mari în 
niște cești de ceai și-i dădu una lui Edie. 

— Uite. Cred că o să te ajute. 

Edie se uită absentă și dădu băutura pe gât. 

— Mulţumesc. 

— Nu vreau să par insensibil, zise Jeff după o 
clipă. Dar nu cred că trebuie să pierdem prea mult 
timp pe-aici. 

Edie nu spuse nimic. 

— Cine ne-a urmărit știe cu siguranţă unde stai. O 
să facă repede legătura. 

— Şi ce vrei să fac? i-o tãie Edie. 

Jeff se uită într-o parte. 

— Doar cred că... 

— Nu merg nicăieri, Jeff. 

Faţa lui Edie era o mască de furie, toată durerea 
și mânia ieșeau la suprafaţă. Se aplecă și ridică o 
fotografie în ramă de argint înfăţișându-i pe părinţii ei 
morți. Sticla se făcuse ţăndări. Trase bucăţile care mai 
rămăseseră, atinse imaginea ușor cu vârful unui deget 


și o puse cu faţa în jos pe blatul de la bucătărie. 

— Despre ce dracu' este vorba? 

Faţa îi era roșie ca focul, iar Jeff își dădu seama că 
abia dacă își mai putea ţine firea. Edie se prăbuși pe 
scaun și izbucni în plâns. 

Jeff nu prea știa ce să facă, dar apoi, la fel de 
repede cum izbucniseră, lacrimile se opriră, iar ea 
ridică privirea spre el, cu ochii roșii, cu obrajii uzi. Își 
șterse faţa cu dosul palmei și își trase nasul. 

— Unde să mă duc? Să chem poliţia? 

Jeff își trase un scaun și se așeză lângă ea, cu un 
braţ în jurul umerilor ei. 

— Nu cred că poliţia ar putea să te apere... și nici 
nu le-ai spus despre mesajul de pe telefonul mobil. În 
cel mai bun caz, vor crede că ai tăinuit probe. În cel 
mai rău caz, pot să creadă că ești complice la uciderea 
unchiului tău. 

— Genul ăsta de lucruri nu se întâmplă unor 
oameni ca noi, spuse ea după o clipă. De obicei, noi 
suntem lăsaţi să ne vedem de viaţa noastră. Urmăriri 
cu mașini și crime nu fac parte din peisaj. 

Jeff ridică din sprâncene. 

— Deci ce sugerezi? întrebă ea, uitându-se în jurul 
ei la dezastru și simțindu-se pierdută. 

— Dacă vrei să știi cine l-a omorât pe unchiul tău, 
tăbliţa oferă primul indiciu, iar asta cu siguranţă ne 
spune că trebuie să mergem la Veneţia. 


Capitolul 7 

Florenţa, 4 mai 1410 

Era o noapte înstelată, fără nori, perfectă pentru 
plimbare, perfectă să-ţi contempli propriul loc în 
schema lucrurilor. Cosimo sosi târziu acasă la 
prietenul său, fostul condotier Niccolo Niccoli. 
Construită în secolul al treisprezecelea, casa era 
veche și frumoasă, situată aproape de biserica Santa 
Croce din sud-estul Florenței, nu departe de locul 
unde zidurile orașului coborau și se întâlneau cu râul 
Arno. În spatele casei, spre centrul Florenței, se 
întindea o grădină luxuriantă și aici găzduia Niccoli 
cele mai multe adunări cu Cosimo și prietenii lor care 
de curând se înrolaseră, nu foarte serios, în Liga 
Umanistă. 

Un servitor îl întâmpină pe Cosimo la ușă și îl 
însoţi în liniște prin casă, traversând un hol întunecat 
ca o peșteră, cu podea de marmură, apoi printr-o serie 
de încăperi legate între ele și în cele din urmă afară, 
în grădină. Trecând de ușa masivă, Cosimo auzi voci și 
râsete. Tovarășii lui se adunaseră lângă o statuie care 
îl înfățișa pe Icar zburând spre soare. Erau oaspeţi 
obișnuiți la aceste întruniri de umaniști florentini și 
buni prieteni de-ai lui Cosimo. Apropiindu-se, Cosimo 
îl văzu pe Ambrogio. Voia să discute cu el înainte de 
sfârșitul serii, pentru că prietenul său pleca chiar a 
doua zi să lucreze pentru dogele Veneţiei. Dar deodată 
atenţia îi fu atrasă de un bărbat mai în vârstă pe care 
nu-l mai văzuse până atunci și care se adresa micii 
adunări. Era extraordinar de înalt, slab ca un ţăr și 
îmbrăcat cu o haină neagră, mai degrabă demodată. 
Avea barba  încărunţită tunsă scurt,  pomeţii 
proeminenţi și ochi mari, negri, însufleţiţi. 

Cosimo făcu cei câţiva pași pe aleea pavată și, 


când ajunse la prietenul său, străinul tocmai își 
încheia povestea, iar vreo doi bărbaţi râseră. 

— Ah, iată-l, spuse Niccoli când îl zări pe Cosimo. 
Îmbrăcat în toga roșie pe care o purta mereu în astfel 
de situaţii, Niccoli se îndepărtă câţiva pași de grup și-l 
îmbrăţișă pe tânărul Medici. Cu un braţ în jurul 
umerilor acestuia, gazda îl conduse spre ceilalţi. 
Cosimo, aș vrea să te prezint lui Francesco Valiani, 
oaspetele nostru de vază în această seară, care s-a 
întors doar de patru zile din călătoriile sale pe 
tărâmuri îndepărtate. 

— Este o plăcere să vă cunosc, domnule, declară 
Valiani. Am auzit atât de multe despre 
dumneavoastră... și toate numai de bine. 

Cosimo râse scurt. 

— Ei bine, asta e o ușurare. Apoi se întoarse spre 
Niccoli. Îmi pare atât de rău că am întârziat, a fost o zi 
extrem de ciudată. 

Niccoli tocmai se pregătea să întrebe de ce, când 
fu distras de un servitor care îl trăgea de cot. 
Întorcându-se spre adunarea de prieteni, le spuse: 

— Sunt informat că suntem chemaţi la masă. Dacă 
doriţi, domnilor, și le făcu semn că trebuie să-l urmeze 
în casă. 

Sufrageria era spațioasă, iar  reprezentaţia 
pregătită de Niccoli era de excepţie chiar și pentru 
cercul de prieteni ai lui Cosimo, care fiecare încerca 
să-i depășească pe ceilalți în calitate de gazde pentru 
asemenea întruniri. Incăperea era luminată doar de 
lumânările dintr-un candelabru care atârna deasupra 
mesei. Un grup mic de muzicanți cânta într-un colţ: un 
cântăreţ din lăută, un harpist tânăr și un flautist mai 
în vârstă. 

După ce invitaţii fură conduși la locurile lor, fu 


adusă o plăcintă învelită cu o foiţă de aur pe o tavă de 
argint. Patru servitori cărau tava pe care o așezară în 
mijlocul mesei. Un servitor de vârstă mijlocie, cu 
uniformă verde și părul tuns scurt, se aplecă și, cu 
mare ceremonie, tăie o felie. De îndată, coca păru că 
forfotește și dinăuntru rupse crusta și ţâșni în zbor o 
pasăre mare, frumoasă, cu penaj galben. Alte 
douăsprezece păsări mai mici ieșiră și ele în zbor din 
plăcintă, dădură un ocol încăperii și în câteva clipe 
găsiră ușa deschisă spre grădină. 

Musafirii izbucniră în ropote de aplauze. Plăcinta 
era umplută cu alune și curmale (laolaltă cu niște 
excremente de păsări). Tăiată în bucăţi de doi sclavi, 
fu curând așezată pe farfurii de argint. 

De îndată ce acest moment se termină, argintăria 
fu dusă de acolo și apărură alte farfurii. Pe acestea 
era așezat piept de clapon în aspic. După ce a fost 
consumat, acesta a fost urmat de alte douăsprezece 
feluri, inclusiv carne de porumbel, căprioară, lebădă și 
smochine special importate, învelite în foițe de aur 
fantastic de fine. 

Bărbaţii mâncau zgomotos, vorbind cu gura plină, 
unii râdeau cu poftă, în timp ce alţii se certau violent 
până să ajungă la o înţelegere și să se bată prietenește 
pe umăr, apoi se întorceau la festin ca să se delecteze 
cu alte feluri de mâncare. Beau vinuri locale 
excelente, dar și vinuri de colecţie aduse din Franţa. 

Era un ospăț de pomină, iar Cosimo se bucura de 
această seară pentru că știa că avea să fie ultima 
întrunire de acest fel pentru multă vreme. Poate, se 
gândea el, acesta avea să fie ultimul chef cu acest 
grup de prieteni. Avea să se mai vadă cu ei, avea să se 
bucure în continuare de compania lor din când în 
când, dar, în curând, aceste serbări tinerești și 


exuberante vor fi înlocuite de banchete ţinute de sau 
în onoarea unor noi prieteni și asociaţi din lumea 
bancară, prietenii tatălui său și acei bărbaţi pe care 
Giovanni aranjase să-i asocieze cu fiul său. 

Invitaţii se delectau cu o varietate de zaharicale și 
budinci cu lapte, însoţite de băuturi tari și de un vin 
dulce de desert din Normandia. Cosimo tocmai se 
pregătea să își schimbe locul la masă ca să vorbească 
cu Ambrogio, când Niccoli se ridică în capul mesei și 
ceru adunării să se îndrepte spre altă cameră, unde 
Francesco Valiani avea să le vorbească. 

Nobilii se așezară pe canapele moi, iar Valiani 
ocupă un scaun în faţa lor. Servitorii le ofereau mai 
multe băuturi și peste întreaga adunare se lăsă 
liniștea. 

— Am trăit în Turcia vreme de doi ani, începu 
bătrânul. Mare parte din acest timp am fost oaspetele 
lui Mehmet, fiul charismatic al fostului sultan Baiazid I 
care, așa cum probabil că știți, era numit Fulgerul. 
Baiazid a fost un om foarte învăţat, la fel cum a fost și 
un luptător de temut, iar fiul său, care pe întreaga 
durată a șederii mele acolo a fost ocupat să împiedice 
izbucnirea unui război civil în ţara sa, i-a călcat pe 
urme. Biblioteca sultanului este un loc cu minuni fără 
pereche, care m-ar fi putut reţine acolo toată viaţa, nu 
doar doi ani. Biblioteca este o minune nu numai 
datorită incredibilei colecţii de cărți pe care o conţine, 
ci și pentru referinţele pe care le-am putut găsi acolo, 
referințe la surse esoterice, misterioase, ţinute 
departe de ochii oamenilor de rând. Sultanul, care 
auzise de lucrările mele modeste, m-a primit cu mare 
cinste și mi-a îngăduit să studiez în voie. În această 
bibliotecă am găsit manuscrise originale ale unor 
piese de teatru grecești antice, un tom cu scrisul de 


mână al unui discipol al lui Platon, ca și o serie de 
volume scrise în niște limbi ciudate pe care nu le-am 
mai văzut niciodată până atunci. Bibliotecarul mi-a 
spus că unele dintre aceste cărți datează de pe 
vremea marelui imperiu egiptenilor, cu multe mii de 
ani în urmă. Erau reprezentate într-o scriere 
hierogilifică pierdută, pe care niciun om viu n-o 
înţelege. Valiani se uită în jur la feţele uimite ale 
bărbaţilor. Dar, așa cum am spus, cu toată măreţia 
acestor lucruri, și mai incitantă era promisiunea că 
bogății chiar și mai mari așteptau să fie descoperite în 
părţi ascunse ale tărâmului turcesc. Marele meu 
regret este că nu am putut să profit de această 
informaţie pentru că, la numai câteva zile de la aceste 
descoperiri în biblioteca sultanului, propria mea viaţă 
a fost ameninţată. Mehmet a pierdut în cele din urmă 
controlul asupra ţării sale. A fugit din Constantinopol 
și trăiește cu frica zilei de mâine. Are multe resurse și 
majoritatea oamenilor i-au rămas fideli. Cât despre 
mine, naționalitatea și simplul fapt că mă bucurasem 
de protecţie specială din partea sultanului, care acum 
se temea pentru viaţa lui, mă puseseră în mare 
pericol. M-am pregătit repede să părăsesc orașul. 
Cred că atunci soarta mi-a întins o mână de ajutor. Doi 
dintre tovarășii mei de călătorie, Michelangelo 
Gabatini și Piero de Marco, au fost uciși în drum spre 
port, unde își aranjaseră drumul peste Marea Egee. 
Unul dintre sclavii lor a scăpat masacrului și a venit să 
mă avertizeze. Portul era prea periculos acum. N- 
aveam de ales decât să mă uit spre nord și să sper că 
pot scăpa spre Adrianopol și de acolo să trec granița 
în Grecia de Nord. Nu vă voi plictisi cu detaliile 
călătoriei mele, este suficient să spun că cele patru 
săptămâni cât mi-a luat ca să ajung la Adrianopol au 


fost probabil cele mai lungi din viața mea. Unul dintre 
sclavii mei a murit de friguri pe drum, iar un altul a 
ieșit din tabără într-o seară și a fost găsit pe fundul 
unei râpe. Acum, stând aici în confortul acestui 
palazzo minunat, pot să spun că totul a meritat, dar la 
acel moment nu părea așa. Cel mai important totuși, 
cea mai mare descoperire mă aștepta la Adrianopol. 
Am primit adăpost la o mănăstire chiar dincolo de 
zidurile orașului. Călugării aceia cumsecade ne-au 
hrănit și ne-au ostoit setea. Chiar au găsit o odaie pe 
care să o împartă sclavii, iar acele suflete curajoase 
care au scăpat împreună cu mine au fost tratate de 
sfinţii părinţi ca egali. Mărturisesc că eram foarte 
slăbit și, de îndată ce am ajuns acolo, m-am îmbolnăvit 
de febră neagră și nu am crezut că îmi voi mai reveni 
vreodată. Călugării au avut grijă de mine și în curând 
mi-am recăpătat puterile. Existau zvonuri potrivit 
cărora răzmeriţa din capitală se răspândea și nici 
măcar în interiorul acelor ziduri sfinte nu te mai 
puteai considera în siguranţă. Călugării totuși nu 
dădeau semne de frică și-și puseseră nădejdea în 
Domnul. Când mi-am revenit, le-am explicat 
călugărilor câte ceva din misiunea mea în această ţară 
și le-am vorbit despre minunile pe care le găsisem în 
biblioteca sultanului din Constantinopol. Un călugăr 
mai ales, fratele Aliye, era fascinat de ceea ce aveam 
de spus și s-a creat o legătură puternică între noi. Era 
tânăr și însetat de cunoaștere. Trăia la mănăstire de la 
vârsta de zece ani, dar se născuse în satul din 
apropiere. Părinţii săi muriseră și călugării avuseseră 
grijă de el, înainte să fie iniţiat în Ordin. Într-o seară, 
chiar înainte de a pleca spre Grecia, Aliye a venit să 
mă vadă după slujba de seară. Era agitat. L-am 
întrebat ce-l supăra. La început, nu prea dorea să 


vorbească, dar apoi și-a dat drumul și mi-a spus o 
poveste foarte ciudată. Mi-a spus că odinioară, când 
era mic, într-o noapte a venit un străin în vizită la 
părinţii lui, în casa din sat. Aliye se prefăcuse că 
doarme, dar printre genele abia întredeschise își 
zărise părinţii discutând cu străinul. Omul le-a dat un 
pacheţel și apoi a plecat fără nicio vorbă. Fratele Aliye 
îl văzuse apoi pe tatăl său ascunzând pacheţelul sub 
podeaua cocioabei în care locuiau. A doua zi, amândoi 
părinţii lui fuseseră uciși. Nimeni nu putea să spună 
cum muriseră, iar el era prea mic ca să i se 
împărtășească detaliile ultimului lor drum spre casă și 
cum fuseseră găsite corpurile lor mutilate într-un șanț 
din apropiere. Aliye mi-a povestit că, doar cu câteva 
momente înainte să vină călugării să-l ia la mănăstire, 
recuperase pachetul pe care îl primiseră părinţii săi. 
Chiar dacă era mic, își dădea seama că trebuia să 
existe o legătură între pachet și moartea părinţilor săi 
și că pachetul trebuia să fie ceva important. La scurt 
timp după ce a fost adus la mănăstire, Aliye a deschis 
pachetul. Înăuntru a găsit o hartă. În acea seară, cu 
numai câteva ore înainte ca eu să plec din Adrianopol, 
mi-a arătat harta. Păstrase acest secret toată viaţa, 
mi-a mărturisit el. Era singurul lucru pe care îl avea 
de la părinţii săi. Nu putea să se despartă de el, dar 
mi-a spus că era fericit dacă o copiam în timpul pe 
care îl mai aveam de petrecut în compania călugărilor 
și spera să-mi fie de folos în călătoriile mele. Valiani se 
opri o clipă să-și tragă sufletul și să soarbă o gură de 
vin. Ceea ce am descoperit m-a nedumerit. Harta lui 
Aliye descria o rută către o altă mănăstire, sus în 
munții Golem Korab din nord-vestul Macedoniei. 
Mănăstirea este ascunsă de lume, o grotă secretă 
pentru călugării care fugiseră de oștile musulmane cu 


sute de ani înainte. Pe o parte a hărții se afla un text 
care spunea că mănăstirea deţinea adevărate minuni 
de creaţie literară și hermeneutică. Pretindea că 
bibliotecarul mănăstirii ţinuse în siguranţă volume de 
neprețuit, pierdute în timpul distrugerii Bibliotecii din 
Alexandria: originale ale unor școli de învăţătură 
grecești și texte ale unor magi egipteni și eleni, o lume 
pierdută de știință, magie și cunoaștere. 

Valiani se ridică și un sclav veni spre el. Tinea în 
mână o cutie frumos ornamentată și o deschisese 
pentru ca stăpânul său să poată scoate ceva de acolo. 
Bătrânul făcu un pas spre audienţă. 

— Iar acum trebuie să mă abat de la înțelegere. 

Intr-o mână ţinea un sul legat cu o panglică de 
mătase neagră. Trase de un capăt și lăsă panglica să 
cadă pe podea. Cu mare ceremonie, desfăcu sulul. 

— Prieteni, iată copia pe care am făcut-o. Când am 
părăsit mănăstirea, pe Aliye și pe restul tovarășilor săi 
atât de cumsecade, știam că nu voi putea să fac 
călătoria în Macedonia eu însumi. Sunt bătrân, iar 
fuga din Constantinopol m-a secătuit iremediabil de 
puteri. De fapt, nu mă aştept să mai trăiesc prea mult 
și știu că nu voi putea niciodată să mai călătoresc 
departe de aceste meleaguri. Nu am nici familie, nici 
moștenitori, nici discipoli. In schimb, am reușit să 
aduc harta în Italia și să o încredinţez celor care o 
merită și ale căror vederi le respect și le admir. Din 
corespondenţa mea cu Lord Niccoli și din sumedenia 
de lucruri pe care le-am aflat despre voi toţi, m-am 
convins că trebuie să las în mâinile voastre această 
comoară, să faceţi cu ea ce poftiţi. Ştiu că veţi proceda 
cu înțelepciune și onoare. 

Audienţa rămăsese cufundată în tăcere. Niccoli se 
ridică și se duse lângă bătrân. 


— Sunteţi sigur de asta, maestre Valiani? 

— Sunt sigur, răspunse înțeleptul. Dar este nevoie 
să păstrăm secretul. Sunt mulţi cei care ar dori să 
pună mâna pe această comoară. Așa că am luat niște 
măsuri de protecţie, zise el, scrutându-i cu privirea pe 
toţi cei de faţă. 

— De protecţie? întrebă Cosimo. 

— Harta aceasta este incompletă, spuse Valiani. 
Veţi fi observat asta. Şi arătă un gol circular de vreo 7- 
8 centimetri diametru în mijlocul hărţii. Un fragment 
crucial lipsește din centru, de aici. Piesa care lipsește 
se află la Veneţia. Dacă vreţi să descoperiţi secretele 
de la Golem Korab, trebuie mai întâi să călătoriţi în 
Republica serenissimă a Veneţiei. La sosire, daţi-i de 
veste unui anume Luigi la un han numit Cinque 
Canali. Luigi este un om foarte neobișnuit, dar mi-aș 
lăsa viaţa în mâinile lui. El vă va conduce la secţiunea 
lipsă din această hartă. 

Își scoase un inel de pe deget. Merse și i-l dădu lui 
Cosimo. Era un cerc de argint cu o piatră 
dreptunghiulară. 

— Arată-i acest inel lui Luigi, ca să dovedești cine 
ești. Odată ce intri în posesia fragmentului care 
lipsește din hartă, trebuie să protejezi harta cu toată 
fiinţa ta și apoi să părăsești Veneţia fără întârziere. 
Dacă ai nevoie de ajutor, sunt puţini cei în care poţi să 
ai încredere. Piatra inelului este pecetea familiei mele 
și un semn secret pentru prietenii mei. Ultimul lucru 
de care vei avea nevoie este acesta, adăugă el, și îi 
dădu lui Cosimo o cheiţă de aur. Restul depinde de 
tine. 

Valiani plecă la scurt timp după ce făcu această 
neașteptată ofertă, dar câţiva dintre invitaţii lui 
Niccoli rămaseră să mai vorbească despre asta. 


Cosimo era entuziast și nu putea să nu se gândească 
la Valiani, iar primele ore ale dimineţii îl prinseră 
discutând în continuare cu prietenul său apropiat, 
Ambrogio Tommasini, și cu gazda lor, Niccolo Niccoli. 

— Putem să avem încredere în el? întrebă Cosimo, 
răsucind în mână cheița de aur pe care i-o dăduse 
Valiani. 

— Este un om cinstit, îi asigură Niccoli. N-are 
niciun motiv să mintă în legătură cu lucrurile peste 
care a dat. N-am spus până acum, dar când eram 
foarte tânăr, Francesco Valiani mi-a fost profesor. li 
datorez foarte multe. Mereu a fost nobil și cinstit, și 
cu inima curată. Bucuros pun chezășie pentru el. 

Cosimo se uită la prietenul lui. 

— Mi-e suficient, spuse el. Acum, harta aceasta. 

Niccoli o desfășură pe masă, între ei. Era o copie 
frumos desenată, șifonată și pătată după călătoria 
îndelungată care o adusese la Florenţa. Infăţișa o 
culme muntoasă care mergea în diagonală pe sulul de 
hârtie și, în jurul ei, o reţea de nume de locuri. Printre 
munţi își făcea loc o potecă desenată cu roșu, 
începutul călătoriei către Golem Korab și mănăstirea 
îndepărtată descrisă de Valiani. În centru era o gaură, 
în locul unde ar fi trebuit să se afle mănăstirea și 
munţii dimprejur, făcând harta nefolositoare. 

— Este un ţinut stâncos, spuse Niccoli. N-am fost 
niciodată atât de departe în est, dar arată ca o potecă 
întortocheată de munte, mai ales aici - și arătă spre 
marginea găurii din hartă. Dumnezeu știe cum o fi 
terenul aproape de mănăstire. 

— Marile recompense nu sunt niciodată pentru cei 
care n-au curaj, răspunse Cosimo. 

— Nu, într-adevăr, așa este, prietene. Dar mă tem 
că trebuie să ai o inimă foarte puternică dacă vrei să 


vizitezi Golem Korab. 

În timp ce soarele portocaliu se ițea deasupra 
dealurilor din depărtare, Cosimo și Ambrogio ieșeau 
tăcuţi pe poarta proprietăţii prietenului lor și luau 
drumul spre oraș. Cosimo era pierdut în gânduri, 
încercând să stăvilească emoţiile pe care i le stârnise 
misteriosul oaspete al lui Niccoli. 

— Cunosc această tăcere, spuse Ambrogio. 

— Da? 

— Este tăcerea care-mi spune că ești cu gândurile 
departe, cea care te învăluie atunci când încerci să 
rezolvi o problemă ce pare de nerezolvat. 

Cosimo râse. 

— Bine spus, prietene, pentru că sunt cuprins de 


gânduri. 

— Propunerea lui Valiani este tentantă, nu pot să 
neg asta. 

— Este ca un vis care devine realitate, nu-i așa, 
Ambrogio? 


— Aproape prea frumos ca să fie adevărat - ar 
putea să fie un alt fel de a spune lucrurile. 

Cosimo se întoarse să se uite la el, în timp ce 
intrau într-o pădurice de molizi și brazi. 

— Nu ai încredere în el? 

— Oh, nu am spus asta. Doar că... 

— Ce? 

— Cred că niciunul dintre noi, cu excepţia lui 
Niccolo, desigur, n-are nicio idee despre pericolele pe 
care le presupune acceptarea ofertei lui Valiani. 

— Oh, haide, Ambrogio, ne flatăm egourile 
studiind esoteria și ne simțim relaxaţi în prezenţa 
gândurilor nobile, dar cred că suntem cu toţii făcuţi 
dintr-un aluat mai puternic decât își pot imagina 
mulți. 


Ambrogio zâmbi. 

— Nu am vrut să te insult, dragul meu Cosi. Poate 
că mă gândeam la mine însumi. 

— Atunci te insulţi pe tine însuţi, Ambrogio. Dacă 
eu mă pot bucura la gândul unei mari aventuri, atunci 
la fel poţi și tu, spuse și îi dădu o palmă pe spate 
prietenului său, iar acesta se aruncă în faţă, 
prefăcându-se rănit mortal. Râseră amândoi. 

— Poate că aș putea, spuse Ambrogio. Dar ai 
uitat? Plec la Veneţia astăzi. 

— Nu, nu am uitat, prietene. Şi, ca să fiu cinstit, 
mă îndurerează foarte tare. Am fi fost niște tovarăși de 
călătorie pe cinste. 

— Am fi fost, dar mă tem că nu este posibil. Şi îi 
puse mâna pe umăr lui Cosimo. 

Când ajunse acasă în Piazza del Duomo, Cosimo se 
simţea frânt de oboseală, dar nu putu să doarmă. 
Mintea îi alerga departe, dar acum știa ce trebuia să 
facă. Se spălă repede, apoi fu bărbierit și îmbrăcat de 
servitorul său. Singur în cameră, în timp ce zgomotele 
matinale ale străzii pătrundeau până la el, se așeză la 
birou și încercă să se concentreze ca să scrie ceva. 

Era un bilet simplu, un mesaj pentru iubita lui, 
Contessina de Bardi, în care-i cerea să se întâlnească 
în acea seară. Trebuia să vorbească numaidecât cu ea. 
Împături biletul și îl sigilă cu pecetea Medici, apoi îl 
chemă pe Olomo și îi dădu indicaţii. 

Ziua se scurse încet. Se jucă puţin cu fratele său 
mai mic, Lorenzo; scrise în jurnal; și se plimbă pe 
străzile Florenței. 

Sosi devreme la locul de întâlnire, grădina casei 
lui Niccoli, unde știa că n-avea să-i spioneze nimeni. 
Cosimo stătea pe o bancă de piatră sub o arcadă de 
flori și, înainte ca ea să-l vadă, el o zări coborând 


treptele îmbrăcată într-o rochie verde de catifea, 
înaltă și zveltă, cu o coamă de păr brunet, cu pomeţi 
înalţi și buze pline părea întruchiparea perfecțiunii 
ateniene. 

— Cosi, pari tulburat, spuse ea, luându-i 
amândouă mâinile într-ale ei și așezându-se pe bancă, 
lângă el. 

El se uită în ochii ei negri ca abanosul. 

— Nu pot să ascund nimic de tine, Contessina. 

Ea nu îl întrerupse nici măcar o dată cât timp el îi 
reproduse povestea lui Valiani. 

— Deci simţi că trebuie să mergi să vezi acel loc și 
să descoperi aceste secrete tu însuţi, da? spuse ea 
când el termină de povestit. Dar, Cosimo, ce se 
întâmplă cu noi? 

— Nu se schimbă nimic, Contessina mea. Mă voi 
întoarce în câteva luni și vom continua planurile de 
căsătorie. 

— Şi tatăl tău, Cosi? El nu știe nimic din toate 
astea? 

— Nimic. 

Ea îi susţinu privirea. 

— Vreau să vin cu tine. 

Cosimo zâmbi. 

— Acesta ar fi un gând pe care mi-ar plăcea să îl 
nutresc, dragostea mea, dar știm amândoi că asta nu 
este posibil. 

— De ce? întrebă Contessina. Și eu am studiat la 
fel de mult ca și tine și am o dorinţă arzătoare de a 
cunoaște mai mult. 

— Dar familia ta niciodată nu ar... 

— Şi presupun că a ta, da. 

Cosimo trebui să admită că aici avea dreptate. 

— Ar fi extrem de periculos. 


— Știu. 

— Şi aș fi acuzat că te-am răpit. Asta va distruge 
relaţia dintre familiile noastre. 

— Asta e puţin cam melodramatic, nu crezi, Cosi? 

— Nu, nu cred că este, Contessina mea, răspunse 
blând Cosimo. Și apoi, cu răceală în voce, adăugă: 
Contessina, va trebui să fac asta fără tine. 

Ea se uită la cerul întunecat din spatele arcadei cu 
flori și la umbrele trandafirilor în amurgul ca de 
chihlimbar. 

— Este clar că te-ai hotărât. Nu mai pot să spun 
nimic? 

— Ai putea să-mi urezi noroc. 

El se uită la mâinile ei, strânse în poală, și-i 
observă albeaţa degetelor. Apoi, fixându-l pe Cosimo 
cu ochii ei negri, spuse: 

— Cosimo, dragostea mea. Mă îngrozește gândul 
că tu vei pleca în această călătorie, dar știu că odată 
ce ai hotărât ceva, nu există cale de întoarcere. Acesta 
este unul dintre lucrurile pe care le ador la tine. [ţi 
doresc noroc, desigur; dar mai mult decât orice, îţi 
ofer dragostea mea eternă - și îl sărută moale pe 
obraz. 


Capitolul 8 

Florenţa, 6 mai 1410 

Sfinţiei Sale Papa Ioan al XIII-lea, Pisa 

Sfinţia Ta, ca întotdeauna, aţi avut perfectă 
dreptate și anii mei aici nu au fost o pierdere, așa cum 
mă temeam eu. Astă-seară, o veste extraordinară mi-a 
ajuns la urechi. Un mesager din Est a povestit despre 
o descoperire care cred că ar putea aduce mari 
beneficii. O anume hartă descrie drumul către o 
mănăstire ascunsă în munţii Macedoniei. 

Cred că acesta este locul despre care am auzit, 
pentru că știrea a fost povestită de un binecunoscut 
om de litere, Francesco Valiani. Omul nu a putut să se 
ducă el însuși acolo, dar crede că o mare comoară se 
găsește în acel loc. Nu s-a menţionat nimic despre 
acel obiect pe care îl caută Sfinţia Ta, dar sunt plin de 
speranţă. 

Sfinţia Ta, sunt pregătit pentru gândurile Tale și 
aştept orice fel de îndrumări binevoiţi să daţi umilului 
dumneavoastră servitor... 


Capitolul 9 

Londra, iunie 2003 

Mai multe locuri de întâlnire fuseseră stabilite și 
apoi anulate, înainte ca întrevederea să aibă în sfârșit 
loc într-un hotel mic din Bayswater. Erau trei bărbaţi 
în încăpere: Sean Clifton, Arnold Rossiter, profesor 
universitar la Oxford și expert consultant, și Patrick 
McNeill, vicepreședinte senior la Vitax, o divizie a 
Fournier Holdings Inc., o corporație uriașă deţinută 
de un miliardar franco-canadian colecţionar de artă, 
pe nume Luc Fournier; McNeill era și mâna dreaptă a 
lui Fournier. Rossiter, consultantul, fusese ales pentru 
această treabă personal de către Fournier, căci omul 
de afaceri știa foarte multe despre viaţa privată 
întunecată a acestuia, așa că avea încredere în el 
aproape necondiţionat. 

Era foarte cald și nu exista aer condiţionat în 
hotel. Clifton era nervos și transpira atât de abundent, 
încât pete întunecate începură să i se vadă la 
subsuorile cămășii. Ștergându-și sprâncenele cu o 
batistă de hârtie albă, îi cântări din priviri pe ceilalţi 
doi și scoase din servietă o mapă de plastic cu 
documente. Nu-l mai întâlnise pe Rossiter, dar îl 
cunoștea după reputaţie. Profesorul era un bărbat la 
aproape șaptezeci de ani, cu faţa pătată și venele 
vizibile prin pielea palidă a capului chel. Avea peste 
doi metri înălțime, iar costumul său de pânză de in 
fără formă completa imaginea de intelectual șifonat. 

Clifton îi dădu mapa de plastic lui McNeill. 

— Acestea sunt copii, desigur. 

Nu mai avea sângele rece de acum două 
săptămâni când trecuse calm pe lângă gardianul de la 
Sotheby's. 

McNeill scoase  fotocopiile din mapă. Erau 


aproximativ patruzeci de pagini scrise de mână pe 
ambele părți. Citi primele pagini într-o tăcere 
fascinată. 

— Și familia dumitale a moștenit acestea de 
curând? 

Clifton dădu din cap și merse la fereastră, 
uitându-se la strada de dedesubt cu suspiciune. 
Întorcându-se înapoi spre încăpere, își aprinse o 
țigară. 

— Voi avea evident nevoie de ceva timp ca să 
citesc... spuse Rossiter. 

— Zece minute, răspunse Clifton, privindu-i prin 
norul de fum. Aveţi zece minute. 

McNeill se uită amuzat la Rossiter. 

— Mai bine dă-i bătaie, îl sfătui el și se așeză pe o 
canapea. 

Rossiter se așeză la o masă de lângă ușă și începu 
să citească. 

— Îţi sugerez să te uiţi la paginile marcate, spuse 
Clifton. 

Rossiter întoarse încet paginile, din ce în ce mai 
incitat. Nu mai văzuse acest document până atunci, cu 
toate că în mediile academice se vorbea de mult de 
posibilitatea existenţei lui. Ştia că se presupunea că 
originalele se pierduseră cu ani în urmă, iar zvonurile 
pomeneau despre copii ale unor fragmente care ar fi 
putut să supravieţuiască, rătăcite poate prin poduri 
sau lipite pe spatele dulapurilor de prin depozite și 
debarale. Prin urmare, foarte puţini văzuseră acest 
document de când fusese compus, cu vreo șase secole 
în urmă. Şi astfel, pe măsură ce citea, începea să-și 
dea seama de ce Sean Clifton era atât de nerăbdător 
să încheie o înţelegere cu Fournier. Unul dintre 
puţinele lucruri pe care le cunoștea mass-media 


despre posesorul corporației Fournier Holdings era că 
acesta era cel mai bogat și mai entuziast colecţionar 
de documente și artefacte din Renașterea timpurie. 
Iar aceasta era o descoperire cu adevărat remarcabilă. 

Clifton se duse la masă și începu să strângă 
paginile fotocopiate. 

— Timpul a expirat. 

Rossiter dădu să protesteze, dar McNeill îl amuţi 
cu un semn din mână. 

— Ne-am pierdut timpul, profesore? 

— Nu. Acestea sunt copii ale unui manuscris 
original scris de mâna lui Niccolo Niccoli. 

— Mulţumesc. Asta e tot ce voiam să știu. Acum, 
mă întreb dacă ne poţi lăsa puţin singuri. 

Preţ de o clipă, Rossiter păru surprins, dar apoi se 
întoarse și ieși. 

— Deci, spuse McNeill când se închise ușa. Vrei 
zece milioane de lire sterline, așa este? 

— Da. 

— Exclus. 

O clipă, Clifton păru să se dezumfle. 

— De ce? 

— Pentru că șeful meu îţi oferă patru milioane. O 
sută de mii acum, restul în două tranșe după ce alte... 
condiţii sunt îndeplinite. 

— Ridicol! 

— În acest caz, mă tem că nu putem încheia 
înţelegerea. Dădu să plece. 

McNeill făcuse doar doi pași și se apropiase de 
clanţa ușii, când Clifton spuse: 

— Bine, bine. Opt, cu un milion la început. 

McNeill nu făcu niciun gest să se oprească și 
începu să deschidă ușa. 

Clifton oftă și făcu câţiva pași spre el: 


— Bine... șase. 

McNeill se opri și se întoarse în încăpere. Stând 
atât de aproape de Clifton ca să se asigure că-i simte 
răsuflarea pe faţă, rosti încet și rar: 

— Patru și jumătate, cu două sute cincizeci acum. 
Este ultima noastră ofertă. 

Clifton se dădu un pas înapoi și-și mai aprinse o 
țigară. 

— Cinci milioane și este al vostru. 

McNeill se uită spre fereastră. Singurul sunet care 
se auzea venea de la traficul de jos. 

— Foarte bine. Cinci milioane. Dar iată care sunt 
condiţiile noastre. 

Clifton trase adânc din ţigară. 

— Pentru cele 250.000 de lire sterline, vrem 
copiile pentru două săptămâni. Dacă șefului meu îi 
place ceea ce vede, unul dintre oamenii noștri va 
scoate originalele de la Sotheby's. Doar atunci vei 
primi restul banilor. 

— Nu! 

— Atunci du-le în altă parte. 

Clifton își mușcă buza. 

— Şi banii? 

— 250.000 de lire sterline vor fi puse într-un cont 
din Elveţia până luni la prânz. Tu trebuie să pui 
documentele în alt cont specificat până la ora 10 
dimineaţa, în aceeași zi. Transferul de fonduri către 
contul tău va decoda automat o secvenţă de securitate 
de șase cifre pe care o alegi singur, care atunci va fi 
transmisă prin internet reprezentantului meu. Acest 
cod ne va permite accesul la documente și viceversa. 
Oamenii mei îţi vor trimite detaliile prin e-mail. 


Capitolul 10 


Veneţia, în prezent 

— Priveliștea aceasta îmi taie răsuflarea ori de 
câte ori o văd, spuse Edie, uitându-se pe fereastra 
sufrageriei lui Jeff. 

El stătea lângă ea, cu o mână pe umărul ei; 
ajunseseră la Veneţia doar cu o oră în urmă. Se 
apropia ora prânzului și mulțimea deja umplea Piaţa 
San Marco. De cealaltă parte a pieţei, o orchestră 
mică pe o scenă înălțată cânta o selecţie de piese de 
Vivaldi și Mozart. Mai aproape de Palatul Dogilor, 
clovni pe picioroange se plimbau pe pietrele inegale și 
le dădeau baloane copiilor, iar grupuri de pietoni 
mascaţi treceau în paradă, unii dintre ei în costume 
colorate. Carnavalul venețian era în toi. 
~ Se auzi un zgomot la ușa apartamentului. 
Întorcându-se, le văzură pe Rose și pe Maria, 
încărcate cu sacoșe de cumpărături. 

Edie ridică o sprânceană. 

— l-am dat cartea mea de credit, explică Jeff. Mă 
simțeam prost pentru că am abandonat-o ieri. 

Edie îi aruncă o privire sceptică. 

— Nu e o compensație exagerată? aruncă o privire 
spre Rose. Bună, domnișoară. Nu te-am mai văzut de... 
Doamne, cât a trecut de-atunci? 

Rose se opri și îi aruncă o privire rece lui Edie. 
Nedumerit, Jeff se pregătea să spună ceva când auzi 
pe cineva tușind și văzu un bărbat înalt, îmbrăcat 
complet în negru, sprijinindu-se de ușa 
apartamentului, cu un zâmbet pe buze. 

— Găsit pe Signor Roberto când intrat în clădire, 
declară Maria într-o engleză stricată și își croi drum 
pe lângă Roberto, lăsându-l în pragul ușii. Ea scutura 
din cap și ţâţâia din buze în drum spre coridorul care 


ducea la dormitoare. 

Roberto veni, luă mâna lui Edie și o sărută teatral. 
Ea roși. 

În spatele lui Roberto, Jeff o zări pe Rose, cu o 
expresie furioasă pe chip. 

— Faceţi cunoștință, spuse Jeff și se îndreptă spre 
Rose. 

O conduse pe hol. 

— Ce Dumnezeu se întâmplă? 

Ea lăsă capul în jos. 

— Deci? 

— Chiar nu știi, nu-i așa? spuse Rose. Ochii i se 
umplură de lacrimi. Jeff făcu un pas spre ea ca s-o 
îmbrăţișeze, dar Rose se răsuci pe călcâie și o luă la 
fugă pe coridor. 

— Rose... o strigă el. Dar ușa de la camera ei se 
închise cu zgomot. Va trebui să se ocupe de asta mai 
târziu. Simţindu-se groaznic, se întoarse în sufragerie. 

Fără să-și ia privirea de la Edie, Roberto îi spuse 
lui Jeff: 

— Ai reușit să ne împiedici să ne cunoaștem până 
acum? 

— Oh, am făcut-o  dinadins, răspunse Jeff, 
încercând să pară vesel. Edie se simţea în largul ei cu 
toată această atenţie care i se acorda și îl măsura pe 
Roberto la fel de deschis. Dar ce te aduce aici, totuși? 
întrebă Jeff. 

— Avem rezervare pentru prânz la Gritti, îţi 
amintești? 

— Așa este. Am uitat cu totul. 

— Dar dacă tu... 

— Roberto, vino cu mine. Rose stătea cu ochii roșii 
în pragul ușii de la hol. Tinea o pungă de cumpărături 
deschisă în fața ei. Vreau să știu părerea ta sinceră 


despre această jachetă. Se apropie și-l apucă ferm de 
mână, săgetând-o cu privirea pe Edie. 

Când cei doi ieșiră din cameră, Jeff oftă adânc. 

— Îmi pare rău, spuse el. 

Edie ridică din umeri. 

— E doar vârsta de vină, cred, dar cu siguranţă 
am făcut ceva s-o supăr, chiar dacă n-am mai văzut-o 
de mai bine de un an. 

— lar Roberto n-a făcut altceva decât să 
înrăutăţească lucrurile. Este pur și simplu îndrăgostită 
de el. 

— Dar cine este el? Lui Edie îi străluceau ochii. 

— Roberto? Probabil că este cel mai bun amic al 
meu de-aici. De fapt, cred că ar putea chiar să ne 
ajute. Te superi dacă îi povestesc ce s-a întâmplat? 

— De ce crezi că ne poate ajuta? 

— Roberto este omul cel mai aproape de un geniu 
pe care l-am cunoscut vreodată. Și, prin urmare, am 
încredere în el. 

Edie ridică din umeri. 

— Bine. 

Se întoarseră și o văzură pe Rose cu noua ei 
jachetă, ţinându-l de mână pe Roberto. 

— Minunat, spuse Jeff. 

— Nu-i așa? răspunse Rose posomorâtă și se așeză 
pe cel mai îndepărtat capăt al canapelei ca să 
despacheteze și restul cumpărăturilor. 

— De fapt, Roberto, ești chiar persoana pe care 
voiam s-o văd. Jeff îl conduse la masă și îi dădu o copie 
a mesajului telefonic al lui Mackenzie. In timp ce 
acesta citea, Edie povesti cum găsiseră tăbliţa și cum 
primise ea apelul telefonic de la unchiul ei în noaptea 
în care fusese ucis. 

— Deci crezi că a fost ucis din cauza a ceea ce aţi 


găsit? 

— Pare posibil, da, răspunse Edie. 

— Păi, atunci este evident de ce aţi venit la 
Veneţia, spuse Roberto. Dar cele trei rânduri par și 
mai interesante. Împreună cu leul ele sunt simbolul I 
Seguicamme. 

— Care este...? 

— Literalmente înseamnă „Urmașii”. Erau un grup 
care s-au desprins din Ordinul Rosicrucian. Se 
întâlneau regulat la Veneţia; membrii grupului veneau 
aici din toată Europa. Prima oară s-au adunat pe la 
mijlocul secolului al cincisprezecelea. Ultima dată 
când a auzit cineva de ei a fost cândva pe la sfârșitul 
secolului al optsprezecelea. 

— Ce făceau acești urmași? 

— Nimeni nu știe exact. Marsilio Ficino i-a 
menţionat în lucrarea De vita libri tres, iar Giordano 
Bruno a făcut aluzii la acest grup în cartea sa Cina din 
Miercurea Cenușii, dar aceste referinţe sunt mai mult 
mistice, abia comprehensibile. 

— Ficino? se miră Jeff. Misticul? A lucrat pentru 
Cosimo de Medici, nu-i așa? 

— A tradus un manuscris pentru Cosimo chiar 
înainte de moartea acestuia, Corpus hermeticum, o 
colecție faimoasă care descria fundamentele antice ale 
magiei. 

— Dar ce legătură au toate acestea cu strofa? 
întrebă Edie. 

— Ei bine, acesta este misterul, nu-i așa? Jeff, 
traducerea aceasta este corectă? 

Edie puse din nou mesajul telefonic pentru 
Roberto. 

— Dar ce înţelegi din geographus incomparabilis? 
întrebă el nedumerit. 


Rose se apropie de masă și se opri lângă Roberto. 

— Ce faceţi? întrebă ea. Te-am auzit menţionându- 
l pe geographus incomparabilis? 

— Da, răspunse Roberto. 

— Așa i se spunea părintelui Mauro, ilustrul 
cartograf. Tocmai am avut un proiect la școală despre 
el. 

— Mulţumim, Rose, spuse Roberto. Un gust 
perfect și o elevă silitoare. 

Rose roși. 

— Părintele Mauro era venețian; mă rog, mai 
corect ar fi că era din Murano. Și-a desfășurat 
activitatea la mănăstirea San Michele... explică 
Roberto. 

— Pe Insula Morți, exclamă Jeff. Desigur! 
Amândoi observară nedumerirea lui Edie. 

— San Michele este cimitirul Veneţiei. 

— Iar strofa spune că ceea ce a desenat Mauro se 
află încă acolo. 

— Nu știu prea multe despre Mauro, dar este 
cunoscut mai ales pentru mappamundi a sa, adică 
harta lumii. A fost terminată chiar înainte de moartea 
lui, în anul, când a fost? 1465,1470? 

— 1459, corectă Roberto. 

— Dar harta se află în Biblioteca Marciana, chiar 
acolo, adăugă Jeff, arătând spre Piazetta. 

— Ei bine, indiferent la ce se referă acest vers, nu 
este vorba despre harta lui Mauro care se află în 
muzeu, sublinie Edie. 

— Poate, doar că nu știm când a fost făcută 
inscripția de pe tăbliță, nu-i așa? Așa că poate se 
referă la ceva ce a fost pe Insula Morţii cu vreo cinci 
sute de ani în urmă, dar între timp a fost mutat. 

— Bine punctat. Cadavrul din criptă a fost 


deranjat în vreun fel? întrebă Roberto. 

— Dacă vrei să spui că a mai fost disecat înainte 
de a-l fi exhumat noi, atunci nu, răspunse Edie. 

— Deci tăbliţa ar putea să fi fost pusă acolo chiar 
în momentul înmormântării sau cu puţin înainte. 

— Cu siguranţă. 

— În acest caz, Jeff are dreptate. Dacă cel care a 
scris această strofă se referă la vestita hartă a lui 
Mauro, atunci s-ar putea afla în Biblioteca Marciana și 
ne-ar fi aproape imposibil să o vedem de-aproape. 

— E ușor de ajuns la San Michele? întrebă Edie. 
Putem să luăm un vaporetto? 

Roberto zâmbi. 

— Nu fi prostuţă! 

Şoferul în livrea al lui Roberto, Antonio, un bărbat 
extraordinar de chipeș cu o coamă de păr brunet și 
trăsături extrem de fin cizelate, îi întâmpină la chei, 
aproape de Grădinile Regale. li însoţi la șalupa lui 
Roberto, o barcă de viteză frumoasă, din oţel și lemn, 
care fusese construită în jurul anului 1930. Jeff și Edie 
fură ajutaţi să urce la bord, în timp ce Roberto rămase 
în față câteva clipe ca să-i explice lui Antonio unde 
trebuia să-i ducă. Când se întoarse în spatele șalupei, 
ţinea în mână un mic coș din nuiele împletite. 

— Antonio a reușit să facă rost de ceva de 
mâncare în drum, explică el. 

Jeff își dădu ochii peste cap. 

— Lingușitorule! 

Edie îi oferi lui Roberto cel mai dulce zâmbet de 
care era în stare. 

Câteva clipe mai târziu, turna Dom Perignon din 
1996 în cupe elegante de șampanie, iar șalupa se 
îndrepta spre vest, pe Canal Grande. Trecură pe lângă 
palazzi minunate de fiecare parte a canalului și se 


strecurară pe sub Ponte dell Accademia înainte de a 
coti, urmând cursul apei. Chiar înainte de a ajunge la 
San Samuele în dreapta lor, Jeff arătă spre un frumos 
palazzo în culori roșietice, aflat la mică distanţă în 
faţă, pe aceeași parte a canalului. 

— Asta e cocioaba lui Roberto, spuse el, și mușcă 
dintr-un savuros produs de patiserie. 

— Ce coșmelie! glumi Edie. 

În zona podului Rialto, canalul era plin de 
vaporetti, iar pe maluri, restaurantele erau ticsite de 
turiști străini veniţi aici pentru Carnaval. 

Puțin mai departe, chiar dincolo de faţada 
măreaţă de la Ca’ d'Oro, ajunseră la un afluent care 
făcea legătura cu marginea de nord a Veneţiei și cu 
Canale delle Fondamenta Nuove. Aici, apa se îngusta 
devenind doar cu puţin mai lată decât o barjă, iar 
șalupa trebui să încetinească mult ca să se strecoare. 
După ce trecură pe sub o succesiune de poduri joase, 
canalul se lărgi din nou și ambarcaţiunea prinse 
viteză. Câteva minute mai târziu, ieșiră în Sacca della 
Misericordia, zona privată de acostare unde se aflau 
sute de bărci. De aici o luară spre est în apele 
deschise. 

Chiar în faţa lor văzură insula fortificată San 
Michele. Antonio acceleră, iar ei își croiră drum prin 
apa gri îngheţată, trecând paralel cu Fondamenta, 
marginea de nord-est a orașului, și ocoliră capătul 
sudic al Insulei Morţii. Vântul sufla cu putere aici și 
aerul era foarte rece. Edie își strânse haina și-și ridică 
gulerul ca să-i ţină de cald la urechi. Simţea cum aerul 
sărat al mării îi ardea obrajii și își dorea ca această 
călătorie să ia sfârșit. 

Pilotul încetini șalupa când se apropiară de un colț 
al insulei aproape pătrate și atunci zăriră pentru 


prima oară impresionantul zid de zece metri înălțime 
al fațadei de nord. Puțin mai în faţă, dădură cu ochii 
de turnul bisericii San Michele și de turnul clopotniţei. 
Un vaporetto apăru la orizont și acostă. O mulţime de 
siluete își făcură imediat apariția pe chei. Erau văduvi 
și văduve care mergeau în vizită la morminte. Hainele 
negre care îi mveșmântau aproape din cap până-n 
picioare contrastau cu roșul galbenul florilor pe care 
le aveau cu ei. 

— Pătrundem în regatul morţii ilustre, îi spuse Jeff 
lui Edie, strângându-i braţul și adoptând o expresie 
sumbră. 

— Ei bine, știu totul despre morti. 

— Așa este, dar acest loc este special, locul de 
veci pentru personaje precum Ezra Pound, Stravinski, 
Serghei Diaghilev și Joseph Brodski. 

Șalupa coti pe lângă chei și se strecură într-un 
golfuleţ îngust, care intra aproape până în mijlocul 
insulei. Cam la o sută de metri de-a lungul apei, 
Antonio trase șalupa lângă țărm și opri brusc motorul. 
Câteva clipe mai târziu, Roberto îi conducea pe țărm. 
Arătă spre turnul clopotniţei. 

— Mănăstirea unde a trăit și a lucrat Mauro este 
acolo, spuse el. Nu e departe. 

Arhivarul mănăstirii îi întâmpină la intrare. Era un 
bărbat înalt, îmbrăcat în rasa de călugăr. Cu toate că 
era complet chel, părea extraordinar de tânăr și cu 
fața proaspătă. Insă ochii săi aveau o seninătate 
nedefinită, nepotrivită pentru cineva atât de tânăr. 

— Maestre, spuse el cu voce moale, întinzându-i 
mâna lui Roberto. Eu sunt părintele Pascini. Starețul 
vă trimite scuzele sale pentru că nu a venit să vă 
întâmpine în persoană și m-a rugat pe mine să vă ajut 
cu tot ce pot. 


— Este foarte drăguţ din partea lui, răspunse 
Roberto. Ei sunt prietenii mei, Jeff Martin și Edie 
Granger. 

Călugărul înclină ușor capul. 

— Bun venit! 

— Roberto cunoaște pe toată lumea în Veneţia, îi 
șopti Jeff lui Edie la ureche, când părintele Pascini le 
făcu semn să-l urmeze în vechea mănăstire. 

— Mai precis, cu ce vă pot fi de folos? 

— Ne interesează lucrările părintelui Mauro. 

— Ah, cel mai ilustru frate al nostru. Se pare că 
dintr-odată toată lumea este interesată de hărți. 

— Da? făcu Jeff. Cine a mai pus astfel de întrebări? 

— Am primit un telefon chiar în această 
dimineaţă, explică părintele Pascini. De la un istoric 
din Londra, vă vine să credeţi? 

Pătrunseră într-o capelă mică. Traversând 
podeaua de marmură, călugărul îi conduse printr-un 
pasaj, apoi în jos pe niște scări largi până într-o 
cameră lungă, întunecată și îngustă, care avea pe 
margini etajere de ebonită încărcate cu tomuri vechi. 

— Așadar, ce vreţi să știți despre părintele Mauro? 

— Aţi pomenit de hărţi, spuse Jeff. La plural. Am 
crezut că mappamundi a lui se află la Marciana, în 
oraș. _ 

— Așa este. Insă Mauro a întocmit mai mult decât 
o singură hartă în întreaga sa carieră. Avem un 
exemplar mai slab al acestei mappamundi aici în 
bibliotecă. Este expus pentru public. 

li conduse câţiva pași către o vitrină de sticlă din 
centrul încăperii. 

Harta era bine păstrată. Avea aproximativ 1,8 
metri pătraţi. Un cerc umplea cea mai mare parte a ei 
și la prima vedere părea să fie plină de imagini la 


întâmplare, forme uriașe ca niște biscuiţi cu creneluri, 
colorate cu albastru. Albastrul pătrundea în regiunile 
mai deschise, precum cerneala care își întinde 
degetele în apă. Dar apoi, când se uitară mai 
îndeaproape la acest artefact miraculos, formele 
păreau că se schimbă, devenind ușor recognoscibile, 
ca o contorsionată hartă a Europei, Africii și Asiei. 
Incet-încet, harta devenea tot mai puţin o piesă de 
artă abstractă și tot mai mult o lucrare proiectată 
științific de un artist. 

— Şi cu ce este această hartă diferită de cea de la 
Marciana? întrebă Edie. 

— Aceasta a fost terminată după moartea lui 
Mauro, răspunse Părintele Pascini. De către cei mai 
buni elevi ai săi. 

— „Urmașii lui geographus incomparabilis cită Jeff 
din strofă. 

Călugărul păru nedumerit. 

— De ce această subită fascinaţie pentru Mauro? 
Cel care a sunat astăzi era interesat de această hartă 
în mod special. Avem cel puţin o duzină de alte hărţi 
aici, dar numai pe aceasta dorea să o vadă. 

— E prea mult să sperăm că a lăsat un nume sau 
ceva? întrebă Edie. 

— A spus doar că sună de la Departamentul de 
Istorie de la University College, din Londra. Dar nu a 
dat alte detalii. 

— Şi de ce se află această hartă aici? 

Călugărul se întoarse spre Jeff. 

— A fost considerată inferioară celebrei hărţi care 
se află acum la Marciana. A fost comandată de către 
regele Cazimir al IV-lea al Poloniei, dar acesta a 
înapoiat-o, pretextând că nu este satisfăcut de ea. De 
fapt, el avea probleme financiare și și-a acoperit 


rușinea pretinzând că harta este modestă. Așa că am 
păstrat-o aici. 

— Foarte bine aţi făcut, spuse Edie. 

— Ar fi posibil să scoateţi harta din vitrină? 
întrebă Roberto plin de speranţă. 

Părintele Pascini scutură din cap. 

— Mă tem că acest lucru este imposibil, Signor 
Armatovani, dar aș putea să vă aduc niște lupe, dacă 
doriți. 

— Asta ar fi minunat. 

Părintele Pascini dispăru și se întoarse peste 
câteva momente cu o lupă mare fixată pe un stand pe 
roţi. Împinse standul până la mijlocul uneia dintre 
părțile laterale ale dulapului de sticlă și poziţionă lupa 
deasupra. 

— Vă las să studiaţi, spuse el, și se retrase la un 
birou din capătul încăperii. 

— Este absolut minunată, spuse Edie. 

— O uimitoare operă de artă; incredibil de 
minuțioasă. Uitaţi-vă la scris. Abia dacă mai există 
vreo bucăţică de spaţiu gol între scrisuri. 

Ilustraţiile înfățișau castele și turnuri, unele având 
pe ele steaguri magnifice multicolore; cavaleri în 
armuri pe cai puternici; animale ciudate, șerpi, 
grifoni; modele abstracte și dungi în culorile 
curcubeului. Cu cât te uitai mai îndeaproape, cu atât 
apăreau mai multe detalii; era un microcosmos de o 
nemărginită frumuseţe și măiestrie artistică. 

— Versul spune „In mijlocul lumii”, spuse Jeff, 
poziţionând lupa într-un punct aproximativ în centrul 
hărţii. Dar aici nu văd nimic altceva decât un amestec 
de cuvinte și imagini. Unde-ar fi acesta pe o hartă 
modernă? 

Edie se uită prin lupă. 


— Undeva pe lângă Turcia? În Irak poate? 

— Ai idee ce anume căutăm? 

— Niciuna. 

— Îmi daţi voie? 

Roberto se aplecă să cerceteze și el zona 
respectivă. 

— Ai găsit ceva? 

— Nimic altceva decât etichete pentru regiuni. 
Aici este Persia, după cum arată. Văd Eufratul și 
munţii din Sud. Era o zonă pe care venețienii o 
cunoșteau destul de bine, chiar și la mijlocul secolului 
al cincisprezecelea, datorită lui Marco Polo și altora. 

— Dar nu este nimic neobișnuit pe hartă acolo? 

— Nu pare să fie, spuse Roberto, făcând un pas 
înapoi, nedumerit. Apoi dintr-odată se lumină la faţă. 
Desigur! 

— Ce? întrebară Edie și Jeff la unison. 

— Centrul lumii. Nu este literalmente centrul 
lumii. Pentru oamenii secolului al cincisprezecelea, 
centrul lumii era Orașul Sfânt... Ierusalim. 

Roberto împinse lupa mai la stânga. Aici harta era 
acoperită de scris și ilustraţii parcă și mai dese, și mai 
elaborate decât în regiunea Persiei. Exista o lumină 
subtilă, dar de neconfundat, în regiunea Orașului 
Sfânt; Ierusalimul era reprezentat cu turnuri 
strălucitoare și domuri străjuite de oameni cu arme. 
Era clar că realizatorii hărţii voiau să aducă omagiul 
acestui loc mai presus decât toate celelalte. 

— Nu văd nimic neobișnuit aici, spuse Roberto 
după o lungă pauză. Uitaţi-vă. 

Dar și Edie fu puţin dezamăgită. Dându-se un pas 
înapoi, îi făcu loc lui Jeff să se uite la rândul lui. 

— Nu, n-avem nicio speranță, spuse œl, 
îndreptându-se de spate. Aceasta trebuie să fie harta, 


se potrivește perfect cu descrierea din poezie; făcută 
de „urmașii lui geographus incomparabilis”. Și apoi 
este faptul că regele Cazimir a refuzat-o; urmașii „au 
proiectat ceva pe care nu-l voia nimeni”. Dar nu avem 
nicio idee ce căutăm și fără să putem să scoatem harta 
de acolo... 

— Aveţi succes? spuse părintele Pascini, făcându- 
și dintr-odată apariţia lângă ei. 

— Nicidecum, spuse Roberto. 

— Mai există o mappamundi. 

— Da? 

— Este un exemplar foarte slab, o piesă de 
exersat, aţi putea spune. Și a fost deteriorată pe 
alocuri. Şi aceasta a fost respinsă de persoana care a 
comandat-o. 

— Putem s-o vedem? 

— Desigur, urmaţi-mă. 

Părintele Pascini îi conduse de-a lungul unui 
coridor la o ușă încuiată. 

— Aceasta este una dintre arhive, spuse el când 
intrară. Păstrăm documentele în aceste cutii speciale. 
Arătă spre niște dulapuri metalice construite în 
perete. Fiecare document este păstrat într-un mediu 
neutru cu umiditate și temperatură controlate. Pentru 
a vedea harta, va trebui să intraţi în această cameră - 
spuse el și făcu semn spre un fel de seră de sticlă într- 
un colţ. Vă voi da mănuși și pensete. 

Câteva minute mai târziu, toţi trei stăteau la o 
masă din camera de sticlă, cu harta între ei. Fusese 
acoperită cu o folie protectoare de plastic, deasupra 
căreia părintele Pascini fixase o altă lupă mare. 

Marginile erau zdrenţuite și era foarte uzată, o 
îndoitură mergea cam peste o treime din hartă, iar 
ilustrațiile erau cu mult mai puţin detaliate decât cele 


de pe mappamundi din camera principală. 

Edie examină o zonă care corespundea Orientului 
Mijlociu și mută lupa puţin mai aproape de hartă, 
până când găsi o ilustrație care reprezenta Tara 
Sfântă. 

— Ei bine, ce spuneţi de asta? exclamă ea și se 
dădu la o parte pentru a le permite lui Jeff și Roberto 
să se uite. 

Chiar sub imaginea unei citadele cu steaguri roșii 
deasupra unei perechi de turnuri, văzură un scris 
mărunt, aproape ilizibil, care nu se potrivea cu 
celelalte semne și etichete de pe hartă. Natura celor 
scrise în sine era nepotrivită cu restul hărţii, o strofă 
de cinci versuri în italiană. Roberto traduse pe măsură 
ce citea cu voce tare: 

Ajungând dincolo de ape, cel cu numele perfect: 
un om trist, înșelat de Diavol. Ceva stă ascuns acolo, 
printre rânduri. Dincolo de ape, în spatele mâinii 
arhitectului. 

La ora la care părăsiră mănăstirea, se întunecase 
deja și o ceaţă deasă se lăsase peste Insula Morţii. 
Când pășiseră pe aleea către mănăstire mai devreme 
în acea după-amiază, soarele și aerul sărat al mării 
făcuseră ca San Michele să arate ca orice altă parte a 
Veneţiei, dar acum, în întunericul ca de cerneală, se 
transformase într-un loc al umbrelor și al temerilor 
fără nume. 

Uitându-se înapoi în timp ce treceau prin zidul 
exterior și se îndreptau pe potecă spre șalupă, 
mănăstirea părea ca tăiată într-un carton negru. Erau 
foarte puţine becuri în această parte a insulei San 
Michele, iar cele mai apropiate nu dădeau niciun fel 
de lumină. De fapt, cea mai puternică lumină venea de 
la puzderia de stele, Calea Lactee, o dâră de strălucire 


pe firmamentul fără lună. 

Edie nu mai fusese niciodată aici și cu toate că 
aproape în fiecare zi avea de-a face cu cadavre, găsise 
atmosfera gotică a acestui loc absolut de nesuportat, 
chiar și la lumina zilei. Acum nu putea decât să se 
gândească la nenumăraţii morţi din jurul lor, iluștri 
sau necunoscuţi, care trăiseră și muriseră și fuseseră 
uitaţi de toţi, în afară de viermi. Orice poveste ieftină 
de groază sau fantezie obscenă părea să își găsească 
locul aici, în întuneric. Vântul se oprise, dar clipocitul 
delicat al lagunei era omniprezent. Suna ca o 
lamentaţie. 

Șalupa aștepta în umbra adâncă, legănându-se 
ușor în apa de lângă zid. Fără să mai piardă nicio 
clipă, săriră în barcă. Cârmaciul porni motorul și 
aprinse farurile ca două lămâi pe apă. 

— Du-ne direct acasă, te rog, Antonio, strigă 
Roberto și se aruncă pe unul dintre fotoliile îmbrăcate 
în piele din zona pasagerilor. O clipă mai târziu, 
simţiră șalupa punându-se în mișcare și cotind pe 
canal înainte de a se avânta în apele deschise. 

Stăteau în tăcere, fiecare rumegând ceea ce 
aflase, fiecare mulţumit să vadă umbrele de la San 
Michele dizolvându-se în apă. Câteva minute se 
îndreptară direct spre sud, spre fondamenta Nuove și 
spre luminile oraşului; dar apoi, fără niciun 
avertisment, simţiră șalupa virând spre port. O clipă, 
Roberto nu reacţionă, apoi Edie și Jeff îl văzură 
mergând în faţă să discute cu Antonio. Cârmaciul se 
întoarse brusc cu faţa la ei. Avea șapca bine trasă pe 
ochi și purta ochelari fumurii. In lumina opacă a nopţii 
abia dacă îi puteau distinge trăsăturile, dar era clar că 
nu era Antonio. Bărbatul ţinea un pistol îndreptat spre 
Roberto. 


— Vă rog să staţi jos, Signor Armatovani. 

Roberto se opri o clipă. 

— Staţi jos. Nu voi mai repeta asta. Am nevoie 
doar de unul dintre voi. Nu sunt prea vestit pentru 
răbdare și, credeţi-mă, dacă o să-i împușc pe doi 
dintre voi această călătorie va fi mult mai ușoară. 

— Ce s-a întâmplat cu Antonio? întrebă Roberto. 

— Oh, a plecat să facă o baie revigorantă. 

Șalupa încetini și se îndreptară spre un punct 
îndepărtat în sud, pe lângă Fondamenta Nuove, 
departe de ruta principală către Canal Grande. 
Cârmaciul ţinea pistolul îndreptat spre ei și părea să 
nu aibă greutăţi în a manevra șalupa cu o singură 
mână și în a se uita în faţă doar din când în când. 

În câteva clipe aveau să ajungă la debarcader. 
Chiar în faţă se ridica un zid de piatră, o potecă 
îngustă și un șir de case. Pe potecă zăriră câţiva 
oameni care se grăbeau, cu gulerele ridicate și 
scoțând aburi pe nări în noaptea rece. 

— Acum am să vă rog să staţi nemișcaţi și tăcuţi, 
șuieră cârmaciul. 

Edie se uita în faţă la zidul de care se apropiau, 
când îl zări pe Roberto scoțând ceva de sub scaun cu 
piciorul. Cu o viteză uimitoare, ridică un cilindru 
negru. Urmă o bufnitură puternică și o flacără 
portocalie. Roberto căzu pe podea, dărâmat de reculul 
loviturii, iar flama traversă șalupa, ricoșă din panoul 
de control la cârmă și făcu un zigzag la întâmplare 
peste proră. 

O explozie puternică de lumină tăie întunericul în 
timp ce flama explodă la numai câţiva metri distanţă, 
iar cârmaciul, șocat, fu aruncat în maneta de 
acceleraţie. Scăpă pistolul din mână, iar acesta 
alunecă pe lemnul lustruit de la prora și căzu în canal. 


Șalupa aproape că sări din apă în timp ce motoarele 
huruiau turnate la maximum. Edie și Jeff încercară să 
își menţină echilibrul, dar fură aruncaţi pe scaunele 
din faţa lor. Jeff fu azvârlit pe fundul bărcii, lovindu-l 
pe Roberto cu genunchiul în cap. 

Scăpată de sub control, cu acceleraţia la limita 
maximă, șalupa se răsuci și se avântă în apele din faţa 
ei, apoi se zdrobi cu partea laterală de debarcader, 
aruncând în aer bucăţi de lemn. Ultimul lucru pe care 
îl mai auzi Jeff înainte să-l cuprindă apa îngheţată fu 
scrâșnitul metalului de stâncă și, în depărtare, pe Edie 
țipând. 

Brațe puternice îl trăgeau pe țărm; piatra dură îl 
apăsa pe abdomen. Avea respiraţia întretăiată. Işi 
șterse apa din ochi și o văzu pe Edie îngenunchind 
lângă Roberto și tamponându-i capul cu o bucată de 
pânză pătată de sânge. Se întoarse spre Jeff, răsuflând 
ușurată. El se răsuci lângă ea, încercând să-și 
recapete suflul. 

Roberto făcu o grimasă spre el. 

— Sunt bine, spuse el. 

La dreapta lor auziră ţipete venind dinspre 
debarcader. 

Jeff se ridică și văzu un trup mutilat în apă; un 
picior înnegrit se lovea de peretele de stâncă al 
debarcaderului. Era Antonio, cârmaciul. Fusese legat 
de pupa șalupei. Avea încă o frânghie prinsă în jurul 
încheieturii mâinilor, celălalt capăt fiind legat de un 
tachet. 

Jeff realiză brusc cât de frig era. Tremura și își feri 
privirea de imaginea tulburătoare, simțindu-se 
copleșit de furie și de neputinţă. O șalupă de poliţie și 
o ambulanţă își croiau drum prin apele îngheţate spre 
ei și opriră motorul, parcurgând ultimii metri cu 


motorul oprit. Nu se vedea nici urmă de asasinul lui 
Antonio. 

— Bună, Rose. Da, îmi pare atât de rău, draga 
mea! Am avut un mic accident... Nu, nimic serios... 
suntem toţi bine. Sunt la Roberto, dar vin acasă mai 
târziu. Uite... Nu, ascultă-mă. Nu mă aștepta. O să 
petrecem ziua de mâine împreună, îţi promit. Da, da... 
Maria se uită și ea cu tine, da? Da, e bine așa. Bine, 
draga mea... Am să-ţi pregătesc micul dejun dimineaţă 
și am să-ţi arăt împrejurimile... Bine, la revedere! 

Fusese o noapte epuizantă. Rana de la cap a lui 
Roberto fusese tratată la locul accidentului și apoi toţi 
trei fuseseră escortaţi la secţia de poliţie, o clădire 
urâtă, dreaptă, pe Ponte della Liberta, șoseaua care 
lega Veneţia de continent. Acolo fuseseră despărțiți. 
Jeff trebuise să răspundă la întrebări și să dea o 
declarație detaliată și tocmai voia să ceară un avocat, 
când fu condus din camera de interogatoriu într-o sală 
de conferinţe, unde îi găsi pe Roberto și pe Edie stând 
de vorbă cu un poliţist în uniformă, foarte spilcuit. 
Părăsiră secţia de poliţie imediat după aceea. 

Ofiţerul era șeful poliţiei din Veneţia, Aldo 
Candotti, și acum stătea la un capăt al unei banchete 
aurii din secolul optsprezece, ţinând în mână piciorul 
unui pahar gol de sherry Schott Zwiesel. Era un 
bărbat bine făcut; fost membru al echipei naţionale de 
canotaj care renunţase la competiţiile sportive din 
prea multă dragoste pentru vinuri fine și friptură de 
vânat. Era rumen în obraji și cu nasul lat, pe care 
stăteau sprijiniți o pereche de ochelari Dior. 

La celălalt capăt al banchetei stătea Roberto. 
Făcuse duș și se schimbase. Dar părul îi era încă ud, 
iar tăietura îi era acoperită cu un pansament. Edie 
agita niște whisky single malt într-un pahar mare. Se 


aflau la parterul palatului Baglioni, casa venețiană a 
familiei Armatovani încă din secolul al 
cincisprezecelea. Cu fața spre Canal Grande, acest 
palazzo era întruchiparea grandorii decăzute. Înalt de 
patru etaje, șirurile de ferestre în stil bizantin și 
colonadele în ruină îl făceau să arate la fel de minunat 
ca un tablou de Tiţian sau un motet de Byrd. Inăuntru, 
fiecare cameră era ticsită cu mobilă antică, din care 
mare parte se afla în clădire de la achiziţie, cu multe 
secole în urmă. Biblioteca era o încăpere mare, cu 
plafonul înalt, cu toţi pereţii acoperiţi, din podea până 
în tavan, cu rafturi din lemn de trandafir cu mii de 
cărţi, o colecţie care sporise cu fiecare generaţie. 
Volumele variau de la ediţii din secolul șaptesprezece 
de o inestimabilă valoare precum Leviathan-ul lui 
Hobbes, până la exemplare cu autograf, legate în 
piele, ale romanelor lui Hemingway. Câţiva dintre 
strămoșii lui Roberto fuseseră bibliofili împătimiţi, iar 
biblioteca Armatovani era considerată una dintre cele 
mai valoroase deţinute de o persoană particulară. 

— Păi, te las atunci cu musafirii, Roberto, spuse 
Candotti, ridicându-se de pe banchetă și așezând cu 
grijă paharul pe o măsuţă de marmură. Unul dintre 
oamenii mei te va suna mâine ca să te ţină la curent. 
În seara asta încep să-l caut pe străinul misterios. 
Vorbești tu cu familia nefericitului Antonio? 

Roberto încuviinţă din cap. Aldo Candotti dădu 
mâna cu fiecare dintre ei și apoi fu condus pe holul 
lung de către Vincent, majordomul uscăţiv și foarte 
distins care îi servise pe părinţii lui Roberto și pe care 
acesta îl moștenise odată cu casa. 

— O seară plină de evenimente, spuse Roberto. Și 
ce-am învăţat de-aici, în afară de faptul că vieţile 
noastre sunt cu-adevărat în pericol? 


— Îţi amintești cuvintele de pe hartă? întrebă 
Edie, așezându-se pe locul eliberat de Candotiti. 

— Pot să fac mai mult decât atât, răspunse 
Roberto. Un pic cam șifonată, dar sper că încă lizibilă. 

Și despături o bucată de hârtie mototolită, o netezi 
cât de bine putu și citi cu voce tare versurile strofei pe 
care o transcrisese de pe hartă la San Michele: 

Ajungând dincolo de ape, cel cu numele perfect: 
un om trist, înșelat de Diavol. Ceva stă ascuns acolo, 
printre rânduri. Dincolo de ape, în spatele mâinii 
arhitectului. 

— Ce înţelegi din asta? își întrebă Jeff prietenul. 

— Doar la asta m-am gândit, când nu răspundeam 
la întrebările polițiștilor și nu încercam să fiu amabil 
cu șeful poliţiei. 

— Şi? întrebă Edie. 

— Prima parte este destul de limpede, însă 
ultimele două versuri sunt mai enigmatice. Roberto le 
văzu expresiile nedumerite și zâmbi. Bărbatul cu 
numele perfect? Trebuie să fie Andrea Da Ponte. 

— Omul care a proiectat Rialto? Desigur! 

— „Ajungând dincolo de ape, cel cu numele 
perfect”, repetă Edie jumătate din strofă pentru sine. 
Ponte, pod... drăguţ! Dar de ce „un om trist, înșelat de 
Diavol”? 

— Ah, păi asta e mai puţin clar. Roberto se întinse 
să-i mai umple paharul o dată lui Edie înainte de a-i da 
sticla lui Jeff. Pe la sfârșitul anului 1591, când se 
apropia termenul pentru lucrarea încredinţată lui Da 
Ponte, în structura principală a podului continuau să 
apară crăpături și numai schelele împiedicau întreaga 
structură să se prăbușească în Canal Grande. Legenda 
spune că, într-o seară, arhitectul se plimba singur pe 
lângă canal, când i-a apărut în faţă Diavolul în 


persoană. Da Ponte, îngrozit, a îngheţat pe loc, iar 
Diavolul a zâmbit cu cruzime și i-a spus că poate să-l 
ajute să-și rezolve problemele cu podul. Arhitectul era 
atât de disperat, încât a ascultat ce avea Diavolul de 
oferit. 

— Fără îndoială, și-a vândut sufletul Diavolului, 
întrerupse Edie povestea. 

— Nu, de fapt nu a făcut asta. Diavolul voia 
sufletul primei persoane care va traversa podul. 
Roberto sorbi din băutură. Da Ponte, evident, s-a 
gândit că era o ofertă minunată și s-a grăbit să 
accepte. Câteva săptămâni mai târziu, podul a fost 
terminat cu succes. In seara dinaintea deschiderii 
oficiale, Da Ponte făcea ultimele retușuri la o piatră 
ornamentală la un capăt al podului, în timp ce acasă 
soţia sa însărcinată, Chiara, îl aștepta să se întoarcă. 
S-a auzit o bătaie la ușa casei lui Da Ponte. Soţia lui a 
deschis și un tânăr constructor de pe șantier i-a spus 
că trebuie să vină repede, că soţul ei a fost rănit. 
Chiara Da Ponte s-a grăbit să iasă din casă și, 
gândindu-se că Andrea se afla la capătul celălalt al 
podului, a pășit pe Rialto și a alergat cât de repede a 
putut către el. Doar după ce traversă podul a văzut-o 
soțul ei și în aceeași clipă auzi un hohot groaznic de 
râs în spatele lui. S-a întors, dar nu era nimeni. 
Făcându-și griji pentru viața soţiei sale și a copilului 
încă nenăscut, s-a grăbit s-o ducă acasă pe Chiara. 

O lună mai târziu, Chiara a fost răpusă de ciumă și 
au murit atât ea, cât și bebelușul. Da Ponte a rămas 
neconsolat și se spune că și astăzi, la comemorarea 
morţii Chiarei Da Ponte, fantoma ei și a bebelușului 
pot fi văzute plimbându-se pe pod, pierdute, căutându- 
și odihna de care sunt pe veci lipsiţi. 

Edie își goli paharul. 


— Frumoasă poveste, Roberto. 

— Mulţumesc. El zâmbi și-i susţinu privirea lui 
Edie o clipă. 

— Deci asta explică „bărbatul trist” etc. Dar 
restul? Doar nu crezi că următorul indiciu este ascuns 
chiar în pod, nu-i așa? 

Roberto ridică din umeri. 

— Cred că „printre rânduri” poate să se refere la 
rândurile de mortar dintre pietrele care susțin podul, 
spuse Jeff. Dar ce-i cu „dincolo de apă, în spatele 
mâinii arhitectului”? 

— Există doar un singur mod de a afla, spuse 
Roberto, ridicându-se. 

La ora 2 dimineaţa, malurile Marelui Canal în 
jurul podului Rialto erau aproape tăcute. Apropiindu- 
se de pod cu o barcă cu vâsle, Jeff, Roberto și Edie 
zăriră doar un betiv singur, care mergea împleticindu- 
se spre casă. Dincolo de pod și mai departe, de-a 
lungul canalului, se zăreau ferestre puternic luminate 
și de undeva de departe se auzea un sunet slab de 
tobe în noapte. 

Roberto conduse încet barca de-a lungul canalului. 
Traficul se oprise de tot și pe canal nu trecea niciun 
vaporetto. Se opriră ușor sub pod, iar Jeff îl ajută pe 
Roberto să manevreze barca spre locul unde piatra 
udă întâlnea apa canalului. Jeff preluă vâslele bărcii. 
Roberto ţinea o lanternă puternică, iar Edie îl ajută să 
cerceteze zidurile. Zăriră pietre sparte, cârlige vechi 
și fier ruginit, dar nimic care să semene cât de cât cu 
o mână sau orice alt semn făcut de cel care construise 
podul cu peste patru sute de ani înainte. 

Apoi Jeff vâsli spre celălalt zid. Se întindea 
deasupra în noaptea strălucitoare. Acolo repetară 
căutările și, la o treime de-a lungul peretelui, în 


capătul dinspre sud-est al podului, găsiră o placă de 
alamă de câţiva centimetri pătraţi. Conţinea o singură 
imagine simplă, o mână de om, cu palma în sus. 

Jeff tinu barca nemișcată, agăţând-o de un cui 
mare la distanţă de câţiva metri de placa de alamă, iar 
Roberto ridică lumina lanternei la nivelul imaginii. 

— Mâna arhitectului, spuse Edie. 

— Fascinant! N-am observat-o niciodată până 
acum și trebuie să fi trecut pe sub podul acesta de mii 
de ori. 

— Dar nu înţeleg cu ce ne ajută, spuse Jeff. A fost 
încastrată în piatră. Nu prea putem să ne apucăm să 
săpăm în Rialto, nu-i așa? 

— Nu, oftă Roberto. 

— Şi acum ce facem? întrebă Edie, ascunzându-și 
un căscat. 

— Nu mai putem să facem nimic altceva în 
noaptea asta. Sugerez să mergem cu toţii să ne 
odihnim puţin. Trebuie să adormim cu gândul la asta. 
Cred că e nevoie să mai reflectăm puţin, pentru a 
rezolva puzzle-ul. Şi Roberto se întoarse spre Jeff. Vă 
duc acasă. 


Capitolul 11 

The Times, iunie 2003 

Foarte puţin a mai rămas din seiful 16 din subsolul 
de la Sotheby's, aflat la optsprezece metri sub 
birourile londoneze ale acestora. Incendiul care a 
distrus ieri mai multe colecţii de documente 
nepreţuite, dintre care unele datau din secolele al 
paisprezecelea și al cincisprezecelea, se presupune că 
ar fi izbucnit din cauza unui scurtcircuit electric în 
sistemul de securitate computerizat. Purtătorul de 
cuvânt al Sotheby s-a declarat: „Pierderea este 
tragică. Multe dintre documentele pe care le aveam 
acolo sunt de neînlocuit. Seiful 16 era o încăpere 
subterană de depozitare a valorilor ce urmau să fie 
scoase la licitaţie, iar de aici documentele erau 
transpuse pe microfilme și stocate într-o bază de 
date”. 

Se presupune că asigurările vor despăgubi cu 
multe milioane de lire sterline pierderea celor de la 
Sotheby's. Cea mai mare pierdere este o colecţie 
unică de manuscrise renascentiste redactate de un 
membru proeminent al mișcării umaniste și care avea 
legături cu familia Medici din Florenţa. Rapoartele 
sugerează că la momentul izbucnirii incendiului, 
experţii erau în proces de autentificare a autorului 
acestor scrieri. Experţi independenţi socotesc astăzi 
că numai valoarea acestei colecţii se ridică la peste 
cinci milioane de lire sterline. 


Capitolul 12 

Londra, iunie 2003 

Era aproape ora 7 seara, iar Sean Clifton se 
gândea la întâlnirea de mai devreme cu agentul 
imobiliar și la hotărârea pe care o luase de a 
achiziționa o casă cu opt dormitoare în apropiere de 
Sevenoaks. leșind de la staţia de metrou Highgate, se 
înfioră de plăcere închipuindu-și că nu va trebui să 
mai facă drumul acesta de prea multe ori. În curând, 
avea să-și ia la revedere de la apartamentul său de pe 
High Street. 

Trecuse ora de vârf și acum traficul se potolise, iar 
majoritatea magazinelor închideau. Luminile stradale 
se aprinseseră și începuse ploaia, ștergătoarele de 
parbriz bătând ritmul urban. Dar Sean Clifton abia 
dacă era conștient de ce se întâmpla în jurul său. În 
mintea lui, era deja stăpânul conacului, sorbind un gin 
tonic în elegantul salon cu vedere spre pajiștile 
impecabil tunse. 

leși de pe High Street pe o alee mai liniștită, în 
timp ce ploaia se înteţea. Zorind pasul, traversă cu 
capul în jos și gulerul ridicat. La colţ o luă la dreapta. 
Era o stradă goală, cu excepţia unui cuplu tânăr care 
trecu în pas de plimbare pe partea cealaltă. Fără să se 
oprească pentru a se uita, cobori de pe trotuar pe 
carosabil. 

Un Lexus argintiu intră pe stradă din curbă. 

Ajunsese la jumătatea șoselei și se întoarse exact 
cât să îi zărească pe cei doi bărbaţi din mașină și 
mâinile uriașe ale șoferului, cu un inel cu pecete pe 
degetul mijlociu al mâinii drepte. 

Mașina îl izbi cu putere, aruncându-l în aer. 
Clifton căzu pe capotă, apoi din nou pe carosabil între 
roțile mașinii, care trecură mai departe peste el, 


zdrobindu-l. Scoase doar un șuierat slab și muri pe 
caldarâmul rece și ud. 


Capitolul 13 


Londra, în prezent 

Luc Fournier stătea în apartamentul pe care îl 
deţinuseră odinioară Rockefellerii, care finanţaseră 
construcţia clădirii de Beaux Arts cu vedere spre 
Green Park cu aproape o sută de ani în urmă. Acum 
întreaga clădire era parte a portofoliului său de 
proprietăţi în valoare de câteva miliarde de lire 
sterline. 

Se cunoșteau puţine lucruri despre trecutul lui 
Fournier; trăia în umbră, dar se bucura de cele mai 
frumoase lucruri pe care le putea oferi lumea. Avea 
case pe cinci continente, călătorea cu avionul său 
particular, era foarte rar văzut în public și, chiar și 
atunci, puţini știau cine era. 

În timp ce-și amesteca încet ceaiul de mentă, se 
rezemă de scaunul George Newton și se uită printr-un 
perete de sticlă din stânga sa. Oferea o priveliște 
spectaculoasă: Green Park se întindea în faţa lui ca o 
masă verde de biliard și, în depărtare, Palatul 
Buckingham, Mall și St James. Pe peretele din spatele 
său atârna tabloul său preferat al lui de Kooning, un 
amestec de galben, portocaliu și turcoaz care îi plăcea 
lui Fournier fiindcă pentru el reprezenta lumea din 
spatele zonei ermetice pe care o crease în jurul lui și 
în care trăia. 

În curând avea să împlinească șaptezeci de ani. 
Nu se simţea de șaptezeci de ani și știa că arată mai 
tânăr cu douăzeci de ani datorită regimului de 
exerciţii fizice și dietei pe care le urma cu 
scrupulozitate încă de la treizeci de ani. Era adevărat 
că se născuse plin de bani, dar își însutise moștenirea 
și, în același timp, simţea că ajutase mult această 
lume. Luc Fournier se percepea pe sine însuși ca pe 


un războinic sau, chiar mai bine, ca pe un conducător 
de oști: un bărbat care făcea lucrurile să se întâmple. 

Luă o gură de ceai și se gândi din nou la imensul 
său succes și la eșecurile ocazionale. Se afla în 
această industrie de patruzeci și patru de ani. 
Folosindu-și inteligenţa și talentele naturale, ajunsese 
să-și dezvolte o reţea clandestină uriașă de contacte, 
furnizând arme și alte materiale oricărui grup 
antioccidental care își permitea să le cumpere. Un 
procent din câștigurile sale era rezervat pentru a-și 
menţine stilul de viaţă opulent, dar o parte din fiecare 
contract era folosită pentru a-și finanța hobby-ul, un 
hobby care era mai mult o obsesie: o colecţie vastă și 
în continuă creștere de artefacte vechi, majoritatea 
datând de la începutul Renașterii. Frumuseţea acestei 
vieţi consta în faptul că fiecare aspect al ei îl 
recompensa. Cu banii pe care îi câștiga putea să-și 
cumpere lucrurile pe care și le dorea și, în același 
timp, putea să atace lucrul pe care îl ura cel mai tare: 
societatea occidentală modernă. 

Dezgustul lui Luc Fournier față de secolul 
douăzeci și unu creat de Occident nu se temperase 
odată cu vârsta. In ciuda eforturilor pe care le făcuse 
de a se izola de lume, fiecare McDonald's nou 
construit îi provoca o durere aproape fizică. De fiecare 
dată când prindea un crâmpei dintr-o melodie pop, i se 
întorcea stomacul pe dos. Edificiul pe care îl crease 
Occidentul era, după părerea sa, o tumoare mortală 
care răspândea boala în ceea ce fusese odată un trup 
nobil,  umplându-l de metastaze noi, tot mai 
dezgustătoare. Una dintre cele mai vii și mai dragi 
amintiri ale sale era legată de ziua în care două 
avioane cu pasageri intraseră în turnurile gemene. 
Știuse dinainte de această misiune, desigur, dar 


bucuria de a vedea distrugerea acestor monumente 
emblematice pentru ceea ce-l dezgusta cel mai mult 
fusese unică și, cu siguranţă, de neegalat. 

Cariera sa începuse prin anii 1960. La început 
furniza muniţie către Vietcong. Pe-atunci se ocupa, 
printre altele, cu vânzarea de informaţii strategice, 
dar acelea erau vremuri mai puţin complicate. Cu 
recompensele pe care le primise în primele zile ale 
războiului își finanţase operaţiunea de scoatere a 
jurnalului lui Cosimo de Medici din capela din 
Florenţa. Dar, în ciuda tuturor eforturilor sale și cu 
ajutorul unei echipe de experţi, pierduse premiul. 
Prostul care găsise jurnalul la inundație rupsese 
pecetea, iar conținuturile preţioase se transformaseră 
în praf. 

Puterile occidentale nu duceau lipsă de dușmani 
și, prin urmare, Fournier nu dusese niciodată lipsă de 
obiectul muncii. Făcuse sute de milioane de pe urma 
rebelilor „Contra” din Nicaragua, a dictatorilor sud- 
americani, a Havanei, a Moscovei și mai recent de pe 
urma „noilor” grupări teroriste din Orientul Mijlociu. 
Și apoi, cu câţiva ani în urmă, aflase de cea mai mare 
comoară la care putea spera. Unul dintre numeroasele 
lui contacte îl informase despre un document 
nepreţuit, scris de nimeni altul decât de Niccolo 
Niccoli, un prieten apropiat al lui Cosimo de Medici. 
Dar revelații și mai extraordinare aveau să vină 
de-acum, pentru că se pare că acest document descria 
cele mai inimaginabile lucruri, indicii pentru mari 
mistere, secrete remarcabile. In curând, acest 
document avea să fie al său. 

Punând cana pe o masă de sticlă, luă o 
telecomandă și apăsă două butoane. O clipă mai 
târziu, un ecran mare cu plasmă se umplu cu imagini 


ale documentelor lui Niccoli. Fiecare pagină era 
șifonată, iar câteva dintre ele erau chiar rupte, dar 
originalul se afla în condiţii remarcabile. Pusese să fie 
fotografiate cu grijă toate paginile și stocate pe un 
disc pentru care numai el avea parola. Răsfoi paginile, 
recitind pasajele preferate. 

Apoi, după câteva minute, Fournier dădu la 
secţiunea finală, partea care îi producea mereu cea 
mai mare plăcere. Citise această secţiune de atâtea 
ori, încât aproape că o știa pe de rost. Și acum citind-o 
poate pentru a suta oară, simţea din nou o senzaţie 
ciudată de preștiinţă, aproape un déjà vu. Dar, ca 
întotdeauna, pur și simplu nu putea să înţeleagă. 


Capitolul 14 

Florenţa, 9 mai 1410 

Era a treia oră după apusul soarelui, când cei doi 
bărbaţi, împreună cu servitorii lor, se întâlniră la 
porţile San Miniato la est de Florenţa. 

Cosimo sosi călare pe un armăsar cenușiu jugărit, 
însoţit de trei oameni pe cai, servitori cu gluga trasă 
pe ochi și bine înfofoliți împotriva răcorii nopţii. 
Niccolo Niccoli, pe o iapă albă, își lăsase acasă toga 
roșie obișnuită de dragul discreţiei și purta o haină 
verde și o pălărie neagră banală. Trecuseră șase zile 
de la întâlnirea de la el de-acasă și, în acest timp, el și 
Cosimo plănuiseră în secret călătoria care îi aștepta 
acum. 

— Vom ajunge la Fiesole și o să rămânem acolo 
peste noapte, spuse Niccoli. E o distanţă abia de-o 
leghe, dar aș vrea să fiu sigur că suntem departe de 
privirile iscoditoare. 

Niccoli îi conduse afară pe poartă și apoi pe 
drumul care îi scotea în afara zidurilor cetăţii. De 
acolo urmară o cărare îngustă spre nord-est, un drum 
mărginit cu păduri dese, care se întindeau cât vedeai 
cu ochii. 

Drumul era pustiu, dar întotdeauna era periculos 
să  călătorești. Pungașii și bandiții își câștigau 
existența urmărindu-i pe cei care se aventurau afară 
din cetăţi. Oamenii aceștia nu se dădeau în lături să-ţi 
înfigă cuțitul în gât pentru câteva monede, adesea 
lăsând cadavrele goale pușcă pentru a face rost de alţi 
câţiva gologani de pe hainele lor. 

Dar acesta era un grup numeros și, cu Niccoli, 
aveau cu ei un bărbat care nu numai că știa cum să se 
descurce într-o luptă, dar pe deasupra părea să aibă 
un al șaselea simţ al pericolului. Avea un instinct de 


copoi și un nas care adulmeca și cea mai neînsemnată 
primejdie. 

Le luă doar o oră ca să ajungă la Fiesole, un orășel 
vechi care se afla în stăpânirea Florenței doar de 
câteva secole. Era mai frig acum și foarte întuneric. Și 
începuse să plouă. Orașul părea lipsit de viaţă. 
Ajungând la poartă, avură prima surpriză. Paznicul 
refuză să deschidă vizorul de la grilaj și fură nevoiţi să 
comunice doar strigând prin poarta grea de stejar. 

— Ce vă aduce aici la ora aceasta? strigă el. 

— Venim de la Florenţa cu treburi. 

— Ce treburi? 

— Asta ne privește doar pe noi, răspunse Cosimo. 

— Nu puteţi să intraţi în oraș în noaptea asta. Am 
auzit de ciumă la mai puţin de-o oră de mers de-aici. 
Am primit poruncă să încui porţile și să nu las pe 
nimeni înăuntru. 

— Suntem negustori sănătoși din oraș. Nu vă 
punem în primejdie. 

— Așa mi s-a poruncit, urlă vocea, tare și hotărâtă. 

Cosimo se întoarse spre Niccoli. 

— Și-acum ce facem? 

— Putem să mergem mai departe până la Borgo 
San Lorenzo. Am putea ajunge înainte de răsăritul 
soarelui. Dar acesta este un început sub auspicii 
nefavorabile. 

— Paznicul n-o să se răzgândească. 

— Sunt de acord. 

— Dar ce spui de vechiul amfiteatru? spuse 
Cosimo deodată, îmi amintesc că sunt niște odăi sub 
auditorium. Acolo va fi un loc uscat și sigur. 

Câteva minute mai târziu, zăriră silueta abruptă a 
amfiteatrului profilându-se în noapte. Inconjurând 
partea de est, intrară la nivelul parterului aproape de 


locul unde odinioară actorii urcau pe scenă. Părea să 
fie cu totul părăsit și o tăcere mormântală îi 
întâmpină. Uzi leoarcă de la ploaia care cădea fără 
încetare, descălecară și legară caii. Cosimo conduse 
grupul în auditoriumul semicircular. 

Era un loc antic și odinioară sacru, construit cu 
mai mult de o mie de ani în urmă, când Roma era în 
plină glorie. Actori și alţi artiști din tot imperiul 
veniseră să joace aici. Împărații și nobilii dădeau 
startul celor din public la aplauze furtunoase, dacă 
zeii  binecuvântaseră spectacolul. Cosimo  vizitase 
această relicvă când era copil și explorase încăperile 
cavernoase care se aflau sub treptele de piatră ale 
auditoriumului. Aici era locul în care actorii își 
schimbau costumele, aici fuseseră adăpostite trupele 
de circ cu leii și maimuţele lor. Tot aici dormeau 
sclavii care aveau grijă de amfiteatru și care acționau 
uriașele dispozitive folosite pentru a schimba decoruri 
elaborate. Era un labirint de încăperi și pasaje de 
trecere acum terne și lipsite de viaţă, dar, cu puţină 
imaginaţie, puteai încă să auzi voci de acum o mie de 
ani, strigătele de încântare ale miilor de oameni 
strânși pe treptele de piatră ale amfiteatrului și 
gemetele de epuizare ale sclavilor. Cu încă puţină 
imaginaţie puteai să simţi miros de animale și iz fetid 
de sânge. 

Cosimo împinse o ușă grea care scârţțâi din ţâţâni 
și intrară într-un coridor îngust. Odăi mici și 
întunecate se deschideau în stânga și în dreapta. 
Aprinse o torță mică și i-o dădu lui Niccoli. Șobolanii 
se ascunseră prin cotloane în conul de umbră pe care 
îl făcea lumina în jurul călătorilor. 

— Ei bine, nu este chiar confortul cu care ești 
obișnuit tu, Niccolo, glumi Cosimo. Dar cel puţin, este 


uscat. 

Servitorii fură trimiși înapoi la cai ca să-i 
hrănească și să vină cu rogojinile și păturile pentru 
dormit. Doi dintre ei rămaseră de veghe în prima oră, 
în timp ce restul grupului încercă să se facă pe cât de 
comod permitea piatra dură a podelei. Găsiră o lampă 
veche într-un locaș de pe perete, o umplură cu o cârpă 
înmuiată în ulei și o aprinseră. 

Cosimo n-avea nici cea mai mică idee cât era 
ceasul când fu trezit de strigăte venind dinspre tunel. 
Apoi auzi fâșâitul metalic de oţel aproape de ureche 
când Niccoli își trase sabia din teacă și sări în picioare 
dintr-o singură mișcare. La început nu distingea nimic 
în lumina slabă a încăperii, dar apoi auzi sunetul unei 
respiraţii grele. Un chip alb ca varul apăru în pragul 
ușii. Era unul dintre bărbaţii care rămăsese de pază. 

— Lupi, bâigui acesta, și căzu cu fața în jos. 
Cosimo și Niccoli se aplecară; spatele bărbatului era 
rănit și plin de sânge. Prin haina sfâșiată îi văzură 
carnea ruptă. 

Înainte de a ajunge la ușă, apărură două forme în 
pragul ușii. Cosimo zări niște colți albi și o limbă roșie 
lungă și răsucită. Niccoli reacţionă cu viteza 
fulgerului. Se auzi un vâjâit de oţel ţinut în frâu, apoi o 
lovitură directă și Niccoli reteză gâtul primului 
animal, apoi își trase sabia și o băgă cu toată puterea 
în gura celuilalt lup; o împinse apoi cu asemenea 
forţă, încât ieși prin ceafa animalului de pradă. 

Cosimo își trase și el sabia și stătea cumva în 
spatele lui Niccoli, care îi bara drumul spre ușă. 

— Staţi aici! strigă el spre servitorii neînarmaţi. Și 
baricadaţi ușa! 

Niccoli scoase torța din locașul din perete și o luă 
spre tunel. În faţa lui era o curbă în coridor, care se 


deschidea într-un pasaj de trecere spre exterior. 
Niccoli înaintă în liniște, cu spatele lipit de peretele 
rece de piatră. Se uită după colţ și apoi ţâșni în faţă. 

Celălalt om de pază era mort, rășchirat pe podea. 
Un braţ zăcea aruncat la un metru distanţă, pe 
jumătate mâncat. Un lup era aplecat deasupra lui, 
mușcând din fața omului. Când apăru Niccoli, 
animalul ridică privirea. Avea ochii galbeni, blana 
pătată de sânge; o cicatrice i se întindea pe faţă de la 
un ochi până la falcă. Ridicându-și capul uriaș, scoase 
un urlet fioros și alţi doi lupi apărură din spatele unei 
coloane din stânga. 

— Înapoi, înapoi! strigă Niccoli. Acum! 

Cosimo se supuse imediat. Niccoli apucă torța cu 
mâna stângă și mătură aerul din faţa lui cu ea, într-un 
arc de cerc portocaliu. În mâna dreaptă sabia îi 
strălucea în lumină. 

Animalul care îl devora pe servitor fu primul care 
reacţionă. Se aruncă chiar la gâtul lui Niccoli. 
Picioarele din spate abia i se desprinseră de pământ 
când sabia lui Niccoli îi despică capul în două. Lupul 
căzu mort, cu labele uriașe întinse pe podeaua de 
piatră. 

Unul dintre ceilalţi lupi fu prins de lovitura 
fulgerătoare a sabiei lui Cosimo. Lama sabiei căzu pe 
falca lupului, despicându-i ochiul stâng și tăind 
tranșee adânci în botul lui. Se prăbuși la podea, urlând 
în agonie până când Cosimo veni și-l decapită. 

Cel de-al treilea lup, unul din cei doi care apăruse 
din încăperea din faţă, de-a lungul coridorului, se 
întoarse deodată spre Cosimo. Niccoli se răsuci la 
timp ca să vadă colții albi strălucitori și o umbră 
neagră masivă zburând prin aer. Apoi îl auzi pe 
Cosimo strigând în agonie. Răsucindu-și sabia pe 


deasupra capului, Niccoli o cobori cu precizie de 
ceasornicar și spintecă capul creaturii. 

Cosimo se lăsă într-un genunchi, dintr-un braț îi 
curgea sânge, iar sudoarea îi curgea pe obraji. Niccoli 
rupse ce mai rămăsese din mâneca prietenului său, 
apoi sfâșie o bucată de material din propria tunică și 
înfășură rana. 

— Nu este prea adâncă. Ai avut noroc, spuse el, 
ajutându-l pe Cosimo să se ridice în picioare. Ia 
servitorii. Eu veghez tunelurile. 

Câteva momente mai târziu, Cosimo se întoarse cu 
oamenii îngroziţi și cu bagajele, iar Niccoli îi conduse 
afară, fluturând o torţă aprinsă în faţă. 

Doi cai erau morți, iar alți doi dispăruseră, dar, în 
câteva minute, găsiră restul animalelor și le liniștiră. 
Căzură de acord ca doi dintre servitorii care 
supravieţuiseră să se întoarcă pe jos la Florenţa. 
Braţul lui Cosimo nu mai sângera și niciunul dintre ei 
nu mai văzu rostul de a încerca din nou să-l convingă 
pe paznicul de la porţile orașului Fiesole să-i lase să 
intre. Aveau să meargă până la Borgo San Lorenzo, 
unde Cosimo putea să primească ajutor medical și de 
unde puteau să cumpere cele necesare. 

Se urcară pe cai și o luară înapoi pe drumul 
principal spre nord, îndreptându-se încă o dată spre 
sălbăticie. 

Se crăpa de ziuă când se apropiară de micul 
orășel Borgo San Lorenzo. Nu avură nicio problemă la 
porțile cetăţii și rămaseră acolo doar atât cât să 
găsească pe cineva care să îi curețe și să-i bandajeze 
bine braţul lui Cosimo, în timp ce doi servitori cu o 
pungă cu galbeni fură însărcinaţi să găsească cai 
sănătoși și odihniţi. Chiar înainte ca oamenii din oraș 
să înceapă ziua de muncă propriu-zisă, călăreţii erau 


deja din nou la drum, îndreptându-se spre nord-est. 

Continuară să meargă, urmând drumul șerpuitor 
dincolo de granița Toscanei și prin Romagna. Cosimo 
se simţea foarte mândru și bucuros. Faptul că pur și 
simplu se scuturase de responsabilităţi și abandonase 
rolul de fiu îndatoritor nu-l deranja. Se simţea pătruns 
de emoția călătoriei și incitat de perspectiva aventurii. 
Își amintea de celelalte ocazii când mersese călare cu 
Niccolo și Ambrogio Tommasini ca să vâneze prin 
pădurile din jurul Florenței. 

Era foarte cald, soarele strălucea cu putere pe 
cerul albastru fără pată. La o leghe depărtare de 
Borgo San Lorenzo, drumul începu să urce pe dealuri. 
Din când în când, traseul devenea periculos, mărginit 
de prăpăstii de o parte sau de cealaltă. Ziua era pe 
sfârșite și umbrele începuseră să li se lungească, când 
zăriră în depărtare Brisighella, un oraș împrăștiat pe 
trei coline înalte. Turnurile apărură deasupra 
vârfurilor copacilor ca niște oase înnegrite ale unui 
monstru uriaș, mort de mult, care se întinsese și 
pierise în timpuri preistorice. 

Când ajunseră la hanul de la marginea orașului, 
erau frânţi de oboseală. Fură cazaţi cu toţii într-o 
singură încăpere cu două saltele de paie pentru nobili 
și o podea de piatră pentru servitori. Cosimo și Niccoli 
hotărâră să-și dezmorţească oasele și să respire puţin 
aer de munte, înainte de a se retrage la culcare. 

Brisighella era un oraș mic, dar prosper, care 
trecuse cu bine prin vremurile turbulente din ultima 
perioadă. Un secol mai devreme, un nobil local 
construise un turn pe creasta cea mai de sud a 
muntelui, așa că orașul se dezvoltase în jurul lui. Unul 
din celelalte două turnuri era fortăreață, iar cel mai 
estic turn adăpostea un lăcaș cu hramul Sfintei Maria. 


Era puţină lume în preajmă și în timp ce traversau 
piaţa principală și se plimbau pe aleea mănăstirii 
cunoscută drept Via degli Asini, cei doi se treziră 
singuri, doar cu ecoul pașilor care să le ţină companie. 
Luna strălucea pe cerul fără nori. 

— Cum te simţi, Cosi? întrebă Niccoli, în timp ce 
pășeau încet pe cărăruia denivelată străjuită de 
zidurile de piatră ale mănăstirii. 

Cosimo se întoarse spre el și-i cercetă privirea în 
lumina lunii. 

— De ce mă întrebi? 

— Eu nu am lăsat nimic în urmă. Dar tu... 

— A fost ideea mea, adu-ţi aminte, Niccolo. Se opri 
uitându-se la o mamă care-și ducea cu grijă copilul în 
braţe în casa din fața lor. Pentru tata, banii și 
comerțul sunt totul. Dar nu și pentru mine. Dar în fond 
și la urma urmei, poate că este ceva mai profund de- 
atât. Poate că această nevoie este un fel prin care pot 
nega moartea. 

— Căutarea cunoașterii este o aspirație nobilă, dar 
nimeni nu poate evita inevitabilul. 

— Poate că nu. Dar este ca dragostea. Dragostea 
mea pentru Contessina este felul meu de a sfida 
moartea. Știu că într-o bună zi totul se preface în 
țărână, iubitele noastre ne părăsesc și mor, la fel ca și 
noi. Dar prin faptul că iubești pe alta demonstrezi 
ceva. Căutarea cunoștințelor, descoperirea misterelor 
este același lucru, care îmi permite să afirm: Sunt om, 
am o valoare pe acest pământ. 

— Mie îmi sună a blasfemie. 

— Poate că este, dar este răspunsul meu. 

Se hotărâră să urmeze cărarea pietruită înapoi 
spre han, când auziră un zgomot în spatele lor. 
Intorcându-se, văzură un tânăr care se apropia de ei. 


Purta un fel de vestă de piele și cizme de călărie. Pe 
piept, în partea stângă, avea blazonul Medici, cinci 
cercuri roșii pe un scut auriu și o pereche de chei 
încrucișate pe fundal. Cosimo oftă. 

Tânărul făcu o plecăciune adâncă și îi întinse un 
sul de hârtie. 

— Stăpâne Cosimo. Sunt căpitanul Vincent 
Oratore din garda tatălui dumneavoastră. Îmi cer 
scuze pentru că vă deranjez la ora aceasta. La cererea 
tatălui dumneavoastră, am călătorit în mare grabă de 
la Florenţa. Stăpânul meu vă trimite acest mesaj. El ar 
dori un răspuns imediat. 

Cosimo rupse sigiliul și citi scrisoarea. 

Fiul meu. Sunt profund întristat de acțiunile tale. 

Mai întâi, pentru că te-ai hotărât să fugi să-ți 
urmezi muza, dar mai rău decât atât, pentru că nu ai 
găsit necesar să-mi vorbesti despre decizia ta. Eu și 
mama ta suntem foarte îngrijorați pentru siguranța ta. 
Dacă te intorci acasă acum, voi uita că această 
rătăcire s-a întâmplat vreodată. Te rog, de dragul 
mamei tale, nu ne dezamăgi. 

Rezemându-se de peretele de piatră al mănăstirii, 
Cosimo se uită peste vârfurile sutelor de măslini, 
umbre în întuneric. Cerul se umpluse de stele. 
Ridicându-și ochii la firmament, își aminti dintr-odată 
un text pe care îl citise, un fragment de scriitură 
eretică, compus cu siguranță de un nebun. Autorul 
vorbea despre infinit, despre spaţiul care se 
desfășoară mai departe și mai departe fără sfârșit, 
despre felul cum stelele sunt sori precum propriul 
nostru soare, sori atât de îndepărtați încât ne apar 
doar ca minuscule puncte de lumină, un univers 
nesfârșit, infinit. li plăcea ideea, într-un mod oarecum 
pervers. Își dorea să fie un peștișor într-un iaz mare, 


acest lucru îi permitea să crească. Se întoarse spre 
căpitanul Oratore știind exact ce răspuns avea să-i 
trimită tatălui său. 


Capitolul 15 


Veneţia, în prezent 

Edie și Jeff luau un mic dejun târziu în 
apartamentul lui Jeff. Maria era liberă, iar Rose 
refuzase să iasă din camera ei toată dimineaţa. Jeff 
abia dacă o zărise de când se întorsese de la Roberto 
de-acasă. In timp ce curăţau ultimele rămășițe ale 
micului dejun englezesc, sună telefonul. 

— M-a lovit inspiraţia azi-dimineaţă devreme, 
spuse Roberto. Trebuie să ne lărgim puţin orizontul. 
Cine l-a ucis pe Antonio și a încercat să ne răpească 
este pe aceleași urme ca și noi. Trebuie să privim 
lucrurile dintr-o perspectivă proaspătă. Omul ăla care 
a venit să te vadă...? 

— Mario Sporani? Uitasem de el și i-am promis că 
îi dau un telefon la hotel. Stă la Becher. 

Edie ridică privirea când auzi menţionat numele 
lui Sporani și se uită întrebător la Jeff. 

— Ne întâlnim acolo? 

— Nu, chiar nu pot în dimineaţa asta, Roberto. I- 
am promis lui Rose... 

— Sigur că da, Jeff, și nu vreau să stau între un 
tată și fiica lui. Edie s-a trezit? 

— Da. Ţi-o dau la telefon. 

— Bună. 

— Bună dimineaţa. Sper că te-ai odihnit bine. 

Ea râse. 

— Am dormit ca morţii de la San Michele. 

— Aproape că era să ajungem și noi printre ei, 
răspunse Roberto. Deci, ce vrei să faci? Să te fâţâi 
prin muzee și galerii cu Jeff sau să mergi pe urmele 
indiciilor cu mine? Plus prânzul la Gritti, după ce 
facem destul pe detectivii? 

— Trebuie să mă gândesc la asta, spuse Edie și se 


strâmbă la Jeff, care își dădea ochii peste cap. 

Starea de spirit a lui Rose nu se îmbunătăţise faţă 
de după-amiaza precedentă. Traversând Piaţa San 
Marco, Jeff simţea greutatea resentimentului ei tăcut, 
dar n-avea nici cea mai mică idee cum s-o facă să 
vorbească. Prima lor oprire fu la Basilica San Marco, 
la scurtă distanţă de mers pe jos de apartament. Rose 
mai fusese aici înainte, dar era prea mică pentru a 
putea aprecia cu adevărat ce vedea. Acum, lucrurile 
se schimbaseră. Rose părea că se maturizase cu zece 
ani în ultimii doi ani, și nu era prima oară când lui Jeff 
i se strângea inima la gândul durerii pe care i-o 
provocase despărţirea amară a părinţilor. O urmări 
cum privește îmbufnată monumentele funerare și 
tavanul splendid al domului, și atunci începu să 
înţeleagă de ce era ea atât de posomorâtă. Se purtase 
foarte bine până când apăruse Edie; doar Rose nu 
credea...? Era așa de ușor să creadă că totul era în 
regulă cu fiica lui și că trecuse cu bine peste trauma 
ultimilor ani, dar cum putea să știe dacă așa era cu- 
adevărat? Toată lumea păstrează în suflet câte un 
secret bine ascuns. De ce-ar fi Rose altfel? 

La altar, studiară sculptura în piatră și 
mozaicurile remarcabile care înfățișau felul în care, în 
secolul al nouălea, trupul Sfântului Marcu fusese furat 
de la Alexandria de către negustori venețieni și adus 
în cetate. 

— Această bazilică a fost construită special pentru 
a adăposti moaștele sfântului, spuse Jeff, încercând să- 
i stârnească interesul. 

Rose ridică din umeri. 

— Ce-i așa de special la o grămadă de oase vechi? 

Jeff zâmbi. 

— Da, știu ce vrei să spui. Par lipsite de 


importanţă pentru noi, dar, acum o mie de ani, 
oamenii puneau mare preţ pe asemenea lucruri. 

— Nu văd cum ar fi putut să știe că sunt oasele 
Sfântului Marcu, oricum. 

— Ei bine, de fapt, chiar nu puteau să știe asta, 
dar voiau să creadă că erau. Pe lângă asta, nici nu se 
putea dovedi contrariul, nu-i așa? 

Ea ridică din umeri din nou. F 

— Majoritatea relicvelor erau false. Intr-adevăr, 
exista un comert înfloritor cu moaște de sfinți și alte 
persoane sanctificate. Existau licitații în Imperiul 
Bizantin. Un fel de ebay al mileniului întâi. 

Rose încercă un zâmbet. 

Jeff oftă. 

— Haide! Cred că trebuie să stăm de vorbă. 

Urmând mulţimea de oameni, ieșiră, o luară la 
dreapta și intrară în labirintul de străduţe la nord de 
San Marco, pe lângă magazinele de haine ale 
designerilor și prăvăliile care vindeau suvenire și 
ornamente din sticlă de Murano în cantităţi 
industriale. De acolo, se îndreptară spre Riva degli 
Schiavoni, cu fața spre laguna de lângă Palatul 
Dogilor. Ajungând la mal, se așezară pe zidul înalt, cu 
apa clipocindu-le la picioare și privind gondolele care 
treceau pe canal. 

— Bine, spuse Jeff încet. Ai de gând să-mi spui 
despre ce este vorba? 

— Cu ce? 

— Rose, te rog. 

Ea ridică brusc privirea. 

— Femeia aceea! 

Jeff părea nedumerit. 

— Iubita ta, Edie. 

— A mea? Oh, deci asta este! 


— Oh, tată, te rog să nu-mi insulţi inteligenţa. Ştiu 
totul despre tine și ea. Știu asta de mult timp. 

Jeff scutură din cap și zâmbi. 

— Nu mă lua de sus! exclamă Rose mânioasă. 

— Rose, oprește-te, pur și simplu, oprește-te! Ai 
înţeles greșit totul! O apucă de umeri și ea se întoarse 
spre el, cu faţa răvășită de furie. 

— Oh, chiar așa? 

— Da, chiar așa! Eu și Edie suntem prieteni. Așa 
am fost întotdeauna. 

— Nu asta am auzit eu. 

— De la cine? Oh, înţeleg... 

— Mi-a spus totul! 

— Uite, indiferent ce ţi-a spus mama ta, pur și 
simplu nu este adevărat. 

— Mi-a spus că tu ai distrus căsnicia voastră, că 
aveai o relaţie cu Edie. 

Jeff nu știa ce să spună. Pur și simplu se uita la 
fiica lui, iar ea, dintr-odată, înţelese că fusese înșelată. 

— Oh, tată! spuse și se aruncă în braţele lui. 

Jeff o trase aproape de el și o clipă se întoarse 
înapoi în timp, în vremea când Rose era doar un ţânc 
care plângea pe umărul lui după ce căzuse cu bicicleta 
sau se speriase de câinele vecinului. Se dădu înapoi și 
se uită la faţa ei, la ochii ei mari și umezi și la buzele 
pline. Era nespus de furios pe căţeaua aia cu două feţe 
de nevastă-sa, fosta nevastă. Femeia aceea n-avea 
niciun fel de scrupule. Minţise și înșelase în căsnicia 
lor, și acum... Dar trebuia să depășească amărăciunea, 
cel puţin pentru moment. Își puse braţele în jurul lui 
Rose și stătură în liniște uitându-se la vaporetti. 

— De ce-ar minţi mama așa? întrebă Rose. 

Era o întrebare cu răspuns imposibil. Jeff se uită la 
fiica lui și își alese cu mare atenţie cuvintele. 


— Cred că, ei bine, presupun că mama ta nu putea 
să facă față vinovăţiei pe care o resimțea. Cu toții 
suntem oameni, Rose. Eu și mama ta am fost sub o 
mare presiune. A fost dureros pentru noi și pentru 
tine. Poate că pur și simplu a crezut că așa este cel 
mai ușor. Nu știu... 

— De ce a trebuit să vă despărțiți, tu și cu mama? 

Jeff inspiră adânc. 

— Trebuie să înţelegi că este greu de trecut peste 
infidelitate. O relaţie nu mai poate să fie la fel după 
așa ceva - spuse Jeff, fixând-o cu privirea. Este totul în 
regulă? Acasă, vreau să spun. 

— Cu mama? Da, desigur. Dar, mă rog, nu este ca 
în vremurile bune. 

— Nu. Îmi pare rău, draga mea. 

Tăcură din nou. Apoi Rose spuse: 

— ţi este dor de ea? 

— Îmi este dor de vremurile noastre bune de 
demult. Ca și ţie. 

— Nu prea îmi place de Caspian. 

— Nu? 

— Încearcă să-mi spună ce să fac. Se crede tatăl 
meu, spuse ea, și rămase cu privirea aţintită spre apă. 

— Păi, e un fel de tată vitreg acum, și sunt sigur 
că are cele mai bune intenţii. 

— Dar ne-am distrat destul de bine totuși, nu-i așa, 
tati? Îmi plăcea să vin aici în weekenduri lungi și în 
vacanțe - tu, eu și mama. Mă luaţi amândoi de la 
școală și mergeam direct la aeroport. Nici nu mă mai 
puteam concentra la învăţat în acele zile. Când 
ajungeam aici, luam un taxi de apă de la Marco Polo; 
când zăream San Marco pe măsură ce ne apropiam de 
lagună, era mereu atât de incitant! 

Nu se uita la el și continua să stea cu privirea spre 


apă. În cele din urmă, spuse: 

— Îţi amintești ascunzătoarea? 

— Sigur că da! 

Când Rose avea cinci ani, el și Imogen renovaseră 
interiorul apartamentului din San Marco. 
Constructorii  „plantaseră” o cămăruţă „secretă” 
special pentru Rose. Ascunsă la un capăt al 
apartamentului, se putea ajunge la ea numai printr-o 
ușiță ascunsă în baia mică. Ei îi plăcuse la nebunie. 

— Este încă acolo. Am să o păstrez mereu. 

Dintr-odată, Rose izbucni în lacrimi și-și aruncă 
braţele în jurul gâtului tatălui său care o lăsă să 
plângă și îi mângâie ușor părul. 

Câteva clipe mai târziu, ea se retrase; părea 
rușinată, iar lacrimile încă îi curgeau pe faţă. El îi 
puse un deget sub bărbie și o sărută pe frunte. Apoi îi 
șterse lacrimile cu dosul palmei. 

Ea se forță să zâmbească. 

— Știu exact de ce avem nevoie acum, spuse Jeff, 
ridicând-o în picioare pe Rose. 

— De ce? 

— O îngheţată super-dulce, mega-înaltă și cu toate 
topingurile adăugate. Și știu exact unde o putem găsi. 

De-abia ieșiseră din gelaterie, când sună telefonul 
mobil al lui Jeff. 

— Bună, Edie, spuse Jeff, recunoscând numărul de 
pe ecranul telefonului. 

— Jeff, spuse Edie, cu vocea sugrumată de emoție. 
Trebuie să vii aici cât poţi de repede. 

— Sunt în oraș cu Rose, Edie, îți amintești? 

— Da. 

— Tu unde ești? 

— In camera de hotel a lui Mario Sporani. Te rog, 
vino acum... singur. 


Se uită la Rose, care șopti: 

— Este în regulă. 

— OK, spuse el obosit la telefon. Ajung acolo în 
cincisprezece minute. 

Jeff o lăsă pe Rose la apartament și apoi alergă la 
hotelul lui Sporani. Becher din Campo San Fantin era 
un hotel mediu și claustrofob. Ușa din faţă era larg 
deschisă. În zona de recepţie se aflau șase polițiști în 
uniformă. Unul dintre ei vorbea cu portarul și-și lua de 
zor notițe într-o agendă de piele. Alţi doi frunzăreau 
hârtiile adunate pe rafturile de lângă peretele din 
spatele pupitrului de la recepţie, un al patrulea stătea 
la intrarea către lift și alţi doi patrulau la baza 
scărilor. Jeff se apropie și îl abordă pe unul din cei doi 
de la scări. 

— Ce se întâmplă aici? 

— Dar cine sunteţi dumneavoastră? 

— Jeff Martin. Am primit un telefon pe mobil să 
mă întâlnesc cu niște prieteni aici. 

— Mă tem că nimeni nu are voie dincolo de acest 
punct, domnule. 

Jeff se pregătea să protesteze când auzi o voce 
puternică de sus, de la primul etaj: 

— Lasă-l să urce. 

Jeff urcă iute câte două trepte o dată. Aldo 
Candotti îl întâmpină în dreptul camerei 6. Ușa era 
întredeschisă, lăsând să se vadă un coridor îngust și 
întunecat care ducea la camera din spatele ușii. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă el pe Candotti. 

— Speram ca dumneavoastră și prietenii 
dumneavoastră să mă puteţi lumina în legătură cu 
acest lucru, Signor Martin, răspunse el și-i puse o 
mână pe spate, conducându-l înăuntru. 

O lumină slabă se strecura pe fereastra îngustă 


care dădea spre curtea din spate, dominată de un zid 
de cărămidă gri, pătat de apa de la o conductă spartă. 
Camera era extrem de aglomerată, plină de lume. La 
fereastră stăteau Edie și Roberto care discutau cu doi 
bărbaţi în uniformă. Lângă patul îngust se afla o targă 
de spital pe roţi. Pe aceasta zăcea un cadavru, 
acoperit cu un cearșaf. Insă Jeff văzu părul alb lung 
ițit de dedesubt. Apoi observă o lungime de sfoară 
care atârna de un cui sus, pe peretele de deasupra ușii 
de la baie. Pe podea, lângă pat, era un scaun 
răsturnat. 

Jeff simţi că i se întoarce stomacul. Se dădu un pas 
înapoi, în timp ce un paramedic aproape că îl călcă pe 
degetele de la picioare cu căruciorul de spital. Omul 
scoase cu greu targa prin spaţiul îngust în coridorul 
scurt care ducea la lifturi și apoi dispăru din raza lui 
vizuală. 

Edie veni la el, îl luă de mână și-l trase într-un colț 
mai îndepărtat al camerei. Preţ de o fracțiune de 
secundă Jeff își zări chipul în oglinda de la măsuţa de 
toaletă ieftină de pe peretele opus. Observă că era alb 
ca varul. Podeaua era înţesată cu haine și hârtii, valiza 
lui Sporani fusese deschisă, totul fusese scos din 
dulapuri. O bucată de săpun zăcea la un capăt al 
patului și o sticlă de coniac fusese spartă, cioburile 
fiind împrăștiate peste tot, pe covorul uzat. Întreaga 
încăpere duhnea îngrozitor. 

— Ei cred că Sporani este mort de cel puţin 
douăzeci și patru ore, spuse Edie încet. Eu și Roberto 
am venit să-l vedem. Recepţionerul ne-a spus că nu a 
dat niciun semn de viaţă de ieri-dimineaţă. Ne-a adus 
aici. Atunci când nimeni nu ne-a răspuns la ușă, a 
folosit cheia de rezervă ca să intre. Am chemat poliția 
imediat. 


Roberto se uită ţintă la Candotti. 

— Domnule comandant, aveţi vreo bănuială cine 
ar fi putut să facă asta? 

Candotti le făcu un semn celor doi ofițeri în 
uniformă să iasă. După ce aceștia părăsiră încăperea, 
începu să se plimbe cu pași mici în spaţiul dintre pat și 
perete, cu mâinile la spate. i 

— Signor Armatovani, Roberto, începu el. Incep 
să-mi fac griji în legătură cu tine și cu prietenii tăi aici 
de faţă. Se pare că vă urmărește moartea. Am auzit de 
la colegii din Florenţa că doamna doctor Granger ar 
putea să fie martor la o crimă de la Capela Medici. 

— Nu sunt martor... începu Edie, dar Candotti 
ridică mâna. 

— Vă rog, nu acuz pe nimeni. Pur și simplu constat 
că, oriunde vă duceţi, oamenii mor. 

— Victima crimei de la Florenţa era unchiul meu. 

— Sunt perfect conștient de asta. 

— Așadar, unde doriţi să ajungeţi, mai precis? 
întrebă Roberto, pe un ton aspru. 

— Nu am resurse pentru a te interoga pe tine sau 
pe prietenii tăi, spuse Candotti, și n-am nicio dovadă 
că vreunul dintre voi este implicat în vreuna dintre 
crimele care acum îmi ocupă tot timpul. Te cunosc, 
Roberto, de foarte mulţi ani și l-am cunoscut foarte 
bine pe tatăl tău, dar te rog să nu abuzezi de relaţia 
noastră. Dacă există ceva care face legătura între 
moartea profesorului Mackenzie, a angajatului tău 
Antonio Chatonni și a lui Mario Sporani, voi afla și 
cred că ar fi mai bine dacă tu sau prietenii tăi - și făcu 
un semn cu mâna spre Edie și Jeff - mi-ati face o vizită 
mai întâi. Ştiţi unde mă găsiţi. Se răsuci pe călcâie și 
părăsi camera. 

O clipă mai târziu, cei doi ofiţeri în uniformă se 


întoarseră și-i conduseră afară din încăpere, până la 
scări. 

Roberto se așeză între Jeff și Edie la o masă de 
lemn din spatele barului Fenice, un local mic și puțin 
aglomerat, aproape de hotelul Becher. Impinse un 
pahar de vin roșu spre Edie și unul din cele două de 
Pinot Grigios lui Jeff. 

— Nu cred că este bine să-i spunem ceva lui 
Candotti, începu el. 

— Dumnezeule, nu! exclamă Edie repede. Poate că 
este un vechi prieten de-al familiei tale, Roberto, dar 
tipul îmi dă fiori. 

— Am bănuit eu că Sporani știa mult mai multe 
despre toate astea decât a lăsat să se înțeleagă atunci 
când m-a vizitat, spuse Jeff, și sorbi din vin. 

— Iar felul în care arăta camera lui, interveni 
Roberto. De ce ar fi distrus-o înainte de a se spânzura? 
Echipa de investigaţii a lui Candotti o să descopere 
probabil niște indicii folositoare, însă noi nu le vom 
afla, cu siguranţă. Dar avem un avantaj față de poliţie. 
Roberto scoase ceva din buzunar și-l așeză pe masă. 
Am obţinut asta înainte de a sosi băieţii lui Candotti 
acolo. 

Era o fotografie Polaroid care fusese făcută în 
camera de hotel. Sporani ţinea în mâna stângă un 
dreptunghi de carton alb, aproximativ de mărimea 
unei fotografii, iar în mâna dreaptă avea un obiect ca 
un stilou, îndreptat spre hârtie. 

Edie își împreună mâinile. 

— Cum ai reușit? 

— Când ai ieșit cu recepţionerul și l-ai sunat pe 
Jeff, am rămas câteva minute singur. Mi-am pus 
mănușile și m-am uitat rapid în jur. Asta era în haina 
lui Sporani. Cine l-a omorât, a pierdut din vedere asta. 


— Şi ce e obiectul acela din mâna lui dreaptă? 
spuse Jeff, ridicând fotografia Polaroid. 

— Vezi ce scrie pe margine? 

— Penna ultravioleto? Este o jucărie pentru copii. 
Îmi amintesc că Rose avea ceva de genul ăsta cu 
câţiva ani în urmă. Dar ce...? 

— Ne spune să folosim lumină ultravioletă. Acele 
stilouri de jucărie fac să se vadă cerneala invizibilă, 
nu-i așa? întrebă Edie. 

Roberto își goli paharul și se ridică. 

— Mă întorc în cinci minute. 

De fapt, îi luă douăzeci de minute. Intră în bar și 
aruncă pe masă un obiect colorat strident în mov și 
TOZ. 

— A trebuit să merg la patru magazine de jucării 
diferite ca să găsesc așa ceva! 

Arăta ca un stilou mai gros pentru o fetiţă de zece 
ani, dar, când Edie îl luă și-i răsuci baza, apăru pe 
suprafaţa mesei o lumină mov. 

— Nemaipomenit! exclamă ea. 

— Îmi dai fotografia Polaroid, Jeff? ceru Roberto. 

Jeff o scoase din buzunar și o puse cu faţa în jos pe 
masă. Ţinând stiloul la câţiva centimetri deasupra ei, 
Roberto îl plimbă până când cu un scris minuscul de 
mână apărură două rânduri: 


msporani.com.it noitrei 


În drum spre palatul lui Roberto, se opriră să o ia 
și pe Rose. Nu voiau să riște. Cineva încercase să îi 
omoare. Era evident că Mario Sporani fusese ucis, 
poate că de către aceeași persoană. Rose era fericită 
să se uite la televizor în salon, în timp ce restul se 
adunară în bibliotecă. 


Edie și Jeff stăteau de o parte și de alta a lui 
Roberto, care se  așezase la computerul său 
Macintosh, tastând adresa de internet de pe spatele 
fotografiei. O clipă mai târziu, apăru un câmp pentru 
scrierea unei parole. El introduse „noitrei” și apărură 
două foldere, denumite simplu „1” și „2”. Apăsă pe „1” 
și un fișier numit „Notiţe” își făcu apariţia. 
Deschizându-l, apăru un text în limba italiană. Roberto 
traducea în timp ce citea: 


NOTITE 

COSIMO DE MEDICI: Am aflat foarte putine din 
jurnal. Știu că el, Cosimo, a călătorit spre est în 1410. 
Destinația: Grecia sau, poate, Macedonia. Știu că a 
descoperit ceva foarte important. Ce anume rămâne 
un mister. 

CONTESSINA DE MEDICI: Soția lui Cosimo. A 
vizitat San Michele la scurt timp după moartea soțului 
ei. Cred că pentru a vorbi cu discipolii părintelui 
Mauro și pentru a aranja să-i fie desenată o hartă. 

GIORDANO BRUNO: Marele mistic și ocultist a 
petrecut ceva timp la Veneţia și la Padova în anul 
1592. Călătorise prin întreaga Europă și trebuie să fi 
auzit ceva important despre Cosimo de Medici și 
cercul său. Cred că a pus bazele unui grup în Veneția 
care să ascundă această informație, acest „Secret 
Medici”. Grupul lui Bruno era cumva legat de 
rosicrucienii timpurii, un grup ocult binecunoscut în 
Europa acelor vremuri. Sunt aproape sigur că Bruno a 
distrus indiciul Contessinei și a plantat un al doilea 
indiciu. Acesta se află în arhivele orașului și constituie 
o lectură iluminatoare. 

CAPELA MEDICI: Legătura. Cred că este ceva 
acolo, dar nu știu ce anume. Secretele ascunse în 


Veneţia conduc către secretele din Florența, care 
conduc către secretele... de unde? Din Macedonia? 
Este ceva foarte important - destul de important ca să 
ucizi pentru asta. 


— Ai avut dreptate, Jeff, Sporani era cu câţiva pași 
înaintea noastră, spuse Edie. Ştia ceva despre 
secretele pe care le protejau indiciile. 

— Pare logic. Găsirea jurnalului Medici în criptă 
acum patruzeci de ani a fost un moment de răscruce 
în viaţa lui Sporani. Era limpede că orice-ar fi fost 
ceea ce descoperise avea mare valoare; altfel de ce ar 
fi trimis cineva un asasin plătit după el și ar fi 
ameninţat că-i omoară familia? 

— Deci crezi că a încercat să deslușească de unul 
singur misterul în toţi acești ani? 

— De ce nu? 

— Cred că Sporani se afla pe un drum similar cu al 
nostru de acum, spuse Roberto. Nu avea indiciul de pe 
tăblița găsită la Florenţa; de fapt, nici măcar nu știa 
de aceasta, dar cumva aflase ceva despre harta lui 
Mauro. 

— Cum oare o fi aflat? 

Roberto ridică din umeri. 

— Cum ai spus chiar tu, Jeff, descoperirea lui 
Sporani din criptă, jurnalul lui Cosimo, a reprezentat 
un moment de răscruce din viaţa lui. Evident că a 
făcut cercetări și a urmat o cale care l-a convins că 
soția lui Cosimo a venit la Veneţia și le-a cerut 
ucenicilor lui Mauro să-i facă o hartă în 1464. Probabil 
că asta l-a făcut să creadă că ea a lăsat un indiciu la 
San Michele pentru a ţine ascuns ceea ce el numește 
„Secretul Medici”. 

Jeff aprobă dând din cap. 


— Da, dar stai așa. Cosimo a murit în 1464, iar 
indiciul se referă la podul Rialto, terminat în 1591. 

— Deci, răspunse Edie, fie avem noi un indiciu 
greșit, fie versiunea pe care am citit-o la biblioteca 
San Michele nu este cea originală. 

— Nu cred că avem indiciul greșit, spuse Roberto. 
Doar că povestea nu este atât de limpede pe cât părea 
la început. Se prea poate ca doamna Contessina să-i fi 
vizitat pe ucenicii lui Mauro și se poate să fi lăsat un 
indiciu, dar, după câţiva ani, Giordano Bruno a aflat 
despre un mister care îl învăluie pe Cosimo de Medici. 
El a pus bazele unui grup care să protejeze acest 
secret, oricare ar fi fost el. Dintr-un motiv sau altul, și- 
a asumat înlocuirea indiciului pe care l-a lăsat 
Contessina și, după cum credea Sporani cel puţin, 
indiciul lui Bruno duce la un altul, creat în mod 
deliberat tot de el. 

— De ce ar face asta Bruno? De ce să schimbe 
indiciul? 

— Este tipic pentru el. Giordano Bruno a fost un 
egocentrist. Se credea un fel de profet, se erija în 
fondatorul unei noi religii. De altfel, plănuia să pună 
bazele unei religii noi atunci când a fost arestat la 
Veneţia. Nu mă surprinde deloc că ar fi făcut toate 
acestea, probabil că îl încânta ideea că ajunsese mai 
departe decât un Medici. 

— Deci ce ne spune Sporani mai precis? întrebă 
Jeff. 

— Mesajul lui este acolo, în secțiunea despre 
Bruno. Dacă Sporani ar fi știut despre indiciul de la 
San Michele, ar avea aceeaşi strofă cu a noastră. Cu 
siguranță indiciul de la San Michele era al lui Bruno, 
şi ne dăm seama asta după momentul când a fost 
plasat. După cum știm, Rialto a fost terminat în 1591, 


la scurt timp după ce Bruno fusese la Veneţia. Știm că 
acest lucru este adevărat pentru că a fost arestat aici, 
în luna mai a anului 1592, și că a fost judecat de 
Inchiziţie. 

— Așadar, am urmat o pistă greșită atunci când 
ne-am dus sub pod, afirmă Jeff. Indiciul se află în 
arhivele orașului. 

— „Ceva stă ascuns acolo, printre rânduri, dincolo 
de ape, în spatele mâinii arhitectului”, cită Edie. 
Probabil că se referă la schițele arhitectului. Cât de 
isteţ! 

— Şi plăcuţa din zidul podului era un tertip. Jeff se 
uită la ceas. Arhivele mai sunt deschise? 

— Nu avem nevoie de ele, spuse Roberto. Cred că 
Sporani este îngerul nostru păzitor și deja a făcut 
munca grea. Se întoarse la calculator și dădu înapoi, 
după care deschise folderul numit „2”. Apărură alte 
două documente. Erau pagini scanate de pergament, 
într-un text cu un scris mărunt de mână. Sub acestea, 
se vedea versiunea tipărită în italiană și engleză. 
Primul începea așa: 


Vineri, 2 mai, Anul Domnului 1592. Palazzo 
Mocenigo, Campo San Samuele 

Sunt Giordano Bruno, căruia unii poate că îi spun 
„Cel din Nola”. Această scrisoare este pentru fratii din 
1 Seguicamme, iar aceasta este povestea mea. 

Acum mă aflu în casa nobilului Giovanni 
Mocenigo, un om extrem de dezgustător. Impotriva 
logicii, Mocenigo m-a convins să mă întorc în Italia. 
Am fost vânat de Inchiziția de la Roma vreme de mulţi 
ani. Mocenigo, patronul meu de sânge nobil, mi-a 
promis protecţie, dar știu că forțele care-mi sunt 
împotrivă caută să mă omoare, iar zilele mele ca om 


liber sunt numărate. 

Mă tem că nu voi părăsi Veneţia viu. Mocenigo 
dorea să afle Artele Secrete al căror Adept sunt (așa 
cum am dovedit în numeroasele mele lucrări 
aclamate). Dar acum, acest om, care este foarte 
limpede că nu are minte pentru Artele Obscure și este 
un șarlatan, m-a atras aici în palazzo și toate hotarele 
acestui oraș sunt supravegheate. Dusmanii mei 
așteaptă să încerc să scap. 

Așadar, acesta este un mesaj pentru viitor, un 
mesaj de speranță. 

Acum douăzeci de ani, am dat peste un document 
care mi-a stârnit curiozitatea. Detaliile despre cum am 
ajuns în posesia acestuia nu-mi fac bine la reputație, 
dar trebuie să mărturisesc tot. L-am câștigat jucând 
cărți într-o cămăruță din dosul unei taverne din 
Verona. Adversarul meu la jocul de cărți iși pierduse 
toți banii și a insistat că pergamentul pe care mi-l 
oferea era original și că fusese scris de nimeni 
altcineva decât de Contessina de Medici, soția marelui 
conducător din Florența, Cosimo cel Bătrân. La 
început, am crezut că pergamentul este totalmente 
fără valoare. Aproape că i l-am aruncat înapoi, dar 
când m-am uitat puțin mai atent, mi-a stârnit 
curiozitatea și l-am primit. 

Mai târziu, am reușit să studiez documentul în 
amănunt. Era un fragment dintr-o scrisoare personală, 
care se referea la existența unei mari comori. La 
sfârșit erau două rânduri dintr-o ghicitoare. La 
început, indiciul nu prea avea noimă, dar încet-încet 
am reușit să deslușesc o parte din înțelesul lui, iar 
această revelație m-a adus la Veneția; mai exact, m-a 
condus la casa călugărilor de la San Michele, Insula 
Morţii. Acolo am găsit o hartă venerată de călugării de 


pe insulă și, din nou, după un efort extraordinar și 
folosindu-mă de toată știința mea, am găsit un alt 
indiciu, o strofă care m-a condus la etapa următoare. 

Insă toate eforturile mele au fost în van. 
Documentul, deși original, ducea doar la un drum 
închis. Indiciul din scrisoare și celelalte pe care le-am 
descoperit la San Michele m-au condus la un mormânt 
aflat exact în centrul insulei. Acolo, cu ajutorul 
servitorului meu de încredere Albertus, am dezgropat 
un Coșciug mare de piele. Inăuntru se afla un singur 
lucru, o plăcută de metal pe care erau scrise 
cuvintele: TOTI OAMENII SUNT TRĂDĂTORI. 

La inceput, am presupus că aceasta era un fel de 
farsă elaborată. Dar odată cu trecerea timpului am 
aflat mai multe (despre care nu îndrăznesc să vorbesc 
nici măcar acum). Am ajuns să înțeleg că, deși 
eșuasem în eforturile mele, Contessina de Medici 
Chiar ascunsese un mare secret. Simplu, nu fusesem 
destul de înțelept să-l găsesc. Vreme de douăzeci de 
ani mi-am continuat cercetările. Am aflat multe, dar 
nu Chiar purul adevăr. Eșecul meu îmi provoacă mare 
durere și abia dacă îndrăznesc să nădăjduiesc că 
altcineva îmi va continua vreodată cercetările și va 
izbuti să găsească ceea ce caut. Pentru asta, voi 
ascunde scrisoarea Contessinei de Medici. Doar cel 
foarte hotărât va putea descoperi adevărul ascuns. Am 
doar atâta smerenie cât să spun că oricine va fi acela 
care va reuși să descopere natura Secretului Medici 
este cu-adevărat un om măreț. Poate chiar cinstit și 
înțelept. 


Cel de-al doilea document era mai scurt. Spunea 
așa: 


Joi, 28 februarie, Anul Domnului 1593, Veneţia 

Sunt Albertus Jacobi. Stăpânul meu, marele savant 
Giordano Bruno, a fost dus la Roma în lanțuri și mă 
tem că în curând va muri. Stăpânul meu mi-a 
încredințat multe documente și hârtii, inclusiv un 
manuscris al ultimelor lucrări ale lui. Cel mai valoros 
însă este un document descoperit în urmă cu vreo 
două decenii, cam în vremea când am început să 
lucrez pentru el. Doar cel măreț va putea să vadă 
acest lucru și doar cel măreț va scoate la iveală 
secretele acestuia. 

Gemenii, părinții fondatori. 

In stradă, unde-i aruncă pe toți cei ca mine, 

Cinci ferestre peste un balcon. 

Punctul care atinge cerul; 

O emisferă deasupra și o emisferă dedesubt. 


Edie, Jeff și Rose petrecură noaptea la Roberto. 
Rose adormise în faţa televizorului. Jeff o trezi cu grijă 
și o conduse într-un dormitor pregătit special pentru 
ea la primul etaj. Apoi Vincent îi conduse pe Jeff și pe 
Edie la camerele lor, pe coridorul lung, ca o galerie 
mare la capătul unor scări de marmură. Roberto 
rămase în bibliotecă pentru a vedea ce putea să mai 
descopere. 

De la fereastra camerei ei, Edie avea o priveliște 
grandioasă a Marelui Canal. Apa era groasă ca un 
sirop. În stânga, canalul o lua spre sud. O gondolă cu 
lanterne aprinse se strecură tăcută prin întuneric. 
Ceaţa se lăsa peste întreaga scenă. În curând, se 
gândea ea, Veneţia va fi învăluită într-o pătură groasă, 
care va reduce luminile și sunetele. 

Lui Edie îi venea greu să creadă că se mai trăia 
încă în asemenea opulenţă. Patul era unul uriaș, cu 


patru labe de animale mari pe post de picioare și cu 
baldachin de mătase. Un foc de bușteni ardea în 
șemineu, covoare vechi, aranjate, cu o neglijenţă 
studiată, acopereau perdeaua de piatră. Pe pereţi erau 
atârnate globuri de cristal, care aruncau o lumină 
discretă. Tavanul era înalt și acoperit cu rozete și 
cornișe decorative. 

Iși făcu o baie fierbinte și rămase multă vreme în 
apa cu spumă, bucurându-se de tot romantismul 
situaţiei. După ce se uscă, îmbrăcă o cămașă de 
noapte și un chimono de mătase care fuseseră 
pregătite pe pat pentru ea. Stătea pe podea în faţa 
focului și se uita la flăcări, lăsându-și mintea să 
rătăcească în voie. I se întâmplaseră atâtea în ultimele 
zile și avusese atât de puţin timp ca să analizeze totul. 

Cu mai puţin de patru zile în urmă, lucra în cripta 
Capelei Medici desfășurând genul de cercetare care îi 
plăcea cel mai mult. Apoi, dintr-odată, totul scăpase 
de sub control. Fusese speriată. Aproape că fuseseră 
uciși. Și apoi mai erau sărmanul bătrân Mario Sporani 
și Antonio. Și ce să creadă despre Roberto? Era 
inteligent și arătos, bogat și fermecător. Prea frumos 
ca să fie adevărat, într-adevăr. Dar el era prietenul lui 
Jeff; Jeff avea încredere în el, iar Jeff era ca un frate 
pentru ea. Sărind în picioare, își strânse cordonul 
chimonoului și se îndreptă spre ușă. 

Pe culoar era întuneric, dar o lumină slabă venea 
dinspre bibliotecă și se puteau auzi acordurile unei 
sonate pentru pian. Roberto stătea la un birou cu blat 
din piele, aplecat asupra unei cărţi masive, vechi. Edie 
tuși ușor, iar el se întoarse. 

— O pasăre de noapte, la fel ca mine? Privirea lui 
surprinsă se transformă într-un zâmbet cald. 

— De obicei, nu, spuse ea. Ce citești? Se uită peste 


umărul lui la un tom legat în piele, cu paginile 
acoperite cu un scris fin, dar cu un font ciudat. Hârtia 
cărții era uscată și galbenă. 

— Incerc să-mi dau seama despre ce Dumnezeu 
vorbea Giordano Bruno. Mi-ar prinde bine un pic de 
ajutor. Ai vrea să mi te alături la un coniac? 

— Doar dacă este Paulet Lallique, glumi Edie. 

Expresia lui Roberto nici măcar nu se clinti. 

Câteva clipe mai târziu, Vincent aduse două 
pahare ca niște globuri uriașe și o sticlă din unul 
dintre cele mai scumpe coniacuri din lume și le puse 
pe măsuţa rotundă de lângă birou. 

— Ce carte este? întrebă Edie, în timp ce Roberto 
turna în pahare. 

— Este unul dintre cele șapte volume din 
Rapoartele Inchiziției venețiene între 1500 și 1770. Se 
află în familia noastră de mult timp. Tocmai citeam 
despre Andrea di Ugoni, un scriitor prieten cu Tiţian, 
care a fost acuzat de erezie în 1565 și a scăpat de 
pedeapsă. Apoi este cazul lui Casanova, care a fost 
arestat aproape două sute de ani mai târziu și 
încarcerat pentru „dispreţuirea religiei”. Speram să 
găsim ceva care ar putea să explice ce a vrut Bruno să 
spună cu indiciul lui. 

— Deci Bruno a fost judecat de Inchiziția 
venețiană? 

— Mesajul lui pare să fi fost scris cu puţin înainte 
de a fi arestat. Mocenigo cu siguranţă că l-a trădat. A 
fost luat în toiul nopţii din camera sa din palazzo de 
către mercenari plătiţi și aruncat în închisoarea 
dogilor. 

— Credeam că a fost încarcerat la Roma. Nu acolo 
l-au executat? 

— Dar a fost mai întâi interogat la Veneţia. 


Inchiziția de la Veneţia era de departe mai liberală 
decât cea de la Roma. Capul Inchiziției de la Roma, 
mâna dreaptă a papei, era un cardinal radical pe 
nume Robert Bellarmine, care avea porecla Ciocanul 
Ereticilor. 

— Pentru Ciocanul Ereticilor, spuse Edie, ridicând 
paharul și sorbind apreciativ din coniac. Era delicios 
de fin și îi încălzi tot trupul. Deci venețienii aveau de 
gând să-i dea drumul lui Bruno? 

— Nu știu dacă ar fi mers până acolo. Nu le plăcea 
ca papa să intervină în societatea lor mai liberală. De 
fapt, întreaga cetate fusese excomunicată de câteva 
ori de-a lungul secolelor. Inchiziția venețiană era cu 
mult mai tolerantă cu ocultiști precum Bruno. Dar, din 
păcate pentru el, dogele s-a supus presiunii venite de 
la papă și, după câteva luni de detenţie la Veneţia, 
autorităţile l-au extrădat la Roma, unde a fost în cele 
din urmă ars pe rug. N 

— Aşadar, acolo unde Bruno spune: „In stradă, 
unde-i aruncă pe toți cei ca mine”, crezi că se referă la 
locul unde erau executaţi ereticii? 

Roberto răsfoi cu grijă câteva pagini. 

— În mod curios, în cele două secole de procese 
ale vrăjitoarelor, mai puţin de două sute de cazuri au 
fost aduse în fața Inchiziției aici și numai nouă 
persoane au fost acuzate, dar niciuna executată. 
Existau alte feluri de rebeli: spioni, activiști politici, 
răzvrătiți. Ce înţeleg eu din acest raport este că 
existau două locuri în Veneţia unde aveau loc 
execuțiile celor „indezirabili”. Uite. 

Edie se aplecă, iar Roberto îi arătă câteva 
rapoarte. Între 1550 şi 1750, șase sute șapte cetăţeni 
socotiți drept „periculoși” de către poliția statului, 
Consiliul celor Zece, au fost executaţi. Au fost 


spânzurați, departe de ochii publicului, într-unul din 
două locuri: fie Caile della Morte, „Strada Morţii”, fie 
pe Caile Santi. 

Edie se înfioră fără să vrea. 

— Ţi-e frig, spuse Roberto, înconjurându-i umerii 
cu braţul. Vino să stăm aproape de foc. 

Se așezară unul în faţa celuilalt cu picioarele 
încrucișate pe un covoraș de Khotan original. Prin 
ferestrele largi se vedeau fuioare de ceaţă plutind 
deasupra Marelui Canal. 

— Nu cred că ţi-a mai spus cineva până acum că ai 
un loc minunat aici, spuse Edie. 

Roberto râse. 

— Totul este scris în gene, spuse Roberto. 
Presupun că părinţii tăi sunt arheologi. 

— Dragul de Jeff, răspunse Edie. Ţi-a spus... 

— În locul tău, nu m-aș supăra, este un mare 
admirator al tău. 

— Deci ţi-a spus că au fost omorâţi pe un șantier 
arheologic din Egipt? Eram acolo. 

— Îmi pare rău. 

— S-a întâmplat cu mult timp în urmă. Sorbi încă 
odată cu încântare din coniac. El nu mi-a spus prea 
multe despre tine. Cum v-aţi cunoscut tu și Jeff? 

— Acum vreo cinci ani, el era încă la Cambridge. 
Venise singur aici pentru două săptămâni să cerceteze 
o carte. M-a lovit din neatenţie și mi-a dat jos din 
mână băutura la Cipriani. 

Edie râse. 

— Am început să ne certăm, am continuat și... mă 
rog. Dar tu? 

— În liceu. Jeff era cu un an școlar mai mare decât 
mine la King's și ajunsese deja o stea. Eu aveam 
optsprezece ani și o admiraţie profundă pentru el... 


încă îl admir foarte tare. 

— Deci, voi aţi fost...? întrebă Roberto după o 
clipă. 

Edie zâmbi. 

— Jeff avea o iubită când ne-am cunoscut. Când s- 
au despărţit, eu aveam un iubit. Apoi Jeff a cunoscut-o 
pe Imogen și, nu știu, nu m-am gândit niciodată la 
asta. E ca și cum ai avea o relaţie sexuală cu propriul 
frate. În orice caz, dar tu, Roberto? Presupun că 
doamnele stau la coadă pentru tine. 

El păru rușinat. 

— Vai! spuse Edie. Roșești? Deci? 

— Deci ce? 

— Doamnele. 

— M-am îndrăgostit de două ori. De ambele dăţi s- 
a terminat cu lacrimi. 

— Așa e viaţa. 

Roberto îi mângâie obrazul. Edie se aplecă și își 
trecu buzele peste ale lui. Niciunul din ei nu o 
observase pe Rose în pragul ușii, privindu-i. Dar 
amândoi auziră ușa de la intrare trântindu-se. 

Bărbatul înalt, cu părul negru, își aprinse o ţigară 
de la mucul primei, apoi o aruncă pe podeaua de 
marmură și se uită prin binoclul pe care îl fixase pe un 
trepied. Priveliștea de la fereastră era de o frumuseţe 
extraordinară, peisaje pe care le găsești pe cărţi 
poștale, cutii de bomboane și în vitrinele agenţiilor de 
turism, dar el nu era interesat de așa ceva. El se 
concentra asupra unei clădiri de peste Canal Grande, 
un palazzo de culoare roșie cafenie, casa lui Roberto 
Armatovani. Zărise pe cineva sosind cu vaporul și 
aducând provizii, un tehnician de la cablu venise și 
plecase. Şi cam asta era tot. Trei ore se scurseseră 
foarte încet. 


Obosise și era foarte frustrat. Cu o zi în urmă, 
aproape că avusese noroc pe barcă, dar până la urmă 
abia scăpase cu viață. Asta îl învățase o lecţie foarte 
importantă. Oamenii ăștia poate că păreau amatori, 
dar nu trebuia să-i subestimeze. Dintr-odată ușa de la 
intrarea în palazzo se deschise larg și din clădire ieși 
fata, Rose Martin. O clipă mai târziu, apăru 
Armatovani. Dar în Veneţia, o persoană poate să 
dispară cât ai clipi din ochi. Roberto intră înapoi în 
casă. Însă bărbatul cu părul negru văzuse unde se 
dusese fata și o urmări cu binoclul. În câteva clipe, ea 
ajunse la Ponte Dell Accademia și - nu-i venea să 
creadă - traversa podul pe partea lui de râu. 

— Rose probabil că ne-a văzut, îi spuse Edie lui 
Jeff. Se așeză pe un scaun de sub o oglindă masivă, cu 
ochii aţintiţi la podeaua de marmură neagră. Ne 
sărutam. 

— Minunat! Pe chipul lui Jeff apăru o expresie 
îngrijorată. 

— Am să trimit niște oameni afară, spuse Roberto. 
O să ne ajute și Vincent. Crezi că s-a întors la 
apartament? 

— Dumnezeu știe! Sun-o pe Maria, dar eu trebuie 
să ies să o caut pe Rose. 

Aerul nopţii era rece. Jeff alergă pe aleea de lângă 
canal și apoi o luă la stânga, în labirintul de pasaje din 
jurul pieţei San Samuele. Ceaţa devenise și mai deasă, 
ascunzând tot ce se afla la mai mult de câţiva metri în 
faţa lui. Lanterna pe care i-o dăduse Roberto nu prea 
îi era de ajutor. leșind dintr-un gang care se deschidea 
spre Campo Francesco Morosini, la stânga știa că se 
află Sant’ Angelo. La dreapta era Ponte dell 
Accademia. Se opri gâfâind și încercă să nu se lase 
cuprins de panică. 


Bărbatul brunet văzu că fata o ia pe lângă Canal 
Grande și apoi la stânga, pe lângă Gallerie. Își părăsi 
locul de urmărire și o porni după ea, ţinându-se la 
distanță, conștient de felul cum ceața amplifica toate 
sunetele. 

O zări intrând pe o alee. Fata încetini o clipă, 
neștiind pe unde s-o ia. Apoi se opri să-și tragă 
sufletul. Bărbatul se ascunse sub o arcadă când fata se 
întoarse să privească în jur, apoi aproape că o pierdu 
în ceaţă, când, deodată, ea ieși și o luă la fugă pe un 
gang îngust. Se îndrepta spre capătul Dorsoduro, o 
fâșie de teren care o cotea și apoi aproape dădea în 
cartierul San Marco, în locul în care partea cea mai 
sudică a Marelui Canal se deschidea în Basino di San 
Marco. 

Ceaţa era și mai deasă acolo și urmăritorul 
aproape că o pierdu din nou în timp ce ieșea pe 
Dogana E La Salute, o potecă largă care mergea de-a 
lungul laturii sudice a Dorsoduro. La stânga lor se 
aflau atelierele unde se construiau gondolele. Acum 
erau închise și locul era părăsit. 

La dreapta lor, apa pleoscăia pe piatră. Streașina 
de pe acoperișul unui atelier plesnise, iar apa se 
scursese și formase o pojghiţă înșelătoare de gheaţă 
pe toată suprafața potecii. Fata încetini și trecu 
prudentă peste porţiunea alunecoasă, apoi grăbi pasul 
spre cealaltă parte dispărând după colţ la capătul 
peninsulei, la Dogana di Mare, Vechea Vamă, o clădire 
sobră cu coloane, având deasupra doi Atlași uriași, 
fiecare ţinând un glob de aur. 

Bărbatul se furișă după ea, urmărind-o cum 
încetinește și apoi o cotește pe cealaltă parte a 
clădirii. Fata se opri dintr-odată și se așeză pe 


marginea potecii, cu braţele înfășurate în jurul ei și 
scrutând cu privirea prin ceaţă peste întinderea de 
apă spre San Marco. Bărbatul era atât de aproape 
încât o auzea plângând. Făcu un pas spre ea și simţi 
fiorul cunoscut și atât de plăcut care anticipa 
îndeplinirea misiunii. 

Alergând pe lângă Muzeul Guggenheim, Jeff își 
croia drum pe cel mai scurt traseu, ignorând durerea 
din piept. Acum era aproape sigur unde s-ar fi putut 
duce Rose. Era un loc care îi plăcea foarte mult fetei, 
un loc la care se întorceau mereu. La stânga lui, 
Palazzo Dario se pierdea în ceaţă, așa că ieși pe 
Campo Salute, a cărui parte nordică oferea una dintre 
ultimele porţiuni ale malurilor canalului înainte ca 
Marele Canal să se deschidă în Bacino. După alte 
câteva sute de metri, începură să se zărească treptele 
bisericii Santa Maria della Salute. Şi apoi ajunse 
acolo. Ceaţa se răsucea în fuioare în jurul colonadelor 
Vechii Vămi. Işi mai veni în fire când o zări pe Rose 
stând jos, cu picioarele încrucișate, cu ochii spre San 
Marco. 

— Hei! 

Se întoarse, cu privirea îngrozită. Dar văzându-l 
pe tatăl ei, se relaxă. 

Jeff se așeză lângă ea. Preţ de o clipă, nu putu să 
vorbească, încercând să-și tragă sufletul. Apoi dintr- 
odată Rose își aruncă braţele în jurul lui, își îngropă 
faţa în pieptul lui și izbucni în plâns. 

— Asta n-are nicio legătură cu Edie, nu-i așa, 
Rose? spuse Jeff într-un târziu. 

Ea se trase înapoi ca să-i vadă faţa tatălui ei. 

— Eşti supărată pe Edie, dar ea e numai ţapul 
ispășitor. 

Rose scutură din cap. 


— Eu nu... 

— O consideri pe Edie vinovată de toate, dar de 
fapt ești supărată pe mama ta și pe mine. Crezi că noi 
ţi-am distrus viaţa, și ai dreptate. Oamenii n-ar trebui 
să aibă copii dacă nu sunt destul de maturi ca să facă 
lucrurile să meargă în căsnicia lor. Îmi pare rău, draga 
mea, te-am dezamăgit profund. 

— Oh, tăticule... Şi Rose începu din nou să plângă. 

O clipă, Jeff privi splendoarea învăluită în ceaţă. 
Veneţia era undeva acolo. Puteai să ajungi la ea, așa 
cum puteai să ajungi la amintirile a ce a fost 
odinioară, dar numai printr-o ceaţă deasă. 

— Vino! Hai să ne întoarcem, da? spuse Jeff, 
ridicându-se în picioare. 

Bărbatul cu părul negru scoase ușor pistolul din 
toc și se îndepărtă puţin de lângă coloană. Apucă să 
facă un pas și apoi mai mult simţi decât văzu că se 
apropia cineva pe potecă. Scuipând o înjurătură 
printre dinţi, se strecură înapoi la locul său, când Jeff 
apăru în raza lui vizuală. Îl zări îmbrăţișându-și fiica și 
apoi așezându-se lângă ea. 

Îl surprinse cât de furios era. Fusese antrenat să 
ucidă fără nicio remușcare și știa cum să se retragă cu 
detaşare când situaţia o cerea. Închizând ochii pentru 
o clipă, inspiră profund. Degetul i se încleștă pe 
trăgaci. 

O rază albă de lumină străpunse întunericul și o 
șalupă de poliţie își făcu apariţia. Ascunzându-se în 
spatele unei coloane, se uită fără să-i vină să creadă 
cum acostează și doi ofiţeri sar pe chei. 

Roberto aștepta pe treptele din faţa palatului său. 
Jeff o purta în braţe pe Rose, înfășurată într-o pătură, 
și o duse direct în camera ei. Adormise aproape 
înainte de a atinge cu capul perna. Jos, la parter, el 


acceptă recunoscător un pahar de coniac de la gazdă. 

— Jeff, îmi pare foarte rău... spuse Edie. 

El ridică o mână ca s-o oprească. 

— Nu are de ce să-ţi pară rău, o asigură el. 

— Dumnezeule, ce bine-mi pare că nu mai am încă 
o dată vârsta de paisprezece ani! 

— Mie-mi zici! 

— Să schimbăm subiectul, propuse Roberto. Eu și 
Edie am făcut o descoperire epocală. 

— Așa se numește chestia asta în ziua de azi? 
întrebă Jeff. 

Roberto ignoră gluma și se întoarse la pagina din 
Rapoartele Inchiziției venețiene între 1500 și 1770. 

— Mă bucur că Rose este în siguranţă, spuse el. 
Îmi este foarte dragă. Dar noi trei mai avem ceva 
treabă de făcut. Şi simt că timpul trece. 

— OK, Roberto. Te ascult. 

— Existau două locuri principale pentru execuţii, 
explică Roberto. Caile Santi, care nu e departe de aici, 
aproape de Accademia, și Caile della Morte, Strada 
Morţii, care se află la est de Palatul Ducelui, chiar 
cum ieși de pe Campo de la Bragora. 

— Pot să te întrerup? spuse Jeff. Când o căutam pe 
Rose, singurul lucru la care mă puteam gândi era s-o 
găsesc. Dar îmi amintesc că am zărit în treacăt 
acoperișul Vechii Vămi - două statui ale lui Atlas care 
ţineau fiecare câte un glob de aur. 

— Ce legătură are asta? întrebă Edie. 

— Unii spun că statuile Atlas sunt gemeni. Versul 
din strofa lui Bruno. „Gemenii, părinţii fondatori...” 
trebuie că se referă la Castor și la Polux, gemenii din 
mitologia greacă, născuţi din Leda și zeul Jupiter. 

— Şi ce legătură are asta cu Veneţia, pentru 
numele lui Dumnezeu? întrebă Edie exasperată. 


— Foarte mare. Primii care s-au așezat în lagună 
erau refugiaţi de la Roma, care fugeau din calea 
invadatorilor barbari. Aceștia au adus cu ei multe 
ritualuri religioase arhaice romane, așadar și 
venerarea lui Jupiter, și a urmașilor lui, Castor și 
Polux. Era un cult al gemenilor centrat pe o pereche 
de insule, pe care s-au și ridicat primele așezări aici, 
în secolul al patrulea sau al cincilea. Imagini cu 
gemeni se află prin tot orașul, inclusiv cele două statui 
Atlas gemene. 

— Deci crezi că versul se referă la Caile Santi? E 
la o aruncătură de băț de clădirea Vechii Vămi, spuse 
Roberto. 

— Nu cred. Cred că este celălalt loc, Caile della 
Morte. Mi-a venit totul în minte când eram în șalupa 
de poliţie. Am vizitat o biserică din acea zonă în urmă 
cu câţiva ani. Se numește San Giovanni și se află pe 
Campo de la Bragora; iar „Bragora” vine de la 
cuvântul „b ragal”, care înseamnă „doi oameni”. 

— Este fantastic, spuse Roberto dând din cap. Sau 
complet nebunesc! 

Jeff era la a doua cafea când Edie intră în 
bucătărie pentru micul dejun. 

— Ai dormit bine? întrebă ea. 

— Surprinzător. Tu? 

Ea își înăbuși un căscat. 

— Abia dacă am aţipit. 

— Uite, asta o să te ajute să te înviorezi, spuse 
Jeff, turnându-i o ceașcă de cafea. Ascultă, Edie, 
începu Jeff, dar se opri când intră Roberto, precedat 
de Vincent, care aducea o tavă pe care se aflau două 
căni înalte de argint, o ceașcă și o farfurioară. 

— Tocmai mă pregăteam să-i spun lui Edie, zise 
Jeff. După seara precedentă, cred că ar trebui să stau 


cu Rose astăzi. 

— Desigur. 

— Nu sunt de acord, spuse Edie. Cred că voi doi 
trebuie să urmaţi indiciul, iar eu trebuie să stau cu 
Rose. 

— Dar... 

— Niciun dar, Jeff. Deja am vorbit cu ea. 

— Ai vorbit? 

— Nu face mutra asta surprinsă. Noi două eram 
bune prietene odată, îţi amintești? Aș vrea să refac 
lucrurile astea. 

Jeff ridică din sprâncene și înălţă din umeri. 

— Mie îmi convine. 

Temperatura scăzuse dramatic peste noapte, și 
totul era îngheţat și pustiu. Copaci bătuţi de vânt și 
câţiva porumbei, rătăciţi de stolurile din Piaţa San 
Marco, ţopăiau pe pietrele inegale. Jeff și Roberto 
stăteau în mijlocul pieţei, înfofoliţi în haine groase de 
iarnă și cu fulare la gât. 

— Cu toate că acesta a fost un loc pentru execuţii, 
există și o latură mai luminoasă în istoria acestuia, 
spuse Roberto. Vivaldi a fost botezat în biserica de- 
acolo, biserica San Giovanni, zise Roberto, arătând 
spre o faţadă care în mod evident trecuse printr-o 
succesiune de renovări și extensii. Şi acolo, continuă 
el, este cea mai interesantă construcţie de aici, 
Palazzo Gritti Badoer; sau, cum este cunoscut acum, 
Hotel La Residenza. 

— Care are cinci ferestre peste un balcon, observă 
Jeff și repetă a doua parte a indiciului lui Bruno: 
„Cinci ferestre peste un balcon. Punctul care atinge 
cerul; o emisferă deasupra și o emisferă dedesubt”. Şi 
asta se afla aici în anii 1590? 

— Cu siguranţă! Este din secolul al 


paisprezecelea. Poţi să-ţi dai seama după forma 
ferestrelor și arhitectura logiilor. Deci ideea ta n-a fost 
nebunească deloc. 

Jeff se uită în sus spre acoperiș. 

— Nu m-am îndoit nicio clipă de asta. Dar nu 
există niciun „punct care atinge cerul”, totuși, nu-i 
așa? 

— Din păcate, nu, răspunse Roberto. 

Traversară piața spre palazzo. Pe peretele unui 
gang îngust văzură un indicator pe care scria Caile 
della Morte. 

Intrarea în hotel dădea direct într-un hol spaţios. 
O zonă de recepţie mare în stânga, cu muluri masive 
în partea de sus a zidurilor, picturi de secolul al 
șaptesprezecelea, culori întunecate și figuri răvășite, 
piese de mobilier antic, scaune și mese. La capătul 
îndepărtat al încăperii, un grup de muncitori se 
ocupau de lumini și de decoraţiuni. Unul dintre ei 
stătea cocoţat pe o scară de lemn. Se întindea sus, 
spre tavan, încercând să prindă un cablu cu beculete. 

Un bărbat de vârstă medie, în uniformă albă de 
portar, își făcu apariţia. Avea părul lung, vopsit negru, 
și purta lornion. 

— Vă pot ajuta cu ceva? întrebă el. 

— Bună dimineața, spuse Jeff.  Găzduiţi o 
petrecere? 

— Da, chiar așa, domnule. Diseară, de fapt. Pot să 
vă ajut...? 

— Doar treceam pe aici. Prietenul meu, Roberto 
Armatovani, a remarcat faţada minunată a clădirii și 
nu a mai fost niciodată înăuntru. 

— Signor Armatovani? spuse portarul, 
îndreptându-și spinarea. Desigur! Scuzele mele pentru 
dezordinea aceasta, decoraţiunile ar fi trebuit să fie 


aranjate de acum o oră. Pot să vă ofer câte o cafea? 

— Eşti amabil, dar nu, mulțumim, răspunse 
Roberto. Pot să te întreb ce fel de petrecere este cea 
de diseară? 

— Cu siguranţă, signor. Este seară de gală, un 
carnaval organizat de Societatea Vivaldi. Este o 
petrecere privată, dar sunt sigur că aș putea să 
vorbesc cu președintele. 

— Eşti foarte amabil, ăăă...? 

— Gianfrancesco... Francesco. 

— Francesco... Il cunosc pe președinte, Giovanni 
Tafani, foarte bine. Am să-i cer unuia dintre oamenii 
mei să-l sune. 

Portarul se plecă ușor, iar ei se întoarseră să 
plece. 

Afară, se opriră unul lângă altul să admire 
stucatura rococo de deasupra intrării principale. 

— Chiar cunoști pe toată lumea din Veneţia, nu-i 
așa? exclamă Jeff. 

— N-am vrut eu asta, dar așa s-a întâmplat. 

— Deci, ce facem acum? 

— Păi, evident că trebuie să ajungem cumva pe 
acoperiș și sper că fermecătorul președinte al 
Societăţii Vivaldi ne va ajuta. 

Când Jeff, Edie și Roberto ajunseră la Palazzo 
Gritti Badoer, deja era plin de oameni mascaţi care 
veniseră la petrecere în costume de carnaval. O 
orchestră era la jumătatea Cvartetului de Coarde Nr. 
9 al lui Schubert și chelneri în livrele se plimbau prin 
încăpere ţinând tăvi cu șampanie în mâini. 

Jeff era îngrijorat în legătură cu faptul că Rose 
trebuia să rămână singură acasă, dar ea promisese că 
nu va ieși din apartament. lar Roberto îl convinsese că 
Vincent nu era chiar un papă-lapte de bodyguard. 


Roberto purta un costum clasic Savile Row, 
moștenit de la tatăl său. Purta o mască de vultur cu 
pene negre și ciocul scurt. Jeff, care era mai înalt și 
mai lat în spate, închiriase un smoching mai modern 
de pe Via XXII Marzo și alesese o mască simplă, 
elegantă, argintie. Cu ajutorul lui Rose, Edie încercase 
cel puţin o duzină de costume în câteva dintre cele 
mai exclusiviste magazine din Veneţia, înainte să se 
decidă la o rochie lungă verde de mătase și o mască 
ornamentată aurie. 

li întâmpină un plasator, îi întrebă cum îi cheamă 
și imediat îi conduse la gazda serii, care stătea cu un 
grup mic aproape de muzicanți. Giovanni Tafani era 
un bărbat înalt, lat în umeri, la vreo cincizeci și cinci 
de ani, cu o mască aurie micuță care nu prea îi 
ascundea trăsăturile. li strânse mâna lui Roberto. 

— Mă bucur atât de mult că aţi reușit să ajungeţi, 
maestre! îi spuse el. 

— Aceștia sunt prietenii mei, Jeff Martin, un 
eminent istoric din Marea Britanie, și Edie Granger, 
arheolog cu o excelentă reputaţie. 

Tafani se înclină ușor spre Jeff, și apoi luă mâna 
lui Edie, atingându-i ușor dosul palmei cu buzele. 

— Enchante! spuse el. Apoi,  îndreptându-și 
spatele, adăugă: Acum trebuie să vă prezint unora 
dintre asociaţii mei. 

Trecu aproape o oră până când Jeff și Edie găsiră 
ocazia de a se strecura, lăsându-l în urmă pe Roberto 
să le acopere spatele, așa cum plănuiseră. După ce 
ieșiră din zona de recepție, dădură de un mic gang 
care ieșea în curtea interioară. În apropiere se afla o 
sală de mese mare, acum cufundată în întuneric. 
Străbătură încăperea și ieșiră neobservaţi în hol. În 
faţa lor se aflau scările de marmură. 


Edie mergea înainte, dar se chinuia în rochia 
strâmtă. 

— La naiba, spuse ea după o clipă. Scoţându-și 
pantofii din picioare, își sfâșie rochia până în dreptul 
coapselor. 

— Măi, măi! făcu Jeff ironic. 

— Ochii la minge, Jeff! Ochii la minge - ca la tenis! 

Ajunseră la ultimul etaj fără să se întâlnească cu 
nimeni. Era o liniște ciudată. Zgomotul petrecerii 
rămăsese mult în urmă. La capătul scărilor se afla un 
coridor cu trei uși pe fiecare parte, care probabil că 
duceau la dormitoare. Văzură o ieșire de urgenţă la 
capătul coridorului. 

Ușa era descuiată și dădea spre o scară simplă, 
metalică. Scara metalică mergea în spirală patru 
etaje, până jos, la parter. Un murmur de voci și un 
zgomot metalic de cratițe le dădură de înţeles că 
probabil ajunseseră chiar deasupra  bucătăriilor. 
Ridicând privirea, văzură că scara mai urca până la o 
ușă care se deschidea pe acoperiș. 

Frigul îi lovi imediat. Jeff își scoase haina și o puse 
în jurul umerilor lui Edie. 

— Nu am plănuit chestia asta prea bine, nu-i așa? 
spuse ea, când ieșiră și începură să meargă printre 
două balustrade de pe acoperiș. In faţa lor, drumul 
făcea loc unui spaţiu deschis de aproximativ zece 
metri pe fiecare parte. In mijloc se afla o giruetă 
veche. 

Era din bronz, înaltă de vreo cinci metri și 
decolorată de vreme. Un stâlp central susţinea 
girueta, o săgeată prinsă de un disc. La mijlocul 
stâlpului se afla o emisferă de metal, cam de 
dimensiunea unei tigăi mari. Jeff se ridică în vârful 
picioarelor ca să o studieze mai bine. Şi aceasta își 


schimbase culoarea din cauza vremii, devenind 
verzuie cu pete negre. i 

Merse încet în jurul giruetei. În partea cea mai 
îndepărtată observă un semn în metal. 

— Sunt niște litere pe emisferă, spuse el, și cu un 
șerveţel din buzunar încercă să șteargă petele, dar 
erau adânc încrustate. Cu grijă, se sprijini de unul 
dintre suporturile de la baza giruetei ca să se uite mai 
de aproape. 

— Se vede ceva? întrebă Edie. 

— Văd un „V” mare, o pauză, un alt „v” mic și 
apoi... nu. Stai puţin. Încercă să zgârie puţin suprafaţa 
cu unghia. O literă „i”. 

— Vivaldi, murmură Edie, când Jeff cobori. 

— Are sens. Acesta era conacul lui, în fond și la 
urma urmei. Dar de ce? 

Edie ridică din umeri. 

— Şi este numai o singură emisferă. Dacă aceasta 
este cea de deasupra, unde este cea de dedesubt? 

Luna apăru ca o fâșie pe cer la nord, acoperită 
parţial de nori. 

— Doar dacă nu cumva, spuse Jeff dintr-odată și se 
ridică brusc în picioare. Asta trebuie să fie! 

— Ce? întrebă Edie, dar Jeff deja se îndrepta spre 
ușă. Unde te...? 

— Vino după mine! Ţinu ușa deschisă pentru Edie. 
Aceasta duce direct la subsol, spuse Jeff. Cred că 
trebuie să verificăm. 

Pe măsură ce se apropiau de parter, zgomotele de 
la bucătărie se auzeau tot mai distinct. Cineva striga 
niște comenzi de musafirii de la recepţie. Se 
strecurară pe ultimul șir de scări fără să facă nici cel 
mai mic zgomot, până ajunseră la o serie de spaţii de 
depozitare cufundate în întuneric. Pe o parte, niște uși 


duble se deschideau spre un tunel care ducea la un 
debarcader de lemn, folosit pentru descărcarea 
proviziilor pentru hotel. 

Jeff o împinse repede pe Edie într-o nișă, când îl 
văzu pe unul dintre angajaţii de la bucătărie apărând 
cu o bucată mare de brânză în ușa uneia dintre 
cămările mari. 

— Trebuie să mai fie o emisferă pe-aici pe jos pe 
undeva, spuse el după ce omul plecase. 

— Dacă este, atunci va fi exact sub giruetă. Unde 
ar veni asta? 

Jeff se uită de-a lungul pasajului, spre ușile care 
duceau direct la debarcader, apoi din nou în cealaltă 
direcţie. 

— Acolo jos, în dreapta. 

Ultima ușă chiar în capătul tunelului era 
descuiată. O deschiseră și Edie găsi un întrerupător 
vechi, care trebuia răsucit pentru a aprinde lumina. 
Era o încăpere mare, umedă și urât mirositoare. Pe 
peretele îndepărtat, o fereastră îngustă și murdară la 
înălțimea capului dădea într-un perete umed și plin de 
mușchi. O dâră de lumină din piața de deasupra se 
prelingea înăuntru. În stânga, în niște dulapuri de 
metal erau câteva lăzi și coșuri. În dreapta, se găseau 
turnuri din cutii, fiecare având pe ea imaginea unei 
role de hârtie igienică și pe care scria cu roșu, alb și 
verde „Dolce Vita”. 

Edie se așeză pe niște coșuri, cu mâinile pe 
genunchi, și cercetă încăperea cu privirea. 

Jeff oftă. 

— Trebuie să fie pe undeva pe aici. 

Apucă vreo câteva cutii care se aflau lângă 
fereastra din spate. Punându-le jos în mijlocul podelei 
murdare de ciment, se urcă pe ele să ajungă la un 


capac dreptunghiular de plastic din tavan. Apucă bine 
capacul și i-l dădu lui Edie, care îl aruncă pe una 
dintre etajerele de metal. In tavan, pe una dintre 
părțile suportului ușor care ieșea din tencuială, se 
găsea partea de jos a unei emisfere de metal. 

— Aleluia! strigă Jeff. 

Era mătuită, dar mult mai curată decât perechea 
ei expusă pe acoperiș. Pe suprafaţa metalului erau 
gravate două numere romane, IV și V. Sub acestea 
abia se distingea un rând de note muzicale, o serie de 
note pe un portativ frumos gravat. Și, jos de tot, doar 
cuvintele: „APUSUL SOARELUI”. 

Se auzi ecou de pași în tunel. Jeff scoase un pix 
din buzunar și copie inscripţia pe palmă, având grijă 
să noteze și indicaţiile muzicale. 

— Repede, șuieră Edie, apucându-l de mânecă. 

Ușa se deschise larg, acoperindu-i pe Jeff și pe 
Edie, și doi bărbaţi intrară în încăpere. Ușa veche 
avea o crăpătură lungă și subţire de sus până jos, prin 
care Edie și Jeff văzură tot. Unul dintre bărbaţi era 
chelner, celălalt era mai în vârstă, îmbrăcat într-o 
salopetă soioasă. Chelnerul era supărat de ceva. Păși 
până în mijlocul încăperii și mormăi un ordin abia 
auzit, apoi ieși. 

Muncitorul înjură în barbă și deschise un 
container de plastic. Vâri mâna înăuntru, scoase o 
pompă de desfundat chiuveta și se îndreptă spre ușă. 

— Ai notat tot ce scria pe emisferă? întrebă Edie. 

— Da, dar nu are niciun sens. 

— Cred că ar fi mai bine să ne întoarcem separat, 
spuse Edie când ajunseră în zona recepţiei. 

Râsetele se auzeau pretutindeni în sala de 
carnaval, acoperind pe alocuri muzica de cameră. Jeff 
se uită în palmă. Lângă el se afla o masă pe care era 


hârtie cu antetul hotelului, așezată frumos într-o cutie 
de piele. Luă o coală de hârtie și copie repede ce avea 
scris în palmă, apoi împături hârtia și o băgă în 
buzunarul de la piept. Câteva clipe mai târziu, se 
strecura în mulţime, căutându-i pe Roberto și pe Edie. 

Plecară cât de repede putură fără să atragă 
atenţia. Roberto trimise un scurt mesaj scris pe 
telefon noului său șofer, care îl înlocuia pe Antonio, și 
se îndreptară spre un loc de întâlnire stabilit dinainte. 
Era foarte liniște. Abia dacă se auzea vreun sunet care 
să spargă tăcerea nopţii. 

— Aţi avut succes? Roberto scotea aburi albi și 
calzi în frigul nopţii. 

— Poate, spuse Jeff. 

Deodată, se auzi un sunet de pași târșâiţi în 
spatele lor. Răsucindu-se, zăriră o siluetă care se 
ascundea în pragul unei case la zece metri în spatele 
lor. Fără niciun cuvânt, toți trei o luară la fugă. 

In faţa lor se deschidea un pasaj întunecat. Jeff o 
luă înainte. La capătul gangului dădură de o 
intersecţie în T. Sus pe zid era un indicator galben, o 
săgeată care arăta spre vest, spre „S. Marco”. Planul 
era să ajungă la șalupa care îi aștepta într-un loc 
numit Rio San Martin. 

Edie se uită în urmă în timp ce o luau la dreapta. 
Se vedea o umbră întunecată, un bărbat, cu mantia 
fluturându-i în spate. Purta o mască neagră care 
aproape că îi acoperea toată fața. Nişte pene negre și 
lungi îi porneau din spatele urechilor. În mână ţinea 
un pistol. 

Cei trei intrară într-o piață pavată cu piatră 
cubică. În mijlocul ei nu se afla decât un copac gigant, 
într-un ghiveci uriaș. Edie rămase în urmă pentru o 
clipă, ca să-și arunce pantofii și să-și ridice rochia. 


Pistolarul ajunse la intrarea în piaţetă chiar când ea îi 
prindea din urmă pe Jeff și pe Roberto în cealaltă 
parte a piaţetei. Bărbatul ridică pistolul și trase. 

Împușcătura fu amuţită de un amortizor de sunet. 
Glonţul pătrunse într-un zid la doar câţiva centimetri 
deasupra capului lui Roberto. Ricoșă în gang, 
spulberând bucăţi din tencuială. 

— Haideţi... Nu mai e mult! strigă Roberto. 

Bărbatul mai trase o dată. O bucată de tencuială o 
lovi pe Edie în braţ și ea ţipă, dar nu se opri din 
alergat, ţinându-și capul în jos. Când ajunseră la aleea 
de lângă canal, un alt glonţ șuieră pe lângă urechea 
lui Jeff. 

La vreo sută de metri în faţă, o barjă naviga spre 
nord. De cealaltă parte a canalului, o barcă mică cu 
vâsle se îndrepta spre un afluent; vâslașul era cu 
spatele la ei. 

Mergeau pe aleea spre Ponte Arco, unde trebuia 
să găsească șalupa. Bărbatul îi prindea din urmă. Se 
mai auzi șuierul înfundat al unui glonţ, iar Roberto se 
aruncă în faţă, de parcă s-ar fi împiedicat de 
caldarâm. Sângele îi șiroia din braţul stâng. Un al 
doilea glonţ îl răsuci. Se prăvăli în față și căzu în 
canal. 

— Nu! ţipă Edie și începu să tremure. Dar Jeff o 
apucă și o trase mai departe. Nu era timp de gândire. 
Acţiona din impuls, instinctul animalic de apărare îl 
obliga să meargă mai departe. 

O luară la stânga, apoi din nou la stânga... direct 
într-un drum înfundat. 

Jeff încercă să o acopere pe Edie cu trupul său, iar 
pistolarul încetini, apropiindu-se în pas de plimbare de 
ei. Era înalt și bine făcut. Chiar dacă purta costum de 
carnaval, nu exista nicio îndoială cine era. Era același 


bărbat care îl omorâse pe Antonio și îi ameninţase cu 
pistolul pe șalupă. Se opri și ridică pistolul la ochi, 
ţinându-l nemișcat cu ambele mâini. 

— Dă-mi indiciul acum sau te omor. Dă-mi indiciul 
și poate că te omor oricum. 

Jeff băgă mâna în buzunar, încercând să tragă de 
timp. 

— Încet. 

Jeff se pregătea să scoată bucata de hârtie din 
buzunar când zări o strălucire de lumină în întunericul 
aleii, și apoi un obiect negru apăru deasupra capului 
pistolarului. Apoi acesta se prăbuși pe caldarâm cu un 
geamăt, iar pistolul îi scăpă din mână. 

O siluetă scundă, cu o haină zdrenţăroasă și cizme 
vechi legate cu sfoară, îngenunche ca să vadă ce era 
cu cel căzut la pământ. 

— Dino? spuse Jeff, nevenindu-i să-și creadă 
ochilor. 


Capitolul 16 

Italia de Nord, mai 1410 

Călătoria de la Brisighella la Veneţia dură șase 
zile. Mulţi ani după aceea Cosimo își mai amintea încă 
sentimentul apăsător de teamă care cuprinsese 
întregul grup care călătorea spre nord. Parcă pe 
măsură ce se îndepărtau de Florenţa gândurile negre 
deveneau din ce în ce mai apăsătoare cu fiecare 
kilometru parcurs. Se auzeau zvonuri conform cărora 
ciuma își întindea tentaculele mortale prin toată ţara. 
Aflară și de tâlhari care atacau călătorii la drumul 
mare și deţineau controlul drumurilor principale. 

Petrecură o noapte în afara zidurilor Modenei, 
unde făcură tabără cu niște muzicanti și actori. Erau o 
companie veselă, dar era limpede că buna dispoziţie o 
datorau miedului și unei buruieni ciudate pe care o 
cumpăraseră de la o altă trupă de artiști cu care se 
întâlniseră în Veneţia. Pretindeau că era o buruiană 
adusă din China. Șeful grupului, un munte de bărbat 
pe nume Trojan, le arătă lui Cosimo și tovarășilor săi 
cum să o răsucească în palme și apoi să mestece 
frunzele înnegrite și mărunţite. Avea gust de cimbru, 
dar producea o stare de mare euforie care dura câteva 
minute. 

Întâlnirea cu artiștii fu unul dintre puţinele 
momente luminoase din această parte a călătoriei. 
Când le făcură cu mâna în semn de rămas-bun la 
răscrucea de la nord de Modena, vălul întunecat de 
neliniște se pogori din nou asupra lor. 

După o lungă noapte pe drum, ajunseră la 
Copparo, un orășel după Ferrara. Soarele răsărea 
după dealurile joase, ridicându-se deasupra 
câmpurilor de orz. Un drum plin de praf ducea în 
centrul oraşului. După o cotitură, ajunseră la o 


biserică. Acolo se adunase o mulțime care se veselea 
în timp ce era aprins un rug. În câteva secunde, 
limbile de foc linseră hainele purtate de un preot legat 
de un par grosolan. Era îmbrăcat în gri, avea mâinile 
legate cu frânghie, iar capul îi era ras. Pe faţa lui se 
citea groaza. 

Acuzatorii folosiseră înadins lemn umed, pentru ca 
focul să dureze mai mult. Cosimo și Niccolo Niccoli 
întoarseră privirile când preotul începu să tipe. Mai 
târziu aflară că omul era condamnat pentru că fusese 
găsit vinovat de faptul că lăsase însărcinate trei tinere 
femei din sat. 

Grupul rămase doar atât cât să doarmă pe lumina 
zilei, într-o tavernă de la marginea orașului. Aerul 
duhnea a carne arsă. Porniră din nou la drum la o oră 
după apusul soarelui, nerăbdători să plece de-acolo. 
Oasele preotului fuseseră deja făcute scrum și sătenii 
risipiseră cenușa pe un câmp cu orz. 

Cosimo și micul său grup nu erau străini de 
moarte, dar această apropiere nu ajuta cu nimic la 
spulberarea sentimentului de groază pe care îl 
simțeau toţi în acea dimineaţă. Cerul era plumburiu, 
iar pământul gri. Ciuma vâna oamenii, dar moartea 
venea și din mâna oamenilor. Doar când intrară în 
Veneto se mai înveseliră puţin. Douăzeci și patru de 
ore mai târziu, ajunseră la Mestre, cu două ore înainte 
de apusul soarelui. 

Un servitor fu trimis înainte pentru a anunţa 
dogelui sosirea lor imediată. O oră mai târziu, când 
ieșiră pe chei, se apropie de ei un grup mic de oameni 
într-o barcă. Unul dintre ei cobori pe țărm. 

Cosimo sări de pe cal și fugi să-l îmbrăţișeze. 

— Ambrogio. Mă bucur așa de tare să te văd! 

Ambrogio Tommasini își ţinu prietenul la distanţă 


de un braţ și cercetă chipul lui Cosimo cu ochii lui 
căprui intenși. 

— Ai avut o călătorie grea. Părea îngrijorat și el 
însuși, arăta mai bătrân decât cei treizeci de ani pe 
care îi avea, dar avea o energie molipsitoare. Mă 
bucur să te văd, Cosi! continuă el, dar ai sosit în cel 
mai nepotrivit moment. 

Tot atunci se apropie și Niccolo Niccoli și îl 
îmbrăţișă pe Tommasini, sărutându-l pe amândoi 
obrajii. Ambrogio era unul dintre cei mai respectaţi 
membri ai cercului lor. Era în special apropiat de 
Cosimo, dar era plăcut și îndrăgit de toţi membrii Ligii 
Umaniste. Cu toate că se afla la Veneţia de ceva mai 
mult de o săptămână, avea un rol important la curte, 
în calitate de consultant al dogelui, bătrânul Michele 
Steno. Cunoscut drept copist și restaurator al 
documentelor antice, Tommasini lucrase pentru Curia 
la Roma, și numai cu cinci ani în urmă devenise faimos 
în rândurile comunităţii academice ale Europei pentru 
descoperirea unei piese scurte de Homer, document 
despre care, până atunci, majoritatea savanților 
crezuseră că se pierduse pentru totdeauna. Serviciile 
sale erau scumpe și foarte căutate, iar el putea să-și 
aleagă pentru cine să lucreze. 

— Pari foarte serios, Ambrogio, observă Niccoli. 

— Tocmai mă pregăteam să-i explic lui Cosi. 
Ciuma. A izbucnit la două zile după sosirea mea aici și 
este mai rea decât v-aţi putea imagina. Cred că au 
murit deja o mie de persoane, pier câteva sute în 
fiecare zi. Nimeni nu are voie să intre în oraș. 
Vapoarele sunt ţinute în carantină la San Lazaretto 
Nuovo. Mesagerul vostru a fost oprit înainte de a 
putea să intre în oraș, iar vestea venirii voastre i-a fost 
de acolo dusă mai departe dogelui. Mesagerul este pe 


vasul nostru. 

— Dar...? 

Tommasini ridică mâna. 

— Nu-ţi face griji. Am aranjat o dispensă specială 
din partea dogelui însuși pentru a vă permite ca numai 
voi doi să treceţi prin carantină. Servitorii voștri vor 
trebui să se întoarcă la Florenţa. 

— Acestea sunt vești amare, într-adevăr. 

— Dogele v-a invitat să staţi la palat. Şi eu am o 
cămăruţă acolo. Este cel mai sigur loc. Totuși, el a 
spus că dacă vă veţi decide să vă întoarceţi și să 
mergeţi acasă, va înţelege. De fapt, tatăl tău a pus 
ceva presiune pe Michele Steno să vă refuze intrarea 
oricum. 

Cosimo scutură din cap. 

— Sunt sigur că se gândește doar la binele tău... 

— Sunt sigur, Ambrogio, îl repezi Cosimo, cu ochii 
aţintiți spre laguna portocalie. Apoi se întoarse spre 
Niccoli. Trebuie să plec. Nu am de ales, dar nu mă 
aștept să vii cu mine. 

— Cosimo, nu fi absurd! spuse Niccoli scurt și 
începu să-și descarce bagajele de pe cal. 

După un kilometru sau doi, umbrele negre ale 
orașului începură să se ridice din apă. Veneţia arăta 
de parcă era în flăcări, lumina soarelui care apunea în 
spatele clădirilor reflecta piatra veche și strălucea de 
după fleșe și cruci. Cosimo stătea lângă cârmă, 
pierdut în gânduri. Ar fi fost groaznic dacă și-ar fi 
pierdut timpul și s-ar fi certat cu tatăl său. După cum 
își dădea el seama, singurul lor contact în Veneţia, 
străinul Luigi pe care Francesco Valiani le spusese să- 
l caute, ar putea să fie mort, ucis de ciumă. Dacă așa 
stăteau lucrurile, cum ar mai fi putut să găsească 
secţiunea care lipsea din hartă și să ajungă la 


mănăstirea Golem Korab? 

Acostară la oarecare distanță de Piazza San 
Marco, pe un canal liniștit care curgea în spatele 
palatului dogelui. Bagajul lor fu luat de servitori, și de 
chei se apropie un bărbat într-o haină lungă, bordată 
cu blană. Era însoţit de patru gărzi care purtau coifuri 
metalice și aveau sulițe în mâini. Bărbatul se prezentă 
ca fiind Servo Zamboldi, secretarul personal al 
dogelui. Se aplecă adânc, dar nu se apropie și nici nu 
dădu mâna cu niciunul dintre călători. Zamboldi îi 
însoţi de-a lungul aleii înguste care mergea paralel cu 
canalul și apoi intra în curtea palatului. 

In palat domnea o atmosferă sumbră, ca de doliu. 
Trecând pe ușa de la intrare, Zamboldi făcu un semn 
cu capul către gărzi și aceștia luară dintr-odată poziţia 
de drepţi. Urcând o scară masivă de marmură în 
spirală, Cosimo și tovarășii săi îl urmară pe asistentul 
personal al dogelui printr-un coridor larg, ca o galerie. 
Pereţii fuseseră împodobiţi cu tapiserii bogate, iar 
podeaua coridorului era din plăci de gresie cu un 
model complicat. Busturi de marmură și sculpturi 
reprezentând animale biblice erau aliniate pe coridor. 
Aceasta era prima vizită a lui Cosimo la Veneţia și 
auzise de multe splendori, dar era extrem de surprins 
de măreţia acestui palat. 

Dogele Michele Steno era un bărbat înalt, 
musculos, acum aflat în cel de-al optulea deceniu de 
viață. Avea faţa îngustă și foarte brăzdată, cu pielea 
cenușie ca de strut, iar părul lung și alb îi atârna până 
la umeri de sub o tocă de catifea albastră. Purta o 
haină lungă neagră cu auriu, cu nasturi de aur de la 
gât până la glezne. Steno fusese un soldat foarte 
onorat și devenise o puternică figură politică, care 
dominase politica Veneţiei mai bine de zece ani. 


Așezat pe un tron de piatră sub un baldachin roșu cu 
leul Veneţiei pe el, îi urmări pe vizitatori apropiindu-se 
și se ridică să-i întâmpine la picioarele podiumului. 
Dar avu grijă să nu dea mâna sau să-i îmbrăţișeze pe 
nou-veniţi. 

— Cosimo de Medici, spuse el, pironindu-l cu 
privirea pe tânărul cu ochii lui cenușii ca de oţel. Ai 
ținuta și demnitatea ilustrului tău tată. Asta e bine. 

Cosimo zâmbi și se plecă, înainte de a-și prezenta 
prietenul. Dogele îl mai întâlnise pe Niccolo Niccoli în 
mai multe ocazii. 

— Stiam, desigur, de venirea voastră, spuse 
dogele. 

— Așa am înţeles, răspunse Cosimo, uitându-se la 
Ambrogio. 

— Dar evident nu ai nicio intenţie să te supui 
dorinţei tatălui tău. Călătoria ta aici trebuie că este de 
o mare importanţă. 

— Așa este, răspunse Cosimo simplu. Şi vă suntem 
foarte recunoscători pentru ospitalitate. 

— Nu presupune nimic, tinere, răspunse dogele 
moale. Poate că noi dorim să-ţi oferim o primire 
aleasă, dar ai sosit într-un moment foarte nepotrivit. 
Expresia îi era gravă. Marea Ciumă este la fel de rea 
cum îmi amintesc că a mai fost când eram tânăr, în 
urmă cu aproape o jumătate de secol. Am aflat în 
seara asta că mai mult de o mie de suflete au pierit. 
Am încercat totul: uleiuri aromatice, să bată toate 
clopotele de la biserică în ţară și să tragem cu toate 
tunurile din arsenal. Totul a fost în van. 

— Îmi pare rău să aud de această problemă, 
domnul meu. lar treaba noastră aici va fi pe cât de 
scurtă posibil. Intr-adevăr, vrem să călătorim spre 
Ragusa cu prima ocazie. 


— Ragusa? Dogele îi susținu privirea lui Cosimo o 
clipă, apoi se uită în altă parte. Tu și tovarășii tăi 
sunteţi mai mult decât bine-veniţi. Au fost deja 
pregătite camerele pentru voi în palat. Vă voi ajuta cu 
tot ce aveţi nevoie pentru a vă face șederea aici cât 
mai confortabilă și am să-i pun pe oamenii mei să 
pregătească o corabie pentru voi. Dar noi suntem așa 
cum ne găsiți. Nu e nevoie să vă amintesc că pentru 
binele vostru trebuie să acţionaţi cu cea mai mare 
grijă. Vă rog, nu părăsiţi incinta palatului fără a fi 
însoţit de unul dintre secretarii mei personali drept 
călăuză. Vă doresc o seară bună! 

După ce florentinii fură conduși afară din sală, 
dogele își reluă locul pe tron și îi ceru lui Zamboldi să 
se apropie. Gărzile erau răspândite prin încăpere, 
astfel că nu puteau auzi discuţia. 

— Vreau să știu ce fac și pe unde se duc în fiecare 
moment, spuse Steno. Și asta îl include și pe 
Tommasini. 

— Desigur, domnule. Dar tot nu înţeleg de ce v-aţi 
asumat riscul de a le permite să intre în cetate. 

— Oameni ca tânărul Medici și prietenii săi nu 
călătoresc atât de departe fără un motiv bun. In 
special într-un oraș bântuit de ciumă. Are nevoie de 
ceva de aici și, cu toate că i-am spus să nu părăsească 
palatul fără o călăuză, cu siguranţă că va face exact 
acest lucru, cu prima ocazie. 

Zamboldi dădu din cap scurt. 

— Dar cum știm că nu sunt infectați? Cum știm că 
nu înrăutăţesc și mai mult lucrurile pentru noi? 

— Nu știm, zâmbi cu amărăciune dogele. Dar în 
fond și la urma urmei... ar putea să fie mai rău decât 
atât? Nu cred. Uneori, riscurile sunt necesare. 

— Dar... 


Steno se uită la servitorul său. 

— Destul! Acum fă cum ţi-am spus. Dacă vreunul 
dintre ei se îndepărtează de ceilalţi, aș vrea să fiu 
imediat informat. Ai înţeles? 

Zamboldi dădu din cap afirmativ. 

— Acum du-te! 


— Deci, care e planul, Cosi? 

Cosimo și Niccolo Niccoli stăteau la o masă într-un 
apartament somptuos într-o aripă retrasă a palatului. 
Podeaua era goală, cu excepţia unei frumoase carpete 
roșii în mijlocul camerei. Un hol scurt ducea într-un 
dormitor imens. 

Se auzi o bătaie ușoară la ușă. 

— Intră. 

Ambrogio Tommasini intră. 

— Ah, chiar la timp! Niccolo tocmai mă întreba de 
planuri. 

Tommasini li se alătură la masă, împingând 
scaunul în spate și întinzându-și picioarele. 

— Cred că veţi fi de acord, domnilor, că trebuie să 
ne îndeplinim treaba aici în cea mai mare grabă. 

— Bunul doge a pus gărzi la capătul acestui 
coridor, spuse Tommasini. 

— Normal că se teme să nu-i punem în pericol pe 
cei care s-au închis în palat, răspunse Cosimo. 

— Pe de altă parte... începu Niccoli. 

Cosimo rânji. 

— Cred că este înţelept să presupunem că dogele 
este cel puţin curios în legătură cu misiunea noastră. 
Altfel de ce ar risca să ne scoată din carantină? In 
orice caz, un mesager a sosit în urmă cu câteva 
minute. Se pare că Luigi, omul nostru de legătură, 
este în viaţă și mă așteaptă. 


— Te așteaptă? 

— Insistă să mă întâlnesc singur cu el. 

— Dar Cosimo... exclamă Niccoli. 

— Apreciez grija ta, Niccolo, dar nu există cale de 
mijloc. Dacă nu mă supun condiţiilor lui Luigi, nu ne 
va conduce la restul hărții. Fără aceasta, ne vom fi 
pierdut timpul și ne vom fi riscat vieţile degeaba. 
Acum ascultaţi-mă, am să vă dau o sarcină simplă. 
Ambrogio, știu că ești aici doar de puţin timp, dar îmi 
imaginez că după întâlnirea cu Valiani ai aflat deja 
unde este I Cinque Canali. 

Tommasini dădu din cap afirmativ. 

— Îţi desenez o hartă. 

— Bravo! Niccolo, tu trebuie să distragi atenţia 
gărzilor ca să pot ieși din palat. Dă-mi exact două ore 
ca să ajung la un anumit loc de întâlnire unde să ne 
vedem. Trebuie să găsești un vas potrivit și echipaj 
pentru a porni spre Ragusa înainte de revărsatul 
zorilor. Este o scurtă călătorie pe mare, dar una 
extrem de primejdioasă. Dacă nu vin la întâlnirea cu 
voi înainte de cea de-a treia oră a nopţii, trebuie să-mi 
refaceţi traseul cât de bine veţi putea. 

— Vin și eu la Ragusa, spuse Tommasini, luându-i 
pe cei doi prin surprindere. 

— Dar tu nu ai niciun motiv... 

— Cosimo, sunt la fel de curios ca și tine. Și, în 
plus, vreau să ies din locul acesta uitat de Dumnezeu. 

Cosimo dădu din cap. 

— Desigur. 

Cosimo își legă o eșarfă îmbibată în ienupăr la 
gură și la nas și ieși în noapte. Purta o mantie lungă 
simplă peste tunică, pantaloni bufanţi și cizme solide 
de piele. Sub mantie ducea o sabie scurtă. Luă o 
înghiţitură dintr-o sticluță pe care i-o pusese în palmă 


Ambrogio când ieșea din cameră. 

— Este Triacă, îi spusese savantul. Ambră și 
mirodenii orientale. Poate să-ți ofere un pic de 
protecţie împotriva ciumei. 

Locul deschis de la San Marco era prea expus 
chiar și în întunericul relativ al nopţii fără lună, așa că 
tânărul Cosimo se strecură pe o alee îngustă, care îl 
scoase la marginea nordică a pieţei. I Cinque Canali 
era aproape de Campo St Luca, la distanţă aproape 
egală de San Marco și Canal Grande, iar el își croi 
drum încet pe o potecuţă care mergea alături de o 
fâșie de apă cenușie. 

Clădirile erau întunecate și dădeau impresia că 
orice ființă umană dispăruse din ele. In multe cazuri, 
chiar așa era. Un număr de case aveau pe uși o cruce 
vopsită cu alb și fuseseră bătute în cuie niște stinghii 
de lemn, ţinându-i astfel prizonieri pe cei dinăuntru ca 
să se chinuie până la moarte. 

Drumul se deschidea apoi într-o piaţă mică, iar în 
mijlocul ei se afla un cazan în care ardeau niște 
bușteni cu flăcări portocalii și roz, umplând aerul cu o 
aromă puternică și aruncând o umbră lungă pe pereţii 
întunecaţi ai clădirilor din jur. Cosimo auzi un zgomot 
în spatele său. Uimit, se răsuci repede și apucă să 
zărească o siluetă fantasmagorică ieșind de pe poteca 
pe care tocmai venise el. Era un bărbat înalt, într-o 
robă care ajungea până la pământ. Purta o mască albă 
care îi acoperea întreaga față. Nasul măștii era uriaș 
și modelat ca un cioc de pasăre, îndoit în jos. Pe cap 
purta o pălărie neagră cu clapete pe lateral și la spate. 
Avea mănuși în mâini și ducea o geantă mare neagră 
de piele. Era un doctor de ciumă, o specie rară care 
fusese obligat să rămână prin ordinul dogelui, ca să 
trateze bolnavii. Omul trecu repede, în tăcere, pe 


lângă Cosimo și se avântă pe un coridor din capătul 
sudic al pieţei. 

Ambrogio îi spusese lui Cosimo să iasă din piață 
prin partea de nord. Mergea repede, rămânând în 
umbra zidurilor. Respira din greu, iar eșarfa din jurul 
feţei îi era plină de sudoare. În cele din urmă, se opri 
în dreptul unei clădiri înalte și înguste, cu fațada plină 
de pete și cu ferestrele de la etaj închise. Deasupra 
ușii se afla un semn cu inscripţia I Cinque Canali. 

Pe măsură ce se apropia, Cosimo începea să audă 
muzică și voci omenești. ÎImpingând ușa, se trezi într-o 
încăpere îngustă. O tejghea mică se vedea în partea 
cea mai îndepărtată de ușă. Pe ea se găsea un rând de 
lumânări în sfeșnice de metal, care ofereau o lumină 
molatecă, de culoarea untului. Doi bărbaţi stăteau la 
tejghea și beau, iar un al treilea cânta la lăută într-un 
colț. Se întoarseră cu toţii spre străin și-l cercetară cu 
luare-aminte. 

Cosimo se pregătea să vorbească când o figură 
neîngrijită, cu părul murdar, apăru din spatele 
tejghelei. 

— Pe mine mă cauţi. 

Lumina lumânărilor arunca tot felul de pete pe 
faţa lui. Era un bărbat mărunt, abia dacă avea un 
metru și treizeci, cu părul alb răvășit, îmbrăcat în 
niște zdrenţe și aplecat peste o banchetă de lemn. 
Cosimo fu uimit să constate că ochii acestuia erau 
doar niște discuri albe. _ 

— Pari surprins, chicoti Luigi. Imi dau seama după 
mișcarea corpului tău, sunetul ușor al tălpilor pe 
podea. Se uită, fără să vadă de fapt, la picioarele 
încălţate în cizme de piele ale lui Cosimo. 

— Îl cunoşti pe cel care mi-a spus numele tău? 

— Îl cunosc pe Francesco de mulţi ani, răspunse 


Luigi. Am călătorit mult împreună. Nu am fost mereu 
orb. Bătrânul râse, iar faţa i se încreţi ca un măr 
deshidratat, cu gura fără dinţi de un roșu întunecat. 

Cosimo își frecă sprâncenele. 

— Scuzele mele, spuse el. Prietenul nostru comun 
mi-a spus că mă poţi ajuta. 

— Şi chiar pot, răspunse Luigi și trecu pe lângă 
Cosimo spre ușa hanului. Ei bine, atunci vino. 

Luigi se mișca cu o viteză și o agilitate 
surprinzătoare pentru un orb. Mergea la trap de-a 
lungul pasajelor și traversa piețele mai iute decât unul 
care vedea la lumina zilei. Parcă avea un fel de-al 
șaselea simţ sau poate pentru că își pierduse complet 
unul dintre simţuri celelalte i se ascuţiseră. 

Cosimo se chinuia să ţină pasul. Trecură pe lângă 
alei întunecate, cu case pe ambele părţi, toate tăcute 
ca niște morminte. Dintr-odată, în depărtare se auzi 
un țipăt lung, un sunet care parcă venea din cel mai 
adânc cotlon al iadului. 

Luigi se întoarse spre el, fără să încetinească 
pasul. 

— Murim cu toţii, unul câte unul, spuse el. 

Trecură peste un pod de lemn îngust și ajunseră 
într-o piață mică. Și aici lumina provenea de la un 
cazan. Buștenii ardeau, aruncând o strălucire ciudată 
și un miros de lămâie și lemn de fag. 

Sute de țânțari și fluturi de noapte bâzâiau în jurul 
focului. Chiar în faţa lor se vedea o capelă. 

— Lucrul pe care îl cauţi se află în această clădire, 
îl anunţă Luigi. Vino! 

Luigi răsuci un inel de fier de la ușă și trase. Se 
strecurară prin deschizătură și ușa se trânti în urma 
lor. Interiorul capelei era scăldat în lumină de la 
sutele de lumânări puse la întâmplare în sfeșnice în 


jurul naosului, pe niște farfurioare și în firide din 
piatră. Luigi înaintă încet pe interval, urmat de 
Cosimo, sunetul pașilor acestuia din urmă răsunând 
pe podea. Chiar în faţă, o tapiserie reprezenta scena 
crucificării. Era o imagine atât de nouă și de vie! 
Sângele care curgea din palmele lui Hristos era 
aproape real. 

Auziră o mișcare ușoară din spatele tapiseriei și 
de acolo ieși un preot. Era un bărbat înalt, aproape 
comic în sutana prea largă pentru trupul său uscăţiv. 
Era tras la faţă, cu ochii foarte obosiţi. 

— Doamne, Cosimo de Medici, spuse preotul și se 
plecă adânc. Eu sunt părintele Enrico. Prietenul 
nostru comun, Francesco Valiani, a lăsat instrucţiuni. 
Îl ignoră pe Luigi. Dacă vreţi să mă urmaţi. 

— Şi eu am instrucţiile mele, părinte, rosti Luigi. 

— Asta nu a fost... 

— Îl voi însoţi pe domnul Cosimo. 

— Chiar nu este nevoie... începu Cosimo. 

— Vă voi însoţi, domnule Cosimo, repetă Luigi și îl 
apucă ferm de un braţ. 

Preotul ezită o clipă, dar, până să apuce să mai 
răspundă ceva, Luigi îi oferi un zâmbet fără dinţi. 

— Atunci ne-am înţeles! 

Părintele Enrico îi conduse printr-o ușă spre o 
parte a naosului și apoi în jos, pe niște scări atât de 
înguste, încât abia dacă le încăpeau umerii între 
zidurile laterale. Jos, preotul descuie o ușă grea de 
lemn, iar Cosimo și Luigi îl urmară. Se aflau într-un 
pasaj de trecere luminat de o singură lampă cu ulei 
agăţată de tavan. Locul mirosea a umed și a capăt de 
lume. 

— Acest coridor duce la capela originală, spuse 
preotul. A fost una dintre primele clădiri construite la 


Veneţia acum o mie de ani și sfinţită de către 
episcopul Athenasius însuși. Actuala capelă a fost 
construită deasupra primei. Eu și ceilalţi preoţi 
folosim acest loc pentru slujbe speciale. 

Era o cameră mică. Acoperișul, o serie de bolți de 
piatră, era susţinut pe patru piloni groși. Un mozaic 
complicat de aproximativ un metru lățime se întindea 
pe toată lungimea pereţilor. Lumina venea de la o 
serie de lumânări puse în firide de piatră în jurul 
camerei. 

— Este frumos, spuse Cosimo. 

Preotul se uită în ochii lui. 

— Mă bucur că apreciaţi această minunăţie de 
simplitate, domnule. Acum, privirea desigur că vă este 
atrasă de mozaicul de pe podea, care înfățișează 
Nașterea și a fost realizat în secolul al cincilea. Dar 
pardoseala conţine secrete neașteptate. Stăpânul 
Valiani v-a dat o cheie, nu-i așa? 

Cosimo se căută în buzunarul tunicii. 

— Ah! exclamă părintele Enrico, mergând spre un 
anumit punct de pe podea. Artiştii din secolul al 
cincilea erau cei mai buni din breasla lor. Acest 
mozaic nu este doar o frumoasă decoraţiune, 
funcţionează și ca depozit pentru artefactele 
Ordinului. Noi suntem adepţii lui Arius, o sectă 
creștină proscrisă. Maestrul Valiani este un membru 
senior al acestui ordin. El a lăsat aici obiectul pe care 
îl căutaţi, spuse, arătând în jos. Îmi daţi, vă rog, cheia? 

Cosimo îi dădu omului cheia. Părintele Enrico 
băgă cheia într-un orificiu mic de tot din ochiul unuia 
dintre cei care formau un grup în jurul leagănului 
sfânt. Răsucind cheia, începură să se vadă niște linii 
pe marginile mozaicului, acolo unde nu se observase 
nimic mai înainte. Cosimo se aplecă și îl ajută pe preot 


să dea cu grijă la o parte o dală. 

Inăuntru se afla doar o cutie simplă de lemn. 
Cosimo se întinse, o luă și o ridică. Era surprinzător 
de ușoară. O puse pe podea și deschise capacul. Nu 
găsi decât un os albit. 

— Ce este? întrebă Luigi. Lăsaţi-mă să pipăi și eu. 
El atinse ușor osul, plimbându-și degetele pe lungimea 
lui. Francesco Valiani mi-a spus despre asta. Este o 
parte din ulna Sfântului Benedict. L-a cumpărat în 
drumul său spre casă din Orient. 

— Nu este ceea ce mă așteptam, spuse Cosimo, 
răsucind obiectul pe toate părţile. Și abia atunci 
observă deschizătura de la un capăt al osului și merse 
spre cea mai apropiată firidă, unde lumina era mai 
bună. Își băgă un deget în deschizătură și simţi ceva 
în interiorul osului. Cu mare grijă, reuși să deschidă 
locașul. 

Inăuntru era piesa lipsă din harta lui Valiani, un 
disc de pergament de numai câţiva centimetri în 
diametru. Putu chiar să deslușească un text și niște 
ilustraţii mititele executate cu o cerneală decolorată. 
Cosimo zâmbi. 

— Slavă Domnului, șopti el. 

Se auzi zgomot dinspre intrare și se întoarse 
repede. Dar Luigi ajunsese deja acolo înaintea lui. 

— Inapoi, Cosimo! strigă el. 

În încăpere pătrunseră doi bărbaţi. Erau îmbrăcaţi 
în robe simple cu glugă, legate la mijloc cu sfoară. În 
lumina aceea semiobscură, aveau feţele invizibile. 
Fiecare ţinea câte o sabie în mâini. 

Luigi îl obligase pe Cosimo să se retragă lângă 
perete și făcuse scut cu propriul său corp, scoțând în 
același timp din mantia murdară o sabie scurtă. 
Părintele Enrico se dădu la o parte cu grijă. Părea 


perfect calm. 

— Dacă mai faci un singur pas, ai să mori! sâsâi 
Luigi. 

Una din siluetele cu glugă pe cap oftă amuzată. 

Cu o agilitate uimitoare, Luigi sări înainte cu sabia 
în sus. Prinse braţul unuia dintre atacatori și tăie în 
carne vie. Omul se împiedică dându-se înapoi, gluga îi 
căzu de pe cap scoțând la iveală faţa unui tânăr 
chipeș, cu părul negru cârlionţat. Luigi mai lovi o 
dată, dar tăie doar prin aer. 

Cosimo trase și el sabia și, făcând un pas înainte, 
observă că preotul se strecura pe ușă, spre coridorul 
din spate. 

Luigi agita sabia descriind un arc mare de cerc în 
faţa lui, iar Cosimo sări într-o parte la atacul celui de- 
al doilea bărbat cu gluga pe cap. Când făcu asta, cel 
rănit străpunse adânc pieptul lui Luigi cu sabia. 
Bătrânul căzu pe spate, iar sabia lui căzu cu clinchet 
pe podeaua de piatră. Cu o ferocitate calculată, cel cu 
glugă pe cap mai apucă o dată sabia și îl străpunse pe 
Luigi, care mai scoase un geamăt și apoi rămase 
nemișcat. 

Turbat de furie, Cosimo se avântă în atac. Se 
ciocniră săbiile, oţel pe oţel. Cei doi se retraseră, doar 
pentru o clipă. Apoi îl atacară pe Cosimo din faţă și 
din spate. Cu coada ochiului, Cosimo zări o altă siluetă 
cu glugă, îmbrăcată în alb, care apăruse în ușă. Şi 
apoi abia reuși să se ferească de o lovitură năprasnică 
abătută asupra capului său. Unul dintre atacatorii lui 
Cosimo se întoarse să-l înfrunte pe nou-venit, în timp 
ce celălalt lansă un alt atac asupra lui Cosimo. Atunci 
se auzi sunetul inconfundabil de oţel care taie în carne 
vie, iar cel care îl omorâse pe Luigi ţipă, scăpă sabia 
din mână și se apucă de burtă, din care îi curgea 


sângele printre degete. 

Când căzu, se lovi de tovarășul său. Asta îi dădu 
lui Cosimo un avantaj crucial și se năpusti înainte. Dar 
chiar și pierzându-și echilibrul, adversarul său era agil 
și hotărât. Reuși să evite lovitura lui Cosimo și 
contraatacă. 

Cosimo simţi o durere în umăr. Dădu în spate și se 
lovi de un stâlp de piatră. Faţa atacatorului său era în 
sfârșit vizibilă de sub glugă; un nas lung, o barbă și 
ochi negri strălucitori. Apoi Cosimo zări vârful unei 
săbii apărând din roba bărbatului. leșea tot mai mult, 
mânjită de sânge. Omul se uită șocat în jos la metalul 
care îi ieșea din piept. Căzu în faţă. Cosimo nu avu 
timp să sară într-o parte și mânerul sabiei omului îl 
lovi în cap. 


Capitolul 17 


Mijlocul Atlanticului, în prezent 

Avionul Gulfstream G500 trecu de linia norilor și 
se ridică pe cerul albastru fără pată. Se vedea ca într- 
un glob de zăpadă chiar înainte de a fi scuturat. Luc 
Fournier puse un pahar de șampanie Cristal rece ca 
gheaţa pe braţul fotoliului masiv din piele și începu să 
se gândească la eșecul recent. Cu două zile în urmă, 
fusese pe punctul de a duce în siguranţă un transport 
masiv de componente nucleare pentru niște prieteni 
iranieni, când operaţiunea fusese interceptată de MI5 
în apele internaţionale. 

Încărcătura conținea echipament militar în 
valoare de peste zece milioane de lire sterline, 
echipament pe care îl plătise. Firește, nicio urmă nu 
ducea la el sau la organizaţia lui, dar asemenea 
ghinioane îi prejudiciau reputaţia, iar reputaţia era cel 
mai de valoare atu al său. 

Mobilul lui Fournier scoase un sunet semnalându-i 
că primise un mesaj pe numărul său privat, pe care îl 
cunoșteau doar câteva persoane. Luă telefonul și citi: 
„Știrile de pe SKY TV. Trebuie să vezi asta”. Luă 
telecomanda și apăsă un buton, iar un ecran mare se 
aprinse. Dădu volumul mai tare. 

„Primele rapoarte arată că celula era o verigă 
crucială dintr-o operaţiune de mare amploare. Ofițerii 
din Brigada Antiteroristă sunt de părere că au fost 
capturate mai mult de două kilograme de agent 
biochimic mortal. In această seară nu avem încă 
informaţii despre cum urma să fie folosit acesta. 
Există numeroase teorii, dar probabil că va trece ceva 
timp înainte ca o judecată corectă să poată determina 
modul în care această armă urma să fie folosită sau 
cine ar fi putut fi ţinta potenţială. Insă un lucru este 


sigur: survenind la numai două zile după ce MI5 a 
distrus o celulă similară care se ocupa cu tehnologie 
nucleară, poliția și serviciile secrete susțin că aceasta 
reprezintă o a doua victorie importantă în războiul 
împotriva teroriștilor. De la Londra, a transmis 
Victoria Manley...” 

Fournier lovi butoanele telecomenzii cu o furie 
abia stăpânită, apoi aruncă telecomanda în cealaltă 
parte a avionului, urmărind-o cum se izbește de ușă și 
cade pe covorul de pe podea. 


Capitolul 18 


Veneţia, în prezent 

Lăsându-l pe Dino lângă pistolarul întins pe jos, 
Edie și Jeff se grăbiră înapoi spre canal. Șalupa era 
acolo, iar noul pilot îl trăgea pe Roberto din apă în 
barcă. 

— Trăiește? strigă Edie. 

Pilotul nu răspunse. Roberto stătea întins pe 
spate. Cămașa îi era mânjită de sânge, iar Edie văzu o 
rană la braţul lui stâng, din care îi curgea sânge. Era 
vânăt la faţă și avea buzele albe. Nu dădea niciun 
semn de viaţă. 

Edie trase adânc aer în piept și îi făcu respiraţie 
artificială lui Roberto. Tot nimic. Apoi mai trase o dată 
adânc aer în piept și își lipi buzele de ale lui. Dintr- 
odată, Roberto scutură din cap și începu să-i 
țâșnească apa din gură, stropindu-i rochia lui Edie. 
Deschise ochii. 

— Repede... la spital, ţipă Edie. 

Jeff sări înapoi pe uscat. Pilotul se repezi la cârmă, 
porni motorul și întoarse barca în apă. 

Cu ochii la ambarcaţiunea care se îndepărta, Jeff o 
luă la fugă pe alee. Aproape că ajunsese acolo, când o 
umbră neagră ieși din întuneric și se lovi de perete. 
Silueta cu mantie dispăru pe o potecă îngustă printre 
două case. 

Auzi un scâncet ușor dinspre alee. Se repezi pe 
caldarâm și-l găsi pe Dino sprijinit de un zid. De-abia 
respira. 

— Dino... ești rănit. 

Prietenul său se ţinea de burtă, cu hainele pline de 
sânge. 

— Jeff... murmură el. 

Jeff se scormoni prin buzunare după telefonul 


mobil și formă numărul de la urgente. 

— Ne-ai salvat viaţa, spuse el. 

Dino deschise ochii și zâmbi strâmb. 

— Medicii vor sosi imediat... 

Dino începu să tremure. 

Jeff își dădu jos haina de pe el și o întinse peste 
Dino. 

— Rezistă! Te rog, rezistă! 

Se aplecă mai aproape, când îl văzu pe Dino că-și 
smulge un lanţ de argint de la gât. 

— Jeff, trebuie să iei asta. Eşti singurul meu 
prieten. 

Lanţul zornăi. Dino îl puse în mâna lui Jeff și 
medalionul oval din argint se deschise. Inăuntru se 
vedeau două fotografii mici, una a unei femei cu părul 
brunet, lung. Cealaltă era o fetiță cu ochii căprui. 
Avea poate șase sau șapte ani și zâmbea fericită. 

— Jeff, prietene, nu mai am nevoie de el. Am să mă 
întâlnesc cu fetele mele foarte curând, foarte... 

Jeff n-avea idee de cât timp stătea lângă trupul lui 
Dino. Apoi, dintr-odată, niște braţe puternice îl 
ridicară și cineva îi striga la ureche. Doi ofiţeri de 
poliție îl obligară să ţină mâinile la spate și îi puseră 
cătușe la mâini. Jeff protestă, dar îl ignorară. Fu 
împins spre canal, unde două șalupe de poliţie și o 
ambulanţă făceau apa să se învolbureze. În timp ce 
era condus la prima șalupă, zări o targă pe roţi 
împinsă spre ambulanţă. 

Întrebările continuară vreme de două ore. Ce 
făcea acolo cu cel mort? De unde îl cunoștea? Unde 
era arma? Acţionase singur? Care era motivul crimei? 

Dar apoi, în timp ce se pregăteau să-l ducă într-o 
celulă de închisoare, fu eliberat. Apăruse un martor, 
un locuitor de la un apartament de pe aleea pe care 


murise Dino. Văzuseră totul din momentul în care Jeff 
și Edie fuseseră încolţiţi și până la sosirea poliţiei. 
Pistolarul misterios îl împușcase pe Dino de aproape și 
apoi fugise, când Jeff se întorcea pe alee. 

Pe toată durata interogatoriului, Jeff își făcea griji 
pentru Rose. Poliţia nu se oferise să-i ofere protecție; 
ofițerii care îl intervievaseră păreau în continuare 
convinși că era implicat, într-un fel sau altul, dar nu 
aveau nicio probă ca să-l reţină. li dăduseră voie să 
sune acasă la Roberto, dar nu răspunsese nimeni. Apoi 
fusese obligat să-și închidă telefonul mobil. După ce 
părăsi secţia de poliţie, îl deschise din nou și încercă 
să sune acasă la Roberto. De data aceasta, Vincent 
răspunse și îi dădu asigurări că Rose dormea liniștită 
în camera ei. Al doilea apel fu pentru un taxi de apă și, 
zece minute mai târziu, gonea pe Canal Grande spre 
Ferrovia. 

Ospedale Civile, principalul spital care servea 
insulele Rialto, arăta ca multe alte clădiri frumoase, 
bine conservate, adunate la un loc cu atâta eleganţă în 
inima Veneţiei. Cu opt secole în urmă, pe vremea 
dogelui Renier Zeno, fusese construit acest edificiu cu 
scopul de a găzdui una dintre cele șase confrerii 
importante din oraș și era cunoscut ca Scuola Grande 
di San Marco. Printr-un arc de cerc central al unui 
triptic flancat de panouri trompe l'oeil înfățișând 
scene din viața Sfântului Marcu, mai-marii cetăţii 
treceau dintr-o parte în alta pentru a-și duce la 
îndeplinire îndatoririle civice. Aproape un mileniu mai 
târziu, ambulanţe lacustre acostau lângă clădire. Sub 
același arc, tărgi pe roţi erau introduse prin niște uși 
batante în Secţia de accidente și urgenţe. Odată ce 
intrai în spital, locul arăta ca aproape oricare altul de 
acest fel din spitalele occidentale și, la ora unu într-o 


noapte de duminică, în timpul Carnavalului, când Jeff 
sosi acolo cu răsuflarea întretăiată, era un loc de-a 
dreptul deprimant. 

O găsi pe Edie stând într-un colț, într-o parte a 
sălii de așteptare, aproape de un aparat cu băuturi 
răcoritoare. O fereastră modernă cu ramă metalică cu 
profil de aluminiu o despărțea de piaţa veche din 
spate. Se îmbrăţișară, iar el își dădu seama că Edie 
plânsese. 

— Este tot în sala de operaţii, spuse ea, iar Jeff se 
prăbuși pe un scaun de lângă Edie. 

— Ce spun doctorii? 

— Nimic. 

— Dino este mort. 

— Dino? 

— Cel care ne-a salvat viața. Era un om fără casă, 
un cerșetor. Il cunosc de ani de zile. 

— Îmi pare rău, spuse Edie încet și îl apucă pe Jeff 
de mână. 

O targă pe roţi pătrunse cu putere pe ușă. 
Paramedicii în uniforme verzi încercau să-l calmeze pe 
cel întins pe ea care, agitat, încerca să-și scoată 
tuburile din braţe și să-și smulgă masca de oxigen de 
pe faţă. Jeff își trecu mâinile prin păr, inspiră adânc și 
rămase cu privirea aţintită spre podea. Incepea să se 
simtă mizerabil. 

Se auzi o tuse ușoară și ridică privirea. 

— Signor Martin, Signorina Granger. Aldo 
Candotti se uita la ei, cu mâinile la spate. Trebuie să 
vorbesc cu dumneavoastră. 

li însoți pe culoar până într-o salā simplă, cu o 
masă, câteva scaune inconfortabile, pereții goi și albi, 
cu un neon atârnând din tavanul înalt și cu podeaua 
de ciment. Candotti le făcu semn lui Edie și Jeff să se 


așeze. 

— Înţelegeţi că am o treabă de făcut și că am 
nevoie de răspunsuri la câteva întrebări. Signor 
Martin, Signora Granger, ultima oară când ne-am 
întâlnit, în camera nefericitului Mario Sporani, v-am 
spus că îmi fac griji pentru voi, pentru că oamenii 
continuă să fie uciși atunci când vă aflaţi prin preajmă. 
Acum avem alt cadavru. 

— Domnule, credeţi că noi nu am vrea să vă 
ajutăm? Am fost la o petrecere la Gritti Badoer. Am 
băut puţin și am plecat împreună în jurul orei 
unsprezece. Un pistolar deghizat ca de carnaval ne-a 
urmărit. Roberto a fost împușcat. 

— Da, da, am vorbit cu ofiţerii care l-au luat pe 
Signor Martin. Un asasin nebun v-a vânat prin 
jumătate de Veneţia. Apoi aţi fost salvaţi de un 
cerșetor care se întâmplă să vă fie prieten? 

— Am dat deja o declaraţie detaliată. 

— Şi n-aveţi nici cea mai mică idee cine este acest 
pistolar? 

Jeff îi susținu privirea lui Candotti. 

— Absolut nici cea mai mică idee. 

Candotti pufni. 

— Domnule comandant, spuse Edie. Credeţi-mă 
când vă spun că de câteva zile trăiesc un adevărat 
coșmar. Până săptămâna trecută, duceam o viaţă 
liniștită la Florenţa, îmi vedeam de munca mea. Cea 
mai mare problemă era să mă asigur că spectometrul 
cu infraroșii funcţiona și să am reacţii de titrare 
corecte. De atunci, unchiul meu a fost ucis, iar viaţa 
mea a fost ameninţată de mai multe ori. 

Candotti se întoarse spre Jeff. 

— Şi dumneavoastră, Signor Martin. Şi viaţa 
dumneavoastră a fost un model de normalitate 


înainte? 

Jeff ridică din umeri. 

— Nici în mine nu se trăgea cu pistolul înainte, 
dacă asta vreţi să spuneți. 

Candotti se ridică brusc, cu faţa contorsionată de 
furie și de mustrare. 

— Dumnezeule! exclamă el. Aș putea să vă arunc 
într-o celulă pe amândoi până când veţi găsi ceva mai 
interesant să-mi spuneţi! 

— Îmi pare rău, spuse Jeff. Aș vrea să vă putem 
ajuta. 

Candotti inspiră adânc și se calmă. 

— Foarte bine. Nu pot să scot cu forţa informaţii 
de la voi, cu toate că sunt momente când așa aș vrea 
să fac. Dar simt că trebuie să vă reamintesc că sunteţi 
musafiri în această ţară. Situaţia voastră este, ca să 
mă exprim așa, delicată?  Deţineţi informaţii 
pertinente pentru această anchetă, iar eu vreau acele 
informaţii. Poate că nu v-am speriat destul în seara 
asta; dar credeţi-mă că data viitoare am să vin cu un 
băț mare la voi! 

După ce Candotti trânti ușa în urma sa, Jeff și Edie 
se întoarseră în haosul din sala de așteptare a Secţiei 
de accidente și urgenţe fără să schimbe o vorbă, 
fiecare pierdut în propriile gânduri. Trecu o oră, încet, 
până veni un doctor tânăr într-un halat alb impecabil, 
cu o mapă în mâini. 

— Sunteţi prietenii lui Signor Armatovani, da? Se 
așeză pe un scaun în faţa lor. A avut noroc. Un glonţ i- 
a străpuns humerusul stâng și s-a înfipt în umăr. Ne-a 
luat ceva timp să-l îndepărtăm și mă tem că a fost 
afectat nervul. Cel de-al doilea glonţ a trecut direct 
prin el. Printr-un noroc fantastic i-a ratat șira spinării 
și toate organele vitale. Au fost afectate doar câteva 


țesuturi interne, dar am peticit totul. Ne așteptăm să- 
și revină complet. 

— Putem să-l vedem? întrebă Edie. 

— Este încă inconștient și îl mai ţinem așa cel 
puţin încă opt ore pentru a ajuta procesul de 
vindecare. Dacă aș fi în locul vostru, aș merge acasă și 
m-aș odihni. Orele de vizită încep la prânz. Sunt sigur 
că prietenul vostru o să fie încântat să vă vadă mâine 
după-amiază. 

Afară, peluza din faţa spitalului era cufundată în 
tăcere. Încă o dată, ceața atârna deasupra lagunei, 
învăluind totul ca într-o pânză de păianjen. Jeff se uită 
la ceas; era 2.15 dimineaţa. 

— Vino, suntem aproape de locuinţa mea. 

Erau puţine lumini în acest cartier. Edie tremura, 
iar Jeff o cuprinse cu braţul pe după umeri, trăgând-o 
mai aproape de el. 

O luară pe un drum care îi duse la o răspântie. Jeff 
se tot uita în jurul lor. În faţă se vedea un canal îngust 
și un podeţ peste el; frânghii de rufe dintr-o parte în 
alta, de la balcoane, pe deasupra coridorului de 
trecere. Din stânga se auzi un zgomot care îi făcu pe 
amândoi să sară într-o parte. O pisică ieși din ceaţă, le 
aruncă o privire dispreţuitoare și fugi. 

— La dracu'! exclamă Jeff și izbucni în râs. 

Câteva minute mai târziu, ajunseră la Palatul 
Dogilor. Aici erau adunaţi câţiva cheflii bine afumaţi 
care stăteau sub Torre deli Orlogio și se certau 
zgomotos. Jeff și Edie merseră mai departe pe alee 
spre partea de nord a Pieței San Marco, apoi o luară 
printr-un pasaj îngust care ducea până la intrarea în 
bloc. 

După ce Jeff intră și o pofti și pe Edie în 
apartament, ea se aruncă pe una dintre canapele și 


căscă. Jeff își făcu de lucru cu ceștile și aparatul de 
espresso. 

— Ştii, m-am gândit... începu Edie. Cum putea 
Bruno, care a murit în 1600, să ne ducă la un indiciu 
despre Vivaldi, care s-a născut un secol mai târziu? 

— Exact, Watson! spuse Jeff. Era ca, bine-venit 
după grozăviile nopţii, să te concentrezi asupra șirului 
de indicii. Jeff continuă: Singura posibilitate este ca 
Vivaldi, sau un apropiat al lui, să fi știut de indiciul lui 
Bruno și să-l fi schimbat. Așa cum Bruno a schimbat 
indiciul Contessinei de Medici de la San Michele. 

— Dar de ce? 

— Poate că era un membru al I Seguicamme. Se 
poate, cred, continuă Jeff. Roberto spunea că grupul s- 
a dezmembrat, când? La sfârșitul secolului al 
optsprezecelea? 

— Şi când a murit Vivaldi? 

— Nu sunt sigur, prin 1740 sau 1750? 

— Şi și-a petrecut cea mai mare parte a vieţii aici, 
la Veneţia, nu-i așa? 

— Deci crezi că este un fel de descendență, că I 
Seguicamme era un grup care proteja acest Secret 
Medici la care se referea Mario Sporani? Că fiecare 
generaţie de membri simțea că trebuie să extindă 
indiciile sau să le facă și mai obscure? 

— Poate. Dar indiferent dacă Vivaldi avea sau nu 
legătură cu I Seguicamme, cineva care avea legătură 
cu el trebuie să fi distrus indiciul lui Bruno. 

Jeff veni cu cafelele și puse o ceașcă pe o măsuţă 
joasă de lângă canapea. Edie stătea întinsă, cu capul 
sprijinit pe o pernă, cu ochii în tavan. 

— Mulţumesc, murmură ea absentă. 

Cu o ceașcă în mâini, Jeff se duse la fereastră și 
aruncă o privire în piazza aproape pustie. Fațadele 


decorate ale ceainăriilor și ciocolateriilor scumpe erau 
întunecate. Campanile arăta ca o rachetă 
transformată în statuie de piatră. Trecând în revistă 
evenimentele acestei nopţi, Jeff simţi dintr-odată un 
nod în stomac. Ajunseseră atât de aproape, foarte 
aproape... iar Dino, săracul Dino. 

Se uită la Edie. Adormise pe canapea, cu cafeaua 
neatinsă. Jeff zâmbi pentru sine. N-o mai văzuse astfel 
din vremea colegiului, când ea obișnuia să moţăie pe 
canapelele prietenilor chiar și în timp ce petrecerea 
continua în jurul ei. Aduse o pătură din dormitor, o 
înveli și o sărută ușor pe frunte. 

Ce se întâmpla? li era atât de greu să priceapă. 
Mai întâi i se păruse că trebuie să se concentreze 
asupra Contessinei, apoi asupra lui Bruno, și acum, 
iată, asupra lui Vivaldi. Era ca un catalog al celor mai 
mari și mai buni, o paradă de personalităţi ale istoriei. 
Și nu părea să existe nicio legătură între ei, cu 
excepţia acestei referinţe nebuloase la o societate 
secretă, I Seguicamme, „Urmașii”. Oare aceasta să fie 
legătura care unește subtil o primă-doamnă extrem de 
bogată, un eretic pe jumătate nebun și pe 
compozitorul Anotimpurilor? 

Vivaldi; trebuia să se concentreze asupra lui 
Vivaldi. Contessina de Medici îi condusese la Giordano 
Bruno, iar Bruno la Vivaldi. Vivaldi era noua cheie și 
indiciul pe care el, sau cineva care avea legătură cu el, 
îl lăsase ca să-i conducă la următoarea piesă de 
puzzle. Dar nu știa nimic despre Vivaldi. 

Luă o gură de cafea și în acel moment îi veni o 
idee mai bună. 

— Sigur că da, exclamă cu voce tare. Sigur că da! 


Capitolul 19 


Veneţia, mai 1410 

Plutea. Totul era perfect; nu simţea nicio durere. 
Toată frica dispăruse. Dar cel mai important, un 
sentiment de  ușurare pusese stăpânire pe el. 
Presiunea dispăruse și, odată cu ea, dispăruseră și 
toate așteptările din partea lui. Nimeni nu putea să 
ajungă la el în acest paradis. Nimeni nu putea să 
insiste ca el să lupte. Acum nu mai avea pentru ce să 
lupte, pentru că nu mai conta nimic. Putea să trăiască 
așa mereu, pur și simplu să plutească. Era ca și cum 
ar fi fost din nou bebeluș. 

Și apoi văzu un chip. Era oare mama lui? Fa era 
aplecată deasupra lui. Îl striga pe nume. Îi simţea 
mâna moale pe obraz, îi mângâia faţa, îi dădea la o 
parte firele rebele de pe ochi. 

— Cosimo, o auzi el din nou. 

Dar apoi vocea scăzu în intensitate iarăși, iar el 
plutea din nou, plutea în căldura oceanului de fericire 
pe care ajunsese repede să-l preţuiască. 


Tommasini și Niccoli stăteau într-o barcă mică la 
locul de întâlnire, la Saint Silvestro pe Canal Grande, 
la marginea cartierului San Paolo. Noaptea era 
liniștită. Vedeau în depărtare luminile caselor uriașe 
de pe mal. 

Niccolo Niccoli fu primul care observă femeia. 
Înfășurată într-un șal gri lung care îi acoperea capul, 
ducea un felinar care făcea puţină lumină. 

— Tu ești Niccolo Niccoli, spuse ea simplu. 

El aprobă dând din cap. 

— Am un mesaj urgent. 

— De la cine? 

— Asta nu pot să dezvălui. Mesajul spune așa: 


„Prietenul vostru Cosimo are lucrul pe care îl căutaţi, 
dar este rănit. Se află pe mâini bune. O corabie vă 
așteaptă”. Apoi se uită spre celălalt bărbat din barcă. 

— Cosimo este rănit? întrebă Niccoli. 

— Nu foarte grav. 

Niccoli se simţi ușurat. 

— Cine ești tu? 

— Eu sunt Caterina Galbaoi. Trebuie să mă lăsaţi 
să vă conduc la cine m-a trimis. Nu avem vreme de 
pierdut. 

Ambrogio li se alătură pe potecă. 

— Ar putea fi o capcană, Niccoli, spuse el, cu ochii 
la femeie. 3 

— Nu este o capcană, răspunse ea calm. In 
această noapte a avut loc o vărsare de sânge. Până în 
zori, prietenul vostru Cosimo va fi căutat pentru 
crimă. Voi veţi fi arestați și judecați în calitate de 
complici. Dogele s-a închis în palat și este un om 
foarte viclean. N-aveţi nicio șansă de supraviețuire, iar 
tot ce a făcut Maestrul Valiani pentru voi va fi în van. 

— Valiani? 

— Maestrul Valiani este unchiul meu. 

Intr-o clipă, Niccoli trase sabia din teacă și puse 
vârful la gâtul femeii. 

— Dovedește! șopti el. 

Femeia inspiră adânc și-și scoase mâna de sub șal. 
Purta la încheietură o legătură de argint, cu o piatră 
dreptunghiulară mare deasupra. 

Vârând în teacă sabia, Niccoli plecă ușor capul. 

— Vă rog să acceptaţi umilele mele scuze, signora! 

Barca se apropia de insula Giudecca peste canalul 
lat, la sud de insula principală a Republicii. Cei doi 
bărbaţi vâsleau, în timp ce Caterina îi conducea 
printr-un canal mai mic, care curgea pe la sud de 


Canal Grande, în apele deschise ale lagunei. Apa era 
neagră și liniștită, iar aici, departe de orașul bolnav, 
aerul părea mai proaspăt. 

În spatele zidurilor se aflau unele dintre cele mai 
mari palate din Veneţia, fiecare înconjurat de grădini 
luxoase, casele celor mai nobile familii din Italia. 
Acești oameni erau foarte rar văzuţi de majoritatea 
venețienilor. Odată cu primele vești despre ciumă, 
dispăruseră complet, crezând că sunt în siguranţă aici, 
la distanţă de oraș. 

Era foarte întuneric, dar, când trecură de 
promontoriu, zăriră niște lumini care licăreau în față 
și, încet-încet, și catargul unei corăbii. Apropiindu-se 
tot mai mult, începură să distingă forma vasului. Era o 
caravelă! de vreo cincizeci de tone. Două pânze 
triunghiulare erau desfăcute și se legănau ușor în 
nemișcarea generală. 

În spatele lor se apropia o biremă? mare, pusă în 
mișcare de un grup de vâslași. Doi arcași stăteau 
pregătiţi cu arcurile ridicate la nivelul ochilor. Erau 
îmbrăcaţi în uniformele Marinei venețiene, cu 
blazonul Sfântului Marcu, auriu pe roșu. 

— La naiba! exclamă Niccoli când o rafală de 
proiectile lovi apa pe lângă ei. 

Distanţa dintre cele două bărci se micșora văzând 
cu ochii. O rafală de proiectile străpunse aerul din 
jurul lor. Una dintre ele lovi partea laterală a bărcii, 
restul zburară jos, pe deasupra capetelor lor. Apoi 
vreo șase săgeți șuierară și căzură la zece metri de 
biremă. Urmăritorii lor erau acum atacați de pe 


1 Corabie cu pânze rapidă, folosită în trecut mai ales de spanioli 
şi portughezi pentru călătorii lungi. (n.tr.). 

2 Navă antică de război sau galeră cu două rânduri de vâsle 
suprapuse. (n.tr.). 


caravelă. 

O a doua salvă de proiectile căzu ca o ploaie peste 
apă și un arcaș de pe barca urmăritorilor ţipă și căzu 
peste bord, în apele lagunei. Un al treilea val de 
săgeți, mai mare, porni din arcuri și mai multe 
proiectile porniră la rândul lor dinspre biremă. Se 
auziră mai multe ţipete, semn că săgețile dinspre 
caravelă își atinseră ţinta. 

Cu un ultim efort disperat, călătorii din Florenţa 
se apropiară de caravelă. Niccoli o ridică pe Caterina 
pe scara de frânghie care atârna pe o parte a corăbiei 
și, în timp ce o rafală de proiectile lovea partea 
laterală fără să-i nimerească, ea se trase singură sus 
pe punte. Tommasini urcă și el scara cât de repede 
putu. Un proiectil îl rată la mustață. Când și ultimul 
dintre tovarăși urcă la bord, deja ancora era ridicată și 
caravela se puse în mișcare. 

— Am avut noroc să scăpăm, prieteni. 

Niccoli fu primul care ajunse la Cosimo. 

— Tânăra femeie a spus că ești rănit. 

— Doar o zgârietură, nimic mai mult. 

Niccoli observă o rană urâtă pe fruntea lui 
Cosimo. Avea un ochi învineţit; mâneca tunicii fusese 
tăiată și avea un bandaj mare în jurul braţului. 

— După cum se vede pe tine, pare ceva mai mult 
de-atât, spuse Niccoli, și îi atinse ușor capul lui 
Cosimo. Dar se pare că au avut bine grijă de tine aici. 

Cosimo îl bătu prietenește pe spate. 

— Deci, ce Dumnezeu se întâmplă? întrebă 
Tommasini. Apa de mare îi lipise de cap cârlionţii 
blonzi, iar obrajii erau roșii ca focul din cauza 
efortului pe care îl făcuseră ca să scape. 

— Știu doar puţin mai mult decât voi, începu 
Cosimo. 


Le povesti pe scurt ce se întâmplase de când 
părăsise Palatul Dogilor, până când ajunsese pe 
corabie, cu doar o jumătate de oră mai devreme. 

— Înainte să mă întrebaţi, n-am nici cea mai mică 
idee cine este cel care m-a salvat. Dar îi datorez 
acestuia... 

Se opri, când văzu expresia de pe feţele 
prietenilor săi. Se uitau dincolo de el. Se întoarse și el 
și o zări pe Caterina. In spatele ei stătea o siluetă 
îmbrăcată în alb, ţinând în mână un felinar la 
înălțimea umărului. 

— Cred că vrei să spui că îi datorez acesteia viaţa, 
domnule Cosimo, spuse Caterina. 

Văzură cum persoana îmbrăcată în alb își dă lao 
parte gluga de pe cap. Pletele negre căzură peste 
mantia albă. 

Cosimo traversă puntea din trei pași. 

— Contessina! exclamă el. Draga mea, 
Contessina... Apoi se opri: Nu știu dacă trebuie să mă 
ciupesc sau să caut un doctor. Oare îmi închipui toate 
acestea? Poate mi se trage de la lovitura la cap? 

— Dragostea mea, spuse Contessina. Nu sunt o 
nălucă. 

Cosimo se albi la faţă. 

— Domnilor, dacă doriţi să ne scuzaţi, cred că eu 
și doamna mea trebuie să vorbim. 

Se așezară în cabina căpitanului, o cămăruţă care 
nu conţinea nimic altceva decât o masă pentru hărți, 
un pat îngust și o banchetă incomodă de stejar. 

— Tu ai omorât doi oameni în seara asta, spuse 
Cosimo. 

— Trei. Nu puteam să-l las pe preot să scape. 

— Contessina pe care am lăsat-o eu la Florenţa cu 
mai puţin de două săptămâni în urmă nu putea să 


omoare nicio muscă... 

— Cosi, îmi pare rău că nu am fost sinceră cu tine. 

— Nu mai știu cine ești. 

— Sunt aceeași femeie, logodnica ta, femeia pe 
care pretinzi că o iubești. 

— Contessina... 

Ea se aplecă și îi puse un deget pe buze. 

— Lasă-mă să-ţi spun toată povestea, dragostea 
mea. Ştii că Maestrul Valiani a fost dascălul lui 
Niccolo. Ei bine, el l-a învăţat carte și pe fratele meu 
mai mare, Marco. Într-o zi, eram în bibliotecă atunci 
când Marco avea o lecţie. Valiani îi pusese fratelui 
meu o întrebare de matematică, iar el nu a știut 
răspunsul. Valiani a încercat altă întrebare. Marco n-a 
putut să răspundă nici la aceasta. Era fără speranţă. 
În cele din urmă, Valiani a început să se înfurie. Eram 
îngrijorată că pe fratele meu ar putea să-l pască 
bătaia. Apoi, dintr-odată, Valiani și-a aruncat privirea 
spre mine și a spus: „Ești un prost! Chiar și sora ta 
mai mică ar putea să răspundă la aceste întrebări”. 
Nu știu ce mi-a venit. Poate m-am speriat pentru 
fratele meu sau poate pentru mine. Pur și simplu am 
bălmăjit... șase și patru. Brusc un zâmbet a luminat 
faţa lui Valiani. „Foarte bine”, a spus. „Hai să 
încercăm alta”. Trebuie că i-am dat răspunsul corect, 
pentru că a zâmbit din nou. Maestrul era fascinat de 
mine. L-a trimis pe fratele meu să facă niște exerciţii 
și mi-a pus mai departe întrebări mie. Vezi tu, Valiani 
este mai mult decât un profesor. Este un umanist, 
desigur, dar este și membru de vază în secta eretică a 
arienilor. Aceștia resping conceptul de Sfântă Treime. 
Drept urmare, ei sunt excluși din Biserica de la Roma. 
Valiani mai este și maestru în multe arte orientale 
necunoscute în Italia, priceput la mânuirea sabiei și 


un bun cunoscător al științelor oculte. A devenit 
dascălul și îndrumătorul meu. A fost mereu bun, 
mereu prietenos, dar știam că nu sunt doar un cobai 
pentru studiul lui. M-a învăţat latină și greacă, 
matematică, filosofie și istorie. M-a pregătit cu sabia și 
cu arcul. Am învăţat să călăresc și să navighez. Era 
secretul nostru și, așa cum am spus, eu am fost mai 
mult decât un subiect experimental pentru Maestru. 
Apoi, sunt poate cinci ani de-atunci, mi-a spus că vrea 
să pornească în ceea ce era aproape sigur că va fi 
călătoria sa finală. Nu s-a însurat niciodată și nu a 
avut moștenitori. Glumea spunând că dacă aș fi fost 
băiat, totul ar fi fost mult mai ușor. Şi mi-a spus mereu 
să nu-mi las talentele să se piardă, pentru că el credea 
că, într-o bună zi, se va întâmpla ceva care va schimba 
lucrurile, iar eu voi fi importantă pentru el, importantă 
pentru cauza umanistă, importantă pentru lumea 
învăţăturii. Acum două săptămâni, Valiani a apărut din 
nou în viaţa mea. Mi-a povestit despre descoperirile 
sale și secretul hărții. Mi-a explicat cum intenţiona să- 
ți ofere ţie și prietenilor tăi oportunitatea de a căuta 
comorile de la Golem Korab, dar voia și ca eu să fiu 
ceea ce el numea „asigurarea lui”. Nu, Cosi, nu mă 
înţelege greșit, adăugă Contessina repede, și îi atinse 
mâna lui Cosimo. Nu înseamnă că Maestrul Valiani nu 
avea încredere în tine sau în capacităţile tale, dar era 
convins că două minţi sunt mai bune decât una 
singură. Ştia că nu poate să-ţi spună despre mine și 
mai știa că nu era momentul potrivit pentru ca eu să-ţi 
spun această poveste, nu atunci, nu la Florenţa. 

— Dar...? 

— Cosi, vreau doar să înţelegi acest lucru. Nu am 
fost trimisă ca să intervin în vreun fel. Maestrul știa că 
vă vor aștepta multe pericole pe drum. Ştia că vestea 


despre ceea ce căutaţi voi va ajunge și la urechile 
celor rāi și avari. Auzise zvonuri despre ciumă și 
război; iar spusele curajosului și nobilului Luigi îl 
făcuseră să-și piardă încrederea în părintele Enrico. 
Dar aflase despre acesta recent, și de la Florenţa nu 
putea să facă nimic ca să schimbe ascunzătoarea 
hărţii. 

— Dar familia ta, Contessina? Nu se poate să fi 
plecat așa, pur și simplu, de-acasă. 

— Valiani a rezolvat asta. Părinţii mei cred că stau 
la familia fratelui meu de la Padova. 

— [I-ai păcălit? 

— Amândoi putem face asta, Cosimo. 

— Și cum ai ajuns la Veneţia? 

— Am călătorit cu Valiani la Ravenna. Vasul 
acesta, La Bella Gisela, este proprietatea unui 
comerciant bogat din Genova, un alt fost discipol al lui 
Valiani și coleg arian. Merge la Ragusa cu o 
încărcătură de pânze fine, piatră acră și sare. 

— De unde ai știut că voi fi atacat? 

— N-am știut, dar Maestrul Valiani știa că dogele 
este un om perfid și calculat. Atacatorii tăi făceau 
parte din garda personală a lui Steno. Preotul era 
plătit tot de doge. 

Se lăsă o tăcere de gheaţă între ei. 

— Se pare, spuse el în cele din urmă, că am fost 
luat de prost. De către toată lumea. 

Următoarele două zile, Cosimo rămase singur în 
cabina sa. Acesta era modul în care trata el 
problemele. Se închidea în sine și rămânea pe 
gânduri. Prietenii săi nu știau dacă să intervină sau 
nu. Ambrogio avea acum alte griji; își petrecuse 
întreaga călătorie pe punte, cu o găleată între 
genunchi. Niccolo era un călător experimentat, din 


familie de marinari, așa că, spre și mai marea durere a 
lui Ambrogio, se simţea în largul lui pe corabie. 

Contessina nu-l văzuse niciodată pe Cosimo atât 
de răvășit. Acest lucru o supăra foarte tare, cu toate 
că înţelegea ce simţea acesta. El ajunsese să creadă 
că, oarecum, ea îl trădase, că purtase o mască mai 
înșelătoare decât orice deghizare de carnaval 
venețian, că fusese păcălit să iubească pe altcineva. 

La Bella Gisela mergea pe lângă coasta dalmată. 
Era un vas mare, dar rapid și, cu ajutorul căpitanului, 
Cosimo observa cursul acesteia în drumul lor spre 
sud. Aceasta era o regiune aflată sub suveranitate 
venețiană, teritoriu care rezistase în faţa turcilor. 
Traversând golful Veneţiei la douăzeci de mile nautice 
la vest de Trieste, se apropiau de St Bartolomeo pe la 
nord de peninsula Savudrija. De la sud de Istria, unde 
peninsula se termina brusc, trecură pe lângă insulele 
Kvarneric, aflate la vest de continent. Aici, 
numeroasele golfuleţțe ofereau adăpost sigur piraţilor, 
grupurilor rivale care-și revendicau apele de la Trieste 
până la Split. 

Dimineaţa devreme, Cosimo fu trezit dintr-un 
somn profund de mișcările violente ale corăbiei. O 
clepsidră pe care o lăsase pe noptiera dintr-un colţ 
zbură peste cameră și îi rată capul la mustață. 
Chinuindu-se să iasă din cabină, își pierdu echilibrul și 
căzu peste masă, iar apoi pe spate. 

Puntea era inundată, iar echipajul se lupta 
disperat să ţină corabia în frâu. Cosimo își croi cu 
greu drum pe puntea de sus, unde căpitanul ducea o 
luptă deja pierdută, chinuindu-se să păstreze controlul 
cârmei. Vântul urla, velele erau întinse, gata să se 
rupă. Cosimo putea să stea în picioare doar ţinându-se 
bine de frânghiile legate pe punte. 


Un alt val ridică vasul în sus ca pe o coajă de 
nucă. In timp ce oceanul se răsucea și se contorsiona, 
apa se năpusti asupra corăbiei, lovi pânzele, le rupse 
și le trânti pe punte. 

Se auzi un țipăt din genune. Cosimo apucă să-l 
zărească pe unul dintre oamenii din echipaj în timp ce 
era măturat de un val peste bord. Un val uriaș făcu 
corabia să  mugească din toate încheieturile, 
aruncându-l pe Cosimo dintr-o parte în alta pe punte. 
Nu avea de ce să se ţină. Il dureau ochii de la apa 
sărată și abia mai putea distinge ce se întâmpla în 
jurul lui. Ceva îl izbi în cap și un alt spasm de durere îi 
străbătu tot corpul. 

Sângele îi șiroia pe ochi. Respirând disperat, 
apucă să se prindă de o parâmă. 

Vedea numai roșu în faţa ochilor. Apoi auzi un 
sunet groaznic ca de ceva rupt. Catargul principal se 
izbi de punte, prinzând doi oameni sub el. 

Incercă să traverseze puntea, dar nu putea să se 
mai ţină de frânghie. Încercă să respire, dar fu lovit de 
o altă cascadă de apă. Căpitanul dispăruse, iar cârma 
fusese sfărâmată în bucăţi. Cosimo auzi o voce de 
femeie țipând peste urletele naturii. Contessina era 
agăţată de parapet, cu braţele încleștate în jurul unui 
stâlp vertical. 

Se întoarse cu faţa spre ea. Contessina îl zări și îl 
strigă pe nume. Cu rezerve de putere pe care nu 
credea că le mai are, se avântă înainte. Câteva 
momente mai târziu, ajunse lângă ea. Era extrem de 
epuizată și abia mai putea vorbi. Sângele îi curgea 
dintr-o tăietură deasupra liniei părului. 

Se auzi un muget din partea din faţă a corăbiei și 
La Bella Gisela se trezi pe vârful unui munte de apă. 
Oceanul negru furios distrugea orice întâlnea, un 


uriaș torent primordial înghițind totul. Contessina îl 
apucă atât de strâns pe Cosimo, încât părea că se 
unesc unul cu altul, devenind o singură fiinţă. 

„Deci așa este, se gândi Cosimo. Așa este atunci 
când mori”. 

Se simţea atât de mic, atât de lipsit de importanţă, 
un simplu punct, nimic. Când corabia se prăvăli 
înapoi, ca un vas de jucărie pe infinitul apei, simţi un 
ciudat sentiment de eliberare. În curând, se va 
termina. 


Capitolul 20 


Veneţia, în prezent 

Cu sediul pe o alee îngustă pe Via XXII Marzo, 
biroul lui Giovanni Tafani se afla la o mică distanţă de 
apartamentul lui Jeff. In spatele fațadei de beton, Edie 
și Jeff se treziră transportaţi înapoi în timp, trei 
secole, până la eleganța barocului și grandoarea 
clasică venețiană. 

Jeff ezitase s-o lase pe Rose nesupravegheată, dar 
ea se opusese vehement ideii de a fi târâtă după ei și 
de a sta să-l asculte pe un bătrân bălmăjind povești 
despre un compozitor mort de mult. Așa că a fost mai 
mult decât fericită să o însoţească pe Maria, care 
sugerase să o ia cu ea pe Rose în vizită la familia ei de 
la Mestre, unde fratele ei mai mic avea o mică 
proprietate. 

Tafani îi întâmpină pe Jeff și pe Edie la recepţie și 
îi conduse în biroul său vast de la primul etaj. Ochii 
lui, acoperiţi cu o seară înainte de acea mască aurie 
delicată, erau obosiţi. 

— Mă tem că telefonul vostru de azi-dimineaţă m-a 
luat prin surprindere, spuse el, făcându-le semn spre 
două fotolii de piele din faţa biroului impresionant de 
stejar. Va trebui să mă acceptaţi în starea asta, un pic 
mai obosit. Așadar, cu ce vă pot fi de folos? 

— Am dori să  apelăm la cunoștințele 
dumneavoastră, începu Edie. Roberto ne-a spus că 
sunteţi cel mai mare specialist în muzica lui Vivaldi. 

— De unde știe? Ei bine, este un compliment 
minunat. Ce face maestrul? 

— Şi el este puţin cam obosit, răspunse Jeff, 
aruncând o mică ocheadă spre Edie. Ne întrebam dacă 
ne puteţi spune dacă Vivaldi a avut interese esoterice. 
A fost el interesat în vreun fel de lucruri oculte? 


—A fost cu siguranţă un personaj ciudat, 
răspunse Tafani repede. Era cunoscut ca Il Prete 
Rosso, „Preotul Roșu”, datorită coamei sale de păr 
roșcat, și a avut o relaţie când mai bună, când mai rea 
cu autorităţile de la Pio Ospedale della Pieta, unde a 
fost Maestru de Vioară. 

— Pio Ospedale della Pieta? Ce-i asta? întrebă 
Edie. 

— Un așezământ de caritate. Erau patru în 
Veneţia la sfârșitul secolului al șaptesprezecelea. 
Scopul lor era acela de a oferi adăpost și educaţie 
copiilor abandonaţi sau orfani; o iniţiativă inovatoare 
pentru acea vreme. Vivaldi era responsabil cu 
predarea muzicii și primea comenzi de a scrie 
concerte susţinute în public de copiii orfani. 

— Spuneţi-ne mai multe despre relaţia sa pe 
alocuri mai neplăcută cu autorităţile. 

— A fost preot practicant numai câteva luni. Au 
apărut apoi zvonuri urâte cum că ar fi sedus tinere 
fete de la orfelinat, că s-ar fi dedat la practici sexuale 
și oculte, dar nu există nicio dovadă. Sunt săâtul de 
așa-zișii revizioniști ai istoriei. Se pare că niciunul 
dintre eroii noștri nu este imun, ca și cum societatea 
modernă are nevoie să îi coboare de pe soclu pe 
maeștri ca să ne facă pe noi să ne simţim mai bine 
pentru propria lipsă de moralitate. Cred că asta spune 
mai multe despre epoca noastră decât despre marii 
oameni care sunt responsabili de moștenirea noastră 
culturală. 

— Vă înţeleg punctul de vedere, spuse Edie, 
zâmbind încurajator către Tafani. 

— Vivaldi a rămas în Veneţia toată viaţa? întrebă 
Jeff. 

— Nu, nu, a călătorit un pic. De fapt, când era 


tânăr a fost concediat de la orfelinat. Dar l-au primit 
înapoi după un an. 

— Ce a făcut în acel an? 

— A predat muzica copiilor unei familii nobile din 
Padova. Familia Niccoli, cred. 

— Familia Niccoli din Florenţa? exclamă Edie. 

— Hm, da. Cred că de acolo au plecat. Dar se aflau 
în Padova de cel puţin două secole pe vremea lui 
Vivaldi. De ce? 

— Nu aveţi informaţii despre anul pe care Vivaldi 
l-a petrecut acolo, nu-i așa? întrebă ea. 

— S-ar putea să aveţi noroc, începu Tafani să-i 
răspundă lui Edie. Vivaldi a lăsat un testament foarte 
complex. A murit departe de casă, la Viena. Solicitase 
o slujbă la Curtea Imperială, dar împăratul Carol al 
VI-lea a murit la scurt timp după sosirea lui Vivaldi 
acolo, iar compozitorul era în dificultate, fără niciun 
ban și fără un patron. Câteva săptămâni mai târziu, a 
murit. O parte dintre hârtiile lui au rămas la Viena. 
Altele au ajuns la rude aflate în diverse părţi ale 
Italiei, iar altele au sfârșit la cei mai apropiaţi prieteni 
ai lui aici, la Veneţia. Există un set foarte cunoscut de 
documente, așa-numitul „Confesional”, pe care Vivaldi 
i l-a dat celui mai apropiat prieten al său, pictorul 
Gabriel Fabacci. 

— Ce este „Confesionalul”? 

— Veniţi, am să vă arăt, spuse Tafani, ridicându- 
se. 

— Îl aveţi aici? întrebă Edie, nevenindu-i să 
creadă. 

Tafani zâmbi. 

— Nu chiar. Dar avem o arhivă pe computer cu 
aproape tot ce a fost scris vreodată în legătură cu 
Vivaldi. 


Îi conduse afară din birou, de-a lungul unei galerii. 
Câteva clipe mai târziu, se aflau într-o bibliotecă, cu 
două rânduri de computere în mijlocul încăperii. 

Traseră scaune, iar Tafani făcu câteva clicuri cu 
un mouse, vorbindu-le în continuare: 

— Ceea ce vă voi arăta acum este un document 
extrem de fascinant. Vivaldi s-a îmbolnăvit de 
scarlatină la Viena și a delirat câteva zile înainte să 
moară. Mulţi oameni de știință sunt de părere că a 
scris acest testament pe patul de moarte, că mare 
parte din el este o fantezie și o iluzie a unui om de 
geniu al lui Dumnezeu, care se temea pentru sufletul 
său muritor. 

Cuvintele La Confessione apărură pe ecran. 

— Este destul de lung, dar din fericire îl avem în 
câteva limbi. Un mare număr de oameni de știință 
străini vizitează Veneţia doar pentru a accesa această 
bază de date. 

Tafani găsi versiunea în limba engleză și deschise 
fișierul. Ridicându-se apoi în picioare, spuse: 

— Vă las să parcurgeţi textul. Sper că v-am fost de 
ajutor. Treceţi pe la mine înainte să plecați. 

In faţa lor pe ecran se afla un document intitulat 
„Captura și întoarcerea”. Începură să citească. 


Sunt pe moarte. Ceea ce am să spun acum este 
adevărul absolut, așa cum îl văd, un adevăr pe care 
doresc să-l împărtășesc înainte de a mă întâlni cu 
Domnul Dumnezeul Meu, Atotputernicul. 

Confesiunile mele încep cu tatăl meu, Giovanni 
Battista. Când eram mic, el lucra pentru un arhitect 
care primise comanda să renoveze o casă veche de pe 
Caile della Morte. O veche caracteristică a casei era o 
coloană metalică care parcurgea întreaga înălțime a 


clădirii, de la fundație până la acoperiș. Până astăzi, 
nimeni nu știe de ce a fost pusă acolo. Tatăl meu era 
unul dintre muncitorii care lucrau în subsolul casei. 
Într-o zi, a dat peste o cutie metalică simplă care se 
afla chiar sub împărţirea emisferică de la baza 
coloanei de metal. El a ascuns cutia și, mai târziu, 
când era singur, a reușit să forțeze încuietoarea și s-o 
deschidă. 

Cred că a fost puţin dezamăgit pentru că acea 
cutie nu conținea aur sau bijuterii. In schimb, a găsit 
acolo doar un fragment de scrisoare. Era scrisă pe un 
pergament foarte vechi și în mare parte șifonat. 
Fusese scrisă în latină, o limbă complet străină pentru 
el. 

Tatăl meu a murit câțiva ani mai târziu, iar eu am 
moștenit atât cutia, cât și scrisoarea. Dar abia în anul 
1709, când aveam treizeci și unu de ani, m-am uitat pe 
amintirile de familie. Zăcuse uitată de lume mulţi ani. 
Într-o bună zi, goleam dulapul ca să mai fac loc pentru 
niște manuscrise noi când am găsit-o. 

Era un fragment de scrisoare scris de nimeni 
altcineva decât Contessina de Medici, soția lui Cosimo 
cel Bătrân. Era adresată unui bărbat pe nume Niccolo 
Niccoli. În mod tragic, mare parte din original se 
pierduse, dar ceea ce a rămas notez în cele ce 
urmează. 


A treisprezecea zi de iunie, Anul Domnului 1470 

Nobilul meu Niccolo, 

Se implinesc aproape șase ani de când dragul meu 
Cosimo nu mai este, iar eu și cu tine îmbătrânim. În 
curând va veni vremea ca eu să îndeplinesc 
promisiunile pe care le-am făcut odată, de a duce la 
îndeplinire lucrul început cu mulți ani în urmă... 


„„„Nu mă înțelege greșit, dragul meu prieten, îţi 
admir munca și cred că ceea ce ai scris în ultima 
jumătate de secol este de cea mai mare importanță 
științifică și de un mare rafinament literar. Cu toate 
acestea, mă tem. Nu este nevoie să-ți amintesc cât de 
delicată este problema. Nimeni nu trebuie să știe 
adevărul despre măreața noastră descoperire - cel 
puțin, nu în vremea noastră. Am încredere în 
integritatea ta și știu că vei avea grijă, nu-ți vei lăsa 
textele scrise să cadă în mâinile cui nu trebuie, dar nu 
am această încredere în alții și, din nefericire, ne 
apropiem de sfârșitul zilelor noastre... 

„„Am de gând să-i vizitez pe cartografi foarte 
curând și, cu ajutorul lor, voi ascunde comoara... 
Acum, în timp ce scriu, port cu mine fiola, pregătită să 
ascund vederii ceea ce s-a întâmplat la Golem Korab... 

„„„îmi permiti să ascund și scrierile tale la un loc 
cu comoara?... Ca să fie în siguranță? Aici, doar 
pentru tine, este indiciul: 

...Cu făcătorii de hărți... giulgiul divin... 

Crucea de fier... la centrul mortii... 

Prietena ta, ...Contes... 


Imediat am fost captivat și nedumerit. Era extrem 
de frustrant că ultima secțiune fusese distrusă și că 
părți din indiciu se pierduseră. Nu mai e nevoie să 
spun că m-am simtit obligat să aflu mai multe. 

Așa se face că la câteva luni după aceea am fost 
pentru scurt timp mutat de pe poziția mea de Maestru 
de Vioară de la Pio Ospedale della Pieta. Se pare că nu 
mai eram plăcut de unii dintre vechii admiratori. Din 
fericire, am avut o mică moștenire de la tata și mai 
economisisem niște bani și eu. Am petrecut ceva timp 
încercând să dau de urma familiei Niccoli care s-a 


dovedit a fi de cel mai nobil și mai vechi sânge. 
Descendentul direct pe linie masculină al lui Niccolo 
Niccoli locuia acum la Pallazo Moritti, o proprietate 
mare aproape de Padova. Convingându-l pe directorul 
de la Pio Ospedale della Pieta să scrie o scrisoare de 
recomandare pentru mine, într-o săptămână de la 
pierderea poziției de la Veneţia am găsit de lucru ca 
profesor de muzică pentru cea mai tânără generaţie a 
familiei Niccoli. 

La Pallazo Moritti aveam mult timp liber. Predam 
muzica numai două ore pe zi. Restul timpului mi-l 
petreceam în contemplare și compoziție muzicală. Dar 
mă aflam acolo pentru un motiv anume: să aflu cât mai 
multe despre legătura dintre familiile Medici și Niccoli 
și să completez spațiile libere din scrisoarea 
Contessinei. Care fusese natura călătoriei ei? Si care 
era motivul secretului lor obsesiv? 

Am găsit răspunsuri în marea bibliotecă, un 
monument în onoarea de curând răposatului cap al 
familiei, Michelangelo Niccoli, care fusese un 
colecţionar avid de literatură ocultă si arhivistul 
familiei. 

Textul crucial era cuprins în trei volume de jurnal 
scris de Niccolo Niccoli. Nu pot să divulg conținutul 
acestora, pentru că ele vorbesc despre cele mai 
incredibile lucruri. Am citit fiecare cuvânt pe care l-a 
scris. Am fost atât de captivat de povestea lui, încât 
aproape că am fost prins în bibliotecă, care era un 
spațiu strict privat pentru membrii familiei. Intr- 
adevăr, am fost atât de fascinat, încât am furat cele 
trei volume, mi-am dat demisia cât de repede am 
putut și m-am întors la Veneția. 

În următoarele șase luni, mi-am ocupat tot timpul 
liber cu copierea jurnalelor lui Niccolo Niccoli. Aveam 


toate intenţiile de a returna originalele familiei. Când 
am terminat cu transcrierea, am trimis cărțile anonim 
la Palazzo Moritti printr-un mesager discret. 

Am fost incetinit în această provocare de a 
descifra secretele familiei Medici pentru că mare 
parte din a doua jumătate a jurnalului era scrisă 
folosind un fel de codificare pe care mi-a luat ani de 
zile s-o dezleg. 

Acum cel puțin pot să mă simt oarecum mândru că 
am avut puterea să mă opresc. Am ajuns la sfârșitul 
vieții și încredințez celui mai apropiat prieten al meu, 
Gabriel Fabacci, scrisoarea și copiile jurnalului. AȘ 
putea să le distrug eu însumi, dar nu mă simt în stare 
nici măcar să mă mai uit o dată la aceste documente. 
Am să-i cer prietenului meu să distrugă colecţia sau, 
poate, să le trimită celor care au cel mai mare drept 
asupra lor, familia Niccoli. 

Fie ca Domnul să aibă milă de mine! 

Antonio Vivaldi 

26 iulie 1741, Viena 


Jeff împinse scaunul mai în spate. 

— Deci, acest fragment din scrisoarea Contessinei 
este „documentul venerabil” la care făcea referire 
Bruno. În povestea sa, el spunea că are un indiciu, dar 
că nu a găsit nimic. Servitorul său, Albertus, trebuie 
să fi pus fragmentul de scrisoare la Gritti Badoer unde 
a fost găsit aproape un secol mai târziu de tatăl lui 
Vivaldi. 

— Deci acum, evident, trebuie să punem mâna pe 
jurnalele lui Niccolo Niccoli. 

Jeff se pregătea să răspundă, când îi sună 
telefonul mobil. 

— Tati, sunt Rose. 


— Bună, iubito! 
— Tocmai am primit un telefon de la spital, 
Roberto s-a trezit și vrea să vă vadă. 


— Deci chiar aţi citit transcrierea? Este incredibil! 

Niște tuburi ieșeau din fiecare braţ al lui Roberto, 
un dispozitiv pentru măsurarea tensiunii fusese prins 
pe un stativ lângă pat, alături de un monitor pentru 
inimă. Avea faţa plină de julituri, un pansament îi 
acoperea o rană de pe frunte, iar buza de sus era 
spartă. In mod evident suferea mari dureri, dar 
încerca să nu lase să se vadă. 

— Vreo veste despre pistolar? 

— Candotti se pare că are tot atâtea piste câte a 
avut și după moartea lui Sporani. 

— Nicio îndoială că va veni aici să-mi pună 
întrebări de îndată ce-i dau doctorii voie. 

— Pune gorila de la ușă să-l oprească! 

Jeff și Edie aproape că nu putuseră să intre în 
rezerva lui Roberto din cauza vigilenței gărzii 
personale a lui Roberto, un bărbat masiv, de 150 de 
kg, în costum negru. 

Roberto râse și se strâmbă de durere în același 
timp. 

— Oh, Lou e o pisicuţă dacă ajungi să-l cunoști. 

— Nu sunt sigur că vreau să-l cunosc, spuse Jeff, 
frecându-se la braţul de care îl apucase Lou atunci 
când încercase să intre, câteva minute mai devreme. 

— Tafani ne-a fost de ajutor, interveni Edie. Dar 
nu avem nicio idee ce e cu indiciul de la Gritti Badoer. 

— Nu vă faceţi griji în legătură cu asta; e treaba 
mea. Il aveţi, apropo? 

Jeff îi dădu lui Roberto bileţelul de la hotel. 

— Mulţumesc. Trebuie să urmaţi firul Vivaldi. 


Mergeţi la Padova cât de curând. 

— Ușor de zis, greu de făcut. 

— Nu e adevărat! Daţi un telefon la familia 
Niccoli. 

— Oh, desigur... ușor! începu Jeff sarcastic și se 
opri. Stai așa! Nu-mi spune: îi cunoști. 

— Păi, de fapt... 

Edie râse și se aplecă să-l mângâie pe obraz pe 
Roberto. 

— Ești o comoară! 

— Mulţumesc... 

Se auzi o bătaie ușoară în ușă și Aldo Candotti 
intră. 

Roberto se chinui să zâmbească. 

— Tocmai vorbeam despre dumneavoastră, 
domnule. 

Jeff merse la ușă, iar Edie îl sărută pe obraz. 

— Şi, Jeff, strigă Roberto, cu o expresie gravă pe 
chip. Luaţi-o cu voi pe Rose! 


Palazzo  Moritti făcuse odinioară parte dintr-o 
mare proprietate la ţară, situată la vreo trei kilometri 
de centrul Padovei. De-a lungul veacurilor, fuseseră 
vândute bucăţi din teren, iar acum abia mai era o 
umbră din vechea glorie, o casă mare într-o suburbie 
exclusivistă din afara orașului. 

Edie, Jeff și Rose plecaseră de la Veneţia devreme 
cu o mașină închiriată. Rose nu prea fusese încântată 
de ideea că trebuia să se ţină după ei, dar Jeff nu 
acceptase niciun refuz. Pe aproape toată durata 
călătoriei cu mașina, Rose se legănase pe bancheta 
din spate, în ritmul muzicii pe care o asculta la iPod. 

După cum îi asigurase Roberto, se dovedise destul 
de ușor să fixeze o întâlnire, iar Giovanni Ricardo 


Marco Niccoli, cel de-al douăzeci și treilea baron, 
fusese mai mult decât fericit să primească niște 
prieteni ai lui Roberto. 

Palazzo-ul era situat la oarecare distanță de 
șoseaua principală, pe o alee liniștită, străjuită de 
copaci, la vest de Padova. Un drum pietruit îi duse 
apoi prin niște porţi uriașe de fier, pe lângă un șir de 
chiparoși, până la Palazzo Moritti, construit în secolul 
al cincisprezecelea de un discipol al lui Brunelleschi. 
Un majordom îmbrăcat elegant îi întâmpină la uriașa 
ușă principală și îi conduse printr-un hol răsunător 
până la un salon de primire. 

Baronul Niccoli îi aștepta. Era un bărbat înalt, 
îmbrăcat într-un costum albastru scump. Avea părul 
alb, iar privirea vioaie îi era caldă și prietenoasă. 

— Bine aţi venit! le ură el, într-o engleză cu un 
accent aproape perfect. Dădu mâna cu Jeff și i-o 
sărută ușor pe a lui Edie. Iar tu trebuie să fii Rose. Un 
adevărat trandafir englezesc*, după câte văd. 

Rose roși și toată supărarea de a fi trebuit să vină 
până aici o părăsi ca prin farmec. 

— Îmi imaginez, continuă baronul Niccoli, că ești 
prea puţin încântată să fii târâtă aici, cu treburile lui 
papa. Am dreptate? 

— Ne-a ignorat tot drumul, declară Jeff. 

— Tată...! 

Niccoli râse. 

— Ei bine, am antidotul perfect pentru plictiseală. 

Și spunând aceste cuvinte, doi tineri pătrunseră în 
cameră. Purtau blugi rupţi și tricouri moderne, dar 
trăsăturile lor erau clasic aristocrate. Chiar și mai 
flagrant era faptul că, pentru ochiul unui străin cel 


> Joc de cuvinte în limba engleză, în original, între numele 
propriu Rose, care înseamnă „trandafir”. (n.tr.). 


puţin, păreau absolut identici. 

— Rose, ei sunt fiii mei, Filippo și Francesco. 

Amândoi o luară pe Rose de braţe. 

— Îţi place să mergi cu motoreta? 

— Păi... îi întrerupse Jeff. 

Rose îi aruncă o privire. 

— N-am încercat niciodată, dar mi-ar plăcea, 
recunoscu ea, aruncând o privire provocatoare celor 
doi adulţi pe care îi însoţise până aici. 

— Este destul de sigur, Jeff, și poartă căști, explică 
Niccoli. 

Câteva clipe mai târziu, Edie și Jeff stăteau de 
vorbă cu baronul, cu câte o ceașcă de cafea în faţă pe 
măsuţa dintre ei. 

— Așadar, spuneţi-mi, vă rog, ce vă aduce aici? 
Roberto este bine, apropo? M-a surprins că nu a sunat 
el personal. 

— A suferit un accident. Nimic serios, dar trebuie 
să stea în pat câteva zile. 

— Imi pare foarte rău să aud asta. M-aș fi bucurat 
să-l văd. Am fost foarte apropiat de tatăl lui. 

— Adunăm material pentru un documentar TV, 
începu Edie. Președintele societăţii Vivaldi din Veneţia 
ne-a trimis la dumneavoastră. Se pare că acest 
compozitor a petrecut aici câteva luni, în jurul anilor 
1709 și 1710. 

— Da, așa este. 

— Și a fost fascinat de jurnalele unuia dintre 
strămoșii dumneavoastră, Niccolo Niccoli, condotierul 
care a fost și un prieten apropiat al lui Cosimo cel 
Bătrân. 

Baronul se întinse să-și ia cafeaua espresso și luă 
o înghiţitură. 

— Da, îmi dau seama cât de interesant trebuie să 


fie pentru televiziune. Povestea aceasta are mai multe 
conexiuni între câteva personaje istorice absolut 
fascinante. Ilustrul meu strămoș a fost primul care a 
introdus familia noastră în rândurile aristocrației. [i 
datorăm foarte multe. 

— Jurnalele acestuia sunt de un mare interes, 
continuă Jeff. Episodul care se referă la Vivaldi venind 
aici să le predea muzica unor membri ai familiei a fost 
neobișnuit. Suntem interesaţi de povestea furtului 
acestor jurnale și returnarea lor mai târziu, dintr-un 
acces de vinovăţie. 

Niccoli chicoti. 

— Este adevărat, cu toate că eu cred că povestea a 
fost mai degrabă exagerată. Oftă. Ei bine, am să vă 
ajut cât de mult pot. Până de curând, am avut mai 
multe copii ale jurnalului. In anii 1920, vestitul istoric 
britanic J.P. Wheatley a petrecut aici un an traducând 
originalele și lucrând asupra versiunii pe care Vivaldi 
a transcris-o și apoi a returnat-o strămoșilor mei după 
ceea ce ai numit „un acces de vinovăţie”. Dar apoi a 
fost incendiul. Jeff și Edie schimbară priviri 
îngrijorate. N-ați auzit de asta? A fost acum peste 
treizeci de ani, prin 1977. Eu eram la Oxford. Tatăl 
meu era suferind, mama, baroneasa, murise, ceea ce 
într-un fel este o ușurare, pentru că ar fi fost distrusă 
de ceea ce s-a întâmplat. 

— Incendiu provocat? întrebă Edie. 

— Da, s-a dovedit că erau niște mici infractori din 
oraș. Poliţia i-a prins, dar nu s-a mai putut recupera 
nimic din pierderi. Jumătate din bibliotecă a fost 
distrusă: câteva Biblii nepreţuite, o primă ediţie a 
Mesagerului stelar al lui Galileo - la fel, nepreţuită. 
Am pierdut peste două mii de cărți, inclusiv ediţia lui 
Vivaldi după jurnalele strămoșului meu și aproape tot 


ce tradusese profesorul Wheatley. Câteva pagini din 
primul volum au fost tot ce s-a putut salva. 

— Dar originalele au supravieţuit? 

— Posibil. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Incendiatorii erau și hoți. Unele volume au fost 
luate de pe rafturi înainte de a se da foc. Însă au fost 
destul de stupizi. În anul următor, au fost localizate 
câteva volume valoroase. Până la urmă le-a fost 
imposibil să vândă cărțile. Am găsit un Petrarca, un 
Aristotel, două Boiardo și un set din desenele 
anatomice originale ale lui Leonardo. 

— Dar jurnalele nu au apărut niciodată? 

— Din păcate, nu. 

Jeff se uită la Edie, a cărei dezamăgire era la fel 
de mare ca a lui. 

— Îmi pare rău că nu vă pot fi de mai mare ajutor. 

— Aţi menţionat de o parte din primul volum care 
a fost salvată de flăcări. O mai aveţi? 

— Da, dar este doar ceva mai mult decât un 
fragment din original. 

— Putem să-l vedem? 

Baronul își sorbi toată cafeaua și puse ceașca 
înapoi pe farfurie. 

— Urmaţi-mă! 

Trecură printr-un coridor larg, care dădea într-o 
cameră mare. Într-o parte, ferestrele de sticlă ofereau 
privirii peisajul grădinilor luxuriante, un lac, o casă de 
vară de un albastru-deschis pe catalige de lemn, pe un 
mal al apei. Peretele opus era plin de panouri, un rând 
de portrete, nasul familiei se repeta aproape ca o 
imagine fotocopiată: Warholuri renascentiste. 

Trecură printr-o serie de uși duble și coborâră 
printr-un coridor bogat decorat. Oprindu-se la o 


arcadă, baronul îi pofti în bibliotecă, o încăpere vastă, 
fără ferestre. Nu exista nimic care să indice faptul că 
fusese reconstruită în anii 1970. Două canapele care 
păreau vechi se aflau spate în spate în mijlocul 
bibliotecii. Fiecare centimetru pătrat de pe trei dintre 
pereţi era plin cu rafturi pe care erau îngrămădite mii 
de volume. 

— Sunt invidios, spuse Jeff. 

— Cele mai mari comori ale noastre sunt păstrate 
aici, în aceste vitrine de sticlă, spuse Niccoli. După 
evenimentele din 1977, a devenit evident că trebuie să 
fim mai prudenti. 

Descuie una dintre vitrine prin introducerea unei 
succesiuni de numere pe o tastatură specială. Sub trei 
rafturi de piele se aflau două sertare încăpătoare. 
Când trase de mânerul unuia dintre ele, Edie zări 
câteva bucăţi de hârtie laminată în plastic. Baronul 
scoase încet un dosar de piele și îl duse la o masă 
mică. 

Inăuntru, patru bucăţi de hârtie fuseseră protejate 
profesional în plastic. Fiecare era ruptă și pe margine 
se zăreau semne de arsură la două dintre pagini. Una 
dintre pagini era fragmentată în trei și bucăţile 
fuseseră puse una lângă alta, pentru a permite citirea 
textului. 

— Asta este tot ce a rămas din traducerea în 
engleză? întrebă Jeff. 

— Din nenorocire, este tot ce a supravieţuit din 
toate cele trei volume. Potrivit rapoartelor 
cercetătorilor, pe care le-am primit la vreo şase luni 
după incendiu, există dovezi că acea copie a lui Vivaldi 
a fost distrusă în incendiu. Circa nouăzeci și cinci la 
sută din traducerea profesorului Wheatley a fost de 
asemenea distrusă în incendiu. Au fost descoperite 


câteva fragmente minuscule de hârtie carbonizată cu 
aceleași însemne ca aceste pagini. Dar, adevăratul 
original, cel scris de mâna strămoșului meu... ei bine, 
sper să nu fi fost aruncat într-un râu sau folosit pentru 
curăţarea ţevilor. Prefer să-mi imaginez că undeva, 
cineva, apreciază jurnalele, chiar dacă nu are niciun 
drept să le aibă. 

— Îmi daţi voie? întrebă Edie. 

— Desigur. Vă rog, nu vă grăbiţi. Citiţi aceste 
rămășițe. Eu am câteva îndatoriri plicticoase de făcut. 

„„„salvarea a fost un adevărat miracol, dar Cosimo 
n-a apreciat-o la acel moment. A aflat foarte multe de 
la logodnica sa, dar ceea ce a descoperit a fost 
probabil prea șocant ca să accepte imediat. Detaliile 
aventurii sale la Veneţia mi-au fost povestite mult mai 
târziu - povestea extraordinarului Luigi, a preotului 
trădător și lupta din capelă... 

„„„Căpitanul și tot echipajul său, cu excepția a șase 
oameni, au pierit în groaznica furtună. Nu știu cum 
am ajuns pe uscat. Tot ce-mi amintesc este apă rece, 
rece și țipete. Am găsit trupul Caterinei, înecat și 
umflat. Spre marea mea ușurare și spre bucuria mea, 
Cosimo și Contessina supraviețuiseră, dar erau în soc, 
ca și Ambrogio, care scăpase din chinuri doar cu 
câteva julituri și răni ușoare. 

Fuseserăm aruncaţi pe o plajă aproape de un sat 
de pescari. Niște bătrâni ne-au găsit și ne-au luat cu 
ei. Toţi au fost foarte cumsecade. Câteva provizii de 
pe corabie au fost în cele din urmă aduse de apă pe 
mal. Am luat doar cât ne trebuia pentru restul 
călătoriei, iar ce a rămas am lăsat să fie împărțit între 
salvatorii noștri. Era tot ce puteam face pentru cei 
care ne oferiseră mâncare și adăpost. 

Membrii echipajului care au supraviețuit au rămas 


la Ragusa ca să aștepte altă corabie care să îi ia spre 
Italia. Noi am mai rămas în acel oraș frumos și nobil 
doar atât cât să găsim ceea ce ne trebuia și să ne 
pregătim pentru călătoria spre sud-est, în Macedonia. 
Câteva dintre lucrurile de valoare pe care le-am salvat 
de pe Gisela au fost schimbate pe cai, provizii, hărți și 
serviciul gQhizilor locali... 

„un tărâm sălbatic. Doar cu vreo doisprezece ani 
în urmă, acest loc fusese cucerit de turci. Oamenii, 
aproape toți țărani săraci, locuiau doar ceva mai bine 
decât sclavii. Sultanul controla, cu mână de fier, viața 
de zi cu zi în această provincie tristă, în vreme ce din 
punct de vedere spiritual, oamenii erau conduși de 
Patriarhia de Constantinopol... 

„„„Eram în mare primejdie, desigur. Pe de o parte, 
am găsit înțelept să evităm soldații care îi țineau pe 
țărani în rând, iar pe de altă parte, eram vulnerabili la 
atacurile ajduk-ilor, membri mișcării de rezistență 
locală. Până în cea de-a treia zi, după ce am trecut în 
siguranță în Macedonia, am ajuns la locurile cele mai 
îndepărtate, la poalele Alpilor Dinarici și la cel mai 
înalt vârf, chiar Korab... 

...0 țară atât de dură și neospitalieră. Ambrogio se 
plângea tot timpul, desigur. Contessina și Cosimo erau 
inseparabili si acționau aproape ca o singură 
persoană,  întăriți nu numai de cele prin care 
trecuseră, dar conduși de o ambiţie arzătoare. Eu 
eram obosit, recunosc. Dar, fiind cel mai experimentat 
călător, tovarășii mei se bazau pe mine... 

„„am văzut lumină în depărtare, sus, pe cer, 
aproape de locul unde Korab se înălța în întuneric... 
poteca de munte ne-a dus direct spre răsărit. Pe drum 
am trecut pe lângă niște case părăsite. Ceva mai 
încolo, am dat peste un cătun cu colibe de piatră, 


fuseseră distruse... înăuntrul uneia dintre ele zăceau 
două forme înnegrite, o mamă cu pruncul arsi de vii în 
timp ce se îmbrățișau. Aceasta a fost cea mai tristă 
privelişte pe care am întâlnit-o vreodată în călătoriile 
mele, una pe care nu o voi uita niciodată. Mirosul de 
carne arsă și paie carbonizate încă plutea în aer. Ceva 
cumplit se petrecuse de curând acolo, poate chiar cu o 
noapte în urmă. 

A doua zi dis-de-dimineaţă am ajuns pe creasta 
unui munte și acolo, în vreme ce soarele atârna jos, 
învăluit într-o păâclă roșiatică, am zărit pentru prima 
oară mănăstirea Golem Korab... 

„starețul, părintele Kostov, era un bărbat înalt și 
voinic. Chiar și îmbrăcat în sutana largă, fără formă, 
dintr-o pânză grosolan țesută, răspândea un aer de 
demnitate cum rar am văzut... învățase la Genova și la 
Paris și vorbea patru limbi. Am fost îndelung și aspru 
iscodiți, până să ne îngăduie în mănăstire, dar odată 
ce starețul ne-a acceptat ca oaspeți, am fost tratați cu 
toată bunăvoința... 

„„„prima noapte am cinat cu stareţul în încăperile 
lui spartane de lângă chiliile călugărilor și i-am vorbit 
despre însărcinarea noastră. Ne-a explicat primejdia 
în care ne aflam. Un despot din partea locului, pe 
nume Stasanor, pustiise satele din jur și acum își 
îndrepta ochii hulpavi către ei... 

„„„au trecut trei zile de la sosirea noastră până să 
ni se arate biblioteca... multe minunăţii care făceau ca 
încercările prin care trecuserăm să nu fie în zadar. De- 
atunci încolo Cosimo și Ambrogio Tommasini rareori 
au mai fost văzuţi; bunul stareț le dăduse mână liberă 
să copieze orice voiau... 

„„„dar o atmosferă de spaimă bântuia mănăstirea... 
groaza față de Stasanor era pretutindeni... Călugării o 


simțeau, și la fel și noi. 
„„„din pură coincidenţă... noaptea atacului... 
„„„Dunul stareţ a venit la noi după vecernie și ne-a 
spus că voia să ne impărtășească ceva despre 
mănăstirea lui, ceva despre care niciun străin nu avea 
cunoștință. Și așa s-a făcut că am aflat de miracolul 
Sfântului lacob și am văzut cum lucrează... 


Capitolul 21 


Aeroportul din Toronto, în prezent 

Telefonul lui Luc Fournier sună tocmai când 
acesta cobora din avionul Gulfstream G500. 

— Acesta este al doilea eșec. Vocea cu accent 
puternic era ușor recognoscibilă. Inţelegeţi cât de 
supăraţi sunt colegii mei. 

Fournier nu spuse nimic. 

— Aveţi douăzeci și patru de ore. Dacă nu vă 
îndepliniţi obligaţiile, relaţia noastră ia sfârșit. Este 
clar? 

— Perfect, răspunse Fournier rece. Dar vă rog să 
nu mă mai ameninţaţi niciodată. In patruzeci și cinci 
de ani, nu am dat greș nici măcar o dată. Nu vă voi 
dezamăgi... decât dacă vreau eu! 

Laboratorul era un edificiu de beton cu un singur 
etaj, ascuns de șoseaua principală de o dumbravă de 
copaci. În spatele clădirii se întindea un câmp acoperit 
de zăpadă. Cele mai apropiate case se aflau la 
jumătate de kilometru de clădire și chiar și acestea 
erau deţinute de Silozurile de Grâne Canadiene, una 
dintre numeroasele companii anonime ale lui Luc 
Fournier care acţiona ca faţadă pentru adevăratele lui 
afaceri. 

Limuzina trase la ușa clădirii principale, iar 
șoferul alergă să-i deschidă portiera și să-i ţină 
umbrela. Erau minus 5 grade Celsius, și scoteau aburi 
pe gură în aerul îngheţat. 

Fournier fu întâmpinat la ușă de șeful echipei de 
laborator, dr. Jérôme Fritus. Cu o scurtă mișcare din 
cap în semn de salut, acesta îl conduse pe angajatorul 
său de-a lungul unui coridor către încăperile centrale 
ale complexului. Fritus nu era omul care să 
sporovăiască vrute și nevrute și știa că lui Fournier 


nu-i plăceau discuţiile inutile. 

Principala încăpere din clădire avea pereţii albi și 
era sterilă, un mediu care se potrivea perfect cu 
câmpurile îngheţate și ninsoarea de afară. Fritus îl 
conduse la un fel de tejghea lată, pe care se găsea un 
container de sticlă de formă cubică. lnăuntru se afla 
tăblița furată de la Capela Medici. 

În acel moment, toate grijile și frustrările lui 
Fournier se evaporară. Nimic nu mai conta, nici măcar 
teroriștii afgani. Se găsea în prezența unei minuni 
atemporale, ceva mai important decât toate celelalte 
lucruri. 

— Am primit raportul tău inițial despre inscripţie, 
spuse Fournier, dar ce ai mai descoperit? 

Fritus stătea cu mâinile la spate și se uita fix la 
Fournier. Spre deosebire de alți angajaţi ai lui 
Fournier, părea că nu se teme de angajatorul său. 
Fournier găsea acest lucru reconfortant, dar de îndată 
ce Fritus nu îi va mai fi de folos, acesta avea să fie 
eliminat în liniște. 

— Este un dreptunghi perfect proporţionat de 3,9 
cu 1,9 centimetri, răspunse Fritus. Inscripţia trebuie 
să fi apărut la suprafaţă doar după ce piatra a fost 
hidratată de vaporii de apă din aer. Scrisul verde a 
fost făcut cu un compus pe bază de sulf care-și 
schimbă culoarea atunci când moleculele sunt 
încorporate în structura sa cristalină. 

— Şi ai reușit să o datezi? 

— Datarea cu carbon este desigur imposibilă 
pentru că tăbliţa este din material anorganic. In orice 
caz, am reușit să ajung la o datare destul de corectă 
cu ajutorul unei recente tehnici de analiză 
comparativă. Tăbliţa este făcută din anorthosit, o 
formă a ceea ce este cunoscut ca rocă magmatică 


intruzivă, caracterizată de prezenţa unei mici cantităţi 
de minerale, letomenit. Letomenitul își schimbă 
structura chimică atunci când vine în contact cu aerul. 
Aceasta înseamnă că putem compara nivelul de 
schimbare din acest compus de pe marginea tăbliţei 
Medici cu materialul dinăuntrul ei. Aceasta ne va 
spune când a fost tăiată în această formă. 

Fournier era foarte impresionat. 

— Dar, cu siguranţă, în tot acest timp cât s-a aflat 
în interiorul corpului din capelă, piatra a fost sigilată 
împotriva aerului. 

— Corect, replică Fritus ca și cum ar fi vorbit cu 
un student avid de cunoaștere. Însă a fost aer în corp 
atunci când a fost îngropat, iar molecule de oxigen ar 
fi putut să pătrundă în cadavru. Literele de pe tăbliță 
au început să apară după ce aceasta a fost expusă la 
aer, pentru că avea nevoie de vapori de apă care nu ar 
fi putut să-și croiască drum prin fluidul de 
îmbălsămare din jurul obiectului. 

— Deci datele sunt corecte? Tăbliţa este originală? 

— După calculele mele, piatra a fost tăiată și 
expusă la aer undeva între 500 și 600 de ani în urmă. 
Nu pot să fiu mai precis de atât. 

— Nici nu trebuie, răspunse Fournier. Este destul 
să-mi confirmi că tăblița nu este modernă. Ce altceva 
ai mai aflat? 

— De unde știți că e mai mult decât atât, Monsieur 
Fournier? 

Fournier ridică o sprânceană. 

Fritus nu avea nevoie de mai multe încurajări. 

— Am găsit ceva foarte ciudat. Urmele unei 
substanţe chimice numite Ropractin. 

— Care este? 

— Metapropil dimetilfosfoniclorid, dacă vă ajută. 


Este o rudă apropiată de Sarin, dar cu mult mai 
mortală. La temperatura camerei este lichid, de 
culoare gri intensă, semifluorescent. Este cam de o 
mie de ori mai otrăvitoare decât Sarinul, mortală în 
concentrații extrem de mici, cum ar fi o fracțiune de 
miligram per kilogram corp. 

Fournier nu mai asculta. După toţi acești ani, în 
sfârșit pricepuse misterul central al scrierilor lui 
Niccoli privind călătoria în Macedonia. Acum știa care 
era Secretul Medici. 


Capitolul 22 


Padova, în prezent 

Bărbatul brunet îi privi intrând pe proprietate cu 
mașina închiriată și mergând să parcheze la o sută de 
metri de alee. Incă îl durea capul de la lovitura din 
noaptea precedentă. lar în adâncul sufletului îi 
încolţise dorinţa de răzbunare. 

Până când ajunse la dumbrava de copaci din fața 
intrării, cei trei dispăruseră în casă. Inconjură casa și 
văzu doi adolescenţi care intrau pe ușa din spate. 
Câteva minute mai târziu, băieţii ieșiră cu fata. 

Durerea de cap îi umbrea judecata. Închise ochii și 
parcurse câteva exerciţii mentale pe care le învățase 
pe când lucra în Forţele Speciale. Cu mintea ceva mai 
limpede, inspiră adânc. Când deschise din nou ochii, 
totul părea clar. 

Mișcându-se încet printre copaci, ajunse într-un 
alt loc bun de observaţie, la oarecare distanţă de casă, 
într-o zonă acoperită cu iarbă și tufișuri. Cei trei 
adolescenţi vorbeau tare de lângă o pereche de 
motociclete de teren. 

Cu căștile pe cap, cei doi băieţi îi arătau fetei cum 
să procedeze. Porniră pe o rută circulară peste niște 
movile, derapând la curbe. O parte din traseu urma o 
alee mocirloasă, care trecea la numai câţiva metri de 
locul unde se afla brunetul, dar știa că n-aveau cum 
să-l vadă. 

N-avea pic de remușcări. Meseria lui era să ucidă. 
Nu trebuia să-și urască victimele. Chiar așa, nu simţea 
nimic pentru niciuna dintre ele. Instrucţiile sale erau 
să adune toate informaţiile posibile. Indiferent de 
preţ. Clientul său plătea foarte bine. Așa că plănuia să 
scape de băieţi, să o răpească pe fată și să facă troc cu 
ea - vie sau moartă în schimbul acelui lucru atât de 


preţios: informaţia. 

Unul din fraţi frână la cea mai apropiată curbă, 
împroșcând cu noroi în jurul lui.  Redresând 
motocicleta, sări peste o movilă, zbură puţin prin aer 
și ateriză elegant. Ridicând pistolul, asasinul își fixă 
arma cu braţul liber. Băiatul gonea spre el, derapând 
și aruncând și mai mult noroi din roţi în aer. 
Motocicleta se răsuci și aproape scăpă de sub control. 
Băiatul se ridică și urcă înapoi pe motocicletă, 
întorcându-se la ceilalţi. Momentul trecuse. 

Cel de-al doilea băiat își începu cursa cu o ridicare 
impresionantă pe roata din spate, apoi acceleră; dar 
pe măsură ce se apropia de prima movilă, roata din 
spate pierdu contactul cu solul. El zbură peste ghidon 
și ateriză în noroi. 

Cu picioarele depărtate și genunchii ușor îndoiţi, 
asasinul ţinti spre capul băiatului care se urca înapoi 
pe motocicletă, începu să-și potrivească degetul pe 
trăgaci. 

— Băieți? 

Repede, bărbatul lăsă pistolul jos și făcu un pas 
înapoi între copaci când văzu o femeie rotofeie, cu 
părul vopsit în șuviţe roz. 

Filippo se ridică în șa, opri motorul și cobori de pe 
motocicletă, lăsând-o să cadă pe pământul ud. 

— Imi pare rău să vă stric distracţia, se auzi 
femeia. Bucătarul a făcut ceai și prăjituri. 

Francesco își dădu ochii peste cap. 

— Acum? De-abia am început. 

— Cum vreţi voi, veniţi sau nu, băieţi, dar 
prăjitura cu ciocolată este ceva special. 

— Aceasta este dădaca noastră, Matilda, îi explică 
Francesco lui Rose. Matilda este din America și ia 
mâncarea foarte în serios. 


— După cum se vede, adăugă Filippo în spatele 
fratelui său, făcându-i pe Rose și pe Francesco să 
râdă. 

Pistolarul urmări din umbră cum cei trei intrau în 
casă. 


Capitolul 23 


Veneţia, în prezent 

Era întuneric când ajunseră la Piazzale Roma și 
înapoiară mașina închiriată. Cafenelele și barurile de 
pe malul canalului începeau să prindă viaţă, iar 
taxiurile de apă alunecau pe Canal Grande. In mai 
puţin de zece minute ajunseră la Ospedale Civile. 

În camera lui Roberto era liniște, luminile stinse. 
Un televizor era pornit într-un colț, cu sunetul oprit. 
Roberto era treaz și stătea sprijinit pe perne în pat. 
Durerea i se citea pe faţă, iar rănile erau mai evidente 
decât în ziua precedentă. 

— Ah, cercetătorii mei neînfricaţi, spuse el, și 
minunata Rose. Sunt atât de onorat! 

Rose nu-și putu ascunde șocul, dar merse până la 
pat și îl sărută pe obraz. 

— Cum te simţi? 

— Oh, destul de bine, domnișoară. Dar tu? 

— Eu m-am distrat de minune. 

Roberto se uită mirat la Edie și la Jeff. 

— Baronul Niccoli are doi băieţi, Francesco și 
Filippo. Gemeni identici. Şi chiar sunt identici, spuse 
Rose entuziasmată. 

— Ah, zâmbi cu greu Roberto, căci era foarte 
dureros. 

— Deci, cum suporţi? întrebă Edie, luându-i mâna 
într-a ei. 

— Nu mă plâng. Asistente drăguţe, mâncare bună, 
mult timp la dispoziţie pentru relaxare. 

Edie pufni. 

— Oh, să nu uit, și cele mai recreative discuţii cu 
Candotti. L-am gonit ieri. l-am spus că nu mă simt în 
stare să vorbesc. A venit din nou azi-dimineaţă, 
oarecum pocăit. 


— Nu pare Candotti pe care îl cunoaștem și-l 
iubim cu toti. 

— Mi-am luat precauţia de a discuta cu șeful 
poliţiei, prefectul Vincenzo Piatti. I-am spus că voi doi 
sunteţi hărţuiţi. 

— Există cineva pe care nu-l cunoști? 

— Nu-l cunosc pe el, de fapt. Dar se pare că el mă 
cunoaște pe mine. 

— Şi asta nu l-a enervat pe Candotti și mai tare? 

— Poate... dar, sincer, nu-mi pasă. Nu cred că 
trebuie să avem încredere în oricine. Candotti își face 
doar meseria, dar poliţia nu ne poate asigura protecţia 
acum și cred că singurul mod de a ascunde informaţia 
de oameni ca el este pur și simplu să-i evităm. In orice 
caz, destul despre asta. Voi ce ați descoperit? 

Edie îi povesti despre biblioteca baronului Niccoli 
și despre soarta jurnalelor. 

— A fost o lectură fascinantă, concluzionă ea. Dar 
frustrantă. Nu ne-a dus mai departe. 

Roberto tăcu o clipă, pierdut în gânduri. 

— Şi tu? 

— Din fericire, eu cel puţin am avansat puţin. 
Indiciul de la Gritti Badoer; nu prea am la ce altceva 
să mă gândesc. 

— Dar asistentele? întrebă Edie, zâmbind dulce. 

Roberto ridică o sprânceană, apoi continuă: 

— Linia aceea melodică este fascinantă. La 
suprafață pare evident. Fiecare notă muzicală se 
referă la o literă care am crezut că vrea să însemne o 
propoziţie. 

— Şi nu era așa? 

— Nu. Literele nu spuneau nimic. Apoi am început 
să mă gândesc la cifrele romane, IV și V. Mi-a venit 
atunci ideea că s-ar putea să trebuiască să transfer 


notele într-o cheie diferită și aceste note marchează 
felul în care trebuie procedat. 

— Ce vrei să spui? 

— Ei bine, poţi să cânţi o bucată muzicală în orice 
cheie. Intervalele dintre note sunt cele care creează 
melodia. Gravura de pe emisferă era de pe un portativ 
cu o succesiune de note muzicale. Această serie de 
note poate fi transpusă; toate notele pot fi mutate în 
sus sau în jos, pentru a schimba cheia. Cifrele romane 
ne spuneau ceva. Erau două măsuri în indiciu și sub 
primul portativ se afla numeralul IV, sub cel de-al 
doilea era V. Mi-a fost atunci clar că trebuie să 
transpun notele din prima măsură la intervalul 
muzical de pătrimi și notele din a doua măsură la 
intervalul muzical de cincimi. 

— Şi asta ţi-a dat o serie de note care a scos la 
iveală un mesaj citibil? 

— Păi, nu. 

— Nu? Jeff începea să fie iritat, dar își dădea 
seama că trebuia să-i menţină buna dispoziţie lui 
Roberto, pentru că în mod clar acesta se bucura să 
tragă de fiecare bucăţică de informaţie. 

— Şi eu am fost surprins. Crezusem că am reușit. 
Dar apoi mi-a picat fisa. In copia pe care ai făcut-o tu 
după gravură nu era nicio cheie în notație. 

— Iar o cheie este...? 

Rose chicoti. 

— Oh, tată! 

— Îmi pare rău. 

Roberto îi făcu un semn lui Rose, invitând-o să 
explice. 

— Cheia este simbolul de la începutul portativului 
muzical. Cea mai comună este cheia G sau cheia sol. 

— Mulţumesc, Rose, o descriere ca la carte. Am 


presupus că notația era scrisă folosind această cheie. 
Apoi am început să mă întreb. Următoarea cea mai 
folosită formă este cea cunoscută ca și cheia de jos 
sau cheia fa. Și apoi am folosit-o pe aceasta și a 
funcţionat. 

Preţ de o clipă, Roberto rămase tăcut. 

— Poţi să-mi dai puţină apă? 

Edie îi dădu un pahar. El luă o gură și își puse 
capul pe pernă. 

— Unde rămăsesem? Da, la cheia F. Prima măsură 
de note spunea: G, A, B, urmată de două spaţii libere, 
apoi un E, un spaţiu șiun F. 

— GAB-E-șiF? 

— Exact! Cea de-a doua măsură era: A pauză, un 
A, două pauze, un E, o pauză și încă un A. Cu alte 
cuvinte: -A--E-A. 

— Ca la „Spânzurătoarea”, spuse Rose. 

— Exact, răspunse Roberto. Completaţi spaţiile 
libere. Tafani a spus că Vivaldi și-a încredinţat 
fragmentul de scrisoare de la Contessina de Medici 
unui prieten, pictorul Gabriel Fabacci. G A B - E - F? 
Gabriel. F, Gabriel Fabacci. Perfect! 

— Bine, dar - A - - E - A? întrebă Edie. 

— Aceasta mi-a luat ceva mai mult. Dar ideile de 
istorie locală se întind mai mult de-atât. In 1741, anul 
în care a murit Vivaldi, Gabriel Fabacci a primit 
comandă să picteze o frescă într-o biserică numită 
Chiesa di Santa Maria della Pieta. Vivaldi cânta acolo 
aproape în fiecare duminică și era dirijor de cor de 
mai bine de treizeci de ani. Numele ei popular este La 
Pieta. Puneţi în locurile libere literele L, P, I și T și 
aveți indiciul. 

— Deci, dacă înțeleg bine, spuse Jeff, încercând să 
țină pasul. Indiciul de la Gritti Badoer trebuie să fi fost 


lăsat acolo de prietenul lui Vivaldi, Fabacci, după 
moartea lui Vivaldi, și ne conduce la fresca lui din La 
Pieta? De ce nu a luat pur și simplu informaţia pe care 
i-a dat-o Vivaldi, nu a căutat pur și simplu jurnalele lui 
Niccoli și nu a revendicat pentru sine așa-numitul 
Secret Medici? 

— Ai putea să spui același lucru și despre Vivaldi, 
răspunse Roberto. 

— In „confesiunea” lui, interveni Edie, el ne spune 
că ceea ce a aflat l-a speriat atât de tare, încât nu 
putea să meargă cu lucrurile mai departe. 

— Iniţial, am crezut că acesta trebuie să fi fost și 
felul în care a gândit Fabacci. Poate că și el era un om 
cu frica lui Dumnezeu. Dar, de fapt, au existat motive 
mai prozaice pentru întârzierea lui. La scurt timp 
după terminarea frescei, doar la câteva săptămâni 
după ce a moștenit documentele de la prietenul său, 
Fabacci a fost ucis, înecat în lagună. Tot ce reușise să 
facă până atunci a fost să plaseze indiciul la Gritti 
Badoer. Cunoștinţele despre Secretul Medici au murit 
odată cu el. 

— Dar de ce să se mai ostenească să lase un 
indiciu? se miră Edie. 

Roberto oftă și scutură din cap. 

— Cine știe? Poate că n-a putut să renunţe pur și 
simplu. Poate credea că, într-un viitor mai bun, mai 
luminos, cineva va afla secretul și va profita de el. 

— Deci ce facem acum? 

— Ei bine, totul este acolo, nu-i așa? Avem indiciul 
lui Fabacci, legat de fresca lui din La Pieta. El ne 
spune chiar și când să caute un cercetător neînfricat: 
la apusul soarelui. 

Jeff dădea din cap, dar părea îngrijorat. 

— Jeff? spuse Edie. Ce este? 


— Nu-i nimic, dar n-ar trebui să ne întrebăm și 
cine mai este pe fir? Pistolarul acela era pe urmele 
indiciilor sau e doar un asasin plătit? Dacă este cea 
de-a doua variantă, cine l-a angajat și de ce? 

Camera rămase învăluită în liniște o clipă, luminile 
de la televizor aruncând umbre pe pereţii întunecaţi și 
pe tavan. 

— Nu cred că poate vreunul dintre noi să 
răspundă la aceste întrebări, Jeff. Cel puţin, pentru 
moment. Dar dacă te face să te simţi mai bine, măcar 
puţin, am niște oameni care caută să afle cine m-a 
împușcat. Și preţ de o clipă, doar o clipă trecătoare, 
citiră cu toţii în privirea lui Roberto ceva ce nu mai 
văzuseră până atunci: o răceală aristocratică vecină 
cu ameninţarea. Să ne concentrăm cu toţii pe 
rezolvarea misterului central, adăugă el încet. 

Jeff se pregătea să răspundă, când Rose arătă 
dintr-odată spre televizor: 

— Uitaţi-vă, aceea nu este Capela Medici? 

Se întoarseră cu toţii să-l vadă pe Jack Cartwright 
vorbind în faţa camerei de luat vederi, cu zidurile reci 
ale criptei în spatele lui. Edie apucă telecomanda și 
găsi butonul de volum. 

— Sunteţi convins de asta? îl întreba un reporter 
pe Cartwright, care părea puţin ameţit de lumini și de 
camerele de luat vederi. 

— Absolut! Bănuielile noastre ne-au fost 
confirmate de rezultatul testelor ADN, a răspuns 
Cartwright. Trupul care se presupunea a fi al lui 
Cosimo cel Bătrân, primul conducător al Florenței, nu 
este al lui. 

— Dar al cui? 

— În acest moment, nu știm. Nu cunoaștem când, 
de ce și cum a fost schimbat trupul, dacă a fost 


vreodată mutat de la locul său. Poate că această 
persoană necunoscută a fost îngropată în locul lui 
Cosimo de Medici; ceea ce, desigur, aduce după sine 
întrebarea: unde este adevăratul Cosimo? Şi de ce a 
fost îngropat în altă parte? 

— Nu-mi vine să cred, spuse Edie încet. Ticălosul! 
Trebuie să mă întorc la Florenţa... chiar acum. 

— Este ridicol, spuse Jeff. 

— Te aștepți să stau pur și simplu aici, în timp ce 
prefăcutul ăla îmi fură munca? Tot timpul am susţinut 
că trupul de la Florenţa nu este al lui Cosimo și, cum 
întorc capul, Cartwright ajunge acolo. 

— Atunci dă-i un telefon. Tipă la el, dar nu te duce 
acolo, nu acum. 

Câteva minute mai târziu, ieșeau din liftul de la 
zona cu rezerve a spitalului și se îndreptau spre ușile 
care dădeau spre Campo SS Giovanni e Paolo. Edie își 
scoase telefonul din geanta de umăr și formă un 
număr. Rose părea îngrijorată, iar tatăl ei îi puse o 
mână liniștitoare în jurul umerilor. 

— Uite, înainte să începi... Jack Cartwright fu luat 
prin surprindere evident de telefonul lui Edie. Nu este 
ceea ce pare. 

— Atunci ce este, Jack? 

— Ai văzut toată emisiunea? 

— Păi, nu... 

— Am spus clar de la bun început că ideea a fost a 
ta. 

— Dar de ce a trebuit să spui ceva despre asta? 

— Nu am vrut, răspunse Cartwright. Nu știi ce a 
fost aici după ce ai plecat tu. Poliţia a venit cu 
anchetatori de două ori. Au adus înapoi dosarele, au 
luat altele. Nu am avut niciun pic de intimitate. Ba 
chiar au instalat camere de supraveghere video. 


— Dar ce legătură are asta cu...? 

— Nu am spus nimic presei. Un reporter nenorocit 
a venit și a spionat pe-aici și mi-a spus că știe care 
sunt rezultatele cercetărilor noastre. A spus că ar vrea 
ca eu să confirm în direct acest lucru. Când am spus 
că nu doresc să fac asta, el a spus clar că tot vor da 
informaţia publicităţii. Punând lucrurile în balanţă, m- 
am gândit... 

— Te-ai gândit să mergi la televiziunea naţională 
și să anunţi o ipoteză nedemonstrată, una care nici 
măcar nu îţi aparţine. 

— Da. 

— Bine, Jack. Ce a fost a fost. Am niște lucruri de 
care trebuie să mă ocup aici, dar voi veni cel târziu 
poimâine. Şi, Jack, te rog să nu mai spui niciun cuvânt 
la televizor sau altundeva! 

După ce o lăsară pe Rose la apartament, Jeff și 
Edie ajunseră la La Pieta în jurul orei 5.15 după- 
amiaza, când cerul era un amestec magic de culori, 
portocaliu, roșu și mov spre vest. Soarele urma să 
apună peste vreun sfert de oră. 

Biserica se afla pe Riva degli Schiavoni și era 
orientată cu faţa spre lagună, spre San Giorgio 
Maggiore. Prea puţin rămăsese din clădirea de secol 
cincisprezece în care lucrase Vivaldi; mare parte din 
ea fusese reconstruită în secolul optsprezece, o 
structură proiectată de arhitectul Giorgio Massari. 

— Este amuzant, spuse Jeff, uitându-se la 
interiorul de baroc târziu. In tot acest timp de când 
locuiesc în acest oraș, nu am pus nici măcar o dată 
piciorul în această clădire. 

— Este incredibil, dacă nu chiar inimaginabil. 

Merseră de-a lungul stranelor,  admirând 
minunatele coloane crem cu auriu și fresca 


spectaculoasă de pe tavan realizată de Tiepolo. 
Ferestrele se aflau pe fiecare perete din stânga și din 
dreapta, și între acestea se aflau câteva fresce mici, 
pictate de o varietate de artiști. 

Fresca pe care o căutau era prima de pe peretele 
din dreapta. Era o Madona cu pruncul. Ingerii coborau 
deasupra lor, culorile erau încă vibrante. Fecioara, 
care ocupa mare parte din stânga frescei, îl ţinea pe 
copilul lisus cu o mână. Cu cealaltă arăta spre trei 
bărbaţi pe măgari. Măgarii erau încărcaţi și cu niște 
coșuri. În partea cea mai de sus a frescei, în centru, se 
afla o stea mare, razele ei descriau un semicerc de 
pumnale aurii. Jumătatea inferioară a picturii se afla 
în umbră și cu toate că mișcarea era abia perceptibilă, 
umbra se mișca ușor în sus pe frescă, pe măsură ce 
lumina soarelui aflat la apus era refractată de 
ferestrele din spate ale bisericii. 

Secundele treceau. 

— Este 5.31, spuse Edie. Apusul soarelui. Și acum, 
ce? 

— Nu știu. Ce cău...? 

— Acolo, spuse Edie atât de tare, că un cuplu mai 
în vârstă se întoarse și se uită la ea. Acolo, privește. 
Mâna Fecioarei. 

Linia care separa umbra de lumină trecea de-a 
lungul braţului Fecioarei și prin degetul ei întins. 
Traversa pictura și peretele către o altă frescă, 
imediat în dreapta. Alergară la imaginea vecină de pe 
perete. Pictura era tăiată în două, cam o treime 
luminată, două treimi în umbră. Linia de diviziune 
traversa cerul albastru, tăia vârfurile unui șir de 
munți, decapita un înger și trecea printr-o construcție. 

— Iisuse! exclamă Edie. 

Jeff se uită la frescă. 


— Oare asta este ceea ce...? 

Linia diseca o imagine mititică a unei clădiri, care 
nu putea să fie decât Capela Medici din Florenţa. Sub 
ea se afla scris: „SOTTO 400,1.000”. 

Cerul se întuneca atunci când ieșiră din La Pieta și 
o luară spre vest, spre San Marco. Se aprinseseră 
luminile pe Riva degli Schiavoni. Oamenii începuseră 
să umple străzile și din vaporetti care soseau de la 
Lido se revărsau turiști care-și croiau drum prin 
mulțime. Un vânt rece se pornise în lagună, făcând 
gondolele să danseze și să se legene pe apă. 

Traversară San Marco și intrară în holul clădirii 
unde locuia Jeff. Locul era pustiu, dar, când o luară în 
sus pe scări, auziră un sunet slab, ca un gâlgâit. 
Portarul din spatele biroului se chinuia în spasme 
violente, cu o rană de glonţ de vreo doi centimetri în 
gât. Faţa lui și biroul erau năclăite de sânge. 

Jeff încercă să depășească panica tot mai mare 
care punea stăpânire pe el. 

— Edie! O scutură de umeri, iar ea deveni atentă 
la el. Cheamă poliţia! 

Jeff urcă scările spre apartament câte două o dată. 
Când ajunse pe palier, văzu ușa de la apartament dată 
de perete. Un bărbat înalt, palid, îmbrăcat în costum 
închis la culoare stătea lângă una dintre canapele. O 
tinea pe Maria lângă el, cu amortizorul de sunet al 
pistolului lipit de tâmplă. Ea scâncea, cu ochii plini de 
groază. 

Jeff se retrase repede în hol. 

— Îi zbor creierii, Jeff. Bărbatul avea o voce 
hârșâită, cu accent puternic. Ştii asta, nu-i așa? apoi o 
omor pe fată. Știu că Rose e pe-aici pe undeva. Am s-o 
găsesc eu. 

Jeff intră încet în cameră, cu inima bătându-i să-i 


spargă pieptul. 

— Ce vrei? 

— Ce întrebare prostească. Indiciul, desigur. 

— Ce indiciu? 

Jeff privi în jos la lichidul care curgea dintre 
picioarele Mariei. Şi pistolarul văzu. Apăsă pe trăgaci 
și jumătate din capul Mariei zbură în cealaltă parte a 
camerei. 

Jeff se aruncă înapoi pe hol și se lovi de Edie, 
aproape doborând-o. 

Edie îl apucă de braţ. 

— Ce naiba se întâmplă aici? 

— Rose, croncăni el, intrând din nou în cameră. 

Arăta ca un abator. Sânge pe pereţi și pe tavan. 
Pistolarul nu se vedea. 

— Oh, Dumnezeule! spuse Edie, ridicând ambele 
mâini la faţă de groază. 

— Trebuie s-o găsim, murmură Jeff. 

Alergară pe coridor. 

Prima cameră era goală. Alte două încăperi erau 
în față, una pe partea stângă și cealaltă pe partea 
dreaptă. Se pregăteau să intre în cel de-al doilea 
dormitor, când asasinul apăru din nou, cu pistolul 
ridicat. 

— Bună seara, Signorina Granger! Ce părere aveţi 
despre noua paletă coloristică? Très chic, nu-i așa? 
Din doi pași ajunse lângă Jeff. Dă-mi indiciul, șopti el. 
Fie că te omor pe tine, fie pe signorina, o voi găsi pe 
fiica ta și voi termina redecorarea apartamentului. 
Deci, ultima voastră șansă... 

li puse pistolul la tâmplă lui Edie. 

O voce se auzi din capătul coridorului: 

— Aruncă arma! 

O clipă, pistolarul ezită. Dar apoi lăsă pistolul în 


jos. 

— Aruncă-l! 

Locul se umplu dintr-odată de oameni în uniforme 
și veste antiglont. Unul dintre ei îl apucă pe bărbat și 
îi puse cătușe. Un altul alergă să-i ia pistolul și să-l 
pună într-o pungă de plastic. 

— Mulţumesc, spuse Jeff și trecu pe lângă Aldo 
Candotti, care nu făcu niciun gest să-l oprească. 

În capătul cel mai îndepărtat al coridorului se afla 
o baie mică. 

Înăuntru se vedea conturul discret al unei uși și un 
mâner minuscul ascuns în perete. Ascunzătoarea 
secretă a lui Rose. Jeff apucă de clanţă și trase, 
rugându-se ca fiica sa să fie în siguranţă acolo. 
Încercă să aprindă lumina. Becul se arsese. Dar era 
destulă lumină înăuntru ca să vezi bine. Era o cameră 
lungă și îngustă, mobilată cu o canapea în miniatură, o 
măsuţă joasă și un dulap cu câteva cărți. 

— Rose? 

Nu auzi niciun răspuns. 

— Rose? Tata sunt! Totul este în regulă. Poţi să 
ieși. 

Edie și doi ofiţeri de poliţie se apropiară. 

— Jeff, ce...? 

— Am crezut că... 

Edie îl îmbrăţișă, iar el își îngropă faţa în părul ei. 

Atunci se auzi un țipăt din sufragerie. Ducându-se 
înapoi pe coridor, o văzură pe Rose, cu fața albă ca 
varul. 


Capitolul 24 


Macedonia, iunie 1410 

Starețul Kostov îi conduse pe Cosimo și pe ceilalţi 
prin sala de mese, pe un coridor lung și întunecos și 
apoi în jos, pe o scară, până în criptă. Mergeau în 
liniște, stareţul luminând drumul cu o singură torţă, 
până ajunseră la o încăpere circulară, cu acoperișul 
jos, ca o cupolă. În centru se afla un stâlp de piatră pe 
care era așezat un vas de sticlă, cam de mărimea 
mâinii unui om. Înăuntru se afla un flacon cilindric 
subţire, de câţiva centimetri, închis la ambele capete 
cu câte un capac de alamă. Un lichid ciudat, gros și 
verde la culoare, umplea trei sferturi din el. 

Cosimo avansă, dar starețul ridică braţul ca să-l 
oprească. 

— Prietene, nu te apropia niciun pas mai mult, 
spuse el ferm. 

Cosimo se supuse. 

— Acesta este cel mai sacru loc al nostru, spuse 
stareţul. Suntem custozii acestui obiect de mai bine de 
o sută de ani. Provine din satul Adapolin din regiunea 
Sunun, departe de aici. Satele din partea locului au 
fost lovite de o ciumă groaznică ce ucidea fără 
discriminare, dar satul Adapolin a fost cruțat. Nici 
măcar o singură persoană de acolo nu a căzut la pat 
bolnavă. Un bărbat pe nume Iacob, un ţăran simplu 
care se ocupa cu munca pământului, deţinea acest 
obiect pe care îl vedeţi în fața voastră, acest flacon 
sacru. Când vecinii au început să piară de ciumă, 
Iacob le-a cerut bătrânilor din Adapolin să ridice un 
stâlp în piaţa orașului și să ridice un zid nu prea înalt 
în jurul lui. Apoi a pus flaconul pe piedestal și toţi 
sătenii, femeile și copiii, bătrânii și tinerii, au trecut 
pe lângă zidul ridicat. Fiecare a fost pus să 


îngenuncheze să spună o rugăciune scurtă și apoi să-și 
facă cruce. Până în toamna acelui an, Adapolin 
devenise renumit, satul miraculos. Bolnavii și șchiopii 
se buluceau acolo ca să-și afle vindecarea. Mulţi se 
întorceau acasă cu povești despre curele miraculoase 
și calităţile protectoare ale flaconului lui Iacob. Dar 
Iacob însuși era foarte bolnav. Era ca și cum ar fi 
absorbit în el vaporii întunecaţi și îngăduise să devină 
slujitorul Diavolului. Pielea lui se acoperise cu răni 
dureroase, ochii aproape că i se închiseseră de bășici 
și își pierduse tot părul. Într-o bună dimineaţă, sătenii 
se treziră și văzură că atât flaconul, cât și Iacob 
dispăruseră. Starețul Andanov, cinci generaţii înaintea 
mea, îl luase pe cel bolnav în grija lui. Iacob a murit la 
două zile după ce a sosit aici și a fost înmormântat în 
pământul acestei mănăstiri. Predecesorii mei au 
păstrat flaconul în siguranţă tot acest timp. 

Undeva de deasupra lor se auzi dintr-odată un 
bubuit puternic și toată sala se zgudui. Urmară ţipete 
și sunet de pași alergând. 

Starețul îl apucă pe Cosimo de braţ. 

— A început! strigă el. Suntem atacați! 

Un călugăr tânăr intră în sală clătinându-se. Faţa 
lui era brăzdată de dâre de sânge. 

— Părinte, bolborosi el. Stasanor... mai apucă să 
spună, și căzu la podea cu faţa în jos, unde rămase 
nemișcat. 

— Repede, veniţi cu mine! Starețul Kostov trânti 
ușa și o încuie, apoi le făcu semn să-l urmeze în sus pe 
scări. Sala de mese era părăsită, dar se auzea 
zăngănit de arme, ţipete și urlete de la oamenii din 
apropiere. Și se simţea miros de ars. 

— Nu ne mai puteţi ajuta acum! 

Cosimo apucă mâinile starețului. 


— Părinte... 

— Mergeţi, prieteni. Dumnezeu vă va călăuzi pașii. 
Trebuie să vă las acum. 

— Cosimo, armele noastre au rămas în camere, 
spuse Niccoli. Sunt prea departe. Trebuie să ne 
despărţim. 

La capătul coridorului apărură trei bărbaţi. Doi 
dintre ei aveau săbii late, iar al treilea un buzdugan. 

Niccoli apucă o torţă de pe perete și avansă spre 
ei. leșind într-un spaţiu deschis, în curtea din mijlocul 
mănăstirii, auziră ţipete, trosnet de lemn ars care se 
frânge și cade. Era un aer greu din cauza mirosului de 
carne arsă și de sânge vărsat. 

— Trebuie să ne împrăștiem, strigă Tommasini 
peste tot zgomotul acela. 

— De acord. Trebuie să ieșim de aici. Să ajungem 
la lac. Este un pâlc de copaci pe țărm. 

Cosimo se întoarse și o simţi pe Contessina 
apucându-l de braţ. 

— Nu te scap din ochi, spuse ea. 

Gâfâind, Tommasini ajunse înapoi în camera sa. 
Ridicând un bagaj pe umăr, își trase sabia din teacă și 
se năpusti înapoi afară pe coridor. Se simţea tot mai 
mult fum. Începu să se înece și își dădu seama că n- 
avea nici cea mai mică idee cum putea să scape de 
aici. Cineva se repezi spre el, iar el se lipi de perete. 
Omul trecu pe lângă el prin întuneric. Apoi simţi o 
mână pe umăr. El ţipă, dar auzi o voce care îi sâsâia în 
ureche: 

— Maestre Ambrogio! 

Reuși să distingă trăsăturile unuia dintre călugări, 
părintele Daron, bibliotecarul. 

— Trebuie să salvăm flaconul sacru, îi spuse el. 
Urmează-mă! 


Scările către criptă se aflau în partea opusă a 
curţii. O săgeată șuieră pe lângă urechea lui 
Tommasini. Nu știa de unde venise și continuă să 
pășească peste lespezile de piatră inegale. Călugărul 
era doar la câţiva pași în faţa lui, mergând aplecat de 
mijloc. Când ajunseră la scări, o siluetă înaltă ieși 
dintr-un prag de ușă din stânga. Se uită spre ei, cu 
sabia ridicată. 

Călugărul se dădu înapoi, cu Tommasini pe post 
de scut. Dar florentinul era pregătit, cu toate simţurile 
la pândă. Inainte ca atacatorul său să apuce să 
lovească, Tommasini îl tăie cu sabia. Când se dădu la o 
parte din faţa trupului care se prăbușea, își scăpă 
sabia, dar avu prezenţa de spirit să ia arma 
dușmanului. 

Jos, părintele Daron căută cheia și în cele din 
urmă reuși să descuie ușa. Apoi o închise cu putere în 
urma lor și amândoi se treziră în întuneric. 

Pipăind drumul prin coridor, dădură de o luminiţă 
slabă și în câteva clipe ajunseră din nou în sala 
circulară. 

Tommasini văzu cum degetele călugărului se 
avântară înainte, pe suprafața cutiei de cristal. 
Deschise o ușiţă de pe o latură a cutiei. Părintele 
Daron băgă mâna înăuntru și apucă nerăbdător 
flaconul. În spatele lor, se auzeau deja bubuituri în 
ușă. 

— Repede! Trebuie să iei asta! spuse părintele 
Daron și-i strecură lui Tommasini în mâini cilindrul de 
sticlă. Preţ de o secundă, Ambrogio își permise luxul 
de a studia obiectul în lumina plăpândă, minunându-se 
încă o dată de intensitatea culorii și de greutatea 
lichidului din tub. Imagini din trecut îi trecură prin 
minte, ca niște licăriri. Mâinile Sfântului Iacob ţinând 


chiar acest obiect, acest lucru miraculos. 

Se auzi tropăit de cizme pe podeaua de piatră. 

— Eu am să-mi las viața în mâinile Domnului, 
spuse părintele Daron. Tu însă trebuie să scapi. 
Călugărul îi dădu lui Tommasini una dintre torțele de 
pe perete și îl împinse scurt spre zona mai îndepărtată 
a sălii, unde trase la o parte o carpetă de pe jos. In 
piatră era o margine abia întrezărită a unei trape. 
Călugărul scoase o cheie din buzunar și o băgă într-un 
mic orificiu. Tommasini îl ajută să ridice chepengul. O 
scară dispărea în întuneric. Tommasini urcă pe 
treapta de sus, chiar în momentul în care trei bărbaţi 
pătrunseră în sală. Călugărul îi împinse capul jos, iar 
florentinul aproape că-și pierdu echilibrul. Trapa se 
închise cu zgomot deasupra lui. 

Tommasini se găsea într-un tunel abia cât un stat 
de om și nu mai mult de câţiva centimetri mai lat 
decât umerii săi. Impiedicându-se, încerca să avanseze 
spre o răscruce aflată în faţa lui, unde o luă la stânga 
din instinct. Abia respira în aerul fetid și tot corpul îi 
era scăldat în sudoare. Încercând să-și potolească 
bătăile inimii, ascultă sunetele urmăritorilor. Era 
imposibil să detecteze ceva peste vuietul focului, 
zgomotul exploziilor și distrugerea zidăriei. Dădu de 
alt tunel și continuă să meargă înainte. Doar intuiţia îi 
era călăuză. După treizeci de pași, dădu de un colţ și 
apoi văzu un zid solid care se ridica în față. Ajunsese 
într-o fundătură. 

O altă explozie chiar deasupra capului său scutură 
zidurile, iar o parte din plafon începu să cadă peste el. 
Bucăţi de piatră și ţiglă se prăbușiră în cascadă și o 
bucată mare de piatră aproape că-l dobori. Reuși să-și 
menţină echilibrul, dar torţa i se stinse. Cu mâna 
stângă se pipăi în buzunarul interior ca să verifice 


dacă flaconul era intact, apoi, strângând bine sabia, se 
strecură încet spre o mică geană de lumină. 

— Trebuie să salvez cât pot de mult din bibliotecă, 
șopti Cosimo. Pentru asta am venit aici. Nu putem să 
lăsăm totul să fie în întregime distrus de Stasanor. 

Contessina îl apucă de braţ. 

— Vizavi, în curte, insistă Cosimo și arătă spre o 
ușă de pe peretele îndepărtat. 

În dreapta lor se afla un cotet de pui și alături o 
grădină de zarzavat, tăiată pe din două de o potecă 
îngustă. În stânga, o ușă deschisă dădea într-o 
spălătorie goală. Contessina aproape se împiedică de 
trupul unui bărbat în tunică neagră de piele. Apucă 
sabia acestuia și se uită de jur-împrejur, în timp ce 
Niccolo Niccoli, înarmat acum cu o sabie lată, sosi 
împleticindu-se, cu spatele spre ei, încercând să se 
lupte cu doi bărbaţi în același timp. 

Contessina îi sări în ajutor. Unul dintre bandiți 
sări spre ea cu ghioaga. li rată capul la mustață. Omul 
nu avea experienţă cu această armă și își recăpătă cu 
greu echilibrul. Cu o viteză uimitoare, Contessina își 
spintecă atacatorul de la gât până la vintre. Apucă 
ghioaga acestuia de jos și o aruncă spre Cosimo. 
Atacatorul lui Niccoli fu o clipă distras de imaginea 
tovarășului său ucis, așa că Niccoli profită și se 
năpusti înainte, cu sabia în gura acestuia. Lama ieși 
prin ceafa banditului, chiar la baza craniului. Niccoli o 
lăsă acolo și toţi trei fugiră spre ușa din partea opusă 
a curții. 

Niccoli apăsă clanţa și deschise ușa cu grijă. Un 
coridor scurt ducea spre câteva scări. Ușa bibliotecii 
era în dreapta. Era încuiată și zăvorâtă. 

Cosimo izbi puternic ușa cu  ghioaga și 
încuietoarea sări cât colo sub puterea loviturii. 


Înăuntru era atârnată o torţă. Niccoli scoase din 
buzunar o cutie cu o bucată mică de cremene și un 
amnar. Frecând amnarul de cremene, ieși o scânteie 
care aprinse o flăcăruie. Punând torţa înmuiată în ulei 
la acea flăcăruie, aceasta se aprinse numaidecât. 

Multe dintre rafturile bibliotecii erau deja goale. 
Cosimo se repezi în camera alăturată. Podeaua era 
acoperită cu lăzi, unele pline cu vârf. Călugărul, chiar 
în acea seară, începuse să pună la adăpost unele 
dintre cele mai preţioase lucruri ale mănăstirii ca să 
fie depozitate în siguranţă într-un labirint de 
catacombe de sub clădire. Aproape toate lăzile erau 
legate cu sfori subţiri, unele erau sigilate cu ceară. 
Lângă lăzi se aflau două coșuri. Unul era plin cu 
pocale, farfurii și argintărie; celălalt conţinea o 
mulţime de icoane, picturi pe lemn, cruci de aur și 
argint, potire și sfeșnice care emanau încă miros de 
lumânări. 

Cosimo îndepărtă capacul celei mai apropiate lăzi, 
ridicând cu grijă hârtiile care se aflau mai la 
îndemână. Desfăcu o copertă prăfuită, dădu peste 
pagina de gardă și citi literele grecești. Era un manual 
pentru constructorii de apeducte scris de un anume 
Umenicles. Ridică un pergament uzat, cu urme de 
arsură pe el. 

— Acesta a fost scris de Herodot însuși, spuse el, 
nevenindu-i să-și creadă ochilor. 

Următorul volum conţinea pagini de diagrame 
geometrice și formule matematice. Era o lucrare a 
unui discipol grec al lui Euclid. 

— Mi se rupe inima la vederea acestor minuni, 
oftă Contessina. Ce putem să facem? 

— Eu zic să ne grăbim, murmură Niccoli. 

Dar Cosimo era ca în transă, pe altă lume. Pe deo 


parte se simţea rău, iar pe de altă parte, înălțat de 
aceste minuni. Era aproape prea mult ca să poată 
cuprinde totul cu gândul. 

— Ce putem să facem? spuse el în cele din urmă. 

— Nu prea multe, mă tem. 

— Niccolo, nu putem lăsa aici aceste cărţi. Cum 
putem să decidem pe care să le salvăm? 

Contessina se aplecă și puse o mână grijulie pe 
umărul lui Cosimo, dar era prea târziu. Prădătorii erau 
deja pe urmele lor. Strigătele lor răsunau pe coridor. 

— Repede! șopti Contessina și îl apucă pe Cosimo. 

— Trebuie să salvăm ce putem! Cosimo puse un 
vraf de texte preţioase în braţele Contessinei, apoi 
începu să înghesuie cât mai multe în buzunare și sub 
centură. Niccoli luă și el câteva suluri de pergamente, 
apoi îl trase pe Cosimo în spatele celui mai înalt 
maldăr de lăzi. O clipă mai târziu, doi dintre bandiții 
lui Stasanor se repeziră în cameră. 

Până să ajungă prea aproape, Niccoli și 
Contessina ieșiră din ascunzătorile lor. Niccoli avea 
torța într-o mână și sabia în cealaltă. Cu torța descria 
un arc de cerc ameninţător în aer. Il atinse pe unul 
dintre oameni în faţă și acesta izbucni în urlete de 
durere. Apoi se năpusti înainte, găsi gâtul omului cu 
sabia și-l spintecă dintr-o singură mișcare. Sângele 
ţâșni în șuvoi, iar omul se prăbuși în genunchi 
ținându-se de gât. Contessina sări iute la celălalt. Îl 
luă prin surprindere, ceea ce îi oferi un mare avantaj. 
Oponentul ei abia avu timp să-i pareze prima lovitură, 
înainte ca ea să-l străpungă cu sabia sub scut. Omul 
era deja mort când căzu la pământ. 

Afară pe coridor se auzeau apropiindu-se mai 
multe voci. Niccoli stinse torţa. Retrăgându-se înapoi 
în umbră, își ţinură respiraţia. Alţi doi intruși trecură 


în fugă pe lângă ei în magazie, de unde ieșiră câteva 
secunde mai târziu. Nu-i observară pe florentinii 
ascunși într-un cotlon întunecat. 

— Acum ce facem? întrebă Contessina. 

— Urmaţi-mă! Niccoli verifică holul și ieși. 

După ce trecură pe lângă magazie și pe lângă o 
încăpere unde se făceau pomeni, intrară pe o altă ușă 
și ajunseră în capelă. Mergând pe lângă zid, 
ascunzându-se printre coloanele de piatră, ajunseră 
repede la altar. Un călugăr tânăr, un băiat de numai 
treisprezece sau paisprezece ani, sări din spatele 
altarului cu un crucifix în mână, ca scut. Avea faţa 
albă ca varul de groază. Văzându-l pe Niccoli cu faţa 
murdară de sânge, cu sabia strălucind în penumbră, 
ţipă, scăpă crucifixul și o luă la sănătoasa. Niccoli urcă 
scările de piatră din colțul încăperii, unde o ușiţă 
îngustă ducea la un coridor larg. Văzură un grup de 
atacatori venind în fugă spre capelă. 

— Turnul trebuie să fie la dreapta, șopti Niccoli. 
Cred că pe acolo mai există o cale de ieșire. 

Nu fură zăriţi când intrară. O siluetă solitară se 
afla în mijlocul încăperii. Arăta ca un iepure surprins 
de lumina prea puternică, cu casca pusă pe-o parte. 
Abia dacă ajunsese la pubertate, un geamăn al 
tânărului călugăr, dar un băiat care dusese o viaţă cu 
totul diferită. Se uita la sabia pe care o lăsase pe o 
bancă de lemn din apropiere. Niccoli făcu un semn cu 
capul și ridică din sprâncene. 

Dură doar câteva secunde să-i lege mâinile 
băiatului și să-i pună un căluș în gură. În timp ce 
Niccoli făcea acest lucru, Contessina și Cosimo 
cercetară încăperea. Într-un cărucior de lemn aflat 
lângă zidul exterior curbat al camerei din turn găsiră 
sfoară și rămase aici de câţiva ani, când mănăstirea 


suferise câteva reparații. 

O ușă întredeschisă ducea la o rampă care urca la 
mezanin. N-aveau altă șansă decât să-și lege de ei 
săbiile și ce apucaseră să salveze din bibliotecă și să o 
ia în sus pe rampa la capătul căreia se afla un parapet 
și, mai departe, întunericul nopţii. In stânga lor, un 
coridor ducea înapoi către mănăstire. Contessina se 
uită peste zid și zări pământul la vreo zece metri 
dedesubt. Iarba se întindea de lângă zid până în 
depărtare. 

Niccoli apucă un cârlig, în timp ce Cosimo luă 
altul și îl potrivi pe parapet. Apoi aruncară frânghiile 
de cealaltă parte a zidului. Niccoli trecu primul. 
Cosimo o ajută pe Contessina, în timp ce trecea peste 
zid și cobora cu agilitate spre pământ. Cosimo atinse 
și el pământul câteva clipe mai târziu. Când ateriză, 
vreo două cărți îi căzură din haină. Se aplecă să le ia, 
dar Contesina îl trase de acolo. 

— Nu, făcu ea, în timp ce două săgeți bufniră în 
iarba de lângă ei. 

Alergară în zigzag în jos, pe o pantă. Uitându-se 
înapoi, Cosimo zări un grup de călăreţi gonindu-și caii 
spre un pod de lemn aproape de ziduri, într-un efort 
de a-i prinde. Era epuizat și încetinea mersul, nu mai 
putea nici să respire. 

— Haide, Cosimo, ţipă Contessina la el și se 
întoarse să-l ajute. li puse braţul în jurul lui. Nu te 
opri acum, dacă putem... 

In acel moment, călăreţul care se afla în fruntea 
grupului ieși din umbra mănăstirii, luându-i prin 
surprindere cu viteza cu care traversase distanţa de la 
ziduri. Ridică o suliță și o lansă. Contessina se aruncă 
iute și îl împinse pe Cosimo la o parte din calea suliței. 
Acesta căzu la pământ, iar călăreţul trecu pe lângă el, 


copitele calului aproape zdrobindu-i capul lui Cosimo. 

Niccoli îl apucă pe Cosimo de un braţ, iar 
Contessina de celălalt, și se chinuiră să parcurgă și 
ultimii metri de teren deschis până la adăpostul 
pâlcului de copaci. 

— Nu te opri acum, strigă Niccoli, grăbindu-se și 
trăgându-l pe Cosimo de braţ. 

— Daţi-mi drumul, se răsti Cosimo și-și eliberă 
ambele braţe. Nu sunt copil. 

Cu o rezervă de energie pe care nu bănuia că o 
mai are, își trase sabia din teacă și merse pe lângă 
tufișuri. Incă mai auzeau voci, dar tot mai slabe. De 
dragul celor câteva lucrări preţioase pe care le 
salvaseră, nu putea să se oprească, cel puţin cât mai 
avea suflare în el. 

Incepuse să plouă când Ambrogio ajunse la locul 
de întâlnire. Îl durea tot corpul, iar faţa și mâinile îi 
erau rănite și sângerau. Oprindu-se o clipă, scoase 
flaconul și îl ținu în sus, în lumină. Strălucirea verzuie 
părea mai intensă acum. In vasul de sticlă, lichidul 
misterios părea aproape viu, iar Ambrogio îi simţea 
puterea latentă. Nu se putea abţine să zâmbească de 
unul singur. Stăpânul lui știa mult mai multe decât el 
despre acest lucru misterios. Dar el era cel care îl 
ţinea în mână în acest moment. După ce puse înapoi 
flaconul, auzi o rămurică trosnind. Își trase sabia din 
teacă și se strecură cu grijă printre copaci. 

Aproape că se năpustise asupra omului înainte să 
vadă cine era. Își înăbuși un scâncet și sări înapoi. 

— Ambrogio, eu sunt! 

— Niccolo! Slavă Domnului! 

Cei doi bărbaţi se îmbrăţișară. Ambrogio înlemni 
când alte două siluete ieșiră din întuneric. Apoi zâmbi 
larg, când îi văzu pe Cosimo și pe Contessina venind 


spre el. 


Capitolul 25 


Veneţia, în prezent 

Vincent trăsese draperiile grele și stinsese lumina, 
lăsând focul să arunce o strălucire caldă și plăcută în 
cameră. Edie și Jeff stăteau pe canapea, fiecare cu 
câte un coniac mare în mână, în timp ce Rose dormea 
pe o altă canapea de piele de sub o fereastră de 
cealaltă parte a bibliotecii. Apartamentul lui Jeff 
fusese sigilat, era încă subiect de investigaţie. 
Candotti le povestise că fuseseră urmăriţi de un 
echipaj de poliție, ceea ce, cu siguranţă, le salvase 
vieţile. Roberto insistase să locuiască la el și 
renunţase să ceară să fie externat doar atunci când 
Edie ameninţase că își face bagajele și pleacă singură 
la Florenţa. 

Chiar dacă poliţia le urmărise mișcările de când 
părăsiseră camera de spital a lui Roberto, Jeff și Edie 
fuseseră îndelung interogaţi de doi ofițeri superiori de 
poliție cărora le  povestiseră de câteva ori 
evenimentele până la împușcături: cum vizitaseră La 
Pieta ca simpli turiști, ca să se uite la celebrele fresce; 
cum plecaseră de acolo la scurt timp după ora 5.30 
seara și se întorseseră la apartament. Fiecare dăduse 
descrieri detaliate ale pistolarului și lămuriseră că era 
același care îi urmărise în noaptea precedentă, îl 
rănise pe Roberto și îl omorâse pe Dino. De asemenea, 
ei confirmaseră că acest ucigaș era cel care deturnase 
șalupa lui Roberto și îl omorâse pe Antonio. 

O femeie consilier stătuse de vorbă cu Rose și, mai 
târziu, cu Edie și Jeff. Dar Rose se calmase cu- 
adevărat doar când intrase în Palazzo Baglioni. Părea 
că are o afinitate naturală pentru acest loc și se 
apropiase foarte mult de Roberto. Se simţea în 
siguranţă în interiorul zidurilor vechi ale clădirii de pe 


malul canalului. Înghiţise o licoare specială preparată 
de Vincent după o reţetă secretă despre care acesta 
pretindea că se afla în familia lui de generaţii întregi 
și adormise în sunetele melodioase ale Intermezzo-ului 
în la al lui Brahms. Când Jeff o sărutase de noapte 
bună, ultimul lucru pe care i-l spusese a fost: 

— Nu-mi vine să cred, tată! leșisem din 
apartament doar de câteva minute! 

Jess se uită la fiica sa adormită. 

— Tinerii au puteri remarcabile de recuperare, 
șopti Edie. 

— Cred că asta îți aduce aminte de niște 
evenimente tragice pentru tine. 

Ea zâmbi. 

— Anii de terapie au pus un plasture peste acele 
răni. Aveam opt ani, eram mult mai tânără decât Rose, 
atunci când părinţii mei au fost uciși. Dar nu înseamnă 
că nu-mi amintesc. Fiecare detaliu, ca și cum s-ar fi 
întâmplat ieri. Părea că vrea să vorbească despre asta, 
așa că Jeff o lăsă să se descarce. Am retrăit acea 
experiență de atâtea ori! Niciodată nu-și pierde din 
putere, dar am ajuns să mă împac cu gândul că, da, 
chiar s-a întâmplat. Chiar am intrat în acel laborator 
improvizat din deșert și mi-am găsit mama și tatăl 
practic plutind în propriul sânge. A fost pur și simplu o 
crimă absurdă: asasinul a fugit cu câţiva dolari. Asta a 
fost acum treizeci de ani, iar ceasurile nu au stat, 
pământul nu s-a oprit din rotaţie chiar dacă așa crezi 
că ar trebui să facă. 

— Şi acum lucrezi cu morţii. 

— Oh, da. 

— Într-un fel ciudat, poate că te ajută. 

— Nu sunt sigură de asta, dar păstrează 
perspectiva lucrurilor. 


Jeff se uită întrebător la ea. 

— Uită-te la Cosimo de Medici. A fost unul dintre 
cei mai bogaţi oameni care au trăit vreodată. In 
vremea sa, putea să facă aproape orice. El a dat 
startul Renașterii, pentru numele lui Dumnezeu! Și ce 
este acum? Indiferent unde se află trupul lui, acesta 
este, în cel mai bun caz, o grămadă de oase într-o 
haină frumoasă cu nasturi de aur masiv. 

Jeff se gândi la biata Maria. La viaţa ei atât de 
violent și de fără sens curmată. Și la Dino, care plătise 
preţul suprem ca să-i salveze. Asta fusese doar cu 
două nopţi în urmă, dar deja părea o veșnicie de- 
atunci. Unde era Dino acum? Oare ceva din fiinţa lui 
se întâlnise cu soţia și fiica sa? Oare scăpaseră de 
agonia care le bântuise existenţele? Sau poate din tot 
ce avusese Dino vreodată rămăsese doar o grămadă 
de carne care putrezea într-un cimitir din apropiere? 

Jeff ridică din umeri și se uită în tavan. 

— Intrebări fără răspuns, spuse el ca pentru sine. 
Cred că numai în momente ca acesta ne gândim ce 
înseamnă viața cu adevărat. Și la ce concluzie 
ajungem? 

— Fiecare ajunge la o concluzie complet diferită, 
spuse Edie. 

— Dar există un adevăr de bază, nu-i așa? 

— Probabil că nu, răspunse Edie. 

— Totul este numai fum și oglinzi, totul e în zadar, 
nu-i așa? Chiar dacă crezi sau nu într-o viaţă de apoi, 
singurul lucru care contează cu adevărat este ce lași 
pentru ceilalţi, fie mari opere de artă, o muzică 
minunată pe care oamenii o ascultă secole după 
moartea ta sau ceva simplu, cum ar fi ca oamenii să-și 
aducă aminte că ai fost un om bun, cineva care a dat 
mai mult decât a luat. 


— Poate, spuse Edie, golindu-și paharul și 
turnându-și încă unul. Dar orice faci, orice lași după 
tine, în cele din urmă totul este uitat și în final 
dispare. Văd asta în fiecare zi. La sfârșit, nu mai 
rămâne nimic, nimic-nimic. Oasele se transformă în 
praf și pulbere, iar praful este suflat de vânt. Luă o 
gură zdravănă de coniac. Și ceea ce facem noi dispare 
la fel, nu-i așa? Nu așteptă răspunsul lui Jeff și 
continuă: Într-o bună zi, muzica lui Mozart va fi uitată, 
cuvintele lui lisus nu vor mai însemna nimic. Orice vor 
fi însemnat odată nu va mai avea nicio însemnătate. 
Cum a spus odată marele George Harrison: toate 
trebuie să treacă. 

— Chiar așa, spuse Jeff și ridică paharul. Apoi 
izbucniră amândoi în râs. 

— Deci, acum ce facem? întrebă Edie, ștergându- 
se la ochi. 

— Evident, mergem la Florenţa. Primul lucru. 
Toţi! Jeff se uită spre Rose simțindu-se vinovat pentru 
că o târâse în toată nebunia asta. Apoi îl cuprinse 
furia, furie pentru că nu fusese în stare să o apere de 
toate ororile la care fusese martoră. 


Capitolul 26 

Toronto, în prezent 

Apelul la un număr de Veneţia fusese făcut de 
unul dintre secretarii lui Luc Fournier care îi întinse 
telefonul în timp ce limuzina gonea spre aeroport. 

— Bună seara, zise Fournier. Auzi respiraţia 
persoanei de la celălalt capăt al firului. Nu trebuie să 
spui nimic. Fournier fu cât se poate de clar și de 
concis. Hai să facem asta cât mai simplu posibil. 
Vreau să intervii personal. Înţelegi?... Bine! Asta e tot! 
Să nu mă dezamăgești! 


Capitolul 27 


Veneţia, în prezent 

Cei doi bărbaţi purtau costume gri identice. Unul 
avea o pereche de ochelari de soare pe nas, chiar dacă 
era ora 22.30 și întuneric beznă în faţa secţiei de 
poliție. Celălalt, mai înalt, avea părul vopsit blond, dar 
se vedeau rădăcinile negre. Mesteca gumă. Se 
apropiară de biroul principal, iar ofițerul de serviciu, 
Gabrielli Risso, îi zări și simţi cum îl trec fiori pe șira 
spinării. 

— Da? 

Bărbatul cu ochelari de soare scrută încăperea în 
liniște. Celălalt scoase un portofel din buzunar, îl 
deschise și îl puse în faţa ofițerului de la birou. ROS: 
Raggruppamento Operativo Speciale, o divizie de elită 
a carabinierilor, o unitate antiteroristă. 

— Cu ce vă pot ajuta? întrebă Risso. 

Mestecând gumă în continuare, blondul spuse: 

— Am venit să luăm prizonierul. 

— Dacă vă referiţi la suspectul de crimă adus aici 
de la San Marco în această seară, este încă anchetat. 

— Cheamă-ţi comandantul aici... acum! 

Risso se uită fix în ochii cenușii ai omului din faţa 
lui și decise să nu se certe cu el. Ridică receptorul și 
formă un număr de interior din trei cifre. 

Câteva clipe mai târziu, își făcu apariția un bărbat 
de vârstă mijlocie, îmbrăcat în uniforma de comandant 
provincial. 

— Comandant Mantessi, spuse el, cu puternic 
accent napolitan. Ofiţerul meu de serviciu mi-a spus 
că vă interesează asasinul din San Marco. 

Comandantul le făcu semn către o sală aflată la 
oarecare distanță de holul de primire. Era complet 
goală, cu excepţia unei mese de oţel. Singura 


fereastră dreptunghiulară din cameră, aflată pe 
peretele opus ușii, avea zăbrele. Bărbatul cu ochelari 
se opri la un capăt al mesei. Blondul se așeză. 

— Am fost trimiși să transferăm prizonierul. 

Comandantul se lăsă pe un scaun de cealaltă parte 
a mesei, își puse mâinile pe masă și își împreună 
degetele. 

— N-am auzit nimic despre asta. 

— Comandantul nostru v-a trimis un e-mail în 
această seară. 

— Nu am primit niciun e-mail. 

Ofiţerul ROS continua să-l fixeze cu privirea pe 
Mantessi și scoase din buzunarul hainei niște hârtii. 

— lată! 

Mantessi se uită la ele și apoi se ridică fără un 
cuvânt. 

— Așteptaţi aici. 

În mai puţin de un minut se întoarse în cameră. 

— Nu a fost înregistrată această cerere nicăieri în 
afară de acest document pe care mi l-aţi arătat. Nu 
există niciun e-mail, spuse el simplu. 

— Am anticipat această situaţie, spuse ofiţerul 
ROS. Nu poţi să te bazezi pe noile tehnologii. Așa că 
mi-am luat libertatea de a-l contacta pe superiorul 
dumneavoastră, prefectul adjunct, Aldo Candotti - 
spuse el și-i dădu lui Mantessi mobilul său. 

Comandantul îl luă ca și cum ar fi fost un pește 
stricat. Punând telefonul la ureche, spuse: 

— Da, domnule prefect adjunct. Da, așa este. Dar, 
domnule, nu avem nicio bază formală... Se uită la 
ofițerul ROS, care își privea pantofii și se legăna pe 
călcâie. Celălalt ofițer părea că se uită prin el, dar era 
greu de spus având în vedere ochelarii de soare. Da, 
domnule! Da, normal. Înţeleg... Foarte bine... Noapte 


bună! se prefăcu a încheia conversaţia, deși Candotti 
îi pusese de mult punct. 

Dubita ROS trase la intrarea din spate a secţiei de 
poliție. Prizonierul avea mâinile legate la spate cu 
cătușe. Patru ofițeri de poliție îl escortară la ușile 
dubiţei. Zâmbi dispreţuitor spre  Mantessi, care 
urmărea totul din ușă. Doi ofiţeri în uniformă îi 
împinseră capul prizonierului în jos ca să nu lovească 
rama ușii și pocniră portierele, apoi loviră cu palma în 
ele pentru a-i da de înţeles șoferului că totul era în 
regulă. Dubiţa demară în trombă. O Alfa Romeo 159 
cu ofițerii ROS o porni imediat după ea. 

Cele două vehicule traversară Ponte della Liberta 
și o luară spre Mestre, lăsând luminile Veneţiei în 
urmă. Drumul principal o lua spre nord și se avânta 
peste câmpurile pline de măslini, apoi se îngusta și 
devenea doar o șosea pe două benzi, cu case modeste 
de piatră pe fiecare parte. Dubiţa și mașina traseră pe 
dreapta pe o alee. Cei doi bărbaţi săriră din Alfa 
Romeo și se întâlniră cu șoferul dubiţei la jumătatea 
distanţei dintre vehicule. Aleea era mocirloasă sub 
picior. Lapoviţa se oprise doar cu o oră în urmă. Din 
gură le ieșeau aburi calzi de respiraţie. Făcură schimb 
de chei. Mașina întoarse, se răsuci pe alee și o porni la 
drum, în timp ce ofițerii ROS săriră în cabina dubiţei, 
porniră motorul și continuară pe drumul mocirlos. La 
aproape un kilometru depărtare, se vedeau lumini în 
noapte. Încetiniră și traseră sub ramurile unui copac 
lângă o mașină neagră staționată acolo. Fugiră în 
spatele dubiţei și deschiseră ușile. 

— Dumnezeule, ce mă bucur să vă văd! exclamă 
prizonierul și ieși în aerul rece. 

Unul din ofițerii ROS îl bătu pe spate. 

— Şi noi ne bucurăm să te vedem, Giulio. 


Celălalt ofiţer îi desfăcu repede cătușele. Giulio își 
frecă încheieturile mâinilor. Unul din ofiţeri îi oferi o 
țigară. O luă recunoscător și o aprinse, mergând după 
ei pe o parte a dubiţei. 

Farurile mașinii se stinseră și o siluetă robustă 
ieși din mașina neagră. Aldo Candotti își ţinea mâinile 
în buzunarele unui pardesiu lung, care îi flutura pe 
lângă picioare. Dădu mâna cu cei trei bărbaţi. 

— Excelentă treabă, spuse el, cu vocea plată. 
Acum, domnilor - se întoarse spre cei doi ofiţeri ROS. 
Dacă puteţi să așteptați aici o clipă, aș vrea să vorbesc 
ceva în particular cu Giulio. 

Candotti puse un braţ cărnos în jurul umărului 
prizonierului și îl conduse pe poteca plină de frunze pe 
sub copaci. 

— Sunt foarte recunoscător, zâmbi larg Giulio 
către Candotti. În curând voi avea informaţia de care 
aveţi nevoie. 

— Problema este, răspunse șeful poliţiei, că se 
pare că ai dat naștere la... cum să spun? Mult PR 
negativ, Giulio. Ideea ta de a te duce s-o iei pe fată din 
apartament a fost atât de neinspirată, încât a trebuit 
să intervin personal. 

Giulio își duse ţigara la buze și trase din ea. Apoi o 
scoase, o aruncă la pământ și o strivi cu vârful 
pantofului. Când ridică din nou privirea, Candotti 
tinea un pistol în mână, la doar câţiva centimetri de 
fruntea lui. Giulio se încordă și se dădu un pas înapoi. 

— Ineficienţa este scuzabilă la mulţi oameni, 
Giulio, spuse Candotti plictisit. Oamenii pot accepta că 
un star de muzică pop ajunge târziu la un concert sau 
că un pictor are nevoie de puţin mai mult timp ca să-și 
termine opera de artă. Dar asasinii? Ei bine, nu 
merge, nu-i așa? Sunt sigur că înţelegi. 


Giulio gândea cu febrilitate. Nicio situaţie nu era 
absolut iremediabilă. Aruncă o privire în direcţia 
vehiculelor și-i văzu pe cei doi bărbaţi uitându-se 
direct spre ei. 

— Aș spune că îmi pare rău că trebuie să fac asta, 
continuă șeful poliţiei. Dar urăsc clișeele, tu nu? 
Acum, să te pun să stai în genunchi și să-ţi trag un 
glonţ în cap sau ar fi mai sportiv să te las să alergi și 
să te împușc în spate? 

Pistolul bubui și apăru o gaură mare în fruntea lui 
Giulio. 

— Sau ce-ar fi să te iau prin surprindere? întrebă 
Candotti. 

Punându-și pistolul în buzunar, o luă înapoi spre 
mașină, încercând să nu se murdărească de noroi pe 
pantofi. Deja pornea motorul când cei doi polițiști se 
apropiară. Candotti cobori geamul. 

— Îngropaţi-l în pădure, spuse el, uitându-se în 
ochii reci, lipsiţi de expresie, ai ofițerului ROS blond. 
Fără niciun alt cuvânt, acceleră mașina și ieși pe 
șoseaua principală, și înapoi spre Republica 
Serenissimă a Veneţiei. 


Capitolul 28 


Florenţa, în prezent 

Când ajunseră la Capela Medici, era seara târziu. 
Nu mai găsiseră bilete de tren, fiind nevoiţi să 
închirieze o mașină. Îi făcuseră o vizită lui Roberto, 
apoi trecuseră să ia câteva lucruri de la apartamentul 
lui Jeff și pe la secţia de poliție ca să obţină 
permisiunea de a călători la Florenţa, așa că se făcuse 
aproape ora 16.00 când părăsiră Piazzale Roma. 

Jack Cartwright îi întâmpină la scările care 
duceau la sala raclelor. Dădu mâna cu Jeff și îi aruncă 
o privire pocăită lui Edie. Ea își dădu ochii peste cap și 
merse direct în biroul unchiului său. 

Poliţia înapoiase toate lucrurile pe care le ridicase 
pentru investigații, dar numai un angajat din 
personalul laboratorului, Sonia Ștefani, se întorsese la 
muncă din concediu. Computerele fuseseră 
reinstalate, fișierele verificate; totul era în ordine. De 
fapt, era aproape la fel cum fusese cu o săptămână în 
urmă, aproape ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Jack arătă spre tavan. 

— Camere de supraveghere, explică el. Poliţia a 
recomandat, iar firma de asigurare a insistat asupra 
acestui lucru. E o ingerinţă în intimitatea fiecăruia, 
după părerea mea. 

Edie ridică din umeri. 

— Este bine că te-ai întors așa de repede, îi spuse 
Soniei. Apreciem asta foarte mult, eu și Jack. 

— Ca să fiu sinceră, m-am plictisit de moarte. Aţi 
fost la Veneţia? 

— Da, aveam nevoie de o scurtă pauză, minţi Edie. 
El este un prieten, Jeff, și fiica lui, Rose. 

Își dădură mâinile. 

— Deci, ce s-a mai întâmplat? întrebă Edie. Am 


văzut reportajul TV, desigur. Se uită spre Jack 
Cartwright, care stătea pe un scaun pivotant la 
vechiul birou al lui Carlin Mackenzie. 

— Vezi astea de aici, spuse Jack, arătând spre o 
imagine de pe ecranul monitorului; dungi colorate 
care semănau cu tresele de pe umerii soldaților. Acum 
doar două zile am obţinut un software nou-nouţ care 
ne permite să efectuăm teste ADN pe mostre extrem 
de mici. Asta înseamnă că am putut să prind mai bine 
natura ADN-ului pe care l-am prelevat din trupul care 
credeam că este al lui Cosimo. Prin comparaţie, aici 
sunt mostre de la alţi patru membri ai familiei Medici. 

Apăsă câteva taste și câteva seturi de dungi 
colorate apărură sub prima. 

— Te-ai fi așteptat să se potrivească în zona 
aceasta, spuse, și mută cursorul de-a lungul unui bloc 
de culoare. Dar nu este nimic. Ridică privirea și se 
uită la Edie. Acest corp nu poate să fie al unui 
membru al familiei Medici. 

— Atunci cine dracului este? întrebă Jeff. 

— Asta nu pot să spun. Dar am descoperit niște 
fapte interesante. Am comparat mostra cu altele din 
International HapMap. 

— Cu ce? întrebă Jeff. 

— Scuze. Pentru că genomul uman a fost localizat 
pe hartă acum câţiva ani, acum avem ceva care se 
numește International HapMap Project, adică un 
catalog de PNU. 

— Care sunt? 

— Polimorfisme nucleotide unice, întrerupse Edie. 
Cantități minuscule de ADN care variază cel mai 
adesea de la un individ la altul; fragmente de genom 
care fac ca o persoană să aibă, știu și eu, ochi albaștri, 
să spunem. Sau spatele păros. 


— Sau un nas ca al mamei, interveni și Rose. 

Jeff își puse un braţ pe umerii ei. 

— Nu contează, spuse Cartwright. Ideea este că 
am putut să compar ADN-ul de la acest corp cu peste 
trei milioane de PNU din catalog și am aflat că acest 
cadavru îi aparţine unui bărbat care s-a născut în 
Scandinavia. Din câte știm, Cosimo de Medici nu a 
călătorit niciodată o mie cinci sute de kilometri ca să 
ajungă în Scandinavia, deci trupul cu siguranţă nu 
este al lui Cosimo. Presupun că este probabil al unui 
servitor de la curte sau al unui sclav. 

— Dar femeia? întrebă Jeff. 

Jack se ridică brusc. 

— Voi doi aveţi de gând să-mi spuneţi vreodată ce 
se întâmplă? 

Edie înghiţi în sec. 

— Ce te face să crezi...? 

— Edie, de ce te-ai întors așa repede? Și cum de 
este Jeff atât de interesat de toate astea? Inspiră 
adânc. Citesc și eu ziarele, să știi. Patru morţi în 
câteva zile. Un celebru viconte împușcat, unul care se 
întâmplă să îţi fie prieten, Jeff. 

— Imi pare rău, Jack, spuse Edie. N-a fost planul 
meu să te ţin în necunoștință de cauză. Observă că 
Rose făcea ochii din ce în ce mai mari. 

— Şi nici pe tine, îi spuse Jeff fiicei sale. 

Edie îi relată lui Cartwright pe scurt povestea, 
lăsând deoparte informaţiile esenţiale privind indiciile. 

— Şi, evident, aţi găsit ceva în La Pieta care v-a 
adus înapoi aici? spuse Jack, atunci când ea termină. 

Edie aprobă din cap. 

— Şi, evident, nu aţi auzit ultimele știri. 

— Ce vrei să spui? 

Cartwright se opri o clipă, savurând efectul 


dramatic pe care îl produsese remarca sa. 

— Presupusul asasin a evadat din custodia poliţiei. 

— Ce? ţipară Edie și Jeff la unison. 

— Au făcut public în seara asta, chiar înainte de a 
sosi voi, de fapt. Nici urmă de el. 

— Tată? făcu Rose temătoare. 

— Stai o clipă, draga mea, spuse Jeff. Este în 
regulă. 

— Şi ce aţi găsit în La Pieta mai precis? întrebă 
Jack, cu un rânjet pe faţă. 

— Era o frescă. 

— Ştiu. Locul ăla e plin de fresce, la naiba! 

— Pe o frescă apărea o imagine cu această capelă. 
Și scria ceva: „SOTTO 400,1.000”. 

— Şi ce vrea să însemne asta? 

— „Sub”, în latină, spuse Edie. 

— Știu asta, murmură Jack. 

— Atât. Nu am nicio idee ce vrea să însemne 
restul. 

Cartwright se întoarse spre Jeff. 

— Dar tu? 

— Am crezut că ar putea să fie o combinaţie sau 
un Cod, dar... 

— Evident că v-aţi încâlcit prea mult în treburile 
astea, spuse Jack. Nu mai vedeţi pădurea din cauza 
copacilor. De ce să amestecați latina cu numerele 
moderne? 400,1.000? Trebuie să vă spună ceva. 
Schimbaţi 400 și 1.000 în sistemul numeral roman și 
ce aveţi? CD, M. 

— CD, M... 

— C-o-s-i-m-o De M-e-d-i-c-i? 

Jeff și Edie se uitară la Cartwright ca și cum le-ar 
fi revelat sensul vieţii. 

— Genial, Jack, zâmbi Edie timid. 


— „Sub Cosimo de Medici”, spuse Jeff. Urăsc să vă 
stric petrecerea, dar nu am ajuns de unde-am plecat? 
Artefactul pe care l-aţi găsit nu era tot „sub” Cosimo 
de Medici? 

— Doar că nu era Cosimo, ripostă Jack. 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu! exclamă 
Edie. Este ridicol! 

— Nu, nu - stai puţin, stai puţin! Jeff se aplecă pe 
marginea biroului și se uită la podea. Celălalt corp, 
femeia. Aţi presupus că este Contessina de Medici, 
corect? Dar artefactul se afla sub corpul presupus a fi 
al lui Cosimo. Poate că indiciul din La Pieta ne 
conduce la ceva ce se află sub celălalt corp. 

— Ce te face să crezi asta? 

— Păi, răspunse Jeff. CD, M pot să însemne 
Cosimo de Medici, dar pot la fel de bine să însemne 
Contessina de Medici, nu-i așa? 

Le luă o jumătate de oră ca să scoată trupul din 
raclă, o procedură pentru care era nevoie de multă 
răbdare și de o foarte mare experienţă pentru a evita 
să se aleagă cu un maldăr de oase și de praf pe 
podeaua laboratorului. Edie și Jack transferară trupul 
femeii din locul în care se odihnea pe o targă pe roti, 
pe care Rose o ajutase pe Sonia s-o pregătească. Rose 
nu voia să mai fie dată la o parte. Iar Jeff își zise că, în 
cele din urmă, era mai bine decât să o gonească cu 
fiecare ocazie. Dăduse piept cu cele mai mari pericole 
și se dovedise a fi o tânără curajoasă și rezistentă. Se 
trezi privind-o, admirând-o în timp ce lucra. Se simţea 
extrem de mândru de fetiţa lui. 

Cei doi paleopatologi își puseseră halate și mănuși 
de cauciuc și se pregăteau să înceapă investigaţiile. 
Edie fixă o lumină puternică aproape de targă, în timp 
ce Jack își potrivi un fel de monoclu pe ochiul stâng. 


Nimeni nu vorbea. Jeff observă pentru prima oară 
luminiţa roșie de la camerele de supraveghere din 
laborator și se gândi ce ciudăţenie or fi înregistrând. 

— Corpul se află aproximativ în aceeași stare ca al 
bărbatului, remarcă Edie, în timp ce examina hainele 
și câteva fire de păr sur din jurul tâmplelor cadavrului. 
Posibil să fi fost îngropate în același timp. 

Luă cu penseta câteva fire de păr și le puse într-o 
eprubetă pe care o etichetă. Cartwright perie câteva 
fire de praf de pe rochia femeii și le puse într-o 
eprubetă similară. 

Mare parte din rochia femeii se dezintegrase, în 
special pe partea de dedesubt, lăsând un strat de 
pânză doar de grosimea unei coli fine de hârtie peste 
corp. Îndepărtară cu mare atenţie bucăţelele de 
material, așezându-le pe o masă din apropiere, pe care 
puseseră în prealabil o folie de plastic. Apoi puseră o 
altă folie de plastic peste haine. 

Pielea cadavrului era maronie, culoarea lemnului 
de tec vechi, cu niște pete sub braţe și în zona 
pelvisului. Pe alocuri se dezintegrase și nu mai 
rămăsese nimic din tegumente, lăsând la iveală osul 
gol. 

— OK, spuse Edie. Să aruncăm o privire „sub” 
corp. 

Repetând aproape identic ceea ce făcuse echipa 
cu aproape o săptămână în urmă, Jack răsuci corpul 
pe o parte. Văzură forma șirei spinării și oasele vechi, 
acolo unde vertebrele fuseseră expuse din cauza 
dezintegrării pielii și a cărnii. Apoi Edie îl zări, între a 
șasea și a șaptea vertebră, în spaţiul intercostal, acolo 
unde fuseseră odată mușchi și ţesut. Un obiect 
argintiu. 

— Răsuciţi-l înapoi, le ceru Edie și îl ajută pe Jack 


să răsucească corpul care n-avea nici măcar greutatea 
unor fulgi. 

— E ceva? întrebă Jack, aplecându-se ca să vadă 
mai de aproape. 

— Cred că da. Jeff, ai putea...? 

— Îmi pare rău, spuse Jeff, trăgându-se un pas 
înapoi. 

Repetând procedura pe care o urmase Carlin 
Mackenzie, Edie desfăcu ce mai rămăsese din pieptul 
femeii. Acolo, cuibărit în țesutul acum uscat, observă 
marginea a ceva ce semăna a fi o cutiuță metalică. 
Câteva dintre coastele femeii se făcură praf. Edie 
dădu cu grijă la o parte un fragment de os și, cuo 
perie moale, mătură cu atenţie cavitatea, înainte de a- 
și strecura degetul arătător înmănușat în deschizătura 
creată. 

Toată încăperea era învăluită în tăcere - toţi patru 
se uitau hipnotizaţi la obiectul pe care îl scoase Edie. 
Era o cutiuţă metalică nu mai mare de cinci centimetri 
pătraţi, cu o închizătoare minusculă pe o parte. Edie 
merse într-o parte și puse cu grijă obiectul pe o 
măsuţă acoperită cu plastic. 

Era ceva atât de simplu. Metalul părea să fie 
argint sau aliaj de argint. Arăta la fel de nou ca în ziua 
în care fusese făcut. Jack se aplecă și-și potrivi 
monoclul, apoi și-l scoase cu totul și trase o lupă mai 
mare, aflată pe un stativ special. 

— Nu are niciun semn pe ea, spuse. 

— Putem s-o deschidem? întrebă Jeff. 

Edie ridică închizătoarea cu o pensetă și desfăcu 
atent capacul. Acesta se dădu la o parte încet. 
Înăuntru se afla o cheie mică pe un pat de catifea de 
un mov decolorat. Pe mânerul cheii se zăreau 
cuvintele: „GOLEM KORAB”. Edie o scoase din cutie și 


o tinu în mână între arătător și degetul mare cu 
mănușile în mâini. Tocmai o întorsese ca să vadă dacă 
scrie ceva și pe cealaltă parte, când auzi o voce 
ciudată: 

— Bravo! 

Un bărbat înalt cu părul vopsit în șuviţe blonde 
stătea la jumătatea drumului pe scară, spre camera 
funerară. Fuseseră atât de adânciţi în ceea ce făceau, 
încât niciunul dintre ei nu îl auzise venind. Bărbatul 
aplauda încet, sunetul palmelor sale fiind camuflat de 
mănușile de piele pe care le purta. Se opri, băgă mâna 
în buzunarul hainei de unde scoase un revolver. 

— Se pare că am ajuns chiar la momentul potrivit. 
Acum... - se uită direct spre Edie - te rog să pui înapoi 
cheia și să te depărtezi de lângă masă. 

Edie nu se mișcă. 

— Foarte bine, spuse el, ridicând pistolul. 

— Edie! ţipă Jeff. 

Bărbatul zâmbi, dar menţinu pistolul aţintit asupra 
lor. 

— Foarte rezonabil. 

Ajunse la masă în trei pași, ridicând cheia din 
cutie. 

— Frumos, nu-i așa? Strecură cheia în buzunar. 
Acum, îmi pare foarte rău, dar va trebui oricum să vă 
omor. Angajatorului meu nu i-ar plăcea ca publicul să 
afle de vizita mea și, ei bine, nici mie. In genunchi! 

Niciunul nu se mișcă. Îl pocni pe Jeff cu pistolul în 
tâmplă, trimițându-l la podea. 

— Tată! ţipă Rose și se duse repede lângă el. 

— În genunchi! repetă bărbatul. 

Jack și Edie se supuseră. 

— Faţa la perete. Și tu. 

Tremurând, Sonia se alătură celor doi. 


— Acum, cine vrea să fie primul? Cred că cea mai 
tânără, nu credeţi? 

Jeff acţionă instinctiv și se aruncă spre mâna 
bărbatului înarmat. Cu o forţă pe care nici nu bănuia 
că o posedă, se izbi cu capul în faţa blondului 
spărgându-i nasul. Pistolul alunecă pe podea. Blondul 
se împiedică cu spatele, apucându-se în ultima clipă 
de marginea mesei ca să nu cadă. Dar Jeff încă nu-și 
potolise furia și disperarea. Îl pocni pe bărbat cât putu 
de tare în plexul solar. Acesta se aplecă de mijloc și 
gemu. 

Jack și Edie erau și ei amândoi în picioare, iar 
Sonia recuperase pistolul de pe jos. Poate că era 
depășit de numărul lor mare, dar blondul nu era un 
simplu bătăuș în baruri. Cu sângele șiroind din nasul 
spart, apucă targa pe roţi cu trupul femeii și o împinse 
cu putere spre ei. Targa porni spre cealaltă parte a 
camerei, se lovi de un dulap cu computere aflate pe un 
stand mobil și alunecă până într-un colţ al 
laboratorului, unde se întâlneau două bancuri de 
lucru. Corpul mumificat alunecă în diagonală de pe 
masă și pe oţelul de pe bancurile de lucru, împrăștiind 
în jur stative cu eprubete și alte instrumente de 
laborator și apoi ateriză cu capul înainte, dar, în mod 
miraculos, intact într-o încurcătură de fire și hârtii. 
Impingând-o apoi pe Rose la o parte, atacatorul urcă 
câte trei trepte o dată. 

Jeff se repezi la Rose și o trase spre el. 

— Ești bine, iubirea mea? 

— Sunt bine, tată. Tu sângerezi. 

Jeff își duse mâna la tâmplă, unde fusese lovit cu 
patul pistolului. 

Sonia aduse o cârpă rece și umedă și șterse ușor 
rana. Nu era adâncă, dar deja pielea din jurul ei 


începea să se învineţească. 

— N-ar trebui să chemăm poliția? spuse ea. 

— N-ar trebui mai întâi să verificăm dacă ticălosul 
ăsta nu mai este încă aici? întrebă Edie. 

Jeff luă pistolul de la Sonia și fugi în sus pe scări. 
Dar nu se zărea nici urmă de intrus pe nicăieri. In 
fond, luase ceea ce-i trebuia. 

— Ei bine, ăsta pare a fi finalul aventurii noastre, 
spuse Jack. 

— Da, așa s-ar putea să fie, răspunse Jeff mâhnit. 

— Am văzut ce scria pe cheie, spuse Edie. 
„GOLEM KORAB”. 

— Sună a budincă indiană, observă Sonia. 

Rose fu singura care râse. Dar apoi expresia feţei 
ei deveni serioasă. 

— Așteaptă puţin, Edie, spuse ea dintr-odată. Ai 
văzut ce scria pe o parte a cheii. Dar pe cealaltă? 

— Din păcate, nu am apucat să văd asta. Prietenul 
nostru cu părul vopsit ne-a întrerupt chiar când voiam 
să întorc cheia pe partea cealaltă. 

Se lăsă liniște preţ de o clipă, dar apoi tăcerea fu 
întreruptă de Sonia: 

— Camerele de supraveghere, spuse ea, cu ochii 
larg deschişi. 

Ceilalţi se uitară la ea fără expresie. 

— Poate că nu ai avut timp să vezi cealaltă parte a 
cheii, dar camerele poate că au prins imaginea. 

— Sonia, ești un geniu! exclamă Edie. 

Scoţând cardul de memorie din camera de 
supraveghere, Sonia îl puse într-un cititor multimedia 
conectat la unul dintre computerele MacIntosh. 

— Ştii ce ai de făcut? o întrebă Edie, în timp ce 
Sonia preluă tastatura și începu să tasteze câteva 
comenzi. 


— Am prins câteva șmecherii de la fratele meu. El 
lucrează pentru o firmă de securitate la Milano. 
Camerele acestea sunt în marea majoritate standard. 
Ele înregistrează imaginile pe aceste carduri de 
memorie și apoi sunt șterse automat la fiecare 
douăzeci și patru de ore, după ce imaginile originale 
au fost stocate pe un hard disc. Deci tot ce trebuie să 
facem este să derulăm imaginea până la momentul de 
acum douăzeci de minute, spuse Sonia. 

Mare parte din imagini prezentau un laborator 
gol. Apoi o văzură pe Sonia intrând și apoi ieșind. 
Puțin mai târziu, Jack Cartwright veni de pe coridor și 
lucră cam o oră la unul dintre computere. Derulând 
imaginea mai departe, Sonia găsi momentul în care 
Edie și Jack erau aplecaţi asupra cadavrului de pe 
targa cu roţi. O văzură pe Edie cum ridică un obiect 
din cadavru, îl pune pe o masă, îl deschide și scoate 
cheia. 

— Aici este! exclamă Edie. Mergi înapoi. 

Sonia tastă ceva și filmul începu să se deruleze 
înapoi. Încetini mișcarea până când ajunse să se miște 
cadru cu cadru. 

— Acolo, spuse ea. 

Pe ecran văzură degetul mare și cel arătător al lui 
Edie ţinând cheia. 

— Este imposibil, remarcă Jeff disperat. Nu poţi să 
distingi nimic. 

— Așteptaţi puţin, spuse Sonia, cu degetele 
dansând pe tastatură. Imaginea de pe ecran se mări și 
se dădu spre dreapta, se opri și începu să crească din 
nou. Cheia umplea acum tot ecranul, dar imaginea era 
înceţoșată. 

— Trebuie doar să îmbunătățesc imaginea 
aceasta... 


Câteva secunde mai târziu, Sonia se rezemă de 
scaun. 

— Voilă! 

Se distingea doar o inscripţie slabă pe marginea 
cheii. Era o clădire cu un singur etaj și cuvântul: 
ANGJA. În mijlocul clădirii doar două litere micuţe, M 
și D. 

La ora 7 dimineaţa, aeroportul din Pisa era 
aproape gol, semănând mai mult cu o staţie de 
autobuz decât cu un aeroport internaţional. Rose, 
înfofolită în haina ei groasă de iarnă, sorbea dintr-o 
ceașcă de plastic un ceai slab pe care tocmai i-l 
dăduse Jeff. 

— Chiar nu trebuie să mă faci pachet și să mă 
trimiți acasă, să știi, tată, spuse ea, mângâindu-l ușor 
cu mâna înmănușată. 

— Mă tem că da, Rose. Crede-mă, îmi pare rău, 
dar ai asistat și-așa la prea multe întâmplări 
înfricoșătoare. Se simţea furios pe el însuși pentru că- 
și pusese fiica în pericol, pentru că îi stricase vacanţa 
în Italia, pentru că o expusese la atâtea orori. Sunt... 
începu el. 

— Tată, nu e nevoie. Nu este vina ta. la-o și așa: 
câte fete de vârsta mea au parte de atâta acţiune? 
râse ea. Gândește-te câte le pot povesti prietenilor!... 
Glumesc, tată, adăugă ea repede, văzând că acesta se 
schimbă la față. 

El reuși să zâmbească obosit și o îmbrăţișă. 

— Deci, promite-mi, spuse el, ţinând-o la distanţă 
de un braţ de el. Nicio vorbă nimănui, nici măcar 
mamei tale... în special mamei tale. 

— Pe cuvântul meu! 

Se întoarseră spre Edie, care se apropia de ei. 

— Totul este pregătit? 


— Da. Pașaport, bilete, bani, spuse ea zâmbind 
spre Jeff. Cel puţin, le aveam pe toate trei când mi s-a 
cerut să le verific acum două minute. 

Edie râse și o sărută pe Rose pe frunte. 

— Ne vedem curând. 

Rose se ridică pe vârfuri și își sărută tatăl pe 
obraz. 

— Au! 

— O, Dumnezeule! Îmi pare rău, tată! 

— Nicio problemă, spuse el, ducând mâna la 
obrazul vânăt. 

Când le ajunse rândul la îmbarcare adăugă: 

— Sună-mă când ajungi acasă, da? 

— Așa am să fac. Şi te rog, tată, ai grijă. Nu prea 
înţeleg eu tot ce se întâmplă cu voi, oameni buni; dar 
poate că e timpul să mergeţi la poliție? 

— Da, poate, Rose. Poate. Dar nu-ţi face griji. Vom 
răzbi noi la capăt. Și vii din nou peste vreo două luni, 
OK? 

— Încercaţi să mă opriţi! 

Zicând acestea, plecă. De cealaltă parte, își luă 
geanta și se mai întoarse o dată să le facă semn cu 
mâna lui Jeff și lui Edie înainte de a intra pe coridorul 
lat care ducea la porţile de plecări. 

Rose stătea și citea o revistă când o voce anunţă 
în italiană, și apoi în engleză, că pasagerii de la clasa 
Business pot să se îmbarce pentru zborul BA către 
Gatwick. Își împături revista, o băgă în buzunarul 
lateral al genţii și se ridică. 

— Rose, spuse o voce în spatele ei. 

Se întoarse surprinsă, apoi zâmbi: 

— Ce faci tu aici? 


Capitolul 29 


Ragusa, iunie 1410 

Când se lumină de ziuă, grupul lui Cosimo lăsase 
mănăstirea cu mult în urmă. Trei zile mai târziu, 
ajunsese în orașul de coastă Ragusa. 

Se simțeau bine să se întoarcă la civilizaţie și nu 
se gândeau prea mult la necazurile prin care 
trecuseră. Când ajunseră la o tavernă din mijlocul 
portului Ragusa, soarele apunea, aruncând o lumină 
caldă, aurie peste apele tremurânde din golf. 
Marinarii își spălau bărcile, și negustorii se înghesuiau 
să-și vândă marfa care le mai rămăsese. Copiii râdeau 
și se jucau în jurul sforilor care ţineau strâns bărcile 
de chei și se fugăreau în jurul năvoadelor și al lăzilor, 
în timp ce adulţii stăteau de vorbă și beau. 

Cosimo se simţea excelent. Aventura implicase 
riscuri enorme, dar meritase. Ceea ce luaseră cu ei de 
la mănăstire era cu adevărat uimitor, cuprinzând o 
colecţie de eseuri de Martial, un comentariu asupra 
operelor lui Homer și un text minunat care părea să 
fie un exemplar foarte timpuriu al unui dialog de 
Platon. Reușise să salveze și o parte dintr-un text 
original al lui Aristotel și, cel mai important dintre 
toate, o lucrare originală aproape completă, numită 
Istorii, scrisă de marele Herodot. Cu toţii dormiră duși 
în acea noapte, prima lor noapte într-un pat de la 
atacul asupra mănăstirii. 

Cosimo ciocăni la ușă. Apoi lovi mai tare. Nu primi 
niciun răspuns. 

— Ambrogio... Ambrogio! strigă el. 

Contessina şi Niccoli aşteptau pe hol, în spatele 
lui. Se întoarseră spre hangiul care se apropia de ei cu 
o legătură de chei. 

— Vă faceţi griji pentru prietenul vostru? Poate că 


a băut ceva mai mult decât putea duce aseară, chicoti 
omul și apoi își frecă barba. 

Descuie ușa și o împinse. 

Ambrogio zăcea pe pat. 

— Ha! Vă las să-l ajutaţi cu durerea de cap, le 
spuse vesel hangiul. 

Contessina îi luă mâna lui Ambrogio. 

— Ambrogio, șopti ea. 

El tresări când își auzi numele strigat, și apoi 
deschise larg ochii. 

— Arăţi groaznic, îi spuse Cosimo. Credeam că 
reziști la băutură ceva mai bine de-atât. 

Se opri deodată la colţul patului lui Tommasini. 
Podeaua era pătată de sânge și de un lichid gălbui. 
Ceva mai încolo zăcea pe spate, cu colții trași, un 
șobolan mare maro. O tumoare uriașă, cam de 
mărimea craniului său, îi crescuse pe cap. Avea ochii 
încă deschiși și urme de sânge uscat pe blană. 

— Ambrogio, ţi-e rău? ţipă Contessina. 

Tommasini încercă să se ridice în capul oaselor. 
Gemând, își duse mâna la frunte. Avea cearcăne mari, 
rotunde și negre în jurul ochilor, buzele uscate și tenul 
cadaveric. 

— Eu, eu n-am putut să dorm. Avea vocea 
pierdută. 

— Ce Dumnezeului este asta? spuse Cosimo, 
arătând spre podea. 

Tommasini se uită și el în jos spre podea și se 
întoarse repede. 

— Dumnezeule! Otravă? murmură el. 

— Sper că este doar asta... chiar așa sper. 

Stele argintii punctau noaptea neagră ca 
abanosul, în timp ce Cosimo se aplecă peste 
balustrada corăbiei și se uită la oceanul albastru ca 


smoala și calm. Zadar, corabia comercială pe care se 
îmbarcaseră la Ragusa, era rapidă, dar niciun vas nu 
era destul de rapid pentru el. Acum cel mai mult își 
dorea să fie acasă, să se plimbe pe străzile Florenței și 
să aibă timp să studieze măreţele comori pe care le 
salvaseră de barbarul Stasanor. 

O călătorie de șapte zile pe coasta de nord, apoi 
spre vest și spre sud avea să-i ducă la Ancona, ceea ce 
însemna că evitau Veneţia. Apoi încă o călătorie de 
două zile călare până acasă. Simţind dintr-odată că-l ia 
frigul, Cosimo își strânse mai bine în jurul trupului 
pătura de lână pe care și-o aruncase pe umeri. 

Cosimo fu trezit de un țipăt ascuţit. Işi trase 
pantalonii pe el în întuneric, pierzându-și aproape 
echilibrul. Apoi ieși pe punte și îi zări pe Niccoli și pe 
Contessina apărând din partea din spate a corăbiei. 
Parcă aveau ochii înceţoșaţi, în lumina cenușie a 
dimineţii. Un tânăr din echipaj se apropie în goană, cu 
ochii negri de șoc. Cosimo se pregătea să-l apuce de 
umăr, când auzi vocea căpitanului. 

Căpitanul Davonik era un bărbat masiv, cu o 
barbă înspicată, cu ochii căprui și obrajii aspri de 
vreme. Urmase drumul acesta spre Ancona de mii de 
ori și oamenii spuneau că are apă sărată de mare în 
loc de sânge. 

— Ce este, Kulin? Arăţi de parcă ai văzut o 
fantomă. 

Băiatul tremura și nu-și găsea cuvintele. Căpitanul 
îl apucă de braţ. 

— Calmează-te! 

Băiatul arăta disperat, fără să fie în stare să 
rostească o vorbă, spre balustrada de pe partea cu 
portul. 

De jur-împrejurul corăbiei, cât vedeai cu ochii, 


toată suprafaţa apei era un covor de pești morti. Erau 
de toate mărimile și de toate speciile. Apăruseră la 
suprafaţa apei, ca o mie de ochi care se holbau goi 
spre cer. 

Era aproape de apusul soarelui, iar Cosimo stătea 
singur lângă o ladă care-i servea drept masă. 
Gândurile îi solicitau atenţia, fiecare mai nebunesc 
decât precedentul. Era întuneric aici, cu excepţia unui 
licăr rotund și galben, produs de o singură lumânare. 
Era înconjurat de cutii cu mirodenii și mâncăruri 
exotice din Turcia, Persia și mai departe. Coșuri pline 
cu tot felul de pânzeturi într-un curcubeu de culori. În 
curând, toate acestea vor fi transformate în rochii 
elegante și vândute pe averi la Napoli și Genova, 
Veneţia și Florenţa. Poate că exact pe această corabie 
se găsea materialul pentru rochia de mireasă a iubitei 
sale. 

În faţa sa se afla o carte nedeschisă, un volum 
care ar fi putut să fie considerat de nepreţuit pentru 
orice bibliotecă din orice oraș din lume. Era un tratat 
scris de un istoric grec pe nume Tucidide, care, 
aproape cu o mie de ani în urmă, compusese o oraţie 
funerară pentru cunoscutul politician atenian Pericle. 
Cosimo citi cuvintele cu voce tare, pentru sine însuși: 

— „Și noi nu vom rămâne fără martori. Există 
monumente importante ale puterii noastre, care vor 
face din noi o minune a acestor timpuri și a veacurilor 
următoare”. 

Contessina apăru în pragul ușii. Aducea cu ea o 
carafă cu vin și un castron mare cu fructe și pâine. 

— Stai jos, Cosi, spuse ea zâmbindu-i. Jur că nu te- 
am văzut mâncând de când ne-am îmbarcat pe 
corabie. 

— Crezi că am nevoie să mă îngraș? 


— Cu siguranţă. 

Contessina puse vinul și mâncarea pe masa 
improvizată și se așeză alături de Cosimo. 

— Nu mi-e foame deloc, spuse el. 

— Nici mie. Dar trebuie să mâncăm. 

Cosimo își turnă puţin vin. Lichidul rubiniu, gros și 
tare, provenea din viile de pe lângă Ragusa. 

— Căpitanul Davonik ţi-a dat vreo explicaţie 
pentru cele întâmplate azi-dimineaţă? întrebă el 
obosit. 

Contessina scutură din cap. 

— Niciuna. Mi-a spus că bate Adriatica de peste 
treizeci de ani. Era mai tânăr decât băiatul Kulin în 
prima lui călătorie și niciodată nu a mai întâlnit așa 
ceva. Este complet de neînțeles. 

— Dacă i-aș permite raţiunii mele să ia pauză o 
clipă, aș spune că aceasta a fost lucrarea Diavolului. 

Niccoli intră în cameră. 

— Trebuie să vorbesc cu voi despre Ambrogio, zise 
el. 

Contessina îi oferi niște vin. El refuză, dar se 
așeză lângă ei. 

— Probabil că era cu vreo două ore înainte de 
răsăritul soarelui. Nu puteam să dorm. Mă tot 
gândeam la șobolanul acela din camera lui Ambrogio. 
În cele din urmă, m-am ridicat și am ieșit pe punte. 
Noaptea era neobișnuit de calmă. Vedeam insula 
Lastova la depărtare, în faţa noastră. Apoi am 
observat că un coș era coborât pe o parte a corăbiei. 
Și acolo, zăcând pe burtă, era Ambrogio, cu mâinile în 
apă. Am zărit ceva de culoare verzuie. A apărut și a 
dispărut așa de repede, încât n-aș putea să fiu sigur. 

— Flaconul, spuse Contessina. 

— De ce nu ne-a spus? 


De pe punte se auziră strigăte puternice. 

Cosimo fu primul pe scară. O ajută pe Contessina 
când ajunse sus. 

Ambrogio Tommasini era aproape în pielea goală. 
Doar o vestă murdară și niște haine de piele 
zdrenţuite mai stăteau atârnate pe trupul său ud. Se 
ghemuia ca un animal, cu faţa și braţele acoperite de 
bube urâte și umflături care supurau un lichid gălbui. 
Avea ochii sălbatici. li curgea sânge din nas și din 
gură. Părul său, odinioară o coamă frumoasă de 
cârlionţi blonzi, îi căzuse tot, cu excepţia câtorva 
smocuri ude, lipite cu sânge de scalp. 

Căpitanul și echipajul de pe corabie se aflau la 
câţiva metri în faţa lui, cu privirea ţintă spre el, 
înmărmuriţi. N 

— Înapoi! ţipă Tommasini. Înapoi! Nu mă atingeti! 
Sunt blestemat! apoi îi zări pe Cosimo și pe ceilalţi. 
Cosi... Cosi. Lacrimile îi curgeau pe obraji, 
amestecându-se cu sângele, începuse să plouă. 

— Ambrogio, ce ai făcut? 

Tommasini părea nedumerit. 

— De ce ai ţinut asta secret? De ce nu...? 

Tommasini făcu doi pași împleticindu-se spre ei. O 
expresie de nebun îi apăru pe chipul grotesc 
desfigurat. 

— Cosimo, o, nobilule, virtuosule Cosimo! Ar 
trebui să te auzi. Poate atunci ţi-ai da seama de ce 
multor oameni le vine să verse! 

Ploaia se înteţise acum. 

— Ce sperai să faci, Ambrogio? 

— Aveam instrucţiile mele, Cosimo. 

— Ce vrei să spui? 

— Doar nu-ți imaginezi că tu și Liga Umanistă 
sunteţi singurii interesați de cele descoperite de 


oameni precum Valiani, nu-i așa? luși și vomită. 
Sângele mânji puntea. Când ridică din nou capul, 
arăta ca un vampir al iadului. Și Valiani, făcu el. Nu a 
fost prea secretos în legătură cu călătoriile sale, nu-i 
așa? Sfântul Părinte știa de Golem Korab înaintea 
noastră. 

— Sfântul Părinte? Despre ce vorbești? 

— Ai memoria scurtă, Cosimo. Uiţi. Tatăl meu a 
fost teolog pe lângă cardinalul Baldassare Cossa, așa 
cum era cunoscut înainte Sfinţia Sa. Am crescut în 
casa viitorului papă. 

Tommasini încercă să zâmbească, dar nu îi reuși 
decât un rânjet oribil diavolesc. 

— Vrei să spui că papa loan știa de acest flacon? 

— EL, el știa că vechea mănăstire ascunde secrete. 
Un emisar din Macedonia i-a pomenit de acest loc, cu 
ani în urmă, și atunci... Tommasini se uită spre cer, cu 
faţa contorsionată, în agonie. Sfântul Părinte a aflat că 
Valiani și ceilalţi erau pe acest drum. Am fost chemat 
la Roma să vorbesc cu Sfinţia Sa. Ştia de legăturile 
mele cu tine. Am fost rugat să îi transmit toate 
informaţiile pe care le-aș putea afla. Făcu din nou o 
grimasă și se ţinu cu mâinile de burtă. Apoi, când 
Valiani a apărut pe nepusă masă, am simţit că totul mi 
se servește pe tavă. Recunosc că nu îmi surâdea 
eventualitatea unei călătorii în munţii Macedoniei, 
dar, ei bine, era pentru o cauză nobilă. 

— Ah? 

— Da, Cosimo, îţi vine să crezi sau nu, alţi oameni 
chiar au idealuri diferite. Stăpânul meu, papa loan, 
are dușmani care îl atacă din toate părțile. Este un 
militar, la fel cum este un conducător spiritual... El, 
el... Picioarele lui Tommasini începură să-i tremure. 
Căzu în genunchi. Papa... spera că va fi ceva... ceva de 


mare valoare în biblioteca de la Golem Korab... Ochii 
lui Tommasini ardeau de o boală lăuntrică profundă. 
Oh, Dumnezeule! Cosimo, prietene, prietenul meu 
loial... îmi pare atât de rău... Eu, eu... am deschis 
flaconul... 

Buzele continuară să i se miște, dar acum nu se 
mai auzea niciun sunet. Cu un grohăit, se prăbuși în 
faţă ca un sac de făină pe jumătate gol. 

Se adunaseră cu toţii pe puntea corăbiei Zadar, 
căpitanul și echipajul, Cosimo, Contessina și Niccolo 
Niccoli. Trupul lui Ambrogio Tommasini zăcea ca o 
cârpă pe marginea balustradei corăbiei. Stropi de apă 
de ploaie cădeau pe puntea corăbiei, formând niște 
pete mari maronii, de mărimea unor monede. 

Cosimo nu se putu abţine să se gândească la toţi 
cei care muriseră, pierduţi în schimbul a ce? Idei, 
câteva bucăţi de hârtie, cuvinte, cuvinte lăsate de 
oameni morţi de mult. Durerea era aproape de 
neîndurat. Ridică privirea spre cer și lăsă picăturile de 
ploaie să-i spele fața, le lăsă să-i curgă pe obraji, 
împreună cu lacrimile pe care nu și le putea opri. 

Papa știuse de flacon în tot acest timp? Cosimo nu 
se putea gândi decât la ce era mai rău și trebuia să 
acţioneze în consecinţă: să ascundă fiola ca să nu mai 
ajungă vreodată pe mâini greșite. Ridicând capul, 
spuse: 

— Dumnezeule mare, ia-l pe prietenul meu 
Ambrogio, care a fost răpit dintre noi atât de crud și 
atât de tânăr. Ambrogio a căzut în capcana ispitei, o 
ispită care l-a distrus. A suferit groaznic pentru 
păcatele sale. Mă rog ca sufletul său să se odihnească 
în pace, pentru că a fost un om bun, un prieten 
adevărat și loial, un om, slab ca noi toţi. Il iert și mă 
rog ca în înțelepciunea Ta nemăsurată, Doamne, să-l 


ierţi și Tu. 
li făcu semn cu capul căpitanului și trupul în 
giulgiu al lui Ambrogio Tommasini alunecă în mare. 


Capitolul 30 


Macedonia, în prezent 

Când elicopterul cobori deasupra aeroportului din 
Skopje, Jeff văzu orașul de dedesubt, o masă de clădiri 
albe împrăștiate în jurul unor munţi pestriţi. O oră mai 
târziu, trecuseră de vamă și traversaseră orașul cu o 
Toyota Landcruiser Sahara. Şoferul, care le era și 
ghid, îi scoase pe autostradă spre vest. Șoseaua urca 
uşor, iar peisajul devenea tot mai muntos. Se făcuse 
aproape seară când ajunseră la poalele muntelui 
Golem Korab, cel mai înalt din Macedonia și locul 
unde se afla o mănăstire veche, acum în ruine. 
Aceasta fusese ridicată lângă o întindere de apă, lacul 
Angja. Cu ajutorul unui pachet software numit Google 
Earth, care le permitea să mărească imaginea până la 
câţiva metri a oricărui loc de pe suprafaţa pământului, 
verificaseră zona și localizaseră o clădire în formă de 
cub aflată pe o insulă mică, aproape de mijlocul 
lacului. Nu existau niciun fel de informaţii referitoare 
la clădire, dar, din imaginile ușor neclare de pe 
Google Earth, semăna cu un mausoleu de marmură. 
Foarte important, era de aceeași formă cu clădirea 
schițată pe cheie. 

Șoseaua principală se termină în curând și Toyota 
cu tracţiune integrală apucă un drum de ţară 
accidentat. După aproximativ treizeci de minute, 
ajunseră la o bază de alpinism, numită Refugiul 
Karadjek. De aici, ghidul le spuse că un traseu nu 
foarte dificil îi va duce până la ruinele vechii 
mănăstiri. 

Jeff și Edie apucară drumul muntelui singuri. 
Fiecare dintre ei avea câte un rucsac, lanterne, 
mâncare și walkie-talkie pentru că nu exista semnal 
pentru telefonul mobil. De asemenea, împachetaseră 


chibrituri, rachete luminoase și schimburi de haine. 
Jeff mai avea cu el o barcă pneumatică, un caiac făcut 
din fibră ușoară de carbon. 

Era frig de crăpau pietrele, dar extrem de frumos, 
o frumuseţe îngheţată, ca un Picasso din perioada 
cubistă sau ca o femeie care trecuse de prima ei 
tinereţe, dar încă radia, cu obrajii roșii de gheaţă. 
Priveliștea îi amintea lui Edie de vacanţele copilăriei 
sale în Scoţia, când făcea drumeţii prin munţii 
Grampian. Atunci nu apreciase zgârie-norii de stâncă 
spectaculoși și lacurile pitorești; dar aici se bucura de 
toată această priveliște minunată. 

Mănăstirea se afla undeva în spate, ca rămășițele 
unei păduri fosilizate, cu coloane de piatră înălțându- 
se înspre cer, crestate și neregulate. Uitându-se la ea 
acum, Jeff își imagina cum odinioară, cu mult timp în 
urmă, fusese o priveliște magnifică, un monument nu 
doar al ingeniozităţii oamenilor, ci și al smereniei lor, 
pentru că acesta fusese un loc de închinăciune, un 
sanctuar unde sufletele temerare își dedicau viaţa lui 
Dumnezeu. Și acolo, imediat în spatele mănăstirii, 
poate la vreo sută de metri de cealaltă parte a 
dealului, se afla lacul Angja. Se întindea în umbra 
munţilor. Câteva raze din soarele de seară se 
strecurau printre nori și își aruncau strălucirea pe 
dealurile de lângă apă. Dar lacul semăna cu o sticlă 
neagră, atât de nemișcat arăta, aproape de pe altă 
lume. 

— Pot să văd harta? întrebă Jeff. 

Se pornise vântul și amândoi își ridicaseră 
gulerele de blană. Jeff compară imaginea de pe Google 
Earth cu copia pe care o făcuse după desenul 
schematic scrijelit pe cheie. 

— Insula trebuie să fie chiar după acel 


promontoriu, spuse el, arătând vag spre nord-est. 

Apropiindu-se de rămășițele turnurilor, găsiră o 
potecuță care cobora chiar printre stânci, până la 
marginea lacului. O insuliță se vedea cam la o sută de 
metri peste apa nemișcată și neagră. Copacii nu 
permiteau să se vadă ţărmul, dar întrezăriră totuși 
marginile clădirii, cu zidurile ridicate și fără niciun 
ornament. 

Își dădură rucsacurile jos, iar Jeff scoase husa 
protectoare de la caiac și o puse pe pământ. Desfăcu 
un mâner mic pe-o parte și barca se umflă imediat. 
Împreună o împinseră în apă și se urcară în ea. 

Nu era niciun curent, așa că traversarea fu destul 
de ușoară. Când coborâră pe malul insuliţei, fură 
întâmpinați de liniștea deplină din jurul lor. Clădirea 
domina insula, un colos masiv de marmură, fără niciun 
ornament și rău prevestitor. Pereţii erau drepţi, dar 
măiestru meșteșugiți, lăsând doar structura stâncii să 
întrerupă monotonia. Le amintea de ceva desprins 
parcă din visele lui Albert Speer, pentru fantezia lui 
Adolf Hitler privind al Treilea Reich. 

Făcură de două ori ocolul clădirii până să 
găsească ușa. Era un dreptunghi de marmură îngust, 
făcut din aceeași bucată de piatră ca și zidul. Ușa ar fi 
trecut neobservată cu totul dacă era închisă, dar acum 
era ușor întredeschisă. Încuietoarea fusese spartă de 
curând și se mai vedea încă un rest de ulei. Jeff simţi 
un fior pe șira spinării. 

— Nu trebuie să mergi mai departe, Edie, spuse 
el, scoțând o lanternă din rucsac. 

— Nu fi ridicol, ce dracu’! 

— Poate că unul din noi ar trebui să rămână aici, 
pentru orice eventualitate. 

— O, tacă-ți  fleanca, Jeff! Pentru orice 


eventualitate, ce? Nu crezi că e puţin cam târziu 
pentru așa ceva? 

— OK, spuse el, strecurându-se sub pragul de sus, 
și aprinse o lanternă. 

Pașii lor răsunară pe podeaua de marmură a unui 
coridor îngust. Razele proiectate de lanternele lor 
tăiau tuburi spectrale de lumină prin întuneric și abia 
întrezăreau zidul cel mai îndepărtat, o altă barieră de 
piatră fără niciun ornament. Dar pe măsură ce ochii li 
se obișnuiau cu întunericul, văzură o rază de lumină, 
iar întunericul făcu loc unui spaţiu deschis, care se 
continua cu un alt coridor. 

Lumina din depărtare era suficientă, așa că își 
stinseră lanternele. Pereţii de piatră erau la fel de 
netezi și de simpli ca și în restul mausoleului: 
marmură rece, fără suflet, care licărea foarte vag. 
Instinctiv, o luară pe lângă perete și încetiniră pasul. 
Pe măsură ce se apropiau de capătul coridorului, 
văzură o altă deschidere dreptunghiulară tăiată în 
piatră. O ușă mare de metal dădea spre un alt coridor 
și prin ușă se vedea o sală mare, cu tavanul înalt. 
Pereţii erau scăldaţi în lumină portocalie care dansa și 
tremura pe piatră. Edie se strecură pe lângă perete și 
pătrunse în sală cât de repede putu. 

Era o cameră mare, circulară, cu acoperiș de 
cupolă, aproape emisferă, dar ascuţită în centru la fel 
ca domul Catedralei Sf. Vasile din Piaţa Roșie. Pereţii 
și podeaua erau construite din cea mai albă piatră. In 
mijloc se afla un bloc masiv de marmură neagră. 

La început, Edie nu înţelese cum era iluminată 
încăperea. Nu existau niciun fel de torţe sau altă 
formă de iluminat pe pereţi. Dar un canal, lat de vreo 
jumătate de metru, trecea prin podea, de 
jur-împrejurul camerei, iar flăcările lingeau aerul 


ridicându-se dintr-un lichid negru vâscos. Cu 
siguranţă cineva fusese aici de curând. 

Asta nu era bine, se gândi Jeff. Dar era prea târziu 
ca să se mai întoarcă. 

Își lăsară rucsacurile la intrare și merseră la 
piedestalul de marmură neagră, care se afla chiar sub 
mijlocul tavanului. Pe margini avea trei trepte tăiate 
în marmură. Începură să urce încet. Ajungând sus, 
Edie tresări și aproape că-și pierdu echilibrul de 
emoție. 

— Dumnezeule! exclamă ea. 

Sub un geam de sticlă, se aflau două racle una 
lângă alta. Una din ele conţinea trupul unei femei care 
purta ceea ce semăna cu o rochie de mireasă, doar că 
era de culoare crem și cu dantelă bleu pal. Un voal îi 
acoperea faţa. Bărbatul din celălalt sicriu purta o 
haină lungă de catifea albastru regal, cu brocard de 
aur. Feţele le erau descărnate, pielea crăpată în barbă 
și pe obraji. Mâinile erau așezate pe mătase crem, iar 
toată carnea dispăruse, lucru care le făcea inelele 
identice de aur alb și ametist să pară prea mari. Lângă 
cel mai apropiat sicriu se aflau două coloane de 
marmură. Pe piedestalul din stânga era o cutie de 
lemn dreptunghiulară, lungă de vreo treizeci de 
centimetri. Pe coloana din dreapta observară o placă 
de aur cu niște cuvinte în latină scrijelite pe ea. 
Înţeleseră imediat cuvintele: COSIMO ET 
CONTESSINA DE MEDICI. 

— Spectaculos, nu-i așa? se auzi o voce de la 
intrare. 

Se întoarseră. 

— Vă întrebaţi unde am fost? Credeţi-mă, locul 
ăsta e ca o vizuină de iepuri. 

Un bărbat înalt, într-un costum negru, cu părul 


negru vopsit și pieptănat spre spate peste urechi, ieși 
la lumină. Lângă el își făcu apariţia Aldo Candotti cu 
un pistol în mână. Și, în spatele lor, Jack Cartwright. 
Aducea o tânără cu el: Rose. Cartwright îi ţinea braţul 
drept răsucit la spate, iar gura îi era acoperită cu o 
pânză neagră. 

Jeff se repezi pe trepte în jos, răcnind cu o voce 
aproape neomenească. Candotti o apucă pe Rose și îi 
puse pistolul la tâmplă. 

— Acum, să încercăm cu toţii să rămânem calmi, 
bine? rosti individul înalt, zâmbind ușor. 

— Cine dracu' ești tu? se repezi Jeff. Şi ce caută 
aici fiica mea? Făcu un pas spre Candotti, care lipi 
țeava pistolului și mai tare de capul lui Rose, făcând-o 
să geamă de durere. 

— Mă numesc Luc Fournier, spuse bărbatul, 
făcându-i semn lui Candotti să o mai slăbească pe 
Rose. 

— Şi tu? întrebă Edie aproape scuipând. Ce 
dracului faci tu aici? 

Cartwright nu-i răspunse. 

— Signor Cartwright este angajat de mine de ceva 
vreme, explică Fournier. Pari surprinsă, signorina. 

Edie se duse spre Cartwright, cu ochii scăpărând 
de mânie. 

— Tu ai fost! Ţi-ai omorât tatăl vitreg! 

Expresia de negare a lui Jack părea aproape o 
mască pe faţa lui. 

— Sărmanul Jack, spuse Fournier. Sărmanul Jack, 
mereu era pe locul doi, mereu în umbra marelui Carlin 
Mackenzie. Mi-a fost ușor să găsesc un aliat în el. A 
profitat imediat de ocazia de a-mi povesti tot ce se 
întâmpla. Eu am fost cel care a pus mâna pe jurnalul 
Medici în 1966. Părea foarte posibil atunci să mai fie 


și alte comori îngropate în criptă. Nu voiam să mai 
dea nimeni altcineva peste ele, nu-i așa? 

— Deci ai știut de artefact de îndată ce a fost 
descoperit și l-ai omorât pe unchiul meu ca să-l furi? 

— Asta a fost regretabil. 

Edie îi aruncă o privire plină de ură lui 
Cartwright. 

— Nenorocitule! spuse ea. 

— Nu ne aflăm aici ca să rezolvăm conflicte de 
familie. Cu siguranţă lui Fournier îi plăcea rolul de 
maestru de ceremonii. Sunt probleme cu mult mai 
presante. Acest mausoleu a fost proiectat de 
Contessina de Medici și construit cu câţiva ani înainte 
de moartea sa, un mausoleu în care ea și mult iubitul 
ei soţ să poată să se odihnească pentru eternitate. 
Totul foarte emoţionant. Dar singurul lucru care mă 
interesează este conţinutul pe care mai degrabă îl 
presupun al cutiei de colo, spuse el, și arătă spre 
piedestalul de lângă sicriele de sticlă. Așa cum fără 
îndoială aţi aflat deja, Cosimo de Medici și viitoarea sa 
soţie pe-atunci, Contessina, au călătorit până în acest 
loc în urmă cu aproape șase sute de ani. În acea 
călătorie, au fost însoţiţi de doi bărbaţi, Niccolo 
Niccoli și Ambrogio Tommasini. Au plecat de la 
Florenţa la îndemnul unui mistic și filosof călător, pe 
nume Francesco Valiani, care i-a călăuzit spre o 
bibliotecă aflată în mănăstirea unde se credea că s-ar 
ascunde importante documente antice. Dar ei, sau mai 
degrabă Ambrogio, au găsit mult mai mult. El a 
descoperit o substanţă ciudată care putea să-i 
protejeze pe oameni de boală, dar care putea să și 
ucidă, un agent biochimic. 

— Ce legătură are asta cu noi? izbucni Jeff. Pentru 
numele lui Dumnezeu, daţi-i drumul fiicei mele! 


Candotti îl ignoră. 

— Conţinutul acelei cutii are mare legătură cu 
dumneata, Signor Martin, spuse Fournier, iar Rose 
este mica mea poliţă de asigurare. Dumneata și 
Signorina Granger sunteţi un cuplu remarcabil. Ştiam 
eu că veţi găsi o cale să ajungeţi aici, după toate prin 
care aţi trecut împreună. De fapt, mă bazam pe asta. 
Pentru că aveţi o informaţie vitală de care am eu 
nevoie. 

— Noi? 

— Am nevoie de patru numere, spuse Fournier. 
Patru cifre romane, mai precis. lar eu am numai două, 
cele inscripţionate pe cheia scoasă de la Capela 
Medici, numerele D și M. Aceasta este problema mea. 
Jeff ridică din umeri. Dar este și problema dumitale, 
Signor Martin. Fournier zâmbi sinistru. În călătoriile 
dumitale, ai dat de alte două cifre romane, care le-au 
scăpat oamenilor mei. Am putea fi scutiţi de multe 
probleme în această după-amiază. Acum, îmi dai, te 
rog, acele numere? 

— De ce aș face asta? 

— Pentru că, Signor Martin, dacă nu faci asta, 
minunata Rose aici de faţă ar putea să-și găsească 
sfârșitul ca și Cosimo și Contessina. 

— IV și V, spuse Jeff. 

— Mulţumesc foarte mult. Vezi ce ușor este?! 

Fournier urcă treptele de marmură până la 
piedestal și descuie cutia. Un butoiaș cu patru cilindri 
metalici individuali însemna încuietoarea. El se uită la 
ele o clipă și apoi începu să le răsucească în poziţiile 
corecte. 

— În afară de călugării de la Golem Korab, spuse 
el, Ambrogio Tommasini a fost unul dintre puţinii 
oameni care au văzut vreodată ce conţine această 


cutie. Şi-a băgat nasul în chestiuni pe care nu a putut, 
nu a reușit să le înţeleagă și a plătit preţul. După 
moartea sa, familia Medici a ascuns această cutie. Dar 
bunul nostru prieten, Niccolo Niccoli, a scris un jurnal 
despre aventurile lor, în care a lăsat o serie de indicii 
criptice. Se pare că secretul putea fi descifrat prin 
folosirea a patru numere și a cuvintelor: A Afi 
Dumnezeu. Plasate în ordinea corectă, cifrele IV, V, M 
și D scriu DIVVM sau DIVUM... Dumnezeu. 

Închizătoarea se deschise cu un clic, iar Fournier 
săltă capacul. Băgă mâna în cutie și scoase de acolo 
flaconul, ridicându-l la nivelul ochilor. 

— Uimitor! murmură el. 

— Vrei, te rog, să-i dai drumul lui Rose acum? 
întrebă Jeff. Ai obţinut ceea ce căutai. 

Fournier îi făcu un semn lui Candotti, care fără 
prea mare tragere de inimă îi dădu drumul și o 
împinse pe Rose într-o parte. Ea se împiedică, dar Jeff 
se repezi s-o prindă. 

De la ușă se auzi o tuse ușoară. Candotti se 
întoarse și ridică arma. 

— Chiar nu e nevoie de asta, domnule prefect 
adjunct, spuse Roberto, făcând câţiva pași în cameră. 
Șchiopăta ușor, având braţul stâng în ghips de la umăr 
până la palmă, susţinut de o eșarfă. Era tot palid. 

— Viconte Armatovani, spuse Fournier, aplecând 
ușor capul. Cărui fapt îi datorăm onoarea? 

— Cum aș fi putut să rezist, Monsieur Fournier? 
Eram îngrijorat pentru prietenii mei. Şi aveam prea 
mult timp la dispoziţie în spital ca să mă gândesc. Şi, 
chiar dacă spun asta eu însumi, chiar am o bibliotecă 
foarte bună. Printr-un mare noroc, copii după unele 
părţi din jurnalul lui Niccoli au ajuns în posesia 
strămoșilor mei. Am aflat niște lucruri remarcabile 


despre... și făcu un semn cu capul spre tubul din mâna 
lui Fournier. 

Fournier ridică o sprânceană. 

— Oh, chiar așa? 

— Acesta este marele secret pe care familia 
Medici a vrut să-l ţină ascuns de oameni. Pentru ei, 
era o substanță miraculoasă. Și erau siguri de asta, 
mai ales după ce au văzut cum a trimis un prieten de- 
al lor la moarte. Însă conţinutul flaconului putea să 
protejeze oamenii de ciumă. Dar Cosimo și Contessina 
văzuseră cu propriii ochi cum putea să corupă un 
astfel de lucru. Oamenii erau în stare să-și sacrifice 
sufletele pentru așa ceva. Sunt sigur că v-ar plăcea să 
ne spuneţi totul despre asta, Monsieur Fournier. 

Lui Fournier îi sclipiră ochii de încântare. 

— Fiola conţine un agent biochimic foarte rar 
numit Ropractin. Cu toţii am auzit de Ricin sau Sarin, 
ambele produse chimice extrem de periculoase care, 
în cantităţi infime, pot să omoare mii de oameni. 
Ropractinul provine dintr-un mucegai numit 7yrinilym 
Posterinicum, care se găsește în zone mlăștinoase. 
Rafinat și purificat, acesta produce un lichid de o 
nuanță verzuie fluorescentă. Urme de Ropractin 
omoară bacterii ca o superpenicilină. Dar, peste o 
anumită concentraţie, provoacă atacul rapid al unor 
boli foarte neplăcute, pentru care nu se cunosc 
remedii. Familia Medici a descoperit acest lucru 
întâmplător. N-aveau nicio idee de unde provenea 
acest flacon și probabil că niciunul dintre noi nu va ști 
vreodată. Poate că vreun alchimist necunoscut a 
descoperit compusul. Cine știe? 

— Dar ideea este, îl întrerupse Roberto, că n-ai 
bătut atâta drum până aici ca să combaţi boli sau 
pentru scopuri medicale... 


— Trebuie să ascultăm toate acestea, Luc? izbucni 
Candotti. Nu poţi să ai încredere în omul ăsta... 

Fournier se întoarse încet spre șeful poliţiei 
venețiene. 

— Mă amuzi, Aldo. 

Candotti rămase perplex. 

— Un om ca tine să vorbească despre încredere. 
Tu ţi-ai vândut cariera și încrederea pe care și-au pus- 
o în tine cetăţenii de bună-credinţă ai Italiei. Și pentru 
ce? Pentru cei câţiva arginţi pe care ţi i-am dat. 
Scutură din cap, ţâţâind din buze. Şi tu, Signor 
Cartwright - continuă Fournier. Ai și tu niște perle de 
înţelepciune de adăugat? Niște cuvinte de avertizare 
în cine putem și în cine nu putem să avem încredere? 

Cartwright nu rosti nicio vorbă. 

Fournier scoase un pistol cu ţeava scurtă din 
buzunarul hainei. Ridică arma și îi împușcă pe 
Cartwright și pe Candotti între ochi. 

Jeff se ghemui, acoperind-o pe Rose cu trupul său. 
Fournier întorsese pistolul spre Edie, dar nu trase. 
Roberto avea un Beretta M9 în mâna teafără îndreptat 
spre capul lui Fournier. 

— Edie, Jeff, Rose, daţi-vă la o parte! 

Se ascunseră în spatele pietrei de mormânt. 

— Eu și cu tine nu avem nimic de împărțit, spuse 
Fournier încet. O luă spre ușă. Și nu vei îndrăzni să 
tragi. Dacă scap flaconul pe jos... 

Roberto tinu Beretta nemișcat o clipă, apoi îl 
cobori. Fournier se aruncă într-o parte. Ghemuindu-se 
jos la pământ, trase o dată, departe de ţintă, se repezi 
spre ieșire și dispăru. 

Edie, Jeff și Rose ieșiră de după sarcofag, ferindu- 
și ochii de carnagiul de la numai câţiva metri distanţă. 

— Nu putem să-l lăsăm pe nebun să scape pur și 


simplu, spuse Edie. 

— Și ce sugerezi? întrebă Roberto. Nu suntem 
poliţia. În orice caz, arătă cu privirea spre cadavrul lui 
Candotti, nici poliția nu prea ne-a fost de mare ajutor. 

— Roberto are dreptate, Edie, interveni Jeff. Iti 
amintești de ce am intrat în chestia asta de la bun 
început? Ca să aflăm cine l-a ucis pe unchiul tău. 
Acum știm răspunsul. 

— O, minunat! făcu ea. Urcând treptele de 
marmură, se uită la cutia goală, cu mâinile în șolduri. 
Apoi, dintr-odată, scoase un țipăt și lovi baza 
piedestalului. 

Se auzi un sunet spart în podeaua de sub 
picioarele lor, urmat de un alt sunet înalt și zgomot de 
piatră care se freacă pe o altă piatră. Piedestalul se 
dădu la o parte, trimițând cutia goală în jos pe scări. 
Dintr-un punct de deasupra intrării în încăpere, un 
bloc masiv de piatră se prăvăli jos, sub pragul de sus 
al intrării, obstrucţionând-o. Se lovi de podea cu 
zgomot, făcând întreaga sală să se cutremure. 

Nimeni nu se mișca. Se auzeau numai niște 
pietricele care cădeau din tavan pe podeaua de 
marmură. 

Lui Rose i se umplură ochii de lacrimi. 

— Suntem prinși aici, nu-i așa? 

— Întotdeauna există o ieșire, draga mea, spuse 
Jeff, cuprinzând-o cu braţul după umeri. 

În locul coloanei era o gaură perfect pătrată. 
Înăuntru se vedeau rânduri de tuburi de lemn. Jeff 
băgă mâna, ridică unul dintre ele și îl puse cu grijă pe 
podea, apoi luă un altul, aproape identic. 

— Suluri de pergament, la fel ca acela pe care l-a 
găsit Sporani în Capela Medici, spuse Roberto. 

Jeff mai scoase câteva, apoi observă ceva care se 


afla sub ele. 

— Mai este o cutie. 

— Poţi s-o ridici și s-o scoţi de-acolo? 

— Nu, este prinsă aici. Are o închizătoare identică 
cu cealaltă. Jeff răsuci cilindrii ca să formeze 
combinaţia perfectă. Se auzi un clinchet după care 
putu să ridice capacul. 

Un flacon identic se odihnea pe o bucată de 
catifea. Pe interiorul capacului erau niște cuvinte în 
latină, scrise cu litere aurii. Roberto traduse: TOŢI 
OAMENII SUNT TRĂDĂTORI. 

Jeff ridică flaconul și îl ţinu în sus. Aproape că n- 
avea greutate și strălucea verde fluorescent în lumina 
torţelor. 

— Ştiu că sună nebunesc. Dar parcă ar fi vie. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Jeff, ai grijă! făcu 
Edie. 

— Pare destul de bine izolat, răspunse Jeff. Sticlă 
groasă de cristal. Dacă Tommasini a fost omorât, 
probabil că a deschis-o. Uite, aceasta a fost bine 
sigilată la loc. Arătă spre un capăt al tubului bine 
învelit într-o substanţă care semăna cu ceara. 

— OK, dar chiar și așa... 

— Deci, spuse Jeff, dându-i flaconul lui Roberto. 
Două flacoane, unul adevărat și unul fals? 

Edie izbucni în râs, aproape un râs isteric. 

— Al dracului de minunat! Avem flaconul, dar 
suntem închiși aici, fără putinţă de scăpare. 

— La naiba! spuse Jeff, mergând spre ușă. O linie 
subțire pe margini era singurul indiciu că acolo fusese 
odată o ușă. Este ridicol! Cum se deschide chestia 
asta? Cum puteau inginerii din secolul al 
cincisprezecelea să construiască așa ceva? 

— Nu au fost ei primii, replică Roberto. Cu patru 


mii cinci sute de ani în urmă, Marea Piramidă a fost 
sigilată de îndată ce faraonul a fost îngropat acolo. 
Totul a fost făcut automat, folosind un sistem ingenios 
de frânghii și pârghii. Nu uita cu cine avem de-a face. 
Familia Medici nu erau oameni de rând. Aveau resurse 
uimitoare la dispoziţie, iar Cosimo și amicii săi 
posedau vaste cunoștințe despre Antichitate. 

— Şi idealul umanist, pufni Edie. Nu ne este de 
prea mare folos acum. 

— Ce ai spus? întrebă Roberto. 

— Idealul umanist... 

— Desigur! 

Roberto ridică flaconul la nivelul ochilor. 

— Idealul umanist. 

— Ce tot îndrugi acolo, Roberto? vru să știe Edie. 

— Cosimo și prietenii săi erau conduși de puterea 
cunoașterii, dar aveau și principii morale înalte. Ei 
credeau că integritatea personală era covârșitoare. 
Observati inscripţia - arătă spre capacul cutiei. Și-au 
dat seama de puterea flaconului. Ştiau că poate să 
distrugă lumea. De aceea au ascuns-o aici. 

— Deci, ce încerci să ne spui? întrebă Rose 
tremurând. 

Ghemuindu-se, Roberto puse flaconul înapoi în 
cutie și închise capacul. 

Preţ de câteva clipe, nu se întâmplă nimic. 
Roberto se dădu un pas înapoi, cu ochii lipiți de 
deschiderea din podea. 

— Nu este... începu Jeff, dar se opri. Se auzi un 
zgomot ușor în podea, iar cutia dispăru în treptele de 
piatră. O văzură coborând un metru, un metru 
jumătate, doi metri. Se opri și un bloc de piatră 
alunecă și umplu spaţiul gol, sigilând cutia adânc 
înăuntrul mormântului. Apoi se auzi un nou sunet, din 


partea opusă a clădirii, zgomot de piatră frecată peste 
piatră. Se auzea din ce în ce mai tare. Coborâră 
scările, ajungând pe podea în timp ce blocul de piatră 
de la ușă începu să se ridice. Se repeziră într-acolo și 
se ghemuiră, trecând repede pe sub ea, aproape 
căzând unii peste alţii în coridorul întunecat din 
cealaltă parte. 

Se ridicară în picioare în întuneric când, fără 
niciun avertisment, blocul își opri mișcarea. Un 
moment de liniște. Apoi un zgomot, ca un grohăit al 
unei bestii înfricoșătoare. Din ce în ce mai tare. Un 
zgomot puternic se auzea din cameră și vedeau prin 
deschizătura ușii cum bucăţi mari de piatră cădeau 
din tavan, veneau prin aer și se spărgeau de podea. 

— Repede, cade tavanul! strigă Roberto. 

Jeff o apucă pe Rose și o luară la fugă spre ieșire 
cât puteau de repede. Roberto șchiopăta în spatele 
celorlalți. Pereţii se cutremurau, iar podeaua începuse 
să se crape și să se despice. Spre capătul coridorului, 
simţiră un fel de seism. Rose ţipă. În lumina gri, 
groapa de un metru lățime se căsca în podea și 
continua în sus, pe perete. Edie îl ajută pe Roberto să 
sară peste ea. El alunecă, ateriză cu greutate și urlă 
de durere. 

— Haideţi... ieșirea este chiar în față, ţipă Edie 
peste tot zgomotul. 

Ajungându-i din urmă pe Jeff și pe Rose, o luară cu 
toţii la fugă fără să se uite înapoi. 

Leoarcă de transpiratie, ieșiră la aer. Frigul îi lovi 
ca un ciocan în moalele capului, dar era o ușurare. Se 
făcuse noapte și nu era deloc ușor să găsească drumul 
înapoi. Dar atunci, întunericul fu spintecat de o rază 
de lumină deasupra mausoleului și un elicopter își 
făcu apariţia și apoi se ridică spre nord. 


Se auzeau voci dinspre mănăstire. Şi în 
întunericul nopţii apăru o altă rază de lumină. O barcă 
mică cu motor sosi la țărm. Un ofiţer al poliţiei 
macedonene sări pe țărm și-și croi drum spre ei. 
Roberto îi conducea, iar Jeff o ţinea pe Rose aproape 
de el, în timp ce traversau terenul accidentat ca să-l 
urmeze pe poliţist. 

Elicopterul se întoarse și survola destul de jos, 
aproape de suprafaţa apei, în timp ce ei parcurseră 
scurta distanță până la marginea lacului. Când 
ajunseră la țărm, un alt ofiţer îi zări, o luă la fugă spre 
ei și strigă în aparatul de radio-emisie solicitând 
ajutor. 

Zona de lângă vechea mănăstire arăta ca după o 
operaţiune militară. Aproape de turnuri putură vedea 
siluete în salopete albe de protecţie ridicând un cort 
gonflabil de decontaminare. Elicopterul se întoarse și 
survolă pe deasupra turnurilor și un altul era înălțat 
pe un platou de piatră la vreo doisprezece metri de 
intrarea în ruine. Un polițist le ceru să-l urmeze. În 
elicopter, trei bărbaţi în uniformă stăteau cu puștile 
pe genunchi. La podea în spatele pilotului, cu mâinile 
prinse în cătușe la spate se afla Luc Fournier. Avea 
faţa lovită și costumul sfâșiat. 

— Acesta este omul? îl întrebă polițistul pe Jeff. 

Fournier nici măcar nu ridică privirea. 

Polițistul îi făcu semn pilotului să decoleze. 

În timp ce se îndepărtau de elicopter, Roberto 
spuse: 

— OK, deci am aranjat să vină niște întăriri. 

Jeff nu rezistă și izbucni în râs, iar Roberto se 
aplecă să-i ciufulească părul lui Rose. 

— Voi doi mergeţi să vă încălziţi, spuse el. Cred că 
toți vom trece prin decontaminare. 


Doi paramedici alergară și-i escortară pe Jeff și pe 
Rose la elicopterul ambulanţă. 

— Cu siguranţă știi cum să faci spectacol, nu-i așa, 
Roberto? spuse Edie, cu ochii strălucind. 

— Te plângi? 

— Nu! râse ea și întoarse privirea. 

— Vreau să-ţi arăt ceva înainte de a merge și noi 
să fim verificaţi. 

Ea își strecură braţul pe sub braţul lui teafăr. 

— Ești cel mai extraordinar om pe care l-am 
cunoscut vreodată. Cum ai reușit să găsești drumul 
până aici? 

— Am sunat la Capela Medici, sperând să dau de 
voi, în schimb am vorbit cu Sonia. Ea mi-a povestit de 
cheie și de Candotti. Google și biblioteca mea au făcut 
restul. 

— A, da, biblioteca ta. Mi-l și imaginez pe Vincent 
venind cu maldărul de cărți la spital. 

— A mai schimbat și el decorul. 

Trecură de ruinele turnului de apus și apoi dincolo 
de zidul mănăstirii. O potecă ducea direct la o 
platformă de piatră circulară, care oferea o priveliște 
de o frumuseţe care-ţi tăia răsuflarea. Lacul Angja se 
întindea în fața lor, strălucind în lumina lunii ca o 
fotografie în alb și negru cu un filtru special. Vedeau 
mausoleul, un cub de piatră întunecată pe insulă spre 
vest. Părea misterios, iar acum știau că într-adevăr 
ascundea multe secrete înăuntrul zidurilor sale. 

Roberto o cuprinse pe Edie cu braţul bun și priviră 
lacul. 

— Nu e greu să ti-i imaginezi pe Cosimo și pe 
Contessina stând chiar în locul acesta acum șase sute 
de ani, nu-i așa? spuse el. 

— Pune lucrurile în perspectivă. 


— Cred că se iubeau foarte mult. 

Ea se întoarse și se uită la el, foarte surprinsă. 

— Contessina nu a pus la cale toată chestia asta 
doar ca să ascundă flaconul, spuse Roberto, cu 
privirea la priveliștea incredibilă. Locul acesta cu 
siguranţă însemna foarte mult pentru ei. Era locul lor 
special, iar ea a vrut ca ei să-și doarmă aici somnul de 
veci. 

— Nu mi-am dat seama că vicontele este așa un 
romantic incurabil. 

— Poate, răspunse el cu un zâmbet viclean. Dar 
mă gândeam și la ce sacrificiu au făcut ei. 

— Ce vrei să spui? 

— In secolul al cincisprezecelea, oamenii credeau 
că trupul este sacrosanct. Gândește-te doar la obsesia 
lor pentru sfintele moaște. Și totuși, au permis ca 
mormântul lor minunat să fie distrus numai ca să 
oprească pe oricine nu era demn de fiolă. 

— Așa s-au gândit ei? 

— Sigur că da. Cred că secretul familiei Medici 
este în siguranţă, cel puţin pentru o vreme. Nu 
intenţionez să povestesc nimănui despre el. Şi am 
sentimentul că prietenul nostru Luc Fournier va fi 
închis pentru foarte mult timp. Desigur, vor fi 
întotdeauna oameni ca Fournier. Dar vor fi mereu și 
oameni precum Cosimo și Contessina... 

— Doar prin înţelegerea lucrurilor am reușit să 
ieşim de acolo. 

— Şi printr-un noroc chior. 

Ea îi aruncă o privire mirată și amândoi rămaseră 
tăcuţi un moment, bucurându-se de atmosfera magică 
a locului. 

— Şi, cu siguranţă, arătau foarte liniștiți înainte să 
cadă acoperișul, nu-i așa? spuse Roberto în cele din 


urmă. 

— Dar nu erau chiar acolo totuși, nu-i așa, 
Roberto? 

— Poate că nu, dar noi am fost acolo, așa că 
moștenirea lor trăiește mai departe. Poate că peste 
alți șase sute de ani, altcineva va afla de secretul 
familiei Medici. Și, cine știe? Poate chiar vor trăi în 
timpuri mai iluminate. Ar fi frumos să crezi că, într-o 
bună zi, nu va mai fi loc pentru oameni precum 
Fournier și nu vei mai putea câștiga nimic dacă vinzi 
moartea la cel mai mare preţ. 

— Ce? Vrei să spui idealul umanist? 

— Ceva de genul ăsta, șopti el, trăgând-o mai 
aproape și coborându-și buzele către ale ei. Ceva de 
genul ăsta. 


Faptele de la baza ficţiunii 
Secretul familiei Medici este, desigur, o 
ficţiune, dar, la fel ca în cazul primului meu roman, 
Echinox, multe elemente din această poveste își 
găsesc corespondent în istoria reală. Cele ce urmează 
reprezintă un rezumat al acelor elemente și adevărul 
din spatele lor. 


Manuscrise antice 

Grecii și romanii erau mari cronicari. Din păcate 
pentru civilizația umană, s-a pierdut mare parte din 
cele scrise în vremuri de mult apuse. Mulțimea de 
scrieri distruse odată cu Biblioteca din Alexandria 
constituie una dintre cele mai dureroase pierderi 
culturale ale lumii. Dar multe texte trebuie să fi 
dispărut în alte moduri, mai puţin dramatice. 

O parte din vasta literatură greacă și romană a 
fost păstrată în mănăstirile și bibliotecile regale din 
Europa și Asia Mică și multe documente au 
supravieţuit Evului întunecat. În special datorită 
florentinilor aceste cunoștințe au ajuns la europeni, 
aflându-se la baza înfloritoarei perioade pe care o 
numim Renaștere. 

Marele filosof italian al secolului al 
paisprezecelea, Petrarca, a adunat în jurul său un 
grup de adepţi care îi împărtășeau fascinația pentru 
tradiția clasică. Ei credeau că existau probabil mii de 
manuscrise și documente în limbile latină și greacă, 
ascunse în colecţii particulare și în mănăstiri izolate. 
Mulţi dintre ei și-au făcut un ţel în viaţă din 
descoperirea acestor comori. 

La o generaţie după Petrarca, au fost făcute unele 
dintre cele mai semnificative descoperiri în zona de 
studii  „știinţifice” antice. Una dintre cele mai 


importante figuri în această provocare a fost Niccolo 
Niccoli. În cea de-a doua decadă a secolului al 
cincisprezecelea, Niccoli a descoperit Astronomica a 
autorului latin Manilius, precum și De Rerum Natura? 
a lui Lucrețiu și câteva lucrări despre minerit și 
agricultură, inclusiv Silvae? de Statius și De Re 
Rustica? de Columella. Câţiva ani mai târziu, 
Bracciolini a găsit Despre Apeducte a lui Cassio 
Frontinus, care prezenta tehnica arhitectonică 
romană, precum și Brutus al lui Cicero, lucrare care a 
devenit în scurt timp subiect de controversă politică 
din cauză că portretiza virtuțile unei forme de 
guvernământ monarhice. 

Semnificativ în legătură cu aceste descoperiri este 
faptul că erau scrise în limba latină și nu fuseseră 
traduse deloc până atunci. Aceasta însemna că, pentru 
prima oară, elita florentină de la sfârșit de secol al 
paisprezecelea și început de secol al cincisprezecelea 
putea să citească operele unor gânditori ai epocii 
clasice, exact așa cum au fost ele scrise. 

Acest lucru a reprezentat o evoluţie extraordinară. 
Dar poate că cel mai important lucru este că, după ce 
aceste opere au fost traduse și interpretate, oamenii 
au realizat în curând că vastitatea gândirii oamenilor 
de știință latini avea de fapt la bază o sursă mai veche: 
ideile grecilor și, în special, ale unor figuri precum 
Arhimede, Aristotel, Pitagora și Platon din epoca de 
aur a învăţăturii grecești, între 500 și 250 î.Hr. 

Rezultatul inevitabil a fost o nouă și intensificată 


+ Despre natura lucrurilor, în limba latină, titlul original al 
lucrării în versuri a lui Lucrețiu (n.tr.). 

5 Păduri, în limba latină, titlul original al lucrării lui Statius 
(n.tr.). 

€ Despre lucrarea câmpenească, în limba latină, titlul original al 
lucrării lui Columella (n.tr.). 


căutare a surselor grecești ale cunoașterii științifice. 
Inspiraţi de ceea ce fusese deja descoperit, mulţi 
dintre cei mai bogaţi oameni din Florenţa au început 
să-și trimită emisari peste graniţă, care să găsească și 
să achiziţioneze în numele lor orice exista în limba 
greacă în original. 

Până atunci, singurele manuscrise în limba greacă 
în original ale lumii occidentale constau în câteva 
fragmente din opera lui Aristotel și câteva pagini din 
Platon, precum și câteva tratate de Euclid, toate 
păzite cu strășnicie de călugări sau aflate în mâinile 
câtorva pasionaţi. Petrarca însuși se știe că ar fi 
deţinut un exemplar original din Homer, dar nu știa să 
citească niciun cuvânt din el. Bazându-se pe 
autoritatea scriitorilor romani care făceau referire la 
Homer, Petrarca a trebuit să accepte că acesta fusese 
un mare poet și săruta cartea în fiecare seară înainte 
de culcare. 

În primele trei decenii ale secolului al 
cincisprezecelea, câteva sute de manuscrise originale 
au luat drumul Florenței, majoritatea venind din Est. 
Acolo unde odinioară cruciații luptaseră în numele 
creștinismului, emisarii occidentali  negociau și 
achiziționau acum capital intelectual de la turci. Un 
singur trimis florentin, Giovanni Aurispa, s-a întors 
după o călătorie fructuoasă întreprinsă în anul 1423 
cu 238 de manuscrise complete. 

În acest fel, comunitatea intelectuală de la 
Florenţa a ajuns în posesia versiunii complete a 
Politicii lui Aristotel, a  Istoriilor lui Herodot, a 
dialogurilor lui Platon, a Odiseii și a pieselor lui 
Sofocle, ca și a scrierilor medicale ale lui Hippocrate 
și Galenius. 

Odată cu traducerile excelente ale unei colecţii tot 


mai mari de texte grecești, s-a ajuns la concluzia că 
tot ce au realizat florentinii din punct de vedere 
cultural a fost depășit cu aproape două mii de ani în 
urmă de către greci. Insă această descoperire nu a 
acţionat ca o forţă distructivă. I-a inspirat nu numai să 
emuleze, ci și să îndrăznească să îmbunătăţească 
realizările anticilor. 

În 1428, a fost organizat un comitet care să 
inițieze o serie de schimbări ale sistemului educaţional 
al Florenței. Unul dintre administratorii Studium-ului, 
care se află în centrul cultural al orașului, a fost 
Cosimo de Medici, pe-atunci un tânăr bancher care 
locuia la Roma. El a convins instituţiile clericale de la 
Florenţa să ofere o rată anuală de 1.500 de florini 
pentru adăugarea a încă două noi materii. Curricula 
existentă consta în medicină, astrologie, logică, 
gramatică și drept, la care s-au adăugat filosofie 
morală și o materie constând din retorică și poetică. 
Aceasta a oferit un nou syllabus pentru fiecare student 
din Florenţa și a format baza sistemului adoptat în 
întreaga Europă și care a rămas la fel în cadrul 
universităţilor din Anglia, Franţa și Italia până în 
secolul al optsprezecelea. 

Arme biochimice 

Substanţa biochimică din centrul romanului - 
secretul familiei Medici însuși - este Ropractinul. 
Aceasta este o substanţă chimică fictivă, însă 
structura și proprietăţile sale sunt foarte apropiate de 
un agent biochimic numit Sarin. Această substanţă 
biochimică este cunoscută și sub denumirea dată de 
NATO de „GB”. Sarin este o substanţă extrem de 
toxică și singura sa aplicabilitate este ca agent 
sensibil. A fost clasificat ca armă de distrugere în 
masă de către Naţiunile Unite, iar producerea și 


depozitarea sa a fost scoasă în afara legii de către 
Convenţia Armelor Chimice din 1993. 

Sarin a devenit cunoscut în 1994, atunci când a 
fost folosit de secta religioasă japoneză Aum 
Shinrikyo, ai cărei membri fanatici au emis în 
atmosferă o formă impură a substanţei biochimice în 
timpul câtorva incidente legate între ele, care au avut 
drept rezultat moartea mai multor persoane și rănirea 
altor sute. 

Armele biochimice și biologice sunt cunoscute de 
sute de ani. Cel mai recent exemplu de armă biologică 
provine din timpuri mai vechi decât epoca lui Cosimo 
și asociaţii săi din Secretul familiei Medici. În 1346, 
soldaţii tătari care muriseră de ciumă au fost aruncaţi 
peste ziduri, în cetatea asediată Kaffa (acum Feodosia 
în Crimeea) pentru a-i infecta pe cei dinăuntru. Patru 
secole mai târziu, în timpul războiului dintre francezi 
și indieni din America de Nord din anii 1760, englezii 
le-au dat pături contaminate cu virusul variolei 
băștinașilor din acele locuri. 

Armele chimice au fost folosite în câteva ocazii în 
timpul Primului Război Mondial și, în timpuri mai 
recente, răposatul lider al Irakului, Saddam Hussein, 
se știe că a gazat mii de kurzi și a folosit arme chimice 
în lungul război cu Iranul, care a început în 1980. 

Astăzi, folosirea agenţilor biochimici și biologici de 
către grupări teroriste reprezintă o ameninţare reală 
pentru guvernele occidentale. Resurse uriașe sunt 
folosite într-un efort masiv de a împiedica astfel de 
substanţe să ajungă pe mâini criminale, dar mulţi cred 
că este doar o chestiune de timp până când un individ 
nihilist sau o organizaţie, undeva, va obţine cantităţi 
suficiente de agent mortal pentru a provoca uciderea 
în masă a unor orașe din Occident. Este deprimant să- 


ţi dai seama că oricând poate exista un Luc Fournier 
acolo undeva, care are asemenea planuri infame. 

Lectură suplimentară pe aceeași temă: 
Biochemical Weapons: Limiting the Threat”, Joshua 
Lederberg, MIT Press, Boston, 1999. 

Giordano Bruno 

Giordano Bruno a fost un mistic și un filosof, care 
a respins deopotrivă religia oficială și preistorică și pe 
cea a preoţimii, pentru a deveni în cele din urmă o 
figură detestată de Inchiziţie. Născut la Nola, aproape 
de Napoli, în 1548, el s-a alăturat Ordinului 
Dominican. Dar, după ce a descoperit o vedere 
filosofică mai largă prin intermediul lucrărilor lui 
Copernic și a altor gânditori neortodocși, a întors 
spatele dogmei religioase. A scris multe cărţi de 
filosofie radicală, printre care și Cina din Miercurea 
Cenușii. 

Bruno a trăit pentru scurt timp la Londra și se 
presupune că a fost spion al reginei Elisabeta I. S-a 
asociat cu mulţi dintre misticii zilei, inclusiv John Dee, 
și se poate să-l fi cunoscut chiar pe William 
Shakespeare, care se știe că fusese interesat de multe 
dintre ideile lui Bruno. 

La începutul anului 1592, Bruno s-a mutat înapoi 
în Italia la invitaţia unui nobil pe nume Giovanni 
Mocenigo. Aparent, a fost invitat pentru a-i fi profesor 
patronului său bogat. La Veneţia a predat la Padova și 
i-a cunoscut bine pe Galileo și pe alți gânditori ai 
vremii. Însă invitaţia din partea lui Mocenigo a fost o 
capcană, iar în mai 1592 Bruno a fost arestat la 
Veneţia și judecat în faţa Inchiziției venețiene. Apoi a 
fost transferat la Roma. Acolo a rămas într-o celulă 
mizeră șapte ani. A îndurat torturi groaznice la 


7 Arme biochimice: cum să reducem ameninţarea. 


porunca celui care era mâna dreaptă a papei, Robert 
Bellarmine, și a fost ars pe rug pe Campo de Fiori de 
la Roma, la data de 17 februarie 1600. 

Cu toate că Giordano a fost omorât de Inchiziţie, 
astăzi el este considerat primul martir al științei și 
filosofiei, un om care a refuzat să se dezică de 
convingerile sale privind natura universului. Galileo 
știa cum era tratat Bruno aflat la mâna Curiei Romane 
și nu voia să-i împărtășească soarta. Moștenirea lui 
Bruno a crescut, în timp ce Biserica Catolică a scăzut, 
dar rămâne anatema chiar și în ziua de azi, la mai bine 
de patru secole de la moartea lui, căci Bruno n-a fost 
iertat pentru vederile sale așa-zis eretice. 

Lectură suplimentară pe aceeași temă: The Pope 
and the Heretic, Michael White, Abacus, Londra, 
2002. 

Cosimo și familia de Medici 

Schițarea pe care am făcut-o personajului și 
biografia lui Cosimo de Medici din Secretul familiei 
Medici sunt atât de corecte pe cât am reușit eu să le 
transmit. S-a născut la Florenţa în 1389. Familia sa 
chiar a locuit într-o casă din Piazza del Duomo, tatăl 
său se numea Giovanni di Bicci de Medici și a pus 
bazele a ceea ce, în anul 1410, era deja o mare bancă. 

În realitate, Cosimo a avut doi fraţi mai mici, 
Lorenzo și Pierfrancesco. Lorenzo avea șaisprezece 
ani în 1410, iar fratele vitreg al lui Cosimo, 
Pierfrancesco, s-a născut abia în 1431, la douăzeci și 
unu de ani după evenimentele descrise în roman. Însă 
faptul esenţial care face diferenţa între Cosimo cel 
fictiv și Cosimo cel adevărat este acela că, în realitate, 
el n-a făcut nicio călătorie pentru a descoperi ceva, în 
Macedonia sau oriunde altundeva. Dar, în mod curios, 


8 Papa şi ereticul. 


a fost foarte aproape. Bunul său prieten Niccolo 
Niccoli a încercat să-l convingă să-l însoţească într-o 
călătorie în Est, dar tatăl lui Cosimo a refuzat să-i 
acorde permisiunea, iar Cosimo s-a supus dorinţei 
tatălui său. 

Cosimo a fost un umanist. A fost extrem de 
interesat de cultură și învăţătură și a avut o mare 
influenţă la dezvoltarea Renașterii. Cu toate că nu a 
călătorit prea departe el însuși, i-a plătit pe alţii să 
aducă tot ce găsesc din locuri îndepărtate, inclusiv din 
Macedonia. 

Cosimo era, asemenea tatălui său, un mare om de 
afaceri și și-a adus contribuţia importantă la 
extinderea orizonturilor afacerii bancare a familiei. 
Cel mai important, a avut pe mână finanţe papale. 
Acest lucru a fost crucial în evoluţia dinastiei Medici și 
a făcut din el cel mai bogat om al vremii sale. 

Dar, desigur, Medici aveau și dușmani - nu familia 
Tommasini - și existau rivalități permanente între ei și 
alte mari familii italiene. Una dintre ele, familia 
Albizzi, a încercat să-l asasineze. Au eșuat, dar au 
reușit să facă să fie închis în anul 1433. Însă în decurs 
de un an, Cosimo era înapoi la Florenţa cu și mai mare 
putere și influenţă. Pentru următorii treizeci de ani, el 
a fost, în toate, mai puţin cu numele, liderul Florenței. 

Cosimo s-a căsătorit cu Contessina de Bardi în 
anul 1416 și au avut doi copii, Piero și Giovanni. La 
moartea sa în 1464, Cosimo a fost numit Pater 
Patriae, Părinte al "Ţării sale. Fiul său mai mare, Piero, 
a devenit atunci liderul Florenței. Cunoscut și ca Piero 
cel cu Gută, acesta a avut o sănătate precară și a 
murit în 1469, doar la cinci ani după ilustrul său tată. 
Fiul acestuia Lorenzo a devenit, după Cosimo, cel mai 
bine privit și mai de succes membru al dinastiei 


Medici dintre ei toţi. Cunoscut și drept Lorenzo 
Magnificul, acesta a fost, asemenea tatălui și bunicului 
său, cel mai de seamă cetăţean al Florenței și, vreme 
de douăzeci și trei de ani, a fost efectiv liderul politic 
al cetăţii-stat, îndrumând Florenţa într-o perioadă de 
stabilitate și de creștere fără precedent. 

Personajul Contessina, așa cum a fost el prezentat 
în roman, nu are aproape nicio legătură cu adevărata 
soţie a lui Cosimo de Medici. Potrivit istoriilor oficiale, 
nu avea niciun fel de puteri fizice speciale și nu a fost 
educată de un învăţat precum Valiani, dar a fost cu 
siguranţă o femeie foarte inteligentă și loială, devotată 
lui Cosimo, pe care l-a încurajat și susţinut în toate 
acţiunile sale. 

Lectură suplimentară pe aceeași temă: The rise 
and Fall of the House of the Medici”, Christopher 
Hibbert, Allen Lane, Londra, 1974. 

Da Ponte 

Antonio da Ponte a fost proiectantul Podului Rialto 
din Veneţia, care a fost terminat în anul 1591. 
Povestea despre Diavol și soţia lui da Ponte cu copilul 
a fost adaptată după o veche legendă venețiană, în 
care șeful de șantier la pod, Sebastiano Bortoloni, era 
cel vizitat de Lucifer. 

Inundaţia de la Florenţa 

În noaptea de 3 noiembrie 1966, Florenţa a suferit 
cel mai puternic dezastru natural din întreaga sa 
istorie îndelungată. Cam pe la ora 4 dimineaţa, o mare 
cantitate de apă din barajul Valdarno a făcut ca Arno 
să-și iasă din matcă și să inunde malurile. Apa a luat 
cu ea mașini și copaci, a intrat în biserici și lăcașuri 
vechi și a intrat și în pivnițe, și în cavouri de oţel. A 
fost întreruptă alimentarea cu gaze, electricitate și 


° Mărirea şi decăderea casei de Medici. 


apă, iar ceasurile electronice ale orașului s-au oprit la 
ora 7.26 dimineaţa. La cel mai înalt punct, apele au 
ajuns la 6,5 metri înălțime în zonele din jurul Santa 
Croce. 

Cel puţin treizeci de persoane au murit și 50.000 
de familii au rămas fără adăpost. In plus, 15.000 de 
mașini au fost aruncate pe străzi și 6.000 de magazine 
au fost distruse. Potrivit celor mai bune estimări, în 
numai câteva ore, aproximativ 14.000 de opere de 
artă au fost distruse, laolaltă cu trei sau patru 
milioane de cărți și manuscrise. 

Golem Korab 

Aceasta nu este o budincă indiană, ci cel mai înalt 
munte din Macedonia, ajungând la aproape 3.000 de 
metri înălțime peste nivelul mării. Zona este împânzită 
de lacuri, dar nu există niciun lac Angja și nicio 
mănăstire pe munte. Dacă va fi fost vreodată vreun 
castel prin zonă, a dispărut cu totul. 

Umanismul 

Pe măsură ce Europa ieșea din mohoreala Evului 
întunecate, conștiința a ceea ce putea fi realizat și 
convingerea că umanitatea putea să facă mai mult 
decât făcuse până atunci constituia un impuls 
fantastic către aventură, deopotrivă în cuvânt și în 
faptă. Acest lucru a condus la o epocă de descoperiri 
și la începuturile gândirii științifice moderne, ca și la 
furnizarea unui teren fertil pentru întreprinderile 
artistice pe care le percepem ca emblematice pentru 
Renaștere. 

Importanța acestei schimbări în percepţie nu 
poate fi supraestimată. Cu câteva excepţii notabile, 
cum ar fi Roger Bacon, oamenii începând de la 
căderea Romei au fost paralizați de un sentiment 
adânc înrădăcinat de lipsă a valorii și deșertăciune. În 


centrul gândirii lor și încurajată de dogma creștină se 
afla ideea că oamenii sunt simple creaturi ale 
Domnului, pioni într-o lume în care forţele naturii și 
voința Domnului erau totul, o lume în care individul 
era totalmente lipsit de valoare. O astfel de gândire nu 
putea să conducă decât la o societate care stagna și, 
deși credinţa că Dumnezeu controla universul și era 
direct implicat în toate aspectele existenței umane 
domina curentele de gândire până la revoluţia lui 
Darwin, totuși unele figuri ale Renașterii au gândit 
diferit. 

Unele dintre cele mai mari minţi ale Renașterii 
credeau din toată inima în ideea că intelectul uman 
trebuie valorizat și hrănit, în această schimbare de 
paradigmă putem vedea impactul filosofiei platonice 
evoluând în ceea ce a fost numit virtute, un pilon 
central al Umanismului activ. În centrul filosofiei 
platonice stă conceptul că umanitatea poate să 
descopere Dumnezeirea prin desfășurarea secretelor 
Naturii. Pentru Platon, aceasta era baza „inspiraţiei” 
și a devenit elementul de importanţă capitală în 
gândirea multora dintre cele mai mari minţi ale 
Renașterii. Un număr de figuri mari și influente 
precum Leonardo da Vinci, Giordano Bruno, 
Machiavelli și Cosimo de Medici au înţeles acest ideal 
platonician. 

Mulţi umaniști au subscris la viziunea conform 
căreia virtutea era aparte faţă de religia convenţională 
și o vedeau ca pe o calitate umană în întregime, care 
putea să aducă individul mai aproape de esența 
Naturii. Într-adevăr, omul de știință umanist Leon 
Battista Alberti a scris odată că cei care au virtute 
sunt „capabili să cucerească orice vârf de excelenţă”. 

Această gândire a reprezentat o modalitate 


revoluţionară de a percepe lumea, adusă de marea 
redescoperire a valorii umane și o realiniere pozitivă a 
rolului umanităţii în universul lui Dumnezeu. Acesta a 
fost un element cu adevărat esenţial al Renașterii. 

I Seguicamme („Urmașii”) 

Aceasta este o societate secretă imaginară, dar 
istoria Veneţiei este plină de secte ciudate și 
comunităţi secrete. Giordano Bruno a fost implicat în 
diverse grupuri ale organizației  paneuropene 
rosicruciene în Republica Venețiană și, vreme de 
secole, Veneția a fost un loc de întâlnire pentru 
astrologi, mistici şi ocultişti itineranti. 

Autoritățile venețiene erau faimoase pentru 
indulgenţa față de ceea ce Biserica Catolică considera 
erezie, şi oraşul era un rai pentru cei cu vederi 
radicale. Au avut voie să înflorească la Veneţia multe 
filosofii alternative, iar editorii venețieni au împins 
granițele a ceea ce era permis de către dogma catolică 
să fie publicat. 

Mappamundi a lui Mauro 

Părintele Mauro a fost un cartograf care a trăit 
într-o mănăstire de la San Michele în Isola, care este 
cimitirul Veneţiei. În Secretul familiei Medici, detaliile 
istoriei sale au fost dezvoltate, dar baza acestei părți a 
romanului este adevărată. Intre 1457 și 1459, 
părintele Mauro a realizat, cu ajutorul secretarului 
său Andrea Bianco, o hartă pentru marinari, 
comisionată de regele Alfonso al V-lea al Portugaliei, o 
foarte frumoasă hartă a lumii (sau mappamundi). 
Harta a fost gata în aprilie 1459, cu câteva luni înainte 
de moartea lui Mauro. A fost trimisă în Portugalia, dar 
nu a supravieţuit până în ziua de azi. O copie a hărții 
se află expusă la Biblioteca Nazionale Marciana din 
Veneţia. 


Niccolo Niccoli 

Descrierea lui Niccolo Niccoli din Secretul familiei 
Medici este foarte apropiată de ceea ce se cunoaște 
despre adevăratul personaj. Avea patruzeci și patru de 
ani în 1410, când are loc acţiunea romanului, și era un 
nobil florentin care fusese, în tinereţe, un condotier 
admirat. Era dur, bun în luptă și înţelegea chestiunile 
militare. Şi avea un obicei de a purta o togă roșie 
antică. Dar sunt mai multe de spus despre Niccoli. A 
devenit cunoscut în Italia ca om de o înaltă cultură, 
care făcea foarte multe pentru a-și lărgi înţelegerea și 
descoperirile. A fost un mare călător și deţinea cea 
mai mare și cea mai valoroasă bibliotecă din Florenţa. 
Cea mai mare contribuţie a sa este cea față de 
literatura clasică, deopotrivă în calitate de copist și 
colaţionist al manuscriselor antice. Acestea includ 
opere ale lui Lucrețiu și Plautus. Niccoli este, de 
asemenea, cunoscut ca inventator al scrierii italice. 
Insă am schimbat câteva detalii în ce-l privește. 
Niccolo a murit în anul 1437, deci în realitate nu 
putea să fi corespondat cu Contessina în anii 1460. 

Paleopatologie 

Paleopatologia (patologia veche) este studiul 
cauzelor bolilor vechi (cu mijloace moderne), iar 
ramura acestei discipline cunoscute ca paleopatologia 
umană este tot mai mult recunoscută ca un instrument 
important în investigaţiile criminalistice. 

Cea mai evidentă mărturie de la un cadavru este o 
rană traumatică, cum ar fi un craniu spart sau 
membre rupte, însă și diformităţi mai subtile pot să 
ducă la astfel de afecţiuni, cum ar fi osteoporoza sau 
guta. Prin analize chimice relativ simple ale oaselor, 
pot fi descoperite și unele boli (inclusiv tuberculoza 
sau sifilisul). 


Pentru a afla mai multe despre cum a trăit și a 
murit cineva, paleopatologul folosește genetica. ADN- 
ul poate fi obţinut chiar din rămășițe foarte 
deteriorate, iar tehnici analitice moderne arată că 
rezultate uimitoare pot fi obţinute din mostre extrem 
de mici. De asemenea, pe măsură ce știința geneticii 
progresează, paleopatologul câștigă instrumente tot 
mai sofisticate pentru a studia cadavrele celor care au 
murit cu sute, chiar mii de ani în urmă. 

Chiar există un Proiect Medici care cuprinde o 
echipă de paleopatologi și care studiază la ora actuală 
cadavrele familiei îngropate în Capela Medici din 
centrul Florenței. Într-adevăr, inspiraţia originală 
pentru Secretul familiei Medici mi-a venit de la un 
articol pe site-ul web al BBC News care descria munca 
acestei echipe de cercetare. 

Cladirile venețiene 

Multe dintre locurile menţionate în Secretul 
familiei Medici, cum ar fi barul Harry's, Gritti Badoer 
și Ospedale Civile sunt desigur reale și se află în 
locaţiile descrise. Detaliile istorice despre ele sunt 
atât de corecte pe cât le-am putut reda. Insă, uneori 
mi-am luat libertatea de a schimba topografia internă 
a unora dintre clădiri, iar în cazul La Pieta, al operelor 
de artă de acolo. După câte știu, în realitate nu a 
existat un adevărat Gabriel Fabacci, însă există o 
frescă realizată de Giovanni Battista Tiepolo. 

La Pieta originală a fost construită în secolul al 
cincisprezecelea. Iar biserica actuală a fost proiectată 
în 1755 de către Giorgio Massari, însă fațada a fost 
terminată doar în secolul trecut. Vivaldi chiar a cântat 
multe dintre piesele sale muzicale în La Pieta și a fost 
dirijor de cor acolo mai mulţi ani. 

Lectură suplimentară pe aceeași temă: Cea mai 


frumoasă carte care a fost scrisă vreodată despre 
Veneţia (și într-adevăr una dintre cele mai bune și mai 
plăcute pe care am citit-o vreodată) este lucrarea lui 
John Julius Norwich, A History of Venice'", Penguin, 
Londra, 1982. 

Veneţia și ciuma 

Ca majoritatea orașelor vechi din Europa, Veneţia 
a fost decimată de ciumă de multe ori. Într-adevăr, 
orașul poate fi considerat ca loc de întâlnire pentru 
multe boli, pentru că se află la răspântia între Est și 
Vest și, din cele mai vechi timpuri, a funcţionat ca un 
nod comercial. 

Cea mai mare epidemie de ciumă a fost cea din 
anii 1347-1348. Această oroare a devenit cunoscută ca 
Moartea Neagră, epidemie care se presupune că a 
nimicit mai mult de o treime din populaţia Europei. 
Dogele Steno al Veneţiei face referire la această 
ciumă când se întâlnește cu Cosimo și însoțitorii săi la 
Veneţia. 

Doctorii de ciumă au existat în realitate, 
majoritatea fiind obligaţi, sub ameninţarea execuţiei, 
să rămână în oraș în timpul molimei, iar costumele lor 
erau chiar așa cum le-am descris. Masca cu cioc 
caracteristică, purtată de doctori în credinţa că îi 
proteja de infectare, a devenit temă populară pentru 
măștile zilelor noastre. 

Oamenii din secolele al paisprezecelea și al 
cincisprezecelea voiau să ţină departe ciuma prin ceea 
ce astăzi am numi mijloace iraționale, inclusiv prin 
salve de tun, clopote de biserică, folosind tot felul de 
parfumuri și licori și arzând plante aromatice. 

Vivaldi 

Născut la Veneţia în 1678, Antonio Lucio Vivaldi 


1 O istorie a Veneției. 


este astăzi unul dintre cei mai importanţi compozitori 
ai epocii baroce. El a fost cel mai prolific dintre toţi 
compozitorii clasici, se crede că a compus peste 450 
de lucrări. Cea mai cunoscută este, desigur, 
Anotimpurile. Scrisă la Veneţia, este o bucată care 
descrie în formă muzicală schimbarea stării de spirit a 
orașului de-a lungul anului. 

Cu toate că nu există dovezi că el sau altcineva 
apropiat lui ar fi „plantat” indicii la Gritti Badoer, 
Vivaldi s-a născut în apropiere. Familia sa era una de 
condiție modestă și el s-a pregătit să devină preot, 
fiind cunoscut drept Preotul Roșu, din cauza părului 
său de culoare roșu aprins. Le-a predat și în realitate 
orfanilor de la Ospedale della Pieta, și multe dintre 
compoziţiile sale au fost scrise pentru a fi cântate de 
tinerii muzicieni amatori cărora le preda. 
Compozitorul a fost dat afară de conducerea 
orfelinatului pentru un motiv de  necuviinţă 
necunoscut și a fost primit înapoi un an mai târziu. 

Vivaldi a trăit cea mai mare parte a vieţii la 
Veneţia, dar în ultimii ani a călătorit mult prin Europa; 
și aşa cum am arătat în roman, a murit la scurt timp 
după ce a ajuns la Viena, unde trebuia să preia un 
angajament la curtea regală. Dar în realitate nu a 
locuit la familia Niccoli și nu a lăsat un testament 
elaborat, așa cum au descoperit în roman Jeff și Edie. 


——— E muri ue 
„ERIE Se amr a. 
-~ cateale uneia dintre cele mai puternice 

i aprima vedere, îndata comer. Puric. 


piele, organdie Sal iscate ajungând la o dimensiune care p 


| semnul întrebări ÎN A PR ie pteleva mostre pentru etec 
„teste ADN, Atât Eddie, E, cât și Mackenzie au mari îndoieli în leg 
| devin VA cel puțin două dintre cadavrele vechi 
sute de ani. Și n nimeni nu poate explica prezenta unui obiect 
care este găsit în trupul lui Cosimo de Med 0000 III 

Pentru Carlin Mackenzie, aceasta este cea mai fascinant 
periculoasă descoperire a vieții lui. Pentru Eddie, este faep 
căutări obsedante, care-i pune viața în primejdie- 


Apelând la toate răsturnările de situație care au făcur din Ec 
mare succes internațional, Secretul Medici împletește trec 
ic ec Pena HS ofr un 
Jig