Philipp Vandenberg — Pergamentul uitat

PHILIPP VANDENBERG 


a 
CU 


PCLO 
S e 


- 


ual 


WWW. virt 


să 


proj 


PHILIPP VANDENBERG 


PERGAMENTUL UITAT 


www.virtual-project.eu 


Id 


ie 


Traducere din limba germana CORNEL STOENESCU 
Editura RAO, 2012 
PHILIPP VANDENBERG 
Das vergessene Pergament 2006 


Prolog/Urmele diavolului 


Noaptea, o noapte întunecoasă, plutea peste domul din 
Strassburg. Naosul principal lipsit de turnuri se înălța spre cer ca 
prora unei corăbii eşuate. Catedrala mai era încă un uriaş 
şantier. Din străzile înguste, lătratul câinilor ajungea sporadic 
până în piaţa domului. Chiar şi mirosul urât al oraşului, care în 
timpul zilei plutea peste vasta piaţă, părea că a adormit. Era ora 
şobolanilor. Animalele grase şi ţepoase ieşeau hămesite din 
găurile unde stătuseră ascunse şi alunecau repede şi fără 
zgomot prin gunoaiele care zăceau din belşug peste tot. 
Folosind un puț săpat pentru fântână, găsiseră de mult timp o 
intrare în dom. Dar acolo unde oamenii îşi căutau mângâierea 
sufletului nu exista mâncare pentru şobolani. 

O jumătate de oră după miezul nopţii, un zgomot asemănător 
unui măcinat nelinişti şobolanii. Se făcură nevăzuţi prin 
ascunzişuri pe cât de repede le permiteau trupurile grase. Doar 
pe ici, pe colo se mai ivea câte o coadă cheală. Zgomotul se 
apropia şi devenea mai puternic. Parcă se freca piatră pe piatră. 
Urmat de răzuieli, zgârieturi, scurmături - de parcă diavolul se 
căţăra pe pereţi cu ghearele lui ascuţite. Apoi, din nou linişte. Ai 
fi putut auzi cum se scurgea nisipul pe podea. 

Deodată, ca o furtună teribilă ce se apropia, păru că o căruţă 
gonea  hurducăind prin încăperea întunecoasă a corului 
catedralei, apoi se auzi pocnetul gresiei care se spărgea. Pilaştrii 
fin îmbinaţi se clătinau ca la un cutremur. Un uriaş nor de praf 
se împrăştie până în cele mai retrase colţuri. Se făcu din nou 
linişte şi, după puţin timp, şobolanii se iviră iarăşi din găurile lor. 

Să mai fi trecut cam o oră, până când zgomotele se auziră din 
nou, de parcă un invizibil meşter pietrar îşi făcea de lucru în 
construcţia domului. Sau Lucifer încerca să dărâme domul cu un 
uriaş drug de fier? Aproape se simţea cum zidăria se punea în 
mişcare. Şi continuă tot aşa, până când la răsărit se iviră primi 
zori. Niciunul dintre cetăţenii Strassburgului, mândri tare de 
catedrala lor, încă nu observase ce se petrecuse în această 
noapte. 


Dimineaţa devreme, paracliserul porni spre dom. Portalul 
principal era încuiat, aşa cum îl lăsase scara trecută. Când intră 
în naos, se frecă la ochi. În mijlocul navei biscricii, unde naosul 
şi nava transversală se încrucişau, erau împrăştiate fragmente, 
părţi ale unui bloc din piatră sfărâmat, care se desprinsese din 
boltă. 

Apropiindu-se, paracliserul descoperi pe stânga un pilastru 
atârnând pe jumătate în aer, deoarece îi dispăruse soclul. 
Resturi de piatră erau împrăştiate în jur, ca o hrană urât 
mirositoare lăsată în urmă de un monstru lacom. Paracliserul 
privea uluit imaginea oferită, incapabil să se mişte din loc. In 
cele din urmă, ca urmărit de Furii, se năpusti strigând în afara 
catedralei şi se puse pe fugă cât îl ţineau picioarele spre cabana 
constructorilor, pentru a relata ceea ce văzuse cu propriii ochi. 

Maistrul constructorilor, un artist în meseria lui, vestit peste 
graniţe pentru cunoştinţele şi pentru exactitatea calculelor sale, 
nu scoase un cuvânt când văzu ce se petrecuse peste noapte. 
Prin natura lui devotat mai curând cunoştinţelor ştiinţifice, fizicii 
şi aritmeticii, respingea orice minune. Dar această dimineaţă îi 
punea serios la îndoială convingerile. Doar o minune ar fi putut 
provoca prăbuşirea catedralei. Şi, pe când cerceta piatra 
desprinsă din boltă, chiar i se părea o minune, dar una săvârşită 
de diavol. 

Vestea că diavolul a vrut să dărâme catedrala din Strassburg 
pentru că ea, o creaţie a omului, s-ar apropia mai mult de cer 
decât îi era pe plac necuratului se răspândi ca vântul mai întâi în 
oraş şi curând în întreaga ţară. Şi imediat s-au anunţat şi primii 
martori oculari, care în acea noapte ar fi dat ochii cu însuşi 
diavolul. Printre ei se număra şi un topograf, un bărbat cu frica 
lui Dumnezeu, dar nu chiar bigot. El susţinea că văzuse noaptea 
o siluetă şchiopătând, cu picioare de cal, care ar fi înconjurat de 
mai multe ori catedrala, în salturi mari. 

De atunci, niciunul dintre locuitorii Strassburgului nu mai 
cutezase să mai intre în mândra catedrală, până când episcopul 
Wilhelm nu o stropi în numele Domnului cu apă sfinţită, cu un 
pămătuf din cel mai fin păr de bursuc. 

Şi, pe când vestea se împrăştia în josul Rinului, pe când 
zidarii, tăietorii şi cioplitorii în piatră cercetau dacă fenomenele 


de descompunere din domul lor nu puteau să aibă o cauză 
naturală, ceea ce era de neimaginat, se mai petrecu şi în altă 
parte. La Koln, unde maistrul Arnold voia să ridice un dom după 
modelul catedralei din Amiens, într-o noapte, s-au mişcat stâlpii 
în care erau ciopliţi Maria şi apostolul Petru, cărora le era 
dedicat domul pe jumătate construit. Gemând ca şi cum ar fi 
suferit din cauza propriei greutăţi, s-au desprins de pe soclurile 
lor, s-au rotit ca într-un dans în jurul propriei axe şi s-au prăbuşit 
cu capul înainte - nu în acelaşi timp, ca la un cutremur, ci de 
parcă ar fi convenit să o facă unul după altul, în aceeaşi noapte. 

Pietrarilor care, după o noapte furtunoasă, au intrat primii în 
dom, li s-a înfăţişat o privelişte de groază. Braţe, picioare şi 
capete cu acele zâmbete pe care ei le ciopliseră în piatră cu 
mult efort erau răspândite pe podea ca nişte măruntaie ieftine, 
oferite spre vânzare în piaţa din apropiere. Deşi erau cunoscuţi 
pentru tăria lor sufletească, bărbaţii începură să plângă, cuprinşi 
de o furie neputincioasă. Alţii se uitau cu spaimă ca Satana în 
persoană să nu se ivească de după vreun stâlp, rânjind viclean, 
şi să le vorbească apoi cu o voce hârâită. 

Cercetând mai atent, ei descoperiră în moloz monede din aur 
valorând cât o mică avere, ceea ce pentru mulţi a fost indiciul 
că diavolul plăteşte totdeauna cu bani peşin. Cu dispreţ şi 
scârbă priveau oamenii aurul strălucitor, şi nimeni nu îndrăzni să 
se apropie la mai puţin de zece picioare de aurul dracului. 

In sfârşit, sosi episcopul, îmbrăcat doar pe jumătate şi în 
dezordine, de parcă tocmai se smulsese din braţele concubinei. 
Murmurând rugăciuni în şoaptă - ori blesteme? Îi îndepărtă pe 
cei care căscau gura şi examină stricăciunile. Când dădu cu 
ochii de piesele din aur, începu să le adune. Acestea dispăreau 
una după alta în buzunarele sutanei sale. Alungă cu un gest 
dispreţuitor temerile pietrarilor că ar fi banii diavolului şi le 
spuse că banii sunt bani, că de fapt nu sunt ai diavolului, ci el 
însuşi îi zidise cu exact un an în urmă sub soclul sfântului Petru, 
pentru a se pune bine cu lumea viitoare. 

Desigur că nimeni nu l-a crezut. Doar episcopul era cunoscut 
pentru avariţia lui şi nu ar fi fost nimeni surprins dacă ar fi aflat 
că lua bani de la diavol. 


Trei zile mai târziu, negustorii s-au întors pe Rin cu vestea că 
la Regensburg, unde construcţia domului era mai avansată 
decât oriunde, diavolul îşi făcuse, de asemenea, apariţia. Prin 
oraş, circulau tot felul de zvonuri. Se spunea că în răstimp 
cetăţenii  ocoleau cu mare grijă catedrala din inima 
Regensburgului. Se temeau să nu îl întâlnească pe necuratul 
chiar în plină zi. Ba existau şi cetăţeni care nu mai respirau, 
crezând că mirosul pestilenţial care pusese stăpânire de 
săptămâni pe străduţele înguste ar fi de fapt răsuflarea 
diavolului, care le va pătrunde în interior şi le va devora sufletul 
ca o leşie caustică, preparată de alchimişti. 

In felul acesta şi-au pierdut viaţa mai mulţi cetăţeni din 
Regensburg, toţi cu frica lui Dumnezeu, printre care patru maici 
de la mănăstirea Niedermunster, aflată la o aruncătură de piatră 
de catedrală, pentru că au preferat să se sufoce decât să inspire 
ceea ce Lucifer deja trăsese în pieptul lui. 

De atunci, în mănăstirea Niedermunster maicile erau în 
priveghi continuu, se rugau în cor fără încetare, ziua şi noaptea, 
în speranţa că astfel vor alunga din oraş respiraţia diavolului. 
Ardeau tămâie într-un cazan găurit atârnat de bolta bisericii lor, 
pe care îl ţineau într-o continuă mişcare de pendul. Emanaţia de 
fum a dispozitivului greu de cincizeci de kilograme era atât de 
puternică, încât pioasele femei erau împiedicate a-şi mai citi 
cărţile cu rugăciuni. Pe câteva dintre acestea respiraţia 
diavolului, purificată în acest fel, le-a făcut să îşi piardă 
simţurile, îşi pierdeau orientarea şi rătăceau pe străzile din jur. 
Altele leşinau, ceea ce pentru multe reprezenta dovada că 
diavolul intrase şi în Niedermunster. 

Declanşatoare ale acestei isterii, de care nu erau feriţi nici 
cetăţenii aşezaţi, erau bizarele incidente din dom, al căror 
conţinut de adevăr îi punea în încurcătură şi pe cronicari, pentru 
că adevărul se evapora pe măsura creşterii distanţei. 

Astfel, un negustor de blănuri din Koln ar fi văzut cu ochii lui 
cum turnul din sud al domului din Regensburg s-a prăbuşit, într- 
o noapte, cu un întreg etaj. Un artist ambulant jura pe viaţa 
mamei sale că portalul de vest al catedralei, deşi din piatră ca 
toate portalurile, se topise de parcă fusese făcut din ceară. Cert 
era că, într-o dimineaţă, o piatră din soclul portalului dispăruse 


şi nu a mai apărut niciodată. Certă era şi dispariţia pietrei-cheie 
din bolta naosului principal. Lipsa acestei pietre ar fi fost în stare 
să provoace prăbuşirea domului. Doar marea pricepere a 
maistrului şi intervenţia lui rapidă au împiedicat acest lucru. 

Zvonurile s-au intensificat când au fost anunţate incidente 
asemănătoare la catedralele din Mainz şi Praga, la Marienkirche 
din Danzig şi la Frauenkirche din Numberg. Chiar şi la Reims şi 
Chartres s-au clătinat coloane şi stâlpi ai marilor catedrale, s-au 
prăbuşit capiteluri şi galerii după ce au fost desprinse din zidărie 
de către mâini nevăzute. Călătorii relatau că la Burgos şi Toledo, 
Salisbury şi Canterbury au fost îngropaţi oameni sub mase de 
piatră, care se prăbuşeau în catedrale. 

Era vremea predicatorilor, care cutreierau ţara scâncind şi 
acuzând, şi care stăteau cu mâna întinsă pentru pomană, 
aducând în faţa ochilor poporului valea plângerii. Ostaticii 
vanităţii s-ar fi dedat desfrâului şi, incontestabil, aici ar fi mâna 
diavolului. Domnul Dumnezeu îl lăsa în voia lui pentru ca trufia 
să îl piardă pe om. Misterioasele întâmplări ar fi dovada 
supărării Atotputernicului Care se dezicea de pompa şi luxul 
marilor catedrale. Era greşit să crezi că domurile apusului ar fi 
construite pentru veşnicie. Oare evenimentele din ultimul timp 
nu dovedeau taman contrariul? Şi nu se putea surpa în fiecare 
zi, în fiecare oră, una dintre marile catedrale pe care urinase 
Lucifer? 

Cu discursurile lor înflăcărate, predicatorii nu cruţau nici 
poporul şi nici clerul, nici măcar episcopii nu scăpau. 
Predicatorul Gelasius tuna şi fulgera în umbra domului din Köln 
împotriva poporului iresponsabil şi fără de Dumnezeu, căruia îi 
stătea gândul numai la putere şi bogății. Soţiile orăşenilor erau 
afurisite pentru că purtau veşminte cu trenă, ca păunii. Dacă 
femeile ar fi avut nevoie de asemenea cozi, Domnul le-ar fi 
dotat de mult cu astfel de excrescenţe. Nu, nici măcar clerul 
înalt nu era exceptat de astfel de nechibzuinţe, pentru că purta 
încălţăminte galbenă, verde şi roşie, de altă culoare pentru 
fiecare picior. 

Dacă popii de rând şi călugării, ca să nu mai vorbim de 
episcopi, îşi satisfăceau poftele cu femei uşoare, fără a mai face 
din asta un secret, atunci mai curând erau legaţi de diavol decât 


de Atotputernicul. Oricine ştia că episcopul prefera sânul 
concubinei lui în locul făpturii Domnului nostru. Şi dacă trei papi 
îşi disputau locul pentru a fi primul din lume, şi dacă fiecare 
dintre ei îl blestema pe fiecare din ceilalţi doi de parcă ar fi fost 
eretici, atunci Judecata de apoi nu mai era departe şi nimeni nu 
trebuia să se mire dacă diavolul punea stăpânire pe casele 
Domnului. 

Ascultătorii plecau apoi pe furiş, văitându-se şi scâncind. Şi, 
dacă vreunul mai arunca o privire plină de teamă spre vârful 
frontonului domului, ceilalţi se târau ca animalele în patru labe 
şi scânceau asemenea copiilor ameninţaţi de tatăl lor cu 
pedepse teribile. Bărbaţii cu stare îşi smulgeau bonetele din 
catifea de pe cap şi călcau în picioare podoabele din pene. 
Femeile se debarasau pe stradă de imoralele veşminte care le 
expuneau sânii şi de manşetele mânecilor, care atârnau până la 
pământ. Plebea şi cerşetorii, pe care toate acestea nu îi priveau, 
pentru că Biblia le promitea oricum împărăţia cerului, se certau 
pe haine şi sfâşiau scumpele veşminte, pentru ca fiecare să se 
aleagă măcar cu câte o fâşie din ele. 

In oraş, domnea agitația şi cetăţenii bogaţi baricadau uşile şi 
puneau străji, ca pe vremea holerei şi a ciumei. Chiar şi în 
spatele uşilor încuiate tot se străduiau să îşi înăbuşe tusea şi 
strănutul, acestea fiind considerate semne ale diavolului care 
ieşea din trup. În timpul nopţii, se auzeau paşii gărzilor, care 
patrulau pe străzi, înarmate cu lănci lungi cât un pom. Şi mai 
era ceva care se petrecea doar de Vinerea Mare, înaintea învierii 
Domnului: băile publice, cuib al păcatelor, erau goale. 

In dimineaţa următoare, locuitorii K6lnului s-au trezit cu un 
gust amar în gură. Care se putea datora doar diavolului. Cei mai 
mulţi plecară de acasă mai târziu decât de obicei. Deasupra 
domului, se roteau păsări mari şi negre. În această dimineaţă, 
croncănitul lor aducea mai curând cu ţipătul copiilor mici 
neajutoraţi. Soarele înălţat pe cer lumină portalul principal al 
catedralei. Părţile laterale ale construcţiei erau în umbră şi 
păreau amenințătoare şi sumbre, oarecum diferite decât în 
celelalte zile. Chiar şi pe pietrarii care îşi începuseră munca de 
mult şi pe care vântul şi vremea proastă nu îi influenţau îi 
treceau fiori, fară un motiv evident. 


Însă, unui pietrar îi atrase atenţia bărbatul de pe treptele 
portalului domului. Sprijinit cu spatele de zid, acesta picotea. Nu 
era ceva deosebit. Străini şi  meşteşugari ambulanți îşi 
petreceau deseori noaptea pe treptele domului. Dar, după o 
noapte ca aceasta, fiecare străin trezea interesul. Veşmântul lui 
lung era rupt şi aducea cu acea rasă neagră purtată de 
predicatorul care, în ziua anterioară, făcuse ca în oraş să 
domnească o atmosferă apocaliptică. Şi într-adevăr, apropiindu- 
se, pietrarul îl recunoscu pe fratele Gelasius, care le vestise ieri 
locuitorilor KSlnului grabnica sosire a Judecăţii de Apoi. Mâinile 
predicatorului tremurau. Privea fix în podea. 

La întrebarea pietrarului, dacă el era într-adevăr Gelasius, 
predicatorul aprobă doar din cap fără să ridice privirea. Pietrarul 
tocmai voia să plece şi să îşi vadă de treabă, când predicatorul 
deschise gura pe neaşteptate. Dar, în loc de vorbe, din ea ţâşni 
un şuvoi de sânge negru, care îi acoperi ca un torent veşmântul 
zdrenţuit. 

Înspăimântat de moarte, pietrarul se trase înapoi, fără să ştie 
ce ar fi trebuit să facă, şi privi în jur căutând ajutor. Dar nu era 
nimeni acolo care să îl ajute. Gelasius arăta cu degetul către 
gura sa deschisă, scoțând sunete neinteligibile asemenea unui 
idiot de la azil. Pietrarul înţelese acum ce se petrecuse: 
predicatorului îi fusese smulsă limba. 

Pietrarul îl privi întrebător pe Gelasius. Cine îl mutilase pe 
predicator într-un mod atât de sălbatic? 

Gelasius îşi îndoi arătătorul care tremura şi era mânjit cu 
sânge şi îl puse pe frunte, în stânga şi în dreapta. Şi, ca să fie 
sigur că pietrarul îl înţelegea, îşi duse mâna dreaptă la spate şi o 
mişcă precum s-ar fi mişcat o coadă. 

Apoi ridică privirea pentru ultima dată, şi în ea se citea 
groaza. 

Pietrarul îşi făcu repede cruce şi fugi înspăimântat. Cum ar fi 
putut să îi treacă prin cap că, pentru catastrofa care se abătuse 
asupra oraşelor şi care băgase groaza în oameni, exista o 
explicaţie atât de simplă, care îşi avea originea într-o casetă 
încuiată? Aceasta, precum cutia Pandorei odată deschisă, 
dezlănţuia zbuciumul în toată ţara. Şi ea conţinea o bucată de 


hârtie pentru care mulţi ar fi fost gata să omoare. În numele 
Domnului ori fără el. 

Dacă pietrarul ar fi ştiut ce se petrecuse cu doisprezece ani 
mai devreme, anno Domini 1400, atunci ar fi înţeles. Dar aşa nu 
înţelegea nimic. Şi nimeni nu putea înţelege. lar frica este un 
prost sfătuitor. 


Anno Domini 1400: O vară rece 


Când i se aproprie sorocul să nască, Afra, fată în casă la 
administratorul provincial Melchior von Rabenstein, luase un coş 
cu care de obicei mergea după ciuperci şi, cu ultimele puteri se 
târâse până în pădurea din spatele gospodăriei. Nimeni nu o 
învățase pe fata cu cosiţe lungi ce trebuia făcut la naştere, 
pentru că sarcina ei rămăsese neobservată până în acea zi. 
Isteaţă, ea se pricepuse să ascundă sub  veşmintele 
sărăcăcioase creşterea pântecelui. 

La ultima sărbătoare a recoltei, fusese lăsată gravidă de 
administratorul Melchior pe podeaua acoperită cu fân a 
hambarului cel mare. Numai când se gândea la cele întâmplate i 
se făcea rău, de parcă ar fi băut apă împuţită sau ar fi mâncat 
carne stricată. li rămăsese neştearsă în memorie imaginea 
bătrânului libidinos, cu dinţii negri şi stricaţi ca lemnul putrezit, 
aruncându-se pe ea cu privirea lacomă. Piciorul stâng amputat 
deasupra genunchiului, înlocuit cu un ciot de lemn, tremura din 
cauza excitaţiei precum coada unui câine. După ce isprăvise, 
administratorul o ameninţase că o va alunga dacă va scăpa 
măcar un cuvânt despre cele petrecute. 

Şi, de ruşine, tăcuse. Se spovedise doar preotului, cu speranţa 
iertării păcatului ei. Ceea ce îi adusese o oarecare uşurare, mai 
întâi pentru că timp de trei luni rostise zilnic de cinci ori „Tatăl 
nostru” şi tot de atâtea ori se rugase Maicii Domnului. Dar când 
observase că fapta administratorului nu rămăsese fără urmări, 
fusese cuprinsă de furie şi plânsese nopţi în şir. Într-una dintre 
aceste nopţi, îşi făcuse şi planul de a părăsi bastardul în pădure. 

Acum, urmându-şi instinctul, se ţinea cu braţele întinse de un 
copac, cu picioarele depărtate, în speranţa că nedoritul suflet 
avea să cadă din ea precum viţelul fătat de vacă. Lucru ce îi era 
cunoscut. Pe trunchiul umed al molidului creşteau ghebe, 
ciuperci galbene cu lamele pe partea inferioară a pălăriei, care 
emanau un miros înţepător. Trupul îi era torturat de dureri 
groaznice şi, pentru a-şi stăpâni urletul, Afra se muşca de braţ. 
Cu plămânii care îi vibrau, trăgea pe nas mirosul ciupercilor. 


Pentru o clipă, acesta acţionă ca un calmant, până când o mică 
fiinţă căzu cu zgomot pe muşchiul moale: un băiat cu păr flocos 
şi negru ca al administratorului, şi cu o voce atât de puternică, 
încât se temu că va fi descoperită. 

Afra avea frisoane, tremura de frică şi de epuizare şi nu mai 
era în stare să gândească limpede. Planul ei de a-l lovi pe nou- 
născut cu capul de trunchiul unui arbore, cum făcea cu iepurii 
de casă, i se evaporase din minte. Ce trebuia să facă? Ca ieşită 
din minţi, îşi scoase una din cele două rochii cu care era 
îmbrăcată, o rupse în fâşii şi şterse cu ele sângele de pe corpul 
nou-născutului. Ocazie cu care făcu o ciudată descoperire, 
căreia la început nu îi dădu atenţie, crezând că se înşelase. Dar 
mai numără o dată, şi încă o dată: mâna stângă a copilului avea 
şase degetele. Afra înlemni. Un semn ceresc! Dar ce însemna 
acest semn? 

Ca în transă, îl înfăşură pe nou-născut cu ce mai rămăsese din 
rochia ruptă, îl puse în coş şi, ca să îl ferească de animalele 
sălbatice, îl atârnă de cea mai joasă ramură a molidului lângă 
care născuse. 

Restul zilei, Afra îl petrecu în grajdul cu animale, pentru a 
scăpa de privirile slugilor. Voia să fie singură cu gândurile ei şi 
cu înspăimântătoarea întrebare - ce însemna semnul divin: şase 
degete la o mână? Intenţia ei de a ucide pruncul o părăsise de 
mult. 

Afra cunoştea din Biblie povestea micului Moise care, 
abandonat de mama lui, plutise pe Nil în jos până când o 
prinţesă scosese copilul din apă şi îi dăduse o educaţie aleasă. 
La nici două ore de mers, curgea marele fluviu. Dar cum să 
transporte neobservată copilul până acolo? Şi nu avea niciun 
obiect care să poată fi folosit drept corăbioară. 

Cu gânduri tulburi, la lăsarea serii, se duse în camera slugilor 
de sub acoperişul casei de paiantă. Degeaba căută să adoarmă, 
deoarece, cu toate că naşterea o storsese de toate puterile, nu 
putu să închidă un ochi. Era îngrijorată din cauza pruncului care 
rămăsese atârnat de o ramură. Cu siguranţă că îi era frig în 
coşul lui, cu siguranţă că plângea şi atrăgea oameni şi animale. 
Cel mai bine ar fi fost ca Afra să se ridice şi să se ducă în 


întunericul pădurii şi să facă ce trebuia făcut; dar i se părea 
perfid. 

În dimineaţa următoare, aşteptă tulburată o ocazie pentru a 
dispărea neobservată din gospodărie. Reuşi să se facă nevăzută 
abia spre prânz şi dădu fuga desculţă în pădure, la locul unde 
căzuse cu o zi mai înainte. Se opri cu respiraţia tăiată şi căută 
trunchiul unde lăsase agăţat copilul. La început, crezu că din 
cauza tulburării greşise locul. Pentru că acel coş de răchită 
dispăruse. Afra încercă să se orienteze. Nu era de mirare că 
evenimentul de ieri o zăpăcise. Tocmai voia să caute în altă 
direcţie, când simţi în nări izul penetrant al ciupercilor de pe 
arbore, şi când plecă privirea descoperi pete întunecate de 
sânge pe muşchiul de pe sol. 

În zilele următoare, Afra dădu fuga de mai multe ori în pădure 
pentru a căuta urme ale copilului ei părăsit. Stăpânei ei îi 
spunea că se duce după ciuperci. De fiecare dată, găsea bureţi 
galbeni, mânătărci rotofeie şi ghebe cât putea duce; dar o urmă, 
un indiciu asupra a ceea ce se petrecuse cu bebeluşul nu a 
găsit, după cum nu şi-a regăsit nici liniştea sufletească. 

S-a făcut toamnă, frunzele s-au colorat în roşu şi acele 
coniferelor s-au făcut maro. Precum un burete muşchiul sugea 
umezeala rece, drumul prin pădure devenea tot mai dificil şi, 
treptat, Afra şi-a pierdut speranţa de a mai putea descoperi un 
semn de viaţă de la copilul ei. 

Au urmat doi ani grei şi, dacă timpul vindeca de obicei toate 
rănile, cu Afra nu s-a întâmplat la fel. De câte ori îl întâlnea pe 
Melchior, amintirile îi reveneau şi ea fugea de câte ori auzea de 
la distanţă zgomotul îndesat al piciorului său de lemn. Şi 
Melchior evita să o întâlnească, cel puţin până în acea zi de 
septembrie când ea culegea mere din pomul mare aflat în 
spatele hambarului, mere mici şi verzi, pe care vremea 
răcoroasă şi ploioasă nu le mai putea coace. Preocupată de 
cules, Afra nu îl observă pe administrator apropiindu-se, 
oprindu-se sub scară şi trăgând lacom cu ochiul sub fusta ei. Pe 
dedesubt, nu purta nimic şi se sperie de moarte când remarcă 
privirea bărbatului. 

Fără urmă de ruşine, Melchior îi ceru fetei cât se poate de 
vulgar: 


— Dă-te jos, târfă mică! 

Afra execută cu frică porunca, dar când libidinosul încercă să 
o înghesuie şi să îi dea rochia jos, se apără violent şi îl lovi cu 
pumnul în faţă de îi ţâşni sângele pe nas ca la înjunghierea 
porcului, iar amărâta ei rochie se înroşi. Se pare că turbatului 
administrator nu îi prea păsă de împotrivirea ei, căci nu o lăsă în 
pace, ba dimpotrivă o trânti la pământ, îi ridică rochia în cap şi 
îşi scoase penisul din pantaloni. 

Dă-i înainte, dă-i înainte! gemu Afra. O să reuşeşti să mă 
nenoroceşti şi a doua oară, nenorocire care este şi ata! 

Pentru o clipă, Melchior se opri, de parcă i-ar fi revenit 
raţiunea. Afra folosi momentul şi izbucni: 

— Ultima ta greşeală nu a rămas fără urmări, s-a soldat cu un 
băiat cu păr tot atât de creţ ca al tău! 

Melchior o privi nesigur. 

— Minţi! strigă el în cele din urmă şi adăugă: Curvă mică! 

Apoi îi dădu drumul, dar nu pentru a se interesa de 
amănunte, ci pentru a o bălăcări: 

— Târfa ordinară, crezi că nu te-am citit? Nu urmăreşti decât 
să mă şantajezi! Am să te învăţ eu cum să te porţi cu 
administratorul Melchior, vrăjitoare perfidă! 

Afra se cutremură. Oricine s-ar fi cutremurat doar când auzea 
cuvântul „vrăjitoare”. Femeile şi popii îşi făceau cruci. Era 
suficient să fii acuzată că eşti vrăjitoare, şi nu mai era nevoie de 
nicio altă dovadă pentru a fi pusă în mişcare o persecutare 
nemiloasă. 

— Vrăjitoareo! repetă administratorul şi scuipă pe jos la mare 
distanţă. 

După care îşi puse hainele în ordine şi se îndepărtă 
şchiopătând. 

Când Afra se săltă cu greutate, pe obraji îi curgeau lacrimi de 
furie neputincioasă. Se sprijini disperată cu fruntea de scară şi 
suspină adânc. Dacă administratorul o învinovăţea de vrăjitorie, 
nu mai avea nicio posibilitate de scăpare. 

Când lacrimile încetară, Afra se privi. Corsetul îi era ferfeniţă, 
rochia şi bluza erau pline de sânge. Pentru a evita întrebările, 
Afra se căţără până în vârful pomului, unde aşteptă să se 
însereze. După ce răsunară în depărtare clopotele care chemau 


la slujba de seară, tânăra îndrăzni să coboare din ascunzătoare 
şi să se întoarcă la gospodărie. 

În timpul nopţii, fu copleşită de gânduri şi imagini chinuitoare. 
De ea se apropiau călăi cu fiare încinse la foc, maşinării din 
lemn cu roţi şi dinţi aşteptau să-i jupoaie trupul tânăr. In această 
noapte, Afra luă o decizie care avea să îi schimbe viaţa. 

Nimeni nu băgă de seamă când, puţin după miezul nopţii, Afra 
se strecură afară. Evită fiecare scândură din duşumea care 
scârţăia şi, fără să facă vreun zgomot care să o trădeze, reuşi să 
ajungă la scara abruptă care cobora în zigzag din pod. In 
încăperea unde se aflau hainele slugilor, făcu repede o legătură 
cu îmbrăcăminte şi luă o pereche de pantofi aleşi la întâmplare 
pe întuneric. Desculţă, părăsi casa pe uşa din spate. 

În curte, fu întâmpinată de ceața umedă şi deasă şi se 
îndreptă către hambarul cel mare. Păşea sigură, deși ceața 
acoperea luna şi stelele. Cunoştea bine drumul. Ajunsă la 
intrarea de lângă poarta cea mare, Afra trase zăvorul şi deschise 
uşa. Până acum nu remarcase niciodată că această uşă, când 
era deschisă, scotea sunete ca o pisică bătrână călcată pe 
coadă. Scârţâitul uşii o sperie de moarte şi, când unul dintre cei 
şase câini ai stăpânului începu să latre, înlemni de groază. Inima 
îi bătea să-i iasă din piept şi rămase nemişcată. Ca prin minune, 
dulăul se opri din lătrat. Se pare că nu atrăsese atenţia nimănui. 

Afra voia să ajungă în partea din spate a hambarului, unde 
podeaua era acoperită cu scânduri pentru a se evita umezeala. 
Acolo, sub ultima scândură, ascunsese Afra ce avea mai de preţ 
şi, în acelaşi timp, singurul lucru al ei. Deşi era întuneric beznă, 
fata găsi ascunzătoarea pe pipăite, călcă apoi cu piciorul gol pe 
un şoarece ori pe un şobolan care ţâşni chiţăind, ridică scândura 
şi scoase o casetă plată înfăşurată în pânză de sac. Pentru ea, 
era lucrul cel mai de preţ din lume. Atentă să nu facă niciun 
zgomot, Afra părăsi gospodăria administratorului, care fusese 
căminul ei de la vârsta de 12 ani. 

Absența ei avea să fie descoperită dimineaţă, dar Afra era 
sigură că nimeni nu o va căuta. În urmă cu trei ani, când 
bătrâna Gunhilda nu se mai întorsese de la munca câmpului, 
nimeni nu se interesase de ea şi fusese doar o întâmplare că un 


vânător de-al administratorului îi găsise cadavrul atârnând de 
un tei. Se spânzurase. 

După o oră de mers pe întuneric, ceața se ridică şi Afra, aflată 
la marginea pădurii dinspre vest, încercă să se orienteze. De 
fapt, nici ea nu ştia încotro să se îndrepte. Doar să fie departe, 
departe de administratorul Melchior. Tremurând, se opri şi 
ascultă în noapte. 

De undeva venea un zgomot ciudat, parcă aducea cu 
răsuflarea şuierătoare a unui copil mic. Mergând mai departe, 
dădu de un pârâu care curgea tumultuos la marginea pădurii. 
Din apa lui se ridica o răceală ca de gheaţă şi, cu toate că 
fugara trăsese adânc aer în piept, respira sacadat. Era epuizată. 

Picioarele goale o dureau. Şi totuşi, nu îndrăznea să încalţe 
preţioşii pantofi pe care îi pusese în legătură. 

La poalele unei sălcii noduroase, chiar lângă apă, Afra se lăsă 
la pământ. Îşi trase picioarele sub ea şi îşi ridică mai mult 
mânecile. Şi, în timp ce privea în gol, începu să se întrebe dacă 
nu cumva decizia ei de a fugi nu fusese prematură. 

Sigur că Melchior von Rabenstein era o lepădătură scârboasă 
şi cine ştie ce i-ar mai fi făcut; dar ceea ce i-ar mai fi făcut ar fi 
fost mai rău decât să sufere de foame şi de frig în pădure? Nu 
avea ce să mănânce, nu avea un acoperiş deasupra capului, nu 
ştia nici măcar unde era şi încotro voia să se îndrepte. Dar să 
sfârşească pe rug, ca o vrăjitoare? Afra scoase din legătură o 
pelerină largă din stofă groasă. Se acoperi cu ea şi încercă să se 
odihnească. 

La somn nici nu se gândea. O frământau prea multe. Când, 
după o noapte nesfârşită, deschise ochii, pârâul susura la 
picioarele ei în lumina zorilor. Din apă se înălţau aburi lăptoşi. 
Mirosea a peşte şi a mâl. 

Nu văzuse niciodată o hartă, doar auzise că exista ceva, un 
pergament pe care erau trecute râuri şi văi, oraşe şi munţi, totul 
mic, desenat din perspectiva unei păsări în zbor - o minune ori 
ceva fermecat? Afra privea nehotărâtă apa ce curgea. 

Se gândea că pârâul trebuia să curgă undeva şi hotărî să îi 
urmeze cursul. Orice pârâu caută un râu şi pe orice râu se află 
un oraş. Aşa că îşi luă legătura şi porni în josul apei. 


În stânga ei, la marginea pădurii, creşteau răchiţele roşii. Afra 
culese o mână şi le duse la gură. Erau acre, dar acreala îi trezi 
pofta de viaţă şi grăbi paşii de parcă ar fi trebuit să ajungă 
undeva la o anumită oră. 

Trebuie să fi fost pe la amiază şi Afra parcursese vreo 
cincisprezece mile, când dădu de un buştean care unea cele 
două maluri ale pârâului ca un pod. De pe malul celălalt o cărare 
bătătorită ducea la un luminiş. 

O voce interioară îi cerea Afrei să nu traverseze pârâul şi, 
pentru că oricum nu avea un ţel, porni mai departe de-a lungul 
apei, până când îi ajunse la nas iz de fum, semn neîndoios al 
unei aşezări omeneşti. 

Afra se gândi cum să răspundă la întrebările ce i s-ar pune. O 
femeie tânără care colinda de una singură trezea asemenea 
întrebări. Şi ea nu era tocmai pricepută la născocitul poveştilor. 
Viaţa o pusese faţă în faţă doar cu dura realitate. De aceea se 
decise ca la toate întrebările să răspundă cu adevărul: că 
administratorul o siluise şi că ea fugea de insistenţele lui, că 
accepta orice muncă îi putea aduce pâine şi un acoperiş 
deasupra capului. 

Nici nu ajunsese la capătul gândurilor, când pădurea pe care 
o străbătuse noaptea şi întreaga zi se sfârşi brusc, lăsând loc 
unui câmp. In mijlocul acestuia se afla o moară, iar roata morii 
scotea un plescăit ritmic, care se auzea de la o jumătate de 
milă. De la o distanţă sigură, Afra urmări cum un car cu boi 
încărcat cu saci se îndepărta spre sud. Totul lăsa o impresie atât 
de paşnică, încât Afra se îndreptă fără nicio reţinere către 
moară. 

— Hei, de unde vii şi ce cauţi pe-aici? 

La nivelul superior al vechii case din paiantă, apăru o 
căpăţână cu păr rar plin de praf alb, care zâmbea prietenos. 

— Sunteţi morarul acestei frumoase proprietăţi? strigă de jos 
Afra şi, fără să aştepte răspunsul, adăugă: numai o vorbă! 

Căpăţâna dispăru din deschizătura ca o fereastră şi Afra se 
îndreptă către intrare. Imediat în uşă apăru o femeie corpolentă, 
cu braţe groase şi îndesată. Işi încrucişă cercetătoare braţele pe 
piept. Nu spunea nimic şi o privea pe Afra ca pe o intrusă. In 
cele din urmă, apăru şi morarul şi, când observă poziţia ostilă a 


soţiei, expresia prietenoasă de pe chipul lui se transformă pe 
loc. 

— O ţigancă din India? spuse el pe un ton bațjocoritor şi 
continuă:... Care nu ne vorbeşte limba şi care nu este botezată, 
ca evreii. Nu avem nimic de dat, mai ales uneia ca asta! 

Morarii erau cunoscuţi pentru zgârcenia lor, Dumnezeu ştie 
cum s-a ajuns la situaţia asta, dar Afra nu se dădu bătută. Părul 
ei negru şi pielea bronzată de la munca în aer liber ar fi putut să 
dea impresia că ar fi din neamul ţiganilor din Orient, care 
năvăliseră în tot ţinutul ca un roi de lăcuste. 

De aceea ripostă sigură pe sine, aproape ţâfnoasă: 

— Vorbesc limba dumneavoastră tot atât de bine ca voi şi 
sunt şi botezată, chiar dacă nu a trecut de atunci atâta timp ca 
la dumneavoastră. Acum vreţi să mă ascultați? 

Brusc, de pe chipul morăriţei dispăru expresia ostilă şi 
aceasta îi vorbi prietenos: 

— Nu îi lua în nume de rău vorbele, de fapt, este un bărbat 
bun şi blând. Dar nu trece o zi lăsată de la Dumnezeu în care 
vreun vagabond care fuge de muncă să nu apară după cerşit. 
Dacă la toţi le-am da câte ceva, în curând nu vom avea nici ce 
să băgăm în gură. 

— Nu vin să cer, eu caut de lucru. Sunt fată în casă de la 12 
ani şi am învăţat să muncesc. 

— Incă un mâncău în casa mea! se prefăcu revoltat morarul. 
Avem doi flăcăi şi patru guri mici şi flămânde, vezi-ţi de drum şi 
nu ne mai face să pierdem timpul! 

Şi cu o mişcare a mâinii arătă în direcţia din care venise Afra. 

Afra văzu că nu o scotea la capăt cu morarul şi vru să se 
întoarcă, dar femeia îşi împinse deoparte bărbatul, pe care îl 
avertiză: 

— O fată ca ajutor mi-ar prinde bine şi, dacă este harnică, de 
ce ne-am lipsi de ea? Nici nu arată ca o nesătulă. 

— Fă ce vrei, răspunse jignit morarul şi dispăru în interiorul 
casei, ca să-şi continue munca. 

Morăriţa cea rotofeie ridică din umeri a scuză. 

— Este un om bun şi vrednic, repetă ea şi îşi întări afirmaţia 
dând din cap. Şi tu? De fapt, cum te cheamă? 

— Afra. 


— Esti cucernică? 

— Cucernică? repetă încurcată Afra. 

Trebuia să recunoască faptul că, de când viaţa ei îi jucase o 
festă atât de urâtă, cam cârtise. O viaţă întreagă nu se făcuse 
vinovată cu nimic, respectase poruncile bisericeşti şi pentru cele 
mai mici greşeli se spovedise şi se căise. Atunci, de ce Domnul îi 
dăduse atâta suferinţă? 

— Cu cucernicia nu stai grozav, zise morăriţa, care remarcase 
ezitarea Afrei. 

— Cum credeţi dumneavoastră, se supără fata. Eu am primit 
toate tainele corespunzătoare vârstei mele, iar „Ave Maria“ o 
pot rosti chiar şi în latină, lucru pe care cei mai mulţi popi nu 
ştiu a-l face. Şi, fără să mai aştepte reacţia femeii, începu să 
recite: Ave Mana, gratia plena, Dominus tecum, benedicta tu in 
mulienbus, et benedictus frudus ventris tui... 

Morăriţa făcu ochii mari şi îşi împreună cu evlavie mâinile pe 
piept. După ce Afra termină, femeia întrebă nesigură: 

Jură pe Dumnezeu şi pe toţi sfinţii că nu ai furat nimic şi că nu 
poţi fi învinovăţită cu nimic. Jură! 

— Cu plăcere! răspunse Afra şi ridică mâna dreaptă. Motivul 
pentru care mă aflu aici, în faţa uşii dumneavoastră, este 
nelegiuirea administratorului care m-a constrâns şi mi-a răpit 
nevinovăția. 

Morăriţa îşi facu rapid câteva cruci. Apoi spuse: 

— Eşti puternică, Afra. Poţi să te apuci de treabă. 

Afra dădu din cap şi o urmă pe morăriţă în casă, unde patru 
copii mici - cel mai mic să fi avut doi ani - făceau un tărăboi 
îngrozitor. Când aceştia dădură cu ochii de străină, cea mai 
mare, o fetiţă de vreo opt ani, strigă: 

— O ţigancă, o ţigancă! Să plece! 

— Nu le-o lua în nume de rău copiilor, zise morăriţa, le-am 
băgat în cap să se ferească de străini. După cum spuneam, pe 
aici se vântură mulţi derbedei flămânzi. Aceştia fură ca nişte 
ticăloşi și nu fac excepţie nici copiii, cu care ei fac un adevărat 
comerţ. a 

— Vrăjitoarea să dispară! repetă fata mai vârstnică. Imi este 
frică de ea. 


Afra încercă să intre în voia copiilor, folosind cuvinte 
prietenoase. Dar, când încercă să o mângâie pe obraji pe fata 
cea mare, ştrengăriţa o zgârie pe faţă şi strigă: 

— Nu pune mâna pe mine, vrăjitoareo! 

În cele din urmă, mama reuşi să-i liniştească pe copiii iritaţi 
vorbindu-le frumos, şi Afra primi un colţ din marea încăpere care 
ocupa întregul etaj al morii. Aici Afra îşi lăsă legătura sub 
privirile neîncrezătoare ale morăriţei. 

— Cum se face că o tânără ca tine ştie să spună „Ave Maria“ 
în latină? întrebă femeia, pe care elocinţa Afrei nu prea o 
convinsese. Nu cumva ai fugit dintr-o mănăstire, unde se învaţă 
aşa ceva? 

— Unde vă duce gândul! râse Afra fără a-i răspunde la 
întrebare. Totul este aşa cum am spus eu, nu altfel. 

x xXx 


* 

În întreaga casă răsuna bătaia înăbuşită a roții morii, 
întreruptă de ritmul scurgerii apei care plescăia căzând din 
paleți. În primele nopţi, Afra nu putu să doarmă. Dar, treptat, se 
obişnui cu noul zgomot. Chiar reuşi să câştige şi încrederea 
copiilor morarului. Argaţii o tratau cu amabilitate şi se părea că 
totul mergea bine. 

Şi totuşi, în ajunul zilei sfintelor Cecilia şi Filomena s-a 
dezlănţuit grozăvia. Nori negri groşi pluteau deasupra întregului 
ţinut, purtaţi cu repeziciune de un vânt rece ca gheaţa. Mai 
întâi, a început o ploaie şovăielnică, devenind tot mai insistentă, 
şi în cele din urmă apa curgea din cer ca torentele montane. 
Pârâul care punea în funcţiune moara şi care în mod normal nu 
era mai lat de zece coţi s-a revărsat şi s-a prefăcut într-un râu 
năvalnic. 

De nevoie, morarul a deschis zăgazul, iar argaţii au săpat în 
grabă un şanţ, pentru a despărţi masele de apa cafenie. Morarul 
urmărea cu teamă cum uriaşa roată a morii se învârtea tot mai 
repede. 

După patru zile şi nopţi, cerul s-a mai luminat, şi ploaia a 
încetat; dar pârâul continua să se umfle şi roata se învârtea cu 
furie. Noaptea morarul stătea de veghe şi ungea la intervale 
scurte axul din lemn cu seu de vită; deja credea că trecuse ce 


era mai rău, când dimineaţă devreme în cea de-a şasea zi se 
produse catastrofa. 

Parcă se cutremurase pământul. Cu trosnituri puternice, roata 
morii se frânse în trei bucăţi. Apa curgea liberă pe rampă şi 
inundă parterul morii. Din fericire, toţi cei din casă se găseau la 
etaj. Copiii, speriaţi, se ţineau de rochia mamei, care murmura o 
rugăciune, mereu aceeaşi rugăciune. Şi Afrei îi era teamă şi, în 
teama ei, se agăţă de Lambert, cel mai în vârstă argat. 

— Trebuie să ieşim de aici! strigă morarul după ce controlase 
parterul inundat. Apa roade zidurile de susţinere. Este doar o 
problemă de timp până când moara se va nărui. 

Atunci, morăriţa ridică braţele şi, plângând, strigă: 

— Sfântă maică Maria, ajută-ne! 

— În clipa asta, nu ne va fi de prea mare ajutor, mormăi 
morarul supărat şi îi porunci Afrei: Tu ocupă-te de copii, eu 
vreau să văd ce se mai poate salva. 

Afra îl luă pe cel mai mic în braţe şi pe fată de mână. Cobori 
cu grijă scara. 

La parter, se formase un vârtej. În apa murdară, maronie se 
roteau două scăunele, pantofi din lemn şi o duzină de şoareci şi 
şobolani. Apa urât mirositoare îi ajungea Afrei până deasupra 
genunchilor. În timp ce îi ţinea pe copii strâns lipiţi de ea, fata 
cea mare o strângea de mână atât de tare, încât o durea. Fără a 
vărsa o lacrimă, fata scâncea încet. 

— Reuşim imediat! încerca Afra să o încurajeze. 

Lângă moară era o căruţă cu loitre, ca aceea folosită de 
țăranii din împrejurimi la transportul sacilor cu grâu. Afra aşeză 
copiii în căruţă şi îi avertiză să nu se mişte de acolo, apoi se 
întoarse. Trebuia să vadă şi de ceilalţi doi copii. Rochia ei udă 
aproape că o ţintuia de podea, când îşi croi drum prin apă. 

Tocmai ajunsese la scară, când fu întâmpinată de morăriţă cu 
ceilalţi doi copii. 

— Ce mai cauţi aici? strigă ea, enervată. 

Afra nu îi răspunse şi îi făcu loc să treacă. Urcă din nou la etaj, 
unde morarul şi argaţii adunau lucrurile cum le cădeau în mână. 

— Pleacă, în orice moment casa se poate nărui, îi ceru 
morarul Afrei. 


Acum, auzea şi ea trosnitul lemnăriei. Din zidăria dintre 
grinzile de lemn cădeau blocuri de piatră pe podea. Cuprinşi de 
panică, argaţii se năpustiră la scară şi dispărură. 

— Unde este legătura mea cu haine? strigă agitată Afra. 

Morarul dădu din cap şi arătă spre colţul unde ea îşi lăsase 
puţinele lucruri în urmă cu câteva zile. Afra strângea legătura ca 
pe o comoară şi se opri pentru o clipă. 

— Domnul să te aibă în pază! 

Vocea morarului aflat deja în drum spre ieşire o readuse pe 
Afra la realitate. Aceasta avu brusc senzaţia că întreaga moară 
se clătina ca o corabie pe valuri. Strângând la piept bocceaua se 
grăbi către scară, cobori trei-patru paşi, după care acoperişul se 
prăbuşi. Grinzile care susțineau acoperişul scârţâiră şi rămaseră 
într-un nor de praf ca nişte paie frânte. 

Afra simţi o lovitură în cap şi, o clipă, avu impresia că îşi 
pierduse cunoştinţa, apoi simţi că ceva o prinde cu forţă de 
braţul drept şi trage de el. Lipsită de orice voinţă, străbătu apa 
şi, ajunsă la un loc uscat, se prăbuşi. 

Crezu că visează când sub ochii ei moara începu să se clatine, 
apoi să se lase încet pe partea pe care se găsea roata, ca un 
taur la tăiere. Un sunet înspăimântător, ca atunci când furtuna 
dezrădăcinează un arbore secular, o făcu pe Afra să 
înlemnească. După care se făcu linişte, îngrozitor de linişte. Se 
mai auzea doar gâlgâitul apei. 

Printre norii joşi apăru pe neaşteptate soarele, dând tuturor o 
tentă înfiorătoare. Din apă se iveau resturile morii, ca o insulă 
ce îşi căuta calea rotindu-se şi bolborosind. Morarul privea fix, 
aproape neutru, de parcă nu ar fi înţeles ce se întâmplase. Soţia 
lui suspina cu mâinile strânse în dreptul gurii. Copiii îşi priveau 
speriaţi părinţii. Unul dintre argaţi încă mai ţinea braţul Afrei. 
Din ruinele casei se ridica un iz bestial, de putred. Şobolanii care 
chiţăiau încercau să se refugieze undeva. 

Întreaga zi şi noaptea următoare, le-au petrecut într-o colibă 
din lemn din apropiere, până când s-au retras apele. Nimeni nu 
a scos o vorbă, nici măcar copiii. 

Primul care şi-a recăpătat darul vorbirii a fost morarul: 

— Fără acoperiş deasupra capului, fără nimic de mâncare, 
fără posibilitatea unui câştig. Ce va urma? 


Morăriţa întoarse capul în dreapta şi-n stânga. 

Morarul se adresă Afrei şi argaţilor vorbind încet: 

— Urmaţi-vă calea, căutaţi un nou adăpost, o posibilitate de a 
vă întreţine. Vedeţi că am pierdut totul. Tot ce ne-a mai rămas 
sunt copiii, cărora nu ştiu cum le voi da de mâncare. Trebuie să 
înţelegeţi... 

— Te înţelegem, morarule, spuse argatul Lambert. 

Acesta avea părul blond-roşcat şi ţepos, care îi creştea în 
toate direcţiile, ca un pămătulf pentru agheasmă. Ce vârstă avea 
nu era în stare nici el să spună, dar cearcănele din jurul ochilor 
arătau că nu mai făcea parte dintre cei tineri. 

— Da, confirmă un altul, Gottfried, care spre deosebire de 
Lambert era tinerel şi căruia nu-i plăcea vorba lungă. 

Cu un cap mai înalt decât Lambert, cu umeri laţi, bărbos, cu 
păr drept, era chipeş şi arăta mai mult a orăşean decât a argat 
la moară. 

Afra dădu doar din cap, fără să spună nimic. Ea nu ştia ce va 
face şi îi venea greu să îşi stăpânească lacrimile. Câteva zile 
dusese o viaţă normală, cu muncă, masă şi somn. Oamenii 
fuseseră buni cu ea. Şi acum? 

A doua zi dimineaţa devreme, Afra şi argaţii morarului porniră 
la drum. Gottfried ştia un ţăran înstărit, a cărui gospodărie se 
afla în josul pârâului, pe o colină. Acesta era un nesătul şi un 
zgârie-brânză, în plus şi mândru ca un păun, motiv pentru care 
era poreclit Paul Păunul, dar când Gottfried îi dusese grâul la 
măcinat îi promisese de lucru şi o pâine dacă ar veni la el. 

Pe drum către bătrânul holtei, nu s-au prea legat discuţii. Abia 
după mai multe ore Lambert se apucase să povestească din 
viaţa lui, mai mult fabulând; dar nici Gottfried şi nici Afra nu îl 
ascultau. Ambii erau mult mai preocupaţi de situaţia în care 
ajunseseră. 

Odată, Lambert se întrerupse pentru a pune o întrebare: 

— la spune, Afra, cum se face că tu umbli singură cuc, de 
parcă ai fugi? Este ceva cam neobişnuit pentru o fată de vârsta 
ta, şi în plus este şi periculos. 

— Nu poate fi mai periculos decât viaţa mea de până acum, 
răspunse cam obraznic Afra, şi Gottfried o privi surprins. 

— Până acum nu ai scăpat o vorbă despre viaţa ta. 


— Ce vă priveşte pe voi? 

Afra făcu un gest de respingere cu mâna. 

Răspunsul îl puse pe gânduri pe Lambert, în orice caz acesta 
nu mai vorbi mult timp. Încă o milă merseră apăsat unul în urma 
celuilalt, tăcând, până când Gottfried, care mergea în faţă, se 
opri brusc privind în josul văii, de unde se îndrepta rapid spre ei 
o ceată de oameni. 

Gottfried se ghemuli şi le facu şi celorlalţi semn să procedeze 
la fel. 

— Asta ce mai este? întrebă încet Afra, ca şi cum vocea ei i-ar 
fi putut trăda. 

— Nu ştiu, răspunse Gottfried, dar, dacă este vorba despre 
una din acele hoarde de cerşetori care umblă prin ţinut prădând, 
atunci să ne păzească Dumnezeu! 

Afra se sperie. Despre hoardele de cerşetori se povesteau 
lucruri îngrozitoare. Umblau în cete de o sută - două sute 
oameni, fără să posede nimic şi fără să muncească, nu trăiau de 
fapt din cerşit, nu, ei îşi luau ceea ce le trebuia. Pe cei care le 
ieşeau în cale îi lăsau goi. Păstorilor le luau animalele şi făceau 
moarte de om pentru o bucată de pâine dacă nu le-o dădeai de 
bunăvoie. 

Gălăgioasa haită se apropia tot mai mult. Trebuie să fi fost 
vreo două sute de indivizi înarmaţi cu prăjini lungi şi cu măciuci, 
având în mijlocul lor o căruţă cu o colivie, de care trăgeau ori o 
împingeau. 

— Trebuie să ne despărţim, zise Gottfried. Cel mai bine este 
ca fiecare să o ia în altă direcţie. Aşa putem să scăpăm mai bine 
de vagabonzi. 

Între timp, cerşetorii îi descoperiseră şi se îndreptau acum 
spre ei alergând şi scoțând strigăte sălbatice. 

Afra se ridică în picioare şi, strângând legătura la piept, 
începu să alerge cât de repede putea. Ţelul ei era pădurea din 
partea stângă, aflată pe o înălţime. Gottfried şi Lambert fugiră în 
direcţie opusă. Afra trăgea cu greutate aer în piept, pentru că 
drumul ce urca era tot mai greu. Strigătele obscene ale 
cerşetorilor se apropiau tot mai mult. Afra nu cuteza să se 
întoarcă, trebuia să ajungă la pădure, altfel cădea victimă 
abominabilei hoarde. Ceea ce o aştepta deveni şi mai limpede 


când pe lângă cap îi vâjâi o prăjină care rămase apoi înfiptă în 
pământul moale acoperit cu iarbă. 

Din fericire, cerşetorii erau bătrâni şi nu prea iuți, aşa că Afra 
ajunse la pădure. Stejarii groşi şi molizii ofereau o oarecare 
protecţie, dar fata continuă să alerge până când zbieretele celor 
din hoardă se mai pierdură şi în cele din urmă amuţiră complet. 
Ajunsă la capătul puterilor Afra se aşeză pe un buştean şi, când 
scăpă de tensiune ca de o piatră grea, izbucni în lacrimi. Nu ştia 
ce să mai facă. 

Dezorientată, porni apoi la întâmplare. | se părea inutil să-i 
caute pe cei doi argaţi. Pe de o parte, era mult prea periculos să 
dea din nou peste ceata cerşetorilor, iar pe de altă parte, nu se 
simţea prea în siguranţă nici cu ei. 

Pădurea părea fară sfârşit, dar, după o jumătate de zi care îi 
răpi şi ultimele puteri, arborii se mai răriră şi brusc i se deschise 
în faţa ochilor o vale largă, pe firul căreia şerpuia marele râu. 

Ea cunoştea doar ţinutul deluros carstic pe care se afla 
domeniul administratorului şi nu mai văzuse niciodată o vale 
atât de largă, de-a lungul căreia puteai parcă să priveşti până la 
capătul lumii. Aici se împleteau ogoare frumos lucrate, cu 
păşuni, iar jos, într-o buclă a râului, protejat din trei părţi, se 
înghesuiau una într-alta, într-un ansamblu, mai multe clădiri 
bine zidite, ca turnurile de apărare ale unei cetăţi. 

Afra se grăbi să coboare versantul lin, către un car cu boi care 
era oprit la marginea unei păşuni. Apropiindu-se, văzu mai 
multe femei îmbrăcate în portul cenuşiu al călugăriţelor, care 
munceau pe un ogor trasat cu brazde. Sosirea străinei le trezi 
acestora curiozitatea şi două dintre ele se îndreptară către Afra. 
Ele salutară doar din cap, fară a scoate o vorbă. 

Afra le răspunse la salut şi întrebă: 

Unde mă aflu? Am fugit de o hoardă de cerşetori. 

— Nu ti-au făcut nimic, nu? întrebă una din femei, mai în 
vârstă, cu chipul frământat de griji, dar cu o ţinută mândră, pe 
care munca grea la câmp nu o afectase. 

— Sunt tânără şi fug repede, încercă Afra să treacă peste cele 
abia trăite. Dar să tot fi fost vreo două sute de indivizi. 

In timp ce povestea, se adunară şi celelalte maici în jurul 
fetei, privind-o curioase. 


— Sfânta Cecilia este numele mănăstirii noastre, ai auzit cu 
siguranţă despre ea, zise femeia mai vârstnică. 

Afra confirmă, deşi nu auzise niciodată despre o astfel de 
mănăstire. Privi sfioasă înjur. Veşmântul ei sărăcăcios avusese 
serios de suferit în timp ce fugea prin pădure. Din el atârnau 
petice, iar braţele îi erau mânjite cu sânge. 

Privind-o, maicilor li se făcu milă şi cea mai în vârstă dintre 
ele spuse: 

— Ziua este spre sfârşite, este vremea să ne întoarcem! apoi 
se adresă Afrei: Urcă în car. Cu siguranţă eşti ostenită după ce 
ai alergat atât. De unde vii? 

— Am lucrat la administratorul ținutului, Melchior von 
Rabenstein, răspunse Afra, privi în gol şi nesigură continuă: Dar 
s-a dat la mine... 

— Nu trebuie să continui, o opri călugăriţa. Tăcerea vindecă 
toate rănile. 

După ce toate maicile urcară în car, acesta se puse în 
mişcare. Drumul fu parcurs într-o tăcere adâncă. Orice discuţie 
încetase şi Afra avu impresia că ar fi fost poate mai bine dacă ar 
fi tăcut din gură. 

Ca toate mănăstirile, Sfânta Cecilia era situată într-un loc mai 
retras, dar la fel de întărit ca o fortăreață. Conturul trapezoidal 
al construcţiei înconjurate de ziduri groase se încadra ideal în 
cotitura râului. Poarta din partea îndreptată spre râu era mai 
mult înaltă decât lată, ferecată în fier, şi se termina în partea 
superioară într-un arc gotic. Era într-un punct mai ridicat şi 
călugăriţa care mâna boii îi îndemnă pocnind din bici să înceapă 
urcuşul. 

În curtea interioară a mănăstirii, maicile coborâră din car şi, 
una după alta, dispărură într-o clădire aflată în stânga, cu două 
etaje şi cu ferestre înalte şi ascuţite. Cea mai bătrână rămase cu 
Afra, o alta duse carul sub un şopron din partea din faţă a curţii. 
Aici se mai aflau grajduri cu animale, furaje şi provizii, care şi 
unelte necesare întreţinerii mănăstirii. 

Biserica aflată în stânga era clădirea cea mai înaltă, deşi 
conform regulilor ordinului în loc de un turn avea două 
lanternouri. Pereţii exteriori aveau pe ei grinzi şi bare lungi, 
unite prin dulapi utilizaţi ca schelă. Asemenea oaselor unui 


peşte uriaş, grinzile dezvelite ale acoperişului se înălţau abrupt 
spre cer. Scări înguste din lemn negeluit duceau de la un nivel la 
altul, până la frontonul podului. Biserica dărăpănată, construită 
în stil vechi, trebuia să facă loc unei construcţii noi. 

Acum, la lăsarea serii, munca încetase. Constructorii se 
retrăseseră în mica lor colonie de lângă zidul vestic al 
mănăstirii. Niciun bărbat nu avea voie să petreacă noaptea în 
interiorul mănăstirii. 

Când poarta grea din fier se închise, scrâşnind puternic ca 
mânuită de o mână fantomatică, Afra se sperie. 

— Desigur că eşti ostenită, zise bătrâna maică, părând la fel 
de obişnuită cu aceste scrâşnete ca şi cu sunetul clopotelor ce 
anunțau slujbele. Dar mai întâi trebuie să te prezinţi stareţei şi 
să o rogi să te primească. Astea sunt regulile. Vino! 

Afra o urmă ascultătoare pe maică spre clădirea lungă. La 
intrare, îşi lăsă jos legătura. Urcară împreună o scară din piatră 
abruptă şi răsucită ca o cochilie de melc şi ajunseră într-un 
coridor aparent nesfârşit, cu nervuri în formă de cruce pe tavan 
şi cu dale neregulate din piatră pe jos. Lucarnele mici în formă 
de suveică, având geamuri bombate, lăsau chiar şi în timpul 
zilei să pătrundă doar puţină lumină, iar pe înserate foloseau 
doar ca puncte de orientare. La capătul coridorului, apăru din 
semiîntuneric o maică înveşmântată în alb şi cu o tunică neagră 
pe deasupra. Ea îi făcu Afrei semn să o urmeze. Cealaltă maică 
se îndepărtă fără un cuvânt în direcţia din care veniseră. 

Urcând o a doua scară identică primei, ajunseră în cele din 
urmă la etajul superior într-un hol gol, al cărui mobilier se 
compunea din câte trei scaune aşezate de-a lungul a trei pereţi. 
In al patrulea perete era o uşă, ce avea deasupra o icoană 
pictată a/ fresco. În interiorul mănăstirii, nu exista nimic care să 
amintească de o proprietate privată sau aparţinând sferei 
private. De aceea maica intră fără să mai bată la uşă, doar cu 
un fugar „Laudetur Jesus Christus“ pe buze. 

Dimensiunea încăperii sobre şi teancurile de pergamente din 
rafturile de pe pereţi indicau că era vorba despre chilia stareţei. 
Aceasta se ridică de la o masă solidă din lemn, aflată în mijloc, 
pe care ardea o făclie cu răşină de brad ce împrăştia un miros 
aspru. Se părea că stareţa fusese înştiinţată, căci maica se 


retrase fără să spună nimic, lăsând-o pe Afra acolo. Aceasta se 
simţea goală şi vulnerabilă în rochia ei zdrenţuită, în faţa 
stareţei care impunea respect. 

Chipul călugăriţei avea o ciudată nuanţă verzuie, iar trupul ei 
era uscat şi slab. Muşchii şi venele gâtului ei lipsit de carne, 
acolo unde acesta ieşea din haină, păreau să alcătuiască o 
țesătură de fibre. De sub boneta de călugăriţă ieşeau fire de păr 
cărunt şi mat. Ai fi putut să o iei drept o moartă, dacă nu ar fi 
fost acele scântei incandescente ce sclipeau din adâncul 
orbitelor ei. O privelişte nu tocmai plăcută. 

— Din câte am auzit, lumea ţi-a pricinuit rău, spuse stareţa cu 
un glas ce părea chiar plăcut comparativ cu înfăţişarea ei şi se 
apropie câţiva paşi de Afra. 

Afra confirmă cu capul plecat, gândindu-se cum ar putea evita 
o atingere din partea acestei stareţe osoase, aproape 
transparente. Dar, din fericire, aceasta se opri la doi paşi de ea. 
Braţele ei uscate atârnau ca nişte funii de cânepă. 

— Eşti pregătită să renunţi la orice plăcere trupească întreaga 
viaţă, aşa cum prevăd regulile sfântului Benedict? 

Întrebarea stareţei răsună sec în încăpere şi Afra nu ştia cum 
să răspundă. Era sătulă cu vârf şi îndesat de orice plăcere 
trupească, dar nu intenţiona să se călugărească şi să adere la 
ordinul maicilor mute. 

— Eşti pregătită să taci, să renunţi la carne şi la vin, şi să 
iubeşti mai mult durerea decât starea de bine? continuă stareţa. 

Afra vru să spună că voia un acoperiş deasupra capului 
pentru această noapte şi poate nişte merinde de drum. Voia să 
spună că oricum avusese doar rar parte de carne în viaţa ei. Dar 
stareţa îi citi gândurile. 

— Îţi înţeleg ezitarea, fiica mea, nu trebuie să îmi dai astăzi 
un răspuns. Timpul îţi va da înţelepciunea răspunsului. 

Apoi bătu de câteva ori din palme şi apărură două maici. 

Pregătiţi-i o baie, îngrijiţi-i rănile şi daţi-i haine noi! le porunci 
celor două pe un ton ce era complet diferit de cel cu care îi 
vorbise Afrei. 

Maicile dădură din cap supuse, cu braţele încrucişate pe 
piept, şi coborâră cu Afra în beci, unde îi pregătiră într-o putină 
din lemn o baie cu apă caldă. Oare când făcuse baie ultima dată 


în apă caldă? Era obişnuită cu spălarea trupului o dată pe lună 
cu câteva găleți cu apă rece, pe care şi le turna pe cap. 
Murdăria deosebită o combătea cu un fel de săpun din seu, 
untură de peşte şi ulei de plante păstrat într-un butoi, şi care 
puţea ca un cerşetor lepros. 

Roşi toată şi privi în pământ când maicile acoperiră putina cu 
o pânză înainte de a duce apa fierbinte de pe foc şi a o turna. O 
ajutară apoi să se dezbrace şi, după ce intră în putină, îi şterseră 
rănile. În final, îi aduseră o sutană cenuşie dintr-un postav 
aspru, cum purtau novicele, şi o conduseră din beci la parterul 
clădirii lungi. 

În faţa Afrei se afla o sală îngustă, lungă, refectoriul, unde 
mâncau maicile. Coloane din tuf neprelucrat susțineau o boltă 
ascuţită, ca într-o biserică. De-a lungul pereţilor longitudinali 
erau mese înguste, care erau unite în cap de o masă aşezată 
perpendicular pe acestea. La această masă, având vedere 
asupra întregii săli, se aşeza stareţa. De pe locurile lor maicile 
priveau în tăcere peretele din faţă, de pe care maxime aspre le 
aminteau de existenţa pământească: „Obiectul gândurilor tale 
trebuie să fie Dumnezeu”; „Este mai bine nu să gândeşti, ci să 
asculţi”; „Omul nu este născut pentru a-şi găsi fericirea pe 
pământ“; „Tu nu eşti altceva decât praf şi cenuşă". 

Afrei i se arătă un loc la capătul de jos al rândului de mese. 
Dar nimeni nu băgă în seamă prezenţa ei. Ca toate celelalte 
maici, privea fix peretele din faţă şi ca toate celelalte nu 
îndrăznea să îşi întoarcă privirea către vreuna dintre ele. In loc 
de asta, îi sărea în ochi o inscripţie de pe perete: „Nu vezi nimic, 
nu judeci nimic. Lasă-ţi trista ta soartă pe seama superioarei”. 

Inscripţia îi provoca mai mult mânie decât smerenie. După 
rostirea unei rugăciuni pe care Afra nu o ştia, în faţa ei, pe 
masă, ateriză un coltuc de pâine neagră şi o bucată de brânză. 
Mirată, se întoarse ca să vadă proveniența mâncării. Dintr-un 
coş mare, două maici împărțeau alimentele. Alte două puneau 
pe mese urcioare cu apă şi căni. 

Atunci, din faţă, răsună vocea pătrunzătoare a stareţei: 

— Afra, şi tu trebuie să te supui regulilor ordinului nostru. 
Aşadar, pleacă-ți privirea şi primeşte cu recunoştinţă ce ţi se dă. 


Afra se supuse şi începu să mănânce lacomă din pâine şi din 
brânză. Îi era foame, o foame pe care nu o putea domoli coltucul 
de pâine. Ba chiar i se părea că puţina mâncare îi amplificase 
foamea. Fără să mişte capul, trase cu ochiul către maica din 
stânga ei, care lăsase pâinea după ce muşcase de două ori din 
ea. Aşteptă ocazia cu nelinişte şi, cu o mişcare fulgerătoare, îşi 
însuşi pâinea acesteia. 

Mâna maicii tresări, de parcă ar fi vrut să spună „Este a 
mea!“, dar poate că tresăritul avu altă semnificaţie. În orice caz, 
Afra devoră pâinea într-o secundă şi tot atât de repede goli şi 
cana cu apă. 

După ce rostiră rugăciunea de mulţumire, maicile se ridicară. 
Pentru câteva minute, era permisă o scurtă conversaţie. 

Maica de la care Afra furase pâinea i se adresă pe un ton 
ciudat. Parcă era sugrumată. 

De ce ai mâncat-o? întrebă ea cu reproş. 

— Îmi era foame, nu mâncasem nimic de două zile! 

Maica dădu ochii peste cap. 

— Cu prima ocazie îţi dau pâinea înapoi, zise Afra. 

— Nu asta este problema! 

— Dar care? 

Afra clipi curioasă. 

— În pâine era coaptă o broască, una adevărată! 

Afra regurgită şi i se păru că i se întoarce stomacul pe dos. 
Dar îşi zise că, de nevoie, la Melchior mâncase lucruri mai rele 
decât o broască, şi aia coaptă. Inghiţi o dată, de două ori, apoi o 
întrebă pe cealaltă: 

— Cine a făcut asta? 

Într-un exces de răutate, maica răspunse: 

— Ei, cine...!? Sora noastră, aceea care coace pâinea! 

— Dar de ce? 

— De ce, de ce, de ce! Trebuie să ştii că în această mănăstire 
fiecare este duşmanul celuilalt. Fiecare dintre cele pe care le 
întâlneşti aici are propria poveste care a adus-o aici. Fiecare 
dintre cele aflate în acest refectoriu crede că soarta ei este cea 
mai amară. Tăcerea permanentă, închiderea în sine, 
contemplaţia fac să prindă viaţă lucruri care nu se întâmplă. 
După câteva luni, crezi că asta sau cealaltă atentează la viaţa 


ta, dar de fapt nu trece niciun an în care să moară mai multe 
dintre noi, fie din vina altcuiva, fie din proprie vină. Noua 
biserică nu are turnuri, după cum vezi, iar toate ferestrele au 
gratii. De ce? 

— Şi ce este cu broasca din pâine? 

Maica ridică din sprâncene şi pe frunte îi apărură cute adânci: 

— Ca şi şarpele, broasca este simbol al diavolului. Aşa cum 
scoica trece drept simbol al Fecioarei Maria, pentru că Maica 
Domnului a ascuns în carnea ei cea mai prețioasă perlă, tot aşa 
broasca este cel mai diavolesc animal, pentru că împrăştie 
milioane de ouă ale răului, iar răul naşte totdeauna rău. 

— Aşa o fi, se înfierbântă Afra, dar de ce bucătăreasa coace o 
broască în pâine când nu poate să ştie cine are parte de bucata 
cu broască? 

— Nu ştiu, dar probabil că ura şi blestemele ei sunt îndreptate 
împotriva tuturor. Aşa cum am spus, aici fiecare este duşmanul 
fiecăruia, chiar dacă din afară nu se vede aşa. 

Brusc, ca la un semn tainic, toate şoaptele încetară şi toate 
maicile formară un şir, punându-se în mişcare una în spatele 
celeilalte. 

De la locul ei din capul meselor stareţa îi facu semn Afrei să 
se încadreze în şir. Ea nu şovăi să se supună, dar suportă un 
pumn în coaste de la o maică măruntă şi grasă, cu gura urât 
mirositoare, care cu degetul gros îi arătă să se aşeze după ea. 

Abia acum Afra observă că maicile aveau veşmintele colorate 
diferit. Grasa făcea parte dintre cele îmbrăcate în negru, care 
erau cam două duzini, pe când celelalte maici purtau o rasă 
simplă, cenuşie, ca a ei. Comportamentul maicilor în negru era 
arogant, ele nu acordau celor îmbrăcate în cenușiu nici măcar o 
privire, în vreme ce ultimele erau supuse şi cătrănite. 

— Pe mine mă cheamă Luitgard, şopti vecina ei de la masă şi 
o trase pe Afra lângă ea în rând. Am auzit că tu eşti Afra, cea 
nouă. 

Afra confirmă. În aceeaşi clipă, vocea furioasă a stareţei 
uscate şuieră în refectoriu: 

— Luitgard, ai încălcat tăcerea. Două lovituri de bici, după 
slujbă! 


Luitgard luă cunoştinţă de pedeapsă fară nicio reacţie şi Afra 
se întrebă dacă stareţa chiar va aplica pedeapsa şi în ce condiţii 
se aplica aceasta. Adâncită în gânduri, păşea în şir în spatele lui 
Luitgard. 

Coborâră pe treptele din piatră în curte şi de aici intrară în 
biserică. Stranele din cor erau abia luminate cu lumânări şi erau 
ocupate de maicile în negru, în timp ce maicile în gri luară loc pe 
băncile din scânduri în nava bisericii, care în cea mai mare parte 
era ocupată de schele, unelte şi cărămizi. 

Din ultimul rând, Afra ascultă cu smerenie cântecul liturgic al 
maicilor. Niciodată nu mai auzise un responsoriu atât de divin. 
Se gândi că aşa ar cânta îngerii; dar în clipa următoare îşi aminti 
de spusele lui Luitgard şi gândul că în această mănăstire 
domneau doar ura şi pizma în locul iubirii creştine a aproapelui o 
zăpăci complet. 

Afra fu şocată şi de tripticul în mărime naturală de deasupra 
altarului, evident o pictură neterminată, cu două aripi laterale. 
Pe ele erau pictaţi doi centurioni romani impozanţi. În centru, 
trei bărbaţi încadrau o persoană reprezentată doar prin contur. 
Afra ar fi vrut să se intereseze de semnificaţia picturii 
neterminate, dar se simţi supravegheată şi îşi stăpâni 
curiozitatea. 

După slujbă, se formă din nou procesiunea maicilor mute, 
care traversă curtea interioară. Un vânt ca de gheaţă mătura 
locul. Ca mai înainte, Afra se integră în şir. Era obosită şi spera 
că i se va oferi un loc de dormit. Dar, în loc să se îndrepte spre 
dormitorul de la ultimul nivel al clădirii lungi, procesiunea o luă 
către beci, unde era un poenitarium, o încăpere potrivită pentru 
ce avea să urmeze. 

Precum martorii la o execuţie, maicile se înghesuiau lângă 
perete, de parcă voiau s-o împiedice pe delincventă să fugă. 
Sub un lampadar din fier care atârna de tavan în mijlocul sălii, 
era trunchiul retezat al unui pom noduros. Luitgard ieşi în faţă, 
îşi dezveli partea superioară a corpului şi cu umerii lăsaţi şi cu 
braţele încrucişate pe sâni se aşeză pe buştean. 

Cu ochii larg deschişi, Afra urmărea cum stareţa şi maica cea 
grasă, dotate ca nişte călăi, cu un bici, ieşiră şi ele în faţă. 
Luitgard îşi lăsă braţele să atârne. Stareţa îşi făcu vânt şi biciui 


corpul gol al lui Luitgard. Maica cea grasă procedă la fel. În timp 
ce spectatoarele gemeau de parcă ele suportau loviturile, 
Luitgard suportă pedeapsa fără nicio reacţie. 

La lumina tremurătoare a lumânărilor, Afra văzu clar urmele 
de un roşu-închis lăsate de curelele biciului pe pieptul femeii. 
Era răvăşită. Pur şi simplu nu îşi putea explica de ce Luitgard era 
astfel tratată, în timp ce ea fusese îmbăiată şi primită cu 
bunăvoință. 

Încă mai era pierdută în gânduri, când procesiunea se puse 
din nou în mişcare. Pe drumul către dormitorul de la ultimul etaj, 
Afra îşi recuperă şi legătura cu haine pe care o lăsase în spatele 
porții de la intrare. 

Dormitorul se afla deasupra refectoriului şi avea aceleaşi 
dimensiuni, doar că lângă pereți nu erau mese, ci nişte lăzi 
simple din lemn. O parte scurtă a acestora era orientată către 
perete şi între ele erau cuiere pentru haine. Chiar dacă lăzile 
lungi erau acoperite cu paie şi cu o pătură, Afrei îi făceau 
impresia unor sicrie. 

În timp ce ea căuta o ladă liberă, maicile se dezbrăcau până 
când rămâneau într-o cămaşă de lână şi se culcau. La capătul 
dormitorului, chiar lângă uşă, Afra găsi ceea ce căuta. lşi 
împinse bocceaua sub cuierul din lemn şi începu să se dezbrace. 

Brusc, simţi toate privirile îndreptate asupra ei: şaptesprezece 
perechi de ochi îi urmăreau fiecare mişcare cu priviri lacome. 
Spre deosebire de celelalte, Afra nu purta o cămaşă pe sub 
rochie. Aşa ceva era pentru cei bogaţi şi pentru maici. Un 
moment, şovăi să se dezbrace complet. Pentru prima dată, avu 
parte de o senzaţie necunoscută până atunci. Ruşine. Ruşine - 
un simţământ necunoscut la ţară, unde îmbrăcămintea folosea 
mai curând pentru protecţie şi încălzit decât pentru acoperirea 
pudică a caracteristicilor sexuale. Vara, pe câmp, Afra nu se 
ferea să îşi expună soarelui pieptul impunător şi nimeni nu se 
formaliza. De ce trebuia să se ruşineze aici, printre altele 
asemenea ei? Aşa că, fară a acorda atenţie privirilor, desfăcu 
banda din jurul gâtului şi lăsă îmbrăcămintea să îi alunece de pe 
umeri. Şi urcă în culcuş goală şi tremurând, apoi trase până la 
gât pătura aspră. 


Adormi mai repede decât se aşteptase. Fuga îi storsese şi 
ultimele puteri. Acesta era oricum primul culcuş normal după 
mai multe zile. Cândva, pe la miezul nopţii, sări speriată. Credea 
că visa. | se părea că în jurul ei se adunaseră maicile şi căscau 
gura la trupul ei gol, descoperit. Unele o pipăiau şi, la lumina 
unei lumânări, Afra zări chipuri care rânjeau. Degeaba încerca 
să se acopere cu pătura, pentru că, aşa cum se întâmpla în vise, 
toate eforturile erau zadarnice. Pătura părea bătută în cuie. Se 
ridică buimacă, dar în aceeaşi clipă lumânarea se stinse. De jur 
împrejur domnea întunericul. 

Îşi spuse că visase urât; dar imediat simţi mirosul lăsat de 
fitilul unei lumânări peste care se suflase ca să se stingă şi se 
sperie de moarte. Afra auzi chicoteli înăbuşite în imediata ei 
apropiere. În dormitor nu mai era linişte. Nu, nu visase. Mâine, 
la ivirea zorilor, va părăsi mănăstirea. Ţinea speriată de pătură 


cu ambele mâini. Va pleca de aici. Apoi adormi din nou. 
x x 


* 


Afra fu trezită de sunetul strident al unui clopot de mână lovit 
cu un fier. Se crăpa de ziuă şi clopotul chema la prima 
rugăciune, matutinum. Drumul până la biserică îl parcurse cu 
ochii plecaţi. Şi la micul dejun din refectoriu privi fix în faţa ei şi 
mestecă încet coaja de pâine, fără să mai cerceteze dacă 
aceasta conţinea şi ceva neplăcut. 

De cum se făcu lumină, prinse viaţă şi curtea interioară. 
Meşteşugarii veneau la muncă, la construcţia bisericii, iar 
maicile se împărţiră în grupuri. Afra tocmai voia să îşi ia 
bocceaua şi să dispară fără să mai facă vâlvă, când în cale îi 
răsări stareţa, îi puse în faţa ochilor dosul palmei. Afra văzu 
inelul cu piatra mare şi albastră de pe degetul ei mijlociu, dar nu 
reacţionă. 

— Trebuie să săruţi inelul! zise poruncitoare stareţa. 

— De ce? întrebă Afra cu naivitate, deşi cunoştea obiceiul. 

— Aşa prevăd regulile ordinului sfantului Benedict. 

Afra îndeplini fară nicio tragere de inimă ordinul stareţei, în 
speranţa că aceasta o va lăsa în pace. Dar imediat ce se supuse 
regulii ordinului, stareţa o luă de la început: 


— Eşti tânără şi chipul tău emană mai multă inteligenţă decât 
al majorităţii proastelor care populează mănăstirea aceasta. Eu 
m-am mai gândit şi am ajuns la concluzia că vei face noviciatul 
în scriptorium, acolo, în construcţia de lângă biserică. Vei fi 
învățată să citeşti şi să scrii, un privilegiu de care au parte doar 
puţine femei. 

Prin mintea Afrei trecură sute de gânduri. Vru să spună că 
vrea să plece, că nu mai rămâne aici nicio zi, dar spre propria 
uimire răspunsul ei sună altfel: 

— Ştiu să citesc şi să scriu, venerabilă maică, şi mai cunosc şi 
limba italiană, şi ceva latină pe deasupra. Şi, amintindu-şi de 
efectul pe care rugăciunea în latină îl avusese asupra morăriţei, 
continuă: Ave Maria, gratia plena, dominus tecum, benedictus 
fructus ventris tui... 

Stareţa se încruntă de parcă ar fi fost scârbită de atâta 
învăţătură din partea unei novice; şi în loc să-şi exprime 
admiraţia pufni: 

— Mărturiseşte că eşti o novice fugită. De ce te faci vinovată? 
Dumnezeu te va pedepsi! 

Atunci, Afra ridică vocea şi, roşind de mânie, ripostă: 

— Să mă pedepsească Dumnezeu? Mă umflă râsul! Pentru că 
mi-a răpit tatăl când eram copilă, iar mai târziu pe mama din 
durere pentru moartea bărbatului? Tatăl meu era bibliotecar la 
contele Eberhard von Wurttemberg. El nu ştia doar să scrie şi să 
citească precum un învăţat, ci socotea cu cifre pe care 
ignoranţa noastră nici măcar nu le cunoaşte. Ori poate aţi auzit 
vreodată despre un milion, care corespunde la de o mie de ori o 
mie? Am fost cinci fiice, ceea ce pe oricare alt tată l-ar fi dus la 
disperare, dar el ne-a învăţat pe fiecare scrisul şi cititul, iar pe 
mine, ca fata cea mai mare, m-a învăţat chiar şi limbi străine. Pe 
când călărea odată spre Ulm, calul s-a speriat de un toboşar, şi 
atunci şi-a rupt gâtul din pricina căzăturii. Un an mai târziu, 
mama şi-a luat viaţa. S-a aruncat în râu, pentru că nu ştia cum 
să se mai descurce cu cinci fiice. După care fiecare dintre noi a 
ajuns într-un alt loc. Nu ştiu unde mai trăiesc astăzi surorile 
mele. Şi dumneavoastră îmi spuneţi că Dumnezeu mă va 
pedepsi pentru asta! 

Stareţa părea impasibilă. Cu aceeaşi expresie pe faţă, zise: 


— Ei bine, atunci vei fi cu atât mai mult bine-venită în 
scriptoriu. Mildred şi Philippa sunt deja bătrâne. Ochii nu le prea 
mai ascultă, iar mâinile le tremură de atâta scris. După cum 
văd, mâinile tale sunt tinere şi neuzate, create parcă pentru 
scris de Dumnezeu. Cu aceste cuvinte, luă cu vârful degetelor 
mâna dreaptă a Afrei şi o ridică la nivelul umerilor ca pe o 
pasăre moartă, după care continuă pe un ton poruncitor: Vino, 
vreau să îţi arăt scriptoriul. 

Afra se gândi rapid dacă era cazul să îi aducă la cunoştinţă 
stareţei planurile ei, respectiv intenţia de a nu mai rămâne nici 
măcar o zi în mănăstire. Dar decise că ar fi mai bine să pară că 
dă ascultare şi să aştepte până când se va ivi o ocazie pentru a 
fugi. 

Curtea interioară a mănăstirii, care în seara precedentă 
oferise o privelişte paşnică, părea în această dimineaţă un 
furnicar. O sută, poate două sute de muncitori cărau saci, pietre 
şi mortar. Un lanţ format din treizeci de bărbaţi voinici în haine 
zdrenţuite ducea ţigle pe coama acoperişului, aruncându-şi unul 
altuia plăcile de argilă şi strigând fiecare: „Heirup!“ O macara cu 
două roţi mari, în care trudeau patru bărbaţi, transporta căpriori 
pentru acoperiş. Strigătele muncitorilor de pe şarpantă răsunau 
în întrega curte şi provocau un ecou rece. 

Stareţa părea prea puţin impresionată de toate acestea şi tot 
aşa rămase când, traversând curtea interioară, un bărbat ciudat 
se îndreptă grăbit către Afra. Era strident îmbrăcat. Picioarele 
sale bine făcute erau îmbrăcate într-un ciorap-pantalon cu 
cracul stâng roşu şi cel drept verde. Tunica neagră îi ajungea 
până la genunchi şi talia îi era strânsă cu un cordon. Un guler 
galben şi manşetele de aceeaşi culoare îi dădeau o oarecare 
distincţie. Pe cap purta o pălărie cu bor larg, dar ceea ce o 
impresionă mai mult pe Afra erau încălţările confecţionate din 
piele moale neagră, cu vârfuri ascuţite îndreptate în sus, lungi 
de un cot, şi ea se întrebă cum de putea un om să meargă cu 
astfel de încălțări. 

Se sperie când împopoţonatul se lăsă într-un genunchi în faţa 
ei, îşi smulse pălăria de pe cap dând la iveală o frizură bogată, 
blondă, şi cu braţele larg depărtate strigă: 

— Cecilia, dumneavoastră sunteţi Cecilia mea, şi nimeni alta! 


Abia acum stareţa, care mergea înainte, dădu atenţie 
întâlnirii, se întoarse spre Afra şi îi spuse: 

— Să nu te sperii de el. Numele lui este Alto din Brabant. Este 
un aiurit, dar înzestrat de Domnul cu darul picturii. De câteva 
săptămâni, refuză să termine tabloul de altar al sfintei Cecilia, 
căci, zice el, nu are model. 

Alto, care avea în jur de 30 de ani, se ridică. Abia acum 
remarcă Afra că acesta era cocoşat. 

— Un pictor poate să reţină în memoria sa doar ceea cea 
admirat cândva, zise Alto. Şi, dacă îmi permiteţi, Cecilia, nobila 
şi frumoasa romană este moartă de peste o mie de ani. Cum să 
fi apucat eu să o admir? Imaginaţia mea nu a fost până acum în 
stare să-i atribuie o înfăţişare credibilă. Maicile din această 
mănăstire, pe care le-aş fi putut lua drept model, aduc mai 
degrabă cu sfânta Liberata, căreia Domnul i-a dat barbă şi 
picioare crăcănate, atunci când tatăl ei s-a apropiat de ea cu 
intenţii murdare. Nu, frumoasă copilă, dumneata eşti prima care 
corespunde imaginii pe care o am eu despre Cecilia. Eşti 
minunată! 

Stareţa îşi strânse buzele de parcă ar fi vrut să se apere de 
necuviincioasele vorbe ale artistului, apoi o privi întrebătoare pe 
Afra. 

Afra deveni nesigură. Nu ştia cum arăta, dacă era frumoasă 
ori era respingătoare. Nimeni nu-i spusese nici că da, nici că ba. 
Nu se privise niciodată în oglindă. La curtea administratorului nu 
exista aşa ceva. Doar o dată îşi văzuse imaginea reflectată în 
fântână, dar numai pentru câteva clipe, întrucât în apă căzuse o 
piatră, şi imaginea se dizolvase în cercuri concentrice, ca o 
picătură de grăsime din supa de cârnaţi. Desigur că trupul ei era 
tânăr şi fără defecte, şi nici măcar naşterea în taină a copilului 
nu putuse să-i dăuneze, dar până acum ea nu dăduse nicio 
importanţă acestui lucru. Frumuseţea era ceva pentru orăşeni 
ori pentru cei bogaţi. Brusc, vine unul şi zice: „Eşti minunată!” 
Cuvintele pictorului o tulburaseră adânc. 

— Trebuie să îmi fiţi model pentru Cecilia! repetă pictorul 
ghebos. 


Afra o privi la rândul ei întrebătoare pe stareță, care îl măsura 
pe îndărătnicul pictor cu ochii mijiţi. Nu prea ştia dacă trebuia să 
ia în serios cuvintele acestuia. 

— Afra nu este încă una de-a noastră. Nu este nici măcar 
novice, chiar dacă poartă haina ordinului. De aceea, eu nu pot 
decide pentru ea. Ea trebuie să decidă singură dacă vrea să fie 
folositoare ţie şi imaginaţiei tale. 

— Va trebui s-o faceţi de dragul sfintei Cecilia, exclamă Alto 
exaltat, altfel tabloul din altar nu va fi niciodată terminat! Apucă 
mâna dreaptă a Afrei, o strânse cu putere şi adăugă: Vă rog 
insistent să nu mă refuzaţi. Nu aveţi ce pierde. Doi guldeni vor fi 
ai dumneavoastră. La prânz, vă aştept la depozitul din spatele 
scriptoriului. Domnul fie cu dumneavoastră! 

La fel de elegant ca un nobil, duse piciorul drept în spatele 
celui stâng, îşi puse mâna dreaptă pe inimă şi-i făcu o mică 
plecăciune, apoi se îndreptă cu paşi sprinteni spre biserică. 

Afra şi stareţa urcară în tăcere treptele abrupte către 
scriptoriu. Afra se simţea flatată cum nu fusese niciodată în 
viaţa ei. Ideea de a fi model pentru o sfântă pe un triptic îi făcea 
inima să bată mai tare. Se trezea în ea un sentiment de vanitate 
necunoscut ei până atunci, un sentiment de mândrie pentru 
felul în care arăta, deoarece însemna că era mai frumoasă decât 
altele. 

În faţa uşii scriptoriului stareţa se opri şi, de parcă i-ar fi citit 
gândurile, spuse: 

— Fata mea, ştii că vanitatea este un păcat şi nicăieri ea nu 
atârnă mai greu ca într-o mănăstire. Între zidurile unei mănăstiri 
vanitatea, mania de te împodobi şi orgoliul sunt apucături 
străine. Frumuseţea se regăseşte în toate operele Creatorului, 
ceea ce înseamnă că toate creaţiile Domnului sunt la fel de 
frumoase, şi cele pe care noi le considerăm aparent 
respingătoare. lar dacă Alto din Brabant te consideră pe tine 
mai frumoasă decât pe altele o face doar pentru că el pune 
virtuțile cereşti mai prejos decât frumuseţea lumească. Şi nu-i 
de mirare, căci el vine de la Anvers, unde cei fără Dumnezeu 
sunt la ei acasă. 

Afra clătină formal din cap în semn de aprobare. Dar, de fapt, 
ea simţea invidia şi răutatea din vorbele stareţei. 


Mildred şi Philippa, cele două maici-scrib, nici nu ridicară 
privirile când Afra şi stareţa intrară în scriptoriu. Ambele erau la 
pupitrele lor, ocupate cu copierea unor cărţi. Mildred era 
bătrână şi zbârcită, Philippa avea doar jumătatea vârstei 
acesteia şi era scundă şi robustă. O lungă rază din lumina 
soarelui acelei dimineţi de toamnă străbătea oblic încăperea, 
făcând vizibil praful, care se rotea ca un roi de muşte. Mirosea 
înţepător a lemn putred şi a piele tăbăcită, a fum şi a praf uscat. 
Tavanul scriptoriului părea pe punctul de a se prăbuşi sub 
povara grinzilor grele din lemn, atât de jos atârna. lar pereţii 
dispăreau în spatele rafturilor simple, pline cu cărţi şi 
pergamente aşezate într-o dezordine aparentă. 

Gândul de a-şi petrece viaţa în această atmosferă apăsătoare 
o făcu pe Afra să se înfioare. Explicaţiile date de cele două maici 
ajungeau la urechile ei ca de la mare depărtare. Ele vorbeau 
scurt şi neobişnuit de încet, de parcă pergamentele şi cărţile ar 
fi impus o conduită plină de reculegere. „Nu, îşi spuse Afra, nu 
vei sta aici.“ De undeva se auzi atunci clopotul pentru 
rugăciunea de peste zi. 

La ora prânzului, Afra se duse la depozitul aflat la ultimul 
nivel, deasupra remizei dintre biserică şi casa cea lungă, utilizat 
pentru depozitarea proviziilor, a făinii şi a fructelor uscate, a 
sării şi a altor mirodenii, dar şi a pânzei şi a vaselor de lut. 
Pictorul adusese aici partea centrală a tripticului şi o aşezase pe 
o cutie răsturnată din lemn, care ar fi trebuit să slujească drept 
soclu sfintei Cecilia. Pe aceasta mai era o spadă din lemn. 

Cocoşatul o întâmpină pe Afra cu braţele deschise. Era 
binedispus, chiar exuberant. 

— Sunteţi Cecilia mea, dumneavoastră, şi nimeni alta! Chiar 
m-am temut că stareţa v-ar fi convins să mă refuzati. 

— Aşa, la asta v-aţi gândit! se auzi o voce tăioasă şi din 
întuneric se ivi stareţa. 

Afra se sperie de neaşteptata apariţie nu mai puţin decât 
pictorul. 

— Aţi crezut cumva că am să vă las aici singur cu fata asta? 

Vocea stareţei avea o notă sarcastică. 


— Da, aşa mă gândisem! se supără Alto. Şi, dacă nu dispăreţi 
în clipa aceasta, îmi opresc munca şi nu aveţi decât să vă 
căutaţi pe altcineva care să vi-o picteze pe Cecilia din altar! 

— Artist fără Dumnezeu, brabantez! şuieră stareţa şi ieşi 
furioasă pe uşă mormăind ceva de neînțeles, dar care părea mai 
curând un blestem decât o rugăciune. 

Artistul zăvori uşa pe dinăuntru. Afra nu se simţea tocmai 
bine. Alto trebuie să fi observat asta din privirea ei temătoare şi 
zise: 

— Preferaţi să deschid uşa? 

— Nu, nu, minţi Afra. 

Oricum, oferta pictorului o mai linişti în oarecare măsură. 

Alto din Brabant îi întinse braţul şi o conduse în faţa picturii 
pentru altar. 

— Cunoşti istoria sfintei Cecilia? se interesă Alto din Brabant. 

— li cunosc doar numele, nimic mai mult, răspunse Afra. 

Alto arătă către marea pată albă din mijlocul tabloului. 

— Cecilia a fost o minunată tânără din Roma. Tatăl ei - aflat în 
tablou în partea stângă - voia să îşi căsătorească fiica cu 
Valerianus, aflat în prim-plan în dreapta. Totuşi, Cecilia se 
decisese pentru creştinism, iar Valerianus era încă adept al 
politeismului roman. De aceea ea refuza să îl accepte ca soţ 
atâta timp cât acesta nu era botezat. Bărbatul din fundalul 
tabloului este episcopul roman Urban. El a reuşit să îl aducă pe 
Valerianus la credinţa adevărată. Lucru care l-a supărat foarte 
tare pe prefectul roman Almachius. Portretul acestuia îl poţi găsi 
pe aripa din stânga altarului. Almachius a dispus decapitarea 
Ceciliei. Călăul din partea dreaptă a altarului nu a reuşit să-i 
despartă frumosul cap de trup. Cecilia a murit după trei zile şi, 
îmbrăcată într-un veşmânt ţesut cu aur, a fost aşezată într-un 
sicriu din lemn de chiparos şi înmormântată într-o catacombă. 
Când, după secole, un papă a cerut deschiderea sicriului, Cecilia 
a fost găsită în veşmântul ei transparent la fel de frumoasă ca 
atunci când trăia. 

— Ce poveste impresionantă, spuse Afra gânditoare, 
dumneavoastră credeți în ea? 


Bineînţeles că nu! ripostă Alto mustăcind. Dar pentru artist 
credinţa este un curcubeu frumos între cer şi pământ. Acum, ia 
rochia aceasta şi îmbrac-o! 

Afra făcu ochii mari. Ţinută pe ambele braţe, Alto îi întindea o 
rochie vaporoasă întreţesută cu aur. Afra nu mai văzuse 
niciodată de aproape un veşmânt atât de preţios. 

— Nu face mofturi, o îndemnă pictorul, vei vedea că e croită 
pentru dumneata. 

Cu cât privea mai mult veşmântul, cu atât reticenţa ei 
creştea. Nu că ar fi avut reţineri să o facă în faţa lui Alto din 
Brabant, Afra se simţea neînsemnată, mică, se simţea nedemnă 
să poarte o rochie atât de scumpă. 

— Eu sunt obişnuită numai cu pânza aspră. Mă tem să nu rup 
această fină țesătură îmbrăcând rochia. 

— Prostii, răspunse Alto aproape supărat. Dacă ai reţineri în a 
te dezbrăca în faţa mea, mă pot întoarce cu spatele sau pot să 
ies din încăpere. 

— Nu, nu este asta, credeţi-mă! 

Când îşi desfăcu şi-şi lăsă să cadă pe podea uniforma cenuşie 
a ordinului, Afra era agitată. O clipă, rămase fără apărare şi 
goală în faţa lui Alto din Brabant. Totuşi, pictorul nu păru 
impresionat. El îi întinse Afrei preţioasa rochie şi ea o lăsă cu 
grijă să-i alunece peste cap. Avu o senzaţie plăcută, ca o 
mângâiere, când materialul fin i se prelinse pe trup. 

Alto îi întinse mâna Afrei şi o ajută să urce pe lada răsturnată. 
Îi puse apoi spada în mână şi îi ceru să se sprijine pe piciorul 
drept, iar pe cel stâng să-l relaxeze. 

— lar acum foloseşte spada ca sprijin pentru mână. Este bine 
aşa. Ridică uşor capul, cu privirea către cer. Grozav! Eşti într- 
adevăr Cecilia. Am să te rog să nu mişti deloc. 

Alto din Brabant începu să schiţeze cu o cretă roşie pe peticul 
rămas liber pe tabloul pentru altar. Se aşternu o linişte tulburată 
doar de zgomotul făcut de creta pe care artistul o plimba cu 
mişcări iuți pe suportul din lemn. 

Afra îşi imagină cum ar arăta ca sfântă în veşmântul ei 
transparent, dacă Alto îi va picta în tablou imaginea exactă sau 
dacă o va folosi doar ca subiect al fanteziei lui. Timpul trecea 


greu. Şi mai ales nu îşi putea explica tăcerea lui Alto. De aceea, 
fără a-şi schimba poziţia, începu o discuţie: 

— Maestre Alto, la ce v-aţi referit când aţi spus că credinţa 
este un curcubeu între cer şi pământ? 

Pictorul se opri un moment, apoi vorbi: 

— A crede, frumoasă Cecilia, nu înseamnă altceva decât a nu 
şti sau a bănui, sau a visa. De când există oameni, ei visează ori 
bănuiesc că între cer şi pământ există ceva, să-i spunem 
absolutul sau divinul. Şi, tot de când există oameni, unii se simt 
chemaţi să aţâţe aceste visuri şi bănuieli. Ei nu ştiu mai multe 
decât ceilalţi, dar se comportă de parcă ar mânca înţelepciunea 
şi cunoaşterea cu polonicul. De aceea ar trebui să nu-i luaţi prea 
în serios pe toţi aceşti papi, prelați, stareţe şi episcopi. Dar eu 
vă întreb: Ce papi trebuie să credem? Pe cel din Roma, pe cel 
din Avignon ori pe cel din Milano? Avem trei papi, şi fiecare 
dintre ei susţine că el este cel adevărat. 

— Trei papi? se miră Afra. Nu am auzit niciodată de ei! 

— Este chiar mai bine. Dar când umbli mult, ca mine, afli 
multe care rămân ascunse poporului. Te rog să nu mişti capul! 
Oricum, pentru mine credinţa nu este altceva decât un vis, un 
curcubeu frumos între cer şi pământ. 

Afra nu mai auzise pe nimeni vorbind astfel. Chiar şi 
administratorul provincial Melchior von Rabenstein nu avea 
decât cuvinte frumoase pentru maica Biserică şi părinţii ei. 

— Şi, cu toate acestea, dumneavoastră împodobiţi biserici cu 
picturile dumneavoastră. Cum se împacă toate acestea, maestre 
Alto? 

— Am să îţi explic, frumoasă copilă: cine flămânzeşte ajunge 
chiar în slujba diavolului. Cum altfel m-ar putea hrăni arta mea? 
aruncă o privire lungă şi cercetătoare asupra desenului, după 
care lăsă deoparte creta şi continuă: Pentru astăzi, este 
suficient. Te poţi schimba. A 

Afra era bucuroasă că procedura se încheiase. li fusese frig în 
vaporosul veşmânt şi cobori de pe suport. Imediat aruncă o 
privire curioasă asupra tabloului. Nu ştia la ce se aşteptase de 
fapt, dar în orice caz rămase dezamăgită mai ales pentru că pe 
grundul deschis la culoare nu putuse recunoaşte decât un 
amestec de liniuţe şi linii. Privind mai atentă, desluşi o siluetă în 


acest amestec, una de femeie al cărei trup gol era abia acoperit 
de un veşmânt fin. Îngrozită, Afra îşi duse mâna la gură. În cele 
din urmă, întrebă: 

— Maestre Alto, aceasta sunt eu? 

— Nu, este Cecilia sau mai bine spus este modelul din care va 
răsări Cecilia. 

Afra se grăbi să îmbrace uniforma aspră a ordinului şi, în timp 
ce era preocupată de acest lucru, îi puse pictorului timida 
întrebare: 

— Şi chiar vreţi să o reprezentaţi pe Cecilia aşa cum aţi 
schiţat-o aici? In aşa fel încât oricine să îi poată vedea sânii şi 
coapsele? 

Alto zâmbi superior: 

— De ce aş ascunde frumuseţea ei, dacă nici chiar legenda 
sfintei nu a facut-o? 

— Dar cea de-a şasea poruncă îţi spune să fii pudic! 

— Desigur, dar corpul gol al unei femei nu înseamnă lipsă de 
pudicitate. Lipsa de pudicitate apare în gând şi în acţiune. În 
domul din Bamberg se află o sculptură, „Sinagoga”. Aceasta 
poartă un veşmânt transparent, care lasă să se vadă toate 
calităţile unui trup feminin. lar în marile catedrale din Franţa şi 
Spania veţi găsi reprezentări ale Fecioarei Maria cu sânii goi; dar 
numai oamenilor răi le trec prin cap gânduri urâte. Alto mustăci, 
apoi întrebă: Pot conta pe tine din nou mâine? 

De fapt, Afra intenţionase să părăsească mănăstirea în 
această zi, dar postura de model o incitase în mod ciudat, plus 
că niciodată nu mai fusese tratată de către un om cu atâta 
politeţe, cum o făcuse Alto din Brabant, de aceea fu de acord. 

— Dacă stareţa nu are ceva împotrivă. 

— Ea este bucuroasă să termin în sfârşit pictura pentru altar! 
o asigură pictorul. Pentru asta mi-ar fi pozat chiar ea. Bărbatul 
se cutremură şi adăugă: Ce imagine oribilă! 

Afra râse şi aruncă o privire pe fereastra îngustă în curtea 
supraaglomerată, pe care stareţa o străbătea încoace şi-ncolo 
cu mâinile încrucişate şi trăgând cu ochiul, la intervale scurte, în 
sus. 

Maestre Alto, începu prevăzătoare Afra, cât mai vreţi să 
rămâneţi aici, la mănăstire? 


Pictorul se încruntă: 

— De vrut nu se poate vorbi. De astă-primăvară trândăvesc 
aici, în mijlocul unor amărâte de fiice de nobili, care nu au avut 
parte de un bărbat din cauza urâţeniei lor, şi a unor prostituate 
care au îmbătrânit şi cărora nu li se potriveşte nici cuvântul 
plăcere şi nici cuvântul fată. Credeţi-mă, pe lumea asta există 
locuri care îl inspiră pe un artist mai mult decât locul acesta. Nu, 
imediat după ce voi termina pictura şi după ce voi primi ultima 
jumătate a plăţii ce mi se cuvine, voi pleca. De ce întrebi? 

Afra răspunse ridicând din umeri: 

— Mă gândisem eu că nu vă simţiţi bine în mediul acesta şi, 
dacă nu mă trădaţi, vreau să vă destăinui ceva: şi eu mă simt la 
fel. Aştept doar prima ocazie să dispar de aici. Veţi... 

— Mă şi miram ce cauţi aici, o întrerupse Alto. Nu, taci, nu 
vreau să ştiu. Nu mă priveşte. 

— Nu fac din asta un secret, maestre Alto. Am fugit de la 
administratorul provinciei, unde lucram ca să îmi câştig pâinea. 
Am nimerit aici mai mult întâmplător; dar viaţa de mănăstire nu 
este pentru mine. Eu sunt învățată să muncesc, şi munca mea 
este mai utilă decât să mă rog şi să cânt de cinci ori pe zi, după 
care să fiu un om rău. Nu îmi refuzaţi rugămintea, vă rog, luați- 
mă cu dumneavoastră! Dumneavoastră cunoaşteţi lumea şi 
sunteţi umblat. Lumea mea se termină la o zi de mers de la 
moşia administratorului; sunt lipsită de experienţă în relaţiile cu 
oamenii străini şi nu sunt invulnerabilă la rău, ca 
dumneavoastră. 

Alto privi gânditor pe fereastră, iar Afra interpretă lunga lui 
tăcere ca pe un refuz. 

— Nu vă voi fi povară şi vă voi sta la dispoziţie dacă mă veţi 
vrea. V-a plăcut trupul meu, nu-i aşa? 

De-abia vorbise, speriată de propriile cuvinte. Cocoşatul o 
privi lung şi stăruitor. În cele din urmă, o întrebă: 

Ce vârstă ai? 

Afra cobor privirea. Îi era ruşine. 

— Am 17 ani. Dar asta nu are importanţă! 

— Ascultă, copilă, începu ceremonios pictorul, eşti frumoasă. 
Dumnezeu a pogorât asupra ta atât de multă graţie, farmec şi 
proporţionalitate de care sute de altele de vârsta ta duc lipsă. 


Orice bărbat s-ar socoti fericit să te aibă măcar pentru o oră. 
Dar fii conştientă că frumuseţea înseamnă mândrie. Nu te oferi 
unui bărbat. Asta dăunează frumuseţii tale. Chiar dacă tu însăţi 
simţi nevoia, dă bărbatului de înţeles că el trebuie să te ceară. 

Afra nu se gândise niciodată la asta. De ce să se fi gândit? 
Fără îndoială că Alto era deştept şi tot fără îndoială că se 
pricepea la frumuseţe datorită meseriei lui. li era greu să 
interpreteze reținerea lui. Poate că nu o lua în serios? Râdea 
poate de ea, şi ea încă nu observase? Ar fi preferat să o înghită 
pământul. Totuşi, spuse: 

— Încă nu aţi răspuns la întrebarea mea, maestre Alto! 

Alto dădu absent din cap. 

— Hai să mai vorbim despre asta mâine. Ne vedem aici la 
aceeaşi oră. 

Restul zilei Afra şi-l petrecu în scriptoriu, întrerupându-se doar 
pentru rugăciunile de peste zi. Sarcina ei era de a copia 
documente succesorale pentru mănăstirea Sfânta Cecilia şi, cu 
toate că nu mai scrisese de ani de zile, aşternea uniform pe 
pergament literele colţuroase ale textului. Când şi când, cele 
două maici mai căutau nod în papură muncii ei. Dar grija lor cea 
mai mare era ca ea să nu aibă acces la anumite cărţi şi role. 
Afrei nu îi scăpă faptul că acestea erau legate cu banderole, 
erau sigilate şi prevăzute cu inscripţia PRIMA OCCULTATIO, 
unele chiar inscripţionate cu SECRETUM. 

În ziua următoare, Afra îi stătu din nou model pictorului. 
Nesiguranţa din ziua anterioară părea să o fi părăsit, în orice caz 
ea se prezentă artistului în veşmântul ei transparent pe 
jumătate sfioasă, pe jumătate provocatoare, în acel amestec de 
rafinament feminin, care trezea dorinţa unui bărbat. 

— Dati-mi astăzi un răspuns la întrebarea mea, dacă îmi 
acceptaţi rugămintea! 

În timp ce începea să aplice culorile, Alto mustăcea. Avusese 
nevoie de ore pentru a mărunți, a pisa, a freca şi a amesteca 
cele mai diferite ingrediente, a le amesteca apoi cu clei de oase 
şi cu albuş de ouă de rață, până să obţină în cele din urmă acea 
culoare roz a carnaţiei pe care o socotea potrivită pielii goale a 
Afrei. 

— Cum să înţeleg zâmbetul dumneavoastră, maestre Alto? 


Afra ţinea capul îndreptat spre cer, în timp ce cu privirea 
urmărea munca pictorului. 

— Trebuie să te decizi dacă vrei să-i slujeşti pe oameni ori pe 
Dumnezeul tău, răspunse evaziv Alto. 

Afra nu stătu mult pe gânduri: 

— Cred că eu sunt făcută mai mult pentru a sluji omului. În 
niciun caz nu vreau să rămân aici. 

— Şi nu ai depus încă jurământul? 

— Nu, am nimerit întâmplător aici şi pot să-mi continui drumul 
când vreau. 

— Atunci, răspunse pictorul, pe mine nu mă priveşte. Dar 
câteva zile va trebui să mai rămâi. 

Afra ar fi preferat să sară de gâtul pictorului, dar, pentru că 
nu avea voie să-şi modifice poziţia, scoase doar un scurt şi 
strident strigăt de bucurie. După o vreme, întrebă: 

— Unde vreţi să plecaţi, maestre Alto? 

— In josul râului. Mai întâi la Ulm. Dacă acolo nu primesc un 
contract, merg mai departe la Numberg. Acolo se găseşte 
întotdeauna de lucru pentru artişti. 

— De Ulm şi de Numberg am auzit, se înfierbântă Afra, 
trebuie să fie oraşe mari, cu câteva mii de suflete. 

— Câteva mii? Alto râse. Ulm şi Numberg se numără printre 
cele mai mari oraşe din Germania şi fiecare are cel puţin 
douăzeci de mii de suflete! 

— Douăzeci de mii? Cum o fi asta, de douăzeci de ori o mie de 
oameni pe un petic de pământ! 

— Vei vedea! râse cocoşatul şi puse pensula deoparte. 

Afra sări de pe podiumul ei şi aruncă o privire asupra picturii. 

— Doamne, asta sunt eu? 

— Nu îţi place? 

Ba da, ba da, îl asigură fata. Numai că este... 

— Da? 

— Cecilia este mult prea frumoasă. Nu are nimic comun cu 
mine. 

Privirea Afrei alunecă admirativă peste trupul roz al Ceciliei, 
abia acoperit de veşmântul vaporos. | se vedeau sânii, buricul, 
chiar sexul i se bănuia prin materialul fin. 


— Nu am pictat nimic în plus şi nu am lăsat nimic deoparte. 
Tu eşti, Afra ori Cecilia - cum vrei. 

În timp ce Afra se îmbrăca, se gândea ce va fi când va 
îngenunchea în faţa altarului şi când maicile o vor măsura de 
alături cu privirile. Dar îşi spuse că oricum nu va mai trebui să le 
suporte mult timp. 

— Încă o şedinţă, zise Alto din Brabant, şi gata. Scoase din 
buzunar o pungă, îi dădu Afrei două monede şi adăugă: Plata 
pentru că mi-ai fost model, doi guldeni, cum am stabilit. 

Afrei îi fu jenă să ia banii. Doi guldeni! 

la-i, sunt ai tăi! 

— Ştiţi, maestre Alto, nu am avut niciodată atâţia bani. Ca 
fată în casă îţi câştigi doar mâncarea, un acoperiş deasupra 
capului şi cel mult o vorbă bună. Toată averea mea este într-o 
boccea pe care o păstrez în dormitor, sub pat. Dar această 
boccea îmi este mai scumpă decât orice pe lume. Puteţi să 
râdeţi, dar acesta este adevărul. 

— De ce aş râde, răspunse cocoşatul, banul este doar o 
chestiune plăcută, altceva nimic. Banul te face doar rareori 
fericit. Aşa că ia ceea ce îţi aparţine. Pe mâine! 

x xXx 


* 


Afra reuşi mai repede decât crezuse să îşi îmbunătăţească 
arta scrisului. Şi asta spre nemulţumirea celor două maici, care 
îşi vedeau poziţiile periclitate. Dar comportamentul acestora nu 
făcu decât să o încurajeze pe Afra să persevereze în planul ei de 
a părăsi mănăstirea cât mai repede posibil. 

A doua zi, Afra îi aduse la cunoştinţă stareţei planul ei. Deşi 
nu se aşteptase, aceasta manifestă înţelegere. Dar, când mai 
spuse că voia să plece cu Alto din Brabant, stareţei i se umflă în 
frunte o venă albăstruie - Dumnezeu ştia de ce - şi izbucni 
furioasă: 

— El este un artist, iar artiştii sunt toţi nişte derbedei, 
vagabonzi lipsiţi de Dumnezeu! Îţi interzic să pleci cu ghebosul! 
Te va duce la pierzanie. 

— Nu este un om rău doar pentru că s-a dăruit artei, ripostă 
Afra. Chiar dumneavoastră aţi spus că ar fi un artist dotat. De la 
cine ar veni acest dar, dacă nu de la Dumnezeu? 


Stareţa făcea spume de furie, pentru că o tinerică îndrăznea 
să o contrazică. Fără a o mai învrednici măcar cu o privire şi cu 
un gest brusc al mâinii, de parcă ar fi vrut să scape de o insectă 
care o deranja, o dădu pe Afra afară din încăpere. 

Seara, după masa din refectoriu, adică după un terci din 
varză, ridichi şi sfeclă, plus o lipie, Philippa, cea mai tânără 
dintre cele două maici, o rugă pe Afra să aducă originalul 
documentului la a cărui copie tocmai lucra. Stareţa voia să o 
vadă, iar ei îi era greu să urce pe întuneric scara din piatră. Ea îi 
mai dădu şi cheile scriptoriului şi un felinar. 

Solicitarea îi păru Afrei cam ciudată, dar nu văzu niciun motiv 
să respingă cererea Philippei, aşa că porni spre scriptoriu. Cu 
felinarul în mână, traversă curtea pustie în lumina palidă a lunii. 
Uşa îngustă din spatele corului bisericii nu era încuiată şi Afra 
porni să urce scările. 

Chiar şi o tânără ca Afra trebuia să gâfâie vârtos pe trepte, 
dar de data asta îi ajunse la nas şi neplăcutul miros de ceară 
arsă. La început, nu îi acordă nicio importanţă. Ajunsă pe ultima 
treaptă, Afra observă un fum gros care ieşea în valuri albe- 
cenuşii pe sub uşa scriptoriului. Incapabilă să gândească 
limpede, băgă cheia în broască şi deschise uşa. 

Se aşteptase să fie întâmpinată de flăcări violente, dar văzu 
doar un fum gros care se ridica până la nivelul genunchiului, 
care năvălea precum ceţurile toamnei din partea din spate a 
scriptoriului îndreptându-se către uşă. Fumul îi tăia respiraţia. 
Tuşea, scuipa şi căuta calea spre cea mai apropiată fereastră, 
ca să tragă o gură de aer. Afra ştia că numai cea din mijloc se 
putea deschide, celelalte aveau ochiurile din sticlă fixate direct 
în zidărie. 

Când deschise fereastra, o coloană de flăcări ţâşni spre ea, 
din partea din spate a încăperii. | se făcu frică. Se gândi că peste 
puţin timp întreaga cameră va fi cuprinsă de flăcări. Înhăţă la 
întâmplare câteva cărţi şi role cu inscripţia SECRETUM, pentru a 
le salva de flăcări. 

Era tocmai pe punctul de a se întoarce, când de pe scări se 
auziră strigăte de spaimă. Maici cu găleți din piele pline cu apă 
urcau treptele şi o împinseră deoparte. Speriată, Afra se grăbi 


să iasă la aer, când brusc se trezi faţă în faţă cu stareţa.În mâna 
ei ardea trosnind o făclie cu catran urât mirositor. 

— Ţiitoare a diavolului! urlă aceasta furioasă, când o văzu pe 
Afra. Eşti o ţiitoare a diavolului! 

Afra rămase împietrită. Nu înţelegea ce i se întâmpla şi de ce 
stareţa o ocăra atât de murdar. 

— Am vrut să iau pergamentul, aşa cum mi s-a spus, şi atunci 
am văzut fumul ieşind din scriptoriu! spuse ea descurajată. 

În curtea mănăstirii se formase un şir ce se sfârşea la sursa 
de apă. Găleţile cu apă erau date din mână în mână. Se auzeau 
din când în când încurajări. 

— Şi de ce ţii în mâini preţioasele înscrisuri ale mănăstirii 
noastre? 

Stareţa făcu un pas către Afra. 

— Pentru că voiam să le salvez din flăcări! ţipă fata 
tremurând de furie. 

Stareţa râse ironic: 

— Tocmai pergamentele secrete. De unde ştiai de existenţa 
lor? Cine te-a pus să faci asta, dacă nu diavolul? 

— Diavolul? Venerabilă maică, nu folosi asemenea cuvinte! 
Am văzut inscripţia SECRETUM şi am crezut că ar putea fi mai 
importante decât celelalte. De aceea am încercat să le salvez 
tocmai pe acestea. 

În acea clipă, pe lângă ele trecu Philippa, dar stareţa o apucă 
de braţ şi îi îndesă făclia în mână. 

— Maică Philippa! strigă Afra. Confirmă că dumneata m-ai 
trimis la scriptoriu! 

Maica privi spre ferestrele scriptoriului, apoi se uită lipsită de 
orice expresie către Afra. În cele din urmă, răspunse: 

— Pe toţi sfinţii, de ce să te fi trimis eu, noaptea, la scriptoriu? 
Eu nu sunt atât de bătrână ca maica Mildred. Pe mine încă mă 
mai ascultă picioarele când am nevoie de ele. Şi, de fapt, cum 
au ajuns cheile la tine? 

Doar dumneata mi le-ai dat! 

— Eu? 

Avea un ton răutăcios. 

— Minte! strigă furioasă Afra. Uniforma ordinului 
dumneavoastră nu o împiedică să mintă! 


Stareţa urmărise schimbul de cuvinte fară nicio reacţie. Îi 
smulse Afrei teancul de cărţi. 

— Maica Philippa nu minte, nu uita! Ea îl slujeşte de-o viaţă pe 
Domnul, după regulile sfântului Benedict. Pe cine să cred? 

Afra fierbea de furie. Işi dădea treptat seama că Philippa o 
atrăsese într-o capcană. 

Nu cumva mai curând ai furat tu cheile de la uşa scriptoriului 
şi te-ai strecurat noaptea acolo ca să ne furi preţioasele 
înscrisuri? Şi, ca să nu se observe lipsa pergamentelor, ai pus 
focul? zise stareţa. 

— Aşa a fost, nicidecum altfel! o susţinu vehement Philippa. 

— Nu, nu a fost aşa! Afra ar fi vrut să o strângă de gât pe 
stareță. Din cauza furiei şi a neputinței, îi apărură lacrimi în ochi. 
Se întoarse către Philippa şi strigă disperată: Diavolul se 
ascunde sub uniforma ordinului dumneavoastră! El să vă 
devoreze şi să ia şi resturile cu el! 

Cele două îşi faceau cruci cu atâta energie, încât Afra se temu 
că li s-ar putea frânge braţele vlăguite şi scheletice. 

— Luaţi-o şi aruncaţi-o în penitariu, urlă stareţa, ea a fost cea 
care a incendiat scriptoriul, pentru a pune mâna pe înscrisurile 
noastre secrete. O vom încarcera şi o vom preda judecătorului. 
El îi va hotărî dreapta pedeapsă. 

Făcu semn către două maici vânjoase din lanţul uman. 
Înghiontind-o şi lovind-o, o împinseră pe Afra pe scările din 
piatră ale beciului, în încăperea boltită şi prevăzută cu zăbrele, 
în care erau biciuite călugărițele nesupuse. In mijlocul ei era un 
butuc, într-un colţ - o mână de paie, alături - un ciubăr din lemn 
pentru nevoi, iar podeaua era din pământ bătătorit. Dar, înainte 
ca Afra să se fi putut orienta în beciul urât mirositor, uşa 
zăbrelită se închise şi maicile se îndepărtară odată cu lumina. 

În jurul ei se făcu întuneric beznă şi Afra începu să bâjbâie în 
căutarea paielor. Ghemuită pe ele şi tremurând de frig, dădu 
drumul lacrimilor. Ştia ce însemna să te condamne judecătorul 
local. Incendierea era considerată crimă gravă, la fel de gravă 
ca omorul. Se auzeau din depărtare comenzi rostite pe ton 
ridicat. Afra nu ştia dacă scriptoriul era deja cuprins de flăcări 
ori dacă se reuşise stingerea incendiului. In întunericul deplin, 
pierdu simţul scurgerii timpului. Dar de frică nu închidea ochii. 


Treptat, în starea ei de somnolenţă nesfârşită, se făcu linişte. 
Trebuia să fie ziuă, dar nu se întâmplă nimic. Nu avea apă de 
băut, nu avea mâncare. „Mă vor lăsa să crăp aici, în întuneric”, 
se gândi ea şi îşi închipui cum i s-ar putea încheia viaţa. 

Nu îşi dădea seama cât timp se scursese în această stare de 
delir. Incapabilă să gândească limpede, cârtea împotriva 
Creatorului, care îi hărăzise această soartă fără a fi vinovată. Nu 
ar fi crezut niciodată că între zidurile unei mănăstiri de maici 
domnea atâta decădere morală şi atâta răutate. lar judecătorul, 
dacă se va ajunge la proces, le va crede mai curând pe maici 


decât pe ea, o fugară de pe moşia administratorului provinciei. 
x xXx 


* 


După două sau trei zile - Afra nu putea spune cu exactitate 
cât timp se scursese -, i se păru că aude paşi apropiindu-se pe 
scara beciului. Ba chiar crezu că are halucinaţii când zări lumina 
pâlpâitoare a unei făclii.ln dreptul uşii zăbrelite, văzu un chip 
cunoscut. Era Luitgard, măicuţa cu care făcuse cunoştinţă încă 
din prima zi. Luitgard îi făcu semn să se apropie de grilaj şi duse 
un deget la gură. li spuse în şoaptă: 

— Trebuie să vorbim încet. În mănăstiri toţi pereţii au urechi. 
Acest lucru este valabil mai ales pentru mănăstirea sfintei 
Cecilia. 

Luitgard îi aduse într-un coş puţină pâine şi o cană cu apă 
exact atât de îngustă, încât să aibă loc printre zăbrele. Afra duse 
însetată cana la gură şi o goli dintr-o sorbitură. Nu ştiuse că apa 
putea să fie atât de bună. Apoi rupse lipia în bucăţi, pe care le 
înghiţi una după alta. 

— De ce faci asta? şopti Afra. Dacă te prind, o păţeşti ca şi 
mine. 

Luitgard ridică din umeri. 

— Nu îţi face griji. Eu trăiesc de douăzeci de ani între zidurile 
acestei mănăstiri. Ştiu exact ce se petrece aici. Şi cele mai 
multe lucruri nu sunt spre cinstirea Domnului. 

Afra se agăţă cu ambele mâini de zăbrelele din fier şi spuse: 

— Crede-mă, sunt închisă aici nevinovată. Stareţa îmi 
reproşează că aş fi incendiat scriptoriul pentru a ascunde furtul 
unor documente secrete. lar Philippa, pe care o ia ca martoră, 


minte. Ea nu recunoaşte că m-ar fi trimis la scriptoriu. A fost o 
capcană, auzi, m-a atras într-o capcană! 

Luitgard ridică ambele mâini şi o avertiză să vorbească mai 
încet. Apoi şopti: 

— Ştiu că spui adevărul, Afra. Nu este nevoie să-mi explici. 

Afra încremeni. 

— Poftim? Asta ce înseamnă? 

— Ţi-am spus, în această mănăstire pereţii au urechi. 

Afra aruncă o privire cercetătoare pereţilor beciului. 

Luitgard dădu din cap şi arătă către tavan. Acum, remarcă şi 
Afra tuburile din lut ce ieşeau din tavan în mai multe locuri, 
având diametrul unei palme. 

Luitgard îi explică în şoaptă şi aruncând mereu priviri 
îngrijorate către tavan: 

— Întreaga mănăstire este străbătută de un sistem de tuburi, 
care în mod miraculos transmit vocea umană dintr-o încăpere 
într-alta, de la un etaj la altul, şi nu numai atât, uneori poţi avea 
impresia că, parcurgând aceste tuburi vocile se amplifică. 

— Deci o minune a naturii? 

— Nu pot să mă pronunţ. Dar nu este ciudat că o asemenea 
operă de artă este instalată în mănăstirea maicilor mute, unde 
de fapt ar trebui să domnească tăcerea şi liniştea? Această 
minune a naturii - cum îi spui tu - are însă şi o hibă: transportă 
vocile nu numai de la o cameră la alta, dar şi de la altă cameră 
la o cameră. Şi pentru că toate tuburile se termină în camera 
stareţei, aceasta este bine informată cu ceea ce se vorbeşte 
undeva, dar cu puţină inteligenţă se poate auzi mai din toată 
mănăstirea ceea ce vorbeşte stareţa. 

— Trebuie doar să ajungi la tavan? 

— Corect, trebuie doar să pui urechea pe unul dintre tuburile 
de lut. Viaţa de mănăstire nu oferă tocmai o mulţime de 
amuzamente şi distracţii, aşa că ascultarea stareţei este cu 
siguranţă un păcat ce se poate ierta, chiar dacă este un păcat, 
ceea ce eu recunosc. |n orice caz, am fost martoră a unei 
discuţii purtate de stareță cu Philippa. Philippa se plângea de 
faptul că tu, care nu eşti nici măcar o novice, ai fi îmbăiată şi 
ospătată ca o nobilă, şi mai ai şi voie să pozezi ca model al 
sfintei Cecilia, în timp ce ea şi toate celelalte maici îndeplinesc 


de ani de zile munci grele. La început, stareţa a dezaprobat-o, 
spunând că iubirea creştină a aproapelui cere să ajuţi orice om 
aflat la nevoie. Dar Philippa nu a cedat, a repetat reproşurile şi, 
în final, stareţa a afirmat că, dacă ar şti un mijloc de a se 
debarasa de tine, l-ar folosi. 

— Atunci, poţi să depui mărturie în favoarea mea. Trebuie să 
o faci! 

Luitgard nu fu de acord: 

— Nu m-ar crede nimeni! 

— Dar tu ai auzit! 

— Nu are rost, oricine va contesta modalitatea în care am 
devenit martoră a acestei discuţii. Sau poate crezi că stareţa va 
confirma că îşi ascultă în secret subordonatele? 

— Dar este unica posibilitate ca nevinovăția mea să fie 
dovedită. 

Afra privi resemnată în pământ. 

— Roagă-te lui Dumnezeu să se petreacă o minune, zise 
Luitgard, care îi făcu fetei un semn de încurajare şi se îndepărtă. 

Ajunsă din nou în întuneric deplin, Afra fu cuprinsă de 
deznădejde. Încercă să se roage, dar nu îi veni în minte nicio 
rugăciune. Gândurile ei se concentrau prea mult asupra situaţiei 
fără ieşire în care se găsea. În final, căzu din nou într-o stare de 
semiconştienţă situată între vis şi realitate. Afra nu ştia - şi nici 
nu o interesa asta - dacă afară era noapte ori zi. O lăsau 
indiferentă şi tunetele, şi nici măcar bubuitura unui fulger care 
zgudui zidurile nu o scoase din această indiferenţă. 

Crezu că visează când în faţa uşii cu zăbrele apăru chipul lui 
Alto din Brabant în lumina chioară a unui felinar. Afra îşi reveni 
abia când acesta vâri o cheie în broască şi deschise uşa. 

Ea nu scoase un cuvânt şi îl privi doar întrebătoare pe pictor. 

În timp ce afară se dezlănţuia o teribilă furtună, Alto îi dădu 
fetei bocceaua, lăsată de aceasta în dormitor, şi zise: 

— Dezbracă uniforma de novice, repede! 

Afra se supuse ca într-un vis şi se dezbrăcă. In grabă, întrebă: 

— Cum aţi obţinut cheia, maestre Alto? Afară este zi ori 
noapte? 


Pictorul cocoşat luă veşmântul de novice şi îl aruncă pe 
grămada de paie din colţ. Şi, în timp ce o scotea pe fată din 
încăperea cu grilaj şi încuia din exterior uşa acesteia, şopti: 

— Este puţin după miezul nopţii şi în ce priveşte cheia fiecare 
om are un preţ, chiar şi o maică. În fond, totul este doar o 
problemă de preţ. După cum ştii, şi Domnul nostru lisus a fost 
trădat pentru treizeci de arginţi. Asta - şi îi atătă cheia - a fost 
mult mai ieftină. Vino! 

Alto din Brabant ţinea felinarul şi o conducea pe Afra pe scări 
în sus. Cu puţin înainte de a fi ajuns la culoarul cel lung de la 
parter, el stinse felinarul. Atunci, un fulger spintecă întunericul. 
Pentru o fracțiune de secundă, lumina orbitoare pătrunse prin 
ferestre. La bubuiala care urmă fulgerului, pardoseala din piatră 
se cutremură. De frică, Afra îl apucă pe Alto de braţ. 

La capătul coridorului, pictorul deschise o uşă îngustă, care 
până acum scăpase atenţiei Afrei. Era atât de joasă, încât şi o 
persoană de statură mică trebuia să aplece capul pentru a 
trece. In spatele uşii, în dreapta, se facea un coridor care se 
termina zece paşi mai departe cu o poartă din lemn, deasupra 
căreia era fixată o pârghie. Alto împinse poarta şi o ţinu 
deschisă. Apoi i se adresă Afrei: 

— Ascultă, aceasta este cea mai sigură cale de scăpare, de a 
ieşi neobservată din mănăstire. Cu o pârghie, pe vremuri, erau 
ridicaţi pe aici, peste zid, şi traşi înăuntru sacii cu grâne şi 
butoaiele. Am să îţi leg o frânghie după piept şi am să-ţi dau 
încet drumul în jos. Nu te teme, frânghia trece printr-un troliu 
care reduce greutatea la jumătate. Am să te pot ţine cu o mână. 
Şi oricum până la pământ nu sunt mai mult de douăzeci de coţi. 
Jos, te aşteaptă un luntraş. Numele lui este Frowin. Poţi să ai 
încredere în el. Va merge cu tine la Ulm. Te duci în cartierul 
pescarilor şi întrebi de pescarul Bemward. El te va găzdui până 
când voi sosi eu. 

Furtuna se mai domolise. Totuşi, câteodată cerul se mai 
lumina scurt şi Afra privi îngrijorată în jos. Simţi că inima îi bătea 
mai repede, dar nu avea de ales. Alto îi trecu frânghia pe sub 
subsuori şi îi făcu un nod pe piept. 

— Mult noroc! îi ură el şi o împinse pe Afra. 


O smucitură, şi fata porni în jos clătinându-se şi rotindu-se în 
jurul propriei axe. 

Aici fu luată în primire de un bărbat mai în vârstă, cu barbă. 

— Eu sunt Frowin, şopti acesta cu o voce gravă, şi şlepul meu 
aşteaptă mai jos, pe râu. Am încărcat piei, piei grele de vită, şi 
piei de cerb pentru cei bogaţi din oraş. În zori plecăm. 

Afra mulţumi şi îl urmă pe barcagiu pe o potecă îngustă ce 
ducea la malul apei. 

Şlepul era o luntre mare, cu pescajul mic. Partea din faţă a 
ambarcaţiunii se ridica oblic din apă, precum gâtul unui monstru 
marin. Preţioasa încărcătură era apărată de vânt şi ploaie cu 
scânduri groase legate cu frânghii. Pe prora vasului lung de vreo 
treizeci de coţi, Frowin amenajase o colibă din scânduri 
negeluite. Singurul mobilier era reprezentat de o masă, o bancă 
din lemn şi de o ladă care era folosită şi ca pat. Aici găsi Afra 
adăpost. 

Pe masă pâlpâia un felinar. Afra avea reţineri în a-l privi în 
faţă pe străin. Dusă pe gânduri, se uita la flacăra caldă a 
felinarului. Şi Frowin privea fix înainte, cu braţele încrucişate pe 
piept, fără a vorbi. Prin crăpăturile din tavan se prelingeau 
picături. Pentru a pune capăt penibilei tăceri, Afra vorbi 
şovăitoare: 

— Sunteţi un prieten al maestrului Alto, pictorul din Brabant? 

Bărbosul tăcu de parcă nu ar fi auzit întrebarea, apoi scuipă şi 
strivi scuipatul cu piciorul. 

— Hm... mormăi acesta în cele din urmă. 

Afra nu era deloc în apele ei. Îi era greu să-l privească pe 
luntraş dintr-o parte. Chipul acestuia era brăzdat de riduri 
adânci, iar pielea bătută de vânt şi soare căpătase o nuanţă 
închisă, aproape tot atât de închisă ca a unui african. Barba 
neagră contrasta vizibil cu puful rar care îi înconjura scăfârlia, 
precum aureola sfinţilor. 

— Prieten este prea mult zis, răspunse pe neaşteptate 
luntraşul, de parcă ar fi cugetat îndelung asupra celor spuse. 
Ne-am întâlnit prima dată în urmă cu câţiva ani. Alto mi-a 
mijlocit un transport profitabil de la Regensburg la Viena. Aşa 
ceva nu se uită în vremuri grele ca acestea. Pictorul pare tare 
interesat de dumneavoastră. În orice caz, mi-a încredinţat cu 


strângere de inimă soarta dumneavoastră. A trebuit să-i promit 
solemn că am să vă duc cu bine la Ulm. Aşa că nu aveţi nicio 
grijă, frumoasă copilă! 

Vorbele lui Frowin o mai liniştiră. 

— Şi cât va dura drumul până la Ulm? se interesă Afra, 
îngrijorată. 

Bătrânul clătină din cap. 

— Nivelul apei este ridicat, ceea ce grăbeşte navigația în aval. 
Dar tot vom face două zile. Vă grăbiţi? 

— In niciun caz. Să ştiţi că este pentru prima dată când fac o 
călătorie atât de lungă, şi mai ales cu un vas. Ulm este un oraş 
frumos? 

— Mai curând, un oraş tulburător, mare şi bogat. Frowin ridică 
arătătorul spre a sublinia vorbele sale: lar meşteşugarii din Ulm 
construiesc cele mai bune vase fluviale din lume. 

— Vasul dumneavoastră a fost construit la Ulm? 

— Nu, din păcate. Un amărât ca mine, care are de hrănit o 
nevastă şi trei copii, nu îşi poate permite aşa ceva. Barca asta 
am construit-o eu însumi acum treizeci de ani. Nu arată tocmai 
elegant, recunosc, dar îşi face treaba la fel de bine ca o barcă 
făcută la Ulm. Şi oricum contează mai puţin luntrea şi mai mult 
luntraşul. Până la Passau cunosc fiecare vârtej şi ştiu exact cum 
să trec de el. Aşa că nu trebuie să vă faceţi nicio grijă. 

Orele treceau şi, treptat, Afra căpătă încredere în luntraşul 
atât de zgârcit la început cu vorba. Aşa încât nu ezită să 
răspundă când acesta o întrebă după o vreme: 

— Ce-i cu caseta aceea pe care o strângeţi la piept, de parcă 
ar fi cea mai mare comoară? 

— Ea este cea mai mare comoară pentru mine, spuse fata şi o 
strânse şi mai tare. Mi-a lăsat-o tatăl meu, la moartea lui, cu 
condiţia de a o deschide doar în cazul extrem în care aş ajunge 
la capătul puterilor şi nu aş şti ce să mai fac. In altă situaţie, 
conţinutul ei mi-ar aduce doar nefericire. 

Ochii lui Frowin se aprinseră de curiozitate. Îşi mângâie agitat 
barba şi întrebă: 

— Conţinutul ei este secret? Sau nu aţi deschis niciodată 
caseta? 

Fata dădu din cap: 


— Am fost de câteva ori pe punctul de a o deschide, dar de 
fiecare dată m-am gândit mai bine dacă sunt într-adevăr la 
capătul puterilor şi de fiecare dată am decis că mă pot descurca 
şi fără să o deschid. 

— Tatăl dumneavoastră cred că a fost un bărbat înţelept. 

Da, a fost. 

Afra plecă privirea. 

Prin fereastra mică a cabinei, începea să pătrundă lumina 
zorilor. Deasupra apei atârnau petice lăptoase de ceaţă. Din râu 
se ridica un aer ca de gheaţă. Ploaia încetase. 

Frowin îşi puse pe umeri o pelerină neagră, îşi acoperi capul 
cu o pălărie cu boruri mari şi îşi frecă mâinile ca să le mai 
încălzească. 

— În numele Domnului, plecăm, rosti el încet. 

Frowin sări pe țărm şi dezlegă frânghia cu care ancorase 
luntrea de un pom. Apoi, cu ajutorul unei prăjini lungi, îndepărtă 
luntrea de mal şi o îndreptă către curentul principal. La început, 
luntrea pluti de-a latul, după care luntraşul îi orientă prora în 
sensul de curgere a apei şi călătoria începu. 

Luntrea se deplasa fără niciun zgomot, cu excepţia celui făcut 
de vâsla cu care Frowin îi corecta cursul. Parcurseseră deja două 
mile, când valurile de ceaţă deveniră din ce în ce mai dese. Afra 
abia dacă mai distingea ţărmul. Şi brusc în faţa lor răsări un 
munte alb, fremătător, care ameninţa să-i înghită, un perete de 
ceaţă atât de densă încât nici că se mai vedea prora luntrii. 

— Trebuie să acostăm! strigă luntraşul mânuind vâăslele. 
Ţineţi-vă bine! 

Afra se agăţă cu ambele mâini de banca din lemn. Luntrea se 


zgudui, după care se făcu o linişte mormântală. 
x x 


* 


La mănăstirea sfintei Cecilia nimeni nu remarcă fuga Afrei. 
Sau cel puțin aşa părea. Totul se desfăşura normal. Acoperirea 
bisericii era pe terminate, iar în scriptoriu maicile erau ocupate 
cu înlăturarea urmărilor incendiului. Focul adusese daune doar 
duşumelei. Cu excepţia câtorva cărţi cu valoare minoră din 
rafturile de jos, manuscrisele şi pergamentele nu suferiseră 
pierderi. 


Cu toate acestea, activitatea de curăţare se desfăşura într-o 
atmosferă apăsătoare. Când şi când, maicile îşi aruncau reciproc 
priviri speriate, ca şi cum ar fi vrut să spună că de fapt nu 
voiseră asta; dar rămâneau tăcute, aşa cum prevedeau regulile 
ordinului. Când rugăciunile din timpul zilei întrerupeau 
activitatea, cântul intonat de ele era mai cu suflet decât de 
obicei, aproape implorator, de parcă ar fi cerut iertare. 

să fi fost de vină un semn al Domnului ori conştiinţa ei 
încărcată, pentru faptul că maica Philippa, seara târziu, după 
terminarea rugăciunii, cobori în beci pentru a o vedea pe Afra. 

Când aceasta zări veşmântul de novice al Afrei pe grămada 
de paie, scoase un țipăt şi dădu fuga sus, în refectoriu, unde 
erau adunate maicile. Deschise uşa şi strigă: 

— Domnul nostru, Dumnezeu, a ridicat-o pe Afra cu trup şi 
suflet în ceruri! 

Murmurul din refectoriu încetă şi, în tăcerea aşternută se auzi 
vocea stareţei: 

— Vorbeşti prostii, Philippa! Taci şi nu păcătui în faţa 
Creatorului. Aşa cum ne învaţă Biserica, nimeni altcineva în 
afara Maicii Maria nu s-a ridicat la ceruri cu trup şi suflet. 

— Nu, susţinu maica, Dumnezeu a chemat-o la el pe Afra prin 
grilajul penitariului, lăsându-i aici veşmintele pământene. Veniţi 
şi convingeţi-vă! 

Printre maicile care urmăriseră în tăcere schimbul de cuvinte 
apăru panica. Câteva dintre ele se năpustiră ca mânate de Furii 
pe trepte în jos, pentru a vedea minunea cu ochii lor. Acestea 
fură aproape imediat urmate de altele şi, după puţin timp, toate 
se înghesuiau în faţa grilajului carcerei, ca să arunce o scurtă 
privire asupra veşmintelor ordinului care zăceau părăsite. In 
timp ce unele stăteau înmărmurite sau strângeau buzele pline 
de evlavie, altele murmurau rugăciuni, iar altele scoteau 
exclamaţii extaziate şi îşi ridicau privirile spre cer. 

Luitgard strigă: 

— Ce i-aţi făcut Afrei de a luat-o Domnul la El? 

De undeva din spate, se auzi o voce piţigăiată: 

— Philippa este de vină. Philippa a incendiat scriptoriul! 

— Da, Philippa a pus focul! începură să strige tot mai multe 
maici. 


— Tăceţi, în numele lui lisus, tăceţi! Vocea furioasă a Philippei 
străpunse atmosfera din beci ca o lovitură de spadă. Sprijinindu- 
se pe umerii unei alte maici, Philippa urcase pe un butoi cu apă 
găurit şi continuă: Maicilor, ascultaţi-mă! Cine spune că 
Dumnezeu a fost Cel care a scos-o pe Afra printre gratii? Cine 
spune că nu Satana a fost cel care a dezbrăcat-o pe Afra şi a 
supt-o printre gratii? Cu toate ştim că doar diavolul se foloseşte 
de asemenea trucuri de scamator şi că doar Satana râvneşte la 
o fată atât de frumoasă ca Afra. Deci nu păcătuiţi gândindu-vă 
la lucrarea Domnului nostru! 

— Aşa este! strigară câteva maici. 

— Prostii! strigară altele. 

Una dintre maici întrebă: 

— Nu tu ai fost cea care a pus focul în scriptoriu? Nu tu ai fost 
cea care voia să scape de Afra? Poate pentru că era prea tânără 
şi prea frumoasă? 

In beci se aşternu tăcerea şi toate privirile se îndreptară către 
Philippa. Buzele acesteia se strânseră şi pe frunte îi apăru o cută 
închisă la culoare. Rosti în colţul gurii: 

— Cum de cutezi să mă acuzi de asemenea păcat? Domnul să 
te pedepsească! 

Tăcere grea. Fiecare ştia că pereţii mănăstirii aveau urechi. Şi 
că în acest lăcaş nu existau secrete. Dar nimeni până acum nu 
îndrăznise să aducă vorba despre sistemul din tuburi de lut. De 
aceea consternarea fu profundă când Euphemia, care tocmai 
trecuse noviciatul, o atacă pe maică: 

— Nu vă mai prefaceţi, venerabilă maică Philippa, fiecare 
dintre noi a putut auzi cum aţi ponegrit-o în faţa stareţei pe Afra 
şi cum stareţa v-a dat mână liberă să o înlăturați pe Afra în mod 
perfid. Dumnezeu să vă ierte, venerabilă maică! Dar Dumnezeu 
şi-a dat seama de nedreptatea pe care aţi făcut-o şi a luat-o pe 
Afra la El ca pe o sfântă. 

— Ea este o sfântă! strigă o novice. 

— Satana a luat-o cu el! ripostă o alta. 

Dar mai tare decât toate strigă Luitgard: 

— Afra ştia să spună „Ave Maria” în limba latină! 

— Şi diavolul poate vorbi latineşte, se auzi din spate. 

— Niciodată! Diavolul vorbeşte germana! 


— Germana? Este o prostie! Atunci în Franţa sau în Spania 
diavolul nu ar deschide gura. 

Discuţiile pe marginea cunoştinţelor lingvistice ale diavolului 
se aprindeau tot mai mult. Euphemiei i se smulse boneta de pe 
cap. Două maici se loveau cu pumnii şi, într-o clipă, se porni 
încăierarea. Zgârieturi şi muşcături, lovituri de picioare şi tras de 
păr, plus ţipete stridente. Era unul din acele cazuri de isterie ce 
se produceau la intervale neregulate în mănăstire - urmare a 
săptămânilor de tăcere şi contemplaţie impuse. 

Deodată, în acest haos se iscă un puternic curent de aer, care 
stinse lumânările şi făcliile ce abia luminau încăperea subterană. 
Fumul înţepător le tăie respiraţia maicilor. 

— Domnul este cu noi! se auzi din întuneric. 

O voce subţire ripostă: 

— Ba Satana! 

Pe scara din piatră se ivi o siluetă scofâlcită, aproape 
transparentă, cu o făclie ce îi pâlpâia în mână. Stareţa. 

— Aţi căpiat toate? zise aceasta pe un ton tăios. Puse o mână 
pe crucifixul pe care îl purta atârnat de un lanţ pe piept şi îl 
îndreptă către maicile buimăcite. Sunteţi toate posedate de 
diavol? 

S-ar fi putut zice că avea dreptate. Păruiala maicilor lăsase 
urme. Mai niciuna dintre maici nu mai avea bonetă pe cap. Cele 
mai multe zăceau călcate în picioare pe podea. Câteva maici 
îngenuncheară cu mâinile împreunate, pline de zgârieturi şi cu 
uniforma sfâşiată, cu faţa la perete. Altele se văitau. Mirosea a 
catran ars, a sudoare şi a urină. 

Stareţa se apropie de ele şi lumină cu făclia chipul fiecăreia în 
parte, ca şi cum ar fi vrut să le facă să îşi bage minţile în cap. In 
privirile îndreptate către ea se citeau ura, disperarea şi mai rar 
supunerea. Când se apropie de Philippa, bibliotecara ei, se opri 
scurt. Sprijinită de butoi Philippa stătea jos, cu piciorul stâng 
într-o poziţie nefirească, şi privea în gol. Aceasta nu reacţionă 
nici când stareţa se opri cu făclia în dreptul feţei ei. Atunci, o 
apucă de umăr, dar, înainte să-i spună ceva, Philippa se prăbuşi 
într-o parte ca un sac cu cereale. 

Maicile din jur ţipară scurt. Îşi făcură semnul crucii. Unele 
îngenuncheară tulburate. După câteva clipe, stareţa îşi reveni. 


— Dumnezeu a pedepsit-o pentru demersurile ei diavoleşti, 
spuse ea pe un ton inexpresiv. Domnul s-a milostivit de sufletul 
ei sărman. 

Aşa cum se obişnuia în mănăstire, maica Philippa a fost 
acoperită cu pânză de sac şi aşezată pe scândura mortuară. Pe 
scândură erau inscripţionate o cruce şi numele ei, şi era vopsită 
într-o nuanţă roşie-maronie. Pe fiecare maică din mănăstire o 
aştepta o asemenea scândură. Acestea erau stivuite în cripta de 
sub biserică, iar stareţa consideră ca un semn al cerului faptul 
că scândura Philippei era aşezată deasupra stivei. Vicarul 
catedralei din oraşul din apropiere, un beţiv arogant şi gras, 
care pentru fiecare serviciu religios prestat solicita plată în 
natură despre el se spunea că la încheierea de căsătorii se 
dădea la mirese -, acest prelat de nădejde a binecuvântat 
cadavrul Philippei înainte ca acesta să fie vârât într-o nişă din 
perete şi ferecat cu o placă din piatră. Plata serviciului lui, o 
pâine rotundă şi un butoi cu bere, a încărcat-o în carul lui pe 
două roţi tras de boi, cu care venise. După care a biciuit boii şi a 
plecat. 

Alto din Brabant ajunsese în neplăcuta situaţie de a termina 
fără model pictura pentru altar a sfintei Afra. Dar în memorie îi 
rămăseseră întipărite înfăţişarea ei, nuanţa pielii şi toate 
umbrele aruncate de rotunjimile trupului ei. Pentru aparente, el 
se interesa de locul unde se afla modelul lui, dar pe oricine ar fi 
întrebat răspundea doar cu un ridicat din umeri, după care 
înălța ochii spre cer. 

Dacă la începutul muncii lui nimeni nu se interesase de 
pictura pentru altar, finalizarea picturii stârnea acum un viu 
interes. După rugăciunile de peste zi maicile se strecurau în mici 
grupuri în magazia unde pictorul trasa cu o pensulă fină ultimele 
trăsături ale sfintei Cecilia. Copleşite de forţa vitală degajată de 
trupul strălucitor, multe dintre ele cădeau în genunchi în faţa 
picturii ori plângeau de emoție. 

Pe la mijlocul lunii noiembrie, iarna se anunţa deja prin 
primele geruri, iar reconstruirea bisericii era pe terminate. Noul 
acoperiş ţuguiat al bisericii era gata şi schelele de pe pereţii 
exteriori erau demontate. Interiorul în gri şi roz, cu bolta în 


cruce înălţată spre cer, strălucea într-o lumină tainică atunci 
când soarele pătrundea uneori prin înaltele ferestre multicolore. 

Dar de cea mai mare admiraţie s-a bucurat Alto din Brabant, 
atunci când a montat tripticul cu pictura pentru altar a Ceciliei. 
Pentru el acesta însemna acelaşi lucru ca pentru maici. În 
Cecilia o vedea permanent numai pe Afra. Şi maicile admirau nu 
imaginea sfintei Cecilia, ci pe cea a Afrei, care se evaporase din 
mijlocul lor ori care se ridicase la cer, precum Fecioara Maria. 

În ziua sfințirii bisericii, pe 22 noiembrie, maicile au făcut ca 
mănăstirea să sclipească de curăţenie. Pe toate pervazurile 
ferestrelor fluturau şervete roşii. Uşile erau flancate de molizi 
proaspăt tunşi. Pe la ora zece, în curtea interioară a mănăstirii, a 
intrat o diligenţă cu şase cai, urmată de călăreţi cu flamuri alb- 
roşii şi şapte căruţe cu coviltir. Maicile erau adunate în semicerc, 
cu stareţa la mijloc. Încă înainte ca diligenţa cu ornamente roşii 
şi cu un blazon pictat pe ea să se fi oprit, de pe capră sări un 
lacheu în livrea, deschise uşile şi lăsă scara diligenţei. Imediat în 
uşa acesteia apăru o siluetă robustă, aplecată spre a cobori. Era 
episcopul Anselm din Augsburg. 

Când înaltul prelat, cu pelerina ţesută cu fir de aur pusă peste 
un costum de voiaj stacojiu, cobori din trăsură, maicile îndoiră 
genunchii şi se închinară. Conform uzanțelor, stareţa îi sărută 
inelul şi îi ură bun venit înaltului oaspete. În monotonia de zi cu 
zi a vieţii mănăstirii supuse muţeniei, un asemenea eveniment 
însemna mult mai mult decât o bine-venită schimbare. Pentru 
întreaga zi fu suspendată obligaţia de a nu vorbi. lar mâncarea 
sărăcăcioasă - adevărata cauză pentru care cele mai multe 
maici arătau slabe ca nişte cerşetoare - fu uitată tot pentru o zi. 

Pentru Eminenţa Sa şi pentru suita lui, maicile pregătiseră cu 
această ocazie şi potrivit anotimpului o masă festivă: vânat din 
luncile şi din pădurile din împrejurimi, peşte din râul aflat în 
apropiere -, somn şi păstrăvi nesăraţi -, legume din grădinile de 
dincolo de ziduri şi prăjituri gustoase al căror miros se înălța 
peste întreaga curte. Era pregătit chiar şi vin de Bodensee, 
pentru maici socotit aproape un desfrâu. Ca să nu mai vorbim 
despre bere. 

Corul maicilor intona un aleluia şi însoțitorii episcopului -, 
vicari, canonici, capitulari şi prepoziţi - îşi puseră veşmintele 


fastuoase şi se încolonară într-o procesiune. Când episcopul 
Anselm intră în noua construcţie, aici mirosea a tencuială 
proaspătă şi a vopsea, a ceară de lumânări şi a fum de tămâie. 
Acesta îşi plimbă mulţumit privirea în noua casă a Domnului. Şi 
încremeni. Intreaga procesiune se opri. Privirea lui Anselm 
rămase fixată pe sfânta Cecilia de pe pictura din altar. Şi 
însoțitorii episcopului păreau neliniştiţi de înfăţişarea sfintei. 

Din spatele unei coloane, neobservat, Alto din Brabant 
urmărea scena. Avea un presentiment neplăcut. Apoi cortegiul 
se puse din nou în mişcare. Un prepozit încărunţit era atât de 
adâncit în examinarea sfintei, încât cel din spatele lui trebui să-i 
dea un ghiont pentru a-l pune în mişcare. 

Pe parcursul întregii benedicţiuni, Alto nu-l scăpă din ochi pe 
episcop. Se părea că Anselm nu mai acorda nicio atenţie picturii 
din altar. Dar pictorul îşi făcea mari probleme gândindu-se că 
dezinteresul era mimat şi că ar putea urma un scandal clerical. 
Aşa ceva l-ar lăsa pe Alto câţiva ani buni fară comenzi. 

La masa festivă din refectoriu, cu mesele aşezate în potcoavă 
şi acoperite cu pânză albă, un grup de muzicanți ambulanți 
execută cântece ale păstorilor din Alpi şi de petrecere la iarbă 
verde, la modă în acea vreme. Doi tinerei la corn curbat şi 
cornet cântau melodiile, iar o fată la viola da gamba cu şase 
coarde şi o altă fată la tamburină ţineau ritmul. 

Intre peşte şi vânat, pe care rotofeiul episcop le înfulecă 
bineînţeles cu mâna, Anselm se şterse la gură cu mâneca 
preţiosului său veşmânt şi o întrebă pe stareţa aflată în stânga 
sa: 

— Spune-mi, venerabilă maică, cine a pictat tripticul cu sfânta 
Cecilia? 

— Un pictor din Brabant, răspunse stareţa aşteptându-se la 
aprecieri critice, este necunoscut şi poate că nu pictează pe 
gustul tuturor, dar nu cere atât de mult ca marii maeştri din 
Numberg sau Köln. Pictura nu prea este pe gustul 
dumneavoastră, Eminenţă? 

— Ba dimpotrivă, până acum nu am mai văzut o pictură care 
să înfăţişeze o sfântă cu atâta frumuseţe şi puritate. Cum se 
numeşte artistul? 

— Alto din Brabant. Încă este aici. Dacă doriţi să îi vorbiti... 


Stareţa trimise după Alto, aflat la celălalt capăt al meselor. 

În timp ce episcopul Anselm plescăia şi râgâia ca semn că îi 
plăcea friptura de căprioară, Alto se apropie de masă şi făcu o 
plecăciune smerită. Cu această ocazie, îşi mai strânse umerii, 
ceea ce îi scoase şi mai mult cocoaşa în evidenţă. 

— Deci tu eşti pictorul care a redat-o atât de real pe Cecilia, 
încât ai putea crede că aceasta va cobori în orice clipă din 
tablou. 

— Da, Eminenţă. 

— Pe toţi heruvimii şi serafimii! Episcopul lovi în masă cu 
pocalul de vin şi continuă: Ai realizat o capodoperă. Sfântul Luca 
nu ar fi reuşit mai bine. Care îţi este numele? 

— Alto din Brabant, Eminenţă. 

— Şi cu ce se ocupă unul ca tine în Sud? 

— Cu arta, înălţimea Voastră, cu arta! în vreme de ciumă şi 
foamete nu prea îţi deschid uşa clienţii. 

— Aşadar, ai putea fără multă vorbă să lucrezi pentru mine, 
maestre Alto? 

— Desigur, Eminenţă, dacă vă convine modestul meu talent. 
Voiam să plec mâine la Ulm, în căutarea unui nou angajament. 

— Ce mai tranca-fleanca, vii cu mine. Pereţii palatului meu 
sunt goi şi am o idee. Episcopul se sprijini în coate pe masă şi 
întrebă: Vrei să o auzi? 

Pictorul se apropie. 

— Desigur, Eminenţă. 

— Aş vrea să îmi pictezi o galerie a sfintelor Barbara, 
Ecaterina, Veronica, Maria Magdalena, Elisabeta şi din partea 
mea şi Fecioara Maria, fiecare în mărime naturală şi... — îi făcu 
semn lui Alto să se apropie mai mult - ... şi pe fiecare aşa cum 
le-a creat Dumnezeu, exact aşa cum ai pictat-o pe sfânta 
Cecilia. Şi aş dori să le foloseşti ca modele pe cele mai frumoase 
fiice ale orăşenilor. 

Pe chipul lui Anselm trecu în fugă un rânjet perfid. 

Alto tăcea. Sigur că ideea episcopului era neobişnuită şi 
deosebit de atrăgătoare. Mai ales că avea de lucru cel puţin un 
an. Pentru o clipă, îi trecu prin faţa ochilor chipul Afrei, căreia îi 
datora de fapt acest succes. Afra îl aştepta de câteva săptămâni 
la Ulm. Era dezorientat. 


— Oh, înţeleg, adăugă episcopul observând ezitarea lui Alto. 
Nu am discutat încă preţul. Cu siguranţă că nu vei lucra pe un 
„Tatăl nostru”, maestre Alto! Să zicem o sută de guldeni. Cu 
condiţia să începi imediat lucrul. 

— O sută de guldeni? 

— Pentru fiecare pictură. Pentru o duzină de sfinţi primeşti o 
mie două sute de guldeni. De acord? 

Alto confirmă smerit. Niciodată nu i se mai oferise un 
asemenea onorariu princiar. O sumă atât de mare însemna 
pentru Alto că pe viitor nu va mai trebui să accepte orice ofertă. 
Că nu va mai fi nevoit să picteze fresce pe tavane, o muncă 
oribilă şi dureroasă pentru cineva pe care soarta îl pedepsise cu 
o cocoaşă. 

— Doar că mai am ceva de rezolvat la Ulm. Dacă vă convine, 
Eminenţă, vin peste două săptămâni. 

— Peste două săptămâni? Pictorule, tu eşti sănătos? Episcopul 
ridică tonul: Eu îţi fac o ofertă cu adevărat princiară, si tu îmi 
răspunzi că vii peste două săptămâni! Ascultă, mâzgălitor în 
culori, ori vii imediat cu noi, ori renunţ. Am să găsesc pe 
altcineva care să îmi picteze galeria. Mâine-dimineaţă, când 
ceasul bate de şapte, plecăm. În ultima căruţă ai un loc liber. 
Mai gândeşte-te! 

Dar Alto nu mai trebuia să se gândească. 


Până la cer şi mai sus 


— Afra-pescăriţa, Afra-pescăriţa! strigau puştanii străzilor în 
urma ei, când cu chipul surâzător şi ţinând în fiecare mână câte 
un coş cu peşti, ea se îndrepta spre piaţa de peşte. Puştii 
străzilor din Ulm erau temuţi pentru gura lor slobodă; în orice 
caz mai aveau şi cu totul altfel de exprimări. 

De când Afra fugise din cauza lui Melchior von Rabenstein 
trecuseră şase ani. Ea alungase din mintea ei oribila întâmplare 
şi doar uneori, chinuită de amintiri, se străduia să se convingă 
că totul nu fusese decât un vis: cum fusese siluită de 
administrator, cum adusese pe lume un copil, cum îl lăsase în 
pădure şi cum ea însăşi fugise prin păduri. Nu voia să se mai 
gândească nici măcar la scurtul episod trăit la mănăstire, din 
care mai rămăsese doar cu amintirea maicilor bigote, antipatice 
şi veninoase. 

Se întâmplase ca pescarul Bemward, care era căsătorit cu o 
soră a lui Alto din Brabant, să caute o fată care să preia o parte 
a îndatoririlor care reveneau soţiei lui. Că Afra era învățată să 
muncească a remarcat Bemward chiar după primele zile. La 
început, l-a aşteptat pe Alto, dar când acesta nu a mai venit nici 
după şase săptămâni, a început să-l uite. Agnes, soţia lui 
Bemward, care îşi cunoştea mai bine fratele ghebos, fusese de 
părere că seriozitatea nu făcea parte dintre calităţile lui, că doar 
era artist. 

Pescarul Bemward şi soţia lui trăiau într-o casă amărâtă din 
paiantă, cu trei niveluri, situată la vărsarea râului Blau în 
Dunăre. Către apă erau construite trei terase din lemn una 
deasupra celeilalte, iar podul casei cu acoperiş ascuţit era 
utilizat ca spaţiu de depozitare pentru peştele uscat şi afumat. 
Locuind aici, nu aveai cum să scapi de mirosul peştelui. Pe 
partea dinspre stradă, deasupra intrării în faţa căreia de cele 
mai multe ori erau întinse la uscat năvoade pătrate, era expusă 
emblema albastră a breslei: două ştiuci încrucişate. 

Cine locuia în cartierul pescarilor, aşa ca Bemward, nu făcea 
parte desigur din bogaţii oraşului - bogăţia Ulmului era 


concentrată la meşterii aurari şi argintari, la postăvari şi la 
negustori dar nici nu era tocmai sărac. Chiar şi un pescar ca 
Bemward, un bărbat înalt, de 40 de ani, cu păr lung până la 
ceafă şi cu sprâncene stufoase şi negre, purta de sărbători 
haine de duminică din material fin. Agnes, soţia lui cam de 
aceeaşi vârstă cu el, chiar dacă viaţa muncită o făcea să pară 
mai în vârstă, se dichisea la zilele mari la fel ca multe văduve 
bogate de negustori, de care Ulmul nu ducea lipsă. 

În acele vremuri, trăiau mai multe femei decât bărbaţi, dar 
nicăieri acest lucru nu era mai bătător la ochi decât în Ulm. 
Pentru că războaiele, cruciadele şi accidentele de muncă 
decimau componenta bărbătească a populaţiei, negustorii şi 
meşteşugarii erau deseori plecaţi cu lunile, uneori cu anii, 
lăsându-şi acasă soțiile şi copiii. 

În comparaţie cu aceştia, Bemward ducea o existenţă mai 
curând retrasă. Prin meseria lui, nu se îndepărta de casă mai 
mult de o milă, de cele mai multe ori în josul apei, unde 
tăbăcarii îşi deversau în râu reziduurile şi unde se găseau cei 
mai graşi somni. Pescarul nu avea fii şi Dumnezeu îi ferise de 
fiice pe el şi pe soţia sa; de aceea o tratau pe Afra ca pe o fiică. 

Afrei îi mergea mai bine decât oricând în viaţa ei, deşi 
muncea de dimineaţa până seara. Pe vânt, pe ploaie, pe frig, ea 
era dimineaţa la ora şase în piaţa din faţa primăriei şi vindea 
peştele pe care Bemward îl prindea noaptea. Cel mai greu era 
săratul peştelui în butoaiele mari. Fiecare strat de peşte trebuia 
frecat cu sare. Sarea zgâria mâinile şi ardea ca focul. In aceste 
situaţii, Afra ar fi preferat ca sora lui Alto să se fi căsătorit cu un 
bijutier sau cel puţin cu un postăvar. 

De ani de zile se lăsau geruri teribile asupra regiunii. Dinspre 
nord, băteau necontenit vânturi puternice. Soarele se arăta 
rareori. Săptămâni de-a rândul cerul era acoperit de nori negri şi 
groşi, iar predicatorii ambulanți anunțau - nu pentru prima dată 
- apropiatul sfârşit al lumii. De-a lungul Rinului şi al Mainului nu 
se mai făcea vin, iar peştii se retrăgeau la fundul apei. Uneori, 
Bemward se întorcea acasă doar cu câte o ştiucă slabă şi vreo 
doi obleţi plini de oase. 

În căutarea unui câştig suplimentar, Bemward traversa într-o 
zi piaţa unde de treizeci de ani se construia o catedrală nouă. 


Primăria şi cetăţenii bogaţi ai oraşului deciseseră ca, spre 
cinstirea Domnului, dar mai ales spre etalarea ostentativă a 
propriei bunăstări şi bogății, să înalțe un dom care să 
depăşească în dimensiuni cele mai mari catedrale. 

De când se începuse construcţia se aleseseră doar cu ironii, 
pentru că Ulmul nu avea nici măcar un episcop propriu, dar 
realizarea proiectului progresa de la o zi la alta. Uneori, pe 
şantier lucrau şi o mie de muncitori. Unii veneau de departe, din 
Franţa şi Italia, unde dăduseră o mână de ajutor la ridicarea 
marilor catedrale ale noului stil. 

Era ora prânzului şi zidarii şi dulgherii, pietrarii şi cei care 
lucrau la schele hoinăreau îngheţaţi prin piaţă, muşcau dintr-o 
pâine şi beau apă dintr-o cană mare care trecea repede din gură 
în gură. In jurul lor roiau câini şi pisici în căutare de resturi. 
Atmosfera părea mai curând apăsătoare şi nu prea optimistă 
pentru nişte oameni care ar fi trebuit să înalte cea mai frumoasă 
şi măreaţă catedrală. 

De aceea Bemward se adresă maistrului Ulrich von Ensingen 
cu propunerea de a aproviziona muncitorii contra câtorva 
bănuţi. Propunerea fu pe placul maistrului Ulrich. El era de 
părere că zidarii flămânzi făceau ziduri strâmbe şi tâmplarii 
cărora le era sete tăiau grinzi strâmbe. Şi astfel Bemward primi 
dintr-un foc un contract care îi asigura pe viaţă un venit bun; 
pentru că o catedrală nu se înalţă doar într-o viaţă de om. 

In partea de nord a giganticei construcţii, dulgherii au 
amenajat din scânduri şi bârne o cantină, zidarii au construit o 
vatră cu şase focuri, iar mobilarea cu mese simple şi bănci a 
căzut în sarcina breslei tâmplarilor. Agnes, soţia lui Bemward, a 
preluat bucătăria. De cele mai multe ori, gătea supe simple. 
Mare căutare avea mai ales supa ei de peşte, o fiertură din 
resturi de peşte, fasole şi legume condimentate. În anumite zile, 
când vântul bătea dinspre sud, mirosul ademenitor ajungea 
până în Buchsengasse. 

Dar cea mai mare atracţie a bucătăriei domului era Afra, care 
se ocupa de băutură. Ea găsea totdeauna tonul potrivit pentru 
flăcăii cam neciopliţi şi nu lua în nume de rău dacă vreun 
dulgher breasla cea mai turbulentă dintre breslele meseriaşilor 
de pe şantier -, ca să se grozăvească, o mai ciupea de posterior. 


Grozăveala era stimulată de licenţa vânzării de bere brună 
slabă, licenţă obţinută printr-o aprobare specială din partea 
consiliului local, că doar era pentru înalta cinstire a Domnului. 

Desigur că Bemward ştia de atracţia exercitată de fată. Nu în 
ultimul rând din interes personal i-a cumpărat acesteia haine 
frumoase din postav aduse de negustori din Italia, ba chiar îi 
plătea o simbrie, pe care aceasta o putea pune deoparte, fără 
să se atingă de ea. 

Cu toate că îşi desfăşura munca printre meşteşugari, Afra ştia 
prea puţin despre ce se petrecea în jurul ei. Se petreceau lucruri 
ciudate, despre care nu vorbea nimeni. Se părea că în afara 
localului breslele se urau de moarte, pietrarii pe zidari, dulgherii 
pe cei care făceau şarpantele. Pe pietre şi pe grinzi puneau 
semne misterioase, triunghiuri şi pătrate, bucle şi spirale din 
care doar cei iniţiaţi pricepeau ceva. În munca lor, utilizau 
unelte ciudate, echere de tâmplărie, compasuri şi roţi divizate în 
trei sute şaizeci de părţi egale, plus un ac indicator care se rotea 
în jurul propriei axe. 

Dar cele mai bătătoare la ochi erau maşinile aduse, monştri 
din lemn cu vârtelniţe, în interiorul cărora mergeau femei şi 
copii, pentru a le pune în funcţiune şi a acţiona troliuri cu 
cabluri. Pârghii lungi de li se îndoiau capetele până la pământ 
ridicau pietre în aer şi trosneau sub greaua povară. Naosului 
bisericii, care depăşea pe departe toate construcţiile oraşului, îi 
lipsea încă bolta, pentru că Ulrich von Ensingen, maistrul 
domului, imediat ce se atingea înălţimea planificată, cerea să fie 
înălţată cu încă un nivel. Din interior se vedea cerul, dar mirarea 
cea mai mare era stârnită de frânghiile care traversau ca o 
pânză de păianjen corul, descriind în nava bisericii unghiuri şi 
linii drepte. 

In spatele tuturor acestor ciudăţenii se afla maistrul Ulrich, un 
bărbat înconjurat de o aură de inabordabilitate asemenea unui 
eremit. Puţini îl văzuseră şi aceştia îl considerau straniu. Doar 
dimineaţa devreme şi la orele serii umbra lui se furişa peste 
tabără şi paşii îi răsunau fantomatic pe schelele înalte care nu 
erau vizibile de jos. Ulrich von Ensingen dădea ordinele doar 
prin şefii de echipă ai breslelor. Pentru a primi indicaţiile 
acestuia, ei trebuiau să escaladeze de fiecare dată cea mai 


înaltă schelă aflată deasupra portalului principal, unde, închis în 
ghereta lui, maistrul Ulrich medita posedat de ideea de a 
construi cea mai înaltă catedrală creată vreodată de mâna 
omului. 

Când timpul îi permitea, Afra urmărea temătoare cum se 
înălța domul. Pur şi simplu, nu îşi imagina cum puteau nişte 
oameni să ridice un asemenea munte din piatră cu mâinile 
goale. Nu pricepea cum pereţi şi coloane înălțate către cer, fără 
sprijin vizibil, puteau rezista nevătămate furtunilor din timpul 
iernii, în vreme ce aceleaşi furtuni dezrădăcinau stejari. Maistrul 
Ulrich trebuia să fie un adevărat magician. 

Afra nu îl întâlnise niciodată pe maistru. El evita chiar şi să 
mănânce împreună cu muncitorii la cantină. Ba existau şi 
dulgheri care îi negau existenţa sau îl considerau o fantomă, 
pentru că doar auzeau de el, dar nu îl vedeau niciodată la faţă. 
Nu se lăsau convinşi nici măcar de luminiţa care putea fi văzută 
în serile lungi în cămăruţa de deasupra portalului vestic. 

Într-o seară, una dintre puţinele seri călduţe de vară care 
îndemnau la năzdrăvănii, Afra luă o hotărâre. Apucă o sticlă de 
bere brună slabă, o băgă în buzunarul şorţului şi se duse la 
portalul vestic. Deseori admirase îndemânarea zidarilor şi 
dulgherilor care urcau rapid pe scări de la etaj la etaj, până 
ajungeau la ultimul nivel. Pe cea de-a cincea platformă Afra se 
opri să îşi tragă răsuflarea, după care, gâfâind, urcă şi ultimele 
trei niveluri. Credea că plămânii îi vor exploda, atât de greu 
respira. 

În mod miraculos acolo sus, deasupra acoperişurilor oraşului, 
era mai lumină. Sub ea, casele şi străzile erau învăluite de un 
întuneric catifelat. Ici şi colo mai clipea câte o făclie ori un 
felinar. Dincolo de zidurile oraşului, luna se oglindea lăptos în 
apele fluviului. Şi dacă îşi îndrepta privirea către dreapta, Afra 
putea să presupună că acolo se afla cartierul pescarilor cu casa 
lui Bemward. 

În cămăruţă, ardea lumina. Aceasta nu era în niciun caz atât 
de mică, aşa cum arăta privită de jos. Afra îşi netezi părul, care 
în timpul urcuşului se cam zburlise, apoi scoase din şorţ sticla cu 
bere. Inima îi bătea puternic nu numai din cauza efortului; nu 


ştia cum o va primi acest enigmatic Ulrich von Ensingen. În cele 
din urmă, îşi luă inima în dinţi şi deschise uşa. 

Scârţăitul care aducea oarecum cu mieunatul unei pisici nu 
păru să-l tulbure pe maistrul Ulrich. Intors spre ea, aplecat 
deasupra unei schiţe, trăgea linii drepte cu un creion roşu şi o 
riglă, murmurând în acelaşi timp: „Şaizeci, o sută douăzeci, o 
sută optzeci”. 

Maistrul Ulrich era un bărbat înalt cu păr des, negru, care îi 
cădea până aproape de umeri. Purta o tunică din piele, cu 
cordon lat, şi nici nu clipi când Afra puse sticla pe masă. Şi, 
pentru că ea nu îndrăznea să îl deranjeze pe maistru din 
activitatea lui, amândoi stăteau faţă în faţă, fără a se întâmpla 
ceva. 

— Şaizeci, o sută douăzeci, o sută optzeci, repetă Ulrich von 
Ensingen, şi pe acelaşi ton şi fără întrerupere i se adresă ei: Ce 
doreşti? 

— Vă aduc ceva de băut, bere de la cantină. Eu sunt Afra, fata 
care serveşte băutura. 

— Am cerut eu aşa ceva? continuă maistrul, fără a o 
învrednici pe Afra cu vreo privire. 

— Nu, dar m-am gândit că o gură de bere v-ar face munca 
mai plăcută. 

Interveni o nouă pauză, ce părea nesfârşită, şi Afra începu să 
regrete iniţiativa ei necugetată. Ulrich von Ensingen trebuie să fi 
fost un maistru înzestrat cu mare talent, dar cu siguranţă nu era 
un interlocutor agreabil. Atunci el ridică privirea. 

Afra  înlemni. Privirea ochilor lui negri era atât de 
pătrunzătoare, încât aveai impresia că nu mai puteai scăpa de 
ea. Cu această privire care te străpungea şi cu o scurtă mişcare 
a capului, el îi indică fără un cuvânt glaful ferestrei. Pe el se 
aflau două stacane pentru bere, fiecare înaltă de un cot. 

— Văd că sunteţi dotat, remarcă Afra ca o scuză. 

Şi, în timp ce Ulrich se ocupa în continuare de schiţă, Afra 
privi înjur. Pereţii erau acoperiţi cu schiţe de detaliu ale grinzilor 
de susţinere, ale pietrelor-soclu, ale capitelurilor, ferestrelor şi 
ale rozetelor. Dintr-o cutie aflată în partea opusă ferestrei, 
dădeau afară planuri împăturite. Pe un dulap de lângă uşă, 
atârna o altă haină. Deci aici fusese gândită uriaşa construcţie. 


Admiraţia Afrei creştea. Afra îi căută privirea maistrului, dar 
Ulrich von Ensingen avea ochi doar pentru planurile lui. „Trebuie 
să fie smintit, gândi ea, dar probabil că numai un smintit se 
putea apuca de o lucrare atât de mare.“ 

Afra moşmondea încurcată la şorţul ei. 

— Scuzaţi-mi curiozitatea, dar am vrut să îl văd odată la faţă 
pe bărbatul care gândeşte toate acestea, zise ea în cele din 
urmă. 

Maistrul Ulrich se încruntă. Era clar că-i dădea de înţeles că îl 
deranja conversaţia. 

— Înseamnă că ai reuşit să faci ceea ce ţi-ai propus. 

— Da, despre dumneavoastră se spun tot felul de ciudăţenii. 
Există chiar meşteşugari care susţin că nici nu existaţi. Vă puteţi 
imagina asta, maistre Ulrich? Ei cred că toate aceste planuri de 
aici le-ar fi desenat diavolul. 

Pe chipul lui Ulrich trecu fugitiv un zâmbet. Dar care dispăru 
în clipa următoare. Cu gravitatea caracteristică, mormăi: 

— Şi mă reţii de la treabă ca să îmi comunici asta? Cum te 
cheamă pe tine? 

— Afra, maistre Ulrich. 

— Bine, Afra. Maistrul ridică privirea şi continuă: Acum, că l-ai 
văzut pe diavolul, poţi pleca. 

Rostind aceste vorbe, el se sprijini în masă şi luă o atitudine 
aproape amenințătoare. 

Afra dădu din cap, dar în sinea ei o rodea modul lipsit de 
eleganţă în care era expediată. Coborârea la lumina palidă a 
lunii se dovedi mult mai anevoioasă decât urcatul. În orice caz, 
când simţi din nou pământul sub picioare, respiră uşurată. 

Întâlnirea cu Ulrich von Ensingen o impresionase adânc pe 
Afra. Ţinuta lui mândră şi gestica aparte aveau ceva maiestuos, 
ceva inexplicabil, ceva ce o fascina. Ulterior, se surprinse 
înălţând privirea de mai multe ori pe zi către încăperea de sus şi 
plimbând-o pe schele, dar nici a doua zi şi nici mai târziu nu îl 
mai văzu pe maistrul Ulrich. 

Însăşi construcţia, căreia până acum îi acordase prea puţină 
atenţie, îi trezi brusc interesul. Cel puţin o dată pe zi, înconjura 
nava neterminată a bisericii şi înregistra toate modificările 
apărute în comparaţie cu ziua precedentă. Şi pentru prima dată 


Afra se gândi că în viaţă existau lucruri mai importante decât 


cele petrecute până acum în viaţa ei. 
x x 


* 


La două săptămâni de la întâlnirea cu maistrul, Afra părăsea 
cantina seara târziu. Exact când cotea din strada ce venea din 
piața domului spre cartierul pescarilor, văzu în faţa ei două 
siluete întunecate. Asemenea indivizi nu erau puţini în Ulm, 
pentru că un proiect atât de mare, precum cel al construcţiei 
domului, atrăgea tot felul de oameni. Dar Afrei i se părură 
ciudate hainele acestora. Deşi nu era deloc frig, aceştia purtau 
mantii negre şi ample şi aveau glugi trase adânc pe ochi. La 
adăpostul unei intrări a unei case, Afra îi urmări cu privirea pe 
cei doi îndreptându-se către şantier. Faptul că aceia escaladară 
schelele şi, ajunşi sus, dispărură în cabina maistrului Ulrich nu 
promitea nimic bun. În adăpostul ei sigur, Afra îşi făcea gânduri 
cu privire la ce putea semnifica târzia vizită la maistrul Ulrich, 
dar nu găsi o explicaţie. 

În timp ce ea încă se mai gândea, cei doi bărbaţi apărură pe 
schele. Se grăbeau. Coborâră scările mai mult alunecând decât 
păşind, traversară marea piaţă şi, uitându-se ca bandiții în toate 
părţile, dispărură în strada Cerbilor. Afra se simţea ca lovită în 
cap. Degeaba îl căută pe paznicul de noapte. Nu ştia ce să mai 
facă. 

Poate că, după toate cele suferite până acum, avea o părere 
prea proastă despre oameni. Un nemernic nu se ascundea după 
gluga trasă adânc pe faţă. Pe de altă parte, se gândi ea, nu prea 
exista o explicaţie plauzibilă a motivului pentru care două 
siluete  încotoşmănate escaladau noaptea schela domului, 
dispăreau în cabina maistrului Ulrich, după care dispăreau în 
mare grabă. Ultima dată când urcase, şi mai ales pe porţiunea 
cu schele, rămăsese în amintirea Afrei ca o ascensiune 
problematică. Dar în această situaţie nesigură decise totuşi să 
se aventureze într-o nouă ascensiune. 

În cabina de sus, mai ardea încă lumina. Era trecut de miezul 
nopţii, iar fuşteii scării erau umezi şi alunecoşi deoarece se 
formase rouă. Afra se oprea la fiecare nivel şi îşi ştergea mâinile 
cu rochia. În cele din urmă, ajunse sus. 


— Maistre Ulrich! strigă ea încet, înainte de a deschide uşa. 

Aceasta era doar sprijinită. Când o împinse cu atenţie, i se 
înfăţişă o imagine devastatoare. Desene, schiţe şi planuri rupte 
erau împrăştiate pe podea. Pe masa cu planuri pâlpâia o lumină. 
O altă lumânare ardea sub masă - un loc neobişnuit pentru o 
sursă de lumină. 

Când privi mai atentă lumina de pe masă, Afra făcu o 
descoperire ciudată: pe lumânare era înfăşurat un fitil cerat lat 
de două degete care se întindea pe podea până la dulapul de 
lângă uşă. Dură mai puţin de o secundă ca Afra să îşi dea seama 
despre ce era vorba. Deschise uşa dulapului. 

în dulap, cu mâinile şi picioarele legate, ghemuit, zăcea Ulrich 
von Ensingen. Avea capul întors într-o parte şi nu mişca. 

— Maistre Ulrich! strigă Afra strident. 

Disperată, îl apucă de picioare pe maistru şi încercă să-l tragă 
afară din dulap. Alunecă şi căzu pe spate.ln aceeaşi clipă, 
lumânarea de sub masă se răsturnă, fitilul luă foc şi o flacără 
pâlpâitoare începu să se deplaseze încet către dulap. 

Inainte ca Afra să fi apucat să calce flacăra pentru a o stinge, 
câteva planuri împrăştiate pe podea luară foc. Afra ezita între a 
stinge flacăra ori a-l trage mai întâi afară pe Ulrich. Nu ştia dacă 
puterea îi va permite să îl ridice din dulap pe bărbatul voinic. 
Aşa că se repezi la flacără. Cu un pergament despăturit pe care 
puse întâmplător mâna, lovi din toate puterile flăcările până mai 
rămaseră doar petice negre de cenuşă. Pergamentul ars 
mirosea oribil şi scotea un fum înţepător. 

Tuşind de parcă îşi vărsa plămânii, Afra îl trase pe maistrul 
Ulrich din strâmta închisoare. Simţea că trupul viguros începea 
să reacționeze. Capul i se aplecă într-o parte. Atunci, Afra văzu 
că în gură avea un căluş din postav ori din piele. Cu greu reuşi 
să îl scoată. Apoi îi luă capul între mâini şi îl clătină. 

In sfârşit, Ulrich von Ensingen deschise ochii. Privi la 
harababura din jur de parcă visase urât. Se părea că nu 
înţelegea nimic. Dar cel mai mult îl nedumerea prezenţa Afrei. 
Se încruntă şi spuse încet: 

— Tu nu eşti...? 

— ... Afra, fata cu băuturile de la cantină, sigur. 


Maistrul scutură din cap, de parcă ar fi vrut să spună că nu 
înţelege.În loc de asta, zise pe un ton plin de reproş: 

— Nu ai putea totuşi să mă dezlegi? 

Şi întinse către Afra mâinile cu încheieturile legate. 

Folosind degetele şi dinţii, Afra reuşi să îl dezlege pe Ulrich. 
Şi, în vreme ce acesta îşi masa urmele roşii lăsate de sfoară la 
încheieturile mâinilor şi picioarelor, Afra îl întrebă: 

— De fapt, ce s-a întâmplat, maistre Ulrich? Au vrut să vă 
omoare. Priviţi fitilul. Lumânarea l-ar fi aprins imediat ce ar fi 
ars. Apoi totul ar fi luat foc. Aţi fost la nicio oră distanţă de o 
moarte sigură. 

— Înseamnă că tu mi-ai salvat viaţa, tânără Afra! 

Afra ridică din umeri şi răspunse cam impertinent: 

— Aşa cere iubirea creştină a aproapelui. g 

— Ai avut de suferit şi tu. Rochia este distrusă. Iţi voi cumpăra 
alta. 

— Ferească Dumnezeul! 

— Nu, nu. Fără ajutorul tău aş fi fost probabil mort, şi domul 
meu nu ar mai fi fost niciodată terminat, în orice caz nu așa cum 
mi-l imaginez eu. 

Afra îl privi în faţă pe maistru, dar numai o secundă. Îşi mută 
jenată privirea şi zise: 

— Sunteţi un om ciudat, maistre Ulrich. Abia aţi scăpat de 
moarte şi vă preocupă doar gândul la această catedrală 
blestemată. Nu vă interesează câtuşi de puţin cine a vrut să vă 
omoare într-un mod atât de mârşav? Oricine ar fi fost, cei doi şi- 
au pregătit bine planul. 

— Cei doi? Ulrich o privi mirat. De unde ştii că au fost doi? Eu 
l-am văzut doar pe unul. El m-a doborât. Apoi mi-am pierdut 
cunoştinţa. 

— l-am văzut, erau doi bărbaţi cu pelerine largi şi cu glugi 
negre. Eram pe drum spre casă când drumul ni s-a încrucişat. Mi 
s-au părut oarecum suspecți. Deci i-am urmărit. Când i-am văzut 
urcând în miez de noapte scările, am intrat la bănuieli. 

Ulrich von Ensingen dădu recunoscător din cap. In cele din 
urmă, îşi adună puterile şi se ridică. Şi atunci, se întâmplă ceva 
ce niciodată nu i-ar fi trecut prin minte Afrei, ceva ce i se păru 
tot atât de neimaginabil precum ridicarea la cer a Fecioarei 


Maria: Ulrich se apropie de ea şi, cu o mişcare impetuoasă, o 
strânse în braţe. 

luţeala gestului de afecţiune o surprinse pe Afra. Incapabilă să 
reacționeze, lăsă braţele să îi atârne pe lângă corp şi întoarse 
capul într-o parte. Simţi trupul puternic al bărbatului şi braţele 
lui vânjoase care o strângeau. Şi chiar de ar fi jurat de o mie de 
ori că în viaţa ei nu va mai avea de-a face cu vreun bărbat, nu 
putu să nege că această îmbrăţişare nu îi făcu plăcere. Cedă şi 
se lăsă în voia acelei plăcute veşnicii, în care Ulrich von 
Ensingen o strângea şi nu o mai elibera. 

Mai târziu, Afra se va întreba deseori cât durase acea 
neaşteptată îmbrăţişare, care avea să fie de o importanţă 
decisivă în viaţa ei. Nu putea să spună dacă durase secunde, 
minute sau ore. Timpul nu mai existase. În acea noapte, a plutit 
până acasă animată de un simţământ pe care nu îl mai 
cunoscuse. Era profund dezorientată şi confuză. 

A doua zi, vestea despre atacarea maistrului cu iuţeala focului 
s-a împrăştiat. Ulrich a pus o recompensă de o sută de guldeni 
pentru prinderea atentatorilor. Dar, cu toate că aprozii au 
scotocit toate colţurile oraşului folosite ca ascunzători de 
ticăloşii vremii, cercetările au rămas fără rezultat. Vâlvă a 
stârnit şi faptul că tocmai Afra, fata de la cantină, îi salvase 
viaţa maistrului. Mulţi se întrebau ce căuta fata la miezul nopţii 
pe şantier. 

Mulţi locuitori ai Ulmului îl suspectau pe episcopul Anselm din 
Augsburg a fi autor moral al atentatului. Episcopul Anselm nu 
suporta ca domul din Ulm să îi pună în umbră propria catedrală. 
Alţii ar fi întâlnit doi dominicani care predicau smerenia 
credincioşilor creştini şi care considerau trufie construirea 
dincolo de Rin de catedrale gigantice. Se spunea că ei vindeau 
cărţi secrete despre construcţiile trufaşe, care urmau să fie 
distruse prin puterea rugăciunilor lor sau cu ajutorul eforturilor 
mecanice. 

Construcţia domului diviza populaţia Ulmului în două tabere. 
Unii erau de părere, ca şi mai înainte, că maistrul Ulrich trebuia 
să construiască o catedrală pe măsura celor din ţinuturile 
germane. Alţii împărtăşeau opinia că o casă a Domnului de 
mărimea aceasta ar simboliza mai curând fudulia şi orgoliul 


decât pioşenia cetăţenilor. Cu banii investiţi de bogaţii patricieni 
în costisitoarea construcţie s-ar fi putut realiza nenumărate 
dovezi de iubire creştină a aproapelui. 

Cetăţenii priveau chiorâş galeria cea mai înaltă a navei 
bisericii, de când se răspândise zvonul că Ulrich von Ensingen 
voia să îi mai adauge un nivel. Nava deja depăşise în trei rânduri 
înălţimea prevăzută în planurile iniţiale. Să fi fost acest maistru 
Ulrich părăsit de Dumnezeu şi scrântit la minte? 

În fiecare seară, la apus, oamenii se adunau în marea piaţă 
din faţa catedralei şi purtau polemici zgomotoase. Şi, treptat, a 
crescut numărul celor care solicitau ca Ulrich von Ensingen să 
nu mai exagereze şi să pună în sfârşit căpriorii acoperişului 
navei bisericii. Printre şefii de echipe revolta a declanşat mari 
tulburări, unii dintre ei fiind scuipaţi şi loviți cu ouă stricate şi cu 
catran. 

Intr-una dintre aceste seri tensionate, când adversarii şi 
adepţii construcţiei combăteau aprins, în piaţa domului s-a 
format un grup care scanda cu foc: 

— Maistre Ulrich, vino jos! maistre Ulrich, vino jos! 

De fapt, nimeni nu crezuse cu adevărat că maistrul 
constructor al domului va răspunde solicitării mulţimii. Atunci, o 
femeie grasă, care se remarcase prin vocea ei foarte stridentă, 
ridică mâna şi strigă: 

— Acolo! Priviţi! 

Toate privirile se îndreptară către platforma superioară a 
schelelor. Scandările încetară. Oamenii urmăreau cu gura 
căscată mişcările bărbatului voinic, care cobora pe scară ca un 
păianjen pe pânza lui. Unul mai în vârstă strigă: 

— El este. Îl cunosc. Este Ulrich von Ensingen! 

Ajuns jos, maistrul se apropie grăbit de un bloc de piatră aflat 
lângă peretele nordic al navei. Sări pe piatră şi privi sigur în jur. 
Se mai auzeau doar corbii croncănind, în timp ce se roteau 
deasupra schelelor. 

— Cetăţeni ai Ulmului, cetăţeni ai acestui mare şi mândru 
oraş, ascultaţi-mă! 

Maistrul Ulrich îşi încrucişă braţele pe piept, gest care sublinie 
şi mai mult impresia de răceală. Nu departe, lateral, unde 
prezenţa ei nu putea fi trecută cu vederea de maistru, se afla şi 


Afra printre ascultători. Îşi simţea capul încins precum cuptorul 
unei vetre. Nu îl mai văzuse pe Ulrich de la ciudata întâlnire din 
cabina de pe schele. Întâmplarea îi crease o stare de confuzie, 
de care încă nu reuşise să scape. Nu în sensul că ar fi durut-o 
sau că ar fi regretat, ba dimpotrivă. In interiorul ei se cuibărise 
nesiguranța, conflictul dintre stările ei sufleteşti. 

Ea nu ştia dacă el o vedea sau dacă pur şi simplu privea prin 
ea, atunci când începu să vorbească: 

— Când acum treizeci de ani voi, cetăţenii Ulmului, aţi hotărât 
să ridicaţi în acest loc o catedrală demnă de oraş şi de voi, 
atunci maistrul Parler v-a promis că va termina construcţia într-o 
viaţă de om. Pentru fiecare dintre voi o viaţă de om înseamnă 
mult timp, dar pentru o catedrală care să îşi merite această 
denumire este doar o clipă. Vechii romani, care şi astăzi ne sunt 
exemplu în multe privinţe, cunoşteau o vorbă: Tempora 
mutantur nos et mutamur in illis. Ceea ce înseamnă: „vremurile 
se schimbă, şi noi ne schimbăm odată cu ele“. Voi, eu, fiecare 
dintre noi a devenit, aşadar, între timp altul. Ceea ce acum 
treizeci de ani ne plăcea, acum ne trezeşte mai curând 
compătimirea. lar uneori se întâmplă exact invers. Oare nu este 
adevărat că această catedrală, care creşte către cer sub ochii 
voştri, este mai frumoasă, mai măreaţă şi mai demnă de 
admirat decât aceea începută de maistrul Parler acum treizeci 
de ani? 

— Aici are dreptate, strigă un negustor ales îmbrăcat şi cu o 
bonetă înfoiată pe cap. 

Un bărbat în vârstă, cu barbă albă şi cu privire înverşunată, 
izbucni cu furie: 

— Şi ar fi şi mai frumos dacă, bunăoară, costurile pe care le 
înghite catedrala noastră nu ar fi evidente. Oricum, eu mă 
îndoiesc că înălţimea atinsă de domul nostru li face cinste 
Domnului. Bătrânul culese aprobări din multe părţi şi se 
împăună cu succesul discursului său, aşa că dădu capul pe 
spate în aşa fel încât barba i se înălţă spre cer şi adăugă: 
Maistre Ulrich, eu sunt de părere că cinstirea Domnului vă este 
indiferentă. Dumneavoastră sunteţi interesat mai mult de faima 
proprie. Ce alt motiv aveţi ca nava bisericii să se înalțe pe nouă 
niveluri, în loc să rămână la cinci, cum a fost planificată? 


Atunci, maistrul Ulrich arătă cu degetul către bătrân şi zise: 

— Cum te numeşti, fanfaronule? Spune cu glas tare, să te 
audă toţi! 

Bătrânul tresări vizibil şi răspunse pe un ton ceva mai 
temperat: 

— Eu sunt boiangiul Sebastian Gangolf şi nu vă permit să îmi 
spuneţi „fanfaron”. 

Cei din jurul lui îşi manifestară aprobarea. 

— Poftim? ripostă ironic Ulrich. Atunci, ar fi trebuit să fii mai 
reţinut cu afirmaţiile şi să nu predici lucruri pe care nu le pricepi. 

— Dar ce este aici de înţeles? se amestecă în discuţie un 
tinerel îmbrăcat ca un filfizon. 

Acesta se numea Guldenmundt, purta o pelerină care îi 
ajungea la coapse, asemănătoare cu a unui consilier municipal, 
şi afişa o atitudine arogantă. Astfel de specimene nu erau puţine 
în Ulm, tineri care moşteniseră afaceri ale părinţilor şi care 
acum nu aveau altă treabă decât să irosească tot ceea ce 
moşteniseră. 

— Că tocmai tu nu ai habar de arta construcţiilor nu mă miră, 
se ambală maistrul Ulrich, probabil că ocupaţia ta de zi cu zi 
constă în a medita asupra veşmântului căruia să îi acorzi 
prioritate în acea zi. Nu, nu am timp să-ţi explic secretele artei 
arhitecturale. 

Vorbele maistrului Ulrich stârniră râsete de susţinere. Dar 
tânărul fanfaron nu se dădu bătut: 

— Secrete? Atunci, destăinuieşte-ne totuşi secretul pentru 
care catedrala noastră trebuie să aibă nouă niveluri, şi nu cinci, 
cum a fost planificată de către maistrul Parler. 

Ulrich von Ensingen ezită câteva momente să dezvăluie 
cetăţenilor Ulmului secretele construcţiei domului, dar consideră 
în cele din urmă că aceasta era unica posibilitate de a câştiga 
de partea sa opinia publică. 

— Toate construcţiile importante de pe pământ, începu el, 
sunt înconjurate de secrete. Multe dintre aceste secrete s-au 
pierdut pe parcursul secolelor, pe altele le-am desluşit. Gândiţi- 
vă doar la cea mai mare piramidă din Egipt. Niciun om nu va 
afla cum s-a reuşit să se rânduiască blocuri de piatră de 
înălţimea unui om cu atâta precizie, la o asemenea înălţime. 


Gândiţi-vă la maistrul constructor roman Vitruvius care, cu 
ajutorul unui obelisc, a construit cel mai mare instrument de 
măsurare a timpului din lume, un ceas al cărui cadran era la fel 
de mare ca această piaţă, şi arăta ora, ziua şi luna, ba chiar şi 
anotimpul. Ori gândiţi-vă la domul din Aachen. Octogonul din 
centrul lui le dă cunoscătorilor nu doar indicii asupra locului 
textelor din Sfânta Scriptură, cu ajutorul razelor soarelui care 
cad la anumite date prin ferestrele lui, ci ne pune la dispoziţie şi 
importante date astronomice. Sau gândiţi-vă la cei patru călăreţi 
împietriţi din domul din Bamberg. Niciun om nu cunoaşte 
semnificaţia lor. Sunt pur şi simplu acolo, aşa cum Domnul a 
lăsat ziua. lar în ce priveşte catedrala voastră, cetăţeni ai 
Ulmului, ea va ascunde mai mult de un secret. Dar, dacă eu vi 
le-aş aduce vouă la cunoştinţă acum, nu vor mai fi secrete. In 
concluzie, mii de ani oamenii îşi vor bate capul să afle ce mesaj 
a vrut să le transmită maistrul Ulrich. Fiecare adevărată operă 
de artă ascunde secretul ei. Maistrul Parler, care a făcut primul 
plan al acestei catedrale, a trăit în alte vremuri şi, dacă îmi 
permiteţi, el nu a fost chiar un geniu. Mistica numerelor nu a 
avut niciun rol în gândirea lui. Altfel, nu ar fi acordat cifrei cinci o 
atât de mare importanţă: cinci ferestre pe fiecare parte, nava 
înaltă de cinci niveluri. Chiar mă înfricoşează faptul că a acordat 
cifrei cinci o importanţă atât de mare, pentru că cifra aceasta 
numai bună reputaţie nu are. 

Printre ascultători, se produse agitaţie. Afra ridică mâna la 
faţă şi aruncă o privire îngrijorată către schele. 

— Nu credeţi asta, cetăţeni ai Ulmului? continuă maistrul 
Ulrich. Ajutaţi-vă de mâini şi numărați: unu este cifra sfântă a 
Creatorului. Aşa cum sămânţa unei plante conţine întreaga ei 
făptură de mai târziu, la fel Creatorul a ascuns întreaga lume în 
ea. Pentru armonie şi pentru echilibrul dintre trup şi suflet există 
cifra doi. Acum privirea maistrului trecu peste Afra, şi el 
continuă: Trei este cea mai sfântă dintre toate cifrele, simbol al 
Treimii cereşti şi al mântuirii. Una dintre cifrele cele mai 
interesante este patru, un număr care decide toate dimensiunile 
existenţei noastre umane: lungime, lăţime, înălţime şi timp, dar 
şi cele patru elemente, cele patru direcţii ale cerului, ca şi cele 
patru Evanghelii. Cifra şase simbolizează toate operele lui 


Dumnezeu, săvârşite de El în zilele creaţiei, armonia 
elementelor şi prin asta a sufletului uman. O cifră sacră este 
şapte. Ea aminteşte de cele şapte daruri ale spiritului şi de cele 
şapte categorii cereşti. lar opt? Opt este veşnicia. Scrieţi în aer 
această cifră. O puteţi face la nesfârşit şi fără pauză. Dar nouă 
este cifra supremă, divizibilă doar cu trei, cifra cea mai sfântă, 
deci vulnerabilă doar prin voinţa Treimii divine. Toţi arhitecţii 
marilor catedrale lucrează experimental în planurile lor cu cifra 
nouă, pentru că ea este cea mai puternică şi mai statornică 
dintre toate cifrele. Inmulţiţi-l pe nouă cu orice număr şi veţi 
obţine un număr ale cărui cifre vor da iarăşi nouă. 

— Dă un exemplu! strigă entuziasmat un preot în talar negru. 

— Bun, nouă înmulţit cu şase. 

Preotul se ajută de degete şi strigă: 

— Cincizeci şi patru! 

— Adună cele două cifre. 

— Fac nouă. 

— Foarte adevărat. Şi acum înmulţeşte pe nouă cu şapte. 

— Şaizeci şi trei. 

— Adună pe şase cu trei. 

— Nouă! maistre Ulrich, sunteţi un magician! strigă extaziat 
preotul înveşmântat în negru. 

— Pe toţi sfinţii, nu sunt. Cunosc doar semnificaţia cifrelor din 
care se compune o catedrală ca aceasta. 

— Şi cifra cinci? Pe asta nu aţi menţionat-o, maistre Ulrich! 

Era vocea bătrânului care îl provocase la început. 

Ulrich von Ensingen făcu o pauză lungă. Toate privirile erau 
îndreptate spre el. 

— Cunoaşteţi cu toţii pentagrama, pentagrama magică, acea 
stea cu cinci colţuri, aşezată pe tocul uşilor posedaţilor. 

— Este semnul regelui întunericului şi al celor cinci regate 
subordonate! strigă agitat preotul. 

— De fapt, este semnul diavolului, ca şi cifra cinci. Şi maistrul 
Parler voia să vă construiască o catedrală cu cifra cinci, cu cinci 
ferestre înalte pe fiecare parte şi cu cinci niveluri. Şi nu cred că 
este o întâmplare. 

Vocea preotului se frânse: 


— Maistre Ulrich, vreţi să spuneţi că, fară a bănui cineva asta, 
voia să dedice domul diavolului? 

Ulrich von Ensingen împinse palmele în faţă, ca şi cum ar fi 
vrut să spună: „Nu pot să o dovedesc, însă multe confirmă 
asta“. Dar nu răspunse. 

O vreme, în marea piaţă fu linişte, o linişte funestă, apoi se 
născu un murmur surd şi, în cele din urmă, se produse o furtună 
de strigăte sălbatice şi furioase. Cetăţenii Ulmului erau unanim 
de acord. 

— Să construiască toate cele nouă niveluri! strigau unii 
adunaţi în jurul unui negustor bogat. Maistrul Parler era asociat 
cu diavolul. De aceea l-a şi luat la el! 

Un alt grup, în frunte cu bătrânul bărbos, susţinea cu totul 
altceva: 

— Dacă cinci are o semnificaţie atât de funestă, cum susţine 
maistrul Ulrich, de ce acesta nu se limitează la nivelurile şapte 
sau opt? Eu cred că Ulrich von Ensingen a aranjat chestia 
aceasta cu cifrele în aşa fel încât să-i cadă lui bine. Aşa ne mai 
poate spune şi alte poveşti. 

Şi astfel luară cuvântul ba unii, ba alţii. Unii îi făceau pe 
ceilalţi căpoşi pe care Domnul nu i-a miluit cu niciun pic de 
înţelepciune. Aceştia le reproşau la rândul lor primilor că ar fi 
mai apropiaţi de diavol decât de sfânta Biserică. ŞI, în final, se 
luaseră chiar la bătaie. 

Afra încercă să se pună la adăpost de mulţimea dezlănţuită şi 
se ascunse după o grămadă de blocuri din piatră neprelucrate. 
Când îndrăzni să iasă de acolo şi să se uite după Ulrich von 
Ensingen, acesta dispăruse deja. 

Peste oraş se lăsase noaptea când Afra porni spre casă. Sus, 
în cabina maistrului Ulrich, era întuneric. De data aceasta, Afra 
îşi modifică traseul trecând prin piaţă. Nici ea nu ştia de ce 
proceda aşa. Poate că spera să-l întâlnească pe Ulrich von 
Ensingen şi se surprinse uitându-se după el pe străzile înguste. 
Nici măcar nu ştia unde locuia maistrul. Asta nu ştia nimeni. 
Locul unde locuia era la fel de tainic ca activitatea lui. 

În timp ce mergea, Afra se gândea la explicaţiile privind 
cifrele, date de Ulrich în piaţa domului. Lucruri complet 
necunoscute ei. Şi când îşi aminti cum li se întâlniseră privirile 


când Ulrich explica semnificaţia cifrei doi şi echilibrarea 
sufletului cu trupul, o trecură fiori reci. Ce se întâmpla, ce o 
fascina pe ea la acest bărbat? 

Să fie misterul, calmul pe care îl emana ori inteligenţa care 
răzbătea din fiecare vorbă a lui? Sau poate că toate acestea 
împreună dădeau forţa de atracţie a acestui bărbat? Intr-un 
acces de afecţiune şi admiraţie aproape bolnăvicioasă, Afra 
recunoscu o forţă destinată să îi răstoarne toată viaţa. Vorbea 
încet cu sine însăşi, şi astfel ajunse în cartierul pescăresc. 

Agnes, soţia lui Bemward, o întâmpină agitată, deoarece pe 
Afra o aştepta croitorul Varro da Fontana. Varro nu era un 
croitor oarecare, unul care croia veşminte obişnuite, nu, 
croitorul născut în nordul Italiei confecţiona haine pentru cei 
bogaţi, robe oficiale pentru consilierii oraşului şi veşminte 
pentru văduve trupeşe de negustori. Chiar episcopul Anselm 
von Augsburg îşi făcea lenjeria de corp la el. 

— Sunt trimis de maistrul Ulrich von Ensingen, explică Varro şi 
făcu o plecăciune ceremonioasă în faţa Afrei. Trebuie să 
confecţionez o rochie conform dorințelor dumneavoastră şi sper 
să mă ridic la nivelul pretențiilor dumneavoastră. 

Bemward şi Agnes, care asistau la discuţie, se priviră uimiţi. 
Apoi pescarul întrebă: 

— Afra, ce înseamnă asta? 

Afra ridică din umeri. 

— Maistrul Ulrich, interveni Varro, maistrul Ulrich a spus că 
dânsa i-a salvat viaţa şi cu această ocazie şi-a distrus rochia. 

— Dar despre asta nici nu merită să discutăm! zise Afra. De 
fapt, cele auzite o tulburaseră profund. O rochie de la Ulrich pe 
pielea ei! Luă o mină îngrijorată, ceea ce îl făcu pe croitor să ia 
de bune vorbele ei: Duceţi-vă acasă şi spuneţi-i maistrului Ulrich 
că nu se cuvine să dăruiască unei fete dintr-o familie simplă o 
rochie. Şi încă una scumpă, făcută de dumneavoastră. 

Varro da Fontana chiar se supără şi ripostă: 

— Domnişoară Afra, vreţi să mă lăsaţi fără pâine? Vremurile 
nu sunt atât de generoase ca să îmi permit să renunţ la o 
comandă ca asta. Şi, dacă hainele dumneavoastră au avut cu 
adevărat de suferit pentru că l-aţi ajutat pe maistrul Ulrich, nu 
văd niciun motiv să refuzaţi acest dar. Priviţi aceste materiale 


fine din patria mea, ele se vor mula pe trupul dumneavoastră ca 
o a doua piele. 

Cu mişcări sigure, Varro da Fontana începu să deruleze 
câteva din rolele de materiale aduse cu el. 

Afra aruncă o privire către Bemward, cerându-i parcă ajutorul. 
Acesta găsi ca acceptabilă explicaţia şi fu de părere că în aceste 
condiţii nu era vorba despre un cadou, ci despre repararea unei 
pagube. Maistrul Ulrich chiar era obligat să facă acest gest. 

Croitorul începu să ia măsurile, folosind o bandă îngustă. Afra 
se îmbujoră. Niciodată un croitor, cu atât mai mult unul atât de 
cunoscut, nu se arătase interesat să îi măsoare trupul. lar la 
întrebarea privind cum îşi imagina noua rochie şi ce material ar 
prefera, Afra răspunse: 

— Ah, maestre Varro, croiţi o rochie cum poartă o fată care 
serveşte băuturile la o cantină. 

— O fată care serveşte băuturile? Varro da Fontana dădu ochii 
peste cap. Tânără Afra, dacă îmi pot permite observaţia, vi s-ar 
cuveni mai curând rochia unei domnişoare nobile de la curte... 

— Dar ea este o fată care serveşte băuturi! îi întrerupse 
Agnes complimentele lui Varro. Nu îi mai suciţi capul Afrei. Până 
la urmă, o să şi-o ia în cap în ce priveşte modul cum arată şi o 
să refuze să îşi mai facă datoria la cantină. 

După ce croitorul plecă, Agnes o trase deoparte pe Afra şi îi 
spuse: 

— Să nu iei în serios orice compliment venit de la un bărbat. 
Bărbaţii mint cât pot. Chiar şi Petru, primul papă, s-a lepădat de 
Domnul nostru. 


Afra râse, fără să creadă în vorbele lui Agnes. 
x x 


* 


Ca de obicei, în următoarea dimineaţă, încă înainte de ivirea 
zorilor, se îndreptă către piaţa cea mare, pentru a face focul în 
vatra cantinei. O căruţă cu coviltir se deplasa hodorogind pe 
caldarâm. În porţile caselor, porcii grohăiau şi se tăvăleau prin 
gunoaie. Servitoarele goleau oalele de noapte pe fereastră 
direct în stradă, şi Afra trebuia să fie atentă să se ferească. 
Putoarea răspândită de fecale se amesteca repede cu fumul 
înţepător din vetrele meseriaşilor, ale celor care fabricau clei, 


ale boiangiilor, cârnăţarilor, brutarilor, pălărierilor şi berarilor. 
Mersul pe ulițele lungi ale oraşului numai plăcut nu era. 

Când ajunse în piaţa domului, ca în fiecare dimineaţă, privirea 
i se îndreptă către ghereta de pe schele. Prima licărire de 
lumină a zorilor se revărsa peste împletitura de bare, planşee şi 
scări. Nici urmă de Ulrich. Se întoarse către cantină şi se 
cutremură. Din întuneric, în faţa ei, se iveau nişte haine. Ceva 
mai încolo, pe caldarâm era un pantof. 

Aflată doar la trei-patru braţe distanţă, scoase un strigăt 
strident, un strigăt al cărui ecou fu reflectat de zidurile caselor 
de pe marginea marii pieţe. Avea în faţă trupul strivit al unui 
bărbat întins cu faţa în jos. Acesta era înconjurat de o baltă de 
sânge. Braţele şi picioarele îi erau îndoite într-un mod ciudat. 
Afra căzu în genunchi. Suspină şi ridică privirea către ghereta 
maistrului. Meşteşugarii aflaţi în drum spre locurile de muncă 
veneau către ea din toate direcţiile. 

— Chemaţi un medic! se auzi în piaţa încă în semiîntuneric. 

— Trebuie să vină un preot! strigă altcineva. 

Afra îşi strânse mâinile. Pe obraji îi curgeau lacrimi. 

— Cine a făcut asta? Cine? repeta ea ca pentru sine. 

Un pietrar subţirel, cu şorţ uzat din piele, încercă să o ridice 
pe Afra. 

— Vino, spuse el încet, nu mai este nimic de făcut. 

Afra îl împinse şi ripostă: 

— Lasă-mă! 

În acest răstimp, în jurul mortului se adunase o mulţime de 
gură-cască. Aproape în fiecare săptămână cădea câte un zidar 
ori un dulgher de pe schele, tăietorii de piatră erau loviți de 
blocurile care săreau în lături, dar întotdeauna moartea unui om 
stârnea interes. În definitiv, fiecare putea fi bucuros că nu era 
vorba despre el. 

O matroană trupeşă, în timp ce se tot crucea, privea cu 
scârba zugrăvită pe faţă trupul zdrobit. 

— Cine este? întrebă ea. Îl cunoaşte cineva? 

Suspinând, Afra duse mâinile la faţă. În zadar încerca să 
controleze convulsiile ce îi zguduiau trupul. Din spatele mulţimii 
adunate, un bărbat voinic încerca să pătrundă mai în faţă. 


— Ce s-a întâmplat? strigă el şi îi împinse pe curioşi deoparte. 
Lăsaţi-mă să trec! 

Afra auzi vocea; o cunoştea bine, dar mintea ei refuză să 
accepte. Prea era puternică amintirea clipelor în care se aflase 
în braţele lui Ulrich. 

— Dumnezeule! auzi ea din nou vocea. 

Pentru o clipă ce îi păru o veşnicie, rămase ca paralizată, 
încetă şi să mai respire. Nu mai era în stare să facă nicio 
mişcare, nu mai vedea, nu mai auzea. işi reveni abia când 
bărbatul întinse mâna şi o atinse. 

— Maistre Ulrich? Dumneavoastră? murmură ea, nevenindu-i 
să creadă. 

Apoi privi corpul zdrobit. 

Ulrich von Ensingen înţelese ce se întâmpla cu Afra. 

— Tu credeai că eu aş i... 

Afra dădu din cap şi, plângând, îi căzu în braţe. Curioşilor 
îmbrăţişarea celor doi li se părea stranie. Matroana cea trupeşă 
dădu din cap şi ţâţăi: 

— Ttt... ia priviţi! Aşa ceva în faţa morții! 

Curând, sosi şi un medic îmbrăcat în negru, aşa cum 
prevedeau regulile breslei lui, pe cap cu o pălărie cilindrică 
înaltă de două picioare. 

— Trebuie să fi căzut de pe schele, îi zise maistrul Ulrich cu 
vizibilă lipsă de simpatie. 

Medicul examina cadavrul, după care privi în sus cu ochii 
mijiţi şi întrebă: 

— Ce căuta omul acesta acolo sus? Nu prea este îmbrăcat ca 
un muncitor constructor, mai curând pare un drumeţ. Il 
cunoaşte cineva? 

Din mulţime, se ridică un murmur pe mai multe voci. Unii 
dădură negativ din cap. Medicul se aplecă şi răsturnă mortul pe 
spate. Când curioşii îi văzură craniul zdrobit, scoaseră exclamaţii 
reţinute. Câteva femei se întoarseră şi se îndepărtară în tăcere. 

— După îmbrăcăminte pare un străin de prin Vest. Dar acest 
lucru îi face moartea şi mai misterioasă, remarcă Ulrich von 
Ensingen. 


Cu un gest elegant, medicul îşi scoase pălăria şi i-o dădu spre 
păstrare unui tânăr. Apoi îi desfăcu mortului gulerul şi îşi puse 
urechea pe pieptul acestuia. Clătină din cap şi rosti încet: 

— Dumnezeu să îl ierte! 

Căutând indicii referitoare la identitatea străinului, medicul îi 
găsi în buzunarul interior o scrisoare împăturită. Aceasta purta 
sigiliul episcopului de Strassburg, iar adresa notată de un 
caligraf cu scris frumos era următoarea: „Către maistrul Ulrich 
von Ensingen, la Ulm“. 

— Scrisoarea vă este adresată dumneavoastră, maistre 
Ulrich, spuse surprins medicul. 

Ulrich, care era o fire sigură de sine, pe care nimic nu o 
impresiona, păru încurcat: 

— Mie? Să văd! 

Maistrul privea nesigur chipurile curioşilor. Dar numai o clipă, 
pentru că apoi îşi reveni şi îi admonestă pe cei din jur: 

— Voi ce căscaţi ochii? Duceţi-vă dracului la treburile voastre, 
doar vedeţi că omul este mort! Apoi se întoarse şi către Afra: 
Este valabil şi pentru tine. 

Cei mai mulţi plecară murmurând. Şi Afra dădu curs solicitării 
lui Ulrich. Se luminase de ziuă între timp. 

Când Ulrich von Ensingen urcă la cabina lui, făcu o 
descoperire care explica prăbuşirea mesagerului din Strassburg: 
trei fustei ai ultimei scări care ducea la capătul de sus al schelei 
erau rupţi. Privind mai atent, maistrul Ulrich constată că fiecare 
dintre cei trei fustei fuseseră tăiaţi pe aceeaşi parte cu 
ferăstrăul. Nu îi trebui mult ca să-şi dea seama că nu 
mesagerului îi era destinată capcana, ci lui. Dar cine atenta la 
viaţa lui într-un mod atât de perfid? 

Da, avea destui duşmani. Lucrul acesta trebuia să îl accepte. 
Nu era tocmai plăcut. Şi mulţi arhitecţi îi doriseră moartea, când 
le contestase munca. Dar între a dori moartea cuiva şi a provoca 
moartea cuiva era o mare diferenţă. Ulrich mai ştia că gloata îl 
ura pentru că el irosea banii celor bogaţi, în loc să-i împartă cu 
ceilalţi. Dar acest gând era absurd. Niciunul dintre negustorii 
putred de bogaţi, care îşi făceau din catedrală monument 
propriu, nu i-ar fi dat un ban în plus în afara celor strict destinaţi 
costisitoarei construcţii. 


În orice caz, atentatul era un caz pentru judecătorul oraşului. 
Dar, înainte de a se duce la judecător pentru a-l informa despre 
descoperirea sa, Ulrich deschise scrisoarea. Ea purta sigiliul 
episcopului oraşului imperial Strassburg, sufragan al episcopului 
de Mainz, şi avea următorul conţinut: 


Către maistrul Ulrich von Ensingen. Noi, Wilhelm von 
Diest, din mila Domnului episcop de Strassburg şi 
comite al Alsaciei Inferioare, vă salutăm şi sperăm că 
sunteţi sănătos în credinţa către Hristos Domnul 
Nostru. Cum desigur ştiţi, monumentul domului nostru 
se află în construcţie de mai mult de două sute de ani 
şi în mare parte este perfectus!, dar îi lipsesc totuşi 
două turnuri care, planificate de maistrul Erwm von 
Steinbach, fac vizibilă în ţinut măreţia catedralei 
noastre spre lauda lui Hristos. Ne este şi Nouă 
cunoscut că locuitorii din Ulm sunt însufleţiţi de gândul 
de aedificare? a celei mai mari catedrale a lumii pe 
cursul Dunării şi că v-au însărcinat pe dumneavoastră, 
maistrul Ulrich, cu misiunea de a desăvârşi această 
operă în numele lui Hristos Domnul Nostru. Viatores3 
din Numberg şi Praga, care deseori îşi încrucişează 
drumul cu al dumneavoastră, ne-au dat vestea, dar 
ne-au mai informat despre grupări din oraşul Ulm ce 
vor să împiedice construcţia catedralei, cel puţin în ce 
priveşte mărimea acesteia. Acest lucru şi credinţa în 
Hristos Domnul Nostru, Care răsplăteşte binele în ziua 
Judecăţii de Apoi, dar şi afuriseşte veşnic răul, mi-au 
dat ocazia să mă adresez dumneavoastră pentru a 
părăsi disputele din Ulm, a vă alătura Nouă şi a 
construi turnurile catedralei noastre, care le depăşesc 
în strălucire şi dimensiuni pe toate celelalte de pe 
ambele partibus* ale Rinului. Fiţi convins că răsplata 
va fi dublă faţă de aceea pe care bogaţii din Ulm v-o 
plătesc, deşi Noi nu o cunoaştem pe aceea. Puteţi 


1 Terminat (în Ib. Latină, în orig.) 
2 A construi (în Ib. Latină, în orig.) 
3 Călători (în Ib. Latină, în orig.) 

+ Părţi (în Ib. Latină, în orig.) 


avea încredere în mesagerul care vă înmânează acest 
mesaj. El are sarcina de a aştepta răspunsul 
dumneavoastră. Scriu această scrisoare în limba 
germană, cu toate că mie latina, lingua” lui Christos 
Domnul Nostru, îmi este mult mai familiară, pentru ca 
dumneavoastră să mă înţelegeţi şi să nu aveţi nevoie 
de traducător. 

Scrisă la Strassburg, în ziua de după sărbătoarea 
tuturor sfinţilor a anului 1407 după întruparea lui 
Dumnezeu în omul Hristos. 


Ulrich von Ensingen zâmbi, apoi împături scrisoarea şi o facu 


să dispară în tunica sa. 
x x 


* 


Printre cetățenii Ulmului a stârnit agitație nu moartea în sine 
a mesagerului din Strassburg, ci împrejurările care au condus la 
ea. Judecătorul oraşului, căruia Ulrich i-a adus la cunoştinţă 
aspectul cu tăiatul fuşteilor, îl suspecta pe însuşi maistrul 
domului ca fiind autor al atentatului. 

Abia motivaţia că nu ar fi avut sens să prelucreze accesul la 
propriul loc de muncă şi amintirea faptului că doar cu puţine zile 
mai înainte a avut loc chiar asupra lui un atentat l-au determinat 
pe judecător să îşi îndrepte cercetările în altă direcţie. 

Zilele următoare, Ulrich von Ensingen şi le-a petrecut în 
cabina de pe schele. Prea multe gânduri îi treceau prin cap. Era 
vorba despre oferta episcopului din Strassburg, dar mai ales 
despre cele două atentate, care fară îndoială că pe el îl vizaseră. 

Era o întâmplare că Afra, fata de la cantină, era amestecată în 
ambele? Brusc, construcţia catedralei trecu în planul secund, 
când Ulrich retras şi aplecat asupra planurilor lui se gândea la 
aceste lucruri. Afra era frumoasă, de fapt mult prea frumoasă 
pentru a lucra într-o cantină. Dar femeile sunt precum 
catedralele, cu cât sunt mai frumoase, cu atât mai multe taine 
ascund în ele. 

Griseldis, soţia lui, era cel mai bun exemplu. Nu pierduse 
nimic din frumuseţea ei de când se căsătoriseră în urmă cu 


5 Limba (în Ib. Latină, în orig.) 


douăzeci de ani şi îi mai oferea şi astăzi secrete. Griseldis îi era 
o bună soţie, iar lui Matthäus, fiului lui acum adult, o mamă 
bună. Dar pasiunea ei, caracteristică oricărei femei aflate în anii 
cei mai buni, nu s-a orientat către sexualitate, ci către cele zece 
porunci ale Bisericii, pe care le urma cu ardoare. Nici Fecioara 
Maria nu ar fi putut să fie mai pioasă. 

Ei convieţuiau într-o castă armonie la felul cum convieţuise cu 
patru sute de ani mai devreme împăratul saxon Heinrich cu 
Kunigunde, pe care papa îi sanctificase. Dacă bunăoară Griseldis 
urma exemplul lui Kunigunde şi îşi dorea beatificarea, Ulrich von 
Ensingen nu avea de unde şti. De fiecare dată când o întreba pe 
soţia sa despre asta, ea roşea şi făcea băşicuţe pe gât, apoi se 
refugia nouă zile într-un exerciţiu de pioşenie, săvârşind 
anumite rugăciuni în nouă zile consecutive, după exemplul 
apostolilor între Înălţarea Domnului şi Rusalii. 

Ulrich von Ensingen îşi satisfăcea necesităţile sexuale încă 
neafectate într-una din acele băi publice în care femeile de 
consumaţie îşi ofereau serviciile. Asta îl scutea de orice 
obligaţie, cu excepţia achitării a cinci pfennigi ca taxă a 
păcatului. 

De nevoie, Ulrich se dedicase muncii, iar ambiția şi talentul 
înnăscut îi aduseseră o recunoaştere şi o faimă care nu se 
opreau la graniţele landurilor. Acestea ar fi putut să explice 
comportamentul lui de până acum, autoimpusa izolare şi 
atitudinea de respingere a femeilor. Ultrich von Ensingen trecea 
drept un singuratic. Construcţia catedralei îi adusese mulţi bani. 
Şi tocmai din acest motiv nu avea în oraş doar prieteni. | se 
spunea „maistrul Aroganţă”. El ştia asta şi se conforma. 

Aşa că, de la bun început, îi era clar unde trebuiau căutaţi 
urzitorii atentatului. Ulrich i-a furnizat nume judecătorului şi 
acesta i-a pus pe aprozii lui să supravegheze anumiţi indivizi. 

Mai curând întâmplător judecătorul s-a întâlnit pe uliţa 
boiangiilor cu unul dintre nu puţinii parveniţi din acest oraş. 
Uliţa boiangiilor nu se afla într-o zonă tocmai selectă. Aşa cum îi 
spunea şi denumirea, aici se stabiliseră boiangiii. Se putea şti în 
ce parte a uliţei lucra fiecare individ după culoarea mâinilor 
marcate de munca zilnică. În sensul ieşirii din oraş, vopsitorii în 
albastru lucrau pe partea stângă, iar cei în roşu pe dreapta. 


Un bărbat cu mâinile roşii se grăbea spre La Boi, un han care 
era locul preferat de cărăuşi. Hanul era ieftin şi zgomotos, 
aşadar, cât se poate de potrivit pentru o discuţie care nu trebuia 
auzită de alţii. Sau cel puţin aşa gândea judecătorul, care intră 
neobservat în han. Instinctul nu îl înşelase. În mijlocul cărăuşilor 
care urlau, al negustorilor ambulanți, al femeilor uşoare şi al 
zilierilor sărmani care rodeau oasele rămase pe mese, înconjurat 
de o liotă de pierde-vară şi de derbedei, se afla Gero, tânărul 
fanfaron şi moştenitor. După cât se părea, era preocupat de 
zaruri. Fiecare participant la joc avea dreptul la o aruncare. Cel 
mai mare ori cel mai mic zar - judecătorul nu putea să vadă 
exact - îi aparţinea unui bărbat uscăţiv, cu haine ponosite. 
Acesta culese râsete ironice şi Gero îl bătu încurajator pe umăr, 
după care îi strecură ceva învelit cu o cârpă. 

Primul plecă Gero care, dintr-odată, se grăbea. Şi ceilalţi 
pierde-vară părăsiră în grabă localul. Judecătorul era însă vulpe 
bătrână şi nu îl putea păcăli nimeni. Aşteptă cu răbdare până 
când bărbatul părăsi hanul ţinând sub braţ legătura şi se luă 
după el. 

După ce străbătu o distanţă scurtă, bărbatul se opri, cercetă 
dacă nu are urmăritori, apoi coti în piaţa domului. Judecătorul îl 
urmărea de la o distanţă sigură, până când ajunse la o grămadă 
de pietre de construcţie. Din umbra grămezii, observă cum 
misteriosul individ începu să urce pe schele. Ameţit de berea 
băută, nu era prea atent. Acesta arunca legătura pe platforma 
superioară, apoi urca şi el scara. La ultima platformă, unde se 
afla cabina maistrului, bărbatul greşi aruncarea şi legătura 
alunecă de pe rampă în gol, cârpa care o lega se desfăcu şi un 
obiect din metal căzu cu zgomot pe pământ. Agăţat de ultima 
scară, necunoscutul slobozi o înjurătură şi începu să coboare. 

Injurând întruna, ajuns jos, vru să ridice de jos obiectul, dar 
încheietura mâinii îi fu imobilizată de un picior. Individul se 
sperie de moarte, crezu că dracul îl ţinea, şi îşi flutură cu 
disperare mâna stângă liberă prin aer. 

— Ajută-mă, Doamne! strigă el cu voce tare, care răsună 
peste toată piaţa.in numele Tatălui, al Fiului şi al Fecioarei 
Maria! 


— L-ai uitat pe Sfântul Duh! îl apostrofă judecătorul, care fixa 
în continuare cu piciorul încheietura mâinii tânărului, şi adăugă: 
Tocmai că ţi-ar fi de mare folos uşurarea sufletului. 

Judecătorul pocni uşor din degete şi, din umbra portalului 
domului, apărură doi aprozi. 

— la priviţi, râse judecătorul Benedict, este un nemernic de o 
specie rară. Aruncă proba la picioarele judecătorului! 

În timp ce Benedict ridica piciorul de pe încheietura mâinii 
bărbatului care gemea, unul din aprozi luă ferăstrăul care 
căzuse din legătură. 

Induraţi-vă, lnălţimea Voastră, se rugă bărbatul cu mâinile 
împreunate. Am fost nevoit să o fac pentru că am pierdut la 
zaruri, ca şi prima dată. 

— Aha, atunci tot tu ai tăiat fuşteii scării, cauzând moartea 
mesagerului din Strassburg? întrebă tăios Benedict. 

Bărbatul dădu afirmativ din cap şi căzu în genunchi în faţa 
judecătorului. 

— Indurare, înălţimea Ta! Nu mesagerul străin trebuia să se 
prăbuşească de pe schele, ci maistrul. Din nefericire, a păţit-o 
altul. 

— S-ar putea spune şi aşa! Cum te cheamă şi de unde vii? Că 
de aici nu esti în niciun caz. 

— Numele meu este Leonhard Dumpel şi nu am un domiciliu, 
umblu din loc în loc, cerşesc ori fac munci înjositoare. Sunt un 
şerb fugit, recunosc. 

— Şi ce legătură ai tu cu Gero Guldenmundt, înfumuratul 
filfizon? 

— El umblă cu o mulţime de amărâţi ca mine şi se distrează 
pe seama noastră. Pentru o coajă de pâine ori o gură de bere, 
ne pune să îi lingem pantofii de mai multe ori pe zi, fară să îi 
dea jos. Când mănâncă cireşe, scuipă sâmburii la distanţă şi 
găseşte că este tare distractiv să îi adunăm noi. Şi în loc de cai 
înhamă la căruţa lui câţiva amărâţi, ca să i-o tragă pe străzi. 
Pentru asta ne răsplăteşte cu o masă caldă. Dar marea lui 
plăcere sunt zarurile. Nu joacă pe bani, aşa cum fac cei mai 
mulţi dintre cei de teapa lui, ci născoceşte sarcini pe care cel 
care pierde trebuie să le execute. 


— Guldenmunat este cunoscut ca trişor. Şi nu este un secret 
că nu îl poate suferi pe maistru, zise judecătorul. Ura faţă de 
maistru pare a fi nemărginită, altfel nu ar fi încercat de două ori 
să îi ia viaţa. 

— Nu l-am omorât eu pe mesager, înălţimea Voastră! se 
lamentă Leonhard Dumpel. Credeţi-mă! 

— Dar i-ai cauzat moartea, i-o tăie Benedict. Şi ştii ce 
înseamnă asta pentru unul ca tine. 

Judecătorul făcu un gest asemănător cu aşezarea ştreangului 
în jurul unui gât. 

Tânărul se ridică şi începu să lovească în jur ca ieşit din minţi. 
Scuipa, zgâria şi ķipa, iar aprozii reuşiră doar cu mari eforturi să 
îl potolească pe furibundul delincvent. 

— Băgaţi-l la răcoare! porunci judecătorul calm şi îşi şterse cu 
mâneca sudoarea de pe faţă. Mâine dis-de-dimineaţă îl ridicăm 
pe Gero. Nu trebuie să scape nepedepsit. 

x x 


* 

Şase aprozi înarmaţi cu săbii scurte şi cu lănci, pregătiţi cu 
lanţuri, năvăliră în dimineaţa următoare în arătoasa casă 
Guldenmundt din piaţa centrală şi îl săltară pe Gero din pat. 
Luat prin surprindere, acesta nu opuse rezistenţă. Când întrebă 
la ce să se aştepte, şeful aprozilor, un uriaş cu barbă neagră şi 
priviri întunecate, îi răspunse că va afla în curând. După care 
acesta a fost încătuşat, înconjurat de aprozi şi dus prin faţa 
primăriei din apropiere. 

Soarele trimitea primele sale raze timide peste frontoanele 
caselor. O astfel de defilare a aprozilor stârni vâlvă printre 
cetăţeni. Promitea a fi o zi distractivă. În faţa primăriei era 
montată o scenă din lemn negeluit, având în centru un stâlp al 
infamiei. Femeile în drum spre piaţă întorceau curioase 
capetele. Copiii îşi întrerupeau jocurile şi veneau sărind într-un 
picior. Într-o clipă, în jurul scenei se adună o mulţime de 
oameni. 

Când îl recunoscură pe Gero Guldenmunat, răsunară strigăte 
de uimire, dar şi râsete ironice. Gero Guldenmundt nu se 
număra printre orăşenii îndrăgiţi. Murmurul mulţimii deveni tot 


mai puternic. Se făceau presupuneri legate de ceea ce ar fi 
făcut bogatul filfizon. 

În cele din urmă, judecătorul Benedict urcă pe scenă şi citi 
acuzarea conform căreia Gero von Guldenmunadt a tocmit un 
şerb fugit şi l-a pus să taie parţial cu ferăstrăul o scară de pe 
schela domului. Ca urmare, un om nevinovat a murit - 
Dumnezeu să îl ierte! Pentru această faptă, Gero Guldenmunat, 
cetăţean liber al oraşului Ulm, este pedepsit cu douăsprezece 
ore de stat la stâlpul infamiei. 

În timp ce judecătorul anunţa condamnarea la stâlpul 
infamiei, aprozii îl luară pe Gero Guldenmunat şi îl conduseră pe 
scenă. Şeful acestora deschise traversa prevăzută cu trei găuri, 
introduse braţele şi gâtul delincventului în ele şi închise traversa 
cu un zăvor din fier. 

Aşa cum stătea cu spinarea îndoită, cu capul şi cu mâinile 
ieşite prin traversă, Gero oferea o privelişte jalnică. Pentru scurt 
timp, domni o linişte penibilă. Era compătimirea ori teama faţă 
de desfrânatul bogat cea care impusese linişte poporului? 

Deodată, se auzi o voce subţire. O fată blondă, de nici 12 ani, 
îmbrăcată cu o rochie albastră, începu să cânte o cunoscută 
satiră: 


Mama a fost arsă ca vrăjitoare, 
Tata a fost spânzurat ca hoţ, 
Şi pe mine, pe legea mea nebun, 
Nu se află nimeni să mă îndrăgească. 


Izbucniră râsete puternice. Cineva azvârli cu mere stricate. 
Dar ele îşi greşiră ţinta. Însă un ou clocit, cu gălbenuş roşu, îl 
nimeri pe Gero drept în faţă. Urmară cotoare mucegăite de 
varză şi o frunză rămase lipită pe fruntea lui Guldenmunat. 

Atrasă de larmă, se apropie şi Afra. Nu ştia cine era cel de la 
stâlpul infamiei, iar chipul bărbatului în cauză nu putea fi 
recunoscut. Nu o lămuriră pe loc nici strigătele de furie ale 
mulţimii: 

— Spânzuraţi-l, ridicaţi-l în furci! 

— O să-i prăpădiţi frumoasele veşminte! 

— Bine îţi fac, filfizon înfumurat! 


De-abia după ce o precupeaţă îi aruncă o căldare cu apă 
murdară în cap delincventului, spre veselia privitorilor, chipul lui 
Gero putu să fie recunoscut. Afra se apropie mai mult de scenă. 
Aşteptându-se şi la alte răutăţi, Gero ţinea ochii închişi strâns. 
Părul îi atârna pe frunte. De colţul din dreapta al gurii se lipiseră 
resturile unui proiectil vegetal. Ouăle şi fructele stricate adunate 
pe scenă răspândeau un miros respingător. 

Atunci Gero deschise brusc ochii. Privirea îi alunecă peste 
mulţime, dar rămase fixată pe Afra, şi chipul i se întunecă mai 
mult. În ochi i se citeau ura şi disprețul. După ce o măsură pe 
Afra din cap până în picioare, îşi umflă obrajii şi scuipă la 
distanţă, pe pământ. 

Aprozii care vegheau ca nimeni să nu devină violent, 
depuneau eforturi să stăpânească mulţimea. Bărbaţi şi femei 
furioase, mai ales femeile, aruncau în direcţia stâlpului cu tot ce 
le era la îndemână. În mai puţin de o oră, înfumuratul filfizon era 
înconjurat de un val de un metru înălţime, format din gunoaie 
urât mirositoare. 

Spre prânz, în mulţime se răspândi vestea că omul lui Gero, 
şerbul fugit, vinovat de moartea mesagerului din Strassburg, va 
fi spânzurat a doua zi dimineaţa. Un cântăreţ ambulant 
transmitea vestea cântând, umblând din uliţă în uliţă, şi stârnise 
mare interes. Ultima execuţie avusese loc cu şase săptămâni în 
urmă, ceea ce pentru cetăţenii avizi de senzaţii tari ai Ulmului 
reprezenta o pauză prea lungă. Ei nu erau mai setoşi de sânge 
decât alţii, dar în vremuri ca acestea expedierea din viaţă în 
moarte a unui om reprezenta o bine-venită schimbare şi o 
plăcere demnă de vizionat. 

Execuţiile nu se făceau niciodată în interiorul zidurilor oraşului 
şi erau considerate ca un lucru cu care un cetăţean onorabil 
dorea să aibă de-a face la fel de puţin pe căt şi-ar fi dorit să aibă 
de-a face cu un călău. Insuşi călăul locuia în afara oraşului şi 
avea mari dificultăţi în a găsi un soţ pentru fetele lui - dacă 
avea fete. La fel ca în viaţa obişnuită, şi în privinţa execuțiilor 
existau diferențieri sociale. De exemplu, decapitarea era 
considerată onorabilă, în timp ce arderea pe rug ori spânzurarea 


erau socotite ca fiind pentru nivelul cel mai de jos. 
x x 


* 


Din acest punct de vedere, evenimentul din următoarea 
dimineață nu era tocmai pe gustul înaltei societăți. Plebea se 
adunse urlând şi dansa în spatele candidatului. Acesta trebuia 
adus aşezat invers pe spinarea unui măgar, ceea ce trecea 
drept deosebit de ruşinos şi demn de dispreţ. Publicul participa 
cu bucurie. In frunte, păşea un popă, cu un crucifix în mână şi 
părând că murmură cu ardoare rugăciuni, deşi era interesat mai 
mult de fiicele drăguţe ale orăşenilor, care atârnau somnoroase 
pe la ferestre. 

Călăul aştepta procesiunea la locul execuţiei, aflat nu departe 
de porţile oraşului. Era îmbrăcat cu o pânză de sac şi încins cu o 
curea din piele lată de o palmă. Capişonul din piele de pe ţeasta 
rasă arăta involuntar amuzant, pentru că el reacţiona 
aranjându-l la fiecare mişcare a capului. 

Spânzurătoarea se compunea din doi pari înfipţi vertical în 
pământ şi dintr-o bârnă orizontală, de care era spânzurat 
delincventul. Ca o măsură de intimidare, călăul îl lăsase pe 
ultimul spânzurat să atârne în ştreang. Cadavrul lui mirosind 
cumplit se bălăbănea pe jumătate descompus în bătaia vântului 
de dimineaţă. Roiuri de muşte îl înconjurau în căutare de hrană. 

Aprozii îi administraseră lui Leonhard Dumpel o băutură cu 
mătrăgună, care îi crea condamnatului o stare de buimăceală. 
La locul execuţiei a fost descătuşat. Lipsit de voinţă, acesta 
urma indicaţiile, ba chiar făcea semne mulţimii, ca şi cum toate 
acestea nu îl priveau pe el. Rezemat de un par al spânzurătorii, 
preotul îl spovedea. Cel condamnat părea surprinzător de 
degajat, căci repeta mereu: 

— Este în regulă, este în regulă aşa. 

— Dă-i drumul odată! îi strigă călăului un bătrân nerăbdător. 
Vrem să îl vedem pe ticălos atârnând! 

— Vrem să îl vedem atârnând! repeta în cor mulţimea. 

În cele din urmă, călăul rezemă o scară de bara orizontală a 
spânzurătorii, urcă pe ea şi îndepărtă cadavrul putrezit. Apoi 
rostogoli un butoi, îl puse vertical şi îi făcu semn condamnatului 
să urce pe el. Îl urmă el însuşi şi îi trecu acestuia ştreangul pe 
după gât. 


Brusc, se lăsă liniştea printre privitori. Cu gura căscată şi cu 
ochi strălucitori, aceştia urmăreau cum călăul cobora de pe 
butoi şi îndepărta scara. Nu se mai mişca nimic. Doar funia de 
care atârnase cadavrul pe jumătate putrezit mai scrâşnea în 
vântul dimineţii. Aproape mândru că i se acorda atâta atenţie, 
Dumpe! îi privea pe cei care căscau gura la el. 

— Vrem să auzim cum pârâie! strigă bătrânul care deja se 
făcuse remarcat anterior. 

Toţi cei din mulţime ştiau la ce se referea bătrânul: pârâitul 
care se putea auzi când condamnatul atârna brusc în ştreang, 
provenit de la ruperea coloanei vertebrale la nivelul gâtului. 

— Vrem să auzim cum pârâie! urlă el scos din fire. 

Nici nu termină fraza, că gâdele dădu o lovitură puternică de 
picior butoiului. Condamnatul se dezechilibră. Butoiul căzu 
deoparte. Şi Dumpel rămase atârnat în ştreang, odată cu 
producerea pârâitului atât de dorit de spectatori. O ultimă 
zvâcnire, încercarea zadarnică de a întinde braţele ca pentru a 
zbura, apoi sentinţa fu dusă la capăt. 

Mulțimea bătea din palme. Femeile cu şorţuri peste burţi se 
jeluiau pe tonul mimat al bocitoarelor profesioniste. Câţiva 
adolescenţi se îndepărtară în fugă cu braţele îndepărtate, 
maimuţărind ultimul gest făcut de spânzurat. 

Cam în acelaşi timp autorul moral al crimei era îmbăiat de 


către servitoare şi frecat cu ierburi frumos mirositoare. 
x x 


* 


Rochia pe care croitorul Varro da Fortuna o aduse după două 
zile îi provocă Afrei mustrări de conştiinţă. Ea nu mai avusese 
niciodată un veşmânt atât de frumos, din material verde, 
strălucitor, o rochie ce se strângea sub piept şi ajungea fără să 
facă o cută până la podea. Decolteul dreptunghiular, cu panglici 
de catifea părea o fereastră cu sute de promisiuni şi era ornat 
cu un guler lat, care ajungea până peste umeri. lar asemenea 
mâneci largi purtau doar doamnele nobililor. Fontana îi croise 
Afrei rochia practic pe corp. 

In casa pescarului Bemward nu exista oglindă, care să Îi fi 
putut oferi o imagine de ansamblu, dar când se privi, Afrei 


începu să îi bată inima mai tare. La ce ocazie putea o simplă 
chelneriţă să poarte o astfel de rochie? 

Purtarea lui Ulrich von Ensingen rămânea un mister pentru 
Afra. Nu ştia cum să îi răspundă acestuia. Pe de o parte, se 
purta cu ea atât de distant, încât ea se jena să îl mai caute. Pe 
de altă parte, pusese să i se croiască o rochie scumpă, care 
trezea invidia oricărei soţii de orăşean bogat. li trecea uneori 
prin cap gândul că maistrul Ulrich se juca cu ea, că se distra 
oferindu-i o rochie nepotrivită situaţiei ei. Noaptea, când nu 
putea să doarmă, o muncea doar acest gând. Apoi se ridica, 
aprindea o lumânare şi admira rochia cea verde, care atârna de 
o parte a dulapului ei cu haine. 

Când visa, visa o altă fată în rochie verde, despre care nu ştia 
dacă era ea ori alta, pentru că nu îi putea vedea chipul. Fata 
alerga prin piaţa domului, hăituită de o mulţime de bărbaţi 
gălăgioşi, în fruntea cărora se afla Ulrich von Ensingen. 

Dar dacă în visele ei obişnuite nu se putea clinti, pentru că 
avea membrele grele ca de plumb, fata din aceste vise ale Afrei 
sălta ca o pasăre de pe un acoperiş pe altul al caselor marelui şi 
vechiului oraş. După care se trezea şi zadarnic încerca să dea o 
explicaţie acestei ciudate poveşti. 

Şi poate că totul s-ar fi desfăşurat în continuare tot aşa până 
în ziua Judecăţii de Apoi, dacă nu s-ar fi întâmplat ceva complet 
neaşteptat, ceva în care Afra crezuse tot atât de puţin ca în 
iertarea deplină a tuturor păcatelor. 


Un pergament gol 


Venise luna mai şi primăvara îşi făcea solemna apariţie. Nu 
era o primăvară caldă, ca în anii trecuţi. Dar dinspre sud adiau 
vânturi călduţe, care te faceau să uiţi de umezeală şi de frig. 
Sărbătoarea primăverii din piaţa centrală aduna tineri şi 
vârstnici. Veneau oameni de departe. Negustorii şi meşteşugarii 
oraşului îşi ofereau mărfurile spre vânzare. Mai erau şi 
saltimbanci şi muzicanți, şi tot felul de rătăcitori care se 
expuneau privirii onorabililor orăşeni. În hanuri şi în taverne se 
dansa. 

Bemward, starostele pescarilor, şi soţia sa, Agnes, se 
cunoscuseră la o astfel de sărbătoare a primăverii care avea loc 
în prima duminică din luna mai. Se petrecuse cu mulţi ani în 
urmă, atât de mulţi încât nici ei înşişi nu îşi mai puteau aminti cu 
precizie, dar de atunci, o dată pe an, reveneau cu regularitate la 
locul primei lor întâlniri. 

Fusese la dansul lunii mai, în La cerb, un han de bună calitate 
din ulița Cerbului, frecventat în principal de  maiştrii 
meseriaşilor. Şi în această primăvară cei doi respectau obiceiul. 

Afra îşi petrecuse la iarmarocul anual ziua în care nu se lucra 
la dom. li plăceau tumultul, lumea străină şi atracțiile oferite. 
Oricum nu se bucura în rest de cine ştie ce schimbare. Un tânăr, 
calfă de pietrar, care o invitase la dans la La cerb fusese refuzat. 
Nu, nu îi ardea de bărbaţi şi nici nu suferea din cauza asta. 

Degeaba îl căutase din priviri pe maistrul Ulrich, unicul bărbat 
de care se simţea atrasă. Desigur că Afra era conştientă că 
Ulrich von Ensingen era mai în vârstă, şi pe deasupra şi 
căsătorit, şi de fapt nici nu prea ştia bine ce aştepta de la el, dar 
asta nu o împiedica să se gândească la el. Poate că asta era 
doar o atitudine de respingere pe care o adopta faţă de mase. 

Se întoarse mulţumită acasă, încă înainte de căderea 
întunericului. Pescarul Bemward şi soţia lui încă nu reveniseră, şi 
Afra decise să se culce mai devreme. Tocmai se dezbrăcase, dar 
nu apucase să îşi desfacă părul, când cineva bătu cu putere la 
uşa casei. Camera Afrei, aflată sub acoperiş, avea vedere doar 


la fluviu, aşa că nu putea să vadă cine bătea la uşă la o oră atât 
de nepotrivită. 

La început, nu reacţionă, dar când bătăile în uşă deveniră tot 
mai insistense cobori şi întrebă prin uşa închisă: 

— Cine este la această oră prea târzie? Pescarul Bemward şi 
soţia lui, Agnes, încă nu s-au întors. 

— Nu cu pescarul Bemward şi cu soţia lui am treabă! 

Afra recunoscu imediat vocea. Era a lui Ulrich von Ensingen. 

— Dumneavoastră sunteţi, maistre Ulrich? întrebă ea, 
surprinsă. 

— Nu vrei să mă laşi să intru? 

În acel moment, Afra băgă de seamă că purta doar o 
cămăşuţă lungă de pânză. Instinctiv, strânse uşorul veşmânt 
sub gât. Situaţia era destul de neobişnuită, dar faptul că 
maistrul Ulrich o căuta la o oră atât de târzie o tulbura peste 
măsură, şi ea tremura din tot corpul. În cele din urmă, deschise 
uşa şi Ulrich se strecură în casă. 

— Maestrul Varro m-a informat că rochia făcută de el îţi vine 
deosebit de bine, spuse Ulrich, de parcă această târzie vizită ar 
fi fost cel mai normal lucru din lume. 

Afra simţea cum i se zbătea inima. Se temea să nu dea un 
răspuns prostesc. In neputinţa ei, dădu din cap afirmativ, cu un 
zâmbet silit. Şi se înspăimântă chiar puţin, când îşi auzi propria 
voce: 

— Croitorul are dreptate, maistre Ulrich, doriţi să vedeţi? 

— De aceea sunt aici, Afra, răspunse Ulrich senin. 

Tonul lui impunea calm şi răbdare, şi Afrei îi pieri orice urmă 
de ezitare. 

— Atunci veniţi, spuse la rândul ei la fel de firesc, şi cu un 
gest, îl invită să urce scara. În timp ce urcau către camera Afrei, 
aceasta spuse tulburând jenanta linişte aşternută: Pescarul şi 
soţia lui, care mi-au devenit aproape părinţi, dansează astăzi în 
hanul La cerb. Dumneavoastră de ce nu v-aţi dus la dans? 

— Eeeu...? râse maistrul Ulrich destins. A trecut mult timp de 
când am dansat ultima dată. Dar pe tine ce te opreşte să faci 
asta, Afra? După câte am auzit, pietrarii şi dulgherii te apreciază 
mult. 


— Dar nu şi eu pe ei, răspunse Afra cu aroganță. Băieţii 
aleargă după orice fustă, dacă nu cumva aceasta este mai 
bătrână decât propria mamă. Nu, prefer să rămân singură. 

— Atunci, într-o zi vei ajunge la mănăstire. Şi ar fi păcat 
pentru o fată aşa de frumoasă ca tine. 

Afra ştia ce sunt complimentele şi nu punea mare preţ pe ele. 
Dar acum era altceva. Ea sorbea cu plăcere vorbele lui Ulrich, 
precum aerul proaspăt al unei dimineţi de vară. De mult timp 
aştepta o vorbă afectuoasă ori un flirt nevinovat. 

In camera ei îşi strânse în grabă lucrurile puse pe un scaun; 
pentru că era singurul scaun din încăpere. Apoi luă rochia făcută 
de Varro şi i-o vâri sub nas lui Ulrich. 

— Frumoasă, foarte frumoasă, remarcă el. 

Afrei nu îi scăpă că Ulrich nici nu îşi aruncase privirea pe 
opera croitorului. 

— Dumneavoastră vreţi...? începu ea stângace. 

— ... Să o îmbraci. O rochie fără conţinut este plictisitoare ca 
o litanie. Nu crezi? 

— Dacă aşa ziceţi dumneavoastră, maistre Ulrich... 

Deşi purta o cămaşă lungă, Afra se simţea goală în faţa lui 
Ulrich. În mod obişnuit, nu îi era ruşine. Pentru cine trăise ca ea 
la ţară vreme îndelungată printre oameni simpli, naivi, 
simţământul de ruşine părea mai curând înfumurare. Dar în 
această situaţie neaşteptată îi era jenă să se îmbrace în faţa lui 
Ulrich. 

Ulrich von Ensingen, bărbat cu experienţă în relaţiile cu 
oamenii, trecut evident prin toate, sesiză ezitarea ei şi se aşeză 
pe singurul scaun din încăpere cu spatele la Afra. Apoi îi zise 
acesteia: 

— Dă-i drumul, nu mă uit. 

Afra roşi. Se dezbrăcă altfel decât o făcuse altă dată, în faţa 
pictorului Alto din Brabant, o făcu temătoare. Deodată, i se făcu 
teribil de frică de modul în care ar reacţiona dacă Ulrich von 
Ensingen s-ar apropia de ea. De fapt, nu îşi dorea ceva mai cu 
ardoare; dar experienţa cu bărbaţii îi spulberase toate iluziile. 
De câte ori nu se gândise, în orele de singurătate, dacă va 
ajunge vreodată să se ofere necondiţionat unui bărbat. În acele 
ore, se simţise goală şi incapabilă să trăiască pasiunea. 


Acum, după ce îşi dezbrăcase cămăşuţa, rămase o clipă goală 
în spatele lui Ulrich. Acesta nu putea să o vadă şi aproape că fu 
dezamăgită că el nu se întorcea. De când maestrul Alto o 
pictase ca sfânta Cecilia, era mândră de trupul ei frumos. Afra 
se strecură iute în rochia verde, îşi aranjă decolteul şi netezi 
gulerul. Şi în timp ce îşi aranja părul strigă zburdalnică, precum 
copiii care se jucau de-a v-aţi ascunselea: 

— Maistre Ulrich, acum puteţi să vă uitaţi! 

Ulrich von Ensingen se ridică şi o examină pe Afra uimit. Ştia 
de mult că era frumoasă, mai frumoasă decât toate fiicele 
burghezilor din Ulm, care erau însoţite duminica la biserică de 
părinţii lor. Era altfel decât celelalte. Părul ei negru lucea 
mătăsos. Avea obrajii uşor îmbujoraţi, buzele perfecte, şi din 
ochii ei se revărsau mii de promisiuni. 

Maestrul Alto o învățase pe Afra ţinuta care punea în valoare 
atuurile trupului. Stătea sprijinită în piciorul drept, cu stângul 
uşor flexat, cu braţele în spatele capului, ca şi cum încă şi-ar 
mai fi aranjat părul. Această poziţie îi punea în mod deosebit în 
valoare sânii din decolteu, şi mai dură puţin până când privirea 
lui Ulrich se desprinse de ei şi alunecă încet de-a lungul trupului 
suplu. 

Era tulburat. Chipul ei îi amintea de cel al Utei, sculptura 
ctitorului din domul din Naumburg, cel mai frumos chip în piatră 
de la nord de Alpi. lar corpul Afrei în niciun caz nu era mai prejos 
de cel al fecioarelor înțelepte, care împodobeau de aproape 
două sute de ani portalul Paradisului din domul oraşului 
Magdeburg. 

Afra îl măsură zâmbind. Constată cu surprindere că Ulrich von 
Ensingen, celebrul constructor de catedrale, putea fi pus în 
încurcătură. In timp ce ea îl privea astfel, maistrul dădea semne 
clare de nesiguranţă. El îi evită privirea şi, pentru prima dată în 
viaţă, Afra simţi că era în stare să îşi exercite puterea asupra 
unui bărbat. 

— Nu spuneţi nimic, încercă ea să îl ajute pe maistrul Ulrich. 
Şi îmi imaginez de ce. Consideraţi că o rochie atât de distinsă nu 
este de nasul unei fete care serveşte la cârciumă. Aşa este? 


— Ba dimpotrivă, se aprinse Ulrich. Modul în care arăţi m-a 
lăsat fără grai. Aş zice mai curând că o fată atât de frumoasă ca 
tine n-are ce căuta într-o cârciumă. 

— Acum mă luaţi peste picior, maistre Ulrich! 

— În niciun caz! făcu un pas către Afra şi adăugă: Am fost 
fascinat de tine de la prima noastră întâlnire sus, în cabina de 
pe schele. 

— Dar aţi ştiut să ascundeţi asta bine, ripostă Afra. 
Complimentele făcute de Ulrich îi dădeau tot mai multă 
siguranţă. Eu vă consider mai degrabă un excentric căsătorit cu 
arhitectura, în orice caz, nu v-aţi arătat tocmai prietenos, cu 
toate că poate v-am salvat viaţa. 

— Ştiu. În ce priveşte excentricul, nu ai greşit deloc. Toţi 
adevărații artişti se cunosc doar pe sine şi arta lor. Scriitorii, 
pictorii şi arhitecţii, fără deosebire. Dar toţi au ceva în comun, o 
muză, o făptură supraomenesc de frumoasă, pe care ei o adoră 
şi o preamăresc prin operele lor. Aminteşte-ţi pe cine cânta 
Walther von der Vogelweide în ale sale Mădchen/ieder. Ori 
gândeşte-te la Hubert van Eyck, cel mai important pictor 
contemporan. Madonele lui nu sunt nişte sfinte, ci reprezintă 
permanent aceeaşi făptură feminină demnă de adoraţie, cu 
pieptul gol şi cu buze senzuale. Şi statuile aşezate de breasla 
mea pe portalurile marilor catedrale - vorbă să fie spre cinstirea 
Domnului - sunt în realitate reproduceri ale muzelor lor ori visuri 
în piatră ale bărbaţilor. 

Ulrich se mai apropie un pas. Fără să vrea, Afra se retrase. 
Acum se petrecea acel ceva de care se temuse, ceea ce ea 
sperase. Cât de mult tânjise ea după apropierea lui, cât de mult 
îşi dorise să se ajungă aici, şi iată că acum îi fugea din cale. De 
fapt, ce voia ea? Ar fi preferat să o înghită pământul. 

Ulrich îi observă ezitarea şi se opri. 

— Nu trebuie să te temi de mine, spuse el încet. 

— Nu îmi este teamă de dumneavoastră, maistre Ulrich, îl 
asigură Afra. 

— Sigur că nu te-ai culcat niciodată cu un bărbat. 

Afra simţi cum i se urca sângele în cap. Simţurile ei se 
revoltau. Cum să se comporte? Să mintă şi să spună: Nu, 


maistre Ulrich, dumneavoastră aţi fi primul? Sau să îi relateze ce 
i se întâmplase? 

Într-o decizie luată pe moment, spuse dacă nu întregul adevăr 
măcar jumătate: 

— Seniorul meu, faţă de care eram obligată de la 12 ani pe 
muncă şi pâine, m-a siluit când aveam 14 ani. Când, doi ani mai 
târziu, a insistat din nou, am fugit. Acum ştiţi cum stau lucrurile 
cu mine. 

Afra începu să plângă. Dacă Ulrich ar fi întrebat-o de ce 
plânge, nu ar fi ştiut ce să răspundă. Se simţea incapabilă de 
orice gând. Nu remarcă nici măcar cum Ulrich o ţinea în braţe 
plin de compătimire, mângâind-o uşor cu mâna pe spate. 

— Vei trece peste asta, spuse el calm. 

Brusc, Afra avu senzaţia că se trezeşte dintr-un vis. Dar acest 
vis era realitatea. Când îşi dădu seama că se afla în braţele lui, 
prin corp îi trecu un fior de plăcere. Simţi nevoia să se lipească 
de el. Şi cedă acestei nevoi. Dacă până acum vărsase lacrimi, 
acum începu să râdă. Făcea haz pe seama lacrimilor ei şi îşi 
şterse ochii cu palmele. 

— Vă rog să mă iertaţi, am fost pur şi simplu copleşită. 

În multe dintre zilele ce au urmat, când se gândea la cele 
petrecute în această seară - şi nu numai o dată -, clătina din 
cap şi se întreba mereu cum de se putuse întâmpla ceea ce se 
întâmplase: în timp ce Ulrich o ţinea încă îmbrăţişată, Afra se 
retrăsese un pas şi se lăsase pe pat. In faţa lui, dezarmată. Un 
moment, amândoi rămaseră nemişcaţi. Apoi, Afra îşi trase 
rochia până deasupra coapselor şi se oferi maistrului Ulrich. 

— Te vreau, îl auzi ea şoptind pe Ulrich von Ensingen. 

— Şi eu te vreau, răspunse ea, privindu-l serioasă. 

Când Ulrich se lăsă deasupra ei, când o penetră cu o mişcare 
puternică, Afra vru să ţipe, nu de durere, ci de plăcere. Se 
simţea cum nu se mai simţise niciodată: plutind, ameţită, fără 
să se mai poată gândi la ceva. Uitase de scârba şi oroarea ce se 
trezeau în ea de fiecare dată când se gândea că ar fi doar atinsă 
de un bărbat. Ulrich o iubi cu atât de multă gingăşie şi dăruire 
încât îşi dorea ca totul să nu se mai termine. 

— Vrei să fii muza mea? o întrebă maistrul aproape 
copilăreşte. 


— Vreau, da! strigă Afra emoţionată. 

Şi, în timp ce Ulrich îşi strecura braţele sub talia ei şi o ridica 
în aşa fel încât trupul ei se încordă ca arcada de deasupra unui 
portal de biserică, în timp ce mişcările lui continuau în corpul ei, 
ca undele din apa unui fluviu, el spuse: 

— Îţi voi înălța un monument în catedrala mea. Şi peste o mie 
de ani vei dăinui, frumoasa mea muză! 

Mişcările lui se amplificară. Şi răsuflarea gâfâită o făcu să 
intre în extaz. Se încordă şi simţi forţa emanată de bărbăţia lui. 
Şi brusc fu potopită de un foc resimţit în cele mai intime locuri. | 
se părea că în jurul ei răsunau tonurile înalte ale unui coral. O 
dată, de două ori, după care Afra se prăbuşi în sine. 

Ţinea ochii închişi şi nu îndrăznea să îl privească pe Ulrich. Şi, 
deşi abia mai respira din cauza plăcerii resimţite, îşi dorea ca 
Ulrich să rămână veşnic deasupra ei. 

— Sper că nu ţi-am stricat frumoasa rochie, auzi ea, ca din 
depărtări, vocea lui Ulrich. 

Remarca i se păru Afrei cam nepotrivită. Pentru ceea ce 
tocmai trăise, ar fi renunţat cu plăcere la rochie şi la tot ce avea. 
Dar probabil că, se gândi ea, în acea clipă Ulrich era la fel de 
copleşit ca ea. 

Mai dură un timp până când Afra să poată gândi clar din nou. 
Şi primul gând care îi trecu prin minte fu: pescarul şi soţia lui! 
Nici nu îndrăznea să-şi imagineze că aceştia l-ar descoperi pe 
maistrul Ulrich în camera ei. 

— Ulrich...? începu Afra prevăzătoare, ar fi mai bine... 

— Ştiu, o întrerupse el şi se ridică. O sărută pe gură, se aşeză 
pe marginea patului şi zise: Nu mai eşti copil. Pescarul nu îţi mai 
poate reproşa nimic. 

Afra se ridică şi ea şi îşi aranjă rochia verde. Şi, în timp ce îşi 
aranja şi părul, spuse: 

— Tu ai o soţie şi ştii ce înseamnă asta pentru una ca mine. 

Ulrich von Ensingen răspunse cu hotărâre: 

— Nimeni, auzi, nimeni nu te va acuza. Voi împiedica aşa 
ceva. 

— Ce vrei să spui? 

Afra îl privea întrebătoare. 


— Doar judecătorul poate să acuze pe cineva de relaţii 
extraconjugale. Dar pentru asta are nevoie de un martor. Altfel, 
se va feri să o facă. Pentru că ar trebui să se acuze pe el însuşi 
şi pe amanta lui. Nu este cine ştie ce secret că de două ori pe 
săptămână Benedict se culcă cu soţia grămăticului primăriei, 
Arnold. Nu degeaba ultima acuzaţie de adulter a fost făcută în 
acest oraş tocmai acum şapte ani. Îi luă ambele mâini şi 
adăugă: Să nu îţi fie teamă. Te voi proteja. 

Cuvintele lui Ulrich îi făcură bine. Nimeni nu îi mai spusese 
aşa ceva, dar, în timp ce stăteau faţă în faţă privindu-se în ochi, 
Afra avu prima îndoială: era corect să cedeze simţămintelor ei 
pentru Ulrich? 

Acesta păru să-i fi citit gândul: 

— lţi pare rău? 

— Rău? Afra încercă să-şi ascundă nesiguranța: Nu aş dori 
nicio secundă să nu fi trăit ultima oră, crede-mă. Dar este mai 
bine să pleci acum, înainte ca Bemward şi Agnes să se întoarcă 
acasă. 

Ulrich dădu din cap afirmativ. O sărută pe Afra pe frunte şi 
plecă. 

Cartierul pescarilor era cuprins de întuneric. Din când în când, 
se mai întorceau de la dans persoane întârziate cu făclii în 
mâini. Un beţiv se lovi de maistrul Ulrich şi bolborosi o scuză. La 
numai câţiva paşi de casa pescarului Bemward, un bărbat 
bâjbâia cu un felinar. Maistrul crezu că îl recunoaşte pe Gero 
Guldenmundt. Dar brusc felinarul se stinse şi bărbatul dispăru 


într-o uliţă laterală. 
x x 


* 


În acea noapte şi în ziua următoare, Afra se simţi în al 
nouălea cer. Scăpase de trecutul ei. Viaţa care până acum 
fusese marcată de supraviețuirea cotidiană luase deodată altă 
direcţie. Voia să trăiască, să simtă viaţa intens. Modestia şi 
reținerea ei înnăscute, aşa cum se cuvenea unei slujnice de 
cârciumă, lăsară locul unei bruşte siguranţe de sine. Uneori, 
chiar exuberanţei. Gusta societatea uşuratică a pietrarilor şi a 
dulgherilor şi răspundea complimentelor, glumelor şi ironiilor 


acestora cu vorbe îndrăzneţe, care-i lăsau muţi pe flăcăii cam 
neciopliţi. 

Bineînţeles că muncitorilor de pe şantier nu le-a scăpat faptul 
că maistrul Ulrich von Ensingen, care nu mai fusese văzut 
niciodată în cârciumă, acum lua prânzul aici. Şi dacă urmărea 
cineva cum îi servea mâncarea Afra, putea observa cum li se 
atingeau afectuos mâinile. Ceea ce dădea naştere la zvonuri. Şi 
pe lângă asta Ulrich şi Afra nu făceau un secret din afecțiunea 
lor, când se întâlneau seara, după muncă. 

Ulrich îi deschise ochii Afrei asupra arhitecturii, îi explică 
diferenţele dintre vechile şi noile orientări ale stilului, între 
diverse bolți în cruce şi secţiunea de aur care mângâie ochiul 
uman într-un mod inexplicabil, aşa cum o face un cântec de 
iubire cu urechea celei adorate. Este adevărat că sectio aurea în 
conţinutul ei i-a rămas străină, de ce o zonă se împarte astfel 
încât dreptunghiul din întreaga zonă şi cel dintr-un fragment 
este asemenea pătratului dintr-un alt fragment; dar legitatea ce 
provenea de la grecul Euclid şi cu care jonglau marii arhitecţi o 
fascina pe Afra. Deodată, privea domul cu alţi ochi şi, când 
timpul îi permitea, pierdea câte o oră întreagă studiind detaliile 
construcţiei. 

Nu rareori Afra şi Ulrich făceau dragoste în orele nopţii la 
înălţimea ameţitoare a cabinei din vârful schelelor, iar în zilele 
frumoase, în luncile fluviului. Şi când Afra şi-a distrus scumpa 
rochie verde cu aceste ocazii, Ulrich i-a comandat croitorului 
Varro alte două, una roşie şi alta galbenă. 

Afra nu mai avea de mult reţineri să se îmbrace ca o soţie de 
burghez, deşi veşmintele ei la modă o aduceau în gura lumii. La 
cârciumă, i-a ajuns nu o dată la ureche întrebarea: „De unde le- 
o avea?“ 

Faptul că rochia galbenă ar produce o cotitură funestă în viaţă 
ei i se părea Afrei la fel de improbabil ca lumina soarelui în ziua 
morţilor. Şi totuşi, aşa a fost. 

Varro de Fontana luase preţiosul material pentru rochie din 
Italia, unde culoarea galbenă strălucitoare trecea ca fiind foarte 
nobilă. Nici croitorul din Sud şi nici Afra nu s-au gândit că la nord 
de Alpi rochia galbenă avea o cu totul altă semnificaţie. Pentru a 


atrage atenţia, aici băieşiţele şi prostituatele purtau cu 
precădere culoarea galbenă. 

Mai întâi, sesizară asta preeupeţele din piaţă. Când Afra 
trecea agale prin piaţa în care mai înainte vânduse ea însăşi 
peşte, femeile spumegau: 

— Se pare că atunci când desfaci picioarele faci o afacere 
bănoasă. Pfui, drace! 

Unele scuipau în direcţia ei ori îi întorceau spatele când o 
întâlneau. Afra nu ştia care era motivul schimbării atitudinii 
oamenilor din Ulm, aşa că nu ezita să poarte în continuare 
rochia cea galbenă. 

Într-o sâmbătă, când la cârciumă se mânca şi se bea ca 
totdeauna din plin, se petrecu inimaginabilul. Un dulgher, căruia 
din cauza înălţimii i se spunea Uriaşul, aruncă pe masă în faţa 
Afrei cinci plennigi şi strigă îmbărbătat de berea slabă: 

— Hai, curvă mică, să o facem aici pe masă! 

Gălăgia muncitorilor de pe şantier încetă brusc. Toţi ochii se 
îndreptară către Afra, în timp ce uriaşul începu să se desfacă la 
pantaloni. 

Afra înlemni. 

— Tu chiar crezi că eu sunt una dintre acelea care pot fi 
cumpărate cu cinci pfennigi? ripostă ea. Şi, aruncând o privire 
dispreţuitoare asupra bărbăţiei uriaşului, adăugă: Nici nu am 
mai văzut o chestie atât de hidoasă! 

Cei din jur căscară ochii şi bătură cu pumnii în mese. 

— Uite banii, fă ceva pentru ei! strigă uriaşul şi se apropie de 
Afra cu braţele deschise. 

O prinse cu forţa lui masivă şi o puse pe masă. 

Bărbaţii îşi lungiră gâturile. 

Afra se apără ca ieşită din minţi. 

— Ajutaţi-mă! strigă ea. 

Dar bărbaţii doar se holbau. Era imposibil să se opună cineva 
forţei uriaşului. Cu ultimele puteri, Afra lovi cu genunchiul între 
picioarele uriaşului. Acesta se frânse cu un strigăt puternic, îi 
dădu drumul Afrei şi se clătină. Afra îşi adună puterile şi o luă la 
fugă spre uşă, cu teama că va fi oprită de ceilalţi. În uşă apăru 
Ulrich von Ensingen. Strigătele meşteşugarilor încetară. 


Maistrul o prinse în braţe pe Afra. Aceasta suspina. O mângâie 
încet pe păr, privindu-i în acelaşi timp cu furie pe bărbaţi. 

— Este totul în ordine? întrebă el încet. 

Afra dădu afirmativ din cap. Ulrich îi dădu drumul din braţe şi 
se îndreptă către uriaş, care încă mai gemea pe podea chinuit 
de durere. 

— Ridică-te, porcule! spuse Ulrich abia auzit şi îl lovi pe 
dulgher cu piciorul. Scoală, ca să vadă toţi cum arată un porc! 

Uriaşul bâlbâi un gen de scuză şi încercă să se ridice. Tocmai 
reuşise, când maistrul apucă un scaun, îl ridică deasupra capului 
şi îl pocni pe dulgher. Scaunul se făcu bucăţi, iar uriaşul căzu la 
podea fără să scoată un sunet. 

— Scoateţi-l afară! Pute! se întoarse Ulrich către cei din 
apropiere. Când îşi va reveni, spuneţi-i că nu vreau să-l mai văd 
pe şantier. Aţi înţeles? 

Niciodată nu îl mai văzuseră pe maistrul Ulrich atât de violent. 
Speriaţi, muncitorii trăgeau de uriaş. Acesta sângera în zona 
capului ca un porc înjunghiat. Când îl traseră afară, lăsă în urmă 


o dâră întunecată. 
x * 


* 


Din acea zi, cetățenii oraşului o arătau pe Afra cu degetul. 
Cârciuma era goală. Pe stradă, oamenii se fereau din calea ei. 

Intr-o dimineață, când de la nefericitul incident trecuseră 
exact două săptămâni, în faţa uşii casei pescarului Bemward fu 
aruncat un picior de cocoş. 

— Tu ştii ce înseamnă asta? întrebă agitat pescarul. 

Afra îl privi cu teamă. 

Bemward luă o mină îngrijorată. 

— Vor să te acuze de vrăjitorie. 

Afra simţi un junghi în inimă. 

— Dar de ce? Nu am făcut nimic. 

— Maistrul Ulrich este bărbat căsătorit şi are o soţie pioasă. 
lar rochia ta galbenă nu te ajută deloc să pari o fată onorabilă. 
Aţi întins coarda prea mult şi trebuie să plăteşti pentru asta. 

— Ce trebuie să fac? 


Bemward ridică din umeri. Apăru şi Agnes, soţia lui. Aceasta 
se ataşase de Afra. Se înţelegea bine cu ea. Agnes o luă de 
mână şi spuse: 

— Niciodată nu se ştie cum se termină aşa ceva. Dar dacă 
vrei un sfat din partea mea, Afra, atunci pleacă. Ai învăţat să 
munceşti şi vei găsi oriunde de lucru. Cu cetăţenii din Ulm nu 
este de glumit. Ei înşişi sunt cei mai mari derbedei şi criminali, 
dar se dau sfinţi. Ascultă-mi sfatul! Ar fi cel mai bine pentru tine. 

Cuvintele soţiei pescarului aduseră lacrimi în ochii Afrei. Ea îşi 
găsise în Ulm un cămin. Pentru prima dată în viaţă se simţise 
bine alături de ceilalţi. Pur şi simplu, nu voia să îşi imagineze că 
scurta fericire care dăduse peste ea trebuia să ia sfârşit din nou. 

— Nu, de trei ori nu! strigă furioasă Afra. Rămân, pentru că nu 


mă socotesc în niciun fel vinovată. Să mă acuze! 
x * 


* 


Şi Ulrich von Ensingen se trezi deodată cu mai mulţi duşmani 
decât prieteni. Printre meşteşugari se formaseră grupuri care îşi 
propuneau să îi saboteze munca. Pietrarii nu mai căutau cele 
mai bune blocuri de piatră, ci pe cele fărâmicioase. lar în grinzile 
furnizate de dulgheri apăreau tot mai multe găuri rămase în 
urma unor noduri. Chiar şi şefii de echipe, cu care maistrul se 
înţelegea cel mai bine, evitau să îl mai întâlnească şi primeau 
indicaţiile prin fiul lui Ulrich, Matthäus, care îşi terminase anii de 
calfă şi devenise el însuşi maistru. 

În această dificilă situaţie, Afra şi Ulrich se agăţau tot mai 
mult unul de altul. Acum, când oricum toţi le cunoşteau 
legătura, nici ei nu-şi mai ascundeau afecțiunea. Se plimbau la 
braţ prin piaţă şi urmăreau pe malul fluviului, strâns îmbrăţişaţi, 
ambarcaţiunile ce plecau în marea călătorie. Dar fericirea lor nu 
se afla sub o stea bună. 

Uriaşul care fusese maltratat de Ulrich von Ensingen în 
cârciumă o denunţase pe Afra la judecătorul oraşului. Un avocat 
şi răstălmăcitor de legi plătit de Gero Guldenmunadt îl împinsese 
să facă denunţul, pentru că ultimul ştia că maistrul era greu de 
implicat. Dimpotrivă, pentru a o denunța pe Afra ca vrăjitoare 
era nevoie doar de doi martori, care să fi constatat aspectele 
stranii ale comportamentului celei reclamate. lar în acele 


vremuri erau considerate aspecte stranii inclusiv părul roşu ori 
veşmântul din catifea. 

Când Ulrich von Ensingen a aflat de această problemă, a 
căutat-o pe Afra, care încă nu plecase de acasă. Era deja târziu. 
Pescarul Bemward l-a implorat pe maistrul Ulrich să nu le aducă 
nefericirea lui şi soţiei. Dacă vizita aceasta ar deveni cunoscută, 
lui, pescarului, i s-ar putea reproşa că ar fi favorizat nelegiuita 
legătură. Dar Ulrich nu se lăsă convins. 

Afra a aflat că vizita târzie a lui Ulrich nu promitea nimic bun 
şi i-a căzut în braţe plângând. Ulrich, cu o mină gravă, a trecut 
direct la subiect: 

— Afra, iubirea mea, ceea ce îţi spun acum îmi rupe inima, 
dar crede-mă că este important pentru mine şi reprezintă unica 
posibilitate în această situaţie critică. 

— Ştiu ce vrei să spui, strigă furioasă Afra şi continuă dând 
energic din cap: Vrei să plec pe ascuns din oraş, să mă ascund 
de zbiri ca o criminală. Dar spune-mi, în ce constă crima mea? 
Poate în faptul că m-am apărat când acel individ a vrut să mă 
siluiască? În faptul că te iubesc? Ori poate în faptul că 
înfăţişarea mea este mai apreciată decât a altor fete de 
burghezi? 

— Tu nu ai nicio vină, răspunse Ulrich încercând a o mai 
potoli, cu siguranţă nu ai nicio vină. Nişte circumstanţe speciale 
te-au pus, şi nu numai pe tine, în această situaţie. Mie însumi nu 
îmi place să te pierd şi nici nu va fi pentru totdeauna. Dar, dacă 
nu părăseşti acum oraşul, ei te vor... 

Ulrich înghiţi în sec. Nu era în stare să exprime ceea ce 
gândise. 

— Ştii ce fac ei cu femeile acuzate de vrăjitorie. lar eu te pot 
asigura că soţia mea ar fi prima care ar depune mărturie contra 
ta. Fugi - din dragoste pentru mine! Viaţa ta este în pericol! 

Afra ascultase în tăcere, dând doar din cap, în timp ce era 
cuprinsă de furie şi de teamă. Ce fel de lume era aceasta? 
Strângându-şi mâinile împreunate pe piept ca pentru rugăciune, 
Afra privea fix în podea. După o lungă tăcere, îl privi în faţă pe 
Ulrich şi spuse: 

— Plec doar dacă vii cu mine. 


Ulrich dădu din cap, de parcă ar fi vrut să spună că acesta era 
răspunsul pe care îl aştepta. 

— Afra, m-am gândit deja la asta. M-aş fi putut împăca şi cu 
gândul de a părăsi construirea domului, şi de a găsi de lucru 
undeva în Strassburg, Köln ori în altă parte. Dar nu uita că eu 
am o soţie. Nu o pot părăsi pur şi simplu, deşi căsnicia noastră 
numai bazată pe dragoste nu este. De aceea ea şchioapătă de 
la o vreme. Aşa cum spune ea, necazul principal este că într-o zi 
totul se va sparge şi în capul ei. Atunci nu o vor ajuta nici 
rugăciunile ei rostite cu voce tare, cu care îşi petrece nopţile. Nu 
pot să vin cu tine. Trebuie să înţelegi! 

Afra suspină, apoi fără un cuvânt ridică din umeri şi privi în 
lături. După un timp în care niciunul din ei nu îndrăznise să îl 
privească pe celălalt, se duse hotărâtă la dulapul ei şi de sub 
rufe scoase o casetă cu aspect uzat, învelită în piele, pe care i-o 
întinsese lui Ulrich. 

— Asta ce este? întrebă el. 

— Tatăl meu a murit când eu nu împlinisem 12 ani. Fiind cea 
mai mare dintre cele cinci fiice ale lui, mi-a lăsat această casetă 
împreună cu o scrisoare. Niciodată nu am înţeles bine ce este cu 
conţinutul acestei casete. În încurcăturile anilor ce au urmat, 
scrisoarea tatălui meu s-a pierdut. Îmi vine să mă pălmuiesc 
singură când mă gândesc la asta. Dar la casetă şi la conţinutul 
ei ţin ca la ochii din cap. 

— Acum chiar că mă faci curios. 

Ulrich se pregăti să deschidă caseta, dar Afra îl opri punând 
mâna pe a lui şi spuse: 

— Tatăl meu zicea în scrisoare că în casetă se află o avere şi 
că eu trebuie să apelez la ea doar în caz de extremă necesitate. 
Nu ar fi exclus ca ea să aducă omenirii şi nenorocire. 

— Sună cam misterios. Te-ai uitat vreodată ce se află în 
casetă? 

— Nu, totdeauna m-a reţinut ceva. Afra îl privi pe Ulrich şi 
continuă: Dar cred că acum a sosit momentul în care amândoi 
avem tare multă nevoie de ajutor. 

Afra desfăcu apoi cu grijă legăturile din piele cu care era 
înfăşurată caseta şi o deschise. 


— Acum spune ce se află în misterioasa casetă, zise Ulrich 
nerăbdător. 

— Un pergament. Afra părea dezamăgită. Din păcate, acesta 
nu poate fi citit. 

— Arată-mi-l! spuse Ulrich. 

Pergamentul era de un cenuşiu-deschis şi era împăturit de 
două ori până la mărimea unei palme. Când Ulrich îl despături 
cu multă grijă, îl întoarse de pe o parte pe cealaltă şi rămase 
blocat. 

Afra spuse: 

— Nimic. Este un pergament gol. 

Ulrich ţinu pergamentul în faţa torţei aprinse. 

— Într-adevăr, nimic! 

Dezamăgit, lăsă jos pergamentul. 

— Poate că, începu Afra abia auzit, fila este foarte veche şi 
scrisul s-a decolorat. 

— Se poate. Dar atunci nici tatăl tău nu l-ar fi putut citi. 

— La asta nu m-am gândit. Atunci, trebuie să fie altceva cu 
pergamentul. 

Ulrich von Ensingen împături pergamentul şi i-l restitui Afrei. 

— Se spune, începu el gânditor, că alchimiştii folosesc o 
scriere secretă, care odată pusă pe hârtie dispare precum 
zăpada de pe o pajişte când vine primăvara şi că este nevoie de 
o anumită soluţie pentru a o face din nou vizibilă. 

— Crezi că pe foaie se află o astfel de scriere? 

— Cine poate să ştie? Ar fi un semn asupra conţinutului 
exploziv al pergamentului, care este evident că nu trebuie 
cunoscut de oricine. 

— Sună captivant. Dar unde găsim un alchimist care să ne 
ajute? 

Maistrul Ulrich îşi muşcă buzele, apoi zise: 

— A trecut mult timp de când un alchimist cu numele de 
Rubaldus mi-a oferit serviciile, un fost dominican, în orice caz un 
călugăr ca mai toţi alchimiştii. Vorbea în parabole despre 
afinităţile metalelor cu planetele, în special cu luna, care ar avea 
o deosebită importanţă la construirea catedralelor. Astfel piatra- 
cheie a unei bolți ar susţine construcţia o mie de ani doar dacă 
ar fi pusă pe lună nouă. In orice caz, asta susţinea el. 


— Tu nu te-ai bazat pe aşa ceva? 

— Bineînţeles că nu. Eu pun piatra-cheie atunci când îi vine 
rândul. În orice caz, nu mă holbez la cerul nocturn înainte de a 
isprăvi o boltă. Eu cred că Rubaldus mi-a luat în nume de rău 
faptul că atunci l-am cam expediat. Spera să se aleagă cu un 
câştig considerabil în urma construirii domului. Din câte am 
auzit, acum trăieşte pe celălalt mal al fluviului şi se află în 
serviciul secret al episcopului de Augsburg. Altfel ar fi murit de 
mult de foame. Alchimia nu este o ştiinţă prea bănoasă. 

— Şi niciuna cucernică. Alchimia nu este condamnată de către 
Biserică? 

— Oficial, da. Dar în secret şi la mare distanţă, fiecare episcop 
are câte un alchimist, în speranţa unei minuni ce s-ar putea 
produce odată, prin transformarea fierului în aur ori prin 
descoperirea elixirului adevărului. Au existat episcopi, şi chiar 
un papă, care au citit mai multe cărţi despre alchimie decât 
despre teologie. 

— Ar trebui să îl găsim pe acest meşter Rubaldus. Tata a fost 
un om inteligent. Şi dacă a spus să deschid caseta doar în caz 
extrem, când nu mă mai descurc, s-a gândit el la ceva. Poate că 
ne va ajuta pe amândoi. Nu îmi refuza rugămintea! 

Ulrich o privi cu îndoială. La ce le-ar folosi un pergament gol? 
Şi nu ar fi mult prea periculos să cauţi un alchimist tocmai când 
eşti acuzat de vrăjitorie? Dar, după ce văzu privirea 


imploratoare a Afrei, fu de acord. 
x x 


* 


În dimineața următoare, devreme, traversau fluviul cu bacul, 
nu departe de locul în care râul Blau se vărsa în Dunăre. 
Barcagiul clipea somnoros în soarele dimineţii şi nu avea chef de 
vorbă. Ceea ce nu îi deranja pe Afra şi pe Ulrich, care erau 
adânciţi în gândurile lor. 

Casa alchimistului se afla pe un loc mai izolat, pe un dâmb, 
era mai mult înaltă decât lată, şi doar cu câte o fereastră la 
fiecare din cele două niveluri. Nu părea tocmai primitoare şi 
oricine venea putea fi văzut de departe. 

Aşa că nu reprezentă o surpriză când Ulrich von Ensingen 
bătu la uşă şi îşi rosti numele. Şi totuşi, aşteptară mult până 


când li se deschise. În cele din urmă, în uşă se deschise o clapă 
nu mai mare de un lat de palmă, de după care un chip alb ca un 
cearşaf şi cu ochi sticloşi şi voce răguşită exclamă: 

— Ah, maistrul Ulrich, arhitectul domului! V-aţi schimbat 
părerile şi aveţi nevoie de ajutorul meu? Vreau să vă spun ceva, 
maistre Ulrich: Duceţi-vă dracului! Oricum sunteţi de-al lui. Se 
auzi un râs ca un behăit, apoi vocea continuă: Cum altcumva 
veţi explica faptul că domul dumneavoastră încă nu s-a 
prăbuşit, deşi aţi râs de influenţa exercitată de lună asupra 
construcţiei catedralelor? Nu v-am uitat cuvintele: luna le ajută 
beţivilor să aibă lumină pentru a găsi noaptea drumul spre casă, 
dar în ce priveşte construcţia de catedrale este indiferent că 
luna este în creştere ori în descreştere, că luminează ori că nu 
luminează. Plecaţi împreună cu frumoasa dumneavoastră 
însoţitoare! 

Înainte ca mâniosul Rubaldus să fi putut închide clapa, Ulrich 
scoase la iveală o monedă de aur şi imediat chipul alchimistului 
se lumină. Trase zăvorul şi deschise uşa. 

— Ştiam eu că cu dumneavoastră se poate discuta, meştere 
Rubaldus, spuse ironic Ulrich şi îi puse în palmă moneda. 

Alchimistul făcu un semn cu capul către Afra şi întrebă: 

— Ea cine este? 

— Afra, iubita mea, răspunse direct Ulrich, care ştia cum 
trebuia luat meşterul. Despre ea este vorba. 

Rubaldus clipi interesat. Alchimistul era o apariţie 
caraghioasă. Afrei îi ajungea până la umăr. De sub tunica 
neagră, încinsă pe talie şi cu o curea lungă doar până la coapse, 
se iveau două picioare subţiri în ciorapi. Pe cap purta o scufie 
țuguiată. Aceasta îi încadra faţa până la gât şi forma şi un guler 
până pe umeri. 

— V-a vrăjit şi vreţi să scăpaţi de vrajă, spuse Rubaldus sec, 
cu o voce care nu părea să i se potrivească omuleţului. 

— Prostii! Eu nu cred în astfel de scamatorii. 

Ulrich luă o mină serioasă şi alchimistul îşi trase capul ca şi 
cum ar fi vrut să îl retragă în scufie, ca în casa unui melc. 

— Se spune că alchimiştii stăpânesc un fel de scriere secretă, 
care, după momentul scrierii, dispare şi că există tot felul de 
proceduri pentru a o face din nou vizibilă. 


Pe chipul lui Rubaldus se aşternu un zâmbet viclean. 

— Da, se spune. Scăfârlia îi ieşi iarăşi din scufie şi, plin de 
mândrie cuvântă: Da, da, aveţi perfectă dreptate, maistre 
Ulrich. Deja Philon din Bizanţ, care cu trei sute de ani înainte de 
naşterea Domnului nostru a scris nouă cărţi despre ştiinţa 
vremii lui, cunoştea cerneluri secrete din săruri de fier. Oricum 
s-a pierdut cartea în care descria cum poate redeveni vizibilă 
scrierea invizibilă. 

— Şi vreţi să spuneţi că scrierea cu - cum îi spuneaţi? — 
cerneluri din săruri de fier nu mai poate fi făcută vizibilă? 

Afra îl privea întrebătoare pe alchimist. 

— În niciun caz, răspunse acesta după o lungă pauză pentru 
efect, pe care el o gusta cu mare plăcere. Oricum nu sunt mulţi 
cei care cunosc reţeta mixturii cu care scrierea redevine vizibilă. 

— Înţeleg. Dar aşa cum vă cunosc, meştere Rubaldus, 
dumneavoastră vă numărați printre cei cărora le este cunoscută 
reţeta. 

Alchimistul ridică mâinile vizibil stingherit. Apoi chicoti perfid: 

— Desigur că necesită mare efort pentru a descoperi secretul. 
Cred că un medicament contra durerilor de cap ori contra 
digestiei proaste este mai ieftin. 

Ulrich se uită la Afra şi dădu din cap. Apoi, se întoarse către 
Rubaldus şi îl întrebă direct: 

— Cât? 

— Un gulden. 

— Sunteţi smintit. Un pietrar nu câştigă atât într-o lună! 

— Un pietrar nici nu este capabil să facă vizibilă o scriere 
invizibilă. De fapt, despre ce este vorba? 

Afra scoase pergamentul din casetă şi i-l dădu alchimistului. 
Acesta pipăi hârtia cu vârful degetelor. Apoi o ridică în dreptul 
ferestrei prin care pătrundea lumina şi o roti în toate părţile. 

— Fără discuţie, acest pergament ascunde o scriere, o scriere 
foarte veche. 

Ulrich îl privi cercetător pe Rubaldus. 

— Bine, meştere al alchimiei, vei primi un gulden dacă 
reuşeşti să faci vizibil textul din pergament în faţa ochilor noştri. 


În timp ce acesta vorbea, de pe scara îngustă care ducea în 
partea dreaptă către etaj apăru o siluetă înaltă, o femeie cu un 
veşmânt lung, cu două capete mai înaltă decât alchimistul. 

— Este Clara, spuse Rubaldus fără alte explicaţii, doar dând 
ochii peste cap. 

Clara dădu amabilă din cap şi dispăru tăcută pe o uşă 
laterală. 

— Urmaţi-mă, spuse Rubaldus şi făcu un gest către scară. 
Aceasta avea treptele din plăci de lemn dur, necioplit, care la 
fiecare pas scârţâiau ori gemeau de parcă ar fi suferit sub 
greutatea vizitatorilor străini. 

Afra nu mai văzuse niciodată atelierul unui alchimist. 
Încăperea întunecoasă i se păru amenințătoare. Sute de obiecte 
a căror întrebuințare şi al căror rost îi ridicau tot atâtea întrebări 
o mirau nespus. Rafturile de pe pereţi erau pline cu recipiente 
cu forme ciudate din sticlă şi lut. Talere cu ierburi uscate, boabe 
şi rădăcini răspândeau mirosuri aspre. In dreptul lor, erau 
inscripţii făcute la repezeală: mătrăgună, măselariţă, mac, 
ciumăfaie, cucută ori laptele-câinelui. In recipiente de sticlă, în 
lichidul galben ori verde, pluteau animale moarte, ca: scorpioni, 
şopârle, şerpi, gândaci şi avortoni cum nu mai văzuse. 

Privind mai de aproape, într-un borcan descoperi un 
homunculus, un fel de fiinţă umană cât o palmă, cu un cap 
inform şi mare, şi cu membre abia reliefate. Afra se trase înapoi 
şi se sperie îngrozitor când privi brusc în botul deschis al unei 
şopârle mai lungi decât braţul unui bărbat voinic. 

Rubaldus, care îi remarcă reacţia, chicoti uşor. 

— Fără teamă, draga mea, animalul este mort de o viaţă de 
om şi este împăiat. Este din Egipt şi i se spune crocodil. La 
egipteni, crocodilul este chiar sfânt. 

Afra îşi imagina sfinţii cu totul altfel, nobili, frumoşi, demni de 
adoraţie, adică sfinţi. Vorbele alchimistului o năuciră şi căută, 
nesigură, mâna lui Ulrich. 

Era linişte în încăperea acoperită de un tavan din grinzi solide 
din lemn. Se putea auzi pâlpâind flama ce ardea sub un balon 
rotund din sticlă. O ţeavă din sticlă îndoită ce ieşea din balon 
scotea la intervale neregulate zgomote gâlgâitoare. 

— Daţi-mi pergamentul, i se adresă Afrei alchimistul. 


— Sunteţi sigur că nu veţi distruge scrierea pentru totdeauna? 

Rubaldus dădu negativ din cap. 

— În această viaţă este o singură certitudine, şi aceea este 
moartea. Dar mă voi strădui şi voi proceda cu prudenţă. Daţi-l 
încoace! 

Pe masa din mijlocul încăperii, alchimistul întinse un gen de 
pâslă. Pe aceasta puse pergamentul cenuşiu şi îi fixă colţurile cu 
ace subţiri. Apoi se duse la un perete pe care erau nenumărate 
cărţi, role scrise şi teancuri de foi libere. „Pentru Dumnezeu, 
gândi Afra, cum poate un om să se descurce în acest haos?“ 
Unele cotoare de cărţi purtau inscripţii cu cerneală maro, care 
dădeau explicaţii asupra conţinutului sau autorului lucrării, 
nume şi titluri care pentru un creştin normal reprezentau doar 
mistere, unele cu un scris care Afrei i se părea a fi o încercare 
de scriere a unui copil mic. În scriere latină apăreau nume cum 
ar fi: Konrad von Vallombrosa, Nicolaus Eymericus, Alexander 
Neckham, Johannes von Rupescissa sau Robert von Chester. Mai 
existau misterioase titluri în limba latină, ca De lapidibus, De 
occultis operibus naturae, Tabula Solomonis sau Thesaurus 
nigromantiae. Un titlu în limba germană suna astfel: 
Experimente, die König Salomon, als er einmal um die Liebe 
einer edlen Königin warb, ersann und die natürliche 
Experimente sind. 

Afra se interesă: 

— De ce aproape că nu există cărţi în limba germană, care 
privesc arta dumneavoastră? 

Privirea lui Rubaldus se plimba pe pereţii acoperiţi de cărți, 
fară a se opri pe ceva anume. Răspunse, fără a înceta să caute: 

— Limba noastră este atât de săracă încât nu cunoaşte 
termeni pentru multe noţiuni. Pentru alte cuvinte, cum ar fi 
„lapidarium“ sau „nigromantia”, şi chiar pentru „alchimia” 
foloseşte lungi şi dificile explicaţii ce descriu acele noţiuni. 

Ca prin minune, Rubaldus găsi după puţin timp ceea ce căuta. 
Tuşind ca şi cum ar fi tras fum în piept, scoase o cărţulie subţire 
dintr-un teanc. Faptul că alte cărţi căzură pe podea cu această 
ocazie nu păru să îl deranjeze mai mult decât norul de praf 
cauzat de intervenţie. 


Rubaldus netezi exemplarul în faţa sa pe masă şi începu să 
citească. Din motive neidentificabile, pe faţă îi apăru o grimasă, 
în timp ce buzele i se mişcau fără a scoate un sunet, ca la un 
bigot care se ruga în linişte. 

— Deci aşa este! zise el în cele din urmă, pregăti un taler şi 
dintr-o etajeră extrase o jumătate de duzină de flacoane şi fiole. 
Cu ajutorul unui pahar de măsurat, pe care îl ţinea mereu în 
lumină, amestecă lichide în cantităţi diferite. Amestecul din taler 
îşi schimbă culoarea de mai multe ori, de la roşu la maro şi, în 
final, deveni de o claritate inexplicabilă. 

Afra era emoţionată şi în această stare - când poţi avea 
ocazia de a privi peste umărul unui alchimist pus pe treabă? — 
îşi făcu semnul crucii. Nu îşi mai amintea când făcuse asta 
ultima dată. 

Lui Rubaldus nu îi scăpă pornirea de evlavie. Fără să îşi 
întrerupă munca, chicoti: 

— Fă-ţi liniştită încă o cruce dacă tu crezi că te ajută. Pe mine 
oricum nu mă ajută. Ce se petrece aici nu are de-a face cu 
credinţa, ci cu ştiinţa. Şi se ştie că ştiinţa este inamicul 
credinţei. 

— Dacă îmi permiţi, interveni Ulrich von Ensingen, mă 
aşteptam la mai multă scamatorie din partea dumitale. 

Alchimistul se opri, lăsă capul pe o parte, în aşa fel încât 
vârful scufiei lui atinse podeaua, şi ripostă: 

— Pentru un amărât de gulden nu mă mai las jignit, maistre 
Ulrich! Ce se petrece aici nu este vrăjitorie, ci ştiinţă. Duceţi-vă 
dracului cu pergamentul vostru! Ce mă priveşte asta pe mine? 

— Nu a vrut să spună asta, încercă Afra să îl mai calmeze pe 
alchimist. 

— Nu, chiar nu am vrut, o susţinu Ulrich. Dar circulă atâtea 
zvonuri despre alchimie... 

— Nu mai puţine despre dumneavoastră şi arta construcţiei 
catedralei, ripostă Rubaldus. Se pretinde că aţi zidit bani şi aur 
într-un loc secret, ba unii susţin că aţi zidit şi o fecioară vie. 

— Sunt prostii! răbufni indignat maistrul Ulrich. 

Rubaldus îl întrerupse: 

— Vedeţi dumneavoastră, tot aşa este şi cu alchimia. Despre 
oameni ca mine se povestesc lucruri de ţi se ridică părul 


măciucă, dar m-am născut la fel de gol ca orice om. lar, dacă nu 
reuşesc să descopăr elixirul vieţii veşnice, voi muri ca orice om. 

Afra asculta cele spuse de alchimist numai cu o ureche. 

— Vă rog să continuaţi, îl îmboldi ea. 

În cele din urmă, păru că mixtura lui Rubaldus era gata. 

— Puneţi guldenul în faţa mea, pe masă! îi ceru el lui Ulrich 
von Ensingen şi îşi întări vorbele bătând cu arătătorul în masă. 

— Aveţi impresia că am vrea să vă înşelăm? întrebă, jignit 
maistrul. 

Alchimistul ridică din umeri, ocazie cu care capul îi dispăru 
până la nas în scufia lui cu guler. 

Maistrul Ulrich scoase din buzunar un gulden şi, cu o mişcare 
a degetului mare şi a arătătorului, îl făcu să se rotească până 
căzu zăngănind pe tăblia mesei. 

Alchimistul scoase un fel de grohăit de mulţumire şi se puse 
pe treabă. Cu un tampon de lână pe care îl înmuiase în mixtură, 
începu să îmbibe cu grijă pergamentul. În privirile Afrei se putea 
citi emoția. Ea stătea în dreapta lui Rubaldus. Ulrich se afla în 
partea cealaltă. Dinspre stânga, lumina slabă a dimineţii cădea 
pe pergament. Toţi trei urmăreau pergamentul umezit în liniştea 
întreruptă doar de gâlgâitul aparaturii din sticlă. Pergamentul 
luă o nuanţă mai închisă la culoare după scurt timp, fără a se 
distinge însă vreo urmă de scriere. 

Afra îi aruncă lui Ulrich o privire îngrijorată. Ce scop o fi 
urmărit tatăl ei cu acest absurd joc de-a v-aţi ascunselea? 

Treceau minute în care Rubaldus tampona pergamentul fără 
încetare. El nu părea agitat deloc. De ce ar fi fost, când pentru 
el era în joc doar un gulden? Alchimistul observă neliniştea Afrei. 
Ca să o consoleze ori pentru a o linişti, zise: 

— Ştiţi, cu cât scrierea este mai veche, cu atât mai mult 
durează revelarea ei. 

— Adică... 

— Sigur. Răbdarea este porunca supremă a alchimistului. 
Alchimia nu este o ştiinţă socotită în secunde ori minute. Pentru 
noi chiar şi zilele sunt o perioadă de timp scurtă. In mod normal, 
noi gândim în ani şi uneori în eternitate. 

— Din păcate, noi nu putem aştepta atât de mult, zise 
nerăbdător Ulrich von Ensingen. Dar încercarea a meritat. 


Era pe punctul de a vâri guldenul înapoi în buzunar, când 
alchimistul pocni din degete. Acesta aruncă o privire revoltată şi 
arătă cu capul spre pergament. 

Acum văzu şi Afra: parcă scrise de mâna unei fantome, în 
diferite locuri apăreau litere, mai întâi abia vizibil, parcă 
acoperite de un voal, care deveneau ca prin farmec tot mai 
clare, ca şi cum îşi băgase dracul coada. 

Mai că se loviră în capete când, aplecaţi deasupra 
pergamentului, cei trei urmăreau concentrați minunea revelării 
scrisului. Nu încăpea nicio îndoială, era vorba de un scris de 
mână, deşi nicio literă nu semăna cu vreuna învățată de la 
profesorul lor de caligrafie. 

— Poţi citi ceva? întrebă Afra foarte interesată. 

Ulrich, obişnuit cu planurile şi scrierile vechi, se încruntă. Nu îi 
răspunse şi lăsă capul aplecat uşor spre umărul drept, apoi spre 
cel stâng. 

Alchimistul rânji atotştiutor şi stârni supărarea musafirilor 
când scoase acele cu care fixase pergamentul pe suportul din 
pâslă şi întoarse invers pergamentul. 

— Lichidul face transparent orice pergament, remarcă el cu 
satisfacţie, şi este dificil să citeşti un scris pe dos. 

Maistrul Ulrich îşi reproşă cu năduf faptul că nu el fusese cel 
căruia să îi vină ideea respectivă. Acum îi era clar şi Afrei. In faţa 
ochilor ei apăreau cuvinte, fraze întregi, pe care, deşi nu le 
putea tălmăci, erau totuşi corelate în citit. Scrierea era ca o 
operă artistică şi părea pictată. 

— Doamne! exclamă Afra emoţionată. 

Ulrich i se adresă lui Rubaldus: 

— Desigur latina dumitale este mai bună decât a mea. 
Citeşte-ne ce are de spus scrierea secretă. 

Însuşi alchimistul, impresionat de experimentul lui, îşi drese 
glasul şi începu a citi cu vocea sa răguşită: 


— Nos Joannes Andreas Xenophilos, minor scriba 
inter Benedictinos monasterii Cassinensi, scribamus 
hanc epistulam propria manu, anno a natavitate 
Domini  octogentesimo septuagesimo, Pontificatus 
Sanctissimi in Christo Patris Hadriani Secundi, tertio 


ejus anno, magna in cura et paenitentia. Moleste 
ferro... 


— Asta ce înseamnă? întrerupse Afra potopul de cuvinte al 
alchimistului. Desigur că puteţi să traduceţi. 

Rubaldus netezi cu degetul pergamentul încă umed: 

— Trebuie să ne grăbim, spuse el, şi pentru prima dată păru 
nervos. 

— De ce să ne grăbim? se interesă Ulrich von Ensingen. 

Alchimistul îşi privi buricul degetului ca şi cum ar fi cercetat 
dacă misterioasa mixtură lăsase urme. Apoi răspunse: 

— Pergamentul începe să se usuce. Imediat ce se va usca, 
scrierea va dispărea din nou. Nu ştiu de câte ori poate fi reluată 
această procedură fără a dăuna scrisului. 

— Atunci traduceţi odată ceea ce tocmai aţi citit! strigă 
agitată Afra, lăsându-şi greutatea de pe un picior pe altul. 

In cele din urmă, Rubaldus puse degetul pe pergament şi, 
gârbovit asupra lui, începu să traducă, mai întâi poticnindu-se, 
apoi tot mai curgător, în vreme ce Ulrich lua notițe în palmă cu o 
pană: 


„Noi, Johannes Andreas Xenophilos - cel mai umil 
scrib dintre călugării mănăstirii Montecassino - scriem 
această scrisoare cu propria mână - în anul 870 de la 
naşterea Domnului nostru - sub pontificatul sfântului 
părinte în Hristos Adrian Il, în cel de-al treilea an al 
guvernării lui - în mare căinţă şi îngrijorare - Cu 
greutate port povara ce mi s-a impus - şi o viaţă 
întreagă pana mea s-a împotrivit să scrie ce îmi arde 
sufletul ca focul gheenei - dar acum, când otrava îmi 
paralizează cu fiecare zi tot mai mult respiraţia, cum 
face frigul cu murdăria muştelor -pun pe acest 
pergament ceea ce nu îmi este nici mie şi nici papei 
spre cinstire - Din teama de a fi dat în vileag înainte 
de sfârşitul vieţii mele, scriu cu sângele Sfântului Duh 
care pentru moment rămâne invizibil - Domnul să 
decidă dacă şi când un suflet omenesc va lua 
cunoştinţă de nepotrivita mea faptă - realitatea este 
că eu, Johannes Andreas Xenophilos, care mi-am găsit 


al doilea cămin în scriptoriul de la Montecassino - am 
primit într-o zi sarcina de a scrie un pergament după 
un manuscris volatil - care scris cu un roşu vârtos este 
o jignire a ochiului oricărui privitor. - Pentru unul ca 
mine, necunoscător al afacerilor de stat şi în treburile 
Bisericii de la Roma, conţinutul a rămas un secret - 
mai ales a rămas un mister pentru mine de ce eu, 
contrar uzanțelor care reglementează pregătirea unor 
documente asemănătoare, semnate cu numele lui 
Constantinus Caecar, trebuie să fac acest lucru - după 
ce am întrebat superiorii mi s-a dat de ştire să nu mă 
preocupe lucruri care nu-l privesc câtuşi de puţin pe 
scrib - desigur, instruirea mea este în limita unui 
copist de mănăstire - şi totuşi, prostia mea nu merge 
până acolo încât să nu ştiu ce sarcină perfidă am de 
îndeplinit. De aceea spun clar: EU sunt cel care cu 
mâna mea am scris CONSTITUTUM CONSTANTINI, spre 
binele ilegitim al Bisericii de la Roma - ca şi cum ar 
fost scris de mâna celui numit, care este mort deja de 
cinci sute de ani... 


Alchimistul se opri şi rămase cu privirea pironită în gol. Parcă 
fusese lovit de un trăsnet. 

— Ce este cu dumneavoastră? întrebă Afra. 

lar Ulrich von Ensingen adăugă: 

— Nu ai terminat, meştere Rubaldus. Continuă! Scrisul deja 
începe să pălească. 

Rubaldus dădu absent din cap. Apoi continuă să traducă: 


„Starețul meu, al cărui nume mă feresc a-l aminti, 
crede că eu nu aş fi observat otrava care îmi este de 
săptămâni amestecată cu modesta-mi hrană, pentru a 
fi adus pentru totdeauna la tăcere, hrană ce este mai 
amară decât o nucă stricată, şi...“ 


Alchimistul se poticni; dar Ulrich, şi el cunoscător al limbii 
latine, i se alătură lui Rubaldus şi continuă cu voce mai 
puternică: 


„..„.Şi chiar mierea care îmi îndulceşte laptele de 
dimineaţă nu reuşeşte să îi acopere gustul. - Domnul 
să aibă în pază sărmanul meu suflet. Amin. - Post- 
scriptum: pun acest pergament într-o carte din cel mai 
de sus rând al scriptoriului, carte despre care ştiu că 
încă nu a fost de folos spre citire cuiva din această 
mănăstire. Ea poartă titlul Despre abisul/ sufletului 
omenesc“. 


Ulrich von Ensingen îşi ridică privirea şi o îndreptă către Afra. 
Aceasta părea încremenită. În cele din urmă, ea îi aruncă o 
privire lui Rubaldus. Acesta îşi freca nasul gânditor, parcă 
încercând să găsească o explicaţie. Apoi apucă guldenul, care 
dispăru în buzunarul de la piept al vestei lui. 

Greaua tăcere fu întreruptă de Afra: 

— Dacă am înţeles bine, tocmai am luat la cunoştinţă de o 
crimă. 

— Şi încă săvârşită în cea mai vestită mănăstire din lume, 
Montecassino, o completă Ulrich. 

Rubaldus mai reduse din tragism: 

— Oricum s-a petrecut acum peste cinci sute de ani. Lumea 
este rea, pur şi simplu rea. 

Maistrul Ulrich nu ştia cum să califice poziţia alchimistului. Cu 
doar câteva clipe mai înainte acesta păruse consternat, dacă nu 
chiar zguduit, iar acum renunţa brusc la orice urmă de 
seriozitate. Ba chiar ai fi putut crede că se distra pe seama 
pergamentului. 

— Înţelegi despre ce este vorba în acest document? îl întrebă 
maistrul pe alchimist. 

— Nu am idee, răspunse scurt Rubaldus şi poate puţin cam 
repede. Poate că ar trebui să întrebaţi un teolog. În Ulm, dincolo 
de fluviu, umblă destui de felul acesta. 

— Nu ai dumneata însuţi un trecut monahal, meştere 
Rubaldus? întrebă Ulrich, privindu-l cu seriozitate. 

— De unde ştiţi asta? 

— Aşa se vorbeşte în Ulm. În orice caz, importanţa lui 
CONSTITUTUM CONSTANTINI n-are cum să vă fie necunoscută. 


— Nici nu am auzit de ea! Răspunsul lui Rubaldus era de-a 
dreptul obraznic. Şi, ca şi cum ar fi vrut să evite şi alte întrebări, 
se îndreptă spre fereastră, duse mâinile la spate şi privi plictisit 
afară. Apoi zise: Singura explicaţie pe care v-o pot da se referă 
la sângele Sfântului Duh. Aşa este denumită de alchimişti 
cerneala secretă care dispare la, scurt timp după scriere şi care 
poate fi apoi revelată doar cu o anumită mixtură. lar dacă mă 
întrebaţi pe mine, un benedictin lipsit de importanţă a vrut să se 
dea mare. Benedictinii sunt cunoscuţi pentru limbuţia lor. Ei se 
cred mai deştepţi decât alţi călugări şi, cum trag un vânt, îl şi 
pun pe hârtie. Nu, credeţi-mă, pergamentul nu are o valoare 
mai mare decât cea a unui suport pentru scris. Reveni la masa 
pe care se afla documentul şi adăugă: Ar trebui să îl distrugem 
înainte de a pricinui rău. 

Afra se împotrivi: 

— Să nu îndrăzniţi, este al meu şi îl voi păstra! 

Toţi trei priveau pergamentul cenuşiu. Scrisul dispăruse. Afra 


îl luă, îl împături cu grijă şi îl puse în casetă. 
x x 
* 


Traversarea fluviului se desfăşură în aceeaşi tăcere ca prima 
dată. Barcagiul privea absent. Afra încerca să îşi aducă aminte 
circumstanţele în care intrase în posesia documentului. La 
moartea lui, tatăl ei lăsase fiecăreia dintre cele cinci fiice câte 
un lucru lipsit de valoare. Nu fusese un om bogat şi putea fi 
fericit că familia nu suferise de foame în acele vremuri grele. 
Fiind cea mai mare, Afra primise caseta. Deoarece era cea mai 
în vârstă, îi revenea şi o responsabilitate deosebită. Pentru că 
tatăl murise brusc, nu apucase să îi spună ceva în această 
privinţă. lar o indicație cu privire la pergament şi-ar fi amintit-o 
cu siguranţă. 

— La ce te gândeşti? se interesă Ulrich în timp ce privea 
valurile făcute de proră în apa râului. 

Afra dădu din cap: 

— Nu ştiu la ce să mă gândesc. Ce înseamnă toate acestea? 

După o lungă pauză, în care deja se apropiaseră de mal, 
Ulrich zise: 


— Mă pot înşela, dar am sentimentul că este ceva în 
neregulă. Când Rubaldus a tradus textul de pe pergament, s-a 
blocat de parcă nu mai ştia cum să continue. Mi s-a părut că 
gândurile îi zburau departe. Şi am văzut cum îi tremurau 
mâinile. 

— Asta nu am remarcat. M-a pus pe gânduri doar faptul că 
alchimistul a vrut în final să distrugă pergamentul. Cum a spus 
el? Ca să nu producă pagube ori cam aşa ceva. Ori conţinutul 
are o semnificaţie specială - şi atunci trebuie să avem grijă de 
pergament ca de ochii din cap -, ori el reprezintă doar palavrele 
unui fanfaron, şi nici atunci nu trebuie să îl distrugem. Totul îmi 
pare cam misterios. Scoase un oftat, apoi adăugă: Dar cum să 
interpretăm aceste cuvinte enigmatice? Eu deja am uitat 
jumătate din ele. Şi tu? 

Ulrich von Ensingen afişă acel zâmbet ştrengăresc atât de 
drag Afrei. Apoi îi întinse mâna stângă şi întoarse palma în sus. 
Afra făcu surprinsă ochii mari când văzu literele. Ulrich ridică din 
umeri. 

— Între noi, arhitecţii, este ceva uzual. Ceea ce ţi-ai scris în 
palmă nu poţi rătăci. Şi cu un pumn de nisip poţi şterge tot. 

— Ar fi trebuit să te faci alchimist! 

— Poate că aş fi fost scutit de multe necazuri. Şi, după câte 
am văzut, un asemenea alchimist nu câştigă tocmai puţin. Un 
gulden de aur pentru o spălare misterioasă! 

— Am ajuns! le întrerupse discuţia barcagiul. 

Afra şi Ulrich săriră pe mal. Urcând panta, maistrul o luă în 
braţe pe Afra şi îi spuse: 

— Ar trebui să te mai gândeşti. Din dragoste pentru mine! 

Afra pricepu imediat la ce se referea acesta. Se încruntă ca de 
pe urma unei dureri. 

— Rămân la tine. Ori plecăm de aici amândoi, ori... 

— Ştii că nu merge aşa. Nu o pot lăsa baltă nici pe Griseldis şi 
nu îmi pot părăsi nici munca. 

— Ştiu, răspunse resemnată Afra şi întoarse capul într-o parte. 

— Sunt pe punctul de a înălța cel mai înalt turn al 
creştinătăţii, dar, dacă te acuză de vrăjitorie, nu pot face nimic 
pentru tine. 


Păi, să o facă! ripostă furioasă Afra. Ce vrăjitorii îmi vor 
reproşa? 

— Afra, ştii că nu despre asta este vorba. Ajung doi martori 
care susţin că te-ar fi văzut în compania unui bărbat cu picioare 
de tap ori că ai scuipat în biserică imaginea Fecioarei Maria, şi 
gata, eşti condamnată ca vrăjitoare. Şi nu trebuie să îţi spun eu 
ce înseamnă asta. 

Afra se smulse din braţele lui Ulrich şi o luă la fugă. Ajunsă 
acasă, se încuie plângând în camera ei, azvârli caseta cu 
pergamentul într-un colţ şi se prăbuşi pe pat. 

Când se gândi la enigmaticul conţinut al documentului, i se 
urcă sângele la cap. Se gândi furioasă la cuvintele tatălui ei. 
Acum era într-o situaţie în care - cum spusese tatăl ei - nu ştia 
ce să mai facă. Şi la ce îi folosea un pergament cu care nimeni 
nu putea să facă ceva? Se simţea părăsită la nevoie. 

Seara se lăsase de mult şi, printre lacrimi, îi veni ideea de a-l 
căuta din nou pe Rubaldus. Işi dăduse seama că acesta era 
lacom. Poate că pentru bani şi-ar vinde ştiinţa. Şi Afra nu se 
îndoia că el ştia ceva în legătură cu textul pergamentului. 

Ea nu era bogată, dar îşi pusese deoparte tot ce câştigase şi 
bacşişul primit la cârciumă. Păstra în dulapul cu haine o micuță 
comoară, vreo treizeci de guldeni, într-o pungă de piele. l-ar 
oferi  alchimistului, dacă acesta i-ar destăinui importanţa 
pergamentului. 

In acea noapte, Afra nu putu dormi. De dimineaţă, îmbrăcă 
rochia cea verde şi se duse de cealaltă parte a fluviului. Punguţa 
cu bani o îndesase între sâni. 

Deasupra casei alchimistului se ridica o coloană subţire de 
fum spre cerul dimineţii şi Afra grăbi paşii. Ajunsă sus, bătu cu 
putere la uşă, până când se deschise clapa pe care o cunoştea 
din ziua anterioară. Dar dincolo de clapă apăru chipul Clarei în 
locul chipului alchimistului. 

— Trebuie să vorbesc cu Rubaldus, spuse Afra cu respiraţia 
tăiată. 

— Nu este aici, răspunse femeia şi vru să închidă clapa, dar 
Afra îi prinse mâna. 

— Ascultă, nu îi va părea rău. Spune-i că îi dau zece guldeni 
pentru a mă ajuta. 


Clara deschise uşa. 

— După cum am spus, meşterul nu este aici. 

Afra nu o crezu. 

— Nu m-ati înţeles bine. Am spus zece guldeni! 

Îşi depărtă degetele mâinilor şi i le vâri sub nas. 

— Puteţi să îi oferiţi şi o sută, nu îl pot chema prin vrăji. 

— Am să aştept, insistă Afra. 

— Nu va fi posibil. 

— De ce? 

— Meşterul a plecat de ieri la Augsburg. Spera să prindă un 
vas care să îl ducă o zi, două, în jos. Era foarte agitat şi voia să 
ajungă cât mai repede la episcop. 

Afra era gata să plângă. 

Clara o privi cu compătimire: 

— Îmi pare tare rău. Dacă eu vă pot ajuta... 

— V-a mai spus meşterul Rubaldus ceva? Vă rog să vă 
amintiţi! 

Clara ridică din umeri. 

— Da... făcea referire la un înscris de mare importanţă. Mai 
mult nu a spus. Trebuie să ştiţi că Rubaldus le consideră pe 
femei din principiu proaste, pentru că, aşa cum susţine el, 
creierul Evei era cu o treime mai mic decât cel al lui Adam. Şi de 
atunci, spune tot el, nu s-a mai modificat nimic. 

Afrei îi stăteau pe limbă nişte vorbe urâte, dar, pentru că mai 
avea nevoie de alchimist, îşi înghiţi cuvintele. In loc de asta, 
puse o întrebare: 

— Sunteţi soţia meşterului Rubaldus? Scuzaţi-mi curiozitatea. 

Spre deosebire de ziua precedentă, când Clara era într-o 
rochie fină, aproape transparentă, astăzi purta una grosolană, 
cum aveau femeile simple la munca câmpului. Ea era înaltă şi 
trăsăturile sale aspre, regulate prezentau o anumită frumuseţe. 
Părul lung şi negru era legat la spate. 

— V-aţi mira dacă v-aş răspunde cu „da“ la întrebarea 
dumneavoastră? întrebă la rândul ei Clara şi, fară a aştepta 
răspuns, continuă: Vă referiţi la faptul că înfăţişările noastre nu 
se potrivesc? 

— Nu asta am vrut să spun! 


— Nu, nu. Aveţi perfectă dreptate. Dar nu este un secret că 
bărbaţii scunzi au o înclinaţie spre femeile înalte. Şi ca să nu vă 
rămân datoare cu răspunsul: Nu, nu sunt soţia lui. Puteţi să îmi 
spuneţi ibovnica lui, menajeră sau ce vă trece prin cap. 

— Nu trebuie să vă justificaţi în faţa mea! Vă rog să îmi iertaţi 
prosteasca întrebare! 

Afra simţea că atinsese la Clara un punct sensibil. Şi îi părea 
rău. Mai continua discuţia doar ca să nu fie expediată. Pe 
undeva, Afra avea senzaţia că femeia ştia mai mult decât lăsa 
să se vadă. 

— Să ştiţi, începu din nou Afra cu speranţa că va afla ceva în 
plus despre pergament, că sunt într-o situaţie păcătoasă. Soarta 
m-a lovit rău. Mi-am pierdut părinţii în primii ani. Un 
administrator regional m-a primit la lucru şi, când a remarcat că 
devenisem femeie, m-a făcut obiectul plăcerii lui. Afra simţi cum 
i se adunau lacrimile în ochi, dar continuă: Într-o zi, am fugit de 
la el şi când l-am întâlnit pe maistrul Ulrich am cunoscut pentru 
prima dată o anumită fericire. Dar maistrul Ulrich este căsătorit. 
lar fericirea dă naştere la pizmă. Acum vor să mă acuze de 
vrăjitorie. 

Clara o privi impresionată pe tânăra în rochie de catifea. 

— Nu am ştiut asta, spuse ea încet. Am crezut că proveniţi 
dintr-o familie bogată, că sunteţi una dintre acele răzgâiate fiice 
de burghez, al căror unic interes este să găsească un bărbat 
bogat. 

Afra râse amar. 

— Nu aveţi portul unei fete de la ţară, spuse Clara. 

— După cum vedeţi, aparențele înşală. 

— În acest caz, nu este nevoie să-mi ascund trecutul. Eram 
spălătoreasă la băi înainte de a mă fi scos Rubaldus de acolo. 
Clara îşi arătă mâinile. Acestea erau roşii şi în locurile în care se 
profilau oasele erau aspre şi aproape transparente. Rubaldus 
spune că s-ar fi ros pielea şi mi-a preparat o mixtură. Dar un 
alchimist nu este un farmacist şi până acum mixtura nu a avut 
niciun efect. După ce se gândi câteva momente, Clara întrebă: 
Dar ce legătură are pergamentul cel misterios cu faptul că eşti 
acuzată de vrăjitorie? 


— De fapt, niciuna. Tatăl meu spunea mereu că ar fi foarte 
valoros şi că mi-ar putea fi de folos dacă, vreodată, voi fi la 
mare încurcătură. 

— Şi asta se întâmplă acum? 

Afra confirmă. 

— Meşterul Rubaldus era ultima mea speranţă. leri, am avut 
impresia că ar şti mai multe despre pergament şi că nu voia să 
destăinuie acest lucru. 

— Se poate, răspunse gânditoare Clara. Un alchimist ca 
Rubaldus este greu de citit. El a spus doar că trebuia să îi 
transmită episcopului de Augsburg o veste urgentă. Brusc. Chiar 
dacă sunt poate proastă, sunt sigură că această veste are 
legătură cu pergamentul. O clipă! 

Clara se întoarse şi dispăru urcând scara interioară. 

La scurt timp, reveni cu o hârtie în mână. 

— Am găsit-o pe masa din laboratorul lui. Poate că pentru tine 
este însemnată. Ştii să citeşti? Dar promite-mi solemn că nu mă 
vei trăda! 

— Promit, răspunse Afra emoţionată şi îşi aruncă privirea pe 
hârtie. Scrisul alchimistului se compunea din bucle, ochiuri şi 
ghirlande, literele erau mai curând pictate decât scrise, atât de 
frumoase erau. Dar din păcate aproape ilizibile. Dură ceva timp 
până ce Afra reconstitui cele două rânduri. 

Primul rând era: „Montecassino - Johannes Andreas 
Xenophilos“. Al doilea: „CONSTITUTUM CONSTANTINI”. 

Nimic mai mult. 

Clara o întrebă pe Afra: 

— Te ajută? 

Dezamăgită, Afra dădu din cap negativ. 

x xXx 
* 


Pe drumul de întoarcere, Afra fu frământată de gânduri negre. 
Renunţase şi păşea descurajată. Când ajunse în locul unde o 
punte îngustă din lemn, cu balustradă ingenioasă trecea peste 
râul Blau, îi ieşi în cale un tânăr. Afra îşi dădu seama imediat 
cine era, cu toate ca până atunci nu îl văzuse niciodată. Era 
Matthäus, fiul lui Ulrich. Purta o bonetă din catifea exagerat de 


mare, cu o pană de păun, şi era îmbrăcat ceva cam 
extravagant, ca majoritatea tinerilor cu părinţi bogaţi. 

Când acesta porni să îi vorbească, ochii îi scânteiau de furie: 

— Ai obţinut în cele din urmă ceea ce ai vrut, târfă ordinară, 
vrăjitoareo! 

Afra se cutremură. Dar după un moment îşi reveni şi ripostă: 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. Şi acum lasă-mă să trec! 

— O să îţi spun eu: Tu l-ai îndemnat pe tatăl meu să îmi 
otrăvească mama. Ea este moartă, auzi? Este moartă! 

Vocea i se frânse şi el o apucă de braţ pe Afra şi o scutură. 

Afra se sperie. 

— Moartă? repetă ea fară să înţeleagă ceva. Ce s-a întâmplat? 

— leri, încă nu prezenta nici cel mai mic semn de boală, iar 
azi-dimineaţă am găsit-o fară viaţă, cu buzele şi unghiile vinete. 
Medicul pe care l-am chemat a spus doar să o ierte Dumnezeu 
că a murit otrăvită. 

— Dar nu otrăvită de tatăl tău! 

— Dar de cine altcineva? Mama nu a mai ieşit din casă de zile 
întregi. Nu, tu l-ai vrăjit pe tata, ca să o otrăvească pe mama. 

— Dar asta este o prostie. Ulrich nu ar face asta niciodată! 

— Nu nega. Barcagiul v-a văzut ducându-vă la alchimist, ca să 
procuraţi otrava. 

— Este adevărat că am fost la alchimist, dar nu am luat nicio 
otravă! Jur pe tot ce am mai sfânt! 

Matthäus răspunse dispreţuitor: 

— Una ca tine ar face mai bine să nu jure. Dar, dacă vrei să 
asculţi sfatul meu, fugi din Ulm chiar astăzi, cât poţi mai 
departe, dacă-ţi este dragă viaţa. Pe tatăl meu nu ai să îl mai 
vezi, asta ţi-o jur eu! 

Scuipă pe jos în faţa ei, se întoarse şi plecă spre piaţa 
domului. 

Seara, starostele pescarilor, Bemward, o întrebă pe Afra: 

— Este adevărat ce povestesc oamenii? Că maistrul Ulrich şi-a 
otrăvit soţia? 

Intrebarea o afectă pe Afra cu atât mai mult cu cât ea îi ştia 
pe pescari ca fiind oameni oneşti, care stăteau totdeauna 
deoparte. 


— Spune fără nicio grijă ce mai povestesc oamenii, spune fără 
nicio grijă că eu l-am vrăjit pe maistrul Ulrich, ca el să îşi omoare 
soţia. De ce nu spui aşa, staroste Bemward? 

— Da, spuse nehotărât acesta, iar Agnes, soţia lui, dădu 
afirmativ din cap: Asta povestesc de fapt oamenii. Dar tu să nu 
crezi că noi luăm de bună gura lumii. Vrem să auzim povestea 
din gura ta. 

Indignată, Afra ripostă: 

Dumnezeule, nu l-am vrăjit pe Ulrich. Nici nu aş fi ştiut să o 
fac. Şi sunt sigură că nu Ulrich şi-a omorât soţia. Ea bolea de 
mulţi ani. El însuşi mi-a spus asta. 

— Şi otrava de la alchimist? 

— Nu există nicio otravă de la alchimist. Noi l-am căutat pe 
Rubaldus pentru o altă problemă. Din păcate, acesta nu poate 
confirma, pentru că se află în drum spre Augsburg. 

— Noi te credem, spuse Agnes şi încercă să o îmbrăţişeze pe 
Afra. 

Afra respinse îmbrăţişarea şi fugi în camera ei. Renunţase la 
orice speranţă privind îmbunătăţirea situaţiei. Şi, pentru prima 
dată, se gândi la posibilitatea de a pleca din Ulm. Dar mai voia 


să facă ceva înainte de asta. 
x * 


* 


Se însera când Afra se strecura spre piaţa domului la 
adăpostul semiîntunericului. În jurul şantierului erau destule 
locuri întunecoase, în care se putea ascunde. Voia să aştepte 
acolo ca Ulrich să coboare din cabina lui. 

Nu se mai văzuseră de trei zile. Afra nu ştia cum se descurca 
Ulrich cu intempestiva moarte a soţiei lui. Ar fi vrut să Îl 
îmbrăţişeze şi să-l consoleze. Dar trebuia să recunoască faptul 
că şi ei i-ar fi făcut bine o mângâiere. Voia o ultimă confirmare 
din partea lui, că atât pentru el, cât şi pentru ea era mai bine ca 
ea să părăsească oraşul. 

Adâncită în gânduri, cu gluga mantiei trasă adânc pe faţă, se 
îndrepta către un zid lângă care să se adăpostească. Dar calea i 
se încrucişă cu a unei precupeţe, care se grăbea spre casă cu un 
coş cu mere în spinare. Femeia se împiedică, apoi căzu, şi 
merele coapte se rostogoliră pe caldarâm. 


Afra mormăi o scuză şi vru să dispară, dar vânzătoarea de 
fructe începu să strige strident de răsuna piaţa: 

Uitaţi-vă, este Afra, cea care l-a vrăjit pe constructorul 
catedralei noastre! 

— ... care l-a vrăjit pe constructorul catedralei noastre? 

Curioşii se adunau din toate părţile. 

Târfa arhitectului! 

— Sărmana femeie, nici nu s-a răcit, şi pupăza asta a şi 
apărut! 

Din cauza ei a omorât-o el? 

— Ea ar trebui să stea la închisoare, nu el. 

Astăzi, l-au arestat pe el. Am văzut eu. 

Şi vrăjitoarea asta umblă liberă pe aici? 

Un măr aruncat de undeva o lovi pe Afra în frunte. Dar 
lovitura nu o duru nici pe departe cât suferea din cauza celor 
auzite. Ulrich era arestat? Afra îşi acoperi urechile cu mâinile, ca 
să nu se audă ţipând. Atunci, o atinse un alt proiectil: o piatră 
colţuroasă o nimeri în dosul palmei. Afra simţi sângele 
curgându-i din rană. Incepu să alerge. In timp ce fugea spre 
Hirschgasse, în urma ei ploua cu pietre. Din fericire, nu o mai 
nimeriră. Când se crezu ajunsă la o distanţă sigură, se opri cu 
inima bătând să îi iasă din piept şi trase cu urechea. Din 
depărtare se auzeau strigătele mulţimii: 


— Trebuie spânzurați amândoi! 
x x 


* 

Noaptea i se păru fără de sfârşit. Îi pierise orice speranță şi îi 
era indiferent ce i se va întâmpla acum, când Ulrich era 
întemnițat. Se gândi apoi la tatăl ei, faţă de care simţi deodată 
ură, pentru că o făcuse să spere cu vorbele lui, dar în final nu 
făcuse altceva decât să o abandoneze. Trecuse de mult miezul 
nopţii, când auzi un ciocănit uşor în uşa casei şi voci reţinute. In 
stare de somnolenţă, se gândi că veniseră aprozii să o ridice. 

Podeaua scârţâi. Se auziră paşi. Brusc, Afra se ridică în capul 
oaselor. In lumina slabă a lunii, văzu cum se deschidea uşa 
camerei şi apoi lumina pâlpâitoare a unui felinar. 

— Afra, trezeşte-te! 


Era vocea starostelui pescarilor, care intrase în cameră însoţit 
de doi indivizi voinici. 

— Da? răspunse buimăcită Afra şi se aşeză. 

Nu părea înspăimântată. Nu manifestă teamă nici când unul 
din cei doi bărbaţi înveşmântaţi în negru se apropie de ea. 

Îmbracă-te, fată, spuse acesta cu o voce reţinută. Repede, şi 
pune tot ce ai într-o boccea. Şi nu uita pergamentul. 

Afra rămase stupefiată. Îl privi în faţă pe bărbatul care îi 
vorbise. De unde naiba ştia acesta de pergament? Nu îl mai 
văzuse niciodată. Şi nici pe celălalt. Era prea buimacă pentru a 
găsi un răspuns la această întrebare. Nu îi păsa nici că bărbaţii 
căscau gura la cum se îmbrăca şi cum îşi strângea într-o boccea 
hainele şi ce mai avea. 

— Hai odată! spuse unul din ei, când ea termină. 

Afra se întoarse, aruncă o privire în camera slab luminată care 
timp de trei ani îi fusese cămin, şi sub fiecare braţ luă câte o 
boccea. 

În uşă stăteau Bemward şi soţia lui în cămăşi de noapte. 
Aceştia plângeau când Afra îşi luă în şoaptă rămas-bun de la ei. 

— Ai fost pentru noi ca o fiică, spuse Bemward şi Agnes 
întoarse ruşinată capul într-o parte. 

Afra dădu doar din cap. Le strânse mâinile fară o vorbă. Apoi 
îi împinseră pe uşă pe cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în negru, care o 
încadrară pe Afra. 

Cu felinarele camuflate, traversară puntea peste râul Blau, 
merseră un timp de-a lungul zidului oraşului şi ajunseră la 
poarta care dădea spre Dunăre. Paza porţii ştia de sosirea lor. 
Un scurt fluierat şi poarta de deschise. 

Când Afra însoţită de cei doi bărbaţi trecură de poartă, nori 
negri şi grei acopereau luna. Barca apăru la marginea fluviului 
ca o fantomă. Bărbaţii o apucară pe Afra de braţe ca să nu se 
împiedice şi o conduseră pe povârniş până la vasul care aştepta. 

Ce aveau de gând cu ea? se gândi Afra, când bărbaţii îi luară 
cele două boccele şi o împinseră uşor pe o punte îngustă ce 
ducea de la țărm pe barcă. Deasupra apei se înălța un curent 
rece ca gheaţa, în care se amestecau şi mirosurile pestilenţiale 
ale scurgerilor din oraş. 


Ca toate bărcile din Ulm, aceasta avea la proră o cabină din 
lemn, care proteja echipajul de vânt şi intemperii. Când Afra 
urcă în barcă, se deschise uşa gheretei. 

— Ulrich, murmură Afra. 

Mai mult nu mai putut să spună. 

Maistrul o trase pe Afra spre el. O clipă, rămaseră amândoi 
îmbrăţişaţi şi muţi, apoi Ulrich spuse: 

— Hai, nu avem timp de pierdut! 

Şi o împinse încet în cabina bărcii. 

Ferestrele laterale erau acoperite. Pe masă ardea o lumină. O 
căldare cu cărbuni dintr-un colţ împrăştia o căldură plăcută. 
Bărbaţii care o aduseseră pe Afra lăsară jos boccelele acesteia. 

— Nu înţeleg toate astea, zise dezorientată Afra. In oraş, se 
vorbeşte că tu ai fi în temniţă. 

— Am şi fost, răspunse Ulrich degajat de parcă nu ar fi fost 
vorba despre el. Luă mâinile Afrei între ale sale şi zise: Lumea 
este rea şi o poţi combate numai cu răul. 

— Ce spui, Ulrich? 

— Ei da, cu cât este catedrala mai înaltă, cu atât este morala 
mai pricăjită! 

— Nu vrei să fii ceva mai explicit? 

Ulrich von Ensingen băgă mâna în buzunar, o scoase făcută 
pumn şi o deschise în faţa Afrei. Aceasta pricepu abia când 
Ulrich deschise palma. În ea se aflau trei piese de aur. 

— Totul este doar o chestiune de preţ, spuse el zâmbind 
amar. Un cerşetor costă un pfennig, un temnicer costă un 
gulden. lar un judecător? 

— O piesă de aur? 

Maistrul Ulrich ridică din umeri: 

— Sau două, sau trei... Lovi cu palma în uşa cabinei şi strigă: 
Plecarea, ce mai aşteptaţi! 

— În ordine, se auzi o voce de afară. 

Apoi barcagiul dezlegă parâma şi conduse barca în curentul 
principal. 

Nu era chiar lipsit de pericol să conduci noaptea pe fluviu o 
barcă mare departe de Ulm. Dar barcagiul avea experienţă, 
între Ulm şi Passau cunoştea fiecare cot, fiecare banc de nisip şi 
toţi curenţii. Marfa lui era de lână şi pânzeturi încărcate la 


Bodensee. Şi pentru banii pe care îi primise de la maistrul Ulrich 
ar fi plecat oricând la drum. 

— Nu vrei să ştii încotro mergem? întrebă Ulrich. 

Adâncită în gânduri, Afra răspunse: 

— Îmi este indiferent. Cel mai important lucru este că noi 
călătorim împreună. Dar o să-mi spui desigur imediat încotro ne 
îndreptăm. 

Spre Strassburg. 

Afra păru neîncrezătoare. 

— Nu pot să rămân aici după toate cele care s-au întâmplat. 
Chiar dacă va rezulta că sunt nevinovat în privinţa morții lui 
Griseldis, ura plebei este mare şi nu mă văd lucrând în 
continuare aici în linişte. lar în ce te priveşte pe tine, draga mea, 
oricum ei ţi-ar găsi ceva pentru care să te condamne. 

Afra se sprijini de spetează. Îi vâjâia capul din cauza celor 
petrecute. Strassburg! Auzise de acest oraş, unul dintre cele mai 
mari din Germania, menţionat alături de Numberg, Hamburg şi 
Breslau. Se spunea despre locuitorii oraşului că ar fi neînchipuit 
de bogaţi şi foarte mândri. 

— Ai luat pergamentul cu tine? 

Vocea lui Ulrich o smulse pe Afra din gândurile ei. Ea confirmă 
şi îşi trecu mâna peste buzunarul mantoului. 

— Cu toate că mi-am pierdut speranţa că ar mai putea fi 
important pentru noi, spuse ea. 


Ulrich von Ensingen o privi cu toată seriozitatea. 
x x 


x 


Luntrea se deplasa cu repeziciune. Când şi când de bord se 
izbeau valuri ca nişte lovituri de ciocan neregulate. In rest, pe 
fluviu era linişte. Când afară începu să se lumineze şi când 
vântul începu să alunge norii joşi şi negri, Ulrich îndepărtă 
camuflajul ferestrelor. 

Afra privea pajiştile care alternau cu peisajul muntos. După un 
timp, spuse ezitând: 

— Ţi-am povestit despre mănăstirea în care am găsit 
temporar adăpost. În bibliotecă, atârna o hartă. Pe ea apăreau 
Rinul şi Dunărea aşa cum curg ele de la sud la nord, şi de la vest 
la est. Se puteau urmări marile oraşe... 


— Şi ce este cu asta? 

— Dacă îmi amintesc bine harta, Strassburg se află în direcţia 
contrară celei în care mergem noi. 

Ulrich râse. 

— Nu poţi fi păcălită. Dar nu ai nicio grijă. Cu barca mergem 
până la Gunzeburg. O manevră înşelătoare pentru cazul că fuga 
noastră va fi trădată. La Gunzeburg sunt destui căruţaşi, care 
pentru bani ne vor duce oriunde. 

— Eşti mult mai prudent decât credeam, zise Afra şi îl privi pe 
Ulrich cu admiraţie. 

În timp ce se complimentau reciproc, nu băgară se seamă că 
totuşi cineva le urmărea fiecare cuvânt de dincolo de fereastră. 


Pădurea Neagră 


— Încotro? întrebă căruţaşul ridicând din sprâncene. 

Işi cam dădea aere, pentru că îmbrăcămintea lui era mai 
deosebită decât a celorlalţi căruţaşi. Şi în plus nici nu călătorea 
singur, ci era însoţit de un soldat înarmat până în dinţi. 

— Indiferent, dar să fie spre vest, răspunse Ulrich von 
Ensingen. 

— Atunci, putem face afacerea, spuse căruţaşul cel fercheş şi 
îi privi evaluator pe Afra şi pe Ulrich. Conchise că aceştia doi 
aveau bani buni. 

In locul situat nu departe de vărsarea râurilor Gunz şi Nau în 
Dunăre, aşteptau mai mult de o duzină de care pe două roţi 
având înhămată o vacă, căruţe cu loitre trase de perechi de boi; 
dar numai o căruţă de cel mai nou tip, cu coviltir ce oferea 
călătorilor protecţie la vânt şi ploaie, era trasă de cai. Zona din 
faţa Gunzeburgului, unde Afra şi Ulrich coborâseră din barcă, 
era un loc de transbordare preferat. Aici se descărcau mărfuri 
de pe vase pentru a fi transportate cu carele, şi invers, se 
descărcau care cu mărfuri ce urmau să fie transportate mai 
departe cu vasele. 

Doar nobilimea călătorea cu căruţe proprii. Şi era ceva normal 
ca acei căruţaşi care duceau materiale de construcţii, animale 
vii, piei ori stofe să ia cu ei şi călători care plăteau. Căruţaşul cu 
care discutase Ulrich von Ensingen încărcase la Augsburg 
tacâmuri din cositor şi argint şi cerea şase pfennigi pe zi de 
persoană. Ceea ce reprezenta dublul tarifului obişnuit, dar 
birjarul îi ripostase lui Ulrich că şi caii erau de două ori mai rapizi 
decât boii, plus că el oferea şi acoperiş. 

— Când pleci? se interesă Ulrich. 

— Dacă vreţi, şi acum. Imi plătiţi anticipat pentru fiecare din 
cele trei zile. În rest, eu mă numesc Alpert şi pe soldat îl cheamă 
Jorg. 

Ulrich o privi întrebător pe Afra. Aceasta îi facu un semn 
aprobator şi el îi puse căruţaşului în palmă suma cerută. 

— Condiţia este să nu alegi drumul care trece prin Ulm. 


— Dumnezeule mare, ce să caut la Ulm, unde negustorii 
putred de bogaţi şi cămătarii sunt la ei acasă! 

— Ai avut experienţe proaste cu ei? 

— V-o spun deschis, domnule. Cei din Ulm iau taxa de drum 
nu pe căruţă, ci pe valoarea încărcăturii. Un car cu piatră pentru 
construcţia domului plăteşte mai puţin decât mine care 
transport tacâmuri de argint. Cu toate că acele care încărcate 
cu piatră prăpădesc drumurile mult mai mult decât căruţa mea 
trasă de cai şi încărcată cu tacâmuri uşoare. Jecmănitori 
blestemaţi. Ştiţi dumneavoastră, diavolul îşi face totdeauna 
nevoile unde este grămada mai mare. 

In timp ce aranja în căruţă bagajul voluminos al maistrului şi 
boccelele Afrei, le explică acestora ruta pe care o vor urma: 

— La două mile de aici traversăm fluviul, mai departe 
mergem prin pădurea Dunării spre vest, lăsând Ulmul în sud. 
Timpul este favorabil urcării păşunii. Am avut primul îngheţ 
serios noaptea, care face drumul tare şi uşor de parcurs. Deci 
plecăm! 

Ulrich o ajută pe Afra să urce în căruţă, unde se aşezară 
comod pe banchetă în spatele căruţaşului şi al soldatului. Alpert 
pocni din bici şi caii, două animale grele de povară, cu coamă 
maro şi miţoasă, porniră la drum. 

Afra nu mai călătorise niciodată atât de rapid şi mai ales atât 
de confortabil. In pădurea Dunării, care se întindea în vest pe 
ambele maluri ale fluviului, arborii se perindau prin faţa ochilor 
ca paiele luate de vânt. Târziu, după ce lăsaseră în urmă Ulmul, 
la Blaustein, drumul luă cursul râului Blau care, pe măsură ce ei 
înaintau către vest, şerpuia tot mai tumultuos, ca şi cum nu ar fi 
ştiut ce cale să urmeze. Căruţaşul şi soldatul se dovediră a fi 
companioni buni de drum, povestind câte o istorioară despre 
toate drumurile şi localităţile prin care treceau. 

Incepea să se lase o ceaţă umedă. In timpul zilei scurte, 
soarele încă mai avea putere să lupte cu frigul. Afra tremura 
acum sub pătura pe care Ulrich i-o pusese pe umeri. 

Până unde vreţi să ajungeţi astăzi? îl întrebă ea pe căruţaş. Se 
va face curând întuneric. 

lar Ulrich adăugă: 


— Şi pe deasupra ne este foame. Nu am mâncat nimic toată 
ziua. 

Căruţaşul arătă cu biciul înainte şi zise: 

— Vedeţi stejarul acela de pe colină? Acolo drumul se 
desparte. In dreapta duce la Wiesensteig, şi apoi spre nord. La 
stânga, mai sunt doar două mile până la Heroldsbronn. Acolo ne 
aşteaptă o cabană şi o staţie de schimbat caii. Veţi fi mulţumiţi. 

Pe parcursul zilei, Afra şi Ulrich vorbiseră puţin. Nu că s-ar fi 
strecurat vreo tensiune între ei, ci pentru că erau pur şi simplu 
prea obosiţi. La asta se mai adăugase călătoria zgomotoasă pe 
drumurile pline cu gropi. Aceasta acţionase ca un extract 
adormitor din seminţe de mac. Aşa că fiecare era adâncit în 
gândurile lui. Afra avea dificultăţi în a se adapta la noua situaţie. 
Doar în noaptea ce trecuse se crezuse mai aproape de moarte 
decât de viaţă, iar acum, în pragul unei noi seri, era împreună 
cu Ulrich von Ensingen în drum către o nouă viaţă. Oare cum le 
va fi la Strassburg? 

Și Ulrich era cu gândul la ziua ce trecuse. Neaşteptata moarte 
a lui Griseldis îl marcase mai mult decât se aşteptase. Dar cel 
mai mult îl călca pe nervi atitudinea ostilă care se crease atât de 
repede împotriva lui. Niciodată nu îi trecuse prin cap că va 
ajunge în temniţă la Ulm, în oraşul ce îi datora atât de mult. În 
sufletul lui se amestecau tristeţea şi furia. Îşi propuse să 
construiască la Strassburg cel mai înalt turn al creştinătăţii, spre 
supărarea cetăţenilor din Ulm. 

— Heroldsbronn! 

Căruţaşul pocni de mai multe ori din bici şi îndemnă caii. 
Târguşorul se plia timid pe o colină al cărei creştet era încoronat 
de stânci roşcate ca o creastă de cocoş. Nu exista un zid în jurul 
localităţii. Casele înghesuite una într-alta, cu faţa spre interior, 
către piaţa târguşorului, ofereau suficientă protecţie împotriva 
intruşilor. Puteai crede că nu era vorba despre clădiri, ci despre 
cetăţeni bătăioşi, care îi întâmpinau pe străini cu braţele 
încrucişate. 

Intrarea în orăşel era apărată de un şanţ peste care trecea un 
pod din lemn. Alpert îi cunoştea pe paznicii din turnul porţii. Sări 
de pe capra căruţei şi achită taxa de drum solicitată, apoi 
conduse căruţa prin poarta îngustă până la piaţă. 


În afara oraşului nu văzuseră niciun om, dar aici, în piaţă, era 
zarvă mare. Nu era un loc tocmai cultivat. Porci, oi şi găini îşi 
împărțeau piaţa îngustă, care de fapt era doar drumul puţin 
lărgit. Negustorii erau ocupați cu demontarea tarabelor lor. 
Mamele îşi adunau copiii care alergau în jurul tarabelor. 
Guralivele fete în casă stăteau în grupuri şi îşi împărtăşeau 
reciproc noutăţile. Şi între toţi aceştia cerşetorii cu mâinile 
întinse. Ce mai rămăsese de peste zi zăcea pe caldarâm, 
garnisit cu baligi de vacă şi excremente de oi şi de porci. Afra se 
ţinea cu degetele de nas. Puțin înainte de capătul pieţei în 
partea mai îngustă mărginită de o biserică veche, pe stânga, se 
afla o casă sfrijită cu fronton în trepte. Un soare făcut din alamă, 
fixat într-o bară de fier, te trimitea la hanul La soare. Deasupra 
porţii ca o ogivă, prin care pătrundea doar anevoie o căruţă cu 
cai, era țintuit capul unui mistreţ ucis de hangiu în pădurile 
învecinate - un obicei deloc rar pe aici. 

Alpert îşi conduse hotărât căruţa dincolo de poartă, în curtea 
interioară. Ajunseseră târziu. În curte şi în şoproane, deja se 
aflau rânduite care şi căruţe între cocini de porci şi coteţe cu 
păsări. Doi rândaşi hrăneau animalele. 

Hangiul se luă cu mâinile de cap ca un actor prost când Alpert 
îl anunţă că are cu el patru călători pentru înnoptat. De mâncare 
avea pentru toţi, dar nu mai erau locuri de dormit. Dar dacă vor 
fi de acord cu nişte saci cu paie aşezaţi pe trepte... 

Atunci, Ulrich îi vâri hangiului în mână o monedă şi îi spuse: 

— Sunt sigur că ai să găseşti o cămăruţă pentru mine şi soţia 
mea. 

Hangiul examină moneda, facu o plecăciune adâncă şi zise: 

— Sigur, înălţimea Ta, sigur! 

Afra receptă cu satisfacţie faptul că Ulrich von Ensingen se 
referise la ea ca la „soţia“ sa. Niciodată nu ar fi crezut că se va 
ajunge până aici. Şi acum el o spunea ca pe cel mai firesc lucru 
din lume: „o cămăruţă pentru mine şi pentru soţia mea!” Ar fi 
fost în stare să îl îmbrăţişeze. 

Fără a mai aştepta ceva, hangiul le arătă un dormitor 
respectabil, cu un pat atât de înalt, că era nevoie de un scăunel 
ca să urci în el. Patul avea un baldachin din lemn mai mult 
decorativ decât cu rolul de a-i apăra pe utilizatori de neplăcutele 


vieţuitoare care cădeau noaptea de pe tavan. Şi nu se dormea 
pe paie tari, ci pe fân moale. 

— Dacă nu mă înşel, remarcă zâmbind Ulrich, acesta este 
dormitorul hangiului. A 

— Şi eu m-am gândit la asta, răspunse Afra. In orice caz, nu 
am înnoptat niciodată atât de confortabil. 

În sala de mese a hanului nu mai era niciun loc liber. Aici 
exista o singură masă lungă şi îngustă, care se întindea de la un 
perete la celălalt. Când Afra şi Ulrich intrară în sală, se făcu 
brusc linişte. Afra era unica femeie din încăpere. Simţea practic 
cum toate privirile o cercetau. Dar era obişnuită cu asemenea 
situaţii de la cârciuma din Ulm. Nu o deranja. 

— Veniţi aici! le strigă un negustor de odăjdii bisericeşti şi se 
trase mai la o parte pe bancă. Ceilalţi nu vor decât să vă vândă 
ceva. 

Exorcistul din capătul din dreapta al mesei, un dominican 
aflat la drum pentru o călugăriţă posedată de diavol, facu o 
mutră jignită. lar un medic ambulant din Xanten, aflat în celălalt 
capăt, zise supărat, fară a o privi pe Afra: 

— Eu nu ştiu ce afaceri aş putea face cu o muiere. 

— Chiar aşa, îl aprobă un cleric care nu voise să destăinuie 
nici de unde venea şi nici unde se ducea. 

— Ah, dacă eu aş putea să vă vând o Biblie ori o carte de 
folos, spuse un vânzător de cărţi din Bamberg, nu m-aş supăra. 
În carul meu am două butoaie cu cărţi şi pergamente. Afacerile 
merg prost. Călugării îşi scriu singuri toate cărţile. 

— V-am zis! se înfierbântă vânzătorul de odăjdii. Toţi vor să 
facă doar afaceri. 

— Şi de când este interzis? 

Un negustor de moaşte aflat pe partea cealaltă a mesei oferi 
o raclă cu moaşte ale sfintei Ursula din Köln, care trecea drept 
patroana căsniciilor bune, şi îi facu cu ochiul Afrei. 

— O raclă cu moaşte? 

Afra îl privi neîncrezătoare. 

— Urechea stângă a sfintei, plus expertiza efectuată de 
arhiepiscopul de Köln, care îi garantează autenticitatea. 

Afra se sperie. Dar nu din cauza ofertei vânzătorului de 
moaşte, ci pentru că vecinul ei de masă, un bărbat cu faţa 


osoasă şi păr rar, se transformase brusc într-o făptură 
fantomatică, cu faţa albă ca varul, cu ochi adânciţi în orbite şi cu 
un nas lung, curbat în jos. Mai dură o clipă până când Afra 
înţelese că acesta îşi pusese o mască pe faţă. 

— Eu sunt creator de măşti din Veneţia, spuse bărbatul după 
ce dădu jos masca de pe chip. Desigur că pentru 
dumneavoastră aş avea un exemplar fermecător, o cocotă. 
Poate îmi permiteţi să vă arăt ceva... 

Afra ridică mâinile într-un gest de respingere. 

— V-am zis eu! repetă vânzătorul de odăjdii. 

— Vorbiţi germana ireproşabil, remarcă Afra, în vreme ce 
hangiul punea pe masă stacane cu bere şi ciolan cu carne în 
castroane din lut, varză fiartă aburindă şi un coş cu coltuce de 
pâine. 

— Aşa şi trebuie, dacă vreau să îmi vând măştile. Eu nu o duc 
atât de bine ca acela, răspunse omul cu măştile şi adăugă 
aproape cu dispreţ: Este pictor de fresce din Cremona. Caută de 
lucru. Se descurcă în munca lui fără un cuvânt în germană. 

Ceilalţi râseră, iar pictorul de fresce îi privi nedumerit. 

Mai rămân doar ăia doi, de o parte şi de alta a exorcistului. 
Vânzătorul de odăjdii îi arătă cu degetul, şi continuă: Nu prea 
sunt vorbăreţi. Dar este de înţeles. Unul este schilod, nu-l mai 
ţin picioarele după ce a căzut de pe o schelă. Acum speră să se 
vindece cu ajutorul sfântului apostol Jakobus din Santiago de 
Compostela. Un amărât. lar cel de colo nu scoate o vorbă. 

— Sunt curier în misiune specială! ripostă cel arătat şi 
strâmbă din nas ca şi cum toate acestea l-ar fi deranjat. 

Veşmintele lui negre şi mânecile înfoiate în dreptul umerilor îi 
confereau o oarecare nobleţe. 

— Şi dumneavoastră? De unde veniţi? Încotro vă îndreptaţi? 

Exorcistul îi puse brusc această întrebare Afrei, în timp ce 
rodea carnea de pe un os cu dantura lui incompletă şi cu 
grăsimea picurând din gură. 

— Venim din Ulm, răspunse scurt Afra. 

Ulrich îi făcu un semn cu piciorul pe sub masă şi o completă: 

— De fapt, suntem din Passau. Am trecut prin Ulm în drum 
spre Trier. 

— Dar nu prea arătaţi a pelerini. 


— Nici nu suntem, răspunse Afra. 

— Vrem să încercăm să punem pe picioare un negoţ cu 
pânzeturi, adăugă cu prezenţă de spirit Ulrich şi Afra confirmă. 

Ea observă cu coada ochiului că vânzătorul de odăjdii o privea 
fix şi nu se simţea deloc bine. 

— Se poate, începu acesta şovăitor, ca noi să ne mai fi 
întâlnit? 

Afra înlemni. 

— Chipul dumneavoastră mi se pare cumva cunoscut. 

— Nu ştiu de unde. 

Afra îi aruncă lui Ulrich o privire ce îi solicita ajutorul. 

Discuţiile aprinse din jurul mesei încetară brusc. Mai puţin din 
cauza stângacei întrebări a negustorului de odăjdii, ci pentru că 
vânzătorul de moaşte fu cel care le trezise interesul. Acesta 
deschisese sub masă cufărul cu mostre şi începuse, fară jenă, să 
scoată moaştele. Dar nu fără a oferi explicaţiile necesare: 

— Urechea stângă a Ursulei din Köln, noada lui Gaubald din 
Regensburg, un petic din cămaşa mortuară a Sibyllei din Gages, 
de la Idesbald din Dunen degetul stâng şi o unghie de la un 
picior al  Paulinei din Paulinzella toate cu  expertizele 
corespunzătoare! 

Afra dădu scârbită farfuria de o parte şi în acea clipă în sala 
de mese a hanului intrară Alpert, căruţaşul, şi soldatul Jorg. 

— Mai strângeţi-vă puţin, le ceru hangiul şi cei doi se 
înghesuiră cu greu în locul eliberat. 

Alpert nimeri alături de negustorul de moaşte. Când dădu cu 
ochii de resturile anatomice din faţa farfuriei acestuia, se 
încruntă şi întrebă: 

— Aşa ceva mâncaţi? 

Toţi izbucniră în râs, răcneau şi se loveau peste coapse. Doar 
negustorul de moaşte rămase serios, privind mânios. Se făcu 
roşu la faţă de credeai că va exploda în orice moment şi pufni cu 
voce înăbuşită: 

— Este vorba despre moaşte ale unor sfinţi importanţi, iar 
autenticitatea lor este confirmată de episcopi şi cardinali de 
frunte. 

— Şi cât cereţi pentru urechea sfintei Ursula? se interesă 
vânzătorul de odăjdii. 


— Cincizeci de guldeni, dacă vă convine. 

Hangiul, care privea peste umerii negustorului de moaşte, 
strigă revoltat: 

— Cincizeci de guldeni pentru o ureche uscată! La mine o 
ureche de porc gătită costă doi pfennigi, proaspătă din cămară, 
şi cu varză pe deasupra! Şi vă mai ofer în plus şi expertiza! 

Bineînţeles că hangiul culese râsete, iar negustorul îşi vâri la 
loc în valiză bunătăţile ce nu stârneau apetitul. 

In spatele mâinii duse la gură, negustorul de măşti Venetian îi 
şoptea vecinului său, vânzătorul de cărţi din Bamberg: 

— La noi, în Lombardia, familii întregi trăiesc de pe urma 
bunicilor morţi, pe care îi îngroapă într-un sol calcaros şi îi 
dezgroapă după un an. Apoi le coc oasele în cuptoare şi le vând 
ca moaşte. Oricând găsesc un episcop lacom care să confirme 
autenticitatea sfintelor oase. 

Vânzătorul de cărţi clătină din cap: 

— Când vor lua oare sfârşit aceste absurdităţi? 

— Nu înainte de ziua Judecăţii de Apoi, interveni în discuţie 
maistrul Ulrich, care se adresă apoi direct negustorului de cărţi: 
Spuneaţi că sunt vremuri grele pentru cărţi. Nu vreau să cred 
asta. Ciuma şi holera au decimat serios mănăstirile şi multe 
scriptorii au rămas fară caligrafi, în timp ce clientul 
dumneavoastră principal, nobilimea, a fost mult mai puţin 
afectat de această plagă a omenirii. 

Este adevărat, răspunse negustorul, dar nobilimea mai 
suportă încă urmările cruciadelor. Ea s-a redus la mai puţin de 
jumătate, iar domniile lor nu mai sunt aşa de largi la pungă. 
Viitorul nu mai aparţine nobilimii landurilor, ci negustorilor de la 
oraş. La Nurnberg, Augsburg, Frankfurt, Mainz şi Ulm, veţi găsi 
negustori atât de bogaţi, încât l-ar putea cumpăra şi pe împărat. 
Din păcate, cei mai mulţi dintre ei nu ştiu să scrie şi să citească. 
Este o evoluţie fatală pentru un comerciant de cărţi ca mine. 

— Şi nu aveţi speranţe ca această situaţie să se schimbe? 

Comerciantul ridică din umeri. 

— Recunosc faptul că aceste cărţi sunt pur şi simplu prea 
scumpe. La cele o mie de file ale unei Biblii un călugăr harnic 
scrie trei ani buni. Dacă îi compensati doar hrana zilnică şi anual 
o rasă nouă, costurile pentru cerneală şi pergament ajung la o 


sumă considerabilă. O asemenea Biblie nu o pot vinde pentru 
doi guldeni. Dar nu vreau să mă plâng. 

Ulrich von Ensingen clătină meditativ din cap: 

— Ar trebui să învăţaţi să faceţi farmece ca, odată scrisă o 
carte, ea să se multiplice de la sine, de zece, poate de o sută de 
ori, fără ca un om să atingă cu mâna o pană. 

— Domnule, sunteţi un visător fantezist. 

— Desigur, dar aspiraţiile se află la baza oricărei mari 
descoperiri. Încotro vă poartă drumul? 

— Arhiepiscopul de Mainz se numără printre cei mai buni 
clienţi ai mei, dar mai înainte îi voi face o vizită contelui de 
Wurttenberg. Biblioteca lui este celebră şi gustul său pentru 
cărţi ţine în viaţă oameni ca mine. 

— Contele Eberhard von Wurttenberg? 

Afra îl privi surprinsă pe comerciantul de cărţi, Îl cunoaşteţi? 

— Da, de fapt nu, situaţia este cam aşa... Afra era complet 
zăpăcită. Tatăl meu a fost bibliotecar al contelui de 
Wurttenberg. 

— Ah... Acum Surpriza era de partea comerciantului, care 
întrebă: Magistrul Diebold? 

— Aşa se numea. 

— Cum adică se numea? 

— Călătorind spre Ulm, a căzut de pe cal şi şi-a frânt gâtul. Eu 
sunt Afra, fiica lui cea mare. 

— Ce mică este lumea! L-am întâlnit cu ani în urmă pe 
Diebold la mănăstirea Montecassino. O construcție 
monumentală, aşezată sus, deasupra văii, cât un oraş, cu trei 
sute de călugări, teologi, istorici şi învăţaţi, şi cu cea mai mare 
bibliotecă a creştinătăţii. Ca şi magistrul Diebold, auzisem că 
acei călugări voiau să vândă o parte considerabilă a cărţilor, mai 
ales autori antici. Benedictinii abației îi considerau atei, dar ei 
sunt foarte preţuiţi de noi. 

— Mă tem că în chestiunea aceasta v-aţi războit cu tata. 

— Aşa a fost. Ducele de Wurttenberg îi dăduse mulţi bani 
tatălui dumneavoastră. Nu îl puteam concura. Alesesem două 
duzini de scrieri vechi. Mi-ar fi asigurat o afacere grozavă. Dar a 
apărut magistrul Diebold şi a cumpărat la grămadă toate cărţile 
puse în vânzare. 


— Îmi pare rău pentru dumneavoastră. Dar aşa era el. 

Comerciantul căzu pe gânduri. 

— Mai târziu, am încercat să răscumpăr de la el unele dintre 
cărţi. Se înţelege, cu un câştig pentru el. Dar el a refuzat. Nu am 
putut obţine de la el nici măcar una din cele peste cinci sute de 
cărţi. Nici astăzi nu ştiu de ce era atât de obsedat de fiecare 
carte din abație. 

Afra îi aruncă lui Ulrich o privire fugitivă. Şi Ulrich se gândise 
la acelaşi lucru. Cele relatate de vânzătorul de cărţi le dezlegase 
misterul. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? întrebă Afra. 

Bărbatul nu dădu mult timp un răspuns. În cele din urmă, o 
făcu totuşi: 

— Vechii romani aveau o zicală: Habent sua fata libelli. Ceea 
ce înseamnă: „cărţile au propria soartă” sau: „cărţile au tainele 
lor”. Poate că magistrul Diebold cunoştea un secret necunoscut 
de nimeni altcineva. Nici de mine. Asta nu ar fi o explicaţie 
pentru faptul că nu a vrut să îmi cedeze nicio carte din 
biblioteca de la Montecassino, dar ar putea fi un indiciu cu 
privire la motivul temeinic al refuzului său. 

Ulrich von Ensingen căută mâna Afrei, fară a-şi lua privirea de 
la interlocutor. Afra interpretă corect atingerea: să nu spună 
acum ceva greşit, era mai bine ca ea să tacă. 

— Este mult de atunci, remarcă ea ca în treacăt. 

— Să tot fie cincisprezece ani, confirmă vânzătorul de cărţi şi, 
după o pauză, întrebă: Ziceţi că magistrul Diebold a căzut de pe 
cal? 

Afra confirmă cu un gest. 

— Sunteţi sigură? 

— Nu vă înţeleg. 

— Aţi văzut cu ochii dumneavoastră cum a căzut de pe cal? 

— Bineînţeles că nu. Nu eram acolo. Dar cine ar fi avut 
interesul să îl ucidă? 

Maistrul Ulrich constată neliniştit că discuţia lor trezise 
interesul tuturor. Părea deranjat când i se adresă 
interlocutorului: 

— Vorbiţi dacă ştiţi ceva cu privire la acest caz. Altfel, aţi face 
mai bine să tăceţi. 


Afra era iritată. l-ar fi făcut plăcere să continue discuţia. Dar 
vânzătorul de cărţi făcu un gest ca de apărare şi i se adresă 
Afrei: 

— Scuzaţi-mă, nu am vrut să redeschid răni vechi. Aşa, mă 
gândisem doar... 

Mai târziu, când se îndreptau către dormitorul lor, Afra îl 
întrebă în şoaptă pe Ulrich: 

— Crezi că tatăl meu a fost omorât din cauza pergamentului? 

Arhitectul se întoarse, ridică felinarul care le lumina scara 
abruptă şi îl ţinu în dreptul feţei Afrei. Pe perete dansa o umbră 
diformă. 

— Cine ştie... răspunse el încet. Oamenii sunt omorâţi din 
motive absurde. 

— Doamne! La asta nu s-a gândit nimeni. Când s-a întâmplat, 
eu eram prea mică şi lipsită de experienţă pentru a mă gândi la 
aşa ceva. 

— Ai văzut atunci cadavrul tatălui tău? 

— Da, sigur. Nu prezenta urme de răni. Părea că doarme. 
Contele Eberhard i-a organizat o înmormântare demnă. Imi 
amintesc bine. L-am jelit trei zile. 

— Şi mama ta? 

— Şi ea a făcut la fel. 

— Nu la asta mă refer. Ai spus că de bunăvoie şi-a luat viaţa... 

Afra îşi duse mâna la gură. Respira precipitat. Apoi zise: 

— Crezi că nu şi-a luat viaţa din proprie voinţă? 

Ulrich tăcea. Apoi o luă de după umeri şi îi spuse: 

— Vino! 

x xXx 
* 


În acea noapte, Afra şi Ulrich avură pentru prima dată ocazia 
să doarmă împreună într-un pat. Cu excepţia primei dăţi, se 
iubiseră doar pe podeaua gheretei de deasupra schelei ori pe 
iarba umedă a luncii Dunării. Teama de a fi descoperiţi le lăsase 
de fiecare dată un gust searbăd. Pe de altă parte, locul şi 


senzaţia că săvârşeau un păcat aveau farmecul lor. 
x xXx 


* 


Pierdută în gânduri, Afra se dezbrăcă şi se strecură sub pătura 
aspră. Tremura. Nu doar din cauza frigului din camera 
neîncălzită. Chiar în interiorul ei se cuibărise o senzaţie de frig 
cumplit. 

Aluziile şi bănuielile vânzătorului de cărţi o puseseră pe 
gânduri şi îi tăiaseră cheful de vorbă. Sigur că omul bătea 
câmpii şi nu avea niciun fel de dovezi care să îi sprijine 
presupunerile. Dar ea avea dovezi că părinţii ei muriseră aşa 
cum se ştia? Când Ulrich i se alătură, ea îi întoarse neintenţionat 
spatele. Nu voia să îşi respingă iubitul, o făcuse involuntar, fără 
nicio intenţie. 

Ulrich sesiză instinctiv ce se petrecea cu Afra. De aceea nici 
nu îi consideră gestul ca nepotrivit. Destule se schimbaseră şi în 
viaţa lui, prea multe pentru a putea să treacă peste toate ca şi 
cum nu s-ar fi petrecut nimic. Ulrich se lipi de corpul fetei şi îşi 
puse braţul stâng pe coapsă. O sărută gingaş pe ceafă şi, fără a 
mai spune ceva, încercă să adoarmă. Afra respira regulat şi 
Ulrich crezu că aceasta dormea de mult timp, când după o oră 
bună îi auzi vocea: 

— Nici tu nu poţi să dormi, aşa este? 

Ulrich era confuz. 

— Nu, îi răspunse el în şoaptă. 

— Te gândeşti la Griseldis, am dreptate? 

— Da. lar ţie nu îţi ies din cap vorbele vânzătorului de cărţi. 

— Hm... De fapt, nu ştiu cum să le iau. S-ar părea că asupra 
pergamentului acţionează un blestem, un blestem care nu ne 
ocoleşte nici pe noi. 

— Prostii, mormăi Ulrich von Ensingen şi o mângâie uşor pe 
Afra pe abdomen. Până acum nu am motiv să cred în influenţa 
forţelor răului. 

— Da, până acum. Dar de când ne-am întâlnit... 

— ... nu s-a schimbat nimic. 

— Şi moartea lui Griseldis? 

Ulrich trase adânc aer în piept şi expiră printre buze, astfel că 
Afra simţi cum răsuflarea lui îi gâdila ceafa. El nu spuse nimic. 

— Ştii că fiul tău m-a căutat în ziua morţii lui Griseldis? 


— Nu, dar nu mă miră. În ultima vreme, relaţiile noastre nu au 
fost dintre cele mai bune. Imi reproşa că aş fi provocat moartea 
lui Griseldis. 

— Pe mine m-a acuzat că te-aş fi vrăjit. M-a ameninţat, mi-a 
cerut să te las în pace. 

— Vrăjit nu este cuvântul potrivit. Mai curând fermecat. Sau şi 
mai bine, fascinat. Ulrich râse încet. În orice caz, ai reuşit să dai 
vieţii mele un nou sens. 

— Linguşitorule! 

— Dacă aşa vrei să denumeşti asta. Să ştii că nu mai vedeam 
nimic în afară de planurile catedralei mele. Uneori., mă 
surprindeam dialogând cu statuile din piatră ale catedralei. Asta 
spune ceva despre starea sufletească a unui bărbat în anii lui 
cei mai buni. 

— Căsnicia ta nu a fost cea mai fericită? 

Ulrich tăcu îndelung. Nu voia să o mai împovăreze pe Afra şi 
cu asta. Dar întunericul din încăpere şi senzaţia că Afra îi este 
foarte apropiată îi uşură spovedania: 

— Griseldis era fiica unui stareţ. Ea nu a aflat niciodată 
numele tatălui ei şi nici pe cel al mamei. Imediat după ce s-a 
născut, a fost dată la o mănăstire de maici din Wittelsbach, 
Bavaria, unde a devenit novice. Până la 20 de ani, nu a văzut la 
faţă niciun alt bărbat, cu excepţia preotului. Ca să fiu drept, 
avea o figură nobilă, cu ochi negri şi un nas subţire. După o 
ceartă cu stareţa, a părăsit mănăstirea încă înaintea 
legământului final. Invăţase să citească şi, să scrie şi ştia Noul 
Testament în latineşte, dar în ce privea legătura cu oamenii, şi 
mai ales cu bărbaţii, era vulnerabilă. Trăia ici şi colo făcând 
munci inferioare, fără să îşi găsească împlinirea. Înfăţişarea ei şi 
reținerea manifestată exercitau asupra mea o ciudată atracţie. 
Eram tânăr, astăzi aş putea să spun prea tânăr, şi i-am 
interpretat fuga de lume şi timiditatea ca fiind rafinament 
feminin. Când am sărutat-o prima dată, m-a întrebat dacă va fi 
băiat ori fată. Am avut nevoie de o anume forţă de convingere 
pentru a o face să mă creadă că pornea de la premise false. 
Confruntarea cu premisele reale a transformat-o profund, în 
speranţa de a o putea face să se schimbe, ne-am căsătorit. Dar 
după naşterea fiului nostru ea a considerat orice relaţii intime ca 


detestabile şi dezgustătoare. Abia am putut evita ca într-o 
noapte să nu folosească împotriva mea un cuţit pe care Îl 
ascunsese sub pat. Voia să îmi reteze bărbăţia - aşa s-a 
exprimat ea - şi s-o arunce porcilor. Pe atunci mai speram că 
Griseldis îşi va reveni după şocul naşterii şi va găsi calea către o 
viaţă sentimentală normală, dar s-a întâmplat exact invers. 
Griseldis îşi petrecea timpul la maici. La început, am crezut că 
se ruga. Ulterior, am aflat că între zidurile mănăstirii se 
practicau plăcerile carnale între femei. 

Afra se întoarse cu faţa la Ulrich, dar fară a-l privi şi spuse în 
întuneric: 

— Trebuie că ai suferit mult. 

— Pentru mine cel mai rău a fost să apar între ceilalţi oameni. 
Unui arhitect, o soţie care se destrăbălează cu maicile din 
mănăstire şi care încearcă să îi taie bărbatului ei bărbăţia nu 
este tocmai ce îi trebuie spre a-i aduce respect şi autoritate. 
Oricât ar fi de înaltă şi de faimoasă catedrala pe care el o 
construieşte. 

— Şi Matthăus, fiul tău? Ştia ce se întâmpla cu mama lui? 

— Nu, nu cred. Altfel, nu m-ar fi considerat pe mine vinovat 
pentru relaţiile noastre proaste. Tu eşti prima persoană cu care 
discut aceste lucruri. 

Afra îi atinse uşor cu degetele faţa lui Ulrich. Apoi îi luă capul 
între mâini şi îl întoarse spre ea. În întuneric, reuşi să îl sărute la 
a doua încercare. 

Din depărtare se auzea strigătul gărzii de noapte, care vestea 
miezul nopţii. Cu voce monotonă, prevenea locuitorii: 

— Stingeţi focul şi lumina, pentru a nu produce o nenorocire. 

Dimineaţa ceţoasă nu prea invita la continuarea călătoriei. Pe 
acoperişurile caselor şi pe trunchiurile uscate ale pomilor se 
aşezase prima chiciură. O privire aruncată pe fereastră îi făcu să 
îşi dea seama că erau în întârziere. Căruţaşul deja înhăma caii. 

— Grăbiţi-vă! strigă el când le văzu capetele la fereastră. 
Astăzi avem drum lung de făcut! 

În sala de mese a hanului, Afra şi Ulrich băură o stacană cu 
lapte cald şi mâncară câte un coltuc de pâine cu şuncă. 

— Unde este negustorul de cărţi? îl întrebă Afra pe hangiu. 

Acesta râse şi răspunse: 


— A fost primul care s-a trezit. Trebuia să vă fi trezit mai 
devreme, tânără doamnă! 

Afra aruncă o privire dezamăgită. În timpul nopţii, îşi pusese o 
mulţime de întrebări. 

Ştiţi încotro se îndreaptă şi de unde vine? Îi ştiţi numele? 

— Nu am idee. Îi cunosc numele tot atât cât îl cunosc pe al 
dumneavoastră. De ce nu l-aţi întrebat chiar pe el? 

Afra ridică din umeri. 

— Dumneavoastră încotro vă îndreptaţi? 

Spre vest, spre Rin, răspunse Ulrich în locul Afrei. 

Prin Pădurea Neagră? 

Da, cred că da. 

— Nu este un lucru uşor pe vremea asta. Suntem spre 
sfârşitul anului şi oricând poate veni iarna cu gheaţă şi zăpadă. 

— Nu o fi chiar atât de rău, îşi dădu cu părerea Ulrich râzând. 

Apoi îl plăti pe hangiu şi se ocupă de bagaje. 

— Drăguţ orăşel acest Heroldsbronn, remarcă Afra în timp ce 
căruţaşul conducea atelajul prin poarta îngustă. 

Copiii străzii, care atârnau de lateralele căruţei şi cerşeau, 
săriră jos. După ce căruţa trecu de pod, căruţaşul pocni din bici 
şi caii porniră la trap. 

Infăşurată într-o pătură, Afra căută adăpost împotriva 
curentului rece în spatele soldatului. Într-adevăr, nu îşi 
aleseseră cel mai potrivit timp pentru călătorie. Ulrich o strânse 
de mână pe Afra. 

Până unde vrei să ajungi astăzi? îl întrebă Ulrich pe căruţaş. 

Acesta se întoarse spre el: 

Numai Dumnezeu ştie. Voi putea să spun mai mult abia după 
ce trecem de defileul Eisbach. 

Brusc, ceața se ridică şi în faţa lor apărură primele petice de 
pădure formate din brazi deşi, care după o jumătate de milă 
lăsară locul unei păşuni întinse. Când se aflau în vârful unei 
coline, căruţaşul arătă cu biciul către orizont. 

— Pădurea Neagră! strigă el împotriva vântului şi respiraţia i 
se transformă în aburi. 

Cât vedeai cu ochii se întindea doar pădurea, pădurea fără 
sfârşit, întunecată, peste dealuri largi. Părea aproape imposibil 
de străbătut cu o căruţă cu cai. 


Ulrich îl bătu pe spate pe căruţaş: 

— Sper că ştii drumul prin pădure, bătrâne! 

— Nu vă temeţi. L-am parcurs de multe ori. Ce-i drept, nu în 
acest anotimp. Nu vă faceţi griji! 

Nu mai întâlniră nicio aşezare omenească şi niciun alt atelaj. 
Când drumul neamenajat pătrunse în Pădurea Neagră se lămuri 
şi denumirea acesteia. Brazii înalţi erau atât de deşi, încât abia 
mai ajungea lumina pe pământ. Căruţaşul strunea caii. 

În pădure domnea o linişte deplină, ca într-o catedrală. În 
liniştea pioasă, zgomotul făcut de căruţă răsuna nelalocul lui. Ici 
şi colo, îşi lua zborul câte o pasăre stârnită din cuibul ei. Afra şi 
Ulrich nici nu îndrăzneau să mai vorbească. lar pădurea nu avea 
sfârşit. 

Pentru a înlătura atmosfera tristă - tocmai parcurseseră 
douăzeci de mile - căruţaşul scoase o sticlă cu rachiu. Afra luă o 
gură bună. Băutura ardea ca focul. Dar şi încălzea. 

Căruţaşul opri caii cu un „ptrr!“ sonor. În faţa lor, un brad 
căzuse de-a curmezişul pe drum. La început, păru că bradul 
fusese rupt de vânt, dar după ce căruţaşul privi mai atent, 
deveni neliniştit. 

— Ceva nu este în regulă, spuse acesta încet. Arborele a fost 
doborât recent. 

Cu ochii mijiţi, încercă să pătrundă cu privirea în desişul din 
cele două părţi ale căruţei. Cu gura întredeschisă, trase cu 
urechea. Dar, în afară de sforăitul cailor şi de zdrăngănitul 
tacâmurilor, nu se mai auzea nimic. Afra şi Ulrich împietriseră. 

Soldatul scoase încet arbaleta de sub capra căruţei. Evitând 
să scoată cel mai mic zgomot, acesta cobori de pe capră. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Afra în şoaptă. 

— Se pare că am picat într-o cursă, murmură Ulrich în timp ce 
scruta şi el pădurea. 

Cu un gest energic, căruţaşul îi ceru lui Ulrich să îl urmeze. 

— Rămâi aici şi nu te mişti, îi ceru Ulrich Afrei înainte de a 
cobori din căruţă. 

Cei trei bărbaţi se sfătuiră în şoaptă cum să acţioneze. 
Drumul prin pădure era strâmt, iar tufişurile şi arborii alcătuiau 
un culoar îngust care nu permitea întoarcerea căruţei. Deci 
trebuiau să negocieze, dacă nu voiau să capituleze în mod laş. 


Arborele nu părea a fi atât de gros încât să nu poată fi înlăturat 
de trei bărbaţi vânjoşi. 

Dar trebuiau să fie atenţi, pentru că bandiții puteau să apară 
din desiş în orice moment. Se impunea rapiditate. Unul lângă 
altul, bărbaţii îşi vârâră braţele sub trunchi şi traseră încet 
copacul într-o parte. 

Tocmai îşi terminaseră treaba, când maistrul Ulrich aruncă o 
privire către Afra. Şi îi îngheţă sângele în vene. În căruţă, un 
individ sumbru, în spatele Afrei, îi acoperea acesteia gura cu 
mâna. Un altul încerca să îi smulgă rochia de pe corp, în timp ce 
un al treilea îşi facea de lucru la încărcătura căruţei. Soldatul 
apucă arbaleta, căruţaşul puse mâna pe bici şi Ulrich sări pe 
capra atelajului. 

— Înapoi, înapoi! strigă soldatul cu arbaleta în poziţie de 
tragere. 

Dar Ulrich nu se supuse. Ca scos din minţi, îl lovea năprasnic 
cu pumnii pe derbedeul care o ţinea pe Afra. Primind o lovitură 
teribilă în ceafa, acesta îi dădu drumul femeii şi se întoarse 
către Ulrich. Afra ţipa ca trasă în ţeapă când cei doi se 
încăierară. Ulrich nu crezuse niciodată că la nevoie dispunea de 
asemenea forţă. Totuşi, când al doilea bandit îl strânse de gât în 
timp ce primul îi înfigea genunchiul în stomac, Ulrich cedă. 
Simţea cum îl părăsesc încet puterile. După care văzu negru în 
faţa ochilor. 

Aşa că nu mai văzu cum soldatul, care urmărise încăierarea 
cu arma gata de tras, apăsă trăgaciul. Ca o flacără ce ţâşneşte 
din vatră, săgeata zbură prin aer şi se înfipse în spatele celui de- 
al doilea bandit. Într-un gest reflex acesta ridică braţele, se 
cabră ca o fiară şi căzu pe spate din căruţă, rămânând nemişcat 
între roata din faţă şi cea din spate. Când fârtaţii lui îl văzură 
întins astfel, o luară la fugă cu o pradă minoră. 

Afra se aplecă îngrijorată asupra lui Ulrich, care era întins 
inconştient pe capra căruţei. Rochia îi era sfâşiată peste piept, 
dar Afra nu avea răni serioase. 

— Trezeşte-te! striga ea plângând. 

Ulrich deschise ochii. Scutură capul de parcă ar fi vrut să 
scape de ceea ce tocmai trăise. 


— Unde este tipul? strigă Ulrich cu faţa schimonosită de 
durere. Îl omor! 

— Nu mai este nevoie, răspunse Afra, soldatul ţi-a luat-o 
înainte. 

— Şi ceilalţi? 

Afra ridică braţele şi arătă înainte. 

— Ce mai aşteptăm? După ei! zise Ulrich şi se ridică anevoie. 

— Uşurel, uşurel, interveni căruţaşul. Ce să facem cu el? 

Ulrich îl văzu abia acum pe tâlharul de sub căruţă şi întrebă 
prudent: 

— Este mort? 

Soldatul îi arătă maistrului arbaleta: 

— Un tir precis cu această armă doboară un taur matur. ŞI 
tipul ăsta nu-i taur. Mai curând, a fost un slăbănog. 

— Dar a vrut să mă omoare! Am crezut că mă sugrumă. 

Ulrich cobori din căruţă. 

Tâlharul cel voinic era întins cu faţa în jos pe pământul 
îngheţat. Avea braţele răsucite în mod ciudat. Pe corp nu se 
vedea nicio rană, nici urmă de sânge, niciun orificiu de intrare, 
nimic. 

— Este cu adevărat mort? întrebă Ulrich fară să aştepte vreun 
răspuns. Scârbit, apucă braţul îndoit al mortului şi îl trase de sub 
căruţă, apoi adăugă: Nu îl putem lăsa pur şi simplu aici. 

— Dumneavoastră credeţi că tâlharii ne-ar fi organizat o 
înmormântare festivă dacă am fi fost noi cei morţi? 

Căruţaşului i se citea furia pe chip. 

Când Ulrich întoarse mortul cu faţa în sus, tresări. Ca lovit de 
trăsnet ridică privirea la Afra, apoi privi întrebător către căruţaş: 

— Acesta este... începu el şi se opri. _ 

— ... schilodul de la han, îl completă căruţaşul. In niciun caz 
nu părea paralizat şi demn de compătimire când vă cotonogea. 

— Înseamnă că îşi petrecea vremea la hanul din Heroldsbronn 
doar pentru a afla pe cine să tâlhărească mai cu folos. 

— Aşa se pare, spuse căruţaşul şi adăugă: Am trecut prin 
multe, dar asemenea neruşinare nu am mai întâlnit. Face pe 
schilodul demn de milă şi în acelaşi timp plănuieşte următoarea 
tâlhărie. Sper că nu v-a dispărut ceva. In ce mă priveşte, nu 
plâng după cele două căni din cositor de care m-au uşurat. 


Ulrich von Ensingen aruncă o privire întrebătoare către Afra. 
Afra îşi strângea cu ambele mâini rochia zdrenţuită pe piept. 
— Pergamentul, spuse ea încet. 

— L-au furat? 

Afra dădu din cap afirmativ. 

Maistrul privi gânditor într-o parte. 

— Şi banii dumneavoastră? se interesă căruţaşul, care ştia că 
omul avea la el o sumă mai mare de bani. 

Ulrich se duse la cai şi ridică piesele de veselă. Printre ele se 
aflau două aşa-numite şerpare, două suluri din piele, care erau 
folosite la transportul secret al sumelor mai mari. Lovi cu palma 
şerparele şi se auzi zăngănitul banilor. 

— Totul este în ordine, spuse el mulţumit. Dar să îngropăm 
cumva tâlharul. Este vorba totuşi de un om, chiar dacă era unul 
rău. 

Târâră cadavrul în pădure şi îl puseră între rădăcinile înalte 
ale unor arbori alăturaţi. Acoperiră mortul cu crengile unui brad. 
Apoi urcară în căruţă şi îşi continuară drumul. 

x x 


* 


Se făcuse de prânz. Timpul cel mai potrivit pentru a traversa 
defileul Eisbach. Din călătoriile anterioare, căruțaşul ştia că 
trebuia să se aştepte la orice: la o alunecare de teren după 
ploile abundente sau la avalanşe de bolovani din pricina gerului 
ori a secetei. Doar un lucru l-ar pune la grea încercare: venirea 
din sens opus a unui alt atelaj pe drumul îngust, care nu 
permitea nicio ocolire. 

Incă se resimțeau după atacul tâlharilor. Trecuse de atunci 
mai mult de o oră şi nimeni nu scotea o vorbă. Afra moțăia. Nu 
ştia dacă trebuia să deplângă ori să râdă pierderea 
pergamentului. 

Desigur că ciudata moştenire lăsată de tatăl ei o făcuse şi mai 
curioasă acum, după ce vânzătorul de cărţi făcuse referiri atât 
de ciudate despre moartea părinţilor ei. Dar cumva se simţea 
uşurată şi liberă. In ultimele zile, simţise pergamentul ca o 
piatră de gâtul ei, acesta o împovăra, chiar o chinuia. La 
Strassburg voia ca împreună cu Ulrich să lase în urmă trecutul, 
să înceapă o viaţă nouă, una care să decurgă în limite normale. 


Şi totuşi, soarta voia altceva. 

Străbătuseră defileul Eisbach fără mari probleme, când 
căruţaşul opri într-un luminiş. Cercetă suspicios împrejurimile cu 
privirea, apoi sări de pe capră şi făcu câţiva paşi către ceva 
deschis la culoare, care zăcea la marginea păşunii. 

Afra înţelese înaintea celorlalţi despre ce era vorba. Tâlharii 
care îi furaseră caseta, aruncaseră pur şi simplu pergamentul 
care li se păruse lipsit de orice valoare. 

Căruţaşul întoarse pergamentul pe o parte şi pe alta şi fu pe 
punctul de a-l azvârili, când Afra strigă: 

— Stai, este al meu! 

Al dumneavoastră? 

Căruţaşul o privea cu neîncredere. 

— Da, îl purtam pe corp, într-o casetă îngustă. Este o amintire 
de la tatăl meu. 

Explicaţia dată de Afra nu înlătură suspiciunea căruţaşului. 

— O amintire? Pe pergament nu este scris nici măcar un rând! 

— Dă-l încoace! sări arhitectul în ajutorul Afrei. 

Căruţaşul dădu curs solicitării fără să fie convins. Acesta 
mormăi ceva, îi întinse Afrei pergamentul, urcă pe capră şi 
îndemnă caii cu biciul să se pună în mişcare. 

Apoi se întoarse către Afra: 

— Nu îmi jucaţi o farsă? Ce amintire! O filă goală! 

— Cine ştie? ripostă Afra echivoc şi pe chip îi trecu fugitiv un 
zâmbet chinuit. 


Tainele domului 


Cetăţenii  Strassburgului se îndreptau în grupuri către 
Schindbrucke. Construcţia din piatră se arcuia peste III, acel râu 
care curgea alene şi care la sud se despărţea pentru ca la nord- 
vest să se reunească, ambele braţe având forma unui stomac 
de porc. Podul, nu departe de catedrală, era o dată pe lună locul 
unui spectacol macabru, care atrăgea tineri şi bătrâni. 

Tribunalul se reunise de dimineaţă şi condamnase un 
falsificator de vinuri, un calpuzan, un măcelar necinstit, care 
vânduse carne de pisică drept carne de iepure, şi un orăşean 
care se lăsase bătut de soţie fără a se apăra. Pe lângă asta, mai 
circula zvonul că va fi înecată astăzi o femeie care fusese lăsată 
gravidă de către duhovnicul ei în spatele altarului de la biserica 
Sfântul Ştefan. 

In drum spre marea catedrală, Afra se lăsă dusă şi ea de 
mulţime. Nu ştia la ce să se aştepte, dar valul de oameni îi 
trezise curiozitatea. Cetăţenii Strassburgului erau înşiraţi unul 
lângă altul pe ambele maluri ale râului şi îşi lungeau gâturile ca 
să vadă mai bine. Razele timide ale soarelui aduceau întâia 
căldură a primăverii. Din râul domol, despre care nu ştiai 
niciodată exact în ce sens curge, se ridica duhoarea pestilenţială 
a dejecţiilor. Cine se afla mai aproape de el putea să distingă tot 
felul de animale moarte - pisici şi şobolani - gunoaie şi 
excremente. Dar nimeni nu era cu ochii la râu. Aşteptând, 
răbdătorii priveau la podul în mijlocul căruia se amenajase o 
schelă din lemn cu o pârghie ridicătoare, nu mult diferită de 
macaralele din lemn montate pentru construcţia domului. La 
capătul scurt al pârghiei, era fixat un coş mare. Acesta semăna 
cu coliviile aflate în piaţa din apropiere, în care erau oferite spre 
vânzare păsări şi animale de casă. 

Când judecătorul oraşului, înveşmântat în robă neagră şi pe 
cap cu o bonetă înfoiată, se urcă pe un butoi mare ce slujea 
drept podium, toţi privitorii tăcură. Şase aprozi în veşminte 
marţiale din piele îi împingeau cam brutal pe bărbaţii care, cu 
puţin înainte fuseseră judecaţi în piaţa din faţa primăriei, 


înghiontiţi şi bruscaţi, aceştia se aliniară în faţa judecătorului. 
Apoi judecătorul dădu citire numelor delincvenţilor şi pedepselor 
pentru fiecare nelegiuire, care fu primită cu chiote şi aplauze, 
dar şi cu manifestări de indignare. 

Cea mai mică pedeapsă o primise falsificatorul de vinuri: o 
singură scufundare. Acesta făcu şi începutul. Doi aprozi puseră 
mâna pe el şi îl închiseră în colivie. Ceilalţi patru se căţărară pe 
partea lungă a pârghiei, care ridică în aer colivia cu delincventul 
şi o cobori apoi în apă. 

Aceasta gâlgâi, forfoti şi bolborosi ca sângele de porc în 
cazanul pentru preparat cârnaţii, şi falsificatorul împreună cu 
colivia dispărură în scârbosul lichid plin de fecale. Fără a scoate 
o vorbă, judecătorul numără pe degete până la zece. Apoi 
falsificatorul fu scos din apa puturoasă a râului IIl. 

În primul rând de privitori, femeile ţipară şi loviră unul de altul 
capace de tingiri. Se scanda în cor: 

— Continuaţi! Continuaţi! Vârâţi-l pe falsificatorul de vinuri în 
rahat! 

Procedura continuă cu alţi trei delincvenţi, măcelarul fiind 
sancţionat cu cea mai aspră pedeapsă - patru scufundări. Când 
răufăcătorul fu scos pentru a patra oară din Ill, acesta era 
vrednic de milă. Plin de rahat şi de resturi, abia mai clipea. Se 
agăţase în genunchi de gratiile coliviei şi abia mai trăgea aer în 
piept. Când aprozii îl scoaseră din colivie, acesta se prăbuşi pe 
pod. 

— Nu ne va mai vinde niciodată pisici moarte drept iepuri! 
strigă o matroană furioasă. 

Un bărbat înalt cu faţa roşie strânse pumnii şi urlă peste 
capetele celor din jur: 

— Este mult prea blândă această pedeapsă! Ar fi trebuit 
spânzurat ticălosul! 

Iniţiativa lui găsi sprijin serios. Se auzi chiar un cor de voci: 

— Vrem să îl vedem spânzurat! 

Mai dură o vreme până când strigătele furioase se potoliră. 
Brusc, se făcu linişte, atât de linişte încât se putea auzi 
hodorogitul unui căruţ tras de un măgar, care se îndrepta 
dinspre piaţa cea mare către pod. Privitorii îi făcură în tăcere loc 


să treacă. Numai rar se auzea câte un „Oh!“ sau un „Ah!“ Unii 
gură-cască îşi făceau cruce la vederea căruţului pe două roţi. 

In căruţ se afla un sac. Puteai recunoaşte fără dificultate 
conţinutul viu al acestuia. Se auzea un uşor vaiet. Din sac ieşea 
un smoc de păr roşu ca arama, zburlit ca o coadă de cal. Un 
argat înveşmântat în roşu trăgea de măgarul care refuza cu 
încăpățânare să parcurgă ultimii metri ai distanţei pe care îi mai 
avea până la mijlocul podului. 

Ceea ce se petrecea trezi consternarea şi groaza Afrei. Nici nu 
se oprise bine căruţul, că doi aprozi ridicară sacul care zvâcnea 
si aşa legat la gură cum era îl azvârliră peste balustrada podului 
în râu. Sacul pluti puţin la suprafaţa apei puturoase, apoi se 
cabră ca o corabie ce se scufunda şi dispăru în adânc cât ai clipi 
din ochi. 

Cei care căscau gura priviră fix minunăţia de păr lung ce mai 
ieşi la suprafaţă o vreme în josul râului. Copiii străzii se distrau 
aruncând cu pietre după ea, până când şi ultima amintire a 
femeii dispăru. 

Ultima procedură de  sancţionare  decurse aproape 
neobservată. Plictisit şi mai mult mormăind, judecătorul anunţă: 
un preot luase pentru sine din pomana săracilor şi fusese 
pedepsit de instanţa bisericească: retezarea mâinii drepte. 
Deloc emoţionat, un aprod scoase dintr-o cârpă mâna amputată 


şi o aruncă cu o boltă înaltă în râu. 
x x 


x 


Dându-şi seama că fusese martoră la o execuţie, pe Afra o 
podidiră lacrimile. Se  înghesuia furioasă în mulțime, 
îndreptându-se către piața domului. „De ce fata trebuise să 
moară - gândea ea -, iar pofticiosului duhovnic nu i se clintise 
un fir de păr?“ 

In drum spre catedrală, Afra trecu printr-o uliţă plină cu ruine 
de case acoperite de funingine. Încă nu fuseseră înlăturate 
urmele marelui incendiu care distrusese patru sute de case. 
Mirosea neplăcut a moloz şi a grinzi carbonizate. 

Ştia unde trebuia să îl caute pe Ulrich: pe uliţa domului, cea 
care dădea exact la faţada de vest a catedralei. Acesta şedea pe 
o piatră şi îşi petrecea acolo zile întregi observând cum gresia 


de Vogesen, din care era construită catedrala, se colora în 
purpuriu la apusul soarelui. 

De trei luni, Ulrich von Ensingen bătea aproape zilnic drumul 
până la reşedinţa episcopului Wilhelm von Diest şi de fiecare 
dată primea acelaşi răspuns: Eminenţa Sa nu se înapoiase încă 
din călătoria de iarnă. 

Nu mai era pentru nimeni un secret că episcopul de 
Strassburg, beţiv şi jucător fără hirotonisire bisericească, ocupa 
această funcţie nu în baza erudiţiei şi nici a pioşeniei lui, ci 
numai datorită sângelui albastru şi protecţiei de care se bucura 
din partea papei de la Roma. De aceea faptul că Eminenţa Sa 
obişnuia să îşi petreacă iarna pe câmpiile calde ale Italiei, însoţit 
de o concubină, nu era de mirare. Nu era de mirare nici că era la 
cuțite cu propriul sinod episcopal, şi în special cu protopopul 
Hugelmann von Finstigen, care visa el însuşi la demnitatea de 
episcop. 

Hugelmann, un om cultivat şi cu maniere şi ţinută 
ireproşabile, îi dăduse lui Ulrich un răspuns negativ atunci când 
solicitase angajarea ca arhitect al catedralei pe baza scrisorii 
episcopului Wihlelm. Conducerea şantierului catedralei nu se 
mai afla de peste o sută de ani în mâna episcopului, ci aparţinea 
consiliului orăşenesc. lar consiliul tocmai angajase un nou 
arhitect, cu sarcina de a înălța un turn pe partea de vest a 
domului, care să pună în umbră toate construcţiile similare 
existente. 

Adâncit în contemplarea fațadei domului, a cărui intrare cu 
fronton ascuţit era asemenea unui vas cu pupa înfiptă în 
pământ şi cu prora ridicată vertical spre cer, către soare, Ulrich 
von Ensingen nu sesiză că Afra se apropia de el. Abia când 
aceasta îi puse mâna pe umăr, el o privi şi spuse: 

— Acest maistru Erwin a fost într-adevăr un geniu. Din păcate, 
nu a trăit spre a-şi finaliza planurile. 

— Nu trebuie să te subapreciezi, răspunse Afra. Gândeşte-te 
doar la Ulm. Catedrala de acolo este opera ta şi totdeauna ea va 
fi asociată cu numele tău. 

Ulrich îi strânse mâna Afrei şi zâmbi, dar zâmbetul îi era cam 
amar. În cele din urmă, ridică privirea şi spuse resemnat: 


— Ce nu aş da să mi se permită să construiesc pe acest naos 
un turn nu mai puţin genial decât opera maistrului Erwin! 

Ai să primeşti contractul, încercă Afra să îşi încurajeze iubitul, 
nimeni altul nu are capacitatea de a îndeplini această sarcină. 

Arhitectul ripostă: 

— Nu trebuie să mă consolezi, Afra. Fără să îmi dau seama, 
am pariat pe calul necâştigător. 

Pe Afra o duru descurajarea resimţită de Ulrich. Desigur că nu 
erau la strâmtoare. La catedrala din Ulm, Ulrich von Ensingen 
câştigase mai mult decât puteau ei cheltui, aveau asigurată o 
viaţă  cumpătată. Închiriaseră în  Bruderhofgasse o casă 
confortabilă. Dar Ulrich nu era omul care să se mulţumească 
doar cu ceea ce obținuse. Era plin de idei, şi numai priveliştea 
catedralei construite doar până la coama acoperişului îl făcea să 
freamăte. 

În ziua următoare, Afra îşi luă inima în dinţi şi îl căută pe 
consilierul-şef orăşenesc, care guverna bogatul oraş împreună 
cu patru consilieri. Ea purta o rochie distinsă, din olandă de 
culoare deschisă. Totuşi, impresia pe care o produse 
consilierului nu fu prea puternică. Bătrânul părea să fie o 
persoană cutezătoare cu părul lui negru, care îi cădea până pe 
umeri, ca la un corsar. 

El îşi avea reşedinţa la primul etaj al primăriei, într-o încăpere 
de mari dimensiuni şi mobilată cu gust. Doar masa din spatele 
căreia îşi primea vizitatorii avea lungimea unei căruţe cu loitre. 
S-ar fi putut crede că era greu, aproape imposibil, să fii primit de 
consilierul-şef şi să îl deranjezi cu problemele tale. Dar lucrurile 
stăteau exact invers: consilierul-şef din Strassburg primea zilnic 
două-trei duzini de petiţionari şi reclamanţi, care formau o 
coadă ce ajungea în unele zile până în piaţa din faţa clădirii. 

După ce Afra îşi prezentă solicitarea, consilierul se ridică de 
pe scaunul a cărui spetează îi trecea de cap cu mai bine de doi 
coţi şi se duse la fereastră. Uriaşa fereastră îl facea pe bărbatul 
mărunţel să pară şi mai scund. Cu mâinile la spate, acesta 
privea piaţa din faţa primăriei şi, fără să se uite la Afra, spuse: 

— Ce vremuri sunt acestea, în care femeile vorbesc în numele 
bărbaţilor lor? Maistrul Ulrich şi-a pierdut limba ori este mut de 
vă trimite pe dumneavoastră? 


Afra lăsă capul în jos şi ripostă: 

— Inălţimea Voastră, Ulrich von Ensingen nu este mut, el este 
mândru, prea mândru pentru a vă oferi munca lui precum un 
ţăran legumele sale. El este artist, iar artiştii vor să fie rugaţi. ŞI 
nici nu are habar că eu discut cu dumneavoastră. 

— Artist! se aprinse consilierul şi tonul îi deveni mai strident 
decât până atunci. Ce aud! Maistrul Erwin, care a ridicat ca un 
magician catedrala din pământul nisipos, nu şi-a spus nici măcar 
o dată artist! 

— Bine, atunci este un maistru precum maistrul Erwin. Fapt 
este că el a construit catedrala din Ulm, care se bucură de 
aceeaşi admiraţie din partea oamenilor de care se bucură şi 
catedrala din Strassburg. 

— Dar, din câte se aude, catedrala din Ulm nu este încă 
terminată. Poate vreţi să îmi destăinuiţi de ce maistrul Ulrich și- 
a lăsat baltă treaba? 

Afra îşi imaginase discuţia ca fiind mai simplă. Se gândi că, 
acum, o singură vorbă greşită ar putea strica totul. Pe de altă 
parte, s-ar putea spune şi că episcopul Wilhelm îl ademenise pe 
maistrul Ulrich la Strassburg, chiar dacă el nu mai avea nicio 
legătură cu construirea domului. 

— După cum mi se pare, începu Afra, la dumneavoastră nu a 
ajuns vorba că cetăţenii din Ulm sunt bigoţi. Cei mai mulţi dintre 
ei duc o viaţă păcătoasă. Dar când maistrul Ulrich şi-a 
manifestat intenţia de a construi pe dom cel mai înalt turn al 
creştinătăţii, ei l-au acuzat de blasfemie, crezând că vârful 
domului ar ajunge la cer. Atunci s-a întâmplat ca episcopul 
dumneavoastră, Wilhelm von Diest, să trimită o scrisoare prin 
care cerea ca Ulrich von Ensingen să vină la Strassburg, pentru 
a construi aici cel mai înalt turn al Apusului. 

Doar la simpla menționare a numelui lui Wilhelm von Diest, 
consilierului i se ridică sângele la cap. Când se întoarse şi se 
adresă vizitatoarei, se întunecă la faţă: 

— Bastardul acesta blestemat - murmură el furios, iar Afrei nu 
îi veni să-şi creadă urechilor - nu are nicio legătură cu 
construcţia domului. Libidinosul Wilhelm nu are nici măcar 
licenţă să citească o liturghie. La ce îi trebuie lui un dom? 


„La ce vă trebuie dumneavoastră un dom?“ vru să întrebe 
Afra. Dar îşi înghiţi cuvintele şi tăcu. 

— De ce maistrul Ulrich nu s-a anunţat mai devreme la mine? 
întrebă consilierul pe un ton mai împăciuitor. Tocmai a fost 
numit ca arhitect al catedralei Werinher Bott. Imi pare rău, dar 
nu avem nevoie de un al doilea arhitect. 

Afra ridică din umeri resemnată. 

— De unde să ştim noi că episcopul dumneavoastră nu are 
nicio treabă cu construcţia domului? De când am sosit noi, de 
Anul Nou, maistrul Ulrich s-a interesat aproape zilnic la 
reşedinţa episcopului dacă Wilhelm von Diest s-a întors. Vă 
mulţumesc totuşi pentru că m-aţi ascultat. Şi cu toate acestea 
dacă veţi avea nevoie de serviciile maistrului Ulrich, ne puteţi 
găsi în Bruderhofgasse. 

Asupra întâlnirii cu consilierul-şef, Afra păstră tăcerea. Era 
convinsă că, dacă i-ar spune lui Ulrich, acest lucru i-ar spori 
supărarea. Pentru că arhitectul încă mai spera că totul se putea 
modifica spre bine. În orice caz, nu încetă să facă planuri şi 


schiţe ale celor două turnuri ce urmau să finalizeze catedrala. 
x xXx 


* 


De ziua sfântului losif, în Strassburg s-a răspândit zvonul că 
libidinosul Wilhelm - cum era numit în general episcopul - s-ar fi 
întors din călătoria lui de iarnă. Şi că, pe deasupra, Eminenta Sa 
şi-ar fi schimbat concubina pariziană, cu care împărțea de 
aproape un an masa şi patul, cu o alta, siciliană, o femeie cu 
ochi negri, păr negru şi cu pielea netedă şi închisă la culoare ca 
o măslină. 

A mai durat o săptămână întreagă până când cetăţenii 
Strassburgului l-au văzut pentru prima dată la faţă pe episcop; 
pentru că, asemenea predecesorului său, Wilhelm von Diest 
locuia în afara oraşului, la unul din castelele lui din Dachstein ori 
Zabern. La reşedinţa din oraş, din faţa catedralei, putea fi 
întâlnit doar arareori. 

În Strassburg, cetăţenii şi episcopul nu se îndrăgeau în mod 
deosebit. Cauzele antipatiei reciproce erau vechi şi în urmă cu o 
sută cincizeci de ani au dat naştere chiar şi la o bătălie soldată 
cu învingerea episcopului. De atunci episcopul de Strassburg, 


care până atunci guvernase fără limite, nu mai avea oficial nicio 
putere asupra oraşului. Dar existau destui susţinători care, deşi 
aparent îl vorbeau de rău pe libidinosul Wilhelm, în realitate îi 
dădeau ascultare. 

Maistrul Ulrich a fost primit de către episcop într-o încăpere 
sobră pentru audienţe, care amintea doar pe departe de luxul 
de odinioară. Wilhelm, un bărbat cât un dulap, un om pe a cărui 
faţă se putea citi senzualitatea, îl întâmpină pe arhitect într-un 
gen de mantou de dimineaţă, cu o mitră aurie pe cap, ca semn 
al demnităţii lui. Plin de sine, îi întinse mâna spre a fi sărutată şi 
strigă exaltat: 

— Maistre Ulrich von Ensingen, fii bine-venit în numele 
Domnului nostru Hristos! Din câte am auzit, m-aţi aşteptat mult. 

Modul lui de exprimare amintea inconfundabil de originea sa 
olandeză. 

Arhitectul răspunse cu o formulă de politeţe la fel de lipsită de 
conţinut şi-i împărtăşi episcopului compasiunea sa faţă de 
moartea mesagerului: 

— După cum v-am comunicat, a fost un accident tragic, 
cauzat de un ticălos tocmit, care şi-a primit pedeapsa meritată. 
Se numea Leonhard Dumpel. Dumnezeu să-l ierte! 

— Bine. De mortuis nil nisi bene sau cam aşa ceva. Nici nu 
am ştiut că mesagerul a murit. Nu l-am văzut de mult. 

— Dar v-am trimis un mesaj! 

— Ah, da? 

— Da, vă comunicam vestea morţii mesagerului şi regretele 
mele. 

Chipul neîncrezător al episcopului se lumină de parcă tocmai i 
se revelaseră cel puţin şase din cele şapte daruri ale Sfântului 
Duh şi se bătu cu arătătorul pe mitra lui de episcop: 

— Da, acum îmi amintesc. Am primit un refuz de la 
dumneavoastră, imprudentia causa”, refuzaţi să construiți la 
Strassburg cel mai înalt turn al creştinătăţii. Sper că v-aţi 
schimbat opinia. 

Ulrich von Ensingen confirmă: 


5 Despre morţi numai de bine. (în Ib. Latină, în orig.) 
7 Din necunoaşterea lucrurilor. (în Ib. Latină, în orig.) 


— S-au petrecut lucruri care m-au determinat să nu mai 
lucrez la domul din Ulm. Şi moartea mesagerului trimis de 
dumneavoastră are legătură cu acest lucru. Totuşi, permiteţi-mi 
o întrebare: este adevărat ce vorbesc oamenii? Şi anume că nu 
mai deţineţi conducerea construcţiei catedralei? 

Vizibil deranjat, Wilhelm von Diest făcu o mişcare involuntară 
cu capul, în aşa fel încât mitra aurie îi alunecă pe ceafă, dând la 
iveală o chelie rozalie. Episcopul îşi aranjă rapid mitra, apoi 
răspunse ofensat: 

— Maistre Ulrich, în cine aveţi mai multă încredere, în plebea 
străzii ori în Wilhelm von Diest, episcop de Strassburg? 

— lertaţi-mă, Eminenţă, nu am vrut să vă ofensez. Dar 
consilierul-şef i-a încredinţat deja lui Werinher Bott construcţia 
turnurilor catedralei. 

— Ştiu, răspunse degajat episcopul, dar reţineţi: aurul 
deschide toate uşile. Un strateg înţelept a spus odată că toate 
fortărețele ar putea fi cucerite dacă ai încărca un măgăruş cu 
aur. Aşa că nu aveţi nicio grijă. Credeţi-mă, dumneavoastră veţi 
construi turnurile catedralei noastre, tot atât de sigur cum eu 
mă numesc Wilhelm von Diest. 

— Să vă audă Dumnezeu. Dar destăinuiţi-mi de ce 
dumneavoastră îmi acordaţi încrederea tocmai mie? 

Episcopul rânji viclean şi răspunse: 

— Există un temei, maistre Ulrich. 

Arhitectul nu putu să găsească nicio explicaţie a 
comportamentului episcopului.  Perplexitatea lui nu trecu 
neobservată şi episcopul zise: 

— Puteţi să aveţi încredere în mine. Faceţi-mi o schiţă a 
modului în care dumneavoastră vedeţi turnurile domului. Faceţi 
o planificare a costurilor şi necesarul de materiale şi oameni. 
Cât timp credeţi că vă vor lua aceste lucruri? 

O săptămână, nu mai mult, răspunse arhitectul fără să se mai 
gândească. Trebuie să vă fac o mărturisire, Eminenţă: deja m- 
am ocupat de planuri în timpul absenței dumneavoastră. 

— Văd că ne înţelegem. 

Episcopul îi întinse maistrului mâna pentru a o săruta. Deşi nu 
îi făcea nicio plăcere, Ulrich se supuse. 


Ulrich von Ensingen nu era sigur că se putea încredere în 
promisiunile neobişnuitului episcop de Strassburg. Oricum, 
acestea reprezentau o licărire de speranţă şi un mijloc eficient 
de combatere a tristeţii care îl cuprinsese în vreme ce, de 
dimineaţă şi până seara, trudea la planurile domului. li era clar 
că turnurile trebuiau construite într-un stil diferit de cel al 
naosului central. Nu doar din cauza staticii, ci şi din motive de 
optică ele aveau nevoie de o anume lejeritate, da, de un 
caracter vaporos, pentru a nu copleşi imaginea oraşului. 

x x 


* 


De la discuţia cu episcopul Wilhelm von Diest trecuseră trei 
zile, când consilierul-şef al primăriei Strassburgului îşi făcu 
apariția în Bruderhofgasse. Cu totul altfel decât la vizita făcută 
de Afra, Michel Mansfeld îşi arăta acum fața lui cea mai 
prietenoasă. 

— Ce bine că m-aţi făcut atent asupra maistrului Ulrich, 
începu acesta, pentru că a intervenit o situație neaşteptată. 
Maistrul Bott a căzut ieri de pe schele. Un accident regretabil. 

Ulrich se simţi ca trăsnit. Revăzu în gând rânjetul viclean al 
episcopului. 

— A murit? se interesă maistrul. ` 

— Este ca şi mort, răspunse sec consilierul. In orice caz, de la 
gât în jos. Nu îşi poate mişca nici braţele şi nici picioarele. 
Practicaţi o meserie periculoasă, maistre Ulrich! 

— Ştiu, abia murmură Ulrich şi îi aruncă Afrei o privire 
întrebătoare. 

— Desigur bănuiţi de ce vă caut, maistre Ulrich. 

Arhitectul îl privi nesigur. 

— Nu am idee ce doriţi, minţi Ulrich. 

Minţea, pentru că intenţia consilierului-şef nu era greu de 
ghicit. 

— Atunci nu vreau să vă mai ţin sub tensiune. Ascultaţi ce vă 
spun: cu acordul consiliului orăşenesc, doresc să vă încredinţez 
misiunea de a construi turnurile domului nostru. 

Ulrich von Ensingen aproape că izbucni într-un râs sonor. De 
două ori aceeaşi ofertă pentru acelaşi proiect. Incercă să 
rămână serios, dar nu ştia cum să se comporte. 


În cele din urmă, consilierul îi rezolvă dilema. 

— Aveţi timp de gândire până mâine. Seara vreau să aflu 
decizia dumneavoastră. Apoi vom discuta despre toate celelalte 
lucruri. Domnul să fie cu dumneavoastră! 

Cosilierul-şef dispăru la fel de brusc precum apăruse. 

— Cred că trebuie să îţi explic ceva, începu Afra, şovăind. 

— Am şi eu această senzaţie. De unde îl cunoşti tu pe 
consilerul-şef? 

Afra înghiţi în sec. 

— L-am căutat şi l-am rugat să îţi dea ţie sarcina de a construi 
turnurile domului. Oricum episcopul îţi făcuse ţie oferta. 

— Asta i-ai spus tu consilierului-şef? 

— Da. 

— Nu cred că a fost o idee bună. Ştii că episcopul şi 
consilierul-şef sunt ca şoarecele cu pisica, nu se pot suporta. 

Afra ridică din umeri: 

— Totuşi, am fost bine intenţionată. 

— Te cred. Dar îmi pot imagina cum a reacţionat consilierul. 

— Da, nu era greu de ghicit. Am crezut că face explozie când 
am amintit numele episcopului, iar el m-a refuzat. Dar am reuşit 
măcar să îl fac atent asupra ta. 

— Nu a întrebat de ce nu m-am prezentat personal? 

Afra ezită: 

— L-ai citit corect. Mi-a pus întrebarea asta. 

— Şi tu ce ai răspuns? 

— Am spus că tu eşti un artist, iar artiştii au mândria lor şi 
doresc să fie rugaţi. 

— Eşti o şmecheră! 

Afra răspunse cu o tentă de ironie: 

— Se poate, din când în când. 

Deşi putea fi satisfăcut de evoluţia lucrurilor, Ulrich făcu 
deodată o figură serioasă: 

— Nu ştiu cum să interpretez toate astea. Acum trei zile, totul 
părea lipsit de orice perspectivă. lar acum s-a întâmplat exact 
ce anticipase episcopul. 

— Crezi că nu a fost un accident? 

Ulrich von Ensingen făcu o grimasă, de parcă tocmai înghiţise 
un peşte cu oase cu tot. 


— Există trei posibilităţi, niciuna mai puţin posibilă decât 
celelalte: sau Wilhelm von Diest este un clarvăzător... ar putea fi 
aşa. 

— Sau? 

— Ori este un ticălos viclean şi un criminal. Şi asta ar fi 
posibil. 

— Şi a treia posibilitate? 

— Poate că îmi fac prea multe gânduri şi totul se bazează 
doar pe o întâmplare. 

— Părerea mea este că nu ar trebui să despici firul în patru. 
Tu nu ai nicio vină în tot ce s-a întâmplat. Eu cred mai curând în 


cea de-a treia posibilitate. 
x x 


* 


În aceeaşi zi, arhitectul se strădui să fie primit într-o audiență 
la episcop. Trebuia să afle ce joc făcea Wilhelm von Diest şi cine 
era de fapt cel care îl angaja. Ca dovadă că până acum nu 
stătuse degeaba, luă cu el planurile, în măsura în care acestea 
erau gata. 

Cum de altfel era de aşteptat, episcopul Wilhelm era deja 
informat despre accidentul maistrului Werinher. Şi, tot cum era 
de aşteptat, se arăta prea puţin impresionat de soarta acestuia. 
Ba dimpotrivă, destul de insensibil, spuse că nu prea îl priveşte. 
Episcopul se arătă mult mai interesat de planurile aduse de 
Ulrich şi desfăşurate în faţa lui. lar când arhitectul îi spuse şi că 
el era primul căruia i le arăta, Wilhelm von Diest căzu în extaz 
şi, ţopăind de pe un picior pe altul, îi mulţumi Domnului că 
făcuse un asemenea artist din simplu lut. 

Ceea ce produse un anumit efect comic, şi maistrul Ulrich 
făcu eforturi să rămână serios. În sfârşit, Ulrich îi puse 
episcopului întrebarea care, pentru moment, îl frământa cel mai 
mult: cine era angajatorul în privinţa construcţiei turnurilor: 
episcopul ori consilerul-şef? 

Spre deosebire de zilele trecute, Wilhelm von Diest pasă 
responsabilitatea consilierului-şef şi celorlalţi patru consilieri 
orăşeneşti. În definitiv, opină el prevăzător, ei vor achita toate 
notele de plată. Că asta lipsea plebea şi conducătorii ei de 
puterea de decizie era o altă chestiune. 


Prin ce meritase el bunăvoința episcopului, nici Ulrich nu 
putea să spună. Când se gândea la asta, i se părea că totuşi 
ceva nu este în regulă. Trecutul îl învățase că în viaţă nu 
primeşti nimic, dar absolut nimic degeaba. Oare ceea ce îl 
interesa pe Wilhelm von Diest era într-adevăr doar construcţia 
turnurilor? 

Cu aceleaşi planuri pe care le expusese episcopului de 
Strassburg, Ulrich von Ensingen se duse a doua zi la primărie, la 
consilierul-şef, şi îşi exprimă acordul de a prelua sarcina 
construcţiei. 

Când micuțul Michel Mansfeld se ridică din spatele mesei 
lungi şi goale, păru şi mai scund. 

— Aşadar, dorinţa soţiei dumneavoastră s-a îndeplinit, nu se 
putu abţine acesta când îi întinse mâna lui Ulrich. 

Arhitectul dădu din cap lezat. În cele din urmă, spuse: 

— V-am adus aici primele planuri, aşa cum le-am putut face în 
acest scurt timp. Consideraţi-le mai curând ca pe un concept, un 
fel de imagine ideală, fără a lua în considerare evenimentele 
statice. 

Michel Mansfeld examină cu ochii mari şi cu o evidentă 
satisfacţie planurile desfăşurate pe masă de Ulrich von 
Ensingen. 

— Sunteţi un adevărat mag, remarcă el entuziasmat, cum de 
a fost posibil ca în acest scurt răstimp să elaboraţi aceste 
planuri? Sfântă Fecioară, nu cumva lucraţi cu diavolul? 

Cu Mansfeld nu ştiai niciodată dacă vorbea serios ori glumea. 

— Ca să fiu cinstit, ripostă Ulrich, m-am ocupat de mai mult 
timp de turnurile domului. 

— Deşi ştiaţi că maistrul Werinher era angajat pentru 
construcţia lor? Ar fi trebuit să aveţi în vedere că planurile 
dumneavoastră nu vor deveni realitate niciodată! 

— Chiar şi aşa. 

— Maistre Ulrich, să discutăm despre viitor. De cât timp 
credeţi că veţi avea nevoie pentru realizarea acestor planuri? 

— Este greu de spus. Ulrich se frecă la nas, ca totdeauna 
când nu putea să dea un răspuns precis. Depinde de mulţi 
factori. In primul rând, de mijloacele pe care sunteţi dispus să le 
puneţi la dispoziţie. O mie de muncitori în loc de cinci sute 


grăbesc realizarea construcţiei. Şi mai important este materialul 
pentru construcţie. Acesta trebuie adus cu vase de departe, 
trebuie încărcat şi transportat, asta cere timp şi alte cheltuieli. 

Consilierul-şef îl trase de mânecă pe Ulrich şi îl duse la 
fereastră. In faţa lor piaţa era plină de lume. Comercianţii îşi 
ofereau mărfurile, stofe scumpe din Italia şi Brabant, mobilier, 
galanterie şi mărfuri de lux din toate ţările. 

Mansfeld spuse privindu-l pe Ulrich: 

— Priviţi, uitaţi-vă la oamenii bine îmbrăcaţi, la cumpărătorii 
cu pungi de bani în mâini, la zarafi şi la negustori. Acest oraş 
este unul dintre cele mai bogate din lume. Şi de aceea li se 
cuvine şi una dintre cele mai măreţe catedrale de pe pământ. 
Dacă spuneţi că aveţi nevoie de o mie de muncitori pentru 
construcţia turnurilor, îi veţi avea. De bani nu veţi duce lipsă. Nu 
atâta timp cât eu voi fi consilier-sef în Strassburg. lar în privinţa 
materialelor de construcţie, maistre Ulrich, şantierul posedă de 
pe vremea maistrului Erwin propriile cariere de piatră la 
Wasselnheim,  Niederhaslach şi Gresswiler. lar ţăranii din 
împrejurimi, spre cinstea lor, preiau transportul cu voia 
Domnului şi pentru o stacană de vin de ziua sfântului Adolph. 
Deci, în aceste condiţii, de câţi ani aveţi nevoie pentru 
construcţie? 

Ulrich von Ensingen reveni la planurile lui, le ordonă unele 
după altele şi netezi pergamentele cu pumnii. 

— Daţi-mi treizeci de ani, spuse în cele din urmă, după care 
catedrala dumneavoastră va avea cele mai înalte turnuri ale 
creştinătăţii, turnuri atât de înalte, încât vârfurile lor vor 
dispărea în nori. 

— Treizeci de ani? Vocea consilierului oglindea dezamăgirea 
acestuia. Cu voia dumneavoastră, maistre Ulrich, lumea a fost 
creată în şapte zile. Nu sunt sigur că noi amândoi vom trăi 
finalizarea turnurilor! 

— Aici vă dau dreptate, dar un arhitect de catedrale trăieşte 
doar rareori momentul finalizării planurilor sale. Gândiţi-vă doar 
la maistrul Erwin! Cu toate că niciodată nava principală a unei 
catedrale nu s-a înălţat atât de repede, el nu a mai văzut 
această splendidă construcţie. Şi în ce priveşte turnurile unei 
catedrale, trebuie să ştiţi că fiecare metru câştigat în înălţime 


necesită cheltuieli incomparabil mai mari. Gândiţi-vă la un 
simplu zid: primul rând de pietre este pus rapid, la fel al doilea 
şi al treilea, dar imediat ce zidul depăşeşte înălţimea celui care 
îl face, construcţia progresează tot mai încet şi mai dificil. Veţi 
avea nevoie de o schelă şi de o instalaţie de ridicat pentru a 
duce sus piatra. Construcţia unui turn solicită eforturi 
incomparabil mai mari. 

Consilierul dădu înţelegător din cap. Apoi îl privi în faţă pe 
arhitect şi întrebă: 

— Şi cât de mare este plata muncii dumneavoastră? 

Desigur că Ulrich von Ensingen avea răspunsul pregătit: 

— Pentru ridicarea cu un picior a fiecărui turn îmi daţi câte un 
gulden de aur. Ştiu că înseamnă bani mulţi, dacă ambele turnuri 
vor fi înalte de cinci sute de picioare. Dar pentru dumneavoastră 
această plată nu ascunde niciun risc. Plătiţi doar ceea ce vedeţi, 
şi nu ceea ce, invizibil, se află în capul meu. 

Michel von Mansfeld facu o mutră gânditoare. Până acum nu 
se mai întâlnise cu o asemenea solicitare de plată. Pentru a 
câştiga timp, îl chemă pe secretarul primăriei. Când acesta sosi, 
un bărbat cu talar negru, trei sferturi, de sub care ieşeau nişte 
picioare subţiri, consilierul vru să se asigure: 

— Deci aţi vorbit serios în ce priveşte plata dumneavoastră ca 
arhitect al domului? 

— Absolut serios, confirmă maistrul Ulrich. 

Consilierul-şef întinse mâna în direcţia secretarului: 

— Scrie: „Cetăţenii oraşului liber Strassburg, reprezentaţi de 
Michel Mansfeld, consilier-şef al acestuia, încheie în a treia zi 
după a cincea duminică a postului, următorul contract cu 
arhitectul catedralei Ulrich von Ensingen. Punct. Arhitectul 
Ulrich, venit din Ulm cu soţia sa, Afra, în prezent domiciliaţi în 
Bruderhofgasse, primeşte sarcina de a construi turnurile 
catedralei noastre, spre înalta cinstire a Domnului, dar nu va 
depăşi înălţimea de cinci sute de picioare, pentru care are la 
dispoziţie o mie de muncitori şi căruia îi revine un câştig de un 
gulden de aur pentru fiecare picior. Punct“. 

— ... un gulden de aur pentru fiecare picior. Punct, repetă 
secretarul primăriei. 


— Mai scrie încă o dată totul, pentru ca fiecare să aibă câte 
un exemplar, ceru Mansfeld. 

Secretarul execută ce i se ceruse. După care împrăştie nisip 
pe ambele pergamente şi suflă nisipul fin, ceea ce produse un 
nor de praf în încăpere. 

— Semnati aici! 

Consilierul-şef îi întinse peste masă lui Ulrich un pergament, 
apoi şi pe celălalt. După ce arhitectul îşi puse semnătura, 


Mansfeld semnă şi el. 
x x 


* 


— Acum totul va fi bine, zise Afra când Ulrich veni acasă cu 
vestea cea plăcută. 

Se complăcea în rolul soţiei arhitectului. Cu toate că era doar 
un rol pe care îl juca, Afra nutrea totuşi speranţa că viaţa ei va 
deveni mai ordonată. 

Ulrich a petrecut zilele care au urmat Paştelui, ca şi unele 
nopţi, în încăperea de lucru amenajată într-o capelă laterală a 
catedralei. Acolo a dat şi de vechile planuri ale maistrului Erwin. 
Acestea erau îngălbenite de vreme, dar lui Ulrich i-au furnizat un 
indiciu important: domul era ridicat parţial pe fundaţia unei 
construcţii mai vechi, iar restul se sprijinea pe stâlpi groşi din 
lemn de frasin, înfipţi treizeci de picioare în pământ. 

Din nefericire, maistrul Erwin nu prevăzuse turnurile 
catedralei în planul lui. Ori se încurcase în planuri în aşa fel încât 
nu îţi mai puteai da seama cum, ori unde voia să construiască 
turnul sau turnurile. 

Într-o zi, Ulrich urca însoţit de Afra treptele schelei aflate 
deasupra portalului de vest. Maistrul purta cu el rigla şi firul cu 
plumb. În comparaţie cu domul din Ulm, unde scările care se 
balansau făceau dificil urcatul, aici era aproape o plăcere să 
urci. Odată ajuns sus, ţi se oferea o privelişte ca de pe un vârf 
de munte. Doar că acest munte se afla în centrul oraşului. Sub 
ei, străzile păreau fire din plasa ţesută de un păianjen. 
Acoperişurile ascuţite ale caselor erau asemenea unor corturi. 
Majoritatea erau din paie ori din lemn - un pericol permanent de 
incendiu. Pe unele coşuri puteai privi înăuntru. Din sud se 
întorseseră primele berze, care erau ocupate cu construirea 


cuiburilor pe cele mai înalte acoperişuri. Pe deasupra naosului 
cel mare al catedralei privirea aluneca spre verdele suculent al 
luncilor Rinului, iar marele fluviu strălucea în lumina începutului 
după-amiezii. 

Ulrich o atinse pe Afra pe umăr. El agăţase firul cu plumb de 
riglă, ca o undiţă. De pe platforma cea mai proeminentă spre 
sud, arhitectul ţinea undiţa cu greutatea deasupra balustradei. 
Apoi lăsă atent firul cu plumb să alunece în jos printre degete, 
până când greutatea acestuia aproape că atinse pământul. 

— Aşa trebuie să fie! spuse el mulţumit şi fixă undiţa în 
balustradă. Apoi i se adresă Afrei: Să fii atentă ca undiţa să nu 
se deplaseze lateral. Un deget dacă se deplasează, denaturează 
rezultatul măsurătorii. 

Apoi el cobori în piaţa din faţa marelui portal. 

Într-o clipă se adună o mulţime de oameni, care urmărea 
curioasă ciudatul experiment. Se răspândise rapid zvonul că 
maistrul Ulrich va ridica turnurile în locul lui Werinher Bott. Din 
cauza vanităţii lui, Werinher Bott nu era prea simpatizat de către 
cetăţenii din Strassburg. Şi în plus era beţiv, ba se mai spunea 
despre el că nicio fustă nu era în siguranţă în apropierea lui, 
ceea ce nu prea îi adusese prieteni. Măcar din această cauză 
noul arhitect al catedralei se bucura de simpatie, cel puţin din 
partea poporului. 

Pentru că, în ce privea construcţia domului, în Strassburg 
existau patru grupuri diferite, care se priveau precum câinele cu 
pisica, ba chiar şi mai rău. Consilierul-şef era susţinut de popor. 
Marea şi bogata burghezie era reprezentată de cei patru 
consilieri şi avea ca principiu „banii înseamnă putere“. Mai era 
irodul episcopal, vreo trei duzini de nobili care puteau să 
dovedească descendența din cel puţin paisprezece străbuni cu 
titlu de principe ori conte, dar care în rest cu prea puţină sfântă 
învăţătură, care dispuneau de mulţi bani şi la fel de multă 
influenţă. Poporul le spunea marea nobilime neplătitoare de 
impozite. Şi mai era şi episcopul, care nu era iubit de nimeni, de 
cele mai multe ori stând prost cu banii, dar susţinător al papei şi 
a cărui influenţă şi mai ales perfidie nu trebuiau subestimate. 

Simpatia de care noul arhitect se bucura din partea poporului 
şi a episcopului a avut drept consecinţă faptul că împotriva lui 


se situau cel puţin două dintre celelalte grupuri de interese: 
sinodul episcopal şi marea burghezie. 

Cu o riglă care avea în mijloc o traversă ca o cruce, maistrul 
Ulrich se deplasă în piaţa domului. La o distanţă ce corespundea 
cu jumătatea înălţimii fațadei de vest, aşeză rigla vertical, 
pentru a fi în linie cu firul cu plumb. Nici nu mai fu nevoit să se 
uite la nivela cu bulă de aer de pe riglă, pentru a vedea că toate 
liniile verticale se încadrau în partea dreaptă a firului cu plumb. 
Cu toate că plumbul pendula uşor, Ulrich von Ensingen stabili că 
faţada părţii de sud ieşea în afară două picioare. 

— Şi asta ce înseamnă? întrebă Afra după ce Ulrich reveni pe 
platformă. 

Cu o mină serioasă, el răspunse: 

— Asta înseamnă că fundaţia pe stâlpi a mai coborât, în timp 
ce fundaţia pe piatră din partea cealaltă a rămas fixă. 

— Dar vina nu este a ta, Ulrich! 

— Bineînţeles. De fapt, doar maistrului Erwin i se poate 
reproşa că a crezut că stâlpii din frasin ar avea aceeaşi 
stabilitate ca fundaţia din piatră. 

Arhitectul privea undeva în depărtare. Afra bănuia ce 
probleme va ridica descoperirea făcută de Ulrich. 

— Asta înseamnă că fundaţiile catedralei sunt prea slabe 
pentru a susţine turnurile? Domul s-ar putea înclina în 
continuare în această parte şi chiar s-ar putea prăbuşi mai 
devreme ori mai târziu? 

Ulrich se întoarse spre ea: 

— Exact asta înseamnă. 

Afra îşi puse delicat braţul pe umărul lui Ulrich. Deasupra 
luncilor încă luminate de soare, se ridicau aburi care învăluiau 
orizontul. Se părea că şi planurile lui Ulrich începeau să fie 
învăluite de ceaţă. 

In timp ce el strângea firul cu plumb, Afra se sprijini de 
balustradă şi privi în hău. Se gândea. Fără să ridice privirea, 
spuse brusc: 

— Domul din Ulm are tot un turn. De ce locuitorii din 
Strassburg nu se mulţumesc şi ei cu un singur turn? 

Maistrul Ulrich clătină din cap. 


— Vechile planuri ale catedralei prevăd două turnuri deasupra 
fațadei din vest. Este o chestiune de armonie. Catedrala din 
Strassburg cu un singur turn ar arăta ca Poliphem, uriaşul cu un 
singur ochi, respingătoare şi demnă de tot disprețul. 

— Exagerezi, Ulrich! 

— În niciun caz. Uneori, cred că asupra Strassburgului bântuie 
un blestem. În orice caz, în ce mă priveşte pe mine. 

— Nu ar trebui să vorbeşti aşa. 


— Acesta este adevărul. 
x * 


* 


Timp de trei zile, Ulrich a ținut secretul pentru el. Nu a scos 
un cuvânt, a mâncat foarte puţin, iar Afra îşi făcea griji în 
privinţa lui. Dis-de-dimineaţă şi până seara târziu, medita în 
biroul şantierului căutând o soluţie care să salveze aspectul 
exterior al catedralei. 

Când nici în cea de-a patra zi nu se schimbase nimic în 
comportamentul lui, după ce Ulrich plecase de acasă fără să 
scoată o vorbă, Afra îl căută pe şantier. 

— Trebuie să îl anunţi pe consilierul-şef că proiectul nu poate 
fi realizat aşa cum a fost conceput. Nu este o ruşine. Dacă vrei, 
te însoțesc. 

Ulrich sări în picioare, azvârli creionul roşu de perete şi strigă 
furios: 

— Tu deja m-ai făcut o dată de ruşine, când l-ai căutat fără 
ştirea mea pe consilier. Crezi că eu nu sunt în stare să mă fac 
înţeles de dumnealui? 

Afra se sperie. Nu îl mai văzuse niciodată aşa pe Ulrich. 
Desigur că situaţia nu era uşoară pentru el. Dar de ce să îşi 
verse furia pe ea? Împreună, depăşiseră situaţii mai dificile. Afra 
se simţi rănită. 

Plin de nervi, Ulrich strânse planurile şi o lăsă pe Afra singură 
în birou. Afra avea lacrimi în ochi. Niciodată nu crezuse că Ulrich 
putea să se schimbe astfel. Şi deodată i se facu frică, frică de 
viitor. 

x xXx 
* 


În timp ce se întorcea acasă, prin faţa ochilor îi dansau casele 
înalte şi sfrijite. Afra începu să alerge. Să nu îi vadă nimeni 
lacrimile. Complet confuză, nici nu mai ştia pe unde mergea. Pe 
Predigergasse, în apropierea mănăstirii dominicane, mai rări 
pasul pentru a se orienta. Nu îşi dădea seama unde era. Un 
cerşetor ciung cu care i se încrucişă drumul remarcă starea ei şi, 
când fata trecu prin dreptul lui, o întrebă: 

— V-aţi rătăcit, frumoasă doamnă? Oricum nu sunteţi de pe- 
aici. 

Ea îşi şterse lacrimile cu mâneca şi întrebă: 

— Cunoşti locurile acestea? 

— Puțin, răspunse cerşetorul, puţin. Spuneţi-mi unde vreţi să 
mergeţi. Dar cu siguranţă nu vreţi să ajungeţi în Judengasse ori 
în Brandgasse. 

Afra înţelese la ce se referea cerşetorul. Aceste ulite nu 
făceau parte dintre cele frecventate de lumea bună. 

— Vreau să ajung în Bruderhofgasse, răspunse ea repede. 

— Mai curând vi se potriveşte zona aceea. 

— Atunci spune-mi odată pe unde să o iau! zise nerăbdătoare 
Afra şi îl măsură dispreţuitoare cu privirea pe ciung. 

Bărbatul nu lăsa chiar impresia de decădere pe care o lăsau 
cei mai mulţi cerşetori care se vânturau de preferinţă prin piaţa 
domului, în preajma mănăstirilor sfântului Arbogast, sfintei 
Elisabeta şi sfintei Klara din Rossmarkt. Hainele lui avuseseră de 
suferit din cauza vieţii pe străzi. Haina îi era ruptă la mâneci, dar 
era dintr-un material mai bun şi avea o tăietură la modă. Pe 
scurt, înfăţişarea lui te facea să bănuieşti că văzuse şi vremuri 
mai bune. 

— Dacă nu vă este ruşine să mă urmaţi, spuse cerşetorul cu 
privirea în pământ, vă arăt cu plăcere drumul. Puteţi să 
rămâneţi la zece paşi în urma mea. 

Bănuind că bătrânul voia ca bunăvoința să îi fie răsplătită cu o 
pomană, Afra scoase un pfennig şi i-l puse cerşetorului în mână. 
Acesta făcu o plecăciune şi se scuză: 

— lertaţi-mă că vă întind mâna stângă, dar dreapta mi-am 
pierdut-o cândva. 

— Nu este nevoie să te scuzi, îi răspunse Afra. 


În timp ce el făcuse plecăciunea, Afrei nu îi scăpase că părul 
lui tuns scurt purta urmele unei tonsuri. Asta îl facea şi mai 
misterios. 

— O fac doar pentru că oamenii, majoritatea, sunt de părere 
că stânga vine de la diavol; dar mie mi-a rămas doar asta. 

Îmi pare rău. Cum s-a întâmplat? 

Cu o privire dispreţuitoare, cerşetorul îşi ridică ciotul în aer. 
Braţul i se termina la cot printr-o bucată informă de carne. 

— Aşa i se întâmplă unuia care se atinge de proprietatea 
Bisericii! 

— Vreţi să spuneţi că...? 

Cerşetorul confirmă. 

— În zilele în care vremea este schimbătoare, încă mai doare. 

— Ce ai furat? se interesă Afra din pură curiozitate, în timp ce 
se îndreptau spre Bruderhofgasse. 

— Cu siguranţă că mă veţi dispreţui şi nu mă veţi crede dacă 
vă voi spune adevărul. 

— De ce ar trebui să o fac? 

O vreme, cei doi continuară să meargă în tăcere alături. 
Ciudata pereche trezea suspiciuni, dar Afrei nu îi păsa. 

— Am băgat mâna în cutia milei dintr-o biserică, începu brusc 
a vorbi cerşetorul şi, când Afra nu avu nicio reacţie, el continuă: 
Eram canonic la biserica sfântului Toma, o slujbă care nu îl face 
bogat pe un cleric. Într-o zi, o tânără femeie nu mult mai tânără 
decât dumneavoastră m-a rugat să o ajut. Adusese în secret pe 
lume un copil făcut cu un cleric din comunitatea mea. In urma 
naşterii, tânăra mamă îşi pierduse locul de muncă. Practic, ea şi 
copilul ei făceau foamea. Banii de care dispuneam eu erau 
puţini, aşa că am apelat la cutia milei şi i-am dat banii tinerei 
mame. 

Afra înghiţi în sec. Povestea o impresionase profund. 

— Şi ce s-a întâmplat apoi? 

— Am fost văzut şi trădat. Tocmai de bărbatul care o lăsase 
gravidă pe femeie. Ca să o protejez, nu am mărturisit motivul 
pentru care luasem banii. Oricum nu aş fi fost crezut. 

— Şi acel cleric? 

Era evident că omului îi venea greu să răspundă. 


— Acum el este canonicul bisericii sfântului Toma. Mi-am 
pierdut slujba pentru că un preot nu poate binecuvânta cu mâna 
stângă. Mâna dreaptă mi-a fost aruncată în râul Ill de pe podul 
Schindbrucke. 

Când ajunseră în faţa casei de pe Bruderhofgasse, Afra se 
simţea foarte rău. 

— Aşteaptă aici o clipă, spuse ea, apoi dispăru în casă, de 
unde reveni după puţin timp. Dă-mi pfennigul înapoi, spuse ea 
nesigură. 

Cerşetorul scotoci în buzunarul hainei sale şi întinse banul 
Afrei fără să ezite. 

— Ştiam că nu mă veţi crede, spuse el abătut. 

Afra luă moneda. Cu cealaltă mână, îi dădu cerşetorului o altă 
monedă. 

Cerşetorului nu îi venea să creadă ce i se întâmpla. Privea 
total zăpăcit banul. 

— Este o jumătate de gulden! Pe Sfânta Fecioară, ştiţi ce 
faceţi? 

— Ştiu, spuse încet Afra, ştiu. 

Povestea cerşetorului trezise în Afra amintirea propriei sorţi. 
În ultimii ani, izgonise imaginea legăturii ce atârna de ramura 
unui molid şi crezuse că fusese doar un vis. Tăinuise şi faţă de 
Ulrich naşterea copilului. 

Acum, brusc, totul revenise la suprafaţă, naşterea în timp ce 
se ţinea de un pom, căderea acelei fiinţe pe muşchiul moale, 
sângele şters cu o bucată de cârpă ruptă din jupon, scâncetele 
copilului care răsunau prin pădure. Ce s-o fi întâmplat cu 
copilul?  Supravieţuise? Ori îl sfâşiaseră  sălbăticiunile? 
Incertitudinea îi rodea conştiinţa. 

În acest răstimp se lăsase seara şi Afra se retrăsese în camera 
ei de la etajul superior al casei. Din Bruderhofgasse, răzbătea 
larma haimanalelor care la vremea aceasta se trezeau la viaţă. 
Şi, pentru că nu putea face altceva, dădu frâu liber lacrimilor. 
Ceea ce îi mai alină durerea pe care o simţea. 

Se gândi că băiatul ar avea acum zece ani, dacă ar trăi. Un 
tânăr chipeş în haine mândre? Ori un rob decăzut al unui 
administrator regional? Ori un mic cerşetor zdrenţăros, care 
rătăcea din loc în loc şi implora oamenii să îi dea un colţ de 


pâine? Nici măcar nu şi-ar recunoaşte propriul copil, gândi ea, 
dacă drumurile li s-ar încrucişa în piaţa domului. O întrebare îi 
revenea stăruitor în minte: „Cum de ai putut face asta?” 

Singură cu durerea şi tristeţea ei, Afra auzi un zgomot. 
Crezând că s-a întors Ulrich, îşi şterse lacrimile şi cobori la 
parter. 

— Ulrich, tu eşti? întrebă ea încet în încăperea învăluită în 
întuneric. 

Dar nu primi niciun răspuns. Deodată, începu să se teamă 
fără a-şi da seama de ce. Ca ieşită din minţi se năpusti în 
bucătăria din partea din spate a casei şi aprinse o torţă de la 
jarul din sobă. Cu ea aprinse un felinar. 

Auzi din nou acelaşi zgomot, de parcă uşa casei se mişca în 
balamale. Ţinând felinarul întins ca pe o armă, Afra se strecură 
în faţă, pentru a vedea despre ce era vorba. Uşa casei era 
încuiată. Ferestrele de la parter prevăzute cu rotalite fereau 
interiorul de privirile curioase din afară, dar împiedicau şi 
vederea spre exterior. De aceea Afra urcă la etaj. Întredeschise 
doar puţin fereastra ce dădea în Bruderhofgasse şi aruncă o 
privire. | se păru că vede o siluetă întunecată într-o nişă din 
zidul casei de vizavi; dar era prea tulburată pentru a putea să îşi 
dea seama dacă nu se înşela. 

Tocmai se gândea că poate i se păruse totul, când din spate 
două mâini o apucară de gât şi o strânseră cu forţa unei 
menghine. Afra încercă fără succes să respire. Parcă i se pusese 
pe faţă o perdea. Nu era un vis! — fu ultimul ei gând. După care 


se făcu noapte, o noapte neagră. 
x x 


* 


Afra auzi vocea lui Ulrich ca venind dintr-o altă lume, la 
început încet, apoi tot mai tare şi mai penetrantă. Se simţea 
împinsă încoace şi încolo şi mai simţi pe faţă câteva palme. 
Reuşi să deschidă ochii după mari eforturi. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Afra ameţită, întinsă pe podea şi 
recunoscând chipul lui Ulrich aplecat deasupra chipului ei. 

— Nicio grijă, totul este în ordine, răspunse Ulrich. 

Nu îi scăpă faptul că el intenţionat îi limita perspectiva cu 
propriul corp. 


— Ce s-a întâmplat? repetă ea întrebarea. 

— Eu credeam că tu mi-ai putea da o explicaţie! 

— Eu? Eu îmi amintesc doar de două mâini care mă strângeau 
şi de o perdea. 

— O perdea? 

— Da, răspândea un miros ciudat. Pe urmă, am văzut negru în 
faţa ochilor. 

— Asta a fost perdeaua? 

Ulrich îi ridică Afrei în dreptul feţei o bucată de stofa de un 
verde ţipător. 

— Este posibil, nu ştiu. Afra se ridică în capul oaselor şi abia 
bâigui: Doamne, am crezut că o să mor. 

Încăperea era devastată. Scaune răsturnate, lada deschisă, la 
fel dulapul. Mai dură ceva timp până când Afra înţelese întreaga 
dimensiune a celor întâmplate. 

— Pergamentul? întrebă Ulrich şi o privi lung. 

Pergamentul! îi trecu prin cap şi Afrei. Venise cineva după 
pergament. Trecutul o ajunsese din nou din urmă. 

Se ridică cu greu şi se îndreptă spre dulap. Imbrăcămintea 
zăcea azvârlită pe jos. Dar rochia verde mai atârna încă la locul 
ei. Pipăi rochia cu mâinile întinse. Brusc, se opri. Se întoarse. Pe 
chipul ei până atunci atât de serios apăru mai întâi un surâs, 
apoi izbucni într-un râs zgomotos. Vocea i se frânse şi, parcă 
pierzându-şi minţile, începu să danseze prin camera devastată. 

Ulrich o urmărea suspicios. Treptat, pricepu că Afra cususe 
pergamentul în rochia ei, ferindu-l astfel de mâinile tâlharilor. 
Când în cele din urmă Afra se linişti, Ulrich zise: 

— Cred că din cauza acestui pergament noi trăim cam 
periculos. Va trebui să ne gândim dacă nu există o ascunzătoare 
mai sigură. _ 

Afra ridică scaunele răsturnate şi începu să facă ordine. In 
acest timp, dădea mereu din cap. 

— Din cât îmi pot da seama acum, nu lipseşte nimic, dar chiar 
nimic. Tâlharii nu au fost interesaţi nici măcar de pocalele de 
argint. Evident că au căutat doar pergamentul. Şi în această 
situaţie desigur se pune întrebarea: Cine ştia despre 
pergament? 


— Exact la asta mă gândeam şi eu. Răspunsul este: 
Alchimistul. 

— Dar alchimistul nu putea să ştie că noi am plecat la 
Strassburg... 

Se opri brusc şi căzu pe gânduri. 

— Ce este? se interesă Ulrich. 

— Trebuie să îţi mărturisesc ceva. După ce amândoi am fost 
la Rubaldus, l-am mai căutat încă o dată pe alchimist. Singură. 
Voiam să îi ofer zece guldeni, dacă îmi va destăinui ceva despre 
importanţa pergamentului. 

— Şi de ce nu mi-ai spus nimic până astăzi? 

Afra îşi feri stânjenită privirea. 

— Şi ce s-a întâmplat atunci? o cercetă în continuare Ulrich. 

— Nimic.  Rubaldus plecase de acasă dimineaţa, pe 
neaşteptate. Clara, care şi-a spus ea însăşi târfa lui şi la care am 
găsit oarecare înţelegere, a spus că Rubaldus s-ar fi dus la 
episcopul de Augsburg. Ea credea că neaşteptata plecare ar 
avea legătură cu pergamentul. De aceea faţă de noi el a făcut 
pe neştiutorul. 

— Alchimiştii sunt prin meseria lor mari actori. 

— Tu crezi că Rubaldus ştia despre ce era vorba în pergament 
şi doar se prefăcea neştiutor? 

— Nu ştiu asta. Dar te poţi înşela şi în privinţa unui cerşetor, 
darmite în privinţa unui alchimist. Dacă la scurt timp după vizita 
noastră a plecat într-adevăr la episcopul de Augsburg, asta doar 
subliniază importanţa pe care a acordat-o pergamentului. Cine 
ştie, poate că a fost informat chiar papa la Roma sau la Avignon, 
sau în altă parte. In cazul acesta, Dumnezeu să ne aibă în pază! 

— Exagerezi, Ulrich! 

Arhitectul ridică din umeri. 

— Biserica romană dispune de o reţea de agenţi şi 
informatori, căreia îi este uşor să găsească un arhitect de 
catedrale şi pe iubita acestuia. Este însă clar că pergamentul 
trebuie să dispară. 

— Dar unde, Ulrich? 

— Într-o catedrală există suficiente colţuri în care să fie zidit 
un pergament ca acesta. Mă gândesc la câte s-au eternizat în 
zidurile domului din Ulm. Nu numai înalții clerici, ci mulţi alţii 


cred că prin giuvaieruri, bani, aur şi podoabe îşi pot cumpăra o 
bucată de cer ori o bucată din nemurire. Ei speră că atunci când, 
în ziua Judecăţii de Apoi, domul se va prăbuşi în urma 
cutremurului, când aceste bogății şi numele lor vor ieşi la iveală, 
ei vor fi primii care vor urca la cer. 

— Ce prostie! Tu crezi aşa ceva? 

— Nu. Dar oamenilor le poţi lua orice, numai credinţa nu le-o 
poţi lua. Credinţa este refugiul din faţa realităţii. Şi cu cât 
vremurile sunt mai grele, cu atât credinţa este mai mare. Acum 
trecem prin vremuri grele. lar acesta este motivul pentru care 
oamenii înalţă catedrale atât de sus, cum nu au mai fost 
niciodată în istoria umanităţii. 

Păi, atunci catedralele noastre sunt adevărate tezaure! 

— Asta este adevărat în orice sens. Eu am depus un jurământ 
sacru, conform căruia voi păstra tăcerea. Dar în tine am 
încredere. Şi de fapt nu ţi-am destăinuit locurile în care aceste 
comori sunt ascunse cu precădere. 

Afra tăcu. După o vreme, spuse: 

— Asta înseamnă că tu ştii unde sunt ascunse aceste comori, 
într-o catedrală în care nu ai pus niciodată piciorul? 

— În principiu da. Există o anumită schemă pentru fiecare 
dom. Dar ţi-am spus deja prea multe. 

— Nu, Ulrich! Pe chipul Afrei se citea tulburarea. Nu mă 
gândesc la comorile zidite în catedrale. Mă gândesc la faptul că 
o catedrală este un loc nepotrivit pentru ascunderea unui 
pergament atât de valoros. Îmi închipui că, dacă cineva este 
interesat de un document, cunoaşte şi ascunzătorile secrete. 

Ulrich medită. 

— Cel puţin nu este exclus. Ai dreptate. Atâta vreme cât 
conţinutul acestuia nu este clarificat, va trebui să căutăm un alt 
loc sigur pentru pergament. Dar care este acela? 

— Până una-alta, tivul rochiei mele este cel mai sigur loc. Nu 


îmi imaginez că ticăloşii ne vor călca încă o dată casa. 
x x 


x 
În ziua următoare, Ulrich von Ensingen a fost surprins. Se 


aşteptase ca evaluarea lui şi concluzia conform căreia faţada 
catedralei ar putea suporta un singur turn vor declanşa proteste 


furioase. Dar în mod ciudat, atât episcopul, cât şi consilierul-şef 
şi consiliul oraşului s-au arătat mulţumiţi de ridicarea numai a 
turnului dinspre nord, dacă el ar fi mai înalt decât toate turnurile 
creştinătăţii.  Obiecţia arhitectului, conform căreia uriaşa 
construcţie a fost concepută cu două turnuri, a fost respinsă cu 
motivaţia că apusul creştin dispune de mai multe catedrale cu 
un turn, şi chiar fără niciun turn, decât de catedrale cu două 
turnuri. 

Aşa că maistrul Ulrich se puse pe treabă. Din oraş şi din 
împrejurimi a angajat cinci sute de oameni, spărgători şi 
cioplitori în piatră, zidari şi transportatori voinici, dar mai ales 
sculptori care se pricepeau să lucreze cu gresia fină. Pentru că 
maistrul Ulrich intenţiona să pună pe faţadă un turn filigranat, 
ajurat care, în ciuda înălţimii lui, să ofere puţină rezistenţă 
furtunilor dese care bântuiau pe Rin toamna şi iarna. Platforma 
de pe portalul principal oferea posibilitatea montării a două 
macarale cu console lungi, care să ridice materialul necesar 
construcţiei. 

În timpul verii urâte şi reci ca şi verile dinainte, Ulrich von 
Ensingen a reuşit să progreseze frumos. Ca şi la Ulm, a fost 
cuprins de o adevărată frenezie. Îi zorea pe muncitori de parcă 
ar fi vrut să termine construcţia într-un an. Cei care îl 
angajaseră se arătau foarte mulţumiţi; dar pietrarii şi sculptorii 
murmurau. Cu maistrul Werinher nu ar fi trudit atât de greu. 

În unele zile, arhitectul se simţea urmărit de un bărbat. Ulrich 
bănuia că observatorul era Werinher Bott. Pentru că după 
cădere nu mai putea să îşi mişte membrele, unul dintre oamenii 
lui îi construise un scaun mobil cu câte o roată mare pe fiecare 
parte şi cu una mică, pentru sprijin, în faţă. Cu ajutorul unei bare 
montate la spate, omul îl împingea prin oraş, precum îşi 
împingea un negustor marfa. Acesta îşi schimba locul de mai 
multe ori pe zi, de unde urmărea ore de-a rândul fiecare pas 
făcut de Ulrich von Ensingen. 

Enervat, maistrul s-a dus într-o zi la Werinher şi i-a spus: 

— Îmi pare rău pentru dumneavoastră că puteţi doar să 
priviţi. Dar cineva trebuie să facă treaba. 


Werinher Bott îl privi pe Ulrich cu ochii lui adânciţi în orbite. 
Înghiţi în sec, de parcă ar fi vrut să îşi reţină o remarcă 
maliţioasă. Dar ceea ce spuse fu destul de răutăcios: 

— Dar trebuia să fiţi tocmai dumneavoastră, maistre Ulrich? 

Arhitectul atribui suferinţei fizice ura din vorbele lui Werinher. 
„Cine poate şti cum ai fi reacţionat tu, dacă erai în situaţia lui“ - 
îşi spuse Ulrich. De aceea trecu peste amara remarcă şi, ca să 
depăşească penibila tăcere aşternută, spuse: 

— După cum vedeţi, lucrările merg mai repede decât era 
planificat. 

Werinher scuipă pe pământ şi strigă cu glasul răguşit: 

— Mare lucru, dacă vă mulţumiţi cu un singur turn pentru 
catedrală! maistrul Erwin se va răsuci în mormânt. Un dom cu 
un turn este o ruşine, o şarlatanie ieftină la fel ca domul 
dumneavoastră din Ulm! 

Ulrich nu se mai putu reţine: 

— Nu ar trebui să vă agitaţi aşa, maistre Werinher! Dacă nu 
mă înşel, până nu demult eraţi un simplu pietrar, şi dacă nu 
greşesc, mai înainte eraţi călugăr. Niciodată nu aţi mai făcut 
planurile unei biserici rurale, ca să nu mai vorbim despre cele 
ale unei catedrale. Credeţi că piatra este răbdătoare. Eroare! 
Piatra se supune aceloraşi legi ale gravitaţiei ca orice alt lucru 
de pe lume. Ba chiar greutatea ei imensă îi face chiar legi 
proprii. 

— Aiurea! Nu am auzit ca vreo catedrală să se fi prăbuşit. 

— Tocmai, maistre Werinher, tocmai. Vă lipseşte experienţa. 
Probabil că nu aţi făcut până acum o călătorie mai lungă de o zi 
în jurul Strassburgului. Altfel aţi fi aflat de înspăimântătoarele 
catastrofe petrecute în Anglia şi în Franţa, în care sute de 
oameni au fost îngropaţi sub zidurile prăbuşite. 

— Şi dumneavoastră ştiţi asta! 

— Fireşte. Eu am studiat planurile acestor catedrale şi am 
cercetat cauzele acestor catastrofe. Şi am stabilit că piatra nu 
este în niciun caz un element atât de răbdător pe cât se crede. 
Ba piatra este chiar extrem de fragilă atunci când nu respecţi 
condiţiile impuse de ea. 


Werinher trase cu putere aer în piept şi capul lui, singurul 
segment din trupul său chinuit pe care îl putea mişca, tremură 
de surescitare. 

— Deşteptule! strigă el mânios. Jalnic atotştiutor! De fapt, ce 
cauţi la Strassburg? De ce nu ai rămas la Ulm? Te ştii cu musca 
pe căciulă, nu? 

Un moment, Ulrich se reţinu, nesigur de ce voia să spună 
omul cu această necuviincioasă remarcă. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă în cele din urmă. 

Brusc, expresia cătrănită de pe chipul lui Werinher se 
transformă într-un rânjet viclean. 

— Păi da, tâmplarii şi pietrarii care vin din Ulm povestesc 
istorioare ciudate despre tine. Fiecare dintre ei ştie un alt motiv 
pentru care ţi-ai părăsit postul. 

— Ce se povesteşte? Vorbeşte! Ulrich se apropie de infirm, îl 
apucă de guler, îl scutură şi strigă surescitat: Deschide gura şi 
vorbeşte! 

— Aha, acum îţi dai arama pe faţă, vorbi cu greu omul din 
căruţ, ataci un infirm lipsit de apărare. Hai, loveşte-mă! 

In acel moment, interveni flăcăul care până atunci urmărise 
cu teamă cearta celor doi. Acesta îl împinse înapoi pe maistrul 
Ulrich, întoarse căruţul şi plecă în grabă cu el către strada 
domului. Ajuns la o distanţă sigură, mai întoarse o dată căruţul, 
pentru ca Werinher să strige în aşa fel încât să se audă în 
întreaga piaţă: 

— Nu a fost ultima noastră întâlnire, maistre Ulrich, mai 
vorbim noi! 

Ulrich von Ensingen îşi dădu seama că se alesese cu un 
duşman de moarte. 


Loja renegaților 


Trecuseră mai multe săptămâni de la întâlnirea cu cerşetorul 
ciung când, în drum spre biroul şantierului domului, Afra dădu 
peste acesta. Mai să nu îl recunoască, pentru că, spre deosebire 
de data trecută, el era îmbrăcat îngrijit. Nici urmă de aspectul 
ponosit pentru care acesta stârnise anterior mila Afrei. 

— Ce s-a întâmplat? se interesă curioasă Afra. M-am uitat de 
mai multe ori după tine. În piaţă, la masa săracilor de la 
franciscani şi de la augustini am întrebat de ciung - numele nu 
ţi-l cunoşteam -, dar nimeni nu a putut sau nu a vrut să-mi dea 
vreo informaţie. 

— Jakob Luscinius, spuse ciungul, am uitat să mă prezint. Dar 
cine ar vrea să cunoască numele unui cerşetor? De fapt, numele 
meu este Jakob Nachtigallf. Luscinius este traducerea în limba 
latină. Se pare că acesta m-a făcut să încep o nouă viaţă. 

— Nu sună rău. Mai ales sună foarte cultivat. 

Ciungul râse: 

— Ar fi trebuit să vă interesaţi la dominicanii de la 
Bartholomeushof, acolo aţi fi fost informată. 

Afra îl privi pe Luscinius întrebător. 

— De ce tocmai acolo? 

— La poarta mănăstirii dominicanilor, unde cerşetorii primesc 
zilnic o supă caldă, am auzit într-o zi că fratele bibliotecar, un 
bătrân candriu, a fost dus la ospiciul din faţa porţilor oraşului şi 
că postul ar fi rămas vacant. Trebuie să fi fost o inspiraţie 
divină, în orice caz m-am oferit fără înconjur să preiau postul cel 
puţin provizoriu. Ceea ce nu era lipsit de risc — dumneavoastră 
îmi cunoaşteţi povestea. Dar fie că stareţul nu mă cunoştea, fie 
că nu a vrut să ia în considerare persoana şi trecutul meu. Nu 
ştiu. Bineînţeles că am trântit o minciună. In orice caz, am fost 
acceptat ca membru al congregaţiei laice doar în baza 
cunoştinţelor mele de latină, cu care l-am surprins pe stareţ. De 
atunci, sunt stăpân pe o încăpere cu zece mii de documente 


3 Privighetoare (n.tr.) 


scrise şi de cărţi. Cu toate că, să fiu cinstit, nu mă pricep prea 
mult la cărţi. 

— Dar asta este o activitate minunată, zise entuziasmată 
Afra. Ştiu ce spun. Şi tatăl meu a fost bibliotecar. A fost unul 
dintre cei mai fericiţi oameni din lume. 

— Da, se delimită Luscinius, există multe activităţi mai rele 
decât cea de a căuta o carte despre ierburi printre altele zece 
mii, dar cu siguranţă mai de dorit. Dar nu mă plâng. Am un 
acoperiş deasupra capului şi o masă sigură pe zi. Este mai mult 
decât puteam să sper acum o lună. 

Afra clătină din cap. 

— Eu iubesc cărţile din copilărie, de când tata m-a învăţat să 
scriu şi să citesc. Imi sunt dragi mai ales bibliotecile, izul pe care 
îl emană, acel amestec de piele proaspăt tăbăcită şi pergament 
prăfuit. 

— Dacă îmi permiteţi, asta este destul de neobişnuit pentru o 
femeie cu stare. Credeam că aţi fi mai entuziasmată de mirosul 
trandafirilor ori al viorelelor. Dar dacă vă permite timpul, faceți- 
mi o vizită la biblioteca mea. Credeţi-mă, profesia de bibliotecar 
este una mai ales singuratică. 

Fără să se mai gândească, Afra acceptă. Chiar pentru ziua 
următoare. 

Mănăstirea dominicanilor din Bartholomeushof se număra 
printre cele mai noi aşezăminte de acest fel din 
Strassburg.Iniţial, călugării în alb, cunoscuţi pentru modul lor de 
viaţă sever şi pentru arta predicilor, trăiau în afara oraşului, la 
Finkenweiler. Abia cu o sută cincizeci de ani în urmă îşi găsiseră 
un nou adăpost în interiorul zidurilor oraşului, în apropierea 
mănăstirii franciscane şi, după scurt timp, au orânduit o adunare 
respectabilă şi o universitate la care predau spirite celebre, ca 


Albertus Magnus. 
x xXx 


* 


Portarul de la intrarea joasă privi iritat când o femeie ceru să 
intre pentru a cerceta la bibliotecă o carte. Afra era îmbrăcată 
decent şi pentru că nicio regulă a ordinului dominicanilor nu 
interzicea accesul femeilor, bărbatul deschise poarta îngustă şi 
o rugă pe Afra să îl urmeze în numele Domnului. 


Afra avea experienţa ei legată de mănăstiri, aşa că şi această 
mănăstire îi lăsă o impresie apăsătoare. După ce traversară 
curtea interioară încadrată în cele patru părţi de galerii, portarul 
o conduse în partea opusă, la o trecere. Paşii le răsunau în 
galeria goală. La capătul ei, pe o scară din piatră, coborâră un 
nivel. Aici vizitatoarea fu întâmpinată de o încăpere boltită atât 
de joasă, încât puteai atinge tavanul dacă ridicai braţele. 

La strigătul portarului, dintr-un gang lateral îşi facu apariţia, 
tuşind, Luscinius. 

— Nu aş fi crezut că veţi îndrăzni să intraţi în împărăţia 
umbrelor, a istoriilor şi a gândurilor, spuse el şi îl expedie pe 
fratele portar cu o înclinare a capului. 

— Ţi-am spus că asupra mea cărţile exercită o atracţie 
magică, ripostă Afra. Ce-i drept... 

Afra se opri. Privi temătoare înjur. Încăperea era doar slab 
luminată de lumânări. Ferestre nu existau. 

— V-aţi imaginat altfel o bibliotecă. 

Jakob Luscinius râse şi se apropie de ea. 

— Ca să fiu sinceră, da. 

Afra nu mai văzuse niciodată un asemenea haos clădit din 
cărţi puse una peste alta şi una lângă alta. Rafturile în care 
cărţile erau rânduite după o regulă nedefinită îşi epuizaseră de 
mult capacităţile de cuprindere. Sub povara cuvântului scris, 
lemnăria putredă cedase. Foliante puse una peste alta se 
înălţau ca nişte coloane. Când treceai pe lângă ele, acestea se 
clătinau. Un iz astringent, nedefinit emana de pretutindeni, 
alături de o perdea de praf argintiu. 

— Poate că acum înţelegeţi de ce onorabilul meu predecesor 
a înnebunit, remarcă Luscinius într-un exces de ironie. Şi eu 
sunt pe cale să îl urmez. 

Afra zâmbi, cu toate că vorbele lui Jakob sunau destul de 
convingător. 

— În orice caz, se pare că a fost un om deosebit, continuă 
Luscinius. Fratele Dominic - acesta este numele lui - nu a 
studiat niciodată şi habar nu are de teologie. El era posedat de 
ideea de a citi fiecare carte păstrată în această încăpere. Mie mi 
s-a spus că o jumătate din viaţa lui totul a mers bine. Călugării 
cu studii din mănăstire au crezut chiar într-o minune când 


fratele Dominic a început să vorbească în limbi străine, ca 
odinioară apostolii Domnului. Dominic vorbea greaca şi ebraica, 
engleza şi franceza. Deseori, fraţii lui înțelegeau doar în parte ce 
spunea. Dar, pe măsură ce nivelul lui de instruire creştea, 
fratele bibliotecar devenea tot mai retras. Evita orele de 
rugăciuni, responsoriile şi litaniile. Mai apărea doar rar în 
refectoriu la mesele comune. Fraţii lui s-au văzut siliţi să îi lase 
castroanele cu mâncare în faţa uşii bibliotecii, pe care el o ţinea 
mai tot timpul închisă. Dominic se temea că i-ar putea fi 
deranjat haosul. Pentru că aparenta dezordine ascundea în 
spatele ei un sistem bine gândit. Fratele Dominic găsea în 
câteva secunde orice carte ce i se solicita. Din păcate, nu era 
dispus să îşi dezvăluie vreodată sistemul. Acum, treaba mea 
este de a introduce ordinea în haos. Şi nu este o sarcină uşoară. 

Afra abia mai respira. Ea nu cuteza să tragă mai adânc în 
piept izul înţepător atât de diferit de cel din alte biblioteci. 

— Să fi fost aerul cel care l-a înnebunit pe fratele Dominic? 
Afra îl privi nesigură pe Luscinius şi adăugă: Ar trebui să fii 
atent. 

Luscinius ridică din umeri. 

— Nu am mai auzit să fi înnebunit cineva din cauza aerului 
prost. Dacă ar fi stat aşa lucrurile, atunci toţi locuitorii din 
Strassburg care au fațadele caselor îndreptate către III ar trebui 
să fie nebuni. Pentru că niciunde în lume nu pute atât de 
groaznic ca acolo. 

Într-o galerie laterală, Afra remarcă legăturile scumpe ale 
cărţilor vechi. Luscinius marcase deja cotoarele cărţilor cu 
scrisul rigid al unui stângaci şi le ordonase alfabetic, începând 
cu litera A, cum ar fi Albertus Magnus. 

— Încă nu am trecut de litera G, spuse cu regret Luscinius. De 
fapt, greutatea constă în faptul că multe înscrisuri nu au 
menţionat autorul. Aşa că uneori trebuie să ordonez alfabetic 
titlurile cărţilor. Este şi mai complicat atunci când nu există nici 
măcar titlul cărţii. Mulţi teologi încep pur şi simplu să scrie fără a 
se gândi cum ar trebui să se numească opera lor. Urmarea este 
apariţia unor cărţi inteligente, groase, cărora nimeni nu le poate 
spune titlul, ca să nu mai vorbim despre autor. Dacă vă 
interesează, aruncaţi o privire. 


Luscinius dispăru. Afra folosi ocazia ivită. Din rândul aflat cel 
mai sus, de acolo de unde ea crezu că volumele erau deja 
aranjate în ordine, scoase o carte groasă, legată în piele neagră 
de vițel, aflată la litera C. Aceasta purta titlul în limba latină 
Compendium theologicae ventatis. Apoi îşi ridică rochia. Cu 
mişcări sigure, de parcă ar fi exersat procedura, rupse tivul în 
partea interioară şi scoase pergamentul. Degetele-i sprintene 
făcură să dispară documentul împăturit între filele foliantului. 
Apoi aşeză cartea la locul ei. 

— Compendium theologicae veritatis, murmură ea de câteva 
ori pentru a memora titlul, Compendium theologicae veritatis. 

— Aţi spus ceva? strigă Luscinius din galeria laterală, unde 
tocmai punea un teanc de cărţi din poziţie verticală în poziţie 
orizontală, ceea ce părea mai potrivit depozitării lor. 

— Nu, mă uit doar la raftul acesta cu cărţi şi mă bucur de 
ordinea în care se află acum. Desigur că este meritul tău, frate 
Jakob, şi aşa va fi şi în următorii o sută de ani, spuse ea cu 
privirea aţintită pe cartea folosită ca ascunzătoare. 

Din fundalul întunecat, se ivi Luscinius. Afra nu se putu abţine 
şi izbucni în râs. Mâinile încă îi mai tremurau de concentrare. 
Bibliotecarul avea pe cap un obiect ciudat. În jurul scăfârliei 
avea o bandă, pe care în stânga şi în dreapta erau fixate 
lumânări aprinse, câte două pe fiecare parte, care atunci când 
mergea pâlpâiau. 

— Scuză-mă, zise Afra în timp ce încă se lupta cu râsul, nu râd 
de tine, dar sistemul de iluminare arată de-a dreptul nostim! 

— Este o invenţie a fratelui Dominic, răspunse bibliotecarul şi 
dădu ochii peste cap în timp ce se căznea să ţină capul drept. O 
fi amuzant, dar pentru cineva cu o singură mână, ca mine, este 
unica posibilitate de a-şi desfăşura activitatea la lumină 
corespunzătoare. Oricum m-aş întoarce, lumina este tot atât de 
rapidă ca privirea mea. 

Şi ca dovadă a celor spuse întoarse o dată capul la stânga, 
apoi o dată la dreapta. 

— Mă refeream la raftul acesta, zise Afra. 

Luscinius dădu din cap reţinut: 


— Da, este opera mea de început, ca să zic aşa. Că această 
ordine va fi menţinută în următoarea sută de ani îmi permit să 
mă îndoiesc. 

Afra expiră uşurată aerul înăbuşitor. Îşi netezi rochia verde, 
pe care în ultimele săptămâni aproape că nu o dezbrăcase de 
teamă ca pergamentul să nu îi fie furat. Decizia de a ascunde 
documentul aici, în biblioteca dominicanilor, o luase în mod 
spontan. Văzând mulţimea cărţilor, se gândise că pentru 
enigmatica scrisoare a călugărului din mănăstirea Montecassino 
nu exista loc mai sigur decât într-un foliant din biblioteca 
mănăstirii. În definitiv, în acest fel documentul rămăsese 
nedescoperit timp de o jumătate de mileniu. 

La despărţire, bibliotecarul îi smulse Afrei promisiunea că va 
reveni. Afra promise pentru că era în interesul ei. 

— Şi, dacă nu vă deranjează, spuse el jenat, vă voi scoate prin 
poarta sărmanilor păcătoşi. 

— Poarta sărmanilor păcătoşi? 

Afra îl privi iritată. 

— Trebuie să ştiţi că toate mănăstirile au o astfel de poartă. 
Ea nu apare în niciun plan, nici nu există oficial, iar Dumnezeu 
drăguţul nici nu ştie sau nici nu vrea să ştie. Prin această poartă, 
călugării scot fetiţele sau chiar băieţii - bibliotecarul îşi făcu 
semnul crucii cu mâna stângă - care de fapt nici nu au ce căuta 
într-o mănăstire. Mă înţelegeţi. 

Afra dădu din cap. Înţelegea. Şi, dacă se gândea bine, i se 


părea că ieşirea tainică îi convenea foarte mult. 
x xXx 


* 


O dată pe lună, episcopul Wilhelm von Diest făcea invitații la 
palatul său de vizavi de dom, la o mare ghiftuială. Marea 
ghiftuială era considerată cel mai monden eveniment din 
Strassburg şi era de neconceput să nu dai urmare invitaţiei 
făcute de Eminenţa Sa. 

Aceasta nu era lipsită de o anume picanterie, pentru că 
episcopul Wilhelm avea obiceiul de a aşeza prieteni şi duşmani 
la aceeaşi masă. Aşa se făcea că uneori inamici înverşunaţi, 
care atunci când se vedeau pe stradă se ocoleau de departe, 


şedeau faţă în faţă la masă, spre plăcerea ascunsă a Eminenţei 
Sale. 

Afra şi Ulrich aflaseră despre mania excentricului episcop. Ca 
şi despre faptul că se servea un singur fel, însă din belşug: 
claponul, un cocoş castrat şi îndopat, despre a cărui consumare 
chiar vechii romani afirmau că aducea beneficii tenului. 
Eminenţa Sa obişnuia să consume doi, trei dintre ei, ceea ce 
însă nu se reflecta defel în înfăţişarea sa, ba dimpotrivă se 
alesese chiar cu porecla de „Eminenta Sa - claponul”. 

Patru lachei cu făclii păzeau intrarea în reşedinţă şi fiecare 
vizitator trebuia să îşi spună numele înainte de a fi lăsat să 
intre. 

— Maistrul Ulrich von Ensingen şi soţia sa, Afra, spuse 
arhitectul. 

Lacheul-şef căută numele pe listă. Cu un gest plin de graţie, 
le arătă nou-sosiţilor drumul. În hol, era învălmăşeală: domni în 
veşminte bogate, din catifea şi brocat, doamne în rochii de 
mătase cu gulere de mărimea unei roţi de car, iar printre aceştia 
clerici  înveşmântaţi în negru sau  gătiţi cu  zorzoane 
strălucitoare, femei uşoare care îşi afişau nurii în public. 

Afra oftă şi, în spatele mâinii duse la gură, zise: 

— Ulrich, tu crezi că locul nostru este aici? In rochia mea mă 
simt ca o cerşetoare. 

Arhitectul dădu din cap fără să o privească şi, în timp ce îşi 
plimba privirea asupra oaspeţilor, răspunse: 

— Într-adevăr, frumoasă cerşetoare, aş prefera să mă întorc 
pe loc. 

— Nu ne putem permite, spuse Afra şi râse înfundat. Mai ales 
nu îţi poţi permite tu! Aşa că strânge din dinţi şi dă-i înainte! 

Maistrul Ulrich se încruntă. 

Abia încetară să bată clopotele de seară, când pe treptele late 
ce duceau sus apăru un maestru de ceremonii îmbrăcat în alb, 
cu o haină care abia îi acoperea şoldurile, şi citi de pe o foaie de 
hârtie numele invitaţilor. Cele mai multe nume fură acoperite de 
huiduieli ori de aplauze furtunoase. Cei nominalizați alcătuiră o 
procesiune, care se puse în mişcare în sunetele scoase de o 
orchestră formată din instrumente de suflat şi de percuție. 

— Cum te simţi? îi şopti Afra lui Ulrich. 


— Ca regele Sigismund îndreptându-se spre încoronare. 

— Eşti un om fără judecată, Ulrich. 

Dumnezeu ştie cui dintre cei de aici îi lipseşte mai mult 
judecata, răspunse Ulrich şi dădu ochii peste cap. 

— Concentrează-te, nu în fiecare zi mănânci la episcop. 

În sala de recepții aştepta o masă aranjată festiv cu 
nenumărate lumânări. Aceasta era în formă de potcoavă şi 
umplea aproape întreaga sală. Cam o sută de oaspeţi luară loc 
pe ambele părţi. Afra îl luă pe Ulrich de braţ şi îl împinse spre 
capătul din dreapta al mesei, unde ea spera că vor bate cel mai 
puţin la ochi. 

Dar nu îl luase în seamă pe maestrul de ceremonii. Acesta 
remarcă intenţia Afrei, se îndreptă spre ea şi îi conduse pe ea şi 
pe Ulrich în fruntea mesei, unde le indică două locuri aflate la 
distanţă de două scaune. 

Afra se făcu roşie şi îi aruncă o privire lui Ulrich, cerându-i 
ajutorul. Ea strigă uşor pe deasupra celor două scaune: 

— Eşti departe. Eu nu ştiu cum să mă port. 

Cu o mişcare scurtă, dar hotărâtă a capului maistrul Ulrich îi 
arătă să se adreseze vecinului de masă din dreapta. Acesta, un 
bărbat cu barbă, care trecuse de mult de zenitul vieţii sale, dădu 
politicos din cap. Avea ochii ascunşi în spatele unor sticle 
rotunde fixate de braţele ca de păianjen, confecţionate din 
lemn, care se sprijineau pe rădăcina nasului. 

— Domenico da Costa, astrolog al Eminenţei Sale, se prezentă 
acesta cu o voce gravă şi cu un inconfundabil accent italian. 

— Eu sunt soţia arhitectului catedralei, răspunse Afra 
arătându-l cu un gest al mâinii pe Ulrich. 

— Ştiu. 

— Poftim? Afra se încruntă şi întrebă: Mă cunoaşteţi? 

Astrologul îşi trecu arătătorul şi degetul mare prin barbă. 

— Nu chiar, copilă. Vreau să spun că încă nu ne-am întâlnit. 
Dar stelele mi-au destăinuit că astăzi... 

Astrologul nu mai continuă, deoarece din fundal răsună un 
coral de voci de castraţi: 

— Ecce sacerdos magnus... 


În sunete divine, doi scutieri deschiseră uşa din faţă şi, ca o 
apariţie supranaturală, se ivi episcopul Wilhelm von Diest, 
însoţit de concubina lui siciliană. 

Episcopul purta o pluvială ţesută în aur, o mantie prinsă la gât 
cu o fibulă prețioasă. La fiecare pas se ofereau privirii de sub o 
haină liturgică albă picioarele cu ciorapi roşii. Dacă nu ar fi avut 
pe cap mitra, l-ai fi putut lua drept un gladiator roman. 

Eminenţa Sa era cunoscut pentru apariţiile sale caraghioase. 
Printre stareţii şi membrii ordinului prezenţi, dar mai ales printre 
membrii sinodului, nasul lui de carton declanşa oroare clericală. 
Acesta avea neîndoielnic aspectul organului sexual bărbătesc 
aflat sub influenţa celui mai imoral gând. Cât despre 
însoţitoarea sa, siciliana cu ochi negri în veşmântul ei care mai 
mult dezvăluia decât ascundea aceasta, părea mai curând 
candidă. 

În sală domnea o linişte deplină când episcopul se aşeză între 
Afra şi arhitectul catedralei. Afra nici nu mai ştia ce i se 
întâmpla. Urmărea perplexă cum scutierii serveau claponii şi 
cum episcopul tămâia păsările plăcut mirositoare cu o cădelniţă, 
în numele Domnului. Acesta strigă cu o voce puternică: 

— Aceasta este o zi lăsată de la Domnul. Să ne bucurăm şi să 
fim veseli! 

După care începu marea ghiftuială. Oaspeţii sfâşiau păsările 
crocante direct cu degetele. Sala se umplu de plescăituri, 
grohăituri şi râgâieli, considerate a fi culmea politeţii. 

Afrei nu îi plăcu claponul. Nu că nu ar fi fost gustos, nu, ea era 
prea emoţionată pentru a se bucura de masă. Episcopul 
devorase deja prima pasăre şi nu schimbase nicio vorbă cu ea. 
Ce însemna asta? Nu ştia cum să se mai comporte. 

În timp ce Wilhelm von Diest se lupta cu al doilea clapon, ea 
urmărea cu coada ochiului cum sicilianca îl pipăia pe sub masă 
pe Ulrich. „Ce târfa ordinară!” gândi ea, şi fu pe punctul de a se 
ridica şi a-i lipi o palmă dezmăţatei curtezane, când episcopul se 
aplecă spre ea şi îi şopti încet la ureche: 

— Ca desert v-aş vrea pe dumneavoastră. Vreţi să vă culcaţi 
cu mine, frumoasă Afra? Nu va fi în detrimentul dumneavoastră. 


Afrei i se urcă sângele la cap. Putea să înţeleagă multe, dar 
nu ca un episcop cu degete unsuroase şi cu bale la gură să Îi 
facă o propunere indecentă. 

După cum se părea, episcopul nici nu aştepta un răspuns. 
Cum altfel se putea explica faptul că acesta era preocupat în 
continuare, fără nicio jenă, de cel de-al doilea clapon al său? 
Poate că, se gândi ea, propunerea fusese doar una din glumele 
proaste ale Excelenței Sale. Aşa că acum Afra degustă cu mai 
multă plăcere claponul, nu fară a da din cap apreciativ către 
episcop şi astrolog. 

In acest răstimp, între oaspeţii episcopului se încinseseră 
discuţii. Vinul servit în carafe de cositor dezlegă şi limbile 
stareţilor, şi ale membrilor sinodului la celălalt capăt al mesei. 
Zgomotos şi cu ardoare discutau despre Seneca şi despre opera 
lui, Le brevitate vitae”, o carte păgână, care spre mirarea 
tuturor nu lipsea din nicio bibliotecă de mănăstire şi care era 
atât de departe de cuvântul Evangheliei, cum era Moise de Ţara 
Făgăduinţei. 

Decanul capitlului, Hugelmann von Finstingen, scolasticul 
Eberhard şi alţi câţiva membri ai sinodului susțineau că Seneca, 
dacă ar fi trăit cinci sute de ani mai târziu, ar fi devenit teolog 
admis de Biserică în loc de a fi un filosof păgân. 

Atunci, episcopul se ridică din scaunul său, îşi scoase nasul de 
carton, se înclină ca un actor pe scenă şi spre uimirea tuturor 
luă cuvântul: 

Soli omnium otiosi sunt qui sapientiae vacant, soli vivunt. Nec 
enim suam tantum aetatem bene tuentur, omne aevum suo 
adiciciunt. Quicquid annorum ante illos actum est, illis adiciunt 
est. 

Oaspeţii aplaudară. Chiar şi membrii sinodului nu se reținură 
să aplaude. Doar câţiva negustori, cărora cifrele arabe le erau 
mai la îndemână decât literele latine, priveau indignaţi, aşa că 
episcopul se văzu nevoit să traducă în limba germană 
înţeleptele cuvinte ale lui Seneca: 

„In tihnă trăiesc doar cei care au vreme de filosofie, doar ei 
trăiesc cu adevărat. Pentru că ei îşi gospodăresc bine nu doar 
propriul timp de viaţă, ci se pricep să adauge oricare alt timp 


” Despre scurtimea vieţii (în Ib. Latină, în orig.) 


timpului propriu. Ei sunt proprietari şi ai timpului scurs înaintea 
lor“. 

La un semn făcut de Eminenta Sa, în sală au intrat suflătorii şi 
toboşarii care au interpretat un dans maur. În timpul acestuia, 
şase curtezane s-au mişcat ca nişte iepe tinere. Acestea purtau 
rochii şi corsete largi, foşnitoare, care ofereau vederii sânii ca 
nişte fructe coapte. Din părul lor împletit ieşeau pene de păun şi 
unduiau ca ramurile sălciilor în vântul de primăvară. Mişcările lor 
îmbietoare nu erau mai prejos celor din reprezentațiile artistice 
pe care saltimbancii le organizau prin iarmaroace. Doar că 
aceste curtezane ezitau să ofere vederii posterioarele lor roz şi 
triunghiul din faţă. Dar îşi fluturau rochiile de pâlpâiau 
lumânările ce scăldau sala în lumina lor caldă, ca şi cum însuşi 
diavolul trecea printre ele. 

Afra găsea că, decât să privească la nurii curtezanelor, era 
mai interesant să urmărească ochii cât cepele cu care stareţii şi 
membrii sinodului aşezaţi în scaune cu mâinile împreunate în 
poală şi cu feţele roşii se uitau la ceea ce Domnul crease în cea 
de-a şasea zi a activităţii sale, înainte de a se retrage spre 
odihnă. 

— Un pic de păcat este permis, opină episcopul şi se aplecă 
spre Afra, altfel Biserica nu ar fi născocit iertarea păcatelor. Dar 
este de fapt păcat să te bucuri de lucruri create de Domnul? 

Afra îi aruncă lui Wilhelm von Diest o privire nesigură şi ridică 
din umeri. In agitația produsă, îi scăpase faptul că Ulrich 
dispăruse împreună cu desfrânata siciliancă. 

— Se bucură un pic, şopti episcopul, care îi observase privirea 
cercetătoare. 

Dură până când Afra înţelese ce voise să spună episcopul. 
Apoi zâmbi acru. Simţea o furie neputincioasă. 

Muzica deveni tot mai zgomotoasă. De conversații nici nu mai 
putea fi vorba. Atunci, episcopul se ridică, întinse mâna şi strigă 
acoperind muzica: 

— Veniţi, vreau să vă arăt ceva. 

Un episcop în haină liturgică, cu ciorapi roşii şi pantofi, pe cap 
cu mitra ce îi aluneca la fiecare mişcare nu era tocmai potrivit 
să emane seriozitate şi demnitate. 


Wilhelm von Diest o conduse pe Afra la etajul superior, pe o 
scară de piatră luminată de făclii cu răşină şi păzite de doi 
lachei. Pe pereţii unui coridor lung atârnau picturi pe lemn cu 
scene din Vechiul Testament, cele mai multe cu reprezentări 
cam picante, ca Suzana la baie ori Adam şi Eva în Paradis. 

La capătul coridorului, episcopul deschise o uşă. Cu un gest, o 
invită pe Afra să intre. Ea ezită, se gândi la ce i se putea 
întâmpla şi tocmai luase hotărârea să fugă pur şi simplu, când 
prin uşa jumătate deschisă privirea îi alunecă în încăpere. O 
clipă, crezu că simţurile îi jucau o festă. Nu ar fi fost de mirare 
după evenimentele din această seară. Dar, cu cât privea în 
camera slab luminată, cu atât mai tare se convingea că tot ce 
vedea era real. Nu pe pat se oprise privirea ei, pat care ocupa 
aproape jumătate din spaţiu. Era pictura de înălţimea unui om 
ce atârna deasupra patului: tabloul sfintei Cecilia pentru care 
fusese model la mănăstirea sfintei Cecilia. 

— Vă place? întrebă episcopul şi o împinse pe Afra în cameră. 

— Da, bineînţeles, răspunse zăpăcită Afra, este minunată - 
sfânta Cecilia. 

— Într-adevăr, sfânta Cecilia. 

„Cum se face că tabloul a ajuns în iatacul dumneavoastră?” 
vru să întrebe Afra. Intrebarea îi stătea pe limbă, dar nu 
îndrăznea să o rostească. Era o întâmplare incredibilă ori 
episcopul cunoştea circumstanţele? 

Fu bucuroasă când episcopul veni în întâmpinarea întrebării 
nerostite: 

— Am cumpărat-o de la un negustor de artă din Worms. 
Spunea că provenea dintr-o mănăstire şvabă, unde fusese 
pictură de altar. In orice caz, el făcu o pauză şi zâmbi ruşinat, 
călugăriţelor li s-a părut sfânta goală prea ispititoare. Pictura le 
trezea sentimente necuviincioase în interiorul zidurilor unei 
mănăstiri. S-ar fi ajuns la vicii instinctuale, şi stareţa s-a văzut 
obligată s-o înstrăineze. 

In timp ce episcopul vorbea, Afra îl privea dintr-o parte. Nu îşi 
putea da seama dacă Wilhelm von Diest făcea pe neştiutorul ori 
chiar habar nu avea. 


— Dumneavoastră sunteţi tot atât de frumoasă şi de 
ispititoare ca sfânta Cecilia, spuse episcopul şi o mângâie pe 
Afra pe păr. 

Afra tresări imperceptibil. Ar fi preferat să fie scutită de 
aceste complimente şi să fugă. Dar rămase ca paralizată, 
incapabilă de a lua o decizie. 

— Ba chiar s-ar putea constata o anumită asemănare între 
dumneavoastră şi sfânta Cecilia, completă episcopul cele spuse 
şi continuă: Nu vreau să vă mai supun torturii, frumoasă copilă. 
Ştiu de mult cine a servit ca model pentru sfânta Cecilia. 

— De unde ştiţi, Eminenţă? 

Afra respira cu greutate. 

Episcopul rânji cu superioritate. 

— Trebuie să vă mărturisesc faptul că mi-aţi pricinuit nopţi de 
insomnii. Niciun alt tablou din colecţia mea nu m-a excitat ca 
acesta. Şi niciun altul nu mi-a dat atâta bătaie de cap. 

— Cum pot interpreta asta? 

— Când negustorul mi-a arătat tabloul pentru prima dată, mi- 
am dat seama că sfânta nu a fost rodul fanteziei pictorului, ci el 
a pictat-o după un model viu. Intre noi fie spus, dacă stareţii şi 
sinodul bisericesc din Strassburg afirmă că episcopul lor nu are 
habar de teologie, ei chiar au dreptate. Dar credeţi-mă, la artă 
mă pricep cu atât mai mult. lar eu am adulmecat imediat ce le 
scotea din minţi pe călugărițele din mănăstirea sfintei Cecilia. 
Nu am mai văzut niciodată o redare atât de vie a unei femei. 
Pictorul este un adevărat artist în materie. 

— El se numeşte Alto din Brabant şi este cocoşat. 

— Asta ştiu. A durat mult până l-am găsit. Coborâse pe 
Dunăre, în căutare de angajamente. 

— Ce voiaţi de la el, Eminenţă? 

Episcopul clătină din cap. 

— Pictorul mă interesa doar tangenţial. Eram interesat de fapt 
de fascinantul model. Aşa că am trimis doi dintre cei mai buni 
spioni ai mei. Ei trebuiau să afle numele şi locul unde se găsea 
frumoasa Cecilia, indiferent de costuri. La mănăstirea sfintei 
Cecilia se cunoştea doar numele modelului, Afra, şi faptul că 
aceasta plecase împreună cu pictorul din Brabant la Regensburg 
ori la Augsburg. In cele din urmă, pictorul Alto a fost găsit la 


Regensburg. Dar acesta a refuzat iniţial să ne spună unde erai. 
Dar la vederea unei sume mai mari, a cedat şi a spus că v-a 
trimis la cumnatul lui din Ulm. Aşa că mi-am trimis spionii la 
Ulm... 

— Vreţi să spuneţi că la Ulm am fost supravegheată de 
oamenii dumneavoastră? 

Wilhelm von Diest confirmă. 

— Nu ştiam nimic despre dumneavoastră. Dar acum ştiu totul. 

— Totul? 

Afra râse ironic. 

— Mă puteţi verifica. Dar mai înainte ar trebui să ştiţi cum am 
obţinut informaţiile. Spionii mei s-au angajat la şantierul 
catedralei. Deci erau permanent în apropierea dumneavoastră. 
În orice caz, suficient de aproape pentru a afla despre galanta 
dumneavoastră relaţie cu maistrul Ulrich. Mai mult... 

— Opriţi-vă! Nu vreau să ştiu. 

Se simţea extrem de rău. Trecutul o ajunsese iarăşi din urmă. 
Nu era nicio îndoială, libidinosul episcop o avea la mână. Cum 
Dumnezeu trebuia să se comporte? 

Afra zise: 

— Aţi urzit totul foarte bine. 

Episcopul luă drept compliment cinica remarcă şi continuă: 

— Îmi era clar că trebuia să îl ademenesc pe maistrul Ulrich la 
Strassburg, pentru a ajunge la dumneavoastră. 

— Înseamnă că doar din cauza mea i-aţi trimis scrisoarea 
maistrului Ulrich? 

— Nu pot să neg. Dar spre salvarea onoarei mele trebuie 
totuşi să menţionez că în acea vreme postul de arhitect al 
catedralei era cu adevărat vacant. 

Cuvintele episcopului îi treziră Afrei simţăminte contradictorii. 
Wilhelm von Diest era fără îndoială un om viclean, care se 
gândea doar la avantajele proprii. Pentru a-şi atinge scopurile, 
se folosea de mijloace reprobabile. lar faptul că ţinta 
neobişnuitelor lui eforturi era tocmai ea îi întărea sentimentul 
propriei valori. Îi conferea chiar o anumită senzaţie de forţă. 

— Şi acum ce ar trebui să se întâmple? întrebă Afra scurt. 

— Trebuie să îmi încredinţaţi trupul dumneavoastră creat de 
Dumnezeu, răspunse episcopul. Vă rog! 


În ciorapi roşii şi cu haina albă liturgică, Wilhelm von Diest 
oferea o imagine comică aşa cum stătea în faţa ei. Dacă situaţia 
nu ar fi fost atât de serioasă, Afra ar fi râs în hohote. De aceea 
ea ripostă cu seriozitate: 

— Şi dacă refuz? 

— Sunteţi mult prea înţeleaptă pentru a face asta. 

— Sunteţi sigur? 

— Foarte sigur. Desigur că nu aveţi intenţia de a distruge 
viaţa maistrului şi a dumneavoastră. 

Afra îl privi cu ochii mari pe episcop. Diavolul vorbea astfel. 
Trebuia să se forţeze pentru a-şi păstra cumpătul. 

Încă se mai gândea la ce ar putea să ştie episcopul, când 
acesta zise ca într-o doară: 

— Ulrich von Ensingen a fost pus sub acuzare în absenţă. 
Pentru otrăvirea soţiei lui, Griseldis. 

— Asta este o minciună, o minciună infamă! Soţia maistrului 
Ulrich suferea de multă vreme de o boală enigmatică. Este 
josnic ca el să fie făcut răspunzător de moartea soţiei. 

— Se poate, pară episcopul. Fapt este că există martori care 
jură că arhitectul a procurat otravă de la un alchimist. A doua zi, 
soţia lui a răposat întru Domnul. 

— Minciună! strigă scoasă din fire Afra. Alchimistul Rubaldus 
poate depune mărturie că noi l-am căutat în cu totul altă 
problemă. 

— Lucrul acesta nu va fi posibil. 

— De ce? 

— Cadavrul lui a fost găsit lângă poarta Jakob din Augsburg, a 
doua zi după ce el îi făcuse o vizită episcopului. 

— Rubaldus este mort? Nu este adevărat! 

— Este adevărat ca Aminul în biserică. 

— Cum Dumnezeu a murit Rubaldus? Se cunoaşte autorul 
crimei? 

Pe chipul episcopului apăru o grimasă. 

— Îmi puneţi prea multe întrebări. După cum am auzit, avea 
un cuţit înfipt în gât - era un cuţit de măcelărie, aşa cum 
folosesc asasinii ordinari, dar era unul scump, cu mânerul din 
argint. 


Crima este crimă, îi trecu prin cap Afrei, indiferent dacă este 
săvârşită cu un cuţit ruginit ori cu o armă din argint. Mult mai 
mult o interesa dacă moartea lui Rubaldus avea vreo legătură 
cu pergamentul. Cu excepţia ei şi a lui Ulrich, doar el mai 
cunoştea conţinutul misterioasei scrisori. Şi după cât se părea, 
deşi afirmase altceva, Rubaldus îi înţelesese foarte clar 
conţinutul. Acesta fusese şi motivul neaşteptatei lui plecări la 
Augsburg. 

— La ce cugetaţi? o readuse la realitate Wilhelm von Diest pe 
Afra. Îl cunoşteaţi pe alchimist? 

— Ce înseamnă a cunoaşte? L-am întâlnit pe ciudatul om doar 
o dată, când l-am căutat împreună cu Ulrich von Ensingen. 

— Ah, aşa! 

Da, dar nu pentru ceea ce i se reproşează maistrului Ulrich. 

— Eu nu îi reproşez maistrului Ulrich nimic. Am citat doar ce 
mi s-a comunicat de la Ulm. Deci, de ce l-aţi căutat împreună cu 
maistrul Ulrich pe alchimist? 

Afra ezita. Se gândi chiar să îi spună episcopului adevăratul 
motiv al vizitei. În definitiv, trebuia să aibă în vedere că Wilhelm 
von Diest era oricum pe urma secretului. Totuşi, se decise să 
joace totul pe o singură carte: 

— Maistrul Ulrich negocia cu alchimistul un panaceu pentru 
construcţia catedralei. Pretindea că ar avea mai multe astfel de 
mijloace. Ulrich era interesat de o tinctură specială care 
combinată cu apa usca mortarul mai repede şi îl făcea şi mai 
rezistent. Dar pretenţiile lui Rubaldus erau prea mari, aşa că 
afacerea nu era încă finalizată. 

Se minuna şi ea cât de bine putea să mintă. Povestea suna 
foarte plauzibil. Şi nici episcopul Wilhelm nu lăsa impresia că s- 
ar îndoi de vorbele ei. Ceea ce îi conferea o anumită siguranţă şi 
ea zise: 

— Şi revenind la insolenta dumneavoastră propunere, 
Eminenţă, daţi-mi două sau trei zile. Nu m-aş da înapoi să 
împart patul cu dumneavoastră, dar eu nu sunt o târfă care face 
treaba aceasta acum cu unul, apoi cu altul. Pentru 
dumneavoastră nu va fi o plăcere să vă repeziţi la o femeie care 
nu participă. Trebuie să mai discut cu mine însămi, dacă 
înţelegeţi la ce mă refer. 


Wilhelm von Diest miji ochii, ceea ce nu îl făcea deloc mai 
impunător. Afra se temu că acesta se va năpusti asupra ei 
imediat. Dar episcopul reacţionă neaşteptat: 

— Vă înţeleg bine. Am aşteptat atâta timp clipa aceasta, am 
numărat lunile şi anii, aşa că doar câteva ore nu mai contează. 

În timp ce vorbea, privea transfigurat tabloul de pe perete. 
Apoi, fără a-şi dezlipi privirea de pe tablou, adăugă: 

— Sper doar că pot să mă încred în cuvântul dumneavoastră 
şi că nu vă jucaţi cu mine. Pentru că nu v-ar cădea bine. 

— Eminenţă, cum puteţi crede aşa ceva?! 

Afra protestă, aparent indignată, deşi se gândea intens cum 
să iasă din încurcătură. 

Dar speranţa ei fu brusc distrusă, când episcopul, concentrat 
încă asupra tabloului sfintei Cecilia, spuse: 

— Mai ştiu că nu sunteţi nevinovata fecioară pe care o 
reprezintă pictura. 

— Câtă dreptate aveţi! Afra ripostă într-un acces de ironie: 
Da, mărturisesc, m-am culcat odată cu un bărbat. Deci 
dumneavoastră nu aţi fi primul. 

Episcopul îi aruncă Afrei o privire sancţionatoare. 

— Nu la asta m-am referit. Să ai în pat o fecioară este oricum 
ceva oribil. Arătă cu degetul spre tablou şi adăugă: Tabloul 
trădează câte ceva. 

— De exemplu? 

— Că sunteţi o ucigaşă de prunci! 

Parcă se rupse ceva în Afra. Crezu că îi explodează capul. 
Parcă i se oprise inima. Uită să mai respire. 

— De unde ştiţi asta? întrebă ea, abia şoptit. 

De fapt, îi era indiferent de unde ştia acest lucru Wilhelm von 
Diest. Esenţial era că îi cunoştea secretul pe care nu i-l 
destăinuise până acum nici lui Ulrich. Cum ar reacţiona el dacă 
ar afla? Nu, nu voia să ştie asta şi ar fi vrut să-şi retragă 
întrebarea. 

Dar episcopul îi răspunse: 

— Doar puţini alchimişti, teologi şi magistri ai artelor 
stăpânesc învăţătura secretă a iconografiei. Ea face parte dintre 
ştiinţele secrete, cum ar fi iatromatematica, acea ramură a 
ştiinţei medicale care stabileşte eficienţa medicamentelor după 


ora preparării lor şi a administrării, ori nigromanţia, care are ca 
sarcină implorarea demonilor. Eu nu am studiat teologia, dar am 
studiat arta iconografiei la Praga, unde se află cei mai 
importanţi cunoscători în materie. Alto din Brabant stăpânea şi 
el această artă. 

Afra îl asculta pe episcop doar cu o ureche. Bănuia că Wilhelm 
von Diest ştia totul, dar absolut totul despre ea şi despre 
trecutul ei deplorabil. Şi deodată izbucni ca un torent: 

— Administratorul provincial m-a violat în copilărie. Am reuşit 
cu greu să îmi tăinuiesc sarcina. Când a venit momentul 
naşterii, m-am dus în pădure, unde am adus pe lume copilul. L- 
am pus într-un coş şi l-am agăţat de ramura unui copac. Când 
am revenit a doua zi, dispăruse. Ştiţi mai multe despre asta? 
Spuneţi-mi adevărul. 

Wilhelm von Diest dădu din cap. 

— Ştiţi că legile noastre pedepsesc cu moartea lepădarea 
unui copil. 

Tonul vocii îi era serios, aproape compătimitor, cum nu te-ai fi 
putut aştepta din partea unui astfel de om. 

Afra privea în gol. Părea a fi cu gândul departe. Se mira şi ea 
că nu mai era în stare să plângă. Viaţa o lovise dur, mai dur 
decât crezuse ea că va putea fi lovită. 

— Dacă ştiţi mai multe, spuneţi odată! 

— Nu ştiu mai mult decât a spus Alto din Brabant în pictura 
sa. Vedeţi panglica albă cu fundă de pe partea superioară a 
braţului sfintei Cecilia? 

Afra se întoarse spre tablou. Nu îşi amintea să fi purtat 
panglica atunci când servise drept model pictorului. Nu îşi 
amintea nici să îi fi povestit lui Alto, când acesta era încântat de 
trupul ei desăvârşit, despre naşterea copilului şi despre 
lepădarea lui. 

— Panglica, spuse Afra mirată, este doar un element 
decorativ, nimic altceva. 

— Sigur că este o podoabă pentru privitorul ocazional. Dar 
unui cunoscător al iconografiei ea îi spune că această femeie şi- 
a ucis copilul, nici mai mult şi nici mai puţin. lertaţi-mă că o 
spun atât de dur. La început, m-am gândit că indiciul s-ar fi 
referit la însăşi sfânta Cecilia. Dar teologii sinodului catedralei 


mi-au deschis ochii. Cecilia fusese atât de castă, încât nu s-a dat 
nici chiar tânărului ei soţ, Valerianus. Şi atunci mi-a fost clar că 
ucigaşă de prunci putea fi doar modelul. 

Calmă, Afra îi întinse episcopului mâinile suprapuse în dreptul 
încheieturii. 

— Asta ce este? 

— Mă veţi preda cu siguranţă aprozilor, aşa cum aveţi 
obligaţia! 

— Prostii! 

Wilhelm von Diest o luă şovăitor în braţe pe Afra. Ea se 
aşteptase la cu totul altceva şi cedă fără să se opună. 

— Atâta timp cât nu există un reclamant, nu există niciun 
judecător, spuse pe un ton calm episcopul. Sper doar că nu aţi 
mai vorbit despre asta şi cu altcineva, în afară de Alto din 
Brabant. 

— Nu, răspunse Afra în aceeaşi măsură uşurată şi tristă. 

Tăcea aşteptând plină de teamă. Ce îi va mai spune vicleanul 
episcop? Nu s-ar fi mirat dacă în clipa următoare Wilhelm von 
Diest i-ar fi spus că ştie şi despre un anumit pergament, pe care 
ea îl ascunsese în biblioteca mănăstirii dominicane. Dar asta nu 
s-a mai întâmplat. 

De pe scara de piatră răzbătea până aici larma făcută de 
toboşari şi suflători, amestecată cu chiotele dezmăţate ale 
curtezanelor. După noaptea de chef, acestea se amuzau cu 
venerabilii stareţi şi membri ai sinodului catedralei, care puteau 
fi siguri de iertarea păcatelor şi de mila lui Dumnezeu. 

O vreme, au stat nehotărâţi unul în faţa celuilalt. Afra era 
prea răscolită pentru a gândi clar. Pe de o parte, nu trebuia să îl 
bruscheze pe episcop, pe de altă parte, îşi propusese să îşi 
vândă pielea cât mai scump. 

In timp ce ea continua să mediteze asupra modului în care să 
acţioneze şi, privind în pământ, se aşezase pe marginea patului, 
auzi de pe culoar strigăte; muzicanţii încetară brusc să mai 
cânte. Prin uşa închisă pătrunse vocea cameristului: 

— Fie-ţi milă, Doamne! Eminenţă! 

— La ora aceasta nu îl invoci pe Dumnezeu. A trecut de mult 
de miezul nopţii şi va începe să se lumineze de ziuă. Du-te 
dracului! 


Dar cameristul nu se lăsa: 

— Eminenţă, domul! 

Episcopul făcu câţiva paşi nervoşi către uşă, o deschise cu 
putere şi îl luă de guler pe camerist. Dar, înainte de a fi apucat 
să îl înjure pe camerist, acesta se lamentă: 

— Eminenţă, domul se prăbuşeşte! Am văzut cu ochii mei! 

Episcopul ridică mâna şi îi lipi o palmă servitorului 
înspăimântat. Acesta scheună ca un câine lovit: 

— Dacă vă spun! Canonicul Hugelmann a văzut şi el! 

— Şi ce este de mirare? Acela a băut cât doi. lar tu ai golit si 
ce mai rămăsese în urcior! 

— Pe sfânta Fecioară, nu am băut nicio picătură! Servitorul 
ridică mâna ca pentru jurământ şi repetă: Nicio picătură! 

Larma devenea tot mai puternică. Era strigat arhitectul 
domului. 

— Unde este Ulrich? întrebă Afra, pe care încet începuse să o 
cuprindă frica. 

— De ce mă întrebaţi pe mine? Sunt eu paznicul maistrului? 

— A dispărut cu ibovnica dumneavoastră. 

Wilhelm von Diest ridică din umeri. Părea iritat. În cele din 
urmă, se duse la fereastră. Din piaţa domului se auzea zarvă. 
Când deschise fereastra, din piaţă răzbătură strigăte şi comenzi: 

— Aici! 

— Acolo! 

— Încoace! 

Cu halebardele în poziţie de luptă, paza oraşului tropăia pe 
caldarâm. 

— Trebuie să îl găsesc pe maistrul Ulrich, şopti Afra mai 
afectată de situaţie decât episcopul. 

— Faceţi ce trebuie. 

Afra se ridică în picioare şi, fără să îşi ia rămas-bun, se 
năpusti în jos pe scări şi traversă sala festivă. Imbrăcat în negru, 
un membru al sinodului beat din cauza vinului şi dus cu sorcova 
de serviciile prestate de curtezane, era întins cu burta pe podea. 
L-ai fi putut crede răposat, de n-ar fi plescăit fericit ca un copil 
cu mâna dreaptă într-o baltă de vin. Un cleric care în timpul 
orgiei dansului îşi pierduse rasa preoțească dormea pe masă, cu 
faţa îngropată în antebraţ, ca un apostol pe Muntele Măslinilor. 


Afra îl strigă pe Ulrich în casa scărilor, dar neprimind niciun 
răspuns alergă jos după ceilalţi. Pe cerul cenuşiu alergau nori 
negri şi, deşi din câmpia Rinului se iveau zorii, te puteai orienta 
doar cu greutate. Oameni cu făclii în mâini alergau aparent fără 
rost încoace şi-ncolo. Bărbaţi în pelerine lungi, cu glugi, strigau 
comenzi de neînțeles. Femeile ţipau isteric că li se arătase 
impieliţatul, altele strigau după exorcişti. Din portalul catedralei 
oamenii îl strigau pe arhitect. 

Poarta portalului principal, care în mod obişnuit era închisă la 
această oră, acum era larg deschisă. Cerşetorii şi vagabonzii 
care îşi petreceau noaptea pe treptele catedralei se 
îndepărtaseră până la ultimul, de frică să nu fie ei traşi la 
răspundere pentru ce se întâmpla. 

— Ce s-a întâmplat? îi întrebă Afra pe un vagabond întârziat. 

Poate că din cauza tinereţii, acesta nu era atât de 
înspăimântat şi nu vedea niciun motiv să o şteargă precum 
ceilalţi din breasla lui. Un nor întunecat ieşea din portal, iar 
cerşetorul cel tânăr tuşi mai să-şi scuipe plămânii înainte de a-i 
putea răspunde Afrei. 

— Era puţin după miezul nopţii. Deodată, am auzit în 
catedrală zgomote ciudate. Niciodată nu mai auzisem aşa ceva. 
Parcă se frecau unele de altele nişte pietre de moară. Eu am un 
somn sănătos, dar ceea ce ajungea la urechile mele suna atât 
de înspăimântător, încât m-am gândit că Belzebut în persoană 
încerca să dărâme construcţia. Eram mai mulţi şi ne-am trezit 
unul după altul. Celor mai mulţi li s-a făcut frică. Şi-au înşfăcat 
boccelele şi au fugind strigând. Când zgomotele s-au amplificat 
şi când primele blocuri de piatră au început să cadă bubuind, mi 
s-a făcut teamă şi mie. Mi-am lipit urechea de portal ca să aud 
eventuale voci, dar nu se auzeau decât pietrele care se 
prăvăleau pe podea. Mi-a trecut prin cap sfârşitul lumii şi 
reînvierea morţilor din mormintele lor, aşa cum sunt acestea 
zugrăvite în unele catedrale. Brusc, a apărut ca o fantomă 
paracliserul. El credea că era cutremur şi voia să facă ordine în 
dom. Când a deschis portalul, ni s-a înfăţişat o imagine de 
groază... 

Afra îi aruncă vagabondului o privire plină de neîncredere. 

— Uitaţi-vă şi dumneavoastră! spuse acesta. 


Din portalul principal continua să iasă un nor de praf. Acesta 
intra în plămâni şi ochii începeau să lăcrimeze. Prin ferestrele 
colorate în roşu şi albastru începea să pătrundă lumina slabă a 
dimineţii. Blocurile de piatră, cele mai mari depăşind un cot în 
lungime şi în înălţime, erau răspândite în catedrală ca nişte 
corpuri străine venite din alte lumi. Prima coloană aproape că 
atârna în aer. În locul fundaţiei ei, se căsca o groapă adâncă. 
Doar o bucată îngustă de zidărie mai susţinea întreaga greutate. 
Era o minune că aceasta nu se prăbuşise. Afra ridică temătoare 
privirea spre bolta ca o pânză de păianjen. Acolo, exact în 
centru, se căsca o mare gaură. Părţi ale pietrei finale, care 
realizase acolo închiderea, erau împrăştiate pe podea. Sfântă 
Fecioară şi toţi sfinţii - ce se petrecuse aici? 

Afra se întoarse. Nu mai putea să respire. Se strecură afară 
printre curioşii care se îmbulzeau să intre. Afară, dădu peste 
Hugelmann von Finstingen, decanul capitlului catedralei. 

Vorbind cu greutate, acesta spuse: 

— Dumnezeule, unde este maistrul Ulrich? 

— Nu ştiu, ştiţi că la fel ca dumneavoastră a participat la 
masa festivă oferită de episcop. Deodată, a dispărut. 

Nu apucă să spună mai mult, pentru că în acel moment de pe 
platformă căzu pe portalul principal, pe locul din care urma să 
se înalțe turnul, o lespede care se sparse nu departe de Afra. 
Hugelmann înţepeni de frică. Cu ochii mijiţi privea înfricoşat în 
sus: 

— Acolo! 

Decanul străpungea aerul cu degetul. Un bărbat cu gluga 
trasă adânc pe cap se furişa pe scară. Acesta fusese descoperit 
şi de alţii. 

— Un individ cu glugă! Puneţi mâna pe el! se auziră mai multe 
strigăte. 

Câţiva bărbaţi voinici se repeziră din portal spre scara din 
piatră care urca în spirală până la platformă. Din cauza 
corpolenţei, decanul sinodului le dădu prioritate. Abia respirând, 
ajunse şi el sus şi abia putu să mai întrebe: 

— L-aţi prins? 


Băieţii, niciunul mai mare de 18 ani, se înarmaseră în timpul 
urcuşului cu scânduri găsite pe drum. Aceştia scotociră fiecare 
colţişor, dar de bărbatul cu glugă nu era nici urmă. 

— Dar l-am văzut cu ochii mei! susţinu decanul. 

— Şi eu l-am văzut! îl susţinu un tânăr cu privire hotărâtă şi 
cu păr negru lung. 

— Dar nu putea să se topească în aer! 

Hugelmann privi dezamăgit în jos. Spre deosebire de 
platformă, pe care lumina zilei deja pusese stăpânire, marea 
piaţă era încă ascunsă în obscuritate. 

— Uitaţi-l acolo! strigă brusc decanul. 

Oamenii năvăliră la balustradă; cu pelerina fluturând, un 
bărbat cu glugă străbătea piaţa spre sud. 

— Opriţi-l! 

— Bărbatul cu glugă! 

— Puneţi mâna pe el! 

Dar oamenii de jos priveau în sus nedumeriţi, pentru că în 
zarva din piaţă cuvintele nu puteau fi înţelese. Şi astfel individul 
reuşi să dispară nestânjenit într-o stradă laterală. i 

Între timp, Afra îl căutase zadarnic pe Ulrich. În biroul 
şantierului, unde de obicei domnea o ordine excesivă, nu era, 
dar era în schimb totul deranjat. Planuri şi pergamente erau 
împrăştiate, sertare şi cutii erau răvăşite. Parcă biroul fusese 
pustiit de hoarde asiatice de călăreţi. 

În timp ce ridica ba un obiect, ba altul, Afra încerca să pună în 
ordine evenimentele ultimei nopţi şi ale dimineţii, ceea ce nu 
era tocmai uşor. Se petrecuseră prea multe lucruri. Erau lucruri 
care, aparent, nu se potriveau unul cu altul, dar care trebuiau să 
se afle în legătură unele cu altele. 

Deşi nu putea să spună cu siguranţă ce scop urmărise lovitura 
de la catedrală, era limpede că anumiţi oameni căutaseră ceva 
în anumite locuri ale şantierului. Nu discutase ea de curând cu 
Ulrich despre aşa ceva? Era însă ciudat că aceşti oameni aveau 
cunoştinţă tocmai de acele locuri care reprezentau un secret 
bine păzit al breslei arhitecţilor de catedrale, secret transmis din 
generaţie în generaţie. 

Afra se gândi spontan la Werinher Bott, care mai avea încă 
adepţi. Dar ce urmărea el cu oamenii lui? Părea de neconceput 


ca maistrul Werinher să vrea să dărâme catedrala doar din ură 
faţă de Ulrich von Ensingen. Dar de ce bărbaţii cu glugi 
răscoliseră catedrala? La fel de neverosimilă părea ideea că 
Werinher Bott s-ar afla în legătură cu oamenii care căutau 
misteriosul pergament. 

Cel mai de nepătruns rol îl juca desigur episcopul Wilhelm von 
Diest. El ştia pur şi simplu totul şi se părea că pentru el cuvântul 
„secret” nu exista. Dominicanii, sângeroasele unelte ale 
Inchiziției, erau inocenți în ce privea culegerea informaţiilor, în 
comparaţie cu spionii episcopului. Regele Sigismund se putea 
socoti fericit să dispună de o astfel de trupă de spioni. 

Între timp, în dom se adunau tot mai mulţi cetăţeni. Se 
strângeau în transeptul catedralei, unde nu existau stricăciuni. 
Bărbaţi bătrâni, cu barbă, cădeau în genunchi şi îşi ridicau 
braţele spre cer, crezând că venise sfârşitul lumii pe care 
predicatorii pocăinţei îl anunțau de trei sute de ani. Femeile îşi 
smulgeau părul şi se loveau peste sâni de teama ultimei 
judecăţi. 

Doar tinerii care-l căutaseră zadarnic pe platformă pe 
bărbatul cu glugă se strecurau hotărâți prin mulţimea care se 
ruga lamentându-se şi roteau deasupra capetelor scânduri şi 
reteveie. Unul dintre ei se urcă pe grilajul de fier care bloca 
accesul la amvon. Ajuns sus strigă: 

— Aici, aici! 

Din spaţiul pentru corul catedralei se auzi ecoul repetat. 

Oamenii din catedrală priviră ca vrăjiţi către amvon. Acolo, de 
unde de obicei li se citea Evanghelia, se ducea o luptă 
încrâncenată. Adolescentul îl croia cu o bâtă pe un bărbat cu 
glugă, care se ascunsese în amvon. Acesta reuşise să se 
ferească de primele lovituri, apoi se ajunsese la lupta corp la 
corp şi tânărul îl aruncase pe necunoscut din amvon jos. Trupul 
lui îndesat căzu sec pe podeaua din piatră. Acesta încercă 
zadarnic să se ridice, se prăbuşi, apoi mai încercă o dată. 

Între timp, ajunseră la faţa locului şi ceilalţi bătăuşi. 

— Omorâţi-l în bătaie! le strigau tinerilor cetăţenii înfuriaţi. 

Trei, patru, cinci dintre băieţi îl loviră pe individ până ţâşni 
sângele şi acesta nu se mai mişcă. 


— Domnul să-i ierte sufletul păcătos! strigă o femeie tânără 
cu voce puternică şi îşi făcu semnul crucii. 

Cei care îl loveau se opriră abia când în jurul omului în negru 
apăru o baltă de sânge şi când acesta nu mai dădu niciun semn 
de viaţă. 

In jurul oribilului incident se strânseseră peste o sută de 
oameni. Fiecare voia să arunce o privire asupra ticălosului. 

Decanul capitlului, Hugelmann, îşi croi impetuos drum prin 
mulţimea de gură-cască. Când văzu bărbatul mort, se făcu roşu 
de mânie la chip şi întrebă: 

— Cine a fost? Cine l-a omorât în casa Domnului? 

— A vrut să ne dărâme catedrala, se apără bătăuşul care îl 
aruncase din amvon pe omul cu glugă. Şi-a meritat moartea. 

— Da, şi-a meritat moartea! se agitară cei din jur. Cel puţin 
acum nu mai poate produce pagube. Ar fi trebuit să aşteptăm 
până se prăbuşea domul nostru? Tânărul a procedat bine! 

Hugelmann privi chipurile furioase, pline de ură, şi nu mai 
spuse nimic. Se lăsă pe genunchiul drept. În niciun caz din 
respect pentru mort, ci pentru că, având în vedere corpolenţa 
lui, era singura posibilitate de a ajunge la glugă. Trase cu grijă 
gluga de pe capul mortului. leşi la iveală un chip marcat de 
durere, cu gura larg deschisă, din care se scurgea sânge. 

Prin mulţime trecu un strigăt înăbuşit, când Hugelmann 
întoarse într-o parte capul strivit. Pe partea din spate a capului 
se vedea clar că acesta avusese cu ceva timp în urmă tonsură. 
Părul tuns circular, cum se obişnuieşte la călugări, lasă urme 
toată viaţa. 

Hugelmann clătină din cap. 

— Doamne, Dumnezeule, murmură el ca pentru sine, un 
călugăr, de ce tocmai un călugăr? 

Decanul sinodului ezită. In cele din urmă, trase în sus mâneca 
dreaptă a veşmântului bărbatului. Pe partea interioară a 
antebraţului apăru un semn făcut cu un fier incandescent, 
aproape de mărimea unui lat de palmă: o cruce prin centrul 
căreia trecea o bară oblică. 

— La asta mă gândeam şi eu, spuse el încet, ca pentru sine, 
apoi adăugă cu voce tare, ca să fie auzit de toţi: Acest om era 


stăpânit de diavol! Scoateţi-l imediat de aici, ca să nu mai 
spurce casa Domnului cu sângele lui! 

În acest moment, predicatorul Elias, un dominican în drum 
spre liturghia de dimineaţă, socoti că venise şi momentul său. 
Limba lui ascuţită, cu care biciuia păcătoşenia semenilor săi, era 
temută. Mulţi fugeau de predicile lui, pentru că nu îi puteau 
suporta vorbele biciuitoare. Urcă la amvon grăbit şi începu cu o 
voce bubuitoare, cum începea totdeauna: 

— Oh, voi, păcătoşi mizerabili! 

Oamenii din catedrală ridicară surprinşi privirile. 

Predicatorul pocăinţei desfăcu braţele şi întinse ambele 
degete arătătoare către mulţimea de gură-cască: 

— Voi, cei fără de credinţă, credeţi că în cele întâmplate în 
această noapte este mâna diavolului. Oh, voi, cei fără de 
credinţă! Cine a transformat în cenuşă Sodoma şi Gomora? Doi 
îngeri. Cine l-a înecat pe faraon în Marea Roşie? Îngerul 
Domnului. ///e puniebat rebelles — „acel înger i-a pedepsit pe 
duşmani”. Pe cine a pus Domnul în faţa intrării în paradis, cu o 
spadă de flăcări? Pe un înger al focului. Noi ce concluzii tragem 
de aici? Că puterea îngerilor este de câteva ori mai mare decât 
puterea diavolului. Oh, voi, păcătoşilor, diavolul nu dispune de 
puterea de a dărâma această catedrală. Dar, dacă există totuşi 
semne că această clădire trebuie să se afunde precum odată 
zidurile  lerihonului, apoi asta se petrece din voia 
Atotputernicului, care îşi trimite îngerii spre a prăbuşi lucrarea. 
Un moment, se opri, pentru ca vorbele lui să îşi facă efectul, 
apoi continuă: De ce ne face Domnul nouă asta? veţi întreba voi, 
voi, păcătoşi mizerabili. Eu am să vă destăinui răspunsul. 
Dumnezeu şi-a trimis îngerii ca să anunţe sfârşitul lumii. Ca ei să 
dea un semn al Judecăţii de Apoi, care este mai aproape decât 
credeţi voi! Oh, voi, păcătoşi blestemaţi! Oh, voi, desfrânaţi 
blestemaţi! Oh, voi blestemaţi ce păcătuiţi trupeşte! Oh, voi, 
blestemaţi însetaţi de răzbunare! Oh, voi, avari blestemaţi! Oh, 
voi, beţivi blestemaţi! Oh, voi, orgolioşi blestemaţi! Oare voi nu 
auziţi strigătele disperate ale celor osândiţi? Urletele şi 
scrâşnetul dinţilor celor o mie de diavoli? Flăcările dogoritoare 
ale iadului mistuie lumea, flăcări faţă de care orice foc 
pământesc este doar rouă răcoritoare! 


Vorbele dominicanului căzură ca nişte cârpe ude pe capetele 
ascultătorilor. Se auzeau murmure uşoare şi suspine. Soţia 
rotofeie a unui olar, cu sudoarea şiroind pe frunte, leşină. Motiv 
suficient pentru predicator pentru a înăspri tonul: 

Oh, voi, mizerabili păcătoşi, aţi uitat că moartea smulge într-o 
clipă tot ce era important în jalnica voastră viaţă? Cele mai 
înalte şi mai frumoase construcţii, prin care aţi vrut să ridicaţi 
monumente mai puţin Atotputernicului şi mai mult vouă înşivă, 
precum regii fără de Dumnezeu ai egiptenilor. Măştile stridente 
ale târfelor din băile publice, cărora voi, mânaţi de poftele 
carnale, le aruncaţi mai mulţi bani decât numeroşilor nevoiaşi 
din oraşul vostru. 

Nimic nu este mai potrivit învingerii poftelor carnale decât să 
contemplaţi cum arată după moarte ceea ce vă place atât de 
mult. Atunci ochii limpezi precum cristalul, care fură multe inimi, 
seacă şi se ofilesc. Obrajii purpurii care v-au prilejuit săruturi 
lascive de amor putrezesc şi se umplu de viermi. Mâna pe care 
aţi strâns-o atât de des se descompune. Pe sânii atât de agitaţi, 
la vederea cărora tresăltaţi de pasiune, vor zburda broaşte, 
păianjeni şi gândaci de bucătărie. Intregul trup al iubitei voastre, 
îngrăşat cu desfrâul vostru, putrezeşte în pământ. Nhil sic ad 
edomandum desiderium appetituum carnavalium valet - „deci 
nimic nu va avea puterea să înăbuşe pofta carnală, decât 
această imagine vie.“ 

Din mulţime se auziră strigăte: 

— Oh, eu, păcătos mizerabil! 

Un negustor înveşmântat în straie impozante ridică mâinile 
deasupra capului. 

— Doamne, iartă-mi dorinţa de răzbunare! strigă un altul. 

lar o fecioară cu chipul palid susură subţire: 

— Doamne, scapă-mă de tot ce este carnal! 

Predicatorul îşi reluă discursul: 

— Oh, voi, mizerabili păcătoşi! Dreptul Dumnezeu văzând 
poverile odioase ale acestei lumii depravate a aruncat foc din 
cer pentru a-i arde pe păcătoşii care nu vor să se pocăiască. /n 
cinere et cilicio - „în cenuşă şi în haină de penitent”. Şi pentru 
că voi nu sunteţi dispuşi să vă înfrângeţi mândria, pentru că sub 
pretextul credinţei creştine construiți o catedrală mai mare şi 


mai frumoasă decât oricare alta, Dumnezeu şi-a trimis îngerul 
spre a opri lucrarea şi... 

Nu îşi duse la sfârşit fraza, pentru că în partea de sud a navei 
transversale, din dreptul unei coloane reprezentând un înger se 
auzi un zgomot adânc, un sunet şuierător, de parcă ar fi plesnit 
coloana. 

Predicatorul se opri speriat. Şi, ca la o comandă, capetele 
ascultătorilor se îndreptară în acea direcţie. Priveau fascinaţi 
îngerul care sufla în trâmbiţă în rândul al doilea, chemând la 
Judecata de Apoi. Ca împins de mâna unei fantome, se aplecă în 
faţă şi rămase o clipă aşa, de parcă s-ar fi opus căderii. După 
care soclul care îl susţinuse aproape două sute de ani cedă, şi el 
se prăbuşi cu capul înainte şi se sparse în mai multe părți. 
Trâmbiţa, mâna care o ţinea, nimbul şi o aripă se împrăştiară pe 
podea ca osemintele condamnaților Judecăţii de Apoi. 

Când oamenii aflaţi în catedrală înţeleseră ce se petrecuse 
chiar sub ochii lor, o luară la fugă ţipând. 

— In dom se află diavolul! se auziră strigăte. Feriţi-vă de 
necuratul! 

Bătăuşul care împinsese bărbatul cu glugă din amvon apucă 
leşul de picioare şi îl târî prin portalul principal afară, lăsând în 
urmă o dâră urâtă de sânge. 

Acolo, mai într-o parte, aştepta Werinher Bott, în scaunul lui 
cu rotile. 

— Toată asta este opera maistrului Ulrich! îi strigă el 
decanului sinodului. Unde se ascunde individul? 

Hugelmann von Finstingen se întoarse către invalid: 

— Mi se pare că nu îl puteţi suferi pe maistrul Ulrich. 

— Priviţi lucrurile invers, Înălţimea Voastră. El este un 
lăudăros şi se comportă de parcă el ar fi descoperit arhitectura. 
Werinher urmări surprins cum tinerelul târa cadavrul afară din 
catedrală. Şi întrebă: Ce înseamnă toate acestea? 

— O şleahtă de oameni cu glugi trase pe cap a încercat azi- 
noapte să provoace căderea domului. Unul dintre ei a rămas în 
urmă. Acesta a fost omorât de cetăţenii dezlănţuiţi. 

— Cel de acolo? 

Werinher schiţă un gest cu capul. 

Hugelmann confirmă. 


— Lăsaţi-mă să ghicesc: Era Ulrich von Ensingen! 

— Prostii. Maistre Werinher, vă înţeleg încrâncenarea până la 
un punct; dar nu ar trebui să îi atribuiţi lui Ulrich von Ensingen 
toate relele din lume. Chiar credeţi că maistrul Ulrich ar avea un 
interes în dărâmarea catedralei? 

— Dar el cine este? întrebă Werinher privind cadavrul. 

— Un fost călugăr, răspunse Hugelmann, ceea ce mă pune pe 
gânduri. Dar el e doar unul dintr-o şleahtă întreagă, care ne-a 
bântuit noaptea trecută. Pe antebraţ are un semn făcut cu fierul 
roşu, o cruce străbătută de un segment. 

— Destăinuiţi-mi semnificaţia semnului! 

— Nu pot. 

— De ce? 

— Face parte din cele de şapte ori şapte secrete ale curiei 
romane, care nu pot fi destăinuite nimănui care nu a primit 
înalta ungere. 

— Atunci, magistre Hugelmann, lăsaţi-mă pe mine să ghicesc. 
Crucea intersectată este stigmatul celui care trădează credinţa 
ori  legământul, deci este un renegat ori un călugăr 
excomunicat. 

— Maistre Werinher, strigă supărat decanul sinodului, de unde 
aveţi cunoştinţe despre acest semn? 

Werinher schiţă un zâmbet, dar rezultatul fu jalnic. 

— Oi fi eu un invalid, dar asta se referă la mădularele mele 
înţepenite, însă creierul îmi funcţionează normal, ca şi înainte. Și 
arhitecţii catedralelor lucrează cu semne şi simboluri. Doar că 
noi nu ne ardem cu fierul roşu simbolurile pe piele. Le incrustăm 
în piatră cu mână pricepută. Ceea ce este mai nobil şi mai 
durabil pe deasupra. 

În timp ce vorbea, Werinher îl urmărea nesigur pe decan 
dintr-o parte. 

Deodată, Hugelmann von Finstingen se opri şi ripostă: 

— Dar ce vă priveşte asta pe dumneavoastră? 

Mulțimea care se înghesuia să iasă din catedrală devenea tot 
mai numeroasă. De undeva apăru un argat îmbrăcat în zdrenţe, 
care trăgea după el un măgar îndărătnic. Cu o frânghie legă 
picioarele cadavrului şi îl agăţă de animal. Apoi lovi măgarul. 


Însoţit de o coloană de oameni extaziaţi şi gălăgioşi, argatul târa 
bărbatul mort în direcţia podului. 

Bărbaţi şi femei, ba chiar şi copii, care de fapt nu ştiau ce se 
petrecea, blestemau şi înjurau. Inchipuindu-şi că l-au omorât pe 
însuşi diavolul, scuipau şi urinau pe cadavrul care, târât pe 
caldarâm, îşi pierduse hainele. Câinii mârâiau, urlau şi îşi 
înfigeau dinţii în braţele bărbatului. Gălăgioasa procesiune 
celebra moartea lui Lucifer ca pe o liturghie solemnă în 
catedrală. Pe străzile străbătute de gloată, la ferestrele caselor 
se înghesuiau oameni, pentru a arunca o privire asupra 
diavolului chinuit. Femeile înfricoşate izbucneau într-un râs 
nervos sau, când cadavrul era târât prin faţa casei lor, goleau 
asupra lui conţinutul oalelor de noapte. 

Ajunşi pe pod, argatul îl dezlegă pe bărbatul mort sau mai 
bine zis ceea ce rămăsese din el, ridică în aer cadavrul, şi în 
urletele mulţimii îl aruncă în III. 

— Du-te în iad! strigă un bărbat voluminos, pleşuv, ale cărui 
mişcări groteşti erau asemenea celor ale oamenilor artificiali 
care, prin iarmaroace, scoteau cu dibăcie banii din buzunarele 
mulţimii. 

— Du-te în iad! răspunseră sute de voci din gloată. 

Ore de-a rândul au răsunat strigăte înfiorătoare pe ulițele 
Strassburgului. Oamenii păreau că îşi pierduseră minţile. 

Afra nu remarcase mare lucru din toate acestea. Avusese 
destule probleme cu rememorarea celor petrecute în timpul 
nopţii. În timp ce încerca să facă ordine în biroul şantierului, în 
timp ce sorta planuri şi facturi, şi punea la loc obiectele azvârlite 
pe podea, uşa fu dată de perete. 

Afra se aşteptase să intre Ulrich şi să-i dea o explicaţie a 
lungii lui absenţe, dar când se întoarse dădu cu ochii de rânjetul 
maistrului Werinher, aflat în căruţul împins de un lacheu. 

— Unde este? întrebă el obraznic fără să mai salute. 

— Dacă vă referiţi la maistrul Ulrich, răspunse sec Afra, nu 
este aici. 

— Asta văd şi eu. Am întrebat unde este. 

— Nu ştiu. Şi chiar dacă aş şti, nu văd de ce v-aş spune. 

Atunci Werinher Bott mai cedă din tonul insolent: 


— Scuzaţi violenţa vorbelor mele. Dar întâmplările nopţii 
trecute nu sunt de natură să mă facă să îmi păstrez calmul. 
Auziţi larma oamenilor de afară, din piaţa domului? Ei sunt 
convinşi că diavolul şi-a băgat mâna aici. 

— Şi? Dumneavoastră nu credeţi în diavol, maistre Werinher? 
Cine nu crede în diavol păcătuieşte faţă de porunca sfintei 
Biserici. Ar trebui să ştiţi asta! 

Maistrul făcu un gest de neputinţă şi răspunse: 

— Da, dar aici nu este vorba despre credinţa în diavol, ci 
despre cine se ascunde în spatele atentatului asupra catedralei. 
Gloata înclină cu uşurinţă în a atribui diavolului tot ce este 
inexplicabil. 

— Dacă vă înţeleg bine, dumneavoastră nu credeţi că diavolul 
şi-a vârât coada în această nenorocire? 

Werinher Bott ridică supărat din sprâncene: 

— Diavolul care a intervenit la catedrală avea în orice caz 
instruire de arhitect. Cam neobişnuit pentru un diavol, nu 
credeţi? 

— Ba da. Dar cum aţi ajuns la această concluzie? 

— Aţi privit mai îndeaproape pagubele? 

— Nu. Ceea ce am văzut de la distanţă era suficient de rău. 

Werinher făcu lacheului un semn cu capul să îi apropie căruţul 
de Afra. De parcă s-ar fi temut că nişte martori nedoriți ar putea 
trage cu urechea. Spuse încet: 

— Oricine a fost autorul acestei distrugeri, cunoştea planurile 
construcţiei şi anumite caracteristici arhitectonice neştiute de 
profani. Şi, aparent fără nicio legătură cu cele spuse, întrebă: 
Dumneavoastră cunoaşteţi viaţa anterioară a maistrului Ulrich? 

Afra îi aruncă maistrului Werinher Bott o privire furioasă. 

— Ce întrebare este asta? Nu ştiu la ce vă referii. Cel mai bun 
lucru este să plecaţi! 

Werinher nu se lăsă intimidat şi continuă: 

— Mă refer la faptul că Ulrich von Ensingen este simţitor mai 
în vârstă decât dumneavoastră. Este posibil să existe îndoieli că 
v-ar fi informat asupra fiecărui amănunt din viaţa lui. 

Puteţi fi sigur, maistre Werinher, că Ulrich nu a avut niciun 
motiv să îmi ascundă ceva din viaţa lui. 

— Dumneavoastră sunteţi sigură? 


— Foarte sigură. De fapt, ce urmăriţi? 

Afra începea treptat să aibă îndoieli. 

— Vreau să spun că nu te naşti arhitect de catedrale. Nu s-ar 
putea ca maistrul Ulrich să se fi ocupat de altceva înainte de a 
se fi hotărât să înalțe catedrale? 

Vorbele otrăvite ale paraliticului o făcură pe Afra să îşi dea 
seama că de fapt cunoştea doar prea puţin trecutul lui Ulrich. 
Sigur, ea îl cunoscuse ca pe un bărbat onest, rezervat şi care nu 
se împrietenea cu oricine. Dar, în realitate, ce ştia despre el? 
Ceea ce constituise un răspuns la întrebările ei şi care nu era 
mare lucru. Să se fi înşelat ea atât de mult în privinţa lui Ulrich? 
Inima începu să i-o ia razna. 

— Şi ce ar fi făcut? bătu supărată în retragere Afra. 

Werinher lăsă capul pe-o parte şi răspunse rânjind obraznic: 

— Există mai multe posibilităţi. De exemplu, ar fi putut să fie 
călugăr ori poate chiar membru al unui capitul, ori trimis al 
papei care dintr-un oarecare motiv şi-a abandonat funcţia. 

— Ulrich? Vezi să nu râd! 

— V-aţi uitat vreodată mai bine la antebraţul lui drept? 

Nu numai la el - ar fi vrut să răspundă Afra, dar situaţia era 
prea serioasă şi nu mai spuse nimic. Deoarece dacă era cinstită, 
nu cercetase niciodată cu adevărat antebraţul lui Ulrich. Ulrich 
von Ensingen purta permanent haine de lucru cu mâneci lungi. 
Ce importanţă să fi dat ea acestui fapt? 

Afra îl măsură pe Werinher cu o privire întunecată: 

— Ce rost are această întrebare prostească? 

Bărbatul răspunse gânditor: 

— Intrebările nu sunt niciodată prosteşti, mai curând 
răspunsurile sunt aşa. Ceea ce s-a întâmplat în catedrală poartă 
amprenta lojii renegaţilor, o asociaţie de oameni inteligenţi care 
şi-a propus ca scop zdrobirea sfintei Biserici. De cele mai multe 
ori, ei sunt călugări renegaţi ori demnitari excomunicați ai 
Bisericii, care au făcut pact cu diavolul. Sunt atât de periculoşi 
pentru că dispun de cunoştinţe detaliate în toate chestiunile 
bisericeşti datorită experienţei anterioare. Relaţiile lor ajung 
până în curia romană. Se vorbeşte chiar că unul dintre cei trei 
papi care conduc acum Biserica face parte din loja renegaţilor. 
Dacă le urmăreşti comportamentul, nici nu ştii care dintre ei ar 


fi. În orice caz, toţi renegaţii au pe antebraţul drept un stigmat, 
o cruce intersectată de o bară oblică. 

lar dumneavoastră îl suspectaţi pe maistrul Ulrich că ar avea 
pe antebraţ un asemenea semn? 

Afra îşi duse mâna la gură. | se părea prea îngrozitor ca 
Werinher să aibă dreptate. Prin cap îi treceau mii de gânduri 
care o zăpăceau tot mai tare. 

Ce motiv ar avea Werinher Bott pentru a-l uri atât de profund 
pe Ulrich von Ensingen? La această întrebare găsea tot atât de 
puţin un răspuns ca la întrebarea privitoare la trecutul lui Ulrich. 
De unde se trăgea acesta, cu ce se ocupase înainte de a 
conduce lucrările de construcţie ale domului din Ulm, toate 
astea erau chestiuni despre care ei nu discutaseră niciodată. 
Ulrich von Ensingen intrase într-o zi în viaţa ei. Ori ea era cea 
care intrase în viaţa lui? Nici măcar Afra nu ştia răspunsul exact. 

Pergamentul! Ideea îi veni ca un trăsnet în timpul unei furtuni 
cumplite. Să nu îl fi interesat pe Ulrich von Ensingen ea, ci doar 
pergamentul? Dumnezeule, ce naivă fusese! Îşi amintea bine de 
precipitata întrebare pusă de Ulrich cu privire la pergament în 
noaptea când părăsiseră Ulmul pe ceaţă. Era totuşi bine că 
Ulrich nu cunoştea ascunzătoarea documentului din biblioteca 
mănăstirii. 

În timp ce îl privea cu atenţie pe Werinher Bott, Afra remarcă 
pentru prima dată o anumită francheţe a chipului acestuia. 
Parcă dispăruseră brusc ironia, rânjetul sarcastic şi chiar 
cinismul din expresia chipului său. Fără a adera la învinuirile 
aduse lui Ulrich, îi puse o întrebare arhitectului: 

— De unde ştiţi atâtea despre loja renegaţilor, maistre 
Werinher? 

Werinher rânji cu o superioritate care nu se potrivea defel cu 
situaţia lui. Afişa rânjetul acela larg obişnuit la el, care putea să 
însemne totul şi nimic, rânjet care pe Afra o înfurie. 

Fără să se gândească, urmând o pornire de moment, se 
apropie de bărbatul din căruţ şi îl trase de mâneca dreaptă. Îi 
răsuci antebraţul către exterior. Da, era semnul făcut cu fierul 
roşu, crucea cu bara oblică. Afra înlemni. 

— Sunteţi... bâigui ea în cele din urmă. 

Werinher dădu mut din cap. 


— Dar de ce... 

— Da, am făcut parte din loja renegaţilor până în ziua în care 
am devenit un schilod. Şi, pentru că un schilod nu are voie să 
ocupe o funcţie bisericească, un schilod nu poate să fie nici 
renegat. Aş fi doar o povară. De-abia scăpasem de moarte în 
urma căderii, când un necunoscut mi-a bătut noaptea la uşă. 
Servitorul meu a deschis şi l-a condus la mine. Bărbatul purta o 
mantie neagră, cu glugă, ca toţi renegaţii, şi avea un accent 
străin. Mi-a spus că prin voia Atotputernicului nu mai puteam să 
fiu renegat. După care, fără un cuvânt, mi-a vârât în gură o fiolă. 
Plecând s-a mai întors o dată către mine şi a şoptit: „Nu trebuie 
decât să o striviţi între dinţi, maistre Werinher!” Dar eu am 
scuipat-o în tunică. De atunci o port permanent cu mine. 

Afra îl privi impresionată pe bărbatul din căruţ şi pentru prima 
dată simţi că îl compătimea. Duritatea şi atitudinea lui cinică nu 
îi permiseseră până acum un asemenea sentiment. Dar faptul că 
Werinher Bott îi încredinţase tocmai ei secretul lui o puse pe 
gânduri. 

Oricum vă mulţumesc că m-aţi informat, spuse ea şi vocea îi 
suna puţin neajutorată. 

Pe chipul maistrului Werinher apăru un zâmbet complet diferit 
de ceea ce arătase schilodul până atunci; nu cinic şi nici 
sarcastic, ci mai curând jenat. 

— Poate că aş fi făcut mai bine dacă nu vorbeam, spuse el 
după un timp. 

Apoi îşi strigă lacheul care aşteptase în faţa uşii. 

Aceasta prinse căruţul din partea din spate. Werinher privea 
fix în faţă. Fără să scoată o vorbă, servitorul îl împinse pe 


Werinher afară din încăpere. 
x x 


* 


Afra trase adânc aer în piept. Întâlnirea cu Werinher o făcuse 
să-şi piardă cumpătul. Nu ştia ce să mai creadă. Făcea Ulrich 
von Ensingen un joc dublu? De ce, se gândi ea, îi acordase brusc 
maistrului Werinher mai multă încredere decât lui Ulrich? Era 
confuză şi începea să se îndoiască de capacitatea ei de a 
raţiona: lacheul care îl luase pe Werinher era altul decât cel care 
îl adusese, deşi purtau amândoi aceleaşi veşminte. De acest 


lucru era foarte sigură. Nesigură era de semnificaţia acestui 
lucru. De fapt, Afra era profund dezorientată. Şi pentru prima 
dată îşi puse întrebarea dacă nu cumva ea însăşi, fară să îşi dea 
seama, devenise un instrument al forţelor răului împotriva 
cărora voia de fapt să lupte. 

In timp ce se gândea la aceste lucruri, fără să fi reuşit să 
progreseze măcar un pas, uşa încăperii se deschise şi intră 
Ulrich von Ensingen. Mai mult împleticindu-se, cu părul răvăşit 
pe frunte şi cu o expresie jalnică pe chip, se îndreptă către Afra. 
Se vedea clar cât se străduia să pară treaz. Încă purta hainele 
negre festive de la orgia organizată de episcop, dar acestea 
lăsau impresia că se tăvălise într-un ogor de pe care tocmai se 
strânsese recolta. 

Infăţişarea lui Ulrich trezi furia Afrei. Şi pentru că acesta nu 
scotea niciun cuvânt, îl luă ea în primire: 

— Bine măcar că ţi-ai adus aminte de profesia ta! 

Arhitectul dădu din cap. Privea în jur confuz. Mai era încă 
dezordine, dar părea că asta îl deranja mai puţin. Apoi întrebă 
absent: 

— În ce zi suntem astăzi? 

— Este vineri. 

— Vineri? Şi când a avut loc petrecerea episcopului? 

— leri. De atunci au trecut o noapte şi o zi întreagă! 

Ulrich dădu din cap: 

— Inţeleg. 

Răspunsul o înfurie şi mai tare pe Afra. 

— Dar eu nu înţeleg! strigă ea. Te-am considerat un om 
onorabil. Şi tu te agăţi de prima fustă. Ce are acea şleampătă a 
episcopului, şi eu nu am? Spune-mi! Vreau să ştiu! 

Ca un bandit prins de poteră, Ulrich lăsă să treacă vijelia 
peste el. in cele din urmă, se aşeză pe un scaun, întinse 
picioarele şi îşi examină pantofii cu vârfuri ascuţite, dreptul 
deosebindu-se în mod evident de cel stâng. 

Afra îi sesiză imediat panica. 

— In grabă ai încălţat unul din pantofii episcopului? remarcă 
ea sarcastic. 

— Imi pare rău, răspunse istovit Ulrich, chiar îmi pare tare 
rău. 


— Oh! Afra dădu capul pe spate. Era rănită profund în 
mândria ei. Continuă: Ştii măcar ce s-a întâmplat în vreme ce tu 
te tăvăleai cu această siciliancă pripăşită pe-aici? Tot oraşul se 
agită. Nişte bărbaţi cu glugi au încercat să dărâme domul. 

— De-aia este larmă, observă Ulrich pierdut în gânduri. 

Afra îl măsură pe arhitect cu ochii mijiţi. Ceva nu era în regulă 
cu el. Ulrich reacţiona indiferent, apatic, de parcă toate acestea 
nu l-ar fi privit. 

— Nu am înţeles nimic din asta, nimic, zise încet Ulrich. 

— Se pare că noaptea cu târfa aia a fost epuizantă! Afra făcu 
o pauză, apoi spuse cu o mină serioasă: Nu m-aş fi aşteptat 
niciodată la asta din partea ta, Ulrich! 

Era pe punctul de a izbucni în lacrimi. 

— La ce? 

Afra se înfurie iarăşi: 

— Acum, ar mai trebui să-mi spui că tu cu aia - întinse mâna 
în direcţia palatului episcopal - te-ai rugat îngerilor, ai bătut 
mătănii ori te-ai spovedit. Că mă apucă râsul! 

— Scuză-mă. Nu ştiu despre ce este vorba. Nu îmi mai 
amintesc nimic. 

Afra veni foarte aproape de Ulrich şi, strângând din buze, zise: 

— Asta este cea mai tâmpită scuză ce îi poate trece prin cap 
unui bărbat. Nu este demnă de un bărbat de nivelul tău. Ar 
trebui să-ţi fie ruşine. 

Brusc, Ulrich păru că iese din letargie. Se îndreptă pe scaun şi 
răspunse: 

— Aşa este cum spun eu. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc 
este de la masa festivă a episcopului. Trebuie să mi se fi pus 
ceva în vin... 

— Prostii! Cauţi doar un pretext, pentru că te-ai tăvălit cu 
sicilianca aceea. De ce nu ai măcar atâta caracter cât să 
recunoşti? 

— Pentru că nu ştiu de nicio faptă ruşinoasă! 

Ulrich ridicase tonul şi îşi presa fruntea cu dosul palmelor. 

— Ah, nu? Atunci îmi poţi spune cum a ajuns pantoful din 
piciorul drept la tine? Este din piele scumpă, cum poartă 
episcopii şi prinții. 

— Ţi-am spus, nu ştiu. Probabil că am fost drogat, crede-mă! 


— Da, îmi dau lacrimile! 

Afra se mai afla încă lângă Ulrich. Deodată, îi veni o idee. Fără 
nicio introducere, încercă să suflece mâneca dreaptă a hainei lui 
Ulrich. 

Acesta o privi mirat şi îşi trase mâna înapoi. 

— Ce înseamnă asta? strigă el, mânios. 

Afra nu răspunse. Se întoarse furioasă şi se îndreptă hotărâtă 
către ieşire. 

Când uşa grea se închise cu zgomot, Ulrich tresări de parcă 
fusese lovit cu biciul. Apoi îşi ascunse faţa în mâini. 

x x 


* 


Afra se gândea cum ar putea să scape de gândurile negre 
care o asediau. Se însera, dar asta nu îi împiedica pe oameni să 
se alipească unei procesiuni lugubre, care se târa către 
catedrală precum un vierme nesfârşit. 

Vestea că diavolul a încercat să dărâme domul îi scotea pe 
oameni din case. Înarmaţi cu făclii şi cruci care să îi apere de 
Satana, ei se revărsau din ulițele care dădeau din toate direcţiile 
spre marea piaţă, căutându-l îngroziţi cu privirea pe împieliţatul. 
Dar când în loc de acesta descopereau numai canonici, călugări 
şi popi, exorcişti şi beţivi care se dădeau în spectacol, prindeau 
curaj şi unul după altul aderau la turmă. 

Pioasele rugăciuni ale unor indivizi izolaţi se pierdeau în 
litania monotonă în limba latină a membrilor capitlului 
catedralei. Aceasta acoperea şi vocea răguşită a exorcistului 
care, agitând cu dreapta o cruce, şi cu stânga stropind cu o 
praftură cu apă sfinţită şantierul, repeta mereu: 

— Piei Satană din această casă a Domnului şi întoarce-te în 
hăurile iadului! 

Procesiunea mai era însoţită de nenumărați câini, care se mai 
şi încăierau. 

La lăsarea nopţii, întreaga populaţie a Strassburgului era în 
picioare. Chiar şi cerşetorii din afară se alipiseră cortegiului, fară 
a şti exact ce se petrecea. Astfel s-a ajuns ca onorabilii 
reprezentanţi ai clerului, care de fapt conduceau procesiunea, 
să se trezească a fi conduşi ei înşişi de către schilozi şi 
zdrenţăroşi. 


Litania monotonă şi rugăciunile îşi găseau ecou de zidurile 
caselor, iar făcliile cu catran fumegau şi aruncau umbre bizare, 
creând o atmosferă fantomatică. Afra nu crezuse niciodată în 
diavol, nici când fusese copil, dar acum începuse să aibă 
îndoieli. Ghemuită în spaţiul îngust dintre zidurile a două case 
aflate în faţa catedralei, urmărea desfăşurarea evenimentelor. 
Afra abia mai putea să respire din cauza duhorii, deoarece în 
spaţiile libere dintre case se deşertau recipientele cu fecale. 
Exact în faţa portalului, la o azvârlitură de braţ de ea, şedea 
maistrul Werinher în căruţul lui, fără lacheu, urmărind cu atenţie 
procesiunea. 

Afrei i se făcu frică. Acea frică de care crezuse că scăpase o 
cuprinsese din nou. Îşi recăpătase liniştea sufletească doar 
pentru scurt timp, atunci când se îndrăgostise de un bărbat 
pentru prima dată în frământata ei viaţă. Acum se temea să nu 
fi dat de un bărbat care o convinsese, prin vicleşug, să îl 
urmeze. 

Îşi părăsi deprimată ascunzătoarea şi se îndreptă către casa 
ei din Bruderhofgasse. Pe drum, nu întâlni nici ţipenie de om. 
Toate ulițele erau pustii. Ajunsă acasă, zăvori uşa. Nu intenţiona 
să o mai deschidă nimănui, nici lui Ulrich dacă acesta s-ar fi 
întors. 

Afra îşi petrecu noaptea îmbrăcată, moţăind. Asculta fiecare 
zgomot. Gânduri şi vise se întretăiau aşa că atunci când se 
lumina de ziuă nu mai era în stare să distingă imaginaţia de 
realitate. 

De dimineaţă, mâncă un coltuc de pâine uscată şi bău o cană 
cu lapte rece. Nu mai mâncase nimic de la petrecerea 
organizată de episcop. Îmboldită de o nelinişte ciudată, Afra 
părăsi casa şi se îndreptă spre catedrală. Începuse să plouă uşor 
şi să bată un vânt neplăcut. Pretutindeni domnea o linişte 
funestă. Nu se mai vedeau nici câini ori porci, care altădată 
mişunau pe străzi la orice oră din zi şi din noapte. 

Când coti în piaţa domului, o întâmpină un loc gol. Acolo, 
unde cu o seară înainte mulţimea extaziată înconjura domul nu 
se mai afla niciun suflet. În faţa portalului principal, se îndreptă 
spre biroul şantierului şi, cu coada ochiului, observă o siluetă 
aşezată. 


— Maistre Werinher! exclamă Afra speriată. 

Werinher privea indiferent peste piaţa domului, în direcţia din 
care venise ea. Parcă nici nu ar fi observat-o. Nici când se 
apropie de el, acesta nu dădu vreun semn că ar fi remarcat-o. 

— Maistre Werinher! repetă Afra. Nu trebuie să vă faceţi 
probleme că aş destăinui cuiva ceea ce mi-aţi spus. Maistre 
Werinher! 

Afra îi puse schilodului mâna pe umăr şi atunci simţi o 
mişcare. Corpul ţeapăn al paraliticului păru că se îndreaptă. Dar 
fu doar o iluzie. De fapt alunecă în faţă. Afra sări într-o parte. 
Werinher Bott se prăbuşi în cap pe caldarâm. 

— Maistre...! 

Afra scoase un strigăt înăbuşit. 

Câteva clipe ce îi părură nesfârşite rămase cu privirea pironită 
asupra omului vrednic de milă, aflat în faţa ei, pe pământ, îndoit 
în echer pe-o parte. Avea gura căscată şi ochii deschişi. Nu era 
nicio îndoială, Werinher Bott era mort. 

Îngenunche pentru a-i vedea mai bine faţa. Şi făcu o 
descoperire înfiorătoare. Între obraz şi limbă avea un tubuleţ de 
sticlă spart, o mică fiolă. 

„Fiola despre care îi vorbise Werinher” îi trecu Afrei prin cap. 
Dar chiar în clipa următoare se mai gândi la ceva: Werinher Bott 
era paralizat şi nu ar fi putut să-şi vâre singur tubuleţul de sticlă 
în gură. Afra vru să fugă, indiferent unde, să fie doar departe, 
unde nu cunoştea pe nimeni şi unde să nu poată fi pusă în 
legătură cu nimeni. Dar ceva o reţinea aici. Incepu să plângă. 
Erau lacrimi de neputinţă. Ca şi cum imaginea din faţa ochilor ei 
umezi nu ar fi fost destul de stranie, grotescul era amplificat de 
poziţia cadavrului. Disperată, ridică privirea. 

În faţa ei se afla Ulrich. 

Probabil că o urmărise o vreme. In orice caz, nu părea 
impresionat şi cu atât mai puţin nu părea să manifeste 
compătimire pentru decedatul Werinher Bott. Curios, dar 
nepăsător, ţinea mâinile la spate. 

— lată! spuse Afra şi arătă către fiola strivită din gura 
deschisă a lui Werinher. O purta permanent la el. Mi-a spus el 
însuşi. Dar practic nu putea să se sinucidă. 

Chipul lui Ulrich se întunecă. 


— Ce treabă aveai tu cu el, de ţi-a spus aşa ceva? 

Afra rămase cu privirea aţintită la mort şi nu răspunse la 
întrebare. 

După câteva momente de tăcere, Ulrich von Ensingen 
reîncepu. Fără nicio legătură întrebă: 

— Unde este pergamentul? 

Pergamentul! Afra îi aruncă arhitectului o privire suspicioasă. 
încerca să înţeleagă de ce pusese Ulrich această întrebare: la 
vederea cadavrului lui Werinher, adversarul lui, Ulrich von 
Ensingen, întreba despre pergament. Dar oricât se gândi, în 
timpul scurt avut la dispoziţie, nu găsi o explicaţie. In cele din 
urmă, răspunse: 

— Pergamentul? Acolo unde a fost mereu! De ce întrebi? 

Ulrich ridică din umeri şi privi încurcat într-o parte. Pe chipul 
lui apăru fugitiv un zâmbet sarcastic, care dispăru imediat când 
remarcă privirea cercetătoare a Afrei. 

— Au căutat în toate locurile posibile din dom, şi anume exact 
acolo unde arhitecţii de catedrale, conform vechii tradiţii, zidesc 
obiecte care fac minuni, animale vii şi documente importante. 
Urmând permanent cifra şapte, şapte coţi de jos, şapte coţi de 
la primul colţ. 

În timp ce el vorbea, Afra nu îl scăpa din ochi. Urmărea critic 
fiecare reacţie a feţei lui, în speranţa că va putea să deducă 
ceva din comportamentul său. Pentru ea era limpede: Ulrich 
făcea un joc fals. 

— În orice caz, tu eşti în mare primejdie! adăugă el direct. 

Această remarcă îi amplifică şi mai mult neliniştea. Probabil, 
se gândi ea, Ulrich voia să o constrângă să îi dea lui 
pergamentul. Cine ştie, poate că valora totuşi o avere? 

Afra îl privi fix pe Ulrich. Cât de străin îi devenise acest om! 
Dar un lucru îi era clar: Ulrich ştia mai mult decât îi spusese ei. 
Era un semn că abuzase de încrederea ei. Cu doar câteva zile în 
urmă, nici nu s-ar fi gândit că Ulrich era în stare de aşa ceva. 

Piaţa din faţa domului prinse brusc viaţă. Hugelmann von 
Finstingen, conducătorul sinodului, veni în grabă, urmat de 
Michel Mansfeld şi de secretarul primăriei. Din străzile 
lăturalnice veneau cetăţeni cu priviri neîncrezătoare. 


— Acesta este Werinher Bott, arhitectul paralizat! strigă încă 
de departe Hugelmann. Ce s-a întâmplat? 

— Este mort, răspunse calm maistrul Ulrich. După cât se pare, 
a fost omorât. 

Mansfeld îşi făcu semnul crucii. 

— Cine să facă aşa ceva? Să omoare un biet paralitic! 

În timp ce Hugelmann şi Mansfeld ridicau cadavrul înţepenit 
în căruţ, în jur începu să se adune tot mai multă lume. Werinher 
Bott victimă a unei crime? Pe loc se iscă o discuţie aprinsă cu 
privire la monstruozitatea crimei. 

Cei mai mulţi puneau fapta în legătură cu bărbaţii cu glugă, 
care încercaseră să dărâme catedrala. Asta până când canonicul 
Hugelmann îi adresă brusc lui Ulrich o întrebare: 

— Maistre Ulrich, este adevărat ce povestesc oamenii, că 
dumneavoastră şi maistrul Werinher vă aveaţi precum câinele 
cu pisica? 

Toate privirile se îndreptară către Ulrich von Ensingen. 

Afra se simţi cuprinsă de o frică rece. Copleşită, se întoarse şi 
dispăru în mulţime. 


Cărţi, nimic altceva în afară de cărți 


Afra se simţea abandonată şi izolată. Despre Ulrich nu mai 
auzise nimic de câteva zile. După discuţia din piaţa domului, 
acesta nu mai trecuse pe-acasă. Se spunea că îşi petrecea zilele 
şi nopţile în biroul şantierului catedralei. Ea cum trebuia să se 
comporte? Pe de o parte, tânjea după el, pe de altă parte, 
neîncrederea şi teama o dominau. În însingurarea ei autoimpusă 
toate gândurile se învârteau în jurul misteriosului pergament şi 
a semnificației lui. Sentimentul că fusese folosită de către Ulrich 
o înfuria. 

Nu îi ieşea din cap că trebuia să existe o legătură între 
maistrul Ulrich, pergament şi asasinarea alchimistului Rubaldus, 
a bărbatului cu glugă şi a maistrului Werinher. Existau prea 
multe nepotriviri, mai ales faptul că ea însăşi scăpase cu viaţă 
până acum. 

Zi de zi o chinuia aceeaşi întrebare: ce motiv ar fi avut tatăl ei 
pentru a o pune într-o situaţie atât de periculoasă? Dar, cu cât 
se întorcea mai insistent cu gândul la tatăl ei, cu atât amintirile 
îi erau mai confuze. 

Lumea devenise mai întunecată şi mai enigmatică sau era 
doar închipuirea ei? Când rătăcea fără niciun ţel prin Strassburg, 
i se părea că era pândită de după fiecare zid, fiecare pom, 
fiecare car pe care îl întâlnea. Strigătele copiilor care se jucau o 
făceau să tresară, ca şi un argat cu un sac în spinare ori un 
călugăr în rasă neagră care se apropiau de ea. 

Rătăcind odată astfel prin oraş, o apucă pe drumul care ducea 
spre sud. Fără niciun ţel, traversă la Sankt Thomas podul peste 
III, merse o vreme în josul apei şi apoi pe un drum de căruţe 
către est, în direcţia luncilor Rinului. 

Măreţia peisajului o mai calmă, şi Afra se aşeză pe trunchiul 
gros şi putrezit al unui arbore doborât de furtunile din toamnă. 
Din iarba udă se ridica un iz de putregai, iar în depărtare 
pluteau nori volatili de ceaţă. Îi atrase privirea un fel de 
fortificaţie, un bastion înconjurat de un zid, cu o clopotniţă în loc 


de turn de pază. Construcţia semăna cu cele aflate alături de 
mănăstirile fortificate cunoscute de ea din Wurttenberg. 

Ideea de a dispărea incognito într-o mănăstire, până când 
uitarea se va fi aşternut peste toate, nu i se păru chiar atât de 
rea. Ce ar fi avut de pierdut? Pentru moment, i se părea de 
neimaginat întoarcerea la Ulrich. Nesiguranţa cu privire la 
trecutul lui şi lipsa de transparenţă a intenţiilor sale îi provocau 
teamă. Ea i se dăruise şi îl urmase orbeşte. Nici măcar nu visase 
că Ulrich o va folosi ca mijloc pentru a atinge un scop. 

După ce se mai linişti, mânată de curiozitate, porni către 
fortăreață. Dar, pe măsură ce se apropia, bastionul îi părea tot 
mai bizar. Locul părea complet părăsit. Nici pe drum, nici la 
poarta de intrare nu era nimeni. Ferestrele situate deasupra 
zidului care înconjura întregul complex erau închise. Niciun 
zgomot nu răzbatea în afară. 

Poarta solidă din lemn lăsa impresia că nu mai fusese 
deschisă de săptămâni. O portiţă îngustă, prin care puteai trece 
doar aplecându-te, dădea către o boltă prevăzută şi ea cu o uşă 
şi cu o fereastră închisă în partea dreaptă. Alături, era un mâner 
pentru tras clopotul. 

Când Afra trase de mâner, se auzi de undeva un clopot. 
Indecisă, aşteptă să vadă ce întâmplă. 

Nu dură mult şi auzi din interior un zornăit. În cele din urmă, 
se deschise fereastra. Afra încremeni. Nici ea nu ştia la ce să se 
aştepte. Poate la un călugăr bărbos sau la o călugăriţă tristă, şi 
nici chiar un soldat înarmat nu i-ar fi insuflat atâta teamă ca 
arătarea din spatele ferestrei: un homunculus, caricatura unui 
om, un bărbat pleşuv, cu un cap umflat, cu un ochi în frunte şi 
altul pe obraz şi cu nasul nu mai mare ca o protuberanţă 
cartilaginoasă. Omenească părea doar gura cu buze umede şi 
groase, care îi rânjea forţat. 

— Aţi greşit adresa, rosti ironic homunculusul cu o voce 
gravă, guturală. 

Acesta se sprijini de fereastră pentru a vedea dacă mai era 
prezent şi un alt vizitator. 

Afra făcu înfricoşată un pas îndărăt. 

— Unde mă aflu? şopti ea pierdută şi rămase cu privirea la 
cocoaşa proeminentă a homunculusului. 


Sprijinit în fereastră, acesta o examina pe Afra din cap până în 
picioare. După care se încruntă de parcă imaginea l-ar fi durut. 

— Sfânta Treime, rosti el gutural şi afişă din nou zâmbetul ca 
o mască. 

— Deci o mănăstire închinată Sfintei Treime! 

— Dacă aşa vreţi să-i ziceţi. Cocoşatul îşi şterse cu mâneca 
halatului nasul care îi picura şi adăugă: Alţii îi spun casă de 
nebuni. Dar aceia desigur că nu sunt atât de distinşi ca 
dumneavoastră. 

„Casa de nebuni de care îi vorbise bibliotecarul ciung Jakob 
Luscinius“, îşi aminti imediat Afra. Era pe punctul de a se 
întoarce pentru a pleca fără să mai spună nimic, când amărâtul 
îi puse o întrebare: 

— Pe cine căutaţi, jupâniţă? Să ştiţi că pe aici rareori vine 
cineva. Cine ar căuta de bunăvoie o casă de nebuni?! 

În timp ce vorbea, o zdrăngănitoare pe care o purta atârnată 
de un şnur pe piept scotea un sunet ca un zornăit. 

— Aici toţi poartă acest obiect, explică portarul, care 
observase privirea  întrebătoare a  Afrei. Pentru ca 
supraveghetorii să ştie când se apropie de ei cineva pe la spate. 
Unii au un mers ca de îngeri, nici nu îi auzi. Râse de câteva ori 
scurt, împingând aerul prin nările schimonosite. Aşadar, la cine 
aţi venit, jupâniţă? 

— Îl caut pe bibliotecarul de la mănăstirea dominicană, spuse 
Afra cedând unei porniri bruşte. 

— Ah, geniul! Desigur, este aici. Asta dacă nu cumva pluteşte 
pe undeva pe deasupra norilor. 

— Deasupra norilor? 

— Da. Fratele Dominic nu aparţine acestei lumi, asta trebuie 
să o ştiţi. El este cu gândurile lui departe de aici. La filosofii 
vechii Grecii ori la zeii Egiptului. De multe ori, recită ore la rând 
drame antice şi epopei în limbi neînţelese de nimeni. De asta 
noi îi spunem „Geniul“. 

— Dumneavoastră credeţi că nu este nebun? 

— Fratele Dominic? Nu mă faceţi să râd! El are în cap mai 
multe decât tot sinodul episcopal. Şi, în general, există mai 
mulţi înţelepţi printre nebuni decât nebuni printre înţelepţi. 
Fratele Dominic ştie practic orice. 


— Trebuie să vorbesc cu el! spuse deodată Afra. 

— Sunteţi rude, jupâniţă? 

— Nu. 

— Atunci, nu văd nicio posibilitate... 

— De ce nu? 

— Vedeţi această poartă? Cel în spatele căruia se închide îşi 
ia pentru totdeauna rămas-bun de la lumea din care vine. Mă 
înţelegeţi? Noi, toţi cei de aici, suntem izgoniți: schilozi, 
suferinzi, eretici, nebuni - oameni de care cei asemenea 
Domnului îşi bat joc. Uitaţi-vă la mine. Unul ca mine întoarce 
Vechiul Testament cu josul în sus. Acolo Dumnezeu spune: „Să 
fie făcuţi oamenii după chipul şi asemănarea Noastră”. lar 
dumneavoastră, jupâniţă, ştiţi cum arată Dumnezeu. 

Portarul cocoşat îşi lăsă cochet capul într-o parte şi îşi puse 
mâinile în şolduri. 

— Trebuie să vorbesc cu fratele Dominic! insistă Afra. Dacă 
este atât de deştept cum ziceţi, mă poate ajuta. 

Homunculusul izbucni în râs. Neaşteptata putere pe care se 
trezi că o deţine părea să îl binedispună. Intrebă scurt: 

— Ce aveţi de valoare? 

Afra rămase perplexă. 

— Vreti bani? 

— Bani? Pe sfânta fecioară Maria, ce să fac eu cu banii? 

— Sunteţi primul care îmi pune această întrebare. Dar văd că 
pe bani nu puneţi preţ. Ce altceva vreţi? 

Portarul păru că ignoră întrebarea. 

— Când călugării se roagă de amiază, eu rămân unicul 
supraveghetor. Rugăciunea durează mult, uneori chiar o oră. Aş 
putea să o fac atunci. 

— Cu ce preţ? 

— Arătaţi-mi sânii, jupâniţă. Protuberanţele care se văd pe 
sub rochia dumneavoastră trădează paradisul. 

— Sunteţi smintit. 

— Nu spuneţi asta. Vă rog! Nu vreau mai mult decât să ating 
o dată sânii unei femei. După care sunt gata să vă îndeplinesc 
orice dorinţă. Chiar de voi fi prins. 

Pretenţia insolentă a infirmului o surprinse atât de mult pe 
Afra, încât aceasta o vreme nu ştiu ce să răspundă. Mai întâi, 


vru să îl trateze ca pe un porc pervers, ca pe un voyeur josnic; 
dar vorbele lui aveau ceva dureros în ele. 

— Imi pot imagina ce gânduri vă trec prin cap, continuă 
homunculusul. Dar nu îmi pasă. Nu am văzut niciodată o femeie 
atât de frumoasă. Şi cum aş fi putut să văd? De la vârsta de 2 
ani mă aflu aici, printre bărbaţi. Este bine că la Sfânta Trreime 
nu există oglinzi. Eu pot doar să bănuiesc cum arăt. Cu ceva 
vreme în urmă, mi-a căzut în mână ceaslovul unui călugăr. Pe 
lângă cuvioasele rugăciuni, acesta conţinea miniaturi din 
Vechiul Testament. Printre ele se afla una reprezentându-i pe 
Adam şi Eva în paradis. Acolo am văzut sânii Evei. Nu mai 
văzusem niciodată ceva atât de tulburător. Trupul meu vibra în 
locuri pe care până atunci le dispreţuisem. Când călugărul m-a 
surprins cu ceaslovul lui, m-a lovit, m-a făcut porc şi mi-a prezis 
veşnica osândă. 

Afra îl privi cercetătoare pe portar: 

— Dacă eu îmi descopăr în faţa dumneavoastră... 

— ... eu vă voi îndeplini orice dorinţă a cărei realizare stă în 
puterea mea! 

— Atunci, deschideţi uşa! 

Ghebosul dispăru de la fereastră şi deschise uşa. 

In mica încăpere a portarului aerul era stătut. Aici se afla doar 
o masă simplă din lemn şi un scaun. In timp ce scotea gulerul 
rochiei, Afra nu îl pierdea din ochi pe cocoşat. Ca nişte fructe 
coapte ieşiră la iveală sânii. Afra nu ar fi crezut niciodată că 
lucrul acesta ar tulbura atâta. 

Infirmul întinse timid mâna. Nu îndrăznea să o atingă. În loc 
de asta, căzu în genunchi în faţa Afrei şi îşi împreună mâinile ca 
la o rugăciune. 

Afra îi văzu buzele tremurând. Simţea acum chiar milă faţă de 
acest individ. După câteva momente ea îşi trase rochia la loc. 

Portarul se ridică şi se înclină teatral în faţa Afrei, ca un popă 
la introitus. Respira greu şi dădea din cap, de parcă nu îi venea 
să creadă ce trăise. 

— Aşteptaţi aici, zise el în cele din urmă, vreau să văd dacă a 
început rugăciunea de prânz. 

După ce uşa se închise, ea băgă de seamă că pe interior 
aceasta nu avea clanţă. Deşi era prizonieră, nu se temea. Cu 


toate acestea, începea să se îndoiască de faptul că procedase 
corect. 

Când încă o mai frământa acest gând, se auziră paşi ce se 
apropiau şi portarul băgă capul pe uşă. 

— Veniţi, zise el încet, este în regulă. Aţi suportat să mă 
vedeţi pe mine, înseamnă că veţi rezista şi la ce va urma. 

„Desigur”, vru să răspundă Afra, dar preferă să tacă. 

Nu rosteau niciun cuvânt. Îl urmă în tăcere pe infirm de-a 
lungul coridorului gol, care se termina în dreptul unor trepte. Din 
tuf, acestea se răsuceau în spirale abrupte încă două etaje mai 
sus. De acolo un coridor cotea în unghi drept spre o altă aripă a 
casei. Accesul la o sală lungă era blocat de o uşă neagră, înaltă, 
cu două canaturi, cu clanţa montată atât de sus încât trebuia să 
te întinzi ca să ajungi la ea. 

Gând cocoşatul deschise canatul din dreapta, îi izbi un aer 
cald, fetid, ca dintr-un grajd de vaci. De ambele părţi ale sălii, se 
înşirau boxe din lemn una după alta. Pe priciuri grosolane, pe 
paie mucegăite, vegetau făpturi jalnice. Oameni diformi ca 
portarul şi bărbaţi cu minţile pierdute atârnau ca nişte animale 
de gratiile din lemn şi se holbau în gol. Unii dintre aceştia 
răcneau când treceau prin dreptul lor. Aerul stătut îi tăia Afrei 
respiraţia. 

Portarul o privi pe Afra dintr-o parte, cu capul plecat. 

— Dumneavoastră aţi vrut, zise acesta din mers. Cu siguranţă 
că sunteţi obişnuită cu alte mirosuri. 

Afra abia mai respira. 

La un moment dat, auzi vocea puternică a unui bătrân care 
declama un text în limba latină. Când Afra şi cocoşatul ajunseră 
în dreptul boxei lui, care spre deosebire de celelalte boxe nu era 
încuiată, acesta continuă să declame. Afra nu îndrăzni să îl 
întrerupă. Bătrânul avea o înfăţişare de profet. Părul lui des şi 
creţ era cenuşiu, ca şi barba ce îi ajungea la piept şi care se 
ridica şi cobora în timp ce vorbea. 

După ce termină, acesta o privi scurt pe Afra, căreia îi dădu şi 
o explicaţie: 

— Horaţiu, Muzei mele Melpomene. 

Afra dădu din cap prietenoasă şi se adresă cocoşatului: 

— Vreţi să ne lăsaţi singuri o clipă? 


Portarul mormăi ceva şi dispăru. 

Câteva clipe, stătură faţă în faţă, fără să scoată o vorbă, apoi 
bătrânul întrebă mohorât: 

— Ce doriţi, eu nu am chemat pe nimeni. De fapt, cine 
sunteţi? 

— Numele meu este Afra şi vin cu o chestiune specială. 
Despre dumneavoastră se vorbeşte că sunteţi foarte deştept. Se 
mai spune că aţi citit toate cărţile din bibliotecă. 

— Cine spune asta? 

Brusc, bătrânul păru interesat. 

— Jakob Luscinius, cel care a preluat sarcinile dumneavoastră. 

— Nu îl cunosc. Şi în ce priveşte deşteptăciunea - zise el 
făcând un gest depreciativ -, unul dintre cei mai deştepţi, 
înțeleptul Socrate, a spus la încheierea vieţii sale: Oida uk Oiaa - 
„Ştiu că nu ştiu nimic“. 

— Oricum, sunteţi un om foarte citit! 

— Am fost, jupâniţă, am fost. Aici mi-a mai fost lăsat doar 
Vechiul Testament. Şi nici ochii nu prea mă mai ajută. Probabil 
că se închid de la sine în faţa ororilor acestei lumi. Mi-a rămas 
doar capul sau mai bine zis ceea ce am citit în anii anteriori. Dar 
vorbesc doar despre mine. Spuneţi ce doriţi! 

Cum să înceapă? Urmase orbeşte o pornire, în speranţa că 
fratele Dominic ar putea să o ajute. De faptul că înțeleptul 
bătrân ar fi nebun se îndoise de la bun început. Acum, îşi văzu 
bănuiala confirmată. Poate că pur şi simplu el era prea deştept 
pentru ceilalţi locatari ai mănăstirii. Poate că ştia mai multe 
decât îi permitea credinţa. Poate că ei îl considerau eretic 
pentru că recita pe de rost texte de autori păgâni, scriitori care 
venerau zei străini. Ea îi admira calmul cu care îşi suporta 
soarta. 

— Ştiu că pe nedrept sunteţi aici, frate Dominic, începu ea 
ezitând. 

Bătrânul dădu din cap. 

— Nu aveţi de unde să ştiţi. Şi chiar de aţi avea dreptate, în 
câteva luni, oricine trăieşte aici ajunge la fel ca toţi ceilalţi. Dar 
încă nu mi-aţi răspuns la întrebare. 

— Frate Dominic, tatăl meu mi-a lăsat moştenire un înscris 
străvechi, a cărui însemnătate îmi este enigmatică... 


— Dacă dumneavoastră nu ştiţi despre ce este vorba, cum să 
ştiu eu? 

— Documentul nu a fost scris de tatăl meu. A ieşit de sub 
pana unui călugăr din mănăstirea Montecassino. 

Bătrânul deveni brusc atent şi întrebă: 

— Aveţi documentul la dumneavoastră? 

— Nu. Se află într-un loc secret şi nici nu vă pot spune exact 
textul. Dar am constatat că este o scriere interzisă, după care 
anumiţi oameni aleargă ca dracu’ după sărmanele suflete. In 
document este menţionat CONSTITUTUM CONSTANTINI. Evident, 
este vorba despre o convenţie secretă. Mai mult nu ştiu. 

În timp ce Afra vorbea, fratele Dominic fu cuprins de o vizibilă 
nelinişte. Privea când tavanul, când chipul Afrei. Işi mângâie 
barba şi, după ce se gândi câteva momente, întrebă: — Aţi spus 
CONSTITUTUM CONSTANTINI? 

— Aşa scrie în document. 

— Şi nu ştiţi mai mult? 

— Nu, frate Dominic. Asta este tot ce am reţinut din text. 
Spuneţi-mi, ce semnifică această CONSTITUTUM? Cu siguranţă 
că dumneavoastră ştiţi mai multe despre ea. 

Bătrânul clătină din cap şi tăcu. 

Afra nici nu voia să creadă că bătrânul şi înțeleptul călugăr, 
de a cărui înţelepciune alţii se temeau, nu ar fi auzit de 
CONSTITUTUM. Era evident că acesta căuta să ascundă ceva. 

De parcă ar fi vrut să îndrepte discuţia spre alt făgaş, bătrânul 
întrebă brusc: 

— Cum aţi ajuns aici? Ştie cineva că sunteţi aici? 

— Doar portarul. A trebuit să cochetez puţin cu el. A spus că 
în timpul rugăciunii de prânz nu există pericolul de a fi 
descoperită. Dar de ce nu îmi spuneţi ce ştiţi, frate Dominic? 

— Sărman diavol, un cap luminat cu un corp de demon. Este 
singurul cu care mai pot vorbi. 

— Frate Dominic, de ce nu îmi spuneţi ce ştiţi? 

Glasul Afrei suna implorator. 

Zornăitul lemnos vestea că portarul se apropia din capătul 
celălalt al sălii. 


— Dacă îmi permiteţi un sfat, se grăbi să spună bătrânul, luaţi 
pergamentul şi aruncaţi-l în foc. Şi nu spuneţi nimănui că l-aţi 
avut vreodată. 

— Vreţi să spuneţi că este lipsit de orice valoare? 

— Lipsit de valoare? Călugărul râse ironic. Papa de la Roma 
probabil că v-ar copleşi cu aur, pietre preţioase şi domenii, ca pe 
o regină dacă i-aţi da pergamentul. Dar mă tem că nu veţi 
ajunge să o faceţi. 

De ce nu, frate Dominic? 

— Pentru că alţii... 

— Este timpul, jupâniţă! Portarul întrerupse în mod brutal 
discuţia. Se termină rugăciunea de prânz, veniţi! 

Afrei îi venea să-l spânzure pe cocoşat. Apăruse tocmai acum, 
când călugărul începuse să vorbească. 

— Vă mai pot căuta? întrebă Afra la despărţire. 

— Ar fi lipsit de sens, răspunse cu hotărâre bătrânul. Deja v- 
am spus prea multe. Permiteţi-mi un sfat: feriţi-vă să îl folosiţi 
vreodată! 

Cocoşatul dădu din cap ca şi cum ar fi ştiut despre ce era 
vorba. Apoi o scoase pe Afra din boxă. Coborâră grăbiţi scara 
abruptă. Când uşa joasă a porţii se închise în urma ei, Afra se 
simţi eliberată. Ziua se apropia de sfârşit şi ea trase adânc în 
piept aerul răcoros. 

Cuvintele bătrânului înţelept mai mult îi accentuaseră 
nedumeririle decât să o lămurească în vreun fel. Privi cu teamă 
în jur pentru a descoperi dacă o urmărea cineva. Fără îndoială 
că trăia periculos. Dar trăia! Probabil că tocmai pergamentul o 
ţinea în viaţă. Atâta vreme cât acesta se afla în posesia ei, se 
gândi ea, nu putea să i se întâmple nimic. 

În timp ce se apropia de pod, în minte îi reveneau mereu 
cuvintele călugărului: „papa de la Roma probabil v-ar copleşi cu 
aur, pietre preţioase şi domenii, ca pe o regină dacă i-aţi da 
pergamentul”. Cam în acelaşi fel, chiar dacă nu identic, se 
exprimase şi tatăl ei. 

Râul Ill curgea întunecat şi leneş când Afra traversă podul din 
piatră. Oameni iritaţi alergau către nord. Femeile îşi suflecau 
rochiile pentru a alerga mai repede. Din ulițele lăturalnice 
veneau bărbaţi cu căldări din piele şi, brusc, se auziră strigăte: 


— Foc! Arde! 

Afra grăbi paşii. Pe Predigergasse se înghesuiau oameni cât 
cuprindeai cu privirea. Din Munstergasse se scurgea un al doilea 
flux de oameni. Pe toţi îi întâmpina un fum înecăcios şi mirosul 
de trestie arsă. Când se apropiară de Bruderhofgasse cerul se 
colorase în roşu-sângeriu. Simţurile Afrei erau încordate la 
maximum. Fu cuprinsă de o bănuială sinistră ca ameninţarea 
Judecăţii de Apoi. Bărbaţii formaseră un lanţ uman până la râu şi 
îşi dădeau din mână în mână găleţile cu apă. Ecoul strigătelor 
acestora se reflecta funest în pereţii caselor. 

In capul uliţei Bruderhofgasse Afra se opri. Privi înainte: casa 
ei era cuprinsă de flăcări. O coloană de foc roşu-gălbui ţâşnea 
din acoperişul acoperit cu trestie. Fumul negru dansa prin 
ferestre. Pompierii renunţaseră deja la casă. Utilizând o scară 
mobilă, încercau disperaţi să împiedice flăcările să cuprindă şi 
alte case. p 

Era vremea mulţimii de gură-cască. Intotdeauna focul 
reprezenta ceva palpitant. Cei mai mulți considerau focul ca pe 
o distracţie populară, cântau şi dansau bucurându-se că nu lor li 
se întâmpla. 

Afra privea flăcările ca vrăjită. Focul nu îi distrugea doar casa, 
distrugea o parte a vieţii ei despre care crezuse că era cea mai 
fericită. Dar se înşelase. | se părea că flăcările care mistuiau 
casa erau un simbol al vieţii ei din Strassburg, care se topea sub 
ochii ei. 

De fiecare dată când se prăbuşea o grindă sau un zid, 
spectatorii urlau ca la iarmaroc, unde pentru doi pfennigi o 
colivie cu un nebun bălos se putea scufunda într-un butoi mare 
cu apă. Furioasă şi ajunsă la capătul puterilor, Afra îşi ascunse 
faţa în mâini. 

După ce mulţimea se mai linişti, se auziră întrebări: „A cui era 
casa? Cine locuia acolo? Unde sunt cei ce locuiau casa?“ 

Afra parcă prinsese rădăcini. Se temea că va fi recunoscută. 

O precupeaţă cu un coş în spinare le spunea curioşilor că în 
casă locuia arhitectul catedralei, Ulrich, împreună cu soţia lui, 
oameni ciudaţi care evitau contactele. Un bărbos, a cărui 
îmbrăcăminte îl trăda a fi consilier al primăriei, informa că 


maistrul Ulrich fusese arestat de către judecător. Era suspectat 
că l-ar fi omorât pe paraliticul Werinher Bott. 

Cele spuse se răspândiră imediat şi Afra preferă să se retragă. 
Îi era indiferentă evoluţia incendiului. Pierduse tot ce avea, 
hainele şi bărbatul căruia îi acordase atâta încredere. 

Ulrich — asasin! Gândul acesta nu îi ieşea din cap. Să îşi fi 
ucis el şi propria soţie? Incapabilă să gândească limpede, se 
îndreptă către mănăstirea dominicană. Acolo, în bibliotecă, se 
afla tot ce îi mai rămăsese: pergamentul. 

Afra se simţea golită şi neajutorată. Disperarea o conducea 
către mănăstirea dominicană. Nu îi spusese oare tatăl ei să 
folosească pergamentul atunci când nu mai ştia ce altceva 
putea face în viaţă? Îi părea ca predestinat faptul că ascunsese 
pergamentul în biblioteca dominicanilor. 

Seara se lăsa peste oraş şi Afrei i se făcuse deja frig când 
ajunse la poarta mănăstirii. Din biserică se auzea cântul 
monoton al psalmilor vecerniei. Afra ciocăni îndelung la poartă 
până când i se deschise. Jakob Luscinius, bibliotecarul ciung, 
scoase capul prin deschizătura porţii. 

— La orele astea vizitele sunt rare, spuse el ca o scuză a 
întârzierii. Fratele portar şi călugării sunt cu toţii în biserică, la 
vecernie. 

— Slavă Domnului! înseamnă că nu mai trebuie să dau 
explicaţii îndelungate. Lasă-mă să intru. 

Luscinius dădu urmare solicitării ezitând. 

— Urmaţi-mă şi grăbiţi-vă. Vecernia se încheie în orice 
moment. Dacă sunt văzut cu dumneavoastră, mă aruncă afară. 
De fapt, ce doriţi atât de târziu? 

Afra nu răspunse. Tăcu până când ajunseră în bibliotecă. 
Acolo vorbi în şoaptă: 

— Frate Jakob, cu siguranţă că îţi aminteşti că nu cu prea mult 
timp în urmă te-am ajutat la nevoie. 

Ciungul dădu stânjenit din unica mână. 

— Da, desigur. Sunt fericit că nu mai umblu cu toiagul de 
cerşetor şi că nu mai sunt supus batjocurii oamenilor. Inţelegeţi. 

— Înţeleg foarte bine, frate Jakob, şi nu vreau să te 
formalizezi. Dar eu mă găsesc într-o situaţie deplorabilă. Soţul 
meu este în închisoare. Este acuzat de uciderea maistrului 


Werinher. Nişte ticăloşi mi-au incendiat casa. Nu am mai rămas 
decât cu ce am pe mine. Nu ştiu ce voi face în continuare. la-mă 
la tine câteva zile, până când îmi fac ordine în gânduri. 

Solicitarea Afrei îl nelinişti pe ciung. 

— Jupâniţă, cum vă imaginaţi asta? Dominicanii sunt un ordin 
călugăresc sever, şi numai rareori permit accesul femeilor în 
mănăstirea lor. Este de neimaginat. 

— Nu va afla niciun călugăr că ai fost atât de aproape de un 
păcat, zise Afra într-un acces de ironie. Munţii de cărţi pot sluji 
de minune ca ascunzătoare. Şi, în plus, ai spus singur că numai 
rareori se mai rătăceşte cineva prin bibliotecă. 

— Da. Dar... 

— Fii sigur, frate Jakob, că nu îţi voi pricinui niciun neajuns. 

Afra se aşeză pe un teanc de foliante prăfuite, îşi sprijini capul 
în mâini şi închise ochii. 

Astfel nu lăsa defel impresia că Luscinius ar putea să o 
convingă să părăsească vreodată biblioteca. 

Ciungul trebui să se acomodeze treptat cu ideea de a acorda 
unei femei azil la călugări, cel puţin pentru câteva zile. 

— Bine, acceptă el în cele din urmă, regulile sfântului Dominic 
prescriu sărăcie şi cucernicie. Niciunde nu se prevede să refuzi 
cuiva fără adăpost posibilitatea de a înnopta. Puteţi rămâne. 
Dar, dacă sunteţi descoperită, nu ne cunoaştem. V-aţi strecurat 
aici pe ascuns. 

Afra îi întinse bibliotecarului mâna ei stângă. 

— De acord, nicio grijă. 

Jakob Luscinius păru ceva mai liniştit. Înainte de a trage uşa 
bibliotecii după el, se mai întoarse o dată şi îi spuse Afrei cu 
voce înăbuşită: 

— Jupâniţă, fiţi atentă cum umblaţi cu lumina. Ştiţi că nimic 
nu se aprinde mai uşor ca o bibliotecă. Deci, pe mâine la 
utrenie. 

Afra ascultă paşii care se îndepărtau. Se duse în cel mai 
depărtat colţ, unde şi dezordinea era cea mai mare şi unde 
pereţii cu cărţi formau un labirint de nepătruns, alese câteva 
duzini de foliante copertate în lemn acoperit cu piele. Din 
foliante-pergament şi cărţi cu coperte moi din piele de oaie 
construi un pat. Drept pernă pentru cap puse o bucoavnă de 


Armandus de Bellovisu!:* din pergament deosebit de moale: De 
declaratione  difficilium  terminorium tam theologiae quam 
philosophiae ac logicae. Cunoştinţele de latină ale Afrei nu-i 
putură fi de folos acesteia pentru a traduce titlul fără de sfârşit. 
Oricum, pentru ea avea importanţă doar în măsura în care era 
mai moale decât celelalte. 

Avusese şi paturi mai comode, şi mai ales mai moi, dar 
niciodată nu avusese unul atât de cult. Pentru început, era 
mulţumită. O lumânare de seu aşezată pe podea răspândea o 
lumină slabă. Cu mâinile sub cap, Afra privea în tavan şi se 
gândea. Trebuia să îl mai caute o dată pe fratele Dominic, tristul 
geniu de la ospiciu. Cumva trebuia să îl facă să vorbească. Cum 
anume, nici ea nu ştia încă. Ştia doar că fratele Dominic era 
singurul care putea să facă lumină în întunericul ce înconjura 
pergamentul. Referirile lui erau motive serioase. Bătrânul 
gândise fiecare cuvânt pe care îl spusese şi mai ales fiecare 
cuvânt pe care nu îl spusese. 

Întinsă pe patul ei tare, Afra concepu un plan. Mai întâi, avea 
nevoie de o copie a pergamentului. Dar pentru asta era necesar 
iarăşi un alchimist. În Strassburg erau mai mulţi alchimişti decât 
în orice alt oraş. Cei mai mulţi se stabiliseră în partea de nord, în 
jurul bisericii Sf. Petru, o zonă cam rău-famată, pe care noaptea 
era mai bine să o eviţi. Dar sprijinul unui alchimist însemna încă 
un confident. Şi cu siguranţă că acesta nu era gata să treacă la 
acţiune gratis. 

Adormi cu aceste gânduri fără rezolvare. Şi visă că stătea 
îmbrăcată cu un veşmânt scump, înconjurată de slugi care o 
serveau, pe o scară înaltă şi lată din marmură albă. Tinea în 
mână un pergament. Din depărtare, se apropia o delegaţie de 
călăreţi în uniforme strălucitoare. Aceştia fluturau flamuri şi 
steaguri albe cu o cruce galbenă în mijloc. Erau urmaţi de un 
atelaj cu şase cai. De pe un tron de aur, papa făcea semne 
prietenoase. 

La capătul scării, papa cobori din atelaj şi urcă treptele care 
păreau nesfârşite. Însoţitorii lui duceau aur şi pietre preţioase. 
Dar, oricât se străduiau ei să urce treptele, distanţa până la Afra 


10 Autorul compendiului a fost dominican şi conducător al şcolii catolice din 
Montpellier, (n.tr.) 


rămânea aceeaşi. Atunci, Afra se trezi cu broboane de sudoare 
pe frunte. 

„Ce vis ciudat“ îşi spuse ea, şi privi lumânarea de pe podea. 
Din motive neclare, flacăra începu să pâlpâie, de parcă un 
curent de aer străbătea încăperea. Parcă deschisese cineva uşa. 
Înlemnită de frică, Afra privea de-a lungul peretelui cu cărţi. Nu 
îndrăznea nici să respire. Îşi auzea bătăile inimii. | se păru 
aproape o eternitate timpul în care nu facu nicio mişcare. 

Atunci, deodată, căzu o carte pe podea. Teama îi crescu. Vru 
să strige, să ţipe, să iasă în întâmpinarea necunoscutului, dar 
trupul nu o mai asculta, era nemişcat şi surd. 

Lumina! Trebuia să stingă lumina. Dar, înainte de a apuca să 
o facă, descoperi la capătul culoarului o altă lumină care pâlpâia 
nesigur. Aceasta deveni tot mai puternică şi brusc, la nici zece 
coţi în faţa ei apăru tăcută o siluetă neagră, un bărbat cu glugă 
şi cu un felinar în mână. Apoi se făcu din nou întuneric. 

Disperarea aproape că o convinse pe Afra cum să acţioneze. 
Un bărbat cu glugă! În ea se treziră amintiri înfiorătoare. Era 
unul din hoarda care aproape că distrusese catedrala? Ce căuta 
în această încăpere în miez de noapte? 

Afra nu avea curajul nici să se gândească măcar că motivul 
vizitei nocturne ar putea fi pergamentul ei. Nu o văzuse nimeni 
intrând în mănăstire. Şi de unde să fi ştiut necunoscutul în care 
din cele câteva mii de cărţi ascunsese ea documentul? 

Auzea cum bărbatul cu glugă scotea cărţi din rafturi şi le 
răsfoia. Se părea că dispunea de tot timpul din lume, în orice 
caz îşi făcea treaba fară nicio grabă. Cu cât căutările 
necunoscutului se prelungeau, cu atât mai mult creştea 
curiozitatea Afrei privind persoana ce se ascundea în mantia 
largă şi privind sarcina pe care o îndeplinea. 

Încet, trupul începu să o asculte din nou şi teama se scurse 
din ea ca picăturile de ploaie de pe o pelerină. Afra se ridică fără 
zgomot şi atentă se furişă în direcţia culoarului central, unde se 
deplasase necunoscutul. 

La capătul culoarului lung, Afra descoperi o lumină. Teama pe 
care o resimţise cu puţine clipe în urmă dispăru. Se apropie în 
vârful degetelor de lumina din culoarul secundar. Pândi cu 
atenţie de după colţ. Bărbatul era cu spatele la ea. Adâncit fără 


griji în studierea unei cărţi, nici nu băgă de seamă când Afra 
ajunse în spatele lui. 

Atunci, Afra făcu un salt şi îi trase necunoscutului gluga de pe 
cap. Nicio clipă nu se gândise la consecinţele acestui gest. Și 
nici la cine s-ar ascunde sub această glugă. Dăduse doar urmare 
unui impuls de moment. Acum, faţă în faţă cu ceva la ce nu se 
aşteptase, nu fu în stare decât să exclame şocată: 

— Fra-te Do-mi-ni-c! 

— M-aţi speriat, jupâniţă! Dar ce căutaţi aici la această oră? 

Afra trase adânc aer în piept. În cele din urmă, putu să 
vorbească: 

— Acelaşi lucru aş putea să vă întreb şi eu, frate Dominic! 
Credeam că sunteţi închis la casa de nebuni. 

Bătrânul îşi mângâie, mustăcind, barba lungă şi răspunse 
privind viclean: 

— Chiar sunt, dar cine a trăit asemenea mie o viaţă între 
zidurile unei mănăstiri găseşte întotdeauna o portiţă. Doar nu 
mă veţi trăda? 

— De ce aş face-o? Dacă nici dumneavoastră nu mă trădaţi... 

Fratele Dominic dădu din cap şi făcu semnul crucii cu mâna: 

— Pe sfânta Fecioară! 

Câteva clipe, rămaseră amândoi zâmbind prieteneşte, fiecare 
gândindu-se ce motiv o fi avut celălalt de a fi aici. 

— Eu am intrat pe poartă. Mi-a deschis Jakob Luscinius, noul 
bibliotecar, şopti Afra, care părea să fi ghicit întrebarea ce şi-o 
punea celălalt. 

Dominic zise: 

— Osuarul de sub nişa altarului bisericii are o ieşire secretă 
spre exterior. Cine nu se teme să urce pe tigve şi oseminte 
vechi de sute de ani are acces direct la bolta care duce la 
bibliotecă. lar în ce priveşte casa de nebuni, ea este construită, 
aşa cum îi arată numele, pentru nebuni, care nu mai sunt în 
toate minţile. Un om cât de cât inteligent găseşte multe 
posibilităţi de a scăpa de călugării de la Sfânta Treime. 

— Şi ce căutaţi tocmai aici, frate Dominic? 

— Ce să caut? se înfierbântă bătrânul. Cărţi, jupâniţă, cărţi! Mi 
s-a permis să posed o carte, una singură! Imaginaţi-vă! Cu o 
singură carte, fie ea şi Biblia, omul are tendinţa de a înnebuni. 


Aşa că în fiecare săptămână iau câte una şi pe cea veche o pun 
la locul ei. 

— Şi nu a observat nimeni asta? Nu cred. 

— Ah, jupâniţă! Pe neaşteptate, călugărul se întristă. Cu 
cărţile este la fel ca şi cu oamenii. Privite superficial, seamănă 
una cu alta. Abia când priveşti mai îndeaproape apar 
deosebirile. Dumneavoastră chiar credeţi că nişte călugări dintr- 
o casă de nebuni s-ar interesa de cărţi? 

La fel ca la prima întâlnire, Afra fu surprinsă de vioiciunea 
spirituală a bătrânului. Nu mai întâlnise niciodată un om care să 
îşi accepte atât de senin soarta grea. Da, se refugiase într-o 
lume de vis, în lumea cărţilor lui. Dar ce era rău în asta, dacă pe 
el îl făcea fericit? Pentru că fratele Dominic era oricum, numai 
nefericit nu. 

— Acum, spuneţi-mi dumneavoastră ce căutaţi în această 
hrubă a cărţilor. Cu siguranţă nu Vechiul Testament ori istoria 
apostolilor. Daţi-mi voie să ghicesc: nu căutaţi o anumită carte. 
Biblioteca  dominicanilor vă foloseşte mai curând ca 
ascunzătoare pentru misteriosul pergament de care aţi amintit. 

Afra se sperie îngrozitor. Până acum, îl considerase pe 
călugărul dominican doar un bărbat în vârstă şi înţelept. Avea 
fratele Dominic capacităţi de clarvăzător? Afra se simţea prinsă 
asupra faptului, la discreţia bătrânului şi se temea că acesta va 
spune şi altora ceea ce ştia. Sau el acţiona în slujba acelor 
puteri sumbre, care o urmăreau de un timp? 

Pentru a evita răspunsul, Afra râse forţat, ca şi cum nu ar fi 
dat importanţă acestor lucruri, ca şi cum ea nu i-ar fi acordat 
pergamentului cine ştie ce importanţă. 

— Şi de ar fi aşa, frate Dominic? Dacă într-adevăr aş fi ascuns 
pergamentul aici, în bibliotecă? 

Îl fixă pe bătrân cu o privire serioasă. 

— Nu mi-aş imagina o ascunzătoare mai bună, răspunse 
fratele Dominic, doar dacă... 

— Doar dacă...? 

— ... dacă întreaga bibliotecă ar cădea pradă flăcărilor. 

Modul simplu şi răceala cu care spusese asta o nelinişti pe 
Afra. El lua cărţile una după alta din raft, le cerceta scurt 


conţinutul şi le punea înapoi. În cele din urmă, se declară 
mulţumit de un volum, dădu uşurat din cap şi se întoarse. 

— Acum vă voi părăsi. Trebuie să fiu la Sfânta Treime înainte 
de ivirea zorilor. Dumneavoastră, jupâniţă, încotro vreţi să 
plecaţi? 

Nesigură dacă se putea destăinui bătrânului, Afra îl privea 
tăcută pe fratele Dominic. Da, comportamentul lui era 
imprevizibil şi enigmatic, dar privindu-i chipul deschis începea 
să creadă că îl nedreptăţea cu suspiciunile ei. Tot nesigură, 
răspunse: 

— Trebuie să îmi petrec aici noaptea. Nu mai am un cămin. 

Călugărul o privi întrebător pe Afra şi tăcu. Era sigur că 
femeia va continua. 

— Sunt Afra, soţia maistrului arhitect al catedralei. Când m- 
am întors ieri, casa noastră era în flăcări. Sunt sigură că a fost 
opera unor incendiatori. Au dat foc casei, sperând că distrug şi 
pergamentul. În această situaţie, m-am adresat fratelui Jakob, 
care acum ocupă postul dumneavoastră. Avea obligaţii faţă de 
mine. Bineînţeles, eu ştiu că o mănăstire dominicană nu este 
ascunzătoarea potrivită pentru o tânără, dar nu aveam altă 
variantă şi nu voiam să îmi petrec noaptea cu cerşetorii pe 
treptele domului. 

Dominic dădu din cap. 

— Să nu aveţi nicio grijă, jupâniţă Afra, în această văgăună cu 
cărţi doar rareori se mai rătăceşte câte un călugăr. Cât timp am 
lucrat aici, chiar circula zvonul că diavolul umbla printre rafturi. 
Şi mărturisesc că eu nu eram complet străin de acest zvon. De 
vinerea mare şi la înălţarea Domnului puneam mereu pe 
treptele ce duceau la această încăpere câteva oase luate din 
osuar. Asta îi îngrozea pe fraţii mei, iar eu îmi regăseam liniştea 
pentru mult timp. Dacă vreţi, înainte de a pleca, pun iar o tibie 
pe scări şi nu veţi mai avea de ce vă teme. 

Zâmbi ştrengăreşte. 

Afrei nu îi ardea de glume. 

— leri, m-aţi sfătuit să arunc pergamentul în foc, începu ea 
prudent. Aţi afirmat în acelaşi timp că el reprezintă o avere. 

— Da, aşa am spus. După cum aţi afirmat, cel care a scris 
documentul se referea la CONSTITUTUM CONSTANTINI. 


— Aşa este, frate Dominic. 

— Arătaţi-mi documentul! 

Afra privi pe ascuns în direcţia în care  ascunsese 
pergamentul. Culoarul era cufundat în întuneric. 

— Nu ar folosi la nimic, ripostă ea ferm. 

— Ce să înţeleg din asta, jupâniţă? 

— Este vorba despre o scriere secretă, care poate fi 
dezvăluită doar cu ajutorul unei tincturi. Deja am apelat la un 
alchimist, care a revelat textul. Alchimistul a dispărut a doua zi 
şi, curând a fost găsit mort, înjunghiat. 

— Aţi avut impresia că alchimistul ar fi înţeles despre ce era 
vorba în document? 

— La început, nu. Dar mai apoi, când am refăcut în minte 
întâmplarea, mi-am dat seama că alchimistul ştia exact despre 
ce citise. Când a spus ce ştia, a fost omorât. 

— Unde? 

— Cadavrul i-a fost găsit în faţa porţilor oraşului Augsburg. 
Femeia lui spunea că plecase să îl caute pe episcopul de 
Augsburg. 

Pentru un moment, fratele Dominic rămase tăcut. Era evident 
că acesta cugeta. Fără să dea nicio explicaţie, îşi luă felinarul, 
traversă culoarul central şi dispăru într-un culoar secundar. Afra 
rămase în întuneric, trăgând cu urechea. 

Din fundul bolţii, se auzea un bombănit indignat. Pentru a 
ajunge la lumânarea ei, Afra se deplasă pipăind pereţii de cărţi, 
până ajunse la locul în care îşi amenajase culcuşul. Era şi timpul. 
Lumânarea de seu ajunsese cât un lat de deget. Afra aprinse o 
nouă lumânare şi plecă în căutarea fratelui Dominic. 

La jumătatea drumului, se întâlni cu acesta, care îi venea în 
întâmpinare. Părea enervat. 

— Ar trebui să li se interzică idioţilor să umble cu cărţile, zise 
acesta supărat şi îi întinse Afrei o carte de format mic, cu două 
catarame solide. 

— Ce este asta? 

Ea deschise cartea şi citi titlul scris frumos: Castulus a Roma - 
ALCHIMIA UNIVERSALIS. 


Pe vremuri, aici mai domnea ordinea, mormăi supărat 
călugărul, eu găseam orice carte în câteva secunde. Cum 
spuneaţi că îl cheamă pe noul bibliotecar? 

— Jakob Luscinius. 

— Îngrozitor om! 

— Îl cunoaşteţi? 

— Nu direct. Dar cine umblă cu cărţile ca acest Luscinius nu 
poate fi decât un om îngrozitor. Şi, fără nicio legătură adăugă: în 
această A/chimia, găsiţi reţeta unei tincturi cu care puteţi face 
vizibilă scrierea de pe pergament. Dar pe mine trebuie să mă 
scuzaţi acum, pentru că mai este puţin şi apar zorii. 

Afra vru să-l reţină pe călugăr, dar îşi dădu seama că l-ar fi 
pus în pericol şi prin asta pe ea însăşi. 

Înainte ca bătrânul să închidă uşa în urma sa, el îi şopti: 

— Peste şapte zile revin, până atunci procuraţi tinctura. 
Atunci vom mai discuta despre document, dacă doriţi. 

Şi cât îşi mai dorea! Fratele Dominic îi părea Afrei un semn 
divin. Era singurul care nu urmărea un interes legat de 
pergament. Ce avantaj i-ar putea aduce pergamentul la ospiciul 
Trinitatis? Aurul şi bogăţia erau ultimele lucruri care i-ar fi fost 
de folos acolo. 

Se întinse în culcuş şi încercă să doarmă puţin, când fu 
cuprinsă de o nelinişte inexplicabilă. O voce interioară îi spunea 
să se ridice şi să se ducă la pergament. Aşa că se ridică, luă 
lumânarea şi se îndreptă spre coridorul din partea din spate a 
încăperii. Ar fi găsit drumul şi în somn, ca şi titlul cărţii în care 
pusese pergamentul, pe care îl învățase ca pe „Tatăl nostru“: 
Compendium theologicae veritatis. 

Ajunsă în faţa poliţei în care aşezase cartea pe raftul de sus, 
Afra ridică lumânarea. Raftul era gol. Avea în faţă cinci 
compartimente din care lipseau cărţile. Mai dură ceva până 
când înţelese amploarea constatării ei: cartea cu pergamentul 
dispăruse. 

Afra lumină în jur. Cu excepţia compartimentelor goale, totul 
arăta exact ca în urmă cu câteva zile. Incă nu credea că volumul 
putuse fi scos din bibliotecă. Poate că Luscinius dusese în altă 
parte cărţile care lipseau. 


Cu toate că se apropia ora rugăciunii de dimineaţă şi fratele 
Jakob, pe care îl putea întreba, trebuia să apară curând, Afra 
începu să caute cartea pe cont propriu. Cum să-i spună lui 
Luscinius că ea căuta tocmai acea carte, fără a-şi trăda 
secretul? Trebuia să o găsească înainte ca acela să apară în 
bibliotecă. 

Era şi cel mai simplu lucru din lume să găseşti o carte printre 
altele aşezate în ordine alfabetică, după numele autorului. Dar 
asta presupunea din capul locului două lucruri: autorul să fie 
cunoscut şi toate cărţile să aibă aceeaşi mărime. Dar pentru că 
majoritatea cărţilor aveau autori necunoscuţi, iar în privinţa 
dimensiunilor erau absolut diferite, era necesar un anume 
sistem pentru a le pune în ordine. Şi, deoarece Afra era departe 
de a fi înţeles sistemul fratelui Jakob, căutarea Compendium-ului 
era asemenea căutării acului în carul cu fân. Şi, ca urmare, nu 
avu succes. 

In sfârşit, apăru Luscinius cu un urcior cu apă şi cu pâine din 
belşug, pe care o subtilizase sub un pretext oarecare din 
bucătăria mănăstirii. 

Afra avea un aer confuz. 

— Unde sunt cărţile din ultima etajeră? fu întrebarea cu care îl 
întâmpină pe ciung. 

— Vă referiţi la copiile operelor teologice? 

— Cărţile din ultima etajeră! Afra îl apucă pe Luscinius de 
mânecă şi îl trase în partea din spate a bibliotecii. Aici! zise ea în 
faţa etajerei goale. Unde au ajuns aceste cărţi? 

Fratele Jakob o privi mirat pe Afra. 

— Căutaţi o anumită carte? întrebă el, nesigur. 

— Da, Compendium theologicae veritatis! 

Luscinius dădu uşurat din cap. 

— Urmaţi-mă! Sigur de sine, ciungul străbătu coridorul central 
şi o luă pe coridorul unde stătuse în cursul nopţii fratele 
Dominic. Aici este, spuse el şi trase cartea din raftul cel mai de 
jos. Apoi continuă curios: Aş vrea să ştiu de ce vă interesează 
tocmai această carte teologică. Este scrisă în limba latină şi în 
plus este greu de înţeles. În cercurile teologice este oricum 
foarte căutată. 


Ce să răspundă? Constrânsă de împrejurări, se decise pentru 
adevăr, cel puţin pentru un adevăr spus pe jumătate. 

— Trebuie să îţi fac o mărturisire, frate Jakob. Am ascuns în 
acea carte de teologie un document important. De aceea nu 
textul cărţii contează, ci volumul în sine. El mi s-a părut potrivit 
să ascundă un pergament împăturit. Ei, acum ştii! 

Afra deschise cartea. Pusese documentul între ultima filă şi 
coperta acestuia. Dar pergamentul nu mai era acolo. Trecându- 
şi degetele peste filele îndoite ale foliantului, îl aruncă şi 
îngăimă: 

— A dispărut! 

— Nici nu este cartea pe care o căutaţi. 

— Nu este? lată ce scrie pe el: Compendium, theologicae 
veritatis! Încă în timp ce vorbea, începu să aibă îndoieli. Îşi 
amintea parcă un alt scris şi o altă aşezare în pagină a 
rândurilor. Asta ce înseamnă? se interesă nesigură Afra. 

— Asta vreau să vă spun, zise Luscinius. Cartea din mâna 
dumneavoastră este originalul şi are aproape trei sute de ani 
vechime. Acel volum pe care l-aţi ales ca ascunzătoare pentru 
documentul dumneavoastră este o copie făcută de călugării 
acestei mănăstiri pentru benedictinii de la Montecassino. De 
fapt, nu este singura copie. Au fost copiate în total patruzeci şi 
opt de cărţi care nu existau la Montecassino. În schimb, această 
mănăstire a primit treizeci şi şase de copii ale unor cărţi pe care 
nu le avem. Manus manum lavat - „O mână o spală pe 
cealaltă”. Inţelegeţi ce vreau să spun. 

— Chiar foarte bine, dar pe mine mă interesează o singură 
chestiune: Unde este acum copia Compendium-ului? 

Luscinius ridică din umeri încurcat: 

— Pe undeva, în drum spre Italia. 

— Spune-mi că nu este adevărat! 

— Este adevărat. 

Afra simţi dorinţa de a-l strânge de gât pe ciung, dar îşi dădu 
seama că Luscinius nu avea nicio vină. Nu avea de unde să ştie 
că ea ascunsese pergamentul tocmai în acel volum. 

— Era un document important? se interesă prudent Luscinius. 


Afra nu îi răspunse. Părea absentă. Ce trebuia să facă acum? 
Înghiţi în sec. La aşa ceva nu se aşteptase nici în cele mai 
deviante închipuiri ale ei. 

De aceea nu acordă la început nicio importanţă vorbelor lui 
Luscinius: 

— Gereon, fiul bogatului angrosist Michel Melbruge, a plecat 
ieri spre Salzburg. Acolo, de la mănăstirea sfântului Petru vrea 
să mai ia un lot de cărţi. Dacă îmi amintesc bine, în continuare 
voia să meargă la Veneţia, Florenţa şi Napoli, de unde urma să 
cumpere produse din piele, harnaşamente şi bureţi. Spunea că, 
dacă vremea va fi prielnică, se va înapoia peste patru luni. 

Gândul că pergamentul era pierdut pentru totdeauna o 
chinuia pe Afra, şi ea îşi dusese mâna la gură, pentru că se 
temea că va ceda nervos. Era foarte tulburată. 

Luscinius, care observase asta, încercă să o liniştească. 

— Nu ştiu dacă merită efortul, spuse el cu un calm subliniat, 
dar de ce nu tocmiţi un căruţaş şi nu încercaţi să îl ajungeţi pe 
tânărul negustor? Gereon Melbruge ar avea un avans de o zi, 
dar până la Salzburg l-aţi ajunge cu siguranţă! 

Afra se uită la ciung, de parcă acesta ar fi încercat să îi 
explice Apocalipsa. 

— Vrei să spui că aş putea... zise ea, cu sufletul la gură. 

— Dacă este cu adevărat important, ar trebui măcar să 
încercaţi. Spuneţi-i tânărului Melbruge că v-a trimis bibliotecarul 
mănăstirii dominicane şi că el a uitat într-una dintre cărţi un 
important document al ordinului. Nu văd niciun motiv pentru 
care nu v-ar preda pergamentul. 

De unde până acum Afra abia se abţinuse să nu-l strângă de 
gât pe Luscinius, acum abia se putea abţine să nu îl îmbrăţişeze. 
Încă nu era totul pierdut. 

— Este încă devreme, remarcă ciungul. La ora aceasta 
căruţaşii se strâng la umbra catedralei în aşteptarea clienţilor şi 
a încărcăturii. Dacă vă grăbiţi, aveţi în faţă întreaga zi. 
Dumnezeu să vă aibă în pază! 

Jakob Luscinius îi spulberase toate îndoielile Afrei de la o clipă 
la alta. 

— Rămâi cu bine! spuse ea aparent calmă şi se îndreptă spre 
ieşire. les pe poarta sărmanilor păcătoşi, nu îţi face probleme! 


În drum, puse mâna şi pe ALCHIMIA, pe care o pregătise deja. 
x x 


* 


Noaptea fusese rece şi Afra tremura din tot corpul când plecă 
pe Predigergasse de la mănăstirea dominicanilor. Soarele abia 
se zărea la orizont. Razele lui încă nu pătrundeau pe ulițele 
oraşului în care domnea umbra umedă şi care începea să se 
trezească. 

Voia să ajungă în Munstergasse, unde erau zarafii. Acolo, la 
bogatul zaraf Salomon, Afra îşi depusese toţi banii de care 
dispunea. Ce noroc, se gândea ea, pentru că, dacă i-ar fi păstrat 
acasă, aceştia ar fi căzut pradă flăcărilor, şi ea ar fi rămas fără 
un pfennig. 

Salomon, un bărbat corpolent, de vârstă mijlocie, avea o 
barbă neagră neîngrijită şi purta o scufie neagră pe tigva 
pleşuvă. Tocmai deschisese şi se aşezase în spatele tejghelei 
din lemn. Aştepta indispus afacerile pe care i le va aduce noua 
zi. 

Prăvălia se afla trei trepte mai jos decât uliţa catedralei, şi 
până şi Afra, care nu era prea înaltă, trebui să-şi aplece capul 
când îi trecu pragul. Înăuntru era atât de întuneric, încât nu 
puteai să deosebeşti un pfennig din Strassburg de unul din Ulm. 
Banii te fac zgârcit şi zaraful evita să aprindă o lumânare după 
răsăritul soarelui chiar de ar fi fost întuneric beznă. 

Deşi o cunoştea pe Afra din vedere, zaraful ţinea la ritualul cu 
care întâmpina pe oricine intra în prăvălia lui. Aplecat peste 
tejghea, ridică scurt privirea şi, fără să vadă persoana care intra, 
repetă cuvintele ce abia se înțelegeau: 

— Cine sunteţi, spuneţi-vă numele şi suma în chestiune. 

— Dă-mi douăzeci de guldeni din disponibilul meu. Dar 
repede, pentru că mă grăbesc. 

Tonul aspru folosit dis-de-dimineaţă îl făcu pe zaraf şi mai 
morocănos decât era. Se ridică mormăind din spatele tejghelei 
şi dispăru. 

Afra se plimba în sus şi-n jos prin prăvălie, când o femeie 
impozantă intră în încăperea scundă. Purta îmbrăcăminte de 
călătorie şi ţinea un bici în mână. Afra o salută amabilă cu o 
înclinare a capului, şi femeia i se adresă fără ocolişuri: 


— Nu sunteţi soţia maistrului arhitect Ulrich von Ensingen? Vă 
ştiu de la petrecerea episcopului. 

— Da, şi? răspunse destul de supărată Afra, care nu îşi 
amintea să fi întâlnit femeia. 

Cu atât mai mult o surprinseră vorbele femeii în costum de 
călătorie: 

— Am auzit de soarta dumneavoastră: casa arsă, soţul la 
închisoare. Dacă aveţi nevoie de ajutor... 

— Nu, nu, o refuză Afra, deşi nu avea nici măcar un acoperiş 
deasupra capului. 

Mândria nu îi permitea să ceară ajutor cuiva. 

— Puteţi să aveţi încredere în mine, zise femeia şi se apropie 
de Afra. Eu sunt Gysela, văduva ţesătorului Reginald Kuchler. 
Unei femei nu-i este uşor să fie singură pe lume. Bărbaţilor le 
place să le privească pe cele ca noi drept prăzi. Episcopul nu 
face excepţie. 

Afra se gândi că vorbele Gyselei ar putea fi o aluzie la 
propunerea libidinosului episcop. Dar, înainte ca Afra să fi găsit 
un răspuns, Gysela îi veni în întâmpinare: 

— A încercat cu toate cele pe care le-a invitat la petrecere. Nu 
aţi fi o excepţie. 

Deodată, gândurile negre legate de petrecerea episcopului o 
năpădiră din nou. Cu Wilhelm von Diest nu încheiase socotelile. 
Sigur că episcopul dispunea de puterea şi mijloacele de ao 
scoate din disperata situaţie în care se găsea. Dar cu ce preţ! 
Soarta fusese dură cu ea, dar totuşi conştiinţa n-o lăsa să se 
poarte ca o târfă. 

— Poate că ar trebui să dispăreţi o vreme din Strassburg. 

Afra îi aruncă o privire ezitantă femeii. 

— Chiar intenţionez să fac asta, explică ea. 

— Eu caut o însoţitoare pentru călătoria mea la Viena. De 
fapt, mi-ar fi plăcut un chirigiu. Dar drumul către Răsărit nu este 
prea greu şi încărcătura mea de stofe din lână nu este prea 
voluminoasă. Cred că două femei ca noi am scoate-o la capăt. 

— L-a Viena vreţi să călătoriţi? întrebă surprinsă Afra. 
Salzburg se află în drum! 

— Aşa este. 

— Când vreţi să plecaţi? 


— Caii sunt deja înhămaţi. Căruţa mea aşteaptă în spatele 
domului. 

— Dumnezeu vă trimite! strigă emoţionată Afra. Eu trebuie să 
ajung urgent la Salzburg. Urgent! 

— Pentru mine nu are importanţă, zise văduva Kuchler. Dar 
ce motiv aveţi pentru a vă grăbi să ajungeţi la Salzburg? 

Înainte ca Afra să fi putut răspunde, zaraful se întoarse cu o 
pungă mică din piele şi numără douăzeci de guldeni pe tejghea. 

— Aveţi în vedere o şedere îndelungată, remarcă Gysela la 
vederea respectabilei sume. Întreaga mea încărcătură de stofe 
nu valorează atât. 

După ce-i dădu banii Afrei, zaraful i se adresă văduvei: 

— Cine sunteţi dumneavoastră, spuneţi-mi numele şi suma. 

— Daţi-mi zece guldeni din disponibilul meu. 

Zaraful se luă cu mâinile de cap şi începu să se vaite că era 
nevoit să scoată din casă, dis-de-dimineaţă, atâta bănet. 
Dispăru cârtind şi bombănind. 

Cele două femei stabiliră să se vadă într-o oră la locul în care 
staţionau căruțele. Afra trebuia să cumpere haine si cele 
necesare călătoriei, pentru că rămăsese doar cu ce avea pe ea. 


Pentru o zi şi o noapte 


Le era sete, le era foame şi, în plus, erau atât de obosite încât 
abia se puteau ţine pe capra căruţei. Dar când în faţă le apărură 
înălţimea abruptă pe care se profila fortăreaţa şi silueta 
oraşului, foamea, setea şi oboseala dispărură ca prin farmec. 
Gysela forţă caii să facă ultimele mile la trap, ca niciodată pe 
parcursul călătoriei de nouă zile, şi Afra se agăţă speriată de 
bancă. 

Deşi caii, două animale voinice de povară, erau puternici, iar 
văduva Kuchler se pricepea să îi mâne, călătoria de la 
Strassburg la Salzburg durase cu două zile mai mult decât îşi 
propuseseră. De vină fusese o furtună cu ruperi masive de nori, 
care le surprinsese în Suabia. Gysela Kuchler se temuse pentru 
încărcătura lor şi căutase adăpost cu atelajul în apropiere de 
Landsberg, într-o gospodărie ţărănească izolată. Dar când a 
doua zi purceseră la drum, acesta era înmuiat şi de câteva ori 
roţile se afundară în noroi până la osii. În mai multe locuri arbori 
rupti de furtună le barau calea. 

Soarele de toamnă stătea pieziş dincolo de Mânchsberg şi 
lăsa într-o umbră adâncă oraşul ghemuit în valea dintre munte 
şi râu. Salzburgul nu era foarte mare şi era dăruit mai mult cu 
împrejurimi plăcute decât cu construcţii de artă. Un bastion 
semeţ, aproape inexpugnabil deasupra oraşului, mai multe 
mănăstiri pe ambele maluri ale râului, un dom butucănos, 
câteva case masive de burghezi în jurul pieţei - şi altceva nu 
prea mai era de menţionat. 

Salzburg era important prin poziţia lui. Aici se încrucişau 
drumurile cele mai importante care duceau de la nord la sud şi 
de la vest la est, iar pe Salzach - acesta era numele râului de 
munte din când în când sălbatic - se transporta în jos preţioasa 
sare din munţi. 

Un chirigiu care le dădu prioritate la poarta oraşului le 
recomandă să tragă la Bruckenwirt unde, aşa cum le asigură, 
vor fi excelent tratate atât ele, cât şi caii lor. Apariţia a două 


femei pe capra căruţei stârnea la Salzburg mai puţină vâlvă 
decât în alte locuri unde trăseseră peste noapte. 

Hangiul localului situat pe celălalt mal al râului le trată pe cele 
două femei neaşteptat de binevoitor şi fără acea neîncredere cu 
care erau întâmpinate în alte părţi. El nu agrea femeile uşoare şi 
prostituatele care colindau de colo-colo şi nu ar fi admis 
niciodată prezenţa lor sub acoperişul lui. Insuşi atelajul cu care 
călătoreau le indica pe Gysela şi pe Afra drept doamne distinse, 
cărora trebuia să le arăţi respect. 

In timpul călătoriei pline de greutăţi, Afra şi Gysela se 
apropiaseră; pe ambele le lega o soartă comună. Ambele îşi 
pierduseră soţii, chiar dacă din motive diferite, şi se vedeau 
nevoite să îşi croiască singure un drum în viaţă. Văduva Kuchler, 
doar cu câţiva ani mai în vârstă decât Afra, se arătase pe 
parcurs mai vorbăreaţă. Dimpotrivă, Afra îi prezentase acesteia 
doar fragmente din trecutul ei şi trecuse sub tăcere adevăratul 
motiv pentru care călătorea, chiar dacă fusese întrebată direct 
despre acesta de mai multe ori. 

După ce căruţa şi caii fură luaţi în îngrijire de argaţii hanului, 
femeile intrară în han pentru a-şi potoli foamea şi setea, în 
general, clienţii erau indivizi din topor, barcagii care conduceau 
bărcile cu sare în josul râului şi care poposeau aici. Aceştia se 
holbau ca viţelul la poarta nouă la cele două femei care 
călătoreau singure. Câţiva făceau cu mâna semne frivole ori le 
aruncau priviri semnificative. 

Pentru scurt timp, se aşternu liniştea. Asta până când Gysela, 
după ce găsise loc la capătul unei mese lungi, strigă: 

— V-aţi înghiţit limbile? Nu aţi mai văzut niciodată două femei 
chipeşe? 

leşirea viguroasă a văduvei îi puse în încurcătură pe bărbaţi. 
Discuţiile au fost reluate repede şi curând barcagiii nu le mai 
acordară femeilor nicio atenţie. 

O sală de mese precum cea a acestui han era şi un loc în care 
se schimbau veşti. Existau căruţaşi care plasau noutăţile pe care 
le deţineau numai dacă erau răsplătiți cu mâncare şi băutură. Şi 
aşa se ajungea ca pentru o masă neplătită să se vorbească 
despre crime care în realitate nu avuseseră loc, despre minuni 
care nu se întâmplaseră niciodată. Totuşi, poporul, de la 


cerşetori la nobili, era avid după aceste cleveteli. Chiar dacă se 
dovedeau neadevărate, ele constituiau subiecte de discuţii. 

Pe tonul spiritualizat al unui predicator, un barcagiu care, 
judecând după haine, trăise şi vremuri mai bune informa că la 
Viena văzuse cu propriii ochi cum un om fusese ridicat în aer de 
către un dragon făcut din pânză şi fusese pus pe pământ la o 
aruncătură de piatră mai departe fără să fi păţit nimic. Minunea 
avusese loc cu ajutorul focului şi căldurii de sub dragonul din 
pânză. Un negustor din Nord dădea de înţeles că arbaleta ar fi 
depăşită ca armă şi că în viitor războaiele se vor purta numai cu 
tunuri cu pulbere, care aruncă asupra inamicului bile grele de 
fier, până la o distanţă de o jumătate de milă. 

Afra tresări fără să vrea când începu să vorbească şi un 
călător din Ulm. Acesta spunea că Ulm ar fi primul oraş german 
în care porcii şi păsările ar fi alungate de pe străzi. În acest fel 
se spera să fie ţinută departe ciuma, care bântuia pretutindeni 
în Franţa şi în Italia şi secera mii de vieţi. 

În acele zile, ciuma era subiectul principal al discuţiilor 
călătorilor. Temuta molimă putea să izbucnească oriunde, în 
orice zi. Negustorii şi persoanele care călătoreau contribuiau la 
răspândirea iute ca vântul din ţară în ţară a acestei boli mortale. 

Astfel a fost întâmpinat cu neîncredere un student călător în 
veşminte negre, al cărui guler alb şi manşete largi îl trădau a fi 
magistru al artelor, când a afirmat mândru că el se dovedise 
imun la molimă în Veneţia, unde tocmai bântuia ciuma. Vecinii 
lui de masă, care până atunci îi urmăriseră cu interes povestirile 
despre arta şi cultura poporului din Sud, l-au părăsit unul câte 
unul, până când studentul a rămas singur la masă şi a amuţit. 

Sătule în urma unei cine consistente şi a poveştilor 
înfiorătoare, Afra şi Gysela urcară în camera lor unde, ca şi în 
nopţile anterioare, împărțeau acelaşi pat. 

Pe la miezul nopţii, Afra fu trezită de recitalul monoton al 
paznicului de noapte ce răsuna pe Bruckengasse. Vocea lui 
insistentă amuţise de mult, dar Afra nu mai reuşea să adoarmă. 
Gândurile ei se îndreptau către pergamentul din cartea pe care 
deodată o simţea foarte aproape. 


Şi cândva, în acea stare dintre veghe şi somn, simţi o mână 
ce îi mângâia delicat sânii, îi dezmierda pântecele, pătrundea 
între coapse şi o excita cu mişcări circulare. Afra înlemni. 

Până acum Gysela nu îi dăduse de bănuit că ar avea înclinații 
spre propriul sex. Dar şi mai mult o neliniştea pe Afra faptul că 
ea nu făcuse nicio încercare de a curma senzualele mângăâieri 
ale văduvei. Dimpotrivă, acestea îi produceau o senzaţie 
plăcută. Aceasta nu se opuse, îi oferi celeilalte trupul ei şi, în 
final, întinse şi ea braţele şi începu mai întâi ezitant, apoi tot mai 
tumultuos să exploreze trupul plinuţ al Gyselei. 

Şi, pe toţi sfinţii, niciodată nu crezuse că trupul unei femei îi 
putea oferi atâtea plăceri. Când simţi limba Gyselei între 
picioare, scoase un țipăt reţinut şi cu o mişcare violentă se 
întoarse pe-o parte. 

Afra îşi petrecu restul nopţii cu ochii deschişi, cu braţele 
întinse sub cap şi gândindu-se dacă o femeie poate iubi atât 
femei, cât şi bărbaţi. Era răvăşită şi confuză din cauza 
incidentului nocturn. Aştepta, neliniştită, ziua următoare. 

Nu prea ştia cum să se comporte dimineaţa faţă de Gysela. 
De aceea în zori se ridică din patul comun, se îmbrăcă şi se duse 
la mănăstirea sfântului Petru, situată pe celălalt mal al râului. 

Mănăstirea se afla în umbra domului, la poalele muntelui 
MGnchsberg, şi era parţial mărginită de stânca înconjurând 
oraşul ca un zid de apărare. O poartă din fier bloca accesul în 
mănăstirea în care ziua începuse de mult. In faţa porţii, se 
vânturau tot felul de cerşetori, câteva prostituate cărora 
noaptea nu le adusese nicio afacere şi un grup de patru tineri 
studenţi care călătoreau spre Praga şi cereau câte o supă. 

Când Afra trecu pe lângă cei care aşteptau şi se îndreptă spre 
poartă, un bătrân ştirb, căruia hainele îi atârnau în zdrenţe pe 
trup, o reţinu cu observaţia că ar trebui să aştepte la coadă, ca 
toţi ceilalţi. Sau credea cumva că era ceva mai deosebită în 
hainele ei alese? Spre norocul ei, în acea clipă poarta se 
deschise şi mulţimea de cerşetori dădu năvală în curtea 
interioară a mănăstirii. 

Tânărul portar, un novice lipsit de experienţă, cu o tonsură 
proaspătă, manifestă neîncredere când Afra îi explică faptul că 
dorea să vorbească imediat cu fratele bibliotecar într-o 


chestiune importantă. El îi răspunse că rugăciunea de dimineaţă 
nu se terminase şi mai trebuia să aştepte. Dar dacă dorea o 
supă... 

Afra respinse sugestia mulţumind, cu toate că supa îngroșată 
cu faină, adusă de doi călugări într-un cazan înnegrit de 
funingine, împrăştia o aromă apetisantă. Cerşetorii se repeziră 
ca nişte animale asupra cazanului, scoțând cu ceştile şi 
străchinile pe care le purtau cu ei câte o portie din fiertura albă. 

În cele din urmă, apăru şi fratele bibliotecar, un călugăr 
tinerel care încă nu avea întipărită pe chip meschinăria vieţii de 
mănăstire, şi se interesă politicos ce dorea Afra. 

Femeia pregătise o minciună care trebuia să nu trezească 
suspiciunea bibliotecarului. 

— Zilele acestea, începu ea sigură, trebuie să treacă pe la 
dumneavoastră un negustor din Strassburg. Acesta este în drum 
spre Italia şi duce cu el cărţi pentru mănăstirea Montecassino. 

Vă referiţi la tânărul Melbruge! Ce este cu el? 

— Călugării din Strassburg i-au dat din greşeală şi o carte 
care nu făcea parte din lot. Este vorba despre Compendium 
theologicae veritatis. Eu am fost rugată să aduc cartea înapoi la 
Strassburg. 

Bibliotecarul exclamă: 

— Domnul a vrut altfel! Aţi venit prea târziu. Melbruge a 
plecat acum două zile la Veneţia. 

— Nu se poate! 

— De ce v-aş minţi? Melbruge se grăbea tare. l-am oferit un 
loc de înnoptat. Dar m-a refuzat şi a spus că dorea să treacă 
pasul Tauern încă înainte de venirea anotimpului rece. Dacă 
întârzia, traversarea devenea periculoasă. 

Afra trase adânc aer în piept. 

— Vă mulţumesc, spuse ea, resemnată. 

De pe podul din lemn privi pierdută în gânduri apa de culoare 
turcoaz a râului Salzach. În liniştea dimineţii, se putea auzi 
sunetul scos de nisipul şi pietrele duse cu el de râul de munte. 
Ar fi trebuit să renunţe? Nu era mai înţelept să lase totul să se 
liniştească de la sine? Deodată, simţi o undă de aer. Un 
porumbel se înălţă ca o săgeată pe lângă capul ei şi zbură în 
amonte de râu, spre sud! 


x * 
* 


Dinspre Bruckengasse venea către ea Gysela. Părea speriată 
şi îi reproşă: 

— Mi-am făcut griji din cauza ta. Te-ai furişat pe ascuns din 
pat. Unde ai fost atât de devreme? 

Afra plecă privirea. Mai puţin din cauza reproşului cu care o 
întâmpinase văduva Kuchler şi mai mult din cauza celor 
întâmplate noaptea trecută. Gysela părea că ignoră totul, de 
parcă nu s-ar fi petrecut nimic. În cele din urmă, Afra răspunse: 

— Am avut ceva de rezolvat la mănăstirea sfântului Petru. 
Este vorba despre motivul călătoriei mele. Din păcate, trebuie 
să renunţ la convenţia noastră. Trebuie să plec mai departe la 
Veneţia. Deci aici drumurile noastre se despart. 

Gysela o privi cercetător pe Afra. 

— La Veneţia? zise ea după un timp. Eşti smintită! Nu ai auzit 
că la Veneţia bântuie ciuma? Niciun om nu îşi pune în pericol 
viaţa de bunăvoie. 

— Nici eu nu o fac de bunăvoie. Am de îndeplinit o 
însărcinare. Nu o fi chiar atât de rău. Poate că la han voi găsi un 
căruţaş care să traverseze Alpii în zilele următoare. |ţi 
mulţumesc pentru amabilitatea de a mă fi luat cu tine până aici. 

Cele două femei se întoarseră tăcute la han. 

— Eu am pus deja să mi se înhame caii, spuse Gysela în faţa 
porţii hanului. Bagajul tău mai este în odaie. 

Afra dădu din cap fără să spună ceva. Şi brusc cele două 
căzură una în braţele celeilalte suspinând. Afra ar fi preferat să 
o respingă pe Gysela, aşa cum îi spunea o voce interioară, dar 
nu putu să o facă. Răspunse îmbrăţişării Gyselei cu o anumită 
dezarmare. 

— Caii sunt înhămaţi! 

În poartă apăru hangiul, care puse capăt îmbrăţişării. 

Gysela se reţinu o clipă, apoi îi spuse Afrei: 

— Plecăm împreună la Veneţia. 

Afra o privi ca trăsnită. 

— Ţelul călătoriei tale este Viena! Ce să faci la Veneţia? 

— Ei, ce! De fapt, îmi este indiferent unde îmi vând stofele, la 
Viena ori la Veneţia, care este diferenţa? 


— Nu ştiu, răspunse Afra, pe care brusca răzgândire a văduvei 
Kuchler o surprinsese, eu habar nu am de afacerile cu stofe. Dar 
tocmai m-ai avertizat cu privire la o călătorie la Veneţia! 

— Vorbesc mult când ziua este lungă, răspunse râzând 
Gysela. 


În aceeaşi zi, plecară amândouă spre Veneţia. 
x xXx 


* 


Trecătoarea prin munții Tauern, la care au ajuns a doua zi, era 
abruptă şi dificilă şi a solicitat caii la maximum. Din loc în loc, 
Afra şi Gysela au fost nevoite să meargă alături de căruţă, chiar 
să o şi împingă pentru a birui urcuşul. Sfărâmăturile de căruţe 
de pe marginea drumului şi scheletele animalelor de tracţiune 
aminteau de dramele petrecute pe drumul pietros către Sud. 

În cea de-a patra zi, aflate la capătul puterilor, sosiră pe valea 
Drau, într-un orăşel plin de viaţă cu numele de Villach, care trăia 
din minele apropiate şi din numeroasele reprezentanţe 
comerciale ale unor firme din Augsburg, Numberg şi Veneţia. De 
câteva sute de ani, episcopul de Bamberg avea sub protecţie 
acest oraş aducător de venituri. 

Într-una dintre numeroasele cabane care înconjurau activa 
piaţă centrală, femeile s-au cazat pentru o zi de odihnă. Vremea 
părea favorabilă, după părerea proprietarului, care se ocupă şi 
de caii obosiţi. În trei zile, ar putea să ajungă la Veneţia. Dădea 
totuşi de gândit faptul că de trei zile nu mai venise niciun atelaj 
de la Veneţia. 

În timp ce văduva era ocupată cu încărcătura şi cu caii, Afra 
se interesă pe la celelalte cabane dacă îl întâlnise cineva pe 
negustorul Gereon Melbruge din Strassburg. Un negustor de 
postavuri din Konstanz îl întâlnise pe bătrânul Michel Melbruge, 
dar în urmă cu ani de zile. În ce îl privea pe tânărul Gereon, Afra 
obţinu doar răspunsuri negative. Ceea ce o descurajă şi mai 
mult. 

Afecţiunea bruscă izbucnită ca o flacără între Afra şi Gysela se 
transformase în timpul obositoarei călătorii, fără un motiv 
anume, în jenă. Chiar dacă împărțeau ca şi mai înainte acelaşi 
pat la locurile de cazare, cele două evitau orice dezmierdare şi 


la fiecare atingere se speriau că şi cealaltă ar putea să tragă 
concluzii greşite. 

Aşa a decurs în continuare drumul de cele mai multe ori în 
tăcere. Deseori, nu schimbau o vorbă ore în şir. Apoi atenţia le-a 
fost atrasă de peisaj, care devenea tot mai întins. Acum, drumul 
şerpuia în sinuozităţi indecise prin câmpia arsă de soarele verii, 
pe un vad uscat. 

Pe la vremea prânzului celei de-a treia zile, la orizont se iviră 
coloane întunecate de fum. „Focurile ciumei!” îi trecu Afrei prin 
cap, dar tăcu. Gysela părea că nu dă nicio importanţă celor 
observate şi biciui caii pentru a merge la trap. Prin câmpia 
amplă drumul se întindea drept, bătut din vremuri vechi. Astfel 
au ajuns la ţel mai repede decât se aşteptaseră. 

De la o vreme, nu mai întâlniseră nicio altă căruţă. Aproape 
că se bucurau, când brusc un bărbat cu o privire pătrunzătoare, 
hotărâtă, le bară drumul cu halebarda. 

— Dove, belle signore? strigă tâlharul şi Gysela scoase o 
monedă pentru a-l îndupleca să le dea drumul mai departe. Dar, 
observând că femeile veneau din cealaltă parte a Alpilor, le 
vorbi stâlcit în germană: încotro, frumoase doamne? 

— Vorbiţi limba noastră? se arătă mirată Gysela. 

Bărbatul ridică din umeri şi răsuci palmele în faţă: 

— Orice venețian vorbeşte mai multe limbi, dacă nu este 
cumva căzut în cap. Veneţia este un oraş al lumii, să ştiţi. La 
Veneţia vreţi să mergeţi? 

Femeile confirmară. 

— Ştiţi că la Veneţia bântuie ciuma? Priviţi focurile acelea ce 
ard pe insule. Işi ard morţii, cu toate că acest lucru se face 
încălcând voinţa sfintei Biserici. Medicii de ciumă spun că ar fi 
unica posibilitate de a stăpâni molima. 

Afra şi Gysela se priviră îngrijorate. 

— Oficial, continuă bărbatul, nimeni nu are voie să intre ori să 
iasă din oraş. Aşa a dispus signoria, consiliul Veneţiei. Dar 
Veneţia este mare şi se compune din multe mici insule, aflate la 
o aruncătură de piatră de coastă. Cine să controleze? 

— Dacă vă înţeleg bine, răspunse prudentă Gysela, ne-aţi 
putea duce în Veneţia? 


— Corect, belle signore! Chipul bărbatului devenea treptat tot 
mai prietenos. Eu sunt Jacopo, pescar din San Nicola, cea mai 
mică dintre insulele populate din lagună. Dacă doriţi, vă 
transport pe dumneavoastră şi încărcătura la Rialto, cu barca 
mea, acolo unde negustorii şi comercianții sunt la ei acasă. Ce 
încărcătură aveţi? 

— Stofe din lână de la Strassburg, răspunse Gysela. 

Jacopo şuieră încet printre dinţi. 

— Înseamnă că vreţi să ajungeţi desigur la Fondaco dei 
Tedeschi. 

Denumirea îi era cunoscută Gyselei. In acea clădire din Rialto 
îşi aveau reprezentanţele cei mai importanţi angrosişti din 
Germania. Şi, deşi ea era doar o văduvă de ţesător 
neimportantă, care continua afacerile soţului decedat, zise: 

— Da, acolo vrem să mergem! 

Pescarul se oferi şi să se ocupe de cai şi de căruţă până când 
doamnele îşi vor rezolva afacerile. Întrebat de preţul 
bunăvoinţei sale, Jacopo răspunse că asupra acestuia se vor 
înţelege ei. 

Ca majoritatea pescarilor din lagună, Jacopo avea o cocioabă 
din lemn pe continent, unde ţinea un atelaj şi material de 
construcţie. Acolo le conduse pe cele două femei. In apropiere, o 
barcă se legăna uşor pe apă. Deasupra mării, se lăsa înserarea. 
Silueta Veneţiei se putea doar ghici dincolo de norii negri şi 
înecăcioşi de fum. 

— Vremea ne este propice, spuse Jacopo în timp ce descărca 
marfa din căruţă şi le atenţionă să se grăbească. Trebuie să 
ajungem înainte de a se lăsa întunericul. Orice rază de lumină 
ne-ar trăda. 

Afra văzu pentru prima dată baloturile cu stofe ale Gyselei. Se 
aflau acolo stofe fine, uni, de un ocru plăcut, ca şi altele 
purpurii, dar şi stofe cu modele artistice - flori şi ghirlande - 
corespunzătoare gustului vremii. 

În timp ce descărca stofele, pierdută în gânduri, îşi arunca 
ochii pe modelele acestora. Deodată, tresări. 

Nu o surprinsese culoarea verde ţipător a materialului, ci 
modelul acestuia. Şi brusc retrăi scena în care fusese atacată la 
Strassburg, în casa din Bruderhofgasse, şi fusese ameţită cu un 


ghemotoc umed de stofă. Acel material avea aceeaşi culoare, 
acelaşi model ţesut în auriu, o cruce cu o bară transversală. Afra 
respira cu greutate şi i se părea că sângele îi fierbe în vene. 

Gysela părea a nu fi observat starea ei de nelinişte. Îşi 
continua preocupată treaba. Nu observă nici că Afra tremura din 
tot trupul. In timp ce ducea la barcă balotul cu ciudatul model, 
Afra încerca să dea o explicaţie descoperirii ei. Gândurile parcă 
înnebuniseră. Ele oscilau între „totul era o întâmplare” şi 
„Gysela a fost dirijată spre tine pentru a-ţi smulge secretul 
pergamentului”. Doar cu mare efort reuşi să pară calmă. 

După ce marfa fu transportată în barcă, Jacopo împinse cu 
prăjina barca în lagună, îndreptându-se către insula aflată în 
faţa lor. După o jumătate de milă apa deveni adâncă, şi pescarul 
apucă vâslele. Nu erau singurii care se apropiau de oraşul 
insular la adăpostul oferit de înserare. Barcagiii comunicau prin 
fluierături uşoare. Puteau fi siguri că nu vor întâlni gardieni ai 
ciumei, care se deplasau în lagună cu bărci rapide, suple. În 
rest, nici Jacopo şi nici clientele lui nu scoteau o vorbă. 

Drumul cu barca părea fără sfârşit şi Afrei i se făcu frică. Frică 
de necunoscut, de molimă şi de Gysela, în care nu mai putea 
avea încredere. 

In întunericul în care doar secera lunii în faza de creştere mai 
aducea puţină lumină, insulele treceau pe lângă ei ca nişte 
corăbii uriaşe. Se părea că Jacopo cunoştea drumul şi în somn. 
Sigur pe sine, conducea barca prin strâmtoarea dintre insuliţele 
San Michele şi San Christofano, şi în cele din urmă acostă în 
dreptul unei clădiri lungi cu ferestre înguste. 

Trepte de piatră porneau din apă către o poartă neînchisă, din 
lemn. În spatele ei era o boltă joasă, în care erau stivuite 
blănuri, lemn, lână şi nenumărate lăzi şi butoaie. Jacopo spuse 


că pentru început aici încărcătura lor este la loc sigur. 
x xXx 


* 


Cannaregio, cel mai nordic cartier al Veneţiei, era locuit în 
majoritate de meşteşugari şi comercianți cu mici prăvălii. 
Aceştia trăiau într-o colectivitate care îi privea cu suspiciune pe 
străini. Intre ei însă domnea armonia şi cine ar fi îndrăznit să îşi 


încuie locuinţa peste noapte ar fi fost suspectat de ceilalţi şi ar fi 
stârnit tot felul de nedumeriri. 

Izolarea locuitorilor din Cannaregio a avut ca urmare faptul că 
aici ciuma se răspândise mai puţin decât în sudul şi estul 
Veneţiei, unde se practicau intens negoţul şi construcţia de 
vase, şi unde uneori numărul străinilor îl depăşea pe cel al 
venețienilor. 

Afra şi Gysela înnoptară într-un birt modest din apropierea 
depozitului. Proprietarul coşmeliei oferea locuri de dormit pe 
paie care, judecând după miros, proveneau din recolta inundată 
de anul trecut. Şi pentru că asta nu era destul, femeile au fost 
nevoite să împartă locurile cu o familie numeroasă din Triest 
naufragiată aici şi căreia de trei săptămâni nu i se permitea 
continuarea călătoriei. 

Cu toate că aceste condiţii numai plăcute nu erau, Afra nu le 
găsea incomode. Ar fi îngrijorat-o mai mult să îşi petreacă 
noaptea singură cu Gysela într-o încăpere. Se simţea 
supravegheată şi nu ştia cum să se comporte. 

A-i spune Gyselei adevărul în faţă i se părea prea riscant. Nu 
era sigură cum va reacţiona aceasta dacă i-ar spune că sesizase 
jocul ei dublu. Atâta timp cât o va lăsa pe văduvă să creadă că 
nu bănuia nimic cu privire la uneltirile ei ascunse, nu avea de ce 
să se teamă. 

În dimineaţa următoare, Afra şi Gysela căzură de acord ca 
fiecare din ele să îşi vadă de treburile ei. Tonul folosit de cele 
două era sensibil mai rece. Astfel Gysela găsi oportunitatea de a 
se interesa de planurile Afrei. 

Unde îl va căuta ea pe Gereon Melbruge? Veneţia era unul 
dintre cele mai mari oraşe ale lumii, cu mai mulţi locuitori decât 
Milano, Genova şi Florenţa la un loc. Proverbiala căutare a unui 
ac în carul cu fân nu părea mai dificilă decât căutarea 
angrosistului Gereon Melbruge din Strassburg. 

Afra se îndoia că Gereon ar fi reuşit să ajungă la Veneţia. Căci 
fără ajutorul cuiva ca Jacopo, care cunoştea laguna ca pe 
buzunarul propriei veste, era aproape imposibil să ajungi în 
oraşul insular. Bărcile rapide ale paznicilor ciumei patrulau la o 
distanţă care le permitea să se vadă reciproc. Şi dacă negustorii 
se arătau îndărătnici, trăgeau cu săgeți incendiare asupra 


vaselor străine şi le scufundau împreună cu încărcătura şi 
echipajul. 

Tocmai trecuseră cincizeci de ani, de când moartea neagră 
mai redusese populaţia Veneţiei la jumătate. Corăbii venite din 
ţări îndepărtate aduseseră odată cu încărcătura lor şi mii de 
şobolani, şi cu ei şi molima. Nenumăratele altare şi statui ale 
ciumei de pe străzile Veneţiei dădeau de ştire despre miile de 
victime pricinuite de moartea neagră. 

Crezuseră că evlavioasele rugăciuni către Sfântul Rochus, 
mirodeniile vânzătorilor de plante medicinale şi măsurile 
preventive luate la descărcatul corăbiilor îndepărtaseră molima 
o dată pentru totdeauna. Dar brusc, după o jumătate de secol în 
care oraşul fusese în siguranţă, apăruseră din nou oameni cu 
gâturi umflate, cu abcese şi furuncule pe faţă şi pe întreg corpul, 
iar cei pe care îi întâlneai astăzi aşa a doua zi erau morţi. 

Pestilenza! Vestea se răspândise rapid în Veneţia. Pe străzile 
goale răsuna ecoul de parcă un gardian sinistru anunţa Judecata 
de Apoi. 

Nici Afra nu ar fi putut să spună ce diavol o îndemnase să facă 
această călătorie interzisă. Acum, colinda fără niciun ţel pe 
ulițele pline de fum. Venețienii încercau să alunge moartea 
neagră cu mirodenii din plante secrete, pentru care plăteau 
sume imense de frica morţii. 

Procedura se aplica gradat. Căci, cu cât Afra se apropia de 
Rialto, cartierul comercianților avuţi şi al afaceriştilor bogaţi, cu 
atât mai mulţi bărbaţi şi femei, unele cu copii în braţe erau 
întinşi aparent fără viaţă pe uliţe, cu priviri fixe şi cu gura larg 
deschisă, dar care în realitate nu erau morţi. 

Un doctor de ciumaţi, cu o mantie lungă, cu gulerul ridicat 
până deasupra capului, cu o pălărie cu boruri largi, cu faţa 
ascunsă după o mască de pasăre, pentru a nu te apropia de el, 
mergea de la unul la altul şi cu un baston verifica dacă mai 
dădeau vreun semn de viaţă. Dacă observa o reacţie, scotea o 
sticlă cu conţinut lăptos şi picura puţin în gurile căscate. Dacă 
nu observa semne de viaţă, doctorul desena cu creta o cruce pe 
caldarâm. 

Era semnul pentru beccamorti, groparii care îşi făceau treaba 
doar beţi criţă. Pentru a găsi oameni care să facă această 


treabă, consiliul orăşenesc asigura fiecărui gropar o cantitate de 
rachiu egală cu cât putea acesta să bea. Şi aşa se împleticeau 
trăgând căruţurile lor pe două roţi de-a lungul uliţelor şi ridicând 
morţii pentru a-i transporta la primul rug. 

Focuri ale ciumei ardeau în toate pieţele, întreţinute de făclii 
umane. Se putea vedea cum trupurile se cabrau sub acţiunea 
focului, ca şi cum s-ar fi opus groaznicului lor sfârşit. Afra văzu 
moşnegi cu bărbile incandescente şi copii mici carbonizaţi ca un 
trunchi de copac. Începu să fugă, doar să se îndepărteze de 
teribila realitate. Îşi ridica scârbită braţul îndoit în faţa feţei. 
Traversă astfel câteva poduri, pe sub care alunecau bărci pline 
cu cadavre. 

Ajunsă la Rialto, Afra se opri pe un pod din lemn întins peste 
marele canal. Marele canal, care străbătea oraşul ca un S, 
împrăştia şi el suficientă duhoare, dar Afra era totuşi mulţumită 
că nu mai duhnea a fum şi a carne de om arsă. 

În Rialto, unde locuitorii erau mult mai înstăriți decât cei din 
Cannaregio, moartea nu se arătase mai puţin groaznică decât în 
alte părţi ale oraşului. Ca peste tot, din frica de contaminare, 
morţii erau scoşi în faţa uşilor caselor. Doar că aici cadavrele 
erau acoperite cu pânză albă. O iniţiativă discutabilă, pentru că 
atunci când veneau beccamorti şi trăgeau pânza ei trebuiau mai 
întâi să lupte cu o mulţime de şobolani graşi, staţionaţi cu 
neruşinare pe leşuri. Unele dintre oribilele animale erau mari cât 
pisicile şi se repezeau la gropari când aceştia încercau să le 
alunge cu bâtele. 

Dintr-o casă luxoasă, cu coloane şi balcoane la marele canal, 
se auzea muzică exuberantă şi ţipete de femei bete, deşi în faţa 
uşii zăceau două cadavre. Afra nu îşi putu explica totuşi ce se 
petrecea în casa din faţa ei şi mări pasul. Atunci, uşa fu dată de 
perete şi un tinerel îmbrăcat în catifea verde sări afară, o apucă 
pe Afra de încheietura mâinii şi o trase înăuntru. Afra nici nu 
pricepu ce se petrecea. 

În atriumul casei, scump mobilat, o orchestră cânta muzică 
orientală la instrumente de suflat, cu coarde şi de percuție. Fete 
machiate strident, în costume multicolore, dansau după această 
muzică. Recipiente cu tămâie răspândeau un miros ameţitor. 


— Venga, venga! strigă tinerelul şi încercă să o tragă pe Afra 
la dans. 

Dar aceasta rămase ţeapănă ca o statuie. 

Tinerelul îi vorbea tot mai aprins, dar Afra nu îl înţelegea, în 
cele din urmă, el încercă să o sărute. Atunci, Afra îl împinse cu 
atâta putere încât tinerelul căzu pe podea. Incidentul atrase 
râsete generale. 

Din fundal se îndreptă spre Afra un doctor de ciumă. Işi ţinea 
sub braţ masca de pasăre şi o întrebă în limba ei, dar cu un 
evident accent: 

— Veniţi din nordul Alpilor? 

— Da. Ce se petrece aici? 

— Ce se petrece aici? Doctorul râse. Viaţa, fată, viaţa! Ştim 
noi cât va mai dura? În această casă au fost doi morţi într-o 
singură noapte! Nu ne mai rămâne decât să dansăm. Ori aveţi o 
propunere mai bună? 

Afra clătină din cap. Şi aproape că îi fu ruşine să întrebe: 

— Şi dumneavoastră nu aveţi ceva împotriva pustiitoarei 
molime? 

— Băutură este suficientă, ca şi elixire secrete. Problema este 
la ce folosesc. Mulţi venețieni afirmă că farmaciştii şi vracii ar fi 
propagat ciuma, pentru a le vinde oamenilor elixirele lor. Deja 
unii venețieni aflaţi pe patul de moarte şi-au lăsat palatele 
moştenire unor vraci dacă îi scapă de moarte. 

Doctorul de ciumă îşi dădu ochii peste cap. 

Afra îşi plimbă privirea peste oamenii dezmăţaţi. Pe două 
divane acoperite cu brocat galben-auriu, aflate în faţa unui 
cămin înnegrit de funingine, două perechi pe jumătate 
dezbrăcate se iubeau sub ochii tuturor. O matroană dolofană cu 
păr roşu îşi ridicase rochia şi se freca în extaz cu un falus din 
lemn, încurajată cu strigăte imorale de câţiva tineri. 

Doctorul ridică din umeri şi o privi pe Afra de parcă el ar fi 
trebuit să-şi ceară scuze. 

— Fiecare face ceea ce crede că şi-a dorit în viaţă. Cine ştie 
dacă mâine va mai fi în stare să facă asta! 

Nu morţii văzuţi pe străzi, ci acest desfrâu disperat, teama 
exprimată de feţele tuturor în exuberanţa lor mimată o făcură 
pe Afra să priceapă în ce se băgase. Şi, pentru prima dată, 


începu să se îndoiască de faptul că pergamentul merita toate 
acestea. 

Niciodată nu crezuse în diavol. Il considerase ca pe o invenţie 
a Bisericii în intenţia de a insufla teamă oiţelor ei. Teama era cel 
mai puternic mijloc coercitiv al Bisericii, teama de Dumnezeu cel 
atotputernic, teama de pedeapsă, teama de moarte, teama 
veşnică. Era absurd, dar în acel moment Afra se întrebă foarte 
serios dacă nu cumva diavolul fusese cel care îi pusese 
pergamentul în mâini. 

— De fapt, ce vă aduce în aceste vremuri la Veneţia? îl auzi 
ea întrebând pe doctorul de ciumă cu un glas ce venea parcă 
din depărtări. 

— Vin din Strassburg şi caut un negustor, Gereon Melbruge. El 
este în drum spre mănăstirea Montecassino. L-aţi întâlnit 
cumva? 

Doctorul râse. 

— Tot atât de bine mă puteaţi întreba dacă am văzut un 
anumit grăunte de nisip de pe insula Burano. La Veneţia, sunt 
negustori cât nisip are marea. Dacă îmi permiteţi un sfat, 
întrebaţi de el la Fondaco dei Tedeschi, o clădire lungă, situată 
chiar lângă marele pod. Poate acolo aţi putea fi ajutată. 

Afra urmări cu interes cum doctorul destupa două sticle cu 
vin. Pe una i-o întinse Afrei, pe cealaltă o duse la gură. Când 
văzu că Afra şovăia, acesta zise: 

— Beţi! Vinul roşu de Veneto este cel mai bun remediu pentru 
molima de ciumă, poate chiar unicul. Beţi din sticlă şi nu lăsaţi 
sticla nimănui. Mai ales feriţi-vă de apă, dacă vreţi să 
supravieţuiţi în acest oraş. 

Fără să mai ezite Afra duse sticla la gură şi o goli pe jumătate. 
Vinul avea un gust amărui, dar îi făcu bine. În timp ce punea 
dopul sticlei, privirea îi căzu pe tânărul îmbrăcat în catifea 
verde. Sprijinit de o coloană din marmură, stătea pe podea şi le 
privea cu ochii mari pe fetele care dansau. 

Afra se duse la el şi strigă pentru a acoperi muzica puternică: 

— Scuzaţi-mă că v-am trântit la podea atât de brutal. Dar nu 
îmi place să mi se fure săruturi. 

Doctorul interveni pentru că tânărul nu reacţiona: 


— Nu vă înţelege limba. Apoi traduse în venețiană vorbele 
rostite de Afra. Pentru că tânărul nu reacţionă nici atunci, îl 
apucă de umăr şi strigă: Avete il cervello a posto?” 

Tânărul alunecă pe o parte fără viaţă, ca un sac cu fasole. 

Muzicanţii, martori ai scenei, amuţiră unul după altul. 
Toboşarul strigă: 

— E morto! 

Musafirii, care până atunci dansaseră, intrară în panică. 

— La pestilenza! se auziră mai multe voci în palazzo. La 
pestilenza! 

Dansatoarele, care tocmai îşi expuneau râzând frumuseţea 
trupurilor lor perfecte, se adunară în semicerc în faţa tânărului 
încovoiat, cu picioarele strânse, şi îi priveau cu groază ochii 
rămaşi deschişi. Apoi o luară la fugă şi, împreună cu ceilalţi 
oaspeţi, se înghesuiră la ieşire. 

Afra se îndreptă şi ea spre uşă, urmată de doctor. Acesta 
dădea din cap. 

— Pentru o zi şi o noapte el a fost cel mai bogat Venetian, fiul 
armatorului Pietro Castagno. Molima îi răpise ieri tatăl şi mama. 


Asta este viaţa. 
x x 


* 


Cu totul altfel decât de obicei, la Fondaco dei Tedeschi 
domnea o linişte mormântală. De două săptămâni nu mai venise 
niciun negustor. În depozit erau stivuite piei, stofe, mirodenii, 
lemn exotic, butoaie cu vin şi peşte uscat într-o dezordine de 
nedescris. Halele încăpătoare erau străbătute de un iz nedefinit. 
Paznici înarmaţi opreau intrarea oricărui nepoftit. 

Într-un colţ al halei de la intrare, se plictiseau doi funcţionari 
comerciali prost dispuşi. După cum arătau păreau a fi venețieni, 
dar cunoşteau totuşi limba germană şi feţele lor se luminară 
când Afra întrebă de Gereon Melbruge, negustor din Strassburg, 
care ar fi trebuit să treacă pe aici. 

Unul din ei, pe care apariţia Afrei îl agitase vizibil, spuse că 
negustorul Melbruge venea cel puţin de două ori pe an la 
Fondaco, dar de trei ani nu mai fusese văzut. Dar la vârsta lui 
acest lucru era de înţeles. Nu, nu îl văzuseră de mult timp. 


1 „Mai eşti conştient?” (în Ib. Italiană, în orig.) (n.tr.) 


Afra avu nevoie de oarecare putere de convingere până să îi 
facă pe funcţionari să înţeleagă că pe ea nu o interesa bătrânul 
Michel Melbruge. Acesta murise. Ea îl căuta pe fiul lui, Gereon, 
care ar fi trebuit să vină la Veneţia. 

Cei doi bărbaţi se priviră ciudat, de parcă Afra le-ar fi trezit 
suspiciuni cu întrebarea ei. Apoi unul zise că ei doi nu auziseră 
de un anume Gereon Melbruge. Şi că de fapt de când 
reizbucnise pestilenza, în oraş nu mai intrase şi din oraş nu mai 
ieşise niciun negustor străin. La replica Afrei, cum că ei ar şti 
foarte bine că existau destule posibilităţi de a face acest lucru 
dacă erai gata să plăteşti, cei doi reacționară cu o indignare 
prost mimată. Răspunseră că era vorba doar de un zvon, unul 
din multele care circulau în aceste zile pe străzi şi pe canale. 

Afra părăsi Fondaco cu un sentiment de nesiguranţă. In orice 
caz, comportamentul celor doi funcţionari îi păru cam ciudat. 
Dar, oricât de mult se gândi la asta, nu găsi nicio soluţie. 
Colinda oraşul fără un ţel precis, în căutarea unui bărbat pe care 
nu îl văzuse niciodată. Chiar de l-ar fi întâlnit, nu ar fi avut cum 
să-l recunoască. 

Cu cât vedea mai multă durere, cu atât devenea mai 
insensibilă. Şi astfel, indiferentă la ce se întâmpla, porni înapoi 
către cabana din Cannaregio. Incetase să mai gândească, să se 
gândească la moartea înmiită ce o întâmpina peste tot, să se 
gândească la motivul pentru care se afla aici. Lua absentă la 
cunoştinţă de casele cu uşile deschise, de crucile făcute cu creta 
pe uşi, care indicau că locatarii tocmai căzuseră cu toţii victime 
molimei. 

Nu îi mai captivau atenţia nici siluetele pe jumătate goale, 
sângerânde care se biciuiau reciproc şi colindau oraşul în 
procesiuni gemând şi rugându-se. Şi, cu toate că era doar o 
problemă de timp momentul în care şi ea va cădea victimă a 
molimei, era bizar de liniştită. Din când în când, lua câte o 
înghiţitură din sticla cu vin dăruită de doctor. Parcă nu Afra, ci o 
femeie străină de ea mergea prin Veneţia. 

x x 


* 


În peregrinarea pe ulițele întortocheate, folosea drept reper 
turnul bisericii Madonna dell'Orto. Aceasta se afla în nord, în 


apropierea cabanei la care trăsese ieri. Un pod din lemn putred 
ducea din Campo dei Mori direct în piaţa din faţa bisericii 
construite din cărămidă roşie care semăna mai mult cu o 
fortificaţie de la nord de Alpi decât cu un sanctuar venețian. 
Fereastra rotundă de pe faţadă era mai mare decât portalul 
care, privit de la distanţă, aducea cu portalul de la intrarea 
mănăstirii dominicane din Strassburg. 

Silueta femeii aflate alături de portalul bisericii atrase imediat 
atenţia Afrei. Era Gysela. Puteai crede că pândea pe cineva. Afra 
se retrase în nişa unui zid de lângă pod. Nu dură mult şi pe 
malul stâng al canalului se apropie un bărbat îmbrăcat cu un 
talar negru. Veşmântul lui nu semăna nici cu cel al unui popă, 
nici cu cel al unui călugăr, părea mai curând roba unui student 
călător. 

Din câte îşi putea da seama Afra de la distanţă, bărbatul nu 
era un cunoscut al Gyselei. Imediat, Afra se gândi că 
necunoscutul putea fi Gereon Melbruge. Dar pentru ce naiba să 
fi ales el această ciudată îmbrăcăminte? 

După un scurt schimb de cuvinte, cei doi dispărură prin 
portalul întunecat în interiorul bisericii. Asta ce ar putea 
însemna? 

Afra traversă în grabă piaţa şi îi urmă pe cei doi în biserică, 
înăntru domnea semiîntunericul. În faţa altarelor laterale ale 
naosului, ardeau numeroase lumânări mici. Pe podeaua din 
piatră, îngenuncheaţi ori stând pe jos, se rugau mai mulţi 
oameni. In aer plutea un miros de ars înţepător şi se auzea 
murmurul celor care se rugau. 

Pe una dintre băncile de lângă un altar lateral, Afra îi 
descoperi pe Gysela şi pe bărbatul străin. Stăteau unul lângă 
altul, parcă adânciţi într-o rugă mută. În semiîntuneric, Afra se 
apropie de ei şi se ascunse după o coloană aflată la nici cinci 
paşi de cei doi, suficient de aproape pentru a fi martoră la 
discuţia lor. 

— Mai spuneţi-mi o dată numele dumneavoastră, ceru în 
şoaptă Gysela. 

— Joachim von Floris, răspunse omul în negru, cu o voce 
subţire de castrat. 

— Nu este acesta numele care mi s-a spus mie! 


Bineînţeles. Dumneavoastră îl aşteptaţi pe Amandus 
Villanovus. 

— Aşa este. Acesta este numele. 

— Amandus Villanovus a fost împiedicat să vină. Trebuie să 
vă mulţumiţi cu mine. 

Străinul suflecă mâneca dreaptă şi duse braţul în dreptul 
ochilor Gyselei. 

Gysela se dădu puţin înapoi speriată şi îl privi în faţă pe 
necunoscut. Tăcea. 

— Ce nume ciudate aveţi, spuse Gysela după ce îşi mai 
reveni. Nu sunt numele dumneavoastră reale, nu? 

— Bineînţeles. Ar fi fost mult prea periculos. Niciunul dintre 
noi nu cunoaşte numele real al celorlalţi. In acest fel toate 
urmele lăsate de noi în viaţa anterioară sunt şterse. Amandus, 
de exemplu, a preluat numele celebrului filosof şi alchimist 
omonim, care din cauza scrierilor lui a intrat în conflict cu 
Inchiziția. În urmă cu o sută de ani, acesta a murit într-un 
naufragiu misterios. În ce mă priveşte, numele meu provine de 
la profetul şi învățatul Joachim von Floris, ale cărui scrieri au fost 
afurisite în conciliile de la Lateran şi Arles. Joachim susţinea că 
noi ne găsim în a treia epocă a istoriei umane, cea a sfântului 
spirit. El a denumit-o saeculum al sfârşitului. Şi, dacă scot capul 
pe uşă, constat că are dreptate. 

Gysela cugetă un timp asupra cuvintelor lui Joachim, după 
care îl întrebă: 

— Dacă tot vine sfârşitul omenirii, de ce mai umblaţi după 
pergament? Adică, la ce v-ar mai folosi pergamentul? 

Aceste vorbe avură asupra Afrei efectul unui trăsnet. Gysela, 
faţă de care ea aproape că îşi deschisese inima, era pusă să o 
urmărească! În câteva secunde, gândurile începură să i se 
clarifice. Modelele de pe stofă cu crucea intersectată, brusca 
disponibilitate a Gyselei de a nu mai călători la Viena, ci la 
Veneţia, toate acestea îşi găseau acum explicaţia. Afra aproape 
că nu mai respira. Simţi nevoia de a ieşi imediat la cer. Dar 
rămase ca paralizată, agăţată de coloana care îi oferea 
protecţie. Urmări în continuare, cu respiraţia tăiată, discuţia 
celor doi. 


— Cine ştie cât va continua agonia omenirii, răspunse Joachim 
la întrebarea Gyselei. Dumneavoastră nu ştiţi, nici eu. Nici 
măcar cel de la care am luat numele nu ştia exact când va fi 
sfârşitul acestei lumi, cu toate că el l-a prezis pentru secolul în 
care a trăit el. Şi asta s-a petrecut acum două sute de ani. 

— Deci dumneavoastră credeți că din cunoaşterea 
momentului sfârşitului lumii s-ar putea câştiga capital serios? 

Joachim von Floris râse încet, apoi se apropie mai mult de 
Gysela. Cei doi îşi apropiară şi capetele, şi Afra se strădui să 
audă şi următoarele fraze. 

— Am încredere că nu veţi destăinui nimănui nimic! Gândiţi- 
vă la Kuchler, soţul dumneavoastră! zise Joachim von Floris. 

— In mine puteţi avea încredere. 

— De fapt, lucrurile stau astfel: oficial, lucrăm pentru papa 
loan. Deşi organizaţia noastră este în duşmănie cu el, totuşi 
pontiful ne-a cerut ajutorul. loan este un tâmpit desăvârşit. Dar 
nu chiar atât de prost ca să nu ştie că renegaţii sunt mai abili 
decât întreaga curie cu tot cu cardinalii ei avizi de bani şi cu 
monsignorii ei confuzi. De aceea, el l-a contactat pe 
Melancholos, primus inter pares al nostru, şi i-a oferit de zece ori 
câte o mie de ducați de aur, dacă reuşim să îi aducem 
pergamentul. 

— De zece ori câte o mie de ducați de aur? 

Joachim von Floris confirmă. 

— Melancholos, căruia acum opt ani pontiful i-a retras 
demnitatea de cardinal, nu a fost mai puţin surprins decât 
dumneavoastră. Papa loan, aşa cum toţi îl ştiu, este zgârcenia 
personificată. Şi-ar vinde pentru bani şi bunica şi-ar face afaceri 
şi cu diavolul. Melancholos s-a gândit că dacă acesta oferă atât 
de mulţi bani pentru acest pergament înseamnă că în realitate 
documentul este cu mult mai valoros. Pentru o mie de guldeni 
de aur pontiful dă un titlu de cardinal împreună cu o episcopie 
ori veniturile mănăstirilor dintre Bamberg şi Salzburg. Dar 
pontiful dă înzecit această sumă! Acum aveţi imaginea valorii 
acestui petic de hârtie. 

Sfântă Fecioară! îi scăpă Gyselei. 

— Pe asta o dă pe deasupra. 

Dar ce scrie în pergament? 


Din cauza surescitării Gysela vorbise cu voce tare. 

Misteriosul străin duse degetul la buze. 

— Pst! Chiar dacă oamenii de aici sunt preocupaţi de altceva. 
Fiţi prudentă! 

— Ce scrie în pergament? insistă Gysela de data aceasta în 
şoaptă. 

— Tocmai asta este marea întrebare la care nimeni dintre noi 
nu poate să răspundă. Cele mai luminate capete dintre noi s-au 
gândit la asta şi au construit cele mai diferite teorii. Dar nu 
există niciun reper care să susţină una dintre ele. 

— Poate că prin acest înscris este compromis papa într-un fel? 

— Papa loan al XXIII-lea? Să fim serioşi! Ce ar putea să 
compromită în plus această lepădătură? Oricine ştie că Sfinţia 
Sa se culcă cu soţia fratelui său, în vreme ce trăieşte cu sora 
cardinalului de Napoli. Şi de parcă nu ar fi destul, cedează 
dorințelor sale depravate cu tineri clerici, cărora le onorează 
serviciile intime făcându-i stareţi ai unor mănăstiri bogate. Pe 
ascuns, se povestesc cele mai trăsnite istorioare despre 
înclinațiile perverse ale Sfinţiei Sale! 

— Şi dumneavoastră le credeţi? 

— Oricum mai mult decât cred în dogma Sfintei Treimi, însăşi 
denumirea de trime este o exagerare! Nu, pe acest pontif nimic 
nu îl poate compromite mai mult decât este deja compromis. Eu 
cred mai curând că pergamentul acoperă o escrocherie imensă, 
în care este vorba de mulţi bani ce nu i se cuvin papei. Darnici 
asta nu este decât o bănuială. 

— Pentru că până acum nimeni nu a văzut pergamentul? 

— Ba nu. L-a văzut unul dintre noi. Un franciscan renegat 
care, pentru că a prețuit dragostea pentru o femeie mai mult 
decât Evanghelia, a devenit alchimist. Rubaldus se numea. 

— Se numea? 

— Rubaldus s-a comportat foarte neîndemânatic. A crezut că 
poate să vândă ceea ce ştia episcopului de Augsburg, căruia îi 
prepara tot felul de elixire pentru potenţă, potenţă spirituală. 
După cum se pare, acestea i-ar fi folosit şi lui. Alchimistul a fost 
găsit înjunghiat în Augsburg, ceva mai târziu. 

Sprijinită de coloana ce o proteja, Afra îşi acoperi gura cu 
palma. In timp ce necunoscutul şi Gysela discutau încet, Afra 


revăzu în minte ultimii ani ai vieţii ei. Treptat, unele evenimente 
inexplicabile până atunci se înlănţuiră logic. După tot ce auzise 
acum, Afra era bucuroasă că nu mai avea pergamentul la ea. 
Era prea mare riscul de a fi încă o dată atacată şi jefuită, cum se 
întâmplase în timpul călătoriei spre Strassburg. Putea doar să 
spere că inocentul Gereon Melbruge va ajunge cu bine la 
Montecassino. 

— Alchimistul a fost asasinat? o auzi pe Gysela întrebând. 

— Nu de către oamenii noştri, o asigură Joachim von Floris. Eu 
cred că episcopul de Augsburg, cunoscut ca adversar al papei 
de la Roma, a dispus lichidarea alchimistului Rubaldus după ce 
acesta i-a relatat despre conţinutul pergamentului şi despre 
condiţiile în care i-a aflat conţinutul. In orice caz, episcopul de 
Augsburg a fost cel care l-a informat pe papa loan despre 
pergament. 

— Şi dumneavoastră sunteţi sigur că soţia arhitectului se află 
în posesia acestui pergament? 

Afra ascultă tensionată răspunsul. 

— Ce înseamnă „sigur“? spuse Joachim von Floris, care, după 
o pauză, adăugă: Ca să fiu sincer, nu mai sunt atât de sigur. Noi 
am supravegheat femeia, am urmărit-o şi i-am răscolit toată 
viaţa anterioară. Rămâne un mister cum de a ajuns tocmai ea în 
posesia acestui document. 

— Ea este o femeie deşteaptă, deşteaptă şi în multe privinţe 
cu experienţa vieţii. Tatăl ei a fost un bibliotecar învăţat şi i-a 
transmis multe din cunoştinţele lui. Asta aţi ştiut-o? 

Joachim von Floris râse reţinut: 

— Desigur că ştim acest lucru. Şi încă multe altele din viaţa 
ei. Şi anume că ea nu este soţia arhitectului de catedrale Ulrich 
von Ensingen, ci doar concubina lui şi reprezintă şi motivul 
pentru care el a părăsit oraşul Ulm. Şi totuşi, toate aceste date 
scoase la lumină de oamenii noştri nu ne ajută. Eu cred că tatăl 
ei, bibliotecarul, este cheia întregii poveşti. Dar tatăl ei este 
mort. Noi trebuie să găsim pergamentul înainte ca acesta să 
cadă în mâinile oamenilor curiei. Dacă într-adevăr există. 

— De asta sunt sigură, răspunse emoţionată Gysela. Întrebată 
de motivul călătoriei ei, Afra a spus că are o misiune importantă. 
Mai întâi, în Salzburg. Acolo şi-a schimbat brusc planurile de 


călătorie şi a decis să se îndrepte spre Veneţia. Deşi am 
supravegheat-o permanent, mi-a scăpat cu cine s-a întâlnit la 
Salzburg şi cine i-a sugerat noul ţel al călătoriei. Cine ştie, poate 
că Veneţia nu este capătul călătoriei ei. 

— Şi unde este acum muierea? 

Gysela ridică din umeri. 

— Noi ne întâlnim la cabană. Acolo şi-a lăsat bagajul. L-am 
scotocit amănunţit. 

— Şi? 

— Nimic. Fiţi sigur că nu are pergamentul la ea. l-am cercetat 
până şi căptuşeala hainelor în ideea că ar fi cusut acolo 
documentul. Dar nu a fost aşa. 

Renegatul dădu din cap. 

— Ştiu eu însumi cât de greu este de găsit acest pergament 
afurisit. Până acum aţi făcut treabă bună. Răsplata o găsiţi în 
balotul care conţine stofa cu însemnul nostru. 

De unde ştiţi unde mi-am depozitat stofele? 

Joachim von Floris râse superior. 

— Credeţi că a fost o întâmplare că v-a ieşit în drum pescarul 
Jacopo? 

Gysela îl privi consternată pe bărbatul în negru. 

— Oriunde veţi călători, veţi fi aşteptate de oamenii noştri. 
Priviţi acest semn. Bărbatul ridică din nou antebraţul în faţa 
Gyselei şi continuă: Mie mi se pare că în acest fel nu ajungem 
departe. Ar trebui să o luăm din scurt pe femeia asta şi să o 
silim să vorbească folosind metodele noastre. Şi dacă ştie unde 
este pergamentul, ne va spune - jur asta, aşa cum pe mine mă 
cheamă Joachim von Floris! 

Afra consideră că era momentul să părăsească biserica. 
Auzise destul. Inima i-o luase razna. Privi pe furiş în jur. Bătrânul 
care se ruga, călugărul care părea căzut pe gânduri, tânăra 
cucernică - oricare putea fi un spion al renegaţilor. Trebuia să 
dispară din acest oraş sinistru şi trebuia să o facă rapid! Dar 
pentru asta trebuia mai întâi să se ascundă. Veneţia era destul 
de mare pentru a oferi protecţie unui străin. Cât mai repede 
posibil trebuia să îşi ia bagajele şi să caute un alt adăpost. 

După ce părăsi biserica Madonna dell'Orto, Afra o luă 
intenţionat în direcţie opusă. Abia după ce se încredinţă că s-a 


descotorosit de orice eventual urmăritor, se îndreptă către 
cabană. Achită în grabă cazarea şi, apoi, plecă pe acelaşi drum 
întortocheat pe care venise. 

Mai târziu, panicată, îşi îndreptă paşii spre est, cu grija 
permanentă de a nu fi urmărită. Amenințarea făcută în biserică 
de către bărbatul cu glugă o mâna cu atâta groază, încât nici nu 
mai băga în seamă grozăviile din jurul ei. 

Trecând pe lângă ruguri pe care ardeau morţii şi pe lângă 
cadavrele acoperite cu cearceafuri albe, ajunse în partea de est 
a oraşului, în Castello, unde nu departe de biserica Santi 
Giovanni e Paolo, a cărei faţadă semăna oarecum cu cea a 
bisericii Madonna dell'Orto, găsi un adăpost adecvat. Hangiul 
Leonardo îşi exprimă mirarea în privinţa femeii care călătorea 
singură şi în plus şi în vreme de pestilenza, dar, după ce primi în 
avans chiria pe trei zile, nu mai puse nicio întrebare. Abia acum 
ea putu să îşi mai tragă sufletul. 

Afra închiriase o cameră doar pentru ea la etajul al doilea al 
modestei case. Unica fereastră oferea priveliştea fațadelor 
clădirilor de vizavi. Între ele curgea un canal îngust, în care 
pluteau toate murdăriile provenite dintr-un şir întreg de case, 
plus nenumărați şobolani. Scârbită, închisese fereastra şi se 
aşeză pe marginea patului neîngrijit. O durea capul din cauza 
fumului alb care plutea la toate etajele casei. 

Într-un vas aflat în casa scărilor, Leonardo ardea un amestec 
de plante - rozmarin, dafin, măselariţă şi un vârf de cuţit de 
pucioasă -, o reţetă secretă pe care un alchimist i-o destăinuise 
pe bani buni. Recomandată ca mijloc sigur de curăţare a aerului 
de ciumă şi de îndepărtare din casă a diavolului. 

Afra nu crezuse nici în copilărie în talentele şarlatanilor. Dar 
priveliştea morţii şi neputinţa în faţa molimei o făcuseră să îşi 
schimbe părerea. „Dacă nu era de niciun folos, gândea ea, nu 
putea nici să dăuneze.” Ca şi cum ar fi vrut să-şi curețe tot 
interiorul, Afra inhală în piept fumul alb până când, ameţită, se 
prăbuşi pe pat. 

Nu îi ieşea din cap imaginea tânărului drăguţ pe care ciuma ÎI 
răpise de la o clipă la alta. Încercarea lui de a o săruta şi ochii lui 
plini de viaţă, care puţin mai târziu priveau fix în gol, nu-i 
dădeau pace. 


Între veghe şi somn, se gândea şi la Gysela. Era furioasă de 
propria prostie, pe naivitatea cu care căzuse în cursa văduvei. 
lar în ce privea discuţia cu renegatul, la care trăsese cu 
urechea, Afra reţinuse că Ulrich von Ensingen nu avusese niciun 
rol. Joachim von Floris menţionase doar că Ulrich nu era soţul ei 
legitim. Şi mai rezulta din discuţie că Ulrich nu făcea parte 
dintre renegaţi. Îl bănuise pe nedrept? Nici Afra nu mai ştia ce 
să creadă. 

Trebuie să fi aţipit, pentru că atunci când sărise speriată era 
deja întuneric. Cineva bătea la uşa ei. De afară, se auzi vocea lui 
Leonardo: 

— V-am adus ceva de mâncare, signora! 

Leonardo era un bărbat voinic, amabil, de vârstă medie. 
Bunele lui maniere contrastau cu starea jalnică în care se afla 
casa sa. 

— Ar trebui să mâncaţi ceva, spuse el zâmbind şi puse pe 
scăunelul de lângă pat o tavă pe care era un urcior şi o farfurie 
cu supă aburindă. Masă nu exista în încăpere. De o grindă ce 
traversa camera atârnă un felinar. Apoi adăugă: Nu puteţi face 
nimic pentru a scăpa de ciumă. In orice caz, nu arătaţi prea 
bine, dacă îmi permiteţi remarca. 

Speriată, Afra îşi acoperi faţa cu ambele mâini. Nu se simţea 
foarte bine. Tensiunea ultimelor zile o apăsa ca un coşmar. 

— Nu aveţi vin în sticlă? îl întrebă ea pe Leonardo pe un ton 
cam ridicat. Dar chiar în clipa următoare îşi dădu seama, regretă 
şi adăugă împăciuitor: Un doctor de ciumă pe care l-am întâlnit 
întâmplător mi-a recomandat vinul roşu de Veneţia ca elixir 
eficient împotriva ciumei. Mi-a mai spus şi să fiu atentă ca sticla 
să fie astupată. 

Hangiul ridică din sprâncenele stufoase ca şi cum ar fi pus la 
îndoială această reţetă secretă. Prea erau multe mijloacele 
pretins miraculoase despre care se vorbea la Veneţia. Apoi, 
dispăru fără să spună un cuvânt şi reveni cu o sticlă 
nedestupată, de vin roşu Veneţian. 

— În sănătatea dumneavoastră, zise acesta zâmbind superior. 

Şi cu evidentă satisfacție urmări cum Afra, cam 
neîndemânatică, destupa sticla. 

— Oricum, nu sunteţi o băutoare, remarcă el. 


— Încă nu, răspunse Afra. Dar în vremuri ca astea poţi deveni 
uşor beţiv! 

Leonardo o privi atent pe Afra. 

— Daţi-mi voie să ghicesc: nu teama de ciumă vă bântuie pe 
dumneavoastră. Mai curând este vorba despre un bărbat, aşa 
este? 

Afra nu avea niciun chef să-şi aştearnă viaţa în faţa lui 
Leonardo, cu toate că oamenii din afara cercului de persoane 
cunoscute nu erau cei mai răi sfătuitori. Dar brusc îi veni ideea 
că ar putea să îl folosească pe hangiu în scopurile ei. Aşa că 
răspunse cu o mină plină de suferinţă: 

— Da, un bărbat. Şi sorbi o gură bună din sticlă. Apoi 
continuă: Dumneavoastră unde aţi căuta un negustor care ar 
trebui să se afle în oraş? 

— La Fondaco dei Tedeschi, veni răspunsul care nu era tocmai 
neaşteptat. 

— Acolo m-am interesat deja. Din păcate, nimic. 

— Este soţul ori iubitul dumneavoastră? Leonardo clipi 
şmechereşte. Şi pentru că Afra nu răspunse, se grăbi să adauge: 
lertaţi-mi curiozitatea, signora, dar când o femeie vine pentru un 
bărbat de la Strassburg la Veneţia, poate fi vorba doar de iubit. 

— Nu aveţi o altă idee? întrebă iritată Afra. Mă refer la un alt 
loc unde l-aş putea căuta. 

Leonardo îşi frecă gânditor bărbia. Ca orice Venetian era un 
mare actor şi înţelegea să transforme în piesă de teatru chiar şi 
o simplă discuţie. 

— Aţi încercat şi la Lazaretto Vecchio, o mică insulă la 
marginea din sud a lagunei, nu departe de San Lazzaro? 

— San Lazzaro? 

— Venețienii au pentru orice o insulă. San Lazzaro este 
ospiciul nostru. Între noi fie vorba, este permanent plin până la 
refuz. Nimic de mirare în acest oraş. În ce priveşte Lazaretto 
Vecchio, mica insulă vizibilă de acolo, ea are o poveste plină de 
peripeții. A fost folosită ca loc de cazare al pelerinilor în drum 
spre lerusalim şi ca depozit de muniții. Acum clădirile de acolo 
sunt utilizate drept carantină şi spital pentru ciumaţii străini. 

— Un străin bolnav de ciumă nu este primit, prin urmare, la 
spitalele Santa Croce ori Castello? 


— Aşa este, signora. Venețienii sunt mai deosebiți. Cel puţin 
când mor, vor să rămână printre ai lor. De asemenea, orice 
străin care în ultimele două săptămâni s-a strecurat ilegal în 
Veneţia, în ciuda interdicţiei, este exilat pe insula Lazaretto 
Vecchio. Dumneavoastră de cât timp vă aflaţi în Veneţia? 

De trei săptămâni! minţi Afra. Am avut o cameră în cartierul 
Cannaregio. 

Leonardo dădu din cap satisfăcut, apoi spuse: 

— Signora, v-am ţinut până s-a răcit supa. 

x xXx 


* 


Gândul că tânărul Melbrüge ar putea fi pe insula Lazaretto nu 
îi dădu pace Afrei toată noaptea. Leonardo părea să îi fi citit 
gândurile, căci la micul dejun de a doua zi o surprinse pe Afra cu 
propunerea de a o duce cu barca lui pe insulă. El personal nu 
voia să pună piciorul pe insula exilaţilor, dar se oferi să ancoreze 
în dreptul ei până când ea îşi rezolva treburile acolo. 
Evenimentele din ultimele săptămâni stimulaseră neîncrederea 
Afrei în oamenii care o copleşeau cu bunăvoința lor. Înainte ca 
ea să fi găsit un pretext pentru a-l refuza, Leonardo, care 
observase ezitarea ei, se interesă prudent: 

— Vă convine, signora? 

— Da, normal, bâigui nesigură Afra. 

Afra se gândi că Lazaretto Vecchio reprezenta ultima 
posibilitate de a-l găsi pe Gereon Melbruge. A-l găsi în alt loc ar 
fi fost mai curând o întâmplare. 

La intrarea din spate, la canal, se legăna o simplă barcă, nu o 
gondolă fudulă cu ferro pe prova ridicată, care, sub tichia 
dogilor, simboliza cele şase părţi ale oraşului Veneţia, nu, 
aceasta era o simplă barcă îngustă, folosită în principal pentru 
transportul mărfurilor necesare zilnic. 

Vremea promitea a fi furtunoasă, iar Leonardo făcea eforturi 
să înainteze contra vântului care sufla din nord. În apropierea 
arsenalului era ancorat velierul hangiului. Un Veneţian cu stare 
şi onorabil nu dispunea doar de barcă proprie, ci şi de o barcă cu 
vele, cu care putea să ajungă oricând pe coasta continentală. 

Afra, care era obişnuită doar cu valurile Rinului şi ale Dunării, 
se sperie când văzu spuma purtată de vântul puternic. Dar 


Leonardo încercă să o liniştească, spunându-i că vântul dinspre 
nord este tocmai potrivit pentru a parcurge mai repede drumul 
până la Lazaretto Vecchio. 

Tocmai trecuseră rapid prin strâmtoarea dintre partea estică 
a Veneţiei şi Insula Grădinilor, când vântul de nord încetă să mai 
bată. Soarele răzbătea doar răzleţ printre norii groşi şi negri. 
Leonardo, care condusese velierul ce gemea şi scârţâia prin 
lagună, se arătă nemulţumit de schimbare şi mormăia ca pentru 
sine. 

În vreme ce se apropiau încet de țelul lor, în turnul bisericii 
din insulă începură să bată clopotele pentru morţi. O coloană 
neagră de fum se ridica spre cer. Insula părea o fortăreață. 
Singurul loc de acces dinspre mare era printr-un portal construit 
în mare. 

Aici deja erau ancorate alte vase. Acestea transportau bolnavi 
pe tărgi. În timp ce Leonardo stătea cu barca în aşteptare, 
scoase o pânză udată cu oţet, o fixă în dreptul gurii şi o înnodă 
la ceafă. Îi întinse şi Afrei o altă pânză. 

— Nu miroase plăcut, dar se zice că protejează de adierea 
ciumei. 

Legănatul bărcii şi izul acru inspirat de Afra o făceau să se 
simtă rău. Aşa că i se păru ca o mântuire când, în cele din urmă, 
Leonardo acostă şi ea putu să păşească pe uscat. 

— Mult succes! îi strigă el. 

Afra se întoarse scurt, apoi dispăru pe scara de piatră. 

x x 


* 


În holul de la intrarea în Lazaretto o întâmpină un iz dulceag. 
Lumina abia se strecura prin fantele care țineau loc de ferestre. 
Două uşi din lemn ferecate cu fier duceau în stânga şi în dreapta 
în direcţii opuse. Lângă peretele din faţă, era o masă lungă şi 
îngustă din lemn închis la culoare. Aceasta era străbătută în 
lungime de un perete din scânduri nu prea înalt, în spatele 
căruia stăteau cu capul plecat trei siluete. Purtau mantii negre 
largi şi glugi. Feţele le erau acoperite cu măşti albe de păsări. Pe 
mâini purtau mănuşi albe. 

Afra se adresă celei mai apropiate siluete cu întrebarea dacă 
negustorul Gereon Melbruge era pe insulă. Spre surprinderea ei, 


omul cu mască de pasăre, în spatele căreia bănuise a fi un 
bărbat, răspunse cu o voce de femeie. Dar aceasta, evident o 
călugăriţă, ridică doar din umeri. Nici pronunţarea pe litere a 
numelui nu ajută la nimic. În cele din urmă, călugăriţa cu mască 
îi întinse peste peretele din scânduri o listă. Lista purta titlul 
QUARANTENA, sub care se înşirau la nesfârşit nume străine. 

Afra citi numele urmărindu-le cu arătătorul. Să tot fi fost două 
sute de nume, dar Gereon Melbruge nu se afla printre ele. 
Dezamăgită, înapoie lista. Tocmai voia să plece, când o femeie- 
pasăre de la capătul celălalt al mesei îi făcu semn să se apropie. 

Femeia îi întinse o a doua listă cu nume. Titlul acesteia era 
PESTILENZA. Afra parcurse numele ca în transă. Erau mult mai 
multe nume decât în prima listă şi în dreptul a peste jumătate 
dintre nume era o cruce. Nu îi trebui mult timp ca să-şi dea 
seama ce însemna crucea. 

Afra ajunse la sfârşitul listei fără să dea de numele Melbruge 
şi se opri brusc. În primul moment, crezu că s-a înşelat sau că 
raţiunea îi juca o festă. Mai citi numele o dată şi încă o dată: 
Gysela Kuchler, Strassburg. 

Afra se lăsă să cadă pe un scaun. Degetul ei arătător fixa încă 
numele Gyselei. Călugăriţa se întoarse către ea; îi putea vedea 
strălucirea ochilor în spatele măştii. 

— Vostra sorella”? 

Fără să se mai gândească, Afra confirmă înclinând capul. 

Călugăriţa îi făcu semn să o urmeze. 

Parcurseră un coridor care părea că nu se mai sfârşeşte. Ici şi 
colo erau vase din care ieşea un fum înţepător, iar Afra abia mai 
respira. Mirosea a untură de peşte şi a peşte stricat, totul 
combinat cu un iz dulceag, ca de marţipan ars. 

Coridorul se termină având în stânga o sală. In loc de uşă, 
accesul era oprit cu un grilaj. Era curent. Afrei i se făcu rău. 

O cuprinse frica. De fapt, pentru ce o urmase pe călugăriţă? 

Femeia scoase o cheie din mantia-i neagră şi descuie grilajul. 
Fără să spună ceva, o împinse pe Afra în sală. Se opri în faţa 
unui prici acoperit cu un cearceaf murdar. Pe ambele laturi ale 
sălii, se înşirau cam o sută de asemenea culcuşuri, la numai o 
lungime de braţ unul de altul. 


12 „Sora dumneavoastră? ” (în italiană, în orig.) 


— Afra, tu? 

Afra îşi auzi numele. Nu recunoștea vocea. Şi nici pe femeia 
de pe prici nu o cunoştea. Părul ei negru atârna în şuviţe. Faţa îi 
era umflată ca un măr stricat şi la fel de pătată. Trupul nu mai 
dădea semne de viaţă. Doar buzele femeii mimau câteva 
cuvinte neauzite. Aceasta să fie Gysela cea pe care o văzuse 
abia ieri plină de viaţă în biserică? 

Gysela încercă un zâmbet ca şi cum nu şi-ar fi luat situaţia 
prea în serios. Dar intenţia nu îi reuşi decât să o impresioneze 
pe Afra. 

— Este pedeapsa Domnului pentru purtarea mea păcătoasă, 
murmură Gysela. Trebuie să ştii... 

— Ştiu, ştiu... o întrerupse Afra. 

— ”... că te-am spionat pentru renegaţi. 

Afra dădu din cap. 

— Ştiai? şopti Gysela, nevenindu-i a crede. 

— Da. 

După o pauză lungă, timp în care fiecare îşi căuta cuvintele, 
Gysela spuse printre lacrimi: 

— lartă-mă! Nu am făcut-o de bunăvoie, am fost silită. 

Vorbea evident cu mare greutate. 

— Nu-i nimic, răspunse Afra. 

Peste neaşteptata întâlnire se aşternea vălul morţii şi Afra nu 
simţea nici cea mai mică pornire de a-i reproşa ceva Gyselei. 

— Soţul meu, Reginald, a fost dominican, un bărbat inteligent, 
începu încet Gysela. Când a fost ales inchizitor, a părăsit ordinul, 
pentru că nu a vrut să participe la intrigile Inchiziției. Renegaţii, 
o lojă a foştilor clerici, l-au primit cu braţele deschise şi i-au 
asigurat existenţa. Când Reginald le-a descifrat jocul intrigant, a 
devenit renegat al renegaţilor. Asta se întâmpla exact pe 
vremea când îmi făcea curte. Pe atunci, după moartea 
intempestivă a tatălui meu, căutam cât mai repede un bărbat 
care să poată să ducă mai departe afacerea cu ţesătoria. A fost 
o legătură interesată, nimic mai mult. Ne-am căsătorit, dar nu 
ne-am iubit. Dar cine ştie ce este iubirea? Tu ştii? 

Afra ridică din umeri. Nu îşi găsea cuvintele potrivite. 

Cu privirea în tavan, Gysela continuă: 


— Au existat clipe în viaţa mea, în care am simţit o anumită 
afecţiune pentru Reginald. Nu am dormit împreună niciodată. 
Ne comportam ca o pereche de bătrâni, care trăiau o căsnicie ca 
a lui losif. Nu, o adevărată dragoste şi o adevărată pasiune am 
trăit doar o dată în viaţă, cu tine. 

Afra întoarse capul într-o parte. Nu voia ca Gysela să îi vadă 
lacrimile. 

— Poţi să-mi spui târfă fără nicio reţinere, continuă Gysela cu 
voce abia auzită. Nu mai contează pentru mine. Sunt fericită că 
am mai putut să îţi spun asta. 

Afra ar fi vrut să îi strângă mâna Gyselei. Dar raţiunea îi 
spunea să se abţină. 

— Este bine, spuse ea ca să o mai liniştească şi simţi un nod 
în gât. Totul este bine. 

Gysela încercă în mod jalnic să zâmbească. 

De fapt, ar trebui să fim inamice. Pentru că, de fapt, tu ai fost 
cauza morţii lui Reginald. 

— Eu? 

Gysela vorbea cu tot mai mare greutate: 

— Era ultima misiune a lui Reginald pentru renegaţi. Trebuia 
să te ameţească dându-ţi un elixir al adevărului, să îţi pierzi 
controlul, să te facă să spui unde ai ascuns acel pergament 
blestemat. 

— Deci soţul tău a fost cel care m-a atacat în casa din 
Bruderhofgasse? 

— Elixirul nu a avut efectul scontat. Tu te-ai prăbuşit şi el a 
crezut că te omorâse. | s-a luat o piatră de pe inimă când a doua 
zi a aflat că trăiai. De atunci nu a mai vrut să aibă de-a face cu 
renegaţii. Dar cei cu robele negre au o lege care nu suportă 
încălcare: un renegat rămâne pe veci un renegat. Doar moartea 
poate scoate pe cineva din rândurile lor. 

— Dar se spunea că Reginald Kuchler s-a sinucis! 

Gisela ridică mâna ca pentru a se apăra. 

— Se spun multe. Fiecare renegat poartă cu el o fiolă cu 
otravă care poate ucide un cal într-o secundă. Când, într-o zi, 
Reginald nu s-a mai întors de la piaţă, am avut o bănuială. 

Seara, cadavrul lui plutea pe Ill. Nimeni nu putea să spună 
cum a ajuns acolo. Dar din hainele lui lipsea fiola cu otravă. 


Medicul care i-a stabilit decesul a fost de părere că el ar fi băut- 
o de bunăvoie. 

Călugăriţa îi făcu semn Afrei de la distanţă că era vremea să 
plece, dar Gysela continuă să vorbească: 

— După moartea lui Reginald, renegaţii au vrut să obţină de 
la mine ce nu reuşiseră cu el. În definitiv, ei l-au sprijinit pe 
Reginald ani de-a rândul, când acesta nu avea niciun venit. Dar 
mijloacele mele erau reduse. De aceea mi-au oferit un târg. 
Trebuia să te spionez. Ştii de ce. Tu te afli în mare pericol... 

Călugăriţa insistă. 

— Rămâi cu bine! şopti Gysela. 

— Rămăi...! 

Afrei îi pieri glasul. 

Din mers, călugăriţa se mai uită o dată în jur. Urmând parcă o 
pornire de moment, se întoarse la patul Gyselei. Ca şi mai 
înainte privirea acesteia era îndreptată spre tavan. Dar totul era 
altfel. Cu vârful degetelor, călugăriţa trase cearceaful peste 
capul Gyselei. După care făcu rapid semnul crucii. 

Toate acestea se petrecură atât de repede şi de natural, încât 
Afra nu sesiză de la început ce se petrecuse. Abia când 
călugăriţa deschise grilajul murmurând rugăciuni de neînțeles, 
îşi dădu seama că Gysela murise. 

Afra iuți pasul, iar călugăriţa rămase în urmă. Cu cârpa 
îmbibată cu oţet ţinută în dreptul gurii, alerga de-a lungul 
coridorului către holul de la intrare. Pe obraji îi şiroiau lacrimi şi 
abia îşi putea stăpâni suspinele. Pentru privirea ei împăienjenită, 
călugărițele cu măştile lor, care o priveau imobile, se 
transformau în fiinţe bizare. Nici nu le băga în seamă strigătele 
înfundate. Urmărită parcă de Furii, Afra dădu uşa de perete şi 
păşi împleticindu-se pe treptele din piatră ale debarcaderului 
unde o aştepta Leonardo cu velierul lui. 

Incapabilă să scoată o vorbă, făcu un gest energic cu mâna. 
Leonardo o înţelese şi dezlegă barca fără a mai pune întrebări. 
Cu ochii umezi, Afra clipea în razele soarelui care pătrundeau 


din loc în loc printre nori, în vest. 
x xXx 


* 


În Albergo, aştepta un nou oaspete. Cu zelul lui obişnuit, 
Leonardo îl salută pe străin. Afra remarcă faptul că străinul 
călătorea fară bagaje, dar era mult prea preocupată de sine 
însăşi pentru a da importanţă acestei observaţii. Deja se însera 
şi Afra se grăbi să urce în camera ei. 

Se prăbuşi pe pat fără a se mai dezbrăca, mintea continuând 
să-i alerge In clipe ca acestea, blestema nefastul pergament. 
Până în cel de-al şaisprezecelea an al vieţii ei avusese parte de 
un trai relativ monoton, dedicat muncii, aşa cum se cuvenea 
unei fete din gospodăria unui administrator regional, apoi soarta 
se năpustise asupra ei ca un uragan. Se părea că enigmaticul 
pergament emana o forţă care o atrăgea ca un magnet. Nu 
putea să scape de această forţă oricât se străduia. Renunţase 
de mult la încercarea de a scăpa de trecutul ei. Acest trecut o 
urmărea pretutindeni. Chiar şi aici, în îndepărtata Veneţie, o 
bântuia ca o furtună furioasă de toamnă şi îi stăpânea gândurile. 
Frica şi suspiciunea necunoscute ei până nu de mult îi dominau 
acum viaţa. Mai exista oare în această lume cineva în care să se 
poată încredere? 

In timp ce se gândea la toate astea, Afra îşi palpa trupul 
căutând abcesele şi neregularităţile pielii care vesteau ciuma. N- 
ar fi fost de mirare să se fi molipsit. Totul se declanşa de la o zi 
la alta, povesteau oamenii. Moartea lucra rapid. Dacă era să se 
întâmple aşa, ea nu se va lamenta. Moartea însemna şi uitare. 

De pe scări se auzeau voci. Leonardo îşi conducea 
neaşteptatul oaspete la camera lui. Aceasta era cu un etaj mai 
jos, cu vedere la strada pe care era şi intrarea. Cei doi păreau 
adânciţi într-o discuţie aprinsă, care bineînţeles că avea un unic 
subiect: molima de ciumă şi imprevizibilele ei urmări pentru 
Veneţia. 

Afra întredeschise uşor uşa camerei ei. Cu cât asculta mai 
mult vocea oaspetelui străin, cu atât era mai cuprinsă de 
nelinişte. Modul de a vorbi şi vocea subţire nu îi erau 
necunoscute. Chiar dacă atunci când revenise îl văzuse pe străin 
doar în semiîntuneric şi de la spate, bărbatul în mantie neagră îi 
părea cunoscut. Nu doar îi părea, ci era sigură. Oaspetele era 
Joachim von Floris, renegatul cu care Gysela se întâlnise la 
biserica Madonna dell'Orto. 


„Nu era o întâmplare!” îi trecu Afrei prin cap. Chiar dacă în 
timpul zilei golise o sticlă de vin roşu venețian, în niciun caz 
vinul nu îi afectase memoria. Şi, în vreme ce cu o ureche era 
atentă la discuţia celor doi bărbaţi, Afra se gândea febril la ceea 
ce trebuia să facă în continuare. 

Trebuia să plece de aici, să fugă din Veneţia şi nu trebuia să 
lase nicio urmă. Încă nu renunţase la ideea de a ajunge la 
Montecassino. Din fericire, nu îi destăinuise Gyselei adevăratul 
tel al călătoriei ei. Deci nici renegaţii nu puteau să îl cunoască. 
Doar dacă... 

În minte îi apăru brusc imaginea bibliotecarului ciung al 
mănăstirii dominicane. Luscinius ştia că ea călătorea pe urmele 
lui Gereon Melbruge, care se afla în drum spre Montecassino. Pe 
de altă parte, Luscinius nu ştia nimic despre misteriosul 
pergament. Şi, din câte se părea, nu era nici în legătură cu 
renegaţii. 

Descurajarea Afrei dispăru brusc şi ea îşi făcu repede un plan. 
La intrarea din spate, de la canal, barca lui Leonardo se clătina 
uşor în lumina palidă a lunii. Accesul spre apă se afla exact sub 
fereastra ei. Dacă reuşea să se urce neobservată în barcă, putea 
ajunge cu ea la canalul San Giovanni şi de acolo la drumul pe 
uscat. Nu avea experienţă în manevrarea unei bărci venețiene, 
dar fusese atentă la cum folosise Leonardo prăjina şi era 
convinsă că va putea ajunge cel puţin până la canalul San 
Giovanni. Desigur că nu era simplu, dar trecutul îi demonstrase 
că, pusă în situaţii fără ieşire, dovedise o cutezanţă cu nimic mai 
prejos decât cea a unui bărbat. ` 

Uşa de vizavi de camera ei ducea în podul casei. In pod, pe 
lângă unelte şi saci cu tot felul de provizii, ca: poame uscate, 
fasole, nuci şi ierburi uscate, se păstrau şi vâsle şi frânghii 
pentru barcă. 

Atentă să nu facă niciun zgomot, Afra urcă în pod. Trebuia să 
ţină cont de faptul că la etajul aflat mai jos se putea auzi orice 
pas. De aceea, după fiecare pas făcea o pauză şi trăgea apoi cu 
urechea. Astfel ajunse la o grindă de susţinere, într-un cârlig era 
agăţată o frânghie înfăşurată. Puse frânghia pe umărul stâng. 
Apoi făcu drumul invers. În cameră, îşi făcu o legătură cu haine. 
În lumânarea care pâlpâia într-o farfurie înfipse un cui la cinci 


degete sub flacără. Cam în patru ore lumânarea se va topi până 
în dreptul cuiului, care va cădea pe farfurie - semnalul pentru 
plecare. 

Lumina care ardea în cameră nu arunca suspiciuni asupra 
Afrei. La Veneţia, ferestrele erau luminate peste tot în timpul 
nopţii de când un vraci spusese că molima de ciumă se 
răspândeşte doar pe întuneric deplin. Convinsă că proceda 
corect şi că altă posibilitate nu avea, Afra se întinse îmbrăcată 


pe pat. Era epuizată de evenimentele zilei şi adormi pe loc. 
x x 


* 


Lumânarea-deşteptător o trezi la trei ore şi jumătate după 
miezul nopţii. Deschise atentă fereastra şi respiră aerul 
înviorător, răcoros. Adia un vânt uşor, care ridica valuri 
neregulate pe canal. Acestea plescăiau în bordul bărcii de sub 
fereastră. i 

Afra luă frânghia şi la cap făcu un laț. In laţ puse bocceaua şi 
îi dădu drumul jos cu frânghia. La o mişcare bruscă, bocceaua 
alunecă din laţ şi căzu în barcă. După ce trase sus frânghia, îşi 
trecu laţul în jurul mijlocului. Celălalt capăt îl legă de crucea din 
piatră a ferestrei, apoi se urcă pe pervaz. 

La Ulm şi la Strassburg, îi urmărise deseori pe pietrarii care 
coborau în rapel pe faţada catedralei, pentru a-şi face treaba la 
înălţimi ameţitoare. Îşi amintea exact cum se înfăşura frânghia 
pe corp. Sprijinindu-se cu picioarele în zid, Afra începu să 
coboare. Lucrurile mergeau mai uşor decât se aşteptase. Dar 
când atârna cam la zece coţi deasupra bărcii, simţi o smucitură. 
Frânghia se înţepenise în crucea ferestrei şi nu cedă nici trasă şi 
nici smucită. Dacă nu voia să fie în pericol de a fi descoperită, 
Afra trebuia să sară. 

încercă să desfacă laţul din jurul pieptului, dar nu reuşi, 
pentru că din cauza greutăţii corpului acesta se strânsese şi mai 
tare. lar un cuţit cu care să taie funia nu avea. Era prizonieră! 

Într-o asemenea situaţie fără ieşire, alţii ar fi apelat poate la 
rugăciuni adresate cerului, unuia din cei paisprezece sfinţi ori 
sfintei Ludmila, cea reprezentată cu o sfoară. Pentru că ajunşi la 
necaz oamenii devin evlavioşi. Dimpotrivă, Afra cârti la adresa 
Domnului din cer. „Dacă chiar exişti, gândi ea, de ce nu mă 


ajuţi? De ce eşti întotdeauna de partea celor trândavi, a sfinţilor 
ori a celor fără nicio treabă?“ 

Trase din nou de frânghie şi izbucni într-un râs cinic, disperat. 
Inima îi bătea să-i sară din piept. În zori, va fi descoperită 
atârnând de frânghie, ceea ce ar însemna sfârşitul fugii ei. Dar 
chiar atunci frânghia cedă. Afra căzu şi se izbi cu zgomot de 
podeaua bărcii, unde rămase buimacă. 

Pe cealaltă parte a canalului lătră un câine. După puţin timp, 
animalul se linişti. Pe Afra o durea spatele. Cu prudenţă, încercă 
să îşi mişte braţele şi picioarele, şi în cele din urmă şi capul. Nu 
fără dureri, dar reuşi. Din fericire, era întreagă. Cu toată 
durerea, încercă să se ridice. Barca se clătina, iar încercarea 
eşuă. Abia la a doua tentativă reuşi nesigură să se ridice. 

Frânghia pe care o folosise la coborâre atârna pe jumătate în 
apă. Afra o recuperă şi o împinse în prora bărcii, alături de 
bocceaua ei, apoi puse mâna pe prăjină. Admirase deseori 
îndemânarea gondolierilor, care îşi conduceau bărcile prin 
canale cu o singură prăjină. Dar subapreciase totuşi 
îndemânarea necesară manevrării gondolelor. In orice caz, din 
cauza lipsei de experienţă barca dansa necontrolat, se întorcea 
în jurul propriei axe şi lovea casele de pe ambele maluri ale 
canalului ba cu prora, ba cu pupa. 

Descurajată, Afra renunţă. Lăsă prăjina şi, împingând cu 
mâinile în malul drept al canalului, ajunse până la o punte 
îngustă care traversa canalul. Deasupra caselor se ivea lumina 
zorilor, şi Afra preferă să părăsească barca. Fixă barca de 
lemnăria punţii, aruncă pe ea bocceaua şi se căţără şi ea. 

Epuizată, îşi permise câteva momente ca să se orienteze. 
După ce ratase calea pe apă spre sud, trebuia să încerce să 
ajungă pe partea continentală. Dar ulițele înguste şerpuiau într- 
un zigzag nesfârşit. Nu rareori, după ce rătăcea îndelung, 
ajungea în punctul de unde plecase. In plus, în spaţiile mici 
dintre case era încă destul de întuneric. 

În acest întuneric, Afrei i se păru că aude voci care cântau. 
„Erau călugărițele benedictine de la San Zaccaria“, îi trecu ei 
prin minte. Leonardo îi indicase San Zaccaria ca punct de 
orientare pentru situaţia că se rătăcea şi nu omisese să 
amintească desfrânata viaţă din spatele zidurilor ei, unde 


colectivitatea era alcătuită în principal din fiice ale nobilimii care 
nu avuseseră de-a face cu vreun bărbat. San Zaccaria nu era 
departe de port şi, drept urmare, îşi îndreptă paşii în direcţia din 
care se auzea cântul. 

In acest fel, Afra ajunse neaşteptat de repede în Campo San 
Zaccaria. In faţa bisericii, două ruguri ale ciumei luminau 
fantomatic Campo. Bărbaţi în veşminte lungi aţâţau flăcările cu 
bucăţi mari de lemn. Umbrele desenau imagini bizare pe 
fațadele caselor. In dreptul portalului bisericii, era un munte de 
cadavre înfăşurate în pânze, care aşteptau să fie arse. 

Peste Campo plutea un fum înecăcios, amestecându-se cu 
duhoarea insuportabilă a victimelor ciumei. Infricoşată, Afra se 
strecură lipindu-se de zidurile caselor din partea vestică. 

O punea în mişcare un singur gând: să plece din acest oraş! 
Un podet în partea sudică ducea către Riva degli Schiavoni, 
promenada largă a portului, a cărei denumire venea de la 
numeroşii negustori din Schiavonia!?, care ancorau aici cu 
vasele lor. 

Deşi zorii nu biruiseră încă total întunericul, în Riva era deja 
mare vânzoleală. Din cauza molimei, în oraş nu mai soseau 
mărfuri. De aceea comercianții îşi întreiseră preţurile. Şi totuşi, 
nimeni nu mai voia să cumpere produse venețiene. În definitiv, 
nu se ştia dacă nu erau infestate de ciumă. 

Veneţienilor le era interzisă, sub ameninţarea unor sancţiuni, 
părăsirea oraşului în vremea epidemiei de ciumă. Doar străinilor 
care se puteau legitima ca atare le era permis să plece cu 
corăbiile, după consultarea şi afumarea de către unul dintre 
medicii care îşi ofereau serviciile în clădirea portului. Pentru a 
ajunge pe o corabie, venețienii bogaţi făceau apel la travestiuri 
pline de imaginaţie, care le confereau aparenţa unor străini. Alţii 
plăteau sume respectabile pentru a obţine doritele documente 
de călătorie. 

Afra se încadră răbdătoare în şirul celor care aşteptau 
încolonaţi în faţa clădirii portului. Tuturor li se putea citi pe chip 
tensiunea. Mai ales venețienii, de altfel cunoscuţi pentru 
limbuţia lor, aşteptau muţi de frică să nu fie trădaţi de dialectul 
specific. 


13 Dalmația (n.tr.) 


Se luminase de-a binelea când îi veni rândul şi Afrăi. În gând, 
concepuse toate manevrele necesare intrării în posesia unui 
document de călătorie. Acesta ar fi valorat pentru ea mult mai 
mult decât permisiunea de a părăsi Veneţia, i-ar fi dat o nouă 
identitate. 

Medicul, un bărbat morocănos, cu ochi negri adânciţi în 
orbite, se afla într-o încăpere văruită în alb, în spatele unei 
măsuţe, şi o privea posomorât. Famulusul său, un tânăr cu bucle 
negre, se plictisea la un pupitru pentru scris. Când o văzu pe 
Afra, îşi schimbă comportamentul pe loc şi, pe un ton cumpătat, 
îi puse o întrebare în limba germană: 

— Cum vă numiţi? 

Afra înghiţi în sec, apoi acţionă sub imperiul primului impuls: 

— Mă numesc Gysela Kuchler, sunt văduva negustorului 
Reginald Kuchler din Strassburg. 

— ... văduvă a negustorului Reginald Kuchler din Strassburg, 
repetă famulusul şi notă datele pe o hârtie. Apoi continuă: Şi? 

— Ce „şi“? 

— Aveţi un document care să confirme afirmația 
dumneavoastră? 

— Mi-a fost furat în locul unde m-am cazat, răspunse prompt 
Afra. Fiind femeie, făptaşului nu îi este de niciun folos. 

— Aveţi vreo bănuială, signora...? aruncă o privire asupra 
hârtiei şi continuă:... signora Gysela? 

Inima Afrei păru că se oprise. Ea remarcă faptul că mâinile îi 
tremurau. Îi apăru în faţa ochilor imaginea Gyselei cu privirea 
fixată în tavanul lazaretului. Dacă ar fi bănuit ce reacţie va avea 
la această minciună, ar fi renunţat la ea. Dar acum era nevoită 
să îşi susţină minciuna şi răspunse: 

— Nu, nu ştiu cine putea să fie. 

Medicul o privi şi spuse ceva în dialect Venetian, pe care ea 
nu îl înţelegea. 

— Doctorul vă roagă să vă dezbrăcaţi, traduse famulusul. 

Afra se supuse; se dezbrăcă şi rămase goală în faţa tânărului. 

Acesta deveni jenat şi îl arătă pe medic: 

— Dânsul este doctorul! y 

Indispus, medicul examină cu o privire critică trupul Afrei. li 
făcu semn că se poate îmbrăca şi famulusului îi făcu un semn 


afirmativ cu capul. Tânărul îi dădu medicului o foaie să o 
semneze. După care, sub semnătură, puse sigiliul Veneţiei cu 
leul lui Marco şi îi dădu hârtia Afrei. 

— Cât vă datorez? întrebă încet Afra. 

— Nimic, răspunse famulusul. Ceea ce am văzut a însemnat 


mai mult decât cea mai mare răsplată. 
x x 


x 


Când Afra ieşi din clădirea portului, soarele dimineţii începea 
să pătrundă prin fumul de deasupra oraşului. Cu siguranţă că 
fuga ei fusese descoperită. Acum trebuia ca totul să decurgă 
rapid, dacă voia să scape de urmăritorii ei. 

La chei, erau ancorate mai mult de o duzină de vase 
comerciale, printre ele aflându-se şi o cogă cu trei catarge, sub 
pavilion necunoscut. Fără încărcătură, cârma corăbiei ieşea pe 
jumătate din apă. In dreptul unei caravele flamande de ultimul 
tip se formase un pâlc de oameni care se tocmeau asupra 
preţului călătoriei. De mai puţină încredere se bucurau două 
nave comerciale meridionale cu pânze latine triunghiulare. Deşi 
proprietarul lor le făcea reclamă în gura mare, nu se înghesuia 
nimeni să îi dea atenţie. 

In timp ce se îmbulzea printre oamenii care alergau încoace 
şi-ncolo, în timp ce spanioli şi francezi, greci şi turci, germani şi 
slavoni, evrei şi creştini anunțau porturile de destinaţie într-o 
păsărească greu de înţeles, Afra se simţea supravegheată. Nişte 
bărbaţi o priveau ţintă ori îi treceau prin faţă fără să se mai 
ferească, apoi dispăreau iarăşi în mulţime. 

Afra simţea că devenea tot mai tensionată. Căuta precipitată 
o corabie care să plece spre sudul Italiei. Dar destinațiile 
corăbierilor vizau toate porturile posibile din Mediterana, Pola şi 
Spoleto, Corfu ori Pireu, ba chiar îndepărtatul Constantinopol 
sau Marsilia, dar nimeni nu pleca la Bari sau Pescara, de unde 
pe uscat se putea ajunge la Montecassino. 

Disperată şi nehotărâtă în privinţa corăbiei la bordul căreia să 
urce, Afra se aşeză pe zidul cheiului pentru a se gândi. Pola şi 
Spoleto erau doar la una, două zile de drum. Poate că acolo va 
putea găsi o corabie care să se îndrepte către sudul ltaliei. 


Oricum, pentru prima dată avea un document cu care se putea 
legitima ca femeie liberă, cu drept de a călători. 

Afra era atât de pierdută în gânduri, încât nici nu observă că 
mai mulţi bărbaţi îngălaţi, probabil marinari ori muncitori 
portuari, formaseră un semicerc în faţa ei. Doi dintre aceştia 
începură să o tragă de haine, un al treilea încercă să îi ridice 
rochia, iar ceilalţi urmăreau scena cu braţele încrucişate. 

La strâmtoare, Afra începu să lovească în jur şi, nefolosindu-i 
la nimic, începu să ţipe. Dar din cauza larmei din port strigătele 
ei nu se auzeau prea departe. O cuprinse o spaimă de moarte 
când simţi că o lasă puterile. Şi atunci, auzi o voce gravă şi 
răsunătoare. Bărbaţii o părăsiră în grabă şi se împrăştiară în 
toate direcţiile. 

— Aţi păţit ceva? întrebă vocea gravă. 

Afra îşi aranjă hainele şi ridică privirea. 

— Este în regulă, răspunse ea roşie la faţă de furie. Vă 
mulţumesc. 

Posesorul vocii grave era un bărbat impozant. Mantaua lui din 
catifea de un roşu-închis şi pălăria înaltă indicau a fi un demnitar 
de stat ori un înalt funcţionar. 

— Vă mulţumesc, repetă nesigură Afra. 

Distinsul domn îşi puse mâna pe piept şi se înclină elegant, 
ceea ce îi dădu o anumită demnitate şi grandoare. 

— Acesta nu este locul unde ar trebui să se afle o femeie cu 
stare. O femeie singură pe zidul cheiului este privită de marinari 
ca victimă sigură. Şi astfel de oameni nu sunt puţini în acest 
oraş. Ar trebui să ştiţi că la Veneţia, în vremuri normale, se 
vântură zilnic cam treizeci de mii de femei care se vând. Cu alte 
cuvinte, fiecare a treia femeie din acest oraş practică meseria 
iubirii negociabile. 

— Nu mi-a oferit nimeni bani, interveni scurt Afra. Indivizii au 
încercat să mă siluiască. 

— Îmi pare rău, dar, după cum v-am spus, ar fi trebuit să 
evitaţi zona portului. 

Discursul prevenitor al bărbatului o călca pe nervi pe Afra. 

— Atunci, mi-aţi putea spune de unde să iau o corabie, dacă 
nu dintr-un port, stimate domn? 


— lertaţi-mă, am uitat să mă prezint. Numele meu este 
messer Paolo Carriera, trimisul la Veneţia al Majestății Sale 
regele din Napoli. 

Afra încercă o înclinare plină de demnitate a capului, ceea ce 
nu prea reuşi, având în vedere prin ce tocmai trecuse. 


— Eu mă numesc... — se poticni, apoi continuă - ... Gysela 
Kuchler, văduva patronului de ţesătorii Reginald Kuchler din 
Strassburg. 


— Şi încotro vă poartă drumurile? 

Afra făcu un gest de apărare. 

— Telul meu este mănăstirea Montecassino, unde am de 
rezolvat o treabă. 

— Montecassino aţi spus? 

— Asta am spus, messer Carriera. 

— Nu aţi vrea să îmi explicaţi ce căutaţi tocmai la o mănăstire 
a benedictinilor? lertaţi-mi întrebarea directă. 

— Cărţi, messer Carriera, copii de cărţi vechi! 

— Sunteţi, aşadar, cultivată! 

— Ce înseamnă cultivat? Nu oricine ia în mână o carte este 
cultivat. Asta o ştiţi şi dumneavoastră. 

— Dar dumneavoastră ştiţi să citiţi şi să scrieţi. 

— M-a învăţat tatăl meu. El a fost bibliotecar. 

În timp ce vorbea, Afra realiză că era pe punctul de a-şi trăda 
trecutul. De aceea preferă să tacă. 

— Aveţi un document cu care să vă legitimaţi şi care să 
confirme că nu aveţi ciumă? 

Afra scoase din decolteu hârtia cu sigiliu şi i-o vâri sub nas 
trimisului regal. 

— De ce întrebaţi? 

Paolo Carriera întinse braţul în direcţia soarelui ce răsărea. 

— Priviţi Ambrosia, galionul cu trei catarge! Echipajul este pe 
punctul de a ridica pânzele. Dumneavoastră vreţi... Trimisul 
regelui aruncă o scurtă privire pe hârtie, apoi continuă:... Dacă 
doriţi, puteţi călători cu noi. Dacă Neptun ţine cu noi şi ne 
trimite vânt favorabil, în zece zile suntem la Napoli. lar de acolo 
sunt două zile de drum pe uscat până la Montecassino. 

Afra respiră uşurată. 

— Este foarte amabil din partea dumneavoastră. De ce...? 


Trimisul ridică uşor teatral capul şi privi în jos cu cochetărie. 

— În fond, nu trebuie să rămâneţi cu o amintire prea 
neplăcută privind Veneţia. Deci grăbiţi-vă! 

Afra îşi ridică bocceaua şi porni în grabă în urma lui Carriera. 
Ambrosia era ancorată la ultimul loc al cheiului Riva degli 
Schiavoni. Nu era doar cea mai mare corabie din port, ci şi cea 
mai frumoasă. Pânzele şi greementul navei străluceau în aerul 
dimineţii. În castelul de la provă, pântecosul galion dispunea de 
cabine cu hublouri din sticlă. O punte îngustă din lemn, păzită 
de doi mauri musculoşi, ducea abrupt pe punte. Paolo Carriera o 
lăsă pe Afra să urce prima. 

Abia ajunseră pe punte, că doi matrozi în uniformă în roşu şi 
negru traseră puntea şi alte vreo două duzini se căţărară ca 
nişte păianjeni pe greement şi întinseră pânza mare. Afra nu 
mai călătorise niciodată cu o corabie atât de splendidă. Urmărea 
cu ochii mari ridicarea ancorei Ambrosiei. | se păru aproape o 
minune felul în care uriaşa pânză mare, care încă atârna moale 
pe catarg, se mişcă încet în vânt abia simţit, se roti şi se umflă 
ca abdomenul unei vaci care rumega. Strigând puternic, doi 
matrozi recuperară odgonul gros cât braţul cu care era fixată 
nava. Ambrosia se puse în mişcare abia simţit scoțând zgomote 
ciudate. Întreaga corabie trosni, gemu şi oftă, şi din pântecele ei 
se auziră zgomote de parcă ar fi gemut sufletele păcătoşilor în 
purgatoriu. 

Privind silueta oraşului învăluită încă în fumul cenuşiu al 
rugurilor ciumei, Afra se agăţase cu putere de balustrada punţii. 
Din marea de acoperişuri se înălţau cupolele de la San Marco 
precum  pălăriile ciupercilor din desiş, alături de masiva 
clopotniţă, de parcă nu ar fi alcătuit un tot. 

Pe Afra o cuprinse un sentiment de uşurare. 


Profetia lui messer Liutprand 


Afrei i se părea un vis faptul că soarta luase o atât de 
neaşteptată şi bruscă întorsătură în favoarea ei. Cu doar o oră 
mai devreme, nici nu s-ar fi gândit la aşa ceva. Adâncită în 
gânduri, auzea ca din depărtare comenzile şi strigătele 
matrozilor care alunecau pe greement cu agilitate de păianjeni 
şi desfăşurau o pânză după alta, artimonul în spatele catargului 
principal, contraranda deasupra castelului contrarandei, pe 
arborele principal, şi în coada galionului mica velă cu vergă. Un 
nepriceput ar fi avut nevoie de nasul unui câine căutător de 
urme şi de ochii unui vultur pentru a conduce spre larg greoiul 
galion printre nenumăratele insule ale lagunei, care pluteau ca 
florile de nufăr la suprafaţa unui heleşteu. 

În timp ce Afra asculta foşnetul şi clipocitul valurilor prorei, 
trimisul regelui se apropie de ea. Alături de el se afla o femeie 
distinsă, într-un veşmânt cu multe falduri, cu un cordon sub sâni 
şi încheiat până sub gât. Din gulerul rotund şi înalt se ivea un 
chip nobil, cu ochi negri şi păr uşor albit, care acoperea urechile 
strâns în melc. 

— Dânsa este Kuchler, o femeie din Strassburg, care 
călătoreşte singură, spuse Carriera adresându-se femeii, pe care 
apoi o prezentă Afrei cu un gest politicos: Soţia mea, Lucrezia. 

Ambele femei se salutară în tăcere, cu o înclinare a capului, şi 
Afra sesiză imediat tensiunea provocată de întâlnire. 

— Sunteţi singurele femei aflate la bord printre treizeci şi opt 
de bărbaţi, remarcă trimisul, şi sper că vă veţi suporta reciproc 
în următoarele zece zile! 

— Vina nu va fi a mea, zise iritată soţia trimisului regelui. 

Avea o voce răguşită, cum au multe italience, şi nu 
corespundea în niciun caz înfăţişării ei plăcute. Inclină scurt 
capul în semn de salut şi se îndepărtă spre puntea superioară, 
unde erau cabinele. 

Trimisul privi în urma soţiei sale, apoi se adresă Afrei: 


— Sper că veţi fi mulţumită cu o cabină pe puntea de mijloc. 
În mod obişnuit, ea este folosită de către administrator pentru 
dormit. Pe el l-am mutat în altă parte. 

— Pentru Dumnezeu, messer Carriera, nu vă faceţi probleme! 
Eu sunt bucuroasă că m-aţi luat cu dumneavoastră şi nu am 
nicio pretenţie. 

Interlocutorul îi ceru Afrei să îl urmeze. La mijlocul corăbiei, o 
scară îngustă cobora abrupt. Când marea era furtunoasă 
capătul scării putea fi acoperit cu un capac. Afra îşi trecu cu 
greu bocceaua prin deschizătura scării. 

Puntea mijlocie era atât de joasă, încât înaltul Paolo Carriera 
trebuia să meargă cu capul aplecat pentru a nu se lovi. Sub 
punte erau boxe de diferite mărimi, folosite de membrii 
echipajului ca locuri de dormit. 

La pupă, separată de restul echipajului, era cabina 
administratorului, exact sub castelul pupei. Aceasta avea o uşă 
masivă, cu un zăvor din fier, şi dispunea de un prici simplu din 
lemn, o ladă şi o băncuţă cu picioare depărtate, care era stabilă 
şi pe mare agitată. 

Cu toate că locul de cazare nu era tocmai confortabil, Afra era 
mulţumită, ba chiar destul de fericită, ceea ce o încuraja. In 
definitiv, scăpase de urmăritori. Şi, întrucât călătorea sub un 
nume străin, se putea simţi mai în siguranţă decât oricând. 

În ce priveşte pergamentul care, spera ea, se afla în drum 
spre Montecassino, Afra ştia mult şi totuşi puţin. li cunoştea 
valoarea, explicată deja de tatăl ei, valoare care în orice caz 
depăşea atât imaginaţia lui, cât şi a ei. Îi venea greu a se 
obişnui cu gândul că o bucată de pergament putea să fie mai 
valoroasă decât un bolovan de aur. Era de neimaginat că nişte 
ticăloşi eretici încercaseră să dărâme catedrale, pentru că 
bănuiau că acolo era ascuns pergamentul. Era absurd faptul că 
în goana după acest pergament nişte oameni călcau practic pe 
cadavre. Şi era inexplicabil că ea însăşi scăpase până acum 
neatinsă. 

În momente ca acestea, simţea lipsa lui Ulrich von Ensingen, 
unicul bărbat din viaţa ei care o sprijinise. În el crezuse până în 
clipa în care apăruse prima suspiciune că Ulrich ar putea avea 
legătură cu renegaţii. Trecuseră aproape două luni de la acele 


evenimente dezastruoase din Strassburg. Şi de două luni trăia 
cu o îndoială: suspiciunea ei nu fusese cu certitudine 
neîntemeiată, dacă se gândea la ciudatul comportament al lui 
Ulrich; dar era o suspiciune gravă şi ei îi lipsea dovada clară. 
Oare ce făcea Ulrich? 

In timp ce Afra era adâncită în aceste gânduri, fu martora 
unei discuţii aprinse care se auzea prin tavanul cabinei ei. 
Urmărea doar cu o ureche discuţia dintre trimisul la Veneţia şi 
soţia sa, Lucrezia, căreia la început nu îi acordă nicio atenţie. 
Dar asta se schimbă imediat ce în timpul disputei îşi auzi 
propriul nume sau mai bine zis numele pretins a fi al ei. 

— Asta este pur şi simplu ridicol, o auzi ea pe donna Lucrezia, 
această muiere nu este cea de care ţi-a vorbit messer Liutprand. 
Probabil că ai urcat-o la bord pentru ochii ei frumoşi. 

Afra se sperie de moarte. Ce Dumnezeu puteau să însemne 
vorbele Lucreziei? De-abia mai respira, pentru a putea să prindă 
orice vorbă care răzbătea în cabina ei. 

— Messer Liutprand vorbea despre o femeie care călătoreşte 
singură, iar donna Gysela era singura care corespundea acestei 
descrieri. 

Era vocea bărbatului care se apăra de afirmaţiile soţiei sale. 

— Şi, în definitiv, continuă el, gelozia ta este maladivă. Dacă 
ar fi după tine, eu ar trebui să trec prin viaţă legat la ochi şi să 
dezleg legătura numai când de-a lungul şi de-a latul nu ar mai 
exista nicio femeie. 

— Nu fără motiv, messer Paolo, nu fără motiv! Chiar şi în ochii 
venețienilor treci drept un crai şi vânător de fuste cum nu s-a 
mai văzut. lIţi zic tată mai mult de o duzină de copii, cu toţii 
bastarzi, copii ai unor femei cunoscute pentru modul lor de viaţă 
libertin. 

— Dar toate făcând parte din case bune, din cele mai distinse 
familii ale oraşului! 

Cearta devenea tot mai zgomotoasă. 

— Da, ştiu, frecventezi numai cele mai bogate fiice din oraş 
sau femei din vechea nobilime, aşa cum i se cuvine unui trimis 
al regelui din Napoli! 

— Ce să facă trimisul dacă este ţinut din scurt de propria 
soţie? 


— Asta nu a fost totdeauna! Ştii asta. 

— Tocmai. Sunt bărbat şi am nevoile mele. Şi ce nu găseşte 
lupul în pădure îşi ia din turma păstorului. 

— Lepădătură! 

In cabina situată deasupra zburau scaune. Altfel, Afra nu îşi 
putea explica zgomotele care făceau să vibreze tavanul. Era 
evident că prezenţa ei la bord declanşase cearta conjugală. ŞI 
totuşi, se părea că nu fusese o întâmplare faptul că trimisul 
regelui se oferise să o ia la bordul corăbiei. 

După ce lucrurile se mai calmară pe puntea superioară, Afra 
urcă pe punte. Dintr-o parte a orizontului în cealaltă parte cerul 
era albastru, uşor marcat de câţiva nori cirus. Nuanţa închisă a 
mării şi valurile ei abia mai aminteau de vremea urâtă din 
noaptea trecută. Uscatul se vedea ca o linie cenuşie, îngustă, 
apărând din apă ca o creangă ruptă. 

Apariţia Afrei pe punte declanşă în rândul echipajului o 
evidentă nelinişte. Cu excepţia căpitanului şi a doi ofiţeri, 
echipajul era compus din mauri africani care se dovediseră 
foarte pricepuţi şi în navigația creştină. Din fericire, Afra nu 
înţelegea strigătele obscene schimbate între matrozi, până când 
apăru căpitanul Luca, şi maurii reveniră înjurând la tăcere. 

— Trebuie să îi scuzaţi, donna, i se adresă căpitanul, sunt 
sălbatici lipsiţi de maniere. Dar pentru doi ducați fac o treabă 
bună ca marinari. 

— Doi ducați? Afra se miră. Nu este simbrie lunară rea pentru 
un matroz! 

Luca izbucni intr-un râs care se auzi pe toată puntea. 

— Glumiţi, donna. Messer Paolo i-a cumpărat de la târgul de 
mauri pe doi ducați bucata - pe viaţă! În plus, ei mai primesc 
când şi când ceva de mâncare şi sunt mulţumiţi. 

Afra înghiţi în sec. Nu mai întâlnise niciodată sclavi. Deşi ea 
însăşi nu beneficiase de libertate pe moşia administratorului 
ținutului, nu fusese tratată sub nivelul ei social. | se părea 
absurdă şi dezgustătoare ideea de a fi vândut în piaţă pe câteva 
monede de argint, ca un porc îngrăşat. 

De parcă i-ar fi ghicit gândul, căpitanul spuse: 


— Nu vă faceţi nicio grijă, maurii sunt fără excepţie păgâni 
nebotezaţi, pentru care credinţa creştină este tot atât de 
îndepărtată ca ţara din care provin. 

— Asta înseamnă că ei nici nu sunt oameni adevăraţi? se 
interesă Afra nesigură. 

— Nu după părerea lui messer Paolo Carriera şi a sfintei 
Biserici! 

— Inţeleg, zise gânditoare Afra. 

— Dar de ce vorbim despre păgâni, încercă Luca să schimbe 
tema discuţiei, dacă doriţi, vă voi arăta corabia. Ea este mândria 
trimisului la Veneţia, şi pe bună dreptate. Veniţi! 

Pe două scări abrupte care coborau de la mijlocul navei, 
ajunseră în pântecele acesteia. După lumina puternică a 
soarelui de pe punte, Afra se orienta greu în semiîntunericul de 
sub punți. Acest spaţiu era de fapt o unică încăpere joasă. Pe 
pereţii oblici care se depărtau odată cu înălţimea, căpriorii 
păreau coastele unei balene. Podeaua era alcătuită din scânduri 
simple, care în ruliul corăbiei scârţâiau şi gemeau de parcă ar fi 
purtat întreaga povară a acestei lumi. Butoaiele cu vin şi 
butoaiele cu apă de băut şi carne sărată, sacii cu făină, mei şi 
păstăi, lăzile pline cu peşte uscat, poame uscate şi pâine, 
coşurile cu fructe şi verdeţuri - proviziile din pântecele corăbiei i 
se păreau Afrei suficiente pentru o călătorie până în India. 

Afra se sperie când din spatele sacilor - vreo patru ori cinci 
duzini - apărură doi tineri mauri. Fiecare ţinea în mână câte un 
retevei gros, iar unul dintre ei îi arătă căpitanului ceva, ca pe un 
trofeu. 

— Nu vă temeţi, zise imediat căpitanul, sunt vânătorii noştri 
de şobolani. Işi fac treaba mai bine decât orice capcană. Cine nu 
prinde niciun şobolan nu primeşte de mâncare. 

Căpitanul râse. 

Dezgustată, Afra întoarse capul într-o parte şi văzu că tânărul 
ţinea de coadă un şobolan care sângera. 

— Vreau să ies de aici, îi ceru ea căpitanului. 

Pe puntea intermediară, unde Afra avea cabină la pupă, mai 
erau cazaţi medicul personal al trimisului regelui şi duhovnicul 
donnei Lucrezia, ca şi prezicătorul ei. 


Activitatea medicului personal dottore Madathanus se limita 
în principal la administrarea de clisme trimisului regelui din 
Napoli, care suferea de balonări puternice şi trăia cu frica 
permanentă că va exploda. Suferințele donnei Lucrezia erau, 
dimpotrivă, de natură mai curând sufletească şi necesitau, în 
ciuda sau din pricina unor simptome invizibile, eforturi mult mai 
intense din partea terapeuţilor. Padre, cum era el denumit, deşi 
îşi trecea sub tăcere adevărata apartenenţă la un ordin 
ecleziastic, o spovedea pe donna Lucrezia la fiecare două zile, şi 
messer Paolo nu era singurul la bord care se întreba ce păcate 
avea de mărturisit evlavioasa femeie la fiecare două zile. Ca şi 
cum nu ar fi fost îndeajuns, messer Liutprand, care după spusele 
lui studiase ştiinţa clarviziunii şi a profeţiei, conducea soarta 
Lucreziei într-un fel care pe trimis îl făcea dacă nu să conteste 
măcar să privească sceptic talentele lui. 

Dacă toţi ceilalţi îşi îndeplineau sarcinile mai curând 
neremarcaţi şi în linişte, messer Liutprand îşi înscena afacerile 
cu dibăcia unui scamator. Liutprand purta permanent o pelerină 
neagră, largă, lungă până deasupra genunchilor. Picioarele sale 
subţiri erau vârâte într-un pantalon-ciorap negru şi strâmt, şi 
neagră îi era şi pălăria înaltă, pe care o scotea doar pe puntea 
inferioară. În semiobscuritatea acestei punți, ieşea la iveală şi 
motivul afecțiunii lui pentru pălărie: messer Liutprand nu mai 
avea pe capul pudrat cu grijă niciun fir de păr, în schimb, avea o 
amărâtă de râie. 

Trimisul regelui o invită şi pe Afra la masa comună care avea 
loc zilnic în încăperea de la pupă, puţin înainte de apusul 
soarelui, alături de căpitan, medic, padre şi clarvăzător. Dar, 
după cearta dintre donna Lucrezia şi soţul ei, Afra nu mai avea 
niciun chef. Ştia că soţia lui messer Paolo era pornită împotriva 
ei şi mai ştia că o femeie nu putea avea alt duşman mai mare 
decât tot o femeie. 

Afra petrecuse întreaga zi pe punte, ca să scape de duhoarea 
care ieşea din pântecele corăbiei. Spuma sărată şi lumina 
orbitoare a Mării Adriatice îi făceau bine. Pentru prima dată 
după o lungă perioadă de timp, găsise răgazul să se gândească. 
Şi, dacă până nu cu puţin timp în urmă mai avea îndoieli asupra 
faptului dacă nu cumva toată călătoria ei era lipsită de sens şi 


că puterile ei erau insuficiente pentru a reintra în posesia 
pergamentului şi a-i desluşi taina, acum era sigură că se afla pe 
drumul cel bun. Avea să reuşească. Chiar şi bazându-se doar pe 
sine. 

Cabina era strâmtă şi aşezată spre pupă, transversal faţă de 
direcţia de navigaţie a corăbiei, deasupra timonei. Oferea loc 
doar pentru o masă îngustă cu opt scaune, câte patru pe fiecare 
parte. Afra făcuse deja cunoştinţă cu comesenii şi era mirată cât 
de tăcuţi şedeau aceştia unul în faţa altuia: trimisul regelui în 
faţa soţiei sale Lucrezia, medicul în faţa lui padre, căpitanul în 
faţa clarvăzătorului. Locul Afrei era în capătul din dreapta al 
mesei. 

Ei îi erau străine uzanţele la bord, şi astfel, fără a bănui nimic, 
îl întrebă pe căpitan câte mile făcuse deja Ambrosia de la 
plecarea din Veneţia. La bord era obiceiul ca masa să se 
desfăşoare în tăcere până când lua cuvântul trimisul, punând o 
întrebare unuia ori altuia, după care se înfiripa de obicei o 
conversaţie banală. 

De aceea căpitanul aruncă o privire trimisului, căutând ajutor, 
şi răspunse numai după ce acesta, cu un gest de mărinimie, îi 
dădu aprobarea. 

Cam şaptezeci de mile, spuse Luca - şi adăugă că până în 
prezent vântul nu se arătase tocmai favorabil. Dacă lucrurile vor 
sta astfel şi în continuare, călătoria până la Napoli va dura cu o 
zi sau două mai mult decât îşi propusese. 

Mirosul cărnii prăjite aduse de bucătar - un bărbat rotunjor, 
purtând haine mustind de sudoare şi grăsime - o făcu pe Afra să 
îi lase gura apă. De zile întregi nu mai mâncase ceva ca lumea, 
ci doar din când în când câte o bucată de pâine. Alături de 
carne, din care fiecare primise câte o bucată zdravănă pe câte 
un suport din lemn, mai era peşte şi fiecare avea şi câte o pâine 
rotundă, caldă, mare cât o farfurie. În plus, s-a mai turnat vin în 
pocale largi din cositor îngustate în partea superioară, pentru a 
nu se vărsa din cauza tangajului. 

În timp ce Afra se înfrupta cu poftă din bucatele bine 
condimentate, simţea privirea clarvăzătorului  aţintită 
permanent asupra ei. Se prefăcu a nu observa nimic, dar 


privirea bărbatului situat de cealaltă parte a mesei, mai într-o 
parte, părea că o pătrunde ca un cuţit. 

Spre deosebire de soţia lui, Paolo Carriera percepu 
comportarea clarvăzătorului ca necuviincioasă, mai ales că Afra 
roşi, lucru sesizat de toată lumea. Pentru a-l determina să-şi 
schimbe comportarea, îl sancţionă cu următoarele cuvinte pe 
Liutprand, care şi la masă stătea cu pălăria pe cap: 

— Messer, eu cred că în profeția dumneavoastră este vorba 
mai curând despre o însoţire plăcută în călătorie decât despre 
un adevăr. 

Messer Liutprand răspunse indignat: 

— Nu pot să admit asta! 

— Nu, messer Liutprand nu trebuie să admită asta! i se asocie 
donna Lucrezia. 

Trimisul regelui afişă o mină ironică: 

— Atunci, îmi puteţi spune de ce de o bună bucată de vreme 
o fixaţi atât de necuviincios pe donna Gysela? 

Liutprand cobori privirea. 

Pentru a depăşi penibilul clipei, dar şi din curiozitate, pentru 
că o privea şi pe ea, Afra îl întrebă pe trimis: 

— Aţi vorbit despre o profeție, messer Paolo. Aceasta avea o 
legătură cu mine? 

— Sigur că nu! interveni Lucrezia în locul soţului ei. 

Paolo îi aruncă o privire amuzată. 

— Acest răspuns ar fi fost mai bine să îl laşi în seama lui 
messer Liutprand, draga mea! Dar când acesta rămase mut şi 
privi jignit într-o parte, Paolo Carriera explică pe un ton superior: 
Trebuie să ştiţi că soţia mea, Lucrezia, ar fi o neajutorată în 
absenţa clarvăzătorului ei. În ziua dinaintea plecării noastre din 
Veneţia, messer Liutprand a prezis... 

— ... din stele! Şi stelele nu mint! interveni clarvăzătorul. 

—... a prezis messer Liutprand din stele că o femeie 
importantă pentru noi toţi va porni în călătorie împreună cu noi. 
Şi pentru că până puţin înaintea plecării nu a apărut nici o 
femeie care să vrea să meargă cu noi, am privit atent în jur şi v- 
am văzut pe dumneavoastră, şi încă într-o situaţie dificilă. 


— O femeie importantă? Afra zâmbi jenată. Eu sunt o simplă 
văduvă recunoscătoare pentru că m-aţi luat la bord. Ar fi trebuit 
să vă uitaţi în jur mai mult, messer Paolo! 

Plescăind mulţumiţi şi râgâind, mesenii reveniră la mâncarea 
lor, şi atunci clarvăzătorul dădu cu pocalul de vin în masă şi 
strigă enervat: 

— Nu accept ca arta mea să fie desconsiderată în acest mod. 
De către nimeni! 

Afra se sperie de violenta ieşire a acestuia. 

— Scuze, dar eu nu am vrut să vă ofensez, şi departe de mine 
gândul de a vă umili pe dumneavoastră şi arta dumneavoastră, 
îndoielile se referă doar la persoana mea. Eu sunt o femeie 
simplă şi cu siguranţă nu sunt importantă pentru nimeni. 

Messer Liutprand o privea pe Afra cu capul plecat, parcă 
pândind-o, şi ochii lui negri parcă o fulgerau. 

— De unde ştiţi asta dumneavoastră? Ori vă cunoaşteţi 
viitorul? 

— Nu, nimeni nu ştie ce se va întâmpla mâine! 

Atunci, prezicătorul se întinse peste masă, pălăria îi alunecă 
pe-o parte şi, cu faţa apropiată de cea a Afrei, şuieră: 

— Dumneavoastră nu ştiţi ce se va întâmpla mâine, signora, 
dumneavoastră nu ştiţi! Pentru mine viitorul oricui este ca o 
carte deschisă. Eu am nevoie doar să arunc o privire în această 
carte. 

Soţia trimisului dădu din cap aproape cu evlavie, iar messer 
Paolo se suci neliniştit pe scaun. 

— Atunci, spune odată dacă donna Gysela este acea femeie 
importantă pentru noi toţi ori dacă am greşit femeia luând-o pe 
ea la bord! 

Liutprand apucă mâna dreaptă a Afrei ca un şarpe flămând şi 
o întoarse cu palma în sus. O clipă, îi ţinu palma ca pe un trofeu, 
apoi se aplecă asupra ei până când nasul aproape că o atinse şi 
adulmecă zgomotos precum un câine. În vreme ce Liutprand îi 
cerceta atent palma, în care se evidenția vizibil un M intersectat 
în cruce de o linie, ceilalţi se aplecară şi ei pentru a urmări 
interesanta procedură. 

Padre privea cu mâinile împreunate, căpitanul rânjea 
superior, dottore Madathanus lăsa impresia că îl scârbea mâna 


întinsă, în timp ce trimisul ridicase tensionat sprâncenele şi îşi 
strânsese buzele, exprimându-şi astfel îndoiala. Doar donna 
Lucrezia, soţia lui, părea că participă intens la ceea ce se 
petrecea şi îşi dusese o mână la gură. 

Tot Lucrezia fu aceea care puse capăt tăcerii brusc aşternute. 

— Nimic! Am dreptate? Muierea este neimportantă pentru noi. 

Fără să dea drumul mâinii Afrei, prezicătorul ridică privirea. 
Dădu gânditor din cap. In cele din urmă, îi aruncă Lucreziei o 
privire plină de reproş. 

— Dacă îmi permiteţi să vă dau un sfat, donna Lucrezia, vorbi 
el foarte serios, atunci puneţi-vă bine cu această femeie. Nu vă 
pot spune motivul, pentru că, după cum ştiţi, unui clarvăzător 
onoarea îi interzice să se pronunţe asupra morţii. 

Toţi cei prezenţi se holbau împietriţi la messer Liutprand. Afra 
simţea neplăcuta apăsare exercitată de prezicător asupra 
vârfurilor degetelor ei. 

Chipul roz al Lucreziei păli. Afra îi remarcă tremuratul 
pleoapelor, precum tremuratul frunzelor de salcie. Nici ea nu 
ştia cum să ia cuvintele lui Liutprand. Întrebă încurcată: 

— Şi ce aţi citit în palma mea? 

— Asta şi încă multe altele, răspunse prezicătorul nemulţumit. 

— Şi multe altele? Vă rog să îmi împărtăşiţi din ceea ce ştiţi! 

— Da, să ne împărtăşiţi tuturor! o completă Paolo Carriera. 

Liutprand gustă câteva momente atenţia pe care o trezise 
comesenilor. Apoi, ridică din nou în faţa chipului său mâna 
dreaptă a Afrei şi, în vreme ce îşi plimba iute privirea pe palmă, 
începu să vorbească întrerupt: 

— In mâna dumneavoastră... donna Gysela... se află... o 
imensă putere. 

Afra se uită jenată la cei din jur. Nimeni nu scotea o vorbă. 
Până şi trimisul se abţinu de la orice remarcă. 

— O putere, continuă Liutprand, care l-ar putea nelinişti chiar 
şi pe papa de la Roma... 

— Cum s-ar petrece asta? se interesă Afra, care îşi stăpânea 
cu greu emoția. Simţea cum îi pulsa sângele în tâmple. Avea 
vreo legătură clarvăzătorul cu loja renegaţilor ori ştia cu 
adevărat să citească în palmă? 


Clarvăzătorii aveau căutare, fără îndoială, şi unii dintre ei 
câştigau o avere cu previziunile lor. Nu rareori se vorbea despre 
profeţii surprinzătoare, care ca prin minune se şi îndeplineau. 
Dar tot atât de des unele previziuni se dovedeau vorbe goale, 
lipsite de valoare la fel ca o indulgență scump plătită. 

Când observă că prezicătorul nu era dispus să-i răspundă la 
întrebare, spuse cu o indiferenţă mimată: 

— Este interesant, messer Liutprand, ceea ce vă spun 
dumneavoastră liniile din palma mea. Dar spuneţi-mi, aceste 
linii nu sunt la fel la toţi oamenii? 

Prezicătorul râse. 

— Donna Gysela, nimeni nu ştie exact câţi oameni trăiesc pe 
acest pământ, dar un lucru ştim precis, şi anume că oricâţi ar fi 
nu există doi cu aceleaşi linii. De ce? Pentru că fiecare om are o 
soartă proprie săpată în liniile mâinii sale, ca un fel de sculptură. 
Lucrul acesta era ştiut deja de înțeleptul Aristotel. Oricum, 
privind liniile din palma unui om, el putea descoperi dacă acesta 
avea o viaţă lungă sau una scurtă. Eu însumi, dacă îmi permiteţi 
remarca, am studiat la Universitatea din Praga astrologia şi 
chiromanţia, care merg mână în mână. Aşa că această ştiinţă nu 
îmi este tocmai străină. 

Messer Liutprand încă mai ţinea bine mâna Afrei. Şi din nou 
privirea lui vioaie alunecă peste palma ei. 

— Spuneaţi că sunteţi văduvă? reîncepu el. 

— Da, răspunse arţăgoasă Afra. Până acum minciuna nu o 
deranjase. Şi nu exista nici cel mai neînsemnat motiv să se 
îndoiască. Ba avea chiar şi un document care o legitima ca fiind 
Gysela Kuchler. Dar întrebarea pusă de prezicător nu promitea 
nimic bun. Şi adăugă: De ce întrebaţi? 

Liutprand frecă podul palmei cu degetul gros, ca şi cum ar fi 
încercat să şteargă liniile unui desen, apoi dădu din cap şi zise: 

— Nu merită să discutăm asta, consideră el în cele din urmă 
şi, pe neaşteptate dădu drumul mâinii, de parcă aceasta s-ar fi 
transformat într-o piatră fierbinte. 

Donna Lucrezia interveni dornică să ştie: 

— Dar spuneţi, messer Liutprand, sau vreţi să ne ascundeţi 
ceva? 


— Da, vorbiţi, plusă şi Afra. Ce se mai află scris în palma mea, 
în afară de cele spuse până acum? 

— Un bărbat va interveni pe neaşteptate în viaţa 
dumneavoastră. lar întâlnirea cu el vă va aduce şi fericire, şi 
mâhnire. 

Afra cobori privirea. Previziunea făcută în faţa tuturor o punea 
în încurcătură. Avea de pus mii de întrebări lui messer 
Liutprand, dar, având în vedere mulţimea comesenilor care 
păreau că se desfată cu viitorul ei, renunţă. De parcă nu prea ar 
fi luat în serios vorbele prezicătorului, ea remarcă: 

— Dacă vă înţeleg bine, perspectivele nu sunt rele. 

Liutprand îşi îndreptă pălăria. 

— Depinde de felul în care vă veţi face soarta. 

— Asta ce vrea să însemne? 

— Fiecărui om îi este predestinată o soartă şi totuşi depinde 
de el cum şi-o face. Întâlnirea cu un bărbat o poate face fericită 
pe o femeie. Dar, după cum din vinul cel mai dulce greşit tratat 
iese oţet acru, tot aşa şi întâlnirea a doi oameni poate deveni un 
iad, deşi ea promitea cerul. 

— Vreţi să spuneţi că... 

Liutprand ridică ambele mâini în semn de apărare. 

— În niciun caz, donna Gysela, eu vreau doar să vă atrag 
atenţia că fericirea promisă trebuie îngrijită ca o plantă gingaşă. 

Cuvintele prezicătorului o puseră pe gânduri pe Afra. Insă 
donna Lucrezia îi împrăştie starea de visare. 

— Parcă aţi mânca de pe urma donnei Gysela, şi nu de pe 
urma mea. 

— Aşa cum spuneam, donna Gysela vă este mai aproape 
decât credeţi. Nu uitaţi asta, donna Lucrezia! 

Liutprand se ridică şi aruncă soţiei trimisului regal o privire 
reprobatoare. Apoi părăsi cabina cu paşi apăsaţi. Ceilalţi îl 
urmară în tăcere, unul câte unul. 

Când Afra ieşi pe punte, se înnoptase deja. Dinspre vest adia 
o briză călduţă, şi Ambrosia îşi continua drumul oftând şi icnind 
ca un tăietor de lemne trudit. Stelele atârnau pe cer ca nişte 
fructe luminoase într-un pom tomnatic. 


Înainte de a reveni în pântecele împuţit al corăbiei, Afra trase 
în plămâni aerul proaspăt al serii. Apoi cobori sub punte, în 


cabina ei. 
x * 


* 


Dură mult până putu să adoarmă. Îi răsuna puternic şi 
strident în urechi zgomotul clopotului vasului, în timp ce 
noaptea se îngâna cu ziua. Pe puntea de mijloc răsunau comenzi 
aspre. Totul era confuz. 

Aproape adormită, Afra auzi strigăte puternice. 

— Piraţii! Piraţii! 

Şi între strigăte - zgomotul intens al clopotului vasului. 

Brusc, uşa cabinei fu trântită de perete. Afra îşi trase pătura 
până la gât. 

— Donna Gysela! strigă căpitanul. Dinspre est, se apropie un 
vas cruciat capturat de pirați! Luca îi aruncă pe pat o legătură 
cu haine. Îmbrăcaţi astea, dar repede. Sunt haine bărbăteşti. În 
cazul unui atac nu o să vă ardă de râs! 

Căpitanul dispăru înainte ca Afra să fi apucat să zică ceva. 
Afra îmbrăcă în grabă hainele, adică nişte pantaloni până la 
genunchi, plus o cămaşă largă şi o haină cu nasturi din lemn. 
Sub o şapcă din piele care ajungea până la ceafă îşi ascunse 
părul bogat. Nu exista nicio oglindă în care să îşi verifice 
deghizarea, dar se simţea mult mai puţin speriată decât se 
temuse. 

Pe punte, echipajul strângea pânzele. Pânzele cu suprafeţele 
lor mari reprezentau pentru un galion ca Ambrosia cel mai mare 
pericol. Era foarte uşor să fie incendiate. Lipsită de pânze, 
mândra corabie a trimisului napolitan era de necontrolat, dar 
armamentul bine cunoscut de matrozi era suficient pentru a 
scufunda orice atacator sau cel puţin pentru a-l pune pe fugă. 

Desigur că piraţii, care veneau în general de la Răsărit şi care 
hrăneau oraşe întregi, cunoşteau această tactică şi încercau să 
o combată prin mobilitatea vaselor lor, care de cele mai multe 
ori aveau vâslaşi suplimentari la bord. Şi corabia care se apropia 
încet dinspre est părea a proceda astfel. Se vedea clar cum 
ieşeau şi apoi intrau din nou în apă văslele dispuse în două 
rânduri suprapuse. Şi piraţii strânseseră pânzele. De pe catargul 


principal lipsea steagul care indica originea unei nave, indiciu 
sigur asupra intenţiilor mârşave ale echipajului respectiv. 

Din mijlocul navei, căpitanul dădea comenzi: 

— Toate tunurile la babord! Muschetele şi archebuzele în 
poziţie de tragere, jumătate la babord, celelalte la tribord! 

Cu eforturi febrile, maurii împinseră patru tunuri în partea 
stângă a corăbiei şi le ancorară în nişte socluri special destinate. 

— Mai repede, grăbiţi-vă dacă nu vreţi să vă înecaţi! striga 
căpitanul. Vocea îi era vizibil mai iritată decât de obicei. 
Încărcaţi tunurile şi armele! 

Marinarii alcătuiseră un lanţ care scotea din puntea inferioară 
mici butoiaşe şi lăzi cu pulbere neagră indiană. Câte doi bărbaţi 
încărcau un tun ori o armă. În faţa castelului pupei erau 
pregătite o duzină de arbalete. 

În timp ce corabia piraţilor se apropia de neoprit, căpitanul se 
urcă pe un butoi cu pulbere gol, pentru a se face mai bine 
înţeles. Atunci, de pe gabie se auzi vocea ofiţerului-observator: 

— O altă corabie în est-sud-est! 

Căpitanul duse mâna la ochi şi privi în direcţia indicată. Cam 
la o milă în spatele vasului inamic, venea un al doilea vas. Cu 
toate că încă nu se putea trage cert concluzia că vasele erau 
împreună, acest lucru se putea bănui. Piraţii turci şi albanezi se 
asociau de multe ori. 

Prima corabie se apropiase ameninţător la distanţa de lovire a 
arbaletelor. Căpitanul şi echipajul lui trebuiau să le-o ia înainte. 
De obicei, piraţii nu dispuneau de arme de foc care să fie luate 
în serios. Dar precizia lor ca arcaşi şi trăgători cu arbaleta era 
temută. Cine voia să iasă învingător într-o luptă cu piraţii trebuia 
să iasă la atac înainte ca aceştia să fi apucat să sloboadă 
săgețile lor. 

Vocea căpitanului deveni mai puternică: 

— Tunurile gata de tragere? 

— Tunurile gata de tragere! veni răspunsul. 

— Unu şi doi - foc! 

Tunarii aprinseră fitilurile. 

Dură o eternitate până când flacăra se apropie de orificiul de 
aprindere. Apoi însă dimineaţa fu sfâşiată de o bubuitură teribilă 


şi spre cer se ridică un nor alb-cenuşiu ca o ciupercă uriaşă, care 
blocă vederea de pe punte. 

Imbrăcată bărbăteşte Afra se refugiase sub castelul din provă, 
un loc oarecum sigur, pe care i-l indicase căpitanul. Acum tuşea 
şi încerca să respire. | se părea că bubuitul tunurilor îi distrusese 
plămânii. 

Nici nu se risipi bine fumul şi deveni clar că ambele tunuri 
greşiseră ţinta. 

— Incărcaţi din nou! comandă căpitanul. Ceilalţi la archebuze 
şi la muschete! 

Trăgătorii se repeziră urlând la arme. Între timp, primele 
săgeți loviră bordul. Corabia piraţilor era atât de aproape, încât 
puteai vedea oamenii de pe punte. 

— Foc! Foc! ceru căpitanul. 

In clipa următoare, izbucni un infern de parcă începuse 
Judecata de Apoi. Aerul se cutremura din cauza exploziilor. 
Mirosea intens a pulbere şi a fier încins. Muşchetarii şi 
archebuzierii scoteau la fiecare foc al armelor lor câte un strigăt 
de parcă ei fuseseră cei împuşcaţi. Afra îşi astupa de frică 
urechile cu degetul arătător. 

Focul încetă brusc. De pe gabie se auzi strigătul ofițerului 
observator: 

— Nava inamică încearcă să ţină la capă! 

— Tunurile trei şi patru - foc! urlă căpitanul. 

Tunarii aprinseră fitilurile. 

Dar piraţii se aşteptaseră la asta. Pentru că acum, din 
apropiere şi în câmpul de bătaie al săgeţilor, echipajul Ambrosie; 
era expus loviturilor arbaletelor. Ploua cu săgeți asupra 
tunurilor. Cu un strigăt primul atins se prăbuşi pe punte. In 
aceeaşi clipă, trase tunul al treilea, apoi imediat al patrulea. Prin 
norul de pulbere care îngreuna vederea, se auziră trosnituri de 
lemn care se făcea ţăndări şi strigătele de ajutor ale răniților. 

— Lovit! anunţă ofiţerul observator de pe gabie. 

Şi totuşi, săgețile piraţilor continuau să cadă pe Ambrosia. 

După ce fumul se mai risipi, efectul loviturilor de tun deveni 
vizibil. O lovitură nimerise în plin şi retezase de la jumătate 
arborele corăbiei piraţilor, care căzuse ca un trunchi de pom 
doborât de furtunile toamnei. Mai multe cadavre pluteau pe 


mare în poziţii bizare. Printre ele erau scânduri şi bârne rupte. 
Totuşi, piraţii nu se lăsau. 

La adăpostul unor scuturi din scânduri vâslaşii biciuiau apa şi 
se apropiau tot mai mult. Tactica piraţilor era evidentă. Ar fi 
făcut orice pentru a aborda Ambrosia şi a decide victoria prin 
lupta corp la corp. Acest lucru trebuia evitat. 

În timp ce sub comanda căpitanului archebuzierii se 
pregăteau din nou de acţiune, în timp ce trăgătorii cu armele lor 
lungi şi de precizie ţinteau inamicii, pe puntea principală 
nimeriră primele săgeți incendiare. Vârfurile săgeţilor erau 
învelite cu cârpe înmuiate în catran, iar flăcările lor mistuiau iute 
ca vântul bordajul ori suprastructura unei corăbii. Totodată, 
trăgătorii de elită bine acoperiţi loveau ţinte singulare. 

Ghemuită cu bărbia sprijinită de genunchi la baza castelului 
din provă, Afra urmărea lupta cu ochii larg deschişi. Şi, în mod 
ciudat, nu îi era frică. Supravieţuise ciumei şi o voce din 
interiorul ei îi spunea că va ieşi cu bine şi din această agresiune. 

Archebuzierii trăgeau cu toate armele şi, în mijlocul exploziilor 
şi al fumului, Afra observă că o săgeată incendiară străpunsese 
fereastra castelului din pupă şi declanşase un incendiu în 
interiorul cabinei. Din cabină ieşea un fum negru şi, la scurt 
timp, uşa se deschise şi trimisul regelui apăru în cadrul ei. 
Ameţit, se agăţă de uşa care se bălăbănea. Apoi se prăbuşi fără 
cunoştinţă şi în cădere închise uşa. 

Dar unde era Lucrezia? 

Afra ştia că soţia trimisului stătea în cabină. Dar pentru a o 
scoate ar fi trebuit să traverseze puntea şi ar fi reprezentat o 
ţintă vie pentru pirați. Da, donna Lucrezia o întâmpinase cu 
aversiune, dar putea ea din acest motiv să lase un om pradă 
morţii sigure? 

În mintea ei îngerii şi diavolul purtau o luptă aprigă. Şi, în timp 
ce binele ameninţa să învingă răul, trimisul regelui îşi reveni 
pentru câteva momente şi în patru labe se puse la adăpost de 
săgețile piraţilor. Nu părea să fie conştient că Lucrezia rămăsese 
în cabină. 

Fumul care ieşea din cabină devenea tot mai gros. Şi brusc, în 
mod cu totul neaşteptat, uşa cabinei se deschise şi în cadrul ei 
apăru donna Lucrezia. Deşi purta îmbrăcăminte bărbătească şi 


şapcă, Afra o recunoscu imediat. Aceasta tuşea şi încerca să 
respire ca un peşte aruncat pe uscat. Cu ultimele puteri, se 
agăţă de uşa cabinei. 

Afra se simţea uşurată. Lucrezia o scutise de a mai lua o 
hotărâre. Dar, în timp ce gândea astfel, i se făcu ruşine de 
şovăiala ei. Şi deodată privirile lor se întâlniră. Se uitau una la 
alta în tăcere. 

In cele din urmă, Lucrezia ieşi din cabină şi închise uşa după 
ea. Se sprijini de uşă respirând greu. Apoi, îşi şterse cu mâneca 
sudoarea de pe frunte. 

Cu coada ochiului, Afra observă cum la prova corăbiei piraţilor 
un arcaş îşi încorda arcul. Cu mâna stângă individul puternic 
trăgea de coardă mai să o rupă. Afra aprecie că arcaşul o ţintea 
pe Lucrezia. 

Fără să se mai gândească, Afra sări în picioare şi alergă spre 
Lucrezia în timp ce săgețile duşmane şuierau pe punte, se 
aruncă asupra ei şi o puse la podea. In aceeaşi clipă, săgeata se 
înfipse cu zgomot în uşa cabinei, unde continuă să vibreze 
scoțând un sunet asemănător coardei unui instrument muzical. 

Femeile, şocate, priveau fix săgeata aducătoare de moarte. 
Lucrezia nu părea în stare să facă vreo mişcare. Insă Afra îşi 
veni repede în fire. O apucă pe Lucrezia de încheieturile mâinilor 
şi o târî pe femeia care părea paralizată peste punte, până la 
castelul provei, unde ea găsise anterior adăpost. 

Abia se puseseră la adăpost, când se auziră două explozii 
puternice, urmate de o trosnitură resimţită ca tunetul unei 
furtuni de vară. 

— Lovitură în plin! urlă căpitanul care dansa ca un faun pe 
puntea superioară. 

Afra receptă însemnătatea celor întâmplate abia când văzu 
prora galionului inamic ridicându-se spre cer, mai întâi încet, 
leneş, apoi cabrându-se ca un cal speriat, până când nava 
rămase aproape vertical în apă. Piraţii se aruncau în mare 
ţipând. Unii încercau să se salveze înotând către Ambrosia. Dar 
archebuzierii nu cunoşteau mila şi i-au împuşcat până la ultimul. 

Intre epava care se scufunda şi Ambrosia marea se coloră în 
roşu. Valurile purtau de jur împrejur bârne, butoaie, lăzi şi 
scânduri. 


Pentru scurt timp, nava-pirat rămase în poziţie verticală, apoi 
brusc, ca la o comandă secretă, dispăru tot vertical în adâncuri. 
Vârtejul provocat de epava ce se ducea la fund o atrase şi pe 
Ambrosia într-o mişcare de rotaţie puternică. Matrozii răcneau şi 
îşi agitau armele deasupra capetelor. Şi când de pe gabie veni 
informaţia că a doua corabie întorcea şi se pregătea de fugă, 
răcnetele nu mai cunoscură măsură. 

Afra urmărise sfârşitul galionului inamic din genunchi, iar 
lângă ea, întinsă pe spate, Lucrezia trăgea cu putere aer în 
piept. 

— Aer, aer! abia putea ea să articuleze. Apoi strigă: Incendiu! 
Nu era inteligibilă. Afra se aplecă deasupra ei, şi buzele ei 
pronunţară repetat numele: Liut-prand! 

— Liutprand? Ce este cu Liutprand? 

Cu o mână moale, Lucrezia arătă către castelul de la pupă. 
Prin fereastra ciuruită şi prin crăpăturile uşii, încă mai ieşea un 
fum înecăcios. 

Afra se ridică şi îi făcu unui archebuzier care dansa de bucurie 
semn să o urmeze. 

Puntea superioară era alunecoasă, mânjită cu sânge şi plină 
de săgețile piraţilor. În delirul asurzitor al victoriei se părea că 
nimeni nu se mai interesa de cei doi matrozi omorâţi. Afra arătă 
înainte. 

Mai întâi, matrozul ezită să intre în castelul plin de fum, dar 
când văzu că Afra pătrunse fără să şovăie, o urmă şi el. Afra 
lupta cu fumul presând braţul peste gură. li făcu semn 
matrozului să cerceteze cabinele din partea dreaptă, iar ea se 
ocupă de cele din stânga. 

Fumul ieşea din cabina Lucreziei. Uşa era doar aninată. Afra o 
împinse cu piciorul. O săgeată incendiară aprinsese patul 
Lucreziei. Paiele folosite ca saltea încă mai mocneau. Vru să iasă 
din încăperea plină de fum, când pe podea, în spatele unei 
mese, îl descoperi pe prezicător. Acesta era întins pe burtă, 
nemişcat, cu faţa ascunsă în mâini, de parcă nu ar fi vrut să 
vadă ce se petrecea sub ochii lui. Afra îi ceru matrozului să o 
ajute. 


Împreună îl târâră pe Liutprand afară, pe punte, unde îi 
întâmpină Paolo Carriera. Părea încă ameţit şi nu arătă mare 
interes pentru clarvăzătorul întins pe podea. 

— Trebuie să vină medicul! îi spuse ea. g 

Carriera dădu din cap, apoi se apropie de Afra. In cele din 
urmă, uitându-se la săgeata înfiptă în uşa cabinei, spuse 
neputincios: 

— l-aţi salvat viaţa donnei Lucrezia. 

— Este în regulă, răspunse Afra. Chemaţi medicul. Cred că 
messer Liutprand este mort. 

Nici nu terminase de vorbit, că Liutprand deschise ochii. Chel, 
fără demna lui pălărie, prezicătorul arăta jalnic. 

— Dumnezeule, trăieşte! se auzi o voce slabă. 

Se apropiase Lucrezia. 

— Trăieşte, repetă trimisul regelui. 

Pieptul lui Liutprand se ridica şi cobora neregulat, cu mişcări 
energice. El gâfâia trăgând cu putere aer în plămâni. 

De pe puntea inferioară îşi făcură apariţia dottore 
Madathanus şi padre. Amândoi clipeau des din cauza luminii 
puternice a zilei. Când îl văzură pe Liutprand întins jos şi 
respirând greu, medicul se aplecă asupra lui şi îşi puse urechea 
pe pieptul acestuia, în timp ce padre îşi împreună mâinile şi 
murmură o rugăciune de neînțeles pentru ceilalţi. 

— Dar spuneţi odată ceva! îl impulsionă Lucrezia pe medic. 

Acesta ridică privirea şi clătină circumspect din cap. 

Lucrezia se întoarse şi îşi acoperi faţa cu mâinile. Pe puntea 
superioară larma încetase. Matrozii formaseră un cerc în jurul 
prezicătorului întins pe podea şi căscau gura. 

— Ce staţi aici şi vă holbaţi, ticăloşi necredincioşi?! strigă 
mânios căpitanul. Stingeţi incendiul din castel, aruncaţi morţii 
peste bord şi curăţaţi puntea. La treabă! 

Matrozii plecară mormăind. Câţiva aruncară câteva ciubăre cu 
apă şi în scurt timp incendiul din castelul de la pupă fu stins. In 
rest Ambrosia nu mai înregistrase pagube. 

Medicul îl privi nehotărât pe prezicător. Afra, care îi observă 
privirea, se înfurie: 

— Dottore Madathanus, de ce nu faceţi nimic? 

Doctorul ridică din umeri: 


— Mă tem... 

— Daţi-i un elixir sau unul dintre medicamentele 
dumneavoastră miraculoase! Lipsa de acţiune este, cu 
siguranţă, cel mai prost medicament. 

Trimisul dădu aprobator din cap, şi Madathanus cobori în 
cabina lui. 

Liutprand continua să se lupte să respire. Fu cuprins de 
convulsii, ceea ce îi dădu lui padre ocazia să ridice tonul şi să 
mărească ardoarea rugăciunilor lui. 

Afra rămăsese  îngenuncheată lângă  prezicător. Pe 
neaşteptate, Liutprand deschise ochii şi îi aruncă o privire vie, 
aproape şmecherească, şi cu un gest imperativ îi ceru să se 
apropie mai mult, ca şi cum ar fi vrut să îi şoptească la ureche 
ceva. Afra se supuse şi se aplecă deasupra bărbatului care 
horcăia. 

Liutprand se străduia să articuleze cuvinte. Se citea asta pe 
chipul lui. Apoi spuse încet, dar în așa fel încât îl auziră toți: 

— Mi-ar fi plăcut să trăiesc... momentul în care o femeie... îl 
sileşte pe pontif să îngenuncheze în faţa ei. 

Fură ultimele cuvinte ale prezicătorului, care ca toţi cei din 
breasla lui credea că era cunoscător al sorții celorlalţi, în timp ce 


propria soartă îi rămânea necunoscută. 
x xXx 


* 


Când Lucrezia înţelese că messer Liutprand era mort, începu 
să tipe şi să lovească în jur la întâmplare, ca ieşită din minţi. 
Ridica mâinile către cer şi blestema piraţii păgâni, rugându-se la 
Dumnezeu să îi pedepsească aşa cum meritau. Paolo Carriera şi 
padre făceau tot ce puteam ca donna Lucrezia să nu cadă în 
vreuna dintre săgețile împrăştiate peste tot pe punte. 

Abia se mai liniştise puţin Lucrezia, când reîncepu să se 
lamenteze, deoarece trimisul îi ceru căpitanului ca în 
conformitate cu obiceiul marinăresc prezicătorul să fie înfăşurat 
într-o pânză şi să fie aruncat în mare. Numai după ce padre îl 
luă ca martor pe Dumnezeu că acest obicei era cât se poate de 
compatibil cu legile sfintei Biserici şi că era aprobat în mod 
expres de către papă, ea îşi dădu acordul asupra procedurii. 


Aşa că îl înfăşuraseră pe prezicător într-o velă albă foarte 
potrivită acestui scop. Pentru mai multă siguranţă, adăugară 
mortului o cruce şi doi bolovani dintre cei care în mod obişnuit 
erau folosiţi drept contragreutăţi în butoaiele cu peşte sărat şi 
carne sărată. Şi după ce echipajul se alinie pentru onor şi padre 
rosti o cucernică rugăciune şi spuse de trei ori Requiescat in 
pace, doi matrozi îl aruncară pe messer Liutprand în mare. 

Înlăturarea urmelor luptei luă întreaga zi. Abia spre seară 
căpitanul Luca ordonă ridicarea pânzelor. 

Masa comună decurse în tăcere până când, în cele din urmă, 
trimisul regal ridică pocalul şi rosti solemn: 

— Să bem pentru messer Liutprand, care ne-a fost ani lungi 
însoțitor credincios! 

— Pentru Liutprand! repetară comesenii într-un singur glas. 

Lucrezia clătină din cap: 

— Nici nu ştiu cum voi supravieţui fără el. 

Vorbele sunau foarte credibil. Timp de aproape zece ani 
prezicătorul luase pentru ea orice decizie şi răspunsese la orice 
întrebare pentru care padre nu găsise rezolvare. Chiar dacă 
trimisul îi privise permanent prezicerile cu neîncredere, îi 
apreciase totuşi inteligenţa şi experienţa de viaţă. 

— Vom găsi un nou prezicător, încercă să o mai liniştească 
Paolo Carriera pe Lucrezia. Oricine poate fi înlocuit. 

— Nu messer Liutprand! insistă Lucrezia ca un copil supărat. 
El a fost un om cu totul deosebit. 

Afra dădu aprobator din cap, ceea ce îi prilejui trimisului 
remarca: 

— Messer Liutprand a făcut o impresie deosebită şi asupra 
dumneavoastră, donna Gysela. Oare mă înşel? 

— În niciun caz. 

— Totuşi, cred că şi dumneavoastră sau mai bine zis soarta 
dumneavoastră l-a impresionat pe messer Liutprand. In 
definitiv, ultimele lui cuvinte vă priveau pe dumneavoastră. 

Afra îi privi pe ceilalţi puţin cam încurcată. 

— Ce a spus el? continuă Paolo Carriera. Dacă îmi amintesc 
bine, Liutprand şi-ar fi dorit să trăiască momentul în care o 
femeie îl obligă pe papă să îngenuncheze în faţa ei. Aveţi o 
explicaţie pentru asta? 


Nici Afrei nu îi ieşeau din cap vorbele lui Liutprand. În orice 
caz, acesta fusese un maestru al artei lui. Dacă previziunea lui 
se va adeveri, fără îndoială că aceasta ar fi în legătură cu 
pergamentul. Deja fratele Dominic îi spusese la Strassburg 
lucruri asemănătoare. 

Căzută pe gânduri, Afra răspunse: 

— Nu, messer Paolo, nu am o explicaţie pentru asta. Dar 
poate că ar trebui să ne gândim că în preajma morţii oamenii 
spun adesea lucruri stranii. 

— Spusele lui numai confuze nu erau. Mai că lăsa impresia că 
voia chiar să se distreze. 

— Pe seama papei de la Roma? întrebă şocat padre şi făcu 
scurt semnul crucii. 

Trimisul regal se sprijini cu coatele pe masă şi i se adresă lui 
padre: 

— La cine s-ar fi referit cu termenul de pontif, dacă nu la papa 
de la Roma? 

Padre clătină din cap, fără să răspundă. 

O vreme toţi tăcură impresionați, până când trimisul 
întrerupse această tăcere. 

— Eu cred, începu el ezitant, că donna Lucrezia are să ne 
comunice ceva nouă, tuturor. 

Soţia lui îşi drese glasul şi începu pe un ton oficial: 

— Probabil că toţi aţi aflat, iar cei care nu au aflat o vor face 
acum, că donna Gysela mi-a salvat viaţa în timpul atacului 
piraţilor. Fără curajul ei, eu aş fi fost acum precum messer 
Liutprand, pe fundul mării, înfăşurată într-o velă. Înghiţi în sec şi 
continuă: Fapta ei este cu atât mai remarcabilă cu cât m-am 
comportat fără motiv faţă de ea într-un mod dispreţuitor şi am 
respins-o. Se întoarse către Afra: Sper că mă veţi ierta. 

— Nu trebuie să vă scuzaţi, donna Lucrezia. În definitiv, eu am 
fost aceea care am pătruns în viaţa dumneavoastră. Ajutorul dat 
de mine a fost doar expresia poruncii creştine de a-ţi iubi 
aproapele. 

Afra nu se simţi bine spunând aceste cuvinte. Ştia foarte bine 
că ea nu procedase în virtutea poruncii creştine a iubirii 
aproapelui, ci în virtutea unui automatism inexplicabil atunci 
când o salvase pe Lucrezia de săgeata mortală a piratului. 


— Oricum ar fi, vă datorez viaţa, spuse Lucrezia, şi în semn de 
mulţumire veţi primi de la mine ceea ce am mai de preţ. 

Cu ochii mari Afra urmări cum soţia trimisului îşi scotea de pe 
deget un inel mare cu pietre sclipitoare. Era un rubin înconjurat 
de cinci diamante. Inscripţia din interiorul lui promitea 
purtătorului un viitor fericit. 

Afra rămăsese fără cuvinte. Niciodată nu avusese o bijuterie. 
Un inel din aur cu pietre sclipitoare - nici nu ar fi îndrăznit să 
viseze la aşa ceva. Ţinea pierdută inelul între degetul mare şi 
arătător ca pe o comoară. 

— Luaţi-l, este al dumneavoastră! îşi întări Lucrezia spusele. 

— Nu pot să accept, murmură Afra după ce îşi recăpătă darul 
vorbirii, chiar nu pot, donna Lucrezia. Cadoul este mult prea 
preţios! 

Lucrezia zâmbi cu superioritate: _ 

— Ce este preţios în viaţa aceasta? In orice caz viaţa este mai 
prețioasă decât aurul şi nestematele. Luaţi inelul şi păstraţi-l cu 
cinste! 

Confuză, Afra puse bijuteria pe degetul inelar al mâinii stângi. 
Sclipirile lui în lumina lumânărilor îi aminteau de copilărie, când 
tatăl ei îi istorisea poveşti şi legende din vremuri vechi. În 
imaginaţia ei, reginele şi prinţesele din poveşti purtau 
asemenea inele sclipitoare. lar acum un astfel de inel se afla pe 
degetul ei. Aproape că îi dădură lacrimile. 

Masa comună decurse într-o atmosferă încordată. Faptul că 
cineva alături de care mâncaseră cu o zi înainte era acum mort 
îi apăsa pe toţi. Chiar şi pe trimisul regal, din al cărui cerc de 
prieteni prezicătorul nu prea făcea parte, moartea lui Liutprand 
îl apăsa în asemenea măsură încât exageră cu vinul, pleoapele îi 
deveniră grele şi stomacul i se revoltă. Se ridică de pe scaun cu 
greutate şi râgâind merse împleticit afară, unde vărsă aplecat 
peste balustradă. Înainte de a se retrage toţi la culcare, Lucrezia 
o îmbrăţişă pe Afra şi o sărută pe obraz. 

Atacul piraţilor îi întârziase o zi, dar în zilele următoare vântul 
le fu prielnic. Şi astfel, la zece zile după ce părăsise Veneţia 
Ambrosia intra cu bine în portul-mamă: Napoli. 

Napoli, aflat în golful dintre Monte Calvario şi marele Castel 
San Elmo, era un oraş dens populat, în care sărăcia pescarilor şi 


a marinarilor se întâlnea cu luxul clerului şi al numeroaselor 
biserici. Napoli era zgomotos, murdar şi rebel, dar aşezarea lui, 
în fundal având conul retezat al unui vulcan, şi la sud un golf 
deschis, era incomparabilă. Napolitanii, care de fapt nu existau, 
pentru că ei alcătuiau un amestec pestrit de popoare şi rase, 
afirmau că oraşul lor putea fi doar iubit ori urât. O altă 
posibilitate nu exista. 

Trimisul regal şi donna Lucrezia făceau parte fără discuţie 
dintre aceia care iubeau Napoli. După fiecare absenţă lungă, se 
întorceau plini de entuziasm în oraşul lor. Şi asta cu toate că 
palazzo în care locuiau la Veneţia întrecea pe departe în privinţa 
luxului casa de pe versantul lui Monte Posillipo. 

Chiar dacă Afra cucerise tot ataşamentul Lucreziei şi al soţului 
ei, şi cu toate că în casa Carriera avea propria cameră cu vedere 
la golf, ea îl încunoştiinţă pe trimis că nu voia să profite prea 
mult timp de ospitalitatea acestuia. Afra nu se simţea deloc bine 
de când călătorea sub nume fals. 

Trimisul regal se arătă dispus să îi pună la dispoziţie o trăsură 
cu vizitiu. Acesta trebuia să o ducă cu bine la Montecassino şi 
apoi să o aducă înapoi. Dar Afra refuză. In cele din urmă, Paolo 
Carriera îi făcu Afrei cadou o şaretă pe două roţi si cel mai bun 
cal al său şi insistă ca în plus să mai accepte si o pungă cu bani. 

Cu aceste bogate cadouri, Afra porni la drum. Deşi trecuse 
timp bun de când nu mai condusese un atelaj, calul de povară 
voinic şi supus mergea la trap ascultând de hăţuri. Trimisul 
regal îi recomandase să urmeze Via Appia. Aceasta era pietruită 
şi suficient de lată pentru a nu crea probleme când se întâlneau 
două atelaje. 


Aa 


In spatele zidurilor de la Montecassino 


În prima zi, drumul Afrei străbătu o câmpie mănoasă, dar 
nesănătoasă. Milioane de țânțari asaltau calul şi pe 
conducătoarea  atelajului. Aerul era umed şi sufocant. 
Pretutindeni duhnea a putrefacție şi a mâl. Spre seară, ajunse la 
Capua, un orăşel fortificat situat într-unul dintre meandrele 
râului Volturno, cunoscut pe vremuri pentru decăderea lui 
morală şi pentru faptul că zilele lui de aur erau de mult apuse. 

La un han la care trăgeau de regulă negustorii, Afra găsi un 
adăpost modest pentru noapte. A fost necesară o anumită artă 
a convingerii şi un bacşiş respectabil pentru a-l convinge pe 
hangiu, un grec cam tâmpiţel, ca mulţi alţi hangii între Napoli şi 
Roma, să renunţe la părerea preconcepută că o femeie care 
călătorea singură putea fi doar o butana sau cum i se spunea la 
nord de Alpi o târfă. Acest incident nu era tocmai de natură să o 
stimuleze să îşi continue călătoria. 

Pe timpul lungului drum spre nord, Afra cugetă dacă nu ar fi 
în avantajul ei să se deghizeze în bărbat. Incă la bordul corăbiei 
care o transportase la Napoli cochetase cu această idee. Hainele 
pe care căpitanul vasului i le dăduse să le îmbrace de frica 
piraţilor se aflau încă în bagajul ei. Desigur că nu era puţin lucru 
să se imagineze pentru câteva zile, săptămâni ori luni în rolul 
unui bărbat. Pentru că trebuia să ia nu numai înfăţişarea 
exterioară a unui bărbat, ci trebuia să adopte şi comportamentul 
corespunzător. Se mai gândea probabil, că nici nu exista o altă 
posibilitate de a intra în mănăstirea Montecassino. 

Într-o mică localitate de la poalele lui Monte Petrella, de unde 
pornea un drum neamenajat spre Montecassino, Afra se tunse la 
bărbierul satului ca un paj. Bărbierul vorbea o limbă de neînțeles 
pentru Afra. În acest fel fu scutită să se mai justifice pentru 
tunsoarea bărbătească pe care o ceruse. 

Poteca pietroasă care urca muntele era anevoioasă, ceea ce o 
făcu pe Afra să întârzie cu mai mult decât o zi peste cât îşi 
propusese. Pentru a-i acorda calului o pauză şi pentru a-şi 
verifica aspectul bărbătesc, îşi oferi şi ea un ultim popas pentru 


înnoptat în San Giorgio, un sat situat pe Liri. Liri, un râuleţ 
romantic şi nehotărât, care îşi schimba deseori cursul înainte de 
a se uni cu Garigliano, nu prea avea apă în acest anotimp. 
Hanurile în care primăvara şi vara nu găseai un loc liber, pentru 
că era în floare pelerinajul la mormântul sfântului Benedict, 
acum erau aproape goale. 

Proprietarul singurului loc de înnoptat şi în acelaşi timp şi 
tavernă se arătă foarte bucuros la venirea neaşteptatului client 
şi i se adresă Afrei, îmbrăcată bărbăteşte, cu „tinere domn“. În 
timp ce argaţii se ocupau de cal, de şaretă şi de bagaj, Afra 
adoptă în timpul cinei un comportament bărbătesc: îşi trase 
nasul şi tuşi mai să-şi scuipe plămânii, aşa cum era de aşteptat 
de la un căruţaş greu încercat după o călătorie epuizantă. 

Când a doua zi de dimineaţă porni spre Montecassino, era 
aproape sigură că nimeni nu se va mai îndoi că ar fi bărbat. Pe 
la prânz, ajunse la Cassino, mica localitate sărăcăcioasă de la 
care mănăstirea de pe muntele vecin preluase numele. 

Asemenea unei temerare fortificaţii care rezistase unor 
numeroase războaie,  mănăstirea-mamă a  călugărimii 
occidentale domina valea de pe versantul abrupt al muntelui. 
Cele patru etaje aşezate unul peste altul şi nenumăratele 
ferestre orientate în toate direcţiile ca nişte ambrazuri te făceau 
să bănuieşti oarecum dimensiunea complexului de clădiri şi 
numărul locuitorilor lui. Nimeni nu ştia cu exactitate câţi 
călugări, dar mai ales câţi învăţaţi, teologi, istorici, 
matematicieni şi bibliotecari se ascundeau în spatele istovitelor 
ziduri de la Montecassino. Umbla zvonul că aici călugării se 
duşmăneau unii pe alţii. In urmă cu şaizeci şi cinci de ani, un 
cutremur prefăcuse în ruină mari părţi ale mănăstirii. Cu alte 
secole înainte, longobarzii, sarazinii şi împăratul Frederic al II-lea 
atacaseră mănăstirea. Impăratul îi alungase pe călugări şi 


aşezase o garnizoană militară în mănăstire. 
x x 


* 


La poalele muntelui, acolo unde începea să urce o potecă atât 
de îngustă, încât nu exista loc pentru o căruță ce ar fi venit din 
sens invers, Afra fu abordată de un călugăr. 

— Domnul fie cu dumneata, tinere! încotro mergeţi? 


— La mănăstirea sfântului Benedict, răspunse ea. Nu aveţi 
acelaşi drum? 

Tânărul în rasă neagră confirmă. 

— Dacă mă lăsaţi să urc, vă voi arăta drumul cu plăcere. 

— Urcaţi. 

Călugărul îşi suflecă rasa şi urcă în şaretă. 

— Permiteţi-mi o remarcă, tinere, dacă doriţi să ajungeţi 
înainte de a se lăsa întunericul, trebuie să vă grăbiţi. 

Afra duse mâna deasupra ochilor şi privi spre creasta 
muntelui. 

— Nu vă lăsaţi înşelat, zise benedictinul, drumul este abrupt şi 
are multe cotituri. Chiar şi un cal bun, ca al dumitale, are nevoie 
de trei ore de mers, fără să punem la socoteală odihna. 

— Şi aveţi şi un loc de înnoptat pentru mine şi calul meu? 

— Nu vă faceţi griji, în faţa mănăstirii noastre este un han 
pentru pelerinii şi învățații care vin aici pentru scurt timp. Ce vă 
aduce la muntele sfântului Benedict? 

— Cărţile, frate, cărţile! 

— Deci sunteti bibliotecar? 

— Cam aşa ceva. Afra încercă să pară degajată. Şi 
dumneavoastră? Ce vă mână spre zidurile de la Montecassino? 

— Sunt alchimist! 

— Alchimist? Călugăr benedictin alchimist? 

— Ce este de mirare, tinere? 

Afra râse ştrengăreşte. 

— Dacă eu sunt corect informat, alchimia nu prea face parte 
dintre ştiinţele binecuvântate de Biserică. 

Călugărul ridică degetul arătător avertizând: 

— Tinere, mănăstirea Montecassino este o excepţie. Ceea ce 
înseamnă că noi nu suntem supuşi nimănui, doar papei de la 
Roma. Şi de fapt alchimia este o ştiinţă asemenea celorlalte. Nu 
ştiinţa este condamnabilă, ci scopul pe care ea îl urmăreşte. lar 
faima proastă a breslei noastre nu se datorează alchimiei, ci 
alchimiştilor. Majoritatea lor se comportă ruşinos, cu formule şi 
reţete pline de mister, care nu sunt altceva decât un rezultat al 
aritmeticii ori al ştiinţelor naturii. Şi acestea au prea puţin de-a 
face cu vrăjitoria. 


— Dumneavoastră sunteţi unul dintre puţinii din această 
breaslă, care susţine aşa ceva! 

— Ştiu. Dar Montecassino a fost întotdeauna cunoscut pentru 
caracterul răzvrătit al călugărilor ei. Cu siguranţă că vă veţi lovi 
de el. În ce mă priveşte, eu trăiesc strict după regulile sfântului 
Benedict, spre deosebire de mulţi alţii din această mănăstire. Eu 
săvârşesc, împreună cu fraţii mei întru Domnul rugăciunile de 
peste zi şi cunosc pe dinafară părţi mari din Noul Testament. 
Dar, dacă mă întrebaţi ca alchimist dacă minunile descrise în 
Biblie ca fiind ale lui Matei, Marcu, Luca şi loan sunt într-adevăr 
minuni, atunci răspunsul pe care îl veţi primi de la mine vă va 
surprinde: Când Domnul colinda pe Pământ, se folosea de 
metode ale ştiinţelor naturii şi ale alchimiei. 

— Sfântă Fecioară! Domnul lisus era alchimist? 

— Prostii. Faptul că Domnul nostru utiliza alchimia nu 
înseamnă că era de meserie alchimist. Este doar o dovadă a 
cunoştinţelor şi a inteligenţei Sale. lar faptul că se folosea de 
cele două calităţi nu îi ia nimic din sanctitate, ba dimpotrivă. 

În timp ce mâna calul la deal, Afra îl examina dintr-o parte pe 
călugărul alchimist. Bărbatul cu tonsura bine aranjată nu era cu 
mult mai în vârstă decât ea. Ca toţi călugării, avea o piele roz, 
dar o privire vie şi vicleană. Spre deosebire de Rubaldus, pe 
care ea îl întâlnise la Ulm şi care îşi ascundea vorbele în spatele 
unei pălăvrăgeli voit pline de mister, benedictinul părea deschis, 
comunicativ, în niciun caz nu ca un mag ori ca un vrăjitor. 

Drumul deveni mai pietros şi mai abrupt şi avea în dreapta şi 
în stânga un hăţiş de nepătruns. Stejari, goruni şi chiparoşi se 
luptau pentru cele mai bune locuri pe solul sărac. Uneori, 
aceştia erau atât de deşi, încât privirea nu mai pătrundea de-a 
lungul văii. La o cotitură, Afra opri calul pentru a-i oferi o scurtă 
pauză. 

— Mai este mult? îl întrebă ea pe preot. 

— V-am spus că drumul este mai lung decât pare. Nu suntem 
nici măcar la jumătatea lui. 

— De ce mănăstirea dumneavoastră se află tocmai pe cel mai 
înalt vârf, până la care calului meu îi iese sufletul? 

Ca un căruţaş versat, Afra lovi cu palma partea din spate a 
calului. 


— Am să vă spun, răspunse călugărul alchimist. Sfântul 
Benedict a ales acel loc paşnic pentru a scăpa de zgomotele 
deşarte ale acestei lumi. 

Afra dădu din cap şi îşi plimbă privirea de-a lungul văii. 
Călugărul avea dreptate. Nu se auzea niciun sunet. Doar din 
când în când croncănitul unui un corb care îşi urma calea 
planând singuratic. 

— Este probabil un urmaş al celor trei corbi îmblânziţi ai 
sfântului Benedict, spuse călugărul, în timp ce Afra îşi îndemna 
calul din nou la drum. Şi când Afra îl privi nedumerită, continuă: 
Mi se pare că nu cunoaşteţi povestea sfântului Benedict. 

— Chiar de m-aţi socoti prost, cu voia dumneavoastră 
recunosc, nu o ştiu. Cum e această poveste? 

— Spre sfârşitul secolului al V-lea după Hristos, trăia nu 
departe de aici Benedict de Nursia. El prefera singurătatea unei 
grote montane mediului zgomotos al oamenilor. Îi ţinea 
tovărăşie doar un corb. Singurătatea aleasă de el însuşi nu era 
simplu de suportat. Desfrânate imagini ale unor femei libertine i 
se înfăţişau, în timp ce se răsucea în scaieţi şi ghimpi. În cele din 
urmă, a decis să întemeieze mănăstiri, douăsprezece la număr. 
Acolo voia să se dedice vieţii contemplative, dar şi active, 
împreună cu cei ce îi împărtăşeau ideile. Şi aşa a fost. Într-o 
localitate apropiată, trăia un popă cu numele de Florentinus. Se 
bănuia că în pielea lui se afla diavolul. Şi modul în care s-a 
desfăşurat povestea a dat dreptate bănuielii: Florentinus i-a 
trimis lui Benedict pâine otrăvită. Dar acesta l-a ghicit ca prin 
minune şi i-a spus corbului aflat permanent în apropiere lui: 
„Testează tu dacă pâinea poate fi mâncată”. Când blândul corb 
a refuzat, Benedict i-a poruncit: Du-o pe un munte înalt, unde nu 
ajunge omul niciodată, pentru a nu produce stricăciuni!" Corbul 
a făcut aşa cum i s-a poruncit. Când popa-diavol a încercat să îi 
facă pe Benedict şi pe tovarăşii lui să păcătuiască trimiţându-le 
în grădina mănăstirii şapte fete destrăbălate, Benedict şi adepţii 
lui şi-au strâns lucrurile pentru a întemeia o mănăstire în alt loc. 
Ei au fost însoţiţi de corbul cel blând, căruia i s-au mai adăugat 
alţi doi corbi. Şi când aceştia au ajuns pe vârful muntelui 
Montecassino, Benedict a hotărât să întemeieze aici o nouă 
mănăstire. 


O vreme, Afra nu scoase o vorbă şi se gândi. După care 
spuse: 

— Şi dumneavoastră credeţi asta? 

Călugărul clătină din cap. 

— Chiar dacă povestea nu este adevărată, este măcar bine 
născocită. Cui i-ar face rău? 

— Nimănui. Aveţi dreptate. Dar Benedict, la care vin atâţia 
pelerini, este cu adevărat îngropat în bazilica mănăstirii 
dumneavoastră? 

— Asta nu este o legendă, susţinu călugărul alchimist. 
Benedict şi sora lui, Scholastica, şi-au găsit odihna veşnică pe 
muntele mănăstirii. Benedict chiar şi-a prezis cu precizie ziua 
morţii. Există totuşi lucruri ce îl lasă fără cuvinte şi pe un 
călugăr alchimist ca mine. De altfel, eu sunt fratele Johannes. 

Afra tăcea, în vreme ce şareta o hurducăia zdravăn. În cele 
din urmă, răspunse pomenind un nume cunoscut ei de undeva: 

— Elia, numele meu este Elia. 

Călugărul privi gânditor înainte. Apoi spuse plin de seriozitate: 

— Aţi putea fi luat drept reîncarnarea profetului Ilie, care a 
urcat la cer cu un car de foc. Aşa scrie în Cartea Regilor. 

— Eu? zise surprinsă Afra şi fără să vrea trase cu putere de 
hăţuri. 

Calul, care până atunci îşi urmase stoic drumul, o luă la trap. 
Afra şi fratele Johannes se agăţară de banchetă ca să nu cadă. 
Calul nu mai putea fi oprit. Nechezând şi tropăind, o tinu tot 
înainte până la un loc liber din dreptul mănăstirii, unde fără o 
comandă specială se opri şi se scutură de parcă ar fi vrut să 
scape de hamuri. 

Alb ca un cearceaf, fratele Johannes sări din şaretă. Nu scotea 
o vorbă. Şi Afra era bucuroasă că ajunseseră cu bine la 
destinaţie. 

Conduse calul trăgându-l de ham până la o clădire cu un etaj, 
lipită de zidul vestic al mănăstirii. Hanul oferea locuri pentru mai 
mult de o sută de pelerini, mâncare caldă, grajd pentru cai şi un 
şopron pentru căruţe. Dar în acest anotimp părea gol. In 
grajduri, doi boi şi câţiva catâri slabi îşi aşteptau nutreţul. O 
căruţă şi câteva cotigi rablagite reprezenta întregul inventar al 
şopronului. Şi nici urmă de vreun suflet omenesc. 


— Cât timp vreţi să rămâneţi aici? întrebă fratele Johannes, 
care o ajuta pe Afra să se cazeze. 

— Voi vedea asta, depinde de cât de repede îmi rezolv treaba. 

— Dacă vreţi, spuse călugărul alchimist sfios, vă duc la fratele 
Athanasius, hangiul. Se va ocupa de dumneavoastră şi va avea 
grijă ca nici calului să nu îi lipsească nimic. 

Afra acceptă recunoscătoare. Şi, în timp ce se apropiau de 
intrarea hanului, Afra ridică privirea. Din apropiere, mănăstirea 
sfântului Benedict părea şi mai mare, şi mai inexpugnabilă, şi 
mai distantă decât păruse văzută din vale. Totuşi, de aproape, 
erau vizibile şi stricăciunile din ziduri şi ochiurile de ferestre prin 
care şuiera vântul. Pe ici-colo mănăstirea era chiar o ruină. Deja 
se întuneca, şi lumina tot mai slabă, ca şi liniştea deplină făceau 
ca totul să pară funest. 

„Şi aici trăiesc călugări conform regulilor ordinului sfântului 
Benedict?” vru să întrebe Afra. Dar fratele Johannes, care părea 
că ghicise gândurile Afrei la vederea ruinelor, spuse: 

— Nu vreau să vă ascund faptul că deasupra mănăstirii 
Montecassino plutesc nori grei. Şi nu este doar o figură de stil. 
Nu numai clădirile sunt afectate, ci şi oamenii care le locuiesc 
sunt descurajaţi şi bolnavi. În orice caz, cei mai mulţi. 

Şi parcă înspăimântat de propriile cuvinte, acesta duse mâna 
la gură şi amuţi. 

Şi Afra se simţi neliniştită: 

— Cum să înţeleg asta, frate Johannes? 

Călugărul făcu un gest de apărare şi răspunse: 

— Aş fi făcut mai bine să tac. Dar mai devreme ori mai târziu, 
aţi fi văzut ce se petrece în spatele zidurilor de la Montecassino. 
Acest lucru nu îi poate fi ascuns nimănui dintre cei care rămân 
aici mai mult de două zile. 

Bineînţeles că vorbele rostite de călugărul alchimist o făcură 
curioasă pe Afra. Dar ea era obosită şi oricum avea suficient 
timp să se lămurească în zilele următoare. 

La intrarea în căminul pelerinilor, le ieşi în întâmpinare un 
călugăr rotofei. Era îmbrăcat în alb şi avea un şorţ lung până în 
podea. Fratele Johannes i-l prezentă pe Elia, care intenţiona să 
se bucure de ospitalitatea lui câteva zile. 


— Dacă vă convine, i se adresă fratele Johannes Afrei, mâine 
după rugăciune vă iau pentru a vă face cunoştinţă cu fratele 
bibliotecar. 

Afra consideră propunerea alchimistului ca fiind inoportună. În 
ciuda ori tocmai din cauza travestirii ei, era suficient de 
conştientă că nu avea nevoie de nimeni care să îi fie ajutor. Dar, 
după o scurtă cugetare, decise să accepte totuşi oferta. Poate 
că acesta era bine intenţionat şi poate că ea devenise prea 
suspicioasă în urma celor trăite în ultimele săptămâni. 

Fratele Athanasius,  gospodarul căminului, era singurul 
benedictin care înnopta în afara zidurilor mănăstirii. Pentru toţi 
ceilalţi poarta grea din fier se închidea după vecernie si se 
redeschidea la utrenie. Athanasius avea o faţă rotundă şi lată ca 
o minge de foc, impresie întărită de părul lui roşu tuns ca al 
Afrei. 

Ceea ce îi deosebea cel mai mult pe benedictini de ceilalţi 
călugări era veselia. Când Afra îi spuse asta chiar la început, 
călugărul răspunse astfel: 

— Chiar dacă nici în Vechiul şi nici în Noul Testament nu se 
spune o vorbă despre râs, nicăieri nu este scris că râsul şi 
veselia sunt interzise pe pământ. Nici nu îmi pot imagina că 
Domnul Dumnezeu a inventat râsul pentru a-l interzice apoi. 

După ce luă o masă uşoară, un fel ciudat de mâncare din 
ciuperci cu cârnăciori de aluat groşi ca degetul, fratele 
Athanasius îi turnă un pahar cu vin roşu de pe versanţii focoşi ai 
Vezuviului - aşa cum tinu să întărească hangiul făcând cu 
ochiul. 

Şi, pentru că între timp se înserase, iar în cămin se mai afla 
un singur oaspete, fratele Athanasius luă loc alături de Afra la 
masa cea lungă şi începu să pălăvrăgească degajat. Pe 
neaşteptate, dar fără gânduri ascunse, o întrebă pe Afra: 

— De unde veniţi, tinere Elia? 

Afra nu găsi niciun motiv să ascundă adevărul. Deja se 
încurcase prea mult în minciuni. 

— Sunt din Strassburg. Acesta se află la nord de Alpi. 

— Aha! exclamă benedictinul cel rotofei. 

— Cunoaşteţi Strassburgul? 


— Doar după nume. Încă nu am ajuns mai departe de Roma. 
Dar cu câteva zile în urmă am avut ca oaspete un alt tânăr nobil 
din Strassburg. Era neguţător şi era foarte grăbit. 

Afra reuşi doar cu mare efort să îşi ascundă emoția. Vocea ei, 
căreia pentru ca nimeni să nu-i pună la îndoială bărbăţia se 
străduia să-i dea o notă gravă, sună neaşteptat de subţire: 

— Vă amintiţi numele lui? 

Fratele Athanasius degusta de zor vinul, aşa că nu intră la 
bănuieli. Călugărul răspunse candid: 

— Nu, i-am uitat numele. Ştiu doar că a predat ceva la 
mănăstire şi că voia să plece la târgul de la Messina. Neguţătorii 
se grăbesc totdeauna. 

— Se numea cumva Melbruge, Gereon Melbruge? întrebă 
Afra, plină de aşteptări. 

Călugărul lovi cu pumnul în masă, apoi ridică degetul arătător 
de parcă tocmai descoperise teorema lui Pitagora: 

— Pe fericitul sfârşit al sfântului Benedict, da, Melbruge se 
numea! 

— Când a fost asta? se interesă în continuare Afra. 

Rotofeiul călugăr se încruntă, încercând să-şi aducă aminte. 

— Trebuie să fi fost acum o săptămână, acum vreo cinci, şase 
zile. Aveaţi stabilită o întâlnire cu el? 

— Nu, nu, căută Afra să mai liniştească lucrurile şi începu să 
caşte. Sunt mort de oboseală. Dacă îmi permiteţi, m-aş duce să 
mă culc. 

— Domnul să vă binecuvânteze! _ 

Afra dezbrăcă bucuroasă şi uşurată hainele bărbăteşti. In 
fond, a fi bărbat îi displăcea, ea era femeie şi îi plăcea ce era. 
Fratele Athanasius îi dăduse o cameră de una singură şi, ca şi 
cum ar fi bănuit că avea ceva de ascuns, uşa camerei era 
prevăzută cu zăvor. 

După discuţia cu gospodarul căminului, putea trage nădejde 
că se afla în apropierea pergamentului. Acum mai trebuia să 


pună mâna pe enigmaticul document fără a face vâlvă. 
x x 


* 


De mult timp nu mai dormise Afra atât de bine şi de adânc. 
Sub nume fals şi travestită în bărbat, se putea simţi în siguranţă. 


Când clopotul mănăstirii bătu de utrenie, Afra era deja trează. 
Era încă întuneric şi în plus şi frig, aşa că îşi trase peste cap 
pătura cu iz stătut şi moţăi în continuare. 

Işi imagina că poseda deja pergamentul şi că se afla acasă, 
dincolo de Alpi. Dar unde era acasă? Nu putea să se întoarcă la 
Strassburg. Cine ştie dacă Ulrich von Ensingen mai trăia? La 
Ulm, era în pericol să fie condamnată ca instigatoare la uciderea 
soţiei arhitectului catedralei, ba poate şi pentru vrăjitorie. Nu, 
trebuia să înceapă o viaţă cu totul nouă, undeva într-un loc 
străin, unde să-şi poată construi norocul. Dar nu ştia unde va fi 
acest loc. Ştia doar atât: pergamentul trebuia să îi fie de folos în 
acest scop. 

O apucă tremuratul de tensiune când se gândi la ce se putea 
întâmpla cu cărţile pe care Gedeon Melbruge le transportase de 
la Strassburg la Montecassino. Cunoştea din proprie experienţă 
pericolele unei călătorii lungi. Se decise să nu mai rămână sub 
pătură. Se ridică, îmbrăcă hainele bărbăteşti şi îşi ascunse sânii 
sub o pânză pe care o înfăşură în jurul trupului. 

După puţin timp, sosi fratele Johannes, ca să o ia pe Afra. 
Deja participase la slujba de dimineaţă şi părea binedispus. 
Dinspre răsărit, soarele îşi trimitea primele raze prin ceața 
toamnei. Mirosea a frunziş jilav. 

— Unele lucruri au să vi se pară ciudate, zise călugărul 
alchimist în drum spre poarta mănăstirii. 

Din cauza frigului, el îşi ţinea mâinile vârâte în mâneci. 

— Asta mi-aţi spus deja ieri, frate Johannes. 

Călugărul dădu din cap. 

— Nu pot să vă spun întreg adevărul. Oricum nu aţi înţelege. 
Vă spun doar atât: nu în fiecare rasă pe care o veţi întâlni în 
mănăstirea sfântului Benedict se află un călugăr. Şi nu oricine se 
dă plăcut lui Dumnezeu chiar este pe placul Domnului nostru. 

Vorbele secretoase ale alchimistului o înfuriară pe Afra. 

— Deci dumneavoastră nu aţi fi un benedictin? 

— Pe sfântul Benedict şi pe virtuoasa lui soră Scholastica, eu 
sunt benedictin şi aşa să mă ajute Dumnezeu! 

— Atunci nu vă înţeleg spusele, frate Johannes. 

— Nici nu trebuie, nobile Elia, încă nu trebuie. 

— Aţi putea fi ceva mai explicit? 


Călugărul alchimist scoase mâna dreaptă din mânecă şi duse 
degetele la buze, căci se apropiau de poarta mănăstirii. Afra se 
miră: poarta avea două intrări. Una în dreapta, una în stânga. 
Dar, în timp ce intrarea din dreapta era deschisă, cea din stânga 
era încuiată. Fratele Johannes îi arătă Afrei intrarea din dreapta. 

Trecând prin faţa portarului pleşuv, care privea cercetător 
printr-o ogivă, fratele Johannes apucă pe o galerie boltită. 
Destinația ei iniţială se mai putea doar bănui. Coloanele şi bolta 
erau în mare parte distruse. Blocuri de piatră erau stivuite în 
vederea unei utilizări ulterioare. 

La capăt, unde galeria făcea o curbă la dreapta, o uşă dădea 
către o scară sinuoasă. Rotindu-se de mai multe ori în jurul 
propriei axe, aceasta conducea la nivelul superior, de unde se 
putea arunca o privire în interiorul mănăstirii. Afrei îi atrase 
atenţia o zidărie de netrecut, care, descriind o serie de meandre 
împărțea complexul de clădiri în două jumătăţi. 

Dar, înainte de a apuca să întrebe ce semnifica această 
separație, fratele Johannes o luă de braţ şi o împinse înainte, de 
parcă s-ar fi grăbit foarte tare. Afrei îi era frig. Dar nu din cauza 
aerului răcoros al toamnei, ci pentru că piatra pretutindeni roasă 
a ruinelor mănăstirii îi dădea frisoane, îi provoca o nelinişte 
interioară bizară. Spre deosebire de marile catedrale de la nord 
de Alpi, a căror arhitectură tinzând spre cer făcea să vibreze 
până şi inima unui necredincios, dărăpănata mănăstire 
Montecassino avea mai curând un efect apăsător şi 
înspăimântător. 

Păşind grăbiţi şi în tăcere ajunseră în cele din urmă la intrarea 
în bibliotecă. Grinda din piatră de deasupra portalului negru 
purta inscripţia SAPERE AUDE. Când călugărul sesiză privirea 
întrebătoare a Afrei, îi explică: 

— „Îndrăzneşte să fii înţelept”. Unul dintre cele mai 
îndrăzneţe principii ale poetului roman Horaţiu. 

După ce bătură de trei ori în uşă, le deschise un bibliotecar 
bărbos, frământat de gânduri, care îi examină scurt din priviri pe 
vizitatori şi dispăru grăbit şi fără să scoată o vorbă în izul stătut 
al pereţilor cu cărţi de necuprins cu privirea. 

— Fratele Maurus, îi şopti Afrei călugărul alchimist. Este cam 
ciudat, ca toţi cei care îşi petrec viaţa printre cărţi. 


Plecară împreună în căutarea fratelui bibliotecar, care 
dispăruse atât de brusc printre cărţile lui. 

— Frate Maurus! strigă aproape şoptit alchimistul, parcă 
temându-se că vocea lui ar putea să facă zidurile de cărţi să se 
prăbuşească. Frate Maurus! 

După un timp, se auziră apropiindu-se paşi şi din labirintul 
cărţilor lui apăru bibliotecarul asemenea unei fiinţe extraterestre 
morocănoase. Privindu-l, Afra îşi puse fără să vrea întrebarea de 
ce bibliotecarii trebuie să fie întotdeauna bătrâni şi trişti. Tatăl ei 
susţinuse permanent contrariul: „cărţile te menţin tânăr şi te fac 
fericit”, spunea el, şi de aceea o învățase cititul şi scrisul. 

— Mă numesc Elia şi tatăl meu a fost bibliotecar la contele 
von Wurttemberg, se prezentă Afra. Se aşteptase ca fratele 
Maurus să o întâmpine la fel de morocănos cum îl întâmpinase 
mai înainte pe călugărul alchimist, dar, spre mirarea ei, chipul 
acestuia se lumină într-un ceva ce cu oarecare fantezie s-ar 
putea numi chiar un zâmbet, când cu o voce răguşită spuse: 

— Îmi amintesc bine bibliotecarul contelui von Wurttemberg! 
Un bărbat înalt, voinic, cu o instruire temeinică în adevăratul 
înţeles al cuvântului. 

Se opri şi aruncă fratelui Johannes o privire supărată. Ai fi 
putut crede că avea ceva împotriva alchimistului, şi chiar aşa 
era. 

Fratele Johannes se despărţi de ei fără alte politeţuri şi din 
mers i se adresă Afrei: 

— Dacă aveţi nevoie de ajutorul meu, mă găsiţi în laboratorul 
meu din pivniţa din aripa de vizavi. 

Abia se închise uşa grea din lemn de stejar în urma acestuia, 
că bibliotecarul îl şi bârfi: 

— Chiar dacă contravine poruncii privitoare la iubirea 
aproapelui, nu îmi place, nu îl pot suferi. Este fals ca şarpele 
răului, iar ştiinţa lui este izvorul tuturor blestemăţiilor din lume. 
Cum de aţi dat tocmai de el, nobile Elia - acesta vă este numele, 
nu? 

— Aşa mă numesc. lar pe fratele Johannes l-am întâlnit 
întâmplător pe drum spre Montecassino. 


Afrei i se păru că bibliotecarul o străpungea cu privirea. Cu 
ochii întredeschişi el o măsura încet, din cap până în picioare, 
făcând-o să se întrebe dacă deghizarea ei nu o trădase. 

— Nobile Elia, repetă gânditor fratele Maurus, de parcă 
numele i-ar fi amintit ceva. Şi ce mai face tatăl dumneavoastră? 
întrebă el brusc şi adăugă: Nu mai este tocmai tânăr. 

— Tatăl meu este mort de mult. A murit în urma unei căzături 
de pe cal. 

Domnul să-i odihnească sărmanul suflet! După ce făcu o 
pauză, continuă: Şi acum aţi preluat dumneavoastră treburile 
lui? 

După ce fratele Maurus aproape că îi sugerase răspunsul, Afra 
se hotări pe loc să îşi modifice planurile iniţiale. 

— Da, sunt de asemenea bibliotecar, dar tânăr şi fără 
experienţa necesară unei sarcini atât de importante. Dar, după 
cum Ştiţi, meseria dumneavoastră nu se studiază precum 
teologia, medicina ori matematica. Doar experienţa şi 
preocuparea de ani de zile pentru carte fac dintr-un ignorant un 
bibliotecar competent. În orice caz aceasta era părerea tatălui 
meu. 

— Înţelepte cuvinte, nobile Elia! lar acum vreţi să vă 
desăvârşiţi aici cunoştinţele. 

— Aşa este, frate bibliotecar. Tata vorbea deseori despre 
dumneavoastră şi vă lăuda cunoştinţele de specialitate. Era de 
părere că, dacă ar exista un om care l-ar putea învăţa ceva pe 
el, atunci acela ar fi doar fratele Maurus de la mănăstirea 
Montecassino. 

Atunci, bătrânul izbucni într-un râs sarcastic. Hârâi tare şi 
înghiţi de câteva ori în sec. După ce se potoli, strigă răguşit: 

— Fariseu! Sunteţi un fariseu! Vreţi să mă duceţi cu zăhărelul, 
pentru a obţine un avantaj. Niciodată şi nicicând tatăl 
dumneavoastră nu a vorbit astfel despre mine! Era un şarlatan, 
dar unul foarte inteligent. M-a lăsat fără o căruţă de cărţi pentru 
câţiva ducați amărâţi, cărţi despre care susţinea că nu valorează 
mai nimic şi că ar mai exista în biblioteca noastră alte două sau 
trei exemplare identice. L-am crezut şi l-am lăsat să aleagă. 
După cutremur, mănăstirea se bucura de orice ducat. Nu numai 
chiliile călugărilor, ci şi cea mai mare colecţie de cărţi a 


creştinătăţii erau vara şi iarna expuse intemperiilor, pentru că 
acoperişul se prăbuşise. De mai multe ori am fost nevoiţi să 
dăm la o parte zăpada de pe foliantele noastre vechi de sute de 
ani. Starețul Alexius a dispus să fie vândute cărţi care nu sunt 
indispensabile vieţii mănăstirii. Nu chiar fară temei Alexius 
spunea: „Cui i-ar folosi un tezaur de ştiinţă distrus de mucegai şi 
umiditate, din care ar rămâne doar copertele?” Şi aşa a profitat 
tatăl dumneavoastră de împrejurări şi de propria mea lipsă de 
experienţă. Abia după ani de zile, când în bibliotecă s-a făcut din 
nou ordine, mi-am dat seama pe baza inventarului cărţilor că 
tatăl dumneavoastră se servise cu cele mai valoroase piese din 
ce aveam. Aşa că îmi este greu să îmi imaginez că şi-a exprimat 
aprecierea cu privire la cunoştinţele mele. 

— Credeţi-mă, este adevărat! 

Fratele Maurus ridică ambele mâini ca şi cum ar fi vrut să 
spună: „gata, termină cu minciunile!” 

Discursul rostit cu voce tare de bibliotecar atrase alţi călugări, 
care în labirintul plin cu cărţi îşi făceau treaba de arhivari, 
copişti, inscripţionişti şi cărători de cărţi. Pe care Afra îi zărea 
doar de la distanţă. Unde îşi întorcea privirea, capete curioase 
dispăreau în spatele rafturilor cu cărţi, precum vulpile în 
vizuinile lor. 

In cele din urmă, Afra reluă discuţia: 

— Cu amabila dumneavoastră permisiune aş dori să petrec 
câteva zile aici, pentru a nota tiduri de cărţi care ar putea fi utile 
în copie bibliotecii noastre şi pentru a învăţa din activitatea de 
arhivare şi catalogare a bibliotecii dumneavoastră. Vă rog, nu 
mă refuzaţi! Nici nu veţi simţi prezenţa mea. 

Chipul bărbosului călugăr se schimonosi de parcă muşcase 
dintr-un miez de nucă amar. Nu era greu să îi ghiceşti răspunsul. 
— Sau ar fi mai bine să mă adresez stareţului? adăugă Afra. 

Fratele Maurus clătină capul supărat: 

— La Montecassino nu există stareţ. Oficial, pe sfântul munte 
nu există nici măcar călugări benedictini. În orice caz, nimeni nu 
se simte răspunzător pentru noi, nicio putere bisericească ori 
una lumească. Noi suntem câţiva călugări care încă mai 
rezistăm. Este o ruşine pentru Occidentul creştin. 


De teamă că bibliotecarul i-ar putea respinge solicitarea, Afra 
îi făcu o propunere: 

— Dacă prezenţa mea vă deranjează, aş putea să rămân 
noaptea în bibliotecă... 

— Nu, asta în niciun caz! o întrerupse fratele Maurus. Odată 
cu începerea rugăciunii de seară, biblioteca se închide şi nu mai 
este accesibilă nimănui. Nimănui! 

Afra nu ştiu cum să interpreteze energica reacţie a 
bibliotecarului şi nu mai îndrăzni să repete solicitarea. 

Cu atât mai mult o surprinse răspunsul neaşteptat al 
bărbosului benedictin care, morocănos şi cu evidentă neplăcere, 
anunţă: 

— Bine, puteţi rămâne. De dragul lui Hristos şi al cărţilor. 
Aveţi unde să vă cazaţi? 

— Oh, da, răspunse bucuroasă Afra. M-am cazat excelent la 
fratele Athanasius, la căminul pelerinilor. Mulţumesc! 

x x 


* 


În prima zi petrecută la bibliotecă, Afra se ocupă de nişte 
lucrări greu de precizat. Simulă notarea de titluri şi opere ale 
unor autori necunoscuţi ei. Dar nu îi scăpă faptul că era 
permanent supravegheată. 

Ea era interesată cu adevărat doar de o carte groasă, legată 
în piele maro de vițel, având titlul Compendium theologicae 
veritatis. Dar cu cât căuta mai insistent această carte, cu atât 
mai multe cărţi legate în piele maro de vițel îi ieşeau în cale. 
Plus că nu îşi mai amintea grosimea cărţii. Bănuia că era vorba 
de o carte cu grosimea de o palmă. Până acum crezuse că 
există doar cărţi groase, cărţi mari şi cărţi mici. Acum, îşi dăduse 
seama că existau cărţi cu mărimi diferite, care purtau denumiri 
ciudate, cum ar fi in folio, in cvarto, in octavo şi in 12. Lucrul 
acesta nu făcea căutarea mai uşoară. 

La capătul primei zile, Afra era deprimată şi indecisă. Ceea ce 
îşi închipuise că va fi atât de simplu se dovedea a fi aproape 
fără speranţă de realizat. Rafturile cu cărţi se înălţau până sub 
tavan pe înălţimea a două etaje şi era nevoie de o scară pentru 
a ajunge la cele de sus. Acolo vântul şuiera printre olane. Aerul 
era umed şi rece. 


Desigur că ar fi putut să îl întrebe pe fratele Maurus despre 
Compendium theohgicae veritatis, dar ei i se părea că era prea 
periculos să procedeze astfel. Avea impresia că bătrânul 
bibliotecar bănuia că ea căuta ceva anume. Suspiciunea cu care 
Maurus şi ceilalţi călugări o întâmpinaseră conducea la această 
concluzie. 

Ca şi cum ar fi avut nevoie de o dovadă, aceasta apăru când 
fratele bibliotecar bătu un clopot seara, anunțând că biblioteca 
se închidea. 

Lăsând impresia că o face cu totul întâmplător, pentru a nu îi 
trezi bibliotecarului suspiciuni, Afra întrebă dacă în ultimele zile 
un negustor renan cu numele de Melbruge adusese cărţi, 
respectiv copii executate la mănăstirea dominicană din 
Strassburg. 

— Cum spuneaţi că se numea? 

— Melbruge, din Strassburg. 

— Nu am auzit de acest nume. Dar de ce întrebaţi, tinere Elia? 

Ochii călugărului sclipeau. 

— Ah, ne-am întâlnit la Salzburg şi el spunea că printre altele 
încărcase cărţi destinate mănăstirii Montecassino. 

— Nu, nu cunosc niciun Melbruge, iar cu dominicanii din 
Strassburg nu am legături. 

Afra păru mulţumită de răspuns şi îşi luă rămas-bun. Dar prin 
cap îi treceau sute de gânduri. 

De ce oare fratele Maurus minţea cu privire la vizita făcută de 
Gereon Melbruge? Rotofeiul frate Athanasius îi confirmase 
prezenţa lui Melbruge, atunci când vinul roşu de pe pantele 
Vezuviului îi dezlegase aseară limba. Acesta mai ştia că 
negustorul adusese ceva în mănăstire. Deci ce motiv exista 
pentru a ascunde livrarea? Făcuse ea vreo greşeală după 
sosirea la Napoli, o greşeală care îi pusese din nou pe urmăritori 
pe urmele ei? Să fi manifestat ea prea mare naivitate în privinţa 
simpatiei cu care o copleşiseră pe neaşteptate trimisul regelui 
din Napoli şi soţia sa, Lucrezia? Să fi fost totul regizat? Greu de 
imaginat având în vedere preţiosul inel pe care i-l dăruise donna 
Lucrezia şi pe care de atunci îl purta legat cu un şnur de piele pe 


piept. 


Era aproape întuneric când Afra străbătea culoarul fără de 
sfârşit de la ultimul etaj. Fratele Maurus îi dăduse drumul fără 
un felinar, mai exact nu îi dăduse drumul, ci se simţea mai 
curând izgonită. Nu că ar fi forţat-o, dar poţi invita o persoană 
să părăsească încăperea şi cu gesturi clare. 

Coborând scara în spirală adusă de nevoie la starea ei iniţială, 
dar încă periculoasă pentru circulaţie, Afra ajunse la bifurcația 
de la parter şi, în cele din urmă, la poarta mănăstirii. Dar poarta 
era încuiată şi ghereta portarului chel era goală. 

Ajunsese prea târziu. Dinspre bazilică răsuna litania 
călugărilor. Litaniile nu preamăresc nici pe departe bucuriile 
existenţei lumeşti, dar recitativul pe mai multe voci părea la fel 
de funest ca vaietele osândiţilor din infern. 

Perspectiva de a trebui să îşi petreacă noaptea în mănăstire o 
şoca pe Afra. Singurul care o putea ajuta în această situaţie era 
fratele Johannes. Aşa că plecă spre grupul de clădiri din faţă, 
căutând intrarea la subsol. Mai uşor de zis decât de făcut, căci 
complexul de clădiri, care din afară arăta deja ca o fortificaţie 
masivă, în interior era şi mai mare. Impresia era întărită de 
distrugerile dezordonate şi de lucrările de reconstrucţie, care 
dădeau întregului un aspect de labirint. 

Afra deschise o duzină de uşi în căutarea intrării la subsol, 
majoritatea dând în încăperi întunecate din care ieşeau duhori 
respingătoare. Erau mai ales spaţii de depozitare pentru 
butoaie, putini şi mobilier, ba chiar era şi un atelier de sculptură. 
O duhoare insuportabilă răzbătea dintr-o încăpere boltită 
utilizată de călugări pentru necesităţile fiziologice, încăpere 
străbătută de o grindă şi în a cărei podea erau nouă găuri ce 
dădeau în exterior. Pe perete atârna un felinar aprins, singura 
sursă de lumină întâlnită până acum. 

Afra luă felinarul şi ajunse la o scară care urca mai întâi până 
la un punct de unde, spre dreapta, se ajungea la primul etaj, în 
timp ce spre stânga o scară conducea la subsol, într-o sală cu 
coloane joase, solide, ca în cripta unei catedrale de la nord de 
Alpi. Coloanele susțineau o boltă care nu avusese de suferit la 
cutremur. În lumina felinarului, coloanele aruncau umbre late pe 
podeaua pietruită. 

— Cine este acolo? auzi Afra o voce în spatele ei. 


Se întoarse. Din umbră îi ieşi în întâmpinare fratele Johannes. 

— Ah, dumneavoastră sunteţi, tinere Elia! 

— Poarta este încuiată şi fratele portar este la rugăciune. Am 
rămas prea mult la bibliotecă. 

— Aşa o fi. Cel puţin a fost cu succes? 

— Ce înseamnă succes? Eu caut cărţi rare, care ar putea fi 
copiate pentru biblioteca contelui von Wurttenberg. 

— Şi le-aţi găsit? 

— Absolut. Dar nu ştiu cum ajung acum la cămin. M-aţi putea 
ajuta, frate Johannes? 

Călugărul dădu înţelegător din cap. 

— Mai întâi, să se termine rugăciunea. Dar văd că tremuraţi. 
Veniţi! 

În capătul sălii cu coloane, o intrare joasă dădea în laboratorul 
alchimistului. 

— Aplecaţi capul! o avertiză Johannes pe Afra şi îi puse 
ambele mâini pe umeri. 

Aplecându-se adânc, amândoi intrară în laborator și, când 
Afra se îndreptă din nou, întrebă surprinsă: 

— De ce este atât de joasă intrarea în imperiul 
dumneavoastră? 

— De ce? Alchimistul mustăci şi continuă: Pentru ca oricine 
intră în această încăpere trebuie să se încline în faţa cuceririlor 
alchimiei. 

— Ceea ce se şi întâmplă! zise Afra şi privi mai atentă 
laboratorul. 

Mai avea încă vie în memorie chilia alchimistului Rubaldus. 
Faţă de trăsnăile cu care se înconjurase Rubaldus, laboratorul 
fratelui Johannes părea mai curând searbăd. Era mobilat 
spartan, dar nenumăratele dulapuri, uşi şi sertare cu inscripţii, şi 
mai ales etajerele care gemeau de cărţi te făceau să crezi că 
benedictinul lucra mult mai vârtos decât Rubaldus. 

Un interes deosebit îi trezi o oglindă îngustă, aproape la fel de 
înaltă ca un om, aflată pe un suport din lemn. Trecu prin faţa ei 
şi se examină nu fără plăcere. Era prima dată când se vedea în 
întregime, şi în plus în haine bărbăteşti. 

Pe o masă hexagonală din mijlocul încăperii lipsite de 
ferestre, era o putină din sticlă, înaltă cam de un cot, lată şi 


lungă. Avea în ea apă cam două treimi din capacitate, iar pe 
fund plutea ceva masiv. Alături era o Biblie deschisă. 

Când fratele Johannes îi observă privirea curioasă, spuse nu 
fără mândrie în glas: 

— Este o încercare de a reproduce minunile biblice ale 
Domnului nostru lisus Hristos cu ajutorul cunoştinţelor ştiinţei 
alchimiei. Înţelegeţi ce vreau să spun? 

— Nicio iotă. Deci Domnul nostru lisus Hristos nu a făcut 
minuni? 

— Ba da. Tocmai încerc să dovedesc asta. 

Afra se apropie de recipientul de sticlă, dar se retrase 
îngrozită. 

— Oh, un şobolan mort! strigă ea şi întoarse capul. 

— Doar nu vă sperie un şobolan mort, ca pe o fată? 

— Nu, îl linişti Afra, deşi şobolanii îi provocau silă. Mă întreb 
doar ce legătură are un şobolan mort cu minunile Domnului 
nostru lisus. 

— Dacă vă interesează, vă voi arăta. Desigur că 
dumneavoastră cunoaşteţi acel loc din Evanghelia lui Matei, 
unde lisus umblă pe suprafaţa lacului Genezareth. 

— Bineînţeles, este o minune aşa cum scrie în carte. 

— Greşit. Dumnezeu nu are nevoie de nicio minune pentru a 
păşi pe apă, El o poate face. Dar la Matei 14.28 se spune că, 
atunci când tinerii L-au văzut pe lisus venind pe apă, s-au 
temut, şi Petru a strigat: „Doamne, dacă Tu eşti, cheamă-mă la 
tine în apă“. La care lisus i-a spus lui Petru, despre care se ştia 
că nu ştia să înoate ca majoritatea oamenilor: „Vino!“ Şi Petru 
de bună-credinţă a sărit în apă şi s-a apropiat de lisus fară să se 
înece. Asta a fost o minune. Pentru că altfel Petru s-ar fi înecat 
în lacul Genezareth precum acest şobolan. 

— lartă-mă, frate Johannes, dar care este legătura dintre 
Petru şi acest şobolan mort? 

— Luaţi aminte! 

Alchimistul luă dintr-un dulap un recipient cu granule incolore. 
Apoi se aplecă peste vasul din sticlă şi privi fix şobolanul mort 
de pe fundul vasului. În cele din urmă, cu o privire demonică 
rosti: 


— Şobolanul s-a scufundat pentru că eu am vrut asta. Stă în 
puterea mea să îl feresc de înec. 

În timp ce spunea asta, băgă mâna în recipient şi presără 
granulele în vasul de sticlă. La început, nu se întâmplă nimic. 
Apoi, şobolanul mort se desprinse de pe fundul vasului şi parcă 
mânat de o forţă invizibilă se ridică încet la suprafaţă şi ieşi 
jumătate din apă. 

— Este o minune, într-adevăr! strigă Afra, agitată. Sunteţi un 
magician. 

— Nici vorbă, îi reteză alchimistul entuziasmul Afrei. Aţi fost 
martor la o minune a alchimiei. Ceea ce majoritatea oamenilor 
consideră minune, este în realitate o formă a acestei ştiinţe 
speciale. Şi pentru că Domnul este însăşi ştiinţa şi înţelepciunea, 
El poate înfăptui orice minune aşa cum arată acest simplu 
exemplu. Este o dovadă de prostie a nu crede în minuni. 

— Atunci dumneavoastră puteţi să faceţi vizibile şi scrieri care 
unui om simplu îi sunt ascunse, rosti Afra căzută pe gânduri. 

Alchimistul clipi precipitat: 

— Cum de v-aţi gândit la asta? 

— Am auzit despre aşa ceva. Există scrieri secrete care dispar 
în mod miraculos şi reapar tot atât de miraculos în caz de 
nevoie. 

Fratele Johannes dădu din cap aprobator. 

— Criptografia face parte dintre ştiinţele secrete cele mai 
îndrăgite. Însă doar neiniţiaţii numesc scrierea secretă ştiinţă. În 
realitate, criptografia nu este altceva decât folosirea 
elementelor alchimiei în scopuri viclene. Doar şarlatanii 
utilizează această artă neagră. 

— În mod special alchimiştii, dacă îmi pot permite remarca 
aceasta. Creştinul simplu nu are habar de tincturile necesare 
pentru a face să dispară o scriere, şi apoi pentru a o face din 
nou vizibilă ca din nimic. 

— Din păcate, aveţi dreptate, tinere nobil Elia! Niciunde nu 
dai de atâţia şarlatani ca printre alchimişti. Ştiinţa noastră a 
decăzut într-un fel de sminteală şi într-un spectacol lucrativ de 
iarmaroc. 

— Eu nici nu îmi pot imagina că aşa ceva funcţionează, 
adăugă Afra făcând pe indiferenta. 


— Credeţi-mă, funcţionează. Mâine, vă voi arăta cum apare 
brusc un mesaj pe un pergament gol. 

— Aţi putea face aşa ceva, frate Johannes? 

— Nimic mai simplu. Orice alchimist serios posedă o rezervă 
de cerneală invizibilă. În ce priveşte agua prodigii, este nevoie 
doar de o mixtură simplă. 

— Aqua prodigii aţi spus? 

— Este tinctura care face ca o scriere secretă să redevină 
vizibilă. Nu este nicio vrăjitorie, ci doar o reţetă destul de 
simplă. 

Fratele Johannes scoase dintr-un raft o carte şi o deschise. 

Afra aproape că uită să mai respire când citi titlul cărţii: 
Alchimia Universalis. Era aceeaşi carte pe care fratele Dominic i- 
o pusese în mână. 

— Mâine, zise alchimistul, tinctura va fi gata. 

— Abia aştept! spuse Afra, emoţionată. 

Fratele Johannes se simţi flatat: 

— Dacă vă interesează ştiinţa mea, vă pot oferi şi experienţe 
cu totul diferite. Dar nu astăzi. Tocmai lucrez la o experienţă 
care îl poate nelinişti chiar pe un alchimist priceput ca mine. 

— Şi se poate afla despre ce este vorba? 

Fratele Johannes se întoarse, dar învinse vanitatea specifică 
oricărui om, fie el şi benedictin, şi zise grav: 

— Am încredere în dumneavoastră că nu veţi vorbi cu nimeni 
despre acest lucru. Veniţi! 

O conduse pe Afra către o uşă care părea a fi a unui dulap din 
perete. Era însă locul de acces către o încăpere mică, pătrată. 
Când călugărul aprinse lămpile cu ulei de pe pereţi, Afrei i se 
dezvălui  priveliştea unui vălmăşag de ustensile specifice 
alchimiştilor, vase din lut cu inscripţii în latină, baloane de sticlă 
cu forme ciudate şi tuburi cu lichide fosforescente de diverse 
culori. Încăperea semăna mai mult cu cea a alchimistului 
Rubaldus. Inducea teamă şi părea amenințătoare. 

Când fratele Johannes remarcă privirea înfricoşată a Afrei, îi 
puse mâna pe braţ şi o privi galeş. 

Afra avu o senzaţie pe care ar fi fost mai bine să nu o simtă. 
În definitiv, ea era bărbat, iar fratele Johannes era un călugăr, 
încă din timpul călătoriei spre muntele pe care se înălța 


mănăstirea, Afra remarcase privirile galeşe ale călugărului 
alchimist. Nu că i-ar fi fost antipatic, dar în această situaţie 
trebuia să păstreze distanţa faţă de benedictin. Afra puse capăt 
acestei atingeri atât din precauţie, cât şi cu hotărâre. 

Fratele Johannes se sperie mai mult de sine însuşi şi, pe un 
ton aparent calm, spuse: 

— Aşa se prezintă lucrurile când un călugăr caută piatra 
filosofală. Şi între noi fie vorba, eu sunt pe punctul de a o 
descoperi. 

— Piatra filosofală? Afra auzise deseori de ea, dar nimeni, nici 
măcar tatăl ei, nu îi putuse explica despre ce era vorba. Ea 
întrebă: Cum îşi poate imagina piatra filosofală un creştin 
neiniţiat în alchimie? 

Fratele Johannes ridică din sprâncene şi zâmbi superior. 

— Piatra filosofală nu este după toate probabilitățile nici 
măcar piatră, fie ea şi prețioasă, ci este mai mult ca sigur o 
pulbere cu ajutorul căreia elemente care nu sunt nobile, ca de 
exemplu cuprul, fierul ori mercurul pot fi transformate în aur. În 
consecinţă, cine descoperă piatra filosofală dobândeşte cea mai 
mare bogăţie. 

— Şi, frate Johannes, a o dobândi chiar reprezintă interesul 
dumneavoastră? Să fi înţeles eu greşit că regulile ordinului 
sfântului Benedict situează porunca referitoare la sărăcie mai 
presus de orice? 

— Este adevărat, nobile Elia. Dar prin experimentul meu nu 
urmăresc îmbogățirea, ci mă interesează doar experimentul în 
sine, cu toate că... — călugărul zâmbi cam ruşinat - ... o 
oarecare bogăţie nu le-ar strica amărâţilor de benedictini de la 
Montecassino. 

— Şi dumneavoastră sunteţi într-adevăr pe punctul de a 
descoperi această piatră filosofală? 

— Şi pentru a respecta adevărul, zilele acestea am descoperit 
în biblioteca noastră copia unei cărţi scrise acum o sută de ani 
la mănăstirea Aurillac, în Franţa, de către un călugăr franciscan, 
alchimist ca şi mine. Titlul De confeditione veri lapidis!* m-a 
făcut curios, deşi nu mai auzisem niciodată de Jean de 
Rupecissa, cum se numea acest călugăr. Fratele Maurus, 


14 Producerea pietrei filosofale (în Ib. Latină, în orig.) 


bibliotecarul, care este unul dintre cele mai luminate capete din 
Montecassino, ştia doar că prin descoperirile sale din domeniul 
alchimiei intrase în conflict cu papa. Scrierile i-au fost interzise 
şi fratele Rupecissa a fost ars pe rug la Avignon, fiind considerat 
eretic. 

— Deci, frate Johannes, vă folosiţi de scrieri eretice? 

Alchimistul îi aruncă Afrei o privire plină de dispreţ, după care 
scoase dintr-un sertar o cărţulie jerpelită. Era atât de mică, încât 
o puteai ascunde în orice mânecă, iar coperta din pergament se 
ondulase de parcă abia mai suporta greutatea conţinutului. În 
acel moment, se auzi din laborator un zgomot ca al unei uşi care 
se închidea. Alchimistul dădu fuga afară, pentru a vedea despre 
ce era vorba, dar reveni neputând să descopere nimic şi 
deschise cărţulia călugărului franciscan. 

— Am citit fiecare rând al acestei cărţi şi nu am putut 
descoperi nicăieri o idee eretică. În plus, la pagina 144, alături 
de tot felul de explicaţii teoretice despre piatra filosofală, am 
găsit deasupra titlului „Chintesenţa antimoniului“ următoarea 
notă: „Macină minereul sfărâmicios de antimoniu până când nu 
mai poate fi apucat între degete. Imprăştie pulberea în oţet 
distilat şi aşteaptă până când oţetul se colorează în roşu. 
Strecoară-l şi repetă operaţiunea până când oţetul devine 
incolor. Distilează oţetul astfel obţinut. Vei produce în gâtul din 
sticlă al alambicului o mare minune când picăturile roşii ca 
sângele se vor scurge ca mii de vase sanguine mici. Ceea ce se 
scurge adună într-un recipient preţios, deoarece te afli în 
posesia unei comori fără egal în lume. Este chintesenţa roşie”. 

— Şi aţi încercat deja? 

— Nu. Dar astăzi, cu ajutorul lui Dumnezeu, lucrarea va reuşi. 

— Atunci eu vă doresc toate cele bune, frate Johannes! Dar 
mai întâi daţi-mi posibilitatea să dispar. 

Benedictinul îşi trecu palma peste faţă şi răspunse: 

— Poarta mănăstirii nu se va mai deschide astăzi. Dar eu 
posed o clavis mirabilis, o cheie fermecată ce deschide orice 
poartă. Dar nu trebuie să ne observe nimeni. 

— Dacă aveţi încredere în mine, plusă îndrăzneață Afra, mi-aţi 
putea da cheia şi v-aţi putea vedea în continuare de experienţa 
dumneavoastră. Am să v-o restitui mâine. 


Alchimistul nu văzu nimic ciudat în propunerea Afrei. Îi 
înmână obiectul care cu o cheie obişnuită avea în comun doar 
capătul ca un inel. In locul în care cheia normală avea floarea, 
din tijă răsăreau nişte fire dure din fier. 

Afra ştia deja drumul. Dar, ajunsă în galeria mănăstirii care 
ducea direct către poartă, se răzgândi, urcă din nou scara 
spiralată şi coti la stânga. Broasca scrâşni ca şi cum ar fi fost 
plină cu nisip şi cedă cu un zgomot uşor. 

Afra îşi propuse ca, şi de-ar dura până în zori, să caute cartea 
cu pergamentul. Dar de unde să înceapă căutarea? 

Primele ei cercetări făcute la întâmplare eşuară, pentru că se 
simţea urmărită. Chiar de-ar fi descoperit Compendium 
theologicae veritatis, i-ar fi fost imposibil ca la lumina zilei să 
scoată pergamentul fără a atrage atenţia. 

Incă o mai preocupa întrebarea de ce minţise bibliotecarul cu 
privire la prezenţa lui Melbruge. Nici fratele Maurus şi nici 
Melbruge nu puteau să ştie ceva despre pergament. Atunci 
pentru ce atâta mister? 

Ceea ce făcea dificilă căutarea cărţii nu era doar faptul că în 
ciuda marilor pierderi biblioteca din Montecassino mai era încă 
una dintre cele mai mari din apusul Europei. Căutarea era 
îngreunată mai ales pentru că sectorul teologie, care în alte 
părţi reprezenta cel mult o treime din volumul total, la 
Montecassino era de nouă zecimi din totalul volumelor. Ca şi 
cum asta nu ar fi fost de-ajuns, nu cunoştea nici autorul cărţii 
căutate. Ceea ce însemna că trebuia să găsească o carte printre 
alte şaptezeci de mii de cărţi. 

In timp ce lumina cu felinarul pereţii acoperiţi cu cărţi prăfuite 
care se înălţau ca un bastion în faţa ei şi îi tot scădea speranţa 
că în acest haos al ştiinţei va găsi vreodată ceea ce căuta, 
privirea îi căzu pe un teanc de cărţi puse una peste alta, care îi 
ajungea până la coapse. 

Apropiindu-se, remarcă că volumele puse teanc, evident în 
grabă, aveau scopul de a ascunde ceva. Uluitor, construcţia 
realizată din cărţi îi amintea de fratele Dominic, care se 
înconjurase la Strassburg cu un zid de cărţi. 

Un moment, Afra şovăi, apoi începu să disloce rândul superior 
de cărţi, apoi pe cel aflat dedesubt. Trebuia să fie foarte atentă, 


deoarece cărţile nu erau aşezate după un anume sistem, ci la 
grămadă. 

După ce dislocă şi al treilea rând, ieşi la iveală un capac, 
partea superioară a unui recipient din lemn. Transpiră şi simţi 
fiori reci pe spinare. Când descoperi marca de pe capac, un scut 
cu o bandă lată oblică ce unea partea stângă superioară cu 
partea dreaptă inferioară - stema oraşului Strassburg -, nu mai 
încăpea nicio îndoială: reuşise! 

Pergamentul! Cuvântul îi răsuna în cap ca o lovitură de 
ciocan. Pergamentul! Afra credea că îşi atinsese țelul. Dar când 
săltă capacul şi lumină conţinutul recipientului o cuprinse 
dezamăgirea. Era gol! 

Lacrimi de neputinţă îi apărură în ochi. Pentru că nu mai voia 
nimic, îşi îngropă faţa în mâini. Dezamăgirea şi descurajarea 
amenințau să o biruie. 

In acel moment, auzi voci şi zgomotul unei uşi ce se 
deschidea. Dar zgomotele veneau din direcţia opusă uşii. De 
aceea la început nici nu acordă atenţie larmei. Constatase ea 
însăşi că în mănăstiri existau tuburi secrete prin care sunetele 
erau transmise tot atât de secret. Dar auzi şi paşi. In direcţia din 
care se auzeau paşii trebuia să mai existe o a doua uşă. 

Refăcu în grabă teancul de cărţi şi stinse felinarul. Se 
îndepărtă apoi în direcţia uşii folosite la intrarea în bibliotecă. 
Inchise după ea uşa cu „clavis mirabilis“ şi în întuneric se 
îndreptă pe pipăite către poarta mănăstirii. Ajunse, în sfârşit, în 
exterior cu ajutorul cheii minune. 

Noaptea era rece şi umedă. Pe drumul către cabana 
pelerinilor o treceau fiori. Dar nu răceala o făcea să tremure. 
Tremura de tensiune. Cu toate că nu găsise cartea cu 
pergamentul, recipientul cu marca Strassburgului era dovada că 
Gereon Melbruge îşi îndeplinise sarcina. 

Ajunsă în camera ei, Afra remarcă imediat dezordinea din 
bagajul ei. Fu şocată amintindu-şi că în bocceaua ei se aflau 
doar veşminte de femeie. Şi, în timp ce încerca zadarnic să 
adoarmă, refăcea în memorie cele trăite în biblioteca mănăstirii 
şi se întreba cine şi cu ce intenţie îi scotocise prin bagaj. 

x x 


* 


De dimineaţă, se ocupă de cal înainte de a lua un mic dejun 
copios. Terci gros de ovăz cu şuncă, ouă bătute, pâine, brânză şi 
lapte covăsit. Se simţea slăbită, pentru că în ultimul timp nu mai 
acordase atenţie hranei. 

Spre mirarea ei, fratele Athanasius, rotofeiul administrator al 
cabanei, nu puse întrebări referitoare la venirea ei în cameră 
atât de târziu. Şi ştia sigur că mănăstirea îşi încuia poarta încă 
înainte de rugăciunea de seară, şi că la ore atât de înaintate pe 
sfântul munte nu mai exista posibilitatea de a înnopta în altă 
parte. 

Deci, în timp ce lua micul dejun, se simţea urmărită de fratele 
Athanasius. La intervale mici de timp, acesta scotea capul pe 
uşa deschisă a bucătăriei, ca şi cum ar fi vrut să vadă ce se mai 
petrece. Dar de fiecare dată când privirea lui o întâlnea pe a ei, 
căpăţâna sa masivă dispărea după uşă. 

Aşa că în sala de mese a cabanei domnea o anumită tensiune, 
a cărei cauză îi rămânea necunoscută Afrei. Când capul 
călugărului apăru iarăşi în crăpătura uşii, Afra îl strigă pe fratele 
Athanasius. Scoase din chimirul de sub tunică două monede de 
argint şi le aruncă pe masă făcându-le să zăngănească. 

— Nu trebuie să vă temeţi că plec fără să plătesc camera! îi 
strigă Afra pe un ton de reproş. Banii aceştia vor fi suficienţi 
pentru plată. 

Administratorul cabanei încercă în dinţi una din monede, 
pentru a o verifica. Apoi răspunse cu o adâncă plecăciune: 

— Domnule, este mai mult decât masa şi cazarea pe zece 
zile. La noi nu se obişnuieşte plata în avans. 

— După cum vedeţi, eu o fac totuşi. Mă calcă pe nervi 
neîncrederea dumneavoastră! 

— Nu este din cauza banilor, ripostă administratorul şi privi 
înjur suspicios, pentru a constata dacă trăgea cineva cu 
urechea. 

Deşi în sala de mese nu mai era alt client. 

In cele din urmă, începu să vorbească sacadat: 

— Călugării din Montecassino ar fi murit de mult de foame 
dacă în urmă cu mulţi ani nu am fi permis accesul franciscanilor 
în mănăstirea noastră. Veneau cu picioarele goale în sandale, în 
mantii cu glugă. l-am fi putut compătimi dacă nu ar fi fost banii 


pe care îi aveau cu grămada. Şeful lor, intenţionat nu am zis 
stareţul, cum s-ar cuveni să i se spună conducătorului unei 
comunităţi monahale, a promis că va reconstrui Montecassino, 
şi în plus că ne va sprijini cu o sută de ducați de aur pe an. 

Acest lucru era suficient pentru dăinuirea ordinului nostru, pe 
care papa de la Roma îl abandonase de mult timp. Dar abia ne- 
am dat acordul, că aceşti călugări străini şi-au schimbat 
comportamentul. In loc de smerenie au ieşit la iveală trufia şi 
aroganta. Noi ne împărţiserăm amenajările mănăstirii noastre în 
aşa fel încât toţi să aibă acces la ele. Dar într-o zi ceilalţi au 
început să ridice un zid de-a curmezişul mănăstirii. Au zidit uşi şi 
au tras apă din unica noastră fântână. Doar bisericii ruinate nu i- 
au dat nicio atenţie. Atunci ne-am dat seama că diavolul i-a 
trimis. 

— De ce nu îi daţi pur şi simplu afară pe acei călugări? întrebă 
Afra, îngândurată. 

— Dumneavoastră vă este uşor să spuneţi asta, răspunse 
fratele Athanasius. Noi nu mai dispunem de venituri şi de 
domenii, şi dacă nu voiam să murim de foame ar fi trebuit să 
trăim din pomenile neîndestulătoare oferite vara de către 
pelerini. Dar cei bogaţi nu vin la mormântul sfântului Benedict, 
care se ştie că predică sărăcia. lar pomenile bogaţilor au 
misiunea de a le mijloci accesul în împărăţia cerurilor atunci 
când va voi Domnul. De la papă nu mai putem spera la ajutor, 
pentru că mănăstirea noastră este oficial desfiinţată. Papa loan 
a refuzat să numească un stareţ pentru cei câţiva călugări 
benedictini rămaşi. După cum vedeţi, am fost aruncaţi 
paraziţilor de pe cealaltă parte a zidului şi trăim din ceea ce ne 
dau ei. Ei mai încearcă în mod perfid să bage zâzanie între 
călugării noştri, pentru a-i momi pe unii dintre aceştia. 

Fratele Athanasius rosti ultimele cuvinte cu lacrimi în ochi. În 
cele din urmă, închise uşa dinspre bucătărie, care rămăsese 
deschisă. Când reveni, privi o vreme în gol. Apoi continuă: 

— De atunci domnesc discordia şi neîncrederea între fraţii 
noştri. Aţi putea crede că îşi bat joc de regulile ordinului 
sfântului Benedict. Fiecare crede despre celălalt că este de 
partea falşilor călugări. Şi bănuiala nu este neîntemeiată. Unii 
fraţi au dispărut peste noapte, iar noi suntem siguri că au trecut 


de partea cealaltă. Dar nu putem dovedi asta. Însă există un 
punct slab în modul de împărţire a mănăstirii: biblioteca. 

— Biblioteca? 

Afra ciuli urechile. 

— Biblioteca este singura construcţie care nu a fost împărţită. 
De generaţii există sarcina copierii tuturor cărţilor din bibliotecă. 
Şi pentru că înţelepciunea şi instrucţiunea au acelaşi rol la falşii 
călugări ca şi la noi, benedictinii, s-a convenit la folosirea 
bibliotecii de către ambele părţi. Unii o fac noaptea, alţii ziua. 

— Permiteţi-mi să ghicesc, îl întrerupse Afra pe fratele 
Athanasius, călugării benedictini folosesc biblioteca ziua, iar 
falşii călugări o folosesc noaptea. 

— Aţi ghicit, nobile tânăr Elia, între rugăciunea de dimineaţă 
şi cea de seară înţelepciunea şi instrucţiunea aparţin 
benedictinilor, iar de la rugăciunea de seară şi până la cea de 
dimineaţă, falşilor călugări. În bibliotecă, există o uşă ce 
reprezintă unica legătură între cele două jumătăţi, este opera 
alchimistului nostru. Pe el l-aţi cunoscut deja. 

— Fratele Johannes? 

— Exact. El a descoperit modalitatea care permite ca fiecare 
din cele două uşi să se poată deschide doar când cealaltă este 
încuiată. Doar că... 

— Doar câ...? 

— ... fratele Johannes posedă o clavis mirabilis, o cheie 
fermecată. Cu ajutorul ei fratele alchimist susţine că poate 
descuia orice uşă. A dovedit acest lucru de câteva ori, dar fără 
ca nimeni să fi văzut cheia. Ca toţi alchimiştii, şi el este cam 
ciudat, o caracteristică nu tocmai favorabilă încrederii reciproce. 

— Înţeleg, remarcă Afra căzută pe gânduri. Am impresia că 
fratele bibliotecar şi fratele alchimist nu se prea plac. 

Administratorul cabanei ridică din umeri, ca şi cum nu ar fi dat 
importanţă afirmației, şi zise: 

— Nici nu este de mirare, pentru că fratele Maurus este teolog 
şi s-a dedicat înţelepciunii şi instruirii. Fratele Johannes este 
adept al alchimiei, o ştiinţă care încearcă să explice 
supranaturalul prin natural. Deci nu este de mirare că ambii se 
dispreţuiesc reciproc, precum papii de la Roma şi de la Avignon. 


Vă rog să mă scuzaţi pentru faptul că v-am tratat cu 
neîncredere. Poate că acum înţelegeţi purtarea mea. 

— Asta nu era nici pe departe un motiv pentru a-mi răscoli 
lucrurile! 

— Cum de vă gândiţi la aşa ceva, tinere nobil Elia? 

— leri, când am revenit aici, mi-am găsit lucrurile răscolite. 

— Pe sfântul Benedict şi pe virtuoasa sa soră, Scholastica, nu 
mi-aş fi permis niciodată ceva atât de dezonorant! 

Fratele Athanasius o privi în aşa fel încât era greu să nu îi dai 
crezare. 

Oricum, după mărturisirea lui suspiciunea dispăru de pe 
chipul călugărului. Ba pe acesta apăru chiar un surâs amar când 
o rugă pe Afra să nu relateze nimănui cele discutate. 

Afra îi promise că aşa va face. Ea ezita totuşi să aibă 
încredere în fratele Athanasius. Dar în cine putea să aibă 
încredere din această sinistră mănăstire, care, aşezată pe un 
vârf de munte era doar aparent mai aproape de cer decât de 
forţele răului din infern? Îi trecu chiar prin cap că de fapt 
diavolul se cuibărise pe sfântul munte. 

Chiar dacă toate acestea erau foarte încâlcite, Afra era sigură 
de un lucru: în mănăstirea Montecassino se petreceau lucruri 
misterioase şi a rămâne aici nu era lipsit de pericol. Dar putea 
să renunţe la tot tocmai când se afla atât de aproape de 


pergament? Trebuia să dea de el cu orice risc. 
x x 


* 


După micul dejun, se duse din nou la mănăstire, unde 
cerberul de la poartă o măsură disprețuitor înainte de a-i da 
drumul. Afra avea la ea cheia fermecată lăsată de alchimist. 

Cu toate acestea ori poate că tocmai din cauză că ea îi făcuse 
servicii deosebite, voia să scape de „clavis mirabilis” cât mai 
repede posibil. 

De aceea Afra îl căută pe fratele Johannes dis-de-dimineaţă. 
Şi, cu toate că era sensibil mai cald decât ieri, grota acestuia o 
întâmpină cu aceeaşi misterioasă răceală, de parcă iarna deja o 
luase în primire. 

Uşa laboratorului era întredeschisă. Nu primi niciun răspuns la 
apelurile ei. 


— Frate Johannes! repetă ea şi mai tare, şi ecoul sec repetă 
cuvintele în pereţii goi. 

În cele din urmă, intră. 

Ca şi în seara precedentă, laboratorul era învăluit în lumina 
magică a felinarelor de pe pereţi. Şi la fel ca în seara 
precedentă, când pentru prima dată intrase în încăpere, aici 
domnea o ordine penibilă. Totul părea curăţat şi aşezat la locul 
potrivit. 

Voia tocmai să se întoarcă, dar privirea îi căzu pe uşa îngustă 
ce dădea în camera mică în care fratele Johannes îi arătase 
experimentul lui cu piatra filosofală. 

— Frate Johannes! strigă iarăşi Afra, după care împinse uşa. 

În încăpere era întuneric. Totuşi, lumina slabă ce se strecura 
din laborator era suficientă pentru a scoate la iveală foaia de 
hârtie aflată pe masă. 

O inspiraţie de moment o făcu pe Afra să dea câţiva paşi 
înapoi, să ia din laborator o lampă cu ulei şi să lumineze 
încăperea. Ceea ce văzu o înspăimântă. 

— Frate Johannes! abia mai putu să rostească. 

Din întunericul camerei, se desluşea din ce în ce mai bine 
silueta alchimistului. Şedea aplecat pe masă, cu capul pe 
braţele încrucişate, şi dormea. 

— Hei, soarele s-a ridicat pe cer şi dormiţi? Scularea! 

Afra atinse umărul fratelui Johannes. Şi pentru că acesta nu 
reacţionă, îi dădu puţin deoparte capul lăsat pe braţe. Reuşi a o 
face cu ceva efort, dar când îi văzu faţa şi buzele parcă vopsite 
în negru, îi trecu prin cap că se întâmplase ceva îngrozitor. 

Duse degetele la tâmpla dreaptă a alchimistului. 

— Frate Johannes! şopti ea, de parcă nu ar fi vrut să îi tulbure 
somnul. 

Dar nu mai avea nicio îndoială: fratele Johannes era mort. 

Afra întâlnise des moartea. Moartea în sine nu o mai 
înspăimânta. Dar neaşteptatul, inexplicabilul o făcea să se 
înfioare. Cu toate că îl cunoştea pe călugăr doar de trei zile şi cu 
toate că ştia puţine despre el, moartea acestuia o impresionă 
atât de mult, încât începu să tremure. 

Gândul că ar putea fi surprinsă cu alchimistul mort o 
neliniştea. Îşi spuse că trebuia să se îndepărteze rapid. Ca o 


căprioară urmărită, se năpusti afară din încăperea cu 
experimentul, străbătu laboratorul şi era pe punctul de a închide 
cu atenţie uşa, când îşi aminti: hârtia! 

Fără să mai şovăie reveni în camera cu experimentul, luă 
foaia albă şi eprubeta cu inscripţia ag. prod. Se îndrepta spre 
ieşire, când călcă pe ceva tare. Care se sparse sub talpa ei. Se 
aplecă să vadă ce făcuse: era jumătatea inferioară a unei fiole 
subţiri, asemănătoare oarecum acelei capsule cu otravă pe care 
o purtau asupra lor renegaţii. 

ÎI privi tulburată pe alchimistul mort. Ca un semn secret ochii 
lui deschişi erau îndreptaţi către locul în care fusese pusă foaia 
goală. O înnebunea privirea goală. Voia să ţipe, dar ţipătul i se 
împotmoli în gâtlej. Afra înghiţi în sec. 

leşi din cameră cu spatele, de parcă s-ar fi temut că fratele 
Johannes s-ar fi putut ridica şi i-ar fi putut cere înapoi hârtia şi 
eprubeta. Avea senzaţia că se sufoca şi trăgea cu disperare aer 
în piept. Fără să judece, urcă în goană scara spiralată. Ajunsă în 
galeria mănăstirii, se opri. Graba o putea trăda. 

Cel mai rău lucru ce se putea întâmpla acum era să dea nas 
în nas cu cineva. Rămase câteva clipe sprijinită de o coloană. Ar 
fi preferat să dispară în neant. Deci, încotro? 

Mai avea la ea cheia care, aşa cum o asigurase fratele 
Johannes, deschidea toate uşile din mănăstire. Urcă zăpăcită 
treptele către etajul superior, unde se afla intrarea la bibliotecă. 
Dar, în loc să o ia spre stânga, se îndreptă către dreapta. Habar 
nu avea unde ducea gangul. Se gândea: dacă te întâlneşti cu 
cineva aici, cel puţin nu eşti suspectă că ai avea vreo legătură 
cu moartea fratelui Johannes. 

Coridorul era sărăcăcios luminat prin nişte ferestre aflate pe 
partea stângă, exact atât de mari cât să poţi vâri capul prin ele. 
Pe partea dreaptă erau numeroase uşi, depărtate una de alta la 
nici zece paşi. Deasupra uşilor erau săpate în perete prescurtări 
din Sfânta Scriptură, ca de exemplu „leremia 8.1“ sau „Al 
patrulea psalm 104.1“, sau „Mat. 6.31“, care nu îi spuneau 
nimic Afrei. Evident că erau chilii ale călugărilor. Dar cele mai 
multe păreau părăsite. Unele uşi erau deschise. Praful şi pânzele 
păianjenilor acopereau mobilierul modest, alcătuit în general 
dintr-un pupitru la care se stătea în picioare, destinat studierii 


Sfintei Scripturi, un scaun pentru îngenuncheat la rugăciuni şi 
un pat simplu. 

Afra dispăru într-una dintre aceste sufocante chilii şi închise 
uşa în urma ei. Întinse pe pupitru hârtia nescrisă găsită lângă 
alchimistul mort, apoi scoase din tunică eprubeta. 

Pentru Afra era clar că inscripţia ag. prod nu însemna altceva 
decât aqua prodigii. Era acea tinctură cu care devenea vizibilă 
orice scriere secretă. 

De uşă atârna o pelerină uzată, ce făcea parte din portul 
călugărilor. Afra stropi un colţ de material negru cu lichidul clar. 
întinse cu grijă hârtia pe pupitru. După care trecu materialul 
peste foaia goală, până când aceasta începu să se onduleze din 
cauza umidității. 

Cu pumnii strânşi, privea fix hârtia îmbibată cu soluţie. Nu ştia 
ce se petrecuse de fapt cu fratele Johannes, dar circumstanţele 
o făceau să creadă că alchimistul lăsase pe hârtie un mesaj ce 
nu era destinat privirilor străinilor. 

Privirea îi aluneca febrilă, imploratoare pe hârtia care luase 
între timp o culoare ocru, fără însă a evidenția niciun cuvinţel 
scris. De la alchimistul Rubaldus ştia că procedura cerea 
răbdare. 

Tocmai când credea că fantezia îi jucase o festă, pe hârtie se 
iviră dungi înguste, orizontale, mai întâi doar ca nişte umbre, 
vizibile cu greu, apoi cu impetuozitatea şi vehemenţa unui nor 
aducător de furtună. 

Primul rând era scris mic şi înghesuit, ca pentru a încăpea cât 
mai mult posibil pe o singură pagină: /n nomine Patris et Filii et 
Spiritus Sancti. 

Printr-o ciudată potrivire, o rază de soare pătrunse prin 
minuscula fereastră şi căzu pe misterioasa hârtie. Crucea 
masivă a ferestrei separă lumina în patru raze distincte de praf 
sclipitor. Cu foamea unui ascet după un post de patruzeci de 
zile, Afra descifră următoarele rânduri: 


Eu, fratele Johannes ex ordine Sancti Benedicti”, 
ştiu că doar un creştin este capabil să descopere 


15 Din ordinul sfântului Benedict (n.tr.) 


aceste ultime rânduri scrise de mine: tu, tinere nobil 
Elia. Sau să zic mai bine Gysela Kuchler? Da, vă 
cunosc secretul. Nu am întors spatele lumii de o vreme 
atât de îndelungată, încât să nu mai ştiu cum se mişcă 
o femeie. Şi dacă aş mai fi avut nevoie de încă o 
dovadă, aceasta mi-a fost furnizată de oglinda din 
laboratorul meu. Cine se priveşte în oglindă precum 
dumneata nu poate fi decât femeie. Asta m-ar fi putut 
scuti de a vă cerceta bagajul din cabană, unde pe 
lângă veşminte de femeie am descoperit şi un 
document de călătorie emis pe numele de Gysela 
Kuchler. 


Afrei i se tăie respirația. Explicația călugărului alchimist era 
foarte logică. Dar, pe sfânta Fecioară, de ce s-a sinucis fratele 
Johannes? 

Cu glas şoptit, ca şi cum ar fi citat din Vechiul Testament, 
urmărind cu degetul fiecare cuvânt, Afra citi în continuare: 


_ Mi-am dat seama când v-am arătat laboratorul meu. 
In mod ciudat eraţi mai puţin interesată de marele vis 
al omenirii, descoperirea pietrei filosofale. Nu, 
dumneavoastră ați încercat să aflați totul despre cel 
mai superficial truc cu care se ocupă alchimia. Pentru 
asta era nevoie, aşa cum vedeţi acum, doar de o 
tinctură inofensivă, care să pună în evidenţă o scriere 
invizibilă. Ceea ce se îmbina brusc cu următoarea 
întâmplare anterioară: un anume Gereon Melbruge, 
negustor din Strassburg, ne-a adus cu câteva zile în 
urmă un transport de cărţi, copii ale altor cărţi ce nu 
mai există în biblioteca din Montecassino. Trebuie să 
ştiţi că eu am citit aproape orice carte nouă care a 
ajuns pe sfântul munte, deoarece alchimia nu este 
altceva decât suma tuturor ştiinţelor. Sub privirile 
suspicioase ale fratelui Maurus mi-am îndreptat 
atenţia şi asupra acestor cărţi înainte ca ele să fi 
dispărut, ca şi mai înainte, pentru mult timp în hăţişul 
impenetrabil al bibliotecii. O carte mi-a trezit în mod 


special interesul. Titlul ei este Compendium 
theologicae veritatis. 


Afra crezu că îşi pierde cunoştinţa. Se clătină şi se agăță cu 
ambele mâini de pupitru: fratele Johannes descoperise cartea cu 
pergamentul. Dar bănuise că era vorba despre un mesaj 
ascuns? 

Răspunsul i-l dădură rândurile ce urmară, pe care le citi cu 
febrilitate: 


Nu conţinutul cărţii m-a făcut curios - acesta mi se 
părea mai curând neinteresant şi de o importantă 
minoră -, nu, ci spiritul meu cercetător a fost provocat 
mai ales de un pergament împăturit aparent gol. Un 
bărbat ca mine, căruia cuvântul scris nu îi este străin, 
cunoaşte particularitatea pergamentului, şi ar fi un 
păcat la adresa artei scrisului să păstrezi într-o carte, 
nefolosită ani de-a rândul, o piele scump prelucrată de 
oaie ori de capră. M-a frământat mult mai mult ideea 
care îi vine imediat unui alchimist, că pergamentul ar 
putea să conţină un mesaj secret. Nu este nevoie să 
vă mai explic cum au decurs lucrurile în continuare. 
Folosiţi aceeaşi tinctură, altfel, nu va fi posibilă citirea 
acestor rânduri. 


Afra se îndreptă şi trase adânc aer în piept, ca şi cum ar fi 
avut o piatră grea aşezată pe el, care o oprea să respire. Avu 
impresia că scrisul pe care tocmai îl revelase începea să dispară 
sub ochii ei. Dar scrisul mărunt al alchimistului o împiedica să 
citească mai repede. 


Cu ochii mari şi cu inima bătându-mi mai repede, 
am luat la cunoştinţă de scrisoarea confratelui meu 
Johannes Andreas Xenophilos, concepută de acesta 
sub imperiul conştiinţei încărcate, în anul Domnului 
870, în această mănăstire. Ceea ce mărturisesc sincer 
că mi-a distrus o lume, lumea mea. Cunoscând 
aspectele arătate de Johannes Andreas cu privire la 
CONSTITUTUM CONSTANTINI, nu pot şi nu vreau să 


mai trăiesc. Domnul să mă ierte şi să aibă milă de 
sufletul meu. Amin! 

Post-scriptum: De altfel, sunt sigur că importanţa 
pergamentului vă este cunoscută. Altfel nu aţi fi 
călătorit atât de departe pentru a-l avea. lau împreună 
cu mine în mormânt întrebarea despre modul în care 
aţi ajuns la acest periculos document. 

Post-post-scriptum: Pergamentul l-am repus în 
cartea Compendium theologicae veritatis. Nu găsiţi 
volumul în bibliotecă, unde îi este locul fară conţinutul 
lui exploziv, ci în laborator, poliţa a treia, primul rând 
de sus. Nu fiţi îngrijorată, nu am spus nimănui un 
cuvânt despre descoperirea mea. Amin. 


Ultimele cuvinte au fost şi mai greu de citit. Pe de o parte, 
pentru că scrisul alchimistului devenise tot mai confuz, pe de 
altă parte, pentru că scrierea aproape că dispăruse, şi Afra abia 
mai deosebea literele. 

Afra era frământată de întrebarea: Ce anume îl determinase 
pe alchimist să considere că situaţia era atât de disperată în 
lumea pământească, încât să îl determine să se sinucidă? 
Trebuie să fi avut acelaşi temei care îi determina pe papă şi loja 
renegaţilor să facă uz de toată puterea şi influenţa de care 
dispuneau, pentru a dobândi pergamentul. 

Afra împături, agitată, hârtia până la mărimea unei palme şi o 
vâri în buzunarul de la piept. Apoi se năpusti de-a lungul 
gangului şi cobori scările până la galeria mănăstirii. In spatele 
unor coloane se ascunse de doi călugări care, absenţi şi în pas 
cadenţat, cu mâinile ascunse în mânecile raselor, se plimbau în 
sus şi în jos în curtea interioară. În vârful degetelor se strecură 
până la ieşirea către laborator. 

Poliţa a treia, primul rând! Indiciile lăsate de alchimist erau 
clare. Afra trebuia să se întindă ca să ajungă la carte. Când în 
cele din urmă o avu în mână, degetele îi tremurau ca frunzişul 
plopilor. Deschise coperta: pergamentul! 

Îl luă şi îl ascunse sub tunică, apoi aşeză cartea înapoi, la locul 
ei. 


Fratele Johannes! Voia să îl mai vadă o dată. Se duse cu paşi 
uşori către uşa care dădea în laborator. 

Fratele Johannes? 

Cadavrul dispăruse. Totul părea că rămăsese ca înainte. Doar 
că nu mai era nici urmă de alchimistul decedat. 

Brusc, o cuprinse panica. leşi în fugă din cameră, traversă 
laboratorul şi urcă în grabă scările. Cei doi călugări din curte se 
retrăseseră. Era linişte. Doar vântul susura uşor printre ziduri. 

Pentru a nu stârni suspiciuni, Afra se duse în aceeaşi zi la 
bibliotecă pentru a-şi face aparent treaba. Respiră uşurată când 
fratele Maurus bătu clopotul bibliotecii puţin înainte de 
rugăciunea de seară şi facu apel la cei prezenţi să se grăbească. 

x x 


* 


La cabană sosiseră oaspeți noi, un vârstnic cu barbă, 
împreună cu fiul său adult, cu care semăna ca două picături de 
apă. Ambii erau din Florenţa şi erau în drum spre Sicilia. 

La masa comună Afra intră în vorbă cu florentinii. Bătrânul, 
sincer, relată că pierduseră o zi întreagă, pentru că în drum 
fuseseră reţinuţi de trupele care asigurau protecţia papei. Sfinţia 
Sa - aici bătrânul făcu o plecăciune în bătaie de joc - împreună 
cu peste o mie de cardinali, episcopi, egumeni, cler mărunt şi 
călugăriţe plecase spre Konstanz, o localitate aflată la nord de 
Alpi, unde convocase un conciliu. Pentru ca loan al XXIII-lea cu 
însoțitorii să se deplaseze mai repede, toate drumurile de pe 
ruta lui fuseseră închise oricărei circulații. Se interzisese şi statul 
pe marginea drumului, în timp ce trecea alaiul papei. Bătrânul 
scuipă dispreţuitor pe podea şi şterse scuipatul cu talpa 
încălțămintei. 

Din fericire, bărbosul obosi curând să tot vorbească, în timp 
ce tânărului începu să i se urce vinul la cap. Oricum, amândoi se 
ridicară ca la un semn secret şi fără să mai salute se retrasă în 
camera lor. 

Aşa cum obişnuia, fratele Athanasius trăsese cu urechea la 
monologul bătrânului. Nici nu dispăruseră bine florentinii, că 
administratorul cabanei apăru la masa Afrei. 

— Păreţi obosit, domnule. V-a solicitat atât de mult studiul 
cărţilor? 


Afra, care urmărea cuvintele călugărului doar cu o ureche, 
dădu absentă din cap. Gândurile ei se îndreptau către decedatul 
frate Johannes şi către enigmatica lui scrisoare de adio, pe care 
o purta asupra ei împreună cu pergamentul. 

— Aţi auzit că papa loan a convocat conciliul? 

— Am auzit, frate Athanasius. Şi tocmai în Germania. Ce 
înseamnă asta? 

Călugărul ridică din umeri, apoi turnă vin dintr-un urcior în 
două pocale şi îl împinse pe unul din ele peste masă, către Afra. 
_ — Papa este liber să convoace un conciliu oriunde în lume. 
Insă bineînţeles că locul în care cardinalii şi episcopii se 
întâlnesc pentru o anumită problemă are legătură cu acea 
problemă. 

— Şi în cazul localităţii Konstanz care este legătura? 

— Hm... evident în Germania există o problemă arzătoare, 
care pune Biserica romană în faţa unor sarcini dificile. Ciudat! 

— Ce este ciudat, frate Athanasius? 

— Un frate care s-a întors acum câteva săptămâni de la Pisa, 
a pomenit primul despre conciliul convocat de loan al XXIII-lea. 
El spunea că în Italia se vorbea pretutindeni despre conciliu. 
Fireşte că adevăratele motivații sunt ascunse. Pentru că, oficial, 
conciliul are două subiecte pe ordinea de zi: înlăturarea 
schismei - după cum ştiţi, sfânta Biserică are astăzi trei locţiitori 
ai Domnului pe pământ. 

— Nu îmi este o chestiune necunoscută. Şi a doua temă? 

— Un regretabil aspect al vremurilor noastre luminate. La 
Praga, este un eretic ticălos, teolog şi pe deasupra rector al 
universităţii de acolo. Numele lui este Hus, Johannes Hus. EI 
predică împotriva bogăției Bisericii şi a mănăstirilor, de parcă nu 
am fi şi aşa destul de săraci. Oamenii îl urmează fascinaţi. 

— Dar imensa bogăţie a Bisericii este o realitate, şi nu toate 
mănăstirile sunt atât de strâmtorate ca Montecassino. Şi 
mănăstirea dumneavoastră a trăit vremuri mai bune. 

— Asta este adevărat, răspunse fratele Athanasius gânditor, 
este adevărat. Oricum, Johannes Hus a fost excomunicat de 
către papă în urmă cu câţiva ani, în speranţa că se va pune 
capăt batjocurii. Dar papa a obţinut doar contrariul. De atunci 


oamenii îi urmăresc mai atenţi spusele, iar cehii sunt pe punctul 
să se desprindă de Biserica romană. 

— Dacă acest Hus şi dogma lui sunt atât de importante 
pentru Biserica romană, de ce conciliul nu a fost convocat la 
Praga? 

— Asta este ciudăţenia! Fratele Athanasius turnă vin şi 
continuă: Niciun om nu poate explica de ce conciliul are loc 
tocmai la Konstanz. 

Călugărul luă o duşcă zdravănă din pocal şi privi în gol, de 
parcă acolo ar fi găsit o explicaţie. 

In timpul discuţiei, Afra nu uitase nicio clipă de ce i se 
întâmplase fratelui Johannes, dar nu cuteza să îl întrebe direct 
pe administratorul cabanei despre acest lucru. Insă hotărârea ei 
era luată: mâine dis-de-dimineaţă va părăsi mănăstirea 
Montecassino şi va purcede cu pergamentul la drum. 

Când se ridică de la masă, călugărul o trase de mânecă. 

— Trebuie să vă spun ceva, zise acesta cu limba cam 
împleticită. 

Afra avea în faţă un chip de om cherchelit, cu ochi umezi. 

— II cunoaşteţi pe fratele Johannes, alchimistul. 

— Sigur că da. Astăzi, nu l-am văzut. S-a retras probabil în 
laboratorul lui, unde se ocupă de vreo experienţă complicată, 
răspunse Afra făcând pe neştiutoarea. 

— Fratele Johannes este mort. 

— Mort? strigă Afra mimând surprinderea. 

Fratele Athanasius duse degetele la buze. 

— Alchimistul şi-a pus capăt vieţii de bunăvoie. Este un păcat 
de moarte, conform dogmei sfintei Biserici! 

— Dumnezeule! De ce a făcut asta? 

Călugărul clătină din cap. 

— Nu ştim. Uneori, fratele Johannes lăsa impresia că nu ar fi 
din lumea asta. Dar probabil că are legătură cu cercetările lui. 
Se ocupa de chestiuni aflate la limita existenţei umane, 
chestiuni faţă de care un creştin ar fi făcut bine să se ţină 
deoparte. 

— Şi cum a...? 

— Otravă! Fratele Johannes a băut dintr-unul din multele 
elixire pe care le prepara în laboratorul lui. 


— Şi sunteţi sigur că s-a sinucis? 

Fratele Athanasius confirmă cu inima grea. 

— Foarte sigur. De aceea nici nu îşi va găsi veşnica odihnă în 
cripta călugărilor mănăstirii. Cine îşi ia viaţa nu poate fi 
înmormântat în pământul sfinţit, spun legile sfintei Biserici. 

— Este un obicei dur, nu credeţi? 

Chipul călugărului se schimonosi de parcă ar fi vrut să spună: 
„Depinde cum o iei“. Apoi vorbi rece, fără urmă de emoție: 

— l-au aruncat resturile pământeşti dincolo de zidul din spate 
al mănăstirii, unde au fost înghiţite de hăţiş aproape imediat. 

— Şi asta numiţi dumneavoastră iubirea faţă de aproape? 
strigă indignată Afra. 

Se ridică şi părăsi sala de mese fără alte vorbe. 

Fratele Athanasius îşi sprijini capul greu în mâini şi privi lipsit 
de expresie în urma ei. 

x xXx 
* 


În zorii zilei următoare, Afra îşi înhămă calul la şaretă şi părăsi 
mănăstirea Montecassino plecând spre nord. 


Sărutul înghiţitorului de flăcări 


Când atelajul cu şase cai al trimisului se apropie de poarta 
oraşului dinspre sud, deasupra zidurilor masive cădeau ultimele 
raze ale soarelui. Călărețul înaintaş înjura şi arunca în mulţime 
cu pietre dintr-o pungă de piele, pentru ca plebea să facă loc 
caleştii. 

Trecuseră şaisprezece zile de când Afra părăsise mănăstirea 
Montecassino. Niciodată nu crezuse că ar fi posibil să 
călătorească atât de confortabil. Şi totuşi, înapoierea - cel puţin 
în privinţa primelor şapte zile - decursese oricum numai plăcut 
nu. Furtunile de primăvară nu îi permiseseră o călătorie mai 
rapidă. lar ploi ce duraseră zile întregi făcuseră multe drumuri 
aproape de nestrăbătut. 

S-a întâmplat pe undeva în apropiere de Lucca: roata din 
dreapta a şaretei se rupsese şi spiţele din lemn blocaseră axul. 
Nu se mai putea gândi să continue drumul. După o oră - mai 
mult nu trecuse de la accident -, dinspre sud se apropie un 
atelaj cu numeroşi călăreţi înaintaşi. 

Afra nu îndrăzni să-l oprească pe nobilul călător. Şi atelajul cu 
şase cai trecu pe lângă ea. Cam la o aruncătură de piatră, 
vizitiul opri atelajul. Din el sări un bărbat îmbrăcat ca un nobil şi, 
strigând, o întrebă pe Afra dacă o poate ajuta cu ceva. Acesta 
văzu ce se întâmplase cu şareta şi îi spuse că, dacă Afra va 
pune la dispoziţia călăreţului înaintaş calul ei - cel propriu 
şchiopăta de ieri -, ea va putea să urce în caleaşcă. Bărbatul 
călătorea spre Konstanz. 

Propunerea îi păru Afrei foarte potrivită, mai ales că nu vedea 
cum ar putea depăşi altfel situaţia în care se afla. Spre norocul 
ei - ori era poate soarta de vină -, în ziua anterioară ea 
renunţase la îmbrăcămintea de bărbat şi era îmbrăcată cum se 
cuvenea unei femei. Şi astfel a putut să se legitimeze cu 
documentul de călătorie emis de Paolo Carriera, trimisul la 
Veneţia. 

Bărbatul se arătă entuziasmat, spuse că Paolo era prietenul 
său şi afirmă că el însuşi se afla în slujba regelui din Napoli şi 


călătorea în calitate de trimis special la conciliu. Numele lui era 
Pietro de Tortosa. 

Nobilul, însoţit în afară de călăreţul înaintaş, de vizitiu, de un 
secretar şi de un servitor, se dovedi în zilele următoare un 
caracter distins şi consideră ca de la sine înţeles, ba chiar ca o 
onoare, să o ia cu el în caleaşcă pe Afra, până la Konstanz. 
Pentru acest lucru Afra promise să îi ofere în dar calul, care 
oricum nu îi era de niciun folos fără şaretă. Pietro de Tortosa 
declară că era gata să preia calul, dar numai dacă i se permitea 
să plătească pentru el preţul cuvenit. Messer Pietro oferi 
douăzeci de ducați de aur, o sumă imensă chiar pentru un cal 
bun cum era acesta. 

Trecând prin Genova şi Milano şi prin marile trecători ale 
Alpilor, s-au bucurat de o vreme însorită, dar rece şi au ajuns 
fară probleme în ţara confederaţilor, unde drumurile erau tot 
mai bune pe zi ce trecea. 

Afra se simţea îndatorată trimisului special. Fără ajutorul 
acestuia îi devenise clar chiar după câteva zile că ea nu ar fi 
putut face faţă lungului drum. Totuşi, pe când caleaşca 
trimisului special trecea prin poarta Keuzlingen a oraşului, Afra 
avea deja anumite bănuieli în privinţa lui Pietro de Tortosa. 

Documentele de călătorie, semnate şi sigilate personal de 
regele de Napoli, au limitat formalităţile de intrare la minimum 
şi au atras un comportament plin de respect din partea 
halebardierilor de pe ambele părţi ale turnului porţii. 

Doar demnitarii bisericeşti - egumenii, episcopii şi cardinalii -, 
ca şi trimişii speciali din ţările Europei aveau permisiunea de a 
trece cu atelajele dincolo de porţi. Deoarece Konstanz, un oraş 
cu abia puţin peste patru mii de suflete, devenise neîncăpător. 
De când papa de la Roma, spre mirarea tuturor, convocase cel 
de-al şaisprezecelea conciliu general la Konstanz, acest orăşel 
romantic era populat de patruzeci-cincizeci de mii de oameni. 

Cei mai mulţi cetăţeni ai oraşului de pe malul Lacului 
Konstanz, cărora le mersese vestea de cei mai pricepuţi în 
afaceri dintre locuitorii oraşelor imperiului, îşi închiriau casele pe 
bani grei participanţilor la conciliu şi trăiau afară, în corturi, ba 
chiar şi în butoaie ori împreună cu alţii în spaţii restrânse, 
împărțind un pat la două ori trei persoane. Pentru un venit 


ruşinos unii dintre aceştia campau fără jenă în grajdurile cailor şi 
caprelor şi în bisericile din oraş. 

Pentru trimisul special al regelui de Napoli fusese închiriat un 
întreg etaj la Hohes Haus de pe Fischmarktgasse. Casa, aflată 
doar la câţiva paşi de catedrală, îşi dobândise această denumire 
pentru că depăşea cu două etaje majoritatea celorlalte clădiri 
din oraş. 

Proprietarul ei, un negustor bogat cu numele de Pfefferhart, 
avea pe blazon trei cutii cu piper. Invidioşii, care nu erau puţini 
într-un orăşel precum Konstanz, susțineau că de fapt cele trei 
cutii de piper erau cutii cu bani, în care avarul aduna fiecare 
pfennig economisit. În orice caz, Pfefferhart era recunoscut 
pentru faptul că nu scăpa niciun prilej de a câştiga bani. Şi 
pentru că singurul fiu era plecat acum de acasă, iar fiicele 
necăsătorite duceau un trai pios, dar gratuit la mănăstirea 
cistercienilor din Feldbach, bogatul negustor îşi închiriase 
jumătate din casă pe perioada conciliului. 

Pietro de Tortosa îi pusese Afrei la dispoziţie una din 
încăperile închiriate, până când aceasta avea să se decidă ce va 
face mai departe. Experienţa o învățase pe Afra că în viaţă nu 
primeşti nimic, dar absolut nimic gratis, aşa că, în ciuda 
amabilităţii lui, nobilul ei binefăcător se alese în loc de 
recunoştinţă mai curând cu suspiciuni. Oricum ea avea un 
acoperiş deasupra capului, şi încă unul confortabil. 

Între timp, tensiunea se amplifica în Konstanz. Cei mai mulţi 
participanţi la conciliu - cardinali, episcopi, înalţi demnitari 
bisericeşti,  egumeni, prelați,  arhidiaconi,  arhimandriţi, 
mitropoliți şi patriarhi, teologi şi exegeţi ai scrierilor religioase, 
trimişi ai multor case domnitoare din Europa - erau deja 
prezenţi. Chiar regele Sigismund voia să participe la conciliu. 
Toţi îl aşteptau pe papa loan al XXIII-lea, nume ales de el însuşi. 
Oraşul era asemenea unui cazan în fierbere. 

Avangarda Sfinţiei Sale, venind din Bologna, vestise deja 
sosirea papei, dar se răspândise şi zvonul că locţiitorul lui 
Dumnezeu, aşa cum cu mare plăcere se intitula deseori el 
însuşi, era reţinut undeva. Temeiul întârzierii ar fi fost trei sute 
de maici ale unei mănăstiri, pe care Sfinţia Sa, urmând porunca 


creştină a iubirii aproapelui, o avea de fericit cu preasfânta lui 
sămânță şi cu deplina iertare a păcatelor. Aşa ceva cerea timp. 

Nu, faima care îl preceda pe pontiful roman nu era într-adevăr 
cea mai bună. Nimeni nu putea să afirme că ai săi concurenţi, 
contra-papii Benedict al XIll-lea şi Grigore al XIll-lea, care 
trimiseseră doar observatori la Konstanz, ar fi cine ştie ce 
cuminţenii, dar faţă de stilul de viaţă al romanului erau nişte 
bieţi orfani. 

Oficial, papa loan trăia cu sora cardinalului de Napoli. Ca o a 
doua femeie o folosea pe cumnata lui. Ceea ce nu îl împiedica 
pe reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ să îşi împartă patul 
cu novici şi tineri clerici, care dobândeau în acest mod o bogăţie 
neaşteptată. Căci loan era generos în dragoste şi plătea cu 
venituri din averea Bisericii ori cu posturi lucrative de stareţ sau 


episcop. 
x xXx 
* 


După o noapte liniştită, Afra a fost trezită dimineața de 
strigăte puternice. A dat fuga la fereastră, dar ceea ce luase 
drept începutul unui război civil nu era altceva decât larma 
cotidiană a străzii. Imediat după răsăritul soarelui, oamenii se 
îngrămădeau pe străzi, strigau şi înjurau în toate limbile. Pe 
alocuri nici nu se putea trece. O ţară a huzurului pentru pungaşi, 
escroci şi tâlhari. 

Pietro de Tortosa, pe care puţin mai târziu l-a întâlnit pe scări, 
avea aceleaşi gânduri când îi spuse: 

— V-aş recomanda să vă asiguraţi lucrurile valoroase. 
Aproape că îi simţi fizic pe pungaşii care populează oraşul. 
Marile evenimente îi atrag pe cei răi precum atrage lumina 
moliile. Dacă vreţi, ne puteţi însoţi pe mine şi pe secretarul meu. 
Eu îmi voi depune toţi banii şi documentele mele de călătorie la 
un zaraf. 

Propunerea era oportună, dar îi alimentă Afrei neîncrederea. 
De aceea ripostă râzând: 

— Ceea ce am eu, messer Pietro, nu este atât de valoros încât 
să fiu nevoită să apelez la un zaraf şi la o casă de fier. 

Pietro ridică ambele mâini în semn de apărare: 


— Am fost doar bine intenţionat, donna Gysela, nimic mai 
mult! 

Tonul cu care el îi rostise numele de împrumut o nelinişti pe 
Afra. 

— Bine, vă mulţumesc pentru atenţionare, răspunse ea 
politicoasă. 

Nu se simţea deloc bine la gândul că amabilul trimis special 
din Napoli ar fi putut să îi cunoască secretul pe care de patru 
săptămâni îl purta pe corp. 

Când, după puţin timp, Pietro de Tortosa şi secretarul său 
părăsiră casa, Afra se luă după ei. Cu toate că piaţa catedralei, 
unde aveau prăvăliile majoritatea zarafilor, nu era departe, 
drumul dură mai mult. Pe ulițele înguste ale oraşului se 
înghesuiau călugări cu porturi ciudate, vânzători de gâşte, femei 
zdrenţăroase, negustori de galanterie şi cremene, vagabonzi, 
beghine în veşmintele brun-cenuşii ale ordinului lor, ţigani, 
ţesători bogaţi din oraş şi cerşetori aparent orbi care simulau 
excelent infirmitatea, ţărani, doctori cu tichie şi talar negru, 
codoaşe urmate de prostituatele lor, căldărari, bufoni, vraci, 
toboşari, lăutari şi trubaduri, vânzători de relicve, ciungi, oameni 
fără picioare care se deplasau pe scânduri rulante cerşind milă, 
tăinuitori cu mantii largi, negri din îndepărtata Etiopie, ruşi cu 
feţe late, creaturi angelice frumoase ca păcatul, pocăiţi şi 
aprozi, rândaşi la cai împrăştiind miasme acre, mauri în haine 
femeieşti dansând, epistolografi, emisari turci cu nevestele lor 
acoperite de voaluri, în şalvari, scutieri, concubine îmbrăcate 
elegant, fecioare împopoţonate numai bune de măritat şi 
matroane vârstnice, pristavi, ursari, travestiţi, bărbaţi cu 
picioroange şi gură-cască locali. 

Tocmai când Afra începuse să creadă că trimisul special făcea 
cu ea un joc urât lungind drumul, acesta împreună cu slujitorul 
lui intrară în casa zarafului Betminger. Numele era scris pe o 
firmă deasupra uşii. După scurt timp, reapăru şi se pierdu în 
învălmăşeală împreună cu slujitorul. 

La o distanţă sigură de aceştia, Afra cugetă asupra a ceea ce 
avea de făcut. Se decise să încredinţeze şi ea unui zaraf spre 
păstrare pergamentul şi cea mai mare parte a banilor ei, pe care 
îi ţinea într-un chimir pe corp. 


Peste treizeci de zarafi îşi practicau meseria în Konstanz în 
timpul conciliului, o afacere bănoasă având în vedere că fiecare 
oraş mai mare din Europa bătea bani proprii. Cursuri de schimb 
fixe nu existau. Schimbul se facea în funcţie de măiestria 
negociatorului, şi zaraful nu ieşea în pierdere în niciun caz. 

Afra îl alese pe zaraful Pileus din Bruckengasse, în apropierea 
capitulului domului, o alegere întâmplătoare, deoarece prăvălia 
lui situată între arcadele unei case patriciale lăsa o impresie 
impunătoare. Acolo, în spatele unei draperii din partea din spate 
a biroului, loc special amenajat pentru aşa ceva, se descotorosi 
de averea ei, pe care i-o înmână tânărului zaraf. Acesta depuse 
totul într-o casetă cu încuietoare din fier, îi dădu Afrei cheia şi 
băgă caseta într-un dulap din perete ale cărui uşi din lemn 
negru erau prevăzute cu benzi late din fier. Pentru acest 
serviciu, Afra plăti anticipat pe o lună. leşi uşurată în stradă. 

Din piaţa domului, răsunau lovituri de tobă şi sunete de 
fluiere întrerupte doar de aplauze puternice şi strigăte de bravo. 
Din curiozitate, Afra se îndreptă către marea piaţă. O facu însă 
cu mare greutate, pentru că oamenii se înghesuiau unii în alţii şi 
încercau să vadă câte ceva. Deasupra pieţei pluteau miasmele 
unui birt ordinar. Mirosea a peşte, a grăsime de berbec şi a 
produse de patiserie, în amestec cu izul puternic de usturoi, din 
toate rezultând o duhoare respingătoare, care-ţi tăia pofta de 
mâncare pentru trei zile. 

Cei mai mulţi păreau a nu se sinchisi de duhoare. Se 
înghesuiau lungindu-şi gâturile să vadă o trupă de saltimbanci, 
care la umbra domului ridicase un cort rotund alb-roşu, în faţa 
căruia era o scenă. Un urs brun matur, aproape de două ori mai 
înalt decât dresorul lui pitic, dansa pe picioarele dinapoi în 
mijlocul scenei. Mişcările lui sacadate, în ritmul impus de trei 
muzicanți, trezeau încântarea privitorilor. 

Aceştia strigau entuziasmați când animalul foarte greu, 
stângaci voia să părăsească tabla rotundă pe care dansa. 
Atunci, dresorul pitic trăgea de un lanţ fixat cu un inel de nările 
animalului, şi ursul scotea un urlet sfâşietor. Doar puţini îşi 
dădeau seama că sărmanul urs executa chinuitorul dans numai 
pentru că podeaua din tablă fusese încinsă la foc. 


Chiar şi acest spectacol ciudat era răsplătit de unii gură-cască 
cu obolul strâns în decolteu de două fete cu rochiile suflecate, 
care umblau printre rânduri bătând într-o tamburină. 

Ursul nici nu îşi încheiase bine jalnica reprezentaţie, când un 
tânăr înghiţitor de flăcări sări pe podium. Bustul lui musculos, 
cafeniu era gol. Purta nişte pantaloni verzi şi un turban alb pe 
părul negru, ca un fachir din îndepărtata Indie. Simpla lui 
apariţie smulse unor domnişoare  exclamaţii admirative. 
Chipeşul tânăr avea într-o mână două făclii aprinse, iar în 
cealaltă mână o sticlă conţinând un lichid. Luă o gură din acel 
lichid şi îi întinse sticla Afrei, care între timp ajunsese în primul 
rând. Afra se îmbujoră. 

Spectatorii priveau ca vrăjiţi făcliile ale căror flăcări pâlpâiau. 
Brusc, fachirul făcu un pas în faţă, de parcă s-ar fi pregătit să 
sară, şi suflă în aer, printre buzele strânse, lichidul pe care 
tocmai îl luase din sticlă. Cu o mişcare rapidă aprinse dâra de 
picături care se avântă în aer precum sabia de foc a sfântului 
Mihail. Îngroziţi, privitorii din primul rând se retraseră. 

Afra rămase de parcă prinsese rădăcini. Cu toate că văzuse 
demonstraţia din imediata apropiere şi deşi putea perfect reface 
miraculosul experiment din memorie, ea îl admira pe tânăr 
pentru curajul şi siguranţa cu care sfida flăcările. 

Aplauzele furtunoase îl obligară pe fachir să execute pentru a 
doua oară experimentul său. Zâmbindu-i prietenos, el îi întinse 
mâna Afrei, cerându-i sticla. Afra nu reacţionă. Il privea doar pe 
scamator. Când privirile li se întâlniră, parcă se trezi dintr-un vis. 
Simţi privirile celor din jur îndreptate asupra ei. Îi întinse 
zăpăcită fachirului sticla cu lichidul inflamabil. Nu voia să mai 
asiste la repetarea experimentului. leşi anevoie din primele 
rânduri de spectatori şi plecă. Dar era urmărită de imaginea 
tânărului cu trupul ca din oţel. 

În zilele următoare, nu reuşi să îşi scoată din minte imaginea 
chipeşului înghiţitor de flăcări. Zadarnic încercă să scape de ea. 
Doar în situaţia ei existau lucruri mai importante decât să se 
îndrăgostească, şi încă de un scamator. Trebuia să îşi 
construiască o nouă viaţă, bazându-se doar pe ea însăşi. Alte 
femei în situaţia ei s-ar fi călugărit şi şi-ar fi petrecut restul 
zilelor într-o mănăstire. Dar nu şi Afra. 


Mai întâi, îi trecu prin cap să renunţe la numele fals, care de 
la Veneţia o ajutase atât de mult. Apoi înţelese că atâta timp cât 
purta numele de Kuchler era în siguranţă faţă de renegaţi, îşi 
spuse: Dacă tot porţi numele ei, poţi prelua şi profesia ei. De ce 
nu ar fi neguţătoare de stofe? Banii de care dispunea i-ar ajunge 
pentru început. 

In timp ce cugeta astfel, la casa Pfefferhart sosi un străin, 
care solicită să vorbească negreşit cu Gysela Kuchler. 

Afra se sperie de moarte când în faţa ei apăru necunoscutul, 
care se prezentă ca Amandus Villanovus. 

— Am onoarea de a vorbi cu Gysela Kuchler din Strassburg? 

Străinul, un bărbat înalt, gânditor, cu o pelerină neagră fără 
mâneci, zâmbi artificial. 

Afra nu răspunse. Privea prin el pierdută. Unde şi în ce 
împrejurare mai auzise acest nume? 

Necunoscutul parcă îi citi gândul şi de aceea îi veni în 
întâmpinare: 

— Veneţia, biserica Madonna dell'Orto. 

Dură câteva clipe ce părură nesfârşite, până când Afra 
redeveni stăpână pe sine. Revăzu în minte scena discuţiei din 
biserică dintre Gysela Kuchler şi renegat. Dar totuşi nu era 
acelaşi bărbat. 

— Dumneavoastră? Nu aşa îmi amintesc de dumneavoastră! 

— Stabiliserăm o întâlnire, dar eu am fost împiedicat să vin. 
Aţi vorbit cu Joachim von Floris. 

— Da, se poate, răspunse Afra mimând calmul. 

Spera ca Amandus să nu observe deruta ei. 

— M-am mirat citindu-vă numele pe lista sosirilor. Noi toţi 
credeam că v-a secerat ciuma la Veneţia. 

— O greşeală, după cum vedeţi! 

— Şi Afra, femeia cu pergamentul? 

— De ce îmi puneţi această întrebare? 

Amandus Villanovus îşi suflecă mâneca şi îi arătă Afrei 
stigmatul, crucea intersectată de o bară oblică. 

— Mai este nevoie de o altă explicaţie? 

În acel moment, Afrei îi trecu prin cap singura idee binevenită 
şi, cu un uşor tremur în voce, răspunse: 

— Afra a murit. A căzut victimă ciumei. 


— Şi pergamentul? 

Afra ridică din umeri. 

— Cine poate şti? Dacă îl avea la ea, a fost ars odată cu 
cadavrul. 

Se îngrozi de propriile cuvinte. 

Amandus Villanovus îşi scărpină gânditor bărbia. 

— Cu asta misiunea noastră s-a încheiat. Foarte regretabil. 
Ne-ar fi adus tuturor bogăţia, dar mai ales puterea şi influenţa. 
Acum tot circul a devenit doar o farsă. 

Afra se încruntă şi îl privi întrebătoare pe Villanovus: 

— Ar trebui să îmi explicaţi asta mai amănunţit, domnule! 

Străinul rânji viclean: 

— Chiar credeţi că acest jalnic pontif a convocat conciliul la 
Konstanz pentru a-şi reuni turma răzleţită? 

— Cel puţin aşa se spune. Şi asta este şi părerea 
participanţilor. 

Renegatul facu un gest de respingere. 

— Orice conciliu necesită o motivaţie cuvioasă. În realitate, nu 
este vorba despre altceva decât despre periclitarea şi 
menţinerea puterii. Ca şi în acest caz. Papa de la Roma îşi vede 
periclitată puterea organizaţiei lui datorită acestui pergament. 
Acesta a fost şi motivul pentru care ne-a cerut ajutorul până şi 
nouă, celor mai aprigi duşmani ai lui. Papa loan este un om fară 
coloană vertebrală. Este absolut dispus să renunţe la 
convingerile lui dacă numai aşa îşi poate menţine puterea. În 
orice caz, unirea bisericilor separate ascunde pentru papa de la 
Roma riscul de a-şi pierde poziţia. Pentru că, dacă trei papi 
pretind că fiecare dintre ei este cel legitim, nu există altă cale 
de rezolvare a dilemei decât preluarea funcţiei de către un al 
patrulea. Mă înţelegeţi? 

Afra confirmă absentă. Spusele renegatului scoteau la lumină 
multe întrebări, pe care ei i-ar fi făcut plăcere să le pună. Cel 
mai mult o preocupa întrebarea: Ce s-ar întâmpla dacă 
blestematul pergament ar apărea aici, în mijlocul lucrărilor 
conciliului? Se îngroşa gluma. Se îndoia că va fi în stare să nu îi 
trezească suspiciuni lui Villanovus. Numai gândul acesta era 
suficient pentru a o nelinişti. Ochii scânteietori cu care străinul o 
fixa îi lăsau impresia că el îi citea gândurile pe chip. 


De aceea tresări când Amandus Villanovus, după o lungă 
tăcere, o întrebă brusc: 

— Sunteţi sigură că pergamentul a fost ars odată cu cadavrul 
femeii? 

— Ce înseamnă a fi sigur? Am văzut cu ochii mei cum Afra a 
murit în Lazaretto Vecchio. Nu a fost o privelişte frumoasă, 
puteţi să mă credeţi. Şi faptul că toate victimele ciumei, şi chiar 
bagajele lor erau arse pe insulă, ne face să presupunem că şi 
pergamentul a sfârşit în flăcări. 

— Presupunând că avea pergamentul la ea! 

— Aici aveţi dreptate. 

Discuţia din casa Pfefferhart nu decurgea în mod tocmai 
satisfăcător pentru ea. Şi cu cât aceasta se prelungea, cu atât 
Afra devenea mai nesigură. Nu mai scăpa de renegat. Şi mai 
ales nu reuşea să îl convingă că a căuta în continuare 
pergamentul era lipsit de sens. 

_ Se părea că renegatul avea la dispoziţie tot timpul din lume. 
In orice caz, nu dădea semne că s-ar pregăti de plecare, deşi 
toate neclarităţile fuseseră discutate. 

— Mult timp ne-am pus întrebarea, începu el iarăşi, de ce 
amanta arhitectului a plecat atât de precipitat la Salzburg şi 
apoi s-a îndreptat spre Veneţia. Ştiţi că avem pretutindeni 
agenţi, dar niciunul dintre ei nu a găsit o explicaţie a acestei 
călătorii. Ar exista un singur motiv logic: amanta voia să trateze 
personal cu papa, care era atunci la Bologna. Voia să îi ofere 
personal pergamentul spre vânzare. Aţi cunoscut-o pe Afra. 
Consideraţi că aşa ceva era posibil? 

Afra dădu negativ din cap. 

— Cred că o supraestimaţi. Desigur că numai proastă nu era, 
iar tatăl ei o învățase scrisul şi cititul, şi chiar limbile italiană şi 
latină. Dar totuşi condiţia ei este modestă şi nu stăpâneşte 
comportamentul faţă de cei puternici. 

— Vorbiţi la prezent, de parcă ar mai fi încă printre cei vii. 

— lertaţi-mă, zise speriată Afra, dar nu este mult de când încă 
mai vorbeam cu ea. Nu, nici eu nu am nicio explicaţie a scopului 
urmărit de ea prin această călătorie. Se pare că era vorba 
despre nişte cărţi. Dar cine face o călătorie atât de lungă pentru 
câteva cărţi? 


— Nu spuneţi asta. Există oameni, chiar şi purtători ai mitrei 
ori ai rasei călugăreşti, care sunt dispuşi să săvârşească o crimă 
pentru o carte. Villanovus rânji larg, apoi continuă după un timp: 
Nu, pentru cazul în care pergamentul încă există, trebuie să îl 
interogăm pe arhitectul Ulrich von Ensingen. El a trăit destul cu 
această femeie. Nici nu îmi pot imagina că ea nu i-a încredinţat 
taina sa. 

Afra se simţi ca lovită de trăsnet. Trase adânc aer în piept - 
numai de nu ar observa renegatul emoția ei! Voia să tacă, să nu 
reacționeze în niciun fel la amintirea numelui lui Ulrich. Totuşi, 
izbucni: 

— Dar Ulrich von Ensingen nu este unul de-al vostru? 

— Unul de-al nostru? glumiţi! Ulrich von Ensingen este o 
piatră dură, perfid şi viclean. Mi-aş fi dorit să fie dintre ai noştri. 
Am încercat zadarnic să îl atragem de partea noastră. Nu s-a 
lăsat convins nici de bani şi nici de ameninţări. Mult timp, am 
crezut că Ulrich von Ensingen a zidit pergamentul într-una dintre 
catedralele care se ridicau spre cer după planurile lui. Am 
deschis pe neobservate locurile în care de obicei sunt ascunse 
comori. Când nu am găsit nimic, l-am ameninţat pe maistrul 
Ulrich că îi vom dărâma catedralele dacă nu ne destăinuie unde 
a ascuns pergamentul. Trebuie să ştiţi că un dom care se 
prăbuşeşte sub mâinile arhitectului înseamnă sfârşitul carierei 
lui. La Strassburg, aproape că reuşiserăm. Dar ar fi trebuit să ne 
dăm seama că era imposibil ca într-o singură noapte să lucrăm 
la fundaţie şi la cheile de boltă în aşa fel încât clădirea să se 
prăbuşească. 

Afra urmărea cu respiraţia tăiată explicaţiile renegatului. Loja 
acestora era mult mai perfidă decât crezuse ea. Deci îl 
nedreptăţise pe Ulrich. Poate că circumstanţele speciale ar fi 
putut explica până la urmă comportamentul lui ciudat. Dar 
justifică ele faptul că o înşelase cu acea târfa a episcopului? 

Din câte am auzit, Ulrich von Ensingen ar fi aici, în Konstanz, 
remarcă în trecere Amandus. 

— Arhitectul? strigă emoţionată Afra. 

Amandus confirmă. 

— Nu numai maistrul Ulrich. Toţi marii arhitecţi de catedrale 
se află în Konstanz. Şi este de înţeles, pentru că niciunde în 


lume nu sunt adunaţi la un loc mai mulţi potenţiali clienţi decât 
aici. Dar asta nu trebuie să vă neliniştească. El se opri o clipă, 
apoi întrebă fără nicio altă introducere: Dumneavoastră în ce 
relaţii sunteţi, de fapt, cu trimisul special Pietro de Tortosa? 

Afra ripostă iritată: 

— Chiar vă voi destăinui: în niciun fel de relaţie! 

Renegatul mormăi o scuză şi plecă grăbit. Din mers, duse 
degetele la buze şi, înainte de a dispărea, spuse încet: 

— Imi permiteţi să sper că veţi păstra tăcerea asupra discuţiei 


noastre? 
x * 


* 


Întâlnirea cu renegatul o devastase. | se făcuse frică. Ce să 
înţeleagă? O crezuse Amandus Villanovus? Sau a fost doar un 
şiretlic pentru a o descoase? Poate că purtătorii de glugi deja 
descoperiseră că ea se dădea drept Gysela Kuchler? 

Faptul că Ulrich von Ensingen nu făcea parte dintre renegaţi îi 
sporea dezorientarea. Îşi închipuise ea totul? Construise legături 
care nici nu existau? În situaţii de tensiune interioară maximă, 
omul are tendinţa de a vedea legături care privite cu calm se 
dovedesc a fi false. Dar, pe de altă parte, nu era posibil ca 
Amandus Villanovus să fi avut sarcina de a o linişti cu cele 
spuse? O capcană prin care ea să redobândească încrederea în 
Ulrich? Dar, dacă judeca drept, Villanovus îi destăinuise în acest 
caz mult prea mult despre el şi despre maşinaţiile renegaţilor. 

După această discuţie, Afra colinda fără nicio ţintă prin 
Konstanz. Spera să se destindă. Şi reuşi. Nu cu saltimbanci, 
bufoni şi ambulanti care îşi prezentau laolaltă trucurile la fiecare 
colţ de stradă, ci în piaţa de sus, unde un bărbat slab, cu barbă, 
într-un talar negru şi cu beretă neagră, care îl recomandau ca 
preot învăţat, ţinea un discurs fulminant. Drept catedră, folosea 
un butoi şi spusele lui pe care le încredința elocvent 
ascultătorilor se deosebeau total de cele ale vorbitorilor 
obişnuiţi de la catedră. 

Rapid s-a împrăştiat zvonul că Jan Hus, reformatorul din 
Boemia, care în urmă cu trei ani fusese anatemizat de papa, 
vorbea în piaţa de sus. Veneau mulţimi din toate străzile 


lăturalnice. Toţi voiau să îl vadă pe micuțul om care îl înfruntase 
pe papă cu discursurile sale. 

Regele Sigismund îi ceruse să se apere în faţa conciliului şi îi 
asigurase libera trecere. Şi Hus, un om mic de statură, dar de 
mare curaj, acceptase invitaţia. 

In mijlocul ascultătorilor care se înghesuiau umăr lângă umăr 
să îl asculte pe predicatorul cu accent boemian se afla şi Afra. 
Cuvintele lui îndreptate împotriva papei, Bisericii şi a laicizării lor 
erau ca nişte lovituri de bici. Jan Hus vorbea din suflet, dar cel 
mai emoţionant era că îndrăznea să spună ceea ce alţii cutezau 
doar să gândească. 

— Voi toţi cei care vă consideraţi creştini şi care urmaţi legile 
Bisericii, striga el cu o voce răsunătoare, voi toţi sunteţi oile unui 
păstor care îşi zice preasfânt, deşi este atât de departe de 
sfinţenie precum porţile iadului de firmament. Un papă care nu 
trăieşte ca lisus este un luda şi nu este sfânt, chiar dacă a ajuns 
la această demnitate în conformitate cu legile bisericeşti. 

Doar câţiva ascultători îndrăzniră să îl aplaude, şi aceştia se 
dădură ruşinaţi la o parte, pentru a nu fi recunoscuţi. 

Hus continuă: 

— Pe vremea când Domnul nostru lisus umbla încă pe 
pământ, adepţii Lui trăiau simplu, iubindu-şi aproapele. Dar 
astăzi? Astăzi, discipolii Domnului, popii, prelaţii, membrii 
capitulului, abaţii şi episcopii au căzut pradă luxului şi oricărei 
nebunii a modei, se îmbracă pestriţ şi împopoţonat, precum 
cocoşii pe grămada de băligar, dansează în pantaloni mulaţi şi 
îşi expun organele genitale încălcând porunca a şasea. Nu mai 
este nevoie să menţionez cârdul de târfe ale acestor slujitori ai 
Domnului. Voi înşivă constataţi că abia a fost nominalizat oraşul 
dumneavoastră ca loc de desfăşurare a conciliului, că mii de 
femei care se vând au şi apărut ca lăcustele pe vremea 
catastrofelor egiptene. lar dacă le lipsesc banii, aceşti slujitori ai 
Domnului vă vând relicve, giulgiul Domnului nostru, un petic din 
veşmântul lui, ba chiar o picătură de sânge drept făcătoare de 
minuni. Fraţi întru Hristos, eu vă zic că Domnul nostru lisus s-a 
urcat la cer transfigurat şi nu a lăsat în urma lui nimic 
pământesc. Luaţi aminte la cuvintele Domnului: Ferice sunt cei 


care nu văd şi totuşi cred. Ruşine celor care fac o afacere din 
orbirea voastră. 

— Ruşine lor! 

— Da, să le fie ruşine popilor! 

Câteva sute de voci scandară într-una singură: 

— Ruşine popilor! 

Şi printre ele era şi vocea Afrei. 

Mulțimea abia se liniştise, când un tânăr dominican cu o 
tonsură proaspătă ridică pumnul ameninţător şi strigă: 

— Şi dumneavoastră, magistre Hus? Nu sunteţi şi 
dumneavoastră un astfel de popă care se îmbogăţeşte pe 
spinarea comunităţii? Unul care cere să fie plătit pentru fiecare 
ajutor spiritual, pentru fiecare binecuvântare şi chiar pentru 
ultimul maslu? 

În piaţă se facu linişte şi toate privirile se îndreptară către Jan 
Hus, care izbucni: 

— Tu, dominican impertinent, gândeşte înainte de a arunca 
primul piatra. Nu cumva era unul dintre confrații tăi cel care de 
curând a lăsat grea în biserică o femeie respectabilă, după care 
casa Domnului a trebuit să fie sfinţită din nou? 

Ascultătorii urlară, dar Hus îi întrerupse: 

— Eu nu vreau să ascund că am devenit cleric pentru a avea 
o existenţă mai sigură, pentru a mă îmbrăca bine şi pentru a fi 
respectat de popor. 

Murmure. 

— Dar înainte de a mă condamna definitiv, luaţi aminte că 
toate veniturile mele ca profesor la universitate şi predicator le 
dau celor săraci şi celor aflaţi în nevoi. Nu am îmbogăţit nicio 
târfa şi niciun novice. Dar - Hus arătă cu degetul spre călugărul 
dominican - poate că această întrebare i-o veţi pune papei de la 
Roma. Cu siguranţă că el va putea să vă răspundă mai bine 
decât mine. 

Hus îşi încheie cuvântul cu un „Amin“ sonor. inconjurat de 
însoțitori şi de adepţi, dispăru în direcţia Paulsgasse, unde, după 
cum se spunea, locuia într-o cameră mobilată la văduva Fida 


Pfister. 
x * 


* 


— Papa! Sfinţia Sa papa! 

Vestea se răspândi rapid, loan al XXIII-lea şi suita lui 
ajunseseră la poarta din sud a oraşului, venind de la mănăstirea 
Kreuzlingen. Cu un alai de sute de persoane - cardinali, 
arhiepiscopi, episcopi, abaţi şi prelați, dintre care cincizeci 
fuseseră numiţi chiar pe parcursul lungii călătorii - pontiful 
plecase la drum la începutul lunii octombrie, şi alesese calea 
prin Bologna, Ferrara, Verona şi Trient. La Merano, fusese 
întâmpinat de ducele Federic de Austria şi condus prin pasul 
Brenner şi prin Arlberg până la Lacul Konstanz. 

Papa loan avea duşmani mai mulţi decât orice principe 
domnitor din Europa şi aprecia mult escorta înarmată. Printr-o 
bulă, pentru meritele din timpul călătoriei, îl numise pe bravul 
austriac general-căpitan al Bisericii romane, un titlu de fapt 
absurd, dar paşnic, retribuit pe viaţă cu un salariu anual de şase 
mii de guldeni. 

Papa loan - bărbat mic de stat, gras şi buretos, care îşi 
ascundea capul chel sub un potcap alb, despre care se spunea 
că nu îl scotea nici măcar când avea treabă noaptea cu damele 
sau îl înlocuia cu o mitră pompoasă - venea la Konstanz cu 
sentimente contradictorii. Incercase zadarnic să convoace 
conciliul în alt loc; Konstanz era unicul loc al Apusului creştin cu 
care se declaraseră de acord toţi invitaţii. 

Nu lipsise mult ca pontiful extrem de superstiţios să facă 
puţin înainte de a ajunge la ţel calea întoarsă, deoarece 
caleaşca sa se răsturnase pe potecile încurcate ale pasului 
Arlberg, iar Sfinţia Sa căzuse cu capul înainte în noroi. Papa loan 
interpretase asta ca semn rău şi a fost nevoie de vorbele 
smerite, dar insistente ale cardinalilor şi înaltelor oficialități 
însoţitoare pentru ca, odată spălat de noroi, să continue 
călătoria. 

Nici măcar priveliştea soldaţilor cu armament greu postați 
pentru protecţia lui pe zidurile oraşului, pe acoperişurile caselor 
şi în turnuri nu a putut înlătura adânca neîncredere care îl 
însoțea pe papă la Konstanz. Totuşi, când a văzut baldachinul 
auriu şi impunătorul cal bălan trimis de consilierii oraşului în 
întâmpinarea sa, vanitatea Sfinţiei Sale a biruit, şi loan a 


preferat să îşi facă apariţia sub baldachinul de aur, pe un cal de 
un alb strălucitor. 

Chiar de la repartizarea locurilor la poarta Kreuzlinger s-a 
ajuns la încăierări între demnitarii clerici şi cei laici privind 
ierarhia, pentru că episcopii aflaţi deja la Konstanz şi trimişii 
principilor pretindeau că au prioritate în faţa curtenilor şi a 
episcopilor din suita papală. 

Mai ales episcopii, câteva sute la număr, erau desconsideraţi, 
ba chiar dispreţuiţi de demnitarii respectabili. În definitiv, nu era 
un secret că papa loan oferea funcţii şi demnități după cum 
credea el de cuviinţă şi numea codoşi ori netrebnici în funcţii de 
episcopi ai unor episcopii necunoscute chiar şi Sfântului Duh, 
pentru că acestea nici nu existau. 

Pietro de Tortosa, trimisul special al regelui din Napoli, intră 
într-o dispută zgomotoasă cu maestrul de ceremonii papal şi cu 
arhiepiscopul titular de Santa Eulalia asupra problemei dacă 
binecuvântatele gloabe ale Sfinţiei Sale sau trimişii laici ai 
principilor străini au prioritate în procesiunea festivă. Întrebarea 
cui ar trebui acordată mai multă onoare, unui morav romano- 
catolic sau unui diplomat străin, încinsese la maximum simţirile 
credincioşilor creştini şi a avut drept urmare faptul că pe loc au 
luat fiinţă trei partide, francezii solicitând ca disputa să fie 
trecută pe ordinea de zi a conciliului. 

In babilonia de voci şi de limbi s-a făcut apel la limba latină 
presărată cu tot felul de cuvinte străine, pentru că lexiconul 
latin monahal nu cunoştea termeni ca „tândală”, „idiot“ sau 
„curvar“. Pe perioada desfăşurării conciliului, latina era cea mai 
vorbită limbă. Nu pentru că domnii clerici o cunoşteau atât de 
bine, cu siguranţă nu, dar latina bisericească era mai de înţeles 
decât aspra engleză ori spaniolă, ori cântata italiană a acelor 
vremuri, ca să nu mai vorbim despre guturalul gângăvit german. 

Scandalul în jurul ierarhiei la intrarea solemnă în Konstanz s-a 
încheiat în cele din urmă ca în prima Carte a Regilor, printr-o 
decizie solomonică: oricine, cal ori episcop, prelat al palatului ori 
trimis, trebuia să se încadreze în procesiune acolo unde poftea. 


Şi aşa s-a şi întâmplat. 
x x 


* 


Pe zidurile din jurul porţii oraşului, răsunară trâmbiţele. 
Toboşarii dădeau ritmul paşilor. In faţă mergea un cor al 
castraţilor care cânta cu voci cristaline Te deum. Papa, palid şi 
aruncând priviri temătoare de sub potcapul alb, se străduia să 
îşi ţină în frâu calul bălan. Din când în când, întindea scurt mâna 
spre a fi sărutată de mulţime. Dar numai puţini onorau oferta. 

De fapt, locuitorii oraşului se manifestau cam rezervaţi faţă 
de papa de la Roma. Se holbau, iar ferestrele erau pline de 
privitori. Toţi voiau să îl vadă pe pontiful care era precedat de o 
asemenea faimă proastă, dar aplauzele şi dovezile de onorare 
erau prea puţine. Pe alocuri, alaiul arăta ca unul de 
înmormântare. 

Mai ales din partea domnişoarelor oraşului alaiul de prelați, 
secretari apostolici şi scutieri îndrăzneţi, cărora asemenea 
stăpânilor lor le premergea o faimă indecentă, în niciun caz 
ecleziastă, se bucura de mai mult interes decât papa. Peste 
noapte, Konstanz se transformă într-un paradis - un paradis 
pentru femei. Deoarece altfel decât în întreg imperiul, unde 
predominau clar femeile, la Konstanz, pe perioada conciliului, o 
femeie revenea la zece bărbaţi. 

— Tu es Pontifex, Pontifex Maximus! - răsuna pe ulițele 
oraşului. 

Şi, în timp ce deasupra oraşului Konstanz cerul se întuneca şi 
se adunau nori negri grei, o sută de diaconi palizi care 
participau la intrarea solemnă înălţau osanale şi umpleau ulițele 
cu fum de tămâie bună, de parcă ar fi vrut să alunge diavolul 
din ultimul colţişor al caselor. 

Într-un oraş mic precum Konstanz era imposibil să ignori 
conciliul. Nici Afra nu putea să se sustragă, deşi după discuţia cu 
Amandus Villanovus avea cu totul alte gânduri. Se aşezase în al 
patrulea rând de pe Pfeffergasse, pentru a urmări spectacolul 
dat de papa loan şi de către participanţii la conciliu veniţi din tot 
Apusul, în drumul lor către catedrală. 

Corul castraţilor reluă cu vocile sale stridente Tu es Pontifex, 
Pontifex Maximus, pentru a-l atenţiona şi pe ultimul om asupra 
celui care îşi făcea intrarea sub baldachinul auriu pe impozantul 
cal bălan. Scutierii de pe ambele laturi purtau pantaloni-ciorap 


15 „Tu eşti pontiful, cel mai mare dintre toţi.” (în Ib. Latină, în orig.) 


albi până în talie şi o tunică scurtă cu mâneci largi. Cu priviri 
extatice ei agitau rămurele de salcie, ca odinioară la intrarea 
Domnului în lerusalim. 

Papa loan privea ursuz dintr-un nor de fum clerical - o 
atitudine care îi masca teama de un atentat. Nu doar pentru că 
pe germani îi considera suspecți de când lumea, ci pentru că 
avea destui duşmani care trimiseseră delegaţi la Konstanz. 
Chipul i se lumină doar o dată, printr-un zâmbet recunoscător, 
când trecu prin dreptul unui grup de femeiuşti dichisite, care îi 
oferiseră priveliştea decolteurilor lor larg deschise. Papa loan luă 
mulţumit la cunoştinţă păcătoasa privelişte şi acordă apostolica 
sa binecuvântare voluptăţii create de Dumnezeu. 

Pontiful care cam tremura pe bălanul de mai multe ori 
binecuvântat trezea în Afra mai mult compătimire. Aspectul lui 
era în deplină contradicţie cu faima sa. Aplauze se auzeau doar 
rar. Afra făcea parte dintre cei care urmăreau scena în tăcere. 
Se întâmplă ca privirea întunecată a papei şi privirea ei să se 
întâlnească, şi un moment să o susţină amândoi. Una parcă 
întreba: „De ce nu mă aplauzi?” lar cealaltă parcă răspundea: 
„De ce aş face-o?” Dar în clipa următoare papa loan trecuse 
deja mai departe. 

Între papă şi membrii conciliului care îl urmau era un interval 
gol, care pentru un moment lăsa liberă privirea către spectatorii 
de pe partea cealaltă a străzii. Mai întâi, Afra crezu că se înşela. 
Prea des se gândise la el în ultimul timp. De când Villanovus 
menţionase că acesta era la Konstanz şi că nu avea nicio 
legătură cu renegaţii, o frământa un sentiment de regret. 
Desigur că amintirea vremurilor petrecute împreună se mai 
ofilise în ultimele luni, ca un stejar în negurile toamnei. Dar, 
dacă era sinceră cu sine, încă se mai simţea atrasă de el. De la 
nicio aruncătură de piatră, Afra îl privea pe acel bărbat. Nu 
încăpea nicio îndoială - era Ulrich von Ensingen! 

Neştiind prea bine cum ar trebui să se comporte, Afra nu ÎI 
pierdea din ochi pe Ulrich. Pe de o parte, se simţea fericită că îl 
întâlnea, pe de altă parte, trăia o nesiguranţă care o împiedica 
să facă ea primul pas. 

Amintirea pasiunii şi iubirii ei o făcu în cele din urmă să îşi 
depăşească temerile. Ridică mâna şi, jenată, făcu un gest uşor. 


Însă se produse inimaginabilul: gestul ei nu găsi răspuns. 
Bărbatul de vizavi părea că priveşte prin ea. El trebuia să o fi 
văzut pe ea, salutul ei. Afra vru să strige, dar, înainte de a se 
decide să o facă, spaţiul liber fu acoperit de alaiul participanţilor 
la conciliu, o masă multicoloră, îmbrăcată luxos, chiar pompos, 
condusă de suflători în trâmbiţe şi toboşari. În faţă, scutierii 
purtau blazoanele şi numele stăpânilor lor, care pe timpul 
şederii în Konstanz fuseseră conduşi la casele în care vor locui. 

In primul rând, se afla Pietro de Tortosa, trimisul special al 
regelui napolitan. Alături, era episcopul de Montecassino, 
Peloso, care cu toată bunăvoința nu putea să explice unde îi era 
episcopia, ca şi trimisul dogelui Veneţiei, arhiepiscop de Sankt 
Andreas, şi trimisul regelui Scoției, în ciorapi trei sferturi şi haină 
roşie care îi ajungea până la genunchi. În spatele lor, era 
episcopul de Cappacio şi episcopul Astorga, care la rândul lui 
avea în urmă trimisul regelui şi reginei Spaniei. Contele de 
Venafro era însoţit de un secretar apostolic, care se legitima 
simultan şi ca episcop de Cotrone. Mână în mână, păşeau un 
fercheş prelat apostolic al palatului şi episcopul de Badajoz, o 
apariţie spectaculoasă cu păr lung şi negru. Blazonul 
arhiepiscopului de Tarragona, cel mai mare dintre toate 
blazoanele, îl recomanda pe acesta ca guvernator al Romei, în 
timp ce în stânga lui micuțul arhiepiscop de Sagunt aproape că 
nici nu se mai vedea. Ca trimis al regelui Franţei venise abatele 
de St. Antoine - Vienne. În veşmântul lui violet, lung şi strâmt şi 
în pantofi cu tocuri înalte, acesta dănţuia ca un cal de circ şi se 
străduia cât putea să se menţină în picioare pe caldarâmul 
mizerabil din Konstanz. El şi arhiepiscopul de Acerenza, care 
avea cu el un novice pentru a-i trata problemele psihice, 
culeseră din partea conților de Palonga, de Conza, de Palene, ca 
şi din partea ducelui de Gravina, care alcătuiau un alt rând, toţi 
sărind în ochi cu distinsele lor veşminte din catifea de culoare 
închisă, zâmbete total nepotrivite cu ocazia cu totul specială. 
Urmau trimisul ducelui de Milano şi trimisul ducelui de Florenţa, 
certându-se cu voce tare, în auzul tuturor, căruia dintre stăpânii 
lor i s-ar fi dat prioritate ierarhică, dacă aceştia ar fi venit 
personal la conciliu, şi când cei doi nu căzuseră la pace după o 
jumătate de milă de mers pe jos, au preferat să îşi caute alte 


locuri în procesiune. Din cine ştie ce motive izbucnise pe drumul 
spre catedrală cearta între arhiepiscopul de Acerenza şi Latera 
şi un cleric înveşmântat în odăjdii cu broderii în aur, iar pe 
Pfeffergase, sub privirile Afrei, iritatul arhiepiscop îi smulse 
clericului odăjdiile, acesta rămânând în cămaşa liturgică (ceea 
ce pentru un cleric era egal cu a fi gol-puşcă) şi ţopăind de 
parcă strivea în picioare capul unui şarpe. 

Alaiul se opri în piaţa domului, iar Afra folosi ocazia pentru a 
se strecura, printre rândurile din faţă, până pe partea cealaltă a 
străzii. Dar acolo îl căută zadarnic pe Ulrich von Ensingen. 
Arhitectul dispăruse. 

Neliniştită, Afra porni spre locul unde era găzduită, în 
Fischmarktgasse. Deodată, conciliul, papa şi toţi trimişii 
Apusului îi deveniseră indiferenți. Timp de câteva clipe, crezuse 
că lucrurile aveau să se îndrepte, în sfârşit. Şi se mânie de 
propria prostie. Trecutul rămâne trecut. Nu-şi datorau nimic unul 
altuia. Dar era evident că Ulrich se simţea mai nedreptăţit decât 
ea. Cu siguranţă că ea îl jignise prin purtarea ei. Dar Ulrich cum 
se comportase cu ea la Strassburg? 

Gândurile Afrei erau tulburi. Nu se îndoia că Ulrich o 
recunoscuse. Dar, pe măsură ce se gândea de ce fugise acesta 
de ea, în capul ei se aprinse un gând teribil: Ulrich avea o altă 
femeie! 

Cine să i-o ia în nume de rău, se gândi Afra, că doar 
despărţirea ei nu-i crease vreo speranţă de împăcare. Fireşte, 
asta dacă l-ar fi crezut în stare pe Ulrich să îi spună adevărul în 
faţă. În loc de asta, el se eschivase, se dezisese el însuşi precum 


luda, care a negat că L-ar fi cunoscut vreodată pe lisus. 
x x 


* 


Afra a fost urmărită de vocile stridente ale corului castraților 
până în Fischmarktgasse. În faţa „casei înalte“ a lui Pfefferhart 
aştepta un bărbat agreabil, unul dintre cei care nu purtau 
pelerina neagră şi largă din cauza frigului, ci ca semn al titlului 
academic. 

Afra bănui că numai de bine nu era şi fu pe punctul de a se 
întoarce, când străinul îi veni în întâmpinare şi rosti repede: 


— Desigur că sunteţi soţia trimisului din Napoli. Eu sunt 
Johann von Reinstein, savant, prieten şi servitor al stăpânului 
meu, Jan Hus din Boemia. 

Incă înainte de a fi apucat să corecteze eroarea, Reinstein, al 
cărui debit verbal putea fi înfrânat numai de propria gândire, 
continuă: 

— Magistrul Hus m-a trimis pentru a stabili o întâlnire cu 
messer Pietro de Tortosa. Jan Hus are nevoie de asistenţa 
trimisului împotriva papei de la Roma. Sunteţi deci soţia lui? 

— Pe sfânta Fecioară, nu, dar nu m-aţi lăsat să vorbesc! 
interveni Afra într-o pauză luată de străin pentru a trage aer în 
piept. 

— Dar  locuiţi totuşi aici, în „casa înaltă“ a maistrului 
Pfefferhart, unde a fost cazat trimisul regelui napolitan? 

— Asta este adevărat, dar cu Pietro de Tortosa nu am nimic în 
comun, cu excepţia rutei comune de călătorie. Numele meu este 
Gysela Kuchler şi sunt doar în trecere. 

Informaţia îl lăsă fără grai pe savantul boemian pentru câteva 
clipe. Acesta o măsură cu privirea critic pe Afra, fără însă a fi 
impertinent. 

De fapt, fusese spus tot ce se putea spune în această situaţie, 
când fulgerător îi veni o idee. O idee care trebuia să schimbe 
totul. 

— Sunteţi prieten al magistrului Hus? începu prudentă Afra. 

— Cel puţin aşa mă numeşte el. 

Afra îşi muşca gânditoare buza inferioară. 

— L-am auzit vorbind. Cuvintele lui m-au impresionat. Hus 
este un bărbat neînfricat. Are nevoie de mult curaj pentru a-l 
înfrunta pe papă şi clerul întregului Apus. Alţii au fost 
condamnaţi ca eretici pentru chestiuni mult mai puţin 
importante. 

— Dar Hus are dreptate! Sfânta Biserică a decăzut. Hus a 
afirmat de mai multe ori că va accepta orice sancţiune dacă va 
fi acuzat de erezie. Până acum nimeni nu a reuşit să îl acuze. 
Deci grija dumneavoastră este neîntemeiată, frumoasă doamnă. 
Dar, după cum văd, aveţi ceva pe suflet. 

— Hus este un bărbat inteligent şi cunoaşte legile Bisericii. Eu 
sunt în posesia unui document care pare de mare importanţă 


pentru papă şi pentru Biserică. În orice caz, mulţi au încercat să 
pună mâna pe acest pergament. Dar până astăzi importanţa lui 
a rămas o taină pentru mine. Totuşi, două cuvinte din acest 
pergament îi tulbură profund pe anumiţi oameni. 

— Care ar fi aceste cuvinte? 

— CONSTITUTUM CONSTANTINI. 

Johann von Reinstein, care până în acest moment urmărise 
distant spusele Afrei, păru brusc extrem de interesat: 

— Aţi spus CONSTITUTUM CONSTANTINI? 

— Aşa am spus. 

— Scuzaţi-mă că vă întreb atât de direct - Reinstein îşi reluă 
modul lui de a vorbi rapid -, dar cum aţi ajuns în posesia acestui 
document? Aveţi pergamentul la dumneavoastră? Aţi fi dispusă 
să ni-l arătaţi? 

— Aţi pus trei întrebări deodată, spuse râzând Afra. 
Documentul mi l-a lăsat moştenire tatăl meu, menţionând că 
valorează o avere. Acesta este şi motivul pentru care nu îl port 
la mine. El se găseşte într-un loc sigur din oraş. lar în ce priveşte 
ultima dumneavoastră întrebare: Ar fi o onoare pentru mine să i- 
| înmânez magistrului Hus. Pot avea încredere în 
dumneavoastră? 

Învăţatul ridică braţele şi zise pe un ton liniştitor: 

— Pe sfântul Wenzel, să-mi înghit limba dacă voi scăpa vreun 
cuvânt în legătură cu asta! Dar, dacă vă convine, puteţi să îi 
faceţi o vizită magistrului Hus mâine, după ce vor bate clopotele 
pentru Angelus. Noi ne-am cazat la văduva Fida Pfister în 
Paulsgasse. 

— Ştiu, tot oraşul vorbeşte despre asta. Se zice că această 
casă este chiar împresurată de adepţii lui, care nu se 
depărtează înainte ca magistrul Hus să se fi arătat la fereastră. 

Reinstein dădu ochii peste cap, parcă spunând: „Ce ar fi de 
făcut la asta?“ Apoi zise: 

— Este surprinzător cât de repede a cuprins învăţătura lui şi 
Germania. Ar fi mai bine dacă nu veţi intra în casă pe uşa 
principală. Casa mai are o intrare prin spate, pe Gewurzgasse. 
Pe acolo puteţi ajunge înăuntru fără să atrageri atenţia. lar în 
ce-l priveşte pe trimisul napolitan, întrebaţi-l dacă magistrul Hus 
poate vorbi cu el. 


Afra promise că aşa va face, deşi gândurile ei erau departe. 
Cu toate că nu schimbase o vorbă cu Jan Hus, spusele lui din 
piaţă îi inspirau încredere. 

După ce învățatul se îndepărtă, Afra plecă la zaraful Pileus, în 
Brickengasse, pentru a ridica pergamentul. Îl puse în 
ascunzătoarea obişnuită, în corset. Înainte de a părăsi casa 
zarafului, trase cu ochiul în toate direcţiile, ca să verifice dacă 
nu era urmărită. Apoi plecă spre Fischmarktgasse. 

Cam pe la jumătatea drumului, începu să plouă. Un vânt ca 
de gheaţă mâna norii negri, şi Afra căută adăpost sub streaşina 
unei case, unde se mai adăpostiseră şi alţii. Stropi grei cădeau 
pe acoperişul de şindrilă. Afra tremura. 

Trebuie că oferea o privelişte jalnică, pentru că simţi cum pe 
neaşteptate, două mâini îi puneau pe umeri o pelerină care s-o 
protejeze de umezeală şi de frig. 

— Tremuraţi ca frunzele unui plop, auzi ea o voce 
prietenoasă. 

Se întoarse. 

— Nici nu este de mirare pe frigul acesta. Afra se opri, apoi 
întrebă: Nu sunteţi înghiţitorul de flăcări, cel cu o sută de 
trucuri? 

Şi dumneavoastră nu sunteţi domnişoara care a fugit în 
punctul culminant al reprezentaţiei mele? 

— Aţi remarcat asta? 

— Artiştii sunt oameni sensibili, ar trebui să ştiţi. Pentru un 
scamator nu există jignire mai mare decât atunci când publicul 
părăseşte reprezentaţia lui înainte ca el să o fi încheiat. 

— Scuzaţi-mă, dar nu am vrut să vă jignesc! 

Înghiţitorul de flăcări ridică din umeri. 

— Nu-i nimic. 

— Cum mă pot revanşa? întrebă Afra, râzând. 

— Dumneavoastră ce propuneţi? 

Tânărul se aşeză în faţa ei şi îi potrivi gulerul pelerinei. 

„Ce frumos este, gândi Afra, şi ce tânăr.” Fu cuprinsă de 
aceeaşi senzaţie caldă pe care o trăise la prima întâlnire. 

— Nu ştiu, răspunse ea ruşinoasă ca o fetiţă. 

Ciudat, îi trecu mai departe prin cap, din copilărie îi 
dispăruseră complet sentimente ca pudoarea, timiditatea şi 


sfiala. lar acum, după tot ce trăise, redevenise brusc sfioasă. ŞI 
încă în faţa unui tinerel. 

Abia acum remarcă fata că tremura din tot trupul. Şi nu era în 
stare să spună dacă de vină era frigul sau apropierea tânărului 
bărbat. Oricum era recunoscătoare pentru faptul că înghiţitorul 
de flăcări se lipi de ea fără fasoane, pentru a o încălzi. 

— Mie mi se spune Jakob cel focos, zise tânărul făcându-i un 
semn prietenos cu ochiul. 

— Afra, îi răspunse ea, care nu consideră necesar să continue 
jocul de-a v-aţi ascunselea cu arătosul tânăr şi remarcă echivoc: 
Se pare că nu aveţi nicio teamă de foc. 

Aparent, Jakob cel focos nu sesiză aluzia: 

— Nu, focul este un element ca aerul, apa şi pământul şi la fel 
ca acestea, nu este de spaimă. Trebuie doar să ştii cum să te 
foloseşti corect de el. Gândiţi-vă la apă. Ea poate fi periculoasă, 
te poţi îneca în ea. Dar, pe de altă parte, ea este absolut 
necesară vieţii. La fel stau lucrurile şi cu focul. Mulţi văd în foc 
un pericol. Dar el este la fel de necesar vieţii ca apa. Mai ales 
într-o zi ca aceasta. Veniţi! 

Ploaia se mai potolise, şi Jakob o împinse pe Afra în direcţia 
pieţei domului. 

— Acolo se află căruţa mea vagon şi în ea duduie o sobiţă 
sprinţară. Căldura vă va face bine. 

Afra se minuna de seninătatea cu care o trata tânărul, şi de 
seninătatea cu care ea îl urma. 

Corpul canonicilor catedralei dispunea de mai multe clădiri 
strâns legate între ele. Într-un colţ, în dreptul bisericii Sf. loan 
scamatorii găsiseră un loc, după ce în ziua anterioară fuseseră 
alungaţi de pe vechiul loc de staţionare. Ei erau obişnuiţi să fie 
trataţi astfel. Erau iubiţi de popor pentru că mai aduceau o 
variaţie în cotidianul trist, dar oficialităţile îi priveau cu 
neîncredere şi aversiune. 

— Aici locuiesc eu, liber ca păsările cerului, zise Jakob 
invitând-o totodată cu un gest să intre. 

În faţa zidurilor exterioare ale unei clădiri fară ferestre erau 
campate trei căruţe-caravană ale unui teatru ambulant, vopsite 
multicolor, şi un car cu o cuşcă în care un urs se învârtea greoi. 


Căruţele aveau doar câte două roţi înalte şi două oişti cu 
ajutorul cărora erau manevrate de oameni. 

Pe una dintre căruţe se putea citi: FOCOSUL JAKOB. Vehiculul 
avea lateral o minusculă fereastră şi în spate o uşă îngustă, la 
care se urca pe o scară pliantă. In faţă, avea un burlan vertical, 
din care ieşea un fum negru. 

— Nu este deosebit de luxoasă, dar este călduroasă, 
confortabilă şi uscată, zise Jakob şi deschise uşa casei lui 
ambulante. 

Afra rămase uimită de cât de multe lucruri încăpuseră într-un 
loc atât de mic: o sobă, un pat, o masă, un scaun, un cuier şi o 
cutie sub fereastră; de mai mult nici nu avea nevoie un 
scamator. Afra nu mai văzuse niciodată o căruţă-caravană din 
interior. Dădu jos pelerina primită de la Jakob şi se bucură de 
căldura plăcută din micuța încăpere. Aici se simţea protejată şi 
în siguranţă cum nu mai fusese de mult timp. 

— La ce vă gândiţi? întrebă Jakob după ce o urmărise o vreme 
în tăcere. 

Afra râse. 

— Dacă vă spun, mă veţi considera nebună. 

— De ce? Mă faceţi curios? 

— Tocmai mă gândeam că trebuie să fie minunat să 
călătoreşti prin ţară cu o căruţă-caravană, să opreşti acolo unde 
îţi place, să uiţi de Dumnezeu şi de lume. 

Tânărul înghiţitor de flăcări o privi nesigur pe Afra şi întrebă 
ezitând: 

— Ce vă împiedică să o faceţi? Sunteţi logodită cu un bărbat 
care vă aşteaptă sau aveţi alte obligaţii? 

Afra strânse din buze şi dădu din cap fără o vorbă. 

— Atunci, de ce şovăiţi? Din munca mea se pot hrăni şi doi. 
Nu câştig prost, deşi căruţa mea ar sta dovadă mai curând 
pentru contrariul. Dar în vremuri grele cum sunt acestea, 
oamenii caută mai multă distracţie decât în vremuri bune. Aici 
nu putem rămâne mai mult de două săptămâni; vom fi apoi 
expulzați din oraş. Aşa stau lucrurile cu scamatorii. Deci mai 
aveţi încă cinci zile pentru a vă gândi. 

Afra zâmbi. Mai târziu nici ea nu putea să îşi explice ce o 
făcuse să se poarte astfel: desigur că veşmintele îi erau ude. 


Dar justifica asta faptul că se dezbrăcase în faţa tânărului? Nu 
fusese mai curând excitaţia sau dorinţa de a seduce un tinerel 
care probabil că încă nu se culcase cu o femeie? 

Afra îşi scoase foarte firesc hainele şi le aşeză la uscat pe 
speteaza scaunului. Apoi se apropie de Jakob, care stătea 
stingherit pe marginea patului şi se holba la buricul ei. În cele 
din urmă, el ridică privirea şi spuse: 

— Ce inel este acela care vă atârnă de gât? 

Afra apucă podoaba prinsă cu un şnur de piele şi o apăsă pe 
piept. 

— Este un talisman. L-am primit cadou. 

Afra îşi băgă lacomă mâna în părul bogat al băiatului şi îl lipi 
de trupul ei. Jakob nu îndrăznea să mişte. Îşi duse doar braţele 
în jurul coapselor ei. Rămaseră astfel minute în şir. 

— Câţi ani ai? întrebă Afra în cele din urmă. 

Jakob rosti cu o voce aproape plângăreaţă: 

— Ştiu, în orice caz sunt prea tânăr pentru o femeie ca 
dumneavoastră. Asta vreţi să spuneţi, nu? 

— Prostii. Pentru dragoste nu eşti nici prea tânăr şi nici prea 
bătrân. 

— Atunci de ce vă interesează vârsta mea? 

— Doar aşa. Afra îi simţea limba care îi lingea pântecele. O 
senzaţie de nedescris, ce îi fusese străină până în această zi, în 
căldura plăcută a unei căruţe-caravană. Doar aşa, repetă ea, şi 
se strădui să îşi ascundă excitaţia. Continuă: Ori arăţi mai tânăr 
decât eşti, ori soarta te-a pus într-o situaţie la care un tânăr de 
vârsta ta nu are acces. 

Jakob înălţă capul. 

— Mi se pare că aveţi un al şaselea simţ. Dar poate că ambele 
sunt corecte. Tatăl meu a fost dansator pe sârmă, la fel şi 
mama. Erau cunoscuţi până departe dincolo de graniţele ţării. 
Pentru ei niciun turn de biserică nu era prea înalt, niciun râu nu 
era prea lat pentru a-l traversa amândoi pe sârma mişcătoare. 
Ceea ce părea atât de natural nu era decât înfrângerea fricii. 
Amândoi se temeau cumplit de sârmă. Dar era unica meserie 
care îi hrănea. Însă într-o zi s-a întâmplat. În frânghia întinsă la 
jumătatea înălţimii domului din Ulm s-a desfăcut un nod, iar tata 
şi mama s-au prăbuşit. 


— Groaznic. Afra îi privi ochii umezi. Aşa cum era, goală, se 
aşeză călare pe genunchii lui şi îl sărută pe frunte. Jakob se 
undui gingaş ca un copil la pieptul ei. Şi aşa a trebuit să creşti 
singur de pe o zi pe alta... 

— Tata mi-a interzis de când eram mic să urc pe frânghie. El 
m-a învăţat cum să lucrez cu focul. Obişnuia să spună că o 
greşeală cu focul se poate corecta, o greşeală pe frânghie este 
totodată şi ultima. Câtă dreptate avea! 

Afra îşi trecu uşor degetele prin părul negru al tânărului. 
Tristeţea lui o incită profund. Ezită totuşi să cedeze dorinţei 
pătimaşe. În loc de a-i şopti chipeşului tânăr cuvinte de iubire, în 
loc de a-i lua în stăpânire bărbăţia şi a-l supune, Afra zise 
jenată: 

— Trebuie că i-ai iubit foarte mult pe tatăl şi pe mama ta. 

Nici nu termină propoziţia, că îşi dădu seama cât de prosteşte 
se comporta. Fără a pune întrebări, tânărul aştepta doar ca ea, 
mai în vârstă, mai experimentată, să îi vină în întâmpinare, să 
preia iniţiativa şi dacă era necesar să îl iniţieze în dragoste. Dar 
nu a fost să fie aşa, ci cu totul altfel. 

— Da, i-am iubit foarte mult, răspunse tânărul, cu toate că nu 
erau părinţii mei adevăraţi. 

— Nu erau părinţii tăi adevăraţi? Adică? 

— Eu eram ceea ce se cheamă un copil găsit, abandonat în 
pădure, printre ciuperci. Tata spunea că erau ghebe. De aceea 
nici nu mi-au dat numele de Jakob, cum am fost botezat, ci 
Ghebe. 

— Ghebe? repetă Afra abia şoptit. 

Şi, brusc, simţi în nări mirosul acestor ciuperci. Brusc. 
Avusese nevoie de ani de zile pentru a face uitată miasma iute a 
ciupercii cu lamele pe partea inferioară a pălăriei. De fiecare 
dată când întâlnea acest miros, se trezeau în ea amintiri urâte. 
Atunci, trăgea în piept mirosul delicat al florilor de câmp sau 
adulmeca putoarea pestilenţială a baligii de cal, doar pentru a 
scăpa de acea amintire penibilă. Şi cândva, după mulţi ani, 
reuşise să o facă. 

Însă acum izul ghebelor era din nou prezent şi, împreună cu 
el, amintirea. Simţi sub picioarele goale muşchiul umed, în faţa 
ochilor îi apăru trunchiul molidului de care se sprijinise când 


născuse şi boţul plin de sânge de pe solul pădurii. Simţi în tot 
trupul durerea de atunci. Vru să strige, dar rămase mută, fără a 
crede că trecutul era retrăit atât de teribil. 

— Asta nu trebuie să te întristeze, şopti Ghebe, care 
remarcase tristeţea ei. Nu mi-a mers rău în viaţă. Cine ştie ce 
soartă m-ar fi aşteptat la adevărații mei părinţi! 

Tânărul ridică privirea şi îi zâmbi. Apoi îi mângâie delicat sânii. 

Cu doar câteva clipe în urmă, Afra s-ar fi topit toată sub 
această gingaşă atingere. Dezorientată de cele spuse de Ghebe, 
simţi cum i se făcea pielea ca de găină. li veni să îl respingă pe 
tânăr, să îl lovească peste faţă, pentru că îndrăznise să o atingă. 
Dar nu făcu nimic din toate astea. 

Ţeapănă ca o statuie de piatră, copleşită de gândurile ei 
înnebunitoare, Afra suporta mută galanteriile tânărului. 

Apoi brusc luă mâna stângă a lui Ghebe şi o strânse cu 
putere. Număra. Numără cinci degete şi teribila ei bănuială 
începu să mai cedeze. 

Tocmai se pregătea să râdă uşurată, când Ghebe zise: 

— Să nu te deranjeze cicatricea de pe mâna mea. Trebuie să 
ştii că am venit pe lume cu şase degete la mâna stângă. ŞI 
pentru că de obicei lucrul acesta este interpretat ca un semn 
rău, și pentru că din cauza acestei ciudăţenii eram batjocorit, 
am căutat un vraci, care a înlăturat răul cu un topor. Din cauza 
hemoragiei aproape că mi-am pierdut viaţa, dar, după cum vezi, 
am supravieţuit intervenţiei. De atunci port cu mine peste tot 
cel de-al şaselea deget, ca pe un talisman. Vrei să-l vezi? 

Afra se cutremură ca străpunsă de o săgeată. Chipul îi păli 
precum ceara unei lumânări. Işi smulse în grabă hainele de pe 
scaun şi le îmbrăcă. 

__Ghebe o urmărea privind-o întrebător de pe marginea patului. 
In cele din urmă, spuse trist: 

— Acum îţi este scârbă de mine? Ce este cu această bruscă 
grabă? 

Afra nici nu îi auzi întrebările. Simţea că se sufocă şi înghiţi în 
sec. Se îndepărtă de tânăr şi îi spuse: 

— Trebuie să uităm de întâlnirea noastră. Îmi promiţi? Nu 
trebuie să ne mai vedem niciodată! Mă auzi? Niciodată! 


Îi luă capul tânărului între mâini. Îl sărută pe frunte şi se 
năpusti afară. 

Cu lacrimi în ochi, traversă piaţa. Auzi vocea lui Ghebe în 
urma ei: 

— Afra, ai uitat ceva! 

Gând numele ei răsună în piaţă, Afra se sperie. Se întoarse. 

Ghebe flutura ceva deasupra capului - pergamentul! 

O clipă şovăi, nu mai voia să se întoarcă. Nu mai voia să aibă 
de-a face cu pergamentul şi cu trecutul ei. 

Dar, în timp ce încă se mai gândea, Ghebe ajunse lângă ea și 
îi puse pergamentul în mână. 

— De ce? întrebă el ezitant şi privind-o pătrunzător pe Afra, 
de parcă în ochii ei plini de lacrimi ar fi putut citi răspunsul. 

Afra dădu din cap. 

— De ce? repetă el insistent. 

— Crede-mă, este mai bine aşa. Băgă pergamentul în corset 
şi scoase inelul. Cu o mişcare rapidă, îi puse pe după gât şiretul 
din piele cu inelul şi îi şopti printre lacrimi: îţi va aduce noroc. Și 
îţi va aminti mereu de mine. Fii sigur că eu nu te voi uita 
niciodată. 

Îi mai aruncă o ultimă privire fiului ei. Apoi se întoarse şi fugi 
spre Fischmarktgasse ca o sălbăticiune încolţită. Inima îi bătea 
să îi spargă pieptul. Nici nu-i vedea pe oamenii care întorceau 
capul după ea şi căutau în zadar cu privirea persoana care o 
urmărea. Se lovea de trecători fără a-i lua în seamă. Fugea fără 
să ştie de ce, îi era ruşine de ea şi de trecutul ei. 

Ar fi trebuit să îi spună lui Ghebe că îl recunoscuse? O voce 
interioară îi spunea: „Nu!“ Ghebe era fericit în viaţă. De ce să îi 
fi împovărat ea viaţa cu persoana şi trecutul ei? Dacă ea ţinea 
doar pentru sine secretul, tânărul nu va afla niciodată cine i-a 
fost mamă, cine i-a fost tată. Nu era mai bine aşa? 


O mână plină cu cenuşă neagră 


Anul se apropia de sfârşit şi se făcea întuneric devreme. 
Speluncile oraşului răsunau de larmă şi cântece. Adevăraţii 
beneficiari ai conciliului erau cârciumarii din Konstanz. Când se 
însera, nu mai găseai un loc liber în localurile lor, situaţie care 
avea un temei. Din cauza nevoilor şi pentru a obţine profit, chiar 
şi cetăţenii onorabili ai oraşului îşi închiriau paturile de două ori 
pe noapte - de seara până la miezul nopţii şi de la miezul nopţii 
până dimineaţa - astfel permanent unii erau siliţi să îşi petreacă 
cel puţin o jumătate de noapte în numeroasele cârciumi. 

Bufoni, artişti şi cântăreţi ambulanți îi făceau pe clienţi să le 
treacă vremea mai repede. Erau căutaţi mai cu seamă 
cântăreții, care-i întreţineau cu lăute pântecoase pe oamenii 
oricând dispuşi să bea. In mod deosebit era preferat un anume 
Wenzel von Wenzelstein, un trubadur din Boemia, care se 
bucura de atenţie din mai multe motive: interpreta într-un 
limbaj bolovănos cântece cu text licenţios, ca „Fetişcană, 
fetişcană, spală-ţi tecuşoara, altfel nu mai vin băieţii”. Disputele 
de prin cârciumi îl lăsaseră pe cântăreţul ambulant fără o 
ureche şi fără ochiul stâng. Aşadar, nu era vreo frumuseţe. Dar, 
conform unei inexplicabile legi a naturii, cei mai urâţi bărbaţi 
aveau parte de cele mai frumoase femei, iar Wenzel era însoţit 
de Lioba, o frumuseţe orientală, care uneori dansa pe mese, şi, 
dacă era să dai crezare zvonurilor, cu această ocazie se 
dezbrăca. 

Dar cântăreții şi artiştii ambulanți în trecere prin oraş mai 
practicau şi o altă afacere, mai bănoasă. Transmiteau mesaje în 
scris ori oral. Aşa că nu a fost o întâmplare când Wenzel von 
Wenzelstein cânta în faţa uşii ei, atunci când Afra se întorcea de 
la Ghebe. Dar ea nici nu îl băgă în seamă pe individul deloc 
arătos şi pe frumoasa lui însoţitoare, şi tocmai voia să treacă pe 
lângă ei, când acesta se opri din cântat şi i se adresă: 

— Sunteţi Afra, desigur. Am un mesaj pentru dumneavoastră. 

Afra rămăsese cu gândul la întâlnirea cu Ghebe. Nu era 
dispusă să acorde atenţie cântăreţului, socotind că era nedemn 


şi lipsit de caracter, dar imediat îi trecu prin cap: de unde 
cunoştea cântăreţul adevăratul ei nume? 

Şi, în vreme ce căuta zadarnic un răspuns la această întrebare 
şi îl privea în faţă pe străin pentru a se convinge dacă nu cumva 
îl mai întâlnise vreodată, acesta luă tăcerea ei drept confirmare 
şi continuă: 

Mă trimite un anume Ulrich von Ensingen, un domn fin şi 
generos pe deasupra, ceea ce nu este ceva obişnuit prin 
cercurile acestea. In ce mă priveşte, numele meu este Wenzel 
von Wenzelstein, dacă încă nu aţi auzit de mine. 

Cântărețul chior execută un soi de reverență care fiind 
exagerată păru mai curând comică. In plus, odată cu această 
dovadă de stimă scoase din lăută câteva sunete de parcă 
tocmai călcase o pisică pe coadă. 

— Cu maistrul Ulrich nu am nimic de-a face, răspunse Afra. 

Se simţea pusă la încercare de îndoielnicul sol şi bănuia, nu 
fără temei, că era vorba de o capcană. 

— Trebuie să vă transmit, continuă Wenzel von Wenzelstein 
mai mult cântând decât vorbind, că vă roagă să îl scuzaţi. 
Maistrul Ulrich este supravegheat. Sau este urmărit de anumiţi 
oameni. Aşa s-a exprimat el. Şi, în rest, trebuie să vă înmânez 
asta. 

Pe neaşteptate, Wenzel von Wenzelstein scoase din buzunar o 
hârtie împăturită, de mărimea unei palme, care abia se vedea în 
intrarea întunecoasă. 

— Maistrul Ulrich vă dă de ştire că, dacă vă convine, ar vrea 
să vă întâlnească. Unde şi când, veţi găsi scris pe această 
hârtie. Vă salută Wenzel von Wenzelstein. 

Misteriosul sol împreună cu însoţitoarea lui dispărură în 
noapte. 

Afra ajunse în camera ei la capătul puterilor. Despături 
emoţionată hârtia şi îşi plimbă privirea peste scrisul fin. 
Remarcă faptul că mâinile îi tremurau. 

În casă nu era linişte. Trimisul special napolitan îşi mustra 
secretarul pe un ton ridicat, din cauza unei neglijenţe, iar vizitiul 
şi argatul se desfătau zgomotos în societatea a două pupeze 


care vorbeau o altă limbă. 
x * 


* 


În viața unui om, există zile în care evenimentele se succed 
fără contribuția lui. Pentru Afra aceasta fusese o astfel de zi. 
Tocmai se liniştise oarecum, încă frământată de gânduri, când 
maistrul Pfefferhart îi bătu în uşă şi şopti: 

— Văduvă Kuchler, în faţa uşii casei se află doi magistri. Nu 
vor să-şi spună numele. Ei zic că dumneavoastră ştiţi despre ce 
este vorba. Să îi las să intre? 

— O clipă! 

_ Afra se ridică şi deschise fereastra dinspre Fischmarktgasse. 
In faţa intrării, stăteau doi bărbaţi bine îmbrăcaţi. Unul din ei 
avea o glugă trasă adânc pe faţă, celălalt ţinea în mână o făclie. 
Pe acesta îl recunoscu imediat. Era Johann von Reinstein. 

— Lăsaţi-i! strigă Afra prin uşa camerei. 

Pfefferhart se îndepărtă. Afra puse pe ea o rochie. După puţin 
timp, cineva ciocăni la uşă. 

— Sper că nu v-aţi culcat, se scuză Johann von Reinstein, dar 
prietenului meu, magistrul Hus, nu îi dau pace cele spuse de 
dumneavoastră despre CONSTITUTUM CONSTANTINI. 

Însoţitorul lui Reinstein nu reacţionă. O privea în faţă pe Afra, 
tăcut, şi ea îşi dădu seama imediat cine era străinul: magistrul 
Jan Hus. 

— Dumneavoastră?! exclamă Afra. 

Hus ridică gluga şi duse degetul arătător la buze. 

— Pentru fiecare dintre noi este mai bine ca această întâlnire 
să rămână secretă. 

Afra îi invită cu un gest pe cei doi să intre. Deodată, se simţi 
cu mintea complet limpede. 

— Inţelegeţi-mă corect, începu bărbatul cu barbă, după ce se 
aşezară în jurul măsuţei din nişa ferestrei, nu mă interesează 
posesia documentului, ci exclusiv conţinutul lui. Reinstein 
spunea că pergamentul se află aici, în oraş, într-un loc secret. 

Afra îl privea ca vrăjită pe învățatul din Boemia. Avea îndoieli 
cu privire la modul în care trebuia să se comporte. Dar, dacă 
exista un om, îi trecu ei prin cap, care ar fi dispus să dezvăluie 
secretul din jurul pergamentului uitat fără a obţine un avantaj 
personal acela era magistrul Hus. 


Totuşi, îi fu destul de greu să scoată pergamentul de sub 
salteaua de paie a patului ei şi să îl pună pe masă, în faţa lui 
Hus şi a lui Reinstein. 

După cum vedeţi, magistre Hus, spuse Afra aparent calmă, 
pergamentul este chiar aici, în această încăpere. 

Bărbaţii se priviră muţi. Cei doi păreau stânjeniţi din cauza 
insistenţei lor. Oricum, la orice se aşteptaseră, numai nu ca 
femeia să le pună documentul sub nas atât de franc. 

— Şi chiar nu aveţi idee ce este CONSTITUTUM CONSTANTINI? 
întrebă Hus, căruia nu îi venea să creadă. 

— Nu. Vedeţi, eu sunt o femeie simplă. Ceea ce ţine de 
instruirea mea datorez tatălui meu, care a fost bibliotecar. Tot el 
a fost cel care mi l-a lăsat moştenire. 

— Şi tatăl dumneavoastră cunoştea importanţa 
documentului? 

Afra împinse în faţă buza inferioară, ceea ce reprezenta un 
obicei de al ei de fiecare dată când nu ştia ce să răspundă. In 
cele din urmă, zise: 

— Uneori, sunt înclinată să o cred, alteori, nu. Pentru că, pe 
de o parte, tata mi-a spus să mă folosesc de acest document 
numai dacă nu mai am alternativă. Deoarece ar avea o valoare 
inestimabilă pentru posesorul lui. Pe de altă parte, s-a purtat 
necugetat, când, aflat în posesia unei asemenea valori imense, 
nu a beneficiat de ea, în timp ce el, soţia şi cinci fiice trăiau în 
nevoi. Dar de unde ştiţi dumneavoastră ce scrie în pergament? 

Hus şi Reinstein schimbară priviri ce spuneau multe. Dar nu 
răspunse niciunul din ei. Apoi, ca şi cum ar fi aruncat peste bord 
toate temerile, Hus luă pergamentul cenuşiu şi îl despături cu 
grijă. A 

Se blocă. Întoarse pergamentul pe cealaltă parte. În cele din 
urmă, îl ţinu în dreptul luminii provenite de la o lumânare şi o 
privi întrebător pe Afra. 

— Pergamentul este gol! nu se putu abţine el să constate. 

Reinstein îi luă lui Hus pergamentul din mână, îl examină şi 
ajunse la aceeaşi concluzie. 

— Pare doar, ripostă Afra şi se ridică triumfătoare. 


Scoase din bagaje o fiolă şi stropi pergamentul cu câteva 
picături. Cu o pânză şterse picăturile. Bărbaţi o urmăreau muţi şi 
neîncrezători. 

Când pe document apărură primele umbre ale scrisului, Hus şi 
Reinstein se  ridicară de pe scaune. Aplecaţi deasupra 
pergamentului, urmăreau minunea apariţiei scrierii secrete. 

— Pe toţi sfinţii! murmură Johann von Reinstein aproape cu 
evlavie, de parcă nu ar fi vrut să dăuneze procedurii vorbind 
tare. Ai mai văzut vreodată aşa ceva? 

Hus clătină uimit din cap. | se adresă în cele din urmă Afrei: 

— Doamne, sunteţi o alchimistă! 

Afra râse aproape ironic. Deşi numai de ironii nu îi ardea. 

— Înscrisul este realizat într-o scriere secretă şi este necesară 
o tinctură pentru ca mesajul să devină vizibil. Tinctura mi-a dat- 
o un alchimist din mănăstirea Montecassino. Ea se numeşte 
„Aqua Prodigii”. Dar va trebui să vă grăbiţi să citiţi textul, căci 
dispare foarte repede. 

Cu mâna tremurând, Hus urmărea mesajul apărut din neant, 
conceput în latină, abia pronunţa cuvintele şi din când în când 
traducea tot în şoaptă: 


— Noi, Johannes Andreas Xenophilos, în pontificatul 


lui Adrian II - otrava îmi paralizează respiraţia - având 
sarcina de a scrie un pergament - l-am scris cu propria 
mână... 


Hus lăsă deoparte pergamentul şi privi pierdut flacăra 
lumânării. Reinstein, care în tot acest timp privise peste umărul 
lui Hus, se lăsă să cadă mut pe scaun şi îşi acoperi faţa cu 
mâinile. 

Afra stătea ca pe jar. Privea concentrată chipul palid al lui Jan 
Hus. O singură întrebare îi stătea pe buze, dar nu îndrăznea să i- 
o pună lui Hus. 

— Dumneavoastră ştiţi ce înseamnă asta? întrerupse Hus 
apăsătoarea tăcere. 

— Dacă îmi permiteţi, răspunse Afra, ştiu doar că un 
document important al papei a fost falsificat de către un 
călugăr. Dar nu mă mai chinuiţi. Care este esenţa acestui 
document, a acestei CONSTITUTUM CONSTANTINI? 


Pentru a se mai linişti, Hus îşi mângâia favoriţii ondulaţi. 
Urmărea uimit cum scrierea de pe pergament începuse să 
dispară. În cele din urmă, cu voce uşor reţinută spuse: 

— În istoria omenirii, există infamii care depăşesc puterea 
noastră de a ni le imagina, deoarece ele s-au înfăptuit în numele 
Domnului cel Atotputernic. Aceasta este o astfel de infamie, 
este o nelegiuire la adresa întregii omeniri. 

Johann von Reinstein lăsă neputincios mâinile să îi atârne şi, 
resemnat, dădu din cap. 

Apoi Jan Hus continuă: 

— Biserica romană, cardinalii, episcopii, protopopii şi abaţii, şi 
nu în cele din urmă papii sunt organizaţia cea mai bogată din 
lume. Papa loan o ţine numai în petreceri şi finanţează principi şi 
regi pentru ca aceştia să danseze cum le cântă el. Recent, 
pontiful roman i-a dat regelui Sigismund două sute de mii de 
guldeni de aur. V-aţi gândit vreodată de unde vin aceşti bani de 
care dispun papa şi Biserica? 

— Nu, răspunse Afra, eu mă gândeam că bogăţia papei este 
lăsată de la Dumnezeu. Nu aş fi cutezat nicicând să pun în 
discuţie averea Bisericii, deşi nu am fost crescută în prea mare 
smerenie şi am experienţa mea cu preoțimea. 

Hus parcă prinse viaţă. Se îndreptă şi arătă cu degetul către 
fereastră. 

— Ca dumneavoastră gândesc mulţi, strigă el tulburat, ca să 
nu spunem că aşa gândeşte toată creştinătatea. Nimeni nu 
îndrăzneşte să se scandalizeze de fudulia şi pompa Bisericii. Pe 
când Domnul colinda pământul, El predica sărăcia şi smerenia. 
Secole de-a rândul, după întruchiparea lui Dumnezeu în omul 
lisus, sfânta noastră Biserică a fost o comunitate săracă. Şi 
astăzi? Înfometaţi există destui pe lume, dar nu printre papi, 
episcopi şi cardinali. Pentru că, treptat, papii au înţeles a-şi 
însuşi cu japca sinecuri, moşii şi proprietăţi. lar când în secolul al 
VIII-lea s-au ivit îndoieli asupra faptului că jaful săvârşit asupra 
proprietăţii umanităţii ar fi drept şi ar fi săvârşit cu încuviințarea 
Atotputernicului, unui papă - probabil Adrian al II-lea i-a venit o 
idee pe cât de genială, pe atât de reprobabilă. 

Afra îl întrerupse emoţionată: 


— A pus să fie falsificat un document, şi anume acest 
CONSTITUTUM CONSTANTINI! 

— Vă va explica asta magistrul Johann von Reinstein. El a 
ţinut în mâini aşa-zisul original al acestei CONSTITUTUM! 

— În vremea studiilor mele, începu magistrul, am avut acces 
la documentele arhivei secrete a Vaticanului. Printre altele, şi 
CONSTITUTUM CONSTANTINI. În acest document semnat de 
împăratul Constantin, stăpânul imperiului de Răsărit face cadou 
Apusul papei Silvestru, în semn de recunoştinţă pentru 
miraculoasa vindecare de lepră. 

— Dar... interveni Afra, iritată. 

Dar Reinstein continuă să vorbească înainte ca ea să fi putut 
obiecta: 

— Aşa privind lucrurile, proprietăţile şi bogăţia Bisericii erau 
cel puţin îndreptăţite, chiar dacă moral era ceva reprobabil. La 
studierea textului documentului mi-au atras atenţia câteva 
inadvertenţe. Era vorba mai întâi de limbaj, această latină 
bisericească tipică vremurilor noastre, care se deosebeşte clar 
de latina perioadei romane târzii. In afară de asta, se făceau 
referiri la date şi evenimente care au avut loc la secole după 
întocmirea documentului. Lucrurile acestea m-au făcut sceptic, 
dar nu am îndrăznit să mă îndoiesc de autenticitatea unui 
pergament atât de important. Magistrul Hus, căruia i-am cerut 
sfatul, s-a gândit că ar fi posibil ca acest CONSTITUTUM să fie un 
fals, dar a fost de părere să ţin această descoperire pentru mine 
atâta vreme cât falsul nu putea fi dovedit. Insă, datorită 
acestuia - Reinstein luă în mână pergamentul de pe care scrisul 
dispăruse aproape complet - nu mai poate exista nicio îndoială. 

În timp ce Reinstein vorbea, în faţa ochilor Afrei se derulaseră 
evenimentele ultimilor ani. Deodată, lucrurile se legau. Dar 
această constatare nu o făcea mai fericită ori mai liniştită. 
Dimpotrivă. Până acum avusese doar o bănuială referitoare la 
valoarea pergamentului. Acum ştia cu exactitate că în întreg 
Apusul creştin nu exista alt document cu conţinut atât de 
exploziv. 

Poate că tatăl ei fusese bine intenţionat când îi lăsase 
pergamentul drept moştenire; dar Afra se îndoia că el 
cunoscuse adevărata dimensiune a importanţei acestuia. In 


orice caz, ea nu se simţea în stare să facă faţă situaţiei. Pentru 
că în pergament nu era vorba doar de inimaginabil de mulţi 
bani, ci era vorba despre însuşi fundamentul Bisericii romane. 
Ajunsă brusc la țelul aventuroasei sale călătorii, se simţea 
slăbită. li lipsea un umăr solid de care să se sprijine. Fără să 
vrea, îi veni în minte Ulrich von Ensingen. Şi, dacă încă mai 
şovăise să dea curs invitaţiei lui Ulrich la o discuţie clarificatoare 
sau nu, în acest moment simţi că toate temerile fuseseră 
înlăturate. 

In vocea ei pluteau neajutorarea şi teama când îl întrebă pe 
magistrul Hus: 

— Şi acum ce trebuie făcut? 

Jan Hus şi Johann Reinstein se priveau în ochi, muţi, parcă 
fiecare cedându-i răspunsul celuilalt. 

— Până una-alta, păstraţi  împovărătorul document sub 
protecţia dumneavoastră. Aici nimeni nu va bănui că îl aveţi, fu 
de părere Hus după o îndelungată cugetare, apoi continuă: Papa 
loan m-a invitat mâine la un contact. Probabil că îmi va pretinde 
să îmi retractez tezele. Dar acest document îmi întăreşte 
convingerea: Biserica romană a ajuns o clică de păuni fuduli, de 
îmbuibaţi peste măsură şi de desfrânaţi, care se îmbogăţesc pe 
seama celor mulţi. Acest lucru nu poate fi voinţa Domnului 
nostru, Care a trăit în cumpătare şi smerenie. Sunt curios să văd 
ce va avea de spus locţiitorul pe pământ al Domnului, când îl voi 
confrunta cu conţinutul pergamentului. 

— Va contesta însăşi existenţa pergamentului, interveni 
Johann von Reinstein. 

Afra dădu din cap negativ: 

— Nu cred. Papa loan are cunoştinţă de existența 
documentului. A aflat de el în urma unor nefericite înlănţuiri de 
evenimente. Când pentru a face vizibil conţinutul pergamentului 
am căutat la Ulm un alchimist, nu puteam bănui că Rubaldus, 
acesta era numele alchimistului, era spion al episcopului de 
Augsburg, care la rândul lui este un partizan înfocat al papei de 
la Roma. 

— Deci şi acest Rubaldus ştie de existenţa documentului? 

— Ştia, magistre Hus. Rubaldus şi-a pierdut viaţa puţin mai 
târziu, în circumstanţe ciudate. 


Ochii magistrului scânteiară de furie şi Johann von Reinstein 
interveni îngrijorat: 

— Ştiţi că şi viaţa dumneavoastră, văduvă Gysela, este în 
mare pericol. 

— Nu şi dacă dumneavoastră veţi păstra secretul. 

— Fiţi sigură, nici măcar în urma unui interogatoriu chinuitor 
niciunul din noi nu va scoate un cuvânt despre discuţia noastră! 
spuse Hus foarte convingător. Deoarece alchimistul v-a trădat, 
putem deduce că papa loan nu va avea linişte până când nu va 
ajunge în stăpânirea pergamentului. Şi, după cum ştim, un om 
ca papa loan trece peste cadavre. 

— Se poate, magistre Hus, dar, după cum s-a dovedit, papa 
şi-a dat de mult seama că nu îi este de niciun folos înlăturarea 
posesoarei pergamentului înainte ca el să fi intrat în posesia lui. 
Şi, în plus, eu nu sunt cea care se spune că ar fi în posesia 
pergamentului. 

Hus şi Reinstein se priviră uimiţi. Femeia îi neliniştea din ce în 
ce mai mult. 

— Nu sunteţi? întrebă Hus. Ar trebui să ne explicaţi asta. Aţi 
spus totuşi că vă numiţi Gysela Kuchler! 

— Gysela Kuchler este moartă. A murit la Veneţia, de ciumă. 
Avea sarcina de a mă spiona. Nu din partea papei, ci din partea 
unei organizaţii a clericilor renegaţi, care pretindea că lucrează 
pentru papă. În realitate, membrii ei intenționau să îl şantajeze 
pe papă cu pergamentul. Fiind de faţă la moartea Gyselei 
Kuchler, mi-a venit ideea de a mă da eu moartă şi de a trăi în 
continuare ca Gysela. 

— Pe sfânta Fecioară, sunteţi o drăcoaică! îi scăpă lui Johann 
von Reinstein. Când acesta sesiză privirea mustrătoare a lui 
Hus, adăugă ca o scuză: lertaţi-mi cuvintele urâte! Sunt doar 
expresia admiraţiei mele. Domnul să vă menţină rafinamentul 
feminin! 

Hus şi Reinstein plecară târziu după miezul nopţii. Conveniră 
cu Afra să se revadă a doua zi, pentru a discuta ce vor face în 


continuare. 
x * 


* 


După o noapte neliniştită, în care jumătate visând, jumătate 
în stare de veghe fu chinuită de gânduri negre, Afra trăia febra 
viitoarei întâlniri cu Ulrich von Ensingen. Încă o dată răsuci în 
mâini hârtia pe care arhitectul notase timpul şi locul întâlnirii, 
plus două cuvinte esenţiale: „La ora prânzului, în spatele 
turnului de la poarta Rinului. Te iubesc”. 

Afra era la locul întâlnirii cu mult înainte de ora stabilită. Locul 
era bine ales, căci la poarta aflată la nord de stăreţia domului 
circulaţia era intensă. Negustorii îşi aduceau mărfurile cu carele, 
a căror coloană se întindea pe podul de peste Rin până pe 
drumul către Radolfszell. În jurul vămii podului se negociau şi se 
încheiau afaceri. lar participanţii la conciliu încă mai soseau în 
oraş. Din experienţă se ştia că un astfel de conciliu dura ani buni 
şi că în primele luni oricum nu se luau decizii. 

Nu fară motiv Afra îmbrăcase cea mai bună rochie şi îşi 
împletise părul. Era emoţionată ca la prima întâlnire din cabina 
de pe şantierul catedralei din Ulm. De atunci trecuseră opt ani, 
ani care îi schimbaseră viaţa. 

— Afra! 

l-ar fi recunoscut vocea din sute de alte voci. Se întoarse. 

Un moment, rămaseră muţi faţă în faţă, apoi se strânseră în 
braţe. Afra simţi din prima clipă căldura pe care o degaja Ulrich. 
Simţi nevoia de a-i mărturisi spontan că încă îl mai iubea, dar 
învinse amintirea ultimelor zile petrecute la Strassburg şi tăcu. 

— Aş vrea să îţi spun cât de rău îmi pare, începu Ulrich. 
Împrejurări nefericite au făcut ca între noi să apară 
neîncrederea. Niciunul din noi nu a vrut asta, nici tu, şi nici eu. 

— De ce m-ai înşelat cu târfa aceea a episcopului? şopti 
ofensată Afra. 

— Şi tu? Te-ai aruncat de gâtul momâii ăleia de episcop! 

— Nu a fost nimic. 

— Şi trebuie să te cred? 

Afra ridică din umeri. 

— Este greu de dovedit că totuşi ceva nu s-a petrecut. 

— Tocmai. Cum să dovedesc că nu m-am culcat cu târfa 
episcopului Wilhelm? Totul a fost un joc înscenat de Eminenţa 
Sa. Acum ştiu că mi s-a pus în vin un elixir şi că treptat mi-am 
pierdut cunoştinţa. Totul era astfel organizat încât să pară că m- 


am culcat cu târfa lui. Dar era doar pretextul pentru a mă 
şantaja. Episcopul Wilhelm von Diest auzise despre pergament. 
Şi era sigur că eu îl ţineam sub lacăt. Astăzi, ştiu că episcopul a 
fost cel care a pus să fiu arestat pentru uciderea lui Werinher 
Bott. 

— Şi de fapt cine îl omorâse? 

— O lojă secretă a clericilor renegaţi, care voia să scape de 
arhitect. Pentru că vorbea ceva cam mult. Şi pentru că un 
bărbat în scaun de invalid nu era destul de util şi reprezenta un 
pericol pentru acei oameni. In orice caz, el avea pe braţ acelaşi 
stigmat ca mortul din dom. 

— Ştiu, o cruce cu o bară oblică. 

— Ştii? Ulrich o privi surprins pe Afra. O apucă apoi de braţ. 
Trebuiau să se teamă că persoane neavenite ar trage cu 
urechea la discuţia lor. De aceea se deplasară o bucată de drum 
pe malul Rinului. Ulrich repetă: De unde ştii? 

Afra zâmbi sigură de sine. 

— Este o poveste lungă, spuse ea privind apa fluviului care 
unduia uşor. 

incetul cu încetul, relată despre odiseea ei la Salzburg şi 
Veneţia, cum a scăpat de molima de ciumă şi cum a călătorit 
mai departe dându-se drept Gysela Kuchler; mai povesti ce 
aflase despre renegaţi mai întâi la Veneţia, apoi la mănăstirea 
Montecassino. 

Unele lucruri sunau atât de incredibil, încât Ulrich, se oprea şi 
o privea în ochi pe Afra, pentru a verifica dacă ea chiar spunea 
adevărul. 

— Şi unde este pergamentul acum? întrebă el, după ce Afra 
termină de povestit. 

Suspiciunile ei cu privire la Ulrich nu erau încă total înlăturate. 
De aceea ea răspunse fără a-l privi: 

— Intr-un loc sigur. Fără să fie văzută de Ulrich duse mâna la 
corset, apoi adăugă: Mult timp am crezut că şi tu eşti un renegat 
şi că ai pe braţ acel stigmat. 

Ulrich se opri brusc. Se vedea cât era de frământat. Şi, în timp 
ce îşi sufleca mâneca dreaptă, spunea încet: 


— Deci ai crezut că dragostea mea faţă de tine, că toată 
pasiunea mea era mimată, simulată din cauza unor bani 
murdari? 

Afra nu răspunse. Îi era ruşine şi se feri să privească braţul 
dezgolit de Ulrich. În cele din urmă, îl privi pe acesta în faţă şi 
constată că el avea lacrimi în ochi. 

— Mi se pare meschin şi mi-aş fi dorit ca viaţa noastră să fi 
decurs altfel. Dar acest pergament blestemat a făcut din mine 
alt om. A distrus totul. 

— Prostii. Tu eşti aceeaşi şi nu eşti cu nimic mai puţin demnă 
de a fi iubită. 

Vorbele lui Ulrich îi făcură bine, pentru că se simţea doborâtă. 
Totuşi, nu era capabilă să îl sărute. Şi în acea clipă nu îşi dorea 
nimic mai mult pe lume. 

În timp ce numai la acest lucru se gândea şi se blestema 
pentru că nu era în stare să depăşească umbrele trecutului, 
Ulrich o readuse la realitate. 

— Ai aflat ce este cu pergamentul? Despre ce este vorba în 
această CONSTITUTUM CONSTANTINI? Nu am îndrăznit să fac 
cercetări în această direcţie, pentru că nu am vrut să creez 
suspiciuni nici asupra mea şi nici asupra ta. 

Afra tocmai voia să îi relateze ceea ce aflase în noaptea 
precedentă, când Ulrich von Ensingen i se adresă intempestiv şi 
o apucă de braţ: 

Acolo, bărbatul cu pelerină neagră! Arătă cu capul în direcţia 
stăreţiei şi adăugă: Se prea poate ca eu să văd fantome, dar de 
când am venit la Konstanz mă simt urmărit permanent de 
siluete întunecate. 

Fără a fi observată, Afra îl urmări cu privirea pe bărbat. Se 
întoarse către Ulrich şi spuse: 

De fapt, tu ce faci în Konstanz? Doar nu o să zici că mă căutai. 
Pentru că, în ce mă priveşte, pe mine m-a adus aici întâmplarea. 

Ulrich nu se gândi mult. Nu avea nimic de ascuns, aşa că 
răspunse limpede: 

— Vreau să plec din Strassburg. Acest oraş nu mi-a adus nicio 
bucurie. Pe tine te-am pierdut. lar în umbra domului îmi voi 
aminti zi de zi că acolo, deşi nevinovat, am stat la închisoare. 
Cel mai mare duşman al meu, episcopul Wilhelm von Diest, se 


află el însuşi acum la închisoare, dar de Strassburg mă leagă 
prea multe întâmplări neplăcute. 

— Episcopul Wilhelm, puternicul prelat, a ajuns după gratii? 
Asta pare aproape de necrezut! 

Ulrich confirmă. 

Propriul lui sinod l-a adus pe puternicul episcop la închisoare. 
În cele din urmă, stilul lui de viaţă desfrânat i-a decis soarta. În 
acest fel am la Strassburg un duşman mai puţin, dar este vorba 
doar de unul dintre cei mulţi. 

— Şi acum cauţi aici un nou contractant? 

— Exact. Faima mea ca arhitect de catedrale nu este cea mai 
proastă. Catedralele din Ulm şi Strassburg găsesc admiratori în 
întreaga lume. Deja am negociat cu o delegaţie din Milano. Mi s- 
a oferit finalizarea construcţiei domului din Milano. 

Brusc, Ulrich se opri din vorbit. Arătă cu privirea un al doilea 
bărbat în pelerină neagră. 

— Este mai bine să ne despărţim, zise el. Pentru orice 
eventualitate, vom merge pe căi diferite. Rămâi cu bine! 

— Rămâi cu bine! 

Afra parcă primise o lovitură în cap. Brusca despărţire o lăsă 
fară cuvinte. Era aceasta o despărţire definitivă? Privi mută în 
urma lui Ulrich, care dispăru agil într-o stradă laterală 
aglomerată. 

Afra porni înapoi stăpânită de gânduri contradictorii. 
intenţionat o luă întâi în altă direcţie, pentru a scăpa de un 
eventual urmăritor. Se tot gândea la Ulrich. II nedreptăţise, 
acum ştia asta. Îşi pusese mari speranţe în această revedere, 


poate speranţe prea mari. Fusese oare prea târziu? 
XX 


* 


În fața casei din Fischmarktgasse, pe Afra o aşteptau doi 
bărbaţi. Ea era sigură că unul din cei doi îi supraveghease pe ea 
şi pe Ulrich la poarta Rinului. Acest bărbat era Amandus 
Villanovus. 

— Scuze, nu vreau să par inoportun, începu el direct, dar încă 
ţin bine minte cuvintele dumneavoastră, văduvă Gysela! 

Afra tresări. Felul în care îi pronunţase numele îi trezea 
suspiciuni. Ea ripostă cu aroganță: 


— V-am spus tot ce vă putea fi de folos. 

— Sigur, sigur! Dar, pe măsură ce mă gândesc la relatarea 
dumneavoastră, mi se pare tot mai improbabil ca Afra să fi luat 
cu ea pergamentul pe lumea cealaltă. După tot ce am putut afla 
despre această persoană, rezultă că era o femeie inteligentă şi 
rafinată. Ea poseda şi anumite cunoştinţe de limbă latină, 
pentru care unele stareţe o invidiau. Nu cred că ascundea în 
veşmintele ei un document atât de important, de parcă ar fi fost 
o indulgență de un gulden. Nu sunteţi de aceeaşi părere, 
văduvă Gysela? 

Cuvintele renegatului o neliniştiră pe Afra. Simţea fiori pe şira 
spinării şi, pentru o clipă, se gândi chiar să fugă. Dar tot atât de 
rapid îşi dădu seama că în acest fel chiar ar fi devenit suspectă. 
Trebuia să facă un efort pentru a rămâne calmă. 

Răspunse în cele din urmă, în vreme ce al doilea bărbat o 
măsura cu priviri neruşinate, de parcă era o marfa aflată în piaţă 
la vânzare: 

— Aveţi fără îndoială dreptate, magister Amandus. Dacă vă 
înţeleg bine, presupuneţi că pergamentul se mai află la Veneţia? 

— Foarte posibil. Dar există şi posibilitatea ca, înainte de a 
muri, Afra să fi înmânat pergamentul unui bărbat ori unei femei. 

Amandus o privea cercetător pe Afra. 

— Credeţi că eu posed documentul? Afra se prefăcu amuzată 
şi adăugă: Mă simt măgulită că mă credeţi atât de rafinată. Dar 
ca să fiu cinstită, eu nu aş şti nici ce să faccu el. 

— Prostii, nu m-am gândit niciodată la asta. Dar mi-am 
imaginat că Afra v-ar fi dat un indiciu asupra cuiva care se 
bucura de încrederea ei deosebită. incercaţi să vă amintiţi. 

— Nu prea ştiu, răspunse Afra aparent gândindu-se. 

— Ar fi acest arhitect Ulrich von Ensingen, spuse Amandus 
Villanovus rânjind viclean. La Strassburg, cei doi au trăit ca soţ 
şi soţie, în păcat cum s-ar zice... 

— Asta este adevărat, a amintit aşa ceva în timpul călătoriei 
noastre. Dar spunea că legătura ar fi luat sfârşit din tot felul de 
motive. De fapt, vorbea doar puţin despre viaţa ei privată. 

În realitate, Afra tremura. Să spună că se întâlnise cu Ulrich 
von Ensingen? Problema era dacă Amandus o recunoscuse la 
poarta Rinului. 


— Ar trebui să vă mai gândiţi la asta! Vocea renegatului avea 
un ton bizar. Nu v-ar dăuna. 

Cu capul plecat, Afra lăsa impresia că revedea în memorie 
fiecare zi a călătoriei spre Veneţia. Dar în capul ei era un gol 
total. Nu ştia cum să se comporte. După o vreme, răspunse: 

— Îmi pare rău, magistre Amandus, dar nu am idee cum v-aş 
mai putea ajuta. 

— Mare păcat! Vorbele sunară ca o ameninţare. Dar eu sunt 
sigur că veţi găsi ceva. Noi revenim. Gândiţi-vă, altfel... 

Renegatul preferă să nu termine ideea, dar Afra receptă 
ameninţarea. 

Fără un cuvânt, cu o plecăciune abia schiţată, cei doi bărbaţi 
se  întoarseră şi dispărură în masa oamenilor de pe 
Fischmarktgasse. 

Ajunşi la o distanţă sigură, Amandus Villanovus se opri şi îl 
privi întrebător pe însoţitorul lui. 

— Tu ce părere ai despre ea? rosti acesta printre buzele-i 
subţiri. 

Însoţitorul rânji cinic: 

— Aceasta nu este Gysela Kuchler cu care eu am vorbit în 
biserica Madonna dell'Orto din Veneţia - tot atât de sigur cum 


eu mă numesc Joachim von Floris. 
x xXx 


* 


Deşi conveniseră să continue a doua zi discuția, Hus nu apăru 
la ora stabilită. Acest fapt, ca şi noua întâlnire cu renegatul nu 
erau tocmai de natură să o liniştească pe Afra. 

Când în ziua următoare regele Sigismund, venind din Speyer, 
intră în Konstanz cu mare pompă şi trase la Rippenhaus, vizavi 
de catedrală, Afra se folosi de vânzoleala din oraş pentru a se 
deplasa neobservată până la casa Fidei Pfister, unde se cazase 
Jan Hus. Avea pergamentul la ea. Şi nu se simțea deloc bine cu 
el. 

Afra remarcă faptul că peste tot aprozii erau preocupaţi să 
îndepărteze fluturaşii cu tezele lui Hus, pe care acesta le lipise 
pe ziduri. Întrebat de Afra, un aprod răspunse că papa loan îi 
dăduse această sarcină. Deşi era împotriva convingerilor lui, el 
era silit să execute un ordin. 


În faţa casei Fida Pfister, se adunase o mulţime de oameni. 
Urcat pe un scăunel, Johann von Reinstein încerca zadarnic să 
domine larma făcută de plebe. Mai dură un timp până când Afra 
înţelese despre ce era de fapt vorba: în timp ce unii ridicau 
pumnii  ameninţător şi strigau:  „Ereticul!“ şi  „Unealta 
diavolului!”, alţi se strânseseră într-un cerc în jurul magistrului 
Johann, pentru a evita abuzurile. Afra reuşi cu greu să ajungă la 
Reinstein. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea, cu răsuflarea tăiată. 

Când von Reinstein o văzu, cobori de pe scăunel şi îi spuse 
acesteia la ureche: 

L-au arestat pe Jan Hus. Chiar astăzi va fi acuzat de erezie. 

— Dar Hus are hrisov din partea regelui. Nimeni nu îi poate 
intenta proces, nici măcar papa! 

Reinstein râse amar: 

— Doar vedeţi ce valoare are această hârtie! Nu valorează 
nici măcar cât o indulgență ieftină. 

— Şi unde se află acum magistrul Hus? 

— Nu ştiu. Zbirii care i-au pus cătuşele nu erau dispuşi să dea 
amănunte. 

O femeie care le auzise discuţia interveni: 

— L-au dus pe insulă, la mănăstirea dominicanilor. Am văzut 
cu ochii mei. Este jale. Hus nu este un eretic. El doar a cutezat 
să spună ceea ce gândesc mulți. 

— Nu pot fi prea mulţi, opină Johann von Reinstein făcând un 
gest în direcţia mulţimii. 

Era amărât. 

— Şi ce vreţi să faceţi acum? 

Magistrul ridică din umeri. 

— Ce aş putea să fac? Eu, un insignifiant magistru din 
Boemia... 

— Dar nu puteţi asista neputincios la cum i se face un proces 
magistrului Hus. Cine este acuzat de erezie este şi condamnat. 
Sau cunoaşteţi vreo situaţie în care un proces de erezie să se fi 
încheiat cu achitarea? 

— Nu îmi amintesc aşa ceva, nu. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, atunci puneţi în mişcare 
toate mijloacele pentru a evita acest proces! Vă rog! 


Neputinţa cu care Johann von Reinstein privea situaţia o 
înfuria pe Afra. Cuprinsă de furie, contemplă chipul palid al 
magistrului şi strigă: 

— Fir-ar... Hus v-a numit prieten, iar dumneavoastră staţi aici 
şi nu ştiţi ce aveţi de făcut! În situaţii fără ieşire, trebuie să vă 
agăţaţi de orice fir de pai. 

— Dumneavoastră vă este uşor să vorbiţi! Pe lumea asta, 
nimeni nu are atâta putere pentru a înfrunta de unul singur 
sfânta Inchiziţie, credeţi-mă! 

Până acum Afra crezuse că bărbaţii sunt superiori femeilor din 
orice punct de vedere. Sunt mai deştepţi, mai puternici, mai 
energici, pentru că aşa a vrut natura. Dar acum, privindu-l pe 
neajutoratul, nedumeritul, plângăreţul magistru care îşi lăsa 
prietenul pradă  pierzaniei, o cuprinseră îndoielile privind 
superioritatea bărbatului propovăduită de sfânta Biserică, ceea 
ce era un sofism, o falsă tălmăcire a capacităţilor bărbăteşti. Nu 
este de mirare că Biserica fusese făcută de bărbaţi. 

Fără a mai scoate o vorbă, Afra se întoarse şi se amestecă în 


mulţimea agitată. 
x x 


* 


A doua zi, se întruni instanța inchizitorială sub conducerea 
cardinalului italian Zabarella la castelul Gottlieben, situat mult în 
afara oraşului. Acolo fusese dus şi Hus încă din timpul nopţii. 
Zabarella, un bărbat slab, înalt, cu privire întunecată, trecea 
drept primul specialist în dreptul canonic al acelor vremuri şi de 
aceea fusese desemnat să conducă interogatoriile. 

Procedura era extrem de delicată. Pentru că, pe de o parte, 
Hus era deja excomunicat de către papa loan, iar pe de altă 
parte, regele Sigismund îi eliberase acestuia un hrisov care îi 
asigura libera circulaţie. Atât papa, cât şi regele se aflau în oraş. 

Şi mai erau in Konstanz două partide: unul care îl susţinea pe 
Hus, şi altul care cerea arderea lui Hus pe rug. 

Cu privire la interogatorii nu răzbătea nicio vorbă în exterior. 
Zilnic apăreau tot felul de zvonuri. Despre evadare. Hus era 
adus înapoi în oraş în lanţuri. În dimineaţa zilei următoare, avea 
să înceapă procesul în refectoriul mănăstirii franciscane, aflat în 
apropierea zidurilor oraşului. 


Cardinalul d'Ailly, episcop de Cambrai, un bărbat de o 
aroganță de neegalat, conducea procedura. Refectoriul era prea 
mic pentru a face loc tuturor delegaților invitaţi, cardinalilor şi 
specialiştilor în drept. Tumultul răzbătea până în stradă. 

Într-o seară, Afra îl întâlni în casa Pfefferhart pe trimisul 
special. Nu îl mai văzuse pe Pietro de Tortosa de câteva zile. 
Trimisul era beat. Nu aşa îl cunoştea ea. Acesta părea abătut şi 
se exprima cu greutate, în timp ce se străduia să urce scările. 

La întrebarea privind starea sănătăţii lui, Pietro de Tortosa 
răspunse: 

— Este bine, domnişoară, este bine. Doar procesul contra 
boemianului mi-a întors stomacul pe dos. 

— Vă referiţi la Hus? 

— Exact, la el. 

— Cum stă acesta? 

Trimisul făcu un gest care putea însemna orice. 

— Condamnarea era stabilită din capul locului. El spune 
chestiuni rezonabile. Dar oamenii care spun chestiuni rezonabile 
sunt consideraţi a priori duşmani ai Bisericii. 

— Vreţi să spuneţi că Hus va fi condamnat? 

— Condamnarea este deja scrisă. Ştiu asta din surse de 
încredere. Mâine va fi anunţată public, iar în ziua următoare va 
fi executată la locul ingenios denumit „Paradis”. 

Afra îşi acoperi faţa cu mâinile. Câteva clipe, rămase ca 
paralizată. Chiar şi gândurile păreau să-i fi înmărmurit. Stomacul 
i se răscula la imaginea lui Hus ars pe rug. 

Deprimată, Afra simţi brusc nevoia să acţioneze. Puse pe ea o 
rochie neagră şi fugi ca urmărită pe Fischmarktgasse, în noapte. 
Era târziu, dar pe străzile din Konstanz nu era mai linişte decât 
ziua. La lumina făcliilor şi a felinarelor, păsările de noapte se 
înghesuiau în căutarea unei aventuri trecătoare. Uşile caselor 
unde prostituatele oraşului îşi făceau lucrativa meserie erau 
împodobite cu patrafire de prelați şi scufii de episcopi, trofee şi 
indicii privind nivelul clerical al clientelei. Din birturi şi spelunci 
răzbătea miros de peşte prăjit şi berbec la proţap. In cârciumi şi 
pe la colţurile caselor, mauri şi tot felul de vagabonzi exotici 
cântau la instrumente nemaiauzite de ea, pe care nu le mai 
văzuse niciodată. Pe aceste ritmuri dansau fete sumar 


îmbrăcate, aproape nişte copii, de parcă ar fi avut oasele din 


ramuri elastice de sălcii. 
x * 


* 


Palatul episcopului, unde locuia papa loan, era scăldat în 
lumina pâlpâitoare a sute de făclii. Două duzini de străjeri 
elveţieni în uniforme cu dungi galbene, roşii şi albastre păzeau 
masiva clădire. Grupuri de câte patru bărbaţi patrulau în dreptul 
fatadei dinspre piaţa catedralei. Erau înarmaţi cu halebarde 
sclipitoare, cu care barau drumul oricui se îndrepta spre clădire. 

Afra se îndreptă fără teamă către intrare şi fără a se lăsa 
intimidată nici de armele halebardierilor, nici de somaţiile 
puternice ale soldaţilor. Atitudinea ei îşi făcu efectul. 

Şi, în plus, Afra era îmbrăcată bine. Dar faptul că şeful 
străjerilor o luă drept una dintre amantele care intrau şi ieşeau 
seară de seară de la Sfinţia Sa papa o deranjă grozav. In orice 
caz comandantul nu puse nicio întrebare, pentru că nu voia nici 
măcar să îi ştie numele şi, facându-i cu ochiul, ceea ce îi întări 
bănuiala, o conduse într-o încăpere de la etajul superior, unde 
aştepta deja o duzină de femei, preponderent italience. 

Cu toate că femeile, cu excepţia a două băieşiţe de cea mai 
joasă speţă, aveau o ţinută nobilă şi un comportament 
ireproşabil, Afra nu se simţea bine în ciudata companie. 
Doamnele înalte sporovăiau despre bănoasa lor afacere din 
timpul conciliului, care multora le va permite să iasă înainte de 
vreme la pensie, doar să fie în stare să facă faţă serviciilor 
creştine intime solicitate încă unul sau doi ani de-acum încolo. 

Cât despre băieşiţe, dimensiunile organelor genitale clericale 
păreau a le interesa în mod special şi, după cele spuse de ele 
mai cu fereală, cu cele ale Sfinţiei Sale natura nu fusese prea 
darnică. Ba exista chiar pericolul de a confunda organul genital 
al Sfinţiei Sale cu una dintre numeroasele lipitori pe care, la 
sfatul medicului personal, pontiful le purta în binecuvântata 
lenjerie de corp. 

Afra se îmbujoră imaginându-şi scena şi o cuprinse scârba. 
Celelalte femei, înşirate ca nişte găini pe lângă pereţii încăperii 
mici, clipeau indignate sau se prefăceau că nu auziseră 
indecenta discuţie a băieşiţelor. Fiecare dintre cele prezente ştia 


că nu era lucru uşor să îi faci voia ghiduşului papă; totuşi, 
perspectiva de a fi ridicată de Sfinţia Sa ca amantă aproape la 
onoarea altarului le făcea să renunţe la orice ezitare. În definitiv, 
amantele celor din curie erau cele mai scumpe femei din lume. 

Înainte ca băieşiţele să fi putut face şi alte dezvăluiri penibile, 
în încăpere intră monsignor Bartolommeo, intendentul papei, 
tânăr, înalt, voinic şi cu prezenţă plăcută. Avea părul negru 
buclat ajungându-i până la umeri şi o sutană lungă. Dar totul se 
schimbă în clipa în care deschise gura. Vorbea cu o voce 
piţigăiată, ca de castrat, ca o fecioară care se căia în 
confesional, ceea ce le făcu pe femei să schimbe priviri pline de 
dispreţ. 

— Laudetur Jesus Christus! ciripi Bartolommeo. 

Apoi se întoarse în jurul propriei axe, îndreptând degetul 
arătător al mâinii drepte pe rând către fiecare dintre femeile 
prezente, până când alegerea sa căzu pe o voluptuoasă cu păr 
negru şi pieptul strâns în corset şi pe o domnişoară cu aspect de 
zână, cu păr castaniu. Celelalte se arătară dezamăgite. 

— Monsignore, o vorbă! 

Afra se ridică în picioare şi îi ţinu calea intendentului. 

Cu un gest acesta o împinse deoparte pe Afra. 

— Cede, cede!!” strigă el în latină, ca un exorcist. Nu vezi că 
am decis pentru această noapte? 

Mai lipsea ca monsignore să scoată din sutană o cruce şi să o 
îndrepte spre Afra. 

— Eu nu vreau să petrec noaptea cu papa! strigă Afra spre 
groaza pretendentelor la titlul de amantă. 

Bartolommeo se opri mirat. 

— Dar de ce eşti aici? 

— Eu trebuie să vorbesc cu papa loan, monsignore! 

— Să vorbeşti? cârâi intendentul. Pentru ce crezi tu, fată, că 
eşti aici? 

— Ştiu, monsignore. Totuşi, eu nu sunt o aspirantă la titlul de 
amantă, cum poate credeţi. 


17 „La o parte, la o parte!“ (în Ib. Italiană, în orig.) (n.tr.) 


— Nu, eşti o femeie onorabilă. Toate zic aşa. Decizia mea este 
definitivă. Nu eşti pentru binecuvântatul pat al Sfinţiei Sale, eu îl 
cunosc pe Baldassare Cossa’. 

Afrei îi sări ţandăra şi strigă: 

— Fir-ar să fie, trebuie să vorbesc cu acest Cossa! Nu de mine 
este vorba, ci despre el, despre papa de la Roma şi despre 
averile Bisericii. Spune-i stăpânului tău că este vorba despre 
CONSTITUTUM CONSTANTINI! 

— CONSTITUTUM CONSTANTINI? 

Bartolommeo se opri gânditor. Apoi îi aruncă Afrei o privire 
plină de neîncredere. Nu ştia ce să creadă despre această 
femeie. Dar tocmai faptul că o femeie pe care până în urmă cu o 
clipă o considerase o târfa avea cunoştinţă despre 
CONSTITUTUM CONSTANTINI îl făcea să fie nesigur. 

Cu un gest energic făcut cu capul, monsignore le concedie pe 
femeile din încăpere. Încet, dar totuşi suficient de tare pentru a 
fi auzite, cele două băieşiţe corpolente înjurară înainte de a ieşi. 
Femeile expediate se lamentau. Doar cele alese îl urmară pe 
intendent transfigurate. 

— Aşteaptă aici, cârâi din nou monsignore trecând pe lângă 
Afra. 

Afra se îndoia că rugămintea ei de a vorbi cu papa va avea 
succes şi că planul spontan conceput va da rezultate. Zvonurile 
care circulau cu privire la Baldassare Cossa nu erau de natură a- 
i da mari speranţe. Era cunoscut că acest Cossa călca pe 
cadavre. 

Cu inima bătând să îi spargă pieptul, Afra privea piaţa 
domului învăluită în noapte. Adâncită în gânduri, auzi deodată o 
voce în spatele ei: 

— Deci dumneavoastră sunteţi enigmatica fată! 

Afra se întoarse. 

Ceea ce văzu nu era în niciun caz pe măsura gravităţii 
situaţiei: în faţa ei se afla un bărbat micuţ, dolofan, cu faţa roşie. 
Purta o sutană cu dantelă fină pe margini şi pe mâneci, şi 
pantaloni strâmţi. O cuirasă din fier aflată sub sutană pentru a-l 
proteja pe papă de atentate îi conferea un aer supranatural. 
Monsignore, aflat lateral la un pas faţă de papă, îl depăşea în 


18 Numele de mirean al papei, (n.tr.) 


înălţime pe acesta cu două capete. Sub braţ, ţinea tiara 
stăpânului. Imaginea avea în ea ceva ireal, teatral. 

Din copilărie Afra ştia că unui episcop trebuia să îi săruţi 
inelul. Se gândi că lucrurile nu stăteau altfel nici cu un papă. 
Făcu deci un pas în faţă şi aşteptă zadarnic ca acesta să îi 
întindă mâna. În loc de asta, monsignore făcu un gest arătându-i 
podeaua. Afra nu înţelese ce i se sugera. 

În cele din urmă, intendentul se aplecă, scoase un papuc din 
piciorul Sfinţiei Sale şi i-l întinse Afrei pentru a-l săruta. 

După săvârşirea ceremonialului, Afra începu să vorbească 
nesigură: 

— Domnule, eu sunt o femeie simplă din popor, dar în 
circumstanţe pe care nu doresc să le descriu detaliat am ajuns 
în posesia unui document de cea mai mare importanţă pentru 
dumneavoastră. 

— De unde ştii asta? o întrerupse papa cam grosolan. 

— Pentru că oamenii dumneavoastră şi aceia pe care i-aţi 
însărcinat cu asta mă urmăresc de ani de zile. Aceştia nu vor 
altceva decât pergamentul. O scrisoare în care un călugăr 
mărturiseşte că a falsificat CONSTITUTUM CONSTANTINI din 
dispoziţia papei Adrian al II-lea. 

— Ei, şi? Ce va să zică asta? 

— Nu eu trebuie să vă explic, înălţimea Voastră. Cunosc 
mărimea sumei pe care aţi oferit-o renegaţilor. Şi mai ştiu că 
renegaţii intenționau să mai smulgă încă mulţi bani de la 
dumneavoastră imediat ce ar fi intrat în posesia incriminatorului 
document. 

— Această femeie, i se adresă pontiful intendentului, ar trebui 
înlănţuită şi supusă unui interogatoriu dureros. Tu ce crezi, 
Bartolommeo? 

Monsignore confirmă supus ca un cârciumar. 

— Aţi putea să o faceţi, ripostă Afra, aţi putea chiar să mă 
ardeţi pe rug, ca pe o vrăjitoare. Dar fiţi sigur că pergamentul ar 
apărea undeva unde nici nu bănuiţi şi v-ar distruge. 

Afra se minuna de tupeul de care dădea dovadă. 

— Femeie, eşti stăpânită de diavol! strigă pontiful cu un 
amestec de dispreţ şi de admiraţie. Cât pretinzi în situaţia că ai 


putea într-adevăr să prezinţi documentul? O mie de ducați de 
aur? Două mii? 

Deodată, papa loan păru nesigur şi chiar mai mic decât era de 
fapt. 

— Nu vreau bani, răspunse scurt Afra. 

— Nu vrei bani? Asta ce înseamnă? 

— Vă cer viaţa lui Jan Hus. Nici mai mult, nici mai puţin. 

Pontiful îl privi perplex pe monsignore. 

— Viaţa unui eretic? Ob/iviscite!!” Te fac stareță şi îţi dăruiesc 
păduri cu mai mulţi copaci decât numărul sufletelor creştine. Te 
fac femeia cea mai bogată din lume. 

Afra dădu negativ din cap hotărâtă. 

— Îţi dau veniturile de pe de o sută de ori o sută de 
indulgenţe scrise pe hârtie de călugăraşi cu frica lui Dumnezeu, 
şi în plus o bucată din scutecul lui lisus copil, ca relicvă. 

— Viaţa lui Hus! 

Papa loan îi aruncă intendentului o privire furioasă. 

— Femeia asta este o piatră prea dură, nu găseşti? 

— Desigur, Sfinţia Voastră, o piatră dură. Ar trebui să vă 
puneţi tiara. Se face răcoare. Şi capul dumneavoastră este 
fierbinte. 

Pontiful ripostă: 

— Nonsens! 

Baldassare Cossa trebuie să fi învăţat cândva cu un magistru 
de limba latină de clasa a treia. În niciun caz nu studiase. Pentru 
că, în perioada în care clericii oneşti se dedicau teologiei, Cossa 
practica meseria de pirat. Dar de când fusese făcut papă pe căi 
necinstite, obişnuia pe cât de mizerabil, pe atât de des - 
miserabile ut crebro - să îşi presare spusele cu cuvinte latine. 

— Femeie, începu el aproape implorator, nu stă în puterea 
mea eliberarea lui Jan Hus boemianul. Cu privire la el s-a 
pronunţat o sentinţă juridică, iar pentru erezie condamnarea 
este de moarte prin ardere pe rug. Dumnezeu să-l ierte! Pontiful 
îşi împreună mâinile şi adăugă: Şi în ce priveşte pergamentul 
tău, femeie, are o valoare mai mică decât crezi tu. 

— El confirmă că donația făcută de împăratul Constantin nu a 
existat. Că dumneavoastră şi Biserica dumneavoastră v-aţi 


19 „Uită!” (în latină, în orig.) (n.tr.) 


însuşit pe nedrept toate veniturile, drepturile succesorale şi 
domeniile! 

— Sfântă Treime! Pontiful îşi frângea mâinile. Nu Dumnezeu a 
creat cerul şi pământul, cum scrie în Biblie? Dacă este aşa şi 
dacă eu, papa loan, sunt reprezentantul Lui pe pământ, atunci 
toate acestea îmi aparţin mie. Dar eu sunt generos. Zgârcenia 
nu face parte dintre virtuțile creştine. Hai să zicem două mii 
cinci sute de ducați de aur! 

— Viaţa lui Jan Hus! 

— Diavolul te-a trimis, femeie! Chipul roşu al lui Cossa se făcu 
şi mai roşu, gâtul lui gros se îngroşă mai mult, respira sacadat şi 
părea extrem de nervos. Bine, zise el în sfârşit, fară a o privi în 
faţă pe Afra - trebuie să discut cu cardinalii mei! 

— Pergamentul în schimbul vieţii lui Hus! 

— Fie. Pergamentul în schimbul vieţii lui Hus. Mâine, înainte 
de anunţarea sentinţei în catedrală, episcopul de Concordia şi 
episcopul-cardinal de Ostia se vor prezenta la tine. Dacă vei 
înmâna documentul celor doi oameni ai Bisericii, verdictul va fi 
pozitiv. Aşa să mă ajute Dumnezeu! 

— Numele meu este Afra şi stau la maistrul Pfefferhart, în 
Fischmarktgasse! 

— Ştiu, femeie, ştiu, răspunse papa rânjind perfid. 

x xXx 


* 


Vântul foarte puternic biciuia ploaia şi mâna norii negri 
deasupra oraşului, prevestind parcă un dezastru. Oamenii 
priveau cu teamă cerul. La ora unsprezece trebuia să se 
pronunţe în dom sentinţa privitoare la Jan Hus, dar încă de la 
ora şapte o mulţime de gură-cască şi amatori de senzaţional se 
înghesuiau în faţa portalului venerabilei case a Domnului. 

Episcopul-cardinal de Brogni al Ostiei, care trebuia să 
prezideze ultima zi a procesului, şi episcopul de Concordia, 
căruia îi revenea anunţarea sentinţei, se aflau la acea vreme pe 
drum către Fischmarktgasse. Invăţaţi şi delegaţi din toate ţările 
Apusului creştin, invitaţi ca martori ai pronunțării sentinţei, 
priviră îngrijoraţi când ambii demnitari încadraţi de şase soldaţi 
înarmaţi, de secretarii lor şi de intendentul papei luară calea 


opusă catedralei şi dispărură în cele din urmă în casa maistrului 
Pfefferhart. 

După o noapte de veghe, Afra îi întâmpină pe cei doi episcopi 
şi pe intendent nefiind în cea mai bună dispoziţie. Nu închisese 
un ochi şi cugetase îndelung dacă planul ei va avea într-adevăr 
succes. |n final, ajunsese la concluzia că predarea 
pergamentului era unica posibilitate de a-l scăpa pe Hus de 
arderea pe rug. 

Ei înseşi pergamentul numai noroc nu îi adusese. Făcuse din 
ea o femeie vânată. li aţâţase neîncrederea în bărbatul pe care 
îl iubea, poate chiar îi distrusese dragostea. Şi o adusese de mai 
multe ori în pragul pieirii. Nici pentru toţi banii din lume nu mai 
voia să ducă o asemenea viaţă. Blestemat să fie pergamentul! 

De două zile, purta la ea acest urât document. Acum, când cei 
trei bărbaţi intrară în camera ei, pergamentul era în corset. 

— În numele Atotputernicului, începu intendentul teatral, 
ridicând ca un profet braţele spre cer, să vedem! Suntem 
grăbiţi. 

Ca totdeauna când situaţia o cerea, Afra acţiona cu un calm 
aparent, deşi simţea că inima îi bătea să îi sară din piept. 

— Dumneavoastră cine sunteţi? îl întrebă ea pe primul intrat. 

— Episcopul-cardinal de Brogni al Ostiei. 

— lar dumneavoastră? 

— Episcopul de Concordia. 

Bătrânul îi întinse plictisit Afrei dosul mâinii, dar Afra nu 
reacţionă. In loc de asta, se duse la mica masă din faţa ferestrei, 
pe care se afla o Biblie îmbrăcată în piele maro, şi spuse: 

— Juraţi toţi trei pe toţi sfinţii şi pe Dumnezeu cel milostiv, cu 
mâna stângă pe Cartea Cărţilor, că sentinţa dumneavoastră 
referitoare la Jan Hus îl va proteja pe acesta de rug. 

Cei trei făcură ochii mari şi de Brogni, un tip solid, al cărui cap 
părea fixat direct pe umeri, strigă enervat: 

— Femeie, nu tu faci regulile! Aşa că dă-ne pergamentul şi 
treaba s-a încheiat. 

— Oh, nu, domnule episcop-cardinal, îi răspunse pe acelaşi 
ton Afra.  Inţelegeţi greşit situaţia şi vă  supraestimaţi 
posibilităţile. Dumneavoastră sunteţi cei care solicită ceva, nu 
eu. Eu pun condiţiile. 


Intendentul, care îşi amintea bine din ziua precedentă 
aptitudinile de negociator ale Afrei, îi facu un semn lui de Brogni 
să se tempereze şi zise: 

— Desigur, suntem gata să depunem un sfânt jurământ pe 
Biblie, în numele Domnului cel milostiv şi al tuturor sfinţilor, că 
solicitarea dumneavoastră va fi rezolvată. 

Apoi monsignore Bartolommeo se apropie de Biblie şi jură că 
va face tot ce stă în puterea lui pentru a-l feri pe Hus de rug. La 
fel procedară de Brogni şi episcopul de Concordia. 

Atunci, Afra desfăcu încet corsetul şi scoase pergamentul. 
Bărbaţii priveau iritaţi. 

Cunoscând importanţa documentului, episcopul-cardinal îl luă 
cu grij şi îl despături. Se pare că nu era la curent cu toate 
amănuntele, pentru că atunci când văzu că acesta era gol, 
răsuflă ca un curcan în timpul ritualului împerecherii şi vru să se 
îndrepte către Afra, dar interveni intendentul şi arătă spre fiola 
ce se afla pe masă nebăgată în seamă. 

Monsignore deschise recipientul, înmuie arătătorul în lichidul 
incolor şi apoi îl trecu peste documentul aparent gol. In câteva 
clipe, pe porţiunea umezită apărură mai întâi abia vizibil, apoi 
tot mai clar câteva litere. 

— „Falsum“, citi încet de Brogni. 

În timp ce el arunca Afrei o privire admirativă, îşi făcu repede 
semnul crucii. Episcopul de Concordia părea că nu înţelege ce 
se petrece sub ochii lui şi dădu din cap. 

În cele din urmă, intendentul împături pergamentul şi îl făcu 
dispărut în interiorul sutanei. Luă apoi şi fiola. 

— Eminenţele Voastre, veniţi, este timpul se adresă el 
episcopilor. 


Niciunul dintre ei nu o mai onoră pe Afra măcar cu o privire. 
x x 


x 


Spre prânz, trimisul special Pietro de Tortosa se întoarse de la 
prezentarea sentinței la care fusese invitat ca reprezentant al 
regelui din Napoli. Părea abătut. 

Considerând că de Tortosa mai era încă mahmur din cauza 
abuzului de alcool din ziua precedentă, Afra vru să îl evite pe 


scări, dar îi văzu privirea furioasă şi îl întrebă de ce este atât de 
indispus. 

— L-au condamnat la moarte, izbucni Pietro de Tortosa. 

Despre cine vorbiţi? 

Despre Jan Hus, bravul boemian, a fost condamnat la ardere 
pe rug. 

— Dar nu este posibil! Vă înşelaţi! Hus trebuia să fie eliberat, 
sunt foarte sigură! 

Trimisul clătină din cap. 

— Am văzut cu ochii mei şi am auzit cu urechile mele cum 
episcopul de Concordia a citit condamnarea în prezenţa regelui 
Sigismund, încheind cu cuvintele: „Noi îi predăm sufletul 
diavolului. Trupul lui pieritor va fi neîntârziat ars“. Credeţi 
cumva că am visat toate acestea? 

— Dar nu poate fi aşa, murmură îngrozită Afra. Mi-a promis 
papa, iar cei trei demnitari au jurat! 

Pietro de Tortosa, care nu înţelegea ce vorbea Afra, o apucă 
de încheietura mâinii şi o trase din casă pe Fischmarktgasse. 
Emoţionat, îi arătă spre nord, unde se înălța spre cer un nor 
negru de fum. 

— Dumnezeu să îi ierte sărmanul suflet! zise el. 

Era prima dată când trimisul dădea un semn de evlavie. 

Pe obrajii Afrei curgeau lacrimi. Lacrimi de neputinţă. Nu era 
în stare să gândească limpede. Furia o împinse către piaţa 
catedralei. Vedea oraşul şi oamenii de pe ulițele înguste ca 
printr-un văl. Cu respiraţia tăiată, ajunse la palatul episcopal, în 
faţa căruia se înghesuiau oameni revoltați. 

Cu braţele îşi făcu loc prin mulţimea care blestema. Se 
auzeau clar strigăte: 

— Trădător! 

— Nu Hus trebuia ars, ci el! 

— Lasă-mă să trec. Vreau să ajung la papă! se răsti Afra la 
halebardierul care îi bara drumul. 

Soldatul o recunoscu şi îi răspunse râzând: 

— Prea târziu, femeie. Astăzi nu... Făcu un gest cu subinţeles 
şi adăugă: Dar mai sunt destui cardinali şi monsignori în oraş. 

Afra ignoră triviala aluzie. 

— Adică ce vrea să însemne „prea târziu”? 


— Înseamnă că Sfinţia Sa, în timp ce la dom se anunţa 
condamnarea lui Hus, părăsea Konstanz deghizat ca soldat. Se 
spune că acum este în drum spre Schaffhausen, la susținătorul 
lui, ducele Friedrich de Austria. Mai mult nu se ştie. Nu se ştie 
din ce cauză, nu se ştie pentru ce. 

Afra îl privea înmărmurită pe soldat. Nu mai ştia ce să creadă. 
Brusc izbucni: 

— Au jurat pe Dumnezeu Atotputernicul că nu va fi aşa. 
Doamne, Atotputernicule, cum de permiţi aşa ceva? 

Cei care erau martori ai scenei nu găsiră nicio explicaţie 
cuvintelor tinerei femei şi se întorseseră cu spatele la ea. Prea 
mulţi excentrici şi ciudaţi umblau prin oraş de când cu conciliul. 
Nici nu mai merita să îţi pui mintea cu ei. 

Afra reveni în casa din Fischmarktgasse cu capul plecat, 
abătută şi descurajată. Nu ştia ce ar mai trebui să facă. Urcând 
scara către camera ei, crezu că visează. 

Ulrich von Ensingen stătea pe trepte şi aştepta cu capul 
sprijinit în mâini. Tăcu şi, când capetele li se apropiară în 
semiobscuritatea de pe scări, îi văzu ochii înlăcrimaţi. O apucă 
de mână şovăind, cu teamă că Afra s-ar putea feri. 

Dar nu se întâmplă aşa. Dimpotrivă, Afra strânse mâna oferită 
şi se agăţă de Ulrich precum cel în pericol de înec apucă 
trunchiul salvator. Amândoi tăcură mult timp. 

— S-a terminat, şopti în cele din urmă Afra, în sfârşit totul s-a 
terminat. 

Ulrich nu înţelese la ce se referea. Avea doar o vagă bănuială. 
Şi nu îndrăzni să întrebe. Nu în acele clipe. 

Nedumerit, Ulrich o strânse în braţe. Afecţiunea cu care Afra 
răspunse apropierii îi dădu curaj. 

— Episcopul de Milano m-a însărcinat să finalizez catedrala. l- 
am dat cuvântul. Mâine trebuie să plec. Vrei să mergi cu mine? 
Ca soţie? 


Afra îl privi lung pe Ulrich. Apoi confirmă cu un gest al capului. 
x x 


x 
În această vreme, caleaşca la care erau înhămaţi şase cai, pe 


care ducele Frederic o trimisese în întâmpinarea papei, gonea 
pe malul stâng al Rinului, în direcţia Schaffhausen. Vizitiii de pe 


capră aveau ordin să scoată din cai cât puteau pentru a-l duce 
pe papă împreună cu intendentul său cât mai rapid la 
Schaffhausen. Abia acolo Sfinţia Sa ar fi fost în siguranţă. 
Intrucât colegiul cardinalilor decisese detronarea lui. 

In mod intenţionat, ducele alesese o caleaşcă lipsită de 
podoabe, de culoare neagră decolorată. Nimeni din satele din 
drum nu trebuia să bănuiască faptul că papa loan se ascundea 
în caleaşcă. Aceasta era lipsită de orice comoditate. Nu avea 
nici măcar o fereastră în faţă, prin care intendentul să îi ceară 
vizitiului să meargă mai încet. Căci Sfinţia Sa suferea de greţuri 
şi se temea de moarte. 

Cu o mână papa loan se ţinea de banca necapitonată, nici nu 
îşi mai amintea de când dosul lui binecuvântat nu mai fusese 
maltratat în aşa hal, iar în cealaltă ţinea pergamentul ca pe un 
trofeu. Bartolommeo era preocupat să aprindă o flăcăruie cu 
ajutorul unui sul de hârtie. 

Cu puţin înainte de a fugi, monsignore relevase scrisul de pe 
pergament şi citise textul stăpânului său. Paloarea care îi 
cuprinsese faţa era acum şi mai puternică. Deşi ochii lui 
exprimau uneori câte o undă de triumf, şocul încă îl domina. 

— Hai odată, blestemat slujitor al Domnului! strigă nerăbdător 
papa. 

Dar intendentului, necunoscător în ale lucrurilor profane cum 
ar fi facerea focului, nu voia să îi reuşească nimic. 

Amintindu-şi de trecutul lui de pirat, papa loan încercă şi el în 
felul lui. Şi, ca să vezi, deodată ţâşni o flăcăruie la capătul 
sulului de hârtie. Anemică la început, ajutată de curent, deveni o 
mică făclie pâlpâitoare. 

Papa loan îi dădu intendentului să ţină sulul aprins. El 
despături pergamentul şi îl ţinu deasupra flăcării. 

— Afurisitul, nu se aprinde, strigă el nerăbdător. 

— Trebuie să aveţi puţină răbdare, Sfinţia Voastră. Chiar şi 
sărmanele suflete din purgatoriu se perpelesc puţin înainte ca 
focul să le mistuie păcatele. 

— Nonsens! şuieră loan. 

Şi brusc se petrecu ceea ce era de neimaginat: din pergament 
ţâşni un jet de flăcări care se loviră ca o ciupercă de foc de 


peretele de lemn al caleştii. Fu nevoie doar de-o clipă ca 
vehiculul să se aprindă. 

Când vizitiul observă incendiul, era prea târziu pentru a mai 
putea fi stins. Încercarea de a opri caleaşca în flăcări eşuă. 
Vizitiii săriră din mers. La fel monsigniore, urmat de papa loan. 
Ca mânaţi de diavol, caii goneau mai departe pe drumul pietros 
către Schaffhausen. 

Papa loan se căţără în patru labe până sus, pe taluzul de la 
marginea drumului. Se ridică cu greu, abia respirând. In pumnul 
lui drept, pârlit, strângea o grămăjoară de cenuşă neagră. 


Notă 


Contextul în care se desfăşoară acţiunea acestui roman nu 
este o plăsmuire a autorului, ci este istorie. 

DONAŢIA CONSTANTINIANĂ  (Constitutum Constantini) 
conform căreia împăratul Constantin (306-337) a dăruit Roma şi 
Apusul papei Silvestru (314—335) este istorie. Ce-i drept, 
documentul considerat în Evul Mediu ca autentic se bazează pe 
un fals, care din ceea ce ştim astăzi a fost întocmit în vremea 
papei Adrian al II-lea (867-872) de către un călugăr. Deja prin 
secolul al XIV-lea au apărut primele îndoieli privind 
autenticitatea  pergamentului, mai întâi din pricina 
caracteristicilor lingvistice, dar şi datorită menţionării anumitor 
fapte ce şi-au câştigat notorietatea abia secole mai târziu. 
Biserica a mai susţinut autenticitatea acestuia până în secolul al 
XIX-lea. Astăzi, se consideră că falsul este dovedit. 


Jalnicul PAPĂ IOAN al XXIII-lea (1410-1415) este şi el istorie, 
ca şi cei doi contra-papi Benedict al XIII-lea şi Grigore al XIII-lea. 
Istorici medievali vorbesc despre incredibile infamii săvârşite de 
papa loan, care întrec imaginaţia oricărui scriitor. Sfinţia Sa se 
culca cu soţia fratelui său şi convieţuia cu sora cardinalului de 
Napoli. Contra unor prestații de natură intimă, făcea din tineri 
clerici stareţi ai unor mănăstiri bogate. Reprezintă o realitate 
cele trei sute de maici de la Bologna pângărite. 


Deşi era doar în proporţie de o treime papă, loan al XXIII-lea a 
convocat oficial CONCILIUL de la KONSTANZ (1414—1418) 
pentru a preîntâmpina schisma bisericilor şi pentru a-l trage la 
răspundere pe reformatorul JAN HUS. Din motive rămase şi 
astăzi necunoscute, el a fugit noaptea, pe ceaţă, din Konstanz, a 
fost ulterior arestat, detronat şi întemnițat. Abia în vremuri mai 
recente, Biserica a încercat să şteargă amintirea acestui papă, 
când Angelo Roncalli a luat denumirea de papă loan al XXIII-lea 
(1958-1963), ca şi cum această denumire nu ar mai fi existat. 


JAN HUS, primul rector al Universităţii din Praga, care s-a 
ridicat împotriva laicizării clerului, a fost asigurat de către regele 
Sigismund că, în cazul în care va compărea în faţa conciliului, nu 
va fi condamnat la moarte. Hus trebuia doar să se apere în faţa 
tuturor. Dar Jan Hus a fost arestat la conciliu şi a fost ars pe rug. 


ISTERIILE ANTIDIAVOL, ca aceea mai înainte descrisă, nu erau 
o raritate în Evul Mediu şi conduceau la monstruozităţi aberante. 
Astfel de isterii în masă sunt pentru noi, astăzi, de neînțeles. 
Răspândită era şi isteria dansului, când oamenii dansau până 
când cădeau morți ori îşi pierdeau cunoştinţa. 


ULRICH VON ENSINGEN a trăit în realitate. S-a născut în anul 
1359 şi a murit la Strassburg, în anul 1419. Datorită realizării 
giganticelor sale turnuri, era considerat şi excentric, dar în 
acelaşi timp şi cel mai vestit arhitect al vremurilor lui. El a adus 
naosul principal al catedralei din Ulm la dimensiunile de astăzi şi 
a început construcţia turnului catedralei din Strassburg. In 
acelaşi timp, a lucrat şi la domul din Milano. 


Adevărata eroină a romanului, frumoasa AFRA, este ficţiune. 
La fel ca PERGAMENTUL UITAT, pe care cel care a scris 
CONSTITUTUM  CONSTANTINI l-ar fi conceput căindu-se la 
sfârşitul vieţii lui. Dar nu ar fi putut să fie aşa? Dumnezeu să Îl 
ierte pe autor!