Daniel Easterman — Fratia Mormantului

za5%ERmAţ 
PE ARĂ 
e eter A, $ 


Daniel Easterman 


Brotherhood 


of 


the Tombe 


Traducere 
din limba engleză 
Luminiţa & Minodora 
HOLBAN 


Denis M. 
MacEoin 


aka 
Daniel Easterman 
aka 


J Jonathan Aycliffe 


Profesor universitar specializat în studii islamice; 
Autor de romane de ficțiune, semnate cu două 
pseudonime: 

Daniel Easterman (thrillers) 

Jonathan Aycliffe (ghost stories). 

Născut în 1949 în Belfast, Irlanda de Nord; 

A călătorit mult în Orientul Apropiat, mai ales în Iran, 
Israel, Maroc; 

S-a implicat activ în apărarea lui Salman Rushdie și a 
militat pentru abolirea legilor islamice privind 
blasfemia; 


TITI 


- Locuiește în Newcastle upon Tyne, în nordul Angliei, 
împreună cu soţia (homeopat) și Sammy (motan). 


Părinților mei, David şi Isabel, 
pentru patruzeci de ani de răbdare. 


Şi pentru Beth: 
nu renunţa, 
s-ar putea să mai trăiesc încă patruzeci. 


MULŢUMIRI 


Mai mulţi oameni au contribuit enorm la apariţia acestei 
cărţi. Ca de obicei, vreau să mulţumesc editorului meu, 
Jeffrey Simmons, pentru încurajare, sugestii şi buna dispo- 
ziţie neobosită. Patricia Parkin a contribuit, la Grafton, cu 
câteva idei excelente. Jeremy şi Nicoletta Johns au fost 
surse inepuizabile de informaţii, umor şi cunoştinţe de 
limbă italiană. Doctorul John Healy de la Universitatea din 
Durham a făcut minuni cu limba arameică. Damien O'Muiri 
mi a ameliorat irlandeza. Eveleen Coyle mi-a însufleţit 
şederea la Dublin și a realizat, ulterior, o extraordinară 
verificare a faptelor. Soţia mea, Beth, a citit manuscrisul de 
nenumărate ori, cu un ochi foarte atent şi o minte ascuţită. 
Tuturor, multe mulţumiri. 


Daniel Easterman 


„Tot ce-l preocupa, tot ce vedea plutind în noaptea neagră 
era chipul alb, oval al străinului şi mâna ridicată cu care 
încerca să se apere de el. lar pe partea interioară a 
încheieturii mâinii, un cerc mic, negru, tatuat, iar în 
interiorul cercului un sfeşnic cu şapte braţe, încununat cu o 
cruce.” 


SPIRITELE 


lar eu nu ştiu nimic... doar acest trup, 
Doar acel vechi, năucitor sărut. 


W.B. Yeats 


UNU 


Gtv'at ha-Mivtar, lerusalimul de Nord 
Octombrie 1968 


Mormintele fuseseră acolo dintotdeauna. La început 
mândre, apoi ascunse, apoi în întregime pierdute - loc 
tainic unde moartea continua să-şi facă datoria, nevăzută şi 
neîntreruptă. Timp de secole, oraşul fusese retras, aproape 
lipsit de importanţă. Cei vii cunoscuseră moartea, cei care-i 
bociseră fuseseră la rândul lor bociţi, iar câmpiile morţii 
fuseseră mereu lăsate în singurătatea lor. Nimeni nu-şi 
clădise casa peste ele, nu-şi înfipsese plugul în pământul 
lor, nu-şi lăsase oile să pască printre ele. 

În oraş fusese foc şi foamete. Armate trecuseră prin el. 
Turnurile înalte se prăbuşiseră, soarele se transformase în 
sânge, iar cenuşa plutise în vânt ca o ninsoare neagră de 
sfârşit de iarnă. Zei noi veniseră să locuiască pe ruinele 
Templului. 

Cu un an în urmă, vechiul Dumnezeu reintrase în luptă. 
Armata israeliană cucerise lerusalimul de Est, alungânau-i 
pe adversarii arabi înapoi peste lordan. $ofaru/: răsunase 
din nou pe colina Templului. Acum buldozerele cutreierau 
bătrânele dealuri, săpând drumuri şi netezind pământul 
pentru a face loc caselor, şcolilor şi spitalelor. Urmaşii celor 
morţi veniseră să-şi revendice moştenirea. 

Cu o lună în urmă, în timp ce un buldozer săpa într-un 
deal numit Giv'at ha-Mivtar, la vest de şoseaua Nablus, unul 


1 Goarnă făcută din corn de berbec, folosită în ceremoniile religioase 
evreiești; în timpuri mai vechi, sunetul ei era o chemare la luptă. 


8 


5 TITI III 


dintre muncitori văzuse primul mormânt. Erau trei cu totul, 
grupate, dar situate pe niveluri separate, Unul era accesibil 
numai prin bolta de deasupra, fiindcă intrarea fusese deja 
acoperită de noua şosea care se construia. 

O echipă de arheologi de la Departamentul Muzeelor şi 
Antichităţilor primise un termen de o lună pentru a studia 
mormintele şi conţinutul lor. La sfârşitul acestei perioade, 
adică după doar câteva zile, oasele trebuia să fie reaşezate 
în sarcofage şi îngropate la loc. După aceea buldozerele şi 
compresoarele aveau să se întoarcă, pentru a turna smoală 
şi ciment în fâşii topite, iar morţii aveau să-şi reia somnul. 

Gershon Aharoni se împiedica, înjură în barbă şi se 
întoarse la bărbatul din spatele său. 

— Fiţi atent, aici e o mică treaptă, spuse «el, 
străduindu-se să zâmbească, şi-i întinse italianului o mână 
de sprijin. Trebuia să-şi reprime nervii, iritarea de a se afla, 
pur si simplu, acolo. Existau multe lucruri urgente de făcut 
la muzeu, iar timpul era şi aşa puţin. li venea să-l bată pe 
Kaplan pentru că îi dăduse această treabă. 

Fă tot ce poti, Gershon. Plimbă-l. Stârneşte-i interesul. 
Lasă-l să-şi bage nasul puţin, să se murdărească pe mâini, 
să găsească un artefact. Ascunde tu unul într-un loc în care 
să dea uşor peste el, fă-l să se simtă implicat. Dar, pentru 
numele lui Dumnezeu, îndulceşte-l cumva. Dacă e nevoie, 
spune-i că ne aşteptăm din clipă în clipă să găsim 
rămăşiţele lui lisus, ale Fecioarei Maria şi ale celor 
doisprezece apostoli la un loc. Şi capul Sfântului loan 
Botezătorul şi Sânii Salomeii, dacă pare uşor de dus de nas. 
Dar convinge-l să cheltuiască bani. Mulţi bani. Atât cât e 
nevoie pentru o fundaţie de cercetare şi un muzeu nou. 
Lasă-l să-şi folosească imaginatia, dacă are. Fondul 
Episcopului Migliau pentru Arheologie Biblică - vezi dacă-i 
place cum sună. Poate să-l scrie cu litere mari de zece 
picioare, dacă-i face plăcere. Totul e să-l aduci mâine 


TITI 


dimineață la biroul meu, cu aerul unui om care-şi câştigă 
existența semnând cecuri. 

— Mulţumesc. E mai întuneric decât mă aşteptam, 
răspunse episcopul, sprijinindu-se o clipă de mâna lui 
Aharoni, asemenea unui balerin nehotărât, condus pe 
scenă. 

Aharoni înălţă brusc lampa care împrăştie o lumină 
sulfuroasă asupra firidelor lungi şi subţiri, scobite adânc în 
pereţii încăperii pentru a servi drept nişe funerare, unele 
pentru corpuri întregi, altele adevărate osuare de calcar, 
adăpostind, uneori, relicvele unei întregi familii. 

— Până mâine dimineaţă vom repara generatorul. Dacă 
preferaţi, ne putem întoarce atunci. 

Și lasă-mă să mă întorc la oalele mele până la sfârşitul 
zilei. 

Era întuneric afară. Muncitorii de peste drum plecaseră 
acasă. Nimeni nu mai săpase după ora patru, când cedase 
generatorul care alimenta lămpile. De vreme ce oricum 
erau multe de făcut la Institut - obiecte descoperite de 
înregistrat şi măsurat, artefacte de fotografiat, vase de 
restaurat - toată lumea se întorsese acolo. Dimineaţă 
devreme aveau să trimită un tehnician ca să repună 
luminile în funcţiune. Între timp, Aharoni folosea o lampă de 
furtună pentru a-şi conduce oaspetele prin mormintele 
goale. 

— Nu, mă simt foarte bine. Poate e chiar mai interesant 
aşa, mai... autentic. 

Episcopul Giancarlo Migliau era un bărbat înalt de peste 
şase picioare, iar prezenţa lui era impunătoare în peşteră. 
Avea în jur de patruzeci şi cinci de ani; era slab şi 
spiritualizat, parcă lipsit de substanţă, cu oase 
proeminente, dar mişcări line, ca şi cum nu s-ar fi aflat cu 
totul în spaţiul ocupat de corpul său. Stând drept în mijlocul 
încăpem, părea să o umple, nu prin masivitate, ci prin 
simplul fapt de a fi acolo. Lui Aharoni îi evoca o sperietoare 


TITI 


10 


TITI III 


pe câmp, după furtună, cu braţul negru proiectând o umbră 
zdrenţuită peste straturile de porumb inundate. 

Era un om bogat, descendent al unei familii aristocrate 
din Veneţia, una dintre puţinele care nu căzuseră în uitare 
sau nu se stinseseră cu totul în secolul al optsprezecelea 
Strămoşii lui îndepărtați fuseseră evrei, dar încă de pe 
timpul primei lor înnobilări îşi încredinţaseră, la fiecare 
generaţie, câţiva urmaşi Bisericii. Fraţii lui Giancarlo 
continuaseră cealaltă tradiţie a familiei, afacerile bancare, 
operând acum nu de la mesele simple de lemn de pe Rialto, 
ci din clădirile uluitoare de marmură din Mestre, Roma si 
Milano. 

De ani de zile, Giancarlo era un amator pasionat de 
arheologie biblică. Participa la conferinţe de câte ori avea 
posibilitatea, colabora cu câte o lucrare ocazională la cele 
mai importante jurnale catolice şi îşi folosea cu o mână 
largă averea personală pentru a înzestra asociaţiile de 
cercetare în domeniu. Petrecea în Israel cel puţin o lună pe 
an vizitând şantiere arheologice, făcând turul muzeelor şi 
întâlnindu-se cu studenţi la Institutul Franciscan de 
Arheologie din lerusalim. 

De câteva ori participase la săpături, mânuind o lopăţică 
şi o perie fină şi descoperise fragmente de vase şi lămpi pe 
care le înmânase experţilor pentru a fi curăţite şi 
catalogate. Acestea fuseseră acolo de pe vremea Noului 
Testament, locuri în care putea atinge câte un obiect 
proaspăt scos din argilă şi-şi putea spune: „Vasul acesta 
era aici când lisus a venit pe pământ” sau putea călca pe 
un fragment de drum şoptind: „Poate lisus a călcat aici, 
chiar pe această piatră.” 

Descoperirea mormintelor de la Giv'at ha-Mivtar îi 
stârnise imaginaţia. În măsura în care se putea aproxima, 
acestea conţineau relicve dintr-o perioadă cuprinsă între 
secolul | î.Hr. şi distrugerea celui de-al doilea Templu în 
anul 70 d.Hr. Curăţarea lor era o activitate prea specializată 


TITI 


11 


TITI 


şi prea urgentă pentru a permite amatorilor să ia parte, dar 
el primise aprobarea de a face această vizită, ca să vadă 
mormintele al căror conţinut era examinat la Muzeul 
Israelului. 

— Aici aţi găsit trupul barbarului care credeţi că a fost 
crucificat? întrebă el. Cel pe care l-am văzut la muzeu? 

Se aflau în primul mormânt, cel mai mare dintre cele 
patru, în incinta funerară inferioară, o încăpere 
dreptunghiulară din care porneau, ca nişte raze, opt firide. 

— Aici. Aharoni ridică lampa spre o adâncitură din 
dreapta. Scheletul era într-un osuar, împreună cu cel al 
unui copil. 

Migliau revăzu în minte oasele: labele picioarelor prin 
care trecea un piron şi tibiile zdrobite de o lovitură 
puternică. Un sentiment de recunoaştere îi provocase 
ameţeala. Omul putea foarte bine să fi fost unul din cei doi 
tâlhari crucificaţi împreună cu lisus, putea să fi fost răstignit 
pe muntele Golgotei la câţiva paşi de Fiul lui Dumnezeu, 
Mântuitorul lumii. Era aproape. Simţea asta. 

— Cum îl chema? Aţi găsit vreun nume? 

— Jehohannon. Numele era scris pe marginea osuarului 
în arameică. 

Episcopul atinsese uşor osul cu un deget. Între el şi 
capul pironului fusese prinsă o bucăţică de lemn. Lemn 
roman şi metal roman, instrumentele uciderii lui 
Dumnezeu. Era cald şi zăpuşeală în mormânt, ca şi cum de 
secole n-ar mai fi pătruns nici un pic de aer curat. 

Migliau oftă. Simţea că-l apasă tavanul jos al încăperii. 
Lampa pâlpâi. Umbre se târâră pe pereţii de stâncă ciopliţi 
grosolan. Niciodată nu fusese în stare să suporte ideea 
morţii, conştiinţa decăderii ireversibile. 

— Ce e acolo? întrebă el, traversând camera spre 
peretele sudic. Se pare că au lăsat un spaţiu larg, fără 
firide. 


12 


TITI 


— Da, şi nouă ni s-a părut ciudat. Dar să nu uităm că 
mormântul era departe de a fi plin. N-au mai avut nevoie să 
sape firide; în anumite locuri calcarul e foarte dur. 

Episcopul îşi plimbă mâna de-a lungul peretelui. 

— Cred că cineva a lucrat şi aici. 

Peretele era aspru, ascuţit pe alocuri, ca şi cum ar fi fost 
cioplit cu toporul sau cu dalta. Pipăi cu degetele suprafaţa 
de calcar. 

Aharoni veni lângă el şi înălţă lampa, luminând stânca. 

— Da, cred că aveţi dreptate, spuse el. 

Era ciudat. Nu observase înainte, în lumina puternică 
furnizată de generator. Dar în strălucirea blândă a lămpii de 
furtună, semnele unei activităţi se vedeau limpede pe o 
bucată de perete. 

Lucrând cot la cot acum, cei doi urmăriră liniile pe care 
le lăsase unealta folosită. 

— Urmele par să se oprească aici, zise episcopul, 
trecând cu degetele de-a lungul unei fisuri aflate aproape la 
nivelul pieptului. 

— AŞ spune că s-au rezumat cu săpatul la această zonă 
centrală, adăuga Aharoni, delimitând o suprafaţă de 
aproximativ trei picioare pătrate. 

Îşi plimbă un deget pe laturi, întâi pe cea din stânga, 
apoi pe cea din dreapta, de sus în jos. Câteva bucăţi de 
calcar căzură pe pământ. Aplecându-se, desenă latura de 
jos a pătratului, apoi se ridică şi se îndepărtă de perete. 

Migliau se întoarse şi îl privi. Faţa îi era în umbră, ochii 
nu i se vedeau deloc. 

— Ăsta nici măcar nu face parte din perete, rosti el. 

Vocea îi răsună spartă, imaterială. Zidurile groase o 
îngropară şi pe ea, alături de oase şi de carne. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Evreul simţi un fior de emoție pe şira spinării 


13 


TITI 


— E un bloc de piatră scos afară, apoi fixat la loc şi 
aranjat ca să nu se vadă marginile. Nu înţeleg. Cum de nu 
l-aţi văzut până acum? 

Aharoni ştia răspunsul la această întrebare. Lucraseră 
sub presiunea timpului, grăbindu-se să facă ceea ce era 
absolut necesar: măsurătorile camerelor, scoaterea 
osuarelor din cavităţi, adunarea fragmentelor de lămpi şi 
vase piriforme împrăştiate pe jos. Nu avuseseră timp pentru 
detalii subtile. lar aceste crăpături erau foarte subtile. Chiar 
şi în condiţii obişnuite ar fi putut să treacă mult timp 
neobservate. 

— Ar fi mai bine să ne întoarcem la muzeu, să-l 
anunţăm pe director. Abia dacă mai este timp să vedem ce 
e dincolo de perete, dacă o fi ceva. Am putea începe lucrul 
mâine dimineaţă. 

— Dar noi suntem aici, acum, Mi-aţi spus că timpul vă 
presează. Cred că ar trebui să aruncăm măcar o privire în 
seara aceasta. 

Migliau nu mai fusese niciodată atât de aproape deo 
descoperire. Toate săpăturile la care participase până 
atunci fuseseră relativ banale şi aproape încheiate în 
momentul în care se implicase el. Acum avea şansa de a 
vedea ceva nou, la prima mână, şi chiar de a fi considerat 
unul dintre descoperitori. Cine putea şti ce se afla în spatele 
blocului de stâncă. Poate era tocmai ceea ce căuta. Se 
sprijini cu amândouă mâinile pe una din laturile blocului şi 
începu să împingă. 

— Nu cred că e bine... 

Aharoni amuţi la auzul zgomotului de piatră alunecând 
pe piatră, purtat de ecou prin toată încăperea. 

— Ajutaţi-mă, vă rog, strigă Migliau. Stânca e foarte 
grea. 

Lasă-l să-și bage nasul puțin, să se murdărească pe 
mâini, să găsească un artefact. „Ce naiba”, se gândi 
Aharoni. Bucuria descoperirii era totul. În fond, era 


TITI 


14 


5 TITI 


arheolog. Asemenea clipe se iveau rar în viaţă, poate 
niciodată. Aşeză lampa jos cu grija, trecu lângă Migliau şi-şi 
puse mâinile pe piatra grea. 

Împinseră amândoi, încordându-şi spatele şi braţele, şi 
simţiră greutatea lespezii în picioare, o masă ce vibra dens, 
părând să aparţină cumva acestui spaţiu subpământean. 
Piatra se mişcă, la început puţin, apoi, pe măsură ce-i 
învăţară dimensiunile, cu mai mulţi țoli deodată. Brusc, o 
simţiră trepidând, doar o fracțiune de secundă, dar 
îndeajuns ca să-şi dea seama că începuse să iasă. 
Împinseră mai tare, cu venele încordate pe gât şi muşchii 
fremătând de efort 

Pe neaşteptate, piatra le scăpă din mâini şi căzu în 
bezna din spate. O clipă mai târziu se auzi o bufnitură 
violentă, urmată de o linişte absolută. Cei doi îşi ţinură 
respiraţia. Un miros stătut, de aer multă vreme închis, se 
strecură prin deschizătură în camera în care se aflau. lar 
sub acest strat dens de aer nemişcat, în adânc, persista un 
alt miros, un parfum imperceptibil, vag, îndoliat, de 
mirodenii. Un moment păru să-i atingă, apoi dispăru. 

Aharoni ridică lampa şi o ţinu spre intrarea întunecata. 
Imediat în jurul ei se îngrămădiră mii de umbre. Se aplecă 
în deschizătură, scrutând întunericul. Când vorbi, în sfârşit, 
glasul îi era încordat si înăbuşit 

— Cred că am găsit încă un mormânt 


15 


Doi 


Aharoni intră primul. Păşi atent, ţinând lampa cu grijă în 
faţă, de teamă să nu mişte sau să nu spargă vreun obiect 
care s-ar fi putut afla pe pământ. Mormântul era îngust mai 
mic decât toate celelalte. Dar părea mai finisat şi mai 
ordonat. Părţi din pereţi fuseseră văruite, iar podeaua, 
atent măturată. Nu existau firide, doar trei sarcofage mari 
de calcar, în mijlocul camerei boltite. Erau mai lungi şi mai 
masive decât oricare dintre osuarele găsite în celelalte 
morminte. 

Lui Migliau îi trebui mai mult timp ca să se strecoare 
prin deschiderea îngustă. Corpul lui mare fu nevoit să 
suporte o strânsoare mai puternică, dar reuşi să treacă, 
într-un sfârşit, plin de praf, zgâriat pe alocuri şi răsuflând 
din greu. Simti imediat: acest mormânt peste care 
dăduseră nu era unul obişnuit Mai corect, îşi spuse, peste 
care el dăduse. 

Rămase lângă intrare, încordat, urmărindu-l pe evreu 
cum se mişca printre coşciuge, se apleca să citească 
inscripţii şi apoi se ridica; în lumina slabă, galbenă, calcarul 
dur căpăta consistenţa untului. Episcopul încercă să 
vorbească, dar îşi simţi gura uscată şi limba aspră, 
incapabilă de a articula. 

În cele din urmă, Aharoni se ridică în picioare şi se 
întoarse cu faţa spre celălalt 

— Cred că ar trebui să veniţi aici, spuse el. Vocea îi 
tremura, iar Migliau observă că şi mâna în care ţinea lampa 
îi era nesigură. Episcopul simţi că i se strânge inima, ca şi 
cum ar fi fost prinsa într-un burete ud. Mormântul acesta nu 
TITI 


16 


TITI 


era obişnuit, coşciugele acestea nu erau obişnuite şi nu 
conţineau nişte oase oarecare. Era absolut sigur. ŞI 
siguranţa lui îl îngrozi până în măduva oaselor. Ceva îi 
spunea că găsise ceea ce căutase dintotdeauna. 

Distanţa dintre perete şi sarcofage i se pâru cea mai 
lunga pe care o străbătuse vreodată; nu erau doar picioare 
şi țoli, nu erau nici măcar secole, ci altceva, mult mă adânc 
şi mai înfiorător. 

— Ce e? întrebă el. S-a întâmplat ceva? 

Aharoni era palid, în ciuda luminii galbene. Migliau voia 
să râdă, să strige, să lovească ceva. Sentimentele îi oscilau 
de la o extremă la alta. Se simţea prizonier în cripta 
îngustă. 

Evreul îşi umezi buzele. Auzea săsâitul slab al lămpii. Îşi 
auzea ritmul propriei respiraţii. In rest, linişte. Nu el dorise 
acest lucru. 

— Inţelegeţi arameica? întrebă el. 

— Puțin... Mă descurc. Nu sunt specialist, sunt.. 

— Nu contează. Vreau doar să mă ajutaţi să examinez 
aceste inscripţii, atât. 

— Dar le-aţi examinat deja. Ce spun? 

Aharoni nu răspunse. Il privi misterios pe italian. 

— Cred că ar trebui să vă uitaţi şi dumneavoastră, şopti 
el. 

Primul sarcofag era o cutie lungă cu capac ţuguiat, 
decorat cu rozete şi linii incizate. Avea cam şase picioare 
lungime şi două picioare lăţime. Un sarcofag evreiesc 
specific pentru acea perioadă. De-a lungul uneia dintre 
laturi era o inscripţie cu caractere ebraice. 

— Inţelegeţi? întrebă Aharoni. 

Migliau clatină negativ din cap. Nu era decât o simplă 
cutie plină cu oase, îşi spuse. Mai întâi carnea fusese lăsată 
să putrezească, apoi oasele fuseseră adunate într-o 
grămăjoară şi aşezate în acest coşciug. De ce l-ar tulbura 
atât de puternic vederea lui? 


TITI 


17 


— V-o citesc eu. Să-mi spuneţi dacă vi se pare că 
greşesc. 
Aharoni se apleca şi aduse lampa mai aproape de 
inscripţie. | i i g 
ANDI RII: 9017? {>53 293? "1 | APNTap RTN 
hd” qbwit' dy 
y‘ gbbrywsprbn wr“. 


Urmează două cuvinte pe care nu le înțeleg, apoi: 


RJAD arian Dv M tyr Dbvha >T RASIAN 
RIANA poors nin ANRI 77 wna RIN 
hbwrt dy byrăm 
gtyl mn t `m bhnnyh khn' rb' bywmy dy Wtr mwt phsis 
hemwn'. 


După traducerea mea. sună cam aşa: 

„Acesta este mormântul lui lacov, fiul lui losif, stăpân si 
păstor... comunitatea din lerusalim - ucis din ordinul lui 
Hananiah, mare preot în zilele de după moartea 
guvernatorului Festus.” 

Migliau nu spuse nimic. Aerul i se oprise în piept şi nu-l 
mai putea da afară. Nu era istoric, dar ştia destul de multe 
ca să înţeleagă ce spunea inscripţia şi la al cărui trup se 
referea. lacov, fratele lui lisus, primul conducător al 
comunităţii creştine din lerusalim, fusese ucis cu pietre 
împreună cu alţi creştini, în anul 62 d.Hr. Prin decretul 
Sinedriului, din ordinul iui Hananiah - Anania. 

Episcopul nu ştia ce să facă. Voia să plângă, să strige 
sau să găsească alt mijloc de a-şi exprima emoția pe care o 
simţea, dar nu reuşea decât să se uite fix la piatră, ca şi 
cum însăşi vederea acesteia l-ar fi împietrit. In cele din 
urmă, expiră aerul din plămâni, se întinse după Aharoni şi-l 
apucă strâns de braţ. 


TITI 


18 


TITI 


— Sunteţi sigur? întrebă el. 

Evreul îi prinse la rândul lui mâna, desfăcându-i 
degetele. Făcu o pauză. 

— Nu, nu sunt sigur. Literele sunt şterse, lumina e slabă. 
Dar cred că nu mă înşel. Când le veţi vedea şi pe celelalte 
două, veţi înţelege. 

— Ce să înţeleg? 

— Veţi vedea. Evreul tăcu şi se duse la cel de-al doilea 
osuar Era mai simplu decât celălalt, dar în rest avea acelaşi 
model şi aceeaşi fineţe. Pe capac era sculptat conturul unui 
copac, dar pe părţile laterale nu era nici un ornament, doar 
o inscripţie scurtă. Migliau ştia cum avea să sune. Ştia de 
mai mulţi ani. 


:m5y NaSO pY? DRY 910 DR Q01% NAR DIM n 
grmy mrym ‘tt ywsp wm ysw‘ w my“ gb sim ‘Hyh’, 


citi Aharoni nesigur, ca şi cum cuvintele ar fi refuzat să i 
se dezvăluie. „Corpul lui Miriam, soţia lui losif, mama lui 
lisus şi a lui lacov. Pacea fie cu ea.” 

Lumina arunca umbre fantomatice pe pereţi şi pe tavan. 
Migliau avu impresia că le auzea mişcările, asemenea unor 
uriaşe aripi negre bătând într-un spaţiu închis, aripile unor 
păsări oarbe, furioase. Ridică o mână, ca şi cum ar fi vrut să 
le alunge, dar umbrele se liniştiră şi o părăsiră în cea mai 
adâncă tăcere. 

— Mai e unul, spuse Aharoni. Lui Migliau i se păru că 
vocea venea din celălalt capăt al universului. 

Străbătură împreună cei câţiva paşi până la cel de-al 
treilea şi ultimul sarcofag. Era alb şi foarte delicat sculptat, 
dar foarte solid, ca şi cum n-ar fi fost gol pe dinăuntru, ci un 
bloc întreg cioplit în piatră vie. Migliau îl privi pe Aharoni 
care-şi trecu uşor mâna peste capac. 

Pe o latură, printre rozete şi alte ornamente incizate, un 
cerc ieşea puternic în relief. In el era sculptată o menora cu 
TITI 


19 


TITI 


şapte braţe, sfeşnicul Templului, luat de romani la 
distrugerea Ierusalimului, în anul 70. Totuşi, aceasta nu era 
o menora obişnuită. Cele şase braţe laterale aveau forma 
normală, dar cel din mijloc era în formă de cruce. 
Dedesubtul cercului, un rând de litere adânc încrustate se 
lupta să iasă la lumină. 

Aharoni citi rar, pronunţând apăsat fiecare cuvânt, fără 
să şovăie din nesiguranţă, ci cu precizia unuia care ştie 
exact ce citeşte şi ce înseamnă: 


"010979 D032 NYU n a9UXR 97 JDI? Ma VIG? pt 
ARIJAND Va PAPA ATIA? NIMA 

RNR 17A Map RIDI NDD?D 97 RIP NON? 91 RNIT NINI 
20I5 NDPO N3*n3*a RD NYYSD$ 


tmy y3w br ywsp dy 'stib mn t m pntyws pyltws hgmwr byh- 
wdh bsnt 'b Ihgwmnwth whw dbh’ dy yml’ qwrbr dy hyk? 
whw gbwr bhdn ‘tr imlywt kw! bywmyn sln’ Iwhy'. 


Tăcu. Migliau înţelesese. Poate nu fiecare cuvânt sau 
fiecare silabă, dar exact atât cât avea nevoie. Aharoni nu 
suportă să-şi ridice privirea, să-l vadă uitându-se la el. Nu 
putea face nimic. Citise inscripția. Mai rămânea să o 
traducă: „Trupul lui lisus, fiul lui losif şi al lui Miriam, care a 
fost crucificat din ordinul lui Pontius Pilat, guvernator al 
ludeii, în al patrulea an al magistraturii sale. El a fost jertfa 
care a împlinit ofranda Templului şi se află înmormântat în 
acest loc pentru a se împlini totul în zilele noastre. Pacea fie 
cu el.” 

Mult timp, nici unul din ei nu spuse nimic. Cuvintele 
erau nepotrivite, primejdioase. Nu se puteau privi în ochi 
unul pe celălalt, evreu şi creştin, credincios si necredincios. 
Doua mii de ani de neînțelegere îi despărţeau. 

O dată, Migliau aproape izbucni în râs. O tensiune 
extraordinară pusese stăpânire pe el. Simţea, în acelaşi 
timp, euforie si descurajare, ca un copil confruntat deodată 


TITI 


20 


TITI 


cu problemele unui adult. Într-o clipă, îndoielile unei vieţi 
întregi se risipiseră, transformându-se în certitudine. Ceea 
ce fusese doar credinţă devenise acum cunoaştere. Pentru 
el, căutarea luase sfârşit. lar menirea lui era pe punctul de 
a începe. 

Timpul trecea ca şi cum n-ar fi avut nici o însemnătate. 
În sfârşit, Aharoni rupse tăcerea: 

— Domnule Migliau, şopti el, cred că ar fi bine să 
plecăm. Poate mai găsim pe cineva lucrând peste program 
la Muzeu. Trebuie să-i anunţăm. lInţelegeţi, e o 
descoperire... epocală. Trebuie să luăm măsuri pentru ca 
vestea să nu se împrăştie prea devreme înţelegeţi, nu-i 
aşa? Dacă se află ceva înainte de a se face o anchetă 
serioasă... cred că am putea avea probleme. Ziare, 
televiziune - absolut toate ziarele şi toate posturile de 
televiziune din lume! Nu putem face faţă fără ajutor. Mai 
există şi o latura politică... mă înţelegeţi? Biserica 
dumneavoastră va dori să aibă un cuvânt de spus în tot ce 
se întâmplă. Fără îndoială, prezenţa dumneavoastră aici a 
fost o şansă extraordinară pentru ei. Dar şi Bisericile 
Ortodoxe vor vrea să se implice. Apoi anglicanii, ceilalţi 
protestanți. Toată lumea îşi va cere partea din pradă. 
Tresări, gândindu-se că nu-şi alesese prea bine cuvintele. 
Dar uitaţi-vă la inscripţii, uitaţi-vă la sarcofage: e un 
mormânt evreiesc. Nu vi se pare evident? Inţelegeţi, nu-i 
aşa? 

Aharoni ştia că prezenta unui episcop catolic era cea 
mai mare complicaţie pe care şi-ar fi putut-o închipui un om 
în situaţia lui. Dacă ar fi fost un coleg arheolog, ar fi înţeles 
nevoia de a acţiona cu precauţie, cu tact. Dar Migliau avea 
să încerce să profite de situaţie până la capăt. Aharoni 
auzise că episcopul era ambițios, că spera să ajungă 
cardinal. Dacă numele lui ar fi fost legat de o descoperire 
atât de valoroasă, toate acestea i-ar fi fost asigurate şi 
chiar mai mult. Şi, în mod sigur, avea să facă tot posibilul 


TITI 


21 


5 TITI 


ca Biserica lui să deţină controlul asupra mormintelor: nu 
mai voiau pe cap un alt Sfânt Mormânt, divizat între facţiuni 
rivale ca un os între haite de dulăi furioşi. 

— Nu, domnule doctor Aharoni, răspunse italianul. Îşi 
ridică privirea. Toată nesiguranța i se risipise. Începea să se 
obişnuiască cu gândul descoperirii. Nu vă înţeleg. Nu văd 
unde vreţi să ajungeţi. 

Bărbatul înalt făcu un pas spre Aharoni. În spaţiul 
îngust, îl domină ca un turn, încordarea îi devenise furie. 
Evreul nu înţelegea. 

— Voiam doar să spun... 

— Am avut impresia că aţi sugerat că poporul 
dumneavoastră ar avea un fel de drept de proprietate. „Un 
mormânt evreiesc”, aţi spus. Vreţi să vă faceţi stăpâni şi 
aici, aşa cum v-aţi făcut la Templu? Voi deţineţi unul dintre 
cele trei locuri sfinte ale islamului. Acum poate credeţi că 
aveţi vreun drept şi aici. 

— Nu, nu. Bineînţeles că nu. Trebuie doar să fim atenţi. 
Nu suntem într-o ţară creştină. Dacă vă gândiţi că... 

— M-am gândit deja. Vreţi să vă faceţi un merit din 
faptul că sunteţi evrei. Nu-i aşa? Vreji să-mi fluturaţi acest 
lucru prin faţa ochilor, ca pe un steag, până aş încuviinţa şi 
aş zice: „Da, totul e al vostru. Şi asta. Şi asta. Luaţi totul. 
Mea culpa. Aţi suferit destul. Luaţi tot ce vreţi ca 
recompensă.” 

Glasul lui Migliau devenea răguşit şi ameninţător. Se 
simţea strivit de pereţi, în acelaşi timp speriat şi 
entuziasmat de ceea ce găsise. Mai mult decât orice, 
simţea un val negru de ură crescând în el împotriva lui 
Aharoni. Era absurd, abia îl cunoştea, nu avea nici un motiv 
să se teamă de el sau să-l urască, şi totuşi îl irita faptul că 
se afla acolo. 

— Excelenţa voastră, vă rog... nu m-aţi înţeles. 

Aharoni sesiză mânia episcopului. li era teamă de el în 
acest spaţiu închis, atât de slab luminat 


TITI 


22 


TITI 


— Cred că ar trebui să plecaţi 

— Cum...? 

— Cred că ar fi bine să ieşiţi. Acesta e un loc sfânt. Nu 
mă aştept să înţelegeţi. Dar eu înţeleg. Nu aveţi nici un 
drept să vă aflaţi aici. Nici un drept. 

Dar asta nu era de nici un folos. Dacă pleca, evreul n-ar 
fi făcut decât să aducă mai mulţi cu el. Acum ei conduceau 
oraşul. Aveau să năvălească în cămara cea sfântă a lui 
Dumnezeu şi să o revendice. li ura pentru făţărnicia lor, 
pentru siguranţa cu care luau în posesie pământul pe care 
călcase Mântuitorul sau. Un neam îndărătnic, aşa îi numise 
Dumnezeu. 

— Cred că ar trebui să plecăm amândoi, zise Aharoni 

ltalianul reacţiona prea violent la descoperirea lor. Poate 
era de înţeles. Aharoni, care nici măcar nu era un evreu 
practicant, şi cu atât mai puţin un creştin, fusese profund 
impresionat de ceea ce găsiseră. Era conştient de 
încărcătura emoţională a descoperirii De aceea voia ca 
lucrurile să fie făcute cum trebuie, înainte ca huliganii, 
oportuniştii şi demagogii să aibă ocazia de a interveni. 
Cutremurându-se, îşi aminti de o companie americana care 
comercializase rămăşiţe ale epavei Titanicului pe post de 
prespapieuri. Ce efect ar fi avut descoperirea trupului lui 
lisus pe piaţa bursieră? 

Făcu un pas înainte şi-şi puse mâna pe braţul bărbatului 
mai înalt. Migliau îl apucă de încheietură şi-l trase spre el. 

— Mesia a venit şi voi L-aţi răstignit. lar acum vreţi să-i 
transformați trupul într-un fel de jucărie politică, pretext de 
târguieli pentru politicienii voştri. 

— Vă rog, nu vreau să intru într-o dispută religioasă cu 
dumneavoastră. Nu e treaba mea. 

Episcopul Migliau aşteptase toată viaţa acest moment 
Nu se îndoise niciodată că exista un mormânt şi nici că el 
va fi cel care-l va găsi. Dar în imaginaţia lui era întotdeauna 


23 


TITI 


singur în momentul descoperirii. Aharoni nu intrase 
niciodată în calculele sale, până acum. 

„Te rog, Doamne, gândi el, spune-mi ce să fac. M-ai 
călăuzit până aici, mi-ai oferit această onoare. Am nevoie 
de ajutorul Tău. Nu pot să răzbat singur.” 

Se uită în jur, la Ahaioni, la mormânt întreaga lui 
existenţă fusese rescrisă aici, pe un bloc de calcar, într-un 
mormânt neluminat - o inscripţie imperfectă scrisa de o 
mână necunoscută. În acel moment ştiu ce trebuia să facă. 
Ce voia Dumnezeu de la el. Era voinţa lui Dumnezeu. Evreul 
avea de gând să vorbească lumii necredincioase despre 
acest loc. Nu putea să îngăduie aşa ceva. Dumnezeu nu 
avea să-l lase. 

Migliau îl privi o data pe Aharoni în ochi 

— lartă-mă, şopti el. _ 

Dar ştia ca Dumnezeu îl iertase deja. Il împinse cu 
putere pe evreu. Aharoni se împiedică şi îşi pierdu 
echilibrul. Se clătină şi căzu, lovindu-se tare cu capul de 
coltul ascuţit al sarcofagului din mijloc. Nici măcar nu 
strigă. Între îmbrâncitură şi lovitura mortală, între prăbuşire 
şi ultima suflare nu trecu nici o secundă. Muri pe loc. 
Sângele şiroi pe piatra albă, strălucitor şi lipicios. 

Migliau privi pata roşie care se întindea şi îşi ascultă, în 
linişte, bătăile inimii. Simţi toată greutatea mormântului 
asupra lui şi aerul care se mişca greoi, fără zgomot, prin el. 
Auzi din nou foşnetul umbrelor înaripate, mai puternic 
decât bătăile inimii lui. Aharoni zăcea neajutorat în locul în 
care căzuse, iar sub el, printre umbrele de pe podea, se 
forma o baltă purpurie. 

Ridică lampa şi lumină sarcofagele. Aharoni rămăsese 
nemişcat la picioarele Mântuitorului. Sângele nu mai 
curgea. Migliau se întoarse şi se uită la mica deschizătură 
prin care intraseră. Era timp destul. Nu era prea greu să 
pună blocul de la intrare la loc, cum fusese. Putea să-l 


24 


TITI 


împingă până în primul mormânt şi apoi să-l aşeze în 
deschizătură. 

A doua zi de dimineaţă, generatoarele aveau să dea din 
nou orbitoarea lor lumină. Nimeni nu mai putea găsi 
crăpătura din perete. Nimeni nu avea să ştie că mai exista 
un mormânt. Rămăsese ascuns atâta timp, avea să rămână 
ascuns şi mai departe. 

Peste trei zile aveau să îngroape la loc oasele morţilor şi 
să închidă mormântul. Buldozerele şi basculantele aveau să 
se întoarcă la lucru. Case, magazine, parcări aveau să fie 
construite. Anul următor avea să cumpere toata zona 
printr-una din companiile familiei. In sfârşit, îşi primise 
adevărata moştenire. 


TREI 


Colegiul Trinity, Dublin 
Octombrie 1968 


O chema Francesca. Prietenul lui, Liam, îi spusese într-o 
seară, la cămin. Francesca Contarini, din Italia. Familia ei 
locuia la Veneţia, într-un palat de aur, spunea Liam. Cu 
servitori, fresce, picturi murale şi o gondolă personală cu 
care să meargă la liturghie. Fusese trimisă la Dublin pentru 
a-şi perfecționa engleza, pe care, oricum, o vorbea fluent, şi 
pentru a studia literatura engleză şi italiană. lar el era 
îndrăgostit nebuneşte de ea de două săptămâni încoace. 

Patrick Canavan sosise la Dublin cu cinci luni în urma. 
Avea optsprezece ani, era american şi pornise în căutarea 
rădăcinilor sale. În urmă cu douăzeci de ani, în vara anului 
1948, părinţii lui îşi luaseră rămas bun de la oraş şi 


TITI 


25 


TITI 


plecaseră spre o viaţă nouă în America. Îl trimiseseră pe el, 
singur, înapoi, un fel de ambasador al trecutului. 

Îşi găsise frontiere şi avanposturi peste tot: în numele 
străzilor şi ale teatrelor, în râul care, noaptea, se întindea şi 
se încolăcea ca o pată lungă, subţire, prin inima oraşului 
adormit; în glasurile cerşetoarelor de pe podul O'Connell, 
femei tinere, palide, cu bebeluşi şi mai palizi înfăşuraţi în 
şaluri, vânzându-şi sărăcia pentru o para. 

Vara trecuse ca un vis. Rămăsese să se îmbete cu bere 
Guinness şi vin roşu ieftin, iar într-o seară târzie de august 
se trezise pe plajă la Dalkey, sărutând pentru prima oară o 
fata şi închipuindu-şi că-şi descoperise rădăcinile. La 
optsprezece ani, amurgul celtic părea plin de promisiuni. 

Fata îl părăsise după două săptămâni. Nu era nici o 
problemă să se ţină de mâini şi să se sărute pe o bancă, 
privind cum trecea luna peste marea albă, spusese ea. Dar 
celelalte lucruri la care el făcea aluzie aveau să-i arunce pe 
amândoi, cât ai clipi, în flăcările iadului. Mai avea încă de 
aflat că fecioarele reprezentau cea mai veche, numeroasă 
şi bine organizată breaslă a Irlandei. 

În ciuda dezamăgirii - sau poate tocmai de aceea - se 
hotări să mai rămână. Oraşul îi vorbea în şoaptă despre 
lucruri pe care abia le înţelegea. | se dezvăluia încet, 
temător, în gesturi tăcute, întâmplătoare, în momente de 
neaşteptata intimitate. Dintr-o dată, Brooklynul părea din 
alt univers, un loc zgomotos plin de oameni zgomotoşi. 

O dată, într-o după-amiaziă lungă, spre sfârşitul verii, 
stătea întins pe terenul de cricket din spatele Colegiului 
Trinity şi privea o studentă care înălța un zmeu roşu pe 
cerul albastru-deschis. Gestul îl umplu de bucurie: la 
optsprezece ani, un zmeu purtat de vânt poate părea la fel 
de semnificativ ca şi un sărut. La începutul lui septembrie 
se înscrise la colegiu pentru a studia limbile semitice. 

Acum toamna devenea treptat iarnă şi peste vastele 
curţi interioare ale Colegiului Trinity plutea o linişte plină de 


TITI 


26 


TITI 


înţelesuri subtile. În sala de lectură 1937, lumina palidă, de 
studiu, cădea peste rândurile nesfârşite de cărţi. Stătea la o 
distanţă de două bănci de ea şi-i arunca din când în când 
câte o privire fugară ca să-i vadă chipul. Chiar şi când îşi 
întoarse privirea, prefăcându-se că citeşte, înfăţişarea ei îi 
pluti peste pagini: părul lung, negru, care-i cădea în valuri 
pe umăr, ochii cenuşii, larg deschişi în lumina slabă, de 
bibliotecă, dinţii mici şi albi apăsându-i buza inferioară, 
conturul sânilor mici prin materialul subţire al bluzei. 

La drept vorbind, el nu trebuia să se afle aici, ci în 
biblioteca principală. Sala de lectură era rezervată 
studenţilor de la literatură şi nu avea cărţi despre subiectul 
lui. Dar o mare parte din atracţia pe care Irlanda o exercita 
asupra lui o reprezenta literatura, iar el abia începuse să o 
descopere. Devenise deja un musafir regulat al sălilor de 
teatru, urmărind spectacolele de la Abbey, Peacock şi Gate. 
O dată mersese până la Belfast ca să vadă o trilogie de 
Yeats, în regia lui Mary O'Malley, la micul Teatru Liric. 

Acum citea poemele lui Yeats, în parte pentru că se 
potriveau cu dispoziţia lui romantică, dar mai ales pentru că 
îi ofereau un motiv să stea în sala de lectură 1937 şi să 
arunce priviri furişe unei fete pe care poate n-avea să o mai 
vadă niciodată. Se uită în carte. 


O, pleoape străvezii, ochi umbriţi de vis, 
Truda poeților de zi cu zi 

Spre-aflarea frumuseții desăvârşite-n vers 
Zadarnică-i în fața privirii unei femei. 


În seara aceea era o reprezentaţie la Abbey, Deirdre de 
Yeats. Cumpărase două bilete cu intenţia de a o invita şi pe 
ea; dar cu cât stătea şi o privea mai mult cum citea 
concentrată în lumina galben-verzuie, cu atât hotărârea îi 
slăbea. 


27 


TITI III 


Deodată ea închise cartea şi se ridică. Nu stătuse în 
bibliotecă mai mult de o jumătate de oră, era imposibil să 
plece deja. O urmări pe ascuns, convins că niciodată nu 
şi-ar fi putut face curaj să o invite. Fata urcă la balcon şi 
începu să se uite de-a lungul rafturilor. După cinci minute, 
cobori pe o altă scară şi porni înapoi spre masa ei. Când 
trecu pe lângă el, aruncă o privire cârţii pe care o citea. 

— Scusi. Scuză-mă. N 

Stătea chiar lângă el şi-i vorbea în şoaptă. Işi ridică 
privirea. Inima îi bătea insuportabil de repede, iar limba îi 
înţepenise. Pleoape străvezii, ochi umbriţi de vis... 

— Citeşti Yeats, nu-i aşa? 

— Eu... Da. Da, Yeats. W.B. Yeats. 

— Îmi pare rău. Căutam un exemplar. Am şi eu unul, dar 
nu la mine. Când termini, poate îl împrumut pe acesta. 

— Cum? O, nu, nu e nici o problemă. Poţi să-l iei acum. 
Serios. Eu încercam doar să-mi ocup timpul. De fapt, ar 
trebui sa citesc altceva. 

Ea ezita, dar el închise volumul şi i-l puse în mână. 
Zâmbi, îi mulţumi şi se întoarse la locul ei. Până când reuşi 
să se mişte din nou, trecu parcă o eternitate. Vorbise cu el. 
Îl lăsase să-i împrumute o carte. Nu a lui, e adevărat, dar o 
carte cu poeziile lui preferate. 

In ora care trecu, încercă să se concentreze asupra 
piesei Deirdre, de parcă citind-o ar fi putut să o convingă pe 
fată să meargă cu el la spectacol. Dar strofele sumbre 
reuşiră doar să-l întristeze şi să-l tulbure. 


Ce folos are jocul iubirii. 

Acel tumult al trupului 

Ce moare până-n zori, 

Inimă lângă inimă şi gură lângă gură, 
Două răsuflări contopite într-una, 

Când dorul nu-i decât o sete 

De moarte şi de ceea ce vine după ea? 


TITI 


28 


— Mulţumesc. 

Stătea din nou lângă el, în picioare, şi-i întindea cartea, 
zâmbind. El trase adânc aer în piept. Mintea îi era plină de 
palate, gondole şi un sentiment acut de groază. 

— Eu... aveam de gând să mă duc vizavi, la bar, să beau 
o cafea. Vrei să vii? 

Ea puse cartea jos. 

— Îmi parc râu, spuse. Dar trebuie să termin un eseu. 
Îmi ia foarte mult timp. O văzu întorcându-se să plece şi se 
gândi că totul se sfârşise. Dar ea ezită şi se întoarse. Poate 
mâine. Dacă termin eseul la timp. 


ÎI termină şi merseră să bea cafea la Bewley, care, 
oricum, era un loc mult mai plăcut. Seara el avea deja două 
noi bilete la Deirdre. Se întâlniră la poarta colegiului şi 
merseră pe jos până pe strada Abbey. Ea purta o haină 
largă pe deasupra rochiei negre de caşmir, iar în urechi 
avea cercei micuţi, probabil diamante, se gândi el. Nu mai 
văzuse niciodată ceva atât de frumos, de desăvârşit. 

Până la sfârşitul piesei, şezu ca în transă. Nu-şi mai 
amintea decât cuvintele lui Deirdre către Naoise, în timp ce 
aşteptau să fie prinşi de regele Conchubar: 


Apleacă-te acum, dă-mi un sărut, 
Poate ultimul înainte de moarte. 

Căci după aceea vom fi altfel: 

Ființe nepieritoare, flăcări sau nori, 
lar eu nu ştiu nimic... doar acest trup, 
Doar acel vechi, năucitor sărut. 


O conduse acasă în seara aceea, pe străzile cuprinse de 
o moleşeală tomnatică, cu gândul numai la săruturi 
năucitoare, la întâlnirea caldă a două respiraţii, dar fără să 
îndrăznească măcar să o ia de mână. Vorbiră despre piesă, 


III III ——— 


29 


5 TITI 


pe care ea o considera greu de urmărit, despre Yeats, 
despre cursuri. Stătea în Rathmines, la o familie de italieni 
cărora le spusese că merge la o prietenă, la căminele 
Colegiului Trinity. 

— Ne mai vedem? întrebă el când ajunseră. 

— Bineînţeles. Doar nu crezi că ţi-am cerut cartea aceea 
doar ca să citesc nişte poezii vechi? 

— Vrei să spui că... Ea zâmbi, se înălţă pe vârfuri şi-l 
sărută. Fără înflăcărare, dar destul ca sa-l năucească pe 
deplin. 

— Te iubesc, spuse el. 

— Ştiu, zâmbi ea. 

— Am fost chiar atât de uşor de ghicit? 

Ea ridică din umeri. 

— Mai sărută-mă o dată, Patrick. Cu ochii închişi, de 
data asta. 


Toamna se transformă în iarnă, cerul de deasupra 
colegiului deveni tăcut şi încărcat de zăpadă. Trăiau 
împreună acum, eliberaţi, dar, în acelaşi timp, robiţi de 
sentimentele neaşteptate care le luaseră vieţile în 
stăpânire. Una după alta, veniră ninsori, ploi şi zile de un 
senin perfect, strălucitor, în care se plimbau mile întregi pe 
fâşia de nisip de la Sandymount sau prin pustietatea 
îngheţată a parcului Phoenix. 

Nu locuia într-un palat de aur, deşi recunoscuse că 
strămoşii ei construiseră, într-adevăr, celebra Ca'd'Oro, 
Casa de Aur, al cărei exterior superb aurit o făcuse cândva 
faimoasă printre toate pa/azzi de pe Grand Canal. Într-o 
carte despre Veneţia, găsită la biblioteca, aflase că familia 
Contarini fusese cea mai nobilă dintre toate familiile 
oraşului. Opt dintre membrii ei fuseseră dogi. Aveau palate 
peste tot. 

Acum familia locuia tot într-un palazzo, desigur, dar nu 
la fel de măreț ca şi Ca'd'Oro. li promise să-l ia la Veneţia în 


TITI 


30 


TITI III 


vara următoare, ca să-i cunoască părinţii şi pe restul 
familiei Contarini. El se întrebă ce impresie i-ar fi făcut 
Brooklynul sau unchiul Seamus. 

Îi scrise poezii îngrozitoare care, mai târziu, îl umplură 
de ruşine şi de o dureroasă tristeţe. Una dintre ele evoca o 
dimineaţă senină de iarnă în care se plimbaseră pe plaja 
Sandymount Aici avusese loc prima lor ceartă, întâmplare 
după care se simţise mult timp rănit şi nedumerit. 

Lumina se odihnea pe suprafaţa mării ca o bijuterie de 
argint în depărtare, dincolo de Dun Laoghaire, munţii 
Wicklow se înălţau grațios, învăluiţi în ceața dimineţii. El o 
ţinea de mână. Deasupra lor, un pescăruş plana prin 
văzduhul auriu şi violet. Şezură unul lângă altul pe nisip, 
uitându-se la mare. 

— Când vine vara, spuse ea, o să stăm în fiecare zi pe 
plaja Lido şi o să ne uităm la Adriatica. lar seara o să găsim 
un loc unde o să facem dragoste. 

— Sună minunat, răspunse el. Dar nu în fiecare zi. Vreau 
să văd San Marco şi Santa Maria della Salute şi... 

Ea îi acoperi buzele cu degetul, se aplecă şi-l sărută 
uşor. El o trase mai aproape, cuprinzându-i un sân în palmă. 
Strângând-o în braţe, îi descheie bluza şi se aplecă să-i 
sărute pielea. Atunci observă un pandantiv micuţ care 
atârna pe un lănţişor fin la gâtul ei. II luă între degete şi îl 
ridică mai aproape. 

Medalionul era de aur, circular. Pe o parte era gravat 
numele ei, Francesca Contarini, iar pe cealaltă, un obiect 
ciudat: un sfeşnic cu şapte braţe, cel din mijloc având 
formă de cruce. 

— N-am mai văzut asta până acum, spuse el. Ce e? 
Brusc, ea îi smulse medalionul şi şi-l scoase de la gât. Il 
strânse în pumn, furioasă, apoi îşi încorda mâna şi-l aruncă 
în mare, cu putere. Francesca! Ce s-a întâmplat? Ce e? Ea 
se sculă în picioare tremurând si îşi încheie bluza cu o mână 
nesigură. El se ridica şi încercă să o ia în braţe, dar ea îl 


TITI 


31 


5 TITI 


respinse şi începu să meargă repede pe țărm. Complet 
năucit, alergă după ea, dar îl respinse din nou. O auzea cum 
plângea. Merse alături de ea până când obosi. Acum 
plângea mai liniştit în spate, valurile lacome le înghiţiseră 
deja urmele paşilor. În cele din uimă, ea se opri şi îl lăsă să-i 
cuprindă umerii. Ce s-a întâmplat, draga mea? N-am vrut să 
te necăjesc. 

Îşi întoarse faţa scăldată în lacrimi către el. 

— Te rog, Patrick. Să nu mă mai întrebi niciodată despre 
asta. Promite-mi. Jură că n-o să mai aduci vorba despre 
asta niciodată. 

— Dar... 

— Jură! Se supuse şi ea păru să se calmeze dintr-o dată. 
Îi cuprinse gâtul cu braţele şi-l sărută pe frunte. lartă-mă, 
zise ea. N-am vrut să mă supăr pe tine. Nu-mi cere să-ţi 
explic. N-are nici o legătură cu noi. Nici una. 

Mult timp după aceea, el crezu ca pandantivul trebuia 
să fi fost un dar de la alt bărbat, vreun iubit rămas în Italia, 
deşi ea îl asigurase că nu mai avusese nici o relaţie 
serioasă înaintea lui, iar el o crezuse. În anii care urmară, 
pandantivul continuă să-l tulbure din când în când. Dar n-o 
mai întrebă niciodată nimic. 


32 


CEI VII 


lar la miezul nopţii a lovit Domnul pe toţi întâi-născuţii în 
pământul Egiptului, de la întâi-născutul lui Faraon, care 
şedea pe tron, până la întâi-născutul robului care sta în 

închisoare. 
leşirea 12:29 


33 


PATRU 


Dalkey, Co. Dublin 
lanuarie 1992 


Trei dimineața. Întunericul purta o încărcătură 
inexplicabilă, liniştea era grea şi ameţitoare. O nouă furtună 
avea să vină. O simţea în oase, circulând într-un flux lent, 
ca electricitatea. Afară, vântul bolborosea puternic, 
spunând lucruri pe care el nu voia să le audă. 

Lumina cădea pe lumină; pe masa de lucru, o pată 
mică, galbenă, strălucea deasupra unei foi de hârtie 
învechite; prin fereastră, un bec din stradă alunga umbrele 
din camera întunecată, în depărtare se auzea marea în flux, 
valurile mici care luau în stăpânire uscatul. Sau poate era 
acelaşi val, repetat la nesfârşit, până când dispărea tot 
pământul, rămânând numai apă. _ 

Alesese casa aceasta pentru privelişte. In faţa ei se 
deschidea golful Dublin; toată vara trecută urmărise baletul 
lin, neîntrerupt, al mării, care dansa parcă numai şi numai 
pentru el. Acum, în mijlocul iernii, nu mai era sigur că 
făcuse alegerea cea mai înţeleaptă. Zgomotul valurilor îl 
neliniştea, umplându-l de presimţiri sumbre şi de o cumplită 
singurătate. În clipe ca acestea se întreba dacă făcuse bine 
întorcându-se în Irlanda. 

Se frecă la ochi. Scrisul neglijent şi şters era foarte greu 
de citit, chiar cu ajutorul unei lupe. Lumina galbenă 
înceţoşa hârtia maronie. Fragmentele de litere alergau pe 
pagina ca nişte furnici speriate. 


TITI 


34 


STITI III ———— 


Haide, Patrick. Nu l-ai omorât tu, altcineva trebuie să o 
fi făcut. 

Vocile îl răneau asemenea unor crengi cu ţepi ascuţiţi. 
Trecutul era încă furios şi necruţător. 

Începea să înțeleagă. Se săturase. A fost un semnal: 
secţia din Damasc l-a interceptat. De ce n-am fost 
informat? 

A fost o scăpare. Se mai întâmplă. Ştii că se mai 
întâmplă. Ce importanță are? Nu se poate spune că nu se 
aştepta. Cineva tot ar fi făcut-o mai devreme sau mai 
târziu. Dacă nu tu, altcineva. 

In depărtare, valurile acopereau uscatul. 

Se ridică şi merse la fereastră. La patruzeci şi doi de ani, 
Patrick Canavan nu avea mare lucru. Plătea chirie, din 
pensia mică de la CIA, pentru o casă care dădea spre Marea 
Irlandei. Nu avea soţie, nu avea copii, nu avea amintiri pe 
care să le poată împărtăşi cu prietenii şi nici prieteni cu 
care să împărtăşească amintiri. 

Deschise fereastra de tot, împingând rama cu putere în 
sus. Din inima nopţii, din bezna compactă şi îngheţată, se 
ridicau spre el zgomotele lumii: apa care se izbea de stânci, 
un tren în depărtare, huruind pe şinele îngheţate, sirena 
unui vapor, clopoţelul de pe o baliză legănată de mare. 

Departe, pe apele pustii ale golfului, văzu lumini: 
vapoare venind dinspre marea întunecată, din Franţa, 
Spania şi Italia, îndreptându-se către Dun Laoghaire sau 
către portul Dublin, o adevărată armadă de luminiţe plutind 
pe marea înnegrită de vânt. Ceaţa care le ţinuse în larg atât 
de târziu se ridicase, descoperind o vastă întindere pustie, 
întunecată, năpădită de stele. La marginea cea mai 
îndepărtată a nopţii, o ambarcaţiune mică trecu asemenea 
unui licurici şi dispăru brusc. 

Îşi plimbă privirea prin bezna de afară, gândindu-se la 
perfecțiunea ei, în care se cufunda totul. Cum pot douăzeci 
de ani să aibă o atât de mare importanță? se întrebă. 


TITI 


35 


TITI 


Vremurile se schimbă, oamenii se schimbă şi mor; 
dar era mai mult decât atât. 

Revăzu oraşul Beirut, de parcă întunericul s-ar fi 
transformat într-un ecran pentru amintiri. La stânga, un 
post de gardă, acoperit cu pozele lui Asad, la dreapta 
hotelul părăsit al-Sagi, acum ocupat de o grupare Hezbollah 
din Bi'r al-'Abd. Văzu jeepul dând colţul şi pe băiatul din 
Amal trăgând de jos, de lângă înspre el, ridică la rândul lui 
arma, ţinti şi trase. Apoi îl văzu pe Hasan căzut la picioarele 
sale şi sângele prefăcut în praf pe pământul uscat. „/ncepea 
să înțeleagă. Se săturase.” 

— Hai înapoi în pat, Patrick. 

Ruth stătea în uşă, goală, cu ochii înceţoşaţi de somn. EI 
îşi întoarse privirea de la fereastră, clipind din cauza 
soarelui, eu sângele brusc înfrigurat 

— Lucram, spuse el, întrebându-se de ce simţea nevoia 
să se justifice în faţa ei. 
| —E trecut de trei. M-am trezit şi nu erai acolo. 
Intoarce-te în pat 

Se simţi iritat de prezenţa ei, de lucrurile pe care i le 
cerea. Trecuse mult timp de când nu mai împărtăşise nimic 
cu o femeie, închise fereastra, lăsând lumea afară. 

Il duse înapoi în pat dar goliciunea ei rămase inutilă în 
faţa indiferenţei lui. Stătură mult timp întinşi printre 
cearşafurile reci, tremurând. Razele becului din stradă 
străbăteau draperiile subţiri din dormitor, proiectând pe pat 
dâre de lumină artificială. Braţul ei se odihnea lângă al lui, 
aproape translucid, ca de alabastru. 

— Mă iubeşti? întrebă el, dar ea adormise din nou, iar el 
nu dorise neapărat un răspuns. 

Exista, probabil, un fel de dragoste între ei; iar pasiunea 
fizică îl putea face încă să strige, ca de durere. Incercă să 
se convingă că singurul lucru care-i separa era vârsta - ea 
fiind cu mai mult de zece ani mai tânără - dar ştia că, de 


36 


5 TITI 


fapt, era un zid construit în el însuşi, din toate golurile pe 
care le avusese viaţa sa. 

Făcuse o mare greşeală încurcându-se cu Ruth. Credea 
că o iubeşte, dar nu asta era problema. Ruth era de la 
Agenţie, ca mai toata lumea, ca şi el, la început. Asta era 
problema. În parte, cel puţin. 

Se întâlniseră la o petrecere, cu trei sau patru luni în 
urmă, nu mult după sosirea lui la Dublin. Un vechi prieten 
din Langley, Jim Allegro, se afla aici, ataşat la Brigada de 
Poliţie Irlandeză, ca om de legătură pentru tactici 
antiteroriste. Jim auzise zvonul ca om de legătură pentru 
tactici antiieroriste. Jim auzise zvonul venirii lui Patrick şi îl 
căutase. „Dau o petrecere diseară, vino să cunoşti câţiva 
oameni.” 

Petrecerea fusese plicticoasă; cu brânză şi bucăţi de 
ananas conservat, înfipte în beţişoare de lemn pentru 
cocteil, pâine franţuzească de secară şi pereţii plini de Dire 
Straits. Invitaţii erau genul obişnuit: secretare anemice de 
ambasadă, o mână de nebuni pe care îi poţi vedea prin 
coloniile de nudişti şi câţiva localnici stingheriţi, bând bere 
Guinness într-un ritm de speriat. Ca de obicei, toţi copoii de 
la Informaţii se adulmecau unul pe altul în grup. Ea stătea 
într-un colţ, cotrobăind prin servieta lui Allegro, ca un 
cenzor în căutare de mizerii. 

— N-o să găseşti nimic acolo, spusese el. Jim e mai 
curat decât o masă de operaţii 

— Dimpotrivă, replicase ea, exact acolo ajung lucrurile 
cele mai scârboase. 

Cum ghicise că şi ea era în meserie? Nu părea genul. Nu 
că ar fi existat un gen anume - dar, daca ar fi existat, ea nu 
era acela. În primul rând, era prea bine îmbrăcată, tipul de 
haine care au etichetele pe dinăuntru, dacă au. O singură 
bijuterie discretă, o vagă idee de parfum scump. Dar, după 
accent, ar fi zis că e franţuzoaică. Era minionă, avea părul 


37 


TITI 


scurt blond, colţurile gurii răsfrânte şi urechile mici ca nişte 
scoici. 

Următoarele ei cuvinte fuseseră: 

— Nu vrei să plecăm de aici? Ea luase iniţiativa încă de 
la început, altfel el n-ar fi sugerat niciodată nimic. Se 
plimbaseră de-a lungul coastei în Mercedes-ul ei albastru. 
Totul avea un aer de toamnă: cerul, marea, starea lor 
sufletească. Conducea mult prea repede pentru îngustele 
şosele irlandeze, dar, în acelaşi timp, atât de bine, încât nu 
mai avea importanţă. Abia în zori ajunseseră la el acasă. Ai 
un gust îngrozitor, fuseseră ultimele ei cuvinte, înainte de 
a-l duce în pat. 

După ce plecase de la CIA, se întorsese în Irlanda pentru 
a-şi da doctoratul pe care îl abandonase cu optsprezece ani 
în urmă. Revederea Dublinului îi provocase un şoc aproape 
fizic: vechile (.....22222,....) şi lăsându-l neputincios în faţa 
atacului lor. Rathmines, Ranelagh, Donnybrook, 
Ballsbridge - numele săriseră afară din hărţi sau de pe 
plăcuţele autobuzelor, fiecare cu gustul său dulce sau 
amar, cu greutatea sa de amintiri şi asociaţii. 

Se întorsese cu atâtea speranţe, atâtea aşteptări. 
Dublinul ar fi trebuit să-i aducă tinereţea înapoi, ceva de 
genul acesta. Dublinul trebuia să-i reînvie idealurile din 
urmă cu douăzeci şi patru de ani. Ei bine, toate acestea 
fuseseră iluzii, şi acum ştia; chiar dacă oraşul ar fi fost 
conservat în toţi aceşti ani, nimic din trecut nu s-ar mai fi 
putut întoarce la el, doar, cel mult, ca o umbră, o imagine 
chinuitoare într-o oglindă ruginită. 

Anii de la Colegiul Trinity îi modelaseră întreaga viaţă. 
Trăise şi muncise într-un castel cenuşiu de piatră, 
înconjurat de vise şi poezie. Nu numai trecutul, dar nici 
prezentul nu părea în întregime real. Nu era vorba atât de o 
magie a locului cât, mai ales, de farmecul tinereţii; cu 
timpul ajunsese să înţeleagă asta. Dar pe vremea aceea nu 
ştia decât de ninsoarea care cădea pe pietrele întunecate, 


TITI 


38 


5 


găurite, ale pavajului, de lumina soarelui în ferestrele cu 
scânduri pe mijloc şi de clopotul din turn, bătând în umbrele 
asfinţitului, în timp ce el mergea prin curţile blând luminate 
spre cămine. Şi de Francesca. Intotdeauna Francesca. 

__ Acum se întorsese, dar vraja şi poezia dispăruseră. 
Incercase să le regăsească în Ruth, dar tot ce rămânea era 
un sentiment de mirare şi de ruşine. Dacă ar fi fost nevoit 
să dea o explicaţie, ar fi găsit zece. În adâncul sufletului 
ştia că nu exista decât o singură cauză pentru neputinţa lui 
de a iubi şi de a fi iubit: moartea Francescăi. Dar acesta era 
trecutul. Învăţase să-l suporte. Stătea pe întuneric şi îşi 
asculta propria respiraţie, incapabil să se abandoneze 
somnului. 

Se strecură din nou afară din pat, ştiind că somnul nu 
avea să vină. Mai fuseseră multe nopţi ca aceasta: trebuia 
să le îndure. Străbătu camera până la fereastră, atras parcă 
de lumina palida a felinarului. Chiar dacă demisionase din 
Agenţie, mintea şi trupul îi erau tot timpul în alertă. 

Auzi pasul chiar în clipa în care întinse mâna spre 
draperie. Un singur pas, apoi linişte. Se încordă şi-şi lăsă 
mâna în jos. Linişte. Cu grijă, trase marginea draperiei 
într-o parte şi se aplecă să privească prin crăpătură. 

Ochii obişnuiţi cu întunericul văzură aproape imediat, pe 
partea cealaltă a străzii, departe de lumină, un bărbat. Era 
îngheţat şi se mişca încontinuu, ca şi cum ar fi stat acolo 
mult timp, aşteptând ceva. Sau pe cineva. 


39 


CINCI 


Patrick lăsă draperia să cadă. Timp de jumătate de 
minut rămase lângă fereastră, încercând să-şi păstreze 
calmul. Ruth dormea în continuare, iar respiraţia ei adâncă 
se auzea până în partea cealaltă a camerei, unde se afla el. 
Mişcându-se tăcut în întuneric, îşi găsi pantalonii şi 
puloverul gros pe care îl purtase cu o zi în urmă. Pantofii 
erau lângă pat. 

Ajuns jos, se opri în bucătărie. Un șir de cuțite lucioase 
Sabatier, cu mânere de lemn, atârnau de un suport 
magnetic. Alese unul cu lama de şase toli şi-l strecură la 
curea. Ştia că tăia ca un brici, pentru că ascuţise tot setul 
cu trei zile în urmă. 

Uşa din spate dădea în grădină, dar el era prea priceput 
ca să o ia pe acolo. Puteau fi mai mulţi urmăritori, iar 
şansele erau ca un eventual al doilea bărbat să stea în 
spatele casei. 

O fereastră laterală se deschidea spre alee. Desfăcu 
încuietoarea şi o deschise fără nici un zgomot. Un val de 
aer rece îl lovi pe neaşteptate. Vântul se înteţea. Foarte 
departe, în spatele norilor nevăzuţi, bubui un tunet. Venea 
furtuna. 

Se lăsă să cadă la pământ, pregătit împotriva unui 
posibil atac. Aici, lângă casă, întunericul era perfect. Norii 
veneau repede, acoperind stelele. Se ghemui şi ascultă. O 
dată cu bătăile inimii lui, auzi valurile reci rostogolindu-se 
pe țărm. Deasupra, crengile se mişcau. Işi simţea pielea 
întinsă de încordare. In ciuda frigului, transpira. 


TITI III 


40 


TITI 


Trecerea peste pietrişul aleii îi luă o veșnicie. Apoi iarba 
şi gardul care îl despărţea de casa vecină. O suprafaţă 
îngheţată ducea la un zid jos, dincolo de care se afla strada. 
Din acest loc vedea felinarul, dar nici urmă de omul care îl 
supraveghea. Işi verifică, mecanic, cuțitul. Celălalt purta, în 
mod sigur, pistol. 

Deşi ştia că întunericul îl ascundea, se simţi complet 
expus când traversă în fugă strada. Pe partea cealaltă, sări 
peste parapetul falezei şi ajunse pe poteca ce şerpuia de-a 
lungul țărmului. Fluxul era la maximum acum, o masă 
imensă de apă, împinsă de vânturi. Tunetul răsună din nou, 
de data aceasta mai aproape, ca un mormăit gros de 
animal, prevestind violenţă. 

Râmase pe nisip, ghemuindu-se. Valurile acopereau 
orice zgomot Bărbatul stătea exact unde îl văzuse Patrick 
ultima oară, în umbra de dincolo de cercul de lumină. Era 
cu spatele la mare. Se mişca neîncetat, încercând să se 
încălzească. Avea cam şase picioare, aproximă Patrick, şi 
era bine făcut. Trebuia să fie şi o maşină prin apropiere, 
poate încă un bărbat aşteptând în ea. 

Patrick se descălţă. Frigul era muşcător, dar trebuia să 
se asigure că nu face nici un zgomot. Se strecură în spatele 
zidului, apoi sări peste el, fără să-şi scape ţinta din ochi. 
Gheaţa îi înţepa tălpile ca nişte pumnale. Cu mâna dreaptă 
îşi scoase cuțitul din curea. Tunetele se rostogoleau ca 
nişte pietre în cer. Bezna îl înconjura. Marea zbuciumată 
venea din noapte înspre țărm. 

Acum era exact în spatele bărbatului. Fără nici un 
zgomot îşi lăsă pantofii jos. Respirația fină ca o pânză de 
păianjen îi pluti în aer. Se pregăti şi întinse amândouă 
mâinile în acelaşi timp. Cu stânga îl apucă de claia de păr, 
trăgându-i capul violent în spate, în timp ce cu dreapta îi 
puse cuțitul la gât Simţi cum lama atinse carnea şi oţelul 
apăsă mărul lui Adam. 

— In genunchi. 


TITI 


41 


5 TITI 


Vechiul glas în întuneric; glasul lui, şi totuşi nu glasul lui 
obișnuit. 

Bărbatul horcăi, încercând să strige, în timp ce lama îi 
intra nevăzută în came. Apoi picioarele i se îndoiră încet şi 
se lăsă în genunchi. Patrick acţionă violent înapoia lui, cu 
un genunchi proptit în spatele lui şi lama bine aşezată pe 
gâtul lung, întins. Simţea frica necunoscutului, iute în aerul 
de mare, în electricitatea furtunii. 

— Scoate pistolul şi aruncă-l la pământ. Te rog să nu mă 
obligi să te rănesc. 

Omul se luptă să-şi găsească cuvintele. 

— Nu... am... pistol.. Jur. 

— Cine eşti? Tăcere. Vântul bătea rece. Apăsă din nou 
cuțitul; o picătură de sânge îngheţă pe lamă. Moartea 
plutea amenințătoare în aerul tăios. Teama omului se 
transforma rapid în altceva: înfruntare, indiferenţă, transă? 
De ce mă urmăreşti? Tăcere. Bubui un tunet şi ecoul lui 
răsună peste golf. Trecu pe arabă. Min ayna tati? De unde 
eşti? Nici un răspuns. Incercă persana. Az koja amadi? 

Nici o reacţie. 

Dintr-o dată fulgeră puternic, luminând o clipă lumea. O 
imagine se întipări în mintea lui Patrick: un bărbat brunet, 
cu capul pe spate şi gâtul apăsat de un cuţit, o linie subţire 
de sânge pe carnea învineţită. 

Patrick clipi şi, în acea fracțiune de secundă, 
necunoscutul acţionă. Ridică mâna dreaptă, apucând 
încheietura lui Patrick, şi lovi cuțitul, care zbură departe. Se 
aruncă într-o parte, părul i se răsuci dureros în strânsoarea 
atacatorului, apoi îşi roti mâna stângă şi-l lovi puternic cu 
pumnul. Patrick se clătină şi slăbi strânsoarea. Omul se 
legănă împreuna cu el, apoi se aruncă înainte şi-l izbi cu 
capul pe Patrick, trântindu-l jos. In acea clipă izbucni 
furtuna. Ploaia cădea în valuri din cer, ca un râu scăpat din 
zăgazuri, deasă, rece şi grea. 


42 


TITI 


Patrick auzi paşii bărbatului bocănind pe pământul tare. 
Se răsuci în genunchi şi începu să bâjbâie după pantofi. 
Ploaia îl sufoca şi îl orbea. Hainele îi erau fleaşcă. Innebunit, 
pipăi şoseaua cu mâinile. Găsi întâi un pantof, apoi şi pe 
celălalt şi se încălţă în grabă, lăsând şireturile desfăcute. 

Necunoscutul o luase la dreapta. Patrick îl urmări, 
împiedicat de ploaie şi de întuneric. Fulgeră din nou, 
neîntrerupt, săgeată după săgeată, alb şi rece ca ura. In 
noapte, văzu conturul unei maşini şi un om care deschidea 
portiera. Merse mai departe cu disperare, împleticindu-se. 

Auzi zgomotul unui motor care nu voia să pornească. 
Avea o şansă. Alergă gâfâind prin beznă. Motorul hurui din 
nou şi se stinse. Călcă pe un şiret, îşi pierdu echilibrul şi se 
prăbuşi în faţă, julindu-şi palmele pe pământul aspru. 
Motorul tuşi, porni şi rezistă. Strângând din dinţi de durere, 
se chinui să se ridice în picioare şi străbătu şovăitor ultimii 
iarzi. 

Se prăbuşi peste maşină exact când aceasta porni de 
lângă bordură; se întoarse, alergă şi apucă mânerul de la 
uşă. Portiera se deschise, iar el se aruncă înăuntru în timp 
ce maşina prindea viteză. Şoferul nu aprinsese încă farurile. 
Ploaia şi întunericul inundau parbrizul. 

Patrick întinse mâna după volan şi îl trase înspre el. 
Şoferul frână brusc, intrând în derapaj. Maşina urcă peste 
bordură, se înclină şi intră în zidul falezei. 

Intrând în panică, şoferul deschise uşa şi se chinui să 
iasă în şosea. Alunecă, îşi recăpătă echilibrul şi începu să 
alerge. 

Patrick îşi deschise şi el, violent, portiera, dar aceasta se 
opri în zid, lăsând un loc mult prea îngust ca să se poată 
strecura afară. Se arcui peste schimbătorul de viteze şi ieşi 
pe uşa şoferului. Vuietul şi ploaia îl cuprinseră şi-l aruncară 
înapoi în lumea lor. Scuipă, trase aer în piept şi o luă la 
fugă. 


43 


TITI 


încă un fulger despică cerul, târând după el bubuitul 
mânios al unui tunet. In largul mării, talazurile înfuriate 
îngheţaseră, de parcă lumina le-ar fi sculptat într-o clipită 
din gheaţă pură. Un vas apăru, căutând adăpost în port, 
singur şi deznădăjduit pe valurile de cristal. Îl văzu pe 
necunoscut escaladând zidul în direcţia plajei. 

Nisipul era deja îmbibat de ploaie. Picioarele i se 
afundau în el. Era ca un clei care i se lipea de tălpi, 
trăgându-l în jos. Mergea ca în vis, fără să mai ştie sigur de 
ce se afla acolo. Lumea dispăruse şi fusese înlocuită de un 
coşmar. Auzea valurile izbindu-se de stânci şi vântul 
sfâşiind cerul în bucăţi. Dărele frânte ale fulgerelor apăreau 
de nicăieri şi creşteau ca ramurile unui copac uriaş. 
Bărbatul era cu numai câţiva iarzi înaintea lui, bâjbâind prin 
spuma albă de la marginea stâncilor. Un tunet zgudui 
văzduhul gol. 

Patrick strigă, dar vântul îi smulse cuvintele din gură, 
tăindu-i respiraţia. Omul era nebun. Stâncile pe care se 
căţăra aveau să fie înghiţite de flux în curând; nu se putea 
adăposti acolo. 

Valurile îi spălau deja gleznele. Înaintă şi mai mult în 
apa îngheţată, fără să vadă nimic, orbit de ultimul fulger. 
Marea îi ajungea acum până la genunchi. 

Prima stâncă îl luă pe nepregătite, lovindu-i fluierul 
piciorului, și aproape îl aruncă în apă. Se căţără pe ea, se 
ghemui şi încercă să o găsească pe următoarea prin pipăit 
Nu mai era sigur în ce parte se afla ţărmul şi în ce parte 
marea. In orice clipă îşi putea pierde sprijinul şi putea 
aluneca într-un loc cu apă adâncă, la mila curenților reci, 
lovit de stâncile negre, înghiţit de întuneric. 

Alunecă pe alge şi plonjă înainte, în apa îngheţată. În 
mijlocul vârtejului. li ajunse la urechi o voce subţire şi 
speriată. Vântul risipi orice urmă de înţeles. Nu putea şti 
dacă vorbele exprimaseră o ameninţare sau o chemare de 
ajutor. Aici, în depărtare, nu erau decât vântul şi marea. 


TITI 


44 


TITI 


Încă o piatră, plină de scoici cu marginile ascuţite; 
ploaia şi valurile amestecate într-o singură perdea de apă şi 
vântul tăios ca o sârmă subţire de metal. Zări o umbră mai 
întunecată decât celelalte, ghemuită la capătul stâncilor, 
acolo unde acestea se întâlneau cu marea. Abia ţinându-se 
pe picioare, se arunca înainte şi îl înşfăcă pe necunoscut. 

Căzură amândoi în spate, pe o stâncă lată, acoperită cu 
alge. Auzi aerul din plămânii adversarului său şuierând 
afară. 

— Cine eşti? strigă Patrick, glasul lui furios acoperind 
vuietul furtunii. 

Bărbatul rămase tăcut, zbătându-se în strânsoarea lui. 

Deasupra lor, fulgerele sfâşiau întunericul ca pe un văl 
subţire. Patrick văzu o faţă albă, cu ochii holbaţi de groază, 
şi o mână peste faţă, ca şi cum s-ar fi apărat de el. Un tunet 
zgudui cerul. 

Brusc, adversarul său îl împinse şi scăpă din strânsoare, 
pe stâncă udă. Alunecă într-o scobitură, se răsuci şi încercă 
să rămână drept. Când reuşi să stea într-un picior, un talaz 
uriaş se prăbuşi peste ei, dezechilibrându-l complet. Se auzi 
un urlet înfiorător, animalic, nearticulat. Patrick întinse 
mâna. Dar nu prinse nimic. Dâra unui fulger străbătu cerul. 
Stânca din faţă era goală. 

Fluxul era încă în creştere. Pe o mare ca aceasta, 
Patrick nu mai putea face nimic pentru necunoscut Se 
întoarse şi începu să se târască înapoi, de-a lungul 
stâncilor. Pe țărm nu era nici o lumină care să-l 
călăuzească. În nebunia aceea putea foarte bine să se 
îndepărteze de uscat să se îndrepte spre mare, spre moarte 
sigură. Pierdu şirul căzăturilor şi al izbiturilor de stânci. Era 
foarte uşor să-şi rupă un picior şi să rămână prins acolo 
până când marea avea să ia totul în stăpânire şi să-l 
târască în adâncurile ei. 

Fulgeră din nou. Lumea înnebunise cu totul. Se orientă 
şi sări în apă, luptând cu disperare să-şi păstreze echilibrai. 


TITI 


45 


TITI III 


Chiar şi aici curenţii de adâncime erau violenţi, ca nişte 
frânghii care încercau să-i smulgă picioarele de sub el. Apa 
îi crescuse până la piept. Deodată se simţi obosit ca şi cum 
marea l-ar fi stors de puteri. 

Chinuit de durere, i se abandonă, pe jumătate înotând, 
pe jumătate înecându-se. Apa sărată îi năvăli în gură şi-i 
umplu stomacul, făcându-l mai greu. Mâinile şi picioarele i 
se mişcau lent, de parcă ar fi înotat în altă substanţă, 
mercur sau nisipuri mişcătoare, grea şi mortală, care-l 
trăgea în jos. 

Dintr-o dată, simţi pământul sub picioare. Tuşind şi 
scuipând, se aruncă înainte. Capul i se scufundă, apoi ieşi 
din nou la suprafaţă. Se strădui să-şi menţină echilibrul. 
Picioarele aflară sprijin pe ţărmul uşor în pantă. Vomitând 
apă, parcurse, împleticit, ultimii iarzi de valuri furioase şi 
ajunse, în sfârşit la nisipul îmbibat de ploaie. Mai merse 
câţiva paşi şi se trânti la pământ în jurul lui se dezlănţuise 
urgia. Dar el abia băga de seamă. Tot ce-l preocupa, tot ce 
vedea plutind în noaptea neagră era chipul alb, oval al 
străinului şi mâna ridicată cu care încerca să se apere de el. 
lar pe partea interioara a încheieturii bărbatului, un cerc 
mic, negru, tatuat, iar în interiorul cercului un sfeşnic cu 
şapte braţe, încununat cu o cruce. 

Era imposibil, se gândi. Un coşmar din trecut, un coşmar 
care nu putea să-l fi urmărit până aici, în acest loc, în acest 
moment. 

În spatele lui, în întuneric, marea se legăna ritmat, 
îngreunată de corpurile înecaţilor şi ale peştilor uriaşi care 
se scufundau în patul ei putrezit. Acolo jos se devorau unul 
pe altul, oameni, peşti şi vietăţi fără număr, târâtoare sau 
înotătoare. 


46 


ŞASE 


Cât timp rămase întins, cu respiraţia tăiată, la baza 
parapetului, aruncat parcă de valurile ameţite, pierdu orice 
noţiune a timpului. Incet, ploaia se linişti şi tunetul deveni 
doar un huruit îndepărtat, iar furtuna se îndreptă spre 
dealurile Wicklow. Deşi îl durea tot trupul, se ridică de jos, 
se căţără cu greu pe zid şi trecu în stradă. 

Maşina era tot acolo unde o lăsase, proptită în zid. 
Motorul se oprise. Işi închipuise că cineva avea să audă 
accidentul şi să iasă să vadă sau să anunţe Poliţia, dar 
şoseaua era pustie. Dacă se trezise cineva din somn, îşi 
imaginase probabil că fusese doar un tunet şi se culcase la 
loc. Deschise portiera şi se strecură pe scaunul şoferului. 

Ştia că trebuia să se întoarcă repede acasă, ca să facă 
un duş fierbinte şi să-şi schimbe hainele, dar mai întâi avea 
de cercetat maşina. Mintea îi era ca un vârtej. Mai văzuse 
simbolul de pe mâna bărbatului de două ori înainte. O dată 
pe medalionul de la gâtul Francescăi, cel pe care îl 
aruncase supărată în mare, aproape ca pe o prevestire a 
evenimentelor de acum. 

Şi a doua oară cu câţiva ani în urmă, într-o misiune în 
Egipt. Revederea lui aici, în Irlanda, îl umplu de presimţiri 
sumbre. Crezuse acel episod îngropat pentru totdeauna; 
trebuia să-şi dea seama că nisipurile alunecă şi trecutul 
mort se întoarce la viaţă. 

Aprinse luminile din interior şi se uită în jur. Era un 
Citroen micuţ, combi, curat şi cu un aspect destul de nou, 
probabil închiriat. Pe scaunul din spate şi în portbagaj nu 


III 


47 


5 TITI 


era nimic. Se aplecă pe scaunul de lângă el şi deschise 
torpedoul. 

Inăuntru găsi o hartă şi o cărţulie legată în piele neagră. 
Era un exemplar din Noul Testament în greceşte, cu 
traducere la fiecare rând în engleză, bazată pe versiunea 
revizuită. Paginile păreau foarte citite şi, din loc în loc, pe 
margine, cineva făcuse adnotări, cu creionul. Lăsă cartea şi 
se concentra asupra hărţii. Era o hartă obişnuită a oraşului 
Dublin, de la Ballymun şi Sanuy în nord până la Tallaght şi 
Glenageary în sud. 

Strada lui, situată în colţul din dreapta jos, fusese 
încercuită de mai multe ori cu cerneală roşie. Alte câteva 
inele încercuiau o zonă din Liberties, în centrul căreia se 
afla strada Francis, în apropierea bisericii Sf. Malachy. 

Simti că îi îngheaţă sângele în vine. Legătura dintre cele 
două cercuri era evidentă. 

Luă cartea şi harta şi ieşi în ploaie. Acum picura doar, 
furtuna îşi consumase puterile sau plecase în altă parte. Se 
opri doar ca să cerceteze şi portbagajul, pe care îl găsi gol, 
aşa cum se aşteptase, apoi plecă spre casă. 

Ruth era trează şi îl aştepta. Era aplecată peste masa 
din bucătărie şi ţinea în mână un ibric de ceai, mai mult ca 
să se liniştească decât din nevoia de a bea. El se aşeză în 
faţa ei, mut, tremurând: se temea de blândeţea ei mai mult 
decât de orice. 

— Furtuna m-a trezit, spuse ea. Plecaseşi din nou. M-am 
gândit că poate eşti în birou. Te-am căutat peste tot. 

Nu-l întrebă unde fusese, îşi spuse doar povestea şi apoi 
tăcu. În penumbră chipul ei părea mai frumos decât orice 
chip de femeie pe care a văzuse vreodată. In acel moment 
şi în acel loc. Voia să stea alături de ea, să o ţină în braţe, 
să-i vorbească. Işi spuse că, totuşi, o iubea; sau, cel puţin, 
asta era ceea ce voia. Să o iubească, să fie împreună. Dar 
în momentul acela nu era timp. Cercurile din jurul bisericii 
Sf. Malachy şi cercul de la încheietura necunoscutului nu 


TITI III 


48 


TITI 


puteau avea decât un înţeles: un om era în primejdie de 
moarte. Patrick nu avea de ales. 

— Trebuie să ies din nou, zise el. 

Ea îl privi fix, începând să înţeleagă. 

— Ce se întâmplă, Patrick. Orice-ar fi, nu te priveşte pe 
tine. Tu ai terminat cu treaba asta. 

— Vino sus, o chemă el. Trebuie să mă schimb. 

Îl urmă, strângându-şi halatul în jurul corpului, ca şi cum 
ar fi putut să o apere de amenințările nopţii. Lumea o 
apăsa, rece şi grea, îi simţea răsuflarea fetidă în nări. 

El intră direct în dormitor şi ridică telefonul de pe 
măsuţa de lângă pat. Ruth rămase în uşă, privind. Era un 
frig muşcător. 

Telefonul de la parohia Sf. Malachy începu să sune. De 
Faoite nu auzea prea bine şi, probabil, dormea, dacă nu 
cumva îl trezise furtuna. Inima lui Patrick bătea tare, în 
acelaşi timp cu soneria telefonului. Aşteptă două minute, 
apoi închise. 

— Gata, Patrick... lasă prostiile şi spune-mi exact ce se 
întâmplă! El încercă să o ignore. Începând să-şi dea jos 
hainele ude, dar ea îl apucă de braţ şi-l obligă să o 
privească în ochi. Nu te juca cu mine, Patrick! Am dreptul 
să ştiu ce se petrece. Pentru Dumnezeu, nici măcar nu mai 
lucrezi în spionaj. 

— N-are legătura cu asta. 

— Nu? Atunci de ce tot misterul ăsta? Plimbări în miez 
de noapte, telefoane misterioase. Haide, Patrick, am mai 
trecut prin asta. Dacă tu eşti în pericol şi eu sunt în pericol, 
aşa că nu te juca. 

O îmbrăţişă încurcat, incapabil să răspundă, poate de 
teamă. Afară, marea lovea încă mânioasă ţărmul. Apă lângă 
apă, val lângă val, un ocean neîntrerupt în jurul lumii, 
înconjurându-l, legându-l de trecut. Beirut, Alexandria, 
Bandar Abbas - pretutindeni marea, pretutindeni valuri 
furioase se izbeau de țărm. 


III 


49 


TITI 


— N-are nici o legătură cu tine, Ruth. Pe cuvânt E ceva 
din trecutul meu. Ceva ce trebuie să rezolv singur. 

— Pe cine ai sunat? 

— Pe Eamonn De Faoite. E preotul paroh de la Sf. 
Malachy, din oraş. Din când în când predă cursuri de limbi 
semitice la Universitate şi la Trinity. A fost profesorul meu 
în anii şaizeci, când am studiat aici. Cred că e în pericol. Am 
vreau să-l avertizez. 

— Să-l avertizezi? În legătură cu ce? 

Patrick clătină din cap. 

— Nu ştiu. Eu... Se opri. Fii atentă, continuă el. Acum opt 
ani am fost în Egipt. Agenţia căuta sprijin printre copţii 
creştini pentru a-i contracara, într-un fel, pe Fraţii 
Musulmani. Fuseseră multe revolte anticopte la începutul 
anilor optzeci; Sadat a exilase pe papa Shenuda la Wadi 
Natrun;  fundamentalismul islamic se  răspândea. Eu 
stăteam într-un sătuleţ din deltă, împreună cu un agent 
local. Gazdele noastre erau copţi. Intr-o dimineaţă ne-am 
trezit foarte devreme. Ceva îi înspăimântase. M-au întrebat 
daca nu vreau să merg până în satul vecin, numit Sidi 
Ya'qub. Repetau încontinuu că se întâmplase ceva 
îngrozitor şi că voiau să mă duc eu să văd dacă era 
adevărat. Când i-am rugat să-mi spună ce era, n-au făcut 
decât să-şi ridice mâinile în sus şi să clatine din cap. In cele 
din urmă, am acceptat. Am luat jeepul şi m-am dus la Sidi 
Ya'qub. Se opri. Afară, glasul mării agitate acompania 
furtuna. A fost una dintre cele mai mari prostii pe care 
le-am făcut vreodată. Era cât pe ce să fiu linşat. lată ce se 
întâmplase: în Sidi Ya'qub era o şcoală. Clădirea se afla pe 
o platformă mică în afara satului propriu-zis, pe o culme 
joasă. In după-amiaza anterioară veniseră nişte bărbaţi, îi 
adunaseră pe copii la un loc, îi suiseră într-un autobuz şi 
plecaseră cu ei. Cam treizeci de copii. Când am ajuns eu, 
satul era înnebunit îi căutaseră pe copii toată noaptea. 
Chemaseră poliţia. Fraţii Musulmani erau prezenţi în forţă, 


III ——— 


50 


TITI 


toată lumea acţiona haotic. Am rămas să dau o mână de 
ajutor. Mi-am dat seama de ce se temeau copţii din satul 
vecin: dacă li se întâmplase ceva copiilor, ei aveau să fie, 
probabil, acuzaţi. lar dacă li se întâmplase ceva râu, ştiau 
ca lucrurile puteau lua o întorsătură urâtă. 

Patrick ezită. 

— Şi? întrebă ea. 

— Ei bine, s-a dovedit că li se întâmplase într-adevăr 
ceva rău. Foarte rău. l-au găsit pe copii imediat după prânz, 
într-un templu vechi, cam la o milă de sat. Nu e un templu 
extraordinar, de tipul celor pe care le găseşti în traseele 
turistice. Am plecat şi eu într-acolo, cu toată lumea, când 
s-a aflat că fuseseră găsiţi copiii, în mijlocul templului era 
un bazin de piatră. De bazalt, cred. Foarte mare. Fusese 
grav avariat, dar încă mai putea reţine cam o suta de 
galoane. Închise ochii. Amintirea templului şi a ceea ce 
găsiseră acolo era foarte vie în mintea lui. Co... copiii 
zăceau în cerc pe marginea bazinului. Gâturile le fuseseră 
tăiate şi sângele cursese în bazin. Nu era chiar plin, dar 
sângele din el era adânc. Era şi profesorul lor acolo. Fusese 
înecat în bazin. Copiii fuseseră dezbrăcaţi şi legaţi cu 
sfoară. Cineva le desenase pe frunte câte un cerc, iar în 
cerc un sfeşnic în vârful căruia se afla o cruce. Atunci am 
fost nevoit să plec, în momentul în care au văzut crucea. 
Făcu o pauză. Mai târziu am aflat că satul în care stătusem 
fusese la un pas de masacru. Plecaseră la timp, înainte ca 
vecinii lor să ajungă acolo. Nu s-au mai întors niciodată. 

Ruth a întrerupse. 

— Nu înţeleg ce legătură are asta cu tine şi cu Eamonn 
De Faoite. 

— Cred că cei care i-au omorât pe copii sunt aici, 
răspunse el. Sunt aici, în Irlanda. Şi cred că au de gând să 
facă probleme. Trebuie să ajung la Eamonn. Acum, în 
noaptea asta. 

— De unde ştii că sunt aici? Ce s-a întâmplat? 


TITI 


51 


5 TITI 


— L-am văzut pe unul dintre ei. L-am urmărit, 

— Un egiptean? 

Patrick clătină din cap. 

—Nu. Asta e cel mai ciudat Nu cred că era egiptean. 
Cred... sunt sigur că era irlandez. 

— Ce s-a întâmplat cu el? Patricii îi povesti Şi crezi că 
l-ar putea urmări pe De Faoite? 

El ridică din umeri. Se îmbrăcase şi era nerăbdător să 
plece. 

— E posibil. Ascultă, Ruth, trebuie să plec. 

— Vin cu tine. 

— Nu, aş prefera să rămâi aici să supraveghezi casa. 
S-ar putea să mai fie un urmăritor. 

Ea se îndepărtă de el. in spatele lor, patul se răcise. 

— Nu ăsta e motivul, nu-i aşa? 

El se întorsese deja spre uşă. 

— Nu vreau să te implic, Ruth. O tratez ca pe o afacere 
personală. N-are nimic de-a face cu Agenţia. 

— Aşa crezi? 

Devenea din nou nervoasă. 

— Da, aşa cred. Dar minţea, din disperarea de a evita 
gândul că trecutul punea din nou stăpânire pe el, că nimeni 
nu scapă, de fapt, din plasa fină a acelei lumi. Nu te 
implica, Ruth. Nu implica şi Agenţia. Mă întorc imediat ce îl 
văd pe De Faoite. 

—Fă cum vrei. Dar nu te aştepta să mă mai găseşti aici 
când vii înapoi. 

Incă mai ploua când plecă. 


52 


ŞAPTE 


Conduse distrat prin universul de lumini si umbre, ca o 
fantomă în trecere prin visul altcuiva. In ultima parte a 
drumului străbătu un decor plin de ferestre-evantai sparte, 
şine de tren ruginite şi ziduri de blocuri înnegrite, pe care 
cineva scrisese DIAVOL cu litere de-o şchioapă, de mai 
multe ori la rând. Era un fel de invocaţie. Dar cine asculta? 

Liberties era cel mai vechi cartier al oraşului şi nici 
măcar întunericul nu putea ascunde mizeria şi paragina de 
pe ambele părţi. Mergând pe strada Francis, spre Sf. 
Malachy, Patrick simţi miros de drojdie de la o fabrica de 
bere Guinness din apropiere, amestecat cu fumul şi aerul 
fetid care se ridicau dinspre chei. O ceaţă subţire, 
îngheţată, începuse să se apropie dinspre mare şi să se 
strecoare încet pe străzi. 

Deasupra lui, într-un apartament, perdeaua fusese trasă 
într-o parte. Ochi nevăzuţi îl urmăriră trecând, apoi 
perdeaua căzu la loc. Un câine lătră furios în stânga lui. Uşi 
pătate şi putrezite stăteau deschise, graffiti pe pereţi, din 
holuri răzbătea un miros de urină, ferestre distruse, becuri 
distruse, vieţi distruse. 

Eamonn De Faoite fusese parohul bisericii Sf. Malachy 
dintotdeauna. Timp de aproape şaizeci de ani, în fiecare 
dimineaţă, îşi lăsa studiile sus, în cameră, şi cobora în 
stradă să dea ochii cu mica lui lume. Liberties era calvarul 
lui, îi spusese o dată lui Patrick: acolo îl doborâseră, îl 
biciuiseră şi-l bătuseră în cuie, într-un Paşte nesfârşit. 
Generaţii de oameni săraci şi aproape săraci fuseseră 
vegheate de el: îi botezase, îi cununase, săvârşise liturghia 
TITI 


53 


TITI 


pentru ei şi pentru copiii lor, primise confesiunile lor 
bâiguite, le îndeplinise ultimele rituri, îi îngropase în sicrie 
din lemn de brad. Şi încă mai aştepta învierea. 

Se apropie atent de casa parohială, cu simţurile în 
alertă, după orice semn al unui posibil urmăritor o maşină 
parcată, o umbră mişcându-se, un sunet. Dar nu era nimic. 
Merse pe lângă pereţii casei şi se apropie de uşă. Acum nu 
mai avea ce face: daca era urmărit trebuia să-i lase să-l 
vadă. 

Bătu la uşa casei parohiale. Vizitele la De Faoite nu-l 
aduseseră foarte des aici. In mod normal, se întâlneau la 
Colegiul Trinity sau la Biblioteca Chester Beatty din 
Ballsbridge; bătrânul preot îşi păstra cele două lumi 
separate una de cealaltă. Poate doar aşa reuşea să nu 
înnebunească. 

— Nu sunt un om bun, îi spusese o dată lui Patrick. Mi-e 
greu să fiu preot. Urăsc sărăcia. Detest găinăriile şi mizeria 
pe care o fac oamenii din viaţa lor de fiecare zi. Dacă ar 
trebui s-o iau de la capăt, nu ştiu dacă aş mai face faţă. Ştii, 
dacă aş crede în reîncarnare ca yoghinii indieni, aş lua-o 
razna. Imaginează-ţi, să trebuiască să mă întorc aici! lisuse, 
nu-ţi dă fiori ideea? 

Patrick bătu din nou. Poate faptul că-şi ura menirea îl 
făcea să fie aproape un sfânt. Nu ştia; el era dintre acei 
oameni care-şi făcuse o mizerie din viaţă. Işi dădu seama, 
dintr-o dată, că nu se mai spovedise de peste douăzeci de 
ani. Avea o mulţime de greutăţi care-i apăsau sufletul. 
Ceaţa şerpuia în jurul uşii emailate. De ce nu răspundea De 
Faoite? In camera de sus, care-i servea bătrânului drept 
birou, ardea o lumină. 

Nu primi răspuns nici când bătu a treia oară. Când se 
întoarse să plece, observă că lumina era aprinsă şi în 
biserica alăturată. Deschise poarta de fier şi intra în curte. 
Biserica veche se desluşea în întuneric, vag amenințătoare, 
învăluita în ceaţă. Fusese înălţată în 1689, acum fiind, în 


TITI 


54 


TITI 


mare parte, grav degradată. De Faoite deschisese un fond 
pentru restaurare şi lansase apeluri pentru bani, dar cine 
avea să-şi golească buzunarele pentru a înfrumuseţa o 
biserică de cartier? 

De deasupra uşii îl privea o statuie învechită a Fecioarei. 
Chipul îi era aproape lipsit de trăsături, neavând nici nas, 
nici ochi, nici un fel de expresie. Pe cap purta o coroană, iar 
în braţele ei un prunc deformat, cu membrele erodate de 
vânt şi de mizerie, întindea o mâna fără degete spre sânul 
vag conturat. 

Uşa se deschise la atingerea lui. Miresmele amestecate 
de ceara şi tămâie se suprapuneau peste mirosul persistent 
de umezeală. Sub icoana Inimii Sacre, o candelă pâlpâi din 
cauza curentului de la uşă. Se strecură fără zgomot 
înăuntru, simțindu-se străin şi stingherit. Când călcase 
ultima oară într-o biserică? 

Umbre vagi se mişcară sub boltă. În capătul îndepărtat 
al bisericii, deasupra altarului, un felinar singuratic atârna 
de un lanţ de aramă, răspândind o lumina slabă, sidefată 
peste ultimele trepte ale altarului. Alături, şase lumânări 
arseseră în întregime la picioarele unei statui de alabastru a 
Fecioarei. 

ÎI strigă pe De Faoite, dar nu primi nici un răspuns. 
Ceaţa intrase după el în biserica şi se învolbura pe podea. 
Inchise uşa. 

— Eşti aici, părinte? 

Un ecou slab răsună din bolta ascunsă în întuneric. Cu 
un gest instinctiv, îşi cufundă degetele în vasul cu apă 
sfinţită şi se închină. Biserica nu era încălzită, iar în noaptea 
aceea părea un adevărat congelator. 

Poate că preotul fusese chemat urgent să asculte 
confesiunea vreunui enoriaş. De-a lungul zidului de vest 
erau trei confesionale. Patrick merse până la ele. Erau 
goale. 


55 


5 


Strigă din nou, dar glasul i se pierdu în liniştea umedă, 
plină de sacralitate. Îşi pierdea timpul aici. Mai bine să 
găsească un telefon şi să-l sune din nou pe De Faoite. Se 
întoarse şt pomi spre uşă. 

Auzi un zgomot înfundat. Părea să vină din direcţia 
transeptului, poate din altar. Patrick împietri. În umbră, nici 
o mişcare. O lumânare sfârâi şi se stinse. Făcu un pas 
precaut înainte. 

— E cineva acolo? întrebă. 

Nu răspunse nimeni Simţi cum i se ridică părul pe mâini 
şi la ceafă. De ce Îi era frică? 

Zgomotul se auzi din nou, puţin mai tare. Era ca un 
geamăt, aproape neomenesc. Un animal, poate. Un câine 
sau o pisică rănită. 

Înainta pe vârfuri prin întuneric, spre transept. Deasupra 
anafurei tremură o flacără roşie. Îşi încordă privirea în 
semiintuneric. 

Era ceva pe altar. Ceva viu. Aerul i se blocă în gât, acru 
de frică. 

— Eamonn, şopti el. Tu eşti? 

Fiinţa de pe altar se mişcă. Patrick urcă treptele, simțind 
în nări mirosul greu de tămâie. Aerul era ameţitor, greu de 
sfinţenie. Când se apropie, văzu că pânza albă de pe altar 
era pătată. O dâră roşie, ca de sirop sau de vin, o îmbibase. 
Amintirile din copilărie năvăliră peste el ca să-l îngrozească: 
oroarea potirului cu sânge, oroarea jertfei de carne oferită 
ca pâine, oroarea celor şapte răni ale lui Hristos sângerând 
pe altar. Fiinţa de pe masa albă era un bărbat. 

Probabil îl legaseră înainte de a-l târî acolo. N-ar fi reuşit 
să-i facă ceea ce-i făcuseră dacă ar fi fost liber, s-ar fi 
zbătut, în ciuda bătrâneţii. Nu părea conştient de prezenţa 
lui Patrick sau de orice altceva în afara durerii care-l 
înconjura. Dar era treaz, asta era cel mai cumplit. 

Patrick umblă cu degetele la frânghii. Işi simţi bila 
amară ca o arsură în gât. Probabil îi scoseseră ochii; 


TITI 


56 


TITI 


orbitele erau pline de sânge, asemenea scobiturilor din 
stânci, după reflux, asemenea bazinului cu sânge din 
templul egiptean părăsit. 

— Eamonn, rosti, sunt eu, Patrick. Mă auzi? Bătrânul 
preot gemu din nou, dar nu dădu nici un semn că l-ar fi 
recunoscut. Frânghiile erau strânse şi-i crestau trupul firav 
asemenea firelor cu care păianjenul îşi înconjoară prada. 
Dar acum nu mai era nevoie de ele. Bătrânul nu mai avea 
nici o fărâmă de putere. Cine a făcut asta, Eamonn? De ce? 
De ce ? Plângea. Lacrimile îi căzură pe pânza altarului. 
Mâinile îi tremurară în timp ce desfăcu nodurile. Ridică 
privirea şi văzu figura lui Hristos, suspendat în 
semiîntuneric, un corp de lemn bătut în cuie de lemn. 
Bătrânul scoase un geamăt şi încercă să se mişte. Nu-i 
nimic, Eamonn. Nu încerca să vorbeşti Chem salvarea O să 
te scoatem noi de aici. Desfăcu ultimul nod şi lărgi 
strânsoarea frânghiilor. Mai mult nu putea face singur. 
Trebuia să cheme salvarea. Işi scoase haina, o împături şi o 
aşeză sub capul preotului, ca pernă. Ştia că trebuia să 
şteargă de sânge faţa lui De Faoite, dar îi era groază de 
orbitele însângerate. O sa fie bine, Eamonn. O să te ducem 
la spital. Trebuie să mă duc să sun la salvare. Dar mă întorc 
repede. 

Când se uită în sus, zări ceva pe zidul din spate. 
Deasupra artoforului, cineva mâăzgălise un mesaj cu litere 
mari, negre. Erau două rânduri. La început nu înţelese 
cuvintele, apoi, cu un şoc, recunoscu literele: cele din 
primul rând erau ebraice şi inscripţia era în aceeaşi limbă. 
Al doilea rând era în greacă. 


531 nhh Za 37 Ann 1? 10 nn 1 129 nn 1Y 


Kor £1 '0 000Âu06 cov OKOASCALEL og, ekes avtov ka 
Baie ano cov. 
STITI TIIIIIIIIIIIIII— 


57 


Primul era uşor de tradus. 


Ochi pentru ochi, spunea, dinte pentru dinte, 
mână pentru mână, picior pentru picior. 


Greaca nu o ştia la fel de bine, dar inscripţia nu era 
dificila: 
lar dacă ochiul tău te sminteşte pe tine, 
scoate-l şi aruncă-l de la tine. 


Vopseaua era încă umedă. Din loc în loc cursese. Cel 
care scrisese se grăbise. Dar nu foarte tare. Sub cele două 
rânduri scrise, aceeaşi mână desenase un cerc. În mijlocul 
cercului eră pictat conturul unui sfeşnic. Un sfeşnic cu şapte 
braţe. O menora cu o cruce. 

— Eamonn, dacă mă auzi, dă afirmativ din cap. Aş vrea 
să ştiu dacă eşti conştient că sunt aici. 

Deodată mâna lui De Faoite se întinse şi-l apucă pe 
Patrick de încheietură. Îl trase în jos, spre el. Buzele i se 
mişcau, străduindu-se să formeze cuvinte. Respira cu 
noduri dureroase. Pe buze şi pe bărbie îi curse salivă. 

— Pã... 

Era abia o şoaptă. Patrick îşi lăsa capul în jos, cu 
urechea aproape de buzele tremurătoare ale bătrânului. 

— Te aud, Eamonn. Ce e? Ce vrei sa-mi spui? 

Buzele se mişcară din nou. 


—Pă... şeş...te... 

— Nu înţeleg. 

— Cu... curând. Ma ses te... curând. Găseşte... 
Balzarin... l-am dat hârtii... Ştie... ceva,.. Intreabă... 
Balzarin. 


Mâna lui De Faoite se relaxă şi dădu drumul încheieturii 
lui Patrick. Trupul moale îi căzu pe spate. La picioarele 


58 


TITI 


Fecioarei încă o lumânare se predă speriată în fata 
întunericului. 


59 


OPT 


Paşii erau uşori, dar amplificaţi de linişte. Patrick se 
răsuci. Umbre. Un întuneric care nu era perfect întunecat. 
Un zgomot sus, în tavan: şoareci? lilieci? 

— Al-salăm alaykum, Patrick. Eşti foarte departe de 
casă. Vocea slaba răsună extrem de puternic în liniştea 
spaţiului gol. Venise dinspre un pâlc de umbre aflat între 
rândurile de bănci. Patrick făcu un pas înapoi, 
împiedicându-se la picioarele altarului. Care-i problema? 
Te-ai speriat? N-ai fost niciodată uşor de speriat, prietene. 

Glasul îi era cunoscut, dar, în acelaşi timp, străin, ca şi 
cum cineva l-ar fi împrumutat. Salutul fusese în arabă, dar 
cel care vorbise nu era arab. 

— Alex? Tu eşti? 

— Pe cine aşteptai? Pe lisus Hristos? Celebrul evreu care 
a abandonat clasele muncitoare pentru... O siluetă păşi din 
umbră într-o fâşie palidă de lumini. Făcu un gest vag cu 
mâna înmănuşată... pentru asta. 

La ce se referă? se întrebă Patrick. La lemn? La 
tencuială? La lumânările ieftine? La tăcere? 

— Ce cauţi aici, Alex? 

Glasul lui Patrick era rece şi neprimitor. 

— Suntem pe teren neutru, Patrick. Linişteşte-te. 

Nou-venitul întinse o mână, dar Patrick râmase 
nemişcat. Aleksandr Cekulaiev fusese şeful secţiei KGB din 
Beirut în timpul ultimei misiuni a lui Patrick acolo. Înainte de 
asta se mai întâlniseră de două ori la Cairo, de mai multe 
ori la Bagdad, o dată la Najm al-Sharqg, o cafenea murdară 
din Damasc unde Patrick făcuse o intoxicație alimentară. 
TITI III ——— 


60 


TITI 


Rusul mic şi gras îi provoca aceeaşi reacţie în stomac ca şi 
amintirea mâncării râncede. După cum bătuse vântul 
politic, fuseseră adversari, duşmani, prieteni, parteneri de 
crime - câteodată toate în acelaşi timp. Alex încercase să-l 
omoare o dată. Aşa ca nu mai exista teren neutru pentru ei. 

— Ce e, Alex? Ce vrei? 

Nu era pregătit pentru Alex. Gândurile nu i se 
desprinseseră încă de corpul lui Eamonn de pe altar. 

— Şi eu voiam să te întreb acelaşi lucru. 

Cekulaiev păşi atent înainte. Patrick îl vedea mai clar 
acum. Rusul părea mai cărunt decât şi-l amintea. În spatele 
palorii naturale, pielea părea acoperită cu un strat fin de 
cenuşă, iar ochii îi erau înconjurați de riduri întunecate, 
asemenea crăpăturilor subţiri ca firele de păr de pe o vază 
raku. Patrick se întrebă dacă încărunţirea era preţul sau 
răsplata unei vieţi prin care trecuse furişându-se, minţind şi 
calculând neîncetat. 

Glasnost-al se apropiase de el doar ca să-l adulmece şi 
se retrăsese, poate mai mult întristat decât speriat. Era 
prea bătrân ca să se schimbe şi prea tânăr ca să fi avut 
când să înveţe. Sistemul putea să se înmoaie; el avea timp 
să aştepte. În cele din urmă, avea să îmbătrânească şi el. 
Intr-un anumit sens, el era sistemul. 

Rusul arătă cu capul spre altar. 

— Pot să vad? Patrick nu spuse nimic. Cel puţin, nu avea 
nici un motiv să creadă că Cekulaiev ar fi fost responsabil 
de tragedie. Nu-ţi face griji, Patrick. Sunt singur. Înaintă 
încet, ca un prieten îndoliat care venea lângă catafalc să 
vadă mortul. Patrick se trase într-o parte ca sa-i facă loc. 
Rusul urcă treptele până la altar şi rămase cam un minut cu 
capul plecat, ca şi cum s-ar fi rugat. Când se întoarse, avea 
o expresie îngheţată. Nu e o privelişte prea plăcută. ÎI 
cunoșteai? 

— Da. Era preot aici. Şi mi-a fost prieten. 


61 


TITI 


Patrick era încă amorţit, incapabil să perceapă oroarea 
morţii lui Eamonn. 

— Da, desigur, preotul. Cekulaiev se uită în jur, ca si 
cum abia atunci şi-ar fi dat seama că se afla într-o biserică. 
Inscripţiile de pe perete. Ebraică si greacă. Le înţelegi, fără 
îndoială. 

— Da, cuvânt cu cuvânt. Dar de ce au fost scrise acolo 
şi cine le-a scris... n-am idee. 

Sus de tot, şoarecii se mişcară încet, în beznă. Sau erau, 
totuşi, lilieci? 

— Oko za oko, zub za zub. Patrick se uita surprins. Ochi 
pentru ochi, dinte pentru dinte. Cineva a vrut răzbunare. O 
răzbunare spirituală... cu mijloace foarte pământeşti. Ce 
poruncă a încălcat prietenul tău, Patrick? 

— Aproape pe toate, cred. Sau nici una. Ce importanţă 
are? 

— Pentru mine, nici una. Dar poate a avut pentru 
altcineva. Despre ce e vorba. Patrick? 

Patrick se uită fix la rus, ca şi cum l-ar fi provocat. 

— Haide, Alex, ce vrei să spui? Că nu ştiai ce aveai să 
găseşti, că nu ştiai că sunt aici? Asta vrei să spui? Presupun 
că ai venit la Dublin în vacanţă şi ai nimerit aici într-un tur 
matinal pe la cel mai puţin vizitate biserici ale oraşului. 

Cekulaiev nu răspunse. N-avea nevoie decât de un 
aparat de fotografiat la gât ca să se transforme în modelul 
unui anumit gen de turişti. Haina cafenie şi eşarfa roşie 
erau perfect călcate, pantofii reflectau lumina lumânărilor. 
Putea fi un om de afaceri în vacanţă, pasionat de lucruri 
sfinte pentru plăcerea propriului suflet. Dar Alex Cekulaiev 
nu avea suflet. 

—Hai să stăm jos, Patrick. Mă simt vulnerabil aici sus, ca 
un actor pe scenă. Toate rândurile acelea de bănci goale, 
toate umbrele adunate în spatele coloanelor... mă 
neliniştesc. Hai să ne aşezăm. 


62 


TITI 


Patrick se cutremură şi îşi întoarse privirea. Îşi 
aminti - câţi ani trecuseră de atunci? -un spectacol cu 
piesa lui Eliot, Crimă la catedrală. Unde fusese? La Sf. 
Patrick? La Christchurch? Uitase. Dar nu uitase scenele 
finale: Becket lângă altar, înjunghiat şi plin de sânge, 
cavaleri ai diavolului cu săbiile înroşite, corul femeilor din 
Canterbury, psalmodiind în umbră: „Pământul e pângărit, 
apa e pângărită, animalele noastre şi noi înşine suntem 
mânjiţi de sânge. O ploaie de sânge mi-a orbit vederea.” 

O ploaie de sânge. Ochi pentru ochi. Şi acum Alex 
Cekulaiev apăruse de nicăieri, ca o fantomă, să-i bântuie 
prezentul. Sau ca un cavaler cu paloşul însângerat, păşind 
în faţă ca să ofere publicului explicaţii raţionale pentru o 
crimă sângeroasă. 

Merseră împreună până în fundul bisericii şi se aşezară 
în ultimul rând de bănci, asemenea unor penitenţi care îşi 
aşteaptă rândul la spovedanie, învăluiţi de întuneric. 

— Dacă aş crede în ceva, spuse Cekulaiev, m-aş face 
musulman. Bisericile sunt tare mohorâte, nu crezi? Imi dau 
fiori. Dar moscheile sunt mai bune. Fără statui, fără 
pomeniri, fără morţi răstigniţi pe cruce. Religia asta a 
voastră e morbidă, nu ţi se pare? 

Patrick se gândi la Eamonn. El nu fusese niciodată 
morbid. Patrick îşi dădu seama că îl iubise întotdeauna pe 
bătrân, chiar şi în anii în care se întâlniseră foarte rar. 

— Aveai de gând să-mi explici cum ai ajuns aici. 
Cekulaiev băgă mâna în buzunar şi scoase un pachet de 
ţigări. ÎI întinse spre Patrick. Nu, mulţumesc. 

Rusul ridică din umeri, scoase o ţigară şi puse pachetul 
la loc în buzunar. Vâri ţigara într-un portţigaret micuţ de 
abanos, cu un inel subţire de fildeş, şi o aprinse. Folosi un 
chibrit, protejând flacăra cu palmele sale groase. O clipă, 
faţa i se lumina ca o icoană în întuneric, stinsă, cenuşie şi 
cojită. Trăsăturile i se maturizaseră. se gândi Patrick. Sau 
poate doar îmbătrâniseră. 


TITI 


63 


TITI 


— Ruseşti spuse Cekulaiev, referitor la ţigări. La vârsta 
mea începi să capeţi tabieturi. lar oamenii mei nu au 
încredere în agenţii cărora începe să le placă confortul 
occidental. Aşa cum ai tăi devin ostili faţă de oricine 
simpatizează ideologiile de stânga. Noi nu întrebăm 
niciodată ce gândesc oamenii... e mult prea abstract. Ceea 
ce doresc îi face mult mai periculoşi. Suflă o dâră subţire de 
fum. Patrick se întrebă dacă mai exista în limba rusă un 
cuvânt pentru „sacrilegiu”. Acum câteva săptămâni, începu 
Cekulaiev, am sosit la Dublin din Egipt. Urmăream nişte 
zvonuri, o pistă pe care o găsisem în Alexandria. Poate ai 
auzit şi tu zvonurile. Poţi să-mi spui sau nu, cum doreşti, e 
treaba ta. Oricum, în seara asta am urmărit un bărbat pe 
coastă. Conducea un Citroen micuţ. Era un şofer foarte 
atent, puţin cam încet; foarte greu de urmărit. A parcat pe 
o şosea, lângă mare. După un timp, a coborât şi s-a plimbat 
puţin pe şosea; apoi a început să aştepte. Am aşteptat şi 
eu. Înţelegi, Patrick, în meseria asta a noastră e foarte 
important să ştii să aştepţi. Dar prietenul nostru n-a fost 
foarte inteligent. S-a lăsat văzut. Cineva l-a atacat. Rusul 
duse ţigara la gură şi trase încet din ea. Nu se uită la 
Patrick. Cred că ştii ce s-a întâmplat după aceea, continuă 
el. Când ai ieşit a doua oară, te-am urmărit. Asta e 
adevărul, Patrick. Tu însuţi m-ai condus aici. . 

Patrick simţi banca rece şi dură sub el. Işi aminti de 
slujbele lungi la care asistase în copilărie, de mirosul greu 
al confesionalului, încărcat de vinovăţie, de remuşcare şi de 
lacrimi. Şi de îngrozitoarea monotonie a vieţii. 

— Ce te-a determinat să ieşi din umbră, Alex? Nu mai 
voiai să mă urmăreşti? Nu mai voiai să afli unde te-aş putea 
conduce? 

—Am decis că era timpul să discutăm. Să ne împărtăşim 
gândurile. Putem să ne ajutăm unul pe celălalt, nu crezi? 

Patrick nu zise nimic. Peste rândurile tăcute de bănci, 
putea încă să desluşească silueta lui Eamonn De Faoite, 


TITI 


64 


TITI 


ucis inexplicabil. În pacea zorilor, bisericuţa se umplu de 
fantome. Oameni pe care îi omorâse sau lăsase să fie 
omorâţi. Oameni pe care îi trădase, oameni pe care Îi 
cumpărase sau îi vânduse, toţi morţi sau ca şi morţi, toţi 
nespovediţi şi necruţători. Hasan Abi Shagra venind la el 
pentru înţelegere, sângele lui împrăştiat pe nisip, ca 
cioburile roşii, strălucitoare, de sticlă, privirea trădată, ochii 
clipind neîncrezători. 

— Nu mai sunt la Agenţie, Alex. E adevărat, indiferent 
dacă mă crezi sau nu. Nu ştiu nimic despre zvonurile tale, 
nu l-am văzut niciodată pe omul pe care l-ai urmărit în 
seara asta. Nu te mint. 

Deasupra, în pod, picioruşe cu gheare zgâriau lemnul Cu 
ani în urmă, cineva avusese o viziune aici, o statuie se 
mişcase sau începuse să sângereze, poate chiar Fecioara, 
palidă în vălul ei albastru, Patrick nu mai ţinea minte. 
Oricum, ce importanţă mai avea? Nu se schimbase nimic. 
lar preotul zăcea mort pe altar, cu sufletul încă încărcat de 
păcate. 

— Te rog să-mi spui ce ştii, Patrick. Nu suntem copii. Eu 
nu cred în coincidenţe. 

—Ţi-am spus, am ieşit din circulaţie. Dacă nu mă crezi, 
poţi să verifici. Un simplu telefon ar fi de-ajuns. 

Cekulaiev îşi luă ţigara din gură, fără afectare, cu un 
gest nestudiat. 

— Ai fost întotdeauna prea încrezător, Patrick. Pentru un 
agent, e un defect foarte mare. Poate ai crezut că-ţi sunt 
prieten. Unii dintre noi se nutresc din această înşelăciune, 
că în adâncul sufletului am fi fraţi, aliaţi dincolo de 
ideologiile noastre. In Beirut era uşor să gândeşti aşa. Ne 
urau pe toţi, fără discernământ. Ne luau ostatici, ne 
omorau. Eram toţi nişte necredincioşi, fără şanse de 
salvare. Asta ne-a inspirat multă camaraderie: duşmanul 
duşmanului meu e prietenul meu. Câtă vorbărie! Câtă 
prostie! Cei ca noi n-au prieteni, Patrick! Nu ne putem 


TITI 


65 


TITI 


permite. Pentru mine ar fi cel mai mare lux, mai perfid 
decât ţigările americane şi parfumul franțuzesc. Prietenia 
miroase a decadenţă şi rămâne pe piele mai mult timp 
decât esenţa de trandafiri. Ei ar adulmeca mirosul pe trupul 
meu şi mi-ar smulge pielea de pe carne şi carnea de pe 
oase ca să-l scoată. Aşa că nu-mi cere să te cred. Mai bine 
spune-mi adevărul despre Pesach, Paştele evreiesc. 

Patrick tresări. Nu „păşeşte”, ci „Paşte”. Oare asta 
spusese De Faoite? Ce însemna? Nu zise nimic. Era un joc. 
Jucau un joc. „Spune-mi ce ştii. Spune-mi adevărul.” Ca 
nişte copii la şarade, mimau şi-şi făceau semne cu gesturi 
groteşti. Dar, spre deosebire de copii, țelul lor era să se 
încurce, să se dezorienteze, să se păcălească unul pe 
celălalt. În lumea aceasta adevărul devenea minciună, 
minciuna adevăr, până când totul se transforma într-o mare 
minciună devoratoare. 

Ca un adorator, fascinat de priveliştea sângelui lui 
Dumnezeu, ca vinul roşu în potirul de aur, privi drept în sus 
şi râmase tăcut. Cekulaiev făcu un gest brusc cu ţigara, un 
gest roşu care străpunse întunericul în umbra din spatele 
lor se auziră paşi. Ceva dur şi rece apăsă ceafa lui Patrick. 
Auzi zgomotul inconfundabil pe care îl face tragerea piedicii 
unui pistol, 

— Cred, şopti Cekulaiev, ca şi cum ar fi recunoscut, cu 
întârziere, sacralitatea locului în care se afla, cred că ar fi 
mai bine să vii cu noi. 


66 


NOUĂ 


Casa arăta ca toate ascunzătorile pe care le văzuse sau 
în care locuise până atunci: puţin părăginită, puţin umedă, 
puţin tristă. O dată maşina parcată în siguranţă în garaj, îl 
dezlegară la ochi. O uşă verde-închis ducea în casa 
propriu-zisă. Cekulaiev o luă înainte, fără să spună o vorbă. 
Covoare ieftine cu model liliachiu, tapet zdrenţuit, cornişe 
pătate de igrasie: un paradis la jumătate de preţ pentru cei 
total lipsiţi de moralitate. Ascunzătorile nu sunt locuri, ci 
momente în timp, asemenea vagoanelor de tren. 

Incă nu avusese timp să i se facă frică. Dar ştia că avea 
să vină şi asta. În mod normal, Cekulaiev n-ar fi îndrăznit 
să-l ridice şi sa-l aducă aici. Existau legi nescrise, iar răpirea 
unui agent duşman pe teren neutru era una dintre cele mai 
inflexibile. Probabil că rusul era îngrijorat. Ingrijorat în 
legătură cu ceva grav. 

Urcară o scară ponosită de lemn până la ultimul etaj al 
casei, al treilea. Cekulaiev deschise o uşă şi intră înaintea 
lui Patrick într-o cameră mică, puţin mobilată: două fotolii 
tapiţate într-o pânză verde-șters, o măsuţă de cafea 
purtând urmele rotunde ale orelor lungi de plictiseală 
incurabilă, poza unui peisaj care putea reprezenta orice 
zonă, din munţii Urali până la dealurile Wicklow. 

Pe peretele din faţa uşii ardea o lampă mică, sprijinită 
pe un braţ de aramă. Cekulaiev îl apucă cu mâna şi-l trase 
spre el. În perete se deschise o altă uşa. Rusul rămase în 
urmă şi-l invită pe Patrick să intre prin deschizătură. 

— Te rog, spuse. După dumneata. 


TITI 


67 


TITI 


Patrick intră. Era o încăpere mai mică, izolată fonic, ca 
un studio radio. Conţinea o masă de metal, fixată cu un 
piron în podea, şi două scaune incomode, de lemn. Un bec 
puternic era înşurubat exact în mijlocul tavanului, protejat 
cu o plasă de sârmă solidă. Nu erau covoare pe jos. Intr-un 
colţ se afla un vas de toaletă şi un scaun simplu de lemn. 
Nu exista nici un loc pentru spălat sau bărbierit. Se întoarse 
exact în momentul în care uşa grea se închise în spatele lui. 


Cekulaiev conducea interogatoriul împreună cu o 
femeie. Numele ei întreg era Natalia Pavlovna Nikitina, şi 
Patrick observă că Cekulaiev nu-i omitea niciodată 
patronimul când i se adresa. După părerea lui, avea cam 
patruzeci de ani, iar în KGB nu putea avea un grad mai mic 
de maior. În zilele şi nopţile care urmară, ea şi Cekulaiev 
făcură cu schimbul, lăsându-i lui Patrick foarte puţin timp 
pentru odihnă. 

Natalia Pavlovna avea, probabil ca acoperire, postul de 
secretară şefă sau de ataşat adjunct la ambasada de pe 
strada Orwell, bănuia Patrick. Era slabă, răbdătoare şi îi 
plăceau tăcerile prelungite. Părul lung, negru, îi era mereu 
prins în coc, la spate, şi susţinut cu agrafe. Se îmbrăca 
simplu, întotdeauna în negru, ca şi cum ar fi fost într-un 
doliu neîntrerupt. Gâtul lung şi palid îi lucea ca alabastrul. 

Patrick crezu la început că suferea de anorexie, dar în 
timp îşi revizui părerea: Natalia Pavlovna era ascetică. 
Membrele albe, sânii abia conturaţi, gâtul de alabastru îi 
aminteau de o balerină. Dar femeia aceasta se dedicase 
unui altfel de balet şi dansa pe o muzică diferită. Când 
Cekulaiev se temea să folosească biciul pentru a-i zdrobi 
rezistenţa, scoțând interiorul la lumină, ea considera tortura 
binevenită. Când el devenea perfid şi ameninţa cu privarea 
de cele necesare supravieţuirii, ea era obiectivă şi trata 
interogatoriul ca pe o disciplină riguroasă din care adevărul, 
purificat şi lustruit, avea să iasă, în final, la lumină. 


TITI 


68 


TITI 


Patrick nu avea cum să-şi dea seama cât timp trecuse. 
Lumina zilei nu pătrundea în cameră. Becul puternic din 
tavan nu se stingea niciodată. Adesea, Patrick se trezea 
disperat dintr-un somn întrerupt, şi-i vedea pe Natalia 
Pavlovna sau pe Cekulaiev lângă patul său, gata să înceapă 
o nouă rundă. A 

Cel mai greu era cu femeia. Işi făcuse ucenicia în aripa 
pentru femei a închisorii Kresty din Leningrad, înainte ca 
aceasta să fie transformată în spital de psihiatrie. Acolo 
învățase ritmul durerii şi cadenţa disperării, deprinsese 
acea fineţe a metodei care lasă pielea neatinsă şi mintea 
ferfeniţă. Vorbea limba trădării în toate dialectele ei. Dar 
limbajul sufletului ei era sărac, iar ea ştia lucrul acesta şi îl 
dezvăluia şi altora, fără să vrea. 

De la Kresty fusese transferată la închisoarea Lefortovo 
din Moscova, unde lucrase pe dizidenţi ca Soljeniţân şi 
Bukovski. Vorbea mult despre experienţa ei de acolo. Mai 
presus de toate, îşi amintea plasele largi pe care 
autorităţile le întinseseră pe spaţiile goale dintre paliere ca 
să-i împiedice pe deţinuţi să se sinucidă aruncându-se în 
gol. 

— Gândeşte-te la mine ca la o astfel de plasă, îi spunea 
ea lui Patrick. Sunt aici ca să te ajut, ca să te opresc din 
cădere. N-ai de ce să te temi. 

Camera deveni un coşmar. Podeaua, pereţii şi tavanul 
se amestecară într-un spaţiu fără formă şi fără dimensiuni. 
Lumina nu slăbea şi nu pâlpâia niciodată. Puțin după 
sosirea lui Patrick, un soldat de serviciu îi luase hainele şi îi 
dăduse, în schimb, o cămaşă de noapte albă şi lungă. Nici 
un sunet de afară nu ajungea la el. Ştia că nu putea fi auzii, 
chiar dacă striga. 

Incă de la început îşi dăduse seama că oglinda era un 
geam prin care se vedea doar din afară, pentru a putea fi 
supravegheat permanent Stătea în faţa ei ore întregi, 
holbându-se la cei care îl capturaseră, ca un animal la 


III 


69 


TITI 


grădina zoologică. Alteori se întorcea cu spatele la ei. 
uitându-se la peretele opus. 

Mâncarea îi era adusă în castroane în timp ce dormea. 
Mesele erau exact atât de dese, încât să nu sufere de 
foame, dar nu suficiente ca să se sature. Mereu acelaşi fel: 
orez fiert, câteva boabe de fasole, cafea neagră, rece. 
Castroanele goale erau luate tot când dormea, ceea ce se 
întâmpla destul de rar. Cafeaua îl ţinea treaz şi agitat mai 
mult timp. Când reuşea să doarmă, era neliniştit şi se 
trezea uşor. În curând deveni confuz. Suferea de 
constipaţie, urmată de accese puternice de diaree care-l 
ţineau ghemuit pe toaletă ore întregi. Adesea se trezea din 
vise urâte, tremurând şi cu o senzaţie de greață. 

Câteodată îl lăsau să doarmă zece sau cincisprezece 
minute, apoi îl trezeau cu lovituri puternice în uşă. Totul se 
repeta mai multe ore la rând: de fiecare dată când începea 
să moţăie, loviturile reîncepeau, până când devenea agitat 
şi furios. Când ajungeau la a zecea sau a unsprezecea tură, 
era atât de obosit şi de confuz, încât începea să plângă de 
ciudă. Apoi îi era ruşine de lacrimile sale; era hotărât să nu 
dea nici un semn de slăbiciune în faţa temnicerilor săi. Dar 
lacrimile tot veneau, fie că voia, fie că nu. 

ÎI visa neîncetat pe De Faoite, altarul sfâşiat şi 
însângerat pe care zăcea, incapabil să vorbească, 
asemenea unui animal torturat Preotul se ridica, deschidea 
buzele crăpate şi şoptea acelaşi cuvânt, repetându-l la 
nesfârşit: Paştele, Paştele. În vis, din tavanul înalt şi arcuit 
se desprindeau şi cădeau bucăţi de tencuială, albe şi 
tăioase ca zăpada, plutind fără ţintă prin biserica sângerie, 
înălbindu-i podeaua şi pereții, spălând-o de toată 
degradarea. 

— Vorbeşte, Patrick, spunea Natalia Pavlovna cu glasul 
tainic, ca al călugăriţelor pe care le cunoscuse în copilărie, 
când se rugau, singure cu Dumnezeu. Povesteşte-mi despre 


70 


5 


tine, despre trecutul tău. Avem foarte mult timp, tot timpul 
din lume. 

Dar el simţea o undă de nerăbdare în vocea ei, un 
tremur de alarmă, care-i trăda aparenţa de calm cu care-şi 
abordase sarcina. Niciodată nu vorbea direct despre lucruri, 
nu punea întrebări care să sugereze răspunsul. 
Interogatoriul ei era foarte ocolit, şi totuşi, Patrick ştia că 
i-ar fi convenit o pradă sigură şi rapidă. 

La început, Patrick nu răspundea acestor deschideri. 
Păstra o tăcere hotărâtă, ca şi cum s-ar fi aflat sub 
jurământ Acesta era noviciatul lui. Dar, pe măsură ce timpul 
trecea şi nu mai reuşea să deosebească zilele de nopţi, 
prezentul de trecut şi visul de realitate, începea să 
tânjească din ce în ce mai mult după vizitele Nataliei 
Pavlovna. În cele din urmă, simţi doar recunoştinţă pentru 
prezenţa ei şi o dorinţă nestăpânită de a-i face pe plac. 

Câteodată se trezea din vreun vis încâlcit sau din vreun 
coşmar, cu mintea nefiresc de limpede şi, în astfel de 
momente, îşi dădea seama că această recunoştinţă era 
exact ceea ce încercase Natalia Pavlovna să obţină. Dar nu 
putea să o înlăture pe de-a-ntregul. Lipsa somnului şi 
dozele repetate de cafeină îl mențineau într-o stare de 
dezechilibru. Resursele îi slăbiseră, rezistenţa era din ce în 
ce mai greu de păstrat în anumite momente simţea că o 
iubeşte, cu vocea ei caldă, liniştitoare, cu ochii negri, 
întrebători. 

Nu era dragoste, bineînţeles, ci teamă amestecată cu 
recunoştinţă. Şi totuşi, în unele momente simţea un fior de 
sexualitate între ei. Chiar şi călugărițele, în paturile lor tari, 
se trezesc uneori cu o tresărire de dorinţă. Deseori, când 
venea ea, simţea o excitație fizică. Subtilitatea ei era ca 
atingerea unui deget pe piele. Deveneau tot mai apropiaţi. 
Întrebările ei îl dezbrăcau până la piele, ca mâna unei 
iubite. Se trezea transpirat, cu gândul la trădare. Dar pe 
cine mai putea el să trădeze? 


TITI 


71 


TITI 


De câteva ori îl întrebă despre păcate, mici sau mari, 
vechi sau actuale. Era o cale de a-i pătrunde în suflet, şi din 
suflet în inimă, şi de acolo în minte, unde păstra amintirile 
tuturor numelor, datelor şi locurilor. Nataliei Pavlovna nu-i 
păsa de teologie. Păcatele nu însemnau nimic pentru ea, 
cel mult chei pentru a descuia porţile minţii lui Patrick. 

— Gândeşte-te că sunt un preot, murmură ea, un 
părinte duhovnic. Cât a trecut de când nu te-ai mai 
spovedit? 

lar Patrick, care nu mai fusese de mulţi ani la 
spovedanie şi îşi simţea, într-adevăr, conştiinţa vinovată şi 
bântuită de paşii uşori ai spiritelor neliniştite, spuse bucuros 
şi fără remuşcări tot ce avea pe suflet. 

Natalia Pavlovna nu se grăbea niciodată, nu făcea 
presiuni directe, deşi devenea din ce în ce mai clar că lucra 
contra timp. De la păcate în sens religios trecură la păcate 
lumeşti, de la morală ajunseră la pragmatism şi la statul 
absolutist. 

Rundele cu Cekulaiev erau mult mai la obiect. Spre 
deosebire de femeie, el nu era interesat de starea 
sufletească a lui Patrick. După un interogatoriu cu Natalia, 
Patrick se simţea aproape uşurat în faţa întrebărilor directe 
ale lui Cekulaiev. 

Cunoştea numele principalilor agenţi ai lui Patrick din 
Egipt şi Liban, majoritatea oamenilor de contact din PLO şi 
Hezbollah şi câţiva dintre agenţii lui influenţi în Siria. Ştia 
amănunte despre casele CIA din Cairo şi Port Said. Era în 
stare să spună pe dinafară cum se desfăşuraseră mai multe 
cazuri importante în care Patrick fusese implicat inclusiv 
câteva care merseseră prost, atât de prost încât se 
pierduseră inutil vieţi omeneşti. Ştia de Hasan Abi Shagra. 

Ceea ce căuta erau, fireşte, golurile. Lucrurile pe care le 
cunoştea nu însemnau nimic pe lângă cele de care n-avea 
habar. Dar Patrick ştia când să vorbească şi când să tacă. 


72 


TITI 


— Vorbeşte-mi despre Shifrin. Cekulaiev se întorcea 
mereu la bătrânul mentor al lui Patrick, şeful secţiei din 
Cairo. Când ţi-a spus de Pesach? Ce ştie despre Frăţie? 

Patrick nu răspunse pentru simplul motiv că nu avea 
nimic de spus. 

Natalia Pavlovna, în schimb, avea priceperea de a 
estompa diferenţa dintre ceea ce ştia şi ceea ce nu ştia. De 
câte ori vorbeau, Patrick simţea că îi slăbeşte rezistenţa 
Vorbise şi dorea să vorbească mai mult. Voia să i se 
destăinuie. Pereţii albi îl apăsau ca pistonul unei prese 
hidraulice. Avea impresia că îl striveau. Dar nu reuşea să-i 
măsoare. 

— Vorbeşte-mi despre Pesach. Natalia Pavlovna revenea 
la acest subiect tot mai frecvent. Părea aproape neliniştită. 
Mâinile subţiri i se odihneau în poală, goale şi vulnerabile, 
ca nişte crabi albi, lipsiţi de crustă. Ce ştii despre Migliau? E 
aici, în Irlanda? Ce-ai auzit? Au fixat o dată? 

— Ţi-am mai spus. Tot ce ştiu despre Pesach e că De 
Faoite l-a pomenit înainte de a muri. 

— Îl mormăi şi în somn. Te-am auzit de multe ori. 

Mărturisirea că îl ascultase pe Patrick în momentele de 
delir nu păru s-o stingherească pe Natalia Pavlovna. Ştia că 
Patrick bănuise, se aşteptase la aşa ceva. Somnul nu era 
tabu. În religia lor, nimic nu era tabu. Erau ca soţ şi soţie 
acum. În mod sigur, nu mai puteau exista secrete între ei. 


Se trezi de trei sau patru ori singur. A cincea oară era 
sigur că se întâmplase ceva. Era lihnit de foame; de ce nu 
venea nimeni? Strigă şi bătu în pereţi, dar nu primi nici un 
răspuns. Extenuat, adormi la loc. Când se trezi, nu se 
schimbase nimic. Strigă din nou. Știu că mă auziti, 
ticăloşilor, ştiu că mă auziti! 

— Unde eşti, Cekulaiev? Unde eşti, Natalia? De ce nu 
răspundeţi? 


73 


TITI 


Dar nu răspunse nimeni chemărilor lui. Frica i se instală, 
ca un ghemotoc, în stomac. 

Se ghemui la baza peretelui, dezorientat. Deci 
schimbaseră tactica. || ţineau izolat, lipsit de orice contact 
cu oamenii, înfometat. Se simţea neajutorat şi speriat. Cât 
putea rezista? Rezervorul îi era gol, cel puţin de acele 
lucruri pe care Natalia Pavlovna voia să le audă. Oare 
minciunile i-ar fi folosit la ceva? 

Se gândi la moduri de a face să treacă timpul, jocuri ale 
minţii care să-i atenueze suferinţa crescândă. Mai întâi 
învăţă să recite Tatăl Nostru invers, în engleză şi apoi în 
latină, aşa cum învățase în copilărie. Apoi compuse poezii 
complicate, fără sens, în arabă, în care fiecare cuvânt 
începea cu aceeaşi literă şi fiecare vers se încheia cu 
aceeaşi rimă. Apoi scrise câte o scrisoare în minte fiecărei 
persoane pe care o cunoştea. Şi tot nu veni nimeni. 

O lunga perioadă de timp stătu lipsit de apărare în faţa 
oglinzii. Se privi curios, aşa cum ar fi privit o maimuţă într-o 
cuşcă: faţa nerasă, ochii înroşiţi. Poate că doar atât mai 
rămăsese: el şi imaginea lui. Dacă dispărea el, se întrebă, 
imaginea avea să-i rămână acolo, ca o rană după scoaterea 
pumnalului? Lovi cu putere sticla, julindu-şi degetele. 

— Cekulaiev, idiotule! Nu te mai juca! Mişcă-ţi fundul 
încoace, vreau să vorbesc cu tine. 

Vocea spartă şi goală i se lovi de pereţii strâmţi şi căzu 
pe podea. Pentru prima oară, fu cuprins de o claustrofobie 
cumplită. Ceva îl strângea de gât, îl împingea dureros în 
genunchi, îl strivea de podea. Începu să plângă. Lacrimile îi 
alunecau pe obrajii palizi, în barbă. 

Timpul trecu. Se calmă şi strigă din nou. Tot nu veni 
nimeni. Nu se auzea nici un zgomot. Parcă fusese îngropat 
de viu. Alungă gândul din minte. Eşti încă în camera de 
interogatoriu. Ei sunt afară, te urmăresc. Rezistă. 

Folosi toaleta şi se şterse cu o fâşie ruptă din cămaşa 
subţire de pe el. Nu mai era hârtie. 


TITI 


74 


TITI 


Frica i se intensifică. Mai mult decât oricând, pierduse 
orice noţiune a timpului şi a spaţiului. Dacă nu pleca 
repede, această încăpere micuță avea să-i fie mormânt. Se 
prăbuşi la loc pe podea, tremurând. Fără îndoială, acum 
Cekulaiev avea să decidă că era de-ajuns. Nu mai era 
nevoie să continue şarada. Era înfrânt. Avea să 
mărturisească. Natalia Pavlovna avea să înţeleagă. Fără 
bucurie răutăcioasă, fără reproşuri. Doar cu uşurare, pentru 
că tot calvarul avea să ia sfârşit. Dar nu veni nimeni. 

Nu era sigur când se gândise prima oară că se 
întâmplase ceva grav. Condusese şi el interogatorii, ştia 
toate metodele. Izolarea era un instrument valoros: putea 
îngenunchea o voinţă puternică. Dar utilitatea ei era 
limitată. Cel care o suporta putea să delireze zile întregi sau 
chiar săptămâni. lar răpitorii lui nu aveau atât de mult timp, 
era absolut sigur. Ceva nu era în regulă. 

Luă un scaun şi stătu câtva timp cu el lîn faţa oglinzii. 
Intenţia îi era clară. Dar tot nu veni nimeni. Intorcându-şi 
capul într-o parte, apucă scaunul de spătar şi îl aruncă cu o 
boltă largă. Acesta lovi oglinda care se sparse într-o 
cascadă de cioburi de sticlă. Ceva ascuţit îi zbură în obraz. 
Camera de dincolo era pustie. 


75 


ZECE 


Păşi cu grijă, de parcă ar fi fost de sticlă, în camera 
strâmtă. In dreapta era o combină audio, echipată cu două 
rânduri de benzi, un grup pentru înregistrat, celălalt pentru 
redat. Combina era luminată, ca şi cum cineva ar fi fost 
acolo şi ar fi plecat cu o clipă în urmă. În faţa ei se afla un 
teanc de foi de scris acoperite cu caractere chirilice. Pe el 
cineva lăsase un stilou cu capacul deschis. O mulţime de 
butoane digitale verzi şi roşii străluceau ca nişte luminiţe de 
basm pe metalul lucios, O singură bandă se învârtea ca o 
roată de circ, lovind butoanele cu capătul liber. Cineva 
lăsase pe combină o ceaşcă de cafea pe jumătate 
consumată. Patrick o ridică. Era rece, veche de câteva zile. 

Când lăsă jos ceaşca, mâna îi atinse combina. Auzi 
zgomotul unei respiraţii, apoi o voce şoptind în apropiere. 

— Când o să înţelegeţi? Când o să mă credeţi? Nu ştiu 
nimic. Nu pot să vă ajut. Nu pot să vă spun mai mult decât 
ştiu. 

Propria lui voce. Se cutremură şi opri butonul pe care-l 
atinsese din greşeală. Liniştea se instală din nou. 

Rămase încordat în spatele uşii, aşteptând să vină 
cineva, strângând în mână ceaşca, obiectul cel mai 
asemănător cu o armă pe care îl găsise. Cafeaua 
rece,vărsată pe podea, formase o băltoacă întunecată, kaki, 
care se absorbea în covor. Deasupra combinei era un ceas 
electric. Arata zece fără douăzeci: seara sau dimineaţa, 
n-avea de unde să ştie. Lăsă să treacă cinci minute. Nu 
apăru nimeni. 


TITI 


76 


TITI 


Uşa dădea în mica anticameră prin care trecuse la 
venire. Ca şi în camera de interogatoriu, dispozitivul de 
comandă era ascuns în spatele tapetului maroniu de pe 
perete. Uşa se închise în urma lui şi, brusc, parcă nici celula 
lui, nici nişa de lângă ea nu existaseră niciodată. Stătea 
într-o cameră obişnuită şi respira aer obişnuit. Numai 
cămaşa albă de bumbac îi mai amintea de chinurile prin 
care trecuse. 

Se opri pe palier, neştiind ce să facă. Bunul-simţ îi 
spunea să coboare scările imediat. Cu puţin noroc putea 
ajunge la intrare şi apoi în stradă înainte de a veni cineva 
Dar un instinct mai adânc îi spunea că n-avea să vină 
nimeni. Dacă pleca fără să ştie despre ce era vorba, putea 
fi periculos. Dacă instinctul îi era greşit, avea cel puţin 
avantajul surprizei. 

Intr-o cameră cu vechituri de la etajul al treilea găsi un 
ciocan cu coadă lunga. In mâna lui părea mortal şi îi oferi 
mai multă încredere. Celelalte camere - trei 
dormitoare - erau goale. O scurtă privire printr-o fereastră 
cu draperii îi arătă că era zece seara. Afară, străzile 
nesfârşite, scăldate de ploaie, păreau provocatoare. Nu 
avea cum să ajungă jos. 

Cobori scările la etajul al doilea, impunându-şi să 
meargă încet, reprimându-şi dorinţa de a o lua la goană 
până în stradă. Auzi ceva ca o muzică, un sunet înăbuşit, 
aproape ireal. Era muzică, şi totuşi nu chiar muzică. 

Pe palier ezită, ascultând. Acum îşi dădu seama ce era: 
acul unui gramofon se blocase în şanţul unui disc şi repeta 
la nesfârşit acelaşi fragment de melodie. 

Sunetul venea dintr-o cameră aflată la stânga lui. 
Deschise uşa. O măsuţă de cafea cu reviste în limba 
engleză, două scaune uşoare, un pahar gol care fusese 
răsturnat pe jos. Intr-un colţ, un gramofon ieftin îşi rostea 
unica frază. Veni Ila el şi-i ridică acul. Coperta era pe un raft 
din apropiere: înregistrarea concertului Mise Eire de Seán 


TITI 


77 


5 


O'Riada, interpretat de Orchestra RTE. Cineva intrase, 
într-adevăr, în atmosferă. 

Camera vecină era o sală de baie. Oțel fără luciu şi 
porțelan prăfuit, o toaletă ca cea de sus, un aparat de ras 
pe un raft. Inchise uşa. 

In încăperea alăturată erau şase oameni, cinci bărbaţi şi 
o femeie, Natalia Pavlovna. Stăteau în rând, cu faţa spre el 
şi ochii pironiţi asupra uşii. Nimeni nu vorbi. Nimeni nu-l 
invită să intre. Rămase în cadrul uşii mult timp, privindu.-i, 
la rândul lui, fix. Poziţii ciudate, expresii chinuite. Nimeni nu 
mişcă nici un muşchi. Patrick închise uşa în spatele lui. 

Cine îi legase făcuse o treabă bună: nici prea strâns, nici 
prea larg. Tocmai bine. O dată legaţi ferm de scaune, restul 
fusese uşor. Cumpăraseră probabil pungile de hârtie şi 
banda de lipit din Quinnsworth. Nu putuseră să coste mai 
mult de o liră. 

In spatele pungilor, feţele erau albe ca varul. Gâtul de 
alabastru al Nataliei Pavlovna era îndoit şi umflat, O pată 
mică de albastru-azuriu îi apăruse pe obrazul stâng. Limba 
lui Cekulaiev atârna ca un dop de cauciuc, neagră şi urâtă. 

Capetele le fuseseră rase. Părul stătea împrăştiat pe 
podea, amintind în mod inocent de frizeriile de altădată. 
Patrick se apropie. Pe fiecare craniu fuseseră scrise, cu 
pixul, trei cifre: 666. 

Ridică privirea. Pe peretele din spate, acelaşi pix fusese 
folosit pentru a scrie un singur rând în greceşte. 


Tic ouor Th Bmpuo; KaL TG &VATOA TOAEUNOA ET OXVTOvV? 


Patrick îl recunoscu. Cuvintele erau din Apocalipsa 
Sfântului loan: 


Cine este asemenea fiarei şi 
cine poate să se lupte cu ea? 


TITI 


78 


TITI 


Aruncă o privire spre capetele rase şi îşi aminti alt 
verset din acelaşi capitol: 


Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; 
căci este număr de om. 
Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase. 


666: numărul Fiarei. 


Se rugă ca nimeni dintre cunoscuţii săi să nu fie în 
spatele tuturor acestor lucruri. 


79 


UNSPREZECE 


Se plimbau prin grădina Sf. Ştefan, ca nişte îndrăgostiţi, 
dar şi ca nişte străini. De peste tot, chipuri sculptate îi 
urmăreau trecând: Mangan şi Markievicz, Emmet, Tone şi 
Kettle - poeţi şi luptători pentru libertate, transformați în 
ornamente civice. Era şi puţin soare; nu suficient pentru a 
risipi norii, dar de ajuns pentru a ridica moralul oamenilor 
cu un ţol sau doi. Flaşnetarii le cântaseră A Raibh Tú ag an 
gCarraig la capătul străzii Grafton, cimpoiul răsunase în 
surdină, cu fluieratul său dulce şi plin de jale. Prânziseră la 
Shelbourne şi apoi traversaseră strada direct în parc. 

Totul părea normal aici; copiii se jucau sau hrăneau 
rațele de pe lacul micuţ, îndrăgostiţii se îmbrăţişau pe 
bănci, bătrânii în haine ponosite zăboveau pe lângă 
chioşcul fanfarei, aşteptând parcă să se umple din nou cu 
muzicanți. Nu era încă primăvară, dar în aer plutea 
făgăduinţa unei schimbări. Pe strada Grafton, bătrânul lord 
Mustard dansa pe melodii de jazz cu o pălărie caraghioasă 
pe cap. 

Uneori ea îl lua de mână, alteori îşi încrucişa mâinile la 
piept şi o lua înaintea lui, ca şi cum ar fi fost nerăbdătoare 
să ajungă undeva. Purta o haină lungă de blană, din Zwirn, 
şi pantofi Pancaldi, iar lui i se păru pentru prima oară că ea 
arăta deplasat. Purta aceste haine ca mijloc de a se 
distanţa de mizeria meseriei sale, de actele înjositoare pe 
care le făcea în fiecare zi în numele raţiunii. El îi considera 
hainele mai mult nişte simboluri sau garanţii ale loialității: 
Ruth Ehlers nu putea fi cumpărată. Cel puţin, nu cu bani. 


TITI 


80 


TITI 


— Vreau să pleci, Patrick, spuse ea. Lângă ei, o fântână 
cu trestii verzi, de bronz, arunca apa în sus, spre cerul de 
februarie. Vorbesc serios; nu te mai implica în povestea 
asta. 

Era pentru prima oară în ziua aceea când făcea referinţă 
la acest subiect. In mod bizar, părea să o apropie de el, ca 
şi cum s-ar fi simţit mai bine vorbind despre o chestiune 
impersonală. 

— Dar sunt implicat Am fost implicat încă de la început. 

— Dar poţi să te opreşti aici. Lasă pe altcineva să se 
ocupe acum. Doar ai renunţat la toate astea, mai ţii minte? 

— Am fost rechemat la datorie, Ruth. Nu pot să 
abandonez aşa cadavrul unui prieten. 

Stăteau lângă statuia de marmură albă a lui Roisin 
Dubh, sub bustul placid al lui Mangan. Ruth lovi faţa 
decolorată cu o palmă înmănuşată. 

— Ba da, Patrick, poţi. Dacă vrei să scapi cu viaţă. 
Ascultă, am pus cap la cap fragmentele acestei poveşti. 

— Şi? 

— Cu câteva săptămâni în urmă, noi am interceptat un 
semnal de la o navă sovietică AGI de lângă capul Malin. 
Când spun „noi”, mă gândesc la staţia radio de interceptare 
de la Hacklaw, din Scoţia, condusă de britanici. Ei l-au 
transmis la un loc cu alte informaţii de rutină ofițerului de 
legătură al NSA de la Benhall Park. lar Benhall ni l-a 
retransmis nouă.  Auzise şi el despre navele 
AGI - aparţinând Serviciului General de Informații 
Auxiliare - vase din clasa Okean pe care sovieticii le 
plantaseră în largul coastei Donegal. Principala lor misiune 
era să supravegheze submarinele nucleare ale Statelor 
Unite care îşi aveau baza la Holy Loch. De obicei, continuă 
Ruth, sunt semnale de importanţă redusă, trimise agenţilor 
lor din Irlanda. Lucruri de rutină, de obicei în legătură cu 
IRA. Dar acesta le-a luat celor de la Benhall trei zile ca să 
spargă codul. Am reuşit să-l văd chiar în ziua în care a 


TITI 


81 


TITI 


ajuns. Dacă aş fi ştiut atunci... Făcu o pauză. O pală de vânt 
îi prinse eşarfa. Aceasta flutură peste faţa de marmură ca 
un văl multicolor, înainte de a o prinde şi de a o învârti la 
loc în jurul gâtului. Mesajul venea chiar de la vârf, Patrick, 
de la centrul din Moscova, de la generalul Kurakin, şeful 
Primului Directorat. Era adresat câtre rezidentura din 
Dublin. Incepea cu scuze pentru trimiterea mesajului 
printr-o cale atât de nesigura, dar nu mai fusese timp 
pentru a aranja ceva mai bun. Secţia din Dublin trebuia să 
lase orice altă activitate şi să se pregătească pentru sosirea 
unei persoane foarte importante. Numele de cod ne era 
necunoscut. Persoana era numită „Obelisc”. 

Patrick urmărea o pasăre care se ciugulea într-un tufiş 
din apropiere, un măcăleandru evadat dintr-o felicitare de 
Crăciun. Se întoarse şi o prinse de braţ pe Ruth, trăgând-o 
de lângă statuia de marmură, în josul aleii. 

— E frig, spuse el, hai să ne întoarcem. 

Se îndreptară spre podul care traversa micile lacuri. 

— Ştii despre cine vorbesc, nu-i aşa, Patrick? Ştii cine 
era „Obelisc”. 

— Bineânţeles.  Cekulaiev. E vechiul lui nume, 
dintotdeauna a fost numele lui. 

— Noi n-am ştiut. Atunci. Nimeni nu s-a gândit să le 
verifice agenţii din Orientul Mijlociu. Nu ni s-a părut evident, 
atunci ieşiră înapoi în stradă, în traficul de după amiază, şi 
se îndreptară spre strada Baggot. După aceea n-a mai venit 
nici un mesaj de la Centru, cel puţin nu prin navele AGI. Am 
anunţat Serviciul de Informaţii Irlandez, am stat şi noi la 
pândă, dar ne-a scăpat. Credem că a fost lăsat pe coastă 
de vreun submarin, într-o noapte întunecată. Sau poate a 
venit, pur şi simplu, cu avionul la aeroportul din Dublin, 
Dumnezeu ştie. Nu ne-am gândit la Orientul Mijlociu, 
Patrick. Poate ar fi trebuit să-mi dau seama, ştiind că tu eşti 
la Dublin. 

— N-ai fost singura care ştia că sunt aici. 


TITI 


82 


TITI 


— Nu, dar... eu aveam mai multe motive să mă gândesc 
la tine. Mergeau braţ la braţ acum. Departe de spaţiile 
deschise ale parcului, părea mai mică. Răsuflarea i se 
condensa albă, timp de o clipă. In aerul îngheţat îi simţi 
arsura pe obraz, când se întoarse să-i vorbească. Am aflat 
că a sosit, continuă ea, pentru că după câteva zile am 
interceptat un semnal de la rezidentură, folosind acelaşi 
cod ca şi mesajul anterior. A fost o neglijenţă. Mesajul era 
semnat de „Obelisc” şi se referea la ceva numit „Pesach”. 
Işi începuse munca, spunea. Două zile mai târziu ai dispărut 
tu. Il strânse lângă ea, ca şi cum s-ar fi temut să nu dispară 
din nou ca fumul, ca răsuflarea caldă în aerul rece, ca un 
gând început, dar nedus până la capăt. O călugăriţă în 
vârstă le zâmbi complice când trecu pe lângă ei, în grabă. 
Doar celibatarii cunosc cu adevărat sensul pasiunii. Nici 
măcar atunci n-am făcut legătura. „Obelisc”, „Pesach”... 
Dumnezeule, ar fi trebuit să-mi sară în ochi, Patrick. 

— In meseria noastră nimic nu sare în ochi. Ascultă, ce-i 
atât de grav în asta? Secţia din Dublin a aflat că Cekulaiev 
era aici, pe mine nu m-a avertizat nimeni şi am aflat la 
modul cel mai dur. De ce atâta panică, dintr-o dată? 

— Nu e panică, Patrick. Doar o măsură firească de 
precauţie. Făcu o pauză. Nu ţi-am spus tot. l-am pus pe cei 
de la NSA să bage numele de cod în computerul lor de la 
Fort Meade, unde înregistrează întregul trafic diplomatic şi 
SIGINT în şi din Irlanda. Asta include şi propriile lor 
interceptări de la Menwith Hill şi Morwenstow din Anglia, 
care acoperă toate comunicațiile Intelsat WV prin 
Elfordstown, plus tot ceea ce introduce GCHQ. Folosesc un 
program de recunoaştere a cuvintelor, care prelucrează 
patru milioane de caractere pe secundă. Le-am cerut să 
caute cuvântul care denumeşte Paştele evreiesc, Pesach, 
prin vreo douăsprezece limbi în ultima lună. 


ei 


83 


TITI 


— Nici un rezultat Absolut nimic. Am încercat „Obelisc” 
şi „Cekulaiev”... tot nimic. Cineva a sugerat „Paști”, dar tot 
ce-am primit au fost nişte mesaje de rutină de la Vatican 
pentru nunţiatură. Apoi mi-a picat fisa. Am introdus numele 
tău. Se opriră, ca si cum s-ar fi înţeles dinainte. Tocmai 
traversau podul peste Grand Canal, între partea inferioară 
şi cea superioară a străzii Baggot. Copacii îngheţaţi 
străjuiau malurile apei ca învelişul pe jumătate tocit al unei 
sârme izolate. Intr-un şir care se întindea în depărtare, în 
fiecare direcţie. O lăsă să continue. Erai menţionat de trei 
ori. Prima oară, cineva din Tel Aviv îşi întreba un amic de la 
ambasada Israelului ce naiba cauţi la Dublin. A doua 
menţiune era neobişnuită. Era un mesaj radio pe o 
frecvenţă diplomatică şi folosea un cod standard, dar 
transmiţătorul era localizat undeva pe coasta de vest, lângă 
Galway. Era îndreptat undeva spre sudul Europei - nordul 
Italiei sau, poate, lugoslavia. Fuseseşi văzut în vizită la De 
Faoite. Cineva te controlase şi descoperise că lucrezi la 
Companie. Credeau că mai eşti încă la ei. 

Se întoarse şi privi la vale, pe canal, în direcţia străzii 
Mount. Copacii erau ca nişte luminări moarte, fără flacără, 
şiroind de ceară. Apa cu reflexe metalice curgea fără 
zgomot printre iarbă şi ciment. 

— Ai spus că erau trei. Trei mesaje. 

— Da, ezită ea. O văzu muşcându-şi buzele, dinţii mici şi 
albi apăsând carnea roşie. Credem că a fost răspunsul la al 
doilea mesaj, un telefon. Tot ce ne-a putut spune NSA a fost 
că s-a sunat din Veneţia, Italia. Numărul n-a putut fi 
depistat telefonul a fost primit de un număr de lângă 
Oughterard, o localitate mică nu departe de lacul Corrib, la 
o cabană de vacanţă. A fost preluat de un robot telefonic. 

Se opri. 

— Da? 

— Cabana fusese goală toata iarna. Patrick. Încuiată. 
Sau, cel puţin, aşa susţine proprietarul. Am trimis pe cineva 


TITI 


84 


TITI 


să verifice. Nu era nici un robot telefonic. Telefonul era 
deconectat 

— Care era mesajul? 

— Era în italiană. Vorbitorul lăsa instrucţiuni să fii 
eliminat împreună cu Eamonn De Faoite. Casa ta trebuia 
scotocită pentru a găsi hârtiile pe care ţi le-ar fi putut lăsa 
De Faoite. 

— Când a fost trimis? 

— Cu trei săptămâni în urmă. Cam cu douăzeci şi patru 
de ore înainte de noaptea în care l-ai găsit pe De Faoite 
ucis. Se întoarse către el încordată, supărată, aproape 
plângând. Pentru numele lui Dumnezeu, când oamenii 
noştri au ajuns acolo, cabana nu era goală, Patrick. Era un 
copil, un băiat de zece ani. Sau ceea ce mai rămăsese din 
el. Inima îi fusese scoasă; am găsit ceva din ea mai târziu, 
într-un coş de gunoi. Fusese arsă. Era... Doctorul credea că 
murise de aproximativ o săptămână. L-am identificat ieri. 

jur-împrejurul lor, lumea părea obişnuită. Traficul se 
mişca într-un şuvoi constant. La câţiva iarzi depărtare, se 
formase o coadă mică la automatul Băncii Irlandei de la 
coltul străzii Haddington. lar ei stăteau pe pod şi vorbeau 
despre copii cu inimile scoase. 

— || chema Alessandro Clemente, fiul lui Paolo 
Clemente, ministrul de externe al Italiei. Băiatul fusese răpit 
de la şcoala lui particulară de pe Via Galvani, din Roma. 
Asta se întâmplase cu vreo două săptămâni înainte de a i 
se găsi cadavrul. Italienii încercau să ascundă toată 
povestea. A fost destul de greu să aflăm şi ceea ce am 
aflat. 

—Şi tipul ăsta, Clemente, tatăl... vorbeşte? Ştie despre 
ce e vorba? 

— Nu mai vorbeşte nimic, Patrick. E mort. Soţia lui l-a 
găsit în birou cu ţeava unui pistol în gură şi cu creierii 
împrăştiaţi pe perete. Asta s-a întâmplat cam la zece ore 
după ce a primit vestea morţii băiatului. Am descoperit 


III III ——— 


85 


TITI 


totuşi ceva. Pe masa de lucru era un bilet. Scrisul nu era al 
lui, susţine soţia. Era doar un rând. Mi s-a spus că e din 
cartea Leviticului. „A dat din copiii săi lui Moloh, ca să 
pângărească numele sfânt al Domnului” Ce naiba se 
întâmplă, Patrick?  Plângea, iar lacrimile fierbinţi, 
usturătoare, i se prelingeau pe obraji. Nu plângea pentru 
băiat sau pentru Patrick, ci pentru ea însăşi. Ridicase o 
lespede de marmură şi văzuse grozăviile care viermuiau 
dedesubt. Ce dracu' se întâmplă? 


86 


DOISPREZECE 


Întorşi în apartamentul ei de pe strada Pembroke, 
şezură pe o canapea lungă în faţa focului, aproape, dar fără 
să se atingă. Sub tavanul înalt, umbrele se mişcau peste 
tablouri de Mondriani, de van Doesburg, de Fontana, linie 
lângă linie, umbră lângă umbră. Intr-un colţ, o sculptură 
pictată de Dhruva Mistry, jumătate om, jumătate fiară, 
stătea atent la pândă. La casetofon, Klaus Nomi cânta o 
arie din Samson şi Dalila, de Saint-Saëns. 

Doar focul părea real. Un miros fin de cărbune plutea în 
încăpere. Flăcări roşii, galbene şi aurii aruncau reflexe 
lucitoare pe aramă şi pe cupru. Ruth pregătise vin fiert cu 
mirodenii puternice: cuişoare, scorţişoară, anason, coajă de 
lămâie şi portocală. Sorbiră din vin şi ascultară muzică, iar 
Patrick se gândi cât de nefiresc devenise totul, cât de 
departe de o lume în care trupuri palide de copii putrezeau 
în cabane de vară şi preoţi erau orbiţi, asemenea lui Oedip, 
pe altare înalte. 

— Mă tulbură faptul că Dumnezeu poate lăsa să se 
întâmple aşa ceva, spuse el. 

— Ştiam că nu crezi în Dumnezeu. 

Privi spiralele de fum care se înălţau şi şi le închipui 
cenuşii, nebuloase, în întunericul ce se lăsa afară. 

— Nu cred, răspunse el. Dar tocmai de aceea, nu vezi? 
Nu pot să cred într-un Dumnezeu care permite astfel de 
lucruri. Şi lucruri mai cumplite decât acestea. Aş putea 
crede în orice alt zeu, dar nu în acesta. Să fii atotputernic şi 
să te retragi, să poţi şi să nu faci nimic. Doar să priveşti. să 
priveşti şi să judeci. Îmi amintesc... Ea se răsuci puţin spre 
TITI 


87 


TITI 


el, cu privirea fixată pe profilul lui. Îmi amintesc, continuă 
el, ceva ce am citit odată. Era într-o carte de teologie 
islamică: „Aceştia în rai, nu-mi pasă. Aceştia în iad, nu-mi 
pasă.” Ce fel de Dumnezeu e ăsta? lar Dumnezeul creştin 
nu e cu nimic mai bun. Lasă copiii să moară pe străzile din 
Calcutta doar ca să poată spune oamenii ce femeie 
minunată e Maica Tereza. Cel puţin, Moloh îşi menținea 
ravagiile la un nivel rezonabil. 

— Cine e Moloh, Patrick? Ce însemna versetul acela 
găsit pe masa lui Demente? 

— Moloh? Era un zeu al canaaniţilor. Al fenicienilor, dacă 
preferi. Avea o slăbiciune pentru copii. Părinţii lor obişnuiau 
să-i ducă sus, la altar, într-un loc numit Topheth. Aici 
îndeplineau arderea, ofranda sacrificială. Ca să nu li se 
strice recoltele. Ca să le fie vitele fertile. Pentru absolut 
orice... orice li se părea important. 

Ea se cutremură şi îşi întoarse privirea. 

— li ardeau? 

— Da. Sau, cel puţin, aşa spune Vechiul Testament. 
Poate e doar o prejudecată, un mijloc propagandistic 
despre atrocitățile canaaniţilor... cine ştie? Dar nu-mi 
amintesc nimic despre scoaterea inimilor. 

Focul din cămin săltă şi se zvârcoli, aruncând pe coş un 
nor de scântei. Ruth se sprijini de Patrick, atingându-l 
pentru prima oară de când intraseră în apartament. El îi 
răspunse, cuprinzând-o cu un braţ şi trăgând-o spre el. 

— Părinţii mei erau luminaţi, spuse ea. Sau, cel puţin, 
aşa credeau. Liberali bogaţi, intelectuali, aveau prieteni 
negri şi evrei. Nu şi prieteni homosexuali, bineînţeles; nu 
erau chiar atât de liberali. Aveau bani cu vechime, aşa că îşi 
permiteau anumite excentricităţi. Votau cu democraţii, 
donau bani la ACCL, semnau petiţii pentru încetarea 
războiului din Vietnam. Eu am fost educată să mă port 
frumos cu servitoarele şi grădinarii, iar la fiecare Crăciun 
îmi dădeam o parte din jucării orfelinatului local. 


TITI 


88 


TITI 


M-au trimis pe rând la mai multe şcoli particulare, în 
Europa veneam de două ori pe an şi am intrat la Vassar 
când am fost destul de mare, pentru că devenise şcoală 
mixtă. Apoi am petrecut un an în Elveţia, ca să fiu 
„încheiată”, cum s-au exprimat ei. Intrebarea e de aici 
încotro mergi? Când am crescut eu, nimeni nu mai stătea 
deoparte. Eram liberală, într-adevăr, dar aveam propriul 
meu credit. Cu un venit privat îţi poţi permite să fii liberal. 
Chiar şi cu Ronald Reagan la Casa Alba. Mai ales cu Ronald 
Reagan la Casa Albă. Işi puse capul pe umărul lui. M-am 
căsătorit, dar asta n-a rezolvat nimic. Presupun că niciodată 
nu rezolvă nimic. Domnul Ehlers era un tip de treabă, aşa 
cum sunt tipii de treabă. Dar după ce-ai făcut dragoste de 
vreo şapte sute de ori la rând, după ce ţi-ai luat al 
cincisprezecelea concediu în trei ani şi după ce-ai făcut 
ultimele retuşuri de anul acesta peste ultimele retuşuri de 
anul trecut la bideurile din toaletele pentru oaspeţi, chiar şi 
tipii de treabă pălesc puţin. Aşa că am renunţat. Din 
moment ce nu mai puteam fi hippy, am intrat în Companie. 
Părinţii mei au fost furioşi. Dar am vrut să le dovedesc ceva. 
Se opri şi îşi muşca buzele. Ironia e că am uitat ce era. Il 
trase spre ea speriată, cu o violenţă provocată de teamă. 
Spune-mi, Patrick, spune-mi ce naiba era! Nu era asta, aşa 
că ce era? 

Acum plângea cu durere, neputând să-şi exprime 
nesiguranța din cauza furiei. El o sărută pe ochi şi simţi 
gustul metalic al lacrimilor limpezi. Cunoştea bine această 
senzaţie care-i curgea şi lui prin vene, amară, iritantă, rece 
ca gheaţa. Buzele îi alunecau bete pe obrajii ei, iar mâinile 
îi căutau sânii, stângace ca ale unui copil. Ea se retrase 
puţin, apoi se întoarse spre el şi îşi lipi buzele de gura lui, 
cu respiraţia întretăiată şi aspră, amestecata cu respiraţia 
lui şi cu mirosul greu de vin şi mirodenii. 

Nu mai făcuseră dragoste de când se întorsese din 
captivitate. Fusese distant, mai rece decât de obicei, 


TITI 


89 


5 TITI 


incapabil să-i răspundă. Acum cu o urgenţă care-l dezarma, 
temerile adunate în timpul claustrării se concentrară într-o 
acută nevoie fizică. Ca un profet surprins în singurătate de 
apariţia bruscă, tumultuoasă, a unui zeu, strigă. 

Inchise ochii şi o văzu pe Natalia Pavlovna, trupul ei 
subţire, ochii pătrunzători. Şi-o imagină goală, sub corpul 
lui, cu sânii mici, plaţi, cu sfârcurile înroşite şi respiraţia 
agitata. Se apropiase de el ca o iubită, întrebându-l despre 
păcatele lui, iar el n-o atinsese şi nu fusese atins niciodată 
de ea. 

Se răsuci, întinse o mână spre Ruth şi o trase pe podea, 
alături de el. Ea avea ochii închişi fiindcă nu putea suporta 
să-l privească sau să fie privită de el, iar inima îi bătea 
neplăcut de repede. Degetele lui o atingeau când uşor, 
când nerăbdător. Răsuflarea ei se înteţi; voia să strige, să 
expulzeze imaginea îngrozitoare care i se cuibărise în suflet 
copilul mort, cu inima scoasă, aruncat ca un peşte inutil pe 
dig. 

O dezbrăcă, cu pasiune, dar ca într-un vis; bluza, fusta, 
lenjeria. Sub atingerea lui disperată, pielea ei era fierbinte, 
cuprinsă de febră, dar parcă nu reuşea să o simtă în 
aceeaşi cameră cu el. In mod insesizabil, începuseră să se 
mişte în ritmuri diferite. Ea făcea dragoste ca să exorcizeze 
fantoma unui copil pe care nu-l cunoscuse niciodată, a cărui 
inimă  sfârtecată îi invadase visele şi rămăsese să 
putrezească acolo; el, ca să găsească un vis din care 
trezirea să fie suportabila. 

Goliciunea ei, nevoia de a fi atinsă, disperarea cu care 
făcea dragoste îl speriau. Eliberarea ei cerea furie, a lui, 
uitare. In timp ce ea îl dezbrăca, senzaţia de irealitate i se 
adânci, ca şi cum scoaterea hainelor ar fi atras, într-un 
anumit sens, o pierdere a identităţii îşi simţea capul plutind, 
aproape despărţit de trup. Şi totuşi, mintea îi era aproape 
insuportabil de limpede. Simţi mâinile ei fierbinţi şi agitate, 
mângâindu-i spatele şi pieptul. 


TITI 


90 


TITI 


Ceea ce se întâmplă apoi fu neaşteptat şi surprinzător. 
Era ca şi cum s-ar fi uitat la o imagine specială folosită de 
psihologi pentru a testa percepţia, în care o rață se 
transformă în iepure sau o femeie frumoasă devine o 
bătrână zgripţuroaică. 

Între o respiraţie şi cealaltă interveni o schimbare 
aproape imperceptibilă. Se uită în jur şi văzu că focul abia 
mai pâlpâia, iar camera era scăldată în lumina luminărilor. 
Nici măcar nu putea fi sigur că mai era aceeaşi cameră. Pe 
un perete unde înainte nu văzuse nimic, acum atârnau o 
mulţime de lucruri, Afară, zgomotul traficului dispăruse. Era 
mai frig decât cu o clipă în urmă. 

Era tot dezbrăcat, excitat, ghemuit deasupra unei femei 
goale, pe podea. Dar femeia nu era Ruth. Avea părul negru 
ca abanosul, răvăşit, căzându-i în valuri bogate pe faţă. 
Avea sânii mici, buzele mai subţiri şi părul pubian mai 
abundent. Chiar în timp ce o privea, îşi îndepărtă pârul de 
pe faţă. 

— n ainm Dé, a Phádraig, lean ort! Pentru numele lui 
Dumnezeu, Patrick, nu te opri acum, spuse ea. 

Nu ştia cum îşi dăduse seama, dar limba era irlandeză, 
irlandeză din Leinster, secolul al optsprezecelea. Dar era 
imposibil - ea nu vorbea irlandeza. O recunoscu fiindcă o 
cunoştea la fel de bine ca pe sine însuşi: era Francesca. Dar 
şi asta era imposibil; Francesca era moartă, murise în urmă 
cu douăzeci de ani. 

Se trase înapoi, aluneca, apoi se ridică într-o mână. 

— Cad tă ort, a Phádraig? Cad tă ort, a stór? Patrick, ce 
s-a întâmplat? Ce e, dragule? 

Se ridică în picioare şi îşi simţi capul învârtindu-se. 
Lumânările se mişcară şi camera se înclină. Cădea, îşi simţi 
trupul răsucindu-se în aer, apoi impactul puternic cu 
podeaua, care-l făcu să expire brusc tot aerul din plămân. 

Când îşi reveni, Ruth stătea deasupra lui cu un burete 
ud în mână şi o expresie profund îngrijorată pe chip. 


TITI 


91 


TITI 


— Patrick, ce s-a întâmplat? Ce e, dragule? Cum te 
simţi? 

Işi duse mâna la cap. Din senin, o apucase o durere 
cumplită. p 

li era rău de la stomac. Işi aminti de migrenele de care 
suferise în adolescentă. 

— Sunt.. bine, murmură el. Doar... mi-am pierdut 
cunoştinţa. Mă doare capul îngrozitor. Cred că e o migrenă. 

Il ridică să şadă, sprijinit de canapea. 

— Să chem un doctor? Ţi s-a mai întâmplat aşa ceva? 

— Nu-i nimic. O să-mi treacă. Când eram mai tânăr mi 
se întâmpla mereu. O să mă simt mai bine după ce dorm. 

Dar, de fapt, nu i se mai întâmplase niciodată aşa ceva: 
halucinaţii, pierderea cunoştinţei. Tot corpul îi era scăldat în 
sudoare şi începuse să tremure. 

— Stai aici, zise Ruth. ţi aduc o pătură. 

Se aşeză într-o poziţie mai comodă. In timp ce se mişca, 
observă că avea ceva pe stomac, o linie lungă, fină. O luă 
între degete şi o ridică. Era un fir de păr negru. Lung de 
aproape două picioare. 


92 


TREISPREZECE 


Arhiepiscopul Pasquale Balzarin stătea la fereastra 
cabinetului său de lucru de la etajul al doilea, privind 
umbrele care se alungeau pe pajişte. Lumina soarelui se 
odihnea în fâşii printre frunzele ascuţite ale ierbii necălcate 
cu piciorul. Deasupra, o pasăre se avânta în înălţime, 
pierzân-du-se în propriile ei cercuri. Pe pajişte trecu un 
păun, cu mişcări precise, fără umbră, cu penele încălzite de 
soarele la apus. Se plimba prin lumea lui, netulburat de 
grijile bărbatului care-l privea, un obiect frumos şi atât 

„De ce acum? se întreba el. De ce acum?” Degetele 
bolnave de artrită apăsară agitate bobiţele albe ale 
rozariului, conferind întrebării o nuanţa de rugăciune. Afară, 
păunul ţipă, întorcându-şi coada evantai spre întunericul 
care se apropia. 

Balzarin era nunțiu papal în Republica Irlandeză de trei 
ani. În timpul ultimei vizite la Roma, auzise anumite 
zvonuri. Fazzini avea să se retragă, cu siguranţă, din funcţia 
pe care o deţinea în Curie, când avea să împlinească 
şaptezeci şi cinci de ani. Dacă Balzarin stătea la pândă 
câteva luni, putea să preia funcţia lui Fazzini şi, desigur, 
pălăria de cardinal. Işi dorea acest lucru mai mult decât 
orice. 

Rectificare. Mai mult decât orice îşi dorea să scape din 
Dublin, din ploaia şi ceața lui, din mohoreala lui 
permanentă. Avea deja şaizeci de ani şi voia să-şi petreacă 
ultimele zile la soare, preferabil în Italia lui natală, cel mai 
bine la Roma. In fond, mai avea cincisprezece ani până 
când ar fi trebuit oficial, să se retragă. 
TITI 


93 


TITI 


Existau momente, între somn şi veghe, când îl blestema 
pe Sfântul Patrick pentru că adusese credinţa în acest loc. 
Fusese o greşeală îngrozitoare. Fiul lui Dumnezeu n-ar fi 
fost dispus niciodată să trăiască printre tumulii şi cromlehii 
acestui ţinut pustiu, cufundat în ceaţă. 

Se întoarse la masă. Un exemplar din ultimul număr al 
Anuarului Vaticanului, Annuario Pontifico, stătea deschis la 
prima pagină, care trata despre Secretariatul de Stat. Nu 
era nimic rău în a fi la curent cu cine ce făcea, cine fusese 
transferat, cine înaintase într-o poziţie mai înaltă. Trecu la 
întâmplare peste câteva pagini, apoi consultă indexul şi se 
întoarse la secţiunea dedicată Arhivelor. Studie articolul 
câteva secunde, notă ceva cu creionul într-un carneţel şi 
închise cartea. 

Se auzi o bătaie la uşă. 

— Avanti! 

Fra Assefa Makonnen intră în cameră. Ocupa funcţia de 
addetto la nunţiatură, echivalentă, în mare, cu cea de 
secretar adjunct. Etiopian de origine, fusese trimis la Dublin 
în urmă cu un an, pentru a încuraja relaţiile dintre Biserica 
Irlandeză şi Lumea a Treia. In mai puţin de şase luni aflase 
deja că unele persoane din ierarhia bisericească din Irlanda 
considerau că aici era Lumea a Treia. 

— Imi pare rău că vă deranjez, Excelenţă, dar oaspetele 
dumneavoastră a sosit. 

Balzann oftă şi-şi umezi buzele. Uitase că trebuia să 
vină cineva. Aruncă o privire ceasului de pe consola 
căminului. Era patru fără paisprezece minute. 

— Pofteşte-l înăuntru, spuse. Makonnen se întoarse să 
plece, dar Balzarin îl chemă înapoi. Cum îl cheamă, părinte, 
cum îl cheamă? 

— Canavan, Excelenţă. Patrick Canavan. American de 
origine irlandeză. 

— A, da, şopti Balzann. Americanul. 

Ceasul zbârnâi vinovat şi bătu sfertul de oră. 


TITI 


94 


Îi trebuise două ore lui Ruth în dimineaţa aceea ca să 
aranjeze această audienţă cu nunțiul. Trăsese sfori, 
promisese favoruri. Nu era deloc mulţumită de faptul că 
Patrick îşi continua investigația, dar se convinsese că era 
inutil să încerce să-i schimbe hotărârea. 

Makonnen îl introduse pe Patrick în cabinetul 
episcopului, îl conduse până la un scaun şi apoi se aşeză în 
apropiere, cu hârtie şi stilou în poală, gata să ia notițe. 

Patrick ezită. Nu prea mai existau oameni ca Balzarin. 
Nunţiul era un patriarh, de la tichia purpurie până la 
ghetele perfect lustruite. Diferitele trăsături ale feţei sale 
păreau împrumutate de la o gamă largă de pictori 
renascentişti, dar efectul general era uniform: o înfăţişare 
aristocratic dispreţuitoare care suporta sacralitatea propriei 
funcţii cu o iritare prost deghizată. 

— Vă sunt recunoscător, Excelenţă, începu Patrick, 
pentru că aţi găsit timp să mă primiţi. Balzarin făcu un gest 
scurt cu mâna. Patrick nu era sigur dacă mişcarea însemna 
„N-ai pentru ce” sau „Spune odată ce ai de spus”, dar 
înclina spre ultima variantă. Nu ştiu... v-a explicat părintele 
Makonnen motivul vizitei mele? 

Nunţiul aranjă o fotografie pe masa de lucru. Inelul cu 
rubin de pe degetul lui reflectă fulgerător lumina focului 

— Aţi studiat limbile semitice la Colegiul Trinity. Aţi fost 
prieten cu răposatul părinte Eamonn De Faoite, parohul 
bisericii Sf. Malachy, de aici din Dublin. Aţi... aruncă o 
privire ceasului de pe cămin... întârziat un sfert de oră la 
întâlnire. Cu ce vă pot ajuta? 

Patrick se foi stingherit Cu colţul ochiului surprinse un 
zâmbet liniştitor din partea secretarului. _ 

— O să trec direct la subiect, Excelenţă. Inainte de a 
muri, Eamonn De Faoite mi-a spus că v-a dat nişte hârtii. 
Cred că acele hârtii au o legătura cu moartea lui. Cu 
permisiunea dumneavoastră, aş vrea să le examinez. 


TITI 


95 


5 TITI 


Balzarin nu se mişcă. Dar Patrick sesiză efortul pe care îl 
făcea pentru a-şi controla trăsăturile. Pe pielea albă îi 
alunecară umbre aruncate de flăcările ce săltau în căminul 
deschis. Nunţiul îl fixă cu privirea pe Patrick, ca şi cum ar fi 
avut un simţ dincolo de vedere, care îi permitea să-i 
citească musafirului gândurile. Era neliniştit, dar, când 
vorbi, glasul nu-i trădă cu nimic sentimentele. 

— Cred că vă înşelaţi, signor... ah, Canavan. Nu l-am 
cunoscut pe părintele De Faoite. Nu mi-a dat nici un fel de 
hârtii. Dacă erau hârtii importante, sunt sigur că i le-ar fi 
dat episcopului său. Aşa ceva nu face parte din atribuţiile 
mele. Eu sunt nunțiu papal; problemele parohiale nu mă 
privesc. 

Patrick tuşi. În ciuda focului care ardea, îi era frig. Afară 
se lăsa întunericul. Aruncă o privire în capătul celălalt al 
încăperii, lui Makonnen. Zâmbetul etiopianului dispăruse şi 
fusese înlocuit cu o privire intensă, îndreptată spre Balzarin. 
Patrick încercă din nou. 

— Am motive să cred că moartea lui Eamonn De Faoite 
nu a fost o problemă parohială. Din câte ştiu eu, e implicat 
deja cel puţin un serviciu naţional de informaţii. La un nivel 
foarte înalt. 

Exact cât de înalt nu ştia nici el; dar Cekulaiev nu era un 
agent pe care l-ar fi folosit în probleme de politică 
parohială. 

— Un serviciu de informaţii? Balzarin părea tulburat şi 
foarte curios, deşi nu voia să arate. Aţi putea fi mai precis, 
signor Canavan? Vă referiţi la CIA? 

Patrick clătină negativ din cap. 

— La acest moment, cred că e mai bine să nu vă 
răspund. 

— Faceţi pe misteriosul în mod intenţionat, signore. Vă 
repet, prietenul dumneavoastră nu mi-a încredinţat nici o 
hârtie şi nu posed nici un alt document care să aibă 
legătura cu moartea lui. Părintele Makonnen mi-a spus că a 


TITI III ——— 


96 


TITI 


murit cu peste două săptămâni în urmă. După declaraţiile 
episcopatului, moartea lui n-a avut nimic neobişnuit. Era un 
om bătrân care acum şi-a primit răsplata cerească. Nu 
înţeleg ce interes putea prezenta viaţa sau moartea lui 
pentru ceea ce dumneavoastră numiţi „un serviciu naţional 
de informaţii”. Sunt un om ocupat, signore. Vă rog să mă 
iertaţi, dar am să-l rog pe părintele Makonnen să vă 
conducă afară. Mulţumesc pentru vizită. Îmi pare rău că 
n-am putut să vă ajut. 

ltalianul se sculă cu intenţia de a pune capăt discuţiei. 

— Vă rog să staţi jos, Excelenţă. N-am terminat de 
vorbit. Patrick îl văzu pe Balzarin cum se făcu vânăt la faţă 
ca veşmântul episcopal. Nunţiul rămase în picioare, pentru 
moment lipsit de replică, Eamonn De Faoite a fost ucis pe 
altarul propriei sale biserici, şopti Patrick. l-au fost scoşi 
ochii, iar el a fost lăsat să moară în suferinţă. Criminalii au 
mâzgălit versete din Biblie pe pereţi. lar dumneavoastră îmi 
spuneţi că „moartea lui n-a avut nimic neobişnuit”. 

Incet, ca şi cum ar fi fost coborât cu un mecanism de 
sus, Balzarin se lăsă înapoi pe scaun. 

— Come...? Cum aţi... obţinut această informaţie? Toate 
amănuntele morţii lui De Faoite au fost păstrate secrete. 
Condiţiile au fost mult prea... tulburătoare. Suntem într-o 
ţară catolică, signore. Anumite lucruri trebuie să rămână 
nespuse. Mă înţelegeţi? Nu e o chestiune de politică, de 
scandal sau de reputaţie, e o chestiune de credinţă. Ca 
reprezentant al Sfântului Scaun în Irlanda, este datoria mea 
să am grijă ca imaginea Bisericii să nu fie vătămată inutil. 
Biserica are mulţi duşmani în aceasta ţară, atât aici cât şi în 
nord. Nu am nici cea mai mică intenţie să vă las pe 
dumneavoastră sau pe oricine altcineva să le faceţi jocul. 
Vorbind, Balzarin devenise din nou stăpân pe situaţie. Se 
aplecă în faţă, peste masă. Lumina zilei scădea rapid, dar 
nimeni nu se duse să aprindă becul. Vă întreb din nou, rosti 
el, cu glasul din care dispăruse orice urmă de nesiguranţă. 


III ——— 


97 


TITI 


Cum aţi intrat în posesia informaţiilor privind condiţiile 
morţii părintelui De Faoite? 

— Eu l-am găsit. A murit încercând să-mi vorbească 
despre ceva numit „Pesach”. Mi-a spus că dumneavoastră 
aveţi hârtii care explică despre ce e vorba. Puțin îmi pasă 
că nimeni nu ştie nimic despre această crimă. Asta n-are 
importanţă. Dar hârtiile acelea au. 

— lar eu vă repet că n-am cunoştinţă despre nici un fel 
de hârtii. Ca să fiu sincer, cred că e posibil să vedeţi un 
mister acolo unde nu este nici unul. Spuneţi că părintele De 
Faoite v-a vorbit despre Pesach. Era pe moarte. Ca şi 
dumneavoastră, era expert în limbile semitice. Cu siguranţă 
că avea nişte materiale referitoare la sărbătoarea evreiască 
cu acest nume. Sau poate la cartea Exodului. Moartea lui a 
fost opera unui nebun. Dacă aţi fost acolo, nu mai e nevoie 
să vă spun eu asta. Înţeleg că sunteţi tulburat, dar nu pot 
să las durerea dumneavoastră personală să facă rău 
Bisericii. Am fost destul de limpede? 

Patrick ştia că arhiepiscopul minţea. | se vedea în ochi, 
în felul în care se purta. Incercarea de a-l convinge pe 
Patrick se transformase în ameninţare. Ştia ceva, un lucru 
pe care el şi ceilalţi voiau să-l ţină secret. 

Patrick scoase din buzunar o hârtiuţă. Pe ea desenase 
un cerc, iar în cerc înscrisese o menora cu o cruce. O aşeză 
încet pe masa nunţiului. 

— Vreţi să-mi spuneţi dacă semnul acesta are vreun 
înţeles pentru dumneavoastră? 

Balzarin aprinse o lampă de birou verzuie şi întinse 
mâna după o pereche de ochelari cu ramă de metal, aflaţi 
pe sugativă. Patrick observă că, în timp ce-şi punea 
ochelarii, mâinile îi tremurau. Il privi intens cum se apleacă 
să se uite la hârtie. În colţ, îl vedea şi pe Makonnen 
urmărind scena. 


98 


TITI 


Sângele se scurse din obrajii nunţiului. Buzele i se 
mişcară, şoptind ceva, prea încet ca să poată fi auzit îşi 
ridică privirea. În ochi i se citea teroarea. 

— Vă rog să plecaţi, signor Canavan. Vă amestecați în 
treburi pe care nu le cunoaşteţi. Vă rog să nu mai veniţi aici 
şi să nu mai încercaţi să luaţi legătura cu mine. Uitaţi de 
afacerea asta. E vital pentru dumneavoastră să uitaţi 
Altfel... Balzarin se ridică brusc. Părintele Makonnen vă va 
conduce. La revedere, signore. 

Nunţiul se opri să-şi scoată ochelarii apoi se întoarse şi 
ieşi din cameră printr-o uşă laterală. Ecoul paşilor săi 
răsună scurt, în camera alăturată. 

Pe pajişte ţipă un păun. Deodată se făcu linişte. lar în 
această linişte, bezna clătină copacii fără frunze. 


99 


PAISPREZECE 


Miez de noapte. Lumea oprită în loc, lipsită de lumină, 
oarbă. Mai erau multe ore până la zorile aproape ireale din 
cauza depărtării. Assefa Makonnen se trezi din somnul 
agitat. Auzise un zgomot? Deasupra patului, o candelă roşie 
pâlpâia sub icoana Inimii Sacre. Rămase întins, ascultând 
vântul care dădea ocol casei şi se strecura printre copaci. 
Era foarte frig. 

Preotul aprinse veioza de lângă pat. Din beznă apăru o 
cameră albă, goală. Se frecă la ochi şi şezu drept. Ce îi 
trezise? Frigul? Neliniştea care îi invadase mintea de la 
vizita americanului? Sau fusese totuşi un zgomot? Ascultă 
concentrat, dar auzi numai vântul. 

Stinse lumina şi încercă să adoarmă la loc, dar somnul 
nu voia să vină. Mintea îi era tulburată. Deasupra capului, 
flacăra roşie pâlpâia neîncetat. Deschidea ochii şi o vedea, 
ca un ochi roşu privindu-l cu duşmănie. In copilărie, la 
Asmara, candela îi dădea siguranţa în orele reci dinaintea 
zorilor. Veghease asupra lui de-a lungul anilor petrecuţi la 
Seminarul Etiopian de la Vatican şi, mai târziu, la 
Accademia Pontificia, unde fusese educat ca diplomat 
papal. Dar în noaptea aceasta lumina părea furioasă, 
aproape acuzatoare. Aprinse din nou veioza de lângă pat. 

Ceva nu era în regulă. De ce îl minţise Balzarin pe 
american? Makonnen ştia că trebuia să abordeze problema 
cu superiorul său. Dar, în acelaşi timp, ştia că îi lipsea 
curajul. Arhiepiscopul era un om puternic. Peste puţin timp, 
Sfântul Părinte avea să-l ridice la rangul de cardinal. Acasă, 
la Roma, Balzarin s-ar afla în situaţia de a-i înălța sau de a-i 
TITI 


100 


5 TITI 


distruge pe subalternii săi. Mai rău, tatăl nunţiului fusese 
ucis în 1940, pe când ocupa funcţia de guvernator de 
provincie în Africa de Est Italiană -în nordul Etiopiei, mai 
precis. Din prima zi în care sosise la Dublin, Makonnen 
fusese conştient că prezenta îi era greu tolerată. 

Dar un preot murise în condiţii înspăimântătoare şi 
cineva încerca să muşamalizeze povestea. Makonnen ştia 
că nici măcar poliţia locală nu fusese înştiinţată că avusese 
loc o crimă. Tot ce ştiau autorităţile irlandeze era că De 
Faoite murise din cauze naturale. Episcopul venise direct la 
Balzarin, iar nunțiul preluase conducerea întregii afaceri. 

Existaseră şi documente. Makonnen se ocupase de ele. 
După moartea lui De Faoite, primise instrucţiuni să le ducă 
direct la Roma, cu curierul diplomatic. Pe 25 ianuarie 
zburase direct la aeroportul Fiumicino şi mersese imediat la 
Sfântul Scaun. Acolo le înmânase personal cardinalului 
Fazzini, la Secretariatul de Stat. Fazzini îl concediase cu o 
fluturare de mână şi-i spusese să se întoarcă la Dublin cu 
primul avion. 

Venise înapoi îngrijorat Dar până astăzi, educaţia îi 
ţinuse în frâu emoţiile. Il învăţaseră să fie supus: la şcoală, 
la seminar, la Accademia Pontificia. Supunerea nu-l 
deranjase şi nu-l ruşinase niciodată până atunci. Dar în 
noaptea aceasta o simţea ca pe un căluş în gură, care-l 
sufoca. 

Americanul menţionase interesul unui „serviciu naţional 
de informaţii”. Cel mai probabil, era vorba de CIA. Se ştia ca 
omul de la ambasada Statelor Unite care aranjase audienta 
lui Canavan era ofiţer la informaţii. lar Agenţia colaborase 
cu Sfântul Scaun de multe ori în trecut. Atunci de ce 
reacţionase  Balzarin aşa? Ce anume ştia, exact, 
arhiepiscopul? Makonnen se gândi că ar fi putut afla 
răspunsul în biroul lui Balzarin. 

Îşi luă ochelarii de pe noptieră şi şi-i puse la ochi. Patul 
era cald şi nu prea îi venea să se aventureze afară. Clima 


TITI 


101 


TITI 


de aici era singurul lucru în privinţa căruia era perfect de 
acord cu Balzarin. 

Îşi luă inima-n dinţi, îşi scoase picioarele de sub pături şi 
le aşeză pe podeaua rece. Dormea cu şosete, o vestă de 
lână şi un pulover pe care îl primise în noiembrie de la o 
călugăriţă a Inimii Sacre din Tallaght. Câteodată avea 
impresia că singurul lucru care îl împiedica să-şi 
abandoneze vocaţia era puloverul de la sora Nuala. Acesta 
şi şosetele. 

Sutana îi atârna pe partea din interior a uşii. Şi-o trase, 
tremurând, peste cap. Era cea mai mare prostie pe care o 
făcuse vreodată. 

Când deschise uşa, se uită în jur. Pe peretele din faţa 
patului atârna un crucifix simplu de lemn pe care îl 
cumpărase în Etiopia. Hristos, negru, îl fixa cu o privire de 
foc. 

— Tu ce ai face? întrebă în şoaptă, închizând uşa după 
el. 


Nunţiatura era cufundată în beznă. Clădirea era aproape 
goală. Majoritatea personalului plecase cu o zi înainte la 
Armagh pentru a se consulta cu cardinalul O'Fiaich asupra 
celui mai recent conflict anglo-irlandez. Părintele Kennealy, 
însărcinatul cu afaceri, participa la o conferinţă în Cork. 
Doar nunțiul, Makonnen însuşi şi un iezuit de la Sfântul 
Oficiu, aflat în vizită, dormeau la sediu în noaptea aceea. 
Musafirul era într-o cameră de oaspeţi, aproape de cea a lui 
Makonnen. 

Avanpostul Vaticanului din Dublin era o clădire cu două 
etaje, construită la sfârşitul anilor 1970, când nunțiul îşi 
părăsise vechea reşedinţă din parcul Phoenix. Stilul era 
convenţional, dar dotările ofereau confort. 

Biroul lui Balzarin se afla la celălalt capăt al clădirii 
lungi, lângă apartamentul privat al nunţiului. Makonnen se 
opri puţin pe coridor şi ascultă cu atenţie. Se întrebă din 


TITI III ——— 


102 


5 TITI 


nou dacă fusese trezit de un sunet. Era foarte puţin 
probabil ca cineva să fi pătruns cu forţa: nunţiatura, situată 
exact pe strada Navan, în nordul Dublinului, fusese foarte 
bine păzită de gărzi încă de la sosirea lui Balzarin. Poate 
vântul dărâmase ceva prin împrejurimi 

Holul acoperit cu mochetă îi înăbuşi paşii Pe peretele 
din stânga, portretele nunţiilor anteriori atârnau ca un şir 
de judecători, ramele lor de aur masiv abia distingându-se 
în întuneric. Makonnen se gândi la căsuţa lui de la periferia 
Asmarei, la bisericile vechi sculptate în stâncă, la Lalibela, 
la veşmintele zdrenţuite ale preoţilor, la sărăcia lui 
Dumnezeu, a lui Hristos şi a lumii. lar în jurul lui, în 
întuneric, bogaţii nenumărate încercau să-şi facă loc cu 
coatele la lumină. Pentru prima oară după mulţi ani, se 
simţi străin de lume şi de sine însuşi. Oare Dumnezeu 
umbla pe astfel de coridoare tăcute? Se cutremură şi îşi 
continuă dramul. 

Pe sub uşa biroului nunţiului se vedea lumină. Probabil 
că Balzarin lucra târziu, ceea ce nu prea îi stătea în obicei. 
Makonnen îşi aminti cum sosise la Roma, abia plecat din 
Africa, negru şi străin, încercând să-şi găsească drumul 
într-o Biserică universală condusă de albi. La început, 
farmecul locului, simbolurile puterii imperiale şi 
ecleziastice, cupolele aurite şi prelaţii de gheaţă îi 
tulburaseră şi îi ameninţaseră credinţa. Cu timpul însă, 
devenise mai rezistent la astfel de lucruri. Dar sub această 
platoşă, aproape de piele, continuau să-l deranjeze. 

Avea să-l înfrunte pe Balzarin şi să fie condamnat. Ce 
puteau să-i facă, în cel mai rău caz? Să-l trimită într-un 
ungher prăfuit, fără nici o şansă de avansare? Erau lucruri 
şi mai rele în viaţă. Păşi în faţa uşii şi bătu tare. 

Nu primi nici un răspuns. Aşteptă o jumătate de minut şi 
bătu din nou. Tot nici un răspuns. Ezitând, prinse mânerul 
şi-l apăsă. Uşa nu era încuiată. Se deschise fără nici un 


103 


TITI 


sunet Nunţiul stătea la masa de lucra, cu faţa pe jumătate 
ascunsă în umbră şi cu ochii la uşă. Makonnen şovăi. 

— Excelenţă... eu... Balzarin nu se mişca. Am avut 
impresia că am... auzit.. 

Makonnen făcu câţiva paşi în încăpere. Ceva nu era în 
regulă. Faţa nunţiului era contorsionată într-o grimasă, nu 
ştia dacă de durere sau de groază. Ochii larg deschişi, goliţi 
de viaţă, nu clipeau. 

Secretarul se apropie de masă. Balzarin era, fără 
îndoială, mort, iar în mâna dreaptă strângea o fiolă micuță 
de sticlă. Lampa de birou era răsturnată pe podea. Acesta 
trebuie să fi fost zgomotul care îl trezise pe Makonnen. Se 
aplecă înainte şi puse mâna pe obrazul nunţiului. Carnea 
era caldă încă. 

Închise ochii holbaţi ai nunţiului şi întinse mâna ca să-i 
ia fiola din palma care i se odihnea pe masă, deasupra unui 
teanc de hârtii. Makonnen se uită în jos. Un dosar mov 
zăcea deschis, cu foile împrăştiate. Fără să se gândească, 
începu să le adune. Cu grijă, le introduse la loc în dosar şi-l 
închise. Pe copertă erau două cuvinte: La Fratellanza, 
Frăția. Lângă ele, cineva desenase un cerc, iar în cerc un 
sfeşnic cu şapte braţe. Un sfeşnic al cărui braţ central era 
piciorul unei cruci. 


104 


CINCISPREZECE 


Folosi linia directă. Era aproape ora două la Roma. La 
celălalt capăt, telefonul suna fără să arate în vreun fel 
nerăbdarea celui care suna. Trecură câteva minute până 
când răspunse cineva. 

— Pronto? Parto col Vaticano? 

— Si. Che cosa desidera? 

— Sono padre Makonnen, l'addetto delta nunziatura di 
Dublino. Vorrei parlare con il Cardinale Fazzini, per favore, 
interno 69. 

— Ma guardi che a quest' ora? Il Cardinale dorme. 

— E molto urgente. Per favore, provi. 

— Mah, se proprio vuole. Attenda un momento. 

69 era numărul liniei particulare a lui Fazzini. folosită 
numai în cazuri de extremă urgentă. Chiar când credea că 
centralistul avea să-i spună să sune din nou dimineață, auzi 
un clic şi o voce îi răspunse răspicat: 

— Pronto. Qui parla Fazzini. 

Ezită doar o secundă. Era important. Suficient de 
important ca să scoale un cardinal din pat. 

— Eminenţă, sunt părintele Makonnen, addetto la 
nunţiatura din Dublin. Imi... îmi pare rău că vă deranjez. 
Eminenţă, la ora asta, dar... s-a întâmplat o mare tragedie. 

Deşi făcea toate eforturile, vocea îi slăbea treptat. 
Aruncă o privire spre trupul nemişcat al lui Balzarin, 
înţepenind pe scaun. Pentru moment îşi lăsase deoparte 
grijile personale. Devenise din nou diplomat, unica lui 
dorinţă fiind să evite un scandal care ar îi putut vătăma 
Biserica. Ironia situaţiei mai putea aştepta puţin. 
TITI 


105 


TITI 


— E două dimineaţa, părinte. Vocea lui Fazzini era 
tăioasa, aspră, din cauza somnului. Oricare ar fi tragedia 
dumitale, sunt sigur că arhiepiscopul Balzarin se poate 
ocupa de ea la o oră mai rezonabilă. 

Makonnen trase adânc aer în piept. 

— Regret... să vă spun, Eminentă... dar arhiepiscopul 
Balzarin e mort. Cred că s-a sinucis. Si; è suicidato. Eu... 

— Eşti singur, părinte? 

— Da... restul personalului e plecat. Menajera actuală 
preferă să nu doarmă în nunţiatură. Nu e de aşteptat să 
vină înainte de ora zece. Singura persoană care mai e aici e 
părintele Diotavelli de la Sfântul Oficiu. Incă doarme. Dacă.. 

— Ascultă-mă cu atenţie, părinte... cum ai spus că te 
cheamă? 

— Makonnen. 

— Ascultă-mă bine, părinte Makonnen. Dacă nu te înşeli 
şi dacă arhiepiscopul şi-a luat într-adevăr viaţa, sunt sigur 
că înţelegi nevoia de... discreţie. Inţeleg că nu ai mai 
informat pe nimeni de această... descoperire nefericită. 

— Nu. Eminenţă 

— Va bene. Ai grijă ca părintele Diotavelli să rămână în 
necunoştinţă de cauză. Ultimul lucru pe care-l vrem e ca 
ticăloşii ăia de la Congregația pentru Doctrină să afle 
despre asta. Işi bagă nasul peste tot şi găsesc pretexte 
pentru anchete nesfârşite. Ţine-l pe Diotavelli departe cu 
orice preţ. Acum, ceva important. Nu vreau să te supăr şi 
mai tare, părinte, dar trebuie să-mi spui cum a... aranjat 
arhiepiscopul lucrurile. 

— Cred că... a luat otravă, Eminenţă. Am găsit un mic 
flacon. 

— Veleno? Bene. Nu e sânge, corpul nu e însemnat în 
nici un fel? Nessun segno sul corpo? 

— Nu. 

— Foarte bine. L-ai găsit pe arhiepiscop în pat? 

— Nu, Eminenta, în birou. De acolo vorbesc. 


TITI 


106 


TITI 


Urnă o pauză. Makonnen se uită în sus. Pe perete, 
deasupra mesei de lucru, un crucifix era agăţat de un 
singur cui. Corpul lui Hristos era mic, palid şi rănit, atârnând 
cu resemnarea morţii. In scaunul de dedesubt şedea 
Balzarin, roşu la faţă şi nehotărât, ca o parodie a figurii 
palide de pe crucifix. 

— Părinite Makonnen, trebuie să duci cumva trupul 
arhiepiscopului în pat. E cel mai bine. Îndepărtează toate 
urmele otrăvii. Când totul e aranjat, sună la un doctor 
particular, care ne-a mai ajutat să evităm unele... 
scandaluri în trecut. O să înţeleagă, va fi vorbit deja cu 
mine. Nu trebuie să se facă autopsie. Certificatul va spune 
că arhiepiscopul Balzarin a muriit în somn, din cauze 
naturale. Morte naturale. Capisce? 

— Inţeleg. 

Era procedura obişnuită. Episcopii nu se sinucid. Nunții, 
ca şi papii mor în paturile lor. În pace. 

— Incă ceva, părinte. Arhiepiscopul a lăsat vreo notă? O 
scrisoare, ceva? 

Makonnen ezită. 

— Nu, răspunse. Nu în birou. Poate în dormitor, o să mă 
uit Dar... 

Se opri 

— Da? 

— Eminenţă, era un dosar. Stătea deschis pe masă când 
l-am găsit 

— Un dosar, da. Ce fel de dosar? 

— Era... Îşi aminti hârtiile pe care i le adusese lui 
Fazzini, prin curier, luna trecută. Cardinalul trebuia să ştie. 
El avea să explice totul. Avea un simbol pe coperta din fată, 
Eminenţă. Un sfeşnic evreiesc, o... Se gândi o clipă. O 
menora, dar cu o cruce în centru. Eminenţă, cineva i-a făcut 
o vizită arhiepiscopului astăzi. Un american. A întrebat 
despre simbol. Despre hârtiile de la părintele De Faoite. La 


107 


5 TITI 


momentul respectiv, am avut impresia că arhiepiscopul 
Balzarin era tulburat. 

La celălalt capăt urmă o tăcere prelungită. Când Fazzini 
vorbi din nou, tonul i se schimbase. 

— Părinte Makonnen, trebuie să-ţi spun ca asta nu e o 
chestiune care poate fi discutată la telefon. lţi sunt foarte 
recunoscător pentru această informaţie. Totuşi, înainte de a 
ne vedea în persoană, nu pot să-ţi dau nici un fel de 
amănunte. Tot ce pot să spun e că arhiepiscopul devenise 
implicat în... anumite probleme care nu erau în 
conformitate cu funcţia lui. Trebuie ca dumneata să pui 
dosarul în siguranţă. Biserica ar putea avea mult de suferit 
dacă zvonul ar ieşi la lumina. Aşteaptă în locul unde eşti şi 
voi trimite pe cineva să te ajute. Nu-l suna pe doctor până 
nu vin ei. Ar putea exista şi alte documente, trebuie sa fim 
foarte atenţi. Să nu atingi nimic până nu-ţi sosesc 
ajutoarele. Inţelegi? 

— Da, Eminenta. 

— Doresc ca mâine să te văd în biroul meu din Roma. la 
primul avion. Dimineaţă vei chema restul personalului 
înapoi la Dublin. Deocamdată nu lua legătura cu ei. Făcu o 
pauză scurtă. Americanul acesta, părinte. Şi-a spus 
numele? A 

— Numele? Da, Eminenţă. II chema Canavan. Patrick 
Canavan. 

— Foarte bine. Poate va fi nevoie să luăm legătura şi cu 
el. S-ar putea să fie în pericol. A lăsat vreo adresă? 

— Nu sunt sigur. O clipă, Eminenţă. O să verific. 

Oare ce voia să spună cardinalul prin „s-ar putea să fie 
în pericol”? 

Adresele erau ţinute într-un dulap micuţ cu fişe, într-un 
colţ. Makonnen îl deschise şi începu să caute la litera „C”. O 
găsi; „Patrick Canavan, 104 Pembroke Road, Ballsbridge.” 
Se întoarse la telefon şi-i dictă adresa cardinalului. 


108 


TITI 


— Te-ai descurcat foarte bine, părinte. Sono molto 
contento di te. Te rog să ai răbdare. Încearcă să nu-ți faci 
griji, aranjăm noi totul. Aşteaptă să ajungă ajutoarele. Şi 
roagă-te pentru sufletul arhiepiscopului Balzarin. Încearcă 
să nu-l judeci. Toţi suntem oameni. Toţi suntem ispitiţi. 
Satana e puternic. 

— Inţeleg. Eminenţă. Voi face tot ce pot. Vă mulţumesc 
pentru ajutor. 

— La revedere, părinte Makonnen. Îţi mulţumesc pentru 
telefon. 

Legătura se întrerupse. Makonnen puse receptorul la loc 
cu o mână tremurătoare. Era atras în ape primejdioase, 
împotriva voinţei lui. 

Corpul arhiepiscopului nu fu uşor de mutat. Îşi dădu 
seama, şocat, că era pentru prima oară când atingea un 
cadavru. Işi folosi toată puterea ca să-l târască pe Balzarin, 
prin hol, în apartamentul său particular. Erau obraz lângă 
obraz, ca nişte îndrăgostiţi într-un dans mut. Carnea 
nunţiului se sprijinea, rece şi umedă, de pielea lui, intim şi 
greţos. 

Urcă corpul în pat şi aranjă cearşafurile. Dar, oricât s-ar 
fi chinuit, nimic nu putea şterge impresia unei morţi 
nenaturale. Buzele lui Balzarin erau rotunjite in afară, într-o 
expresie torturată. Makonnen nu-şi putea stăpâni teama că, 
în orice clipă, ochii aceia morţi aveau să se deschidă din 
nou, de furie şi de groază. 

Makonnen căută, prin toate locurile evidente, un bileţel, 
dar nu găsi nimic, nici măcar un semn că nunțiul ar fi 
început să scrie vreunul. Ca să nu se gândească la 
dormitorul cufundat în linişte, îşi făcu de lucru verificând 
dacă totul era în ordine în birou. Puse fiola cu otravă în 
buzunar Dosarul îl vârî într-un plic, pregătit să fie luat la 
Roma. Examină cu grijă celelalte hârtii de pe masa de lucru, 
ca să se asigure că totul era la locul lui. Din punctul lui de 
vedere, totul era aranjat. 


TITI 


109 


TITI 


Se trezi umblând agitat prin birou. Îîncercă de mai multe 
ori să se roage, aşa cum îi ceruse cardinalul, dar cuvintele îi 
ieşeau reci pe buze, ca şi cum moartea lui Balzarin ar fi ucis 
ceva şi în interiorul lui. 

In genunchi, în liniştea din birou, se simţi vlăguit, lipsit 
de putere, neputincios în faţa unui întuneric mai adânc 
decât tot ce cunoscuse până atunci. Avea impresia că o 
forţă bestială îi distrusese inocenţa. 

Incă agitat, se hotărî să-şi umple timpul făcându-şi 
bagajele pentru Roma. Cel mai bun avion ar fi fost cel de la 
9:55, cu Aer Lingus, care-l ducea direct la Fiumicino, unde 
ajungea la 1:35 după-amiază. Ridică plicul cu dosarul şi îl 
duse sus, în camera lui. 

Avea puţin de împachetat. Făcuse asta atât de des, 
încât devenise un adevărat artist. Nu ştia cât timp trebuia 
să rămână la Vatican, dar, oricât de lungă i-ar fi fost 
şederea, nevoile de bază aveau să-i fie satisfăcute. 
Strecură dosarul în sacul de dormit şi trase fermoarul. 

Intors în biroul lui Balzarin, controlă la rând toate 
sertarele cu fişe, ca sa se asigure că nu lipsea nimic evident 
Mulţumit că totul părea în ordine, se aşeză să aştepte 
ajutorul promis de cardinalul Fazzini. Apoi îşi aduse aminte 
de seiful particular al nunţiului. Fazzini ar fi dorit să ştie ce 
conţinea. Dar unde era cheia? 

Se uită prin sertarele mesei de lucru a nunţiului, dar nici 
una dintre cheile găsite nu se potrivi la seif. Găsi inelul cu 
chei al lui Balzarin într-un buzunar al pantalonilor, dar cheia 
pe care o caută nu era pe el. Incercă cheile menajerei, 
aflate pe un inel în bucătărie, dar nici una nu se potrivi. 
Când era pe punctul de a renunţa, îşi aminti că pipăise ceva 
la gâtul lui Balzarin în timp ce îl căra în camera lui. Se 
întoarse în dormitor; cheia atârna pe un lanţ, lângă un 
crucifix micuţ de aur. 

Seiful era burduşit cu hârtii. Unele păreau foarte vechi, 
altele relativ noi. Le cără până la masă, simțindu-se puţin 


III 


110 


TITI 


vinovat pentru aceasta intruziune în intimitatea mortului. Şi 
totuşi, nu venise el cu mai puţin de o oră în urma în aceasta 
camera, cu scopul expres de a-şi băga nasul? 

Imediat îi atraseră atenţia două mape mari, cu copertele 
albastre, inscripţionate în aur. Pe fiecare era imprimat un 
cerc de aur, în care se afla un sfeşnic tot din aur, iar 
deasupra lui un alt simbol, doua chei încrucişate, ca cele de 
pe blazonul papal. Luă una de pe masă. Conţinea vreo 
douăzeci de pagini, pe fiecare din ele fiind lipite mai multe 
fotografii. Cele din faţă erau vechi, unele chiar din secolul 
trecut Cu cât se apropia de sfârşit, cu atât venea mai 
aproape de prezent. 

Fotografiile îi trecură încet prin mâini: imagini în alb şi 
negru, legate de un anumit moment din timp. Se uitau la el 
din celulele lor dreptunghiulare chipuri palide, ochi visători, 
buze deschise şi întredeschise. Nu putea să se complacă în 
lacrimi. Ele îi cereau să se uite, să cântărească, să ţină 
minte. 

Bărbaţii din fotografii erau, în cea mai mare parte, 
oameni din ierarhia bisericească superioară: episcopi, 
arhiepiscopi, cardinali, directori de seminar, şefi de 
congregaţii ale Curiei. Toţi erau italieni, de vârstă mijlocie 
sau înaintată, toţi priveau dispreţuitor la aparat, râzând de 
vanitatea lui măruntă cu o trufie care îţi dădea fiori. 
Inmărmurit, răsfoi paginile, incapabil să găsească vreun 
sens sau vreo logică în ele. 

Se auzi zgomotul unei maşini trăgând afară, pe aleea cu 
pietriş. Slavă Domnului, în sfârşit venise cineva. Se ridică, 
pregătindu-se să meargă la uşă, şi lăsă mapa din mână. 
Aceasta alunecă şi se opri la una din ultimele pagini. Aruncă 
o privire în jos şi se opri, atenţia fiindu-i atrasă brusc de o 
fotografie din colţul din stânga sus. Era Balzarin, plin de 
sine, zâmbitor, îmbrăcat în purpură. Lângă el, în veşminte 
roşii şi panglică albă, recunoscu trăsăturile subţiri, grave, 
ale cardinalului Fazzini. 


TITI 


111 


ŞAISPREZECE 


Makonnen simţi că îi îngheaţă inima. Deşi încă nu 
reuşea să înţeleagă nimic, instinctul îi spunea ca era în 
mare pericol. Din câte ştia el, dosarele şi fotografiile din ele 
erau perfect nevinovate. Discreţia lui Balzarin, insistența lui 
Fazzini ca moartea nunţiului să fie muşamalizată, cererea 
cardinalului ca dosarul să-i fie adus personal, iar acum 
descoperirea fotografiei lui printre celelalte: Balzarin şi 
Fazzini erau amândoi implicaţi în ceva atât de serios, încât 
unul din ei fusese împins la sinucidere. 

Afară motorul maşinii se opri. Se auzi zgomotul 
deschiderii portierelor şi apoi al închiderii lor. 

Fugi la fereastră şi privi afară. Becurile de siguranţă 
luminau zona din jurul intrării. Doi bărbaţi se îndreptau spre 
uşă. Nu erau preoţi sau, cel puţin, nu purtau veşmintele 
corespunzătoare. Se mişcau cu aerul că aveau un scop 
precis şi asta îi amintea de... ce oare? Nişte antreprenori de 
pompe funebre? 

Fără să se mai gândească, înşfăcă teancurile de hârtii 
din seif. Clopoţelul de la uşă sună. Căută disperat în jur 
ceva în care să transporte hârtiile. Servieta! Era în biroul lui 
de la capătul coridorului. Strângând hârtiile la piept, ieşi în 
fugă din cameră. Coridorul era întunecat, cu excepţia fâşiei 
de lumina care trecea prin uşa întredeschisă în spatele lui. 
Biroul lui era la două uşi distanţă. Puse hârtiile pe podea şi 
intră. Când deschide uşa, inima îi bătea cu putere. Panica îi 
strânse stomacul. Jos, clopoţelul sună a doua oară. Dacă îl 
trezea pe Diotavelli? 


TITI 


112 


5 


Îşi goli în grabă servieta. Trebuia să mai facă ceva. dar 

pentru nimic în lume nu-şi mai putea aminti ce. Sângele îi 
pulsa în creier. Brusc, îşi aduse aminte. Alergă la masa de 
lucru şi deschise sertarul de sus. Deasupra se afla 
paşaportul său diplomatic. Îl înhăţă şi-l vâri în sutană, apoi 
se întoarse şi se năpusti afară din cameră. Ingrămădi 
hârtiile în servietă şi îi trânti capacul. Auzi o cheie 
întorcându-se în broască şi apoi scârţâitul familiar al uşii din 
faţă. 
_ Dosarul! Se afla încă în dormitorul lui. Alergă pe coridor. 
Işi simţea inima de plumb, trăgându-l în jos. Portretele 
întunecate pe lângă care trecea îl fixau dezaprobator. Auzi 
uşi deschise jos, paşi care urcau scările. 

In dormitor, deschise fermoarul sacului şi mută dosarul 
în servietă. Işi luă în grabă pardesiul din cuiul de pe uşă şi-l 
îmbrăcă. Mâinile îi tremurau de frică. Şi totuşi, mintea îi era 
anormal de limpede: trebuia să scape şi să comunice ceea 
ce ştia unei persoane de încredere, cu autoritatea de a 
pune întrebări pe care el nu le putea pune. Când se 
întoarse să plece, privirea îi căzu pe crucifixul de lemn de 
pe perete. Ezită o clipă, îl smulse din cui şi-i dădu drumul în 
buzunarul pardesiului. 

Stinse lumina şi deschise uşa de la dormitor. Afară, 
coridorul era încă învăluit în beznă. O luă la dreapta, în 
direcţia opusă scărilor, îndreptându-se pe un alt hol, spre 
ieşirea de incendiu. In acel moment, se aprinseră luminile. 
Ca un viezure surprins la intrarea în vizuină de un om cu o 
torță, Makonnen împietri. Cuprins de o frică înnebunitoare, 
se întoarse spre urmăritor. 

Diotavelli stătea în faţa uşii de Ila dormitor, îmbrăcat în 
cămaşă de noapte. 

— Che succede, padre? întrebă el cu o voce 
somnoroasă. 

— Niente, niente! Vă rog, culcaţi-vă la loc. 


113 


TITI 


Dar Diotavelli nu putea fi convins atât de uşor. Era trei 
dimineaţa. Auzise clopoţelul de la intrare sunând. Era sigur 
că umbla cineva pe la parter. lar în faţa lui se afla un 
membru al personalului nunţiaturii, îmbrăcat din cap 
până-n picioare şi cu o servietă în braţe, furişându-se prin 
întuneric. lezuitul făcu câţiva paşi spre Makonnen. 

— Che cosa sta succedendo? Che cosa state facendo 
qui? 

— O urgență, părinte. Trebuie să ies. Vă rog să faceți 
linişte; o să-l treziţi pe arhiepiscop. 

In acel moment, la capătul holului apăru un bărbat. Era 
îmbrăcat în haine negre, mulate, ca un alpinist. Pe cap avea 
trasă o cagulă strâmtă, în mâna dreaptă ţinea un pistol la 
care era montată o surdină. 

Dacă lui Diotavelli îi lipsea forţa fizică, aceasta era 
compensată de o perfectă stăpânire de sine. Lucrase la 
Sfântul Oficiu mai mult de douăzeci de ani, vânând ereziile 
din toate zonele globului. Era obişnuit cu respectul şi 
supunerea. Bărbaţii cu pistoale nu însemnau nimic pentru 
un om care înfruntase legiunile Satanei. 

— Nel nome di Dio! Chi... 

Necunoscutul ridică, pur şi simplu, arma şi trase. Nu 
stătu pe gânduri. Nu ţinti. Makonnen îl văzu îngrozit pe 
Diotavelli icnind, ca şi cum ar fi primit un pumn zdravăn în 
piept. Picioarele îi părăsiră pământul, sângele îi ţâşni din 
piept. Nu se auzi aproape nimic: o şoaptă din armă, un 
strigăt întrerupt, plesnitura glontelui când sfâşie carnea, 
apoi se instaură o linişte deplină, chiar înainte ca trupul să 
atingă podeaua. 

Etiopianul îl văzu pe asasin mişcându-se parcă cu 
încetinitorul. Urmări pistolul cum coboară şi îşi schimbă 
direcţia, zări lumina reflectată îhn ţeavă, ochii bărbatului 
care-l căutară, apoi îl găsiră, îl fixară şi pistolul se înălţă 
arcuit spre el. Se aruncă într-o parte şi corpul i se 


114 


TITI 


contorsionă incredibil. Îşi auzi propriul strigăt, văzu explozia 
mută în ţeava surdinei şi simţi cum izbi cu umărul podeaua. 

Mâna i se îndreptă inconştient spre buzunar. Il văzu pe 
ucigaş întorcându-se încet, studiat, făra să se grăbească. 
Degetele lui apucară strâns crucifixul, ca pe un talisman 
care să-l însoţească în moarte. Buzele îi rostiră în pripă 
lisuse, nu avea timp pentru o rugăciune. 

Ucigaşul ridică mâna, ţintind în cap. Makonnen zvâcni în 
direcţia opusă glonţului, lovindu-se de perete. Se ridică, 
gâfâind, cu crucifixul în mână, ca şi cum ar fi vrut sa-l 
alunge pe diavol. Când pistolul se îndreptă a doua oară spre 
capul lui, îşi încordă braţul şi aruncă crucea înspre atacator. 
Marginea ascuţită izbi fruntea bărbatului şi căzu pe podea. 
Pistolarul strigă de durere şi scăpă arma din mână. 

Makonnen era deja in picioare. Intrerupătorul era la un 
pas de el. Il apăsă şi o rupse la fugă, pielea şi hainele lui 
negre făcându-l invizibil în beznă. Cineva strigă în urma lui, 
apoi se auzi un şuierat repetat, dar el continuă să alerge. 

Uşa de la capătul coridorului dădea înspre scara de 
incendiu. Aerul rece al nopţii îi blocă respiraţia. O rafală 
puternică de vânt îl izbi, făcându-l să-şi piardă echilibrul. Se 
împiedică, se rostogoli pe scări până la etajul de dedesubt, 
apoi se târî mai departe. Pe holul din care tocmai scăpase 
se aprinse lumina. Auzi paşi tropăind în spatele lui şi o voce 
aspră care-i spuse să se oprească. 

Servieta căzuse undeva în timpul rostogolirii. Bâjbăi 
după ea pe treptele dure, în bezna densă. Pe scara de 
metal se auzi zgomotul unor paşi. Vântul urla după colţul 
clădirii. Degetele dibuiră servieta. O ridică şi cobori, 
jumătate în fugă, jumătate în cădere, următorul etaj. O 
pocnitură metalică semnală traiectoria altui glonte. 

La piciorul scării se opri doar o secundă. Garajul era în 
dreapta lui, lângă zidul lateral al casei. Kennealy luase 
Volvo-ul, Stephens şi Corcoran, Volkswagen-ul. Mai 
rămânea Mercedes-ul nunţiului sau propria lui bicicletă. 


III ——— 


115 


TITI 


Avea o cheie de la Mercedes pe inelul din buzunar, dar îşi 
dădu seama că ar fi fost o prostie să ia un vehicul atât de 
uşor de urmărit. Bicicleta era mai lentă, dar silenţioasă şi 
aproape invizibila. 

Alergă cât putu de repede, menţinându-se pe iarba de 
lângă zidul casei. Servieta grea îi atârna în mână. In spate, 
auzi paşii urmăritorului trecând de pe metal pe pietriş, apoi 
zgomotul altei perechi de paşi, venind din faţa casei. Aerul 
tăios îi biciui plămânii. 

Se clătină, căzu. se ridică şi o luă din nou la fugă. Mă 
avea doar câteva picioare. In spatele lui se auzi un strigăt, 
urmat de şuieratul armei. O fereastră de la garaj se sparse 
cu un sunet cristalin. 

Bicicleta era la locul ei obişnuit, lângă peretele garajului. 
Aici, în incinta nunţiaturii, o lăsa neîncuiată tot timpul. Fixă 
servieta într-un coş pentru bagaje şi prinse strâns ghidonul, 
împinse bicicleta pe pietrişul care opunea rezistenţă şi urcă 
din fugă. În faţa lui apăru un bărbat alergând. Coti brusc şi 
trecu pe lângă el la câţiva țoli. Bicicleta prindea viteză. 
Gâfâind puternic, apăsă pedalele, ştiind că viaţa îi depindea 
de asta. 

Ajunse în fata casei. Paşii care alergau după el se 
auzeau din ce în ce mai slab. Acum era pe alee. Pământul 
aluneca pe sub el ca un vis de libertate. Se uită în sus şi 
văzu stelele în locul norilor pe care îi împrăştiase vântul. 

Răsuflând uşurat, întrezări siluetele celor doi gardieni de 
la poartă. Puse frână şi se dădu jos de pe bicicletă. Poliţiştii 
se întoarseră şi îl priviră cum se apropia. Unul din ei aprinse 
o lanternă puternică. Raza îl lovi în ochi, năucindu-l. 

— Părinte Makonnen, dumneavoastră sunteţi? încuviinţă 
din cap şi gardianul stinse lanterna. Ce Dumnezeu căutaţi 
pe-afară la ora asta, părinte? 

Makonnen recunoscu vocea sergentului Dunn. Nu ţinea 
minte ca sergentul să fie de serviciu săptămâna aceea. 


116 


TITI 


— Domnule sergent Dunn, trebuie... să vorbesc... cu... 
dumneavoastră. 

— Luaţi-o uşor, părinte. V-aţi pierdut suflul. Ce s-a 
întâmplat? Dunn vorbea cu un accent care, după cum 
auzise Makonnen, era regional, din Mayo sau Limerick, nu-şi 
amintea exact care din ele. 

Respirând adânc între propoziţii, încercă să le explice 
cât putu de bine, fără să pară isteric. Cei doi poliţişti 
ascultară în tăcere. 

Când termină de povestit, îşi dădu seama că tremura. 
De jur-împrejur, vântul bătea, scuturând copacii de pe 
strada Navan. 

Deodată se auziră paşi apropiindu-se pe alee. 

— Domnule sergent, începu Makonnen, oamenii aceia! 
Vin încoace! 

— Nu-i nimic, părinte, avem noi grijă, Sunteţi pe mâini 
sigure. N-aveţi de ce să vă faceţi griji. 

— N-ar fi mai bine să chemaţi ajutoare? Sunt înarmaţi. 

— Nu vă faceţi probleme, părinte. Sergentul O'Driscoll şi 
cu mine suntem la fel de bine înarmaţi Nu-i aşa, Seân? 

— Aşa e, suntem, Pâdraig. Nu vă îngrijoraţi, părinte. 
Vorbim noi cu băieţii ăştia. 

Primul bărbat ieşi la vedere. Era cel care-l omorâse pe 
Diotavelli. Se apropie. Makonnen observă că încă ţinea 
pistolul în mână. 

Dunn vorbi primul. 

— Bună dimineaţa, domnule. Bate foarte tare vântul, 
nu-i aşa? Acesta e omul pe care-l căutaţi, domnule? 

Makonnen se uită în jur. Simţi că-l părăsesc puterile. 
O'Driscoll îşi îndreptase pistolul automat exact spre el. lar 
Dunn îl apucase strâns de braţ cu mâna sa mare. 


117 


ŞAPTESPREZECE 


Stinse mucul de ţigară pe coaja capacului. Deasupra lui, 
în beznă, crengile nevăzute se clătinau în vânt Se înfioră şi 
îşi ridică gulerul. Din locul în care stătea la pândă, sub 
copac, abia zărea poarta nunţiaturii. Cu trupul încordat, se 
întinse înainte, încercând să vadă mai bine, fără să fie 
reperat. 

De când plecase de la nunțiu, în după-amiaza aceea, 
Patrick întorsese pe o parte şi pe alta presupunerea sau, 
mai bine zis, convingerea că omul avea ceva de ascuns. Din 
experienţa sa îndelungată ştia că cineva care a fost atacat 
trebuia să reacționeze într-un fel sau altul. lar Balzarin 
fusese atacat Dur. 

Patrick îşi ocupase poziţia vizavi de nunţiatură cu scopul 
de a vedea cine intra şi cine ieşea. Dar era deja dimineaţă 
şi el se gândi că încercarea nu dusese la nici un rezultat. 
Era gata sa lase totul baltă şi să plece acasă; îi era frig, îi 
era foame, îi era somn şi, la momentul respectiv, 
amplasarea unui microfon parea o soluţie mult mai plăcută. 

Dar apoi fusese trezit din amorţeală de sosirea unei 
maşini, un Ford Sierra, cu număr de armată. Şoferul oprise, 
vorbise puţin cu gărzile de serviciu de la poartă şi apoi 
intrase în incintă. Patrick mai încerca încă să se hotărască 
dacă era bine sau nu să rişte să intre şi el, când apăru 
Makonnen şi începu o discuţie, ce părea serioasă, cu cei doi 
poliţişti. 

Lucrurile începură să se înfierbânte considerabil. Preotul 
nu părea deloc mulţumit de sosirea bărbaţilor în negru. 


TITI 


118 


TITI 


Miroseau a militari, iar Patrick putea să jure că cel puţin 
unul din ei avea armă. 

leşi din spatele copacului, domic să vadă mai bine. 
Oricum, nimeni nu se uita în direcţia lui. Makonnen discuta 
aprins cu gărzile despre ceva; vocea îi răzbatea prin 
rafalele de vânt. Unul din gardieni îl apucă pe preot de braţ 
şi părea să-l reţină împotriva voinţei acestuia. 

Cel de-al doilea soldat, dacă asta era, vorbi scurt cu 
primul, apoi dispăru înapoi pe alee. Se auzi zgomotul unui 
motor pornit. Câteva secunde mai târziu, maşina reapăru şi 
primul bărbat începu să-l împingă pe Makonnen pe 
bancheta din spate. Acum nu maj era nici o îndoială: 
preotul se zbâtea disperat. Avea un fel de geantă, pe care 
atacatorul său i-o smulse din mâhă şi o aruncă pe scaunul 
din faţă. Makonnen nu se putea pune cu adversarul său: un 
brânci puternic şi se prăbuşi pe bancheta din spate a 
maşinii, ca o păpuşă stricată. 

Profitând de vânzoleală, Patrick se năpusti la maşina sa, 
parcată la câţiva iarzi, în dreapta. Abia se aşeză la volan 
când Ford-ul apăru de pe alee şi întoarse scurt la stânga, pe 
şosea. Se aplecă cu o fracțiune de secundă înainte ca 
farurile maşinii să-i pătrundă prin geam. 

Când se ridică, Ford-ul ajunsese deja pe strada Nephin. 
Sub ochii lui, întoarse la stânga, luând-o spre nord, către 
Finglas şi Tolka Valley. Băgă cheia în contact şi o întoarse. 
Ca prin minune, motorul rece pomi. Cu farurile stinse, 
urmări cealaltă maşină. 

Nu e uşor să filezi pe cineva fără o echipă de ajutor. 
La trei şi jumătate dimineaţa, e aproape imposibil. Dacă 
mergi prea aproape, poţi la fel de bine să te duci la cel pe 
care-l urmăreşti şi să-i strângi mâna. Dacă rămâi prea în 
urmă, îl pierzi în labirintul de străduţe. 

Când Patrick dădu colţul pe strada Nephin, Ford-ul 
tocmai traversase calea ferata de la Bogies - cunoscut mai 
bine ca parcul loan Paul al ll-lea. Râmase cu ochii pe 


TITI 


119 


5 


becurile roşii din faţă, ca un marinar navigând după două 
stele roşii. Brusc le pierdu. Maşina o luase la stânga pe un 
giratoriu, spre strada Raloath, pe o scurtătură ce trecea 
prin spatele parcului. Unde naiba mergeau? 

McKee. Clancy şi Collins Barracks erau toate spre sud, la 
distanţă de o străduţă, iar Ministerul Apărării spre nord-est, 
în Drumcondra. 

Întoarse la giratoriu şi îi zări din nou. Rămânând în 
continuare în urmă, îşi dori să le poată ghici destinaţia. 
Prefera să o ia pe un drum diferit, ca să evite riscul de a fi 
descoperit Aici nu era nimic în afară de Royal Canal şi râul 
Tolka. Avea impresia că părăseau deja oraşul; în lumina 
farurilor maşinii din faţă, casele alternau cu tufişuri şi 
copaci. 

În acel moment maşina din faţă se opri. Automat, 
Patrick opri şi el motorul. Strada pustie se umplu de 
şuieratul vântului impetuos şi trist. În faţă, farurile se 
stinseră. 

Ford-ul parcase în faţa unei treceri peste principala cale 
ferată din Sligo. Suprafaţa din jurul trecerii era luminată de 
două felinare, câte unul pe fiecare parte a străzii. Patrick 
văzu trei oameni ieşind din maşină. Makonnen, cel mai 
scund din grup, era la mijloc, ţinut de braţe de către ceilalţi. 

Patrick deschise torpedoul şi băgă mâna înăuntru. 
Pistolul părea rece şi nefamiliar, ca un vechi prieten devenit 
distant cu trecerea anilor. Îl scoase, strângându-l bine, ca 
pe un mic animal pe care îl înghesuise la colţ şi-l capturase. 
Era un Heckler şi Koch P7M8, vechiul său pistol din Beirut. |l 
prefera revolverelor Browning şi Beretta pe care le folosise 
în trecut: era uşor, compact şi extrem de precis. Era 
permanent echipat cu un sistem 310 de iluminare a țintei. 

Se dădu jos din maşină şi fu aproape răsturnat de o 
rafală neaşteptată. Dar vântul era un avantaj: îi acoperea 
zgomotul paşilor, ajutându-l să se apropie mai uşor de ţintă 


120 


5 TITI 


fără să fie detectat Judecând după comportamentul lor, era 
sigur că habar n-aveau că fuseseră urmăriţi. 

Îi văzu traversând liniile, apoi dispărură în întuneric. 
Recuperă rapid distanţa. Pentru o clipa, crezu că îi 
pierduse. Apoi văzu podul. Imediat după trecere, şoseaua 
traversa canalul pe un pod. 

Era vechiul canal navigabil al lui Long John Binns, o 
iniţiativa dezastruoasă din secolul al optsprezecelea de a 
concura cu Grand Canal, în sudul oraşului. Gloria lui era de 
mult apusă. Trestii şi buruieni creşteau îhcâlcite în apele 
sale; malurile lui găzduiau plimbările îndrăgostiţilor şi 
întrecerile copiilor. In noaptea aceasta, întunericul stătea 
întins peste el ca un covor fin, fără ornamente. Nici o 
lumină nu sclipea pe apele legănate de vânt Nici o pasăre 
de noapte nu zbura, pe suprafaţa lor în căutare de pradă. 

Îi zări când traversară podul şi se opriră pe parapetul de 
piatră dură. Patrick era mult mai aproape de ei acum. Îl auzi 
pe Makonnen vorbind cu cei care îl capturaseră, disperat şi 
înfricoşat. Patrick nu se îndoia de ce îl aduseseră aici. 

Nu merseră departe. Patrick văzu cum bărbatul din 
dreapta lui Makonnen îl împinse pe preot în genunchi, în 
poziţie de rugăciune. Se furişă mai aproape, ascuns în 
tufişuri. Vocea lui Makonnen îi ajunse deodată limpede la 
urechi, adusă de o rafală de vânt ce bătu pe canal. Era o 
rugăciune, deşi Patrick nu cunoştea limba. La o depărtare 
de câţiva iarzi, un felinar vechi răspândea pe cărare o 
lumină galbenă, blândă, prea slabă pentru citit, dar 
suficientă ca Patrick să vadă ce se întâmpla. Pipăi cu 
degetele sub ţeava revolverului şi aprinse iluminatorul. 

Makonnen îşi sfârşi rugăciunea şi îşi făcu cruce. Omul 
din dreapta îi ridică pistolul cu surdină la tâmplă. Patrick 
ţintise deja; puternica rază laser a iluminatorului lăsă un 
semn roşu intens pe obrazul ucigaşului.  Strânse 
mecanismul de tragere şi apăsă uşor pe trăgaci, cu o 
mişcare de o precizie exersată. Ecoul împuşcăturii răsună 


TITI 


121 


TITI 


peste câmpul deschis până când îl înghiţi tăcerea. O 
secundă mai târziu se auzi un plescăit, când mortul plonja 
de la douăzeci de picioare în canal. 

Cel de-al doilea barbat se învârti pe loc, îşi căută cu o 
mână pistolul în haină, iar cu ochii cercetă zona din care i 
se păruse că venise împuşcătura. 

Patrick nu se arătă. 

— Aruncă arma, striga el. Omul se încordă, ca şi cum ar 
fi vrut să o ia la fugă. Eşti în raza noastră, adaugă Patrick, 
schimbând raportul de forţe. Aruncă pistolul şi pune-cţi 
mâinile pe cap. 

Pe neaşteptate, omul se aruncă într-o parte, afară din 
raza de tragere a lui Patrick, luându-l pe Makonnen cu el. 
Când apăru din nou, îl ţinea în față pe preotul care tremura 
puternic, cu pistolul lipit de cap. 

— Dacă îndrăzneşti măcar să te uiţi la mine, urlă el, 
Biserica o să mai aibă un martir. 

Patrick îl ţinti cu laserul, dar nu avu curaj să tragă; până 
şi tresărirea morţii putea fi de ajuns ca să-i zboare creierii 
lui Makonnen. 

— Vreau să ieşiţi afară, strigă pistolarul. Acum! Toţi! 
Vreau să vă văd! 

Patrick se ridică, păstrând pistolul aţintit spre el. 

— Sunt doar eu, spuse el. 

Simţi nesiguranța celuilalt. 

— Nu te juca cu mine! ţipă acesta. 

Era speriat şi nervos, iar Patrick ştia că presiunea pe 
trăgaci era deja prea mare. Văzuse numeroase cazuri în 
care se trăsese accidental, din cauza stresului. 

— Nu te păcălesc, răspunse Patrick, strigând, ca să se 
facă auzit mai tare decât vântul. Sunt singur. Nu mai e 
nimeni cu mine. 

— Aruncă arma! Omul îşi mări strânsoarea în jurul 
gâtului preotului şi îl trase mai aproape. Am spus să arunci 
dracului arma! 


TITI 


122 


TITI 


— Ştii că nu pot să fac asta. Dacă arunc arma, tu rămâi 
cu preotul. Poţi să-l împuşti. Acum, ascultă-mă bine: el e tot 
ce vreau. N-am nimic cu tine. Eliberează-l şi poţi să pleci. 
Ucide-l şi eşti un om mort. Poţi să pleci de aici pe picioarele 
tale sau plutind pe apă, ca prietenul tău. Depinde de tine. 

— Eu dau ordine aici! Eu spun cine pleacă şi cine nu. 
Oricine-ai fi, pune-ţi pistolul în buzunar şi cară-te de aici. Nu 
te amesteca în problema asta. Nu e treaba ta. Înţelegi? Ai 
nimerit în ape foarte adânci. 

În tot acest timp, Makonnen murmurase rugăciuni cu o 
voce speriată, Ave Maria într-un amestec de latină, italiană 
şi arabă - o harababură de invocaţii pentru a risipi bezna 
inevitabilă. Deodată, se întrerupse în mijlocul unei rugăciuni 
şi începu să-şi roteascs încet capul, sub apăsarea braţului 
celui care-l capturase, până când ajunse cu faţa direct spre 
pistol şi simţi ţeava rece, alunecoasă, pe frunte, exact între 
ochi. 

— Acum! şopti el. Ucide-mă acum, repede, cât sunt 
pregătit. Grabeşte-te, fă-o, pentru Dumnezeu! 

Patrick văzu ezitarea omului. 

— Nu! strigă el. 

Bărbatul îl lovi pe Makonnen puternic în faţă cu capătul 
surdinei, apoi întoarse arma şi ţinti spre Patrick. Trase două 
focuri, repede, unul după altul, împuşcături mute, departe 
de ţintă. 

Glontele lui Patrick îl izbi în dinţi, o lovitură imperfectă, 
dar mortală. Capul îi zvâcni înapoi, degetul apăsă pe 
trăgaci, trăgând focuri la întâmplare, în vântul nepăsător. 
Makonnen sări într-o parte, lăsându-l să se rostogolească în 
canal. Apele negre se deschiseră şi se adunară la loc. Din 
locul căderii săriră în aer stropi pe care îi risipi vântul. Se 
lăsă o linişte desăvârşită. 


123 


OPTSPREZECE 


Prin draperiile lungi se strecura o lumină albă ca laptele, 
simplă, fără formă sau substanţă. Cândva îşi închipuise că 
Sfântul Duh trebuie să fie aşa: simplu, alb ca un porumbel, 
lumină născută din lumină, Cuvântul preschimbat în lumină. 
Din obişnuinţă, îşi ridică privirea spre peretele de deasupra 
capului. Era gol: candela roşie şi crucifixul lipseau. 

Părintele Makonnen nu-şi amintea cum venise aici. Patul 
pe care era întins, încăperea, covorul ruginiu, toate îi erau 
străine. Capul îi pulsa şi ochii îl dureau când încerca să-i 
deschidă. Se întoarse cu spatele la lumină şi îşi trase 
cuvertura peste cap. Somnul se întoarse. 

Visă că era într-un mormânt. Trupul rece şi uns cu mir îi 
era întins pe o lespede de marmură. Pe perete, cineva 
pictase cu roşu conturul unui peşte. Imprejurul lui, umbre 
cu glugi pe cap murmurau o litanie într-o limbă 
nemaiauzită. Luminările pâlpâiau în noapte cu sclipiri de 
pietre preţioase. Ecouri alunecau de-a lungul pereţilor, ca 
nişte bancuri de peşti, rotindu-se şi zbătându-se sub valuri. 

Deodată vocile tăcură. Lumânările se stinseră. Se auzi 
zgomotul unei pietre grele ce era împinsă la loc. Auzi 
lovituri de ciocan; metalul izbea în stâncă aproape ca o 
orchestră. În acel moment, în liniştea şi bezna din jur, simţi 
o mişcare. 

Deschise ochii şi se trezi în aceeaşi cameră 
necunoscută. Se întoarse şi privi cu pleoapele strânse 
lumina de la fereastră. In cap îi mai răsuna încă zgomotul 
ciocanelor. 
TITI 


124 


TITI 


Dintr-o dată îl  năpădiră, cu o intensitate 
înspăimântătoare, amintirile dm noaptea trecută: chipul 
mort, alb şi lipsit de înţelegere al lui Balzarin; Diotavelli 
împuşcat pentru aroganţa sa, sângele de un roşu intens, 
plin de ură, strălucindu-i pe cămaşa de noapte. Retrăi 
urmărirea prin casă şi prin curte, vântul care-i sfâşia 
carnea, capturarea, drumul cu maşina spre canal. Dar după 
aceea urma un gol, ca şi cum cineva ar fi înmuiat un burete 
în apă şi i-ar fi spălat creierul cu el. 

Dădu cuvertura la o parte şi se ridică. Dormise în 
lenjeria de corp, lucru pe care nu-l mai făcuse niciodată. 
Celelalte haine stăteau împăturite pe un scaun de lemn. 

Traversă camera până la fereastră şi trase draperia. 
Orbit de lumina strălucitoare, văzu printre gene un câmp 
verde şi un lac albastru, ca de oţel. Coline împădurite 
străjuiau linia țărmului, iar deasupra unui pâlc de copaci 
desfrunziţi se înălța un turn ascuţit de piatră cenuşie, mată. 
Pe suprafaţa apei, imaginile palide ale norilor se mişcau 
încet, în bătaia brizei, ca fumul alb. 

Unde se afla? Cine îl adusese aici? Se îmbrăcă repede şi 
se duse la uşă. Un palier îngust dădea spre o scară de 
lemn, fără covor. Printr-o uşă deschisă în dreapta sa, văzu o 
chiuvetă şi puţin dintr-o cadă. Următoarea uşă era închisa O 
deschise şi găsi încă un dormitor, asemănător cu cel în care 
se trezise. 

leşi înapoi pe palier şi auzi voci discutând încet la 
parter, începu să coboare, precaut, scările. Un coridor cu 
gresie pe jos ducea spre uşa deschisă prin care venea un 
miros de cafea proaspătă. 

Se opri în cadrul uşii. Un bărbat şi o femeie şedeau faţă 
în faţă la o masă de pin fixată în podea, pe care se afla un 
teanc de hârtii. Îl recunoscu pe american, Canavan, dar 
femeia îi era necunoscuta Canavan îşi ridică privirea şi îl 
zări. Zâmbi şi se ridică, împingându-şi scaunul în spate. 


125 


TITI 


— Părinte Makonnen, sper că aţi dormit bine. Cum vă 
simţiţi? 

— Mă simt puţin... dezorientat. Noaptea trecută... nu-mi 
amintesc prea bine. Unde sunt? Dumneavoastră ce faceţi 
aici? 

— Totul e bine, n-aveţi de ce să vă faceţi griji. Presupun 
că aţi vrea o cafea şi ceva de mâncare. O, îmi pare rău, nu 
v-am prezentat. Este... prietena mea, Ruth Ehlers, de la 
ambasada americană. Ea vă cunoaşte deja. Aceasta este 
casa lui Ruth sau, mai bine zis, cabana ei de vacanţă. 

Preotul rămase în picioare. Evenimentele de ieri erau 
încă amestecate şi neclare în capul lui. 

— Nu-mi aduc aminte când am venit aici, zise el. Eram... 
Îmi amintesc când mergeam spre canal. Doi bărbaţi... m-au 
dus cu maşina acolo. Apoi... 

— Veniţi şi staţi jos. O să vă simţiţi mai bine după ce 
beţi o cafea. Cum vă place? 

Canavan îl luă de braţ şi-l conduse la un scaun. 

— Neagră, vă rog. Cu puţin zahar. 

Se aşeză. Lipsită de convențiile de la seminar sau de la 
nunţiatură, lumea începea să se destrame. Incă nu-şi 
făcuse rugăciunile de dimineaţă. 

— Imediat Nu vreţi să luaţi şi micul dejun? Avem 
ciuperci. Ruth le-a cules azi-dimineaţă. Şi pâine de făină 
integrală de la Bewley, unt irlandez din belşug, gem de 
cireşe negre. 

— Cafeaua e de ajuns, mulţumesc. Aţi spus „micul 
dejun”... cât e ceasul? 

— Poate „micul dejun” nu e cel mai potrivit cuvânt. 
„Prânzul” ar fi mai potrivit. E puţin trecut de douăsprezece. 

— Cât timp am dormit? 

— Am ajuns aici imediat după cinci. Eraţi încă destul de 
agitat, Ruth v-a dat două somnifere. 

— Înţeleg. Makonnen tăcu şi aruncă o privire prin 
încăpere. Era curată şi luminoasă, cu ferestre înalte care se 


TITI 


126 


TITI 


deschideau înspre lac. Spuneţi-mi, întrebă el, unde suntem 
„aici”? 

Patrick se uită pe fereastră. 

— Nu recunoaşteţi locul? 

— Nu. Nu cred că am mai fost vreodată pe-aici. 

Femeia vorbi pentru prima oară. Era frumoasă, se gândi 
el, dar preocupată de ceva. Fusese antrenat să reziste 
frumuseţii, dar nu suferinţei, de aceea se simţi atras de ea, 
împotriva voinţei lui. Purta o rochie moale, făcută în Europa, 
fără bijuteriile la care se aştepta de la o americană. Chiar şi 
ochiul său african, adaptat mai mult la nuanțele sărăciei 
decât la cele ale modei, sesiză cât de obişnuit era corpul ei 
cu veşmintele bine croite. 

— Suntem la Glendalough, rosti ea. Când vorbi, îşi duse, 
agitată, o mână la obraz, şi el observă că unghiile fuseseră 
roase. Ce o făcea să fie atât de neliniştită? Valea 
adăposteşte o veche aşezare monahală fondată de Sfântul 
Kevin în secolul al şaselea. Este turnul rotund pe care îl 
vedeţi deasupra copacilor. Inainte îndeplinea rolul de 
clopotniţă. Şi de ascunzătoare când năvăleau vikingii şi 
ardeau tot ce vedeau cu ochii. Sunt ruine peste tot. O să le 
vedeţi mai târziu. 

Preotul încuviinţă. Auzise de acest loc şi plănuise de 
multe ori să-l viziteze. Existau legaturi puternice între 
călugării din vechea Irlandă şi cei din propria sa biserică. 

Se întoarse spre Patrick, care tocmai terminase de 
turnat cafeaua în ceaşcă. 

— Ce se întâmpla, domnule Canavan? De ce am fost 
adus aici? 

Nu era supărat, doar speriat, rupt de tot ce îi era 
familiar. 

— Speram să ne oferiţi dumneavoastră răspunsul la 
prima întrebare, părinte. Cât priveşte motivul pentru care 
v-am adus aici, ştiţi, cu siguranţă, că viata vă e în 
primejdie. 
TITI 


127 


TITI 


— În primejdie, da, înţeleg. Auzi din nou paşi tropăind în 
spatele lui, în întuneric. Făcu un efort ca să nu se uite 
înapoi. Imi amintesc... ce s-a întâmplat la nunţiatură, apoi 
că am fost dus la canal. Dar după aceea totul e o pată albă. 
Dumneavoastră trebuie să ştiţi ce s-a întâmplat. 

— Da 

— Aş vrea să ştiu şi eu. 

Patrick făcu o pauză. 

— Foarte bine, spuse el, în cele din urmă. 

Cât timp preotul mânca, Patrick îi povesti tot ce ştia şi îi 
ceru, în schimb, să relateze evenimentele care duseseră la 
capturarea lui, la poarta nunţiaturii: moartea lui Balzarin, 
convorbirea cu Fazzini, sosirea pistolarilor. 

Când preotul încheie, Ruth le umplu tuturor ceştile de 
cafea. După ce se aşeză la loc pe scaun, Patrick arătă spre 
hârtiile împrăştiate de pe masă. 

— Deci acestea nu includ hârtiile pe care De Faoite i le-a 
trimis lui Balzarin? 

— Nu. Pe acelea i le-am dus, personal, lui Fazzini. 
Acestea toate sunt din seiful nunţiului, cu excepţia 
dosarului mov, pe care l-am găsit pe masă. 

— Cel pe care îl citea când s-a sinucis? 

— Da, exact 

Urmă o pauză. 

— Dumneavoastră v-aţi uitat pe aceste hârtii, părinte? 
întrebarea fuse pusă de femeie. 

— Doar pe mapele cu fotografii. 

— Inţeleg. Noi n-am trecut încă prin acelea. Ne-am 
gândit că, poate, ne ajutaţi să-i identificăm pe unii dintre 
cei care apar în ele. 

Makonnen oftă. Pe măsură ce cafeaua îi limpezea 
mintea, începu să-şi dea seama cât de adânci deveniseră 
apele în care se scălda. 


128 


TITI 


— Vă rog, puteţi să-mi spuneţi despre ce e vorba? Vreau 
să știu, sunt dispus să vă ajut, dar trebuie să ştiu ce se 
întâmplă. 

Ruth se uită la Patrick, apoi din nou la Makonnen. 

— Părinte, începu ea, trebuie să insist. Orice vă spun eu 
sau domnul Canavan trebuie să rămână absolut 
confidenţial. Trebuie să juraţi că nu veţi spune nimănui fâră 
permisiunea noastră, înţelegeţi? 

Preotul clătina din cap. 

— Îmi pare râu, zise el, dar trebuie să ştiţi că e 
imposibil. Sunt preot. Am depus anumite jurăminte sacre. 
Datorită jurâmântului de supunere, sunt obligat să dezvălui 
superiorilor mei orice informaţie pe care o posed. 

Patrick se aplecă peste masă. Ceva în atitudinea lui îi 
spuse lui Makonnen că el şi femeia erau amanți. Dar era o 
tensiune între ei, ca o încărcătură electrică gata în orice 
clipă să se descarce. 

— Lasă, Ruth, spuse Patrick. Putem să avem încredere 
în el. Se întoarse spre preot. Tot ce vă cerem, părinte, e să 
fiţi discret. Jurământul nu vă cere să oferiţi de bunăvoie 
informaţii, nu-i aşa? 

Pentru prima oară, Makonnen zâmbi. 

— Nu, răspunse el, nu-mi cere aşa ceva 

Patrick se lăsă înapoi pe spate. 

— Atunci, cred că putem începe. 


129 


NOUĂSPREZECE 


Patrick începu primul. Vorbi atent, conştient de faptul că 
trebuia să formeze o legătură, un sentiment de încredere 
între el şi preot. Faptul că îi salvase viaţa lui Makonnen şi că 
îi împuşcase pe cei doi care încercaseră să i-o ia nu avea 
nici o importanţă. Din punctul de vedere al lui Makonnen, 
era posibil să fi căzut în mâna altor hoţi, mai subtili şi mai 
binevoitori decât primii, dar tot nişte hoţi şi criminali. Bunii 
samariteni n-ar trebui să poarte arme. 

— Părinte Makonnen, începu el, cred că putem 
presupune că, până acum, cardinalul Fazzini a fost anunţat 
de dispariţia dumneavoastră. Nu are de unde să ştie cum 
aţi reuşit să scăpaţi, şi cred că va trece ceva timp până 
când va afla ce s-a întâmplat cu oamenii trimişi să vă 
omoare. Între timp e obligat să se ocupe de câteva detalii 
neplăcute, cel mai supărător dintre ele fiind cadavrul lui 
Diotavelli. Ruth va încerca să afle tot ce poate de la 
ambasada americană, dar e puţin probabil să găsească 
prea multe date. Un lucru e cert. Dacă vă întoarceţi la 
nunţiatură sau la Vatican, sunteţi ca şi mort. Faptul că, în 
esenţă, nu sunteţi la curent cu maşinaţiunile lui Fazzini nu-l 
interesează. Ştiţi prea multe, trebuie să fiţi redus la tăcere. 
Dacă vă consolează cu ceva, şi eu sunt în aceeaşi situaţie. 

Makonnen îşi aduse aminte că Fazzini îi ceruse adresa 
lui Canavan. A 

— M-au întrebat unde locuiţi. Imi pare rău, nu rn-am 
gândit. A... a încercat cineva să...? 

— De ce credeţi că ne aflăm aici? 

Preotul se înclină în față. 
TITI 


130 


5 TITI 


— Dar dacă mă duc la altcineva de la Vatican, cineva de 
încredere? 

Patrick clătina dezaprobator din cap. 

— Nu, până când nu aflăm exact ce se întâmpli şi cine e 
implicat. Sunteţi un om însemnat, din toate punctele de 
vedere. Dar, în principiu, da: vom avea nevoie de acces la 
Vatican şi pentru asta vom avea nevoie de ajutorul 
dumneavoastră. 

— Vă rog, imploră Makonnen, ce înseamnă toată 
povestea asta? 

Patrick îşi trădă nesiguranța pentru prima oară. 

—Răspunsul cel mai simplu îa aceasta întrebare e că nu 
ştim. 

— leri, când l-aţi vizitat pe nunțiu, aţi spus că e implicat 
şi un serviciu naţional de informaţii. Presupun că v-aţi 
referit la al dumneavoastră, CIA. 

Patrick zâmbi. 

— În acel moment, nu. Mă refeream la verii noştri 
îndepărtați, KGB-ul. Vorbea despre ei aşa cum ar fi vorbit 
un preot, după Vatican Il, despre bisericile protestante ca 
despre „fraţii noştri schismatici”. Atunci, pentru prima oară, 
îşi dădu seama Patrick cât de apropiaţi erau, spionul şi 
preotul, aproape mână în mână, deget lângă deget, glonte 
lângă carte, iniţiaţi în cel mai străvechi dintre mistere. Dar 
acum cred că şi CIA e implicată într-un fel. Schimbă o 
privire cu Ruth. Ca să fie lucrurile şi mai clare, rolul meu în 
toată afacerea asta, din câte ştiu eu, e strict personal. Dar 
am fost cândva agent CIA. iar posibilitatea unei legături 
între aceste două lucruri nu poate fi trecută cu vederea. Se 
opri. Makonnen îl privi curios, ca şi cum i-ar fi ascultat 
confesiunea. Patrick se simţi stingherit amintindu-şi de 
confesionalul bisericii de acasă, de vocea insinuantă a 
preotului care căuta păcatul ca un bisturiu sondând o 
tumoră. Domnişoara Ehlers e un fel de monitor, continuă el. 
Lucrează direct sub comanda şefului secţiei de la 


TITI 


131 


TITI 


ambasadă. Misiunea ei e să monitorizeze traficul de 
informaţii din şi înspre diferitele ambasade din Dublin. 

Majoritatea comunicaţiilor sunt interceptate de staţia de 
ascultare a Agenţiei Naţionale de Securitate de la Menwith 
Hill, Yorkshire. Ei le transmit mai departe britanicilor prin 
ofiţerul lor de legătură de la Benhall Park, din Cheltenham. 

Ruth interveni. 

— Patrick, nu cred că e nevoie ca părintele Makonnen 
să... 
— Te rog, Ruth, ştiu ce fac. Patrick îşi ridica palmele 
într-un gest de apărare. Părintele e diplomat. Dacă îţi 
închipui că superiorii lui de la Vatican nu cunosc deja în 
amănunt tot ceea ce îi spun eu, să ştii că eşti foarte naivă 
în privinţa Bisericii Catolice. Se întoarse din nou spre 
Makonnen. Cei de la Benhall Park îşi pun materialele la un 
loc cu ceea ce primesc de la staţiile de monitorizare ale 
GCHQ din Hacklaw şi Cheadle şi cu transmisiunile 
interceptate la Caroone House din Londra. De fapt, e mai 
complicat decât atât, dar ceea ce vreau să demonstrez e că 
materialul lui Ruth e extrem de cuprinzător şi de demn de 
încredere, în esenţă, ea se ocupă de clasarea, în funcţie de 
relevanţă, a informaţiilor despre problema irlandeză. De 
exemplu, controlează materiale traduse din arabă, ca să 
vadă dacă se referă la posibile legături între libanezi sau 
PLO, să zicem, şi IRA. Sunteţi, probabil, conştient că 
propriile dumneavoastră transmisiuni sunt ascultate cam 
din aceleaşi motive. 

Nu era nevoie ca Patrick să repete pe silabe ce voia să 
spună. În anii şaptezeci şi optzeci, nunțiul Vaticanului la 
Dublin, arhiepiscopul Gaetano Alibrandi  câştigase 
notorietate pentru legăturile sale repetate cu membrii IRA. 
Intenţiile lui Alibrandi fuseseră destul de nobile, să 
înţeleagă şi, poate, să intervină împotriva violenţei. Dar 
atenţia nefavorabilă pe care o atrăsese atunci nunţiatura 
nu s-a micşorat în timpul succesorilor săi. 


TITI 


132 


5 


— Deci ştiaţi că Balzarin era implicat în ceva şi aţi 
încercat să-l faceţi să iasă din joc. 

Patrick clătină din cap. 

— Nu. Pâni ieri după-amiază n-am avut nici un motiv 
să-l suspectez pe Balzarin de ceva. Avea nişte hârtii pe care 
voiam să le văd şi asta era tot ce ştiam. Dar când am vorbit 
cu el, s-a purtat ca un om care are ceva de ascuns. După ce 
am plecat de la nunţiatură, am sunat-o pe Ruth şi i-am 
cerut să-l verifice. Convorbiri telefonice, telegrame 
diplomatice, mesaje radio - tot. Cred că ar fi mai bine să vă 
spună ea însăşi ce a descoperit. 

Ruth ezită. Pentru un motiv oarecare, preotul o 
neliniştea. Cu toată diversitatea prietenilor părinţilor săi, 
avusese puţin de-a face cu catolici şi aproape deloc cu 
preoţi. Asemenea multor femei, interpreta opţiunea lor 
conştientă pentru celibat ca pe o respingere a unui lucru 
esenţial pentru ea. Probabil că bărbaţii aveau acelaşi 
sentiment fată de călugăriţe. Pentru prima dată, de mulţi 
ani, abilitatea ei de a se purta în societate o trădă. Era 
stingherită şi ştia că lucrul acesta se vedea. Faptul că era 
negru o făcea să se simtiă şi mai prost. Discriminarea 
rasială îi fusese întotdeauna străină, dar asta îi întărea şi 
mai mult convingerea că tulburarea ei putea fi greşit 
înţeleasă. 

— Părinte Makonnen, începu ea, probabil ştiţi că 
oamenii dumneavoastră - mă refer la statul Vaticanului - şi 
CIA fac regulat schimb de informaţii. Aşa cum a subliniat 
Patrick... domnul Canavan, e firesc ca noi să preferăm să ne 
informăm în mod independent asupra unor subiecte de 
interes care, indiferent de motiv, ar fi putut fi omise din 
comunicatele noastre regulate. Sunt sigură că şi oamenii 
dumneavoastră de la informaţii au propriile lor metode de a 
afla secretele noastre mai puţin păzite. Se opri. N-avea de 
unde să ştie cum putea reacţiona Makonnen la ceea ce 
avea să-i spună. Trase aer adânc în piept şi începu. leri, 


TITI III ——— 


133 


TITI 


după ce m-a sunat Patrick, m-am dus la ambasadă şi am 
căutat pe computer nişte fişiere mai vechi. Patrick v-a 
explicat că eram în căutarea cuvântului „Pesach”. N-a 
menţionat că mai de mult am căutat şi cuvântul „Paşte”, 
„Pasqua” în italiană. Ei bine, tot ce am găsit au fost câteva 
mesaje din şi înspre nunţiatură. Nimeni nu s-a obosit să le 
citească. In fond, ce poate fi mai firesc decât ca Vaticanul 
să vorbească despre o mare sărbătoare creştină? Făcu o 
pauză şi se uită pe fereastră. O pasăre mare zbura în jurul 
turnului, iar aripile ei reflectau, din când în când, lumina 
soarelui de după-amiazâ. Dar cineva fusese neglijent 
„Pesach” e un cuvânt cu care traducătorii nu sunt obişnuiţi 
să lucreze. Oricum, se pare ca în italiană Pasqua nu 
înseamnă doar Paştele creştinesc. Cuvântul este folosit şi 
de evreii italieni referitor la „Pesach”, când se întâmplă să 
discute cu creştini: Pasqua Ebraica - Paştele evreiesc. Aşa 
că am trecut din nou prin mesajele care aveau legătură cu 
nunţiatura. Primele două se puteau referi atât la „Pesach” 
cât şi la „Paşte”, nu era clar. Dar al treilea era mai ciudat. 
Datat 3 februarie, era cifrat şi semnat nu cu un nume 
obişnuit, ci cu un fel de pseudonim - Il Pescatore, Pescarul. 
Se opri puţin. Vă spune ceva? 

Preotul se gândi un moment. Ea văzu umbra care-i 
întunecă o clipă privirea şi îi simţi ezitarea. 

— Nu, răspunse el. Nu-mi spune nimic. 

Dar ea ghici la ce se gâhdea: Petru fusese primul Pescar 
al Bisericii și primul papă. ` 

— Mesajul îi era adresat personal lui Balzarin. Il sfătuia 
să aibă curaj. Totul mergea bine. Planurile fuseseră 
întocmite. Pasqua avea să aibă loc exact peste o lună, pe 3 
martie. Făcu o pauză. Cineva ar fi trebuit să observe că 
anul acesta Paştele e abia pe 19 aprilie. 

Makonnen asculta din ce în ce mai uluit. Unde duceau 
toate acestea? Degetele lui îşi făceau de lucru cu bobițele 
rozariului, mişcându-le nervos, ca într-o rugăciune mută. Se 


TITI 


134 


TITI 


simţea ameninţat şi părăsit, ca un copil pe cale de a deveni 
adult. 

— Şi Paştele evreiesc începe pe 3 martie? întrebă el. 

Ea negă din cap. 

— Nu. Asta e cel mai ciudat. Pesach începe cu câteva 
zile înainte de înviere. Dar în mesaj Pasqua înseamna, cu 
siguranţă, „Pesach”, nu _ „Inviere”. Cel care transmite 
vorbeşte despre „ziua în care fiii lui Israel au scăpat din 
robia Egiptului”. În plus, atât De Faoite cât şi Cekulaiev au 
vorbit foarte clar despre „Pesach”. 

Makonnen se ridică de pe scaun. Se simţea prizonier, ca 
şi cum acest Pescar de la Vatican l-ar fi ţinut legat de un 
cârlig, la capătul unui fir lung. Se deplasă până la fereastră 
şi privi afară, la fumul cenuşiu şi la copacii de iarnă, la apa 
întunecată şi la norii care se adunau. Chiar şi în timpul iernii 
aici era verde, mai umed şi mai verde decât în toate visele 
sale din copilăne. De ce e lumea atât de pustie, se întrebă 
el, atât de goală, chiar când e plină? 

— De ce vorbim despre asta acum? întrebă. De ce-mi 
spuneţi mie? Aveţi o organizaţie uriaşă: oameni, 
computere, dosare. Eu sunt un simplu preot, nu pot să vă 
ajut 

Ruth îi aruncă o privire lui Patrick. Avea o expresie de 
extenuare, de disperare aproape. 

— Nu se poate, părinte, zise repede Patrick. 

Makonnen se întoarse şi îl privi. 

— De ce? 

Ca răspuns, Patrick ridică dosarul pe care Makonnen îl 
găsise pe masa lui Balzarin. II deschise şi scoase o foaie de 
hârtie. Apoi o aşeză uşor pe masă, ca preotul să o citească. 
Era o foaie mică de caiet, cu antet. La capătul de sus avea 
un scut rotund, sub care era scris un citat din Biblie: „Şi veţi 
cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face pe voi liberi.” 

Makonnen veni la masa şi luă foaia. 


135 


5 TITI III 


Frate, spunea scrisoarea, am primit scrisoarea ta şi pe 
cea a Stâlpilor. Domnul să vă binecuvântcze pe voi şi ceea 
ce încercați să împliniţi pe calea Sa. Ceasul Paştelui ne va 
întâmpina curind. Fiţi siguri de rugăciunile şi de ajutorul 
meu. Dacă tu sau frații aveți nevoie de ceva, şi eu vă pot 
oferi, nu ezitaţi să-mi cereti. Tot ce e al meu e şi al vostru, 
ştiţi foarte bme. Am dat instrucțiunile pe care le-aţi cerut. 
N-o să se amestece nimeni în treburile voastre. Transmite-i 
salutările mele cardinalului Fazzini. În numele Lui, Miles Van 
Doren. 


— Nu înţeleg, spuse Makonnen şi îi întinse scrisoarea 
înapoi lui Patrick. Ce înseamnă asta? Ce reprezintă scutul 
de sus? 

— Scutul, rosti rar Patrick, este emblema oficială a 
Agenţiei Centrale de Informaţii, CIA. Ruth privea într-o 
parte, cu ochii pierduţi în depărtare. Cuvintele sunt din 
Biblie; le puteţi vedea în fiecare zi a săptâmânii dacă intraţi 
în holul principal al sediului Agenţiei din Langley. 

— Şi omul acesta, Miles Van Doren... cine e? 

Ruth urman un nor care trecu prin spatele turnului, ca 
un val. Alesese acest loc pentru liniştea lui. Dar lumea 
venise după ea şi umplea spaţiile cenuşii cu zgomotele sale 
specifice. 

— Miles Van Doren, zise ea atât de încet, încât 
Makonnen făcu eforturi ca să o audă, Miles Van Doren este 
tatăl meu. E consilier piezidenţial pentru informaţii externe 
şi director adjunct al CIA. Cei care v-au ridicat de la 
nunţiatură erau oamenii lui. Nu erau agenţi obişnuiţi; erau 
de la operaţiuni speciale, proaspăt sosiți din Honduras. Au 
fost trimişi în Irlanda cu trei sâptămâni în urmă. Cei doi care 
au venit după dumneavoascra nu sunt singurii. Mai sunt şi 
alţii. Îşi ridică privirea, în care se citea o suferinţă 
insuportabilă. Vă vor căuta din nou. Dar, de data aceasta, 
tatăl meu e cu ei. 


TITI 


136 


DOUĂZECI 


În ciuda focului, în cameră se făcea frig. Ruth mai 
aruncă o bucată de turbă şi scormoni jarul, trimițând 
scântei aprinse în sus, pe coş. 

— Mă duc afară, spuse ea. Vreau să fac o plimbare, să 
văd dacă totul e în ordine. Poate cobor până la lac. 

Luă o jachetă Barbour verde din cuierul de lângă uşă şi 
o îmbrăcă. 

— Ai grijă. Nu merge prea departe. Aici, înăuntru, ne 
descurcăm noi. Patrick ştia că Ruth vorbise serios când 
spusese că avea să vadă dacă totul era în ordine. În 
meseria lor, vigilenţa permanentă era preţul plătit nu atât 
pentru libertate cât pentru viaţa însăşi. 

Uşa se închise încet în spatele ei. Patrick arătă spre 
scaunele de lângă cămin. 

— Haideţi să ne aşezăm aici. 

Un timp şezură bând cafea şi privind flăcările care se 
ridicau printre bucăţile de turbă moale. Preotul avea nevoie 
de timp ca să asimileze ceea ce tocmai i se spusese, ca să 
înţeleagă că suferinţa lui nu se sfârşise, că abia începuse. 
Când ierminară cafeaua, Patrick găsi ceva de băut într-un 
bufet, un Manzanilla vechi, foarte decolorat şi foarte sec. Ar 
fi fost mai bun rece, dar îl turnă, oricum. Începură să 
vorbească şi, nu după mult ump, se întoarseră la misterul 
care îi adusese acolo. 

— Cekulaiev a fost omorât, explică Patrick, de aceiaşi 
oameni care l-au ucis şi pe Eamonn De Faoite. Eamonn ştia 
de Pesach. 


III 


137 


TITI 


Hârtiile pe care i le-a trimis lui Balzarin conţineau, 
probabil, amănunte: nume, locuri, date, tot ce reuşise să 
descopere. 

— De ce i le-a trimis lui Balzarin? 

Patrick ridică din umeri. 

— Bănuiesc că aflase ceva despre Fazzini, poate despre 
legăturile de la Vatican, în general. Probabil a crezut că 
poate avea încredere în Balzarin. Eamonn era un om 
inteligent, dar, în anumite privinţe, foarte simplu. In mod 
sigur, l-a considerat pe nunțiu cel mai potrivit de abordat cu 
o problemă referitoare la Vatican. 

— Nu asta e procedura corectă. Episcopul său... 

—Poate. Dar lui Eamonn nu i-au plăcut niciodată 
procedurile corecte. Şi dacă s-a gândit că nu mai avea timp 
de pierdut... Oricum, n-o să ştim niciodată. 

— Dar hârtiile acestea? Makonnen ridică teancul de pe 
masă. Cele pe care le-am găsit la nunţiatură? Ce aţi 
descoperit în ele? In afară de... 

Patrick sorbi din băutură şi puse paharul pe podea. Se 
duse la masă şi se întoarse cu o parte din hârtii. 

— Câteva scrisori, răspunse el. Unele sunt vechi de mai 
mulţi ani şi se referă la diferite etape din cariera lui 
Balzarin. Sunt scrisori de la diverşi cardinali şi episcopi, 
care nu se limitează cu nici un chip la Vatican sau la Italia; 
altele, de la oficiali din guvernul italian sau de la persoane 
influente din ţările în care Balzarin a fost la post; câteva, de 
la bancheri, industriaşi, şefi de case de credit; două, de la 
ofiţeri din armată. Cele mai recente sunt de la irlandezi: un 
senator, un judecător şi un membru din consiliul Băncii 
Irlandei. 

Când luă dosarul cu scrisori din mâna lui Patrick, 
Makonnen comentă în italiană: 

— Era piduist. Era de la P2. 

Patrick clătină neâncrezător din cap. 


138 


TITI 


— Nu, nu cred. S-ar putea să existe o legătură, dar încă 
nu avem dovezi. 

Makonnen se referise la P2 (pi-due), o lojă masonică 
secretă şi puternică a cărei demascare în 1981 dusese la 
prăbuşirea coaliţiei guvernamentale a lui Aldo Forlani. 
Influenţa lojii ajunsese până la Palatul Chigi. Mulţi se 
temeau că puterea ei nu fusese în întregime zdrobită. 

În timp ce preotul răsfoi scrisorile, Patrick continuă: 

— Toate aceste scrisori se referă, într-un fel sau altul, la 
o organizaţie numită Frăția sau, mai simplu, Fraţii. Există 
mai multe menţiuni ale unui mormânt pe care membrii se 
pare că îl venerează. Mai mulţi corespondenţi vorbesc 
despre Stâlpi. Am găsit şi un jurnal in italiană, care credem 
că e scris de mâna lui Balzarin. Acesta va trebui tradus în 
întregime, dar şi la o privire superficială se vede că vom 
avea probleme: oamenii sunt numiţi cu iniţiale sau titluri, 
locurile cu prescurtări. Unele capitole au fost tăiate foarte 
apăsat, ca şi cum autorul jurnalului s-ar fi răzgândit în 
privinţa lor. Asta ne face să credem, bineînţeles, că ceea ce 
a rămas s-ar putea să nu fie atât de revelator pe cât ne-am 
dori. li înmână lui Makonnen un volum de mărime medie, 
legat în piele moale, roşie. O etichetă micuță din interiorul 
primei coperte arăta că fusese produs de Olbi, din Veneţia, 
dar altă trăsătură particulară nu exista. Părinte, continuă 
Patrick, o să fiu sincer cu dumneavoastră. Ne aflăm cu toţii 
în mare pericol. Cu două zile în urmă, Ruth şi echipa cu care 
lucrează la ambasadă au primit instrucţiuni stricte să 
abandoneze cazul. Li s-a spus că a fost preluat de cineva de 
la un nivel mult mai înalt. Acum suntem convinşi că nu e 
adevărat Cu puţin noroc, am putea sta aici, în siguranţă, o 
zi sau două, dar mai mult nu putem spera. După cum v-am 
spus, cred că dumneavoastră riscaţi enorm. Nu vreau să 
par grosolan, dar trebuie să înţelegeţi că aici, în Irlanda, 
atrageţi atenţia chiar şi îmbrăcat în haine civile. În această 
ţară, aproape nu există negri. Din această cauză, nu vă 


TITI 


139 


TITI 


puteţi permite să umblaţi liber. Din fericire, Ruth are bani şi 
relaţii. Avem de gând să vă luăm de aici în seara aceasta şi 
să va găsim o ascunzătoare sigură până când se termină 
totul. 

— Şi asta cât va dura, domnule Canavan? O 
săptămână? O lună? Spuneţi „până când se termină totul”. 
Dar când a început totul? Unele gravuri din această mapă 
datează din secolul al optsprezecelea. 

Patrick făcu o pauză înainte de a răspunde. Chiar şi în 
camera încălzită, în fata focului, îi era frig. Halucinaţia din 
urmă cu două zile - dacă asta fusese - încă îl tulbura. Se 
întreba dacă ar fi trebuit să vadă un doctor. Sau un preot. 

—Părinte, nu voiam să vă spun asta, dar poate e mai 
bine aşa. Există toate şansele ca nici unul dintre noi să nu 
mai fie vreodată în siguranţă. Eu pot să vă ofer protecţie un 
timp, dar nu v-o pot garanta pentru totdeauna. Poate nici 
măcar pentru o săptâmânâ. Singura noastră speranţă e să 
găsim oameni de încredere, suficient de puternici ca să 
acţioneze împotriva acestui grup. Nu e nevoie să vă explic 
cât de dificil s-ar putea dovedi acest lucru. Dar cel puţin 
avem de unde începe. Putem să identificăm persoanele pe 
care le-am aflat din scrisori şi pe care credeţi că le 
recunoaşteţi din fotografii. 

li întinse prima mapă lui Makonnen, cea care conţinea 
gravuri şi fotografii de clerici. 

Makonnen îşi dădu toată silinţa. Figurile mai cunoscute, 
chiar şi cele din trecut, erau destul de uşor de identificat. Pe 
unele le văzuse prin ziare, pe altele, în manualele de istorie 
a Bisericii. Una, în special, ieşea în evidenţă. 

— Omul acesta, spuse el şi indică prim-planul unui chip 
sever care purta amprenta inconfundabila a unei vieţi 
petrecute în poziţii de conducere, de dominare a unor 
generaţii întregi obişnuite cu supunerea. Este cardinalul 
Giancarlo Migliau. Familia lui a venit din Spania în Italia 
după ce Ferdinand şi Isabella i-au izgonit pe evrei. Asta cred 


TITI 


140 


TITI 


că s-a întâmplat spre sfârşitul veacului al cincisprezecelea. 
Au venit, probabil, prin Provence până în Piemont şi s-au 
aşezat pe lângă Turin. Dar unul dintre strămoşii lui a plecat 
singur la Veneţia, unde s-a convertit la creştinism şi a făcut 
avere din comerţ cu Egiptul şi Levantul. 

S-a căsătorit cu o fată dintr-o ramură săracă a unei 
familii nobile, dar, cu toate acestea, a rămas un intrus. Fiii 
şi nepoţii lui au continuat comerţul cu sultanul, mai ales cu 
piper. Au cumpărat pământ la Montebelluno şi o vilă la 
Palladio, lângă Maser. In veacul al şaptesprezecelea, când 
Marele Consiliu a scos la vânzare statutul de nobil, el aveau 
deja bani şi influenţă îndeajuns ca să-şi înscrie numele în 
Cartea de Aur. Acum reprezintă una dintre ultimele familii 
aristocrate care au supravieţuit în Veneţia. Makonnen se 
opri, cu ochii fixaţi asupra fotografiei. Migliau a fost numit 
patriarh al Veneţiei acum trei ani. Nu a fost o alegere 
populară, dar papa a insistat. N-o fi el iubit la San Marco, 
dar are o influenţă considerabilă în restul Italiei. In anumite 
cercuri, oamenii îl consideră deja papabile, adică un 
candidat potrivit la scaunul papal. Dacă actualul papă ar 
muri curând - Doamne fereşte! - fără îndoială că Migliau ar 
fi favoritul conservatorilor. 

— Inţeleg. Patrick făcu o pauză. Dar dintre bărbaţii de 
pe pagina aceasta recunoaşteţi vreunul? 

Makonnen se uită cu atenţie, dar nu recunoscu pe 
nimeni. Când ajunseră la sfârşit, Patrick ştia deja că aveau 
nevoie de serviciile unei arhive de fotografii bine dotate. 

A doua mapă conţinea portrete şi fotografii ale unor 
călugărițe aparţinând, după cum le arătau veşmintele, mai 
multor ordine religioase. In cazul lor, Makonnen se dădu 
repede bătut. 

Ultimul era mai degrabă un album decât o mapă. Patrick 
îl lăsase pe masă, unde putea fi parcurs mai uşor. Se ridică 
şi aşeză doua scaune de dineu, unul lângă altul. 


141 


TITI 


Era un volum vechi, legat artistic, într-o manieră 
răspândita în Franţa secolului al şaptesprezecelea. Legătura 
fusese desprinsă cu grija de conţinutul ei original şi 
adaptată la pagini mai potrivite pentru a purta gravuri şi 
fotografii. Pe prima copertă, cineva scrisese cu litere 
placate cu aramă cuvintele / Morti. Morţii. 

Dedesubt era o inscripţie în latină, scrisă de aceeaşi 
mână: An ignoratis quia quicumque baptizati sumus in 
Christo Jesu, in morte ipsius baptizati sumus? Consepulti 
enim sumus cum illo per baptisum in mortem... Patrick 
recunoscu fragmentul din Epistola către Romani: Au nu ştiţi 
că toti câti în Hristos lisus ne-am botezat, întru moartea Lui 
ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin 
botez... 

Întoarse pagina. Un şir de chipuri îi priviră, morții 
uitându-se la vii, peste o prăpastie mai mare decât 
secolele. La atingere, hârtia i se păru veche şi puţin 
mucegăită, ca şi cum ar fi stat mulţi ani îngropată într-un 
mormânt. O simţi sfărâmicioasă între degete, puţin 
putrezită. 

Paginile care urmau erau aranjate altfel decât cele din 
mape. In susul primei pagini era un nume: Benedetta di 
Rovereto. Patrick recunoscu numele unei vechi familii 
aristocrate venețiene, din secolul al treisprezecelea sau al 
paisprezecelea. Dedesubt şi pe pagina următoare erau 
aranjate gravuri şi apoi fotografii ale unor femei tinere; cele 
mai vechi datau, probabil, din a doua jumătate a secolului 
al şaptesprezecelea. Erau şapte cu totul. 

După ce se uită la fiecare pe rând, percepu o anumită 
asemănare de familie între ele. Hainele se schimbau, 
coafurile erau altele, dar ochii, nasul, bărbia, toate vorbeau 
despre o origine comună. Puteau fi surori sau verişoare, dar 
le separau decenii şi secole. Purtau toate acelaşi nume? 
Asta era ideea? Un singur nume purtat de-a lungul mai 
multor generaţii în aceeaşi familie? 


TITI 


142 


5 TITI 


Următorul grup de portrete aparţinea unor bărbaţi. 
Numele de deasupra lor era Giovanni Carmagnola. Din nou, 
Patrick sesiză asemănarea de pe chipurile lor, ca un fir roşu 
ce străbatea diferite ţesături: o trăsătură lipsă aici reapărea 
dincolo, mai puţin pronunţată, dar inconfundabilă; o a doua 
dispărea de tot, pentru a fi înlocuita cu alta; a treia persista 
în fiecare generaţie, asemenea insectelor fosile ce se târâsc 
neschimbate prin straturi străvechi de roci. 

Pagină după pagină, morţii se perindară prin faţa lor, 
revenind pentru o clipă la viaţă. Cine erau, ce reprezentau, 
ce semnifica moartea lor era un mister. Oare muriseră cu 
toţii tineri, imediat după ce fuseseră pictaţi sau fotografiaţi? 

Patrick întorcea paginile aproape hipnotizat, purtat de la 
un chip la altul, ca şi cum un copil l-ar fi luat de mână şi l-ar 
fi condus prin încăperi vaste, străjuite de portete ale 
strămoşilor săi. In medie, erau şapte sau opt figuri sub 
fiecare nume. Dar în unele locuri erau mai puţine, fiindcă 
începeau la o dată mai recentă, în timp ce sub un nume sau 
două erau mai multe şi mergeau mult timp în urmă, până în 
secolul al şaisprezecelea şi chiar al cincisprezecelea. 

Gravurile îşi înfăţişau personajele în posturi formale, unii 
aşezaţi, adesea lângă o statuie a Fecioarei sau lângă un 
crucifix. Chiar de-a lungul mai multor generaţii, era puţină 
variaţie. Fotografiile copiau, în general, caracteristicile 
formale ale desenelor mai vechi, dar ici şi colo apărea câte 
o nuanţă inovatoare. Unii stăteau în faţa portretului vreunui 
predecesor, alţii lângă un mormânt de familie. 

Tocmai trecuse de jumătate, când simţi că se sufocă de 
groază. Timp de o clipă, nici nu-şi dădu seama ce-l 
speriase. Mâna îi înţepeni pe pagină, de parcă s-ar fi 
transformat în piatră. 

— Domnule Canavan, ce s-a întâmplat? Ce e, domnule 
Canavan? 


143 


TITI 


Auzi glasul lui Makonnen înăbuşit şi departe, ca şi cum 
ar fi ajuns la el din spatele unor ziduri înalte. Nu răspunse. 
Se simţea complet amorţit. 

Nu era nevoie să se uite la numele din capul paginii. 
Chipurile se contopiră într-unul singur, ochii deveniră o 
singură pereche, gurile o singură gură. La început crezu că 
îl apucase o altă halucinație, dar, pe măsură ce secundele 
treceau, îşi dădu seama că ceea ce vedea era în întregime 
real. 

Fotografia ei era în colţul de jos al paginii, ultima din 
serie, cea mai recentă. Era, în acelaşi timp, proaspătă şi 
dureros de familiară. Acasă, într-o cutie, îngropat sub praf şi 
diferite nimicuri, avea şi el un album, plin cu fotografii ca 
aceasta. Francesca singură, Francesca cu un grup de 
prieteni, Francesca alături de el, pe malul unui canal, 
fotografie făcută de Paolo în urmă cu şaptesprezece ani, 
într-o seară de toamnă. Fuseseră împreună la Veneţia, 
stătuse la familia ei. Un an mai târziu, se întorsese să o 
îngroape sub chiparoşi şi ceaţă, într-o criptă de piatră 
ruinată, pe insula-cimitir San Michele. 


144 


DOUĂZECI ŞI UNU 


Universul se rupe în două. Imagini ale Francescăi îi 
zboară prin minte ca nişte fluturi de noapte cu aripi zimţate, 
tăioase, însetaţi de lumină. Se teme de începutul altor 
halucinaţii, al disperării şi al nebuniei. O realitate diferită, o 
lume fantomatică, prinde formă şi substanţă în jurul lui. 
Ameninţă să-l soarbă în interiorul ei, să-l tragă în jos, ca pe 
o corabie rănită, în frigul şi întunericul etern. Se teme de 
stafii, vede chipuri vagi apropiindu-se de marginile viziunii 
sale şi retrăgându-se din nou. 

Dar imaginea nu are nimic diafan: e concretă, tangibilă, 
de o materialitate la fel de solidă ca şi el însuşi. O poate 
atinge cu degetele, tot astfel cum poate atinge masa sau 
propria faţă. Se agaţă de ea aşa cum se agaţă un om care 
stă să se înece de resturile naufragiului. Nu e o iluzie. Nu se 
va face nevăzută în întuneric. Nu va dispărea. 

Încet, bucată cu bucată, lumea începe să se reaşeze la 
locul ei. 


Răsuflând greu, Patrick scoase fotografia din colţurile de 
modă veche care o susțineau şi închise albumul. Makonnen 
îl urmări nedumerit şi puţin speriat. Ce anume din 
fotografie îl tulburase atât de puternic pe american? Patrick 
se uită din nou, fugar, la fotografie şi o puse în buzunarul 
de la haină 

— Părinte, zise el, întorcându-se brusc, vreţi să rămâneţi 
puţin înăuntru? Vreau să mă duc pe-afară să o caut pe 
Ruth. E plecată de mult timp. Dincolo de fereastra se iviseră 


primele semne ale înserării. Patrick îşi luă pardesiul de pe 
III ———— 


145 


5 


perete şi-l îmbrăcă. Era o haina de oraş, nepotrivită aici, la 
ţară. Îi lipsea capacitatea lui Ruth de a se adapta la 
condiţiile de mediu. La uşă se opri. Părinte, vă rog să 
încuiaţi uşa după mine. Să nu deschideţi decât dacă sunt eu 
sau Ruth. În dulapul din spatele dumneavoastră găsiţi o 
puşcă. 

— Dar nu pot... 

— Nu vă cer să trageţi în nimeni, dar vă sfătuiesc să o 
ţineţi la îndemână. Dacă cineva vrea să vă facă probleme, 
încercaţi să le-o fluturaţi prin faţă şi să păreţi cât mai 
hotărât Mă întorc repede. 

Işi strânse cordonul de la haină şi îşi ridică gulerul, ca să 
se ferească de vânt. Când ieşi pe uşă, îi trecu un fior. În 
spatele lui, îl auzi pe Makonnen răsucind cheia în broască. 

Ruth nu era nicăieri în grădină. O strigă, mai întâi încet, 
apoi mai tare, dar nu primi nici un răspuns. La capătul 
grădinii, o portiţă joasă dădea în şosea. Se uită în ambele 
direcţii: un tractor mergea încet spre Laragh, trăgând după 
el o remorcă plină cu baloturi de fân. Lumina pălea. In trei 
sferturi de oră avea să fie beznă. 

Traversă şoseaua şi merse spre aleea din spatele 
hotelului. Un aer melancolic se aşezase peste toate, 
potrivindu-se perfect cu starea lui sufletească. Lacul era în 
dreapta, dar nu se vedea de pe alee. Mai aproape, turnul 
rotunjit şi grupul de ruine cenușii care-l înconjurau erau 
vizibile printre copaci 

În afara sezonului, ruinele erau părăsite. Văzu o siluetă 
aplecată printre pietrele de mormânt şi o strigă pe Ruth; 
dar nu era decât o bătrână cu batic care aranja flori de 
iarnă pe un mormânt recent. O salută din cap şi trecu mai 
departe. Morminte mai vechi le înlocuiau pe cele noi, bolți 
pline cu flori de plastic, muşchi şi licheni. În locul 
inscripţiilor în culori vii, în engleză, pietrele purtau litere 
şterse, în latină sau irlandeză. Or do Diarmait. O rugăciune 


146 


5 


pentru Dermot. Or do Pădraig. O rugăciune pentru Patrick. 
Intoarse capul, dar bătrâna dispăruse. 

Venise aici, o dată, cu Francesca. Era primăvară, 
sfârșitul lui martie sau începutul lui aprilie. Îşi aminti florile 
roz ale pomilor şi razele soarelui pe pietrele gri. În ziua 
următoare îi scrisese o poezie. Incă îşi mai amintea primele 
versuri: 


Lângă o piatră ascuţită din Glendalough 
am văzut un corb tremurând în vânt 

şi l-am văzut pe Kevin păşind 

peste valuri negre, 

de la un țărm înnegurat la celălalt. 


Chiar şi acum, în cimitirul rece, posomorât, când avea 
mâinile pătate de sânge nevinovat, iar anii se întindeau ca 
o pustietate nesfârşită, cuvintele poemului îi reveniră în 
minte. Cuvintele veniră şi, împreună cu ele, imagini pe care 
le readuseră la viaţă în aerul rarefiat al prezentului: părul 
negru căzând pe un umăr vag luminat, ochii cenușii în 
semiîntunericul camerei cu rafturi de cărţi, dinţii albi 
apăsând buzele moi, conturul rotunjit al sânilor mici prin 
materialul subţire al bluzei. Şi un pandantiv de aur pe care 
era gravată o menora cu şapte braţe, încununată cu o 
cruce. 


În timp ce se apropia de lac, gândurile i se întorceau 
necontenit la fotografia din albumul lui Balzarin. Nu avea 
nici o îndoială că era Francesca. Chipul ei ocupa o mare 
parte din memoria lui. Deja fotografia din album îşi găsise 
un loc acolo, printre alte mii de imagini. Mai calm acum, se 
gândi din nou la ea, încercând să înţeleagă ce căuta printre 
celelalte fotografii în plus, se strădui să-şi dea seama cum 
se schimbase situaţia datorită acestui fapt, dacă se 
schimbase în vreun fel. Era aceasta adevărata conexiune, 


TITI 


147 


5 TITI 


nodul care-l lega pe el de De Faoite, de Cekulaiev şi de 
ucigaşii lor? 

Când dădu un colţ, alunecă pe iarba jilavă şi se 
dezechilibra, lovindu-se de o piatră de mormânt. Încercând 
să se ridice, observă că inscripţia de pe piatră era ştearsă şi 
ilizibilă. Nu mai rămânea nimic pentru a identifica 
rămăşiţele de dedesubt: nici numele, nici vârsta, nici data 
naşterii sau a morţii. 

In secunda următoare, când se sprijini cu toată 
greutatea de piatra dărăpănată, ca să se ridice, îi veni cel 
mai înfiorător gând cu putinţă. Se clătină ameţit şi cuprins 
de greaţa. Pentru a doua oară în mai puţin de o oră, simţi 
că lumea lui se cutremură şi se spulberă în toate direcţiile. 

Nu se poate! îşi spuse el. Dar în adâncul sufletului ştia 
că se putea. Vâri mâna în interiorul hainei şi scoase 
fotografia Francescăi. 

La început nu-i sărise în ochi. Văzuse morminte în 
atâtea fotografii, iar atenţia lui fusese concentrată asupra 
Francescăi. Dar acum, ca şi cum s-ar fi risipit ceața 
îngheţată care îl înconjura, văzu destul de limpede un 
mormânt în fundal. 

Francesca fusese fotografiată în faţa propriului ei 
mormânt, vie, surâzând puţin, ca o fantomă surprinsă într-o 
rază de soare. 


148 


DOUĂZECI ŞI DOI 


La apus, soarele îşi începuse lungul drum spre Atlantic. 
Păsările se pregăteau pentru noapte. Vântul se înteţea din 
nou, aplecând vârfurile desfrunzite ale copacilor. Mai era 
doar atâta lumină cât să vadă pe unde mergea. 

Continuă să coboare spre lac. Prioritatea sa era Ruth. 
Nu-i răspunsese la nici o chemare şi începuse să se 
îngrijoreze. 

Lacul îi apăru drept în faţă. Era cel mai mic din cele 
două lacuri de la Glendalough. Coline întunecate îl 
înconjurau, iar pe maluri unduiau trestii înalte şi subţiri 
asemenea buclelor de mătase împletită. Pe suprafaţa apei 
luneca o pasăre albă, solitară, cu penele sclipind roşietic în 
razele asfinţitului. Lumina şi apa se contopeau în urma sa. 
In umbrele de pe mal ţipă un bâtlan, întâmpinând noaptea. 

Trecu cu privirea de-a lungul şi de-a latul întinderii vaste 
de apă cu reflexe roşcate. Absența luminii îi îngreuna 
căutarea, iar el ştia că jacheta ei verde era un camuflaj 
perfect, indiferent de distanţă. Işi făcu palmele pâlnie la 
gură şi strigă tare. Dar numai un ecou slab ajunse înapoi la 
el, ca şi cum şi-ar fi bătut joc de îngrijorarea lui. Poate că 
Ruth pornise deja înapoi spre cabană, pe alt drum decât de 
obicei. 

O luă pe cărarea din stânga şi merse repede de-a lungul 
țărmului lacului. Când coti după un colţ, o văzu la câţiva 
iarzi în fată. Şedea pe prundişul de lângă malul apei, 
sprijinită cu spatele de o stâncă. Câteva minute în plus şi ar 
fi devenit aproape invizibilă, o simplă umbră verde-închis, 
pierdută în noapte. O strigă pe nume şi alergă spre ea. 
TITI 


149 


TITI 


Înainte de orice observă sângele, strâns într-o băltoacă 
la baza stâncii. Apoi văzu unghiul în care îi era aplecat 
capul. 

Mâinile îi fuseseră legate strâns la spate, iar în gură 
avea un căluş, ca să nu poată striga. Pistolul fusese, 
probabil, cu surdină. Sângele se închegase în jurul găurii de 
glonte din frunte. Cei mai mult sângerase prin gaura mai 
largă din spate, pe unde ieşise glontele. Avea ochii încă 
deschişi, fixaţi asupra lacului, ca şi cum ar fi urmărit 
pasărea care aluneca pe el. li închise şi-i scoase căluşul, 
apoi rămase uitându-se la ea, întrebându-se ce să spună. 
Se simţea stânjenit şi tulburat. Ea ar fi ştiut, se gândi el. Ar 
fi ştiut să spună cele mai potrivite cuvinte. Dar singurul 
zgomot era cel al lacului agitat de vântul rece din nord. 

Se ridică şi privi peste apele cenușii. Acestea tremurară 
tainic, dar nu-i spuseră nimic. Încleşta pumnii, şi unghiile i 
se înfipseră în palme, lăsând dâre subţiri de sânge. 

Un zgomot neaşteptat îl readuse la realitate: un 
elicopter îi trecu pe deasupra capului, zburând jos, ca şi 
cum ar fi căutat un loc pentru aterizare. 

lisuse! se gândi. Makonnen era încă singur la cabană. 
Dezlipindu-se cu greu de lac, se întoarse şi o luă la fugă 
spre dreapta. O scurtătura trecea prin câmp, peste nişte 
ziduri joase de piatră, şi ajungea în şosea. Alergă 
dezordonat, încercând să evite pietrele şi tufişurile abia 
vizibile în bezna din ce în ce mai deasă. Aerul rarefiat îi 
umplea plămânii. Sub tălpi simţea pământul ud şi moale, 
lipindu-i-se de încălţăminte. Işi croi drum cu greu printre 
ferigi şi apoi urcă o pantă abruptă Elicopterul trecu din nou; 
pe coadă îi clipeau două becuri, unul alb şi unul roşu. 

In vârful dealului, sări peste ultimul zid şi ajunse în 
stradă. Cabana se afla în dreapta lui, dincolo de cele trei 
benzi ale şoselei. Se îndreptă spre ea la pas, dar inima îi 
bătea puternic. Făcu eforturi să rămână calm. 


150 


TITI 


Când se apropie de poarta, desluşi silueta unui bărbat 
care stătea în picioare în faţa ei, la marginea peticului de 
iarbă. 

— Tu eşti, Michael? întreba Patrick când ajunse destul 
de aproape ca să poată fi auzit. Omul nu răspunse. la uite, 
am crezut că e prietenul meu, Michael, spuse, venind mai 
aproape. Dacă omul aştepta un american, spera ca 
accentul fals să-l păcălească. Strecură o mână în buzunar şi 
simţi că străinul devine prudent la gestul lui. Scoase un 
pachet de ţigări şi omul se relaxă. Aveţi un foc. domnule? 
întrebă Patrick, scoțând o ţigară din pachet. Doamne, ce 
bine mi-ar prinde un fum! 

Omul scotoci puţin într-un buzunar şi scoase o cutie de 
chibrituri. Patrick păşi în faţa lui, cu ţigara în gură. 
Necunoscutul scăpără un chibrit. Când acesta se aprinse, 
omul văzu faţa lui Patrick şi-şi dădu seama, prea târau, ce 
greşeală făcuse. Patrick îl lovi cât putu de tare cu pumnul în 
stomac. Când bărbatul se îndoi cu răsuflarea tăiată, Patrick 
îşi ridică brusc genunchiul şi îl izbi în bărbie. Se auzi un 
trosnet şi omul se prăbuşi în spate, pe şosea, lovindu-se 
violent cu capul de ciment. 

Patrick găsi arma şi o strecură în cureaua pantalonilor. 
Se îndreptă şi privi în sus şi în jos, pe şosea. Nici ţipenie de 
om. Dar era posibil ca elicopterul să fi aterizat, cu mai mulţi 
oameni, prin apropiere. Trebuia să acţioneze rapid. Rapid şi 
silențios. 

Intre poartă şi cabană se întindeau vreo două sute de 
iarzi de grădină, în mare parte năpădită de buruieni. În 
bucătăria situată în dreapta intrării principale, la stânga lui 
Patrick, era lumină. Văzu lumină şi într-unul din 
dormitoarele de sus. 2 

Işi scoase pardesiul. In întuneric n-ar fi făcut decât să-l 
dea de gol. Pe sub el avea un jerseu închis la culoare şi 
pantaloni largi. Se aplecă, îşi frecă mâinile cu noroi şi se 
mâzgăli cu el pe faţă. 


III 


151 


TITI 


Evitând cărarea, porni spre casă, alunecând ca o umbră 
prin beznă. Ochii i se obişnuiseră cu întunericul, iar terenul 
îi era familiar. Deocamdată lucrurile erau în favoarea lui. 

Aproape de faţada cabanei erau câteva tufişuri de 
rhododendron. Se ghemui la pământ şi trecu prin spatele 
lor. Silueta unui singur bărbat care stătea de pază la uşă 
abia se întrezărea. O maşină străină fusese parcată lângă 
Mercedes-ul lui Ruth. N 

Se întoarse spre stânga şi înconjură casa. In spate totul 
era liniştit. Nu exista o uşă în dos, doar două geamuri joase. 
Putea intra pe acolo, dar mai rămânea gardianul din faţă, 
care putea să cheme în ajutor pe oricine mai era prin zonă. 
Hotări să se ocupe mai întâi de gardian. 

Cu o lună în urmă, el şi Ruth puseseră capcane pentru 
iepuri printre copacii din spatele cabanei. Era dificil să le 
găsească acum, în întuneric, dar se gândi că ştia drumul 
destul de bine ca să încerce. Găsi un frasin uriaș care 
fusese aproape în întregime ars de către tinichigii anul 
trecut. Câţiva paşi mai la stânga, trebuia să fie o capcană 

Era încă acolo. Bâjbâi prin iarbă şi o dezlegă de băţul de 
care era fixată în câteva secunde avea o bucată de sârmă 
solidă. Nu era ideală, dar avea să meargă. Găsi o batistă în 
buzunarul pantalonilor şi o rupse în două. Înfăşurate în jurul 
capetelor sârmei, cele doua fâşii alcătuiau mânere 
acceptabile. 

Se furişă în vârful degetelor până la colţul cel mai 
îndepărtat de bucătărie al casei şi se uită in jur. Omul era 
tot la uşă. Într-o mână avea o puşcă automată. Problema lui 
Patrick era cum să ajungă în spatele lui fără să fie văzut. 

Se auziră glasuri înăbuşite. Un bărbat ridicase tonul de 
furie, dur şi ameninţător. Dar răspunsul lui Makonnen abia 
răzbătu până la el. Preotul era încă în viaţă. Dar pentru cât 
timp? 

Paznicul făcea o greşeală elementară. Atenţia lui era 
concentrată mai mult asupra zonei din dreapta, unde cădea 


TITI 


152 


TITI 


lumina din bucătărie. Patrick se lăsă la pământ şi începu să 
se târască pe lângă perete, spre gardian. 

Dintr-o dată, omul întoarse capul şi se uită spre stânga. 
Patrick se opri şi îşi ţinu răsuflarea. Lucrurile erau încă în 
avantajul lui: întorcându-se de la lumină la întunericul de 
smoală din stânga, ochii gardianului nu avuseseră timp să 
se acomodeze. 

Patrick aşteptă până când acesta îşi întoarse privirea în 
altă parte şi începu din nou să se târască. 

Clipa aceasta fuse cea mai cumplită, când trebui să se 
hotărască să ucidă. Orice ezitare se putea dovedi fatală. Se 
gândi la Ruth, la sângele care îngheţa pe stânca cenuşie de 
lângă lacul întunecat. Strânse sârma în mâini şi începu să 
se ridice. ` 

Bărbatul se întoarse cu ochii holbaţi de groază. Inainte 
de a avea timp să-şi revină sau să strige, Patrick se aruncă 
asupra lui, îi trecu sârma peste cap şi o smuci tare în jurul 
gâtului. Sârma îi pătrunse în palmele protejate doar de 
materialul subţire al batistei Arma căzu pe pământ cu un 
zornăit Omul se trase în sus şi înapoi cu mâinile ridicate la 
gât, zbătându-se disperat. Patrick simţi cum sârma îi 
pătrundea în carne şi trase mai tare, neluând în seamă 
durerea din palme şi mila pentru victima sa. Necunoscutul 
scoase un sunet gros, ca un râgâit apoi deveni frenetic şi se 
răsuci, aruncând în joc ultima fărâmă de putere. Dar Patrick 
rămase ferm, trăgând de sârmă într-o parte şi-n alta, 
spintecând tot mai adânc gâtul moale, ca şi cum ar fi tăiat 
în brânză. Bărbatul se înmuie, iar Patrick îl prinse în cădere 
şi îl aşeza încet pe pământ. Mâinile îl usturau, dar asta era 
tot ce simţea. Nici urmă de remuşcări, de mânie, de 
repulsie. Acestea aveau să vină mai târau sau poate 
niciodată. 

Rămase mai mult de un minut ghemuit în umbra 
peretelui, cu arma pregătită, privind uşa. Nu veni nimeni. 
Auzi din nou glasuri: cel aspru, apoi al lui Makonnen 


TITI 


153 


TITI 


implorând, şi, în cele din urmă, un al treilea, limpede, rece 
şi măsurat. Voia să prindă cel puţin pe unul din ei viu. 

Deschise încet uşa, chinuindu-se disperat să-şi aducă 
aminte dacă scârţâia sau nu. Nu scârţâi. O clipă mai târau. 
se afla pe coridor. Uşa de la bucătărie era în stânga lui. 
Trase aer adânc în piept şi întinse mâna spre clanţă, 
rugându-se să nu-l părăsească norocul. 


154 


DOUĂZECI ŞI TREI 


Avantajul surprizei fu de partea lui. Uşa se deschise în 
dreapta, oferindu-i o rază de tragere care acoperea cea mai 
mare parte a bucătăriei. Erau doi bărbaţi alături de 
Makonnen, îmbrăcaţi în hanorace verzi. Unul în picioare, 
celălalt şedea la masă, în faţa preotului. Patrick ocoli dintr-o 
mişcare uşa şi se aşeză direct în poziţie de tras, cu 
picioarele depărtate şi braţele la nivelul corpului. 

—Mâinile sus! 

Totul se petrecu cu încetinitorul. Bărbatul care stătea în 
picioare se aruncă într-o parte, trăgându-l şi pe Makonnen 
la pământ, împreună cu el. Când zbură scaunul de sub el, 
preotul alunecă şi se prăvăli în direcţia opusă atacatorului 
său. Se auzi o împuşcătură. Glontele zbură aiurea, trecând 
la câteva picioare de Patrick. Acesta trase doua focuri, prin 
masă, unul după altul. Bărbatul de pe podea horcăi şi apoi 
tăcu. 

Cel de la masă rămase nemişcat. Patrick îl ameninţă cu 
pistolul. 

— Pune mâinile întinse pe masă! Să nu mişti un deget! 
Făcu un pas spre centrul camerei. Părinte Makonnen, strigă 
el, sunteţi teafăr? 

Urma o tăcere scurtă, apoi preotul răspunse: 

— Da, da. Sunt teafăr. 

— Dar el? Se referea la bărbatul de pe podea. 

Altă pauză. Când vorbi, în cele din urmă, glasul lui 
Makonnen suna acuzator. 

— Cred că e mort. 


TITI 


155 


TITI 


— În cazul ăsta, ajutaţi-mă să-l leg pe prietenul lui. 
Vreau să-l luăm cu noi. Are să ne spună o mulţime de 
lucruri. 

Bărbatul de la masă vorbi pentru prima oară. A lui 
fusese vocea aceea rece pe care Patrick o auzise prin 
geam. Chiar şi acum era tăioasă, lipsită de orice emoție. 
Era înalt şi foarte slab, în vârstă de aproximativ şaizeci de 
ani, cu părul alb ca zăpada, lăsat puţin lung. Trecuse mult 
timp de când el şi Patrick se întâlniseră ultima oară. 

— Îți pierzi timpul, Patrick. Nu mai ai unde să fugi acum. 
De ce nu renunţi? Cât mai eşti încă în viaţă. Nu vrem să-ţi 
facem nici un rău, Patrick. Vrem doar să ţii pentru tine, un 
timp, anumite lucruri. Nu e vina ta, nu aveai de unde să ştii. 

Patrick nu răspunse. Ţinând pistolul îndreptat spre el, îl 
ajută pe Makonnen să se scoale în picioare. O tâmplă a 
preotului sângera, dar, altfel, părea nevătămat. Patrick era 
neliniştit. Fuseseră doar patru oameni sau mai erau şi alţii, 
alertaţi deja de împuşcături? 

— Eşti singur? îl întrebă pe bărbatul cărunt. Străinul 
zâmbi, dar nu spuse nimic. În cămin, focul aproape se 
stinsese. Un miros vag de cărbune plutea prin aer. Bezna se 
adunase, adâncă, în spatele ferestrei. Patrick veni lângă el 
şi îi puse pistolul la tâmplă. Am întrebat dacă eşti singur 
Crede-mă, dacă sunt nevoit, te împuşc. 

Trase piedica pistolului. Bărbatul îi zâmbi rece, liniştit, 
perfect calm. 

Makonnen făcu un pas înainte. 

— Domnule Canavan, dumneavoastră... 

— Vă rog, părinte, lăsaţi-mă să mă ocup eu. 

Preotul râmase tăcut, nehotărât cum era mai bine să 
acţioneze. Canavan părea un om cu principii morale sau, 
dacă nu, cel puţin hotărât să evite crime inutile. Şi totuşi, 
din câte ştia el, omorâse deja trei oameni şi ameninţa să-l 
împuşte şi pe al patrulea. 


156 


TITI 


Bărbatul de pe scaun îi susţinu privirea lui Patrick 
fără să clipească. În ochii lui nu se citea numai simpla 
nepăsare, ci mai mult: siguranţă, convingere, consimţire. 
Da, se gândi Patrick, poate asta era: o acceptare voită, 
înrădăcinată într-o siguranţă absolută a propriei dreptăţi. 
Dar de ce anume se simţea Miles Van Doren îndreptăţit? 

— De ce ai ordonat să o omoare? întrebă Patrick. Fu 
nevoit să se lupte ca să-şi păstreze siguranţa în voce. Era 
fiica ta. Propria ta fiică. 

Van Doren îl privi cu dispreţ, aşa cum se uită o pisică la 
un copil zgomotos, cu un dezinteres studiat. Sprâncenele îi 
erau mai dese şi mai închise decât părul şi i se arcuiau 
deasupra ochilor, făcându-i mai adânci şi mai întunecaţi. 
Pielea subţire îi et a întinsă pe oasele feţei, ca un strat de 
hârtie cerată. Capilarele subţiri îi străbăteau suprafaţa pielii 
ca firele unui material prost ţesut, roşii pe fondul cenuşiu, 
asemenea unor râuri îngrămădite la întâmplare pe harta 
unui deşert alb, fără viaţă. 

— Nu te enerva, Patrick. Eşti amestecat în ceva ce nu 
înţelegi. Asta nu e o problemă a Agenţiei. Să spunem că 
Ruth a fost un fel de... plată, o datorie, un sacrificiu - greu 
de înţeles pentru tine. N-am avut de ales. Sincer. Ştia 
lucruri pe care n-avea nici un drept să le ştie. Se implicase 
mult prea adânc. Ca şi tine, Patrick. Ar fi trebuit s-o laşi 
baltă după afacerea cu Cekulaiev. Miza e prea mare pentru 
noi, ca să ne permitem să ne jucăm. 

Patrick devenise neliniştit. Simţi că Van Doren încerca 
să câştige timp. În depărtare se auzea un zumzăit Patrick îşi 
dădu seama că se apropia elicopterul. 

— În picioare, se răsti el. Putem vorbi despre asta mai 
târziu, după ce ieşim de-aici. 

— Ţi-am spus deja, Patrick, îţi pierzi timpul. Lasă arma. 
Dacă te porţi raţional, n-ai de ce să-ţi faci griji. Am 
influenţă, pot să te asigur că o să ieşi din afacerea asta 
nevătămat. Altfel... Van Doren ridică din umeri. 


TITI 


157 


TITI 


Patrick începu să răspundă, dar vocea îi fu acoperită de 
un zgomot asurzitor. Aerul se umplu de el şi, o secundă mai 
târziu, o erupție de lumină sfâşie întunericul, ca şi cum o 
mâna uriaşă ar fi rupt o cortină neagră, groasă, de sus până 
jos. 

Patrick se retrase de la fereastră, pe jumătate orbit de 
străfulgerarea de lumină. Van Doren îşi încercă norocul. 
Împinse scaunul înapoi şi-l apucă pe Patrick de braţ. Arma 
se descărca şi glontele trecu la câţiva toli de capul lui Van 
Doren. Împuşcătura fu acoperită de huruitul elicopterului 
care se pregătea să aterizeze pe pajişte. 

Patrick îşi pierdu echilibrul şi se înclină spre cel care-l 
atacase. Van Doren îl răsuci împrejur şi-i suci dureros braţul 
la spate, forțând degetele amorţite să dea drumul 
pistolului. Afară, întunericul se reinstala imediat ce 
elicopterul ateriză, aruncând frunze moarte şi crenguţe în 
aerul agitat. 

Ţinând braţul lui Patrick la spate, în sus, pe punctul de 
a-i disloca umărul, Van Doren îşi folosi cealaltă mână pentru 
a apuca arma. O propti în ceafa lui Patrick, fără să scoată 
un cuvânt, nici foarte blând, nici foarte brutal. Apoi se 
aplecă şi-l sărută în creştetul capului, cu duioşie, ca un 
amant care-şi sărută partenerul adormit. 

Afară, pilotul opri motorul. O linişte profundă se aşternu 
în noapte. Patrick îşi ascultă bătăile inimii, aflată la numai 
câteva secunde de oprirea finală. 

Simţea încordarea lui Van Doren, ştia că degetul apăsa 
trăgaciul, că totul se sfârşise, că sărutul fusese un simbol al 
trădării sau, poate, al pocăinţei. 

— Vă rog să aruncaţi arma. Cel care vorbise fusese 
Makonnen, speriat, dar ferm. Nu mă obligaţi să vă împuşc. 
Nu vreau, dar am s-o fac, dacă trebuie. Credeţi -mă. 

Van Doren nu-şi slabi strânsoarea, nici asupra pistolului, 
nici asupra braţului lui Patrick. Se uită în jur aproape 
nepăsător. 


TITI 


158 


TITI 


Makonnen luase pistolul celui pe care-l împuşcase 
Patrick. Mâna nu îi era foarte sigură, dar era prea aproape 
de ţintă ca să rateze. 

— Ce s-a întâmplat, părinte? întrebă Van Doren. V-au 
dispărut brusc toate scrupulele? 

Preotul clătină din cap. Nu era genul de om care să aibă 
revelații neaşteptate sau modificări radicale de principii. 

— Nu înţelegeţi, spuse el. N-aş fi vrut ca domnul 
Canavan să vă împuşte cu sânge rece. Dar acum nu mai e 
cu sânge rece. Ca să-i salvez viaţa, sunt dispus să o iau pe 
a dumneavoastră, înţelegeţi acum? 

Patrick sesiză ezitarea lui Van Doren. Makonnen mai 
făcu un pas înainte. Afară se auziră paşi pe pietriş. Cineva 


strigă. 

Van Doren se întoarse pe jumătate şi-i răspunse: 

— Sunt aici! II am pe Canavan, dar preotul e înarmat. 
Aveţi grijă. 


Se auzi o bufnitură şi cineva sparse uşa. Doi oameni în 
hanorace verzi dădură buzna înăuntru, cu puşti automate în 
mâini. Makonnen nu tresări şi nu întoarse capul. Acum ţinea 
pistolul cu ambele mâini; strânsoarea îi devenea din ce în 
ce mai sigură, cu fiecare clipă. 

Nou-veniţii ezitară. Işi aţintiră puştile asupra preotului, 
dar ştiau care erau riscurile dacă ar fi deschis focul 

— Lăsaţi arma jos, părinte, zise Van Doren. 

Continuă să ţină braţul lui Patrick într-o poziţie 
dureroasă. 

— Voi trage, spuse Makonnen. Spuneţi-le prietenilor 
dumneavoastră să coboare puştile. 

— Fiţi rezonabil, părinte. Dacă mă omorâţi, oamenii mei 
vă vor împuşca în secunda următoare. Ce veţi obţine? Pur şi 
simplu, veţi muri cu mâinile pătate de sângele meu. 

Makonnen şovăi. Van Doren îl privi drept în ochi, ca şi 
cum l-ar fi provocat să tragă. Preotul dădu drumul armei pe 
podea. 


TITI 


159 


TITI 


Unul dintre cei veniţi se apropie de Makonnen şi îl apucă 
brutal de braţ. 

— Duceţi-l la elicopter, ordonă Van Doren. Eu îl iau pe 
Canavan. li ducem pe amândoi la Migliau. Are nişte 
întrebări la care doreşte să primească răspunsuri. Se 
întoarse către al doilea pistolar. Tu va trebui să rămâi aici 
cu Mark până când trimit pe cineva după voi; nu e loc în 
elicopter pentru şase persoane. Du-te şi spune-i lui John să 
pornească motorul leşim imediat. 

Omul se întoarse şi ieşi afară. O clipă mai târziu auziră 
zumzăitul motorului de elicopter pornit din nou. Patrick fu 
smucit dintr-o parte în alta şi împins spre uşă. Makonnen îl 
urmă împreună cu celălalt bărbat înarmat. 

Pe drum spre elicopter. Van Doren îşi puse arma înapoi 
în buzunar. Patrick se împiedică pe pietriş, dar bătrânul îşi 
menţinu strânsoarea. Se aplecară şi intrară sub elice. La 
uşă, Van Doren dădu drumul braţului lui Patrick pentru a-i 
permite să urce în aparat. 

Patrick aştepta. In clipa în care braţul îi fu eliberat, se 
întoarse şi-l cuprinse pe Van Doren în jurul pieptului. Înainte 
ca celălalt să poată reacţiona, Patrick îl înălţă cu toată 
puterea. Se auzi un scrâşnet înfiorător când paletele elicei 
loviră capul lui Van Doren, transformându-l în terci, urmat 
în secunda următoare de un scârţâit strident, când 
mecanismul elicei se dezechilibră. Sângele se împrăştie 
peste tot. Trupul lui Van Doren se zbătu de două ori şi 
alunecă de sub paletele deformate drept spre Makonnen şi 
spre cel care îl ţinea. 

Pistolarul îngheţase de groază. Înainte de a-şi putea 
reveni, Patrick îl trânti la pământ, împreună cu preotul. Se 
auzi o împuşcătură; celălalt bărbat deschisese focul pe 
deasupra lor. Patrick se răsuci, înşfăcă puşca automată de 
jos, o ridica şi apăsa pe trăgaci. Bărbatul se clătină şi căzu 
pe spate. 

— Haideţi să plecăm de-aici! 
TITI 


160 


TITI 


Se aplecă şi-l ridică pe Makonnen în picioare. Cel pe 
care îl răsturnase încercă să-l prindă de picior, dar Patrick 
păşi într-o parte şi-l izbi cu putere în gură. 

Mercedes-ul lui Ruth era exact unde îl parcase, în faţa 
cabanei. Cheia trebuia să fie în contact unde o lăsa 
întotdeauna. 

Patrick alergă spre maşină, când trăgându-l, când 
împingându-l pe Makonnen. Îl aruncă pe preot pe scaunul 
de lângă şofer. Din spatele lor izbucni o salvă automată. 
Patrick se întoarse şi trase înapoi, la întâmplare, apoi ocoli 
în fugă maşina şi se aşeză la volan. 

— Luaţi asta, urlă el şi împinse puşca în braţele lui 
Makonnen. Folosiţi-o dacă e nevoie, ca să-i ţineţi departe. 

Preotul tremura, iar buzele i se mişcau, repetând o 
rugăciune. Era bolnav şi amorţit. Patrick îşi aruncă puşca în 
poală şi răsuci cheia. Motorul porni de la prima cheie. A 
doua salvă trecu pe lângă ei tocmai când Patrick dădu 
drumul ambreiajului şi porni în trombă. Işi aduse aminte să 
aprindă farurile abia după ce intraseră pe şosea şi 
străbătuseră deja jumătate din drumul spre Laragh. 


161 


MORŢII 


lisus Hristos, Martorul cel credincios, 
Cel întâi născut din morți. 


Apocalipsa Sfântului loan Teologul: 1:5 


162 


DOUĂZECI Şi PATRU 


Veneția 


Nici un sunet. O tăcere adâncă şi amară acoperea totul. 
Bezna era întreruptă doar de luminiţe galbene asemenea 
unor lumânări împrăştiate pe întinderea unor mlaştini pustii 
Se mişca în întuneric, iar liniştea îl înconjura stăruitoare şi 
vag amenințătoare. După un timp, vederea i se limpezi şi 
reuşi să desluşească ceva din împrejurimi. 

Se afla într-un fel de barcă micuță cu vâsle, care intra 
adânc în apă şi luneca fără zgomot pe suprafaţa pustie pe 
care alternau lumina şi întunericul. Se legăna uşor într-o 
parte şi-n alta pe măsură ce înainta, într-o linie dreaptă, 
crestând luciul delicat cu prova. Cu o tresărire, recunoscu 
forma caracteristică a provei: ferro-ul în evantai al unei 
gondole venețiene. 

Aruncă o privire fugară înapoi. La pupa, un gonaolier 
înalt, îmbrăcat în negru, se arcuia peste vâsla lungă, 
răsucind-o în acea neobişnuită manieră venețiană, în 
locaşul ei de lemn. lnexplicabil, ştia că locaşul acela se 
numea forcola, dar nu-şi amintea să fi învăţat vreodată 
acest cuvânt. De pupa răsucită atârna un felinar, care lăsa 
o dâră frântă de aur pe apa din spatele lor. Dar chipul 
gondolierului rămânea ascuns în umbră, în spatele unei 
pălării moi, cu boruri largi. Intoarse capul şi privi din nou în 
direcţia în care înaintau. 

Şedea pe un scaun cu spătar înalt, delicat curbat şi 
decorat cu delfini auriţi şi cai de mare arămii. Mângâie 
perna pe care stătea: era de catifea groasă, moale la 
TITI 


163 


5 TITI 


atingere. Se lăsă pe spate, aşteptându-se să audă clipocitul 
apei sau răsucirea vâslei în forco/a, dar nu auzi nimic. 
Trebuia să fie în Veneţia, dar unde exact? Şi cine îl ducea 
cu gondola? Şi de ce? încercă să articuleze întrebările, dar 
nu reuşi să deschidă gura. 

In acel moment, ca şi cum ar fi răspuns dorinţei sale, 
luna ieşi din spatele norilor negri şi răspândi o lumină 
albicioasă, diafană, pe apele tremurătoare. Se afla pe 
Grand Canal şi luneca exact pe mijlocul canalului larg 
mărginit de case înalte şi de palazzi aurite. Văzu peste tot 
ferestre gotice, acoperite cu marchize şi scăldate în lumina 
lumânărilor. În locurile în care fondamente şi rive ajungeau 
la marginea canalului, erau torţe înălțate pe stâlpi. In faţa 
palatelor, felinare masive atârnau de terasele de la etaj, 
răspândind o lumină stranie, pâlpâitoare, peste stâlpii de 
acostare şi peste ambarcaţiunile micuţe legate de ei. 

Se întâmpla ceva teribil de ciudat. La început nu-şi dădu 
seama ce era, doar că era ceva diferit, că se petrecuse o 
schimbare oarecare. Dar nu ştia dacă lumea materială 
suferise o transformare sau dacă propria lui conştiinţă era 
cea care o deforma. 

Alte bărci pluteau sau săgetau pe lângă ei - sandoli 
zvelte, împinse de vâsle încrucişate, şi gondole vopsite în 
negru, multe echipate cu fe/ze, cabine negre, curbate, care 
ascundeau identitatea pasagerilor de privirile indiscrete. 
Traghetii uşoare îi transportau pe oameni de la un mal la 
celălalt, strecurându-se cu dibăcie prin traficul principal. 

Recunoscu fațadele palatelor de pe ambele părţi 
Francesca îl instruise bine, atrăgându-i atenţia asupra lor în 
nenumăratele lor plimbări pe Canal. In artă şi în arhitectură, 
ca şi în dragoste, ea îi fusese călăuză. Observă că mergeau 
de la nord spre sud, îndepărtându-se de terraferma, spre 
San Marco şi lagună. La dreapta întrezări Fondaco dei 
Turchi, o clădire în ruină care adăpostise cândva bazarul 
venețian al negustorilor turci. Aproape vizavi de el, pe 


TITI 


164 


TITI 


stânga, se înălța Palazzo Vendramin-Calergi, unde murise 
Wagner, singur şi nebun. 

Numele palatelor şi ale familiilor care locuiseră în ele i 
se perindară prin minte ca un şir de fantome cenuşii: 
Bastaggiă, 

Errizo, Priuli, Barbarigo, Pesaro, Fontana, Morisini - o 
adevărată litanie a morţilor, ale căror case măreţe se 
înălţau ca nişte morminte din apa scăldată în lumina lunii. 
Ştia că ceva nu se potrivea. Dar ce? 

Ajunseră la Ca' d'Oro, cu basoreliefurile sale aurite şi 
capitelurile albe, strălucind în lumina sutelor de torţe, în 
timp ce fiecare fereastră era luminată de mii de lumânări. 
In alternanţa de aur, lambriuri roşii şi albastre, chinovar şi 
aquamarin, tremurau razele lunii. 

Barca trecu mai departe, spre Ca' da Mosto, situată la 
începutul meandrei prin care Canalul coteşte către Ponte di 
Rialto. Intoarseră încet de-a lungul buclei largi. Podul îi 
apăru în faţa ochilor ca o corabie uriaşă, cu luminile aprinse 
la ferestrele prăvăliilor care alcătuiau partea sa centrală. 
Deodată, în depărtare, la vest de pod, cerul se umplu de 
steluțe luminoase.  Artificiile  explodară fără zgomot 
deasupra pieţei San Polo. Rachetele poleiră noaptea în roşu 
şi auriu. Mingile de foc săriră în aer, împrăştiind o ploaie de 
steluțe, ca un curcubeu. Focul cădea în cascade, luminând 
acoperişurile, foişoarele şi vârfurile turnurilor înalte. 

In lumina artificiilor, văzu limpede faţada clădirii de pe 
stânga, de care se apropia. Recunoscu Fondaco dei 
Tedeschi, un complex din secolul al şaisprezecelea care 
găzduise apartamentele, birourile si depozitele vechii 
colonii germane de negustori. Fațada şi o latură a clădirii 
sclipiră în culori. Zidurile erau acoperite de două mari 
fresce, pictate de doi artişti geniali. Îşi aminti numele lor: 
Giorgione şi Tiţian. Amândoi fuseseră convocați după ce un 
incendiu distrusese edificiul original, în 1505. 


165 


TITI 


Şi tot acolo îşi dădu seama, ca şi cum acea parte a 
creierului său care dormea s-ar fi trezit brusc şi i-ar fi şoptit 
la ureche cumplitul adevăr, acolo se găsea teribila greşeală, 
adevărata demenţă. Frescele n-ar fi trebuit să existe. Cea a 
lui Giorgione căzuse în ruină, mai rămăsese din ea doar un 
fragment, la galeria Accademia, singura lui operă dovedită 
ca fiind autentică. Cea a lui Tiţian nu mai era decât un 
amestec ceţos de culori şterse pe zidul clădirii, amintire a 
gloriei trecute şi nimic mai mult. Însăşi vechea Fondaco era 
acum un oficiu poştal mohorât, fără vibraţie artistică. 

Se întoarse cu gândul la toate locurile prin care trecuse. 
Fondaco dei Turchi n-ar fi trebuit să fie într-o stare de 
degradare atât de avansată: fusese reconstruită în secolul 
trecut şi, mai târziu, devenise muzeu. Pe acoperişul de la 
Palazzo Vendramin trebuia să fie o pădure de antene de 
televiziune. lar stratul de aur şi culorile vopselelor se 
cojiseră de mult de pe palatul aurit al Contarinilor. 

Acum nebunia se instală în el şi i se încolăci în corp, ca 
un şarpe. Pe canal nu văzuse nici un motoscafo, nici un 
vaporetto, nici un fel de ambarcaţiune cu motor. Gondolele 
nu mai aveau felze din secolul trecut. Nu trecuse pe lângă 
nici un imbarcadero înţesat de lume aşteptând să se urce la 
bordul mijloacelor de transport în comun pe apă. Nu existau 
nici şalupe de poliţie, nici vigili urbani, nici ambulanţe, nici 
becuri electrice. 

Ridică privirea. Erau aproape sub pod. Deasupra lui, 
siluete întunecate se înghesuiau la parapet şi se uitau în 
jos, la el. Purtau pelerine negre şi tricornuri, iar pe feţe 
aveau măşti albe, cu cioc, ca nişte păsări de pradă; era 
bauta, costumul de carnaval din secolul al optsprezecelea. 

Gondola alunecă fără nici un zgomot sub bolta joasă. 
Luminile se stinseră. Totul se cufundă în beznă. 


166 


DOUĂZECI ŞI CINCI 


— Vă simţiţi bine? 

Patrick se ridică pe jumătate în pat, tremurând. Cineva 
aprinsese lumina. Makonnen. li auzi din nou vocea. 

— Vă simţiţi bine, domnule Canavan? 

Era transpirat. Când închidea ochii, vedea în continuare, 
în întuneric, Canalul şi măştile albe care se uitau la el de pe 
pod. 

— Da, şopti el. Mă simt bine. Nu vă faceţi probleme. 
Totul e în ordine. Stăteau împreună într-o cameră dintr-o 
mica pensiune de pe Rio della Verona. Cu o zi înainte 
zburaseră. de la Glasgow la Roma şi luaseră primul tren 
spre Veneţia. Cât e ceasul? întreba Patrick. 

— E trecut de patru. Aţi strigat în somn. In italiană. Aţi 
strigat în italiană. 

— Ce spuneam? 

Makonnen ezită. 

— Nu... nu ştiu exact N-am înţeles toate cuvintele. O 
dată aţi strigat „Chi e /ei? Dove mi sta portando? - Cine 
sunteţi? Unde mă duceţi?” 

Erau cuvintele pe care încercase să i le adreseze 
gondolierului. Nu uitase. Nu uitase nimic. Gondola, fațadele 
întunecate, podul scăldat în lumina artificiilor; amintirea lor 
era vie şi clară, ca aceea a halucinaţiei pe care o suferise la 
Dubim Dar acesta fusese un vis, nimic mai mult. 

— De ce vă temeţi atât de tare domnule Canavan? Ce 
este? 


167 


5 


Patrick simţea cum i se răcea transpiraţia pe piele. 
Noaptea era răcoroasă. Simţea umezeala generală a 
Veneţiei, înălțându-se din canalul micuţ de afară. 

— Ştiţi de ce mă tem, răspunse el. 

— Nu, replică preotul. Nu mă refer la asta. De asta mă 
tem şi eu. E firesc. Aveţi dreptate să vă temeti. Dar mai e şi 
altceva. Dumneavoastră vă temeţi de altceva. 

Patrick nu răspunse imediat. Nu-i spusese nimic lui 
Makonnen despre fotografia Francescăi sau despre 
descoperirea că obiectul acela în faţa căruia stătea era 
propriul ei mormânt. Nu avusese timp să se gândească 
serios la asta. Nu vorbise nici despre halucinaţia de la 
Dublin. 

— Spuneti-mi, părinte, începu el, credeţi în stafii? 

Makonnen îl privi încurcat. 

— Stafii? Nu m-am gândit niciodată... Trebuie să ştiţi că 
Biserica nu încurajează oamenii să se joace cu 
supranaturalul. Făcu o pauză. Credeţi că aţi văzut o stafie? 
De asta vă temeţi? De o stafie? 

In glasul preotului nu era nici urmă de ironie sau reproş. 
Oamenii se temeau de morţi, era normal. În Etiopia, ca şi în 
alte regiuni din Africa, lumea morţilor nu era perfect 
separată de cea a viilor. 

Patrick se înfioră. 

— Ascultaţi, părinte, eu nu prea ştiu nici dacă cred în 
Dumnezeu, cu atât mai puţin în stafii. Dar... 

Cu multă precauţie, îi explică lui Makonnen ce 
descoperise. Scoase fotografia Francescăi din buzunar si i-o 
arătă. Inscripţia de pe mormânt se vedea clar, nu era nici o 
umbră de îndoială. Doar identitatea Francescăi rămânea 
îndoielnică. Pentru Makonnen, nu pentru Patrick. Când 
termină, preotul rămase un timp tăcut. Stăteau întinşi în 
paturile reci, ascultând apa care clipocea pe marginile 
canalului. 


168 


TITI 


— De asta aţi venit la Veneţia? întrebă, în cele din urmă, 
Makonnen. Ca s-o găsiţi pe femeia aceasta? Credeţi că n-a 
murit că cineva v-a făcut o farsă de o mare cruzime. Asta 
e? 

— Am venit aici ca să-l găsesc pe Migliau. Ca să văd ce 
ştie despre Pesach. 

— Dar vreţi să aflaţi şi adevărul. Vreţi s-o găsiţi pe 
femeia aceasta, dacă mai e în viaţă. Dacă nu e, totuşi, o 
stafie. E adevărat, nu-i aşa? 

Patrick încuviinţă din cap. Era adevărat. Până în acel 
moment nu recunoscuse nici faţă de el însuşi. De aceea 
alesese Veneţia şi nu Roma ca punct de pornire al 
investigaţiei lor. Dar nu spuse nimic despre halucinație sau 
despre claritatea visului. Erau oare legate în vreun fel? 
Poate trebuia să consulte un doctor. Poate stresul ultimelor 
săptămâni, combinat cu presiunile care-l determinaseră să 
părăsească Compania... 

— Stingeţi lumina, părinte. Haideţi să dormim puţin. 
Trebuie să pornim devreme dimineaţă. 


Se trezi la şapte, neodihnit. Makonnen era deja treaz şi 
murmura rugăciuni într-un colţ, sub un mic crucifix de 
bronz. Era îmbrăcat în hainele pe care i le cumpărase 
Patrick din Belfast, a doua zi după fuga de la Glendalough: 
un pulover gros, ruginiu, pantaloni maro şi bocanci cafenii. 
Încă părea stânjenit în noile sale haine, ca şi cum faptul de 
a fi preot era, ca o carapace, între carne şi veşmintele 
străine, laice, pe care era obligat să le poarte. La început se 
împotrivise ideii de a-şi schimba sutana cu aceste haine noi, 
dar Patrick îl convinsese că era esenţial pentru siguranţa 
lui. Undeva, ochi nevăzuţi puteau să stea la pândă după un 
preot negru. Makonnen nu-şi putea schimba culoarea, dar 
putea măcar să nu-şi afişeze ocupaţia în văzul lumii. 

De la Glendalough porniseră direct spre Dublin. Pe 
moment, nu-i urmărise nimeni; era evident că moartea 


TITI 


169 


TITI 


cumplită a lui Van Doren scosese elicopterul din funcţiune 
şi-i răvăşise pe agenţii rămaşi în viaţă. Patrick condusese ca 
un nebun pe străduţele întortocheate, iar Makonnen stătuse 
lângă el perfect nemişcat şi supus, holbându-se la conul de 
lumina din faţă, ca şi cum ar fi fost împietrit de apariţia unei 
fiinţe îngrozitoare din bezna înconjurătoare. 

In Dublin se opriseră doar atât cât să scoată bani de la 
un automat de pe stradă si să închirieze o maşină nouă de 
la Boland, de pe strada Pearse. Lăsaseră Mercedes-ul lângă 
Colegiul Trinity; cu puţin noroc, aveau să treacă zile până 
să descopere cineva că fusese abandonat. La ora şapte se 
aflau pe şoseaua Swords, îndreptându-se spre nord. O oră 
mai târziu, se apropiau de graniţă. 

Din instinct, Patrick acţionase prudent. Granița irlandeză 
era uşor de trecut... şi uşor de supravegheat. Cunoştea o 
şosea interzisă care cotea spre est după Dundalk. Mergea 
de-a lungul falezei golfului Dundalk, apoi o lua spre Newry, 
trecând pe lângă Carlingford Lough. Ştia că era imposibil să 
străbată acest drum noaptea. Şoseaua şerpuia şi se 
răsucea neîncetat, iar în unele locuri se apropia la doar 
câteva picioare de marginea falezei; fără faruri ar fi fost 
sinucidere curată. Dar farurile ar fi atras atenţia grănicerilor 
britanici care pândeau traficul ilegal. 

Petrecuseră noaptea la un motel din Dundalk şi 
plecaseră a doua zi, dis-de-dimineaţă. Patrick aşteptase 
până când drumul naţional se eliberase de maşini şi apoi 
întorsese la dreapta. Era un simplu drum de ţară, pe care 
se turnase asfalt. După ce urca o serie de serpentine, 
şoseaua ieşea deasupra mării. Dincolo de aceasta se 
vedeau munţii. Şi un râu învăluit în mătase, care cobora 
spre ea, O mare roşie, o mare verde şi o mare albastră, 
cuprinse de văpaia răsăritului, iar deasupra munţii masivi şi 
plini de ceaţă. 

Curând după aceea trecuseră graniţa, deşi nu văzuseră 
nici o bornă care să indice acest lucru. Nu întâlniseră nici un 


TITI 


170 


TITI 


obstacol în drum. Nu după mult timp, se aflau din nou pe 
şoseaua principală şi intrau în Newry. 

Străbătuseră în tăcere o lume schimbată. Makonnen era 
într-o dispoziţie sumbră, care se potrivea cu peisajul. La 
fiecare colţ era câte o biserică; o forţa religioasă oarbă, 
obsesivă, creştea ca un cancer în inima acestui ţinut 
întunecat. Pe copacii de la marginea drumului, la fel de des 
ca semnele de circulaţie, erau bătute în cuie plăcute de 
tablă pe care fuseseră înscrise avertismente pentru 
necredincioşi: „Pregătiţi-vă să-l întâlniți pe Dumnezeu!”, 
„lisus Hristos a murit pentru păcatele voastre”, „Trebuie să 
renaşteţi.” 

După o scurtă oprire la Belfast, pentru a încasa bani şi a 
schimba maşina, porniseră spre Lame. Ajunseseră în port 
pe la mijlocul după-amiezii şi trecuseră cu feribotul în 
Scoţia. Nu-i oprise nimeni. Nici la Lame, nici la Stranraer nu 
trecuseră prin puncte de control. Pentru prima oară de când 
părăsiseră Glendalough, Patrick răsuflase mai liniştit. 

Din Glasgow erau zboruri regulate spre Roma. 
Preferaseră să rămână acolo peste noapte pentru a lua 
cursa British Caledonian/Alitalia de la ora 7:40, via 
Amsterdam, decât să treacă prin Heathrow. Makonnen mai 
avea încă paşaportul. Sosirea lui la aeroportul Fiumicino 
avea să fie înregistrată, dar nu avea cum să evite acest 
lucru. La Roma, luaseră primul rapido spre Veneţia, unde 
ajunseseră după lăsarea întunericului. Numai patruzeci şi 
opt de ore trecuseră de la evadarea din Glendalough. 
Timpul părea mult mai lung. 

— Aţi reuşit să dormiţi? 

Makonnen îşi terminase rugăciunea şi stătea în picioare, 
cu o atitudine uşor defensivă, ca şi cum felul în care cădea 
lumina i-ar fi dezvăluit o faţă necunoscută a lui Patrick. 

— Da, foarte bine, mulţumesc. 

— N-aţi mai visat? 


171 


TITI 


Patrick clătină din cap. Faptul că îşi amintea visul era 
neobişnuit. Nu i se mai întâmplase niciodată aşa ceva, 
atâta claritate, atâta bogăţie de detalii. 

— Cred că ar fi bine să luăm micul dejun, zise el. Vreau 
să stabilim ce facem în continuare. 

Era prima oară când unul din ei aducea vorba despre 
planurile de viitor. Fiecare etapa a evadării lor trecuse în 
următoarea, fiecare destinaţie urmase firesc celei dinainte, 
ca şi cum ar fi fost purtaţi de o forţa a naturii. Nu existase 
nici un plan, nici o intenţie. 

Luară micul dejun într-un salonaş de la parter, cu 
vedere spre canal. Patrick privi pe fereastră la cortina grea 
a luminii palide de iarnă care se lăsa, pe neaşteptate, peste 
apă. Priveliştea nu avea nimic deosebit: faţada degradată a 
unui mic palazzo, scorojită şi pătata de vreme şi de 
umezeală. Dar aceasta îi spunea lui Patrick tot ce voia să 
ştie: că era din nou la Veneţia, că nu putea fi nicăieri în altă 
parte. Parcă nici nu fusese plecat vreodată. 

Varul galben se cojea de pe cărămizi, cum se desface 
carnea de pe oase. Din loc în loc, belciuge mari de fier 
legau cărămizile una de alta. Jumătate din ferestre erau 
acoperite cu gratii, dând impresia că locul ascundea o 
închisoare sau un azil de nebuni. Sus de tot, o singură 
fereastră era deschisă, iar cineva atârnase la aer un covor. 
Pe un pervaz, mai jos, stătea o pisică mare, albă, cu un ochi 
albastru şi unul galben; numai Dumnezeu ştia cum reuşise 
să se caţere acolo şi cum avea să se mai dea jos. 

Patrick era obosit. Greutatea trecutului era mare în 
acest loc, apăsând toate lucrurile şi toţi oamenii. Nici măcar 
în centrul oraşului Cairo sau în sudul Damascului nu simţise 
atât de puternic prezenţa trecutului. Aici avea impresia că 
se putea arunca o punte între el şi prezent că se putea 
deschide o fisură în zidurile care separau anii unul de altul. 
Işi întoarse privirea de la scena de afară şi turnă cafeaua 
neagră, tare, în ceaşca lui Makonnen. 


TITI III 


172 


5 TITI 


— Părinte, ceea ce vreau să vă cer s-ar putea să fie 
foarte riscant. Dacă nu vă simţiţi în stare, nu trebuie decât 
să-mi spuneţi. Nu vreau să vă oblig să faceţi nimic. 

Preotul îşi ridică privirea din ceaşca de cafea şi-i 
răspunse cu un zâmbet cam mohorâăt. 

— Mă tem că am fost deja obligat de împrejurări. Nu eu 
am ales să vin aici. Nu eu am ales să fiu implicat în 
povestea asta. Dar sunt aici. Şi sunt implicat Sorbi dm 
ceaşcă şi întinse puţin unt pe o brioşă. Fiindcă veni vorba, 
nu cred că ar fi bine să vă audă cineva spunându-mi 
„părinte”, nu-i aşa? Numele meu de botez e Assefa. lar eu 
pot să vă spun Patrick? 

Patrick încuviinţă din cap. Erau singurii oaspeţi în mica 
sală de mese, dar chiar şi pereţii aveau urechi - mai ales 
pereţii venețieni, îşi spuse el. 

— Foarte bine. Fii atent. Supravegherea lui Migliau 
trebuie să cadă în sarcina ta. Află tot ce poţi: programul lui 
zilnic, acţiunile din următoarele câteva zile, orice lucru 
neobişnuit pe care l-au observat oamenii. 

— Dar nu pot să-mi fac, pur şi simplu, apariţia la 
biserică şi să pun întrebări. Asta ai putea s-o faci tu. Te dai 
drept scriitor sau jurnalist american. Jurnaliştii americani 
sunt un fel de molimă - când se apropie, nimeni nu se 
gândeşte decât cum să scape mai repede din calea lotr. 
Dar cine a auzit vreodată de presa etiopiană? 

Patrick băgă în gură o bucăţică de focaccia şi o înghiţi 
cu puţină cafea. 

— Cunoşti pe cineva la Veneţia? Vreun prieten de la 
seminar sau de la Academie? 

Assefa medită. Toţi prietenii lui de la Accademia 
Pontificia intraseră în serviciul diplomatic, majoritatea în 
străinătate. lar prietenilor de la seminar le pierduse urma. 
Apoi îşi aduse aminte de Claudio Surian. Era în al patrulea 
an de pregătire pentru preoţie, când, destul de neaşteptat, 
îşi abandonase vocaţia. El şi Assefa fuseseră prieteni 


TITI 


173 


TITI 


apropiaţi, dar nici măcar Assefa nu ştia cât de serioase 
fuseseră problemele lui Claudio. Acesta refuzase să-i 
răspundă la scrisori şi-i dăduse de înţeles destul de limpede 
că o vizită n-ar fi fost deloc binevenită. 

— Da, răspunse Assefa, am un prieten vechi aici. Nu e 
preot, dar s-ar putea să cunoască răspunsul la unele din 
întrebările tale. lar la celelalte sunt sigur că va şti cum să-l 
găsească. 

— Perfect. Dar să-ţi promită ca nu va spune nimănui 
Trebuie să înţeleagă că viaţa ta e în pericol. Spune-i atât 
cât e nevoie, ca să-l faci conştient de asta, dar nu mai mult 

— Inţeleg. Nu-ţi face probleme, va fi foarte discret. 
Assefa îşi goli ceaşca şi întinse mâna după ibric. Şi tu? Ce ai 
de gând să faci? 

Patrick se uită la zidul de pe malul opus. Era atât de 
aproape, încât avea impresia că-l putea atinge cu mâna. 
Aşa era şi trecutul, la distanţa unui braţ. Şi totuşi, se putea 
îneca în apele care-l despărţeau de el. 

— Am şi eu nişte prieteni vechi de revăzut, răspunse el. 
Dacă mai trăiesc. Şi dacă vor să mă primească. 

Assefa întinse nuna şi o aşeză pe mâna lui Patrick. 

— Fii atent, Patrick. Cineva intrase în sală şi se aşeză la 
câteva mese de ei. Ai repetat de mai multe ori că viața mea 
e în pericol. Mi-ai salvat-o deja de două ori şi îţi sunt 
recunoscător. Dar mă tem mai mult pentru tine decât 
pentru mine. Eu îmi pot pierde doar viaţa. Dar tu, Patrick, 
mă tem că îţi poţi pierde sufletul. 


174 


DOUĂZECI ŞI ŞASE 


Şalupa-taxi se legăna şi se scufunda pe valurile 
puternice, aruncând în urmă o perdea de stropi. Afară, în 
spaţiul deschis, vântul se înteţea. Burniţa fină reducea 
vizibilitatea şi acoperea geamurile cabinei înguste cu un 
strat de condens. Barca cu motor o luase pe ruta cea mai 
directă spre San Michele: în jos, prin Cannaregio, pe Canale 
della Misericordia şi apoi afară, în lagună. 

Oriunde s-ar fi aflat adevărul, căutarea lui Patrick 
începea de aici, de pe insula-cimitir a Veneţiei. Trebuia să 
reia firul de unde îl lăsase, cu optsprezece ani în urmă. Era 
la Dublin când primise vestea morţii Francescăi. Plecase la 
Veneţia ca să-şi viziteze o mătuşa bătrână, iar el rămăsese 
ca să recupereze cursurile după vacanţa de Crăciun. 
Telegrama ajunsese la el o săptămână mai târziu: 
TERRIBILE INCIDENTE. FRANCESCA MORTA. FUNERALE 
DOMATTINA. ALESSANDRO CONTARINI. 

Abia după ce ajunsese la Veneția, devenise conştient de 
realitatea morții ei, ca şi cum ar fi primit un pumn puternic, 
care-i tăiase răsuflarea şi-i lăsase o durere surdă în tot 
corpul. li spuseseră că se înecase în timp ce se plimba 
singură cu barca, în lagună; corpul îi fusese recuperat de 
nişte pescari care văzuseră accidentul. A doua zi, obosit şi 
amorţit, urmase cortegiul funerar într-o gondolă îndoliată. 
Grand Canal fusese în întregime în ceaţă, iar peste laguna 
se lăsase un frig muşcător. 

Tatăl, mama şi fraţii ei fuseseră politicoşi, dar distanţi. 
Nu fuseseră niciodată de acord cu relaţia lor şi acum nu mai 
vedeau nici un motiv sa-l accepte în cercul lor restrâns de 
TITI 


175 


TITI 


familie. Erau Contarini, descendenţi ai dogilor, bogaţi, 
mândri şi puternici. li dăduseră de înţeles foarte dar că nu 
era binevenit să mai rămână după încheierea ceremoniilor 
funerare, aşa că a doua zi după înmormântare se întorsese 
la Dublin cu durerea intactă: neîmpărtăşită şi, în ultimă 
instanţă, nerecunoscută, crescuse în sufletul lui ca o 
infecţie, ani de-a rândul, şi lăsase râni de nevindecat. 

Când micuțul motoscafo se apropie de debarcaderul din 
capătul de nord-vest al insulei, Patrick zări, exact în faţă, o 
procesiune funerară. Un cortegiu de gondole învăluite în 
negru se străduia să ţină ritmul cu dricul motorizat din 
frunte. În faţă, membrii cei mai importanţi ai cortegiului 
stăteau nemişcaţi în ploaia din ce în ce mai deasă, 
îmbrăcaţi în haine negre, groase. Din mulţimea de umbrele 
negre, ieşea în evidenţă, ca un gest obscen, una de un roşu 
intens. Dricul era împodobit cu panglici închise la culoare, 
care fluturau ude de ploaie şi de valurile mării. 

Rămaseră în larg până când procesiunea acostă. Patrick 
parcursese un cerc întreg. Nu s-ar fi mirat dacă ar fi 
recunoscut câteva chipuri în procesiune sau dacă ar fi văzut 
pe cineva făcându-i semn să se apropie de groapă. 

Cortegiul îşi urmă drumul său lugubru pe lângă 
chiparoşi întunecaţi şi monumente mohorâte de granit şi de 
marmură. Sicriul era drapat în negru şi auriu şi acoperit cu 
flori de iarnă. In fruntea procesiunii mergea un preot înalt, 
cu capul plecat, citind rugăciuni dintr-o carte îmbibată de 
ploaie. 

Patrick îi spuse cârmaciului să aştepte şi păşi pe 
platforma debarcaderului. Trecu direct pe sub o boltă lipită 
de biserica ce străjuia intrarea. De acolo începea moartea, 
sub forma lespezilor uriaşe de piatră, înălțate din dragoste 
şi acoperite cu graffiti din mai puţină dragoste. 

Cimitirul era atent construit. Data de la sfârşitul 
secolului al optsprezecelea, când Napoleon dăduse ordin ca 
morţii Veneţiei să fie înmormântați aici. Era un mic orăşel, 


TITI 


176 


TITI 


un labirint complicat de străduţe, alei şi treceri. Cupolele 
spălate de ploaie, acoperişurile triunghiulare şi bolțile 
mausoleelor întunecate alcătuiau o linie frântă ce se 
proiecta pe cerul gri ca piatra. Monumente înalte de 
marmură de Carrara dominau locurile de odihna ale celor 
din clasa mijlocie şi pietrele de căpătâi demne de milă ale 
săracilor. Porţi de fier forjat duceau spre uşi grele, cu 
stucaturi. Dar nimeni nu ieşea şi nu intra, iar ferestre nu 
existau nicăieri. 

Pe străduţe nimeni nu cânta, nu râdea şi nu se juca. Din 
loc în loc, vizitatorii se opreau să citească inscripţiile de pe 
câte un monument sau se aplecau să aşeze flori pe câte un 
mormânt Patrick nu ţinea minte exact unde îşi construise 
familia Contarini cripta. Se plimba pe aleile îmbibate cu 
apă, devenind din ce în ce mai dezorientat cu fiecare colţ 
pe care îl dădea. Ploaia cădea într-un şuvoi continuu. 
Oriunde se întorcea, i se deschidea în faţă panorama altor 
morminte mute. Chipuri inexpresive de îngeri, Fecioare de 
marmură albă şi Hristoşi crucificaţi pe piatră îi întorceau 
privirea. Îi era frig. Un frig amarnic. 

Trecu o oră îngrozitoare în care îşi târî picioarele de la 
un mausoleu la altul, până când găsi mormântul. După o 
cotitură, îl văzu înălțându-se sumbru în ploaie la capătul 
unei alei lungi; era un monument în stil roman, flancat de 
câte un obelisc şi străjuit de sfincşi scheletici cu chipuri de 
femei. 

Când ajunse mai aproape, văzu că fusese lăsat în 
paragină. Gardul care-l înconjura ruginise şi căzuse în multe 
locuri. Buruieni creşteau unde înainte fusese iarbă. Treptele 
care duceau la uşă erau sparte şi năpădite de ierburi. Poate 
că totuşi se înşelase. Dar numele familiei, sculptat cu litere 
mari deasupra intrării, era încă vizibil; CONTARINI. 

Se simţi singur şi i se făcu o frică teribilă. Cu un gest 
involuntar, se uită înapoi peste umăr, de-a lungul aleii 
mărginite de chiparoşi care ducea la mormânt. Nu era 


III 


177 


TITI 


nimeni. Îl trecu un fior. O întreagă armată de fantome se 
adunase în jurul lui şi se înghesuiau în el, îi inhalau 
răsuflarea, îi sărutau buzele şi îi lingeau carnea pentru un 
strop de căldură. lar pe treptele sparte, în ruină, aştepta cu 
ochii stinşi fantoma Francescăi. 

Scutură din cap şi rămase din nou singur. Parcurse 
tulburat cei câţiva paşi până la poartă. Aceasta nu cedă 
eforturilor sale; un lacăt greu, ruginit o ţinea bine închisă. 
Renunţă şi merse de-a lungul gardului până într-un loc de 
unde se rupseseră câteva gratii Se strecură înăuntru şi se 
trezi pe un teren spongios, între buruieni care îi ajungeau 
până la genunchi. Pe măsură ce se apropie de trepte, simţi 
o apăsare pe piept şi începu să respire mai greu, neregulat. 

Dio ha chiamato a se la nostra sorella Francesca... Îşi 
aminti cum preotul de la înmormântarea Francescăi îi 
asigura pe cei îndoliaţi de viaţă veşnică. Se strânseseră în 
jurul mormântului, fără o ordine anume, iar preotul se 
urcase pe trepte, cu faţa spre coşciug şi proclama învierea 
trupului într-un lăcaş al oaselor. 

Ma Cristo, primogenito di coloro che  risorgono, 
transformeră... 

Stând singur şi nemângâiat aşteptând ca fraţii ei să o 
ducă în mormânt Patrick simţise cum i se topeşte credinţa 
şi se risipeşte ca ceața deasupra lagunei. 

După aceea intrase în mausoleu şi se alăturase şirului 
de prieteni şi rude care defilau încet prin faţa firidei în care 
fusese aşezată. El dorise să o mai vadă o dată, dar sicriul 
fusese închis. Placa cu numele ei şi datele naşterii şi morții 
fusese deja fixată la locul ei. O atinsese şi se aplecase să o 
sărute, dar cineva îl înghiontise din spate, iar el se poticnise 
înainte şi, astfel, o părăsise pentru totdeauna. 

In seara aceea, tatăl ei îl chemase în biroul său şi îi 
oferise bani. La momentul respectiv se gândise că era o 
simplă mită, o douceur plătită unui pretendent nepotrivit şi 
nedorit ca să dispară din viaţa fiicei favorite. Dar fiica lui 


TITI 


178 


TITI 


Alessandro Contarini era moartă. Nu fusese nimic grosolan 
sau nedelicat în maniera în care îi oferise banii. Numai 
arrivistes sunt neîndemânatici în astfel de probleme. 
Averea Contarinilor era veche de secole, iar noblețea lor şi 
mai veche. 

— Patrick, per favore, non fare lorgolioso. Te rog, 
Patrick, încearcă să nu fii atât de mândru. Acceptă oferta 
mea. Ai nevoie de o vacanţă, de puţin timp cu tine însuţi, ca 
să-ţi revii după pierderea suferită. 

Cuvintele contelui fuseseră prevenitoare, aproape 
amabile, dar Patrick simţise în spatele lor tăişul unui 
ultimatum. Refuzase banii, dar plecase a doua zi. Abia după 
ce se întorsese în Irlanda îşi dăduse pentru prima oară 
seama că nu văzuse pe nimeni din familia Francescăi 
vărsând măcar o lacrima pe tot parcursul scurtei sale vizite. 
De atunci nu-i mai contactase niciodată, şi nici ei pe el. 

Se gândi că uşa masivă putea fi încuiată, ca şi poarta, 
dar cu puţin efort reuşi să o întredeschidă. Uşa era făcută 
din lemn de chiparos şi acoperită cu plăci de bronz ce 
închipuiau scene clasice şi creştine. Figuri solemne 
mergeau în procesiune cu frunze de palmier sau aduceau 
sacrificii la altare împodobite cu flori Atât bărbaţii cât şi 
femeile purtau veşminte largi, romane, trase peste cap şi 
lungi până la călcâie. Sus de tot, Adam şi Eva se ghemuiau 
goi şi vinovaţi sub Pomul Vieţii. Moise îi scotea pe copiii lui 
Israel din Egipt. Avraam îşi aşeza propriul fiu, ca jertfă, pe 
un altar înalt. 

Pe o altă placă, lisus îl învia pe Lazăr din morţi. lar în 
centru, grupul ucenicilor înlăcrimaţi aşeza trupul Domnului 
lor crucificat în mormânt. Ceva în scena aceasta era foarte 
ciudat, dar Patrick nu observă imediat. 

Inainte de a căuta un taxi, cumpărase o lanternă micuță 
de la un magazin de pe Merceria. O aprinse şi se strecură 
prin spaţiul uşii pe jumătate deschise. 


179 


TITI 


Se trezi într-o încăpere vastă, neluminată, plină de 
pânze de păianjen. Raza lanternei trecu repede peste 
pereţi. |. spatele lespezilor de marmură dormeau generaţii 
de Contarini. Intr-un colţ, firide goale îşi aşteptau viitorii 
oaspeți. 

Se deplasă încet de la o lespede la alta, citind 
inscripţiile. Găsi locul de odihnă al Lucreziei Contarini, 
mătuşa la care era în vizită Francesca în momentul morții. 
Lângă ea fusese înhumată mama Francescăi, Caterina: La 
Contessa Caterina Contarini. 25 Februario 1920-18 Marzo 
1977. Hic iacet pulvis cinis et nihil. Aici zace praf, cenuşă şi 
nimic, Murise la şase ani după Francesca. Intr-o vază fără 
apă, sub fotografia ei ștearsă, stăteau câteva flori ofilite. 

Deşi căută cu mare atenţie, nu reuşi să găsească 
nicăieri mormântul Francescăi. O luă din nou de la capăt şi 
urmări sistematic plăcile, trecând de la una la alta cu 
meticulozitatea unui arheolog. Nimic. Simţi că-i îngheaţă 
inima. Nu era posibil. Fusese aici, degetele lui îi atinseseră 
numele. Cu mâna tremurătoare, scoase fotografia ei din 
buzunar. Lespedea era aşa cum şi-o amintea. Şi acolo, chiar 
lângă ea, era marginea altei lespezi Doar câteva litere se 
vedeau, dar era de ajuns ca să-şi dea seama că cel de-al 
doilea mormânt era al bunicii Francescăi. Şi că mama 
Francescăi zăcea acum în firida în care fusese introdus 
sicriul Francescăi. Hic iacet pulvis cinis et nihil. 


180 


DOUĂZECI ŞI ŞAPTE 


Afară, ploaia continuaă să cadă într-un ritm statornic. 
Cimitirul părea să se fi golit de oameni şi, în timp ce se 
întorcea pe acelaşi drum, pe lângă îngerii înlăcrimaţi şi 
busturile sau fotografiile idealizate ale morţilor, observă că 
procesiunea funerară pornise deja înapoi spre oraş. Veneţia 
era ascunsă în spatele unei cortine cenușii, despărțită de 
morţii săi printr-un canal îngheţat, biciuit de ploaie. 

In incinta mănăstirii găsi un tânăr călugăr franciscan 
care se oferi să-l conducă la sacristan. Vechea mănăstire 
San Cristofero era de mult închisă. Acum o obşte mică de 
călugări muncitori vieţuia pe lângă biserica de pe insulă, o 
clădire de o severitate clasică, proiectată de Coducci în 
secolul al cincisprezecelea. Principala sarcină a călugărilor 
era să netezească drumul din Veneţia până la mormânt. 
Ingrijeau cimitirul, supravegheau  înmormântările şi 
întâmpinau fiecare convoi funerar care ajungea, stoic sau 
scăldat în lacrimi, la debarcader. 

Sagrestano avea un mic birou în clădirea principală a 
mănăstirii încăperea era, practic, goală, lipsită de orice lux 
sau frumuseţe, ca un fel de anticameră a mormântului. 
Ferestrele murdare dădeau exact spre cimitir. Tânărul 
călugăr încălţat în sandale îl invită pe Patrick să ia loc, se 
întoarse si dispăru. Zece minute mai târziu, sagrestano 
apăru în cadrul uşii şi se prezentă ca fratele Antonio. 

Işi dădu jos de pe cap gluga plină de apă şi îşi trase un 
scaun lângă masa de metal vopsită în verde, care constituia 
singura suprafaţă de lucru din încăpere. Era destul de 
bătrân, cu câteva fire de păr demne de milă pe chelia 
TITI 


181 


TITI 


zbârcită, într-o vagă imitație de tonsură. Era de o gravitate 
aproape şocantă, tinzând spre severitate. Poate că lunga 
viaţă petrecută printre morţi îi adâncise pe chip urmele 
vacarmului existenţei pământeşti. Sau poate că, pur şi 
simplu, îmbătrânise şi devenise ursuz, ca toţi ceilalţi. Ochii 
lui mici şi adânciţi în orbite îl scrutară pe Patrick timp de o 
jumătate de minut şi, abia după aceea, vorbi. 

— Buon giomo. Posso parlare Italiano? întrebă el. 

Avea o voce hârâită şi astmatică. 

— Ma certo. 

— E un lucru neobişnuit, zise el. Primim puţini vizitatori 
străini aici la San Michele, mai ales în acest anotimp. Insula 
nu se află pe itinerariile turistice. In fiecare an, câţiva 
admiratori ai baletului rusesc vin să-i aducă omagiu unui 
oarecare Diaghilev, care e înmormântat în cimitirul ortodox. 
Încă şi mai puţini aduc flori la mormântul unui englez numit 
baronul Corvo. Presupun că i-au citit cărţile. N-aş putea să 
vă spun. Eu n-am citit nici una. Mi s-a spus că sunt cărţi 
defăimătoare. Şi că a fost un om de o mare depravare. ŞI 
nici măcar n-a fost baron. Se opri, sesizând nerăbdarea lui 
Patrick. Îmi pare rău, signore, dar trebuie să înţelegeţi că 
suntem la San Michele, nu la Pere Lachaise sau la 
Montmartre. Aici n-o să găsiţi nici un Chopin, Proust, 
Delacroix sau Oscar Wilde. Pentru asta trebuie să mergeţi 
la Paris. Dar biserica noastră e foarte frumoasă. E cel mai 
timpuriu exemplu de arhitectură renascentistă venețiană. 
Avem trei piese de altar de Carona şi un bust al lui Bemini. 
Fiul, nu tatăl. Unul dintre călugării mai tineri v-ar arăta 
bucuros împrejurimile. 

Patrick clătină din cap. 

— N-am venit aici în căutare de celebrităţi, spuse el. Am 
venit să găsesc mormântul unei... vechi cunoştinţe. Dar am 
nevoie de ajutorul dumneavoastră. 


182 


TITI 


Bătrânul se mai relaxă puţin. Căutarea unui mormânt 
era un lucru mai de înţeles. incepu să respire puţin mai 
Uşor. E 

— Înţeleg, zise el. Îmi cer scuze, signor... 

— Canavan. 

— Signor Canavan. Din când în când mai vin şi turişti pe 
insula. Se aşteaptă să se ocupe cineva de ei, să le arate 
priveliştea. mă cam obosesc. Dar o veche cunoştinţă... asta 
e altceva. E cu totul altceva. Vă voi ajuta cu plăcere. lşi 
împreună mâinile zbârcite în față. Deci, prietenul... cum îl 
cheamă? 

— O cheamă. A fost înhumată aici acum douăzeci şi unu 
de ani. Am fost la cavoul familiei, dar nu e nici un semn că 
ar fi fost vreodată acolo. 

Fratele Antonio îşi înclină capul. 

— Şi familia... Cum se numeşte? 

— Contarini. Tatăl ei a fost contele Alessandro Contarini. 

Pentru o clipă, faţa călugărului se întunecă, apoi umbra 
dispăru. Încuviinţă grav. i 

— Contarini, si. La grande tomba romanica. |n sectorul 
de sud-vest. Spuneţi că aţi fost deja acolo. 

— Da. 

— Şi n-aţi găsit nici o urmă a prietenei dumneavoastră. 

— Exact 

— Poate v-aţi înşelat. Poate nu a fost îngropată în cavoul 
familiei. Se mai întâmplă câteodată. 

Patrick clatină din cap. 

— A fost îngropată acolo. Ştiu sigur, am fost la 
înmormântare. 

Fratele Antonio se foi încurcat pe scaun. Parcă se făcuse 
mai mic în veşmântul său amplu, ca un măr care, după o 
lungă expunere la soare, se usucă şi se încreţeşte. 

— Bănuiesc, signor Canavan, că înţelegeţi cam cum... 
funcţionează acest cimitir. Nu este ca alte locuri de odihnă 
pentru morţi. Avem foarte puţin spaţiu. Desigur, ne 


TITI 


183 


TITI 


străduim să obţinem mai mult loc în partea de est a insulei. 
Dar spaţiul e limitat şi, între timp, oamenii se 
încăpăţânează, în mod inoportun, să moară şi să se nască. 
Ingropăm în fiecare zi bătrâni şi tineri, bogaţi şi săraci, iar ei 
continuă să vină. Slavă Domnului, signore, nu suntem 
păgâni. Nu ne ardem morţii şi nici nu-i lăsăm să 
putrezească. Ne înfiorăm când ne gândim la crabii şi la 
homarii de pe fundul lagunei. În mod normal, dacă familiile 
nu sunt dispuse să plătească o sumă mare de bani, morţii 
obişnuiţi sunt deshumaţi după doisprezece ani. Le aruncăm 
pietrele micuţe de la căpătâi şi ne debarasăm de oase. 
Inainte venea în fiecare lună o şalupă şi le transporta pe o 
insuliţă aflată mai în largul lagunei, Sant’ Ariano, lângă 
Torcello. Sant' Ariano a fost osuarul oraşului până acum 
şapte ani. Acum avem destul loc ca să-i punem pe toţi 
într-o groapă comună la est de cimitirul propriu-zis. 
Călugărul îl privi fix pe Patrick. Vi se pare ciudat, signor 
Canavan? Primitiv, poate? Ştiu că nu e un lucru pe care l-aţi 
face dumneavoastră, americanii. Dumneavoastră încercaţi 
să vă conservaţi morţii pentru totdeauna, în sicrie de 
plumb. Dar obiceiurile noastre sunt diferite. Oasele nu 
înseamnă nimic pentru noi. Nu cu mulţi ani în urmă, le 
foloseam la rafinarea zahărului. Înţelegeţi, noi, venețienii, 
suntem mari amatori de dulciuri. Şi suntem puţin 
îndrăgostiţi de moarte. 

Patrick îl întrerupse. 

— Desigur, ceea ce mi-aţi spus e valabil numai pentru 
cei pe care i-aţi numit „morţi obişnuiţi”. Dar familia 
Contarini e bogată, cavoul lor este unul dintre cele mai mari 
de pe insulă Dacă cineva se odihneşte în pace aici, trebuie 
să fie familia Contarini. 

Fratele Antonio se uită tulburat într-o parte. Patrick îi 
urmări privirea. Prin, fereastra cu sticlă ieftină se vedea o 
mulţime amestecată de morminte, care ascundeau marea. 


184 


5 TITI 


Deasupra ferestrei, un crucifix nevopsit atârna pe peretele 
cu tencuiala crăpată. 

— Nimeni nu se odihneşte în pace la San Michele, 
signor Canavan. Cu atât mai puţin familia Contarini. Marea 
ne înconjoare din toate părţile. Osânda. Învierea care va 
veni. 

Vehemenţa bătrânului îl surprinse şi îl răni pe Patrick. 
Mai mult decât orice, căuta un semn că Francesca era în 
pace. 

— Nu vorbesc despre sufletele lor, părinte. Doar despre 
rămăşiţele lor. Sigur că, o dată înhumate, nimeni nu ar 
îndrăzni să scoată oasele unui Contarini. 

Nu spuse nimic despre posibilitatea ca vreunul dintre ei, 
o dată îngropat, să se scoale din morți. 

Călugărul făcu o pauză şi îşi întoarse privirea spre 
Patrick. 

— Nu, răspunse el. Aveţi dreptate. Contarinii putrezesc 
în splendoarea lor netulburată. Un ton de batjocură îi 
răzbătu în voce. Suspină. Care era numele întreg al 
prietenei dumneavoastră? 

— Francesca Contarini. A murit în 1971, pe 5 ianuarie. A 
fost adusă aici, pentru a fi înmormântată, pe 6. 

— Aveţi vreo dovadă a acestui fapt? 

— Nu, bineînțeles. Dar m-am gândit că, poate, 
dumneavoastră păstraţi o evidenţă. 

O fracțiune de secundă, călugărul ezită. 

— Există registre de familie, signore. Cererile de a le 
examina se fac, în mod normal, prin intermediul familiilor 
respective. Dacă familia Contarini... 

— Vă rog, părinte, nu am timp. Francesca mi-a fost... o 
prietenă foarte dragă. Au trecut mai mult de douăzeci de 
ani de când am venit ultima oară la mormântul ei. Stau 
doar câteva zile la Veneţia. 

— Foarte bine, zise el. Dar s-ar putea să nu găsim nimic. 
Sau să aflăm că oasele ei s-au alăturat celorlalte milioane 


TITI 


185 


TITI 


din grămada de acolo. Dumnezeu ştie ce talmeş-balmeş va 
fi în momentul învierii. Fără îndoială că şi eu voi fi acolo, 
printre ei, încercând să mă adun la un loc. Mă rog la 
Dumnezeu să nu mi se încurce oasele cu ale vreunui 
schilod. Aş putea să-mi pierd un picior sau o mână în 
învălmăşeală. In timp ce spunea această glumă, fără 
îndoială veche şi favorită, se deplasă, cu oasele trosnind, 
până la nişte rafturi înşirate de-a lungul unui perete. Pe ele 
se aflau mai mult de o sută de volume legate în piele, 
grupate pe ani. Ce an aţi spus? 

—O mie nouă sute şaptezeci şi unu. Şase ianuarie. 

Călugărul dădu jos unul dintre volumele mai recente şi îl 
căra înapoi la masă, începu să-l deschidă şi apoi se opri. 

—Prietena aceasta a dumneavoastră, zise el, nu s-a... 
iertaţi-mă, nu s-a sinucis? 

Patrick clătină ferm din cap. 

— A fost un accident .S-a înecat. Am văzut când a fost 
îngropată aici, i-am urmat coşciugul. 

Se străduia din răsputeri să-şi păstreze calmul. 

Părintele Antonio deschise registrul şi începu să 
răsfoiască paginile, mormăind încet în tot acest timp. 

— Maggio... aprile... marzo... febbraio... ah, gennaio! 
Bene. L'undici... l'otto... il sette - ah, ecco! ÎI sei gennaio! 
Degetul i se plimba încet în josul paginii. Patrick observă că 
avea unghia neagră, îngălbenită pe alocuri. Taglioni... 
Trissino... Rusconi... Lazzarini... Bătrânul intona numele ca 
şi cum ar fi strigat catalogul. Bastiani... Giambono... A, ce 
trist, un bebeluş. Îmi aduc aminte de ei, erau foarte 
nefericiţi... Malifiero... Patrick îşi tinu răsuflarea. Degetul 
bătrânului ajunse la capătul de jos al paginii şi se odihni 
acolo, tremurând uşor, ca o frunză care simte o furtună 
luând naştere în depărtare. Nu e nimic, spuse el. Numele 
acesta nu apare. 

— Trebuie să fie o greşeală, 


186 


TITI 


— Nu e nici o greşeală. Doar daca nu mi-aţi dat o dată 
greşită. a 

— Mai uitaţi-vă o dată. Incercaţi pe cinci sau pe şapte. 
Fratele Antonio ridică din umerii săi slabi şi îşi reluă 
căutarea. Degetul noduros trecu din nou peste numele 
morţilor şi peste detaliile înmormântării lor. Şi din nou se 
opri. Clătină strâmb din cap. Nu se poate, îl îndemnă 
Patrick, trebuie să vă amintiţi. A fost o înmormântare mare, 
o familie importantă, singura lor fiică. S-a scris şi în ziare, 
din câte îmi amintesc. 

— Îmi pare râu, răspunse fratele Antonio şi închise 
dosarul. Părea neliniştit. Nu-mi aduc aminte de o astfel de 
înmormântare. Sunt atât de multe în fiecare zi, încât 
memoria mea nu mai reţine amănuntele. 

— Aţi reţinut bebeluşul, spuneaţi că a fost foarte trist. 

— Da, pentru că a fost o înmormântare plină de durere. 
Dar o Contarini... nu e o tragedie chiar atât de mare. 

Patrick încercă altceva. 

— Dar mama ei? Înmormântarea ei v-o amintiţi? 

— Poate. Care era numele ei mic? 

— Caterina Numele de fată eră Querini. A murit pe 18 
martie 1977. Cred că a fost înmormântată într-o parte a 
mormântului în care fusese iniţial înhumată fiica ei. 

Călugărul puse primul registru la loc şi scoase altul. 

— Ar fi ceva neobişnuit, dar nu nemaiauzit. Consultă 
registrul. Contarini... Contarini... Ecco, ci siamo! „Contesa 
Caterina Contarini, de la Palazzo Contarini, Campo San Polo 
2583. Născută pe 25 februarie 1920, moartă pe 18 martie 
1977. Înhumată în Tomba dei Contarini, locul nr. 7465, pe 
19 martie 1977.” Işi ridică privirea. Asta e tot, signor 
Canavan. Nu se vorbeşte de nici o fiică. Totul e în ordine, 
după cum vedeţi. Se întoarse la raft şi puse registrul la loc. 
Râmase câteva secunde cu fața la rândurile de volume, ca 
şi cum ar fi ezitat înainte de a lua altul de pe raft. Apoi se 
întoarse brusc spre Patrick. Faţa îi era aspră şi încordată, 


III 


187 


TITI 


trădând un efort uriaş de a se stăpâni. Signor Canavan, vă 
rog să mă iertaţi. Sunt un om bătrân. Vederea mi s-a 
înceţoşat şi auzul mi-a slăbit. Curând, foarte curând, 
numele meu se va alătura celorlalte din aceste registre. 
Cerneala se va usca şi, nu după mult timp, va fi început un 
alt registru. De mai multe ori pe zi, succesorul meu va lua 
noul registru de pe raft şi va adăuga alte nume. Uneori va 
străluci soarele. Alteori, ca astăzi, va ploua sau va fi ceaţă 
printre chiparoşi. Gondolele vor veni şi vor pleca, aşa cum 
au făcut în toţi aceşti ani. Nimic nu se va schimba. San 
Michele va înghiţi mai mulţi morţi, oasele vor apăsa mai 
greu pământul. Poate, cu timpul, Veneţia se va scufunda în 
mare şi aici nu va mai veni nimeni. Dar, în esenţa lor: 
lucrurile vor fi la fel ca întotdeauna. Bătrânul se opri puţin. 
Făcu vreo doi paşi spre Patrick, cu spatele îndoit şi mâinile 
încleştate dureros în faţă. Lăsaţi morţii să se odihnească în 
pace, signor Canavan. Nu e treaba noastră de unde vin şi 
unde se duc. Monumentul funerar al familiei Contarini e 
deja în ruină. Pe piatra sa cresc iarbă şi muşchi. Nu 
contează cine doarme acolo şi cine nu. Nu mai puteţi 
ajunge la ei, la nici unul dintre ei. Întoarceţi-vă acasă, 
signore. Rugaţi-vă pentru noi. Şi noi ne vom ruga pentru 
dumneavoastră. Se opri o clipă, îşi trase gluga peste 
creştetul veştejit şi merse înţepenit până la uşă. Nu vă mai 
întoarceţi, signore. Nu este nimic aici. Numai durere. 

Patrick îl urmări pe bătrân cum deschise uşa şi ieşi în 
ploaia scânteietoare. 


188 


DOUĂZECI ŞI OPT 


Makonnen îl aştepta la Florian, aşa cum conveniseră. 
Preotul părea stingherit printre oglinzile aurite şi banchetele 
de catifea roşie din interiorul cafenelei luxoase. Se aşezase 
într-un colţ şi bea o espresso ristretto dintr-o ceşcuţă albă. 
Între două înghiţituri se uita neajutorat pe geamul pictat cu 
sirene la oamenii care treceau pe sub arcada lungă de 
lângă Piazza San Marco. 

Patrick se aşeză lângă el şi comandă o Fernet-Branca 

— Ai luat prânzul? îl întrebă pe Makonnen. Preotul 
clătină din cap. Vrei să mâncăm? 

— Nu prea. Nu mi-e foarte foame. 

— Nici mie. Dar presupun că trebuie să mâncăm ceva 

Când chelnerul sosi cu băutura lui Patrick, acesta 
comandă pentru fiecare câte o porţie de prosciutto crudo şi 
bresaola, şi o sticlă de Recoara. Chelnerul luă comanda cu 
un zâmbet larg, îi aruncă o privire aproape imperceptibil 
dezaprobatoare lui Makunnen şi plecă. In colţul opus, o 
bătrână grande dame stătea singură la masă şi îşi privea 
într-o oglindă rococo, trăsăturile fardate şi scofâlcite, care i 
se încreţeau când ducea cana cu ciocolată fierbinte la 
buzele strânse pungă. 

In afară de ei şi de bătrână, cafeneaua era aproape 
goală. În Veneţia, acqua alta nu deranjează pe nimeni 
primăvara, când marea pătrunde în oraş şi inundă Piazza. 
Dar într-o zi rece, de sfârşit de iarnă, când ploaia năvăleşte 
dinspre Adriatică şi pe străzi nu găseşti nici un adăpost, cei 
care au posibilitatea rămân acasă şi se încălzesc pe lângă 
sobe. 
TITI 


189 


5 TITI 


— L-ai găsit pe prietenul tău? întrebă Patrick. 

Makonnen încuviinţă din cap. Părea puţin distrat. 

—Da, răspunse el. Stă tot în casa lui cea veche. Anul 
trecut i-a murit mama, iar el locuieşte în continuare cu tatăl 
său. Bătrânul are optzeci şi cinci de ani, iar Claudio îl 
îngrijeşte permanent. Nu-şi poate permite să angajeze o 
menajeră sau o sora medicală, aşa că trebuie să facă totul 
singur. Îl spală, îl îmbracă, îl duce la toaletă, îl hrăneşte. E 
ciudat, dar e ca un fel de vocaţie pentru el. Se pare că 
trăieşte în celibat. Nu se gândeşte deloc la sine. In orice 
clipă e gata să-l ajute pe bătrân. Ca un sfânt. Ne-a fost atât 
de ruşine pentru el când a abandonat seminarul, de parcă 
preoţia ar fi fost singurul lucru important în viaţă. Unii 
dintre noi credeau că e deja condamnat, că s-a osândit 
singur, întorcând spatele Bisericii. lar acum îl şterge la fund 
pe bătrân şi nu-l deranjează. N-o face ca pe o penitenţă sau 
ceva de genul ăsta, ci dintr-un fel de iubire. 

— Pare un om bun prietenul tău. 

— Nu, dimpotrivă. Nu e un om bun. Nu i-ar plăcea să te 
audă zicând aşa ceva Serios. Bea foarte mult, înjură şi, 
după părerea mea, are un temperament îngrozitor. Şi 
urăşte Biserica. Dar o să te convingi singur. Vrea sa te 
vadă. Azi după-amiază. 

Patrick sorbi din Fernet-Branca şi se strâmbă când 
gustul amărui îi atinse cerul gurii. Grande dame îşi duse o 
mână încărcată de bijuterii la bărbia sfrijită şi îi privi cu 
răceală. Din ciocolata ei se înălța, în spirale leneşe, un abur 
rozaliu. 

— Ce i-ai spus? 

— Doar ce m-ai sfătuit tu: că viaţa mea e în pericol şi că 
avem nevoie de ajutor. 

— Şi ne poate ajuta? l-ai spus ce vrem să ştim? 

Makonnen încuviinţă din cap. 

— Da. Are relaţii. Prieteni vechi, de pe vremea când era 
ministrant. Şi prieteni mai noi. Acum e comunist sau, cel 


TITI 


190 


TITI 


puţin, aşa pretinde el. Înainte de a-i muri mama şi de a fi 
nevoit să se ocupe mai mult de tatăl său, a fost membru al 
unor cluburi de stânga din Cannaregio. O familie de englezi 
intră, tremurând, şi-şi lăsă hainele şi umbrelele şiroind de 
apă în braţele chelnerului care aştepta răbdător. Erau 
patru: soţul, soţia şi doi copii blonzi de vreo şapte ani, un 
băiat şi o fată. Erau sfioşi, aproape timoraţi, aşa cum sunt 
englezii în ţări străine. Distinsa doamnă îi privi prin lornionul 
de aur, ca şi cum ar fi fost iritată de prezenta unor turişti în 
afara sezonului. Dat tu? întrebă Makonnen. Ce ai aflat la 
cimitir azi-dimineaţă? 

Patrick îi descrise vizita fără succes pe insulă şi 
conversaţia cu fratele Antonio. Se auzea vorbind, dar i se 
părea, în acelaşi timp, că era undeva departe, privind şi 
ascultând. Detaşat de tot ce-l înconjura, îi urmări pe englezi 
aşezându-se la masă, pe contesa sorbind din ciocolată şi pe 
chelneri din caracteristicul lor du-te-vino, ca nişte slujitori 
într-un templu strălucitor de aur. 

In trecut venise de multe ori aici, cu Francesca, vara, ca 
să scape de înghesuială, să asculte orchestra interpretând 
vechi melodii de dans şi să privească lumea reflectată în 
oglinzi, inversată şi totuşi mai autentică decât realitatea, 
mai intensă. 

Se întrebă dacă Ruth venise vreodată aici. S-ar fi potrivit 
perfect, se gândi el, ca un personaj din operele lui Henry 
James sau Fitzgerald. Acum acest gen de americani era pe 
cale de dispariţie. Hollywood, Disneyland şi Burger King 
aproape îi exterminaseră de pe pământ. Şi iată că acum 
Ruth li se alăturase, victimă a unui alt fel de lăcomie. Părea 
o prostie, dar avea impresia că o iubea mai mult acum, 
când era moartă. La fel se întâmplase şi cu Francesca. Se 
întreba dacă Assefa ar fi considerat acest lucru un păcat. 

— Te simţi bine, Patrick!? 

Preotul se aplecă peste masa, cu o expresie de 
îngrijorare pe chip. Patrick se trezi din reverie. 


TITI 


191 


TITI 


— Îmi pare rău. Probabil că m-am lăsat dus de val. Mă 
gândeam la Ruth. 

— Nu-i nimic. Nu e nevoie să-mi explici. 

Chelnerul le aduse mâncarea. Prânziră în linişte, 
înghițind bucăţile de carne cu ajutorul câtorva pahare de 
apă minerală. Aproape terminaseră, când Patrick observă 
că grande dame achita nota de plată şi îşi lua haina şi 
umbrela din mâna chelnerului. Dar în loc să pornească 
direct spre uşă veni la masa lor. 

— Eşti american? îl întrebă pe Patrick. Acesta recunoscu 
uimit accentul specific - Boston sau, poate, Cambridge. 
Contesa lui era, totuși, un personaj din The Aspern Papers. 
Incuviinţaă din cap. Ascultă sfatul meu, şuieră ea şi se 
aplecă deasupra lui, strângându-i umărul cu degetele ca 
nişte gheare. De aproape, pielea îi era scofâlcită şi pătată 
de bătrâneţe. Răsuflarea îi mirosea a ciocolată, Când mai 
vii, lasă cioara afară. N-are ce căuta aici. 

Inainte ca Patrick să-i poată răspunde, se întoarse şi 
porni spre uşă. La masa lor, englezii stăteau şi vorbeau 
despre căsuţa cu acoperiş de stuf pe care o cumpăraseră 
undeva în Surrey. Uşa se închise şi vocile lor slabe umplură 
încăperea. 


Luară o şalupă până la Santa Marcuola şi de acolo 
merseră pe jos până în Cannaregio. Ploaia se transformase 
într-o burniţă uşoară. Din loc în loc, câteva pisici se 
aventuraseră pe-afară după pradă. Pe măsură ce se 
apropiau de Ghetto, străzile deveneau mai înguste şi casele 
mai înalte, strivindu-i între ele. O bătrână într-un pardesiu 
ponosit trecu pe lângă ei, ducându-şi cumpărăturile într-o 
pungă de plastic. In faţa unei uşi şedea un orb şi desena 
linii pe pământ cu un băț alb. Trecură pe poduri înguste ce 
traversau canale laterale în care pluteau legume putrezite 
şi excremente de câine. Peste tot, în aer, persista un miros 


192 


TITI 


de sărăcie şi de nepăsare. Şi un miros mai profund, mai 
subtil, de bătrâneţe amestecată cu deznădejde. 

Claudio Surian şi tatăl lui locuiau la ultimul nivel al unui 
bloc cu şase etaje. Afară în stradă, câţiva copii zdrenţăroşi 
se jucau cu o minge de fotbal uzată. Dintr-un burlan spart, 
apa curgea pe peretele din faţă, lăsând o pată întunecată 
de rugină pe cărămizile îmbătrânite. Casa nu fusese 
niciodată foarte frumoasă, dar cândva avusese o anumită 
demnitate din care acum nu mai rămăsese aproape nici o 
urmă. Assefa împinse o uşă imensă de lemn şi pătrunseră 
în curte. 

O scară de piatră ducea la apartamente. Assefa şi 
Patrick urcară încet, căci le alunecau picioarele pe scările 
tocite, umezite de ploaie. La fiecare palier îi întâmpina un 
miros vag de urină. 

Pe zidul din faţă, fusese deschis un oblon şi o femeie 
scosese capul afară. Le urmări urcuşul cu o privire plină de 
suspiciune şi o expresie ostilă. 

Pe palierul ultimului etaj cineva stropise cu dezinfectant. 
Assefa bătu la o uşă masivă pe care mai rămăseseră doar 
câteva dâre de vopsea roşie. După aproape un minut se 
auzi o cheie răsucită în broască. Uşa se întredeschise atât 
cât îi permiseră cei câţiva țoli ai unui lanţ, apoi se deschise 
mai larg pentru a-i primi. 

Primul lucru la care se gândi Patrick când îl văzu pe 
Claudio Surian fu că încercase să se sinucidă şi eşuase. 
Avea o expresie adâncă de resemnare întipărită pe chip, 
mai ales în jurul ochilor. Era chipul unui om care ştia că 
disperarea e raţională şi, prin urmare, inevitabilă, care 
considera speranţa o simplă cârjă printre altele şi o 
respinsese ca inutilă. Părea bolnav. Pomeţii proeminenţi 
întăreau ceea ce trădaseră ochii. Dar hainele îi erau 
aranjate şi curate şi era proaspăt bărbierit. 

— Entrate, vi prego, spuse el. 


193 


TITI 


Spre surprinderea lui Patrick, vocea îi era plăcută, 
aproape blândă, fără nici o urmă din amărăciunea sau 
supărarea la care se aşteptase. Dădu mâna cu Surian şi 
intră după Assefa. 

Incăperea era slab luminată, cu excepţia zonei unde 
părea să fie o masă de lucru. Pereţii erau acoperiţi cu 
măști - unele albe, altele colorate şi altele jumătate albe, 
jumătate vopsite. Erau măşti în formă de soare şi lună, 
măşti cu pălării înalte, măşti pestriţe cu stele în locul 
ochilor. Erau şi câteva bauta albe, simple, câteva întregi, cu 
tricornul şi pelerina lungă, neagră. Cele mai reuşite erau 
măştile din Commedia dell' Arte - jumătatea de mască 
neagră a lui Arlecchino, nasul lung şi pălăria ascuţită a 
Pulcinellei. In mijlocul podelei se afla un cazan aburind, plin 
cu hârtie tăiată mărunt. Masa de lucru era ticsită cu sticle 
de dizolvant, cutiuţe de vopsea şi pensule. 

— Imi pare râu, spuse Surian, aducându-le vizitatorilor 
scaune. Am foarte puţin spaţiu. Pentru mine, camera asta e 
şi atelier. Tatăl meu se odihneşte în dormitor. Dacă nu vă 
deranjează, o să vorbim aici. 

Singura sursa de căldură era o sobiţă cu petrol dintr-un 
colt, dar în cameră era cald, chiar înăbuşitor. Un nor de fum 
de ţigară plutea pe deasupra tuturor obiectelor, ca ceața 
albăstruie peste lagună. 

— Aveţi atât de multe măşti! exclamă Patrick. 

Surian pufni ironic. 

— E industria noastră forte, nu ştiaţi? Nici un turist nu 
pleacă din Veneţia fără cel puţin o mască. Cu vreo 
cincisprezece ani în urmă, nu erau decât douăsprezece 
magazine de măşti în toată Veneţia. Acum sunt aproape 
trei sute. Se aşeză pe un scaun simplu de lemn. Imi fac un 
stoc pentru sezonul de vară. Măştile le vând în special 
magazinelor de pe Strada Nuova şi în câteva locuri de lângă 
Rialto. 


194 


TITI 


— Dar acestea sunt mult mai bune decât măştile 
obişnuite pentru turişti. 

— Mulţumesc. Zâmbi cu nostalgie. Nu e ceea ce am 
dorit să fac în viaţă - dar sunt sigur că Assefa v-a povestit 
deja. Se opri şi îşi trase scaunul mai aproape de musafiri, 
înţeleg că doriţi informaţii despre bunul nostru cardinal 
Migliau. 

Patrick încuviinţă din cap. 

— Sunt dispus să vă plătesc pentru timpul acordat. 

Surian izbucni în râs. 

— Ce vă face sa credeţi că aveţi atâţia bani? Nu vreau 
să fiu angajat, signore. Dacă vă ajut, o fac pentru Assefa. El 
spune că e în pericol E adevărat? 

— Da. 

— A făcut ceva? 

— Ştie ceva. Amândoi ştim ceva. 

— Dar nu-mi spuneţi şi mie ce anume? 

Patrick clătină din cap. 

— E foarte complicat. Nu e nevoie să ştiţi, iar dacă aţi 
afla, aţi fi şi dumneavoastră în pericol. Vă rog să aveţi 
încredere în noi. 

Surian îl săgeta cu privirea pe Patrick. 

— Vaffanculo! înjură el, schimbându-şi brusc dispoziția. 
N-am încredere în nimeni, cu atât mai puţin într-un 
american. Ticăloşilor, aveţi baze aeriene peste tot în ţara 
asta, în toată Europa. Voi trageţi sforile şi noi dansăm. Şi 
dacă e război, noi murim și voi vă uitaţi. Aşa că nu-mi 
spuneţi mie să am încredere în voi. 

— Claudio, te rog... Incearcă să mă ajute, stărui 
Makonnen, încercând să-şi împace prietenul. 

— Bineînţeles. Şi, din câte mi-ai spus, ar avea şi el 
nevoie de puţin ajutor. Dar înainte de a mă apuca să ajut 
străini - mă refer şi la tine, Assefa - vreau să ştiu ce se 
petrece. Se opri, băgă mâna în buzunarul de la cămaşă şi 
scoase o cutie de tutun şi o foiţă de ţigară Rizla. Începu 


III e 


195 


TITI 


să-şi răsucească o ţigară, aranjând cu grijă firele de tutun 
pe foiţa subţire. De unde sunteţi? întrebă el. De la CIA? 

— E o afacere personală, îi răspunse Patrick. 

— Nimic nu e personal pentru CIA. Duceţi-vă şi uitaţi-vă 
în dosarul meu, dacă n-aţi făcut-o deja. O să vedeţi cât de 
personală e viaţa aici. 

— Nu are legătură cu CIA, insistă Patrick. Cu excepţia... 

Din camera alăturată se auzi o voce iritată. 

— Claudio! Claudio! Corri qui, sbrigati! 

Surian se scuză şi ieşi pe o uşă din stânga. Patrick auzi o 
voce nervoasă dincolo de peretele subţire. 

— Con chi stai parlando, Claudio? Che e questa gente? 
Ti ho detto que non voglio amici tuoi a casa mia! 

Apoi se auzi vocea lui Surian, redevenită, la fel de brusc, 
blândă, răbdătoare, încercând cu fiecare cuvânt să 
calmeze, să împace. 

— Nessuno, papa. Solo vecchi amici - se ne vano subito. 
Nu e nimeni, tată. Doar nişte prieteni vechi. Pleacă imediat. 

Un minut mai târziu, uşa se deschise şi Surian se 
întoarse. Se aşeză la loc pe scaun, fără nici un cuvânt, şi-şi 
termină de răsucit ţigara. Puse tabachera înapoi în buzunar 
şi scoase o cutie de chibrituri. 

— Vreţi să-i faceţi vreun râu lui Migliau? întrebă Surian. 
Îşi aprinse ţigara subţire şi o duse la gură. Patrick ezită. 
Pentru mine n-are nici o importanţă, zise Surian, suflând o 
dâră de fum pişcător în aer. Poate că multora le-aţi face 
chiar un serviciu dacă l-aţi... scoate din circulate. 

— Nu vreau să-l omor. Vreau doar să-mi răspundă la 
nişte întrebări, asta e tot 

— Şi credeţi că vă va răspunde? 

Patrick ridică din umeri. 

— S-ar putea să fiu nevoit să-l scutur niţel. 

Surian zâmbi răutăcios. 

— Sunt sigur. Ei bine... Trase din ţigară. Vă doresc 
succes. 


TITI 


196 


TITI 


— Nu ne ajutaţi? 

— N-am spus asta. Da, o să vă ajut. dacă pot. Migliau e 
piază rea. Mulţi ar vrea să-l vadă ieşit din joc. Există, însă, o 
problemă. 

— Care? 

Surian stinse chiştocul de ţigară pe marginea scaunului. 

— Azi-dimineaţă, după ce a plecat Assefa, am făcut 
nişte cercetări. Un prieten de-al meu lucrează la redacţia 
locală a ziarului de partid, l'Unità. A fost puţin surprins când 
a auzit că vreau informaţii despre cardinalul Migliau. Ce 
credeţi că mi-a spus? Patrick nu zise nimic. 
Dis-de-dimineaţă, l-a contactat cel mai bun informator al lui 
de la Carabinieri. Nimeni n-ar trebui să ştie, dar se pare că 
Migliau lipseşte de trei zile. Ultima oară a fost văzut luni, 
intrând în dormitorul lui din Palazzo Patriarcale. Marţi 
dimineaţa, valetul lui a găsit camera goală. Autorităţile 
bisericeşti au aşteptat douăzeci şi patru de ore o cerere de 
recompensă şi apoi, ieri, au anunţat Carabinieri. O brigadă 
GIS a venit ieri seară la Veneţia, din Lavamo. Acum, 
signore, ce-ar fi să-mi spuneţi şi mie ce se întâmplă? 


197 


DOUĂZECI ŞI NOUĂ 


Când plecară, era deja întuneric. Ploaia se oprise, dar în 
atmosferă persista o umezeala înăbugşitoare, prin care se 
strecura un frig sâcâitor, ca o nevralgie prin oase. Patrick 
merse alături de Makonnen şi de Surian până la Rio Terra 
San Leonardo, unde se despărţiră. Preotul şi prietenul său 
merseră în continuare pe strada principală, spre Lista di 
Spagna, unde Surian stabilise o întâlnire cu reporterul de la 
l'Unità, într-o cafenea. 

Patrick cobori la Santa Martuola, de unde luă o şalupă 
până pe malul opus, la San Stae. De acolo pătrunse într-un 
labirint de străduţe înguste şi alei, pierzându-se în 
năucitoarea lor complexitate. Şi totuşi, niciodată nu se 
pierdu cu adevărat. De fiecare dată când dădea un colţ 
greşit, în cele din urmă, se dovedea corect. Il conducea un 
simţ al orientării pe care îl dezvoltase în timpul celor două 
veri şi o iarnă petrecute la Veneţia cu Francesca. 

Foarte puţin se schimbase de atunci. Magazinele se 
mutaseră de pe o parte pe alta, becuri de stradă apăruseră 
acolo unde nu era nici unul, câteva clădiri primiseră un strat 
proaspăt de var. Dar arhitectura gangurilor şi a podurilor 
rămăsese exact așa cum şi-o amintea. 

Se afundă din ce în ce mai adânc în ghemul de alei şi 
canale care se răsuceau şi se încolăceau, dar, invariabil, 
duceau spre Frari. Nu era târziu, dar străzile erau aproape 
pustii. Trecu pe lângă o mica pasticceria, unde un grup de 
bărbaţi beau cafea şi discutau cu voce scăzută la tejghea. O 
pisică slăbănoagă îi tăie calea, năpustindu-se de la o uşă la 
alta, Patrick se opri pe podul următor ca să se orienteze. 
TITI 


198 


TITI 


Ceea ce-i spusese Surian îl zăpăcise. Reuşise să-l 
convingă pe creatorul de măşti că nu ştia nimic despre 
dispariţia lui Migliau. Dar nu-şi putea alunga gândul 
supărător că exista o legătură între aceasta şi evenimentele 
recente în care el însuşi fusese implicat. Fusese oare 
Migliau răpit? Cu siguranţă, părea mult mai plauzibil decât 
să fi fugit doar pentru că Patrick descoperise nişte fotografii 
la Dublin. 

Exista totuşi şi o a treia posibilitate: dispariţia lui Migliau 
putea avea o legătură oarecare cu Pesach. Dacă era aşa, 
însemna că Frăția intrase în panică să nu fie demascată şi 
reprogramase acţiunea la o dată mai recentă. Cine ştie, 
poate că Pesach începea chiar în acele momente. 

Merse mai departe, udându-şi din când în când 
picioarele în băltoace nevăzute. Oamenii erau în case, se 
uitau la televizor, mâncau. li era foame, dar voia să rezolve 
problema înainte de a se face prea târziu. Mergea pe o calle 
care îi era cunoscută. Casa nu putea fi departe. Dar cu cât 
ajungea mai aproape, cu atât paşii îi deveneau mai 
şovăielnici. Se uită neliniştit în jur, ca şi cum s-ar fi aşteptat 
să o vadă pe Francesca pe urmele lui. Acestea erau străzile 
ei. Dacă fantoma ei bântuia pe undeva, aici trebuia să fie. 

Fațada casei era pe Rio delle Meneghette, dar intrarea 
de serviciu era la capătul străzii Molin. Familia Contarini 
cumpărase acest palazzo în 1740, când ultimul vlăstar al 
familiei Grimani - Calerghis murise fără urmaşi. Nu era, în 
nici un caz, cel mai mare sau cel mai frumos dintre multele 
palazzi în care locuiseră diferite ramuri ale familiei Contarini 
de-a lungul secolelor. Dar era ultimul şi, într-un anumit 
sens, cel mai aproape de inima familiei, cel mai aproape 
chiar şi de secretul pe care îl păziseră generaţii de-a rândul. 

Văzut din spate sau dintr-o parte, era, ca toate 
locuinţele venețiene, neatrăgător. Un felinar vechi proiecta 
o lumină bolnăvicioasă pe un zid scund de pe care se 
scorojise tencuiala. Patrick ştia ca în spatele zidului se afla 


III 


199 


5 TITI 


o curte, iar dincolo de aceasta, însuşi zidul din spate al 
palatului se înălța învăluit într-un veşmânt de umbră. Aici, 
în stradă, se deschidea o uşă şubredă de pe care se cojise 
vopseaua, scoțând la lumină lemnul de dedesubt. Un 
ciocănel ruginit în formă de cap de maur atârna strâmb din 
locul în care era prins. 

Patrick apucă strâns ciocănelul şi bătu de câteva ori. 
Ecoul găunos răsună multiplicat pe calle. Undeva în spate 
se auziră paşi, apoi o uşă trântită puternic. Dar în Palazzo 
Contarini totul era tăcut şi întunecat. Ridică ciocănelul şi 
bătu din nou, de trei ori. Un clopot de biserica bătu în 
depărtare, ca o imitație batjocoritoare. 

Imediat auzi zgomotul unor zăvoare trase în interior, o 
uşă deschisă şi nişte paşi târşâiţi pe dalele din curte. O 
revăzu în minte, cu plăcile sale de ceramică albastre, negre 
şi galbene, decolorate de vreme, cu izvorul străvechi 
străjuit de lei sculptați şi de un inorog cabrat. Paşii ajunseră 
la uşă şi se opriră. 

— Chi è? Che diavolo volete a quest’ ora?! 

Vocea era a unei femei bătrâne, subţire şi nervoasă, 
vorbind cu accentul ciudat din Veneto. 

— Mă numesc Canavan. Vreau să-l văd pe Alessandro 
Contarini. Vreau să vorbesc cu el. 

— Alessandro Contarini è morto. Mort! Vă rog să plecaţi! 

— Spuneţi-i că trebuie să vorbesc cu el. O să-şi 
amintească numele meu. Canavan. Spuneţi-i că sunt Patrick 
Canavan. Mă cunoaşte. O să-şi dea seama despre ce am 
venit să vorbim. 

— Vă repet, contele e mort! Nu mai e nimeni aici. 
Absolut nimeni. Plecaţi. 

Deodată, la o fereastră de la etaj se aprinse o lumină. 
Văzu un cap întunecat la geam, apoi o mână care deschise 
fereastra. 


200 


TITI 


— Chi €, Maria? Che cosa vogliono? Ce vor? De data 
aceasta era vocea unui bărbat, bătrână şi ostenită, dar 
aristocratică. i 

— Zice că îl cheamă Canavan. Întreabă de conte. 

Urmă o pauză lungă. Apoi bărbatul de la fereastră strigă 
din nou. 

— Spune-i că e mort. N-are ce căuta aici. 

Patrick îşi făcu mâinile pâlnie la gură. À 

— Am venit să vorbim despre Francesca! Imi datorați 
măcar atât. Familia dumneavoastră îmi datorează un 
răspuns. 

Urmă o nouă pauză. Pe alee, un câine schilod trecu pe 
lângă el, târându-şi picioarele din spate. Patrick simţi cum îl 
înconjoară decadenţa şi paralizia care invadaseră oraşul. 
Moartea, putrefacţia şi o pasivitate teribilă a voinţei, care se 
transformase în inerție. 

— Lasă-l să urce, răspunse, în sfârşit, bărbatul. O să 
stau de vorbă cu el. 

Fereastra se închise cu zgomot Patrick aşteptă în faţa 
uşii. Câinele se târâse într-un spaţiu liber dintre două case 
şi se întinsese pe jos, scheunând. Îl durea ceva? Patrick nu 
mai avea putere să simtă milă; nu mai rămăsese nici un pic 
de loc în sufletul lui. Auzi o cheie răsucită în broasca 
masivă. 

Bătrâna deschise uşa şi păşi într-o parte pentru a-i face 
loc lui Patrick să intre. Avea o lampă de furtună în mână, 
dar îşi ţinea faţa întoarsă, învăluită într-o împletitură 
roşietică de umbre. Rămase în spate până când trecu el, 
apoi închise uşa şi o încuie. 

O rază de lumină galbenă cădea în curte de la fereastra 
etajului al doilea. Ochii lui Patrick o urmăriră până sus, la 
fereastră, unde desluşi cu greu forma vagă a unei persoane 
care stătea în picioare lângă geam şi se uita în curte. 

Bătrâna îşi puse cheia în buzunar şi păşi în faţa lui 
Patrick. În acel moment lumina lămpii îi trecu peste chip și i 


TITI 


201 


TITI 


dezvălui puţin trăsăturile. O amintire bruscă îl înfiora pe 
Patrick. 

— Maria? Tu eşti, Maria? Sunt eu, Patrick Canavan. Nu 
mi-ai recunoscut numele? Cu mulţi ani în urmă, obişnuiam 
să vin pe aici cu Francesca - îţi aduci aminte? 

— Non mi ricordo di lei. Nu-mi aduc aminte de 
dumneavoastră. Nimeni n-a venit aici cu lady Francesca. 
Lady Francesca e moartă. 

Dar îşi aducea aminte; i se simţea în voce, în felul în 
care se retrăsese din faţa lui, ca şi cum i-ai fi fost frică. De 
ce se temea? De trecut? 

Intrară în palazzo printr-o uşă joasă de la parter. Cu 
multe generaţii în urmă, aici îşi depozita familia mărfurile şi 
îşi aşeza gondolele să se odihnească pe timpul lungilor luni 
de iama. Nu cu mulţi ani în urmă, când Patrick fusese 
ultima oară aici, încă mai erau bărci, vâsle şi alte curiozităţi 
din trecutul familiei Contarini; busturile de marmură ale 
dogilor, trei îngeri de ghips, crăpaţi şi legaţi cu sfori, sigilii 
mari de stat, cu motoul Pax Tibi Marce, câteva candelabre, 
fiecare umplut cu mii de lumânări de ceară galbenă, 
rămăşiţele unei piese de altar din secolul al 
cincisprezecelea, împodobite cu aur şi lapis lazuli, o masă 
de joc de la cazinoul Ridotto, păpuşi îmbrăcate în costume 
ponosite din Commedia dell’ Arte şi un teatru în miniatură 
pe scena căruia să poată juca. Venise de multe ori cu 
Francesca acolo, ca să facă păpuşile să danseze şi să cânte, 
ca să stea în fotoliul pe care şezuse ultimul doge venețian 
şi ca să facă dragoste în linişte, departe de ochii iscoditori 
ai familiei ei extrem de vigilente. 

Acum încăperile lungi erau goale şi reci. În timp ce o 
urma pe Maria pe scară, ceva mic şi cenuşiu trecu în goană 
pe lângă ei, făcând lumina să tremure. Se auzi un fâşâit şi 
apoi se instala din nou liniştea. 

Scările duceau la mezzanino, etajul de la care 
Contarinii, ca toţi negustorii bogaţi din Serenissima, îşi 


TITI 


202 


TITI 


conduseseră cândva afacerile. Chiar şi pe timpul când trăia 
Francesca, aici existaseră birouri aglomerate. Dar acum 
etajul era gol, ca şi cel de dedesubt, străbătut de ecouri şi 
de un aer cumplit de paragină. Patrick se gândi la 
mausoleul sufocat de buruieni de la San Michele. Nu 
înţelegea ce se petrecea. Ce se întâmplase cu familia 
Contarini într-un timp atât de scurt? Işi pierduseră în mod 
neaşteptat averea? Sau se abătuse asupra lor o nenorocire 
de alt fel, mai puţin materială? 

In sfârşit, ajunseră la piano nobile, în trecut adevărata 
inimă a casei, unde familia dormea, mânca şi îşi primea 
oaspeţii. Maria deschise larg uşa neobişnuit sculptată ce 
dădea în salonul central, întins pe toată lungimea etajului şi 
cu vedere spre canalul din față. 

Incăperea era luminată de trei becuri electrice slabe, 
suspendate de tavanul împăienjenit. In centru atârna 
vechiul candelabru electric, acum stins şi mohorât. Inecat în 
praf şi împodobit cu ghirlande lungi de pânze de păianjen. 
Ravagiile lăsării în părăsire erau evidente peste tot: 
tapiţeria de pe scaune şi canapele, de pe sofale şi taburete 
era jilavă şi putrezită; pe vitrinele şi mesele nelustruite 
zăceau gândaci morţi cu carapace lucioase; ornamente 
rupte erau împrăştiate pe podeaua fără covoare. 

Dar ceva îi atrase în mod special atenţia lui Patrick. 
Când fusese aici ultima oară, peretele din spate era 
acoperit, aproape pe toată lungimea camerei, cu o imensă 
tapiserie Gobelins. Acum aceasta dispăruse, iar din spatele 
ei ieşise la lumina pictura murală. Patrick nu reuşi să 
desluşească toate detaliile, dar tema generală era limpede. 
Pictura era împărţită în secvenţe, fiecare înfăţişând câte o 
scenă din viaţa şi activitatea lui lisus. O anumită amprentă 
stilistică îl duse cu gândul la Tiepolo; cu siguranţă că fresca 
nu era mai veche de secolul al optsprezecelea. Siluetele 
erau destul de vag conturate, iar transformarea culorii în 
lumină şi a subiectului în imagini dovedea un mare talent. 


TITI 


203 


5 TITI 


Înveşmântaţi în robele de damasc şi turbanele cu 
bijuterii ale turcilor otomani, cei trei magi îşi depuneau 
darurile la picioarele Pruncului lisus. In secvenţa următoare, 
Maria şi losif fugeau în Egipt, în timp ce, în fundal, soldaţii 
lui Irod zdrobeau capetele nou-născuţilor de lespezile de 
marmură şi de stâlpii de aramă. 

Înspre mijlocul frescei, artistul înşiruise opririle de pe 
drumul crucii, într-o secvenţă narativă continuă: biciuirea, 
primii paşi şovăitori pe Via Dolorosa, prima cădere, 
răstignirea pe cruce, încredințarea sufletului şi, în cele din 
urmă, scena de la Mormânt, în care apostolii duc trupul 
mutilat al lui Hristos spre a fi îngropat. 

Patrick se cutremură, recunoscând în această ultimă 
scenă originalul reprezentării de pe uşa cavoului familiei 
Contarini. Şi, în sfârşit, văzu ceea ce i scăpase la San 
Michele. Era simplu şi evident şi îi tăie răsuflarea. In 
majoritatea variantelor scenei  îngropării, lângă lisus 
crucificat se află patru persoane: losif din Arimateea, 
Nicodim şi cele două Marii. Aici erau zece ucenici şi nici o 
femeie. Dar ceea ce-l îngrozea pe Patrick era imaginea lui 
Hristos. Căci în această pictură, lisus era viu, legat, şi se 
zbătea în timp ce era purtat spre mormânt. 


204 


TREIZECI 


— Pictorul a fost Tiepolo. Nu Giambattista, ci fiul său 
mai mare, Domenico. Stilul e mai uşor, mai puţin alegoric. 
L-a pictat în 1758, imediat după încheierea lucrului la Villa 
Valmarana. Asta s-a întâmplat, fireşte, la câţiva ani după ce 
tatăl său s-a întors din Germania. Bunicul meu obişnuia să 
spună că Giambattista l-a ajutat la câteva dintre figurile 
mai mari. 

Vocea era a bărbatului care-l chemase pe Patrick de la 
fereastră. Şedea în capătul cel mai îndepărtat a! camerei, 
pe un fotoliu cu spătar înalt. Lumina electrică îl făcea să 
arate epuizat. Părea mai mic decât şi-l amintea Patrick. 
Mâinile albe i se odihneau pe braţele fotoliului. 

— Ce s-a întâmplat cu tapiseriile? întrebă Patrick. 

Alessandro Contarini zâmbi. 

— Au fost vândute. Am impresia că au adus o mulţime 
de bani. Mai mult decât vă puteţi închipui. Mai mult decât 
mi-aş putea permite chiar şi eu. Cred că le veţi găsi 
înfrumuseţând pereţii vreunei bănci de prin Texas. Sau 
poate California. Zâmbi din nou şi se uită fix la Patrick, ca şi 
cum locul unde se aflau tapiseriile ar fi fost un secret 
mărturisit între prieteni. Spuneţi-mi, continuă el, credeţi că 
e posibil? Pot deveni pereţii unei bănci din Texas mai 
frumoşi doar pentru că au fost acoperiţi cu o tapiserie 
veche? Făcu o pauză şi îşi împreună blând mâinile în poală, 
ca un copil cuminte. Poate că nu. Poate că nu. Ridică o 
mână, ca pentru a alunga ideea de frumuseţe dintr-un loc 
atât de străin şi de neprielnic culturii, apoi îl chemă pe 
Patrick cu un gest iute, mai mult asiatic decât italian, foarte 
TITI 


205 


TITI 


calm şi foarte hotărât. Vă rog, signor Canavan, apropiaţi-vă, 
să vă văd mai bine. Făcu un gest vag, de concediere. 
Lasă-ne, Maria. Vrem să fim singuri. 

Patrick auzi uşa închizându-se în spatele lui, cu un 
zgomot înăbuşit. Făcu câţiva paşi spre conte, până ajunse 
la câteva picioare de el. 

— Basta! E suficient, signor Canavan. Vă văd bine de 
aici. Veţi găsi un scaun lângă dumneavoastră... vă rog să 
luaţi loc. 

Scaunul era murdar, dar destul de uscat. Patrick îl 
şterse delicat înainte de a se aşeza pe marginea lui. 

Alessandro Contarini îmbătrânise dramatic în ultimii 
douăzeci şi unu de ani. Patrick îşi amintea un bărbat 
frumos, trecut de cincizeci de ani, cu părul lins, pieptănat 
spre spate, desăvârşit îmbrăcat şi cu o piele aproape lipsită 
de riduri. Acum arăta ca o copie deshidratată a ceea ce 
fusese altădată: pielea îi era cenuşie şi pătată, obrajii 
scobiţi, ochii febrili, afundaţi în orbite. Părul alb şi rar îi 
cădea în dezordine pe gât Hainele desăvârșite erau acum 
rupte şi pătate, dinţii albi, strălucitori, pe care obişnuia să-i 


dezvelească într-un zâmbet condescendent, se 
îngălbeniseră şi se tociseră, rămânând doar nişte cioturi 
negre. 


— Îmi pare rău că pa/azzo nu mai e aşa cum l-aţi văzut 
ultima oară, spuse el. 

Vorbea nesigur şi forţat, cu un uşor hârâit; şi totuşi, în 
adâncime, Patrick putea sesiza o urmă din vechea 
aroganță. 

Patrick nu spuse nimic. Imaginea din frescă i se 
imprimase în minte: un grup de personaje întunecate care 
îşi înconjurau victima neajutorată şi o târau spre un 
sarcofag de piatră dintr-un mormânt sumbru, în mijlocul 
unor vii. 

— Am avut un şoc destul de puternic când v-am văzut 
stând acolo în seara aceasta, continuă bătrânul. Ştiaţi că 


TITI 


206 


5 


azi-dimineaţă a venit cineva aici şi a întrebat de 
dumneavoastră? Nu, văd după expresia dumneavoastră că 
nu ştiaţi nimic despre asta. E foarte ciudat, nu-i aşa? Cât 
timp a trecut? Douăzeci de ani? 

— Cine a venit aici? întrebă Patrick. Ce voia să ştie? 

Era speriat. Cine naiba aflase atât de repede că era la 
Veneţia? 

Contele ignoră întrebarea. 

— Trebuie să fie mai mult de douăzeci de ani, zise el. lar 
acum aud de dumneavoastră de două ori în aceeaşi zi. Nu 
sunteți celebru, nu-i aşa, signor Canavan? N-aţi câştigat la 
loterie, n-aţi omorât vreun preşedinte, nu? Şi totuşi, oameni 
importanţi vin la mine să pună întrebări. Voiau informaţii 
despre trecut, despre prietenia dumneavoastră cu fiica 
mea. Şi acum trecutul îmi apare în noapte la uşă, 
strigându-şi pretenţiile: „Îmi datoraţi un răspuns!” Bătrânul 
se opri puţin. Numai atât credeţi că vă datorăm? Parcă îmi 
amintesc că ultima oară când ne-am întâlnit v-am oferit 
bani. A fost o neobrăzare din partea mea, îmi cer scuze. 
Poate că acum ne înţelegem unul pe altul mult mai bine. Pe 
atunci eraţi un copil, puţin mai mare decât fiul meu Guido. 
Şi totuşi, durerea dumneavoastră era reală, nu era deloc 
durerea unui copil. Îmi pare rău că v-am rănit, îmi pare rău 
că v-am făcut să suferiţi. Vă rog să mă iertaţi. Suspină şi îşi 
plimbă mâna albă, lungă, peste obraji. La vârsta mea nu-mi 
mai rămâne nimic decât iertarea. Multe lucruri au rămas 
nefăcute, nespuse. Şi sunt multe lucruri făcute şi spuse pe 
care le regret. Cu timpul veţi putea şi dumneavoastră să 
iertaţi, signor Canavan. 

— Unde e Francesca? întrebă încet Patrick. 

— Francesca doarme. Francesca e moartă. 

Patrick clătină din cap. 

— Nu mă minţiţi, zise el. Se întrebă de ce era atât de 
calm, de ce vocea îi ajunsese aproape o şoaptă. Nu mai e 


207 


5 TITI 


nevoie să minţiţi. Spuneţi-mi doar unde e. E tot ce vreau să 
ştiu. 

— Vorbiţi ca şi cum ar mai trăi. 

— Am fost la mormântul de pe San Michele. Acolo nu e 
nimic. Am şi o fotografie. 

Scoase poza mototolită dm buzunar şi i-o înmână 
contelui. Contarini se uită mult timp la ea. 

— Unde aţi găsit-o? întrebă, în cele din urmă. 

— Are vreo importantă? 

Bătrânul ridică din umeri. 

— Poate că nu. Ei bine... ce doriţi? 

— O explicaţie. 

— Nu există nici o explicaţie care să aibă vreun sens 
pentru dumneavoastră. 

— Lăsaţi-mă pe mine să apreciez asta. Patrick ezită. Se 
aplecă şi îşi îmblânzi vocea. Signor Contarini, nu cred că 
înţelegeţi. Cândva am iubit-o pe fiica dumneavoastră. Cred 
că şi ea m-a iubit. Acum douăzeci şi unu de ani mi-a fost 
răpită. Din motive pe care nici măcar nu pot să le bănuiesc, 
cineva a spus că ar fi murit. Am fost chemat aici de 
dumneavoastră şi am fost obligat să particip la o 
înmormântare falsă. Atunci nu aveam nici un motiv să pun 
întrebări. Am plecat când mi-aţi cerut să plec. Dar în seara 
aceasta n-am de gând să plec fără răspunsuri. 

Contarini îi înapoie fotografia lui Patrick. Mâna îi 
tremura, şi Patrick observă că avea lacrimi la colturile 
ochilor. 

— Signor Canavan, vă rog să mă credeţi Francesca v-a 
iubit, aşa cum aţi crezut, poate chiar mai mult. Işi ridică 
privirea. Pe chip i se întipărise o infinită, iremediabilă 
tristeţe. Cred... Şovăi. Cred că încă vă iubeşte. Sau, cel 
puţin, iubeşte amintirea dumneavoastră. Contele se 
îndreptă şi îl privi în ochi pe Patrick Nu încercaţi să o găsiţi, 
signor Canavan. Nu se mai poate întoarce niciodată la 
dumneavoastră, la lumea în care trăiţi. Pentru 


TITI TI 


208 


TITI 


dumneavoastră şi pentru lumea dumneavoastră e ca şi cum 
ar fi murit. Nu încercaţi să schimbaţi situaţia. Lăsaţi 
lucrurile aşa cum sunt. 

Patrick trase aer adânc în piept. Cuvintele lui Contarini 
erau ca o unghie care rupea coaja de pe o veche rană, 
scoţând-o la lumină. Crezuse că suferinţa pricinuită de 
pierderea Francescăi era secătuită, vlăguită, dar într-o clipă 
aceasta se întorsese cu forţe noi, sfâşiindu-i carnea, ca o 
lama tocită, proaspăt ascuţită. 

— De ce? şopti el. De ce? 

Contele nu îi răspunse imediat. Şedea pe scaunul lui cu 
spătar înalt, ca un prinţ decăzut din Renaştere, a cărui 
curte îl părăsise. 

— Signor Canavan, începu el, familia Contarini există 
aproape de când a apărut acest oraş numit Veneţia. Opt 
dogi ai Republicii ne-au purtat numele. Am avut palate şi 
corăbii, depozite şi case de comerţ, aici şi prin toată 
Mediterana. Incă de la început, am fost membri în Marele 
Consiliu, în Senat şi în Consiliul celor Zece. Acum nu mai 
sunt decât eu, un bătrân care-şi aşteaptă moartea într-o 
casă deja în ruină. Nimic din ceea ce puteţi spune sau face 
nu-mi mai poate face vreun bine sau vreun rău. Dar 
dumneavoastră vreţi adevărul, iar pe acesta nu vi-l pot 
spune. Ar fi, să zicem, prea şocant. Nu pentru mine, poate, 
ci pentru alţii care, în furia lor, ar face ceea ce acest balaur 
cu multe capete, care este gloata, a făcut dintotdeauna: ar 
distruge tot ce nu înţeleg. Bătrânul se opri din nou. Ochii lui 
alburii cercetară încăperea slab luminată, ca şi cum ar fi 
văzut-o pentru prima oară. Sunt fantome aici, spuse el. 
Camera aceasta e plină. Pe unele le văd, pe altele doar le 
aud. Poate că nu sunt fantome la propriu; nu cred că ne pot 
face râu, cel puţin în sens fizic. Dar, cu toate astea, sunt 
reale. Ascultaţi, signor Canavan, lăsaţi-mă să vă povestesc 
despre ele. Cu multe veacuri în urmă, pe când Veneţia era 
încă vasala Bizanțului, un grup de negustori a sfidat 


TITI 


209 


5 TITI 


interdicţia împăratului de a face comerţ cu Egiptul şi a 
plecat pe mare la Alexandria. Au umplut zece corăbii cu 
mirodenii, mătăsuri şi covoare şi s-au întors bogaţi. Unul 
dintre ei a fost strămoşul meu, Pietro Contarini. Doi ani mai 
târau, el şi încă un bărbat s-au întors la Alexandria; dar de 
data aceasta nu pentru mirodenii sau pânze. Au furat 
moaştele Sfântului Marcu şi le-au adus ilegal înapoi la 
Veneţia. Moaştele au fost aşezate sub altarul principal, în 
Basilica, si astfel Veneţia a devenit un mare centru de 
pelerinaj. Contele tăcu. Pe canalul de afară, o barcă cu 
motor pufăia încet prin noapte. Zgomotul motorului se 
strecură în încăpere prin jaluzelele grele, crescu puţin şi 
apoi se stinse, când barca dădu un colţ şi dispăru. Pietro 
Contarini, continuă el, cu vocea scăzută până la o şoaptă, a 
mai adus ceva la Veneţia, pe lângă oasele sfântului. 
Descoperise un lucru care pentru el era mult mai valoros 
decât trupul unui sfânt. Nu era o relicvă sau un obiect de 
artă, sau o ladă de comori - era adevărul. Un adevăr atât 
de înfiorător, încât l-a păstrat secret pentru următorii 
patruzeci de ani. Patrick rămase cu ochii aţintiţi asupra 
buzelor palide ale contelui, în timp ce acesta îşi depăna 
povestea. In umbra încăperii, îşi închipui şi alte figuri 
ghemuite, ascultând. Pe patul de moarte, totuşi, Pietro i-a 
spus secretul unuia dintre fiii săi. Andrea, care avea el 
însuşi peste patruzeci de ani. Pe vremea aceea, negustorii 
făceau încă regulat comerţ cu Africa de Nord, în pofida 
obiecţiilor papei şi ale bizantinilor. Andrea a călătorit cu o 
corabie până la Alexandria, apoi a trecut pe ţărmul celălalt, 
în Palestina, la lerusalim şi la Sfântul Mormânt. În cameră, 
totul era nemişcat. Chiar şi umbrele înmărmuriseră. Afară 
era liniște. Patrick îşi putea auzi respiraţia în liniştea aceea. 
Mai mult de cinci ani au trecut până la întoarcerea lui 
Andrea. Văzuse cu ochii lui ceea ce Pietro doar auzise. Şi îi 
cunoscuse pe cei care păstrau secretul tatălui său. In cei 
câţiva ani care î-au mai rămas - căci, şase ani mai târziu, a 


TITI 


210 


TITI III 


murit de ciumă - a împărtăşit secretul mai multor membri 
ai familiei şi unor prieteni aleşi cu grijă. Acesta, signor 
Canavan. a fost începutul ridicării noastre la putere. 
Secretul lui Pietro a fost, într-adevăr, mai preţios decât 
mătăsurile şi mirodeniile. Contarini făcu o pauza. Dar 
puterea are preţul ei, continuă el. Un om bogat şi puternic 
nu poate să-şi păstreze, în acelaşi timp, sufletul. Cu atât 
mai puţin o familie. Contarini, Barbaro, Grimani, Sagredo... 
toate casele nobiliare care ne-au împărtăşit secretul au 
plătit preţul. Familiile noastre, sentimentele noastre, 
credinţa noastră, chiar şi sufletele noastre... toate în 
schimbul unui adevăr pe care majoritatea oamenilor nu-l 
pot nici înţelege, nici tolera. 

Tăcu şi îşi împreună mâinile albe ca aripile frânte ale 
unui fluture uriaş. Un tremur le străbătu fugar şi apoi 
rămaseră nemişcate. Afară se auzea doar plescăitul apei 
care se lovea de piatră. 

— In ce fel explică asta ceea ce s-a întâmplat cu 
Francesca? întrebă Patrick. Moartea ei, revenirea la viaţă? 

Contarini suspină. Un suspin adânc, aproape un geamăt. 

— Nu înţelegeţi? Francesca a fost preţul meu. Fericirea 
ei a fost sacrificiul pe care a trebuit să-l fac. lar 
dumneavoastră aţi fost sacrificiul ei - tot ce avea, tot ce îşi 
dorea. 

— Pentru asta? 

Patrick se ridică furios şi arătă violent către pereţii 
pătaţi de igrasie, către mobila distrusă şi putrezită. 

Contele clătină din cap. Pârul lung şi alb îi căzuse pe 
faţă ca un văl. 

— Nu, zise el. Timbrul vocii i se schimbase, trăgând 
putere dintr-o rezervă ascunsă. Ridică o mână şi o îndreptă 
spre fresca imensă, lovind-o repetat cu degetul. Pentru 
asta, neghiobule! Pentru asta! 


211 


TREIZECI ŞI UNU 


Patrick plecă ameţit de la palazzo. Furia lui Contarini se 
transformase într-o criză de tuse, iar Maria năvălise 
înăuntru, ca să-l îngrijească şi să-l dea afară pe vizitator. 
Plecase în grabă, urmărit de umbre, hărțuit de fantome, şi 
pătrunsese în noaptea de smoală. 

Câinele schilod stătea încă încolăcit în colţul lui, 
tremurând de frig. Patrick se simţi sfâşiat între milă şi 
repulsie. Îi venea să arunce cu pietre în el sau să-i rupă 
gâtul. Durerea lui îl îngrozea şi-l umplea de frustrare: să-l 
alunge sau să-l adoarmă pentru totdeauna i se păreau 
singurele soluţii acceptabile. Dar nu făcu nimic. li lipseau 
atât curajul cât şi hotărârea. 

întoarse spatele câinelui şi palatului Contarini şi ieşi 
repede din calle. O ceaţă îngheţată venise dinspre Adriatica 
şi se strecurase în oraş, în timp ce el discutase cu Contarini. 
Pătrunsese încet pe străzi şi acum se odihnea întinsă pe 
suprafaţa canalelor, ascunzând spinările rotunjite ale 
podurilor şi plutind pe fiecare calle, fondamenta & rughetta. 
Asemenea unor rotocoale de fum alb, tentaculele i se târau 
fără ţintă prin străzile adormite şi se încolăceau în jurul 
felinarelor rare, estompând şi îmblânzind lumina care şi aşa 
era destul de slabă. Pe sub arcade şi sottoporticos, se 
adunase în ghemotoace groase şi-i pândea, ca un animal de 
pradă, pe cei mai puţin precauţi. 

Patrick îşi ridică gulerul pentru a se apăra de aerul rece. 
Agitat cum era, imediat după ce ieşise din pa/azzo o luase 
într-o direcţie greşita. Acum ceața îl necăjea şi se juca cu el, 
purtându-l din ce în ce mai departe. Ecoul paşilor săi răsuna 
TITI 


212 


TITI 


între clădirile înghesuite de pe ambele părţi cu un timbru 
trist care îl făcea să se simtă şi mai singur în acest oraş pe 
jumătate pustiu. 

Începu să meargă mai repede, dar cu cât înainta, cu 
atât mai puţin familiare i se păreau locurile. Rațiunea îl 
îndemna să bată la prima uşă care îi ieşea în cale şi să 
ceară instrucţiuni. Dar era trecut de miezul nopţii, iar uşile 
boltite şi ferestrele acoperite pe lângă care trecuse nu-i 
sugerau o primire prea călduroasă. 

După un timp, ajunse într-o piaţă pustie. Sus, pe un colţ, 
zări un nume scris cu albastru şi alb pe o plăcuţă: Campo 
dei Carmini. Dar nu-l ajută cu nimic. Pe una din laturile micii 
pieţe, faţada întunecată a unei biserici baroce se înălța 
ameninţător din ceaţă. Coloanele ei răsucite şi ferestrele 
sumbre îi aminteau de mormintele de la San Michele, ca şi 
cum biserica ar fi fost construită pentru cei morţi, nu pentru 
cei vii. 

Părăsi piaţa şi se opri să citească numele străzii pe care 
tocmai intrase. În acel moment, auzi un zgomot în spatele 
lui. Semăna cu bocănitul unor paşi pe piatră. Şi nu fusese 
un ecou. 

Se lipi de zidul lateral al bisericii şi ascultă atent, 
aşteptând repetarea sunetului. Nu putea fi sigur, dar avea 
impresia că venise din piaţă. Contarini îi spusese ca cineva 
pusese întrebări despre el. Oare acum îl urmărea cineva, în 
spate? 

Merse mai departe, călcând mai rar, şi străduindu-se 
să-şi distingă proprii paşi de ecourile lor, aşteptând să audă 
zgomotul unui posibil urmăritor. Dacă l-ar putea conduce 
înainte, pentru a se întoarce înapoi şi a-i cădea în spate, 
poale ar reuşi să-l surprindă. Dar ceața şi propria sa 
dezorientare îi limitau libertatea de mişcare. 

O alee îngustă ducea spre un pod. La o fereastră de pe 
partea opusă ardea lumina. Traversă podul şi se opri, 
aşteptând. Liniştea era adâncă şi apăsătoare; voia să strige, 


TITI 


213 


đa 


să o rupă în bucăţi fără nici o părere de rău. Se auzi din 
nou: un singur pas pe alee. Printr-un gang boltit zări un alt 
canal; gangul ducea până la apă şi, din câte vedea Patrick, 
se sfârşea acolo. Dacă reuşea să-l păcălească pe urmăritor 
să o ia într-acolo, ar fi putut să-l prindă în capcană. 

Se îndreptă încet spre gang. 

„Nu mă pierde tocmai acum, pentru Dumnezeu!” şopti 
el. Ceaţa se mai risipise aici, dar trebuia să calce cu grijă, 
dacă nu voia să rateze malul şi să plonjeze în apă. 
Presupunerea i se adeveri: gangul se termina în apă şi nu 
exista trecere nici în dreapta, nici în stânga. 

intuiţia îi sugerase că cineva ar fi trebuit să lase o barcă 
legată acolo, altfel n-ar fi avut nici un sens micul spaţiu de 
acostare de la capătul gangului. Prin ceaţă, desluşi conturul 
unei mici sandolo acoperită cu o prelată grea. Trase barca 
mai aproape cu ajutorul frânghiei şi se strecura peste bord, 
gata să-şi piardă echilibrai pe pânza alunecoasă. 

Se  ghemui în  ambarcaţiunea puțin adâncă, 
bucurându-se că era ceața. Abia întrezărea capătul 
gangului pe deasupra malului de ciment. Şi iată, în sfârşit, 
un pas inconfundabil! Simţi cum îi creşte tensiunea în 
stomac şi în toţi muşchii. 

O umbră se mişcă. Patrick se pregăti să sară. Totul 
depindea de cât de mult se apropia urmăritorul de mal: 
dacă rămânea destul de departe, avea şanse să-l înşface şi 
să-l tragă jos. Cel puţin, avea avantajul surprizei. Ceaţa se 
despărţi în două şi umbra deveni o siluetă întunecată. 
Patrick îşi ţinu răsuflarea. „Vino mai aproape, ticălosule! La 
margine. Vino!” Silueta şovăi, de teamă, poate, să nu 
alunece din cauza ceţii şi sa cadă. Patrick simţi sub el 
legănarea bărcii; nu era o platformă prea stabilă de pe care 
să sară asupra urmăritorului său. 

Silueta se opri, apoi se întoarse brusc şi porni înapoi prin 
sottoportico. Patrick îşi încordă picioarele şi sări pe mal, 
căzând în genunchi. In clipa în care atinse pământul, silueta 


TITI 


214 


TITI 


se întoarse şi îl zări. El se ridică cu greu în picioare, exact 
când urmăritorul său dispăru în ceaţă. 

— Opreşte-te! Strigă el. Vreau să vorbesc cu tine! 

Auzi zgomotul paşilor alergând. Patrick o rupse la fugă. 
Din nou ajunse în stradă exact la timp pentru a vedea ceata 
învăluind o umbră mişcătoare. Paşii răsunară ca nişte 
gloanţe în noapte. Patrick pomi în urmărirea lor, 
călăuzindu-se după zgomot. 

Alergă cu răsuflarea tăiată printr-un labirint de străduţe, 
peste poduri, pe lângă maluri înguste, purtat de sunetul 
paşilor din ce în ce mai adânc în ceața învolburată. 
Câteodată i se părea că îl pierde: dădea un colţ greşit şi 
aproape că nu mai auzea paşii îndepărtați, apoi ieşea brusc 
printr-un pasaj şi îi auzea din nou, în faţă. De două ori zări 
silueta care alerga înaintea lui, o pată neagră în ceața. 

Cu respiraţia tăiată, se opri pe un pod micuţ, ca să-şi 
recapete suflul. Se sprijini de balustrada de metal, îşi ridică 
privirea şi zări pe cineva pe un alt pod, la numai câţiva iarzi 
Ceaţa se risipi o clipă şi îi oferi o vedere mai bună. Ameti. 
Îşi simţi sângele pulsând la tâmple şi inima bătând 
nebuneşte în piept, făcându-l să tremure. Se înşelase! Se 
uită din nou, dar ceața se adunase la loc. Pe celălalt pod nu 
mai era nimeni. 

— Francesca! strigă el. Francesca, fermati! 

Paşi grăbiţi răsunară pe ríva de dincolo de podul pe care 
stătuse silueta. Patrick se simţi purtat de forţe proaspete. 
Se năpusti de pe pod, aproape căzând, în grabă, pe câteva 
trepte. 

Paşii se auzeau acum în dreapta lui. Se învârti, o luă la 
fugă pe o alee cufundată în ceaţă şi ieşi într-o stradă mai 
largă pentru a vedea, din nou, silueta dispărând. Gâfâind, 
porni în urmărirea ei. O durere ascuţită, ca o lovitură de 
cuţit, îl săgetă într-o parte, făcându-l să se îndoaie. Strânse 
din dinţi şi se forţă să înainteze. Picioarele îi erau ca de 
plumb, iar capul i se învârtea. 


TITI 


215 


TITI 


— Fran... cesca... Per grazia di Dio!... Fermati! 

Pe măsură ce plămânii i se obişnuiră cu aerul umed, 
începu să respire din nou, cu noduri dureroase. O piatră 
spartă din pavaj, îi agăţă piciorul şi îl aruncă violent în faţă. 
Rămase întins câteva secunde, năucit, luptându-se pentru 
fiecare răsuflare. 

Închise ochii pentru a suporta durerea, se ridică şi făcu 
un pas înainte. Un junghi insuportabil îi sfâşie stomacul. Mii 
de steluțe îi explodară în faţa ochilor. Picioarele i se 
înmuiară şi cedară. Se împiedică, nemaiputând să-şi 
controleze trupul, apoi îl părăsi orice senzaţie şi se prăbuşi, 
dezmembrat, în cea mai adâncă beznă pe care o cunoscuse 
vreodată. 


Deschise ochii. Era încă noapte, dar ceatţa se ridicase. 
Capul îl durea îngrozitor şi ochii îl înţepau. Clipi des şi i se 
păru că zăreşte stele pe cerul negru. Era întins pe spate, pe 
ceva tare. Făcu un efort şi reuşi să şadă. 

Pe amândouă părţile, clădiri întunecate alunecau pe 
lângă el ca într-un vis. Nu erau lumini nicăieri, dar pe 
măsură ce ochii i se obişnuiră cu întunericul, începu să vadă 
conturul șui Grand Canal. Se afla din nou în gondola 
misterioasă, condusă de un gondolier fără nume şi fără 
chip. De data aceasta, erau mai jos, pe canal, şi se 
îndreptau spre San Marco. Torţele şi lumânările din visul 
precedent fuseseră stinse, iar pe apă nu mai plutea nici o 
ambarcaţiune. Totul era tăcut, ca mai înainte. 

ÎI tulbura faptul că îşi amintea toate detaliile visului 
anterior, că ştia că fusese un vis şi că era convins, aşa cum 
fusese şi mai devreme, că în acest moment nu visa. ŞI 
totuşi, nu putea să audă sau să spună nimic. 

Gondola viră spre malul stâng. Când ajunseră mai 
aproape, i se păru că recunoaşte ferestrele cu două arcade 
identice şi etajul superior ornamentat al palatului 
Corner - Spinelli. Barca se strecură pe un canal lateral 


TITI 


216 


TITI 


îngust şi îşi continuă încet drumul printr-un labirint de 
canale, unele abia suficient de largi pentru a permite 
trecerea unei singure ambarcaţiuni. Trecură nevăzuţi pe 
lângă zidurile din faţa sau din spate ale unor case înalte. O 
dată, zări o femeie care îi urmărea de la un balcon jos şi al 
cârei păr blond îi cădea liber în bucle lungi, vălurite, pe 
umeri; îşi cuprinsese sânii albi în mâinile obosite, ca pe 
nişte ofrande. 

Alunecară pe sub poduri atât de joase, încât gondolierul 
trebuia să-şi încovoaie spatele pentru a putea trece. O dată, 
văzu în depărtare, printr-un spaţiu gol dintre clădirile înalte, 
o porţiune dintr-o piaţă largă. Ardea un foc, iar în mijlocul 
pieţei, un grup de orbi agitau cuțite lungi şi urmăreau un 
porc speriat, în cercuri din ce în ce mai strânse. Apoi scena 
dispăru în spatele unui zid înalt, năpădit de iederă. Gondola 
pătrunse şi mai adânc în labirint. 

Trecură pe lângă un debarcader pe care se târa 
suferind, un câine schilod. Patrick era sigur că animalul îi 
amintea de ceva, dar uitase de ce anume. Işi dădu seama 
că, deşi nu putea nici să audă, nici să vorbească, nu era 
totuşi perfect izolat de mediul înconjurător. Simţea aerul 
rece pe piele, tar daca îşi cufunda mâna în apă, o scotea 
rece şi udă. Şi totuşi, avea impresia că exista un fel de 
rupturi. Intre el şi această lume. Fusese adus aici ca 
spectator, nu ca protagonist. Dar ce anume trebuia să 
vadă? 

Barca încetini brusc, iar Patrick observă că întorceau 
spre mal. Din întuneric, se profila poarta de canal 
întunecată a unui imens palazzo. Două torţe ardeau de o 
parte şi de alta, fixate pe suporturi de fier, iar o a treia era 
purtată de un servitor îmbrăcat în bauta, care aştepta 
dincolo de poarta deschisă. Deasupra porţii era sculptai un 
miel care ducea în spate o cruce. 

Intrară şi se opriră în faţa câtorva trepte de piatră, iar 
gondolierul legă cu îndemânare barca de cel mai apropiat 


TITI 


217 


TITI 


stâlp de acostare. Gondola se răsuci şi scrâşni când atinse 
treptele. Servitorul făcu un pas înainte şi înălţă torta. 

În acel moment se întâmplă ceva cu auzul lui Patrick, ca 
şi cum ar fi fost îndepărtat un blocaj invizibil. Auzi apa care 
clipocea în jurul lui si scârţâitul de lemn al gondolei care se 
freca de trepte. Ca şi câinele pe care-l văzuse mai devreme, 
hârşâitul bărcii îi aminti de ceva. Cobori din gondolă, pe 
prima treaptă. Servitorul se înclină de la nivelul pieptului, 
apoi se îndreptă la loc. Patrick îi observă ochii care-l priveau 
intens din spatele măşitii; aveau pleoapele grele, iar 
pupilele erau dilatate şi punctate cu mici steluțe aurii 

— Abbiate la grazia di seguirmi. | signori vi attendono. 
Vă rog să mă urmaţi, domnule. Excelenţele vă aşteaptă. 


218 


TREIZECI ŞI DOI 


— Mă auziţi, signor Canavan? Vă rog să încuviinţaţi din 
cap, dacă mă auziţi. Vocea părea îndepărtată şi înăbuşită, 
dar cuvintele erau în engleză. Vă rog, încercaţi să 
răspundeţi, signor Canavan. Încercă să deschidă ochii, dar 
parcă îi fuseseră lipiţi cu aracet. Nu reuşea să-şi mişte 
buzele. Nu-i nimic, signor Canavan. Arătaţi-mi măcar dacă 
mă auziţi. 

Incuviinţă din cap şi gestul îi provocă un acces puternic 
de greață. După aceea îşi pierdu cunoştinţa. Apoi, din 
întuneric, veni spre el chipul servitorului îmbrăcat în bauta. 
Deschise gura, ca şi cum ar fi vorbit, dar Patrick nu auzi 
nimic. Apoi chipul fu înghiţit de întuneric. 

— Acum mă auziţi, signor Canavan? 

De data aceasta, ochii i se deschiseră. Văzu o faţă 
înceţoşata, aplecată asupra lui, faţa unui bărbat, cu o 
expresie de îngrijorare. Cuvintele erau în engleza, dar 
accentul era italian. 

— Da. Cine...? 

— Sunt doctorul Luciani. vă aflaţi la Ospedale Civile. 
Capisce? |lnţelegeţi ? Patrick încuviinţă vag din cap. Aţi fost 
adus aici azi-noapte. Una signora... o doamnă v-a găsit pe 
stradă şi v-a adus aici. Eraţi inconştient. Vă amintiţi ceva? 
Aţi avut un accident? Patrick clatină din cap. Se simţea de 
parcă ceața din noaptea trecută i-ar fi pătruns, concentrată, 
în creier. li era râu de la stomac. Era ca o migrena, dar mult 
mai intensă. Adică... n-aţi avut un accident... sau nu vă 
amintiţi? 


TITI 


219 


TITI 


— Mi ricordo... la nebbia... Îmi amintesc... ceața... am 
alergat... o gondola. 

Patrick răspunsese în italiană; în mod ciudat, i se părea 
mai uşor, ca şi cum engleza ar fi devenit o limbă străină 
pentru el. 

— Ah, parla Italiano. Benissimo. Doctorul făcu o pauză. 
Signor Canavan, vreau să vă fac anumite analize. Doar 
pentru a determina dacă v-a fost sau nu afectat creierul. 
Poate aţi căzut sau aţi fost lovit înţelegeţi? 

— Da. 

— Mai târziu, aş vrea să vă fac nişte radiografii. Poate şi 
o  electroencefalogramă. Doar ca să fim siguri. Dar 
deocamdată nu vreau decât să vă testez reacţiile la stimuli. 
Nu aveţi de ce să vă faceţi probleme. 

Vederea lui Patrick devenea din ce în ce mai limpede. 
Capul încă îi pulsa de durere, dar gândurile îi erau mai puţin 
confuze, începură să-i revină, în valuri, amintirile din 
noaptea trecută: Contarini în regatul său de şobolani, un 
câine şchiop, scheunând în umbră, fresca de pe peretele 
din pa/azzo. 

O asistentă veni să-l ajute pe doctor. Patrick nu opuse 
nici un fel de rezistenţa când aceasta, împreună cu 
doctorul, începură să-i pipăie şi să-i ciocănească diferite 
părţi ale corpului. li băgară raze de lumină în ochi, îi 
măsurară temperatura şi tensiunea arterială, îi examinară, 
urechile, ca să vadă dacă nu avea urme de sânge, şi îi 
testară reflexele. 

Işi amintea că se pierduse în ceaţă şi apoi alergase după 
cineva care îl urmărise. Şi după aceea? Il atacase cineva? 
Pe neaşteptate, îi apăru în minte imaginea unui pod şi pe el 
o siluetă întunecată, pe jumătate pierduta în ceaţă. 

— Domnule doctor!... 

— Vă rog, signor Canavan, liniştiţi-vă. Terminăm 
imediat. 


220 


5 


— Nu, vă rog... Aţi spus că... o femeie m-a adus aici. 
Una signora... Cum era? Cum arăta? Per piacere... è 
importante... molto importante. 

Doctorul ridică din umeri. 

— Îmi pare rău, nu m-am uitat prea bine la ea. 
Dumneavoastră aţi fost principala mea preocupare. Când 
m-am întors la recepţie, plecase deja. 

— Ce vârstă avea? Era tânără, bătrână? 

— O cunoaşteţi? Asta e? Ea a spus că eraţi un 
necunoscut, că a ieşit pe afară târziu şi v-a găsit leşinat. 

— Ce vârstă avea?! 

— Cam patruzeci de ani, cred. Destul de slabă, era 
destul de slabă. Şi scundă, nu era o femeie înaltă, îmi pare 
rău, mai mult nu-mi aduc aminte. Poate vreuna dintre 
asistente... 

Patrick stătea întins pe spate, neajutorat. Imagini din 
visul care urmase leşinului i se perindau prin minte: apele 
negre sfâşiate de prora ascuţită a gondolei, treptele de 
piatră acoperite cu muşchi, un porc uriaş, însângerat, 
alergând în cercuri din ce în ce mai strânse, ochii punctaţi 
cu auriu din spatele măştii de carnaval... Se temea ca visul 
să nu-l împingă din nou într-o stare de inconştienţă. Se 
luptă disperat să-şi ţină ochii deschişi. 

— I miei vestiti... Unde mi-aţi pus hainele? 

— Totul e bine, nu vă faceţi griji, îl asigura asistenta. 
Sunt în dulapul acesta de lângă pat. Sunt în siguranţă, nu 
vă neliniştiţi. 

— La mia giacca... Jacheta mea, vă rog să vă uitaţi în 
buzunar. O fotografie... trebuie să fie o fotografie. 

Doctorul îşi întrerupse, iritat, examinarea şi îi făcu semn 
asistentei. 

— Aruncă o privire, până termin aici. Poate îl ajută să-şi 
împrospăteze memoria. 


221 


TITI 


Asistenta găsi jacheta lui Patrick şi căuta cu atenţie prin 
buzunare. Totul era acolo - portofelul, paşaportul, cheile, 
banii - totul, cu excepţia fotografiei. 


Până dupa-amiază, capul lui Patrick se limpezise 
complet. Doctorul Luciani îi dăduse voie să mănânce ceva 
uşor, iar asistenta îi sprijinise cu spatele de o pernă. Il 
lăsară într-o rezervă laterală, în compania unui televizor 
uzat, deschis permanent pe un post pentru copii. li rugă să 
ia legătura cu Makonnen la hotel; acesta sosi după o oră, cu 
o îngrijorare profundă întipărită pe chip. 

Patrick zâmbi şi îi întinse o mână. 

— Dacă n-aş şti, râse el, aş zice că te-ai albit la fată. 

— Chiar m-am albit, răspunse Makonnen şi se aşeză. 
N-am ştiut ce să fac azi-noapte, când am văzut că nu te-ai 
întors la hotel. Ai spus că vii înapoi înainte de miezul nopţii. 
M-am gândit să sun la poliţie... dar ce puteam să le spun? 

— Imi pare rău. Lucrurile au luat o întorsătură mai... 
dificilă. L-am găsit pe... tatăl Francescăi. Făcu o pauză. 
Assefa, cred că ne-au dat de urmă. Cineva a întrebat de 
mine acasă la Contarini. 

— Cum ar fi putut să ne găsească atât de repede? 

— Nu ştiu. Oricum, cel mai bine ar fi să ne mutăm la alt 
hotel. Sau, mai bine, să găsim o locuinţă prin prietenul tău, 
Claudio. Apropo, ce v-a zis amicul lui, reporterul, aseară? 

Assefa ridică din umeri. 

— Migliau n-a apărut încă. N-au primit nici o cerere de 
recompensă. Parcă s-ar fi evaporat, pur şi simplu. 
Carabinierii au intrat în panică. Varianta oficială pare să fie 
că a fost răpit, dar pe parcurs s-a întâmplat o nenorocire. 
De acum, se aşteaptă ca trupul lui să apară în vreun canal. 
Totuşi... 

— Da? 

— După cum am spus, asta e varianta oficială. Prietenul 
lui Claudio e de altă părere. Il cheamă Aldo Siniscalchi. 


TITI 


222 


5 TITI 


V-am aranjat o întâlnire. O să-ţi placă; ştie să gândească, 
pune întrebări, se enervează. De câţiva ani ţine un dosar cu 
toate mişcările lui Migliau, mă rog, nu numai despre 
Migliau, ci despre Biserica din Veneţia, în general. Se opri. 
O soră medicala privi înăuntru, se uită curioasă la american 
şi la vizitatorul său, apoi plecă. Patrick, ştiai că trei dintre 
cei opt papi aleşi în secolul nostru au fost patriarhi ai 
Veneţiei? După cum ţi-am spus, unii cred că Migliau ar 
putea fi al patrulea. Poziţia pe care o are acum a obținut-o, 
în mare, datorită relaţiilor de familie, dar Siniscalchi crede 
că e mai mult de capul lui decât un simplu blazon. Iniţial, 
Migliau i-a stârnit interesul datorită poziţiei sale extremiste 
de dreapta. Migliau nu şi-a ascuns niciodată părerile; şi-a 
afirmat permanent, cu tărie, opoziţia faţă de reforma 
Bisericii şi a societății în general. A respins 
anticoncepţionalele, avortul, divorţul, căsătoria preoţilor 
hirotonisirea femeilor - inventarul obişnuit al unui 
reacţionar ecleziastic. 

Patrick zâmbi. 

— Înţeleg că tu nu vezi lucrurile chiar aşa. 

Makonnen clătină din cap. 

— Nu. Dar n-am ce face. Dumnezeu nu mi-a făcut 
favoarea de a avea grijă să mă nasc în Europa sau în 
America. Văzute din Lumea a Treia, lucrurile par cu totul 
altfel. Nu mă înţelege greşit, de fapt, în multe privinţe, sunt 
destul de conservator. Nu sunt de acord cu Claudio sau cu 
comunismul pe care l-a îmbrăţişat. Nu aceasta e soluţia. 
Dar comuniştii au dreptate în ceea ce priveşte anumite 
lucruri. Nu poţi să propovăduieşti Evanghelia unui om cu 
burta goală. Nu poţi să vorbeşti despre împărăţia lui 
Dumnezeu cu cineva care trăieşte în fiecare zi cu groaza de 
a nu fi arestat de o gherilă de dreapta. Şi nu cred că poţi 
asigura evoluţia democraţiei instaurând o dictatură. 

— Şi Migliau crede că poate? 


223 


TITI 


— Nu crede că ar avea vreo importantă. Pentru el, 
misiunea Bisericii e de a salva suflete, nu vieţi. Revolta 
împotriva statului e un păcat de moarte, chiar dacă acest 
stat se scaldă în nedreptate şi în sânge până la gât. 
Folosirea anticoncepţionalelor contravine legilor eterne ale 
lui Dumnezeu, chiar dacă familia îţi moare de foame. 

— Dar cam aceleaşi lucruri spune şi papa de atâţia ani. 

Makonnen suspină. 

Nu e nevoie să-mi aduci aminte. Cum crezi că a ajuns 
Migliau patriarh al Veneţiei? Dar el vrea să meargă şi mai 
departe. Dacă ar fi după el, ar întoarce timpul înapoi cum 
nici nu-ţi imaginezi. Nici măcar eu nu-mi închipuiam până 
aseară. Ar proclama Vaticanul IlI invalid, ar abandona 
principiile colegialităţii, ar introduce Liturghia tridentină, ar 
restrânge dialogul cu celelalte Biserici, ar interzice relaţiile 
au religiile necreştine, ar restaura dogma vinovâăţiei evreilor 
pentru uciderea Domnului nostru. Dacă Migliau ar deveni 
papă, Biserica ar face un uriaş pas înapoi. Ar exista din nou 
o listă de cărţi interzise, procese de erezie, excomunicări 
masive. 

Patrick clătină neîncrezător din cap. 

— Nu poţi fi serios. 

Makonnen ridică din sprâncene. 

— Nu? De ce crezi asta? Faţă de acum treizeci sau 
patruzeci de ani, Biserica Catolică e de-a dreptul îmbătată 
de gândirea modernă. Şi totuşi, oameni ca tine - sau chiar 
ca mine - cred că stă aproape pe loc. Cei ca Migliau sunt 
speriaţi de moarte. Ei văd ce au făcut reformele, ce mai fac 
încă; se gândesc ce se va întâmpla peste încă treizeci sau 
patruzeci de ani şi, în închipuirea lor, văd sfârşitul Bisericii 
aşa cum o cunosc ei: fără Liturghie, fără preoţi, fără 
ierarhie, fără papă... poate chiar fără Dumnezeu. Cred că e 
o exagerare; de fapt, ştiu că e o exagerare, dar încearcă 
să-i spui asta unui om inflexibil ca Migliau. 

Patrick ridică din umeri. 


TITI 


224 


TITI 


— Deci Migliau e un fundamentalist catolic care se teme 
de schimbare. Ce e nou în asta? Conservatorismul şi 
ierarhia catolică se cunosc de mult. 

— Poate. Dar Migliau merge chiar mai departe. Una 
dintre cele mai mari temeri ale cardinalului e că 
fundamentaliştii protestanți vor începe să negocieze sferele 
de influenţă politică în Europa, aşa cum au făcut în Statele 
Unite. Dacă se întâmplă aşa, vor atrage o mare parte din 
dreapta cu frică de Dumnezeu, al cărei sprijin ar fi esenţial 
pentru o revoluţie morală şi religioasă. Migliau ştie că 
trebuie să acţioneze. Siniscalchi are dovezi că Migliau s-a 
întâlnit cu politicieni de extremă dreaptă, nu numai de aici, 
din Italia, ci şi din Franţa, Spania. Germania. Austria, poate 
şi din alte părţi. Nu există documente, bineînţeles, pe care 
l'Unità sau orice alt ziar să le poată publica. Dar un raport 
sugerează că Migliau s-a oferit să facă un târg. Dacă devine 
papă, îşi va instrui episcopii din toate aceste ţâri să aibă 
grijă ca turmele lor să voteze pentru candidaţii lui. O dată 
ajunşi la putere, aceştia vor oferi sprijin politic şi legislativ 
campaniei lui împotriva modernismului de toate felurile. 
Migliau va fi primul papă din ultimele secole care va avea 
arme mai puternice decât enciclicele. Va avea un stat 
polițienesc la dispoziţia lui. 


225 


TREIZECI ŞI TREI 


Lui Patrick i se opri răsuflarea în piept. Părea plauzibil, 
foarte plauzibil, 

— Spui că Siniscalchi are dovezi? 

— Da, într-un fel. Dar nu incontestabile. 

— Poate obţine probe incontestabile? 

— Da. Cunoaşte pe cineva care are acces la biroul lui 
Migliau. Vrea să te vadă diseară... poate atunci va avea 
ceva pentru tine. 

— Spuneai că nu e de acord cu teoria poliţiei că ar fi fost 
răpit. Cum explică el dispariţia? 

— A zis doar că varianta răpirii nu ţine. Nimeni din cei 
de dreapta n-ar îndrăzni să se atingă de Migliau nici măcar 
cu un deget. Ca să fim sinceri, nici nu vor. Acelaşi lucru e 
valabil şi pentru Mafie. Deci rămâne stânga. Siniscalchi are 
mai multe legături decât poliţia cu facțiunile de stânga şi cu 
grupările teroriste - sau, cel puţin, aşa mi-a spus - şi a jurat 
că şi pentru ei dispariţia lui Migliau e un mister la fel de 
mare ca pentru toţi ceilalţi. 

— Atunci ce rămâne? 

— Rămâne posibilitatea ca Migliau să fi ieşit din 
circulaţie de bunăvoie. Pentru raţiuni cunoscute doar de 
Migliau şi de cei în care are încredere. Siniscalchi crede că 
ar putea avea legătură cu problema noastră, dar nu ştie în 
ce fel. 

Patrick făcu o pauză, apoi îl întrebă. 

— Cât de mult i-ai spus? 

— l-am... 


TITI 


226 


5 


În acel moment uşa se deschise şi doctorul Luciani intră 
în cameră. Zâmbi şi i se prezentă lui Makonnen. 

— Vă supăraţi dacă vă rog să aşteptaţi puţin afară, 
domnule Makonnen? Aş vrea să vorbesc cu prietenul 
dumneavoastră. 

După ce plecă Assefa, doctorul se aşeză pe marginea 
patului şi se uită la Patrick. 

— Ei bine, signor Canavan, cum vă simţiţi? 

— Mult mai bine, mulţumesc. Perfect, de fapt. Dacă nu 
vă deranjează, aş vrea să plec cât de curând posibil. 

O cută străbătu fruntea înaltă a lui Luciani. 

— De fapt, mă deranjează, signor Canavan. Poate că vă 
simţiţi bine, dar aş vrea să mai rămâneţi aici cel puţin 
douăzeci şi patru de ore. 

— Pentru ce? 

— Ca să fiţi sub observaţie. Aş vrea să mai fac câteva 
analize. Peste câteva zile aş vrea să vă supun unei 
tomografii. Aici nu avem echipamentul necesar, dar la 
spitalul din Mestre a fost instalat de curând un aparat şi 
cred că pot să vă obţin o programare spre sfârşitul 
săptămânii. 

Patrick simţi un fior de alarmă. 

—E necesar? E vreo problemă? 

Doctorul clătină puternic din cap. 

— Nu, nu. N-am nici un motiv să cred că ar fi. 

— Atunci... 

Luciani îl întrerupse. 

— Signor Canavan, aţi suferit cumva vreo... tulburare de 
ordin auditiv sau vizual în ultima vreme? 

— Nu înţeleg. Tulburare? 

— Poate halucinație e un cuvânt mai potrivit. 
Allucinazioni. Oricare dintre simţuri ar putea fi afectat. 
Poate aţi gustat sau aţi mirosit ceva inexistent. Mâncare 
sau vreun parfum, poate de flori. Ar putea fi şi sunete... 
muzică, voci... 


TITI III 


227 


TITI 


Patrick îşi întoarse privirea într-o parte. Auzi plescăitul 
apei, simţi mirosul unei femei, cald şi aproape. 

— Nu, minţi el. Nimic de genul ăsta. 

— Sunteţi sigur? Gândiţi-vă foarte bine. 

— Da, sunt sigur. De ce întrebaţi? 

Doctorul ezită. 

— Luând în considerare ceea ce vi s-a întâmplat şi 
rezultatele analizelor pe care le-am primit, cred că s-ar 
putea să suferiţi de o formă de epilepsie focalizată. Vă rog 
să nu vă alarmaţi. Nu e neapărat ceva serios. Şi mai există 
şi alte diagnostice posibile. Am nevoie doar de sprijinul 
dumneavoastră. 

— Dar s-ar putea să fie ceva serios. Asta încercaţi să 
spuneţi, nu-i aşa? 

Luciani nu răspunse imediat. 

— Signor Canavan, nu doresc să vă îngrijorez. În cazuri 
de felul acesta diagnosticul poate fi extrem de greu de pus; 
de aceea aş vrea să vă mai supun unor analize. Şi chiar 
dacă este pus un diagnostic sigur, stabilirea etiologiei - a 
cauzei - e departe de a fi simplă. Cea mai frecventă cauză 
a epilepsiei focalizate e o leziune a lobului temporal al 
creierului De aceea vreau să faceţi o electroencefalogramă 
şi, dacă e posibil, o tomografie. Dacă există o leziune, 
aceasta produce, în mod normal, halucinaţii. Leziunea 
poate fi minoră sau, la vârsta dumneavoastră, poate fi o 
tumoră. Spun asta nu ca să vă sperii, ci ca să vă faceţi o 
idee despre gravitatea potenţială a situaţiei dumneavoastră 
şi, prin urmare, despre necesitatea de a fi cooperant. 
Spuneri-mi, aţi mai avut crize ca aceasta până acum? 

Patrick şovăi. 

— Nu. Nu chiar... Am avut nişte vise. Dei sogni. 

— Ce fel de vise? Patrick încerca să-i explice. Când 
termină, Luciani încuviinţă din cap. Foarte bine. Aş vrea să 
vorbesc despre cazul dumneavoastră cu unul dintre colegii 
mei de aici. E specialist în tulburări neurologice. Cred că e 


TITI 


228 


TITI 


posibil să vină să vă consulte în cursul acestei seri. Trebuie 
să insist ca dumneavoastră să luaţi foarte în serios ceea ce 
vă spun. Imi dau seama că vă aflaţi, poate, într-o... 
încurcătură. Nu e treaba mea. Dar sănătatea 
dumneavoastră este. Dacă aţi avut intr-adevăr tulburări ca 
cele pe care mi le-aţi descris, e posibil ca leziunea să fie 
destul de avansată. Poate va fi nevoie de o intervenţie 
chirurgicală. Orice necazuri aţi avea în momentul de faţă, 
vă sfătuiesc să faceri tot posibilul să nu vă mai gândiţi la 
ele. Aceasta trebuie să fie pe primul plan. Altfel, 
consecinţele ar putea fi grave, înţelegeţi? Patrick încuviinţă. 
Se simţea amortit, Nu-l duruse nimic, văzuse doar câteva 
imagini întunecate. Cum puteau să-l omoare nişte umbre? 
Trebuia să fie o greşeală. Trebuie să plec acum, dar mă 
întorc diseară. Sper să-l aduc şi pe colegul meu cu mine. Vă 
rog să nu vă faceţi griji. Avem dotări excelente, aici şi la 
Mestre. Chiar dacă vom fi nevoiţi să vă operăm, nu aveţi de 
ce să vă temeţi. O asistentă vă va sta la dispoziţie 
permanent; spuneţi-i dacă aveţi nevoie de ceva sau dacă 
apar noi simptome. La uşă se opri. Signor Canavan, cred că 
trebuie să vă previn că jos se află un inspector de la 
Carabinieri. Numele lui este Maglione, de la secţia din San 
Zaccaria. Aşteaptă permisiunea de a vă pune câteva 
întrebări. Se uită la podea. Aven idee de ce vrea să vă 
vadă? 

— Nu... Trebuie să fie o greşeală. N-am făcut nimic. 

— Vă rog să nu vă jucaţi cu mine, signore. Am găsit un 
pistol în buzunarul hainei dumneavoastră. A fost pus în 
seiful spitalului până când vom decide ce facem cu el. 
Acum, eu pot să-i cer acestui domn de la Carabinieri să 
plece; dar, dacă insistă să vă vadă, s-ar putea să nu mai 
reuşesc să-l opresc. In calitate de doctor al dumneavoastră, 
aş prefera să nu fiţi supus nici unui fel de stres în acest 
moment Ca să fiu sincer, mi-e teamă să nu provoace încă o 


229 


5 TITI III 


criză. Dar nu pot să refuz o cerere rezonabilă din partea 
poliţiei. Aşa că spuneţi-mi dumneavoastră: ce să fac? 

Patrick se gândi repede. 

— Lăsaţi-l să urce, zise el. N-am nimic de ascuns. Dar 
am nevoie de puţin timp ca să vorbesc cu prietenul meu, 
domnul Makonnen. E o chestiune personală, importantă 
pentru mine. vă dau cuvântul meu că n-are legătură cu nici 
o infracţiune, de nici un fel. 

Luciani stătu puţin până luă o hotărâre. 

— Foarte bine, răspunse el, în cele din urmă. O să i spun 
lui Maglione că vă poate vedea în zece minute. E suficient? 

— Da, cred că da. Mulţumesc. 

Când ieşi, Luciani vorbi puţin cu Makonnen, care aştepta 
încă afară. 

— Assefa, te rog închide uşa, spuse Patrick când acesta 
intră. 

— Ce e, Patrick? Te simţi bine? 

— Da, bineînţeles că mă simt bine. Ascultă, Assefa, nu 
avem prea mult timp. Jos mă aşteaptă un poliţist. 
Dumnezeu ştie ce se întâmplă, dar n-am de gând să mai 
stau pe aici ca să aflu. Trebuie să mă ajuţi să găsesc o 
ieşire secundară din acest loc. 

— Dai doctorul a spus... 

— Puțin îmi pasă ce-a spus. Nu pot să rămân aici. Nici tu 
nu poţi. Pesach începe în câteva zile. N-avem timp de 
pierdut. 


230 


TREIZECI ŞI PATRU 


Merseră pe jos spre Cannaregio, prin zgomotul şi lumina 
palidă a după-amiezii. Asemenea unor refugiaţi care se 
apropie de o graniţă bine păzită, se uitau neîncetat în jur, 
temându-se să nu fie arestaţi în orice clipă. Fiecare gest, 
fiecare chip ameninţa să-i trădeze sau să-i demaşte. 

Părăsiră treptat străzile mai aglomerate şi începură să 
se liniştească. Patrick îi povesti lui Assefa ce se întâmplase 
după ce se despărţiseră, cu o seară în urmă. li descrise 
urmărirea siluetei care semăna cu Francesca, prăbuşirea 
din cauza epuizării şi visul. După ce termină, Assefa merse 
un timp alături de el, în linişte. Traversară Rio di Noale apoi 
piaţa Fondamenta della Misericordia O barcă ce transporta 
gunoaie trecu pe lângă ei şi se îndreptă spre Canale della 
Sacche. Cârmaciul le făcu semn cu mâna si zâmbi. Un miros 
vag de resturi putrezite pluti o secundă în aer. 

— Spui că ai trecut pe lângă o piaţă în care nişte oameni 
urmăreau un porc, spuse, în cele din urmă, Assefa. 

— Da. Orbi, cu cuțite. 

— Cu cuțite, da. Şi scena asta a avut vreun sens pentru 
tine? 

— Un sens? Patrick simţea stinghereala prietenului său. 
Urmări barca grea, plină cu gunoaie, care pufăi până 
dispăru. De ce să aibă vreun sens? E doar unul dintre 
lucrurile acelea pe care le vezi în vise. 

Dar ştia că nu putea fi aşa. Nimic altceva din vise nu 
fusese fără sens, toate fuseseră foarte logice; îşi amintea 
detaliile cu exactitatea cu care un invalid îşi aminteşte 
durerea din membrul amputat. 
TITI 


231 


TITI 


Assefa clătină din cap. 

—Nu, Patrick, Nu e fără sens. În secolul al 
optsprezecelea... mă asculţi, Patrick? E important. În secolul 
al optsprezecelea, în fiecare din cele două duminici ale 
carnavalului anual, oraşul organiza adunarea orbilor într-o 
piaţă pentru a măcelări un porc. Era un fel de spectacol, 
ceva care să-i distreze pe nobili, să-i facă să se simtă 
superiori. Vrei să spui că n-ai auzit niciodată de aşa ceva? 
Patrick clătină din cap. Şi totuşi, ai visat acest lucru. Nu ştiai 
nimic despre el, şi totuşi, l-ai visat. 


Când ajunseră în zona Ghettoului, era aproape întuneric. 
Cu secole în urmă, evreii din Veneţia fuseseră închişi în 
această parte a oraşului, primul dintre numeroasele 
ghetouri din toată lumea. 

Acum nu mai supravieţuiau decât vreo două sinagogi, la 
marginea cartierului mizer. Când trecură pe lingă Scuola 
Canton, Patrick se întrebă ce le-ar face Migliau evreilor dacă 
ar ajunge la putere. l-ar obliga să se întoarcă în ghetouri, să 
poarte din nou litera „O” pe piept sau pălării galbene pe 
cap, i-ar pune să plătească la nesfârşit pentru crima de a-l fi 
omorât pe Dumnezeul lui? Preţ de o clipă alungă aceste 
gânduri, considerându-le ridicole: nici măcar un papă nu 
putea să aducă Evul Mediu înapoi. Deodată îşi aminti mica 
placă din faţa sinagogii principale de pe Calle del Ghetto 
Vecchio, care comemora uciderea a două sute de evrei 
venețieni de către nazişti. 

Acolo, chiar în faţa lor, era blocul în care locuiau Surian 
si tatăl său. Intr-un oraş în care o clădire nouă reprezintă 
aproape o contradicţie în termeni, blocul acesta părea nu 
numai vechi, ci şi suferind, ca şi cum ar fi fost infestat cu o 
boală ascunsă, distrugătoare. 

Ajungând mai aproape, observară un mic grup de 
oameni care se învârteau în jurul intrării principale. La 
început îi crezu un grup oarecare de pierde-vară, dar 


TITI 


232 


TITI 


curând deveni evident că se adunaseră acolo dintr-un 
motiv. O mână de elevi, cu ghiozdanele încă în mâini, se 
îngrămădeau în jur, agitaţi, dar neobişnuit de tăcuţi. În rest, 
mulţimea era formată mai mult din femei şi bătrâni. Patrick 
şi Assefa erau pe punctul de a-şi face loc printre oameni, 
când observară în mijloc un poliţist. incerca să ia o 
declaraţie de la o femeie în vârstă, dar toţi ceilalţi insistau 
să vorbească în acelaşi timp. 

— Che cosă è successo? E morto qualcuno? 

— Poveretto, si è ammazzato. 

— Chi era? Tu lo conosce vi? 

Primul gând al lui Patrick fu că cineva aflase de vizita lor 
din ziua anterioară. Dar asta cu greu putea explica 
existenta mulţimii şi discuţiile aprinse. În acel moment, un 
băieţel încercă să se strecoare printre picioarele lui Patrick 
ca să ajungă în faţă. Patrick se aplecă şi îi apucă de ceafă. 
Copilul ţipă şi se zbătu să scape. O femeie întoarse capul 
spre ei şi râse. Patrick îi zâmbi liniştitor. 

— Stai pe loc, îi spuse Patrick băiatului, care nu putea 
avea mai mult de cinci - şase ani. Unde crezi că mergi? 

— Stronzo, lasciami andare! Dă-mi drumu'! ia-ţi naibii 
mâinile de pe mine! urlă micul pungaş. 

— Nu-ţi dau drumul până nu-mi spui unde te duci. 

— In casă, unde crezi? 

— Pentru ce? 

— Ca să-l văd pe tip. 

— Pe tip? Care tip? 

— Mortu', prostule. A sărit de la geam în curtea 
interioară. Lasă-mă să intru. 

Un fior îngheţat îl străbătu pe Patrick. Făra nici un 
cuvânt, îi dădu drumul băiatului îşi simţi mâna amorţită şt 
inutilă. 

— S-ar putea să nu fie el, Patrick. 

Assefa venise lângă umărul lui. Dar nu avea nici un pic 
de convingere în glas. 


III 


233 


5 TITI III 


Îşi croiră dram prin mulţime. Nimeni nu le contesta 
dreptul de a trece. Uşa principală, care ducea în curte, era 
deschisă. 

Dincolo de zidurile înalte nu reuşea să pătrundă decât o 
lumină slabă. Ferestrele din jurul curţii erau luminate, ca 
pentru o sărbătoare festivă. Chipuri nedesluşite se holbau 
în întunericul din ce în ce mai dens, unele curioase, altele 
indiferente, dar toate atrase de aceeaşi fascinaţie a morţii 
neaşteptate şi violente. 

Curajul îl părăsise pe copil la câţiva paşi de la intrare. 
Stătea agitat, incapabil să mai facă un pas, dar ţinut în acel 
loc de o curiozitate morbidă şi de o vagă urmă de bravadă. 
În celălalt capăt al curţii, o movilă întunecată zăcea 
nemişcată pe pământ. Patrick şi Assefa străbătură, distanţa 
până acolo. Cineva acoperise cadavrul cu o cuvertura veche 
de pat. Sângele se prelinsese de dedesubt şi formase o 
băltoacă întunecată, alunecoasă, pe ciment. Patrick se 
aplecă şi ridică marginea pânzei groase. 

O lumină ştirbită, sângerie, alunecă peste chipul golit de 
viaţă de sub pătură. Primul gând al lui Patrick fu că cineva 
le făcuse o farsă. Faţa care se holba la el nu era deloc 
omenească, era faţa unei paiaţe, albă şi tare, cu ochi pictaţi 
şi obraji spoiţi cu var. Era faţa lui Arlecchino, crăpată pe 
mijloc şi mânjită la capătul de jos cu sânge obişnuit. 
Degetele lui Patrick apucară pe bâjbâite masca şi o traseră 
în spate, dezvelind chipul lui Claudio Surian. Partea din 
spate a craniului era zdrobită şi bucățele albe de os ieşeau 
în mod bizar în afară, ca şi cum ar fi încercat cu disperare 
să se elibereze din strânsoarea sângelui şi a cărnii. 


Era întuneric când ajunseră la Lista di Spagna. Assefa 
era încă ameţit. Nici el, nici Patrick nu se gândise vreo clipă 
că Surian se aruncase singur de la fereastră. Erau pelerini 
veniţi într-un templu al întunericului: fără Dumnezeu, orbi, 
cu inima bolnavă. Peste tot în jur, vălurile era sfâşiate şi 


TITI 


234 


TITI 


lămpile stinse. Oraşul devenise altarul unor zei nebuni, 
lespedea unui sacrificiu perfect Simţeau sângele în aer. 
Mirosul lui le umplea plămânii, asemenea gunoiului 
putrezit, cald, lipit de carnea lor. 

Magazinele de pe Lista erau viu luminate, deşi mai puţin 
aglomerate în aceasta perioadă a anului decât în plin sezon 
turistic, când primeau armatele de excursionişti care 
soseau în fiecare zi la gara din apropiere. Sediul ziarului 
I'Unita se afla pe o calle, lângă gară. Se dovedi a fi nu mai 
mult de câteva cămăruţe situate deasupra unei agenţii de 
voiaj, înghesuite, neaerisite şi pline ochi cu dosare, maşini 
de scris, telefoane, telexuri şi faxuri. Nu părea să mai fie loc 
şi pentru oameni, şi totuşi, şase reporteri reuşiseră în mod 
miraculos să se înghesuie în spatele unui zid de obstacole: 
mese de lucru, dulapuri pentru dosare, orice ar fi putut 
servi la menţinerea la distanţă a colegilor şi a restului lumii 
pentru o jumătate de minut. 

Assefa îşi croi cu greu drum pe lângă un bărbat solid, cu 
barbă, care încerca să sfărâme receptorul telefonului, 
urlând obscenităţi cât putea de tare. 

— Porca putitana, andate tutti a lagare, mi avete rotto i 
coglioni! 

In spatele bărbosului, aşezată la o masă ticsită cu 
materiale de consultat şi vreo patruzeci de pahare de 
plastic folosite, o femeie tânără îşi izbea cu furie buricele 
degetelor de clapele nereceptive ale unei maşini de scris 
antediluviene. 

— Permesso? zise Assefa, dar strigătele bărbatului de la 
telefon îi acoperiră vocea. 

Vorbi din nou, de data aceasta mai tare, dar tot nu primi 
nici un răspuns. Femeia rămase inexpugnabilă în spatele 
mesei. Exasperat, Assefa luă un exemplar din dicţionarul lui 
Devoto, îl deschise la mijloc şi îl trânti cu un pocnet ca un 
foc de pistol. 


235 


TITI 


Peste tot, capetele se ridicară speriate din materialele la 
care lucrau. Doar bărbosul păru să lipsească de la raport. 

— N-a fost deloc amuzant, zise femeia de la masă. Ce 
naiba vreţi? 

— İl caut pe Siniscalchi, Aldo Siniscalchi. Ştiţi unde pot 
să-l găsesc? 

Femeia deschise şi închise gura. Nu era frumoasă, iar 
gestul o făcu să semene cu un peşte. Îi aruncă o privire lui 
Patrick, care rămăsese la câţiva paşi în spatele preotului, 
apoi se uită dm nou la Assefa. 

— Cine sunteţi? întrebă ea. 

Trecuse brusc de la tonul răstit, la o atitudine defensivă. 

— Sunt un prieten de-al lui. O cunoştinţă, în orice caz. 
Claudio Surian ne-a prezentat, ne-am întâlnit aseară la 
localul Bartolini. Aldo aranjase să ne vedem din nou în 
seara aceasta, dar... 

— Imi pare râu, spuse ea. Glasul îi sună artificial şi 
încordat. Nu pot să vă ajut. Ald... signor Siniscalchi a fost 
împuşcat acum două ore în faţă la trattoria unde tocmai 
luase prânzul... O clipă păru gata să izbucnească în lacrimi, 
apoi reuşi din nou să-şi controleze emoţiile. Se aflau la 
sediul ziarului, asasinarea lui Siniscalchi era ştirea de prima 
pagină a numărului din ziua următoare. Un nenorocit de 
fascist de la Ordine Nuovo l-a împuşcat, exclamă ea. ÎI 
ameninţă de câteva luni. A făcut un reportaj în serie despre 
ei. Fascişti ticăloşi. 

— Sunteţi sigură? întrebă Patrick. 

Inima îi pulsa în bătăi lungi, dureroase. Se simţea rău şi 
obosit. 

— Sigură? 

— Că a fost Ordine Nuovo? Sunteţi sigură că ei sunt 
responsabili? 

—Nu, bineînţeles că nu sunt sigură! Nu şi-au pus 
semnătura. Dar cine altcineva ar fi putut s-o facă? Apoi 


236 


TITI 


păru să devină conştientă de accentul lui. Hei, ce sunteţi? 
American? De la CIA? 

— Se ocupa de afacerea asta cu Migliau, nu-i aşa? 

Femeia îşi ridică sprâncenele subţiri şi decolorate care 
abia îi conturau ochii. 

— Ce legătură are? 

— Are. Lăsaţi-i pe cei de la Ordine Nuovo. Aflaţi tot ce 
puteţi despre Migliau. Găsiţi-l pe el şi îi veţi găsi pe ucigaşii 
prietenului dumneavoastră. Ezită. Şi pe cei ai lui Claudio 
Surian. 

Se întoarse lângă Assefa şi porniră spre uşă. Chiar când 
întinse nuna spre clanţă, femeia strigă după el. 

— Hei! Americanule! Cum te cheamă? 

Patrick se întoarse. 

— Canavan. Patrick Canavan. Dacă îl găsiţi pe Migliau, 
spuneţi-i că am fost aici. Spuneţi-i că încă n-am terminat, că 
abia am început 

Semăna cu băieţelul de la bloc, cu o vagă idee de 
bravadă, ca un fluierat înăbuşit în noapte. 

Femeia îl scrută mirată, puţin tulburată. 

— Pe prietenul tău cum îl cheamă. Assefa se întoarse şi 
îi răspunse. Staţi puţin, continuă ea. Se ridică în picioare şi 
îşi croi drum cu uşurinţa experienţei peste o serie de 
obstacole, până la o altă masă. După ce scotoci o jumătate 
de minut scoase la lumină, triumfătoare, o geantă umflată, 
cu mânere. V-a lăsat asta, strigă ea, ca să acopere 
vacarmul ţăcănitului maşinilor de scris şi al telefoanelor 
care sunau. A spus că n-o să fie aici în seara asta, când 
veniţi, că trebuie să urmărească o pistă importantă. Faţa i 
se crispă. Lacrimile ameninţară din nou să-i demaşte falsul 
stoicism. Doar nu credeţi...? Cristo! Oricum, a spus să vă 
dau asta. Cred că e o carte. 


237 


TREIZECI ŞI CINCI 


Cartea se dovedi a fi un exemplar rar din Famiglie 
Antiche e Nobili di Venezia a lui Corradini. Era un volum 
greu și vechi şi nobile ale Veneţiei. Era un volum greu şi 
vechi, legat în piele neagră de Burgundia, cu marginile 
aurite; data apariţiei era 1791, Veneţia. Autorul cărţii, 
Marco Corradini, era un bărbat cu sânge albastru şi aspirații 
politice care, asemenea multor nobili venețieni de pe 
vremea lui, se afla într-o situaţie financiară dezastruoasă. 
Totuşi, spre deosebire de majoritatea semenilor lui, avea o 
minte ascuţita, un caracter plăcut şi o educaţie clasică. 

Patrick şi Assefa nu ştiau nimic despre această lucrare, 
cu excepţia a ceea ce reuşiseră să spicuiască din prefața 
înflorată a unui oarecare profesor Enrico Battistella. Luaseră 
un taxi pe apă până în Piazzale Roma şi traversaseră pe 
uscat, unde cârmaciul îi lăsase în faţa unei pensiuni 
dărăpănate, lângă docurile din Porto Marghera. 

Ajungând aici, parcă tot farmecul Veneţiei fusese risipit 
printr-o singură lovitură de baghetă de către un vrăjitor 
rival. Străzile întunecate ale zonei industriale Mestre, 
macaralele înalte şi subţiri din port alcătuiau recuzita unui 
alt fel de vrăjitorie, iar locuitorii trudiţi - spiritele rele ale 
unui alt vis, mai mohorât. Un miros de petrol rafinat plutea 
pe străduţele oarbe, congestionate. Aici nu întâlneai 
mirodenii, uleiuri scumpe sau creme. Nevoia, nu viciul sau 
luxul, pava străzile din Mestre. 

La pensiune nu le ceru nimeni să-şi dovedească 
identitatea sau să semneze în registru, dacă exista vreunul. 
O mică sumă suplimentară rezolvase această problemă. 
TITI 


238 


5 TITI 


Surian vorbise despre acest loc în seara trecută, când 
Assefa îi spusese pe unde se afla primul lor hotel. 
Pensiunea era folosita câteodată de cei din Prima Linea şi 
din alte grupuri clandestine de extremă stângă. Dar, din 
câte puteau vedea Patrick şi Assefa, clientela era formată, 
în cea mai mare parte, din prostituatele care lucrau în port, 
clienţii lor - mai ales marinari de pe vase comerciale - şi o 
mână de muncitori strămutați din Sicilia. 

Siniscalchi pusese două fâşii de hârtie în carte, prima, la 
capitolul dedicat numeroaselor ramuri ale familiei Contarini 
şi cea de-a doua, într-o secţiune mult mai scurtă, care 
vorbea despre casa Migliau. Pe margine, însemnase cu 
creionul câteva paragrafe care i se păruseră, probabil, 
demne de atenţie. 

Primul pasaj era un citat dintr-un document găsit de 
Corradini în mănăstirea benedictină San Giorgio Maggiore. 
Autorul îl descria ca pe o cronică ce fusese ţinută pe 
paginile albe ale unui  manuscris-pergament al 
comentariului lui Macrobius la Somnium Scipionis. Cronica 
fusese ţinută de un anumit frate Ubertino din Florenţa între 
1223 şi 1268. Pasajul însemnat de Siniscalchi data din 
1264, din ziua recent instituitei sărbători Corpus Cristi. 

Assefa citi rar fragmentul, ca Patrick să poată înțelege, 
explicându-i cuvintele sau frazele deosebit de dificile. 
Cronica fusese scrisă în dialectul florentin de la acea dată, 
care avea să formeze mai târziu baza limbii italiene, iar 
limbajul fratelui Ubertino fusese corectat şi, în mare 
măsură, modernizat, atât de către Corradini cât şi de către 
Battistella, aşa că nu se dovedi prea greu de urmărit. 

În această săptămână din urmă, flagellanti au fost 
văzuți din nou pe străzile noastre. Şi aceasta în pofida 
decretului dat luna trecută de către Doge şi de către 
Consiglio, ca nici un ordin sfânt, laic sau religios să nu se 
însoțească sub nici un chip cu aceştia care se numesc 
singuri <frății ale disciplinei» şi nici să nu fie membri în 


III ——— 


239 


TITI 


consiliile care le conduc. Pentru prima oară au fost văzuți 
aici în anul molimei, cu cinci ani în urmă, când au venit în 
grup din Perugia, şi se spune că se numiră cu miile si nu se 
tem de nimeni. 

Acum pot fi văzuţi în zilele de sărbătoare şi la marile 
praznice, mergând în procesiune pe străzi sau în piața din 
fața catedralei şi, alteori, prin fața altor biserici ale oraşului, 
purtând, după cum le este obiceiul, văluri negre de o 
lungime nemaiintâlnită, până la pământ, şi lovindu-se pe 
spate cu bice din piele, însoțindu-şi, în acelaşi timp, caznele 
cu urlete şi strigăte, după felul animalelor sălbatice sau al 
demonilor ieşiţi din iad. 

Assefa se opri și-l întrebă pe Patrick dacă putea urmări 
textul. 

— Cred că am prins ideea, în mare. Ştii exact cine erau 
aceşti flagel/lanti? 

Assefa încuviinţă. 

— Persoane care se autoflagelează. Mişcarea a început 
în nordul Italiei, în jurul anului 1259, şi s-a răspândit curând 
în Germania şi în alte părţi. Mii de oameni participau la 
procesiuni religioase, se băteau cu bice şi plângeau, 
căutând mântuirea 

— Inţeleg. Dar nu-mi dau seama ce legătură are cu 
Migliau sau cu familia Contarini. 

Assefa ridică din umeri. 

— Să mergem mai departe. 

Incepu din nou să citească. 

leri, la scurt timp după Laude, am primit vizita lui 
Umberto Trevisan, un tânăr cărturar care vine adesea în 
marea noastră bibliotecă. El mi-a spus că există deja mai 
multe facţiuni printre flagellanti şi că, în cea mai mare 
parte, sunt doar oameni sărmani, ologi, cerşetori, săraci cu 
duhul, şi femei, aşa cum este obișnuit în astfel de 
manifestări de erezie. Dar se află printre ei şi anumiţi domni 
de familie bună şi negustori bogați care au fie conştiinţa 


TITI 


240 


TITI 


prea rea, fie minte prea puțnă, şi care mai mult se tem de 
diavol decât îl iubesc pe Dumnezeu. 

Și mi-a spus în taină că a auzit că anumiţi membri al 
familiilor Contarini Participazio, Dandolo şi Ziani au jurat în 
secret credință unei frății sumbre în care nu se află oameni 
săraci sau nenobili. A 

Assefa ridică privirea din carte. Intrebarea lui Patrick 
tocmai primise un răspuns. 

Aceasta este o problemă extrem de personală pentru ei 
și nu are nici o legătură cu flagelarea sau manifestările 
publice. Cunoştinţele maestrului Trevisan se mărginesc la 
faptul că aceştia se întâlnesc în secret şi au anumite semne 
cabalistice. In ceea ce priveşte ritualurile sau credințele lor 
eretice, nu ştie - sau pretinde că nu ştie - nimic. 

Assefa îşi ridică privirea. 

— Mai e un pasaj însemnat, câteva rânduri mai încolo, 
unde Corradini îi citează din nou pe fratele Ubertino. Este 
un fragment din însemnările din miercurea de după Corpus 
Cristi, cam la o săptămână după ceea ce tocmai am citit. 

leri am fost înştiințat de părintele Domenico, care a 
venit să-mi asculte confesiunea, că prietenul meu, Umberto 
Trevisan, a fost condamnat ieri în secret de către cei trei 
Avvogadori, apoi a fost dus cu barca la Canale Orfano şi 
acolo i s-au legat mâinile la spate şi i-au fost atârnate 
greutăți de plumb de toate membrele corpului, pentru a-i 
grăbi înecarea care, astfel, a fost adusă la îndeplinire. 
Domnul nostru să se milostivească de sufletul lui şi să-l 
odihnească în pace. Am considerat că e mai prudent să nu-i 
mărturisesc părintelui Domenico lucrurile care mi-au fost 
dezvăluite recent de prietenul meu, deşi acestea îmi apasă 
greu sufletul. Am petrecut această noapte din urmă în 
rugăciune, pentru ca sufletul să-i fie eliberat din purgatoriu, 
dar totuşi nu-mi pot regăsi liniştea şi nu cred că voi mai 
putea vreodată. 


241 


TREIZECI ŞI ŞASE 


Nici Patrick, nici Assefa nu rosti vreun cuvânt, dar 
gândurile le erau unul altuia perfect transparente, ca şi cum 
le-ar fi exprimat 

Cel de-al doilea pasaj era o relatare în cuvintele lui 
Corradini. 

Nu găsesc că este nici demn şi nici potrivit, oricât de 
mult ar dori-o stapânul meu Pisani, să vorbesc în aceste 
pagini despre păcatele nobilimii sau despre decăderea celor 
bogați, pentru ca nu cumva prostimea, îndemnată de 
pomenirea viciilor superiorilor lor şi fals încurajată de 
comportamentul neruşinat al unora dintre cei care o 
conduc, să producă tulburare în cea mai paşnică dintre 
republici. Şi totuşi, astfel este spiritul acestui veac, în care 
noblețea a devenit josnicie şi josnicia noblețe, încât despre 
anumite familii nu ştiu ce altceva aş putea spune fără să 
mint. 

Priviţi cât de mulți se adună la Spaderra sau la Ancilloto, 
mai puţin, cred, pentru a bea cafea, cât pentru a murmura 
împotriva statului; sau mulțimile care vin în fiecare noapte 
la Casino degli Spiriti şi la localul bătrânului Cornaro ca să 
joace Bassetto sau Spigolo pentru o grămăjoară de ţechini 
de aur sau pentru favorurile vreunei doamne; sau doamnele 
cu cicisbei-i /or, recurgând la măşti şi peruci pudrate, ca să 
vadă ultimele piese la Fenice sau la Malibran. 

— Nu poţi să mai sari puţin, să treci la partea care ne 
interesează pe noi? 

— Cred că da. să vedem... Străbătu încet pagina cu 
degetul, se încruntă, îşi muşcă buza şi, în cele din urmă, 
TITI 


242 


5 TITI 


găsi ceva. la uite... cred ca asta e. E o notiţă în josul paginii 
care spune că următoarele paragrafe au fost omise din 
prima ediţie şi au fost reintroduse de către Battistella dupiă 
manuscrisul cu autograf al lui Corradini. 

Domnilor, dacă printre dumneavoastră este cineva care 
vrea să asculte, permiteţi-mi să vă dezvălui secrete care vă 
vor îngheţa sângele în vine, pentru că aici se află miezul 
putreziciunii noastre: o familie de evrei au devenit stăpâni 
ai Veneţiei, în timp ce multe dintre cele mai străvechi spiţe 
ale noastre s-au cufundat în cea mai adâncă depravare. 

Stiti foarte bine că există masoni în acest oraş, care se 
dedică unor ritualuri secrete si unor doctrine abominabile. 
Mulţi, din câte ştiu eu, acuză familii precum Contarini, 
Migliau, Rezzonico şi Dandolo că ar aparține acelei Frății. 
Într-adevăr, s-ar putea să fie unii înclinați spre aşa ceva. 
Dar cei mai mulţi cred că au jurat supunere unei altfel de 
credințe. 

Assefa se opri. 

— Incepe să sune cunoscut, zise el. 

— Da, şopti Patrick. Nu te opri. 

Am auzit un zvon - nu spun de unde - că unii dintre ei 
se adună în casa unuia sau a altuia noaptea târziu, când 
ochii oamenilor sunt închişi de somnul adânc sau ațintiţi 
asupra cărților de joc la Ridotto. Călătoresc în gondole 
învăluite, cu vâsle mute, şi nu sunt văzuţi de nimeni, nici 
măcar de propriii lor servitori, pentru că se spune că 
vâslesc singuri spre locul de întâlnire. Ce infamii înfăptuiesc 
şi ce ritualuri perverse practică, rațiunea nu poate înțelege 
şi pietatea nu îndrăzneşte să-şi închipuie. 

Dar presupun că se consideră ermetişti sau adepți ai 
Cabalei, discipoli ai lui Paracelsus sau iluminati ai 
Rozei-Croce; sau poate că sunt cu toţii deiști şi şi-au 
importat misterele odioase din Franţa, de unde izvorăsc 
toate aceste lucruri abominabile. Am auzit spunându-se că 
există la ei grade ierarhice, precum preoți, diaconi şi 


III 


243 


TITI 


episcopi, şi că unii dintre ei depun jurăminte de călugări şi 
maici pentru totdeauna. Şi pe aceştia, am înțeles, semenii 
lor îi numesc «Morţii», pentru că se despart de această 
lume chiar înainte ca trupurile lor să fie părăsite de viaţă. 
Mi s-a spus că îşi îngroapă tot ce ține de existența aceasta 
şi că trăiesc şi acum printre noi persoane pe lângă ale căror 
morminte trecem zilnic în bisericile noastre obişnuite. 

Patrick se albi la faţă. Îi aruncă o privire plină de groază 
lui Assefa. Îşi simţea stomacul prins într-un cleşte de 
gheaţă, a cărui strânsoare devenea din ce în ce mai 
puternică. 

Am auzit chiar şoptindu-se - nu spun de către cine - că 
îi imită pe evrei, în aceea că, la anumite ocazii, răpesc un 
cop! creştin sau cumpără un nou-născut de la țigani pentru 
a-i scoate inima, cu care fac un sacrificiu. Dar mă rog ca 
acest lucru să nu fie decât un zvon nefonaat... 

Assefa se opri. Observă cât de palid devenise Patrick. 

— Te simţi bine, Patrick? 

Patrick închise ochii, încercând să alunge imaginea care 
i se alcătuise în minte: un copil gol, cu inima smulsă, 
zăcând pe o masă într-o cabană de vacanţă irlandeză, în 
timp ce ciori negre ţopăiau oarbe prin încăperea mohorâtă. 
Când deschise ochii, îl văzu pe Assefa care se uita îngrijorat 
la el. 

— Nu-i nimic, spuse. Continuă, te rog. 

Assefa începu din nou să citească. 

Se spune - deşi nu pot să bag mâna în foc pentru 
asta - că, uneori, iluminaţii din rândurile lor se întorc pe o 
insulă din Lagună, unde o biserică în ruină a fost 
transformată în templu pentru Liturghia lor. Dar unde se 
găseşte această insulă sau care dintre multele biserici 
părăsite este acum templul lor, nu vă pot spune, având în 
vedere că şi eu am auzit de la altcineva. Totuşi, o persoană 
care susține că ar avea anumite cunoştinţe despre această 
problemă, cu toate că n-a vrut să-mi dezvăluie mai nimic, 


TITI 


244 


TITI 


m-a îndemnat să caut îndrumare în Cuvântul lui Dumnezeu 
şi mi-a oferit câteva versete care, a spus el, aveau să 
reveleze totul unui ochi atent. 

Și totuşi, în aceşti şapte ani, n-am reuşit să înțeleg nimic 
din ele, deşi ştiu că primul este luat din profetul lezechiel: 
«Qui oculos habent ad videndum et non vtident: cei care au 
ochi de văzut şi nu văd». Cu toate acestea, pentru plăcerea 
domniilor voastre şi, poate, pentru câştigul acelora care au 
o minte mai ascuțită decât mine, le copiez aici, ca pe o 
curiozitate: «Abscondita est ab oculis omnium viventium 
(lov 28:21); Ad inferna descendunt (lov 21:13); Atque 
abysso subjacente (Deut. 33:13); Sumentes igitur lapidum, 
posuerunt subter eum (leşirea 17:12); En lapis iste erit 
vobis in testimonium (losua 24:27); Quis revolvet nobis 
lepidem ab ostio monumenti? (Marcu 16:3); Super lapidem 
unum septem oculi sunt (Zaharia 3:9).» 

Assefa oftă şi îşi ridică privirea. 

— Asta e tot, spuse el. 

— Eşti sigur? Nu mai e nimic? 

Patrick se simţea complet părăsit de puteri. 

Preotul clătină din cap. 

— Nimic, răspunse. E sfârşitul fragmentului. 

Închise cartea şi o aşeză pe o parte. Afară, sirena unei 
fabrici răsună ca un scrâşnet în aerul greu, cu miros de 
petrol, al serii. Assefa şi Patrick erau ca nişte somnambuli, 
treziţi brusc la duritatea zilei, dar încă neputincioşi să se 
scuture de fanteziile morbide la care tocmai asistaseră în 
somn. 


245 


TREIZECI ŞI ŞAPTE 


În acea seară ieşiră să mănânce în afara pensiunii. Un 
taxi îi duse până în centru, iar cea mai mare parte din 
următoarea oră o petrecură colindând străzile în căutarea 
unui restaurant care să nu vândă hamburgeri şi cartofi 
prăjiţi. Peste tot în jur, blocuri cenușii se înălţau posomorite 
în spatele unei burniţe mărunte şi persistente. Patrick nu se 
mai simţise niciodată atât de nefericit. 

Se hotărâră, în sfârşit, asupra unui local, o trattoria 
înghesuită fără scăpare între un magazin de mobilă ieftină 
şi o sală de jocuri electronice. Tot timpul cât mâncară, prin 
peretele despărțitor subţire, răsunară neîncetat piuituri, 
răgete şi rafale de împuşcături. Brânza de pe pizza lui 
Patrick era de consistenţa cauciucului, iar majoritatea 
spaghetelor lui Assefa proveneau dintr-o conservă. 

In mijlocul secolului al douăzecilea, asaltaţi din toate 
părţile de imaginile, zgomotele şi mirosurile sale râncede, 
ei stăteau aplecaţi deasupra unei feţe de masă pătate, 
încercând să rezolve un mister vechi de cel puţin şapte 
veacuri. Patrick era convins acum că Francesca trăia, că o 
văzuse în seara dinainte şi că se afla chiar acum undeva, 
acolo, pândind din umbră. Crezuse cândva că umbra în care 
se afla era moartea, dar acum ştia că fusese o minciună. 
Morţii nu se întorc. Orice s-ar întoarce din acele umbre 
cumplite, nu ar fi Francesca. 

Mâncară încet şi vorbiră de una şi de alta, ca doi 
îndrăgostiţi care abia au devenit apropiaţi, dar sunt obosiţi. 
Tragedia îi adusese mai aproape, iar o anumită senzaţie de 
pericol reciproc făcea mai complexă ceea ce ar fi putut 
III III ——— 


246 


TITI 


rămâne o simplă prietenie. Şi totuşi, nici unul din ei nu-l 
înţelegea foarte bine pe celălalt sau lumea din care făcea 
parte. Educaţia lui Patrick reprezenta, în mare măsură, o 
legătură; dar catolicismul său, cu lipsurile şi cu respingerile 
lui, mai mult îi despărţea decât îi apropia. 

— Versetele acelea în latină, întrebă Patrick. Ai înţeles 
ceva dinele? 

Assefa clătină obosit din cap. 

— Nu prea, răspunse el. Nu voia să vorbească despre 
ele, nu voia nici măcar să se gândească la ele. Presupun, 
continuă el, că reprezintă un fel de joc de cuvinte din 
secolul al optsprezecelea. 

Patrick încuviinţă. Şi el credea la fel. 

— Poţi să le traduci? 

— Da, bineînţeles. Primele două sunt din Cartea lui lov: 
„A fost ascunsă de ochii oricărei făpturi vii şi coboară în 
împărăţia morţii” Următorul e din Deuteronom: „Şi adâncul 
cel dedesubt”. Apoi unul de la leşire: „Au luat o piatră şi au 
pus-o sub el.” Apoi losua: „lată, piatra aceasta ne va fi 
mărturie.” Următorul, din Marcu, e singurul din Noul 
Testament: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa 
mormântului?” Şi ultimul e din Zaharia: „Pe această piatră 
sunt şapte ochi.” 

Patrick băgă în gură o măslină zbârcită şi o mestecă 
încruntat. 

— Ai dreptate. Nici unul n-are sens. 

Assefa sorbi din vin. 

— Credeam că lucrurile de genul ăsta sunt specialitatea 
ta. 

Patrick clătină din cap. 

— Am lucrat în domeniu. Eu aduceam informaţiile, alţii 
le interpretau. Nu ştiu aproape nimic despre analiza 
mesajelor cifrate. 


247 


5 TITI 


— Poate e un fel de acrostih, format din prima literă a 
fiecărui verset. să vedem, ar ieşi AAASEQS. Nu cred că ne 
ajută prea mult. 

— Dar dacă e prima literă a fiecărui cuvânt dintr-un 
singur verset? 

— Ei bine, primul din lov ar ieşi AEAOOV. Inutil. Al doilea 
se citeşte AID. Măcar înseamnă ceva în engleză. Apoi avem 
AAS - care corespunde la trei litere din primul grup pe care 
l-am obţinut. Cel din leşire ne dă SILPSE, care nu înseamnă 
nimic. Apoi ELIEVIT, care sună a latină, dar nu e. Poate că 
prima parte se referă la profetul Ilie. Cel din Marcu iese 
QRNLAOM, iar Zaharia dă SLUSOS. Ca să fiu sincer, eo 
mare prostie. 

Din camera alăturată se auzi un piuit disperat, semn că 
cineva ajunsese departe la jocul video. 

Patrick suspină. 

— Cred că ai dreptate. Dar o să le examinăm mai atent 
când ne întoarcem la pensiune. Cel puţin, ştim că mesajul 
n-a fost alcătuit cu ajutorul unui computer aşa că, teoretic, 
nu avem nici noi nevoie de unul ca să-l decodăm. 

— Ar fi ceva, Patrick. 

— Da? 

— Ai observat că, dacă luăm prima literă a fiecărui 
verset, obţinem şapte? Şi ultimul verset se referă la „şapte 
ochi”. 

Patrick clătină din cap. 

— Nu şi dacă incluzi primul verset din lezechiel. Lăsă 
furculiţa jos şi sorbi din Pinot Nero. Ai început să te agăţi de 
paie. 

— Dacă spui tu. Dar Claudio şi Siniscalchi sunt morţi, 
aşa că încotro o luăm, Patrick? Spui că poliţia ne caută. 
Ce-ar fi să ne predăm? Poate ne ascultă cineva povestea şi 
începe o anchetă. Un astfel de lucru ar fi părut de necrezut 
nu cu foarte mulţi ani în urmă, dar de când cu scandalul P2, 
oamenii din Italia sunt dispuşi să creadă aproape orice. 


TITI 


248 


TITI 


— Aproape orice, Assefa... dar nu asta, doar pe baza 
cuvântului nostru, fără nici o dovadă solidă. lar faptul că 
poliţia se interesează de noi arată că cineva din rândurile ai 
lucrează deja pentru aceşti oameni. 

— Atunci, ce propui? 

Ce era de propus? De ce s-ar mai fi obosit să propună 
ceva? Lucrurile aveau să-şi urmeze cursul, indiferent dacă 
ei făceau ceva sau nu. Rezultatul avea să fie 
acelaşi - moartea, pentru ei şi pentru oricine se apropia 
prea mult de acest lucru. 

— Nu ştiu, murmură el. Nu ştiu. 

Comandă încă o sticlă de vin. In seara aceea voia să bea 
cât putea de mult, ca să alunge imaginile sinistre care-l 
torturau. Vinul era ieftin şi acru, dar tare. Assefa îl urmărea 
detaşat cum se îmbăta. El voia să rămână treaz. Se temea 
de pierderea controlului, chiar şi temporară, şi de vârtejul 
spiritului pe care îl provoca beţia. Nu-i fusese uşor să-şi 
abandoneze identitatea de preot; în toate câte se întâmplau 
acum, descoperea o ruptură şi mai adâncă între el şi 
realitate, o senzaţie din ce în ce mai acută de nebunie. Bău 
apă îmbuteliată şi ascultă aparatele din camera vecină, 
care îşi înfăptuiau propriile fantezii computerizate. 


După aceea, nu reuşiră să găsească un taxi nicăieri. 
Burniţa continua să cadă, moale şi rece, albă în lumina 
becurilor de stradă. Patrick mergea nesigur, sprijinit de 
Assefa. Urmară indicatoarele spre Porto Marghera, dar, în 
realitate, se rătăciseră. Acum aceasta era adevărata 
Veneţie, viitorul întipărit în sticlă şi beton, aspru, steril, urât, 
lipsit de orice fel de graţie, spirituală sau materială. Dincolo 
de becurile din stradă, apele maronii ale Adriaticei îşi 
pregăteau asaltul final. 

— Assefa, mormăi Patrick când cotiră de-a lungul altui 
şir de clădiri uniforme, care era elementul comun în acele 
versete? 


TITI 


249 


TITI 


— Lasă versetele, Patrick. N-au nici un sens. 

Patrick se poticni şi-l prinse pe Assefa de braţ. 

— Te înşeli. Trebuie să aibă un sens. Care e elementul 
comun în cele mai multe dintre ele? 

— Nu ştiu, Patrick, spune-mi tu. 

— Piatra pentru numele lui Dumnezeu. „Au luat o piatră 
şi au pus-o sub el”, „Piatra aceasta ne va fi mărturie”, „Cine 
ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?”, „Pe 
aceasta piatră sunt şapte ochi.” Nu vezi? Trebuie să existe 
o legătură. 

— Eşti beat, Patrick. Nu înseamnă nimic. Sau, dacă 
înseamnă, acum e prea târziu ca să mai aflăm. Corradini a 
avut versetele timp de şapte ani şi n-a înţeles nimic din ele. 
Hai să încercăm să ne întoarcem la strada principală. Nu e 
prea târziu, poate mai găsim un taxi. 

— Cum se spune în italiană la piatră? 

— Pietra. 

— Şi altfel? 

Assefa ridică din umeri 

— Roccia? 

— Nu, nu roccia. Numele e „Pietro”. Petru. lar în Biblie, 
Petru e „stânca” sau „piatra”. 

— Nu văd cum ne ajută asta, Patrick. 

Patrick se opri şi îl apucă strâns pe Assefa de umăr. 

— Ne ajută. Nu vezi? Ne ajută până la capăt. 

Nu mai spuse nimic. Găsiră o stradă mai largă şi 
aşteptară să apară un taxi. După cincisprezece minute sosi 
unul şi îi duse înapoi la pensiune. Plătiră cel puţin de două 
ori mai mult decât la venire. 

Sus, Patrick se duse direct la cartea lui Corradini, pe 
care Assefa o lăsase pe măsuţa şubredă din cameră. l-o 
întinse lui Assefa. 

— Uite, zise el, caută capitolul despre familia Contarini. 
Vezi dacă scrie ceva despre Pietro Contarini. A murit în jurul 
anului 870. 


TITI 


250 


5 TITI 


— Patrick, nu... 

— Uită-te odată, pentru Dumnezeu! 

După cinci minute, Assefa găsi o referire. 

Pietro Contarini. Acest bărbat cu suflet nobil a fost 
adevăratul fondator al averii familiei sale şi izvorul 
prosperității lor. Născut din părinți nobili, a fost educat încă 
din tinerețe să-și ocupe locul ce i se cuvenea printre nobilii 
generației sale. Se povesteşte că, la vârsta de paisprezece 
ani, a... 

— Treci direct unde spune de moartea lui, îl întrerupse 
Patrick nerăbdător. 

Assefa citi mai departe în gând, verificând fiecare rând. 

— Aici, spuse el. Vorbeşte puţin despre boala care l-a 
ucis. să citesc asta? 

— Nu. Înmormântarea o vreau. 

— Bine, cred că asta e. 

In cele din urmă, a murit în a treisprezecea zi a lunii 
septembrie, în anul 869, şi a fost primit la sânul milostivului 
şi darnicului Dumnezeu, requiescat in pace. lar în ziua 
următoare, barca cu rămăşiţele sale pământeşti a fost 
însoțită de sute de oameni până la mănăstirea San 
Giacomo, care pe vremea aceea înflorea pe insula San 
Vitale, în Palude, care se află în Paluda Maggiore, şi astăzi 
este în ruină. Când biserica a fost reclădită, în veacul al 
doisprezecelea, mormântul lui Pietro a fost mult lărgit de 
către descendenții săi, fiind, în acelaşi timp, aurit şi placat 
cu marmura. L-am văzut şi eu cu ochii mei şi îl consider o 
operă de mare frumusețe, deşi se află într-o paragină de 
neînchipuit. 


În acea noapte, Patrick visă ultimul său vis, o viziune 
lungă şi încâlcită care părea să nu aibă nici început, nici 
sfârşit. Era din nou singur, într-o încăpere pătrată, învăluită 
de la un capăt la altul în draperii negre. De-a lungul întregii 
camere, lumânări înalte ardeau în sfeşnice de argint 


TITI 


251 


5 TITI 


aşezate pe suporturi grele, cu trei picioare. Era sigur că se 
afla în casa în care îl adusese gondola. In aer plutea un 
miros de umezeală, ca şi cum încăperea s-ar fi aflat jos, 
aproape de nivelul canalului. Şi mai exista un miros, mai 
subtil, imposibil de descris, dar tulburător într-un anume fel. 

Inchise ochii strâns, alungind imaginea încăperii şi îşi 
spuse că totul era o halucinație provocata de o boală 
numită epilepsie focalizată. Nu trebuia decât să o ignore şi 
avea să dispară. Când se trezea, nu avea să mai vadă 
nimic. Şi dacă îi revenea, avea să-şi facă o tomografie şi 
avea sa ia medicamente care aveau să o alunge pentru 
totdeauna. Dar, deşi şedea şi se gândea la alte lucruri şi îşi 
spunea că nu făcea decât să doarmă într-o pensiune plină 
de purici din Mestre, mirosul canalului şi mireasma mai fină 
pe care o ascundea îi persistau în nări. Deschise, în cele din 
urmă, ochii şi văzu draperiile negre şi lumânările care abia 
arseseră puţin. 

Deodată, auzi paşi care se apropiau. O uşă se deschise, 
un fald al draperiei se trase într-o parte şi un bărbat 
îmbrăcat într-un costum din secolul al optsprezecelea intra 
în încăpere. Al doilea şi al treilea îl urmară, apoi alţii, până 
când camera se umplu. La intrare, fiecare se înclină uşor 
spre Patrick, apoi merse şi rămase în picioare lângă perete. 
La sfârşit, intrară în cameră patru femei, toate 
înveşmântate în dantela neagră, şi se opriră alături de 
bărbaţi. 

Cineva începu să vorbească cu o voce scăzută, apoi i se 
alăturară şi alţii, până când întreaga adunare ajunse să 
vorbească la unison. Cu o groază crescândă, Patrick îşi 
dădu seama că şi el vorbea, că vocea lui se amesteca cua 
celorlalţi, înălțându-se şi coborând într-o incantaţie blândă. 
La început nu recunoscu limba, apoi, fără să se mire, îşi 
dădu seama că era arameică. 


252 


TITI 


1 tsbqnrr “ih” bhswk' 

"1 tisbann” bhswk’ bry wbsryqwth 

It” Inn mrn btr dyf bh nwhr 

"1 thszk ynyr 

Nu ne părăsi, o, Doamne, în întuneric. 

Nu ne lăsa în bezna din afară şi în pustiul ei. 

Nu ne duce, o, Doamne, în locul unde nu este lumină. 

Nu închide ochii noştri cu întunericul lui. 

Incantaţia continuă timp de aproape cinci minute în 
mod asemănător, ca o lungă adresare către Divinitate, 
cerând salvarea de teroarea mormântului. Apoi, atmosfera 
începu să se schimbe. Patrick îşi dădu seama cu groază că 
începuse să dirijeze incantaţia, rostind versete scurte la 
care ceilalţi răspundeau. Era perfect conştient de ceea ce 
se întâmpla, dar incapabil să se oprească, de parcă 
altcineva ar fi vorbit cu glasul lui. 

Deodată, uşa se deschise şi intră un bărbat, ducând de 
mână un băiat de zece sau unsprezece ani Băiatul era 
îmbrăcat într-o haină lungă, albă. Avea parul lung, legat la 
spate cu o panglică roşie, şi părea ameţit. Un alt bărbat 
făcu un pas înainte din grup şi apucă cealaltă mână a 
băiatului împreună, îl întoarseră cu faţa spre Patrick. Băiatul 
tremura. Patrick îl privi fix în ochi. Arăta ca şi cum ar fi fost 
drogat sau hipnotizat. 

Bărbaţii îi scoaseră copilului veşmântul şi îl aşezară pe o 
parte, lăsându-l gol şi înfrigurat. Patrick încercă să 
protesteze, dar orice putere de a se mişca sau de a vorbi îi 
fusese luată. Era ca şi cum ar fi fost prezent, dar în trupul 
altcuiva, asupra căruia nu avea nici o putere. 

Unul din bărbaţi scoase o sfoară, trase cu brutalitate 
mâinile băiatului la spate şi-i legă strâns încheieturile. Al 
doilea bărbat luă un cuţit lung de argint dintr-un săculeţ de 
piele şi i-l înmână lui Patrick. Acesta privi cum mâinile sale 


253 


TITI 


primiră cuțitul. Pentru prima oară, se uită în jos. În faţa lui 
se afla o lespede înaltă de marmură, un fel de altar. 

Bărbaţii îl ridicară pe băiat pe altar. In încăpere, 
incantaţia începu din nou. Bărbaţii se întoarseră în grup, 
lăsându-l pe Patrick la altar, cu copilul. 

— ţi oferim această jertfă, intonă el. 

— Primeşte ceea ce îți oferim în numele lui Hristos, 
răspunse adunarea 

— la viaţa pe care ai dat-o acestui copil şi dăruieşte-ne 
în schimb viaţa veşnică. 

— Acordă-ne viață veşnică cu lisus, Jertfa Eternă. 

Privi cu groază cum mâinile sale ridicară cuțitul. Sub el, 
copilul înspăimântat se zbătea să scape din legături. De ce 
nu striga cu voce tare? De ce cuțitul părea atât de uşor, de 
nematerial, în mâinile lui? _ 

Ceva se întâmplă cu băiatul. Incepu să urle tare, ca un 
animal la abator, care şi-a văzut tovarăşii târâţi sub lama 
cuţitului. Patrick încercă să deschidă ochii, dar nu reuşi cu 
nici un chip. 

Încercă sa dea drumul cuţitului, dar parcă îi fusese lipit 
de palmă, îşi simţi mâna mişcându-se şi cuțitul atingând 
carnea dezgolita a băiatului, simţi un fior de plăcere 
străbătându-i măruntaiele şi se simţi strivit de liniştea 
cumplită care-l înconjură după ce strigătele încetară brusc 
şi sângele îi năclăi degetele. 


Se trezi din bezna la lumină şi îl căută în jur pe Assefa 
Dar era în aceeaşi încăpere cu draperii negre, în care 
luminările aproape se stinseseră. li era greață şi era ameţit. 
Mâinile îi erau lipicioase. Se ridică în picioare şi zări altarul 
din faţa lui, gol acum şi curăţat de sânge. Putea din nou să 
deschidă şi să închidă ochii, să-şi controleze toate mişcările, 
ca şi cum ar fi reintrat în posesia propriului său trup. 

Clătinându-se uşor, ca şi cum ar fi fost încă beat, făcu 
câţiva paşi spre uşă. Halucinaţia aceasta nu se mai termina 


TITI 


254 


TITI 


niciodată? Trase draperia şi descoperi uşa joasă de lemn 
prin care intraseră ceilalţi. Clanţa era de fier, rece la 
atingere. O apăsă, transpirat. l 

Un hol îngust ducea la o altă uşă. Il străbătu uşor, ca şi 
cum s-ar fi temut să nu trezească pe cineva. Pe podea era 
un mozaic cu spirale de îngeri aurii. Pe chipul unui înger 
văzu o picătură sclipitoare de sânge, încă umedă. 

Deschise uşa şi intră. Camera era puternic luminată de 
becuri electrice. Pe peretele din faţa lui, un reflector punea 
în lumină o pictură de Moreau. Lângă aceasta se afla o 
bibliotecă plină cu volume broşate. Intr-un colţ, un televizor 
era deschis pe un spectacol concurs. Sunetul fusese oprit, 
dar de undeva se auzeau acorduri vagi de muzica 
Recunoscu imediat Concertul nr. 2 pentru oboi în re minor 
de Albinoni, pe care îl îndrăgise în anii petrecuţi la Dublin, 
când Francesca îi făcuse cunoscute splendorile barocului 
venețian: Vivaldi, Tartini, Marcello şi Galuppi. Aceasta 
fusese una dintre piesele lor favorite, pe care o ascultau la 
nesfârşit, interpretată de orchestra | Solisti Veneti. Se uită 
în jur, de parcă s-ar fi aşteptat ca ea să intre pe uşă. 

Se întoarse şi zări din nou televizorul. Concursul se 
încheiase sau fusese întrerupt de o emisiune ce părea a fi 
un buletin de ştiri. Oameni se învârteau dezorientaţi. In 
planul îndepărtat, o echipă de intervenţie făcea curăţenia, 
în timp ce poliţia încerca să ţină în frâu o mare mulţime 
dezlănţuită. Lumini albastre şi roşii pâlpâiau. Fără sonor, 
acompaniată doar de acordurile diafane ale muzicii, scena 
semăna cu un coşmar smuls din inconştient şi proiectat pe 
micul ecran. 

Deodată, camera de filmat se mută. Pe pământ, 
echipele de salvare aliniau grămezi de cadavre. Camera se 
apropie, însetată de spectacol. Patrick văzu chipuri mânjite 
de sânge, chipuri de copii trupuri sfârtecate, membre rupte. 
Camera plană pe deasupra şirurilor, din ce în ce mai 
lacomă. Muzica se intensifica. Văzu dinţi micuţi apăsând 


TITI 


255 


TITI 


buze palide, ochi îngheţaţi în moarte, păr năclăit de sânge 
şi mizerie. Închise ochii, dar imaginile sângeroase 
continuară să i se perinde prin minte: copilul care urla, 
cuțitul, carnea sfâşiată, mâinile lui pătrunzând în pieptul 
deschis, inima aburindă. Deschise ochii şi văzu din nou 
chipurile de la televizor; încăperea începu să se legene, 
muzica creştea şi scădea, scădea şi creştea, pereţii se 
apropiau şi îl striveau. În timpul căderii, auzi glasul oboiului 
preschimbându-se într-un ultim strigăt disperat în noapte. 


256 


TREIZECI ŞI OPT 


între Burano şi continent se întind mlaştinile şi 
ostroavele risipite ale lagunei de nord. E un tărâm al 
singurătăţii, învăluit în ceţuri şi umbre cea mai mare parte 
a anului, cenuşiu, retras, plin de alge şi de tristeţi marine. 
Canalele sale înguste sunt marcate de bricole înalte, ţăruşi 
lungi de lemn care disting zonele puţin adânci de hăurile 
navigabile şi se înalţă în amurgul obosit ca trunchiurile unei 
păduri străvechi ale cărei ramuri păsările le-au părăsit de 
mult 

Luaseră vaporaşul de la Fondamenta Nuova la Burano. 
Aveau două genţi micuţe cu ceva mâncare şi două lanterne 
cu baterii de rezervă. Ambarcaţiunea se mişcase încet, ca şi 
cum n-ar fi avut nici o ţintă, instabilă, rece şi aproape goală. 
Alţi patru pasageri le ţinuseră companie: doi până la 
Murano şi ceilalţi până la Mazzorbo. Restul drumului îl 
făcuseră singuri, doar cu cârmaciul şi secundul lui, şi 
ajunseseră la Burano pe la mijlocul dimineţii. 

O dată ajunşi, se dovedi surprinzător de greu să 
găsească un barcagiu care să admită că ştie unde se află 
San Vitale în Palude sau să se arate dispus să-i ducă la 
ţărmul ei. Era ca şi cum locul ar fi fost blestemat. Patrick 
detectă o nelinişte mută la toţi cei cu care vorbise. O dată, 
aplecându-se să-şi lege un şiret, observase un pescar 
bătrân, cu care vorbise mai devreme, privindu-l fix, cu o 
expresie de tulburare pe chip. După puţin timp, clătinările 
din cap şi tăcerile îmbufnate reuşiră să-l aducă într-o stare 
de disperare vecină cu deznădejdea. 


TITI 


257 


TITI 


Găsiră omul de care aveau nevoie imediat după prânz, 
într-un băruleţ, nu departe de micul port. 

— Mi-au spus că aveţi nevoie de cineva care să vă ducă 
la San Vitale. 

Era bătrân şi destul de dărâmat, cu pielea feţei întărită, 
ca şi cum ar fi fost întinsă şi lipită peste o masa din atelierul 
lui Claudio Surian. Ţepi albi îi acopereau bărbia slabă, care 
fusese cândva dislocată şi pusă la loc de un chirurg nu 
foarte îndemânatic. Privirea tulbure sugera că petrecuse 
mai multe ore la bar decât la cârmă. Zâmbi ştirb şi fără nici 
un pic de căldură. 

Patrick încuviinţă din cap. 

— Cât? întrebă bătrânul marinar. 

— Îţi dau o sută de mii. Până acolo şi înapoi. 

— Vaffanculo! Drept cine mă iei, domnule? Un idiot de 
gondolier? Ascultă, dacă vrei o plimbare drăguță pe nişte 
canale simpatice, dacă vrei un tenor care să-ţi cânte arii 
vesele, du-te naibii înapoi la Veneţia. Două sute. 

Patrick ridică din umeri. N-avea chef să se târguiască. 
Pierduseră şi aşa prea mult timp. 

Părăsiră tăcuţi Burano, strecurându-se ca nişte hoţi care 
se ştiu urmăriţi. După ce-şi negociase preţul, bătrânul 
devenise indiferent. Nu arătă nici un fel de curiozitate faţă 
de pasageri sau de călătoria lor, nu exprimă nici mirare, nici 
dezaprobare. Ultimul lucru pe care îl văzu Patrick când mica 
lor sandolo se îndepărtă de port fu un mic grup de pescari 
adunaţi pe chei, urmărindu-i cum intrau pe canalul ce 
ducea la Torcello. 

Singurul sunet era scârţâitul vâslei care se răsucea în 
locaşul ei. Patrick îşi aduse aminte de visele sale. Aceasta, 
se gândi el cu un fior de teamă, era continuarea visului, 
deznodământul lui în lumea adevărată. Dar acum, când 
simţea că e atât de aproape, se temea de orice 
deznodământ, îi era frică de orice descoperire i-ar fi adus 


258 


5 TITI 


următoarele ceasuri. | se păru că vede, în vârtejul apei, 
siluete mişcându-se pe ecranul unui televizor. 

Lui Assefa nu-i spusese nimic despre visul din noaptea 
trecută. Când se trezise în zori, era scăldat în sudoare şi 
tremura, dar nu strigase cu voce tare. Imagini din vis îi 
rămăseseră agăţate de minte asemenea muştelor într-o 
pânză de păianjen; auzea  picioruşele păianjenilor 
apropiindu-se, dar oricât încerca, nu reuşea să elibereze 
imaginile din plasă. Mai presus de orice, ecoul urletelor 
copilului răsuna în decorul pustiu pe care îl străbăteau. Işi 
cufundă mâinile în apă, ca şi cum ar fi vrut să şi le spele de 
sânge. 

Ceata plutea aproape de suprafaţa apei, ca o mască. 
Erau doar o mică umbră neagră, un gândac sau un crab, ce 
se târa pe întinderea albă şi sfâşia cortina de ceată, care se 
închidea însă la loc, în spatele lor. Era frig în largul lagunei. 
Patrick şi Assefa tremurau, regretând că nu se îmbrăcaseră 
mai gros. Bătrânul cârmaci părea impermeabil la aerul rece 
şi umed, ca şi cum carapacea pielii lui ar fi fost adaptata 
genetic la asprimea vieţii pe aceste ape pustii. 

O dată, lui Patrick i se păru că vede o altă barcă ieşind 
de la adăpostul unei insulițe dinspre vest, dar până când îi 
atrase atenţia lui Assefa, aceasta dispăru. Aici, dincolo de 
Torcello, canalele deveneau mai înşelătoare, iar brico/e-le 
mai puţine şi mai nesigure. Din loc în loc, pescarii puseseră 
nuiele subţiri de salcie şi rugi de mure pentru a-şi delimita 
năvoadele. 

De două ori se împotmoliră în bancuri de nisip şi toţi trei 
fură nevoiţi să coboare în noroi până la genunchi, ca să 
împingă ambarcaţiunea grea înapoi la apă adâncă. Ici şi 
colo, pe câte o insuliţă mohorâtă, apăreau ruinele vreunui 
zid sau ale vreunei porţi lăsate în paragină, amintiri ale 
gloriei apuse: mănăstiri vechi de mult desfiinţate, forturi 
împotriva asaltului turiştilor şi oamenilor de afaceri 
internaţionali, devenite acum inutile, colibele de nuiele ale 


III ——— 


259 


TITI 


pescarilor, pustii pe timpul iernii. O dată trecură pe lângă 
un postament înalt de lemn, cu trei picioare, din vârful 
căruia o statuie a Fecioarei străjuia un canal deosebit de 
periculos. Flori veştejite îi acopereau picioarele şi, lângă 
mâna ei, o luminare stinsă stătea mărturie pentru evlavia 
vreunui pescar în trecere. 

Bătrânul ridica o mână şi făcu semn cu capul dincolo de 
statuie. 

— La paluda maggiore. Marea mlaştină. Nu mai e mult. 
O jumătate de oră. Erau primele cuvinte pe care le rostea, 
de la plecare. 

Lui Patrick nu-i convenea că se aflau atât de mult la 
mâna bătrânului. Aici, în larg, pe cele mai îndepărtate braţe 
ale lagunei, unde nu se auzea nici un sunet şi nici măcar 
aripa vreunei păsări de mare nu străbătea întinderea de 
ape şi noroi, puteau rămâne împotmoliţi undeva foarte 
Uşor. 

Plutiră puţin în derivă şi se opriră. Cârmaciul îşi ridică 
vâsla şi se întoarse cu faţa într-o parte. 

— De ce ne oprim? întrebă Patrick. 

Avea oare de gând bătrânul să le ceară mai mulţi bani 
acum că îi adusese în mijlocul pustietăţii? 

Dar acesta nu făcu decât sa-şi descheie pantalonii şi sa 
urineze peste marginea bărcii. După ce termină, vâsli mai 
departe, dar această scurtă întâmplare îi întări şi mai mult 
lui Patrick impresia intimităţii bătrânului cu aceste locuri: £ 
laguna mea, sunt apele mele, fac pipi în ele aşa cum fac şi 
acasă, nu se supără. 

După puţin mai mult de jumătate de oră, conturul vag al 
unei insule joase apăru deasupra ceţii. Când ajunseră mai 
aproape, căpătă formă şi substanţă. Chiparoşi întunecaţi 
străjuiau zidurile sparte ale unei biserici din secolul al 
doisprezecelea. De aproape, clădirea îşi dezvălui detaliile: 
stilul era bizantin de Ravenna, iar materialele, în special 
cărămidă şi marmură, amândouă purtând semnele vremii 


TITI 


260 


TITI 


neîndurătoare şi ale lăsării în paragină. Alături de biserică, 
o clopotniţa separată, care îşi pierduse etajul superior, 
ţâşnea dintre chiparoşi ca un deget acuzator, aşezat acolo 
pentru a-i îndepărta pe curioşi de țărmurile pustii ale 
insulei. 

Bâtrânul îşi trase sandolo la mal, într-un golf micut, la 
vest de biserică. Dacă insula avusese vreodată un 
debarcader, acesta se prăbuşise demult sau fusese năpădit 
de tufişurile încâlcite care, în multe locuri, se târau în 
dezordine până la marginea apei. Coborâră în apă la o 
adâncime de două picioare şi îl ajutară pe bătrân să tragă 
barca mai sus, dincolo de nivelul maxim al fluxului. Plaja 
era stâncoasă şi verde din cauza algelor. 

— Cât vreţi să staţi? 

Bătrânul scuipă şi scoase din buzunar o pipă de lut. 

— Nu mult, răspunse Patrick. Vrem doar să ne uităm la 
biserică. Cel mult două ore, să zicem. 

Barcagiul ridică din umeri şi începu să-şi umple pipa cu 
un tutun urât mirositor. 

— Cum vreţi. Dar eu nu pot să stau aici toată ziua. 
Vreau să mă întorc la Burano înainte de a se întuneca. In 
apele astea te poţi rătăci. Nu sunt lumini până aici, departe. 
Găsi o movilă mai departe de apă pe care se aşeză, îşi 
aprinse pipa şi începu să pufăie din ea, ca un horn înfundat. 
Dacă nu vă întoarceţi în două ore, plec. Şi dacă plec, sunteţi 
naufragiaţi. Nimeni nu vine aici, înţelegeţi? Nimeni. Dacă 
trebuie să mă întorc după voi mâine, o să vă coste dublu. 
Pe mine mă doare-n cot. 

Scuipă un cocoloş de salivă maronie pe pământ şi îşi 
vâri pipa înapoi în gură. 

Nu exista drum direct până la biserică, dar, după un 
timp, dădură peste ceea ce fusese, probabil, o cărare. 

— De ce ar construi cineva o biserică aici? întrebă 
Assefa. Pare lipsit de sens. 

Patrick încuviinţă din cap. 


TITI 


261 


TITI 


— Acum, da. Dar laguna are o istorie lungă. Prin aceste 
locuri au fost cândva aşezări importante, înainte ca Veneţia 
să devină centrul regiunii. Localităţi ca Torcello sau 
Mazzorbo, pe lângă care am trecut azi-dimineaţa, erau 
foarte mari odinioară, cu propriile lor mănăstiri, catedrale şi 
palate. Acum n-a mai rămas mare lucru din ele, aşa că ne 
imaginăm că laguna nu e decât o mare sălbăticie. Cred că 
biserica asta a fost iniţial a unei mănăstiri, apoi a servit ca 
lăcaş de cult pentru locuitorii insulelor din jur. Mai târziu, 
când Veneţia a preluat controlul, oamenii trebuie să fi 
migrat într-acolo, lăsând biserica părăsită printre buruieni. 
Altă explicaţie mai bună nu cred să existe. 

Assefa privi în jur la peisajul aspru, bătut de vânt, la 
clopotniţa sfârtecată al cărei clopot răsunase cândva zilnic 
pe deasupra apelor întunecate şi primejdioase. 

— Doar dacă cineva n-a dorit să aibă o biserică exact 
într-un loc în care să nu ajungă nimeni, zise el. 

Patrick nu răspunse. Se gândea la strigătele băiatului 
din vis. Cât de puternic răsunaseră, cât de uşor s-ar fi 
pierdut în această imensă pustietate. 

Merseră mai departe în linişte. 


262 


TREIZECI ŞI NOUĂ 


De aproape se vedea că biserica era mai distrusă decât 
păruse de pe mare. Bucăţi din acoperiş se prăbuşiseră, 
multe ferestre erau sparte, uşile principale erau scoase din 
țâţâni şi deschise. Fragmente din tencuială căzuseră de pe 
pereţi şi stăteau împrăştiate printre ierburi şi buruieni. 
Inundaţiile ocazionale îşi lăsaseră urmele pe pietrele mai 
joase, iar în crăpăturile umede dintre cărămizi crescuse un 
strat gros de muşchi. Şi totuşi, având în vedere vechimea ci 
şi timpul de când fusese părăsită, clădirea era într-o stare 
deosebit de bună. Lăsa impresia că, din când în când, 
venise cineva să facă puţină ordine şi să mai ţină în loc 
acţiunea distrugătoare a stihiilor. 

Uşa principală se deschidea direct într-un nartex 
întunecat şi urât mirositor, plin de bucăţi de ipsos şi pânze 
de păianjen. Pe sub o arcadă se intra direct în corpul 
central al bisericii. Dincolo de arcadă, soarele de iarna 
pătrundea prin sute de găuri, creând un tainic paradis de 
piatră, transformând-o în cu totul altă substanţă. Fiecare 
cărămidă, fiecare lespede de marmură, fiecare bucată de 
calcar spartă şi zdrelită, vibra în propria sa nuanţă, 
răspunzând cu propriul său antifon de lumină. Acoperişul, 
fărâmiţat şi frânt, atârna ca o boltă de sticlă alchimică 
deasupra naosului pustiu. 

Patrick şi Assefa păşiră peste pragul negru, asemenea 
unor copii care pătrund pentru prima oară într-un spaţiu 
rezervat de cei mari doar pentru ei. Liniştea îi împresură ca 
o Liturghie, în care cântările se înălţau printre coloanele de 
marmură roz, ca o litanie solemnă şoptită de piatră şi de 
III 


263 


đa 


lumină. În dreapta lor, o fereastră uriaşă de alabastru 
perforat săgeta neîncetat raze de lumină sidefie peste 
spaţiile goale şi tăcute de dedesubt Tufişuri creşteau printre 
ornamentele căzute, smocuri de iarbă învăluiau capetele 
sfinţilor, un bâtlan îşi făcuse cuib într-un baptisteriu. 

Dar ochii lor erau pironiţi în faţă. Pereţii şi acoperişul 
absidei avuseseră cel mai puţin de suferit şi, deşi altarul 
fusese desfiinţat şi lumina stinsă pentru totdeauna, avură 
sentimentul că acolo încă se mai îndeplinea o taină. 
Deasupra băncilor de piatră ale preoţilor, deasupra unicei 
ferestre de sticlă afumată, deasupra faldurilor de marmură, 
se înălța triumfătoare, până la tavanul boltit, statuia 
Fecioarei cu pruncul în braţe. Bucăţi din mozaic se 
desprinseseră, dar, cu toate acestea, nimic nu-i ştirbea 
frumuseţea. Parcă plutea într-un văzduh de aur. Era subţire, 
blândă şi plină de lumină, iar pe întinderea albastra a 
veşmântului ei erau împrăştiate floricele roşii, ca nişte 
picături de sânge de copil. 

Assefa scoase din haină o lumânare subţire, albă. O 
aprinse cu chibritul şi o aşeză pe o piatră în faţa altarului. 
Rămase un timp cu ochii aţintiţi la Fecioară, apoi 
îngenunche şi spuse încet o rugăciune. Când termină, se 
întoarse şi-i zise lui Patrick: 

— Acum, Patrick, hai să facem ceea ce am venit să 
facem. 

Erau mai multe morminte de-a lungul zidurilor laterale 
ale bisericii, toate lăsate în paragină. Nu le trebui mult timp 
ca să-l găsească pe cel al lui Pietro Contarini; se afla în 
stânga locului unde se înălţase odată altarul principal şi era 
un monument funerar sculptat din marmură şi teracotă, în 
stil gotic. Vopseaua şi aurul dispăruseră de mult, sfinţii care 
stăteau în fiecare nişă îşi pierduseră mâinile, iar stratul de 
la suprafaţă se crăpase pe alocuri, dar mormântul 
rămăsese intact. In vârf, sub o boltă susţinută de îngeri, o 
efigie a lui Pietro Contarini îşi dormea somnul în linişte. 


TITI 


264 


5 TITI 


Lângă capul lui, tulpini vestejite de flori stăteau într-un vas 
de marmură. Nu puteau fi mai vechi de un an. 

Patrick nu ştia foarte exact ce căuta. Dar era sigur că 
mormântul conţinea răspunsurile la întrebările lui. Incepu 
să pipăie cu atenţie reliefurile desenate pe faţada 
monumentului şi curând începu să se contureze un model. 
Cu un fior, recunoscu primul dintr-o sene de basoreliefuri 
reprezentând pregătirea lui Avraam pentru jertfirea fiului 
său, Isaac. Băiatul era legat, avea un căluş în gură şi era 
întins pe stâncă lată, iar tatăl său era aplecat deasupra lui, 
cu un cuţit în mină 

Următoarea secvenţă era mai puţin clară, şi Patrick 
nu-şi dădu seama, la început, ce anume reprezenta. Un om 
sacrifica o capră lângă un stâlp înalt de piatră, urmărit de 
spectatori tăcuţi. Apoi îşi aminti povestea lui lacob care 
înjunghiase un animal la legar-Sahaduta, unde ridicase un 
stâlp de piatră şi clădise o movilă de pietre. Cineva se 
pricepuse foarte bine să exploateze jocul de cuvinte. 

Al treilea relief îi înfăţişa pe copiii lui Israel înjunghiind 
miei şi ungând cu sângele lor pragul de sus al caselor: 
instituirea Pesach-ului. Patrick îşi simţi inima bătând 
repede. Lucrurile începeau să se orânduiască. 

Urmară şi alte scene, cele mai multe reprezentând jertfe 
din Vechiul Testament. Deasupra primului rând se afla un 
număr de secvenţe separate care înfăţişau momente din 
viaţa lui lisus, culminând cu o reprezentare a învierii. 
Hristos jertfa supremă, Hristos simbolul vieţii veşnice. 
Dintr-un motiv necunoscut, ideea îl tulbură pe Patrick. 

Dar, oricât de clare ar fi fost imaginile iconografice, nu 
păreau să-i ajute prea mult. Patrick sperase să găsească 
mai mult decât o demonstraţie a felului în care Vechiul 
Testament l-a prefigurat pe cel Nou. Se simţi dezamăgit, ca 
şi cum cineva şi-ar fi încălcat o promisiune solemna faţă de 
el. 


265 


5 TITI 


— La naiba! exclamă el. N-are nici un sens. De ce atâta 
mister? Ce rost au versetele astea criptice? Jumătate din 
ele nici măcar nu corespund scenelor de aici, iar cele care 
corespund sunt departe de a fi cutremurătoare. Trebuie să 
mai fie ceva. 

— Nu e obligatoriu, Patrick. Gândirea religioasa găseşte 
semnificaţii chiar şi în cele mai prozaice lucruri. Poate că cel 
care i-a dat versetele lui Corradini a vrut doar să-i dezvăluie 
o interpretare ezoterică a jertfei lui Dumnezeu. In fond, 
acesta pare să fie mesajul mormântului. Nu e nimic nou sau 
extraordinar, dar are o anumită adâncime. 

Patrick clatină din cap. 

— Nu, nu e asta. Motivul jertfei se refera la altceva. Ştiu 
eu. Începură să studieze din nou basoreliefurile, ca şi cum 
acestea ar fi ascuns un mesaj pe care l-ar fi putut descifra, 
dacă avea ochi să vadă. Tablou cu tablou, personaj cu 
personaj, examinară scenele, încercând să le pună cumva 
în legătura cu versetele din cartea lui Corradini. După o 
jumătate de oră renunţară. 

Îşi aduseseră ceva de mâncare pentru prânz, în bagaj. 
Assefa îl deschise şi întinse mâncarea pe o piatră plată. 
Mâncară în linişte, abătuţi şi frânţi de oboseală, tremurând 
în aerul umed. Fiecare stia că, după ce terminau de mâncat 
salamul şi brânza, aveau să se întoarcă la barcă şi să-i 
ceară bătrânului să-i ducă înapoi acasă. Băură pe rând 
dintr-o sticlă mare de apă Recoara. Patrick nu simţea gustul 
mâncării; mesteca încet, fără poftă. După ce luă ultima 
îmbucătură, ridică sticla la gură şi zări cuvintele de pe 
etichetă: Sorgente  Recoara - Izvorul Recoara. |n acel 
moment înţelese. 

Fusese acolo tot timpul, în faţa lui, ca un indiciu dintr-un 
joc de cuvinte încrucişate, cu cheie, care scapă gândirii 
conştiente şi cedează imediat în faţa inconştientului Se 
ridică în picioare şi se întoarse la mormânt. Assefa îl urmări 
nedumerit. 


TITI 


266 


5 TITI 


Nu se înşelase. După scena Pesach-ului, urma una în 
care Moise lovea stânca din deşert, făcând să ţâşnească 
izvoare pentru fiii lui Israel. Doar că, în loc să fie 
douăsprezece izvoare - câte unul pentru fiecare dintre cele 
douăsprezece seminţii, fiecare seminţie, la rândul ei, 
simbolizând unul dintre cei doisprezece apostoli, erau 
numai şapte. Poate artistul fusese neglijent, poate 
preferase simbolismul numeric al cifrei mai mici. Dar Patrick 
ştia că nu acesta era motivul. 

Pietro Contarini adusese ceva cu el, din Egipt. Se 
întorsese acolo în ultimii săi ani aşa cum avea să facă şi fiul 
lui, Andrea. Scena sculptată îl arăta pe Moise în deşert, 
după ieşirea din 

Egipt. Când Pietro Contarini fusese la Alexandria, nimeni 
nu mai vorbea limba egipteană acolo, toţi vorbeau araba. 
lar jocul de cuvinte, îşi dădu seama Patrick, nu fusese în 
italiană, latină sau greacă; fusese în arabă. 

Cuvântul arab ayn are două sensuri fundamentale; 
„ochi” şi „izvor”. Desigur, mai înseamnă şi alte lucruri, dar 
acestea sunt sensurile de bază. Pe piatră erau nu şapte 
ochi, ci şapte izvoare. 

Patrick îşi puse mâna pe stâncă, lânga figura lui Moise. 
O simţi mişcându-se puţin şi împinse mai tare. Relieful 
alunecă într-o parte. Ilnăuntru era un mâner, un inel mare 
de fier, fixat în piatră. În interiorul inelului era cioplit în 
piatră un cerc. lar în intenorul cercului, o menora cu o 
cruce. 

Trase de inel înspre el şi faţada mormântului se deplasă 
cu o jumătate de ţol. Trase din nou, mai puternic. Piatra se 
răsuci, ca şi cum ar fi alunecat în jurul unui pivot. Se 
încordă şi împinse a treia oară. O latură a mormântului lui 
Pietro Contarini se desprinse din perete şi lăsă să se vadă o 
deschizătură adâncă, întunecată. 


267 


PATRUZECI 


— „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa 
mormântului?” şopti Assefa. 

Se opri lângă Patrick şi privi gaura care se căscase în 
perete. Forma întunecată a unei scări care cobora se 
desluşea vag. 

— „Coboară în împărăţia morţii... şi adâncul cel 
dedesubt”, rosti Patrick. 

Înţelesul  versetelor citate de Corradini devenise 
deodată limpede ca cristalul. 

Patrick luă lanternele din geantă şi îi întinse una lui 
Assefa. O aprinse pe a sa şi începu să coboare scările. 

Pereţii scării erau acoperiţi cu un strat de ipsos şi 
împodobiţi cu o frescă foarte complicată. Un şir de 
personaje îmbrăcate în veşminte antice romane mergeau 
într-o procesiune solemnă, purtând pe umăr cruci mici. Unii 
duceau copii de mână, alţii îi urmau cu instrumente 
muzicale: chitare, tobe, tamburine, harpe, ţambale şi 
chimvale. Şi totuşi, nimeni nu dansa. Orice fel de muzică ar 
fi cântat, era cu siguranţă lentă şi tristă. 

Patrick păşi pe prima treaptă. Se aşteptase ca scara să 
fie mucegăită şi acoperită de pânze de păianjen, dar, spre 
mirarea lui, era curată şi uscată, ca şi cum ar fi fost 
măturată abia ieri. Deşi purtau semnele vremii, frescele de 
pe pereţii de lângă el erau excelent conservate. 

Treptele erau de marmură, puţin tocite. Patrick numără 
douăzeci cu totul. Se terminau la o arcadă rotunjită, 
asemănătoare cu cele bizantine din biserica de sus, care 


TITI 


268 


TITI 


ducea într-o încăpere vastă de sub pământ, cu un tavan jos, 
uşor curbat. 

Raza lanternei lui Patrick străbătu o întreagă lume 
pictată şi ascunsă adânc în pământ, independentă de 
lumea de la suprafaţă. 

Assefa i se alătură şi amândoi luminară cu lămpile 
contururile universului secret în care coborâseră. Deasupra 
lor prinseră să ardă constelații întunecate, în timp ce stele 
de foc cădeau necontenit din cerul de aur. Printre ele, îngeri 
cu veşminte purpurii şi aripile în flăcări se prăbuşeau în 
dezordine. Dar în centru, Hristos şedea maiestuos pe un 
tron de sticlă. In jurul lui, haosul şi moartea dispăreau, iar 
vârtejul se sfârşea într-o mare linişte. 

Pe pereţi, procesiunea castă străbătea în drumul ei 
şerpuit întreaga lume, trecând pe lângă turnuri înalte, peste 
culmi de dealuri, prin codri, peste râuri, de-a lungul 
ţărmurilor unor mări tăcute, fără valuri. De peste tot 
veneau să i se alăture bărbaţi și femei în robe antice, regi, 
călători, muzicieni, preoţi, călugăriţe, leproşi... şi foarte 
mulţi copii, singuri sau duşi de mână. În aer, deasupra 
capetelor lor, zburau păsări cu penaj ciudat, pe pământ, 
animale stranii le urmăreau trecerea, iar în mări, peşti cu 
ochi monstruoşi îşi întorceau capetele şi se holbau la ei. 

intenţionat sau nu, artistul crease o lume profund 
tulburată, în care singura alinare era procesiunea şi chipul 
cu barba al lui Hristos - Dumnezeu, contemplând, în 
seninătatea sa, nebunia. 

Urmăriră procesiunea pe ambii pereţi, în sus şi în jos, la 
stânga şi la dreapta, până când se întâlniră, în capătul 
îndepărtat al încăperii, rămas până acum în beznă. O cetate 
imensă se înălța, rotunjită şi aurie, pe un deal acoperit cu 
iarbă. Deasupra ei, soarele strălucea pe cerul albastru. 
Păsări cu ciocurile de jasp cântau în vârful arborilor înalţi, 
ca nişte coloane, şi îngeri zburau în sus, purtând ecoul 
cântecului lor. Patrick nu avea nevoie să întrebe ce cetate 


TITI 


269 


5 


era aceea în care ajunseseră pelerinii. Văzuse multe 
reprezentări bizantine ale lerusalimului. 

Dar nici una nu era ca aceasta. Intr-o serie compactă de 
picturi, de-a lungul zidului principal al cetății, era repetată 
şi extinsa fresca pe care o văzuse în Palazzo Contarini. In 
centru, pe o colină, se înălţau trei cruci negre, goale. De o 
parte si de alta, artistul înfăţişase scene din viaţa lui lisus: 
învierea lui Lazăr, scoaterea demonilor numiţi Legiune, 
alungarea negustorilor din Templu. Dar la picioarele 
crucilor, ca şi mai înainte, era pictat un mormânt deschis. 
Zece oameni îl duceau pe lisus, legat şi strigând la 
mormânt. 

Sub această scena, mormântul apărea închis, cu 
intrarea astupată de o stâncă uriaşă. lar lângă uşa 
mormântului fusese aşezată o altă piatră, un altar 
sacrificial. Acesta era sfârşitul pelerinajului prin lumea 
dementă: unul câte unul, pelerinii îşi aduceau copiii spre a 
fi jertfiți; unul câte unul, copiii erau legaţi şi întinşi pe 
piatră. In stânga lor, un personaj mascat răsucea o piatră 
de moară, ascuţind nişte cuțite lungi şi subţiri. 

Exact în mijlocul criptei, sub chipul lui Hristos înviat, era 
un altar de piatră exact ca cel din pictură, acoperit cu o 
pânză albă, pătată de sânge. Pe altar se afla un sfeşnic de 
argint Avea şapte braţe, lucrate foarte fin de un meşter 
priceput. lar braţul din centru era o cruce. Şapte lumânări 
arseseră acolo, picurând ceară albă pe pânză. 

Patrick, vino încoace. Assefa era într-un colţ al 
încăperii şi ţinea ceva în mână. Patrick veni lângă el. Assefa 
descoperise un teanc de veşminte într-un colţ. Priveşte, zise 
el. Ridică o sutană tivită cu roşu şi o tichie roşie. Astea au 
fost ale unui cardinal. Sunt destul de curate, fără praf. Se 
aplecă şi înălţă un obiect micuţ. Şi ăsta, continuă el, inelul 
unui cardinal. Are un blazon. 

l-I întinse lui Patrick. 


270 


TITI 


Blazonul reprezenta o pălărie largă de cardinal, cu 
ciucuri care cădeau de o parte şi de alta a unui scut. Pe 
scut erau desenate, heraldic, soarele şi luna. Patrick mai 
văzuse acest blazon, în cartea lui Corradini, la capitolul 
despre familia Migliau. 


Lui Patrick îi trebui mult timp ca să povestească despre 
copilul ucis, descoperit în Irlanda, despre fresca din Palazzo 
Contarini şi despre visul din noaptea trecută. Assefa îl 
ascultă tăcut, cu o groază crescândă. Prin urmare, aluziile 
lui Corradini se sprijineau, totuşi, pe realitate. La un anumit 
moment din trecut, familia Contarini şi alte câteva familii 
practicaseră la Veneţia sacrificiul copiilor. Astăzi, urmaşii lor 
păstrau cultul viu. Întrebarea era de ce. Şi ce însemna 
Pesach? Şi ce căutase patriarhul Veneţiei într-o criptă 
pictata de sub mormântul lui Pietro Contarini? 

incepea să se întunece când părăsiră biserica. Găsiră 
cărarea care ducea înapoi la locul unde acostaseră şi se 
grăbiră să ajungă acolo înainte ca barcagiul să se sature de 
aşteptat în spatele lor, biserica se plecă la pământ în 
lumina amurgului, apărându-şi secretele. 

Bătrânul nu era nicăieri. Patrick îl strigă, dar glasul i se 
pierdu în linişte. Nu răspunse nimeni. Se uită la ceas: cele 
două ore nu se sfârșiseră încă. 

— Ticălosul a plecat! 

Assefa încuviinţă. 

— Văd şi eu. Ce facem acum? 

— Aşteptăm să se întoarcă, presupun. Mâine dimineaţă 
o să fie aici, ca să încaseze plata dublă. 

Assefa se plimbă până la malul apei şi privi în largul 
lagunei, la lumina slabă care se stingea pe deasupra apelor 
pustii. Se răsuci ca să o ia înapoi, dar se opri şi se uită la 
ceva în dreapta. 

— Patrick, vino încoace! 


271 


TITI 


Patrick sesiză urgenţa chemării din vocea lui Assefa şi 
se grăbi spre plaja îngustă. 

— Priveşte! 

Ambarcaţiunea bătrânului era acolo, odihnindu-se tot în 
locul în care o trăseseră .Se apropiară. 

Cineva luase un bolovan mare şi zdrobise în mai multe 
locuri coca uşoară a bărcii. 


272 


PATRUZECI ŞI UNU 


Nu exista nici pământ, nici cer, nici rai, nici iad. Doar 
bezna şi zgomotul valurilor şi, o dată, în depărtare, sirena 
unui vapor trecând prin noapte. 

Era ciudat, se gândi Patrick, cât de uşor fuseseră, până 
la urmă, învinşi. Nu fusese nevoie de arme. Fără barcă şi 
fără mijloacele de a o repara pe cea existentă, erau 
prizonieri. Prizonieri şi condamnaţi la o moarte lentă. Apă 
puteau găsi acolo, dar era puţin probabil ca insula să le 
ofere suficientă mâncare pentru a supravieţui. 

Coasta Italiei era doar la câteva mile depărtare, dar 
puteau la fel de bine să fie cincizeci. Bărcile navigau pe 
canalele adânci din larg şi, o dată sau de două ori pe zi, un 
aeroplan avea să zboare pe deasupra lor, dar nimeni nu 
putea să-i audă sau să-i vadă. Să înoate nici nu se punea 
problema: apele lagunei erau extrem de primejdioase, iar 
canalele sigure ale acestei regiuni era cunoscute doar de 
câţiva pescari. Un înotător neexperimentat s-ar fi pierdut 
repede şi ar fi fost tras la fund de plantele de apă şi de 
mlaştini. 

Focul se stinse repede în vălul negre al nopţii, dar nici 
unul din cei doi bărbaţi nu avea puterea sau voinţa de a se 
ridica şi de a aduce alte lemne. Erau epuizați, fizic şi 
emoţional, dar somnul refuza să vină. Patrick se temea să 
nu înceapă din nou să viseze, mai ales aici, printre nişte 
ruine care nu erau ruine, în inima coşmarului său. Inchise 
ochii şi văzu umbre întunecate care i se târau prin 
ungherele minţii. Incă o criză de epilepsie? Sau erau 


TITI 


273 


5 TITI 


fantomele acestei insule, umbrele golite de sânge ale 
copiilor cu inimile scoase? 

Assefa se ghemui lângă el, tremurând, privind ultimele 
flăcări pâlpâind în întuneric, se războia şi el cu propriile lui 
fantome. Din când în când, orice preot e bântuit de ele: 
gândul la ceea ce ar fi putut să fie, certitudini care s-au 
prăbuşit şi au devenit îndoieli, rugăciuni ramase fără 
răspuns, chipurile copiilor înfometați care mor fără 
Dumnezeu. În noaptea aceea se înghesuiseră toate în jurul 
lui, ca nişte proxeneţi, nerăbdătoare să-i arate ce aveau de 
vânzare, nu din biserică sau din cripta pictată, ci mai adânc, 
din inima lui, mai tristă şi mai însângerată decât orice 
martiraj sau jertfă. 

Focul se transformase în cenuşă şi bezna se înteţise în 
jurul lor, iar ei rămaseră în continuare aşezaţi, fiecare 
cufundat în propriile sale gânduri, aşteptând să treacă 
noaptea lungă. Pe la miezul nopţii, Assefa se ridică greoi în 
picioare. Membrele îi erau amorţite de frig. 

— Patrick, şopti el. Eşti treaz? 

— Da. Ce s-a întâmplat? 

— Cred că o să murim dacă rămânem aici. Dacă nu în 
noaptea asta, mâine. Ar trebui să ne adăpostim în criptă, să 
aprindem un foc, să încercăm să ne încălzim puţin. Poate 
vine cineva. 

Dintr-un motiv necunoscut, Assefa se simţea îmboldit să 
coboare în criptă. Simţea acest impuls ca pe o ispită fizică, 
dar mai puţin concret, mai greu de combătut Era de bun 
simţ, în fond. Supravieţuirea lor putea depinde de asta. Nici 
o ispită nu e atât de imbatabilă precum bunul simţ. 

— Nu, răspunse Patrick. Prefer să rămân aici sus. Du-te 
tu, dacă vrei. 

Assefa ezita. 

— O să aduc măcar nişte lemne. Trebuie să fie câteva 
scânduri lângă biserică. 


274 


TITI 


Luă o lanternă şi dispăru în întuneric. Patrick rămase să 
lupte cu o moleşeala aproape irezistibilă care i se putea 
dovedi fatală. Poate că, aşa cum sugerase Assefa, zorii 
aveau să aducă o rază de speranţă. Pe lumină puteau 
explora insula Poate că, totuşi, avea să vină cineva. Mulţi 
oameni din Burano ştiau unde plecaseră. Dacă barcagiul lor 
nu se întorcea, trebuia să vină cineva să-l caute. Patrick era 
sigur că bătrânul fusese lichidat de aceeaşi persoană care 
spărsese şi sandolo. Işi aduse aminte de barca pe care o 
văzuse o clipă în ziua anterioară. Fuseseră urmăriţi încă de 
la început? Sau aceasta era procedura standard pentru 
oricine se interesa de San Vitale? 

Toată povestea începea să capete un sens teribil pentru 
el, deşi nu putea încă să descurce toate iţele ei încurcate. 
Înainte de toate era ideea de sacrificiu. Acesta nu era un 
lucru neobişnuit; pentru mulţi creştini, moartea pe cruce a 
lui lisus reprezenta o formă sublimată, mai înaltă a 
sacrificiului la Templu, din iudaism. El a fost jertfa supremă, 
moartea Lui a făcut inutile toate sacrificiile din trecut; „Nu 
prin sângele oilor şi al viţeilor, ci prin sângele Lui”. Această 
Frăţie, aceşti paznici ai mormântului lui lisus, credeau, 
evident, în ceva asemănător, dar jertfei lui lisus adăugaseră 
jertfa unor copii nevinovaţi. 

Moloh nu însemna nimic. Câţi copii muriseră de mâinile 
lui lrod pentru a fi salvat pruncul lisus? Câţi muriseră în 
Egipt pentru ca poporul ales al lui lahve să poată pleca în 
tărâmul unde curge lapte şi miere? 

Ce semnificaţie avea „Pesach”? O reactualizare a jertfei 
Egiptului, ca un nou popor ales să-şi câştige libertatea? 
Patrick se cutremură la gândul acesta. Acum era doar o 
chestiune de zile. 

Văzu o lumină apropiindu-se din capătul îndepărtat al 
naosului. La început crezu că era Assefa, apoi observă că 
lumina era altfel decât cea pe care o purta prietenul său; 
era mai mare și mai puternică. Işi ridică propria lanternă şi 


TITI 


275 


TITI 


o aprinse. Aceasta răspândi o lumină slabă şi galbenă, care 
nu influenţă cu nimic întunericul. Lumina care se apropia 
şovăi, apoi îşi schimbă uşor direcţia şi porni drept spre el. 

Stinse lanterna şi se ridică în picioare. 

— Cine-i acolo? strigă el. Nu primi nici un răspuns. Făcu 
câţiva paşi înapoi, până la peretele absidei, şi începu să-l 
ocolească, încercând sa ajungă în corpul principal al 
bisericii. Lumina se mişcă mai aproape. Abia întrezărea 
forma nedesluşită a persoanei care o ţinea. Silueta se 
poticni şi lumina se legănă puternic câteva secunde, apoi 
se redresă. Cine eşti? Ce vrei? 

Putea fi deja cineva din Burano, înfruntând presupusele 
orori ale insulei San Vitale de dragul unui prieten beţiv şi a 
doi străini nebuni? 

— Patrick? Seu tu, Patrick? Glasul răsună blând şi 
familiar, dar în acelaşi timp străin, puţin mai tare decât o 
şoaptă, şi totuşi mai intens decât un strigăt de durere. 
Inima parcă i se opri şi simţi ca ameţeşte. intinse mâna şi 
se sprijini de perete. Palma lui îl simţi dur şi umed. Unde 
eşti, Patrick? Nu te văd. 

Era un vis, un coşmar mai degrabă, ultimul pas spre 
nebunie. Toate simţurile îi erau treze, nimic nu-l despărţea 
de lumea din jur, dar era convins că visa. Ce altceva putea 
fi? 

Ea înălţă lampa mai sus şi el îi văzu, în sfârşit, faţa, 
chipul umbrei pe care o aşteptase, ochii negri pe o mască 
palidă. Îşi aminti un joc pe care îl juca în copilărie: îşi punea 
o lanternă sub bărbie şi se transforma într-o făptură ireală, 
de o paloare cadaverică. Dar acum nu era un joc, era cu 
adevărat cineva care se întorsese din morţi. 

— Nu sunt o fantomă, Patrick. Ştii asta deja. Mă 
aşteptai. Acum două nopţi, când m-ai urmărit, ştiai. Nu te 
teme... n-am venit să-ţi fac rău. Refuza să creadă că totul 
era mai mult decât un vis. Adormise în frig şi umezeală, iar 
leziunea de pe creier năştea iluzii din propria sa beznă 


III III ——— 


276 


TITI 


interioară. Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, ea clătină din 
cap. Nu, Patrick. Nu sunt nici vis. Nu-mi cere să-ţi explic. Nu 
acum. Poate niciodată. N-am venit aici ca să vorbesc 
despre mine. Am venit să te iau de pe San Vitale. 

Acum îi vedea mai bine faţa. Se schimbase. Nu atât 
fiindcă îmbătrânise; se transformase într-un mod subtil, mai 
profund decât cineva care ajunge, pur şi simplu, la mijlocul 
vieţii 

Ochii ei nu mai erau ochii în care privise ultima oara, în 
urmă cu douăzeci de ani. Poate că era totuşi, reală. Nu 
avea nici o amintire a ei aşa cum era acum, pe care creierul 
lui bolnav să o poată aduce la lumină. 

Şovăi încă o clipă, apoi păşi în lumină 

— Ce ai făcut cu Assefa? întrebă el. 

— E bine, l-am lăsat jos, pe tărm. Se opri, cu ochii 
aţintiţi asupra trăsăturilor lui. Te-ai schimbat, Patrick, 
spuse, în cele din urmă. Mai mult decât mi-am închipuit. 

El simţi emoția din vocea ei. Fantomele au oare 
sentimente? 

— Unde mă duci? 

Consideră de la sine înţeles ca ea să dea ordinele. 
Moartea conferă privilegii. 

— Pe continent. Trebuie să ajungem acolo în noaptea 
asta. Oamenii lui Migliau vor pune pe cineva să stea la 
pândă. Te rog, Patrick... ştiu că ţi-e greu. Dar trebuie să vii 
cu mine. Dacă rămâi aici, vei muri. O urmă amorţit afară 
din biserică, mergând la câţiva paşi în spatele ei; lanterna 
ei rămase tot timpul în faţă, împungând întunericul. Părea 
să ştie bine drumul. In cinci minute ajunseră înapoi la 
debarcader. Chiar înainte de a ajunge la țărm, Francesca 
stinse lanterna. De aici cărarea coboară direct pe plajă, 
şopti ea. la-mă de mână, te ajut eu să cobori. 

Intinse nehotărât mâna spre ea. Când o prinse de mână, 
simţi un fior. Era rece ca gheaţa şi, timp de o clipă 
îngrozitoare, i se păru că era, într-adevăr, un coşmar şi că 


III 


277 


TITI 


era, totuşi, moartă. Dar era doar aerul rece al nopţii, care-i 
îngheţase şi lui mâinile. II conduse până la țărm, aşa cum ÎI 
dusese, cu mulţi ani în urmă, pe un alt țărm inundat de 
valurile fluxului, goală şi tremurând de frig. 

Assefa îi aştepta în întuneric. Lângă el, un alt bărbat 
stătea sprijinit de o barcă micuță. 


278 


PATRUZECI ŞI DOI 


Roma, 2 martie 


Madonna era foarte veche si ştearsă. Faţa îi era 
acoperită de o reţea fină de crăpături, vopseaua albastră a 
veşmântului se cojea pe alocuri, iar cercul auriu al aurei 
aproape dispăruse. Dacă vremea făcuse aceste ravagii sau 
adoraţia oamenilor, era imposibil de spus. Dar ochii ei 
păreau obosiţi şi tulburi, ca şi cum rugăciunile şi tânguirile 
nenumăratelor generaţii ar fi reuşit, până la urmă, să o 
copleşească. Spiritul, ca şi trupul, are limitele lui, iar 
compasiunea, orice ar spune teologii, nu e inepuizabilă. 

Assefa făcu un pas înainte şi îşi puse lumânarea alături 
de cele care ardeau deja în fata icoanei. Stătu aproape o 
jumătate de minut şi îi privi faţa devastată. Era neagră ca şi 
el, obosită ca şi el, şi de aceea găsea mai multă mângâiere 
în trăsăturile ei fărâmiţate decât în toate statuile şi picturile 
oraşului la un loc. Suspină şi căzu în genunchi, răsucind cu 
degetele ostenite un rozariu de plastic. 

Patrick râmase tăcut în umbra din spatele lui. cu mâinile 
împreunate în faţă, stând de pază. Santa Maria delle Grazie 
era o biserică puţin vizitată, situată în afara traseului 
turistic obişnuit, pe Vicolo de' Renzi, la sud de râu, în 
Trastevere. Aici nu veneau vizitatori, nici măcar cei mai 
inteligenţi, care îşi aruncă ghidurile şi se pierd intenţionat 
pe străduţele cu miros de pisică şi coji de portocală 
putrezite. Chiar şi pelerinii erau putini şi rari, doar câţiva 
cunoscători atraşi de Fecioara Neagră. 


TITI 


279 


5 


Potrivit legendei, icoana fusese adusă iniţial în sudul 
Franţei din Ţara Sfântă, în timpul cruciadelor, de către un 
cavaler templier, Guillaume de Pereille. Unii spuneau că 
era, asemenea multor Fecioare Negre, opera Sfântului 
Luca. După cruciada împotriva albigenzilor? din secolul al 
treisprezecelea, fusese mutată de la Langueduc la Turin şi 
de la Turin la Roma, unde fusese adăpostită într-o capelă 
specială din Santa Maria delle Grazie şi numită La Madonna 
Mora. Adevărul mai prozaic era că fusese, probabil, lucrată 
de artistul Pietro Cavallini din Roma, despre care se ştia că 
pictase e) Madonna di Constantinopoli, foarte 
asemănătoare, pentru Abația Benedictină din 
Montevergine, în jurul anului 1290. 

Assefa descoperise mica biserică în primii ani de 
seminar. Intr-un fel, devenise capela lui personală, locul în 
care se refugia. La început fusese atras de Fecioara însăşi; 
căutase în chipul ei negru un fel de oglindă a lui însuşi, un 
spaţiu spiritual pentru tot ce era african în el şi care era în 
primejdie de a fi sufocat de moştenirea greaca şi latină. Se 
rugase la ea, iar ea îi răspunsese în felul ei ostenit şi 
îndurerat. Dar cu timpul, biserica însăşi îi cucerise inima: 
micile capele laterale în care ardea o singură lumină, în faţa 
altarului; firidele întunecate în care stăteau statuetele 
sfinţilor pe socluri de marmură; mirosul de ceară şi tămâie, 
de lac şi de putregai, de pânză mucegăită şi de piatră 
sfărâmată. 

In trecut îşi îndrepta paşii spre acest adăpost cel puţin o 
dată pe săptămână, pentru a scăpa de vuietul neîntrerupt 
al traficului, de  urletele radioului, de  pălăvrăgeala 
neîncetată a străzii şi pentru a evada din cercul încins şi 
aglomerat al seminarului şi al Accademiei Pontificia. lar mai 
de curând, pentru a-şi linişti vârtejul delirant al propriilor 
gânduri. 


2 Albigenzi, sectă religioasă care a înflorit în sudul Franţei, între anii 
1020-1250, și a fost, în cele din urmă, exterminată ca eretică. 


280 


5 TITI 


Acum, teama fusese cea care îl adusese aici. Teama, 
ura şi un abis de nesiguranţă. Se simţea paralizat de 
îndoială, incapabil să gândească sau să acţioneze, dar 
conştient că, dacă nu acţiona repede, avea sa eşueze în 
încercarea de a împiedica o tragedie cumplită. 

Patrick aştepta calm în umbră. El nu simţea nevoia să se 
roage. Nu era o problema de credinţă sau de necredinţă; 
pur şi simplu, îi era teama de întunericul acesta misterios, 
de pierderea de sine pe care o simbolizau toate aceste 
parfumuri şi culori stinse. Pentru Patrick, Dumnezeu ori se 
revela în lumina zilei, ori nu se revela deloc. 

În sfârşit, Assefa se ridică. Faţa îi era udă de lacrimi, dar 
părea mai puţin tulburat, 

— Îmi pare rău, zise el. A durat mai mult decât ar fi 
trebuit 

— Nu-i nimic. 

— Dar tu, Patrick? Nu vrei să spui măcar o rugăciune? 

Patrick clătină din cap. 

— Cred că mai mult m-ar zăpăci, răspunse el. 

— Dar prietena ta? 

Se referea la Francesca. Ea rămăsese afară, să 
supravegheze strada. 

— Ştii ce crede ea, Assefa. Că toate astea sunt doar o 
mască, iar adevărul se ascunde în altă parte. 

Assefa oftă. 

— Nu vrei să aprinzi măcar o lumânare pentru ea? O fi 
veche Madonna, dar nu e nici oarbă, nici surdă. 

Patrick scoase o bancnotă de cinci mii de lire din 
buzunar şi-i dădu drumul în fanta cutiei cu lumânări. Luă o 
lumânare lungă şi o aprinse de la cea pusă de Assefa. Când 
o aşeză pe un suport, îşi ridică privirea spre icoană. Lumina 
pâlpâitoare mângâie aurul vechi ca aripa unui fluture 
trecând prin flacără. Fecioara se uită la el. Oare chiar 
fusese la Languedoc? se întreba. Asistase la primele arderi 
pe rug ale Inchiziției, la vărsarea sângelui unor copii 


TITI 


281 


TITI 


nevinovaţi, la Béziers şi Perpignan? Pentru spălarea 
păcatelor, pentru gloria Bisericii adevărate. 

Îi întoarse spatele. Nu era surdă? îşi spuse el. Nu era 
oarbă? Atunci avea inima de piatră. 

Fotografia găsită de Assefa la Dublin îl pregătise puţin 
pe Patrick pentru revederea Francescăi, dar nu se 
aşteptase deloc să o poată atinge, să vorbească cu ea. Mai 
mult decât orice, îi era greu să accepte schimbările pe care 
le suferise. Îşi dădea acum seama că, din prima clipă în 
care se gândise serios la posibilitatea de a o găsi în viaţă, la 
San Michele, și-o imaginase tot timpul ca într-un tablou -o 
fată de douăzeci de ani, rămasă într-un tărâm fermecat, în 
afara timpului, din care avea să se întoarcă la el aşa cum 
şi-o amintea: tânără, energică şi îndrăgostită. 

Pentru el, desigur, ea rămăsese neschimbată, o figură 
tăcută, îngheţată în memoria lui, Dar această Francesca, 
întoarsă la el în bezna de pe San Vitale, nu era nici pe 
departe un fragment din trecutul altcuiva. Avea şuviţe 
cărunte în păr, iar faţa îi era slabă, palidă şi obosită. In ochi 
i se citea o tristeţe vagă, ca şi cum ceva din adâncul fiinţei 
ei ar fi murit, într-adevăr, cu toţi acei ani în urmă. 

De când îşi făcuse apariţia pe San Vitale, abia 
schimbaseră câteva vorbe. li dusese la țărm într-o linişte 
absolută, ghidându-se după cele câteva beculeţe pe care le 
amplasase de-a lungul canalelor. Bărbatul care o însoțea le 
fusese prezentat drept avocatul Roberto Quadri. După ce 
trăseseră barca pe mal, merseseră pe jos până la Caposile, 
unde Francesca si Quadri lăsaseră o maşină, o dubiţă 
Transit fără geamuri, cu locuri de dormit pe podea. Cât timp 
Patrick şi Assefa încercaseră să se odihnească în spate, ea 
şi avocatul călătoriseră prin noapte spre Roma, pe 
autostrada ce trece prin Bologna şi Florenţa. 

Quadri îi însoţise până la un apartament de pe Via 
Grotta Pinta. o străduţă îngustă şi întortocheată din oraşul 
vechi, nu departe de Campo de' Fiori. Apartamentul era 


TITI 


282 


TITI 


situat la ultimul etaj al unei clădiri înalte, vopsite în ocru, 
dintr-un şir de mici magazine şi trattorie. Era spaţios, puţin 
mobilat şi expus curentului; era evident că nu era o locuinţa 
permanenta. Semăna mai mult cu o ascunzătoare, se 
gândise Patrick. 

— Al cui e apartamentul acesta? întrebase el. 

— Mai târziu, răspunsese ea. O să-ţi povestesc mai 
târau. Acum vreau să dorm. 

Quadri o sărutase uşor pe obraz şi dăduse mâna cu 
Patrick şi cu Assefa. 

— Ne vedem mai târziu, zisese el. Şi eu trebuie să dorm. 
Dar înainte de asta, am puţină treabă. Ciao, Francesca. O 
să-l sun pe Dermot, să-i spun că totul a mers bine. 

Francesca dormise până la zece şi, în cele din urmă, 
atât Patrick cât şi Assefa se liniştiseră îndeajuns ca să se 
poată lăsa şi ei în voia somnului. În timpul micului dejun, 
format din chifle şi cafea, Assefa întrebase dacă putea să 
viziteze Santa Maria delle Grazie, care, din câte ştia el, se 
afla nu foarte departe, pe celălalt mal al Tibrului. 


Acum veneau încet înapoi, peste Ponte Sisto. Fluviul 
curgea leneş pe sub picioarele lor, galben şi mâlos, aproape 
lipsit de putere. Assefa mergea cu câţiva paşi înainte, 
preocupat. Aflându-se singur cu Francesca, Patrick se 
simţea stingherit şi parcă legat la gură. 

— Am impresia că încă visez, spuse el. Nu înţeleg. Erai 
moartă. Am văzut când te-au îngropat 

Francesca clătină din cap. Avea părul strâns la spate, 
într-o coadă, exact aşa cum îşi amintea el. A 

— N-am fost niciodată moartă, Patrick. Nu... In sensul la 
care te referi tu. In alt fel, poate. In toate felurile care 
contează. Se opri în clipa în care ieşiră de pe pod, el îi zări o 
secundă profilul în acel moment înţelese, pentru prima 
oară, că era într-adevăr vie. Alte lucruri poate se 
schimbaseră, dar profilul era acelaşi. Am pierdut mai mult 


TITI 


283 


TITI 


de douăzeci de ani, Patrick. Îmi pare rău, pentru tine mai 
mult decât pentru orice sau oricine altcineva. Nu pot face 
nimic ca să mă revanşez. Dar n-am avut de ales; sau am 
crezut că n-am de ales. Crede-mă, atunci chiar eram 
convinsă de asta. 

— Şi acum... 

— Dacă aş crede că pot sa schimb măcar o secundă din 
trecut... Dar nu pot, aşa că nici măcar nu încerc. Vreau doar 
să mai repar câte ceva, atâta tot 

— Nu înţeleg nimic. 

— Nu, zise ea. Ştiu. Dar peste câteva minute o să 
trecem la explicaţii. l-am rugat pe Roberto şi pe încă un 
prieten să ne aştepte la apartament. Ei mă vor ajuta să 
lămuresc lucrurile. 

Străbătură Campo de' Fiori, unde câteva tarabe erau 
încă deschise. Francesca părea să-i cunoască bine pe toți 
vânzătorii; cumpără legume, brânză şi peşte. Lângă standul 
de peşte se deschidea un gang boltit care ducea într-o alee 
îngustă. 

Francesca îi conduse pe alee şi le spuse că era o 
scurtătură spre Via Grotta Pinta. Pe la jumătatea drumului, 
aleea se transformă într-un pasaj acoperit, întunecat şi 
mirosind a urină. Trecură prin porţi grele de fier şi Patrick 
observă că, în spatele lor, pământul era acoperit cu seringi 
folosite. Francesca se uită în urmă. 

— Trebuie să fiţi atenţi pe aici, zise ea. Nu veniţi 
niciodată singuri noaptea. E plin de nebuni sau chiar mai 
rău. Merse mai departe şi ecoul paşilor ei se lovi de zidurile 
înguste ale pasajului. Vechiul campo, continuă ea, era locul 
unde se făceau execuţii. Aici l-au ars pe Giordano Bruno în 
1600, pentru că a spus că pământul nu e centrul 
universului şi că nimic nu e finit. Făcu o pauză şi se uită 
înapoi la Patrick, la seringile folosite. Crezi ca doare, întrebă 
ea, să fii ars de viu? încet, fără strangulare? Oare ideile 
ajută? Acţionează ca un drog? 


TITI 


284 


TITI 


— Ideile? 

— Credinţa, convingerile, o certitudine oarecare. ÎI privi 
în ochi. Lui i se păru că avea lacrimi la colţul ochilor. Crezi 
că, dacă eşti convins că universul e infinit, durerea devine 
mai mică? Oare sfinţii şi oamenii de ştiinţă simt mai puţin 
intens decât criminalii în această situaţie? 

— Nu pot să-ţi răspund, spuse el. Nimeni nu poate. 

Assefa stătea tăcut lângă ei. Francesca nu zise nimic. 
Privi de-a lungul pasajului spre o pată de lumină care indica 
locul unde se afla piața. 

— Nu, spuse ea, în cele din urmă. Nimeni n-a fost în 
stare să-mi dea un răspuns. 

Se întoarse şi o luă repede spre capătul pasajului. 


285 


PATRUZECI ŞI TREI 


Când ajunseră înapoi la bloc, doi bărbaţi îi aşteptau la 
uşa dinspre stradă. Francesca zâmbi şi îi salută cu căldură, 
sărutându-i scurt pe obraz. Cel mai înalt era un bărbat 
masiv de vreo cincizeci de ani, îmbrăcat cu o jachetă scurtă 
de piele şi pantaloni în carouri fine. Tovarăşul lui era 
Quadri, pe care abia acum îl văzură, pentru prima oară, 
bine. Era elegant îmbrăcat, foarte slab, şi avea puţin peste 
treizeci de ani. 

— Patrick, Assefa, zise Francesca, chemându-i mai 
aproape, daţi-mi voie să vi-l prezint pe părintele Dermot 
O'Malley. Părintele O'Malley e irlandez de formaţie, dar 
italian de profesie. Trăieşte aici de aproape tot atâţia ani ca 
şi mine. lar italiana o vorbeşte mai bine. 

Bărbatul mai în vârstă înaintă şi le strânse mâinile. Era 
solid şi semăna mai mult cu un soldat decât cu un preot 
Cândva avusese o claie de păr roşu, dar intensitatea lui 
pierise de mult lăsând un ghemotoc cenuşiu cu câteva 
şuviţe de culoarea unui măr ruginiu uscat. Patrick îşi 
imagină că ţinea predici cu tendinţa declamatorie. Observă 
că nu purta guler preoţesc. 

— Pe Roberto l-aţi cunoscut deja, continuă Francesca, 
întorcându-se spre bărbatul mai tânăr. Când nu salvează 
necunoscuţi de pe insule misterioase, Roberto lucrează cu 
părintele O'Malley. De aceea pare atât de obosit nu-i aşa, 
Roberto? 

Patrick sesiza îngrijorarea din spatele tonului ei glumeţ 
şi, pentru o absurdă fracțiune de secundă, simţi ceva care 
semăna cu o criza de gelozie. Dar acum nu mai simţea 
TITI 


286 


TITI 


decât milă pentru Francesca, nu dragoste; ce drept avea 
mila la gelozie? 

Quadri dădu mâna cu cei, puţin cam formal, şi se 
retrase. Patrick îşi spuse că arăta bolnav. Strângerea de 
mână fusese a unui bărbat bolnav. 

— Patrick, spuse Francesca, dacă nu te deranjează, 
părintele O'Malley vrea să mergi puţin cu el, în timp ce eu îi 
conduc pe Roberto şi pe Assefa sus, în apartament. Ne 
întâlnim cu toţii aici, să luăm prânzul, peste vreo două ore. 

Patrick se simţi puţin dezamăgit. Incepea să se 
obişnuiască cu gândul că Francesca nu era, în cele din 
urmă, moartă şi aşteptase cu nerăbdare ocazia de a-i pune 
câteva întrebări directe despre ceea ce se întâmplase cu 
ea. 

— Da, nici o problemă, minţi el. 

Ar fi vrut să-i explice cineva cine erau aceşti oameni şi 
ce legătură aveau cu Francesca. 

O'Malley îşi parcase maşina, un Fiat, undeva în josul 
străzii. Când preotul se avântă în vârtejul şi vuietul 
traficului, Patrick se pregăti pentru o cursă dură şi întrebă 
unde mergeau. 

— Într-o excursie misterioasă, domnule Canavan, într-o 
excursie misterioasă. Poate nu chiar fermecată, dar cred că 
vi se va părea foarte interesantă. 

Patrick îşi dădu seama că vorbea cu un puternic accent 
din Cork, pe care cei treizeci de ani petrecuţi la Roma nu 
reuşiseră să-l atenueze deloc. 

— De ce numai eu? De ce nu şi Assefa? 

— Dar, domnule Canavan, cu siguranţă aţi observat că 
prietenul dumneavoastră nu trece prea uşor nebăgat în 
seamă. Sunt peste tot oameni care vă caută pe amândoi. 
Nu cred că au aflat deja că sunteţi la Roma şi aş prefera ca 
lucrurile să rămână aşa. Sunt sigur că şi dumneavoastră. Ca 
să fiu sincer, îmi asum şi cu dumneavoastră un risc destul 
de mare, dar părintele Makonnen e cu totul altă poveste. 


TITI 


287 


TITI 


Are prea mulţi prieteni în acest oraş ca să poată umbla pe 
străzi. Şi aşa, n-ar fi trebuit să iasă din casă azi-dimineaţă. 
Maşina coti pe Corso Vittorio Emanuele şi intră în traficul de 
pe cealaltă parte, ca o albină care-şi reia locul într-un roi în 
plină viteză. Când o luară în direcţia Tibrului, Patrick trase 
adânc aer în piept Ghicise unde mergeau. O'Malley îşi 
întoarse privirea spre el. Liniştiţi-vă, domnule Canavan, sau 
pot să-ţi spun Patrick? Vei fi perfect în siguranţă cu mine. O 
să stăm cât mai departe de biroul cardinalului Fazzini. Şi de 
alte câteva birouri pe care aş putea să le menţionez, dar nu 
vreau. Când se apropiară de Piazza Paoli, traficul începu să 
se îndesească şi să se încurce. In cele din urmă, se blocară 
de tot, în mijlocul unei mulţimi de maşini şi motociclete 
huruitoare, la câţiva yarzi de pod. O'Malley scoase din 
viteză şi trase frâna de mână. O să stăm ceva timp aici, 
spuse el. E o oră nepotrivită. Dar, de fapt, la Roma, ora e 
tot timpul nepotrivită, Ce-ar fi să umpli timpul povestind 
cum ai ajuns să fii implicat în povestea asta? 

Pas cu pas, Patrick relată evenimentele care îl 
aduseseră aici, în timp ce în jurul lor traficul vuia şi şoferii 
îşi descărcau frustrările de o viaţă pe oricine le cădea sub 
ochi. Preotul îl ascultă în linişte, devenind din ce în ce mai 
serios, pe măsură ce povestea lui Patrick se desfăşura. Nu 
puse întrebări, nu se arată surprins, nu exprimă nici un fel 
de sentimente, de supărare sau de înţelegere. Când Patrick 
ajunse la sfârşit, lumea infernală, cuprinsă de furie, din jurul 
lor parcă dispăruse, lăsându-i liniştişi în lumina soarelui, 
înconjurați de umbre mai întunecate şi ameninţaţi de o 
altfel de furie. 

— Cât de bine l-ai cunoscut pe Eamonn De Faoite? 
întrebă, în cele din urmă, preotul. 

— Foarte bine. L-am cunoscut când eram student în 
primul an. M-a ajutat enorm. Vorbiţi de parcă l-aţi fi 
cunoscut şi dumneavoastră. 

O'Malley încuviinţă. 


TITI 


288 


TITI 


— O, da, zise el, privind prin parbrizul îngust la razele de 
soare ce se reflectau în metal şi sticlă. Eamonn şi cu mine 
am fost prieteni buni, foarte buni. Ne-am cunoscut când eu 
eram seminarist la Maynooth. A fost duhovnicul meu. Râse 
scurt, lisuse, pe vremea aceea nu mai terminam de 
spovedit păcate. 

Cred că aveam impresia că, dacă urma să devin preot, 
trebuia să fiu mai bun decât ceilalţi, să obţin iertarea celei 
mai mărunte greşeli. Ei bine, Eamonn m-a dezvăţat foarte 
repede de acest obicei. la aminte, dacă pe vremea aceea 
credeam că am multe de spovedit... Afară se auzi un vuiet 
şi traficul începu să se elibereze. O'Malley dădu drumul 
frânei şi porni, claxonând tare. După aceea am păstrat 
legătura cu el, cam ca şi tine. De fapt, cred că mi-a pomenit 
o dată sau de două ori numele tău. Din când în când, venea 
în vizita la Roma şi atunci petreceam câte o săptămână sau 
două împreună. Nu suporta să stea la Colegiul Irlandez. Şi 
nu-l condamn: ăia cred că singura mâncare din lume sunt 
verdeţurile şi morcovii. 

Patrick îşi dădu seama că O'Malley se străduia să-şi ţină 
în frâu o puternica emoție, că moartea lui Eamonn De 
Faoite îi provocase o durere intensă, permanentă. 

O luară pe Via dei Corridoni şi se îndreptară spre 
Vatican. La stânga lor, cupola imensă a catedralei Sf. Petru 
se lupta să iasă deasupra acoperişurilor, ca şi cum ar fi 
suferit de dorinţa de a se elibera din străduţele subţiri şi 
întortocheate care se îngrămădeau în jurul ei ca rudele la 
patul unui muribund. 

Din Via di Porta Angelica întoarseră la stânga şi intrară 
pe poarta Sfânta Ana, intrarea de serviciu a Vaticanului, 
care era aproape blocată de maşini, dubiţe şi motociclete. 
Soldatul de serviciu din Garda Elveţiana le făcu semn să 
intre. Un al doilea gardian, la poarta din interior, se dovedi 
mai atent. O'Malley îşi cobori geamul şi scoase o legitimaţie 


289 


TITI 


micuță. Gardianul încuviinţă din cap, salută şi îi lăsă să 
treacă. 

Merseră înainte pe Via del Belvedere şi pătrunseră 
printr-un scurt tunel într-o curte în care erau parcate zeci 
de maşini, majoritatea purtând numere cu SCV, inițialele de 
la Sacra Cittă Vaticano. O'Malley trase maşina într-un loc 
liber din stânga. 

— Ai mai fost vreodată la Vatican, Patrick? Patrick 
clătină negativ din cap. Ce păcat! E un loc extraordinar. 
Poate vom avea timp altă dată pentru o vizită aşa cum 
trebuie. Pentru moment, află că ne aflăm în Cortile del 
Belvedere, Curtea Belvedere. Uşa din dreapta te duce la 
Biblioteca Vaticanului. Dar cea care ne trebuie nouă e uşa 
din stânga. Ea duce la Arhivele Secrete. Patrick ridică din 
sprâncene. Nu trebuie să fii atât de surprins, spuse preotul. 
În zilele noastre mai există extrem de puţine secrete. De 
fapt, nu cred să fi existat vreodată. Dacă nu vor ca ceva să 
fie găsit aici, poţi să fii sigur că n-or să-l lase aruncat 
undeva ca să te poţi împiedica oricând de el. Dar asta nu 
înseamnă că nu mai poţi să faci, din când în când, mici 
descoperiri valoroase, dacă ştii unde să cauţi. Se uită la 
Patrick. Prietenul tău, Eamonn de Faoite, ştia unde să 
caute. Cu atât mai mult, păcat de el! 

Coborâră din maşină şi o lăsară descuiată. Furtul era 
aproape necunoscut aici, iar temniţa Vaticanului se bucura 
de reputaţia de a fi cel mai puţin folosită din lume. 

Dincolo de uşa principală, un portar cu o figură severă 
şedea în spatele unei mese uriaşe de mahon. Vârsta lui 
putea fi între cincizeci şi o sută nouăzeci de ani. Cu o 
expresie de iritare, îşi ridică privirea din cartea instructivă 
pe care o citea şi îşi potrivi o pereche de ochelari cu lentile 
bifocale, acoperite de pete şi de mătreaţă. Se uită mai întâi 
la Patrick, apoi la O'Malley şi se îndreptă în scaunul lui cu 
spătar înalt. 

— Da? Cu ce vă pot ajuta? 


TITI III 


290 


TITI 


— Sunt părintele O'Malley. Am venit să mă uit la nişte 
manuscrise. Presupun că mai aveţi ceva manuscrise pe aici. 

În mod ciudat, vorbea italiana perfect, fără cea mai 
mică urmă din accentul puternic care-i colora engleza. 

Portarul se uită la el, ca şi cum tocmai ar fi cerut să fie 
făcut papă. 

— Inţeleg. Aveţi desigur, un tessera. 

— Asta-i bună, la ce mi-ar trebui aşa ceva? Am lucruri 
mai bune de făcut decât să-mi petrec jumătate din viaţă 
printre cărţi vechi şi murdare. Dumnezeu ştie de ce m-aş 
putea îmbolnăvi. 

Faţa paznicului, care era, oricum, de culoarea şi 
consistenţa pergamentului şters, se făcu şi mai albă. 

— Îmi pare rău... 

— Dar, dacă doriţi un permis, am ceva mai bun decât un 
tessera. la uitaţi-vă la asta. 

O'Malley scoase un plic gros din buzunarul interior al 
hainei şi îl întinse omului din spatele mesei. Acesta îl ridică 
şi se uită la el ca la un animal turbat. 

— Ce e asta? 

— Deschideţi-l şi vedeţi. 

Portarul şovăi, dându-şi seama că fusese păcălit, apoi 
deschise plicul şi scoase o foaie groasă de hârtie, cu antet. 
După mai puţin de un minut, îi conduse cu zâmbete şi 
ploconeli, pe Patrick şi pe părintele O'Malley, la scaunele de 
la una dintre mesele uriaşe, negre, din principala sală de 
lectură. 

O'Malley se aplecă spre Patrick în timp ce mergeau şi îi 
şopti la ureche. 

— După douăzeci de ani chiar şi un om ca mine ajunge 
să cunoască persoane cu funcţii înalte. Mă crezi că aceea 
era o scrisoare de la secretarul particular al papei? Un 
individ pe nume Foucauld. Am fost prieteni cu mult timp în 
urmă. 


291 


TITI 


O dată aşezaţi, paznicul se apropie de custode, un fel de 
gargui bolnav de icter care şedea ţeapăn pe un fotoliu înalt 
ca un tron şi îşi supraveghea micul regat fără vârstă, şi 
vorbi puţin cu el înainte de a pleca. Incăperea era aproape 
goală, cu excepţia custodelui, a asistenţilor lui şi a câtorva 
cărturari privilegiați care stăteau aplecaţi asupra unor 
volume uriaşe, negre, la fel de uscate ca şi ei înşişi. Pe un 
perete, un ceas imens ticăia puternic, amintindu-le tuturor 
că, în cele din urmă, pendulul şi calendarul înving absolut 
orice, chiar şi studiul. 

In timp ce un asistent plecase să aducă volumul cerut 
de O'Malley, preotul se aplecă la urechea lui Patrick şi-i 
şopti încet. 

— Biserica a ţinut nişte arhive la Roma încă din secolul 
al şaselea. Cam tot ce deţinea ea pe vremea aceea era 
păstrat la Lateran, dar se spune că totul a fost distrus în 
război, la începutul secolului al treisprezecelea. Cu toate 
acestea, părerea mea e că ceea ce vreau să-ţi arăt provine 
de acolo. 

In orice caz, după aceea, arhivele fie erau ţinute la 
Vatican, fie îl însoțeau pe papă când călătorea prin ţară. 
Mai târziu, toate documentele au fost mutate la Castel 
Sant' Angelo pentru a fi păstrate în siguranţă. Lucrurile cu 
adevărat importante - precum privilegiile şi edictele 
pontificale - erau ţinute în ceea ce se numea Archivium 
Arcis. 

Apoi, în 1611, Paul al V-lea a fondat Arhivele Secrete, 
Archivium Secretum Vaticanum. Avea optzeci de armaria, 
dulapuri mari de lemn, pline cu materiale de diferite 
provenienţe - Biblioteca Segreta, Camera, Archivium Arcis. 
Până în 1879 arhiva a fost, într-adevăr, secretă, dar în acel 
an Leo al XIIl-lea a hotărit să-i lase pe cărturarii celebri să 
studieze documentele. Unii dintre ei par să fi rămas aici 
încă de pe atunci. După cum vezi, eu nu sunt atât de 
celebru, dar nu-mi lipseşte o oarecare influență pe aici. Din 


TITI 


292 


5 TITI 


experienţă, ştiu că nu există nimic la Vatican care să nu 
poată fi rezolvat cu o sticluţă de Black Bush pusă în mâna 
cui trebuie. Se opri pentru că asistentul se întorcea cu o 
carte mică în mână. Fără nici un cuvânt, o aşeză pe masă în 
fata lor şi plecă. Acum fii atent, Patrick. Vei vedea că 
numărul de serie de pe spatele acestui volum este AAArm. 
I-XVIII6723. Asta înseamnă că provine din Archivium Arcis, 
că este depozitat în setul inferior de armaria, cu seriile de la 
unu la optsprezece, şi că numărul său de ordine este 6723. 

— Ce este? 

— Ai puţină răbdare. Dacă vrei să-l deschizi... Se auzi un 
săâsâit din direcţia fotoliului custodelui. Işi ridicară ochii şi-l 
văzură pe bătrânul cu mutră de şoarece ducându-şi degetul 
îndoit la buze. O'Malley îşi cobori şi mai mult vocea. Dacă te 
uiţi înăuntru, o să vezi că e o copie a unei Evanghelii 
gnostice scrisă în limba coptă. Conform unei notițe în latină, 
plasată la început, a fost găsită în Archivium Arcis când 
totul a fost transferat la Arhivele Secrete. Desigur că 
Evangheliile gnostice nu prea erau la modă pe vremea 
aceea, aşa că volumul a rămas sa putrezească în lada sa de 
zestre, fără ca cineva să se uite cu putină atenţie la el. 
Examină coperta uzată de piele şi legătura ciudată, coptă, 
prinsă cu curele. Eamonn De Faoite a fost prima persoană 
care a făcut mai mult decât să se uite la ea. Şi ce crezi că a 
găsit? 

— Ce-ar fi să-mi arătaţi? 

— Poftim, uită-te. 

Patrick dezlegă cureluşele şi deschise micul volum. 
Pagină după pagină, pline de o scriere coptă foarte 
măruntă, cu cerneala neagră, în timp ce literele mari erau 
cu cerneală roşie Arăta cam descurajant, aproape imposibil 
de citit. 

— Nu ştiu să citesc în coptă. 

— Nu? Mare păcat Nici eu nu ştiu. Dar priveşte aici. 


293 


TITI 


Preotul deschise din nou cartea şi o răsfoi până când 
ajunse la două pagini, aproape de mijloc. Le desprinse cu 
grijă una de cealaltă. Intre ele se afla o a treia foaie, 
nelegată. O Malley o ridică şi o întinse pe masă, în faţa lui 
Patrick. 

— Dar arameică ştii să citeşti, nu-i aşa? 

Patrick privi în jos. Despăturită, foaia era un papirus 
mare, acoperit cu o scriere arameică măruntă. Arameică: 
limba în care fusese scrisă cea mai mare parte a Vechiului 
Testament, limba vorbită în Palestina pe vremea lui lisus. 


294 


PATRUZECI ŞI PATRU 


Din când în când, răsună trâmbiţe pe turnurile înalte. 
Acum pe tumul Psephinus, acum pe foișoarele înalte de la 
Hippicus, Phasael şi Mariamme. Alungă păsările din cer, iar 
nouă ni se pare că a venit sfârşitul. Simon bar Goria şi 
oamenii lui au pus stăpânire pe Oraşul Superior, iar mare 
parte din cel Inferior, Templul şi Ophel sunt în mâinile lui 
loan din Gischala şi ale discipolilor săi. Tot ce se află între ei 
a fost ars din temelii. Fumul pluteşte peste tot. Fumul şi 
ecoul bocetelor: Unii spun că Templul a început să ardă. 

Patrick îşi ridică privirea. Auzea ticăitul ceasului şi 
scârţâitul unui creion cu care cineva lua notițe la o alta 
masă. O'Malley îl urmărea calm, ca un profesor care 
aşteaptă ca cel mai bun elev al său să arate ce poate. 

— Ar trebui să cred că e original? şopti Patrick. 

— Nu ştiu. Tu ce crezi? Tu ştii arameică, nu eu. 

Patrick căzu pe gânduri. Trecuseră mulţi ani de când îl 
citise pe Josephus, dar nu încăpea nici o îndoială. 

— Cred că e o descriere a asediului Ierusalimului din 
anul 70 d. Hr., din timpul războiului evreilor cu romanii. Dar 
e imposibil. Nici un document scris n-a supravieţuit 
asediului. 

— Vrei să spui, nici un document de care să se fi ştiut 
înaintea acestuia. 

Patrick încuviinţa Nu exista nici un motiv pentru ca un 
astfel de document să nu fi fost salvat. 

— Credeţi că ar putea să-mi aducă o lupă? Scrisul e 
foarte mic. 

— Bună idee. Să-i punem puţin la treabă. 
TITI 


295 


TITI 


O'Malley îl chema pe asistent şi, câteva minute mai 
târau, o lupă uriaşă îşi făcu apariţia pe masă, în faţa lui 
Patrick, O ridică şi continuă să citească. 

Pesach a venit şi a trecut, dar nu ne-a adus izbăvirea. 
Cu trei săptămâni în urmă, Sacrificiul Continuu a încetat şi 
altarul a fost părăsit. Dincolo de zidurile cetății sunt 
adunate oştile fiului lui Faraon. Patru legiuni, cărora li se 
alătură arabii şi sirienii. 

Pentru o clipa, Patrick rămase nedumerit. Apoi înţelese. 
Generalul roman care conducea campania era Titus. Tatăl 
lui, Vespasian, tocmai fusese făcut împărat. Deci Vespasian 
era „Faraon”, iar Titus era „fiul lui Faraon”. 

Și-au mutat tabăra într-un punct, față în fată cu Tumul 
Psephinus. Legiunea a zecea rămâne pe Muntele Măslinilor. 
Au cele mai mari şi cele mai cumplite maşini de război: 
încărcătoare rapide, aruncătoare de pietre, catapulte. 
Aruncă bucăți imense de marmură albă în interiorul cetății. 
Cei care stau de pază pe ziduri striga când le văd venind şi 
noi o luăm la fuga îngroziți. Din toate părțile, zgomotul 
izbirii berbecilor se înalță la ceruri. Dar rugăciunile noastre 
rămân aici, jos. Au adus berbeci la poarta de vest a 
Templului. Sfârşitul nu mai poate fi departe. Doamne, de ce 
ti-ai părăsit poporul? 

Aceia dintre frați care au rămas în oraş se întâlnesc în 
fiecare zi în casa lui loan Zelotul, cel care a fost 
binecuvântat de lacov în zilele dinaintea morții sale. Nu ne 
mai rugăm pentru iertare, ci pentru înţelegere. Mai este 
unul printre noi care îşi aminteşte cuvintele rostite de 
învățătorul nostru, când a ieşit din Templu cu ucenicii săi. El 
le-a spus: «Vedeti voi toate acestea? Adevărat grăiesc 
vouă: Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se 
risipească.» Chiar şi aşa, toate vor trece. Ne rugăm ca apoi 
să se împlinească toate, şi făgăduinţa Lui că Se va întoarce. 

Patrick îşi ridică privirea şi se frecă la ochi. 

— Cel care a scris asta era creştin. Ştiai? 


TITI 


296 


TITI 


— Da, bineînţeles. Ceea ce ţii în mână e, fără îndoială, 
cel mai vechi document despre Biserica primară. Cred că 
vei descoperi că omul era un creştin evreu, nu unul dintre 
străinii convertiți de Pavel. 

Patrick aprobă din cap. lacov, fratele lui lisus, fusese 
capul Bisericii din lerusalim. El şi discipolii lui, spre 
deosebire de Pavel şi de cei convertiți de el, respectau 
Legea evreiască şi mergeau la Templu regulat, învățând, în 
acelaşi timp, că lisus era Mesia. Până la distrugerea cetăţii 
în anul 70, ei reprezentaseră grupul cel mai important din 
Biserica primară. Apoi lerusalimul a fost dărâmat, iar ei au 
fost fie ucişi, fie împrăştiaţi, lăsându-l pe Pavel şi pe 
discipolii săi să conducă noua religie după bunul lor plac. 

Patrick continuă să citească. 

Dintre frații lui lisus care erau în oraş înainte de Pesach, 
frângând pâinea împreună şi rugându-se conform 
învățăturii apostolilor, acum au mai rămas doar câțiva. Ne 
rugăm în fiecare zi ca frații noştri care au plecat să ajungă 
cu bine şi să fie scutiți de urgia acestor ultime zile. 

O pane dintre noi, în număr de şapte, conform 
numărului de diaconi puşi înaintea celor Doisprezece, 
ne-am întâlnit în ziua aceasta, a opta din Loos, pentru a ne 
sfătui în taină. Primul dintre noi e loan Zelotul, un om sfânt 
în inima căruia arde iubirea de Dumnezeu, şi un profet 
trimis să-i călăuzească pe fraţi în aceste zile ale 
întunericului. El a fost numit cap al celor Doisprezece de 
către lacov, fratele Domnului, în zilele dinainte de a fi ucis 
cu pietre. Sub el sunt Eleazar bar Simon. luda din Gamala, 
Barnaba fiul lui losua cel Bătrân, lonatan diaconul din 
Emmaus, Pavel din Acrabetta şi eu însumi, Simon bar Matei, 
Levitul. 

Ne-am luat numele de Cei Şapte ai Mormântului şi am 
jurat să apărăm mormântul Domnului nostru, în care mai 
sunt îngropați fratele Lui, lacov, şi mama Lui. Mormântul 
este ascuns printre gropile de dincolo de ziduri, la nord de 


TITI 


297 


TITI 


mormântul lui Simon cel Drept. loan cunoaşte un drum 
secret care trece prin valea Hinnom din sud. De acolo, vom 
merge noaptea spre vest şi vom ocoli taberele 
invadatorilor, pună când vom ajunge din nou în nord. 

lar când vor trece toate acestea care au fost prevestite 
cetății şi va cădea piatră de pe piatră, dacă, prin mila lui 
Dumnezeu, unii dintre noi vor mai fi în viață, aceia vor 
merge în Egipt, care este Babilonul, pentru a-l ucide pe 
Faraon chiar pe tronul lui, răzbunând Templul lui 
Dumnezeu, atât pe cel pământesc cât şi pe Cel care a fost 
răstignit. 

ȘI acela va fi adevăratul Pesach, când poporul ales al lui 
Dumnezeu va ieşi din pământul Egiptului şi va intra în 
Tărâmul Făgăduinţei. lar Domnul nostru se va întoarce. Şi 
va fi un nou lerusalim, iar Dumnezeu şi Mielul vor fi Templul 
său. Egiptul şi Babilonul vor cădea, împreună cu toți cei 
care i-au risipit pe fiii lui Dumnezeu printre neamuri. Pentru 
că lisus a zis: «Nu socotiți că am venit să aduc pace pe 
pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.» Şi aşa va fi. 

lar dacă vom muri cu toții, să ia cel care vine după noi 
sabia în locul nostru, pentru ca zilele să fie numărate şi cei 
răi să plătească. Căci Mormântul e un legământ sfânt, şi 
sabia la fel, că binele va învinge şi toate chipurile răului vor 
pieri de pe fața pământului. 

Patrick îşi ridică ochii 

— Acesta e textul principal. Mai sunt câteva rânduri 
scrise de o altă mână, în ebraică. Sunt puţin mai greu de 
citit 

— Sunt sigur că ai să te descurci. Încearcă. 

Incet, Patrick începu să descifreze textul obscur pe care 
îl avea în faţă. 

Eu, loan din Amathus, numit şi Zelotul, deşi am fost de 
mult botezat, las aici ceea ce a scris Simon Levitul despre 
ultimele zile ale Ierusalimului, ca să fie mărturie pentru alții. 
Din întreaga Frăţie a Mormântului, eu singur am rămas în 


III III ———— 


298 


TITI 


viață. Voi închide mormântul şi mă voi refugia în Egipt, 
unde au plecat şi alții înaintea mea. Voi duce cu mine taina 
mormântului şi a Celui care a intrat în el şi a felului în care 
a intrat în el, pentru ca aceste lucruri să nu fie uitate. 
Printre credincioşii dinaintea mea mai sunt câţiva care 
cunosc puțin despre aceasta. Dacă Dumnezeu îmi îngăduie, 
voi alege dintre ei şase Bătrâni care să conducă Frăția. 
Aceste cuvinte le las pentru acela pe care Dumnezeu îl va 
trimite în zilele din urmă, ca să ia sabia şi să elibereze 
poporul lui Dumnezeu din robie. Dumnezeu să-l ajute să 
sfârșească ceea ce am început eu şi să orânduiască toate 
lucrurile cu dreptate. 

Patrick îşi înălţă privirea. O'Malley se uita fix la el. 

— Acum ştii, spuse acesta. 


299 


PATRUZECI ŞI CINCI 


Când se întoarseră în apartament, ceilalţi luaseră deja 
prânzul Francesca le pregăti spaghete proaspete cu peşte 
şi-i lăsă în bucătărie să mănânce în linişte. 

În cele din urmă, li se alăturară celorlalţi în sufragerie, 
unde găsiră cafeaua făcută. Francesca le turnă câte o cană 
mare de espresso şi trecu pe la fiecare cu un platou rotund 
cu amaretti. Părintele O'Malley vorbi primul. 

— Probabil că aţi început să vă întrebaţi ce se întâmplă. 
Nu voiam să spun prea multe înainte de a avea ocazia să-i 
arăt ceva lui Patrick. Părinte Makonnen, cred că Roberto v-a 
explicat deja de ce am considerat ca e mai bine să nu veniţi 
cu noi. Patrick si cu mine am făcut o scurtă vizită la 
Arhivele Vaticanului şi şansele erau mari ca cineva de acolo 
sau de prin împrejurimi să vă recunoască. In momentul de 
faţă, chiar şi un vechi prieten ar putea reprezenta, fără să 
ştie, o primejdie pentru dumneavoastră. Sunt sigur că 
înţelegeţi motivele pentru care sunt atât de precaut. 

Makonnen încuviinţă din cap. Sentimentul că se afla 
într-un pericol permanent îi devenise o a doua natură. Se 
întrebă cum se descurcase înainte fără el. 

O'Malley se aşeză pe marginea scaunului. Cu toată 
mărimea lui, Patrick avea impresia ca era un om 
extraordinar de blând. Blând, dar nu moale. Patrick simţi că 
în adâncul fiinţei lui ardea un fel de mânie justiţiară care 
i-ar fi sfâşiat imediat blândeţea, dacă ar fi fost nevoie. 

— Patrick, te rog să mă ierţi că te-am luat de aici într-un 
mod atât de misterios. Dar aveam un motiv serios să-ţi arăt 
acel document. Dacă nu l-ai fi văzut - în original, atenţie, nu 
TITI 


300 


5 


o copie - poate ai fi crezut că anumite lucruri pe care 
urmează să ţi le spun sunt puţin... exagerate. Din nefericire, 
nu sunt. Aş da orice ca să le fac să fie aşa, dar ele nu vor să 
fie decât ceea ce sunt. Făcu o pauză şi îşi împreună mâinile 
în faţă, ca pentru rugăciune. Roberto Quadri şi cu mine, 
începu el, vorbind rar, suntem directorii unei organizaţii 
numită FRATERNITA. Numele e format, de fapt, din iniţiale: 
Fundazione per Reabilitazione degli Ardenti e Transfughi 
delle Religioni Nuove in Italia - Fundaţia pentru Reabilitarea 
Aderenţilor şi Transfugilor din Religiile Noi din Italia. De fapt 
Fundaţia nu este decât ramura italiana a unei reţele mult 
mai largi, creată de Biserică în urmă cu câţiva ani, pentru a- 
i ajuta pe cei care au fost vătămaţi în vreun fel prin 
implicarea în noile mişcări religioase - numite uneori de 
ziare, culte. Lunatici, Scientologi, discipoli ai lui Bhagwan 
Shree Rajneesh, Copii ai lui Dumnezeu, adoratori ai lui 
Krishna, Baha'i, Misionari al Luminii Divine - lista e fără 
sfârşit. 

Pe noi ne interesează doar cei care cred că au avut de 
suferit în urma implicării lor: discipoli care vor să 
părăsească cultul, foşti membri care întâmpină dificultăţi în 
readaptarea la lumea normală. Noi le găsim slujbe, le 
oferim o locuinţă temporară, îi ajutăm să se împace cu 
familiile lor. Şi câteodată îi apărăm de alţi membri ai 
cultului care vor să-i aducă înapoi sau să le dea o lecţie 
pentru că au plecat. Spre deosebire de alte organizaţii pe 
care le cunosc, noi nu răpim membri ai sectelor pentru a-i 
reprograma. Asta ar însemna să le spălăm creierul, ca să 
accepte tot ceea ce societatea crede că e normal. Işi roti 
privirea prin cameră. Dar din moment ce societatea 
modernă nu e nici ea mai puţin anormală decât multe 
secte, nu văd de ce artrebui să obligăm pe cineva care şi-a 
găsit un sens să se întoarcă în azilul de nebuni din stradă. 
Făcu o pauză. Imi pare rău, n-am vrut să vă ţin o predică. 
să continuăm. Micul nostru grup există acum de vreo zece 


TITI 


301 


TITI 


ani, dar, în ultimii cinci dintre aceştia, Roberto şi cu mine 
am petrecut din ce în ce mai mult timp ocupându-ne de un 
anumit cult. Apropo, Roberto a fost înainte membru al 
ISKCON, mişcarea Hare Krishna. Cu doisprezece ani în 
urmă, a încetat să mai călătorească pe alte planete şi a 
studiat dreptul. A început să-şi dedice tot timpul 
organizaţiei FRATERNITA acum şase ani. Cred că în acest 
moment ar fi mai bine să-l las pe el să vorbească. 

Quadri îşi aşeză ceaşca pe podea. Din nou, Patrick îi 
observă oboseala, mişcările lente ale cuiva care suferă de o 
boală gravă. Cu toate acestea, când începu să vorbească, 
vocea avocatului nu avea nimic din apatia la care se 
aşteptase Patrick. Era precis, limpede şi perfect stăpân pe 
subiectul său. 

— Bine, cu ce să încep? Cu începutul, presupun. Deci, 
cum a început totul? Nu FRATERNITĂ ci povestea asta în 
care suntem implicaţi. Făcu o pauză. Nu mult după ce am 
început să lucrez pentru Dermot, o femeie a venit la biroul 
nostru din Roma. Eu eram de serviciu. Am deschis uşa şi 
am invitat-o înăuntru. Părea de vreo patruzeci şi cinci de 
am, dar ceva m-a făcut să cred că putea fi mult mai tânără. 
La început, a fost într-o stare de agitaţie maximă - foarte 
speriată, foarte instabilă. Se uita tot timpul înjur, ca şi cum 
s-ar fi aşteptai să apară cineva nedorit. A avut nevoie de 
foarte mult timp ca să-şi ia inima-n dinţi şi să vorbească. A 
fost nevoie de zile, de săptămâni, până au ieşit la lumină 
toate amănuntele. Tocmai cumpărasem acest apartament 
ca adăpost pentru cei care fugeau de sectele mai violente, 
aşa ca am adus-o aici în aceeaşi seară. După ce Dermot şi 
cu mine i-am ascultat povestea, am lăsat-o să locuiască aici 
permanent. Actele nu fuseseră încă transferate la 
FRATERNITĂ, aşa că am reuşit să fac dispărută întreaga 
tranzacţie. Nici măcar ceilalţi directori n-au ştiut de 
existenţa ei. Şi încă nu ştiu. Se opri ca să-şi mai toarne 
cafea. Câteva săptămâni am stat aici, în apartament, cu ea. 


TITI 


302 


TITI 


Era atât de speriată, încât nu putea fi lăsată nici o clipă 
singură. Dermot a venit a doua zi şi, după aceea, în fiecare 
zi. Uneori vorbeam până în zori, alteori stăteam doar alături 
de ea, aşteptând să vorbească din nou. Era la limită, 
înţelegeţi, pe marginea prăpastiei. Dar cu cât vorbea mai 
mult, cu atât devenea mai calmă. Era un fel de terapie, ca 
să ne poată spune tot ce ştia. La început am crezut că 
inventează, că spune minciuni sau că are o imaginaţie prea 
bogată. Cu siguranţă că ne-au mai trecut şi alte lucruri prin 
cap: că era dementă, înnebunită de durere sau că era o 
biată femeie singură care-şi scornea temeri pentru a se 
mângâia şi a-şi găsi un scop şi un sens în viaţă. Ei bine, pe 
atunci eram obişnuiţi cu forme mai blânde de nebunie, cu 
obsesiile triviale ale celor dereglaţi spiritual. Sexul este 
principala lor obsesie; dacă visează, despre asta visează. 
Unii au prea puţin, alţii prea mult, alţii deloc; nu are 
importanţă. Dar ea nu era aşa. Dacă era nebună, obsesia ei 
era violenţa. Dacă visa, visa măceluri. Se opri, ca şi cum 
simpla existenţă a unor astfel de vise l-ar fi contrariat. Dar 
cu cât vorbeam mai mult cu ea, cu atât ne dădeam seama 
că nu era nebună. Era sănătoasă. Perfect sănătoasă. Ne-a 
oferit un număr de lucruri pe care le puteam verifica fără să 
atragem atenţia asupra noastră. Şi peste tot unde am 
căutat, am găsit confirmarea a ceea ce ne spusese. 
Povestea ei ţinea. Mai bine... Ezită, uitându-se la Patrick şi 
apoi la Assefa. Mai bine se dovedea a fi o minciună, mai 
bine era nebună. Apoi privirea lui o întâlni pe cea a 
Francescăi şi zâmbi, un zâmbet subţire, singuratic, intim. 
Mă rog, poate asta nu. Cum am fi putut să ne dorim aşa 
ceva? Să spunem că mai bine s-ar fi înşelat. Făcu o scurtă 
pauză şi îl fixă cu privirea pe Patrick înainte de a continua. 
Signor Canavan, documentul care v-a fost arătat astăzi la 
Vatican... sunteţi convins de autenticitatea lui? 
Patrick şovăi 


303 


5 TITI 


— Nu sunt expert, răspunse el. Dar, la un nivel 
superficial, da, părea autentic. Avea aerul că era adevărat, 
l-am simţit aşa cum... Imi închipui că trebuie să fie un 
document din acea perioadă. Se opri. Imi pare rău, n-am 
fost prea explicit. Ei bine, limba arameică era 
convingătoare, detaliile asediului reale, atât cât mi le 
amintesc din Josephus. Dar dacă doriţi o certitudine, trebuie 
să aduceţi un paleograf, dotat cu instrumentele şi cu 
expertiza necesare pentru a face o treabă bună, pentru a 
examina materialul, cerneala, scrisul, limba. Ideală ar fi o 
echipă de experţi. 

— Da, spuse Roberto. Ştiu. Dar acest lucru a fost făcut 
deja și rezultatul ne-a dat dreptate. Eamonn De Faoite a 
examinat scrisoarea în Arhive, sub pretextul că lucrează la 
alte documente din volum. Au echipamente excelente 
acolo. Nu sunt chiar atât de medievali pe cât vor să pară. 
Am aici o copie a raportului său, dacă vreţi să o vedeţi. 
Patrick clătină din cap. Cum doriţi. Poate ne oferiţi şi nouă o 
relatare a conţinutului scrisorii, pentru părintele Makonnen, 
care n-a văzut-o. 

Patrick ezită, dar îi îndeplini cererea. Assefa ascultă cu 
atenţie, nemişcat, ca un condamnat care îşi aude sentinţa 
rostită la tribunal, rar, apăsat rând cu rând. Când Patrick 
termină, Assefa nu zise nimic. Cuvintele deveniseră inutile 
pentru el. 

Quadri vorbi din nou, cu vocea scăzută, de avocat 

— După cum cred că aţi înţeles deja, Frăția la care se 
referă scrisoarea nu s-a pierdut în negura timpului Se află 
încă printre noi. De-a lungul secolelor, membrii acesteia au 
devenit bogaţi, puternici şi ascunşi, iar acum sunt dispuşi 
să facă pasul spre dobândirea unei puteri şi a unei influenţe 
pe care nici măcar n-au visat-o vreodată. Se opri şi sorbi o 
înghiţitură de cafea. Cred că ar fi mai bine ca Francesca să 
vă explice restul, cu propriile ei cuvinte. 


304 


5 TITI 


Patrick îşi întoarse privirea spre Francesca, dar ea ţinea 
ochii în pământ, evitând orice contact cu ceilalţi. O urmări 
cum se aduna şi îi recunoscu, cu o strângere de inimă, felul 
în care îşi apropia sprâncenele şi se încrunta uşor când îşi 
aduna gândurile. 

— Frăția a existat dintotdeauna, începu ea. De pe 
vremea lui loan Zelotul, tot timpul a existat undeva un grup 
de bărbaţi şi femei, dedicat păstrării celui mai mare secret 
al omenirii, locul unde se află mormântul lui lisus. Au purtat 
multe nume şi s-au ascuns sub felurite măşti, dar Frăția a 
rămas întotdeauna una şi indivizibilă. De aproape două mii 
de ani, până când m-am întors eu din morţi şi mi-am 
deschis sufletul în această cameră, în faţa lui Dermot şi a 
lui Roberto, nimeni nu i-a trădat vreodată. Nu, asta nu e 
adevărat Au fost trădaţi de multe ori. Dar nimeni, până 
acum, n-a reuşit să-i trădeze şi să supravieţuiască. Îşi ridică 
ochii şi surprinse privirea lui Patrick. Da, Patrick, ştiu, zise 
ea. Cu mult înainte de a-i trăda pe ei, te-am trădat pe tine. 
Vrei sa-ţi explic totul, şi eu nu ştiu cum s-o fac, fără să-ţi 
spun lucruri pe care n-ar fi drept să le ştii. 

— Lasă-mă pe mine să apreciez ce e drept, Francesca. 
Ceea ce ţi s-a întâmplat ţie mi s-a întâmplat şi mie. Am 
dreptul să ştiu. 

Ea nu răspunse imediat. Părul îi căzuse peste faţă, aşa 
cum îi cădea cu mulţi ani în urmă; dar acum avea şuviţe 
cărunte, iar ochii ascunşi sub el adăposteau amintiri de 
neimaginat pe atunci. 

— Foarte bine. Am să încerc să-ţi explic. Dar mai întâi... 
Dermot, te rog să mă ajuţi. Părintele Makonnen... 

O'Maliey încuviinţă din cap. 

— Da, spuse el şi se întoarse spre Assefa. Părinte 
Makonnen, ştiu că aţi fost greu încercat în ultimele zile. 
Cred că e de datoria mea să vă avertizez că, dacă 
rămâneţi, s-ar putea să auziţi lucruri pe care veţi dori să nu 
le fi auzit. Lucruri care va vor pune la încercare nu numai 


TITI 


305 


TITI 


vocaţia, ci şi credinţa. Nu vorbesc într-o doară. Pe lângă 
orice altceva, şi eu sunt preot, ca şi dumneavoastră. Ştiu 
că, daca veţi asculta ceea ce urmează să ne povestească 
Francesca, nu veţi mai cunoaşte somnul liniştit multe nopţi 
de acum înainte. Poate niciodată. Dacă vreţi să plecaţi, nici 
unul dintre noi nu vă va dispreţui cu atât mai puţin eu. Dar 
trebuie să fie decizia dumneavoastră. 

Assefa se ridică şi merse la fereastră. Privi jos, în stradă, 
la viermuiala oamenilor şi a maşinilor, la lumea vocației 
sale. Se gândea la Fecioara la care se rugase în dimineaţa 
aceea: era neagra şi era fecioară, două feţe ale unei 
monede, cunoaşterea şi ignoranţa, înţelepciunea şi lipsa 
înţelepciunii. A fi negru însemna a cunoaşte lucruri pe care 
alţi oameni nu le puteau cunoaşte niciodată. A suferi 
neîncetat, a fi mereu sărac, a nu avea nici o speranţă de 
schimbare în cursul vieţii tale. Suferinta era o formă de 
cunoaştere, durerea o formă de înţelepciune. Ignoranţa, ca 
şi fecioria, nu tulbura sufletul. Dar propria lui feciorie, 
renunţarea asumată, era o feciorie a suferinţei. Nu-i putea 
întoarce spatele, aşa cum Patrick întorsese spatele 
Fecioarei în dimineaţa aceea. 

— Prefer sa rămân, spuse el. 


306 


PATRUZECI ŞI ŞASE 


— Ni se spunea Morţii. Francesca stătea încordată pe 
scaun, ca şi cum ar fi încercat să-şi menţină echilibrul în 
timpul unei furtuni. Eram aleşi. Aleşi din lume, spuneau. O 
nouă aristocrație, o preoţie consacrată de Dumnezeu. Aşa 
ne spuneau. Familiile noastre ne alegeau şi Cei Şapte îşi 
dădeau acordul. Sau nu şi-l dădeau, dacă aveau îndoieli. O 
dată ales, nu mai aveai cum să dai înapoi. Era ca şi cum 
cineva ar fi luat un burete şi ţi-ar fi şters numele de pe o 
placă. Din acel moment, eram trataţi ca şi cum am fi fost cu 
adevărat morţi. Se uită la Patrick. Tu ştii asta; ai venit la 
înmormântarea mea, i-ai văzut cum m-au îngropat, i-ai 
auzit rugându-se pentru odihna sufletului meu. Poate crezi 
că a fost o simplă prefăcătorie, un rol complicat pe care l-au 
jucat E posibil. Dar durerea lor nu era mai prefăcută decât a 
ta. Părinţii mei ştiau că nu aveau să mă mai vadă niciodată. 
Fraţii mei, sora mea Giulietta, toţi ştiau. Aşa că, vezi, dragă 
Patrick, au suferit aproape la fel de mult ca şi tine. Aproape. 
Se opri şi ochii ei îi căutară înfriguraţi pe ai lui, ca şi cum ar 
fi vrut să-l liniştească, să-l asigure că durerea lui nu fusese 
în zadar. Dar în privirea ei era o tristeţe imensă, care îl 
înfricoşă mai mult decât simpla durere. Morţii sunt o frăţie 
în interiorul frăţiei, continuă ea. La drept vorbind, sunt 
împărţiţi într-o frăţie de bărbaţi şi una de femei. Asemenea 
primilor călugări creştini, asemenea primilor Fraţi ai 
Mormântului, trăiesc în Egipt în două mănăstiri apropiate 
din deşertul de vest dincolo de oaza Dakhla. Când e nevoie 
de serviciile lor în Europa sau în America, sunt chemaţi. 


TITI 


307 


5 TITI 


Timp de secole, ei au constituit inima Frăției, ochii şi 
urechile ei... mâinile ei. 

Tremură uşor, ca şi cum încăperea ar fi fost străbătută 
de un curent subţire, nevăzut Erau aproape, se gândi ea, 
mai aproape decât fuseseră vreodată. Evenimentele din 
ultimele luni o obligaseră să iasă la lumină mai mult decât 
ar fi fost, poate, înţelept. Stăteau încă la pândă, o aşteptau 
să facă o greşeală care să o aducă în mâinile lor. Şi dacă o 
găseau, aveau să fie neîndurători. Absolut neîndurători. 

— După ce au murit o dată, continuă ea, sunt dispuşi să 
moară din nou. Sau să omoare. Intr-un anumit sens, sunt 
dincolo de moralitate. Au, fireşte, o morală proprie; dar o 
pot modela în funcţie de scopurile lor, asemenea meșterilor 
sticlari care îndoaie, răsucesc şi învârt sticla atât de frumos, 
încât, în cele din urmă, nu mai are alt scop decât să se 
spargă. 

Patrick îi privi degetele subţiri care se mişcau, ca şi cum 
ar fi tors fire de sticlă, îşi aminti că merseseră o dată, 
împreună, să vadă un artist care lucra sticlă de Murano 
extrem de fină şi făcea din ea picioruşele unor insecte 
minuscule. El îi cumpărase un păianjen de sticla, dar, când 
ajunseseră acasă, două dintre cele opt picioruşe erau rupte. 

— Morţii, spunea ea, sunt înlocuitori. Acceptând să 
moară cât sunt încă în viaţă, ei reactualizează jertfa lui 
lisus. Ezită. Cum pot să vă explic? Patrick, când ai fost la 
palazzo la tatăl meu, ai văzut pe perete o pictură, o frescă? 

— Da, îl înfăţişa... 

— Pe lisus legat de mâini şi de picioare, târât în 
mormânt Făcu o pauză. Nu aşa ne spune Biblia că a murit, 
nu-i aşa? Dar nu e doar imaginaţia unui pictor sau doar o 
blasfemie sinistră. Pentru Frăţie, acesta este adevărul 
adevărat. E fundamentul credinţei lor. 

Patrick şi-l aminti pe Alessandro Contarini aşa cum îl 
văzuse ultima oară, nervos, cu părul lung şi alb atârnându-i 


308 


TITI 


în faţă, cu degetul ridicat arătând spre fresca de pe perete 
şi strigând: „Pentru asta, neghiobule! Pentru asta!” 

Francesca ezită şi se întoarse spre O'Malley. 

— Dermot, eu... 

— Fii liniştită, draga mea. Te descurci foarte bine. 
Continuă. 

Inchise puţin ochii şi apoi îi deschise la loc, ca şi cum 
clipa de întuneric i-ar fi dat putere. 

— Vechiul Testament, spuse ea, e construit în jurul ideii 
de sacrificiu. Boi, berbeci şi oi, capre, turturele, porumbei: 
un şuvoi nesecat de sânge sacrificial. Dar există şi sânge 
omenesc. Avraam îşi duce fiul pe munte şi se pregăteşte 
să-i spintece gâtul ca jertfă pentru Dumnezeul lui. Moise e 
trimis de acelaşi Dumnezeu pentru a-şi izbăvi poporul de 
Faraon: preţul este sângele primilor născuţi ai Egiptului. 
Dumnezeu le dăruieşte Tărâmul Făgăduinţei, iar preţul este 
mai mult sânge vărsat: cetăţi întregi trecute prin foc şi 
sabie, bărbaţi, femei şi copii, fără deosebire. leftae se 
întoarce acasă în urma victoriei asupra amoniţilor şi preţul 
este propria sa fiică. Împlinirea jurământului făcut lui 
Dumnezeu. Hiel din Bethel reclădeşte lerihonul şi plăteşte 
cu sângele fiilor lui, Abiram şi Segub, îngropaţi la temelie, 
sub poartă. Cu timpul, Templul începe să duhnească a 
sânge. Furtuna nevăzută care o tulbura pe Francesca îşi 
atinsese apogeul. Incerca să lupte împotriva ei, negându-i 
forţa. Hristos s-a născut într-o lume obsedată de sacrificiu. 
jertfele arderii de tot, zilnice, jertfa săptămânală de Sabat, 
sacrificiul lunar, Pesach; jertfe de mâncare, jertfe de 
băutură, jertfe pentru păcat. La câteva zile după naşterea 
lui, străzile au fost inundate de sângele nou-născuţilor. 
Acesta a fost preţul lui Dumnezeu, plata care i-a permis să 
plece în siguranţă în Egipt în lerusalim. În Templu, altarul 
era roşu. El a vrut să schimbe lumea, să confere 
porumbeilor şi berbecilor o altfel de sfinţenie. Viaţa lui 
pentru cea a lumii, trupul lui ca ultimă jertfă, sângele lui ca 


TITI ——— 


309 


TITI 


preţ pentru tot, moneda care avea să cumpere iertarea lui 
Dumnezeu. Asta e învăţătura Bisericii, credinţa Bisericii. 
Liturghia repetă la nesfârşit jertfa lui, trupul şi sângele lui 
pe noul altar al lui Dumnezeu. Se uită la Patrick, apoi la 
Assefa, Privirea ei părea mai distantă acum. Asta credeţi 
voi, nu? Că, printr-un singur om, jertfa din Templu a devenit 
universală. Dar Frăția crede altceva. Frăția ştie adevărul. 
De pe măsuţa de lângă ea, ridică o carte mică, cu coperte 
negre. Aceasta, este Evanghelia în arameică a lui lacov, 
spuse ea. S-a aflat în posesia Frăției încă de la conceperea 
ei. Orice alte manuscrise ar fi existat, au fost de mult 
pierdute sau distruse. Frăția însăşi n-a tipărit niciodată mai 
mult de câteva sute de exemplare. Pe acesta l-am furat din 
biblioteca tatălui meu chiar înainte de a veni la Roma. E o 
traducere în italiană. Daţi-mi voie să vă citesc relatarea 
morţii lui lisus, după lacov. 

Și s-a suit pe cruce şi l-au pironit şi l-au răstignit pe ea, 
după cum spusese profetul. Şi s-a chinuit mult, de la ceasul 
al șaselea până la ceasul al nouălea, când a strigat cu glas 
tare şt a rămas atârnat pe cruce ca un mort. Şi totuşi, nu 
murise, ci era încă viu. Căci, când au venit să-l coboare ca 
să-l ducă la mormânt, s-au bucurat găstndu-l încă viu. 

Mama lui şi Maria Magdalena i-au vindecat rănile şi l-au 
îngrijit zi şi noapte, timp de trei luni, până s-a îinsănătoşit. Şi 
în vremea aceea puțini dintre ucenicii săi ştiau ce se 
petrecuse, că nu murise aşa cum fusese proorocit, ci era 
încă viu. Căci cei mai mulţi dintre ucenici credeau că a fost 
îngropat şi a înviat dm morți. 

Trei luni, mama lui şi Maria Magaalena l-au îngrijit în 
taină. l-au lăsat pe farisei şi pe romani să creadă că murise, 
fiindcă aceasta era singura nădejde de a scăpa nevătămat. 
Planul lor era ca, după ce avea să-şi recapete puterile şi să 
poată merge din nou, să găsească o cale de ieşire din 
Palestina şi să meargă în altă ţară. lar el dorea aceasta 


310 


TITI 


foarte mult, căci crucea îl doborâse şi n-ar mai fi putut să 
rabde încă o dată răstignirea. 

Dar eu, lacov, fratele lui, împreună cu Simon Canaanitul, 
cu Andrei fratele lui Petru şi alţi şapte ucenici din afara 
celor doisprezece, noi toți care ştiam adevărul, aveam altă 
părere. Pentru că voia lui Dumnezeu fusese nesocotită şi 
jertfa Lui rămăsese neîimplinită. Prin urmare, ne-am întâlnit 
în casa lui Simon, care este pe strada Zăgazului de Apă, şi 
am depus un jurământ solemn, legându-ne să ducem la bun 
sfârşit ceea ce rămăsese neterminat. In noaptea aceea am 
venit la locul din afara cetății, unde fusese ascuns lisus, şi 
I-am luat de acolo în tipetele femeilor care îl păzeau şi l-am 
dus la locul din afara cetății unde Iosif din Arimateea ne 
dăduse mormânt ca să-l îngropăm. L-am legat cu frânghii, 
iar în gură i-am pus căluş, ca să nu scape sau să-i audă 
strigătele romanii şi să trimită oameni să vadă ce e. 

ȘI l-am aşezat în sarcofagul pe care losif încrustase 
numele lui și împrejurările morții lui, sub Pilat. A fost o mare 
durere pentru noi să ne purtăm aşa cu el, dar ne-am amintit 
făgăduinţa lui Dumnezeu că avea să ne ierte toate 
păcatele, nouă şi tuturor oamenilor, prin sângele fiului Său. 
Aşa că l-am aşezat în locul lui. L-am acoperit cu o piatră şi 
am închis mormântul. 

Se opri din citit şi în încăpere se aşternu o tăcere 
teribilă. Trecură câteva minute şi tot nu vorbi nimeni. În 
cele din urmă, Assefa se întoarse spre părintele O'Malley. 

— Dumneavoastră credeţi asta? întrebă el. 

Preotui Izbucni în râs, destrămând vraja sumbră care se 
instalase în jurul lor. 

— Nu, Doamne fereşte! răspunse el. Fireşte, nu pot să 
afirm că totul e o minciună. De unde să ştiu eu? De unde 
poate şti cineva? Dar lumea e plina de evanghelii apocrife, 
nu-i aşa? Gnosticii, de exemplu, scoteau la evanghelii, 
epistole, apocalipse şi Dumnezeu ştie mai ce, cum face 
găina ouă. Prefer să nu cred în Evanghelia după Toma sau 


TITI 


311 


TITI 


după Petru, sau după etbioniţi şi nici în Faptele lui Pavel, 
Petru sau Toma, sau în alte lucruri de genul acesta. Aşa că 
de ce aş crede în Evanghelia după lacov? Şi daca e 
adevărat, cu ce se schimbă situaţia? Dacă sfinţii sunt în iad, 
prefer să mă duc acolo cu ei decât în rai cu lacov şi trupa 
lui. Se opri şi îl privi trist pe Assefa. Nu mă îndoiesc că 
Frăția există; ştiu prea multe despre ei şi faptele lor. lar 
pergamentul pe care i l-am arătat lui Patrick e o dovadă 
sigură că au o vechime considerabilă. Dar asta nu 
înseamnă că ei ştiu tot adevărul. Zâmbi. 

Mai bine vorbim despre asta mai târziu. Acum să o 
lăsăm pe Francesca să-şi termine povestea. 

Francesca aşeză cartea pe masă. 

— Nu mai sunt multe de spus, continuă ea, Frăția a 
crescut, la început în Egipt, apoi în Italia. Strămoşul meu, 
Pietro Contarini, a cunoscut acolo câţiva Fraţi şi a fost iniţiat 
în taina lor. Pe vremea aceea, Egiptul era sub stăpânire 
musulmană, iar Fraţii voiau să pătrundă pe teritoriul 
creştin. Din Veneţia s-au extins până la Roma, iar la Roma 
au devenit episcopi şi cardinali. Cam în aceeaşi perioadă 
când Pietro a adus credinţa în Italia, un pelerin irlandez care 
se întorcea de la lerusalim a dus-o şi în Irlanda. In timpul 
cruciadelor, cavaleri francezi şi englezi au fost primiţi în 
Frăţie de către o ramură care trăia la lerusalim, înşişi 
Paznicii Mormântului. Cu anii, Frăția a devenit tot mai 
puternică. Familia mea şi altele ca ea din Veneţia au făcut 
din Frăţie centrul existenţei lor. Era ca o legătură care-i 
unea mai strâns decât orice legătură de rudenie. De fapt, 
într-un anumit sens, era o legătură de sânge. Nu numai 
secretul pe care îl împărtăşeau îi ţinea împreună; era ceva 
mult mai sumbru şi mai sălbatic. Când Frăția a ajuns pentru 
prima oară în Egipt, credinţa lor fusese pusă la grea 
încercare. lerusalimul fusese distrus, Templul dărâmat din 
temelii, Sfânta Sfintelor pusă pe foc. Nu aveau cum să ştie 
cât timp mormântul lui lisus avea să rămână neatins sau 


ITI ħa 


312 


TITI 


dacă nu fusese deja găsit şi pângărit. Evreii din Alexandria 
nu le erau de nici un ajutor. Se rugau şi îşi frângeau 
mâinile, dar erau neputincioşi. Aşa că Fraţii au jurat ca 
într-o zi să răzbune distrugerea Cetăţii Sfinte. Şi, pentru a-şi 
consfinţi legământul, şi-au ucis propriii copii, fiii şi fiicele 
întâi-născuţi, indiferent de vârstă. Jertfa lui lisus nu fusese 
suficientă, altfel Templul n-ar fi fost ars. Dumnezeu era 
mâniat, cerea mai mult sânge. Dacă voiau să iasă din nou 
din Egipt, asemenea copiilor lui Israel conduşi de Moise, 
Pesach-ul trebuia repetat Dar, de data aceasta, nu sângele 
egiptenilor, ci propriul lor sânge trebuia vărsat de bunăvoie, 
ca jertfă pentru păcat, ca plată pentru păcatele unui întreg 
popor. Şi aşa au continuat. Desigur, nu fiecare generaţie îşi 
putea ucide întâii-născuţi. Aşa că a fost creată instituţia 
Morților. V-am explicat mai devreme că aceştia era nişte 
înlocuitori: în loc să moară fizic, ei intrau în mormânt de viu. 
Din când în când, un copil era cu adevărat sacrificat. Dar pe 
vremea aceea, sacrificarea unui copil devenise mai mult 
decât un ritual de ispăşite. Conducătorii Frăției, cei Şapte, 
ştiau că participarea la o crimă îi unea pe discipolii lor mai 
puternic decât orice jurământ. Cine ar fi îndrăznit să 
desconspire un asemenea secret aducând astfel 
dezonoarea şi chiar mai mult asupra familiilor lor. Se opri. 
Patrick observă că devenea din nou agitată. Toate acestea 
le-am aflat din întâmplare, spuse ea, cu vocea aproape 
stinsă. Cei mai mulţi dintre noi habar n-aveam, înţelegeţi. 
Doar cei Şapte, Apostolii imediat inferiori lor, abaţii 
Ordinului Morților şi capii de familie cunoşteau întregul 
adevăr. Dar eu... am aflat de el şi... am fost de faţă. L-am 
văzut pe propriul meu tată... îmi pare rău, nu pot... 
Francesca tremura acum, torturată de o amintire pe 
care n-o putea exorciza. Nu avea nevoie de cuvinte, groaza 
plutea în cameră, în jurul lor, crudă, sângeroasă şi zdrobitor 
de puternică. Patrick veni lângă ea, uitând de existenţa 
celorlalţi. O luă de mână, o ridică de pe scaun şi o îmbrăţişă 


TITI 


313 


TITI 


cu căldură, nu ca un iubit, ci ca un prieten legat de ea prin 
suferinţă. 

— Ce ţi s-a întâmplat ţie mi s-a întâmplat şi mie, repetă 
el. 

Dar ea clătină din cap şi se retrase de lungă ei 

— Nu, răspunse ea. Dragostea nu-şi are locul aici. Orice 
ai fi simţit pentru mine, orice aş fi simţit pentru tine, e 
absolut irelevant. Lor nu le pasă de iubire. Nici măcar de 
iubirea lui Dumnezeu. Ei nu vor ca Dumnezeu să-i iubească, 
vor doar să-i răsplătească pentru ceea ce îi oferă. Nu vor 
dragoste, Patrick, vor putere. Putere şi izbăvire de păcate. 
Putere în viaţa aceasta şi glorie în cea viitoare. Şi-ar 
sacrifica orice pentru asta: sentimentele, iubirile, copiii, 
chiar şi sufletele. 

El rămase cu ochii la ea, nedumerit, speriat, incapabil să 
înţeleagă. 

— Domnule Canavan, răsună vocea lui Quadri. Vă rog să 
luaţi loc. N-am terminat încă. Se întoarse spre Francesca. la 
şi tu loc, Francesca. Te-ai descurcat foarte bine, îţi sunt 
recunoscător. Se opri şi îşi roti încet privirea prin cameră. 
Pe chipul slab i se citeau semnele durerii. Avea ochii măriţi 
şi privirea dură. Domnule Canavan, părinte Makonnen, 
continuă el. Ca ajutorul Francescăi, un mic grup de oameni, 
aleşi de părintele O'Malley şi de mine, studiază de câţiva 
ani Frăția. l-am identificat pe câţiva dintre membrii ei cei 
mai de seamă, am adunat probe despre activităţile lor, am 
alcătuit un dosar care va fi prezentat procurorului public la 
timpul potrivit. Din cauza mărimii şi a caracterului secret al 
organizaţiei, am fost nevoiţi sa acţionăm cu cea mai mare 
precauţie. Fiecare pas pe care l-am făcut a fost planificat şi 
dezbătut cu multă atenţie. In fiecare moment am fost 
conştienţi că cea mai mică scăpare poate pune în pericol 
întreaga misiune. O indiscreţie, o dezvăluire prematură, o 
întrebare neatentă - orice le putea descoperi existenţa 
noastră. Deocamdată credem că am reuşit să nu creăm 


TITI 


314 


TITI 


suspiciuni. Ne-am asumat un risc imens aducându-vă astăzi 
aici. Frăția vă cunoaşte, membrii ei vă vânează peste tot. 
Francesca e deja condamnată la moarte. In mod normal, aş 
fi recomandat să fiţi lăsaţi în voia sorții. Sarcina noastră e 
prea importantă ca să fie pusă în primejdie pentru o viaţă 
sau două. Aşa trebuie să ne purtăm ca să supravieţuim. Dar 
am avut un motiv pentru a vă căuta. Vrem să aflăm tot ce 
aţi auzit despre Pesach. Unul dintre oamenii noştri a auzit 
prima oară de el acum un an. De atunci am încercat tot ce 
ne-a stat în putinţă ca să aflăm mai mult, dar aproape fără 
succes. Tot ce ştim e că ceea ce pregătesc va fi cel mai 
mare triumf al lor din cei două mii de ani de când există, că 
va avea loc foarte curând şi că peste o sută de Morți au fost 
aduşi în Italia din Egipt, ca să-l aducă la îndeplinire. Avem 
nevoie de ajutorul vostru. Vă rog să vă gândiţi bine. Dacă 
ştiţi ceva ce ne-ar putea da un indiciu, orice... 

Se uită în jur Assefa se ridicase pe jumătate de pe 
scaun. Pe chip avea întipărită o expresie de teroare pură. Işi 
ridică încet o nună şi o duse la gură, ca şi cum i s-ar fi făcut 
rău. O'Malley se sculă şi veni lângă el, a apuci de braţ şi-l 
susţinu. 

— Părinte Makonnen, vă simţiţi bine? 

Etiopianul îl prinse pe O'Malley de braţ, strângându-l 
tare, apoi îl privi drept în faţă, cu ochii măriţi de teamă şi de 
durere. 

— Dumnezeule, şopti el. lisuse Hristoase, Fecioară 
Maria, ştiu. Ştiu. 

— Ce e, părinte? Ce ştiţi? 

O'Malley simţi că îi îngheaţă sângele în vine. 

— Ştiu ce plănuiesc. Doamne, iartă-mă, ar fi trebuit 
să-mi dau seama mai de mult. Ştiu ce e. Ştiu că se va 
întâmpla mâine. 


315 


PATRUZECI ŞI ŞAPTE 


O'Malley găsi o sticlă de grappa în bucătărie. Assefa o 
bău cu sorbituri mici, agitate, gâfâind de fiecare dată când 
lichidul îi tăia răsuflarea. Roberto îi arătă cum să se 
calmeze: să respire rar şi ritmic din diafragmă. Rămase un 
timp cu ochii închişi, răsuflând încet pentru a-şi risipi 
tensiunea. Când deschise din nou ochii, se holbă la podea şi 
atât; emoția făcuse loc oboselii şi nepăsării. 

— Părinte Makonnen, i se adresă Roberto blând, dar 
ferm, ca şi cum ar fi presat un martor reticent să spună ce 
a văzut. Trebuie să ne spuneţi ce ştiţi. E foarte important. 
Multe vieţi pot depinde de asta. Vieţi nevinovate. 

Assefa clătină din cap. 

— E prea târziu, şopti el. Ce putem face? Nu mai e timp. 

— Lăsaţi-mă pe mine să decid asta, vă rog. Spuneţi-mi 
tot ce puteţi. 

Assefa îşi ridică privirea. Avea ochii în lacrimi, iar 
Roberto citi în ei o rugăminte mută, o cerere nerostită de 
asigurare. O mai văzuse de multe ori, în alţi ochi, în alte 
împrejurări. Dar cererea era aceeaşi: „Spune-mi că e doar 
un vis, că într-o clipă mă voi trezi şi voi vedea că nimic din 
toate acestea n-a fost adevărat.” Era privirea unui om care 
tocmai a aflat că e pe moarte, din cauza unei boli 
incurabile. Era o privire pe care Roberto o cunoştea, 
într-adevăr, foarte bine. 

— Bine, răspunse Assefa. O să vă spun tot ce pot. Făcu 
o pauză, apoi începu să vorbească, alegându-şi cu grijă 
cuvintele. In ultimele luni, nunţiatura din Dublin a fost 
implicau într-o serie de discuţii extrem de delicate Eu am 
TITI 


316 


TITI 


fost prezent la câteva întâlniri, unele chiar la sediul 
nunţiaturii, altele la Leinster House şi altele la ambasadele 
Egiptului şi Irakului. Trebuie să înţelegeţi că eu nu sunt 
decât un simplu addetto şi am luat parte doar la 
convorbirile la nivel scăzut Dar arhiepiscopul Balzarin mi-a 
mărturisit unele lucruri. Trebuia să mă ocup de anumite 
piese din corespondenţă. Se opri şi ridică paharul de 
grappa, apoi se răzgândi şi îl puse la loc. Cu aproximativ un 
an în urmă, Sfântul Părinte a decis să înceapă o serie de 
negocieri cu scopul de a instaura pacea în Orientul Mijlociu. 
Planul său e să înceapă cu Libanul, deoarece acolo are 
influenţă directă prin intermediul creştinilor maroniți. Dacă 
acordul se dovedeşte încununat de succes acolo, 
intenţionează să-l încerce şi în Palestina sau chiar în Golf. 

Marele său aliat este noul preşedinte al Irlandei, domnul 
MacMaolâin. Poate ştiţi că, înainte de a deveni preşedinte 
acum doi ani, MacMaolâin a fost general-locotenent în 
armata irlandeză. Timp de mai mulţi ani a fost comandant 
al UNIFIL, Forţa Irlandeză UN din Liban. In perioada aceea a 
aflat multe despre politica din regiune. 

Se pare că îşi doreşte să câştige Premiul Nobel pentru 
Pace, ca şi vechiul său prieten, Seân McBride. Se pare că el 
şi Sfântul Părinte au ajuns să se cunoască bine după război, 
când papa a studiat la Angelicum, Universitatea 
Dominicană de aici, din Roma. MacMaolâin avea un frate 
mai mare într-un ordin sfânt, care scria o teza la Angelicum, 
aşa că a fost, la rândul Im, trimis un an la Roma. Părinţii lui 
voiau să fie diplomat, ca şi tatăl său, şi s-au gândit că, 
ştiind italiana, putea găsi un post la ambasada de la Roma. 
Desigur, în armată a intrat după ce s-a întors la Dublin, dar 
se pare că vrea să recupereze ce a pierdut cu schimbarea 
timpurie de carieră. 

Patrick îl ascultă atent. Două dintre cele mai grele 
probleme ale acestei afaceri păreau să se fi lămurit în 


317 


TITI 


acelaşi timp: în ce fel era implicată Irlanda şi ce căutase 
Alex Cekulaiev la Dublin. 

— Ce fel de plan pun la cale pentru Liban? întrebă el. 

Assefa îşi muşcă buzele. 

— Nu cunosc detaliile, îmi pare rău. Dar Balzarin mi-a 
dat o idee generală. Sfântul Părinte e de părere că oamenii 
s-au săturat până peste cap de război civil si ar face orice 
pentru pace. Dacă lăsăm deoparte diversele facţiuni, 
principala diviziune a ţării e între creştini şi musulmani. 
Rotunjind, creştinii reprezintă cam patruzeci şi trei la sută 
din populație. Sfântul Părinte intenţionează să se 
întâlnească cu capii diferitelor biserici şi apoi cu şefii 
musulmani în schimbul promisiunii de a-şi folosi influenţa în 
Statele Unite pentru a-i convinge pe evrei să accepte 
concesiile cerute de palestinieni, el va propune o coaliţie 
guvernamentala. Tehnic vorbind, Libanul va deveni un stat 
musulman. Dar minoritatea creştină va fi reprezentată 
puternic la toate nivelurile de conducere. Nu e un sistem 
foarte diferit de cel instaurat în 1926, cu excepţia faptului 
că şiiţii vor fi recunoscuţi ca majoritate în rândul populaţiei 
musulmane. Dumnezeu ştie dacă acest plan are vreo şansă 
de reuşită. Sfântul Părinte vrea să înfiinţeze un secretariat 
special al Vaticanului la Beirut, care să se ocupe de 
supravegherea aplicării noii constituţii, alături de un 
Consiliu al clerului şiit, sunit şi druz. Irlanda a promis să 
trimită observatori sub auspiciile Naţiunilor Unite. Se speră 
ca aceştia să fie mai uşor acceptaţi de către şiiţi, pentru că 
Irlanda nu e o putere imperială şi se presupune că e 
angajată într-o luptă de independenţă faţă de Marea 
Britanie. 

Se opri şi îşi goli paharul de grappa. 

— Nu înţeleg, spuse Patrick, Nu văd ce legătură are asta 
cu ceea ce am vorbit până acum. 

Francesca îl întrerupse. 


318 


5 TITI 


— S-ar putea să aibă, Patrick. Frăția detestă extrem de 
mult islamul. Când oştile musulmane au cucerit Palestina şi 
Egiptul, în secolul al şaptelea. Fraţii i-au considerat o plagă 
trimisă de Dumnezeu ca să le dea o lecţie bisericilor sau, 
poate, ca să deschidă drumul propriei lor ascensiuni la 
putere. Dar arabii au rămas şi au pus stăpânire pe oraşele 
şi pe cetăţile în care se aflau locurile lor sfinte: mormântul 
lui lisus la lerusalim, cel al lui loan din Amathus la 
Alexandria, biserica celor Şapte la Babilon, lângă actualul 
Cairo, catacombele lor speciale de la Qum al-Shuqaffa. 
Fraţii au jurat să poarte un fel de răzbii sfânt împotriva 
invadatorilor şi, de-a lungul secolelor, au făcut tot ce-au 
putut ca să le facă viaţa grea. Patrick se gândi la ceea ce 
văzuse atunci în Egipt, primul lui contact cu Frăția 
Mormântului sângele copiilor musulmani umplând bazinul 
de bazalt, satul sfâşiat de durere. În urmă cu aproximativ 
douăzeci de ani, continuă ea, conducerea Frăției a fost 
încredinţată unui episcop numit Migliau. Acum e cardinal şi 
patriarh al Veneţiei. Patrick şi Assefa schimbară o privire. 
Incă o piesă din joc îşi găsise locul. Migliau, spuse mai 
departe Francesca, are o antipatie adâncă faţă de islam. Nu 
e ceva raţional la el, doar o parte din bagajul lui general de 
fobii şi prejudecăţi. A fost de-a dreptul furios când Consiliul 
Vaticanului a adoptat un document numit Wostra Aetate, 
care făcea apel la înţelegere între musulmani şi creştini. lar 
când actualul papă a vizitat ţări musulmane ca Turcia şi 
Maroc şi a vorbit despre legăturile spirituale dintre cele 
două religii, şi-a ieşit din nunţi. A trimis o enciclică tuturor 
ramurilor Frăției, în care declara că papa e un eretic care a 
trădat credinţa în Hristos. 

— Nu înţeleg, interveni Assefa. Cu siguranţă că Frăția 
n-a recunoscut niciodată autoritatea papei. Ce importanţă 
avea ce spunea Sfântul Părinte? 

Francesca se încruntă. 


319 


TITI 


— Nu e chiar atât de simplu, părinte. La început de tot, 
Frăția era în opoziţie totală faţă de Biserică. Dar cu timpul, 
pe măsură ce puterea Bisericii a crescut, a început să o 
considere un fel de expresie publică a creştinismului, 
destinată lumii întregi, în timp ce Frăția rămânea 
deținătoarea adevărului. Biserica era coaja, în timp ce 
Frăția era sâmburele. Dar acum Migliau vrea să schimbe 
totul. Spune că papa a devenit Antihristul şi că el, Migliau, 
este adevăratul papă, trimis de Dumnezeu pentru a reuni 
partea interioară şi partea exterioară a credinţei. E cam 
nebun, înţelegeţi. 

Cred că soluţia papei pentru Liban ar reprezenta pentru 
el ultima trădare. Ar putea încerca să împiedice, într-un fel, 
planul. 

— Cred că a început deja. 

Assefa povesti ceea ce el şi Patrick ştiau despre 
dispariţia lui Migliau. Ceilalţi ascultară în linişte. Chiar dacă 
nu înțelegeau de ce cardinalul preferase să se facă 
nevăzut, era clar că absenţa lui nu era o coincidenţă, ci 
preludiul unor evenimente mult mai dramatice. 

— Spuneaţi că ştiţi ce este Pesach, îi îndemnă Roberto. 

Assefa încuviinţă. 

— Da, răspunse el, cred că ştiu. Nu vă pot spune ce au 
de gând să facă. Dar vă pot spune când si unde. Făcu o 
pauză. Puteţi să-mi spuneţi dacă s-a scris în ziare despre o 
conferinţă ce urmează să aibă loc mâine la Vatican? 

O'Malley încuviinţa din cap. 

— Da, bineînţeles. Cam acum trei zile. A fost ţinută în 
secret până atunci, ca să nu apară probleme. Ceva în 
legătură cu Orientul Mijlociu. Cred că Sfântul Părinte trebuie 
să se întâlnească cu lideri religioşi din diferite ţări. Nu era 
prezentată ca un eveniment foarte important 

Assefa aprobă. 

— Nu, dar face parte din planul Sfântului Părinte pentru 
convorbirile de pace. Întâlnirea de mâine va fi prima dintr-o 


TITI 


320 


5 TITI 


serie de conferinţe publice menite să deschidă calea 
acestei misiuni. Fireşte că nu va fi prezentată aşa. Nu se va 
pomeni nimic despre Liban sau despre alt proiect, nici 
măcar despre speranţele, temerile sau visurile lui. Va fi, pur 
şi simplu, o întâlnire la nivel înalt a liderilor creştini şi 
musulmani, organizată de Secretariatul pentru Religii 
Necreştine. Pe lângă însuşi papa, vor participa cardinali 
reprezentând Secretariatul pentru Religii Necreştine şi 
Fundaţia pentru Promovarea Unităţii Creştine, episcopi din 
diacezele catolice de pe tot cuprinsul Orientului Mijlociu, 
patriarhi ai bisericilor ortodoxe, reprezentanţi ai 
comunităţilor creştine maronite, copte, armene, asiriene, 
şeici musulmani de la Universitatea Azhar din Cairo, teologi 
saudiţi din Mecca şi Medina, lideri ismaeliţi din Bombay şi 
Africa de Est şi un mujtahid şiit din Liban. La deschiderea 
ceremoniei va li prezent şi domnul MacMaolâin, alături de 
preşedintele Egiptului şi de ambasadori ai diferitelor state 
musulmane. 

— Preşedintele Egiptului, aţi spus? Asta nu scria în nici 
un ziar. Chipul lui O'Malley trăda o mare îngrijorare. Assefa 
încuviinţă din cap. lţi aminteşti papirusul pe care ţi l-am 
arătat azi-dimineaţă? întrebă irlandezul, întorcându-se spre 
Patrick, care se afla în stânga lui. Îţi mai aminteşti ce 
spunea Simon Levitul despre Egipt? Patrick încuviinţă 
ameţit. Ei bine, omule, spune, ce zicea? 

— „Dacă unii dintre noi vor mai fi în viaţă... aceia vor 
merge în Egipt care este Babilonul, pentru a-l ucide pe 
Faraon...”. Nu... Nu mai ţin minte restul. 

— „Şi acela va fi adevăratul Pesach, când poporul ales 
al lui Dumnezeu va ieşi din pământul Egiptului şi va intra în 
Ţara Făgăduinţei... Egiptul şi Babilonul vor cădea, împreună 
cu toţi cei care i-au risipit pe fiii lui Dumnezeu printre 
neamuri.” Cunosc bine textul, Patrick. L-am citit de foarte 
multe ori. Dar, pentru Dumnezeu, niciodată nu mi s-a părut 
atât de limpede ca în acest moment. 


TITI 


321 


TITI 


Se lăsă o tăcere îngrozită, pe măsură ce sensul 
străvechilor cuvinte devenea clar. Simon, loan şi toţi 
năpăstuiţii lerusalimului aveau să fie răzbunaţi. Un faraon 
diferit într-o epocă diferită, dar perfect, într-un fel, pentru o 
astfel de răzbunare: conducătorul Egiptului, doborât alături 
de cel care moştenise mantia vechilor împărați romani. Şi 
mai mult doborât chiar la Roma, Babilonul atâtor 
apocalipse. 

— Mai e vreun lucru pe care ar trebui să-l ştim? întrebă 
în sfârşit, O'Malley, cu glasul stins şi tremurat pentru prima 
oară de când Patrick şi Assefa îl cunoscuseră. 

Assefa încuviinţă din cap. 

— Da, două lucruri. Mai întâi, conferinţa nu durează 
decât două zile. Ecoul din presă a fost ţinut în mod 
intenţionat foarte scăzut. Doar agenţiile şi corespondenţii 
mai importanţi au fost invitaţi. Până să poată reacţiona 
grupările ostile din Iran, Libia sau Egipt, ultima sesiune va fi 
deja încheiată şi delegaţii se vor afla pe dramul de 
întoarcere acasă. lar Sfântul Părinte va fi repurtat o 
importanta victorie în domeniul relaţiilor publice si va putea 
declara că a pus sămânţa unităţii creștino-musulmane, 
anulând secole de neîncredere şi bigotism în numai 
patruzeci şi opt de ore. Orice ar spune fundamentaliştii din 
ambele tabere, el va fi făcut deja un pas spre pace. De 
când a venit Gorbaciov la putere, valoarea acestor gesturi 
în politica externă a crescut enorm. 

Rămase tăcut 

— Spuneai că sunt două lucruri. 

Assefa şovăi. 

— Da, răspunse el. Două lucruri. Al doilea e acesta. La 
ora zece, mâine dimineaţă, va avea loc o audienţă papală 
specială la Palatul Apostolic, în Sala Clementina. Toţi 
delegaţii de rang înalt vor fi acolo, alături de preşedinţii 
Irlandei şi Egiptului şi de membrii Curiei care nu vor fi 
prezenţi la conferinţa propriu-zisă. Dar punctul culminant al 


TITI 


322 


TITI III 


audienței va fi un moment care, speră Sanctitatea sa, va 
câştiga inimile bărbaţilor şi femeilor din toată lumea. Se 
opri şi închise o clipă ochii. După ce îi va întâmpina pe 
demnitari şi îi va invita să ia loc în sală, papa va primi un 
grup de orfani aleşi din toate ţările Europei şi ale Orientului 
Mijlociu, dar mai ales din Italia şi Egipt. Copii creştini şi copii 
musulmani, speranţa unei noi generaţii. Assefa se uită la 
ceilalţi, unul câte unul. Inţelegeţi ce spun? şopti el. Mâine 
dimineaţă papa îşi va da binecuvântarea unui grup de peste 
o sută de copii. 

Nimeni nu rosti nici un cuvânt De jos, din stradă, un 
zgomot slab de paşi, voci şi mașini se înălţă până la ei ca 
de la o mie de mile depărtare, gol, fără înţeles. Ecoul 
ultimelor cuvinte ale lui Assefa părea să răsune la nesfârşit 
în camera micuță, umplând-o până când nu mai rămase loc 
pentru nimic altceva. 

Dermot O'Malley sparse tăcerea. Rămase nemişcat pe 
scaun, ascultând cum ecoul acoperea sunetul lumii de 
afară. 

— „lar la miezul nopţii, spuse el cu o voce impersonală 
din care pierise orice emoție, a lovit Domnul pe toţi 
întâi-născuţii în pământul Egiptului, de la întâi-născutul lui 
Faraon, care şedea pe tron, până la întâi-născutul robului, 
care sta în închisoare.” 

Dar Patrick nu îl auzi. Rămăsese înţepenit pe scaun, cu 
ochii holbaţi înainte, ca şi cum ar fi văzut ceva în lumina 
după-amiezii muribunde: un ecran de televizor, lumini roşii 
şi albastre, faţa pătată de sânge a unui copil, dinţii mici 
apăsând buzele golite de sânge, ochii morţi, trupurile ca 
nişte păpuşi, împrăştiate pe o podea cu dale de marmură 
colorate. 


323 


PATRUZECI ŞI OPT 


Se aflau pe terasa din spatele apartamentului. O'Malley 
plecase cu Assefa la Vatican. Roberto distribuia scrisori 
sigilate mai multor membri ai guvernului şi ai parchetului. 
Patrick şi Francesca nu puteau decât să aştepte. 

Ultima rază de lumină aproape dispăruse de pe cer. 
Exact în faţa lor, în domul cenuşiu al catedralei Sant'Andrea 
della Valle, o pereche de şoimi îşi făcea cuib. In timp ce 
zburau într-un du-te-vino necontenit aripile lor se aprinseră 
într-o rază a amurgului care cădea pieziş pe cupola 
domului. 

— Acela e masculul, zise Patrick, arătând cu degetul una 
din păsări, care plana puţin înainte de a se năpusti în 
căutarea materialului proaspăt de construcție. Cel cu aripi 
albastre. 

— Da, răspunse Francesca. Păsările o tulburaseră. Ea nu 
fusese niciodată atât de liberă, încât să poată pluti fără 
efort prin aerul lipsit de obstacole, să-şi răsucească penele 
în lumină, să fie vânătorul, nu vânatul. Vin aici în fiecare an, 
spuse ea. Îşi construiesc un cuib, îşi clocesc ouăle şi pleacă 
din nou. 

Ar fi vrut să-i crească o pereche de aripi şi să zboare, cu 
uşurinţa unui şoim, departe de Roma, de Italia, de trecut. 

— Cum m-ai găsit? întrebă el. Cum ai ajuns să mă 
urmăreşti la Veneţia în noaptea în care l-am vizitat pe tatăl 
tău? 

Ea zâmbi. Nu era vechiul ei zâmbet, îşi spuse el. Acela 
pierise pentru totdeauna. Dar era foarte asemănător cu 
acela, enigmatic, forţat, nu în genul Giocondei, ci mai 
TITI 


324 


TITI III 


sumbru, ca şi cum n-ar fi fost deloc un zâmbet ci masca 
unei  frici paralizante. Frică, tristeţe, dorinţe care 
îmbătrâniseră şi deveniseră inutile - teme pentru o viaţă 
întreagă. Se gândi la măşti: măştile albe de alabastru din 
atelierul lui Claudio Surian, masca colorată, de pe chipul lui 
mort, bautas purtate de umbrele din visul lui, costumele 
elegante şi complicate pe care el şi Francesca le purtaseră 
la carnaval, cu un an înaintea falsei sale morţi - un oraş 
întreg învăluit, ascuns, aflat sub puterea unui legământ de 
tăcere. 

— Sosirea ta în Italia n-a trecut neobservată de către 
Frăţie, răspunse ea. La Roma te-au pierdut şi atunci şi-au 
alertat toţi membrii. Aşa am auzit şi noi că eraţi aici. La 
început am crezut că mi se întinsese o capcană, dar nu 
înţelegeam cum puteai fi implicat şi tu. Apoi am aflat cine 
era părintele Makonnen şi ne-am dat seama că exista, 
totuşi, o logică. Oricum, am bănuit că aveai să mergi la 
Veneţia. Restul a fost uşor. Erau două locuri în care nu se 
putea să nu mergi: mormântul meu de pe San Michele şi 
Palazzo Contarini. Fratele Antonio i-a spus lui Dermot că ai 
fost la San Michele, iar... 

— Şi el ştie? 

Ea încuviinţă. 

— Doar câte ceva. E un vechi prieten al lui Dermot, au 
fost împreună la Roma. Dermot i-a povestit o dată câteva 
lucruri, avea nevoie de ajutorul lui. De vreme ce toate 
înmormântările Veneţiei au loc la San Michele, el a putut să 
identifice, pentru noi, mai mulţi Morți şi, prin ei, am ajuns la 
familiile lor. Am obţinut informaţii foarte utile în felul 
acesta. 

Se uită din nou afară, spre dom. Lumina se stinsese în 
întregime acum, lăsând cerul purpuriu întunecat, ca o 
vânătaie puternică. Şoimii plecaseră. Zgomotul traficului în 
mişcare se înălța până la ei de jos, din oraş, ca un animal 
sabatic care se învârte în cuşcă. 


TITI 


325 


TITI 


— Deci ai fost acolo în noaptea aceea? zise el. 

— Da. Eram afară, în calle. Nu m-am aşteptat să mă 
zăreşti în ceaţă şi, cu atât mai puţin, să mă recunoşti. Pe 
atunci nu ştiam că găsiseşi o fotografie şi că bănuiai că nu 
eram moartă. 

— N-ai fi încercat să vorbeşti cu mine? 

Ea făcu ochii mari. 

— Nu, bineînţeles că nu. Din câte ştiam eu, mă credeai 
moartă. Încă nu cunoşteam exact natura implicării tale. Din 
punctul tău de vedere, apariţia mea neaşteptată putea fi un 
şoc teribil. Din punctul meu de vedere, exista riscul foarte 
mare ca tu să-i conduci direct la mine. 

— Dar m-ai dus la spital. 

— Fireşte. Când m-ai strigat pe nume, mi-am dat seama 
că ştiai sau bănuiai că eram în viaţă. Apoi te-ai prăbuşit. Nu 
puteam să te las acolo. 

Mâna ei stătea nemişcată pe balustrada terasei. A lui se 
odihnea alături, aproape, dar fără să o atingă. Cândva, a se 
ţine de mână fusese gestul cel mai firesc. Dar aici, în seara 
aceasta, despărțiți de un mormânt şi de un număr de ani. 
părea aproape un sacrilegiu. 

— L-am pus pe Roberto să te urmărească după ce ai 
plecat din spital, continuă ea. Ştiai că jos te aştepta un 
poliţist? 

— Da. Era...? 

Ea confirmă din cap. 

— Matteo Maglione. Omul lor de baza de la Carabinierii 
din Veneţia. Faptul că a venit personal la spital a fost o 
greşeală. Roberto l-a recunoscut şi şi-a dat seama că aveai 
să încerci să fugi pe uşa din spate. Te-a urmărit până la 
Porto Marghera. Desigur, ai făcut şi tu o greşeală când ai 
început să pui întrebări la Burano, încercând să găsești pe 
cineva care să te ducă la San Vitale. După aceea ţi-au dat 
de urma imediat. Din fericire, noi eram exact în spatele lor. 
Am ajuns prea târziu pentru a-l salva pe bătrânul pescar, 


TITI 


326 


TITI 


dar, cel puţin, v-am scăpat pe voi amândoi. Au riscat enorm 
mergând acolo. 

— Şi tu la fel, replică el. 

Ea ridica din umeri. 

— M-am obişnuit Nu mă aştept să trăiesc veşnic. Se 
cutremură. Hai să intrăm, spuse. Se face frig. 

Merseră în bucătărie şi făcură cafea. Simţeau nevoia să 
facă ceva care să-i distragă din tensiunea aşteptării. Mai 
presus de toate, exista între ei un acord mut să nu înceapă 
o discuţie despre ceea ce se întâmplase în urmă cu 
douăzeci de ani. Durerea lui Patrick începea să se 
transforme în furie faţă de ceea ce, în ultima instanţă, 
fusese o trădate. Dacă Francesca l-ar fi părăsit pentru un 
alt bărbat, poate că viaţa lui n-ar mai fi fost atât de răvăşită 
cum fusese din cauza presupusei sale morți. 

Acum înviase, într-adevăr, dar nimic din ce se întâmpla 
acum nu mai putea să reînvie anii pierduţi din cauza durerii. 
Şi nici nu mai putea reînnoi dragostea pe care ea o 
omorâse. Poate că n-avea nici o vină, poate fusese victima 
unor presiuni imposibil de suportat. Dar el nu era în măsură 
să o judece. Cu un şoc, îşi dădu seama că începuse deja 
să-l deranjeze faptul că Francesca trăia. O mare parte din 
viaţa lui se ţesuse în jurul morţii ei, o mare parte din el 
fusese îngropata în sicriul ei gol, astfel că acum se întreba 
dacă mai putea găsi energie pentru a umple golul creat de 
întoarcerea ei. 

Îi povesti tot ce putu despre viaţa lui după terminarea 
universităţii, ocolind orice referire la starea lui sufletească. 
În consecinţă, tot ce spuse păru ciudat de cenuşiu şi plat, o 
înşiruire impersonală de fapte, ca un dosar alcătuit de o 
agenţie despre o persoană necunoscută. Vorbi puţin despre 
munca lui de la CIA şi se concentră în special asupra 
locurilor în care fusese şi a oamenilor pe care îi cunoscuse. 

Îi spuse câte ceva despre femeile de care se apropiase, 
într-o încercare disperată şi nereuşită de a uita durerea 


TITI 


327 


đa 


provocată de presupusa ei moarte Dar, vorbind despre ele, 
nu se referi deloc la suferința care îi măcinase şi, în cele din 
urmă, îi distrusese fiecare relaţie. Fără să vrea, se înfăţişă 
pe sine oarecum indiferent, cu sentimente superficiale şi 
reci. 

Avusese şi o încercare de căsătorie, la cinci ani după 
Francesca. Neputând să recunoască faptul că încă mai avea 
nevoie de ea, îşi subminase nemilos relaţia, zi după zi, 
noapte după noapte, până când aceasta ajunsese firavă şi 
bolnăvicioasă, nemaiputând fi salvată. El şi soţia lui 
stătuseră împreună mai puţin de un an. 

Vorbi pe larg despre Ruth. De când plecase din Irlanda, 
se gândise neîncetat la ea. Imaginea trupului ei alb, sprijinit 
de piatra cenuşie. Îl obseda. Acum înţelegea de ce tatăl ei o 
omorâse sau pusese să fie omorâtă: fusese sacrificiul lui 
necesar. Patrick n-o iubise niciodată aşa cum o iubise pe 
Francesca, dar până acum nu avusese curajul să 
recunoască. De când se reîntorsese Francesca, amintirea 
tui Ruth începuse să pălească. 

Francesca îl ascultă în tăcere. De peste douăzeci de ani, 
propria ei imaginaţie o chinuise cu astfel de întrebări. Cât 
de mult suferise după ea? Un an? Doi ani? ŞI-I închipuise în 
pat cu alte femei, cu soţie şi copii, întotdeauna fericit, fără 
să-și mai amintească de ea. Nu simţea nici un fel de 
satisfacţie acum când aflase că el nu cunoscuse niciodată 
fericirea pe care i-o acordase, cu atâta generozitate, în 
imaginaţia ei. 

In mod ciudat, ea nu-i oferi prea multe în schimb. Cel 
mai mult vorbi despre FRATERNITÀ - cum auzise de ei, 
ajutorul pe care i-l oferiseră, munca pe care o făcuse pentru 
ei în schimb. Chiar dacă n-ar fi apărut Pesach-ul, până la 
urmă tot s-ar fi dus la procurorul de stat cu dosarul imens 
pe care îl întocmiseră despre Frăţie. 

— Îți mai aduci aminte de P2? întrebă ea. 

El încuviinţă. 
TITI 


328 


TITI 


Scandalul P2 izbucnise în 1981. Cu cincisprezece ani în 
urmă, un om numit Licio Gelli organizase o lojă masonică 
sub numele de Raggruppamento Gelli Propaganda Due - pe 
scurt, P2. Prin diferite mijloace, reuşise să-i convingă pe unii 
dintre cei mai puternici oameni din ţară să i se alăture: 
membri ai Cabinetului, câţiva foşti prim-miniştri, aproape 
două sute de ofiţeri superiori, bancheri, magistrați, 
profesori universitari. 

In 1980, unul dintre prietenii apropiaţi ai lui Gelli, un 
bancher numit Michele Sindona, a fost anchetat sub 
acuzaţia de fraudă. Gelli a fost implicat în caz, vila i-a fost 
percheziţionată şi au fost găsite documente, printre care 
dosarele membrilor P2. 

Afacerea a devenit cea mai mare criză politică din Italia 
de după război. Primul-ministru a demisionat şi guvernul a 
căzut. 

— Roberto vorbea mult despre afacerea P2, povesti ea. 
O studiase în amănunt şi credea că cel mai bine ar fi să 
demascăm şi Frăția în acelaşi fel. Dar mai întâi trebuia să 
ne situăm pe o poziţie inatacabilă. Nu ne puteam permite 
sa facem public totul atâta timp cât mai existau membri 
influenţi ai Frăției necunoscuţi nouă. Autorităţile au avut 
noroc cu P2: listele pe care le-au găsit în vila lui Gelli 
conţineau aproape o mie de nume, toţi membrii lojei. Nouă 
ne-ar trebui o minune ca să găsim o astfel de listă a Frăției. 
Din câte ştiu eu, nici nu există aşa ceva. Se opri şi îşi frecă 
fruntea, ca şi cum tensiunea i-ar fi provocat o durere de 
cap. Avem şi noi, dosarele noastre, bineînţeles. Sunt 
păstrate, în două exemplare, în trei seifuri bancare diferite, 
iar Roberto mai are un rând pe dischete de computer, 
ascunse într-un loc sigur. Nu suntem absolut siguri, dar 
credem că lista noastră e aproape completă. Ceea ce am 
căutat în ultimii doi ani au fost dovezi imbatabile cu privire 
la activităţile Frăției. Tot ce ne trebuie e un material 
suficient pentru a convinge o persoană sau două din 


TITI 


329 


TITI III 


funcţiile potrivite ca o serie de raiduri sincronizate ar fi 
justificate; atunci restul probelor ar ieşi la lumină. 

Prietenul tău, Eamonn De Faoite, a lucrat pentru noi. A 
început prin a traduce câte ceva din arameică, apoi a 
început să investigheze pe cont propriu Frăția din Irlanda. 
Legături au existat dintotdeauna. Au membri în Irlanda de 
sute de ani. De aceea m-au trimis să studiez la Trinity. 
Patrick îşi aminti brusc prima sa halucinație, în care o 
văzuse pe Francesca vorbind în irlandeza, într-o încăpere 
de secol optsprezece din Dublin. Oare trăise acolo vreo 
predecesoare de-a ei? Francesca continuă: Iniţial, eu n-ar fi 
trebuit să fiu printre Morți. Acest privilegiu îi fusese rezervat 
fratelui meu mai mare,Umberto. Dar Umberto... a murit cu 
adevărat într-un accident, aşa că a trebuit să-i iau locul. Nu 
mi-au spus decât când am ajuns la Veneţia Am încercat 
să... iau legătura cu tine, am... Închise ochii, copleşită din 
nou de durerea amintirii. M-au împiedicat. A trebuit să plec 
imediat, a trebuit să merg în Egipt. Făcu o pauză. Imi parc 
rău. N-am vrut să vorbesc despre asta. Nu încă. 

— Nu-i nimic. 

Respiră de câteva ori adânc. 

— Eamonn... vorbeam despre Eamonn. El a fost primul 
care a dat peste Pesach. Se opri puţin. Spui că i-a trimis 
hârtiile lui Balzarin? 

— Da. 

— Înţeleg. Da, e logic. Nouă ne-a spus că are nişte 
informaţii, dar sunt incomplete. Cred că a pomenit şi de 
existenţa unei posibile surse de a afla mai multe. Îmi 
amintesc acum. Spunea că Balzarin l-a abordat făcând 
aluzie că ştia ceva despre Frăţie. Noi nu aveam nici o 
informaţie despre Balzarin. Cred că Eamonn i-a dat dosarul 
lui despre Frăţie cu scopul de a afla mai multe despre 
Pesach. 

— Dar omul acesta la care l-a dus părintele O'Malley pe 
Assefa? Cardinalul acesta. Ne putem baza pe el? 


TITI 


330 


TITI 


— Dermot zice că da. Dumnezeule, Patrick, noi nu 
ne-am gândit că va trebui să acţionăm atât de repede. 
Roberto voia să o luăm încet, să ne adunăm forţele, să 
strângem cât mai multă muniţie, să abordăm simultan mai 
multe persoane din funcţii de conducere. El avea răbdare, 
în ciuda... Se opri şi se ridică brusc. Rămase o clipă cu ochii 
la uşă, ca şi cum ar fi fost nehotărâtă, apoi trecu în camera 
de alături. Patrick o urmă nedumerit. Stătea în picioare, la 
fereastră. Întârzie, zise ea. Roberto a spus că sună imediat 
după ce distribuie scrisorile. Sunt îngrijorată. 

— E încă devreme, răspunse Patrick. Abia trecut de opt. 

Dar şi el era îngrijorat. Roberto ar fi trebuit să dea un 
semn de viaţă. 

— Mă duc să sun la el acasă, spuse Francesca. 

Lângă ea era o uşă care ducea la birou. Patrick intra 
după ea. Când păşi înăuntru, ea aprinse lumina. In prima 
clipă, Patrick nu observă nimic, apoi, deodată, îşi dădu 
seama. Mai fusese o dată în camera aceasta. Nu acum, de 
când îl adusese Francesca în apartament înainte. 

Pe un perete era o copie după „Salomeea” lui Moreau, 
luminată de un singur reflector. Lângă aceasta, un corp de 
bibliotecă ticsit de căiţi. Intr-un colt, un televizor micuţ, cu 
ecranul întunecat. Era camera din vedenia lui, camera pe 
care o visase în ultimul său coşmar, la Veneţia. 


331 


PATRUZECI ŞI NOUĂ 


Pe drumul spre Vatican, Assefa încercă să se roage, dar 
gândurile îi erau prea încurcate ca să alcătuiască şi cea mai 
simplă formă de rugăciune. Trecură în goană pe străzile 
familiare, devenite acum străine. Nimic nu mai părea real 
sau obişnuit străzile, magazinele, cafenelele, oamenii. 
Roma devenise un decor de film, un oraş fals, iar locuitorii 
ei, simple personaje într-un film prost. Nu putea să creadă 
că aici, undeva pe aceste străzi, bărbaţi şi femei plănuiau 
un măcel monstruos. 

O'Malley dăduse câteva telefoane înainte de plecare. Nu 
lăsa nimic la voia întâmplării. Dorea să vorbească cu 
oamenii potriviţi, dar trebuia să aibă grijă ca ceea ce 
spunea să nu ajungă la urechile cuiva legat de Frăţie, în 
special ale cardinalului Fazzini sau ale altor membri ai 
Curiei, despre care se ştia că face parte din Frăţie. O'Malley 
ştia că nu era deloc momentul potrivit să arunce cu acuzaţii 
în cardinali. Fazzini era profund implicat în pregătirile 
pentru ceremonia din ziua următoare. Ar fi fost o gravă 
încălcare de etichetă dacă secretarul de stat şi 
departamentul său ar fi fost excluşi de la discuţiile despre 
securitate. 

Preotul spera să convingă o mână de oameni să-şi 
asume responsabilitatea pentru ceea ce trebuia făcut. Din 
fericire, credea că reuşise să găsească persoanele potrivite. 

Colonelul Hans Meyer, comandantul Gărzii Elveţiene, 
răspundea de securitatea Vaticanului. Aceia dintre oamenii 
lui care nu aveau de îndeplinit funcţii ceremoniale în ziua 
următoare, urmau să poarte puşti automate în loc de 


TITI 


332 


TITI 


arbalete. Era vital să fie pregătiţi să reacționeze la orice 
atac, indiferent din ce parte ar fi venit. O'Malley era sigur 
că Meyer şi oamenii lui erau absolut de încredere. Mai 
multe surse diferite îi confirmaseră că Frăția nu reuşise 
niciodată să se infiltreze în Garda Elvețiană. 

Era adevărat, Garda Nobilă, Garda Palatină şi 
Jandarmeria Papală găzduiseră câţiva Fraţi în fiecare 
generaţie, dar acestea fuseseră desfiinţate de către Paul al 
VI-lea în 1970 şi, din câte aflase O'Malley, elveţienii nu 
moşteniseră tradiţia acestei trădări. Meyer se născuse şi 
crescuse la Lucerna, o zonă aparent rămasă în afara 
influenţei Frăției. Era un om de încredere. 

Securitatea generală era în sarcina cardinalului John 
Fischer, preşedintele Biroului Central al Securității 
Vaticanului. Fischer era curat ca lacrima. Născut la Chicago 
din părinţi imigranţi germani, îşi croise drum în ierarhia 
catolică locală, sub cardinalul John Cody. Singurul lucru pe 
care cei doi îl aveau în comun era prenumele. Cu prima 
ocazie, Fischer plecase din Chicago pentru a lucra la 
Serviciile de Ajutorare Catolice din Lumea a Treia: Africa, 
Filipine, Mexic. La începutul anilor şaptezeci, imediat după 
înfiinţarea centrului pentru coordonarea activităţilor de 
caritate ale Bisericii Catolice, Cor Unum, Fischer fusese 
chemat la Roma pentru a face parte din consiliul de 
conducere al organizaţiei. O dată ajuns la Vatican, talentul 
său extraordinar în administraţie îi adusese promovări 
repetate. Transferarea lui la Securitate, în urmă cu cinci 
ani, fusese considerată un pas important spre o implicare 
mai profundă în administrarea domeniului papal. 

Ultimul căruia O'Malley îi lăsase mesaj era vechiul său 
prieten, monseniorul Giuseppe Foucauld, secretarul 
particular al papei. Născut la Roma, dintr-o familie 
italiano-franceză, Foucauld era unul dintre cei mai puternici 
oameni de la Vatican. Se bucura de încrederea Sfântului 
Părinte, şi orice ar fi vrut să ajungă la urechile papei trebuia 


—a S ——— 


333 


TITI 


să treacă mai întâi pe la el. O'Malley nu se hotărâse încă 
dacă papa trebuia informat de existenţa complotului şi, prin 
urmare, a Frăției însăşi. Până la urmă, trebuia să afle, 
fireşte. Dar O'Malley se temea de consecinţele unei 
dezvăluiri premature. 

Stabiliseră o întâlnire în biroul lui Fischer, la etajul al 
doilea al Palatului Guvernatorului, o clădire lungă, cu patru 
niveluri, situată în spatele catedralei Sf. Petru, care joacă 
rolul de Primărie a statului Vatican. O'Malley însuşi 
sugerase acest loc, gândindu-se că era mai bine să se 
întâlnească departe de ochii curioşi din Palatul Apostolic. 
Frăția avea să fie cu ochii-n patru în seara aceasta. 

Trecură direct pe sub Arco delle Campane, la stânga de 
Sf. Petru. Gărzile de serviciu de la poartă îi aşteptau. 
Câteva secunde mai târziu, O'Malley parcă în fată la 
Governorato. Luă un teanc mare de hârtii de pe bancheta 
din spate şi cobori. 

Cardinalul îi aştepta într-o sală de recepţie privată din 
spatele biroului. Clădirea era cufundată în linişte: tot 
personalul, cu excepţia celor de la securitate, îşi încheiase 
ziua. Un preot tânăr îi conduse sus, le dădu câteva indicaţii 
şi se îndepărtă discret. 

Fischer îi întâmpină personal, înaintând spre ei cu mâna 
întinsă şi cu un zâmbet călduros. Era un bărbat cu o 
înfăţişare veselă, puţin trecut de şaizeci de ani. De-a lungul 
anilor, câştigase în greutate mai mult decât era sănătos, 
dar reuşea să o poarte cu demnitate. Tichia de pe cap îi era 
împinsă spre ceafă, dându-i un aer puţin neserios. 

— Părinte O'Malley! mă bucur să vă cunosc, în sfârşit. 
Am auzit multe despre munca dumneavoastră. Poate nu 
ştiţi, dar drumurile noastre s-au intersectat de câteva ori. In 
Africa aveam multe probleme cu noile religii - Kimbanguişti, 
Aladura, toate bisericile acelea indigene. Mare nebunie! Dar 
cele mai rele sunt noile culte care pătrund în vechile 
teritorii misionare: martorii lui lehova, mormonii, bahaiii. 


TITI 


334 


TITI 


Oamenii dumneavoastră ne-au ajutat foarte mult. Îşi 
strânseri mâinile, apoi se întoaise spre Assefa. Tenasti/liri. 
Indamin adderu. 

— Dahina, răspunse Assefa. 

— Mă tem că asta e tot ce ştiu din limba amhara, spuse 
cardinalul cu un zâmbet larg. Imi pare rău, cred că părintele 
O'Malley nu v-a menţionat numele. 

— Makonnen. Părintele Assefa Makonnen. 

— Îmi pare bine să vă cunosc, părinte Makonnen. 
Lucraţi în organizaţia părintelui O'Malley? 

Assefa clătină din cap. 

— Nu, Eminenţă, eu... 

—Părintele Makonnen vă va explica mai târziu cine este, 
îl întrerupse O'Malley. Cred că veţi înţelege mai bine aşa. 
Mai întâi trebuie să vă explic anumite lucruri. 

Cardinalul ridică din sprâncene. 

— Dar ştiu că vă place să fiţi misterios, părinte. Nici la 
telefon nu mi-aţi spus prea multe. 

— Nu, într-adevăr. Eu... O'Malley ezită. Eminenţă, 
colonelul Meyer şi monseniorul Foucauld n-au venit încă? Aş 
prefera să nu începem fără ei. 

Fischer îşi privi ceasul de la mână. 

—Colonelul trebuie să sosească dintr-o clipă în alta. 
Monseniorul Foucauld vă roagă să-l iertaţi şi vă transmite 
că va veni mai târziu. In seara aceasta ia cina cu Sfântul 
Părinte. Au oaspeţi importanţi, aşa că nu poate să plece 
până în jurul orei zece. Vă deranjează dacă începem fără 
el? În noaptea aceasta am şi eu o problemă foarte 
importantă de rezolvat 

— Ei bine, în legătură cu aceasta am venit. Un... 

Se auzi o bătaie puternică în uşă. O clipă mai târziu, 
aceasta se deschise şi în cameră intră un bărbat înalt 
îmbrăcat în strălucitoarea uniformă renascentistă a Gărzii 
Elveţiene. Îl salută pe cardinal, apoi şi pe ceilalţi. 


335 


TITI 


— Hans, intră, te rog. Cardinalul făcu câţiva paşi în faţă 
şi-l trase pe colonel în cameră. Hans, acesta este părintele 
Dermot O'Malley, directorul FRATERNITĂ. Ştii? Cei care se 
ocupă de sectanţi şi de sonaţi pentru noi. lar acesta este 
Assefa Makonnen. Părintele Makonnen e o persoană 
misterioasă. Dar am fost asigurait că nu va rămâne aşa 
până la sfârşit. După ce se încheiară prezentările, 
americanul îi invită să-şi tragă câte un scaun uşor în jurul 
unei măsuţe. Pot să vă ofer ceva de băut? Am un Scotch 
excelent pe care mi l-a trimis fratele meu de Anul Nou. Nu? 
Nimic? Atunci lăsaţi-mă să torn unul pentru mine. Mă întorc 
imediat 

— Eminenţă, înainte de a începe, interveni O'Malley, pot 
să dau un telefon? 

— Sigur, vă rog. E un telefon chiar acolo. E un număr din 
exterior? O'Malley încuviinţă din cap. Atunci va trebui să 
treceţi prin centrală. Nu trebuie decât să le spuneţi 
numărul. Vă fac ei legătura. 

În timp ce cardinalul îşi pregătea băutura, părintele 
O'Malley o sună pe Francesca. li explică pe scurt unde era 
şi îi promise să sune din nou, înainte de a pleca. 

Cardinalul Fischer se întoarse la locul lui, cu un pahar 
plin cu gheaţă în mâna 

— Cine era, părinte? 

— O, doar un prieten care şi-ar fi putut face griji din 
cauza mea. 

— Să-şi facă griji? Nu aveţi nici o problemă, nu-i aşa? 

— Nu mai mult decât noi toţi, Eminenţă. Dar din cauza 
unei probleme am venit aici în seara aceasta. O problemă 
gravă. Am dovezi că se pune la cale asasinarea Sfântului 
Părinte. r 

Cardinalul îşi puse paharul jos. Il scrută cu privirea pe 
O'Malley, apoi pe Assefa. 

— Cred că ar fi bine să ne spuneţi tot ce ştiţi, părinte. 


336 


TITI 


Povestea dură foarte mult. Acum, că făcuse public ceea 
ce ştia O'Malley avea grijă să nu strice totul din grab. Îi 
purtă pe Fischer şi pe Meyer pas cu pas prin dovezile pe 
care le adunase, sprijinindu-şi fiecare afirmaţie cu 
documente. Caracteristicile mai neobişnuite ale Frăției şi 
istoria ei le lăsă la sfârşit, ca ascultătorii săi să fie pregătiţi. 
In cele din urmă, cu ajutorul lui Assefa schiţă scenariul de a 
doua zi, aşa cum şi-l imaginaseră. 

— N-am nici o dovadă că asta intenţionează să facă. 
Poate am tras concluzii pripite. Dar mai bine să fim siguri 
decât să regretăm după aceea. Nu poate fi nimic rău în a 
întări securitatea la audiența de mâine sau chiar a o anula. 
Viaţa Sfântului Părinte e în joc, sunt sigur de asta. 

Cardinalul încuviinţă. 

— Da, părinte, cred că aveţi dreptate. V-aţi prezentat 
cazul foarte bine. Dovezile sunt extrem de convingătoare. 
Se întoarse spre colonelul Meyer care şedea în dreapta lui. 
Eşti de acord? 

La început, Meyer nu spuse nimic. Ridică nişte hârtii de 
pe masă şi le examina cu atenţie. În cele din urmă, le puse 
la loc şi îşi înălţă privirea. 

— Da, spuse el. Nu pot să mă pronunţ cu privire la tot 
acest material, nu e de competenţa mea. Dar ceea ce 
mi-aţi spus a fost suficient ca să mă îngrijoreze foarte mult 
Nu mai e timp pentru a organiza securitate suplimentară. 
Ar trebui să chem trupele antiteroriste ale Carabinierilor, 
GIS-ul. Dar aceştia sunt deja la Veneţia, unde se ocupă de 
dispariţia cardinalului Migliau. Eu zic că ar trebui să luăm 
foarte serios în considerare posibilitatea de a anula 
audiența de mâine dimineaţă. 

— Nu crezi că e puţin exagerat colonele? Cardinalul 
Fischer se aplecă peste masă. Sunt destul de convins că 
părintele O'Malley are dreptate în privinţa acestei Frăţii. 
Dar cu siguranţă că ai destui oameni ca să faci faţă oricărei 
ameninţări pe care ar putea-o reprezenta. Oamenii tăi sunt 


III ——— 


337 


TITI 


bine pregătiţi şi bine înarmaţi. Acum cunoşti pericolul, poţi 
să încercuiești Sala Clementina. 

— Imi pare rău, Eminenţă, dar nu pot să fac asta. Dacă 
va fi vreun atac, s-ar putea să pierd oameni încercând să-l 
resping. Privitori nevinovaţi pot fi răniţi. Ca militar 
profesionist nu pot să recomand decât un singur mod de a 
acţiona: anularea audienței. Dar am nevoie de o autoritate 
pentru a-l convinge pe Sfântul Părinte. L-am putea ruga pe 
monseniorul Foucauld să ne aştepte şi să aranjeze o 
întâlnire urgentă cu papa? 

Cardinalul păru să ezite o secundă. 

— Foarte bine. Să văd ce pot face. Ridică receptorul. 
Interno due, per favore. Urmă o pauză, apoi răspunse o 
voce. Cu monseniorul Foucauld, vă rog. Spuneţi-i că îl caută 
cardinalul Fischer. Mulţumesc. Incă o pauză, de data 
aceasta mai lungă. Alo, tu eşti Giuseppe?... John Fischer la 
telefon. Părintele Dermot O'Malley e aici, la mine. A vorbit 
cu tine, puţin mai devreme, despre o întâlnire... Exact.. Da, 
ştiu. Ascultă, Giuseppe, am avut o lungă discuţie cu el si cu 
colonelul Meyer. Nu avem nici un motiv de îngrijorare... Nu, 
absolut nici unul. A fost o alarmă falsă. O'Malley se uită la 
Assefa. Nu reuşea să înţeleagă. Fischer continuă să 
vorbească. Sunt sigur că Sanctitatea sa e obosit. N-are nici 
un rost să-l sperii în seara aceasta. Dimineaţă totul poate 
începe conform planului.. Şi ţie la fel, Giuseppe. Te rog să-i 
transmiţi Sfântului Părinte salutările mele. Mă voi ruga ca 
totul să meargă bine mâine. Sunt sigur că va fi un mare 
succes. Ciao. 

Când cardinalul puse telefonul în furcă, atât O'Malley 
cât şi Meyer erau deja în picioare. O'Malley i se adresă 
tăios. 

— Eminenţă, ce înseamnă asta? Am căzut de acord că 
viața Sfântului Părinte e în primejdie. Trebuie să protestez. 
vă rog să-mi daţi voie să vorbesc cu monseniorul Foucauld. 


338 


TITI 


— Vă rog să luaţi loc, părinte. N-aveţi de ce să vă 
enervaţi. Situaţia e sub control. 

Meyer făcu un pas în faţă. 

— Îmi pare rău. Eminenţă, dar părintele O'Malley are 
dreptate. Nu ne putem permite să riscăm când e vorba de 
viaţa Sfântului Părinte. Sau de orice alte vieţi. 

Fischer se ridică brusc de pe scaun. 

— L-am rugat pe părintele O'Malley să ia loc. Aş vrea să 
faci şi dumneata acelaşi lucru. 

— Nu pot.. 

— Colonele, eşti aproape insolent. Aminteşte-ţi care ţi-e 
locul. 

Fischer se înroşise la faţă. Ochii îi scăpărau de furie. 
Colonelul îşi păstră poziţia. 

Părintele O'Malley vru să-l apuce pe Fischer de umeri. 
Cardinalul îşi ridică o mână şi-l pălmui tare pe obraz. 

— Rămâi aşezat, părinte. Vocea îi era de oţel. E timpul 
să înţelegi cum stau lucrurile în realitate. Fischer se apropie 
de un al doilea telefon, un aparat alb, de birou, şi forma o 
singură cifră. Sună puţin, apoi răspunse o voce. Cardinalul 
spuse: Puteţi să urcați acum, vă rog? şi puse receptorul în 
furcă. 

Nimeni nu vorbea. Assefa se uita agitat la O'Malley. Nu 
înţelegea cum putea cardinalul Fischer să nu le creadă 
povestea. Aveau dovezi. Assefa îi relatase în amănunt 
evenimentele din Dublin. Ce mai voia cardinalul? Îi aruncă o 
privire. 

Cardinalul se întorsese la locul lui. Şedea impasibil, cu 
mâinile împreunate calm în poala largă. Toată furia îi 
dispăruse. Avea sutana roşie perfect călcată şi pantofii 
impecabil lustruiţi. Obrajii roşii îi străluceau de mulţumire. 
Semăna cu o uriaşă păpuşă de ceară. 

Atenţia lui Assefa fu atrasă de ceva de pe perete, din 
spatele capului lui Fischer. Era blazonul personal al 
cardinalului, pictat pe o tipsie de ceramică. Assefa ÎI 


III 


339 


TITI 


observase de mai multe ori în seara aceea, dar parcă abia 
acum îl vedea cu adevărat pentru prima oară. 

În centrul modelului heraldic, sub o pălărie roşie de 
cardinal cu ciucuri lungi, atârnând, se afla un scut larg, iar 
în mijlocul scutului, un om stătea în picioare la prova unei 
bărci, cu o mână ridicată deasupra capului, pregătindu-se 
să arunce un năvod în apă. 

Fischer. Pescarul. // Pescatore. 


340 


CINCIZECI 


Uşa se deschise. Doi preoţi intrară în cameră şi îşi 
înclinară capetele spre cardinal. Purtau pistoale automate 
mici, într-o manieră care părea foarte profesionistă. 

— Colonele Meyer, spuse Fischer, regret să vă informez 
că sunteţi arestat. Dacă sunteţi bun să-i însoţiţi pe aceşti 
domni, vor avea grijă să fiţi tratat aşa cum trebuie. 

— Verfluchte Schaisse! înjură Meyer şi sări de pe scaun. 
La uşă se auzi zgomotul unor zăvoare trase. Insist să-mi 
spuneţi ce credeţi că faceţi, urlă colonelul. Nu aveţi 
autoritatea de a face aşa ceva. Cine sunt oamenii aceştia? 
Numai Garda mea are voie să poarte arme aici. Nu mă 
interesează dacă... 

— Luaţi-l. Fischer flutură o mână indiferenta spre Meyer. 
Preoţii - dacă erau preoţi - înaintară şi îl apucară brutal pe 
colonel, fiecare de câte un braţ. Inainte de a avea timp să 
protesteze, îl împinseră pe uşă afară. Aceasta se trânti în 
urma lor. Se auziră paşi bocănind pe podeaua de marmură 
de afară, urmaţi de o altă uşă trântită şi apoi de linişte. 
Fischer se lăsă la loc pe spate, în scaun. Deci, spuse el şi-i 
zâmbi, mai întâi lui O'Malley, apoi lui Makonnen. Ce să fac 
cu voi? 

— Absolut nimic, răspunse irlandezul. Şi, contrar 
aşteptărilor, o să-l aduceţi pe colonelul Meyer înapoi. Şi el o 
să dea, până la urmă, telefon monseniorului Foucauld. 

— Serios! Ce interesant să aud asta! Poate îmi spuneţi şi 
de ce credeţi că se va întâmpla aşa. 

O'Malley arătă cu mâna spre masă. 


TITI 


341 


TITI 


— Ce vedeţi acolo. Eminenţă? O'Malley îi rosti titlul pe 
un ton cel puţin sarcastic. O listă de nume, dovezi scrise ale 
legăturii lor cu o organizaţie numita Frăția Mormântului 
documente care dovedesc existenţa acestei Frăţii. O 
grămadă de hârtii extraordinar de valoroase, nu credeţi? 
V-aţi închipuit cumva că am venit aici cu singurele copii 
existente ale acestor hârtii? M-aţi crezut chiar atât de 
încrezător? Se opri şi întinse mâna după lista de nume. O 
ridică de pe masă şi o flutura prin faţa lui Fischer. Copii ale 
acestei liste, alături de xeroxuri după fiecare document 
relevant au fost depuse în seifurile a trei mari bănci 
italiene. Am pregătit scrisori pentru procurorul public, 
pentru ministrul justiţiei, pentru primul-ministru și pentru 
redacţiile ziarelor Tempo, Messaggero şi Giornale d'Italia. În 
această clipă trebuie să fi fost deja distribuite de un coleg 
de-al meu. Puse lista înapoi pe masă. Acum vreau să mă 
ascultați cu atenţie. Dacă nu-i contactez pe fiecare dintre 
cei enumeraţi până mâine dimineaţă la ora şapte, au 
instrucţiuni să deschidă  plicurile. La fel, dacă în 
următoarele zile va avea loc, oriunde în Italia, vreun act 
terorist important, vor deschide plicurile. În orice caz, nu le 
vor distruge sub nici o formă. Înăuntrul lor, aşa cum aţi 
ghicit, probabil, vor găsi scrisoarea mea. Împreună cu o 
autorizaţie scrisa de a deschide seifurile şi de a lua 
documentele pe care le-am depozitat acolo. Inţelegeţi? 
Puteţi sau nu să-mi faceţi râu, cum doriţi. Puteţi să mergeţi 
mai departe mâine-dimineaţă, conform planului, ştiind că 
poate eşua. In orice caz, Frăția e terminată. Migliau se află 
pe lista aceea, Fazzini. Aţi văzul cu ochii dumneavoastră. 
Sunt sigur că puteţi completa singur restul numelor. 
Suspină adânc. S-a terminat, Eminenţă. Totul s-a sfârşit. 

Fischer nu spuse nimic. Rămase cu ochii la O'Malley, 
fără să clipească. La sfârşitul unui minut, la fel de tăcut, se 
ridica Merse încet până într-o cameră alăturată. Trecu încă 
un minut până când reapăru. Avea în braţe un teanc mare 


TITI 


342 


TITI 


de hârtii, aranjate în dosare maro, îngrijite şi legate cu 
sfoară. 

— Acestea sunt hârtiile despre care vorbeaţi, părinte 
O'Malley? 

Aşeză dosarele pe masa. O'Malley se holbă la ele ca un 
om căruia tocmai i-a fost arătat un mormânt deschis şi i s-a 
spus că e al lui. Arăta golit de viaţă. Avea spatele încovoiat, 
capul plecat şi umerii parcă striviţi de o greutate 
insuportabilă. 

Se auzi o bătaie la uşă. 

— Avanti! strigă Fischer. 

Uşa se deschise şi un bărbat slab, îmbrăcat în veşminte 
de cardinal, intră în încăpere. 

— Tommaso, intră, te rog, îl întâmpină Fischer. Tocmai 
vorbeam despre tine. 

— Serios? Nou venitul ridică din sprâncene. Ce onoare! 

— Nu cred că îl cunoşti pe părintele Dermot O'Malley. 

— Dar am auzit atâtea despre el. Necunoscutul îşi 
întinse mâna, aşteptând ca O'Malley să se ridice şi să-i 
sărute inelul. Dar irlandezul nu făcu nici o mişcare. Văd că 
am uitat bunele maniere. 

Cardinalul îşi lăsă mâna în jos. 

— lar acesta, spuse Fischer, este părintele Makonnen. 
Cred că vă cunoaşteţi deja. Assefa nu spuse nimic. ll 
cunoştea foarte bine pe Fazzini. Te rog, Tommaso, vino să 
bei ceva. 

— Doar un suc de fructe, te rog. Am cinat împreună cu 
Sfântul Părinte. Trebuie să am mintea limpede mâine. 

— Desigur, desigur. Fazzini se aşeză pe un scaun 
confortabil, lângă Fischer. Şi ce mai face Sfântul Părinte? 

— Bine, bine. Are speranţe mari pentru mâine, foarte 
mari. A, apropo, să nu uit. Pe drum încoace am trecut prin 
biroul meu. Am adus scrisorile pe care le voiai. 


343 


TITI 


Scotoci în interiorul sutanei şi scoase o legătură cu vreo 
şase plicuri groase. Părintele O'Malley închise ochii, ca de 
durere. 

— Mulţumesc, Tommaso. De Meyer m-am ocupat eu. 
Cred că toate detaliile sunt puse la punct. Se uită la ceasul 
de la mână. la uite, exact la timp ca să vedem buletinul de 
ştiri. 

Nu aşteptară prea mult După o jumătate de minut, pe 
ecran apăru o prezentatoare. Al doilea subiect îl constitui 
primul anunţ oficial al audienței de a doua zi şi a conferinţei 
care avea să-i urmeze. După o fotografie în care papa îi 
întâmpina pe preşedinţii MacMaolâin şi Mirghani, urmă un 
film cu sosirea altor demnitari la aeroportul Fiumicino. Un 
profesor de la Instituto di Studi Orientali din Roma bălmăjea 
platitudini despre relaţiile creştino-musulmane, dar fu 
depăşit de un purtător de cuvânt al SNCR, Secretariatul 
pentru Religii Necreştine, care reuşi să strecoare citate din 
Sfântul Francisc, Qur'an şi Herman Hesse. 

Fischer nu închise televizorul după ce reportajul luă 
sfârşit. Îi obligă să urmărească şi restul ştirilor locale: un 
reportaj despre problema locuinţelor în EUR, altul despre 
nişte alegeri parţiale şi unul despre preţul salamului. În cele 
din urmă, prezentatoarea îşi frunzări foile şi ajunse la ultima 
ştire. 

— Tocmai am fost informaţi că în oraş a avut loc un 
accident de maşină care s-a soldat cu o victimă. Un 
automobil, în care se afla doar şoferul, s-a ciocnit cu un 
autocamion greu pe Via del Corso, nu departe de Palazzo 
Chigi. Conform raportului preliminar, automobilul a intrat pe 
banda camionului şi a fost zdrobit în impact. Şoferul 
automobilului a murit în drum spre spitalul San Giovanni. 
Numele lui tocmai ne-a fost comunicat de către Vigili 
Urbani: Roberto Quadri, avocat, lucra pentru o organizaţie 
catolică ce se ocupă de foştii  sectanţi. Şoferul 
autocamionului a scăpat nevătămat. La aceasta oră, nu 


TITI 


344 


TITI 


cunoaştem mai multe amănunte. Acestea au fost ştirile 
serii. Ne întâlnim din nou mâine dimineaţă, la ora şapte, la 
primul buletin de ştiri al zilei. Va fi o relatare despre 
audienţă papală, iar la ora zece evenimentul va fi prezentat 
pe larg. Până atunci, la revedere. $ 

Fischer opri televizorul cu o telecomandă. Incăperea se 
umplu de o tăcere apăsătoare. Dermot O'Malley rămăsese 
nemişcat. Lacrimile îi alunecau pe obraji, dar el nu ridică un 
deget ca să le şteargă. 

— Dar problema cealaltă, Tommaso? A fost şi ea 
rezolvată? 

— A, da... americanul şi fata Contarini. Oamenii mei se 
îndreaptă într-acolo chiar acum. N-ar trebui să dureze prea 
mult. 

O'Malley îşi înălţă privirea. Toată blândeţea îi dispăruse 
de pe faţă, ca si cum n-ar fi existat niciodată. In locul ei, 
apăruse o expresie de furie oarbă, amestecată cu durere. 
Îşi dădu capul pe spate si urlă cât putu de tare, apoi sări în 
picioare, îl prinse pe Fazzini şi-l răsturnă de pe scaun. 
Căzură amândoi, O'Malley deasupra bătrânului, întărit de 
forţa urii, cu mâinile în jurul gâtului cardinalului. 

Fischer se ridică şi îşi vâri o mână în sutană. Scoase un 
mic revolver, făcu doi paşi spre O'Malley, îl împinse de 
deasupra lui Fazzini şi-l împuşcă de două ori. Forţa 
gloanţelor îl aruncă în spate pe irlandezul masiv. Acesta se 
uită la Fischer cu o expresie mirată, se ridică într-un cot şi 
încercă să se scoale în picioare. Fischer trase din nou, încă 
două focuri. O'Malley căzu din nou pe spate, sufocându-se. 
Fischer îl ajută pe Fazzini să se aşeze ia loc pe scaun. Când 
se uită din nou în jur, O'Malley era în genunchi într-o baltă 
de sânge şi căuta un scaun ca să se sprijine. Americanul 
ridică pistolul. 

— Nu! strigă Assefa. Etiopianul alergă la Fischer şi îl 
prinse de încheietura. Cardinalul îşi răsuci braţul, lovindu-l 
puternic în obraz cu ţeava pistolului. Assefa se clătină şi 


TITI 


345 


TITI 


căzu peste un fotoliu. O'Malley era în picioare acum. Cu un 
urlet, se aruncă asupra lui Fischer. Americanul goli în el 
restul încărcăturii, trei gloanţe, unul după altul. O'Malley se 
prăbuşi cu faţa în jos şi rămase ţeapăn. 


346 


CINCIZECI ŞI UNU 


— În bucătărie, zise el, ai spus că Roberto e răbdător, în 
ciuda a ceva. Apoi te-ai întrerupt. 

leşiseră din birou după ce Francesca sună acasă la 
Roberto, fără să primească nici un răspuns. Nu remarcase 
tulburarea lui când intrase în cameră. Întorşi în sufragerie, 
ea turnă grappa, pentru amândoi. Stătea la fereastră, 
privind în stradă. 

— Serios? 

— Da. 

Nu răspunse. Cu palmele lipite de geam, îşi odihni 
obrazul pe sticla rece. Dincolo de aceasta, zgomotul 
traficului se auzea înăbuşit Noaptea părea cuprinsă de o 
linişte, de o nemişcare, ce venea parcă din ea, ca şi cum ar 
fi fost centrul calm al unei furtuni. 

— Am fost amanți cândva, spuse ea cu vocea înăbuşită, 
în timp ce răsuflarea îi aburea geamul. Nu aşa cum am fost 
noi doi, Patrick. Cu Roberto a fost mai... liniştit. Mai puţină 
fericire, adesea tristeţe. Dar, după ce trăisem atât de mult 
departe de lume, el m-a adus înapoi. M-a învăţat să trăiesc 
din nou. N-a fost uşor. A fost nevoie de toată puterea 
noastră. Pentru dragoste nu mai era timp. Se uită afară, în 
noapte, şi, pentru prima oară, Patrick simţi cât era de 
rătăcită, ca un copil care se trezeşte din vis într-un dormitor 
străin, la sute de mile de casă. Amândoi am avut zeii noştri 
şi i-am pierdut continuă ea, şi cred că am înţeles asta 
destul de bine. Dar el cântase şi dansase pentru zeul lui, în 
timp ce eu plânsesem şt sângerasem pentru al meu. Eu nu 
înţelegeam deloc extazul lui, iar el îmi interpreta greşit 
TITI 


347 


5 TITI 


lacrimile drept orbire. Dar ne-am dăruit unul altuia un fel de 
fericire. Un fel de echilibru. E cuvântul potrivit? Nu mă refer 
la o balanţă, în care o greutate o susţine pe cealaltă. A fost 
mai mult ca mersul pe sârmă, în care echilibrul este păstrat 
doar printr-o permanentă mişcare, în care echilibristul cade 
şi moare dacă rămâne nemişcat mai mult de o clipă. Aşa 
am fost noi, mereu în mişcare, mereu în căutarea unui nou 
punct de echilibra întinse o mină şi atinse geamul, ştergând 
pelicula de abur condensat, ca un fum. Fereastra avea 
gratii puternice, destinate să-i ţină la distanţă pe intruşi. 
Privi printre ele, ca şi cum acest apartament fusese pentru 
ea nu un refugiu ci o închisoare. Poate, dacă am fi fost mai 
mult ca greutăţile unei balanţe, am fi rezistat mai mult. Nu 
ştiu. Echilibrul nostru era prea fragil; până la urmă, l-am 
pierdut. Roberto s-a implicat prea mult în investigarea 
Frăției. A lăsat-o să-i ocupe întreaga viaţă. Dar, vezi, eu 
eram exact invers. Frăția fusese deja întreaga mea viaţă, 
încercam să o las în urmă, să găsesc alte moduri de a trăi. 
Poate că aici am fi găsit până la urmă un echilibru, nu pot 
să spun. Dar, oricum, era deja prea târziu. Roberto e 
bolnav. Nu mai are mult de trăit. Îşi întoarse privirea de la 
fereastră în cameră, dar ochii ei îi ocoliră pe cei ai lui 
Patrick. În urmă cu trei ani, a primit diagnosticul SIDA. 
Doctorul i-a spus că mai avea un an până la optsprezece 
luni de trăit. La început a fost răvăşit. Timp de o lună sau 
mai mult a umblat ca un zombi, nu-l mai interesa nimic şi 
aştepta, pur şi simplu, să moară. Apoi, destul de subit s-a 
schimbat. A aflat că poate lupta cu boala, că SIDA nu era o 
condamnare la moarte, indiferent ce spuneau doctorii. In 
Statele Unite erau grupuri de oameni care trăiseră şapte 
sau opt ani cu boala. Unii dintre ei nu aveau nici un fel de 
simptome şi duceau o viaţă normală. Ceea ce aveau în 
comun era hotărârea de a nu ceda. Meditau, practicau 
vizualizarea, îşi făceau acupunctura, foloseau remedii 
vegetale... orice le putea întări sistemul imunitar, 


TITI 


348 


TITI 


oferindu-le o şansă să lupte. Sună incredibil. Te-ai aştepta 
să apară în presă, pe prima pagină. Dar celor din 
mass-media nu le pasă. Ei vor ca oamenii să moară de 
SIDA. La ce bun o epidemie dacă nu face şi câteva victime? 
Cu doctorii e la fel. 

Roberto a depăşit deja previziunile lor, dar, de fiecare 
dată când le spune ce face, parcă se loveşte de un zid. Nu 
vor să ştie de oamenii care se însănătoșesc în afara 
controlului lor. Francesca suspină. După felul în care luptă, 
ar fi trebuit deja să fie ca oamenii aceia din America, să 
aibă o viaţă normală. Dar toată energia pe care o obţine, o 
investeşte în lupta împotriva Frăției. Asta e ceea ce-l 
consumă acum, nu SIDA. Nu-i aşa că e stupid? Se întoarse 
cu spatele la fereastră. Mă gândesc la toţi oamenii din lume 
care sunt îngroziţi de SIDA. Vezi, ei au ajuns să creadă 
într-un mit, şi anume că medicina poate vindeca orice. Şi 
apoi apare SIDA şi se trezesc din nou neputincioşi. Dar SIDA 
e doar un cuvânt, patru litere: ei mor din cauza a patru 
litere. Au impresia că e un virus care îi omoară, dar nu e 
aşa. Oamenii cu sistemul imunitar sănătos pot să ia virusul 
şi să nu aibă aproape nici un efect. Nu mor de SIDA decât 
cei care se află deja pe drumul spre moarte. lar societatea 
noastră îi încurajează. Preoţii le spun că sunt păcătoşi şi 
merită să moară. Doctorii le spun că nu pot fi vindecaţi şi, 
cu siguranţă, vor muri. Presa îi tratează ca pe nişte leproşi. 
Eu am fost deja ca şi moartă, ştiu exact cum e să fii în afara 
lumii. Aşa s-a simţit şi Roberto prima oară, când i-au spus 
că are SIDA, ca şi cum l-ar fi dus la o uşă şi i-ar fi făcut vânt 
afară pentru a nu-l mai lăsa niciodată să intre înapoi. Se 
opri, cu privirea concentrată în altă pane, nu asupra lui, nu 
asupra camerei. De aceea trebuie să distrugem Frăția şi pe 
Migliau, dacă putem. Ei sunt simbolul morţii; ei cred că 
sacrificiul este esenţial pentru supravieţuire, că nu e nimic 
rău în a vărsa sânge nevinovat pentru a dobândi salvarea. 
Migliau e dispus să trimită la moarte oricât de mulţi, de 


TITI III 


349 


TITI 


dragul celor puţini. E ca şi medicina. Nu vor ca oamenii să 
moară. Şi totuşi, preferă să-i lase să moara cu miile de SIDA 
decât să admită că au greşit. Vedeţi, spun ei, fără noi 
sunteţi neajutoraţi. Credeţi în noi, daţi-ne puterea şi vă 
garantăm salvarea. 

Preoţii sunt la fel. Viaţa unei femei e în pericol, are 
nevoie de un avort, şi ei ce-i spun? Viaţa copilului tău e mai 
importantă decât a ta, trebuie să te sacrifici ca să trăiască 
el. Oamenii mor de foame, au nevoie de măsuri 
contraceptive, dar preoţii le spun că se supără Dumnezeu 
dacă le folosesc. 

De aceea Migliau e atât de periculos. O să găsească ţapi 
ispăşitori peste tot; bolnavi de SIDA, musulmani, 
homosexuali, săraci, oricine nu va încăpea în noua lui 
ordine. Toţi vor deveni jertfe, iar oamenii se vor uita şi vor 
aplauda. E o măsură de salubritate, vor spune. Ştergeţi 
viruşii de pe fata pământului şi veţi fi sănătoşi. Distrugeţi 
celulele canceroase şi veţi fi nemuritori. Şi n-ar fi atât de 
rău dacă ar fi doar o metaforă, dar nu e. El vrea să curgă 
sânge adevărat pe altarul lui. Mâine va fi doar începutul 
dacă nu-l oprim. Tăcu puţin. Imi pare rău, spuse apoi. Nu 
despre asta voiai să vorbim. Noi... 

— Sssst Patrick ridică o mână. 

— Cee? 

— Mi s-a părut că aud ceva. Mai există vreo intrare în 
acest apartament 

Ea se uită speriată în jur. 

— Crea câ...? Ezită, Sunt doar două intrări: uşa din faţă 
şi cea laterala, dinspre scara de incendiu. 

—In ce parte e asta? 

Vorbi şoptit, trăgând-o din dreptul uşii. 

Ea arătă cu degetul. 

— De-a lungul coridorului, la stânga. 

— Bine. Du-te afară, pe terasă, şi aşteaptă-mă acolo. 

Ea clătină din cap. 


TITI 


350 


TITI 


— Mulţumesc, dar prefer să rămân. 

O prinse de umeri. 

— Te rog, Francesca, nu te împotrivi. Eu ştiu cum să mă 
apăr. Tu n-ai fost antrenată. 

Ea ridică o sprânceană. 

— Nu? Dar ce crezi că ne-au învăţat acolo, în deşert? Să 
croşetăm? 

Afară se auzi un zgomot clar. 

— Repede, şuieră ea. Pe aici! îl luă de mână şi-l trase în 
bucătărie. În grabă, deschise uşile de sub chiuvetă şi 
scoase un sul de pânză de sac. Prinde! spuse ea, 
aruncându-l în braţele lui Patrick. El îl desfăşură şi găsi un 
pistol Beretta. E încărcat, şopti ea. Cincisprezece gloanţe. 

Deja despachetase încă un pistol, pentru ea. 

Uşa de la sufragerie fu spartă cu o bufnitură puternica. 
Prin sticla mată a uşii de la bucătărie, Patrick văzu silueta 
unui bărbat mişcându-se prin cameră. Patrick întinse mâna 
spre clanţă. Era pe punctul de a o apăsa, când sticla îi 
explodă în faţă, spulberată de o salvă de mitralieră care-i 
trecu chiar pe deasupra capului. Căzu pe spate şi scăpă 
pistolul. Împuşcăturile din sufragerie continuără, secerând 
bucătăria, spărgând farfurii şi pahare, făcând dulapurile 
tăndări. 

Francesca se aruncă la podea, deasupra lui Patrick, şi 
înălţă pistolul cu amândouă mâinile. Capul asasinului era 
vizibil prin gaura din care căzuse sticla. Trase repede, 
înainte ca el să-şi poată schimba unghiul de tragere. 
Glontele sfâşie obrazul acestuia. 

Ea se rostogoli spre uşă, o izbi puternic şi se aruncă 
într-o parte, la adăpostul peretelui. O rafală de împuşcături 
seceră uşa, dincolo de picioarele lui Patrick. Francesca se 
întinse înapoi şi îl trase pe Patrick în afara liniei de tragere, 
la adăpostul peretelui. O a treia rafală de mitralieră făcu 
bucăţi uşa şi mătură podeaua din spatele ei, exact unde ea 
şi Patrick fuseseră cu câteva clipe în urmă. 


TITI 


351 


TITI 


Urmă o pauză, Francesca auzi zgomotul făcut de 
scoaterea unui încărcător. Sări în picioare, tinti prin gaura 
din uşă şi trase o serie de focuri în direcţia din care 
veniseră împuşcăturile. Se auzi un urlet, urmat de o 
bufnitură puternică. 

Cineva strigă dintr-un dormitor. 

— Paolo! Che succede? 

— Repede! Francesca îl ajută pe Patrick să se scoale în 
picioare. Sângele îi şiroia pe faţă. Eşti teafăr? Poţi să vezi? 

El încuviinţă din cap. 

— Sunt bine. Nu... grav rănit. Doar tăiat. 

— Hai să ieşim de aici, zise ea. p 

Pistolul lui se afla pe podea, unde îi scăpase. Il ridică şi 
i-l întinse. 

Erau pe la jumătatea sufrageriei când al doilea bărbat 
apăra în cadrul uşii. Purta o glugă neagră pe cap şi o puşcă 
de atac Steyr AUG în mâna înmănuşată. Cântări scena 
dintr-o singură privire şi se retrase în spatele uşii. 

Francesca se ascunse la stânga, în spatele unui fotoliu, 
Patrick, la dreapta, răsturnând o măsuţă de cafea pe post 
de baricadă. Omul cu mitraliera deschise focul asupra 
Francescăi. Gloanţele grele de 5,56 mm sfârtecară spătarul 
fotoliului în câteva secunde. Ea trase printr-o latură, dar 
gloanţele ei nimeriră mai sus, făcând ţăndări pragul de sus 
al uşii. 

Patrick zări un al treilea bărbat ieşind din dormitorul de 
lângă scara de incendiu şi pătrunzând în coridor. Trase în el 
cu o jumătate de secundă prea târau. Celălalt trase o a 
doua salvă în fotoliu, obligând-o pe Francesca să se 
rostogolească din spatele lui înspre perete. Atacatorul îi 
văzu mişcarea şi îşi smuci arma, încercând să urmeze 
aceeaşi traiectorie, dar în acel moment Patrick trase prin 
peretele despărțitor extrem de subţire. Se auzi un strigat şi 
bărbatul se prăbuşi în cameră. 

— Fii atentă, Francesca! Mai e unul pe coridor! 


TITI 


352 


TITI 


Al treilea individ dispăruse. Dar ştiau că, dacă voia să 
tragă, trebuia să vină la uşă. Alergară lângă perete, de o 
parte şi de alta a uşii, şi se lipiră de el. 

Patrick văzu o mână apărând de după tocul uşii şi zări 
ceva zburând prin aer. Câteva secunde mai târziu văzu o 
lumină orbitoare, însoţită de o explozie puternică. Se 
clătină, îşi astupă urechile cu mâinile şi scăpă pistolul pe 
podea. Francesca ţipă, trăgând la întâmplare. Urmă o a 
doua grenadă, care o izbi de perete. 

Patrick încercă să se împotrivească ameţelii şi se ridică 
în genunchi. Nu putea să-şi dea seama unde era sus şi unde 
era jos. 

Încăperea parcă pulsa, se învârtea şi clocotea în valuri 
lungi, rotitoare. Nu vedea şi nu auzea. Întinse mâna în 
căutarea unui sprijin. Simţi o mână, ceva îl susţinu. Apoi 
mâna dispăru şi el se prăbuşi ca un bolovan într-o fântână 
fără gură şi fără fund, cu pereţii din cea mai neagră noapte. 


353 


CINCIZECI ŞI DOI 


Nimeni nu veni să ia cadavrul lui Dermot O'Malley. Nici 
lui Fischer, nici lui Fazzini nu părea să le pese. Şezură şi 
discutară probleme personale: prima comuniune a unei 
nepoate, boala unui prieten comun, cât de greu puteau 
face rost de vin franțuzesc prin Anonna, comisarul 
Vaticanului. Din când în când, unul sau altul îi arunca câte o 
privire lui Assefa, întorcându-se în clipa următoare la 
discuţie, nepăsători de prezenta lui. El rămase nemişcat, 
visând la Abisinia, unde se construiau biserici sub pământ, 
iar preoţii se îmbrăcau în veşminte de un alb imaculat. 
Câteodată simţea o senzaţie de greață. 

În cele din urmă, Fazzini se ridică şi-i strânse mâna lui 
Fischer. 

— iți mulţumesc pentru tot ce ai făcut, John. O să trimit 
pe cineva la noapte să ia acest obiect de aici. Cred că ar fi 
bine să nu ne mai vedem până la Conclav. Dar, dacă apare 
vreo complicaţie serioasă, ai grijă să mă anunţi. După ziua 
de mâine nu va mai conta atât de mult. 

— Eşti sigur că totul va merge conform planului la 
Conclav? Dacă nu-l aleg pe Migliau, va trebui să o luăm de 
la capăt. 

Fazzini clătină din cap. 

— Chiar dacă actualul papă ar muri de moarte naturală, 
tot Migliau ar fi succesorul lui. După ziua de mâine, nu va 
mai fi nici o îndoială. Ai încredere în mine. Când a regăsit 
mormântul, după ce fusese pierdut atâta timp, a fost un 
semn. Poţi să fii sigur. Va fi un mare papă. Primul din 
rândurile noastre. Primul dintr-o nouă linie. Secretarul de 
TITI 


354 


5 TITI III 


stat se întoarse să plece. Părinte Makonnen, zise el, cred că 
sunteţi în sarcina mea. Cardinalul Fischer are destulă 
curăţenie de făcut pe aici. Cred că ar fi mai bine să veniţi cu 
mine. Sunteţi aşteptat la ceremonia de mâine dimineaţă. 
Va trebui să fiţi îmbrăcat mai adecvat decât acum. 

Assefa se ridică mecanic, fără să înţeleagă. Fazzini îl 
conduse la uşă. Afară stătea un preot înarmat cu un mic 
Uzi. Ca refrenul unui cântec, vorbele lui O'Malley îi răsunară 
în minte: Peste o sută de Morți au fost aduşi în Italia din 
Egipt. 

Merseră pe jos de la Palatul Guvernatorului, pe Via delle 
Fondamente, spre Palatul Apostolic, unde îşi avea sediul 
Secretariatul de Stat. Bătrânul cardinal merse alături de 
Assefa, iar preotul la câţiva paşi în urma lor. Assefa se 
întrebă dacă omul ar fi tras într-adevăr, dacă ar fi încercat 
să scape. Observase că pistolul era echipat cu surdină. 

— Îmi pare rău că ai fost târât în povestea asta fără nici 
o vină, părinte, spuse Fazzini. Te aştepta o carieră foarte 
promițătoare. M-am uitat prin dosarul tău, înţelegi. Te-ai 
descurcat foarte bine pentru un... negru. Am reuşit să fac 
ordine la Dublin. Mă tem că ai lăsat o harababură cam mare 
acolo. Mare păcat de Diotavelli. Am avut ceva probleme din 
cauza lui. Am dat toată vina pe IRA, bineînţeles. E foarte 
convenabil să ai la îndemână un grup terorist activ pe care 
să arunci vina. Acum, fireşte, nu se mai pune problema să 
te întorci acolo. Sau în orice altă parte. Ştii prea multe. Ai 
devenit un pericol. Până acum n-am reuşit să găsim vreo 
explicaţie rezonabilă privind dispariţia ta. S-a presupus că 
ai fost răpit de IRA, dar povestea începe să scârţâie puţin. 
Dacă ţi s-ar fi descoperit cadavrul în Irlanda, presupunerea 
ar fi fost confirmată, dar după ziua de mâine ar fi destul de 
dificil să te ducem până acolo. Poţi să-ţi imaginezi în ce 
stare vor fi liniile aeriene şi securitatea de la graniţă de 
astăzi într-o săptămână. Se opri când intrară în Curtea 
Sentinal. Aşa că, reluă el, cel mai simplu ar fi să apari 


TITI 


355 


TITI 


mâine la audienţă. Eu voi lămuri că ai fost implicat în nişte 
negocieri confidenţiale de ultimă oră şi că am preferat ca 
prezenţa ta la Roma să rămână secretă. 

Fireşte, nu vei avea nici timpul, nici ocazia de a face 
scandal. In toata agitația de mâine, va fi floare la ureche să 
te lichidăm. Cardinalul Fischer mi-a spus că ai fost foarte 
aproape de a-ţi da seama ce se va întâmpla. Felicitările 
mele. 

Assefa se întoarse spre el. j 

— Şi ce se va întâmpla. exact? Il veţi ucide pe Sfântul 
Părinte. Şi pe copii o dată cu el. Sunteţi cardinal, aţi depus 
jurăminte sacre. Nu vă înțeleg. 

Fazzini îşi desfăcu larg braţele. 

— De ce m-ai înţelege? Nu ai nici cea mai mica bază de 
la care să începi să-mi înţelegi acţiunile. Foarte puţini au. 
Nimic din tot ce fac nu fac pentru voi; dimpotrivă. Un preot 
negru e, după părerea mea, aproape o contradicţie în 
termeni. Poate nu în totalitate. Oamenii ca tine îşi au rostul 
lor. lisus a murit pentru toată lumea. Dar locul vostru nu e 
aici, la Vatican. Rolul vostru e de a sluji, nu de a conduce. 
Se opri din mers. Îşi ridică vocea, în liniştea din jur. Există 
episcopi negri, chiar şi cardinali. Cât timp va trece până 
când unul dintre ei va fi ales papa? Şi acum oamenii spun 
că femeile ar trebui să ajungă şi ele preoţi. Ce urmează? 
Negresele? Târfele? Hermafrodiţii? Pe urmă spun că preoţii 
ar trebui să se căsătorească. Unde se va sfârşi totul? Se vor 
căsători între ei şi vor sluji împreună, soţi şi soţii, la altar? 
Copiii le vor fi acoliţi? In America, homosexualii au un fel de 
căsătorie. Se vor căsători bărbaţii unii cu alţii şi vor sluji ca 
preoţi, împreună, unul ţinând potirul şi celălalt prescura? 
Acum ni se spune că Mahomed a fost un geniu religios şi că 
islamul e o credinţa inspirată de Dumnezeu. Ce ni se va 
spune mai târziu? Că zeii indieni sunt fraţii lui Dumnezeu? 
Că vrăjitoria şi ocultismul fac parte din planul lui Dumnezeu 


356 


TITI 


si sunt asemenea tainelor Lui? Vor ridica statui lui Baal şi 
Astarte în bisericile noastre? Spune-mi? Unde se vor opri? 

Assefa nu răspunse. La câţiva paşi în spate, preotul 
înarmat îi aştepta răbdător să pornească din nou Assefa 
începu să meargă. 

— V-am întrebat ce se va întâmpla mâine. Am ajuns 
până aici, am dreptul să ştiu. 

— Ce drept? Dreptul unui preot? Crezi că, dacă greşesc, 
în ochii tăi, îţi sunt, într-un fel, inferior. Nu-i nevoie să-mi 
spui, ştiu că asta crezi. Aşa cum ţi-am spus, nu ai pe ce să 
te sprijini ca să mă poţi înţelege. Ai fost crescut în 
sălbăticie; tot ce ştii ai învăţat de la noi. Nu ştii nimic de la 
tine, nu înţelegi nimic prin propriile tale puteri. Crezi că 
frăţia noastră e o aberaţie, o mutilare a credinţei adevărate, 
o creaţie bastardă. Vorbea din nou tare, cu o voce dură, 
iritată. Dar după ce standarde ne judeci? Cine e creştin şi 
cine nu e? Ai tu dreptul de a hotărî? Are Roma acest drept? 
Creştinii Copţi? Grecii? Bisericile indigene din Africa? 
Mormonii? Martorii lui lehova? Noi suntem mai vechi decât 
oricare dintre ei, mai vechi decât Roma, mai vechi decât cei 
mai vechi. Noi avem drepturi. Dreptul de a judeca. Dreptul 
de a condamna. Dreptul de a pedepsi. 

Assefa tremura. Aerul nopţii era rece. 

— Asta vreţi sa faceţi mâine? întrebă el. Să pedepsiri? 

Fazzini făcu o pauză. 

— Da, răspunse el, dacă vrei. E o pedeapsă. E ceea ce 
Părinţii Bisericii numeau exemplum. Vom face un exemplu, 
înaintea oamenilor, din aceşti pâgăni. 

— Ce exemplu? Ce se va întâmpla? 

— Foarte bine,dacă asta te face fericit. Ezită puţin, apoi 
începu. După ce Sfântul Părinte - observi că şi acum 
respect  formalităţile - după ce Sfântul Părinte îi va 
întâmpina pe şefii de state, vor fi aduşi înăuntru copiii. 
Pentru această parte a ceremoniei el va cobori de pe tron 
ca să se plimbe printre orfani, să-i mângâie pe obraz şi să le 


TITI 


357 


TITI 


ofere bomboane. Şi apoi va sosi momentul. Oamenii noştri 
vor veni dinspre Piazza şi vor urca scările până la Sala 
Clementina. Vor fi cincizeci, îmbrăcaţi ca luptătorii 
musulmani pentru libertate. Toţi vorbesc araba, bineînţeles. 
Nu va exista nici o confuzie. Toată lumea îi va lua drept 
extremişti musulmani. Vor fi înarmaţi până în dinţi şi vor 
trage doar pentru a ucide. 

— Nu vor reuşi niciodată să intre, spuse Assefa, deşi nici 
el nu prea credea asta. Garda Elvețiană îi va împiedica. 

Fazzini clătină din cap. 

— Mâine, gărzile de serviciu la Palatul Apostolic vor 
descoperi că au primit gloanţe oarbe în loc de muniţie 
adevărată. Apropo de asta, tu şi prietenul tău, părintele 
O'Malley, ne-aţi făcut un serviciu implicându-l pe colonelul 
Meyer în afacerea asta. Va fi un ţap ispăşitor perfect. Mai 
merseră un timp în linişte. Din curtea San Damaso, luară 
liftul până la etajul al treilea al Palatului Apostolic. Iți vei 
petrece noaptea într-o cameră nu departe de aici, părinte. 
Bernardo o să-ţi dea ceva ca să dormi bine. Te rog să nu-i 
faci probleme. Sunt sigur că îţi vei juca foarte bine rolul 
mâine dimineaţă. 

Assefa se întoarse să plece. Se simţea incapabil să mai 
protesteze. N-avea nici un rost să se împotrivească unei 
asemenea forţe. Inainte de a pleca, se întoarse spre Fazzini. 

— De ce? Pentru ce faceţi toate astea? Ce speraţi să 
îndepliniţi? 

Cardinalul îl fixă cu privirea. Avea aproape o expresie de 
compătimire în ochi. Compătimire amestecată cu dispreţ. 

— Vom îndeplini scopul lui Dumnezeu. Nu aşa cum îl 
vedeţi voi, fireşte. Nu aşa cum îl vede papa. Nu aşa cum îl 
văd hinduşii, musulmanii, budiştii şi toţi ecumeniştii din 
lume. Acum aproape două mii de ani, Dumnezeu a dat 
Romei putere. A lăsat să se întâmple acest lucru. Le-a 
permis să-l dărâme Templul, să-l împrăştie poporul. Şi apoi 
le-a luat puterea înapoi. De data aceasta a dat-o arabilor şi 


TITI 


358 


5 TITI 


apoi turcilor. Acesta a fost coşmarul Lui, înţelegi, coşmarul 
lui Dumnezeu. Toţi profeţii visau un nou Sion, iar El le-a dat 
sânge şi cenuşă. Pentru păcatele lor. Pentru că Lui i-au dat 
sângele porumbeilor şi şi-au păstrat copiii pentru ei. Şi 
tocmai când coşmarul părea să se fi sfârşit, când credeau 
că se treziseră din somn, atunci El i-a păcălit din nou. l-a 
lăsat să creadă că deţin adevărul, când El le ofense numai 
minciuni şi ocolişuri. Jumătăţile de adevăr sunt mai rele 
decât minciunile. Acum îi dau pâine şi vin în loc de sânge. 
l-a lăsat să conducă. In numele lui lisus Hristos, când, de 
fapt, lisus era cu noi, sângerând pentru noi. Războaie, 
inchiziţii, molime - au fost nevoiţi să plătească, vezi, ca să-i 
răscumpere sacrificiul. Se opri şi se apropie de perete. 
Deasupra căminului atârna un crucifix de lemn. ÎI luă din cui 
şi îl ţinu cu amândouă mâinile. Il privi pătrunzător timp de 
jumătate de minut, apoi îl aruncă în flăcări. Dar acum totul 
se va schimba. Ei au avut o şansă. Acum e rândul nostru. 
Noi îi vom oferi sacrificiul pe care îl doreşte. Se întoarse şi 
se uită urât la Assefa. Cardinalul Migliau a fost ales de 
Dumnezeu ca să fie noul Său Mare Preot. Va exista din nou 
un Templu. Şi un altar. Şi un sacrificiu adevărat. Peste 
câteva zile se va ţine un Conclav. In câteva ore se va înălța 
fumul alb. Migliau va fi noul nostru papă. 

— Nu şi dacă Dumnezeu va voi altfel. 

— Dumnezeu nu va voi altfel. Ascultă! După ziua de 
mâine, lumea va fi copleşită de mânie. Vor fi glasuri care 
vor cere o nouă cruciadă. Rusia şi China vor fi uitate. 
Islamul va fi demascat ca adevăratul duşman. lar noul 
nostru papă va fi primul care va cere un război. Poimâine se 
va anunţa că Migliau a fost luat ostatic de catre aceiaşi 
terorişti care au înfăptuit şi masacrul de la Vatican. Viaţa lui 
va fi în primejdie. În fiecare biserică şi catedrală se vor 
spune rugăciuni pentru el. Se vor oficia slujbe speciale. lar 
în timpul Conclavului se va avansa ideea că ar trebui ales 
papă. /n partibus infidelium. Vicarul lui Hristos printre 


TITI 


359 


TITI 


pagini. Va fi ales, să n-ai nici o îndoială. Şi, după câteva zile, 
va urma o acţiune de salvare spectaculoasă. Se va întoarce 
triumfător la Roma şi, în locul iertării, va declanşa a Zecea 
Cruciadă. După exact şapte sute de ani de când ultimul 
avanpost creştin din Ţara Sfântă a căzut în mâna 
sarazinilor. 

In cămin, flăcările strălucitoare începură să devoreze 
crucifixul. 


360 


đa 


CINCIZECI ŞI TREI 


Mirosul îl făcu pe Patrick să-şi recapete cunoştinţa. 
Mirosul sau căldura. Capul îi era ca o minge plină de ciment 
şi închisă ermetic. Prima dată se gândi că era încă în cripta 
de pe San Vitale, apoi îşi aduse aminte de Francesca, de 
venirea la Roma şi de atacul din apartament 

Gemu şi încercă să deschidă ochii. Erau lipicioşi. Ridică 
o mână şi îi atinse uşor. Degetele i se umeziră. În secunda 
următoare tuşi violent şi încerca să se ridice. Plămânii fi 
erau plini de fum şi, oricât ar fi încercat nu găsea aer 
nicăieri. Reuşi sa deschidă ochii o fracțiune de secundă. 
Lumina îl izbi ca un tanc ce intră într-un perete de sticlă. 
Clipi repede. Fumul era gros, acru şi înţepător. 

Camera era plină de fumul negru, dens, străbătut de 
pâlpâiri-le unor flăcări portocalii şi roşii. Mirosea a benzină. 
A benzină şi a fum. De jur-împrejur, flăcările se întindeau cu 
o viteză îngrijorătoare. Picioarele îi era moi ca nişte cârpe; 
era sigur că avea să moară. Se strădui să-şi păstreze ochii 
deschişi atât cât să-şi dea seama unde era. In mod ciudat 
un bec de noapte era încă aprins, strălucind cu trufie doar 
pentru sine, ca şi cum totul în jurul lui ar fi fost normal. 
Fumul şi focul îl dezorientaseră. _ 

Francesca! Unde era Francesca? Işi aminti foarte clar că 
ultima oară o văzuse în celălalt capăt al camerei, unde se 
rostogolise ca să iasă din raza de tragere a celui de-al 
doilea atacator. Cât timp trecuse de la atac? 

încercă să o strige pe nume, dar, în clipa în care 
deschise gura, începu să se sufoce. Cu un geamăt, porni 
târâş într-o direcţie, rugându-se să fie cea bună şi 
încercând să-şi ţină gura cât mai aproape de podea. La 
nivelul ei mai rămăsese exact atâta aer cât să-l ajute să 
supravieţuiască. În spatele lui, auzea sfârâitul flăcărilor care 
alunecau continuu pe deasupra pânzelor şi lemnului. Işi 


TITI 


361 


TITI 


simţea capul desprins de trup şi învârtit prin cameră, ca şi 
cum ar fi fost legat cu un elastic. 

Între el şi uşă nu era decât o masă de flăcări care 
creştea. În dreapta, singura fereastră care dădea în stradă 
era închisă cu gratii de fier, groase de jumătate de ţol. 
Apartamentul se transformase într-o capcană fără scăpare. 

Prin bucătărie nu se putea ieşi: singura ei fereastră era 
la o înălţime de zece picioare şi era atât de mică, încât abia 
puteai să scuipi prin ea. Nu exista nici o ieşire. 

Atinse cu degetele ceva moale. Apăsă mai tare şi lucrul 
se mişcă. 

— Fran... cesca.. Tu... esti? tuşi el. 

După o scurtă tăcere, o voce răguşită îi răspunse din 
întuneric. 

— Si... Patrick,.. Ce s-a întâmplat? 

— O grenadă cu gaze lacrimogene... apoi... benzină... 
Au vrut... să pară un accident.. Nu vorbi... Trebuie... să 
încerc... 

O apucă de braţ şi o ajută să se ridice în genunchi. 
Traseră aer cât putură în plămâni, apoi porniră înainte, 
împleticindu-se. Flăcările luaseră totul în stăpânire acum; 
se înălţau, cădeau şi se răsuceau într-un balet înfricoşător 
de lumină şi întuneric. 

Francesca simţi că-şi pierde răsuflarea, iar căldura se 
înfăşura în jurul ei, avidă de came. Capul îi pulsa de durere, 
iar inima îi bătea în piept ca un coşmar care încerca să se 
elibereze din ghearele somnului. 

Părea o adevărată nebunie să înainteze, dar nu aveau 
de ales. Trebuia să intre în miezul focului, dacă voiau să 
scape din el. 

— Fugi! striga Patrick, luând-o de braţ. 

Merseră mai departe, clătinându-se, lîn direcţia în care 
trebuia să fie uşa. 


362 


5 TITI 


Francesca îşi agăţă un picior în ceva. Căzu înainte, 
rostogolindu-se, şi-l trase pe Patrick după ea. Se 
împiedicase de trupul celui pe care îl împuşcase. 

Patrick simţi cum fumul îi invada plămânii. Pielea mai 
avea puţin şi îi lua foc. O ridică pe Francesca în genunchi şi 
o împinse înainte, spre uşă. Un val de fum îi pătrunse în 
gură şi în ochi, înecându-l şi orbindu-l. Unde Dumnezeu era 
uşa? 

Cu un efort, începură din nou să înainteze, cât puteau 
de aplecaţi, pentru a respira puţinul aer care mai rămăsese 
prins sub rotocoalele de fum. Patrick ştia că nu mai puteau 
fi decât câteva secunde până când aveau sa se 
prăbuşească, iar uşa putea fi, foarte bine, la câteva mile 
depărtare, nevăzută şi imposibil de atins în beznă. 

Deodată, ajunseră. Cel care dăduse foc camerei 
închisese şi uşa după el. Acum era o masă de flăcări. 
Patrick ridică piciorul şi o lovi tare, făcându-i tocul praf. Uşa 
se desprinse şi căzu în afară, în hol. 

In spatele lor, sticla de la geamuri se sparse, lăsând să 
pătrundă un val de oxigen, şi camera explodă cu o violenţă 
incredibilă. 

Coridorul era un infern. Pereţii erau acoperiţi cu lemn, 
nu cu ipsos, şi pe toată lungimea lor, flăcările se sfâşiau 
una pe alta ca nişte fiare, sărind şi mârâind. 

Nu aveau timp să stea pe gânduri. Nu aveau de ales. Nu 
mai erau decât văpăile şi o ultimă şansă de a trăi. 

— Fugi! hârâi el. 

Pătrunseră, împleticindu-se, în iad. Hainele le luară foc, 
iar ei ardeau şi înotau asemenea unor peşti orbi, înnebuniţi, 
în oceanul de flăcări. 

Uşa din faţa fusese lăsată deschisă. Pe aici intra 
oxigenul care alimenta focul. leşiră, clătinându-se, pe 
palier, în timp ce braţele li se agitau disperate pentru a 
stinge flăcările. Patrick căzu la podea, tuşind şi trăgând 


363 


TITI 


adânc aer în plămâni. Francesca se prăbuşi lângă el, cu 
respiraţia întretăiată, şi vomită. 

Patrick se rostogoli spre balustradă. Trebuia să se 
îndepărteze de apartament înainte ca incendiul să cuprindă 
totul. Cu un efort, se ridică în genunchi. Deschise ochii. La 
mai puţin de un iard, un bărbat stătea cu picioarele 
depărtate şi se uita fix la el. 


364 


CINCIZECI ŞI PATRU 


La început crezu că ajunsese din nou la spitalul din 
Veneţia. Aceleaşi sunete, aceleaşi culori, un chip aplecat 
deasupra lui. Apoi văzu bandajele. Focul nu fusese un vis 
sau o halucinație. 

— Unde sunt? întreba el rugător. 

— La San Giovanni, răspunse o voce de femeie. 
L'Ospedale San Giovanni, lângă San Giovanni, în Laterano. 
Sunteţi la urgentă. Aţi fost adus aici acum câteva ore, în 
urma unui incendiu. Nu vă faceţi griji, nu sunteţi grav rănit. 
Aveţi doar câteva arsuri. Se spune ca aţi scăpat printr-o 
minune. 

— Francesca... 

Incerca să se ridice, dar o mână fermă îl împinse la loc 
în pat 

— Staţi liniştit. O femeie a fost adusaă împreună cu 
dumneavoastră. O să se facă bine. Nu vă faceţi nici o 
problemă, încercaţi să dormiţi puţin. 

— Câte ceasul? 

— Nu vă gândiţi la ceas acum. De somn aveţi nevoie. 

— Nu, nu înţelegeţi. E important Va rog, cât e ceasul? 

— E şapte şi jumătate. 

— Dimineaţa? E dimineaţă? 

— Bineînţeles. V-am spus că aţi fost adus aici doar cu 
câteva ore în urmă. 

— Unde e? Francesca... femeia pe care au adus-o 
împreună cu mine? 

— O veţi vedea mai târziu. La prânz. Puteţi s-o vedeţi la 
prânz. 
TITI 


365 


5 TITI 


— Nu, e prea târziu! 

Încercă din nou să se ridice. Acum vedea limpede. Se 
afla într-o rezervă cu draperii, pe un pat înconjurat de 
suporturi pentru perfuzii şi alte instrumente de urgenţă. 
Sora medicală era în stânga lui, o femeie de aproximativ 
patruzeci de ani. Aceasta se întinse şi îl obligă din nou să se 
culce. 

— Încercaţi să nu vă agitaţi. Soţia dumneavoastră e în 
rezerva alăturată. Mai târziu veţi fi amândoi transferați 
într-un salon, când vine schimbul de după-amiază. 

Se lăsa epuizat pe spate. Deasupra lui, lumini puternice 
îi înţepau ochii. Două ore si jumătate. Trebuia să afle ce se 
întâmpla. 

— Vă rog, spuse el. Trebuie să dau un telefon. E extrem 
de important 

Sora şovăi, apoi încuviinţă din cap. 

— Bine. O să pun pe cineva să aducă un scaun cu rotile. 

— Picioarele mele...? 

— Picioarele dumneavoastră n-au nimic. Dar nu vreau 
să mergeţi pe jos ca să obosiţi. Aşteptaţi puţin. 

Trebuia să vorbească cu O'Malley. Preotul avusese de 
gând să rămână la Vatican până când avea să se 
încredinţeze că nu mai era nici un pericol. Poate încercase 
să sune din nou seara, dar fără răspuns. De ce nu venise la 
apartament? Cineva de acolo l-ar fi îndrumat, cu siguranţă, 
la spital. Şi Roberto? El nici măcar nu luase legătura cu ei. 
Patrick simţi cum îl cuprinde teama ca o gheară. 

Un infirmier veni cu un scaun cu rotile şi îl ajută să se 
aşeze în el. 

— Puteţi să mă duceţi în rezerva de alături, vă rog? 
Soţia mea este acolo. Trebuie să vorbesc cu ea 

— Îmi pare rău, mi s-a spus să vă duc la telefon. 

— La naiba, nu pot să dau telefon fără număr. Ea îl ştie. 
Trebuie să vorbesc cu ea 


366 


TITI 


— Numai dacă e trează. Infirmierul trase puţin draperia 
de la rezerva Francescăi. Şedea proptită în pat, cu ochii 
deschişi. Bine, puteţi să intraţi. Dar numai un moment, fiţi 
atent altfel dau de necaz. 

— Patrick! Francesca se ridică mai sus. O luă de mână şi 
o strânse, făcând-o să tresară. Imi pare râu, Patrick, a fost 
puţin arsă. Incă mă doare. 

— lartă-mă. 

— Ce cauţi într-un scaun cu rotile? Nu eşti...? 

— Nu. Puteam să merg dacă voiam. Regulamentul 
spitalului. Ascultă, Francesca, e şapte şi jumătate. Dacă 
Dermot n-a reuşit să-l convingă pe acest cardinal de 
existenţa complotului, e prea târziu ca să-l mai împiedicăm. 

— M-am gândit și eu la asta. Abia acum o jumătate de 
oră m-am trezit Mi-au spus că tu încă dormi, că nu trebuie 
să fii deranjat. Dermot ar fi trebuit să ajungă aici. Sau 
Roberto. Sunt îngrijorată, Patrick. Cred că s-a întâmplat 
ceva. 

— Vreau să telefonez la Vatican, să vorbesc cu cel pe 
care s-au dus să-l vadă. Cardinalul. Cum îl cheamă? 

Ea se gândi un moment 

— E american. De aceea Dermot are încredere în el îl 
cheamă Fischer. Cardinalul Fischer. 

— Se scrie ca în engleză sau... 

Patrick strânse marginea scaunului. 

— Ce s-a întâmplat Patrick? E vreo...? 

— O, Doamne! Nu i-am spus lui O'Malley. Pescarul. 
Assefa probabil ca nu şi-a dat seama, engleza nu e limba lui 
maternă. 

Ea îl luă de mână, ignorând durerea. 

— Ce e, Patrick? Ce s-a întâmplat? El îi povesti. Ea 
închise ochii pentru a suporta durerea. Nu putem fi siguri. 
Poate e o coincidenţă. 

El clătină din cap. 


367 


TITI 


— Nu putem să riscăm. Dar Roberto? Dacă O'Malley n-a 
sunat acum se vor deschide scrisorile. Putem să-l 
contactăm pe Roberto? Acasă? La birou? Ştii numerele de 
telefon? 

Francesca le recită din memorie. 

Patrick îl chemă pe infirmier şi-i ceru să-l împingă pe 
coridor, unde erau telefoanele publice. Infirmierul îi făcu 
rost de un pumn de gettoni şi-l lăsă singur pentru a suna. 

La apartamentul lui Roberto nu răspunse nimeni. 
Încerca numărul de la birou. Când era pe punctul de a 
renunţa şi acolo, o voce masculină răspunse. 

— Pronto. 

— Pronto. Aş vrea să vorbesc cu Roberto Quadri, vă rog. 

— Cine îl caută? 

— Un prieten. Trebuie să vorbesc urgent cu el. Ştiţi 
unde se află? 

— Îmi pare rău, signor Quadri a murit azi-noapte într-un 
accident de maşină, pe Via del Corso. Imi pare foarte rău. A 
fost dus la spitalul San Giovanni. Cred că cei de acolo vă 
pot da mai multe amănunte. 

Patrick închise telefonul. Se holbă la receptor câteva 
secunde, apoi se ridică în picioare. Infirmierul se repezi la 
el. 

— Signore, nu cred că... 

Patrick îi împinse din drum. Fugi înapoi la rezerva în 
care îl aştepta Francesca. 

— Grăbeşte-te, zise el. Găseşte nişte haine. Trebuie si 
ieşim de aici. Trebuie să-i oprim noi înşine. 

Asistenta care fusese mai devreme la Patrick apăru în 
fugă, urmată de un bărbat în halat alb. 

— Ce înseamnă asta? V-am spus să staţi în pat! Ce vreţi 
sa... 

Patrick o dădu la o parte şi veni în faţa doctorului. Era 
tânăr, probabil în primul an de practică medicală, şi arăta 
ca ş: cum ar fi avut o noapte foarte grea. 


TITI 


368 


5 TITI 


— Vă rog să nu vă opuneţi, spuse Patrick. Eu şi această 
femeie ne externăm. Îmi asum întreaga responsabilitate, 
înţelegeţi? 

— Dar nu puteţi... 

— E o urgentă, pricepeţi? N-am timp de discuţii. 

Alergă în rezerva sa şi deschise dulăpiorul de lângă pat. 
Îşi găsi hainele într-o stare foarte puţin adecvată pentru 
purtat. Erau arse, ude şi acoperite de diverse pete cu 
aspect neplăcut. Îşi smulse halatul pe care îi purtase şi-şi 
îmbrăcă pantalonii şi cămaşa. 

— Vă rog, signore, nu sunteţi suficient de refăcut ca să 
plecaţi! 

Asistenta era hotărâtă să-şi exercite autoritatea. 

— Vaffanculo! o repezi Patrick. 

Îşi trase pantalonii şi se întoarse la Francesca. Arăta la 
fel de rău ca şi el. Se întrebă cât de departe aveau să 
ajungă înainte ca politia să pună mâna pe ei. 

— Inainte de a pleca, zise el, trebuie să-ţi spun ceva 

— Despre Roberto? 

El încuviinţă. 

— Mai bine stai jos, o îndemnă el. 


Găsiră un taxi la poarta spitalului, pe Via dei Quattro 
Coronati. Şoferul se uită de două ori la ei, dar ridică din 
umeri. Pe scările spitalelor puteai vedea multe ciudăţenii. 

Francesca îi spuse să-i ducă direct pe Via della Rotonda, 
lângă Pantheon, unde era situat apartamentul lui Roberto. 
Suportase curios de bine vestea morţii lui. Poate că sfârşitul 
acesta brusc i se părea mai bun decât moartea lentă pe 
care o suferea de atâta timp. Lacrimile pe care le-ar fi putut 
vărsa trebuiau să mai aştepte. 

Avea o cheie cu care intrară în clădire şi alta de la 
apartamentul însuşi. 

Cineva ajunsese acolo înaintea lor. Apartamentul fusese 
răvăşit complet în biroul lui Quadri, hârtiile erau împrăştiate 


TITI 


369 


TITI 


peste tot. Dulapurile pentru dosare erau deschise şi 
conţinutul lor golit. Cutiile goale fuseseră îngrămădite 
într-un colţ. Frăția voia să se asigure că nu mai rămânea 
nimic care să o pună în primejdie. 

Francesca se năpusti din birou în bucătărie. Patrick o 
urmă. Podeaua era plină de farfurii sparte şi borcane goale. 
Ea îşi croi drum printre ele până la chiuvetă şi băgă mâna în 
interiorul dulapului de dedesubt Lipite de partea de sus a 
dulapului, ca si în apartamentul ei, erau două pistoale 
Beretta. Fără să spună o vorbă, îi înmână unul lui Patrick. 

— Şi acum? întrebă el. 

Se uită la el, apoi la ea însăşi. 

— Nu putem să rămânem în hainele astea, spuse. 
Trebuie să intrăm la Vatican şi nu cred că Garda Elvețiană 
ar lăsa înăuntru pe cineva care arată ca noi. 

Câteva haine de-ale ei mai atârnau încă în fundul 
dulapului lui Roberto. Cât timp se schimbă ea, Patrick se 
duse în baie cu o cămaşă şi un costum. Când terminară, 
arătau încă destul de suspect, dar aveau şanse să treacă de 
o santinelă bănuitoare. 

— Cu ce mergem? 

— Dubiţa e încă parcată pe Via Grotta Pinta. Avem puţin 
de mers pe jos. 

— Şi când ajungem acolo? 

— Ì1 găsim pe Fischer. Sau pe Fazzini. Şi le punem 
pistolul la tâmplă. Tu ce sugerezi? 

El ridică din umeri. 

— Nume, presupun. Dacă am avea timp... 

— Da? 

— L-aş căuta pe Migliau. Spui că el e conducătorul 
Frăției. Asta înseamnă că el e în spatele operaţiunii de 
astăzi. Şi asta înseamnă că trebuie să fie la Roma. N-ar 
avea nici un rost să stea la Veneţia. 

— Are o mulţime de subalterni. 

— In cazul ăsta, de ce a mai dispărut? 


TITI 


370 


TITI 


Ea se încrunta. 

— Da. Ai şi tu dreptate. Dar, cum spuneai, nu mai avem 
timp. 

Revăzu cu ochii minţii ecranul televizorului şi feţele 
copiilor morţi. 

— Nu, răspunse el. Nu mai avem timp. Dar, dacă ai şti 
că e la Roma, unde l-ai căuta? 

Ea ridică din umeri. 

— Peste tot Nu undeva anume. Cei Şapte trăiesc la 
lerusalim acum. Morţii sunt în Egipt 

—Dermot zicea că au adus o sută de Morți. Unde ar 
putea să stea? 

— In diferite case, chiar la hotel. 

— Dar ar trebui să se reunească din când în când, ca să 
fie puşi la curent Ar trebui să aibă un centru. 

Ea se gândi. 

— E posibil ca... 

— Ce anume? 

— Cu câteva secole în urmă, pe la începuturile istoriei 
ei. Frăția avea membri la Roma. Nu mulţi câteva sute, cel 
mult Dar aveau catacombe separate de ceilalţi creştini, 
unde îşi îngropau proprii morţi. În timpul persecuțiilor lui 
Decian, se întruneau acolo, sub pământ 

— Cum se numeau? Aveau vreun nume? 

— Nu cred. Ba nu, greşesc, aveau un nume. Acum îmi 
amintesc. Am fost o dată acolo, în copilărie. Trebuie să fi 
avut vreo zece-unsprezece ani. Mi s-a făcut frică şi n-am 
vrut să rămân înăuntru. Tatăl meu le-a numit Catacombe di 
Pasqua. Catacombele Paştelui. 

Patrick se uită fix la ea. 

— Eşti sigură? Ea încuviinţa din cap. Atunci asta e, 
spuse el. Avea o notă de triumf în voce. Pentru prima oară, 
se gândi el, era cu un pas înaintea duşmanului. Acolo se 
află  Migliau. Nu Catacombele Paştelui, Francesca, ci 
Catacombele Pesach-ului. 


TITI 


371 


CINCIZECI ŞI CINCI 


Îşi croiră cu greutate drum prin traficul aglomerat de 
dimineaţă, strecurându-se cu dubiţa printre maşini şi 
autobuze şi încâlcând toate regulile de circulaţie existente, 
chiar şi în marea lor diversitate italiană. Francesca se 
îndreptă spre sud, pe lângă Colosseum, şi apoi în jos, pe 
Viale delle Terme di Caracalla. Catacombele, ca atâtea 
altele, erau situate pe Via Appia Antica, vechiul drum pe 
care merseseră cândva armatele romane până la Brindisi. 

După Porta San Sebastiano, unde începea Via Appia, 
cea mai mare parte a maşinilor o luă spre oraş, iar ei 
reuşiră să prindă viteză. Şoseaua îngustă u purtă printr-o 
zonă deschisă, mărginită pe ambele părţi de mormintele în 
ruină ale aristocrației romane. 

Patrick se simţi cuprins de un val de tristeţe. Vechile 
morminte, oricât ar fi fost de pompoase, erau la fel de 
dărâmate şi de demne de milă ca şi oasele care se 
odihneau în ele. Îşi aminti de fratele Antonio care se temea 
ca, la înviere, să nu-şi piardă vreo parte din corp din cauza 
vreunui olog. O glumă, desigur, dar adânc înrădăcinată în 
dorinţa noastră de perfecţiune. Dar ce găseşti dacă deschizi 
mormintele? Pu/vis cinis et nihil. Se uită la Francesca. Ea 
fusese îngropată şi se întorsese - în trup, îşi spuse el, nu în 
spirit. Vechiul ei suflet fusese lăsat să putrezească în 
mormânt. 

Cotiră imediat după Catacombele lui Pratextatus, 
intrând pe Via Appia Pignatelli. 

— Vechile catacombe ale evreilor sunt chiar aici, la 
dreapta, spuse ea, arătând cu mâna. Frăția şi le-a clădit pe 
TITI 


372 


5 TITI 


ale ei lângă acestea. Dacă cineva dădea peste ele, putea să 
creadă că erau tot morminte evreieşti şi le lăsa în pace. 
După aproximativ o jumătate de milă, opriră lângă o mică 
fermă. Catacombele sunt sub ferma aceea, spuse ea. 
Proprietarii sunt şi ei membri ai Frăției. S-ar putea să fim 
nevoiţi să intrăm cu forţa. 

Bătură la uşa clădirii principale, o construcție 
dărăpănată care putea părea părăsită, dacă n-ar fi fost 
fumul care ieşea, In rotocoale, din coş. Un bărbat înalt, de 
aproximativ treizeci şi cinci de ani, îmbrăcat într-o cămaşă 
în carouri şi pantaloni reiaţi plini de noroi, apăru în uşă. Le 
aruncă o privire nervoasă şi se pregăti să le trântească uşa 
în nas. 

— Che cacchio desidera? Ce dracu’ vreţi? 

— Mă numesc Maria Contarini. Am un mesaj urgent 
pentru cardinalul Migliau, de la cei Şapte. 

Se încruntă şi îşi mută privirea de la ea la Patrick. 

— Cardinalul Migliau? Cei Şapte? Despre ce vorbiţi? 

Timp de o clipă, Patrick se pleoşti. Se înşelaseră. Apoi 
un alt bărbat ieşi din umbră, în spatele primului. Era mai 
tânăr şi purta haine negre, perfect croite. 

— Ce vor, Carlo? 

— Zice că o cheamă Contarini. Zice că are un mesaj de 
la cei Şapte, pentru cardinalul Migliau. 

Bărbatul mai tânăr păşi în lumină. Era bronzat şi părea 
foarte musculos. 

— Cine sunteţi? întrebă el. 

Părea neliniştit 

— l-am spus prietenului dumneavoastră. Sunt Maria 
Contarini. Am un mesaj pentru cardinal. Un mesaj personal. 
Trebuie să mă duceţi la el. 

— Contarini? De la Veneţia? 

— Da. Ascultaţi, nu am foarte mult timp... 


373 


STITI 


— Suntem în căutarea unei persoane cu numele 
dumneavoastră. Francesca? Aceasta e? Francesca 
Contarini. Arătați... 

Ingheţă când ea îşi scoase Beretta din buzunar şi o 
îndreptă spre fruntea lui. Patrick îi urmă exemplul şi îşi 
scoase propriul pistol, nelăsându-i timp lui Carlo să facă 
vreo mişcare. 

— Incetişor, spuse Francesca. leşi afară şi punecţi 
mâinile pe perete, cât poţi de sus. Şi tu la fel, haide. 

li aduseră afară pe cei doi bărbaţi şi-i proptiră de perete. 
Patrick îl percheziţionă pe cel tânăr şi găsi un Browning 
Hi-Power, într-un toc de pistol atârnat de umăr. Carlo nu era 
înarmat. 

— Câţi mai sunt înăuntru? întrebă Francesca. 

— Du-te naibii! răspunse tânărul. 

— Cine eşti? Cât timp ai fost Mort? 

— Mai puţin decât vei fi tu. 

— Nu te baza pe asta. Se întoarse spre Patrick. Hai să-i 
ducem înăuntru şi să-i legăm. Fii cu ochii pe ei până verific 
în casă. 

Se strecură pe uşă, ghemuindu-se la pământ, cu pistolul 
la îndemână. Casa era cufundată în linişte. Nimeni nu 
încercă să o oprească. Construcţia era o simplă cabană de 
lemn cu un etaj şi şase camere. In mai puţin de un minut, 
Francesca văzu că nu mai era nimeni. 

— E în ordine, strigă ea. Adu-i înăuntru. 

De data aceasta, rămase ea să păzească prizonierii, cât 
timp Patrick căută sfoară într-o magazie de afară. li legară 
pe cei doi bărbaţi spate la spate pe podea, într-o poziţie 
care părea îngrozitor de incomodă. 

— In Egipt te-au învăţat să legi aşa? întrebă Patrick. 

Francesca încuviinţă din cap. 

— Pe lângă croşetat, răspunse ea. 

Intrarea în catacombe se făcea prin magazie. Francesca 
o ţinea minte foarte bine, din prima ei vizită. O trapă 


TITI 


374 


TITI 


îngustă se deschidea deasupra unei scări. Lângă ea, şase 
lămpi cu petrol atârnau în cuie. Luară fiecare câte o lampă 
şi o aprinseră. 

Francesca rămase pe loc în capul scărilor. 

— Ce s-a întâmplat? întreba Patrick. 

Ea se înfioră. 

— Ţi-am spus, nici când eram mică nu puteam suporta 
acest loc. Ştii, cadavrele mai sunt încă acolo jos. Sau ceea 
ce a mai rămas din ele. Mii de firide, o milă sau mai mult de 
tuneluri. Şi doar atâta lumina cât poţi purta singur. 

— Pare un loc minunat pentru a aduce o fată la 
întâlnire. Vrei să intru eu primul? 

Ea încuviinţă din cap. 

— E ciudat, nu-i aşa? zâmbi ea. Eu, o fantomă, mă tem 
de câteva morminte vechi şi mucegăite, iar tu intri înăuntru 
fără nici o grijă. 

— Ce te face să crezi că nu sunt mort de frică? 

— Eşti? 

— Nu, fireşte că nu. Fac asta în fiecare week-end, ca să 
mă distrez. 

— Atunci totul e bine. 

Ţinând lampa într-o mână, îşi trecu picioarele peste 
margine, până deasupra scării, şi începu să coboare. 
Francesca aşteptă până când ajunse cu capul mai jos de 
picioarele ei şi îl urmă cu grijă. 

Scara se termina la o adâncime de aproape patruzeci de 
picioare. Patrick cobori pe ea şi răsuci butonul lămpii pentru 
a mări lumina. Se trezi într-un spaţiu larg, pavat, care se 
sfârşea cu o uşă joasă, monumentală. Pereţii şi mărginite 
uşii erau acoperiţi cu şiruri de motive simbolice: struguri, 
vase cu vin, lotuşi, frunze de acant, păuni, porumbei şi 
îngeri cu aripi moi, albe. 

Francesca veni lângă el, adăugând lumina ei. 

— Ai idee cât se întinde locul acesta? întrebă el. 

Ea clătină din cap. 


TITI 


375 


5 


— Destul de vag. Are mai multe niveluri. Acestea sunt 
împărţite în coridoare cu nişe pentru morţi. Îmi amintesc că 
erau şi morminte mai mari şi capele laterale. Tatăl meu 
mi-a spus că mormintele mai mari conţin sarcofagele unor 
martiri sau ale unora dintre cei Şapte şi dintre Stâlpi, care 
au murit la Roma. 

Patrick îşi scoase pistolul. 

—Ţie îţi las fantomele, spuse el. 

Dar ea nu-i răspunse printr-un zâmbet. 


Întâlniră primele fantome câteva clipe mai târziu, când 
trecură de uşă. Tunelul îngust se lărgea, formând o 
anticameră, în care cei din cortegiu ţinuseră agapa 
funerară. Pereţii erau acoperiţi, din tavan până la podea, cu 
picturi, portrete micuţe, de aproximativ zece țoli pătraţi 
fiecare. Stilul era cel al Egiptului roman, copii ale chipurilor 
pictate pe sarcofagele mumiilor din acea 
perioadă - reprezentări sincere, realiste ale bărbaţilor şi 
femeilor care trăiseră cu optsprezece veacuri în urmă. 
Oriunde se uitau Patrick şi Francesca, ochii lor întâlneau 
privirea fixă a morţilor. Erau familii întregi, însemnate 
printr-un contur de crini sau de lauri, perechi alăturate, 
părinţi, mame, amanți - toţi serioşi şi liniştiţi în moarte. 
Francesca se cutremură şi îi luă pe Patrick de braţ. 

— Uitasem asta, şopti ea. Sunt atât de vii, parcă ne 
acuză. Sau ne aşteaptă să ajungem alături de ei. 

— Dacă nu-l găsim pe Migliau repede, n-or să mai aibă 
mult de aşteptat. Vino, pe aici. 

Din loc în loc, pânze de păianjen atârnau ca flamurile 
zdrenţuite într-o catedrală întunecată. Patrick le simţi 
atingerea pe faţă în timp ce înainta de-a lungul primului 
tunel îngust, strivit între şiruri nesfârşite de lespezi de 
marmură. Unele lespezi căzuseră, descoperind grămăjoare 
patetice de haine şi oase. 


376 


TITI 


La capăt, tunelul se deschidea din nou, 
transformându-se într-o capelă mortuară. Un altar simplu se 
înălța lângă un perete, între două sarcofage identice. 
Deasupra lor pluteau îngeri fără aripi. Chipul lui Hristos, cu 
ochii mari şi cu barbă, privea în jos, un om aflat la limita 
îndumnezeirii, cu mâinile întinse pentru a primi sacrificiul. 
Patrick se cutremură. 

La o distantă de câţiva iarzi se auziră paşi urcând pe o 
scară. Mai întâi apăru o lumină, apoi o voce strigă. 

— Paolo? Che cosa stai facendo? 

Patrick îşi lăsă lampa jos şi o trase înapoi pe Francesca, 
cu spatele lipit de peretele capelei. Lumina şovăi, apoi porni 
în direcţia lor. Un bărbat cu o lampă ca a lor îşi făcu 
apariţia. Patrick sări asupra lui, luându-l absolut prin 
surprindere, şi îl dezechilibra. Omul încercă să strige, dar 
Patrick îi acoperise deja gura cu un braţ, înăbuşindu-i 
strigătul. Lampa îi căzu jos, se sparse şi izbucni în flăcări. 
Francesca veni repede şi le stinse cu picioarele. 

Cu o mişcare degajată, Patrick puse pistolul la tâmpla 
necunoscutului şi îi şuieră la ureche: 

— Dacă scoţi un sunet o să ajungi mort 
de-adevăratelea. Capisce? 

Bărbatul mormăi şi făcu un gest ce păru de încuviinţare. 
Francesca îl controla şi îi luă pistolul. 

— Bine, ascultă, şopti Patrick. Am venit după Migliau 
Vreau să ne duci la el. Ai înţeles? Omul se zbătu, încercând 
să se elibereze. Patrick îşi mari strânsoarea. Incotro? In jos 
pe scări? Necunoscutul îşi smuci capul. Patrick îl lovi şi-l 
împinse spre deschizătura prin care venise. In capul 
scărilor, îşi desfăcu strânsoarea şi luă lampa de la 
Francesca. Coboară câte o treaptă, îi porunci bărbatului. 
Sunt exact în spatele tău. 

Prizonierul păru gata să protesteze, dar se răzgândi. 
Cobori scările de piatră, treaptă cu treaptă Patrick îl urmă 
îndeaproape. 


TITI 


377 


TITI 


Cu zece trepte înainte de capătul scării, omul sări. 
Ateriza dezechilibrat, se împiedică, apoi se ridică în 
picioare. 

— Aiuto! Strigă tare. Astolfo! Alberto! Correte qui 
presto! 

Patrick îl împuşcă exact când începu să alerge, izbindu-l 
de o placă funerara. Urmat îndeaproape de Francesca, 
alergă spre piciorul scării. Nu aveau de ales. Trebuia să 
meargă înainte. Migliau trebuia să fie acolo. Patrick se uită 
la ceas. Era aproape nouă. Mai aveau o oră şi ceva. 

— Patrick, repede, ia hainele lui! Ei nu ştiu cine a tras. 
Acustica e foarte proastă, s-ar putea să nu deosebească o 
voce de alta. Grăbeşte-te! 

— Nici o problemă! strigă Patrick, L-am prins. . 

Apoi se grăbi să facă ce-l sfătuise Francesca. Işi smulse 
de pe el costumul lui Roberto şi îmbrăcă pantalonii 
mortului. Auzi paşi alergând pe coridor, mai departe, apoi 
voci. 

—Nico? Che succede? Tu ai fost? În cine ai tras? 

— Într-un intrus. E în ordine, l-am prins. 

Vocea lui Patrick fu distorsionată şi înăbuşită printre 
morminte. 

Încă departe de ei, apărură lumini. 

— Repede, Patrick! Nu te mai ocupa de pantofi. 

Exact la timp, Patrick îşi trase peste cap puloverul 
necunoscutului. Trecu în spatele Francescăi şi-i puse 
pistolul la tâmplă. Erau trei bărbaţi, toţi purtând lămpi şi 
pistoale. 

— Ce se întâmplă, Nico? Cardinalul e speriat. Cine e 
femeia asta? 

— Acum! şopti Patrick. 

Se mişcară în direcţii opuse, Francesca la stânga, 
Patrick la dreapta şi în acelaşi timp, deschiseră focul, 
trăgând rafală după rafală. Adversarii lor nu avură nici o 
şansă. 


TITI 


378 


TITI 


Străbătură în fugă tunelul, Francesca în fața şi Patrick 
după ea, încurcat de lipsa pantofilor. Deodată, coridorul 
făcu un colţ. O lumină puternică îi întâmpină. Lămpile 
pâlpâiră. Un foc ardea vesel într-an alămar. Flăcările jucau 
pe mozaicurile de aur şi argint. Pe bolta înalta, aruncau 
sclipiri asemenea unor peşti exotici într-un ocean de bronz. 

In mijlocul încăperii, în veşmânt negru tivit cu roşu, un 
bătrân şedea pe un scaun cu spătar înalt Avea hainele 
năclăite de sânge, iar mâinile îi erau purpurii. În mâna 
dreaptă ţinea un cuţit cu lama lungă şi subţire. 


379 


CINCIZECI ŞI ŞASE 


Migliau lăsă cuțitul fără să opună rezistenţă. Era slab şi 
palid, o umbră chinuită şi sfâşiată. Cu douăzeci de ani în 
urmă, în alt mormânt şi în alt întuneric, curmase o viaţă la 
fel de uşor cum un bucătar sparge ouăle. Nu însemnase 
nimic pentru el, în comparaţie cu descoperirea 
extraordinară pe care o făcuse. Acum părea beat, cu 
simţurile amorţite, ca o păpuşă de cârpe. 

Era încă înalt, dar toată vigoarea i se dusese irevocabil. 
Avea obrajii scobiţi şi gâtul subţire. Doar în ochi îi mai 
sclipea vechea mânie, arderile interioare ale unui om aflat 
aproape de sfinţenie sau de nebunie. În spatele lui, pe un 
altar de piatră, trupul sfârtecat al unui copil gol zăcea într-o 
baltă de sânge cald. 

Francesca găsi un cearceaf pe un pat din apropiere, pe 
care dormise, evident, cardinalul. Acoperi copilul cu el şi-l 
cobori de pe altar. Era cald ca o fiinţă adormită, pe care 
numai un vis o despărţea de anii pierduţi. 

— L-am iubit, şopti cardinalul. Patrick se aplecă să-l 
audă. Buzele crăpate i se mişcau în şoaptă. Era fiul meu. 
Mi-au spus că e necesar să am un fiu. Pentru ziua de astăzi, 
ca să fie sacrificiul meu. El a fost greutatea de pe talger. 
Preţul pentru Vicarul lui Hristos. Se uită în jos, la 
grămăjoara înfăşurată în alb pe care Francesca o aşezase 
pe pământ. Mi-au adus o femeie, spuse el. Acum şapte ani. 
Era albă, extraordinar de albă, şi se temea de mine. Nu 
trebuia să se teamă, nu voiam să-i fac nici un rău. Avea 
pielea palidă, nu ca femeile pe care obişnuiam să le visez. 
Acum nu mai visez deloc. A stat cu mine până când a fost 
TITI 


380 


TITI 


evident că purta un copil, apoi au luat-o. Începusem deja să 
o doresc. Dar n-o visez niciodată. L-am botezat pe copil 
Giovanni, după loan Zelotul. L-am ţinut într-o casă de lângă 
palatul patriarhal, unde puteam să-l vizitez în fiecare lună. 
Pe mama lui nu m-au mai lăsat să o văd niciodată. Ce s-a 
întâmplat cu ea? Mai trăieşte? Se opri, furat de o amintire. 
l-am ştiut întotdeauna destinul, dar tot l-am iubit. Mi-au 
spus că asta face parte din preţ, din balanţă. Fără dragoste 
nu poate exista sacrificiu, cel puţin unul care să aibă sens. 
Se uită la ei, pe rând. Curând voi fi papă, spuse el, cu voce 
încă şoptită. El e garanţia mea, pentru că l-am iubit. Dar eu 
nu voi mai avea nici un pic de iubire. Nici pentru 
Dumnezeu, nici pentru omenire. Nu va mai fi nimic de-acum 
decât un sacrificiu continuu. Va fi plată după plată, până 
când fiecare picătură va fi răscumpărată. 

Patrick îl luă pe bătrân de braţ şi-l ridică în picioare. 

— E timpul să mergem, spuse el. 

Nu simţea nimic, nici măcar dispreţ. 

— Dar n-a venit încă vremea Conclavului. 

— Nu va fi nici un Conclav. 

Dar oare aşa era? Dacă nu ajungeau la timp, Biserica 
avea să fie nevoită să-şi aleagă un nou papă. 

— Şi copilul? întrebă Francesca. 

— la-l tu pe Migliau, răspunse el. Eu o să iau copilul. 


Era o cursă contra cronometru acum. Cea mai rea oră, 
din punctul de vedere al circulaţiei, trecuse, oferindu-le o 
şansă din două. Maşinile şi pietonii se dădură la o parte din 
calea lor. O dată ajunşi în oraş, Francesca o luă pe un 
traseu ocolit, pe străzile laterale, evitând bulevardele largi 
pe care le ştia aglomerate. Era aproape zece când ajunseră 
la podul Vittorio Emanuele şi se strecurară în şirul de maşini 
care traversau fluviul. 

Traversară piaţa Sfântul Petru şi se opriră la Poarta de 
Bronz care era principala intrare a Vaticanului. In câteva 


TITI 


381 


TITI 


secunde fură înconjurați de membrii Gărzii Elveţiene, 
postați acolo ca forţe suplimentare de securitate pentru 
ceremonia dinăuntru. Formară un cerc în jurul dubiţei şi îşi 
îndreptară armele spre portiere. 

Francesca îşi coborise deja geamul. 

— Repede, spuse ea. In spate e cardinalul Migliau. N-am 
timp să vă explic. Trebuie să-l ducem la audienţă. 

Un sergent îndesat veni lângă ea. 

— Afară! ordonă el, îndreptându-şi arma spre ea. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spuse ea. Uitaţi-vă în 
spate. E Migliau, vă spun eu. Oamenii lui plănuiesc un atac 
împotriva papei. 

—Fiţi cu ochii pe ea, ordonă sergentul la doi dintre 
oamenii săi. Tu şi tu, veniţi cu mine. 

Ocoliră maşina până în spate. Un gardian răsuci 
mânerul şi deschise uşa. Înăuntru, Patrick stătea lângă 
Migliau. Pe podea, copilul mort zăcea înfăşurat în cearceaf. 

— Was zum Teufel...? 

Patrick îşi ridică mâinile în aer şi se târî afară. Doi 
gardieni îl înhăţară şi îl izbiră de partea laterală a maşinii. 
Unul îl percheziţiona şi-i luă pistolul. 

Sergentul se uită cu atenţie la Migliau. 

— Puteţi să vă mişcaţi? întrebă el. 

Credea că sângele era chiar al cardinalului, că fusese 
rănit. Migliau se mişcă asemenea unui somnambul. Se târî 
încet până la uşă, unde îl sprijini un gardian. Sergentul îl 
scrută mai atent. 

— Mein Gott, şopti el. 

In cursul ultimei săptămâni circulaseră fotografii ale lui 
Migliau peste tot prin sediul lor. 

— Nu e rănit spuse Patrick. Nu e sângele lui dacă vă 
uitaţi sub cearceaful acesta, o să vedeţi de unde vine 
sângele. 

Un gardian intră în maşină şi ridică un colţ al 
cearceafului. O clipă mai târziu, se repezi afară, vomMnd. 


TITI 


382 


TITI 


— Ce naiba se întâmplă? întrebă poruncitor sergentul, 
înşfâcându-l violent pe Patrick. 

Acesta purta încă pantalonii şi puloverul pe care le 
îmbrăcase în catacombe. 

— Ascultaţi-mă bine, răspunse Patrick. Nu e timp ca să 
mai repet. Cardinalul Migliau e vinovat pentru ceea... cea 
văzut omul dumneavoastră înăuntru. N-avem timp de 
explicaţii. Va trebui să mă credeţi pe cuvânt. Oamenii care 
lucrează pentru el pun la cale un atac în timpul audienței 
de astăzi. Vor să-l ucidă pe papă şi pe copiii care vor fi cu 
el. Confuzia din ochii sergentului era evidentă, dacă nu mă 
credeţi, insistă Patrick, papa va muri, alături de o mulţime 
de copii nevinovaţi. Vreţi să aveţi aşa ceva pe conştiinţă? 

— Ce doriţi să facem noi? 

— Duceţi-ne la recepţie. E singura cale, vă rog să mă 
credeţi, e vorba de o chestiune de minute. Nu ştiu exact 
când va începe atacul sau de unde va veni. Ar fi bine să 
chemaţi întăriri. Chemaţi serviciile de securitate italiene. 
Dar, pentru numele lui Dumnezeu, grăbiţi-vă. 

Sergentul era un om inteligent. Fusese deja tulburat în 
dimineaţa aceea, când se raportase dispariţia colonelului 
Meyer. Dacă bărbatul şi femeia aceasta erau implicaţi în 
vreun complot, era foarte puţin probabil să apară în felul 
acesta şi să-i avertizeze dinainte. Doar dacă nu era o 
capcană. Scoase un telefon portabil din buzunar şi apăsă un 
buton. 

— Domnul căpitan Luft? Sunt sergentul Genscher de la 
poartă. Avem o situaţie urgentă. Aş vrea să veniţi aici 
imediat. 

O voce răspunse scurt. Genscher îşi puse telefonul la 
loc. Se întoarse spre Migliau şi îl prinse de umeri. 

— Eminenţa, e adevărat? E adevărat ce zice omul 
acesta? 

Migliau se holbă la el, ca şi cum ar fi fost incapabil să 
înţeleagă. In cele din uimă, începu să vorbească nedesluşit. 


TITI 


383 


5 TITI 


— Adevărul? Eu sunt adevărul. Acesta e destinul meu. În 
curând mă vor numi papă. Va arde fumul alb si va veni 
vremea sângelui. L-am iubit - asta nu reuşesc să înţeleg. 
Nu plănuisem să-l iubesc. 

Genscher clătină din cap. Pentru prima oară în cariera 
lui, era cu adevărat speriat. 

Câteva secunde mai târziu, un bărbat cu gradul de 
căpitan intră, în goană, pe poartă. Se opri puţin pentru a 
cântări situaţia. Genscher alergă la el. Schimbară câteva 
vorbe, apoi căpitanul Luft veni în locul unde stăteau Patrick 
şi Francesca, unul lângă altul, în spatele maşinii. 

— E adevărat? Vreţi să cred că se pune la cale un 
complot împotriva papei. Ce dovezi aveţi? 

— Pentru Dumnezeu, ripostă Francesca, n-avem timp 
pentru dovezi. Spuneţi-le oamenilor dumneavoastră să se 
pregătească şi chemaţi întăriri. Puteţi să faceţi câte 
anchete doriţi după aceea. 

Luft nu i se opuse. Se întoarse spre Genscher, 

— Faceţi cum spune ea. Transmite-le lui Hofmann şi 
Wegener să-şi aducă oamenii aici imediat. Sună la sediul 
Carabinierilor şi spune-i colonelului Salvi că am nevoie de 
ajutor urgent. Genscher salută şi plecă. Voi doi, zise 
căpitanul către Patrick şi Francesca, veniţi cu mine. 

— Căpitane, imploră Francesca, nu mai e timp. Audienţa 
trebuie oprită. Papa şi toţi ceilalţi trebuie evacuaţi 

— Nu pot să fac asta. Audienţa a început deja. Eu nu am 
autoritatea de a o opri. 

— Dar cine o are? 

— Colonelul Meyer, dar el lipseşte. Şi chiar şi el ar avea 
nevoie de autorizaţia cardinalului Fischer. 

Francesca închise ochii. 

— Cardinalul Fischer e implicat şi el. Trebuie să-l ducem 
pe Migliau la Sfântul Părinte. Trebuie să le producem un 
şoc, ca să evacueze Sala Clementina. Sunt vieţi în joc. 


384 


TITI 


Luft îşi plimba privirea de la ei la Migliau şi înapoi 
Genscher îi spusese că, după părerea lui, Migliau era 
nebun. Nebun şi periculos? Sau înnebunise fiindcă fusese 
luat ostatic? N 

— Foarte bine, răspunse el. lmi voi asuma 
responsabilitatea. Dumnezeu să vă ajute dacă minţiţi. Se 
întoarse spre gărzile care aşteptau lângă dubiţă. Voi veniţi 
cu mine. Mergem să întrerupem o audienţă papală. 


385 


CINCIZECI ŞI ŞAPTE 


Patrick ducea copilul, în timp ce Luft îl escorta pe 
cardinalul Migliau. In Corridore del Bernini zăriră, pentru o 
clipă, impunătoarea scară Regia, înainte de a coti la 
dreapta, spre Scala Pia. Gărzile, aliniate de-a lungul scării, îl 
salutară pe căpitan, dar chipurile lor trădau uimirea. 

La capătul scărilor, Luft şovăi înaintea uşilor Sălii 
Clementina. 

— E ultima voastră şansă, spuse el. După ce deschid 
uşa asta, nu mai există cale de întoarcere. 

— Dacă nu intrăm, spuse cu convingere Patrick, 
întinzând copilul în fata căpitanului, acesta va fi primul 
dintr-un lung şir de victime. Nu avem de ales. 

Trase cearceaful şi dezvălui copilul dezbrăcat. 

Luft se îndreptă şi deschise uşa. 

Coloane zugrăvite în roşu şi negru se înălţau spre bolta 
tavanului pictat, pe care chipuri ale Justiţiei şi Religiei 
sprijineau un univers guvernat de ordine şi iubire. În 
cerurile vopsite, se roteau, într-un dans cosmic, îngeri şi 
heruvimi. Lumină şi armonie, o lume neschimbătoare, 
arhetipuri într-un paradis al încântării eterne. 

Pe podea, o armonie diferită, vanitatea în căutarea 
măririi, bijuterii şi veşminte preţioase care confereau 
simplilor muritori o demnitate divină. Cardinali în mătase 
roşie, episcopi în rase purpurii, preoţi în negru şi, deasupra 
tuturor, în capătul sălii, aşezat pe un tron de aur, papa în 
alb. 

Cardinalul Migliau păşi şovăitor în încăpere. L-a început 
nu-l observă nimeni. Apoi un diplomat aflat în apropierea 
III ——— 


386 


TITI 


uşii îl zări. Patrick intră după el, cu băiatul mort în braţe. O 
tăcere de moarte se lăsă în fundul sălii, pe unde trecură ei, 
şi se propagă până la celălalt capăt. Bărbaţi şi femei se 
dădeau la o parte, făcând loc sinistrei procesiuni să treacă. 
Nimeni nu încercă să-i oprească, nimeni nu rosti un cuvânt. 

Migliau mergea ţeapăn acum, ca şi cum intrarea în sală 
îi oferise noi puteri. Păşi nesprijinit pe lângă şirul de feţe 
înmărmurite, fără să se uite în stânga sau în dreapta, până 
când ajunse, în sfârşit la piciorul tronului papal, ridicat pe 
un podium nu foarte înalt, deasupra mulţimii. 

— Coboară, spuse Migliau cu o voce puţin mai înaltă 
decât o şoaptă. Cei care îi făcuseră loc să treacă se 
înghesuiră acum înainte, ca să-l audă. Coboară, repetă el. 
Acesta e tronul meu. Acelea sunt veşmintele mele. Te 
detronez în numele lui lisus Hristos. 

La început, papa nu reacţionă. Nu înţelegea ce se 
întâmplă. Pe Migliau îl recunoscuse, dar cine erau ceilalţi 
însoțitori? Şi ce era cu copilul acela mort, purtat în urma 
cardinalului? 

Căpitanul Luft făcu un pas înainte. 

— Sanctitatea voastră, îmi cer iertare pentru această 
întrerupere. Nu am timp să vă explic. Trebuie să evacuăm 
sala. Avem motive să credem că se pregăteşte un atentat 

Papa se ridică cu o expresie de groază pe faţă. 

— Nu înţeleg. Intraţi aici în felul acesta. Intrerupeţi o 
audienţă foarte importantă. Doresc să vorbesc cu colonelul 
Meyer. Unde e? Unde e cardinalul Fischer? Au fost 
informaţi? 

— Nu mai e timp, Sanctitatea voastră. Trebuie să 
evacuăm sala. Am dat ordin ca Poarta de Bronz să fie 
închisă. Trebuie să-i ducem pe toţi cât mai departe de Sala 
Clementina, în Appartamento din spate. Cred că sunt multe 
vieţi în joc. vă rog să mă ajutaţi. Sanctitate. Vă implor. 

Papa văzu îngrijorarea de pe chipul lui. Ezită doar o 
secundă, apoi ridică o mână. 


TITI 


387 


TITI 


— Vă rog, strigă el. Vorbea în italiană, simplu şi direct 
cu voce calmă. N-aveţi de ce să intraţi în panică. Tocmai mi 
s-a spus că, pentru siguranţa noastră, Garda Elvețiană 
doreşte să ne mute în apartamentele din spatele acestei 
încăperi. vă rog să le urmaţi sfatul cât puteţi de calm şi de 
repede. 

În acel moment se produse o mişcare în mulţime. O 
siluetă se detaşă din grupul de cardinali care stăteau lângă 
papă. Cardinalul Fazzini alergă înainte, se aruncă la 
picioarele lui Migliau, îi luă mâna şi o duse la buze. Apoi un 
al doilea şi un al treilea cardinal ieşiră în faţă şi 
îngenuncheară înaintea lui Migliau. Un arhiepiscop şi patru 
episcopi îi urmară. 

Patrick lasă jos trupul copilului. Se uita în jur şi văzu 
grupul de orfani care aşteptau să-l cunoască pe papă. Erau 
cu ochii măriţi, unii dintre ei plângând de-a binelea, în timp 
ce câteva călugăriţe vizibil speriate se agitau în jurul lor, 
încercând să restabilească calmul. 

În partea cealaltă, un grup de preoţi înmărmuriseră în 
tăcere. Patrick le aruncă o privire. În fruntea lor stătea 
Assefa. 

— Assefa! 

Patrick alergă spre el. 

Etiopianul nu răspunse. Patrick observă că preoţii care-l 
încadrau îl ţineau de coate ca pentru a-l sprijini să nu cadă. 
Când ajunse lângă el, unul dintre ei îl împinse brutal înapoi. 

Patrick îl lovi cu putere, împingându-l în spate. Acesta 
se clătină, apoi îşi reveni şi se repezi la Patrick. Evitând 
prima lovitură a preotului. Patrick se aruncă asupra lui. Se 
auziră ţipete şi strigăte din mulţimea care se îmbulzea să 
fugă din calea lor. 

— Patrick! Vocea Francescăi răzbătu prin vacarm. Are 
armă! Celălalt! 

Patrick se întoarse şi-l văzu pe al doilea preot ţintind 
spre el. Nu putea face nimic. Sub ochii lui, Assefa îşi repezi 


TITI 


388 


TITI 


braţul în jos şi lovi mâna preotului. Alţi doi preoţi se 
năpustiră şi-l înhăţară pe primul, care tocmai îşi scotea, la 
rândul lui, pistolul. 

În acel moment, de jos se auzi zgomotul unei explozii. 
La mai puţin de o secunda urmă alta şi apoi a treia. 
Spărgeau Poarta de Bronz. Cineva ţipă. Apoi izbucni o 
furtună de glasuri speriate. 

Patrick alergă la Assefa. Etiopianul se prăbuşise. Patrick 
văzu imediat că fusese puternic drogat. 

— Assefa, te simţi bine? Unde e O'Malley? Ce s-a 
întâmplat cu el? 

Assefa se luptă să articuleze cuvintele. 

— 0'... Malley... mort... Fischer... // Pescatore... Patrick 
ascultă... Gărzile... toate gloanţele... oarbe... inutile... 

Patrick se ridică. 

— Francesca, ia pistolul de la celălalt preot. Eu îl iau pe 
acesta. Trebuie să-i spun căpitanului că oamenii lui sunt 
înarmaţi cu gloanţe oarbe. 

Deodată, se auziră împuşcături. Rafale de mitralieră 
răsunară slab de dedesubt De afara veniră strigătele 
Gărzilor Elveţiene care alergau să apere scările. 

— Căpitane, strigă Patrick, alergând spre Luft care 
stătea lângă uşile de la Appartamento. Il apucă pe căpitan 
de braţ. Oamenii dumneavoastră au fost înarmaţi cu 
gloanţe oarbe. 

— Poftim?! 

— Nu ştiu cum. Puteţi să vă încercaţi arma? 

Luft nu spuse nimic. Traversă camera, îşi dădu jos de pe 
umăr arma şi o îndreptă spre perete. Trase o sal-»'a scurtă. 
Pușca răpăi, dar peretele rămase intact. Când se întoarse 
din nou cu faţa spre cameră, tot sângele i se scursese din 
obraji 

— Am eu un pistol, spuse Patrick. Mai are unul şi 
Francesca. Cineva dintre oamenii dumneavoastră are 


389 


TITI 


armele pe care sergentul Genscher ni le-a luat la poartă. 
Asta înseamnă patru. 

— Patru pistoale împotriva câtor arme de asalt? Va fi un 
masacru. 

—Puneţi-vă oamenii să ridice o baricadă la uşile 
principale! zise Patrick. 

Căpitanul încuviinţă şi dădu ordinele. În pofida a tot ce 
se întâmpla, reuşea să nu-şi piardă cumpătul. Un grup de 
preoţi alergă să le dea o mână de ajutor Gărzilor. 

O mână de prelați se adunaseră în jurul papei; grupul îşi 
croia drum spre uşile din spate, care dădeau spre o suită de 
camere. Alţii îi conduceau pe orfani. In spaţiul din faţa 
podiumului papal, se formase alt grup de clerici, care 
treceau pe rând să-i sărute mâna lui Migliau. 

Deodată, o siluetă se desprinse din grupul iniţial de 
cardinali, care fusese spart de Fazzini. Aceasta îşi croi drum 
spre cercul de demnitari din jurul papei. Căpitanul Luft îl 
zări şi păşi în faţă. 

— Cardinale Fischer! Toată dimineaţa am încercat să vă 
găsesc. Colonelul Meyer a dispărut. Avem nevoie de... 

Fischer se întoarse. În timpul mişcării, Patrick îi zări 
chipul şi i se păru că îl văzuse printre pozele din albumul 
găsit de Assefa la Dublin. Privirea din ochii cardinalului era 
complexă: triumf amestecat cu îndoiala, încredere cu 
teamă. Când căpitanul Gărzii Elveţiene făcu încă un pas în 
direcţia lui, se întoarse şi îşi strecură mâna în interiorul 
veşmintelor. Când o scoase, avea în ea un mic revolver. Il 
ridică, clătină din cap cu un fel de compătimire şi trase de 
două ori. Realitatea brutală a gloanţelor păru să-l ia prin 
surprindere pe Luft. Cu ochii mari, întinse o mână ca într-un 
gest de implorare, se clătină, clipi de câteva ori şi căzu. 

O clipă mai târziu, cardinalul îşi puse arma la loc şi se 
înghesui în foiala de siluete roşii şi purpurii care-l escortau 
pe papă. Patrick ajunse după câteva secunde, dar îl pierdu 
în îmbulzeală, îmbrăcat cum era şi înarmat, părea o 


TITI 


390 


5 


ameninţare mai mare decât Fazzini. Grupul compact se 
strânse şi mai tare. 

— Vă rog, strigă el, trebuie să mă lăsaţi să trec! 

Nici unul dintre cei aflaţi lângă papă nu văzuse ce se 
întâmplase cu căpitanul. Îl recunoscură pe Fischer, ştiau că 
este şeful securităţii Vaticanului şi îi făcură loc să treacă. 

Patrick se vâri în mulţime. Trupurile erau atât de 
înghesuite încât nu îndrăzni să deschidă focul. Îşi croi drum 
cu coatele şi cu pumnii. Nu înţelegea de ce Fischer şi ceilalţi 
prelați pe care îi văzuse riscaseră totul ieşind la lumină 
acum. Dar ştia că, dacă Fischer ajungea la papă, avea să se 
creeze o panică generală. Era posibil să nu reuşească să-i 
scoată pe copii. 

Deodată, se făcu o deschizătură, şi Patrick îl văzu pe 
Fischer. Papa se întorcea la auzul vocii americanului. 
Patrick încercă să spargă ultimul cerc, dar doi preoţi tineri îl 
ţinură pe loc. Fischer era liber acum, la doar câteva picioare 
de ţinta sa. Patrick îl văzu zâmbind, zări răspunsul papei la 
salutul său şi mâna lui Fischer mişcându-se sub veşminte. 

— Opriţi-l! Are un pistol! urlă Patrick. 

Papa privi în jur, apoi înapoi la Fischer, exact când 
acesta îşi scoase pistolul şi-l îndrepta în direcţia lui. 

În acel moment, Patrick înţelese. Fischer şi ceilalţi erau 
nepăsători. Aveau de gând să omoare pe toată lumea. Nu 
trebuia să supravieţuiască nimeni, în afara lor. Il izbi cu 
pumnii pe cel care încerca să-l ţină, apoi se răsuci şi scăpă. 

Fischer trase trei focuri, într-o succesiune rapidă. Primul 
glonte atinse un episcop bătrân care se aruncase în faţa 
papei. Al doilea lovi un cardinal din stânga papei. Al treilea 
îşi nimeri ţinta. 

Urmă o a patra împuşcătură. Fischer se poticni şi din gât 
îi ţâşni sânge. Aproape nimeni nu-i dădu atenţie. Toţi ochii 
erau asupra papei asupra sângelui roşu care se răspândea 
pe veşmântul său alb. 


391 


TITI 


Cineva îl lovi de la spate pe Patrick, îi zbură arma din 
mână şi-l aruncă la podea. 


392 


CINCIZECI ŞI OPT 


De afară se auziră noi împuşcături. Se apropiau. 
Francesca reuşise să pătrundă prin mulţime, la locul unde 
zăcea Patrick. Lumea îşi dăduse deja seama că el încercase 
să-l salveze, nu să-l ucidă pe papă. Îl ajută să se ridice în 
picioare. lângă el, Fischer zăcea mort, cu privirea goală 
fixată asupra figurii Justiţiei de pe tavanul înalt de deasupra 
lui. Patrick se aplecă şi ridică pistolul scăpat de el. Trebuia 
să mai aibă vreo două încărcătoare. 

— Papa, spuse el. Fischer l-a nimerit. 

Un grup de oameni se agita încă în jurul punctului în 
care Patrick îl văzuse ultima oară pe pontif. Un episcop veni 
la ei. 

— Trăieşte, dar e rănit grav. Trebuie să-l ducem la 
spital. 

— Grăbiţi-vă, zise Patrick. Noi facem tot posibilul ca să 
respingem atacul. Vă putem oferi câteva minute, nu mai 
mult. Dincolo de uşa principală, împuşcăturile începuseră 
deja. Patrick se întoarse spre Francesca. Ajută-mă, o rugă. 

Alergară spre Migliau, care stătea înconjurat de discipoli 
Patrick se năpusti în mijlocul cercului şi îl înşfăcă pe bătrân. 
Un cardinal încercă să-l împiedice, dar Patrick îl trânti jos. 
Francesca îl acoperi pe Patrick cât timp îl târî pe Migliau 
afară din cerc, în mijlocul unui val de proteste. La capătul 
îndepărtat al încăperii, uşile erau sfârtecate de rafalele 
armelor grele. Doi membri ai Gărzii Elveţiene şi o mână de 
preoţi încercau să susţină baricada. 

Patrick îl târî pe Migliau în mijlocul sălii, de unde 
fugiseră toţi diplomaţii şi oficialii Vaticanului. Uşa se îndoi 
TITI 


393 


TITI 


înăuntru, apoi se făcu bucăţi. Cei care o sprijineau fură 
aruncaţi în spate. 

Prin deschizătură năvăliră în cameră siluete îmbrăcate 
în negru. Purtau bărbi, iar în jurul frunţilor aveau bentiţe cu 
sloganuri în arabă. A/ nasr aw al-mawt, Victorie sau Moarte, 
spunea unul. Când pătrunseră în sală, oamenii se 
împrăştiară, trăgând la întâmplare. 

Patrick se aplecă şi îl împuşcă pe primul atacant în 
piept. Acesta muri cu o expresie de mirare şi groază pe 
chip. Francesca trase în bărbatul din spatele lui. Ceilalţi se 
întoarseră, pregătiţi să deschidă focul. 

Patrick rămase drept, cu pistolul la tâmpla lui Migliau. 

— Nu vă apropiaţi! strigă el. 

Teroriştii ezitară. Îl recunoscuseră pe cardinal. Fără el, 
nici victoria, nici moartea nu mai însemnau nimic pentru ei. 
Nebunia are raţiuni pe care o minte limpede nu le poate 
egala. 

Pentru prima oară, Migliau zâmbi. 

— De ce vă temeţi? întrebă el cu o voce blândă, 
aproape imposibil de auzit în vacarm. De ce şovăiţi? 
Moartea mea nu înseamnă nimic. Lăsaţi ca astăzi să fie o zi 
a sacrificiului. Astăzi este ziua Pesach-ului. Babilonul a 
căzut. Fiul meu e mort. Sângele unei lumi întregi va plăti 
pentru el. Dumnezeu vă cere o jertfă. Faceţi-mă pe mine 
jertfa voastră. Aceasta este crucea mea, aici, în camera 
aceasta. 

Ridică o mână şi îi binecuvântă. Patrick începu să-l 
târască încet, cu pistolul lipit de tâmplă, înapoi spre capătul 
sălii. Mai mulţi atacatori se alăturaseră primului grup, toţi 
îmbrăcaţi la fel, purtând bentiţe care le exprimau dorinţa de 
a deveni martiri. După ce trecură pragul, şi aceştia se 
opriră, neştiind ce să facă mai departe. Asta nu făcea parte 
din plan. 

Francesca apăru în spatele lui Patrick. Plecase după 
Fazzini şi acum îl ţinea şi pe el ostatic. 


TITI 


394 


TITI 


— Nu trebuie să vă temeţi, spuse Migliau răguşit, 
zâmbind oamenilor înarmaţi din fata lui. Gândiţi-vă cum 
l-au pus ucenicii lui în mormânt. Gândiţi-vă că i-au ascultat 
strigătele două zile şi două nopţi, până când a tăcut. Ei nu 
s-au temut să facă acest lucru. Nici voi n-ar trebui să vă 
temeţi. Faceţi voia lui Dumnezeu. 

Şeful forţei de atac păru să se hotărască. Fusese învăţat 
să se supună. Îşi ridică puşca şi trase un singur glonte, 
rece, precis, ca un cuţit sacrificial pătrunzând în carnea 
victimei. O fântână de sânge ţâşni strălucitor ca aurul, din 
capul lui Migliau. Jertfa era completă. Vălul Templului 
fusese sfâşiat de sus până jos. Sfinţii aveau să se scoale din 
mormintele lor. 

În secunda următoare, cel care îl împuşcase pe Migliau 
fu aruncat înapoi de o ploaie de gloanţe. Patrick se uită în 
jur. Lângă una din uşile laterale, un trăgător de elită, 
îmbrăcat în uniforma trupelor de luptă a Carabinierilor, îşi 
fixa ţinta. Sergentul Genscher nu pierduse timpul. Alt 
bărbat stătea lângă uşa următoare. Lângă el, un al treilea. 

Patrick privi spre cealaltă parte a sălii. Toate uşile erau 
pline de siluete întunecate. Nu se văzu nici o umbră, nu se 
auzi nici un fâlfâit de aripi; dar îngerul morţii zbura prin 
încăpere. 

O clipă mai subţire decât aerul, atacatorii ezitară, 
văzându-se în mod inexplicabil înconjurați. In secunda 
următoare, rafale de mitralieră răpăiră precis, implacabil, 
constant, în liniştea perfectă. Cei din frunte căzură primii. 
Tovarăşii lor din spate se ghemuiră, trăgând la întâmplare. 
Carabinierii traseră încontinuu. De dedesubt, zgomotul 
împuşcăturilor răsună din nou printre coloanele de 
marmură. Pe dalele reci, pe marmura albă, roz şi roşie, pe 
chipurile sfinţilor şi ale îngerilor, sângele curgea în valuri 
calde, ca sângele porumbeilor pe un vast altar de piatră 
colorată. Sacrificiul era complet. 


395 


CINCIZECI ŞI NOUĂ 


Privi cum fratele Antonio curăța ultimele urme de 
ciment de pe mistrie. Placa era la locul ei, aşa cum fusese 
înainte, cu numele Francescăi, data naşterii ei, data morții. 
Bătrânul se ridică greoi în picioare. 

— E gata, spuse el. 

Patrick încuviinţă. Era gata. Fantoma ei fusese, în 
sfârşit, lăsată să se odihnească. O rază de soare căzu pe 
numele ei. Nu erau nici flori, nici fotografii. 

leşi din criptă în lumina soarelui de martie. Mai era puţin 
până la Paşte. Bisericile aveau să se umple de flori albe. 
Preoţii aveau să predice despre moarte şi înviere. „Eu sunt 
Invierea şi Viaţa”, aveau să proclame ei. La Roma, de pe 
patul său de suferinţă, papa avea să lanseze un apel la 
împăcare. lar popoarele aveau să rămână surde, ca de 
obicei. 

Se îndepărtă de mormânt, de-a lungul unei alei lungi de 
chiparoşi, pe lângă morţii mai vechi şi morţii mai noi, 
coborând drept spre mare. Dincolo de întinderea de apă, 
luminată de soare, Veneţia strălucea departe, veselă, cu 
turnurile ei înalte, renăscută din mare şi din noroi. 

Ea îl aştepta, privind o bărcuţă care plutea în derivă, o 
dată cu fluxul. Nu era aşa cum şi-o amintea el. Avea fire 
albe în pâr, iar ochii ei văzuseră lucruri pe care el nici nu şi 
le putea închipui. O luă de mână şi rămaseră mult timp 
tăcuţi, uitându-se la valuri. El îngropase trecutul. Puteau să 
creadă că era moartă. 

— S-a terminat, spuse el. Eşti liberă. 


TITI 


396 


TITI 


Ea încuviinţă din cap. Ţărmul părea să se întindă la 
nesfârşit. 

— Mai rămân fantomele, răspunse ea. 

O privi în ochi, apoi îi apropie fata de buzele lui şi o 
sărută uşor. Ea nu era o fantomă, îşi spuse. Nu o va mai 
lăsa să se întoarcă printre umbre. 

Ea zâmbi şi îi răspunse la sărut. Dar, în acel moment, 
zări departe, în spatele lui, mormântul în care fusese 
reîngropată. 

Îşi aminti penumbra unui teatru modern, actorii în 
costume vechi irlandeze, cuvinte magice pe care abia le 
înţelegea. Şi Deirdre, vorbindu-i iubitului ei, înaintea morţii. 


lar eu nu cunosc nimic... doar acest trup, 
Doar acel vechi, năucitor, sărut. 


Pe atunci ştiuse că aveau să devină amanți. Dar nu 
ştiuse cum avea să se termine. Acum, noaptea aceea nu 
mai era decât o amintire, cuvintele lui Deirdre, doar un 
susur pe jumătate uitat. Se uită la mormânt la buruienile 
care-i năpădiseră piatra. 

Se înşela. Nu se terminase. La timpul potrivit avea să-i 
explice. Mai aveau puţin timp împreună: un an, poate doi. Il 
luă de mână şi se întoarse să privească din nou marea. Cu 
toată frumuseţea ei, Veneţia se scufunda implacabil în 
valuri. Îi strânse mâna mai tare. Un an, doi ani. Ce 
importanţă avea? Până la urmă, nimeni nu are o veşnicie. 


Sfarsit 


397